Puncte Cardinale anul V, nr. 1 (49), ianuarie 1995

| "ŞI spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, 
iareusuntal lui Chefa, iareusuntal lui Hristos! Oare s-a împărțit Hristos? Nucumva s-arăstignit 


Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezați în numele lui Pavel ?" 







credința 
iubire 
speranța 









PUNCTE 
CA3DiNALE SS 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





I Corinteni 1, 12-13 


ANUL V, 
Nr. 1/49 
PIE lu ( 

1995 





APELUL UNUI LICEAN CATRE 
OASTEA NATȚIONALISTA' 


La începutdean, în miez de iarnă, oastea naționalistă românească 
(risipită pe aiurea. în fel şi chip, pe criterii tot mai variate) se află într- 
un moment de grea încercare. Nu vrem să fim profetici şi nici sentențioşi 
în exprimare, dar evoluţia social-politică din ultimul timp pare să 
demonstreze aceasta. 

În anul care a trecut, sminteala a cam apucat diversele tabere 
naționaliste din România noastră atât de săracă în conştiinţe şi valori. 
Conflictul. pe alocuri artificial şi irelevant, s-a ascuţit în ultimul timp 
şi a îmbrăcat forme convulsive (să mai amintim de cuvintele grele 
rostite în polemicile R. Codrescu-Dan Dungaciu sau V. Neştian - lon 
/eană?). Creştinismul, religia iubirii, “religia milei şi-a iertării” 
(N lonescu), pare să rămână doar în mintea şi pe buzele unora, iar în 
inimă deloc. Cineva spunea că cea mai mare distanţă de parcurs pe 
lume este de la creier la inimă. lar Sf. Apostol lacov avertizează: 
“Credinţa fără fapte moartă este”. 

Depăşind acest moment neplăcut, se cuvine să începem noul an 
curăţiți de ura ce ne-a sfârtecat şi, mai mult chiar, ne-a făcut să uităm 
cine ne este duşmanul comun. 

Am blamat necontenit (chiar dacă just) opoziţia şi pe 
“diversioniştii” de la M.P.R.. fără să avem în vedere că preşedintele 
Iliescu lucrează netulburat “pentru liniştea noastră”. Nu este acum 
momentul să descoperim care sunt rădăcinile acestui conflict ce 
macină oastea naționalistă românească sau care sunt şansele unei 
reconcilieri. Vom trage doar un semnal de alarmă: dacă ura, pizma 
reciprocă nu se vor potoli, vom dezamăgi iremediabil atâţia tineri 
sinceri. dar dezorientaţi. Oare nimic nu e adevărat din ceea ce pretindem 
că suntem: naţionalişti cu frică şi dragoste de Dumnezeu? Să ne 
lepădăm, deci, de tot ce se cheamă îngustime mintală şi pigmeism 
sufletesc! 

Când Goga era la putere, Căpitanul a dat legionarilor, prin 
Circulara nr. 128 (28.1.1938). următoarea dispoziţie: Nu răspundeţi 
la nici o provocare. Nu atacați guvernul naţionalist în nici o întrunire. 
Treceţi cu vederea peste greşelile lui, căci nu e o glorie să vezi 
întotdeauna greşelile altora...” Şi totuşi, puţini sunt cei ce iau aminte la 
sfatul dat. Preferă să-şi scoată ochii şi să-şi consume energia în 
manifestări cu caracter reprobabil. Urmăriţi. bunăoară, toate declaraţiile 
celorde la “Mişcarea”. Nu prididesc în a-l cita frecvent pe C.Z.Codreanu, 
ne vorbesc despre necesitatea unităţii, ne predică creştinismul ortodox 
(uneori cu smerenie şi dreaptă credinţă). Să ne căznim să-i credem și 
să nu-i judecăm în nici un fel. Mântuitorul nostru lisus Hristos ne-a 
spus: “lubiţi pe vrăjmașii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, 
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă 
prigonese”. (Marei 5,44). Şi nu cu dragoste făţarnică, ci cu dragoste 
curată, chiar dacă “unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi duh de 
ceartă..."(Filipeni 1,15). Să îi iubim frățeşte, iar în cel mai rău caz, 


ă ţi d Î „7 
Mijial George NEAMȚU a E) 


EMINESCIANA 
(9 VPN! 


pag.3 


pag.4-5 


















































RUN 


ea 


a 


Bă 


LE î 
O sa 


EL 


Sp A 
2) 


99 
Pi Xa 





FIGURI de SEAMĂ 


PETRACHE LUPU ali 
de la MAGLAVIT EXILUL ROMANESC 


pag.9 pr 7298 





PAG. 2 NR. 1/49 Ianuarie '95 





Aa 


vesnică 
a dreptilor 


implinit în curând 86 de ani (n.26 ianuarie 1909. com.Grid). 
Făgărăşean de origine. a urmat cursurile Liceului "Radu Negru” 
din Făgăraş, unde a fost coleg cu Horia Sima şi Nicolae 
Petraşcu. In 1928 s-a înscris la Facultatea de Drept din Bucureşti; 
ca student, va intra în rândurile Mişcării L.egionare, pe care a 
SI j Slujit-o cu nestrămutată credință până la capătul zilelor sale. 
După terminarea studiilor universitare. profesează ca avocat (la Braşov şi F zh [ 
1937 este numit de către Corneliu Codreanu comandant legionar. În 1940 va fi prefectal Făgăraşului. în perioada Statului Naţional- 
Legionar. A luptat, ca ofiţer (de rezervă). în războiul anti-sovietic. Scăpat cu viaţă atât din prigoanele carlistă şi antonesciană. cât 
şi de pe frontul de Răsărit, ajunge hăituit de noua putere comunistă şi va face 16 ani de inchisoare politică (1948-1964), mai ales 
la Ocnele Mari şi Aiud. După punerea în libertate, continuă să (ie hărțuit de organele de Securitate. fiind considerat unul dintre 
cei mai importanţi capi legionari rămaşi în țară. Căsătorit cu cea care i-a fost o admirabilă parteneră de viaţă şi crez legionar. 
Elisabeta (Buna) Mateiaş, are doi copii: un fiu (Mihai) şi o fiică (Gabriela). purtând numele pe care le-au purtat şi odraslele lui 
lonel Moţa. După prăbuşirea vechiului regim comunist, în ciuda poverii anilor. desfăşoară o remarcabilă activitate publicistică 
Şi organizatorică. A rămas zvelt şi cu mintea limpede până în ultimele săptămâni de viaţă. Activitatea publicistică i s-a legat mai 
ales de “Gazeta de Vest” din Timişoara (o foaie făgărăşeană. "Cuget şi veghe”, n-a putut subzista). dar a scos şi câteva volume: 
atât în țară, cât şi în străinătate: Anii de groază din România comunistă (Editura Mişcării Legionare. Madrid, 1991). Cantece 
nescrise din inchisori, 1948-1964 (Editura “Gordian”, Timişoara, 1993). Existenţa tragică (broşură litografiată), dovedindu-se 
un memorialist incisiv şi un poet de adâncă sensibilitate creştină. Activitatea de lider politic şi-a exercitat-o în cadrul formaţiunii 
neolegionare "Pentru Patrie” (după eşecul fostei Uniuni Democrat-Creştine, compromise de domnii Vladimir Fulger şi Mihai 
Grama), căreia i-a fost prim-vice-preşedinte, iar apoi preşedinte executiv (preşedinte onorific fiind d-l Nistor Chioreanu). 

__ Cancerul îl imobilizează la pat, ca şi pe soția sa (astăzi încă în comă), spre sfârşitul anului 1994. Decedează la 2 ianuarie 
1995. Inmormântarea are loc pe 6 ianuarie (Ziua Bobotezei), pe o vreme foarte vitregă. Slujba este oficiată de 9 preoţi, printre care 
şi părintele Teofil Părăian de la Sâmbăta de Sus (cu care se văzuse pe 19 decembrie, chiar la mănăstire). Asistenţa a fost numeroasă. 


PUNCTE CARDINALE 


A a i = E 
La începutul anului 1995 s-a despărțit de lumea aceasta 
Au vrecub In ceaLa cel care a fost comandantul legionar Virgil Mateiaş. Ar fi 


aş) şi mi 


VIRGIL MATEIAŞ 


tează pentru cauza lepionarismului. În 


LA E Po se aa poi 


venind să-l petreacă pe ultimul drum camarazi din toate colțurile ţării, în ciuda “gerului Bobotezei”. Au rostit discursuri funebre atât preotul paroh şi părintele Teofil, 

cât şi o seamă de camarazi (d-nii Gheorghe Brahonschi, Tache Funda şi alţii). Filiala A.F.D.P.R. - Braşov l-a omagiat prin d-l Remus Cocoş. A fost citit şi un cuvânt 

de la d-l N.Păun (unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai celui răposat), secretar al partidului “Pentru Patrie” (căruia sănătatea nu i-a permis să se deplaseze personal 

la locul ceremoniei). In final, corul camarazilor a intonat “Plânge printre ramuri luna...” 
Trupul neînsuflețit a fost înhumat în cimitirul din localitate. 


Să-i fie ţărâna uşoară şi veşnică pomenirea! 


JOHANN URWICH 


trilogiei. S-a născut la Moreni, jud. Dâmboviţa, unde a copilărit până la vârsta de 15 ani. Tatăl său, de loc din nordul Ardealului, avea 
o origine amestecată. Avea şi sânge maghiar şi german, dar şi românesc, căci se înrudea cu cunoscutul tenor Traian Grozăvescu. 
Mama era de origine germană, dar născută în Banat. “Deci de drept româncă”, spunea el. La începutul războiului familia sa este 
1 expulzată,din cauza convingerilor socialiste ale tatălui. "la urmă. adică la locul de naştere”, în Ardealul de Nord. După ce pribegeşte 
î untimpprin Ungaria. împreunăcu familia. "valahul îndrăcit” (cum îl numesc rudele sale de aici, pentru că nu voia să înveţe ungureşte) 
5» tuge în Germania. unde se înrolează prin fraudă. ascunzându-și vârsta (avea doar 16 ani), în armata germană. Luptă pe frontul de 

Vest, este grav rănit şi este decorat cu Crucea de Fier. La sfârşitul războiului este luat prizonier de americani şi. după ce scapă din 
„ lagăr, sestabileşte pentru un timp în Franţa. In aprilie 1947 trece. cu acte false, în zona de ocupaţie sovietică, pentru a-şi căuta părinţii. 
„. dareste arestat de ruşi, fiind luat drept spion, judecat sumar şi condamnat. Şi astfel ajunge dincolo de cercul polar, unde va cunoaşte 
„4. toate grozăviile gulagului sovietic. Se eliberează în decembrie 1955 şi se stabileşte în Germania de Vest. Cartea pe care o va scrie 
şi care va fi “un document pentru istorie”, o va scrie mai întâi în limba română şi numai după aceea o va traduce şi în germană! lată 
cum motivează el acest gest: **Gândesc şi azi în prima limbă vorbită, trăiesc şi astăzi cu dealurile şi copilăria mea, care n-a putut 
„ fidecât românească”. Şi mai spune ceva: “Aş vrea să adaug că. indiferent ce s-a petrecut cu mine sau cu ai mei. întotdeauna m-am 
socotit şi mă voi socoti aparținând ţării în care m-am născut, României”. 


Şi, pentru că întotdeauna s-a socotit ca fiind de-al nostru, cuvine-se, cred, să-i dăm un paşaport românesc pentru eternitate, 























recunoscându-l. 


"PUNCTE CARDINALE” 


S-a stins din viaţă. în Germania. Johann Urwich, Ferry cum îi spuneau camarazii lui din gulagul 
sovietic, autorul cunoscutei trilogii intitulate Fără pașaport prin URSS A fost un mare prieten al 
românilor, spunea cineva. El însă a fost chiar român, căci totdeauna s-a considerat ca atare. “Până la 15 ani 


n-am ştiut altceva decât că sunt român”-spune el în schița autobiografică pe care şi-o face la începutul 


Odihnească-se în pace. 


APELUL UNUI LICEAN CATRE "OASTEA NATIONALISTĂ” 





(urmare din pag.1) a 
vorba lui N.Steinhardt, “îi iubim. dar nu îi 
simpatizăm”!... 

Cum spuneam, aproape că am uitat de 
duşmanul nostru comun: satana roşie. Puţini au 
analizat, pare-se, succesele roşilor în alegerile 
locale din unele oraşe însemnate-n geografia 
țării. Ataraxia este o boală care răpune tot mai 
mulți români, iar celebra “aflare în treabă”, 
respectiv proverbialul “merge şi-aşa” (alături de 
diletantism) s-au cvasi-generalizat în societatea 
românească. Au trecut cinci ani de la Revoluţia 
scăldată în sângele copiilor ţării, iar Iliescu, 
omul KGB-ului, se mai află la putere. lar aici să 
nu ne amăgim! Finanţa mondială nu se confundă 
cu electoratul nostru imatur, care dă votul 
neocomuniştilor. Or aceasta este cel mai grav: nu 
că opoziţia este mai mult sau mai puţin obedientă 
față de Occident,ci faptul că românii sunt acum 
ori ignoranţi ori pro-socialişti şi preferă 
perpetuarea rânjetului iliescian decât, hai să 
spunem, chipul bătrânesc al d-lui Coposu sau 
partida d-lui Manolescu. Românul nu vrea să 
audă de acest proces banal: schimbarea, nici 
măcar în virtutea principiului <<să alegem răul 
mai mic>> (fiindcă alternativă reală la cele două- 
puterea neobolşevică, respectiv opoziţia cvasi- 
masonizată, noi ne incăpățânăm să nu oferim!). 
Comuniştii sunt draci cu care românii noştri mai 
sunt dispuşi să se facă fraţi, pentru a trece puntea 
spre o alimentară cu kilul de mezeluri mai ieftin... 

'*O, ţară tristă, plină de humor!...” 

Unii i-au reproşat Căpitanului absența 





simțului politic. S-au înşelat însă. Căpitanul a 
ştiut să facă alianțe politice fără compromis, nu 
şi-a subestimat niciodată adversarii şi a ştiut să se 
poarte corect cu frații de aceeași credinţă. A tăcut 
pact electoral cu Maniu din dorinţa de-a contracara 
acțiunile demenţiale carliste. Conştient că vatrebui 
să ajungă la putere doar pe cale legală, printr-un 
sistem imperfect, dar necesar ( e tot mai limpede 
aceasta!), şi-a sfătuit întotdeauna camarazii să se 
adresese cu precădere celor dezorientați şi mai 
puţin celor înfipţi într-un crez (naţional-țărănesc, 
liberal sau socialist). lar România sfârşitului de 
secol XX e plină de astfel de dez-orientaţi. Masele 
nedumerite trebuie câştigate cu încetul, printr-un 
program sănătos de orientare național-creştină, 
nici superficial, dar nici imposibil sau anacronic. 

Cei ce gândesc la viitorul Mişcării 
Legionare trebuie să ia seama mai bine la modul în 
care trebuie concepută şi dusă o luptă politică. Nu 
poate fi benefic un autoizolaționism stupid, cum 
nu poate mulțumi pe nimeni nici politicianismul 
fundamentat pe compromis. Pentru eradicarea 
puterii neocomuniste este necesar să se ducă o 
politică cu mintea limpede, degajată de orgolii 
mărunte şi neînecată în patimile trecutului. Căci 
în zadar vom critica opoziţia pentru greşelile sale, 
dacă nu vom aduce acestei opoziții o a/rernativă 
viabilă şi reală (pe care noi o vedem proiectată 
într-un partid de dreapta, tradiţionalist, 
conservator, de orientare creştină). 

In Raportul de activitate depus la 
Parlament de SRI. citim şi constatăm cu îngrijorare 
că preocupările nobile ale unor edituri, foi, 


» 


"PUNCTE CARDINALE” 


asociaţii, ligi, etc., în direcția prezentării 
adevărului istoric sub toate aspectele sale (cu o 
atenție mai deosebită acordată Mişcării 
Legionare), sunt etichetate ca fiind **o ameninţare 
la adresa siguranței naţionale”! Sunt proferate 
minciuni sfruntate cu privire la manifestările ce 
au avut loc la Aiud pe 15 septembrie 1994, este 
reiterată acuzaţia de “fanatism” etc. Incriminate 
sunt şi publicaţiile “Gazeta de Vest” şi “Puncte 
Cardinale”, editurile timişorene” Gordian” şi 
"Marineasa”. Rămâne, desigur, o enigmă cum de 
revista “Mişcarea” a scăpat din vederea vigilenţilor 
securişti. Vrem să credem că nenominalizarea 
tinerilor de la M.P.R. se datorează exclusiv 
neatenţiei Serviciului Român de Informaţii, iar 
nu unor eventuale “legături” mefistofelice cu 
acesta (e cunoscut modelul calului troian)... 

SRI-ul este clar “cu ochii pe noi”. Bănuim 
că Procuratura, Cotroceniul, Executivul şi Dealul 
Mitropoliei sunt într-un consens deplin referitor 
la această problemă (doar este pusă în joc 
“securitatea” Patriei!). 

Poate nu este momentul rostirii unor fraze 
afectate, unor declaraţii pline de emfază şi patetism 
orb. Dartrebuie să luăm bine aminte şi să nu trăim 
din amintiri sau iluzii: puterea controlează perfect 
situația. Fără a fi excesiv de pesimişti, ghidându- 
ne doar după realitățile imediate, spunem că 
orizontul nostru (al celor cu un crez) pare a fi 
înăbuşit din nou fără nici un scrupul. 

Să înălțăm neîncetat smerite rugăciuni 
pentru luminarea minţii tuturor, pentru împlinirea 
dreptății Neamului, pentru a deveni o turmă şi-un 
Păstor. lar prigoana ce ni se pregăteşte să o putem 
înfrunta uniți cu toţii în duhul credinței şi-al 


dragostei pentru Domnul lisus Hristos şi Ţara 
aceasta. 








Textul care urmează este extras din volumul 
(în curs de apariţie) Acuzator, martor, apărător în 
procesul vieții mele. Autorul lui, domnul Dumitru 


(Mitu) Banea, este fratele fostului şef legionar al Ardealului, dr. lon 
Banea (ucis în 1939 în lagărul de concentrare de la Râmnicu Sărat) şi 
cumnatul fostului secretar general al Mişcării Legionare, prof. Nicolae 


Petraşcu (asasinat de Securitate în 1968). 


Domnul D. Banea, el însuşi comandant legionar, a trăit în 
sânul evenimentelor şi adeseori a participat la ele din plin, fiind 
recunoscut peniru curajul, dăruirea şi rectitudinea de care a dat 
dovadă, atât în libertate, cât şi în detenţie. Deşi nu are multă carte, este 
un povestitor care te cucereşte prin forţa simplităţii mărturisitoare, o 





DUMITRU BANEA ÎN 


PUNCTE CARDINALE 


minte ageră, un suflet curut, o vie conştiinţă românească şi creştină. |EE 
Paginile lui, scrise fără preocupare de compoziţie şi stil, dar în numele |55 


adevărului şi al dreptăţii, redau în linii sumare, dar pregnante, culoarea | 
epocii, esenţa caracterelor omeneşti, sensul faptelor istorice. Principala 
Sursă a relatărilor este memoria sa prodigioasă, hrănită de sevele vieţii 
şi călăuzită de sănătosul instinct moral al ţăranului de odinioară. 

Domnul D. Banea nu a vrut atât să scrie o carte, cât să-şi 
împlinească o datorie: aceea de smerit mărturisitor al idealurilor şi 
jertfelor unor generaţii. Rândurile de mai jos sunt oarecum palide în 
raport cu ansamblul confesiunii sale, dar le-am ales pentru că răspund 
comemorării martirilor legionari Ionel Mota şi Vasile Marin, căzuţi 
pentru Hristos, pe pământ spaniol, în ianuarie 1937. Prin ei, neamul 
nostru şi-a avut cruciații lui, în plin secol XX. Jertfa lor răscumpără 
poate, în fața lui Dumnezeu, ticăloşia anilor ce au urmat. 


În Spania începerăzboiul civil între comunişti 
şi naționaliştii conduşi de generalul Franco. Nu descriu 
războiul, există destule cărți care fac acest lucru. lonel 
Moţa era într-adevăr unul dintre cele mai luminate 
capete ale Legiunii. Era fiul protopopului Moţa din 
Orăştie, care timp de 30 de ani a scos ziarul 
<<LIBERTATEA>>, care aducea nădejdea în sufletele 
noastre amărâte, ale ardelenilor, că va veni ziua, nu 
numai! a libertăţii, ci şi a unirii cu patria mumă, 
România. De la tatăl său. lonel a moştenit şi credința 
şi naționalismul. Era doctor in drept la Grenoble, lost 
preşedinte al societății studenţeşti “Petru Maior” din 
Cluj. fiind alături de Căpitan din cel dintâi ceas al 
Mişcării Legionare. Erau şi cumnaţi, lridenta, sora 
Căpitanului, fiind căsătorită cu lonel Moţa !. Cred că 
[.Moţa era nemulțumit în sufletul lui că n-a dat mai 
mult pentru Mişcarea Legionară. Avea doi copii. 
Duşmanii Mişcării şi aici au vrut să lovească în noi, 
spunând că a fost trimis în Spania de către Codreanu, 
ca să scape de el, când în realitate Căpitanul s-a opus 
să plece. Domnul Moţa, că aşa îl numeam noi, a scris: 
“Se trage cu mițraliera în biserici, în fața lui 
Christos. Vreau să merg să lupt în Spania...” Auzind 
refuzul Căpitanului, îi scrie o scrisoare: “...ţi fac cea 
mai mare rugăminte din viața mea: lasă-mă să plec în 
Spania...” Şi a avut aprobarea, plecând cu ce avea mai 
bun Legiunea: domnul general Cantacuzino, şeful 
partidului “Totul pentru Țară”, ing.avocat, căpitan în 
rezervă Gheorghe Clime, dr. în drept Vasile Marin, 
preot lon Dumitrescu-Borşa, avocat Nicolae Totu, 
comandant legionar, licenţiatal Academiei Comerciale, 
Bănică Dobre, comandant legionar şi, ultimul, prințul 
Alexandru Cantacuzino. Cum să plece, căci guvernul 
lui Tătărescu nu ar fi dat aprobarea sub nici o formă. 
Până la urmă, s-a găsit portița de plecare. In Spania, 
şcoala de ofiţeri de la Alcazar, de sub conducerea 
viteazului colonel Moscardo, făcut apoi general, rezista 
în faţa atacurilor comuniste spre uimirea întregii lumi. 
Domnul general Cantacuzino avea o sabie de Toledo 
-cele mai vestite săbii din lume - şi a cerut voie 
guvernului să-i aprobe ca împreună cu o delegaţie să 
prezinte în dar, drept omagiu, această sabie generalului 
Moscardo. | s-a aprobat, însă imediat cum au trecut 
graniţa în Cehoslovacia, ziarele au anunţat că echipa 
va lupta în Spania ?. Erau toţi ofiţeri de rezervă și ar fi 
trebuit să lupte cu gradele respective, însă au renunțat 
la grade şi au luptat ca simpli soldaţi. După predarea 
sabiei, domnul general Cantacuzino fiind prea bătrân 
şi bolnav, s-a întors în țară, ceilalți rămânând să lupte 
în linia | a frontului. La 13 ianuarie 1937, la 
Majadahonda, în apropierea capitalei madrilene, cad 
eroic Moţa şi Marin, şi sunt răniţi în lupte Nicolae Totu 
şi Bănică Dobre. Morţii, în sicrie sigilate, sunt aduşi în 
țară într'un vagon special. Tot domnul general a plecat 





(R.C) 


să-i aducă din Spania. E adevărat că pe drum i s-au dat 
onoruri post-mortem, mai accentuate în Germania. La 
granița României, Căpitanul îi aştepta cu un tren plătit. 
Pe parcursul din Ardeal şi până la Bucureşti, făcând şi 
eu de gardă la sicriele celor doi martiri, de la Sibiu până 
la Bucureşti, poț să vă relatez cum a fost. Incă de la 
graniță, în oraşele mari, mii de oameni aşteptau trenul 
mortuar. Cea mai frumoasă primire - a spus Căpitanul 
- a fost cea de la Sibiu. Legionarii din Sibiu şi mulți din 
judeţ aşteptau întristaţi trenul cu cei doi eroi. Toate 
garniturile de tren au fost retrase pentru a se asigura loc 
mulțimii. Ca să putem păstra ordinea am întins sfori de 
pompieri, dar mulțimea a împins în aşa fel încât n-au 
ajutat la nimic nici sforile, nici cordoanele. Trenul intră 
în gară în tăcere de mormânt. Slujba e făcută de 
Preasfinţitul Stan, Episcopul Maramureşului. Corul 
Mitropoliei Ardealului dă răspunsurile. Preasfinţitul 
Episcop vorbeşte: “...A trebuit să vă expatriați şi să 
muriți departe de noi, ca să vă înțelegem şi să vă 
urmăm...” P.S.Mitropolitul Bălan al Ardealului cere ca 
cei doieroisă fie duşi în Catedrala Sibiului. Nu s-a putut, 
trenul având itinerariul lui spre Râmnicu Vâlcea. Cea 
mai duioasă primire până la Bucureşti a fost făcută 
într-o gară mică (îmi scapă numele). Ce vedem? Câţiva 
călugări şi o mulțime de copii cu lumânări în mânuţele 
lor îngheţate, privind pioşi spre trenul mortuar. Aceştia 
ar fi fost viitorii legionari de mâine, dacă bestia de Carol 
al II-lea nu ne omora Căpitanul şi pe ceilalţi conducători 
ai Mişcării. În scrisoarea pe care a scris-o domnul Moţa 
din tranşeele Spaniei, Căpitanului, îi spune aşa: “Să faci 
Căpitane o țară ca soarele sfânt pe cer!”. Nu s-a putut! 
Toate puterile răului s-au repezit asupra noastră, şi azi 
am rămas câţiva bătrâni din vechea gardă şi tineri mai 


NOTE 


1) Marele lorga a scris invers... 

2) În Spania trebuia să plece şi fratele meu, lon Banea. S-a 
opus categoric Căpitanul, spunând: *Nu pot să rămân fără 
nici unul; pleacă Moţa şi rămâne Banea”. Oare dacă voia să 
scape de el, cum insinuează duşmanii Mişcării, îl oprea pe 
fratele meu? 

3) Văd că democraţia nouă, care încearcă să se instaureze în 
patria mea, nu e cu nimic mai bună decât cea veche... 

4) Tot Iorga spune: “A venit într-o zi la mine dr.Roşu,; 
băiatul acesta inteligent e amorezat de prostul ăla de 
Codreanu!.” Da!, “prostul” de Codreanu n-a lăsat pe 
învățători neplătiţi şase luni, de căutau în traistă la copii o 
bucată de pâine, ca dumneata domnule savant!... lată şi 
câteva caracterizări laadresa lui Nicolae lorga. Spre exemplu, 
iată cum îl caracterizează chiar Carol al II-lea, cu ocazia 
unei legi administrative făcute de A.Călinescu: “Că toată 
lumeae mulțumită n'aș putea spune. Unul dintre bosumflați 
este Iorga căruia nu-i plac rezidenții: lui_Negruzzi_îi 


09-A DN + 00 MIRE SEE SEA 
De la stânga la dreapta: generalul Cantacuzino-Grănicerul lon Moţa, Gh. Clima, 
Preot Dumitrescu-Borşa, Nicolae Totu, Bănică Dobre, Vasile Marin, Alexandru Cantacuzino 














Ianuarie '95 NR. 1/49 PAG. 3 






mulți. Ei şi numai ei vor mai putea aduce pe arena 
neamului o nouă mişcare de regenerare a omului ?. 

Trenul ajunge în Bucureşti, unde o imensă 
mulțime aşteaptă sicriele celor doi dragi camarazi. 
Sunt duşi la biserica “Sf.Ilie Gorgani”, de unde se 
formează cortegiul după slujba religioasă făcută de doi 
Mitropoliţi şi un Episcop: I.P.S.Mitropolit Bălan al 
Ardealului, 1.P.S.Mitropolit Gurie al Basarabiei şi 
P.S.Episcop Vartolomei al Olteniei. Această 
manifestare, încă nemaiîntâlnită în România, în 
disciplină de fier, într-o ordine şi frumuseţe 
nemaivăzute, au arătat Bucureştiului şi țării întregi 
puterea Mişcării noastre, dar şi hotărârea duşmanilor 
de a ne distruge. Carul mortuar era tras de 80 de 
fruntaşi ai Mişcării, în cămăşi verzi. Căpitanul, familiile 
morților, Senatul Legionar (bătrânii) şi grădele 
legionare urmau cortegiul, câteva sute de preoți, apoi 
studențimea şi, la urmă, legionari şi simpatizanți. Pe 
ambele margini ale străzii erau încolonați studenţii 
legionari. La vederea acestei manifestații oamenii cu 
capul descoperit priveau, unii cu bucurie, alţii îngroziți 
de forța Mişcării. 

Cel dintâi care ia atitudine duşmănoasă este 
N.lorga. Se deplasează în grabă la guvern, intră în sala 
de şedinţe şi îi apostrofează pe miniştri: “Ce faceți măi, 
dormiţi? De ce nu luaţi măsuri imediate şi severe? Nu 
vedeți, Codreanu e stăpânul Bucureştiului?”. Îi 
răspunde prim-ministrul Tătărescu: “Nu vă agitaţi, 
domnule profesor, e o manifestare religioasă”. 

“Lasă că vedeţi voi!”4 

Am condus pe cei doi martiri la Casa Verde 
în Criptă, să ne fie nouă pildă jertfa lor. Azi nu mai este 
nimic la Casa Verde. Candela s-a stins! Ei unde sunt? 


reproşează barba; lui Dănilă Pop că a luptat împotriva 
ruşilor în marele război şi aşa mai departe. Cu toate acestea 
a trimis lui Călinescu o telegramă în care-l felicită pentru 
lege. Sucit om!”. Când a numit regele consilierii legali, 
lorga lipsind de pe listă, a scris în ziarul lui “Neamul 
românesc”, citit de el şi de Munteanu-Râmnic, singurul 
om care i-a rămas credincios: “Uniformele Frontului 
seamănă cu cele ale lampagiilor care aprindeau lumânările 
în Bucureşti”. Regele, informat, îl cheamă la ordine şi-i 
spune: “Iorga, te-am numit consilier regal. Mâine te 
prezinţi în uniformă”. “Am înţeles, Majestate””; şi a doua 
zi a apărut în uniforma... lampagiilor. Apropos de 
Munteanu-Râmnic şi partidul lui lorga când se țineau 
şedinţele de comitet, ziarele îl luau în râs: “leri s-a întrunit 
comitetul partidului domnului lorga. Şedințaa fost deschisă 
de di.lorga, membri prezenţi fiind Munteanu-Râmnic...” 
Fărăa lungi, iată o altă caracterizare, care vine de la marele 
lingvist prof.univ.Sextil Puşcariu şi care spunea astfel: 
“orga, dacă ura un ardelean, ura tot Ardealul” 


DE ee E | 








— 


Pag. 4 NR. 1/49 Ianuarie '95 


WONATE 4 





SR atace Oe Ra e E Za 
e * £ L mă seg Că 


d A P Aa Ta 3 & A ESI a i SI x 
4 € Rar ate E îi CAE 
colele. 
Ss Se, Aa Z SI ES aa: MA: : 








genere îşi închipuiesc că statul e rezultatul unui contract sinalagmatic. a unei convențiuni stabilite 
între cetățenii lui. Noi credem [Eminescu vorbeşte în numele conservatorilor - n.Red.], din 
contră. că el e un product al naturii. că. asemenea unui copac. îşi are fazele sale de dezvoltare. 


asemenea oricărui organism. îşi are evoluţiunea sa” (M. Eminescu, Opere, ediţia |. C rețu. vol.IV. 
Editura "Cultura românească”. Bucureşti. 1939, p.120). 


Manierele de a vedea sunt atât de deosebite [între liberali şi conservatori -n.Red.], încât 
inochii liberalilorstatul nue cu mult mai mult decât o maşină. pe când în ai noştri ele un organism 
Viu, susceptibil de sănătate şi de boală. de înflorire Şi de decadenţă...” (Ed.cit., vol.III, p.171). 


“Politiceşte nematur e oricine susține adevărul absolut al unor teoni aplicabile la viața 
statului, căci acele teorii. departe dea fi absolut adevărate. nu sunt decât rezultatul. cristalizațiunea. 
formula matematică oarecum a unei stări certe a societăţii, care stare iarăşi e condiționată prin 
o mulțime de factori economici, climatici. etnologici ş.a.m.d. 

Precum haina se îndreptează după climă [...].tot astfel legile şi instituțiile nu sunt decât 
expresia acelui instinct de conservaţiune al popoarelor[...]. manifestat în sute de forme deosebite. 
căci un popor. ca societate organizată în mod natural. are a se lupta ici cu arşiţa. dincolo cu apa 
mării. colo cu nefertilitatea pământului. colo iar cu invaziuni repetate; având toate acelaşi scop, 


anume conservarea existenței proprii, popoarele se folosesc pentru ajungerea lui de cele mai 
deosebite mijloace” (Ed.cit..vol.[l. p.355). 


"Deosebirea între noi şi liberali [...] este că liberalii iau în sens absolut ideile citite ŞI 
nerumegate din autori străini. pe când pentru noi adevărurile sociale. economice. juridice nu sunt 
decât adevăruri istorice. 

Nu suntem dar contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea. întrucât ea e compatibilă 
cu existența statului nostru că stat național-românesc şi întrucât se adaptează în mod natural cu 
progresele reale făcute de noi pân-acuma. [...] Cine susține însă, ca absolute şi neînlăturabile. 
principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes naţional. acela nu poate fi 
omul nostru” (Ed.cit.. vol.III, pp.155-156), 


"Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decăl 
păstrând. drept baze pentru dezvoltarea sa. tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în 
curgerea vremilor: cel ce e de o altă părere. s-o spună țării! 

Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet. dar păstrând firea noastră românească. 
decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri...” 
(Ed.cit.. vol.Ill. p.211). 






“Introducând legile cele mai desăvârșite şi mai frumoase într-o țară cu care nu se 
potrivesc. duci societatea de râpă, oricât de curat ți-ar fi cugetul şi de bună inima. Şi de ce asta? 
Pentru că - întorcându-ne la cărarea noastră bătută - orice nu-i icoană, ci viu, e organic şi trebuie 
să te porți cu el ca şi cu orice organism. lar orice e organic se naşte, creşte, se poate îmbolnăvi. 
moare chiar. Și precum sunt deosebite soiuri de constituții. tot așa lecuirea se face într-altfel, şi. 
pe când Stan se însânătoşează de o buruiană, Bran se îmbolnăveşte de dânsa şi mai rău” (Ed.cit.. 
vol.Il. p.180). A 





„Căci cine zice <<progres>>, nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu 
continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină 
pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare!” (Ed.cit., vol.lII, p.289). 


“Deci exprimată în termenii cei mai generali. deosebirea între liberali -intrucât e vorba 
de oameni oneşti şi cu principii stabile - și între conservatori e că aceşti din urmă privesc statul 
[...] ca pe un product al naturii, determinat pe de o parte prin natura teritoriului, iar pe de alta prin 
proprietăţile rasei locuitorilor, pe când pentru liberali statul e productul unui contract, răsărit din 
liberul-arbitru al locuitorilor, indiferentă fiind originea. indiferentă istoria rasei. indiferentă. în 
fine, natura pământului chiar” (Ed.cit., vol.III, p.171; Eminescu opune, așadar, realismul politic 
al conservatorilor - dreapta româneascăa vremii -idealismului politic al liberalilor sau “roşiilor”, 
care reprezentau s/ânga acelei epoci). 


“Pentru a rămânea ceea ce suntem, adică români, pentru a ne împlini misiunea istorică 
pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o din ziua în care Traian impăratul a pus piciorul pe malul 
stâng al Dunării, trebuie să ţinem ca toți membrii statului nostru să fie, de nu români de origine, 
cel puţin pe deplin românizaţi (de nu “români”, cel puţin “buni români”, ar fi zis Nae Ionescu - 
n.Red.], Această teorie e cu totul conservatoare și diametral opusă teoriei de <<om şi om>> 
profesată de liberali [...] 

Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a statului 
român, Și oricine ar voi sânerisipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă 
în picioare roadele muncei străbunilor noștri” (Ed.cit..vol.III, pp.190;207), 

E PI a. 
iata Mi ț D Eu 

“Dar ce e mai ciudat [la liberali - n.Red.]... e vecinica confundarea libertăţii cu 
egalitatea dreptunilor politice [,..] Noi nu suntem, bineînțeles, contra sufiajului [votului - n.Red.] 





LE GÂNDIRII 


> i pe A ranit Ad CDs 
htice a 
A - “> 
ea a ip ea Sia 


PUNCTE CARDINALE 


POLITICE EMINESCIENE 





universal, dar numai acolo unde se potriveşte, adecă unde alegătorul are deplină ŞI exactă 
cunoştinţă despre interesul public în cestiune. Ințelegem cao comună rurală Să-ŞI | oteze cu sufiraj 
univ ersal un drum ce-i trebuie sau să-şi aşeze o dare com unală [a]. Dar interese mari, pe cariabia 
cea mai ageră minte le poate cântări. să se decidă prin mulțimea voturilor lui Stan şi Bran” | [..] 
Noi înțelegem ca în cismărie să fie consultați cismarii. în interese comunale Demi comunei, 
Dar este şi politica generală a unei țări un lucru atât de uşor incât s-o poată judeca oricine după 
cum îl taie capul?!” (Ed.cit..vol.I1l.pp.452453). 


“Dara învățat unul numai abecedarul? Egalitate! ŞI ca din senin e egal cu economiştii 
şi financiari şi devine director de bancă. Dar are picioare strâmbe, e cocoşat şi n-a fost nicicând 
soldat? Egalitate! Şi deodată e maior în gardă. Dar în viaţă-i n-a făcut studii tehnice ŞI nu ştie a 
deosebi un vagon de un coteț? Egalitate! Și deodată e de-o seamă cu Lesseps Şi se face director 
de drum-de-fier. Dar e un biet licenţiat în drept de mâna a doua sau a treia? Egalitate! Şi 
deodată-l vedem ba ministru de externe. ba la finanţe. ba la justiţie. ba guvernator de bancă. Celui 
care nu înțelege nimic din toate astea. lucrurile i se par uşoare; dar cine ştie cât de puţină istorie, 
acela vede că toate astea nu pot duce decât la pieire” (ldem, p.455). 





” Astfel, s-ar puteaspune că întreaga luptă între taberele opuse. numite una liberală. care 
ajunge la comunism. alta conservatoare. care poate ajunge într-adevăr la osificarea statului. e pe 
de o parte lupta pentru drepturi. pe de alta lupta pentru datorii [...] Un nemărginit individualism 
s-a lățit peste toată Europa. Individul e scopul căruia i s-au sacrificat toate elementele care formau 
încheieturile organizaţiei vechi. Teoria că viaţa e un drept a prins rădăcini în toți şi cu durere 
trebuie s-o mărturisim că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii 
către cele de jos, precum şi cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus [...] De aceea 
se vor vedea în toată omenirea două mari serii de idei, două tabere: aceea a individualismului. 
caracteristică sistemului liberal, şi aceea a armoniei intereselor. a statului ca unitate absolută. a 
monarhiei juridice” (Ed.cit., vol.I, pp.397-398; 54). 


da 





sa - 
sotie pa 
e edu UL PT auy ă 


"Nefiind oameni vrednici ca să constituie clasa de mijloc. le-au umplut caraghioşii şi 
haimanalele. oameni a căror muncă şi inteligență nu plăteşte un ban roşu. stârpiturile. plebea 
intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul. oameni cari riscă tot. pentru că n-au ce pierde. tot 
ce-i mai de rând şi mai înjosit în orașele noastre. căci. din nefericire. poporul nostru stă pe muchea 
ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă. cea occidentală şi ca asiatică. şi toate lepădăturile 
Orientului şi Occidentului. greceşti. jidoveşti. bulgăreşti. se grămădesc în oraşele noastre. iar 
copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi. când lo eşti în ei. zic că loveşti în tot ce-i 
românesc şi că eşti rău român!” (Ed.cit.. vol.II, p.167). 





„Popoarele nu sunt producte ale inteligenței. ci ale naturei - aceasta trebuie stabilit. 


În începutul dezvoltării lor ele i căru 
au nevoie de un punct stabil. împrei istali 
lucrarea lor comună, statul lor goe alte ab peri 


in; i i : 

oaie Otee . ul are nevoie de o matcă. Dacă albinele ar avea jurnale, 
natural”, a se vedea nuvela Cezara). Daţi 
sănătoşi și avuţi - îl prefer statului celui m 
mult încă - în statul absolutist. co 
egali decât în statul cu legile cel 


mai liber, în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai 
mpus din oameni bogaţi şi sănătoși, aceştia vor fi mai liberi, mai 
e mai liberale, dar cu oameni mizeri” (Ed.cit.,vol.1l.p.207). 





p.353), 
Nota Redacției: 


: | irașu, Naționalismul lui Eminescu (Editura “Bucovina” - 
Fi DATOUe 1932; reeditare recentă: Editura “Pacifica”, Bucureşti, 1994), 0 Calinescu opera lui 
A; (ai micu (cap. Filozofia practică”, în vol.I] al edițiilor postbelice) şi Al.Oprea, În căutarea 

gazetarul (Editura “Minerva”, Bucureşti, 1983 - cu rezervele legate de data când a fost 
dar mai greu de procurat) este şi broşura lui C.Papanace, 
iromânesc (apărută în 1951 -ediţia a doua: 


publicată), Utilă dincolo de partizanatul ei ( 


Mihai Eminescu - un mare recursoral | 
1975 - în Occident). i a! legionarismulu 











PUNCTE CARDINALE Ianuarie '95 NR. 1/49 PAG. 5 


PENTRU DREAPTA ÎNȚELEGERE A LUI EMINESCU 








La 1l4S5 de ani de la Naşterea poetului 


; Doina lui Eminescu, pe care O.Goga o numise cândva “evanghelia politică a românismului”, tinde să fie 

ID receptată astăzi ca o piesă de la periferia creaţiei eminesciene, discutabilă atât sub aspect estetic, cât şi sub aspect 
O l Vy | ideologic, Ea ar merita cel mult complezenţa noastră, în felul în care o merită, bunăoară, Răsunetul lui Andrei 
Mureşanu. Nu lipseşte nici punctul de vedere conform căruia Doina ar fi un reflex al nebuniei poetului, având în 


De la Nistru pân'la Tisa vedere că închegarea ei definitivă s-a produs cu puţin înaintea crizei fatale (în vara lui 1883). Aprecierile de felul 
Tot Românul plânsu-mi-s-a acesta pornesc, dacă nu de la o inabilă frondă antiromânească (evidentă în anumite cercuri halogene, mai ales 


evreieşti), în orice caz de la nişte neînțelegeri de principiu. 
Mai întâi este vorba, adesea, de o inadecvare a criteriilor estetice. Cu toate că aparține unui autor cult, Doina 
trebuie judecată după estetica poeziei populare, căreia Eminescu i s-a circumscris în mod voit, cu o genială putere 


Că nu mai poate străbate 
De-atâta străinătate. 







Din Hotin şi pân'la Mare de transpunere şi sinteză creatoare. Scoasă din acest sistem de referinţă, orice discuţie asupra ei devine arbitrară Şi 
Vin Muscalii de-a călare, nelegitimă. În al doilea rând, Doina este o scriere ideologică, ci o creaţie artistică, fictivă şi simbolică, tocmai 
De la Mare la Hotin de aceea ireductibilă la o contingeni istorică precisă. Ea este expresia lirică a necesităţii de conservare a ființei şi 
M ] aia identităţii naționale, ceea ce nu constituie o nazula o )ica sau filosofică, ci una ontologică şi morală, un ideal 

sI <uicaica'ue-o aţin; care totalizează şi transcende fenomenalitatea brută. itită prost, ea poate părea o profesiune de credință rasistă. 
Din Boian la Vatra-Dornii Citită adecvat, ea nu  teudegăt “fi ea ideală” a posibilei noastre mântuiri ca neam. Cât despre invocarea 
Au umplut omida cornii “nebuniei” a evărul se. iza peşte cel mai mult cu abejcția. Textul n-are nici un semn de 


incoherenă, i iar ata ineă hui fundamentală, ca pe e aspecte particulare, se regăsesc de-a lungul întregii creații 
eminesciene. Doina n-aduce nimic esenţial NOU, Ci este doar sinteza ultimă a unei coordonate majore a spiritului 
eminescian, evidente încă din epoca vieneză (G. Călinescu avea temeiuri să presupună că Doina e cu mult anterioară 


Şi străinul te tot paşte 
De nu te mai poţi cunoaşte; 


Sus la munte, jos la vale, apariției sale publice; nu-i exclus ca “geneza interioară” a poeziei să se lege, de pregătirea serbărilor de la Putna, din 
Şi-au făcut duşmanii cale, ISI). IS de altă părie Eulață în scrisul lui Eminescu. accente mult măi violente, din vremuri în care nu putea 
ui > = = 1 suspectat de vreo urmă de nebunie.. Si SAI LA A 
in Sătmar până- i 
R r d p: = >ise:e „  Doinanueste nicidecum o producție inferioară sau mar arginală, ci. la « analiză atentă, o creaţie esențială şi 
mai CR CULCA Sa acele... testamentară, o capodoperă în genul ei, cel puţin în spaţiul embirăţ „Fongar jeşti, dincolo de popularitatea sau 
Vai de biet Român, săracul: impopularitatea conjuncturală. 



























„> In poezia aceasta, ca şi în alte câteva, geniul lui Eminescu e uESIi umează geniului folcloric românesc. “Eul” 


Îndărăt tot dă ca racul, 






Da ae — | iri tivează; în sensul absorbției individului în ceai ARE EV OG că devine expresie unanimă şi 
Nici ZA INCI SE MICIse ndeamnă, suprate lă e E durere şi nădejde românească. Taina acestei aa dcr blâte au subliniat- 
Nici îi este toamna toamnă, ot ți comentatorii lui de seamă: “expresia integrală a sufletului românesc” (N-lorga), “mai mult un exponent decât 
Nici e vară vara lui un ii vid” (G.Călinescu u), “conştiinţa noastră mai bună” (C „Noica) ş.a. nd 
Şi-i străin în ţara lui! Nimic nu putea servi mai bine acestui “liris vobiectivat” deci E pecia, ie Eee şi simplitatea 


: limbii populare, cu neostentative nuanţe arhaice şi regio 
De. la Iarna: Dorohoi , mai adecvate acestui tip de discurs, cu virtuți deopotrivă compreh ns! 
Curg duşmanii în puhoi de condiţia socială sau intelectualăa receptorului român. Avem aici DI 


Şi s-aşează pe la noi; a Doinei eminesciene, precum şi a forței ei mobilizatoare din momentele « 

Şi cum vin cu drum-de-fier, pripa raţiunii sceptice, tind să o considere "*desuetă”, “retrogradă sa | “re 

3 A : clipele de euforie comunitară, de vraja sonurilor ei; e ceva care urcă din 
ipoate ca iitece le Pete transcende. individualitatea şi raționalitatea). Poate că nimeni: NU S-a | 

„Sboară păsările toate vibraţie coardele cele mai sensibile ale sufletului Me 

“De neagra străinătate; „5 In sensul acesta harismatic este Eminescu naţionalist 

= . ] PA > - îi 


aa Duiznai umbra spinului “| trimite nicideci 


en siune hp a Şi cei ce, în 
cționară”. ajung să se lase purtați, în 

dâncurile ființei etnice, ceva care ne 
5 i E ca pr să pună în 













































Z ÎN e evit gregară, sii E — 20 He Vi A mais 
| N, încununat de o „10 i irație mesianică. Aşezat la hotai ine e Şi e he Se „Murăraşu 
Cn uşa creștinului. şi alţii au arătat cum versuri întregi din lirica populară au trecute de ântecul e etul constniieşte 
şi dezbracă țara sânul, un ansamblu metaforic, o hartă sufletească a românismului, ri ice pal: 
“Codrul - frate cu Românul - | îşi nota undeva Eminescu - pia oaaaafil ec =[ tatş a unei lecturi 
De săcure se tot plea că „| *prosteşti” a Doinei, iar panica unora în faţa acestor i sf ăi i a receptării 
Si izvoarele îi > ai ae (sesizabilă mai : ales la ne-români).. iscutând cazul Î zeanu-Ghe a (S Solomo no viei Katz). 
SE G.Caăline Sg e A e vorba c Doină, Gherea, n ând să se smulgă « in condiţia lui e străin şi să înțeleagă 
Săraci în ţară săracă! | e care noi 0 atribuim poeziei, te CI mama Nei un ( inut a pl ae | 
i pa :conţinutistic xenofobă, ca poezie ea depăşeşte orice tendință şi ex A i mai aspirația către | 
Cine-au îndrăgit străinii Dasă [.. ] Doina simbolizează toc ai idea ul națiunii”, lar D] Aurăraşu adaugă, în felul său mai 





li ii Eminescu nu avem a face cul smul militant, i naționalism Cate să aiba scopul 
jini ori faple e sociale, ci cu nație noție, pa dezlănţuie cu teal forța şi se topeşte 
escu pa goe ca destinderea 


sites sau gcoerafie c. Denumirile de râuri, 
muscal” sau de altă origine), “neagra 


“Mânca-i-ar inima cânii, 
idea casa pustia 
Şi neamul nemernicia! 


î 
+ sm 


- Stefane, Măria-Ta, 












ZX a “ Coe ad nătate pl la: E > a identității naționale, fie ea 

pu la Putna nu mai sta! | cccută prezentă: “d ste atâ ata fa ia za cn simbol al 
_Lasă- A Dinsa zi tal d u shi E n aerul cure ncatri iința m O -spi ântecele pier”), probler la cr = nu este numai 

"Toată grija schitu pe AL. creștinului), ci; OARMII radiționz e, ere; * zodrul-trate cu R 1? trimite la viziunea 


ten numai mie...); 
ădării de sine; în 
te spre un ideal 


Lasă grija Sfinţilor. 
zi În sama părinţilor 
- Clopotele să le trag 




























„ Ziua-ntreagă, noa pt a, L pi = ja 4 doina ichei ii castă viziune an asă Sea e od po imbuta Pra tre 
- m) E; A ÎI PA V i in! ( ăphu | A ŞI ha Laae AS | Us ES rr, MIC AU € Lu + i u A 

Doar s-a-ndura Dur ACE Ala res a imp tă A4p săvârșită unitațe dec şi acţiune (înpc scaitili . Căugmănialore 

“Ca să-ţi mântui mean E GARI pă aul (“Ai s-aduni Moldova toată”), cât şi ele i ți vin codrii-n 

Pie te-nalţă din mor A ata btext s implicită a “lene” şi “resemnz în a rcuta o pagină din publicistica 

Să te-aud din corn su le ur han m, înţelegerea simbolului mesianic al Doinei: evul Ștefân oevod! El ştia să facă 


Ite rândi "de neveste, bea bine la 
ui prinţ tătăresc. Apoi descăleca 
d ine pentru pă natul. hergheliilor de cai 

Ai s-aduni Moldova toată 3 Și: apoi iar bătea Turcii, şi iar descăleca y 
DEI suna de două ori, îi: ra. pânăce ș „ochii în cetate la Sucea al ui i [sut ln Manâstieea putut 
“Tţivi ii-n ajutor; pr 1, Cun -alde pazetari de-ai noştri, ce ȘI mea de minte din vremea de 
i edita cre za 8 n inea ajunsă până fusese dest tă iniţia să fie citită la dezvelirea statuii 


A “Toţi duşmanii or să piară, -“ Eminescu era po ri ez | sm DD şi a pisoar naţional, înțelegând să opună, la modul 

i fi Din hotară în hotară - romantic, cum a. Pe TI > râr duri, icoana eroică a trecutului unui prezent decăzut şi debusolat. 
 Înd răgi-i-ar ciorile | “Sanatoasa barbari (al cărei Efes. se simte şi-n versurile Aa) nu este doar o metaforă paseistă, cum se ceea 
“Si spânzurătorile! în mod curent, ci o invitaţie ocolită la. un Tealisrm constnictiv, pe linia tradiţiei naţionale; “sănătoasa barbarie” n 


Şi Moldova adunând! 
De-i suna din corn o dai 


sa n a n 


Ap 
) e pe Turc i, TA | 
vin in vechiu de. Cot 
| târguri -i na 


şti, U 







lui Ştefan - 5 iun in că Dol i aa 










trebuie înțeleasă “prosteşte”, ca expresie retropradă a sălbăticiei, ci ca formulă metaforică a echilibrului şi vitalităţii 
“etnice - temei firesc al oricărei afirmări şi mântuiri viitoare, Prin Tradiţie spre Mântuire - iată sensul ultim al Doinei " 
şi al eminesciânismului în genere. Dar nu este oare acesta un adevăr... universal? Răzvan CODRESCU 











PAG. 6 NR. 1/49 Ianuarie '95 


- 





A 






| $ 
= IO IA. > 
E e RE e ca 
£ >> Ea . _——y a x 4 [ 


- 
. 





XVI. Ucigaşii de idei (2) 


Încercam, în episodul anterior, să-mi 

explic şi să explic motivele pentru care membrilor 
Mişcării Legionare li s-a aplicat. în temniţele 
comuniste, un regim cu totul aparte. Acest fapt 
este o realitate pe care nimeni nu o poate contesta. 
Nu este vorba numai de reeducările de la Piteşti şi 
Aiud, acțiuni în care, este ştiut, au fost implicaţi, 
aproape în exclusivitate, numai ei. ci de întreapa 
perioadă de detenție. Incepând din anul 1948, an 
în care au fost declanşate primele arestări masive. 
şi până în 1964. anul “marei slobozenii”. legionarii 
au fost, atunci când era posibil, izolaţi de ceilalţi, 
deținuți, fie că este vorba de închisorile de execuţie. 
deținuți fie că este vorba de coloniile de muncă. 
Aiudul şi Gherla. de exemplu, au fost pe rând. în 
anumite perioade, inchisori populate exclusiv sau 
aproape exclusiv cu legionari, iar la Târgşor, în 
apropiere de Ploieşti, au fost întemnițați pentru o 
lungă perioadă de timp numai elevi, foşti membri 
ai Frățiilor de Cruce. De asemenea, la canal sau în 
alte colonii de muncă existau brigăzi, aşa-zis 
disciplinare, formate numai din legionari, cărora 
| se aplica un tratament special, deosebit de dur. 
Nu vreau să insinuez prin aceasta că ceilalți deținuți 
s-ar fi bucurat de un tratament mai blând, mai 
uman. Nu. Întreg gulagul românesc a fost un 
adevărat infern dantesc. Dar după cum în infernul 
lui lDante există mai multe trepte ale caznelor. tot 
uşă şi infernul gulagului comunist era organizat în 
mai multe trepte ale ororii. Bătăi, izolări. 
nlometare sistematică, munci istovitoare în timpul 
zilei şi carceră pentru neindeplinirea normei, 
noaptea, neacordarea de asistenţă medicală etc. 
etc, toate acestea erau pedepse obişnuite, aplicate 
tuturor deţinuţilor, indiferent de coloratura lor 
politică. pentru a-i distruge fizic şi moral. 
Legionarii le aveau. bineînţeles, pe toate acestea, 
dar şi ceva pe deasupra. Supravegherea lor era 
mult mai severă. iar prevederile absurde ale 
regulamentelor, care erau aceleaşi pentru toate 
penitenciarele, lor li se aplicau cu râvnă sporită. 
Aparatul politic şi temnicerii din închisorile în 
care ei îşi executau pedeapsa erau cu grijă selectaţi 
dintre cele mai dure şi mai fără de suflet elemente 
ale securităţii şi special instruiți pentru a fi cât mai 
neîndurători cu aceşti “înrăiţi duşmani ai 
poporului”. De asemenea. în lagărele de muncă, 
brigăzile formate din legionari aveau în fruntea lor 
brigadieri recrutați din rândurile deţinuţilor de 
drept comun, adesea criminali notorii, cărora li se 
dădea mână liberă, drept de viață şi de moarte 
asupra celor pe care îi aveau în subordine şi pe care 
îi stimulau cu bâta şi cu gârbaciul. Şi dacă se 
întâmpla (şi se întâmpla adesea) să mai şi moară 
câte unul, fie istovit de efort, fie sub ploaia de 
lovituri ale satrapului, acesta nu avea de dat 
socoteală nimănui, căci nimeni nu-l trăgea la 
răspundere. Dimpotrivă, era chiar felicitat şi uneori 
chiar recompensat pentru isprava sa. 

Nu aş vrea să se interpreteze că fac, cu 
această ocazie, o pledoarie pro domo. Vreau numai 
să scot în evidență faptul că, în temniţele din 
România, acestei categorii de deţinuţi politici i 
s-a aplicat un tratament discriminatoriu şi, 
explicând motivele acestei discriminări, să 
demostrez că atât monstruosul experiment de la 
Piteşti, cât şi nu mai puțin monstruoasa acţiune de 
reeducare de la Aiud nu au fost întâmplătoare, ci 
că ambele au făcut parte dintr-un plan, bine pus la 
punct, elaborat în birourile Ministerului de Interne 
şi ale Comitetului Central, la îndemnul şi sub 
directa îndrumare a consilierilor sovietici, imediat 


PUNCTE CARDINALE 





după instaurarea comunismului în țara noastră. Acest 
plan urmărea un scop precis: acela de a anihila pe cei 
mai înverşunați adversari ai comunismului din ţara 
noastră, fie suprimându-i fizic, fie pervertindu-le 
conştiințele şi schilodindu-le sufletele, precum şi de 
a ucide ideile-forţă care au făcut posibilă apariţia, în 
țara noastră, a acelei sfări de spirit care a fost 
Mişcarea Lepionară. * 

Am demonstrat, cu altă ocazie, că Mişcarea 
Legionară a apărut şi s-a dezvoltat ca o necesitate 
ISTOrică, în condiţiile create în această partea Europei 
de rezultatele primului război mondial. Ea nu a fost 
doar o simplă ideologie, ci o mişcare spirituală de 
regenerare a sufletului românesc, structurată pe 
valorile naţionale şi pe spiritualitatea creştină. ŞI 
pentru că, printre pericolele care pândeau societatea 
românească în perioada respectivă, se profila tot mai 
amenințător, dinspre Răsărit, şi pericolul comunist. 
programul de luptă şi de acţiune al acestei mişcări a 
avut, încă de la începuturile ei, şi o puternică 
componentă anticomunistă. Această atitudine fermă 
şi nedisimulată nu a trecut neobservată, ci a fost 
sesizată şi de noii stăpâni de la Kremlin. care. după 
ce şi-au consolidat în interior nefastul lor regim, au 
început să se pregătească pentru a declanşa “revoluția 
mondială”. Căci Rusia. bolşevică acum, nua renunțat 
nici un moment la tendinţele ei hegemonice, ci 
continua, în numele “internaţionalismului proletar” 
de data aceasta, să promoveze aceeaşi obsedantă 
politică expansionistă de totdeauna. În acest scop, 
Moscova, prin agenţii ei, a studiat cu atenție situaţia 
politică şi socială din ţările vecine, în care urmărea 
să-şi exporte revoluţia. încercând, astfel, să depisteze 
atât factorii favorizanţi (formaţiuni şi personalități 
politice dispuse să colaboreze sau să facă 
compromisuri, nemulțumiri pe care să le speculeze 
etc.), cât şi pe cei ostili planurilor lor. În felul acesta, 
ei şi-au dat repede seama că, în România, cea mai 
înverşunată şi eficientă rezistență împotriva 
comunizării o va opune Mişcarea Legionară, ai cărei 
membri erau educați şi pregătiţi, printre altele, şi în 
acest scop. 

De aceea, comuniştii ruşi au acordat o atenţie 
deosebită acestei adevărate revoluții spirituale 
româneşti, mai ales începând cu a doua jumătate a 
deceniului patru, când această mişcare a devenit Şi o 
forță politică de care trebuia să se țină seamă. Există 
indicii că, în această perioadă, N.K.V.D.-ula încercat 
(şi probabila şi reuşit) să-şi infiltreze, în rândurile ei, 
agenţi special instruiți în acest scop, pentru a-i studia 





Tu numele adeuânului 


modul de organizare şi pentru a încerca de a o 
compromite şi submina din interior. Dovezi în 
acest sens nu avem însă la îndemână (există doar 
unele mărturii care într-un demers istoric serios 
sunt lipsite de relevanţă). dar dacă. într-adevăr, 
aşa stau lucrurile. ele există cu siguranţă în arhivele 
serviciilor secrete respective. 

Dacă în privinţa agenţilor infiltraţi nu 
deținem. deocamdată. informaţii concludente. 
avem în schimb dovezi sigure că serviciile secrete 
sovietice (atât N.K.V.D.-ul, cât şi serviciile de 
informaţii ale armatei) nu au încetat să se intereseze 
de Mişcarea Legionară nici chiar în timpul 
războiului. ŞI aceasta nu numai în cea de-a doua 
parte a războiului. când era evident că ruşii vor 
ajunge pe meleagurile noastre, ci şi în prima parte, 
când această posibilitate nu se întrevedea încă. 
Printre ofiţerii români căzuţi prizonieri la ruşi erau 
şi foarte mulţi foşti membri ai Mişcării Legionare 
(ofiţeri de rezervă mai ales: învăţători, profesori, 
avocaţi, doctori etc.); aceştia relatează în scrierile 
lor memorialistice. unii. sau în simple aduceri 
aminte, alții, că, periodic, veneau, în lagărele în 
care erau internați. comisii formate din ofiţeri 
N.K.V.D., desigur şcoliţi şi. unii dintre ei. chiar 
foarte manieraţi. care îi anchetau în legătură cu 
trecutul lor legionar. Îi interesa absolut tot: când ŞI 
în ce împrejurări au intrat în Mişcare, dacă au 
trecut sau nu prin Frăţiile de Cruce, cum se 
desfăşura o şedinţă de cuib şi ce probleme se 
dezbăteau într-o astfel de şedinţă, ce cal ități trebuia 
să întrunească un şef de cuib. ce personalităţi 
legionare au cunoscut şi care dintre acestea i-au 
impresionat în mod deosebit. dacă l-au cunoscut 
pe Corneliu Zelea Codreanu şi prin ce calități se 
impunea acesta. ce părere au despre viitorul 
Mişcării Legionare etc. Insistau. în mod deosebit, 
asupra Frăţiilor de Cruce şi a sistemului de educaţie 
din cadrul acestora. Era evident că aceste discuții 
aveau mai mult un caracter de documentare decât 
de anchetă. 

Acelaşi lucru îl relatează şi Eugen 
Cristescu, fostul şef al Serviciului de Informaţii, 
una din cele şase persoane arestate şi duse împreună 
cu mareşalul Antonescu la Moscova, după 23 
August. Acesta povesteşte (vezi, printre altele, 
Gabriel Bălănescu, Din împărăția morţii) că un 
mate număr din şedinţele de anchetă la care a fost 
supus la Moscova, a fost consacrat Mişcării 
Legionare şi că atunci când era anchetat despre 
altceva (partide, personalități politice, diplomaţi 
etc.), la anchetă asistau doar două trei sau cel mult 
patru persoane. Când era vorba de Mişcarea 
Legionară însă, ancheta avea loc într-o sală 
spațioasă, în faţa unei asistențe 100-120 de 
persoane, care notau conştiincios tot ce spune el, 
unii punând şi întrebări lămuritoare. La aceste 
şedinţe participa întotdeauna şi un general, 
Vinogradov, care conducea ancheta. Îi interesa, în 
mod deosebit. ca şi pe ceilalţi (e vorba de 
anchetatorii ofițerilor din lagăre), modul de 
organizare al Mişcării, sistemul de educaţie, 
metodele de luptă etc. 

Am relatat toate acestea pentru a 
demonstra că tratamentul discriminatoriu care i 
s-a aplicat legionarilor în închisori şi, mai ales, 
reeducările de la Piteşti şi Aiud, nu au fost deloc 
intâmplătoare, ci au făcut parte dintr-un plan bine 
pus la punct, sugerat şi conceput de Moscova, dar 
pus în aplicare de aparatul represiv din România, 
plan care urmărea distrugerea spiritualității 
legionare ŞI uciderea ideilor care au făcut posibilă 
apariția acestui fenomen spiritual. 


(va urma) 





- 


n atei be Ural cet taia A : 


Demostene ANDRONESCU 





E 


=: 


Fe SEP. Îi "4 i da ue Suie sarii = Pt 


+ 


N d 


Oa a O ai 





— 


MENSTUNA 


Sau mintea noastră, încetinită de oboseala 
scurgenii timpului, rămâne în urmă, sau informaţiile 
ce-o asaltează, mereu mai multe, mai insolite. mai 
greu de ordonat, înfundă sorbul pnicepeni. Pe măsură 
ce înaintăm în vârstă, constatăm că înțelegem tot mai 
puțin, din viața pe care-am trăit-o, ŞI că efortul ce-l 
facem, ca să ne lămurim, în loc să ne limpezească 
mintea mai rău ne-o împâcleşte. De unde să cerem 
ajutor când, privind în jur, dăm de alți mai neajutorați 
ca noi? Viitorul nostru, al fiecăruia, al tuturor, al lumii 
întregi, începe să semene, tot mai mult, cu soarta 
acelui tren ce a intrat în tunel şi n-a mai ieşit la celălalt 
capăt 

S-a întâmplat lângă Neapole, acum câțiva 
ani. Un tren întreg, 17 vagoane cu 127 de călători, a 
dispărut pur şi simplu. Au venit la fața locului feroviarii 
alertați, au dat fuga ingineni de la centru, cu felurite 
aparate, s-au înghesuit specialiştii de diferite tipuri, de 
la mecanicii de macaze la parapsihologi şi toți, 
împreună, au scotocittunelul centimetru cu centimetru. 
Nici urmă. Au trebuit să părăsească locul ca să se 
redea linia în circulație. Unii dintre ei erau numai 
nelămuriți, alții însă, aveau şi sentimentul că au ieşit 
din tunel mai stupizi decât au intrat. În final, ca să se 
spună totuşi ceva, s-a niscat explicația producerii unei 
“găuni în timp” şi... 

In epoca minciunii multilateral dezvoltate am 
văzut atâtea adevărun înghițite de timp, dar trenuri 
întregi!... Ce fel de timp e acesta în care trăim, dacă 
avionul plecat, la 16 apnlie 1939 dela Rio spre Havana, 
a aterizat, după cincizeci şi cinci de ani pe aeroportul 
din Bogota, în Columbia? Când personalul de serviciu, 
în frunte cu controloni de zbor, s-au repezit să-i 
muştruluiască pe iresponsabil ce intraseră fără să 
ceară permisiunea de atenzare, când au deschis uşa 
avionului, au găsit înăuntru 36 de schelete aşezate în 
scaune şi o mulțime de ciudățenii: dacă hainele ce 
îmbrăcau scheletele erau vechi, ziarele din ziua plecănii 
avionului erau proaspete, ca atunci tipănite. Pilotul era, 
şi el, ca ceilalți, un schelet, dar cum a reuşit să aducă, 
să pună avionul pe pistă? 

În ziua de 14 februarie 1993, la ora 23,57, în 
orăşelul St Justin, de pe coasta franceză, a explodat o 
bombă. S-a auzit mai întâi fluieratul sinistru apoi 
deflagrația. Noroc că a căzut în curtea unei ferme şi nu 
a rănit pe nimeni. Au fost uciși cincisprezece pul şi 
şapte porci. O bombă căzută din senin e un lucru foarte 
ciudat. Autoritățile au alertat armata, aceasta şi-a adus 
specialiştii la fața locului, au luat probe, au făcut teste 
şi au stabilit, fără nici un dubiu, că explozia s-a datorat 
unei bombe germane fabricate în cel de al doilea 
război mondial. Cine s-o fi aruncat? lată ce povesteşte 
un bătrân, Crispin Laurent: “In 1943 eram doar un 
băiețel dar îmi amintesc perfect de spaima pe care 
mi-a provocat-o Messerschmidt-ul ucigaş. M-am 
ascuns sub pat şi m-am rugat pentru viața mea şi a 
părinților... Toţi am încremenit şi aşteptam cu groază 


moartea. Şuieratul făcut de căderea proiectilului 


devenea tot mai puternic, pe măsură ce se apropia. 
Dintr-o dată s-a făcut linişte. Totul parcă încremenise, 
Spre surprinderea noastră, bomba nu a mai atins 
solul”. În 1993, bătrânul Laurent a auzit, dintr-o dată, 
același şuierat prevestitor de moarte. lată ce povesteşte 
în continuare: "De această dată norocul nu ne-a mai 
surâs. Proiectilul a atins pământul şi a distrus ferma 
vecină. Toate geamurile casei mele au fost spulberate. 
Mi-am verificat jurnalul din copilărie şi am constatat că 
incidentul din cel de al doilea război mondial se 
petrecuse exact în aceeaşi zi” E 

Exploziei petrecute nu i s-a putut găsi nici o 
explicaţie. A fost o bombă fantomă, dar urmele lăsate 
de ea erau foarte vizibile. Unde a putut să stea 
suspendată o jumătate de secol? Ce-a putut s-o țină în 
loc, să-i amâne explozia? Nu cumva rugăciunea unui 
copil? 

* 


Eram la închisoarea Târgşor. Într-o seară, 


| înainte de stingere, toți erau întinşi pe priciuri; unii deja 





PUNCTE CARDINALE 


dormeau, alții se rugau, se gândeau sau povesteau. 
Lângă mine era un mic grup de elevi din Sibiu şi între ei, 
cel care povestea era Mircea Mârza, un copil frumos de 
era o plăcere să-l priveşti, aveaunten roz, ca de piersică 
ŞI o voce în schimbare pe care mereu şi-o dregea să 
pară mai dură, să aducă măcar cu una de “lup de mare”; 
Mircea era elev în şcoala de marină. Ce povestea era 
interesant şi îl ascultam atent pentru că eu însumi 
trecusem prin frământări asemănătoare numai că nu aş 
fi avut curajul să le povestesc şi altora. Mircea însă 
spunea deschis cum în ultimii ani de liceu se îndepărtase 
de credință. Absorbit de studiile pozitive, influențat de 
şcoala şi educația ei s-a îndepărtat nu numai de practicile 
religioase dar şi de însăşi ideea de Dumnezeu 

A fost arestat la Constanţa şi adus la Sibiu 
pentru anchetă. Cum se trăgea dintr-o familie de militari 
de carieră şi avusese legături cu Frățiile de cruce, 
considerat penculos, a fost ținut izolat, într-o celulă 
strâmtă, fără lumină, având ca aşternut un braţ de paie 
umede şi putrede. Maltratat la anchete, insultat, torturat 
de fng, de foame şi de urletele de durere ce se auzeau 
Zi şi noapte, după o lună şi ceva de singurătate a simțit 
că îl părăsesc puterile, că nu mai poate. In această stare 
fiind, i-a trecut prin cap să se roage. Era pentru prima 
dată, după mulți ani, nici nu mai ştia dacă îşi mai 
aminteşte rugăciunea Tatăl nostru. Cum stătea pe paiele 
lui, s-a aşezat în genunchi, şi-a împreunat mâinile cum 
îl învățaseră când fusese mic şi a început să spună rar, 
atent să nu greşească. Pe măsură ce rostea cuvintele 
ceva ca o căldură îl invada. Era ca o blândeţe, o 
înduioşare îl cuprindea umezindu-i ochii, scăldându-i în 
lacrimi. Mircea povestea că nu ştie dacă ce spunea în 
gând era rugăciune dar era într-o astfel de stare că nu 
mai ştia ce-i cu el. Nici n-a auzit când s-a apropiat 
gardianul, când a deschis uşa şi i-a spus ironic să-şi ia 
tot bagajul, ştia că n-are nimic decât ce era pe el. L-a 
scos de acolo şi l-a mutat într-o cameră mare, unde erau 
Şi colegii lui. Cândl-au văzut aceştia în ce hal era au sănt 
cu toții, care mai de care, să-l ajute. Restul ştiau că de 
atunci fuseseră mereu împreună, dar Mircea le povestea 
pentru prima dată această experiență întrebându-i ce 
cred despre această coincidență? N-a apucat nimeni 
să-i răspundă, că a sunat stingerea. 

Au trecut câțiva ani, alte închisori. Am aflat în 
timpul ăsta că Mircea Mârza a murit la Canal; electrocutat. 
Eram în Aiud. În urma unei “coliziuni” cu ofițerul politic, 
mă găseam izolat într-o celulă la parter. Era frig, sfârşit 
de noiembrie, şi eram de trei zile în greva foamei 
Trebuia să mă mişc tot timpul ca să nu îngheţ. Mă mai 
opream să mă odihnesc. Şedeam pe călcâie, cu 
genunchii la gură, până mi se făcea frig în spate, atunci 
mă sculam şi îmi reluam mersul. De la o vreme, oboseala 
se făcea simțită. Odată aşezat îmi era foarte greu să mă 
scol. Intr-un astfel de moment, când picioarele nu mai 
voiau să mă asculte, când şalele mă dureau şi umerii 
parcă se incovoiau şi mă trăgeau spre pământ, îmi 
venea să mă întind pe podea, să nu-mi mai pese dacă 
am să anchilozez acolo sau am să îngheţ de tot. Voiam 
ŞI nu mă mai puteam ridica. Mă simțeam epuizat dar şi 
părăsit. Ceva, ca o deznădejde, ca o disperare, îmi 
bântuia sufletul. În închisoare învățasem să mă rog, şi 
mă rugam mereu, dar în clipele acelea vorbele mele nu 
mai erau rugăciune, erau reproş: vorbeam cu EL. Îmi 
dăduseră lacnmile de umilinţă şi de neputinţă şi, în 
gând, strigam tare: "Doamne, mă vezi, de ce nu mă 
ajuţi?” 

Puteţi să mă credeți sau nu, în clipa aceea am 
auzit gardianul băgând cheia în broască. M-am ridicat, 
mi-am şters fața cu mâneca, am rămas drept în mijlocul 
celulei. Ușa s-a deschis şi a intrat un ofițer tânăr, figură 
nouă, Hainele lui mi-au atras imediat atenția. Erau de un 
kaki mai deschis, uşor verzui, o Jan ce n-o mai 
văzusem. A tras uşa, inchizându-i-o gardianului în nas, 
deși acesta se proțăpise-n prag. A făcut doi pași şi am 
rămas față-n față, uitându-ne unul la altul. Eu curios că 
nu mai văzusem așa uniformă, şi, mai ales aşa 
comportare, el probabil pentru că vedea în fața lui un 
puşti pricăjit, oricum ceva cu totul diferit de legionarul 
fioros ce arfitrebuit să fiu, după descrierea propagandei 


Ianuarie '95 NR. 1/49 PAG. 7 





A POamcuu 


de partid. Câteva clipe s-au scurs în tăcere. În cele din 
urmă spuse: 

- Sunt procurorul de serviciu. Ce ai de 
reclamat? 

Ca şi când n-aş fi auzit am continuat să-l 
examinez atent. Omul a dat să spună ceva, a înghițit, 
s-o fi răzgândit, oricum, a schimbat tonul: 

- Dumneata faci greva foamei? 

- Da. 

- De câte zile? 

- De trei. M-am întors şi m-am uitat spre 
fereastră pe pervazul căreia se aflau, lângă gamela cu 
ultima masă, cele trei sferturi de pâine. 

- De ce nu ai dat o declarație scrisă? 

N-am schițat nici un gest Am continuat să-l 
examinez iar, ca şi când n-aş fi auzit nimic. Ofiţerul a 
aşteptat câteva clipe; când a înțeles că atitudinea mea 
înseamnă: "Nu răspund a întrebări idioate”, l-am văzut 
înroşindu-se la față. 

- V-am întrebat ceva! Nu v-au dat hârtie? 

- Hârtie? Hârtie n-am mai văzut de cinci ani! 

Omul era o fire colerică şi mai ales deloc 
obişnuit să suporte starea de inferioritate în relațiile cu 
“bandiții”. După ce se înroşise s-a făcut alb la față. De 
funie îl apucase un fel de tic, tot ridica dintr-un umăr. 

- Domnule, ce pretinzi dumneata ca să încetezi 
greva foamei? 

- Nimic special. Să fiu scos, să nu mai fiu 
acuzat pe nedrept că aş fi avut nu ştiu ce în buzunar, 
deşi la mine nu s-a găsit nimic, şi să mă scoateţi la 
raportul dumneavoastră, să-mi daţi posibilitatea să 
reclam, în scris, cum am fost bătut, aici în celulă, de 
colonelul Coller şi de ofițerul politic Şerban. 

A pufnit, a făcut stânga-mprejur şi a ieşit 
trântind uşa. Nu ştiu până unde s-a dus dar s-a întors 
aproape imediat. 

- Mâine îţi dau hârție să-ți scrii plângerea. Hai, 
ia-ți pâinea. 

M-am dus fără mare grabă la fereastră, le-am 
luat, şi cu cele trei sferturi de pâine în brațe am trecut 
pe lângă el fără să mă opresc. Nu-l mai priveam ca să 
nu se uite nici el la mine. Nu voiam să vadă că îmi 
clănțănesc dinții. De încordare? De frig? 

- Du-te şi adu-i bagajele de la cameră, se 
adresă gardianului. Şi către mine: Nu te pot băga în 
aceeaşi celulă. N-am zis nimic. Au urmat câteva 
fluierături, a coborât gardianul de la etajul unu şi m-a 
luat în primire. Am urcat cu el şi m-a băgat într-o celulă 
pe coada teului. Nu cunoşteam pe nimeni din cei ce se 
aflau acolo. Le-am spus cine sunt şi imediat ne-am 
găsit cunoştinţe comune. Învățătorul Silaghi m-a luat 
să dorm cu el într-un pat de sus. Din ceilalți îi mai țin 
minte pe nea Fane Cârjan, celebrul antrenor de fotbal, 
pe unul Banduci, şofer de mesene, care spunea că a 
stat cu fratele meu în aceeaşi celulă la Ministerul de 
Interne, şi pe Tănase Cezar. Cred că mai erau doi, dar 
nu mai ştiu cine erau. După trei zile de foame şi frig ce 
bine era în acea celulă cu oameni flămânzi de ani de 
zile, zdrențuroşi de ani de zile, dar oameni. 

Procurorul 's-a ținut de cuvânt. M-a scos a 
doua ZI şi într-o cameră de la capul coridorului, unde 
țineau măturile şi celelalte ustensile de curățenie, pe o 
măsuță, m-a lăsat să-mi scriu plângerea. Deşi am 
făcut-o scurtă şi în termeni moderați, a ieşit cam 
tăioasă că procurorul citind-o iar s-a înroşit la față, 
n-a rezistat s-o parcurgă până la capăt. A spus “bine” 
şi m-a trimis în cameră. Asta a fost tot. 

Am mai stat la Aiud un an şi ceva. N-am mai 
văzut procuror de serviciu care să viziteze puşcăria. 
Poate vor fi fost dar nu i-am văzut eu. Oricum ca să 
apară, pentru prima dată, tocmai când mă găseam 
într-o stare limită, e, s-o recunoaştem, o întâmplare 
rarisimă, Dar dacă nu e coincidenţă, ci altceva? Poate 
fiolege rânduită în legătură cu rugăciunea, cu atingerea 
unui anume prag al umilinței? Poate că e lacrima. 
Puţinul preț pe care ni-l cere Dumnezeu ca să ne arate 
că, de fapt, a fost tot timpul cu noi, puţin credincioşii. 


Constantin IORGULESCU 





= — 


„pm -a 


1 d [ema 
I 


PAG. 8 NR. 1/49 Ianuarie '95 





PUNCTE CARDINALE 


TEOLOGIA MISTICA si DOGMATICA 


13. Urmarea lui Hristos sau mântuirea dinspre om (continuare) 








Indreptarea sau mântuirea personală a 
omului întru lisus Hristos nu se dobândeşte şi nu se 
conservă numai prin credință, cum greşit învaţă 
protestanții, deschizând, cu a lor sola fide (**numai 
prin credinţă”), poarta anarhiei morale; este nevoie 
de fapte, căci acestea două - credinţa şi faptele la un 
loc reprezintă condiţii sine quibus nonale mântuirii 
“subiective”. 

Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă 

începe chiar cu această întrebare: “Ce trebuie să 
păzească creştinul drept-credincios şi sobomicesc 
pentru a moşteni viaţa cea de veci?” lar răspunsul 
vine îndată, simplu şi categoric: “Dreapta credinţă 
şi faptele bune, fiindcă cine le ţine pe acestea două 
este bun creştin şi are nădejde temeinică în mântuirea 
cea veşnică, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură: 
<< Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar 
nu numai din credință>> (LACOV 2,24); şi cuvântul 
de mai jos: <<Căci precum trupul fără de suflet 
mort este, astfel şi credinţa fără de fapte moartă 
este>> (IACOV 2,26)”... (ed.cit.,p.23). lar aceste 
două îndatoriri se alcătuiesc, ni se spune mai departe 
(p.24), dincele trei virtuţi teologice, adică credinţa, 
nădejdea şi iubirea (după care se şi structurează 
respectiva Mărrurisire...). “Astfel că, după 
învățătura Bisericii noastre, omul se îndreptează în 
Biserică, împreună-lucrând cu harul divin, prin 
credinţă şi fapte bune” ( &Teol dogm. şi simh .xol 
II, p.709). 

Harul este cel care naşte credinţa în om. du 
prin libera consimţire şi colaborare a omului, 
angajând nu numai simpla acceptare intelectuală a 
adevărurilor sfinte, ci întreaga adeziune moral- 
spirituală faţă de lisus Hristos, adeziune ce creşte 
din adâncurile cele mai tainice ale fiinţei omeneşti. 
“Credinţa” care nu este decât adeziune intelectuală 
la existenţa lui Dumnezeu o au. în fond, până şi 
demonii: “Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine 
faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. Nu vrei să 


înţelegi, omule uşuratic, că credința fără de fapte 
moartă este?” (LACOV 2, 19-20; subl.n.). 

Adeziunea totală față de Hristos înseamnă, 
înainte de toate, iubire, iar manifestarea acesteia 
implică în chip firesc faptele bune, care de aceea se 
şi numesc “fapte ale iubirii” (enumerate în | 
CORINTENI 13, 4-7). În privinţa aceasta Domnul 
spune răspicat: “După roadele lor îi veți cunoaşte 
[...] Că orice pom bun face roade bune. iar pomul rău 
face roade rele [...]. lar orice pom care nu face roadă 
bună se taie şi se aruncă în foc” (MATEI 7, 16-20). 

Credinţa lucrează prin iubire întru nădejde. 
Dacăea nu “rodeşte” în faptele iubirii, atunci rămâne 
nemântuitoare, vădindu-l pe omul care şi-o revendică 
a nu fi altceva decât “aramă sunătoare şi chimval 
răsunător” (| CORINTENI 13,1). 

Dar ce se înțelege, creştineşte vorbind, prin 
“fapta cea bună”? Negreşit că orice faptă săvârşită 
pe de o parte din iubire, iar pe de altă parte în numele 
lui Dumnezeu. Din marea mulţime a faptelor bune, 
mai de preţ se vădesc a fi, pentru cel ce umblă pe 
calea mântuirii, rugăciunea, postul şi milostenia; 
stau mărturie în acest sens numeroase locuri 
evanghelice, precum şi sfaturile duhovniceşti ale 
Sfinţilor Părinţi ai Bisericii (a se vedea şi Mărrurisirea 
ortodoxă, ed.cit., p.143 şi urm.). 

Ortodoxia ne învaţă - mai limpede decât 
creştinismul apusean - smerenia desăvârşită a bunei 
făptuiri. contorm poveţei Mântuitorului: “Când veţi 
lace toate cele poruncite vouă. ziceţi: slugi netrebnice 
suntem, că ceea ce eram datori să facem, aceea am 
făcut” (LUCA 17,10). Nu trebuie deci să săvârşim 
faptele cele bune, oricare şi oricâte ar fi ele, sprea ne 
împăuna înaintea lui Dumnezeu. Noi nu agonisim 
“merite”, ci împlinim “datorii”! lar vrednicia nu se 
cade a ne-o cântări singuri, căci ne-o cunoaşte şi 

ne-o cântăreşte mai bine, cu dumnezeiască dreptate, 
Cel ce Însuşi ne este în-vrednicitor. “/Fă-ne vrednici 
să-Ţi aducem rugăciuni, cereri şi jertfe fără de sânge 


pentru tot poporul Tău',se roagă preotul ortodox în 
timpul Liturghiei. Ceea ce va să spună că nimic din 
ce facem nu facem doar cu propriile noastre puteri, 
ci toate le săvârşim cu ajutorul harului dumnezeiesc, 
care ne luminează şi ne întăreşte în toată clipa, câtă 
vreme nu ne refuzăm. prin păcat, tainicei lui dogoriri. 
Tocmai de aceea ortodoxia a combătut dintotdeauna 
concepţia catolică a “meritelor prisositoare” ale 
sfinţilor, ca şi practica absurdă a vânzării de 
“indulgenţe” din acest presuspus “stoc” prisositor 
(“târguindu-le ca pe nişte legume”), căci ar însemna 
că “balanţa stabilindu-se astfel de la sine, Dumnezeu 
nu va mai avea nici un rol aici” (a se vedea şi 
&Teol dogm. şi simb., voLl.II. p.728). 

Mântuirea dinspre om este, aşadar, con- 
lucrare liberă a acestuia cu harul dumnezeiesc şi 
îndumnezeietor, din credinţă, prin iubire şi întru 
nădejde, având pururea înainte pilda lui Hristos, pe 
Care se cade să ne străduim a-L. urma după putință. 
căci tocmai în această “urmare a lui Hristos” 
(imitatio Christi, după titlul latinesc al faimoasei 
cărţi atribuite lui Thomas de Kempis) se află tot 
rostul vieţii de aici şi adevăratul temei al vieţii de 
dincolo, cu alte cuvinte întreg cuprinsul mântuirii 
creştine. “Eu sunt calea, adevărul şi viața[...] Eu 
sunt lumina lumii; cel ce vine după Mine nu va 
umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii” (IOAN 
14,6; a se vedea şi 8,22). Măsura omenităţii noastre 
va fi în veci divino-omenitatea lui lisus Hristos. Por 
Christum hominem ad Christum Deum (prin Hristos 
omul către Hristos Dumnezeu), cum spune atât de 
frumos formula latinească! 

Dumnezeu vrea “ca toți oamenii să se 
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (| 
TIMOTEI 2,4). Rămâne s-o mai vrea şi oamenii 
înşişi, măcar şi-n ceasul al unsprezecelea, căci mila 
lui Dumnezeu este mai presus de “ceasuri”, după 
cum ne încredințează parabola evanghelică a 
lucrătorilor tocmiţi la vie (asevedea MATEI20, |- 16). 


O carte fundamentală a Europei creştine "miere 


Jesus este o carte interesantă şi 


Sfârşitul anului 1994 a adus un 
dar de mare preţ culturii noastre creştine: 
cea dintâi tălmăcire românească integrală 
din proza misticăa Sfintei Leresa de Jesus 
(pe care editorii români preferă să o 
numească Sfânta Tereza din Avila), una 
dintre figurile cele mai însemnate ale 
misticii apusene. Trăitoare în Spania 
secolului al XVI-lea (1515-1582), a fost 
contemporană şi colaboratoare a Sfântului 
loan al Crucii (San Juan de la Cruz), pe 
care l-am prezentat nu demult în paginile 
“Punctelor Cardinale”. 

Reformatoare a Ordinului 
Carmelitan, vestită pentru viața ei de 
asceză şi rugăciune, ca şi pentru viziunile 
ei mistice, a fost totdeodată, în ciuda 
faptului că nu avea o deosebită pregătire 
intelectuală, autoarea câtorva cărţi 
remarcabile atât din punct de vedere 
teologic, cât şi literar, scrise toate în 
castiliană: Libro de las Fundaciones 
(Cartea Întemeierii) în 1562 (referitoare 
la ctitorirea mănăstirii Sfântului losif-San 


Curs elementar de religie creştină (XXX VIII) 


! = 554 „55 = ag = .& 


Jose - a “carmelitelor desculțe”), Camino 
de Perfeccion (Calea Desăvârşirii) între 
1562-1566. Las Moradas o El Castillo 
interior (Lăcaşurile sau Cetăţuia lăuntrică) 
în 1577 (scriere revizuită în 1580 şi apărută 
postum, la 1588. în ediția princeps a 
Operelor sale, scoasă la Salamanca de Fray 
Luis de Leon) şi multe altele. Pe lângă 
numeroasele scrieri în proză, i s-au atribuit 
şi mai multe poezii mistice de largă 
circulație, printre care o vestită glosă (Vivo 
sin viviren mi... - Vieţui fără viaţă-n mine...) 
precum şi nu mai puţin cunoscutul sonet 
către Hristos crucificat (pentru o versiune 
românească relativ recentă, a se vedea 
“Puncte Cardinale”, anul |lI, nr.4/28 aprilie 
1993,p.3). Dar scrierea sa cea mai populară 
rămâne, fără îndoială, £/ Libro de su Vida 
(Cartea vieţii sale), redactată integral cam 
între 1561 şi 1575 (manuscrisul se păstrează 
în arhivele Escorialului). Versiunea finală 
a cărții însumează 40 de capitole, autoarea 
zugrăvindu-şi viața şi experienţele lăuntrice 
de la vârsta copilăriei și până la vremea 


maturității dulovniceşti. Interesul în jurul 
cărții a crescut şi mai mult după canonizarea 
Teresei de Avila (1622) de. către Papa 
Grigorie al X V-lea. 

Această faimoasă carte a misticii 
occidentale se află acum şi la îndemâna 
cititorului român: Sfânta Tereza din Avila. 
Cartea vieţii mele, institutul European, laşi, 
1994 (seria “Mystica Magna”). Traducerea 
românească este semnată de d-l Christian 
Tămaș (ce a redat cu destulă măiestrie. 
ținându-se în același timp aproape de 
original, stilul totuşi plin de savoare al 
Sfintei Teresa, reflex al vorbirii colocviale. 
viu şi spontan, dar pe alocuri greoi şi 
dezordonat, ca al uneia ce se mărturiseşte 
ea însăşi - nicidecum dintr-o falsă smerenie 
- nededată cu scrisul cărturăresc), Ediția 
este aproape impecabilă. Lămuritor 
preliminare şi notelor destul de bogate ale 
traducătorului li se adaugă o bună Prefaţă a 
d-lui Valeriu Gherghel, precum şi, la sfârşit, 
un util Tabel cronologic, Cele câteva greşeli 
strecurate în citatele din limba spaniolă 








“procopsiteare” dincolo de orice granițe 
contesionale; o lectură care se cade 
recomandată cu căldură tuturor celor 
preocupați de problemele. generale ale 
spiritualității creştine, dar mai cu seamă 
celor ce practică şi preţuiesc monahismul 
- Suprema treaptă pământească a vieții 
întru Hristos. 

Poate că d-l Christian Tămaş se 
va învrednici să traducă şi Las Moradas...» 
cea mai substanţială scriere a Sfintei 
Teresa, adevărată sinteză testamentară a 
profundelor ei experienţe spirituale. 
Institutul European din laşi s-ar onora pe 
mai departe publicând şi alte capodopere 
ale literaturii mistice spaniole, atât de 
puțin cunoscute la noi (uneori dintr-o 
primitivă ostilitate apriorică faţă de valorile 
religioase ale romano-catolicismului) sau 
receptate prin medieri laic-vulgarizatoare, 
cum este cazul, de pildă, cu altminteri atât 
de gustoasele /mpresii asupra literaturii 


spaniole ale lui George cea 


A. 





i ț > 
a y o ă 
Ponta aaa aaa iar De vite ui În 





4 


| 











PUNCTE CARDINALE 


Ianuarie '95 NR. 1/49 PAG. 9 


LA SĂVÂRŞIREA LUI PETRE LUPU DE LA MAGLAVIT (1907-1994 





"Ascultaţi, fraților, vorba pentru 
care m-a trimis![...] Acum 4 luni de zile. am 
venit vineri dimineață pe acasă [de la stână- 
n.n.] şi m-am întors vineri seara pe la 6. La 
Cruce [locul numit <<la buturugi>>, unde 
ulterior s-a ridicat o cruce, întru pomenirea 
acestei teofanii - n.n.] mi-a ieşit în cale 
Moşul. Avea barba m'a la brâu [până peste 
brâu -n.n.], mustățile mari, părul din cap dat 
pe spate, lung până la picioare, că se vedeau 
numai unghiile picioarelor, alb şi frumos ca 
mătasea. Ochii mari şi albaştri. Sta cu două 
palme m'a la deal (deasupra pământului - 
n.n.]. 

<<Labuturugi>>, când l-am văzut, 
m-am îngrozit de frică. El mi-a zis: 

- Să nu-ţi fie frică! Am să-ți dau 
curaj Şi-am să-ți spun o vorbă. 

- Bine, Moşule, spune. 

- Să te duci să spui la lume, cu cine 

te-ntâlneşti pe cale, să-i spui: Dacă nu ne 
pocăim, dacă nu ținem sărbătorile, dacă nu 
ne ducem la biserică, să ne rugăm la 
Dumnezeu de sănătate, dacă nu ținem 
posturile, dacă nu ne ducem la popă... atunci 
foc, atunci ne rupe muncile noastre, fraților!... 
Să nu mai facem fapte rele, să nu mai râdem 
de fraţii noştri, să ne unim cu toții la faptele 
bune, să nu mai arunce nimeni copii pe la 
gropi... şi sănune mai duşmănim [...] Nimeni 
să nu fure, să nu pună foc, să nu ia dreptul 
altuia! Săneunim cu toate neamurile noastre! 
Să lacem fapte bune, că de nu - moarte, că de 
nu - joc! Să ne lăsăm de faptele noastre rele, 
că de nu, rămânem fără muncă, că de nu - 
prăpăd! Ne ia tot, ne canoneşte fără muncăşi 
toată Rumânia nue nimic... E rău, fraților, de 
noi toți, dacă nu ne'pocăim, cu vorba care 
m-a trimis pe mine Moşul, şi n-ai cu ce ține 
nimic: nici bou, nici cal, nici oaie, nici porc, 
nici pasăre, nici nimic. A venit un nor patrat, 
a dispărut în el şi nu l-am mai văzut. Şi-am 
plecat la oi. 


A VEDENI 





Ă 


A doua vineri, tot pe la şase seara, 
tot la Cruce, la locul numit <<la buturugi>>, 
m-am întâlnit tot așa cu Moşul, care m-a 
întrebat: 

- Unde te duci? 

- Mă duc la oi. 

- De ce nu te-ai dus să spui la lume 
vorba care te-am trimis? 

- Doamne, iartă c-am uitat! 
Doamne, iartă c-am uitat! Doamne, iartă 
c-am uitat! [îşi face semnul Crucii - n.n.]. 

Acum nu mi-a mai fost frică, că-l 
cunoșteam. 

- Să te duci orişicum, să spui la 
lume, să-ți faci datoria cu vorba care te-am 
trimis şi să ştii c-am să te iert! 

A venit iar un nor patrat, a dispărut 
în el, M-am închinat și-am plecat la oi. 

Nici a doua oară nu m-am dus şi 
n-am spus la nimeni nimic. Mi-am făcut un 
plan... căce vorbă e asta... o să râdă lumea de 
mine! Şi-am stat la oi. 


A treia oară, tot vineri, pe la ora 
şase seara, când veneam de-acasă, iar m-am 
întâlnit cu EI <<la buturugi>>. Era tare 
supărat şi necăjit. Când L-am văzut aşa, 
m-a luat frica. 

- Unde te duci? 


= IVIA |] d () 





DIN MĂRTURIA CIOBANULUI RETRELUEU 


„ Spresfârșitulanului 
Domnul, bătrân şi uitat de 
Lupu, cel prin care se 
de la Maglavit”, în vara lui 
a încercat să exploateze 
cazului Petre Lupu, 
superficial evenimentele de 

Noi ne propunem 
cumpănită, punând accentul 
mesajul lui Petre Lupu, din 
extrase, asupra cărora cititorii 
nemijlocit. Este vorba def 
a repetat-o aproape întocmai, 
amvon improvizat, în faţa a 


















"Alt, lumea largă, ciobanul Petre 
ANU petrecuse “minunea 
SI 1935. “Evenimentul zilei” 
latura “senzațională”a 
prezentând în mod 
acum 60 de ani. 

aj aici o rememorare mai 
pe chiar relatările şi 
care reproducem ample 
vor putea medita în chip. 
fi cuvântarea pe care acesta 
E luni de-a rândul, dintr-un 
zeci de mii de pelerini. 


Cioban analfabet, multă vreme şi gângav, sărac lipit, dar de o mare 


curăţenie sufletească, Petre (Petrache) Lupu rămâne icoana însăși a simplităţii, a 
“sărăciei cu duhul”. După şirul de teofanii din 1935, auzul i-a revenit, vorbirea i s-a 
limpezit, iar Dumnezeu l-a învrednicit cu darul vindecării. S-a vorbit şi despre alte 
“semne și arătări” ce-l însoțeau în timpul cuvântării. Mulţimile cutremurate îl venerau 
ca pe un sfânt. 

“Fenomenul de la Maglavit” a fost studiat atât din unghi de vedere pozitivist 
(o comisie specializată, în frunte cu ilustrul Dr.Gh.Marinescu, l-a examinat pe Petre 
Lupu, atestându-i integritatea psihică), cât şi din unghi de vedere religios (Dumitru 
Stăniloae însuși a demonstrat perfecta integrare a Maglavitului în tradiţia teofaniilor 
creștine, paginile respective fiind incluse în volumul Ortodoxie şi românism, aflat acum 


în curs de reeditare). 


Maglavitul a fost multă vreme loc de pelerinaj, iar urmările sale în plan 


religios şi social au fost eradicate numai prin instaurarea regimului comunist (când 
Petre Lupu a fost întemnițat fără nici un temei). | 


Citită cu atenție și fără prejudecăți, mărturia sa cuprinde, îndărătul 
înduioșătoarei ei simplități, adevăruri şi chemări ce nu şi-au pierdut nici astăzi 
actualitatea. Cazul Petre Lupu confirmă întru totul cuvântul apostolic: “Dumnezeu şi-. 


a ales pe cele de neam 


de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, ca să le strice pe cele 


ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (| CORINTENI, 1, 28-29). - 


- De ce nu te-ai dus să spui la lume? 

- Doamne, iartă c-am uitat! [Repetă 
de 3 ori, făcându-şi semnul Crucii - n.n.]. 

Supărat şi necăjit, îmi zice: 

- Să te duci orişicum, că n-am să te 
mai iert. Te-am trimis de două on şi nu te-ai 
dus. Să te duci acuma, să-ți faci datoria şi să 
spui la lume! 

De frică am zis; 

- Stai să mă duc la oi... 

- Hai că mere şi Eu. 

- Bine, Moşule, hai!... 

Şi am plecat împreună la târlă. Era 
tot cu două palme m'a la deal. La târlă am 
trecut să mule oile. Moşul sta lângă mine şi mă 
lua mereu la zor; 

- Du-te, du-te şi spune la lume! 

- Ho, că mă duc acum! Ho, că mă 
duc, ho! 

Mă întreabă omul de la brânză: 

- Hai, mă Petrache, unde te duci? 

Să le spui şi lor... N-am putut. Mi-a 
venito amețeală. Mă întreabăciobanul nostru: 

- Hai, mă nene Petrache, unde te 
duci? De ce nu spui? 

Să le spui și lor... Vineiaroamețeală 
şi n-am putut să le spui. Dupăce-am mulsoile: 
<<Hai, hai'>>, îmi zise Moşul 

- Stai să strecor laptele... 

EI nu m-a aşteptat să-l strecor și 
mi-a vărsat păleata cu laptele. 

- Hai să mă petreci! [...] 

- Moşule, degeaba mă trimeţi, că nu 
crede lumea., Moşule, nu crede. De aceea nu 
m-am dus, când m-ai trimis, că lumea nu 
crede... O să râdă de mine... 

- Du-te, du-te şi spune la lume c-am 
să mă mai las o dată! Şi pentru cei ce nu cred, 
ţi-am lăsat o vorbă mare, dar să n-o spui la 
nimeni până ce mi-o veni mie la socoteală! 

A apărut un nor patrat; a dispărut cu 
el. M-am închinat şi am plecat, Ceva 
mă-ndemna şi-mi zicea: <<Du-te, du-te şi 
spune la lume!>>, Sâmbătă, toată ziua, de 
dimineață până seara, am spus la lume, la 


+ - A Ş 
DOL) d LILI d MU LS SALL LLLSUUL 


(RIC) Da 





„„„După ce am muls oile şi după ce 
s-a culcat lumea şi ciobanii noştri, am mers la 
Cruce, <<la buturugi>>, să aprind lumânări şi 
tămâie [era în duminica de dupăa treia vedenie 
- n.n.) Moşul m-a aşteptat. După ce m-am 
rugat, s-a lăsat o stea mare, ca asta [arată 
<<steaua>> desenată pe o bucată de carton - 
n.n.], vestind moartea la lume. Avea marginile 
ca cerul. o lumină mare la mijloc şi patru 
bucăţi [?); ploaie. foc, vânt şi cărbune. De trei 
ori am vrut să pun mâna pe ea şi n-am putut. 
A patra oară am întrebat: 

- Moşule, ce e cu vorba care mi-ai 
trimis? Dacă jumătate din lume este rea şi 
jumătate bună? 

- Pe jumătate o iau şi pe jumătate o 
las, 

Eu am zis: 

- Decât pe jumătate, mai bine toată. 
Dar mai bine iartă toată lumea. Doamne, iartă 
toată lumea! Doamne, iartă toată lumea! 
Doamne, iartă toată lumea! [îşi face semnul 
Crucii = n.n.]. 

Moşul spune că ne iartă, fraţilor, 
dacă ne pocăim la Cruce [...] Dacă nu ne 
pocăim, dacă nu căutăm dreptatea, dacă nu ne 
lăsăm de faptele noastre rele până la cel mai 
mare om din țară, să meargă dreptatea cu toată 
țara, atunci vine moartea, atunci vine prăpădul! 
Moşul spune; A 

- Am sămă mai las o dată. În toamna 
aceasta sau la altă toamnă, nu se ştie care 
toamnă, va apare iar steaua, în sat, la lume. Şi 
eu am să zic: <<De ce nu v-aţi pocăit, fraţilor? 
Puneţi mâna pe ea!>>. Şi de trei ori nimeni 
n-o va putea atinge. A patra oară voi zice: 
<<De ce n-aţi pus mâna pe ea? Acum mergeţi 
acasă, vă premeniţi curat, că gata - moartea 
vine!>>... Toţi vor chiui de frică, dar eu am să 
spun: <<De ce nu v-aţi pocăit?”,,. 

Nu sunt doctor, nu sunt vrăjitor. 

[Urmează o relatare despre 

coninuntarea cu diavo Ol <<la buturuzi>>: 


apare însă << Moşul în nor, cu | | persoane şi 
o femeie>>, salvându-l - n.n.] 

- Ştii căerasăte omoare ghiavolul? 

- N-am ştiut, Moşule. 

- Ce tot spui că eu sunt *Moş”. Eu 
sunt Dumnezeu, care m-am lăsat la tine, pe 
pământ. 

- Pentru că n-am ştiut... 

- Bogat să nu te văd, că am eu grijă 
de tine! [...] 

Dumnezeu să ne ierte păcatele 
noastre, că suntem răi. Nu-s doctor; nu-s 
vrăjitor. Doamne, iartă toată lumea! [Repetă 
de 3 on, făcându-şi semnul Crucii - n.n.]. 

Aşa, fraților, să ţineţi faptele cele 
bune! Să lăsaţi pe celerele! Să vă pocăiți! [...] 
Nu râdeți de bătrânii voştri, nu râdeți de 
nimeni! Nu mai aruncaţi copii pe la gropi, pe 
la fântâni, pe la grâu, pe la porumb, că e rău 
de noi, fraților! Ne canoneşte fără muncă 
[...]. Dacă nu-i muncă [...] n-ai cu ce ține 
nimic, Mor vitele, mor oamenii, mor copiii, 
mor toți de foame. Nu-i ce mânca. Boierii au 
bani mulți, dar n-au ce face cu ei, dacă nu-i 
muncă... Dacă ne pocăim, Rumânia are 
muncă, Dumnezeu ne dă de toate. E belşug 
Şi trăieşte bine toată țara. Altfel, e rău de noi. 
fraților! 

Doamne, ajută să fie bine la toată 
lumea! [îşi face semnul Crucii - n.n.]. 

„„„ Pare rău de lume, de vorba ce 
am, că nu pot spune la nimeni, că nu am voie 
[este vorba de taina pe care i-a încredințat-o 
Dumnezeu; vezi mai înainte - n.n.] 

„Lumea care e bolnavă, e de la 
Dumnezeu, cătrăiește in răutate. in dușmănie. 
Şi e contra, nu crede [...] 

Toată țara să se pocăiască' Asta 
este porunca lui Dumnezeu, care m-a trimis 
la toată Rumânia [...] 

De ce nu crede lumea? Le-ăm luat 
eu moşia? Le-am luat eu averea? Le-am luat 
eu banii? Le-am luat eu maşina? Ce le-am 
luat eu?! [Nu primea nimic de la nimeni 
pentru sine - n.n.]. Habar n-am eu de cel ce 
nu crede. La Bucureşti sunt mulți duşmani 
contra, care nu cred. Habar n-am eu de ei. Să 
vie să vorbească cu mine, aici, la scaunul lui 
Dumnezeu. Să vie să vorbească cu mine! 

Voi, cei de la Bucureşti, să nu 
faceți voia vrăjmaşilor; să spuneți ce este; să 
spuneți că este adevărat! Habar n-am eu de 
cine nu crede. 

Pentru vorba lu'Moşu' mă înjură 
lumea. 

De unsprezece ani ciobănesc, 
Lumea râdea de mine. Nu auzeam oile şi nu 
vorbeam ca lumea. Pierdeam oile, că nu le 
auzeam. Ciobanii mi le fura şi eu plăteam la 
oameni. Acum am alte oi, către care îmi fac 
datoria, spunând vorbele lu" Moşu' către fapte 
bune [...] p 

De ce nu credeţi? Pentru mine e 
dată porunca? De voi erău! [...] Eu n-am luat 
bani, n-am luat nimic. Habar n-am de cel ce 
nu crede, Laurmăo să văcăiți... Ce ne-a spus 
ciobanul Petre Lupu?... Ce-am făcut de nu 
l-am ascultat?!... Să nu vă căiți la urmă... 

Cel mai mare om din țară trebuie să 
se pocăiască. Atunci va fi bine de noi. [...] 

Carte nu ştiu. Eu mi-am făcut 
datoria. Dumnezeu vă iartă, dacă vă pocăiți. 
Dacă nu, treaba voastră! [...] Eu mi-am făcut 
datoria. Să nu credeți pe vrăjmaşii care spun 
că nu e adevărat, că e rău de voi! Mergeţi cu 
sănătate!” 


(fragmente reproduse după Pr.V.. Ouatu, 
Maglavitul, Bucureşti, 1935, pp.53-64; cartea 
este bogat ilustrată, la p.57 se găseşte şi 
reprezentarea “stelei” descrise în text) 


CC + Pb o... 





4 


0. Di n ae - mo pm bg ul d 





Ri Ps 


Apr a 
«+ 


pa 


PAG. 10 NR. 1/49 Ianuarie '95 


MOARTEA 


Din vreme în vreme, cu deosebire atunci 
când se discută chestiuni legate de buget. un val 
negru, rău prevestitor, acoperă paginile revistelor şi 
ziarelor “democratice”, însoţit de strigătul alarmat: 
"Moare cultura!”. De ce suspină oare creatorul de 
cultură - mare susținător al democraţiei şi al libertăţii 
de creaţie - după privilegiile (în parte) pierdute ale 
epocii Ceauşescu? De ce aspiră el (scriitorul, cu 
deosebire) la statutul de prostituată a puterii? De ce 
acuză mereu puterea că nu-i dă suficienţi bani, că 
nu-l “întreține”, că nu-i acordă “prețuirea” pe care o 
merită, ca şi când între scriitor şi putere ar trebui să 
existe o relație necesară şi obligatorie? Şi de unde 
această năucitoare trufie a scriitorului care pretinde 
că, dacă piere el, piere Cultura?! 

_ Poate fi conciliată poziţia teoretică a omului 
de cultură (independenţă politică, partizan al libertăţii 
de creație şi de conştiinţă) cu cea practică 
(revendicând privilegii din partea puterii politice)? 

lată întrebări pe care scriitorii noştri nu prea 

au obiceiul să şi le pună, preocupați cum sunt de 
căpătarea unui loc cât mai în față pe scena publică a 
vremii. Ispita puterii pare a fi fost dintotdeauna 
loarte mare pentru creatorul de cultură şi puţini sunt 
ce! care se pot lăuda a nu-i fi cedat; mai spre zilele 
noastre, distincţia între artistul de curte şi cel 
independent a devenit inoperantă: mai toţi sunt 
artişti de curte, doar curțile s-au diversificat. Există 
o putere în lăuntrul graniţelor. dar există şi o altă 
putere, mult mai mare şi mai ispititoare, în afara 
graniţelor. Fiecare finanţează acele instituții sau 
acele demersuri culturale care o interesează în mod 
direct. Cum interesele celor două puteri se suprapun 
uneori, există iniţiative culturale finanţate şi de o 
parte şi de cealaltă. Dincolo de interesele sale strict 
propagandistice (de care se ocupă un departament 
special al administraţiei centrale), puterii actuale îi 
rămân relativ puține fonduri pentru investit în cultură 
(şi pe acelea le investeşte adeseori defectuos), astfel 
încât puterii celeilalte, supra-naţionale, îi sunt larg 
deschise porțile satisfacerii propriilor ei interese în 
materie de cultură. Aşa se face că instituţii în care ar 
trebui să se facă pur şi simplu cultură sau cercetare 
ştiinţifică, au ajuns oficine de propagandă mondialistă 
sau surse de afaceri veroase ale unor prea-nobile 
fundaţii; criteriul valoric a fost înlocuit cu cel utilitar, 
selecţia valorilor, cu show-ul mediatic. 

În acest context, alarma asupra morţii 
culturii, pusă în cârca puterii actuale - datorată deci 
precarității subvenţiilor -, este prost direcționată, 
Ţinem să le amintim oamenilor de cultură că marea 
creație a umanităţii s-a făcut la lumina aceluiaşi 
răbdător soare care ne luminează şi pe noi astăzi, sau 
la cea a opaițului (ba chiar, cea realizată la lumina 
becului electric abia dacă o egalează pe cea realizată 
la lumina opaițului!). 


Un lucru e cert: o cultură nu moare pentru că 
slujbaşii vremelnici ai unei administrații nu-i atribuie 
fonduri. Cultura e altceva decât tipărirea şi 
răspândirea ei. Uitat timp de o mie de ani, Bach nu 
e mai puțin mare compozitor pentru că n-a fost 
cunoscut timp de o mie de ani! Acuzând o criză de 
hârtie care ar fi luat locul cenzurii, scriitorii noştri nu 
se lamentează în acelaşi timp, că nu avem, 
exceptându-l pe Eminescu, nici o ediţie critică 


PUNCTE CARDINALE 


m d N 3 aa ii NEI a e e atu PITIS 
e esa 


PE Plc pi yi: 


CULTURII 


monumentală a vreunui scriitor român clasic sau 
contemporan, ceea ce e o dovadă de ignoranță şi de 
dispreț la adresa culturii din care fac ei înşişi parte. În 
loc de sentimentul acestei reale urgenţe, din dreptate 
pentru ce! ce-au trecut şi din îngrijorare pentru cei ce 
Vin, ei au sentimentul urgenţei de a-şi vedea tipărite 
micile lor producţii, adesea inutile şi falacioase. Înainte 
de a proclama "moartea culturii”, scriitorii ar fi 
îndreptăţiţi să se întrebe (şi să răspundă): cum se face 
că o serie de cărți de o zguduitoare mediocritate, 
semnate de confraţi de-ai lor care ne-au intoxicat şi pe 
vremea lui Ceauşescu cu aceeaşi subliteratură, 
continuă să-şi exhibe grosolana mediocritate; pentru 
aceste inutile producții, iată, există bani să apară a 
3-a, a 4-a, a S-a ediţie (Sălcudeanu, Ţic, Păunescu 
etc.)? sau să ne explice directorul Editurii “Albatros”, 
care-şi frânge mâinile pentru soarta nedreaptă pe care 
puterea ar fi rezervat-o culturii, cum se face că a 
doborât un record în materie de găsire a surselor de 
subvenție pentru a publica pledoaria penibilă a unui 
ministru alcoolic care-şi violează subalternele? Poate 
că această soluție de maximă eficiență ar putea fi 
aplicată şi altor cazuri... Şi încă, de ce nu se întreabă 
scriitorii noştri care este competența celor ce înaintează 
Departamentului de Informaţii al Guvernului 
propuneri de subvenţionare, astfel încât. pe banii 
contribuabilului, se ajunge să se subvenționeze cărți 
atât de vădit şi tendențios denigratoare la adresa a tot 
ce.se cheamă valoare în cultura şi civilizația română? 

De ce nu protestează scriitorul român faţă de 
invazia de literatură de consum (ba, uneori o şi 
cauționează!), de subcultură mediatică, de “artă” 
comercială cu care sunt sufocați tocmai cei cărora le 
lipsesc criteriile de selecție? Creatorul nu vrea doar să 
fie întreținut de putere. ci şi să împartă succesul cu 
aceasta! “Gândirea omului e mulată pe categoria 
succesului, iar contformismul de producţie e unul 
dintre elementele principale ale succesului”, scria în 
1935 unul dintre marii urgisiţi ai culturii române, 
Vasile Băncilă. Scriitorul a descoperit că moda zilei 
(şi cheia succesului) este militantismul, tribuna 
publică, şi că el ar fi foarte îndreptăţit să mâne turma 
celor mulţi pe căile “democraţiei”, Şi-a lăsat deoparte 
competența (mai mult sau mai puţin dovedită) şi a 
uzat de autoritatea sa într-un domeniu în care rămâne 
încă să-şi dovedească competența. Totul este de făcut 
pentru scriitorul român, în toate are un cuvânt de spus, 
dar este incapabil să-şi rezolve problemele propriei 
lui breasle! Avatarurile Uniunii Scriitorilor din ultimii 
ani sunt notorii, aşa că nu ne mai referim la ele. Oare 
să nu ştie distinşii membri care au demisionat din ea 
că nu poţi demisiona dintr-o uniune de creaţie fără a 
te auto-invalida? Alţii, şcoliţi prin cele străinătăţuri, 
în care statul și societatea a investit un anume capital 
(şi care, în plus, au mai avul şi şansa de a avea un 
Dascăl întru ale gândirii), se istovesc în aventuri 
publicistice sterile, cauționând minorul şi *minimalul” 
de la înălțimea staturii lor, sau în aventuri managerial- 
administrative demne de orice contabil cu studii medii, 
şi unii şi alţii, republicându-şi cam subțirelele cărţi de 
acum 15 ani, timp în care n-au mai produs decâţ 
jurnale ori articolaşe! 

Transferul de autoritate asupra unor chestiuni 
manageriale a făcut ca o serie de scriitori să-şi asume 
conducerea unor edituri de stat (“Eminescu”, 
""Albatros"", “Creangă” ş.a.) care au ajuns foarte 
curând la faliment, în absența subvenţiilor. Căutând 
vinovaţi pentru această situaţie, distinşii directori i-au 


cl i 





căutat pretutindeni. mai puţin acolo unde ei se aflau 
de fapt. Primul - pentru că aşa e şic. să fii în opoziţie 
cu puterea politică. Să vedem dacă aşa este; să luăm 
drept punct de reper anul 1991, dintre anii 
postdecembrişti. unde deținem date exacte. Pe atunci, 
sintagma "moartea culturii” a fost vehiculată cu 
ardoare în presa de opoziţie (inclusiv de semnatara 
acestor rânduri, care pe atunci dormea “dulcele 
somn dogmatic” ce s-ar putea tâlcui cam aşa: tot ce 
vine de la opoziţie e bun şi tot ce vine de la putere e 
rău), primul motiv invocat fiind scumpirea hârtiei 
(las la o parte mica inadvertenţă între protestul - 
legitim în fond - la adresa a ceva ce susţii şi sprijini. 
căci scumpirea hârtiei era una dintre consecințele 
liberalizării prețurilor, prim pas în atât de dorita 
“economie de piaţă”. Nu poţi, față de atitudinea 
noastră de atunci, să nu-ți aminteşti de Caragiale: 
“Să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se 
schimbe pe ici pe colo”). Or, este un lucru de minimă 
cugetare ca, în loc să primeşti cuminte ideea că 
scumpirea hârtiei va duce la moartea culturii, să 
înţelegi că prețul hârtiei se va reflecta în prețul cărții 
şi că eu, cumpărătorul, sunt cel care va suporta 
diferenţa de preţ. Aţi auzit pe cineva. la ora aceea, să 
apere buzunarul cumpărătorului? 

Aspectul cel mai interesant, pentru acest an 
1991, la care ne referim, este că editurile de stat, 
cărora |i se atribuise o anumită cotă de hârtie. n-au 
fost capabile s-o acopere în totalitate. Reţineţi: este 
vorba exact de acele edituri care deplângeau nai 
amarnic "moartea culturii”! Ca dovadă. una dintre 
aceste edituri, care nu consumase încă.18% din 
hârtia atribuită pe primele 6 luni, a “aranjat” tipărirea 
unei cărți a lui Umberto Eco pe cota ei de hârtie. La 
sfârşitul anului, Ministerul Culturii a înapoiat 
bugetului de stat suma de 200 milioane lei (enormă 
la vremea aceea) pentru că nu a găsit proiecte 
credibile în care să investească aceşti bani. Şi nue 
vorba aici doar de incapacitate managerială, ci de cu 
totul bizara idee pe care distinşii noştri scriitori o au 
despre ceea ce se cuvine şi ceea ce nu se cuvine 
“staturii” lor, cu un cuvânt, despre **demnitate”: 
n-ar fi, vezi Doamne, de “demnitatea” lor să se 
amestece în chestiuni atât de plebee, cum ar fi să 
pună ordine în chestiuni financiare sau în chiar 
interiorul breaslei lor! În acest fel, lasă cale liberă 
impostorilor. la mâna cărora, foarte curând. ajung. 
Aşa se face că un personaj notoriu, autor al serbărilor 
galante în cinstea lui Ceauşescu. a deținut multă 
vreme frâiele economice ale Ministerului Culturii. 
Inființându-şi, el şi acoliţii, un mare număr de edituri 
particulare şi plasându-şi oameni de nădejde în 
posturi cheie din Difuzarea cărții şi Centrala 
editorială, a editat zeci de titluri de maculatură, cu 
care a blocat literalmente depozitele de carte (care i 
le achiziționa în mod prioritar), încasând sume uriaşe. 
Cum piața s-a săturat la un moment dat de maculatură, 
Direcția cărții le-a comunicat distinşilor noştri 
scriitori, directori de edituri de stat. că 
nemaidispunând de spaţiu de achiziţie, trebuie să-şi 
micşoreze tirajul la $ 000 sau chiar 1000 de 
exemplare! Dat fiind că o carte devine rentabilă de 
la un tiraj de 20 000 de exemplare în sus, în mod 
firesc, editurile de stat au ajuns în pragul falimentului, 
iar directorii lor, care aveau cunoştinţă de situația 
reală, în postura de cerşetori la porţile guvernului, 
pentru subvenţii. lată cum invazia pieţei, îndată 
după decembrie '89, de către o subcultură agresivă, 
precum şi întârzierea fără termen, a editării 
sistematice a cărții de valoare, îşi au cauzele în 
atitudinea celor care acuză cu mai multă vehemenţă. 

(Va urma) 


. = A 
——...: —  ——  ———— LL LC ::iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiÎihi—ihm?— ————————  —— | 








PUNCTE CARDINALE 





UN ALT CAL TROIAN ? 


Caracterizând lupta politică dintre partide într- 
o societate democratică, Dimitrie Gusti scria în studiul 
intitulat “Partidul politic”: “Lupta dintre partide are 
caracterul unui adevărat război. deoarece. ca şi în 
război, avem voințe adverse în conflict (partidele ce 
Stuu față în faţă), avem a face cu conducători şi 
conduşi, cu mobilizarea forțelor şi. când sedă upta, cu 
O faclică şi o sirategie deosebită, cu învingători şi 
învinşi, cu disciplină militară şi care are toate virtuțile 
şi viciile ei” 

O caracterizare sugestivă şi, în acelaşi timp. 
instructivă pentru cei ce îşi dedică energia activităţii 
politice. Din păcate însă incompletă. Fa omite să 
semnaleze posibilitatea ca în destăşurarea luptelor 
politice să se producă dezertări la inamic şi chiar acte 
de trădare. O omisiune de care au putut să-şi dea seama 
toți cei care, în zilele de Crăciun ale anului trecut au 
urmărit pe ecranele televizoarelor audierea preşedintelui 
lon Iliescu de către Comisia senatorială insărcinată cu 
investigarea evenimentelor din Decembrie '89. audiere 
difuzată integral de postul naţional de televiziune. 


$ 


Comisia care investighează evenimentele din 
Decembrie'89 este alcătuită din senatori aparținând 
atât Puterii, cât şi Opoziţiei. Ceea ce ar fi trebuit însă să 
surprindă şi chiar să pară suspect, este faptul că Puterea 
a acceptat ca preşedinţia acestei comisii să fie 
incredinţată senatorului Valentin Gabrielescu. membru 
marcant al celui mai radical partid din opoziţie. Partidul 
Naţional Țărănesc Creştin-Democrat. deşi. prin 
domeniul ei de activitate. această comisie ar putea 
scoate la lumină anumite fapte de natură să-l pună pe 
presedintele Iliescu într-o lumină defavorabilă şi chiu 
să-l incrimineze pentru pierderile de vieţi omeneşti 
survenite in Decembrie'89. Rostul acestei acceptări 
hazardate. nu a rămas însă mult timp învăluit în mister. 
Lucrurile s-au limpezit prin modul în care s-a desfăşurat 
audierea. 

Ceea ce ar fi trebuit să fie un act grav. având 
în vedere că se urmărea stabilirea vinovăţiei pentru 
pierderea vieţii a peste o mie de tineri luptători pentru 
libertate, dar şi pentru săvârşirea unui presupus act de 
trădare naţională printentativa de a se solicita intervenția 
armată a unei puteri străine pe teritoriul României, s-a 
dovedit a nu fi altceva decât un spectacol grotesc, 
regizat ca la teatru, cu scopul de a-l scoate pe preşedintele 
Iliescu de sub incidenţa oricărei posibile învinuiri, 
precum şi de a-i sublinia calitatea de “om de cultură ” 
şi de “personalitate politică luminută “. | 

Dar iată cum s-au desfăşurat lucrurile. 
Preşedintele Iliescu, care cu puţine zile înainte de 
audiere acuzase Comisia Decembrie'89 de "scurgere 
de informaţii” din datele recoltate la audierile 
anterioare. s-a prezentat în faţa comisiei însoțit de o 
echipă a televiziunii, dotată cu aparatura necesară 
înregistrării întregului spectacol. O înregistrare care, 
aşa cum se va vedea peste câteva zile, nu a fost făcută 
în scopul creării unui document, ci pentru a fi adusă la 
cunoştinţa opiniei publice. Nici unul din cuvintele 
rostite pe parcursul celor patru ore cât a durat show-ul 
prezidenţial nu trebuia să rămână "nescurs ”, la e) oră 
de maximă audiență, spre urechile şi ochii 
telespectatorilor din toate colţurile țării. 

Timp de cel puţin trei ore, din cele patru cât a 
durat audierea, preşedintele Iliescu a monologat, Sub 
privirile admirative ale d-lui Gabrielescu, preşedintele 
României şi-a prezentat propria sa teză cu privire la 
evenimentele din Decembrie'89. O expunere presărată 
cu perle de cultură universală, din care, atât Comisia 
cât şi telespectatorii au putut să-şi dea seama cât de 

“cult” este şi cât de “mulre ştie” preşedintele Iliescu, 

Trei ore lungi, în care nici unul din membrii 
Comisiei nu a avut curajul să întrerupă logoreea 
prezidenţială spre a pune sub semnul îndoielii multe 
din afirmaţiile iliesciene, adeseori în flagrantă 
contradicţie cu faptele şi cu adevărul. Doar d-| 





Gabrielescu a îndrăznit de câteva ori să intervină, dar nu 
pentru a-l contrazice pe preşedinte, când neadevărul 
vorbelor sale era evident. ci pentru a-i întări slugarmnic şi 
linguşitor minciunile rostite cu dezinvoltură şi 
nonşalanţă. 

A tost nevoie de energia şi vipoarea bărbătească 
a doamnei Doina Cornea care, chiar în ziua în care 
preşedintele Iliescu îşi incheia radios spectacolul 
televizat, l-a înfruntat cu curaj. aşa cum nu a făcut nici 
unul din membrii Comisiei senatoriale. strigându-i: 
“Încetaţi cu minciunile!” 


Audierea televizată a preşedintelui Iliescu a 
fost pe larg comentată în publicaţiile de Opoziţie, dar şi 
în presa de scandal. D-l Gabrielescu, personajul negativ 
din spectacolul prezidenţial, a fost dezavuat prin vot de 
blam de conducerea Partidului Țărănesc Creştin- 
Democrat şi totodată obligat să-şi dea demisia din funcţia 
de secretar-general al partidului. Ar fi însă o greşeală 
dacă am considera că prin aceste măsuri. fondul 
incidentului s-a rezolvat. De aceea. ne propunem să 
facem o scurtă trecere în revistă a momentelor şi 
atitudinilor pe care le considerăm semnificative pentru 
evoluţia ulterioară a raporturilor Opoziţie-Putere. 

|. Linguşirea este considerată de Dante, autorul 
Divinei Comedii, ca un păcat deosebit de grav. Păcatul 
linguşirii este pedepsit cu azvârlirea păcătosului în brâul 
al doilea din cel de-al optulea cerc al Infernului unde 
linguşitorii zac pe vecie cufundaţi în scârnă. 

2. Opoziția nu trebuie să uite că “/upta dintre 
partidele politice arecaracter derăzboi”. Orice atitudine 
conciliantă față de Putere înseamnă pactizare cu inamicul. 
O atitudine avantajoasă pentru Putere şi extrem de 
dăunătoare pentru Opoziţie. 

3. În luna iulie 1993 am condamnat în paginile 
““Punctelor Cardinale”” atitudinea de compromis şi 
colaborare a d-lui senator Gabrielescu, care a mărturisit 
că la Strasbourg, în fața Adunării Parlamentare a 
Consiliului Europei a mințit, admițând că în România 
televiziunea este obiectivă, că puterea judecătorească 
este independentă, că SRI-ul nu se mai implică în 
probleme politice, etc, În fapt o cascadă de minciuni, pe 
care Preşedintele Partidului Naţional Țărănesc Creştin- 
Democrat, d-l Corneliu Coposu, “minciuni patriotice”, 
pentru a le atenua gustul amar le-a calificat drept. De la 
compromisul făcut la Strasbourg de cel mai important 
partid de opoziție, partidul lui luliu Maniu, până la 
colaborarea cu Ion Iliescu, nu este decât un pas. Şi acest 
pas. d-l Gabrielescu l-a făcut. În această situaţie ne 
facem datoria să reamintim că “D-I Jon Iliescu nu este o 
persoană, Domnia sa este în acelaşi timp o concepție 
despre lume şi despre viaţă şi o instituţie. Este 
COMUNISMUL care şi-a luat alt nume la adăpostul 
căruia promovează aceleaşi non valori ca şi în trecut 
Orice colaborare cu el inseamnă un.alentat la fiinţa 


Neamului Românesc". O problemă mult prea gravă: 


pentru a fi rezolvată cu un vot de blam şi cu o demisie. 

4. Pe lângă amabilităţile dezgustătoare pe care 
d-l Gabrielescu le-a schimbat în timpul audierii cu 
preşedintele Iliescu, o afirmaţie ne-a reținut îndeosebi 
atenția: secretarul-general al Partidului Naţional Ţărănesc 
Creştin-Democrat afirma că o colaborare între partidul 
său şi d-l Iliescu este posibilă, deoarece PNȚCD este un 
partid de centru-stânga. O afirmaţie pe care conducerea 
PNŢCD, respectiv d-l Corneliu Coposu, nu a 
infirmat-o explicit, ci doar printr-o formulare generală 
care sună astfel: “Atitudinea domnului Gabrielescu 
contravine tuturor principiilor PNȚCD”. În acest caz, 
am fi preferat o formulare precisă şi lipsită de echivoc, 
în sensul că PNȚCD este un partid de centru-dreapta. O 
pretenţie justificată prin următoarea motivaţie: în primul 
rând, toate partidele democrat-creştine din Europa nu se 
sfiesc a se defini ca partide de centru dreapta. În al doilea 
rând, nu uităm că înainte de cel de al doilea război 
mondial, Partidul Naţional Ţărănesc a avut o puternică 
aripă de stânga, din cadrul căreia, personalități de frunte 
ca Mihai Ralea şi Mihai Ghelmegeanu, nu numai că au 


Ianuarie '95 NR. 1/49 PAG. 1] 


Gabriel Constantinescu 


trecut cu arme şi bagaje în tabăra comunistă, dar au 
cerut, în anul 1946. arestarea lui luliu Maniu. Şi în al 
treilea rând, o realitate care nu poate fi ocolită în 
prezent. În afară de bătrânii din partid, foşti deţinuţi 
politici. generaţia următoare este recrutată din rândul 
membrilor Partidului Comunist şi chiar din foşti 
secretari de organizaţii de bază. despre care nu se poate 
spune cât de ataşaţi sunt de caracterul naţional şi 
creştin al partidului. 

5. Pentru a scăpa din cleştele criticilor 
necruțătoare, venite din partea unor colegi de partid, 
d-l Gabrielescu a recurs la un subterfugiu. A declarat că 
afirmaţiile făcute cu prilejul audierii preşedintelui 
Iliescu reprezintă un punct de vedere personal, care nu 
afectează orientarea pantidului. Subterfugiu pueril. Cine 
poate să creadă că secretarul general al unui partid 
poate avea o poziţie doctrinară diferită de orientarea 
partidului ale cărui destine le conduce. Dar nu 
subtertugiul ca atare este grav, ci faptul că conducerea 
PNŢCD l-a acceptat ca o justificare satisfăcătoare. 
Să-l mai cităm încă o dată pe Dimitrie Gusti, care 
afirmă că “în lupta politică dintre partide... avem de- 
a face cu disciplina de partid asemănătoare întocmai 
cu disciplină militară... ” 


Şi în încheiere, o ultimă precizare. Faptul că în 
toate partidele de opoziţie, Securitatea, şi apoi SRI-ul, 
şi-a infiltrat antenele sale nu mai constituie un secret 
pentru nimeni. Singurul lucru care contează este doar 
nivelul la care au fost strecurate cârtițele. Din cazurile 
cunoscute, unele sunt de-a dreptul spectaculoase. La 
PNL, agentul Puterii s-a dovedita fi însuşi preşedintele 


partidului. Radu Câmpeanu. La UDC cârtița a fost. 


secretarul-general al Uniunii, Vladimir Fulger. Ne-ar 
părea rău ca şi Valentin Gabrielescu să facă parte din 
aceeaşi categorie cu numele 'citate mai sus. Ne-am 
bucura dacă poziţia sa este expresia unei convingeri 
intime, nu consecința unei misiuni primite. Ar fi păcat 


„ca şi fostul secretar-general al PNŢCD să facă parte din 


herghelia cailor troieni ai Puterii. 






Un grup de lideri şi membri ai Filialei 
AF.D.P.R. Bucureşti ne trimit spre publicare, prin 
dI. MARCEL PETRIŞOR, următorul “Comunicat” 
(pentru conținutul căruia cei ce l-au întocmit ÎŞI 
asumă răspunderea). 

Întrucât di.Constantin St Dumitrescu 


(Ticu): 




































1. A depus în anul 1975 “jurământul de 
credință şi devotament față de statul socialist”, prin 
care se obliga (cităm) “Ca prin întreaga energie să 
îndeplinească politica internă şi extemă (a P.C.R. 
- n.n), să dea dovadă întotdeauna de loialitate, 
neprecupețind nici un efort pentru consolidarea şi 
dezvoltarea orânduirii socialiste”; 

2. A vădit o deosebită abnegaţie pentru 
(cităm din decretul 253/1983) “indeplinirea politicii 
partidului (P.C.R -n.n.), conferindu-i-se ca răsplată 
Ordinul Muncii”, medalie pe care Ceauşescu 
personal i-a atârnat-o pe piept; 

3. Aprimitde la foşti deținuți politici români, 
aflați încă în afarațării, ajutoare financiare în valută 
destinate A.F.D.P.R -ului, ajutoare pe care nu le-a 
înregistrat în evidențele contabile ale AFDPR- 
ului; 

4. A refuzat şi refuză obstinat să-şi 
întocmească dosarul de deținut politic (respectiv 
să depună Sentința de condamnare politică, Biletul 
de eliberare şi Cererea de înscriere), deşi a fost 
invitat prin adresă scrisă să se conformeze 
dispozițiilor statutare în acest sens, fapt care a dus 
la retragerea din evidențele Filialei AF.DP. 
Bucureşti a domniei-sale; 

Considerăm că di.Constantin Ticu 
Dumitrescu nu mai are baza legală şi căderea 
morală de a reprezenta public Filiala AF.DP.R. 
Bucureşti. 


o 


e az P. 


Pi a? > - 


—... 


-.. my 


PAG. 12 NR. 1/49 Ianuarie '95 


LUMEA ARABA, 


PUNCTE CARDINALE 


adevăr si prejudecată 


MIŞCAREA NAȚIONALISTĂ ARABĂ DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 


In cea de a doua jumătate a secolului 19. 
obiectivul principal urmărit de naţionaliştii arabi a fost 
recunoaşterea faptului că poporul arab îşi are propria 
sa identitate, fiind diferit de turci. În baza acestui 
adevăr ei considerau justificată pretenţia de a obţine o 
deplină autonomie naţional-culturală în cadrul 
Imperiului otoman. Ca model pentru organizarea 
internă a acestei autonomii, naționaliştii arabi aveau în 
vedere Occidentul, cu precădere Franţa şi Anglia. La 
început naționalismul arab a avut o coloratură francofilă 
şi anglofilă, deşi o parte importantă din rândul 
naționaliştilor arabi, ofițerii din armata turcă, nutreau 
o nedisimulată admirație pentru instructorii germani 
cu care erau în contact. 

Dar modul în care Anglia şi Franța au tratat 
“aliatul arab ” la sfârşitul primului război mondial, a 
însemnat o putemică lovitură pentru încrederea pe 
care naţionaliştii au avut-o în Franța şi Anglia. 
Transformarea provinciilor arabe desprinse din 
Imperiul otoman în colonii franceze şi engleze va 
determina un puternic curent francofob, şi anglofob, 
urmat de o reorientare spre Germania. Teoreticianul 
acestui naționalism arab cu accente germanofile a fost 
Sau Husri. Atat ca gânditor politic. cât şi ca politician 
activ, el va fi prezent în toate momentele importante 
din viaţa popoarelor arabe în perioada ce a urmat 
primului război mondial. Şi deşi naționalismul său nu 
este nici fanatic şi nici fascistoid, în gândirea sa îşi au 
rădăcinile atât fanatismul naționalist propovăduit de 
Michel!” Aflaqg, cât şi orientarea Partidului Ba'th, din 
care se vor naşte dictaturile militare semifasciste din 
Siria şi Iraq. Ea 

Sati” Husri s-a născut în Yemen, în anul 1882. 
Tatăl său. Mehmet Hilal Efendi, om de cultură şi înalt 
funcţionar în Imperiul otoman i-a putut oferi 
posibilitatea ca după terminarea studiilor în capitala 
Imperiului să se perfecționeze la universitățile din 


Paris, Belgia şiElveţia în domeniul pedagogiei. După. 


revenirea din Occident, guvernul otoman îi 
încredinţează organizarea învățământului în Siria. Aici 
are posibilitatea să stabilească contacte strânse cu 
naționaliştii arabi care colaborau cu Anglia şi Franța 
pentru organizarea unei răscoale care să rupă regiunile 
arabe din Asia de Imperiul otoman şi să pună bazele 
unui stat al națiunii arabe. In iunie 1916 izbucneşte 
revolta naţionaliştilor arabi sub conducerea ofițerilor 
britanici şi în 1918 teritoriile arabe se desprind de 
Imperiul otoman. În situaţia turbure din Orientul 
Apropiat de la sfârşitul războiului, Husri se alătură 
prințului Feisal din dinastia haşemită care, după 
încercarea eşuată de a întemeia un stat independent pe 
teritoriul Siriei, devine, sprijinit de englezi, rege al 
Iraqului. 

Mai puţin rigizi decât francezii în exercitarea 
puterii coloniale, englezii acordă Iraqului, al cărui 
mandat le fusese încredințat de Conferinţa de Pace de 
la Paris, o oarecare autonomie internă. În cadrul acestei 
autonomii Husri este însărcinat cu conducerea 
Departamentului instrucţiunii publice şi al cercetărilor 
arheologice, În această calitate, folosind autoritatea sa 
în domeniul învățământului, el sprijină răspândirea 
ideilor naţionaliste în şcolile arabe, Şi tot datorită 
atmosferei politice mai relaxate din Iraq, Bagdadul va 
deveni centrul mişcării naţionaliste arabe. Politicienii 
naționaliști şi ofiţerii arabi din fosta armată turcă, din 
Siria şi Palestina s-au refugiat în Iraq, noul regat 
devenind focarul naţionalismului arab din Orientul 
Apropiat. 

In anul 1940, politicienii iraqieni împreună 
cu naționaliștii din țările învecinate au întreprins 


primele demersuri pentru întemeierea unui partid 
naționalist arab. Dupăalianța dintre mişcarea naționalistă 
şi dinastia haşemită se va închega o colaborare între 
naționaliştii arabi de orientare seculară şi grupurile 
feudal-religioase. Conducerea acestei mişcări cu largă 
componenţă va fi încredințată Marelui Muftiu al 
Ierusalimului, Amin Husaini, care în anii patruzeci se va 
bucura de o mare autoritate în activitatea politică 
desfăşurată de naționalismul arab. Sub egida sa vor fi 
stabilite şi cultivate contacte cu Reichul german, 
secretarul său particular, Othman Kamal Haddad fiind 
omul de legătură între Berlin şi Bagdad. 

In aprilie 1941, acest grup de naţionalişti, 
sprijinit de Germania şi Italia dă o lovitură de stat şi 
Raşid * Ali Gailani devine noul prim-ministru al lraqului, 
făcând cunoscută alianţa țării sale cu Puterile Axei. Dar 
regimul instaurat de naţionaliştii arabi a avut viaţă 
scurtă. In mai 1941, regentul *Abdulilah care fusese 
înlăturat de la conducerea ţării de lovitura de stat se 
reîntoarce cu ajutorul trupelor engleze şi înlătură regimul 
favorabil Axei de către Gailani. Persoanele apropiate de 
mişcarea naționalistă arabă au fost fie arestate, fie 
exilate. Gailani s-a refugiat în Italia. iar Husri a fost 
exilat în Siria. Când în 1945, lraqul îşi redobândeşte 
independenţa. se reîntoarce la Bagdad, îndeletnicindu- 
se din nou cu organizarea învățământului şi cu educaţia 
naționalistă. 

In anul 1947, Husri se stabileşte în Egipt. Aici 
va lucra în departamentul cultural al Ligii arabe, 
preocupându-se de orientarea politicii şcolare din țările 
arabe spre promovarea ideilor naționaliste. In cadrul 
Ligii arabe, în anul 1953, Husri întemeiază Institutul 
pentru Inalte Studii Arabe în cadrul căruia profesorii şi 
înalții demnitari erau instruiți în spirit naționalist. În 
acest institutel a deţinut catedra de “Naţionalism arab” 
şi totodată funcția de rector. 

In anul 1966, Husri se reîntoarce în lraq. Doi 
ani mai târziu, la 24 decembrie 1968, moare în vârstă de 
86 de ani. Memoria sava fi cinstită printr-o impresionantă 
înmormântare şi prin declararea doliului naţional. 


of 


Caracterizând activitatea lui Husri în cadrul 
Ligii arabe, islamistul G.E.von Grunebaum scrie în 
lucrarea sa “Der Islam”: “Sar: 'al-Husri consideră că 
următoarelor trei probleme trebuie să li se acorde 
atenţie: în primul rând, faptului că individul nu poate 
trăi în libertate, decât în cadrul unei naţiuni; în al 
doilea rând faptului că panarabismul nu reprezintă o 
ameninţare pentru Islam: şi în al treilea rând faptul că 
Egiptul este o parte a naţiunii arabe. 

Când Husri vorbeşte de “națiunea arabă”, el 
nu înțelege, ca naționaliştii dinaintea sa, numai regiunile 
asiatice cu populaţie arabă ci şi toate populațiile din 
Nordul Africii, vorbitoare de limbă arabă. El credea că 
această *“*naţiune arabă” va deveni o realitate prin 
educaţia făcută în şcoli, în spirit naţionalist şi ca urmare 
va pune mai puţin accentul pe activitatea politică. Ideile 
sale vor sta însă la baza programelor politice formulate 
în statele arabe independente constituite în urma celui 
de al doilea război mondial. 

Cele mai importante organizaţii politice 
panarabe apărute în această perioadă au fost “Partidul 
Bath” (Renașterea) şi “Mişcarea Naționaliștilor 
Arabi”, cunoscută sub denumirea prescurtată “ANM” 
(inițialele denumirii în limba engleză). 

Partidul Ba'tha fost înființat la începutul anilor 
patruzeci de un grup de studenţi sirieni care studiau la 
Paris, la Sorbona. avându-l conducător pe Michel!” Aflaq. 
Organizaţia ANM a luat fiinţă în anii cincizeci, 
recrutându-șşi primii membri din rândul studenţilor de la 


PELES 





Universitatea Americană de la Beirut. Ambele 
organizații considerau obligatorie acceptarea concepției 
naţionaliste a lui Husri. 

Michel” Aflaq, originar din Damasc a studiat 
în perioada 1928-1932 istoria la Sorbona. După 
revenirea în patrie a fost profesor. Concomitent cu 
activitatea de la catedră a grupat în jurul său pe tinerii 
naţionalişti sirieni formaţi la universităţile apusene. 
Din acest grup s-a constituit în anul 19453 formaţia 
cultural politică “al-Ba'th al-'arabi” (Renaşterea 
arabă). În anul 1947 grupul din jurul lui *Aflaq s-a unit 
cu gruparea “al-Ihya al-'arabi” (Reinvierea arabă) 
condus de Zaki Arsuzi, format de asemenea la 
universităţile occidentale, la care a studiat filozofia. 
Grupului format astfel i s-a alăturat în anul 1953 
“Partidul Socialist Arab” de sub conducerea lui Akram 
Hurani. De la această dată organizația se va denumi 
“Partidul Socialist Arab Ba'th”. 

Idealul lui *Aflaq era realizarea unei sinteze 
între naționalism şi socialism capabilă să înfăptuiască 
un mare stat arab de la Golful Persic în Răsărit, până la 
Oceanul Atlantic în Apus. Temeiurile teoretice ale 
acestei sinteze au fost extrase de * A flaq din lucrarea lui 
Alfred Rosenberg “Mitul secolului douăzeci”, la care 
se adaugă admiraţia sa pentru regimul naţional-socialist 
din Germania şi pentru Hitler. In concepţia sa, o viață 
fericită se poate înfăptui numai în interiorul naţiunii, 
iar strategia pe care o propune pentru realizarea acestui 
țel constă în revitalizarea “gloriosului trecut al 
poporului arab”. Pentru *Aflaq, viitorul nu poate fi 
conceput decât ca o restaurare a trecutului. “7recutul, 
spre care națiunea noastră năzuieşte..., este perioada 
în care sufletul naţiunii noastre s-a realizat. Viitorul, 

pentru care trebuie să ne luptăm nu este altceva decât 
renaşterea sufletului arab”. 

Socialismul pe care * Aflag îl doreşte în sinteză 
cu naționalismul are pentru el un caracter specific. 
Acest “socialism arab” nu are nimic comun cu 
marxismul. Dacă sunt întrebat să dau o definiţie a 
socialismului, nu mă voi apuca să o caut în scrienilc lui 
Marx şi Lenin, ci voi răspunde: “Socialismul este 
religia vieţii, şi victoria ei asupra morţii În măsura în 
care socialismul oferă tuturor posibilitatea de a munci 
şi de a-şi afirma talentele, el menţine viaţa şi nu lasă 
morţii decât oase uscate”. Şi pentru a evita orice 
confuzie între socialismul de inspirație marxistă şi 
socialismul arab, el le atrage atenţia conaţionalilor săi 
să nu se lase prinşi în capcana intereselor de clasă care, 
prin manifestările lor, pun în primejdie unitatea naţiunii. 
De altfel, Partidul Ba'th care guvernează atât în Siria. 
cât şi în Iraq, vede în mica burghezie purtătoarea 
virtuților naționaliste, ea putând să acționeze ca instanță 
de conciliere în societate. 

Ars 


ii 


O prezentare a frământărilor cu caracter 
naționalist în lumea arabă ar fi incompletă fără a 
menționa personalitatea lui Gamal Abdel Nasser, omul 
care a transformat naționalismul arab din dorință în 
realitate, în Egipt. 

Nasser s-a distins în anul 1948, cu gradul de 
colonel, în primul război arabo-israelian. A fost unul 
din întemeietorii “Comitetului ofițerilor liberi” care 
l-au înlăturat de pe tron pe Regele Faruk 1. ocupând o 
poziție dominantă în “Consiliul Revoluţiei ”. În cadrul 
Republicii Egiptene a deținut succesiv funcţiile de 
comandant suprem al forțelor armate, ministru de 
interne, prim-ministru, şi în final, după înlăturarea 
rivalului său, generalul Ali Muhammad Naghib, 
conducătorul statului, Popularitatea sa va intra însă într-un 
conde umbrăîn urma înfrângerii suferite de armata egipteană 
în războiul arabo-israelian din anul 1967. 

Războiul din iunie 1967 a cutremurat întreaga 
lume arabă şi a dovedit că țelurile naționalismului arab 
sunt încă departe de a avea perspectiva să fie realizate. 
Dar nu numai atât. Acest moment de o gravitate 
deosebită pentru lumea arabă a scos la iveală o serie de 
tendințe şi manifestări neprevăzute şi nedorite nici de 
Husri şi nici de urmaşii săi. Din rândul lor vom menţiona 
alunecarea spre marxim şi apropierea de lagărul 
comunist ca o consecință a antioccidentalismului şi 
anticolonialismului încă vii în lumea arabă, precum şi 
recrudescenţa fundamentalismului islamic, alimentat 
de ura față de tot ceea ce vine din Apus, Apusul fiind 
considerat aliatul Statului Israel, duşmanul de moarte 
al naţiunii arabe. (va urma) 

Gabriel CONSTANTINESCU 














Dictatura regală 


Determinat de interesele camarilei de la palat. în 
fruntea căreia se găsea amanta sa. evreica Elena Lupescu- 
Wolf, Regele Carol al II-lea. la 10 februarie 1938. demite 
guvernul Cuza-Goga şi prin lovitură de stat instaurează 
“dictatura regală”. Prima măsură adoptată a fost instituirea 
unui “guvern consultativ ” format din oamenii săi de încredere, 
Sub conducerea patriarhului Miron Cristea. Pentru a-i conferi 
o poleială de legitimitate, în acest guvern au fost cooptați şi 
şapte foşti prim-miniştri, ca miniştri fără portofoliu. 

La 11 februarie, regele a abrogat Constituţia din 
1923. la 15 februarie. prin decret regal. au fost interzise toate 
partidele politice. iar la 20 februarie a fost proclamată o nouă 
Constituţie care conferea monarhului puteri dictatoriale. 
Această Constituţie conţinea o serie de dispoziţii care vizau. 
în primul rând. Mişcarea Legionară. Rostul lor era să pună 
bazele “legale ” ale atrocităților care se pregăteau împotriva 
fruntaşilor legionari. 

Constituţia Carol al Il-lea a fost “aprobată” de 
națiune printr-un referendum strict controlat de forţele 
polițienești. Pentru prima dată în istoria României moderne 
se cerea populaţiei să aprobe cu “entuziasm ” o samavolnicie 
prin care se desființau libertăţile cetăţeneşti 

La 21 februarie. Corneliu Codreanu. conducătorul 
Mişcării Legionare hotărăşte auto-dizolv area partidului Totul 
pentru Țară. Desprindem din cuprinsul circularei prin care 
se aducea la cunoştinţă legionarilor auto-dizolvarea. următorul 
pasaj: . 

“Suntemaruncaţi din raportul de drept, în raportul 
de forță. Pe acesta însă, noi nu-l primim. Noi am inţeles să 
acționăm încadrul legii, manifestându-ne credinţele noastre 
Lovitură de sta! nu voim să dăm. Prin esența însăşi a 
concepției noasire, noi suntem contra aceslui sistem. Ea 
inseamnă alitudine de Pruscare, de nalură exterioară, pe 
curul noi aşteplăm biruința noastră de la desăvârşirea in 
suf, rul naţiuni. u unui pruces de perfecţionare omenească 
Vu vum întrebuința aceste mijloace, pentru că tineretul de 
as/ăzi, are prea adânc infiplă conștiința misiunii sale, pentru 
u face acle necugelale, care să transforme România într-o 
Spanie insângerată . ” | 

Totodată. Corneliu Codreanu adresează lui 
Alex. Vaida Voevod, ministru fără portofoliu în guvernul 
prezidat de patriarhul Miron Cristea. o scrisoare prin care 
dezvăluie adevăratele scopuri urmărite de noua Constituţie: 
“Întreaga luptă naţională după 20 de ani se termină 
printr-o constituție care nu numai că nu rezolvă nimic din 
problema vitală a naţiei noastre, ci vine să pecelluiască 
pentru totdeauna drepturile şi poziţiile furate de la Români 
de năvălitoriijidani, împotriva cărora noua constituție nu ne 
mai deschide nicio posibilitate de apărare. Actuala constituție 
este o piatră de mormâni peste viaţa naţiei romaneşti. . 


În perioada de consolidare a “dictaturii regale, 
Profesorul Nicolae lorga a atacat. în repetate rânduri Mişcarea 
Legionară prin articole publicate în ziarul său Neamul 
Românesc ”. acuzând-o că la adăpostul activității comerciale 
desfăşurate sub patronaj legionar. pregăteşte de fapt un 
complot împotriva statului. Acestor atacuri, Corneliu 
Codreanu le răspunde printr-o scrisoare din al cărei conținut 
reproducem următoarele pasaje: | 

"Când acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta 
sgomolos Împotriva cuceririi iudaice (nu mai SgOMolos 
decâ! D-I Iorga la 1906) Domnii de astăzi, aceşti domni din 
guvernul de astăzi, ne spuneau: Să 

<<Nu aşa veți rezolva problema evreiască. 

Apucaţi-vă de comerț. Faceţi comerţ ca ei>>, 

Iată ne-am apucat. Cu sufletul plin de speranţe Cu 
dor de muncă. 

Când aţi văzul însă că pornim, că suntem corecți, 
că suntem capabili, că munca noastră e binecuvântată de 
Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeți acest început de comer| 
românesc, poate cel dintăiu începul serios din vremea noastră, 
veniţi şi fără milă inăbuşiţi aceste incercări, to! avântul 
Nostru şi atâtea speranțe 

4 Sub ied fericită şi creștină c 
IP S Patriarhul Miron, nu mai există în România nicijidani, 
nici comer] jidănesc, nici problemă jidovească. 

Nu mai existăm decât noi care trebuie să fim 
nimiciţi prin orice mijloace... E aa 

Eu nu mă pot bale cu D-ta. N-am nici geniul, nici 
vârsta, nici condeiul şi nici situația Dtale.. Za 

Dar din adâncul umui suflet lovit şi nedreptăţit îţi 
strig, şi îţi voi striga din adâncul gropii, eşti un necinstit 
sufletește, care [i-ai bătul joc pe nedrepi de sufletele noastre 
nevinovate..." 


PUNCTE CARDINALE 


Evreii în NEO NI 


In urma acestei scrisori. Profesorul Nicolae Iorga îi 
intentează lui Comeliu Codreanu un proces de calomnie. 
Procesul este judecat de Consiliul de Război al Capitalei şi la 
19 aprilie. Comeliu Codreanu este condamnat la 6 luni de 
închisoare. Concomitent. guvernul Miron Cristea înființează 
primele lagăre de concentrare în care sunt internaţi numeroşi 
fruntași legionari. 

Persecuţia impotriva conducătorului Mişcării 
Legionare nu se va limita însă numai la un proces de calomnie. 
La 23 mai. Corneliu Codreanu este judecat din nou, de data 
aceasta sub învinuirea de “complot legionar”. Pe data de 27 
mai, el va fi condamnat de Consiliul de Război al Corpului II 
Armată la 10 ani muncă silnică pentru delictul de uneltire 
contra ordinii sociale și crimă de răzvrătire. 


In ziua de 13. noiembrie, Regele Carol al II-lea 
vizitează Londra şi Parisul în căutarea unui sprijin occidental. 
dar primeşte numai promisiuni neconvingătoare. “Pe drumul 
de întoarcere - relatează în lucrarea sa Istoria românilor 
istoricul Vlad Georgescu. care numai de simpatie faţă de 
legionari nu poate fi suspectat - Carol s-a oprit şi la Berghof 
in Bavaria pentru o scurtă întâlnire cu Hitler, care nu a reuși! 
să înlăture neîncrederea reciprocă. Mai mult chiar. îndată 
după întâlnire, încă din tren, regele a poruncit executarea lui 
Codreanu şi a 13 dintre camarazii săi, un asasinal care a 
înăsprit şi mai mult relaţiile Bucureştiului cu Berlinul”. 

In dimineaţa zilei de 30 noiembrie, la orele 4, 
Corneliu Codreanu împreunăcu încă | 3 legionari suntridicaţi 
de la inchisoarea Râmnicu Sărat pentru a fi transportați la 
Jilava. In dreptul kilometrului 30 de pe şoseaua Bucureşti- 
Ploieşti (Pădurea Tâncăbeşti), toți cei 14 sunt asasinați prin 
strangulare. Trupurile neînsuflețite sunt aruncate într-o groapă 
comună la Jilava peste care se toamnă vitriol, iar deasupra 
mormântului, o placă uriaşă de beton. Orgânizatorul executării 
criminalului ordin regal a fost ministrul de interne de la acea 
dată. Armand Călinescu. Drept răsplată. la 7 martie 1939 va 
[i înscăunat prim-ministru al României. 


Politica României după asasinarea mişelească a 
conducătorului Mişcării Legionare. Corneliu Codreanu. nu 
va urmâni decât un singur obiectiv: menținerea regelui și a 
camarilei regale la conducerea țării, cu orice preț. 

La 16 decembrie 1938, Regele Carol al II-lea îşi 
înființează propriul său partid. Frontul Renaşterii Naţionale. 
Pentru prima oară în istoria ei, România era guvernată de 
un partid unic! O serie de politicieni “democrați” devin 
“consilieri regali”.Ei vor fi îmbrăcaţi. după modelul 
dictaturilor din Italia şi Germania în uniforme. Un spectacol 
grotesc, la care, cu excepţia lui luliu Maniu, toți foştii prim- 
miniştri ai României Mari s-au pretat, aprobând docili planurile 
criminale urzite de rege şi de camarila sa. 

In ziua de 21 septembrie 1939, primul-ministru 
Armand Călinescu este asasinat de o echipă de 9 legionari. 
"Răzbunătorii ", condusă de legionarul Miti Dumirescu. După 
săvârşirea asasinatului, echipa a ocupat postul naţional de 
radiodifuziune, anunțând țării: “Am pedepsit pe acela cu a 
cărui învoire a fost omorât cel mai mare român, Corneliu 
Zelea Codreanu”. Apoi făptaşii s-au predat autorităţilor. Vor 
fi împuşcaţi, iar trupurile aruncate în stradă şi expuse privirilor 
îngrozite ale trecătorilor. 

In locul prim-ministrului asasinat, Regele Carol al 
II-lea îl numeşte pe generalul Gheorghe Argeşeanu. având ca 
ministru de interne pe Generalul Gavrilă Marinescu. Acesta a 
ordonat asasinarea tuturor fruntaşilor legionari aflaţi în lagăre 
şi închisori, precum şi a câte 3-5 legionari din fiecare județ. În 
zilele de 21-22 septembrie 1939 au fost asasinați, în total. 252 
de fruntaşi legionari. 

Guvernul prezidat de generalul Gheorghe Argeşeanu 
a durat numai o săptămână. Săptămâna decapitării conducerii 
Mişcării Legionare. Noul prim-ministru va fi Constantin 
Argetoianu, unul din fruntașii masoneriei din România. 
Mandatul său va dura până la 29 noiembrie 1939, când va fi 
inlocuit de un alt om de încredere al Regelui Carol 11, Gheorghe 
Tătărăscu 

x 


În timp ce în România se consuma această cumplită 
tragedie, pe scena politică europeană se petreceau evenimentele 
grave care vor culmina cu izbucnirea celui de al doilea război 
mondial... 

9 La 12 martie 1938. Germania anexează Austria. 
O La9 septembrie 1938 are loc Conferinţa de la Munchen, la 
care Anglia și Franța acceptă ca Cehoslovacia să cedeze 
regiunea sudetă Germaniei. 9 La 16 martie 1939, Germania 
ocupă toată Cehoslovacia, fără ca Anglia și Franța să-și 
onoreze garanţiile. La 23 august 1939 se semnează pactul 
Ribbentrop-Molotov prin care Germania dă Uniunii Sovietice 







Ianuarie '95 NR. 1/49 PAG. 13 


A 
X25Ă 
PN PX 

V, 


mână liberă în părțile răsăritene ale Europei. 9 La 
septembrie 1939 Germania atacă Polonia. Ca urmare a 
acestei agresiuni Anglia şi Franța declară război Germaniei, 
fără însăa întreprinde vreo acțiune militară. La6 octombrie 
1939 armata poloneză capitulează. 9 Concomitent cu 
desfăşurarea ofensivei germane, la 17 septembrie 1939, 
Armata Roşie pătrunde în Polonia răsăriteană, pe care o 
ocupă. Prin această acțiune, Polonia este ştearsă de pe harta 
Europei. fiind împărțită intre Germania şi Uniunea Sovietică. 
O La 26 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică atacă Finlanda, 
întâmpinând o dârză rezistență din partea bravului popor 
finlandez. O La 10 mai 1940, Germania dezlănţuie ofensiva 
din Vest, ocupând Belgia. Olanda şi Luxemburgul. 9 La 16 
iunie 1940, Franța capitulează, cerând armistițiu, iar 
rămășițele corpului expediționar englez se salvează cu greu 
prin portul Dunkerque, abandonând în mâinile inamicului, 
tot armamentul. O La inceputul lunii iunie 1940, în baza 
prevederilor secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, 
Uniunea Sovietică ocupă Țările Baltice. 

ŞI în virtutea aceleiaşi înțelegeri. la 26 iunie 1940, 
ruşii dau ultimatum României, cerând cedarea Basarabiei. 
Bucovinei de Nord, Ținutului Herţei. Regele Carol Il acceptă 
cedarea. Trupul țării este sfâşiat în chip dezonorant fără a 
schița nici un gest de rezistență. 







În toată perioada “dictaturii regale”, evreii din 
România s-au bucurat de depline libertăți. Firavele măsuri 
cu caracter antievreiesc adoptate de guvernarea Cuza-Goga 
au căzut în desuetudine, ceea ce a făcut ca un contingent 
numeros de evrei din țările ocupate de Germania naţional- 
socialistă să-şi caute refugiu în România cu acceptarea tacită 
a regimului carlist. 

Adevăratul chip al evreimii din România se va 
vedea însă cu prilejul retragerii armatei române din teritoriile 
cedate Uniunii Sovietice. În timp ce ostaşii români. 
demoralizați şi umiliţi prin faptul că trebuiau să se retragă 
fără să lupte, cu arma in mână. apărând pământul sfânt ul 
țării. erau huiduiți şi batjocoriți de evreii din târgurile şi 
oraşele basarabene pe care le părăseau. aceiaşi evrei îl 
întâmpinau pe invadatorii sovietici cu flori şi entuziasm, ca 
pe nişte adevărați eliberatori. Aceste scene dureroase au fost 
consemnate amănunțit în jurnalele de campanie ale unităților 
armatei române care au fost nevoite să se retragă din teritoriile 
cedate Uniunii Sovietice şi este păcat că aceste consemnări 
nu au fost făcute publice până la această dată. Dezvăluirea 
lor ar avea darul să aducă în adevărata ei lumină mult 
trâmbițata localitate a minorității evreieşti față de țara în care 
trăiau. Din puținele mărturii publicate în acest sens. cităm 
mai jos un pasaj din volumul 1 al lucrării lui George 
Magherescu “Adevărul despre Mareşalul lon Antonescu “: 

“„Dinfericire însă, în întreaga Moldovă domnea 
linişte: liniştea cu care primeşte o fiinţă nobilă o durere. o 
mare pierdere... Elementul care se dovedi şi acum nesigur 
era cel evreiesc. Evreii din Dorohoi şi din regiune erau gala 
la cea mai mică ocazie să pornească acțiuni ostile, 
demonstrative, pentru a da mâna cu armata sovietică de la 
Herța. Erau nerăbdători să-i vadă pe ruşi la Dorohoi. 

Ca şe/al Informaţiilor diviziei, aveamzilnic prilejul 
să consial starea de efervescenţă în care trăia populația 
evreiască din Dorohoi Românii trăind toată ziua în neliniște, 
răsuflau mai uşor seara, pentru ca în zori să se trezească iar 
cu leama că ar pulea vedea pe sovietici venind peste ei 
Evreii însă, cu urechile ciulite la aparatele de radio, 
mişunând unii la alții cu informaţii pe care şi le transmiteau 
neincetal, fremătau de nerăbdare să-i vadă pe ruşi la 
Dorohoi. Seara se culcau cu această speranţă şi dimineața 
se deşteplau cu decepția că nu au venii, pentru ca din nou, 
în timpul zilei, să înceapă să spere... ” 


Evoluţia evenimentelor politice din Europa va 
avea repercusiuni şi asupra scenei politice româneşti. După 
înfrângerea Franţei, devenise evident că aliaţii noştri 
tradiționali nu ne puteau ajuta. Ca urmare, din aceeaşi 
dorință de a-şi păstra tronul cu orice preţ, Regele Carol al Il- 
lea încearcă, în disperare, o apropiere de Germania. În acest 
scop, la 4 iulie 1940 îl înlătură de la cârma țării pe 
Ghe. Tătărăscu şi-l numeşte prim-ministru pe lon Gigurtu, 
un adept al apropierii României de Puterile Axei. Totodată, 
Frontul Renașterii Naţionale este rebotezat Partidul 
Națiunii, în speranța că pe această cale va reuşi să şteargă 
urmele crimelor pe care le săvârşise, trezind un sentiment de 
solidaritate națională în fața primejdiilor care amenințau 
România din toate direcțiile. Dar guvernul Gigurtu va însemna 
Şi o înăsprire a tratamentului pe care Statul român îl va aplica 
evreilor. 

(va urma) 







| 








PAG. 14 NR. 1/49 Ianuarie '95 


E 


DOiră traducerea mai veche a lui Ştefan 
Bezdechi, dialogul platonic Parmenide (ce deschide 
seria “dialogurilor logice”) apărea într-o nouă versiune 
românească, în 1989, în volumul VI al Operelor lui 
Platon (ediţie îngrijită de C. Noica şi P. Creţia, din care 
de şase ani încoace n-a mai apărut decât un singur 
volum...). Această nouă versiune românească, 
indiscutabil superioară celei vechi, a fost reeditată de 
curând, cu “Lămuririle preliminare” şi notele aferente 
ale traducătorului (dar, din păcate, nu şi cu “Nota 
despre structura dialogului” a lui C, Noica), la Editura 


“Paideia” din Bucureşti (“Colecţia cărților de seamă”). 
Numele d-lui Sorin Vieru reprezintă o certă garanţie. 
Interesul acestei reeditări stă însă mai ales în faptul că 
este însoțită de textul grecesc, reprodus prin fotografiere 
- soluție foarte înțeleaptă! - după ediția Dies (Paris, 
“Les Belles Lettres”, 1923). Ne aflăm în faţa unei 
premiere editoriale în cultura noastră şi sperăm că 
lucrurile nu se vor opri aici... 

Parmenide aparține epocii de maturitate a lui 
Platon şi trece drept unul dintre dialogurile sale cele 
mai dificile. După Diogenes l.aenios. el ar trebui 
subintitulat peri eidon (Despre lorme). Structura sa 
tripartită include un scurt preludiu (în care sunt introduşi 
cei trei protagonişti ai dezbaterilor; tânărul Socrate şi 
eleaţii Parmenide şi Zenon), apoi o discuţie în jurul 
Formelor şi a putinţei de participare a lucrurilor la 
Forme, iar în final o suită de dezbateri cu privire la Unu 
şi la determinaţiile sale contradictorii (partea cea mai 
întinsă şi mai ambiguă a dialogului). In ciuda 
meticulosului * exerciţiu filosofic”, totul rămâne în 
aporie. Lui C. Noica îi plăcea să vadă în aceasta o 
anticipare genială a “modernităţii”, în sensul că “nu 
rezultatul dă măsura lucrurilor, ci treptele bine 
Orpanizate ale căutării lui” (Platon, Opere-VI, ed. cit.. 
p.80). 

Multe dintre conceptele şi sugestiile 
speculative ale acestui dialog vortrece mai târziu, prin 
neoplatonism, în gândirea creştină a Sfinţilor Părinţi! 
EI poate fi recomandat, de aceea, nu doar'““logicienilor”, 
Ci şi teologilor, singurii ce ar putea regăsi aici şi altceva 


decât fascinația “căutării”... [CI] 


SS ub egida Sfintei Mănăstiri Polovragi, a apărut 
în toamna anului trecut volumașul intitulat Starețul 
Ambrozie de la Optina. Cu toate că autorul, John B. 
Dunlop, nu aparține lumii otodoxe, viața şi învățătura 
Sfântului Ambrozie (canonizat în 1988) beneficiază 
de o prezentare corectă. Traducerea şi prefața sunt 
semnate de Arhiereul-V icar Irineu Slătineanu. Ediţia 
este subculturală (sub aspectul tehnicii editoriale), ca 
mai tot ce scoate de la o vreme încoace lumea noastră 
bisericească (singura excepţie constituind-o vechea 
Editură a Institutului Biblic..., a cărei activitate este 
însă inexplicabil de redusă). Dincolo de toate acestea, 
cartea merită o lectură atentă, atât pentru cunoaşterea 
figurii luminoase a Sfântului Ambrozie (nimeni altul 
decât duhovnicul lui Dostoievski și prototipul Stareţului 
Zosima din Frații Karamazov), cât şi pentru înțelegerea 
generală a funcţiei răsăritene a “stăreţiei” (consolidate 
mai ales în Rusia secolelor XVIII-XIX). 

Amintim că Starețul Ambrozie (pe numele 
mirenesc: Alexandr M. Grenkov) s-a născut la 1812 în 
părțile Tambovului, într-o familie de preoţi de țară. A 
făcut studii teologice şi, după ce a funcționat o vreme 
ca profesor, s-a călugărit la Optina (vestit centru 
duhovnicesc din apropierea Moscovei), în toamna lui 
1839, A fost stareț al acestei mănăstiri din 1865 până 
la moarte (1891). Poporul l-a venerat constant ca pe un 





PUNCTE CARDINALE 


sfânt. Canonizarea sa a fost făcută la implinirea unui 
mileniu de la creştinarea ruşilor, iar pomenirea i-a fost 
rânduită pentru ziua de 10 octombrie. 
LI) 
W | / 
e) 


d, Editura “Marineasa” din Timişoara s-a 
încheiat, cu volumul al treilea, ediția de Poezii ale lui 
Radu Gyr îngrijită de d-na Simona Popa (fiica poetului). 
Structura ediţiei este deci următoarea: vol.I - Sângele 
femniței. Balade (1992); vol.1l - Stigmare (1993); vol.Ill 
- Poezia orală (1994, cu utile anexe critice şi bio- 
bibliografice). Editoriceşte vorbind. volumul final este 
cel mai bine îngrijit. Desigur. rămâne n&cesarăo viitoare 





ediție critică, fie şi doar selectivă. O ediţie de opere 
complete (poezie, dramaturgie, studii literare şi 
folcloristice, eseuri, conferinţe, publicistică, scrieri 
pentru copii, traduceri, interviuri, declarații, pagini 
epistolare, cu studiu de variante, note explicative, indici, 
bibliografie riguroasă şi exhaustivă etc.) va implica o 
uriaşă cantitate de muncă şi o înaltă exigență profesională, 
adică lucruri de care, din păcate, cultura noastră de azi 
duce tot mai mare lipsă. Să sperăm cădin tânăra generaţie, 
după ce-şi va cheltui actualele tendinţe de teribilism 
cultural şi politic, se va ivi personalitatea morală şi 
intelectuală potrivită unei astfel de întreprinderi. 
Altminteri se va chema că suntem nevrednici de propria 
noastră moştenire istorică şi spirituală, dar mai ales de 
uriașul capital de suferință şi jertfă al unei generaţii 
interbelice pe care astăzi o venerăm atât de superficial şi 
încercăm uneori să o imităm atât de inabil... 

Pentru a ne lămuri mai bine asupra conţinutului 
acestui al treilea volum, al cărui titlu ar putea fi derutant 
pentru unii, să-i cităm pe editori: “Poezia orală a lui 
Radu Gyrridică în faţa editorului multiple probleme. În 
primul rând, ce trebuie să înțelegem, în acest caz, prin 
<<poezia orală>>? Probabil că ar fi necesar să ne 
rezumăm la ceea ce poetul a creat în închisoare, 
excluzând, în schimb, poeme elaborate anterior, care, 
însă, au fost puse în circulaţie tot acolo. Pe de altă parte, 
versurile din primele două volume [...] au şi ele, în 
majoritate, acelaşi statut de poezie orală [de unde se 
vede că acest criteriu este totuşi insuficient şi ambiguu 
-n.R.C]. Un alt fenomen care te pune în derută: fiecare 
dintre cei ce au venit în contact cu poezia lui Gyr şi-a 
însuşit o altă variantă, fiind evident că aceasta reprezintă 
diverse stadii ale procesului de şlefuire prin care trece 
orice piesă [dar ar putea fi vorba şi de simple deformări 
arbitrare, cu originea în “transmițători””-n.R.C]. Pe acest 
teren mişcător am găsit totuşi un punct de sprijin: caietele 
lui Dumitru Cristea, confiscate de Securitate şi recuperate 
după 1990 de la S.R.I (DI. Cristea a memorat poeziile la 
Aiud şi, după eliberare, le-a notat cu scrupulozitate). 
Deci, prin comparaţie cu alte versiuni, am constatat că e 
bine să ne bazăm pe prodigioasa sa memorie şi pe 
caietele sale” (pp.163-164). Noi credem că pe viitor 
stabilirea textelor va trebui să recurgă şi la comparația 
filologică -lexicală, gramaticală, prozodică, stilistică - 
cu textele scrise, mai vechi sau mai noi, ale poetului; de 
aceea, viitorul său editor ideal va trebui să fie, credem 
noi, deopotrivă un filolog versat şi un poet el însuşi. La 
pagina 16| citim:"Poeziile cuprinse în primele două 
volume ale ediţiei de faţă au fost revăzute de autor, care 
le-a conferit forma definitivă, Acest al treilea volum 
adună creaţii din închisoare pe care, în parte, poetul nu 
a mai apucat să le revadă sau pe care n-a mai putut să le 
reconstituie el însuși (aproape o sută de texte)... Au fost 
destui care au memorat poeziile lui Radu Gyr, dar nici 
unul nu a mai pus atâta pasiune ca Dumitru Cristea[,..] 
fără perseverenţa şi spiritul său de sacrificiu, literatura 
română ar fi fost astăzi mult mai săracă”... 

Merită reținută, din anexele volumului, 
mărturisirea poetului-legionar făcută în 1945, în fața 


aşa-zisului “Tribunal al Poporului” (a se vedea p.175): 
“Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune 
altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui 
să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă 
a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau 
greşită, ea a fost, pentru mine. o credință adevărată. 
l-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu 
atât mai intens sufăr azi. când o văd însângerată de 
moarte” (reamintim celor interesaţi că textul integral al 
“ultimului cuvânt la Tribunalul Poporului”. rostit de 
Radu Gyr sâmbătă. 2 iunie 1945, a fost publicat de 
“Adevărul literar şi artistic” în Numerele 207-208 din 
mantie 1994). 

Cu toate lipsurile sau stângăciile ei. ediția 
îngrijită de d-na Simona Popa şi patronată de d-l 
Zaharia Marineasa reprezintă un pas înainte şi o datorie 
împlinită. Deocamdată ea rămâne cea mai cuprinzătoare 
icoană lirică a lui Radu Demetrescu-Gyr, fără îndoială 
unul dintre cei mai mari (dar şi mai nedreptățiți)poeți 
români ai secolului XX. ca şi una dintre figurile cele 
mai complexe ale vechii elite legionare. 

N-am putea încheia mai potrivit decât citându- 
i versurile dintr-o elegie târzie (Ex libris): "Ce țărm ne 
cheamă, ce ostroave/ la care nu putem ajunge?/ Ah. pe 
hârtia grea de slove/ cerneala se preface-n sânge!// Şi 
viața-n urmă ne rămâne,/mucegăită în volume./ Sub 
plânsul pleoapelor bătrâne/strivim zadarnic altă lume”... 


4, prolifica editură timişoreană “Gordian” 
(condusă de d-l Ovidiu Guleş) a apărut, printre altele, 
volumul Garda de Fier (“O carte pentru tânărul 
român”), semnată chiar de un reprezentant al noii 
generaţii, d-l Grigore Opriţă. In aceasta constă, poate, 
principalul ei punct de interes. Destul de bine structurată 
şi temeinic informată, cartea se deschide cu o 
circumscriere corectă a termenului de “naționalism”, 
prezent atât în context românesc interbelic, în speță 
legionar (dar şi cu o încercare de schițare a prelungirilor 
sale postbelice, de la “absolvirea deplină de orice 
învinuire a Gărzii de Fier în faţa Tribunalului de la 
Nurmberg” şi până la moartea lui Horia Sima. în 1993) 
Capitolul ultim şi "Cuvântul de încheiere” se constituie 
intr-o sinteză despre sensul naţionalismului creştin, pe 
fondul actualității interne şi internaţionale, cu dese 
referiri la problema evreiască, sionistă şi masonică. 
D-l Opriță încheie astfel: “In mijlocul oceanului de 
minciună în care trăim, ne putem pune şi noi, românii, 
o ultimă întrebare: ce ne rezervă viitorul? Horia Sima 
a dat răspunsul într-o singură propoziţie:<<Mişcarea 
Legionară rămâne marea rezervă a naţiunii>>"(p.211). 

La pp. 213-217 se poate vedea bibliografia pe 
care s-a sprijinit autorul şi care este destul de 
cuprinzătoare, mergând până la sursele cele mai recente, 
atât româneşti, cât şi străine. La 30 de ani, câţi are 
autorul, o asemenea lucrare nu este doar o ispravă în 
sine, ci şi o făgăduință pentru viitor. 

Mai menţionăm, rămânând în aceeaşi sferă 
publicistică, apariția Almanahului “Gazetei de Vest” 
pe 1995. Problematica este la fel de severcircumscrisă: 
"Legiunea Arhanghelului Mihail de la prezent la viitor”. 
In realitate, “prezentul” este covârşit de “trecut” sau 
invitat spre un “viitor” destul de insolit. În ultima parte 
a Almanahului dăm de un mic roman science-fiction 
ieşit de sub pana D-lui Guleş (Bizanțul solar), o “mini- 
space opera” în 15 capitole, propunându-ne “o 
experienţă inedită: un basm modern în spirit tradițional 
hristocentric”! Lucrurile sunt împinse din mileniul trei 
până în mileniul patru (“anul de la Domnul 3453”), 
când “Gărzile de Fier” (căci despre ele este vorba, 
fireşte) vor fi cucerit demult planeta şi vor fi colonizat 
şi Sistemul Solar... Trebuie să recunoaştem că, deşi e 
basm, nu e de glumit! 

Specia aceasta de new-age-ism legionar o va 
judeca fiecare cititor în parte. Noi ne mulțumim să 
constatăm doar că d-l Mironov are de făcut faţă unei 
înfruntări pe propriul teren şi că de acum încolo Super- 
man şi Batman nu mai reprezintă un monopol apusean, 
ci au fost aduşi la românism şi la ortodoxie, Mistica 
paseistă a “Noii Generaţii” e surclasată de mistica 
futuristă a “Generației următoare” (The Next 
Generation)... 

Sic transit gloria mundi. 


Răzvan CODRESCU 














Semnatarul acestei pi 


sistemul ortografic. i, SIP 
Sa dea MINE aa 

















PE e a af 












CIOURI DE S 


Exilul românesc al ultimei 
jumătăți de veac cunoaşte trei categorii 
de personalități publice. O primă 
categorie sunt cei ce s-au realizat în plan 
spiritual (savanţi. artişti, teologi etc.), 
fie în cultura țărilor de adopțiune, fie în 
viaţa culturală a românilor din surghiun. 
O a doua categorie este reprezentată de 
cei ale căror realizări țin de planul 
material şi social. unii ajungând să joace 
chiar un rol politic în diferite ţări 
occidentale (dar şi în România. după 
Decembrie '89). O a treia categorie o 
constituie - deşi sunt mai rare - cei ce au 
reuşit să se împlinească pe ambele planuri 
(chiar dacă unul - fie cel material, fie cel 
spiritual - a rămas precumpănitor). 

Din această ultimă categorie 
face parte şi d-l AURELIU RĂUŢĂ -—>— 
(n.1912, la Câmpulung-Muscel). stabilit 
după Război în Spania, la Madrid. unde 
trăieşte şi astăzi. Personalitatea sa 
complexă şi activităţile foarte variate pe 
care le-a întreprins de-a lungul vremii 
sunt destul de bine cunoscute printre 
românii din afara hotarelor țări (mai 
ales printre cei din Europa Occidentală). 
După 1989, numele domniei-sale a 
început să fie cunoscut şi în țară, nu doar 
în cercurile vechilor camarazi, dar şi în 
alte medii politice şi intelectuale, iar din 
1994 şi în rândurile publicului mai larg 
(printr-un şir de apariții la televiziune, 
dar şi în presa scrisă, cea mai substanțială 
fiind prezentarea pe care i-a făcut-o 
distinsul om de cultură Pavel Chihana, in 
pauinile “Romaniei literare ) 

Până la plecarea din țară. d-l 
VURELIU RĂUŢĂ a absolvit cursurile 
institutului Agronomic şi a funcţionat ca Aa: 
şef de secție la Institutul de Cercetări că E CE 











pe 








A -” .. . “a 
Ţ e a cr] iai 


PUNCTE CARDINALE 


[273 AA) DIS E 


- 
„PS 


20390 


4. >y ă 
= Ş j 
via e 1] 
„ 5 = 
7 


Ho A HARI 


341937 


Î.- 
- 





Ianuarie '95 NR. 1/49 PAG. 15 


d LA LR A N ES: 
AURELIU RĂUŢĂ 


inclusiv poeziile lui Eminescu). A 
manifestat preocupări constante pentru 
limba şi literatura română. pentru istorie, 
numismatică (e un ilustru colecționar), 
probleme juridice şi economice. S-a 
căsători! cu o descendentă din inalta 
aristocrație bască şi s-a mişcat în cele 
mai selecte cercuri mondene, politice şi 
intelectuale ale Spaniei franchiste. Om 
de dreapta prin structură şi formaţie, a 
rămas apropiat de Horia Sima şi de o 
bună parte a exilului legionar. Este 
fondatorul Asociaţiei Culturale Hispano- 
Române de la Salamanca şi al Fundației 
Culturale Române de la Madrid. A 
organizat de asemenea un Centru de 
distribuţie a cărților româneşti publicate 
în exil. a avut o contribuţie importantă la 
edificarea Căminului Moţa-Marin de la 
Arravaca şi a Monumentului Moţa-Mârin 
de la Majadahonda. Tot domniei-sale i 
se datorează şi două simpozioane mai 
recente, de larg răsunet în mediile 
româneşti: este vorba de sărbătorirea lui 
Eminescu la centenarul morţii sale (Paris, 
15-18 iunie 1989), urmată de editarea 
unui volum omagial, şi de simpozionul 
"Exilul românesc. ldentitate şi conştiinţă 
istorică”, desfăşurat tot la Paris (20-23 
mai 1994),ale cărui lucrări urmează să 
apară, de asemenea, între coperţile unui 
volum. A subvenționat, în fine, apariția 
multor volume sau publicaţii periodice, 
din exil, dar şi din țară (după 1989). 
făcând constant operă de mecenat, fără 
îngustimi ideologice (şi adesea cu o 
superioară discreţie). 

Luna viitoare (10 februarie) d-l 
AURELIU RĂUŢĂ va împlini 83 de 
ani. Îi urăm viață cât mai îndelungată, 
sănătate şi pace sufletească, nădădjduind 


Agronomice, ca asistent universitar la iti 
catedra profesorului Gh.lonescu-Siseşti 
de la Facultatea de Agronomie din 
Bucureşti şi ca director în Ministerul 
Agriculturii şi Domeniilor. A mai fost o 
vreme consilier la Institutul Naţional al 
Cooperaţiei. 

In 1941 împărtăşeşte soarta 
legionarilor exilați (în urma nefericitelor 


evenimente din GA Diipăă: o sciită 
şedere în Germania (unde-şi va obţine 
doctoratul în agronomie, la Dahlem - 
institut din Berlin), ajunge pentru doi ani 
în Italia (1942-1944), după care se 
stabileşte definitiv în Spania, unde va 
prospera atât în afaceri (impulsionat de 
convingerea că homo sine pecunia imago 





2 SPAa n da tă 
Ia PREA act INTR 

mortis est), cât Şi în în activitatea de 
propagandă culturală românească (între 
1946 şi 1985 - când s-a pensionat -a fost 
profesor de limba română la Universitatea 
din Salamanca; a publicat o gramatică 
românească pentru uzul studenţilor 
spanioli, a tradus şi a editat numeroase 
cărți esențiale ale culturii româneşti, 


că activismul şi generozitatea domniei- 
sale, puse sub semnul misionarismului 
național şi creştin, vor rămâne o pildă de 
vrednicie românească pentru generaţiile 
mai noi, chemate să poarte pe mai departe 
crucea românismului! 

"PUNCTE CARDINALE” 
În Numărul viitor: 

MATEI HOJBOTĂ-HATMANUL 


CECENIA 


Cu o suprafață ce nu atinge 15.000 de km.p. şi 
având o populaţie de mai puțin de 2 milioane de locuitori, 
CECENIA este teoretic unadintre “republicile autonome” 
ale Federației Ruse. Mica ţară din Caucazul de Nord 
constituise în cadrul fostei URSS, până la proclamarea 
unilaterală a independenţei sale în 1991, dar nerecunoscută 
la Moscova,o' “Republică Autonomă Sovietică Socialistă” 
de 19.300 km.p.. împreunăcu Ingușetia vecină. Cecenii şi 
inguşii alcătuiesc un grup etnolingvistic aparte în familia 
popoarelor caucaziene de religie mulsulmană. 

După ce în Evul Mediu a cunoscut influența şi 
dominaţia succesivă a statelor desprinse din Marele Cali fat 
Arab şi din Marele Hanat Mongol, în secolul al XVI-lea. 
Cecenia, impreunăcu întreaga regiune caucaziană, ajunge 
sub stăpânire otomană, situație care se menţine până în 
prima jumătate a secolului al X VIII-lea. În urma tratatului 
de pace turco-persan de la Istanbul, din 1736, cu care se 
încheie o lungă serie de conflicte între Turcia şi Persia, 
jumătatea de est a spațiului caucazian, în care se include 
şi Cecenia, a fost încorporată Persiei. 

În urma războiului ruso-persan din anii 1804- 
1813, prin pacea semnată la Gulistan (24 oct.1 813), Persia 
recunoaşte alipirea la Imperiul Rusiei a Daghestanului, 
Gruziei şi a unor hanate din Azerbaidjan. Acesta este 
momentul în care Cecenia intră şi ea sub “ocrotirea” 
rusească. 

În primii ani ai ocupației imperiale ruseşti în 
Cecenia, locuitorii acestui ţinut muntos au opus ocupanților 
orezistență de o dârzenie și un curaj ce au intrat în legendă. 





un memento 


Oştile țarului Alexandru | (1801-1825) nu au reuşit să 
înghenuncheze cu armele pe băştinaşii micii țări din munţii 
Caucazului. Ţinutul a putut fi“pacificat” doarcu... topoarele, 
după ce au fost defrişaţi codrii în care se adăposteau bravii 
luptători ceceni, 

In actualul război purtat de Rusia în Cecenia se 
confruntă același colos imperial (pentru care nu se pune în 
discuție aspectul legitimității şi al moralității) cu voinţa şi 
decizia micului popor cecen, gata să se sacrifice pentru 
drepturile sale sacre la libertate, pentru credința şi identitatea 
sa spirituală şi etnică. 

Fără îndoială că armata rusă ar fi putut demult 
mărşălui victorioasă la Groznii, dacă ar fi avut de-a face, aşa 
cum afirmă Boris Elţin şi autoritățile de la Moscova, doar 
cu nişte nelegiuite “bande înarmate” care terorizează 
populaţia civilă fără apărare. Numai că lucrurile nu stau 
deloc aşa. Rezistența cecenă a cuprins toate straturile 
populației, şi, lucru deloc neglijabil, etnicii ruşi 
impământeniţi în Cecenia îşi declară şi îşi manifestă 
solidaritatea cu autohtonii ceceni! 

Starea lucrurilor în Cecenia devine cu atât mai 
complicată cu cât, la ora actuală, Rusia însăşi nu mai este un 
monolit (nici militar, nici economic, nici politic). Din 
întreaga evoluţie aevenimentelorse conturează posibilitatea 
transformâni Ceceniei într-un nou Afganistan, cu atât mai 
mult cu cât Occidentul sprijină indirect intervenția rusească, 
arătându-se îngrijorat doar de “consecințele acţiunilor 
militare în ceea ce priveşte populaţia civilă şi numărul de 
victime în rândurile acesteia”! Mult trâmbițatele sloganuri 


despre drepturile omului acţionează şi de data asta selectiv! 

Desfăşurarea de pânăacum a operațiunilor militare 
din Cecenia a dovedit cât de îndârjită este rezistența 
antirusească în care sunt angajaţi luptători bine înarmaţi, cu 
o profundă motivaţie a luptei lor împotriva unui inamic 
mult superior atât tehnic cât şi numeric. Mulţi ceceni şi-au 
făcut stagiul militar în Armata Roşie iar unii dintre ei sunt 
veterani ai războiului din Afganistan. Ei cunosc bine 
tactica militară a agresorilor ruşi, dar mai ales părțile 
vulnerabile ale armamentului cu care aceştia sunt dotați. 
Djohar Dudaev însuşi, fost general în Armata Roşie şi 
comandant de escadră de bombardiere nucleare, este un 
inamic redutabil pentru actualul Stat Major Rus. 

Că Groznii, capitala cecenă, poate fi oricând 
transformat într-un morman de ruine, iar întreaga regiune 
nord-caucaziană ar putea deveni un deşert, este mai presus 
de orice îndoială. Numai că o asemenea “pacificare”, 
întemeiată pe acest gen de “defiişare”, în mod sigur nu va 
mai putea avea aceleaşi rezultate ca-n vremea țarului 
Alexandru |! 

Oricare va fi deznodământul în conflictul din 
Cecenia, acest precedent nu va rămâne fără urmări pentru 
întreaga Federație Rusă, ca şi pentru întreaga “vecinătate 
apropiată” a acesteia. lar dacă se constată că Basarabia 
fusese încorporată în Rusia la 1812, cu numai un an 
înaintea Ceceniei, împărtăşind însă aceeaşi soartă sub 
stăpânirea ruso-bolşevică (dar deosebindu-se totuşi prin 
hotărârea actuală a liderilor lor în privința neatâmării şi 
păstrării identității de credință, de neam şi de limbă), 
exemplul cecen rămâne un memento... 


Nicolae POP 





PAG. 16 NR. 1/49 Ianuarie '95 


GÂNDURI LA 





PUNCTE CARDINALE 


TALE ț 


“UR ochi 7 je 


ÎNCEPUL DE AN 


lată-ne intraţi şi într-al şaselea 

an al chinuitei noastre “libertăţi”. Să 
fim sinceri, semne de schimbare nu 
prea sunt: preşedintele Iliescu îşi 
continuă “despoţia luminată” de la 
Cotroceni, guvernul Văcăroiu 
continuă să ronţăie imperturbabil la 
“moţiuni de cenzură”, Maiestatea Sa 
continuă să nu nimerească ziua când 
se acordă vize, opoziţia democrată 
continuă să-i pună ventuze d-lui 
Coposu, dreapta legionară continuă să 
se  strâmbe pe dinăuntru, 
intelectualitatea subțire continuă să 
iudaizeze grațios, plebea continuă să- 
| plângă pe Ceauşescu, tineretul 
continuă să se new-age-ească, țiganii 
continuă să se joace de-a alba-neagra 
cu noi, basarabenii continuă să nu fie 
ceceni, Biserica Ortodoxă continuă să 

se troglodească, presa continuă să se 

“evenimentizeze”, toată lumea 

continuă să se certe cu toată lumea, iar 

Europa continuă să ne confunde cu 

bulgarii (spre ruşinea bulgarilor!)... 

E iarnă, ne e frig, suntem 

săraci (de 5 ani? de 45 ani? de o istorie 

înureagă”); dar vorba cântecului: “Noi 

suntem români, noi suntem români”! 

Dacă nu ne-au troienit pe noi 2000 de 


ierni, dacă am. răzbit “flămânzi şi goi” 
până astăzi, n-o să ne speriem acum, la 
bătrâneţe, când s-ar putea să ne iasă şi 
invârteala cu azilul Europei, căci doar 
înțelepciunea noastră (veche ca şi noi) 
ne învaţă că “la pasărea chioară îi face 
Dumnezeu cuib”... 

Las'că vine ea primăvara, se 
întorc păsărelele din țările calde, ies 
floricelele pe câmpii, încep trufandalele! 
De bine, de rău, e “linişte”, nu mai iese 
lumea pe stradă, s-au mai potolit şi 
“agenturile”, iar în general, dacă e să ne 
gândim bine, “asta e situaţia”, “se putea 
şi mai rău”... 

Poate că a fost şi o greşeală a 
noastră că, luându-ne după alţii, am 
aşteptat mereu, de la fiecare an, câte 
ceva nou: o recoltă mai bună, o 
schimbare de domni, şi alte chestii de- 
astea. Ce ar fi ca, măcar odată, să nu mai 
aşteptăm nimic de la anul carea început? 
Poate că tocmai atunci “soarta” (ce 
mereu ne-a fost potrivnică) ne va face 
vreo surpriză şi. la sfârşitul lui 1995, 
vom putea spune şi noi: “Slavă ie, 
Doamne, că nu mai suntem ce-am fost, 
ci mai mult decât atât!”... 

(Glumim, desigur. ca să 
umplem pagina...) 


"DILEMA" / 
PORCULUI - 


Numărul de Crăciun al “Dilemei” 
(Anul II, Nr.102, 23-29 dec.1994) dedică 
trei sferturi din paginile sale “sărbătorilor de 
iarnă” la meridian românesc. Unul dintre 
aceste trei sferturi aparține porcului, a cărui 
problematică este dezvoltată cu voluptate, 
sugerându-se că aici trebuie căutată esența 
Crăciunului românesc. După ce este 
prezentată inițiativa intitulată “Un porc la 
PRO FM” (altminteri posibilă efigie pentru 
mass-media de la noi!), i se ia interviu lui 
Fane Măcelaru' din Piaţa Galaţi, dar şi 
Decanului Facultății de Zootehnie din 
Bucureşti (d-l prof.dr. lon Dinu, specialist 
in porcine), se caută o explicație a Poveştii 
Porcului (apelându-se la d-l prof.dr.Mihai 
Pop, mai puţin priceput în materie decât ne- 
am fi aşteptat!), se schițţează ocurenţele 
lterare ale porcului (de către d-l Liviu 
Papadima, fiul fostului cronicar literar al 
“Gândirii”), cu o oarecare mirare că porcul 
nu prea este atestat cu demnitatea lui actuală 
(“Nu e pasăre ca porcu”), iar d-na Rodica 
Zatiu dă seama de aria lingvistică a problemei 
(“A porcăi, porcărie, porcesc”), pornind de 
la perechea porc-scroafă şi mergând până la 
“contradicţiile” modelului porcin: de la 
“albia de porci” la “norocul porcesc” şi de la 
“porcul activ, dinamic, impetuos” la “porcul 
pasiv, resemnat (<<mioritic>)". ce aşteaptă 
“muchia toporului”... Grila porcului este 
ultima găselniță a intelectualităţii noastre de 





Smnideuţe 


Pa, 


. 
* 
> 


Î+ j 
- 


“tranziție” (căreidăisc asociază” firesc şi 


oligofrenia gâfi unulu disc) 
Să Ape ânțgă Yespopsabila 
de număr (lib ira P Mi 









Y 
areişi d 





“Argumeniț, A 


cu “Moşi/Crăziudii” uneyZopilării 
emancipafe (“fă itetefugei religii 
stricte”, deşi - spume dumneaei -aştăzi “am 
inţeles totuşi că Ceva şi din semnificația 
religioasă a 4Crăciunubii,,...) 4i ne 
avertizeâză “gltima, Pg mai 


sărbăldrese! estețcea fastronomică” 
(subl.n.), esarecey/porod se auto-impune 
ca subiect prolific Ezbaleri . 

Ne-auto-impunându-se 
ca subiect prolific de dezbateri, lisus Hristos 
nu este menţionat decât pe 2 pagini din 16 
(Şi o singură dată cu demnitate teologică: 
anume în subtilul eseu despre “Oameni şi 
daruri” al d-lui Teodor Baconsky, care este 
constrâns, prin context, să facă figură de 
“mărgăritar aruncat în gura porcilor”...). 

D-l Andrei Pleşu, poate să fie 
incă o dată mândru, ca român european şi 
ca intelectual creştin, de publicaţia pe care 
o girează. Ca replică la articolul domniei- 
sale (“Spre Europa, cu spatele...”), s-ar 
putea închipui unul intitulat: “Spre Europa. 
cu porcul...” Căci (vorba d-nei Tita Chiper) 
"distanța dintre sarma şi Cosmo> dă 
oarecare vertij”... 


savuroasă Ală ia număcul (i =găzni! 
Z 


GĂAILCEAVA UNUIE 


LEGIONAR 


Din indignarea d-lui Sebastian 
Mocanu, figură de frunte a Mişcării 
Legionare (cel ce, în octombrie 1938, la 
deschiderea Universităţii din Cernăuţi, a 
cerut de la tribună - de faţă fiind rectorul, 
corpul profesoral, autorităţile locale şi 
Victor lamandi, Ministrul Educaţiei 
Naţionale - eliberarea Căpitanului şi 
incetarea prigoanei anti-legionare), s-a 
născut broşura intitulată + scrisori 
legionare (supliment cultural-politic al 
“Gazetei de Vest”, apărut în decembrie 
1994, la Timişoara). “Autorul 
scrisorilor... - suntem pai într-o 
scurtă notă autobiografică - este licenţiat 
în Litere şi Filosofie al Universităţii din 
Cernăuţi. A fost prezent în luptele 
studenţeşti din acest centru universitar în 
anii 1938-39. In calitate de legionar, a 
fost internat de nazişti în lagărul de 
concentrare de la Buchenwald (1942- 
1944) şi de comunişti în temniţa de la 
Aiud (1948-1964)”. 

D-l Mocanu se ridică împotriva 
“paradei triumfale a minciunii cotidiene, 
relei credințe, corupției, cu un cuvânt, 
împotriva viciului etic, politic şi social 
din lumea noastră românească, el însuşi 
un ecou al confuziei, dezorientării şi 
lipsei de valori autentice a omenirii 
acestui sfârşit de mileniu” (p.7). La noi, 
consensul minciunii lovește cu deosebire 
în Mişcarea Legionară- singuratentativă 
reală de primenire morală dd edr a 
lumii româneşti din acest veac, dar tocmai 
de aceea incomodă pentru politicianismul 
înstrăinat de neam. Păcatul “originar” al 





Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 4072996517509 





CU LUMEA 


românilor, observă d-l Mocanu, rămâne 
“dezbinarea împinsă până la trădare”. 

La atacurile binecunoscute 
venite dinspre tabăra (neo)comuniştilor, 
se adaugă de-acum şi mistificările sau 
indelicateţile venite dinspre tabăra 
democraţilor de mentalitate stângistă. 
Semnificative sunt cazurile d-lui Corneliu 
Coposu şi d-nei Doina Cornea (examinate 
în introducerea şi în încheierea broşurii). 
Şi în primul şi în al doilea caz, d-l Mocanu 
diagnostichează, (cu argumente de 
rigoare) trei fobii fundamentale: 
ortodoxofobia, naţionalistofobia şi 
legionarofobia, condensabile în eticheta 
mai generală de românofobie (fapte şi 
atitudini asupra cărora şi noi am atras 
atenţia, chiar în cadrul acestei rubrici: a 
se vedea mai ales “Pentru cine bat 
clopotele, domnule Coposu?”, din mai 
1994, ca şi “Variaţiuni pe o temă 
incomodă”, din noiembrie 1994). 

Scrisorile propriu-zise sunt 
adresate lui Petre Vălimăreanu, 
conducătorul revistei “Vatra” de la 
Freiburg (decedat între timp), evreului 
Max Bănuş, patronul “Tineramei” 
bucureştene (şi autor al volumului Ce; 
care m-au ucis), Maiestăţii Sale Regelui 
Mihai | (autorul este totuşi promonarhist) 
și, în sfârşit, “cărturarului” Gabriel 
Liiceanu, directorul Editurii 
“Humanitas”, 

Lui Petre Vălimăreanu i se 
reproşează îngustimea ideologică şi o 
anume improbitate morală (“Când citesc 
în singurătate Vatra, îmi vine să plâng 





pentru starea morală în care vă aflaţi, 
foştii ostaşi ai unei cauze sfinte...”), dar, 
mai presus de toate, fronda antiortodoxă. 
“Poate pe alocuri am fost dur, dar sincer 
şi cinstit. Nimic nu se referă strict la 
persoana dumitale, ci la atitudinea 
dumitale, distructivă în raport cu ideea 
legionară şi cu unitatea spirituală a 
neamului [...] Eu sunt în al 77-lea an de 
viață. D-ta, dacă nu greşesc, eşti ceva mai 
în vârstă decât mine [P.V. a murit în ziua 
de 30 octombrie 1994; a se vedea 
necrologul din “Puncte Cardinale”, anul 
IV, nr.12/48, decembrie 1994,p.2-n.n.]. 
Poate ar fi mai bine să nu-i mai judecăm 
atâta pe alții, ci să ne încredinţăm cu toţii 
dreptului Judecător, pe care să-L, 
implorăm, iertându-ne unii pealţii”(p.23). 

D-lui Max Bânuş i se semnalează 
neonestitatea memoriilor din închisoare - 
spre deosebire de N.Steinhardt (*lată un 
evreu la care nu este viclenie”) - şi 
atitudinea general antiromânească, 
evidentă şi în publicaţia pe care o conduce 
(cu trimitere precisă la articolul lui lon 
Itu, Zactica paşilor mărunți, apărut în 
“Tinerama”, nr.124 din 16-22 aprilie 
1993, p.7, unde este pomenită cu rea- 
voință şi cartea d-lui S.Mocanu, 
Mântuirea). 

Scrisoarea adresată Maiestăţii 
Sale se referă la perioada 1940-1944; pe 
fondul câtorva utile desluşiri istorice şi 
ideologice, autorul îşi asigură Regele de 
fidelitatea pe care i-o poartă, totuşi, o 
bună parte din lumea legionară, care n-ar 
(i meritat cuvintele nedrepte ale 
Suveranului (“nelegiuirile comise de 
legionarii din Garda de Fier”, “organizație 
sprijinită de Germania hitleristă” etc,). 
“In ceea ce priveşte raporturile Legiunii 
cu Coroana, intotdeauna legionarii, 
incepând cu întemeietorul Legiunii, 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 


Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR, 


loan NISTOR - secretar de redacție 
Doina Marilena CABAS - corector 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 


telefon 0609/422536 


A 


Corneliu Zelea Codreanu, au suferit când 
nu au fost cele dorite de ei. Una dintre 
cele mai mari tristeţi legionare a fost 
aceea de a trebui să ia atitudine împotriva 
Regelui [Carol II -n.n.]. Insă împotriva 
persoanei regale, nu împotriva instituției 
monarhice. Legionarii au fost şi au rămas 
monarhişti” (p.38). 

Din vestitul Apel către lichele 
al d-lui Gabriel Liiceanu sunt incriminate 
câteva fraze antilegionare, într-adevăr 
foarte nedrepte, pe care nouă ne place să 
le considerăm ieşite doar dintr-un fel de 
inerție necenzurată (altminteri regretatul 
Constantin Noica s-ar răsuci în 
mormânt); este vorba mai ales de 
confuzia tipic masonică între “extrema 
stângă” şi “extrema dreaptă” sau, la noi, 
între “comunişti” şi “legionari” (care ar 
avea în comun o presupusă doctrină a 
“crimei originare”, adică “justificarea 
crimei ca modalitate de atingere a unui 
ideal”). Desigur, d-l Liiceanu n-a avut 
nici timpul şi nici interesul dea întârzia 
asupra istoriei şi doctrinei legionare, 
împrumutând de aiurea câteva idei fixe, 
aşa cum altminteri nu-i stă în obicei. 
Tocmai de aceea scrisoarea d-lui 
Mocanu aduce precizări necesare. 
Printre altele, autorul îi aminteşte 
dinstinsului filosof “un adevăr foarte 
simplu prin evidenţa lui”, anume acela 
că "nici o formaţiune politică nu a dispus 
de intelectuali atât de impozanţi şi de 
recunoscuţi în deceniul patru ca 
Mişcarea Legionară” (p.54). 

Gâlceava cu lumea a 
legionarului Sebastian Mocanu e de fapt 
un apel la onestitate; problema este dacă 
nu cumva trăim într-o ţară a “urechilor 
închise”... 

Pagină realizată de 


V.A.M 


Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 


(PX AER 


Printing Company