Puncte cardinale anul II, nr. 8-9 (20-21), aug. — sept. 1992 alb

ta. fMwi @ă Sn lip pbk a iuiSNi Silă 

©§ 11 ®fe ElfctolP. st Halfi OÎ ÎÎWHÎI «Itosift <n8i 


veae iupia ventad şi lasă oile şi fuge: şi lupul le rfpgfc j fe risip el e. 


libertate 

solidaritate 

dreptate 


Ioan-I0;Il;l2. 


punere 

cA^PinALe 

BMC IWDEPEHDEI tT Di 0WEWTABE DCMOCMT CHESTlHl 

mBOU RELE... 


Anal II, 
Nr. 8-9 
20/21 
acig.-sept. | 

24 pagini - 40 ici 


• . Aba ndonarea conducerii politice de către comu- 

nişt 1 în măsura in care poate fi vorba de o asemenea 
abandonare, după evenimentele din Decembrie ‘89 nu 
s-a Produs în dezordine sub forma unei retrageri în 

t1rnun.'ml UPă # ^ C0î ! îunis,nui §* a Planificat pînă la ul¬ 
timul amănunt ascensiunea, tot astfel deţinătorii puterii 
comuniste au prevăzut posibilitatea unei conjunctSri de- 

'tZtnZT, CarC aU pr< ** U ‘ etapele retra- 

fS c a , ptU, , Câ .’, la aproa P e ani de la a V a zisa "Revo- 
Iut |e , structurile comuniste sînt practic intacte,iar cei 
de "orile tfytrjite de-a lun^ui 
Şiş 45 d f de d, ?^ tură comunistă duc o existenţă li¬ 
niştită, netulburată de intervenţia vreunei instanţe mora- 
Je sau penale, mulţi dintre ei deţinînd în continuare 
funcţiile pe care le-au avut şi în trecut, constituie tristul 
argument că 22 Decembrie ‘89 a însemnat de fapt o vic¬ 
torie comunistă, nu o înfrfngere. Sfidătoarea prezenţă a 
lui Ion IJiescu în scaunul de preşedinte al României 
reprezintă simbolul acestei victorii şi totodată dovada că 
sistemul de organizare comunistă a funcţionat şi funcţio¬ 
nează în continuare, dacă nu perfect, cel puţin mult mai 
eficient decît sîn^ capabile să acţioneze formaţiunile 
politice care alcătuiesc opoziţia democrată. 

Un prim succes înregistrat de conducerea ocultei 
comuniste a fost diluarea conţinutului noţiunii de opo¬ 
ziţie. Dacă în primele luni după evenimentele din De¬ 
cembrie 89 opoziţia a adoptat o atitudine anticomunistă 
fermă, ulterior locul fermităţii iniţiale a fost luat de un 
condamnabil spirit de toleranţă. Şi lucrurile nu s-au pe¬ 
trecut întâmplător. Diletantismului politic al opoziţiei, 
Puterea i-a opus profesionalismul agenţilor săi, temeinic 
pregătiţi să contracareze acţiunile adversarilor nu numai 
cu mijloace brutale, ci utilizînd toată gama metodelor 
subtile practicate de serviciile secrete. 

Mai întîi a fost răspîndită ideea că revoluţia din 
Decembrie ‘89 a avut doar caracter anticeauşist. Poporul 
nu s-a răzvrătit împotriva comunismului ca doctrină po¬ 
litică şi sistem social, ci împotriva abuzurilor săvîrşite de 
clanul Ceauşescu! Desigur, mulţi au respins această in¬ 
terpretare tendenţioasă, dar nu puţini au fost cei care, 
fie din naivitate, fie din dorinţa de a-şi justifica prin 
acest subterfugiu apartenenţa la PCR, au îmbrăţişat cu 
entuziasm această teză. 

Următoarea mişcare a agenţilor ocultei comu¬ 
niste în acţiunea de a submina fermitatea anticomunistă 
manifestată de poporul român în Decembrie ‘89 a fost 
recursul la valorile democraţiei. Poate oare un adevărat 
democrat să ceară interzicerea unui partid politic, chiar 
dacă acesta este PARTIDUL COMUNIST, fără a încălca 
principiul sacrosanct al libertăţii de expresie, se întreabă 
retoric, dar mai ales fără ruşine, cei care au săvlrşit 
crime de neimaginat dealungul celor 45 de ani de dicta¬ 
tură comunistă. Desigur că nu, răspunde emfatic dom¬ 
nul Ion Raţiu, democratul de operetă al scenei politice 
româneşti. 

Pe fundalul acestei acceptări de principiu a 
comunismului ca partener cu drepturi egale într-o 
Românie "democratică”, propaganda comunistă face pa¬ 
sul următor, înspăimîntlnd opinia publică din ţară, dar 


Macheta monumentului CALVARUL de la Aiud 
prezintă şapte perechi de cruci îngemănate, tradiţionale 
purtind pe umerii lor o cruce uriaşă de 26/8 m, amintind 
Calvarul Domnului Nostru Iisus Christos. 

In interior se va afla o capelă, loc de reculegere şi 
slujbe religioase, precum şi o cameră osuar pentru 
osemintele deshumate. _ 


.co/iCmctAe fa pap, 2 


seStfxx 

independente 
oraSS® Basarabiei 

9 

pag. 6-7 pag, 17 








pag. 2 


PUNCTC CIUIDINIUC 



Actuali 





Ne aflăm în preajma startului 
alegerilor legislative şi prezidenţiale; să 
încercăm aşadar, să analizăm sumar 
premizele acestor alegeri. 

în ce măsură electorul, spre 
deosebire de cel de la alegerile din 1990, 
poate alege astăzi în deplină cunoştinţă de 
cauză? Mai mult ca oricînd, războaiele 
modeme sînt ale informaţiei; şi luptele 
electorale nu scapă de sub incidenţa aces¬ 
tei legi. Aflate de doi ani şi jumătate în 
mîna puterii, mijloacele de informare, şi 
îndeosebi audio-vizualul, cu impactul lui 
copleşitor, dar şi o bună parte a presei 
scrise, au dus, cu mijloacele lor specifice, 
lupta pentru perpetuarea la putere a 
actualilor guvernanţi. Unei informări 
corecte şi eficiente, unei campanii de de- 
marxizare, mass-media oficială i-a opus o 
activitate de informare trunchiată şi 
părtinitoare, atunci cînd n-a dezinformat 
de-a dreptul. Ieşit din zodia cenzurii 
totale, cetăţeanul s-a văzut aruncat în cea 
a dezinformării; culturii politice şi terapiei 
(binefăcătoare, deşi dureroase!) a 
adevărului, i-au fost substituite noi 
interese partizane. ^ 

Procesul de democratizare este 
anevoios. El„trebuie să se desfăşoare atît 
pe un plan exterior, prin înlăturarea 
structurilor comuniste şi înlocuirea lor cu 
structuri şi instituţii democratice, cît şi pe 
un plan interior, prin transformări 
fundamentale ale conştiinţei. Mai 
îngrijorător este însă faptul că nu se poate 
estima cît timp va dura acest proces pînă 
cînd se vor înregistra rezultatele scontate. 
Ceea ce se poate obţine imediat, prin 
intermediul alegerilor de la 27 
septembrie, nu este o reală mutaţie în 
planul structurilor şi în cel al 
conştiinţelor, ci eliminarea, într-o 
proporţie cît mai mare a comuniştilor din 
sfera decizionali. Alternativa la situaţia 
prezentă (dacă vrem să ne menţinem în 
domeniul posibilului, nu al iluzoriului) 
este una singură, deşi şi aceasta este 
viciată de contradicţii interne şi de 
veleitarisme lipsite de acoperire: opoziţia 
grupată în Convenţia Democratică. 


Analizînd şansele opoziţiei la 
alegerile din septembrie trebuie să 
constatăm că, deoarece procesul de 
democratizare a fost serios frînat de 
actualii deţinători ai puterii, ele sînt 
minime. Dacă totuşi aceste şanse există, 
ele sînt consecinţa neşanselor actualei 
puteri. Pe plan extern, dezintegrarea 
sistemului comunist constituie o realitate 
care nu i-a mai putut fi ascunsă populaţiei 
României. Pe plan intern, elementul 
esenţial care se opune în primul rînd 
puterii - neocomuniste este structura 
profund anticomunistă a poporului român. 
La aceasta se adaugă falimentul economiei 
centralizate menţinută cu obstinaţie în 
formele ortodox-comuniste, faliment care 
a dus la periclitarea situaţiei sau a locului 
de muncă pentru mulţi dintre cei care ar 
fi fost, poate, înclinaţi să exalte 
binefacerile sistemului comunist. Măsurile 
strict populistc pe care guvernanţii 
neocomunişti le-au luat în cei doi ani şi 
jumătate de cînd guvernează ţara şi-au 
pierdut puterea de seducţie proporţional 
cu scăderea bugetului pînă la cota zero. 
Din rindul acestor măsuri, cea care a avut 
tocmai efectul contrar, contribuind masiv 
la scăderea încrederii în capacitatea 
actualilor guvernanţi de a redresa 
economia naţională a fost distribuirea 
titlurilor de proprietate. Este greu să 
convingi o populaţie adusă pînă la pragul 
de jos al sărăciei ca urmare a succesivelor 
scumpiri de preţuri să aibă încredere în 
arhitecţii acestei politici economice şi în 
plus să le acorde mandat pentru încă patru 
ani de guvernare. ^ 

Cu privire la alegerile 
prezidenţiale se constată o anume 
radicalizare a poziţiilor, efect al unui 
explicabil maniheism al gîndirii maselor 
care a dus la simplificarea maximă a 
opţiunilor celor mai mulţi dintre cei 
pentru care politica rămîne o sfeiă a 
inabordabilului şi a imprevizibilului. 
Adevăraţii candidaţi care se vor înfrunta 
în lupta pentru demnitatea de preşedinte al 
României sînt Ion lliescu, care 1 strînge în 
jurul său noua şi vechea nomenclatură, 


DM DOUA RELE... 


urmare din pag. 1 


mai ales pe cea din străinătate cu ştirea că, 
în cazul preluării puterii, opoziţia antico¬ 
munistă intenţionează să masacreze sute de 
mii de foşti-membri PCR, iar pe cei rămaşi 
în viaţă urmează să-i trimită în lagăre de 
muncă forţată, asemănătoare cu lagărele de 
tristă amintire de pe întinsul Canalului 
Dunăre—Marea Neagră. în faţa unei astfel 
de monstruozităţi propagandistice, opoziţia a 
reacţionat întocmai aşa cum au scontat cei ce 
au lansat zvonul. A urmat o avalanşă de dez¬ 
minţiri şi de declaraţii lacrimogene de împ㬠
ciuire care au condus în final la scoaterea de 
sub orice culpabilitatea cvasitotalilăţii pur¬ 
tătorilor de carnete roşii. In timp ce în 
Germania, după cel de al doilea război 
mondial, toţi cei 6,08 milioane de membri ai 
Partidului Naţional Socialist au fost obligaţi 
să treacă prin faţa comisiilor de denazificare, 
la noi, nu numai că nici un membru PCR nu 
a fost întrebat ce a făcut în era comunistă, 
dar toţi cei şase candidaţi la demnitatea de 
Preşedinto al României, inclusiv candidatul 
Convenţiei Democratice, au fost membri 
PCR. Nimeni ou doreşte o vfnătoare de 
vrăjitoare, dar... 

Consecinţa acestor manevre abil 
conduse de agenţiile ocultei comuniste a 
fost estomparea,pînă apropapedo dispariţie, 
a limitei de demarcaţie dintre Putere şi 
Opoziţie. Participarea Partidului Naţional 
Liberal, un partid anticomunist prin doctrină 
şi tradiţie, la actuala guvernare, scindarea 
FSN-ului iniţial în două partide, din care 
umil, cel condus de fostul premier Petre 
Roman, se declară partid de opoziţie, pre¬ 
cum fi prezenţa în alegerile legislative de la 
27 septembrie a peste patruzeci de partide de 
ede mai diverse orientări fi cu denumiri 
de-a droptul bizare, au făcut să nu se mai 


poată preciza unde încetează Puterea şi unde 
începe Opoziţia. 

Dar lovitura de maestru reali¬ 
zată de agenţii din umbră ai Puterii a fost 
infiltrarea partidelor politice cu elemente 
care vor acţiona atunci cînd li se va cere, 
aşa cum li se va cere. Decît să obţii majori¬ 
tatea parlamentară prin fraudă electorală, 
fapt care ar putea fi constatat şi ar stîmi 
reacţiuni nefavorabile din partea Occidentu¬ 
lui, este de preferat să dispui de un Parla¬ 
ment ai cărui membri, deşi aleşi pe listele 
Opoziţiei, răspund aşa cum li se ordonă de 
oculta comunistă în momentele cheie, în¬ 
deosebi în acele situaţii cînd votul este 
secret. 

Din păcate, se pare că în această 
capcană întinsă viclean de Putere a căzut 
chiar şi Convenţia Democratică. O cît de 
sumară trecere în revistă a numelor ce figu¬ 
rează pe listele de candidaţi ai Convenţiei 
Democratice are darul să stîrnească, dacă nu 
îngrijorare, cel puţin nedumerire. Făcînd ab¬ 
stracţie de faptul că pe aceste liste se găsesc 
destul de mulţi foşti membri PCR din stratul 
superior simplilor plătitori de cotizaţie, unele 
nume devin de-a dreptul suspecte. Aşa de 
pildă pe lista candidaţilor din judeţul Sibiu. 
Convenţia Demooratică a găsit de cuviinţă 
să-i asigure un loc fruntaş unui domn 
Raymond Luca, domiciliat în Bucureşti, de 
profesiune director general (71), născut în 
anul 1954 la Sverdlovsk în Rusia. Care-i va 
fi adevăratul nume al domnului Raymond 
Luca şi cum a ajuns de dincolo de Ural să 
reprezinte judeţul Sibiu în Parlamentul 
României, găsindu-sc, chipurile, de aceeaşi 
parte a baricadei în lupta anticomunistă, 
alături de figura luminoasă, cu valoare de 
simbol, a domnului Corn el iu Coposu, sînt 
întrebări la care probabil, mai tirziu, vom 
găsi un răspuns. Pînă atunci rămîn bănuie¬ 
lile. Şi ele nu sînt puţine. Dar din două 
rele... 




precum şi o bună parte a armatei şi a 
securităţii şi Emil Constantinescu, care 
are drept zestre întreaga încărcătură a tot 
ceea ce s-a chemat în ultimii doi ani şi 
jumătate opoziţie. Consecvenţa cu care 
Convenţia Democratică — nucleul ei de 
bază, corect spus — a ţinut să rămînă un 
bastion al anticomunismului, a obligat 
partea opusă a spectrului politic să se 
grupeze in jurul lui Ion lliescu. 

O variantă la direcţia pe care o 
reprezintă Convenţia Democratică este 
ideea de reunificare naţională pe care o 
simbolizează candidatura lui Mircea Druc, 
idee care, deşi nu îndeajuns de apăsat 
subliniată, este înscrisă şi în programul 
Convenţiei Democratice. Ca urmare este 
de aşteptat că la al doilea tur de scrutin 
voturile celor care în primul tur s-au 
pronunţat pentru Mircea Druc să se 
alăture sprijinitorilor lui Emil 
Constantinescu. 

Cît priveşte poziţia celorlalţi 
candidaţi la preşedinţie, opţiunea lor faţă 
de un eventual al doilea tur de scrutin nu 
este suficient de clară. Gesturile de 
conjunctură ale lui Ion Mînzatu sînt prea 
bine cunoscute pentru a ne permite să-i 
pronosticăm atitudinea pe care o va 
adopta în confruntarea finală. 
Reprezentantul FSN-ului, Caius Dragomir 
ne va oferi prilejul să constatăm în ce 
măsură convertirea de ultimă oră la 
democraţie a lui Petre Roman este reală 
sau numai retorică. De asemenea nici 
despre Gheorghe Funar şi despre partidul 
care-1 sprijină nu se poate afirma nimi$ 
precis. De$i în repetate rînduri candidatul 
PUNR-ului s-a declarat împotriva 
preşedintelui Ion lliescu, lima sa 
naţionalist-comunistă este identică cu 
vederile grupului de partide care-1 sprijină 
pe acesta. Şi cu această ultimă precizare 
am ajuns la una din cele mai spinoase 
probleme ale vieţii politice româneşti: 
"problema naţionalismului". 

Chestiunea "naţionalismului" 
care a făcut să curgă cerneală de toate 
culorile în presa noastră, ni se pare a fi 
unul din punctele în care Convenţia 
Democratică a eşuat. Ne referim în mod 
special la partidele din cadrul Conveiţiei 
care-si spun "naţionale", din partea cărora 
ar fi fost de aşteptat ca, odată cu creşterea 
tumorală a campaniei naţionaliste pe care 
au găsit de cuviinţă să şi-o asume 
partidele care au nostalgia comunismului, 
să ia atitudine prin a preciza şi 


circumscrie exact marginile acestei 
probleme, să-şi asume, aşadar, 
naţionalismul moderat şi demn, precum 
au făcut marile partide din care unele se 
revendică (şi unele chiar se trag), iar nu 
să lase această chestiune pe mîna unor 
indivizi dubioşi care au terfelit şi 
ridiculizat această valoare pînă la a o 
demonetiza. Aşa stînd lucrurile poate că 
n-ar trebui să ne mire că «România 
Liberă» prezenta deunăzi, cu toată 
greutatea autorităţii sale, pe Gheorghe 
Funar, candidatul la preşedinţie, ca 
reprezentînd naţionalismul. Credem că 
istoria va consemna acest moment în care 
a fost relativizată această valoare, cel 
puţin ca pe o ciudăţenie. 

Referitor la şansele ca 
parlamentul ce va fi ales la 27 septembrie 
să fie dominat de reprezentanţii opoziţiei, 
acest lucru este mai puţin probabil. Se 
prefigurează un parlament şi, implicit, un 
guvem, cu o alcătuire eterogenă şi, în 
consecinţa, instabilitatea politică se va 
prelungi. 

Aceasta cu atît mai mult cu cît 
moştenirea pe care cele două guvernări 
feseniste o lasă guvernului următor, este 
dintre cele mai grave. Şi dată fiind 
această situaţie nespus de gravă, graba cu 
care atîţia pretendenţi se îngrămădesc spre 
vîrfurile legislativului şi ale executivului, 
dacă nu $ste o dovadă de inconştienţă, 
atunci ea este mai mult decît suspectă. Să 
administrezi o ţară în ruină nu este uşor. 
Pentru a reuşi se cere multă pricepere şi 
multă probitate. Ne îndoim însă că 
puzderia de diletanţi, aspiranţi la 
demnităţile publice, dar mai ales cei care 
au guvernat şi au administrat ţara pînă 
astăzi sînt persoanele cele mai indicate 
cărora să h se poată încredinţa viitorul 
României. 

o 

După cum arătam la început, 
prin alegerile din 27 septembrie nu putem 
6obţine o democratizare imediată; putem 
însă obţine un preşedinte care să-şi 
respecte funcţia şi să-şi respecte naţia cu 
legile ei scrise şi nescrise; putem obţine o 
reducere a numărului de oportunişti şi 
nomenclaturişti în aparatul superior al 
puterii şi putem obţine, totodată, un plus 
de respectabilitate pentru noi înşine, 
atunci cînd vom putea constata că cei pe 
care i-am alea să ne reprezinte sînt mai 
demni şi mai cinstiţi decît cei care s-au 
autoinstituit la 20 mai ‘90 în legiuitori. Şi 
asta este mult pentru început. 






mmm 


3 jm0 














COMITETUL INTERNATIONAL 

Preot Gheorghe CALCIU 
Preşedinte 

Gheorghe BÂLAŞU 
Aurel CIUFECU 
Ion HALMAGHI 
Nicolae ILIESCU 
Mihaela MOISIN 
Zaharia PANA 


COMITETUL LOCAL 

Nicolae PORA 
Preşedinte 

Dr. Nicolae POPESCU 
Secretar 


Zaharia ANGHEL 
Vasile ASCENIUK 
Una BÂLAŞU 
Dan CHIRTU 
George DONE 
George DONISAN 
Octavian MELENCIUC 
Elisabeta MOISIN 
Florian SÂNDULESCU 



Cîmpul Romanesc de 
la Hamilton. 

* 


D intre formele modern#* de 
bejenie, exilul pere a Me fi 
bucurat de cea mai mare 
audienţă. Consecinţele imediate 
şi de durată ale unor mari mutaţii de ma¬ 
se, de la pierderea identităţii lor spirituale, 
pînă la crearea de zone cu o altă compo¬ 
nenţă etnică In jurul marilor metropole, 
sînt încă greu de estimat atîta vreme cit 
procesul continuă. 

Românii, ca şi celelalte naţii 
asupra cărora s-a abătut teroarea istoriei, 
au umplut lumea purtlnd, cei mai mulţi 
dintre ei, ascunsă cu grijă, arsura dorului 
de patria-mamă. Unii dintre aceştia au în¬ 
cercat să dea o formă instituţionalizată le¬ 
găturii cu ţara de origine, creînd posturi de 
radio în limba română, reviste, ziare, edi¬ 
turi, asociaţii, fundaţii sau chiar academii. 
Activitatea unora dintre acestea ne-a fost 
cunoscută înainte de 1989, cu predilecţie 
cea a posturilor de radio, care ignoră fron¬ 
tierele; despre altele, însă, am aflat după 
1990, fie din prezenţa lor în ţară, fie din 
surse mediatizate, fie mergînd noi să le ur¬ 
mărim desfăşurarea în diferite colţuri ale 
lumii. 

în ce ne priveşte, nu ne-am pro¬ 
pus să le inventariem după criterii obscure 
ori pernicioase, ci să le aducem, tuturor 
deopotrivă, cuvenitele laude: dacă se gîn- 
deşte, se scrie, se creează româneşte un¬ 
deva în lumea asta largă, nu poate fi decît 
bine pentru noi toţi. 

Întîmplarea face să fi asistat în 
ultima vreme la două asemenea manifes¬ 
tări ale românilor din exil: cu un an în 
urmă, venind de peste ocean, Academia 
Româno-Americană tindea, printr-o suită 
de comunicări şi dezbateri, să restaureze 
spiritul academic. Recent, o manifestare 
cu un caracter mai cuprinzător s-a desf㬠
şurat la Hamilton, Ontario.în Canada: cea 
de a 3-a ediţie a festivalului românilor de 
pretutindeni, ROMFEST '92. 

Cam la jumătatea distanţei din¬ 
tre Toronto şi Hamilton, nişte români care 
trăiesc în Canada au cumpărat şi şi-au 
amenajat un spaţiu al nostalgiei româneşti 
numit Cîmpul Românesc; un spaţiu în care 
se desfăşoară în mod curent activităţi cul¬ 
turale româneşti, dintre care, cea intitulată 
"Săptămîna Cîmpului Românesc", are deja 
două decenii de existenţă. în 1987, o par¬ 
te dintre organizatorii "Săptâmînii 
Cîmpului Românesc", alături de alţi români 
trăind în alte ţări, s-au constituit într-un 
comitet internaţional care a luat iniţiativa 
organizării, o dată la doi ani, a unui festi¬ 
val românesc, începînd cu anul următor, 
1988, an care oferea pretextul sărbătoririi 
a 70 de ani de la Marea Unire; aceasta a 
şi fost, de altfel, tema festivalului. Pro¬ 
punerea ca festivalul să se desfăşoare în- 
tr-unul din marile centre româneşti din exil 
a venit în mod firesc, astfel încît oraşul 
Cleveland din S.U.A., care adăposteşte 
cea mai mare comunitate de români, a 
fost gazda primului festival. Un rol impor¬ 
tant în asigurarea coeziunii manifestărilor 
cuprinse în festival i-a revenit bisericii (de 
altfel, preotul Gh. Calciu-Oumitreasa este 
şi preşedintele Comitetului Internaţional), 
astfel încît o bună parte a festivalului s-a 
desfăşurat în biserica Sf. Maria din 
Cleveland. Prima ediţie a Romfest, axată 
pe dezbateri culturale şi istorice referitoare 
la Marea Unire, a fost considerată o reuşi¬ 
tă, cu toate eforturile securităţii ceauşiste 
de a falsifica invitaţiile v şi de a trimite, 



amenmţăn cu moartea (printre alţii, şi re¬ 
gretatului Radu Budişteanu, fost prim-mi- 1 
nistru în perioada interbelică şi regelui 
Mihai). 

Cea de a doua ediţie a Romfest 
a avut loc la Washington, în 1990, de as¬ 
tă dată cu participarea a circa 30 de invi¬ 
taţi din ţară. 

Ediţia a treia a Romfest a avut 
loc la Hamilton, Ontario, între 31 iulie—2 
august a.c., avînd în dezbatere o temă de 
maximă. actualitate: "Ţara de azi — 
România de mîine". Ea a fost intens 
mediatizată, atît de mijloace din ţară 
(presă, TVR), cît şi din străinătate 
(posturile de radio în limba română "Vocea 
Americii", "Europa Liberă" ş.a.) şi s-a 
bucurat de o participare numeroasă din 
partea românilor care trăiesc în S.U.A. şi 
Canada, de o participare relativ 
numeroasă din România (27 de invitaţi) şi 
doar de cîţiva alţi invitaţi din Austria, 
Franţa şi Suedia. 

Străbătînd zânele în care există 
mari comunităţi de români, în Canada, ai 
ocazia să înregistrezi cu tristeţe cit de 
proastă este imaginea României (recte a 
celor care o conduc în acest moment); nu 
acelaşi lucru se poate spune şi despre co¬ 
munităţile însele de români, aşa cum s-a 
putut constata cu ocazia deschiderii Rom- 
festului, prin recepţia oferită în sala 
"Grand Ballroom" a hotelului Royal 
Connaught. la care au fost invitate şi ofi¬ 
cialităţile locale; printre alţii, primarul 
Hamiltonului (unde trăieşte o comunitate 
de cca. 10 mii de români) a elogiat comu¬ 
nitatea românească, pe care a numit-o cea 
mai harnică şi cea mai disciplinată comu¬ 
nitate a Hamiltonului; la rîndul lor, organi¬ 
zatorii Romfestului au avut distincţia să 
dedice festivalul din anul acesta, aniver¬ 
sării a 125 de ani de la crearea patriei lor 
adoptive. 

Comunicările pe secţii din ziua a 
doua a Romfestului s-au desfăşurat în săli¬ 
le "Connaught Square", "Ontario Room" 
şi "Grand Ballroom" din Royal Connaught 
Hotel; moderatori: dr. Nicolae Popescu 
(Secţia Tineret), prof. Aurel D. Ciufecti 
(Secţia Culturală), prof. Nicolae lliescu 
(Secţia Istorie) şi prof. Ion Halmaghi 
(Secţia Politică). Comunicările la secţia 
Istorie s-au concentrat, cum era şi firesc, 
asupra urgenţei restituirii istoriei noastre 
falsificate, ca un prim pas în vindecarea 
traumelor grave pe care le-a lăsat asupra 
noastră, a tuturor, perioada comunistă. Si¬ 
tuaţia politică la zi din România este o 
temă de larg interes, deopotrivă pentru ro¬ 
mânii care trăiesc în exil ca şi pentru cei 
care trăiesc în ţară. Au fost abordate şan¬ 
sele unei probabile ameliorări a situaţiei 
politice, sociale şi economice din 
România. Cei care au conferenţiat au reu¬ 
şit să completeze imaginea situaţiei din ţa¬ 
ră, pentru compatrioţii din exil, la care 
multe informaţii ajung cu întîrziere sau 
trunchiate şi nu în ultimul rînd, s-a putut 
observa găsirea unui limbaj comun, atît 
pentru cei care trăiesc în ţară, cît şi pentru 
cei care trăiesc în exil. La secţia Tineret, 
reprezentanţi ai tinerei generaţii au 
încercat să aproximeze, după puterile lor, 
locul şi rolul tinerei generaţii, perspectivele 
acesteia şi ale unui posibil conflict între 
generaţii. 


De la secţia Cultură am reţinut 
un interesant studiu al d-lui Zahu Pană 
asupra ediţiei româneşti a poeziilor din 
închisoare ale lui Nichifor Crainic, pu¬ 
blicate în ediţie completă de editura 
«Cuvîntul Românesc» şi respectiv în ediţie 
cenzurată In editura «Roza Vînturilor» din 
ţară. 

Festivalul a cuprins şi manifes¬ 
tări de natură sportivă şi artistică, în cea 
de a treia zi s-a desfăşurat finala cam¬ 
pionatului de fotbal, pe terenul de la 
"Cîmpul Românesc" şi, înaintea banchetu¬ 
lui de închidere a lucrărilor Romfest '92, 
au fost acordate diplome învingătorilor. 

Programul artistic s-a desfăşurat 
în seara celei de-a doua zile a festivalului 
şi s-a bucurat de prezenţa a doi artişti de 
marcă din România: taragotistul Dumitru 
Fărcaş şi cîntăreţul Ştefan Hruşcă. Prezen¬ 
tator: Doru Octavian Dumitru. Ceea ce pa¬ 
re a fi depăşit aşteptările, a fost programul 
de dansuri româneşti prezentat de grupul 
de dansuri româneşti ai Clubului Cultural 
Româno-Canadian «M. Eminescu» din 
Regina, Saskatchewan, Canada, al cărui 
director şi coregraf este maestrul Petre 
Bodeuţ. în momentele sale cele mai inspi¬ 
rate, grupul de dansatori din Regina — cea 
mai bună formaţiune de dansuri româneşti 
din lume, din afara graniţelor ţării — alc㬠
tuit din tineri între 14-20 de ani, care nu 
sînt toţi de origine română, a demonstrat 
încă o dată că folclorul românesc nu este 
doar o componentă a eternităţii româneşti, 
dar şi că poate fi, cu dragoste şi tenacita¬ 
te, lăsat moştenire celor ce vin; şi aceasta 
este cu atît mai meritoriu cti cît generaţiile 
tinere care primesc această moştenire fac 
parte din a doua sau a treia generaţie năs¬ 
cută în Canada, ca să nu mai vorbim că o 
parte dintre ei nu are nici o legătură cu 
România, decît, probabil, fascinaţia pe ca¬ 
re o exercită asupra lor folclorul 
românesc. 

în concluzie, Romfest '92 s-a 
dovedit a fi o manifestare importantă a 
românilor de pretutindeni, un prilej de 
informare, cunoaştere şi dezbatere pe care 
prea puţini dintre participanţi şi l-ar 
permite în afara acestui cadru; un prilej de 
a confirma şi a dovedi apartenenţa la un 
spaţiu spiritual unic şi inconfundabil: spa¬ 
ţiul spiritualităţii româneşti; un prilej de 
rugăciune şi de tihnă pe care, iarăşi, rom⬠
nii risipiţi prin lume au prea rar ocazia să-l 
repete împreună; în fine, un prilej de armo¬ 
nie şi de unitate, ceea ce nu pare a fi toc¬ 
mai punctul forte al comunităţilor rom⬠
neşti, lucru observat în Canada şi de presa 
centrală cu diferite ocazii; astfel, ziarul de 
limbă franceză «La Presse» din Montrâal, 
observa în numărul său din 30 mai a.c, că 
vizita regelui Mihai n-a putut avea loc în 
acest oraş în care trăieşte o mare comuni¬ 
tate românească, tocmai din cauza lipsei 
de unitate... De altfel, una dintre observa¬ 
ţiile făcute de unul dintre organizatorii 
Romfestului, anume că celelalte comuni¬ 
tăţi venind din ţările fost comuniste din 
estul Europei au reuşit să-şi păstreze uni¬ 
tatea pornind de la şi prin biserică, ar tre¬ 
bui să ne pună serios pe gînduri, pe cei 
trăind deopotrivă în ţară şi în exil. 

Un ultim cuvînt se cuvine orga¬ 
nizatorilor, energiei şi tenacităţii cu care 
înfruntă şi răzbat orice obstacol care s-ar 
afla în calea hotărîrii lor de a păstra vii, 
prin intermediul acestui festival, legăturile 
cu tradiţia şi spiritualitatea românească. 


i 









pag. 4 


PUNCTC CAADINAIC 



Mtk cum doi ani a apărut Tn 
M\ Bucureşti. în Ed. Roza 

Vînturilor, un grupaj din 
~ Mopera poetică a lui 
Nichifor Crainic, selectat în două 
volume: "Poezii alese 
1914—1944" şi "Şoim peste 
prăpastie", versuri create în 
perioada de detenţie. 

Nu ştiu cum a primit cri¬ 
tica din ţară aceste volume de 
poezii, dar dintr'o recenzie ap㬠
rută în Cuvântul Românesc cât şi 
din poezia "Cântec strămoşesc" 
reprodusă după ediţia de mai sus 
în publicaţia «Puncte Cardinale» 
Nr. 5/17 care apare la Sibiu, din 
dragoste şi respect pentru 
Nichifor Crainic, s'a trecut super¬ 
ficial peste felul în care este pre¬ 
zentată opera poetului Tn ediţia de 
mai sus. 

Neavând la îndemână 
opera poetică a lui Nichifor 
Crainic publicată până în 1944, 
pentru a vedea cum s'a făcut 
selecţia poeziilor publicate în 
1990, mă voi referi în special la 
volumul "Şoim peste prăpastie", 
apărut ca şi celălalt volum sub 
îngrijirea d-lui Nedic Lemnaru, 
care ne uluieşte prin "mărturisi¬ 
rea" pe care se simte obligat să o 
facă: "aceste două volume de po¬ 
ezii ca de altfel şi celelalte opere 
inedite — care mi-au fost în¬ 
credinţate de Nichifor Crainic în 
chip testamentar (sic) văd şi vor 
vedea lumina tiparului exact aşa 
cum şi-a dorit el, marele meu 
prieten (sic)". Iar pentru a fi şi 
mai categoric, d-l Nedic Lemnaru 
adaugă ca subtitlu la volumul 
"Şoim peste prăpastie", "versuri 
inedite create în temniţele (sic) 
Aiudului", iar în copyright-ul ro¬ 
mânesc suntem preveniţi că "ori¬ 
ce reproducere sau selecţie din 
aceste volume de poezii nu este 
permisă fără autorizaţia scrisă a 
editurii «Roza Vînturilor», con¬ 
form legii". 

O nouă întemniţare post- 
mortem a lui Nichifor Crainic în 
celula «Rozei Vînturilor» cu î din i 
şi cu d-l Nedic Lemnaru gardian. 
O escrocherie literară ca multe al¬ 
tele de toate tipurile apărute în 
România după sărmana Revoluţie 
a Tineretului, unde editura «Roza 
Vînturilor» s'ar putea — din bună 
credinţă — să fi căzut victimă, 
necunoscând anumite 
dedesubturi. 

Mai întâi câteva cuvinte 
despre autor — d-l Lemnaru — 
după propriile sale date: redactor 
la publicaţia de propagandă comu¬ 
nistă în exteriorul României 
«Glasul Patriei». Despre rolul ne¬ 
fast al acestei publicaţii care avea 
ca scop dezbinarea exilului rom⬠
nesc şi infiltrarea lui cu agenţi ai 
securităţii nu mai este nevoie să 
vorbim, pentrucă faptele sunt cu¬ 
noscute de toată lumea. Mai mult 


NICHIFOR CRAINIC: 


decât propaganda comunistă făcu¬ 
tă peste hotare, după reeducarea 
de la Aiud (faza a doua a reeduc㬠
rii după experimentul Piteşti) un 
număr de personalităţi marcante 
româneşti, foşti deţinuţi politici, 
terorizaţi în noul sistem al reedu¬ 
cării n'au mai putut rezista siste¬ 
mului şi au fost obligaţi să scrie — 
mai ales împotriva unor valori din 
exil, de multe ori foşti prieteni — 
la Glasul Patriei. A fost perioada 
de coşmar începută sub 
Gheorghiu-Dej şi Drăghici şi conti¬ 
nuată până la sfârşitul vieţii (cum 
şi de ce?) a unora dintre foştii 
deţinuţi. 

Nichifor Crainic a fost pus 
în libertate în anul când împlinea 
73 de ani, după 15 ani de închi¬ 
soare executaţi, fără sentinţă. La 
eliberarea sa a contribuit avizul fa¬ 
vorabil al colonelului Crăciun, co¬ 
mandantul închisorii şi al reeduc㬠
rii de la Aiud, că de acum se poa¬ 
te colabora şi afară cu suferindul 
poet: 

"De voi fi fost cândva ciorchine 
azi sunt prăştină stoarsa'n teasc, 
în flămânzenia din mine 
turnaţi o zeamă şi renasc'*... 

D-l Nedic Lemnaru nu uită 
să ne reproducă textual cele spu¬ 
se de ministrul de Interne, 
Alexandru Drăghici, lui Nichifor 
Crainic la eliberare: "Din acest 
moment domnule Nichifor Crainic, 
sînteţi un om liber, ca oricare altul 
şi aveţi dreptul să scrieţi şi să 
publicaţi ca oricare scriitor din 
România de azi". Din România de 


ne era prezentat pe atunci de co¬ 
lonelul Crăciun, ca model pentru 
a ne dovedi grija partidului pentru 
cei care acceptau "spălarea la 
creer", o expresie foarte îndrăgită 
şi folosită la oricare ocazie de 
colonelul Crăciun. Semnau acolo 
multe nume cunoscute. Deţinuţii 
erau însă căliţi în luptele surde şi 
capcanele securităţii. Aflau astfel 
că mulţi dintre cei care îi credeau 
morţi se mai află în viaţă, iar cât 
despre cele semnate în Glasul Pa¬ 
triei erau considerate doar nişte 
"emerite literare" de care pot su¬ 
feri câteodată şi scriitorii. Efectele 
lecturilor Glasului Patriei la Aiud a 
fost total nul, dar datorită lor s'au 
aflat unele informaţii strecurate 
abil de unii colaboratori care ştiau 
că publicaţia ajunge şi în 
închisoare. 

Acolo, în cloaca de la 
«Glasul Patriei» i-a fost dat să 
trăiască ultimii ani ai vieţii iui 
Nichifor Crainic. Omului care a 
suferit enorm de foame în închi¬ 
soare, comuniştii au ştiut să-i 
exploateze slăbiciunea: ..."dă-mi 
coşul cu firimituri". 

Aflăm din aceeaşi prefaţă 
a d-lui N.L. că poeziile create în 
închisoare, care au apărut în volu¬ 
mul «Şoim peste prăpastie» au 
fost selectate de poet, cu intenţia 
de a le publica în timpul vieţii. 
Astfel se explică faptul schimbări¬ 
lor introduse, care în unele cazuri 
anulează total mesajul poeziilor 
difuzate de poet, oral şi care au 
fost învăţate şi răspândite de mi¬ 



azi! Era în anul 1962. România de 
atunci când din acelaş Aiud unii 
plecau în libertate (reeducaţi) iar 
alţii plecau spre veşnicie cu, 
ştreangul de gât ca studentul 
Miron Chiraleu, care s'a spânzurat 
la 12 Ianuarie 1962 — cu 40 de 
zile înainte de expirarea pedepsei 
— la cubiloul turnătoriei de fontă 
din Aiud; ca tânărul Cornel Prislea, 
arestat din unitatea unde îşi făcea 
Stagiul militar, pentrucă scrisese 
tatălui său să nu intre în colectiv 
şi care neputând suporta mizeriile 
reeducării s'a spânzurat în De¬ 
cembrie 1962 de gratiile de la uşa 
atelierului "Elasta" din fabrica 
Aiudului, sau ca Ion Bogza care 
s'a otrăvit când s’au accentuat 
presiunile de a-l face turnător, şi 
alţii, şi alţii... In acea perioadă a 
murit Tn chinuri la Aiud şi marele 
George Mânu, căruia i s'a refuzat 
îngrijirea medicală pentrucă a 
refuzat orice compromis cu 
comuniştii. 

Glasul Patriei care nu se 
putea procura de cetăţenii liberi. 


ile de deţinuţi, în întreaga ţară. 
Nichifor Crainic ştia prea bine pe 
atunci până unde operează foar¬ 
fecă cenzurii şi a dat o variantă 
accesibilă "partidului şi guvernu¬ 
lui". A fost aceasta o solicitare a 
regimului în acţiunea sa de propa¬ 
gandă sau o tentativă a poetului 
de a demonstra noua sa poziţie? 
Felul în care a apărut ediţia din 
Bucureşti nu ne dă răspunsul 
exact, dar tendinţa de monopoli¬ 
zare a scrierilor lui Nichifor 
Crainic este evidentă, prin faptul 
că d-l N.L. accentuează "ineditul" 
operei. 

Scriind despre "inedirea" 
versurilor create în închisoare, d-l 
N.L. devine "tovarăşul de la 
Glasul Patriei", unde neadevărul 
trona peste tot. 

Era normal — pe timpul 
acela — ca cetăţenii şi chiar scrii¬ 
torii să nu fi luat cunoştinţă de 
publicaţiile din Exil, dar pentru cei 
de la Glasul Patriei, a căror misiu¬ 
ne era lupta cu Exilul activ, prima 
obligaţie era aceea de a fi la cu¬ 


rent cu tot ce se publică de ro¬ 
mâni în Exil. Ori în publicaţiile din 
exil, operele create de deţinuţii 
politici care puteau ajunge în afa¬ 
ra ţării, se situau pe primul plan. 
Aşa au apărut o mulţime de poe¬ 
zii create în special de Radu Gyr 
şi Nichifor Crainic. Nu vom putea 
reproduce în acest spaţiu toate 
versurile apărute în publicaţii ca 
Vatra, Carpaţii, Cuvântul 
Românesc şi altele, dar vom cita 
doar volumele de poezii din închi¬ 
sori, unde au apărut poezii de 
Nichifor Crainic, despre care d-l 
Nedic Lemnaru nu suflă un 
cuvânt: 

"OFRANDA" colecţia Daco- 
Romană, Madrid 1963, îngrijită 
de D. Bacu. 

"POEME DIN ÎNCHISORI" Editura 
Drum, Madrid 1970, îngrijită de 
V. Posteucă şi N. Novac. 

"VOI N'AŢI FOST CU NOI ÎN 
CELULE" Ed. Căminul, Sâo- 
Paolo, Brazilia 1970, îngrijită de 
Arh. Roman Braga. 

"POEZII DIN ÎNCHISORI" Ed. 
Cuvântul Românesc, Hamilton 
1982, culegere de Zahu Pană. 

Am menţionat mai sus 
doar volumele în care au apărut 
un număr de poezii create de 
Nichifor Crainic în închisoare, dar 
adevărata şi marea lor difuzare 
aparţine miilor de foşti deţinuţi 
politici, care le-au făcut cunos¬ 
cute în toată ţara şi pentru care 
mulţi din ei au fost condamnaţi a 
doua sau a treia oară. (Autorul 
acestor rânduri a fost condamnat 
în 1959 la 10 ani închisoare pen¬ 
tru difuzarea poeziilor lui Radu 
Gyr şi Nichifor Crainic, învăţate în 
prima detenţie). De unde atunci 
pretenţia de Copyright a şuşanis- 
tului Nedic Lemnaru? 

Reaua credinţă a acestui 
domn este probată de inducerea 
în eroare a unor oameni de mare 
valoare morală, cum este Preotul 
Profesor Doctor Dumitru 
Stăniloaie, căruia i se smulge o 
excelentă prefaţă "Poezia creştină 
a lui Nichifor Crainic" cu mai mul¬ 
te citate din poezia «TU», "aceas¬ 
tă taină a luminii infinite şi eterne 
a lui Dumnezeu, a sensului mai 
presus de toate sensurile şi izvor 
al tuturor sensurilor" cum o nu¬ 
meşte părintele Stăniloaie. 

Ei bine! Tocmai această 
poezie lipseşte din volumul editat 
de d-l Nedic Lemnaru, fidel jur㬠
mântului dat partidului, dar deloc 
fidel mărturisirii pe care ne-o toar¬ 
nă că ar fi făcut-o poetului 
Nichifor Crainic. 

Pornind de la eliminarea 
poeziei creştine TU, am căutat să 
compar celelalte poezii apărute la 
Bucureşti cu cele cunoscute de 
deţinuţii din închisori, aflate direct 
de la poet. 

în «Cântecul Potirului» din 
volumul «Şoim peste prăpastie» 






f 

t 


PUNCTC CARDINRIC 


pag. 5 



citim la pag. 101: 

"Şi iată potirul la gură te-aduce 
lisuse Cristoase, Tu jertfă pe 
cruce 

Hrăneşte-mă, mamă de sfânt 
Dumnezeu"... 

"Adapă-mă sevă de sfânt 

Dumnezeu"... pag. 102 

In versiunea apărută în vo¬ 
lumele tipărite în Exil, versurile de 
mai sus arată: 

"Şi iată potirul la gură te duce 
lisuse Hristoase, Tu jertfă pe 
cruce 

hrăneşte-mă carne de sfânt 
Dumnezeu”... 

Şi 

"adapă-mă sânge de sfânt 
Dumnezeu"... 

Nu trebuie ca cineva să 
aibe mari cunoştinţe teologice 
pentru a observa deosebirea, pen- 
trucă este îndeobşte cunoscut de 
toţi creştinii că împărtăşania este 
carnea şi sângele Mântuitorului, 
că la Cina cea de Taină s'a spus: 
"Luaţi mâncaţi, acesta este trupul 
Meu..." şi "Beţi dintru acesta toţi, 
acesta este sângele Meu", nu s'a 
spus niciun cuvânt de mama mea 
şi în nici o carte de religie nu vom 
găsi înlocuit sângele cu seva. Cum 
a fost posibil ca după Revoluţia 
din Decembrie nici un teolog din 
România să nu fi observat 
apostazia "hrăneşte-mă mamă de 
sfânt Dumnezeu"? 

La pagina 99 a volumului 
«Şoim peste prăpastie» este tip㬠
rită poezia «Rugă pentru Pace» 
unde găsim versul "Semăna cu 
noaptea umilitei naşteri", formulă 
acceptabilă pentru cenzura comu¬ 
nistă, faţă de versul iniţial 
"Semăna cu noaptea Sfintei Tale 
Naşteri"... care cuprinde cu totul 
alte dimensiuni. Cu mici schim¬ 
bări în strofe faţă de această 
poezie publicată de noi în «Poezii 
din închisori» — inerente oricărei 
noi editări — poezia Rugă pentru 
Pace apare mutilată în "Spp" fi- . 
indu-i amputate două strofe pe 
care le reproducem pentru a defi¬ 
ni mai bine conturul ediţiei ap㬠
rute în Bucureşti: 

'Pacea lumii zace pe vărsări de sânge 
şi rodeşte bobul viitoarei uri. 

Pacea Ta răsfrânge raiul In făpturi, 
ce! înfrânt având-o, el e cel ce'nfrânge. 
Pacea lumii zace pe vărsări de sânge! 


Şi mă 'nalţă Doamne, la Cereasca Pace, 
că Tu eşti de-apururi nec/intitu-mi crez, 
dragostea de care nu mă-ndestulez 
şi nădejdea care de lut mă desface. 

Şi mă-nalţă Doamne, la Cereasca Pace!" 

Cu asemenea operaţii în- 
ţelegm mai bine exclusivitatea pe 
care şi-o arogă d-l Nedic 
Lemnaru. Completări, adăugiri, 
schimbări în textele literare sunt 
în general cunoscute la aproape 
toţi autorii cât sunt în viaţă, iar 
transcrierea poeziilor create şi 


memorate în închisoare le poate 
juca multe feste chiar autorilor. 
Nu vom compara deci numărul de 
strofe al baladelor sau anumite 
cuvinte nesemnificative, nici fap¬ 
tul că prea cunoscuta baladă 
Baldovin şi Mădălina apare sub 
numele de Baldovin şi Miralina. 
Era dreptul autorului. Dar ne vom 
referi la eliminările deliberate în 
legătură cu credinţa şi Neamul. 

în balada Doinei versul 
Atins de Arhanghel cu sfântul je- 
ratec"... este. înlocuit cu versul: 
Atins de ursită cu sacrul 
jeratec". 

în balada Baldovin şi 
Miralina, haiducii din Codrul 
Vlăsiei au "conştiinţă de clasă" 
_pag. 128: 

"Că din Argeş la Brăila 
Şi din Turunu la Focşani. 
Unde-ţi prisoseşte mila 
Eşti slăvit de cei sărmani"... 
faţă de versurile iniţiale ale luptei 


Alelei popor durut, 
cât de altfel te-aş fi vrut. 
Scoală-te şi tu odată 
vijelie detunată 

şi sfărâmă lanţurile 
înroşeşte şanţurile, 
şi stârpeşte mlaştina, 
să'nflorească baştina! 

în poezia EU, versurile: "Şi'n 
ciuda silnicei Mongolii/sunt ei 
temeiul subteran"... sunt înlocuite 
cu versurile: "Şi-n somnul albelor 
linţolii/Ei sunt temeiul subteran" 
iar strofa "De două mii de ani în- 
coace/grâiesc în vii şi tac în 
morţi/şi dârz voi pune eu soroa- 
ce/încovoiatei mele sorţi"... este 
"reconsiderată" "De două mii de 
ani încoace/Mă-nvîrtoşez în cei ce 
vin/Ca singur eu i*ă pun soroa- 
ce/încovoiatului destin". 



haiducilor împotriva veneticilor de 
pretutindeni: 

"Că din Argeş la Brăila 
şi din Turnu la Buzău, 
unde-ţi prisoseşte mila, 
eşti slăvit de neamul tău!"... 
şi tot din aceeaşi baladă lipsesc 
sau complet răstălmăcite 
versurile: 

Câte zile-au fost trăite, 
toate vârfuri de cuţite, 
zilele ce-or mai veni 
cum ne-or mai ademeni? 

Căci cum pleoapa se ridică, 
vede fiara venetică, 
înger vrea sau demon vrea, 
îmi împlânt piăseaua'n ea. 

Răcoresc cu fapte grele 
arşiţa naţiei mele: 
astăzi spânzur, mâine spintec, 
rănile să i le vindec. 

Ştie Cel Ascuns în stele 
fundul gândurilor mele: 
când de-o zdreanţă, când de-un 
petec, 

ţara vreau să o deretec. 


Am scris la început 
despre reproducerea în publicaţia 
Puncte Cardinale a poeziei 
«Cîntec strămoşesc». Este varian¬ 
ta "reconsiderată" a poeziei 
Cântec de bejenie scrisă de 
Nichifor Crainic în închisoare, 
poezie inspirată de năvălirea 
ruşilor în 1944. în «Cîntec 
strămoşesc» se sugerează doar o 
năvălire: "că fiara flămândă p㬠
mântul ni-l calcă/cu falca'n ţărână 
şi'n ceruri c'o falcă"... pe când în 
«Cântec de bejenie» tabloul este 
precis în apocaliptica-i 
desfăşurare 

"se zdrenţuie cerul ca părul 
vâlvoi, 

căci vine din urmă cu muget 
sălbatic 

gâtlej fără margini de zmeu 
asiatic"... 

Cântecul de bejenie este 
tragedia timpurilor noastre, 
revolta neputinţei şi acţiunea 
instinctului de conservare, o 
mărturie a barbariei încă vii în 
acest secol , pe când «Cîntecul 
strămoşesc» este atemporal, epic, 


cu nostalgii cântate de cobzar) la 
hanuri de răscruce, dar nu este 
strigătul de durere a unui popor 
înrobit de către o putere 
antiumană. 


Mulţi dintre cei care şi-au 
scris amintirile din închisori şi mai 
mulţi dintre cei care îşi povestesc 
amintirile, vorbesc în termeni dife¬ 
riţi despre Nichifor Crainic. Condi¬ 
ţiile de detenţie sunt ale unei lumi 
anti-umane şi nu toţi le pot supor¬ 
ta uniform. Nichifor Crainic ştia şi 
el despre cele ce circulau pe sea¬ 
ma sa şi singur şi-a definit cel mai 
bine cşle două ipostaze ale lui: 
"De voi fi fost cândva ciorchi¬ 
ne/azi sunt prăştină stoarsă'n 
teasc". Ediţia d-lui Nedic Lemnaru 
a schimbat versul doi: "azi sunt o 
boabă stoarsă'n teasc". Sărăcia 
acestei imagini este evidentă: 
boaba stoarsă tot prăştină este, 
diferenţa fiind doar de cantitate. 

L-am cunoscut pe Nichifor 
Crainic în închisoare ca "ciorchi¬ 
ne" şi aceasta este imaginea pe 
care i-o păstrez. Nu-i cunosc alte 
reacţii decât cele care privesc po¬ 
ezia, unde era intransigent cu el şi 
cu ceilalţi şi nu acorda nici un ra¬ 
bat. Era adeptul versului clasic şi 
scormonea adâncul limbii rom⬠
neşti pentru a afla cuvântul pur. 
Urmărea foarte atent metrica şi 
rima. întrebându-l odată cum vede 
viitorul poeziei în România, mi-a 
spus: Mă, abc-ul ăsta comunist al 
poeziei încearcă ceva ce nu reu¬ 
şesc. Poezia trebuie să fie înţe¬ 
leasă de toţi, nu doar de un grup 
elevat. Poezia nu trebuie să fie 
rebus". 

Avea un humor deosebit, 
într'o zi, eram în curtea Zărcii, 
unde ni se servea masa în picioa¬ 
re, am găsit nişte butuci pe care 
să stăm şi Nichifor Crainic vine de 
la curăţatul cartofilor să mai 
schimbăm o vorbă. Eram un grup 
care lucram în fabrică. Bucătarii 
spălau cu furtunul nişte imense 
butoaie, unde urma să fie pusă la 
murat varza pentru iarnă. Venise 
vorba, nu ştiu despre cine şi 
Crainic ne arătă un butoi mare cât 
toate zilele: "îl vedeţi mă ce mare 
şi burduhănos este? Dar e gol pe 
dinăuntru. Aşa este şi cu unii 
oameni «mari»". Avea nestrămu¬ 
tată credinţa lui: "Acest pământ 
până'n hotare/podit e, cu str㬠
moşii mei/cucernic când ridic alta¬ 
re,/pilaştrii bolţilor sunt ei". 

D-l Nedic Lemnaru ne 
anunţă că va publica opera lui j 
Nichifor Crainic. Selectată de 
dânsul? Suntem sceptici în acest 
caz, dacă va urma exemplul volu¬ 
mului «Şoim peste prăpastie». 

îl vrem şi îl cerem pe 
Nichifor Crainic, ciorchine şi nu 
prăştină stoarsă în teascul 
comunist. 









pag. 6 PUNCTC CRRDINIHC 



De multe ori îmi vine să 
crăd că există un fel de legătură 
ascunsă şt inextricabilă între 
nume şi persoana care-l poartă. 

Când spun "Costache 
Oprişan ", parcă se deschide o lu¬ 
mină tainică şi strălucitoare pe 
care, curând , o seceră tăiuşuf 
morţii cu un fâşâit ascuţit. 

De fapt; aşa a fost el: a 
strălucit fulgerător în disperarea 
noastră, strânşi de zidurile neier¬ 
tătoare ale închisorii, copleşiţi de 
spaime şi desnădejdi, umiliţi şi 
mândri de cunoaşterea 
necunoscutului. 

Fragil, de o fragilitate in¬ 
credibilă, fiecare os al trupului lui 
se putea frânge ca un vreasc, a- 
tunci când îl ridicam în braţe, el 
era scutul nostru şi, aproape ra¬ 
ţiunea noastră imediată de a con¬ 
tinua, de a dura. îl iubeam toţi, 
fără să fi sesizat disperarea as¬ 
cunsă în această iubire, care ni 
s'a relevat copleşitoare, în clipa în 
care ham pierdut. 

Săptămâni la rând, după 
aceea, îmi aţinteam ochii cu o în¬ 
căpăţânare tragică în punctele ce¬ 
le mai întunecate ale celulei, evo- 
cându-L, invocându-L să apară, 
să-mi dea un cuvânt de adevăr, 
să-mi sugereze că este "acolo". 
Niciodată nu a răspuns chemării 
mele. 

Dar duhul şi lumina lui 
subtilă şi generoasă ne-a urmărit 
mereu şi ham descoperit, întor- 
cându-mi privirile spre mine în¬ 
sumi, mai limpede şi mai autentic 
dqcât ham avut în celula morţii 
din Jilava. 

Sunt oameni a căror lumi¬ 
nă spirituală nu se stinge 
niciodată în noi. 

Pr. Gh. Câlciu 


Mu murit cu cea din urmă 
M ■ moarte la 26 iulie 1959 în 
MmM sinistra Casimcâ a sinistrei 
m I Jilava unde, tocmai în acest 
scop, fusese închis dimpreună cu alţi 
cincisprezece deţinuţi. A murit cu cea 
din urmă moarte, el care, în sufletu-i 
hîrbuit, murise pînă atunci de atîtea 
orii Murise, mai întiî, în lagărul de la 
Buchenwald, apoi murise în beciurile 
Securităţii şi în anchetele dure prin 
care a trecut după arestarea din 
1948 şi, în sfîrşit, murise, se părea, 
definitiv sufleteşte, în iadul de ia 
Piteşti. 


De fapt, de data aceasta, nu 
a murit ci s-a eliberat. 6-a eliberat din 
lutul care l-a învelit vremelnic, dar ca¬ 
re niciodată nu l-a putut încape. S-a 
stins încet ca o candelă, ca o lumîna- 
re sub privirile neputincioase ale celor 
trei tovarăşi de celulă care i-au ve¬ 
gheat "marea trecere", l-au prohodit 
şi i-au murmurat printre lacrămi, aşa 
cum s-au priceput ei, rugăciunea de 
îngropăciune: "Odihneşte, Doamne, 
pe robul tău..." 

După ce i-au spălat faţa şi 
corpul cu picul de apă pe care o 
aveau într-o gamelă, i-au închis cu 
grijă ochii, i-au încrucişat, creştineşte, 
braţele pe piept, au făcut asupra lui 
semnul crucii şi, apoi, au bătut în uşă 
pentru a anunţa, prin paznic, admini¬ 
straţiei, decesul. —"Ce-i bă?", întrebă 
răstit ca de obicei, cerberul, deschi- 
zînd vizeta şi holbîndu-se înăuntru. 
—"Domn' major, a murit deţinutul 
Oprişan Constantin", spuse unul din¬ 
tre cei trei arâtînd spre patul în care 
cel ce-i părăsise stătea ‘nepăsător şi 
rece" la tot ce se întîmpla în jurul lui. 
După ce cumpăni o clipă, aducîndu-şi 
aminte că nu are voie să se impresio¬ 




Tll SEtiOLIMI H 



neze şi că trebuie să fie dur, gardia¬ 
nul replică: —"Nu-i nimic, un bandit 
mai puţin", după care, închizînd cu 
zgomot vizeta, plecă agale zornăind 
cheile, simbolul puterii lui asupra 
vieţii şi morţii lor, să anunţe mai 
marilor săi, evenimentul. 

După circa o jumătate de 
oră, timp în care cei trei au mai mur¬ 
murat la căpătîiul camaradului lor o 
rugăciune, uşa s-a deschis brusc şi 
temnicerul le-a ordonat să scoată cor¬ 
pul neînsufleţit, afară. L-au luat cu 
grijă, într-o pătură şi l-au dus în 
curtea interioară unde li s-a poruncit 
să-l lase şi să intre înapoi în celulă. 
Unul dintre ei, însă, a mai avut timp 
să ochiască şi să culeagă, dintr-un 
colţ al curţii, o floare de păpădie care 
răsărise printre dalele de piatră şi 
care, nu se ştie prin ce miracol, sc㬠
pase nestrivită de cişmele caraliilor. 
—"Nul", se repezi gardianul să-l o- 
prească, dar pînă cînd acesta să in¬ 
tervină, losif V. losif a şi pus în mîna 
încleştată a mortului floarea de păp㬠
die. —"Lăsaţi domn' major că a murit 
fără lumînare, săracul", spuse teme¬ 
rarul intrînd după ceilalţi doi în cayoul 
lor cel de toate zilele. La început, 
temnicerul a avut pornirea să se ducă 
să smulgă floarea din mîna mortului, 
dar dîndu-şi seama că este, totuşi, 
vorba de un cadavru, n-a avut curajul 
să-l atingă şi, bombănind o înjurătură, 
închise uşa în urma celor trei. Şi, ast¬ 
fel, robul lui Dumnezeu, Constantin 
Oprişan (Costache, cum fi spuneau 
prietenii) trecu în eternitate cu o 
floare de păpădie pe piept. 

# 

« # 

Constantin Oprişan s-a 
născut la 16 martie 1921 în comuna 
Onceşti, fostul judeţ Tecuci, regiune 
care a dat ţării pe un Vasile Pârvan, 
pe un Ştefan Zeletin, pe un Ion 
Nestor şi multe alte mari figuri ale 
culturii noastre. Amintesc de acest 
lucru deoarece Constantin Oprişan 
promitea să devină, cum vom vedea, 
şi el o astfel de mare figură. N-a fost, 
însă, să fie aşa deoarece destinul i-a 
hărăzit o altă traiectorie. A urmat şi 
absolvit liceul la Bacău iar, mai tîrziu, 
în 1946, după întoarcerea din pribe¬ 
gie, s-a înscris şi a frecventat cursu¬ 
rile Facultăţii de Filosofie din Cluj. în 
mişcarea legionară s-a încadrat după 
propria-i declaraţie făcută la parodia 
de proces intentat de organele de se¬ 
curitate aşa-zişilor iniţiatori ai re¬ 
educării de la Piteşti, în 1933. După 
pretinsa rebeliune legionară din ianua¬ 
rie 1941, la nici 20 de ani împliniţi. 
Constantin Oprişan ia drumul pribegi¬ 
ei. Trece mai întfi în Bulgaria, apoi în 
Iugoslavia şi, în cele din urmă, prin 
Austria, ajunge în Germania unde es¬ 
te internat împreună cu ceilalţi legio¬ 
nari care-şi găsiseră refugiu în aceas¬ 
tă ţară, în lagărul de la Buchenwald. 
După terminarea războiului se întoar¬ 
ce în ţară şi se stabileşte la Cluj, 
înscriindu-se. ia Facultatea de 
Filosofie. în patria lui Kant, a lui 
Hegel, Fichte, Schelling etc. venise în 
contact cu filosofia germană şi, avînd 
înclinaţie Tn acest sens, citeşte enorm 
făcîndu-şi o temeinică cultură filosofi¬ 
că. La facultate se remarcă repede 
devenind unul dintre cei mai apreciaţi 
studenţi ai acestei facultăţi. Regre¬ 
tatul Ovidiu Cotruş avea pentru el o 
mare admiraţie, socotindu-l mintea 
cea mai strălucită a generaţiei sale. 


iar Lucian Blaga al cărui student pre¬ 
ferat a fost îl considera o mare spe¬ 
ranţă a filosofiei româneşti şi-i preve¬ 
dea un strălucit viitor. Dar, după 
cum, deja, am amintit, n-a fost să fie 
aşa căci, numai după doi ani de stu¬ 
dii, cariera sa profesională ia sfîrşit, 
viaţa şi vicisitudinile istoriei hărâzin 
du-i un alt destin, acela de martir al 
neamului său. în 1948 a fost arestat 
odată cu marele val de arestări din 
noaptea de 15 mai, cînd au fost ares¬ 
tate, în toată ţara, cîteva mii de per¬ 
soane de toate vîrstele şi de toate cu¬ 
lorile politice, în special intelectuali şi 
mai cu seamă studenţi. După o an¬ 
chetă dură aşa cum numai comuniş¬ 
tii, asistaţi de consilierii sovietici, 
ştiau să o facă, a fost judecat şi con¬ 
damnat la 25 de ani muncă silnică. 
Dar, calvarul lui şi al neamului lui de 
abia începea. După un stagiu făcut în 
sinistra Jilavă, închisoare de tranzit în 
care se putea, însă, sta cu anii, este 
trimis, dimpreună cu toţi studenţii, în 
închisoarea din Piteşti unde se preg㬠
tea teribilul experiment care avea să 
zguduie întreaga conştiinţa româneas¬ 
că, experiment cunoscut astăzi sub 
denumirea de "fenomenul Piteşti". 
Aici, Costache Oprişan a avut parte, 
datorită poziţiei sale în mişcarea le¬ 
gionară (din 1946 pînă la arestare a 
fost şef al Frăţiilor de Cruce) de un 
tratament special. De el s-a ocupat, 
cu deosebit sîrg, personal Ţurcanu. 
Cît i-o fi fost necesar acestuia să 
"lucreze" cu el, cîte torturi de ne¬ 
imaginat a fost nevoit să imagineze 
pentru a-l aduce în situaţia de a se 
sinucide moral, de a se sinucide ca 
personalitate, nimeni nu mai este ca 
să depună mărturiei lată cum descrie 
Virgil Ierunca în "Fenomenul Piteşti", 
după mărturiile adunate şi trimise lui 
de către Ovidiu Cotruş, tratamentul 
de care Oprişan a avut parte: "Unul 
dintre cei mai schinguiţi... a fost 
Costache Oprişan, şeful Frăţiilor de 
Cruce pe întreaga ţară. Fost student 
la filosofie la Cluj, mai vîrstnic (fu¬ 
sese în Germania, unde îl audiase pe 
Heidegger), Oprişan fusese apreciat 
de Lucian Blaga şi de D.D. Roşea, ca¬ 
re, deşi nu-l avuseseră student decît 
un an, îl consideraseră ca pe unul din¬ 
tre elementele cele mai dotate. A tre¬ 
cut de mai multe ori prin toate fazele 
reeducării, de fiecare dată Ţurcanu 
declarîndu-l nesincer. în camera 4 
Spital se mai puteau vedea pînă în 
1952 urmele sîngelui său, iar 
Ţurcanu, chinuind odată pe un tînăr 
din Frăţiile de Cruce fi spusese chiar: 
— «Vreau să-ţi ţîşnească sîngele pî- 
nă-n tavan, să facă acolo uniunea 
mistica cu sîngele lui Oprişan»". 
(Virgil Ierunca, "Fenomenul Piteşti", 
p. 44). 

De altfel, Ţurcanu se mîn- 
drea foarte de victoria lui asupra fos¬ 
tului şef al Frăţiilor de Cruce şi ori de 
cîte ori întîlnea cîte unul care-i opu¬ 
nea rezistenţă, refuzînd reeducarea, îl 
apostrofa cu oarecare emfază: —"Bă 
amărîtule, l-am Tmblînzit eu ca pe un 
mieluşel, pe camaradul Oprişan şi-ai 
să-mi rezişti tu, nenorocitulel". Iar 
cînd un nou lot de fraţi de cruce b㬠
gaţi în reeducare se încăpăţinau să 
reziste, Ţurcanu trimetea după 
Oprişan care era adus Tn camera cu 
pricina, cu un sac pe cap, complect 
gol, un biet schelet ambulant plin de 
răni şi de vînătăi şi era prezentat 
acestora: —"latâ-l pe comandantul 


vostru! la spune tu, camarade 
Oprişan, ce-i aşteaptă dacă refuză 
reeducarea? şi apoi le ţinea un 
discurs care suna cam aşa: "Noi nu 
procedăm ca idioţii de burghezi care 
vă ucideau făcînd din voi eroi. Dacă 
v-am întreba care dintre voi vrea să 
moară, s-ar găsi destui nebuni cu e- 
ducaţia voastră exaltată care să 
meargă cu fruntea sus Tn faţa pluto¬ 
nului de execuţie. Noi, însă, nu vrem 
să facem din voi martiri cum au făcut 
partidele istorice cînd v-au ucis. Noi 
facem altceva. Vă ucidem moral, să 
vă fie scîrbă de voi înşivă. Uitaţi-vâ la 
comandantul vostru". Apoi, adresîn- 
du-se acestuia: "la păşeşte tu, cama¬ 
rade Oprişan, «pe culmi de veac». 
Să-ţi văd pasul legionar. După ce ai 
trecut prin reeducare e imposibil să 
mai păşeşti cu mîndrie. Nu mai poţi 
avea decît un mers umil, un mers ca¬ 
re cere iertare". 

Şi totuşi, Ţurcanu şi cei a 
căror unealtă a fost, s-au înşelat în 
privinţa eficacităţii reeducării. Au 
reuşit ei multe. Au reuşit să ucidă 
omenescul din oameni: personalitate, 
idealuri lumeşti, orgolii etc. Nu au 
reuşit, însă, să ucidă, în cei care au 
avut-o, fărîma de dumnezeire din ei. 
Ascunsa undeva, într-o cută de ne¬ 
pătruns a sufletului lor, această fâ- 
rîmă de dumnezeire i-a ajutat, odată 
ce teroarea a încetat, să-şi recompu¬ 
nă personalitatea şi să redevină oa¬ 
meni. Este adevărat, alt fel de 
oameni, cu alte năzuinţe şi cu altă 
înţelegere asupra lumii şi vieţii, dar 
totuşi oameni. Unul dintre aceştia a 
fost şi Costache Oprişan. La procesul 
ce i s-a înscenat şi în care s-a vrut să 
se facă din el şi din cei care au fost 
judecaţi împreună cu el, iniţiatorii 
monstruozităţii de la Piteşti "pentru a 
compromite, chipurile, regimul comu¬ 
nist din România", el a declarat răspi¬ 
cat: "Nu recunosc nici o declaraţie de 
lajJosar. Mi-au fost luate prin tortu¬ 
ră". La fel au declarat şi ceilalţi 
inculpaţi şi la fel au declarat şi cei 
mai mulţi dintre martorii acuzării, 
aceştia din urmă, toţi trecuţi prin 
Piteşti. Din aceste motive, acest pro¬ 
ces a fost, pentru cei care l-au însce¬ 
nat, un adevărat eşec şi de aceea nu 
i s-a mai făcut publicitatea prevăzută 
iniţial. S-a judecat în secret, cu uşile 
închise şi tribunalul neavînd temeiuri 
suficiente sâ-i condamne la moarte 
cum preconizase Securitatea, i-a con¬ 
damnat, pe unii, la muncă silnică pe 
viaţă, pe alţii, la cîte 25 de ani. 
Neputînd sâ-i trimeată în faţa pluto¬ 
nului de execuţie, Securitatea le-a 
hărăzit, totuşi, o alt fel de moarte. O 
moarte lentă, prin exterminare. în 
acest scop, pentru întreg lotul jude¬ 
cat în acest proces, precum şi pentru 
martorii acuzării care nu şi-au făcut 
"datoria", s-a amenajat, în hrubele 
Jilavei, o secţie specială unde au fost 
depozitaţi cu toţii (16 persoane) şi 
unde li s-a aplicat un regim sever, de 
exterminare, fără asistenţă medicală, 
fără lumină şi fără aer. Şi scopul 
călăilor a fost, în parte, atins, căci în 
circa doi ani cît a funcţionat această 
"secţie a morţii" mai mult de jumăta¬ 
te dintre cei închişi aici, au murit. 
Printre aceştia se numără şi 
COSTACHE OPRIŞAN. Au rămas, în¬ 
să, ceilalţi care să depună mărturie. 

Demostene Andronescu 





i rnw e 'vrrA 



(A fost dictat în temniţa Jilavei, la Casimcă, în 
anii 1958-1959, lui Gheorghe Calciu, losif V. 
los/f şi Marcel Petrişor, care s-au străduit să îl 
conserve, cît mai fidel, în memorie. Din acest 
vast poem al devenirii spirituale a fiinţei umane 
putînd fi apropiat, în anumite privinţe, de 
Panorama deşertăciunilor a lui Eminescu, de 
Faust llal lui Goethe sau de Tragedia omului a 
lui Imre Madach — am ales aici doar cît ev a 
fragmente finale) 

[EXCELSIOR] 


într-un amurg nostalgic, cînd soarele pe culmi 
va săruta pămîntul, uitîndu-se-napoi, 
vei revedea în zare pădurile de ulmi, 
pe dulcele Psyhaion, cu turmele-i de oi. 

Atunci ţi-o pare clipa mai grea ca niciodată, 
cu inima trudită, cu ochii trişti şi grei, 
şi frînt vei sta, cînd noaptea se lasă-nmires- 
mată, 

să sorbi întreg parfumul din tainiţele ei. 

Iar mieii or să-ţi simtă, pe întuneric, pasul 
şi ţi-or sorbi rostirea sub falnicii stejari, 
şi turmele vor crede, că-ţi vor cunoaşte glasul; 
ba chiar, văzînd, vor crede şi scepticii măgari... 


Baudelairii şi Verlainii, sorbind din nou otrava, 
şi-or scărpina păduchii, strivindu-i sub călcîi 
şi fierea lor amară — ce lacrimi mai vărsa-va, 
voind să-ţi încropească din ele căpătîi! 


De sus privind mocirla prin care ai trecut, 
ca de un vis de groază te-o trece un fior. 
îţi vei desprinde ochii şi cugetul de lut, 
simţindu-te, de toate, ca fulgul de uşor. 

Şi tot mai sus urca-vei, de geniul tău purtat, 
lăsînd în urmă aştrii — cenuşă tot mai fină. 
foşnirea lor s-o stinge în sufletu-mpăcat 
şi vei intra, scînteie, în marea de lumină! 


[MONOLOGUL DIAVOLULUI) 

Ce este adevărul? Nu-i oare un raport, 
un pol care cunoaşte şi altul care-ndură? 

El nu există-n sine, ci tot în mine-l port, 
justeţii unor gînduri să-l folosesc măsură. 

Sau crezi cumva că este? Credinţa ta te-n- 
şeală, 

căci de scobeşti în piatră sau tai în diamant, 
ai pururea în faţă a minţii formă goală, 
iar de-i pătrunzi lăuntrul, dispare în neant. 

De tai atomul, taina din lanţuri să i-o scot, 
se spulberă în sine, asemeni unui vis; 
materia e lege, constrîngere-i în tot, 
iar dincolo de ele e doar pustiu deschis. 


e lege, raţiune, metodă şi sistem, 
e însăşi viaţa lumii, iar eu sînt geniul ei! 


[DESCÎNTEC SERAFIC) 

Să nu te-ntorci din cale cînd duhul rău te 
minte, 

căci vei rămîne pururi într-a Sodomei carceri! 
Prin foc, prin fier, prin apă, dar numai înainte, 
căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri! 

Să te ridici mai tare din orice prăbuşire, 
săgeţi de foc să-ţi fie cuvintele temute, 
voinţa ta-n credinţă şi forţa ta în bine, 
din geniu să-ţi faci spada şi scutul de virtute! 

Cînd ochiul nu mai vede şi drumul pare-nchis, 
cînd duhul îndoielii spre-ntoarcere te-mpinge, 
închide-ţi ochiul searbăd şi-aruncă-te-n abis, 
spărgînd cu pieptul moartea, căci astfel vei 
învinge! 

Acesta fie semnul victoriilor tale: 
cînd porţi povară trupul, durerea drept hotar, 
cînd lutul te constrînge prin lanţuri materiale, 
să-nvingi cu geniul liber păcatul necesar! 


[STRIGĂT FINAL) 

Dormiţi, cei din Sybaris... Grămezile de aur 
v-asigură şi somnul şi pîinea îmbuibării; 
în trîndăvia voastră nu ştiţr că sub tezaur 
o cîrtiţă vă sapă prăpastia pierzării! 

V-aţi pervertit fiinţa, trăind din artificii, 
iar adevărul simplu îl vindeţi pe palavre, 
virtuţile înalte le tîrguiţi pe vicii 
şi colcăiţi în patimi ca viermii în cadavre. 

Prin somn zvîrliţi moneda; aproape e taraba... 
Cu drojdia gîndirii, cu tîlcuri răsuflate, 
telalii cugetării dau marfă pe degeaba: 
orice, oricînd, oriunde — căci asta-i libertate! 

Vă vînd, în loc de geniu, sofisma parazită, 
prin clarităţi banale cartezian vă poartă, 
vă fabrică din resturi licoare otrăvită, 
minciună din ştiinţă, narcotice din artă... 


Vei regăsi toiagul şi gluga de oier, 
păstrate ca relicve, alături de caval, 
iar cîntecul va prinde să suie lin spre cer, 
sfios ca începutul şi trist ca un final. 

Din ce în ce mai plină suna-va melodia, 
mai grea de înţelesuri cu fiece cuvînt, 
şi nopţi la rînd, pe cîmpuri, va plînge bucuria 
născută din întîiul şi ultimul avînt. 

Şi-n noaptea cea mai clară, cînd stele 
tremurînd 

din limpezimi de ape şiragurile-şi scot, 
vei levita; pădurea te va privi urcînd 
şi, dînd din cap, măgarii vor înţelege tot... 

Iar turma, biata turmă, ştiindu-te plecat, 
pe drumuri colbuite te-o aştepta să vii, 
în marea ta iubire crezînd nestrămutat, 
cu suflet singuratic, doinind peste cîmpii. 

Tu tot mai jos lăsa-vei pămîntu-ntunecat, 
prin pulbere de stele urcîndu-te senin; 
va săruta lumina obrazul tău curat 
şi-or înflori luceferi pe haina ta de in. 

în dodii de cerneală, taverne sodomite 
vor încerca să mintă că ai murit şi iar 
se vor trudi să lege, cu fire măsluite, 
de alba ta icoană comerţul lor murdar. 


Sînt deci eu însumi legea, concept obiectivat; 
de cresc în spaţiul cosmic sau scad în 
amănunt, 

mă regăsesc pe mine de mine proiectat 
şi mă privesc narcisic, cum sînrln ce nu sînt... 

Tot ce-i sistem — gîndirea şi cosmosul — sînt 
eu! 

Eu pun gîndirii stăvili şi cosmosului legi; 
eu sînt necesitatea, tu eşti obiectul meu 
şi, tolerant cu tine, te las să mă-nţelegi. 

Materia ţi-e lege şi tu exişti prin ea, 
iar de comiţi greşeala să-i lepezi lanţul greu, 
îţi voi distruge trupul, să-mi apăr legea mea, 
căci apărîndu-mi legea, îmi apăr chipul meu. 

Deci, nu greşii Dar asta ştiind că nu se poate, 
îţi voi salva fiinţa pe drumul cei mai bun: 
originea greşelii constînd în libertate, 
prin lanţuri te voi face greşelilor imun. 

Salvarea, deci, e lanţul! Şi nu-ncerca să ieşi: 
abisul nefiinţei se casca-n faţa ta! 

Dar dus de geniu-mi sigur pe drumul fără greş, 
pe poarta fericirii în lanţuri vei intra. 

Miraculos e lanţul — principiul meu suprem! 
îl aflu şi gîndirii şi inimii temei: 


Vă lepădaţi cu grijă de tot ce nu-i plăcere; 
minciunile comode fac vălul diafan; 

Satan e o legendă, iar spiritul — părere... 

Vă tot cîrpiţi cu zdrenţe infernul subteran! 

Fugiţi de adevăruri prin cotituri savante 
şi adoraţi minciuna de cum îmbracă fracul! 

Vă lustruiţi păcatul cu laurii lui Dante... 

O, turmă sybarită, tu n-ai văzut pe dracul! 

Din moarte-ndrept spre tine, mulţime 
sodomită, 

apocaliptic strigăt, pămîntul să-l inunde. 

De nu pricepi Misterul cu mintea-ţi adormită, 
cuvîntul meu, săgeată, în carne-ţi va pătrunde! 

La rădăcina vieţii sobolul se ascunde 
şi seva cu otrăvuri şi bale i-o-nvenină, 
iar noaptea sapă-n taină cotloanele afunde, 
să prăbuşească totul în groază şi-n ruină... 

S-aveţi armura gata cînd ceasul greu va bate, 
vrăjmaşului să-i prindeţi întenţia şi jocul! 

Vă va lovi în suflet cu vicii şi păcate, 
apoi vă va ucide cu fierul şi cu focul... 

A început în spirit o cruntă încleştare; 
armate nevăzute stau aspre faţă-n faţă; 
curînd va-ncepe lupta în voi, în fiecare, 
şi-o veţi simţi, cumplită, în cugete şi-n viaţă!... 









pag.» 


PUNCTC CARDINAIC 


PETRE ŢITŢEA 


Rovolatioi dopllno, In cel caro trăieşte în Hristos şi 
pentru Hristos. Mircee Elindo n înţeles do minunu 
roligiozitntoa omului arhaic şl componontn 
religioasă a sufletului omenesc în genere, dnr, din 



ragedia istorica a "omului autonom" a 
constituit una din temele de predilecţie 
ale gîndirii lui Petre Ţuţea. Pe acest "om 
autonom" a cautat el să-l vindece, la mo¬ 
lul socratic, de prea multa lui deşteptâciune. Şi 
cînd spun deşteptâciune" în contextul acesta, 
am în minte cuvintele lui Nae lonescu: "Marea ne¬ 
norocire a lumii noastre — spunea Profesorul un¬ 
deva — sînt prea mulţii oameni deştepţi şi teoriile 
lor . In acest sens naeionescian, "deşteptăciu 
nea" nu-i altceva decît faţa poleita a prostiei 
omeneşti. Sau, altfel spus, nu-i decît apanajul 
acelor oameni despre care se spune îndeobşte că 
"fac pe deştepţii"... 

"Omul autonom" al lui Petre Ţuţea este, 
prin excelenţă, omul care face pe deşteptul, ajun- 
gînd, în cele din urmă, să trăiască în idolatria 
închipuitei sale "deşteptăciuni". Vorbind în ter¬ 
meni creştini, o astfel de atitudine reprezintă 
antiteza exactă a "sărăciei cu duhul". Grecescul 
ptohăs din sintagma evanghelică ptohăs to 
pneumatf ("sărac cu duhul") înseamnă, la primul 
sens, tocmai "smerit", "umil". Adevărata sărăcie 
cu duhul (al cărei sens adînc lumea modernă l-a 
pierdut), departe de a însemna prostie, ignoranţă 
sau îngustime, reprezintă tocmai buna smerenie 
a minţii omeneşti în faţa Cuvîntului lui Dumnezeu. 
Desăvîrşirea însăşi a putut fi definită creştineşte, 
prin Sf. Isaac Şirul, drept "o prăpastie de sme¬ 
renie". Dar "omul autonom" tocmai să se sme¬ 
rească refuză, crezînd, în orgolioasa lui în¬ 
singurare, că "sărăcia cu duhul" ar exclude geniul 
sau erudiţia. Că nu-i aşa ne-a dovedit-o Petre 
Ţuţea însuşi, acest mare "sărac cu duhul", 
deopotrivă "genial" şi "erudit"... 

Fiind atitudinal atît de opus mentalităţii 
moderne, Petre Ţuţea, apărînd în public şi mărtu¬ 
risind "în amurg", cum îî plăcea să zică, i-a cam 
buimăcit pe mulţi. Cînd nu i-a lăsat cu gura căs¬ 
cată ("Nu înţeleg, dar e năprasnici"), el le-a stri¬ 
cat jalnica formulă de "echilibru existenţial", ba¬ 
zată pe ignoranţă şi comoditate (căci ce altceva 
a făcut el decît rechizitorul lumii noastre şi al 
"omului autonom" pe care am ajuns să-l purtăm 
în noi ca pe o tumoare malignă?). Prin el ni s-a 
dat şansa unei buimăceli mîntuitoare (înrudite în- 
tr-un fel cu acea "nelinişte metafizică" pe care-şi 
propunea Nae lonescu s-o trezească în sufletele 
auditorilor săi). Dacă neamul acesta ar fi blnecu- 
vîntat nu cu uhul, ci cu o duzină de Petre Ţuţea, 
atunci poate că am reuşi chiar "europenizarea" 
acestei buimăcelii Ar fi frumos să mai poată porni 
o dată, de aici, din Răsărit, un temei de mîntuire 
pentru această Europă etimologic superbă, după 
care tînjesc astăzi — nu ştiu dacă aţi băgat de 
seamă — mai ales "deştepţii" acestui neaml, 


Pornind de aici, putem încerca o 
circumscriere mai exactă a conceptului de "om 
autonom", aşa cum se desprinde el din gîndirea 
lui Petre Ţuţea. O primă distincţie, mai generală, 
este aceea dintre "omul etern" şi "omul istoric". 
Cel dintfi este făptura arhetipală, creată "după 
chipul şi asemnănarea lui Dumnezeu". Icoană a 
omului trans-istorlc, neatins de păcat şi de moar¬ 
te, el se opune "omului istoric", omului "căzut" în 
veac şi desfigurat ontologic de păcat. Sau, altfel 
spus, omul etern" este omul în condiţia lui abso¬ 
lută, originară, în vreme ce "omul istoric" este 
omul în condiţia lui relativă, actuală. 

O a doua distincţie îl priveşte exclusiv pe 
"omul istoric". în ipostaza sa pozitivă, acesta es¬ 
te "omul religios", cel care se raportează neînce¬ 
tat la transcendenţa divină şi ia propria sa Imagi¬ 
ne absolută, "suspinînd după mîntuire", laolaltă 
cu Firea întreagă, cum spune Apostolul. Pentru 
Petre Ţuţea omul religios se realizează suprem în 
omul creştin. în ciuda aparenţelor, "omul religios" 
al iui Petre Ţuţea nu-i totuna cu acel homo 
religiosus al lui Mircea Eliade, dedus ştiinţific din 
materialul rnitico-magico-religios al istoriei 
religiilor. Petre Ţuţea se raportează ia omul 


păcate, a avut o proastă Tntîlnlre tocmai cu 
creştinlsmull Aici Petro Ţuţea se arată mal 
degrabă de părerea lui Nicnifor Crainic; religiile 
arhaice, pre-creştino, abia de pot fi numite religii; 
mai potrivit ar fi să le numim "religiozităţi în 
căutarea lui Dumnezeu", căci, în vreme ce 
creştinul îl trăieşte aievea pe Dumnezeu, în 
Hristos Cel Întrupat, ne-creştinul îl visează imper¬ 
fect, aproximîndu-l mitologic sau filosofic, cu pu¬ 
teri omeneşti. Dar Dumnezeul Cel Viu nu poate fi 
substituit nici de Zeii Fabulei, nici de Dumnezeul 
abstract al filosofilorl Nu-i mal puţin adevărat că 
omul religios, fie el creştin sau necreştin, este 
deopotrivă orientat spre Divinitate, rşfuzîndu-se 
devenirii oarbe şi neputîndu-se consola în 
smîrcurile Istoriei. 

Ipostaza negativă a "omului istoric" este 
"omul autonom", cel care raportează totul la sine 
însuşi, tinzînd să se în-singureze în ţarcul acestei 
lumi, dominat de trufie şi de amăgire. împrumu- 
tînd termenii lui Bossuet (la care şi Petre Ţuţea 
obişnuia să facă apel), putem spune că "omul au¬ 
tonom", ignorînd "calea Domnului", bîjbîle ca un 
orb pe "calea omului". Sau, în termeni augusti- 
nieni, el întoarce spatele acelei clvitas Del şi se 
înfunda cu perversă voluptate în clvitas terrena. 

De fapt, creştineşte vorbind, "autono¬ 
mia" aceasta este doar una iluzorie. Căci omul, 
cînd se desprinde de Dumnezeu, nu rămîne singur 
decît în aparenţa. în realitate el devine "jucărie" 
sau "unealtă" a diavolului. Răul, s-a spus, nu este 
altceva decît lipsa Binelui. Prin urmare, acolo un¬ 
de lipseşte Dumnezeu, locul nu rămîne gol, ci el 
se umple automat de prezenţa diavolului. De ace¬ 
ea şi "cetatea pămîntească" a Fericitului Augustin 
nu este doar o clvitas terrena pur şi simplu, ci 
este clvitas terrena sive Diaboli. Vulgarizînd pu¬ 
ţin, omul dacă nu este al lui Dumnezeu, devine 
"al dracului"! în fond, ce altceva face acest om 
decît să repete păcatul luciferic? Şi poate că dacă 
un Lucian Blaga nu s-ar fi jucat mai înainte cu ter 
menii aceştia, Petre Ţuţea n-ar mai fi zis "om au¬ 
tonom", ci de-a dreptul "om luciferic". Căci, în ul¬ 
timă instanţă, acesta este "omul autonom": un 
om bolnav de luclferism, în sensul teologic al 
cuvîntului. 

Acest om autonom sau luciferic poate fi 
privit din mglte puncte de vedere. Petre Ţuţea l-a 
tratat cu precădere din perspectiva cunoaşterii, 
înainte de toate, "omul autonom" deviază sensul 
existenţei, dinspre mîntuire, fie spre cunoaştere, 
fie spre creaţie. El înlocuieşte viziunea religioasă 
a lumii cu o viziune culturală; ar vrea să re- 
gîndească şi să re-creeze lumea lui Dumnezeu cu 
puterile minţii şi mîînilor omeneştii Toată exis¬ 
tenţa lui devine căutare şi făptuire deşartă, căci 
caută unde nu este de găsit şi făptuieşte ce nu 
poate să dureze. îşi poate umple lumea pînă la re¬ 
fuz, dar nu şi-o poate transcende. Se mişcă năuc 
în cercul vicios al acelei docta ignorantla, înşelînd 
şi înşelîndu-se. 

Este vorba, de fapt, de o proastă întîlnire 
cu Realul, pe care tinde să-l confunde cu aparen¬ 
ţele acestei lumi sau cu fantasmele minţii sale. 
De Realul unic, care este Dumnezeu, el nu ştie, 
nu poate sau nu vrea să se apropie. De aceea cu¬ 
noaşterea eşuează fie în materialism pozitivist, fie 
în idealism raţionalist, fie în scepticism. începe 
prin a se crede "măsură a tuturor lucrurilor" şi 
sfîrşeşte fie prin a certa realitatea că nu se po¬ 
triveşte cu ideile lui, precum Hegel, fie prin a se 
întreba, cu scepticul Pilat: Quid est veritas? ("Ce 
este adevărul?"). 

Istoriceşte vorbind, "omul autonom" s-a 
născut în Grecia filosofilor, a murit în Evul Mediu 
creştin şi a reînviat' odată cu Renaşterea 
păflînlzantă... 

Petre Ţuţea făcea undeva un fel de tipo¬ 
logie a omului cunoscător. Raportaţi la cunoaşte¬ 
re, oamenii ar fi de cinci tipuri: Misticul (con¬ 
templativul care se deschide smerit adevărului 
etern al Revelaţiei), Căutfitorulu (rătăcitorul om 
Istoric care "se întreabă, întreabă şl caută" cu 
bietele Iul puteri omeneşti, rămînînd mereu pradă 



neliniştii şi neîmpliniţii), Scepticul (care nu este 
ducît căutătorul învins de neputinţă şi ajuns să 
nege posibilitatea accesului la adevăr), Indiferen¬ 
tul şi Imbecilul. Ultimele douA tipuri neparticipînd 
propriu-zis la "aventura" cunoaşterii, ier cel do-al 
treilea fiind doni varianta dezabuzată a celui de-al 
doilea, vor rămîne în atenţia noastrft doar Misticul 
şi CAutAtorul. Petro Ţuţea îşi reprozintfl tipul mis¬ 
tic în sons gnoseologic. în ce-l priveşte po "omul 
autonom", ol so acoperă gnoseologic cu tipul 
căutătorului. Incapabil do credinţă, el caută cer 
titudini şl consistenţe acolo unde acestea nu sînt 
de găsit: în natură, în istorie sau în şinele său 
autonom. Dacă Misticul trăieşte esenţial, Căut㬠
torul se înfundă în fenomenalitate, în acea "de¬ 
şertăciune a deşertăciunilor" do care so tînguia 
Eccleslastul. 

Există două ipostaze generice ale 
Căutătorului: Filosoful (care jertfeşte raţiunii sale 
autonome şi "se întreabă" necontenit) şi Omul 
"do ştiinţă" (caro jertfeşte prejudecăţii experlmen- 
talismului empiric şi "întreabă" naiv lumea, uni¬ 
versul), Dar omul de ştiinţă, istoric şi structural 
nu este decît un derivat al filosofului. Do aceea fi¬ 
losoful rămîne ipostaza cea mai semnificativă ati¬ 
tudinal a căutătorului. El este omul întrebător prin 
excelenţă, "un om care transformă în viciu nevoia 
întrebării". El dizolvă raţional misterele şi rămîne 
suspendat de propriile lui întrebări, în limitele fa¬ 
tale ale acestei lumi: căci ori nu le poate răspun¬ 
de ori le dă o multitudine de răspunsuri ipotetice, 
ce adesoa se bat cap în cap, astfel că nu face de- 
cft să penduleze între Ignoranţă pură şi simplă şi 
acea docta Ignorantla despre care pomeneam. 
"Refuzînd Absolutul ca instanţă supremă — scrie 
Petre Ţuţea — şi obsolutizînd ilegitim dimensiu¬ 
nea imanentă a cunoaşterii, spiritul filosofic cade 
în Infinitul rătăcirii raţionale. Căutătorul «alege şl, 
alegînd, rătăceşte». Asta l-a făcut probabil pe 
TertulUan să vorbească despre filosofi ca despre 
nişte «patriarhi ai ereticilor»". 

De aceea lui Petre Ţuţea nu-l plăcea să I 
se spună filosof, ci se numea pe sine "gînditor 
creştin". Strădania lui a fost tocmai aceea de a-l 
trezi pe "omul autonom" din beţia sa filosofantă, 
arătîndu-i calea spre Absolutul Divin (singurul 
Real autentic), spre Revelaţia ca garanţie veşnică 
a Adevărului. Căci, în afara Revelaţiei, omul nu va 
trece niciodată, cu toate demersurile Iul auto¬ 
nome, dincolo de întrebarea lui Pilat: "Ce este 
adevărul?"... 

Asta nu înseamnă că Petre Ţuţea nu d㬠
dea nici o şansă şi nici un rost filosofici. Filosofia 
poate rămîne utilă în măsura în care admite să se 
pună, cu mijloacele el, în slujba lui Dumnezeu. 
Dar nu în slujba Dumnezeului abstract al filosofi¬ 
lor sau a acelui metaforic "Dumnezeu al culturii" 
(C. Noica), ci în slujba Dumnezeului Celui Viu, a 
lui lisus Hristos, Logosul întrupat. Filosofia ar 
avea trei soluţii; a) să piară pe limba ei; b) să 
devină slujnică a "ştiinţelor exacte" sau c) să re¬ 
devină ancilla thoologiae. Aceasta din urmă ar fi 
calea pe care s-ar putea "înălţa smerindu-se", aşa 
cum i s-a şi întîmplat de cîteva ori îh istorie: cu 
Sf. Pavel, cu Fericitul Augustin, cu Toma de 
Aquino, cu Pascal, cu Kleikegaard, cu Maritain, 
cu Berdiaev sau cu Nae lonescu. Şi, am adăuga: 
cu Petre Ţuţea însuşi. 

Vorbind în termenii filosof iei culturii — şi 
cred că în manuscrisele lui Petre Ţuţea se află In 
nuce o întreagă filosofie creştină a culturii — s-ar 
zice că noi trăim astăzi nu doar eşecul unui tip 
antropologic ("omul autonom"), dar şi al tipului 
de cultură ce s-a creat "după chipul şi asemăna¬ 
rea" lui. Poate că se va găsi într-o zi cine să ducă 
pînă la capăt, într-o formă mai puţin aforistică, 
răzleţele QÎnduri geniale ale lui Petre Ţuţea. Sau, 
altfel spus, poate că Petre Ţuţea, acest "ultim 
Socrate", îşi va afla un Platon al său, care să se 
împlinească împlinindu-l! Există, în fond, un cir¬ 
cuit de idei geniale în cultura românească, pe linia 
Eminescu — Nae lonescu — Petre Ţuţea, ce-şl 
aşteaptă cristalizarea ultimă într-o operă de supe¬ 
rioară sinteză. Trebuie să renunţăm a judeca "fe¬ 
nomenul Ţuţea" cu pre-judecăţile noastre curen¬ 
te. m ultimă instanţa îţi vine să te întrebi dacă nu 
cumva cele mai strălucite mesaje spirituale ce au 
ajuns pînă la noi nu sînt caracterizate tocmai de 
această însuşire: că la origine nu au fost scrise de 
purtătorii lor, ci doar propovăduite, ajungînd să 
fie consemnate abia în urmă, graţie "ucenicilor" 
(exemplele cete mal notorii: relaţia Socrate — 
Platon, în sfera filosofiei; relaţia Hristos — 
evanghelişti, în sfera religiei)! 

Intorcîndu-ne la acea filosofie creştină a 
culturii de care pomeneam, am putea spune, con- 
ţmuînd gîndirea lui Petre Ţuţea, că se constată în 
istoria spirituală a omenirii două tipuri alternative 
de cultură, corespunzînd celor două viziuni funda¬ 
mentale despre lume: o cultură ancillară (slujitoa¬ 
re), întemeiată pe viziunea teocentricâ, şi o 
cultura autonomă ("luciferică"), întemeiată pe 
viziunea antropocentrică. Pe de o parte o cultură 
de verticalitate sacră (cultura omului care-şi ve¬ 
nerează Zeii/Zeul), pe de altă parte o cultură de 
orizontalitate profană (cultura omului care se vă- 




PIINCTC CAADINALC 



pag. 9 



y ■ 


n luna iulie, la sediu! 
A.Z.R. din Bucureşti , a 
avut loc o dezbatere pe . 
tema: "Legionarii — 
nişte nedreptăţiţi ai istoriei?" 
(cotidianul «România liberă» a 
avut ‘eleganţa n de a anunţa 
pe 10 iulie că dezbaterea "va 
avea loc pe 9 iulie"!). Prin mo¬ 
dul secretos în care a fost or¬ 
ganizată, dezbaterea n-a reu¬ 
nit, în afara invitaţilor, decît un 
public de circa 100 de persoa¬ 
ne, majoritatea foşti legionari 
sau tineri reprezentanţi ai 
presei. 

"Paravanul" organiza¬ 
toric a fost asigurat de revista 
ieşeană «Opinia studenţească» 
(prin d-na Alina Mung iu şi d-l 
Cătălin Popescul, dar sînt te¬ 
meiuri să bănuim că în spatele 
acestui paravan s-au aflat 
G.D.S. şi revista «22», repre¬ 
zentate mai cu seamă de d-l 
Andrei Pippidi. 

La diversele probleme 
puse în mod naiv de "modera¬ 
torul" discuţiilor, d-na Alina 
Mungiu (o "unealtă"modestă, 
dar docilă, exprimîndu-se euro¬ 
penizat în dulcele grai moldo¬ 
venesc}, "tabăra legionară" a 
răspuns cu răbdare şi limpezi¬ 
me (pe cît au permis-o condiţi¬ 
ileI, mai ales prin d-l ing. 
Mircea Nico/au (77 de ani, fost 
deţinut politic). Cîteva din pre¬ 
judecăţile încetăţenite cu privi¬ 
re la Mişcarea Legionară au 
putut fi contracarate fără drept 
de apel (presupusa "sponsori¬ 
zare " germa nă, presupusele 
cadavre evreieştispînzurate la 
Abator, presupusa profanare a 
cadavrului lui N. lorga şi altele 
de aceeaşi speţă), multe altele 
rămînînd însă obscure în dezor¬ 
dinea discuţiilor. D-l Marian 


Munteanu, într-o vervă admira¬ 
tă^ şi de d-na Mungiu, a reuşit 
să spulbere, pentru orice om 
de bună-cuviinţă, unele insi¬ 
nuări tendenţioase privitoare la 

Mişcarea pentru România (din 
păcate, ca şi în a/te împreju¬ 
rări, cu anumite afirmaţii cam 
năzdrăvane despre statutul po¬ 
litic şi spiritual aI Legiunii). în 
fond, lucrurile ar trebui privite 
cu mai multă seninătate. La 
mijloc nu este şi nu poate fi 
vorba de un Neo/egionarism, ci 
doar de o firească resurecţie a 
dreptei (ci nu a "extremei 
drepte", cum s-a insinuat!). 
Mişcarea Legionară, aparţinînd 
ca realitate politică a unui tre¬ 
cut destul de îndepărtat, n-a 
fost decît cristalizarea la un 
moment dat, în formele adec¬ 
vate acelei vremi, a dreptei is¬ 
torice româneşti, pe linie emi¬ 
nesciană, aprofundată însă în 
sens creştin. Nici măcar n-a 
fost, cum se crede îndeobşte, 
o mişcare "de extremă dreap¬ 
tă ", ci doar o mişcare de 
dreapta silită cu obstinaţie de 
duşmanii ei să atingă, spora¬ 
dic, forme extremiste. Istorio¬ 
grafia noastră (nu mă refer la 
d-l Pippidi, a cărui competenţă 
merge de la fanarioţi în jos) 
este datoare în continuare să-i 
aprecieze corect atît părţile 
bune, cît şi pe cele mai puţin 
bune. Actualele sau viitoarele 
formaţiuni politice de dreapta 
n-o pot continua pur şi simplu, 
ci şi-o pot doar asuma ca ex¬ 
perienţă istorică (fireşte, în 
perspectiva noilor realităţi, atît 
de dureros altele). 

Balanţa dezbaterii a 
atîrnat vădit, în cele din urmă, 
de partea "incriminaţilor" (care 
s-a pripit să savureze "victo¬ 


ria"), dar nota bene: partea 
"incriminatoare "nu şi-a propus 
cîtuşi de puţin să cîştige 
această bătălie (d-l Pippidi 
însuşi a fost destul de reţinut, 
trădîndu-şi mai degrabă reaua- 
voinţă decît argumentele)! To¬ 
tuşi a avut mai mult aspectul 
unei tatonări, dacă nu cumva 
a / unei "repetiţii generale" în 
vederea unei confruntări de 
mai mare amploare. Pro-legio- 
narii au fost cîntăriţi cu atenţie 
(cam cine sînt oamenii, cam 
cum se pun problemele), a- 
ceasta părînd a fi fost, de 
altfel, şi scopul organizatorilor. 

în termenii cei mai sim¬ 
pli, grupurile de organizare ma¬ 
sonică, agăţîndu-se de vechea 
lozincă a "tineretului dezorien¬ 
tat", încep să-şi manifeste tea¬ 
ma faţă de o posibilă renaştere 
a dreptei româneşti autentice, 
în fond, aşa cum a şi formulat 


cineva în finalul dezbaterii, 
lupta se dă pe tînăra generaţie: 
va fi ea năimită mentalităţii şi 
intereselor masonice occiden¬ 
tale sau va fi reintegrată, m㬠
car parţial, în linia Tradiţiei na¬ 
ţionale? Sau, în termeni oare¬ 
cum metaforici, viitorul 
României va aparţine "fanario¬ 
ţilor" sau "pandurilor"? 

Noi credem că răs¬ 
punsul îl ştie numai 
Dumnezeu. Datoria noastră ră- 
mîne "lupta cea bună", despre 
care iată că şi d-na Alina 
Mungiu a început să afle cîte 
ceva... 

V.A.M. 

P.S. Facem un ape / către 
cititori. Poate se va găsi un 
binevoitor care să-i indice 
d-nei Mungiu o bibliografie 
minimă privitoare atît la 
masoni, cît şi la legionari 
(căci N. Steinhardt şi M. 
Vu/cănescu nu ajung)... 



Umor politic din perioada interbelică. 

Aşa îl vede caricaturistul Gali pe 
profesorul A. C. Cuza, conducătorul 
formaţiunii politice de inspiraţie 
antisemită Liga Apărării Naţional 
Creştină. 


uruwvte duc 

nerează pe sine însuşi). Cultura ancillară a carac¬ 
terizat, istoriceşte vorbind, Antichitatea timpurie 
şi Evul Mediu, în vreme ce cultura autonomă a 
caracterizat Antichitatea clasică ("primul an¬ 
tropocentrism") şi Epoca Modernă (de la Renaşte¬ 
re încoace— "al doilea antropocentrism"). Astăzi 

€S€CUL "OMULUI 

AUTONOM" 

sîntem martori ai falimentului acestei culturi 
autonome şi ne punem nădejdea Tn zorii mesianici 
ai unei noi culturi ancillare, ai unui "Nou Ev 
Mediu" (N. Berdiaev), în sensul spiritual al cuvîh- 
tului. Inepţiilor dizolvante ale new-age-ismului 
(trecerea de la "vechea paradigmă" a Erei Peştilor 


la "noua paradigmă" a Erei Vărsătorului!) dreapta 
gîndire creştină trebuie să le opună, cu forţă du¬ 
hovnicească, viziunea unei smerite şi mîntuitoare 
"ancillarităţi", împărtăşindu-se din slava "luminii 
neînserate" a Zilei a Opta. Căci omul nu se poate 
salva singur (nici ca ins, nici ca omenire), ci nu¬ 
mai prin harul lui Dumnezeu, Cel ce S-a în-ome- 
nit pentru ca şi omul să se poată în-dumnezei (Sf. 
Atanasie cel Mare). 

Va catadicsi "omul autonom", intrat în 
criză cu toată lumea lui şi ajuns pînă în pragul 
auto-distrugerii, să-şi asume înţelepciunea ultimă 
a "fiului rătăcitor"? Va şti, va putea şi va voi el 
să-şi înfrîngă orgoliul luciferic şi să se întoarcă 
smerit la Dumnezeu? lată adevărata problemă! 
Poate că aşa vom înţelege mai bine şi toată gravi¬ 
tatea cuprinsă în acele vorbe banalizate ale lui 
Malraux: "Secolul XXI va fi unul religios sau nu 
va fi deloc"... 


Urmîndu-i lui Petre Ţuţea, am putea 
spune că, dacă există o problemă a "omului ro¬ 
mânesc" şi a culturii româneşti de astăzi, aceea 
nu este de "a intra în Europa" (fie ea "unificată" 
sau nu), ci de a intra în graţia lui Dumnezeu, cu 
sau fără această Europă crepusculară. Căci dacă 
ne vom întoarce la Dumnezeu, toate celelalte ni 
se vor adăuga nouă. Mă tem că astăzi, aşa cum 
stau lucrurile, noi n-am putea dărui Europei decît 
ceea ce ar fi ea dispusă să primească. Dar ceea 
ce ar fi ea dispusă să primească, nu mi se pare că 
noi am avea de dat... Să nădăjduim la ziua în care 
va veni ea să ne caute pe noi, dispusă să pri¬ 
mească ceea ce vom avea noi atunci să-i dăruim! 
Aşa să ne ajute Dumnezeu! 

VASILE A. MARIAN 



intenţionează delapidări, dezerţiuni 
morale, fraude politice ori chiar crime 
naţionale. Poate însă un creştin să-l 
invoce? (Ştim bine, se va replica: dar 
clerul? Să-l judece Dumnezeul N-avem 
a-i imputa decît că, avînd această tîr- 
zie şansă a persecuţiei, a dat puţini 
martiri şi prea mulţi apostaţi ademeniţi 
de erezia roşiei) 

Evident că există domenii ale 
vieţii politice unde comandamentele 
creştine, unele, lasă locul legilor cet㬠
ţii. Justiţia umană se substituie antici¬ 
pat celei divine, izolînd de corpul so¬ 
cial parazitul, virusul, cangrena. Dar 
un judecător ar trebui să ştie că el lup¬ 
tă împotriva relelor, nu a Răului şi să 
caute între perceptele creştine elemen¬ 
tele profilactice mai degrabă decît pe 
cele punitive. De asemenea, o naţiune 
nu se poate lăsa umilită, batjocorită şi 
jefuită, în numele umilinţei şi smereniei 
creştine, dar o politică militară nefun¬ 
damentată pe ideea că apără o comu¬ 
nitate de destin şi valorile mistice care 
dau configuraţie specifică neamului, 
nu va face decît să adauge un măcel 
inutil istoriei. (Ironia istoriei face ca 
atei declaraţi şi anticreştini sălbateci 
să se fi comportat de curînd într-un 
mod excesiv de creştin după ce am 
primit palma pe obrazul drept prin lua¬ 
rea Basarabiei, l-am întors şi pe cel㬠
lalt, sărăcindu-ne voluntar pentru bu¬ 
năstarea pravoslavnicilor de la răsărit). 

Dar, abolind compromisul şi 
considerînd ca improbabile deocamda¬ 
tă situaţiile în care pentru a apăra 
valorile creştine va trebui să ne asu¬ 
măm momentan eludarea unor coman¬ 
damente creştine, fiecare e chemat 
să-şi pună întrebarea circumscrisă de 
titlu. Căci calitatea de creştin e sub- 
înţeleasăîn mod imperios necesar unui 
om politic, esenţială chiar. Raportul de 
determinare între cei doi termeni e evi¬ 
dent. Calitatea de om politic e secun¬ 
dară, inerentă celei de creştin, decur- 
gînd din ea. Iar dacă oamenii noştri 
politici nu vor şti să găsească moda¬ 
lităţile de reală conciliere '— nu de 
compromis! — între acestea două, vor 
guverna în curînd un reziduu istoric... 

întrebat de ce merg prost 
treburile în ţara aceasta, un mucalit 
om politic din trecut a arătat spre 
Dealul Mitropoliei: "Tot aşa vor merge 
cîtă vreme vulturul de pe cupola 
Parlamentului va sta mai sus decît cru¬ 
cea de pe turla Bisericii mitropolitane". 


K m n tînăr din Antichitate care 

K M voia să devină judecător era 
M frămîntat de această dilemă: 
^■1^^ "Dacă voi fi drept şi aspru, 
mă vor urî oamenii; dacă voi fi ne¬ 
drept, mă vor urî zeii..." Şi i s-a răs¬ 
puns: "Dacă vei fi drept, te vor iubi 
zeii; dacă vei fi nedrept în interesul 
oamenilor, te vor iubi oamenii..." 

Dilema tînărului, grec după 
cîte se pare, e falsă, ca şi replica ei. 
Pentru că acolo unde e imperativ nu 
există alegere. Şi pentru că el şovăia 
între două feluri de a fi urît, iar ceilalţi 
i-au propus două feluri de a-şi excita 
vanitatea. Dar, ia urma urmei, el îşi 
punea, cu jocul lui sofistic, o problemă 
fundamentală, inerentă condiţiei uma¬ 
ne: cum se pot împăca în om, cît mai 
mîntuitor posibil, cele două lumi ale 
căror stihii îşi fac în noi lucrarea şi 
încercarea; şi care, aparent tragic, sînt 
incompatibile. Cerescul vertical şi pă- 
mîntescul orizontal; istoria şi veşnicia; 
secularul şi spiritualul; Civitas Dei şi 
civitas terrena siva diabofi. Neliniştea 
tînărului suspendat între cer şi oămînt 
s-a risipit într-un ispititor dans de 
silogisme şi mi-l închipui şi azi prota¬ 
gonist într-o variantă pierdută din 
"Norii" cabotinului de Aristofan. Dacă 
ar fi fost contemporan cu Răstignirea 
şi dacă era într-adevăr grec, adică ge¬ 
ometru, ar fi observat un lucru cutre¬ 
murător de simplu: că braţul orizontal 
al crucii e mult mai scurt decît 
verticala ei... 

Fiecare individ şi fiecare 
popor îşi pune, într-un ceas de răscru¬ 
ce, această întrebare, cu condiţia să 
nu fie degenerat mintal; şi fiecare epo¬ 
că istorică o face, cu condiţia să nu-şi 
fixeze ca ideal "fericirea". Oameni şi 
epoci, într-un joc inegal şi sinuos, în¬ 
cearcă un răspuns la întrebarea: CB 
JERTFEŞTI, PENTRU CE? Istoria nu e 
decît diagrama pe fond sîngeriu a tutu¬ 
ror posibilelor nuanţe pe care le com¬ 
portă aceste răspunsuri. 

Pe acest echilibru fragil între 
secular şi spiritual, oriunde şi oricînd 
s-a supralicitat termenul secular — va¬ 
riabilă pe care ne-am legănat nemerita¬ 
ta libertate — cumpăna s-a frînt, s-au 
pulverizat imperii şi s-a destrămat tot 
ceăi fost alcătuire omenească, lată sî- 
nuosul marş în (stâne al poporului 
evreu: de la o conducere şi o organi¬ 
zare fondată exclusiv religios, a dec㬠
zut treptat pînă la starea actuală, asta- 
tală sau superstatală, coagulată doar 
pe criteriul rasial — pe care-l refuză 
însă altora —- şi de o oligarhie financia¬ 
ră universală. Toate imperiile Orientu¬ 
lui s-au prăbuşit în pulbere atunci cînd 
au pierdut legătura cu sacrul, nu 
atunci-cînd le-au obosit soldaţii. Evul 
Mediu, theocentrist, cea mai grandioa¬ 
să acumulare de forţe şi forme spiri¬ 
tuale, a'încercat în Apus, alternativ, 
cezaro-papismului şi papo-cezarismu- 
lui, formule din care şi ideea Bisericii 
Universale şi ideea imperială au avut 
de suferit Iar Renaşterea a inaugurat 
catastrofal antropocentrismul. Peste 
deşertul în mijlocul căruia a fost aşe¬ 
zat gol şi singur, ca în ziua ruşinării lui. 


omul, a trecut stupidul veac al lumini¬ 
lor, apoi nostalgia tulbure a romantis¬ 
mului — variantă expiatorie culturală 
— apoi satanicul veac în care ne e dat 
să trăim. Din dilema grecului se pare 
că am ales întotdeauna, în chip fatal, 
să fim urîţi şi de zei şi de oamenii 

Dacă, deci, sub pedeapsa de 
a fi socotit mai prejos de necuvîntă- 
toare, fiecare e chemat să stea drept 
înaintea acestei alegeri, cu atît mai 
mult sînt chemaţi s-o facă cei ce-şi 
închipuie că hotărăsc soarta popoare¬ 
lor. (Ei o pot hotărî aici şi acum, dar în 
ordinea eternităţii sînt la fel de ne¬ 
putincioşi şi uşori ca o muscă sub coa¬ 
da calului lui Dumnezeu). 

îşi mai pun însă oamenii poli¬ 
tici de azi această întrebare? Căci de 
oameni politici e vorba. E compatibilă 
calitatea de creştin cu cea de om poli¬ 
tic? Se pot ele concilia fără compromi¬ 
suri? Comandamentele creştine se re¬ 
găsesc în principiile satului de drept? 

Apostolul despărţea apele în 
termeni atît de categorici, încît ar tre¬ 
bui nuanţaţi pentru a nu prilejui oa¬ 
menilor noştri politici să pozeze în sa¬ 
crificaţi. "Nu poţi fi în acelaşi timp şi 
iubit de oameni şi plăcut de 
Dumnezeul". Această teribilă afirmaţie 
e de fapt o provocare subtilă; reformu- 
lată, ea ar suna astfel: "încercaţi să 
faceţi posibil acest lucrul". Din păcate 
însă doar sfinţii au reuşit-o. Sfîntul e 
singurul care reuşeşte performanţa de 
a concilia cele două "părţi", de a stin¬ 
ge mîntuitor în fiinţa lui antinomia ce¬ 
resc—pămîntesc, divin—uman, fiind el 
însuşi o lume în care Creatorul şi făp¬ 
tura se regăsesc împăcaţi. Sfîntul e un 
judecător de pace instituit divin. Dar 
cu ce preţ? Cu cel mai mici Un Sfînt 
Părinte spunea în Pateric cuiva prea 
aplecat celor lumeşti: "Vezi, tu ai jert¬ 
fit mult mai mult decît mine, căci ai 
schimbat împărăţia veşnică pe mai ni¬ 
mic, pa cînd eu am jertfit atît de puţin, 
o clipă fugară şi fără greutate, pentru 
o veşnicie grea de slavă şi iubire". 
Sus, deci, foarte sus, aşa se pune pro¬ 
blema. Dar nu le putem cere oamenilor 
noştri politici atît de mult. Căci, în 
neputinţa lor, ar poza în sacrificaţi, in- 
vocînd neştiutele planuri divine; şi n-ar 
avea nici tăriaJui luda să se spînzure, 
iarfcu cei treizeci de arginţi şi-ar cum¬ 
păra probabil acţiuni la bursa sărăcirii 
neamului.. ^ 

Aici e vorba doar de condiţia 
omului politic obişnuit, care vrea şi 
poate să înfăptuiască, în lume şi pen¬ 
tru lume, lăslnd pe Dumnezeu să alea¬ 
gă din lucrarea lui "ce i se cuvine". Se 
disting astfel cîteva categorii perfect 
identificabile, mai mult sau mai puţin 
detestabile. Există cîrtiţa politică, a 
•cărei lucrare se bizuia pe labele de di¬ 
nainte şi pe care lumina o ucide. Ea 
proliferează şi prosperă sub toate regi¬ 
murile. Pe instinctele şi pe fotofobia ei 
se sprijină canalia de sus. Există apoi 
animalul politic amfibiu, care ştie (sau 
bănuieşte numai) că fără o raportare la 
transcedental toată truda lui sterilă se 
va îneca în socialul efemer, dar care 
nu are destulă putere şi voinţă să-şi 


Psalm 

Poate fiindcă nu-1 găsesc pe Dumnezeu 
e>întuneric"uneori în gîridul meu. 
Cîntecul, versul, mînjite : şl ele 
de negura nedumeririi mele. 
închis în mine, bine; cu zăvorul, 
am vrut să aflu faptelor izvorul 
în lunriina care vine de la El. 

M-am dovedit nemernic şi mişăî. 

M-am prosternat, dar neînţelegînd 
că nu îl pot'afla decît în gînd. 

L-am măsurat'Cu faptele mărunte, 
Mă-ntreb acum cu tî^plele cărynte: 
treptele Lui din stele voi putea să le drc 
venind din smîrcuri fără să Ie spurc? 

De vină-i ochiul minţii, că i s-a părut, 
întinde-un deget, Doamne, să-I sărut! 


Ion Paraschivescu 












. • S 
& 




§inf>orane 


PUNCTC CRRDINALC 


!§ n COnd,ţ " le tn care exis « o adevărată ■ 
ţk cam P an,e d e culpabilizare, poate că nu fi 
Js, est ® llps,t de ir *teres să răspundem la |§ 

pentru «« d ' mre întrebările car * ° însoţesc;« 
pentru astăzi ne am propus să cercetăm dacă 

are ea, această campanie, un temei real şi cine 
are capac.tatea de a stabili culpabilităţi? 
Strategiile culpabilizării cuprind două niveluri' 
i cu pabilizarea valorilor individuale; 2 cul¬ 
pabil,zarea întregului neam. Cum despre culpa- 
bil,zarea valorilor individuale am scris în mai 
multe rmduri nu facem decît să repetăm aici 
ca ea vizează nu pe vinovaţii ori complicii co- 
aşa cum ar părea firesc, ci elita 
i a neamului. în momentul în care 
-Iii acestei ţări au început 
anestezia comunistă şi să 
singura cale este întoarcerea la 
atacurile au început: de la 
totul a fost tîrît în noroi şi 

vrea să ne referim aici la culpa- 
neam şi pornim demersul 


aţa ae ceilalţi oameni, provenite din respectul Evident că gîndul i 

ce , se cuvine ; acestea ar fi: modestia, stima poporul german, căruia i s 

Comr a U r n T ? " j" Cel0rla '. ti oameni - asemănătoare cu cinci de< 

o trariul acestora ar fi: dispreţul, "prin corn- comparaţia este disproporţi 

paraţie cu alţii este uneori inevitabil să le ară- spunea Jaspers în 1946 în 
tăm o desconsiderare interioară, însă manifes- inţa culpei», 
tarea exterioară a desconsiderării este, totuşi, Instanţa exterioară 

o insultă (Im. Kant — «Metafizica mdravuri- it-o tribunalul în celebrul prc 
lor» ed. Şt., 1991, p. 303); trufia, "înclinaţia a putut să judece ceea ce 
de a se menţine întotdeauna deasupra celor- "culpa criminală", care cupi 
lalţi , calomnia, "înclinaţia nemijlocită, plănuită fi dovedite obiectiv: crime î 
fără vreo intenţie specială, de a întreţine zvo- me de război şi crime împoi 
nun care prejudiciază respectul faţă de celă- cuzaţiile au fost formulate, 
alt Şi batjocura, "greşelile adevărate sau cele vinovaţilor, în persoana unc 
care trec drept adevărate prin care se vizează organizaţii (Guvernul Reichi 
privarea persoanei de respectul meritat" (op. cătorilor politici ai NSDAP, 
cit., p. 307). în măsura în care acestea aduc SA, Marele Stat Major, înal 
prejudicii unei persoane, lezînd demnitatea sa al Armatelor germane). Ci 
umană, ele pot fi considerate, sub aspect mo- pentru Jaspers, atribuibilă < 
ral, ca o cădere de la calitatea de om şi, sjb Cetăţeanul care suportă eoni 
aspectul penal, ca ultragii aduse demnităţii statului este mai curînd culp 
sale - te; căci "fiecare om este co-i 

Există însă şi un alt mod de culpabi- modul în care este guvernat" 
lizare: cel care porneşte de la un individ către omul de rînd, pe care nu-l pr 
un neam, conţinut în citatul de la care am litică, nu se consideră co-re 
porn,t ce se întîmplă pe plan politic 

Ar trebui mai întîi să facem o distincţie lui tacit, dedus din nepartici 
între NEAM — şi urmărim definiţia lui Mircea terii politice n-ar fi posibile. Ir 
Vulcănescu din «Omul românesc», pentru care constituită de învingător în c 
neamul "este o realitate care stă la încheietura te să judece această culpă, 
metafizicii cu istoria, o unitate de soartă, de nici pe departe o acuzaţie i 
destin în timp, unitate pentru care pămînt, sîn- asumarea sentimentului dez 
ge, trecut, lege, limbă, datini, obicei, cuget, ponsabilitatea de a despăgut 
credinţă, virtute, muncă, aşezăminte, port, du- modul material. Asta nu înse 
reri, bucurii şi semne de trăire laolaltă, stăpîniri gătorul este purtătorul justiţi 
şi asupriri constituie doar chezăşii, semne de culpe despre care vorbeşte 
recunoaştere, peceţi, temeiuri" — ca virtualita- morală" şi "culpa metafizică 1 
te, şi POPOR, care înseamnă actualizarea aces- instanţer interioare şi nu au c 
tor virtualităţi, în mod diferit pentru fiecare mia demonstraţiei de faţă. Vi 
generaţie. nu există. 

Aşadar, dacă în citatul din revista Conştientizarea culpe 

«Cuvîntul», formula atît de vagă, "acest po- metafizice a fiecărui individ 
por" este o referire la neamul românesc dintot- ceva; ea este fundamentul p< 
deauna, este o blasfemie; dacă "acest popor" posibila transformare lăuntric 
sîntem noi, generaţia de astăzi, care actua- asta o hotă.eşte, repetăm, ir 
lizăm, după putinţele noastre, virtualităţile a fiecăruia. 


munismului, 
dintotdeauna 
unii dintre intelectuali 
să se trezească din 
realizeze că r-y 
valorile neamului, 

Eminescu la Noica 
batjocorit. 

Am ^— - 
bilizarea întregului 
nostru de la următoarele afirmaţii făcute de d-l 
Moses Rosen în revista «Cuvîntul» (nr. 18 
(118) mai 1992]: "După toată această stupidă 
chestiune — un popor ajuns în halul în care se 
ocupă de cîteva mii de bătrîni evrei care au r㬠
mas aici, care nu sînt nici bancheri, nici fabri¬ 
canţi —, mie mi-ar fi ruşine să ridic capul. Iar 
poporul ăsta sau, în orice caz, o bună parte din 
el a făcut ceea ce a făcut cu noi". 

Nu vom pune problemele în termenii 
dreptului divin, ci în cei ai dreptului natural. 
Există, mai întîi, o instanţă exterioară: justiţia 
pămînteană este în măsură să stabilească cul¬ 
pabilităţi şi să-i facă pe cei care nu respectă le¬ 
gile să fie pedepsiţi. Justiţia are stabilit un cod 
de proceduri conform căruia poate pronunţa 
sentinţe, însă doar după ce a fost făcută dova¬ 
da de necontestat a vinovăţiei (probe penale). 
A pune sub acuzaţie înseamnă a prezenta pro¬ 
be irefutabile care să facă dovada vinovăţiei. 
Or, acuzaţiile din fragmentul de mai sus, dacă 
nu vor să rămînă simple fraze,^au nevoie să fie 1 
probate în faţa unui eventual tribunal; ceea ce 
nu este cazul (şi vom vedea mai jos de ce). 

Cine are îndreptăţirea să stabilească 
culpabilităţi? 

Morala (discutăm, de asemenea, de 
cea laică, nu de cea divină), ne spune Nae 
lonescu, are două rădăcini: una exterioară, 
care înseamnă constrîngerea exterioară asupra 
noastră şi cealaltă, interioară, care izvorăşte 
din noi înşine. în «Metafizica moravurilor» Kant 
arăta care sînt datoriile omului faţă de sine ca 
fiinţă materială (autoconservarea naturii uma¬ 
ne, versus uciderea de sine totală — suicidium 
— sau parţială — mutilare; dezonorarea prin 
voluptate, abrutizarea prin exces alimentar sau 
alcoolic) şi care sînt datoriile omului faţă de 
sine considerat ca fiinţă morală. Desprins de 
legătura cu Dumnezeu, omul este, în viziunea 
kantiană, un judecător înnăscut al său: tribu¬ 
nalului interior din om, pe care Kant îl numeşte 
"conştiinţă", îi revine responsabilitatea interioa¬ 
ră a faptei, ca şi sentinţa propriei persoane mo¬ 
rale. Ajuhşi în acest punct, să ne întrebăm, 
după Nae lonescu, ce îndreptăţire are morala 
care vine din exterior (constrîngerea* celorlalţi 
asupra noastră)? Cine, în virtutea a ce, are 
dreptul să aducă acuzaţii cuiva? 

Dacă omul are nişte datorii faţă de sine 
şi nu le respectă, asta înseamnă că nu respec¬ 
tă umanitatea din el. Dar datoriile faţă de cei¬ 
lalţi oameni? Să ne întoarcem la «Metafizica 
moravurilor», capitolul "Despre datoriile virtuţii 



i 



■ 
















wm 


Nu le poate admite, căci 
s'ar desfiinţa. 

Dar atunci cum rămâne 
cu creştinismul şi cu membrii, ca¬ 
re îşi zic încă creştini, din lojile 
masonice? 

Simpla credinţă într'o divi¬ 
nitate expulzată dincolo de mar¬ 
ginile lumii, nu îngădue o religie şi 
mai ales nu îngădue religia 
creştină. 

Căci dacă faţă de 
Dumnezeul abstract şi arid al Isla¬ 
mismului sau Iudaismului concep¬ 
ţia masonică ar putea găsi puncte 
de contact şi îngăduinţă, cu 
Dumnezeul viu, în permanent 
contact cu omul răscumpărat, al 
Creştinismului, ea nu găseşte nici 
unul. Pentru că nu-l găseşte pe 
cel dintâi: Divinitatea 
Mântuitorului. în chiar cea mai 
apropiată de creştinism dintre loji, 
cum este socotită cea scoţiană, 
Christos nu este decît un mare 
geniu, un mare iniţiat un mare 
mason dacă vreţi, dar nu un 
Dumnezeu. Un om, un reformator 
religios, pus pe aceeaşi linie de 
veneraţie şi respect cu Buda, 
Mahomed sau Moise! Deci un 
"rabbi" oarecare, ieşit din geniul 
rasei iudaice, căruia i-a aparţinut 
şi-i aparţine! 

Cu această ultimă ofensă, 
care face din creştinism o anexă 
a vechiului Iudaism, îşi fixează 
francmasoneria poziţia faţă de 
creştinism. 

Şi dacă aşa stau lucrurile 
— mai poate fi vorba de concilie¬ 
re între creştinism şi francma¬ 
sonerie? Mai poate sta cineva, 
care-şi ia în serios creştinismul, 
într-o lojă masonică (în care 
Dumnezeu Mântuitorul este, "de 
plano", tăgăduit) fără a fi el 
însuşi un tăgăduitor al acestei 
divinităţi? Un apostat? 

Aici nu e vorba de calcul 
şi de oportunităţi, ci de adevăr. 
Cine ar crede că poate trăi în 
acest echivoc se înşeală. 

între creştinism şi maso¬ 
nerie este o absolută stare de 
opoziţie şi excludere. 

Cine crede în Evanghelie 
şi în Isus Mântuitorul, nu mai 
poate acţiona şi oficia în lojele 
oculte ale masoneriei, înlocuind 
crucea cu mistria şi misterul jert¬ 
fei celei fără de sînge cu mistere¬ 
le oculte ale masoneriei! Lucrul 
acesta trebuie precizat şi bine 
ştiut, spre a se înceta cu mistifi¬ 
cările şi echivocurile, care stârn¬ 
esc şi de o parte şi de cealaltă. 
Din partea creştinilor, care 
vorbesc de teismul şi elevaţia 
morală a masonilor, ca şi din 
partea masonilor, care vorbesc de 
perfecta concordanţă între pu¬ 
terea mântuiroare a crucii şi cea 
ziditoare a mistriei. Deosebirile 
sunt esenţiale şi ireductibile şi 
cine crede în Dumnezeul creştin, 
nu mai are nevoe de Demiurgul 
păgân al masoneriei. 

- va urma - 


/ ntre curentele ostile 
creştinismului şi faţă de 
care conştiinţa creştină 
dela noi trebuie să-şi 
impună o atitudine precisă, 
francmasoneria este la loc de 
frunte. 

Ce este Francmasoneria? 
Să încercăm o definiţie: o aso¬ 
ciaţie secretă de înfrăţire univer¬ 
sală peste deosebirile de rasă şi 
religie, pentru progresul omenirii 
şi perfecţionarea individuală pe 
baza principiilor furnizate de 
raţiunea umană. 

Cred că această definiţie 
va fi primită ca justă, chiar de cei 
mai susceptibili dintre masoni. De 
altfel ea corespunde întru totul 
constituţiei masonice, promulgate 
în 1885, din care extragem şi ci¬ 
tăm: "Francmasoneria, instituţie 
filantropică, filosofică şi progre¬ 
sivă, are de obiect cercetarea 
adevărului, studiul moralei şi 
practica solidarităţii. Ea lucrează 
la perfecţionarea intelectuală şi 
socială a umanităţii, având drept 
principii: toleranţa mutuală, res¬ 
pectul de altul şi de sine, şi liber¬ 
tatea absolută de conştiiinţă. Ea 
îşi interzice ori ce afirmaţie dog¬ 
matică. Ea are drept deviză: liber¬ 
tate, fraternitate, egalitate. Ea 
recomandă propaganda prin 
exemplu, grai şi scris, sub rezerva 
păstrării secretului masonic". 

Acestea sunt principiile de 
bază ale masoneriei, fie ea a ma- 
! relui Orient sau cea scoţiană. Ni¬ 
mic despre religie. Dar totul con¬ 
tra ei. Francmasoneria este o aso¬ 
ciaţie filosofică, nu însă şi reli¬ 
gioasă. Principiul ei este refuzul 
oricărei credinţe dogmatice, ceea 
ce în esenţă este refuzul oricărei 
credinţe religioase. Singura sursă 
a principiilor directoare o oferă ra¬ 
ţiunea umană. Deci e exclusă orf- 
ce intervenire a revelaţiunii, fără 
care nu există, nu poate exista o 
religie. Drept conduită religioasă a 
membrilor nu e indicat decât: 
principiul toleranţei. Dar şi sub 
aceste principii, noi ştim ce se 
ascunde: războiul contra bisericii 
creştine. 

La ce se reduce această 
libertate religioasă, afişată de 
francmasonerie, am văzut-o în 
timpul revoluţiei franceze — care 
făurită în oficinele lojilor maso¬ 
nice, şi-a valorificat prin ghilotină: 
libertatea, egalitatea şi fraterni¬ 
tatea, şi prin mascarada "Zeiţei 
raţiunii" purtată pe străzile 
Parisului — toleranţa religioasă. 

Se zice: excese, de care 
nu-i vinovată ideologia masonică. 
Excese care se repetă însă oriun¬ 
de această ideologie a ajuns la 
faptă. Uitaţi-vă la tragedia cato¬ 
lică din Spania, zvârlită în haosul 
republican şi anti-clerical de 
aceeaşi ideologie masonică. Şi 
uitaţi-vă, mai ales, la sinistra 
tragedie din Rusia Sovietică, fruct 
al aceleiaşi acţiuni disolvante şi 
clandestine a francmasoneriei in¬ 
ternaţionale. Toleranţa ei e doar o 
vorbă. Sau un compromis. în 
fond ea nu acceptă, nu poate ac- 


Inaugurăm, din acest Număr al 
«Punctelor Cardinale», publicarea în 
foileton a utilei cărţi semnate de prof. 
univ. ioan Gh. Savin, Iconoclaşti şi 
apostaţi (Bucureşti, Tipografia cărţilor 
bisericeşti, 1932). 


cepta religiile, socotite drept mari 
piedici despărţitoare între popoare 
şi mai ales piedici în calea progre¬ 
sului umanităţii! Chiar dacă franc¬ 
masoneria acceptă ideea despre 
existenţa unei divinităţi şi detestă 
ateismul, pe care-l şi interzice 
membrilor săi. Ştim asta. Ceeace 
nu schimbă însă problema. Fiind¬ 
că Dumnezeul mason, "marele ar¬ 
hitect al lumii", nu este şi nu 
poate fi obiect a! unei religii. El 
este o simplă entitate metafizică 
— fără să poată naşte sau îng㬠
dui un raport cu omul sau cu lu¬ 
mea. E concepţia deistâ a divini¬ 
tăţii, care, după ce a creeat lu¬ 
mea s'a dezinteresat complet de 
ea, omul rămânând la luminile şi 
destinele propriei sale raţiuni. Es¬ 
te Dumnezeul lui Epicur şi al lui 
Voltaire, imaginat de unul ca anti¬ 
dot contra "himerei religioase" şi 
postulat de celălalt pentru a ex¬ 
pulza "mitul lui Christos din 
lume”. 


Şi atunci unde mai este 
loc pentru religie în concepţia 
francmasonică? 

Dar să admitem, totuşi, 
că acolo unde e admisă ideia unui 
Dumnezeu creator, poate fi loc şi 
pentru religie. Pentru oricare re¬ 
ligie, însă nu pentru creştinism. 

Creştinismul poate naşte 
prin marea dogmă şi marea minu¬ 
ne a întrupării şi a Răscumpărării 
şi trăeşte din prezenţa mistică a 
Mântuitorului şi asistenţa harică a 
Sf. Duh în Biserică. 

Poate admite concepţia 
deistă-raţionalistă a masoneriei 
întruparea Dumnezeului-om şi 
prezenţa luî mistică în lume până 
la sfîrşitul veacurilor? 

Nu — fiindcă nu admite 
posibilitatea minunii. 

Nu — fiindcă nu admite 
intervenirea divinităţii în mersul 
lumii şi al umanităţii. 

Nu — fiindcă nu poate 
admite dumnezeirea lui Christos. 


Diirer: Cavalerul, Moartea si Diavolul 








S « a(.rmâ unsori despr. creştinism ci ar f, o 
creaţia a gemului semitic. Unii cred că nuanţ.arâ 
lucrunie cSutind să arate că In creştinism am 
avea de-a faca cu un fel de sinterâ religioasă tn 
car. gemu ,uda,c ar fi fost cataliza, de geniul eik Cazul 
Sf. Apostol Pavai (cu singe evreiesc, cetăţenie romană şi 
formaţi, intelectuală grecească) este adesea invocat 
.lung,ndu-s. ptnă la a fi considera, drept adevăratul 
întemeietor al creştinismului (lisus rămînlnd să fie socotit 
doar o simplă invenţia mitologică)! Ne aflăm, neîndoielnic, 
Tn faţa unei false probleme. 

Din punct de vedere teologic, creştinismul nu 
poate fi considera, drept -capodopera iudaismului, gloria 
Şl rezumatul evoluţiei sale- (Ernest Renan), iar lisus Hristos 
(de a cărui existenţă istorică nimeni nu se mai poate îndoi 
astăzi In mod serios, căci s-au acumulat pînă şi dovezile... 
ştiinţificei) nu poate fi considerat un simplu "pui de profet 
intîrziat- (Ch. Guignebert), chiar dacă vine pe urmele 
vechilor profeţi, desăvîrşind revelaţia divină iniţiată prin 
acaia. 

O primă întîmpinare împotriva unor astfel de 
teorii se poate face chiar la nivelul strict al bunului simţ- 
"Dacă, în adevăr, lisus n-ar fi decît o reeditare a vechilor 
profeţi, să zicem într-o ediţie mai completă şi mai îngrijită, 
de ce oare a fost repudiat şi prigonit cu mai multă 
înverşunare tocmai de către reprezentanţii autorizaţi ai 
iudaismului? Dacă era un exponent al spiritului iudaic, ce 
i-a făcut oare pe evrei să-l renege şi să-l prigonească? Ba 
mai mult: cum de s-a impus creştinismul tocmai în lumea 
greco-romană, atît de refractară iudaismului? Faptul 
concret că religia lui Hristos s-a răspîndit mai mult în 
Occident decît în Palestina constituie dovada peremptorie 
că ea este cu totul altceva decît o expresie a geniului 
iudaic* (Sterie Diamandi, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, 
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1942, p. 264). 
Nichifor Crainic scria la rîndul său, în fundamentalul studiu 
Rasă şi religiune: "Dacă ar fi fost creştinismul un mit 
semitic, cum se face că tocmai evreii stau în afară de el? 
Din moment ce un mit religios este produsul geniului unei 
rase, urmează că ea se va recuooaşte în el, cel puţin 
pentru o epocă oarecare. Geniul Eladei, bunăoară, se 
recunoştea în Olimpul pe care l-a imaginat. Dar evreii se 
recunoscîn religiunea lui lisus Hristos? Nu numai că nu se 
recunosc, dar ei, cu mitul lor rasial, specific iudaic, 
reprezintă pe pămînt o unică organizaţie de feroce negare 
a Mîntuitorului lumii. Crima săvîrşită pe Golgota este de 
atunci încoace însăşi substanţa otrăvită a talmudismului. 
Căci talmudismul este tocmai cultul urii neostoite împotriva 
iui lisus Hristos(...). Pe vîrful Golgotei lisus a murit, dar a 
înviat a treia zi. Tot pe vîrful Golgotei mozaismul a murit 
însă o dată pentru totdeauna. Căci astăzi nu mai există de 
fapt o religiune mozaică. Ea a existat pînă la urmă pînă la 
întruparea Mîntuitorului, avîrtd rostul providenţial precis de 
a fi "pedagogul ce duce către Hristos" (...). Evreii, 
refuzîndu-se lui Hristos, n-au rămas în adevăratul mozaism 
(fiindcă nu avea In ce să mai rămînS), ci, caricaturizînd 
doctrina revelată despre Mesia, au creat un mit naţional 
despre un Mesia specific şi exclusiv evreiesc. Ca să şi-l 
poată afirma pe acesta, ei îl tăgăduiesc pe Hristos ca 
Mesia întrupat, ca adevărat Mîntuitor ai lumii. Talmudismul 
este astfel degradarea fostei religiuni revelate prin Moise 
şi prin profeţi pînă la rangul unui mit naţional ca oricare 
altul" (Puncte cardinale în haoe, ed. cit., pp. 183-185). în 
termeni mai strict teologici, problema se pune astfel: "Este 
creştinismul o religiune iudaică? Ar fi putut să fie într-un 
singur caz: dacă întemeietorul ei n-ar fi fost altceva decît 
fiul omului născut din neamul regesc al lui David. Atunci 
doctrina iui n-ar fi decît un mit semitic de valoare relativă, 
ca şi miturile religioase ale celorlalte neamuri. Dar natura 
creştinismului este dată în persoana divln-umană a 
Mîntuitorului (...). Ce ne învaţă Biserica despre omul lisus? 
Că acest om s-a născut fără de păcat, că în el nu e păcat 
şi nici putinţa de a păcătui (...). în ordinea naturală păcatul 
se moşteneşte, lisus însă, fiind deasupra acestei ordini, 
deşi născut trupeşte din neamul lui David, nu moşteneşte 
totuşi nici păcatul lui David, nioi vreun alt păcat. Prin 
aceasta omul din el se izolează de fatalităţile rasei în care 
s-a născut (...). Omul lisus e numit In creştinism "Fiul 
Omului" sau "Noul Adam". Prin aceasta se înţelege că 
umanitatea din lisus e umanitatea deplină din Adam cel de 
dinainte da păcat şi de diferenţierea omenirii în rase (...). 


El nu aparţine nici unei rase, dar în lamura pură a 
umanităţii lui e reprezentat întregul neam omenesc" (N. 
Crainic, op. cit., pp. 182-183). 

Aşadar lisus Hristos, ca Dumnezeu întrupat, 
rămîne mai presus de orice determinare (piatra de temelie 
a creştinismului) scoate problema din orizontul îngust al 
etno-biologiei. Aşa stînd lucrurile, la fel de eronată este şi 
încercarea inversă, făcută tn secolul al XlX-lea (şi 
popularizată la noi mai ales de ultrarasistul A.C. Cuza, de 
pildă în anexele cărţii sale Naţionalitatea în artă), conform 
căreia lisus, ca galilean, era evreu mai mult prin Lege decît 
prin sînge, trebuind considerat mai degrabă... arian! 
(Galileea, din pricina transmutărilor de populaţie şi a 
marelui amestec de rase, fapte pomenite explicit în.Vechiul 
Testament, era numită de către evrei "Galileea 
neamurilor", adevăraţii iudei dispreţuindu-i pe galileeni, 
deosebindu-i după grai şi contestîndu-le orice înzestrare: 

Din Nazaret (situat în Galileea — n.n.) poate fi ceva bun?" 
se întreabă bătrînul Natanael — IOAN, 1, 6; "Cu adevărat 
eşti unul dintre ei, căci eşti şi Galilean şi vorbirea ta te 
vădeşte", i se spune lui Petru înaintea lepădării — MARCU, 
14, 70; "Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi 
vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc!" îl apostrofează 
fariseii pe dreptul Nicodim — IOAN, 7, 52). 

Nichifor Crainic conchide: "Pentru noi însă 
Revelaţia, situînd creştinismul mai presus de miturile 
religioase cu legi genetice omeneşti, lămureşte dintr-o dată 
problema raporturilor dintre rasă şi religiune. Creştinismul 
nu e creaţia nici unei rase umane. Oricine susţine contrariul 
contestă implicit Revelaţia" (op. cit., p. 182). 

Cum se face atunci că Hristos s-a întrupat tocmai 
dintre evrei, împlinind vechile profeţii mesianice ale lui 
Israel (cum vom arăta pe larg în subcapitolul următor)? 
Cum trebuie înţeleasă descendenţa sa "din osul lui David"? 
Cum rămîne cu trimiterea sa la "oile cele rătăcite ale 
turmei lui Israel" şi cu vorbele prin care El însuşi se 
mărturiseşte ce aparţinînd neamului evreiesc? Cum rămîne, 
în fine, cu strînsa legătură dintre Vechiul şi Noul 
Testament? 

r.._ _ l _ j_ t 



Răspunsurile sînt relativ simple şi fireşti, lisus s-a 
întrupat în mijlocul evreilor datorită faptului că acolo era 
pregătit deja contextul religios monoteist şi mesianic, prin 
intermediul revelaţiei vetero-testamentare. "Limbajul" şi 
"structura" religiei mozaice erau potrivite cu ndul mesaj 
dumnezeiesc, adresat întregii omeniri. Raportul dintre 
iudaism şi creştinism este unul de la "parţial" la "total", de 
la “puţinătate" la "plinătate", pe aceeaşi linie de 
spiritualitate dumnezeiască. "Să nu socotiţi că am venit să 
stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să 
împlinesc", zice Domnul (MATEI, 5, 17). "Pentru că Legea 
prin Moise s-a dat, dar harul şi adevărul au venit prin lisus 
Hristos" (IOAN, 1, 17). Sf.'Pavel arăta şi el (EVREI, 10. 1 
şi urm.) că Legea (Vechiul Testament), insuficientă ca 
drum spre adevărata desăvîrşire. n-a fost decît "umbra 
bunurilor viitoare" (adică a Noului Testament). Chiar 
descendenţa din "osul" lui David se cuvine înţeleasă în 
primul rînd simbolic, ca o continuare a tradiţiilor faste ale 
vechiului iudaism (David însuşi avînd nu doar demnitate 
regală, ci şi proorocească; nu doar determinare etnică, dar 
şi mistică). Apare deci limpede că lisus Hristos, teologic 
vorbind, trebuie raportat la Israel prin contextul religios, iar 
nu prin cel etnic. Irelevanţa etnicului din acest punct de 
vedere apare de altfel tranşant formulată în Noul 
Testament, fie prin gura Sf. loan Botezătorul: "Să nu 
credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte îl avem pe 
Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele 
acestea să ridice fii lui Avraam" (MATEI, 3, 9), fie prin 
gura Sf. Apostol Pavel: "Pentru că nu cel ce se arată pe 
dinafară e Iudeu, nici cea arătată pe dinafară, în trup, e 
tăiere-împrejur; ci este Iudeu cel întru ascuns, iar tăiere- 
împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă; a căror 
laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu" (ROMANI, 
2, 28-29). 

Este adevărat că creştinismul a fost adoptat şi 
propovăduit mai întîi de o minoritate evreiască (apostolii şi 
ucenicii) şi că tot un evreu, Sf. Ştefan, a fost primul dintre 
martirii noii religii. Dar grosul poporului, urmîndu-şi orbeşte 
căpeteniile religioase şi politice, i-a duşmănit făţiş atît pe 
lisus ("Să fie răstignit!... SIngele lui asupra noastră şi 
asupra copiilor noştri!" — MATEI, 27, 22-25) cît şi pe cei 
care l-au mărturisit în mod deschis ("Şi îl băteau cu pietre 
pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne r lisuse, primeşte 
duhul meul" — FAPTE, 7, 59). Ei au rămas pînă astăzi cei 
mai neîmpăcaţi duşmani ai creştinismului, pe care-l 
subminează pe toate căile, preferind să rămînâ închişi în 
"nedesăvfrşirea" iudaismului lor talmudic, cu un orgoliu 
rasial exacerbat, subordonînd religiosul etnicului şi 


politicului, dar arătîndu-se necruţători faţă de "rasismul" 
sau "fundamentali8mu!” altora! Dintr-o rasă dumnezeiască, 
evreii au ajuns cu vremea o rasă aproape satanizatâ, 
lucrind sistematic la surparea temeliilor lumii creştine. 
Această frondă permanentă şi dispreţuitoare faţă de 
celelalte neamuri (mai ales faţă de cele creştine şi islamice) 
le-a pricinuit multe şi uneori groaznice sufennţe. Ceva din 
drama aceasta a poporului evreu — deopotrivă metafizică 
şi istorică — a încercat să surprindă, de pe poziţii de înaltă 
înţelegere creştină, şi Nae lonescu în faimoasa prefaţă la 
romanul De două mii de ani al lui Mihail Sebastian (alias 
losef Hechter), căruia ii adresează în final cuvinte de 
sinceră şi profundă compasiune: "Eu însă nu pot face 
nimic pentru tine (care suferi — n.n.). Pentru că eu 
(creştinul — n.n.) ştiu că Mesia acela (pe care tu, evreul, 
îl aştepţi încă — n.n.) nu va veni. Mesia a venit, losef 
Hechter — şi tu nu l-ai cunoscut. Atît ţi se cerea în 
schimbul tuturor bunătăţilor pe care Dumnezeu le-a avut 
pentru tine: să veghezi. Şi n-ai vegheat. Sau nu ai văzut — 
pentru că orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi"... (ed. Humanitas, 
Bucureşti, 1990, p. 25). E drept că astăzi, după mai bine 
de 50 de ani, problema a căpătat noi dimensiuni... 

Se cade să menţionăm însă că istoria creştină 
cunoaşte şi cazuri ilustre de evrei creştinaţi. Nu este vorba 
aici doar de cei creştinaţi în chip formal, ci de cei care au 
ajuns să trăiască autentic întru Hristos, cum a fost la noi 
cazul Părintelui Nicolae Steinhardt, una dintre cele mai 
luminoase figuri ale ortodoxiei contemporane (de cîteva din 
scrierile sale — şi mai ales de Jurnalul fericirii — vom avea 
prilejul să ne folosim în cele ce urmează). 

Memorabile rămîn paginile privitoare la poporul 
evreu din cartea lui G. Papini, Viaţa lui lisus (cităm din 
vechea ediţie a traducerii româneşti a lui Al. Marcu, pp. 
66-67): "Acest neam care atîtea veacuri trăise liber şi 
bogat în pustiu, iar într-o bună zi se văzuse stăpîn al altor 
ţări, ba se şi socotise, sub oblăduirea Dumnezeului său, a 
fi cel dintîi neam de pe faţa pămîntului, a ajuns, cu 
vremea, de ocara lumii, încălcat şi asuprit de străini, Iov al 
noroadelor. După moartea lui lisus soarta i va fi şi mai 
amară: Ierusalimul va fi nimicit a doua oară; în ţinutul acela 
pustiit vor porunci grecii şi romanii, jar cele din urmă 
rămăşiţe ale Israelului vor fi îndelung vînturate prin lume, 
precum praful drumurilor mînat de vîrtejuri. 

Nici un alt neam n-a fost vreodată mai iubit de 
Dumnezeul său şi mai crunt pedepsit de acesta! Fost-a ales 
a fi cel dintîi, ca să ajungă sclavul celor de pe urmă! A 
rivnit să aibă o ţară mare şi temută, ca să se vadă 
surghiunit şi rob în ţări străine (...)! 

Crescut în mijlocul cultelor sălbatice din preajma- 
i, ajunge să descopere iubirea pentru Dumnezeu, unicul 
tată al tuturor celor văzute şi nevăzute; lacom de pămînt 
şi de aur, se poate făli însă cu proorocii săi, cei dintîi 
apărători ai săracilor şi dispreţuitori ai bogăţiei; acelaşi 
neam care a adus jertfe pe altarele sale şi a măcelărit 
cetăţi întregi de nevinovaţi i-a dat ucenici Celui ce va 
propovădui iubirea de duşmani; acest neam, gelos pe 
gelosu-i Dumnezeu, l-a trădat mereu, umblînd după alţi Zei; 
din Templul său, de trei ori zidit şi de trei ori surpat, n-a 
mai rămas astăzi decît un zid stingher, numai bine cît şă 
cuprindă un şirag de bocitori ce-şi reazimă fruntea acolo, 
spre a-şi ascunde ptînsul... 

Dar acest neam absurd şi problematic, 
supraomenesc şi păcătoşit, cel dintîi şi cel de pe urmă, cel 
mai fericit şi cel mai nefericit dintre toate, deşi a fost sclav 
al naţiilor, stăpîneşte pînă astăzi naţiile cu Banuf şi cu 
Vorba (Papini se referă aici la marea finanţă evreiască, fără 
concurenţă în lumea acţuală, precum şi la întinsa presă 
evreiască, ajunsă a monopoliza practic mass-media lumii, 
făcînd şi desfăcînd reputaţii, avansînd şi retractînd 
ideologii, după timpuri şi interese, la adăpostul unui 
"umanitarism" laic, demagogic şi abstract, dar cu 
incontestabile abilităţi "dialectice" — n.n.); Deşi n-a avut 
de veacuri o patrie a sa (Papini scria la începutul deceniului 
trei al secolului nostru; acum evreii au un Stat al lor pe 
teritoriul palestinian, pe care şi-au îngăduit să şi-l dea 
singuri în dar, sub masca Naţiunilor Unite, după tragicul 
epilog al celui de-al doilea război mondial — n.n.), 
dăinuieşte printre stăpînii tuturor patriilor; deşi l-a omorit 
pe cel răsărit dintre fii săi, a despicat în două, prin acea 
vărsare de sînge, istoria lumii întregi; iar prăsită acestor 
Ucigaşi de Dumnezeu a ajuns a fi cea mai netrebnică, dar 
şi cea mai sfîntă dintre toate seminţiile pâmîntulur. 

Dumnezeu le-a rfnduit evreilor un destin mare în 
bine, dar le-a îngăduit şi un destin la fel de mare în răul 
Spre pildă? Spre pocăinţă? Spre osîndă? Statutul mistio şi 
istoric al lui Israel rămîne un adînc de taină dumnezeiască 
(a se vedea, în acest sens, întregul capitol 11 din Epistola 
către romani a Sf. Apostol Pavel). Cert este că creştinismul 
nu poate fi înţeles şi asumat decît pornind de la aceste 




i Lki w 






pag. 


PUNCTE CARDINALE 


Mici n-au apucat bine să se 
I M ■ K odihnească foarfecele cenzurii 
| M IV comuniste, ce-au făcut să se 
* ■■ Caşte, vreme de 45 de ani atîtea 

răni dureroase Tn trupul martirizat al 
culturii române şi iată că se găseşte cine 
să le apuce din nou, cu aceeaşi hotărlre, 
spre a le folosi — de astă-dată mult mai 
perfid — Intr-un scop Identic: acela de "a 
decupa" din cuprinsul spiritualităţii 
româneşti figurile ideologic neconvenebile 
orientării noilor cenzori "democraţi"! 

Constatăm cu strlngere de inimă 
că atît comuniştii, cit şi urmaşii lor Intru 
cenzură — altminteri intelectuali subţiri şi 
aritioomunişti cu toţii — se împacă de 
minune clnd e vorba să lovească In 
glnditorii români de dreapta. Dacă aceştia 
ar fi doar nişte bieţi "marginali", lucrurile 
ar putea trece neobservate. Dar aici este 
vorba, nici mai mult nici mai puţin, declt 
J despre nişte personalităţi exemplare 
precum (Intre alţii) B. P. Haşdeu, Mihai 
I Eminescu, Vasile Pârvan, Nicolae lorga, 
Mircea Eliade sau Constantin Noica. 
Aceştia trebuie să fie sistematic 
discreditaţi, iar exemplaritatea lor trebuie 
să fie demolată bucată cu bucată, astfel 
Incit golul lăsat de uriaşa lor statură să 
poată fi umplută cu diferiţi ipochimeni de 
planul doi, mai mult sau mai puţin 
mediocri, mai mult sau mai puţini 
români... 

Traducînd In termeni mai 
sofisticaţi violenţele antiromâneşti ale 
rabinului Rosen Moses, se înscriu pe linia 
acestei strategii demolatoare un Ion 
Negoiţescu, un Zigu Ornea sau un 
Alexandru George. Dar cazul care a stlrnit 
In ultima vreme cele mai efervescente 
dezbateri a fost cel al aventurierului 
cultural Norman Manea, cu articolul său 
Culpa fericită. Mircea Eliade, fascismul şi 
soarta nefericită a României (apărut iniţial 
Tn The New Republic, apoi preluat şi 
tradus cu promptitudine In trei numere 
consecutive ale revistei «22»), Un ecou 
mai recent al acestei inepţii publicistice 
poartă semnătura d-lui Virgil Nemoianu: 
Mircea Eliade Intre Chicago şi Bucureşti (In 
suplimentul cultural al ziarului «Cotidianul» 
din 29 iunie 1992). Dacă "eseul" lui 
Norman Manea Înmărmurea prin aroganţa 
cu care, dincolo de orice scrupul de ordin 
valoric, inorimina ca nocive tocmai 
modelele culturale mai înainte pomenite, 
articolul d-iui Nemoianu, de o insidioasă 
urbanitate, nu face altceva declt să ducă i 
plnă la capăt, cu mănuşi, ceea ce d-l * 
Manea începuse fără. 


^^^^^^elul articolelor se arată a fi 
m dublu: pe de o parte discutarea 
m opţiunii politice p tînărului 

0 Mircea Eliade (In contextul 

general al opţiunilor spirituale ale celui ca 
avea eă devină mai tlrziu un cărturar cu o 
impresionantă carieră ştiinţifică şi literară), 
iar pe de altă parte — pornind de la cazul 
Eliade — analiza unei mai largi orientări a 
spiritualităţii româneşti (orientare ce-şi are 
obîrşia In momentul politic şi cultural 
Haşdeu-Emlnescu şi căreia i se 
subsumează, oa principale jaloane, lorga, 
Pârvan, Goga, Crainic, Nae lonescu, iar tn 
generaţia urţnătoare — M. Vulcănescu, C. 
Noica, V. Băncilă sau P. Ţuţea, 

Chestiunea opţiunii politice 
juvenile a lui Eliade se arată, dintru 
început, spinoasă. TTnărul a fost, în mod 
mărturisit, de dreapta. 

Ce ne facem acum — se 
îngrijorează domnii In cauză — cu savantul 
istoric al religiilor? Căci nu le vine 
dumnealor la socoteală cum ar putea 
cineva să reprezinte o valoare certă 
(recunoscută, elogiată, publicată) şi să fie 
în aceiaşi timp de dreaptal Hotărlt lucru, 
un astfel de fenomen trebuie fie incriminat 
(soluţia d-lui Manea), fia perfid ambalat In 
nuanţări nemolene: Mircea Eliade n-ar fi 
fost legionar, ci, după spusa lui Ovidiu 
Cotruş, "legionarotd", mamfestlndu-se 
adică, asemenea Iul Cloran, ca "tovarăş 
de drum”,.. Rămîne întrebarea daoă d-l 
Nemoianu n-ar putea fi numit "masonoid", 
formă mal nouă a "tovarăşului de drum"... 
Dar iată-l pa autorul nostru mustrîndu-l cu 
degetul ridioat pa tfnărul Eliade: 
"Realitatea aceasta incontestabilă nu-i 


face tn nici un caz cinste, iar episodul 
poate ridica legitime semne de Întrebare 
privind Întreaga 6a orientare ideologică". 
Oare ce înseamnă "poate ridica legitime... 
etc."?l Nu are Eliade o operă 
monumentală, din care se poate deduce 
direcţia majoră a spiritului său? Nu este 
aceasta, In mod incontestabil şi 
independent de posibilele puncte de 
vedere critice, o operă solid 
fundamentată, cu impresionante temelii 
erudite, cu intuiţii atlt de fecunde în 
domeniul Istoriei religiilor şi cu reuşite 
artistice imposibil de trecut cu vederea de 
vreo istorie a literaturii române? De unde 
atunci "legitimitatea" acelor "semne de 
întrebare"? Din faptul că — după cum 
chiar d-l Nemoianu ne atenţionează — In 
Occident se practică astăzi "o critică 
generală la adresa legăturilor de extremă 
dreaptă a multor intelectuali europeni" 
(Intre care ne sînt enumeraţi Heidegger, 
De Man, Toynbee, T. S. Eliot, C. G. Jung, 
Ernst Junger)? Şi dacă aşa se exprimă In 
cor, ca la un semn, "critica" occidentală, 
trebuie ca noi să-i preluăm de-a gata 
atitudinile? Multe se spun şi se petrec prin 
Occident; să fie oare toate "legitime", 
vorba d-lui Nemoianu, numai pentru că vin 
de acolo? Imitarea pioasă a Occidentului 
să fie oare rostul din urmă al lumii 
româneşti? Şi dacă opinia publică 
occidentală flirtează consecvent cu stingă, 
fără a fi avut de îndurat nici una dintre 
consecinţele ei- extreme, de ce am 
continua s-o facem şi noi, care i-am 
cunoscut In chiar fiinţa noastră acţiunea 
ucigaşă? La ce atîta suferinţă istorică dacă 
vom ajunge să ne cenzurăm valorile după 
bunul plac al stîngiştilor occidentali? 


federalizată Intr-un conglomerat central- 
europeanl Pe de altă parte, dacă discursul 
naţionalist s-a impus oa o necesitate a 
perioadei interbelice, înseamnă că duhul 
timpului se mişca tn liniile de forţă ale 
ideei naţionale şi că tocmai In aceasta a 
constat autenticitatea şi consecvenţa sa 
cu sine, lucru ce rezultă limpede şi din 
preocuparea mai tuturor spiritelor 

Însemnate ale vremii de a defini 

identitatea românească In contextul 

universal (preocupare detectabilă şi In 
cazul unor personalităţi culturale care nu 
s-au manifestat politic ca naţionaliste: 
Blaga, Călinescu etc.). Faptul acesta ne 
pare că se datorează, mai degrabă declt 
circumstanţei exterioare a inaderenţei 
Tratatului de la Versailles la soluţia 
federală, unui firesc climat de entuziasm 
instaurat la nivelul întregii naţiuni In urma 
înfăptuirii României Mari. 


O altă cauză, "care explică, dar nu 
scuză", ar fi solidaritatea lui 
Eliade cu "atmosfera 
generaţională" creată de 
"discursul-cadru naţionalist". Cum am mai 
amintit, Eliade trăia acut şi mărturisit 
sentimentul misiunii creatoare a generaţiei 
sale, situlndu-se, din acest punct de 
vedere, In linia eminesciană, ce identifica 
ţelul românismului cu crearea unui "strat 
de cultură la gurile Dunării". Ca să fie 
convingător ar fi trebuit ca d-l Nemoianu 
să ne demonstreze In prealabil că 
sentimentul misionar este scuzabil. 
Mărturisim că nouă el ni se pare mai 
degrabă onorant. 

în sfîrşit, o altă explicaţie 
cauzală ar mai fi, tot după d-l Nemoianu, 



D ar poate că d-l Nemoianu vrea să 
se refere strict la activitatea 
gazetărească a lui Eliade.Oricine 
a citit măcar atît cit s-a 
reedrtat din publicistica sa interbelică — şi 
nu putem crede că d-l Nemoianu n-a 
făcut-o — îşi poate da seama fără greş de 
ideile directoare ale tînărului ziarist: critica 
politicianismului corupt şi a imposturii 
intelectuala, analiza rolului generaţiei 
interbelica ca Împlinitoare de destin 
oreator românesc, definirea cumpătată a 
naţionalistului drept "iubirea pentru 
eternitatea neamului", semnalarea 
insistentă a pericolului bolşevic şi a 
urmărilor sale distrugătoare pentru o ţară 
ce abia îşi regăsise fiinţa Inlăuntrul 
hotarelor sale istorice. Tn măsura In care 
se poate demonstra falsitatea sau 
nocivitatea acestor idei, In aceeaşi măsură 
ele pot fi incriminate. Nu pot fi Insă 
inoriminate doar pentru că stnt "idei de 
dreapta", fiindcă ar însemna să fie puşi 
sub acuzaţie oameni, cărţi, idei după 
criterii striot politice. Care ar mai rămîne 
atunci deosebirea faţă de mentalitatea 
comunistă? Altminteri d-l Nemoianu se 
pricepe la sloganuri democratice. Să fie 
ele oare valabile doar Intr-un singur sens? 
Noi îl credem pe d-l Nemoianu capabil de 
mai multă consecvenţă... 

Dar să revenim. După această 
"punere la punct", d-l Nemoianu trece la 
analiza cauzelor oare, după domnia-sa, ar 
expljaa orientarea de dreapta a lui Eliade. 
O primă cauză ar fi Tratatul de la 
Versdllles, care nu a acceptat pentru 
centrul şi estul Europei o soluţie de tip 
federal (un Maastricht avant la lettre?), 
creîndu-se astfel cadrul pentru dezvoltarea 
unul discurs naţionalist, pa care ohiar şi 
liberalii sau ţărăniştii vremii "se văd nevoiţi 
să-l adopte verbal". Frumos ar mal fi 
arătat, după bşlşugu! de stnge vărsat 
pentru cauza Reîntregirii, o Românie 


oportunismul şi chiar arivismul lui Eliade 
— mai bine să fii lipsit de caracter declt să 
fii de dreaptal —precum şi "incompetenţa 
şi ignoranţa ieşite din comun" (I) ale "elitei 
generaţiei intelectuale tinere de atunci 
(criterionişti In speţă)"I Ne explicăm mai 
greu cum incompetenţa şi ignoranţa — şi 
încă "ieşite din comun"! — ar putea fi 
caracteristici ale... "elitei". Nici de data 
aceasta d-l Nemoianu nu abuzează de 
argumente (o fi simţit dumnealui că aşa 
ceva e anevoie de dovediţi). Noi, din umila 
noastră experienţă, ştiam că Incompetenţa 
şi ignoranţa au fost trăsături specifice ale 
pseudo-elitei comuniste, a ceea ce 
Dostoievski numea "pleava pe care o 
ridică revoluţia". Şi mai ştiam că do 
incompetenţi şi de ignoranţi a fost mai 
degrabă generaţia intelectuală a d-lul 
Nemoianu, şcolită In plin stalinism; 
"incompetenţii" şi “ignoranţii" generaţiei 
anterioare făcuseră studii strălucite 
(inclusiv In Occidentul pe care-l adoră d-l 
Nemoianu), iar lucrările lor din acea vreme 
nu s-au bucurat doar de succes 
conjunotural, ci s-au dovedit fecunde 
puncte de plecare pentru opere viitoare, 
adesea monumentale. 

Last but not least — mal este 
menţionată drept cauză aderenţa lui Eliade 
la "structuri mantale legitimaţe de valorile 
unor lorga şi Pârvan, iar înaintea lor, 
Eminescu". structuri pe care clădea totuşi 
"nefastul şi insignifiantul Nae lonescu" 
(acelaşi "nefast" şi "insignifiant" despre 
care M. Eliade scria, In prefaţa la volumul 
Roza vTnturilor, că ne făouse vreme de 
clnoisprezece ani contemporani Europei 
numai prin cursurile sale!; e drept că 
Eliade o spunea In 1935 — păcatele 
tlnereţelorl — dar nu s-a dezis nicioînd de 
această afirmaţie, ba ohiar a întărit-o In 
Memoriile sale scrise la anii şi din 
perspectiva senectuţii). Poate că d-l 
Nemoianu ar fi fost dator, ţinînd seama de 


statura intelectuală legendară pe care o 
Înfruntă, să-şr justifice măcar Intr-o frază 
această afirmaţie pigmee, ce se poate 
regăsi In orice manual marxist de istoria 
filosofiei româneşti. în lipsa acestei 
necesare demonstraţii, nu putem declt sa 
constatăm cu tristeţe că d-l Nemoianu nu 
se ridică peste nivelul de argumentare al 
"filosofului" Gh. Al. Cazan.. 

Va să zică, In chipul arătat mai 
sus, scopul criticului nostru se consideră 
a fi fost atins. Eliade a fost deci, In jurwe, 
pe de o parte "victima" ambianţei 
ideologice a timpului, pe de altă parte 
robul propriului caracter (arivism) şi 
propriilor nedesăvlrşiri intelectuale 
(incompetenţă şi ignoranţă)! 


D educem Insă că toate acestea au 
/început să se corecteze din 
momentul In care, In dinamica 
sa, glndirea lui Eliade, renunţlnd 
la implicaţiile politice, a prins să se aplece 
nu asupra "identităţii separatoare", ci 
asupra "elementelor unificatoare" sesizate 
In fenomenul religios, găsind modalitatea 
de a împăca civilizaţia modernă cu 
sacralitatea naturală. Totuşi, In pofida 
acestei deschideri, d-l Nemoianu ţine să 
ne avertizeze că "nu e cazul să-şi facă 
nimeni iluzii. Eliade, Noica, Cioran, toată 
generaţia lor. de la Vulcănescu plnă la 
Ţuţea, aparţin trecutului. O reconstrucţie 
democratică a eocietăţii româneşti nu se 
poate face Inceplnd de la aceste figuri". 

"Canonul autorilor" de la care. In 
schimb, ar trebui pornit, ni-l indică pe larg. 
In maniera sa haotică, d-l Nemoianu: 
"între Maiorescu şi Blaga, pe de o parte, 
Ibrăileanu, Stere şi Petre Andrei de 
cealaltă (sau, dacă vrem să extindem 
terenul, Intre Barbu Catargiu, Petre Carp şi 
Aurel Popovici de o parte şi Dobrogeanu- 
Gherea şi Şerban Voinea de cealaltă) se 
găsesc In acest spaţiu Lovinescu şi 
Bălcescu, Vianu, Madgearu, Şincai, Bariţiu 
şi Meniu, Anton Dumitriu şi Mircea 
Florian, Kogălniceanu, Guşti şi Cercul de 
la Sibiu, Vintilă Brătianu şi Spiru Haret. Nu 
vreau să spun că ultima generaţie 
eminesciană (?!) ar trebui exclusă din 
acest spaţiu al resurselor culturale. Spun 
numai că nu i se cuvine declt o părticică". 
Aici era nedreptatea: se cam Întinsese 
"arivistul” de Eliade In spaţiul cultural 
cuvenit lui Şerban Voinea sau Virgil 
Madgearu! Halucinant tărlm cultural în 
care simpluţul venetic C. Dobrogeanu- 
Gherea are deplin drept de cetate, dar din 
care lui Constantin Noica nu i se cuvine 
declt o părticicftl 

Dar atitudinea d-luiNemoianu nu 
este singulară. Domnia-sa îşi aduce In 
sprijin nu numai pe confratele Norman 
Manea, dar şi pe confratele Ion 
Negoiţescu, cu a sa Istorie a literaturii 
române pini la 1945 , In care "Dinu 
Nicodim, F. Aderca şi I. Călugăru apar 
sporiţi în valoare" In vreme ce "Eminescu 
şi Sadoveanu, lorga şi Noica nu sînt 
oruţaţi de ocazionale severităţi critice". 
Avantajos schimb, nimic de zis! îl punem 
In banca iui Eminescu pentru că mijeşte la 
orizont steaua lui Froim Aderca! Plnă clnd, 
în fond, atîta şcolărească admiraţie pentru 
opera monumentală, pentru tipunle 
culturale exemplare, emblematice? Plnă 
clnd atîta nedemocratică ignorare a 
obscurilor şi mărginaşilor, a simţirilor de 
import şi a glndirii sterpe? Plnă clnd 
această teamă "fascistă” faţă de ideile 
dizolvante ale tuturor neromânilor, clnd 
uite cu cită evlavie ştie să-i privească 
intelectualitatea noastră "subţire" plnă la 
inconsistenţă? 


r rieţă alegere pare să ne stea In 

faţă) Ori "intrăm In Europa" cu o 
umbră da spiritualitate amputată 
şi cosmetizatâ după ultimele 
reţete francmasonice occidentale, ori 
rămlnem noi înşine, dar atunci ne 
ameninţă izolarea şi dispreţul. Fiindcă se 
pare că pentru valorile autentice ale 
românismului nu este loo In actualul paisaj 
european. Ceea ce ni se propune aduce cu 
un fel de "spălare a creierului" la nivel 
naţional. Merită oare Europa de azi un 
asemenea preţ? 

Anca Crivăţ 











C itind articolul lui Norman Manea, «Culpa 
fericită, Mircea Eliade, fascismul şi soarta 
nefericită a României», m-am întrebat dacă 
trebuie să răspund sau nu. M-am hotărît să 
o fac. Pe de o parte, pentru că mi-am amintit de 
reflecţia lui Steinhardt, pe care o găsim şi la Nae 
lonescu, că o nedreptate personală poate şi chiar 
trebuie trecută cu vederea, în timp ce în faţa ne¬ 
dreptăţii făcute altora trebuie protestat. Pe de altă 
parte, pentru că greu ar fi putut cineva să reziste 
elegantei invitaţii a d-lui Dan Pavel, care afirmă că 
revista «22» îşi pune paginile la dispoziţia adversa¬ 
rilor articolului, pe care — în orice caz pe unii dintre 
ei — fi aseamănă cu "muncitorii care strigau «Nu ne 
vindem ţara!»" şi cu Hitler din "Mein Kampf. 

Pentru cititorii care, la început cu reală 
bucurie, apoi cu crescîndă îndurerare şi decepţie, au 
urmărit revista «22» de la apariţia sa, textul lui 
Norman Manea nu a fost cîtuşi de puţin o surpriză. 
Articolul marchează doar punctul culminant al unei 
campanii de mistificare a memoriei şi conştiinţei po¬ 
porului român, plasîndu-se în continuarea unei serii 
de articole, printre care se numără cele din august 
1991, semnate de Ileana Vrancea şi de Z. Ornea, ar¬ 
ticole prin care se instaura deja semnul egalităţii şi 
al identităţii între fascism şi comunism. 

Titlul lui Norman Manea "Eliade, fascismul 
şi soarta nefericită a României" este expresia sin¬ 
tetică a unei largi ecuaţii care constituie esenţa 
articolului său, şi anume: spiritul culturii româneşti 
= ideile criminale de dreapta = legionarism = "fun- 
damentalism creştin ortodox cu o structură teroris¬ 
tă" = fascism - comunism. 

Ultimul din aceşti termeni, comunismul, nici 
nu ar trebui, în opinia autorului, să mai fie folosit, 
întrucît, scrie el, "comunismul nu mai este o primej¬ 
die reală în România. într-un sens, într-adevăr, n-a 
fost niciodată, stalinismul lui Ceauşescu devenind 
treptat un fascism camuflat". "înţr-adevăr, regimul 
lui Ceauşescu era orice altceva, numai de stînga 
nu". României nu i-a fost dat, indică autorul, scriind 
cuvintele în ghilimele, să cunoască "adevăratul so¬ 
cialism". Dacă România nu l-a cunoscut, atunci 
cine? Doar Uniunea Sovietică, doar Cehoslovacia, 
doar Germania de Răsărit? 

lată sub ce auspicii a debutat "procesul 
comunismului" în România. Acest proces nu trebuie 
făcut deci împotriva acelei scheme de gîndire, care 
falsifică realitatea umană, utopia marxist-leninistă, 
fundament al statului comunist, şi nici împotriva c㬠
lăilor, judecătorilor nedrepţi, criminalilor, pe care 
supravieţuitorii închisorilor şi nedreptăţilor încă îi mai 
pot recunoaşte. România apare astfel ca o enclavă 
în blocul ţărilor comuniste, orice asemănare între co¬ 
lectivizarea din România şi cea din Uniunea 
Sovietică, între arestările în masă în ţara noastră şi 
cele din Uniunea Sovietică, între distrugerea cultura¬ 
lă în România lui Ceauşescu şi cea din Cehoslovacia 
lui Husak, între securitatea românească, KGB, şi 
Stasi, între predarea marxismului în şcolile din 
România şi în cele din Uniunea Sovietică, între min- 
^ ciuna de fiecare zi din paginile «Scînteii» şi cea din 
«Pravda», cît şi ciudata concordanţă între liniile poli¬ 
ticii ceauşişte şi Manifestul Comunist ăl lui Marx şi 
Engels fiind, desigur, pur Tntîmplătoarel Căci 
România nu ar fi trăit comunismul, ci "un fascism 
camuflat"! 

Dacă fascismul esţe, cum arată savantul 
francez Jean Beachler, rezultatul "crizei pluralis¬ 
mului" şi se caracterizează printr-o serie de teme: 
i critica "tehnicii", "ştiinţei" şi "birocratizăm", 
cultivarea "corporatismului", întoarcerea spre "na¬ 
tură" (carp poate merge pînă la cultul "nudismului") 


şi spre iraţional, trebuie să concludem că în România 
celei mai "ştiinţifice" dintre concepţii a existat nu 
numai un fascism camuflat, ci un fascism de tip 
nou, demn de a fi menţionat ca un fenomen unic în 
istoria omenirii. "Adevăraţii agenţi de creştere a fas¬ 
cismului, cei care fi fac apariţia inevitabilă, sînt 
deliranţii de toate soiurile, sexiştii, iraţionaliştii, 
primitiviştii", precizează şi Jacques Ellul ("Trădarea 
Occidentului" —"LaTrahisondel'Occident", 1975). 

Prezenţa fascismului nu poate fi arătată prin 
reliefarea unor trăsături care prin esenţă sînt comu¬ 
ne între fascism şi comunism (sistemul partidului 
unic, exaltarea statului şi a şefului, folosirea urii), ci 
numai dacă se constată trăsăturile lui specifice, dife¬ 
rite de ale sistemului comunist. Numai aceasta este 
rigoare ştiinţifică. Ticurile verbale din bîlbîiala 
megalomană a şefului sînt irelevante, atîta vreme cît 
SISTEMUL CU STRUCTURILE Şl IDEOLOGIA LUI 
rămîne intact. Pe parcursul articolului, autorul însă 
nici nu-şi defineşte măcar conceptele: "comu¬ 
nist"—" fascist"," progresist"—" reac ţionar"," dreap¬ 
ta"—"stînga" sînt folosite automat, fără vreo preci¬ 
zare a conţinutului. 

Punîndu-se semnul identităţii între comu¬ 
nism şi fascism, se operează eliminarea conceptului 
de comunism şi se ambiguizează pînă la non-sens 
cel de fascism, provocîndu-se astfel o gravă confu¬ 
zie de limbaj şi, în consecinţa, de gîndire. Aceasta 
împiedică şi înţelegerea fenomenului fascismului (is¬ 
toria europeană interbelică) cît şi înţelegerea sensu¬ 
lui nenorocirii din ultima jumătatea de veac, pe care 
poporul român a trăit-o LAOLALTA CU CELELALTE 
POPOARE DIN ESTUL Şl CENTRUL EUROPEI. 

în loc ca reflecţia noastră în cadrul 
procesului comunismului să fie îndreptată asupra 
marxismului şi rădăcinilor lui, a acelei false gîndiri 
care, crezîndu-se atotştiutoare, a pus‘MATERIA şi 
URA (lupta de clasă) la baza societăţii, pervertind 
noţiunile de bine şi rău, şi ale cărei scheme s-au 
realizat cu preţ de sînge în ţările noastre, ceea ce 
aici este pus la stîlpul infamiei, drept cauză a 
"soartei nefericite a României", este cultura română 
şi valorile sale principalei 

"De la poetul naţional Eminescu, prin B. P. 
Haşdeu, Nicolae lorga, Octavian Goga şi mai recent 
Eliade şi prietenul său, strălucitul gînditor şi scriitor 
Constantin Noica, faptul că nume importante ale 
culturii române au putut fi revendicate drept port- 
drapele ale mişcării extremiste de dreapta constituie 
o măsură adîncă şi nefericită a opiniei publice rom⬠
neşti şi a opţiunilor politice româneşti. în mod evi¬ 
dent scrierile politice ale acestor figuri nu au incitat 
direct cititorii la crimă (deşi limbajul lor intolerant şi 
încărcat de ură atinge cote de violenţa de nesupor¬ 
tat în cîteva din textele lor naţionaliste), dar ei au 
împins cu siguranţă către direcţiile cele mai întune¬ 
cate", scrie Norman Manea. 

La valorile culturii române incriminate, au¬ 
torul adaugă şi "fundamentalismul creştin ortodox". 

lată deci că ceea ce este înfierat aici nu 
este un aspect secundar al culturii române, ci întrea¬ 
ga spiritualitate română, în fundamentul său creştin, 
prin figurile sale cele mai luminoase şi prin valorile 
sale de semnificaţie nu numai naţională, ci şi univer¬ 
sală. Numai o mare ignoranţă atît a esenţei creşti¬ 
nismului în general cît şi a esenţei creştinismului 
oriental, considerat totalitar şi terorist, poate explica 
o asemenea afirmaţie. E suficient, pentru a arăta ca¬ 
racterul prin esenţă anti-totalitar al creştinismului 
răsăritean, a aminti Legenda Marelui Inchizitor a iui 
Dostoievski (libertatea conştiinţei: dar dumnezeiesc), 
cît şi faptul istoric că în cadrul ortodoxiei Inchiziţia 
nu a existat vreodată. 


Dacă, aşă cum lasă să se înţeleagă autorul, 
între creştinismul ortodox şi comunismul din 
România ("fascismul carnuflat") a fost o înrudire 
profundă, este ciudat de ce bisericile au fost 
dărîmate în timpul lui Ceauşescu, de ce prigoana 
împotriva creştinismului şi a Bisericii a fost 
constantă de la instaurarea regimului comunist în 
ţară, şi de ce găsim aceleaşi măsuri represive 
împotriva Bisericii în Uniunea Sovietică. Cuvintele lui 
Bukarin din «Pravda», 30 martie 1934: "Iubirea 
creştină înseamnă a iubi pe toţi oamenii... ea este 
cel mai mare duşman al comunismului" — trebuie,.^ 
desigur, privite ca însemnînd cu totul altceva. De 
altfel, prigoana împotriva creştinismului şi a Bisericii 
îi pare autorului articolului foarte îndoielnică, dînsul 
punînd ghilimele cuvîntului "ateistă" ("România 
ateistă"). 

Faptul că o întreagă cultură naţională este 
considerată "de dreapta" şi culpabilizată ne indică 
foarte clar schema mentală a autorului articolului. 
Incriminarea culturii şi tradiţiilor unui popor are loc 
în baza stereotipurilor mentale de "progresist" — 
"reacţionar" şi printr-o operaţie de demonizare a 
"dreptei". Dacă "dreapta" nu ar fi considerată 
demonică prin esenţa ei, atunci de ce găseşte 
autorul drept semnificativ că piesa "Ifigenia" a lui 
Eliade a fost republicată "de către tipografia unui 
expatriat de dreapta"? 

Savantul Lâon Poliakov, autorul unor 
remarcabile studii despre anti-semitism, arată In 
cartea sa «Cauzalitatea diabolică» («La causalită 
diabolique», v.l, 1980) că rădăcinile anti¬ 
semitismului modern trebuie căutate în ideologia 
progresului, raţiunii zeificate, reducţionismului şi 
scientismului, caracteristică Secolului Luminilor şi 
Revoluţiei Franceze. în acelaşi timp, L6on Poliakov 
subliniază un fapt de extremă importanţă: 
răsturnarea, începînd cu această epocă, a 
semnificaţiei universal valabile în toate societăţile 
omeneşti a "dreptei" şi a "stîngii", prin inversarea 
conţinutului lor semantic, conţinutul "dreptei" (bine, 
adevăr, dreptate, Dumnezeu) fiind proiectat asupra 
"stîngii", al cărui conţinut (răul, sinistrul, demonicul) 
este trecut asupra "dreptei". 

Calificînd cultura română drept o criminală 
cultură de dreapta, şi adăugîndu-i creştinismul 
ortodox, pe care îl consideră şi înapoiat şi terorist, 
autorul articolului din «22» ne arată cît se poate mai 
clar cum' funcţionează schema "cauzalităţii 
diabolice", "diavolul", cauza majoră a râului fiind 
spiritualitatea multiseculară a poporului român. în 
felul acesta se continuă şi acţiunea de distrugere a 
culturii române, practicată timp de 50 de ani prin 
schemele cauzalităţii diabolice de tip marxist. 

Lui Mircea Eliade i se impută nu numai 
opiniile şi erorile tinereţii, Tntocpnindu-i-se în cadrul 
articolului, lucru pe care autorul îl recunoaşte, 
dosarul pe care J-ar fi putut folosi "autorităţile 
comuniste", ci şi o colaborare atît directă cit şi 
indirectă cu regimul Ceauşescu, ideile lui Eliade fiind 
inculpate de a fr "condus la una dintre cele mai 
sinistre campanii... împotriva inteligenţei"(?l). De 
aici nu se poate deduce decît necunoaşterea 
textelor lui Eliade, care în totalitatea lor — istoria 
religiilor şi ficţiunea — sînt scrise întru apărarea 
libertăţii spiritului, a valorilor culturii universale şi 
naţionalei Continuitatea fenomenului de la 
Gheorghiu-Dej la Ceauşescu, asemănarea . cu 
modelul sovietic al campaniilor împotriva culturii, de 
cenzură a valorilor şi pedepsire a scriitorilor (de la 
Mandelstam la Soljeniţîn), fiind iarăşi simplu hazard, 
coincidenţă fără importanţă! 

(va urma) 







pag- 


PUNCTC CAADINALC 


ierai 


Cui li este frică de EmînesCU ? 


Numărul 29 din 
revista Baricada întrece orice 
limită a bunului simţ şi a 
lipsei de respect faţă de tot 
ceea ce românii au mai 
scump. După ce loveşte de la 
un capăt la altul în 
ortodoxism şi în biserica 
ortodoxă română, revista mai 
publică şi un interviu cu 
domnul profesor Ion 
Negoiţescu, în care acesta 
calcă în picioare şi pe cel mai 
sacru reprezentant al 
neamului românesc, pe 
Eminescu. 

Discutînd despre aşa- 
zisa extremă dreaptă 
existentă la ora actuală în 
România, despre efectele sale 
negative asupra societăţii 
româneşti, d-l Negoiţescu îl 
regăseşte vinovat de toate 
acestea, nici mai mult, nici 
mai puţin decît pe... 
Eminescu, afirmînd că: "Răul 
e mai vechi la români. începe 
cu Eminescu."I 

La aceasta, Eminescu 
ar fi răspuns, poate, aşa cum 
a răspuns şi altora: "eu nu 
mă supăr de modul cum se 
reflectă persoana mea în ochii 
dumitale, căci în aşa oglindă 
nu mă pot aştepta la alt 
reflex." El nu ar fi polemizat 
cu d-l Negoiţescu. Geniul ar fi 
înţeles că omul de rînd e 
supus greşelii. 

în schimb noi avem 
datoria dea răspunde acestor 
ofense, întrucît lovesc mai 
adînc decît pare la prima 
vedere. Lovind în Eminescu, 
d-l Negoiţescu loveşte de fapt 
în însuşi poporul român. Căci | 
Eminescu este mai mult decît I 
un mare poet. El este un 
complex de sentimente şi e 
idei, o apoteoză a tot ce are p 
mai bun neamul românesc, r 
Din păcate, d-l profesor nu a 
este singurul care atentează ş 
la Eminescu. Au mai făcut-o f 
şi rabinul Moses Rosen şi a 
mulţi alţii. Faptul este cu atît u 
mai îngrijorător cu cît se a 
găsesc tot mai puţini care să U 
ia atitudine îh faţa acestor & 
ofense. Iar cei ce vor s-o di 


n facă, nu au acces nici chiar la 
e publicaţiile ce se pretind 
a independente. 

>t în altă ordine de idei, 

îi trebuie să ne gîndim ce a 
a însemnat momentul Eminescu 
n în procesul cristalizării 
a conştiinţei naţionale. El a fost 
ii un mare naţionalist. Ideile 
J sale au contribuit substanţial 
n la cristalizarea şi consolidarea 
a conştiinţei naţionale. De la 
i Eminescu încoace, românii au 
I început să gîndească altfel, 
î Au trecut de la "iubirea de 
moşie" la un sentiment mult 
mai complex, care implică pe 
i lîngă iubirea de ţară şi 
i cultură. Ori, aceasta nu mi se 
pare a fi ceva negativ. Ba, 
dimpotrivă. 

Răul este de fapt 
ceea ce gîndeşte d-l 
Negoiţescu, identificînd 
naţionalismul cu fascismul. 
Au făcut-o şi comuniştii (şi 
nu numai ei). O manevră 
abilă, menită să desprindă 
poporul din rădăcini, de 
legăturile sale cu trecutul, 
transf ormîndu-lîntr-o mulţime 
obedientă, uşor de manevrat 
(de comunişti, nu de d-l 
Negoiţescu). 

A identifica 
naţionalismul cu fascismul, 
înseamnă, în ultimă instanţă, 
a-l face pe Eminescu fascist. 
Ceea ce d-l profesor nici nu 
se sfieşte. E adevărat, îl 
numeşte proto-legionar, dar 
din interviu ne dăm seama că 
d-l profesor confundă 
legionarismul cu fascismul. 

Dpi termeni pe care pînă şi 
parlamentarul nostru de doi I 

bani îl deosebeşte. I 

Amintind că ideile i 
eminesciene au stat la baza i 
programului lui A.C. Cuza, d-l c 
Negoiţescu îi aruncă implicit t 
acuzaţia de antisemit. Este li 
ştiut că profesorul Cuza a a 
fost exponentul unui g 
antisemitism dur, bazat pe c 
ura de rasă. Ori, Eminescu nu E 
a cunoscut ura de rasă. El a E 
luat atitudine împotriva d 
evreilor, deoarece considera g 
dezastruoase pentru români îri 


la efectele migraţiei israelite. A-l 

d numi pe Eminescu antisemit 

şi a-l găsi vinovat de 

i, existenţa unei extreme drepte 
a gălăgioase reprezintă o 
u încercare de-a dreptul 
ii copilărească de a-i ştirbi 
:t imaginea în ochii poporului 
3 român. Şi mă întreb cui 

il foloseşte acest lucru? 

3 Dacă răul vine de la 

3 Eminescu, d-l Negoiţescu 
j ne-ar lăsa să înţelegem că 
binele vine de la cei care nu 
; s-au călăuzit după ideile 
t acestuia. Dintre aceştia, cei 
i mai pregnanţi au fost 
i comuniştii.Poate de aceea d-l 
1 Negoiţescu le-a servit ca 

martor al acuzării în procesul 
lotului Noica, Steinhardt etc., 
săvîrşind fără îndoială un 
lucru "bun". 

în continuare, d-l 
profesor comite cea mai 
gravă lezmajestate, asociind 
persoanei lui Eminescu 
epitetul "execrabil": :un om 
politic execrabil". Pe lîngă 
faptul că mi se pare a fi o 
chestiune de bun simţ, d-l 
Negoiţescu dovedeşte că nu 
cunoaşte sau nu înţelege 
opera etico—socială a lui 
Eminescu. Este de mirare, 
pentru un om a cărui operă 
capitală se numeşte "Poezia 
lui Eminescu". Oare cine a 
descifrat poezia eminesciană 
în esenţa ei, să nu fie în stare 
să înţeleagă nimic din opera 
politică a acestuia? Eu nu am 
pretenţia că o cunosc în < 
întregime, dar, din cît am I 
citit, m-a impresionat : 
luciditatea gazetarului j 
Eminescu, precum şi spiritul ( 
vizionar al acestuia, articolele î 
sale de fond fiind valabile şi c 
azi. Sînt convins că şi d-l c 
Negoiţescu înţelege aceste 
lucruri. Deci, aparenta ofensă r 
apare ca o afirmaţie bine i< 
gîndită. Periculoasă nu este r 
confundarea poetului s 
Eminescu cu omul politic T 

Eminescu, aşa cum pretinde c 

d-l Negoiţescu, deoarece d 
geniul este un tot unitar, ci îl 

încercarea de separare a d 



Mulţi adulţi sînt supăraţi pentru 
că tinerii îi resping, îi desconsideră, îi 
neglijează. 

Să avem pardon. Problema se 
pune altfel. Noi, tinerii, nu îi respingem 
pe adulţi. Dar ei, prin purtarea lor, s-au 
separat de rtoi. După revoluţia din 1989 
— în care tinerii au strigat pentru toţi 
durerea unui neam — după aceea cei 
mari nu au mai ştiut să-i urmeze pe 
copiii lor. Noi doream ridicarea tării şi 
curăţirea morală a naţiei. Doream ceva 
greu şi frumos. Şi i-am primit cu braţele 
deschise pe cei mari, cu experienţa şi 
Vflrsta lor. Şi aceştia nu ne-au răsplătit 
cum se cuvenea. Puţin cîte puţin, tot 


ce se construia cădea. 

Puţin cîte puţin tinerii şi-au luat 
speranţele de la cei mari. Ştiu acum că 
nu se pot baza decît pe ei şi dacă nu 
mişcă ei, dacă nu luptă ei, adulţii nu 
vor face nimic. 

Tinerii îşi croiesc de-âcum 
singuri drum în viaţă. Uneori se mai 
abat pe sub geamurile bunicilor lor. în 
ei găsesc un continuu sprijin. 0 
preţioasă susţinere morală. 

Copiii de acum sînt 
continuatorii luptei şl idealurilor 
bunicilor lor. Părinţii lor nu au fost la 
îhălţime. Şi pînă în 1989 România era 
moartă. în 1989 tinerii au reluat firul 


fi israelite. A-l întregului. Sau poate acest 
:cu antisemit profesor se socoteşte dea- 
vinovat de supra geniului? Oare ca bun 
treme drepte cunoscător al poeziei emi- 
prezintă o nesciene, să-i fi scăpat toc- 
a dreptul mai versurile: " Critici voi, cu 
3 a-i ştirbi fiori deşarte, Care roade n-aţi 
iii poporului adus. "? 

întreb cui Întrucît a urmat ideile 

ucru? lui Eminescu, înţelegem că d-l 

jl vine de la Negoiţescu îl consideră şi pe 
Negoiţescu Nae lonescu execrabil. Curios 
iţelegem că că acesta a fost incapabil să 
cei care nu înţeleagă justeţea ideilor 
lupă ideile eminesciene. Tragedia lui a 

aceştia, cei fost că i-a lipsit un domn 
au fost Negoiţescu care să-i explice 

de aceea d-l acest lucru, 

servit ca Poate tot execrabilă a 

în procesul fost şi manifestaţia din Piaţa 
nhardt etc., Universităţii. Execrabili au 

ndoială un fost şi acei zeci de mii de 
oameni care s-au strîns acolo 
nuare, d-l zi de zi, sub portretul lui 
cea mai Eminescu, în acea fantastică 

e, asociind descătuşare şi renaştere a 

Eminescu românismului execrabil. Exe- 

I": :un om crabii este şi Grigore Vieru, 

Pe lîngă care îl alege pe Eminescu su- 
>are a fi o premul judecător al faptelor 
i simţ, d-l noastre. Probabil că ar fi fost 

eşte că nu mult mai nimerit ca în balco- 

J înţelege nul Universităţii să atîrne 

ială a lui portretul lui Negoiţescu. Şi, 
de mirare, eventual, versurile lui Vieru 
ărui operă să fi sunat astfel: "De avem 
te "Poezia sau nu dreptate, Negoiţescu 
»re cine a să ne judece."!!! 
ninesciană Tot execrabili sîntem 

fie în stare şi tinerii acestei ţări, ade- 

din opera văraţi discipoli ai lui 

Eu nu am Eminescu. Execrabili sînt şi 

:unosc în cei care au căzut în Decem- 

n cît am brie, pierzînd astfel marea 

resionat şansă de a afla de la profe- 
etarului sorul Negoiţescu ceea ce 

şi spiritul aflăm noi azi. Execrabili sînt 
articolele în special tinerii, cei mai 

/afabile şi capabili de a înţelege şi 

că şi d-l continua ideile eminesciene, 
e aceste Oare domnului 

ta ofensă Negoiţescu îî este frică de 
aţie bine ideile lui Eminescu? Nici unui 
nu este român adevărat nu are de ce 
o e t u I u i să-i fie frică de aceste idei. 
il politic Totuşi, dacă mă gîndesc bine 
pretinde cum arată întregul număr 29 

deoarece din Baricada, întrebarea "Cui 

jnitar, ci îî este frică de Eminescu?" 
>arare a devine aproape retorică. 

CrisE şjoanlă 

istoriei. Au reînviat România. România 
a înviat în clipa cînd primii adolescenţi, 
hăituiţi şi însîngeraţi, cu hainele rupte şi 
respiraţia gîfîită, cu foc adînc arzînd în 
spatele ochilor misterios aţintiţi spre 
cer, strigau pentru prima oară după 50 J 
de ani: "Jos comunismul!" \ 

Tinerii luptă. Bunicii noştri au 
luptat singuri în tinereţea lor. La fel, / 
luptăm singuri şi uitaţi de ceilalţi. Noi % 

dorim să fim împreună cu ceilalţi. Dar c 

dacă adulţii se simt laşi, plictisiţi şi > 
fricoşi, noi nu înţelegem a da înapoi de î 
la nişte idealuri care ne sînt sfinte * 
pentru care am murit şi vom muri. 

Ion Cosmovici 


Vfcs* MM9TU 

maEÂ urna 

E ştiut de toată lumea 
că sub soare şi sub stele 
animalele pădurii 

— pline de veninul urii — 
se sfâşie intre ale. 

Cerbul spune, că'ntr'o vreme, 
nu pot şti prin ce mijloc, 
reuşi precum se spune 
să le-adune la un loc. 

Ba dorind, cu gânduri bune, 
să le mai amestece 
a adus printre jivine 
şi-une/e domestice. 

Şi-adunate astfel, horă, 
într'o tainică poiană, 
cerbul, nobil în simţire 
şi cu lacrimă tn geană, 
a luat atunci cuvântul: 

— Haideţi fraţilor, fiţi nobili, 
de la leu şi pân * ia oaie 

de la lupi până ia miel, 
să uităm de-acum încolo 
pe vecie de războaie, 
să lăsăm să se sfâşie 
numai oamenii’ntre ei. 

Vreţi? — le spuse cerbu — atuncea 
vreau răspuns ui tuturor, 

— Da! Răspunseră ferice 
animalele în cor. 

Şi făcură astfel roată 
la umbra unui platan; 
toţi semnară pactul păcii 
pe o foaie de lipan. 

După ce semnară pactul 
pleacă toţi spre casa lor, 
pe sub bolţi de fagi şi tei: 
ursul cu vreo patru miei, 
lupul cu vreo două oi, 
un biet şarpe cu'n răţoi 
uliul cu un cintezoi... 

Insă n 'au ajuns departe 
şi din bietele-animale, 
pin s'apună soarele, 
n 'a rămas decît b/ăniţa, 
fulgii şi oscioarele. 

Cred că tîlcul celor spuse 
(1 ghicesc popoarele: 

Cine face 
aşa pace, 

sigur o să-i steie capul 
unde-i stau picioarele. 


fiadtityr 


Nu scuip pe'nfrângerile meleI 
Ce-am adorat nu ştiu să ard 
şi nu ridic în vânt obiele 
în locui ruptului stindard. 

De funia spînzurătorii 
dezastrele nu mi le-agăt 
şi nici mândria din victorii 
n'o pun sperietoare'n băţ. 

Cu-aceleaşi zâmbete'nţeiepte 
îmi port şi lanţuri şi cununi 
urcând spre soare dare trepte 
sau coborînd printre furtuni. 

Şi merg pe-ace/aş ţărm ce suie, 
la braţ cu prieteni sau vrăjmaşi, 
de-o fi să-mi bată trupu'n cuie 
sau să-mi presare crini sub paşi. 


Doamne, fă din umilinţă 
pod de aur, pod înalt. 

Şi din lacrimă, velinţă, 
ca pe-un pat adînc şi caid. 

Din lovirile nedrepte, 
faguri facă-se şi vin. 

Din înfrângeri, scări şi trepte; 
dtn căderi, urcuş alpin. 

Din otrava pusă'n cană, 
fă miresme ce nu pier. 

Şi din fiecare rană, 
o cădelniţă spre cer. 

Şi din orişice dezastru 
sau crepuscul stins tn piept. 
Doamne, fă lăstun albastru 
şi di zâmbet înţelept. 


Articolele de mai sus au fost preluau din Revista « Decembrie», 
unui grup de elevi de la Liceului de Irfonnatici din Bucureşti 










ag- 



ap 

H Oboiul ultimei îngenunchieri 
HLB a Basarabiei şi-a găsit capă- 
RK tul iar peste malurile Nistru- 
B 5-a aşternut, în sfirşit, 

tăcerea mormintelor celor sacrificaţi 
pentru dăinuirea stăpînirii bolşevice. 
Înfrîngerea pe cîmpul de luptă a ro¬ 
mânilor basarabeni s-a dovedit mult 
prea nesigură, aşa că strategul-prezi- 
dent de la Chişinău împreună cu ma¬ 
rele său stat major, au purces la sem¬ 
narea Convenţiei din 21 iulie a.c., 
prin care Moscova îşi reia rolul de 
centru de comandă şi coordonare, 
fapt reconsfinţit de jure. 

Evenimentele ultimului timp 
au semnificat metamorfozarea URSS 
într-o altă împărăţie definită pre¬ 
tenţios Comunitatea Statelor Inde¬ 
pendente, alcătuire în care nu-şi 
găseşte loc în nici un chip, tocmai 
independenţa. Noua denumire este şi 
cel mai recent veşmînt sub care impe¬ 
riul caută să se perpetueze. Marea 
putere ţaristă, apoi cea bolşevică, au 
reuşit să supravieţuiască datorită mul¬ 
tor cauze între care o semnificaţie 
aparte o are, pe de o parte, colosala 
putere militară, iar pe de alta, supu¬ 
şenia vasalilor ale căror privilegii au 
putut dăinui doar prin puterea perpe¬ 
tuată pe calea mijloacelor corupţiei şi 
minciunii, forţei şi intimidării, ame¬ 
ninţării şi constrîngerii. 

Rană sîngerîndă a spaţiului 
românesc — Basarabia — continuă 
să-şi trăiască soarta tragică la un an 
de la actul de proclamare a indepen¬ 
denţei, neatîrnarea rămînînd pe mai 
departe un vis neîmplinit, aşa cum ne¬ 
împlinită rămîne şi REÎNTREGIREA. 

Guvernanţii români actuali 
din dreapta şi din stînga Prutului 
şi-au definit opţiunile tot pentru sfera 


Basarabiei 


intereselor comuniste, chiar dacă au 
făcut manevrele de rigoare pentru 
mascarea intenţiilor lor reale. Con¬ 
ducătorii de la Bucureşti au rămas fi¬ 
deli atît iubirilor şi convingerilor de 
tinereţe, cît şi tradiţiilor de familie. 
Tratatul din aprilie 1991 cu statul de¬ 
venit între timp CSI cît şi disponibili¬ 
tatea declarată de către primul minis¬ 
tru al României, pentru aderarea ţării 
la noua entitate, se constituie în cap¬ 
cane menite să anihileze interesele 
naţionale româneşti. Dincolo de Prut, 
la Chişinău, se pare că se uzează de 
metode mai pragmatice. Prin duplici¬ 
tatea ce se practică s-a consfinţit de 
jure ceea ce exista de facto de peste 
50 de ani. Dominaţia rusească asupra 
părţii de răsărit a României se înfăp¬ 
tuieşte în actualele circumstanţe, la 
cererea celor interesaţi în consolida¬ 
rea propriei lor puteri, dar şi înlătu¬ 
rarea prezenţei româneşti. Forţa mili¬ 
tară rusească consolidată este garan¬ 
ţia perpetuării stării din trecut — 
deci a menţinerii graniţei imperiale pe 
Prut. 

La un an de la proclamarea 
celei de a doua independenţe rom⬠
neşti, aniversarea evenimentului la 
Chişinău a pus în evidenţă puncte de 
vedere deosebite atît în ceea ce pri¬ 
veşte evaluarea evenimentelor consu¬ 
mate, cît şi obiectivele care trebuie 
atinse, dar şi căile de urmat spre a 
ajunge la ele. Pe de o parte se contu¬ 
rează tot mai evidentă opţiunea pen¬ 
tru acţiuni şi demersuri în vederea 
REÎNTREGIRII, idee exprimată de la 
nivelul conducerii FPCD şi al Parla¬ 
mentului hiisarabean. Acest pună de 
vedere este exprimat simultan cu per¬ 
ceperea, ca pe un obstacol major în 
calea înfăptuirii obiectivului naţional 


suprem, a prezenţei militare ruseşti în 
Basarabia, pîndită nu numai de ame¬ 
ninţarea de a face parte din CSI, dar 
şi de aceea de a fi chiar o republică 
rusă Moldova. Pe de altă parte, pre¬ 
şedintele de la Chişinău, ca şi cel de 
la Bucureşti, se autofelicită pentru 
isprava tratatului cu Rusia, prin care 
conferă şi consfinţeşte armatelor 
imperiale calitatea de cerber oficial la 
Nistru şi Prut. 

Problema Basarabiei, în 
fond, cauza naţională românească 
esenţială la ora actuală este, de fapt, 
ignorată din unghiul de vedere al 
componentei sale esenţiale atît de gu¬ 
vernanţi cît şi de formaţiunile politice 
care se declară apărătoare ale intere¬ 
selor naţionale. La ultima întîlnire de 
la Huşi a celor doi prezidenţi, fraţi 
întru ideologie, s-a făcut, în primul 
rînd, vorbire despre "cele două state 
româneşti", evitîndu-se cu obstinaţie 
orice referire la REÎNTREGIRE. S-a 
făcut, în schimb, risipă de vorbe des¬ 
pre colaborare, avantaj reciproc, in¬ 
tegrare etc., limbajul amintind de cel 
de pe vremea defunctului CAER, cînd 
colaborarea era în folosul celui mai 
mare. Din nefericire pentru interesul 
ca România să ocupe locul care i se 
cuvine în Europa, se observă că gu¬ 
vernanţii de astăzi manifestă o încli¬ 
naţie deosebită pentru relaţiile cu 
estul şi pentru întreţinerea acelor 
legături ce convin, în esenţă, intenţii¬ 
lor şi acţiunilor concepute şi desfăşu¬ 
rate în scopul menţinerii Imperiilor 
ţarilor, indiferent dacă au fost 
Romanovi sau bolşevici. 

La începutul lunii august, 
primul ministru al unei Iugoslaviifan¬ 
tomatice, dar rămasă agresivă, găseş¬ 
te înţelegere, stîrneşte chiar entu 


ziasm, la Bucureşti, cu propunerile 
sale privind întemeierea unei comu¬ 
nităţi economice balcanice. Iniţiativa, 
menită să creeze o diversiune în ime¬ 
diata vecinătate a iadului iugoslav, îi 
face pe diriguitorii români să radieze 
de încîntare la gîndul unui nou CAER 
de astă dată mai mic şi limitat la zo¬ 
na balcanică. în acelaşi timp, pe 
Dunăre continuă să urce nave sub pa¬ 
vilion CSI, în ciuda embargoului im¬ 
pus de Consiliul de Securitate, cu 
destinaţia Serbia. 

De la Moscova la Belgrad, 
via Chişinău-Bucureşti, axa ce se 
vrea a unei istorii a menţinerii şi per¬ 
petuării unui trecut ce şi-a dovedit fa¬ 
limentul, se mai învîrte încă Intr-un 
scrîşnet sinistru, strivind destine nimi¬ 
cind vieţi. România rămîne veriga de 
legătură între CSI şi infernul iugo¬ 
slav, în ambele zone ţelurile urmărite 
fiind cele ale supravieţuirii imperiilor, 
dintre care cel din răsărit urmăreşte 
cu obstinaţie menţinerea în zona sa de 
control a spaţiului românesc. în acest 
cadru geopolitic Basarabia este par¬ 
tea de trup şi fiinţă românească ce a- 
re nevoie de grabnic şi frăţesc ajutor. 

Atîta vreme cît CSI rămîne 
conglomeratul care este alcătuit din- 
tr-un grup de state aflate sub perma¬ 
nenta ameninţare a forţei Kremlinului, 
iar în fosta Iugoslavie ororile vor 
continua, în timp ce guvernanţii de la 
Bucureşti şi Chişinău vor juca pe car¬ 
tea unei complicităţi care pune în pe¬ 
ricol interesele de căpătîi ale naţiunii, 
nu putem spera intr-un proces de pa¬ 
cificare a acestui colţ din Europa şi 
nici — ceea ce ne interesează în mod 
nemijlocit — într-o grabnică reunifi- 
care în hotarele României Mari. 

Prof. Nicolae Pop 




peste prăpăstii de potrivnicie, 
eu te slăvesc, năprasnică Rusia, 
pentrucă nu dormi, 
pentru că ne pândeşti, 
cu ochi tâlhăreşti 
şi enormi... 

şi nu ne laşi să ne-odihnim 
în picioare să putrezim 
lângă tine ca’ntr’un ţin tir im... 

vreai peste noi să-ţi spinteci roşu vad 
spre Ţarigrad, 


cum am face şi noi, poate, 
răsuciţi de vreri nemăsurate, 
dacă-am fi mai cruzi, mai răi, 
dacă-am avea: 
pumnii tăi, 
plămânii tăi... 

dacă ni l-ar arăta, alb, din a vremilor zare, 
vr’un valah de statura lui Petru cel Mare— 

ne crezi fără ieri, fără mâine 
şi uiţi c’am fost, —pentru cine ştie s’asculte 
cu-auzuri de câine, — 
sub ale vremii ape sălbatice, multe: 
piatra neclintită ce rămâne. 

într’o fierbinţeală ce n’o să mai scapete, 
Rusie, 

hidră cu milioane de capete, 
cu ochi şireţi 
şi semeţi, 
tu ne’nveţi 

gata să stăm de luptă, 
cu răsuflarea ruptă, 
cu puşca sătulă-fiămândă, 
pe graniţa verde, la pândă... 


te aşteptăm în gând, în porniri, 
cu mii de Horia şi de Cantemiri, 
cu mers şi cu dârjenie făr’ de pereche, 
cu-aceeaşi năvalnică fierbinţeală 
străveche... 

în cutremurarea oarbă, adâncă, 

Ioni uriaşi vor creşte ca din stâncă 
şi, poate, n’o să ai nici tu Ivani destui, 
să-i potoleşti pe-aceşti ciobani hai-hui, 
în potrivnicia crâncenă a muntelui... 

sântem dintre cei ce nu se dau la o parte... 

orice prăpăd ne-ar împarte, 

orice sfârşit zdrobitor ar pvea — 

gata cu toţii de moarte 

primim, neşovăielnici, lupta cea mai grea... 

au la răspântia primejdiilor mari 

n’am trăit vânjoşi, voioşi, voinici?!... 

şi dăinuirea noastră-aici 

peste cimitire de barbari, 

peste urma de pârjol a Sciţilor şi-a 

Hunilor, 

nu-i oare o minine a minunilor?! 














pag- 


PUNCTC CARDINAIC 




LConaderaţi ioUodudive ® 


f j onform textului biblic, lacov 

« fiul lui Isaac, cel care a 
cumpărat pe un blid de linte 
de la fratele său Isav dreptul 
ae prim născut şi apoi, ajutat de 
mama sa Rebeca, printr-o înşelătorie, 
a obţinut confirmarea acestui drept 
prin binecuvîntarea tatălui său, a avut 
doisprezece fii rezultaţi din căsătoria 
cu cele două fiice ale lui Laban, Lia şi 
Rahila şi din legăturile cu slujnicele 
soţiilor sale legitime, Bilha şi Zilpa. Şi 
tot conform aceluiaşi text, cei doi¬ 
sprezece fii ai lui lacov sînt strămoşii 
întemeietori ai celor douăsprezece tri¬ 
buri care formau poporul evreu. 

După moartea lui Solomon 
(932 î.d.Chr.), încercarea fiului aces¬ 
tuia, Roboam, de a menţine unitatea 
regatului întemeiat de marii săi înain¬ 
taşi, a eşuat. Deşi la Ierusalim neamul 
regal al lui David se bucura de mare 
respect, reprezentanţii celor zece tri¬ 
buri din nord au condiţionat recunoaş¬ 
terea sa ca suveran al întregului po¬ 
por evreu de adoptarea unor măsuri 
menite să uşureze fiscalitatea exce¬ 
sivă impusă de Solomon. Această ce¬ 
rere, întru totul îndreptăţită, a fost 
respinsă de Roboam cu aroganţă: 
"Tatăl meu a pus jug greu peste voi; 
eu însă şi mai greu voi face jugul 
vostru; tatăl meu v-a pedepsit cu 
bice, eu însă vă voi pedepsi cu 
scorpioanel" (Cartea a doua a Croni¬ 
cilor, 10; 14). Consecinţa acestei 
atitudini nesăbuite a fost scindarea 
regatului în două state evreieşti slabe, 
implicate în multe războaie fratricide: 
în nord Regatul Israel, în sud Regatul 
ludeea. 

Profitînd de luptele -interne 
din fostul regat al regelui Solomon, 
faraonul Sişak al Egiptului (947—925 
î.d.Chr.) a întreprins în Canaan o ex¬ 
pediţie de jefuire, retrăgîndu-se numai 
după ce Roboam i-a plătit un tribut 
uriaş. Splendoarea şi strălucirea edifi¬ 
ciilor construite de Solomon au disp㬠
rut după numai douăzeci de ani de la 
moartea marelui rege. Splendidele or¬ 
namente de aur care împodobeau 
templul şi palatul regal au luat calea 
Egiptului. După plecarea invadatorilor, 
Roboam a poruncit ca ele să fie înlo¬ 
cuite cu copii executate în bronz pen¬ 
tru a ascunde în spatele lor decăde¬ 
rea dureroasă a unei glorii care nu va 
mai reînvia niciodată. 


în timp ce în Regatul ludeea 
conducerea statului a rămas în mîna 
dinastiei întemeiată de David, în Re¬ 
gatul Israel, la cîrma statului, s-au 
succedai domnitori şi uzurpatori ai 
acestora, după cum pe scena politică 
reuşea să se impună un partid sau al¬ 
tul. Istoria biblică consemnează, înce- 
pînd cu leroboam, (926—907 î,d. 
Chr.), primul rege al Israelului, un 
număr de douăzeci de domnitori care 
au ocupat tronul micului regat. Capi¬ 
tala a fost mai întli la Sichem, apoi la 
Penuel şi Tirţa şi, în cele din urmă, la 
Samaria, un oraş nou construit de re¬ 
gele Omri (878—871 î.d.Chr.). 


Concomitent cu instabilitatea 
politică, în Israel se înregistrează o 
continuă canaanizare a cultului mani¬ 
festat prin îndepârterea de la lahvis- 
mul autentic şi adoptarea unor ritua¬ 
luri idolatrice. La acest fenomen a 
contribuit într-o bună măsură şi faptul 
că după despărţirea nordului de sud, 
preoţii din Israel s-au mutat la 
Ierusalim, iar oamenii profund credin¬ 
cioşi se duceau în pelerinaj la templul 
lui Solomon, locaşul sfînt care ad㬠
postea simbolul cel ma» de preţ al 
religiei întemeiate de Moise — Arca 
Legămîntului. 

în atmosfera spirituală 
poluată de penetrarea cultelor ido¬ 
latrice de provenienţă străină, reacţia 
lahvismului nu aîntîrziat. Ea s-a mani¬ 
festat prin glasul profeţilor Ilie, Elisei, 
Osea, Amos şi lona, însă rezultatele 
obţinute de aceşti trimişi ai lui 
Dumnezeu au fost nesemnificative. 
Glasul lor a răsunat în deşerţi 

Dar marea primejdie pentru 
existenţa micului Regat Israel a con¬ 
stituit-o, într-un moment în care ţara 
era în pragul anarhiei ca urmarg a lup¬ 
telor interne dintre partidele proegip- 
tean şi proasirian, ascensiunea spec¬ 
taculoasă a puterii militare a Asiriei 
odată cu suirea la tron a marelui răz¬ 
boinic Tiglatpalassar al lll-lea 
(745—727 î.d.Chr.). 

în urma unei campanii ful¬ 
gerătoare armata asiriană sub condu¬ 
cerea lui Tiglatpalassar cucereşte 
Damascul şi apoi pătrunde în Israel. 
Invadatorii s-au purtat cu o cruzinje 
rar întîlnită chiar şi pentru timpul 
acela. Ţara a fost pustiită şi populaţia 
decimată. Invadatorii le-au scos ochii 
prizonierilor, le-au rupt mîinile şi 
picioarele, după care i-au ars şi i-au 
jupuit de vii. Locuitorii Israelului 
rămaşi în viaţă au fost deportaţi în 
interiorul Mesopotamiei, iar în locul 
lor au fost aduse triburi din Arabia şi 
Babilonia înfrînte în campaniile ante¬ 
rioare. Singurul punct pe care asirienii 
nu au reuşit să-l cucerească a fost 


muntele pe care era aşezată capitala 
regatului, Samaria, unde regele Pecah 
(735—732 î.d.Chr.) a continuat să 
reziste. Cetatea va fi cucerită abia 
peste zece am de Sargon al ll-lea 
(722—705 Î.d.Chr.). Ultimul rege al 
Regatului Israel, Hosea, va fi luat 
prizonier şi trimis înlănţuit la Ninive. 
Cu acest ultim episod, în anul 722 
î.d.Chr., Regatul Israel încetează de a 
mai exista, devenind o neînsemnată 
provincie asiriană. Prin deportarea 
populaţiei evreieşti, cele zece seminţii 
ale lui lacov care alcătuiau această 
populaţie dispar fără urmă. Conglo¬ 
meratul de popoare, colonizat pe 
teritoriul fostului Regat Israel de 
asirieni va adopta cu timpul lahvismul 
şi istoria îl va înregistra sub denumi¬ 
rea comună de samariteni. 


Istoria Regatului ludeea se 
aseamănă în multe privinţe cu frămîn- 
tata istorie a regatului frate din nord, 
Israelul. Aşezarea sa geografică între 
Egipt şi Asiria l-a făcut dependent de 
evoluţia raporturilor de forţe şi de 
confruntările dintre Cele două mari 
puteri ale timpului. Ca şi în Israel, şi 
în ludeea au existat două partide, 
unul proegiptean, celălalt proasirian. 
Şi tot ca şi în Israel viaţa politică 
internă a fost dominată de neînţele¬ 
gerile şi conflictele dintre cele două 
partide. Soarta popoarelor mici, aşe¬ 
zate geografic la intersecţia interese¬ 
lor a două mari imperii! în plus, con¬ 
flictele care adeseori au degenerat în 
războaie sîngeroase cu popoarele m㬠
runte învecinate, filistenii, ammoniţii, 
sirienii, edomiţii şi, bineînţeles israe- 
liţii, au făcut ca istoria Iudeii în pe¬ 
rioada ce a urmat scindării regatului 
lui Solomon să fie destul de agitată. 

Succesele militare ale Asiriei 
au avut drept urmare creşterea in¬ 
fluenţei partidului proasirian cu con¬ 
secinţe dăunătoare pe plan religios. 
Regele Ahaz (736—726 î.d.Chr.), re¬ 
întors de la Ninive unde fusese pentru 
a se închina lui T iglatpalassar, a fost 
atît de impresionat de măreţia şi 
splendoarea acestui oraş încît a deve¬ 



Proorocul Ilie 


nit un fervent adorator al zeităţilor 
asiriene. El a poruncit ca în templul 
de la Ierusalim să se aşeze alături de 
altarul lui lahve altare pentru zeităţile 
asiriene. în oraşul lui David, acolo 
unde ar fi trebuit să se păstreze puri¬ 
tatea iahvismului, cultura şi religia 
asiriană deveniseră preponderente în 
rîndul populaţiei înstărite. 

în faţa primejdiei ca unitatea 
spirituală a poporului evreu să fie 
alterată prin adoptarea unor culte şi 
practici rituale idolatre, reacţia iah¬ 
vismului nu a întîrziat. Ea s-a expri¬ 
mat viguros prin glasul proorocului 
Isaia. în predicile şi cuvîntările sale, 
pe lîngă îndemnurile de a se reveni la 
dreapta credinţă, Isaia şi-a prevenit 
concetăţenii de pericolul pe care-l 
reprezintă expansionismul asirian. 
Glasul său nu a răsunat în deşert. 
Regele lezechia (725—697 î.d.Chr.), 
cel în timpul domniei căruia ultima 
insulă de rezistenţă a regatului din 
nord, Samaria, a fost ocupată de asi¬ 
rieni, l-a sprijinit. Manifestările cu 
caracter idolatrie au fost interzise şi 
obiectele de cult înlăturate. Au fost 
smulşi din rădăcini copacii de pe dea¬ 
luri pe care populaţia îi venera. Idolii 
de inspiraţie asiriană au fost scoşi din 
templu şi sfărîmaţi. Concomitent s-au 
luat măsuri de întărire a apărării. Ar¬ 
mata a fost pregătită de luptă şi forti¬ 
ficaţiile au fost consolidate. Pe plan 
politic ludeea a aderat la coaliţia 
antiasiriană condusă de Egipt. Dar 
războiul dezlănţuit de asirieni a fost 
defavorabil aliaţilor. Armata asiriană 
sub conducerea regelui Sennacherib 
(705—681 Î.d.Chr.) îi zdrobeşte pe 
egipteni şi pustieşte ludeea. 
Ierusalimul a rezistat şi conform 
textului biblic cetatea lui David este 
salvată printr-o minune dumnezeias¬ 
că. în urma rugăciunilor lui Isaia, 
îngerul Domnului a pătruns în tabăra 
asirienilor şi a ucis 185.000 de răz¬ 
boinici. "Atunci Sanherib, regele 
Asiriei, a ridicat tabăra şi s-a oprit la 
Ninive" (Isaia 37; 37). 

Urmaşii lui lezechia nu au 
fost însă la înălţimea sa. Duşmanii 
iahvismului au reuşit să se impună din 
nou. Altarele zeităţilor asiriene, 
canaaneene, moabite şi sidoniene au 
reapărut în templul de la Ierusalim şi 
populaţia a reînceput să venereze stîl- 
pii de piatră şi copacii. Reacţia iahvis¬ 
mului împotriva idolatriei s-a produs şi 
de data aceasta. Prin glasul proorocu¬ 
lui leremia care şi-a rostit profeţiile în 
timpul domniei ultimilor cinci regi ai 
regatului lui luda, poporul evreu a 
fost avertizat necontenit de urmările 
pe care le va avea îndepărtarea sa de 
la cuvîntul Domnului. Se pare însă că 
nici chiar profeţia despre apropiata 
dărîmare a Cetăţii sfinte nu i-a impre¬ 
sionat pe evrei. 


La sfîrşitul secolului al Vll-lea 
î.d.Chr., pe fundalul unor frămîntâri 
interne, Regatul Asiriei trebuie să 
facă faţă atacului armatelor coalizate 
ale Mediei şi Regatului Noului 
Babilon. în anul 612 î.d.Chr. 
Cyaxeres, regele Mediei cucereşte 
capitala Regatului Asiriei, Ninive. 
Şapte ani mai tîrziu, Aşur-uballit II, 















PUNCTC CARMNAIC 


pag. 19 


ultimul rege asirian, este Tnfrînt în 
bătălia de la Karkemiş de către 
Nabucodonosor şi stăpînirile asiriene 
vor fi împărţite între Media şi Regatul 
Noului Babilon. ludeea devine unul 
din statele vasale ale noului hegemon 
al Orientului Apropiat, regele loachim 
(608—597î.d.Chr.) acceptînd să pl㬠
tească tributul impus. 

După trei ani de vasalitate, la 
incitarea partidului proegiptean, 
loachim refuză să mai plătească 
tribu-tul. Răspunsul lui 
Nabucodonosor la această ofensă a 
fost fulgerător. Ar-matele sate 
pătrund în ludeea, ocupă şi jefuiesc 
Ierusalimul, îl iau prizonier pe regele 
loachim şi duc în sclavie în Babilon 
10.000 de evrei din rîndul oa-menilor 
de vază şi a celor mai price-puţi 
meseriaşi. în locul lui loachim, care îşi 
va sfîrşi zilele în captivitate, 
Nabucodonosor îl pune pe tronul 
Iudeii pe Sedechia (597—587 î.d. 
Chr.). Dar şi acest ultim monarh al 
Iudeii s-a dovedit, în curînd, dornic să 
dobîndească independenţa ţării sale 
faţă de Babilon. înfuriat, 
Nabucodonosor se reîntoarce în 
fruntea armatelor sale în ludeea, 
hotărît să rezolve odată pentru 
totdeauna problema evreiască. 
Cucereşte pentru a doua oară 
Ierusalimul pe care de data aceasta îl 
transformă într-un morman uriaş de 
moloz şi cenuşă. Distruge templul lui 
Solomon din temelii şi după ce îi uci¬ 
de fiii, lui Sedechia îi străpunge ochii 
cu un fier înroşit în foc. Toată popula¬ 
ţia Ierusalimului, fără excepţie, va fi 
tîrîtă în captivitatea babiloniană. în 
anul 587 î.d.Chr. şi cel de al doilea 
regat evreiesc îşi încetează existenţa; ’ 
Mai tîrziu, un psalmist evreu, în im¬ 
presionantele versuri ale Psalmului 
136 intitulat Iubirea de ţară şi 
blestemul tiranilor” va da expresie 
durerii care copleşeşte sufletul unui 
popor care şi-a pierdut libertatea şi 
patria. 

1. La rîul Babilonului, acolo am 
şezut şi am plîns, cînd ne-am adus 
aminte de Sion. 

2. în sălcii, în mijlocul lor, am 
atîrnat harpele noastre. 

3. Că acolo cei ce ne-au robit pe 
noi ne-au cerut nouă cîntare, zicînd: 
"Cîntaţi-ne nouă din cîntările 
Sionuluil" 

4. Cum să cîntăm cîntarea 
Domnului pe pămînt străin? 

5. De te voi uita, lerusalime, uitată 
să fie dreapta meal 

6. Să se lipească limba mea de 
grumazul meu, de nu-mi voi acîUce 
aminte de tine, de nu voi pune înainte 
Ierusalimul, ca început al bucuriei 
mele. 

7. Adu-Ţi aminte. Doamne, de fiii 
lui Edom, în ziua dărîmării 
Ierusalimului, cînd ziceau: "Stricaţi-I, 
stricaţi-l pînă la temeliile lui!** 

8. Fiica Babilonului, ticăloasă! 
Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie 
fapta ta pe care ai făcut-o nouă. 

9. Fericit este cel care va lua şi va 
zdrobi de stînci pe pruncii tăil 

în ţinuturile pustiite ale Iudeii 
învingătorul nu a lăsat decît populaţia 
rurală săracă şi, ca un favor deosebit, 
de privilegiul de a nu fi deportat s-a 
bucurat şi proorocul leremia. Profitînd 
de această favoare, leremia a scos, 
pe ascuns, din Ierusalimul dărîmat 
Arca Legămîntului şi altarul de jertfe 
pe care le-a ascuns într-o peşteră din 
muntele Nebo spre a nu fi pîngărite 
de cuceritori. Din păcate aceste 
obiecte sfinte nu au mai fost găsite 
niciodată. 




în literatura religioasă 
creştină, răstimpul petrecut de evrei 
în Babilon este denumit "Robia babi¬ 
loniană". Istoricii însă, şi din rîndul 
acestora trebuie menţionat în primul 
rînd istoricul evreu Hirsch Heinrich 
Graetz a cărui lucrare monumentală 
intitulată "Geschichte der Juden" 
este considerat de Samuel Caplan ca 
făcînd parte din cele douăsprezece 
mari cărţi iudaice care au "influenţat 
cursul istoriei", utilizează sintagma 
"exilul babilonian" în loc de "robia 
babiloniană". Un temei pentru aceas¬ 
tă nuanţare nu există. 

La început evreii strămutaţi 
au fost ţinuţi în lagăre şi folosiţi la 
muncile de reconstrucţie a Babilonu¬ 
lui. Dar după moartea lui 
Nabucodonosor şi-au recăpătat liber¬ 
tatea personală. Şi-au construit sate 
proprii, ocupîndu-se cugrădinăria. Cei 
mai întreprinzători dintre ei, şi aceştia 
nu au fost puţini, s-au avîntat în ne- 
Qoţ, reuşind să agonisească averi 
considerabile. 

Evreii îmbogăţiţi au început 
să imite stilul de viaţă molatec al 
babilonienilor. Bogăţia le-a deschis 
calea spre funcţii în administraţia de 
stat şi chiar la curtea regală. Au în¬ 
ceput să se îndepă rteze de credinţa în 
lahve, parcurgînd un proces lent dar 
continuu de integrare în obiceiurile, 
mentalitatea şi credinţele localnicilor, 
încetul cu încetul în rîndul populaţiei 
evreieşti strămutată în Babilon îşi fac 
apariţia două grupuri distincte. De o 
parte cei care purtau încă în suflet 
imaginea patriei pierdute, aşteptînd 
cu nerăbdare, dar cu credinţă fermă, - 
* clipa îh care laftve va pedepsi 
Babilonul, le va reda libertatea şi le va 
permite să se reîntoarcă pe meleagu¬ 
rile strămoşeşti. Ei păstrau cu riguro¬ 
zitate Legea, respectau sabatul şi 
toate celelalte sărbători religioase şi, 
în lipsa templului de la Ierusalim, se 
adunau în casele conducătorilor co¬ 
munităţilor spre a se ruga în comun. 
Aceste adunări au constituit em¬ 
brionul viitoarelor sinagogi. O modali¬ 
tate de a practica cultul mozaic ce va 
fi adoptat de toate comunităţile evre¬ 
ieşti obligate de împrejurările istorice 
să trăiască departe de Ţara sfîntă. în 
mijlocul unor populaţii străine şi ade¬ 
seori ostile. De cealaltă parte evreii 
asimilaţi sau în curs de asimilare care 
vedeau în Babilon noua lor patrie. 

în climatul spiritual dominat 
de descurajare, dar mai ales lipsit de 
unitate în care trăiau evreii strămutaţi 
în Babilon se produce intervenţia toni¬ 
fiantă a proorocului lezechiel. Prove¬ 
nind dintr-o familie de preoţi, el a 
făcut parte din primele grupuri de 
evrei care au fost deportaţi în 
Mesopotamia. Cunoscînd starea de 
spirit a compatrioţilor săi, lezechiel a 
înţeles cît de importantă este pentru 
ei încrederea într-un viitor mai bun. El 
i-a asigurat că pe o parte din ei 
Domnul îi va salva, proorocind toto¬ 
dată renaşterea Ierusalimului, con¬ 
struirea unui nou templu, întemeierea 
unui regat condus de preoţi şi, ca o 
încununare a împlinirilor, lahve se va 
aşeza pe veci în mijlocul poporului 
său. 

Zugrăvind un tablou atît de 
optimist pentru viitor, lezechiel spera 
ca prin el să păstreze trează, în sufle¬ 
tele deportaţilor, speranţa şi prin 
aceasta să împiedice asimilarea lor în 
masa populaţiei babiloniene. Atunci, 
ca şi acum, un astfel de proces ar fi 
însemnat pierderea unităţii şi identi¬ 
tăţii iudaice. Din păcate, acest proces 




nu a putut fi deplin stăvilit datorită, în 
principal, condiţiilor uşoare de viaţă 
pe care le oferea solul fertil al 
Mesopotamiei, precum şi libertăţii 
religioase care domnea în Babilon. 
Consecinţa a fost că numărul evreilor 
care adoptau zeităţile babiloniene şi, 
odată cu ele moravurile hedoniste din 
uriaşa metropolă, creştea necontenit. 
Cea de a doua generaţie de deportaţi 
aproape uitase Ierusalimul! Caracte- 
rizînd mentalitatea evreilor înstăriţi, 
H. Graetz scrie: "Într-atît se identi¬ 
ficaseră cu specificul babilonian, încît 
îşi uitaseră complect patria şi 
Ierusalimul, nemaivoind să ştie nimic 
de existenţa lor, necum să se mai 
gîndească la reîntoarcere. Voiau să 
fie şi să rămînă babilonieni şi îi batjo¬ 
coreau pe cei care trăiau nostalgia 
Ierusalimului" 


Urmaşii lui Nabucodonosor, 
Evil-Merodach, Neriglissar şi mai ales 
ultimul rege ai Noului Babilon — 
Nabonid —, nu au fost nici războinici 
şi nici buni administratori. în acest 
timp regele persan Cyrus al ll-lea cel 
Mare J559—529 î.d.Chr.), după ce 
cucereşte Media, se pregăteşte să-şi 
întindă stăpînirea asupra întregului 
Orient Apropiat. Pentru a face faţă 
primejdiei, Lidia, Babilonul şi Egiptul 
încheie o alianţă care însă nu poate 
stăvili expansiunea persană. Rînd pe 
rînd aliaţii vor fi înfrînţi şi ţările lor 
ocupate de armatele perşilor. în anul 
539 î.d.Chr., Cyrus cucereşte, fără 
luptă, regatul Noului Babilon. 

Popoarele din Caldeea l-au 
primit pe Cyrus ca pe un adevărat 
izbăvitor. Spre deosebire de regii 
asirieni şi caldeeni el nu a omorît şi 
nu a persecutat populaţiile învinse, nu 
le-a ars oraşele şi nu a permis osta¬ 
şilor săi să jefuiască. Sub conducerea 
sa, viaţa în provinciile ocupate şi-a' 
urmat cursul ca şi cum nimic nu s-ar 
fi schimbat. Toleranţa sa politică şi 
religioasă a îmbrăcat forme necunos¬ 
cute încă pînă atunci. Cyrus a permis 
populaţiilor strămutate să se întoarcă 
la locurile lor de baştină şi a poruncit 
să li se restituie statuile şi obiectele 
de cult jefuite de babilonieni din 
templele lor. Nici o mirare deci că 
evreii l-au considerat un adevărat tri¬ 
mis al lui lahve iar preoţii şi proorocii 
i-au ridicat imnuri de slavă. 

La scurt timp de la cucerirea 
Babilonului, Cyrus le-a acordat evre¬ 
ilor permisiunea de a se întoarce la 
Ierusalim, ocupîndu-se prin 
administraţia sa de organizarea şi 
protecţia deplasării. Nu toţi deportaţii 
s-au decis însă să se repatrieze. Evreii 
bogaţi, cei care posedau moşii întin¬ 
se, sau practicau un negoţ prosper. 


Proorocul Daniel 

precum şi cei care deţineau funcţii 
înalte în stat nu se simţeau îndemnaţi 
să părăsească tot ce agonisiseră şi să 
se stabilească în săraca şi îndepăr¬ 
tata ludee. 

Cucerirea persană a avut to¬ 
tuşi un efect salutar pentru unitatea 
spirituală a evreilor deportaţi în 
Babilon. Cei care, fie din convingere, 
fie din motive de oportunitate, se în¬ 
depărtaseră de credinţa strămoşeas¬ 
că, adoptînd cultul zeităţilor caldee- 
ne, văzînd cît de neputincioase se do¬ 
vediseră acestea în faţa impetuozităţii 
lui Cyrus, au înţeles greşala pe care 0 
făcuseră şi au revenit smeriţi în sînul 
comunităţii. Acest reviriment spiritual 
va fi de lungă durată şi de o impor¬ 
tanţă deosebită pentru evoluţia ulte¬ 
rioară a religiei mozaice. Comunitatea 
iudaică din Babilon va deveni, pentru 
o perioadă îndelungată, centrul spiri¬ 
tual al iudaismului. Aici, pe pămîntul 
Mesopotamiei, generaţii după genera¬ 
ţii de oameni de carte vor clădi cu 
migală opera fundamental ă a teologiei 
iudaice, opera care constituie pînă în 
ziua de astăzi liantul spiritual al 
evreimii de pretutindeni. Talmudul. 

Deportaţii decişi să se repa¬ 
trieze erau fie patrioţi înflăcăraţi, 
adepţi convinşi ai cultului lui lahve, 
fie oameni cărora nu le mersese prea 
bine în exil. Conform textului biblic (I 
Ezdra 2; 64-70), coloana care a păr㬠
sit Mesopotamia, îndreptîndu-se spre 
Ierusalim număra 42.360 de bărbaţi, 
femei şi copii, 7.337 de robi şi roabe 
şi 200 de cîntăreţi şi cîntăreţe. Ba¬ 
gajele erau purtate de 736 de cai, 
435 de asini, 6.720 de catîri şi 435 
de cămile. Conducerea acestei impre¬ 
sionante deplasări de oameni şi ani¬ 
male era asigurată de marele preot 
losua, de Zorobabel, nepotul fostului 
rege al Iudeii loachim, descendent 
direct din regele David şi de doispre¬ 
zece bărbaţi aleşi din Sfatul bătrînilor. 
Cei mai mulţi dintre repatriaţi făceau 
parte din triburile luda şi Veniamin. Ei 
erau însoţiţi de preoţii lui lahve şi de 
un mic număr de Leviţi. 

Coloana de repatriaţi a urmat 
drumul cunoscut al caravanelor de 
negustori. Mai Tntîî s-au deplasat în 
susul Eufratului, au ocolit ruinele ora¬ 
şului Ninive pentru a ajunge la Haran. 
De acolo, pe acelaşi itinerariu pe ca- 
re-l urmase Avraam pentru a ajunge 
în Pămîntul Făgăduinţei, s-au îndrep¬ 
tat prin Damasc spre lacul Ghenizaret 
şi vechea graniţă a Regatului Iudeu. 
La capătul călătoriei, într-o bună zi, 
dintre stînci, li s-au înfăţişat în faţa 
ochilor înlăcrimaţi ruinele Ierusalimu¬ 
lui. De acum înainte va începe munca 
grea a refacerii. O nouă pagină din 
frămîntata istorie a poporului evreu, 
(va urma) 





P»g« 


PIINCTC CflRDINI)l€ 





'Pw&r 


Despre cît no informează Televiziunea 
Română şi mai ales despre cit nu ne informează, 
s-a scris şl mai mult ca sigur se va mai scrie. Noi 
ne propunem doar să relevăm cîteva aspecte pe 
care numai cu îngăduinţă le-am putea numi 
“simple neglijenţe", îngăduinţă care nu ne-ar lipsi 
dacă ele nu s-ar repeta prea des, uneori pînâ la 
exasperare. Nu poate fi vorba de o trecere în 
revistă, de o enumerare exhaustivă a gafelor — 
ca să le numim astfel — pe care Televiziunea le-a 
comis de cînd şi-a spus "liberă" (oare aceasta să 
fie libertatea pe care şi-a propus-o?). Aceasta ar 
fi o operaţie prea dificilă, imposibilă poate. Nu 
dorim să polemizăm cu orice chip, nu vrem să 
supărăm pe cineva anume — este motivul pentru 
care nu vom indica numele autorilor de "perle" — 
ci intenţionăm doar să încercăm a determina o 
schimbare în bine a transmisiilor, prin acordarea 
unui plus de atenţie de către toţi cei implicaţi în 
acest complex proces cultural. 

Calitatea în care intervenim este strict 
aceea de abonat şi ne cerem iertare dacă în 
schimbul plăţii abonamentului pretindem prestaţii 
corespunzătoare nu atît sumei plătite, cît mai cu 
seamă importanţei acestei instituţii. 

Dar mai întîi ceva în legătură cu 
abonamentul: am fost informaţi că vom suporta 
o nouă creştere a taxei, fapt care ne face să 
credem că situaţia financiară a RTV nu*i 
strălucită. Aşa stînd lucrurile, credem că nu-i vom 
supăra conducerea dacă o vom întreba pentru ce 
a trimis atîţi crainici pe plaiuri scandinave, cîtă 
vreme puteau face aceleaşi comentarii din studio? 
Tn cazul în care în Suedia ar fi participat la 
întreceri şl echipa României, situaţia ar fi fost 


dintre Canada şi echipa fostei URSS. Sigur, cînd 
în joc se află o echipă românescă, se înţelege că 
şi crainicul şi noi vom fi alături de ea. 

Conducerea RTV s-a plîns de sărăcie. în 
această situaţie n-ar trebui oare să fie mai puţin 
mărinimoasă cu delegaţiile de comentatori? 
Fiindcă... ajungem să ne întrebăm dacă nu cumva 
pentru eşecul echipei naţionale au fost 
compensaţi crainiciil Rugăm să nu fim înţeleşi 
greşit: tocmai pentru că acestor crainici sportivi 
noi le acordăm aceeaşi consideraţie ca şi 
celorlalţi, le suportăm greu exprimări cacofonice 
sau ciudate, de felul "o părere extrem de 
singulară"... 

Dar ceea ce a determinat scrierea acestui 
articol a fost acea după-amiazâ în care o 
personalitate a RTV ne-a prezentat un program în. 
care a căutat să ne amuze cu răspunsurile date 
de o seamă de cetăţeni unor întrebări cu privire la 
"Honda", la "General Store", mă rog, firme 
asupra semnificaţiei cărora nu toată lumea era 
edificată. Evident, "ridendo castigat mores" —ni 
se va spune (şi pe bună dreptate). Numai că dacă 
apelăm la memorie, aceasta ne va furniza şi 
motive de rîs amar, scoase la iveală din însăşi 
activitatea televiziunii române, motive de altă 
nuanţă decît aceea a “generarului Store". De 
pildă, chiar cu cîteva clipe înainte de a ne delecta 
cu Honda şi Store, domnul care răspundea de 
programul destinat să ne distreze se adresa astfel 
unei distinse figuri a teatrului nostru: "ne-aţi 
buimăcit la cap" — expresie ce se voia şi 
nonşalantă şi familiară, dar păstrînd şi urme de 
condescendenţă, adică aşa cum cade bine cînd 
pleacă de la un om deprins cu studioul şi 



adicâ nu a folosit "termeni prea licenţioşi’ (şi... 
domnul cu pricina este... licenţiat)! 

Schimbînd ordinea de idei, am recomanda 
uneia din doamnele care comentează importanţa 
anumitor date calendaristice (şi care rîde toată de 
bucuria pe care ne-o produce) să ne destămuie 
numele cronicarului atunci cînd improvizează în 
) maniera: "şi se luptară ei ce se luptară — vorba 
' cronicarului". Dacă ni s-ar spune: "San Marc 
sinistru miezul nopţii bate — vorba poetului", nu 
i-am cere numele acestuia. Ca să improvizezi însă 
în contul unui presupus cronicar este ceva mai 
grav decît a nu şti că octombrie este tot una cu 
brumărel şi nu cu brumar, cum ne-a informat 
odată vesela doamnă. 

Nu, nu învinuim Televiziunea Română că 
ar fi provocat o contaminare în rîndul 
parlamentarilor, dar dacă unor parlamentari le 
putem trece cu vedera anumite scăpări In materie 
de exprimare, fie socotindu-i copleşiţi de grijile 
ţării, fie învinuind şcoala marxistă (povestea 
"revindecărilor" a căpătat notorietate), pe nişte 
profesionişti care lucrează cu limba română nu-i 
putem scuza uşor. Imaginaţi-vă un profesor de 
limba română care ar prescurta Gheorghe în 
forma Ghe. sau ar folosi într-o exprimare orală 
termenul "subsemnatul", aşa cum am auzit 
adresîndu-se la TV un parlamentar care voia 
probabil să liciteze... 

îndrăznim să credem că testamentul 
Văcârescului — într-un fel mâcar — ar trebui 
respectat şi de către cei care oficiază în 
studiourile TVR, aceasta ca să fim siguri că nu 
vom aluneca mîine-poimîine şi în dezacord 
gramatical... 

Schimbînd ordinea de idei, poate că ar 
merita să fie altfel prezentată de către oamenii 
televiziunii o personalitate care vine în studio 
decît sub forma: "lîngă mine, în studio, se află 
d-nul ministru X". N-ar fi mai potrivit: "ne aflăm 
în studio, în prezenţa d-lui ministru X" sau 
"salutăm prezenţa în studio a d-lui ministru X"? 
Ceva mai multă politeţe, un oarecare rafinament, 
poate n-ar strica. 

Este departe de noi gîndul că oamenii 
care lucrează în cadrul TVR n-ar fi nişte 
profesionişti sau (Doamne fereştel) că pregătirea 
şcolară a domniilor lor ar fi cumva carenţă. Dar 
ne simţim obligaţi să reamintim că această 
instituţie nu are doar menirea de a ne informa şi 
amuza, ci o are şi pe aceea de a ne instrui şi 
educa, lată de ce astfel de inadvertenţe de limbaj 
sau atitudine supără. 


frin.mtu! 01 ! 1 ne *f! r î* tinut las curant ( în afara 
transmisiei jocurilor) cu activitatea echipei în 

poate " ste,elor " noastre li s-ar 
f luat interviuri care ne-ar fi interesat, poate am 
avut , parte de , comentarii competente ale 
antrenorilor noştri asupra jocurilor celorlalte 
echipe sau asupra personalităţii din compunerea 
acestora, ni s-ar fi redat comentariile presei 
străine asupra echipei noastre etc., etc. Credem 
nev ° ie sâ se ajun ° â tocm ai în ţinuturile 
vikingilor pentru ca unu! din crainici să ne asigure 
că dacă Danemarca ar cîştiga meciul cu 
Germania, acestă sărbătoare (a fotbalului — n.n.) 
s-ar transforma într-o adevărată fiesta". Este 

VOCahirta SS ® 1 *!? 1 Cfa,n,C Caf ® n ®' a in tOXicat CU 

nn£n?i 8 H deC u pronunjptă în exces, cu sens 
fârâ sens alteori - Cităm: 
^Itrul este medic veterinar, deci la pauză 
Olanda conduce cu 2:1*1... 

vinH^ 0 t P li mbarea T " Suedia n u numai că nu l-a 
I d . i ace : st tK ? verbal ' car ® chl 'nuia şi în 
min ’?j nsp rat $i panseurl da Qenul: "primele 
unsprezece" 80 ' aCUm ne af,âm în minutul 

. N*am putea spune că asupra unui alt 
influent ? 0 m V Cl1 ^ ! U8diei ar fi avut vr «<> 

Influenţă mai binefăcătoare, domnia-sa 
iV?rfr«*^ du ' Se d ® confuz,a dintre senzaţie şi 
3m*,l« CU - Care a Blocat dl " tarâ. Citim din 
sanzatia că echipa CSI este 

m«lul 8m , se ^ a f |a <=« Jensen face 

„ Vl ®^ 1 / capitolul vorbe de duh, nici 
acesta nu se lasă mai prejos: "o vorbă din fnthni 
«pune c« tremură tiara cTd trage Brehme" Cft 
nu ™ lor Jucătorilor, cre'd^ 

««ci t ,iindcs acum * 

neînoăriuim S fa PU r nem punct r ®PO'tajelor sportive, 

SaXtâUS TriZlVV ia , c * un comentată 

nu to I cefei n ®“tru, fiindcă 

sau antipatiile. N^am refw!ua*m»clul de hîc^ey* 


celebritâţne. Dar... după o astfel de mostră de 
spir t mai poţi avea curajul să expui pe alţii 

nantm !f 7 Departe de noi ideea da a milita 
pantrul.ps. de perspicacitate sau de informare la 

, ™* tâ J eni noştn sau pentru atitudini înţepenite, 
uscate din partea celor din TVR. Numai că pentru 
a avea voie să faci haz de ignoranţa din jur 

mi^na 16 i Ca tU < T ? suţl să fii stâ P în măcar pe 
mijloacele profesiei pe care o practici. Iar primul 
mijloc al profesiei omului de televiziune" este — 
creriem noi ~ llmba r °mână. Or aici avem de 

de v/Ad/r? 3SUpra ®* primâri ‘ corecte din pune" 
de vedere gramatical, cît şi asupra unor 
improprietăţi de termeni. 

facem o scurtă enumerare a unor 
criînicii t.v^ 0 ' 6016, pronun * at ® ad ®seori de 

-ml ar «iT,vL m -’ ar place " sau " va apare" în loc de 
mi-ar plăcea sau va apărea"; să fie un uşor 
dispreţ pentru conjugarea a ll-a? 5 

cartea care am cumpărat-o" sau hanii 
care i-am cheltuit" în loc de "cartea pe care am 
cumpărat-o" şl banii pe care i-am cheltu,t ? 

enorm de mult", cînd prin simniui 
"enorm" s-ar evita pleonasmul P 

■apartine _ sec?o?£V e SeC, ° fU ' r Tn loc da: 

~ SKBT^arsS! 

că este vorba de Saiişteâ ou accentul core«™ 
a doua silabăl Nu acelaşi lucru se petrece însă cu 
accentuarea neglijenta a cuvîntulul "mozaic" 
care atra B e o radicală schimbare de sen? ' 

înăuntru-i leopardur^re^să'spună că^ecla^a^nu 
poate egala superba realitate din menajerie da^ 
nu că una scrie pe gard şi altceva Tînlunlru 


Sau un alt exemplu oe inaaecvare: aceea 
a Vr ,utei cu împrejurarea. Ce impresie credeţi că 
a făcut telespectatorilor (şi nu ne îndoim că în 
egală măsură şi celor din studio) o apariţie 
feminină abordînd o rochie verde-prâzuliu, cu o 
mare floare în păr, exact în ziua de doliu a 
Televiziunii Române? 

„ , . - Revenim şi insistăm cu asigurarea că nu 
a fost in intenţia noastră de a supăra pe cineva 
iar dacă aceasta s-a produs totuşi, ne cerem 
iertare. Apreciem ca foarte dificilă munca "omului 
de televiziune şi o stimăm ca atare. Dar în 
acelaşi timp socotim că, dacă nu ne vom dezbăra 
de obiceiul tăcerii (atunci cînd avem ceva de 

paşiînainte V * ^ societatea noastr ă necesarii 

n Mărturisim că ne-am fi simţit mai bine 
aacâ n-ar fi trebuit să scriem aceste rînduri. Ar fi 
fost mai uşor pentru noi dacă le-am fi citit doar, 
ele fiind scrise de către altcineva — o autoritate, 
o personalitate de prestigiu, bunăoară. Acum, 
după semnătură, nu ne râmîne decît să sperăm: 
ca acei care se vor fi recunoscut în această 
pagină nu ne vor urî mai mult ca pînă acum, cînd 
nu ştiau de existenţa noastră şi mai sperăm că 
aceste observaţii, adăugate altora scrise pînă 
acum, vor^ contribui, oricît de timid, la o 
schimbare în calitate care ni se pare absolut 
necesară. 

Ion Parasch/vescu 

N.A. Spicuirile fiind făcute din memorie, nu 
excludem posibilitatea unor mici inadvertenţe 
(care nu modifică însă nici sensul şi nicigravitatea 
proDiemelor). 


V 








MWl ii-iie I a 

wr 


PUNCTC CIMMNfllC 


Probleme de etica 
ti închisoare 


E poca noastră a dat naştere 
unor situaţii atît de complexe 
încît de multe ori, încercînd 
să desluşească între bine şi 
rău, omul contemporan a avut de 
dezbătut îndelung o situaţie, fără să 
fie sigur, atunci cînd ajungea să ia o 
hotărîre, dacă era cea bună. Prima 
cauză a incapacităţii de a alege între 
bine şi rău a fost (sau este încă) 
instinctul de conservare asociat cu 
interesul imediat. Instinctul de 
conservare are desigur şi un rol 
pozitiv , acela al ajutorării individului 
să-şi prelungească viaţa în condiţii 
foarte grele. De obicei însă, în 
asemenea condiţii, instinctul de 
conservare se hipertrofiază şi odată 
hipertrofiat el funcţionează orbeşte şi 
hotărîrile pentru care optează sunt de 
multe ori în detrimentul supravieţuirii, 
mai ales cînd aceasta se reduce la o 
singură dimensiune: cea biologică. 
Desigur că în primul rînd trebuie 
salvat biologicul. Dar numai el? Oare 
un om care şi-a salvat biologicul, 
călcînd în picioare orice normă de 
convieţuire umană, orice urmă de 
solidaritate cu semenii mai poate 
spune că a supravieţuit? Ruptura 
dintre cel care a supravieţuit şi cel 
care a murit (pentru că cineva moare 
în orice supravieţuire) este totală. De 
multe ori supravieţuitorul este un 
strigoi, care, în cazurile de amară şi 
autentică trezire, nu se va putea 
singur suporta, căci mortul va fi în 


şi, conform principiului vaselor 
comunicante, nivelul răului sau suma 
capcanelor şi presiunilor s-au 
uniformizat. Nu s-a mai putut spune 
dacă instinctul de conservare era mai 
exacerbat afară sau în puşcărie. în 
orice caz, unii oameni care şi-au 
păstrat capul şi sufletul în viaţa de 
puşcărie şi le-au pierdut afară. 
Bineînţeles că situaţia inversă a fost 
mai frecventă. Aici mai trebuie ţinut 
seama de aşa-zisa limita de rezistenţă 
a materialului. Căci şi bietul om este 
un materiali în orice caz, situaţiile 
"afară—înăuntru" nu vor fi niciodată 
identice, chiar dacă de multe ori tind 
să se uniformizeze, aşa că rămîne 
deschisă problema dacă avem două 
feluri de norme morale, pentru 
"afară" şi pentru "înăuntru". 

Prima dată cînd mi-am dat 
seama cît de dificil este să te 
încadrezi într-o "minima moralia" în 
puşcărie a fost în fabrica Aiudului, 
prin anul 1952. Pe vremea aceea nu 
exista o lucrare minunată ca aceea a 
domnului Andrei Pleşu, în care să fie 
sistematizată cu atîta pătrundere 
perceptele morale minime pe care ar 
trebui să le respecte cel care voieşte 


oricărui efort, lăsînd ca toată 
greutatea să cadă pe spatele altora. 
Nea Vasile (în calitatea lui de şef de 
secţie şi bun tehnician) trebuia să 
aibă grijă ca acea cantitate de muncă 
ce se pretindea efectuată, spre a se 
evita sancţiunile care cădeau cu 
nemiluita şi loveau la întîmplare: 
punerea în lanţuri, asociată sau nu cu 
dormitul la carceră, reducerea porţiei 
de mîncare, etc. Toate acestea 
făceau ca — în afara producţiei — 
nea Vasile să aibă multe probleme cu 
armonizarea intereselor acestei 
mulţimi de oameni în suferinţă. 
Trebuia să-i facă să înţeleagă că ei 
toţi constituiau o formaţiune organică 
ce trebuia să se comporte de aşa 
manieră încît şi şansele de 
supravieţuire să fie uniform 
distribuite. Privită astfel problema — 
constituind noi un grup omogen care 
trebuia să străbată un pustiu — 
instinctul de conservare şi problema 
supravieţuirii căpătau cu totul alte 
aspecte. Tot ce era egoism, tot ce 
suna a "să se salveze cine poate" 
trebuia să dispară. 

Fiind militar, la nea Vasile 
ajungeau (prin fel de fel de manevre) 



-veşnică -gîlceavfr -ctr-cel-care-e- 
supravieţuit. Am afirmat că şi 
interesul imediat este o cauză a unei 
greşite alegeri între bine şi rău. 
Interesul imediat, mai ales în condiţii 
de existenţă la extremă limită, te face 
să iei pripit o hotărîre, împins de 
presiunea momentului. Dar această 
hotărîre, aparent salvatoare, poate fi 
fatală la pasul următor sau chiar la 
mulţi paşi după aceea. Capcanele au 
pîndit la fiecare pas pe bietul om 
contemporan. La un moment dat s-a 
crezut că pericolul este mai mare în 
puşcărie, ca atare normele morale 
trebuiau să fie altele iar respectarea 
lor era şi mai dificilă. N-a trecut mult 

SAjpocaCips 

Gemea încătuşat văzduhul 
Durerea neputînd s-aline 
Cu ochiul nefiinţei duhul 
Clipea născîndu-se din sine. 

Prin beznă spînzurau perdele 
Ce fluturau în zarea slută 
Din praf scînteietor de stele 
Năştea lumina nenăscută. 

Lumini şi umbre-ncolăcite 
Dansau vîrtejul devenirii 
De Marele Tot rostuite 
Chemau sirenele-mplinirii. 


îmi adunam a mea fiinţă 
Şi supt de două guri de odată 
Creşteam durut din pocăinţă 
O biată vrere dărîmată. 


Jilava, 1955 


Uucur Stâneecu 


să merite numele de OM. Deci pîrîâ în 
1952, eu şi ceilalţi, ştiam că regula 
de aur a vieţii de penitenciar era 
solidaritatea cu fraţii de suferinţă, 
asociată cu refuzul de "a fi sincer" şi 
a "colabora" cu anchetatorul, adică 
“TteTdSveni "tumătoP sau "ciripitor". 
Atunci, în acel Aiud al anului 1952, 
cînd ieşirea în fabrică devenise 
obligatorie, alternativa fiind carcera 
prelungită (de unde pînă atunci 
fusese o favoare), cînd se lucra în 
două schimburi de 12 ore, am înţeles 
că dacă problema necolaborării era 
simplă, cea a solidarizării se complica 
de nu mai ştiai ce înseamnă 
solidaritate, cu cine să te solidarizezi 
şi de cine să te disociezi. Şi lucrurile 
nu s-au oprit aici. Incîlcirea (cred că e 
termenul cel mai indicat) problemei 
solidarizării provoacă, prin 
complexitatea ei, efecte retroactive, 
astfel că şi problema necolaborării nu 
mai era aşa simplă, căci deşi erai 
complet hotărît să nu colaborezi, prin 
solidaritate cu cine rîu trebuia te 
trezeai că, fără să ştii, colaborai. Un 
om numit Vasile Aramă, m-a trezit, 
ca să zic aşa, din somn şi mi-a arătat 
cum să ies din acest labirint. Nea 
Vasile era "afară" căpitan mecanic de 
marină, iar "înăuntru" era, ca noi toţi, 
deţinut, dar mai era şi un om serios şi 
bun cum puţini dintre noi eram. Cu 
mult bun simţ, ştia totdeauna ce are 
de făcut. Datorită faptului că era un 
bun meseriaş, dublat de un bun 
asigurător (era să adaug şi triplat de 
un om bun, dar — din punct de 
vedere a conducerii fabricii aceasta 
constituia un defect) — nea Vasile 
fusese numit şef de secţie la paturi. 
Bineînţeles că o cantitate de muncă 
trebuia efectuată. Lucrurile nu erau 
însă deloc simple. Unii din lucrătorii 
deţinuţi erau mai pricepuţi, alţii mai 
puţin pricepuţi, unii mai viguroşi, alţii 
mai slabi/unii mai conştiincioşi, alţii 
mai puţin conştiincioşi. Erau şi dintre 
aceia lipsiţi de orice scrupul şi 
stăpîniţi pînă la animalizare de acei 
instinct de conservare de care am 
vorbit. Aceştia căutau să se sustragă 


foarte mulţi foşti militari, chiar dacă 
ia început fuseseră repartizaţi la alte 
secţii. Mulţi aveau grade mai mari 
decît dînsul, grade de care se 
prevalau pentru a-şi abandona lucrul 
ca să meargă prin fabrică după 
"ştiri". Cine e noul secretar de stat, 
ce se aude cu conferinţa X, dar cu 
trupele ONU? Nea Vasile, care avea 
atîtea pe cap, se enerva de multe ori, 
dar nu se vedea la el mai mult decît o 
privire dezaprobatoare, uneori 
dispreţuitoare. O dată însă nu s-a mai 
putut stăpîni şi a intervenit foarte 
dur, dojenind, aşa cum nu l-am mai 
văzut altă dată, pe un astfel de mare 
amator de ştiri. Era un colonel. 
Lipsise aproape două ore de la locul 
de lucru, făcuse o lungă vizită 
prietenilor de la atelierul de jucării şi 
dintr-o dată bucuria ce-i strălucea pe 
faţă a fost ofilită la strigătul sever al 
lui nea Vasile, unde mi-ai umbat 
domnule? Şi i-a arătat un confrate de 
suferinţă care, mult mai slab decît 
colonelul, se chinuia să-şi dea şi el 
contribuţia la carîtttatea de muncă 
colectivă, care trebuia, cît de cît, să 
asigure absenţa sancţiunilor. A urmat 
apoi o predică mai mult decît 
virulentă. Nea Vasile îmi apărea ca un 
profet din vechime, care certa pe 
cineva care se abătuse de ia regulile 
de viaţă colectivă. Ce-ai căutat aici 
domnule? Să ştii că puşcăria e o 
treabă foarte serioasă, pe care o fac 
numai oamenii serioşi. De ce nu te-ai 
făcut comunist domnule? De ce nu 
te-ai făcut turnător? Trebuia să faci 
pe dracu' în patru ca să rămîi afară. 
Să nu vii aici ca să ne poluezi 
atmosfera. Puşcăria e un loc de înaltă 
moralitate. Lichelele să rămîie afară I 
Bietul nea Vasile nu ştia că 
această preselecţie existentă, 
oarecum, la început, dispăruse de 
mult. Nu ştia că se arestau de-a 
valma oameni vinovaţi sau 
nevinovaţi, mai mult nevinovaţi. Era 
adusă în închisoare tot felul de pleavă 
umană care odată ajunsă aici arăta 
cel mai mare zel spre a demonstra că 
ei sunt conştienţi de vina lor, că se 


pag. 21 


căiesc şi vor să se reeduce. Turnători 
de afară care nu mai corespundeau, 
activişti căzuţi în dizgraţie, ilegalişti 
descoperiţi a fi fost agenţi ai 
siguranţei burgheze (Ludovic 
Ardeleanu — fost preşedinte al 
sindicatelor, descoperit a fi fost 
agent, Angheliu, fost ministru al 
sporturilor, intrat în conflict cu Dej), 
în special aceştia doi făceau toate 
eforturile să demonstreze că, deşi au 
ajuns la puşcărie, ei au rămas 
credincioşi partidului. 

O ultimă scenă din care se 
poate vedea că nea Vasile ştia să fie 
intransigent, să ia exact atitudinea 
necesară cînd era nevoie şi că nu 
bîjbîia între ce e bine şi ce e rău. 

Se hotârîse, pe neaşteptate, 
mărirea normelor. Aproape două sute 
la sută. Nea Vasile se deplasa printre 
bancurile de lucru, ajutînd cu sfaturile 
sale şi de multe ori punînd efectiv 
mîna în sprijinul unui nepriceput sau 
a unuia prea slab pentru a-şi putea 
executa munca şi care arăta deja 
foarte istovit. 

în vacarmul produs de 
ciocanele nituitorilor şi în învălmăsăla 
oamenilor ce se mişcau de colo colo, 
cărînd material sau evacuînd piesele 
terminate, a apărut, la un moment 
dat, directorul fabricii, un locotenent 
major de al cărui nume nu mai sunt 
sigur, dar cred că-l chema Tăbîrcă. 
Acesta venea în mînă cu o hîrtie. Era 
lista cu noile norme. Fusese semnată 
de el şi de cîţiva deţinuţi care 
constituiau un fel de birou tehnic. 
Venise să-i ceară lui nea Vasile s-o 
semneze la rîndul lui. Ca printr-o 
conspiraţie, zgomotele aproape au 
încetat sau au fost mult încetinite, 
aşa că s-a putut urmări întreaga 
scenă şi auzi clar dialogul care a avut 
loc. 

Directorul flutura pe sub 
nasul lui nea Vasile hîrtia cu normele. 

— Ce-i asta? 

— Lista cu noile norme. 

Nea Vasile a luat hîrtia, a 
parcurs-o de sus pînă jos, a întors-o 
pe partea cealaltă care era albă, a 
fluturat mîna în stînga şi în dreapta 
uitîndu-se la hîrtie, apoi a întrebat iar 
foarte liniştit: 

— Ce-i asta? 

— Lista cu noile norme, nu 
vezi? Semneaz-ol 

Din partea lui nea Vasile s-a 
auzit clar răspunsul: 

— Eu nu omor oameni, 
domnulel 

Pentru acest răspuns, dar şi 
pentru multe alte atitudini de om 
care-şi avea drumul său, de la care 
nu se abătuse, nea Vasile avea să 
plătească un tribut greu. A circulat 
zvon că ar fi murit. De altfel chiar 
revista Memoria l-a trecut pe o listă 
de dispăruţi. Dar zvonul *s-a dovedit 
fals. Recent am primit o scrisoare de 
la nea Vasile, din care — pe lîngă 
lucruri pe care le ştiam — am aflat 
încă multe altele care vin să 
contureze mai precis portretul moral 
al acestui om. într-o altă povestire — 
în care îi voi da cuvîhtul şi lui nea 
Vasile, citîhd din scrisoarea ce mi-a 
trimis-o — am să arăt cum din 
comportamentul acestui om pot lua 
naştere reguli de conduită care s-ar 
încadra perfect într-o "Maxima 
moralia". 

Bucur Stănescu 


pag. 22 


PUNCTC CflRDINALC 


Pro 












' ' 






111 JL WULl 






/ n starea de apatie şi confuzie 
ce pare să-i fi cuprins pe toţi, 
se distinge cu uşurinţă 
flrupul celor ce dau din gură 
în folos propriu, sporind inflaţia de 
vorbe şi respectiv dezorientarea 
generală. 

Cine încearcă să se 
informeze şi reuşeşte să nu se piardă 
în prea abundentele fapte 
nesemnificative, deversate în 
circulaţie de mass media, cel ce face 
efortul să surprindă, o parte măcar, 
din ce scapă la prima aruncătură de 
ochi, cel ce caută să zărească şi ce 
se află în partea nerostită a 
cuvintelor, fiind atent şi la cel ce 
vorbeşte: mieros, gălăgios sau aiurea, 
e surprins să constate că există o 
categorie de români care se disting 
de ceilalţi prin aceea că sînt ciudat de 
reticenţi, de rezervaţi, de tăcuţi. 

Oricine priveşte astăzi, cu 
interes, peisajul politic al ţării: 
grupuri, partide, coaliţii, în mobilitatea 
lor puţin prea exuberantă ca să 
cadreze cu deplorabilul situaţiei, 
constată că există o categorie de 
români care se disting de ceilalţi prin 
profunda lor îndurerare, fiind vizibil 
afectaţi de sărăcia materială şi 
mintală existentă, de degradarea 
instituţiilor, de corupţia atotprezentă, 
de decăderea valorilor, de insolenta 
îndrăzneală a duşmanilor dinăuntrul şi 
din afara ţării. Aceşti oameni par 
apăsaţi de greutatea tuturor, hotărîţi, 
la nevoie, singuri s-o poarte. 

Cel ce în perioada trecută 
n-a coborît prea jos, cel ce nu s-a 
amestecat în pestilenţa comunistă, 
cel al cărui suflet n-a fost prins în 
această cangrenă, astfel că a putut, 
după decembrie 89, să respire 
bucuros aerul împrospătat prin 
depăşirea abjecţiei, poate constata 
acum, cu oarecare uimire, că există o 
categorie de români neafectaţi de 
morbul comunist, unii pe care 
Dumnezeu, în marea lui înţelepciune 
şi prevedere, a îngăduit să fie ascunşi 
în temniţe pentru a-i feri de întinarea 
generală, pentru a păstra, dintre ei, 
un număr de suflete fără pată. 

Trecerea prin infernul 
închisorilor a fost o probă grea şi 
pentru trup şi pentru suflet. O 
experienţă de viaţă; mai mult de 
moarte. Prin ea unii au trecut în 
picioare, alţii tîrîş, sau pe brînci, dar 
mulţi stat cei care n-au mai ajuns la 
capăt, semântad drumul gulagului cu 
trupurile lor. Cei rămaşi ta viaţă au 
acumulat ocări, lovituri, stagerâri; răni 
peste răni. 

In lungile lor claustrări, 
singuri ta hrube, "la secret", sau în 
aglomerări promiscue, ta gheaţa 
beciurilor de piatră sau supuşi 
căldurilor de etuvă ale su¬ 
praaglomerărilor, aceşti oameni 
trecîndu-şi anii tinereţii sau 
maturităţii, în foame, ploaie de 


ciomege, potop de batjocură şi 
nedreptate, au avut, aplecaţi asupra 
i vieţii lor trecute, revenind mereu la 
i învinuirile nedrepte ce li se aduceau, 
lămuriri, descoperiri de adevăruri pînă 
atunci nebănuite. Muribunzii li s-au 
mărturisit, lăsîndu*i ta posesia acelor 
cuvinte ultime, rostite cu faţa la 
Adevăr, ultime rugi murmurate, 
ultime suspine de iertare şi împăcare 
cu sine şi cu ceilalţi, ultime concluzii 
din pragul eternităţii. în lungii lor ani 
de temniţe aceşti oameni au simţit, în 
rare momente, străfulgerate, harul 
Duhului cobortadu-se asupră-le, 
lumintadu-i, tasemnîndu-i. Şi toate, 
sau bună parte din aceste valori 
spirituale s-au păstrat, s-au acumulat 
ca o comoară pe care ei continuă s-o 
ducă, ascunsă, s-o poarte. Pedepsiţi 
fără vină, însetaţi şi flămînzi de 
adevăr, distingtad, de la o vreme, rînd 
pe rînd, sensuri nebănuite, tîîcuri 
grele, înţelesuri de taină, aceşti 
chinuiţi pe nedrept, rămîn, fără 
întoarcere, pînă la ultima lor expirare, 
slujitori ai judecăţii cinstite, răzvrătiţi 
contra minciunii, nezdruncinat 
împătimiţi ai bunei-credinţe, robiţi ai 
dreptăţii. Şi cîtă nevoie are azi ţara 
de eil 

Cine sînt aceste fiinţe ce 
stau izolate la marginea societăţii, 
stingherite parcă de preaplinul inimii 
lor, de insolita lor înzestrare? 

Cine stat aceşti îndelung-răb- 
dători solitari, sîrguincioşi ta rîvna 
pentru pămtatul în care vieţuiesc, 
pentru poporul din care se trag, pen¬ 
tru credinţa ta care s-au născut ei, 
moşii şi strămoşii lor, şi pe care vor 
s-o lase nestricată urmaşilor? 

Cine sînt aceşti oameni ce 
nu se dau duşi din ţară de frică să nu 
moară şi să le râmtaă oasele aiurea, 
considertad că odihna adevărată, la 
care au dreptul, după atîta ostadâ 
îndurată, nu o pot avea decît ta 
pămtatul străbun, alături de toţi cei 
ce ta el odihnesc întru Domnul? Cine 
stat aceşti români care stau cuminţi 
ta ţară, sfioşi ca ta biserică? 

Cine stat aceşti fii ai 
calvarului ce par stînjeniţi, în faţa 
atîtor morţi, de faptul că ei au 
continuat să trăiască 7 Mirarea lor 
mare nu e că se mai află ta viaţă, 
după experienţele cumplite făcute cu 
ei şi pe ei, după suferinţele nespuse 
îndurate ta nesfîrşitele temniţe, ci 
vine din acea stranie luciditate 

căpătată de cei ajunşi la limita fizică 
a existenţei, ta punctul de unde 

perspectiva lucrurilor, a oamenilor şi 
în special raportul lor cu adevărul, i 
capătă o altă, surprinzător de limpede i 
evidenţa. 

Cine sînt cei care stau tăcuţi 
Şi par a şti prea multe ca să le pese < 
că ceilalţi îi ignoră? r 

Aceşti oameni retraşi, c 

stingheri, ciudaţi şi ca înfăţişare, dar î 

de trebuinţă, necesari ca sarea ta c 


bucate şi ca mana pentru cei rătăciţi 
în pustie, sînt foştii deţinuţi politici. 


Cezarului trebuie să i se dea 
ce-i al cezarului. Pentru că forma 
legală trebuia îndeplinită, a fost 




de îndepărtate şi convieţuirea lor, 
atîţia ani, în condiţiile acelea dincolo 
de uman, părea să fie, întîmplătoare, 
dar s-a dovedit a nu fi. Cu trecerea 
timpului, din miraculoasa lor 
supravieţuire, au înţeles că Cel ce i-a 
strtas în acea mulţime a avut cu ei, 


w -- - ouiMo iii abca muifiiiic a csvui UU ul, 

nevoie să se înfiinţeze o organizaţie cu fiecare în parte şi cu toţi la un loc, 


, care să-i reprezinte şi astfel a luat 

; naştere Asociaţia Foştilor Deţinuţi 

i Politici din România. E forma 

i organizatorică sub care s-au reunit 

i cei ce au trecut prin lagărele, închi- 

I sorile, beciurile securităţii, şi le-au 

supravieţuit. Asociaţia e formată de 
oameni în vîrstă, mulţi dintre ei 
bolnavi, purtînd în mod vizibil urmele 
vieţii trăite şi ductad cu ei o întreagă 
povară de trecut, o adevărată 
comoară de experienţă, de 
învăţăminte. Stat, fără îndoială, 
amintiri dintr-o lume apusă, dar, ta 
acelaşi timp, stat o garanţie de viitor 
căci probează că răul poate fi învins 
prin răbdare şi credinţa, sînt o 
cutremurătoare formă de speranţă. 

Asociaţia aceasta a foştilor 
deţinuţi deci, nu e cum s-ar părea 
doar adunarea persoanelor ce au 
supravieţuit temniţelor comuniste, ea 
e şi marele patrimoniu de adevărată 
tărie în credinţă, nădejde şi dragoste, 
de memorie şi de conştiinţă, păstrat, 
dus mai departe. 

Atunci de ce stau de-o parte 
aceşti oameni deşi prin trecutul lor, 
prin conduită morală, prin valoare 
umană, prin neclintirea în credinţă, 
prin rămînerea, cu tot riscul, ta 
rostirea adevărului cînd totul ta jur 
era minciună şi slujirea minciunii, s-ar 
cuveni să fie ta frunte? 

De ce tac cei ce sînt cei mai . 
îndreptăţiţi să vorbească? De ce stau 
retraşi cei ce sînt cei mai în drept să 
participe, să gireze cu viaţa, cu 
trecutul lor, viitorul cetăţii? Ce temeri 
sau îndoieli îî frămtată7 

Mulţi se întreabă de ce 
aceştia nu intră în jocul politic, de ce 
nu coboară în arenă? De ce nu se 
constituie într-un partid ca să poată 
lua parte la lupta electorală? Nu 
există unitate de vederi? De ce tot 
trecutul comun, cu toate suferinţele 
împreună îndurate, cu toate visele 
laolaltă făurite, cu toţi morţii şi 
schilodiţii împreună plînşi, cu toate 
speranţele ta comun şi în secret 
înfiripate, foştii deţinuţi nu pot să 
formeze un partid al lor? De ce cu tot 
numărul lor relativ mare, cu toată 
"zona de influenţă" relativ întinsă, cu 
toate, foarte multele, ce le au în 
comun nu pot să elaboreze o 
platformă, un program, să se lanseze 
ca foţă politică? Poate nu vor! 

Lucrul e greu de explicat şi 
cu deosebire greu de înţeles, căci 
noţiunile, sentimentele, Criteriile cu 
care operează foştii deţinuţi aparţin 
altor coordonate. Adunarea unor 
oameni atît de diferiţi, din locuri atît 


lucrarea Lui neştiută şi de minte 
i omenească neînţeleasă. Se cade 
deci, nu pripeală şi îngîmfare, ci mai 
multă socotinţă faţă de cele ce sînt 
lucrările Lui de înţelepciune şi... de 
taină. Căci Cel ce i-a ales îi vrea, 
poate, ca stîlpi de hotar, criterii de 
referinţa etică, de comparaţie. Foştii 
deţinuţi politici, oricîte sudălmi le-ar 
arunca trecuţii sau actualii lor 
schingiuitori, sînt şi rămîn singura 
mare instanţă morală a ţării. O 
instanţa, însă, este un tribunall 
Martori ai ororilor, chinurilor şi 
căderilor văzute şi îndurate stat şi cei 
ce au trăit înălţările spiritului, biruinţa 
asupra cărnii, sfidarea fricii de 
moarte. Cine mai bine ca ei poate să 
cumpănească şi să judece, astăzi, 
cînd atîtea sînt de regîndit şi de 
judecat? 

Trăind timp de jumătate de 
veac după preceptele marxist-leninis- 
te, de fapt într-un biologism redus la 
animale, prin alungarea din viaţă a tot 
ce e sacru, oamenii se văd azi prinşi 
între neînţelesul lucrurilor şi nevoia de 
adevăr pe care o simt acut, ca pe o 
sete. Şi totuşi celor mai mulţi le e 
greu să creadă, n-au cum să înţelea¬ 
gă că cei ce au zăcut ani şi ani prin 
temniţe au adus cu'ei ascunse în 
cutele minţilor şi sufletelor chinuite, 
adevărate comori adunate cu migală, 
purtînd cu multă trudă, pînă afară, 
acest tezaur de înţelepciune; secret şi 
strălucitor, concret şi transcendent, 
totodată. Din sufletele şi trupurile 
strivite de ani de tortură ei au ales 
comori de frumuseţe şi înţelepciune, 
de cuminţenie, de neclătinată dreaptă 
judecată. Şi toate acestea zac azi 
nefolosite sub lespezile de sfiiciune 
ale supravieţuitorilor şi sub cele de 
nepăsare ale celorlalţi. Deci cînd ne 
referim la lumea foştilor deţinuţi po¬ 
litici nu trebuie s-o facem gîndindu-ne 
numai la persoanele fizice ta viaţă ci 
Şi la imensul patrimoniu de 
cunoaştere, la acel enigmatic spaţiu 
unde se află puse bine marile gtaduri, 
marile sensuri, marile înţelesuri, tăriile 
de revelaţie; spaţiul de taină al 
neamului. 

Şi mai e ceva, lumea celor 
de dincolo. Stat cei care au răposat în 
închisori şi lagăre, ta timpul torturii la 
securitate, cei care au murit 
bărbăteşte ta munţi, luptînd cu arma 
ta mtaâ, cei condamnaţi la moarte şi 
executaţi sau numai icoşi ta noapte 
şi împuşcaţi mişeleşte, cei morţi de 
foame şi istovire pe marginile 
Canalului, cei ce zac ta gropi comune, 
în tăinuite hrube. Şi aceştia, marea 















PUNCTC CAADINAIC 



tffUtt&StG ddMr . 22 


armată a celor trecuţi dincolo, în 
cetele drepţilor şi mucenicilor, cei ce 
stăruie în rugăciune înaintea Celui 
Preaînalt pentru ca cei rămaşi în viaţă 
să se întoarcă la căile cele drepte şi 
neamul să dea "răspuns bun la 
înfricoşata judecată a lui Dumnezeu", 
şi aceştia sînt foştii deţinuţi politici, şi 
aceştia stau, nevăzuţi, alături de 
ceilalţi, la dunările generale ale 
AFDPR, că şi ei sînt, fac parte din 
acest tot. Nimic nu pare nefiresc 
pentru cei trecuţi prin închisorile 
comuniste unde viaţa era excepţia, 
decesul fiind regula. Pentru ei lumea 
celor ce s-au desprins de pămînt, 
continuîndu-şi, pe alt plan, lupta 
dincolo, este tot atît de reală, tot atît 
de palpabilă, ca orice carne, ca orice 
durere. 

Asociaţia Foştilor Deţinuţi 
Politici din România e organizată şi 
are filiale în ţară şi în străinătate, dar 
cea mai mare "filială" a ei se află în 
lumea nevăzută. Pe lîngă oameni, cei 
în fiinţă şi cei în nefiinţă, ea mai 
dispune de marele ei patrimoniu 
spiritual, de aportul de suferinţă 
acceptată, de răbdătoare strădanie, 

I de iluminare, de sfinţenie. Ce de 
I bogăţie, ce comori ale Duhului! 

Şi cînd te gîndeşti că unor 
politicieni, foştii deţinuţi le stîrnesc 
doar "compătimire"! Cîtâ sărăcie de 
minte! 


Mari şi multe sînt lipsurile ce 
se resimt azi în ţară. Cei ce încearcă, 
sau îşi pun doar întrebarea cum s-ar 
putea rezolva situaţia se văd blocaţi, 
de la început, de imposibilitatea de a 
stabili o ordine a priorităţilor, căci 
toate nevoile sînt acute, toate 


perioadă atît de lungă de domnie a 
bunului plac, de sfidare a legii, e 
firesc ca puterea judecătorească să 
fie privită, de cetăţeanul de rînd, tot 
ca înainte, adică o unealtă de 
represiune a puterii. Cum să-şi 
schimbe peste noapte optica? în 


yriNi/i i 



stringente, toate presante. Nimeni nu 
ştie ce ar fi mai întîi de făcut. 
Cercetînd mai amănunţit cauzele 
ajungi la concluzia că totul se 
datorează neîncrederii generale în 
instituţiile statului, compromise în 
trecut datorită funcţionării lor 
arbitrar-totalitare şi în prezent 
proliferării, dincolo de orice limită, a 
corupţiei, inexistenţei unei justiţii, 
una care să merite acest nume. 
Operînd cu legi nedrepte, inumane, 
aplicîndu-le "partinic", justiţia la noi a 
fost şi a rămas a puterii. Cui să se 
adreseze cetăţeanul ofensat, 
ultragiat, păgubit? La cine să recurgă 
cel căruia i s-a cauzat un prejudiciu 
de o instituţie sau de un puternic al 
zilei, cînd nedreptatea se menţine 
intactă, toţi călăii, de frica cărora 
omul simplu a tremurat patruzeci de 
ani, sînt la posturile lor? După o 


justiţie nu s-a schimbat nimic, afară 
de ministru, care se dovedeşte 
identic cu precedenţii. 

în anii comunismului sute de 
mii de oameni au trecut prin lagăre şi 
închisori. O parte din ei în baza noilor, 
pe atunci, legi "proletare" erau 
chemaţi, formal, în faţa unei instanţe 
care consfinţea nişte condamnări 
stabilite de securitate, alţii nu erau 
supuşi nici măcar acestui simulacru 
de judecată ci erau ţinuţi, ani de zile, 
necondamnaţi. Cei astfel închişi era 
firesc să se intereseze de soarta lor, 
căutînd să-şi înţeleagă situaţia 
juridică. Dezbătînd, pe toate feţele, 
cu oameni de meserie, au ajuns să-i 
intereseze legile şi aplicarea lor. 
închişi alături de mulţi licenţiaţi, 
doctori îndrept, magistraţi, preşedinţi 
de tribunale, procurori, avocaţi, 
miniştri ai justiţiei, au avut ocazia să 


pag. 23 


asculte expuneri de pledoarii şi 
rechizitorii, adevărate cursuri de 
drept, revenind mai des la ce-i 
interesa pe mai mulţi, noile legiferări, 
sub incidenţa cărora căzuseră: 
"sabotaj", crimă de război", "vinovat 
de deazstrul ţării", "uneltire contra 
ordinii sociale", "omisiune de 
denunţ", etc. E un mod de a căpăta 
cunoştinţe juridice. Pe lîhgâ interesul 
personal ce-l avea fiecare să-şi 
cunoască situaţia, nevoiâ naturală de 
dreptate, expusă în formulări simple, 
anima atmosfera. Cu toate condiţiile 
de iad în care îşi duceau viaţa, 
camerele, hrubele, deveneau 
adevărate universităţi, datorită valorii 
intelectuale a mujtor deţinuţi. Mulţi 
din supravieţuitori îşi mai amintesc de 
expunerile unor corifei ai profesiei de 
jurisconsult: Miceacu, Bentoiu, 
Nedelescu şi atîţla mari avocaţi, 
maeştri ai cuvîntului. Memeorie! 

într-o ţară chinuită de atîtea 
lipsuri, dar în care nevoia de dreptate 
e de departe prima, avînd acest mare 
patrimoniu, acest capital educat în 
principiile adevăratei justiţii şi 
neclintit în slujirea a ce e drept, ar fi 
o crimă să fie ignorat, nefolosit, dacă 
ţara ar fi liberă. Să nu condamnăm 
înainte de a judeca! 

Oricum, marea adunare a 
foştilor deţinuţi este, şi rămîne, o 
instanţă. 

\<7/t 



«Vestitorul», periodicul lunar al Patriarhiei 
Române, continuă, din nefericire, să rămînă o foaie 
moartă, în sensul lipsei de duh, al monotoniei publicistice 
şi al insuficientei ancorări în realităţile actuale. Circulînd 
aproape exclusiv în mediul bisericesc, el jertfeşte 
misionarismul viu unui oficialism sterp şi insipid, părînd mai 
mult o întreprindere formală decît expresia unui patos 
misionar de care se simte atîta nevoie în lumea 
românească de azi. Este o nouă dovadă întristătoare a 
lipsei de forţă propovăduitoare ce marchează criza actuală 
a ortodoxiei româneşti. Ne-am fi aşteptat ca presa creştină 
românească, luptătoare şi formatoare, să-şi recapete 
impulsul major tocmai din sînul Bisericii strămoşeşti 
(înzestrată cu mijloacele spirituale şi materiale 
trebuincioase acestui scop), ajungînd operativă asupra 
norodului larg, a cărui răspundere o poartă în faţa lui 
Dumnezeu. Dar iată că Biserica Ortodoxă Română nu are 
pînăîn momentul de faţă nici o publicaţie reprezentativă în 
acest sens şi a trebuit aşteptată Conferinţa Naţională a 
Laicatului Ortodox pentru a pune în mod serios problema 
unei autentice prese creştine (şi mai ales a unul cotidian 
creştin în stare să contracareze în mod eficient acţiunea 
dizolvantă a numeroaselor publicaţii antiromâneşti şi 
anticreştine de largă râspîndire). 

Deconcertant este şi faptul că actualul 
, «Vestitor», pe lîngă redactorii săi efectivi (condeie 
bisericeşti de mîna a doua), este girat în mod onorific de 
un cuartet cel puţin ciudat (căci nu vedem ce caută lîngă 
un Dumitru Stăniloaie sau un loan Alexandru o Zoe 
Dumitrescu-Buşulenge sau — încă şi mai şi — un Marin 
Sorescul Poate pentru că sînt... academicieni? Sau cumva 
pentru că sînt în graţiile actualei puteri politice? Să 
reprezinte oare cameleonismul o nouă virtute creştină?! 

O 

în luna iulie a acestui an s-a împlinit un sfert de 
veac de la înfiinţarea parohiei ortodoxe^ "Sf. loan 
Botezătorul" din oraşul Kitchener, regiunea Ontarlo, 
Canada. Aici se află o tot mai numeroasă şi mai 
întreprinzătoare comunitate românească, alcătuită în mare 
parte din români bănăţeni, rămaşi credincioşi valorilor şi 
tradiţiilor strămoşeşti. Pe lingă înfloritoarea biserică, 
"curată ca un orin de Paşte, amirosind a busuioc şi a 
smirnă de brad, împodobită cu prosoape româneşti", 
funcţionează aioi, cu frumoase rezultate, şl Societatea 


Cuiturafă Română «Banatul», care s-a remarcat mai cu 
seamă prin excelentele sale formaţii de muzică şi dansuri 
naţionale. Preotul Dumitru lehim (urmaşul primului paroh, 
preotul Nicolae Tănase din Toronto, care a' păstorit 
comunitatea, aproape fără plată, vreme de 12 ani) este un 
exemplu de abnegaţie creştinească şi românească, iubit şi 
stimat de toată lumea, atît pentru activitatea religioasă, cît 
şi pentru cea culturală (este unul dintre colaboratorii de 
nădejde ai «Cuvîntului românesc» şi editează el însuşi mica 
revistă «Rădăcini», ce a trecut deja de o sută de numere). 

Trimitem şi noi acestei admirabile parohii 
ortodoxe şi comunităţii româneşti din Kitchener gîndurile 
şi sentimentele noastre frăţeşti, precum şi urările noastre 
de bine, de aici, de acasă, de pe unde îi pomenim cu 
inimile fremătînd de bucurie. 

O 

Tot în această vară şi tot în luna iulie a apărut 
numărul 100 al revistei «Ţara» din Chişinău, publicaţie a 
Frontului Popular Creştin-Democrat din Moldova, avîndu-l 
ca redactor-şef de d-l Ştefan Secăreanu. Încadrîndu-se în 
buna tradiţie a presei naţionale, pe urmele lui M. Eminescu 
şi O. Goga, revista «Ţara», care apare începînd din luna 
iunie 1989, este una dintre principalele tribune ale luptei 
naţionale a românilor de dincolo de Prut, puse sub idealul 
suprem al României reîntregite: "o Românie măreaţă, o 
Românie legendară, o Românie eternă". Acest ideal îl 
aflăm formulat cu muită vigoare lirică în "Rugăciunea" unui 
poet rădăuţean (Elis Râpeanu): 

Fi, Doamne,-n clipa asta o minune, 

Presară-n DRUMUL CRUCII busuioc. 

Ci Timpul sti-n genunchi la rugiciune; 

Aduni, Doamne, Ţara la un locl 

Pe prima pagină a Numărului 100 se găsesc şi 
aceste cuvinte ale Mareşalului Ion Antonescu: "Fii om, fii 
drept şi recunoaşte că, deasupra ambiţiilor, intrigilor şi 
urilor este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo 
trebuie să ne întîlnim totdeauna, chiar dacă nu ne 
înţelegem de fiecare dată". Să sperăm că aceste cuvinte, 
ca şi întregul demers publicistic al vrednicilor români de la 
«Ţara», îşi vor găsi ecoul cuvenit şi în conştiinţa actualilor 
guvernanţi ai statelor româneştii 


Deşi la un nivel mai modest, determinat de un 
context încă şi mai vitreg, flacăra românismului arde şi ta 
Cernăuţi, în Bucovina înstrăinată, suspinînd după aceeaşi 
icoană a României Mari. Societatea pentru cultura 
românească «Mihai Eminescu», pe lîngă alte manifestări de 
misionarism naţional, editează şi gazeta «Plai românesc» 
(redactor-şef: d-l Vasile Tărîţeanu) care, dincolo de unele 
stîngăcM publicistice, îşi îndeplineşte o sacră datorie pe 
altarul românismului. Păcat că de aici, dîn Ţară, rosturile 
de viaţă românească din Bucovina sînt prea puţin sprijinite 
şi aproape deloc popularizate. De aceea nu pregetăm să 
reproducem finalul "Chemării" din 31 mai 1992 (apărute 
în «Plai românesc», Nr. 11/24 din 4 iunie 1992) adresate 
în urma Congresului (terminat printr-un pelerinaj la 
MInă8tirea Putna) ce a avut loc la sfîrşitui lunii mai, în 
părţile Sucevei voievodale: "Români de pretutindeni şi 
cetăţeni de peste hotare care aţi cunoscut plaiurile 
bucovinone şi aveţi nostalgia acestui ţinut, nu uitaţi 
Bucovina, această rană deschisă a sufletului românescl". 

O 

După ce a colportat vreme îndelungată fel de fel 
de neadevăruri şi răutăţi la adresa Mişcării Legionare şi a 
oricăror tendinţe politice de dreapta, revista «Expres» a 
făcut recent o jumătate de pas spre obiectivitate prin 
paginile intitulate Dezvăluiri despre Mişcarea Legionari, 
purtînd semnătura d-lui Sorin Avram (a se vedea Nr. 
33/133 din 18-24 august 1992, pp. 8-9. Este vorba de 
fapt de nişte marginalii la o discuţie pe care d-l Avram a 
purtat-o cu d-l Paul Mărculescu, fost legionar ("La 81 de 
ani, Paul Mărculescu nu mai crede în reînvierea Mişcării 
Legionare, considerînd-o perimată"), personaj mai degrabă 
obscur, îndepărtat de Mişcare după evenimentele din 
1938-39, antisimist moderat. 

Paginile, lipsite de obişnuita înveninară a presei 
masonice, păcătuiesc însă prin ceea ce reprezintă astăzi un 
simptom general: se înfundă în factologie legionară, dar nu 
catadicseşte să se măsoare cu ideile şi principiile legionare, 
singurele ce pot supravieţui efectiv timpului devorator şi 
pot da adevărata măsură — spirituală — a fenomenului 
legionar. Aceasta înseamnă că unii se tem de forţa şi 
actualitatea acestor credinţe, idei şi principii, preferind să 
discute tendenţios legionarismul în exterioritatea sa, 
raportîndu-se la el ca la un cadavru înhumat în cimitirul 
istoriei. 

Oricum, rămîne de văzut dacă publicaţia 
«Expres» şi-a asumat obiectivitatea în mod sincer sau 
numai în mod strategic (pregătindu-şi un cap de pod 
înşelător pentru vreo agresiune viitoare)... 

Un lucru rămîne totuşi cert: problema legionară 
nu mai poate fi tratată astăzi în stilul simplist de ieri şi nici 
nu mai poate fi eludată în istoriografia şi conştiinţa publică 
românească. 

Răzvan Codrescu 











O PANICĂ 
SEMM&CATIVĂ 


După eşecul scontat al 
jalnicei iniţiative a d-lui Radu 
Cîmpeanu de a încerca să facă 
din Regele Românilor un preşe¬ 
dinte oarecare, Puterea actuală, 
prin mijlocirea d-lui prim-ministru 
Teodor Stolojan, a adus o nouă 
ofensă coroanei, interzicînd, 
îndărătul unor argumente firave şi 
ridicole, venirea în ţară a 
Maiestăţii-Sale în perioada cam¬ 
paniei electorale. După şirul de 
gafe şi mitocănii în stil comunist 
cu care guvernul fesenist s-a îm¬ 
păunat în ultimii doi ani ori de cîte 
ori s-a pus la noi problema monar¬ 
hică, interdicţia în sine nu ne mai 
surprinde, dar găsim semnificati¬ 
vă panica tot mai vădită a guver¬ 
nanţilor noştri faţă de persoana 
Regelui Mihai I, încarnare poate 
imperfectă, dar vie şi discret 
auto-ritară, a tradiţiilor noastre 
anti-comuniste şi antirepublicane. 
Pu-terea neocomunistă se teme 
(în frunte cu preşedintele lliescu, 
a cărui surescitare evoluează spre 
forme patologice) şi aceasta este 
dovada cea mai limpede a slăbi¬ 
ciunii ei politice şi morale. 

Semnificativă este şi 
evidenta cîrdăşie fesenisto-libe- 
rală în privinţa mojiciilor la adresa 
Monarhiei. Pentru cei care mai 
nutreau iluzii a devenit clar că d-l 
Radu Cîmpeanu nu este, în ultimă 
instanţă, decît un pui de... cucu¬ 
vea şi că stîngismul — fie el co¬ 
munist, neocomunist, liberal sau 
de orice altă nuanţă — rămîne o 
fundătură a istoriei noastre 
contemporane. 

Nu putem şti dacă 
România va redeveni mai devre¬ 
me sau mai tîrziu Monarhie, dar 
începem să nu ne mai îndoim că 
atîta vreme cît va rămîne Republi¬ 
că ea nu va putea ieşi din ridicolul 
"republican" al Miţei Baston... 


arw vofips 
mmm 


Era gata să regretăm că 
într-unul din numerele trecute am 
folosit termeni cam prea cruzi la 
adresa preşedintelui Ion lliescu. 
Tovârăşia-sa a ţinut însă să con¬ 
firme cu prisosinţă aprecierile 
noastre, dedîndu-se la un nou tur 


de forţă ţopîrlănească, concreti¬ 
zat de astă-dată nu doar la nivel 
verbal ("golani", "se adăpează", 
"sula-n coaste", "măi animalule" 
etc.) ci de-a dreptul în forme... 
manuale, prin vîrîrea unghiilor în 
gîtul unui cetăţean (că era ziarist 
sau altceva, asta nu mai are im¬ 
portanţă). Şi Nicolae Ceauşescu 
folosise violenţa fizică în alegerile 
din 1947 sau, mai tîrziu, în proce¬ 
sul colectivizării forţate, dar, oda¬ 
tă ajuns preşedinte, a ştiut să se 
abţină, în public cel puţin, dove¬ 
dind mai multă decenţă exterioară 
decît succesorul său. Prin gestul 
de la Constanţa (cu toate încerc㬠
rile de mistificare ale Televiziunii, 
sub bagheta ştiinţifico-fantastică 
a d-lui Mironov) preşedintele 
lliescu s-a singularizat definitiv 
chiar şi între liderii comunişti, 
demonstrînd inexactitatea lozincii 
"lliescu pentru noi este 
Ceauşescu doi", căci se vede că 
avem de-a face mai degrabă cu 
un Ceauşescu... la puterea a do¬ 
ua! Şi cînd te gîndeşti că voia să 
facă, maian, figură de "despot lu¬ 
minat" ÎEducaţia sumară i-o bănu¬ 
iam, dar nu credeam să aibă şi 
nervii atît de slabi. Să fie oare 
blestemat poporul român de azi 
să aibă în fruntea lui doar fie pa¬ 
ranoici, fie isterici? Probabil că 
preşedintele s-a contaminat cu 
timpul de la propriul electorat (ca¬ 
racterizat, pe linie masculină, de 
minerii din Valea Jiului, iar pe linie 
feminină de muncitoarele de la 
Apaca)! Şi atunci ne dă iar tîrcoa- 
le vorba aceea cum că "fiecare 
popor îşi are conducătorii pe care 
îi merită"... Dar să nu facem jude¬ 
căţi definitive pînă la 27 septem¬ 
brie! Poate că totuşi, după altă 
vorbă, "tot răul este spre bine", 
nu-i aşa? 


PovE$rm 

POfWLi* 


Editura 

"PUMCTC CARDINALE" 

B.R.D. Sucursala Sibiu 
Cont nr. 4072996517509 


Nu, nu de basmul lui 
Creangă este vorba, ci de un caz 
mult mai actual, al unuia care s-a 
făcut de basm, autodefinindu-se 
ca "porc" pe programul f al 
Televiziunii Române, "în direct şi 
la o oră de vîrf". Reapariţia publi¬ 
că pe micul ecran a fostului poet 
de curte al clanului ceauşist, im¬ 
petuosul Adrian Păunescu, a re¬ 
prezentat o cursă subtilă, întinsă 
nu atît de d-l M. Tatulici (reali¬ 
zatorul emisiunii, tipică unealtă 
multifuncţională), cît de aripa 


conservatoare a criptocomunis- 
mului actual, dedat tot mai mult 
cu o anume retorică naţionalistă 
de tip populist, tocmai nimerită 
pentru integrarea noastră în... 
Asia. Probabil că preşedintele 
lliescu, în ajunul campaniei elec¬ 
torale, se va fi gîndit la o flaşnetă 
recondiţionată. Cert este că, în 
pofida valului de indignare, "por¬ 
cul" a ocupat vreme de mai multe 
zile primele pagini ale mai tuturor 
publicaţiilor cotidiene sau perio¬ 
dice din ţară, redevenind, printre 
reproşuri şi ironii, un personaj 
actual şi notoriu (ceea ce s-a şi 
intenţionat de altfel de către cei 
interesaţi). Aici presa noastră an¬ 
ticomunistă a greşit unanim şi ire¬ 
mediabil. Adrian Păunescu şi-a f㬠
cut o imensă popularitate gratui¬ 
tă, o reintrare forţată în conştiinţa 
publică a unui popor încă atît de 
uşor manipulabil. De acum înainte 
ne putem aştepta la orice din par¬ 
tea controversatului personaj, in¬ 
clusiv la reluarea faimoaselor "ce¬ 
nacluri" menite să atragă tineretul 
printr-o formă de magnetism dia¬ 
bolic, în care demagogia pseudo- 
naţionalistă nu s-ar sfii să facă 
bună casă astăzi cu muzica rock 
sau cu alte sminteli ale lumii con¬ 
temporane. Prezenţa prin apropie¬ 
re a d-lui Florian Pittiş s-ar putea 
să nu fie lipsită de semnificaţie... 

Dar lucrul cel mai îngri¬ 
jorător este acela că românismul 
basarabean s-a lăsat tîrît în 
această diversiune, în frunte cu 
poetul Grigore Vieru. Păunescu 
însuşi, care pînă mai ieri îşi exalta 
originile olteneşti (voindu-se cît 
mai aproape de "Stejarul de la 
Scorniceşti"), face acum mare 
caz de originea sa basarabeană, 
căutînd să exploateze pe cont 
propriu suferinţele moldovenilor 
de peste Prut. 

Dacă nu vom învăţa să ne 
ferim de personaje precum Adrian 
Păunescu sau Corneliu Vădim 
Tudor viitorul românesc va fi 
iremediabil compromis, "de la 
Nistru pîn' la Tisa", iar cioara 
comunistă va supravieţui cu pe¬ 
nele vopsite (fireşte în roşu, 
galben şi albastru)... 


CAZUL &4.W 

mtcmmjc 


Recunoaştem că la un 
moment dat, prin primăvara aces¬ 
tui an, nouă înşine ne-a surîs 
eventuala candidatură la preşe- 


• dinţîa României a d-lui Mircea 
t Druc, personalitatea cea mai sem- 
i nificativă a rezistenţei naţionale şi 
creştine a românilor din 
Basarabia. Dar, aşa cum se 
prezintă lucrurile în momentul de 
faţă, considerăm că este o gre¬ 
şeală de proporţii ca d-l Mircea 
Druc să candideze, fie şi ca inde¬ 
pendent, pentru alegerile prezi¬ 
denţiale din această toamnă. Nu 
pentru că domnia-sa n-ar repre¬ 
zenta o personalitate destul de 
potrivită pentru acest rol, ci 
pentru că şansele i se arată mini¬ 
me în confruntarea cu d-nii Emil 
Constantinescu şi Ion lliescu. 
Dacă d-l Mircea Druc ar fi fost 
propulsat şi susţinut de către 
Convenţia Democratică, principa¬ 
lul bloc al opoziţiei anticomuniste, 
atunci alta ar fi fost situaţia. Dar 
aşa, lipsit de un sprijin puternic şi 
de o popularitate corespunzătoa¬ 
re, liderul Frontului Popular 
Creştin-Democrat din Republica 
Moldova nu va face altceva decît 
"să fure" din voturile opoziţiei, 
împuţinîndu-i şansele d-lui Emil 
Constantinescu şi sporindu-le în 
consecinţă pe cele ale actualului 
preşedinte, Ion lliescu. 

Noi sîntem mai aproape, 
ideologic vorbind, de d-l Druc de¬ 
cît de d-l Constantinescu, dar nu 
putem neglija realităţile şi sfida 
imperativele momentului. Toate 
forţele sincer anticomuniste tre¬ 
buie, dincolo de diversele lor 
nuanţe politice, să lupte concer¬ 
tat împotriva pericolului neocomu¬ 
nist, pe care preşedintele lliescu îl 
întruchipează prin excelenţă. 
Eficienţa acestei lupte — fie că 
ne place, fie că nu — cere 
susţinerea în bloc a d-lui Emil 
Constantinescu, deocamdată sin¬ 
gurul în măsură să reprezinte un 
adversar de temut al "emanatu¬ 
lui" de la Cotroceni. 

L-am preţui şi mai mult pe 
d-l Mircea Druc dacă şi-ar concre¬ 
tiza înţelepciunea politică printr-o 
demnă retragere din cursa electo¬ 
rală, în favoarea d-lui Emil 
Constantinescu. Rectorul Univer¬ 
sităţii din Bucureşti este omul de 
azi; d-l Mircea Druc, întrucît nu se 
va compromite politic, ar putea fi 
omul de mîine. Şi noi avem con¬ 
vingerea că nu în pripa zilei de 
azi, ci în răbdarea zilei de mîine 
se va lămuri adevărata soartă a 
României creştine. 


Colegiul redacţional: == ~ " 

Kn More el PETRIŞOR, 


Adresa: 


2400 Sibiu, Calea Dumbrfvll nr. 109 
_ tel. 92/422536 


Tsfenoiredacfiare K 

Teodora Ciuchinâ^\] 

- Machetator: I Nistor 

Tiparul 

"POLSIB's^.