Puncte Cardinale anul II, nr. 12 (24), dec. 1992 alb

■ pu ne» 

CA? Din ALE 


libertate 

solidaritate 

dreptate 


finul II, 
Nr. 12/24 

decembrie 

1992 

40 lei 


PERIODIC IND EPENDENT DE ORIENTARE DEMOCR AT CREŞTINĂ 

-L_ L_L_ L_L_ L___ L- L-L- L --- L - L—" 



k 1% !W întuitorul s-a născut în ies- 

IV/1 lea vitelor, din pîntecul unei 

i -~ A * Fecioare. Pruncul acesta 

irp minunat — pentru care au 

strigat prin veacuri şiruri de pro¬ 
oroci, pentru care a pogorît 

Arhanghel şi s-a aprins Stea, pentru 
care s-au urnit cu daruri (aur, smir¬ 
nă şi tâmîie), tocmai din fundurile 
Răsăritului, înţelepţii acestei lumi — 
a scos primul Său scîncet între puri¬ 
tate şi mizerie. £ ca şi ctnd £1 şi-a 
asumat dintru început lumea în chip 
integral, cu bunele şi cu relele ei, cu 
frumosul şi cu urîtul din care se 
compune, odată ce s-a ivit trupeşte 
în ea. Şi de-a lungul întregii Sale 
vieţi pămînteşti El va sfinţi cu egală 
iubire toate aspectele existenţei, in- 
trind să ospăteze atlt to casele boga¬ 
ţilor, cît şi în cele afejsăracilor, atît 
în cele ale virtuoşilor, cît şi în cele 
ale păcătoşilor, atît în cele ale în¬ 
văţaţilor, cît şi în cele ale oamenilor 
ii>v> proşţv:atît ţn,cele ale iudeilor.cît şi 
în cele, ale neiudeilor. De nimic nu 
s-a ţinut departe, căci toate erau de 
minţiiH Şi nu numai oamenii, dar şi 
Firea întreagă. El sfinţeşte cu tălpile 
Lui Ş» iarba cîmpiei, şi nisipurile de- 
^ . şertului, şi stînca muntelui, şi valuri¬ 
le mării, şi tufele Ghetsemanilor, 
dar şi spinarea blîndului asin, pînă 
la lemnul Crucii Sale. Şi sfinţeşte 
pîinea şi vinul, pe care le împarte 
împărţindu-se pe Sine... 
i Toată făptura este chemată 

ifc» ‘ ,7 Şă se bucure —i de la bălegar plnă la 
ăur, de la Vegetal pînă la animal, de 
ta păstor pînă la mag — de prezenţa 
1 mîntuitoare a Cuvîritului întrupat. 
r Din teascurile suferinţei va curge 
mustul Bucuriei. Peste imperfecţiu- 
'ttiie lumii prinde să se zidească, 
înaltă şi pură, nădejdea nestrică- 
cioasei împliniri, ca o turlă spre 
ceruri suitoare. Din cotidian ţîşneşte 
miracolul, din clipă irumpe veşnicia. 

Lui nimic nu i se poate ase¬ 
măna în măreţie şi totuşi £1 spală pi¬ 
cioarele unor plebei năuciţi. Se sme¬ 
reşte lumii, ca şi lumea să înveţe să 
se smerească întru EI. Se în-omeneş- 
te pînă la moarte, ca şi omul să se 
> în-duinnezeiască pînă la înviere. Dar 
nu numai omul, ci toată Făptura, 
care aşteaptă înfiorată, alături de 
acesta,mîntuirea finală, rugîndu-se 
cu suspinuri negrăite. • 

Domnul întru aceasta a luat 




jJncftlnaT&a m cuţifo* 


Qfct, Jîrisicaee, Bumrtmul nostru, râekrit-a lumii lumina 
omoştmţei; că întru tunsa cri tt slujeau stelelor, ite Ia stea s-au 
tufjăţat să se îndpne ţa, Soarelui brejrtăţîi, şi să ®e cunoască pe tUine, 

i. . t.fs.l - JRâsănfatl cel îtt sus, Şoanote, slaăă ÎHte 1 . 

, nt» * 

C ; .:u: .< r. rr-i • - (Troparul Naşterii Domnului) 


chip omenesc: ca să apropie lumea, 
fără rest, de izvorul ei absolut. Ca 
toate să ajungă să fie întru EL 

Naşterea Domnului este re¬ 
naşterea noastră; ea echivalează cu 
o nouă creaţie — mistică — a omu¬ 
lui şi a lumii. Nimeni şi nimic din 
cele ce se văd nu este exclus de la 
această taină supremă. 

Atunci de ce oare noi, cei 
renăscuţi mistic prin El, tindem să 
uităm această pildă a totalităţii, a iu¬ 
birii atotcuprinzătoare, care este 
Alfa şi Omega mîntuirii? De ce oare 
ne ispitim să privim totul altfel decît 
El, prin prisma unor criterii discri¬ 
minatoare? De ce oare nu căutăm în 
noi puterea de a ne deschide spre tot 
şl de a ni le asuma pe toate? De ce 
uităm că trebuie să ajungem a fi 


Una întru El? 

Pentru că am cîştigat, în 
chip înţelept, discernămîntul super¬ 
ficial al Raţiunii, dar am pierdut, 
vai nouă, discernămîntul esenţial al 
Credinţei! Pentru că nu mai vrem să 
ştim, cum ştiau sfinţii din vechime, 
că omul este frate cu toţi şi cu toate, 
fiind creaţie a aceluiaşi Tată Ceresc. 
Pentru că am pierdut, pe scurt, sen¬ 
timentul total şi organic al existenţei. 

S-ar cuveni să reînvăţăm a 
descoperi binele de dincolo de rău, 
frumosul de dincolo de urît, purita¬ 
tea de dincolo de mizerie, unitatea 
de dincolo de părţi. Iar pentru zgu¬ 
ra păcătoasă ce acoperă adesea esen¬ 
ţele existenţei, s-ar cuveni să înv㬠
ţăm a ne simţi noi înşine răspunz㬠
tori şi cosmic solidari. Vina este a 
tuturora, aşa cum şi mîntuirea va fi 
pentru toţi! Dumnezeu singur este 
fără de păcat şi de aceea El ne rămî- 
ne unica măsură. Prin Cuvîntul Lui, 
Ieslea şi Vitele acestei lumi sînt che¬ 
mate să se prefacă în împărăţie a 
Slavei. De aceea, prăznuind naşterea 
cea minunată, noi prăznuim Bucuria 
Ierusalimului Ceresc, pe care ea l-a 
făcut cu putinţă. O Bucurie în toţi şi 
în toate, pentru toţi şi pentru toate, 
peste toţi şi peste toate! întreagă tai¬ 
na acestei Bucurii stă în scîncetul 
acela al pruncului din iesle, izvodit 
din neprihană. De veţi ciuli urechile 
sufletului, negreşit îl veţi auzi din 
nou şi-l veţi înţelege pini la capăt 










COLINDĂTOR *£? 














greu de acceptat că au trecui 
m j deja trei ani de la evenimentele 
m • . din decembrie '89 fi că aceste 
M * evenimente rămîn în continuare 
în conul de umbră al manipulării politice. 

Este, aşadar, o marjă suficientă 
de timp pentru a ne uita în urmă cu rela¬ 
tivă detaşare şi a ne întreba: cum ne ra¬ 
portăm la aceste evenimente? Ca la o 
ruptură, sau ca la o continuitate? Unde 
este ruptura şi unde continuitatea? 

Polemizind cu istoriografii 
marxişti ai Revoluţiei franceze, pentru 
care accentul în mutaţiile produse de 
acesta se expune exclusiv pe social şi 
economic, fără însă a ignora deplasarea 
politicului spre economic şi social pe care 
a marcat-o Revoluţia franceză, Franţois 
Furet insistă în studiile sale dedicate 
acestui eveniment asupra a ceea ce prede¬ 
cesorul său, Tocqueville, considera a fi 
’Revoluţia ca proces", nu ca "ruptură"; 
proces care se desfăşoară în timp şi care 
duce la schimbări radicale. Este efectul a 
ceea ce Furet numeşte "conştiinţă revolu¬ 
ţionară ", element care, meu presus de mi¬ 
zeria economică, impune "libertatea so¬ 
cialului în raport du politicul". Aşadar, 
departe de a fi o revoltă care are la bază 
revendicări economice, revoluţia acţionea¬ 
ză. Ceea ce Inc. ouse în decembrie '89 în 
România prin a fi revoluţie — aşadar un 
proces asupra conştiinţelor — a fost sto¬ 
pat de cei care şi-au însuşit puterea al 
căror interes era tocmai ca acest proces 
să nu evolueze. Rezultatul alegerilor care 
tocmai s-au încheiat atestă exact Umoa¬ 
rea acestui proces. 

Urmărind cele trei direcţii — 
economic, social şi politic — de-a lungul 
Revoluţiei franceze observă lesne o depla¬ 
sare a politicului spre economic şi social 
dar nu, aşa cum arătam, sub imperativul 
unor revendicări de moment, ci prin con¬ 
ştientizarea faptului că, în acel comext, 
toate chestiuniU devin politice, au soluţii 
politice. Şi ceea ce au motivat în mod de¬ 
osebit cuprinderea quasi-totală a popula¬ 
ţiei de către ideologia egalitaristă, în 
Revoluţia franceză, a fost distrugerea 
principiului aristocratic, generator de 
inegalitate. Odată anulat, principiul, nu 
aristocraţia, era simultan suprimată ceea 
ce Furet numeşte "Legitimitatea rezistenţei 
sociale faţă de un stat central". 

Secolul al XX-lea a cunoscut o 
altfel de "aristocraţie", cea născută în re¬ 
gimurile comuniste, o "aristocraţie" care 
ignoră orice considerent de valoare şi ca¬ 
re reuşeşte, prin viclenie şi teroare politi¬ 
că, să se menţină decenii în şir la putere. 

Deţinătoare a puterii absolute şi 
a tuturor privilegiilor, această "aristocra¬ 
ţie " contemporană are drept unic ţel să-şi 
păstreze puterea şi privilegiile. Ea este a- 
utoarea tipului de "revoluţie " de care vor¬ 
bea cu multe decenii în unnă, W. Pareto: 
"Revoluţia este o schimbare bruscă de re- 
gim politic prin utilizarea maximă a forţei 
de către elita ascendentă împotriva elitei 
în declin care dispare de pe scena Istori¬ 
ei ", Tensiunile pe care le înregistrează so¬ 
cietatea românească postrevoluţionară, 
ruptura ireconciliabilă între două direcţii 
a căror radicalizare riscă încă să se ac¬ 
centueze, îşi au dezlegarea tocmai aici: 
pentru a fi suprunat sursa de tensiune, de 
rezistenţă socială, trebuia început exact 
cu înlăturarea sursei acestei tensiuni: 
principiul "aristocraţiei’ comuniste. In 


Wm\ un ministru care a avut ideea — şi, 

locul acestei îndepărtări am asista, la f muU «tedt »tH, a avut tadan- 
subs,marea unei elite cu o al,a. mul, mai f nul munu — să râspundi personal 
flexibilă, mult mai vicleană, dar şi mult 3 oricărui Învăţător (şi nu numai în- 
mai dispusă la compromis, toate acestea • văţătorilor) care i se adresa direct. 
doar în vederea menţinerii puterii pentru § Să-i răspundă spunîndu-i «domnule 
un timp mai îndelungat. g învăţător* şi «al dumitale devotat*. 

Exact invers faţă de felul în care I Aceasta nu e aproape bizar pentru 
s-au desfăşurat lucrurile pe timpul Revo- J noi?" 

lufiei franceze, conducătorii României . ‘ „ ta ^ 

postrevoluţionare se străduiesc să de- g ^. . * 7T\ ,.777 . 

monstreze că chestiunile economice şi so- 1 tul una poveşti incredibile, a SÎnt 
Ciale nu sînt obligatoriu şi politice, au I cîteva cuvinte preluate dintr-un ar- 
rezolvare independent de politică; stau i ticol apărut sub semnătura lui 
mărturie interminabilele tratative pentru 3 Vasile Băncilă în revista «Gândirea» 
alcătuirea unui guvern. Recunoaştem aici • din marţi “ 

cu uşurinţă modelul care i-a tentat întot- J Haret. Nc 
deauna pe noii "aristocraţi": modelul g nu j minjjj 
asiatic; îmbinînd autoritarismul politic şi | n J 

concentrarea unei puteri cît mai mari în 3 , . 

mîinile unui grup de pririlegiaţi; cându- • 011 
cerea unică, dacă este posibil, cu libera- § î® un * e 
lismul economic. Modelul a chiar fost re- g adăuga în 
cent evocat de fostul premier, deşi acesta § soară prei 
se arăta convins că la noi nu e chiar aşa. J de posibili 
Că la noi formele exterioare ale democra- 9 Haret?" I 
{iei ar exista, e indubitabil; trebuie doar a români m 
ca acestea să mai şi funcţioneze, să se *2 tanţa f a « 
umple cu un conţi mit. Este democratic să | ale Iui H 
faci alegeri libere, fără să informezi elec- fl .. - 9 p 
toratul ce alege? Este democratic să pre- 3 * 

tinzi că există separaţia puterilor în stat, • atentă, OD 
cînd acestea se află, toate, sub o formă v ‘ e t“ P u ^l 
sau alta în mîinile partidului unic, deloc g § ir e este 
întîmplător, partidul preşedintelui? Ace- | modelul 
iaşi conducători se fac a nu observa că pe 3 public cai 
plan social n-au făcut decît să substituie • HS m i ascfl 
o categorie de privilegiaţi cu o alta (a- J djţj 0 nat i 
vînd, în acelaşi timp o grijă plină de tan- J | Qr neanU] 
dreţe pentru "foşti"), în timp ce majorita- | . . , ţ 

tea se zbate înlr-o sărăcie lucie. Pe plan J U 11 ™ 110 * 111 
economic, aceiaşi se fac a nu observa ab- 9 timp, cun 
senţa pîrghiilor fundamentale ale econo- □ SOiial* în S 
miei de piaţă: concurenţa, adevărata libe- *3 Mai mult, 
ralizare (confundată cu scumpirea) şi i vadă că "I 
marea privatizare. a va izbăvi 

Ceea ce a fost şi a rămas inad- 3 datora I 
misibil la cei care s-au autoinstituit în * active d 
putere politică în decembrie ‘89 este J personalis 
faptul că aceştia se străduiesc să întruchi- | ^ P 

peze şi chiar să prelungească iluzia pe ca- | . ^ 

re şi-o fac despre ei înşişi: aceea că ar fi & formeze în 
"revoluţionari". Efortul îi costă şi pe ei, • htăp niull 
ne costă şi pe noi, ceştelalţi. Ne-ar fi mai 8 Conta, Mi 
simplu la toţi, şi nouă, şi lor, dacă ar re- î Ionescu, 
nunţa la aceste pretenţii. | Mehedinţi 

Dora Mezdrea ! n-au reuşi 


80 de ani de 
la moarte 


O JUMĂTATE DE VESTE BUNĂ 

Colegiul redacţional al revistei «PUNCTE 
CARDINALE» îşi anunţă preaînţelegătorii cititori că va 
încerca să supravieţuiască publicistic şi în anul 1993, 
reducînd însă numărul de pagini şi tirajul lunar şi ridicînd 
preţul unui exemplar la 50 lei. Cei doritori să se aboneze sînt 
rugaţi să expedieze cît mai repede pe adresa Redacţiei (Calea 
Dumbrăvii 109, 2400 Sibiu) suma corespunzătoare (în care 
sînt incluse şi cheltuielile de expediţie lunară), după cum 
urmează: 

— în ţară: 200 lei trimestrial 

— în străinătate, cititorii care nu-şi procură publicaţia 
prin actualele Centre de difuzare: 25 $ USA sau 35 
DM anual (sub formă de CEC-uri — money order) 

Abonamentele din străinătate achitate pînă la 1 
februarie 1993 vor fi expediate individual (par avion). 

Vă mulţumim pentru înţelegere! 


COMITETUL REDACŢIONAL 





PUNCTC CARDINAU 


pag. 3 


992 jRORILEGIU URIC#i 99 


ARS CLAMANDI 


Ce vesel duh şi ce-ntristată humă! 
Valahie, cumplita mea iubire, 
la ce mă cer, ca pruncul după mumă, 
acestui sin bolnav de nerodire? 

Cînd noimă nu-i, mă înfioară hazul; 
privesc pe hoitul tău cum viermii suie.., 
Cu sînge, maică, ţi-aş spăla obrazul, 
dar vrednic nu-s de ţintuit în cuie... 

Jumate-s doar din ce-aş fi vrut să fiu 
şi numai sfert din ce-ţi lipseşte ţie; 
abia m-aud în vastul tău pustiu 
şi limba mi se spulberă de vie... 

Din patru vînturi tropotă urgia 
şi vreme-ar fi să nu mai ştim de glumă. 
Valahie, smochinul lui Mesia, 
ce vesel duh şi ce-ntristată humă! 


TRECEA-N AMURG 


Trecea-n amurg Maria Magdalena, 
iubire-ncinsă-n purpuri de Sion, 
şi-n urma ei albea, ţinîndu-i trena, 
alai înalt de îngeri cu ison. 

Frumuseţe-n pîrg, lumină de departe, 
păstrînd în plete izuri vechi de mir, 
trecea-n amurg crăiasa Mării Moarte, 
cu slava lumii pusă coviltir. 

Brăzdînd uşor văzduhul cu sandala, 
tăiată drept în marmoră de vis, 
trecea-n amurg Maria din Magdala 
pe cerul jalnic ca un miel ucis... 

RĂZVAN CODRESCU 


FALS SONET 


îmi aminteşti, cu umerii rotunzi, 
de toamne adormite în Ardeal, 
printre viori de vînt şi cucuruz, 
ritmate lung de tropote de cal. 

Şi-i părul tău prelins dinspre păduri 
cu o foşnire rece ca de ploaie... 

Ce bun ar fi acum un somn în şuri, 
deasupra cu un cer tocmit din paie! 

Să bată dangăt depărtat şi moale 
un clopot vechi peste tăceri latine 
şi să te strîngi înfrigurată-n mine 
ca din ceţuri sure şi carnale, 
pe cînd s-ar prăbuşi — suav caval — 
alături plînsul toamnei din Ardeal... 


IO AN POP 




Cartea de poezie este cel mai slab reprezen¬ 
tată tn actualul nostru peisaj editorial. Recentul volum 
al d-nei MON1CA MĂRGINEANU (ECLIPSELE DE 
RĂSĂRIT, Editura Dacia, Cluj, 1992) reprezintă o fe¬ 
ricită oază tn deşert. Poeziile cuprinse tn el sini tm- 
păr/ite tn două secţiuni: întunecatele speranţe (ante 
1989, decembrie) şi Scrisori din zonă (1990). Greuta¬ 
tea artistică a volumului rezidă In prima secţiune, din 
care ne-am şi îngăduit să reproducem una dintre piese¬ 
le cele mai reprezentative. 

Lirica d-nei Mărgineanu, In ciuda răsucirii 
moderne a versului şi deliberatei reduceri la minimum 
a *balastului * punctuaţiei, are adeseori ceva din so¬ 
lemnitatea cvasi-rituală a poeziei antice greceşti, dar 
şi din înfiorarea mistică a poeziei psalmice. Farmecul 
incantatoriu şi discret arhaizant al acestei poezii esen¬ 
ţial confesive reprezintă o sărbătoare a Verbului. D-na 
Mărgineanu "alchimizează ", cu sigur instrinct artistic, 
materia brută a limbii, cretnd mari armonii eufonice 
sau surprinzătoare jocuri lexicale. 

Dacă ar fi să-i căutăm afinităţi artistice tn li¬ 
rica românească mai nouă, am apropia-o pe d-na 
Mărgineanu mai ales de magia poetică nennetic-clasi- 
cizantd a fraţilor Botta sau ae Elegiile lui Nichita 
Stănescu din vremurile lui bune... 

(R.C.) 

Monica 

Mărgineanu 

0clipsel0 

de răsărit 

$&&&&&& \ 


o, Domine, 
spre tine vreau 

să-mi rod genunchi muiaţi în stîncă 
scheleţii albi să mi-i desfac 
de ochiul ce mă arde 
încă! 

îmi zise-atunci 

nu prin cuvînt 

ci doar suflîndu-mi lin în tîmple 
aceste lucruri n-au cuvînt 
şi nici nu pot să se întîmple, 
dar nu departe 
chiar aici 

peste un deal un rîu şi-o vale 
se-arată vinul mult mai drept 
şi grîul fără-asemănare... 

Şi eu-pietroiul greu la pas 
eu am crezut că fără vină 
e zidul meu 

şi prinsă-n laţ 
e 

viclenirea de lumină; 
şi iar trufind umblînd în cerc 
nu am văzut crescînd o mare 
la stînga mea, de fluturi orbi 
cuiva ae sus cerşind uitare 
şi lingă dreapta 
un convoi 

creştea 

încet spărgîndu-mi umbra 

şi mintea cea cu ochi de cîmp îmi sfirteca 

sub pluguri 

limba 

o, Domine 
cel lung pripas 

pentru un ceas de steauă bună 
sub astălaltă am rămas, bătut de vînt, 
bătut de humă. 


SONETE 


Ce stea să sting aevea ori în vis 
Să schimb destinul lumii şi pe-al meu, 
Cum dracu’ să-l silesc pe Dumnezeu 
Să ne primească iar în paradis? 

înlănţuit de-aş fi ca Prometeu 
Şi tot aş încerca, o spun deschis, 

Să şterg din cartea vieţii ce ni-i scris 
Şi lumea s-o gîndesc mai bună eu. 

Hai oameni să pornim în sens invers 
Şi din bătrînul nostru univers 
Prin început să evadăm, apoi, 

Vagabondînd aşa prin alte spaţii, 

Să poposim sub alte constelaţii 
Gîndite neanapoda de noi. 



Ce-am făcut cu viaţa noastră, frate? 

Am trăit nedemn, sărmani, pigmei, 
Cetăţeni de rangul doi şi trei 
Cu preocupări şi vise plate. 

Ne-ndrăznind să-i înfruntăm pe zei 
Le-am durat altare în cetate, 

Pentru noi trăind pe apucate 
Şi trudind slugarnic pentru ei. 

Şi dacă de revoltă uneori 

Ni s-a deschis în buzunar custura 

N-am tras-o să lovim necruţători, 

Să dăm cu nedreptăţile de-a dura, 

Ci resemnaţi am acceptat sclavia 
Ratîndu-ne şi clipa şi vecia. 

DEMOSTENE ANDRONESCU 



CARIATIDA 


în noi vinovăţie cît sare-n apa mării 
— ca viermele in suflet, ca un pumnal în cuget. 
Nu primii morţi ai lumii, nici negura uitării 
dau silei temelie şi patimilor muget. 

Păcatul din scriptură e numai o nevoie 
a noastră, slăbănogii ce mişunăm pe poale; 
să trîndăvim hoţeşte, cînd fruntea anevoie 
va să ridice gîndul din praful cald şi moale. 

Iubirea nerodită, ca un ospăţ cu dulciuri, 
ne lasă aşternutul cu mîzgă şi miasme. 
Ne-mbata acru vinul tarabelor din bîlciuri, 
purtîndu-ne viaţa printre strigoi şi iazme. 

Sînt doar cariatida putreziciunii mele 
visînd să-mi sfîşii cerul, pămîntul şi făptura. 
Amestec vis cu sînge şi pulbere ae stele 
şi-ncercsă mă răscumpăr indepărtînd coptura. 

ION PARASCHIVESCI 










PUNCTC CARDINfUC 


La Jumătatea deceniului al patrulea, excedat 
de politicianismul veros, Mircea Eliade era de p&rere ci 
acesta stoarce energia creativi a naţiei; pe vremea aceea, 
el, ca ţi atiţia alţi striluciţi intelectuali din generaţia lui, 
se menţinea în zodia spiritualului,conccpînd misiunea in¬ 
telectualului sub raport spiritual. Militantismul, fapta, 
erau lisate în seama politicienilor. Generaţia lui era pre¬ 
ocupată nu de putere, cît de statutul ontologic: "De veţi 
avea fapte ţi nu veţi crede şi fi — ce se va alege din str㬠
dania voastră?*, scria Constantin Noica în acea perioadă. 

După două decenii, cînd ciuma roşie se instau¬ 
rase irevocabil în România, Eliade era de părere că gene¬ 
raţia lui nu-ţi îndeplinise misiunea istorică :cu aceeaşi 
conştiinţă cu care şi-au îndeplinit-o înaintaşii noştri* şi 
dacă şi-ar fi îndeplinit-o, 'altul ar fi fost climatul politic 
al României moderne*. Eliade dădea ca exemplu alte str㬠
lucite generaţii din istoria României: paşoptiştii au făcut 
politică, geneMţia Unirii şi apoi cea a Războiului de Inde¬ 
pendenţă au făcut politică şi reforme sociale, generaţia sc- 
mănătorismului şi cea a «Gîndirii», de asemenea. După 
primul război mondial, nemaiavînd de suportau, "teroarea 
istoriei*, ţara fiind reîntregită, strălucita generaţie inter¬ 
belică avea liberă calea spre împlinire spirituală. "O ase¬ 
menea detaşare de realitatea politică echivalează aproape 
cu o carenţă morală şi a fost plătită cu vîrf şi îndesat în 
anii trişti şi grei care au urmat*, scria Eliade două decenii 
mai Urziu. Căci, la ceea ce făceau sovieticii (şi care nu se 
putea numi politică) "nu se poate răspunde numai cu o re¬ 
zistenţă pasivă, fie ea întemeiată pe cea mai pură morală 
şi religie". Continua aspiraţie la perfecţiune spirituală, sta¬ 
tutul ontologic, transformarea omului prin credinţă (meta- 
noia), valabile într-o altă ordine a lumii decît cea imedia¬ 
tă, s-au dovedit, de altfel, foarte uşor de anihilat şi de 
distrus prin mijloacele acesteia. 

Intelectualul are, după Eliade, misiunea de a 
ajuta pe fiecare cetăţean să ajungă *la o conştiinţă politi¬ 
că, adică la o înţelegere totală a momentului său istoric*; 
abia după aceea, faţă de sine, intelectualul are şi obligaţia 
faptei "culturale şi politice*. 

O 

Anul 1948 a marcat pentru Intelectualul ro¬ 
mân o reconsiderare completă a poziţiei şi a rolului său 
în societate, după tezele leniniste şi jdanoviste. Era data 
la care singura misie* care i se recunoştea intelectualului 
era aceea de a fi în solda partidului comunist, fără rest. 
Adică, cei care nu se angajam, luau drumul închisorilor 
sau, în cel mai bun caz, ai exilului interior. Mai erau şi 
cei care au reuşit să se salveze prin emigraţie. Misiunea 
lor, dincolo, era cu mult mai clară: continuitatea tradiţiei 
culturale româneşti. In interior, timp de decenii, umbra 
extincţiei asupra fiinţei şi culturii naţionale. în condiţiile 


în care tot ce avea mai bun intelectualitatea românească a 
intrat în puşcăriile comuniste, inlelectualitateaa putut să-şi 
îndeplinească misiunea prin rezistenţă şi jertfă. 

Presa era acaparată cu "dezbaterea funcţiei for¬ 
mative pentru gîndirea artistică a spiritului de partid"! In¬ 
tr-un articol din «Contemporanul», intitulat chiar Mi¬ 
siunea scriitorului, Călinescu, ridieîndu-se împotriva 
tezei privitoare la "puritatea artei", pretindea că 
"orientarea observaţiei după concepţia marxistă despre 
univers şi meditarea asupra îndrumărilor partidului au 
fost întotdeauna rodnice pentru creator", în timp ce 
Samson Iosifovich, pe numele lui românizat Silviu 
Iosifescu, îi cenzura pe Eminescu, Alecsandri şi Vlahuţă, 
iar cea mai recunoscută autoritate critică (marxistă) era 
Ioan Vitner (Jakob Winter)... 

Marcel Breslaşu, directorul general al depar¬ 
tamentului Artelor, pe numele lui adevărat Mark Breslau, 

S punea în Lupta de clasă: *cu cît îţi vei fi însuşit spiritul 
e partid, cu atît el va fi devenit parte integrantă din con¬ 
cepţia şi mentalitatea ta...*. Cu privire la teatru, Aurel 
Baranga, pe numele său adevărat Arici Leibovich, inspec¬ 
tor general în departamentul artelor, declara sentenţios din 
start: "Tot teatrul lumii... e de stînga*. 

în acest timp, Blaga vorbea de "boicotul istori¬ 
ei* la români. Dar cine să-l audă? în 1970 Ivasiuc se gr㬠
bea să infirme existenţa acestui boicot, cum o făcuse şi 
prinoperasa. "Boicotul istoriei", spunea el, "adevenitun 
neadevăr flagrant pentru caracterizarea poporului român* 
(«rContempor&nul»). 

Cînd se va face o istorie la rece a perioadei 
comuniste se va vedea ce va rămîne din creaţia acestei pe¬ 
rioade. Şi bănuim că va rămîne foarte puţin. Dintre cei 
care s-au îngrămădit să vină în întîmpinarea partidului nu 
va rămîne nimic. încet, încet, cultura militantă, pusă în 
slujba partidului, va fi înlocuită cu adevărata creaţie a 
acestei perioade, făcută mai ales în închisori sau în exil, 
iar modelul etic care va rămîne este cel al intelectualului 
încarcerat, pentru începutul perioadei, şi respectiv ai in¬ 
telectualului "rezistent*,'pentru sfîrşitul ei. 

O 

Înainte de a încerca să schljăm coordonatele 
misiunii Intelectualului după Decembrie 1989, cîteva cu¬ 
vinte despre neîncrederea în intelectualii de astăzi. Cau¬ 
zele acesteia? Mai întîi, nelipsitul oportunism al intelec¬ 
tualului român. Departe de a fi doar o atitudine de masă, 
oportunismul se manifestă în destule exemplare semnifica¬ 
tive, ieşite zglobiu în întîmpinarea noilor sţăpîni; meseria 
de a minţi se pare că a fost atît de temeinic însuşită îneît 
nu poate fi abandonată; continuarea falsificării istoriei, 
după considerente foarte subiective şi împotriva evidenţe¬ 
lor, minează grav autoritatea intelectualului; continuă să 



activeze astfel artistul gregar care-şi păstrează un stătu 
quo de gaşcă şi pe care-1 pierde îndată ce a ieşit din ea; 
scriitorul-cntomolog care pune fiinţa umană sub lupă ca 
pe o gîză oarecare şi nu găseşte în ea nimic uman de rele¬ 
vat; scriitorul-cocofi a cărui supremă aspiraţie este aceea 
de a fi întreţinut! Demisia de la demnitate a unor intelec¬ 
tuali prin gesturi precum: abandonareapropriei bresle, ne¬ 
demne de înaltele sale principii, sau acte demne de 
Suzana Gîdea sau Popescu-Dumnezeu, cum ar fi publica¬ 
rea predilectă a propriilor cărţi, acordarea de premii ne¬ 
vestelor, angajarea pilelor sau acoperirea neregulilor, in¬ 
competenţa managerială (căreia se încearcă să i se găseas¬ 
că cauze oculte), punerea la îndemîna unor impostori şi 
escroci a pîrghiilor etonomice ale culturii, sînt uică feno¬ 
mene la ordinea zilei. Desigur că enumerarea ar putea 
continua. E greu să-i ceri cuiva, în aceste condiţii, să aibă 
încredere în intelectuali. 

Cînd şi-a îndeplinit intelectualul postdecembrist 
misiunea: atunci cînd a denunţat vindicativ, din interiorul 
unor grupuri subţiri-elitiste, dar cu pretenţii de stînga, pe 
cei cu păreri opuse? Cînd se face vocea acuzatoare a cam¬ 
paniei de culpabilizare naţională? Cînd este — ca şi odi¬ 
nioară — acelaşi neobosit ambasador al nenorocirii rom⬠
neşti (de care se detaşază cu superioară scîrbă)? Sau cînd 
este — cît de rar, vai! — un autentic ambasador al unui 
fel românesc de a fi în lume? întrebări retorice, fireşte... 

Misiunea actuală a intelectualului român mi se 
pare a fi, înainte de orice, una civilizatoare şi una de pe¬ 
dagogie naţională de demarxizare. 

1. Misiunea civilizatoare — ridicarea nivelului de civiliza¬ 
ţie al tuturor, pentru că civilizaţia naşte cultură sau dis¬ 
ponibilitate pentru cultură; iar cultura, oricît de rafinată, 
nu prinde pe mizerie. Civilizaţia ar anula teza atît de iubi¬ 
tă de marxiştii de ieri şi de azi a 'luptei de clasă", de care 
se folosesc copios guvernanţii de astăzi. Cel care lucrează 
cu mintea n-ar mai fi asimilat cu "cel care nu munceşte’, 
cu 'exploatatorul* împotriva căruia oricum şi oriunde 
marxiştii pot scoate oamenii în stradă şi-i pot manipula. 

2. Misiunea pedagogică de demarxizare. Intelectualul are 
datoria să le explice celor mulţi inegalitatea umană şi uni¬ 
citatea individului; în ce constă şi cum poate fi acceptată. 
Idee profund antimarxistă, căci marxiştii au inculcat omu¬ 
lui sărac ideea "neferice' a egalităţii. Omul este egal doar 
în faţa lui Dumnezeu. între ei, oamenii sînt inegali şi 
unici. Sîntem inegali tocmai pentru că sîntem unici. Iar 
unicitatea se opune "masei*, de care marxiştii fac atîta 
caz. 

Alături de inegalitate, intelectualul are datoria 
să-i înveţe, să-i reînveţe pe cei mulţi ideea demnităţii fi¬ 
inţei umane. Reînvăţarea demnităţii umane e un proces di¬ 
ficil şi de durată. Cine altcineva decît intelectualii ar putea 
purcede la această dificilă întreprindere? Ne întrebăm doar 
cînd o vor face efectiv, într-un spirit cu adevărat rom⬠
nesc şi acultînd doar de o singură 'poruncă*: aceea a 
conştiinţei lor! 


DORA MEZDREA 


Virsta cea mai bună 
pentru începerea înţelegerii fi¬ 
losofici este adolescenţa, interva¬ 
lul cel mai privilegiat al fiecărei 
vieţi. Mintea adolescentului nu 
este complicată de speculaţii 
alambicate, iar sufletul îi este 
încă neîntinat. 

Pie-adolescentul are 
personalitatea încă ne-formată, 
iar cea a post-adolescentului in¬ 
tră, de regulă, într-un regretabil 
proces de de-formare, astfel îneît 
pentru primii începerea învăţării 
filosofici ar veni prea devreme, 
iar pentru ultimii prea tîrziu. Da¬ 
că prima relaţie este evidentă, 
asupra celei de a doua se cuvine, 
poate, să zăbovim puţin. 

Cu cei mai mulţi dintre 
adulţi se petrece, din păcate, ce¬ 
va tragic. Căci, pe măsură ce de¬ 
vine adult şi înaintează în vîrstă, 
omul se încarcă, în mod firesc, 
cu responsabilităţi şi este supus la 
tot mai multe încercări cărora 
trebuie să le facă faţă pe pro¬ 
priile-! picioare; din nefericire, 
simţindu-se copleşit, el le răspun- • 
de, cel mai adesea, printr-un nu¬ 
măr crescînd de abdicări morale. 
După o asemenea serie indefinită 
de abdicări (cum altfel credeţi că 
se instalează aşa-zisa "experienţă 
a vieţii", "luciditatea" de a te fi 
debarasat, chipurile, de “iluziile" 
tinereţii?!), problema de a nu mai 
fi în culpă morală începe să pară 
atît de irezolvabilă... îneît cei 
mai mulţi dintre adulţi încep să 
se convingă (ajutaţi cu sîrguinţă 
de alţii, deja mai "maturizaţi’) de 
irelevanţa acestei probleme ("r㬠


tăciri", "visuri", "valuri" ale ti¬ 
nereţii! — vor zice ei cu o "supe¬ 
rioară" convingere) şi sfîrşesc 
prin a nu şi-o mai pune, sau, mai 
exact, prin a o transforma din 
problemă reală, generatoare de 
adevăr şi benefică tensiune auto- 
creatoare ("Să nu fiu în culpă 
morală!") în falsă problemă, ge¬ 
neratoare de dezumanizare: "Să 
nu se observe că sînt în culpă 
morală!". Multe şi diverse sînt 
tehnicile (care de care mai jalni¬ 
ce) de rezolvare a acestei pseudo- 
probleme morale. Dintre acestea, 
cu atît mai mult cu cît este şi sur¬ 
să principală a proastei înţelegeri 
a filosofici, 


pune cu pre¬ 
cădere; o 


pe scurt, 
metoda 
non-Meto- 
dei. Această 
metodă are o dublă întemeiere: 
pe de o parte, pseudo-problema 
morală amintită, ("Să nu se ob¬ 
serve că..."), pe de altă parte, o 
păcătoasă şi belicoasă calitate pe 
care o au, în ele însele, adevăru¬ 
rile: aceea de a decurge, pur şi 
simplu, unele din altele, fără voia 
noastră, ci parcă exclusiv din "vi¬ 
na" lor; prin urmare, dacă nu le 
contrabalansăm în vreun fel logi- 
citatea naturală şi le lăsăm să 
evolueze nestingherite, ele vor 
reuşi, dîndu-se unele pe altele la 
iveală, să iasă, in cele din urmă, 
toate la lumină (de unde şi vorba 
despre "adevărul gol-goluţ" care, 


adeseori, îi supără pe cei mai 
mulţi). Dar atunci ar sta în 
lumină, în toată nuditatea lui 
(deci imposibil de tăgăduit) şi in¬ 
suportabilul adevăr că "Sînt deja 
în culpă morală!". Pentru ca 
această "trădare" să nu se produ¬ 
că, adevărurile nu trebuie lăsate 
să evolueze nestingherite; greuta¬ 
tea de contrabalans cea mai efica¬ 
ce nu va fi alta decît propria 
noastră ilogicitate, voluntar şi 
programat cultivată! Deci, graţie 
unei carenţe morale care, de re¬ 
gulă, este iniţiată la vîrsta adultă 
şi pe care, cel mai adesea, încer¬ 
căm să o depăşim carenţîndu-ne 


moral şi mai mult — ajungem să 
fim cumva obligaţi la o prostie 
permanentă şi cu grijă programa¬ 
tă! Or această prostie — un fel 
de cheie universală a succesului 
în babilonia pretenţioasă a lumii 
adulte — ca rezultat princeps al 
metodei non-Metodei, este cel 
mai dur şi mai refractar obstacol 
în calea bunei înţelegeri a 
filosofici. 

Numai celor foarte ti¬ 
neri nu le este încă frică de ade¬ 
văruri, fiindcă nu le este frică de 
ceea ce pentru ei încă nu este 
adevărat (adică "Sînt în culpă din 
punct de vedere moral!"); pentru 


ei “e tot una a gîndi şi a fi"... 

Cine n-a auzit de cum¬ 
plita boală spirituală care macină 
fără milă biata noastră omenire 
de cîteva secole încoace, culmi- 
nînd în secolul nostru: divorţul 
dintre valorile adevărului şi cele 
ale moralei (declarat de către unii 
drept'irefutabil), pretenţia, aşa¬ 
dar, că acestea nu ar avea nici în 
clin, nici în mînecă unele cu alte¬ 
le. Din fericire pentru eventuala 
lume viitoare, această boală este 
doar una închipuită: legătura 
dintre adevăr şi morală există 
dintotdeauna, doar că, în vrc- 
mea din urmă, se în cearcă, parcă 
tot mai asi¬ 
duu, cupla¬ 
rea lor pe 
dos, adică 
(conform 
metodei 
non-Meto¬ 
dei) ca leg㬠
tură între 
ne-adevăr şi i-moralitate, ceea ce 
ne condamnă la acea prostie asu¬ 
mată şi lipsa de înţelepciune des¬ 
pre care vorbeam. 

Cel mai puternic reme¬ 
diu pentru începerea ieşirii din 
această criză este chiar studierea 
filosofiei încă din timpul adoles¬ 
cenţei, căci această studiere stă la 
baza practicării filosofiei, iar 
această practicare se cuvine să 
revină tuturora — ca a doua alfa¬ 
betizare sau ca adevărata alfabeti¬ 
zare a spiritului — şi nicidecum 
doar cilorva specialişti; după cum 
toată lumea, iar nu doar cîţiva 
specialişti, trebuie să poată prac¬ 


tica cititul şi scrisul (care consti¬ 
tuie "prima alfabetizare" şi care 
nu este încă alfabetizare a spiritu¬ 
lui, ci abia început, în varianta 
civilizaţiei noastre, de formare a 
acestuia), pentru ca fiecare să 
poată citi şi scrie orice, în func¬ 
ţie de capacităţile şi aspiraţiile 
proprii. Filosofia nu este, întoc¬ 
mai ca şi prima alfabetizare, o 
specializare anume, ci o deschi¬ 
dere şi o potenţare către univer¬ 
sal a fiecăruia. Ea este acea 
cunoaştere care îţi oferă Binele 
— acel Bine, singurul cu adev㬠
rat şi absolut bun, pe care, înţele- 
gîndu-1, cum spunea Platon, nu 
poţi să nu-1 şi faci. (Cei care fac 
o altfel de filosofie decît cea care 
îţi oferă Binele pe care cunos- 
cîndu-1 nu poţi să nu-l şi faci, 
aceia fac altceva şi nu filosofie; 
ceva care poate fi folositor, dar 
nu şi bun!). Or chemarea de a 
face Binele-absolut-bun este adre¬ 
sată fiecăruia şi nu doar celor 
"specializaţi" într-ale filosofiei... 

Aşa stînd lucrurile (sau, 
mai exact, întrucît aşa ar trebui 
să stea), principala invitaţie a ori¬ 
cărei lecţii de filosofie este, în 
cele din urmă, una în-doită: în¬ 
cepeţi să vă fortificaţi, deopotri¬ 
vă, mintea şi sufletul, dar păs- 
trîndu-vă intactă “tinereţea", 
acest unic zălog al purităţii 
voastre esenţiale. 


Prof. Gabriel SĂNDOIU 








Personal itati 

*i i4mâ: 


PUNCTC CAftDINM€ 


pag. 5 



La început a fost bucuria. 
Bucuria unui act de culturi ţi a unui act 
de dreptate. După mai bine de 45 de ani 
de uitare silnică, Nichifor Crainic (1889- 
1972), una dintre personalităţile de scamă 
ale epocii interbelice, a reintrat, 
deocamdată ca poet, în circuitul liber al 
valorilor naţionale. 

Din 1944 pînă în 1990 Nichifor 
Crainic fusese un nume proscris, iar ope¬ 
ra lui, pusă la index, era aproape în între¬ 
gime necunoscută tinerelor generaţii. Sin¬ 
gur Nicolae Manolescu îndrăznise să-l in¬ 
cludă (ca ţi pe Radu Gyr, de altfel) în an¬ 
tologia de Poezie română modernă din 
1968 (vol.I, pp. 101-105). Referinţele 
crilericc au fost ţi ele puţine ţi cel mai 
adesea răuvoitoare. Rîndurilc pe care ni 
le-a rezervat D. Micu în "«Gîndirea» şi 
gÎDdirismu!" (1975) reprezintă un 
exemplu concludent. Numai Ovid S. 
Crohmălniceanu a făcut un mai mare 
efort spre obiectivitate în paginile despre 
poezia lui Crainic, din voi. II al 
Literaturii române între cele două 
războaie mondiale (1974). Cu ţi mai 
multă rea-voinţă dccît poetul a fost ju¬ 
decat, în spiritul dogmatismului comunist, 
mentorul naţional, cultural ţi religios. O 
sinteză a acestor pscudo-judccăţi mono¬ 
corde ne-a oferit Gh. Al. Cazan în jalnica 
sa Istorie a filozofiei româneşti (1984) 
Nici măcar Biserica Ortodoxă nu i-a mai 
acordat marelui său apologet ţi doctrinar 
preţuirea ce i s-ar fi cuvenit: 

Iată însă că destinul postum al 
poetului pare să fi intrat, deodată cu 
întreaga noastră cultură, sub o zodie mai 
bună. O nou înfiinţată editură particulară, 
"Roza Vînturilor", a publicat, sub îngriji¬ 
rea d-lui Nedic Lemnaru, două volume 
selective din versurile mentorului gîn- 
dirist*. D-I Nedic Lemnaru se mărturiseş¬ 
te a fi executor fidel al "testamentului" 
poetic al lui Nichifor Crainic. Selecţia, 
aşa cum ni se prezintă, a fost alcătuită şi 
definitivată de autor "în anii grei ai bătrî- 
neţii, apăsat de neputinţe şi de boală", nu 
fără “naiva credinţă că... volumul Şoim 
peste prăpastie va putea vedea lumina ti¬ 
parului" chiar în plin comunism, “aşa 
cum, de fapt, i se promisese de către 
autorităţi". Făgăduinţă deşartă, cum era 
de aşteptat... 

“Sfinta Revoluţie Română” 
(cum îi place să scrie autorul) a făcut cu 
putinţă această tîrzie, dar meritată "re¬ 
surecţie" fapt subliniat, între altele, şi de 
o “Pisanie” cam lungă ţi cam bombastică, 
aşezată în fruntea unuia dintre cele două 
volume. Din păcate însă, bucuria acestui 
eveniment cultural ţi editorial îndelung 
aşteptat este în mare măsură umbrită de 
ţinuta editorială destul de slabă, adăugată 
criteriilor nu tocmai estetice după care s-a 
alcătuit antologia. Voi începe cu acestea 
din urmă, căci ele alcătuiesc un aspect 
mai delicat, implicîndu-1 pe Nichifor 
Crainic însuşi, cel din pragul anilor '70. 
Aş zice că ne aflăm în faţa unei antologii 
cîrpite din deznădejde. Groaznica expe¬ 
rienţă a celor 15 ani de închisoare, bătrî- 
neţea, boala, presimţirea sfirşitului şi, 
poate mai presus de toate, prăbuşirea 
idealurilor unei vieţi, l-au adus pe om la 
forţarea unui soi de compromis cu vre¬ 
murile, înccrcînd să salveze din sine în¬ 
suşi, într-un fel asau altul, măcar poetul. 
Faptul acesta transpare atît din selecţia de 
poezii din volumele mai vechi (de la Şe- 
suri natale — 1926 la Ţara de dincolo 
de veac — 1931), cît mai ales din selec¬ 
ţia ţi variantele finale ale versurilor 
"create mental" în închisoarea de la Aiud. 
Dintre creaţiile mai vechi, notorii deja 
prin anii ‘30, unele au fost lăsate la o 


parte fără prea multă îndreptăţire, în vre¬ 
me ce altele mai slabe au fost totuşi in¬ 
cluse. Se poate invoca aici, fireşte, acea 
realitate imponderabilă care este subiecti¬ 
vitatea poetului. Antologia ne apare însă 
nu numai inegală, dar ţi săracă. Să fie 
vorba numai de scrupulul estetic, de ma¬ 
rea exigenţă a poetului faţă de sine? S-ar 
putea... 

tn privinţa antologici de versuri 
din închisoare lucrurile sînt însă mult mai 
vădite. Editorul ne avertizează el însuţi 
(v. Şoim peste prăpastie, Adenda I, p. 
141)): "Poezii date la iveală de curînd ţi 
neintrodusc de către Nichifor Crainic în 
acest volum — alcătuit în urmă cu 25 de 
ani — din naivă credinţă că, chipurile, 
fără aceste cumplite mărturii în versuri 
despre viaţa de groază trăită la Aiud, vo¬ 
lumul Şoim peste prăpastie va putea ve¬ 
dea lumina tiparului..." Aşa stînd lucru¬ 
rile, te-ai aştepta să afli în respectiva 
adendă cine ştie ce revelaţii, pentru care 
să-i mulţumeşti editorului. însă, în afară 
de Cîntecul foamei şi Pe culmea stearpă 
bucăţile cu pricina nu reprezintă dccît cel 
mult un interes psihologic şi documentar, 
îţi vine într-adevăr să crezi că pe cele 
mai multe Crainic nu le-a inclus tocmai 
din scrupule estetice... Sînt şi două poezii 
reluate din grcşală aici: întuneric (p. 
149), pe care poetul o reţinuse şi care îi 
figurează şi în volum (p. 100) şi o va¬ 
riantă la Ucenicul (p. 151), prezentă şi pe 
la începutul volumului (p. 28). 

Merită insistat puţin asupra 
acestei ultime poezii, spre a înţelege cîte 
ceva din modul în care cartea a fost pre¬ 
gătită pentru tipar. în cele din urmă poe¬ 
tul a abandonat forma iniţială (pe care o 
putem citi în Adenda I, la p. 150), păs- 
trînd pentru proiectatul volum varianta 
ajustată după gustul şi ideologia vremii: 


suri care-i sporeau ţi frumuseţea ţi Înţele¬ 
sul: " Căci vine din urmă, cu muget 
sălbatic,/ Gîtlej fără margini de zmeu 
asiatic “? De ce-or fi rămas, în fine, neb㬠
gate în scamă de editor atîtca alte poezii 
atribuite cu destulă corectitudine lui 
Nichifor Crainic, poezii de o oarecare no¬ 
torietate orală, fiind păstrate în schimb 
altele, cu vădit caracter de "îmbunare” a 
cenzurii comuniste. In afară de Ucenicul, 
se mai află în această din urmă situaţie 
încă (cel puţin) trei: Prolog, Palinodie, 
Imnul păcii. Chiar dacă fără să vrea, 
editorul a siluit astfel, în numele unui 
"testament" rău înţeles, chipul din urmă 
al poetului. 

Cam la fel ar fi arătat antologia 
ţi dacă, să zicem, publicarea lui Crainic 
ar fi fost îngăduită acum zece sau dou㬠
zeci de ani. în acea vreme ne-am fi bu¬ 
curat să o avem ţi aşa (cum s-ar fi bucu¬ 
rat poate ţi poetul prin 1965-70). Dar 
astăzi? Să nu fi lăsat oare noul context 
cultural în care trăim nici un loc de mai 
bine în acest sens? Dacă Nichifor Crainic 
ar mai fi fost în viaţă acum, în ceea ce 
Nedic Lemnaru numeşte "ACEST AN 
1990, hotar al noului nostru destin", ar 
mai fi consimţit el oare să revină în pu¬ 
blic cu această antologie de circumstanţă? 
Iată prima întrebare pe care ar fi trebuit 
să şi-o pună editorul. E greu de crezut că 
răspunsul ar fi fost afirmativ. 

Dezamăgire pricinuieşte, din p㬠
cate, nu numai-modul de alcătuire al an¬ 
tologiei, ci şi modul ei de prezentare, cu 
auxiliile "critice" cu tot. Nu se poate pri¬ 
cepe de ce versurile din închisoare (alc㬠
tuite, separe, cam între 1949 şi 1961) au 
trebuit să treacă drept voi. I, iar cele mai 
vechi (1914-1944) drept voi. II. Nu se 
poate pricepe, de asemenea, ce nevoie era 
de acea culegere de extrase din 



"bijutierul" la care el se voia "ucenic" 
era, fireşte, Dumnezeu ("Tu, marele 
bijutier..."), dar în variantă, acesta 
devine... natura ("Natură, tu, biju¬ 
tier..."). Strofa " Primeşte-mă ca ucenic,/ 
în nop{i de taină să mă-nveji/ Canonul 
sfintei frumuşeii/ Spre care vreau să mă 
ridic" îşi schimbă în variantă ultimul vers 
cu "Să scot podoabe din nimic", iar stro¬ 
fa " Şi-aşa trudind la cizelat,/ Slăvind 
meu stăpîn şi domn,/ în zori să picotesc 
de somn,/ Cu praf de stele pe halat" de¬ 
vine în variantă "Şi-aşa trudind la 
cizelat,/ în zori să cad în aşternut/ Ca un 
întors cosmonaut/ Cu praf de stele pe 
halat " (!!!). Am fi preferat ca această va¬ 
riantă penibilă să fie dată uitării, împreu¬ 
nă cu epoca aceea care a făcut-o posibilă. 
De ce o fi ţinut neapărat editorul să ne-o 
dezvăluie într-un moment cînd nu-şi mai 
avea rostul? Ne întrebăm, pe de altă par¬ 
te, de ce a păstrat, pe urmele lui Nichifor 
Crainic ce-i drept, dar fără nici o îndrep¬ 
tăţire astăzi, varianta incompletă şi desfi¬ 
gurată a poeziei Cîntec strămoşesc (p. 
66), pe care memoria atîtor foşti deţinuţi 
politici a conservat-o fidel (ca a şi fost 
publicată, de altfel, dub titlul Cîntec de 
bejenie, în unele antologii de peste hota¬ 
re)? Nu-i oare păcat de acele superbe ver¬ 


enciclopedii şi dicţionare străine de pînă 
în 1967 (?!) şi în general de iluzia pro¬ 
vincială că astfel de consemnări informa¬ 
tive ar vădi "marele prestigiu cultural de 
care se bucură Nichifor Crainic în lume". 
Mult mai nimerită, mai utilă şi mai con¬ 
vingătoare ar fi fost o mică antologie de 
referinţe critice propriu-zise, atît rom⬠
neşti, cît şi străine (cine caută, găseşte!), 
însoţită şi de o cît de sumară bibliografie. 
Nu se poate pricepe, în fine, judecind şi 
după lipsurile de mai sus, dar şi după 
marele număr de omisiuni şi greşeli (nu 
numai de tipar!), graba, "comoditatea" şi 
lipsa de profesionalism care stigmatizează 
ediţia. Personalitatea şi opera lui Nichifor 
Crainic ar fi avut dreptul, mi se pare, nu 
numai la bunăvoinţa, dar şi la grija (ba 
chiar la truda) editorilor săi postumi. Se 
va zice că acesta este numai un prim pas. 
Ediţiile ulterioare vor aduce, prin străda¬ 
nia altora mai tineri, necesarul spor cali¬ 
tativ. Este în parte adevărat, numai că 
ediţia de faţă trebuia să-şi cîntărească mai 
bine responsabilităţile, căci ea este aceea 
carc-1 readuce deocamdată, după atîta 
amar de ani, pe poetul Şesurilor natale 
în atenţia noilor generaţii. Un pas cu stîn- 
gul poate avea, în atare context, efecte 
nefavorabile pe termen lung. 

Este adevărat că editorul a în¬ 



cercat să-şi ia o măsură în acest sens, 
reunindu-i ca prefaţatori ai celor două vo¬ 
lume pe impozanţii Dumitru Stăniloaic, 
Ovidiu Papadima şi Pan M. Vizirescu. 
Dar simpla "prestanţă" a numelor nu este 
de ajuns. Las la o parte faptul că toţi trei 
sînt foşti gîndirişti (riscînd să creeze im¬ 
presia unei solidarităţi de "gaşcă"...). 
Toate prefeţele suferă de o complezentă 
generalitate. Cea a lui Nedic Lemnaru nu 
este, de fapt, decît o simplă notă asupra 
ediţiei. Ovidiu Papadima înşiră binevoi¬ 
tor, dar plictisit, un minimum de preci- 
ziuni banale, cu o pană obosită. Părintele 
Stăniloaie, atît de scrupulos cărturar alt¬ 
minteri, citează de astă-dată cu multe 
erori (probabil din memorie) ţi n-are ochi 
decît pentru transpunerea dogmelor creşti¬ 
ne. Mai multă strădanie se vede din par¬ 
tea lui Pan M. Vizirescu, care nu poate 
ieşi însă dintr-un soi de descriptivism (tot 
ce evocă în treacăt fiind "glorios", "mag¬ 
nific", "extraordinar", "absolut original", 
"sublim", cînd nu e "groaznic", "de in¬ 
imaginabil chin", "profund nimicitor" 
etc.). Lipsite de orice aplicare estetică şi 
de orice efort de aprofundare, aceste pa- 
, gini circumstanţiale nu sînr nici pe măsu¬ 
ra lui Crainic, nici pe măsura semnatari¬ 
lor lor. Nu de astfel de prezentări întoc¬ 
mite în pripă de nişte venerabile somităţi 
avea nevoie poetul reîntors printre noi, ci 
de un studiu introductiv convingător prin 
el însuşi, temeinic şi actual, atît ca abro- 
dare, cît şi ca limbaj. 

Ceea ce rămînc de nădăjduit 
este că viciile acestei ediţii nu se vor mai 
repeta în procesul de editare sau reeditare 
al celorlalte scrieri (despre primul volum 
al Memoriilor apărut în 1961, am putea 
spune că a reprezentat totuşi o jumătate 
de pas înainte). Poate că atunci cînd vom 
deschide proaspetele ediţii din Nostalgia 
Paradisului sau din volumul II al 
Memoriilor, bucuria noastră nu va mai fi 
umbrită de nimic. Numai atunci Nichifor 
Crainic se va putea odihni liniştit. 

Răzvan Codrescu 


Nichfor Crainic, Şoim peste prăpastie 
(versuri inedite create în temniţele Aiudulut) şi 
Poezii alese (1914-1944), Editura ‘Roza 
Vînturilor', Bucureşti, 1990. Menţionăm, cu 
titlu de curiozitate, că noul editor al operelor 
lui Nichifor Crainic este... un evreu! Noi, 
românii, sîntem ocupaţi cu editarea lui Beliu 
Silber... 








t ntre încercările mintii 
omeneşti, de a forţa pe căi 
ascunse şi totuşi naturale 
misterul ce ne înconjoară, fie 
în viaţă, fie dincolo de ea, ocultismul 
stă pe primul plan. 

Termenul ocultism poate ser¬ 
vi chiar ca denumire generală a tutu¬ 
ror acestor ciudate încercări, care, în 
afară de religie şi totdeauna contra ei, 
caută să pătrundă în marea tninfl a 
destinelor omeneşti, fie de aici, fie de 
dincolo. Sub acest raport teosofismul 
şi spiritismul nu sunt decât ramuri 
detaşate şi oarecum modernizate ale 
acestui străvechi ocultism, de care nu 
se deosebesc nici ca metode, nici ca 
pretenţii de... seriozitate şi documen¬ 
tare ştiinţifică. Singura deosebire In¬ 
tre ele ar fi că, în timp ce teosofia şi 
spiritismul se dedică în special proble¬ 
melor de dincolo de moarte, ocultis¬ 
mul propriu-zis rămâne legat de des¬ 
tinele vieţii noastre pământene. 

Sub acest raport el apare 
mai practic şi mai pozitiv, deşi tot 
fantezist şi de multe ori aberant. 

__ Străvechi aproape de când 
lumea, el nu e decât un nou nume al 
magismului sau şamanismului, prin 
care omenirea a crezut că se poate 
apăra în lupta cu presupusele forţe 
demonice, care ar cârmui universul. 
A intra în contact cu aceste forţe, a 


O întreagă serie de "oameni 
de ştiinţă" (chimişti, medici, 
astrologi, filosofi) şi-au făcut din 
ocultism obiect al cercetărilor lor 
ştiinţifice. Iar în faimosul Theofrastus 
Bombastus Paracelsus, care trăieşte 
între anii 1493 - 1541 , deci la finele 
scolasticei şi în pragul Renaşterii, 
ocultismul şi-a găsit pe cel mai 
strălucit reprezentant al său, care 
domină aproape întreaga epocă. 
Datorită lui îşi iau avânt ştiinţele 
predilecte ale epocii: Alchimia, 
Astrologia, Fiziognomia şi medicina 
spagiricăl Paracelsus însuşi fusese 
profesor de chimie la Universitatea 
din Basel şi o întreagă serie de sa¬ 
vanţi ai epocii îi erau discipoli. Ne¬ 
mulţumită cu fericirea cerească a Bi¬ 
sericii, lumea era preocupată de cău¬ 
tarea fericirii pământeşti şi materiale: 
căutarea "pietrei filo sofale", această 
himeră a omenirii, pentru posesiunea 
preţiosului metal al aurului — cheia 
fericirii, îi obseda pe toţi. 

Ocultismul ajuasese astfel 
ştiinţa oficială. 

Tainele lumii erau pe cale de 
a fi pătrunse. Prin aflarea elemente¬ 
lor esenţiale, care compuneau corpu¬ 
rile şi organismele, acele triade mis¬ 
tice: pămînt, apă şi aer în om, sulf, 
sare şi mercur în corpuri, puse în 
contact cu spiritele cosmice (gnomii, 


"Horoscoapele şi astăzi sunt la modă şi atîţia «Doctori» în 
ocultism îşi oferă serviciile unei lumi grăbite de a-şi afla 
destinele din poziţiile şi tainele stelelor!" 


smulge taina puterii lor şi a le impune 
voinţa omului — iată ţinta şi visul 
magiei şi a ocultismului din toate 
timpurile. 

tn directă opoziţie cu religia, 
a cărei fiinţă constă tocmai in rapor¬ 
tul liber între divinitatea creatoare, 
ocrotitoare şi protectoare a lumii şi 
om, magia a căutat mereu să se sub¬ 
stituie religiei, şi dacă n-a izbutit, s-a 
furişat şi a trăit totuşi mereu în 
umbra ei. 

Aşa se explică amestecul ei în 
vechile religii. Inzii şi Perşii, Egiptenii 
şi Greco-Romanii au făcut credit larg 
practicilor magice alături de cele 
strict religioase. Astrologia Asiro-Ba- 
bilonenilor şi Egiptenilor, misterele 
pythice şi eleusiene ale Grecilor, au¬ 
gurele şi haruspiciile Romanilor, 
erau, alături de atâtea alte practici 
vrăjitoreşti, incorporate religiei. Creş¬ 
tinismul însuşi, cu toată tranşanta sa 
opoziţie faţă de orice esoterism şi 
ocultism, n-a putut fi scutit de ames¬ 
tecul impurităţilor de acest gen. 

Evul Mediu e de fapt epoca 
de înflorire a ocultismului. Interzis de 
religia creştină, el a fost obiectul de 
predilecţie a "liber-cugetătorilor" epo¬ 
cii, care căutau tn puterile raţiunii şi 
forţele naturii secretul destinelor 
omului. 


silfidele şi salamandrele), prin un al 
6-lea simţ, de care beneficiau ocultiş¬ 
tii, totul era la dispoziţia omului! 
Toate elementele se puteau combina şi 
transforma spre a se afla aurul, spre 
a se lecui bolile, spre a se schimba 
destinele! 

însuşi "omul" putea fi creat 
în chip sintetic, odată ce elementele 
fundamentale ale vieţii erau cunoscu¬ 
te, iar "salamandrele", aceste spirite 
ale aerului, erau la dispoziţie. 

Acel vestit "homuncullus" a 
fost obiect de serioase preocupări în 
acele timpuri, alături de descoperirea 
pietrei filosofale. Din acest arsenal de 
şarlatanism şi naivitate, de îndrăznea¬ 
lă şi erezii ştiinţifice, îşi culege Goethe 
materialul cu care operează Mefisto al 
său la întinerirea lui Faust. Şi tot aici 
îşi transportă marele ironist Anatole 
France ciudatele sale personaje din 
romanul La râtisserie de la reine 
Pedoque. 

Oamenii aceştia trăiau atunci 
în fantasmagorica lume a gnomilor şi 
salamandrelor şi se ruinau în constru¬ 
irea de laboratoare pentru aflarea 
pietrei filosofale sau fecundarea vieţii 
pe calea retortelor. Alături de alchi¬ 
mie înflorea astrologia şi spagirismul. 
Aurul era nu numai cheia îmbogăţi¬ 
rii, dar şi a sănătăţii. Potrivit metodei 


spagirice, se dădea bolnavului să în¬ 
ghită aur şi alte metale socotite drept 
panacee universale. 

Horoscoapele erau în mare 
cinste şi fiecare citea sau îşi aştepta 
soarta de la poziţia şi conjuncţia as- 
trelor în clipa naşterii sau a începerii 
unei acţiuni. Papi şi împăraţi îşi 
aveau astrologii lor şi Caterina de 
Medicis, nepoată de Papi şi mamă de 
regi, îşi consulta Horoscopul dacă aş¬ 
trii sunt favorabili ca să extermine, 
cu sabia şi otrava, pe Hughenoţii ere¬ 
tici, pentru slava lui Dumnezeu şi a 
Bisericii Catolice!... 

Aceste timpuri au fost. Ele 
au trecut. Ocultismul Insă n-a dispărut 
cu totul. El mai stăruie încă, cu tot 
discreditul pe care l-au suferit ştiin¬ 
ţele ce i-au dat creditul şi înflorirea. 
El îşi are şi astăzi adepţi şi practi¬ 
canţi. Mai mulţi chiar decât am putea 
crede. 

Biata minte şi curiozitate 
omenească îşi apără cu tenacitate ido¬ 
lii şi erorile! Că alchimia, ca şi astro¬ 
logia, au fost definitiv aruncate din 
atelierele ştiinţei -7 puţin importă! 
Horoscoapele şi astăzi sunt Ia modă şi 
atâţia "Doctori" în ocultism îşi oferă 
serviciile unei lumi grăbite de a-şi afla 
destinele din poziţiile şi tainele 
stelelor! 

Grafologia, fiziognomia, hi- 
romancia se bucură încă de trecere la 
atâţia dintre noi, care, sceptici faţă de 
tainele şi puterea religiei, acordăm în¬ 
credere misterelor ocultiste. 

Ipotezele ştiinţifice ale spiri¬ 
tismului şi teosofiei, despre corpurile 
astrale şi lumile supra şi sublunare, 
nu fac decât să alimenteze aceste gro¬ 
solane erezii ale ocultismului vechi 
sau nou. 

Sunt şi la noi mulţi, foarte 
mulţi adepţi ai unor astfel de practici: 
de la femeia din periferia de oraş sau 
de la sate, care-şi caută în cafea sau 
umblă cu datul în cărţi, până la si- 


V ' v ■} ' 


mandicoasele feţe care cred că au te¬ 
meiuri ştiinţifice de a-şi cerceta des¬ 
tinul după prescripţiile ştiinţelor 
oculte! 

Printre aceştia mulţi se cred 
şi se prenumără tntre fiii Bisericii. Şi 
încă între bunii ei fii! Cu aceeaşi pie¬ 
tate cu care îşi aprind candela în faţa 
icoanei Mântuitorului sau cu care ţ$i 
duc sărindarul la cutare biserică cu 
sfinţi făcători de minuni — îşi poartă 
paşii şi spre prezicătorul care-i va ceti 
din stele şi din liniile mîinii viitorul! 
Un astfel de creştinism e mai aproape 
de magie decât de Christos... 

Acest amestec între magie şi 
religie, între Dumnezeu şi Lucifer, în¬ 
tre Simon Magul şi Christos, între 
puterea demonică şi bunătatea divină, 
nu înseamnă decât cea mai perversă 
renegare a creştinismului. E apostazie 
directă; e separare de Christos şi de 
Biserica lui, care nu trăieşte din vr^ji 
şi din semne, nici din acte de recipro¬ 
citate cu Satan! Mântuitorul a spus: 
El nu e domn al dracilor şi nu cu pu¬ 
terea Iui Belzebut îşi dăruieşte harul 
şi mântuirea. 

între magie, care crede că 
poate să constringă puterile adverse 
din univers, şi religie, care prin iubire 
ridică pe om către divin, e o exclude¬ 
re totală. Cu atât mai mult între ocul¬ 
tism şi creştinism, care prin Fiul lui 
Dumnezeu a câştigat pentru omenire 
veşnicia împărăţiei cereşti. 

Cine crede în acest lucru — 
e creştin. Dar în cazul acesta nu mai 
poate crede în altceva: nici în vr^ji, 
nici în astre, nici în oricare altă doc¬ 
trină ocultă! Teosofie, spiritism sau 
pur şi simplu ocultism — toate aces¬ 
tea nu sunt decât surogate ale adev㬠
ratei credinţe. 


va urma — 


Vi 






Cercul goetic^^^ 
Simbol magic folosit pentru 
invocarea spiritelor malefice 
















PUNCT* CARDINAL* 


pag. 7 



2. Iisus Hristos 


(continuare) 


upă multe chinuri şi batjocuri, îndurate aUt din 
m m partea iudeilor, cît şi din partea ostaşilor ro- 
mani, l-au dus să-l răstignească la locul numit 
"al Căpăţînii" (Golgota), unde l-au ţinut între doi tîl- 
hari, iar deasupra capului i-au scris "vina": "Acesta es¬ 
te lisus, regele iudeilor" (MATEI, 27, 37; MARCU, 
15, 26; LUCA, 23, 38 şi mai ales IOAN, 19, 19-22, 
unde se istoriseşte mai pe larg: "Iar Pilat a scris şi titlu 
şi l-a pus deasupra crucii. Şi era scris: Iisus 
Nazarineanul, împăratul Iudeilor! Deci mulţi dintre 
iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit 
Iisus era aproape de cetate. Şi era scris în evreieşte, la¬ 
tineşte şi greceşte. Deci arhiereii iudeilor i-au zis lui 
Pilat: Nu scrie împăratul Iudeilor, ci că acela a zis 
Eu sînt împăratul Iudeilor'.Dar Pilat a răspuns: Ce-am 
scris, am scris", quod scripsi, scripsi). De fapt, sinte- 
tizînd, acuzaţiile pe care iudeii le invocaseră dinaintea 
lui Pilat au fost acestea două: a) că s-a făcut pe sine 
Dumnezeu, venind să hulească şi să strice Legea şi 
b) că s-a numit pe sine împărat, incitînd la răzmeriţă (!) 
şi ultragiind demnitatea Cezarului roman. Prima învinu¬ 
ire nu putea avea trecere prea mare înaintea lui Pilat, 
care nu cunoştea prea bine treburile religioase ale evre¬ 
ilor, ba mai era şi pornit împotriva lor, cum atestă do¬ 
cumentele istorice ale vremii. în ce-o priveşte pe cea 
de-a doua, Iisus l-a lămurit pe guvernator întru totul: 
"împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă îm¬ 
părăţia Mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii Mei 
s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar aşa îm¬ 
părăţia Mea nu este de aici" (IOAN, 18, 36). Şi 
dialogul cu Pilat continuă, plin de semnificaţie tmmm 
(versetele 37-38): "Deci i-a zis Pilat: Aşadar eşti 1 
Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sînt § 
împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru | 
aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc § 
adevărul (subl. n.); oricine este din adevăr as-1 
cultă glasul Meu. Pilat i-a zis: Ce este adevă- § 
rul?", quid est veritas? Ne aflăm, cu dialogul iiwyin 
acesta, pe linia de despărţire dintre două Iumi.Tnn 
Pilat vorbeşte scepticismul filosofic al vechii lumi păgî- 
ne.Prin Iisus se dezvăluie lumea cea nouă,primenită sub 
lumina credinţei. Pilat rămîne orb, în epuizarea şi îndo¬ 
iala lumii sale. El se află în faţă cu Adevărul, cu singu¬ 
rul Adevăr, dar nu-1 vede. Mai degrabă îl va fi simţit 
soţia lui, Claudia Procula (a se vedea MATEI, 27,19). 

Copleşit sub batjocuri şi schingiuiri, Domnul 
se roagă pentru ucigaşii săi: "Părinte, iartă-le lor, că nu 
ştiu ce fac!" (LUCA, 23, 34), punîndu-ne în faţă pilda 
supremă a Iubirii şi Iertării creştineşti. 

Şi iată că în seara zilei de vineri, "la ceasul al 
nouălea", îndurind întreaga suferinţă ca om, Iisus strigă 
cu glas mare şi zise: "Părinte, în mîinile Tale încredin¬ 
ţez duhul Meu! Şi aceasta zicînd, şi-a dat duhul" 
(LUCA, 23, 46). Semne înfricoşate întovărăşiră această 
moarte (MATEI, 27, 51-54; MARCU, 15, 33 şi 38; 
LUCA, 23, 44-45). Prin grija cîtorva apropiaţi (şi mai 
ales a lui,Iosif din Arimateea), El fu coborît de pe cru¬ 
ce şi înmormîntat după lege, într-un mormînt nou, la 
gura căruia fu prăvălită o lespede imensă. Iudeii cerură 
şi întărirea străjilor, amintindu-şi că El spusese că a 
treia zi se va scula din mormînt. Nu că ei ar fi crezut 
vreo clipă că s-ar fi putut să învie cu adevărat, dar s-au 
gîndit ca nu cumva ucenicii să vină pe furiş şi să r㬠
pească trupul, înscenînd astfel învierea. Căci atunci, 
spuneau ei, "va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decît 
cea dintîi" (MATEI, 27, 64). 

O legendă tradiţională, fără sprijin în 
Evangheliile canonice, dar acceptată chiar de Biserică, 
spune că Iisus, înainte de învierea cea dintr-a treia zi, 
s-a pogorit în împărăţia Morţilor, spărgînd porţile 
Iadului” şi scoţînd de acolo pe protopărinţi (Adam şi 
Eva) şi pe drepţii Vechiului Testament. Această pogorî- 
re în Iad este o temă îndrăgită şi foarte frecventă în 
iconografia ortodoxă. 

învierea a avut loc în dimineaţa zilei de 
Duminică (de fapt după miezul nopţii de sîrabătă spre 
duminică), la 36 de ceasuri după punerea în mormînt. 
Femeilor venite dimineaţa la mormînt (pe care-1 aflară 
gol) îngerul le zise: "De ce căutaţi pe Cel viu între cei 
morţi? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte 
cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, zicînd că Fiul 
Omului trebuie să fie dat în mîinile celor păcătoşi şi să 


fie răstignit, iar a treia zi să învieze. Şi ele şi-au adus 
aminte de cuvintele Lui" (LUCA, 24, 5-8). 

După înviere, Hristos s-a arătat în mai multe 
rînduri ucenicilor săi. El le-a dat ultimele învăţături şi 
i-a întărit în misiunea lor apostolică, iar în cea de-a pa- 
truzecea zi de la înviere, în văzul tuturor, "S-a înălţat 
şi un nor L-a luat de la ochii lor" (FAPTE, 1, 9), afară 
din cetate, spre Betania (LUCA, 24, 50-51). 

"Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta 
Tatălui, de unde iarăşi va să vie din slavă, să judece 
viii şi morţii, a Căruia împărăţie nu va avea sfîrşit", se 
mărturiseşte în Crez. 

Zece zile mai tîrziu (deci la cincizeci de zile 
după înviere), conform făgăduinţei (a se vedea IOAN, 
14, 16-17 şi 26; 15, 26; 16, 7-15; 20, 21-23, precum 
şi FAPTE, 1, 8), Duhul Sfînt, "Mîngîietorul, Duhul 
Adevărului", se va pogorî peste adunarea apostolilor, 
pătrunzînd astfel în lume şi primenind-o în chip tainic, 
spre a nu o mai părăsi niciodată (a se vedea FAPTE, 2, 
1-4, dar şi urm.). Se năştea atunci comunitatea duhov¬ 
nicească a Bisericii Creştine (asupra semnificaţiei 
Cincizecimii, a Pogorîrii Duhului Sfînt — sărbătorită 
de popor sub numele de Rusalii — vom reveni într-un 
capitol viitor). 

Multă vreme critica modernă, cu morgă istori- 
co-filologică, şi-a făcut un titlu de glorie din negarea 
existenţei istorice a lui Iisus Hristos. In ultimele decenii 
însă, sub presiunea acumulării de dovezi ştiinţifice înte¬ 
meiate (prostia contemporană nu este sensibilă decît la 
"argumente ştiinţifice"!), nici un cercetător serios nu 
mai îndrăzneşte o asemenea negare categorică. Dacă nu 
i-au putut nega insă cu succes realitatea istorică, oame¬ 
nii "de ştiinţă" (fie atei, fie sceptici) şi-au concentrat 
eforturile în încercarea de a-i tăgădui măcar dumnezei¬ 
rea. Iisus ar fi existat, dar n-ar fi fost, după dînşii, de¬ 
cît un ora ceva mai deosebit (cum voise să-l prezinte şi 

Curs elementar de 
religie creştină (XV) 

mult "un iniţiat* între alţii (cum îl trata, tot în secolul 
trecut, teozoful Ed. Schură în fantezista sa carte Les 
grands initi£s. £squisse d’une histoire sfecrete des 
religions). N-au lipsit nici aceia care, admiţîndu-i exis¬ 
tenţa, au refuzat însă să vadă în el altceva decît un psi¬ 
hopat (exemplul lui Binet-Sangl6, La folie de Jăsus, 
Paris, 1911, reluat de unii psihanalişti de dată mai re¬ 
centă) sau, în cel mai bun caz, un evreu obscur, pe a 
cărui existenţă oarecare s-a brodat, fără voia lui, legen¬ 
da creştină ("...nici măcar n-ar putea fi vorba de ceea 
ce noi numim un om de geniu, ci numai de un frumos 
suflet religios, simplu şi plin de omenie:, scria, de pil¬ 
dă, Ch. Guignebert în monografia Jăsus, Paris, 1933, 
p. 496). Dacă ar fi să însumăm atîtea puncte de vedere 
"ştiinţifice", ar trebui să spunem că Iisus a existat fără 
să exftte, fiind, deopotrivă, geniu, nebun, şarlatan, pro¬ 
fet, agitator, naiv, iniţiat, vrăjitor şi cîte şi mai cîte! 
Aşa cum observa G. Papini (în prefaţa la Viaţa lui 
Iisus), "dăinuieşte o patimă pentru patimile lui Hristos 
şi alta pentru nimicirea lui". Cei ce se dau drept "spiri¬ 
te libere" vor să-l răpună pe Iisus a doua oară, "să-l 
omoare în sufletul oamenilor". Ei s-au constituit, în 
scopul acesta, sub imperative "ştiinţifice", fireşte, în tot 
atîţia "cruciaţi împotriva Crucii"! Dar vai, "după atîta 
delapidare de timp şi deşteptăciune", Hristos n-a putut 
fi nici pe deplin alungat, nici pe deplin înjosit! "Zi de 
zi tot mai adîncă se sapă groapa: şi totuşi nu izbutesc 
să-l îngroape pe de-a-ntregul"... In schimb, tentativele 
lor se îngroapă, destul de repede, în ridicol şi-n uitare. 
Aşa cum observa Nichifor Crainic, "există ceva tragic 
în revolta ateistă: strădania ei, oricît de violentă, în lup¬ 
tă cu eternitatea, nu poate depăşi limita puterilor ome¬ 
neşti şi sfîrşeşte prin a se consuma în propriu-i dezas¬ 
tru. Piatra, oricît de sus ai azvîrli-o împotriva cerului, 
e osîndită să recadă pe pămînt" (Puncte cardinale in 
haos, ed.cit., p.55). 

în fruntea detractorilor se află, fireşte, evreii, 
deghizaţi adeseaîn haina savanţilor "obiectivi", "impar¬ 
ţiali". Nu e cazul a le acorda mai multă atenţie decît 
merită, nici a intra cu ei în oţioasă "ceartă de vorbe". 
Credinciosul nu are nevoie, pentru el însuşi, de "dove¬ 
zile" istorice sau filologice, vînturate, pro sau contra 
Dumnezeului său, de contabilii spiritului modern. Şi a- 
ceasta nu din pricina "simplicităţii" sau a "ignoranţei", 


ci pur şi simplu pentru că viaţa religioasă este o proble¬ 
mă de adeziune intimă, dincolo de orice condiţionări 
materiale sau raţionale. Credinciosul nu porneşte de la 
întrebarea asupra existenţei lui Dumnezeu, ci de la 
afirmarea neîndoielnică a acestei existenţe. Numai ne¬ 
credinciosul se întreabă întruna, ajungînd să se piardă 
fie în infinitul prost al căutării raţionale, fie în mlaştina 
scepticismului. 

Cel care l-a primit cu adevărat pe Hristos în 
sufletul său nu mai poate fi stînjenit de nimeni şi de ni¬ 
mic, pentru că s-a ridicat mai presus de lumeasca îndo¬ 
ială, ca unul ce ştie că "la Dumnezeu toate sînt cu pu¬ 
tinţă". Orice credincios autentic a experimentat în sufle¬ 
tul său adevărul adînc al definiţiei apostolice: "Credinţa 
este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor 
celor nevăzute" (EVREI, 9, 1). Pe cei cu adevărat cre¬ 
dincioşi îi fericeşte Domnul atunci cînd, îngăduindu-i 
lui Toma Necredinciosul să pună degetul în rănile sale, 
îl dojeneşte, zicînd: "Pentru că M-ai văzut ai crezut? 
Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!" (IOAN, 20,29). 

Adevăratul credincios crede şi mărturiseşte că 
Iisus Hristos, împlinind vechile profeţii, "a pogorit din 
ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Fecioara 
Maria şi S-a făcut om", fără de a înceta să fie Dumne¬ 
zeu. El rămîne deopotrivă Fiul lui Dumnezeu şi Fiul 
Omului, cele două firi — dumnezeiască şi omenească 
— unindu-se în El, fără să se amestece. Iisus Hristos 
este Dumnezeul cel Unic in ipostaza Fiului, persoană 
întrupată a "Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite". 
Pe această dogmă se întemeiază întreg creştinismul("Eu 
şi Tatăl una sîntem",spune Mîntuitorul la IOAN, 10,30). 

"Filip i-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl 
şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atîta vreme sînt cu 
voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe 
Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dară: Arată-ne pe 
Tatăl? Nu crezi tu că Eu sînt întru Tatăl şi că Tatăl este 
întru Mine? Cuvintele pe care le spun nu le vorbesc de 

la Mine, ci Tatăl — Care rămîne întru Mine — 
face lucrurile Lui. Credeţi Mie că Eu sînt întru 
Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă 
măcar pentru lucrurile acestea" (IOAN,14,8-11). 
Iar mai departe (versetele 12-17) urmează făg㬠
duinţa cea mare: "Adevărat, adevărat vă zic vo- 
uă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrurile 
pe care le fac Eu şi mai mari decît acestea va face, 
pentru că Eu mă duc la Tatăl şi orice veţi cere întru 
numele meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru 
Fiul... Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor vă va 
da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului (a 
treia persoană a Sfintei Treimi alături de Tatăl şi de 
Fiul — n.n.), pe care lumea (necreştină — n.n.) nu 
poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L 
cunoaşte; dar voi îl cunoaşteţi, că rămîne la voi şi va 
fi în voi". 

Aşa cum Dumnezeu s-a făcut om,apropiindu-se 
de noi ît chip văzut, suferind în trup şi jertfindu-se 
pentru a răscumpăra, cu dumnezeiescul său sînge, păca¬ 
tele întregului neam omenesc, tot astfel şi noi sîntem 
chemaţi a ne înălţa cu duhul către Dumnezeu, într-o 
permanentă strădanie de desăvîrşire, de activă înduhov- 
nicire. Creştinismul deschide calea adevăratei comu¬ 
niuni mistice între om şi Dumnezeu, pe temeiul întreit 
al Iubirii, Credinţei şi Nădejdii. El îl repune pe om în 
adevărata sa demnitate, redeschizîndu-i porţile veşniciei 
şi ale împlinirii întru Hristos. Părintele Dumitru 
Stăniloaie a încheiat una dintre cărţile sale fundamentale 
acestui adevăr crucial, intitulînd-o grăitor: Iisus 
Hristos sau Restaurarea Omului. 

Domnul a luat asupra sa păcatele lumii, spă- 
lîndu-le, în chip tainic, în sîngele său mîntuitor. Prin 
jertfa sa cea de bunăvoie, omul a murit păcatului ca să 
învie în nestricăciune. învierea Domnului este începutul 
unei istorii noi, temei şi zălog al veşniciei: "Dar acum 
Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii ce¬ 
lor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om (Adam — 
n.n.) a venit moartea, tot printr-un om şi învierea mor¬ 
ţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos 
toţi vor învia... Căci trebuie ca acest trup stricăcios să 
se îmbrace în nestricăciune şi acest trup nemuritor să se 
îmbrace în nemurire" (ICORN1TENI, 15,20-22 şi 53). 

Iisus Hristos a pus în evidenţă valoarea purifi¬ 
catoare a suferinţei şi a dat modelul dumnezeiesc al vie¬ 
ţii creştine, arătînd omului calea adevăratei mîntuiri şi 
limanul vieţii celei veşnice. Pe urmele şi în numele lui 
sîntem chemaţi a ne osîrdi cu toţii, în aşteptarea trează 
şi înfiorată a celei de-a doua veniri. 


Jl? «Jş. 4?_ *l/<zdilc ş4. ‘TŢţaţUaşţ 








Confesiu 


mai uiţi mei la televizor, fţi repugnă să miră că pre 

vezi ce se mm întîmplă In parlament.Eu guri ale pn 

mă uit, cu un sentiment ciudat, amestec Ar face-a < 

de jenă fi amuzament. Parcă af asista dată, tn ct 

la o comedie cu clovni. Ar fi chiar de găsit timp 

rîs dacă... tn timpul campaniei electo- cine ? Călăi 

role era de un comic irezistibil să-l vezi supravieţuit 

pe contabilul agricol, ajuns primar al terea deschi 

Clujului, cum rezolvă, ţoc-poc, toate tru păcatelt 

problemele ţării. Pe unguri ti făcea Să 

praf, şomajul ti desfiinţa prin decret dracului'fi 

prezidenţial fi, cu toată seriozitatea, ne chipuie căţ 

promitea întoarcerea la ’iepoca de de să se ost 

aur". E incredibil dar adevărat. Ca fi ţă? Ctnd, tn 

dnd asta ne-ar fi lipsit ptnă atunci: împlinită?A 

prostia, incompetenţa fi lăudăroşenia cui Iona fi i 

tnfnănunchiate şi prezentare la super- unde a stat 

lativ. Sînt de acord că ţine de umorul meni lui Io < 

macabru să-i vezi pe cei care l-au tm- zile, tn ptnit 

puşcat pe Ceauşescu, împreună cu cei fast aruncai 

ce-l pllng, unindu-se tn senat, ca să fie misiunet 

etnie tn corul 'cultural' al lui Adrian striga împot 

Păunescu, ’lătrăul", cum l-a dez/mer- Care puteai 

dat absolventul şcolii de jandarmi din S P US > ^tul i 

timpul lui Antonescu, membru tn corni- Păcatele lut 

tetul central al lui Ceauşescu, marele furii şi al a 

scriitor (din scrierile altora). Eugen construi o i 


tiu, e din ce tn ce mai greu să 
, te uiţi la oameni să-i vezi cum, 

îngrijoraţi, se întreabă, unii pe 

alţii, "ce ne facem?'. Mulţi 
nici nu mai deschid gura. Se privesc 
doar şi dau din cap. Peste tot e murd㬠
rie fi mizerie. Foamea tncepe, ici şi co¬ 
lo. să rinjească pe la cozile de parizer, 
şi să-şi arate colţii la lungile şiruri ale 
celor ce aşteaptă pîmea, vinerea, sfm- 
bâta... Lipsa oricărei justiţii, a oricărui 
sentiment moral, nici nu se mai bagă de 
seamă căd indiferenţa e depăşită şi, cu 
dănţăniri de dinţi, tncepe să se arate 
frica: tăioasă, rece, scrişrdtoare, ase¬ 
meni cuţitului care freacă pe os. Ştiu, 
sfntem obosiţi, ne-mpletidm sub pova¬ 
ră, dar, crezSnd tn Dumnezeu, putem să 
ne recunoaştem învinşi? 

Ai perfectă dreptate, e greu să 
vezi cum tn ţările vecine, fastele ţări 
'frăţeşti ', procesul extirpării comunis¬ 
mului a început şi chiar daci avansează 
încet, el continui, respectivele societăţi 
avtnd şansa să fie, într-o zi, umane, 
normale. Peste tot se tnttmplă aşa, ptnă 
şi-n fosta Uniune Sovietică Acolo se 
scot la iveală, din vechi arhive, docu¬ 
mente stupefiante, se fac mărturisiri în- 
spămîntătoare. "A fost o muncă epui¬ 
zantă şi de durată. Cu 200 de execuţii 
pe noapte, într-o lună au fost omoriţi 
6000 de polonezi", mărturiseşte azi 
Dimitri Tokarov. fostul şef al NKDV- 
ului din regiunea Kali ning rad. Te cutre¬ 
muri dnd afli că nu doar Stalin, intr-un 
moment de beţie, a dat ordinul de a fi 
ucişi douăzed şi dnd de mii de ofiţeri 
polonezi, d un întreg birou politic, con¬ 
ducerea unei ţări. Toţi aceşti conduc㬠
tori, tn deplinătatea facultăţilor mintale, 
au hotărît, cu perfect stnge rece, aceas¬ 
tă crimă. Ce fel de conducători sînt 
aceştia, şi ce fel de ţară este aceea tn 
care prizonierii de război sînt scoşi din 
lagăre şi executaţi ? Diplomaţii celorlal¬ 
te ţări, ce le place să-şi spună dviliza- 
te, nu ştiau nimic? Nu aveau servicii de 
informaţii ? Chiar nu ştiau cu ce monştri 
se aşază la masă şi hotărăsc soarta 
lumii? 

Simt ca şi tine cum, deasupra 
întregului pămînt bîntuie vîntul nebu¬ 
niei. Şi bate de clatină lumea din teme¬ 
lii, căd putrezidunea a ajuns tn adtnc, 
s-a întins; e cangrena trădării, lsus a 
avut doisprezece apostoli şi dintre ei 
unul a fost vtnzător. Doar unul. Astăzi 
proporţia e alta. Armata secretă a tur¬ 
nătorilor, a vtnzătorilor de frate, s-a 
întărit, proliferează. Partea abjedă a 
sufletului omenesc pare să fi biruit. Ce 
să facem? Să ne lăsăm striviţi de ne¬ 
dreptatea triumfătoare? Sau să ne răz¬ 
vrătim, să facem ca vednii jugoslavi, să 
punem mina pe arme şi să ucidem ce 
vedem înaintea ochilor, şi pe cei cu ca¬ 
re ne-am jucat dnd am fost copii, dar 
acum ne-au devenit duşmani, că sînt din 
altă etnie? Te-nţeleg, şi pe mine mă 
doare sufletul. De dnd există lumea tot 
de atîta vreme există durerea. De dnd 
există lumea au existat călăi şi victime 
cu feluritele lor chipuri de a schingiui şi 
a răbda. Intre aceste două categorii p㬠
rea să fie o prăpastie de netrecut. Dar 
la comunişti a apărut ceva "nou", ne- 
maiînttlnit. Este ceva împotriva firii, 
pervers şi de neînţeles: colaborarea în¬ 
tre călău şi victimă. Acesta pare să fie 
morbul ce roade astăzi România marti¬ 
rizată: ştergerea diferenţei dintre hoţ şi 
omul cinstit, dintre erou şi vînzătorul de 
frate. 

Mi-ai spus, dezamăgit, revol¬ 
tat, cunosdnd rezultatul alegerilor din 
septembrie, că nu mai poţi să stai, că 
trebuie să pled, oriunde, şi-n Australia, 
numai să nu mai auzi de aşa ţară care 
e-n stare să-i voteze pe cei care au 
martirizat-o şi batjocorit-o, pe cei care 
au provocat actualul dezastru material 
şi moral. Durerea de suflet e una şi 


împotriva pani- 


nu există salvare, că după atîta revăr¬ 
sare a murdăriei nu mai este, nu mai 
poate rărrine, nimic curat, că pentru o 
mie de ani stăpînirea fiarei este asigu¬ 
rată Dar nu e aşa, a dimpotrivă. Că 
fiara îşi simte şfirşitul aproape sînt 
semne. Cunosdndu-i insolenţa nu te 


dului liberal de 
guvernămnt şi a 

regelui părtinitor şi a avut tăria de ca¬ 
racter ca să refuze să formeze noul gu¬ 
vern atît timp dt se va afla, la palat şi 
în ţară, evreica Elena Wotf, amanta re¬ 
gelui, acest bărbat al demnităţii ar fi 
urmat o altă linie, poate mai dîrză, 
.poate mai inteligentă, oricum mai de fo¬ 
los pentru ţară Căd, nimeni nu te res¬ 
pectă dacă nu te respecţi, mai întîi, tu 
însuţi. 

Întocmai şi mie mi se întîmplă 
să mă apuce furia auzindu-i pe "polito¬ 
logi ' şi pe cei străini de neam, dar mai 
ales pe cei cărora le sînt străine dureri¬ 
le neamului, cum "analizează ' situaţia 
singulară a României, unica [ară fost- 
comunistă care dovedeşte o stranie pre¬ 
ferinţă pentru udgaşii bătrinilor deţinuţi 
şi ai tinerilor din decembrie ‘89, cărora 
le asigură condiţii să-fi poată face, în 
continuare, meseria. Fabricanţi de min- 
dună! Aceşti comentatori politia se 
prefac a nu şti că oricum ar fi votat 
electoratul românesc, rezultatele erau 
tot cele hotărite la Cotroceni. Referitor 
la alegeri, Stalin a făcut precizarea: 
"Nu contează ane fi cum se votează, 
contează dne numără voturile'. Dom¬ 
nul Iliescu, un bun elev al marelui das¬ 
căl, a reţinut indicaţia. Preluînd pute¬ 
rea şi-a păstrat, cu modificări cosmeti¬ 
ce, vechiul aparat, a redactat o lege' 
eledorală care-i dă dreptul să numeas¬ 
că pe preşedinţii şi vicepreşedinţii sec¬ 
ţiilor de votare, adică pe cei care nu¬ 
mără voturile, redactează (modifică) 
procesele-verbale, astfel că poate scoate 
ce rezultate vrea. Nu cu aceiaşi oameni 
reuşea Nicolae Ceauşescu să mărească, 
din condei, o producţie de şaptespreze¬ 
ce milioane de tone de cereale pînă la 
şaized şi şapte de milioane de tone? E 
un adevăr relatat de însuşi d-l Iliescu, 
în primele zile, dnd încă nu avea facie¬ 
sul efedat de excesul de zîmbete. 

E deprimant ca, după trei ani 
de la căderea comunismului mondial, la 
noi în ţară, partidul rebotezat şi ma¬ 
chiat, să devină, din nou, 'forţa condu¬ 
cătoare" a societăţii, de data asta cu o 
şi mai feroce frică de a fi din nou de¬ 
barcat, cu o atît de mare dorinţă de a 
se menţine, îneît n-a rezistat să împru¬ 
mute cele mai uzate haine ale naţiona¬ 
lismului numai să nu piardă puterea, în 
favoarea altei partide care ar sluji o al¬ 
tă parte a străinătăţii. Şi dnd te gân¬ 
deşti că la ocuparea ţării de tancurile 
sovietice, acest partid nu avea mai mult 
de o sută de membri, români. 

Mi-ai spus că de sdrbă nu te 


Nichifor Crainic 


CÂNTEC BB BEJENIE 


Pe drumul de munte, şuvoaiele gem 
şi bombăne‘n scorburi frânturi de blestem 
Pe drumul din codru se sparge furtuna 
şi fulgeră semne că nu ni-i de-a buna. 

Pe drumul din vale, zăvod grijuliu, 
îşi caută turma şi urlă‘n pustiu. 

Pe drumul din ţarini se‘ndoaie cocenii, 
ca degete care arată bejenii. 

Pe drumul din zare-al lui Moş Nicăieri, 
se sfarmă gloata de slava de ieri. 

C‘un vuet gigantic un veac se răstoarnă! 
Măicuţa-şi zoreşte odrasle!e‘n poarnă, 
călarem furtuna se‘ncruntă‘napoi: 
se zdrenţuie cerul ca părul vîlvoi, 
căci vine din urmă cu muget sălbatic, 
gâtlej fără margini de zmeu asiatic. 

Hai murgule, ia-mă pe greabănul tău 
aşterne-te vremii şi vântului rău! 

Ah! Nu mi-e de ducă şi nu mi-e de stare, 
dar inima frântă ţi-o pun în spinare. 

Şi-aş vrea să încapă în tainiţa ei, 
şi muntele mare şi bobul de mei. 

Şi dacă nVncape, cu genele‘n moină, 


Şi daca n‘o‘ncape, cu genele‘n moină, 
iau holda‘ntr’o pâine şi ţara‘ntr’o doină 
Hai murgule, ia-mă pe greabănul tău, 
aşterne-te vremii şi vântului rău! 
















* ^sKTp»rt TT AS * ^ PutCre) ' Gcnera $ ia Ponţilor neputînd să le ofere mode- 

sexuală hîrfr m ? H P î P a 6 ,n * de educaţie lele adecvate de rectitudine şi creativitate, fiind desfigu- 

neW ' 3ge - dc Canccrul comunist ‘ ™ P us Problema "exemplari- 

ci de mina a Ara a 5 1 propagandă taţii* generaţiei din anii ‘20, cea a (străbunicilor. Dar 

zzr^J m ZT^ tra ^ c * în ^ •* ,ntrat **^ ^ * un . 

M-a?soSvit de ° Upă “ dc pamci P rintrc invitaţi! D-l Săndoiu, moderatorul, ar 

^ •, p Jurnalul de la Jilava, acum mai fi pus şi dumnealui paie pe foc, atrăgîndu-şi astfel 

AUtUd ‘ nUe Pr ° * «*«*5 pcwt-colocvial al «Robiei libet, cLl l 

ÎdÎ utl^IiEÎ «i Sin v' ( ^ băra r ° mâne ** ci condeiază cu vorbe grele, dînd-o — cum altfel? — pe 

Duiliu Sfinteseiil « taha ** lte ^ U / . Pj 114 ** d ’^ * n 8 - 1*°!“ de civism europenesc! Multe mai pot răbda euro- 

îKSw ^ "vi (dC l a Un ° areCarC P ""^ 11 noştn (de la tantra-yoga şi pînă la Michael 
Bcr ^ 1 _ f ini la mai ve * Jackson )> numa i de Arhanghelul Mihail să nu vină vor- 
chea noastră cunoştinţă, d-l Z.gu Omea). ba! Mai bine “generaţia irosită" a tovarăşului Brucan, 

Nu ştim in ce măsură discutarea legionarismu- decît generaţia jertfită a lui Comeliu Codreanu! 

ITaZZT™ îfn Val0arc practic4 Întîmplător îl cunoaştem pe d-l G. Săndoiu, 

<-/- t P • • ' e b “ n4 scamă că d-l Duiliu moderatorul stigmatizat; e doctorand în filosofie şi om 

^ ♦'S— m<U CXaC f - Ar fl de ° desăvîrşită rectitudine morală şi profesională. E 

P - . ca „a n ‘. r ®fP ecta ^ >dl 5* negreşit bine inten- drept că nu stoiceşte şi nu verdeşte pe la gazete, ca să-şi 

• ţi J ng a r in nou ecepţia pe care le-a pri- permită să delapideze credulitatea opiniei publice. Iar 
"n,? • T C ° mC ? ial ^ area ,sto, ? ei donare în dacă s-o fi întîmplat să nu fie prea “academic*, atunci te 
p gini « ca ei» sau ale «Tineramei»!... pomeneşti c-o fi luat-o pe urmele părintelui Anania! Mai 

ra ’ K f - ar, P • * P^ esu P un,nd ^băra legiona- bine aşa decît să murim de academism în solda d-lui 

ră va izbuti să fie mai convingătoare decît tabăra adver- Soros! 
să, mi ne putem împiedica să nu ne gîndim ce "legio¬ 
nari" grozavi şi complecşi vor ajunge cititorii devotaţi ai 
«Formulei AS»: ei vor cunoaşte totul despre Madonna, 

Brigitte Bardot şi Lady Diana, vor stăpîni perfect termi¬ 
nologia masonică şi new-age-istă, vor ambiţiona cel pu¬ 
ţin performanţele sexuale ale lui Carol II sau Laurenţiu 
Ulici, (via Florin Cheran), vor şti gimnastică chinezeas¬ 
că, făcături de dragoste, leacuri "verzi" pentru rinichi şi 
chelie — şi cîte şi mai cîte! Iar peste toate acestea vor 
putea oricînd să-şi dea cu părerea despre bunătatea 
Căpitanului sau răutatea Comandantului’ eventual la coa¬ 
da la bilete de ţa ultimul film al Maiei Morgenstem! 

Ce ne facem însă dacă va cîştiga, aşa, demo¬ 
cratic, tabăra d-lui Omea, (matriţa evreiască a istoriei 
noastre culturale)? Că nu e de glumit cu d-l Omea; 
domnia-sa, deşi nu a priceput nimic (sau a priceput nu¬ 
mai ceea ce şi-a propus dinainte), a citit "întreaga publi¬ 
cistică a epocii, inclusiv dezbaterile parlamentare, colec¬ 
ţii întregi ale tuturor ziarelor, indiferent de orientarea 
lor"! Redutabil, nu-i aşa? Mai ales că, evreu fiind, dom- 
nia-sa este implicit şi "obiectiv" (nu ca regretatul Vasile 
Noveanu, "subiectivul" de legionar!). 

Numai pe d-na Sînziana Pop probabil că n-o 
prea interesează "care pe care", căci dumneaei, ascunsă 
sub vălul zeiţei Isis, va fi bine cu toată lumea, stringînd 
bani negri pentru zile albe, precum şi "aşi" în mîneca 
presei independente... 


semnăturilor sînt "retro" (aparţinînd în speţă unor vechi 
gândirişti: Radu Gyr, Pan. M. Vizirescu, Nichifor 
Crainic, Dumitru Stăniloaie). Singurele contribuţii mai 
noi aparţin d-lui Marinica şi Părintelui Daniil (ucenicul 
de la Prislop al Părintelui Arsenie Boca). Este îngrijor㬠
tor că nu există mai multe forţe publicistice tinere, cu 
adevărat semnificative, d-l Marinica făcînd oarecum fi¬ 
gură izolată (apreciabile, fără doar şi poate, atît 
"Academia Română între cer şi infern", cît şi “Princi¬ 
piile fundamentale ale filosofiei lui Platon"). Ceea ce 
rămîne de rezolvat, în perspectivă imediată, este o mai 
largă difuzare (în ordinea administrativă), precum şi o 
mai mare deschidere spre actualitate (în ordinea atitudi- 
nală). Sigur că într-o revistă creştină primează principiile 
eterne, dar nu trebuie uitat că «Gândirea» interbelică s-a 
caracterizat tocmai prin efortul de penetrare şi modelare 
a realităţilor, de aplicare pe concretul istoric imediat, 
formînd un întreg front moral, ideologic şi artistic opus 
în chip militant haosului contemporan. 

Să sperăm că noua «Gândire» va avea un im¬ 
pact serios şi de lungă durată în lumea creştină rom⬠
nească şi că un spor, în sensul celor de mai sus, nu va 
întîrzia să se facă simţit încă de la Numărul următor. 
Factorii interesaţi (persoane şi instituţii) ar trebui să în¬ 
ţeleagă, pe de altă parte, că ceea ce există actualmente 
[Wj rmărind luna trecută abjecta ficţiune cinema- în materie de presă creştină se cade încurajat pe toate că- 

jjm’m tografică a d-lui Constantin Vaeni, Drumeţ în ile, dacă vrem să ajungem la mai mult într-un viitor 

calea lupilor difuzată de Televiziunea Română apropiat, 

în cadrul Telecinematecii (!), ne-am putut con¬ 
vinge de-a binelea de perfecta continuitate a conspiraţiei O 

minciunii de la epoca Ceauşescu la epoca Iliescu. Nu ||jj|» «parte de noi intenţia de a iniţia o polemică 
despre cazul particular al d-lui Vaeni este vorba, căci ni- oţioasă cu o revistă («Mişcarea») pe care o ur- 

meni nu-şi mai făceă iluzii asupra calităţii sale morale şi mărim cu interes încă de la apariţia ei şi căreia 

profesionale. D-l Vaeni reprezintă unul dintre acele spe- i-am dori (mai sincer decît bănuiţi) să devină 

cimene umane despre care spunea Topîrceanu că au ne- cît mai curînd o tribună de largă audienţă a dreptei 

voie de o mare doză de nesimţire spre a nu roşi în faţa româneşti autentice. 

porcului. Este vorba de faptul că un film nul artisticeşte, Onoarea pe care "Comentatorul" (?!) acestei 

făcut după toate canoanele ceauşiste (d-na Iorga, ca să publicaţii ne-o face în Numărul 4 (noiembrie 1992), ace- 

nu rostească cuvîntul Dumnezeu, este pusă să zică: ea de a ne trece printre "scandalagii presei dîmboviţe- 

"Jupiter cînd vrea să piardă pe cineva, îi ia minţile"!), ne", o considerăm, cel puţin deocamdată, o reacţie pri- 

continuă să fie popularizat şi astăzi, cu aceleaşi intenţii mară a unei gîndiri încă nelimpezite. înţelegem că punc- 

mistificatoare. Revenim făţiş, încetul cu încetul, de unde tul sensibil şi chiar cardinal!) rămîne d-l Ilie Bădescu. 

am plecat. . Aşa ni s-a părut şi nouă. Despre "opera" şi "dizidenţa" 

Asasinatele săvîrşite în numele Mişcării (!) d-lui Bădescu s-ar putea să mai vină vorba. Nu de al- 

Legionare în toamna anului 1940 rămîn indiscutabil o ta, dar dacă sub Ceauşescu a fost posibilă publicarea 

pagină reprobabilă a istoriei româneşti. Stigmatizarea unei "lucrări fundamentale de doctrină naţională româ- 

unor astfel de fapte nu poate fi decît legitimă. Dar de nească" şi dacă apărarea "cauzei românismului" era atît 

aici pînă la a încerca să pîngăreşti prin ele toată istoria de lesnicioasă pe atunci, se naşte întrebarea dacă nu 

şi sensul legionarismului este o cale echivalentă cu aceea cumva evenimentele din ‘89 nu constituie un pas îna- 

de la luciditate şi responsabilitate la perversiune şi ab- poi?! Cît despre ce-a făcut Râzvan Codrescu înainte de 

jecţie. Comeliu Codreanu (şi decimata elită legionară a ‘89, am putea întoarce întrebarea, punînd-o d-lui M. 

perioadei 1927-1939) nu poate purta răspunderea pentru Munteanu! înainte de ‘89 s-ar părea că numai de-alde 

faptele unor descreieraţi de mai tîrziu, de care şi lumea Iliescu, Brucan sau Bădescu au mai mişcat cîte ceva, 

legionară (sau ce a mai rămas din ea) s-a îngrozit şi s-a restul poporului român vegetînd între paranteze! Lăsăm 

delimitat cu onoare. Pe de altă parte nu s-a dovedit ni- la o parte faptul că şi ceea ce nu am făcut unii — spre 

ciodată, nici istoric şi nici juridic, că atît de controver- deosebire de alţii — s-ar părea să fie semnificativ... 
satul Horia Sima ar fi avut vreo legătură directă cu aces- încercarea "Comentatorului" de a-i scoate 

te crime oribile, ce nu puteau decît să deservească Miş- basma curată nu numai pe d-l Bădescu, ci şi pe d-nii 

carea şi propria sa persoană. Cît despre vechea insinuare Dumitru I. Dumitru sau Radu Nicolae (cu invocarea ne- 

(pe care se pune atîta accent şi în film) că legionarii ar onestă a d-lui Marcel Petrişor) ni se pare o expresie a 

fi reprezentat un fel de "coloană a cincea" a Germaniei neputinţei de a recunoaşte o greşală altminteri remedia- 

naziste, lucrurile au stat mai degrabă pe dos: legionarii bilă... "Argumentul" că d-l Dumitru I. Dumitru, de pil- 

au fost scoşi din istorie în 1941 tocmai pentru că stăteau dă, n-ar fi fost securist, ci doar un... "ceist" (mai exact 

în calea planurilor germane (pe mulţi nemţii îi vor închi- ditai generalul de Contrainformaţii al armatei ceauşiste) 

de de altfel în lagărul de la Buchenwald), planuri cărora este de un ridicol, pe care nu-1 poate motiva decît lipsa 

li se conforma la noi Generalul Ion Antonescu, cel ce i-a totală a altor argumente pertinente! 

tratat pe legionari cu tunul şi cu temniţa! Dar se pare că "Comentatorul" se laudă că ştie despre noi, 

mistificarea le convine în continuare tuturor taberelor vezi Doamne, o droaie de "lucruri interesante". Ne în- 

noastre politice (comuniste şi masonice), egal de străine trebăm cum de n-a observat, în atîta atotştiinţă, că noi 

de Dumnezeu şi românism. Generaţia care a înfăptuit nu sîntem cîtuşi de puţin organul de presă al fantomati- 

vastul genocid comunistvreme de 45 de ani a devenit de- cului U.D.C. şi nici al vreunei alte formaţiuni politice?! 

unăzi "generaţia irosită", pe cînd memoria generaţiei Să fie oare atît de incredibilă ideea de "independenţă" în 

legionare, martirizate sub toate regimurile, continuă să actuala lume românească? 

fie profanată fără nici un scupul, repetîndu-se parcă me- în fine, noi ar trebui să ne simţim ruşinaţi, 

reu, ca o paradigmă a ticăloşiei româneşti, lovitura de chipurile, de a fi alăturat numele d-lor Marian Munteanu 

otidianul «România liberă» a sacrificat luna tre- picior pe care N. Iorga o administra, de la înălţimea şi Radu Sorescu. E ca şi cînd i s-ar cere oglinzii să se 

4|^^cută o întreagă pagină de anunţuri şi reclame demnităţii sale de "apostol al neamului", cadavrelor ruşineze ea de imaginea pe care o reflectă! S-ar putea 

^ ca să se indigneze, pe două (două?) voci — azvîrlite pe cheiul Dîmboviţei! ca, pornit pe calea aceasta, d-l Munteanu, chiar în ipos- 

Liliana Stoicescu şi Delia Verdeş — de direcţia 
greşită spre care ar sta să alunece tineretul nostru liceal, 
căzut pradă dezamăgirilor postdecembriste. Un colocviu 
desfăşurat la Liceul Sf. Sava din Bucureşti (organizat de 
către elevi, dar avîndu -1 ca moderator, la cererea acesto¬ 
ra, pe d-l. prof. Gabriel Săndoiu) a încercat să dibuias- 
că, în haosul actual, un posibil profil şi o posibilă me¬ 
nire a generaţiei tinere. S-a ridicat, în mod firesc, pro¬ 
blema unor posibile (şi necesare) "modele" (dincolo de 
psihoza muzicii rock, binecuvîntată acum şi de către 


piritul «Formulei AS» se înrudeşte mai degrabă 
aTeuropenismul homosexualLzant al revistei 
« 22 » (din care se şi trage în parte) sau cu eco- 
logismul cu felinar roşu al d-lui Dolphi 
Drimer. La acesta din urmă am mai avut prilejul să ne 
referim în legătură cu afacerea tipic ovreiască a universi¬ 
tăţilor particulare din România postdecembristă. Acum 
dumnealui — sătul şi de învăţămînt şi de politică şi de 
viaţa de familie — tînjeşte, în paginile revistei 
«Cuvîntul» (ţepoase, cum le ştim), după bordelurile de 
altădată (pe care — ne încredinţează cu aplomb încă ti¬ 
neresc — le-ar mai frecventa şi acum, nu de alta, dar ca 
să mai iasă puţintel din monotonia vieţii conjugale). E 
simptomatic pentru ecologism: acesta nu suportă mizeria 
decît dacă este de natură morală! Paradisul ecologiştilor 
tinde să semene, în varianta Drimer, cu un fel de orgie 
la iarbă verde! Ne întrebăm: paradisul lui Verdeţ cum o 
mai arăta? Pînă una alta, e bine că se fac eforturi con¬ 
centrate ca măcar apetitul sexual să nu şi-l piardă naţiu¬ 
nea! Vorba lui Titi Aripă: "Beau şi pup!"... De restul se 
ocupă Iliescu şi Măgureanu. 


A emnalăm cu satisfacţie apariţia Numărului 3 din 
noua serie a revistei «Gândirea» (ispravă sibia- 
^ nă, avîndu -1 ca "redactor responsabil" pe d-l 
Mihai Marinica). S-a renunţat, între timp, la 
subtitlul (pe cît de preţios, pe atît de ambiguu) de "re¬ 
vistă de metafizică". Numărul este fără îndoială intere¬ 
sant, conceput nu numai în spiritul, dar şi în forma ve- 
chii «Gândiri». Regretăm însă că majoritatea textelor şi 







de legionarii ce reuşiseră să se sustragă 
arestărilor samavolnice. După cum rezultă 
din Memoriile lui, ale lui A. Călinescu, 
numirea lui Gabriel Marinescu la nou 
creatul Minister al Ordinei Publice, avea 
drept scop lichidarea Mişcării tn mod ne¬ 
condiţionat. Gabriel Marinescu are de 
gind, scrie A. CăUnescu, "să suprime pe 
Codreanu şi vreo 30 de gardişti princi¬ 
pal Şi-a format echipe de 200 de puşc㬠
riaşi (puşcăriaşi n.b.), cu care va da lovi¬ 
tura tntr-o noapte " (dosar 10012 f35-36). 

Să revenim insă la Mircea 
Iorgulescu. Citează el, din galeria ideolo¬ 
gilor legionari, ca vorbind admirativ des¬ 
pre StaUn, deci ca pro comunist, pe Nae 
lonescu. Este adevărat, prin anii 1931- 
1932, cind opţiunea profesorului pentru 
Garda de Fier nu se produsese tncă, Nae 
lonescu publică cîteva articoU tn care e 
vorba şi despre comunism şi despre 
StaUn. Despre comunism spune răspicat 
că e o imposibUitate, pentru simplul fapt 
că realitatea vie, revoUtfia, nu încape în 
cadrul teoretic al unui elaborat intelec- 
tuaL Nici vorbă de simpatie, nici vorbă 
de antipatie. Aprecierile asupra lui StaUn 
au la bază lucrarea lui Boris Bajanow, 
Avec StaUn dans le Kremlin, sunt cuprin¬ 
se tn două articole: Prejudecăţi (28 
ianuarie 1931) şi Tot despre prejudecata 
inteligenţei (31 ianuarie 1931) şi exce¬ 
lează tn obiectivitate. De fapt, tema discu¬ 
ţiei nu e personalitatea lui StaUn, ci ca¬ 
racteristicile omului politic tn general, 
Stalin fiind doar un exemplu. A-l acuza pe 
Nae lonescu de pro comunism, tn atari 
condiţii, înseamnă a da dovadă de rea 
credinţă, după cum rea credinţă dovedeşte 
şi efortul de a contesta Mişcării Legionare 
caracterul constant anticomunist, cînd ar¬ 
gumentele care probează contrarul sunt 
copleşitoare. Dacă aş aminti doar atitudi¬ 
nea comuniştilor faţă de Mişcarea Legio¬ 
nară, începînd din anul 1921 pînă tn pre¬ 
zent, ar fi deajuns. Un adversar mai redu¬ 
tabil ei nu au cunoscut. Cine a fost prin 
închisorile comuniste, fără a fi fost legio¬ 
nar, ştie foarte bine acest lucru. Şi, am 
convingerea, că tt ştie şi domnul Mircea 
Iorgulescu. 

tn ş/îrşit, o ultimă precizare. 
Potrivit domnului Mircea Iorgulescu, le¬ 
gionarii sunt, nu doar nişte mistificatori 
de proporţii, ci şi nişte bolnavi. Ei suferă 
de un mesianism paranoic, se autodeclară 
salvatori ai neamului. Este iarăşi adev㬠
rat, legionarii s-au definit robi ai unei 
credinţe şi şi-au asumat consecinţele. E 
ceea ce au făcut, e ceea ce fac, eroii tu¬ 
turor neamurilor. A considera acest fapt * 
ca paranoie, e dovadă de... mă abţin să 
pronunţ cuvtntul ce îmi stă pe limbă. 

Drept dovadă a anticomunis¬ 
mului consecvent al Mişcării Legionare 
iată şi două citate edificatoare: 'Comunis¬ 
mul este acea fiară roşie din Apocalipsă, 
care se ridică pentru a izgoni pe Hristos 
din lume", (Testamentul lui Ion Moţa, 
1936) şi "Apropierea de Rusia comunistă 
este un gest de trădare pe care poporul 
român l-ar face faţă de Dumnezeu şi faţă 
de ordinea morală a lumii. De vor intra 
trupele ruseşti la noi, învingătoare tn 
numele Diavolului, ele nu vor pleca îna¬ 
inte de a ne sataniza, adică bolşeviza. ’ 
(Comeliu Codreanu, Memoriu adresai 
regelui Carol II, 30 mai 1936). Mai e ne¬ 
voie, astăzi, să demonstrăm cine au fost 
profeţii neamului românesc? Pentru cre¬ 
dinţa lor, bună, rea, legionarii au murit. 
Şfidîndu-le sîngele, domnule Mircea 
Iorgulescu, aveţi cuvtntul! 


Mircea Iorgulescu scorneşte totuşi două: 
atitudinea teoretică binevoitoare, admira¬ 
tivă chiar, a căpeteniilor legionare — es¬ 
te citat doar Nae lonescu —faţă de mon¬ 
ştrii totalitarismului european: Hitler, 
Mussolini şi Stalin, pe de o parte, faptul 
că legionarii nu au asasinat comunişti, ci 
mari democraţi ca I. G.Duca^i. Călinescu, 
N. lorga, V. Madgearuşi a.m.d., pe de 
alta. Să le analizăm pe rînd. 

Din cîte ştiu, în publicistica 
legionară, în luările de cuvînt circumstan¬ 
ţiale ale conducătorilor Mişcării, nu exis¬ 
tă nici o singură vorbă care să trădeze 
simpatie faţă de comunism, faţă de liderii 
lui. Dimpotrivă, anticomunismul e afirmat 
în mod indubitabil, adeseori într-o manie¬ 
ră profetică, fără întrerupere, începînd 
din anul 1919, — în pădurea Dobrina — 
şi pînă în prezent. Antisemitismul Mişcării 
Legionare, nu în sensul urii de rasă, ci în 
acela de apărare a fiinţei naţionale ame¬ 
ninţate de infiltrarea insidioasă, concu¬ 
renţa neloială şi ofensiva spre pîrghiile 
reale de comandă ale populaţiei iudaice; 
real, se explică şi prin aceea că evreii 
sunt percepigi, tn marea lor majoritate, 
cei basarabeni îndeosebi, ca agenţi ai co¬ 
munismului. La rîndul lui, antidemocratis- 
mul Mişcării Legionare, real şi el, izvo¬ 
răşte din acelaşi instinct de apărare a 
fiinţei naţionale, conexiunile cu anticomu¬ 
nismul fiind clare. Trec peste viciile con¬ 
genitale ale sistemului, despre care se 
spune că e rău, dar că, deocamdată, altul 
mai bun_nu există, pentru a releva parte 
din aspectul concret al problemei 

Mişcarea Legionară, socotită 
antidemocratică, participă, totuşi, la viaţa 
politică a ţării şi obţine succese. Dar asta 
nu convine “democrcţilor * aflaţi la pute¬ 
re. Li se interzic adunările, sunt maltra¬ 
taţi, şi cei mai buni dintre ei sunt ucişi. 
De ce fac asta? Din obligaţie faţă de str㬠
ini, faţă de finanţa iudaică. Iată un pasaj 
extras de istoricii comunişti Mircea Muşca 
Şi Ion Ardeleanu, din Arh. St. Bucureşti, 
fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 
dosar nr. 318/1940, f. 15-16: 'In ziua de 
7 decembrie 1933, în şedinţa Consiliului 
de Miniştri la care au participat primul- 
ministru I.G. Duca (...) s-a discutat pro¬ 
blema dizolvării Gărzii de Fier, hotărîn- 
du-se în final ca să nu fie dizolvată. In 
seara aceleiaşi zile a sosit din străinătate 
N. Titulescu, care şi-a manifestat nemul¬ 
ţumirea faţă de hotărîrea luată. împreună 
cu 1. G. Duca s-a dus la rege condiţionînd 
rămînerea sa în guvern de dizolvarea 
Gărzii de Fier prin decret regal. Carol al 
n-lea a refuzat să emită decret regal, 
căzîndu-se de acord să fie dizolvată, prin- 
tr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri'. 
Jurnalul a fost emis în ultima zi de depu¬ 
nere a listelor de candidaţi pentru alegeri 
legislative şi a fost urmat de una dintre 
cele mai bestiale prigoane. Numărul ares¬ 
tărilor a fost estimat la 18.000; al celor 
ucişi de către organele de ordine şi sigu¬ 
ranţă a fost de 16. Şi, pentru ca lucrurile 
să fie cît mai clare, încă o precizare. Ales 
deputat în 1931, Comeliu Zelea Codreanu, 
la prima sa intervenţie în parlament, face 
publică lista demnitarilor îndatoraţi faţă 
de banca Marmorosch Blank. Printre da¬ 
tornici, N. Titulescu figura cu 19 milioane 
de lei. 

Şi totuşi, asasini sunt legionarii, 
pentru că l-au ucis pe I.G. Duca, şi nu 
I. G. Duca din ordinul căruia au fost ucişi 
legionarii, pentru a-i împiedica să partici¬ 
pe Ia alegeri, adică să-şi exercite un drept 
constituţional. Murdară logică, domnule 
Iorgulescu şi nedemnă de om în general, 
dormite de unul care pretinde că vorbeşte 
în numele democraţiei 

Nu altfel stau lucrurile cînd e 
vorba de Armând Călinescu. înainte de a 
fi fost asasinat, a asasinat el 48 de legio¬ 
nari. Şi nu pentru că se simţea ameninţat 


înţeles nu e faptul ci nu se dezice, ci mo¬ 
tivul pentru care ar fi trebuit să o facă. 
Pentru că aşa vrea domnul Norman 
Manea? Oricum, eseul a stîmit reacţii, 
unele suburbane, fapt care l-a determinai 
pe Mircea Iorgulescu să intervină şi el în 
discuţie. Treabă deloc uşoară. A susţine 
punctul de vedere al lui Norman Manea 
înseamnă a lua parte la denigrarea unei 
personalităţi de talia lui Mircea Eliade 
sau măcar la adumbrirea ei, ceea ce, ca 
român, e cel puţin neplăcut, admiţînd că 
ar fi posibil A lua atitudine faţă de 
Norman Manea, înseamnă a-l susţine pe 
Mircea Eliade şi, implicit, a conferi Miş¬ 
cării Legionare o aură în plus, ceea ce, 
din punct de vedere al lui Mircea 
Iorgulescu, e iarăşi de nedorit. Soluţia e 
compromisul Norman Manea are, într-o 
anumită măsură, dreptate. Cei ce-l con¬ 
damnă sunt, nu se mai spune cum. în ce 
mă priveşte reţin ca sigur un lucru: ceea 
ce consemnează Mircea Eliade în 
Memorii cu privire la Mişcarea Legionară 
nu e literatură, ci adevăr autentic, necen- 
Zur al, formulat în deplină stare de liber¬ 
tate interioară. Ca orice om desţărat, 
Mircea Eliade nu a sfidat prejudecăţile 
sau susceptibilităţile societăţii în sînul 
căreia şi-a desfăşurat activitatea. 
Memoriile, menite a fi publicate post 
mortem, l-au scutit de o asemenea servi¬ 
tute, motiv pentru care, semnificaţia celor 
cîteva pagini în cauză, rămîne de necon¬ 
testat; semnificaţie privind atitudinea 
omului de cultură faţă defenomen, semni¬ 
ficaţie privind fenomenul în sine. 

Nu pot să cred că Mircea 
Iorgulescu nu a citit paginile cu pricina, 
după cum nu pot să înţeleg nici motivul 
real pentru care le nesocoteşte atunci cînd 
emile judecăţi, mai exact atunci cînd ca¬ 
lomniază, cu aer doct, Mişcarea Legiona¬ 
ră, la adăpostul unor inerţii şi tabuuri. Şi 
O face des, mai des chiar decît Emil 
Hurezearut şi decît oricare alt partizan al 
democraţiei plătite, şi în maniera mai ve¬ 
chilor şi mai noilor activişti de partid, 
prin recurs la aceleaşi tiranice clişee, 
adică fără nici un argument valabil, nu 
mai departe, decît şi Ch amintita analiză a 
eseului lui Norman Manea. Se afirmă că 
legionarii ar fi, de fapt, roşi, că antico¬ 
munismul lor e o mistificare. Aşa să fie? 
Sau... Argumente? Argumente nu sunt. 


Nu ştiu în ce măsură intelighen- 
ţia maghiară dintre cele două războaie 
mondiale a fost sau nu antisemită. Ştiu 
însă că spre şfîrşitul celui de al doilea 
război, atitudinea autorităţilor ungare faţă 
de evrei a fost mult mai radicală decît 
aceea a autorităţilor române. Şi totuşi, la 
aproape jumătate de veac după, românii 
sunt cei încriminaţi ca antisemiţi, în vre¬ 
me ce maghiarii, nu. Intelectualii mai 
ales. O acţiune concertată de discredita¬ 
re, în plan internaţional, a unor persona¬ 
lităţi de primă mărime ca Mircea Eliade, 
Etnii Cioran, Constantin Noica e în curs. 
Norman Manea loveşte, loveşte şi Leon 
Vobviciiar 'românii", uneori dezgustător 
de obedienţi, amplifică şi supralicitează, 
recomandînd, nici mai mult, nici mai pu¬ 
ţin, alcătuirea unei antologii a ruşinii din 
publicistica celor trei piscuri ale culturii 
noastre contemporane, şi nu numai; 
Eminescu, A.C. Cuza, N. Iorgapentru ce 
să lipsească? Contrar aşteptărilor, ideea 
nu mi se pare cu totul neavenită, dacă a- 
ceastă antologie, pentru unii, pentru alţii, 
a demnităţii, va fi completă şi fără co¬ 
mentarii, aşa fel ca din ea să rezulte nu 
doar caracterul antisemit al textelor ci şi 
argumentele pe care acest caracter se 
sprijină, pentru că... Orice s-ar spune, 
antisemitismul este un fenomen şi are, în 
mod necesar, un număr de cauze ce se cer 
decelate. 

La data de 9 iulie 1992, la ra¬ 
dio Europa Liberă, d-l Mircea Iogulescu, 
comentînd un eseu al d-lui Norman 
Manea se foloseşte de ocazie pentru a-şi 
expune propriile opinii privind publicistica 
din tinereţe a lui Mircea Eliade. 

Pentru Norman Manea, proble¬ 
ma e simplă. Mircea Eliade, tn tinereţe, 
a propovăduit idei de dreapta, a fost le¬ 
gionar sau simpatizant legionar şi nu s-a 
dezis, ceea ce e adevărat. Mai mult, a 
fost internat, ca şi maestrul lui, Nae 
lonescu, tn lagărul de la Miercurea-Ciuc, 
tn timpul prigoanei lui Armând Călinescu, 
şi a refuzat să se desolidarizeze public, 
riscîndu-şi viaţa. Nu s-a desolidarizat nici 
ani după aceea, nici public, nici în forul 
lui intim, dovadă cele cîteva pagini din 
Memorii Ceea ce, pentru mine, e greu de 


VWGBfiOftGffltf 










PUNCTC CARDINftlC 


pag. 11 



I. Consideraţii introductive 


Printre "cucernicii" care au părăsit Ierusalimul 
după profanarea templului de către sirienii şi evreii trăd㬠
tori care acceptaseră să se închine zeităţilor păgîne a fost 
şi familia preotului Matatia. El, împreună cu cei cinci fii 
ai săi, Ionan-Gadis, Simon-Tasi, Iuda-Macabeul, Eleazar- 
Avaran şi Ionatan-Apfus s-au aşezat în localitatea de mun¬ 
te Modein. Din acest refugiu ei au stabilit legături strînse 
cu grupuri de fugari care de asemeni refuzau să-şi renege 
credinţa în Iahve şi în Legea lui Moise. Cînd Apelles, îm¬ 
puternicitul regelui sirian a sosit la Modein pentru a foiţa 
populaţia evreiască să adopte cultul zeităţilor greceşti, 
Matatia l-a înfruntat cu curaj, adrcsîndu-i următoarele 
cuvinte: "Chiar dacă toate neamurile din cuprinsul 
stăpînirii regelui vor asculta de el şi poruncile lui, totuşi 
eu şi feciorii şi fraţii mei vom umbla întru aşezămîntul 
Legii părinţilor noştri (I Macabei 2; 19-20). 

Apelles nu a ţinut seama de acest avertisment. A 
ordonat construirea unui jertfelnic în capiştea din Modein 
pentru oficierea unei jertfe închinate lui Zeus şi l-a obligat 
pe un evreu renegat să o împlinească. "Şi a văzut Matatia 
şi s-a aprins de rîvnă de i s-au cutremurat rărunchii şi, 
dînd drumul dreptei sale mîini, a alergat şi l-a înjunghiat 
pe jertfelnic. Şi pe omul regelui, care silea a jertfească, 
l-a omorît în aceeaşi vreme şi jertfelnicul l-a stricat". (I 
Macabei 2; 24-25). Acest gest de mare curaj a constituit 
momentul declanşării răscoalei iudeilor împotriva stăpînirii 
sdeucide. 

Matatia lansează un apel patetic către toţi lo¬ 
cuitorii Iudeii care se simţeau legaţi de credinţa strămo¬ 
şească să se alăture răscoalei. Apelul a avut ecou şi răz¬ 
vrătiţii s-au grupat în zona muntoasă, hotărîţi să răspundă 
forţei prin forţă. 

Reacţia autorităţilor siriene la acest act de sfidare 
a fost promptă. împotriva răzvrătiţilor au fost trimise tru¬ 
pe pentru a-i pedesi. Conducătorul acestor forţe de inter¬ 
venţie a procedat cu perfidie. El a dezlănţuit atacul împo¬ 
triva răsculaţilor în ziua de odihnă, zi în care, conform 
prescripţiilor legii, evreilor le este interzisă orice activi¬ 
tate, chiar şi apărarea în faţa unui atacator. Rezultatul a 
fost tragic. Peste o mie de suflete, bărbaţi, femei şi copii 
au fost măcelăriţi fără să schţize nici un gest de împotri¬ 
vire. Faţă de această situaţie Matatia şi celelalte căpirtenii 
ale răscoalei hotărăsc: "împotriva oricărui om care va yeni 
cu război împotriva noastră să luptăm şi în ziua de odihnă 
şi să nu murim cu toţii, precum au murit fraţii noştri în 
ascunzişuri" (I Macabei 2; 41). 

Pentru organizarea luptei împotriva stăpînirii se- 
leucide, Matatia convoacă o adunare a "Asideilor, oameni 
vîitoşi din Israel şi care păzeau Legea". Măsurile adoptate 
la această adunare se refereau atît la instaurarea plenaiă a 
cultului mozaic (tăierea împrejur a pruncilor, ritualul fiind 
împiedicat de interdicţiile regale, dărimarea jertfelnicelor 
închinate zeităţilor păgîne ctc.), cît şi la reorganizarea co¬ 
munităţii pentru a deveni capabilă să se opună unei previ¬ 
zibile intervenţii armate din partea lui Antiochos al IV-lea. 
Totodată, Matatia, fiind în vîrstă, îşi reglementează suc¬ 
cesiunea Adresîndu-se fiilor săi, le spune: "Şi iată 
Simeon, fratele vostru, ştiu că este om de sfat; de el să as¬ 
cultaţi în toate zilele, el vă va fi tată. Şi Iuda Macabeul, 
care este cu putere tare din tinereţile sale, acesta va fi 
căpetenia oştirii, ca să faceţi război împotriva popoarelor" 
a Macabei 2; 65-66). 

în anul 167 î.d.Chr. Matatia moare. Şi cum pren 
blema principală pe care trebuiau să o rezolve răsculaţii 
era problema rezistenţei armate împotriva trupelor lui 
Antiochos, Iuda Macabeul, conducătorul războinic, va de¬ 
veni personajul din primul plan în evenimentele ce vor ur¬ 
ma. Principalele sale calităţi erau curajul şi cucernicia, 
înaintea fiecărei bătălii se ruga ca un sfînt, dar în ceasul 
luptei era "curajos ca un leu". 

$ 

Mica oştire condusă de Iuda Macabeul trăia în 
munţi de unde întreprindea incursiuni prin surprindere 
asupra satelor din văi, îi ucidea pe renegaţi, distrugea al¬ 
tarele păgîne şi îndeplinea, cu forţa, ritualul circumciziei 
asupra băieţilor netăiaţi împrejur. 

Cînd aceste fapte i-au fost aduse la cunoştinţă lui 


Antiochos, acesta a trimis o armată alcătuită din greci si¬ 
rieni bine echipaţi şi înarmaţi, sub conducerea generalului 
Apollonius, pentru a distruge cetele de răsculaţi. Iuda i-a 
întîmpinat pe greci la trecătoare* de la Emmaus şi, în ciu¬ 
da inferiorităţii numerice, a repurtat o victorie totală, 
Apollonius pierzîndu-şi viaţa pe cîmpul de luptă (166 
Î.d.Chr.). 

Ca răspuns, Antiochos a trimis împotriva 
evreilor o nouă armată, mai numeroasă decît prima, sub 
conducerea generalului Heron. Atît de sigur era Heron că 
îi va zdrobi pe evrei şi că va lua un număr marc de prizo¬ 
nieri pe care îi va vinde ca sclavi, îneît prin oraşele prin 
care a trecut a anunţat şi preţul pe carc-1 pretinde pentru 
evreii prinşi. Bătălia a avut loc la Mizpa şi înfringerea 
grecilor a fost atît de categorică îneît trupele lui Iuda au 
putut ocupa Ierusalimul fără a întîmpina nici cea mai mică 
rezistenţă. Ajuns în capitala ţării a curăţat Templul de al¬ 
tarele şi podoabele păgîne, a reintrodus serviciul religios 
după vechile rînduicli, fiind aclamat cu entuziasm de evre¬ 
ii ortodocşi care au revenit la casele lor după perioada de 
prigoană (164 î.d.Chr.). 

Următoarea tentativă de a anihila răzvrătirea 
evreilor a fost condusă de regentul Lysias, care a pornit în 
fruntea unei armate puternice, pentru a recuceri 
Ierusalimul. în timp ce se găsea în marş spre Iudeca îi 
parvine ştirea morţii lui Antiochos (163 î.d.Chr.). în do¬ 
rinţa de a rezolva paşnic problema iudaică, spre a se putea 
concentra pe alte teatre de luptă, Lysias le oferă evreilor 
deplină libertate religioasă, cu condiţia să depună armele. 
"Cucernicii" sînt de acord, Macabeii însă refiiză. Iuda de¬ 
clari: pentru ca Iudeca si fie siguri că nu vor mai avea 
loc noi persecuţii, trebuie ca ţara să-şi dobîndească, în 
primul tind, libertatea politică. îmbătaţi de succesele ob¬ 
ţinute, Macabeii pornesc o nemiloasă acţiune de răzbunare 
împotriva conaţionalilor lor din partidul elenizant. Actele 
de răzbunare nu se limitează numai la Ierusalim. Represiu¬ 
nea se extinde pînă şi asupra populaţiei din oraşele de la 
frontieră. 

Prin respingerea propunerii lui Lysias, starea de 
bcligeranţă dintre macedosirieni şi evrei continuă. în anul 
161 î.d.Chr., Iuda îi învinge pe macedosirieni în bătălia de 
la Adassa şi, datorită unei alianţe încheiate cu Roma, îşi 
consolidează poziţia. în acelaşi an însă, în lupta dusă îm¬ 
potriva unei armate mult superioară numericele, cade ucis 
la Elasa. Fratele său Ionatan îi ia locul la conducerea ar¬ 
matei şi continuă războiul împotriva scleucizilor. Dar şi el 
va cădea pe cîmpul de luptă în anul 143 î.d.Chr. în bătălia 
de la Ake. Ultimul frate supravieţuitor, Simon, va prelua 
conducerea armatei şi, sprijinit de Roma, obţine de la su¬ 
veranul seleucid Demetrios II (145-140î.d.Chr.) recunoaş¬ 
terea independenţei Iudeii. 

Pentru meritele sale şi ale tuturor celor din fa¬ 
milia lui Matatia Hasmoneul, Simon este ales printr-o ho- 
tărîrc a întregii comunităţi iudaice Mare Preot şi condu¬ 
cător suprem al armatei. Şi întrucît aceste demnităţi devin 
ereditare în familia sa, Simon este întemeietorul Dinastiei 
Hasmoneilor. în semn de preţuire pentru meritele înteme¬ 
ietorului dinastiei şi a fraţilor săi, primul an al domniei lui 
Simon este considerat începutul unei noi numărători a ani¬ 
lor. Emisia unor monede noi vesteau renaşterea eroică a 
celui de al doilea stat iudaic, ce va dăinui între anii 142 
î.d.Chr-70 d.Chr. 

$ 

Hasmoncii au fost conştienţi de slăbiciunea 
micului lor regat şi de aceea s-au străduit de-a lungul a 
două generaţii să-i lărgească graniţele, utilizînd atît diplo¬ 
maţia, cît şi forţa. în jurul anului 78 Î.d.Chr. Hasmoneii 
reuşiseră să cucerească Samaria, Idumea, Moabul, 
Galilea, Trans iordan ia, Gadara, Pella Gerasa, Raphia şi 
Gaza şi să le înglobeze în regatul lor, astfel că Palestina 
sub domnia lor atingea dimensiunile regatului lui 
Solomon. Dar urma-şii acelor bravi Macabei care 
luptaseră eroic pentru libcr-tatea lor religioasă, îi obligau 
acum pe supuşii lor, adepţi ai altor credinţe, să adopte 
religia iudaică. Cu timpul însă, zelul religios al 
Hasmoneilor a slăbit şi, ca un paradox, în ciuda 
protestelor preoţilor, ei au început să facă concesii 
partidului elenizant. Prin aceasta, autoritatea şi — ca o 
consecinţă — stabilitatea dinastiei au slăbit. încă din tim¬ 
pul domniei reginei Salome Alexandra (79-69 î.d.Chr.) au 
început lupte pentru succesiune între fiii ei Hyrkanos II şi 
Aristobulos II. De la această dată, cursul evenimentelor 
din Iudeca va fi decisiv influenţat de prezenţa romană în 
regiune. La declanşarea conflictului pentru succesiune la 


tronul Regatului Hasmoneu, legiunile victorioase ale lui 
Pompei se aflau deja la Damasc. 

Pentru a-şi soluţiona conflictul, cei doi preten¬ 
denţi la tron au solicitat arbitrajul lui Pompei. Cînd acesta 
s-a pronunţat în favoarea lui Hyrkanos, Aristobulos a ocu¬ 
pat Ierusalimul cu armata sa. Pompei a asediat oraşul şi 
după trei luni de lupte a reuşit să-l cucerească. Hyrkanos 
a fost instalat ca Mare Preot şi suveran al Iudeii, dar auto¬ 
ritatea sa era formală. în fapt monarhia independentă luase 
sfîrşit şi Iudeca devenea o parte a provinciei romane Siria. 

în anul 54 î.d.Chr., Cras sus, în drum spre 
Ktesiphon, pentru a acoperi cheltuielile armatei sale, depo¬ 
sedează tezaurul Templului de peste 10000 de talanţi. 
Campania sa împotriva părţilor a fost însă un eşec. Legiu¬ 
nile sale sînt învinse, iar el este ucis în bătălia de la 
Carrhae. Cînd această veste soseşte la Ierusalim, evreii 
cred că a sosit momentul să-şi rcdobîndească libertatea şi 
refuză să se mai supună autorităţilor romane. Tentativa lor 
va fi însă înăbuşită cu brutalitate în anul 43 î.d.Chr. de 
Longinus, urmaşul lui Crassus în funcţia de guvernator al 
Siriei. Trupele sale vor cuceri ţara şi 30000 de evrei vor 
fi vînduţi sclavi. 

în frămîntârile care au avut loc în Orientul Apro¬ 
piat, pînă la consolidarea supremaţiei romane, are loc o 
invazie a părţilor în Iudeea. Ei îl instalează la Ierusalim, 
în demnitatea de Mare Preot, pe ultimul reprezentant al di¬ 
nastiei Hasmoneilor, Antigonos II. Domnia sa va fi de 
scurtă durată (40-37 î.d.Chr.). în locul lui, Antonius şi 
Octavian vor aduce pe tron pe Irod, fiul lui Antipater, fost 
împuternicit roman în Iudeea. Irod, pe care istoria laică îl 
consemnează sub denumirea de "Irod cel Marc", a avut o 
domnie lungă (37 î.d.Chr.-4 d.Chr.), în timpul căreia au 
avut loc evenimente istorice importante, din şirul cărora 
se detaşază ca o lumină dătătoare de sens pentru evoluţia 
uherioară a spiritualităţii întregii omeniri, naşterea Fiului 
lui Dumnezeu, Iisus Hristos. La moartea sa regatul va fi 
împărţit între cei trei fii ai săi, care vor domni ca regi cli¬ 
entelari ai Romei. Ultimul reprezentant al dinastiei lui Irod 
este Irod Agrippa I (41-44 d.Chr.), nepotul întemeietorului 
dinastiei. La moartea sa, romanii reconstituie provincia 
Iudeea, a cărei conducere este încredinţată unui 
guvernator. 

Viaţa spirituală a evreilor în perioada expusă mai 
sus a cunoscut fluctuaţii şi frămîntări la fel de intense ca 
şi frămîntările politice. Regii hasmonei şi-au sprijinit auto¬ 
ritatea pe preoţii saduchei, ramura conservatoare a înaltei 
preoţimi. Saducheii erau adepţii unei politici naţionaliste 
şi a unei linii religioase ortodoxe. Ei pretindeau respecta¬ 
rea strictă a Legii cuprinsă în Thora şi a prescripţiilor juri¬ 
dice scrise, rcspingînd tradiţia orală şi interpretarea libera- 
lizantă a Scripturii, aşa cum procedau reprezentanţii celei¬ 
lalte ramuri preoţeşti, fariseii. Ca orientare doctrinară, sa¬ 
ducheii manifestau scepticism cu privire la viaţa veşnică 
şi se declarau satisfăcuţi cu buna stare aici pe pămînt. 

Fariseii constituiau al doilea grup de preoţi. De¬ 
numirea — cei ce separă — le-a fost dată de saduchei din 
cauză că evitau contactele cu cei care nu respectau cu 
stricteţe ritualul de purificare. Ca doctrină, ei considerau 
că textul Pentateuchului trebuie întregit cu tradiţia orală, 
pentru a se clarifica pasajele întunecate din Legea 
mozaică. După distrugerea Templului în anul 70 d.Chr., 
preoţim ea şi-a pierdut influenţa asupra populaţiei evreieşti. 
Saducheii vor dispare, sinagogile vor înlocui Templul, iar 
locul fariseilor va fi luat de rabini, păstorii unei turme 
împrăştiate prin toate colţurile lumii. 

în sfîrşit, ultima orientare religioasă din aceşti 
perioadă este secta esenienilor. Urmaşii direcţi ai "cucer¬ 
nicilor", esenienii reprezintă orientarea ascetică din mo¬ 
zaicul religios iudaic. Cei în jur de 4000 de esenieni trăiau 
în aşezări asemănătoare mănăstirilor de astăzi în oaza 
Engadi, în apropierea Mării Moarte. Colibele în care locu¬ 
iau aparţineau comunităţii, luau masa în comun, în deplină 
tăcere, toate bunurile erau proprietate comună şi singura 
lor preocupare era ca prin rugăciune şi meditaţie să se 
contopească cu divinitatea. Sub aspect politic, erau paci¬ 
fişti fervenţi, dar cînd legiunile lui Titus au atacat 
Ierusalimul s-au alăturat apărătorilor oraşului şi Templu¬ 
lui, dînd dovadă de curaj şi bravură. 

Şi astfel am parcurs, pe scurt, istoria evreilor pî¬ 
nă în momentul în care, odată cu distrugerea Templului, 
evreii se vor împrăştia în toate colţurile lumii, ajungînd, 
pe căi ocolite, şi pe meleagurile romăneşti. 

— va urma — 



pag. 12 


PUNCTC CARMNAIC 



raii 





Doamne fereşte! — si ajungi într-adevir "si fie ce-au 
fo6t şl chiar mai mult decît atît"! Mai ales ci nu e bine si 
o uitim — peste 60% din electoratul ţării îi poarti 
măgireşte în samar... 


Dupi scurta perioadă de criză post-ceauşistă 
(decembrie ‘89—septembrie *92), din care s-a ales cu cî- 
teva cucuie şi zgîrieturi, comunismul romănesc a ajuns în 
pragul unei noi ascensiuni. Ce mai înseamnă cei nici trei 
ani de frimîntări şi oarecari incertitudini pe lingă cei pa¬ 
tru ani de redresare în foiţi pe care i-a obţinut în mod le¬ 
gal (eterna legalitate roşie!) şi care s-ar putea si fie pîni 
la urmă opt, daci ţinem seama de faptul că tov. Iliescu 
mai are dreptul şi-n 1996 la un nou tur prezidenţial? 

Ceva tot s-a mişcat, ce-i drept: s-a trecut anume 
de la "comunismul de tip prostesc" la "comunismul de tip 
parşiv"! Democraţia "originală", cu tolerarea unei opoziţii 
impotente şi a unui capitalism primitiv şi pungăşesc 
("dughenizarea României", cu o vorbă a d-lui Gabriel 
Constantinescu), constituie un paravan suficient pentru su¬ 
pravieţuirea caracatiţei comuniste. De acum înainte nu 
mai contează ideologia (tata Marx iese din istorie!), ci 
abilitatea practici a păstrării puterii prin tupeu, corupţie, 
şantaj, populism, iar la nevoie chiar violenţă miliţisto-pro- 
letară. "Internaţionalismul proletar" nu mai tentează pe ni¬ 
meni; s-a constatat ci e mult mai eficient, la o adică, 
pseudo-naţionalismul ţopîrlinesc, bineînţeles tot după mo¬ 
del moscovit. Vechiul liant ideologic este înlocuit astăzi 
cu acela al mizeriei morale. Nu contează ce gîndeşti, ci 
cit eşti (sau ai fost) de lichea la viaţa ta! Daci te dovedeşti 
suficient de abject, atunci te integrezi firesc în marea 
Conjuraţie a lichenismului românesc, ajungînd un bun co¬ 
munist de modi noul şi implicit... "un bun român"! 

Bîlciul a început fără prea multe pudori, pe tra¬ 
diţionalul fond mocirlos şi zgribulit al toamnei şi iernii 
româneşti. Preşedintele Iliescu a dat tonul la Cotroceni, 
găsind, vorba aceea, pe unul "mai prost ca Farfuridi şi 
mai canalie decît Caţavencu" (echivalenţele le faceţi dum¬ 
neavoastră), pe care să-l ungă prim-ministru, pentru "o li¬ 
nişte" care n-a fost niciodată "a noastră". "Independentul" 
Văcăroiu (nici măcar ai săi nu prea îndrăznesc să-i spună 
"tehnocrat"), cu înfăţişarea sa de alcoolic rural, va fi o 
excelentă mascotă a "neantului valah" pe întreg mapamon¬ 
dul! E limpede că dumnealui nu va face crize de persona¬ 
litate — nici faţă de "despotul luminat" de la Cotroceni, 
nici faţă de junta roşie din Dealul Patriarhiei. De ce să fi 
expus F.D.S.N.-ul, în asemenea vremuri de “dificultăţi şi 
greutăţi" (vorba noului premier), vreo "somitate de-a sa, 
ca d-1 Adrian Năstase bunăoară?! Pe de-alde Văcăroiu ori¬ 
cum n-o să-l plîngă nimeni, chiar dacă se va împotmoli 
de-a-mboulea, cu tot guvernul său de gravitoni preziden¬ 
ţiali de mina a doua... în patru ani e timp pentru destule 
variaţiuni guvernamentale; va veni şi rîndul marilor re¬ 
chini, dar cînd atmosfera va fi mai propice. 

Bîlciul cel mare rămîne însă tot cel parlamentar. 
E ca într-un fel de "fermă a animalelor”, în care puterea 
s-a împărţit între bovine (executivul) şi porcine (legislati¬ 
vul). Ni se pare oarecum firesc: vita e făcută să tragă, iar 
porcul să se scalde în nămol. în actuala băltoacă parla¬ 
mentară guiţătorii de profesie, Păunescu şi Vădim, nu vor 
avea multă vreme de aici înainte vreun Ignat de care să se 
teamă... 

în rest — reflexele scontate! Bîlciul se prelun¬ 
geşte de la Academie pînă la puşcărie! Comunismul e 
obişnuit să lucreze pe toate fronturile. La Academie, bu¬ 
năoară, nici pomeneală de îndepărtarea elementelor com¬ 
promise, a nulităţilor morale sau profesionale oploşite sub 
vechiul regim! Doar că, vezi Doamne, nu vor avea drep¬ 
tul "dalmaţienii" să intre în Prezidiu! S-a gîndit orto-tova- 
răşul Drăgănescu la o aplicşu-e "academică" a punctului 8 
din Proclamaţia de la Timişoara! Cît despre puşcărie, "ce- 
pexiştii" sînt deja cu un picior afară, graţie, fireşte, "se¬ 
parării puterilor de Stat"! Justiţia ţării pare să se fi lămu¬ 
rit, în sfârşit, că nici usturoi n-au mîncat, nici gura nu le 
miroase! 

Şi acesta — nota bene — nu este decît începutul 
noului bîlci al vechilor comunişti. N-ar fi exclus — 



în răspărul bîlciului comunist se sileşte să cîştige 
teren bîlciul masonic. Marele Maestru al Lojei Naţionale 
a României, d-1 Alexandru Paleologu, ajuns în Parlament 
pe toboganul Convenţiei Democratice, a găsit prilejul de 
a face elogiul televizat al masoneriei, într-un dialog cu 
evreul Iosif Sava. Distinsul domn Paleologu ne-a dezvăluit 
şi trecutul masonic al familiei sale, dîndu-ne de înţeles că, 
într-un fel, domnia-sa n-a avut de ales, năsdndu-se 
mason. Ceea ce regretă este că masoneria nu ar mai fi, 
vezi Doamne, ce-a fost ea odinioară! D-1 Paleologu, pe 
fond muzical, a vorbit cam multe şi de toate; a făcut isto¬ 
rie, politică, axiologie... Despre legionari, bunăoară, a 
avut onestitatea să formuleze o evidenţă: că de nu s-ar fi 
petrecut mosntruoasa "decapitare" a Mişcării din ‘38, n-ar 
fi urmat nici tulburările grave din anii următori. Altmin¬ 
teri domnia-sa nu-şi poate explica pînă la capăt cum de 
atîtea personalităţi culturale de mîna întîi (a fost invocat 
cazul Noica, fireşte) s-au lăsat tîrîte Înîr-o asemenea 
aventură politică extremistă! Tot aşa cum nu înţelegem 
noi, de pildă, de ce atîţia alţii s-au făcut masoni, apucînd 
o cale programatic antinaţională şi anticreştină! De, 
fiecare cu neînţelegerile lui! 

D-1 Paleologu s-a dedat şi la ierarhii valorice. 
La un bilanţ sumar al spiritualităţii, în opinia domniei-sale 
Divinitatea ar sta pe locul întîi, Iisus Hxistos pe al doilea 
şi Mozart imediat după Mîntuitorul! Aici pînă şi d-1 Sava 
a făcut ochii mari. Observaţi că, în bună tradiţie 
masonică, d-1 Paleologu tinde să identifice Divinitatea cu 
Marele Arhitect al Universului, contestînd discret, dar 
categoric, dumnezeirea lui Iisus Hristos, devenit vecinul 
omenesc al marelui Mozart! 

Un alt Mare Maestru, de data aceasta al Marelui 
Orient al Franţei, în jurul căruia presa noastră a făcut un 
tărăboi admirativ de mentalitate bananieră, este d-1 
Jacques Orefice (pe care numele nu stă deageaba, fiind 
dumnealui ginecolog!), venit să propovăduiască în 
România binefacerile masoneriei şi afirmînd senin un 
lucru de care pînă şi copiii s-ar prăpădi rîzînd: că 
masoneria nu se bagă în politică decît pe problema 
drepturilor omului, altminteri ţinîndu-se de reforme 
moral-spirituale şi, ca să zicem aşa, de spălatul 
şorţuleţelor din dotare! 

Cu problema masonică se intersectează (dacă nu 
cumva se şi confundă) problema evreiască. Şef-rabinul dr. 
Rosen Moses pare din nou foarte agitat (şi cu Vădim în 
Parlament mai că-1 înţelegem!), rieputînd să se bucure în 
tihnă de recenta sa desemnare ca menţtţru de onoare 
(onoarea cui?) al Academiei Române. Vădi mul n-a 
înţîiziat să protesteze public împotriva acestei desemnări, 
pretextând că d-1 Rosen Moses "n-are o operă"! Chiar 
aşa?! Atunci cum rămîne cu de-alde Bîrlădeanu şi de 
coana Suzănica? Nouă uţriţna carte a Eminenţei-sale 
(Studii biblice) ne sare în ochi Ia tot pasul (şi mai ales la 
librăria de la Kretzulescu, unde stă — e vorba de Biblie, 
de! — lîngă cărţile de învăţătură ortodoxă). O singură 
dorinţă mai are Şef-rabinul înainte de moarte: să traducă 
în româneşte cartea lui Hitler, Mein Kampf, cum declară 
recent într-un interviu! Pejee nu? Staalom! 

Nu poate trece neobservată trepăduşia pe care o 
fac liderii opoziţiei noastre în jurul d-lui Rosen Moses. 
Deunăzi mai că nu ne mai săturam privindu-i (că frumos 
le mai şedea!) pe d-nii Coposu şi Manolescu de-a dreapta 
şi de-a stînga Eminenţei-sale, străduindu-se să-i cînte în 
strună! (D-1 Coposu cel puţin este atît de mult în preajma 
Rabinului în vremea din urmă îneît ne întrebăm dacă nu 
cumva o avea de gînd să treacă la iudaism, cu tot cu 


"democraţia creştină" a domniei-sale?!). Lăsînd la o parte 
gluma, se constată că opoziţia noastră (C.D., în special), 
după aspra înfrîngere electorală, văzînd că pe propriile 
picioare nu prea poate sta, iar pe majoritatea poporului 
român nu se poate sprijini, se lasă tîrîtă tot mai mult în 
orbita iudeo-masoneriei, în care, cu miopia ce-o 
caracterizează, vede probabil singurul colac de salvare 
pentru viitor. Să amintim că liderii opoziţiei nu l-au 
scăpat nici pe d-1 Orefice. Ăsta-i năravul românului: pînă 
nu se năimeşte cuiva, nu se simte bine! Mai degrabă decît 
un popor "vegetal", cum zice poetesa, noi riscăm să fim 
un popor "ombilical"! Şi nu (numai) din prostie, cum s-ar 
crede, ci dintr-o inconsistenţă morală de care pînă şi 
prostia roşeşte uneori... 

Pe muchea de cuţit dintre aceste două bîlciuri — 
comunist şi masonic — trebuie să găsim abilitatei de a ne 
salva, urmînd drumul drept spre o altă Românie, de care 
să nu ni se ruşineze nici străbunii şi nici urmaşii. Nu-i 
uşor de asumat un astfel de drum, dar în el stă tot 
sublimul vieţii noastre creştine şi naţionale. "Decît să 
învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptlnd pe 
drumul onoarei". 



Sîmbătă, 7 noiembrie 1992, Facultatea de 
Construcţii din Bucureşti a decernat titlul de Doctor 
Honoris Causa d-lui ing. Duiliu Sfmţescu, cetăţean 
francez de origine română, unul dintre cei mai mari 
specialişti din lume în domeniul construcţiilor metalice 
(domnia-se este şi Doctor Honoris Causa al Politehnicii 
din Aachen, Germania). 

Astăzi în vîrstă de 83 de ani, purtînd cu 
distincţie aristocratică o uriaşă barbă albă de patriarh, d-1 
Sfînţescu este unul dintre supravieţuitorii iluştri ai unei 
generaţii de elită. Domnia-sa a adus între zidurile cam 
proletare ale Facultăţii de Construcţii din Lacul Tei ceva 
din rafinamentul şi eleganţa lumii interbelice. Discursul 
său de mulţumire, rostit într-o limbă românească 
dumnezeiască, n-a avut numai virtuţi inginereşti, ci şi 
filosofice şi retorice. Cu o desăvîrşire rectitudine, d-1 
Sfmţescu a ţinut să precizeze, fără a insista, că a făcut 
parte din rîndurile Mişcării Legionare şi că nu are de ce 
să tăinuiască sau să regrete acest lucru, deşi nu poate fi de 
acord cu anumite devieri şi excese produse în sînul 
Mişcării în anii tragici ce au urmat morţii Căpitanului. 
Probabil că trecutul său legionar explică faptul că 
Academia Română neocomunistă n-a găsit loc, printre 
atîţia mult mai mărunţei unşi recent ca membri titulari sau 
onorifici, şi pentru o personalitate de talia marelui inginer 
de la Vanves/.. . •• -y.>j 

Noir admirăm în primul rtnd în d-1 Duiliu 
Sfmţescu o mare conştiinţă naţională şi o pildă vie de 
geniu creator românesc. Să nu uităm că, pe lîngă 
activitatea strict profesională, domnia-sa a avut în 
Occident şi o lăudabilă activitate editorială, îngrijind, 
traducînd sau finanţând cărţi de interes major pentru 
istoria românească sau pentru religia creştină ortodoxă. îi 
dorim din toată inima să nu se oprească aici, mai ales că 
cei 83 de ani nu par a-i fi anulat nici entuziasmul şi nici 
; vitalitatea! ’ 

Sala arhiplină şi aplauzele frenetice de la 
încheierea festivităţii ne dau credinţa că românii ştiu încă 
să recunoască şi să preţuiască valorile autentice, nu doar 
profesionale, ci şi umane. Căci cea mai mare parte a 
asistenţei a fost cucerită în primul rînd de omul Duiliu 
Sfmţescu, mărturisitor testamentar al unei românităţi 
esenţiale. 





Editura 

"PUNCTC CARDINALI" 

CiltglBl rodacţfonsl: 

Gabriel CONSTANTINESCU, Demostene ANDRONESCU, Marcel PETRIŞOR, 
Râzvan CODRESCU, Constantin IORGULESCU 

B.R.D. Sucursala Sibiu 

Cont nr. 4072996517509 

Adritl: 2400 Sibiu, Calea Dumbrăvii nr. 109 * < * 

teL 92/422536 




Tfc hm o redacta re 
Tfcodora Ciochină 


Machctator: 1 Niitor 


Tiparul 

POLSIB" 


I-A.