Puncte Cardinale anul V, nr. 10 (58), octombrie 1995

Ziecane papon işi ane conducălani pe cane îi mei». 


REA LEEA EC 

iubire  ANULV, 

perana LE E 
octombrie 


| 


CA?D;NALE ES 


PERIODIC UDE IDEI DE ORIENTARE ATLOPIAL CSA 


irculațe în afara României: AUS LRIA, GERMANIA,FRAN |, E IA, DA ARCA, SUEDIA, SP A, CANADA, SIA 


taie Ii 


D Ş Atat = 3 SE i » 
[aie] 3 a: a : . se VP x z pă ae > pia 
5 Ș * PI Lu - 0 | I- [maia aaa aa Zi dă AA să wa Ad) die) > A 7 A e A €- Nat - La pf [oa Li if F — 4. A fo jar pitâi 


AI i pa 


ass 
NIZ AS 














































































Speranța multor români de a-şi vedea 
țara intrată în rândul celorlalte state est- 
europene care în anul 1989 au ieşit din 
zodia nefastă a comunismului, se 
dovedeşte, pe zi ce trece, mai himerică. 
Evenimentele interne din Decembrie '89 
nu numai că nu au avut drept urmare 
lichidarea sistemului comunist, aşa cum 
s-au petrecut lucrurile în Ungaria, Polonia 
şi Cehoslovacia, dar ele au adus la cârma 
țării o conducere care a reuşit să realizeze 
supraviețuirea comunismului într-un 
moment istoric când el era contestat chiar | 
şi in locul lui de obârşie, Uniunea Sovietieă-= 
O performanță înfăptuită de comuniştii 
români prin adoptarea şi punerea în practică 
a reformelor preconizate în acest scop de 
ultimul doctrinar important al ideologiei 
comuniste, Mihail Gorbaciov. 

Oricât de paradoxal, soluția unui 
comunism reformat, aşa cum a fost 
conceput, prin “Perestroika” (reconstrucție, 
restructurare) şi “glasnost” (transparență, 
publicitate), de ultimul Secretar-general al 
Partidului Comunist Bolşevic, nu s-a impus 
în Uniunea Sovietică, ci în România. Ceea 
ce nuau fost în stare să înțeleagă comuniştii 
dogmatici de la Moscova, neînțelegere 
care a stat la originea puciului din August 
1991 şi apoi la dezintegrarea Uniunii 
Sovietice, a înțeles comunistul român lon 
Iliescu. 





71957 de exphimă deschis, înbh-a 
| o pa) penbhu peheibhoiha. 

| „25 72, piele de FE: 7 

G 

poe €44e si 







. 


Că în România nu a avut loc o 
“Revoluţie anticomunistă”, ci doar o 
schimbare de “secretari-generali",aşacum 
se întâmplă uneori înregimurile comuniste, 
este un fapt dovedit atât de biografia 
neromanțată a actualului preşedinte al 
României în comparație cu biografiile 
politice ale preşedinţilor aflați la cârma 
fostelor state comuniste, Ungaria, 
Cehoslovacia şi Polonia, cât și de evoluția 
evenimentelor politice din țările menționate 
mai sus. 


Şi poe. aceeaşi sursăavem posibilitatea 
să cunoaştem traseul politic parcurs de 















Destinele României post-decembriste sunt conduse, cu mână de fier, de un comunist preşedinţii Ungariei, Cehoslovaciei şi Poloniei, țări foste comuniste, față de care 
de cea mai autentică factură, lon Iliescu, Şi casănucădem sub incidenţa noilorprevederi România, pretind guvemanții de la Bucureşti, nu s-ar găsi mai prejos nici sub aspectul 
ale Codului Penal, care sancţionează aspru “calomnierea demnitarilor şi a rudelor. moralității politice, nici al iza] valorilor fundamentale ale democrației. 


apropiate”, vom cita din “DER FISCHER WELTALMANACH '94 -Zahlen, Daten, 
Fakten' "(Almanahul mondial Fischer '94-cifre, date, fapte) prezentarea făcută preşedintelui GONE 3 ga) feat A la! gi 02.7 922; 
României de această publicaţie, unanim recunoscută pentru obiectivitatea ei. dn 1920 

* 7 1944 de Mb Poina e 


PP1ESCU Wădcud la Ollenita la 3.03.1930; | 
IA 4 poe ta unii comuniil 47 SATI SA geomane. După 1945 activează in dură vezica fde poipiaa octet 
Tnstilutul “tii € ap ut Bucuheili; aici î m dat, 7950-53 (continuare în pag. 2) 


Gabriel CONSTANTINESCU 















PAG. 2 NR. 10/58 Octombrie '95 


(urmare din pag.1) 

4i deuine decnelan pandiculah al 
4ecnelanului - genenal 

vw ; li / / . . 77 


Micilon KI 7 
ela Kouacă, apă alef de 
DI Daf i j ați 





Aşa dar, în timp ce Gâncz Arpad 
înfrunta la Budapesta tancurile sovietice, 
luptând pentru eliberarea țării sale de 
comunism şi de ocupaţia sovietică, lon 
Iliescu trona în fotoliul de preşedinte al 
Asociaţiei Studenţilor Comunişti. Dar nu 
numai atât. In timp ce Gâncz Arpad intra în 
temnița comunistă, purtând povara unei 
condamnări la detenție pe viață, lon Iliescu, 
din funcția pe care o deţinea, nu a schițat 
nici un gest în apărarea miilor de studenți 
români arestați şi condamnați la ani grei de 
închisoare pentru vinovăția de a-şi fi 
manifestat simpatia şi aprobarea pentru 
lupta eroică a poporului maghiar. 

Revolta populară din Ungaria nu a 
însemnat însă numai represiune cruntă, 
sânge vărsat şi multe vieți sacrificate pentru 
idealul de eliberare națională. In primul 
rând, trebuie m pe etapă e unui număr 
de peste 200.000 de maghiari, din care 
mulți intelectuali de valoare, care, ajunşi în 
Occident, nu numai că nu şi-au uitat patria 
din care au fost nevoiţi să se refugieze, dar 
au constituit un grup masiv de presiune 
care a amintit în permanență lumii libere 
tragedia Ungariei. Şi, în acelaşi context 
trebuie remarcată linia politică pe care au 
adoptat-o chiar şi comuniştii maghiari 
instalați de Moscova la cârma țării după 
zdrobirea revoltei şi executarea lui Imre 


Nagy şi a colegilor săi de guvernare. 


Comuniştii unguri, în frunte cu Janos 
Kadar, “omul Kremlinului”, au construit, 
cu dibăcie, o fațadă de comunism ortodox, 
pentru a înşela vigilența ideologică a 
Moscovei. La adăpostul acestei faţade, î în 
mod tacit, s-a acordat populaţiei mai multă 
libertate decât oriunde în blocul țărilor 
comuniste. Pe plan economic, comuniștii 
unguri au creat discret premizele unei 
economii de piață, care a avut drept urmare 
“comunismul gulaşului”, atât de invidiat 
de populațiile hămesite din celelalte țări 
din Pactul de la Varşovia. In paralel cu 
liberalismul economic, a fost tolerat un 
anumit grad de liberalism cultural. Pe când 
lanoi orice aluzie cu caracter anticomunist 
erareprimată cu brutalitate, putându-l costa 
chiar viața pe temerar, în Ungaria 
funcționau cercuri de studii independente, 
universităţi volante şi chiar edituri 
clandestine, față de care autorităţile 
închideau ochii cu complicitate. Urmările 
acestui climat derelativătoleranță spirituală 
s-au văzut la alegerile din 1990, În timp ce 
în Ungaria partidele democratecâştigau 7 
alegerile, iar Gânez Arpad, fostul deţinut" 
politic, devenea președintele Ungariei, 7, 
la noi foştii comuniști, grupaţi în Frontul 
Salvării Naţionale, ieșeau victorioși, iar 


comunistul lon Iliescu era ales 
preşedintele României cu majoritatea 
zdrobitoare de 85% din voturi. 
Comuniştii români, începând cu 
Gheorghiu-Dej şi terminând cu Nicolae 
Ceauşescu, au construit şi ei o fațadă, dar nu 
pentru a înşela Moscova, ci de conveniență 
cu ea. O fațadă de naționalism şi anti- 
sovietism, la adăpostul căreia, în interior, s- 
a instaurat un regim de reprimare brutală a 
oricărei devieri de la linia ideologică a 
partidului. Populaţia țării era ţinută în frâu 


G cu sperietoarea “fiţi cuminţi, căci altfel vin 


ruşii”. Concomitent, în politica externă, se 
solicitau Occidentului ajutoare pentru ca , 
chipurile, România să se poată menţine 


fermă pe poziţia de independență faţă de 


Moscova. Atât spre ruşinea noastră, a 
românilor, cât şi a politicienilor occidentali, 





această şiretenie ieftină a prins. Românii 
şi-au plecat capul docili, acceptând tot ce ii 
s-a cerut, pentru ca să “nu vină ruşii”, 
Occidentul a pompat, cu naivitate, mice ie 
de dolari pentru ca România să-şi joace mai 
departe rolul de “copil teribil” al lagărului 
sovietic. 

Aşa se explică faptul că marea grevă a 
minerilor din Valea Jiului, din august 1977, 
la care au participat peste 30 de mii de 
muncitori, a trecut aproape neobservată de 
Occident, deşi adevăratele proporții ale 
represiunii ce i-a urmat nu se cunosc nici 
astăzi, la aproape şase ani de la “instaurarea 
democraţiei” în România. Şi tot astfel se 
explică şi indiferența “lumii libere” față de 
masivul protest al muncitorilor de la Braşov, 
din 1987, urmat, de asemenea, de acțiuni 
represive de 6 brutalitate fără margini. 

Ceea ce însă rămâne inexplicabil, este 
refuzul actualei Puteri, conduse de 
preşedintele Ion Iliescu, de a elucida actele 
de teroare săvârşite de Securitate înainte de 
Decembrie" 89, precum şi aducerea făptaşilor 
în fața justiţiei. Situaţie totuşi doar aparent 
inexplicabilă, căci actuala Putere este 
identică, politic şi ideologic, dar mai ales 
moral, cu Puterea care a guvemat România 
în anii dictaturii comuniste. In Ungaria, 
preşedintele țării participă activ la““Comitetul 

pentru dreptatea istorică”; în România, 
preşedintele are tot interesul ca “dreptatea 
istorică” să rămână îngropată în arhivele 


„SRl-ului. 


+ 


Dacă punerea pe două coloane a 
României şi a Ungariei, dar mai ales a 
biografiilor preşedinţilor celor două țări, ne 
este net defavorabilă, nici comparația cu 
Cehoslovacia nu ne este avantajoasă, dacă 
urmărim informaţiile furnizate de 
Almanahul Fischer, 


ACE, Vaclau. Măscul la 


f 10.7236; 1989-92 
CSR, 1993 
ri 0 fu 


Pnauine 





50 
d Zaai di 
pet ta țeapă A 


rar 05 





PUNCTE CARDINALE 


După, intenuentia hupelon 
Pactului de la 


"Vamouia, 4e 
. un . Z 
cala, di cauză indendicției de a 


satul erele Perl d 
de bene. < ful unul A 


cuuâni al fl 775 
pia 1979- 721758 fi 


1959 
a ! 
ceai | pelapei / 


fete tolea 


“COMPARATII. 
 DEEFAVORĂB ILE 


ma 
hegimulții comumiil. După gheua 
E lia să 
Gu în 
i fă le a pp aelameli, îlengii ph 
oral Aud Pe Pin 


ese iulie 1990 a 


hi în acea4tă 


iu capia, fac [180 ep 


Ev a politică a celor doi preşedinţi - 
Ion Iliescu şi Vaclav Havel - este atât de 
diferită încât după citarea datelor fumizate 
de Almanahul Fischer nu ar mai fi multe de 
spus. ȘI totuşi, se cade să subliniem faptul CZ 
că, în timp ce dramaturgul Havel zăcea în 
închisorile comuniste, activistul de partid 
lliescuera prim-secretaral CJal PCR, funcție 
de “vice-rege” într-un județal țării, demnitate 
din care veghea ca directivele trasate de 
Nicolae Ceauşescu să fie urmate întocmai. 
Dar paralela dintre Cehia şi România 
nu ar fi completă dacă nu am aminti două 
fapte de natură să ne facă să înțelegem de ce 
astăzi Cehia se găseşte cu un picior în 
Comunitatea Economică Europeană şi 
este singurul stat“*fos/comunisf” cu monedă 
convertibilă, întimpce Româniaeste aproape 
cu amândouă picioarele în Comunitatea 
Statelor Independente, iar leul nostru se 
devalorizează nu zi de zi, ci ceas de ceas, 
In 1968 comuniştii cehi au dovedit că 
sunt mai întâi cehi şi apoi comunişti, 
înfăptuind, înscurtaexistențăa“ “Primăverii 
dela Praga”, un' socialism cu chip uman”. 
În acelaşi an, comuniştii români, sub 
pretextul apărării de o eventuală invazie 
sovietică, grupaţi în jurul lui Nicolae 
Ceauşescu, înfăptuiau autoocuparea țării, 
instituind un regim de cea mai pură substanță 
stalinistă. 
La | ianuarie 1977, în Cehoslovacia, 
| 000 de artişti proeminenți, oameni de ştiinţă, 
scriitori şi foşti oameni politici semnau 
documentul intitulat “Charta 77”, 
constituind o grupare de atitudine şi luptă 
pentru respectarea drepturilor omului şi 
drepturilor cetăţeneşti. Spre ruşinea noastră, 
intelectualii români nu au fost însă nici pe 
sbudioze departe capabili de un răspuns asemănător 
i ati 007 ocru alu ear cu Ming) 
Sadoveanu și Tudor Arghezi, în copleşitoare 
d maica tie Calea Shu atena și 
a colaborării. lar dacă au existat câteva 
firave zvâcniri de conștiință românească, 
așa cum a fost “Mişcarea Goma”, la care au 
aderat circa 200 de persoane (cei mai mulți 
pentrua|i se recunoaşte dreptul de aemigra), 
“Sindicatul liber al oamenilor muncii” 





(S.L.O.M.R.), precum şi oserie de““diziderţi 
pe cont propriu, aceştia nu au influențat cu 
nimic tragedia României. Cea mai bună 
dovadă în acest sens este că astăzi, cu foarte 
puține excepții, dizidenții noştri răspund, în 
cor, “absenf” la solicitarea de a participa la 
rezolvareaproblemelorcucareesteconfruntată 
România post-decembristă. 
+ 
Şi, însfărşit, unultimtermen de comparație, 
Polonia, despre al cărui preşedinte, Almanahul 
Fischer ne furnizează următoarele date. 


VA LESA, Lech. pet 
Papa la 29. 09.71943; 
periada 1780-30 conulacă 20 


fe 
ate poa ez în 


7990 pneediniele 





FIR După 


înlemeienea indic ui 


w 3 ah 7 SU “ 


: fiii e pe: 


î0 6 pda ata 5.10.1 îs mă pula 
te Premizd fi penbu, [hace, 


în SE, e Sere 40liei 


deoanece d, di esf 

n iale 

d 59 spocla păcat z4lau 
404 cmd 


daia Ze ile ze cănuia 


Dar pentru a înțelege de ce, în alegeri 
libere, polonezii l-au preferat pe 
anticomunistul Lech Walesa, iar românii 
pe comunistul lon Iliescu, să mai amintim 
următoarele: 1.În timp ce în Polonia, 
Biserica Catolică s-a aflat, tot timpul, în 
luptă deschisă cu ideologia comunistă, în 
România ierarhii Bisericii Ortodoxe au 
capitulat fără condiții în fața dictaturii 
comuniste, devenind un instrument în 
slujba acesteia. 2 În timp ce în Polonia, 
opoziția anticomunistă s-a bazat în primul 
rând pe muncitori, care s-au găsit într-o 
comuniune de vederi şi aspirații cu 
intelectualii, în România, după 
evenimentele din Decembrie '89, 
muncitorii şi-au făcut un titlu de glorie din 
lozinca: “Noi muncim, nu gândim”. lar 
atunci când preşedintele Iliescu i-a solicitat 
să potolească Opoziția şi studențimea, minerii 
români, care în 1977 se răzvrătiseră împotriva 
regimului comunist, nuaupregetat săaplice, 

“cu mânie proletară”, celor care contestau 
Puterea neocomunistăaflată la conducerea 
țării, “democrația ciomagului 


Bunul simț şi spiritul de 
obiectivitate, dar mai ales dorința sinceră 
de o schimbare în bine a actualei situaţii 
din România, ne-a obligat să spunem 
lucrurilor pe nume. Şi în politică, 
recunoaşterea şi mărturisirea greşelilor 
sunt trepte obligatorii în drumul spre 
mântuire, Mântuirea de comunism. 






e - ela e 


mmm —.. 


„ ba = die ae mm a 


/1.£ 
/ 


Octombrie '95 NR. 10/58 PAG. 3 


PUNCTE CARDINALE 


PROPRII PRIZE D 


în loc de introducere: 








”- Stai jos, mă banditule, şi scrie-ți autobiografia! 
M-am aşezat şi am început să scriu 


acolo unde lui Hristos 
Puteri şi Îngeri se inchin... 























A 


numele Arsenie... Ascultă, Doamne, rugăciunile iasa Sine 
E Sar fi ale numa fete ală taţar ee A Apa 






. i j + 








M-am născut la 21 aprilie 1922 Am copilănit la Bistnţa. În anul 1934 am GP AT 
j : | ,  intratlaLiceul Militar «Mihai Viteazul» din Tg Mureş -Spre sfârşitul lui august 1940 4 4 
| | (după dictatul de la Viena) am plecat, singur, pentru a-mi continua studiile la 
Timişoara, unde fusese transferat liceul nostru..." Doamne, cât eşti Tu de bun! 
La acea dată Deliu Iulian arăta aşa cum ni-l înfăţişează prima fotografie De-aș avea un coş s-adun, 
Din 1941 au început anii de prigoană. Ziua de 23 august 1944 l-a găsit în pn 070 fab Pda Raza 
inchisoarea Aiudului. Comuniştii l-au ţinut în închisoare până în 1954. Între 1954 a SA, ti 
şi 1956 a avut domiciliu forțat “în bărăgan” (com. Olaru, jud. Călăraşi). Între 1956 dragoste-aş avea să vând... 
ŞI 1958 este studentia Institutul Politehnic din Braşov. La 16 decembrie 1958 este 
din nou arestat de Securitate. Se eliberează, tot din închisoarea de la Aiud, la 31 Stând aşa, pe gânduri dus, 
iulie 1964 (în urma decretului de grațiere generală) parcă cineva mi-a spus 
”- Să semnez? că mai umbli printre flori, 
- Nu, mă banditule, că pe unde ai fost ştim şi noi, mai bine decât tine. . pe răcoare, până-n zori... 
Să scrii acolo cum ai luptat tu împotnvă .. tot, tot!” 

Luptase împotriva ciumei roşii: a celor care-o pregătiseră iresponsabil ă i , 
înainte de 1945 şi a celor care-o “infăptuiseră” diabolic după aceea. Un sfert de Tare-aş vrea să Te-ntâlnesc. 
veac de jertfă cotidiană pentru Cruce şi pentru Neam... Nu să- [i cer, ci să privesc 

"După douăzile (la 3 august 1964) m-am prezentata un alt colonel, care paşii care Ți se duc - 

mi-a şopht la ureche o înjurătură grosolană, m-a trimis să scriu actul de supunere Tu smerit şi eu...năuc... 
formală către orânduire şi ..să-mi fac Buletinul de identitate. 

La această dată Deliu lulian arăta aşa cum ni-l înfăţişează cea de-a doua Pr . 7 
fotografie. Ne mărtunseşte că a înțeles atunci că “sfârşitul” închisorii nu era “un VIOI 
capăt”, o eliberare adevărată, ci "o poartă pe sub care treci... dincolo, o barieră 
care se ndică şi apoi se lasă în urmata, ca să mergi tot înainte, numai Dumnezeu Spune basmul de-o mârțoagă 

tie unde. ” 
- Acum, târziu, ni se descoperă poetul. Majoritatea versurilor sunt concepute la Aiud şi pe alocuri se numai bube, vai şi-amar, 
simte sunetul tragic al poeziei lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr. Sunt crâmpeie de jurnal interior, cristalizate dar că se hrănea cu jar 
în versuri. tnumful spiritului asupra beznelor istonei... Evocarea înfiorată a unui trecut auroral (“Şi azi îmi şi zbura peste stănoagă... 
amintesc cum am ieşit în lume:/desculț, prin colb, goneam ca untaifun/ţinând de frâu doi armăsari în spume 
Işi-n loc de bici - o mladă de alun. .") se îmbină cu percepția unui prezent apocaliptic (Doamne, m-au zidit Ghemuit pe paie ude, 
de tot! /Din celulă nu mai pot /Să Te văd, din când în când,/Bun şi lertător şi Blând ..”). Dumnezeu însă stă într-un colț mucegăit, 
de veghe, nebiruit, liman întrevăzut mereu şi răscumpărare a toate (a se vedea poeziile “Dorinţă” sau sta pe gânduri, sta căit 
ie”, din grupajul alăturat). „ps j 
Pan setei autorului is n-am descifrat poate, pe alocuri, suficient de corect manuscrisele. . pripăşii de nu ştiu unde... 
Menţionăm că poezia "Nestematele Aiudului” a mai fost publicată, în 1990, în revista greco-catolică "Viaţa 7 
Creştină” (Nr.20), sub semnătura Deliu lulian Bălan. (R.C.) Tot ce-avea era o hanţă, 
căpătâi - o şa de lemn; 
: A 2 ŢI a oasele la un îndemn 
NELIEMAIETE APUL ULUI ECIITUL IL ieşeau lungi de sub o zdreanţă. 
Auzi cum bat?! Cât de frumos?! Aduceţi în grabă tigaia cu jar, Ziua-abia mânca trei boabe 
Sunt clopote cu glasul lin, căci dorul aprins e de ducă! date rostogol de vânt: 
ce-n versul lor armonios, Hai, murgule, hai! Aburcă-mă iar mai alături un mormânt. . 
rostogolindu-se cum vin, şi du-mă cu tine - nălucă .. cât pământ în două roabe... 
ne-ndeamnă blând, apoi tăios, Z 
chemare pentru citadin De sus, de pe creste, azvârle-mă-n nori, Nimeni nu căta la dânsul: | 
răsună lung şi maiestuos. de-acolo pe-o stea călătoare soții toți l-au părăsit 
şi-n loc de jăralic ţi-oi da, când cobori, strănepoţii i-au murit 
Șoptesc în taină, apoi plin, O rază furată din soare .. fără să le-audă plânsul... 
cu dangătul adânc pios, 
în iureş sacru, cristalin, Dar cerul imi pare azi strâmt şi închis! “Poate s-o-ndura să moară - 
se-aruncă-n luptă furtunos; Pe-a gândului liber aripă, spuneau unii - că-i destul!” 
croindu-şi drum spre alt destin, prin vânt, Şi furtună, şi rugă, Şi vis, “Cin” de viaţă e sătul? ", 
coboară-n sferele de jos, eu caul în fiece clipă spuneau alții, într-o doară... 
cu săbii - flăcări de rubin - un strop de lumină, ce-n negrul abis 
s-alunge-n hăul noroios din sufletul meu se-nfiripă... Ce-aştepta însă bătrânul 
păcat, şi patimă, şi chin... IE Ea a spuneau ochii lui frumoşi: 
sat i ră S ar erau blânzi - şi mari, Setoşi, 
Se-nalţă-apoi victorios “în oc ve pe a, A parcă-şi tot priveau Stăpânul. 
zburând spre cerul cristalin, Dea li să nu i că Te-am leii nici că-Ți: sunt - 
tot impletindu-se voios, nerecunoscător... Cu un ultim gând mi-a venit în minteun n Căci în colțul singuratic, 
se despletesc parcă-n suspin... „prieten - cel care m-a iubit mai i mult decât Atentatul aa Făt-Frumos în altă haină 
şi pleacă, pleacă sfânt prinos, să-l iubesc; cel care ne-a îndemnat, în iarna cobora la sfânt în taină 
ducându-şi cântul lor divin podul fără foc al Secţiei din Aiud, să facem uivotu pentru CE SEA ea 
mg de dle Sfânta Mânăstire de fecioare de la Vladimireşti. Părintele _ dându-i tava cu jăratic. 
şi-al implinirilor de jos - Arhimandrit Cleopa Nanu mi-a spus că mai trăieşte şi că ar Li 
o creangă verde de măslin - la Schitul din Techirghiol unde, sub haina monahală, poartă di 


—————— 


bi 
- 






Va 
Ă d e, A e 3 
= Lă : . 


E cb Mee aa = ai ea Ai pe Da 
Sa E aa ZT Ia agita mi Y: ă 








PAG. 4 NR. 10/58 Octombrie '95 


PUNCTE CARDINALE 


«lili 2 CORNELIU Z. CODREANU 





6. OMENIA, IERTAREA 

CORNELIU Z CODREANU -"O amintire 
din copilărie a lui lon Negură, petrecută într-un 
tren, în care călătoreau un grup de legionari şi 
copii de şcoală, români şi evrei, care plecau în 
vacanţă.. “Trenul se oprise în câmpie, înzăpezit. 
Era noapte și începuse să ne cuprindă frica... 
Ne-am uitat la grupul de legionari, căutându-l 
din ochi pe Comeliu Codreanu. L-am văzut 
ridicându-se şi spunând: - Impărțirea pe echipe! 
Una va căuta să răzbească crângul din vale...să 
aducă lemne pentru locomotivă, să nu îngheţe 
Jumea in tren. alta spre sat ..să cumpere 
ulimenie: pâine şi slănină pentru creştini, pâine 
şi brânză pentru evrei... Am văzut atunci bucuria, 
cuprinzând pe toată lumea, creștini şi evrei. ŞI 
aşa au făcut legionarii, la porunca lui Corneliu 
Codreanu”” (extras din “Carpaţii”, 1983, citat 
de Filon Verca). 

“Eram şi eu la Carmen Sylva. când Căpitanul 
a salvat pe un evreu de la înec. Câţiva camarazi 
i-au atras atenţia că şi-a riscat viața pentru un 
judeu nemernic. N-am să uit niciodată riposta 
hotărâtă pe care ne-a dat-o Căpitanul :-Am salva! 
un om. Nu contează că-i evreu. Și vă rog să 
rețineţi pentru totdeauna, că nu împotriva 
evreilor, ca atare, trebuie să se indrepte lupta 
necruțătoare a unui legionar, ci contra celor ce 


"| fac rău României şi Bisericii creştine. Crezul 


acesta umanist și național-creștin s-a confundat 
cuunprincipiu de la care nu s-a abătut niciodată.” 
(Sebastian Erhan, citat de Denami Haider, 
"Cuvântul Românesc”, Sept. 1994) 

“Să iertați pe cei ce v-au lovit din pomniri 
personale. Pe cei ce v-au chinuit pentru credința 
voastră în neamul românesc, nu-i veți ierta. Să 
nu confundați dreptul şi datoria creştină de a 
ierta pe cei ce v-au făcut vouă rău, cu dreptul şi 
datoria neamului de a pedepsi pe cei ce l-au 
trădat şi pe cei ce şi-au asumat răspunderea de a 
i se împotrivi.” (Pentru legionari, p. 475). 

ADOLF HITLER - “Nimeni nu poate pune 
la îndoială faptul că, într-o zi, problema de 
existență a omenirii va da naștere unor lupte 
groaznice. La urma urmelor, instinctul de 
conservare va învinge singur, instinct sub 
influența căruia dispare încet, precum zăpada 
sub soarele de Martie, această pretinsă omenie, 
care nu este decât expresia unui amestec de 
stupiditate, de lașitate și de pedânterie vanitoasă. 
Omenirea a crescut în luptă veșnică, pacea veşnică 
ar duce-o în mormânt.” (Mein Kampf, p. 93). 

7. VIOLENŢA, NON-VIOLENȚA 

CORNELIU Z. CODREANU - 

(Circulara Nr. 148] "lată aceste declarații pe 
care le fac în numele forului conducător al 
Mişcării Legionare: Anunțăm pe membri că, 
începând cu data de astăzi, 21 Februarie 1938, 
Partidul «Totul pentru Țară» nu mai există. 

conducere a căzut de acord că rațiunea 
de existență a Partidului a încetat... Motivele 
care ne-au determinat la această hotărâre sunt: 


4 - 


A. 


Decretul Regal Nr. 870 din 17 Februarie 1938 
(privind interzicerea dreptului cetățenilor de a 
acționa politicește- n.red). Deci, suntem aruncaţi 
din raportul de Drept, în raport de Forţă. Pe acesta, 
insă, noi nu-l primim, Noi am înțeles să acţionăm 
în cadrul legii, manifestându-ne credințele 
noastre... Noi nu voim să întrebuințăm forța. Nu 
voim să întrebuințăm violența. Ne este suficientă 
experiența din trecut, când, fără voia noastră, am 
fost atrași pe calea violenţei; noi nu răspundem în 
nici un fel: suportăm... Lovitură de Stat, nu voim 
să dăm. Prin esența însăși a concepției noastre, noi 
suntem contra acestui sistem. Ea insemnează o 
atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe 
când noi aşteptam biruința noastră de la 
desăvârşirea, în sufletul națiunii, a unui proces de 
perfecțiune omenească. Nu vom întrebuința aceste 
mijloace, pentru că tineretul de astăzi are prea 
adânc înfiptă conştiinţa misiunji sale istorice şi a 
răspunderii sale, pentru a face acte necugetate, 
care să transforme România într-o Spanie 
însângerată. 

Generaţia noastră întreagă vede bine mănușa 
care i s-a aruncat. Mânușa aruncată va rămânea, 
însă jos. Noi refuzăm săoridicăm. Ceasul biruinței 
noastre încă n-a sunat. E încă ceasul lor. Dacă 
generaţia bătrânilor noștri crede că e mai bine așa 
cum a procedat, noi nu avem să ne amestecăm, 
pentru a le da lecții. Ei poartă răspunderea în fața 
lui Dumnezeu și a Istoriei.” (Circulări..., pp.272- 
274). 

ADOLF HITLER - “Eu eram într-o situație 
delicată, cu doctrina mea, după care lupta nu 
trebuie evitată, ci căutată și, în acest scop, trebuie 
îmbrăcat singurul echipament care asigură 
protecția împotriva violenței. Teroarea nu se 
înfrânge cu spiritul, ci cu teroare... Firește că 
aceştia din urmă (toți netrebnicii, vrednici de 
milă, care-şi țin «intelectualitatea» ca pe un scut 
în fața trupului lor tremurând) n-au uitat să ne 
atace cu cea mai mare violență, însă numai cu 
pana, cum trebuia să ne așteptăm din partea unor 
asemenea gâște. La drept vorbind, ei mu gustau 
deloc principiul nostru; să ne apărăm prin violenţă, 
de oricine ne-ar ataca prin violență. Ei ne reproşau 
foarte energic nu numai faptul că aveam cultul 
brutal al bâtei, ci şi lipsa noastră de spiritualitate. 
Faptul că, la o adunare populară, un Demostene 
putea fi redus la tăcere de cincizeci de idioţi care, 
urlând şi agitând pumnii, nu voiau să-l lase să 
vorbească, nu-i atingea deloc pe aceşti șarlatani. 
Lașitatea lor congenitală nui va expune niciodată 
unui astfel de pericol. Căci ei nu lucrează în 
încăierarea zgomotoasă, ci în liniştea cabinetului.” 

8. ORATORIA, FAPTA ŞI MASELE 

CORNELIU Z CODREANU -'"' Legea 
tăcerii: Vorbeşte puţin. Vorbeşte ce trebuie. 
Vorbește când trebuie. Oratoria ta este oratonia 
faptei. Tu făptuieşte. Lasă-i pe alții să vorbească... 
Am ajuns în primul sat, la Meria. Acolo, în curtea 
bisericii, în câteva minute, lumea s-a adunat toată: 
bărbați, femei şi copii: Le-am vorbit puține cuvinte 
şi nu am desfășurat nici un program politic: «-Să 
ne unim cutoții, bărbaţi şi femei, să ne croim, nouă 
şi neamului nostru, altă soartă. Se apropie ceasul 
de înviere și mântuire românească. Cel ce va 
crede, cel ce va lupta şi suferi, va fi răsplătit și 
binecuvântat de neamul acesta. Vremuri noi bat la 
porțile noastre! O lume cu sufletul sterp și uscat 
moare şi alta se naşte: a acelora cu sufletul plin de 
credință. În lumea aceasta nouă, fiecare își va avea 
locul său, nu după școala, nu după inteligența, nu 
după știința, ci, în primul rând, după credința sa şi 
după caracterul său»... Am plecat mai departe... 
Prima noastră tabără de muncă a avut efectul unui 
început de revoluție în mentalitatea curentă. Toată 
lumea din jur = țărani, muncitori şi nu mai puțin 
intelectuali - se aduna plină de curiozitate, să ne 
privească. Această lume era învățată să-i vadă pe 
studenți plimbându-se eleganți...sau cântând 
cântece vesele, în jurul meselor din berării. În 
ceasurile lor libere. Acum îi privea cum frământau 
lutul cu picioarele, plini de noroi până la brâu, cum 
cară apa din Prut cu căldările, cum stau aplecaţi pe 





sapă sub arşița soarelui. Lumea asista la sfărâmarea 
unei mentalițăți stăpânitoare până atunci: e ruşine 
pentru un intelectual să muncească cu braţele, mai 
ales în muncile greoaie, rezervate în trecut robilor 
sau claselor disprețuite. Cei dintâi care au înțeles 
valoarea, din acest punct de vedere, a taberei, au 
fost tocmai cei din clasele disprețuite. Țăranii şi 
muncitorii, despărțiți sufleteşte de celelalte 
categoni şi sfioși, pentru că munca lor nu era 
prețuită, s-au luminat la faţă, văzând în aceasta, 
din primul moment, un semn al preţuirii muncii 
istovitoare Și al preţuirii lor. Ei s-au simţit onorați 
ŞI poate au intrezărit, în viitor, zile mai bune pentru 
ei şi pentru copiiilor. De aceea, din puţinul pe 
care-l aveau, ne aduceau zilnic, cu drag, hrană ” 
(Pentru legionari, pp.201-202, 338, 365-366) 
ADOLF HITLER - “Forţa care a pus în 
mişcare marile avalanşe istorice, în domeniul 
politic sau religios, a fost, din vremuri străvechi, 
numai puterea magică a cuvântului rostit... Numai 
furtuna unei pasiuni arzătoare poate schimba 
destinul popoarelor, dar pasiunea o poate provoca 
numai acela care o poartă înel. Numai ea dăruieşte 
celor aleşi cuvintele care, asemenea unor lovituri 
de ciocan, deschid porţile inimii unui popor... Să 
nu credem că Revoluţia franceză ar fi ieşit vreodată 
din cadrul teoriilor filozofice, dacă nu ar fi găsit o 
armată de agitatori, condusă de demagogi în stil 
mare, care au ațâțat pasiunile poporului ce suferea, 
până când a avut loc o erupție vulcanică teribilă, 
care a făcut întreaga Europă să inlemnească de 
spaimă. Tot astfel, cea mai mare convulsie 
revoluționară a vremurilor noi, Revoluţia bolşevică 
din Rusia, a fost provocată, nu de scrierile lui 
Lenin, ci de activitatea oratorică, plină de ură. a 
nenumăraților apostoli - mici şi mari - ai 
propagandei vorbite. Acest popor, care nu ştia să 
citească, nu s-a putut pasiona pentru revoluția 
comunistă citindu-l pe Karl Marx, ci a făcut-o 
pentru că mii de agitatori - aflați cu toții, în slujba 
aceleiași idei - i-au promis toate splendorile 
cerului... În toate aceste cazuri este vorba de 
slăbirea liberului arbitru al omului... Dimineaţa şi 
în timpul zilei, puterea de voință a oamenilor se 
opune, cu energie, încercărilor de a li se sugera o 
opinie străină. Seara însă, el cedează mai ușor 
forței dominatoare a unei voințe mai puternice. 
Puternicul talent oratoric al unei personalități 
dominatoare, de apostol, va reuşi mai uşor să 
insufle o nouă voință unor oameni care au suferit 
deja, în mod firesc, o scădere a puterii lor de 
rezistență, mai mult decât dacă ar fi fost încă în 
deplina posesiune a tuturor resorturilor spiritului 
şi voinței lor.” (Mein Kampf, pp.74, 335). 
9. EDUCAȚIA TINERETULUI, ELITA 
CORNELIU Z CODREANU-“.. piatra 
unghiulară de la care pomeşte Legiunea este 
OMUL, nu programul politic. Reforma omului, 
nu reforma programului politic. «Legiunea 
Arhanghelul Mihail» va fi, prin urmare, mai mult 
o ȘCOALA şi o OASTE decât un partid politic. 
Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie 
de un mare om politic, aşa cum greşit se crede, ci 
de un mare educator şi conducător, care să biruiască 
puterile răului şi să zdrobească tagma celor răi. 
Pentru aceasta însă, el va trebui să biruiască, mai 
întâi, răul din el şi din ai lui. Din această şcoală 
legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu 
calități de erou... Un om în care să fie dezvoltate, 
până la maximum, toate posibilitățile de mărire 
omenească ce se află sădite de Dumnezeu în 
sângele neamului nostru... Acest erou, acest 
legionar al vitejiei, al muncii, al dreptăţii, cu 
puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet, va duce 
neamul nostru pe căile măririi lui... Rolul acestor 
cuiburi este de a face educaţia tinerimii 
române și anume: Educaţia creştină. , Educaţia 
națională... Educaţia socială... Educaţia faptei 
creatoare... Educaţia jertfei... Educaţia fizică... 
Educaţia sanitară... Dar, până să ne ocupăm de 
defectele neamului, am început să ne ocupăm de 
propriile noastre păcate. Țineam şedinţe de ore 
intregi şi fiecare spunea celuilalt defectele pe care 
le-a observat. Şi căutam să facem sforțări pentru 





a ni le îndrepta... Întâi să ne cunoaştem și să ne 
indreptăm păcatele noastre şi pe urmă vom vedea 
dacă avem dreptul sau nu de a ne ocupa şi de ale 
altora... Aşadar, în rezumat, rolul unei ELITE 
este: a. De a conduce o naţiune după legile vieţii 
unui neam. b. De a-şi lăsa o elită moștenitoare, 
bazată nu pe principiul eredității, ci pe acela al 
selecțiunii, căci ea cunoaşte legile vieții şi poate 
judeca întrucât persoanele se conformează, prin 
aptitudini şi ştiinţă, acestor legi... Pe ce trebuie să 
se întemeieze o elită: a.Curăţenie sufletească. 
b Capacitate de muncă şi creaţie. c.Vitejie. 
d. Viaţă aspră și războire permanentă cu greutăţile 
aşezate în calea neamului. e.Sărăcie, adică, 
renunțarea, voluntară, de a acumula aveni. 
f Credinţă în Dumnezeu. g. Dragoste... Dacă aurul 
se lămureşte în foc, în focul luptelor legionare se 
va lămuri adevărata elită morală a națiunii 
românești.” (Pentru legionari, pp. 187,307,420; 
Cărticica.... pp. 28 - 30,76). 

ADOLF HITLER - *'Statul rasist...nu va 
considera că sarcina sa educativă se limitează să 
bage ştiinţa în creier, cu pompa; el va urmări să 
realizeze, printr-o creștere adecvată. trupuri 
esențialmente sănătoase. Cultivarea facultăților 
intelectuale va veni numai pe planul doi... 
Educaţia propriu-zisă va urma abia în ultimul 
rând... Este sigur că lumea noastră se îndreaptă 
către o revoluție radicală. Toată problema este să 
ştim dacă ea va fi făcută pentru salvarea omenini 
ariene sau folosul veşnicului evreu. Statul rasist 
va trebui, printr-o educare adecvată a tineretului, 
să vegheze la conservarea rasei, care va trebui să 
fie gata să suporte această încercare supremă şi 
hotărâtoare... De altfel, educaţia în ce priveşte 
rasa îşi va afla finalizarea în serviciul militar. 
Această perioadă trebuie considerată drept ultima 
fază a educaţiei normale, date germanului 
mediu... Dar accentuarea exagerată a educației 
intelectuale şi abandonarea educaţiei fizice. 
produc la subiecţii prea tineri manifestări 
sexuale... O educație rațională trebuie să țină 
cont de acest fapt. Ea nu trebuie să piardă din 
vedere că satisfacțiile pe care un tânăr sănătos le 
va aștepta de la femeie vor fi diferite de cele 
aşteptate de la un debil... În anii tinereții, el nu are 
dreptul să trândăvească, să frecventeze străzile şi 
cinematografele; după ziua de muncă, el trebuie 
să-şi fortifice trupul tânăr şi să-l călească, pentru 
ca viaţa, înțz-o bunăzi, să nu-l afle prea moleşit.. 
Educatorii trebuie să facă tabula rasa din ideea 
că îngrijirea propriului corp depinde de fiecare: 
nimeni nueste liber să păcătuiască în detrimentul 
urmaşilor săi şi, in consecință, al rasei.” (Mein 
Kampf, pp.177,286,291,300,301). 

10. BISERICA, RELIGIA 
__ CORNELIU Z. CODREANU - “Linia 
istorică este una: aceea pe care o trăim noi. Căci 
noi trăim în veac. Linia Bisericii este cu mult 
deasupra noastră. Către ea tindem, dar nu realizăm 
decât puțin. Pentru că trăim sub condamnare ŞI 
sub piatra de moară a păcatelor noastre... 
Recunoaștem că suntem păcătoşi: aceasta este 
atitudinea legionară față de Biserică... Să nu se 
uite că noi, poporul român, stăm aici pe acest 
pământ, prin voia lui Dumnezeu şi binecuvântarea 
Bisericii creştine. În Jurul altarelor bisericilor, 
s-a aflat adunată de mii de ori, în vremuri de 
bejenie şi restrişte, întreaga suflare românească 
de pe acest pământ, cu femei, copii şi bătrâni, cu 
conştiinţa perfectă a ultimului refugiu posibil. Şi 
astăzi, stăm gata să ne adunăm -poporul român 
- in jurul altarelor, ca-n vremuri de mari primejdii, 
pentru ca, îngenunchiaţi, să căpătăm 
binecuvântarea lui Dumnezeu. Războaiele se 
câştigă de către aceia care au reuşit să atragă din 
văzduh, din ceruri, forțele misterioase ale lumii 
nevăzute şi să-și asigure concursul acestor forțe. 
Forțele acestea misterioase sunt sufletele morților, 
sufletele strămoşilor noştri, care au fost Și ei, 
odată, legaţi de glia, de brazdele noastre, care au 
murit pentru apărarea acestui pământ şi care sunt 
Şi azi legate deel prin amintirea traiului lor de aici 
ŞI prin noi, copiii, nepoții şi strănepoții lor. Dar 
mai presus de sufletele morţilor stă Dumnezeu. 
Odată aceste forțe atrase, ele vin în balanța ta, te 
apără, îţi dau curaj, voință şi toate elementele 


7 








PUNCTE CARDINALE 


Octombrie '95 NR. 10/58 PAG. 5 


ral == 





necesare victonei şi te fac să învingi. Introduc 
panica şi groaza in duşmani, le paralizează 
activitatea. Inultima analiză, biruințele nu depind 
de pregătirea materială, de forțele materiale ale 
beligeranţilor, ci de puterea lor de a-și asigura 
concursul puterilor spirituale. Astfel se explică - 
din istoria noastră - biruințele miraculoase. 

Cum se poate asigura concursul acestor forțe? 
1. Prin dreptatea şi moralitatea acțiunii tale şi 
2. Prin apelul frecvent, insistent, la ele. 


Cheamă-le, atrage-le cu puterea sufletului tău și! 


ele vor veni! Puterea de atracție este cu atât mai 
mare cu cât apelul, rugăciunea, se face în comun, 
de cât mai mulți... Patronul nostru este Sfântul 
Arhanghel Mihail. Icoana lui trebuie să o avem în 
casele noastre și în vremuri grele să cerem ajutorul 
lui şi El nu ne va lăsa niciodată ” (Cărricica 
pp.54-55; Circulări ... p.105). 

ADOLF HITLER - “*...valoarea creatorului 
unui program nu se poate măsura prin realizarea 
obiectivelor sale, ci prin justețea acestora şi prin 
influența pe care au exercitat-o asupra progresului 
omenirii. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, întemeitonii 
religiei nu s-ar număra printre cei mai importanți 
oameni de pe pământ, deoarece realizarea 
proiectelor etice nu va fi niciodată completă, nici 
măcar cu aproximaţie. Nici chiar religia iubini 
nu este, în acțiunea ei, decât o reflectare palidă a 
intenţiilor sublimului său întemeietor, dar 
importanța ei constă în onentarea pe care tindea 
să o imprime dezvoltării generale a culturii, 
purității moravurilor şi a moralei omenești... 
Cine crede că poate ajunge lao reformă religioasă 
pe calea ocolită a unei organizații politice, 
dovedeşte că nu înțelege deloc evoluţia 
concepțiilor religioase sau dogmele lor şi nici 
ceea ce determină evoluţia bisericii. Este cazul să 
spunem că nu poți sluji la doi stăpâni în acelaşi 

timp. Eu consider, de altfel, că întemeierea sau 
distrugerea unei religii este un gest mai insemnat 
şi de cu totul altă natură decât intemeierea şi 
distrugerea unui stat, cu atât mai mult, a unui 
partid.” (Mein Kampf, pp.79,145). + 

“De fiecare dată când ministrul Kerrl venea 
să ne vadă, impreună cu fermecătoarea sa soție, 
el ne împărtășea grijile sale. Politica privind 
Bisericile, ordonată de Hitler şi Himmler, îl 
ducea la disperare. Cu toate acestea, el vroia să 
încerce să constituie, cu credincioşii diferitelor 
confesiuni, o grupare puternică. Fără el, sunt 
convinsă că Bisericile ar fi suferit o persecuție şi 
mai puternică. Atunci când i s-a luat orice putere 
de intervenţie, într-un fel sau altul, în favoarea 
israeliților, el şi-a păstrat o anume libertate de 
acțiune privind religiile evanghelică și catolică, 
pentru a acționa cum va crede el de cuviinţă. El 
însă ar fi vrut să discute aceste probleme cu Adolf 
Hitler, a cărui poziție, în acest domeniu, o cunoştea, 
dar toate tentativele sale au eșuat. Hitler i-a 
transmis că poate veni să-l vadă, în orice moment, 
pentru chestiuni personale, dar că trebuie să-și 
rezolve singur obligaţiile sale oficiale. Peste tot 
unde Biserica evanghelică se simțea ameninţată, 
s-au găsit oameni destul de temerari pentru a 
protesta. Unul dintre aceste acte de rezistență a 
fost vibrantul apel al Bisericii militante în contra 
oricărei forme de constrângere spirituală. Numele 
meu figura în acest apel, căci eu am considerat 
intotdeauna natural de a-mi apăra, în mod public, 
părerile mele. De fapt, cât ştiu eu, nici un 
conducător protestant nu a avut de suferit, inainte 
de 20 lulie 1944. De asemenea, autorităţile 
catolice, exprimară adesea, de la tribună sau prin 
scrisori pastorale, opinii contrare politicii oficiale. 
Trimiterea pastorului Niemoller într-un lagăr de 
concentrare a constituit un caz deosebit. EI a fost 
considerat ca «prizonier personal al Fuhrerului», 
ceea ce preciza caracterul excepțional al afacerii. 
De trei sau patruori am încercat săobțineliberarea 
sa, însă m-am lovit de un refuz glacial. Această 
chestiune a libertăţii religioase ne preocupa mult, 
atât pe mine cât și pe Hermann, care provenea 
dintr-o familie foarte credincioasă.” (Emmy 
Goring, Goring.... pp.128-129). 

11, MONARHIA 

CORNELIU Z CODREANU - “In fruntea 

neamurilor, deasupra elitei, se află monarhia. 





4Ap01f DITLER 


Resping republica. În istorie s-au văzut monarhi 
buni, foarte buni, slabi sau răi. Unii s-au bucurat 
de onoruri şi dragostea popoarelor până la sfârşitul 
vieții, altora li s-a tăiat capul. N-au fost. deci, toți 
monarhii buni. Monarhia, însă, a fost totdeauna 
bună. Nu trebuie să se confunde omul cu instituția, 
trăgându-se concluzii false. Pot fi preoți răi, dar 
pentru aceasta nu putem trage concluzia că trebuie 
să desființăm Biserica şi să ucidem pe Dumnezeu 
cu pietre. Sunt, desigur „şi monarhi slabi sau răi, 
dar nu putem renunța la monarhie. În agricultură, 
avem un an bun şi un an rău, sau unul bun şi doi 
ani răi; cu toate acestea, lumii nu i-a trecut încă 
prin gând să se lase de agricultură... Un monarh nu 
face ce vrea. Un monarh e mic, atunci când face ce 
Vrea ŞI e mare, atunci când face ce trebuie. 

Există o linie a vieții neamului. Un monarh e 
mare şi bun atunci când se menține pe această 
linie. Sunt şi alte linii care pot ispiti un monarh: 
lina intereselor personale, linia intereselor unei 
clase, linia intereselor unui grup, linia intereselor 
străine (dinăuntrul sau din afara hotarelor). El 
trebuie să le înlăture pe toate şi să urmeze linia 
neamului. Ştefan cel Mare, de o jumătate de mie 
de ani, străluceşte în istorie şi românii nu-l mai 
uită. pentru că s-a confundat cu linia de viață a 
neamului. Regele Ferdinand, împotriva oricăror 
legături şi interese, s-a plasat pe linia neamului, a 
îndurat cu el, a făcut jertfă alături de el, a izbândit 
cu el. Prin aceasta, el este mare şi nemuritor.” 
(Pentru legionari, pp.427,428). 

"Odată, Flondor, îl sfătuieşte (pe Comeliu 
Codreanu -n red.) că ar fi bine săsemneze registrul 
de audiențe la Palat şi chiar să ceară Regelui, 
audiență, iar în ziua când se va fixa audiența, el, 
Flondor, o să-i aducă fracul în care să se imbrace. 
«-Eu nu merg să semnez registrul de audienţe. N- 
am ce să-i cer Regelui. Nu vreau să fiu ministru și 
nici nu vreau să mi se dea Puterea. Dacă, insă, 
Regele mă cheamă, atuncea mă duc şi am să mă 
îmbrac în costum național, dacă-i place sau nu-i 
place» Mai târziu, explica celor care auziseră de 
această întâmplare, motivele pentru care nu cere 
audiență. «-De mă duc, înseamnă că vreau ceva. 
Dar eu nu vreau nimic. Vreau numai să fiu lăsat în 
pace. De cer audiență, mă va întreba ce vreau. Dar 
dacă mă cheamă, atuncea întreb eu de ce m-a 
chemat şi ce vrea de la mine. De va fi să vorbesc 
vreodată cu Palatul, eu nu pot să vorbesc în numele 
meu. O să vorbesc în numele generației noastre şi 
al neamului întreg şi atunci țara întreagă o să ştie 
ce am vorbit.»”” (Stelian Stănicel,SUA,1988), 

ADOLF HITLER -“Y aloarea şi însemnătatea 
ideii de monarhie nu se întemeiază pe persoana 
monarhului însuşi. Numai cerul poate hotări să 
pună coroana pe capul unui erou genial, ca Frederic 
cel Mare, sau a unui înțelept, ca Wilhelm 1. 
Aceasta se întâmplă o dată la un veac, arareori mai 
des. ŞI în acest caz, ideea predomină asupra 
persoanei și sensul acestei orânduiri nu trebuie să 
se întemeieze decât pe instituția, luată ca atare. De 
aceea, monarhului îi revine rolul de servitor, Ele 
doar o roată a mașinărie! şi are îndatoriri faţă de 
aceasta. Așadar, el trebuie să se supună unor 
exigențe superioare, iar «monarhist» nu mai este 
cel care îl lasă, în tăcere, să comită o crimă faţă de 
coroana sa. Monarhist este cel care îl va impiedica 
să o facă... În zilele noastre, vedem manifestându- 
se din nou fenomenele a cărorexistență lamentabilă 
a dus la prăbușirea monarhiei... Cu o candoare 
insolentă, aceiași oameni vorbesc deja, din nou, 
despre regele lor, pe care l-au părăsit, în mod 
rușinos, acum câţiva ani, în ceasuri grele. Aceleași 


curci plouate, care în 19180 luau la fugă la vederea 


a 


fiecărei brasarde roșii... Acești “slujitori și sfetnici 
ai coroanei au început, în mod prudent, să se arate 
din nounumai după ce vântul furtunii revoluționare 
s-a calmat îndeajuns, mulțumită acţiunii altora, 
pentru ca să le îngăduie să cânte iar, cu duioșie, 
“Trăiască regele”, în toate cele patru zări... Dacă 
monarhii n-ar fi vinovaţi, ei înşişi, de această stare 
de lucruri, am putea măcar să-i compâtimim în 
mod sincer, în ciuda apărătorilor lor de astăzi; dar 


ei ar trebui să fie convinşi că, cu asemenea cavaleri, 
poți pierde tronul, dar nu poți dobândi nici o 
coroană.” (Mein Aampf, pp.165,166) 

“Nu aveam nici o veste despre Hermann, de 
câteva ore. El sărbătorea victoria la prințul August 
Wilhelm de Prusia, fiul ultimului Kaiser, a cărui 
aniversare era tot atunci. «Auwi», cum îl numeam 
toți, era un partizan entuziast al mişcării şi se 
înțelegea foarte bine cu Goring. In acea perioadă 
existau strânse legături între național-socialişti şi 
casa Hohenzollern. Prinţul moştenitor visa 
restaurarea monarhiei, iar Hitler nu spunea nimic 
pentru a dezminți această speranță. Personal, eu 
vedeam o primejdie în această asociație cu 
Hohenzollern-ii, care reprezentau «ceva 
consolida». Fiică a unui comerciant hanseatic şi 
conservator, este firesc că simpatiile mele se 
îndreptau înspre monarhiști.” (Emmy Găring, 
Goring.., p. 31). Ă 

12. CONCEPȚIA DESPRE STAT 

CORNELIU Z CODREANU -" Statul bazat 
pe ideologia veche a Revoluției franceze se 
ruinează. In lume se pune problema unui stat nou. 
EI poate fi foarte bun şi foarte rău. Cum va fi? 
După cum ni-l vom face... Statul nou, însă, nu se 
poate baza numai pe concepții teoretice de drept 
constituțional. Statul nou presupune, în primul 
rând şi ca un lucru indispensabil, un tip nou de om. 
Unstat nou, cu oameni cu păcate vechi, nu se poate 
concepe. Statul este o simplă haină care imbracă 
trupul națiunii. Putem să facem o haină nouă, 
luxoasă, scumpă, dar nu va fi de nici un folos dacă 
ea va imbrăca un trup istovit, distrus de cangrene 


morale şi fizice.” (Cărticica.... p.64). = 


ADOLF HITLER -“Statul nu este un scop, ci 
un mijloc. El este condiția prealabilă, pusă formării 
unei civilizaţii umane de valoare superioară, dar 


nu este cauza ei directă. Aceasta constă exclusiv în * 


existența unei rase apte pentru civilizație... Statul 
este un mijloc pentru a realiza un scop. Scopul său 
este menţinerea şi favorizarea dezvoltării unei 
comunități de ființe care aparțin, fizic şi moral, 
aceleiaşi specii. EI trebuie să mențină, în primul 
rând, trăsătunile caracteristice esenţiale ale rasei, 
condiție a dezvoltării libere a tuturor calităţilor 
latente ale acesteia... Statele care nu urmăresc 
acest scop sunt nişte organisme defectuoase, nişte 
creații eşuate... Utilitatea unui stat nu poate fi 
apreciată luând drept criteriu nivelul de civilizaţie 
la care a ajuns sau importanța pe care i-o conferă 
puterea sa, în lume... Un stat poate fi, aşadar, 
calificat drept prost, chiar dacă a atins gradul cel 
mai înalt de civilizație, dacă ruinează omogenitatea 
rasială a poporului respectiv... Cine vorbeşte despre 
misiunea poporului german pe acest pământ, 
trebuie să ştie că ea constă exclusiv în formarea 
unui stat, al cărui țel suprem este conservarea și 
apărarea elementelor celor mai nobile ale poporului 
nostru, rămase nealterate și care sunt, de asemenea, 
ale intregii omeniri... Reichul, ca stat, trebuie să 
cuprindă toți germanii şi să-şi asume nu numai 
sarcina reunirii şi conservării rezervelor prețioase 
de elemerite primare ale rasei, pe care le posedă 
acest popor, ci şi de a le face să ajungă, încet dar 
sigur, la O Situație predominantă. .. (Statul rasist) 
va trebui să aibă grijă ca numai individul sănătos 
să poată zămisli copii; el va proclama că nu există 
decât un singur act ruşinos: să aduci pe lume copii 
când eşti bolnav şi când ai tare şi că actul cel mai 
onorabil este, în acest caz, să renunți... Dacă, timp 
de şase sute de ani, indivizii degeneraţi fizic sau 
suferind de boli mintale ar fi împiedicaţi să 
procreeze, omenirea ar fi scăpată de rele de o 
gravitate incomensurabilă şi s-ar bucura de o sănătate 
greu de imaginat în ziua de azi... Sarcina de a realiza 
acest ev mai bun le va reveni concepțiilor rasiste, puse 
în practică în statul rasist. Atunci oamenii nu se vor 
mai strădui să îmbunătățească speciile canină, cabalină 
sau felină, ci vor căuta să îmbunătățească rasa umană; 
inaceaepocăa istoriei omenirii, unii, care au recunoscut 
adevărul, vor şti să-și dovedească abnegaţia în tăcere, 


iar alţii se vor dărui, bucuroși.” (Mein Kampf; pp. 273, 


274, 275, 276, 278, 283, 284). 








SR 





| Da : | | 
Scopul “comparării opiniilor celor doi 
ntemeielori de mişcări naţionaliste a fost de 


Ti 





IX TICipe Idu . 
unu! partid DOL declara ŞI care luptă 
acapararea puterii în stat, această dificultate ar fi 
„suficientă pentru a atesta diferența de concepții 











Arh 
Dent 
E 





ş a, Ii 

15 OZ ulti Ul n r A 

XU Vatuu E sA0, 

î UL 

ee EI 3 . i 4 

“n ON ga Da 
deolopice din care rezult 

M-AS DIC ai ” 7 


pet Sală 
 LUNCePDNUe 
e mă 








nr in d n i a N a i Îi i 









PAG. 6 NR. 10/58 Octombrie '95 


Pe măsură ce Constantin Aioanei adaugă noi 
episoade serialului pe care îl publică în săptămânalul 
“Timpul” (a ajuns deja la episodul XXIX), este tot 
mai evident faptul că materialele care fac obiectul 
acestui serial şi pe care atât autorul cât şi patronii 
respectivului săptămânal le consideră a fi documente 
revelataore pentru istoria perioadei interbelice în 
general, şi a Mişcării Legionare în special, sunt 


extrase din aşa-numita Carte Albă a Aiudului (a nu 


se confunda cu recent pusa în circulație Cartea Albă 
a Securității), despre care am pomenit deja în repetate 
rânduri. 

În episodul XVII al serialului (**Puncte 
Cardinale'”) , nr. 2/50, februarie 1995, p. 4), am 


„explicat pe larg ce este şi ce cuprinde această Carte 


Albă pe care S.R.... a moştenit-o de la fosta Securitate 
Şi a pus-o cu solicitudine la dispoziția redacției 
săptămânalului “Timpul”, publicaţie despre care este 
de prisos să mai amintim în slujba cui este. Pentru a 
reimprospăta totuşi memoria cititorilor, voi relua pe 
scurt aceste explicaţii. 

Îna doua jumătate a anului 1963, atunci când 
acțiunea de reeducare începuse să dea roade şi aparatul 
politic al închisorii era în posesia unei bogate recolte 
de declaraţii, dentascări şi autodemascări, colonelul 
Crăciun a dispus crearea unui colectiv format din 
deținuți (şcoliți şi reeducaţi, bineînțeles), care să 
stilizeze, să sistematizeze şi să dea coerență aberantelor 


PUNCTE CARDINALE 





Pentru a ilustra proporțiile acestor aberante 
născociri ale “condamnaților de la Aiud, invitaţi (vezi 
Doamne!-n.n.) dejconducerea penitenciarului să 
reconstituie istoria Mişcării Legionare” (această 
afirmaţie aparține editorului), voi reproduce câteva 


a] 


pasaje din respetiva “operă”. Menţionez că textele pe 
care le voi reproduce s-ar putea să aparțină fie preotului 
Dumitrescu-Borşa, fie lui C. Savin sau ale lui Victor 
Vojen care, pe lângă luările lor de cuvânt din diferitele 
cluburi de reeducare, şi-au relatat “isprăvile” (pe ale 
lor şi pe ale camarazilor lor) şi în scris. Era un lucru 
cunoscut printre deținuții din Aiud că, atât ei cât şi alte 
personalități câştigate pentru'reeducare, au scris sute 
de pagini în care au relatat, inventând sau răstălmăcind, 
acțiuni şi întâmplări din trecutul Mişcării Legionare. 
lată ce enormități relatează unul dintre ei, referindu-se 
la campaniile electorale la care a participat: “Adunarea 
de la Reşiţa, cu tot zgomotul care s-a făcut în jurul ei, 
NU a avut nici un efec! politic. A avut însă efecte de altă 
natură; de pe urma relaţiilor prea apropiate cu vitejii 
echipieri, fetele aucontactat (sic!) diferite boli venerice, 
care s-au răspândit în rândurile tineretului cu o viteză 
şi cu o eficacilate mult mai mare decăt frazeologia 


— 


“mărturii” smulse unor oameni aduşi, prin teroare, 
şantaj şi tot felul de silnicii, în situaţia de a nu mai fi 
ei înşişi. Acest colectiv (al cărui responsabil a fost 
Valeriu Anania) şi-a început imediat activitatea şi a 
lucrat cu sârg până la sfârşitul acţiunii de reeducare, 
când toți deținuții au fost puşi în libertate. Munca lui 
(a comitetului) s-a materializat într-o “operă” 
voluminoasă (trei volume, pare-se), frumos prezentată 
şi legată între coperţi solide, “pentru a fi transmise 
posterităţii”, cum îi plăcea colonelului Crăciun să 
spună. Este deci evident faptul că aceste aşa zise 
documente au fost confecționate anume pentru a 
servi la falsificarea istoriei şi la uciderea unor legende. 
Căci nu atât de oamenii pe care regimul comunist 
pretindea că vrea să-i reeduce-pentru a-i “recupera” 
Şi “reda societăţii”- se temea acest regim, cât de 
idealurile şi de visele lor. Şubreziţi fizic şi timoraţi 
psihic de lunga perioadă de detenție şi de regimul la 
care au fost supuşi, aceşti oameni nu mai prezentau 
nici un pericol, mai ales în condițiile existenţei unui 
puternic aparat de represiune ca acela al Securităţii. 
Idealul şi visele care i-au animat pe ei continuau însă 
să fie periculoase, pentru că puteau contamina alte 
generații de tineri, şi de aceea trebuiau neutralizate 
prin denigrare şi prin prezentarea lor în culori cât mai 
negre. Şi la opera de denigrare pe care o pregăteau, 
urma să contribuie şi această insolită istorie a Mişcării 
Legionare, încropită în grabă de amintitul colectiv, 
prin punerea cap la cap, în ordine oarecum cronologică, 
a celor mai şocante şi aberante “mărturii” ale unor 
oameni aduşi în situația de a spune orice li se cerea. 
Însuşi editorul acestor elucubraţii remarcă faptul că 
“multe dintre întâmplările din această istorie ar fi 
incredibile, dacă nu ar fi povestite chiar de oamenii 
care le-au trăif”. Pentru el aceste enormități sunt 
adevărate numai prin faptul că sunt povestite de 
oameni care, chipurile, le-ar fi trăit. Nu ţine cont însă 
în ce situație se aflau aceşti oameni și ce presiuni s- 
au făcut asupra lor pentru a li se smulge aceste 
declaraţii. 





legionară despre necesitatea salvării neamului. De 
această amintire nu a scăpat nici chiar soţia lui Jovin, 
şeful organizaţiei legionare din Reşiţa, în casa căruia 
fusese găzduit un tânăr comandant, care i-a răsplătit 
în felul acesta ospitalitatea... Pe drum, ca să fie în 
spiritul coechipierilor săi, în popasurile pe care le-a 
făculpe la diferiţi preoți, moșieri şi bogătaşi, Codreanu 
însuşi mai greşea paturile şi nimerea lângă o femeie 
tânără, care avea grijă să-şi îmbete bărbatul, în timpul 
ospățului, ca să-i țină de urât”. Fără comentarii. Nici 
cei mai fantezişti şi mai neînduplecaţi duşmani ai 
Mişcării Legionare nu ar fi putut scomi aberaţii mai 
mari! 

În aceeaşi relatare, legionarii sunt prezenţi ca 
fiind, fără nici o excepție, bătăuși, scandalagii şi beţivi 
notorii: “În drum spre Alba Iulia, s-au oprit la Brad, 
unde au organiza! o petrecere de pomină; după ce au 
consumat mai multe găleți de vin, au bătut clienţii din 
restaurant cu scaunele, au aruncat cu sifoanele şi cu 
sticlele de vin golite, au spart mobilierul şi au devastat 
localul. Cetăţenii oraşului s-au strâns ca la panoramă. 
La urmă câţiva dintre ei au prins nişte unguroaice 
tinere, pe care au încercat să le siluiască şi, pentru că 
acestea au rezista, le-au bătut cumplit, pretextând că 
le pedepsesc, fiindcă nu ştiu bine româneşte”. Mai 
cevaca în filmele lui Sergiu Nicolaescu! Şi enormităţile 
de felul acesta abundă; dar ne oprim aici. 

Aminteam, cu altă ocazie, că în unul din 
scurtele sale comentarii care însoțesc episoadele acestui 
serial, editorul apreciază că “ofițerii din conducerea 
Penitenciarului de la Aiud, însărcinaţi cu 
reeducarea...nu aveau de unde să cunoască lot aces! 
lux de amănunte din trecutul fostei Mişcări Legionare”, 
astfel că *...opera deţinuţilor de la Aiud nu stă sub 
semnul unor indicaţii excesive din exterior, ci provine 
din memoria celor care au redactat-o”. Or, lucrurile 
stau tocmai pe dos, Oricine parcurge aceste texte îşi 
poate da cu uşurinţă seama că ele sunt redactate în cel 
mai autentic spirit comunist. Astfel, printre altele, în 
toate aceste relatări este repetată până la saturație teza 





susținută de istoriografia comunistă, conform căreia 
Mişcarea Legionară n-ar fi, nici mai mult, nici mai 
puţin, decât o creaţie a burgheziei româneşti, un fel 
de forţă de şoc, care să-i apere acesteia interesele. 
“Cum s-ar fi putut întâmpla toate acestea- subliniază 
autorul unui astfel de text, referindu-se la ascensiunea 
Mişcării Legionare - dacă n-ar fi convenit orânduirii 
burgheze, care a întărit deliberat Garda de Fier, ca 
o formaţie de şoc, în apărarea intereselor ei 
permanente, ca 0 diversiune împotriva celor ce 
luptaucuadevărat împotrivaexploatării?”. lar pentru 
a explica de ce aceeaşi burghezie care i-a cocoloşit 
pe legionari, i-a şi asasinat în 1939, se recurge tot la 
un argument comunist. “Unii dintre ei şi-au pierdut 
viața în urma asasinării lui Armand Călinescu. 
Faptul nu trebuie să surprindă pe nimeni, pentru că 
acesta a fost unul din efectele contradicțiilor care au 
măcinal burghezia românească în epoca aceea: 
conlucrarea în lupta comună împotriva poporului şi 
în acelaşi timp, antagonism feroce între difertele 
categorii de interese în cadrul burgheziei înseşi. Şi 
această contradicție a caracterizat întotdeauna şi 
caracterizează şi astăzi societatea capitalistă, de la 
noi şi de pretutindeni”. Explicaţie reprodusă parcă, 
din documentele de partid... 

De asemenea, tot în spiritul istoriografiei 
comuniste sunt prezentați şi intelectualii români din 
perioada respectivă şi, în special cei care au făcut 
parte din gruparea “Criterion”: “La sfârşitul 
anului 1932, ungrup de tineri intelectuali au înființat 
la Bucureşti o grupare politică, literară şi 
economică, pe care au denumit-o <<Criterion>>. 
Cei mai mulți făcuseră studii superioare în 
străinătate, erau înfumuraţi şi se fardau. Se întruneau 
gălăgioşi, în diferite cenacluri, şi, pentru a se face 
remarcaţi de intelectualitatea bucureşteană şi de 
cercurile politice, organizau conferințe la 
Fundaţia Carol I. Voiau să parvină repede. După 
cum S-a doveditmai târziu, printr-un scandal de 
presă, unii dintre ei erau homosexuali... Nu s-au 
afiliat la început nici unei organizaţii politice şi au 
incercal Să se orienteze în perspectivele de 
viilor ale fiecăruia. când a început ascensiunea 
vertiginoasă a hitlerismului, s-au plasat pe 
orbitalui şi au încercat să facă legătură cu sucursala 
pe care o avea în România. Drept consecinţă, 
intr-o seară din luna decembrie 1932, doi tineri 
avocaţi şi publicişti, Mihail Polihroniade şi lon 
Victor Vojen, din cercul <<Criterion>>, s-au 
prezentat la sediul Gărzii de Fier din strada Aurel 
Vlaicu şi au cerut să vorbească cu Corneliu 
Codreanu, voiau să-i cântărească posibilităţile şi să 
se locmească asupra unei eventuale adeziuni la 
organizația sa. Amândoi erau proprietarii şi 
redactorii unei publicaţii obscene, care apărea de 
două ori pe lună şi pe care o denumiseră < <Axa> >... 
Este interesant de remarcat că linerii publicişti nu 
au avul nevoiue de nici o pregătire prealabilă ca să 
devină < Ş doctrinari> > ai Gărzii de Fier. Fi ormaţia 
şi mentalitatea lor burgheză le-au permis să se 
identifice imediat cu sistemul şi aspirațiile 
organizației legionare şi să devină în scurt timp 
[eorelicienii ei”. 

Am abuzat dând aceste lungi citate, pentru 
a scoale mai pregnant în evidență cât de absurde sunt 
aceste așa-zise mărturii, precum ŞI cât de naivi sau de 
rea-credinţă pot fi cei dispuşi să ia drept adevăruri 
asttel de elucubraţii, (va urma) 








m ; LD e ua 


7 p.—-.Ă "——_—— —” o. .t 


„_ 


E 
PE „ea ee ae clei 0 te mac ee ate 











De cum începem să ne 
mişcăm pe picioarele noastre, ne 
lovim, ne zgâriem, ne tăiem. Aşa 
luăm contact cu lumea dură ce ne 
înconjoară: printr-un număr de 
senzații, cele mai multe, neplăcute. 
Spiriduşul cuniozității nu ne dă pace, 
îndemnându-ne să tot încercăm 
să vedem cum e ba cu una, ba cu 
alta. Câteodată cutezăm, dar de 
cele mai multe ori nu îndrăznim şi 
pândim să vedem ce li se întâmplă 
celor ce au curaj...Probând şi 
spionând, facem cunoştiință cu 
viața; aşa învăţăm pe ce lume trăim. 

“Nihil est in intellectu, quod 
non pnus fuerit in sensu', adică 
nimic din ce avem în cap n-a ajuns 
acolo decât prin simţuri. Aşa spune 
John Locke. Nu suntem de acord 
cu filozoful englez, dar ca unii 
ce-am reținut temeinic 
“argumentele” anchetatorilor noştri, 
acordăm o mare importanţă 
expenenței astfel căpățate; şi nu 
numai pentru că a fost obținută cu 
tehnici speciale, ci mai ales pentru 
că a fost percepută nu doar prin 
cele câteva simțuri, ci prin toată 
suprafața corpului. Orice 
cunoştiință, căpătată pe această 
cale, are alt relief. 

Astăzi, majoritatea celorce 
ne conduc (ba ne şi învață cum să 
ne comportăm într-o societate 
nouă, “democratică”) sunt dintre 

ceice n-au îndrăznit ei înşişi, cei ce 

aulăsatsătreacă pe lângă ei ocazia 
de a cunoaşte, nemijlocit, 
înțelepțitoarele bastoane ale 
puterii. Ba, unii dintre ei, n-au 
cunoscut nici gustul salamului 
vegetal, şi asta nu pentru că ar fi 
lipsit din țară, ci pentru că boala de 
care sufereau, “nomenklatura”, nu 
le permitea să guste un astfel de 
produs... 

Dacă povestim cele de mai 
jos, nuepentru ca săimpresionăm, 
să convingem sau să punem pe 
cineva, cu de-a sila, să tragă 
concluzii. Noi, foştii deținuți politici, 
nu facem altceva decât să stăm la 
dispoziție; că nu se ştie niciodată 
când se repetă istoria...Oricum, 
omul care studiază experiența de 
viață a altora - şi o şi înțelege -e un 
om prevenit. Ceea ce nu este puţin 
lucru. 

Nu aveam mai mult de 
cinsprezece-şaisprezece ani când 
am citit Amintiri din casa morților a 
lui Dostoievski, cel care, 
condamnat inițial la moarte, este 
deportat în Siberia, unde cunoaşte 
“direct” tratamentul aplicat 
deținuților în Rusia țaristă, Lavârsta 
când am citit cartea parcurgeam 


PUNCTE CARDINALE 


CIOMĂGEALA 
CA ARTĂ (D 


paginile în viteză, oprindu-mă, 
eventual, la părțile interesante, 
exotice. Abia mai târziu, când am 
căzut eu însumi între roţile acelei 
infernale maşini, am început să-mi 
amintesc capitolele cărora nu le 
acordasem atenție. La Canal fiind, 
de exemplu, făcând kilometrii pe 
jos, iarna, pe viscol, de la colonie 
până la şantier şi invers, păziți nu 
de cazaci călări, ci de securişti cu 
mitraliere şi câini-lup, am avut timp 
să reflectez la traducerea 
românească a expresiei: Pohod na 
Sibir. Apoi, trecerea condamnatului 
printre două rânduri de soldați cu 
vergi, descrisă atât de sugestiv de 
marele scriitor rus, n-am înțeles-o 
bine decât atunci când, debarcat 
din camion la Jilava; după ce am 
fost “aliniați” şi numărați şi ni s-a 
comandat "pas alergător” spre 
poarta masivă (deasupra căreia 
scria FORTUL 13 şi în care era 
tăiată o uşiță strâmtă, prin care se 
intra doar unul câte unul, numărați 
din nou cu câte un pumn în ceafă), 
abia când am trecut prin această 
strungă şi am zărit dincolo cele 
două rânduri de milițieni înarmați 
cu bâte, printre care trebuia să 
trecem, de data asta în interesul 
nostru, în pas alergător, abia atunci 
am început să întrezăresc ceva din 
substanţa literaturii dostoievskiene. 
Personal, ca orice om de rând, nu 
cred că am motive să fiu 
recunoscător socialismului că mi-a 
dat posibilitatea să pătrund 
subtilitățile artistice ale unei mari 
literaturi. Cred însă că e păcat că 
marii noştri critici literari n-au avut 
această ocazie. Dacă marii lor 
erudiții i s-ar fi adăugat şi putinţa 
înțelegerii, prin “contact nemijlocit”, 
cu totulaltele le-arfi fost concluziile; 
n-ar fi abandonat poate cariera 
literară, unul pentru o dubioasă 
poziție de şef de partid, într-o 
conjunctură postcomunistă, altul 
pentru o şi mai puțin onorabilă 
meserie de ciripitor la “un post de 
radio independent, finanţat de 
Congresul Statelor Unite”... 

La un număr de ani, după 
ieşirea din închisoare, am recitit 
Amintiri din casa morților. Cu totul 
altă înțelegere! Veneam de-acasă. 

În copilărie, mai pentru 
poznele făcute, mai în confruntările 
cu băieții, la şcoală, am încasat 
câte o chelfăneală. Ştiam, deci, ce 
înseamnă să iei bătaie, dar ce-am 
luat şi ce-am văzut mai apoi la 
securitate depăşeşte cu mult ce 
consideram eu ca accepțiune a 
termenului. Odată ştiu că m-am 
trezit (era în timpul bătăii ce am 


— O ——. _——_— —— 





luat-o când a evadat Damian) şi am 
vrut să-mi mişc mâna dreaptă. 
N-am putut. Mi-am spus, ca şi când 
ar fi fost cel mai firesc lucru din 
lume, că “am paralizat”. De fapt 
n-am putut s-o mişc pentru că 
stăteam pe ea, dar eu, deşi eram 
întins pe podea, aveam impresia că 
sunt agăţat. A doua constatare a 
fost că îmi tresare corpul; şi-am 
spus că sughiț, dar nu sughițam. 
Schwartz Mendel mă ardea cu 
cravaşa şi muşchii reacționau. Mă 
şi miram că nu simt loviturile! 
Simțeam, în tot corpul, o usturime 
cam ca atunci când torni oțet pe o 
rană deschisă; dar nu luam seama 
la acest foc, pentru că undeva, în 
sfredelea cu fiecare bătaie a inimii. 
Mi-era într-un fel milă de Schwartz 
cătranspiră lovindu-mă, când, deo 
sută de ori mai rău, mă chinuia 
propriul meu sânge. Aşfivrutsă fac 
un efort să mă mişc, dar l-am auzit 
pe Sioma Filat spunând: “"Dă-l în 
p... mă-sii, că-i mort!”. M-am gândit 
că de mine-i vorba...Şi iar s-a rupt 
filmul. De la arestare, trecusem deja 
prin câteva serii de bătăi, dar cu 
ocazia acelei evadări, când un 
gardian a spus că şi eu eram gata 
să fug, am încasat de la Schwartz, 
secretarul “celulei de partid”, ceva 
ce în termeni marxişti era desemnat 
ca “salt calitativ”. Sau, pe 
româneşte, o bătaie soră cu 
moartea. 

Multă vreme în închisoare, 
câțiva ani buni, nu n-am putut dumiri 
(eram copil pe vremea aceea) de 
ce suntem tratați aşa; că doar nu 
făcusem, ziceam eu, nici un răul 
Până m-a lămurit un țigan, gardian 
la Jilava. Cineva din cameră l-a 
întrebat de ce criminalii de la dreptul 
comun au voie să primească pachet 
şi vorbitor, iar noi, politicii, nu? Nici 
măcar o carte poştală, odată pe an, 
să ştie ai noştri dacă mai trăim sau 
ba. Țiganul s-a uitat dispreţuitor 
spre cel ce pusese întrebarea: “Te 
potriveştitu, mă, cuăiadela dreptul 
comun? Păi ăia au omorât şi ei, un 
om, doi, dar voi ați omorât un 
popor!”. A trântit uşa şi a tras 
zăvoarele, mulțumit că ne pusese 
la punct. După câteva momente de 
tăcere, generalul Iliescu, de 
jandarmi, a izbucnit: "Va să zică, 


Octombrie '95 NR. 10/58 PAG. 7 





noi, fiecare, am omorât câte un 


popor?!”. La care Popov, un 
bucureştean educat în Ferentari, 
Gabroveni şi alte asemenea 
“universități populare”, i-a răspuns: 
"Ce vă miraţi aşa, domnule 
general, dacă sunt atâtea popoare 
in România?”. Vorbă la care unii 
am râs. Astăzi, când trec pe lângă 
cei ce joacă “alba-neagra” şi văd 
cum şi-au întins culoarea şi 
obiceiurile peste țară, imi cam 
piere râsul.. 

Încă de la securitate, după 
două-trei luni de “aclimatizare”, 
adică după ce am ieşit din 
năuceală, cum mereu erau aduşi, 
cu camioanele, țărani din regiune 
şi, după obicei, erau puşi imediat 
“la muiat”, adică în picioare, cu 
fața la perete şi mâinile sus, ținuți 
tot într-o bătaie, zi-noapte, şi fiind 
atât de mulți că nu mai încăpeau în 
birouri, încât îi înşirau şi în curte, 
pe lângă ziduri, din beciul nostru 
am putut, zile în şir, să-i urmăresc, 
să văd cum reacționează, cum 
suportă diferiții indivizi bătaia: ce 
fac la un ciomag în spate sau 
peste vinele picioarelor, cum sar 
în sus şi se izbesc de zid când 
cauciucul sau vâna de bou îi arde 
peste fese sau ceafă, cum mai 
mugesc țăranii când securistul îi 
izbeşte cu patul puştii şi-i înjură de 
mamă. . y 

La început eram doar 
curios, voiam să văd cum 
reacționează alții în situații pe care 


eule parcursesem şi pe care multe 


părți ale corpului meu, independent 
de mine, le țineau minte 
reacținând singure. Maitârziu însă, 
după ce am petrecut un an şi 
Jumătate în fabrica de produs 
teroare de la Jilava, condusă de 
nu mai puțin celebrul Maromet, 
observațiile mele s-au imbogățit 
aşa de mult încât gruparea 
faptelor, ordonarea ideilor, 
tragerea concluziilor s-au impus 
dela sine. Călăi-victime, torționari 
- schingiuiți, executori - executați 
sunt noțiuni antinomice, tinzând 
să devină "categorii". 
(continuare 
în Numărul viitor) 


Constantin IORGULESCU 


, 
d 
> 





PAG. 8 NR. 10/58 Octombrie '95 





Bustul lui N.C. Paulescu 
realizat de 'D. Paciurea (1906) 


Nicolae C. Paulescu este aproape 
necunoscut generațiilor mai tinere. Cei ce 
nu-i ignoră numele abia de ştiu despre el, de 
obicei din surse viciate, că a fost 
descoperitorul nedreptăţit al insulinei, dar 
că, “ideologic”, ar fi fost un “reacționar”. 
Cu rare excepții, puţinii care-i cunosc opera 
mai îndeaproape, mijlocit sau nemijlocit, 
sunt înclinați spre parțialism: pe unii îi 
interesează numai savantul, pe alții numai 
creştinul militant. Acest soi de reducționism 
nu este însă decât expresia unei profunde 
neînțelegeri. Ipostazele sunt, în realitate, 
inseparabile, iar mesajul esențial al vieții şi 
operei sale ştă tocmai în reliefarea unității 
dintre natural şi supranatural, cu toate 
consecinţele ei teoretice şi practice. “Ştiinţa 
vieții m-a determinat să afirm, într-o lecţie 
anterioară: «Cred în Dumnezeu». Aceeaşi 
ştiinţă mă determină astăzi să adaug; «Şi în 
lisus Christos”, spune el în încheierea cărții 
Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii 
morale (1910). Sau în altă parte: “A 
demonstra existența unei cauze prime a 
vieții, imateriale, unice şi infinit înțelepte - 
iată limita sublimă la care ajunge fiziologia. 
Această cauză primă este Dumnezeu. Omul 
de ştiinţă nu se poate deci mulțumi să zică: 
Credo in Deum. El trebuie să afirme: Scio 


| Deum esse” (Traite de Physiologie 


medicale, UI, p. 916). Nichifor Crainic, în 
paginile pe care i le dedică (incluse şi-n 
volumul Ortodoxie şi etnocraţie din 1937), 
surprinde pertinent esența concepţiei 
paulesciene: “Naturalul şi supranaturalul 
nu se exclud, ci se completează: Hristos n- 
a venit să strice natura, ci s-o desăvârşească. 
Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar 
creştinismul este revelaţia aceluiaşi 
Dumnezeu”. Acesta este şi temeiul, 
deopotrivă ştiinţific şi religios, al 
“naţionalismului” pe care savantul şi l-a 
asumat în mod consecvent; “Ce e 
naționalismul în lumina concepției lui 
Paulescu? Naționalismul e un instinct 
natural(...), e «iubirea naturală care-i leagă 
între dânşii pe membrii unei naţii». (...) 
Baza naționalismului e familia, iar suprema 
lui formă naturală e neamul, (...)Bestial nu 
e naționalistul încadrat în iubirea socială a 
neamului său; bestial devine cel care, rupt 
din această comunitate de iubire, alunecă în 
aventura revoluțiilor sângeroase împotriva 
familiei şi a neamului” , adică împotriva 
ordinii fireşti a lumii lui Dumnezeu * 


PUNCTE CARDINALE 





Nicolae C. Paulescu 


Credem că a sosit vremea ca 
personalitatea lui N. C. Paulescu să fie 
reasumată de conştiinţa publică românească, 
dacă nu în totalitatea manifestărilor sale (în 
mod fatal tributare unor probleme specifice 
epocii şi unor complexe împrejurări 
biografice), în orice caz în ceea ce are durabil 
şi exemplar, atât sub aspect ştiinţific ŞI 
filosofic, cât şi sub aspect religios şi politic. 

+++ 


Nicolae C. Paulescu s-a născut la 30 
octombrie 1869, în Bucureşti, ca fiu al 
negustorului Costache Paulescu şi al soției 
sale Maria (n. Dancovici). Familia tatălui se 
numise inițial Pavel, devenind apoi Pavelescu 
(savantul era văr bun cu poetul şi epigramistul 
Cincinat Pavelescu) şi, în cele din urmă, 
Paulescu. După trecerea bacalaureatului (la 
Gimnaziul “Mihai Bravul” din Bucureşti), 
tânărul Nicolae pleacă în Franța, la Paris, 
unde va urma cursurile Facultăţii de Medicină 
(1888-1891). Rămâne în capitala Franţei pârdă 
în 1900, desfăşurând o strălucită activitate ca 
medic de spital, cercetător şi publicist. În 
1897 îşi ia Doctoratul în Medicină, iar în 
1899 pe cel în Ştiinţe Naturale.Devine 
prietenul şi colaboratorul cel mai apropiat al 
faimosului Etienne Lancereaux (1829-1910), 
cu care va scoate monumentalul 7raire de 
Medecine (începând din 1903), dar şi al nu 
mai puţin ilustrului Albert Dastre (1847- 
1917), alături de care începe cercetări “în 
scopul izolării produsului activ al secreției 
interne a pancreasului”. Contemporanii 
francezi şi-l reaminteau mai târziu ca pe un 
tânăr genial, în fața căruia se deschidea o 
carieră de excepție (o bună documentaţie se 
găseşte în C. Angelescu, Nicolae C. Paulescu. 
Omul şi opera, lucrare în manuscris de 263 p., 
reprodusă parţial şi în C. Angelescu, Laura 
Sigarteu Petrina, Nicolae C. Paulescu, Editura 
Şuințifică şi Enciclopedică, seria “Savanţi 
români”, Bucureşti, 1982, unde însă tratarea 
este foarte “prudentă“ şi unilaterală). N. C. 
Paulescu face însă o opțiune “sentimentală“, 
ce-i va influența considerabil destinul ştiinţific: 
renunțând atât la perspectivele ce i se 
deschideau în Franța, cât şi la o ispititoare 
ofertă venită din Elveţia, preferă să se întoarcă 
în România, ca simplu “agregat” la Catedra 
de Fiziologie a Facultății de Medicină din 


- Bucureşti (unde va deveni profesor definitiv 


abia în 1904). Din 1904 îşi începe şi bogata 
activitate publicistică în limba română. Prima 
sa scriere în periodicele vremii pare să fie 
“Despre stil în fiziologie” (în rev. “Spitalul”), 
iar primul volum îi apare în 1905: Noţiunile 
de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie. 
Poziţia sa/eistă şi anti-danwinistă, în răspărul 
pozitivismului cuminte al vremii, stâmeşte 
vâlvă în lumea medicală, dar şi interesul mai 
larg al elitelor intelectuale româneşti. Titu 
Maiorescu îi pune la dispoziţie, pentru 
polemicile ce s-au iscat, paginile 
“Convorbirilor literare”. În aprilie 1909, la 
insistențele Reginei Elisabeta (Carmen- 
Sylva), N. C. Paulescu se deplasează în 
Germania, la Wiesbaden, pentru a-i examina 
reginei o nepoată, a cărei boală nu putuse fi 
diagnosticată de specialiştii germani. Medicul 
nostru îi pune diagnosticul corect şi reuşeşte 
s-o vindece în scurtă vreme, coordonându-i 
din ţară tratamentul. Din păcate, el însuşi 
începe să stea din ce în ce mai rău cu sănătatea, 
iar anul 1910 îi aduce numeroase necazuri, 
ce-l marchează vizibil. În acest an mor tatăl 
său, apoi maiorul Angelescu (soţul surorii 
sale Elena) şi, în urmă, mentorul său francez, 

tienne Lancereaux. Acum se mută, impreună 
cusorasa (văduvăcu patru copii), în faimoasa 





* A se vedea și prupajul realizat de d-l Silviu 
Alupei, sub titlul Dr. Wicolae Paulescu - flacără 
de duh românesc, în “Puncte Cardinale”, Anul 
III, Nr. 5/29, mai 1993, pp. 12-13. Printr-o scăpare, * 
pe care o îndreptăm aici, cartea lui N. Crainic, 


Ortodoxie şi etnocrație, era indicată acolo sub un 
alt an de apariție. Mentorul pândirist s-a mai referit 
tangenţial la N. C. Paulescu şi în alte cărți ale sale, 
cum ar fi Cursul de teologie mistică din 1935-1936 
sau Nostalgia Paradisului din 1940. 


“casă cu geamuri bombate” unde-şi va petrece 
restul vieții şi unde s-ar cuveni deschis astăzi 
un muzeu memorial. Odată cu publicarea 
volumului Spitalul, Coranul, Talmudul, 
Cahalul, Francmasoneria (1913), 
personalitatea lui devine tot mai controversată 
(ecourile ajungând, de bună seamă, şi în 
Occident). În vreme ce lumea politică 
naționalistă îl priveşte ca pe unul dintre 
mentori ei (s-a mişcat în mediile iorghisto- 
cuziste, iar mai târziu s-a apropiat de tineretul 
legionar), lumea ştiinţifică îl priveşte cu tot 
mai multă suspiciune, iar unii nu se dau înapoi 
să-l califice drept “nebun” (mai ales pentru 
anumite excese antisemite, ce se vor accentua 
ulterior). În anii primului război mondial 
(când a fost mobilizat ca medic, cu gradul de 
locotenent-colonel), sănătatea fizică i se 
şubrezeşte tot mai mult (îl chinuieşte o 
hematurie de care nu se va mai vindeca 
niciodată). În 1916 obținuse deja primele 
rezultate spectaculoase în domeniul diabetului 
experimental; fusese foarte aproape de 
tratamentul acestei boli, dar războiul îl silise 
să-şi întrerupă cercetările. Ele vor fi reluate 
abia câţiva ani mai târziu; efectele 
antidiabetice ale extractului apos de pancreas 
în diabetul experimental vor fi făcute publice 
cam din 1920, mai întâi în volumul II din al 
său Traite de Physiologie medicale (tipărit în 
România, dar difuzat şi în Occident, prin 
editura pariziană a fraților Vigot), apoi 
într-un şir de comunicări trimise Societății de 
Biologie din Paris. Primul memoriu exhaustiv 
cu privire la descoperirea pancreinei (0 primă 
formă de insulină) apare în august 1921, la 
Liege, în “Archives Internationales de 
Physiologie”. În 1922(10aprilie) Ministerul 
Industriei şi Comerţului din România îi 
eliberează brevetul de descoperire a pancreinei 
(“Pancreina şi procedura fabricației sale”). 
La 7-8 luni de la apariţia lucrărilor lui N. C. 
Paulescu în presa ştiinţifică internațională, 
doi tineri şi obscuri cercetători canadieni, F. 
C.Banting şi C. H. Best, lucrând în laboratorul 
de fiziologie al profesorului MacLeod de la 
Universitatea din Toronto, îşi fac publice, ca 
pe nişte descoperiri personale, rezultatele 
obținute în aceeaşi direcție. Ei n-au făcut 
decât să meargă pe calea deschisă de savantul 
român, dar în condiţii de cercetare mult mai 
lesnicioase decât cele din România. Ca să 
spunem aşa, românul croise haina şi trecuse 
cu bine de prima probă, iar ei au încheiat-o, 
i-au pus nasturi şi agățătoare şi au prezentat-o 
lumii ca pe lucrul lor! Forurile ştiinţifice 
intemaţionale, în ciuda protestelor lui N. C. 
Paulescu și ale mai multor savanți eminenţi, 
ce-i ştiau bine meritele, au decis să acorde 
gloria epocalei descoperiri - încununată de 
Premiul Nobel - lui Banting şi MacLeod! 
Ulterior discuţia a fost redeschisă (mult după 




































moartea savantului nedreptăţit) şi astăzi se 
admite, îndeobşte, că N. C. Paulescutrebuie 
considerat adevăratul descoperitor al 
tratării diabetului (a se vedea amănunte 
mai ales în |. Pavel, 7he priority of N. C 
Paulescu in the discoveryof insulin, Editura 
Academiei, Bucureşti, 1976). Imbătrânit, 
bolnav şi acrit de marile nedreptăţi ce i se 
făcuseră, dar mai ales convins că “lucrătura” 
internaţională împotriva sa nu era străină de 
“răzbunarea iudeo-masonică', purcede, cam 
din 1924, la o frondă antievreiască şi 
antimasonică încă şi mai violentă, nu 
neîntemeiată, dar desigur exagerată. Este 
perioada acelor fulminante broşuri (astăzi 
de  nedigerat): Complot Jidano- 
Francmasonic impotriva Neamului 
Românesc, Degenerarea rasei jidăneşti, 
Jidanii şi alcoolismul etc. Cu toate acestea, 
îşi continuă şi activitatea ştiinţifică, mai ales 
ambiționând să termine de unul singur ceea 
ce începuse, pe vremuri, alături de 
Lancereaux. Reuşeşte să ducă mai departe 
vechiul 7raile de Medecine (semnat în 
continuare Lancereaux et Paulesco) şi 
publică alte câteva articole de răsunet (în 
colaborare cu mai tinerii Gh. Mârza şi V. 
Trifu) în“ Journal d'Urologie” de la Paris. 
Natura tumorii vezicale de care a trebuit 
operat în 1931 s-a dovedit a fi canceroasă, 
aşa cum el însuşi presupusese. Ultimele luni 
de viață sunt marcate de groaznice tulburări 
uremice, asociate cu obsesii mistice. Moare 
în dimineaţa zilei de 17 iulie 1931. Este 
înmormântat la Cimitirul Belu. Nicolae Iorga 
îi scrie el însuşi necrologul în “Neamul 
Românesc”; “...a trăit ca un mucenic şi a 
murit ca un sfânt” . 
xx 
Opera lui N. C. Paulescu se compune din 
lucrările strict medicale, redactate şi 
publicate, în cea mai mare parte, în limba 
franceză, darşi din lucrări cu o problematică 
mai largă, scrise şi tipărite în româneşte, în 
care perspectiva medicală şi general 
Ştiinţifică se asociază cu religia, filosofia 
sau politica. Din prima categorie, cele mai 
insemnate sunt faimosul 7raite de Medecine 
(Lancereaux et Paulesco) - ale cărui prime 
trei volume au apărut la Paris (în 1903, 1906 
AA E LEA aloca la Sibiu (1928), iar al 
4000 de pa sei î aa (Nota), peste 
de Piosilca 72 SĂI CA Paulesco, Traite 
« icale, publicat în țară, în 
aaa | 9, 1920, 1921), însumând 
contribuţiilor saltea a pi dota 
fi l-ai ctmedicale este imensă 
do ia e citate anterior). Din a 
gorie fac parte, în mare, scrierile 
E Et a le-a grupat Sub titlul generic 
AZI sofică“*; Noţiunile de “suflet” 
şi "Dumnezeu ” în fiziologie (1905), 
Instincte sociale. Patimişi conflicte. Remedii 
morale(1910), Spitalul, C oranul, Talmudul 
Cahalul, Francmasoneria (1913) Cele 
patru patimi şi remedlile lor (1921), Viile 
aici oi nepubliat ca atare, dar 
ale autorului - ar urma E ae 
meze broşurile 
pr tisa temă pomenite mai sus) şi Biserica 
(1 9 24 93 de pacificarea omenirii 
Aşadar, o operă v î div 
greu publicabilă Aaa ireal i fi 
rezistentă în laturile esențiale, în care ştiinţa 
totalizatoare oc că înca e rien 
incontestabilă da A ? pipurta gi 
iapa aa 2) r E. imitele ei poate 
absolutizată Aia bla carenu trebule 
bagăteli tt Xe ar NICI ignorată sau 
E » CE! puţin în țara pe care a 
Slujit-o cu nemăsurată iubire. 


Răzvan CODRESCU 





"Te , 


_ — 











/ 
: 
E 
j 
Ă 
| 
a 


+ 


ETP INA a 


1% 
. 
Ş puză 





Nicolae C. Paulescu: 


Rolul FnancmAsoneniEi 
IN REVOLUȚIA FRANCEZA 


Redăm în continuare un 
216-254) dincartealui N C. Paulescu, Spitalul, Coranul, 
Talmudul, Cahalul, Fra ncmasoneria (Bucureşti, 
1913). Am actualizat ortografia, punctuaţia şi unele 
forme lexicale şi am operat, tacit, câteva retuşuri stilistice 
Spaţiul limitat ne-a determinat la reducerea unor pasaje 
fără importanţă deosebită in economia textului (locurile 
respective fiind marcate cu croşete). 

Adaosurile sauprecizările noastre redacționale 
suni puse între paranteze drepte. Intenţionăm, în viitorul 
apropiat, să publicăm în “Puncte Cardinale ” şi alte 
extrase din scrierile savantului. cu menţiunea că-n aceste 

“dezvăluiri” nu trebuie căutată “originalitatea” 
adevărul 


/ragment (pp. 


SICA 


(R.C,) 
ee 


“În Franţa, după propriile sale anuare!, 
Francmasoneria ar data din 1725, precedând deci cu 64 
de ani Revoluţia, iar primii mari-maeştri ar fi fost doi 
englezi (...) Apoi ea a fost prezidată de un mare senior 
francez, ducele d'Antin; pe urmă de un prinț de sânge, 
Ludovic de Bourbon, conte de Clermont; în sfârşit, de la 
1771 la 1793, de ducele de Chartres, devenit mai târziu 
duce d'Orl&ans"”. Ducele Philippe d'Orlsans a fost deci 
Serenisimul Mare-Maestru al Masoneriei franceze atât 
înainte, cât şi în timpul Revoluției. Avea legături strânse 
cu evreii şi ştia că ei sunt adevărații conducători ai 
Francmasonerie. Elaplătit primele cheltuieli ale revoltei 
şi totel, sub numele de Philippe-Egalite, sperând să poată 
urca pe tron, a votat moartea vărului său, Ludovic XVI; 
până la urmă, devenit inutil sectei, a ajuns, la rândul său, 

pe eşafod. A lături de acest ambițios abominabil, cei mai 
mari seniori ai Franței“ (ducele de La Rochefoucauld, 
prințul de Broglie, ducele de Biron, conții d' Aumont, de 
Choiseul, de Noailles, de Praslin, de Castellane etc.), ca 
şi o bună parte din înaltul cler, s-au înregimentat în /oji şi 
au împins din răsputeri la roatele Revoluției. Sărmani 
naivi care, mai toţi, au plătit cu capul neghiobia lor! 
Inspiratorii oculți ai Masoneriei botezaseră ironic o lojă 
din Versailles, destinată exclusiv aristocrației, cu numele 
de Saint-Jean de la Candeur. Le trebuia, observă şi 
Drumont, o doză enormă de “candoare” acestor mari 
seriiori pentru a conspira împotriva lor înşile”! Dar în 
aceleaşi loji se întâlnesc, de asemenea, toți oamenii care 
au luat parte activă la Revoluţie. Astfel, "în loja Nouă 
surori îi-aflăm pe Condorcet, Mirabeau, Brissot, Bailly, 
Camille Desmoulins, Fourcroy, Danton; în alte loji 
activează Lafayette, Fauchet, Siey6s, Chabot, Petion, 
Barnave, Marat,* Saint-Just, Robespierre”... De altfel, 
mai mulţi istorici (printre care Barruel, Eckert, 
Deschamps, C. Janet) au dovedit că 54) AC maon) 
populau adunările de la 1789 la 1799*, Ba mai mult: “La 
început, lojile nu-şi asociau decât oameni cu un oarecare 
rang; nobili, clerici, scriitori, mari negustori ; uneori se 
ajungea şi până la mici burghezi, dar niciodată mai Jos, 
lată însă că deodată, în 1787, ele au început să-și afilieze 
hamali, plutaşi, haimanale de tot soiul, mergând până la 
rău-făcători de meserie: hoți de buzunare, tâlhari de 
drumul mare şi chiar asasini. De raita au fost 
primiţi de-a valma o mulțime de soldaţi i S-ar putea 
obiecta că lojile masonice au fost închise încă de la 
începutul Revoluţiei.” Lucrul acesta este adevăraț. Dar 
ele au fost înlocuite prin Cluburile!! pe care iacobinii 
francmasoni le-au deschis atunci în toată Franţa. Inainte 
de Revoluţie, “numai în Franța, tabloul corespondenţei 
Marelui-Maestru al Masoneriei, ducele Philippe 











PUNCTE CARDINALE 


d'Orlans, ne arată nu mai puţin de 282 de oraşe ce aveau 
fiecare loji regulate. La Paris erau 81,...16 la Lyon, ...7 la 
Bordeaux, ...5 area „0 la Marsilia, ...10 la Montpellier, 
„+10 în Toulgiise”,..!? Or, zice Talmeyr, “gruparea 
iacobinilor, cu clubul său central de la Paris ŞI cu cluburile 
corespunzătoare din provincie, constituie Francmasoneria 
ea însăşi, cu cele 282 de orașe federate în loji”.? De altfel, 
“clubul iacobinilor reproduce în mod riguros 
Francmasoneria, în ce priveşte statutele, regulamentele, 
obiceiurile, precum şi vocabularul specilic. Acelaşi mod 
de admitere, aceeaşi organizare interioară, aceleaşi 
ramificații exterioare, aceleaşi angajamente, acelaşi sistem 
mecanic de transmitere de ordine sau lozinci”, lată ce 
zice despre aceste cluburi Taine, istoricul Revoluţiei, care 
totuşi se referă destul de puţin la ele, impunându-şi să nu 
numească direct Francmasoneria: “În primele săptămâni 
din 1790, fiecare oraş mare îşi are deja clubul său... Dar, 
mai ales după sărbătoarea Federaţiei, aceste cluburi se 
înmulțesc”.!* (...) “După căderea tronului... sunt aproape 
atâtea cluburi câte comune - adică vreo 26 000”! Ele au 
la Paris un centru de reunire şi un stat-major în clubul 
"Amis dela Constitution”, căruia provincia “fi împrumută 
statutele, regulamentul, spiritul și care devine astfel 
societatea-mamă, toate celelalte fiind fiicele ei adoptive”,? 
În acest fel s-a format '“o vastă asociație, ale cărei lăstare 
multiplicate au invadat tot teritoriul (...) Fiecare club afiliat 
se supune lozincii care-i este expediată de la Paris”!5, 
Asociaţia îşi întinde ramurile până şi în străinătate, !? iar 
“totul se petrece în cel mai deplin secret”; este “o operă 
de tenebre”, pe care "înşişi Şefii o numesc Sabar”!, 
Aceste cluburi “înrolează bandiți în serviciul lor. Se 
răspândeşte zvonul că în cutare zi va fi o mare răscoală. cu 
asasinate şi jaf important, precedată de împărțirea unor 
sume de bani, de către şefii mai mărunți, aşa-zişilor 
oameni-siguri,” iar după aceste anunţuri tâlharii se adună 
de la treizeci-patruzeci de leghe împrejur”. Sunt plătiţi cu 
12 franci pe zi... Cât despre bani, aceştia vin de la ducele 
d'Orleans, şi vin din belşug, căci la moartea acestuia. din 
114 milioane avere, s-au găsit 74 de milioane datorii!”2. 
Dacă Taine pare să evite a pronunţa numele 
Francmasoneriei, alți doi autori, Cochin şi Charpentier, 
studiind de curând campania electorală de la 1789 în 
provincia Bourgoghe (după actele arhivelor municipale şi 
naționale), au găsit urme neîndoielnice cu privire la acţiunea 
Francmasoneriei, ba chiar au constatat, în documentele 
respective,  întrebuinţarea jargonului masonic, astăzi 
notoriu, Drept care, aceştia conchid: “Nu există nici o 
singură mişcare zisă populară, de la 1787 la 1795, care să 
fi fost cu adevărat populară; toate au fost hotărâte; 
determinate şi organizate în amănunt de către şefii unei 
societăți secrete, Francmasoneria, care au lucrat în acelaşi 
timp şi în acelaşi mod, făcând să se execute pretutindeni 
aceeași lozincă”.” Louis Blanc, francmason şi revoluţionar 
el însuşi, pune în evidenţă, la rândul său, rolul Masoneriei 
în Revoluţie. “În ajunul Revoluției, Francmasoneria 
căpătase o dezvoltare imensă. Răspândită în toată Europa... 
eaagita Franța pe ascuns şi prezenta imagineauniei asociaţii 
întemeiate pe principii contrare celor ale societăţii civile 
(...) Masoneria din Franţa (...) se strânse sub o direcție 
centrală şi regulată (...) şi luă numele de Marele Orient. 
Aici fu punctul central al convergenței generale a Lojilor; 
aici se reuniră deputaţii oraşelor cuprinse de mişcarea 
ocultă, de aici porniră instrucțiunile, pe care le ascundeau 
prin coduri secrete de ochii adversarilor, astfel încât 
nimeni din afară să nu le poată pătrunde sensul. Din acel 
moment, Masoneria îşi deschise larg porțile celor pe care- 
i vom regăsi în vălmășagul tulburărilor revoluționare”. 
Dar aceasta nu este încătotul, “În tot timpul revoltei, - scrie 
Barruel - fie la Hotel-de-Ville, fie la Carmes (unde s-a 
săvârşit masacrarea unor preoți creştini), adevăratul mijloc 
de ate înțelege cu bandele de tâlhari erau semnele masonice. 
În chiar momentul măcelului, călăii dădeau mâna, în 
maniera francmasonilor, cu acei simpli spectatori care-i 
aprobau din apropiere”. Mai toți termenii întrebuințaţi în 
timpul Revoluţiei, cum ar fi “Adunare naţională”, 
“Convenţie”, “a declara pe cineva suspect”, “a declara 
patria în pericol” etc.,** inclusiv faimoasa deviză 
republicană “Libertate, Egalitate, Fraternitate”*” , sunt 
expresii pur masonice, 









Octombrie '95 NR. 10/58 PAG. 9 





NOTE 


| Annuaire du Grand-Orientde France pour!'annce mașonnique 
commengant le 1-er mars 1899. 

2M. Talmeyr, La Franc-maconnerie et la Revolution francaise, Ed. 
Perrin, Pans, 1904, p. 7 [in original, nota continuă cu o lungă descriere 
- după Montjoie, Histoire de la conțuralion du duc d'Orl&ans - a 
ritualului masonic prin care Philippe d'Oricans a fost ridicat la gradul 
de “Cavaler Kadoș ]. 

3 E. Drumont, La France juive, |. p. 28! [Cartea citată, sursă clasică 
a “antisemitismului” de tradiţie franceză, a apărut la Paris, în 1866). 
4 Talmeyr, op. cit, p. 36. 

5 Drumont, op. cit, |, pp; 276-277, 

6 Marat era evreu. Adevăratul său nume era Mara. Familia sa fusese 
gonită din Spania; ca se refugiase în Sardinia, apoi în Elveţia, unde, 
spre a-și ascunde onginea evreiască, se făcuse protestantă. (...) Cu ura 
neimpăcată pe care o arată societăţii creştine, ei este un adevărat maran 
(evreu spaniol), hotărât să răspundă cu ghilotina din Franța rugurilor 
din Spania (v. Drumont, op. cit, |, p. 298) 

7 Talmeyr, loc cit; v. şi Copin-Albancelli, Le drame mațonnique, |, 
Pouvoir occulte contre la France, p. 316 [Acest din urmă autor este 
un ilustru “apostat” al Francmasoneriei). 

8 Copin-Albancelli, op. cit, |, p. 315. 

9 Talmeyr, op. cit. p. 38. 

10 Copin-Albancelli, op. cit, |, p. 311. 

11 /dem,1,p.3 13. Dealtfel, închiderea lojilor nu-l incomodeazăcâtuşi 
de puţin pe un autor francmason ca F... Schafter, care publică, în 
Bulletin maconnique de la Loge Symbolique Ecossaise, unstudiu 
unde se arată că principalele loji din Paris, dispărând ca atare în timpul 
Revoluţiei, se transformară în cluburi. Astfel, de exemplu, Clubul 
“Amis de la Verit€”, deschis la 15 octombrie 1790, la Palais Royal, 
nu era decât o veche lojă deghizată (ibidem, p. 334). 

12 Barruel, Memoires pour senvir a |'histoire du Jacobinisme, T. V, 
c. XI, Hamburg, 1803 (apud Talmeyr, op. cit, p. 34), 

13 Talmeyr, op. cit, p. 39. 

14 /dem, p.40. 

15 H, Taine, Les origines de la France contemporaine, IUL, p.45 [O 
amplădescrierea Revoluţiei franceze, întemeiată mai ales pe citate din 
această operă târzie a lui H. Taine, se găseşte în N. C. Paulescu, 
Instincle sociale. Patimi şi conflicte Remedii morale (1910), carte 
aflată acum în curs de reeditare] 

16 Taine, op. cit, III, p. 46. 

17 /dem, IL, pp. 55-56. 

18 /bidem, p. $7. 

19 Articol al lui Malet-Dupan (apud Taine, op. cit, Ilp. 121). *» 
20 Taine, op. cit, III, p. $5 

21 idem, II, p. 58. 

22 ” Agitatorii au ca parolă întrebarea; Eşti Sigur”? şi răspunsul: Unom 
sigur" (ibidem, p. 60). 

23 Ibidem, pp. 59-60. 

24 Augustin Cochin, Ch. Charpentier, La cumpagne electorale de 
1789 en Bourgogne, în Action Francaise, noiembrie, 1904; v. şi 
Copin-Albancelli, op. cit, L. p. 317. 

E Doc Charpentier, loc cit; v. şi Copin-Albancelli, op. cit, I, p. 
26 Louis Blanc, Histoire de la Revolution frangaise Copin- 
Albancelli, op. cit. [, pp. 306-311). d Pee Stea 
27 Barruel, op. cit, T. V, c. XII (apud Talmeyr, op. cit. p. 53). 

28 Talmeyr, op. cit, pp. 8-9. [Astfel de expresii s-au răspândit cu 
Vremea Şi au pătruns în “limba de lemn” a mişcărilor revoluționare 
ulterioare, culminând cu cele comuniste: reamin timcăN. C. Paulescu 
scria aceste rânduri în 1913], i 
29 Deviză masonică prevăzută în Constitution du Grand-Orien tde 
France (V. ]. Bidegain, Le Grand Orient de France, Paris, 1905, p. 14). 




















PUNCTE CARDINALE 





PAG. 10 NR. 10/58 Octombrie '95 


“Studiu analitic asupra conceptului de 


1. INTRODUCERE 

La propunerea unor cercuri sau 
grupări necunoscute nouă, Organizaţia 
Naţiunilor Unite a proclamat anul 1995 ca 
“an internațional al toleranţei, al păcii şi al 
bunei convieţuiri între oameni”. Şi în țara 
noastră au avut loc ample manifestări, 
concursuri şcolare, conferinţe internaţionale, 
mese rotunde etc. dedicate acestei chestiuni, 
angajați fiind - în primul rând - tinerii. Peste 
tot în bătrânul continent, sub egida Consiliului 
Europei, au avut loc mitinguri, manifestații, 
dezbateri axate în principal pe problematica 
toleranței. 

Cât de generos, frumos şi bineplăcut 
acest generic: **1995 - Anul Internațional al 
Toleranţei”! Fără discuţie, un om sănătos 
urmăreşte pentru sine, în fiecare clipă, liniştea, 
pacea, echilibrul. De aceea toți oamenii care 
au luat cunoştinţă de hotărârea ONU nu au 
putut decât să spere că acest an va fi lipsit, 
măcar în parte, de sângeroasele confruntări 
inter-umane, inter-statale. Totodată, 
scepticismul şi zâmbetul ironic afişat de 
aceeaşi oameni lucizi, normali la cap, s-a 
dovedit a fi - nu-i aşa? - justificat. 

Este de la sine înțeles faptul că stările 
conflictuale îşi pot găsi soluţiile printr-o 
încercare de umanizare a conştințelor, de 
sensibilizare a inimilor sălbăticite. Ceea ce 
este straniu reprezintă faptul că obiectul unor 
asemenea demersuri îl reprezintă tinerii, cre 
în mai toate structurile statale nu sunt factoni 
decizionali. Nu ei conduc destinele țărilor, 
ale lumii. Şi totuşi lor, oameni în devenire, 


maleabili, li se proiectează imagini cu durenle + 


războiului, foametei, mizeriei, lor li se face 
apologia dragostei şi a toleranței. De către 
cine, vom vedea abia către sfârşit. ? 
2, CORUPŢIA ONTOLOGICĂ A 
OMULUI MODERN 

O abordare dintr-o perspectivă 
creştină a problemej toleranței sau drepturilor 
omului este de cele mai multe ori respinsă; 
astăzi conştiinţa europeană consideră religia, 
ca şi etnicismul cultural, un tip de discurs 
depăşii. 

O astfel de mentalitate, care 
stăpâneşte şi multe capete ale intelectualității 
(nu şi inteligenței, însă) româneşti, este 
rezultanta paradigmei antropologice. (şi 
recent, '“holistice””, în imediata subordonare 
aNew Age-ului)a Renaşterii. Bine se cunoaşte 
faptul că momentul Renaşterii consemnează 
ruperea legăturilor omului cu Dumnezeu, 
având loc mutația (dureroasă şi cu implicații 
prăpăstioase) de la teocentrism la 
antropocentrism. Dacă criza istoriei în raport 
cu sacrul îşi are începutul în Renaștere, după 
Revoluţia Franceză- pe care Joseph de Maistre 
a etichetat-o “satanică” - lucrurile capătă o 
formă radicală şi legalizată. Revoluţia loveşte 
în instituția monarhiei, în principiul dreptului 
divin, contestă grația, contestă pe Dumnezeu 
şi divinizează Rațiunea Omului, vitregit de 
orice viziune eshatologică, îi lipseşte de acum 
înainte orice intenție de propensiune spre 
Absolut şi se mişcă, profund viciat, doar pe 
orizontală. 1740 este începutul barbariei lumii 
moderne, a cărei nouă Evanghelie oconstituie, 
după cum se exprimă A. Camus, Comrăctul 
social al lui ].-]. Rousseau (care n-a apucat 
să vadă nici sângeroasa Revoluție şi nici 
pletoricele turpitudini săvârşite pe temeiurile 
cărții sale), 


Iniţiatorii curentului anti-clerical 


şi antimonarhic se dovedesc a fi doi pânditori / 
englezi ai secolului XVII; Thomas Hobbes 


(1588-1679) şi John Locke (1637-1704). 
Filozofia lui Hobbes este incorporată în 
celebra sa lucrare Leviathan, unde introduce 
pentru prima dată noțiunea de “drept natural”, 





TOLERANȚĂ 


Motto: “Trebuie să te apleci cu răbdare şi meşteşug asupra lucrurilor încât, din 
contemplarea lor, să poți ajunge chiar la un plus de optimism, într-o lume populată 
de oameni care cred că Dumnezeu a murit sau a fost uzurpat, locul lui homo 
religiosus, fiind luat de omul industriei sau de economist.” 


considerând că fiecare individ îşi exercită 
“dreptul natural” de a-şi păstra viaţa. Refuzând 
soluţiile teologiei, Hobbes încearcă să-şi explice 
de ce, paradoxal şi concomitent, omului îi 
repugnă fenomenul morții (iubind ideea de 
pace), dar pe de altă parte el este angajat în 
numeroase conflicte. Filosoful englez rezolvă 
această dilemă propunândo structură artificială: 
“Commomvealth” (Comunitatea de naţiuni). 
Proiectul său este utopic şi asemănător 
întrucâtva cu cel al lui Marx: singurul mod de 
asigurare a unei păci perpetue este ca oamenii 
să se strângă laolaltă, ignorând specificităţile 
naționale, cultura şi “matricea lor stilistică” (L. 
Blaga), sub o autoritate suverană şi supremă. 
John Locke atacă dreptul divin al regilor şi 
susține, precum Hobbes, că toți oamenii posedă 
nişte drepturi naturale. Doctrina politică a lui 
Locke, pozitivă altminteri, a fost incorporată în 
“Constituţia” Statelor Unite şi în cea a Franței, 
adoptată în 1871. Locke mai vorbeşte de o 
anume Lege a Naturii care, spune el, izvorăşte 
din voința lui Dumnezeu şi este aptă să fie 
descoperită de orice individ, prin 
/ instrumentarea rațiunii. Locke susţine că 
această Lege a Naturii îi obligă moralmente pe 
Oameni să apere pacea şi să nu-şi facă rău unul 
altuia. Atunci când un individ o încalcă, se 
instituie o guvernare civilă care va sancţiona 
această anomalie comportamentală (sursă, 
probabil, a altor zeci de abuzuri de putere). 
Noi nu contestăm primordialitatea 
intențiilor pozitive în majoritatea acestor idei şi 
sisteme politico-filozofice, ci vom urmări 
înaniera în care au fost ele uzurpate şi pervertite 
de-a lungul istoriei, dar mai cu seamă în zilele 
noastre. Corupt ontologic, omul modern este 
depăşit. Inchis fiind în autonomia propriei 
imanențe şi pângărind arhetipul “homo 
religiosus”, el refuză soluţiile creştinismului 
mântuitor şi dă gir pe mai departe procesului 
catastrofal de secularizare din ultimele veacuri. 
3. SCURTĂ EXPLORARE A NOȚIUNII 
DE TOLERANȚĂ 
Deşi toleranța, ca stare de spirit, este 
organică omului, reprezentând-de regulă-una 
din însuşirile de bază ale comportamentului 
uman, ea a fost considerată, totuşi, o virtute. Un 
corolar admisibil, dar care admite, credem, şi 
excepții. Atunci când un om îndură Uşor 
suferințele fizice pricinuite de cineva datorită 
debilității mintale, a temperamentului apatic 
sau reacției slabe a organismului său, nu îl 
putem eticheta drept virtuos. Altfel spus, 
nesimţirea nu înseamnă nici toleranță, nici 
virtute. De exemplu, când din cauza ignoranței 
sau a ataraxiei un individ acceptă regimul 
politic potrivnic comunităţii sale, vorbim nu de 
toleranţă, ci de obediență. Toleranţa este într- 
adevăr o virtute când se traduce, mai ales 
faptic, printr-o atitudine de acceptare lucidă a 
ideilor, credinței şi idealurilor aproapelui, o 
atitudine de blândeţe şi de dragoste faţă de 
acesta şi în cazuri limită, de răbdare d 
suferințelor sau torturilor la care eşti supus. În 
cadrul juridic este acceptată însă și atitudinea 
de “legitimă apărare”, precum şi conceptul de 
“circumstanță atenuantă”, considerându-se 
firesc actul reflex girat de instinctul de apărare 
specific omului și animalului deopotrivă. 
Perspectiva creştină asupra acestor 
lucruri este, dacă vreţi, i-raţională și i-logică. 


Pr bei 


Me E Na 
EP ED A 
„BEE, PRL path 








-. - 
ue” $ 4 i 3 
ph, > e pp» 2 ă > 7" 
Pa i i II 
E pp Pia e e 


IUSTIN PANŢA 


Chiar dacă politic, economic etc., aproapele 
îmi este adversar, ca şi “chip al lui Dumnezeu” 
am obligaţia să mă rog pentru mântuirea lui, să 
il iubesc. Răul dinel, însă, nu-lvoi iubi niciodată 
ŞI trebuie să-l elimin, pe cât posibil, prin faptă 
bună. Astfel trebuie să se petreacă lucrurile în 
raporturile inter-personale, dar relaţia 
comunitate-individ este de altă natură, chiar 
dacă fixată într-un cadru creştin. Sfântul 
Apostol Pavel, consideră statul un reflex al 
voinţei lui Dildhezăii (Romani 13, 4), deci 
pedepsirea prin îngrădire (dar nu şi tortură sau 
crimă) a tâlharilor şi delicvenţilor reprezintă 
un act de protejare pentru respectiva comunitate 
agresată. Când în fața unui agresor cineva îşi 
apără ţara (vezi cazul finlandezilor, 
ucrainienilor, partizanilor sârbi, luptătorilor 
anti-comunişti din munţii României), o face în 
numele comunităţii, dintr-o necesitate 
transindividuală. Războiul, realitate complexă, 
are justificări tot numai în acest plan defensiv. 
Astăzi conceptul de toleranță este utilizat în 
scop dizolvant, deşi agitarea hipertrofică a 
acestui slogan poate avea consecințe nefăste 
pentru o societate: anarhie legalizată, libertinaj 
rebarbativ. Folosirea ostentativă a acestui 
imperativ ne apare suspectă. Drumul de la 
acest cuvânt până la grădina unde se desfată 
profan demagogia şi ipocrizia este foarte scurt; 
se cuvine să fim “înţelepţi ca şerpii” şi să 
acordăm atenţie sporită contextului în care 
această noţiune este vehementutilizată, sensului 
în care este folosită (în general, în accepție 
necreştină) şi integralității aplicării ei (de obicei 
selectiv, ca zonă de operare). — 
4. SITUAȚIA ROMANIEI 

Poporul român este îndeobşte 
cunoscut ca un popor tolerant. Cărturarul 
francez Lucien Romier nu se sfieşte să 
afirme:"Ţăranul român este cel mai tolerant 
din Europa”, iar scriitorul neamţ Hans Carossa 
depune mărturie cu sinceritate: “N-am cunoscut 
încă un neam atât de ospitalier precum cel 
românesc.” În cunoscuta sa lucrare Ortodoxie 
şi Românism, Dumitru Stăniloae găseşte că 
cea mai de seamă caracteristică a sufletului 
românesc (aflat sub fertila înrâurire a 
creştinismului drept-măritor) este echilibrul. 
În sfârşit, evreul (după sânge), creştinul (după 
credință) şi românul (după simţire) Nicolae 
Steinhardt se încumetă la o asemenea definiţie 
a ethosului românesc: “Lumea românească nu 
enici lumea occidentală, nici lumea Orientului 
slavo-asialic. Îndrăznescsă spun căare calitățile 
amândorura şi cursunle nici uneiâ.” Continvând 
seria citatelor, am fi putut întregi, poate, un 
profil al sufletului românesc, dar de teama de 
a nu aluneca în ditirambi sau excentricități 
patriotarde, ne-am rezumat la câteva 
personalități care credem că asigură cititorilor 
noştri “obiectivitatea” mult cerută astăzi. 

Oricine recunoaşte istoria României 
poate afirma fără reținere că minoritățile etnice 
nu au avut parțe de un tratament discriminatoriu, 
rasist, Chiar și o parte a comunității evreieşti 
este de acord că cifra de 400.000 de victime 
evreiești puse pe seama românilor (şi a 
autorităților de la București) este neverosimilă 
şi constituie o insolență. Eminenţa-Sa, Rabinul 
Șef al Genevei, conducătorul spiritual al 
comunităţii evreieşti din România celui de-al 
doilea război mondial, di. Alexandru Şafran, 






scoate în evidență “spiritul de toleranţă şi 
înțelegere” al poporului român. În ultima sa 
vizită în România, chiar anul acesta, vârstnicul 
Rabin-Şefa declarat: “România, din punct de 
vedere al deportărilor în Polonia, se situează 
în rândul puţinelor țări cotropite de nazişti 
care nu şi-au trimis copiii la Auschwitz.” 

Chiar dacă istoria României 
consemnează mişcări politice şi sociale, 
uneori de anvergură, cu accente anti-evreieşti, 
trebuie precizat foarte clar că resortul unor 
asemenea atitudini era de ordin economic, nu 
rasial sau religios. Cu toate că au existat 
regretabile dereglări în raporturile inter-etnice 
(unele simple diversiuni, perverse maşinaţii 
politice), se poate spune, cu mâna pe inimă, 
că-în ansamblu-românii au dat dovadă de 
toleranță, aceasta datorită şi Bisericii 
Ortodoxe, care a stat mereu în mijlocul 
oamenilor, păstorindu-i aşa cum se cuvine, 
după poruncile Mântuitorului. 

5. ALŢI ACTORI, ACEEAȘI 
DRAMĂ... 

Anul 1994 a avut un final 
“spectaculos”. Pe 1l decembrie Rusia 
invadează Cecenia, după ce în luna august 
masase numeroase trupe armate la graniță. 
Andrei Kozirev, ministrul de externe rus, 
refuză semnarea unui document NATO şi ia 
o fermă poziție împotriva extinderii acestui 
organism în Europa de Est şi Ţările Baltice. 
Vizita fostului preşedinte american Jimmy 
Carter în Bosnia-Hertzegovina nuare efectele 
din Haiti sau Coreea, sângerosul conflict mai 
degrabă convulsionându-se. Speranţele 
pentru anul 1995 aveau să fie deşarte. 

Evoluțiile politice şi militare pe 
mapamond au anul acesta o notă distinctă: au 
agravat, într-o involuntară tehnică a 
contrapunctului, dezechilibrul planetar. O 
atentă analiză globală asupra evenimentelor 
desfăşurate, conduce-ineluctabil- la concluzii 
disperate. 

În cele de mai jos vom schița un 
compendiu de abominabile crime, morale şi 
fizice, săvârşite în zone disparate ale unui 
organism îmbolnăvit: Pământul. 

In primăvara acestui an, sub privirile 
blânde ale occidentalilor şi ale administraţiei 
Clinton, Rusia imperialistă agresează violent 
mica Cecenie, ce vădeşte surprinzător de 
mari resurse morale şi un eroism sisific. 
Luptele au continuat până în luna august, 
adepții lui D. Dudaev fiind decişi să reziste 
până la lichidarea lor finală. Nici după 25 de 
ani, la Belfast, lucrurile nu sunt limpezi. 
Gerry Adams a lansat un dur avertisment 
guvernului britanic: “IRA există, iar lupta nu 
va lua sfârşit decât când pe această insulă va 
fi pace, dreptate şi libertate”. Adams a cerut 
Londrei să declanşeze imediat. negocierile 
pluripartite în problema viitorului politic al 
Irlandei de Nord. În Europa, secularizarea 
continuă. În temeiul “libertății opțiunii 
religioase”, în landul German Bavaria. socotit 
cel mai conservator, s-au îndepărtat 
crucifixele din şcolile de stat, conform 
hotărârii Tribunalului Constituţional din 
Karlsruhe. În pofida “istoricului” acord 
semnat anul trecut între Israel şi OEP, în 
privința autonomiei Gazei şi lerihonului, 
problema palestiniană nu pare nici anul acesta 
a rezolvată, după ultimele evoluții din Israel. 
La Washington, se pare, nu se vede sub nici 
unchipnici genocidul asupra cecenilor şi nici 
drama kurzilor (care au tot atâta legitimitate 
în a-şi cere patria lor cât au şi evreii, bunăoară), 
ucişi în număr de 15.000 de la declanşarea 
insurecției în Turcia, acum || ani. Fidel 
Castro a fost primit în primăvara acestui an la 

(continuare în pag, 11) 
RAFAEL HRAȘOVAN 








Despre relaţiile între mase ŞI 
elite s-a mai discutat în paginile revistei 
de faţă. Ele variază sensibil în funcție de 
timp şi loc, dar şi de alţi parametri, 
despre care ne-am propus să discutăm 
aici. Amintind că, înperioada modernă, 
raportul între elite şi mase a fost mai 
curând antagonic decât armonic. în 
virtutea “progresismului” asumat al celor 
dintâi şi  “conservatorismului” 
recunoscut al celor din urmă, nu facem 
decât să repetăm câteva locuri comune 
ale subiectului. Dacă perioada comunistă 
a înregistrat solidarităţi neobişnuite între 
elite (ne referim la cele autentice, nu la 
cele “politice”) şi mase, dispariția 
absolutismului comunist a readus 
opoziția elite/mase în actualitate, însă 
radicalizată în mod primejdios prin 
trecerea unei importante părți a elitei 
post-decembriste în tabăra liberal- 
democraţiei de tip masonic. 

lată de ce vom vorbi despre 
două feluri de elite: una care-şi asumă 
destinul neamului din care face parte, 
fără să caute să-l falsifice, ci doar să-l 
înțeleagă şi să-l sporească (asemenea 
elite a avut întotdeauna România, 
culminând cu cea din perioada 
interbelică) şi deja pomenita elită de 
obedienţă (iudeo) masonică, convinsă 
de “inferioritatea” neamului din care 
face parte, pe care-l judecă după straturile 
lui cele mai degradate, ajungând la 
concluzia peremptorie că ar trebui să 
renunțăm la orice specific naţional. 

Membrii acestei “elite 
înstrăinate” sunt cei care ne interesează 
în articolul de față. 

p Nu cu multă vreme în urmă 
observam în paginile aceleiaşi reviste, 
că membrii acestei elite, dintre care unii 
au fost maziliți de regimul comunist, 
sunt obiectul unui “tratament” în sens 
invers, pe care sunt prea inteligenți pentru 
a nu-l sesiza. În vreme ce regimul 
comunist le lua slujbele, le interzicea 
accesul la mass-media, le cenzura sau 
nu le publica lucrările, nu le recunoştea 
valoarea etc., tratamentul «de care se 
bucură astăzi, din partea stăpânilor pentru 


care au luptat, este oarecum similar, dar 
în sens invers: li se dau nenumărate slujbe 
sau însărcinări, unele onorifice, altele 
solicitându-i până la epuizare; nu doar că 
le este îngăduit accesul la mass-media, 
dar sunt solicitați până la neputinţă de 
presa de toate culorile, de televiziunile de 
toate nuanțele; cărțile nu le mai sunt 
cenzurate sau interzise, pentru că nu le 
mai rămâne timp să le scrie; în schimb, le 
sunt reeditate cărți sau lucrări de doctorat 
de acum 20 de ani sau le sunt publicate 
cam subțirele culegeri de articole; 
valoarea (care este reală) nu doar că le 
este recunoscută, ci este recunoscută cu 
o supra de măsură. O atât de insistentă 
recunoaştere a valorii proprii le dă un 
sentiment de suficienţă şi autosatisfacție, 
care-i face să se mulțumească cu ceea ce 
au realizat până acum. Dacă interdicţia, 
cenzurarea, frustarea au avut drept efect 
sporirea capacității de cunoaştere, 
înverşunarea de a publica, în ciuda 
interdicției, de-a afla, în ciuda cenzurii, 
dea serealiza, în ciuda tuturor opreliştilor, 
absența acestor obstacole şi exaltarea 
euforică a propriei excelențe duc la 
sterilitate. E un principiu psihologic 
elementar. 

N-am vrea să se creadă că am fi 
comis vreo profeție. Observam doar, fără 
bucurie, toate acestea, în scris. lar 
confirmarea riguroasă a celor susținute 
cu puțin timp în urmă a venit mai repede 
decât ne aşteptam. 

Un recent interviu pe care d-l 
Andrei Pleşu îl dă suplimentului “A Ifa şi 
Omega” (18 august a.c.) este tocmai 
confirmarea celor de mai sus. 

Mai întâi, intervievatul se plânge 
de mulțimea slujbelor şi însărcinărilor pe 
care le are: | 

“Aceasta este a doua 
componentă a nelimpezimii mele, despre 
care vorbeam. Nu reuşesc să-mi țin în 
mână ziua. E bine ca ziua omului să aibă 
o anumită monotonie, adică să nu fie o 
hărțuială perpetuă. Or, adevărul este că 
eu fac mai multe lucruri decât mă ţin 
curelele la ora asta. În permanență am cel 
puțin trei angajări constante: Colegiul 


PUNCTE CARDINALE 






ă 


«Noua Europă», «Dilema», cursul de la 
facultate.” 

Ordinea în care sunt enumerate 
aceste trei “angajări” spune multe despre 
prioritatea şi despre pricinile “hărțuielii 
perpetue” la care este supus d-l Pleşu... 

In al doilea rând, se plânge de 
mulțimea celorlalte solicitări, care 
alcătuiesc un alt nivel al “hărțuielii”; 

“In plus, solicitările civile, 
angajările în viața publică, politică sau 
nepolitică, dar, în orice caz, pe scenă, 
senzația că sunt multe de făcut, că trebuie 
să se pună pe picioare instituţii noi, relaţii 
umane, publicaţii ş.a.m.d., mi-au dat un 
fel de ze/ paşoptist pentru care s-ar putea 
să nici nu am destulă energie şi pentru 
care nici condițiile exterioare s-ar putea 
să nu [ie foarte potrivite.” 

In al treilea rând, se plânge de 
mulțimea solicitărilor mediatice: 

“Dar la astea se adaugă interviuri, 
solicitări publice, emisiuni de radio, de 
TE VaAPe.i 

In al patrulea rând, intervievatul 
se plânge de absența timpului pentru a-şi 
scrie cărțile, pentru a intra în firescul 
“aşezărilor” profesionale în care se afla 
înainte de '89, perioadă în care omul, 
profesorul şi gânditorul Andrei Pleşu a 
acumulat, în condiţii de dictatură, tot ce 
consumă acum, în condiţii de “libertate”: 

“Toate acestea laolaltă fac ca, de 
cel puţin cinci ani (de fapt situaţia este 
mai veche, dar s-a înrăutățit după '89), eu 
să amo viață risipită. Mă simt «avariat» 
de această viaţă, mă simi în pericol. Risc 
să devin o flaşnetă publică, un tip care 


răspunde la întrebări despre etică, religie, 
politică, cultură, agricultură, viaţă 


conjugală, ki/sch, mă rog, despre orice, 
fără să mai am timp să mai reflectez. 
Trăiesc dinprisosuri, nu mai am senzaţia 
că acumulez destul şi asta, cu vârsta, 
pune şi alte probleme, de rezistență pur şi 
simplu.(...). E poate o închipuire a noastră 
aceea că e cazul să ne apucăm de mai 
multe lucruri deodată. Şi, atunci, ajungem 
să stăm sub blestemul unei suspendări a 
«aşezărilon» profesionale fireşti, să ne 
asumăm, poate într-un mod vanitos, 


Octombrie '95 NR. 10/58 PAG. [| 


ĂRILOR FIREȘTI”, 


8 





programe ample, care duc, în mod 
inevitabil, /a risipire. Aşa am ajuns să 
(răiesc din acumulări mai vechi. Şi 
fiziologic trăiesc din acumulări, adică 
trag după mine urme de energie, nu mai 
simtcă PRODUC energie. Este una din 
dramele vieții noastre, unul din lucrurile 
care mă blochează. De aceea, uneori, 
ezit să mă mai angajez în teritorii noi, 
oricât de importante. Nu mai fac față.” 
(Toate sublinierile ne aparţin). 

Neliniştea şi risipirea aşezării 
intr-o altă ordine decât cea firească le-a 
simțit orice intelectual ispitit, dintr-o 
parte sau dintr-alta, de experimentele 
care alcătuiesc paradigma “schimbării”. 
Omul de rând nu poate fi supus unor 
asemenea ispitiri, pentru că el nu 
încearcă să schimbe firescul aşezărilor 
în care s-a născut şi în care se simte 
“acasă”. In vreme ce. intelectualul, 
crescut în ideologia masonică a 
progresului infinit, este, iată, o ființă 
“explodată”, cu centrul pretutindeni şi 
circumferința nicăieri, “avariată” de 
disconfortul rupturii de rădăcinile care- 
i hrăneau fiinţa, “risipită” în activități 
multiple, a căror sumă e zero. El însuşi 
are conştiinţa acută a dezordinii în care 
se află, a nefirescului aşezărilor în care 
subzistă, căutând cu înfrigurare căile 
“întoarcerii”. Nu putem decât admira 
echilibrul ultim şi seninătatea regăsită 
ale unui Al. "Paleologu care, 
sustrăgându-se “blestemului” aşezărilor 
nefireşti în care s-a aflat o vreme, a găsit 
chiar resurse să ironizeze trecutele sale 
rătăciri (“Mie, care am fost francmason, 
nu-mi şade bine să spun că masoneria ar 
fi unul dintre autorii acestei 
cnme..."etc.). 

Căciavem convingerea că orice 
“fiu risipitor” găseşte, în cele din urmă, 
căile întoarcerii, pustiit lăuntric şi 
“avariat”, dar recăpătându-şi calmul 
intrării în aşezămintele fireşti, câtă 
bucurie va aduce el celor care-l aşteaptă 
acasă! y 


DORA VRÂNCEANU 






(urmare din pag. 10) 


Palatul Elysce (Paris), acordându-i-se toate onorurile. În Spania, 
organizația bascilor, ETĂ, a plănuit trei asasinate în care 
obiectivul îl reprezenta regele Juan Carlos. În Japonia, secta 
AUM -"adevărul Suprem”- a gazat, în staţiile de metrou ale 
Tokio-ului, zeci de persoane. Atentate criminale au avut loc şi 
la Paris în această vară, responsabile făcându-se trupele de 
gherilă algeriene. Coreea de Nord comunistă este sprijinită 
financiar de două state capitaliste: Coreea de Sud şi Statele 
Unite. Naţionalistul basarabean Ilie Ilaşcu, portdrapelul 
românismului în Moldova de peste Prut, este deţinut în 
continuare de forțele ilegale transnistriene, cu toate sesizările 
făcute diverselor Organizaţii pentru Apărarea Drepturilor 
Omului, ca Amnesty International şi alte hgi “umanitare de 
ectoratul ONU. 

cd Am înca în fine, la problema iugoslavă. ae de 

i ani i ONU nu a înregistrat nici un progres real în 
E ace adiere a conflictului din fosta lugoslavie. Nu 
credem că exagerăm dacă vom spune căacest spaţiu reprezintă 
astăzi temelia penitenței acestei Terre. În această zonă a 
Balcanilor s-au derulat în acest an acțiuni de o maximă 
gravitate, datorate în primul rând bâlbâielilor Grupului de 
Contact (SUA, Rusia, Franţa, Germania, M.Britanie) şi 
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Creionăm doar o palidă frescă 
a celor întâmplate. În luna mai, moare ucis ministrul de extene 
bosniac Irfan Lubiankici. În aceeaşi lună, sârbii bosniaci 
umilesc “căştile albastre”, ei deţinând peste 270 de soldaţi 
ONU, în special francezi. Oficialii americani etichetează 
acțiunea drept “inumană şi necivilizată”! Replica francezilor 


nu se lasă așteptată. În 4 august, croaţi atacă fulgerător Krajina 


şi o ocupă. Singura reacție ONU la războiul declanşat de 
Zagreb este o edulcorantă cerere de “respectare â Drepturilor 
Omului”. Germania emite şi ea un comunicat în acelaşi stil 


formalist. Are loc cel mai mare exod postbelic, un adevărat 
carei de purificare etnică: peste 200.000 de persoane, etnici 
sârbi părăsesc regiunea Krajina din cauza prigoanei croate. 
Sute de sinucideri. Ungaria masează efective militare la granița 
sa cu Croaţia. Influenţa Rusiei în spațiul ex-iugoslav creşte prin 
intermedierea de către Boris Elţin a negocierilor de pace. Alia 
Izetbegovici boicotează întâlnirea de la Moscova, sub presiunea 
americanilor, care nu-şi doresc o Bosnie împărțită de croaţi şi 
sârbi. La finele lunii august tensiunea atinsese punctul maxim, 
implicat fiind în dezbateri şi ministrul român de externe, 


Studiu analitic asupra 
conceptului de | 


TOLERANȚĂ 


di. T. Meleşcanu. Poziţia României se apropie sensibil de cea 
a Rusie! în problema ridicării embargoului asupra Serbiei. Nici 
Grecia, membră NATO, nu este pe aceleaşi poziţii cu Statele 
Unite. Toate planurile de pace au eşuat lamentabil, rând pe 
rând. Pe 30 august, NATO declanşează cea mai amplă operațiune 
militară de la înfiinţarea sa, atacând violent pozițiile sârbeşti din 
jurul localităților Pale şi Sarajevo. Soluţia bombardamentelor 
e doar provizorie. Focarul rămâne şi tensiunea continuă să 
crească. 

De parcă tocmai asta ar fi lipsit unei lumi îndoliate, 
anul acesta a fost şi un an al ceremoniilor. S-a aniversat de către 
unii (Şi s-a comemorat de către alții) sfârşitul marii conflagrații 
mondiale. La Londra sau Moscova, numai zâmbete, strângeri 
de mână, cordialități, P/izz-uri fotografice şi camere video, 


toasturi senine în decoruri opulente.O Singură voce curajoasă, 
cea a lui Lech Walesa, a îndrăznit să amintească lumii (şi 
Occidentului, în particular) că 9 mai 1945 a însemnat începutul 
unui cataclism pan-național pentru mai bine de 130 milioane 
de suflete, pentru cultura şi tradițiile unor țări care mai 
respirau acum 50 de ani aerul curat al creştinătăţii. În rest, 
discursuri histnonice ale unortot mai nevertebrate personalități, 
ce-şi trăiesc inconştient şi comod bovarismul. A vorbi în 
numele dreptății, frăţiei şi egalităţii cu mâinile mânjite de 
sânge nevinovat reprezintă astăzi examenul de trecere în elita 
apostolilor ipocriziei, neruşinării şi mârşăviei conştiente. La 
Hiroshima şi Nagasaki praful bombei atomice încă nu s-a 
risipit, în Rusia, Polonia, România, Ungaria şi Bulgaria mai 
sunt zeci de gropi comune necunoscute, la Dresda se mai văd 
ruinele unui bombardament inutil, dar criminal (peste 300.000 
de persoane ucise, deşi soarta războiului era pecetluită), iar în 
toate țările Europei de Est mai sunt “nconştienți” care cer 
îndârjit un Proces al Comunismului... Ei exprimă de fapt lupta 
inegală cu amnezia paralizantă şi “tolerantă”, cu discursul de 
lemn ambalat în terminologie “europeană” Şi botezat în duh 
masonic. 

Acestea au fost efectele demagogicei propagandei 
mondiale asupra toleranţei. Anul viitor vom beneficia deo altă 
propagandă, din acelaşi registru, căci Consiliul Europei va 
finanța un program PHARE “de luptă împotriva oricăror 
forme de intoleranță şi discriminare a minorităților religioase 
din Bulgaria, România şi Albania.” Ochiul atent a sesizat, cu 
siguranță, paradoxul: pe de o parte se subminează instituția 
Bisericii, se doreşte apariţia unui stat musulman fundamentalist 
în Europa, se loveşte fățiş în lisus Hristos, iar pe de altă parte 
se trâmbiţează frenetic valori pe care doar EI le exprimă şi le 
garantează plenitudinar; iubirea, pacea, frățietatea. Hotărât 
“dilematică” problema aceasta: îţi amputezi picioarele şi apoi 
cauţi disperat o proteză de lemn... 








PAG. 12 NR. 10/58 Octombrie '95 


PUNCTE CARDINALE 


LUMEA ARADA 


adevar si prejudecată 


” 





CPE 5: 


cdi ara 2 3 tote 3 pă 
DTZ 2 i | dinastiei 


i. 4 ş 
„re Za 
Ş. . 
Ş INELE TREE 
Ti DT pi 


IVI Di es 


Y Si 
în E 


Vedere din Algerul contemporan 


Statul cu denumirea oficială Republica 
Algeriană Democratică şi Populară este aşezat, atât 
geografic. cât şi cultural. în inima Maghrebului. Cu o 
suprafață de 2381741 kmp şi o intindere a țărmului la 
Marea Mediterană de | 100 km, Algeria este, ca mărime, 
cel de al doilea stat african. La Est se învecinează cu 
Tunisia şi Libia, la Sud cu Nigeria, Mali şi Mauritania, 
iar la Vest cu Marocul. Teritoriul Algeriei este 
compartimentat natural de lanțul Munţilor Atlas, care 
străbate țara de la Vest la Est, paralel cu țărmul Mării 
Mediterane. Regiunea de la Nord de munți este zona 
fertilă a țării, locuită de 95% din totalul populației, în 
timp ce la Sud de Munţii Atlas se întinde Deşertul 
Sahara, presărat ici şi colo cu oaze printre dunele de 
nisip, platoul Tademait şi Munţii Hoggar. Nordul țării 
se bucură de binefacerile climei mediteranene, pe când 
în Sud domneşte climatul arid saharian. 

Populaţia Algeriei număra, în anul 1991, 25,7 
milioane de locuitori. Rata ridicată a natalității face ca 
populația Algeriei să crească într-un ritm impresionant, 
mai mult de jumătate din totalul locuitorilor fiind sub 
vârsta de 20 de ani. Sub aspect etnic, 70% din populaţia 
țării sunt arabi, cei mai mulți stabiliți în Nord, iar 30% 
berberi. Berberii, de fapt populația băştinaşă a regiunii, 
s-au retras, după cucerirea arabă, în Sud, păstrându-şi 
nealterate obiceiurile şi dialectele: Kabilii şi Chaouia 
în Masivul Aures, Tuaregii în Munţii Hoggar şi 
Mozabiţii în oazele din Sahara Centrală. 

TR 

În antichitate, în regiunea de coastă a actualei 
Algerii s-au stabilit colonişti fenicieni şi cartaginezi 
care au pus bazele unor puternice centre comerciale. In 
jurul anului 200î.d.Chr., Masinissa, conducătorul unui 
trib numid (numizii fiind strămoşii berberilor de astăzi), 
reuşeşte, cu ajutorul Romei, să unească toate triburile 
numide, întemeind un regat puternic care se întindea 
până la hotarele Egiptului. Conflictul său cu Cartagina 
a constituit pretextul pentru izbucnirea celui de-al 
treilea război punic, încheiat cu distrugerea Cartaginei 
de către Scipio Africanul. Slăbit de disputele tribale 
interne, regatul numid va fi cucerit, pe etape, de romani. 
În anul 105 î.d.Chr, are loc înfrângerea lui Jugurtha de 
către Marius, iar în anul 46, în urma înfrângerii lui Juba 
de către Cezar, regatul numid devine provincie romană, 
cu denumirea de Africa Nova. 

În secolele II şi III d.Chr. are loc un proces 
masiv de încreştinare a colonilor romani din provincia 
Numidia, aşa cum a fost denumit teritoriul actualei 
Algerii de către Septimius Sever. În secolul V are loc 
cucerirea Nordului A fricii de vandali, recucerit ulterior 


Situaţia actuală din lumea arabă (8) 








Gabriel 
CONSTANTINESCU 





de generalul Belizarie pentru Bizanţ 
(533). In perioada 647-682, regiunea 
este cucerită de arabi, cucerirea fiind 
urmată de un proces rapid de 
islamizare a populaţiei berbere. 

Slăbirea conducerii centrale 
a califatului va avea drept urmare o 
lungă perioadă de instabilitate în 
provinoiile din Nordul Africii. Situaţia 
se va restabili, în sec. X, odată cu 
instaurarea la conducerea regiunii a 
Fatimizilor. După 
strămutarea acestora în Egipt, regiunea 
va fi guvernată de dinastiile berbere, 
Zirizii, Almoravizii, Almohazii şi 
Abdalavizii. Ultimii vor guverna între 
anii 1235-1550, având capitala la 
Tlemcen, din care au reuşit să facă un 
strălucit centru de cultură. 

După ocuparea Granadei, ultimul centru de 
rezistență maur de pe teriroriul Peninsulei Iberice, Spania 
cucereşte principale porturi din Nordul Africii. O cucerire 
de scurtă durată. La chemarea populaţiei musulmane, 
corsarul turc Khair al-Din, supranumit Barbarossa, îi 
izgoneşte pe spanioli şi pune Algerul sub suzeranitate 
otomană. Incepând cu sec. XII, oraşul devine capitala 
unui stat, de facto independent, condus de un bei. 

In anul 1827, folosind ca pretext insultarea 
unui reprezentant diplomatic, guvernul de la Paris ordonă 
cucerirea Algeriei. Armatele franceze însărcinate cu 
această misiune întâmpină însă o rezistenţă îndârjită din 
partea triburilor berbere conduse de emirul Abd el- 
Kader. După lupte grele, despre o pacificare a Algeriei 
se poate vorbi abia în 1870. 

Cu privire la statutul noului teritoriu cucerit, 
Franţa a fost pusă în faţa alternativei: regim militar de 
ocupaţie sau administraţie civilă. A triumfat ideea 
instalării unei administrații civile. Totodată, cu privire 
la viitorul politic al provinciei s-a pus problema dacă 
teritoriul algerian să fie “asocia” Franţei, rămânând un 
“regal arab”, sau dacă să fie “asimilat”. Cea de-a doua 
alternativă a avut câştig de cauză, astfel că, după 1870, 
Algeria a făcut obiectul unui masiv proces de colonizare 
cu locuitorii din metropolă. Ca urmare a acestei politici, 
în anul 1954 pe teritoriul algerian erau stabiliți 984.000 
de colonişti francezi, “pieds-noirs” (picioarele negre), 
denumire dată francezilor de origine europeană stabiliți 
în Algeria. 

Din păcate, aşa cum s-a dovedit ulterior, soluția 
“asimilării” Algeriei a fost o gravă etoare politică. 
Orbită de concepția imperială, concepție dominantă în 
orientarea politică a marilor puteri europene de la sfârşitul 
sec. XIX şi din prima jumătate a sec. XX, Franţa a vrut, 
“cuoricepref',sătransforme Algeria în teritoriu francez, 
uitând că pe lânpă cele câteva sute de mii de coloni veniți 
din metropolă, existau milioane de musulmani, care 
până mai deunăzi luptaseră pentru libertatea lor împotriva 
regimului colonial francez. 

” Incă de la începutul anilor "30, naționalismul şi 
reformismul musulman încep să se radicalizeze, proces 
care ia amploare în timpul celui de-al doilea război 
mondial. O primă manifestare în această direcţie are loc 
în anul 1945, în oraşul Constantine, unde populaţia se 
răzvrăteşte împotriva autorităților franceze. Dar 
adevărata rebeliune împotriva administraţiei franceze 
izbucneşte în anul 1954, în Kabilia şi în Aures, In acelaşi 
an, omul politic algerian Ben Bella întemeiază Frontul 
de Eliberare Naţională (FLN) şi Armata de Eliberare 
Naţională (ALN), În faţa insurecției algeriene, primul- 


ministru Pierre Mendes-France declara la 12 noiembri 





1954: “Să nu se aştepte de la noi nici o slăbiciune față 
de nesupunere, nici un compromis cu ea... 
Departamentele din Algeria fac parte din republică, 
sunt franceze de multă vreme; populaţia lor, care se 
bucură de cetățenie franceză, este reprezentată în 
Parlament şi a dat destule dovezi de ataşameni faţă de 
Franța pentru ca Franţa să nu lase ca unitatea ei să fie 
pusă în discuţie. Între ei şi metropolă nu poate fi 
concepută secesiunea...” 

Declaraţiile oamenilor politici care se succed 
la conducerea Franţei după izbucnirea “războiului din 
Algeria” şi nici represiunea brutală a paraşutiştilor 
conduşi de generalii Salan şi Massu nu reuşesc însă să 
restabilească ordinea. Pentru rezolvarea situației se 
impunea o soluție politică şi cel care are meritul de a fi 
ales această cale a fost Generalul Charles de Gaulle. 
Ales Preşedinte al Franţei la 8 ianuarie 1959, el proclamă 
dreptul algerienilor la autodeterminare şi inițiază 
tratative în acest sens cu conducerea Frontului de 
Eliberare Naţională. În urma acestor tratative, prin 
acordul semnat la Evian, la 3 Iulie 1962, Algeria devine 
stat independent. Se punea astfel capăt unui sângeros 
război de eliberare națională, care a făcut nenumărate 
victime atât în rândul francezilor, dar mai ales în rândul 
algerienilor. 

Odată cu dobândirea independenţei, Ahmed 
Ben Bella devine preşedintele țării. El declară Frontul 
de Eliberare Naţională “partid unic” şi orientează 
Algeria pe făgaşul unei politici antiimperialiste şi a 
unor reforme cu caracter socialist. In anul 1965, în 
urma unor dispute interne în cadrul FLN-ului, Ben 
Bella este înlocuit la conducerea Algeriei de colonelul 
Houari Boumedienne. Noul preşedinte va continua 
linia socializantă a predecesorului său, dar va scoate 
țara din orbita Uniunii Sovietice, promovând o politică 
de nealiniere. În anul 1975, Preşedintele Franței, Giscard 
d'Estaing, întreprinde o vizită cu caracter istoric la 
Alger, marcând prin aceasta împăcarea dintre cele 
două țări şi popoare. 

După moartea lui Houari Boumedienne, 
survenită în anul 1978, conducerea armatei şi a FNL- 
ului încredințează conducerea ţării colonelului 
Bendjedid Chadli. măsură confirmată prin alegerile 
din 1979. In timpul mandatului său, pe scena politică 
algeriană se afirmă, puternic, o nouă orientare: 
“fundamentalismul islamic”. Constituit în organizație 
politico-religioasă - “Frontul Islamic de Salvare” 
(FIS) - fundamentalismul islamic declanşează o serie 
de acte teroriste cu scopul de a răsturna guvernul şi a 
transformat Algeria într-un stat guvernat în exclusivitate 
de preceptele islamice. În fața acestei situații, în 1988, 
Chadli lansează un program de reforme politice şi 
economice, iar în anul următor este proclamată o-nouă 
Constituţie, prin care FLN-ul pierde statutul de partid 
unic. Astfel, Frontul Islamic de Salvare devine partid 
legal de opoziție şi obține importante succese în primul 
tur al alegerilor legislative din decembrie 1991. 
Confruntat cu această situație, în ianuarie 1992, Chadli 
demisionează. Procesul electoral este suspendat şi 
conducerea țării este preluată de un “Înalt Comitet de 
Stat”, prezidat de Mohamed Boudiaef. O lună mai 
târziu este decretată “starea de urgență” şi Frontul 
Islamic de Salvare este dizolvat. Ca răspuns la aceste 
măsuri, FIS-ul reia acțiunile teroriste şi în iunie 
Mohamed Boudiaef este asasinat, locul lui în fruntea 
statului fiind luat de Ali Kafi. 

De la această dată se poate vorbi despre un 
adevărat război civil în Algeria. În octombrie 1992, Ali 
Kafi semnează noile “legi antiteroriste” şi extinde 
puterile excepționale acordate poliției. În Alger şi în 
încă 6 districte este decretată interdicția de circulație 
pe timpul nopții. La 8 ianuarie 1993, tribunalul militar 
din Bechar rosteşte 19 condamnări la moarte prin 
spânzurătoare împotriva unor militanți fundamentalişti. 
Este începutul unui lanț neîntrerupt de acte teroriste 
săvârşite de fundamentaliştii islamici şi de acțiuni de 
represiune din partea autorităților. 

Până la sfârşitul anului 1994, datele statistice 
consemnau peste 1900 de victime din rândul 
fundamentaliştilor islamici şi al adversarilor lor, oameni 
politici, intelectuali cu vederi democratice, preoți şi 
călugărițe catolice, precum şi din rândul membrilor 
forțelor de securitate care încearcă să stăvilească valul 
de acțiuni teroriste. Rezultatele sunt însă departe de a 

fi încurajatoare. Amploarea acțiunilor teroriste este în 
creştere şi, mai recent, ele se extind şi pe teritoriul 
Franței. Ultimele atentate de la Paris dovedesc acest 
lucru. Semn că suntem încă departe de o reconciliere 
reală între popoarele oprimate şi asupritorii lor din 


timpurile de glorie ale colonialismului, 
(va urma) 










E 









mi 4 


















n urmă cu un an, publicam în “Puncte Cardinale” (Nr. 11/47, noiembrie 
1994, pp. 12-13)un documentar (expediat de la Londra pe adresa Redacţiei noastre) 
cu privire la mişcarea internaţională -dar cu centrul în Anglia - The Third Position 
(“Poziţia a Treia”). Documentarul, pe care l-am tradus în româneşte, cuprindea 
“Scopurile” şi “Declaraţia de principii” ale respectivei mișcări naţionaliste de 
dreapta. Acestea erau însoţite de o listă bibliografică de “7 cărţi recomandate 
militantului naționalist serios” (în fruntea listei figurând Pentru legionari de 
Corneliu Z. Codreanu). Aşadar, o încercare (utopică?) de concertare a naţionalismelor 
creştine. Unii au primit “mesajul” cu entuziasm, alții cu suspiciune, alții cu 
indiferență. Există încă la noi o mentalitate “provincială”, sănătoasă în unele 
privințe, dar dăunătoare în multe altele... O 

ntre timp ne-a parvenit și broşura intitulată The Political Soldier - A 
Statement, semnată: Derek Holland. Broşura - a cărei copertă o reproducem aici - 
a apărut în 1984 şi a fost reeditată în 1994, în limba engleză, la Londra (“Printed and 
published by the International Third Position”). O punem - în traducere- la dispoziția 
cititorilor noştri. Publicarea ei se va face eșalonat, începând din Numărul de faţă. Nu 
excludem nici editarea ei ca atare, într-un viitor apropiat (broşura a mai fost tradusă 





PUNCTE CARDINALE 


LVICG VUZILIU 1lILUI|llidl 


SOLDATUL POLITIC 








Soldatul Politic 


- O declaraţie de credinţă - 
O nouă prefață 


A trecut mai mult de un deceniu de 
când Soldatul Politic - O declaraţie de 
credinţă a văzut lumina tiparului, iar 
camarazii noştri apropiaţi nutresc 
convingerea că această nouă ediţie merită o 
nouă prefață şi o nouă copertă deopotrivă. 
Aşa să fie deci. 

Succesul, mai mult sau mai puțin 
instantaneu, al.So/datului Politic în cercunle 
naționaliste din Anglia a continuat, spre 
surpriza autorului, până în ziua de astăzi, 
demonstrând existenţa unei a treia generații 
de adepţi ai celei de a Treia Poziţii. Acest 
succes a depăşit frontierele Angliei, 
pătrunzând până în acele țări în care forțele 
Naţionalismului Revoluționar au prevăzut 
necesitatea acestei concepții tradiționale 
despre viață şi luptă; 1994 va fi martorul 
răspândirii acestor idei atât în Franţa, cât şi 
în Lituania (Cu atât mai salutară în contextul 
transformărilor din Europa de Est), dar şi al 
succesului ediţiei poloneze a lucrării, 
publicate la Varşovia, în 1993, 

Textul acestei reeditări nu a fost 
modificat în nici un fel. Am fost tentaţi, este 
adevărat, să-l adaptăm, pe alocuri, la 
timpurile de astăzi; dar, reflectând mai bine, 
am ajuns la concluzia că o asemenea 
modificare ar afecta doar detaliile: inflația 
ar putea fi mai scăzută sau mărită, şomajul 
în creştere sau în scădere, partidele 
guvernamentale altele. Însă nici unul dintre 
aceste detalii nu schimbă în vreun fel 
important mesajul esențial al Soldatului 
Politic: că lucrul de care este nevoie mai 
presus de orice este o transformare 
fundamentală a atitudinii faţă de luptă, viață 
şi destin; că nu poate fi, şi nici nu va fi, o 
schimbare serioasă în direcția comună pe 
care au pornit țările Europei, până ce nu va 
apărea Omul Nou, asemenea unui gigant la 
orizont, capabil să modeleze şi să fie 
inspiratorul unei Noi Ordini Sociale, 
construite nu în funcţie de indicaţiile unui 
manifest politic abstract, ci în funcţie de 
principiile obiectiv adevărate ale unui crez, 


şi editată în alte țări, inclusiv fost comuniste, ca Polonia şi Lituania). Menţionăm că, 
broşura se încheie cu portretul lui Corneliu Z. Codreanu şi cu reproducerea 
Jurământului legionar instituit în memoria martirilor Moţa şi Marin. Referinţe la 
“geniul lui Corneliu Codreanu” se fac şi în textul lucrării. 
Aprecierile şi comentariile le lăsăm în seama cititorilor. € 





p 


ss 
Redacţia 


Şi trăind după legea etemă a lui Dumnezeu. 
Fără această credință fermă în cauza noastră 
absolută, imuabilă, atemporală, suntem mereu 
în pericol de a fi trădați: trădaţi de trepăduşii 
partidelor; trădaţi de cei preocupaţi de 
“imaginea mediatizată”; trădaţi de cei vrăjiți 
de înşelătoriile şi falsitatea democraţiei 
liberale. 

Omul Nou, prin urmare, nu este 
doar un obstacol în calea trădării, ci este, de 
fapt, unica alternativă a unei trădări sigure. 
Omul Nou este investitorul Noii Ordini 
Sociale, însă apariţia sa în această epocă a 
istoriei noastre nu este nicidecum o concluzie 
obligatorie. Prea mulți cred, pe nedrept, că 
pot să adere public la valorile noastre, ducând 
însă o viață deşănțată; nu ne referim aici la 
tendința noastră de a păcătui, ci mai degrabă 
la refuzul de a admite existența păcatului în 
viața noastră şi de a încerca să-l învingem 
printr-un efort dureros, de-a lungul întregii 
vieți. În lipsa acestei conştientizări a păcatului 
şi în contradicţia care există prea des între 
credințele noastre publice şi acțiunile 
particulare, vom lua calea ipocriziei, care 
duce inevitabil la trădare şi înşelătorie. Omul 
Nou este, prin urmare, în mod necesar, un om 
moral, căci numai aşa poate avea acea pace 
interioară profundă şi acea încredere care îi 
permit să lupte împotriva întregii lumi, 
împotriva puterilor şi dominaţiei acestora, 
fără teamă de moarte. 

Au spus unii că „Soldatul Politic 
pare să pretindă crearea Sfântului Războinic. 
ŞI aşa este. Nu vedem nici o problemă aici. 
Nimeni nu se îndoieşte că e nevoie de un efort 
şi o forță de a se dedica imense pentr, a 
împlini această credință, însă este un ţel spre 
care merită să ne îndreptăm, căci un Sfânt 
caută scopuri ce sunt Bune şi Adevărate, şi se 
foloseşte de mijloace ce sunt Pure şi 
Admirabile. Care este militantul politic care 
nu caută Binele și Adevărul, Puritatea şi 
Admirabilul? Unii au remarcat că “politica 
este prea murdară” pentru ca aceste deziderate 
să poată fi îndeplinite. Chiar dacă recunoaştem 
că viața politică a devenit urâtă într-o măsură 
înspăimântătoare, în lumea noastră modernă, 
rămâne totuși adevărat că dacă nu ne îndreptăm 
spre Bine şi Adevăr, spre Puritate şi Admirabil, 
vom sfârşi inevitabil în mocirla politică ce 
sufocă moștenirea noastră europeană. Cine 





La 


= 
| _ „ n 5 4 
Sc A DĂ 5 4 
= : IX - IP Tei mt: i Pi 
. . „e d i LA 
Î 2 DR E Ai 
E - = ya 


poate să dea crezare sau să-i urmeze în credința 
lor pe politicienii care mint, înşală sau fură; pe 
politicienii care îşi mint soțiile, prietenele şi 
camarazii; pe politicienii ale căror scopuri 
variază în funcție de ambiția, oportunismul şi 
lăcomia lor? Omul Nou trebuie, prin urmare, 
să strălucească precum o rază de foc în bezna 
infinită; prin ceea ce spune, prin ceea ce face 
ŞI prin felul în care acționează. 

Nicăieri nevoia de claritate a 
gândului şi faptei nu este mai mare decât în 
felul în care ne exprimăm crezul. Prima ediţie 
a Soldatului Politic a fost publicată sub 
auspiciile Frontului Naţional, o grupare pe 
care autorul a părăsit-o cu ani în urmă şi care 
a dispărut din peisajul politic al țării noastre. 
Deo gratias. A dispărut fiindcăa făcut confuzie 
între /dee şi Vehicul. Ideea este spirituală, de 
esenţă divină, în timp ce Vehiculul este un 
produs al omului, cu o putere mai slabă sau 
mai- puternică în a exprima Şi implementa 
Ideea. Ideearămâne pură, chiar dacă Vehiculul 
a devenit corupt, a putrezit. Adevărul rămâne 
pururi adevăr, chiar şi într-o lume de 
mincinoşi. Vehiculul există doar pentru a 
servi Ideea; odată ce a încetat să mai facă asta, 
trebuie să fie desființat, de dragul Ideii. 

În cele din urmă, să luăm în 
considerare faptul că lumea s-a schimbat 
dramatic în ultimii zece ani. Vechea Uniune 
Sovietică aparenta murit; euthanasia, dorinţa 
de a ucide, legal, bătrânii, se îndreaptă spre 
victorie într-un număr de parlamente naţionale 


europene; SIDA loveşte perverşii, pe întreg 


cuprinsul lumii, ca o răzbunare a Ordinii 
Morale prea îndelung batjocorite şi ignorate; 
mişcarea New Age încearcă să umple un vid 
spiritual generalizat cu o filozofie de “hocus 
pocus”, care de fapt nu e altceva decât 
Satanism şi Vrăjitorie (deghizate în nou şi 
atractiv mod de viaţă). Da, lumeas-a schimbat 
ŞI se va schimba în continuare în rău. Devine, 
pe zi ce trece, tot mai inacceptabilă şi 
insuportabilă. 

Acest proces de dezintegrare şi 
decadență a făcut ca Soldatul Politic să fie 
mai necesar decât oricând. Adevărul şi 
Dreptele Valori nu numai că dispar din vedere, 
dar devin tot mai incomprehensibile pentru 
un număr crescând de oameni - consecință 
inevitabilă a unei lumi infestate de otrava 
liberalismului de orice fel. Dacă Soldatul 
Politic nu se ridică şi nu proclamă Adevărul, 
dacă nu ne arată Dreptele Valori - cine 
altcineva o va face? Care va fi viitorul 
familiilor, al naţiunilor şi culturilor noastre? 

Lovindu-se în toate părțile de 
nedreptate şi exploatare, omul obişnuit 
mormăle: “Ce poţi face?”. Răspunsul este 
izbitor de simplu: LUPTA, LUPTA şi LARĂŞI 
LUPTA! Puneţi capăt laşității şi lipsei de 
integritate a timpului nostru. Desfăşuraţi 
drapelele Adevărului, Eroismului şi 
Sacrificiului, Deveniţi Războinicii şi Sfinţii 
care odinioară au făcut ca acestă țară să fie 
demnă de dragoste şi respect. Trăieşte-ţi viața 
măreț. Pomeşte Războiul Sfânt ce ne curăţă 
sufletul şi ne purifică mintea; şi alungă pentru 
totdeauna trădătorii şi laşii din mijlocul nostru! 
Luptaţi cu curaj, cu o hotărâre de granit şi cu 
inima senină, până la Triumful Desăvârşit! 


Derek Holland 
Londra, 1994. 


Octombrie '95 NR. 10/58 PAG. 13 





THE 
POLITICAL SOLDIER. 





A STATEMENT. 


Soldatul Politic 


Conţinut: 


Partea întâi: Situaţia contemporană 

Partea a doua: Necesitatea existenţei 
Soldatului Politic 

Partea a treia: Calea spre Soldatul Politic 


Introducere 

Această broşură a fost scrisă cu 
intenția exprimată de a fi îndemn la acţiune. 
Acțiune eroică, vitală. Nu este un manual 
din care să se citeze ca din Sfânta Scriptură, 
ci o declarație personală a unor principii 
care ne susțin credința şi filozofia de viață. 

Nu ridică pretenţia de a fi 
onginală, ci este rezultatul unor lecturi 
cuprinzătoare. Datorez recunoştinţă tuturor 
maeştrilor de la care am învăţat, dar mai cu 
seamă lui G.K. Chesterton, ale cărui spirit 
şi putere de percepţie mi-au fost o 
necontenită sursă de plăcere şi inspiraţie. 

În anumite părți ale acestei scurte 
lucrări, stilul este poate puţin pasional. Nu 
regret. Ţara mea este acum măcelărită: nu 
pot privi acest spectacol fără să simt 
compasiune față de ea şi mânie împotriva 
călăilor ei. Căci prea mult timp, poporul 
nostru a fost intimidat de calculele reci ale 
riglei şi calculatorului; a sosit timpul ca 
Poetul şi Muzicianul să ne aducă darurile 
ce vor garanta triumful desăvârşit. 

În cele din urmă, mă grăbesc să 
adaug, mai ales pentru cei care mă cunosc 
personal, că nu mă prezint pe mine însumi 
ca pe un model pentru Soldatul Politic, 
conştient fiind că slăbiciunea îmi depăşeşte 
cu mult virtuțile. Nu fac decât să mă zbat pe 
calea spre Soldatul Politic şi să îi invit pe 
toți adevărații patrioți să facă la fel. 

Derek Holland 
Huntington, 1984 
(va urma) 














i ai li 


| 
i 
ă 
«a! 
| 
i 


E 
| 
4 
Ş 
Ta 
ş 











Unul dintre handicapurile culturii 
româneşti actuale este şi lipsa unor banale, 
dar indispensabile “instrumente de lucru”: 
dicționare şi enciclopedii generale sau 
tematice, istorii, antologii, monografii 
bibliografice etc. De aceea, once pas spre 
umplerea acestui gol trebuie salutat ca un 
veritabil act de cultură națională. În lipsa 
posibilităților de realizare a unei lucrări 
actuale echivalente calitativ, găsim binevenită 
reeditarea (într-o ediţie revizuită şi adăugită 
de un colectiv alcătuit din Alexandru 
Dobrescu, loan Oprea, Carmen-Gabriela 
Pamfil, Rodica Radu şi Victoria Zăstroiu) a 
Dicţionarului universal al limbii române 
alcătuit pe vremuri de marele lingvist şi 
folclorist Lazăr Şăineanu (1859-1934; din 
1900 stabilit în Franţa). Lazăr Şăineanu ( din 
a cărui operă mai menționăm monumentala 
lucrare despre Basmele române şi excelenta 
Încercare asupra semasiologiei limbii 


române, ambele nedepăşite până azi) a fost, . 


alături de contemporanii săi M. Gaster şi H. 
Tiktin, unul dintre cei mai prestanți şi mai 
oneşti cărturari români de origine evreiască. 
Dicţionarul... său, în multe privinţe superior 
Dicţionarului explicativ al limbii române 
sau altor lucrări lexicografice apărute în 
comunism (mai ales ca mod de concepţie, 
material lingvistic ilustrativ şi pertinență a 
etimologiilor), s-a tipărit mai întâi în 1896, 
cunoscând zece ediții (mereu îmbunătățite) 
până în 1947,când a apărut “ediţia definitivă” 
îngrijită de Const. Şăineanu. Cea din 1995 
este a unsprezecea; din ea au apărut 
deocamdată doar primele două volume: 
Enciclopedie şi Vocabular general (A - D). 
Condiţiile “materiale” ale ediţiei (scoase de 
Mydo Center, cu sprijinul Fundaţiei Soros) 
sunt deosebite, dar şi prețul în consecință: 20 
000 şi 21 000 lei. 
Deosebit de util tineretului studios, 
dar şi cercetătorilor, este şi Dicţionarul presei 
româneşti (1731-1918) alcătuit cu deosebit 
profesionalism de Georgeta şi Nicolin 
Răduică (Editura Științifică, Bucureşti, 1995, 
560 p., 16 000 lei), “prima lucrare de acest 
gen în cultura noastră”. Materia propriu-zisă 
(circa 8000 de titluri, însumând peste 7500 
de publicaţii periodice “scoase de românii 
de pretutindeni”) este urmată de un indice 
onomastic, unul geografic şi unul cronologic, 
de o bibliografie selectivă (cea in extenso 
aflându-se în corpul Dicționarului) şi de mai 
multe rezumate în limbi străine, toate acestea 
asigurând perfecta funcționalitate a lucrării. 
“Dicţionarul - faţă de publicistica fondată, 
în 1829, de lon Heliade-Rădulescu (Ţara 
Românească) şi Gh. Asachi (Moldovâ) - 
fixează începuturile presei româneşti cu o 
sută de ani mai devreme, prin consemnarea 
celui dintâi Calendar în limbaromână, tipărit 
în Şcheii Brașovului, la 1731, de către 
dascălul Petcu Șoanul”. lată deci că originile, 
absolute ale presei româneşti, contrar celor 
învățațe în şcoli, nu sunt doar cu mult mai 
vechi, dar se află în Transilvania, iar nu 
dincoace de munți. În aceeaşi provincie ” 
observă autorii " “care ne-a dat şi cea dintâi 
carte în limba română, Catehismul luteran 
(Sibiu, 1544)”. Din păcate, nu ni se spune 
nimic despre perspectivele unei continuări a 
lucrării, pentru perioada de după 1918, care 
ar prezenta un interes încă şi mai mare... 
Primul Dicționar biblic serios 
apărut în limba română (Editura ““Stephanus”, 
Bucureşti, 1995) poartă, din păcate, o pecete 
protestantă (editura respectivă s-a ilustrat 
până acum mai ales prin publicarea cărților 
pastorului Richard Wurmbrand). Încă o notă 
proastă pentru leneșa noastră ortodoxie... 
Soluţia aleasă de Editura “Stephanus” este 


PAG. 14 NR. 10/58 Octombrie '95 





destul de înțeleaptă: traducerea unei lucrări 
relativ recente şi solide, dintre numeroasele 
de care dispune Occidentul. S-a urmat ultima 
ediție (1992) a monumentalei lucrări colective 
Nouveau Dictionnaire Biblique Revise 
(Editions Emmais, Saint-Legier, Suisse), 
traducerea fiind semnată de d-l Constantin 
Moisa, care ni se recomandă şi drept “editor 
responsabil” al cărţii.(Citatele biblice 
urmează, fireşte, mai ales versiunea 


PUNCTE CARDINALE 





lui lona, Cartea lui Ruth, Cântareacântărilor 
- pe care d-l Creţia le retălmăceşte în 
româneşte, mai ales dintr-o fascinație estetică. 
Textul este “degrevat de întreg protocolul, 
inerent, al tradiției bisericeşti; un fex! de citit, 
liber, ca mare literatură” (sublimerile sunt 
ale traducătorului). Nu trebuie să surprindă, 
prin urmare, “unele diferenţe” (de lecțiune, 
dar şi de structură a textului) în raport cu 
versiunile biblice curente. De ce tocmai aceste 





n 


“protestantă” a lui D. Comilescu, fără a se 
rezuma totuşi la ea). Folosit cu atenţie, acest 
substanțial Dicţionar biblic este funcţional 
dincolo de orice granițe confesionale, iar 
seminariştii şi studenții noştri teologi ar face 
bine să şi-l procure, fără prejudecăţi, atâta 
vreme cât Biserica-mamă nu este în stare să 
le ofere, în limba română, ceva echivalent. 
Deocamdată n-a apărut decât volumul | (A - 
H), ce are 622 de pagini (în afara planşelor 
finale cu ilustraţii color) şi costă 22.000 lei. În 
total vor fi trei volume, însumând peste 2000 
de pagini, în condiții grafice remarcabile. 
++ 

Rămânând în sfera traducerilor şi 
studiilor biblice, să remarcăm şi două apariții 
recente de la Editura “Humanitas” (seria 
“Religie”). Tot sub formă de dicționar este 
organizată şi merituoasa lucrarea lui Fernand 
Comte (“Bordas”, Paris, 1992), Marile figuri 
ale Bibliei (tradusă acum în româneşte de 
d-na Mihaela Voicu). Este o bună carte de 
informare generală, referitoare atât la Vechiul 
cât şi la Noul Testament. Modul în care este 
concepută şi structurată aminteşte de o altă 
carte (preluată de la aceeași editură pariziană) 
care s-a bucurat de un cert succes la publicul 
larg din România; Maeștrii spirituali a lui J. 
Brosse (Editura “Albatros”, Bucureşti, 1992 
). Cei de la““Humanitas” ne-o prezintă astfel 
(parafrazând, în mare, scurta Introducere a 
autorului): “Marile figuri ale Bibliei oferă o 
serie de <<dosare>> despre principalele 
personaje ale Cărţii Sfinte, prezentându-ne 
modele de gândire, de acţiune, de comunicare, 
de viață. Umile sau măreţe, exemplare sau 
scandaloase, personajele descrise sunt toate 
remarcabile şi ieşite din comun (...) În plus, 
cartea de față este o utilă sursă de informaţii 
privind lucrările de artă occidentale inspirate 
din Biblie” (frumoasa copertă ne-o înfăţişează 
pe Maria Magdalena în viziunea lui Carlo 
Dolci, în interior, sunt specificate de fiecare 
dată operele de artă faimoase referitoare la 
personajele sau episoadele prezentate). Cartea 
- zice autorul - este o invitație culturală la 
cunoașterea“ preistoriei istoriei noastre” (p.5). 
O recomandăm mai ales tinerei generații. 

Cealaltă carte de la “Humanitas” pe 
care o avem în vedere este datorată d-lui Petru 
Creția, unul dintre cei mai distinși oameni de 
cultură români ai momentului. Este vorba d& 
cinci cărți biblice (prima şi ultima în versuri, 
iar celelalte în proză) - Cartea lui lov, 
Ecleziastul (respectăm grafia ediției), Cartea 


cinci cărți dintre cele 39 ale Vechiului 
Testament? Acestea, “prin adâncimea şi 
frumuseţea lor”, i-au fost clasicistului “mai 
aproape de suflet”. “Nefiind, din păcate, un 
cunoscător al ebraicei, m-am resemnat să 
traduc textul grecescal Septuagintei (secolele 
[II-I î. Cr.)... coroborându-l cu traducerile în 
latinăale Sfântului Ieronim din Vu/gata (390- 
405). Dar amândouă aceste tălmăciri, deşi 
făcute nemijlocit din ebraică, au destule 
greşeli, astfel că am apelat la îndreptările şi 
revizuirile adânc înnoitoare ale Bibliei de la 
Ierusalim (făcute pe baza Codexului de la 
Alep), acărei autoritate este greu de contestat” 
(pp. 5-6). O “Notă asupratextului”(pp.9-12) 
se încheie cu aceste precizări de principiu: “ 
Ca filolog am căutat să respect regulile 
meseriei mele, iar ca scriitor laic am căutat să 
respect legile, nu mai puţin severe, ale 
expresiei literare româneşti”. Versiunile sunt, 
fără îndoială, mai “poetice” decât cele 
obişnuite; ba starea lirică se extinde chiar şi 
asupra comentariilor care precedă fiecare 
text! Rafinaţii vor aprecia negreşit demersul 
d-lui Creția. Cei mai puțin rafinați se vor 
mulțumi, probabil, să ridice din umeri... Câte 
un exerciţiu de gratuitate nu strică totuşi, din 
când în când, nici unei culturi sărace ca a 
noastră... 
> +x* 

D-l Gheorghe Vlăduţescu, rezonabil 
profesor de filosofie chiar şi în vechiul regim, 
incontestabil om de carte, tot mai orientat, 
mai ales după 1990, spre “filosofia creştină“ 
(dintr-o perspectivă istoricizantă), semnează 
un volum interesant şi util, intitulat Filosofia 
primelor secole creştine (Editura 
Enciclopedică, col.“Biblioteca Enciclopedică 
de Filosofie”, Bucureşti, 1995, 188 p.). 
Autorul merge cam până la Sf. loan 
Damaschin (secolele VII-VIII), căutând să 
facă dreptate, în istoria gândirii creştine 
europene, apologeticii şi patristicii (ce au 
precedat magistral supralicitata scolastică a 
Apusului medieval târziu). Aceste prime 
secole creştine sunt definite ca “timp al 
nostalgiilor, al rupturilor, al așezărilor şi al 
nădejdilor” (p.12). Cartea are XV capitole şi 
se încheie cu o pledoarie “Pentru o «nouă 
istorie» a filosofiei”(pp. 178-182), întemeiată 
pe ceea ce autorul numeşte “faptul deschis”; 
noua perspectivă ar depăşi atât istoricismul 
cât şi antiistoricismul, istoria devenind “o 
continuă absorbţie a trecutului în prezent, din 
mişcarea firească a trecutului însuşi. Aceasta 








pentru că, deşi istoria ca reconstrucţie este 
dinspre prezent spre trecut, trecutul este 
acela care se integrează în prezent” (p. 182). 
O bună bibliografie, deopotrivă filosofică 
şi teologică, întregeşte incitantul volum. 
Tot d-l Gh. Vlăduţescu semnează 
şi o scurtă postfață la N. Bagdasar, V. 
Bogdan, C. Narly, Antologie filosofică 
Filosofi străini, lucrare reeditată în acest an, 
în condiţii destul de modeste, la o editură 
“Universal Dalsi” (7) din Bucureşti. Apărută 
iniţial în 1943, cartea a fost concepută ca un 
fel de istorie a filosofiei în texte, de la 
presocratici până la începutul secolului XX. 
Rămâne încă un bun ghid în filosofia 


universală, desigur pentru publicul mai larg. 
xrx 





Cu destulă întârziere s-a reeditat în 
româneşte şi faimoasa carte a lui Nikolai 
Berdiaev (1874-1948; din 1922 stabilit în 
Occident, întâi în Germania, apoi la Paris), 
Un nou Ev Mediu (Editura “Omniscop”, 
Craiova, 1995, 135 p.). Ediţia de față o 
reproduce pe cea din 1936, cu traducerea 
Mariei Vartic (în franceză, cartea - ce l-a 
consacrat pe Berdiaev pe plan european - 
apăruse în 1924). Ortografia vechii ediţii 
sibienea fostactualizată, iar înainteatextului 
tradus a fost aşezat un amplu şi cam 
“eliadizant” Studiu introductiv (“Dialectica 
sacrului ca teologie a istoriei”), semnat de 
d-l Sandu Frunză. “Deşi autorul nu foloseşte 
termenii de «sacru» şi «profan», el operează 
în chip teologic cu aceste conținuturi, fapt 
cene permite să vorbim de dialectica sacrului 
ca teologie a istoriei. Sugestia ne-a fost dată 
de filonul masiv pe care îl ocupă problema 
desacralizării şi resacralizării în creaţia lui 
Berdiaev” (p. 5). Studiul d-lui Frunză se 
încheie în registru metaforic: “Istoria este 
un permanent dans al flăcărilor de lumină şi 
de întuneric [flăcările de lumină” este 
uşor să ni le închipuim; mai greu ne este cu 
cele de...*“întuneric”!-n. n.]. Este nevoie de 
un Nou Ev Mediu din care omul spiritual să 
răsară, «răspândind lumina lui interioară în 
întregul univers»” (p. 22). Cartea lui 
Berdiaev - asemănătoare în multe privințe 
cu mai puțin creştina Criză a lumii moderne 
a lui Rene Guenon, datând cam din aceeaşi 
epocă - este structurată în patru capitole, cu 
titluri extrem de lămuritoare (“Sfârşitul 
Renaşterii”, “Noul Ev Mediu”, “Reflecţii 
asupra Revoluţiei ruse”, “Democraţia, 
socialismul şi teocrația”) şi cu accente de 
slavofilism mesianic, pe urmele lui 
Dostoievski şi Soloviov. Sunt de reținut mai 
ales critica  pseudo-umanismului 
renascentist şi post-renascentist, ca şi aspra 
Judecată creştină a democrației moderne, 
carea dus la catastrofala“*domniea spiritului 
individualist”. “Noul Ev Mediu” este 
nădejdea unei reîncreştinări a lumii: un fel 
de ““post-modernism” religios fără de care - 
vorba lui Malraux de mai târziu - lumea 
riscă să nu mai fie deloc. Care este, pe acest 
fond, semnificaţia experienţei ruseşti? 
“Poporul rus, în acord cu particularitățile 
spiritului său, s-a oferit ca jertfă unei 
experienţe pe care istoria nu o cunoscuse. El 
a demonstrat rezultatele liminare ale unor 
idei. Popor apocaliptic, el nu poate realiza o 
împărăție umanitară mijlocie; el nu poate 
realiza decât fraternitatea în Hristos sau 
tovărăşia în Antihrist. Dacă nu este 
fraternitate în Hristos, să domnească atunci 
tovărăşia în Antihrist! Poporul rus a pus 
această dilemă, cu o putere extraordinară, în 
faţa lumii întregi” (p. 134), Astăzi, după 
aproape trei sferturi de veac, e mai bine 
să-l ascultăm pe Soljeniţin... 

Răzvan CODRESCU 





PUNCTE CARDINALE 


Octombne '95 NR. 10/58 PAG. 15 


O CRUCE DE MARMURĂ 










În ziua de 8 septembrie, lângă Câmpina, la Mislea (unde pe locul 
fostei închisori politice de femei, funcționează astăzi un azil de bătrâni), 
s-a sfințit clopotnița Capelei ridicate în urmă cu un an (purtând hramul 
Naşterii Maicii Domnului) şi a fost refăcut acoperişul micului locaş de 
rugăciune. Slujba a fost oficiată de Prea Sinţitul Teodosie Snagoveanul, în 
prezenţa unei asistenţe alcătuite din foste deținute politice. Capela de la Mislea şi anexele ei au fost ridicate şi 
împodobite prin strădania unor doamne ale suferinței româneşti, dar şi cu contribuţia considerabilă a ierarhului şi 
scnitorului Bartolomeu Valeriu Anania. O mână de ajutor au dat - simbol al punţii creştine între generații - atât un 
grup de studenți bucureşteni cât şi un grup venerabil de foşti deţinuţi politici. Dumnezeu, care-i ştie pe fiecare după 


nume Şi Strădanie, să-i binecuvânteze pe toți şi să pomenească sufletele celor ce s-au jertfit la Mislea pentru Cruce 
şi Neam. 

















În ziua de 14 septembrie, la Aiud, a avut loc adunarea anuală a foştilor 
î |deţinuţi politici în jurul monumentului ridicat (începând din 1992) în 
memoria celor căzuţi în greaua temniță comunistă şi sfinţit anul trecut. Au 
fost prezente aproximativ 150 de persoane (mai puține decât ar fi fost de 
aşteptat). 

Ceremonia s-a oficiat în capela monumentului (ce s-a dovedit a avea o foarte bună acustică). Au luat 
cuvântul trei feţe bisericeşti: Părintele loan de la Mănăstirea Recea, Pr. Bogdan Şuşman şi Pr. Liviu Brânzaş. După 
ce primarul Aiudului şi-a rostit, la rândul său, discursul, a vorbit, în încheiere. şi d-l Gheorghe Brahonschi (unul 
dintre principalii ctitori ai monumentului), prezentând o dare de seamă asupra cheltuielilor efectuate până la această 
dată, precum şi o evaluare a sumelor necesare finisării monumentului. 

S-au cheltuit până în prezent aproximativ 54.000.000 lei (circa 40.000 S U.S.A), iar finisarea monumentului 
ŞI a capelei ar mai necesita încă pe atât. Ar urma ca numele celor săvârşiți din viaţă în temnița Aiud să fie înscrise 
în interiorul capelei iar crucile îngemănate să fie acoperite cu plăci de travertin, ca şi exteriorul capelei şi al osuarului 
(în total: 600m2) 

Să sperăm că se vor găsi, în țară şi mai ales în străinătate, români şi creştini cu dare de mână, care să-şi 
agonisească răsplată de la Dumnezeu, contribuind la terminarea lucrărilor 





















Din inițiativa Filialei Brăila a Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici 
din România, în 16 septembrie a.c., pe locul unde bănăţenii deportaţi de 
la casele lor în vara anului 1951 au pus temelie unuia dintre “satele celor 

fără de saf” - RUBLA, a fost înălțată o cruce comemorativă în memoria 









Condiţiile în care s-a produs acest act inuman sunt cunoscute. În anul 1948 izbucneşte conflictul 
ideologic dintre Tito şi Stalin. În acest conflict, comuniştii români, conduşi de Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, 
Vasile Luca şi Teohari Georgescu, s-au alăturat cu trup şi suflet Moscovei. Şi cum conflictul evolua spre o 
posibilă ciocnire armată între Uniunea Sovietică şi lugoslavia, în vara anului 1951, autoritățile comuniste 
române i-au deportat, în cel mai autentic stil bolşevic, din zona de frontieră cu Iugoslavia, pe toți locuitorii 
consideraţi “suspecți”, strămutându-i în inima Bărăganului, 

Aşaa luat naştere salba de “sate noi”, cum le-au denumit localnicii, satele construite în condiţii vitrege 
în județele Ialomiţa şi Brăila. 

În anul 1956, comuniştii lui Tito şi comuniştii lui Hrusciov se împacă (Stalin murise în 1953) şi 
deportaților li se îngăduie să se întoarcă la casele lor, astfel că “sarele nor” s-au depopulat peste noapte. 
Comuniştii le-au găsit însă repede întrebuințare. Deținuţii. politici, considerați periculoși, la expirarea 
pedepsei, nu erau puşi în libertate, ci erau trimişi în “satele noi”, golite de foştii deportați. Aşa s-a născut 
instituția “domiciliului obligatorii”, sub stricta supraveghere a organelor de Securitate. i 

Dintre D.O-işti, ca şi dintre foştii deportați, mulţi şi-au dat obştescul sfârşit pe acele meleaguri. În 
memoria lor şi a suferințelor celor care au supraviețuit acelor vremi, foştii deţinuţi şi deportaţi politici au ridicat 
Sfânta Cruce comemorativă. 

Sfinţirea Crucii a fost făcută de Prea Sființia Sa Cassian, Episcopul Dunării de Jos, împreună cu 
un sobor de preoți din satele din împrejurimi, slujba de sfințire fiind urmată de pomenirea foştilor deținuți 
politici şi deportaţi care au pierit în locurile de surghiun. 


























În cimitirul din Predeal, în spatele bisericii schitului de maici, se 
odihnesc de 55 de ani rămăşiţele pământeşti a peste 80 de legionari 
asasinați în timpul cumplitei prigoane a anului 1939. În septembrie şi 
octombrie 1940 au fost înmormântați aici, fiind aduşi din gropile comune 
ale lagărelor de la Miercurea Ciuc şi Vaslui, 76 dintre ei, printre care: 
lordache Nicoară, Ovidiu Biriş, lon Belgea, Victor Puiu Gârcineanu, toţi legionari de elită. Totodată au fost depuse, 
de la Crematoriul din Bucureşti, unele cu cenuşă ale Nicoletei Nicolescu, ale lui Victor Dragomirescu şi Vasile 
Cristescu, ale grupului Miti Dumitrescu şi ale grupului Nadoleanu. 

În timpul regimului comunist au fost înlăturate crucile şi troițele care străjuiau mormintele. După 1990, 
vechiul preot “a binevoit” să vândă parcele pentru locuri de veci, parcele care, din nefericire, cuprind mormintele 
legionarilor,.. 

O mână de tineri din cuiburile "Horia Sima” din Bucureşti, “Moţa-Marin” din Sibiu şi “Vlad Tepeş” din 
Braşov, profitând de înțelegerea creştinească a noului preot-paroh al Predealului, Vitan Lucian, au săpat trei şiruri 
de şanţuri, dezvelind capetele de coşciuge ale martirilor legionari. S-a făcut astfel dovada existenţei acestora şi a 
ilegalității vânzărilor de locuri pomenite mai sus. A fost totodată posibilă efectuarea unui parastas, în ziua de 22 
Septembrie (declarată Zi a Martirilor Legionari) a anului curent. Au participat peste 100 de persoane, marea 
majoritate fiind vechi legionari. Incepând cu vara anului 1996, cimitirul legionarilor din Predeal va fi amenajat şi 
se va ridica o troiță întru pomenirea celor morţi pentru Neam şi Credinţă. 









vi Pr 
» cip 






































tuturor acelora care s-au săvârşit din viaţă în aceste locuri de surghiun.. 





PENTRU NAE IONESCU 


In ultimii doi ani s-a făcut tot mai multă vâlvă în 
jurul figurii legendare a profesorului Nae Ionescu (1890- 
1940), Detractorii de serviciu ai creștinismului ortodox şi 
ai dreptei românești, fie neromâni, fie români pervertiți de 
spiritul iudeo-masonic, au căutat să depigreze memoria 
profesorului şi să lovească,luându-l ca pretext,în generaţia 
ilustră pe care a păstorit-o şi-n tradiția națională în genere. 
După campania denigratoare dusă în “România literară” 
de d-na Marta Petreu (cu sprijinul d-lui N. Manolescu 
însuşi), d-nii Z. Ornea şi Al. George s-au exprimat în 
acelaşi sens în paginile “Dilemei”, ca să nu mai punem la 
socoteală refelexele acestor abjecţii morale şi intelectuale 
în publicaţii de mai mică prestanță. “Năiștii” noştri notoni, 
ca Dan Ciachir sau Marin Diaconu, n-au găsit de cuviință, 
de data aceasta, să ia apărarea publică a idolului lor. Nici 
principalul editor actual al cursurilor naeionesciene - d-l G. 
Liiceanu, directorul Editurii “Humanitas” - n-a găsit nimic 
de spus, arătându-se mai preocupat să-l apere şi să-l 
elogieze nemăsurat pe alde H. R. Patapievici, marele 
răsfățat al stângii democrate de astăzi (executoare obedientă 
a “directivelor” iudeo-occidentale). Cu atât mai mult s-a 
onoratd-l Andrei Pleşu, care, aducându-și aminte că este 
român creştin şi, prin Constantin Noica, oarecum “nepot” 
spintual al lui Nae Ionescu, a hotărât să-i închine profesorului 
un întreg Număr recent al “Dilemei”, echivalent cu o 
înfrângere principială a tuturor detractorilor mărunți (0 
greutate deosebită au avut mai ales “Argumentul” d-lui 
Pleşu şi mărturia autorizată a filosofului Mihai Sora, ce se 
adaugă mărturiilor mai vechi ale altor iluştri elevi ai lui Nae 
lonescu, în frunte cu Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu). 
Pe acest fond, dintr-o altă direcție spirituală şi politică, 
s-arealizat, cu dăruire şi discreţie, un frumos act creştinesc, 
național şi cultural: ridicarea unei cruci de marmură la 
mormântul profesorului (până nu demult părăginit) de la 
Cimitirul Belu (“Figura 49”). Iniţiativa şi eforturile împlinirii 
ei au aparținut unei persoane de mare distincţie sufletească 
şi intelectuală, ce a insistat să-i păstrăm anonimatul (îi 
respectăm dorința, chiar dacă o parte dintre cititorii noştri 
ştiu deja, pe alte căi,despre cine este vorba). Contribuțiile, 
mai mult sau mai puţin însemnate, au venit din multe părți, 
din țară şi din străinătate. Crucea, în sti] românesc, concepută 
de arh. Anghel Marcu, are trei metri şi jumătate înălțime (a 
se vedea imaginea alăturată), ea a fost sfinţită în pragul 
acestei toamne (9 septembrie) de Părintele Constantin 
Coman, care a rostit şi câteva cuvinte frumoase întru 
pomenirea lui Nae Ionescu, din perspectiva generațiilor 
mai tinere. S-a oficiat şi un parastas, cu acelaşi prilej. 
Asistenţa a fost puțin numeroasă, evenimentul nefiind 
mediatizat şi având mai degrabă aspectul unui parastas de 
familie (spirituală). Au fost prezenţi câţiva publicişti şi 
editori, câţiva tineri teologi, câțiva vechi legionari şi foşti 
deținuți politici, precum şi ultimele descendente directe ale 
profesorului, d-na Anca Irina lonescu şi fiica sa (deci 
nepoata şi strănepoata, pe linia lui Răzvan Ionescu; unul 
dintre cei doi fii ai Nae Ionescu; celălalt, Radu lonescu, a 
căzut pe frontul de Răsărit, în timpul celui de-al doilea 
război mondial). Fie ca pomenirea profesorului să fie 
veşnică, atât înaintea lui Dumnezeu. cât ŞI în conştiinţa 
generațiilor româneşti de azi şi de mâine. 





























Dracul şi tămâia 


În revista “22” (Nr. 35/289, 30 
august - 5 septembrie 1995,p.1),d-l Andrei 
Cornea (fiul istoricului literar Paul Cornea) 
semnează un editorial intitulat “lpocrizia şi 
obediența”. Autorul este indignat din pricina 
articolului 9 al noii Legi a învățământului 
(care, desigur, e departe de a fi perfectă), 
articol care “introduce în învățământul 
primar religia ca materie obligatorie de 
studiu”. Dumnealui consideră articolul 
respectiv “un scandal” ce ar viola “libertatea 
de conştiinţă (Şi, în consecință, Constituția 
României)”. S-ar încălca, vezi Doamne, 
drepturile “ateilor”, “liber-cugetătorilor”, 
“aenosticilor”, “deiştilor” şi “panteiştilor”, 
cu care d-l A. Cornea se simte solidar. Ba 
mai mult decât atât: “Obligativitatea religiei 
(...) violează (...) caracterul secular al 
statului”, adică “unul dintre pilonii spiritului 
liberal-democratic”. Şcoala românească va 
fi handicapată astfel de “un confesionalism 
desuet, care-i va face pe mulți tineri - 
prooroceşte d-l A. Cornea - să navigheze 
dificil între ipocrizie şi obediență”; în felul 

acesta, ne putem lua adio de la “societatea 
deschisă şi pluralistă”, ai cărei unici 
“autentici partizani” n-au rămas, se pare, în 
nenorocita Românie, decât consângenii şi 
discipolii lui... Spinoza! + 

În dialectica repulsivă a d-lui A. 
Cornea se întâlnesc toate locurile comune 
ale gândirii iluministo-francmasonice; în 
acest sistem de referință, logica dumnealui 
funcționează perfect, aşa cum aceeaşi logică 
funcționa, până nu demult, şi-n pledoariile 
propagandei marxiste. Gândirea matenalist- 
atee, fie “comunistă”, fie “liberalistă”, 
procedează precum orbul care, când vrea să 
se măsoare cu tine, te atrage în bezna unei 
pivnițe... 

Ar fi deci o naivitate să ne apucăm 
să aducem contra-argumente la argumente 
ridicate pe asemenea premise. Noi ştim, 
creştineşte vorbind, că dracul e mare 
“dialectician”. Nouă, însă, nu “logica” ni 
l-a descoperit pe Dumnezeu şi nu “logica” 
o să ne facă să-L pierdem. Cu toate acestea, 
putem avea şi noi “logica” noastră, a cărei 
“rațiune suficientă” este însă nu omul care s- 
a făcut pe sine dumnezeu, ci Dumnezeul 
Care S-a făcut Om. La Acesta se va fi gândit 
şi țăranul de odinioară, când şi-a luat, în 
joacă, un răgaz de “logician”: “Dacă nu e 
cine nu e, cine e să nu mai fie?”... 

Nu de domnul A. Cornea ar fi de 
vorbit, ci de mentalitatea pe care dumnealui 
şi revista “22” o exprimă. Este mentalitatea 

'unei lumi care “nu mai are nimic sfânt” 
decât orgolioasa ei suficiență; o lume de 
cruciați pe dos, pentru care Dumnezeu și 
tradiția religioasă reprezintă supremul rău, 
iar libertatea perversiunilor- supremul bine; 
o lume pentru care statul “secular” şi “liberal- 
democratic” reprezintă singura “cetate 
stătătoare”! “Partizanii” acestei mentalități 
reclamă zgomotos, cu logica lor pernicioasă, 
sufletele pure ale celor pe care Hristos i-a 
chemat la Sine şi ni i-a dat drept pildă, spre 
mântuire. Avem de-a face, de fapt, cu un 
atentat la sfințenia lumii, ce nu trebuie 
lăsată să rodească. 
Desigur, problema ar putea fi pusă 
şi în termeni politici, deloc liniştitori. Unii 
se întreabă: “De ce naționalismul este 


Se FRATI 
PUNCTE CARDINALE 


9 PRIETENIA 
Cont nr. 4072996517509 


antisemil?”. lar alţii: “De ce democraţia este 
anticreştină”” Nu cumva, dacă e să-l luăm în 
serios ped-l A. Corea, cea de-a doua întrebare 
ar putea fi tocmai răspunsul la cea dintâi? 


A nu deosebi duhurile 


Eseul nostru Eminescu şi 
creştinismul (“Puncte Cardinale”, Anul V, 
Nr. 6/54, iunie 1995, pp.9-10) a stâmit unele 
reacții (în)ciudate, la care mărturisim că ne- 
am aşteptat, cunoscând suficiența unui anumit 
“conformism” românesc (de care ne-am mai 
izbit în câteva rânduri). Cei așezați pe astfel 
de poziţii rigide fie reacționează visceral, fie 
contra-argumentează vicios, atribuindu-ți 
intenții pe care nu le-ai avut. Culturile prea 
evoluate păcătuiesc adesea prin aceea că 
desfid “albul” şi “negrul”, absolutizând 
“nuanțele”. Culturile insuficient evoluate (cum 
este şi a noastră) se întâmplă să păcătuiască în 
sens invers: desfid “nuanțele”, absolutizând 
“albul” sau “negrul”. Echilibrul între aceste 
două excese ar fi idealul de urmărit. Se pare 
însă că noi românii, dintr-un fel de lene 
spirituală, preferăm extremele simplificatoare, 
maimuțărind când rafinamentul prost, când 
primitivitatea agresivă. Riscăm, de aceea, o 
cultură de şabloane şi de idei fixe (fie de un 
cosmopolitism dizolvant, fie de un 
provincialism exaltat). 

Astfel, cutare “bun român” din exil 
netrimite (prin intermediul d-lui Traian Golea) 
o “punere la punct” în privința ofensei pe care 
i-am fi adus-o lui Eminescu şi, prin Eminescu, 
întregii “civilizaţii creştine”! Năprasnic, 
nu-i aşa? Diagnosticul este pus din capul 
locului: “Dar teza prezentată în articol suferă 
de o înțelegere total greşită a unor. versuri 
eminesciene, care provine din neinformare şi 
lipsă de cultură” . Şi ceva mai departe: “Un 
pic de cultură ar fi evitat debitarea unor astfel 
de inepții”...(subl.n.). Aşadar, nu ni se contestă 
doar priceperea în materie, ci chiar noțiunile 
culturale elementare! Acest mod de a pune 
problema face parte, se pare, dintr-un “stil 
național”, pe care M. Eliade îl surprinsese 
chiar în vremuri mai bune (Să ne inchipuim 
că... în “Criterion”, Anul |, Nr. 5, decembrie 
1934, p. 2): cînd doi intelectuali români “se 
ceartă” pe un motiv oarecare, “fiţi siguri că 
fiecare neagă celuilalt orice urmă de ştiinţă. 
Nu mai e vorba de critică, de ajustare, de 
completare”, ci de o tentativă mitocănească 
de a-ți reduce adversarul la zero, decretându-l 
“un ignorant pur şi simplu, care n-ar fi trebuit 
să treacă de clasa | secundară”... În cazul de 
faţă, se dau şi explicaţii cauzale: “Dar asta a 
fost lucrarea diabolică a comunismului în 
România (...) Căci imaginându-şi că sunt 

eliberaţi de constrângerile comuniste şi pot 
sorbi din izvoarele culturii «libere universale», 
tinerii români sunt permeaţi de o anti-cultură 
subtil creată pentru a disloca şi distruge tradiția 
creştină europeană”. lar încheierea este 
teribilă, punând sub acuzaţia categorică de 
anti-creştinism întreaga Redacţie a'“Punctelor 
Cardinale”!!! Cităm, căci merită: “Stimate 
D-le Golea, vă rog să faceţi să le parvină 
redactorilor de la Puncte Cardinale, într-un 
fel sau altul, remarcile pe care le-am făcut pe 
paginile alăturate. Ce-or fi având cu 
creştinismul de-l pritocesc atâta din atâtea 
unghiuri false? De ce nu vor să recunoască 
Europa creştină şi civilizaţia ei creştină de 
peste 17 secole?” (Curios este că, la început, 


Doina Marilena CABAS - corector 





Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 


Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


Ioan NISTOR-secretarderedacție 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 


[OLEA 


acelaşi domn scrisese: “Tocmai am terminat 
de citit, cu plăcere şi admiraţie |subl. n.], 
numărul 6/54 al Punctelor Cardinale din 
iunie 1995, dar trebuie totuşi să vă scriu...” 
etc.!). 


Se poate, desigur, ca noi să ne fi 
înşelat asupra “creştinismului eminescian” 
sau ca demonstrația noastră să aibă şi unele 
puncte vulnerabile. Discuţia ar putea fi purtată 
în mod deschis şi loial, cu “cordialitate 
creştinească” şi eleganţă intelectuală, aşa cum 
alţii ne-au şi promis-o. Replica domnului din 
exil (ce pare, în paranteză fie spus, un 
intelectual catolic sau catolicizant), deși nu 
lipsită şi de unele observaţii pertinente 
(privitoare doar la un singur loc dintre 
numeroasele pe care noi ne-asi Întemeiat 
“teza”: cel despre Rugăciune şi o anume 
“invocaţie către Isus”), se descalifică prin 
lipsa ei de onestitate “formală”; în aceste 
condiţii, nu putem accepta s-o discutăm în 
detaliu. Dacă am pomenit-o aici, a fost doar 
pentru a pune nişte probleme de principiu, 
care privesc atât cultura română în general, 
cât şi sfera mai restrânsă a “dreptei creştine”, 
în care şi “Punctele Cardinale” se mişcă de 
aproape cinci ani. E desigur deconcertant ca, 
după aceşti cinci ani de activitate publicistică 
naționalistă şi creştină, de apologie a dreptei 
româneşti (în frunte cu Eminescu însuşi), noi 
să putem trece în ochii unui cititor cultivat de- 
al nostru drept... duşmani fioroşi ai Europei 
tradiționale, ai creştinismului şi ai geniului 
eminescian! La această abruptă generalizare 
chiar că nu ne-am fi așteptat... 

Câtă** necinste sufletească” îi 
trebuie unui om ca să ne judece în termenii de 
mai sus! O asemenea neputinţă de “a deosebi 
duhunile” şi o asemenea nesocotire a luptei 
noastre național-creştine, pentru care paginile 
revistei dau îndelungată mărturie, neamintesc 
de cuvintele: amare ale aceluiași M. Eliade 
(loc cit.); “Mă întreb câteodată ce trebuie să 
faci în România ca să-ți poți convinge semenii 
că ai făcut într-adevăr ceva (...) Cred că orice 
ai face, e inutil. Acelaşi noroi te aşteaptă, ca 
şi pe cel din urmă dintre tâlhari”... 


Spre Europa, 
cu spatele... 








Continuă uriaşa şi penibila zarvă 
stârnită la noi de problema homosexualității. 
Faptul că aceeaşi zarvă se întâlneşte şi pe 
aiurea ar trebui să fie lipsit de importanţă. Pe 
nois-arcuveni să ne intereseze propria ogradă, 
în mod fatal deosebită de a altora, atât în bine 
cât şi în rău. Aceeaşi problemă se colorează 
diferit de la un popor la altul; în funcție de 
tradițiile moştenite şi de realitățile curente. 
Desigur, se poate discuta şi în general, dar ne 
e teamă că ar fi pierdere de vreme. Preferăm 
să discutăm cazul nostru particular, 
lăsându-i pe alţii să-şi poarte singuri de grijă... 
Or fi, mai ştii, popoare cu tradiţia şi vocaţia 
homosexualității!... Este însă cert că poporul 
român nu se numără printre ele. 

De unde, atunci, această zarvă creată 
la noi în jurul problemei? Nu este greu de 
observat că este ozarvă artificială, întreţinută 
de o mână de degeneraţi (adeseori ne-români 
şi -0 spunem cu ruşine- intelectuali) sau de 
anumite cercuri politicianiste anticreştine şi 
antinaționale, de obedienţă masono-stângistă. 
Primii ar dori să-şi legitimeze şi să-şi 
răspândească anormalitatea, în virtutea unei 


telefon 069/422536 





mentalități asemănătoare cu cea a leproşilor 
de odinioară; ceilali cred că maxima 
toleranță în problema homosexualității ar 
reprezenta un certificat de “integrare 
europeană” (cu toate foloasele materiale ce 
ar decurge de aici şi cărora ei le-ar fi cei 
dintâi beneficiari). Aceste două mici tabere, 
stimulate din afară, profită de accesul 
deosebit pe care-l au, prin profesiune sau 
poziţie, la mass-media sau la anumite forun 
publice, dându-şi mâna în numele idealului 
sodomit, chiar dacă în realitate se 
disprețuiesc profund unii pe alții. 
Dincolo de  înfruntările 

parlamentare, lupta se poartă, sub privirile 
amuzate sau perplexe ale publicului larg, 
mai ales între cercurile ortodoxe (unanime 
în combaterea homosexualității) şi câteva 
grupări elitiste “liber-cugetătoare”, ce se 
exprimă prin publicaţii de oarecare 
răspândire în mediile intelectuale. Astfel, 
bunăoară, o broşură -//omosexualitatea: 

propagandă a degenerării umane- scoasă 
de un grup de asociaţii creştine (la inițiativa 
tinerilor din A.S.C.O.R.) şi girată de 

principalii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe 

Române (însuşi Patriarhul Teoctist a luat, in 

mai multe rânduri, atitudine publică 

împotriva legiferării perversiunilor), a 
generat o adevărată isterie anti- 

"fundamentalistă“ în săptămânale precum 

“22” şi “Dilema”. Conflictul s-a focalizat. 

în urmă, în polemica dintre d-l (d-na?) 

Gabriel Andreescu şi d-l Răzvan Bucuroiu 

(carea datoreplicătăioasă în pagina creştină 

săptămânalăa “României libere”) Persoana 

G. A. (mădular delicaţ al G. D. S. şi al 

Alianţei Civice, la mâna europenismului 

pidosnic şi new-age-ist) a făcut o criză de 

isterie publică, stigmatizând ziarul “România 

liberă“, dându-și demisia din Alianţa Civică 

şi de pe unde mai era băgat, supărat pe toți 

Şi pe toate, dar mai ales pe d-l Petre Mihai 

Băcanu şi pe Fundaţia “Anastasia” (al cărei 

miSionarism creştin deranjează, de ani buni, 

întreaga stângă intelectuală). 

Dar cum astăzi “lumina ne vine de 
la Apus”, în vreme ce noi căutăm să opunem 
bimilenara morală creştină “eticii” liberal- 
democrate a popoului universal, iată că un 
englez, pe nume Adrian Thatcher, apare pe 
piața noastră de tranziţie cu Descăruşarea 
sexului. O teologie creştină a sexualității 
(trad. rom. de Mariana Grancea, Editura 
“Polmark”, Bucureşti, 1995, 300 p.), 
vorbind în numele unei londoneze... 
“Societăţi pentru promovarea cunoştinţelor 
creştine” (SPCK, în prescurtare englezească) 
şi ca director al... Centrului de Teologie şi 
Educaţie Creştină de pe lângă Colegiul Sf. 
Marcu şi loan din Plymouth! Va să zică 
n-ar fi, cum eronat credem noi la meridian 
“mioritico-ortodox”, nici un divorț între 
creştinism şi “liberalismul” sexual al lumii 
modeme; lisus n-a fost nicidecum “sexist”, 
iar “sfinţenia trupului” trebuie “regulată” pe 
orice căi, inclusiv prin homosexualitate, 
masturbare şi onanism! lată ce zice noua 
“teologie”, emancipată de “patriarhalism”: 
cu cât eşti mai destrânat şi mai pervers, cu 
atât eşti mai liber şi deci mai aproape de 
Dumnezeu!!! Vom reveni pe larg asupra 
acestei cărți, ca să vedem cât am rămas de 
departe, noi “troglodiții” din Est, de 
“adevăratul creştinism”... 


V. A.M. 


Tehnoredactare computerizată 


sa isidalsii lada 


7/0 


Printing Company