Puncte Cardinale anul V, nr. 11 (59), noiembrie 1995

1...Naţionalismul e adevărul natural, iar creştinismul e adevărul supranatural (...) 
Naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează: 
Hristos n-a venit să strice natura, ci să o desăvârşească. 
Căci natura e creația lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelația aceluiaşi Dumnezeu..." 


Nichifor CRAINIC 















credinta EN E e 
iubire „ANUL V, 
erat LE 


ă oala 





1995 
PI ECE | 
E CD E PAI [Ii 


ama na m Ia i a Co ROI ri] 
PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTIIN 
RANȚA. ELVEȚIA i | 


Ircu ii aa Rt: i IA. Ă, LA, IA, JEDIA, 
Ra Ylenlilalea su/tastalala. 
AR Căfle o nouă eu femaie 


Două sunt astăzi poziţiile antagonice asupra identităţii naționale: cea dintâi. catalogată 
de regulă, în termeni politici. ca fiind de “dreapta”, susține existența unei esențe unice 
relativ constante. dincolo de variațiile istorice inevitabile (dar care nu o afectează în 
profunzime). esență care poate fi detectată în structura noastră identitară astăzi ca ŞI acum 
1000 de ani, 

Cea de-a doua este o poziţie eminamente de “stânga” și are două nuanţe complementare: 
una, radicală. pretinde că nu există eşențe constante ale unei identități. că un spaţiu 
geografic sau spiritual nu aşează o pecete indelebilă asupra unei fiinţe sau a unui grup etnic. 
numărând atâtea feluri de a fi în lume câți indivizi există (aici se situează cosmopoliții și | 
internaționaliştii fără scrupule. însărcinaţi să construiască. printr-un nou sincretism | 
religios şi cultural. o artificială identitate suprastatală); a doua nuanţă este moderată şi nu |N 
tăgăduieşte existența unei identități naționale. dar pretinde că această identitate este cu 
torul alta decât cea indeobşte recunoscută prin tradiţie. Spuneam că aceste două nuanțe 
sunt complementare pentru că. în timp ce susținătorii celei dintâi se străduiesc să 
demonteze toate ontologiile identitare create indirect, de autori anonimi, şi direct. de autori 
culți. susținătorii primei nuanțe vin să planteze pe acest pretins vid identitar germenii unei 
| identități care nu are nimic a face cu sufletul românesc. Şi unii şi alții abuzează de istoria 
noastră națională şi terfelesc sufletul unui neam pe care nu-l înțeleg pentru că. cel mai 
adesea. nu fac parte din el. Asaltul acestora vizează deopotrivă pe intelectualii de astăzi 
aflaţi pe poziţii drepte. catalogaţi drept “reacționari”, toate vârfurile culturii şi spiritualității 
naționale, ale căror argumente ar fi “depăşite” şi ale căror modele metafizice ar fi 
“fanteziste”, dar şi mulțimea anonimă a celor ce alcătuiesc neamul. considerată înapoiată 
şi incapabilă să-și urmeze “elita”. Ei nu doar că nu-şi recunosc apartenența la poziţii de 
stânga. dar îşi atribuie chiar un “tradiționalism” sui generis, mergând până la “inceputurile 
masonice ale României modeme” (ceea ce este o contradicție în termeni: tradiţia. cum scrie 
undeva Nae Ionescu, se identifică prin chiar faptul că nu are o dată fixă de începere. ea 
pierzându-se în negura timpurilor), aruncând la coşul de gunoi al istoriei tot restul 
trecutului național. Ii catalogăm ca fiind de “stânga”, în ciuda acestor auto-calificări 
abuzive, pentru că, deşi propovăduiesc “individualismul”. ei urmăresc instituirea unei noi 
uniformități (mondiale, de astă dată), al cărei unic instrument sunt mecanismele financiare. 
| Deci. trebuie să ne întrebăm: există nişte criterii de stabilire a identităţii unei nații. sau 
+4 ele suntaleatorii şi fiecare subiect şi le poate alege? Nae lonescu (şi. alături de el. o întreagă 
elită a românismuluj) este de părere că deosebirile dintre neamuri țin de o esenţă metafizică 
Şi sunt tot atâtea "formule de valorificare a existenței”, pe care însă nu le putem deduce. 
bunăoară, din felul în care reacţionează muncitorul lui Patapievici la coadă la carne sau în 
tramvai! Unitatea identitară este dată. după filosoful nostru. de o serie de înrudiri 
structurale. detectabile la “oameni trăind pe acelaşi pământ”. Există şi “o coloratură a 
timpului şi una a spaţiului în structura omenească în genere. Această coloratură a timpului 
şi a spațiului este ceea ce numim noi actualitatea istorică sau momentul istoric”. scrie el în 
încă nepublicata lecţie de deschidere a Cursului de istorie a metafizicii, intitulată “Moda 
în filosofie”: dar această coloratură accidentală (“moda”) este cu totul altceva decât esenţa 
metafizicăa neamului în chestiune. Or. ceea ce remarcăm la apologeții internaționalismului 
este tocmai această tendință de a substitui accidentalul esențialului. Dacă gânditorii de 
dreapta consideră că la baza profilului identitar stau criterii metafizice, cei de stânga 
consideră că stau criterii politice. Diferenţa este fundamentală: cei dintâi cred că identitatea 
este, cei din urmă că se face. Totul se reduce, în fond, la sensul pe care cele două tabere îl 
acordă Istoriei şi la locul atribuit omului în această ecuaţie. În vreme ce stângiştii, într-o 
prelungire destul de transparentă a teoriei marxiste, cred că sensul istoriei este progresul 
Aj continuu al omului şi al bunăstării sale, "meliorismul” de nesusţinut prin nici o teorie 

| științifică. în care lui Dumnezeu nu-i este acordat nici un loc, sau. cel mult, îi este acordat 
î| cel de satelit al omului, menit să-i sporească grandoarea, ca orice alt accesoriu. pentru 
4] ceilalți sensul istoriei este unul eshatologic: istoria are un sfârşit, dar nu unul apoteotic, ci 
| unul intricoşător, în care cea de-a doua venire a lui lisus va marca totodată şi Marea 
Judecată , la care fiecare va trebui să răspundă la întrebarea asupra propriei sale mântuiri 
- care este sensul ultim al existenţei noastre. Despre cucerirea lumii e puţin probabil să fie 
pus cineva să dea socoteală. din moment ce spune Apostolul: “Că ce-i foloseşte omului să 
câștige lumea întreagă. dacă-și va pierde sulletul său?” (Marcu 8, 36). 

lată, prin urmare, două poziţii ireconciliabile astăzi, cum au fost întotdeauna: 
aniropocentrismul şi leocentrismul. Din punctul de vedere teocentrist, toate valorile lumii 
acestera sunt relative în fața valorii absolute: doar renunțând la ele poți urma lui Hristos, 
| doar purtându-ţi crucea te poţi mântui. Antropoceniriştii se cred “liberali” şi “democrați”; 
dar, precum bine se ştie, orice dictatură este reflexul. mai apropiat sau mai îndepărtat, al 
j| antropocentrismului, lar dictatura uniformizatoare a Banului, pe care o pregătesc în 
momentul de față, cu un pragmatism negustoresc, nu este cu nimic mai bună decât celelalte. 
Cel mult mai plăcută. în sensul cel mai terestru al cuvântului. A 

DORA VRANCEANU 
















> 





, a 


e a ei | 
i ry 


a e datat: 

acida 
[e Pisa i 
i ele t, 
Nade P ps 


pe Pietei Ce ame net e 


ATEI amro 2 
aaa e AV at SV ecapst 







d 


Cosi dă 


: P* LE ta SR E î 
Pe ns Dap 
. ape 


» 
= 


iv 
- 








I5R -$ 


Ty, 


Pb 


PAG. 2 NR. 11/59 Noiembrie '95 


PUNCTE CARDINALE 








GÂNDUL? DESPRE 





LEG7UNEA ARAUANGUSLULUI MOIUAT 


1. O asemănare izbitoare - ca tipologie de 
creştinism militant şi ca destin istoric - există intre 
Mişcarea Lepionură şi vechiul ordin călugăresc al 
Cavalerilor Templului. În primul rând, structura de 
organizare, care imbina într-un corp uproupe 
militarizat, ierarhic constituit, lupta şi credinţa, trăirea 
religioasă. Pe plan istorie, destinul lor este similar 
După dobândirea unei popularităţi de excepție, 
dizerația oficială, procese răsunătoare, bine 
manevrate "de sus", punerea in afara legii, prigoanu 
şi asumarea jertfei. Ca şi Templierii, noii cruciați se 


străpunge “materialele” care-l acoperă, fie prin 
erodurea acestora, fie prin ridicarea lui către 
suprafață. Cu căt intervalul dintre două leofanii 
majore ale religiilor uranice este mai mare, cu atăt se 
măresc şansele de reactualizare au “stratului 
mumelor ”, a vechilor zeități locale 

Rareori există un raport armonios intre 
acesta şi religiile suprapuse lui, de cele mui multe ori 
asistăm la tendinţa de asimilare a proaspetei religii 
de către cea anterioară, concomitent cu incercarea 
primeiu de a o inăbuşi pe cea veche 


lasă arestaţi şi ucişi fără să opună rezistenţă, Or, ce constatăm? Incepând cu "secolul 
suportând curajos calomnia şi oprobriul. Mai muli, luminilor”, se uccelereuză procesul de degradare a 
cei doi regi, Filip cel Frumos şi Carol al II-lea, sunt creştinismului apusean, fiind inlocuit din ce în ce mai 


sprijiniți în ucțiunea lor de către cei mai înulți 
reprezentanți ai autorității bisericeşti. papa, respecti 
patriarhul Romuniei 

Însă aceste suni mai curând 
ciudățenii ale istoriei. Mult mai semnificativă este 
deosebirea de esenţă ce separă cele două grupări: pe 
când ceu dintâi apără drumurile către lerusalimul 
pământesc, cavulerii lui Codreanu işi pun viaţa intru 
apărarea lerusalimului Ceresc. Nu este deloc 
intâmplătoare prezenţa Arhanghelului Mihail in capul 
acestei “oştiri”. De aceea, renaşterea este oricând 
posibilă, cum crede cu tărie şi poelul Radu Gyr 

"Pe vechile morminte or să tune 

Noi cavaleri cu chip de heruvim. 

ŞI ei sau alţii tot te vor supune. 

Strălucitorule Ierusalim!” 

2. Sunt lot mai convins că Mişcarea 
Legionură întruchipează o aflorure. o străpungere la 
suprafața stratului social şi etno-istoric prezent u 
vechiului fond autohton, “mulat” în principal pe 
filonul tracic. Un studiu de morfologie a istoriei şi de 
analiză etno-psihologică ar fi extrem de util in această 
privință. Neavându-l deocamdată la îndemână, ne 
vom mulțumi cu unele observaţii acute ale lui H. 
Keyserling: “Peste tot in Europa, clasele diferite sunt 
de un sânge fundamental aiferit... Fără excepție, 
cuceritorii au zămislit copii cu fiicele ţării cucerite. 
Adesea cuceritorii au fost literalmente părinţii 
propriu-ziși ai palriei. La începuturile de istorie, 
neamuri întregi se lrăgeau din regii lor” (s.n.). 

Foarte adevărat; însă trebuie evidenţiată şi 
deosebirea dintre Apusul Europei, unde dinastiile 
fondate în urma ultimelor valuri migratoare au reuşi! 
să respingă năvălirile ulterioare, punând bazele unei 
frumoase linii descendente (care se va bucura de 
avantajele liniştii în interiorul fruntariilor), şi situaţia 
din Răsărit, unde consolidarea in forme statale a fost 
precară, permanent ameninţată. Aici, însăşi 
retragerea legiunilor aureliene la sud de Dunăre a 
furnizat premisele desfăşurării istoriei pe aceste 
meleaguri pentru următoarea mie de ani după un 
tipar asemănător: la intervale scurte, valuri 
migratoare suprapuneau mereu populației locale 
aristocrația alogenă a unor administrații statale 
efemere, inlocuită de următoarea invazie. 

Mai tărziu, după scuria perioadă de 
independenţă a formațiunilor statale româneşti, clasa 
stăpânitoare a fos! alimentată dinspre imperiile vecine 
sau din țările clientelare acestora. O situaţie 
intermediară era intruchipată de acei dregători de 
stat care, pentru a păstra măcar un dram de libertate 
a deciziilor, erau nevoiţi să urmeze politica 
opresorului extern (a celui mai puternic dacă era 
unul singur,ori recurgând la sinuozități, în cazul mai 
multora; această “tactică” a dus, concomitent cu 


apropieri 


slăpânitoare, când n-au fost de-a dreptul străine 


"Va veni a wema când loale neasnuvuile 


bhonuluui lui Aoesl mosmend final, 
cinuienea. din moni», ela telul cel mai inall ţi mai 
4uullism câlha cane te poale inălla un neam!" 





maghiari, turci, greci, austrieci, ruşi elc.), au fost 
lurcofile, rusofile, germanofile, francofile, anglofile, 
iudeofile. Astfel că unirea tuturor provinciilor româneşti 
intr-un singur Stal trebuia să fie urmată şi de o sudură 
sufletească. Și ce element anume putea să unifice mai 
strâns ca oricare altul români despărțiți prin vremuri 
şi cârmuiri decât vechiul substrat etnic care le era 
comun” Prin ce se dislingea acesta? Prin afirmarea 
sinelui mândru, autonom şi dărz al vechilor locuitori 

Nu este o întâmplare că macedonenii, aduşi din Pind 
pentru colonizarea Cadrilaterului, au aderat în masă 
la Legiune. Or, acesta fusese in permanență obturat 
prin suprapunerea influențelor străine, însă nicidecum 
secătuit.. În acest context, ridicarea irezistibilă a 
vechiului suflet trac trebuia definitiv consacrată prin 
promovarea unei elite autohtone. În caz contrar, 
degradarea morală a națiunii risca să devină 
ireversibilă. O spune însuşi Corneliu Codreanu: “Cea 
mai mare primejdie naţională stă in aceea de a ne fi 
deformat, de a ne fi desfigurat structura noastră rasială 
daco-romană, dând naştere acestui tip de om, creând 
această căzălură, această slârpilură morală 

politicianul, care nu mai are nimic din noblețea rasei 
noastre." 

De aceea, ruplura cu trecutul se dorea 
radicală. Vremea unei Românii conduse de elemente 
alogene era considerată definitiv revolută. Mişcarea 
Legionară exalta, bine păstrat in instinctele de auto- 
conservure ale păturii ţărăneşti, sufletul arhaic al 
oamenilor locului, atâta amar de vreme reprimat in 


fața generaţiilor de cuceritori perindale la cârma țării 


3. Însă erupția “verticală” a fondului tracic 
nu ar fi avut loc atăl de tranşant, dacă n-ar fi fost 
aşezată sub un duh ceresc. Reactualizarea şi exaltarea 
trăirii creştine a scos la suprafaţă, aidoma unui magnet 


ă fiu mai explicit. Istoria religiilor ne învaţă 


"democratice ”, hu fără 
Una dintre consecinţe 


frecvent de mistici feminine, 
legătură cu “stratul mumelor” 
este recenta răsturnare a uxului palriarhal- 
matriarhal 

Lu celălult capăt, fenumenul legionur pune 
acest substrul puleoreligios sub semn creştin, in 
profitul ambilor termeni. Pe de o parle, vechiul fond 
este asumul conştient şi repus in valoare, iar pe de 
ulta, trăirea creştină este potenţată de el, primind noi 
valenţe de exprimare 

Deosebirea dintre cele două situaţii este 
netă. În timp ce prima înfăţişează un “suport” ideal 
pentru tendinţele anarhizante tatăl în plan spiritual, 
Câl şi în plan social), care de alifel se vor fuce din ce 
in ce mai simţite, in al.doilea caz constalăm o 
improspătare a trăirii religioase, circumscrisă unei 
imbogăţiri a factorului etnic prin upelul lu 
” străvechi ale neamului 

Tensiunea dintre spiritul indus de revelația 
creştină şi fondul trac este foarte fecundă. Poate 
datorită acestuia din urmă, la români creştinismul 
continuă să fie o religie vie, germinând în prezent 
forme culturale, după cum a încercat să dea naştere 
şi la forme politice. Dacă acestea din urmă n-au 
rezistat, asta s-a datorat vitregiilor istoriei prezente. 

4. Legătura dintre Mişcarea Legionară şi 
sufletul trac este dovedită prin cultivarea unor valori 
specifice acestuia din urmă. Asumarea senină a morţii 
ese O trăsălură tracă; la fel, credinţa în nemurirea 
sufletului, întărită şi prin creştinism. În sfârşit, 
dăârzenia, spiritul combativ, eroismul, simţul ierarhiei 
şi al onoarei, făceau parte din modul de viață al 
vechii populaţii autohtone. 


“zăcămintele 


Având în vedere toate acestea, acțiunea 
legionarilor de a prelua în propriile mâini destinul 
țării - prin crearea unei "''elite”" şi a unui ''om nou" 
(sinteză de calităţi traco-romane şi trăire creştină) - 
a constituit o incercare de a “brusca” destinul 
neamului, de a “frânge istoria în două”. căci din 
vremea fanarioţilor clasa politică nu mai c orespundea 
năzuințelor națiunii. 

De aici - duritatea fără precedent a 
confruntării cu pătura coruptă şi duritatea extremă a 
represiunii acesteia, care simțea cum îi fuge pământul 
de sub picioare. Războiul şi apoi ocupaţia comunistă 
au lăsat în suspensie deznodământul luptei pentru o 
nouă elită națională 

Astăzi ne aflăm în acelaşi hiatus nerezolval 
al istoriei. Şi mă gândesc la cuvintele lui V Lovinescu, 
straniu de potrivite pentru istoria pe care au 
Scuricircuitat-o legionarii: “Chiar catastrofele 
parțiale nu se produc oare pentru că Acela care-l 
reprezintă pe Dumnezeu işi pune privirea pe punctul 
nevralgic al unei epoci, al unei istorii, al unui popor? 
Privirea asta liberează scânteile roabe pe care le 


încălcările tot mai flagrante ale suveranității, la carear “moşi" din pămâni un sâmbure de aur, această ţineau ţările şi civilizațiile devenite nedemne 
că perverltirea sufletească a celor ce o urmau). natură ancestrală, atăâl de propice, prin prospețimea propriului lor geniu, virtualitățile văduvite care se 
9 Cu alte cuvinte, multe din elemente clasei materialului, găzduirii unui duh religios. intorc în Cerul lor.” 





i (cele parvenile din marile valuri migratoare, apoi că “stratul mumelor” are tendința permanentă de a Florea TIBERIAN 
= 
IE 
îi / 
RE e | 
E] . d 
e th 
Epic E 
die a __7 
| if RI | 
” Sea! ir, > ă Ă | 
i 2 T ai e 5 îi a” | . y 
Pauli Se > 3 îi , Pom, imuni a -$ 4 SA 4 Tavi a 






Noiembrie '95 NR. 11/59 PAG. 3 


PUNCTE CARDINALE 






“Divina Comedie” de Dante Alighieri 


AMmÂN-0 MOuă Vemune NOmâneacă de Răpwan Codnewu 





In Numărul pe iulie-august am publicat Cântul al șaptelea al /nformului. Îi părăsisem pe Dante şi Vergiliu în pragul cercului mânioşilor, pe 

malurile întunecate ale Stixului. Cântul al optulea (pe care vi-l oferim mai jos) ni-i înfăţişează traversând mlaştina infernală, în luntrea furiosului 
Flegias (personaj mitologic care, pentru a se răzbuna pe Apollo, seducătorul fiicei sale Coronida, dăduse foc templului închinat acestuia la Delfi). In 
timp ce traversau Stixul, întâlnesc sufletul florentinului Filippo Argenti, contemporan şi dușman personal al lu: Dante. Ajunşi la porțile cetăţii Dite, 
demonii îi impiedică să-şi urmeze drumul, inciudați mai ales de faptul că Dante era viu: *. .Chi e costui che sanza morte! va per lo regno della morta 

gente* ” (“Cime-i acel ce fără-a fi murit încalcă-mpărăţia celor morţi?”). Este unul dintre episoadele cele mai faimoase ale /nfernului. Dante tinde să-şi 
piardă nădejdea. dar Vergiliu îl încurajează. sugerându-i. în finalul cântului. că un inger va cobori să le deschidă calea spre inima ținuturilor infernale | 
(ceea ce se va şi întâmpla în Cântul al nouălea, pe care-l vom publica la începutul anului viitor). 
Gravura care însoţeşte textul îi aparține lui Mac Constantinescu. 


INN E- E NINNUIN. 
Câmtul al optulea 


(R. C.) 








| —Urmez spunând că pină-a poposi 6  Spre-acele gropi adânci răzbirăm deci 
sub naltul turn, ne-um ridicat privirea ce-mprejmuiesc amarnicul pojar | 
şi-um izbuti! prin bezne-a desluşi de fier par murii oripeunde treci. + | 
4 două făclii ce-şi ingânau clipirea 79  Nufără-a da ocol pe smârcuri iar, 
CU 0 a reia, care-n depărtări sosind la mal, luntraşul s-a răstit 
ubia-şi vădea prin negură sclipirea. “Intrarea iut-o! Jos din barcă dar!" | 
” Întors spre cel măiastru-n cugetări 82 Mai mulți de-o mie, neam afurisit | 
il întrebai.. "Ce-nseamnă-acestea oare? de îngeri răzvrătiți, strigau din porți. 
Și cine-s cei ce le aprind în zări?. "Cine-i acel ce fără-a fi murit 
10 Răspunseel: “Pe undele murdare 8)  încalcă-mpărăţia celor morţi?” 
porni deja cel aşteplat să vie, Făcul-a semn c-ar vrea să le vorbească 
de poli scruta cețoasa depărtare” în taină domnul bunei mele sorţi 
13 Nicicând din arc săgeată mai mlădie $8 Ei. domolindu-yi uru lor drăcească 
n-a fost atăt de ture slobozită orăiră-atunci: “Tu vino, insă-ucel 
ca luntrea ce, pe apa tuciurie, străin de-aceMt tărimi. xă-l părăscuscă! 
16 spre noi tăşnise inir-acea clipită, JI  Deare vlugă şi-i isteț de fel 
munată de-un cârmaci strigând amar. să-şi cate singur calea înapoi, 
“Te-am prins de-acum, nălucă rătăcită!”. căci tu de-aici n-ai să mai pleci cu el” 
19 “O, Flegias, Flegias, urli în zadar", 94  Ți-nchipui,cititorule, ce soi 
îi zise domnul meu. “căci de-astădată de teamă-asemeni vorbe mi-au stârnit, 
vom fi ai tăi că! ne vei trece doar” crezând că-n veci n-o să mai urc la noi! 
22 Precum şi-asmule fața înciudată 97 "Maestre scump, ce-atăt m-ai ocroti! 
cel amăgil spre cel ce-l amăgi, şi de mai mult de şapte dăţi mi-ai stat 
la fel şi Flegias se-ncruntă deodată. păvază-n fața răului cumplit, 
25 Stăpânul meu în barcă se sui 100. nu mă lăsa!”, strigai infrigurat 
şi-apoi mă !rase-ntrânsa şi pe mine; “lar de mii chip să trecem înainte 
abia alunci că-i plină se simţi... să ne grăbim pe unde-am mai umblat”. 
29 Pe puntea ei nici mu urcasem bine, 103 Grăit-a cel ce-mi fu ca un părinte: | 
când ne-am trezit că luntrea-n larg ne poartă, , “Să nu te temi, căci nimeni nu se poate 
Cu-alare-uvâni că se-ntrecea pe Sine impotrivi menirii noastre sfinte! 
3]  Șicum pluteam pe balta-aceea mourtă, 106  Aşteaptă-mă aci şi fii în toate 
un duh săltă, strigându-mi din noroi increzător, căci în curând cu bine 
“Tu cine eşti, de-ncalci obşteasca soartă” din joasa lume la liman te-oi scoate” 
34  lareu “O-ncalc, dar nu rămân cu voi; 55  “Tumulțumire vei avea deplină; 109 Se duse domnul bun de lângă mine 
ci lu, ce baţi nămolul, cine eşti?” îl vei vedea-nfundându-se ”, grăi, şi mă lăsă cu inima-ndoită: 
Răspunse: "Unul ce de plâns mă-ndoi ". “întâi ca luntrea la liman să vină“ mai vine oare? Dacă nu mai vine?.. 
37 Șieuatunci. "Rămâi să te trudeşti 55  Numult trecu şi-ntreagă năvăli 112 N-am prins nimic din vorba lor şoptită, 
cu plânsul şi cu jalea, duh hain, asupra-acelui duh mâloasa gloată, dar să-l asculte prea puţin Stătură, 
căci te cunosc, chiar dacă-n mâl bălteşti!” de parcă cerul vorba mi-auzi ci îndărăl intrară-ntr-o clipită, 
40 S-apuce lemmu-atunci lipsi puţin, Gl “Peel, pe-Argenti!", toți strigau deodată; 115. trântind în față-i porțile, cu ură; 
ci domnul meu, gonindu-l, se răsti: iar florentina umbră furioasă deci el domol se-ntoarse unde eu 
“Păzea in smăârc, cu neamul lău canin!" Îşi sfâşia cu dinţii carnea toală îl aşteptam cu sufletul la gură 
43 Măprinse-apoi cu braţe grijulii, 64  Săzăbovesc povestea nu mă lasă, 118 Privind în jos şi suspinând mereu, 
mă sărută şi-mi zise: "Suflet mare, spre mine-un vaier prinse a răzbate zicea ca pentru $ ine “Cine oare | 
ferice-aceea ce le zămisli! şi ochii mi-i holbai prin bezna groasă. „SE Pune curmeziy in drumul meu?!" | 
46. Acesta-n lume, orb de-nfumurare, 67 Maestru-mi zise: “Stă să se arate 121 Și mie-apoi: "De scurta-mi tulburare 
vreun bine nu făcu spre pomenire; celatea-al cărei mume este Dite, nu (0 5p lea ea Sala abale, 
de-aceea-acum se zbate cu turbare CU rău norod, cu oşti nenumărate”. 124 N site ari PUS ea a de e 
19 O căji se-mbată-n lume de mărire, 70 Șieu: “Maestre, ziduri desluşite Ați pei CREA pate NUDE 
4 RL şi-ntr-altă poartă-aşijderi s-au trufit, 
ci-ajunşi aici, vor sta în glod porceşie, ca de moschee, se ivesc în vale, care-a rămas de-atunci fără lăcale; 
lăsând în urmă-o jalnică-amintire! de-un roşu-aprins de parc-ar fi ieşite 127 citişi şi tu înscrisul ei cumplit; 
52  lareu: "Maestre, mull mă ispiteşte 73  dinfoc', lar dânsul: “Flăcări infernale dar chiar acum îşi taie drum prin ea, 
dorința de-al vedea-nfundal în țină le-ncing aici, în fund de iad, pe veci; (recând din brâu în brâu, nestrăjuil, | 
că! peste smârcuri luntrea mai pluteşte” de-aceea-aprinse-apar privirii tale " 130 cel ce cetatea ne-o va descuia”. 


PAG. 4 NR. 11/59 Noiembrie '95 





PUNCTE CARDINALE 


COLABORAȚIONISMUL CA STIL DE VIAȚĂ 


Termenul “colaboraţionism” a apărut în Franţa, 
în tinipul celui de al doilea război mondial, înfierându- 
se prin el “colaborarea voluntară cu inamicul care 
ocupă ţara, colaborare îndreptată împotriva 
intereselor naţiunii”. Fenomenul în sine este însă 
vechi de când lumea. În toate timpurile s-au găsit 
fiinţe josnice, dispuse la compromis şi trădare pentru 
a se bucura de avantajele pe care le conferă faptul de 
a fi în grațiile învingătorului. 

In primul război mondial, în teritoriul românesc 
ocupat de inamic, populaţia, cu puţine excepții, a 
avut o atitudine demnă, pe măsura gravității situaţiei 
în care se găsea țara. In mediul rural, 
colaboraționismul a fost practic inexistent. Bătrânii, 
femeile şi copiii, singurii locuitori ai satelor pe care 
trupele de ocupaţie i-au găsit la vetrele lor, bărbaţii în 
putere fiind toți sub arme pe front, au ştiut să suporte 
cu resemnare şi demnitate umilința înfrângerii şi 
povara ocupaţiei. Şi cum ar fi putut fi altfel cât timp 
nu era familie de țărani care să nu aibă cel puţin un 
membru care lupta pentru eliberarea țării! 

La oraşe, şi îndeosebi în Capitală, relaţiile 
dintre populație şi autoritățile de ocupaţie, chiar dacă 
nu s-au desfăşurat în acelaşi climatde puritate morală 
calațară, nuauatins un nivel dezonorant de colaborare 
cu inamicul. In sprijinul acestei afirmaţii, să-l cităm 
pe jurnalistul german Bernhard Kellerman, care nota 
în articolul intitulat “/n dem beserzten Bukarest”, 
publicat în iunie 1917 în cotidianul “Berliner 
Tageblatt”: “E o legendă că morţii de la Argeş ar fi 

fost uitaţi. Zgomotul şi aparenta lipsă de griji a 
Bucureştilor nu pot să înşele pe nimeni din cei care 
privesc mai adânc. De asemeni e o legendă că 
populația Bucureştilor ar fi salutat cu flori intrarea 
in oraş a trupelor victorioase. Bucureştii suportă 
soarta cea grea cu hotărăre şi demnitate. Până şi 
amicii germanilor şi ai aliaţilor lor nu uită situaţia 
şi păstrează o rezervă plină de taci. Cercurile 
aristocralice ale societăţii trăiesc complei retrase şi 
nu sunt văzute pe stradă niciodată sau foarte rar”. 

Şi totuşi, în pofida unor astfel de aprecieri 
măgulitoare, au existat şi defecţiuni. Partidul 
Conservator care înainte de intrarea României în 
război alături de Antantă militase pentru alianță cu 
Puterile Centrale a furnizat atât cadrele din care 
autoritățile de ocupaţie au format “guvernul de 
giranţi”, cât şi contingentul de colaboraționişti a 
căror activitate a umbrit lupta dusă de țară pentru 
alipirea provinciilor înstrăinate. 

n iulie 1917, “guvernul de giranţi” a organizat 
un fel de plebiscit prin care trebuia să-l 
împuternicească pe fruntaşul conservator Petre Carp 
să formeze în teritoriul ocupat un “guvern lega/” care 
urma să scoată România din război şi să încheie pace 
separată cu Puterile Centrale. Țara a fost însă mai 
înțeleaptă şi a refuzat să subscrie la acest act de 
trădare națională. 

În aceeaşi perioadă, girantul Ministerului 
Cultelor, Virgil Arion, i-a determinat, prin presiuni, 
pe consilierii Mitropoliei de la Bucureşti să elaboreze 
un manifest prin Care ostaşii care luptau pe front erau 
îndemnați la nesupunere şi dezertare de la datoria 
sfântă de a apăra pământul patriei. Autorii 
manifestului intitulat “Chemarea Mitropolitului 
Primat”, “înalte feţe bisericeşti”, l-au constrâns prin 
intimidare şi ameninţări pe octogenarul mitropolit 
Alexandru Donici Konon, bolnav şi cu inteligenţa şi 
voința slăbite, să-și pună iscălitura, alături de ale lor, 
pe acest rușinos document, pe care germanii l-au 
aruncat din aeroplane, pe front, în liniile româneşti. 

Un alt focar de colaboraţionism, care şi-a 
desfășurat activitatea în paralel cu grupul politicienilor 
conservatori condus de Petre Carp, a fost grupul 
strâns în jurul lui Constantin Stere şi scriitorului 
D.D.Pătrăşcanu. Folosind ca mijloc de a-și răspândi 
ideile ziarul “Lumina”, Constantin Stere şi 
colaboratorii săi nu vor osteni să verse veninul 
propagandei filogermane pentru a submina atât 
moralul populației din teritoriul ocupat, cât mai ales 
spiritul combativ al ostașilor de pe front. 

Dar cel mai odios caz de colaboraţionism din 
primul război mondial poartă numele colonelului 


“Alexandru Sturza. 


Fiul truntaşului liberal Dimitrie Sturza şi ginerele 
fruntaşului conservator Petre Carp, ofiţer distins, cu 
studii şi stagii îndelungate în armata germană 
colonelului Alexandru Sturza i s-a încredinţat, pentru 
valoarea sa unanim recunoscută, comanda unei divizii 
pe frontul din Moldova. Dar admiraţia sa pentru 
germani s-a dovedit a fi mai puternică decât datoria de 
ostaş şi dragostea de patrie. Convins că Germania va 
câştiga războiul, urzeşte planul unei pactizări cu 
inamicul în sectorul pe care-l comanda în speranţa că 
acțiunea sa va fi urmată de toată armata română. 
Comportamentul său devine însă suspect în ochii 
superiorilor şi, când îşi dă seama că cercul bănuielilor 
este pe cale să se închidă trece la inamic, însoțit de 
aghiotantul său, locotenentul Wachman. Ordonanţa, 


"țăran român, refuză să-l urmeze. Îl va împuşca cu 


sânge rece, Ajuns în liniile inamice, constată cu 
amărăciune că nici un ostaş şi nici un ofițer român nu 
este dispussă i se alăture în această aventură criminală. 

Nereuşind să provoace defecțiunea dorită de 
germani, colonelul Sturza îşi alege ca teren de 
propagandă lagărele de ofițeri români prizonieri. 
Ofițerii care se lăsau convinşi de propaganda sa erau 
concentrați în lagărul de la Krefeld, supuşi unui 
tratament de favoare şi apoi eliberați în schimbul 
semnării unei declaraţii de lealitate față de Puterile 
Centrale. Spre cinstea sufletului: românesc, semnatarii 
acestui dezonorant angajament au constituit o infimă 
minoritate. Majoritatea ofițerilor prizonieri au respins 
cu dispreţ această ofertă ruşinoasă. 

* 


Sfârşitul fericit al războiului, euforia victoriei Şi 
înfăptuirea României Mari au făcut ca ideea pedepsirii 
celor care s-au pus în slujba inamicului să fie privită 
printr-o optică specifică momentului istoric pe care-l 
trăia țara. Este dreptcă după izgonirea trupelor germane 
au fost arestați Constantin Stere, Lupu Costache, 
Virgil Arion, D.D.Pătrăşcanu şi vreo 20 de ziarişti, în 
frunțe cu Tudor Arghezi, care-şi puseseră condeiele în 
slujba propagandei germane, dar atât Regele, cât şi 
principalul său sfetnic, lon I.C.Brătianu, s-au opus 
ideii unui proces de mari proporţii, în care principalul 
acuzat ar fi trebuit să fie Petre Carp, omul de încredere 
al Comandaturii Germane cu care Mackensen a luat 
legătura imediat după sosirea în Bucureşti. O măsură 
greşită, scrie |. G. Duca în "Amintiri politice": "Prea 
am oferit lumii spectacolul că România este țara 
impunităţii. Pentru educaţia morală a acestui popor, 
înfierarea legală a vinovaţilor s-ar fi cuvenit şi, desigur 
că prin pildele date atunci, am fi înlăturat multe 
scăderi ulterioare, care au înăbuşit dorul de bine, 
setea de dreptate ce ne însufleţeşte neamul”. 

+ 


Cel de al doilea război mondial a adus din nou 
România în Situația nefericită de țară ocupată. O 
ocupaţie însă fundamental diferită de ocupaţia din 
1916. In timp ce ocupaţia din 1916 a avut caracter 
militar şi economic, ocupaţia sovietică a urmărit, în 
principal, obiective ideologice. În 1916, germanii şi 
aliații lor s-au mulțumit să ne jefuiască avuţiile. În 
1944, bolşevicii au urmărit să ne jefuiască sufletele, să 
ne rupă de valorile naţionale, transformându-ne dintr- 
un popor dreptmăritor creştin, într-o gloată comunistă, 
fără nume şi fără Dumnezeu. În aprilie 1945, Stalin, 
într-o discuție cu delegaţia iugoslavă condusă de Tito. 
le-a spus oaspeţilor săi: “Acest război nu este ca 
acelea din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune 
şi propriul său sistem social, până unde înaintează 
armata lui”. A omis însă să precizeze că pentru “a 
impune propriul său sistem” nu este suficientă ocupaţia 
militară. Mai este nevoie de un detaşament de 
colaboraţionişti care să se pună în slujba învingătorului, 
să-i adopte ideologia, dar mai ales să aplice, fără 
scrupule, metodele proprii acestei ideologii. 

* 


La noi, procesul de colaborare cu inamicul a 
început cu mult înainte de ocuparea țării de Armata 
Roşie, În timp ce ostașii români, pe întinsul stepelor 
ruseşti, se străduiau să stăvilească înaintarea 
tăvălugului roşu, la Bucureşti, oameni politici, slujbaşi 
din aparatul de stat si militari cu rang înalt puneau 
bazele ocupaţiei sovietice, prin pregătirea actului de la 
23 August. lar când tancurile sovietice au ajuns în 





Capitală, ca un summum al inconştienţei ŞI 
iresponsabilităţii, oficiosul Partidului Naţional 
Țărănesc, **Dreptatea””, în editorialul din 3 | august 
1944, le întâmpina cu cuvintele: “Armata roşie, 
garanţie de ordine şi securitate în sud-estul european, 
nu face decăt să continue misiunea ei seculară de 
sprijin şi de ridicare a popoarelor mici. Istoria ne 
învață pe aceia care ştim s-o citim, că statele acestui 
colț de Europă au ajuns la autonomie şi apoi la 
independenţă şi libertate numai datorită sacrificiului 
neprecupețit al Sfintei Rusii. Victorioşi, soldaţii 
mareșalului Stalin au găsit repede drumul spre inimile 
noastre (...) Întreaga opinie publică românească 
salută sosirea armatelor dezrobitoare (...) Trăiască 
Armata Roşie! Trăiască Armata Română! Trăiască 
România Mare!” 
- 

Trezirea la realitate nu va întârzia însă. La mai 
puțin de trei luni de la ocuparea țării de Armata 
Roşie, luliu Maniu, într-o convorbire cu Burton 
Berry, reprezentantul american în România, 
recunoştea “că dacă ar fi ştiut că li se va da mână 
liberă sovieticilor să aplice termenii armistițiului, 
nu l-ar fi sfătiut pe Rege să semneze armistițiul”. O 
recunoaştere tardivă, care nu va repara răul care se 
produsese. Mecanismul de comunizare a României 
se pusese în mişcare şi nimeni nu-l va putea opri. 

De acum înainte țara se rupe în două. De o parte 
cei neimpăcaţi cu ideea capitulării în faţa 
comunismului. Ei vor relua lupta anticomunistă 
întreruptă la 23 August, dar de data aceasta cu 
mijloace precare şi în clandestinitate. De cealaltă 
parte, cei care au înțeles avantajele colaborării cu 
regimul comunist. Şi, din păcate, aceştia nu au fost 
puţini. În toamna anului 1944, Partidul Comunist nu 
număra decât 800 de membri. În anul 1972, numărul 
lor crescuse la 2,2 milioane, pentru ca în 1989, 
numărul purtătorilor de carnete roşii să se ridice la 
aproape 4 milioane. Un ritm de convertire, în fața 
căruia chiar creştinismul, cu toată originea sa divină, 
ar putea păli de invidie... 

Dar nu aspectul “*cantitativ”” al adeziunii la 
ideologia sa a constituit tăria regimului comunist, ci 
cel “calitativ”. Cu ajutorul elementelor dispuse la 
colaboraționism, într-un timp relativ scurt noul regim 
areuşitsă transforme instituţiile de bază ale societății 
româneşti în instrumente ale comunizării României. 
Biserica, şcoala, armata şi justiția au fost golite de 
conținutul lor tradițional, împunându-li-se o orientare 
nouă în spiritul modelelor impuse de Moscova. Un 
proces uşurat de trecerea cu arme şi bagaje în tabăra 


comunistă a unui număr revoltător de mare de oameni | 


de cultură. 
7 


__ Ateu prin definiție, comunismul n-a precupețit 
nici un efort pentru a-L izgoni pe Dumnezeu din 
sufletele oamenilor. Și paradoxal, pentru atingerea 
acestui obiectiv, pe lângă o susținută propagandă 
materialistă, pe lângă persecuții, împinse uneori până 
la exterminarea celor hotărâți să lupte pentru credința 
strămoşească, comuniştii s-au folosit, nu fără succes. 
de Biserica însăşi. Cum? Obligând-o să colaboreze 
fățiş cu regimul pentru atingerea scopurilor! lui 
murdare. Biserica greco-catolică a refuzat categoric 
o astfel de combinaţie puțin onorabilă. Ca răspuns, 
toți ierarhii şi numeroşi preoți uniți au fost întemnițați. 

lerarhii ortodocşi au ales calea cola- 
boraţionismului. După moartea. destul de suspectă, 
în anul 1948, a ultimului patriarh ortodox care Şi-a 
cinstit, după cuvință, scaunul şi demnitatea, Patriarhul 
Nicodim, comuniştii au impus în scaunul patriarhal 
un preot comunist, pe Justinian Marina, care va 
păstori turma ortodoxă până în 1977. Urmaşul său, 
Justin Moisescu, va fi tot un patriarh roşu, după cum 
„tot roşu a fost, cel puţin până în Decembrie "89, Şi 
actualul patriarh, Teoctist, care l-a susținut fără 
rezerve pe Nicolae Ceauşescu până în clipa când 
acesta a fost înlăturat de la conducerea statului. 
Cât priveşte atitudinea celorlalți prelați 
ortodocși tața de propaganda ateistă şi de injoncțiunile 
regimului comunist în treburile bisericeşti, ea se 
(urmare în pag. $) 
Gabriel CONSTANTINESCU 





E e 


pi 
E 
f 

y 

















?leuănuni cucomade 





(urmare din pag.4) 

caracterizează prin supunere şi 
cuminţenie față de directivele venite de 
la Departamentul cultelor. instrumentul 
prin care Pantidul Comunist îşi exercita 
controlul asupra Bisericii. 

Am păcătui însă dacă în această 
succintă analiză a raporturilor dintre 
Biserica Ortodoxă şi comunism nu am 
sublinia devotamentul față de misiunea 
lora nenumărați preoți de mirortodocşi 
Sute. multe sute din rândul lorau ispăşit 
ani grei de temniţă pentru credinţa şi 
dăruirea cu care şi-au îndeplinit misiunea 
de păstori sulleteşti. Dincolo de ierarhie. 
Ortodoxia şi-a avut martirii ei. 

. 


O altă instituţie pervertită prin 
colaboraționism cu regimul comunist, 
ŞI care, din păcate, continuă să fie astfel. 
este şcoala. Pornind de sus înjos. primii 
care au fost puşi în faţa alternativei de 
a accepta sau a refuza colaborarea cu 
regimul comunist au fost cadrele 
universitare. Cei care au refuzât au fost 
epuraţi. Cei care's-au convertit la 
ideologia comunistă. lepădându-se de 
trecutul lor. şi-au păstrat posturile. 
Condamnabilă nu este însă atât 
apostazia intelectuală. cât consecințele 
ei. Universitățile. în loc să formeze 
intelectuali autentici. au devenit fabrici 
de agenți comunişti. Şi cum domeniul 
de activitate al multora dintre aceşti 
agenţi a fost învățământul de toate 
vradele. răul s-a propagat în ritm 
exponențial. societatea românească 
ajungând să fie infestată de ideologia 
comunistă până la ultima ei cută. 

O terapie pentru însănătoşirea 
spirituală a naţiunii este greu de prescris 
la ora actuală, deoarece tămăduitorii de 
suflete - învățătorii şi profesorii - au ei 
înşişi nevoie să fie tămăduiți de morbul 
comunist. În această privinţă un singur 
lucru este cert. Soluţia ieşirii din criza 
morală prin care trece astăzi România 
nu poate veni decât prin tineret, singurul 
segment din populaţia țării refractar la 
orice formă de colaborare cu actuala 
putere. în pofida avantajelor de care s- 
ar putea bucura dacă ar accepta 
colaborarea. 

+ 

Transfomarea armatei într-o 
instituţie comunistă a fost posibilă. ca 
şi în cazul şcolii. tot prin colaborare. 
Inceputul a fost făcut încă în timp ce 
România era în plin război cu Uniunea 


PUNCTE CARDINALE 


Sovietică. Sub pretextul organizării unor 
unități româneşti care urmau să lupte 
alături de armata sovietică pentru 
“eliberurea Ardealului de Nord”, o 
echipă de agitatori comunişti. în frunte 
cu Ana Pauker. au început să bântuie 
lagărele de prizonieri români pentru a 
recruta adepți. Ofițerii. atât cei de 
profesie, cât şi cej de rezervă, au respins 
cu indignare propunerea, ea echivalând 
cu un act de înaltă trădare. Totuşi, câțiva 
ofițeri, în frunte cu coloneii Cambrea şi 
Maltopol, au acceptat colaborarea cu 
inamicul. Ei au format nucleul conducerii 
"Diviziei Tudor Vladimirescu”. aşa cum 
se va chema divizia de “voluntari 
romani”. Deoarece numărul de ofiţeri 
înrolați nu era nici pe departe suficient 
pentru a încadra o divizie, sovieticii au 
inființat o şcoală de ofiţeri la Sud de 
Moscova, la Riazan, unde. în mare grabă, 
din gradele inferioare au fost instruiți 
ofițeri. 

In ceea ce priveşte acceptarea 
gradelor interioare de a se înrola, este 
oreu de rostit o condamnare. Pentru 
gradele inferioare, înrolarea a însemnat 
o şansă de supravieţuire, având în vedere 
regimul de exterminare prin muncă şi 
înfometare aplicat prizonierilor de război. 
Nu tot aceeaşi înțelegere şi indulgență 
trebuie avută însă pentru ofiţerii care s- 
au înrolat. Aceştia au fost trădători de 
neam şi de țară de cea mai ordinară speţă. 
Odată reveniţi în ţară. ei au constituit 
nucleul “Apararului Politic” din armată, 
instrumentul prin care Partidul Comunist 
a început opera de comunizare a Oştinii 
Române. Şi când, în decembrie 1947, 
Partidul Comunist a hotărât abolirea 
monarhiei şi izgonirea M.S.Regelui 
Mihai din țară, pentru a avea siguranța că 
lovitura de stat va reuşi, unităţile de 
gardă care asigurau paza palatului regal 
au fost înlocuite cu regimentele Diviziei 
Tudor Vladimirescu. 


Am greşi, însă, dacă am trece cu. 


vederea peste celelalte acte de 
colaboraţionism care au uşurat 
comunizarea armatei. După 23 August 
1944, sovieticii au iniţiat organizarea 
unei a- doua divizii de “voluntari”, 
recrutată din prizonieri de război, “Divizia 
Horia Cloşca şi Crişan”. De data aceasta 
sarcina le-a fost mult uşurată de confuzia 
creată în conştiințele oamenilor de 
schimbarea de orientare politică a ţării, 
schimbare care, cel puţin formal, purta 
girul capului statului. Ca urmare, nu 


Motto; 
"rod vorm pizri, a /d aa Moi cei cure 


uzi Îuplă în munii Maartea nuastă, 


generalului Franco la ridicarea monumentul din Valle de 

los Caidos- n-a fost omisă nici o tabără, Urmașii legionarilor căzuţi (căci aceștia 
au constituit majoritatea celor ce au luptat și murit în munţi) nu și-au uitat nici 
adversarii, pomenindwi, creştineşte, pe toți. Ba chiar au îngăduit și înalților 
prelați ai locului să-şi aroge meritele unei ireale participări la ceea ce, atunci, nici 


prin gând nu le trecuse să facă. Olimpiu Borzea, unul din supraviețuitorii marii 


însă, ua rămâne o mărburie Gă neamul 
acesta s-u opus liranici comuniste, că 
moi car uubiăl rmuai mul! cu arie 


„Lbertulea. “ 





numai că numărul de cadre ofițereşti 
care s-au înrolat a fost suficient, dar 
oferta a depăşit cu mult cererea. Să 
menționăm însă că peste două mii de 
ofițeri români prizonieri au refuzat orice 
formă de colaborare cu comunismul. O 
parte din ei vor fi condamnaţi în Rusia 
pentru imaginare crime de război; cei 
care vor fi totuși repartizați vor îngroşa 
rândurile organizaţiilor de rezistență 
anticomunistă și vor suferi toate 
consecințele care au decurs din lupta 
inegală pe care rezistența naţională a 
purtat-o cu forțele de represiune 
comuniste. 

După purificarea armatei de vechile 
cadre, timpul a permis regimului 
comunist să-şi creeze cadre noi, 
credincioase, multe din ele şcolite în 
Uniunea Sovietică. Or, după 
evenimentele din Decembrie '89, în 
armată nu au avut loc prefaceri 
spectaculoase, iar cadrele de astăzi ale 
oştirii, sunt cadre formate de regimul 
comunist. Și cum regimul politic de astăzi 
este o continuare, în substanţă, a 
regimului comunist de ieri, este greu de 
spus în ce măsură actuala Armată Română 
este o armată națională sau armata unui 
regim politic, aşa cum a fost până deunăzi. 

* > 


Subordonarea justiţiei a fost o 
sarcină uşoară pentru puterea comunistă, 
datorită numărului relativ mic de 
persoane care trebuiau fie convinse să 
colaboreze, fie să fie epurate în caz de 
refuz. Cum însă numărul magistraţilor 
colaboraționişti a fost infim. regimul 
comunist s-a văzut nevoit să creeze de 
faptun nou corp de magistrați. Magistraţi 
dresați să judece numai după 
instrucțiunile primite de la organele de 
partid. O manieră de a împărți dreptatea 
căreia este greu de presupus că i s-a pus 
capăt, câtă vreme judecătorii de ieri au 
rămas neclintiţi în fotoliile lor, iar 
deținătorii actualei puteri politice au fost 
recrutați, fără excepţie, din nemenclatorul 
de cadre al Partidului Comunist Român. 
De la această situație, până la o reală 
separație a puterilor în stat şi la crearea 
unui corp de magistrați inamovibili, 
remunerați pe măsura rolului pe care-l 
indeplinesc în societate, devenind astfel 
imuni în fața corupției, mai este un drum 
lung, iar actuala Putere nu are niciun 
interes să se angajeze pe el. 

+ 


Dar domeniul în care colabo- 








— i 

> SĂ 
4 
IN ac d 


O CONSPIRAȚIE A FACERI... 


„„Nu putem califica altfel faptul că, deşi prezentă 
la faţa locului, presa scrisă și audio-vizuală a tăcut cu 
desăvârșire asupra adunării comemorative de la 
Mânăstirea Sâmbăta de Sus (duminică, 29 octombrie 
a.c.), Foștii luptători anticomuniști din Munţii Făgăraşului, 
dimpreună cu rudele celor uciși prin aceste părți în 
perioada 1948-1956, au ridicat la M-rea Sâmbăta de Sus 
o cruce -monument întru pomenirea celor săvârșiți ca 
nişte cruciați. Și ca gestul să vădească deplinul cavalerism 
al luptătorilor creștini - fapt comparabil cu gestul 


loan MOGOŞ 


Noiembrie '95 NR. 11/59 PAG. 5 


raționismul a proliferat dincolo de orice 
limită a decenţei, a fost activitatea 
culturală. Lumea literelor, scriitorimea, 
s-a pus, imediat după 23 August 1944, 
în slujba puterii comuniste. 

Colaboraţionismul oamenilor de 
litere, prozatori, poeţi şi critici literari. 
a debutat ca o adevărată “vânătoare de 
vrăjitoare”, Intuind că viitorul aparține 
comunismului, dar cunoscând. cu 
nesemnificative excepţii, prea puţin din 
rigurosul său temei doctrinar, scriitorii 
români Şi-au inceput colaborarea cu 
noii stăpâni ai României prin denunţarea 
colegilor lor de breaslă adepţi ai 
spiritualitătii naţional-creştine. 

In toate timpurile. creatorii de artă 
au căutat protecţia deţinătorilor puterii. 
Dar cazuri de afirmare prin denunțarea 
confraților sunt anevoie de găsit. Ele 
abundă însă în cultura românească 
postbelică. Răsfoind presa primelor 
două decenii de dominație comunistă, 
rămâi îngrozit de lichelismul, 
Slugărnicia şi, nu de puţine ori, ticăloşia 
de care au fost capabile personalități 
din viața culturală românească. 

Trecerea timpului, schimbarea de 
generații şi apariția de nume noi pe 
scena culturală nu a însemnat însă şi un 
reviriment în viața culturală. Apariţia 
unei noi generații de oameni de cultură 
s-a produs într-un moment în care 
regimul comunist se consolidase şi 
instituţiile sale acopereau toate 
domeniile de activitate din societatea 
românească. Ca urmare a acestei situaţii, 
elementele tinere, indiferent de valoarea 
lor, nu s-au putut afirma în domeniul 
cultural decât în măsura în care au 
acceptat să colaboreze cu regimul în 
spiritul ideologiei comuniste. 

Desigurcă, în ciuda existenţei unei 

severe jandarmerii culturale, au existat 
şi abateri, uneori remarcabile. de la 
linia oficială. Dar despre un front de 
opoziţie activă, alcătuit din oameni de 
cultură, nu poate fi vorba. Actele de 
colaboraţionism estompează firavele 
manifestări de dizidenţă ale unor 
intelectuali români. Aşa fiind lucrurile. 
adevărata opoziție anticomunistă pe 
plan cultural nu trebuie căutată în 
instituţiile de cultură ale regimului, ci 
în temniţele comuniste. Singurul loc 
unde spiritul a zburdat în voie. 





“geste” din munţi, le-a trecut cu vederea împăunarea, iar 
lon Gavrilă le-a acordat și întâietatea vorbirii în fața 
mulțimii adunate acolo. 

Soldaţii din garda de onoare, veniți să facă de strajă 
lângă cruce, încremeniseră în tăcere, când lon Gavrilă îşi 
depăna marea “poveste” lăcrimând discret, iar Olimpiu 
Borzea tuna catilinar la adresa unor întâmplări demult 
trecute... Din partea celor mai tineri, dar căliți şi ei în luptele 
anticomuniste, a vorbit fostul deținut politic, Victor loan 
Pica (autorulvolumului Libertatea are chipul lui Dumnezeu). 


Toamna a colorat și ea nostalgic evenimentul, cu 
Irunzișul ruginiu al pădurii ce înconjoară mânăstirea brâncovenească, iar 
soarele a mângâiat blând obrajii mulţimii înlăcrimate; apoi, dangătul clopotelor 
a dus spre cer oftaturile și pomenirea morţilor, lăsând în urmă, în incinta 
sfântului lăcaș, mărturia simbolului pentru care atâția şi-au dat viața întru 


mântuirea Neamului Românesc. 





Marcel PETRIȘOR 









ee 





PAG. 6 NR. 11/59 Noiembrie '95 


. "Nu este greu să mori ca un erou, greu este să 
trăieşti ca un erou”. Şi cei care au trecut prin Piteşti, 
Gherla, Aiud etc, şi, în general , toţi deținuții politici 
din România comunistă au fost supuşi acestei cumplite 
probe, fiind condamnați să trăiască eroic. Cu toate că 
majoritatea acestora, animați de înaltele lor idealuri. 
ar fi mers, atunci, la începutul lor de baladă. cu fruntea 
sus şi cântând în fața plutonului de execuție (aşa cum, 
de altfel, au făcut-o mulți dintre cei cărora li s-a oferit 
această şansă”), supuşi probei eroismului de durată. 
unii dintre ei nu au trecut-o însă, ci au cunoscut căderi 


Şi înfrângeri, uneori de-a dreptul “spectaculoase”. Şi 


este omeneşte să se îi întâmplat aşa. deoarece nu toți 
cei care au trecut prin drăceştile încercări au avut 
vocația martiriului. 
> Apoi să nu uităm faptul că experimentul de la 
Aiud, de care ne ocupăm aici, s-a aplicat unor oameni 
care nu mai erau nici tineri şi nici în deplinătatea 
forțelor lor fizice, Majoritatea celor asupra cărora 
s-au făcut presiuni să declare delirantele elucubrații 
pe care le reproduce săptămânalul “Timpul” erau 
trecuți de 50 de ani şi aveau în urma lor zece. 
Cincisprezece sau chiar douăzeci de ani de închisoare. 
In plus, mulți dintre ei ajunseseră la concluzia 
inutilității luptei pentru o cauză pe care o considerau 
pierdută sau, în cel mai fericit caz, nerealizabilă în 
timpul lor istoric. Aceştia formau categoria deloc 
neglijabilă a celor care, “renunțând la vis”, suferiseră 
cea mai cumplită înfrângere (“Cele mai crâncene 
înfrângeri / Sunt renunțările la vis”, sunau versurile 
profetice ale lui Radu Gyr). înfrângere care a constituit 
premiza capitulărilor ulterioare. Acestora. atunci când 
li s-a oferit o alternativă, nemaifiind ancoraţi în nici 
un ideal, au acceptat, cu mai mică sau mai mare 
uşurinţă. cu sau fără remușcări, să facă compromisurile 
necesare pentru a se salva biologic, compromisuri 
care nu sunt mai condamnabile decât cele pe care le- 
au făcut oamenii liberi, pentru supravieţuire. Şi odată 
porniţi pe această pantă, unii au alunecat până jos de 
tot, supralicitând şi şarjând, căci, aşa cum remarcam 
şi cu altă ocazie, există şi o voluptate a prăbuşirilor. 
Ce mai conta, pentru cei care debitaseră elucubraţiile 
amintite în episodul trecut, o denigrare în plus? Sau ce 
îl mai împiedica pe Constantin Savin, de exemplu, ca, 
după ce improşcase cu noroi tot ceea ce altădată 
venerase, să descopere încă un defect şi încă unul, fie 
pe seama lui Codreanu, fie pe seama altor personalități 
legionare? Şi atât el cât şi ceilalți apostaţi din Aiudul 
acelor vremuri denigrau pe oricine, ori de câte ori li se 
cerea şă o facă, inventând (pe seama lui Codreanu mai 
ales) cele mai scandaloase şi mai neverosimile ticăloşii. 
lată ce spune el (C. Savin) despre şeful Mişcării 
Legionare, cu ocazia relatării unei întâlniri pe care a 
avut-o cu acesta şi cu căpitanul Emil Şiancu, la 
restaurantul “Tinerimea Română” din Bucureşti, 
pentru a pune la punct, susține el, amănuntele unui 
asaşinat (este vorba de cazul Mauriciu Tischler). 
Dupăce i-a fost prezentat lui Şiancu şi i s-a recomandat 
acestuia să aibă încredere în el, “cu toate că era 
Vinerea Paștelui, au fost comandate fripturi și băuturi, 
din care Codreanu - uitând cele ce prescria altora - 
s-a înfruptat cu nădejde”, Sau, în alt context, iată ce 
portret i se face aceluiași Codreanu: “Cei care nu l-au 
cunoscut pe Corneliu Z. Codreanu decât din 
fotografiile, din ziarele, broşurile şi cărțile legionare, 
care îl tămâiau interesat, sau cei care l-au văzut numai 
din când în când, la sediul legionar sau în diverse alte 
împrejurări, au rămas multă vreme cu o falsă impresie 
despre acest braconier politic, care era un criminal cu 
multiple posibilități de inovaţie în această materie şi 
un exploatator cinic al sensibilităţii şi sentimentelor 
româneşti. Nu este o intenţie de a-i atribui mai multe 
defecte decât a avut în realitate; dar faptele precise, 
adunate la un loc astăzi, dau posibilitatea să fie 
identificat cu precizie. Marea majoritate a tinerilor 
care s-au atașat, fără rezerve, de C. Z. Codreanu, au 


PUNCTE CARDINALE 





făcut-o irațional, impresionați afectiv de poza şi de 
teatrul pe care-l juca, după o prealabilă pregătire. 
Dintre tinerii mai exaltaţi, ca şi dintre acei lacomi de 
glorie ieftină şi de poziţii înalte, Codreanu şi-a recrutat 
instrumentele pe care le-a folosit, când a găsit momentul 
oportun”, Desigur, aceste denigrări ale lui Codreanu 
Sunt minore pe lângă altele, care sunt de-a dreptul 
scandaloase (afemeiat, violator de servitoare etc,). 
Le-am relatat, totuşi, pentru a demonstra că despre 
Codreanu nu se putea vorbi, în timpul reeducării. decât 
denigrându-l. Şi toate acestea sunt considerate Şi 
prezentate, atât de editorul acestor texte, cât şi de către 
cel ce au dispus punerea lor în circulaţie ca adevăruri de 
netăgăduit, nepunându-le nici un moment la îndoială, 
numai pentru faptul că ele provin din “memoria 
deținuților de la Aiud invitaţi la conducerea 
penitenciarului să reconstituie istoria Mişcării 
Legionare, memorie care se dovedeşte a fi inepuizabilă”, 
Dacă domnul Constantin Aioanei s-ar fi documentat 
cât de cât în legătură cu personalitatea şi cu profilul 
moral al lui Codreanu, nu din scrierile apologetice, ci 
din aprecierile unor adversari, nu ar mai prezenta 
aceste aberaţii drept adevăruri de necontestat. Dacă ar 
fi consultat, de exemplu. lucrarea domnului Zigu Ornea, 
intitulată Anii treizeci. Extrema dreaptă românească. 
recent apărută în Editura Fundaţiei Culturale Române. 
ar privi cu un ochi mai critic textele pe care le publică. 
Căci iată cum prezintă domnul Zigu Ornea, care numai 
de simpatie pentru Mişcarea Legionară ŞI pentru 
întemeietorul acesteia nu poate fi suspectat, 
personalitatea lui Codreanu, după ce citează o serie de 
elogii aduse acestuia de către unii intelectuali de vază 
ai epocii: “Toate aceste elogii (şi celelalte, multe, 
necitate) despre Codreanu, ce întrețineau în jurul lui o 
atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că 
unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de 
cultură notorii, unii strălucite inteligențe. Dincolo de 
fanatismul unui credo de -atunci (Cioran, de pildă, 
priveşte azi curuşine spre opiniile tinereţii...), e dincolo 
de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. 
Dârzenia, intransingența, tăria convingerilor, 
integritatea morală, traiul modest, aproape în 
sărăcie (sublinierile ne aparțin), fanatismul credinţei 
ortodoxe erau, indiscutabil, calități care se distingeau 
într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe şi 
mereu coruptibile. Aceste trăsături morale impresionau. 
convingeau, trezind admiraţie şi respect. Charisma lui 
Corneliu Codreanu era o realitate incontestabilă. E 
adevărat că, pe fondul ei real, cuvintele prea înaripate 
țeseau o exaltare ocultică, retorică goală şi imnică, care 
ducea asemuirea de la marii voievozi, pur şi simplu, 
până la lisus Hristos. Exageraţia adulatoare, în fond, 
dăuna personalităţii lui Codreanu sau, după moartea 
sa, amintirii sale...” (Op. cit., p. 386). $ 

Dar nu numai Corneliu Zelea Codreanu şi 
vârfurile Mişcării Legionare erau prezentaţi de 
reeducaţii de la Aiud în aceste sumbre culori, ci de 
aceeaşi atenţie se bucurau şi o serie de alte personalități 
politice şi intelectuale ale epocii, care, într-un fel sau 
altul, veniseră în contact sau simpatizaseră cu Mişcarea 
Legionară. Printre aceştia se numărau: Mihail 
Manoilescu, Nichifor Crainic, generalul Cantacuzino- 
Grânicerul şi mulți, mulți alții. lată cum sunt prezentăți, 
de către cei după declaraţiile cărora s-a întocmit insolita 
istorie a Mişcării Legionare de la Aiud, Nae Ionescu şi 


Nichifor Crainic: 


“Nae lonescu a început prin a sustrage o mare 
sumă de bani de la Editura Cultura Naţională, 
proprietatea băncii Marmorosch-Blank, al cărei director 
era. Mai târziu, şi-a însuşit proprietatea ziarului 
«Cuvântul», tot printr-o manevră murdară... Nae lonescu 











XĂV. Exploatarea propagandistă a rezultatelor reeducării. 


era foarte mândru că se trăgea dintr-o familie de 
negustori din Brăila şi uneori mărturisea, unor prieteni 
ai săi, că este de origine ţigan. Datorită poziţiei 
influente pe care o avea pe lângă Carol ||. şi-a organizat 
o echipă de afacerişti, condusă de Puiu Dumitrescu, 
care era secretarul particular al regelui, şi de soţia 
acestuia...Nae lonescu ducea o viață de nabab depravat, 
cheltuitor şi cinic. Trăia într-un adulter perpetuu şi-şi 
alegea amantele din rândurile femeilor celebre şi 
familiilor princiare. pentru a compensa, pe această 
cale, umilinţele tinereţii sale modeste”. 

“Încrucişare nereuşită de bulgari şi țigani, 
evidentă nu în construcţia sa fizică sau în structura sa 
sufletească, ci în caracterul său, lon Dobre. profesor 
la Facultatea de Teologie din Bucureşti. a servit cu 
talentul său pe oricine a ştiut să-l plătească bine. l-a 
fost ruşine parcă lui însuşi de cele ce scria uneori, de 
aceea s-a ascuns sub numele unui pseudonim (sic!): 
Nichifor Crainia. Sub această semnătură, s-au difuzat 
în țara românească, prin diferite publicaţii periodice, 
confuziile mistico-teologice, ideile retrograde şi 
obscurantismul, pe parcursul a trei decenii. Şi-a 
închiriat condeiul, succesiv, lui lorga. Averescu, 
Maniu, Codreanu, Cuza, Carol |, Sima şi Antonescu. 
La tel ca Nae lonescu, a sp&culat de la catedra sa 
universitară ortodoxismul şi naționalismul... Cu 
această ținută morală, nu ar fi fost posibil să nu se 
amestece şi în jocul forțelor internaționale, care se 
încrucişeau în țara noastră. În ziarul «Cuvântul». pe 
vremea când era director Titus Enacovici. în revista 
«Gândirea» şi apoi în ziarul său «Calendarul». Nichifor 
Crainic a fost teoreticianul fascismului în România şi 
omul care a popularizat cel mai mult figura sinistrului 
condotier italian”. 

Cu toate că, în repetate rânduri, editorul 
acestor texte a subliniat că deţinuţilor de la Aiud, 
supuşi acțiunii de reeducare, nu |i s-a IMpus şi nici 
măcar nu li s-a sugerat ce anume să spună în 
“spovedaniile” lor, în ultimele episoade el devine mai 
prudent din acest punct de vedere, acceptând totuşi că 
aceşti “mărturisitori” au fost uneori influenţaţi, 
câteodată exagerând în ceea ce spun. În episodul 
XXXI, de exemplu (“Timpul”, nr. 41. 16-23 oct. 
1995), face următoarea constatare: “Şi în acest episod, 
influența istoriei lui Mihail Roller se resimte masiv în 
narațiunea legionarilor de la Aiud. Fireşte, politica 
interbelică românească nu s-a derulat chiar aşa cum o 
descriau ei. Totuşi, trebuie să constatăm că apetitul 
lor Spre şarjă nu era gratuit: îşi avea rădăcinile într-o 
tinerețe trădată”, lată deci că editorul admite că 
relatările smulse deţinuţilor de la Aiud, în timpul 
acțiunii de reeducare, Sunt influențate de tezele 
IStoriografiei oficiale; şi admite, mai ales. faptul că 
acesti mărturisitori” şarjează. Or, deţinuţii de la 
î ieri 8 Atta "se resimte influența istoriei 
această istorie a pi d$ îns a Gonpine 
Rolicestia Îi ea rpha motiv că, atunci când 
Esieăvi ja ŞI ră » SI erau de mult în închisoare. 
dispoațieue călre aparatul ji e Ii S-a Pus la 

ab paratul politic al închisorii, pentru 
a se inspira din ea. 
NEA. As 7 inca, n apei dul XXXII (“Timpul”, 
şi mai fără echivoc chi ae gi uMdarea ui 
i oldze tipa tar: neînțeles, nu putem fi de 
9 ini egionarilor de la Aiud despre 
Nichifor Crainic. Nici cu cele despre Nae lonescu. 
Este Vorba despre personalități asupra cărora 
cercetările istoriografice sunt în curs şi un verdict ar 
fi prematur.” Nu interesează motivul pentru care 
domnul Aioanei pune la îndoială ceea ce se spune, în 
relatărilwe celor de la Aiud, despre aceste două mari 
personalităţi. Interesant este faptul că se îndoieşte; şi 
această îndoială pune sub semnul întrebării şi celelalte 
aberaţii debitate de nişte oameni aduși în situaţia de a 
delira pur şi simplu, 


(va urma) 


. 
| 
"| 
Fa 
i 

j 
- 








Oricât s-arpărea de ciudat. 
cel ce loveşte şi cel ce suportă 
lovitura devin, doar prin acest act, 
legați, prinşi în ochiul aceluiaşi laț 
Ideea, aparent stranie, am intâlnit- 
O şi la Dostoievski. Când Rogojin 
(în primele pagini ale romanului 
Idiotul) i! amenință pe Lebedev 
„te iau la palme 
răspunde 


Uucesia-l 
"Bate-mă, pălmuieşte- 
mă! Când ai dat în cineva l-ai legat 
de tine pentru toldeauna 
de neințeles, dar aşa e 


Pan  - 


Se scriu astăzi multe cărți 
despre închisori, tortur I Şi torturați 
„dar, dintr-un fel de pudoare 
interioară sau dintr-un rest de frică, 
NU Se vo? beşte upr oupe deloc despi 5 
torționari, despre  bătăuşii 
ocazionali sau profesionişti. Nici 
Ivecutul regim, deşi i-a remunerat 
ReNeros, nu uNcos în e idenţă marile 
merite ule ucestoi meseriaşi ai 
ctomugului "în edificarea 
orânduirii socialiste ”. Şi căt au tras 
ct (pe Spinari), cual uu transpirat 
pănă să-i convingă pe indărătnicii 
lărani români de “superioritatea ” 
agriculturii colectiviste! Dar pe 
burgheji, dar pe “bandiți”! 

Un milițian. la Jilava. Mi-l 
amintesc bine, deşi nu a făcut 
Serviciu pe secția noastră L-am 
văzul, peniru prima dată, in Suita 
directorului Maromet când, in 
cumera noastră, l-au “jucat in 
picioare "pe avocutul Teodorescu 
Un bârbul ciolănus cu pas rar şi 
călcătură greu. Avea o faţă rugoasă, 
cu de piatră şi pumn din acelaşi 
material. Oricum şi-ar fi sucit capul, 
uitălura lui era piezişă. Ce-i făcea 
fața şi mai greu de privit era o 
cicatrice lungă, albă, oblică, ce-i 
brăzda chipul de la perciunul stâng, 
secționând un col! al gurii, până-n 
bărbie. Un om insemnal 

Într-una din zile, camera 
noastră, în care eram cam două 
sute de oameni, a fost scoasă în 
curte, cu bagajele, la percheziţie. 
În ucesi scop am fost inşiraţi, pe 
cinci rânduri, în spatele Reduitului 
Cinci milițieni, în fața celor cinci 
şiruri, cercetaupe rând, amănunţit, 
boarfele şi anatomia fiecărui 
deținut. Mai erau un număr de 
milițieni asistenţi şi un număr de 
ofițeri, care supravegheau. Printre 
cei de pe margine se afla şi omul cu 
cicatrice. Ca mai toți colegii lui, 
avea în mână o coadă de mătură 

Se înainta foarte incet 
Percheziţia la Jilava se făcea cu o 
meticulozitate vecină cu pedanteria 
Când unul era gata, şirul mai inainta 
Cu un pas. Aşteplarea era grea, 
pentru că nu aveai voie nici să 
întorci capul nici să vorbeşti cu 
vecinul. La un moment dat, pe al! 
rând. lateral de mine, doi inşi au 
incepul să se cere, arătau ca noi 
veniţi. Unul era tânăr, inalt, bine 
hrănit, celălalt era mic, slăbuj, cu 
părul mult rărit, trecut de treizeci şi 
cinci de ani. Toţi iipriveau, pe furiş, 
că ştiau ce va urma 

Omul cu cicalrice a lrecul 
printre rândurile de de[inuţi şi s-a 
apropiat, chipurile, să-i asculte. Îşi 


PUNCTE CARDINALE 


CIOMĂGEALA 





disputau o haină. Unul spunea că 
i-a împrumutat-o, celălalt zicea că-i 
a lui, că a plătit-o 

Milițianul ridică haina cu 
bastonul, o privi, era un veston 
militar, american sau al altei armate 
apusene, nou, nepurtat. După o 
Scurtă examinare, milițianul aruncă 
haina peste capelele celor aliniaţi, 
departe, tocmai lângă zid şi făcu 
fanărului semn să se uplece. Cum 
ucesla nu pricepea de ce, i-a urătat 
să-şi prindă, cu mâinile, vârfurile 
bombeurilor, şi-n timp ce tânărul 
incerca, pe pantalonul bine întins a 
primil primul ciomag. A sărit ca 
uruncat de un resort. De usturime şi 
uluială, nu ştia ce să facă mai întâi, 
să se frece la părțile afectate, să- 
Şleurgă lacrimile care-i curgeau 


şi 
caraghios şi-i udau toată fața sau să 
se adreseze domnilor ofițeri? Mămuitorul 
ciomagului, imperturbabil, ii facea 
Semne să se uplece din nou. Cum 
lună ul se plângea cu glas mare, 
rugăndu-i pe "tovarăşii ” ofiţeri, şi- 
şi tot oferea spatele, milițianul i-a 
băgat mâna in frumoasele-i 
onduleuri şi, trăgându-l de păr în jos 
şi împungându-l cu bățul în burtă, a 
reuşit să-l îndoaie. Distrăgându-i 
într-un fel atenţia, i-a aplical 
Julgerător aşa o lovitură că i-au 
crăpal pantalonii. Lânărul s-a prins 
cu mâinile de fund, s-a trântit la 
pământ şi a inceput să urle. Imediat, 
fără altă comandă, doi milițieni de 
pe margine s-au repezit la cel de jos, 
ce se apăra cu picioarele, l-au luat 
de subsuori şi l-au dus undeva, 
probabil să-i  ''completeze"” 
Milițianul cu cicatrice şi-a continuat 
laclicos treaba incepută: l-a luat la 
rând pe celălalt. Acesta, docil, s-a 
aplecat fără să aştepte multe invitații 
şi a primit primul bă fără crâcnire, 
doar țopăind şi frecându-se pe la 
părțile lovite. Apoi, invitat, s-a 
aplecat din nou, dar executorul a 
rămas cu băta în aer, meditând, după 
care l-am auzit spunând. “la dă, mă, 
pantalonii jos!" Subţirelul s-a făcut 
că nu pricepe. S-a aplecat să 
primească lovitura, văzând că nu 
vine, s-a ridicat, apoi s-a aplecat din 
nou. Scena incepea să fie comică 
Până şi ofiferii politici (care ştiu 
[otul) nu pricepeau şi se uitau atenţi 
"Tu n-auzi, mă, să dai pantalonii 
jos?" Şi lemnul sună sec şi sări în 
sus din capul cu păr răruț al 
sfrijitului. Acesta, convins brusc, nu 
prididea să se descheie la nasturi, cu 
o mână, în timp ce cu cealallă se 
Jreca in creştel. "Trage-i jos!" 
Când pantalonii au căzul la 
pământ, s-a văzut că la spate, în 


CA ARTĂ (II) 








dreptul feselor, avea un alt obiect de 
îmbrăcăminte, împăturit; un blindaj) 
Omul cu cicatrice ricană. Zâămbea 
din cicatrice. A ridicat de jos acel 
obieci vestimentar, haină sau 
pulovăr, l-a aruncat lângă veston şi 
cum subțirelul, rămas în izmene. 
incepuse să-şi tragă sus pantalonii 
Jără să se aşlepte, primi o lovitură 
peste pulpele picioarelor. A scăpa! 
din mună betelia de care trăgea şi, 
din reflex, a făcut un salt inainte. Da) 
cel cu cicatricea nu era omul să lase 
o treabă neterminată, l-a urmat şi 
I-a ars din nou. Era ca un joc 
Subţirelul, cu pantalonii în vine, nu 
putea să păşească. Nu putea să se 
aplece, să-i ridice, de frică să nu ia 
una pe izmana inlinsă, aşa că țopăia 
ca o lăcustă, urmărit de aproape de 
omul cu ciomag, care-i sporea elanul, 
spre distracţia aparatului politic al 
renumitei închisori 

Mult face experienţa la om, 
dar oricătă s-ar acumula, ea nu poate 
inlocui înzestrarea naturală. s-o 
recunoaştem. Sute, mii de milițieni 
au rupl pari, ciomege, cravaşe şi alte 
asemenea “unelte de producție ” pe 
spinările a sute de mii de deţinuţi, 
protestatari, opozanți. Dar dintre 
aceşti mânuitori ai instrumentelor 
de “menţinere a ordinii publice” 
puţini au arătat imaginaţie, fineţe 
Ca-n toate celelalte sectoare, şi aici 
talentul transformă meseria în artă 
Omul cu cicatricea mi-a dovedit-o 
Dintre sutele de colegi de ai lui, 
mulți mai activi ca el în ruperea 
oaselor, puţini au ajuns să distingă, 
cu vârful ciomagului, calitatea 


j 


Noiembrie '95 NR. 11/59 PAG. 7 


materialului supus prelucrării, 
sensibilitate de artist. El a simţit, 
după vibrația obiectului, că 
rezonanța e de cârpă şi nu de carne 
Și l-a dat în vileag pe farsor. Ce-a 
fundul lui 


numai el ştie. E o poveste insă care 


Paţit, in continuare 
se va afla, eventual, conform 
prevederilor legale, peste patruzeci 
«de ci 

Era la Aiud un gardian care 
avea o vorbă a lui, Făcuse mulți ani 
de serviciu la penitenciar 
Vremurile, tot schimbându-se, i-au 
adus în celule, in camere, politici 
de diferite specii. Cum deţinuţi de 
drepi comun au existat intotdeauna 
omul nostru, făcând zeci de ani 
această “muncă , a putul observa 
purtarea a mii şi mii de oameni 
domni țărani (ărgaveți, 
mahalagişti găinari, adunătură fel 
şi fel. Încuindu-i şi descuindu-i 
zilnic, în celular, pe secții sau în 
zarcă, a băgat de seamă că, după o 
vreme, loți 


capătă aceleaşi 


obiceiuri, nu s-a mai obosit să-i 
deosebească. Pentru el, toţi cei din 
"noțiuni 13 
observat că el însuşi, când e acasă 
e un om, iar când intră intre zidurile 


inchisoare erau 


puşcăriei, e altul. Vorba lui era una 
ŞI o spunea: "Hoţu 'nu-icaomu'!” 
Între limp S-au produs 
schimbări, datorită “avansării pe 
Diferenta 


dintre cer dinăuntru şi cei de ulură 


drumul socialismului ' 


s-a [ol micşorat Deosebirea dintre 
oameni şi hoţi, până la urmă, u 
dispărut cu totul. (Poate din cauza 
pensionării bătrânilor paznici.) În 
locul lor au apărut noii milițieni, cu 
"nivel politic ridicat”, care-şi 
țineau arestaţii pe categorii 

criminali de război, spioni, foşti 
politicieni, frontierişti, sectanţi, 
organizaţii subversive şi, mai ales, 
calegoria cea mai numeroasă, 
“bandiții” cei mari, legionarii 


(Continuare în numărul viitor ) 


Constantin IORGULESCU 


II 
3 NE 


Fă |] 


e 
. 


în 











- 


_ n. e 


- n pe 0 pr = 


— 





PAG. 8 NR. 11/59 Noiembrie '95 








Caâreva lărmariri ortodoxe 






In Apus, mai ales prin abuzul de aristotelism ŞI raţionalism al 
scolasticilor, s-a deschis încă de timpuriu calea unor confuzii între teologie şi 
filosofie, dacă nu în rândurile stricte ale teologilor Şi losofilor, în orice caz în 
conştiinţa publicului mai larg. Astfel de confuzii s-au perpetuat până azi, 
[avorizate şi de laicizarea treptată a culturii moderne. Sintagme culturale 
curente, precum “gândire filosofico-religioasă”, “filosofie religioasă”, “credinţe 
şi Idei religioase” etc., au contribuit la sporirea confuziei. De asemenea, un rol 
nefast a avut în această privinţă şi tendinţa unor filosofi moderni ai culturii 
(cum a fost şi la noi cazul lui Lucian Blaga) de a integra religia în sfera culturii, 
la rând cu “creaţiile” artistice, filosofice şi ştiinţifice ale geniului omenesc. 

De aceea, nu strică să atragem încă o dată atenţia, dintr-o perspectivă 
religioasă ortodoxă, că nici prin originea, nici prin scopurile, nici prin mijloacele 
elreligia nu poate flasimilată culturii şi că demersul teologic nu este nicidecum 
o varietate a demersului filosofic. Asupra raportului mai general dintre religie 
şi cultură ne propunem să revenim într-un Număr viitor. Deocamdată ne vom 
referi strict la raportul dintre eo/ogiețca formă su perioară a gândirii religioase) 
şi filosofie (mai ales în pretenţiile ei metafizice), 

Teologia nu trebuie confundată nicidecum cu anumite manifestări ale 
filosofiei, oricât ar părea de asemănătoare la prima vedere, cum ar îi metafizica 
filosofică sau aşa-numita filosofie religioasă. Teologul, filosoful religios şi 
melalizicianul reprezintă tipuri fundamental deosebite de “gânditori”. Teologul? 
rămâne în afara “cercului vicios” al filosofiei: el subordonează raţiunea 
supraraţionalului asumat prin credinţă, mişcându-se smerit în liniile de forţă 
ale tradiţici dogmatice, dincolo de orice “aventură” a gândului autonom. 
Filosolul religios, mult mai tributar raţiunii, simte şi el nevoia de a se raporta 
la un absolut revelat, faţă de care se mişcă insă mai liber, permiţându-şi 
anumite interpretări “originale”. Meta/zicianul, în înc, este un [ilosof radical, 
care se măsoară raţional cu absolutul, având grijă, din scrupul sau din orgoliu, 
să se delimiteze de religie în demersurule sale, iar uncori să facă abslracţie 
complet de ea. Altfel spus, feo/ogu/ nu face altceva decât să “administreze” o 
sumă de adevăruri veşnice, ingăduindu-şi cel mult o mai limpede formulare a 
lor sau o mal sistematică ordonare; (i/osoful religios reinterpretează personal, 
intr-o oarecare măsură, adevărurile revelate sau presupuisele consecinţe 
[ilosofice ale acestora, pe când metafizicianul, sfidând tot ce nu este rod al 
pâncni sale autonome, îşi proclamă exclusivist propriile adevăruri. La noi, 

unăoară, un Dumitru Stăniloae (dar şi un Nichifor Crainic) a reprezentat 
tipul feologului, un Nae Ionescu - tipul filosofului religios, lar un Lucian 
Blaga - tipul metafizicianului. De aceea şi trebuie judecaţi cu măsuri deosebite, 
cum am arătat cu alte ocazii. 
Este adevarat că religia şi filosofia au avut uneori o întâlnire rodnică 
in istoria spirituală a omenirii. Este cunoscut cazul atât de neobişnuit al 
gândirii "[ilosofico-religioase” indiene. în ultima vreme s-au pus tot mai mult 
in evidenţă originile “mitico-religioase” ale filosofiei antice greceşti, 
continuatoare în alt registru a vechii sophia -inţelepciunea sacră (cea constituit 
până târziu dezideratul ultim al gândirii eline). Constituirea teologiei creştine, 
în primele veacuri de după Hristos, n-a fost ca însăşi străină de experienţa 
filosofiei păgâne, mai ales platonice, neoplatonice şi aristotelice, valorificate 
din plin în formularea şi sistematizarea noilor adevăruri. Pe de altă parte, 
istoria [ilosofiei rămâne indatorată şi ea. cu câteva dintre marile ei teme, unor 
teologi creştini de mare acuitate teoretică (Fericitul Augustin, Pscudo-Dionisie 
Areopagitul, Sf. loan Damaschin, Toma de Aquino, Nicolaus Cusanus ş.a.). 
Chiar şi mai aproape de noi, curentul filosofic existențialist a avut şio viguroasă 
ramură creştină (de la S. Ilerkegnarei la G. Marcel), ca să nu mai vorbim de 
curentul neotomist, de tradiţionalismul gucnonian sau de câţiva mari gânditori 
ruşi din exil (in frunte cu VI. Soloviov şi N. Berdicv). Şi exemplele s-ar putea 
inmulţi. Nu vom scăpa însă din vedere că [ilosofia îşi are originca exclusiv în 
neliniştile omului întrebător, iar scopul ei este cunoaşterea raţională a lumii, 
aproximarea une! ordini posibile şi inteligibile în aparenţa haotică a realităţii. 
lar dacă se întâmplă cumva (şi sc întâmplă!) ca realitatea să nu se potrivească 
cu ideile ci, ea-ţi răspunde cu Hegel: “Cu atât mal rău pentru realitate”... Pe de 
altă parte, ea rămâne neputincioasă tocmai în faţa morţii, problema majoră a 
destinului nostru. Sau poate încerca să demonstreze chiar şi nemurirea 
sufletului, cu mijloacele cele mai subtile ale raţiunii, aşa cum făcuse Socrate 
în faţa discipolilor săi, înainte de a-şi bea cucuta, dar demonstraţia aceasta, 
chiar fără cusur, nu-i va putea opri pe ceilalţi să se teamă şi să plângă (a se 
vedea dialogul platonice Pha/don). In vreme ce Socrate, în Athena filosofilor, 
raţiona asupra nemuririi sufletului în faţa unor ucenici ce nu mai pridideau să 
plângă, credincioşii lui Zalmoxis, în religia lor barbară, nepăsâtoare de vreun 
raţionament, ştiau să moară râzând..." i 
Religia, spre deosebire de filosofie, îşi arc originea nu doar în omul care 
vrea să urce spre divinitate, ci mai ales 
TOD EpYITy d in divinitatea ce admite să se coboare 






















































3 






7) 
if 


* 
A 


. - 


dale l|;, spre om. Pe de altă parte, ea nu se 
Pip a ca aaa atatea A 


Ş 






17 


Li 
Pe mimi 
4 


m 






bă 


impoltmoleşte în rigorile formale ale 
logicii, ci le transcende prin credință 
ŞI trăire, având drept scop nu 
cunoaşterea, ci mântuirea. Religia nu 
lubeşte “cearta devorbe”, lupta stearpă 
de opinii, anarhia subiectivităţii 
omeneşti, Omul religios nu este, 
precum filosoful, un orgolios furat de 
mirajul “originalității” sale sau de 
suficiența propriei “deşteptăciuni”, 
căci nu raportează totul la sinele său, 
cl-şi raportează sinele la Totul divin, 
care-l modelează sufletul şi viaţa. 
Religia nu pune prej pe discursuri, ci 
143] pe lrâlrea luminată de credinţă. 
Pe dee 2 14) 144 Creştineşie vorbind, cuvintele se 
Son câte belea dlV li smeresc dinaintea Cuvântului. 
Pa PD OTE a E EpI aa iteca, | RĂZVAN CODRESCU 


- 






D= 
= 








IEI 








MA 
pp i Lp PE Ta (oa mim aa! 






E 
A 
La 


3 
pă 






Ar 






[ai 
Pi 








E ” pi [i 


2AAARA 
Et. 






În 
+7 
4 





PUNCTE CARDINALE 


RELIGIE ŞI 


FILOSOFIE 





Despre filosofi şi filosofie 


Filosoful esteomul care transformă în viciu nevoia intrebarii; incăpute 
pe mâna lui, chiar fructele inspiraţiei devin “probleme”. Intrebările filosofilor 
au topit cândva Olimpul, acesta supraviețuind obscur numai în sufletul 
mulțimilor. Ș 

Filosoful se intreabă, util, comod sau gratuit, mişcându-se cu 
problemele şi cu pseudo-problemele lui între aporetic şi fals. Raţiunca 
(ilosofului poate plăsmui “simboluri” eficiente în lumea aparenţei, pe care el 
incearcă însă, in mod ilegitim, să le aplice apoi asupra transcendenţei. Pe 
calea aceasta se poale ajunge chiar la contestarea realităţii, transiormând 
escnţele din cuprinsul ei în simple "fantome ale creierului” (Kant). Întrebările 
[ilosofului pulverizează Realul; prin ele adevărul, binele, frumosul şi sacrul 
devin ficțiuni utile, comode sau plăcute, ori se prefac, dialectic, în aporii. 
Logicul, ca şi senzorialul, raportate la Real, sunt deopotrivă neesenţiale. La 
nivel empiric sau logic, totul stă sub semnul fenomenului, al imanenţei, în 
vreme ce unităţile Realului sunt transcendente, atât prin origine, cât şi prin 
[inalitate, Necesitate în devenire? Dar în orizontul material, al infinitului 
spaţio-temporal, “jocul apariţiei şi dispariţiei” se desfăşoară arbitrar, sub 
semnul “realului imaginar”, [lindcă “tot ce devine nu este”, cum spunea 
bătrânul Parmenide. Astfel, unitatea şi multiplicitatea, cantitateaşi calitatea, 
esenţa şi lucrul - toate sfârşesc în neant; căci acest joc, înlăturându-L pe 
Dumnezeu în numele abstracţiunilor raţionale, dă doar simpla iluzie arealului, 
chiar şiatuncicând atribuie ființei pieritoare demnitatea participării conştiente 
la el, ca-n panteismul hegelian. De la presupusaa “mirare primordială” (cu 
funcțiunea ci gnoseologic-trezitoare) şi până azi, omul s/ngur n-a făcut nici 
un pas spre Absolut, cheltuindu-se neliniştit şi steril, precum Faust, în jocul 
magic al [icţiunii pure. Filosoful nu este decât ipostaza “teoretizantă” a 
omului năuc, căutător între cele două lumi, confundându-le adesea şi 
nercuşind niciodată să şi le asume integral şi definitiv. De obicei, el amestecă 
legitim logicul cu ontologicul, pornind, precum Kant, de la prejudecata 
raţionalistă a inteligibilităţii sau non-inteligibilităţii realului, de parcă Realul 
s-ar sinchisi deraţiunca noastră autonomă. De aici şi confuzia frecventă între 
logic şi ideal (“Lumea inteligibilă este o lume a gândirii pure, o /ume idea/Z, 
crede Kant). Dar sfera inteligibilului este logică, nu ideală, “idealul” fiind 
transcendent în esenţă, în sensul lui platonic. Un Goblot considera în mod 
eronat ideile platonice ca aparţinând lumii inteligibile; acestea aparţin 
transcendenţei, supranaturalului, fiind arhetipuri, modele reale şi perfecte, 
la care gândirea “participă” vocaţional. Schopenhauer le-a definit ca “Urformen 
als Urkrălte”, deşi în Fedru, unde se face teoria ideilor, aceste esențe n-au 
formă şi niciculoare, distingându-se şiastfel de lucrurile sensibile. Inteligibilul 
nu este “idealul” propriu-zis, ci doar cel mult unul imperiect, reflectat; el nu 
trebuie confundat cu transcendentul, cu “supranaturalul”, la care filosofia 
modernă nici nu mai are acces. În definitiv, ce este filosofia? Este ştiinţa 
umanistă - a omului intrebător - care problematizează gnoseologic şi axiologic, 
incercând să depăşească jocul dintre ontic şi logic, dar amestecând legitim 
cele două planuri. Ea este produsul neliniştii omului autonom, ştiinţă 
imanentistă a întrebărilor, a problemelor izvorâte din aventura istorică a 
“omului-demiurg”, alcăruiorgoliu întreţine iluzia că lumea poate [iconstrânsă 
să i sc dezvăluie, Acest “om-demiurg” se crede “legiuitor al raţiunii sale” 
(Kant), al vieţii şi al lumii, devenind robul propriilor Îicţiuni, al acelui a/s ob 
kantian pe care un Vaihinger l-a înţeles atât de bine. Ambiguul termen 
grecesc de philo-sophia exprimă astăzi tocmai autonomia rațiuni! 
problematizante. Spiritul filozofic, născut, geograficeşte vorbind. în lumea 
euro-mediteraneană, reprezintă nefericita detaşare orgolioasă a omului de 
tip curopean de puterea revelatoare a divinității, reducerea acestuia la sine 
insuşi, la conştiinţa sa întrebătoare. Filosofia propriu-zisănu poate fi înţeleasă 
decât prin dihotomia ortodoxie - heterodoxie, spirit mistic - spirit raţional. 
Refuzând Absolutul ca instanţă supremă şi absolutizând legitim dimensiunea 
imanentă a cunoaşterii, spiritul filosofic cade în infinitul rătăcirii raţionale. 
Căutătorul “alege şi, alegând, rătăceşte”. Asta l-a făcut probabil pe Tertulian 
să vorbească despre filosofi ca despre nişte “patriarhi ai ereticilor”. 

La greci "Olimpul s-a topit raţional sub puterea negativă a 
întrebărilor”, tot aşa cum, sub ispita demiurgiei, protopărinţii au pierdut 
paradisul, tot aşa cum neliniştea demonică a omului modern îl îndepărtează 
de adevăr (“triumful aparenței”, cum spunea Alain despre gnoscologia 
kantiană). Numai credinţa îl poate scoate pe om din chinul existenţial produs 
de întrebările fără răspuns (sau cu prea multe “răspunsuri”, ceea ce este 


acelaşi lucru), abătându-l dinspre utilităţile, plăcerile şi comodităţile 


trecătoare, dinspre acea "goană după vânt” de care vorbea Ecclesiastul, spre 


a Logosului revelat. 


Absolutul divin, spre maiestatea unică şi netrecătoare 
Omului “muşcat de şarpele demiurgiei” 
(Nae Ionescu) i se opune omul în- 
dumnezeit, misticul care “se înalță 
smerindu-se” şi “crede ca să cunoască” 
(Anselm de Canterbury). 

Oricine, spune Bossuet, e liber 
să aleagă între "calca omului” şi “calea 
Domnului”. ŞI tot el: “Rațiunea omului 
să tacă atunci când intră pe calea 
Domnului”. Nu este vorba să tacă în 
sensul de a se anula, ci în sensul de a se 
smeri. Pe cealaltă calc, pe “calea 
omului”, raţiunea sfidează Logosul prin 
logorce; se semeţeşte şi piere pe limba el. 

Filosofia? Nu mi se pare altceva 
decâl o rafinată trălre în promiscultate 
cu moartea şi cu ncantul... 


PETRE ŢUŢEA 





Tr), i 


.. 








Nu s-ar putea spune că, de-a 
lungul vremii, nu s-au făcut destule 
încercări pentru disocierea metafizică a 
românismului, pentru evidenţierea 
fondului originar din fizionomia 
poporului român şi pentru extragerea 
unor cuvenite înțelesuri epistemice. De 
la D. Cantemir la C. Rădulescu-Motru, 
L. Blaga sau Emil Cioran, epistemologia 
spiritului românesc a consemnat atâtea 
achiziții teoretice, a propus atâtea 
diagnoze şi tratamente izbăvitoare, încât 
ostructurare paideutică şi perspectivantă 
a acestora a devenit mai mult decât 
necesară. 

s Ştim că “învolburatul suflet 
românesc”, ca realitate deschisă 
meditației şi analizei, n-a fost acreditat 
numai cu elogii şi binecuvântări, ci şi cu 
bastonări dintre cele mai violente. În 
substanța lui au fost depistate nu numai 


precarități şi metehne care s-au 
sedimentat în straturi şi l-au 
vulnerabilizât în fața istoriei. Nu ne 


fel cum aparținem unei religii - nu prin 
voință deliberativă, ci prin naştere. În 
ambele cazuri, apartenența împărtăşeşte 
o tradiţie etnică şi mai puţin o opțiune 
individuală. Consubstanţializarea cu 
neamul sau cu credința este o fatalitate 
transindividuală şi fără un prealabil 
metafizic deliberativ. Sunt moşteniri 
ancestrale, fetişizate, atât de adânc 
incubate în subiectivitatea umană ca şi 
cum ar reprezenta opțiuni personale şi 
calități şi însuşiri indefectibile, dar şi neînstrăinabile. 

Cutumele s-au transformat în 
convingeri atât de intime încât oamenii 
sunt dispuşi adesea să le apere cu fanatism. 
putem amăei la nesfărşit cu predicții Nu degeaba, în popor, des-țărarea 
aurorale şi entuziasme fade. O voluntară (mai grav: trădarea de țară) şi 
perspectivă românească prevăzută cu apostazia au fost considerate păcate 


PUNCTE CARDINALE 


PENT RIO SM BETA IZA a aa e poala 38 


NAȚIONALA 


prejudecăți la cheie n-a adus, cum s-a abominabile, de neiertat. “Cel ce-şi f.380). 


văzut de atâtea ori, prea multe servicii vicleneşte moşia şi neamul - se spunea 
salubrizante spiritului românesc. într-o pravilă a lui Vasile Lupu - mai rău 
Patriotismul sau naționalismul nu decât ucigaşii de părinți să se certe”. 
i Pe cine mai poate surprinde că 
pemnicios din constituția etniei tale. Bun apetenţa faţă de neam şi de credință a 
român nu s-a dovedit întotdeauna cel ce constituit, pentru mulți dintre gânditorii 
şi-a lăsat simțămintele în zbenguire români, pilonii de susținere ai boltei 
neroadă, exacerbându-le patetismul şi românismului şi ai oricărei metafizici 
expunându-le actoriceşte în vitrina naționale? La numai 20 de ani, într-un 
publică. Din simpla apartenență la un bruion epistolar către redacția unui ziar 
neam nu poate rezulta decât, celmult, un politic, Eminescu punea în termeni foarte fondul 
patriotism complezent, fonmal, firav, exacți problema reconstrucției culturale 
nemotivat şi nesusținutconştiențial. “Nu “pe baze româneşti, solide, vechi”. Spunea 
e mare lucru - spunea Cioran - a iubi tânărul cărturar aflat la studii în Viena: 
România din instinct; acesta nuesteun “Modul de-a judeca, de-a raționa 
merit” (Schimbarea la faţă a României, românesc, prin urmare o filozofie 
românească, cere să primească între 
Totuşi, aspectulpoatecăpătaşi  pietreleeiunghiulare douăcestiuni nepuse 
oaltă înțelegere. Aparţinem unei naţiila în filozofie şi n&studiate de nimeni: 


reclamă neapărat ignorarea faptului 


Humanitas, 1993, p. 46). 





specific 


„ 





cestiunea naţiei şi a religiunii - singurele izvodită în afara acestui sistem de axe 
lucruri cari ne-a scăpat şi a făcut de mai rectangulare, singurele ce-i pot conferi 
trăim astăzi” (Opere, ed. Perpessicius, relevanță şi productivitate. Abaterile, 
vol. X VI,p.289). Cum se vede, Eminescu câte s-au manifestat ulterior, ca orice 
nici nu pune problema posibilității unei anormalitate, n-au mai ținut de percepe, 
metafizici româneşti, ci adererminantelor ci de o prostituție ideologizantă, care a 
acesteia, a “pietrelor ei unghiulare”, care prohibit firescul şi a bulversattemeiurile 
ne-au statomicit în timp şi ne-au conferit gândului românesc. 

identitatea etnică. Nu-i de mirarecă, pentru ince 
ali seconferi productivitate metafizicăşi de devălmăşii dizolvante, “omul 
valoare paradigmatică, cele douăconcepte românesc” şi-a alterat fondul originar 
vor fi cercetate pe toate fețele şi până la nerecunoaştere, a devenit 
descompuse în componentele lor versatil, alunecos, “abil”, acceptând 
intrinseci. Încă Eminescu remarcase că “frăția cu dracul” nu numai pentru 
românii sunt dispuşi “a confunda vremelnicatrecerea punţii, dar şi pentru 
naționalitatea cureligia”,că“sentimentul o adăstare mai îndelungată dincolo de 
conservaţiunii noastre ca popor e ea. 
Dumnezeul din inima noastră““(ms.2264, aurorale şi celeevanescente l-au flagelat 


Ideea era veche şi atât de ori, i-au devorat partea cea bună din 
viguroasă la noi încât, atunci când în gena originală. Pactul mefistofelic n-a 
dezbaterile Adunării ad-hoc a Moldovei fost numai o strategie alienantă şi 
s-a pus problema aducerii unui prinţstrăin  episodică, dar şi o ispită ce a ajuns să se 
dintr-o dinastie domnitoare a Europei, a prelungească excedentar, mult dincolo 
trebuit să se stipuleze clar că moştenitorii de termenul acceptat tacit în tranzacţia 
acestuia vor trebui “să fie crescuţi în impusă. 
religia țării”. Deputaţii de la laşi nici 
nu-şi puteau imagina că un domnitor că spiritul românesc şi-ar fi pierdut 
străin de religia țării ar putea să-i înțeleagă iremediabil specificitatea şi virtuțile 
(“fundamentul creatoare, nici că o metafizică națională 
dinlăuntru”, cum ar fi spus Maiorescu), ar putea fi concepută altfel decât pe cele 
să-i apere tradiția şi să asigure împlinirea două axe tradiționale. Trebuie să ieşim 
destinului ei în lume. “Creştinismul - va din lunga eclipsă spirituală impusă de 
spune şi Nae Ionescu maitârziu, înconsens Comunism, cu tot cu experiența 
cuC. Rădulescu-Motru, NichiforCrainic, acumulată, spre o nouă zarişte a 
Mircea Eliade şialţii-facepârte integrantă românismului creator. 
din fiinţa noastră națională. El închide în 
potențialitate o concepție de viață şi o 









Noiembrie '95 NR. 11/59 PAG. 9 


disciplină” (Roza vânturilor, reed. 
v anastatică, 1990, p. 35). 





religia şi naționalitatea, au devenit 
pârghiile epistemice necesare oricărei 
metafizici româneşti. Pentru cei mai 
mulţi dintre teoreticienii români 
devenise evident că o plăsmuire cu 
adevărat reprezentativă nu mai putea fi 













Mereu încercat de restrişte şi 











Alternanţele- între momentele 






în constituția lui arhetipală şi, de multe 












Dar toate acestea nu înseamnă 














- lonel NECULA 






Însușirile lui Dumnezeu în concepția Vechiului Testament 


|. În Dumnezeu ca persoană deosebim trei aspecte: 
este viu, nevăzut, imaterial. 

a) Dumnezeu este viu. Nu este o existenţă fără 
viață, ceva abstract, metafizic, ci o existență activă. Totceea 
ce istoria poporului evreu ne arată că a făcut Dumnezeu 
pentru acesta, precum şi ceea ce va mai face, nu este cu 
putință decât unui Dumnezeu viu, care îşi arată ființa Sa în 
lucrul Său. A 

Lucrurile, cuvintele, descoperirile, pedepsele, 
răsplata, guvernarea lumii create, de care istorisesc toate 
neamurile (Şi îndeosebi Israel), dovedesc că El este o 
existenţă vie (Psalmul 136, 5-13), mai mult încă, El este Cel 
ce singur Se susține în existenţa Sa, pe care 0 are de la a 
ca şi viaţa; nu prin altul sau de la altul. EI este one 
existenţei şi vieţii, atât fizice cât şi spirituale. (Ier. 2,13); 
rămâne întotdeauna acelaşi, veşnic (Deur. 32, 49). 

b) Dumnezeu este nevăzul. Din cele mai vechi 
timpuri, cu mult înaintea lui Moise, era un adevăr netăgăduit 
credința că un muritor nu poate vedea pe Dumnezeu 
niciodată. Acolo unde se spune că a apărut Dumnezeu 
cuiva, se exprimă îndată şi mirarea că nu a murit sau teama 

„16, 13). 
e pa E însă, i Decalog (Exod 20,4), se spune: 
“Sa nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor 
care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai 
ământul.” 

ci e ce cuvinte este limpede ideea că Dumnezeu 
nu se poate cuprinde în nimic văzut, material. În Deuteronom 
(14, 12 şi 15) se spune şi mai desluşit: / Domnul v-a vorbit 
din mijlocul focului, voi aţi auzit numai sunetul cuvintelor 
Lui, dar n-aţi văzuit nici un chip, ci aţi auzit doar un glas. 


() 


De aceea, în cultul mozaic s-a înlăturat tot ce s-ar 
crede că seamănă cu chipul lui Dumnezeu. Dar deşi evreii Îl 
credeau pe Dumnezeu nevăzut, ei nu se ridicaseră totuşi până 
la înalta concepție spiritualistă. Toată istoria lor este plină de 


" dovezi despre lupta dintre adorarea în formă de chip cioplit 


şi adorarea Lui ca fiinţă nevăzută. 

Toate formele în care apare Dumnezeu israeliților 
- rug arzând, vijelie, coloane de fum sau foc şi altele - sunt 
numai semne, închipuiri ale prezenţei Lui. Altminteri, zice 
Moise (£xod 32, 20), nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu 
Însuşi, în ființa Sa, și să rămână viu. 

c) Dumnezeu este imaterial, adică fiinţă vie, dar pur 
spirituală. Dumnezeu are “față”, “ochi”, “urechi”, “nas”, 
“gură”, “limbă”, “mâini”, “picioare”, “inimă”. El “vorbeşte”, 
“aude”, “vede”, “miroase”, “strigă”, “respiră” (/s. 5, 26), 
“veghează”... Ba chiar “se mânie”, este “gelos”, “trist”, 
“vesel”, “îi pare rău”, “se răzbună” etc. 

Dacă toate acestea s-ar putea atribui în adevăr, în 
mod real, lui Dumnezeu ca fiinţă, El nu s-ar deosebi întru 
nimic de idolii păgânilor. Teama ca nu cumva cei slabi şi 
nepricepuțţi, citind acestea în Vechiul Testament, să cadă în 
rătăcire, i-a făcut pe traducătorii Septuagintei, pe filosofii din 
Alexandria şi pe alţii, în Targumi şi în alte scrieri, să înlăture 
pe cât posibil asemenea expresii. 

Dar a fost osteneală de prisos. Este posibil ca 
asemenea expresii să aibă legătură cu modul în care păgânii 
personificau pe idolii lor şi cu limbajul naiv, primitiv, impropriu 
pentru a exprima idei filosofice şi teologice înalte, din 


timpurile depărtate ale antichității. 

Dar asemenea expresii biblice se explică mai ales 
altfel. Între ele şi cele păgâne este o deosebire. Păgânii n-au 
rămas numai la aceste numiri, ci au dezvoltat din ele tot felul 
de idei şi concepții mitologice. Israeliţii au luat însă mereu 
aceste expresii ca modde vorbire figurat. Nicăieri nu găsim, 
în scrierile didactice sau la profeți, că Dumnezeu ar avea 
asemenea calități în mod real. Astfel, în scrierile lor poetice, 
a căror expunere este cât se poate de plastică, Dumnezeu 
este numit: leu care mugeşte (/oil 4, 16), fiară răpitoare 
(Osea 5,4), molie care roade (Osea 5, 18) etc. În /saia (40, 
14) este comparat cu o femeie care naşte. Din toate acestea 
se poate vedea uşor că nu au fost luate în înțelesul real al 
cuvântului. 

Tot aşa, poeţii Vechiului Testament spun că cerul 
este lucrul “mâinilor” lui Dumnezeu. Dar învățăturile 
superioare ale Vechiului Testament spun că Dumnezeu a 
creat toate prin Cuvântul Său, că Dumnezeu nu ațipeşte şi 
nu doarme (Psa/mul 131,4), n-are ochi ca ai oamenilor (/ov. 
10, 4) ş.amd. 

Putem face următoarea observaţie: când se vorbea 
despre Dumnezeu, neapărat în mod figurat, nu se găsea alt 
chip, altă icoană mai potrivită de comparație, decât omul. 
Dumnezeu era cugetat ca fiind o persoană, o fiinţă tot aşa de 
reală ca şi omul. Pe de altă parte, este de netăgăduit că 
slăbiciunile omeneşti erau atribuite şi lui Dumnezeu. Erau 
unele idei naive ca: Dumnezeu se plimbă prin grădină (Gen. 
38), Dumnezeu se coboară din cer pe pământ să vadă ce fac 
oamenii (Gen. | 1, 5), Dumnezeu închide uşa corăbiei după 
Noe (Gen. 17, 16) etc. (va urma) 

Nicu CRĂCEA 





. 


PAG. 10 NR. 11/59 Noiembrie '95 





MAI £ 


Pe fondul stării de profundă criză a 
valorilor în care se zbate lumea 
românească postdecembristă, 
începutul de an universitar al acestei 
toamne nu a mai debutat în linişte şi 
neputincioasă resemnare pe nici unul 
dintre malurile Prutului. Sfidând 
amenințările autorităţilor şi bastoanele 
scutierilor, studențimea română 
justifică, prin curaj şi demnitate, 
speranţa pe care o parte a neamului şi- 
o pune în ea. Univerisităţile au intrat 
în grevă, iar studenţii au coborât în 
stradă, spre a-şi exprima nemulțumirea 
şi a se opune nelegiuirilor 
guvernanților. 

In Basarabia, încă din anul şcolar 
trecut, tineretul studios a fost cel care 
a relansat semnalul pericolului ce 
pândeşte identitatea de neam şi 
spiritualitatea românească prin 
prevederile articolului 13 al 
Constituţiei “Republicii Moldova”. 
Împotriva actului de autopurificare 
etnică legalizată, ca şi contra politicii 
antiromâneşti a guvernanţilor de la 
Chişinău, studenţimea din stânga 
Prutului a reluat lupta în această 
toamnă. 

Din păcate, preşedintele Mircea 
Snegur îşi dovedeşte din nou - oare 
pentru a câta oară?! - inconsecvenţa şi 
duplicitatea. Aparentul său sprijin, 
niciodată dus până la punctul 
concretizării în fapte, pentru ideea de 
modificare a Constituţiei. în sensul 
consfinţirii identităţii etnolingvistice 
româneşti a basarabenilor, se 
dovedeşte mereu a fi doar o manevră 
politico-propagandistică. Domnia-sa 
nu a făcut încă proba incontestabilă a 
desprinderii din chingile legăturilor 
cu trecutul bolşevic şi cu Imperiul, 
cărora le rămâne credincios. De care 
“neamuri” se străduieşte a se ţine 
domnul preşedinte Mircea Snegur, ce 
să mai spunem?! Faptele sale ni-l arată 
mereu “cu neamurile” în altă parte 
decât în dreapta Prutului... 

Spre cinstea ei, nici studențimea 
de la Bucureşti nu se mai arată dispusă 
să accepte prevederile unei Legi a 
învățământului concepute să 






SUNT S 


ştirbească autonomia universitară şi să 
nu apere principiul inviolabilităţii 
spaţiului 4/mei Mater, dar încălcând în 
acelaşi timp prevederea constituţională 
a gratuității şcolarizării. Tineretul 
studios nu mai primeşte să fie tratat cu 
dispreț. umilit şi neglijat de către 
guvernanţii care se prefac a uita mizeria 
materială (şi nu numai). lipsa de dotări 
în care se zbate şcoala românească de 
toate gradele, aceiaşi deținători ai 
puterii dovedindu-se doar "experţi"! 
autori de legi, după tiparele gândirii 
comuniste şi ale statului patron peste 
cultură şi educaţie. 

Tineretul nu mai crede în 
comunicatele incerte şi în făpăduielile 
mincinoase ale guvernanțţilor. Fără 
îndoială, tentative de dezbinare vor 
exista mereu şi se vor pune la cale 
diversiuni de tot felul; nu se va face 
deloc economie de imaginaţie. de 
metode şi eforturi, în scopul denigrării 
ŞI demonetizării mişcării studenţeşti, 
Dar speranţa că urmaşii tinerilor care 
în decembrie 1989 erau “eroi sublimi” 
(curând făcuţi de Putere, în mai-iunie 
1990, “huligani şi golani”. iar în 
octombrie 1995 catalogaţi drept 
“repetenţi”) vor reclădi o autentică 
mişcare a tineretului universitar 
românesc, întemeiată pe tradiţii 
naţionale şi spiritualitate creştină, 
există, 

| a Chişinău şi la Bucureşti. ca şi-n 
aproape toate centrele universitare 
româneşti. prin fapte, studențimea a 
dovedit că nu mai poate fi acuzată de 
resemnare şi împăcare cu starea de 
victimă pasivă a restauraţiei comuniste. 
Acceptarea de către Parlamentul de la 
Bucureşti a repunerii în discuţie, prin 
procedură de urgenţă, a Legii 
învățământului, dovedeşte atât 
netemeinicia procesului elaborării 
acestui act normativ, cât şi caracterul şi 
esența demagogică şi populistă a 
politicii multor partide, ce folosesc 
prilejul mişcărilor studenţeşti în scopuri 
exclusiv electorale. 

+++ 

În planul politicii externe. al 

celei europene în primul rând, Rusia îşi 





PUNCTE CARDINALE 


PERANŢE 


manifestă cu perseverenţă şi fără 
discontinuități atitudinea ostilă cu 
privire la extinderea NATO spre 
răsăritul continentului, văzând în 
aceasta dacă nu o ameninţare directă la 
adresa intereselor de securitate ruseşti. 
Elementara logică a lucrurilor îl duce 
însă pe orice european lucid la concluzia 
că tocmai neslăbitul pericol rusesc 
impune necesitatea aderării la NATOa 
fostelor ţări membre ale Tratatului de 
la Varşovia! 

Politica rusească față de Europa 
centrală şi de est se conjugă cu 
duplicitatea şi ambiguităţile practicate 
de către organizaţiile şi instituţiile 
euroatlantice însele în privinţa 
condiţiilor de aderare eşalonată a 
foştilor sateliți ai Moscovei la 
structurile economico-politice şi 
militaro-strategice occidentale. 
Concesiile făcute de Apus în această 
direcţie Rusiei. împreună cu implicarea 
acestei ţări într-o măsură din ce în ce 
mai mare în mersul evenimentelor din 
spaţiul fostei lugoslavii, pun în lumină, 
odată în plus, adevărul că pentru statele 
occidentale raporturile cu 
moştenitoarea fostei Uniuni Sovietice 
se află pe prim-plan, iar nu cele cu 
foştii ei vasali. La fel stau lucrurile şi în 
privința Ceceniei, transformate, în urma 
intervenţiei militare ruseşti, într-un 
deşert presărat cu mormane de ruine şi 
moloz. De tragedia cecenă Occidentul 
este mult mai puţin preocupat decât de 
experienţele nucleare franceze din 
Pacific. experienţe care, la rândul lor, 
sunt mai intens mediatizate şi 
condamnate decât cele chinezeşti, care 
se desfăşoară aproape neobservate! 

XX x 

De o semnificaţie aparte rămâne 
atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă 
de sărbătorile din această toamnă ale 
Bisericii Ortodoxe Române. Absența 
de la aniversările Autocefaliei şi 
Patriarhatului Bisericii Ortodoxe 
Române a reprezentanţilor bisericilor 
din Rusia şi Ucraina dovedeşte cu 
pr »osinţă faptul că aceste biserici, din 
nefericire, promovează acceaşi politică 
imperialistă a fostului Imperiu țarist şi 


bolşevic. Dezbinarea, pe de altă parte, 
a credincioşilorromâni din Basarabia, 
nu este folositoare decât intereselor 
dominatoare ale Moscovei. 

Reactivarea în 1992 a Mitropoliei 
Basarabiei, înființată la 1928. în 
atârnare de Patriarhia Română, dar 
nerecunoscută nici până astăzi de către 
autorităţile de la Chişinău, a căror 
recunoaştere este numai pentru 
“Mitropolia Moldovei”ascultătoare 
față de Patriarhia Moscovei, vine să 
confirme o dată în plus că proclamata 
şi atât de mult clamata independenţă 
a”Republicii Moldova” este operantă 
şi funcţionează... în primul rând față 
de România, pentru menţinerea şi 
adâncirea dezbinării românilor şi 
îndepărtarea lor de țelul sacru al 
REÎNTREGIRII. 

Din nefericire, la Moscova nu este 
bine văzut nici gestul Patriarhiei 
Române de reluare a legăturilor cu 
fraţii de peste Prut şi nici cel al 
susținerii deschise şi consecvente a 
eliberării lui Ilie Ilaşcu. Dacă 
atitudinea factorilor de decizie politică 
şi militaro-strategică de la Kremlin în 
problemele româneşti este explicabilă. 
cea a înaltelor feţe bisericeşti din 
cetatea ce s-a vrut a fi '“a treia Romă”” 
este inacceptabilă. Cu mare regret, 
putem constata că soarta lui Ilie Ilaşcu 
nu preocupă cu adevărat nici 
Bucureştiul, nici Chişinăul. Patriotul 
român, ucis lent în temniţa de la 
Hlinaia, a fost invitat în chip simbolic 
în Congresul SUA de către un grup de 
parlamentari americani. ce-l are în 
frunte pe David B. Funderburk. 
diplomatul care a părăsit postul de 
ambasador al tării sale în România 
comunistă. In preocupările 
politicienilor de la Bucureşti şi 
Chişinău, soarta patriotului român nu 
se bucură de aceeaşi atenţie ca la 
Washington! Cu atât mai repretabil 
acum; când la Tiraspol se fac 
demersuri pentru intrarea în CSI a 
artificiului pseudostatal numit 
“Republica Moldovenească 
Nistreană 

Dar chiar dacă intenţiile sunt 
atât de puţin disimulate, mai sunt 
încă motive de speranță. Tineretul 
nu este tocmai o masă amorfă, iar 
viitorul îi aparţine lui. 


% 1 


Nicolae POP 





Printre martirii legionari din septembrie 1939 
(asasinați cu sutele pe tot cuprinsul țării, din ordinul lui 
Carol Il) s-au număra! şi cei ucişi pe Valea Răşnoavei: 
şapte ridicaţi de la Spitalul Militar din Braşov, unde se 
aflau internaţi, iar trei ridicaţi de acasă, în toiul nopții 





Râşnovenii n-au uitat nici astăzi ororile acelei zile de 21 
septembrie 1939, când cățiva dintre cei mai distinşi 
oameni ai locului au fost împuşcaţi mişeleşte şi azvărliţi 
într-o groapă comună (fiind descoperiţi şi reînhumaţi de 
camarazii lor abia în toamna lui 1940). lată identitatea 
celor |Ocruciaţimuceniciți (îi înşirămaici inordinealfabetică): 

BORDEIANU LEHACIU. avocat, ridicat noaptea 
din casa mamei săle şi împuşcat la Podul Turcului (după 
două zile, trupul ii va fi*azvărlit in aceeaşi groapă cu 
ceilalți), 

COTIGĂ TRAIAN, avocal, fruntaş al generaţiei 
sale, fost deputat de Braşov, ridicat de pe patul de spital; 

FAUR ION, profesor la Liceul “Andrei Şaguna " 
din Braşov, doctor în leologie al Universităţii din 
Strasbourg, ridicat din casa mătuşii sale, învăţătoarea 
Elefieria Stănicel, târât în câmp şi împuşcal, apoi azvărlit 
în groapa comună; 

HERGHELEGIU ION, avocal din Neamj, ridicat 
de pe patul de spital (iniţial a scăpat rănil, târându-se 
până în sat, unde după două zile a fost dat pe mâna 
jandarmilor de un sătean speriat, a fost impuşcat din nou 
şi ingropat la Cimitirul Sprenghi, pentru ca în 1940 să fie 
reînhumal alături de camarazii săi); 





PIHU GRIGORE, macedonean de origine, licenţiat 
al Academiei de Comer] şi Industrie din Bucureşti, funcționar 
la Banca Naţională a României, ridicat de pe patul de spital 
(fusese adus, grav bolnav, din lagărul de la Miercurea 


PROCA GHEORGHE, originar din Moldova, 
funcționar public, tată al unui copil, 

ŞIANCU EMIL, moj de origine, căpitan în rezervă, 
invalid din primul război mondial, ridicat de pe patul de 
spital, adevărat erou al mojilor, care-l asemuiau Cu Avram 


ȘUȘMAN IULIU, tot ardelean, funcţionar public, 





MARŢIRII De pe VALEA 


IONICĂ EUGEN, ridicat depe patul de spital, inginer 
şi cadru didactic la Şcoala Politehnică din Bucureşti, 
căsălorit şi tată al unei fete (ce trăieşte încă), nepot al 
generalului Traian Moșoiu şi fiu al inginerului lon lonică, 
distinsă personalite a vieţii publice braşovene; 

PAPACIOCRADU, subinginer (Uzinele “Malaxa '), 
tată a trei copii, ridicat noaptea de lângă ei, împuşcat la 
Podul Turcului, iar după două zile azvăârlit şi el în groapa 


tată a doi copii şi cu soția însărcinată la data împuşcării 
sale (ridicat şi el de pe patul de spital). 

Un alt fiu al Râşnovului, subinginerul DUCARU 
DUMITRU, a fost împuşcat, în aceeaşi noapte de 21 spre 
22 septembrie, în lagărul de la Miercurea Ciuc (unde au 
pierit atunci, în total, 44 de legionari) 

Pe locul martirajului râşnovean de acum 56 de ani 
a fost ridicată în această toamnă o cruce de pomenire 
(sfinţită în ziua de S noiembrie), în prezenţa îndurerată a 
rudelor şi camarazilor de odinioară ai celor asasinați 
Cităm din cuvântul rostit de d-l Petre Baicu (ce ne-a şi 
(rimis la Redacţie materialul informativ): “Oare fuseseră 
aceşti oameni, cărora le-am ridicat această cruce, 
condamnaţi de justiție? Nu! Fuseseră arestați şi duşi fără 
condamnări în lagărele de la Miercurea Ciuc şi Vaslui. 
De acolo, unii au fost duşi ca bolnavi în Spitalul Militar 
din Braşov... Şi de pe paturile de bolnavi au fost aduşi şi 
împuşcaţi pe Valea Râşnoavei! Crucea ridicată aici 
înseamnă şi biruința creştină născută din frângerea 
trupurilor lor. Dumnezeu să-i odihnească. ” 








RĂŞNOAVEI 



















REDACȚIA 
















Vasile Pârvan a făcut o 
afirmaţie în una din cărțile sale de 
eseuri filozofice, că omul are de dat 
în viață două examene mari 
SUFERINŢA şi ISPITA. Suferinţa 
este indisolubil legată de viaţă. 
Totdeauna vom avea ceva de suferit. 
totdeauna vom avea de dat un 
exemplu, fie că ne războieşte timpul 
prin boli. prin patimi, fie că aproapele 
nostru are grijă să ne umple paharul 
cu amărăciune, fie că soarta ne 
Vitregeşte, ne arde casa, ne moare 
copilul sau cădem la închisoare. 
Dintre toate cea mai mare e când n-ai 
ce mânca; de celelalte se mai poate 
lipsi omul, dar de mâncare nu. căci 
dacă nu mănânci, mori. Instinctul 
conservării e insă aşa de puternic că 
omul nu se lasă să moară şi. dacă n- 
are, fură să trăiască. face 
compromisuri... Cei mulți trec prin 
viaţă fără să ştie că sunt supuşi la 
examen de către Divinitate şi duc o 





pentru cu totul alte păcate decât cele 
cunoscute de ei.” 

O vină totuşi aveam, aceea de 
a îi făcut toate aceste lucruri bune sub 
o firmă interzisă; dar pentru acest lucru 
să condamni nişte oameni, nişte 
băieţandri, la 25 de ani muncă silnică? 
Se vede cât de colo că aici e patimă şi 
nu judecată dreaptă; altele trebuie să 
tie motivele 

Am suferit, am râbdat, pentru 
că ne-am zis că asta vine de la 
Dumnezeu şi m-am uitat la lov. 
Dumnezeu a vrut să dovedească lui 
Satan că oamenii Săi |i sunt fideli chiar 
ŞI în încercările cele mai grele. Îi rădea 
mustața lui Dumnezeu când îl vedea 
pe lov rezistând 

“Domnul a dat, Domnul a luat, 
fe numele Domnului binecuvântat”: 
n-a blasfemiat. Şi au fost încercări 
grele, a fost Piteştiul, Gherla. Aiudul,. 
ŞI oamenii nu toți au înțeles voia lui 
Dumnezeu; unii au căzut. dar 


PUNCTE CARDINALE 





Noiembrie '95 NR. 11/59 PAG. |] 


























NAVA o es 00009 





viaţă instinctuală: mănâncă, beau, se 
culcă cu femei. fără să-şi facă vreun 
reproş de conştiinţă. Suntunui oameni, 
insă. care-şi pun probleme, că e păcat 
să furi. că nu-i onorabil. nu-i frumos. 
dar şi aceştia. dacă suferinţa durează 
şi. ma! ales. dacă creşte în intensitate, 
mulți sfârşesc prin a ceda. E foarte 
mic numărul acelora care rezistă până 
la capăt şi preţul este foarte mare: o 
suferinţă care merge uneori până la 
sacrificiul vieţii. Aceştia pot fi 
consideraţi eroi, în sensul adevărat al 
cuvântului. eroi în sensul moral. 
Aceştia sunt sfinţii, ce nu sunt trecuţi 
în calendar şi pe care nu-i ştie lumea. 
Sfântul Ilie se plângea lui Dumnezeu 
c-au fost omorâţi fâţi proorocii lui şi 
'că a rămas numai el. Şi-a auzit un glas 
care i-a zis: “Mi-am păstrat 5.000 de 
capete. care nu s-au plecat înaintea 
lu: Baal”. Şi Sf. Ilie nu-i ştia, şi nici 
lumea nu-i ştia; aceştia sunt smeriţii 
lui Dumnezeu, neîntinaţi de lume, 
dar păstrători de credinţă, 

De ce e suferința în lume? 
Unii zic că pentru păcatele noastre cu 
care plătim, dar păcate au şi alţii (ŞI 
poate mai mari ca ale noastre) şi cu 
toate acestea se bucură de viaţă, pe 
când noi putrezim în închisori. 
Dumnezeu îi incearcă cu necazuri pe 
cei ce-i ştie că au şanse de mântuire, 
că pe cei pe care îi consideră 
iremediabil pierduţi îi lasă să-şi 
trăiască viaţa lor şi-i pedepseşte la 
Judecata cea mare. Noi nu ne 
considerăm vinovaţi juridic. pentru 
că nu avem fapte infamante la activ, 
n-am ucis, n-am furat, n-am împilat 
pe nimeni şi cu toate acestea ne-au 
dat ani grei de închisoare, pentru că 
am cotizat, am cântat cântece, am 
învăţat bine la carte, fapte pentru care 
orice om de bună credinţă ne-ar fi 
felicitat. dar se vede treaba că 
“judecătorilor de la tribunal li s-a dat 
de Dumnezeu să-mpartă pedepse 


Dumnezeu a biruit prin Valeriu 
Gatencu, prin Costache Oprişan, prin 
George Manu, prin Mircea 
Vulcănescu, care au preferat să moară, 
dar nu s-au închinat lui Baal. 

Dumnezeu, când ne 
pedepseşte are în vedere mântuirea 
noastră, pe când noi privim numai în 
prezent, ne scapă finalul. Toate faptele 
noastre găsesc ecou până în lumea 
cealaltă, în vederea acestui final ne 
pregăteşte Dumnezeu, dându-ne 
necazuri, vrea să ne mântuie. Am 
încercat şi eu să întrezăresc câte ceva 
din raţiunile divine ascunse ale 
lucrurilor, după sfatul du: Maxim 
Mărturisitorul. “Cunoaşteţi raţiunile 
întâmplărilor, cunoaşteţi raţiunile 
lucrurilor”, căci toate câte ni se 
întâmplă sunt prin judecata dreaptă a 
lui Dumnezeu. toate Sunt cu un bun 
rost. au o rațiune, pe care noi nu o ştim. 
căci din punctul nostru de vedere ni 
s-ar părea lipsită de logică, pentru că 
orizontul nostru e prea mic, se 
mărgineşte la prezent, pe când 
Dumnezeu priveşte prin perspectiva 
vieţii veşnice. 

Un evreu mi-a destăinuit că în 
viaţă a fost pus o dată în situația de a 
alege între a se duce la o petrecere cu 
femei la Viena sau la înmormântarea 
lui taică-său, mort la Botoşani; şi-a 
preferat să meargă la petrecere! Şi se 
întreba acum, la închisoare, dacă nu 
l-a ajuns cumva blestemul tatălui; 
credea că face închisoare pentru păcatul 
acela, nu pentru ce i-au scrisjudecătorii 
pe sentinţe. 

Un hoge tătar, a fost şi hoge şi 
învăţător. Şi când au venit comuniştii, 
l-au obligat să opteze pentru una din 
funcţii, nu putea cumula două funcţii 
şi-a ales să rămână învăţător, gândindu- 
se că preoții vor fi persecutați. În clipa 
aceea, Dumnezeu şi-a luat mâna de 
peste el, când a dat de greu şi l-au 
înhăţat comuniştii, ajungând la 


inchisoare. Tobacest hoge mi-a povestit 
că el trecea în fața enoriaşilor săi drept 
un sfânt, pentru că nu punea alcool pe 
limbă; or în cercuri intime de prieteni 
el mai bea. dar fără să-l vadă norodul 
se complăcea in acea situație lalsă. 
creându-şi un renume „nemeritat. 
Dumnezeu l-a pedepsit. obligându-l să 
trăiască cum îi e numele, adică să nu 
bea alcool. În cazul că omul are 
renumele mai mare decât viaţa, 
plăteşte. 

Dumnezeu ne face educaţie 
prin suferinţă. Ne privează de libertate 
ca să ne ferească dea păcătui. Suntunii 
aplecați spre prea multă sexualitate, 
ceea cei! împiedică să câştige Împărăția 
lui Dumnezeu, şi-atunci Dumnezeu. 
pentru că ține să-i mântuiască, îi bagă 
la închisoare, ca să nu mai aibă ocazia 
de a precurvi. 

Suterinţa ne ajută să ne 
cunoaştem pe noi înşine. Acolo, la 
inchisoare, am descoperit că suntem 
lacomi, că suntem egoişti, că suntem 
Slabi, fricoşi, şi-atunci nu ne mai putem 
mândri cu calități pe care nu le-avem. 

Suferința pentru unii a fost şi o 
adevărată şcoală a caracterelor. 
Suferința îi oțeleşte pe oameni, 
făcându-i să reziste la lovituri şi la 
grele încercări. “Stejarul bătut de 
furtuni îşi întăreşte rădăcinile, de nu-l 
mai clintesc nenorocirile”. Suferinţa 
ne-a făcut să (im mai concesivi, mai 
înțelegători ai slăbiciunii altora. 
“Suferința ne-a luminat întocmai ca 
piatra care, tot rabdând loviturile 
amnarului, până la urmă dă lumină,” 

Un om, chiar lipsit de cultură, 
dacă a suferit nu poate fi mediocru, 
pentru'Gă e un om încercat, se lipeşte 
ceva de el din şcoala suferinţei. 

| Dumnezeu acordă omului care 
a sulerit un nimb de sfinţenie 
(Dostoievski). Şi mai presus de toate, 
suferința face să ne apropiem de 
Dumnezeu, să avem sentimentul 





dependenței faţă de El 

Dar nu toate suferinţele sunt 
mântuitoare. Pentru ca o suferinţă să 
fie bine primită de Dumnezeu. trebuie 
să îndeplinească anumite condiţii 











Căci nimeni nu se încuhunează. dacă 
nue luptă după regulă. Întâi să punem 
fiecare întâmplare pe seama lui 
Dumnezeu şi nădejdea la El. Să 
suferim cum a suferit lisus, Care 
“ocărât, nu răspundea cu ocară, dat la 
chinuri, nu ameninţa”. Nu te văita. 
rabdă în tăcere şi însoţeşte suferinţa 
ta cu rugăciune, căci nimeni nu poate 
învinge răul numai cu puteri-proprii, 
căci diavolul are puteri mai mari decât 
ale noastre, dar noi îl putem învinge 
cu ajutor de la Dumnezeu; iar când te 
atli în necaz, ajută-i şi pe alții în 
nenorocire cu tine, căci aşa Îl 
îndupleci mai uşor pe Dumnezeu să 
aibă milă şi de tine, “Şarpele prinsese 
0 broască de picior. Broasca vâna 
fluturi, nu ştia că-i în gură de şarpe.” 
Dă-ți seama unde te afli şi nu te certa 
cu cei ce se află cu tine în acel loc. 
căci e un duşman mai mare. care te 
paşte: şarpele. 

Să nu bravezi niciodată, să 
nu te grozăveşti, căci după o legea 
compensației. care este în natură, vei 
îi pedepsit cu umilința înfrângerii. 
Întâi fugi, apoi fă-te sabie (Sf. 
Atanasie). Pe cât poţi „evită, până la 
punctul în care îți loveşte conştiinţa: 
atunci scoţi sabia, te lupți, nu mai stai 
la tranzacţii. Tu roagă-te (“şi nu ne 
duce pe noi în ispită”), recunoaşte-te 
slab şi cere-l lui Dumnezeu să nu te 
pună la probe grele. 

Nu abandona lupta 
niciodată. Capra lui Alphonse Daudet 
a murit, dar în zori, după ce o noapte 
întreagă a luptat cu lupul. = 










































MARIN NAIDIM 









PAG. 12 NR. 11/59 Noiembrie '95 


“e 
MAROC 

Regatul Maroc, cu o suprafață 
de 438730 kmp, este aşezat în colţul de 
Nord-Vest al Africii. La Vest, Marocul 
are deschidere la Oceanul Atlantic, iar la 
Nord, la Marea Mediterană. La Est şi la 
Sud-Est se învecinează cu Algeria, iar la 
Sud cu Sahara vestică. Populaţia ţării 
numără 25,7 milioane de locuitori, din 
care peste 50% sunt arabi, 40% berberi, 
iar restul francezi, spanioli şi algerieni. 
Aproape jumătate din locuitorii berberi 
sunt arabizaţi lingvistic. Peste | milion de 
marocani trăiesc în afara hotarelor, în 
Franţa, Libia şi Germania, ca municitori- 
oaspeţi. 99% din marocani sunt 
musulmani sunniţi. 

În secolele IX ŞI VII î.d.Chr.. 
litoralul actualului regat marocan a fost 
colonizat de fenicieni, care au pus bazele 
unor înfloritoare cetăţi comerciale. Ele 
vor Îi preluate în secolele următoare de 
cartaginezi şi înglobate în imperiul lor 
economic. În anul 146î.d. Chr.. Cartagina 
a fost distrusă, dar contoarele ei 
comerciale din regiunea vestică a 
bazinului Măni Mediterane vor continua 
să funcţioneze cu un Statut de relativă 
independenţă, până în anul 40 d.Chr, 
când romanii, reunind actualul teritoriu 
marocan cu partea apuseană a Algeriei, 
au constituit provincia Mauritania 
Tingitana. 

În anul 428, vandalii, sub 
conducerea lui Geiserich, cuceresc Nordul 
Africii, punând capăt stăpânirii romane. 
Regatul vandal va dura până în 533, când 
armatele Bizanțului. comandate de 
»eneralul Belizarie, preiau controlul 
asupra regiunii. Dominația bizantină 
durează până în anul 705. Ea se prăbuşeşte 
sub iureşul de nestăvilit al arabilor, 
însuflețiți de porunca Profetului de a 
răspândi prin foc şi sabie Islamul. 

In anul 789 provincia devine 
autonomă față de conducerea centrală de 
la Bagdad şi unul din membrii clanului 
alizilor (urmaşii lui Ali, cel de al patrulea 
calif legitim) - ldris - se instalează la 
conducerea provinciei, întemeind dinastia 
idrisizilor, cu reşedinţa la Fez. 

Idrisizii guvernează Marocul 
până în anul 1061, când conducerea ţării 
va trece în mâinile unei dinasţii autohtone, 
almoravizii, care guvernează atât asupra 
regiunii vestice a Maghrebului, cât şi 
asupra Andaluziei. În anul 1147 
almoravizi! sunt înlăturați de la conducere, 
locul lor fiind luat de o altă dinastie 
berberă - almohazii. Dominația 
almohazilor se întinde până în 1269, ea 
insemnând o perioadă de înflorire 
culturală şi economică a acestui colț al 
lumii islamice. Locul mohazilor este luat 
de o altă dinastie berberă, merinizii, care 
domnesc până în 1420. Merinizilor le 
urmează waltasizii, care domnesc până în 
|554. O perioadă în care țara decade sub 
toate aspectele. Succesorii wattasizilor, 
saadiții, nu reuşesc să imbunătățească 
situaţia, lor urmându-le, din anul 1669, 
dinastia hassanizilor, care se găseşte şi 
astăzi la conducerea ţării. | 

Încă din secolul XVII, Marocul 
a început să întreţină relaţii strânse cu 
Franța. Aceste relaţii vor îmbrăca forma 
unui tratat internaţional pe care sultanul 
Marocului, Moulay Abd al-Hafiz ibn 
Hassan, l-a semnat cu Franţa şi Anglia. 

Politică franceză în Maroc nemulțumeşte 
insă Germania. În anul 1911 această 
nemulțumire se concretizează în trimiterea 
unei canoniere germane în portul marocan 


/ 


PUNCTE CARDINALE 


LUMEA APADĂ, 


adevar si prejudecată 





Agadir. Incidentul otrăveşte relaţiile 
franco-germane, fiind aproape de a constitui 
pretext de război între cele două mari puteri 
europene. În anul 1912. prin tratatul de la 
rez. Franţa dobândeşte protectoratul 
Marocului. dar populaţia berberă se revoltă 
ŞI abia în 1925 generalul Lyautev reuşeşte 
să pacifice țara. În anul 1944 forțele 
naţionaliste marocane cer independenţa 
țării. Pentru a calma situaţia. autorităţile 
franceze îl exilează în 1953 pe sultanul 
Muhammad V, exil care durează doi ani. În 
faţa revendicărilor populației, Franţa este 
însă obligată să cedeze şi în 1956 Marocul 
devine stat independent, iar din 1961 este 
proclamat regat. 

După dobândirea independenţei. 
guvernul regelui Hassan II, suit pe tron în 
anul 1961, a fost confruntat cu grave 
probleme economice şi sociale, moştenire 
ale regimului colonial. Pe plan extern, 


Situaţia actuală din lumea arabă (9) 


peste 95% din peşte fiind prelucrat 
industrial. Subsolul ţării este bogat în 
zăcăminte de fostaţi, mangan, cobalt, 
plumb. zinc şi cupru, precum şi cărbune 
superior, petrol şi gaze naturale 

Conlorm constituţiei adoptate în 
martie 1972, Marocul este un stat islamic. 
forma de organizare fiind monarhie 
constituțională. democratică şi socială. 
Deţinătorul puterii executive este monarhul 
care numeşte pe primul-ministru. Puterea 
legislativă aparţine unui Parlament ales pe 
o perioadă de 6 ani. Cel mai puternic partid 
este “Gruparea Națională a 
Independenţilor”. Muncitorimea este 
organizată în sindicate, cele mai importante 
fiind “Union Marocaine du Travail” şi 
“Union Gencrale des Travailleurs du 
Maroc”. Sistemul juridic este copiat după 
instituțiile similare franceze. dar în mediul 


& DR je 243 [cdi PE 3 





N $ 


i Piz acte 51 Vi 
Lea Boy 


+ 
€ 4 = - mi pr Va *€ 3 4 Si ş A 4 Și 4 ” 
a boa f azi 5 yo 





= 


(d 


îi) 
i a ” = 
- sm „d 
pă —— —— + 


Lei lie i iesi ase a a 


problema definitivării traseului frontierelor 
a adus Marocul până în pragul unui conflict 
armat cu Algeria şi Mauritania. Miezul 
neînțelegerilor l-a constituit Sahara 
occidentală, colonie spaniolă, unde, 
începând din anul 1973, o mişcare de 
eliberare naţională, Frontul Polisario, ar fi 
dorit să întemeieze un stat independent. In 
cele din urmă, disputa s-a rezolvat în mod 
paşnic, teritoriul fostei Sahare spaniole 
revenind spre administrare Marocului. 
| 

Sub aspect economic, Marocul 
este o țară în plin progres. În interior domină 
mica proprietate, locuitorii indeletnicindu- 
se cu cultivarea citricelor, viţei-de-vie, 
bumbacului, măslinilor şi a unei plante 
textile - iarba a//a- folosită atât de fabricile 
de hârtie, cât şi în industria textilă. Pe 
țărmul Atlanticului este dezvoltat pescuitul, 


rural funcţionează şi instituţiile tradiționale 
islamice, 


MAURITANIA 


Republica Islamică Mauritania 
este aşezată în Nord-Vestul Africii, având 
o întindere de 10307000 kmp. La Vest, 
Mauritania are deschidere la Oceanul 
Atlantic; la Nord-Est se învecinează cu 
Algeria, la Est şi Sud-Est cu Mali, la Sud cu 
Senegalul şi la Nord-Vest cu Sahara 
occidentală. Populaţia țării numără 2, 
milioane de locuitori, 

Cel mai important grup etnic, 
81%, este alcătuit din mauri, denumire 
dată populaţiei rezultată din încrucişarea 
dintre berberi şi arabi. Din aceştia, 1/3 au 
şi sânge provenind de la negrii africani 
19% din totalul populaţiei sunt negri, 









locuind în regiunile din Sudul țării. Stilul 
de viaţă al maurilor este precumpănitor 
nomad sau seminomad. În oraşe nu trăiesc 
decât 7% din populaţie. Sub aspect 
religios, 99% din mauritani sunt 
musulmani, restul de | % creştini, 
o, 
Incepând din secolul IV d. Chr., 
a avut loc un proces continuu de emigrare 
a populaţiei berbere pe actualul teritoriu 
al Mauritaniei. Aceşti emigranţi au fost 
convertiți la Islam de almoravizi. După 
căderea dinastiei almoravide (1147), 
partea de Nord a teritoriului a rămas sub 
dominaţia Marocului, în timp ce partea 
de Sud a fost încorporată de regatul Mali 
În anul 1448. portughezii au construit pe 
țărmul Atlanticului Fortul Arguin. În 
secolul XVIII. francezii pătrund în 
Senegal, de unde înaintează spre Nord, 
pe teritoriul actual al Mauritaniei. 
Înaintarea lor se izbeşte însă de o puternică 
rezistenţă din partea arabilor şi berberilor, 
şi de abia in 1934 reuşesc să pacifice 
definitiv regiunea. În anul 1920 Franţa a 
încorporat teritoriul Mauritaniei în Africa 
de Vest Franceză, cu statut de colonie. În 
anul 1946 i-a acordat statutul de “rerizoriu 
francez de peste mări” în cadrul Uniunii 
franceze. În anul 1958 i se acordă statutul 
de Republică autonomă în cadrul Uniunii 
Franceze. În 1960, Mauritania devine 
independentă. În perioada 1960-1979 are 
loc conflictul cu Algeria şi Frontul 
Polisario, obiectul neînțelegerii fiind 
Sahara occidentală. O perioadă în care 
țara s-a dezechilibrat economic şi a trecut 
printr-o serie de convulsii interne 
Înțelegerea survenită în noiembrie 1970 
cu Frontul Polisario, prin care Mauritania 
işi retrage pretenţiile asupra fostei Sahare 
spaniole, calmează  încordările din 
regiune. 
oi 

Economia Mauritaniei este 
concentrată în teritoriul dependent de 
inundaţiile Senegalului. În Sahel. cu 
ajutorul unor irigaţii artificiale, este 
posibilă cultivarea meiului şi porumbului, 
In oaze, la umbra curmalilor se pot cultiva 
legume, tutun, grâu şi mei. Mai importantă 
decât agricultura este însă creşterea 
animalelor: cămile, vite, oi, capre şi 
măgari. Dar cea mai importantă ramură 
economică a țării este mineritul. După 
Liberia, Mauritania este cea de a doua 
țară africană exportatoare de minereu de 
fier. Pe lângă cele menţionate mai sus, în 
Oceanul Atlantic se practică pescuitul, 
capturile fiind industrializate şi exportate. 

= 

După dobândirea independenţei, 
Mauritania nu s-a bucurat de un climat de 
stabilitate politică. După ce Constituţia 
din 1961 a fost abolită de puciul militar 
din 1978, ţara a fost condusă deo 
succesiune de dictatori militari. În prezent, 
la cârma ţării se găseşte colonelul 
Maaouya Ould Sidi Ahmed Taya, care a 
preluat puterea în 1984 şi apoi, prin 
alegeri, a fost confirmat preşedinte. 

Organul legislativ, Adunarea 
Naţională, a fost dizolvat după preluarea 
puterii de către militari şi înlocuit cu 
"Comitetul Militar pentru Reconstrucţia 
Naţională”. Viaţa politică este organizată 
pe sistemul partidului unic, “Partidul 
Poporului Mauritaniei”. 

Sistemul juridic are la bază 
legislaţia islamică, completată cu unele 
adaosuri de inspiraţie europeană. 

(va urma) 


Gabriel CONSTANTINESCU 


- -—Z-——” 


PO 





St 


( 





5 y y cd O. "> te i - - 
4 Ps ' II P - . , h. ic: P i, - ” pt i 2 fr BR - 
p 2 - k * | rd pd E. 37, “i A că Fă s i v i A 4 . pă a “ î 
ani ” “ - a 7 At Ş - : ' . N <a i și 
IDEE = 5 . 9 „9 1 > firul î 


(continuare din numărul trecut) 


Partea întâi: 


SITUAŢIA 
CONTEMPORANĂ 


Motto. 
"Tiranul modern este malefic mai ales 
din pricina ambiguităţii lui (...) El nu 
este mai brutal decât tiranii trecutului, 
dar este mai laş.” 

G.K. Chesterton 


Oriunde ne-am arunca astăzi 
privirile, printre naţiunile Britaniei şi 
ale Europei, vedem dovezile 
dezintegrării şi decăderii. Dovada poate 
fi recunoscută de oricine; este un fapt. 

Pe plan politic, descoperim că 
cel mai mizerabil tip de individ, cel 
egoist şi meschin, s-a ridicat la 
conducerea partidelor şi structurilor 
tradiționale, asigurând în acest fel 
ridicarea corupției şi trădării, de către 
guvernele din Leningrad şi până în 
lisabona, din Belfast la Belgrad. la rang 
de lege. Politicieni şi şefi de partide, 
fără să le pese de poporul pe care susțin 
că-l reprezintă, îşi umplu propriile 
buzunare, lăsându-şi concetăţenii pradă 


sărăciei, degradării şi intereselort străine, 


ostile. În țara noastră, Thatcher-ii şi 
Kinocks-ii, Owens-ii şi Steels-ii se 
plimbă în jurul lumii pe banii noştri, 
adulaţi de o presă trădătoare, în timp ce 
Britania sângerează de moarte, încet, 
dar sigur. 

Pe plan economic, poporul 
nostru primeşte tot timpul asigurări că 
recesiunea mondială se apropie de 
sfârşit. Şi totuşi, pentru cei a căror 
memorie ajunge mai departe de ultimul 
episod al serialului “Coronation Street”, 
este un fapt limpede că Partidul 
Conservator a urmat această propagandă 
ieftină încă de când a ajuns la putere, în 
1979. Şomajul continuă să crească 
drastic de la un an la altul şi nici măcar 
manipularea cinică a cifrelor de către 
birocraţia Serviciului Civil nu mai poate 
să ascundă realitatea - viețile a aproape 
patru milioane de oameni, concetăţeni 
de-ai noştri, sunt distruse de umilința 
şomajului. 

Majoritatea economiştilor 
ortodocşi privesc o rată de 10% a 
şomajului ca pe un prag dincolo de care 
nemulțumirea ia forma, treptat, a 
convulsiilor sociale şi a mişcărilor 
revoluționare; în momentul în care scriu 
aceste rânduri, aproape 14% din 
concetățenii noştri nu au loc de muncă, 

Țara pe care Napoleon a 
descris-o la începutul secolului trecut ca 
fiind “o națiune de mici comercianţi” nu 
mai există, cedând locul 
supermarketurilor ŞI hipermarketurilor, 





PUNCTE CARDINALE 


j. 
EU dă 


corporațiilor naționale şi multinaționale. 
Citrele anului financiar care a luat sfârşit 
în aprilie 1984 au dezvăluit faptul că 
12.500 de firme au dat faliment, cea mai 
mare citră din întreaga istorie a Marii 
Britanii. lar perspectiva anilor ce vor 
urma nu este una mai luminoasă. 

Criza financiară, continuu 
subliniată de presă, a determinat bătrâni 
decrepiţi din F.M.I. şi Banca Mondială 
să alerge prin lume pentru a discuta la 
nesfârşit -în timp ce moneda noastră îşi 
pierde tot mai mult valoarea. Presa 
pretinde ca şi noi să fim preocupaţi de 
soarta sistemului bancar internaţional; 
pretinde să ne preocupe soarta unui sistem 
care a distrus vieţile a milioane de 
europeni; care a condamnat toate 
popoarele şi culturile la sărăcie lucie; 
care a prădat şi jefuit resursele şi bogăţiile 
unei creaţii minunate. Se cere de la noi-să 
deplângem deriva unui sistem atins de 
aripa morţii. 

Impactul social al acestui declin 
politic şi economic asupra poporului 
nostru a fost catastrofal. Mai puţine case 
noi înseamnă că milioane de cetăţeni de- 
ai noştri trăiesc în locuinţe nedemne nici 
de animale; şomajul a atentat la viaţa 


familiei, ducând la divorțuri, avorturi, 


abandon de copii şi suicid. În efortul de 
a evada din acest coşmar, britanicii s-au 
întors, într-un număr tot mai mare, spre 
băutură, droguri şi jocuri de noroc. Tineri 
lipsiţi de un loc de muncă, de cămin şi de 
un elementar respect de sine, au căutat 
un răspuns în nenumărate “grupuri de 
frondă” şi în culturi exotice, spre 
satisfacția conducătorilor noştri politici. 
În timp ce numeroșii reprezentanţi ai 
diverselor subculturi se bat între ei,tiranii 
din Westminster îşi văd nestingheriţi de 
treabă - distrugând țara. 

Însă cel mai mult, poporul nostru 
a suferit din punct de vedere spiritual. 
Nemaicrezând în supranatural sau divin, 
a fost lăsat pradă manipulării de către 
escroci şi şarlatani. Pentru ca omul să fie 
cu adevărat sănătos, el trebuie să găsească 
un echilibru între material şi spiritual. 
Nu este suficient pentru un om să se 
hrănească şi să aibe un acoperiş deasupra 
capului. El trebuie să găsească un sens 
vieţii sale; trebuie să ştie de ce viaţa de 
familie este vitală; de ce linia sângelui 
trebuie perpetuată; de ce bunurile comune 
ale poporului englez trebuie protejate; 
de ce trebuie să ne asigurăm că națiunea 
şi cultura noastră vor supraviețui şi vor 
prospera. 

Acest echilibru între spiritual şi 
material, stăpânit atât de bine de către 
strămoşii noştri, nu mai există astăzi, 
Când privim uriaşele catedrale construite 
pe cuprinsul întregii Europe, cu multe 
sute de ani în urmă, suntem copleşiţi de 
imensitatea, complexitatea şi frumusețea 
lor, însă importanţa lor reală trece dincolo 


de arta meşteşugarilor, atingând 
spiritualitatea. Strămoşii noştri aveau 
putere, viziune şi credinţă, iar aceste 
calități au fost încorporate cu dragoste în 
piatra care avea să reziste vitregiei 
elementelor timp de un mileniu, pentru a 
se adresa urmaşilor, cu autoritate şi 
profunzime. Epoca noastră nu cunoaşte 
acest plan al vieţii, neştiinţă pe care o 
demonstrează, simbolic, construind 
blocuri dintr-un material care nu va dura, 
care nu a lost proiectat să dureze, 
Reprezintă spiritul acestei epoci, epocă 
ce trăieşte doar pentru clipă şi în care 
cuvântul “acum” domneşte absolut. 
Rezultatul este că poporul nostru a 
devenit nefericit, lipsit de suflet, frustrat 
şi chiar dezumanizat în unele privinţe. 
Nimeni nu vrea să-i ajute pe alții, dacă nu 
are de câştigat din asta; nimeni nu vrea să 
se implice; nimeni nu vrea să preia 
responsabilități. Însă toată lumea doreşte 
O viață uşoară, toată lumea îşi urmăreşte 
propriile scopuri egoiste; toţi vor să se 
descurce în mod simplu, iar dacă acest 
mod simplu înseamnă că familia, 
comunitatea sau națiunea vor suferi, ei 
bine, acest lucru este considerat 
acceptabil. Îţi dai seama căo naţiune este 
bolnavă şi agonizează atunci când 
individul se vede caun virtual dumnezeu, 


„când totul se raportează la el - şi “la 


dracu' cu ceilalți!”? 

Aceste lueruri şi multe altele - 
poluarea, cursa înarmărilor, sărăcirea 
resurselor naturale - duc la o singură 
concluzie, înspăimântătoare: cultura 


E 


Noiembrie '95 NR. 11/59 PAG. 13 





T 


SS 
Ce eri 
- pir - 


POLITIC 


Europei va dispărea încă din timpul 
vieții noastre. Şi nu vreau să spun aici 
că vreme de 50, 100 sau 200 de ani ne 
vom pierde rolul proeminent în politica 
lumii, pentru a reveni apoi în forţă; 
vreau să spun, pur şi simplu, că aşa cum 
civilizațiile puternice ale antichităţii, 
Grecia şi Roma, au dispărut în nisipul 
timpului, totaşa va dispărea şi a noastră. 


“Moartea Europei va semnala sfârşitul, 


pentru totdeauna, al popoarelor albe: 
va fi sfârşitul tău, al familiei tale şi al 
prietenilor tăi. Marea Britanie va deveni 
o amintire vagă, neimportantă. 
Să nu ne amăgim pe noi înşine. 
Lupta pentru a opri acest proces va fi 
extrem de acerbă, deoarece duşmanii 
civilizației nu vor renunţa la puterea lor 
asupra noastră până ce nu-i vom obliga 
să o facă. Concetăţenii noştri îşi 
îngroapă capul în nisip şi se amăgesc că 
totul va fi bine până la sfârşit. Din 
nefericire pentru aceşti oameni, trăim 
într-o lume reală în care un happy-end 
nu face parte obligatoriu din scenariu. 
Nu există zâne bune care vor veni să ne 
salveze, mânuindu-şi bagheta magică 
pentru a face ca totul să fie perfect. 
Dacă poporul englez vrea să 
supraviețuiască, vatrebui să lupte. Dacă 
nu sunt dispuşi la acest lucru, ar face 
mai bine să se roage pentru o moarte 
rapidă şi uşoară, căci nu-i aşteaptă nimic 
bun. (va urma) 
Derek HOLLAND 






C , ! 
De N LDA 
Ea ae Sr a Ă 
SN = a Ți> SEI 
OA RD III 253 4] 
ui ES ES E I | 
DE 43 Si = 
= e PI y7 














PAG. 16 NR. 11/59 Noiembrie '95 






De-vadimizarea Puterii 


Pnn hotărârea luată joi, 19octombnea. c..P.DSR. 
a rupt alianţa politică (pe care o încheiase oficial anul trecut, 
darcare funcționa, practic, încă din 1991 )cuP.R.M. (partidul 
radicalist al marelui bolnav al națiunii, poetastrul şi gazetarul 
de scandal Comeliu Vadim Tudor). “Patrulaterul roşu” 
(P.D.S.R.. P.U.N.R. PSM. P.R.M.) este nevoit astfel, în 
apropierea alegenlor, să se transforme într-o “trilaterală” 
oarecum ” cosmetizată”, al cărei numitor comun rămâne 
preşedintele Iliescu, întruchipare greu de camuflat a 
neocomunismului dâmboviţean. 

Tensiunile mai vechi dintre C. V. Tudor şi ceilalți 
avortoni ai vechiului comunism, ce guvernează țara de $ ani 
incoace, s-au acumulat treptat, pe fondul unei coabitări 
interesate, al cărei rezultat deplorabil este constituit din 
actuala mizene națională şi din imaginea jenantă pe care o 
are România în lumea de azi. "Băşica” s-a spart odată cu 
vizita preşedintelui Iliescu în Statele Unite. Acolo, prins la 
înghesuială. preşedintele s-a lepădat verbal! de aliaţii săi cei 
mai incomozi (C. V. Tudor şi Gh. Funar), declarându-i nişte 
cancatun politice de up Jrinovski, irelevante, chipurile, 
pentru noua faţă a politicii româneşti. Nu e locul să discutăm 
aici loialitatea politică a declaraţiilor iliesciene. Cert este că 
faptul a produso ripostă extrem de dură din partea Butimanului 
lezat, care şi-a făcut fostul protector (şi beneficiar al mojiciilor 
sale “ultranaționaliste”) ca pe oalbie de porci, atât în scris cât 
ŞI prin viu erai. inclusiv pe postul național de televiziune (ce 
pare a se fi zăpăcit o clipă. nemaiştiind cât, cum şi de cine să 
asculte și să se teamă). Presa de Opoziţie a pus paie pe foc, 
subliniind ridicolul în care era pus preşedintele atâta vreme 
cât n-ar fi luat, la rându-i, o atitudine tranşantă. Om politic 
abil, acesta a evaluat repede situația şi a reuşit să scoată din 
ea maximum de foloase personale, cu minimum de implicare 
directă. A făcut declarații ponderate şi ambigue, jucându-şi 
ca un cabotin perfect rolul de “om politic echilibrat” şi de 
“martir” al deschideri spre Vest. dând însă “lumină verde” 
partidului de guvemământ (în spatele căruia n-a încetat nici 
o clipă să se afle) pentru ruperea unei alianțe politice ce 
devenise, oncum, prea compromiţătoare, atât pe plan intem 
cât şi pe plan extem. Episodul n-a dus, până la urmă, decât 
laocreşterea popularității sale politice, față de caredificultățile 
parlamentare imediate, uşor remediabile în timp, reprezintă 
un preț de nimic. N-ar fi exclusă nici premeditarea întregii 
acțiuni, atât pentru “îmblânzirea” Occidentului cât şi pentru 
o anume “igienizare” pre-electorală. (Gh. Funar, cunoscând 
sau intuind *jocul”, a reacționat prudent, înghițind afrontul, 
cu intreaga sa şleahtă politică, ce n-ar fi exclus să aibă în 
viitor = eventual după alegerile din 1996 - o soartă 
asemănătoare). 

Desigur, toate aceste manevre ale Puterii au rostul 
(nu neapărat imediat, dar de perspectivă) de a o consolida pe 
scena politică, în dauna forțelor de opoziție, care continuă să 
rămână doar un decor necesar. De aceea. apare în mod firesc 
întrebarea: cum a primit Opoziția anticomunistă aceste 
restructurări inteme ale Puterii? Răspunsul e cel pe care l-am 
mai dat şi-n alte împrejurări asemănătoare: loviţă de inaniție, 
dar şi de naivitate politică, Opoziția a reacționat hazardat şi 
ineficient. Ea şi-a frecat mâinile de bucurie (“Gata cu 
Vadim!”), nepărând să realizeze adevărata miză a jocului 
iesciano-pedeserist. Ba chiar s-a grăbit să-i ia - principial, 
vezi Doamne - apărarea preşedintelui, creând triumfului 
prezidențial cel mai potrivit cadru “democratic”, Unii şi-au 
făcut chiar socoteala - deopotrivă abjectă şi naivă - că, în 
noile condiţii, Puterea s-ar putea să curteze o anumită parte 
a Opoziţiei, împărțind “ciolane” parlamentare şi 
guvernamentale. S-a dovedit încă o dată că Opoziția noastră 
nu există ca forță politică efectivă, statutul ei depinzând 
aproape exclusiv 'de mutările făcute de Putere, Opoziția 
trăieşte din “ciupeli” politice conjuncturale şi nu poate ieși 
cu propriile însuşiri actuale din condiția de paravanal Puterii 
neocomuniste. Majoritatea pretinşilor “oameni politici” care 
O alcătuiesc sunt cenușii Şi impopulari, diletanţi şi ariviştu; 
d-l Emil Constantinescu în special continuă să [ie mascota 


Editura 
491 a 3dils1pils is 


La a ep. 
909 TITI PIPI NI AU 
COC SP pi ISI Weil 


Un oc; râve: 


loan NISTOR - secretar de redacție 
Lipia BANEA - tehnoredactor 






PUNCTE EARDINEE 


Ceata lui Zgâmbău... 


In toamna aceasta au avut loc în România cele mai 


ample manifestații studenţeşti din 1990 încoace. Puterea le-a 


privitcutot la fel de multă ostilitate, scoțând din nou plutoanele 
de ciomăgani şi dovedindu-se surdă la orice dialog real, chiar 


dacă până la urmă a fost silită la anumite concesii. Mare vâlvă 


a făcut, inițial, arestarea - nepreşit abuzivă - a studentului 
Zgâmbâu de la Arte Plastice, ce a devenit noul simbol al luptei 
studenţeşti (şi regretând el însuşi - mai în glumă, mai în serios 
- propria eliberare, ce ar putea insemna certificatul reintrării în 
anonimat) 

Firave în pragul noului an universitar, mişcările 
studenților au luat amploare după începerea acestuia, din două 
pricini Îundamentale: mai vechea problemă a locurilor în 
cămine (națiunea a devenit foarte studioasă şi căminele n-o 
mai încap) şi noile prevederi care şi-au propus să-i facă pe 
studenți buni de plată, mai ales pentru restanţe şi repetenție. 
De data aceasta, protestele studenţilor n-au mai fost 
fundamental de natură politică (chiar dacă tenta politică nua 
lipsit până la urmă. nu ca o cauză, ci ca un efect). ci de natură 
social-economică. În general, tineretul nostnu s-a vindecat 
destul de repede de protestul “romantic” şi “idealist”. 
rezumându-se aproape exclusiv la rev endicări precise Şi 
materiale, ce nu mai depăşesc decăt conjunctural sfera propnilor 
interese. E o marediferență, civică şi morală, intre studențimea 
de azi şi cea din 1990 (ca să nu mai vorbim de prăpastia dintre 
tineretul României ante-comuniste şi tineretul României post- 
comuniste), 

Desigur, noi ” ținem” cu studenţi, din numeroase 
considerente: solidaritatea în numele culturii, simpatia faţă de 
tinerețe, deficienţele generaleale protecției sociale în România, 
necinstea şi nesimţirea grobiană a actualilor guvernanți, 
prestația ministerială pemibilă a intratabilului Liviu Maior, 
lipsa autentice! “autonomii universitare”, prea multele puncte 
discutabile ale noii Legi a Învățământului ş.a.m.d. Nu putem 
însă să nu observăm anumite puncte vicioase ale discursului 
lor protestatar sau anumite tare ale matenalului uman din care 
se constituie astăzi frontul studențesc. (Ce caută bunăoară 
d-l Zgâmbău, om de 40 de ani, altminteri simpatic şi dezeheţat, 
să deseneze cu creta pe asfalt, cot la cot cu unii cărora ar putea 
să le fie tată?! La vârsta dumnealui te-ai aştepta la treburi mai 
serioase... 

E o realitate, între altele, că există o categorie destul 
de largă de studenți nechemați, în care trebuie văzuţi nişte 
viitori impostori intelectuali, aceştia zac 8-10 ani prin facultăţi, 
cu rezultate mediocre şi sub-mediocre, abuzând, din diferite 
considerente, de “condiţia de student”. Toată lumea la noi se 
vrea licenţiată şi răslicențiată, indiferent cu ce mijloace; de 
aceea, pe fondul unei lipse de exigenţă de care se fac 
responsabile și multe dintre cadrele universitare, continuă să 
jasă, an de an, legiuni întregi de “sfertodocți cu diplomă“, ce 
compromit pe tenmen lung, statutul de intelectual şi ideea 
generală de profesionalism, într-o cultură şi aşa foarte 
inconsistentă, Anumite măsuri impotriva acestei stări de lucruri 
sunt necesare (fireşte, nu cu caracter retroactiv, aşa cum s-a 
încercat), 

Oaltărealitate îngrijorătoare este aceea că îndifentele 
organizaţii studenţeşti activează adesea doar elemente de 
mâna a doua şi a treia, în vreme ce studenţii eminenţi stau (sau 
sunt ținuți) deoparte. Ca să nu mai vorbim de faptul că toate 
aceste organizații au foarte puțini membri activi sau aderenți 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


ÎL su: CR 


nefericită a unei tabere politice impotente şi falimentare, ce nu 
înțelege, în contextul descris mai sus, că de-vadimizarea 
actualei Puteri reprezintă una dintre strategiile majore ale unui 
noutniumfelectoral iliesciano-pedeserist. In realitate, Opoziția 
noastră ar trebui să plângă după Y adim şi să refuze categoric 
orice “colaborare” cu cei care, lepădându-se de el.după ce 
l-au folosit din plin, urmăresc să-şi dreapă imaginea şi să-și 
asigure permanenţa la ouvemare (cel puțin până în anul 2000). 
Pripita bucurie de astăzi a Opoziţiei (care se crede, în mod 
naiv, chiar în poziția de “a pune condiții” Puterii!) este garanția 
tristeților ei de mâine, Tristeţi care, vrem, nu vrem. vor [i şi ale 
noastre... 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 , 
telefon 0609/422536 


devotați, mişcându-se într-o cenuşie minoritate, echivalentă 
cu o formă de impostură organizatoncă. De aceea, s-a impus 
tot mai mult convingerea (de care se prevalează cu viclenie 
şi actuala Putere) că în aceste organizaţii “nereprezentative” 
işi fac loc numai neisprăviții (“repetenții”), care-şi apără, 
vorbind demagopic în numele “majorităţii”, propria 
nesenozitate şi chiar incapacitate intelectuală. Tocmai la 
acest nivel apar şi disensiunile între organizaţii (chiar atunci 
când nevoia de unitate s-ar impune îndeosebi), cum a fost, 
spre sfârşitul lui octombrie, penibilul conflict dintre 
Confederaţia Studenţilor din România (lider: d-l Constantin 
Zpâmbău) şi Liga Studenților din Universitatea Bucureşti 
(lider; Cristian Urse). Ceea ce lipseşte este. aşa zicând, 
“nodul divin” care să lege lucrunile.. 

Nu mai insistăm asupra altor aspecte “incomode”, 
nici asupra responsabilităților ce-i revin unuia ca d-l Emil 
Constantinescu, nici asupra demagogiei cu care presa 
“democratică” s-a raportat de regulă la “problema 
studențească” actuală (demagogie la fel de îngrețoşătoare ca 
şi abjecţiile anti-studenţeşti ale unei alte părți a presei). 
Principiul pe care-l susţinem este următorul: să fim necruțători 
faţă de incompetenţa sau abuzunle Puterii, dar şi lucizi în 
privința anumitor vicii inteme ale cutărei sau cutărei tabere 
protestatare. Să nu sacnificăm, de dragul unor interese de 
moment, nici imperativul adevărului, nici responsabilitatea 
faţă de viitor. Altminteri nscăm să devenim la fel de vinovaţi 
ca ŞI cei pe care-i arătăm cu degetul 


Cerşătoria la români 


Fiecare dintre noi a" fost-agasat, probabil, de 
proliferarea cerşetorilor în România, din 1990 încoace. Este 
un fenomen social care ar fi fost de mirare să nu le atragă 
atenția şi “aleşilor” naţiunii. Cum se întâmplă însă aproape 
regulat la noi, problema. când a ajuns să fie pusă. s-a pus 
prost. De aici a ieşit o recentă lege care interzice cerşitul, cel 
puțin în lormele lui directe (altminteri cerşitul este un modus 
vivendi național: Statul cerşeşte de la F.M.I., cetățeanul 
cerşeşte de la Stat, bugetarul cerşeşte de la sponsor, Opoziția 
cerşeşte de la Putere; în general, rom-ânul cerşeşte de la 
străin, iar rom-ul de la toată lumea...). 

Nu ştim cât de creştinească sau de necreştinească 
este o astfel de măsură lepislativă; in orice caz, creştineşte 
este mai degrabă să dai decăt să cerşeşti, şi nu întotdeauna 
cel care cerşeşte este şi cel care are mai multă nevoie de 
ajutor, ceea ce reclamă generozității noastre un oarecare 
discemământ, ea nereducându-se nicidecum la a răspunde 
cerşătonei curente. Nu ştim nici în ce măsură cerşitul la colţ 
de stradă strică decisiv imaginea țării; bănuim şi noi că prea 
bine văzut nu poate să fie, dar nu ne putem împiedica să ne 
întrebăm dacă nu cumva, în comparaţie cu alte forme de 
compromitere națională, cerşitul stradal nu este o nimica 
toată... Şi Occidentul are cerşetori (cărora nimeni nu stă să le 
cerceteze identitatea vis a vis de vreo “imagine” 
națională!) .. 

Ceea ce ştim este însă că cerşătoria, când atinge 
asemenea proporții încât să fie transformată într-o problemă 
națională, reflectă obiectiv starea de mizere a unei societăţi 
rău guvernate şi că este o formă de nesimţire (dacă nu cumva 
una de paranoia) ca tocmai cei responsabili de această stare 
de lucruri să condamne efectele, eludând cauzele. Cerşătonia 
ne apare drept oglinda fidelă în care guvernanţii noştri din 
ultimii ani, esenţial aceiaşi, îşi pot contempla activitatea. Şi 
ce tac dumnealor? Sparg oglinda! Sau am putea face apel la 
o altă comparaţie; cea cu pisica ascunzându-şi “produsul” 
sub țărână... 

Dacă actualii guvemanți se mai aleg pe încă patru 
ani, riscăm să ieşim cu toții în afara legii... In anul 2000, 
România ar putea să se compună dintr-o minontate de câteva 
sute de legiuitori “impecabili” şi dintr-o majontate de vreo 
23 de miloane de nelegiuiți cerşetori; rom-âni şi rom-i 
de-a valma, căci nimeni nu va mai sta să-i distingă! 


PAM, 


Telinoredactare computerizată 


"PUNCTE CAADINALE" 


LET aia 


7 PER AER 





/ / 
= 
în tu 
$- wi 3 
La da că i , 
al 3 „5 Da ce 


N deal Olotitjslahi 










ii e 


IT)