Puncte Cardinale anul VII, nr. 9-10, sept. — oct. 1997

pe urmă», Cum spune românul.” 







credinta 
iubire 
speranta 








“Omul nu poate modifica ordinea lui Dumnezeu. După mai bine de şaptezeci de ani de marxism-leninism, Gorbaciova trebuit 
să constate că situația politică a Uniunii Sovietice este catastrofală, ceeace mă duce la formularea lui Berdiaev, căutopiile au același 
cusur: toate sunt realizabile. Omul este zănatec şi-şi strică aşezările, când este furios, ca să le facă la loc, când îi vine «mintea de 


PUNC.E 
CA1DiNALe 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


irculație în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRAL 


REALITĂȚILE ÎMPOTRIVA 
IDEOLOCIILOR 


Ideologiile mondialiste ale secolului XX au 
negat şi continuă să nege cu vehemenţă rostul istorico- 
politic al factorilor naţionali şi confesionali; în 
“noua ordine mondială“, totul se vrea sans frontieres, 
nostalgiile “naţionaliste” şi “religioase” fiind 


considerate, atât la nivel individual, cât şi la nivel. 


comunitar, două ingrediente odioase ale oricărui 
“reacţionarism”. “Internaţionalizarea” şi “comuni- 
zarea”, pe de o parte, “laicizarea” şi “'demitizarea”, 
pe de altă parte, ar constitui rețetarul “democratic” 
al civilizaţiei viitorului. Aceste idei “progresiste”, 
dezvoltate în scheme ideologice supralicitate 
propagandistic pe întreg mapamondul, au căpătat 
astăzi statutul unor dogme; stângismul masonic pare 
să fi triumfat definitiv, devenind “gândire oficială”, 
mai ales în spațiul euro-atlantic. 

Numai că feoriile politrucilor stângii sunt tot 
mai violent contrazise de tendințele care dinamizează, 
în planul realităților concrete, lumea sfârşitului de 
secol. Aceste realităţi refuză patul procustian al 
ideologiilor şi sfidează pretutindeni dogmele 
utopiilor mondialiste. 

Factorul naţional, cu toate implicațiile lui 
lingvistice şi teritoriale, dă peisajului politic un 
aspect cu totul contrar dezideratelor integraționiste. 
Pentru un observator cu mintea limpede, orice 
discuție teoretică devine superfluă în această privinţă: 
simplul inventar al stărilor de fapt dinamitează 
nediscursiv eşafodajul artificial al ideologiilor 
dominante (pe care nu le mai țin în viață decât 
amplele rețele propagandistice şi un tot mai evident 
terorism plutocratic). 

Europa ultimilor ani a cunoscut o adevărată 
reașezare politică pe criterii etnice. S-a spus că 
acesta ar fi un fenomen succesiv prăbuşirii sistemului 
comunist, deci caracteristic Europei de est: 
dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice în state 
independente sau măcar autonome, delimitate etnic 
şi lingvistic; dezmembrarea fostei Iugoslavii, în 
urma unor lungi şi sângeroase conflicte armate; 
dezmembrarea fostei Cehoslovacii într-o Cehie 
prosperă și o Slovacie pauperizată, dar geloasă de 
sine însăși... Numai că această tendință nu este deloc 
circumscrisă fostului “lagăr comunist” (în care s-ar 
manifesta, pe un fond de înapoiere economică, 
întârziate “mentalități tribale”), Europa de vest 
trăieşte tensiuni asemănătoare: cazul Spaniei (care, 
după autonomia acordată treptat Cataloniei, are 
probleme enorme cu bascii, iar mai de curând şi cu 
valencienii); cazul complex al Irlandei de Nord, iar 
mai de curând al Scoției și Ţării Galilor (ce-și 
pretind autonomia în cadrul Regatului Britanic, 
amenințat să devină o simplă ficţiune dincolo de 
limitele Angliei); cazul, Italiei (în care s-a pus şi 


continuă să se pună problema unei sciziuni între nord 
şi sud; împingându-se diferenţierile, ca şi în cazul 
valencienilor din Spania, de la etnic la dialectal). 
Tulburările din Cipru (amenințând să ducă la un 
conflict deschis între Turcia şi Grecia) vin şi ele să 
completeze acest tablou general. 

Dincolo de spaţiul european exemplele sunt la 
fel de numeroase. Lăsând la o parte conflictele 
interetnice şi tendințele separatiste din anumite țări 
africane sau din Orientul îndepărtat (unde s-ar putea 
aplica dogma ideologică a “înapoierii”), este de 
ajuns să evocăm conflictul arabo-israelian (de o 
violență perpetuă) sau puternica tendinţă de divizare 
politică ahipercivilizatei Canade (zona francofonă şi 
zona anglofonă). 

Factorul religios este implicat şi el în multe 
conflicte din întreaga lume, iar nu doar în aria 
“fundamentalismlui” islamic (din Maghreb până în 
Cecenia). Sionismul rămâne aici exemplul cel mai 
concludent. În spaţiul fostei Iugoslavii, conflictul 
politic generalizat a fost alimentat în primul rând de 
considerente religioase, iar numai în al doilea rând de 
considerente etno-lingvistice. În Irlanda de Nord 
aspectul cel mai acut îl prezintă conflictul inter- 
confesional. Religii şi confesiuni se agită pretutindeni, 
căutându-şi fiecare matca firească şi rosturile istorice, 
sub semnul general al rradiției, ca o reacţie mai mult 
sau mai puţin legitimă la cumulul de agresiuni 
dizolvante al modernităţii nivelatoare şi despiritua- 
lizate. În multe cazuri, cei doi factori — naţional şi 
religios — se îmbină organic, iar cel puţin într-un caz 
— cel al evreilor — se confundă de-a dreptul. 

În răspărul ideologiei curente a 
“internaționalismului democratic” (care continuă, în 
forme mai blânde, liniaantinaţională şi antireligioasă 
a defunctului “internaţionalism proletar”), realitățile 
se mişcă pe coordonatele lor fireşti, ontologice şi 
spirituale, amintind unei umanităţi uituce că există o 
ordine dumnezeiască a lumii care nu poate fi 
desființată prin decret ideologic, nici agresată 
nepedepsit, şi în ale cărei linii de forţă istoria se 
mişcă spre eschaton, 

Până la urmă, orice realitate organică poartă 
spre Dumnezeu, Creatorul şi Rost(u)itorul — Logos- 
ul — lumii, Orice refuz sau siluire a realităţii fireşti 
este “partea diavolului”, negarea luciferică a creaţiei 
şi aordinii ei divine. In fond, conflictul general dintre 
realități şi ideologii, dintre “realismul spiritual” al 
tradiției și “idealismul materialist” al modernităţii, 
nu este altceva decât neparea sau afirmarea existenţei 
lui Dumnezeu şi a raţiunii divine. Dar vorba ţăranului 
de odinioară: “Dacă nu e cine nu e, cine e să nu mai 
fie?|”,,, 


Răzvan CODRESCU 


Petre TUTEA 





ANUL VII 
NL, 
septembrie 


octombrie 
bă! 





24 pag. - 2000 lei 





Paginile 4 şi 5 ale numărului de faţă 
sunt închinate pomenirii 
Parintelui Constantin Voicescu 
(28 iulie 1924 - 8 septembrie 1997) 


Sai ce Me PA A a, 


“Că văd, Stâpâne, câ pe sfinții Tâi, ca pe nişte aurales, aşa 

îi iei din lumea aceasta, întru odihna vieții. Precum lucrătorul 
de pâmânt cel priceput în înţelepciune, când ar vedea roadele 
că s-au copt bine, degrab le culege pe dânsele, ca să nu se 
asuprească de oarecare râni ce se impotrivesc lor, aşa şi Tu, 
Maântuitorule, aduni pe cei aleşi, care se ostenesc cu multă 
cuvioşie” (Slântul Efrem Sirul) 

__ Parintelene-ainvâţatsâ iubim, pârintele ne-a învăţat 
să nu urâm, pârintele ne-a învăţat sâ ne smerim, pârintele 
ne-a invățat să nu ne trufim. Ne-a invâţat sâ-i mângâiem pe 
cei suferinzi, să-i ajutâm pe cei neputincioşi, să ne rugăm 
pentru cei dragi, ca şi pentru neprieteni, să iertâm pentru 
afiiertaţi, să fim milostivipentrua fimiluiţi, să nu judecâm 
pentru a nu fi judecaţi. 

Părintele ne-a invâţat cum să-l deschidem 
Mântuitorului uşa sufletelor noastre, cum sâ ne închinâm 
lui şi cum să-L primim înăuntru. Apoi ne-a descoperit-o pe 
cea “mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fâra de 
asemânare decât Serafimii”, pe Maica Dumnezeului nostru, 
in fața câreia ne-am plecat genunchii şi sufletele noastre 
grele de pacat. 

Pârintele nostru ne-a învăţat să ne iubim Biserica, 
Mireasa Domnului, iar in tot ceea ce facem să aducem slavă 
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi să purcedem in viaţă cu 
Crucea înainte. 

Pur şi simplu, Părintele nostru drag ne-a învăţat să 
fim verticali, asemeni lui, să nu acceptăm compromisul, 
asemeni lui, să primim suferința ca pe o binecuvântată 
treaptă spre mântuire, asemeni lui, să ne iubim Neamul, 
asemeni lui, sâ ne respectâm Familia, asemeni lui... 
Doamne, ajută-ne să fim în toate asemeni lui. 

Pe Bseptembrie 1997, după ceo preamâărise în cuvânt 
pe Născătoarea de Dumnezeu şi fusese pârtaş Cinei celei de 
Taină, părintele ne-a invâţat ultimul lucru şi cel mai 
important: că pentru a învia trebuie să murim. Drepţi şi 
curaţi, asemeni lui, 

“Adevărat, adevărat zic vouă: Bobul de grâu, când cade în 
pământ, de nu va muri, rămâne singur; iar de va muri, multă 
roadă va aduce "(loan 12, 24), 

Viorel BADEA 











i 


(n a a ai bn 
A ÎI ee - 
L nai - 


= 











PAG. 2 NR. 9-10 Sept.-Oct. '97 


PUNCTE CARDINALE 





Pam 
d 
Pa 
pa 
În tiu 
> 
i 


+ 
| A 
aa 
aa 
3 
ă 
+ 
d 

— .—. 


| O sursă de perpetuă confuzie în gândirea politică 
din zilele noastre o constituie folosirea arbitrară a 
noțiunilor de “dreapta” şi “stânga”, investirea lor cu o 
încărcătură conceptuală rezultată din reflexele unor 
evenimente istorice şi nu dintr-o definire riguroasă a 
termenilor. Soarta celor doi termeni în discuţie a stat de 
la început sub semnul aleatoriului, hazardul făcând ca, 
într-o adunare reprezentativă din perioada “feudalismului” 
târziu, purtătorii de cuvânt ai voinţei populare” să ocupe 
stânga, iar reprezentanții aristocrației să ocupe dreapta 
sălii. In realitate este vorba de atitudini care definesc 
raporturile între individ şi comunitate, “stânga” punând 
accentul pe rolul comunității, iar “dreapta” pe cel al 
individului. Sub acest raport, considerăm eronată 
încadrarea ideologiilor fasciste la extrema dreaptă a 
spectrului; ele au fost, toate, ideologii de tip comunitar, 
ridicându-se întru protecţia claselor defavorizate față de 
agresiunea individualismului egoist; spre deosebire de 
comunism, însă, ele îşi extindeau umbrele protectoare 
doar până la confinele comunităţii propriului popor, 
respingând “internaţionalismul”. Denumirea oficială a 
fascismului german exprimă cu claritate, de altfel, această 
poziţie: naţional-socialism, adică mobilizarea resurselor 
colective ale națiunii pentru protejarea intereselor comune 
ale societăţii. 

Chiar şi cultul eroului, deopotrivă prezent în 
mitologia şi propaganda comunistă şi fascistă, confirmă 
paradoxal această abordare: este vorba de eroul-salvator, 
omorâtorul de dragoni, ieşit din sânul comunităţii şi pus 
integral în sujba comunităţii, nu eroul individualist, sieşi 
suficient, superb şi dispreţuitor. 

In treacăt fie zis, poate că această afinitate 
strânsă între comunism şi fascism a dus la conflictul 
distructiv dintre cele două ideologii, credem noi, de 
stânga: nu există ură mai mare decât ura între frați (de 
care, de altfel, profită străinii). Rămâne un fapt istoric că 
esenţialul eforturilor şi sacrificiilor din ultimul război 
mondial au revenit Germaniei şi Rusiei. purtătoarelor 
celor două ideologii. rolul militar şi sacrificiul 
democraţiilor liberale din Occident fiind, prin comparaţie, 
pur simbolice. Aceasta vorbeşte elocvent despre trăsăturile 
specifice ale celor două laturi ale spectrului: eficiența 
“dreptei” şi intensitatea trăirilor, tumultul sufletesc al 
“stângii”. Milioane de nemți şi de ruşi au murit patetic, 
purtând pe buze şi în suflet un inspirat cântec dedicat, 
simptomatic, numelui unei femei: “Lili Marleen” sau 
“Katiuşa”; de profitat de pe urma acestui gigantic 
sacrificiu, au profitat eficient anglo-americanii, care s-au 
ferit cu grijă să-şi pună prea tare pielea la bătaie. Noi 
credem că acest patetism, această intensitate a trăirilor 
sufleteşti, nu e lipsită de legătură cu altruismul, cu 
dragostea de semeni, conţinute implicit într-o idelogie de 
tip comunitar, adică “de stânga” (în sensul definiției 
propuse mai sus). 

În acest patetism, în această posibilitate de a 
declanşa pasiuni, stă şi puterea, dar şi slăbiciunea 
ideologiilor “de stânga”, cum au fost fascismul, 
comunismul sau chiar creştinismul în expresia sa politică 
(opusă individualismului, spiritului concurențial şi 
eficienţei romane). Puterea decurge din aceeacă ideile de 
altruism şi generozitate umană regăsesc o coardă vibrantă 
în sufletul majorităţii oamenilor; slăbiciunea constă în 
aceea că aceste valori pot fi cu uşurinţă simulate, 
Fenomenul prin care ierarhiile politice decurgând din 
ideologii generoase, “de stânga”, au fost parazitate de 
indivizi care simulau adeziunea la aceste valori se regăseşte 
cu supărătoare regularitate şi în istoria creştinismului, ca 
și înceaa fascismului sau comunismului. Cultul eficienţei, 
dar şi caracterul sec, măsurabil și impersonal al valorilor 
utilizate atenuează acest pericol de mimetism malign în 
cazul ideologiilor “de dreapta”, 

Să observăm că, pentru a se dezvolta, pentru a 
progresa, societatea are nevoie şi de forța uriașă, de 
capacitatea de efort a mulțimilor anonime și, în aceeaşi 
măsură, de spiritul de iniţiativă, de curajul deschizător de 
drumuri şi puterea de inovaţie a indivizilor aleşi. De 
aceea ea este echilibrată atâta vreme cât “stânga” şi 
“dreapta” sunt armonizate, când însă ele devin antagonice, 
societatea intră în criză, Este rolul politicului să menţină 
acest echilibru, ca și a ceea ce am numi “metapoliticul” 
- presa, cultura, mişcarea de idei. 

Luând în considerare doi parametri - capacitatea 


de muncă şi capacitatea de gestionare a muncii - constatăm 
căstraturile productive (în sens larg, incluzând şi producția 
spirituală) ale societății se împart în trei categorii: 

- cei care gestionează munca altora: patronii, 
întreprinzătorii, proprietarii de active economice; 

- cei care işi gestionează munca proprie: 
reprezentanţii profesiunrilor liberale: avocați, medici cu 
cabinete proprii, meşteşugari cu ateliere proprii, mici 
negustori etc.; 

- cei a căror muncă e gestionată de alții: cei care 
îşi vând forța de muncă, “proletarii”, în sensul definiţiei 
marxiste, chiar dacă profilul “proletarului” modern diferă 
de imaginea clasică a muncitorului transpirat, pe jumătate 
dezbrăcat, mânuind un baros uriaş. “Proletarul” modern 
lucrează de regulă la planşetă, la tastatura calculatorului, 
în laborator sau poate în sala de operaţii, la catedră sau la 


puncte de vedere 


birou, el poate fi foarte bine instruit şi relativ bine plătit, 
poate avea o muncă comodă şi plină de satisfacţii, ceea ce 
nu-l împiedică să fie tot proletar, adică în situația ca munca 
lui să fie contorizată în bugetul patronului. fie el un patron 
individual, o uriaşă şi amorfă societate anonimă sau chiar 
patronul-Stat. 

In mod evident, primele două categorii enumerate 
mai sus fac obiectul interesului “dreptei” politice, iar cea 
de-a treia pe cel al “stângii”. Fireşte însă că aceste trei 
categorii nu sunt atât de clar delimitate în societate; 
definițiile de mai sus reprezintă nişte cazuri ideale, în care 
o persoană sau alta se încadrează cu aproximaţie, după cum 
şi definițiile “dreptei” şi “stângii” reprezintă nişte cazuri 
exemplare, către care o ideologie sau alta tind mai mult sau 
mai puțin hotărât. Cineva ar putea obiecta: în fond, 
clasificarea socială de mai sus merge pe liniile directoare 
ale marxismului, cu singura diferență că s-a înlocuit 
termjenul “a exploata” munca cu acela de a o “gestiona”. 
Observaţia ar fi poate, în mare, pertinentă, dar diferenţa - 
esenţială. Marxismul face din “clasa exploatatorilor” 
obiectulurii “clasei celor exploataţi” şi defineşte raporturile 
dintre ele ca antagonice. Rezultatul este că marxismul 
însuşi devine obiectul urii clasei antreprenoriale. Or, munca 
şi inițiativa - Marx ar fi spus: “munca şi capitalul” - sunt, 
în egală măsură componente necesare ale progresului 
social; a le antagoniza e ca şi cum ai antagoniza doi cai care 
trag la aceeaşi căruță. 

Cert este că în România de azi se face simțită 
nevoia unui partid care să exprime, să reprezinte şi să 
protejeze interesele “stării a treia” - în sensul clasificării de 
mai sus. Pentru că, în mod evident, nu PDSR-ul, partid 
“ciocoiesc””, aflat la cizma unor parveniţi egolatri, poate 
juca acest rol. Se face simțită nevoia unui partid care să 
armonizeze interesele “stării a treia”, ale “proletariatului” 
naţional, cu cele ale primelor două categorii, recunoscând 
diferențele marcante între aceste interese şi evitând ca ele 
să se transforme în antagonisme. Un partid care să spună: 
“Da, domnilor antreprenori, noi recunoaştem rolul esenţial 
pe care efortul vostru, inițiativa voastră, curajul vostru, 
capitalul vostru, îl joacă în funcționarea mecanismului 
socio-economic, rol egal în importanţă cu cel al muncii 
oamenilor ale căror interese le reprezentăm. Noi 
recunoaştem că, pentru îndeplinirea acestui rol, voi meritaţi 
să vă bucuraţi de profituri, de averi, de siguranța acestor 
averi şi de un rol politic mai mare decât cel rezultat din 
ponderea voastră numerică în societate. Dar nu recunoaştem 
că aveţi doar voi dreptul să vă bucuraţi de rezultatele 
materiale ale mecanismului economic, şi mai ales nu 
recunoaştem că aveţi doar voi dreptul să jucaţi un rol 
politic în societate, să decideţi singuri asupra problemelor 
comune ale Cetăţii, așa cum se întâmplă acum!”. 

Pentru că, într-adevăr, prin controlul asupratuturor 
partidelor importante existente actualmente, fie că poartă 
eticheta “de stânga” sau “de dreapta”, prin controlul asupra 
tuturor ziarelor importante, asupra tuturor posturilor de 
radio şi televiziune, prin manipularea cinică a opiniei 
publice, democraţia se poleşte de conţinut şi singurul care 
se exprimă politic în România de azi este banul, Viţelul de 
Aur, clasa antreprenorială, Ce fel de posibilitate de opţiune 
avem, atunci când, graţie perdelelor de fum ale mass- 
media, avem de ales practic doar între PDSR şi CDR? Ce 





fel de pluralism e acela care ne oferă a opta doar între 
eşalonul doi şi eşalonul trei al PCR? Ce fel de schimbare 
am avut în noiembrie sau ce fel de Putere anticomunistă 
avem acum, când preşedintele Republicii e secretar PCR, 
primul-ministru e un procuror comunist, preşedintele 
Senatului provine din nomenclatura de partid, “reforma” 
ne-o fac d-nii Ciumara şi Spineanu, secretari PCR, 
“justiţia” ne-o face d-l Valeriu Stoica, secretar PCR, 
“integrarea euro-atlantică” ne-o face d-l Adrian Severin, 
lector la “Ştefan Gheorghiu”, iar “gândirea” ne-o face 
eminența cenușie â actualei puteri, d-na Zoe Petre, secretar 
PCR? Practic, trăim în epoca de glorie a secretarilor de 
partid! E un lucru evident, verificabil, măsurabil, asupra 
căruia presa tace mâlc. Şi toți aceşti comunişti, fie ei “de 
dreapta” sau “de stânga”, fie ei în CDR sau în PDSR, 
reprezintă tot atât de puțin interesele muncitorilor, 
țăranilor, oamenilor care trăiesc doar din munca lor, pe 
cât de puţin le-au reprezentat şi până în decembrie 1989; 
iată un strălucit exemplu de parazitare a unei idei 
generoase, fenomen despre care vorbeam mai sus! 

Şi totuşi, aceşti oameni mulți (“poporul elector”), 
care sunt curtați în fiecare campanie electorală pentru a 
fi ignorați copios după, cărora li se tot promite că 
de-acum încolo nu ei vor fi cei sacrificați, ci guvernanţii, 
care sunt hrăniţi cu iluzii şi jupuiţi de bani sub formă de 
impozite, care sunt îmbătați cu vorbe goale (ca “reformă” 
Şi “restructurare” - traduceri aproximative ale rusescului 
perestroika), care au fost jecmăniţi o dată în numele 
“naționalizării” şi a doua oară în numele “privatizării”, 
care aşteaptă cu emoție “lichidarea juridică” a 
întreprinderilor în care lucrează (ceea ce, aşa cum bine 
remarca procurorul comunist Victor Ciorbea, nu 
echivalează cu lichidarea fizică a întreprinderilor, ci doar 
cu cea a salariaților acestor întreprinderi), aceşti oameni, 
în sfârşit, au şi ei nevoie de un partid care să le reprezinte 
interesele. 

Există un asemenea partid? 


Victor Alexandru BALTAG 


O lămurire absolut necesară 


Unuldintre abonaţii noştri din exil, ce cândva 
a ținut să se arate generos față de redacţia Punctelor 
Cardinale, pare să fi tras de aici încheierea că s-ar 
putea amesteca în politica editorială a revistei, 
somându-ne pe cine să publicăm şi pe cine nu! 
Văzând că nu respectăm imperativele dumnealui 
“sugestii” şi “avertismente”, ne-a returnatabona- 
mentul, cuprins de o mânie nedisimulat amenin- 
țătoare... 

Mai precis, dumnealui ar vrea să-l repudiem 
pe cutare colaborator (tot din exil), pe motiv că ar 
[i “mason” (obsesia apartenenței la “masonerie” 
parea filuat locul mai vechii obsesiia apartenenței 
la *Securitate”); adevăratul motiv este acela că 
dumnealui nu-l agreează pe respectivul 
colaborator, din pricini care nu ne privesc. 

Ținem să-l înştiințăm pe furiosul ex-abonat 
că noi ne dăm în vânt după ““masonii”” care scriu 
impotriva masoneriei, pe de o parte, iar, pe de altă 
parte, că în şapte ani de existență Punctele Cardinale 
n-au primit ordine sau directive de la nimeni: nici 
de la cei puternici, nici de la cei generoşi. Le 
suntem recunoscători tuturor celor ce ne-au 
sprijinit, într-un fel sau altul, dar nu înțelegem să 
facem nici o concesie în ce priveşte independenţa 
noastră publicistică şi atitudinală . 

lar somaţiile de genul celei amintite mai sus 
le considerăm de o inacceptabilă impertinență şi 
de o suficiență primitivă, dându-le singura 
destinaţie care li se cuvine: coşul de gunoi. 

„Ne mulțumim să rămânem cu exact atâţia 
cititori şi abonaţi câţi înţeleg sensul creştin şi 
naţional al scrisului nostru, dincolo de orice 
sectarism dizolvant şi de orice ranchiuni personale. 


Redacţia 











Creştinismul nu este nici 
democratic, nici anti-democratic: el 
estetrans-democratic, pentru că atât 
temeiurile cât şi scopurile lui ultime 
stau dincolo de “veac”. Deşi o poate 
influența, el nu este, esenţial, o formă 
de gospodărire sau ameliorare a 
istoriei, ci una de depăşire a ei; 
“împărăția lui Hristos” nu este din 
lumea aceasta. Mântuirea înseamnă 
tocmai salvarea omului din cercul 
vicios al Istoriei; homo religiosus, 
realizat plenar sub semnul lui Hristos, 
este omul transcendenței: el n-are 
aici “cetate stătătoare”, “cetățenia” 
lui veşnică fiind în ceruri. Cine-şi 
pune nădejdea în Hristos numai 
pentru viața/lumea aceasta, acela 
este, ne avertizează Apostolul, “cel 
mai nefericit dintre oameni”. 
Democraţia, în schimb, n-are nimic 
de a face, în mod necesar, nici cu 
veşnicia şi nici cu Dumnezeu; ea 
este îndeobşte laică, dacă nu chiar 
atee, rostul ei împlinindu-se “aici” şi 
“acum”. Despre ea se spune, în mod 
curent, că ar fi cea mai puțin rea 
dintre înjghebările social-politice ale 
lumii moderne. (Aici e vorba de 
democrația postiluministă, ce nu 
trebuie confundată cu democraţiile 
antice, care erau expresia altui spirit 
şi altor realităţi). Istoria lumii este, de 
vreo două veacuri încoace, una a 
democrațţiilor care se caută, se 
găsesc, se pierd şi se regăsesc, iarăşi 
şi iarăşi. Trăim, istoriceşte, sub zodia 
democrației idolatrizate, iar mulţi 
dintre noi cu ea îşi măsoară destinul... 

Creştinismul se întemeiază 
pe ideea de'erarhie; întreaga Creaţie 
este structurată ierarhic, de la regnul 
mineral şi până la lumea îngerilor 
(orânduită şi aceasta în “cete”, pe 
“trepte” de desăvârşire). Omenirea 
este “ierarhizată” la rându-i: social 
(de la “rob” la “împărat'), intelectual 
(de la idiot la geniu) ş. a. m. d. 
Inferiorul este treaptă spre superior, 
subordonându-se acestuia şi 
rostuindu-se prin el. Menirea omului 
creştin, în raport cu “semenii” săi, 
este aceea de a se întâlni cu ei într- 
o comunitate de iubire, exercitându- 
şi exemplar “funcția socială", conform 

condiţiei sale de fapt; înlăuntrul unor 
limite. fireşti, poziția “ierarhică” se 
poate modifica în dinamica existenţei, 
dar niciodată mecanic, ci întotdeauna 
în funcţie de “progresul” sau 
“regresul” rea/ al persoanei. 
Democraţia, în schimb, s-a născut 
din ruina principiului ierarhic; ea 
reprezintă astăzi, în conştiinţa celor 
mai mulți, cu pretențiile ei egalitariste, 
singura soluție relativ funcțională într- 
o lume aierarhiilor prăbuşite, în care 
"Dumnezeu a murit” şi în care nici 
omul nu se simte prea bine... 
Democraţia afişează virtuţi de bolniță 
socială pentru o umanitate "ieșită din 
fire” șiajunsăla limita disoluţiei moral- 
spirituale, Când sensul dumnezeiesc 
al lucrurilor se întunecă în oameni, 
societatea trebuie păzită de două 
molime potenţiale: tirania și anarhia 
(cum bine s-a spus: 'Anarhia -— 
aceastătiranie a bestiei dejos; tirania 


PUNCTE CARDINALE 





ÎNTRE ZOON POLITIKON 


ŞI HOMO RELIGIOSUS 





a 


Sa 
POD IAD ş 


ay 


—” 
pi 

3 
r+ 


= i 
SA sa DIS aa 





Maica Domnului tronând între împărații Constantin şi Iustinian 
(Hagia Sophia, mozaic, sfârşitul mileniului întâi) 


— această anarhie a canaliei de sus"!). 
Democraţia se vrea tocmai o cale de 
mijloc între tiranie şi anarhie. Deşi în 
mare măsură utopică şi demagogică, 
atât în temeiurile, cât şi în manifestă- 
rile ei, ea pare a fi astăzi “un rău 
necesar" al vieţii publice, mai uşor de 
îndurat decât altele... 

Cu toate aceste deosebiri de 
esenţă (carearputeafiamplu detaliate), 
creştinismul şi democraţia sunt în 
situația de a co-exista în mersul Istoriei. 
Din această stare de fapt s-a născut şi 
aspirația politică spre o “democrație 
creştină”, care deocamdată e departe 
de a-i fi convins atât pe adevărații 
creştini, cât şi pe adevărații democrați. 
Fundamental ireductibilă, tensiunea 
dintre creştinism şi democraţie este, 
în cele din urmă, însăşi tensiunea 
dintre cele două lumi paulinice sau 
dintre cele două “cetăţi augustiniene. 
Creştinis-mul este ordinea lui “a fi, 
democrația este ordinea lui “a avea”. 
Creştinismul stă sub semnul “iubirii de 
Dumnezeu duse pânăla uitarea de sine”, 
democrația stă sub semnul “iubirii de 
sinedusepânălauitarea de Dumnezeu”. 

Cred că fiecare trebuie să 
decidă, în forul său lăuntric, dacă e 
mai degrabă creştin sau mai degrabă 
democrat, chivernisindu-şi existența 
în consecinţă. Dacă e mai degrabă 
democrat (adică mai aproape de “trup” 
Şi de "Cezar ), atuncie de competența 
d-lui Gabriel Andreescu. Dacă e mai 
degrabă creştin (adică mai aproape 
de 'duh' şi de "Dumnezeu'”), atunci e 
de competenţa părintelui Ioanichie 
Bălan. În ce mă priveşte, mai degrabă 
pot circumscrie problema decât să-i 
aflu o soluție; cui m-ar întreba, i-aş 
răspunde, după umori, fie cu 
francheţea augustiniană: “Dacă nu 
mă întrebi, ştiu; dacă mă întrebi, nu 
mai știu', fie cu cea argheziană: "Nici 
eu știu, nici tu cunoşti;/Hai să râdem 
ca doi proşti!”,., 








Tensiunea dintre creştinism 
(ordine re/igioasă cu finalitate 
transcendentă) şi democrație (ordine 
istorică de finalitate imanentă), nu 
este decât un aspect particular al 
unor tensiuni generale şi perpetue, 
cum ar ficea dintre secular şi spiritual 
sau cea dintre tradiție şi modernitate. 
Având în vedere că religia creştină a 
traversat , în două mii de ani, toate 
formele posibile de statalitate, 
ajungând la un modus vivendi cu 
fiecare dintre ele şi urmându-şi, 
dincolo de caracterul mai mult sau 
mai puțin favorabil al diferitelor 
conjuncturi, chemarea supra- 
lumească, suntem îndreptăţiți să 
credem că şi cu democraţia 
contemporană ex;stă soluție de 
adaptare, chiar dacă nouă nu ni se 
înfăţişează întotdeauna suficient de 
limpede; în orice caz, aceasta nu 
trebuie căutată în jocul abstract al 
unor principii, ci în lucrarea concretă 
a oamenilor care le slujesc. 

Admițând democrația ca pe 
“o fatalitate a lumii moderne” (în 
ordinea politică şi socială), 
creştinismul nu-şi poate propune nici 
să o nege radical, nici să facă 
abstracție de ea; ele dator să încerce 
a o modela dinlăuntru, ca un fel de 
catalizator moral-spiritual, făcând-o 
să-şi conştientizeze şi să-şi diminueze 
lipsurile sau excesele. 

Între altele, creştinismul şi-ar 
putea propune să ajute demo-crația 
(“guvernarea” prin demos) să se 
înalțe, treptat, spre o reală demo- 
filie ('iubire' față de demos); căci, cu 
formula colportată odinioară de 
Nicolae lorga, democrația ar trebui 
să însemne nu atât conducerea pnn 
popor, cât conducerea pentru popor 
(adică din iubire față de acesta şi din 


Sept.-Oct. '97 NR. 9-10 PAG. 3 


cunoaşterea adevăratelor lui nevo)). 
S-ar putea obiecta că democrația, 
bună sau rea, este totuşi un sistem 
social-politic, pe când demofilia 
nu-i decât un sentiment sau o poziţie 
atitudinală. Dar aici nu se pune 
problema de a reduce lucrurile la o 
afacere sentimentală, ci de a insufla 
democrației un spirit nou, 
păstrându-i structurile funcţionale. 
Demofilia nu reprezintă nicidecum 
un înlocuitor al democrației, ci un 
posibil coro/aralei, pe linia conduitei 
creştine. 

Din păcate, cu democrația 
noastră lucrurile stau şi astăzi aşa 
cum le deconspirase Mircea Eliade 
într-un articol de tinereţe (1935): “În 
România... orice interes sau orice 
problemă colectivă este 
transformată de oamenii politici în 
demagogie. La noi nu contează în 
primul plan nevo//e maselor, ci 
opiniile acestor mase. Ceea ce 
interesează pe politicianul român 
nu este ce se întâmplă cu masele, ci 
ce spun masele. Aceste câteva 
reforme care s-au făcut, bune sau 
rele cum ar fi, nu s-au făcut pentru 
întărirea socială şi promovarea 
politică a maselor, ci pentru cucerirea 
opiniei lor, adică a voturilor”. 

Viciul fundamental al 
bâjbâielilor noastre  . spre 
“democraţie” stă, de optani încoace, 
indiferent de culoarea politică a 
puterii în exerciţiu, în deficitul de 
puritate morală şi de conştiinţă 
Slujitoare (două virtuţi profund 
creştine!) al celor ce “au cucerit 
voturile maselor”; totul se reduce la 
un formalism lipsit-de scrupule, în 
care poporul este eternul sacrificat. 
El încetează să mai fie un scop, 
devenind simplu mijloc al guvernării, 
bun să legitimeze “puterea” şi atât. 
Aceasta, odată legitimată, îşi 
urmăreşte interesele proprii, 
sinchisindu-se prea puţin de poporul- 
instrument, pe care îl tratează cu 
indiferență sau chiar cu dispreț, sub 
paravanul unor măguliri sau 
făgăduințe demagogice. E limpede 
că, în aceste condiții, democrația 
ajunge să-şi piardă până şi înțelesul 
etimologic, căci “puterea poporului” 
încetează invariabil chiar a doua zi 
după alegeri. 

Creştineşte vorbind (atât cât 
îi stă bine creştinismului să se 
amestece în viața istorică), până 
când România nu va avea nişte 
guvernanţi care, indiferent de 
culoarea lor politică, să se identifice 
cu interesele naționale şi să 
slujească cu dragoste poporul, 
mergând până la sacrificiul propriilor 
interese, orice discuţie pe tema 
democrației rămâne fie purteoretică, 
fie pur demagogică. Dar puterea în 
funcțiune nu vaavea nici ea “liniştea” 
sau “susținerea” după care tânjeşte 
atât, căci minciuna, indiferent cum 
şi de cine ar fi formulată, nu poate 
adormi până la capăt instinctele 
adânci ale unui popor care nu se 
simte iubit. 


Răzvan CODRESCU 








m e Poate 


i / 


—— 


pm ie în e e 


— 


PAG. 4 NR. 9-10 Sept.-Oct. '97 
(onespondenţă din Danemanca 

a e e 
CU? CiaZICI 


În amintirea Părintelui Constantin Voicescu 







La Părintele Constantin Voicescu m-a condus biserica din Strada Sapienţii. Nu oamenii care - aveam să 
o aflu mai târziu - îi aveau numele pe buze şi, în ceasuri de taină. la adăpostul nopții. îl căutau în anii de restrişte 
ŞI în învolburările sufletului, cum aveau să-l caute şi mai târziu, în plină zi, pe față, în anii veniţi după aceea, când 
însetau după limpezirea pe care ştiau că o pot afla la dânsul. Pe mine m-a adus biserica lui, mai înainte să cunosc 
cine îi este preot. 

Era în august 1988. Coborâsem în Bucureştiul unde biserici dragi, drumuri şi case se prefăcuseră în ruine. 
în Bucureştiul care, în absența mea, încetase parcă de a mai fi. Acele ceasuri de căutare deznădăjduită în pustiul 
care nimicise o lume au fost pentru mine o coborâre în iad: iadul în care descoperi voința îndreptată împotriva lui 
Dumnezeu, impotriva lumii făurite de mâinile Lui; spaţiul gol şi timpul încremenit, dezolarea care a înnecat orice 
speranță. ŞI dintr-o dată, în acest pustiu, mi-a apărut, ca un semn de Sus, bisericuța din Strada Sapienţii: cuminte 
la locul ei, intactă, în spatele grădinii proaspăt udate, pline de mireasma reginei nopții, care abia îşi deschisese 
florile, şi luminată de flacăra candelei aprinse la intrare. Era Biserica ŞI slujitorulei- binecuvântând lumea şi făcând- 
o din nou lume, aşa cum este voia lui Dumnezeu. Era Mântuirea şi Impărăția lui Dumnezeu care, iată, încă o dată, 
mereu şi mereu, li se vestea celor din iad, robilor, copleşiţilor, rătăciților, morților. Mi se dăduse mie semnul că 
Dumnezeu nu ne-a părăsit şi că pe aceste meleaguri încă mai erau oameni, încă mai erau preoți, încă mai era un 
neam al lui Dumnezeu. . 

Aşa l-am cunoscut pe Părintele Constantin Voicescu. Dintr-un semn care avea să se adeverească - în 
decembrie 1989 aveam să trăim minunea înfrângerii iadului şi a punerii robilor în libertate -. dintr-un semn care 
cu atâta precizie îi definea personalitatea. Biserica din Strada Sapienţii era într-adevăr imaginea preotului ei, a 
acestui om care ştia a se împotrivi urgiei şi a o birui. care binecuvânta locul şi din pustie, pustia dinafară şi pustia 
din suflete, avea darul de a face o lume. Acolo unde nu era cărare. unde până atunci nu vedeai nimic decât o 
împăienjenire de buruieni şi tufişuri, vorba lui făcea să se deschidă poteci, dintr-o dată pământul scotea la iveală 
drumuri, bune de umblat, bune de urmat. Căci era în el marele har al Speranţei. 

ate 

La Părintele Voicescu am aflat întotdeauna bucuria, bucuria iubitoare de oameni. Era bucuria ce pomea 
din izvoare cereşti - de aceea inepuizabilă -, bucuria celor ce veşnic se veselesc în Domnul. Era adevărata pace, 
isihie, care se revarsă în afară, în necontenită bucurie. Era acea veselie pe care omul o are la începutul vieţii - veselia 
copiilor mici, prin care ei îşi manifestă necontenit recunoştinţa de a se fi născut - şi pe care cei aleşi, cei cu adevărat 
înduhovniciți, o redobândesc înmiită, de partea cealaltă a încercărilor. Era pacea deschisă către ceilalți, care îi 
îmbrățişa pe toți. Da, această pace care nu se închide asupra ei, ci se deschide Cerului şi pământului - Împărăţia 
Cerurilor în inima omului. Aceasta era taina pe care totdeauna o găseam la dânsul. Veselie greu încercată, greu 
dobândită, statomică. Bucurie iubitoare, care se distilase din multă suferință, personală şi colectivă. din aplecarea 
asupra suferinței aproapelui. , 

“e 

E lesne de înțeles că Părintele Voicescu era mereu înconjurat de ucenici, tineri care îi veneau în 
întâmpinare. îl căutau şi îi rămâneau în preajmă. cei care simțeau chemarea care se degaja din întreaga sa prezenţă. 
cei care învățau nu numai ascultându-l - vorba lui era întotdeauna bogată, putermică şi ți se întipărea în memorie 
- ci văzându-l, căci viața lui era spre învățătură; Autoritate de Sus şi autoritate a omului la care vorba ţâşneşte din 
inimă şi fapta coincide cu gândul. - 

1. 

Părintele Voicescu era un luptător înzestrat cu harul luptei, cu darul de a spune răspicat NU! Pentru că 
ştia ce este Da- acel Daal Adevărului şi Dreptăţii. Nici timpul, nici suferințele prin care trecuse nu fuseseră în stare 
să-l îmblânzească, să-l încline a oboseală şi compromis, să-l domolească. Dar lupta în care se avânta cu tineresc 
elan, oricât de crâncenă ar fi fost, nu îl făcea înverşunat; în luptă era puternic şi senin. Avea seninul în inimă ŞI, 
dincolo de răul prezent, împotriva căruia lupta, ochii lui desluşeau a//ceva: căile nevăzute pe care merge Binele. 
EI era omul faptei, nu mai puțin decât al cuvântului, al reflecției şi al poeziei; al curajului moral, la fel ca şi al 
curajului fizic. Era în el un echilibru desăvârşit între lumea interioară şi lumea acțiunii. Vitalitatea lui năvalnică 
cerea acțiune, gândul devenea faptă. 

Căci Părintele Voicescu era în acelaşi timp om al clipei şi om al veşniciei. Om de inițiativă, care prindea 

clipa din zbor şi făcea să rodească noul din ea. Exemplul perfecta ceeace înseamnăa face şi a spune ceea ce trebuie 
să faci şi să spui în clipa prezentă care îţi este dată - prompt, fără amânări, cu credința nestrămutată că împreună 
cu Dumnezeu totul este posibil. Acest dar de'a trăi în clipă, de a fi total prezent în istorie - în istoria care constă 
tocmai din fiecare clipă şi din fiecare zi, în care totul este iarăşi nou, pentru că este o nouă zi de la Dumnezeu - îi 
venea de Sus, din veşnicia luminoasă în care era ancorat. Da, aşa este: cel în sufletul căruia a pogorât pacea de Sus. 
nu evadează din timp, nu fuge din clipă, ci, dimpotrivă, devine capabil de a se dărui clipei, trăind-o în unicitatea, 
în noutatea ei, şi făcând-o să rodească aici, pe acest pământ. 
Uneori, când mă încercau - la fel ca pe mulți alții - îngrijorările veacului acesta, temerile pentru soarta 
poporului nostru, temeri care nu dispăruseră după 1990, căci libertatea nus-a dovedit întreagă, iar zgura din suflete 
nu s-a spulberat dintr-o dată, îmi spuneam; “Nu ai voie să deznădăjduieşti! Un popor care are un preot şi un om 
ca Părintele Voicescu nu poate pieri; e un popor adevărat în istorie Şi în fața lui Dumnezeu!” - ŞI cu această 
convingere alungam vrăjmașul (stăpânul îndoielilor, ispitorul disperărilor) din gândurile mele. In Părintele 
Voicescu se adunau pentru mine trecutul, prezentul şi viitorul. Pentru că el insuşi le aduna pe toate trei în 
limpezimea de cristal a sufletului: trecutul pe care îl păstra, cinstind cu abnegaţie memoria suferinţei, memoria 
celor schingiuiți, sfârtecaţi, răpuşi, a celor ce însetaseră după dreptate; trecutul lui de “bandit”, cum o spunea, de 
data asta fără să zâmbească, înfiorându-se încă de umbra legionară; prezentul în care vedea atât de clar căile de 
urmat și, văzându-le, le deschidea pentru ceilalți; şi viitorul spre care nu numai mergea cu fruntea sus şi cu o 
încredere de nezdruncinat, dar pe care îl pregătea prin tot ce făcea. El era omul viitorului, pentru că inima lui purta, 
cum zice Dostoievski undeva, “taina înnoirii a toată fiinţa”. 

Nu mă sfiesc să spun că un popor trăieşte prin elita lui spirituală. Din această elită, din această oaste de 
excepție făcea parte Părintele Voicescu - om adevăral , preot adevărat al neamului nostru. 

+. 

Voi purta întotdeauna imaginea staturii lui înalte, cu figura ascuţită ca la sfinții lui EI Greco şi cu ochii 
mereu jucând de veselie, Şi voi purta cu mine pacea acelor seri de vară, îinmiresmate de vorbe, când arşița ŞI faptele 
zilei se domoleau, iar Părintele ne strângea cu iubire în jurul lui, sub bolta de verdeață din spatele casei, şi, torcând 
povestea, aduna laolaltă, împletind într-un singur fir trainic, trecutul, prezentul şi viitorul... Aşa era: în faţă 
bisericuța, în spate casa parohială, şi ea mică, iar în spatele ei, pe aceleaşi dimensiuni smerite = nu mai mult de o 
palmă de loc =, cerdacul și grădiniţa pe care o străbăteai din câţiva paşi, sub un crâmpei de cer. Un crâmpei de cer 
care îți cobora în suflet. 


=I9ă icielaică jale bi 31-lea: a: 


[2] 


Monica PAPAZU 







TINEREŢE FARĂ . 
BĂTRÂNEȚE ŞI VIAŢĂ 
FARĂ DE SFÂRŞIT 


Când, cu patruzeci de ani în urmă, temnițele 
gemeau de atâta cruzime, iar lamura românismului 
era dusă la pieire, cu siguranță că nimeni nu se 
gândeacă acesta va fi drumul neamului spre dreapta 
credinţă creştină. Tinerii aceia au înțeles însă care 
le e rostul, au înţeles că trebuie să renunțe la 
tinerețea lumească şi să caute ao câştiga pe ceafără 
stricăciune. Victime ale unei prigoane religioase 
fără precedent, după execriţiul suferinței, după 
botezul jertfei, le-a mai rămas - multora dintre ei - 
predicarea Adevărului. 

Aruncaţi în puşcării pentru dovada de iubire 
pe care o făceau, mărturisindu-L pe lisus Hristos 
spre fericirea şi mântuirea neamului lor (trebuie 
spus, în toate ocaziile, că acesta a fost motivul 
pentru care generaţia interbelică a fost prigonită: 
iubirea lui Hristos, nu politica propriu-zisă!), fiind 
adică năpăstuiți pentrucredinţa în Dumnezeu, tinerii 
fraţi de cruce au găsit remediul, la ieşirea din 
temniţă: Preoţia. După experienţa luptei cu satana, 
mulți dintre ei au ales acest drum al preoţiei. 

“e 

Forma de viaţă a tinerilor români de acum 

cincizeci de ani era aceea de frăţie în Dumnezeu - 
comunitatea creştină fiind alcătuită din fraţi (e 
drept că, pentru a deveni cât mai credibil, 
ne-fratele, acreul larânclul său “frăţii masonice! 
Frăţuile de cruce ereu alcătuite din şi pentru tineri. 
Aproapele este fratele, nu prin naştere, ci prin re- 
naştere întru Dumnezeu. Mănăstirile sunt pline de 
frați, căci aşa se numesc călugării aflaţi pe o 
anumită treaptă de înduhovnicire. Suntem fraţi în 
Hristos, ceea ce ne face, odată cu El fiii Tatălui. 
Legătura între noi şi Tatăl se face prin mijlocirea 
Fiului, lisus Hristos. Legătura între noi şi Fiul se 
Jace, însă, prin mijlocirea preoţilor, în înteriorul 
Bisericii Acesta este motivul pentru care preoții se 
mai numesc şi părinţi. Sfinţii Ortodoxiei se mai 
numesc şi Sfinţii Părinţi, atât pentru că, sfințindu- 
se, participă părinteşte la mijlocirea pentru noi pe 
lângă Dumnezeu, cât Şi pentru că, pe când se aflau 
pe pămâni, făcuseră acelaşi lucru. 
Student la intrarea în puşcărie, încercând, 
i de mulţi alți Studenţi şi elevi, să contureze o 
Societate creştin-ortodoxă în cadrul Frăţiilor de 
Cruce, Constantin Voicescu a parcurs toate etapele 
acestei lupte cu răul, apărând şi slăvind numele lui 
Dumnezeu. Fratele ce intrase în puşcărie pentru 
douăzeci de ani. la ieşire a devenit Părinte. 
Fenomenul este cel al ascensiunii întru sfințenie. 
După frăţia în Hristos, Preoția în Hristos.. 

Despre Părintele Constantin Voicescu se pol 
Spune multe: despre tinerețea sa, trăită împreunăcu 
cei ce "n-au avul tinereţe”, despre schimbarea sau 
împlinirea vieţii Sfinţiei sale prin preoție, despre 
neostenita slujire, în dorinţa de a ne da puterea şi 
curajul de a “îndrăzni” spre mântuire... 

| Ce ni se pare deosebit de grav în neaşteptala 
lui plecare se referă la cei care au rămas aici, în 
comunitatea înălțată la Dumnezeu şi prin truda 
Părintelui. Fi-vom noi vrednici de luminoasa-i 
amintire? 

„Cântarea spune: “Cu Sfinţii odihneşte, 
Hristoase, sufletul adormitului robului Tău, unde 
mu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață 
fără de sfărșit”. Cu sfinţii va fi curând Părintele, 
fiindcăviața sa - suferințe urmate de suferințe, jertfă 
urmată de jer(fă -, această continuă mărturisire a 


lui Dumnezeu Şi a neamului românesc, nu poale 
avea sfârşit, 


alătur 


Mugur VASILIU 


de 
i, 


"i 














Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/Înalță-ne, ne mântuie/ Dinvalul ce 
ne bântuie;/Fii scut de întărire! Şi zid de mântuire,/Privirea-ţi adorată! A supră-ne 
coboară,/0, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară/ Marie... 
(Mihai Eminescu, Rugăciune) 
a 
Iubiţi fraţi de credinţă în Domnul nostru lisus Hristos, 





Sărbătorim pe Maica Domnului azi şi în alte zile de praznic. Începutul anului 
bisericesc este patronat de praznicul de azi, iar sfârşitul de celălalt praznic mare, 
Adormirea Maicii Domnului De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, o sărbătorim în 
fiecare zi prin rugăciunile ce i le adresăm. Nici o ființă, cerească sau pământească, nu 
s-a învrednicit de atâta cinste! Aşa se explică faptul că în fiecare duminică auzim, la 
utrenie, cântarea: Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită, făr' de- 
asemănare, decăl Serafimii... 

Care este temeiul acestei cinstiri? Cine este aceasta care se naşte? Vom încerca 
în cele ce urmează să răspundem acestor întrebări. Există un fapt care domină toată viaţa 
Maicii Domnului: conştiinţa clară a solidarității cu toți oamenii şi a slujirii planului lui 
Dumnezeu, pusă în evidenţă în câteva momente cu o semnificaţie deosebită. 

|. Momentul Bunei-Vestiri. Dumnezeu, voind să Se facă om pentru a ne mântui, 
cere consimțământul liber al omenirii, al cărei sola fost smerita Fecioară Maria. Nimeni 
nu va şti vreodată ce întorsătură ar fi luat planul pentru mântuirea lumii dacă în acel ceas 
unic Sfânta Fecioară n-ar fi dat sublimul ei consimțământ: /atăroaba Domnului, fie mie 
după cuvătul tău! (Le. 1, 38). Ea este conştientă că, prin consimțământul ei liber de a 
fi mama lui Dumnezeu-Mântuitorul, aduce slujire tuturor neamurilor pământului; de 
aceea va prooroci, inspirată de Duhul Sfânt: /ată, de acum mă vor ferici toate 
neamurile... 

II. Ceasul din noaptea Crăciunului, noapte în care Maica Domnului naşte pe 
Dumnezeu ascuns în făptură de prunc omenesc. Maica Domnului alăpteză şi creşte, ca 
orice mamă adevărată, pe omul- Dumnezeu lisus Hristos, singurul Mântuitor dăruit de 
Dumnezeu oamenilor. Cântarea ei, acum, se petrece înlăuntru: /ar Maria păstra toate 
cuvintele şi se gândea la ele în inima sa... (Lc. 2, 19).-Trebuie să ne oprim câteva clipe 
asupra slujirii ei de mamă. Se poate spune, fără pic de exagerare, că niciodată o mamă 
n-a fost mai clar conştientă că slujeşte lumea întreagă şi planul lui Dumnezeu, 
împlinindu-şi smeritele ei datorii. Toate mamele ar trebui să-şi crească pruncii cu 
delicateţea şi conştiinciozitatea Maicii Domnului. Să ştie, totodată, că refuzul de a avea 
copii şi de a-i creşte echivalează cu refuzul de a conlucra cu Dumnezeu, fiind un gest 
chiar de împotrivire lui Dumnezeu. Părintele Benedict Ghiuş atrage atenția asupra 
sublimităţii icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, intitulată “Du/cea sărutare”: Chipul 
Fecioarei-Mame pe icoană arată omenirea, chipul Pruncului arată dumnezeirea, iar 
strânsa alipire a obrazurilor lor arată inexprimabila dragoste dintre Dumnezeu şi 

oameni... 

III. Momentul Adormirii Maicii Domnului reprezintă deplinătatea slujirii ei faţă 
de oameni. Spun Sfinţii Părinţi: o taină de negrăită răsplătire are loc în ziua Adormirii 
Maicii Domnului, între Hristos şi Sfânta Lui Maică. Trupul ei a fost înviat din morţi şi 
mutat la cer întru slavă, ca şi trupul Mântuitorului, înainte de sfârşitul lumii Și de a doua 
venire a Domnului! Putem spune că este un al doilea Paşte: Paştele Maicii Domnului! 
Să ne amintim încă o dată toată slujirea Maicii Domnului în planul mântuirii. Ea a fost 
chemată să dea trup de om lui Dumnezeu şi, născându-L, ea L-a introdus pe Dumnezeu 
în familia oamenilor. Ea L-a ajutat pe Dumnezeu să Se facă om şi să poată muri şi învia 
din marea Lui dragoste, pentru ispășirea şi transformarea noastră și a întregii lumi. Slujirea şi 
darul acesta n-au fost uitate de Mântuitorul Hristos. /ndumnezeirea omului, iată marea 
binefacere pe care, prin lisus Hristos, omenirea o datorează Maicii Domnului! 


CUVÂNT ROSTIT 
LA POPASUL CORTEGIULUI FUNERAR 
ÎN PIAȚA UNIVERSITĂȚII 


Suntem în Piaţa Universităţii, loc simbolic al renașterii 
noastre naţionale. Aici, nu o dată, am ascultat glasul părintelui 
Constantin Voicescu, unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai 
generaţiei de la 1948, generaţie formată în credința că specificul 
naţional ne oferă calea cea mai firească a apropierii de Dumnezeu. 

Ca şi generaţiile anterioare, tinerii de acum 50 de ani au 
crescut și au acţionat în duhul marelui comandament al dragostei de 
Dumnezeu, de Neam şi de Țară. Părintele Constantin Voicescu 
s-a format în acest cadru moral, în familie, apoi în Frăţiile de cruce, 
pătimind, pentru această mare dragoste, ani lungi de închisoare. 

A înțeles că lipsa unor mari caractere este cauza multora 
dintre relele care lovesc societatea românească. S-a străduit să 
transmită, tuturor celor pe care i-a întâlnit, crezul său, grija de a 
elimina chemările haotice care caracterizează viața fiecăruia dintre 
noi. A mărturisit şi a transmis tuturor celor apropiaţi credința în 
înviere, dar şi convingerea că singura cale spre ca este calea 
Golgotei, Și-a purtat crucea cu seninătate, cu bucuria că a găsit 
Calea, Adevărul și Viaţa. A ştiut că Golgota lui este parte din 
Golgota neamului nostru. Știa că este parte a unei minorităţi 
luptătoare, că creștinismul auteniic trăit nu mai are, în lumea de azi, 
răspândirea de odinioară, dar a crezut, împreună cu miile de martiri 
ucişi pentru acest crez, în îndemnul Mântuitorului; “Îndrăzniţi, Eu 
am biruit lumea!”, | 

Acum, când Golgota sa a luat sfârşit, când suferințele lui, 
urile care l-au lovit, deznădejdile pe care le-a încercat, nu-l mai 
ating, noi, fraţii lui, îi promitem să-i continuăm lupta. 

Dumnezeu să te primească, frate şi părinte, și să te așeze la 


dreapta Sa! 





fără răspuns... 


Din partea camarazilor de crez, 
Mircea DUMITRESCU 


PUNCTE CARDINALE 


Rostit la Mislea, in ziua de 8 septembrie 1997, cu câteva ceasuri înaintea morții 










lartă-ne Doamne, pe noi, nevredhicii robii Tăi şi roabele Tale, iartă-ne pentru acel cutremurător “de ce”? 
urlat de sufletele noastre înmărmurite de durere, în fața trupului sfărtecat al Sfinţiei Sale, Cucernicul Părinte 
Constantin Voicescu. Sigur, strigătul nostru a străpuns Cerurile Tale şi sigur, îngerii Tăi s-au înfiorat de mirare: cum 
îndrăznim să- Ți cerem socoteală”! Nu, Mărite Doamne, mu socoteală voiau să-ți ceară sufletele noastre năucite de 
violența loviturii! În mărginirea minţii noastre, noi doream numai să înţelegem: de ce? Acum când ne-am de=meticit 
puţin din încremenita uluire, zeci de ipoteze ne străfulgeră prin cugete, posibile răspunsuri la un “de ce?” rămas 


Poate că Domnul Dumnezeu, Cunoscător a toate, a binevoit să-l scutească pe bunul nostru păstor de alte 
chinuri mistuitoare, prefigurate dintru început în slujirea pentru care a fost chemat, şi, ca să nu fie ştirbită această 
slujire, le-a concentrat pe toate într-o singură străfulgerare de clipă. Sau poate că prin moartea subită a părintelui 
Constantin s-a scuti! țara aceasta de o catastrofală pedeapsă. Poate că era nevoie de o jertfă de răscumpărare pentru 
toate nelegiuirile şi blasfemiile care de lungă vreme ne întinează pământul. Sau poate că Maica Domnului a darsemn 
căe nevoie de o mare purificare a pământului pe care ea şi l-a ales ca grădină. Poate că în locul atâtor miasme, Maica 
Sfântă s-a bucurat să primească spre înmiresmare tămâia sufletului părintelui Constantin, tămâie care a ars în atâtea 
rânduri în flacăra iubirii de cruce, neam şi țară. 

Poate... poate... La atât de mulți "de ce?" se pot găsi tot atât de mulți “poate”. 

Domnul ştie de ce s-a hotărât să-l cheme la Sine în felul acesta şi noi suntem datori să primim Sfântă voia 
Sa, în resemnare şi cu încrederea că aşa a fost mai bine pentru sufletul iubitului păstor 

Să ne amintim căt de deosebite sunt împrejurările în care s-a săvârşit. Venea de la hramul paraclisului 
“Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea, unde, având la dreapta sa pe părintele Octavian, au săvârşit serviciul 
divin. Părintele s-a împărtăşit cu deosebită evlavie; oare ştia că este ultima slujire? A predicat, ca niciodată mai cald 
şi mai duios, despre însemnătatea zilei de naştere a Sfintei Fecioare Maria: oare ştia că va fi şi ultima zi a vieţii sale 
pământeşti? E cutremurător să ne amintim care au fost ultimele sale cuvinte de pomenire, îmbrăcat în sfintele odăjdii. 

"şi pe toți cel căzuţi în năpraznică întâmplare"! Cine şi-ar fi putut închipui că era o înainte-auto-prohodire?! Apoi 
a fost să fle ca părintele să țină neapărat să se întoarcă acasă, la Bucureşti, împreună cu noi toți, în autobuzul care 
l-a dus, de fapt, spre un “acasă” veşnic. A fost să fie ca exact în locul acela să-l aştepte “năpraznica întâmplare”, 
d fost ca anume, acolo, autobicul să facă pană de motor, la mică distanţă de locul unde, cu mulți ani în urmă, fuseseră 
secerate alte vieți, oferite ca jertfă neamului românesc EI 

Nol ce putem spune? Cum am putea lega între ele "coincidenţele ", cum am putea înţelege “semnele”? Noi 
Spunem, Cu supunere şi cu resemnare: Necunoscule şi nepătrunse Sunt căile Tale, Slăvite Doamne! Ajută-ne să nu 
ne abatem de la slujirea cea bună, cum nu s-a abătut nici părintele nostru, binecuvântată să-i fie odihna!" 












































Sept.-Oct. '97 NR. 9-10 PAG. 5 


Iubiţi credincioşi, 


De toate acestea ne aducem aminte cu Bi 
deosebire azi, la naşterea ei. Şi o cinstim după ș 
cuviință. Şi cum să nu o cinstim pe cea prin % 


care ne vine mântuirea? Pe cea care e rodul “03/48 n EBA 
rugăciunilor sfinților ei părinţi, Ioachim şi WEB AG EX IA 
Ana, prin lucrarea Domnului Însuşi, după 8 A 7 La 
cuvântul inspirat: /nţelepciunea şi-a zidi! sieşi G3ă [E Ş Sil 
casă. Ce fapte minunate poate rugăciunea, MEIRE/A -* PER E ZEZATA 
să e E A PE Ma a; ! 
iubiții mei! Cum atrage ea lucrarea lui PE, ARE, Pe 00 ir 
Dumnezeu! 

Cum să nu o cinstim pe cea pe care în primul rând Domnul a cinstit-o, prin salutul 
Şi glasul Arhanghelului, prin al Elisabetei şi, mai apoi, prin izbucnirea femeii din popor, 
care avea să spună Mântuitorului: Ferice de pântecele care Te-a purtat! .. (Le. 11,27)? 
Cum pot unii dintre creştini să fie atât de mărginiți sau de rea-credință încât să nu o 
cinstească? Frăţiile voastre să nu plecați urechile la îndemnurile lor! Rămâneți în 
Biserica strămoşească, să aflați mântuire! “Cine vine la Biserica ta şi nu ia degrab” 
mântuire sufletului şi trupului, Prea Curată?” — spune o cântare din slujba Aghiazmei 
mici. 

Slavă Domnului, prezența frățiilor voastre aici arată că o cinstiţi! Aţi venit unii de 
departe, alții mai de aproape, spre a vă exprima recunoştinţa față de Maica noastră, a 
tuturor, aici, în acest loc unde surorile noastre, care au purtat crucea grea a 
credinţei, dar întărite prin rugăciunile Prea Curatei, i-au zidit locaş de închinare! 

Slavă Domnului, poporul nostru românesc o are la mare cinste pe Maica Domnului, 
căci auzim frecvent rostirea: "Doamne, Maica Domnului”. Ne amintim, de asemenea, 
de versurile închinate ei de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu (care, 
precum ştiţi, considera Biserica Ortodoxă drept Maica spirituală a neamului românesc), 
în minunata poezie Rugăciune, din care am evocat prima parte la începutul cuvântului 
nostru. Redăm acum a doua parte: Noi, ce din mila Sfântului Facem umbră pământului, / 
Rugămu-ne-ndurărilor/Luceafărului mărilor,/ Ascult-a noastre plângeri,/ Regină peste 
ingeri,/ In neguri te arată,/ Lumină dulce, clară/O, Maică Preacurată/ şi pururea 
Fecioară/ Marie. 

Adevărate file de acatist! Slavă Domnului că avemo astfel de mijlocitoare către El! 
Atât de caldă şi apropiată! Căci trebuie să observăm, iubiţi credincioşi, că, dacă pe 
Domnul ÎI iubim, dar ne şi temem de EI, căci va fi Judecătorul nostru nemitarnic, pe 
Maica Domnului doar o iubim. De ea nu ne temem, căci la judecată o vom avea 
apărătoare. De aceea cântăm adesea: Apărătoare Doamnă... O fericim şi o cinstim, dar 
să nu uităm cuvântul Domnului spus când femeia din popor a fericit-o pe Maica Sa: 
Fericiţi Sunt şi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc! (Le. 11, 28).0 spune 
şi Maica Domnului, ca pe singurul cuvânt de îndrumare ieşit din gura ei: Să faceți tot 
ce vă va spune EI! (In. 2, 5). Adică ce ne-a învăţat El să facem: să iubim, să iertăm. să 

fim milostivi. Să nu uităm, iubiții mei, cu fiecare mână de ajutor pe care ne-o întinde, 

Maica Domnului ne repetă neîncetat nemuritoarea ei chemare: Oameni buni, faceți tot 
ce v-a spus El să faceți! E ca şi cum ar zice: fiți aproape de Dumnezeu, fiți aproape unii 
de alţii! In aceasta se cuprinde toată Evanghelia. Altă cale de mântuire, altă cale de 
îndumnezeire nu există. 

O, Maică Prea Curată, ajută-ne să împlinim cuvântul Fiului tău şi Dumnezeului 


nostru. Amin. 
Preot Constantin VOICESCU 





De CE? 































DY ILILPLPBE PELES LIE LILI II EEE 







Aspazia PETRESCU 








|| 
| 
| 





PAG. 6 NR. 9-10 Sept.-Oct. '97 


PUNCTE CARDINALE 





EXPRESII LIRICE ALE EVLAVIEI ORTODOXE * : 


ZORICA LAŢCU 
(Maica Teodosia) 


Maica durerilor 


E fum de lumânări pe zugrăveală?... 
Un întuneric greu cernit-a zarea, 
Când iconaru-n sfânta lui sfială 
Temutu-s-a să-ți vadă-ndurerarea. 


La cruce stai. Pe haina cenuşie 

Maini albe, mult prea albe, se-mpreună. 

In tine doar durerea mai e vie, 

Căci lacrimi nu mai ai să plângi, Preabună. 


În bezna mută fața ta-i lumină; 

Pe ea nu-i scris doar chinul unei mume. 
E toată răstignirea Lui deplină, 

E toată suferinţa fără nume. 


Că le-ai purtat in Fiul tău pe toate 
Şi-i crucea Lui în ochii tăi răsfrântă. 
Aşa a vrul să zugrăvească, poate, 
Un iconar făplura ta preasfântă. 


Și ca să bei şi tu intreg paharul, 

Pe frunte, peste lunga ta maramă, 
În loc de spini, cu raze iconarul 

A scris în răni durerea la de mamă. 


Filă de acatist 


Bucură-te, leagăn alb de iusomie, 
Către care-n roiuri fluturii coboară, 
Bucură-te, raza stelei din vecie, 
Șipol care curge lin cu apă vie, 
Bucură-te, Maică pururea Fecioară, 


Bucură-te, floare fără de prihană, 
Albă ca argintul nopților de vară, 
Bucură-te, spicul veşnic plin cu hrană, 
Mirul care vindeci orice fel de rană, 
Bucură-te, Maică pururea Fecioară, 
Ploaia cea de mană! 


Bucură-te, brazdă plină de rodire, 

Munte sfânt în care s-a-ngropal comoară, 

Bucură-te, cântec tainic de iubire, 

Clopot de chemare, strună de mărire, 

Bucură-te, Maică pururea Fecioară, 
Blândă fericire! 

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie, 

Pomul greu de roadă-n plină primăvară, 

Bucură-te iarăşi, țărm de bucurie, 

Dintru care curge miere aurie, 

Bucură-te, Maică pururea Fecioară, 
Sfânta mea Marie! 


Gânditu-m-am, Iisuse, la floarea scuturată, 
Ce işi revarsă-alene belșugul de petale; 

Ca nişte fulgi coboară din ramură, agale, 
Și-acoperă țărâna cu haina lor curată. 

C'ând trece grădinarul în mers grăbit pe cale, 
EI calcă în picioare grămada miresmală,; 
Dar iată, biata floare zdrobită şi călcată 

Îi unge tot piclorul cu mirurile sale. 

De-o fi ca să mă scutur, Iisuse, ca o floare, 


Aş vrea să treci pe cale lu Însuţi - Grădinarul - 
ȘI floarea scuturată s-o calci chiar Tu-n picioare. 


lar dragostea din mine, curată ca cleştarul, 


Să-nmiresmeze, Doamne, Prea Sfintele- i picioare, 


De nimenea şiiută.., Aşa să-mi fie darul. 








- Name 
Li ” 
AR A 
„ SI PR D 


zi e ae ama îti at P 2 
Dă i Lt 
pr IPA E? ȘI Îi 
ai i 
- ae 
Poeta VI 


pe 
Pa 


PA We 


Da 
Da a 
E 


Ce 
a ——.. 


Pda 





Icoană slavo-bizantină (sec. XII) 








ANADINA LUNGU 
(născută Chiricuţă) 


Sfântă Marie, Sfântă Marie! 


zi te-ai născul, în toamna aurie 
Ce-şi impărțea belşugul şi lumina 
Cum îşi împrăştie miresmele sulfina! 
Ai tăi te aşteptau cu sufletul la gură; 
Măturaseră în bătătură 
Şi puseseră toute lu rosi 
Începeu u ultă viuţă! 
Zburaseră toate câte au fost! 
Vița-şi dăruia oricui strugurii doldora, 
Smochinii se pârguiau în curţile tuturora! 
Noaptea se lăsa pe Nazareth, 
Învăluind case şi vii, incet-incel... 


Lumina se ascundea, furişându-se pe brânci... 


Undeva, intr-o casă, gângurea-n pelinci 
O copilă câ! o lingură, cât o jucărie... 
Tu erai, Sfântă Marie! 

Cine, oare, s-ar fi gândit atunci 

Că minunea cea vie din pelinci 

Va duce in inimă şi-n ochii adânci 
Atâta durere şi atâtea munci?! 

Cine oare 

Putea ghici în gânguritul tău slab, 
De hulub alb, 

În zâmbetul luminos de floare, 

Atâta luptă, atâta vâltoare?! 

Sfântă Marie, Sfântă Marie! 
Născută-n toamna aurie, 

Ai dat tol, tot ce-ai avut! 

Și, Doamne, cumplit te-a durut! 


Sunt bobul de nisip... 


Sunt bobul de nisip 
Din deşertul lumii. 
Ars de soare 

Și pârjolit de vânt, 
Tânjesc mereu spre zare. 
Sub viscolele lumii 
Mă întreb intruna: 
Cine şi de ce sunt? 
Firav, purtat de vânt 
Între pământ şi cer, 
Duc mereu în spinare 
Desaga cu mister. 


EXPRESII LIRICE ALE EVLAVIEI ORTODOXE « EXPRESII LIRICE ALE EVLAVIEI ORTODOXE 


ste EXPRESII LIRICE ALE EVLAVIEI ORTODOXE 


CARMEN CODRESIN 
(învățătoare) 


O revărsare tainică de raze 
Pogoară în biserica preasfântă, 

Se răspândeşte-n valuri luminoase 
Şi-o scaldă lin în frumusețe blândă. 


Creştinii tac înfiorați, 

Tac ale Îngerilor cete, 

Tac Sfinţii şi, înlăcrimați, 
Aşteaplă clipa Sfintei Jertfe... 


Da... lată-L! lar S-a răstignit, 
Scăldat e-n lacrimi şi in sânge... 
O clipă-n chinuri ne-a privit 
Și-a incepul amar a plânge. 


Plânge cu El cerul plouând, 
Plâng Îngerii-n a lor aripe, 
Plâng Tatăl şi cu Duhul Sfânt, 
Plâng Sfinţii-n Cerurile Sfinte... 


Plâng lumânări topite-n rouă 
Şi plânge Crucea-ndurerată, 
Plâng lacrimi izvorăte nouă 
Din inimă întunecată... 


"O, suflet trist şi prăbuşit 

La Crucea Lui — izvor de har, 
Cu ce păcalt te-ai noroit, 

De te cutremuri cu amar? 


Te văd chircit, încovoiat, 
Strângându-te mai lângă Cruce, 
lar plansu-n vuluri revărsul 
Inima nu-l mai poate duce... 


Văd brațele pe piept lăsate, 
Strângând puternic, în neştire, 

Tălpi sângerii, ce chiar de-s moarte, 
Spre noi mai dogoresc iubire. 


Şi, tresărind ca de-o chemare, 
Fruntea o-nalţi către icoană... 

O, dintr-a lacrimilor boare, 

Ce glas duios şi blând te cheamă? ”. 


"E Maica, Sfântă Maica mea! 
Acum o văd în depărtare... 
Se-apropie... Da, este ea! 
Mi-aduce-un strop de alinare. 


O, ce faci? Lacrimi vinovate 
Ce-mi curg de-a valma pe obraz 
Le ştergi cu mâini înmiresmate, 
Miloasă de al meu necaz? 


O, nu, te rog, nu mă privi)... 

Te rog... nu pol... e mult prea mult... 
Cum te-aş putea din ochi sorbi, 
Când ţi-am scuipat obrazul sfânt?! 


Mă lasă doar să mă aplec 
Şi să sărut podeaua rece, 
Pe unde paşii tăi petrec, 
Pe unde mântia ta trece!... 


De-acum plutesc de fericii, 
Păcatul greu nu mă mai doare, 
Ci plâng cu-n zâmbet liniştit, 
Sub harul Maicii-ocrotitoare... ” 


$ EXPRESII LIRICE ALE EVLAVIEI ORTODOXE 





-_————” 7 COC. 


ARHIMANDRITUL TEOFIL PĂRĂIAN 
Mănăstirea Brâncoveanu 


Sâmbăta de Sus - Jud. Braşov 


Către Redacţia publicaţiei 
“Puncte Cardinale” - Sibiu 


Stimate Domnule Redactor-Şef, 


In publicaţia D-voastră, “Puncte Cardinale” (nr. 8/80, 
August 1997, p.7), a apărut un articol defăimător pentru 
mănăstirea noastră, Mănăstirea Brâncoveanu. de la Sâmbăta 
de Sus. Articolul are titlul “Păcatul nerostirii adevărului” şi 
este semnat de Domnul Nicolae Pop. 

Bineînţeles, de apariția acestui articol, în publicaţia ce 
o conduceţi, sunteți vinovat şi D-voastră, care ați fost de 
acord ca acest articol să apară în “Puncte Cardinale”, deşi 
cred că cele scrise în acel articol n-au servit pe nimeni şi nici 
n-au contribuit cu ceva pentru mai binele cititorilor. 

N-am de gând să mă războiesc cu autorul articolului 
“Păcatul nerostirii adevărului”, nici să-mi exprim 
nemulțumirea în mod public şi spre ştiinţa cititorilor, ci 
vreau doar să vă rog să binevoiţi ca, în coloanele publicaţiei, 
ce o conduceţi, să publicaţi şi predica, pe care am ținut-o eu, 
la parastasul oficiat pentru cei trecuţi la cele veşnice, dintre 
foştii deținuți politici şi pentru cei ce au opus rezistență în 
fața instaurării comunismului şi care s-au retras în munți. 
Cuvântarea mea a fost criticată, zic eu, pe nedrept, în 
articolul “Păcatul nerostirii adevărului”, publicat de D- 
voastră. Ar fi un act de dreptate să se publice şi cuvântarea 
mea. Vă mulțumesc. 

ȘI mai am o rugăminte: odată cu rândurile de față şi 
cu textul scris al cuvântării mele - pe care o trimit pentru 
publicare, - trimit şi o scrisoare, adresată Domnului Nicolae 
Pop, a cărui adresă n-o cunosc. Vă rog insistent, pe D- 
voastră, să înmânaţi, din partea mea, destinatarului, deci 
Domnului Nicolae Pop, scrisoarea pentru dânsul. Puteţi s- 
o citiți şi D-voastră, şi chiar Vă rog să faceţi aceasta, căci 
cele scrise de mine potsă Vă fie spre edificare. Vă mulțumesc 
şi pentru aceasta. 

Vă doresc să aveţi o lucrare ducătoare la cât mai mult 
bine. prin activitatea pe care o desfăşurați. Dumnezeu să ne 
ajute la toți. Cu cele mai bune gânduri şi doriri, 


ARHIM. TEOFIL PĂRĂIAN 


Cuvânt ținut, cu prilejul parastasului* 
spre pomenirea foştilor deţinuţi politici și 
a celor ce au căzut în munţi, ca luptători, 

împotriva comunismului ateu, trecuţi la 
cele veşnice 


În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 
Amin, ... . . si A 

Cinstiţi Părinţi şi lubiți Credincioşi, împreună 
rugători! 


Când eram elev de Liceu, în Timişoara, apărea o 
revistă pentru elevi intitulată “Țara visurilor noastre”. 
Cu mult înainte de aceasta, am auzit nişte versuri, 
scrise de unul care, după aceea, a devenit deținut 
politic, poetul şi scriitorul Vasile Copilu Chiatră. Şi el 
avea o poezie care începea aşa: 

“Pentru țara asta de tămâie şi cer, 

ce-aş mai putea, Doamne, să-ți cer? grasa 

Între aceste două ziceri, Țara visurilor noastre 
şi “pentru țara aceasta de tămâie şi cer... aş pune pe 
foştii deţinuţi politici, pe cei care au suferit în vreun fel 
oarecare şi pe cei care au căutat să facă o țară a visurilor 
noastre, o țară de tămâie și cer. 

Au fost oameni care nu s-au mulțumit cu viața 
comună, care au căutat să facă ceva pentru țara aceasta. 
S-au găsit oameni, care au zis “nu”, când mulți au Zis 
“da” lanişte gânduri, la nişte concepții. la nişte atitudini, 
din care lipsea națiunea română, Au zis “nu , şi poate 
că mai mult decât atât n-au putut să facă, decât să zică 
“nu. Nu s-au confruntat cu cei care au zis “da”, Unii 

intre ei au fugit în pustia simțită. | 
CEE ul Apocalips al Sfântului Andrei 
al Cezareii se spune câ în vremurile cele de pe urmă, - 
înțelegând autorul Apocalips ul capeocartea viitorului, 
- unii dintre oameni vor fugi în pustia gândită, alţii vor 
fugi în pustia simțită, iar alții vor fi viteji. În pustia 
pândită au fugit toţi aceia care n-au putut spune “nu , 
dar n-au zis nici “da”. ci s-au împăcat cu situaţia, așa 
cum a fost, şi au căutat să salveze ce se putea salva, într- 





* Parastasul a avut loc la Mânăstirea Brâncoveanu, de la 
Sâmbăta de Sus, în ziua de 20 iulie 1997, 


PUNCTE CARDINALE 


o vreme străină de Dumnezeu, străină de națiunea română. 
Au fost alţii, care au zis “nu”, am putea zice cu jumătate 
de gură, mai ales în sufletul lor, şi au fugit din calea celor 
care au zis da”; s-au dus dintre oameni, s-au refugiat în 
pustia simțită şi au stat acolo cu gândul la alte vremi, 
pentru că altceva n-au putut să facă. 

Se vorbeşte despre oameni care au luptat cu arma 
în mână, în munți. Poate au avut şi arme, dar nu ştiu de 
câte ori le-au putut întrebuința şi le-au întrebuințat de 
fapt. Poate nu le-au întrebuințat niciodată - Dumnezeu 
ştie. În orice caz mai mult decât să-şi păzească viaţa şi 
să nu-şi rişte viața, n-au putut să facă. Ei au devenit un 
simbol, pentru noi, în înţelesul că n-au zis “da”, când cei 
mulți au zis “da” şi “ne împăcăm şi cu situația asta, 
primim şi asta, ne salvăm viața, în condiţiile pe care le 
avem”. Deci aceştia se pare că au făcut mai mult. Dar 
viteji au fost numai aceia care au spus cu cuvântul “nu!” 
şi au spus şi cu viața “nu”. Și unii dintre ei au suferit prin 
închisori şi tot timpul au zis “nu”. 

Acum se pune o întrebare - întrebare pe care ar 
trebui să şi-o pună toți cei ce fac pomenirea, toți care mai 
sunt în viață, după ce s-au întâmplat câte s-au întâmplat, 
şi putem să-i pomenim pe cei pe care unii îi admiră din 
toate puterile? iar alții stau cu nedumerire în fața lor. Ar 
fi cazul să se întrebe: “Cum îi cu țara visurilor noastre? 
Am avut vreun vis pentru țară? Ce am făcut. când arh 
putut să facem ceva, şi nu numai când am suferit între 
pereții unei închisori? Ce am făcut noi, după ce am venit 
de acolo? Ce am salvat din ceea ce poate să fie salvat? 
Cu ce am contribuit ca țara aceasta să fie de rămăie şi 
cer"? 

Adevărul este că, nici când a zis poetul: “Pentru 
țara asta de tămâie şi cer, ce-aş mai putea, Doamne, să- 
ți cer?”, n-a fost o țară de tămâie şi cer, dar a fost o ţară 
cu mai multă tămâie,o țară care s-a gândit mai mult la 
cer. 

Se spune că au venit cei care n-ar fi trebuit să vină. 
dar care, pentru păcatele noastre, totuşi au venit, şi ne- 
au dezorientat şi ne-au derutat. Poate că au dreptate cei 
care spun lucrul acesta, numai că nu numai în ţara 
noastră nu mai este destulă tămâie, nu numai în ţara 
noastră nu mai este destul gând la cer, ci şi în Occident, 
unde nu i-a stingherit nimeni din calea legăturii cu 
Dumnezeu. , 

Oricum, realitatea este aceasta; poate că şi cei care 
au visat o altă țară. decât cea de acum. cei care au murit 
pentru "mama țară” pe care au ştiul-o şi pe care au vrut- 
o măcar aşa cum a fost înainte de a fi gândirea şi 
atitudinile materialiste, cred că şi ei ar zice că. într-un 
fel, “au murit degeaba”. Au murit degeaba, pentru că țara 
în care ne găsim noi acum este o ţară în care se poate 
pomeni numele lui Dumnezeu mai mult şi nu se 
pomeneşte destul; este o țară în care se poate aprinde mai 
multă tămâie şi oamenii înclină spre cei ce nu aduc 
tămâie drept cinstire lui Dumnezeu; este o țară în care 
cerul este, de multe ori, astupat de luminile artificiale ale 
gândurilor oamenilor, care nu se mai gândesc destul la 
Dumnezeu. Şi poate că ei n-ar fi mulțumiți cu această 
țară care nu-i de tămâie şi cer. Şi de ce să nu mărturisim? 
Țara în care ne găsim noi acum, liberă. aşa cum este 


liberă, este totuşi întunecată şi umbrită de atâtea răutăţi, 


care n-ar trebui să fie. Să ne gândim doar la trei păcate, 
care sunt puse în lucrare mai mult chiar decât în vremea 
comuniştilor; pentru că comunişti nu le dădeau voie să 
se manifeste, nu ca păcate, ci ca lucruri degradante. 
Astăzi, oamenii ştiu de păcate şi totuşi le fac. Şi anume. 
m-aş gândi în special la trei păcate: la pornografie, la 
ip şi la homosexualitate, Sunt trei lucruri pe care 
țara de acum nu numai că le admite, dar chiar le şi 
încurajează. Păi, pândiţi-vă, iubiţi credincioşi, care vedeți 
atâtea şi atâtea afişe cu spurcăciuni, atâtea şi atâtea 
anunțuri şi atâtea şi atâtea lucruri, de nu te mai poţi uita 
la televizor, că îţi vine în față şi ceva ce n-ai vrea să fie. 
Asta ne spune ce-i cu țara noastră, pentru care au luptat 
- zicem noi - cei de odinioară, sau dacă n-au luptat, cel 
puțin au suferit sau şi-au riscat viața, iar unii chiar au 
murit. La drept vorbind, n-a murit nimeni că a vrut să 
moară. Se zicea mai demult că-i bine să mori pentru o 
idee, Dar dacă poţi să trăieşti pentru o idee, este mai mult 
decât să mori pentru o idee, Poate că cei ce au fugit în 
munţi, cei care au suferit în închisori, de multe ori, (fără 
voia lor, ar zice că noi, care n-am suferit, noi. care nu ne- 
am refugiat în pustia simțită, ci numai în pustia gândită, 
noi, care n-am fost viteji, n-am fost la rosturile lor, la 
rosturile noastre şi la măsurile lor, Să ştiţi că totuşi am 
fost! Am fost și noi, nucu suferința, ci cu activitatea. Am 


fost și noi, în rosturile noastre, cu rugăciunea; am fost şi 


noi cu predica, cu slujbele, şi am ținut o legătură între 
țara visurilor noastre, care nu s-a realizat, şi țara de 
tămâie și cer, la care încă n-am ajuns, şi numai Dumnezeu 
știe dacă vom ajunge vreodată, 


Sept.-Oct. '97 NR. 9-10 PAG. 7 





Aş vrea ca cei care fac pomenirea, cei care v-aţi 
adunat aici cu acest prilej, să vă gândiţi cu pietate la cei 
pe care îi pomenim, la cei pe care i-aţi cunoscut. Pentru 
noi, cei care sunt pomeniţi astăzi reprezintă o idee, o 
realitate care nu ne atinge; sunt o realitate care, cumva, 
e departe de noi. Pentru noi, cei care ne gândim la ei, 
este un prilej să admirăm idealismul lor, să admirăm 
idealul lor, dar ca oameni, Dumnezeu ştie pe fiecare, şi 
de aceea ne rugăm pentru iertarea păcatelor lor. Dar aş 
vrea să se gândească, cei care se mai pot gândi, cei care 
sunt după cei care nu mai sunt cu noi, ci “în noi”, şi mai 
ales în cei care îi pomenesc şi care i-au cunoscut, aş 
vrea să se întrebe puţin, cât sunt ei de ancoraţi în tradiția 
României de odinioară? Cât sunt ei de români şi de 
creştini? Nu mă gândesc la un creştinism de paradă şi 
de fațadă, ci mă gândesc la un creştinism real. 

Au fost mulți dintre cei la care se gândesc unii cu 
admiraţie, care au avut ca deviză - nu că au zis ei așa, 
dar aşa s-au comportat, ca şi cum ar fi zis şi cu cuvântul 
- că, în numele lui Dumnezeu, cutare şi cutare nu mai 
trebuie să trăiască. De pildă, cei care L-au răstignit pe 
Domnul Hristos, au zis:**Noi avem o lege şi după legea 
noastră, El trebuie să moară” (Joan 19, 7). Au fost unii 
care au zis aşa şi în cursul istoriei românilor, fără să 
cugete că viaţa este în mâinile lui Dumnezeu, că numai 
Dumnezeu are dreptul să ia viaţa cuiva, căci El a dat- 
O. Aş vrea să se gândească, cei care fac pomenirea, cei 
care se mai pot gândi, la cei care au fost odinioară şi au 
suferit. Aş vrea să se gândească la faptul că noi, cei de 
astăzi, nu mai suntem cei de ieri. Mi-a spus un preot 
(Vasile Glodeanu îl chema; a fost şi el în închisoare, ca 
deținut politic): “Cum m-am rugat în închisoare, nu 
m-am rugat niciodată”. Apoi, credinţa din închisoare, 
dacă a fost o realitate de felul acesta, trebuie adusă şi 
în afara zidurilor închisorii. Deci să ne întrebăm cu 
toții, ce am făcut ca țara aceasta să fie țara visurilor 
noastre? Ce am făcut ca țara noastră să fie țară de 
tămâie şi cer? E un prilej de meditaţie, într-o zi de 
pomenire a unor oameni care au făcut mai mult decât 
noi. Deşi, până la urmă, numai Dumnezeu ştie cine a 
făcut mai mult şi cine a făcut mai puțin. Dar să ne 
cercetăm pe noi înşine; pe cei de odinioară, care au avut 
atitudini mai precise şi mai sigure. Să se gândească 
fiecare dacă le-au avut totdeauna şi le au aşa şi acum. 
Gândiţi-vă. de pildă, din câţi suntem aici. câți aţi rupt 
vreun afiş cu vreo scenă pornografică? C âți aţi închis 
televizorul, când ați văzut vreo spurcăciune? Câţi v-aţi 
gândit la copiii voştri, să nu vadă dezgolirile, pe care le 
pot vedea de multe ori chiar în propria lor familie? 

Că numai aşa poți să zici că faci ceva cu adevărat 
pentru Dumnezeu, că faci ceva cu adevărat pentru țara 
aceasta, pe care o dorim să fie de tămâie şi cer. 


ARHIM. TEOFIL PĂRĂIAN 


P. S. După acest cuvânt, adaug o apreciere asupra 
cuvântului meu, făcută de Olimpiu Borzea, fost deținut 
politic. EI a zis: “Tot ce a spus Părintele Teofil, pe toți i- 
a mângâiat. Pe toţi ne-a făcut să ne facem o problemă de 
conştiinţă. Aşa este: să respectăm ce a amintit dânsul”. Și, 
mai departe, a spus: “Să vă amintiţi ce a spus Părintele 
Teofil, ce să faceți cu familia”. 

Şi Domnul care a recitat poezia scrisă de Vasile 
Militaru, a spus că predica mea a fost frumoasă. 

In faţa acestor aprecieri spontane, e firesc să mă 
întreb, ceputere mai are cuvântul Domnului Nicolae Pop, 
care depreciază cuvântarea pe care amţinut-o eu. ? Rostul 
meu nu era să țin un discurs politic, ci să dau îndrumări 
de cercetare de sine, în faţa unor Situaţii pe care le avem 
în vedere, fără să luăm aminte destul de bine la toate 
laturile chestiunii. O astfel de pomenire ne dă prilejul nu 
numai să ne gândim la cei pe care îi pomenim şi să facem 
aceasta cu dorința de a maximiliza sau cu grija de a nu 
minimaliza, ci mai cu seamă de a ne cerceta pe noi înşine 
şi în laturi pe care le neglijăm de obicei, ca să scoatem în 
evidenţă cele ce ni se par nouă a fi de admirat. 

Am vorbit, în numele lui Dumnezeu, după câtă mi- 
a fost priceperea. Am vorbit în numele binelui, pentru 
înmulţirea binelui, spre slava lui Dumnezeu din perspectiva 


„ Evangheliei şi a învățăturii creştine. N-am vorbit ca un 


profesionist, nici ca un “şaman din Africa”, ci am vorbit 
cu toată sinceritatea de care sunt în stare. Am vorbit în 
nădejdea de a înmulți binele, într-o perspectivă a 
Evangheliei şi a învățăturii creştine, Domnul Nicolae Pop 
ar fi vorbit altfel, S-o facă cu vreun alt prilej! Și dacă are 
ceva cu mine personal sau cu mănăstirea, să vină să ne 
confruntăm, nu să ne defaime în ziar, în mod public. 
Cuvântul Domnului ne învaţă: “De-i va greşi fratele tău, 
mustră-l între tine şi el”. Era mai bine să ne înţelegem 
între noi. 

23 Septembrie 1997 





m ii 


ied ue m 


d E n 
i 


.. 


ie 








PAG. 8 NR. 9-10 Sept.-Oct. 


'97 





PUNCTE CARDINALE 





De mai bine de patruzeci de ani*, figura 
lui Nicolae lorgaa devenit de neatins. Nimeni nu 
avea voie să-i aducă nici cea mai inofensivă 
critică postumă, nimeni nu putea să găsească nici 
cea mai mică greşeală în dilatata lui activitate; tot 
ce a scris lorga era frumos şi bun, nimic nu putea 
fi criticat. 

In România, altădată, puteau fi criticate, 
pe drept sau pe nedrept, chiar şi geniile; Nicolae 
lorga, de exemplu, spune Monica Lovinescu, 
(Ethos |, p. 286). Autoarea spunea aceasta într- 
un articol în care arăta că astăzi în România nu 
este permis să se critice anumiţi inşi, care au fost 
decretaţi genii şi au devenit /abu pentru muritorii 
de rând. Ceea ce spunea ilustra scriitoare despre 
situația din Țară era adevărat, dar uita să ne 
spună că şi în exil se petrece acelaşi lucru: există 
anumite figuri, şi în special a lui Nicolae lorga, 
căruia nu li se pot aduce decât laude, iar acestea 
la superlativ. In orice caz, calificativul de geniu 
este obligatoriu. 

Partizanii zeificării lui lorga i-au făcut 
acestuia un prost serviciu: i-au transformat figura 
în piesă de muzeu, au fosilizat-o. In exil au 
devenit prea puţini cei care ştiu câte ceva din 
activitatea lui lorga, care cunoşteau cât de puțin 
din vasta lui operă. Tabuizată figura lui lorga, 
puţinii cercetători literari sau istorici au considerat 
că e mai bine să se ocupe de altceva, dacă în 
domeniul lorga le este interzissă găsească greşeli. 

Dacă se va căuta ce s-a scris în exil despre 
Nicolae Iorga, se va constata că prea puțin. În 
afară de Pamfil Șeicaru, care era unul dintre 
exilaţii care l-au cunoscut cel mai bine pe istoric 
şi care ne-a dat o splendidă monografie, nu 
găsim mai nimic... 

Şi iată că în asemenea climat a apărut o 
carte neobişnuită: Amintiri politice, de I.G.Duca. 
E o carte revoluționară. Menită probabil ca să 
apară numai după moartea lui, Duca şi-a permis 
să scrie ce a gândit, fără să-i pese de «tunetele şi 
fulgerele» lui lorga. 

Cititorul află din cartea lui I.G.Duca că 
între anii 1900 şi 1908 Nicolae lorga se arătase 
caunom intransigent şi părea, din cauzaatitudinii 
lui, că este un amridinastic. Deci omul care pe 
timpul lui Carol II devenise un palatist, între 
1900 şi 1908 era antidinastic şi considerat un 
pericol pentru regele Carol |. Şi iată că viitorul 
mare istoric, considerat un pericol pentru dinastie, 
devine, ca prin farmec, un om îmb/ânzit şi cel 
mai /inguşitor vânător de... portofolii 
ministeriale! Regele Carol găsise cheiaenigmei: 
«orga nu era nici apostolul unor convingeri 

nezdruncinate, nici omul inflexibil, nici 
caracterul de bronz. lorga era un bie! muritor 
bolnav de vanitate, bolnav până la copilărie şi 
până la ridicol!!! Ca să-l dezarmezi era destul 
să măgzleşti această vanitate, această patologică 
hipertrofie a eului, şi făceai din el ce voiai!!!». 

[ată deci care era adevăratul Nicolae Iorga! 

Duca ne spune şi ne dovedeşte că l-a 
cunoscut bine pe marele istoric, având 
îndelungate raporturi cu el. Şi din acele lungi 
raporturi cu lorga, Duca spune că nu a putut 
rămâne față de marele istoric nici cu sentimente 
de admiraţie, nici cu sentimente de stimă. Spune 
că nu a văzut niciodată la el un adevărat sim/ 
politic, concepțiile înalte ale omului de stat sau 
ale marelui patriot!!! 

Și mai departe Duca spune că la lorga n- 
a văzut decât atitudini determinate de considera- 
(iuni meschine (!), de preocupări personale de 
vanitate, de susceptibilitățile unei naturi izbite 
de o caracteristică hipertrofie a eului. 

În timpul neutralității, Brătianu aconstatat 
că în politica lui avea nevoie şi de lorga. De aceea 
|-a atras de partea lui, dar adevărata problemă cu 
Jorga începea după aceea: să rămână alături de 
Brătianu și să nu se schimbe. L-a însărcinat pe 
Duca să-l cultive. Și această “cultivare” a lui 
orga nu era treabă uşoară. În primul rând, a fost 
nevoie de patru ani să-i satisfacă toate fanteziile 
istoricului!!! 





* Acest articol a apărut în revista Carpaţii (publicaţie 
a românilor din exil), în numărul pe mai-iunie-iulie 
1981, ÎI reproducem aici cu precizarea că nu 
subscriem tuturor afirmațiilor autorului (astăzi 
decedat), nici nu putem da credit absolut însemnărilor 
subiective ale lui |. G. Duca. Cazul lorga rămâne 
totuși unul deschis, iar derabuizarea personalităţii 
Jui este, credem, necesară [n. Red.], 


Lui lorga îi convenea legătura strânsă cu 
Duca, în primul rând pentru că-i satisfăcea toate 
fanteziile (Pamfil Șeicaru le numeşte hachiţe); şi 
nu numai atât, dar de Duca depindea Casa 
Şcoalelor, iar acolo se găseau fonduri! Şi încă nu 
era deajuns. Duca trebuia să joace un teatru 
permanent. Trebuia să-l facă pe lorga să creadă 
că este o personalitate politică de care guvernul 
are nevoie mereu, să-i ceară sfaturi, într-un 
cuvânt să-l consulte. Trebuia, din când în când, 
să facă astfel ca lorga să fie invitat la Palat, să se 
prefacă că-i încredinţează cine ştie ce secrete de 
Stat. Aceasta îl măgulea pe lorga; atâl îi trebuia 
acestui mare copil!!! 

Pe Duca îl interesau aceste jocuri pe care 
era obligat să le joace, pentru că î/ interesa să 
despice această personalitate!!! Pentru că nu-și 
putea închipui că hotărârile îi sunt până într- 
alâta determinate de mărunte şi vulgare 
slăbiciuni omeneşti!!! 

Dar pe la sfârşitul lui lunie 1915, Duca s- 
a dus să-i facă o vizită lui lorga la Vălenii de 
Munte. La înapoiere; în maşină. are loco discuţie 
gravă între ei. Din această discuţie reiese clar că 
lorganuacrezutniciodată în vitalitatea poporului 
român şi că tot ce a scris el în cărțile lui de avânt 
patriotic, cu verbul hui aprins (V. lerunca, Ethos, 
I. p. 180), este fals, teribil de fals... 

lată, pe scurt, cuprinsul discuţiei dintre 
lorga şi Duca: 

- Crezi D-ta serios- întreabă lorga-cănoi 
vom cuceri Transilvania, că vom realiza idealul 
nostru național? Iţi vorbesc de Ardeal: crezi Dta 
serios că îl vom putea cuceri, că vom avea o 
Românie Mare? 

Duca spune că aceste întrebări ale 
istoricului l-au uluit şi, la rândul lui, îl întreabă: 

- Dar pe ce te bizui ca să ai o asemenea 
convingere? 

- Pe ce, e foarte simplu: țara asta e aşa de 
nenorocită, aşa de plină de păcate, de ticăloşii, 
de putreziciune, încăt să fie mulțumită dacă işi 
poate tări zilele dar, să mai cucerească ea pe 
alții! 

Și Duca urmează: 

- Mă uitam la el şi mă întrebam: acesta 
este marele apostol al naţionalismului român, 
aceasta este increderea lui în puterea de viață a 
neamului românesc? Dar dacă e aşa, ce 
înseamnă naționalismul său, pe ce se inalță 
piedestalul pe care stă? Pe ipocrizie, pe 
minciună. ..?! 

Duca a povestit întreaga întâmplare şi lui 
Brătianu. iar acesta nu s-a arătat surprins: din 
contra, i-a spus: «Nu mă miră, întotdeauna am 
considerat pe lorganu cape un om de convingeri, 
ci ca pe un om de impresii şi susceptibilităţi. 
Cred că te-ai convins acum şi Dta de natura 
considerațiunilor care determină atitudinile lui 
politice!!!. 

Duca mai spune că părerile lui lorgaasupra 
netrebniciei poporului român i le-a repetat de 
multe ori. o dată la Iaşi. În orice caz, Iorga şi-a 
mai spus aceste păreri şi faţă de alții. Ba, Duca a 
rămas surprins când Take Ionescu, în plin 
Consiliu de Miniştri, a spus că lorga nu a avur 
niciodatăcredințacă putemrealiza idealul nostru 
național!!! 

Deci marele scriitor al exilului românesc, 
lerunca, să fie convins că verbul aprins al 
apostolului Iorga era mincinos. Aceasta o spune 
[.G.Duca şi o confirmă atâția alții. 

1.G.Duca vrea săne convingă cărândurile 
de mai sus sunt purul adevăr. Sfârşitul, în tot 
cazul, e patetic: «De bună seamă, aceasta nu va 
împiedica pe marele istoric să scrie cândva căel 
a fost centrul de gravitate al întregirii neamului 
şi mulţi Ardeleni şi Basarabeni, Bucovineni şi 
Saşi din Regat continuă să-l considere un fel de 
simbol al unităţii noastre naţionale. Pentru 
respectul istoriei şi pentru (riumful dreptății, 
bine este ca generaţiunile viitoare să cunoască 
Însă tot adevărul!!!» 

... 

«În politică. lorgaa fost un mare oportunist 
şi a făcut imens rău Țării, susținând, pentru 
motive pur personale, politica nenorocită a 
=ăpăcitului de Carol Ii», serie bătrânul profesor 
universitar lon Fludiţă, fost ministru naţional: 
(ârânist în guvernele Sănătescu şi Rădescu, 

Dar până acum I,G,Duca l-a executat 
numai pe omul politic lorga şi desigur că toată 
lumea care a aflat că «Iorga a fost un oportunist 


Nicolae lorga (consilier regal), Armand Călinescu (prim-ministru) şi Victor lamandi 
(ministrul Justiţiei), în timpul festivităților din 8-10 mai 1939 





şi a făcut un imens rău Țării» e convinsă că lorga 
a fost totuşi un mare istoric, cel mai mare istoric 
român. 

«Lumea uită că lorga s-a pregătit din 
tinereţe pentru /iferatură şi nu pentru istorie şi a 
devenit istoric în urma ocupării unei catedre de 
istorie vacantă la Universitatea din Bucureşti» (|. 
Hudiţă). Deci lorga s-a pregătit pentru literatură 
şi a devenit profesor de istorie în urma unui... 
accident: n-a găsit catedră liberă! Dacă găsea 
catedră de literatură, s-ar fi vorbit probabil despre 
romancierul sau despre dramaturgul, lorga, iar 
nu despre istoricul lorga... 

Dar toată lumea recunoaşte că a fost un 
fenomen. De ce? Păi pentru că a fost capabil să 
devinăcineva într-un domeniu pentru care nu se 
pregătise. Intrebarea care se pune este ce s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi găsit o catedră în domeniul 
pentru care se pregătise? Dar ar trebui să se 
admită iarăşi că s-a izbit mereu de anumite 
lipsuri. Care erau acele lipsuri? Păi lipsa învăţării 
limbilor slave. Ca să scrii o Istorie perfectă a 
poporului român. nu se poate fără cunoaşterea 
limbilor slave. Se poate spune că au fost şi alți 
profesori de Istorie carenu cunoşteau bine limbile 
slave. Probabil. dar să nu cunoşti deloc limbile 
slave, e foarte greu! 

lorga nu cunoştea deloc limbile slave. 
Bineînţeles, cunoştea alfabetul chirilic. dar nici 
pe acesta perfect. E ştiut că Iorga se adresa 
cumnatului său ca să-i facă anumite descifrări de 
texte mai grele. E. vorba de textele pe care le 
găsea pe anumite morminte sau pe unele psaltiri 
rare, dar nu ştia să facă traduceri din limbile 
slave, nici măcar mai uşoare. Din nefericire. 
poporulromâna venit în contactstrânscu popoare 
slave ca polonezii, ruşii. bulgarii şi sârbii. Pentru 
a şti ce s-a petrecut cu poporul român în anumite 
perioade, nu e suficient să căutăm în bibliotecile 
Apusului, căci nu vom găsi mai nimic. 

Dar să vedem cum o lipsă gravă i-a fost 
descoperită lui lorga tocmai de [.G.Duca, care îl 
urmăreşte şi îl execută fără milă. «Cunoştinţele 
sale (ale principelui Ferdinand) istorice erau 
temeinice; istoria noastră națională, ca şi tot ceea 
ce este în legătură cu ea, nu avea taine pentru el, 
In primăvara anului 1915, am fost cu dânsul şi cu 
lorga să vizităm o bisericuţă ciudată ca formă 
arhitectonică, pierdută într-un mic sat de pe 
domeniul de la Cocioc, la Bălțeşti. Deasupra uşii 
era 0 pisanie veche, pe care lorga s-a trudit s- 
O descifreze. Era scrisă cu chirilice vechi cu trei 
caturi, iar descifrarea mergea greu. La un moment 
dat s-a oprit, fiindcă mu i-a putut da de rost!!! 
Regele, cu drept cuvânt, a rămas înmărmurit!). 

Aici e vorbadeo lipsă în materia istoricului, 
lipsă pe care muritorul de rând, crescut în cultul 
lui Iorga, refuză desigur să o accepte, dar atrag 
atenţia că afirmaţiile de mai sus prezintă garanţia 
lui I.G.Duca, ȘI alte lipsuri, încă mai grave, au 
fost descoperite de domnul Vuia. lată ce spune 
acesta În Carpaţii, no. 17-18: «Ca unul ce m-am 
ocupat îndeaproape, cu venerație, de studiul 
vieţii şi operei lui lorga, a trebuit să mă opresc 


ceva mai mult asupra activității sale din timpul 

celui dintâi război mondial. Şi anume, în 1917, 

în refugiul de la laşi, N. lorga ţine un curs 

universitar asupra istoriei literaturii romanice, 

amintindu-și, lucru ce ar fi bine să-l ştie fiecare 

dintre noi, că şi-a început cariera ca şi critic şi 

istoric literar. Prelegerile lui au foststenografiate 

şi mai apoi, la câţiva ani după război, publicate, 

lorga făcând corecturile celor trei volume, 

probabil în timp ce conducea şedinţele 

Parlamentului, unde lua adesea cuvântul, aşa 

explicându-se poate rezultatul, care ar putea fi 

calificat de-a dreptul dezastruos. Tomurile sunt 

pline de greşeli inadmisibile; din ele dau ca 

exemplu prezentarea lui Lorenzo Magnificul ca. 
fiul lui Cosimobătrânul. pepapa luliu al II-lea de 

două ori pus ca urmaşul lui Leon al X-lea, iar în 

ceea ce priveşte pe Visconti. sunt amestecați cu 

cei din familia Sforza, fără nici o noimă. Dacă 

mai adaug cătotlorgaascriscă lui Michelangelo 

nasul i-a fost turtit de Benvenuto Cellini (născut 

la câţiva ani buni după această întâmplare 
săvârşită de nefericitul sculptor Torrigiano). vom 

avea dovezi concrete cum că lorga a avut un 

sistem defectuos de a lucra, ceea ce l-a dus la un 

fond plin de greşeli. Pentru cei ce ar admite aşa 
ansamblu, e drept monumental, /storia 
literaturilor romanice a lui lorga s-ar asemăna 
cu un palat căruia arhitectul a uitat să-i facă porți 
de intrare! Remarcăm cărespectiva /storie a fost 
publicată recent de Editura pentru literatură 
universală (Bucureşti, 1968), menţinându-se 
toate greşelile, fără nici un comentar marginal). 
Şi ceva mai departe: «Oricât l-am admira pe 
marele învățat român, în faţa adevărului este 
nevoie să ne plecăm, 

„In 1917 apare cartea lui lorga intitulată 
H istoire des relations russo-roumaines. Cartea, 
în franțuzeşte, a fost scrisă cu scopul de a-i face 
pe ruşi mai binevoitori față de aliatul lor român. 
Dar niciodată nu s-a scris o carte mai proastă, 
mai nedocumentată. Dacă se văd izvoarele la 
care lorga face apel pentru întocmirea cărții lui, 
se constată că sunt sărace, foarte sărace. lorga nu 
cunoştea subiectul pe care şi-a propus să-l trateze. 
lorga nu a cunoscut istoria Rusiei, după cum nu 
a cunoscut-o pe a Poloniei, pe a Bulgarilor şi pe 
a Sârbilor; nu cunoştea limba nici unuia dintre 
aceste popoare. Şi a avut curajul să trateze un 
asemenea subiect numai cu izvoarele româneşti 
- Şi ele sărace! 

S-ar putea spune că izvorul principal al lui 
lorga a fost cronicarul Neculce. Neculce a fost 
un talentat cronicar - s-ar putea spune: cel mai 
talentat-şi scriitorul Sadoveanu spune căcronica 
lui Neculce este cartea lui de căpătâi. Foarte bine, 
cronica lui Neculcea fost suficientăca Sadoveanu 
săse inspire şi să scrie frumoase cărți de literatură, 
dar nu cărți de Istorie. Şi cartea /listoire des 
relations russo-roumaines erao carte cu pretenţii 
de istorie, adică de ştiinţa. 


N, S. GOVORA 








lon G DUCA (1879-1933), şef al Partidului Liberal. 
ministru ŞI prim-ministru al României 

Astfel, lorga îl face pe Nicolae Milescu profesor al lui Petru 
cel Mare! Frumos. dar Petru cel Mare n-a avut niciodată un 
profesor aşa de învăţat; el s-a mulțumit cu rusul Nichita Zotov. 
care n-a ştiut să-l înveţe să citească mai mult decât psaltirea, dar 
nu şi ortografia, şi pe olandezul Timmerman, care a reuşit să-l 
înveţe numai adunarea şi scăderea! De mai mult se pare că Petru 
cel Mare nu a simţit nevoie... 

Sigur, după Neculce, lorga descrie venirea lui Petru cel Mare 
la laşi şi îl arată pe rus ca pe un om foarte evlavios. «A doua zi 
Mitropolitul Ghedeon a primit pe țar la biserica Trei lerarhi. unde 
Petru s-a dus să se închine la moaştele Sf. Paraschiva. Ela refuzat 
să ocupe scaunul domnesc şi a ascultat ca cel mai umil credincios 
slujba făcută în cinstea sa». lorga nu ştia că Petru cel Mare 
organiza procesiuni în care-l obliga pe bătrânul său profesor 
Zotov să joacerolul «prea caraghiosului şi prea beţivului partiarh». 
având pe cap o mitră cu o efigie obscenă a lui Bachus! îi al 

lorga nu a ştiut că Caterina a II-a a avut un proiect principal. 
numit proiectul grec. şi pe unul secundar, numit dacic; de asta nu 
se pomeneşte nimic în cronica lui Neculce. căci numitul cronicar 
murise. Dar lorga comite o altă greşeală. aceasta principală: el 
susținecănuaexistatun plan rusesc deaocupa Constantinopolul!!! 
În toată cartea lui se chinuieşte să dovedească cum că zisul 


Testament al lui Petru cel Mare este o invenţie şi probabil a reuşit 


să-l convingă de asta pe lonel Brătianu. La 2 noiembrie 1914. 
Nicolae al |l-ea dă o declarație către poporul rus. în care se poate 
citi:« Acest război va decide Rusiei calea soluționării problemelor 
istorice ale țărmurilor Mării Negre, probleme care i-au fost 
lăsate prin testament de către strămoşii noştri». Fără îndoială, 
textul acelei declaraţii a fost ascuns poporului român, după cum 
a fost ascuns şi lui Nicolae Iorga, aşa căel a putut să susțină până 
în pânzele albe căruşii nu ne-au voit niciodatărăul şi cănu-l voiau 
niciatunci! Mărog, cartea Histoire desrelations russo-roumaines 
e plină de la început până la sfârşit cu afirmaţii false, scrise să 

rmă pe Români. 
paie & facem loc și profesorului lon Hudiţă, care spune 
lucruri noi asupra valorii ştiinţifice a operei istorice a lui Nicolae 
lorga: «lorgaa fost un romantic, tratând problemele de istorie mai 
mult ca scriitor decât ca istoric obiectiv. De aceea opera lui 
istorică Irebuie toată revizuită. căci el a răscolit o sumedenie de 
probleme din trecutul nostru, fără să rezolve însă nici una din ele. 
La fel cu numeroasele lui volume de documente, extrase fie din 
colecții mari de documente străine tipărite, fie din diferite arhive; 
el le-a reprodus trunchiate, scoțând din ele numai pasagiile care 
i se păreau lui interesante, trecând cu vederea peste altele, uneori 
mult mai importante pentru istoria românilor. Desigur, a avut o 
memorie fenomenală, dar aceasta i-a stricat mult, pentru că s-a 
bazat aproape numai pe ea în lucrările sale şi foarte puţin pe 
documente, scriind alandala şi confuz». nul 

Aceasta este părerea unui profesor universitar de istorie, deci 
în materie, Profesorul Hudiţă este un om bătrân, are 85 de ani, şi 
nu s-a arătat ambițios, A fost naţional-țărănist, intim al lui luliu 
Maniu, la greu nu şi-a trădat şeful, iar pentru comportarea lui a 
facut 10 ani de pușcărie, leşind de la închisoare, Hudiţă a refuzat 
să trateze cu comuniştii, tratative care Îi ofereau din nou ocatedră, 
A rămas deoparte și azi trăieşte dintr-o pensie foarte mică, Dar și- 
a păstrat iubirea foștilor studenţi și, mai ales, a foștilor lui elevi de 


la Liceul Militar din laşi. ii 


Nicolae lorgaa avut prieteni pe care i-a dușmânii custrâșnicie, 
Mergea până acolo încât se supăra pe prietenii care stăteau de 





PUNCTE CARDINALE 


vorbă cu cei pe care-i duşmănea el: pe Stere şi Maniu, de exemplu. 
Pamfil Şeicaru se considera un prieten al lui lorga, crezând că 
lorga ține la el. Se înşela. Lui Iorga îi era frică de Şeicaru. De 
exemplu, cu Șeicaru făcea o excepţie: pe el nu se supăra dacă afla 
că a stat de vorbă cu Stere. Cauza? Frica. Șeicaru mergea până 
acolo încât îşi permitea să-i spună lui lorga că piesele pe care le 
scria erau proaste. E drept că Şeicaru îi prezenta lui lorga părerea 
cu multe menajamente, încât lorga o accepta, dar nici într-un caz 
nu o accepta de la altul. Din acest punct de vedere, al pieselor de 
teatru, Şeicaru a avut rolul lui Petroniu pe lângă marele om. Din 
această cauză, Şeicaru a murit fiind convins că a fost iubit de 
lorga. Adevărul era că lui lorga îi era frică de po/emistul Șeicaru. 
care îl întrecea cu cel puţin două lungimi. La un moment dat, 
lorga, care era invidios pe Șeicaru pentru că acesta crease cel mai 
bun ziar, iar el toată viața a avut un ziar confidenţial, a spus 
calamburul devenit celebru: /nc'un șantaj, înc'un etaj! Când a 
auzit aceasta, lui Șeicaru nu-i venea să creadă. I-a telefonat 
imediat băiatului lui Iorga şi i-a spus: «Îmi face impresia că 
profesorul a început să zburde. Spune-i că dacă nu mă caută 
imediat, ca să mă convingă că totul e o sfruntată minciună. îi pun 
sfârla în barbă!». lorga a înțeles că sfârla e periculoasă, l-a căutat 
imediat şi l-a invitat la masă, convingându-l că totul este o intrigă 
ca să strice «cea mai bună prietenie)... Şi, cum spuneam, Şeicaru 
a murit convins că lorga nu a fost autorul celebrului calambur. 

Dar şi lorga a fost un foarte bun polemist. Şi în polemică era 
sincer: spunea tot ce gândea. Totuşi uneori era prudent. În acest 
domeniu erau doi mult mai puternici decât el: unul era Pamfil 
Şeicaru, iar al doilea - A.C.Cuza. Şi a considerat că bine face să- 
i ocolească pe cei doi aşi: îi cruța! Pe restul îi lovea fără milă. Un 
asemenea om pe care lorga l-a lovit fără milă a fost luliu Maniu. 
Maniua înțeles că nu valorează nici un ban în polemică şi de aceea 
a îndurat toate atacurile rele şi perfide ale lui Nicolae Iorga, care 
Simţea o plăcere sadică să atace pe cei care-i simţea mai slabi decât 
el. lată un exemplu din care se vede cât de rău a fost lorga cu luliu 
Maniu: «Dumnealui, DI. luliu Maniu, nu este acasă la dumnealui 
nicăieri şi în nimic. Nu este acasă la dumnealui în familia pe care 
n-oare; nueste acasă la dumnealui în profesia pe care n-o exercită; 
nu este acasă la dumnealui în cultura pe care nu şi-a însuşit>o: nu 
este acasă la dumnealui în meritele pe care nu le-a câştigat; nu este 
acasă la dumnealui între ideile pe care le-a împrumutat; nu este 
acasă la dumnealui între talentele care-i lipsesc şi nu este acasă la 
dumnealui nici acolo la Blaj, şi vă voi arăta de ce». 

Atrag atenția că acest articol a fost scris în 1937. când lorga 
eraun palatisi şi când, cu ştirea sau fără ştirea lui, Carol II pregătea 
lovitura de Stat, care avea să ducă la crimele cunoscute. Repet. cu 
ştirea sau fără ştirea lui, lorga a servit lui Carol şi lui Armand 
Călinescu de susţinător până în pânzele albe. Fără sprijinul lui 
lorga. Carol şi Armand Călinescu ar fi ezitat să măcelărească 
tineretul Țării: aşa l-au transformat pe el. pe Nicolae Iorga. în 
autorul moral al crimelor care s-au comis. 

+++ 

«În perioada de la 1900 la 1908, toată lumea politică vedea în 
lorga o putere prin statornicia convingerilor şi o primejdie prin 
intransigenţa atitudinilor sale». Şi mai departe 1.G.Duca ne arată 
cum marele om s-a îmblânzit şi a devenit linguşitor vânător de 
portofolii ministeriale, In perioada de care vorbeşte Duca, lorga 
făcea şi politică (toată viaţa a făcut politică, fără să ştie s-o facă) 
urmat de fineret. Dar ce politică făcea lorga? E destul să spunem 
că făcea politică naționalistă şi alături de el se găsea 4.C Cuza. 
Din cauza aceasta, în acel timp, lorga era periculos şi trebuia făcut 
ceva. S-a încercat, dar fără succes, ne-o spune Duca. Şi tot Duca 
ne mai spune că acela care a reuşit să-l îmblânzeascăa fost Regele 
Carol 1, care a reuşit nu numai să-l îmblânzească, ci chiar să facă 
tot ce voia cu el! 

«Dar din perioada în care lorga era periculos, trebuie 
menționată o dată: 13 Martie 1906. La această dată, lorga a scos 
Bucureştiul în stradă: tot Bucureştiul şi tot rineretul. O societate 
de binefacere a dat mai multe reprezentații teatrale în limba 
franceză. Faptul că piesele erau date în limba franceză I-a supărat 
pe marele om. N. lorga a ţinut un discurs, o adevărată catilinară 
împotriva clasei conducătoare, În sala teatrului panica pusese 
stpânire pe spectatori, fiecare, gândindu-se cum să iasă neobservat 
de miile de oameni care nu aşteptau decât să-i insulte, să le zvârle 
ouă clocite. Printre spectatori se afla şi principele moştenitor 
Ferdinand, cu prinţesa Maria. Este greu să se stabilească adevărul, 
dar din reportajele ziarelor pe care le-am cercetat pe vremuri, ar 
reieşi că unele strigăte sedițioase la adresa familiei regale au 
determinat pe prințul Ferdinand să trimită un adjutant regal pentru 
acomunicaordinul lui regimentelor de cavalerie, sădescongestioneze 
piaţa teatrului» (Pamfil Şeicaru, N. Iorga, p. 33). 

N, lorga exprimase ceea ce tălăzuia în subconştientul clasei 
mijlocii: uracontraclasei conducătoare. «Numai că acest răscolitor 
al pasiunilor populare nu avea curaj politic, spiritviril de iniţiativă, 
care acceptă toate riscurile pentru a duce până la sfârşit o acţiune 
începută, N. Iorga avea un temperament, o sensibilitate aproape 

feminină (nu ştiu cine, într-o polemică, i-a zvârlit invectiva 
femeia cu barbă) şi proporţiile luate de manifestaţia studenţilor 
literalmente l-au speriat. Locuia în strada Buzeşti şi dintr-un 
moment în altul se aştepta să fie arestat. Dacă în acele momente 
el şi-ar fi făcut apariţia în piaţa Teatrului Naţional, ar fi stăpânit 
capitala şi ar fi putut instaura dictatura. Orator revoluționar cu 
sensibilitate conservatoare, N, Iorga a fost fericit că nici un 
comisar nu a venit să-l interogheze» (P. Șeicaru, N. Jorga, p. 34), 
/ 












Sept.-Oct.'97 NR. 9-10 PAG. 9 


Ea 
—— 


Deci, la un moment dat, lorga stăpânea capitala şi ar fi putut 
instaura dictatura, «dar... n-avea stofă de conducător!!! Dacă a 
devenit un lingzuşitor de portofolii ministeriale, nu a fost o 
întâmplare. EI voia să ajungă sus, dar nu putea să urce pe acolo. 
De altfel, a gândit bine. Probabil că s-a gândit că nu poate ajunge 
departe, fricos 2um era, alături de A.C.Cuza. Nu i-ar fi permis-o 
democraţia!!! d 

Dar s-a des cotorisit de A.C.Cuza şi în acest fel drumul către 
onoruri a devenit mai uşor. Totuşi, lorga regreta ceva, regreta 
fineretul! A început deci să urce ajutat de Regele Carol |, mai pe 
urmă de Brătianu şi de I.G.Duca, dar fiecare treaptă urcată 
însemna o pai te din fineret care-l părăsea. Cuvântul său avea 
înrâurire asupr a publicului mai puțin decăt îşi închipuia, notează 
deja Duca peritru anul 1914. Deci lorga pierduse înrâurirea sa 
asupra studen| ilor încă din 1914; şi şi-a pierdut-o complet în anul 
1930, dată la rare s-a urcat pe tron Carol al II-lea. 

Astfel a început era jocurilor politice ale lui Carol al II-lea, 
jocuri la care lorga (nemaiavând nimic: nici tineret, nici partid, 
căci partidul p)e care îl mai avea lorga numai partid nu se putea 
numi) era gatz! să se preteze la orice-i cerea regele felon, numai să 
mai poată av'ea iluzia că mai reprezintă ceva! Dar în 1935 
tineretul, dup ă părăsirea lui lorga şi a urmaşului său A.C.Cuza, 
alerga ca un val la irezistibila chemare a lui Corneliu Codreanu... 

Din 1937, lorga devenise un ulcerat: ulcerat în toate. Ulcerat 
că piesele lui de teatru nu sunt jucate de nimeni; ulcerat că are un 
ziar (Neamul românesc) şi o revistă literară (Cugel clar) pe care 
nu le mai citeşte nimeni (Neamul românesc a avut anumite 
perioade în care a avut numai 90 de cititori pe toată capitala - 


Pamfil Şeicaru dixit), ulcerat că scrie cărți cu toptanul, care şe 


tipăresc însă în numai 500 de exemplare (tot Pamfil Șeicaru o 
spune), deci se poate spune că practic el a scris numai pentru el; 
ulcerat că numele lui nu mai reprezintă -o nădejde în Țara 
Românească şi că pe cerul României se profila tot mai uriaşă 
figura lui Corneliu Codreanu... 

Ajungein în 1938. Carol dă lovitura lui de Stat. Dar nu era 
deajuns. Comeliu Codreanu trebuia ucis. Şi era nevoie de o 
unealtă, de un om care să se preteze la toate. Carol desființase 
partidele politice şi Corneliu Codreanu se supusese, contra tuturor. 
aşteptărilor, desființând Garda de Fier. Dl Armand Călinescu 
avea nevoie de un pretext ca să-l aresteze. Şi pretextul l-a furnizat 
marele istoric. 

Rezultatul alegerilor din 1938 a fost o palmă pe care lorga n- 
o putea ierta. «Omul politic». cel care nu plătise lefurile 
funcţionarilor, era trimis la cărțile lui de istorie. Însă lorga nu ierta 
penimeni şi nimic. Şi a coborât. A coborât până la ultima treaptă. 
Marele istoric a îmbrăcat livreaua lui Carol al II-lea. A devenit 
consilier regal: în uniformă... 

lorga primise de la Corneliu Codreanu o scrisoare care a fost 
considerată necuviincioasă, Şi cum Iorga era proaspăt consilier - 
regal, s-a găsit şi pretextul căutat: faptul a fost considerat ultraj şi 
lui Corneliu Codreanu i s-a făcut proces. Şi la acest proces a fost 
condamnat la 6 luni de închisoare. S-ar putea crede că această 
condamnare îl uşurase pe marele istoric; deloc! Armand Călinescu 
îi voia capul lui Corneliu Codreanu, iar lorga trebuia să meargă 
până la capăt pe drumul pierzaniei. lorga uzase de fraza: «Dacă 
dispare păstorul, turma se împrăştie». 3 

Şi atunci s-a pregătit al doilea proces. A fost numit preşedinte 
al Consiliului de Răzoi, care l-a judecat pe Corneliu Codreanu, un 
colonel numit Dumitru. În acest proces s-au călcat toate legile ca 
să poată fi condamnat Codreanu. Să luăm un exemplu: Corneliu 
Codreanu a fost acuzat în acest proces şi de complot. Cum era 
normal, trebuiau aduşi în proces şi complotiştii. Dar n-a fost adus 
nici unul! Cum a putut să se găsească un colonel magistrat care 
să execute ordinele lui Carol, ordine câre călcau legile ca în țara 

lui Papură-V odă?! Să zicem că lorga nu avea cunoştinţe în ştiinţa 
Dreptului, dar au fost făcute călcări ale legilor de acelea pe care 
le pricep şi cei care au numai patru clase primare! Şi doar lorga 
era omul cel mai deştept din Țara Românească! : 

Astfel a fost condamnat Comeliu Codreanu, contra oricărei 
legi, la 10 ani de închisoare. Şi lorga n-a avul nici o remuşcare. 
Dar iarăşi n-a fost deajuns. Corneliu Codreanu a fost în sfârşit 
omorât. Și lorga n-a avut nici atunci vreo remuşcare! 

Apoi a urmat marele măcel!!! Au fost omorâţi sute de tineri 
şi a căzut şi lorga! Hotărât, mu aprob uciderea lui lorga. lorga 
trebuia lăsat să trăiască, să aibă remuşcări! Dar aşa a fost să se 
întâmple: lorga nu trebuia omorât şi totuşi a fost omorât! 

Şi acum unii susțin că lorga, unul, făcea mai mult decât cele 
câteva sute de tineri. Să vedem. E drept, e greu să judeci un 
asemenea proces, căci nu există elemente de comparaţie. Dar iată, 
am găsit un element de comparaţie care, credem noi, poate să fie 
luat în consideraţie. Din sutele de tineri legionari, au scăpat unii 
care să nu fie omorâţi, printr-o adevărată întâmplare, ca să nu-i 
spunem adevărată minune, Aceşti tineri sunt: Mircea Eliade, 
Emil Cioran şi Constantin Noica. Şi aceşti salvaţi din marele 
măcel sunt astăzi consideraţi drept cei mai vestiți români şi se 
crede că măcar unul din ei va ajunge cel mai celebru român din 
toate timpurile, Și iată că toți trei au fost legionari! 

Oare lorga, unul, face cel mult cât aceşti trei legionari, sau 
dacă le place, să le zicem foşti legionari? Dar ce facem cu restul, 
adică cu cele câteva sute de legionari care au căzut din cauza lui 
Carol, lui Calinescu sau lui Nicolae lorga?! În orice caz, cărții lui 
I.G.Duca trebuie să-i mulțumesc că mi-a dat ocazia să abordez un 
subiect considerat până acum tabu. 


N. IORGA ÎN AMINTIRILE LUI L.G. DUCA 





m 


Pai 


N 








A | 


PAG. 10 NR. 9-10 Sept.-Oct. '97 


Subiectivitatea celui care rescrie istoria, indiferent 
cât de obiectiv ar dori să fie, îşi pune amprenta pe scrisul 
istoric. De cele mai multe ori, coordonatele sufleteşti ale 
istoricului creează relații şi legături cauzale subtile, 
care-i depăşesc raționalismul. De aceea, istoricul trebuie 
să fie conştient de limitele obiectivităţii sale şi să nu-şi 
contrazică intimitatea, altfel întreg demersul istoriografic 
şi-ar pierde coerenţa, căzând într-o anarhie ideatică. Toţi 
cunoaştem importanța pozitivismului în istoriografie, 
care a adus o mai mare rigurozitate în selectarea şi 
organizarea izvoarelor. Dar nu putem să nu vedem şi 
latura reprobabilă a pozitivismului, prin negarea 
metafizicului în istorie, ajungându-se la îndumnezeirea 
mateniei. Astfel, istorici renumiţi au reuşit să-şi contrazică. 
prin scrierile lor, însăşi structura sufletească. Un caz 
speciala fost E. Renan, cua sa Viaţă a lui Iisus, ce a reuşit 
să transforme un semn divin - Cuvântul Întrupat - într-o 
banalitate umanistă. Renan şi contemporanii lui din 
aceeaşi breaslă nu au înțeles nimic din manifestarea 
transcendentului. Ei nu au reuşit să-şi ridice spiritul 
împotmolit în mocirla materialistă. Din exacerbarea 
acestei viziuni s-a născuteconomismul marxist şi liberalist, 
ducând la alungarea lui Dumnezeu din scrisul istoriei. 

Azi, trebuie să ne punem acutproblemaperspectivei 
în care vede un istoric rescrierea istoriei. Dacă acceptăm 
că suntem creştini, nu putem să nu vedem istoria în 
coordonatele ei eterne, cu puternice inserţii ale 
transcedentalului în realitate. Istoria noastră poate fi 
scrisă numai într-o autentică viziune creştină, ca o 
transcriere organică a manifestării ortodoxe pe acest 
pământ: “Lumea aceasta întreagă e după conţinutul ei 
eternă” (Dumitru Stăniloae - Or/odoxie şi românism). 
„Manifestarea neamului în istorie a reprezentat însăşi 
voinţa lui Dumnezeu. Neamul nu este o noțiune abstractă, 
o invenţie culturală a unui anumit secol, cum a fost 
prezentat de către pozitivism şi comunism. Neamul 
prezintă o stare integratoare a unui areal uman bine 
delimitat şi specific, cu adânci rădăcini în metafizic, 

Numeroşi oameni îşi pun întrebarea care este 
deosebirea între neam şi naţiune. Dacă neamul este o 
realitate organică, legată de Dumnezeu, aunei colectivități 
ce priveşte pe coordonatele eterne ale Adevărului. înspre 
ceva exterior şi metafizic. de care se leavă funciar, 
națiunea are predilecție să privească înăuntru, spre sinele 
propriu, spre o afirmare a unei conştiinţe în sine. O 
naţiune o poate rupe cu Dumnezeu, un neam niciodată, 
deoarece neamul reprezintă sâmburele permanenței 
transcendente a unei colectivități se constată că astăzi 
majoritatea popoarelor au ajuns la starea de naţiune, care 
este spoiala, de multe ori nefericită, ce acoperă esența 
unei colectivități: neamul. Pentru un creştin adevărat, 
starea de neam are o logică şi o misiune integratoare: 
mântuirea. 

Neamul are întrupat harul, națiunea nu întotdeauna 
îl primeşte, deoarece “Calitatea națională, care nu e 
altceva decât o formă generală a sufletului, nu se dizolvă 
în har, ci harul se lasă tunat în tiparul sufletului național, 
subliniind această calitate a sufletului” (dem). 

Neamul este suflet, crezul oamenilor întru adevăr. 
Omul e social, iar calitatea lui fundamentală e de a fi 
alături cu cineva, de a vorbi şi lucra într-un anumit rifm 
emmic. Neamul este un întreg organic: morții, viii şi cei ce 
se vor naşte. Neamurile suntentități specifice în simfonia 
lumii, conlucrând pentru stingerea păcatului strămoşesc, 
care este cauză a morții. Istoria se prezintă ca libertatea 
omului de a lupta împotriva morții. 

Curajul, hotărârea, voinţa, întruchipate în jertfă, dau 
tăria libertăţii, cea care este creatoare de istorie umană. 
Înfrânarea opreşte căderea și restabilește echilibrul lumii. 
De aceea, în istorie se poate construi numai prin sacrificiu. 
Lipsa voinței și a înfrânării biologicului duce la 
exacerbarea patimilor, la dizarmonie şi anarhie bio- 
socială. 

Omul în creștinătatea ortodoxă este privit ca un 
complex organic, în care sunt cuprinse toate trăsăturile 
realităţii lumii, El nueste divizat în istorie și supra-istorie, 
ci cuprinde în sine întregul arhipelag fiinţial, de la păcat 
la transcendent. Ortodoxul nu este căzut definitiv, calea 
spre mântuire îi este permanent deschisă, Totul depinde 
de el, de gradul în care știe să se deschidă harului 
îndumnezeitor. 

Biologicul nu poate fi înfrânt definitiv, ci numai 
redus la un punct minim şi nesemnificativ, Astfel, Legea 
vie se poate împlini. Cu bucurie și smerenie, ortodoxul 


PUNCTE CARDINALE 


are ca şi trăsătură de caracter dimensiunea jer/fei. Pentru 
împărăţia din ceruri, jertfa trebuie cultivată. Din aceste vii 
caracteristici ale omului ortodox s-a născut neamul 
românesc. 

Celebrul fiziolog N.C.Paulescu spunea că legea 
supremă care conduce societățile este iubirea. Putem 
spune că această iubire, ruptă din marea iubire a lui 
Dumnezeu față de oameni, a creat socialul. Chiar dacă 
iubirea nu este constantă, din evantaiul ei sublim de reverii 


BIOETNIA 
ORTODOXĂ 


Ionuț TENE 


s-au născut legăturile afective, între indivizi şi grupuri 
compatibile. Numai în acest fel putem explica, din punct 
de vedere creştin. diversitatea neamurilor. Dumnezeu 
iubeşte roate neamurile, dar de EL se pot apropia cu 
adevărat numai acelea care cred în Hristos. Dumnezeu nu 
face El însuşi diferenţe între neamuri, dar de lumina 
harului Acestuia se pot bucura deplin numai acelea care au 
acceptat Legea nouă. restauratoare a umanului (D. 
Stăniloae). 

Din forța iubirii s-au născut neamurile. dar ele s-au 
dezvoltat ulterior şi pe criterii de sânge. ereditate sau 
geografie. Neamul devine astfel **o comunitate de sânge, 
tradiţie. spaţiu şi destin, o comunitate de familii înrudite, 
în care individul se naşte, determinat în posibilitățile 
evoluţiei ulterioare prin moştenirea biologică venită de la 
înaintași, moştenire care, împreună cu cea a soțului, va 
hotărî în esenţă şi limitele în care se va putea desfăşura 
viața urmaşilor. lar viața etnică în devenire, ocrotită de 
patrimoniul spiritual venit din străbuni şi înrădăcinată în 
glie, este supusă în evoluția ei aceloraşi legi ale firii care 
hotărăsc desfăşurarea vieții în general şi pe care nu le 
putem nesocoti, decât cu riscul suferinței etnice...” (Iuliu 
Moldovan, Sfatul emmic). 

În creştinism, neamul ține de starea hristică a Fiinţei. 
Spiritul său se impregnează de energia vieții celei adevărate 
într-un întreg organic. În ultimile celule ale mădularelor 
sale neamul creştin respiră lumina Adevărului. 

Neamul nu este o predispoziţie voluntară a unor 
monade umane. Acesta reprezintă o unitate creată cu trup 
şi suflet pentru un singur scop: mântuirea, In lege totul este 
cuprins de dimensiunea frământată, dar sigură, a felos- 
ului. E aberantă teoria că neamurile s-au creat pe cale 
intelectuală într-un anumit şi indiferent secol, aşa cum e o 
copilărie să crezi că germanii s-au lipit unul de altul în urma 
discursurilor lui Fichte, sau că francezii şi-au însuşit 
conştiinţa identității în urma revoluției atee de la 1789! 

Nu numai limba şi geografia i-au unit pe oameni. 
Dacă am susține acest lucru am ieşi din coordonatele 
creştine. Pe oameni i-a unit în primul rând Dumnezeu în 
entități clare şi organice. 

Un caz special şi relevant îl reprezintă unirea lui 


Mihai Vodă de la 1600. În general, istoricii români merg “ 


pe interpretarea că Mihai nua urmărit în unire obiective de 
neam, ci strict politice, pentru construirea unui bastion 
împotriva turcilor, Nu trebuie negată această interpretare. 
Dara merge numai pe interes politic în acțiunea de la 1600 
înseamnă a nu înțelege decât prea puţin din acţiunea lui 
Mihai, Voievodul muntean a mers pe acea “unire 
duhovnicească” a neamului prin Ortodoxie, Cel mai 
important lucru pe care l-a făcut în Ardeal a fost să acorde 
drepturi ortodocșilor, iar aceștia erau bineînţeles români, 





Pe Mihai l-a interesat unirea întru credința comună 
universală a Sfinţilor Părinţi. El a intuit genial “scânteia 
divină” de unire a poporului român, care este Ortodoxia. 

Poporul român a avut o istorie zbuciumată, cu 
numeroase mărturii de existenţe între tragic şi sublim. 
Forţa sa interioară, seva care i-a dat tăria să crească 
puternic şi luminos, ca o floare de colț pe stânca rece şi 
colţuroasă, a fost Ortodoxia. ! 

Ca şi creştini adevărați. nu putem să ne mulțumim 
a fi doar o naţiune - credința într-un sine autonom - ci un 
neam. o lucrare a harului divin. Prin introducerea 
evoluţionismului. pozitivismului. raționalismului 
exacerbat în lumea intelectuală românească din secolul 
al XIX-lea, s-a încercat prefigurarea transformării 
neamului în naţiune. Fapt parțial reuşit în perioada ateistă 
a comunismului, când o parte a românilor s-au închinat 
Eului propriu. Odată cu evenimentele din decembrie 
1989, Ortodoxia, cu ajutorul lui Dumnezeu, încălzeşte 
din nou inima românească. Fără îndoială, căderea 
comunismului a fost posibilă datorită lucrării Binelui 
împotriva Răului. Jertfele din decembrie 1989 au întronat 
din nou Adevărul. Nouă, celor de azi, nu ne mai rămâne 
decât să îl punem în aplicare. i 

Această nouă aplicare are loc în Fiinţă: “In om 
străbate o apartenență la ființă. care apartenenţă ascultă 
fiinţa, fiindcă ea este transmisă lui [...]. Fiinţa nu e 
prezentă în om nici întâmplător, nici în mod excepțional. 
Fiinţa fiinţează şi se validează numai în măsura în care, 
prin remedierea ei ea priveşte pe om. Pentru că abia omul, 
deschis către ființă, lasă ființa să vină ca prezență. O 
asemenea în-ființare are nevoie de deschiderea unui 
luminiş şi rămâne astfel, prin această nevoie, transmisă 
fiinţei omului. Aceasta nu înseamnă în nici un caz că 
fiinţa este pusă abia şi numai prin om. Dimpotrivă, este 
clar: om şi ființă sunt transmişi unul altuia şi aparțin unul 
altuia” (M. Heidegger - Principiul identităţii). 

Societatea modemă a uitat de această cuminecare 
dintre Om şi Fiinţă. Omul nu mai este Om. El a fost fixat, 
începând cu pre-renaşterea, să meargă pe o cale de 
alăturea de Fiinţă. S-a încercatsă se inoculeze în conştiinţa 
oamenilor că planurile umane sunt singulare şi depind 
numai de ele însele. 

De la această falsă paradigmă a pomit întreaga 
tragedie a umanităţii. Lipsa de identitate a omului. ca şi 
refuzul lui de coapartenenţă cu Fiinţa, a dus la suicidul 
social modem, la instabilitatea existenței şi la anarhia 
scopurilor. 

Recunoaşterea de către om a'“com-punerii” şi““con- 
strângerii” cu Fiinţa va reabilita omul în însăşi structura 
sa intimă, care este veşnicia. 

Pentrucaomul să-şi evidențieze principiul identității, 
Dumnezeu i-a dat colectivitate, adică coparticiparea |! 
întru identitate, ca o conlucrare la ființare: “E de remarcat 
întâi că nu există om anațional. Nici Adam, măcar, n-a 
fost anațional, ci a vorbit o limbă, a avut mentalitate, o 
anumită construcție psihică şi trupească. Un om pur, 
necolorat din punct de vedere național, fără determinante 
naționale, este o abstracție. [...] Nu se pot extrage la un 
individ sau la o naţiune determinantele individuale sau 
naționale, pentru a lăsa umanul pur. Ar însemna să 
distrugi insuşi umanul. Naţionalul sau individualul e 
insuşi umanul, care are, în mod necesar, o anumită 
calitate. Un uman fără calitate nu există” (D. Stăniloae, 
Ortodoxie şi românism). 

Neamurile devin în creştinism mădularele Fiinţei. 
Ele participă, cu fiecare dintre noi, la Adevărul întrupat 
in istorie. Chiar dacă unele neamuri cad (vezi, de pildă, 
cazul ruşilor în secolul XX), pierzania lor este de scurtă 
durată, deoarece materia (neființa) nu poate înfrânge, 
spiritul (Fiinţa) şi pentru că noi ştim că moartea a fost 
biruită prin Hristos. 

| Din intersectarea istoriei cereşti cucea pământească, 
prin lisus, s-a născut istoria creştină a neamurilor. care 
conlucrează pentru Mântuire. “Toate acestea arată din ce 
adâncuri de înțelepciune s-a produs coborârea Fiului lui 
Dumnezeu în istorie, pentru a lucra din ea şi prin ea la 
mântuirea neamului românesc, în solidaritatea lui, 
nemulțumindu-se a lucra din cer, neîntrerupt, asupra 
fiecărui ins luat izolat. Dumnezeu nu vrea individualism 
de monade, în sens protestant, ci solidaritate istorică. 
Altfel Istoria nu ar avea nici un rost. Ea ar fi complet 
devalorizată. Biserica, de asemenea, ar fi imposibilă...” 
(D, Stăniloae, Jisus Hristos sau Restaurarea Omului). 

Omul are de ales între iubire şi răzmeriţă. 















In timp de război, mutilarea voluntară pentru 
evitarea încorporării era nu numai dezaprobată, ci şi 
pedepsită, ca sustragere de la îndeplinirea unei 
îndatoriri cetăţeneşti elementare. Nici într-un caz ea 
nu putea constitui o faptă onorabilă. cu atât mai puţin 
de lăudat pentru... pacifismul ei. 

Nu aşa stau lucrurile cu Tratatul româno- 
ucrainean, carea “legalizat” amputarea teritorială din 


unei clase politice obsedate până la orbire de 
"integrarea euro-atlantică”. Şi, din păcate, nu numai 
politicienii văd această aderare ca pe un scop în sine, 
pentru care merită să ne autoflagelăm: în preajma 
semnării documentului amintit. într-o apariţie 
televizată, dl. profesor Dinu Giurescu se străduia să 
ne convingă că, acceptând acest sacrificiu. România 
nu va mai fi niciodată înglobată în vreun imperiu. 
Unei astfel de asigurări am fi îndreptățiţi să-i opunem 
moromeţiana întrebare: “pe ce se bazează?”. 'Dar 
stăruința ciudată ca în textul tratatului partea română 
să specifice fără echivoc că renunţă pentru totdeauna 
la provinciile răpite suscită un set întreg de întrebări, 
mai mult sau mai puţin retorice: A fost cumva istoria 
vreodată caracterizată prin încremenire? Nu ne-a 
învățat de atâtea ori că. în decursul ei, stăpânirile 
cresc şi descresc? N-a trecut chiar sudul Basarabiei, 
de pildă, prin atâtea mâini: scite, greceşti, tyragete, 
roxolane, genoveze, româneşti. turceşti? In numele 
cărui principiu postulăm că ea va rămâne pe veci 
ucraineană? 

Nue greu de observat că între utopia marxistă, 
pentru care era proletară trebuia să încheie apoteotic 
timpurile. şi actualul proiecteuropean. la fel de utopic. 
din moment ce-şi propune înghețarea istoriei într-un 
veşnic sfatu quo, diferenţa e minimă. Asemănarea nu 


Cer iertare, din capul 
locului, pentru acest titlu nu tocmai 


porrivit cu memoria marelui profesor 66 9 
şi gânditor creştin. M-a obsedal însă 
această exclamaţie a unui prieten, 


Cu afâl mai sinceră şi mai 
semnificativă cu cât nu venea din 


1940 cu o pornire de-a dreptul masochistă. proprie. 





este deloc surprinzătoare, dacă avem în vedere originea 
comună, în aceeaşi mentalitate secularizată şi 
raționalistă occidentală. 

Numai că plăsmuirea unei doctrine a păcii 
universale n-a împiedicat acelaşi Occident să dea dovadă 
de un pragmatism care n-ar fi atât de condamnabil în 
sine, dacă n-ar intra în conflict cu discursul despre o 
ordine internaţională a securităţii şi păcii. 

Insă dl. Giurescu nue de acord că marile puteri 
apusene au mai şi greşit față de noi, străduindu-se să 
înlăture percepţia curentă a românilor, coform căreia 
ele ne-ar fi rămas moralmente datoare. “Nu ne datorează 
nimic!”, susținea cu aplomb domnia sa. 

Găsind cu totul întristător spectacolul unui 
istoric atins de amnezie, aş reproduce, cu umilința 
nespecialistului, fapte care contrazic această aserțiune 
şi care ar trebui să pulseze încă viu în memoria noastră. 
“Aliaţii noştri tradiționali”, cum erau socotite 
democraţiile occidentale în perioada interbelică, departe 
de a ne susține în anii hotărâtori ai deceniului [V, care 
înregistrau ascensiunea a două state imperialiste, 
Germania şi U,R.S.S., ne-au împins pe rând în brațele 
lor: Franţa, din 1931 în 1934, înspre sovietici!, Anglia, 
în 1938. către germani?, pentru ca, împreună cu S.U.A. 
să ne abandoneze de-a binelea ruşilor în 1945, 





|. A se vedea memoriile a doi importanți diplomaţi români, 
Grigore Gafencu şi Mihail Sturdza, publicate în /nsemnări 
politice, Humanitas, Buc., 1991, resp. România şi sfârşirul 
Europei, F.R.O.N.D.E., Alba lulia, 1995. 

2. Declaraţia lordului Chamberlain referitoare la preponderenta 
influenţei germane în sud-estul Europei este consemnată, printre 
alţii, de Andreas Hillgruberîn //irler, Regele Carol şi Mareșalul 
Antonescu, Humanitas, Buc., 1994. 








debarasându-se ca de un lest care le îngreuna 
echilibristica diplomatică. 

Însă mult mai înainte, Europa apuseană 
medievală s-a putut dezvolta mai ferit, gustând 
bunăstarea economică şi împlinindu-se ca civilizație 
distinctă, la adăpostul “contraforţilor” ei dinspre sud- 
vest, unde Spania lupta din greu cu arabii, şi est, unde 
țări ca Polonia, Serbia şi principatele dunărene au 
frânat cât au putut asaltul turco-tătar. Asta o spune un 
istoric ca Manselli, care a comparat Europa acelui 
răstimp'cu o cetate asediată ce sacrifică o parte din 
teritoriu, cu populaţie cu tot, pentru a salva restul. Şi 
tocmai aceia care au compromis atunci unitatea 
spirituală a continentului, refuzând implicarea militară 
dincolo de aria aflată sub influenţa papalității, vorbesc 
astăzi de integrare europeană! Căci, între timp, această 
regiune a devenit “zonă tampon”, “cordon sanitar”, 
prefigurând recenta “cortină de fier”. 

Ea aminteşte de poarta bine ferecată a cetății 
îndărătul căreia prințul Prospero se baricadează de 
frica Morţii Roşii. fără să-i pese că ea pustieşte 
ținuturile dinafară. Şi dacă tot am luat ca pe o parabolă 
morbida povestire a lui Poe, să mai remarcăm încă un 
aspect ce-i întăreşte caracterul de sinistră premoniţie: 
faptul că Moartea Roşie se strecoară mascată în 
cetate, deci adoptând un limbaj mimetic, care înşeală 
vigilenţa *paznicilor” (cenzorii morali, responsabili 
de prezervarea valorilor specifice comunităţii) rocmai 
pentru că şi ei participă la o mascaradă, pare să 
spună că în lupta dintre ideologii înving adesea 
mijloacele subversive. 

Dar nu este acesta cazul elitei noastre 
culturale, care interpretează roluri străine de natura 
adevărată a comunității pe care pretind că o reprezintă? 

Florea TIBERIAN 











































nici pe d-na Marta Petreu, nici pe 
d-na Dora Mezdrea, nici pe d-na Anca 
Qrina Ionescu, nici pe d-na Ileana 
Vasiliu-Scraba etc.; n-are habar nici 
de Mistica englezoaicei Evelyn 
Underhill, nici de memoriile Martei 





partea unui “năist”. În felul ei, ea 
circumscrie totuşi de minune o anume 
“stare de fapt”, lacare mi-am propus 
să mă refer, pe Scuri, în cele ce 
Urmează. 

Despre Nae Ionescu a 
circulat multă vreme (şi circulă încă) 
legenda că ar fi fost un mare afeme ial 
(ceva asemănător cu imaginea 
vulgară despre Eminescu, pe care 
eforturile biografilor documentaţi 
abia de au reuşit s-o mai estompeze). 
Considerat irezistibil la modul 
diabolic, Nae Ionescu s-a instalat în 
conştiinţa aculturală a multora ca 
un soi de Lică Sămădăul în straie de 
filosof,  fascinând nevestele 
prolipendadei bucureştene, spre 
disperarea căâle unui Ghiţă mai 
rafinat şi spre deliciul bârfitorilor 
mondeni.. 

Pe acest fond apercepliv, 
creat încă din timpul vieţii 
controversatului personaj, modul 
pălimaş cu care doamnele continuă 
să se raporteze la el chiar şi in 
posteritate vine ca 0 confirmare a 
unui destin. Viu sau mor, “Nae 
polarizează pasiunile; doamnele il 
iubesc sau Îl urăsc psihanalizabil, îl 


vor numai al lor, îl bârfesc sau îl 
răsfată. Ce-i drepl, spre deosebire de 
Eminescu, a cărui masculinitate 
postumă a căzut mai ales în lotul 
domnişoarelor, “Nae” stă mai 
degrabă în vederile doamnelor trecute 
de prima tinereţe... In orice caz, el 
rămâne viu nu doar prin farmecul, 
ascuțimea şi chiar actualitatea 
discursului său filosofic sau 
gazelăresc, ci şi prin acest interes 
feminin aproape devorator, de natură 
să trezească (la modul “principial ") 
invidia bărbaţilor în carne şi oase, 
care ajung să exclame, nu tocmai 
creşlineşie, asemenea prietenului 
meu: “Al dracu! Nae!” 

Astăzi, cel puţin atât căt 
/ranspare din presa literară, destinul 
postum al Profesorului (majuscula 
este a pietăţii feminine) este un fel de 
coardă întinsă, de la stânga la dreapta, 
între contestaţiile încăpăţânate de tip 
Marta Pelreu (v, România literară, 
mai ales nr, 49-30/1994, pp. 16-17) şi 
apologiile geloase de tip Dora 
Mezdrea (v. România literară, nr. 31/ 
1997, pp. 14-15), toate ostentativ de 
“exacte”. În ultima vreme, cea mal 
mare imprudență a unui bărbat este 


“să se bage " în această afacere to! 
mai Sever circumscrisă, dacă o face, 
atunci riscă să fie calificat (ca 
subsemnatul) drept “malefic” şi 
“primejdios” în... “durata lungă a 
istoriei! D-l Alex Ștefănescu, care a 
crezul că-şi poate permite să scrie 
neamendat despre “Unfilosofinrolul 
de bărbat” (România literară, nr. 26/ 
1997, p. 4), o ştie şi dumnealui. 
Bărbaţii se pot ocupa nestânjeniţi, 
dacă vor, cu de-alde Mihail Sebastian, 
pentru care nici o doamnă, pe cât se 
vede, nu se mai omoară cu firea... 
Oare cum o privi Nae lonescu, 
de acolo de unde e, o posteritate atăt 
de preponderent feminină şi 
pasională? S-o simţi maternal ocrotil, 
bărbăteşte flatat sau filosoficeşte 
jenat? O aştepta, poate, şi interesul 
unei generaţii mai virile? Prietenul 
meu şi-l imaginează mai degrabă 
nepăsălor ("nemuritor şi rece”), 
susținând că aceasta e mai mul! 
problema noastră decăt a legendarului 
răposat, Cândzice; "'Aldracu Nae!" 
se deplânge pe sine şi pe noi toți... 
(Menţionez că prietenul meu cândva 
un admirator discret al d-nei Ana 
Blandiana — nu le cunoaşte personal 


Ev = 
Pe altii AR 


Bibescu sau Cellei Delavrancea, iar 
scrisorile Elenei- Margareta Fotino 
— "Urăţică, dom 'le!"-—abiaa început 
să le citească. De aceea, trebuie s-o 
mărturisesc, Sunt tenta! Să-i reproşez 
un naiv apriorism...) 


Răzvan CODRESCU 





K 





-1 


—  —— i 


- 
miei DE 


PAG. 12 NR. 9-10 Sept.-Oct. '97 


PUNCTE CARDINALE 








Eveniment pregătit cu multă grijă de către Avraam, 
căsătoria lui Isaac este relatată în capitolul 24 al Facerii. 

“Avraam era acum bătrân şi vechi de zile şi Domnul 
binecuvântase pe Avraam cu de toate " (Fac. 24, | ). Avraam 
e numit “vechi de zile”, asemeni lui Dumnezeu în viziunea 
lui Daniel (Dan 7, 9). Un indiciu că el ajunsese la cea mai 
înaltă treaptă a sfințeniei: îndumnezeirea. 

Avraam chemă un slujitor credincios şi-i ceru să jure, 
cu mâna sub coapsa lui, “pe Domnul Dumnezeul cerului şi 
pe Dumnezeul pământului”, că nu va lua lui Isaac femeie de 
neam Canaanit, ci îi va căuta soție dintre rudele sale (24, 2- 
4). Jurământul cu mâna sub coapsăera un obicei din vechime, 
în cazul de față arătând că “de acolo a luat început naşterea 
lui Isaac” (Sf. loan Gură de Aur). Interdicţia de a-i lua lui 
Isaac femeie dintre canaaniți era întemeiată religios, practicile 
cultice ale acestora fiind decăzute într-un materialism cras. 

Slujitorul e atenționat să nu întoarcă pe Isaac în 
Caldeea, căci Dumnezeu a făgăduit Canaanul urmaşilor săi. 
Avraam asigură apoi pe sluga sa că Dumnezeu îi va scoate 
înainte femeie pentru fiul său (24, 6-8). După ce a jurat, 
slujitorul a pormit către Mesopotamia. Ajuns în cetatea lui 
Nahor, a rugat pe Dumnezeu să-i scoată în cale pe cea 
hotărâtă, semn fiindu-i acesta: aceea să fie care, cerându-i-se 
apă din fântână, îi va da să bea şi-i va adăpa şi cămilele pe 
deasupra. Pe când gândea acestea, a venit la fântână Rebeca 
(>ceă răbdătoare), fiica lui Batuel şi nepoata lui Nahor, 
fratele lui Avraam (24, 9-15). 

“Acesta era foarte frumoasă la chip, fecioară, pe 
care nu o cunoscuse încă un bărbat" (24, 16). “La fel caută 
şi Hristos suflete curate ca nişte fecioare, care nu au în ele nici 
o pată” (Isaia Pustnicul). 

Rebeca răspunde slujitorului după gândul său. “/ar 
omul acela se uita la ea cu mirare şi tăcea, dorind să ştie de 
i-a binecuvântat Domnul călătoria sau nu” (24, 21). “Nu 
numai cu limba este furat Domnul spre mântuire, precum a 
făcut tâlharul care a strigat de pe cruce, ci şi cu gândul” (loan 
Carpatinul). Adeseori, în tăcere, cunoaştem mai bine voia lui 
Dumnezeu. 

Slujitorul i-a dat atunci Rebecăi daruri de preț, 
întrebând de se află în casatatălui său loc de găzduire. Rebeca 
i-a spus acui fiică este şi a adăugat: “Avem şi paie şi fân mult 
şi la noi în casă este şi loc, ca să rămâneți (24, 25). Apoi 
a alergat acasă şi a povestit mamei sale toate acestea. Laban 
(>cel alb), fratele ei, a văzut darurile şi, îndată, a ieşit în calea 
slujitorului şi l-a pofiit în casă. Laban apare ca stăpânit de 
lăcomie. A dat Laban cămilelor paie şi fân, iar lui Eliezer 
(acum se spune numele slujitorului) şi însoţitorilor săi le-a 
adus pâine (24, 28-33). Hrana duhovnicească nu este aceeaşi 
pentru toți, ci ea se adaptează stării fiecăruia: “Cuvântul lui 
Dumnezeu le este celor a căror grijă se învârteşte mai mult 
în jurul virtuţilortrupeşti paie şi fân, nutrind partea pătimitoare 

a sufletului lor spre lucrarea virtuţilor, Dar celor ce s-au 
ridicat prin contemplație adevărată la înțelegerea celor 
duhovniceşti le este pâine care le nutreşte partea mintală a 
sufletului spre desăvârşirea după chipul lui Dumnezeu” (Sf. 
Maxim Mărturisitorul). 

Eliezer a cerut pe Rebeca pentru Isaac. Laban s-a 
învoit, iar Rebeca s-a arătat gata să pornească spre Canaan. 


“Și au binecuvântat pe Rebeca şi i-au zis: Sora noastră, să se 

nască din tine mii şi zeci de mii şi să stăpânească urmaşii tăi 
porțile vrăjmaşilor lor!" (24, 60). Putem înţelege norul de 
mărturisitori ai dreptei credințe, biruitori în războiul nevăzut 
împotriva puterilor diavolului. 

In Canaan, Rebeca este întâmpinată de Isaac, care pe 
dată a iubit-o. 

Avraam şi-a mai luat o femeie, cu numele Cherura 
(>cea învăluită în mireasmă de mirodenii), “din care descind 
populațiile Arabiei” (GEN, p. 350). Avraam a murit în vârstă 
de 175 de ani; Ismael şi Isaac l-au îngropat în peştera Macpela, 
alături de Sarra (25, 1-10). 

Ca şi Saira, Rebeca era stearpă. Dar, ca urmare a 
rugăciunilor lui Isaac, Domnul i-a rânduit să zămislească. 
Dumnezeu i-a descoperit apoi Rebecăi că în pântecele ei sunt 
două neamuri, unul urmând a stăpâni asupra celuilalt. Rebeca 
a născut doi gemeni: pe Jsav (=cel păros) şi pe Jacov (=cel ce 
ține de călcâi; cel ce înşeală). Copiii s-au născut când Isaac 
avea 60 de ani, la 20 de ani după căsătoria părinților lor (25, 
20-26). 

Frații au crescut, Isav devenind vânător iscusit, trăitor 
în câmpii, în vreme ce “Jacoveraom liniştit trăind încorturi” 
(25, 27), “adică făcea uz de simplitatea firii sale, fără să ia, ca 
o mască, o înfăţişare făurită cu meşteşug pentru înşelarea celor 
din jurul său. Deaici se vede că inocent este omul care n-a făcut 
experiența răului” (Sf. Vasile cel Mare). 

Isaac, însă, iubea mai mult pe Isav, acesta fiind întâiul 
născut. Isav e opusul lui lacov: războinic şi rătăcitor în 
câmpiile frânturilor de înțelesuri, e incapabil a se fixa în 
contemplație. E] se mai numea şi Edom (>cel roşu), sângele 
având darul să-l fascineze. Totuşi, față de Cain, el va reuşi, într- 
o măsură, să-şi stăpânească pomirile. Mânat de firea sa 
impulsivă, el îşi va vinde fratelui său dreptul de întâi-născut 
(25, 29-34) în schimbul unei mâncări de linte (de culoare 


Un patriarh iremediabil compromis 
până mai ieri la demenţa destrucrivă 


roşie), gest dezaprobat de către toți scriitorii bisericeşti. 
Intâiul născut primea binecuvântarea părintească, moştenea 
dublu faţă de ceilalți frați şi devenea capul familiei după 
moartea tatălui. Isav, însă, s-a dovedit incapabil să înțeleagă 
valoarea acestor privilegii... 

| Urmeazăo povestire asemănătoare celor din capitolele 
12 şi 20. Isaac, din pricina foametei abătute peste țară, s-a dus 
în Gherara. Domnul i-a poruncit să nu plece spre Egipt, ci să 
rămână în pământul Filistenilor. Aici a spus tuturor că 
Rebeca ar fi sora sa. Dar Abimelec, regele filistean, a aflat 
că-l este soție şi i-a reproşat lui Isaac viclenia, dând apoi 
poruncă să nu se atingă nimeni de cei doi străini (26, 1-1 1). 
In aceste trei istorisiri se constată un progres moral al 
omenirii, chiar şi între neamurile idolatre. 

„Averile lui Isaac au sporit (26, 12-13), adică “voința 
sa țintea spre tot mai mult, făcea progrese neîncetate în 
contemplarea unor realități tot mai dumnezeieşti. Astfel, 
nuruai cel care a cultivat toate virtuțile în câmpul sufletului 
se oa acela implineşte şi această poruncă: creșteți” 

„_ Filistenii începură a-l pizmui pe Isaac. “Toate 
Jântânile, pe care le săpaseră robii tatălui său, în zilele lui 
Avraam, tatăl său, Filistenii le-au stricat şi le-au umplut cu 
Pământ (26, 14). Prin fântâni, după Ava Dorotei, este 
închipuită conştiinţa. Cel drept află în conştiinţa sa apa cea 
Vie, Care este Hristos. Ateul şi ereticul mânjesc conştiinţa lor 
cupământ, oastupă, închizând-o harului dumnezeiesc. “Prin 
aceste fântâni străbați întreaga Scriptură, în căutarea de 
fântâni ajungi până la Evanehelii” (Origen). Fântânile 
patriarhilor sunt drum luminos până la fântâna samarinencei 
(n. 4, 5-15), unde aflăm deplin apa cea vie... 


(va urma) 
IOAN SORIN USCA 


IS (Şi vădit depăşit de vremuri), complice 
a lui Ceauşescu (28 de biserici şi mânăstiri 





“CATEDRALA NEAMULUI 


Proiectul patriarhal al unei “Catedrale a Mântuirii Neamului”, ambiţionând 
să se apropie de dimensiunile Sfintei Sofii constantinopolitane, a generat numeroase 
dispute în mediile culturale şi bisericeşti. Obiecţia curentă că o catedrală de asemenea 
dimensiuni “nu este în tradiţia Ortodoxiei” pare mai degrabă expresia unui 
tradiționalism rău înţeles, care “piticeşte” orice avânt creator, fetişizând. nişte 
consecințe locale ale vitregiilor istorice şi eludând pios-sentimental realităţile unei 
metropole moderne, În vremurile ei de măreție istorică (Imperiul bizantin, în primul 
mileniu, şi Imperiul țarist, în mileniul al doilea), Ortodoxia n-a fost lipsită de tentaţia 
ctitoriilor grandioase, iar cavalerii latini ai Cruciadei a patra putuseră rămâne cu 
gurile căscate sub bolta imensă de la //agia Sophia. Nu grandoarea în sine este 
amendabilă în actualul proiect patriarhal (ce contrazice poate o tradiţie marginală, 
dar se conexează la una imperială, sub semnul aceleiași Ortodoxii), ci datele lui 
contextuale, 


dărâmate sau “translate”, între 1977 si i : : : i 
Prea Fericitului!), devine deodată a 989, numai în Capitală, adică sub chiar ochii 
a megalomaniei dictatoriale! Ca şi în cazul răposatului dictator, patosul marilor 
ctitorii nu vine pe vreun fond de prosperitate națională, ci pe ui de mizerie şi 
pauperizare galopantă, amintind de vorba cu “capra râioasă* care “ține coada sus” 
Când sute de monumente religioase de interes istoric stau să se pi cască toi 
cuprinsul țării, când bisericile obişnuite lipsesc în zeci de reia) di Bicure ti 
şi din alte municipii), ambițiile patriarhale echivalează cu o sfidare A ând păniliela 
unei iresponsabilităţi senile sau a unei impardonabile deşertăciuni asa nu cumva 
Prea Fericitul se iluzionează că, punând fie şi numai bazele singularei ctitorii, numele 
său alde JS in palet Cica pământească (Dumnezeu neputând fi dus cu 
preşul!) nu de doisprezece ani de dist i | 

grandoare finală, greu cât păcatele pe e Set ci e acest Digli 


Vasile A. MARIAN 


C7$> 





PUNCTE CARDINALE 


Sept.-Oct. '97 NR. 9-10 PAG. 13 





Se pazle d de a "ali 


Motto: 


“Dacă Dumnezeu eo taină Necuprinsă, Sau Taina 
tainelor, lucrările săvârșite de preot în acel loc, unde se 
[răieşte cu deosebită intensitate prezența Celui tainic - 
pentru că preotul intră curăţit acolo - au şi ele caracter de 
'aină, căci în ele se întâlnesc gesturile omului Sfinţit cu 
lucrările lui Dumnezeu. Acest caracter de faină al 
energiilor lui Dumnezeu venite la om e baza Tainelor 
Bisericii. Biserica Ortodoxă a păstrat simţirea aceasta a 
Tainei şi a sfințeniei lui Dumnezeu împărtășite 
credincioşilor. Intre Taină şi sfințenie este o identitate. 
Unde nu e sfințenie, nu e Taină. Unde e murdărie morală, 
nu e Dumnezeu Cel tainic. Unde e mândria de a înțelege 
fotul prin rațiune, nu se mai Simte laina, pentru că s-a ivit 
patima mândriei, care mărginește totul la măsura omului. ” 


(Părintele Dumitru Stăniloae) 


Bisericile noastre sunt deschise şi accesibile pentru 
toată lumea. Nimeni nu te legitimează în vreun fel la 
intrarea în biserică, Învățătura creştină şi cărțile ei nu sunt 
distribuite pe filiere oculte şi “verificate”. Biserica este 
una şi aceeași pentru toți, indiferent de treaptade cunoaştere 
religioasă sau de îmbunătățire duhovnicească pe care se 
află fiecare. 

Pentru creştin, lumea este una plină de faine. Nu 
numai cele 7 Taine numite îndeobşte ca atare (botezul, 
mirungerea, mărturisirea - spovedania, împărtăşirea - 
euharistia, căsătoria, preoţia - hirotonia, maslul), dar şi 
multe altele. Dumnezeu, în primul rând, este o Taină 
insondabilă. Omul, fiind creat după chipul şi asemănarea 
lui Dumnezeu, este şi el o mare taină. Cosmosul, în 
întregul lui, este o taină, un mijloc tainic de convorbire 
iubitoare a lui Dumnezeu cu omul. Sfârşitul lumii este o 
taină, chiar şi pentru Fiul lui Dumnezeu, în ceea ce are E] 
uman (Matei 24, 36). Sau, cu un cuvânt, "mare este taina 
creştinătăţii”, cum măituriseşte o frumoasă şi înțeleaptă 
cântare bisericească. Taina în creştinism nu are conotația 
de secret și de interzis pentru anumite categorii de 
credincioşi. ci de necuprins, de nesfârşit în posibilitatea de 
a spune, de a comunica un mesaj existenţial, fie propriu, 
fie transmis, venit de la o terță persoană. Cât priveşte 
mistica ortodoxă, Părintele Stăniloae sublinia că pentru ea 
tainele sunt taine în lumină. iar nutaine în obscuritate, cum 
se întâmplă, în cea mai mare parte, în mistica apuseană 

tradițională. Ru 

Noi vorbim de taina persoanei, pentru că taina, din 
punct de vedere creştin, este sesizabilă, în necuprinsul ei, 

în cadrul unei comunicări la nivel personal. Cu cât ți se 
dezvăluie o taină în desfăşurarea acestei relații profund 
personale, cu atât devii mai conştient de necuprinsul ei. 
Cuprindere totală ar însemna, într-un fel, sfârşit, moarte. 
Înaintare nesfârşită în cuprindereatainei creştine înseamnă 

ică. 
al, Mp pete A Dumnezeu, Tainăde necuprins 
fiind, se revelează, se descoperăsufletului atent, pe măsura 
şi la măsura de înțelegere aomului, mai mult chiar, adesea 
la ceaa fiecărui om în parte. S-a descoperit in chip maxim 
apropiat prin întruparea şi prezența nemijlocită a Fiului 
Său. a lui Hristos în lume, se descoperăşi acum neintrerupt 

in lucrarea Duhului Sfânt. sea 
da Auzim adesea această propoziţie devenită clişeu: 
“X a fost inițiat în tainele... meseriei (hai să zicem!)... 
Inițierea presupune dezvaleg cepial unor ee e 
pe măsura dovedirii că ai făcut față bunei deprinderi a 
celor dezvăluite pentru o treaptă inferioară şi că i-ai 
demonstrat fidelitatea față de ținta acelei trepte mărginite 
şi, astfel, faţă de ținta spre care conduce acea e fină 
de altfel prea vag întrezărită și care nu se dezvăluie PU 
decât celor ajunşi pe o ultimă treaptă de inițiere. loa 


această compunere ține de organizarea unor societăți 


formal esoterice, în conținut, însă, destul de pământene. 


“Taina” de acest pen este epuizabilă, ea nu ține de 
profunzime, ci de ascunderea unor elemente şi de 
dezvăluirea lor treptată, dezvăluire care dă acces la o 
anumită putere dominantă asupra altora, în vederea 
satisfacerii unor interese proprii, elitiste ȘI egoiste, 
Dimpotrivă, pătrunderea autentică in tainele e 
presupune oangajare tot mai accentuată Şi mai responsabi 

înslujireacelorde lângătine, cei ce vor şi reusesc săajungă 


mai mari trebuind să fie mai devotați şi mai ardenţi în 


lucrarea jertfelnică pentru oameni și pentru Dumnezeu, 
Și totuși, se poate spune, nu sunt elemente în 
Evanghelii şi în Tradiţie care să ne îndreptățească la 


afirmarea unei “iniţieri” creştine? Nu le vorbeşte Hristos 
ucenicilor Săi în parabole, pentru caei să înțeleagă şi ceilalți 
nu (Matei 13, 13)? Nu a spus tot EI: “Nu daţi cele sfinte 
câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea 
porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându- 
se, să vă sfâşie” (Matei 7, 6)? Nu este Cina ultimă cu 
apostolii o Cină de Taină, la care Mântuitorul împărtăşeşte 
secrete teribile apropiaților Săi? Nu promitem noi în fața 
uşilor altarului, înainte de a ne împărtăşi: “Nu voi spune 
vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca luda”? 
Nu erau, în Biserica veche, catehumenii scoşi din biserică 
de la a doua partea Liturghiei (*“Cei chemaţi ieşiţi”), atunci 
când se săvârşea jertfa euharistică? 

Nu, nici o piedică exterioară nu este în calea celui ce 
vrea să pătrundă tainele” creştine. Sunt, în schimb, infinite 
bariere interioare, ținând de precaritatea existenţială a fiecărui 
om în parte, dar şi a umanității în întregul ei, după cădere. 

Căci tot Hristos le spusese Apostolilor (şi, prin ei, 
tuturor celorce suntin Biserica apostolică):**Vouăvi s-a dat 
să cunoaşteţi tainele împărăției cerurilor” (Matei 13, 11). Şi 
mărturisea EI despre Sine: ** Eu i-am vorbit lumii pe faţă... 
ŞI nimic n-am vorbit în ascuns” (Joan 18, 20). Apoi, nu-i 
îndemna EI pe aceiaşi Apostoli (şi, totodată, pe orice creştin 
care-şi asumă responsabil condiția sa): “Ceea ce vă spun Eu 
la întuneric, spuneţi voi la lumină; şi ceea ce auziți la ureche, 
propovăduiți de pe acoperşurile caselor” (Marei 10, 27)? 

La învierea Fiului lui Dumnezeu, catapeteasma 
Templului a fost sfâşiată (Matei 27,51). Prin ea Hristos iese 
şi se face accesibil tuturor, desigur în măsura în care îl 
acceptă şi devin ucenici ai Lui. Prin aceeaşi catapeteasmă 
“sfâşiată” noi avem, veşnic, acces direct la Hristos întrupat 
euharistic. 

Iniţierea presupune, deci, “ştiinţă”, cunoaşterea 
mereu mai detaliată şi mai apropiată a unor structuri şi 
profitul crescut de pe urma cunoaşterii acestor structuri. 
Societăţile iniţiatice îţi dau, pe măsura înaintării în iniţiere, 
un spor de putere “politică”, sentimentul apartenenței la o 
elită îndrituită să decidă asupra destinului altora, neinițiaţi 
sau aflați pe trepte mai joase de iniţiere. 

In creştinism prețul cel mare nu se pune pe inițiere, 
ci pe înaintare, pe îmbunătăţire. Nu cei cu şcoala cea mai 
multă sunt şi cei mai îmbunătăţiți din punct de vedere al 
vieții creştine. Dacă ignoranța este, în mod cert, un păcat, 
cunoaşterea nu reprezintă prin sine, automat. o virtute. 
Sfinţii Părinţi nu se băteau pentru masters şi doctorate, nici 
pentru titluri universitare. Facultăţile de Teologie nu dau 
neapărat mari sfinți. Din contră, din păcate, foarte adesea ele 
mai mult veştejesc pornirea spre sfințenie... 

Şi iarăşi, se va putea obiecta, nu vorbesc Părinții de 
scări, de trepte de sfințenie, de ceruri, de vămi, de ierarhii? 
Nu este structura Bisericii noastre profund ierarhică? Pe ce 
se întemeiază ierarhia? Nu este cel de pe o treaptă ierarhică 
superioară “mai inițiat”, favorizat în apropierea mântuirii? 
Nu ştie el nişte lucruri în plus? Nu are el acces la nişte 
“secrete” care pentru cei de rând rămân necunoscute şi 
oculte? 

Nicidecum. Oricum, nimic din ceea ce este important 
pentru mântuire. Lucrurile fundamentale sunt la îndemâna 
futuror. Nimic nu este ascuns. Hristos este deplin accesibil 
tuturor. Asta este una dintre marile taine ale creştinismului, 
pe care gnosticii, lezați, n-au putut s-o înțeleagă. Atunci ei 
au încercat, fără succes, să-şi adjudece creştinismul şi 
mântuirea, întemeind-o pe simplă cunoaştere intelectuală şi 
esoterică, dar încercarea lor însemna denaturare, alterare, în 
mare măsură abandonare a învăţăturii revelate a lui Hristos, 
conducând, ca atare, în mod firesc, la eşec. 

Pentru creştinul Tradiţiei, supremul acces la taina 
dumnezeirii este împărtăşirea de Hristos, care evident nu se 
rezumă numai la actul “consumării” Sfintelor. Suprema 
comunicare cu omul, intrarea în taina lui, însemna, de 
asemenea, a te împărtăşi de el, ceea ce presupune iubire şi, 
pe treapta supremă de reciprocă împărtăşire, prietenie. 
Taina cosmosului se dezvăluie ca un mesaj infinit delicat de 
iubire a lui Dumnezeu pentru om. 

Cum să "iniţiezi” pe cineva în creştinism? Care este 
începutul, căci de un sfârşit nu poate fi vorba? Care este 
ordinea? Ce şi cum se cuvine făcut spre a înainta? 

inaintare în credință, îmbunătăţire, cum spun 
creştinii, înseamnă /răire, asumare a unei vieți conforme cu 
învățăturile evanghelice, păstrate şi transmise prin Biserică, 

Există o ştiinţă a comportamentului în biserică, o 
deprindere a gesturilor liturgice, o cunoaştere, care se cere 
a fi din ce în ce mai aprofundată, a adevărului de credinţă, 
așa cum este el exprimat dogmatic şi canonic, în baza 





- E 
DRP Ata 


Tea 


"n 


LI 


Du 


_ ea 
PU în a ae 
A». 

Ş 7 


5 
al 


de 7 mersi 
aa dat ada 
în Pasi 


i 


' po! tg 0 3 e PD 
Andrei Rubliov (1370-1430), 
Chipul Mântuitorului (fragment de Deisis) 






învățăturilor revelate ale Scripturii Sfinte şi ale Tradiţiei. 
Toate acestea sunt necesare pentru o mărturisire deplin 
corectă, asumată şi conştientă a credinței, pentru a fi în 
mod real, iar nu părelnic, aproape de Dumnezeu. Dartoate 
acestea nu sunt apanajul unei elite. 

Până la urmă, fiecare este chemat la sfințenie sau 
măcar la ajungerea, prin dumnezeiască milostivire. la 
veşnica comuniune cu sfinții (“Cu sfinții odihneşte, 
Doamne, sufletul adormitului robului Tău...”, se cântă. 
înțelept, la prohodirea celui plecat spre alte tărâmuri). 
Dificultatea şi, în egală măsură, frumuseţea stării creştine 
constă, printre altele, şi în aceea că, practic, te afli tot 
timpul pe “linia dreaptă”, că te afli mereu în faţa sfârşitului 
de cursă terestră, că trebuie să fii capabil în orice moment 
să declanşezi sprintul. În acelaşi timp, nu poți să spui 
niciodată “am ajuns” şi săte opreşti, degustându-ți biruința. 
In plus, această stare, care implică veghe permanentă, 
presupune nu întrecerea egoistă a celorlalți de lângă tine, 
ci ajutorarea lor, promovarea lor, pe cât cu putință, chiar 
dacă, aparent, asta poate părea a fi în dauna ta. Se cere să 
nu trişezi, ca să fii des-calificat, să nu-ți risipeşti forțele 
sufleteşti aiurea şi să te prăbuşeşti epuizat de rău înainte de 
a trece linia de sosire, Toţi cei care o trec sunt biruitori, toți 
primesc o cunună, pe măsura cursei lor, şi au parte de 
bucurie, 

După aceea ne aşteaptă, desigur, o altă cursă, de 
data aceasta fără obstacole, fără osteneală, o trecere 
nesfârşită din slavă în slavă (“epectazele” de care ne 
vorbeşte Sfântul Grigorie de Nyssa), într-o sporire de 
lumină neapropiată, o înaintare nesfârşită în apropierea de 
infinitul de neacoperit al Persoanelor dumnezeieşti. 


Costion NICOLESCU 






a 


= 
i n a "ma. 





ÎN 


— O — N —_—_—— 


7 


sm 


A 





PAG. 14 NR. 9-10 Sept.-Oct. '97 


“ Până la urmă vom învinge şi visul nostru secular 
seva înfăptui, dar preţul împlinirii lui este chinuitor 
de dureros. Stiam că va trebui să plătim unitatea 
noastră națională cu atâta sânge, nu am crezul 
însă niciodată că va trebui să plătim şi cu atât 
noroi . 


lon I.C. Brătianu 
(laşi. primăvara 1917) 


Sacrificiul de sânge al armatei Vechiului Regat al 
României în războiul pentru unitatea neamului, exprimat 
în cifrele seci ale consemnărilor statistice, se ridică la 
220.000 de morţi = 3% din populaţia țării la acea dată. lar 
dacă la această impresionantă cifră se adaugă distrugerile 
de bunuri materiale provocate satelor şi oraşelor de 
desfășurarea ostilităților pe teritoriul naţional, spolierea 
populaţiei civile din provinciile ocupate vremelnic de 
forțele armate inamice, dar mai ales suferinţele invalizilor, 
orfanilor şi văduvelor de război, ființe marcate pentru tot 
restul vieţii lor de rănile trupeşti şi sufleteşti datorate 
războiului, avem o imagine a prețului plătit pentru 
înfăptuirea României Mari. O încordare titanică, pe care 
nimeni nu a redat-o în cuvinte mai bine ca Vasile Pârvan 

în capitolul Au căzut pentru libertate - Un cântec de jale 
şi un cântec de biruință din Memoriale. 

“ Vitejiau fost flăcăii tăi, o Patria mea frumoasă, 
pretutindeni unde ți-au apărat moşia de năvala duşmană. 
Dar nicăieri sufletele lor n-au ars de un foc mistuitor ca 
la Mărăşeşti şi Târgul-Ocnei. Aici ei n-au mai avut nici 
speranța înaintării, nici credința rămânerii pe loc... Ca 
Făt-Frumos cu Smeul Smeilor, ca lacov cu Ingerul 
Domnului, ei au luptat lupta dreaptă a vitejiei şi având în 
ei voința nestrămutată de a învinge, sau de a muri, ei au 
învins. Au învins, pentru că a muri nu puteau; Căci în 
sufletul lor era acum puterea tuturor strămoşilor, era 
viața nemuritoare a rasei dacoromane, era voința de a 
birui a Romei eterne. 

Ca îmvăluiți în propriile giulgiuri, încă din viaţă, 
aşa au apărul ei în ziua holărăloare a bătăliei, în 
srămoşeştile lor haine albe de țărani ai ogoarelor 
roditoare, în fața dușmanului îngrozit de puterea mereu 
renăscută şi mereu nestăpânită a asalturilor lor. 

Îngenunchiaţi, voi ce-ați rămas în viață, înaintea 
malestății celor ce au căzut la Mărăşeşti şi Târgul Ocnei! 
Acolo s-a făurit din nou, prin moartea incomparabilă, 
puctul vieţii eterne a rasei noastre. 

În /ragedia luptei fără speranță, acolo s-apetrecul 
Schimbarea-la-faţă a marelui martir - [ăranul-ostaş". 

În toamna anului 1919 s-a născut ideea ridicării 
unui memorial impunător - monument şi sanctuar = menit 
să glorifice eroismul ostașilor şi totodată săexprime piosul 
omagiu adus de naţiune celor căzuţi în Războiul de 
întregire, Locul ales pentru materializarea acestei inițiative 
a fost zona Mărăşeşti, acolo unde armata română a înscris 
O pagină de eroism exemplar, O comisie alcătuită din 
generali şi ofiţeri, participanţi la luptele de la Mărăşeşti, 
având în componențaei şi o delegaţie a Societăţii Ortodoxe 
Naţionale a Femeilor Române, condusă de Doamna 





PUNCTE CARDINALE 


Alexandrina Cantacuzino, a 
sosit la 8 octombrie pe malul 
Siretului, de unde se 
deschidea întreaga panoramă 
a câmpului de bătălie care 
păstra încă urmele luptelor, 
gropi de obuze, tranşee 
surpate, resturi de reţele de 
sârmă ghimpată. 

Onoarea de a indica 
locul unde urma să fie ridicat 
memorialul i-a revenit 
maiorului Nicolae Miclescu, 
participant la lupte şi decorat, 
pentru bravura sa, cu Ordinul 
Mihai Viteazul, aşa cum sună 
Înaltul Decret Regal: “Pentru 
vifejia şi avântul cu care a 
= comandat batalionul în lupta 
de la Mărăşeşti din 6 

August1917. A înaintat prin focul de baraj al inamicului şi, 
dispunându-şi companiile în mod destoinic, a atacat cu 
furie, determinând retragerea precipitată a germanilor. A 
căzul apoi rănit, dând dovadă de înălțătoare calităţi 
OStăşeşii ”. 

In urma unui concurs, juriul prezidat de profesorul 
P. Antonescu, preşedintele Asociaţiei Arhitecţilor Români, 
a ales proiectul prezentat de arhitecții George Cristinel şi 
Constantin Pomponiu. Referindu-se la concepția de 
ansamblu a monumentului, arhitectul George Cristinel 
spunea: “Când mi s-a făcul marea cinste de a mi se 
încredința intocmirea planurilor pentru realizarea acestui 
monument, am Simţit de la început căt de grea îmi va fi 
sarcina de a concretiza în materie cel mai sublim eroism al 
acelora care şi-au vărsat cu atâta dărnicie sângele... 

„Se parecălaoriginea viziunii arhitecturale aautorului 

proiectului pentru Mausoleul de la Mărăşeşti a stat impresia 
puternică pe care i-a produs-o Monumentul triumfal de la 
Adamelisi - Zropaeum Traiani, care împreună cu Altarul 
militar funerar au fost ridicate din dispoziţia împăratului 
Traian, pentru celebrarea victoriilor repurtate de legiunile 
romane pe pământul Dobrogei, asupra barbarilor din Răsărit. 
Sarmaţii şi Roxolanii. aliați cu Dacii neîmpăcaţi cu ocuparea 
țării lor de către romani. Cele două monumente, Țropaeum 
Traiani şi Mausoleul de la Mărăşeşti, deşi construite la o 
distanţă de aproape două milenii. sunt simboluri pentru 
aceleaşi idei fundamentale care călăuzesc existența 
popoarelor: glorificarea victoriilor obținute pecâmpurile 
de luptă şi cultul eroilor. 

La Adamclisi, în apropierea Monumentului trumfal, 
a fost construit Alfarul militar funerar, cu următoarea 
inscripție pe frontispiciu: “...in honorem et memoriam 
fortissimorum virorum qui pugnantes pro republica morte 
occuberunt bello dacico” (“...spre Slava şi amintirea 
preavitejilor bărbaţi care au pierit luptând pentru Statul 
roman în războiul dacic"). Sub această inscripţie a fost 
gravat numele comandantului care a condus trupele în 
bătălia de la Adamclisi şi apoi lista soldaților căzuți în luptă 
(în jur de 3.800 de nume), înşirarea lor continuând pe toate 
laturile Altarului. (Pe lângă numele“eroilor, au fost 
menţionate locurile lor de obârşie şi rangul avut în armată), 

: * 


La Mărăşeşti, într-o primă etapă terminată în anul 
1924, a fost construită partea inferioară a Mausoleului. Un 
cavou imens, cu diametrul de 40 de metri, în criptele căruia 
au fost aşezate osemintele celor 10.000 de ostaşi căzuți, 
adunate aici de pe câmpul de bătălie. “Odihniţi în pace, 
părinţi iubiţi, încriptele voastre glorioase-autostcuvintele 
rostite cu prilejul inaugurării osuarului de către una din 
elevele orfelinatului de la Focşani. venită cu colegele sale 
la ceremonie. De astăzi înainte, înfrăţiți prin moarte, veți 
avea cuibul vostru de odihnă, în fața căruia în vecii vecilor 
va ingenunchea recunoştinţa acestei țări pe care aţi apăral- 
0 cu vitejia şi viața voastră. Cu inima cuprinsă de fiorul 
acestor clipe, depunemo lacrimă fierbinte, ca o garanție că 
noi, orfanii soldaţilor glorioşi, vom fi toată viaţa pildă vie 
ce virtute, iubire de țară, simbol de sacrificiu şi vitejie, pe 
care le-am moştenit ca pe o scumpă comoară a sufletelor 
voastre mari, 

Din păcate, entuziasmul iniţial pentru construirea 
Mausoleului s-a stins odată cu trecerea timpului, Nu în 
inimile iniţiatorilor proiectului, ci în înţelegerea 
puvemanţilor, Sleită financiar după terminarea războiului, 
România Mare a avut neşansa, ca la interval de numai patru 
luni, în acelaşi an, 1927, să-i piardă pe făuritorii ei, Repele 





Ferdinand şi sfetnicul său, lon I.C. Brătianu. Au urmat 
pagini întunecate în istoria României contemporane. Țara 
a încăput pe mâna unor politicieni venali, preocupaţi mai 
mult de interesele proprii decât de interesele naționale. O 
degradare progresivă a clasei politice, culminând cu 
aducerea pe tron a Regelui Carol II, un monarh scelerat, 
care şi-a încununat domnia prin asasinarea conducătorilor 
Mişcării legionare şi prin ruşinose cedări teritoriale. 
Înciudatuturor greutăților, cusprijin de laasociaţiile 
patriotice, construirea Mausoleului a continuat şi la 18 
Septembrie 1938 a fost inaugurat oficial. Deasupra 
osuarului, construcţia se înalță în trei terase suprapuse, 
peste care se avântă spre cer “Cupola gloriei”, în vârful 
căreia se găseşte o cruce uriaşă, sprijinită pe aripile a patru 
vulturi. Pe frontispiciul terasei principale, o inscripție 
dăltuită în piatră mărturiseşte gândul din care a izvorât 
Mausoleul: “INTRU SLAVA EROILOR NEAMULUI”. 
* 


Participarea României la războiul antisovietic a 
corespuns întru totul intereselor noastre naţionale. 
Recuperam provinciile din Răsărit, Basarabia, Bucovina 
şi Ţinutul Herţei, dar mai ales luptam împotriva celui mai 
mare flagel care a bântuit vreodată omenirea, comunismul. 
Războiul a fost însă pierdut. Printr-o lovitură de stat, la 23 
August 1944, Româniaacapitulat în fața Uniunii Sovietice 
şi a fostocupată de Armata Roşie. Subprivirile îngăduitoare 
ale “democraţiilor occidentale”. pe alocuri chiar cu 
sprijinul lor, Regatul României a fost transformat, prin 
silnicie şi teroare, într-o republică comunistă. 

După un plan diabolic, s-a urmărit desființarea 
națiunii prin exterminarea fizică şi morală a celor care 
reprezentau o piedică în calea procesului de comunizare. 
Temniţele, lagărele de muncă forțată şi deportările au 
măcinat fără cruțare intelectualitatea, tineretul studios şi 
țărănimea. Adevăratele proporții ale genocidului comunist 
nu sunt cunocute, dar un lucru este cert: țelul urmărit de cei 
care au adus comunismul în România a fost într-o bună 
măsură atins, iar urmările lui vor marca pentru multă 
vreme destinul neamului. 

In Decembrie '89 regimul comunist s-a prăbuşit. 
Cei care, pe căi oculte, conduc omenirea spre “Noua 
Ordine Mondială” auales deliberat momentul producerii 
acestui eveniment. In cei aproape cincizeci de ani de 
dictatură comunistă, toate energiile creatoare ale naţiunii 
au fost lichidate. Fie prin exterminare în temnițe, fie prin 
îmbătrânire biologică, fie prin degradare morală în iadul 
denumiteufemistic “reeducare”. Aşa stând lucrurile, nici 
o mirare că locul comuniştilor lui Ceauşescu a fost luat de 
comuniştii lui Iliescu, noua guvernare propunându-şi să 
mențină, dupăo sumară cosmetizare cu tentă democratică, 
structurile moştenite de la guvernarea anterioară şi vechiile 
cadre comuniste în fruntea principalelor instituţii ale 
Statului. 

In acest climat politic cvasidemocratic, puternic 
poluat de miasmele comuniste, era firesc să nu-şi găsească 
loc o evaluare obiectivă a prigoanei şi crimelor comuniste 
şi, cu atât mai puţin „o acţiune de cinstire a acelor care, în 
lupta anticomunistă, şi-au sacrifcat bunul cel mai de preț 
pe care Dumnezeu l-a dăruit omului - viața. Dar ceea ce 
a refuzat să facă regimul Iliescu, au făcut cu slabele lor 
puteri bătrânii supraviețuitori ai temniţelor comuniste. Ca 
un răspuns la fărădelegile comuniste, cu o impresionantă 
putere de dăruire, pretutindeni unde s-a suferit pentru 
legea creştină, pentru neam şi țară, foştii deținuți politici 
au ridicat, după puteri, troițe, cruci comemorative şi pe 
alocuri chiar memoriale de dimensiuni impresionante, 
care să amintească, mai ales generațiilor viitoare, prețul 
plătit de români în lupta anticomunistă. Dar monumentul 
durat parcă pentru veşnicie de foştii puşcăriaşi 
anticomunişti, în memoria suferințelor cumplite îndurate 
de victimele opresiunii comuniste, este Mausoleul de la 
Aiud, 

"La Aiud, loc de întemmiţare şi de exterminare, 
comuniştii au îngropat, în cimitirul demumit de localnici 
«Rdpa robilor», elita rezistenței româneşti. 
Inmormântările deţinuţilor morţi se făceau pe întuneric, 
fără să li se pună o cruce la qăpătăi. Aici, unde morții sunt 
neidentificaţi, de multe ori asvărliţi în gropi comune, 
numai crucile acestui monument le vor veghea somnul” - 
suna anunțul sobru al iniţiatorului acestui impresionant 
memorial, denumit CALVARUL AIUDULUI, inginerul 
Gheorghe Brahonschi, legionar, fost deținut politic timp 
de 17 ani în temniţa Aiudului, 


Gabriel CONSTANTINESCU 








Sprijinit de un grup de camarazi de crez. de luptă 
ŞI de suterință, Gheorghe Brahonschi a păşitcu hotărâre la 
infăptuirea acestui gând românesc. Un gând sublim, pe 
care autorul proiectului, arhitectul Anghel Marcu a reuşit 
să-l surprindă în proiectul pe care l-a conceput. Spre 
deosebire de Mausoleul de la Mărăşeşti, care glorifică 
victoria, cinstind în acelaş timp sacrificiul celor care au 
înfăptuit-o, Mausoleul de la Aiud este închinat suferinţei. 
Un templu al durerii în care cele şapte perechi de cruci 
ingemănate simbolizează martiriul fraților de luptă, frați 
prin moarte, nu prin naştere, Deasupra lor, crucea grea a 
destinului, destinul unui neam care a îndurat povara 
înfrângerii în cel de al doilea război mondial. iar apoi 
umilințele şi suferinţele din lunga noapte comunistă. 
Ca şi la Mărăşeşti. Mausoleul de la Aiud este atât 
locaş de închinare şi reculegere, cât şi necropolă pentru 
osemintele celor căzuţi. Dar în timp ce pentru a ajunge la 
altarul Mausoleului de la Mărăşeşti trebuie să urci, urcuş 
care simbolizează drumul spre victorie, la Aiud trebuie să 
cobori treptele suferinței. In osuarul de la Mărăşeşti se 
odihnesc rămăşiţele pământeşti a 10.000 de ostaşi români. 
Osuarul de la Aiud este însă gol. Nici România lui lon 
lliescu şi nici România lui Emil Constantinescu nu au 
făcut nimic pentru a identifica locurile unde au fost 
înhumați cei morţi în temniţă, deşi perimetrul în care s-au 
făcut înhumările este cunoscut, iar cei mai mulţi dintre 
temnicerii care au participat la inhumări sunt în viată. Din 
păcate, însă. autorităţile “statului de drept” nu-i înweabă 
“unde sunt cei care nu mai Sunt?” Şi nu este vorba de 
câţiva morţi, ale căror monmninte fără cruce la căpătâi ar 
trebui identificate. ci. multe sute de astfel de morminte 
aflate pe “Râpa robilor”. 
+ 
Construcția Mausoleului de la Aiud a început în 
1992, “cu bani puţini, dar cu simțământul datoriei față de 
martiri şi cu nădejdea că vu fi terminal cu ajulorul 
oamenilor” Susţinători cu gândul şi cu fapta au fost 
români din ţară şi de pretutindeni. precum şi filialele 
judeţene ale Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.Nu s-a 
economisit nici un efort şi nici o cheltuială pentru ca 
lucrarea să fie pe măsura valorii celor cărora le-a fost 
închinată. Până recent era greu să-ţi dai seama ce se 
ascunde sub muntele de schelărie. Anulacesta. cu prilejul 
slujbei depomenire oficiate în memoria deținuţilorpolitici 
morți în închisori din ziua de 14 Septembrie - Sărbătoarea 
creştină a Inălțării Sfintei Cruci -. despovărat de schelele 
care îvascundeau chipul, Mausoleul de la Aiuds-a înfățişat 
în toată măreția sa. Dominând "Râpa robilor”, masivul 
edificiute face săte cutremur în faţasemnificaţiei profunde 
pe care 0 exprimă. În interior, pe pereţii capelei. de-a 


PUNCTE CARDINALE 
























altar, străjuiesc 16 plăci mari de :; 
oțel, fiecare având gravate câte 
optzeci de nume. Listei: 
incomplete însă, căci 


şi cele de astăzi. nu s-au! 

învrednicitsă desferecearhivele.; 

Securităţii şi să aducă la: 
cunoştinţa naţiunii numele celor 

morţi în temnițe. i 
% 

Organizatorii pomenirii 

de la Aiud - Filialele AFDPR : 


tuturordata şi locul ceremoniei. * 
O A:fostîncunoştiințată 3: 
preşedinţia României. Se pare *; 
însăcă DI Emil Constantinescu 
este mai preocupat de succesele 
echipei naționale de fotbal şi de eficiențapumnilor boxerului 
Mihai Leu, decât de morţii de la Aiud. Aceştia din urmă nu 
se vor număra, în mod cert, printre susţinătorii săi la 
alegerile din anul 2000... 

O Iotdin raţiuni electorale. DI Ciorbea şi unii dintre 
miniştrii săi au găsit mai profitabil să promită motilor. la 
Ţebea. telefoane celulare. decât să păstreze un moment de 
reculegere la memorialul celor care prin sacrificiul lor au 
contribuit la prăbuşirea comunismului şi implicit la netezirea 
drumului spre un guvern oarecum necomunist.. 

O Despre pomenirea de la Aiud au fost înştiințate 
redacțiile principalelor cotidiene din capitală. Adevărul, 
Romănia liberă şi Ziua. Nu ne-am închipuit că DI Cristian 
Tudor Popescu, Dna Roxana Iordache sau DI Sorin Roşca 
Stănescu îşi vor lua osteneala să vină la Aiud. Orizontul 
preocupărilor lor jumalistice se opreşte la faptul cotidian. 
Când încearcă să-l depăşească, se înscriu în categoria celor 
pe care, pentru siguranța infatuată cu care abordează toate 
problemele, Nicolaus Cusanus îi caracteriza prin expresia 
“docta ignorantia ". Am sperat însă că vor insera în ziarele 
lorun cât de mic comunicat. pentru ca foştii deținuți politici 
imprăştiați prin ţară. ca şi cei care nu au uitat ororile 
comunismului. să poată veni la Aiud. Nu au făcut-o. Nu îi 
întrebăm de ce şi nici cu ce s-au îndeletnicit înainte de 
Decembrie '89. Ne mulţumim doar să-i aducem aminte 
celei mai răsărite personalităţi din /rio-ul menţionat mai 
sus, DI C.T. Popescu. că este imprudent să-l imite pe Roger 
Garaudy. condamnând de la înălțimea ignoranței sale doete 
“miturile fondatoare ale istoriei românilor” şi “formele 





Sept.-Oct. '97 NR. 9-10 PAG. 15 





Data states 


aberante ale acestora, latinismul, dacismul, legionarismul, 
prolocronismul etc ”. Şi pentrui că am ajuns până aici, este 
bine să-i explicăm Dlui C.T. Popescu de ce, în ciuda 
încrâncenănilorsale când disciată cu generalii de poliţie, cu 
DI Băsescu sau chiar cu prinnul-ministru, nu va reuşi să 
devină un Pamfil Șeicaru al “epocii pos/decembriste ”. 
Prin Înalt Decret Regal,sublocotenentul de rezervă Popescu 
Pamfil (Şeicaru fiind pseudonim adoptat ulterior) era 
decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, “pentru vitejia şi 
îndărj irea remarcabilă cu care -sub violentul foc de baraj 
al artileriei inamice - a comandat un pluton de mitraliere, 

de la cota 771 (Cireşoaia), la 27, 28 şi 29 August 1917. În 
limpul bombardamentului inamic, cu mortiere de tranşee, 

fiind omorât ochitorul unei mitraliere, a luat personal 

conducerea focului acelei piese, producând pierderi 
enorme inamicului şi înlesnind, prin această acțiune, 

înaintarea infanteriei voastre”. Se înțelege că numai 

pomii curădăcini adânc infipte în pământul țării dau roade 
bune... 

E Am solicitat tuturor posturilor de televiziune să 
anunțe, la buletinele de; ştiri, data şi locul comemorării. N- 
au făcut-o. Televiziunea naţională este cvasifieful Dlui 
Petre Roman şi al “'democraţilor” săi, iar televiziunile 
particulare nu-i agreează pe foştii deținuți politici decât în 
măsura în care pot deveni subiect de senzaţie (vezi cazul 
Ticu Dumitrescu... 

E La comemorarea de la Aiud au lipsit vlădicii 
locului. Atât cel ortodox, cât şi cel greco-catolic. Cu o 
săptămână în urmă participaseră la o comemorare similară 
la Gherla. Acolo au fost însă prezente personalități de rang 
înalt: câțiva miniştri şi câțiva parlamentari... 

E Singuraabsențăresimțităa fostaceea a Doamnei 
Lucia Hossu-Longin. Cu ce să asociem această absență? 
Cu faptul că Securitatea a organizat temnița de la Aiud ca 
“rezervaţie ” legionară, nu țărănistă?! 

E Au lipsit, în bloc, foştii deținuți politici deveniți 
intre timp parlamentari, şefi de partide sau politicieni de 
marcă, Se pare că, în virtutea legilor nescrise ale 
democraţiei, au acceptat statutul de colegialitate cu lon 
Iliescu, C.V.Tudor, Gheorghe Dumitraşcu şi toate celelalte 
figuri dubioase de pe actuala scenă parlamentară 
românească. Un temei pentru care nu li s-a simțit lipsa! 

e și, în sfârşit, a lipsit tribunul “Dosariadei ”, 
senatorul Constantin Ticu Dumitrescu. Este neîndoios că 
activitatea sa înainte de '89 a fost extrem de productivă, 
motiv pentrucare Nicolae Ceauşescu l-a decorat cu Ordinul 
Muncii. In orice caz, mult mai bogată în rezultate decât 
activitatea desfăşurată în calitate de preşedinte al AFDPR. 
In această calitate, "Senatorul Ticu ” s-a distins printr-o 
adevărată cascadă de planuri, proiecte şi iniţiative, toate, 
fără excepție, abandonate înainte de a fi începute. Dacă 
vreodată se va întocmi o ierarhie a demogogiei şi şarlataniei 
politice, este greu de presupus că se va găsi cineva care să- 
i conteste preşedintelui AFDPR întâietatea... 

+ 

În faţa Mausoleului, pe frontispiciul căruia sunt 
dăltuite în marmură cuvintele Mântuitorului “FERICIŢI 
CEI PRIGONIȚI PENTRU DREPTATE...”, într-o 
atmosterăcaldă, de înfrățire spirituală, s-a oficiat slujba de 
pomenire a celor morți în temnițe, de către un sobor de 
preoți care au trecut prin "Calvarul Aiudului ”. O înfrățire 
în duhul căreia bătrânii puşcăriaşi l-au simțit alături de ei 
pe regretatul Gheorghe Brahonschi, cel care şi-a dăruit 
toată energia. până în ultimul ceas al vieții, înfăptuirii 
Mausoleului de la Aiud, 














PAG. 16 NR. 9-10 Sept.-Oct. '97 


PUNCTE CARDINALE 





ION TE-LEAGA. ww 


— Vine mâine... Mâine, care va să zică... 

Şi primarul izbi cu pumnul lui greu, de primarcomunist, în masa dbia aşezată cuo grijă 
cam desuetă de către dumneaei, primărița, în seara aceea oarecum festivă, peste care se 
abătuseră însă presimțiri dintre cele mai rele. Farfuriile clănțăniră, speriate parcă şi ele de furia 
tovarăşului primar, iar câteva furculițe, mai slabe de înger, nimeriră de-a dreptul pe jos, care 

încotro, făcând să țiuie urechile primăriţei. 

| — Cocoş!... Puiule!... Țumpi!... — încercă aceasta să-şi liniştească bărbatul, cântărind 
din ochi urmările loviturii şi repezindu-se imediat să culeagă de pe jos bietele furculiţe. E 
serviciul Rozintal, ce dracu'! — mai adăugă ea, mângâind farfurii le şi împingându-le mai spre 
mijlocul mesei, cu un gest ocrotitor. 

Primarul îşi turnă al treilea pahar de coniac albanez şi îl bău pe nerăsuflate, Faţa i se 
schimonosi o clipă, îşi trase nasul, mârâi scurt şi dădu să-şi aprindă o țigară. Pachetul gol de 
“Snagov” (“D-astea cinstitele, d-ale noastre!) îi smulse o înjurătură şi, mototolindu-l cu 
năduf, îl azvârii cât colo. Se apropie apoi de bufet, scotoci prin câteva sertare (o mulțime de 
mărunțişuri — capace de borcan, dopuri de plută, cârlige de rufe, capete de sfoară, bucățele de 
celofan-—zburară în dreapta şi-n stânga) şi scoase, în cele din urmă, un fiumos pachet alb-auriu, 
Jupuindu-l nervos la un capăt și trăgând dinăuntru o țigară subțire şi lungă, pe care şi-o aprinse 
de la aragaz. 

— Asta, ascultă-mă ce-ţi zic, nu se lasă până nu ne suceşte gâtul la toți!... Uite-aşa!... 
Aşa!... (ŞI suci cu patimă câteva gâturi închipuite). Cătuşile ni le pune! Luna trecută a dat pe 
la săracu' Bârzoi. Că de ce latră câinele... că de ce se balegă vaca... şi gata, l-a şi legat... Al 
nouălea în doi ani! Astă-primăvară, când a băgat boala în ăia de la Săftica, îl cheamă la el pe 
de-alde Bebe Pârlea: “Mă, tu ai tată?”, îi zice. “Am, să trăiți!”. “Atunci trimite să-l cheme, ătu- 
ți aşa şi pe dincolo, să vază cum te leg!”... Şi l-a şi umflat! Umblă, al dracului, cu cătuşile în 
buzunar şi le mai şi zăngăne când vorbeşte cu tine, de te trece toate năduşelile... 

— Cine, tăticule? — îl întrerupse un boț de om care apăru rotofei în uşa bucătăriei, gătit 
cu papion roşu şi cu pantofiori de lac. 

La vederea copilului, primarul se înmoaie puţin, caută un răspuns mai ocolit (nu-i vine 
să zică odorului; “Ei, cine?! lon Te-leagă, fireşte...”) şi, în cele din urmă, cam încurcat, se 
mulţumeşte să facă un gest larg cu mâna, parcă voind să alunge o muscă ce-l bâzâie mereu, 
apoi îşi mai toamnă un pahar de coniac şi se străduieşte să-i zâmbească nevestei: 

— Da” ştiu că l-ai gătit, mânca-l-ar tata! Vezi de mai învață-l şi tu una-alta, să nu facă 
mâine vreo boroboaţă, când o să ieşim moţ în câmp! 

Apoi către copil (care a rămas încruntat în uşă, fără să înțeleagă nimic): 

— la vino, Bujorele, la tata, să te pupe de ziulica ta! 

Copilul se repede mulțumit în braţele lui taică-său şi se lasă pupat pe amândoi obrajii 
şi pe frunte, cum e obiceiul primarului, “că aşa mă pupa şi pe mine tata, să-i fie țărâna uşoară“. 
Femeia îi priveşte zâmbitoare, înduioşată, sprijinindu-se de marginea mesei, care, iată, 
scăpase totuşi teafără de mânia bărbatului şi-i îmbia acum să se aşeze în jurul ei, bucuroşi de 
cei şase anişori pe care-i va împlini mâine copilul... “Poate că ar fi bine să aranjez în 
sufragerie...”, spusese femeia în ajun. Dar bărbatu-său avea ideea că în sufragerie “îţi piere 

pofta de mâncare”... De, ciudăţenii de bărbat! Tot aşa, până nu demult, ura şervețelele şi avea 
o cârpă a lui pe care şi-o ținea pe genunchi şi cu care se ştergea la gură şi pe mâini, ori de câte 
ori era nevoie, căci “'şterveţelele astea mai mult te umple de draci, că ţi se lipeşte de degete, 
îţi rămâne prin mustăți”... Acum, de când era primar, îşi mai călca uneori pe suflet, dar 
întotdeauna cu vădită neplăcere, 

— Lasă acuma, Cocoş, că mâine om vedea noi... O să treacă şi asta, că şi dacă-i bubuie, 
îi bubuie p-ăia mai micii: mai un inginer, mai un şef de fermă... Şi mai lasă coniacu' ăla, că- 
i al cincilea pahar! 


II 


Ion Te-leagă venise parcăaltul la chip, înalt, nefiresc de înalt, de douăori mai înalt decât 
toți ceilalți oameni, şi avea un ochi acoperit, ca al unui pirat, iar pe deget învârtea o legătură 
de chei ce aduceau a cătuşe (sau poate o legătură de cătuşe ce aduceau a chei), pe când în urma 
lui veneau buluc nişte indivizi minusculi, cu feţe nedesluşite, roind asemenea unor fumici 
înainte de ploaie, strecurându-i-se printre picioare şi arătându-i, foarte gălăgioşi, în dreapta ŞI- 
n stânga, fel de fel de lucruri care li se păreau caraghioase sau nepotrivite şi de care râdeau 
întruna, chițăind ca şoarecii şi lovindu-şi burta cu nişte labe mari, disproporționat de mari, 
murdare ca ale unor zilieri... 

La toate observaţiile lor, lon Te-leagă dădea din cap, fără să scoată un cuvânt, iar la 
răstimpuri gâtul i se lungea ca al unei girafe, iar ochiul descoperit i se îngusta, viclean şi 
răutăcios, băgând de seamă totul, până în cele mai mici amănunte; atunci bătea în palmă cu 
cheile-cătuşe, gâtul i se scurta la loc şi clătina amenințător din cap, aruncând câte o privire 
piezişă şi necruțătoare către “bietul de mine, primarul”, care tot dădea din mâini, la rându-i, 
încercând să explice de ce cutare sau cutare lucru e aşa şi nu altfel, dar nu reuşea să articuleze 
cuvintele, scoțând doar nişte gâjâieli ridicole şi stârnind hazul omuleților din jur, care-l] 
împingeau cu labele lor mari, dându-l mereu la o parte... 

Deodată, unul dintre omuleți întinse mâna şi arătă, cu un deget tremurător, spre 
grajdurile de vite, scoțând un lung țipăt gutural, pe când ochii i se aprinseră şi i se stinseră de 
îndată, ca farurile unei mașini, Dintr-un grajd, o vacă îşi luă zborul, cu nişte aripi minuscule 
de liliac, dar cu graţia unei lebede, rotindu-se de mai multe ori în văzduh, pe deasupra lui Ion 
Te-leagă, care o urmărea chicotind şi încercând să o atingă în zbor, fără să reuşească însă, 
pentru că vaca se ferea de fiecare dată cu multă agerime, cabrându-se elegant şi lunecându- 
i printre degete, 

— Asta e bine,,. e foarte bine!,,, — zicea ștabul cu vădită mulțumire, iar primarul se 
pomeni râzând prostește, parcă ușurat dintr-o dată, şi începu să-i facă vacii cu depetul, 
dojenind-o în șagă, adică, vezi Doamne, “nărăvaşo ce eşti, de ce nu-l laşi pe tovarăşul să te 
pipăie nițel?”, dar vaca nu se sinchisi de nimeni şi de nimic, sfârșind prin a se așeza într-un 
cuib de barză din vârful unui stâlp de telegraf. 


- Vin ele singure înapoi... — reuşi, în sfârşit, să vorbească primarul, iar de alături 
încuviinţară toate notabilitățile comunei, orânduite asemenea unui cor pe o scenă: “Vin, vin, 
singure vin...” 


Şi lon Te-leagă, mereu mai mulțumit, vârându-şi trei degete în gură, întinse, cu un gest 
larg, pe jumătate jucăuș, pe jumătate meditativ, o uriașă gumă de mestecat, în toate culorile 
curcubeului, Dar deodată ceva începu să-l băzâie ameninţător, rotindu-i-se în jurul capului, 
asemenea unei viespi uriașe, şi recunoscură cu toţii vaca de adineauri, prefăcută brusc în 


o 





E ASEMĂNĂRILE CU REALITATEA 


insectăşi foarte agresivă, încât primarul se sperie rău de tot, prinzând săse agite şi să facăsemne 
disperate în aer, în vreme ce lon Te-leagă îşi pierdea vizibil cumpătul, abia prididind săse apare 
cu amândouă braţele şi călcând cu cizmele lui enorme peste câțiva omuleți care pârâiră prelung 
şi lăsară să le țâşnească din trupuri un lichid verde, vâscos, ca de omidă strivită. Până la urmă, 
ştabul se dezechilibră şi se prăbuşi într-o mare băltoacă de noroi, prinzând sub el alte şi alte 
trupuri de omuleți; începu să înjure cumplit, scuturândamenințător cheile-cătuşe, iar primarul, 
privindu-şi deodată mâinile, îşi dădu seama, înspăimântat, că îi erau deja încătușate, pe când 
o mulțime de omuleţi larvari încercau, din ce în ce mai fioroşi, să-l târască după ei sub un uriaş 
tăvălug care se apropia implacabil şi pe care rânjea sinistru, răzunător, lon Te-leagă, cu chipul 
lui cel adevărat... 


IL 


Primăriţa se sperie foarte tare când îşi simți bărbatul zbătându-se lângă ea şi apărându- 
secudisperare de ceva nevăzut şi amenințător, implorând parcă pe cinevacu vorbe nedesluşite, 
aducând mai degrabă cu horcăiturile unui muribund, aşa că îl zgâlțâi cât putu de tare, strigându- 
| pe numele cel de taină (““Ţumpi”), cum nu i se întâmpla decât în cea mai mare intimitate, ori 
la cine ştie ce grozavă ananghie. Şi Ţumpi se trezi năduşit, holbând nişte ochi tulburi şi 
răsuflând din greu; dar mâna ocrotitoare a nevestei şi vorbele ei pline de mămoasă duioşie, 
moliciunea şi căldura patului conjugal, siguranța celor patru pereți ai dormitorului său — toate 
acestea izbutiră să-i redea, în cele din urmă, pacea şi limpezimea minţii. 

— Ai visat urât... — constată, compătimitoare, femeia. 

Primarului îi scăpă o înjurătură, îndepărtă mâna caldă şi grăsulie a primăriței şi ieşi din 
aşternut. Nu considera de demnitatea lui de bărbat să povestească nevestei visele sale, oricare 
şi oricum ar fi fost ele. 

Scăpără veioza şi se uită la ceas: trei şi un sfert. Ei poftim! Mâine o să fie buimac! Simți 
nevoia imperioasă de a fuma şi de a-şi mai unge gâtul cu puţin coniac, în ciuda orei nepotrivite. 

— Dormi acolo, că e trei noaptea! — îi zise el primăriței. Vin şi eu mai încolo, după ce 
trag o țigare... 

In bucătărie se făcuse frig, aşa că primarul, scăpărând un chibrit, aprinse întâi aragazul 
ŞI abia apoi ţigara, după care se aşeză pe un taburet, cu coatele sprijinite pe masă şi cu mâinile 
latâmple, încercând să-şi adune gândurile, cu un efort aproape dureros... Vasăzică, pe la ferma 
6 trecuse şi totul părea să fie în regulă. Păi cum! Ce, nu ştie de-alde Butufei cu cine are de-a 
face?! Numai de-ar fi rezolvat-o şi cu ciocălăii ăia, că prea stătea în drum... Pusese să se mai 
dea şi un var; totul trebuia să strălucească, să se vadă, nu-i aşa, preocuparea, să-i ia ochii lui 
Te-leagă, să-i înmoaie inima... Numai de-ar fi adus ăştia şi vacile de la 4 şi de le-ar fi frecat 
bine ugerul cu urzici!... Dacă-i place la 6, nu se mai duce el la mama dracului, pe coclauri... 
Oricum, o să se ia niţel, că altfel nu se poate, mai de el, mai de Butufei, mai de tâmpitele alea 
de tehnoloage... Dar important este să fie bine aşa, în general... Accentul cade pe organizare, 
pe disciplina muncii... Ar mai trebui puse, poate, şi vreo două-trei lozinci... Neapărat aia cu 
“Disciplina în muncă — progresul în viață!”... 

Mai rămâne treaba asta cu organele de conducere din toată comuna... Deci în afară de 
mine, de vice, de secretarul cu propaganda. de şefii de fermă. mai vine ăştia de la învățământ... 
Vasăzică, directoarea de la generală, directoarea de la ajutătoare, Piţigoi, ăsta a lu” Butiseacă, 
Frățeasca de la Sindicate, Gică Marinescu şi prăpăditul ăla de Mototolea de la cadre (uite că 
p-ăsta nici nu ştiu dacă l-au anunțat, că nu erea-n localitate), apoi Coteasca aia mică (ştoarfa 
dracului, că tot o să-i vin eu de hac!).,. Şi mai e şi doctora asta noua, iar am uitat cum îi zice... 
Julescu?... Juleanu?... dracu' s-o ia!... Pe urmă, Drăghici de la fierăraie, Manolache, Pigulea 
ŞI... cam ăştia... Neapărat cu familiile, cu căţel, cu purcel! Aşa-i vrea Te-leagă, aşa a ordonat... 
“Să-i văz pe toți aliniați în câmp, ătu-le mama lor, că munca-i ruptă din rai, şi ăia mai micii 
ia exemplu de la ăia mai marii!”... De “ăia mai micii” se ocupă Oneacă... Ştie el... 

Da, da, vorba lu' Pigulea: “Să trăiţi, tovarăşu” (funcția, numele), permiteți să raportăm! 
Ne aflăm cu toții în câmp, la marea acțiune comunistă de muncă patriotică în agricultură”... 
cum dracu' a zis?... aşa... a, da: “intitulată «Mic şi mare pe ogoare»!, faza comunală”... Da, 
da, osă-iplacălui Te-leagă, e pe gustul lui, se brodeşte... Vezi, al dracului Pigulea! Anul trecut, 
în timpul acțiunii “Cana şi găleata”, când s-a udat arătura pe amândouă laturile şoselei, tot el 
l-a luat pe Te-leagă cu fraza aia cu “lupta omului nou cu natura ostilă”... “Ei, da, aşa da!”, cică- 
a zis Te-leagă. Şi Pigulea, ătu-l în cur pă mă-sa, îşi tot freca mâinile şi râdea la noi, făcându- 
ne cu ochiu”... E drept că mai pe urmă, în toamnă, a fost gata-gata să-l zboare, da” uite c-a 
scăpat... Al dracului Pigulea! 

Şi primarul, aproape fără să-şi dea seama, îşi aprinse o nouăţigară, de lacea de dinainte. 
Se ridică apoi, ceva mai liniştit (“O să iasă bine! N-are de ce să nu iasă bine!”, îşi tot repeta 
în sinea lui), deschise bufetul şi scoase sticla de coniac... Unul şi gata!... Se uită iarăşi la ceas... 
Patru fără douăzeci... Mă mai întind nițeluş, de la patru la cinci, şi pe urmă-— valea! Totatuncea 
îl sun şi pe Butufei... Restul ştie el ce-are de făcut... 

Primărița, neliniştită de întârzierea bărbatului, se ivi somnoroasă şi ciufulită în uşa 
bucătăriei. 

— Ce faci, mă Țumpi, tu numai vii sădormi? Bagi în tine la otravă, în loc săte odihneşti, 
s-arăți şi tu mâine ca un om! 

— Mai bine te-ai culca tu şi m-ai lăsa odată în pace! Eu cu d-astea sunt hârşit, n-ai tu 
treabă! Mai bine bagă de seamă că azi, la opt-jumate, ieşiţi în câmp, tu şi ăla micu”! Vă 
îmbrăcați şi voi aşa, nici prea-prea, nici foarte-foarte... Şi vezi să nu le dai nas la pațachinele 
alea! 

Apoi se apropie de ea, îi îndreptă un zuluf, “cum fac ăştia prin filme”, o sărută mai 
degrabă părinteşte şi o împinse spre dormitor, fără cuvinte de prisos, cu o autoritară duioşie. 


IV 


E frig şi ceața nu s-a ridicat de tot. Incălțările lasă urme adânci în pământul moale. 
Nimeni nu se prea simte la largul său; sunt cu toții agitaţi, au voci cavernoase şi nu reuşesc 
deloc să se simtă firesc în pielea de “agricultori”, deşi, vorba primarului, “las” că toţi de la 
cocean ne tragem”, li doare până-n măruntaie, dar nu îndrăznesc să se plângă prea mult unii 
altora, preferând să dârdâie tăcuți şi înneguraţi, nu se ştie dacă de fiigul de afară sau de fiica 
dinăuntru, “că cu ăsta nu-i de glumă, bre; cătuşe latoţi nu ne-o pune, da” ridichia tot ne-o fieacă, 
de-am [i și cu stea în fnunte!”,. Femeile şi copiii îşi suflă în palme şi se tot băţâie de pe un picior 
pe altul, aruncând, la răstimpuri, priviri îngrozite spre încălțările podidite de noroi. Bărbaţii 
aci oltează, aci se mişcă fără rost (ei par a avea voluptatea înnămolirii), ba scrâşnesc din dinți, 
ba îşi dreg vocile ca inaintea unei mari desfăşurări oratorice, Toată lumea se zgâieşte la 
ceasurile aburite, apoi la şoseaua învăluită în ceaţă. 











PUNCTE CARDINALE 


Sept.-Oct. '97 NR. 9-10 PAG. 17 





NU SUNT NICIDECUM ÎNTÂMPLĂTOARE... [ON TE-LEAGA 


_— Să scăpăm acuma şi trăim o sută de ani! — bolboroseşte primarul către cei mai 
apropiați. 
Primărița a sosit şi ea în câmp, îmbrăcată, după voia bărbatului, “nici prea-prea, nici 
foarte-foarte » cu scurta de piele întoarsă şi cu căciulă asortată pe cap, cu nişte pantaloni de 
piele care-i vin cam strâmți Şi cu cizme de cauciuc în picioare; îşi ține mâinile adânc vârâte 
în buzunare, iar la gât îi flutură o eşarfă roşie, dând prilej uneia dintre “profesoarele astea” să 
facă observaţia că “uite, tu, pe primăriță a făcut-o bărba-su pionieră“, la care alta, chițăind: “Ba 
bine cănu! l-a pus fundă roşie ca să n-o deoache Te-leagă''... Lângă ea, încrezut ca orice fiu 
de primar, rebegit (deşi e bine înfofolit în hăinuţele lui “de la pachet”), Bujorel se uită şi el din 
vreme în vreme la ceas, luptându-se din greu să-l descopere de sub trei rânduri de mâneci, deşi 
nici nu-l cunoaşte bine şi nici nu prea înțelege “ce căutăm noi aicişa şi pe cine aşteptăm”, 
Maică-sa nu s-a putut totuşi abţine să i-l pună la mână şi e mândră când copilul îl consultă cu 
gravitate, semănând în clipele acelea cu taică-său, primarul, că doar, vorba bunică-sii, “nu vezi, 
fa, că şi ăsta micu” trage a primar?”. Ea 

Stau acum amândoi oarecum mai la o parte, iar primărița nici n-a schimbat trei vorbe 
cu “pațachinele”, deşi, la drept vorbind, o cam mănâncă limba. Într-un târziu, se apropie de 
ea directoarea de la ajutătoare: 

— Dar ştiu că aveţi o minune de băiat, să vă trăiască Şi să aibă noroc! —i se adresă aceasta 
primăriței, luându-și îndrăzneala să-l mângâie pe Bujorel pe creștetul încăciulat. Copilul se 
fereşte cu o grimasă; nu-i place să fie pupat de străini Şi nici să se pună mâna pe el. Directoarea 
se face că nu observă. Are aerul tovarăşului primar — continuă ea — dar ochii sunt ai 
dumneavoastră... Nu l-aţi dat încă la şcoală? 

— Mergem noi şi la şcoală, dar la anul — o lămuri primărița, destul de mulțumită de 
vorbele celeilalte (deși n-a terminat să le cântărească) şi aranjând, fără să fie nevoie, căciulița 
copilului. Nu vrem să zică nimeni despre noi — adăugă ea- că n-avem, vorba aia, cei şapte ani 
de-acasă... Dar băieţii dumneavoastră? — iscodi la rândul ei primărița. Văd că nu i-aţi adus... 
— observă apoi, pe un ton insinuant. 

— Mai cu bucurii, mai cu necazuri... — răspunse directoarea, pe a cărei față nu se clinti 
nici un muşchi. Cel mare e la liceu, la Bucureşti; i-am luato gazdă acolo, pe | Mai, că de, acum 
e mare şi el, a trecut în treapta a doua... Se pregăteşte pentru facultate şi e ambițios ceva de 
speriat; nu-i mai iei cartea din mână! Ce-i drept, nouă la toți ne-a plăcut cartea, seamănă-n 
familie... (Primărița tuşeşte), Mai greu cu cel mic, că-i tare plăpând după hepatita asta... 

— Omagiile mele, doamna primar! — rosti, apăsând pe apelativul “doamna”, un bărbat 
de alături, înalt şi deşirat, cu capul descoperit şi cu o tunsoare foarte corectă, punându-i însă 
în evidență, în mod dezavantajos, capul cam mic şi urechile cam clăpăuge. 

— A, soțul dumneavoastră! — îi zâmbi primărița directoarei. Bună dimineaţa, tovarăşe 
Nelu (primăriţa apăsă şi ea pe apelativul "tovarăşe )! Da' să nu vă degere capul!... De ce nu 
l-ați pus să ia un basc pe cap? — o dojeni ea, prefăcându-se cordială, pe femeia de alături. 

— Frigul nute ia de la cap, ci de la picioare se explică bărbatul. Ce mai faceţi, doamna 
primar? Tot tânără, tot glumeaţă!... Uite că ne-a scos necazul în câmp! pi 

„ Primăriţa nu ştiu dacă trebuie să-i dea apă la moară, de față cu ceilalți. Făcu un gest 
nelămurit, apoi, după un scurt răgaz, zise: fi | | 

— Ei, necaz! Nu mai ziceți aşa, (ovarășe Nelu! Asta-i viața comunei, astea-s cerințele... 

— Asta-i în stare să ne dea afară şi să ne lege pe toți! — se băgă în vorbă, cam imprudent, 
cineva de alături, în timp ce se chinuia să-şi suflece pantalonii care i se şi umpluseră de noroi. 
P-ăsta, când ai avut de-a face cu el o dată, îl visezi şi noaptea! — adăugă intrusul, 

— Lasă, lasă, nu te mai plânge matale, nea Tudorică! — interveni şi Butufei agronomul. 
Matale ai venit aicea, ca să zic aşa, ca artist. Adică vorba aia, iei niţel noroi, îi tragi o răceală, 
saluți cu şapca când trece tovarăşu' şi bai-bai... Da” pe mine, să zicem, ăsta mă be... sămă ierte 
doamnele... mătrage larăspundere... cu capcutot (ȘI zâmbi către cele două femei, cerând parcă 
iertare pentru vorba pe care apucase să şi-o înghită). Poa' să-mi puie şi cătuşele, ca lu” alde 
Bârzoi... Matale faci teorii, da” întreabă-mă pe mine!... Că bine zice tov. prim: Dacă scăpăm 
acuma, trăim o sută de ani!”. Că ămnealui ştie, că nu-i aicea de umplutură, ca alții... Mă paste 
— strigă apoi agronomul după un copil care o luase razna pe A aura, Vino, mă, aicea în rând, 
c-aicea nu-i maidan, aicea e CAD dai i Pun 

zi ipi varăşe Butufei?! Ce ştie co dă a idee 

— pd e 3 erea, tovarăşa Frăţescu? Vă rog să mă iertaţi, săru' mâna! E- 
adevărat că nu ştie, ca copilu”, de, da” mai bine să stea în rând, că se ia şi ăialalți după el... şi, 

' se şi- oleşte... : sm dl : 
PA ni pia ab i mai vine odată?! —seagita primarul, câțiva paşi mai încolo, Auzi, 
bă, cretinul ăla de Mototolea tot nu s-a prezentat, aşa-i? Ey sigur că a anii 99) aşteaptă 
invitaţie specială!... Proştii vine la câmp, deştepţi stă acasă!... Da' bou' ăla cu vacile, a venit, 
ba? 


— A venit, tov. prim, să (zi i? 

-ŞI stai să caşti gura la tovarășii: | | 

- a i E spui, tov, prim... A venit cu vacile... Paişpe, toate cu țâțele 
m i-ți d bă... mai încoloşa! 

— Bine, bine, acu” vezi-ți de treabă... A ; 

E AA Id cu ie ponosită şi se depărtă umil spre fermă. Pi imarul este din 
ce în ce mai nervos, deşi ştie că “nu dă bine”. Se uită încă o dată la ceas, Șuieră o înjurătură 
printre dinți, dar numai pentru el; ştie că prin preajinĂ se pot întâmpla şi duşmani... Văzându- 

i nevasta şi copilul alături, fața prinde a i se mai lumina, 
—. Hai Si mai e puţin! — îi încurajează el. Acuma vine şi gata! 
Îşi ciupi băiatul de obraz, îi făcu cu ochiul, apoi îşi aprinse o țigară (dăduse gata, în două 
întreg), 
“Te a iz ie — se adresă el copilului, străfulgerat deodată de un pând 2 dacă te 
întreabă cumva al cui eşti, să răspunzi frumos: “A lu' tovarăşu primar, ai înțeles? Și dacă 
te întreabă dacă eşti la şcoală, tu mai bine să spui că eşti, că ai şase ani,,, 

- Așa, puiule, să spui că eşti la şcoală! — interveni cu voce mieroasă şi directoarea de 
la ajutătoare zAmbindu-i copilului și căutând să se arate câl mai binevoitoare, E bine să ştie 
că e la oală, dacă a împlinit şase ani — se adresă apoi primăriţei, voind să arate câea a ințeles 

adu Gedăilul şi că-l aprobă, E mai bine așa! Poţi să spui că ești chiar la noi, la ajutătoare 
E adresă ea din nou copilului (care-i privea tâmp pe toţi), De alături, bărbatu-său, Nelu, tuşi 
stânjenit... 

— la uite, parcă se vede cev 
către şosea, - 

Butufei îşi puse şi e 
nu era soare să-l deranjeze. 


a! Am impresia că vine,,. — zise deodată primarul, arătând 


| mâna streaşină, de parcă asţa l-ar [i ajutat să vadă mai bine, deşi 





— Parcă... — făcu şi el, scrutând şoseaua alburie, aflată la câteva sute de paşi. 

— Hai, hai, toată lumea să fie gata! — răcni primarul, bătând mobilizator din palme. 
Fiecare la locul lui! Aveţi grijă de ăştia micii!... Şi nu uitaţi: ne aflăm la acţiunea “Mic şi mare 
pe ogoare”, faza comunală... Am fost şi ieri, şi alaltăieri... FATE RA 

Simţea cum i se urcă inima în gât. Azvârli ţigara şi o înfundă în noroi Cu vârful cizmei. 

— Ei sunt! — confirmă şi bărbatul directoarei de la ajutătoare, lungindu-şi gâtul spre 

Osea. - , 
i — Hai, hai, daţi-i drumul! — porunci tot mai surescitat primarul. 
Fiecare, ordonat şi ascultător, începu să facă ceea ce i se rânduise, într-o aşteptare 
febrilă, cu stângăcie şi înfrânată obidă. Cineva îşi plesni copilul care căsca gura, Zăpăcit. 
Copilul începu să plângă, dar amenințarea unei noi plesnituri îl amuți de îndată... 
— Doamne-ajută, tov. primar! —zise Butufei, cuprins subit de un misticism inconştient. 
— Am zis eu, Butufeie: scăpăm acu”, trăim o sută de ani! — repetă primarul. 


V 


Şirul de maşini negre alunecă pe şosea, pe lângă fermă, pe lângă câmp, pierzându-se 
în ultimele zdrențe ale ceții. Primarul şi ceilalți le petrecură năuciți cu privirea. 

— Ce dracu'? Un' se duce, bre?! — exclamă înciudat primarul, scoțându-şi şapca de 
campanie şi scărpinându-se în cap. 

— Dracu' să mai înțeleagă! — spuse Butufei, ridicând din umeri. Am totuși impresia că 
n-a fost Te-leagă... Ah, da, n-a fost el! — izbucni parcă iluminat în clipa următoare, bătându- 
se cu palma peste frunte. N-avea, bre, de ce să vină dinspre Snagov! 

— Adică da! — se lumină şi primarul. La ora asta nu putea decât dinspre Bucureşti! Bă, 
da” proşti mai sunte...ţi! 

Răsuflă uşurat, punându-și şapca la loc. Pe de o parte ar fi vrut să vină mai repede, să 
se termine odată totul, bine-rău cum s-o termina; pe de altă parte, orice amânare îl mai uşura, 
căci spaima de a da ochii cu Te-leagă, mai ales după visul rău de peste noapte, aproape că-l 
înnebunea. Îşi aprinse o nouă țigară, luată direct din buzunarul de la piept al lui Butufei, îşi 
dădu capul pe spate şi suflă fumul cu nesaţ. 

—S-a făcut unşpe fără douăzeci... lo zic cănu mai vine... — îndrăzni să opineze Drăghici 
de la fierăraie, o namilă molcomă de inginer obez, îndreptându-şi cu greu şalele. 

Acum ceața se risipise aproape de tot şi stătea să se ivească soarele zgârcit al toamnei, 
ca un semn de tainică izbăvire. 

— Vine, vine, sigur vine! — îi agasă pe toți o voce mai mărginaşă. 

La vorbele acestea, primarul tresări pe dinăuntru. Parcă le mai auzise de curând, pe 
astea sau altele asemănătoare... A, da, visul... coşmarul... Dracu” să-l ia pe Te-leagă! Dracu” 
să le ia de vorbe! [i reveni în minte imaginea absurdă a vacii zburătoare şi retrăi o clipă 
atmosfera cenuşie, apăsătoare a visului. Se scutură ca să-şi alunge gândul. 

— Ba cred că are dreptate ăsta grasu” — interveni iarăşi Butufei, în vreme ce-şi slăbea 
nasturele de la gât. Dacă nu vine pân” la unşpe, nu mai vine deloc... Poate altădată, da” om mai 
vedea... 

: — Adevăru' e că a zis la nouă, nouă-jumate... N-a întârziat el atât toată viața la un loc! 
Asta ori vine, ori nu mai vine... — medită primarul. Mi se pare mie c-am ieşit în câmp degeaba! 

— Ne-am făcut de râs la toți proştii! O să râdă elevii de noi! — spuse o profesoară, mai 
la o parte, desfofolindu-se din canadiana matlasată. 

—Decesărâză, tovarăşa profesoară? — se oțări primarul, aer la auz. Să-i învățați acolo, 
dacă nu i-ați învăţat, că munca nu eo ruşine; poți să fii şi cu stea în frunte, munca-i muncă, 
sarcina-i sarcină! ... 

| se năzări din hou imaginea vacii zburătoare, apoi cea a cheilor-cătuşe, dar acum nu- 
| mai tulburară. Îşi recăpătase siguranța şi robustețea lui de primar... Ceva — instinctul? 
experiența? “mintea de pe urmă“? — îi spunea că Te-leagă n-o să mai vină deloc, nici în ziua 
ŞI NICI în toamna aceea... 

La unsprezece fix, primarul îşi scoase şapca, se şterse pe frunte de câteva broboane de 
sudoare şi le spuse tuturor că gata, ce-a fost, ce n-a fost, vorba e că a fost, şi acum e vremea 
să se ducă fiecare pe la treburile lui... 

— Tot e bine, tov, primar! — zise Pigulea. Acum o să trăim o sută de ani... 

Pe şoseaua limpezită se scurgeau paşnice convoaie de maşini multicolore. Primarul 
îşi puse iarăşi şapca la loc, scuipă primăreşte, apoi zâmbi pe sub mustăți şi o luă agale spre 
priri)lă ŞI spre copil, repetând în gândul lui, admirativ ŞI invidios totdeodată: “A! dracului 

igulea!”. 

Răzvan CODRESCU 
Bucureşti, $ noiembrie 1986 














PAG. 18 NR. 9-10 Sept.-Oct. '97 








PUNCTE CARDINALE 


“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 
RY 777700 ALI de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 


n anul 1915, sub semnătura Dr. S. TAUBES, 
apărea la Bucureşti o broşură de 88 de pagini, 
intitulată MORALA TALMUDULUI - Răspuns 

SS. Iconomului Const. Nazarie - Profesor la 

Facultatea de Teologie din Bucureşti, broşura 
purtând următoarea dedicație: “Părintelui meu D-lui A. 
Taubes - Rabin al Israeliţilor din Capitală - Fost Rabin al 
județului Tutova şi al oraşlui Bârlad”. 

Aşa cum rezultă din subtitlul lucrării menționate 
mai sus, autorul îşi propune să răspundă prezentării 
“denigratoare " pe careteologul ortodox Constantin Nazarie, 
deținătorul catedrei de Morală de la Facultatea de Teologie 
din Bucureşti între anii 1901-1926, ar fi făcut-o moralei 
talmudice în studiul publicat sub titlul Morala Talmudului, 
după Alexie, Episcop de Saratofi. Spiritul în care este 
redactat “Răspunsul” Doctorului S. Taubes este ilustrat de 
următoarele afirmații extrase din partea introductivăaripostei 
sale; 

“Nici uncital adus de Alexei, Episcop de Saratofț, 
dar nici unul, nu e dictat de iubirea de adevăr. Și de ce? 
Pentru că nu e capabil de a pricepe adevărul. Din acest libel 
ar pulea extrage cineva un sistem întreg de falsificare a 
adevărului. Și de ce e incapabil de a pricepe adevărul? 
Pentru că scopul său nu a fost niciodată de a-l căuta!... 
Insinuări, băiguiri confuze, acuzări stupide, toate acestea se 
Gruncă asupra unui monument gigantic al spiritului omenesc 
- cum e Talmudul, cel atăl de îmbibal de înţelepciune, care 
comn'inge mintea și imblânzeşte inima, cel atât de plin ce 

frumusețe profundă, de curăţire, de pietate umană, de 
adevăruri şi idei nimerite, care vor rămâne pururea linere 
- batjocorindu-l în maiestatea moralității sale prin imvective 
şi pâri curat monstruoase... Vezi un pigmieu locmai de prin 
aulocrata Rusie cum scoate ochii unui uriaş al gândirii şi 
scrulorei ca Talmudul şi cum frânge din el - după nişte 
compilatori ignoranţi de a nu ştiu câta mână - ici şi colo câte 


O bucăţică, pentru care-l doare inima, şi de o dată aiurează * 


intr-o doară: camătă şi înşelăciuhe, cruzime şi desfrânare, 
sperjur şi nu mai ştie singur ce! Aceasta e metoda tuturor 
ignoranţilor antisemiţi, metodă mult mai uşoară decăl de a- 
[imunci creerii în Studii asidue pentru a cunoaşte întradevăr 
Talmudul şi a-l putea urma în toate minele cugetării sale şi 
a spune apoi ce ai în contra lui. Dar unde ştiinţa de a urma 
îi părăseşte pe aceşti calpuzani, vorbesc şi ei aşa în dodii şi 
în bobole, cu mintea lor seacă şi cu gândul lor netot: camătă 
şi înşelăciune, cruzime şi desfrânare, sperjur şi câte şi mai 
câte! E un lucru cert: Talmudul este şi va rămâne o carte cu 
şaple peceți pentru antisemiţi. ” 

Doctorul Taubes are într-o anumită privință 
dreptate. Criticii moralei talmudice îşi sprijină susţinerile pe 
“citate”, pe “căle o bucăţică pentru care îi doare inima”. 
Dar este greu de presupus că s-ar putea închega o analiză 
temeinică a preceptelor morale conținute în Talmud fără a 
face apel la citate, Cum să dovedeşti fără citate adevărul 
fundamental, pe care se bazează orice critică serioasă adusă 
codului moral conținut în Talmud, anume că unele sun! 
prescripțiile care reglementează raporturile dintre 
apartenenţii comunităţii iudaice, raporturile dintre evreu şi 
evreu, şi cu totul alte prescripțluni reglementeazăraporturile 
dintre evrei şi goim = neevrei? Şi cum să judeci morala 
Talmudului trecând cu vederea peste înfricoșătorul imperativ: 
TOB ŞEBAGOIM IHAROG - Pe cel mal bun dintre goim 
(neevrei), ucide-l?! Un îndemn cumplit, mai potrivit cu 
religiile care aduc sacrificii umane decât, așa cum afirmă 
Doctorul $. Taubes, cu “morala acelui popor care a dal 
lumii religiunea şi morala, care a propovăduit cel dintâi 
dreptatea socială, care a visat Împărăția dreptăţii pe 
pământ", Un îndemn care nu a fost rostit de un războinice 
setos de sânge, ci de unul dintre creatorii Talmudului, Rabbi 
Simon Ben Jochai, îndemn consemnat în mişna tractatului 
Awoda Sara - Idolatria, deci printre prescripţiile talmudice 
cu caracter obligatoriu. 

Conștient de impactul defavorabil provocat de 


Rabinul Stephen $. Weise 


. 


16. MORALA TALMUDULUI (1) 


perceptul ob şebagoim harog în lumeaneiudaică, cu precădere 
în lumea creştină, Doctorul S. Taubes caută să justifice 
îndemnul lui Rabbi Simon Ben Jochai prin contextul istoric. 
Persecuţiile la care a fost supus poporul evreu în secolele I şi 
II d. Chr., persecuții care au culminat cu distrugerea 
lerusalimului şi incendierea Templului în anul 70, precum şi 
represaliile sângeroase ordonate de împăratul Hadrian în urma 
răscoalei conduse de Bar Kochba (132-135), l-ar fi determinat 
pe învățatul tanaim să rostească îndemnul la asasinat. În 
sprijinul acestei justificări este invocat unalt precept talmudic, 
extras din tractatul Bamwa batra - Ultima poartă, precept care 
sună astfel; “Nimeni nu este responsabil pentru cuvinte pe 
care durerea persecuției i le-a stors”. 

Dacă însă porunca (ob şebagoim harog ar fi rămas 
îngropată între filele Talmudului, “carte cu şapte peceţi 
pentru antisemiți ", desigur că ea ar fi încetat să mai provoace 
îngrijorări în lumea neiudaică. Se pare însă că imperativul “Pe 
cel mai bun dintre nevrei ucide-l!'” nu a fost numai o vorbă 
rostită într-un moment de deznădejde, ci un principiu de viață 
cu motivație religioasă, pe care, în anumite situații critice, 
evreii nu ezită să-l pună în practică. Câteva exemple au darul 
să ilustreze această afirmaţie. 

Cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung din 

]1.3,94 reproduce în pag. 14 următoarea aserțiune a Rabinului 
Schneur Salman: “Su/lerele de goim (neevreii) sunt de o cu 
[otul altă natură, o natură inferioară. Toţi evreii sunt de la 
nalură buni, toți goimii Sunt de la natură răi. Evreii sunt 
incununurea creației. ooimii Sunt drojulia. scursura ei” 

Publicaţia G/obe and Mail (care apare la Torontu) 
din 3.6.89 inserează pe paz. | următoareaafirmaţie a Rabinului 
Ytzaak Ginsburg: “Uciderea palestinienilor este justificată, 
deoarece sângele evreilor și al neevreilor nupoate fi considerat 
caavând aceeași valoare. Noi trebuie să înțelegem că sângele 
evreiesc şi sângele de goim nu sun! la fel”. 

In Februarie 1994, Dr. Baruch Goldstein, înarmat cu 
o mitralieră, pătrunde în moscheea din Hebron în timp ce 
musulmanii se găseau în rugăciune şi deschide focul orbeşte. 
Bilanţul acestui înfiorător asasinat: $3 de morți şi câteva zeci 
de răniţi! La funeraliile acestui odios asasin, relatează ziarul 
London Times din28.2.94, rabinul Y aacov Perrin, în necrologul 
rostit, face următoarea afirmaţie stupefiantă: “Un milion de 
arabi nu valorează cât unghia de la degetul unui singur 
evreu”!!! d 

Din păcate, astfel de izbucniri în concordanță cu 
preceptele talmudice nuau loc numai în Israel, unde demarcația 
dintre evrei şi ncevrei este binecuvântată de sistemul legislativ, 
cişi la noi. In numărul din Aprilie 1996 al Punctelor Cardinale, 
în Scrisoarea deschisă către domnul losif Sava, autorul 
relatează următoarea scenă petrecută “intr-un cadru oficial la 
Braşov, nu demuli, cu ocazia deschiderii Lunii Cărţii, când 
prezentându-se o lucrare a lui Corneliu Codreanu şi fiind 
reamintită uciderea bestială a acestuia, DI Cornea a izbucnit 
în plină asistenţă de peste 100 de persoane şi a strigat: Bine 
i-au făcut! Iată spiritul sanghinar al acelui harog! - tob 
şebagoim harog - care apare de atâtea ori, ca un fimest 
stigmal, în cuprinsul tratatelor talmuclice. Un intelectual 
subțire, într-un cadru oficial, izbucneşte grobian şi vitriolant 
cu acel «Bine i-au făcut!...» Victima acelui odios act din 
noiembrie 1938, aflată în lanţuri, fusese sugrumată, împuşcată 
post morteni, aruncată în groapa comună cu alți treisprezece; 
se aruncaseră vede de vitriol şi de var, se turnase o placă de 
beton de doi metri grosime... iar DI Andrei Cornea striga 
«Bine I-au făcut!» lată, Domnule Iosif Sava, unde duce 
spiritul criminal pe care, din păcate, Irecerea prin istorie nu 
l-a atenuat căâtuși de puțin”, 

4 


În lucrarea sa intitulată /hremeierea metafizicii 
moravurilor (1785), Immanuel Kant formula principiul 
“imperativului categoric", ca garanţie a universalităţii unei 
norme morale, în următorii termeni; “"Acţionează astfel încă! 
maxima voinței lale să poată oricând valora în acelaşi timp 
ca principiu al unei legislații universale!" Aşadar, ceca ce 





= i Îi m Popa, dr bal 14 Dia Ed 50ă UD Doo a 79 
iC AP ; , 


CM ZE E: 
4. A dai 





subliniază valoarea unui sistem moral este universalitatea 
aplicabilității lui. Or, tocmai acest criteriu este piatra de 
încercare care îi separă pe cei care afirmă inexistenţa unui 
conflict între morala talmudică şi morala universală de cei 
care afirmă caracterul limitat al codului moral talmudic la 
comunitatea iudaică. 

Intr-o pledoarie, nu lipsită de patetism, Dr. S. 
Taubes se străduieşte să dovedească universalitatea moralei 
iudaice. O pledoarie pe care o reproducem în întregime, în 
ciuda lungimii ei, pentru a ilustra obstinaţia cu care autorul 
Moralei Talmudului încearcă să sugereze şi să susțină 
universalitatea sistemului moral iudaic. 

“Noi, rămăşița unui popor care a stal la leagănul 
şi coşciugul tuturor împărăţiilor din antichitate şi din evul 
mediu şi a scăpat din atâtea ruine, care apare ca o minune 
în istoria omenirii întregi, pe care nici rugurile n-au putut 
să-l distrugă; noi, după perceptul lui Moise, am împrumutat 
națiunilor; noi am inaugurat de mii de ani în neamul 
omenesc revoluția morală; noi am dat lumii Biblia - cartea 
cărților - şi Decalogul, pe care se bazează religiunea şi 
morala generală şi de la care-şi trag de două mii de ani 
lumina şi tăria neamurile pământului: noi am învăţat 

popoarele limba credinţei, a dreptăţii şi a carităţii, prin 
expunerea ideii Dumnezeului nemărginit ca creatorul şi 
răsplătitorul- ideea sublimă, după care filosofia a trebuit să 
pribegească mii de ani şi prin atătea anevoi şi peste toate 
înălțimile intelectului şi prin toate profunzimile 
imvestioațiunei, cu şi prin toate strâmtoarele scepticismului 
pună a dul în Sfar'yit de dânsa: noi am proclamat - faţă de 
sclenia antichităţii - egalitatea primordială şi unitatea 
neamului omenesc; noi am strigat cel dintâi în lume - atunci 
când pretutindenea domnea încă noaptea întunecoasă a 
păgănismului - maxima de o veritate eternă şi care e suma 
religiunei: «lubeşte pe aroapele tău ca pe tine însuţi (s.n.); 
nu făcea altuia ceea ce n-ai vrea tu ca să ţi se facă ţie!» 
(Levitic 19, 18, Sabbath 31-a), ridicând astfel instinctul 
natural de solidaritate între oameni la o poruncă religioasă 
şifavorizând închipul acesta durataşi prosperitatea speciei; 
noi am concepul adevărul suprem: unitatea, chemată a 
răsturna politeismul păgân, şi tot noi avem gloria de a fi 
comunical această dogmă fundamentală omenirii, sigilând 
CU Sânge şi cu cununa martiriului pe fr-unte credinţa noastră 
pe unicul Dumnezeu!” 

Textul citat este ilustrativ pentru spiritul talmudic, 
dar din această galimatie, greu de desluşit pentru o minte 
dotată cu simţul logic, un singur fapt trebuie reținut: 
reproducerea citatului din Leviticul 19, 18. În realitate, 
versetul citat de Dr. S. Tabes sună astfel: “Să nu te răzbuni 
cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să 

iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul 
Dumnezeul vostru”. Explicaţia acestui gen de alterări voite 
ale textului biblic ne-o dă cu toată limpezimea Israel Shahak 
în remarcabila sa lucrare Histoire juive, religon juive. Le 
poids de trois millenaires, tradusă recent în Editura Fronde, 
subtitlul Povaraa trei milenii de istorie şi de religie iudaică: 

“In numeroase cazuri, termeni generali ca 
«aproapele tău», «străin», şi chiar «om» Sunt luaţi într-un 
sens exclusivist şi şovin. Celebrul verset «să iubeşti pe 
aproapele tău cape tine însuţi» (Leviticul 19, 1S) este înțeles 
de iudaismul clasic (şi ortodox actual) ca poruncă de a-ți 
iubi pe aproapele (ău evreu şi nu oamenii în general”. O 
precizare provenită dint-o sursă iudaică, deci imună la o 
eventuală incriminare de antisemitism, care pune sub semnul 
îndoielii afirmata “universalitate” a preceptelor morale 
talmudice, Cu toate acestea, în cele ce urmează, din dorința 
de obiectivitate, vom prezenta atât argumentele iudaismului 
clasic (iudaismul talmudic) invocate în sprijinul uni versalității 
preceptelor morale conţinute în Talmud, cât şi areumentele 
celor care susțin că sistemul moral talmudic este destinat 
numai comunităților iudaice, altele fiind normele morale 
care reglementează relaţiile evreilor cu neevreii. 

(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 











Lecziile cataniei 





Teodor Gherasim 


Dezastrul militar suferit de Imperiul otoman, 
sub zidurile Vienei. la ] 683, marca criza Înaltei 
Porţi, începutul sfârşitului Semilunii şi dinamizarea 
Europei de Vest în vederea expansiunii în vidul 
creat de retragerea turcilor. 

Evenimentele ce au urmat asediului Vienei 
mulau centrul de greutate al politicii dinspre Europa 
de Vest spre Europa de Est, iar problema orientală 
devenea chestiunea Europei de Est, câştigând dintr- 
o dară noi valenţe, căpătând o atenţie mărită şi un 
nou conţinut geopolitic, nu numai pentru Europa, ci 
şi pentru întreaga lume. 

Această situaţie se repetă astăzi, bineînțeles 
în condiţii noi, mai complicate, fondul problemei 
rămânând insă acelaşi. Constatăm, din păcate, că 
istoricii de astăzi şi oamenii politici ai României. în 
'ratatele cu Rusia şi Ucraina, nu şi-au făcut datoria 
față de responsabilitatea naţională asumată şi nici 
față de sensul istoriei poporului român. 

Până la 1683, întreaga Europă se concentra 
în direcția opririi expansiunii otomane. După această 
dată, obiectivul Europei se modifica, în sensul 
păstrării unui echilibru de forțe pe vechiul continent. 
Astfel, Anglia, Franţa şi Prusia începeau să se 
opună direct expansiunii Austriei în Peninsula 
Balcanică, dar şi Rusiei, care ţintea Constantinopolul 
şi strâmtorile din Marea Egee 

Anglia, Franţa şi Prusia afişau, cu alte 
cuvinte, principiul păstrării integrităţii teritoriale a 
Imperiului otoman, ca echilibru, ceea ce întârzia 
eliberareu popoarelor de sub ocupaţia turcească; 
lucru ce se repelă astăzi, sub altă formă, prin 
menţinerea zonelor de influență. atăt pentru 
Germania cal şi pentru Rusia, conservarea graniţelor 
(rasate prin forță, înuinte şi după cel de al II-lea 
război mondial. 

După asediul Vienei, țările române 
deveneau o placă turnantă între Orient şi Occident, 
un Suport cu importante resurse materiale şi umane 

pentru cele două puteri europene din zonă, impotri va 
Imperiului otoman. Cu alte cuvinte, pe spinarea 
românilor se găsea “puntea de aur" a soluţiei 
orientale, pivot de manevră în caz de ofensivă, ori 
punte de pace pentru stingerea focarelor sau 
neutralizarea influențelor venite din cele trei direcţii 
imperiale. 

Astăzi trăim o stare similară. Colapsul 
comunismului a creat un vid în Estul Europei, care 
trebuia ocupat de NATO, pentru a pune capăl 
fensiunilor şi dezordinii. Germania, Anglia şi 
America au temperat acțiunile celorlalte ţări din 
Vestul Europei, fapt ce întârzie eliberarea E uropei 
de Est de sub presiunea şi influența comunistă. 
Explicaţia este foarte clară: Germania, ca (otdeauna, 
menține un spațiu pentru orice eventualitate spre 
Est, iar Rusia nu vrea să renunțe la visurile lui Petru 
cel Mare. Pe de altă parte, argumentele Americii 
sunt palme pe obrazul țărilor din Europa de ESI, 
chinuite de tirania Rusiei şi de miopiile oamenilor 
politici de ieri şi de astăzi puri A 

După 1683, Austria şi Rusia, prin Jor ă, 
corupție, presiuni politice şi religioase, dictat şi 
înşelăciuni, şi-au sporit teritoriile, pe sapă 
popoarelor mici şi mijlocii, Ambele imperii au fos! 
construite pe criterii multinaționale, pozând În 
apărătoare ale Creştinătăţii, dar, înfapl, dovedindu- 
se mai lacome şi mal ipocrite decăl puterea Semilunii 
muribunde. / 

Popor de graniță, românii se aflau 2 
răscrucea furtunilor: obligaţi să lupre pentru 
supraviețuire, au căpălal O caracteristică specială, 
aceea de “ a transforma conflictele în confluenţe 1 
neutralizând antagonismele în "poduri de Jlori 








PUNCTE CARDINALE 


Sept.-Oct. '97 NR. 9-10 PAG. 19 





Ion Dumitreasa . 


e 


transfigurând cele trei fațade ale Europei, într-o 
situație de trio confinium, în rolul de “Cavaleri ai 
Creștinătăţii”, în timp ce în Europa de Vest şi de declarat nul de drept, de către ruşi şi germani, 
Centru se înălțau catedrale, se ridicauoraşeprospere, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ținutul Herei nu au 
se Irasau căi de comunicaţii moderne, înflorea revenit la patria-mumă, de unde fuseseră dizlocate 
economia pe baze de meserii, iar arta şi ştiinţa, la prinforță. Mai mult decât atât, în timpul evenimentelor 


adăpost, făceau progrese spectaculoase. din 1989, când țara era în flăcări, Rusia a încercat un 
Mircea Eliade scria: “Istoria neamului şantaj la dimensiuni atomice, manipulând situația 
românesc n-a fost decăt o lungă, necontenită şi din România printr-o lovitură de stat şi impunându- 
halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan | ca preşedinte pe vechiul agent KGB, educat la 
şi am crescut in viforniță. Popor de frontieră, am Moscova, Ion Ilici Iliescu. 
luptat şi am murit pentru toţi”. Tratatul cu Rusia pus la cale de Ion Ilici 
Importanţa ţărilor române/României va Iliescu, pentru că nu a respectat adevărul istoriei 
creşte continuu, de la asediul Vienei până la primul poporului român şi pentru că nuareflectat interesele 
război mondial şi după aceea, mai ales datorită acestuia, îl va (ransforma pe semnatar, după 7 ani de 
Axului Dunării, Deltei şi Mării Negre. politică neocomunistă, de jaf, corupție şi debandadă, 
Prima care “a muşcat” din teritoriile într-un cadavru politic. 
româneşti a fost Austria, după regresul Imperiului Pe de altă parte, Ucraina, desprinsă din 
otoman, după cum urmează: Transilvania, la 1699: centrifuga colhoznică, auitat că are moştenire ținuturi 
Banatul, la 1718; Oltenia, la 1718; Bucovina, la nu numai de la Noi, ci şi de la alţi vecni, ținuturi care 
1774, sperând să continue cu anexarea Moldovei nu i-au aparținul niciodată în istoria ei. Este strigător 
întregi, dacă ar fi fost posibil şi a Munteniei, până la la cer ca în acest moment, când România doreşte să 
Axul Dunării (cu deschiderea spre Marea Neagră). intre în NATO. spre a scăpa de pericolul rusesc, 
Austria nu a renunțat la aceste obiective decât odată Ucraina să şantajeze tot pe bază de arsenal atomic, 
cu formarea statului român modern, la 1859. semnarea unui tratat de “bună vecinătate”, 
Pe de altă parte, Rusia, într-un flux şi reflux nerecunoscând nici unul dintre drepturile României 
continuu, a invadat Moldova şi Muntenia de asupra teritoriilor ce i-au fost răpite. Tratatul cu 
nenumărate ori (1710, 1714, 1735, 1768, 1789, 1806, Ucraina a fost semnat de preşedintele Emil 
1812, 1916, 1918, 1940, 1944). Până la 1829, Constantinescu şi a trecut prin Parlament cu o 
însemnătatea Principatelor Române pentru Poarta uşurinţă de necrezut, ce-i drept nu fără presiuni din 
otomană era intreită: politică, economică şi partea NATO şi marilor puteri. 
strategică. Din ţările române treceau anual, pe Axul Dacă situația tratatului cu Rusia, semnat de 
Dunării şi Marea Neagră, spre Istanbul: 60.000 de Ionllici Iliescu, este “intr-unfel explicabilă ”, eroarea 
boi, 60.000 de oi. 10.000 de cai, cereale, miere. comisă de profesorul Emil Constantinescu, prin 
CCUră. ul. piei. cherestea. sare. salpetru, etc. iar 


semnarea dezastruosului tratat cu Ucraina. îl 
după tratatul de la Adrianopol. aceste bogății intră, descalifică total ca om politic, pentru că nu a avut 
prin Dunăre, in circuitul economic al Europei de Vest curajul unei responsabilităţi la scară naţională, în 
şi de Centru. Bineinţeles că situaţia creată nu convenea funcția supremă pentru care a fostales la 17. XI 1996. 
Rusiei, care transformase Principatele, în perioade Sacrificiile istorice la care ne îndeamnă 
de “flux”, într-un “cartier general” al ofensivei marile puteri au un antecedent mai vechi în planul 
țariste. Valev - regiunea agroindustrială formată în partea 
de răsărit a României, Delta Dunării şi partea de 
răsărit a Bulgariei. Prin semnarea tratatului cu 
Ucraina, planul Valev ni se prezintă sub denumire 
schimbată, aceea de euro-regiune, liberă de 
schimburi, fără taxe, dar şi fără o suveranitate reală 
a țărilor semnatare (Ucraina, Moldova, România). 

În fapt, această regiune nu este alta decât 
partea de răsărit a României, obiectiv deosebit de 
important pentru Rusia, care lucrează deghizat, prin 
Ucraina, ca agent al intereselor slave. 

Ca să fim înţeleşi, în sprijinul argumentelor 
de mai sus, cităm din Testamentul lui Petru cel Mare 
(1724): “A se întinde neincetat către nord, pe 
marginea Mării Baltice, şi către sud, pe marginea 
Mării Negre” (art. VIII) şi “A se apropia CâI s-ar 
putea mai mult de Constantinopol şi de India, căci cel 
ce va stăpâni acolo va fi adevăratul stăpânitor al 
Lumii” (art. LX). 

După cum se vede, visul lui Petru cel Mare 
rămâne poruncă pentru Rusia; dar poziția României, 
cu munţii Carpaţi, Marea Neagră şi Axul Dunării, 
are şi pentru NATO, în noile condiții, după colapsul 
comunismului, o importanță colosală, pe care va 
trebui să mizăm. Dar cu o înțelepciune pe care până 
acum nu am dovedit-o... 


Putemjface un bilanţ dureros privitor la marile 
puteri, după o lecţie a istoriei de 314 ani (1683, 
asediul Vienei - 1997, întâlnirea de la Madrid), în 
spațiul european. Austria, Rusia, Prusia, Anglia, 
Franța şi America au negat dreptul la autodeterminare 
al statelor mici şi mijlocii şi au ignorat existenţa lor 
istorică, creându-se posibilitatea divizării şi 
distrugerii Europei. Cu Teheran, Yalta, Postdam, ne- 
am pomenit cu ruşii la Berlin şi Viena, distrugând o 
jumătate de Europă, iar ca urmare a tratatului 
Ribbentrop-Molotov, la 26 iunie 1940, România Mare 
pierde, prinrapt şi manipulări, teritoriile Basarabiei, 
Bucovinei de Nord şi Herţei 

Deşi a dispărut imperiul comunist, iar tratatul 
Ribbentrop-Molotov, la 26 decembrie 1989, a fost 





În numărul nostru din iulie 1997 s-a 
strecurat o indicație eronată; articolul lui 
Richard Swain (p. 13) nu a fost tradus din 
engleză de d-l Șerban Suru, ci de d-na MARIA 
BĂNCILĂ, 

Cerem scuze cititorilor şi traducătoarei, 







PAG. 20 NR. 9-10 Sept.-Oct. '97 





ferta de carte bună rămâne în România 
invers proporțională cu buzunarele goale 
ale cititorilor interesaţi (consumatorul 
de cultură fiind, în general, printre cei 
mai săraci martori ai “tranziţiei”). Nu ne 

vom putea referi mai jos decât la câteva dintre aceste 
i apariții remarcabile. 





PHTORIA IDLUUOR 


Henri-lrence 
Marrou 
2 1 IIESTRIISINOID 
£ Î ÎNNUTELORIIINI 
E ARSI NOABI 
CULTURII | 
ANTICE | 


j 
d 
i 
p 





După 7rubadurii (trad. rom, 1983, Ed. 
"Univers”), 7eologiu istoriei (trad. rom. 1995, 
Institutul European) şi Purristică şi umunism (trad. 
rom. 1996, Ed. “Meridiane”), avem în limba română 
monumentalul studiu al lui HENRI-IRENEE 
MARROU (1904-1977) Saint Augustin et la fin de la 
j culture anlique (teza de doctorat a autorului, datând 

din 1937 şi tipărită pentru prima oară în 1938; 
i traducerea românească — realizată de doi cărturari de 
excepţie: d-l Dragan Stoianovici şi d-na Lucia Wald 
— s-a făcut după ediţia franceză din 1983). 

Lipsită, din păcate, de nişte auxilii editoriale 
pe măsura importanţei sale (nota sumară şi plină de 
impreciziuni a d-nei Sorina Bercescu, de pe pagina 2, 
din care nu se poate afla nici măcar anul primei 
apariţii a lucrării lui Marrou, este departe de a le 
suplini), Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice a 
apărut în această vară la Ed. “Humanitas”, în col. 
“Istoria ideilor” (coordonată de d-l Horia-Roman 
Patapievici). 

Istoric (pentru lucrările sale istorice, a se 
vedeatista bibliografică din vol. Parristică şi umanism, 
ed. rom, cit., pp. 579-604, acoperind perioada 1928- 
1975 şi totalizând 192 de titluri), filolog şi teolog 
deopotrivă, specialist în Augustin (354-430) şi 
augustinism (a se vedea, între altele, 7raire de la 
musique selon l'esprit de Saint Augustin — 1942, 
L'ambivalence du temps de I'histoire chez Saint 
Augustin — 1950 şi, mai ales, Saint Augustin et 
/'augustinisme — 1955), comparabil cu un E. Gilson, 
un E, Nebreda sau un P. Brown, H.-I. Marrou şi-a 
propus aici să surprindă procesul complex şi fascinant 
al trecerii de la Antichitatea păgână la Evul Mediu 
creştin, concretizat cu precădere în viața şi opera 
marelui hipponez. lată premisele și motivațiile lucrării: 

“Am socotit că studiul de faţă va câştiga în 
claritate şi precizie dacă vol examina problema 
generală a culturii decadenţei antice în cazul 
particular al unei personalităţi determinate, aleasă 
pentru valoarea ei reprezentativă — în speţă, Sfântul 
Augustin [...]. 

Trebuia ales de la bun început între două 
domenii — grec şi latin. În Evul Mediu, două civilizaţii 














PUNCTE CARDINALE 


autonome işi împart Europa creştină, ariile lor fiind 
despărțite de limita zonelor de influenţă ale celor două 
limbi. Distincția dintre Occidentul latin şi Orientul 
bizantin a apărut însă foarte de timpuriu: pe lărâmul 
lucrurilor ce țin de spirit, separarea se încheiase încă 
de la finele Antichității [...]. 

Eu am optal pentru istoria culturii occidentale. 
Esenţialul problemei ce se cerea elucidată nu rezida, 
după mine, în transmiterea culturii antice către Evul 
Mediu [...] Mi-am propus mai degrabă să analizez 
modul cum se pregăteşte Evul Mediu în sânul Antichității 
aflate la asfinţit, să arăt că multe dintre elementele 
culturii medievale erau deja in germene în fazele 
ultime ale culturii antice şi că au rezultat din evoluția 
firească a acesteia [...]. 

Dincolo de sterilul şi misteriosul veac al III- 
lea, urma, aşadar, să-mi concentrez interesul asupra 
secolelor al IV-lea şi al V-lea: epocă înfloritoare din 
punct de vedere cultural, bine documentată deopotrivă 
la latini şi la greci, la păgâni şi la creştini; e momentul 
cel mai favorabil pentru înțelegereaprocesului evolutiv 
[în ce priveşte termeni precum “a evolua”, “evoluţie”, 
“evolutiv”, împrumutaţi din ştiinţele naturale, autorul 
mărturiseşte într-o notă — p. 21 — că îi utilizează cu 
oarecare ezitare, dându-le un sens mult mai nuanțat, 
specific dinamicii spirituale — n.n.] ce avea să conducă 
la naşterea unei culturi creştine de tip medieval. 

N-am ezitat mult când a fost vorba să aleg o 
figură reprezentativă. Epoca e dominată de un nume — 
cel al Sfântului Augustin. Prin întinderea operei sale 
[pentru o imagine de ansamblu asupra operei 
augustiniene, oferită de însuşi autorul ei, a se vedea 
Fericitul Augustin, Retractationes/Revizuiri, trad. rom. 
N. I. Barbu, “Anastasia”, Bucureşti, 1997 —n.n.], prin 
bogăția informaţiilor pe care ni le furnizează, el ocupă 
în documentarea noastră un loc preponderent; s-a 
făcut nu o dată observaţia că Sfântul Augustin este, 
alături de Cicero, personalitatea cea mai bine cunoscută 
a Antichității şi de la care putem afla cel mai mult. Pe 
de altă parte, pentru subiectul ce ne preocupă, bogăția 
şi complexitatea evoluţiei sale intelectuale conferă 
mărturiei pe cure ne-o oferă o importanţă foarte mare. 
Viaţa sa [o biografie augustiniană elementară, dar la 
îndemâna cititorului român, este cea inclusă în vol. 
Bernard Ses€, Paul Aymard, Pierre Riche, Michel 
Feuillet, Viețile Sfinţilor Augustin, Benedict, Bernard, 
Francisc din Assisi, loan al Crucii, “Humanitas”, 
Bucureşti, 1996, pp. 7-100; desigur, fundamentale 
rămân Confessiones/Mărturisirile, trad. rom. N. |. 
Barbu, Editura Institutului Biblic..., Bucureşti, 1985 şi 
1994 — n.n.] pare să rezume în chip sugestiv toate 
aspectele esenţiale ale evoluţiei civilizaţiei pe care mi- 
am propus s-o studiez. Admiraţia pe care atăția dintre 
contemporanii şi succesorii săi nemijlociţi | Possidius, 
Heraclius, loan Cassian, Paulinus din Nola, Gennadius 
din Marsilia etc.—n.n.] o exprimă față de impunătoarea 
sa inteligență e o dovadă că suntem îndreptățiți să 
căutăm în el o imagine aceea ce va fi fost cea mai înaltă 
cultură a epocii respective [...]. 

Pe de altăparte creştin şi pe deasupra membru 
al ierarhiei ecleziastice, episcop şi doctor al Bisericii, 
Sfântul Augustin a fost călăuzit, încetul cu încetul, 
către o revizuire critică a întregului aport al acestei 
tradiţii antice [...]. Am întreprins deci o analiză a ceea 
ce a fost cultura la Sfântul Augustin, străduindu-mă s- 
o desluşesc prin prisma întregii tradiţii pe care a 
moştenil-o şi să arăl tot ceea ce prefigurează la acesta 
(tradiția posterioară, ce într-o bună zi avea să se 
revendice de la el [...]. 

Am socotit, în fine, că mai există un motiv ca 
să-mi îndrept atenţia spre cazul lui Augustin: dintre 
'oate figurile câte evoluează pe scena istoriei în această 
perioadă, nici una nu este pentru noi, în ceasul de 
acum, atât de reală şi de vie ca a lui [...]. 

Aşa se face că, întreprinzând un studiu al 
decadenţei antice, am încercat în acelaşi timp să aduc 
o contribuţie la cunoaşterea mentalităţii augustiniene” 
(p. 11 şi urm.) 

Autorul porneşte — Partea întâi: Vir 
eloquentissimus ac doctissimus — de la “cultura intelec- 
tuală a lul Augustin”, care ne arată “cum se înfățişa în 
mod normal cultura unui intelectual latin la sfârşitul 


secolului al IV-lea d. Cr.”, definită astfel: “era o 
cultură esențialmente literară, întemeiată pe 
gramatică şi retorică şi care năzuia spre realizarea 
tipului ideal de orator” (p. 20; subl. aut.). 

“Convertirea la filozofie” a lui Augustin — 
Partea a doua: Srudium sapientiae — este văzută ca o 
primă depăşire a culturii intelectuale curentea epocii: 
“În nici o perioadă a vieţii sale Sfântul Augustin n-ar 
fi acceptat să fie doar un retor şi un erudit, întotdeauna 
a năzuil să fie ceva mai mult” (p. 141), în cazul de față 
un înțelepi (vir sapiens; Augustin însuşi ocoleşte, 
chiar dinainte de a primi botezul, termenul de “filosof”, 
ca şi pe acela de “filosofie”, semn al lentului faliment 
axiologic al culturii păgâne). 

Studiul “artelor liberale” (disciplinae), 
încununat de acela al filosofiei (mai ales neoplatonice), 
se constituie într-o punte “spre o cultură creştină” — 
Partea a treia: Doctrina christiana — subordonată 
total, în cele din urmă, religiei; este urmărită, de 
această dată, “formarea intelectualului creştin” (v. 
mai ales pp. 317-336), care se înalță, cu ajutorul 
studiului biblic şi al unei riguroase practici morale, de 
la nedesăvârşirile omeneşti ale filosofiei la 
desăvârşirea divină a teologiei. 

În felul acesta, “structura intelectuală” 
augustiniană “prefigurează” (autorul ţine mult la 
acest termen) întreaga cultură a Evului Mediu 
occidental. Realizându-se o osmoză din mers între 
tradiția antică şi noul spirit creştin, se poate conchide, 
la capătul atâtor minuţioase analize şi convingătoare 
raportări comparative, că “intre Antichitate şi Evul 
Mediu nu există hiatus; un acelaşi efort uman s-a 
perpetuat, durând temeliile unităţii civilizaţiei noastre 
mediteraneene, occidentale...” (p.432). În fond, cartea 
s-ar fi putut intitula la fel de bine Sfântul Augustin şi 
naşterea culturii medievale... 

Foarte aplicat pe materia de studiu, Marrou 
îşi interzice în mare măsură aici subtilitățile stilistice 
Şi “zborurile” filosofico-teologice care fac farmecul 
scrierilor sale cu caracter eseistic (precum, bunăoară, 
Teologia istoriei). Cartea are densitatea cenuşie a 
marilor monumente (redată foarte inspirat de coperta 
recentei ediții româneşti). 

Sinteză de o erudiție copleşitoare (sugerată 
doar parțial de ampla bibliografie cuprinsă între 
paginile 525 şi 547), de o mare meticulozitate şi 
stringență argumentativă, cartea lui H.-l. Marrou 
rămâne, după 60 de ani, nedepăşită în elementele ei 
esențiale, ca şi cealaltă mare operă a sa, Histoire de 
l'€ducation dans l'Antiquite (1948, cu numeroase 
traduceri şi reeditări), a cărei apariţie în limba română 
sperăm că nu va mai întârzia prea mult. 


cunoscut, prin Mişcarea Legionară a 
lui Corneliu Codreanu (ce avea o 
DO] devoțiune cu totul specială pentru 

franciscanul Sf. Anton de Padova), o 
formă foarte interesantă de maximalism de tip 
franciscan (maxima moralia!), altoită firesc pe tradiţia 
ortodoxă şi înmugurită — în răspărul modernității, dar 
nu fără complexitatea problematicii ei — la lunecosul 
punct de întâlnire dintre slujirea mistică şi slujirea 
politică. Pagini întregi din Cărticica şefului de cuib 
(pe care cei mai mulți o hulesc fără să o fi citit) sunt 
pătrunse de un fel de patos franciscan, accentul căzând 
pe marea poruncă a sărăciei (mod al dăruirii de sine, 
atât în plan mistic, cât şi în plan social), dar şi pe trăire 
şi faptă (dincolo de sterilitatea discursivă a oricărui 
sistem doctrinar). Cunoaşterea mai aprofundată a 
franciscanismului, cu măreția şi eşecurile lui, poate 
deschide o nesperată perspectivă de interpretare şi 
înțelegere a fenomenului legionar românesc, între Sf. 
Francisc din Assisi şi nefericitul Corneliu Codreanu 
existând tulburătoare similitudini de mentalitate şi 
destin. 

Pe de altă parte, franciscanismul reprezintă 
tipul de religiozitate care a apropiat cel mai mult 
Apusul de Răsărit, după Marea Schismă, mărturisind, 
> 


Răzvan CODRESCU 


2 storia dreptei creştine româneşti a 





—._. rea PRR 8. MP ar ab AI i 1 ME AI mp 


5 


DN 


Pa 








PUNCTE CARDINALE 





chiar dacă indirect, unitatea esențială a Europei 
creştine, ce astăzi pare definitiv compromisă. Cazul 
Sfântului Francisc este deopotrivă pilduitor azi ca şi 
ieri, pentru catolici ca şi pentru ortodocşi. în iureşul 
lumii ca şi în viața monahicească. 

Apărută în acest an la Editura “Deisis” din 
Sibiu, cea mai completă ediție românească de până 
acum a Scrierilor SFANTULUI FRANCISC DIN 
ASSISI (1181-1226) urmează textul latinescal ediţiei 
din “Sources chrâtiennes” (1981 ), aceasta întemeindu- 
se ea însăşi pe ediţia critică a lui Kajetan Esser (1976). 

Traducerea, ortodoxizantă în limite 
rezonabile, vădind deopotrivă calități teologice şi 
hterare, poartă semnătura d-nei Maria-Cornelia Oros, 
ce este şi autoarea unei remarcabile postfeţe (de fapt, 
un studiu doct, de aproape cincizeci de pagini, asupra 
căruia vom reveni). 

După o introducere la ediţia românească 
(Enzo Bianchi) şi un sumar tabel cronologic, volumul 
cuprinde vestitele Povăţuiri, Reguli, Testamente. 
Scrisori şi texte versificate ale “Sărăcuţului” (7 
Poverello), cutrimiteri şi adnotări în subsolul paginilor, 
precum şi cu indicarea în text, între paranteze drepte, 
a unortermeni sau sintagme latineşti greu de echivalat 
în româneşte sau având o semnificaţie deosebită în 
economia discursului (în postfață suntem avertizați, 
de altfel, asupra încercărilor autorului de a sugera “şi 
la nivelul terminologiei liniile de bază ale programului 
său spiritual”, vorbindu-se chiar de o “«revoluţie» 
conceptuală prezentă în scrierile lui Francisc” — v. p. 
169). Pentru Cântecul fratelui Soare sau Lauda 
creaturilor (cel mai cunoscut dintre imnurile 
franciscane), traducătoarea a preferat, cu modestie, să 
reproducă două traduceri mai vechi, de oarecare 


notorietate: cea a regretatei Eta Boeriu şi cea a poetului . 


Adrian Popescu. 

Studiul final — “Sfântul Francisc şi 
«franciscanismele»” — caută să degajeze, prin 
“întoarcerea la texte”, o imagine mai profundă şi mai 
veridică a Sfântului Francisc, a cărui figură a fost 
adeseori sărăcită sau chiar falsificată de o lungă 
posteritate (această “scoatere din legendă” a fost şi 
miza ediției critice a lui K. Esser, la care autoarea se 
raportează cu predilecție). 

Sfântul din Assisi este aşezat în contextul 
epocii sale (una dintre cele mai contorsionate din 
istoria Bisericii apusene), la a cărei criză a încercat să 
răspundă prin redescoperirea temeiurilor apostolice 
ale creştinismului (Conversio prima ecclesiae), fără 
spiritul dizolvant (anticlerical şi antitradițional) al 
reformiştilor de mai târziu, ținând calea de mijloc 
între mişcările eretice şi formalismul scolastic al 
vremii; într-o lume bântuită de duhul cruciadelor 
războinice, el şi-a dus propria cruciadă — "o cruciadă 
euharistică“, cum s-a spus. “Sfântul Francisc reuşeşte 
astfel performanţa de a fi «revoluționan fără a fi 
eretic şi «conservator» fără a fi clericalist” (p. 158), 
aducând Bisericii Catolice, chiar dacă numai temporar, 
“pacea franciscană” (până la urmă, din nefericire, 
doar o posibilitate nevalorificată, o metanoia nedusă 
până la capăt, verticala spirituală a franciscanismul ui 
avea să eşueze “pe orizontala relaţiilor cu lumea ), 
“Într-un fel, Francisc a fost ultima şansă spirituală pe 
care Europa a avut-o, dacă ar fi fost consecventă 
teologiei franciscane, pentru a evita ruptura dintre 
Sud şi Nord, dintre Romano-Catolicism şi Protes- 
tantismul ce plutea în aer încă din secolul al XII-lea, 
şi de a repara ruptura spirituală dintre Est şi Vest, 
dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism” (p. 185). 

Deosebit de pertinente sunt consideraţiile 
asupra punctelor de întâlnire dintre franciscanismul 
originar şi spiritualitatea Răsăritului, Sf. Francisc a 
dat, în fond, un răspuns “ortodox” crizei generice a 
catolicismului, mai mult prin intuiţia sa mistică decât 
prin cultura sateologică, redescoperind Şi înviind prin 
trăire exemplară rădăcinile cele mai adânci ale 
creştinătăţii. “Bucuria convertită în laudă adusă lui 
Dumnezeu, celebrarea lui Dumnezeu în Sine sau 
pentru lucrarea Sa în lume, pe care Sfântul Francisc 0 
vede penetrând toate articulațiile cosmice și istorice 
ale acesteia, reprezintă o dimensiune emblematică 
pentru spiritualitatea franciscană, ce o singularizează 
în contemporaneitatea sa occidentală, apropiind-o de 


cea răsăriteană, ortodoxă. Bucuria, rugăciunea doxo- 
logică (pe care o întâlnim nu doar în binecunoscutul 
Cantico di frate Sole, dar şi în Officium Passionis 
Domini ) sunt particularităţi ce rimeazăcu spiritul creştinis- 
mului răsăritean” (pp. 160-161). Autoarea nu uită să facă 
însă următoarea precizare: “Desigur, sugestia acestor 
apropieri, mai degrabă consonanțe inefabile decât influențe 
documentabile, nuare intenții anexioniste. Sfântul Francisc 
a fost cu obstinaţie un bun catolic şi nu e mai puțin 
adevărat că particularitățile spirituale care îl apropie de 
creştinismul răsăritean vin mai ales din tradiţia patristică 
Şi liturgică comună ambelor Biserici [...]şi mai puţin din 
vreo influență bizantină directă. În orice caz, cu o genială 
intuiție spirituală, Sfântul Francisc regăseşte pe cont propriu 
unitatea originară a celor două tradiţii...” (p. 161). 

Până la urmă, sinteza remarcabilă a d-nei 
Maria-Cornelia Oros, întemeiată pe o profundă 
cunoaştere a textelor şi pe surse bibliografice recente şi 
autorizate (K. Esser, A. Vauchez, G. Lafont. R. Manselli, 
R. Morghen, T. Matura, Ch. Morris, F. Tocco etc.), 
fundamentează erudit observațiile mai vechi ale unui 
Nichifor Crainic (inspirat alese pentru coperta finală a 
volumului): *... Nimic din ceea ce s-a realizat în 
creştinismul occidental nu-ne e atât de familiar nouă, 
ortodocşilOr, ca franciscanismul”, care “cu lirismul său 
cosmic — cu efuziunile dumnezeieşti ale fondatorului 
său, serafimicul stigmatizat de pe Muntele Alverna. 
care predică păsărelelor despre porumbelul Duhului 
Sfânt, sau cu ucenicul Anton de Padova, care predica 
peştilor din ape Evanghelia lui Hristos-— alcătuieşte cel 
mai înălțător capitol din toată cultura occidentală“. În 
felul lui, Sf. Francisc vine pe urmele “nebunilor pentru 
Hristos”, asumându-și până la capăt, în scurta lui viață, 
sublima “nebunie a Crucii”, într-o lume ajunsă deja pe 
pragul disoluţiei spirituale. 

Nu putem să nu remarcăm, în încheiere, 
frumosul aspect grafic al cărții (ceea ce la “Dăisis” 
reprezintă regula, iar nu excepția); pe coperta întâi este 
reprodusă o frescă ortodoxă din secolul al XIV-lea 
(Panaghia din Kera — Kritsa), înfățişându-l pe Sf. 
Francisc din Assisi şi confirmând — v. postfaţa. p. 185 
— ideea că există un «ecumenism» al sfinţilor, nu 
pentru că aceştia ar eluda, într-un fel de supra- 
spiritualitate, diferențele dogmatice dintre Apus şi 
Răsărit, ci tocmai pentru că atunci când sfinţenia este 
reală, ea atinge fundamentele teologice şi mistice 
comune”. lată de ce, în ultimă analiză, prin Sf. Francisc 
“ne vorbeşte, într-adevăr, cel ce n-a intenţionat să fie 
nici «îngerul Apocalipsei», nici alterus Christus, nici 
«primul ecologisb» sau «pacifist» al lumii, ci doar, aşa 
cum i-a plăcut să se numească, fratele Francisc, cel 
simplex et idiota, homo inutilis et indigna creatura 
Domini Dei — şi tocmai de aceea Sfântul Francisc al 
nostru al tuturor” (idem, p. 186). 

În peisajul de stângăcie culturală al editurilor 
creştine din România, păr. prof. loan I. Ică jr. şi d-na 
Maria-Cornelia Oros dau de mai mulți ani o pildă 
lăudabilă, pe care, din păcate, prea puțini se arată 
dornici şi capabili s-o urmeze. Pe de altă parte, ne-am 
referit mai pe larg la această apariție de excepție şi 
pentru că ea mărturiseşte neostentativ despre un posibil 
ecumenism creştin într-o vreme de îndărătnicii şi 
tensiuni stupide, în care Bisericile îşi risipesc cu 


suficienţă şi creditul, şi menirea... 

7 un alt prilej, asupra cărții Povara a trei 
milenii de istorie şi religie evreiască - 
ediția românească a volumului /Jistoire 
juive, religion juive. Le poids de trois 

millenaires al lui ISRAEL SHAHAK, volum apărut 
inițial în limba engleză (Pluto Press Limited, London, 
1994) şi tradus în franceză în 1996 (traducerea 
românească - Fronde, Paris- Alba lulia, 1997 - s-a făcut 
după ediţia pariziană - La Vieille Taupe = şi aparţine 
d-nei Domnica Ciuc), 

Aşadar, editorul româno-parizian G, Pişcoci- 
Dănescu, după ce a întârziat să ne dea făpăduita ediţie 
românească a cărții lui Roger Garaudy (Les Myrhes 
fondateurs de la politique israclienne), şi-a asumat o 
altă întreprindere îndrăzneață şi incomodă despre care 
suntem siguri că se va mai vorbi... 


e propunem să revenim mai pe larg, cu 








Sept.-Oct. '97 NR. 9-10 PAG. 21 


Israel Shahak este un evreu născut în Polonia 
şi trecut prin lagărele naziste, ajuns în Palestina în 
1945, ca militant pentru înfiinţarea statului Israelian. 
Treptat, mărturiseşte el, l-au indignat incredibilele 
îngustimi şi excese ale consângenilor săi, astfel că 
s-a transformat într-un critic lucid şi necruţător al 
şovinismului religios de tip sionist. Cartea sa reprezintă 
- într-o manieră încă şi mai convingătoare decât cea a 
mult hulitului Garaudy - o radiografie a iudaismului 
pervertit, destinată * “trezirii”” evreilor şi neevreilor 
deopotrivă: “*... trebuie să privim realitatea în față: în 
lupta noastră împotriva rasismului şi fundamentalis- 
mului religiei iudaice, cei mai înrăiți duşmani ai noştri 
nu sunt doar rasiştii evrei (şi cei care exploatează 
rasismul), ci şi, printre neevrei, cei care le fac jocul, 
în alte privinţe pretinzându-se progresişti..."” (p. 72). 

Cartea este împărțită în şase secțiuni (** Visul 
unei societăți închise””, *“Prejudecăţi şi falsificări de 


POVARA A TREI MILENII 


ISTORIE ȘI DE RELIGIE IUDAICĂ 





sens””, “Ortodoxie şi interpretare”, **Povara istoriei””, 
“Legile împotriva neevreilor [goim)”, “*Consecinţe 
politice”), iar concluzia autorului, scandalizând 


„probabil multe cercuri evreieşti din Israel şi din 


diaspora, sună astfel: **Lupta împotriva anti- 
semitismului (şi a a oricărei forme de rasism) cu 
siguranță nu trebuie să înceteze niciodată, dar lupta 
împotriva şovinismului practicat de evrei - care 
presupune cu necesitate şi o critică a iudaismului 
clasic - este la fel de importantă astăzi, dacă nu cumva 
chiar şi mai importantă” (p. 198). 
a cartea părintelui DUMITRU 
Z STANILOAE, Ortodoxie şi românism, 
ne-am referit adesea în paginile 
“Punctelor cardinale” (de aceea. nu 
vom mai insista aici asupra ei). Desigur, 
reeditarea volumului (apărut iniţial în 1 939) era foarte 
necesară, mai ales pe fondul noilor discuţii cu privire 
la statutul ontologic al diferențelor naţionale şi la 
relația dintre ordinea spirituală şi ordinea seculară. 
Din păcate, cartea a fost reeditată nu doar cu o 
nedorită întârziere (cauzată de factori pe care ne 
abținem să-i evocăm), dar şi în condiţii piratereşti şi 
subculturale, ratându-i-se astfel, în bună măsură, 
destinul în actualitate. 

Proaspăta “ediție” prăzulie nu poartă marca 
nici unei edituri sau tipografii, fiind lipsită de orice 
date editoriale propriu-zise, încât este cu neputinţă s- 
ocitezi catitlu bibliografic, căci ar trebui să spui: fără 
loc, fără editură, fără an..., ceea ce înseamnă, până la 
urmă, fără nici un credit serios! Postfaţa (pp. 277- 
278), insuficientă şi demagogică, încercând să voaleze 
actul pirateresc, trimite către o obscură “Asociaţie a 
Românilor din Bucovina de Nord” şi către un derutant 
an 1992 (când autorul trăia încă). Având în vedere că 
textul n-a suferit nici o vizibilă ameliorare editorială, 
fiind conservate chiar erorile strecurate în prima 
ediție, e regretabil că nu s-a optat măcar pentru o 
reproducere anastatică (ce ar fi făcut textul credibil şi 
citabil, dincolo de ilegalitățile “editoriale””). 

Nu ştim exact cui a aparținut iniţiativa şi 
realizarea acestei întreprinderi jenante, dar ea 
constituie, indiferent de intenţiile care au generat-o, o 
palmă postumă pe obrazul unui mare cărturar şi un 
imens deserviciu făcut prestanței contemporane a 
naţionalismului creştin. 

În felul acesta, se verifică încă o dată vorba 
românească: “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de 
duşmani mă feresc şi singur”,.. 














Manifestănle comemorative de la Gherla, 
din ziua de 6 septembrie a.c., au început la ora 
10.00 în fosta păşune, acum un cimitir amenajat, 
de lângă Fabrica de Cărămidă, acolo unde zac 
osemintele acelor aproape 150 de foşti deținuți 
politici decedați în Penitenciarul Gherla, în 
numai 4 ani (1960-1963). 

Pe lângă cei aproape 400 de foşti deținuți 
politici sau rude ale celor dispăruţi, au fost 
prezenți miniştri, parlamentari, reprezentanți 
ai administraţiei publice județene şi locale. 

Slujba religioasă a fost oficiată de I.P.S. 
Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, 
Vadului şi Feleacului, I.P.S. George Guțiu, 


PAG. 22 NR. 9-10 Sept.-Oct. '97 





PUNCTE CARDINALE 


(0 1967-0109 D)| 
97115 


NU MAI SUNT . 









(O Bememtan 


A.F.D.P.R.- Cluj: 

«Ei şi-au apărat credinţa Strămoşească în 
Dumnezeu în faţa ateismului impus, căci o 
societate care nu este condusă după morala 
creştină nu poate semăna decăt ură, crime şi 
suferințe. S-au ridicat împotriva materialis- 
mului ca lege de guvernare a societăţii, 
indiferent dacă era cel “ştiinţific” sau cel 
impus de puterea banului. 

Ei au apărat conştiinţa naţională, 
ridicându-se împotriva internaționalismului 
impus de interesele celor care ne cotropeau. 

Ei nu puteau accepla sfârtecarea 
pământului țării, pentrucare ei şi străbunii lor 





Arhiepiscopul Diocezei greco-catolice Gherla-Cluj, protopopul greco-catolic de C luj Petre 
Rebreanu, preotul ortodox Liviu Brânzaş, toți foşti deținuți politici, împreună cu un numeros 
sobor de preoți. Aurostit cuvântări preotul Petre Rebreanu, preotul Liviu Brânzaș şi Septimiu 
Râmboiu, preşedintele A.F.D.P.R - filiala Cluj. 

Manifestarea a continuat în fața acelei săli din Penitenciarul Gherla unde numai în anii 
1957-1959 au fost executate 24 de sentințe de condamnare la moarte. În prezent, sala a fost 
amenajată ca memorial, din inițiativa conducerii acestui penitenciar, După un serviciu 
religios, au luat cuvântul consilierul prezidențial (care a citit mesajul Preşedintelui Emil 
Constantinescu), Gavril Dejeu (ministrul de Inteme), al cărui frate şi al cărui cumnat au fost 
executați în 2 septembrie 1958, colonelul Vasile Mureşan, comandantul închisorii, ş. a. 

Vizitarea penitenciarului a trezit multe amintiri ale celor care au suferit între aceste 
ziduri. O parte din participanţi s-au deplasat, apoi, la monumentul foştilor deținuți politici, 
de lângă penitenciar, rugându-se pentru toți, inclusiv pentru cel care a fost regretatul Ion 
Gherasim, fostul preşedinte al filialei. Un ultim moment de reculegere s-a păstrat acolo unde 
a fost îngropat, cu câteva zile în urmă, regretatul preot Gavril Zob. 

lată un extras din alocuțiunea rostită la Gherla de Septimiu Râmboiu, preşedintele 


CUVÂNT DUHOVNICESC 


rostit de Pr. LIVIU BRÂNZAȘ în cimitirul deţinuţilor din Gherla 





pie pere AA ae » 
= 


Din fața acestei imense gropicomune, 
care este acest cimitir, ridicăm glasul şi, în 
numele martirilor care zac aici şi 
pretutindeni, întrebăm: 

* De ce, în această epocă în care se 
vorbeşte atât de zgomotos despre 
“drepturile omului” şi despre “crimele 
împotriva umanității”, crimele şi ororile 
săvârşite de comunişti sunt îngropate în 
mormântul tăcerii? Ni se aminteşte cu 
insistență despre un anumit holocaust, dar 
se uită, în schimb, valul de sânge şi 
mormanul uriaş de cadavre pe care s-a 
clădit bolşevismul, pretutindeni unde a 
biruit în numele diavolului. Aproape o 
sută de milioane de victime, de pe mai 
multe continente, constituie performanța 
criminală a bolşevismului. De ce, oare, 
lumea pretins creştină nu condamnă, prin 
instanțele sale morale şi juridice cele mai 
înalte, comunismul ca ideologie şi practică, 
prin sentință definitivă în faţa istoriei? 
Numai pentru că întemeietorul său teoretic 
s-a numit Karl Marx, iar protagonişti 
revoluției bolşevice și ai prigoanei 
anticreştine din Rusia şi din alte țări s-au 
numit Bronstein sau Pauker? Cine şi-a 
permis dreptul de a amnistia această 
nemaiîntâlnită fărădelege din istoria 
civilizaţiei? 

Ignorarea aproape totală a 
holocaustului roșu de către cei care dirijează 
azi opinia publică mondială, are caracterul 
unei odioase complicităţi, În timp ce 
asasinii celor de religie mozaică sunt căutaţi 
fără cruțare și după 50 de ani, când este 
vorba de asasinii creştinilor, brusc, ca la o 
comandă invizibilă, simţul de justiție al 
tuturor se atrofiază. Auzim, din când în 
când, câte un gazetar, afirmând sentențios 
că atrocitățile săvârşite de nazişti nu se 
amnistiază niciodată, în același timp uitând 
total, dintr-o slugărnicie odioasă, sângele 


ZIS 


aa ENE au 


* 
Ș! 


tânăr românesc care a curs în infernalele 
celule ale Securităţii, pe crestele munțilorşi 
în fața plutoanelor de execuţie. Pe aceşti 
scribi, urmaşi ai vânzătorului din grădina 
Ghetsimani, îi întrebăm: vi se pare normal 
şi moral ca un oarecare Fritz sau Hans, fost 
agent Gestapo, care la ora actuală este 
nonagenar, să fie hăituit până în pânzele 
albe prin jungla Amazoniei, iar criminalul 
bolşevic, agentul sovietic paraşutat în 
România, evreul Alexandru Nicolski 
(Grumberg), cel care a zdrobit tineretul 
creştin din România, prin monstruoasa 
“reeducare” de la închisoarea Piteşti, să 
moară liniştit în patul lui, nederanjat de 
nimeni? 

Din acest loc al martiriului creştin din 
România, întrebăm, cu toată gravitatea pe 
care o inspiră momentul: 

* Când vor veni reprezentanții țărilor 
care ne-au vândut spre tăiere măcelarului 
roşu de la Kremlin, să depună flori şi pe 
mormintele creştinilor asasinați, sub diverse 
forme, de comunişti? Sau, în concepția 
acestora, numai cei morţi în lagărele naziste 
sunt victime? 

* Când se va face un proces al 
comunismului, cel puţin moral, pe baza 
zdrobitorului act de acuzaţie constituit din 
crimele săvârşite de bolșevici la lumina 
istoriei contemporane? Este încă vie în 
memoria tuturor imaginea piramidelor de 
cranii ridicate în Cambodgia de khmerii 
roșii, imagini prezentate recent la 
Televiziunea Română, In consecinţă, ar [i 
drept ca, după cum epoca faraonilor a 
rămas în memoria omenirii prin marile 
piramide de piatră, epoca bolşevicilor să 
rămână în istorie prin macabrele piramide 
de cranii, 

In ciuda asasinatului de proporții 
gigantice pe care l-a săvârşit comunismul, 
în Europa partidele comuniste au libertate 


au luptat şi şi-au jertfit viaţa. 


Ei s-au ridicat împotriva jefuirii avuţiei naţionale, executate de cei fără Neam și 
Dumnezeu, la comanda unor consilieri străini, pe alunci cei sovietici. 

Ei nu puteau accepta mutilarea istoriei şi a limbii române, nici eliminarea din cultura 
românească a lui Eminescu şi Goga, a lui Coşbuc şi Aron Cotruş, a lui Nichifor Crainic şi 
Lucian Blaga, a lui Mircea Vulcănescu şi a lui Radu Gyr... 

Ei, țăranii, de care într-o vreme închisoarea Gherla era plină, şi-au apărat bucata de 
pământ, muncit cu sudoarea lor şi a strămoşilor. Ei ştiau că în ultimul secol şi jumătate, ori 
de căte ori au fost împroprietăriți, s-au găsit mijloace să li se ia ceea ce aveau, iar metodele 


comuniste au fost cele mai brutale. 


Ei, muncitorii, nu înțelegeau să fie robii unui Stat totalitar, aşa cum nu ar fi acceptat 


să devină slugile altora. 


Ei au fost cei care au apărat demnitatea neamului românesc. 

Cuvine-se să ne plecăm fruntea în faţa atător sacrificii. 

Fie ca exemplul lor să călăuzească generaţia actuală şi pe cele viitoare. 
Dumnezeu să-i odihnească în lumea celor drepți.» 


totală, iar în unele țări chiar trecere; ţi se 
pare că trăieşti pe o planetă unde regula 
generală este absurdul! Deşi esența 
comunismului este mizeria, crima şi 
teroarea, în Occident nimeni nu-şi permite 
să ceară interzicerea lui. In acelaşi timp, în 
Italia, de exemplu, unde regimul fascist al 
lui Mussolini, deşi nu a interzis religia 
creştină, nua desființat proprietatea privată 
(care este baza sistemului occidental) şi 
nici nu a împânzit țara cu închisori şi lagăre 
de exterminare pentru elita politică şi 
culturală a propriului popor, aşa cum au 
procedat pretutindeni regimurile comuniste, 
totuşi organizația fascistă rămâne interzisă 
definitiv. In schimb, pentru motive 
misterioase. democraţia nu îşi permite 
interzicerea celui mai totalitar partid, 
partidul comunist! 

La instaurarea comunismului în 
România de către o grupă de mercenari, 
formată din alogeni şi autohtoni trădători, 
sub protecţia tancurilor unei puteri străine, 
poporul român s-a împotrivit cu dârzenie, 
mergând până larezistenţa armată. Nicăieri, 
în țările din estul Europei nu a existat o 
mişcare de rezistență naţională anti- 
comunistă de amploarea şi durata celei din 
România. Atunci a fost un adevărat război 
național. Orice român de bună-credință şi 
bine informat ştie că majoritatea celor care 
se opuneau comunismului în mod organizat 
era formată din membrii Mişcării Legionare. 
Era firesc să fie aşa, odată ce semnalul 
energic de începere a luptei anticomuniste 
s-a dat prin doborârea steagului roşu de pe 
atelierele Nicolina, de către tânărul - pe 
atunci - Corneliu Zelea Codreanu şi a 
culminat cu jertfa supremă a lui Moța şi 
Marin, în războiul de apărare a Crucii din 
Spania. Cele mai aprige cuiburi de rezistență 
şi luptă anticomunistă de pe crestele 
Carpaţilor îşi primeau puterea din sângele 
de la Majadahonda. 

Trebuie să privim adevărul în faţă şi 
să-l acceptăm întoată puritatea şi integritatea 
lui! Dovada acestei supremaii legionare 
în lupta efectivă împotriva comunismului 
este faptul că pentru încarcerarea lor a fost 
nevoie de cea mai mare închisoare din 
România - Aiudul, Aiudul a fost Bastilia 
românească! 

Legionarii au acum o singură dorinţă: 
să li se recunoască, în spiritul onoarei şi 
dreptăţii, dreptul la libertatea pentru care 
şi-au vărsat sângele. Ard munţii de 
oseminteele tinerilor legionari, fraţi de 
cruce, căzuţi pe altarul libertăţii neamului, 
Cum se poate sănu aibă ei parte de libertatea 
la care îl îndreptățesc necurmatele jertfe 
pentru acest mare dar al lui Dumnezeu?! 


Primul act de dreptate morală sau 

națională care trebuie săvârşit în acest 
moment pentru ei, este de a scoate din 
“Legea siguranţei naţionale” incriminarea 
că legionarii ar fi periculoşi pentru 
siguranța statului român de azi. Acum, 
când orice fost comunist, internaționalist 
şi ateu militant, care s-a închinat o viață 
întreagă la tabloul lui Marx, poate ocupa 
orice funcţie politică în țara eliberată de 
comunism, nu se poate ca foştii luptători 
anticomunişti legionari să fie considerați 
tot atât de periculoşi pentru siguranța 
statului român de azi, ce se afirmă 
democratic, pe câtau fost pentru siguranța 
statului comunist de ieri. Orice fost 
torționar bolşevic. care a adăugat prin 
activitatea lui o pată de sânge în plus pe 
harta țării, poate apărea la tribună în chip 
de campion al libertăţii, fără nici un 
impediment moral sau juridic. Cum se 
poate ca unii care şi-au făcut studiile la 
Moscovasau în instituţii autohtone precum 
“Ştefan Gheorghiu” sau “Băneasa” (acolo 
unde se învățau: ateismul, intemaţio- 
nalismul şi tehnica terorii) să fie demni de 
a fi demnitari în cele mai înalte funcții de 
stat în România, în timp ce legionarii, care 
auabsolvituniversitatea morală şi națională 
de la Aiud, unde şi-au probat credința 
creştină şi iubirea de neam prin decenii de 
suferințe, să poarte în continuare stigmatul 
infamant de atentatori la siguranța statului 
român? 

Aici nu se face nici o apologie, ci se 
afirmă un adevăr şi se revendică un drept 
moral, pe care legionarii l-au plătit cel mai 
scump dintre toți. 

In numele martirilor căzuți pentru 
libertate, legionarii fac un apel la conştiinţa 
românească şi creştină a celor care determină 
azi viața politică a națiunii române, să li se 
acorde dreptul legal de a se organiza şi 
manifesta fără îngrădiri. Nu este lipsit de 
importanţă faptul de a se şti cine au fost 
primii care au arătat în chip acuzator şi au 
etichetat mişcarea tineretului naționalist 
creştin din România drept periculoasă 
pentru siguranța statului român. Ei s-au 
numit: Honigman, Filderman, Pauker, 
Neulander, Roller, Grumberg, Rosen... 

În ceea ce mă priveşte, îmi afirm 
convingerea că, în raport de persoană şi 
caracterul faptelor mele, opinia unui 
autentic democrat nu poate coincide:cu 
cea a fostului meu anchetator şi torționar 
Ludovic Weiss, care, pe temeiul 
periculozității mele pentru siguranța 
statului bolşevic, m-a onorat cu o 
condamnare de 25 de ani muncă silnică. 

6 septembrie 1997 











PUNCTE CARDINALE 


Sept.-Oct. '97 NR. 9-10 PAG. 23 





ÎI DER DD DE DDD DR DPI 0 9 DD DOR DD 9 DD 99 99 DEE 


Preotul GAVRIL ZOB s-a mutat din această 
viaţă, pe care şi-a dăruit-o în întregime valorilor supreme 
pentru care merită să fie trăită; lui Dumnezeu şi Bisericii 
Sale, Patriei, Neamului şi Familiei. Pentru toate acestea 
a luptat în cei 82 de ani cu care a fost învrednicit pe acest 
pământ. 

Născut în 2 iunie 1915, în 
comuna Măgoaja din județul 
Cluj, într-o familie de ţărani, 
Gavril Zoba simțit din copilărie 
preoția drept cea mai nobilă 
aspirație şi s-a îndreptat spre 
strălucita pe atunci Facultate 
de Teologie din Cernăuţi. 
Tânărul teolog, originar din 
satul lui Pintea Viteazul, a 
răspuns la  chemările 
voievodale din piscul şi de sub 
poalele Barăului, ca şi la 
îndemnul său lăuntric, şi s-a încadrat în Mişcarea 
Legionară. Astfel a făcut cunoştinţă cu prima închisoare 
pe vremea prigoanei criminale a regelui Carol al II-lea. 

Hirotonit în 1942, a oficiat ca preot mai întâi la 
Parohia Nucşoara din județul Hunedoara, iar după 
desrobirea din nou a Ardealului de Nord, la Gherla. 

A fost arestat în 1948. Detenţia şi-o exercită în 
cea mai mare parte la Aiud, unde, în vestita Zarcă, 
impărtăşeşte mult timp celula cu poetul martiriului 
românesc, Radu Gyr. 

Revenit la Gherla în 1961, timp de | antrebuiesă- 
Şi câştige existența efectuând munci necalificate. 
Reintegrat în preoţie, oficiază la Silivaş şi la Hăşdate, 
apoi din nou la Gherla. In aceşti ani inițiază şi duce la bun 
sfârşit construirea a două lăcașuri de închinare, la Hăşdate 
şi Gherla, ultimul aşa-numita biserică din parc, o 
adevărată catedrală. 

Activitatea oficială şi-a încetat-o în 1991, iar în 

1993 a rămas văduv. Mutat în Cluj, pentru a fi mai 
aproape de copii, a continuat să participe la slujbe şi 
chiar să oficieze la penitenciarul Gherla şi în biserica din 
cartierul în care locuia în Cluj. Inalta ierarhie 
recunoscându-i meritele, i-a acordat Crucea Patriarhală. 

S-a stins în ziua de 3] august a acestui an. 

Binecuvântată să-i fie pomenirea! 


$ 

Retrasă cu discreţie în solitudine, slujitoare 
devotată a unui crez misionar, ECATERINA LIPAN 
(Titi) a trecut la cele veşnice pe 3 Septembrie 1997. 

Din tineretul legionar, care trebuia să pregătească 
românul de mâine - luptător, erou corect şi devotat total 
ţării-, nu putea lipsi femeia. Măcar cu rugăciunea, cu 
îndemnul sau cu iubirea protectoare. Femeile au avut nu 
doar farmecul lor specific, dar şi calităţi de luptătoare. 
Se ştie că în timpul luptelor, câteva au ajuns nişte eroine 
de epopee. 

Sensibilă la suferinţele neamului românesc, 
Ecaterina Lipan a înfruntat alături de camarazii săi 
comunismul, ajutându-i pe luptători şi pe cei din închisori. 
Pentru crezul ei legionar a fost condamnată la 25 ani 
muncă silnică. A trecut prin închisorile Suceava, 
Miercurea Ciuc, Jilava, Satu Mare, Oradea, de unde a 
fost pusă în libertate în anul 1964. E 

A crescut în dragostea de Neam şi în duhul 
martirilor două nepoate orfane ale surorii sale şi o 
strânepoată. Sufletul ei rămâne o jertfă curată pe altarul 
suferințelor româneşti. A 

Dumnezeu să o odihnească şi să-i primească 


faptele! 
T 


AFDPR-Bucureşti anunţă cu mare durere plecarea 
dintre noi a celui care a fost ing. DAN VASILE. 
Născut la 18 iunie 1923 în Bucureşti, a fost elev 
al Școlii de Agronomie din Dragomireşti, judeţul Ilfov, 
activând în Frăția de Cruce de la această şcoală. După 
absolvirea Facultăţii de Agronomie, a funcționat ca 
inginer agronom, dând dovadă de multă chibzuinţă şi 
strădanie. 
A fostarestat la | iulie 1950 şi condamnat la Sani, 
pentru activitate legionară, A stat doi ani *“la secret” în 
Fortul 13 Jilava, apoi a fost trimis la Canalul Dunăre- 
Marea Neagră, în coloniile de muncă forțată de la Poarta 
Albă şi Valea Neagră. pe A 
În cadrul AFDPR, a fostşeful Filialei București, 
din 1991 până în 1993, cae 
A fost membru al “Partidului pentru Patrie” şi al 
“Fundaţiei Buna-Vestire”, ia 
Înhumarea a avut loc la Cimitirul Ghencea- civil, 
în ziua de 30 iulie 1997, i | 
Avocatul Vladimir Boantă a evocat figura celui 
dispărut, marcată de credinţa în Dumnezeu şi de dragostea 
de neam, 
Dumnezeu să-l odihnească! 





î 


Pe data de3 iulie a.c. s-a săvârşit din viaţă cel care 
a fost luptătorul anticomunist LAZAR IANCU. Cine a 
fost Lazăr lancu ne spun dosarul penal nr. 664/1951 al 
Tribunalului Militar din Timişoara şi sentința de 
condamnare nr. 1073/15 oct. 1951, de unde redăm cele 
de mai jos: 

*...3/ lancu Lazăr, născut la 12 septembrie 1913, 
în comuna Bobâlna, jud. Hunedoara, domiciliat în 
comuna Călan, str. 30 Decembrie nr. 72, raionul 
Hunedoara, învinuit pentru crima de uneltire contra 
ordinii sociale... În fapt: în decembrie 1948 ia legătura 
cu fugarul Dabija, cerându-i să se asocieze acestuia şi să 
fugă în munți, pentru a organiza fugarii, dar n-a putut 
pleca fiind bolnav. In martie 1949 este recrutat în 
organizaţia subversivă de către Crişan Gheorghe şi tot 
în acea zi ia legătura cu alți membri ai acestei organizaţii. 
Peste o săptămână a participat la o şedinţă secretă, 
impreună cu Crişan Vasile (dispărut), în casă la Barna 
Mihai (condamnat), de unde a cerut să fie pus în legătură 
cu şeful organizaţiei subversive, Ungureanu Teodor. A 
doua zi a plecat la Arad cu Crişan Gheorghe şi cunoaşte 
personal pe Ungureanu Teodor, de la care a primit 
instrucțiuni în vederea loviturii de stat ce urma să aibă 
loc în noaptea de 18/19 martie 1949”... 

Sentința ne mai arată că acţiunea urmărea să 
ocupe instituţiile de stat, “să se dezarmeze miliția şi o 
companie de securitate”. Tot acest plana fost descoperit. 
Lazăr lancu, ne arată tot sentinţa, a stat fugar până pe 
data de 3 decembrie 1950, când a fost arestat, fiind 
condamnat la 7 ani temniţă grea, 5 ani degradare civică 
şi confiscarea averii, “pentru crima de uneltire contra 
ordinii sociale”. Executarea pedepsei a făcut-o în mai 
multe închisori, inclusiv cea de la Aiud. 

Inmormântarea s-a făcut pe data de 5 iulie a.c., în 
cimitirul din Arad-Micălaca. 

Fie-i țărâna uşoară şi memoria binecuvântată! 

T 

La 26 iunie 1997, a încetat din viață la venerabila 
vârstă de 90 de ani, o mare personalitate brăileană, Dr. 
NICOLAE ROBITU. 

Absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj, a 
ajuns un eminent medic chirurg, care cu instrumente 
rudimentare şi în condiţii cu totul precare, a reuşit să facă 
mici intervenţii chirurgicale, atât în închisori, cât şi la 
Canal. 

S-a bucurat de un imens prestigiu, nu numai în 
rândul legionarilor care l-au venerat, ci şi din partea 
adversarilor săi politici, care nu i-au putut contesta 
înaltele virtuţi. Cei 13 ani de detenţie i-a trăit cu demnitate, 
fără să fi fost judecat şi condamnat. 

A fost condus pe ultimul drum de camarazii săi, 
ca şi de un numeros public. A fost înmormântat în 
centrul bisericii din localitatea Iancu, al cărui-destoinic 
fiu a fost. 

] s-au adus onoruri militare, întrucât Dr. Robitu 
a luptat pe front, nu ca medic, ci ca ofiţer, făcându-şi cu 
cinste datoria. 

Odihnească-se în pace! 


ft 


IOAN CĂLVĂRĂSAN s-a stins din viață, la 
Toronto, pe 24 septembrie a.c., vegheat de fiicele sale 
dragi, Maria şi Livia, şi a fost înmormântat în cimitirul 
Woodland din Kitchener, Ontario. 

Se născuse la 2 August 1914, în localitatea Ruşi, 
județul Sibiu, într-o modestă şi numeroasă familie 
creştină ortodoxă A urmat Școala de Arte şi Meserii din 
Sibiu, apoi (în 1939) s-a stabilit la Braşov, unde a lucrat 
în industria de armament, urmând în paralel şi cursuțile 
Şcolii de Pilotaj civil, întrerupte brusc de co darmricba 
politică din februarie 1940, când a fost închis pentru 
participare la acțiunile Mişcării Legionare. În 1942, a 
fost dus în lagărul de la Târgu Jiu, iar în 1943-1944, în 
cel de la Sărata (Basarabia). 

Cotropirea țării de către bolşevici l-a surprins în 
Banat, cantonat cu grupul de la Sărata în comuna 
Doclina, judeţul Caraş. De aici a trecut frontiera în 
Iugoslavia, pe 15 Noiembrie 1944, după ce ridicase în 
acest sat o troiță în memoria celor căzuţi în cruciada 
antibolşevică, A trăit în exil timp de 53 de ani, stabilit în 
Canada, activând cu prestigiu în industria de avioane. În 
sânul Exilului Românesc, şi-a adus o contribuţie 
importantă la lupta contra comunismului, A făcut parte 
din asociaţii şi organizaţii de seamă, ridicându-şi glasul 
ori de câte ori evenimentele din țară reclamau intervenţia 
luptătorilor din Exil, 

Ultima lui mare bucurie a fost finalizarea şi 
sfinţirea în 1995 a bisericii “Sfântul loan Botezătorul” 
din Kitchener, al cărui co-fondator a fost, ca urmare a 
sugestiilor primite de la Episcopul Valerian Trifa. De 
asemeni, a contribuit pentru monumentul de la Aiud şi 
pentru alte opere din țară, 

Dumnezeu să-l primească în Împărăţia Cerurilor! 





tit 


Anul trecut, şi-n anii anteriori, după întâlnirea de la TÂRGȘOR, printre 
cei ce ne-au condus la gară, se aflaşi Virgil Maxim. Anul acesta n-a mai putut- 
o face; a plecat la cele veşnice. Dumnezeu să-l odihnească în locurile de 
bucurie, pentru aleşii Săi pregătite. 

Tot mai puţini ca număr, tot mai împuţinaţi în puterile trupeşti, foştii 
deținuți politici, cândva elevi, pensionari ai acestui loc de detenție, prin 
efortul pentru care suntem recunoscători filialei AFDPR-Ploieşti, se întâlnesc 
în fiecare an, să se mai vadă, să se mai îmbrăţişeze o dată (poate ultima), să 
mai simtă pentru o clipă, alături, o inimă de frate. 

Anul acesta întâlnirea de la Târgşor s-a ținut în ziua de 23 august. Din 
discuțiile purtate la Ploieşti, în sală, unde propunerea întocmirii unet monografii 
a acestei închisori s-a bucurat deo unanimă aprobare, a reieşit caracterul unic, 
prin absurdul ei, al acestei puşcării, căci nu se mai citeazănici o țară, sau vreun 
Joc de detenţie, unde un regim să fi închis nevârsnici pentru convingerile lor 

olitice. 
i „Ca în fiecare an, la biserica din fața închisorii Târgşor, în fața 
monumentului de piatră albă aici ridicat, s-a ținut slujba de pomenire a celor 
răposați, după care a urmat drumul de întoarcere, tot cu autobuzele, şi masa 
frăţească. 

Întâlnirile foştilor deţinuţi politici nu au decât o valoare strict sentimentală, 
de un interes redus la lumea, tot mai restrânsă, a participanţilor, pentru că 
mass-media le trece sistematic sub tăcere. 

Supraviețuind şi înțelegând nu e deloc puţin ce ni s-a dat, să ne înclinăm 
capetele şi să mulțumim lui Dumnezeu pentru marea putere arăbdării pe care, 
şi astăzi, o dă fiilor neamului românesc. (C. [.). 


rii 


În spiritul adevăratei meniri a Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici din 
România, Filiala AFDPR-TECUCI a ridicat în parcul oraşului o troiță în 
memoria celor exterminați în temnițele comuniste şi a celor asasinați de călăii 
neamului românesc în lagărele de concentrare. 

Sfinţirea crucii comemorative a avut loc în ziua de 20 septembrie a.c., 
după o slujbă de pomenire oficiată în catedrala ortodoxă de P.S. Casian - 
Episcopul Dunării de Jos. La slujbă au participat maicile de la Mănăstirea 
Vladimireşti, în frunte cu stareța mănăstirii - Maica Veronica, precum Şi un 
numeros grup de foşti deținuți politici şi foste deţinute politice. 

Pe troiță au fost gravate numele celor pomeniți. O listă de 20 de români 
căzuţi în lupta pentru cruce şi neam, începând cu numele devenite legendare 
ale lui Nicoară Iordache, asasinat în noaptea de 21/22 septembrie 1939, în 
lagărul de concentrare de la Miercurea-Ciuc, şi a surorii sale - Marieta 
lordache - devenită Maica Mihaela, săvârşită din viaţă în temniţa - destin sau 
coincidenţă tragică? - din acelaşi oraş în care fusese asasinat fratele său. 

Din respect faţă de adevăr, dar mai ales din dorința ca generaţia tânără 
să cunoască împrejurările în care s-a produs masacrul din noaptea de 21/22 
septembrie 1939, reproducem din volumului Din luptele tineretului român 
(1919-1939) pasajul referitor la asasinarea celor 44 de legionari în lagărul de 
la Miercurea-Ciuc. 

“În fața porții de sârmă ghimpată s-a format coloana. La lumina 
lămpaşelor au fost legaţi unul de altul de mâini cu funii. De jur împrejur, 
încercuiți de agenții-călăi, pornesc spre drumul jertfei supreme. 

Înainte de ieşirea din lagăr, lordache Nicoară, cel mai iubit de toți pentru 
necuprinsa dragoste ce revărsa în jurul lui, spune un Tatăl Nostru. Apoi 
convoiul se pune în mişcare, cei rămaşi între sârme însoțindu-i cu privirile 
călăuzite în noapte de lumina lămpaşelor. 

Între tufăriile din apropierea lagărului îi aştepta mitraliera. Aici începu 
să se spună o altă rugăciune. Mitraliera însă n-a lăsat să se sfârșească. Cei 44 
de tineri legionari români se prăbuşesc, unul peste altul, cu rugăciunea pe 
buze. Unul dintre ei mai putu striga, într-o ultimă suflare: Trăiască Legiunea 
şi Căpitanul! | 

Liniştea nopții, după încetarea mitralierei, mai fu tulburată de câte un foc 
de pistol al călăului agent care trăgea în cei care nu încetaseră de a respira. 

„Trupurile lor au fost lăsate pe loc două zile, timp în care lumea să vină 
să-i privească. După două zile au fost ridicați şi îngropaţi în satul apropiat, 


Topliţa”. 
tit 


În prezența unui mare număr de săteni şi invitaţi, unii veniţi de la mari 
depărtări, în ziua Sfintei Marii, în hotarul comunei CHISINDIA din] udeţul 
Arad, a fost sfințită o impresionantă cruce, ridicată în memoria unui grup de 
luptători anticomuniști şi purtând următoarea inscripție: 

“Ridicată în anul 1997, prin grija A.F.D.P. Arad, în memoria luptătorilor 
anticomunişti de pe aceste meleaguri: Dobrei Pavel - Revetiş; Luluşa loan - 
Revetiş; Birău Zaharie - Bârsa; lenciu Teodor - Revetiş; Mercea Gheorghe 
- Chisindia; Zâmbreanu loan - Almaş; Dumnezeu să-i odihnească în pace.” 

Auvorbiturmaşilor şi asistenţei: Preot Nistor Vasalie - parohul comunei; 
Domnul Viorel Gheorghiţă - din partea A.F.D.P,, filiala Arad; Ing. loan 
Gavrilă Ogoranu- conducătorul rezsitenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş; 
Domnul Come! Dobrei - fiul lui Pavel Dobrei, căzut în luptă; Domnul 
Corneliu Cornea - din partea organizatorilor, Domnul Cantemir Gligor - 
conducătorul rezistenței anticomuniste de pe valea Crişului Alb. 

Fanfara şi corul din localitate, dirijate de domnul Ilie Cornea, au conferit 
evenimentului un plus de solemnitate. 

Cităm din cuvântul domnului Viorel Gheorghiţă: 

“Cei şase bărbaţi ale căror nume au fost săpate în placa de marmură a 
crucii au făcut parte din grupul de partizani organizat de Gligor Cantemir... 
Mai presus de orice însă, au fost țărani modeşti, mulţi dintre ei săraci, țărani 
care, după socotința ideologilor marnişti, ar fi trebuit să îngroaşe rândurile 
Partidului Comunist, ca proletari rurali, iar nu al “bandelor” de luptători din 
rezistența contrarevoluționară. Pentru ce nu au făcut-o? Simplu, pentru că nu 
înțelegeau să renunțe la identitatea lor, la sufletul lor, la libertatea lor 
lăuntrică, în cele din urmă, la viața şi credinţa lorcreştină. Insistasupraacestui 
lucru, întrucât există tendința vinovată de a minimaliza rostul şi virtuțile 
acestei cateporii sociale”. 
















PAG. 24 NR. 9-10 Sept.-Oct. '97 


O NESIMȚIRE SEMNIFICATIVĂ 





Recent, un tânăr funcționar al Patriarhiei, pe nume Dorin N. Popa, 
cu o vechime de două luni la “locul de muncă', i-a trimis Prea Fericitului 
Părinte Teoctist o scrisoare deschisă, în care îşi exprimă nemulțumirea față 
de mersul treburilor bisericeşti, învinuindu-l pe destinatar de lipsă de 
autoritate şi de conştiinţă “europeană şi somându-l fie să-i aprobe demisia, 
fie să şi-o prezinte pe a sa! E ceva fără precedent în analele Bisericii, ținând 
mai degrabă de curiozitățile “tranziției” dâmbovițene; nu însă teribilismul 
gestului e de discutat aici, ci semnificația lui pentru criza religioasă cu care 
se confruntă lumea românească. Pe de o parte, printr-un şir incredibil de 
compromisuri, gafe şi obtuzități, confesiunea majoritară, în ciuda creditului 
cu care selaudăzgomotos, a ajuns într-un grav impas moral şi administrativ 
(ca să nu mai aducem vorba de partea duhovnicească); pe de altă parte, 
politicianismul postdecembrist a reuşit să-şi statornicească în instituția 
bisericească o dubioasă oficină de manevre propagandistice cu iz patriotard. 
Dinspre Europa, Biserica Ortodoxă este văzută ca un adevărat handicap 
național, nu ignorăm reaua-credință cu care a fost construită această 
imagine evident exagerată, dar nu putem să ignorăm nici faptul că Biserica 
însăşi pare hotărâtă să facă toate eforturile de a da apă la moara 
detractorilor ei! În acest context îngrijorător, ar fi cel puțin neînțelept să 
vedem în gestul tânărului “umil membru al electoratului şi al P.N.Ț.C.D.” 
(cum semnează el însuşi o scrisoare complementară, adresată d-lui lon 
Diaconescu) doar impertinența juvenilă (sau cine ştie ce manevre de 
culise), iar nu şi un efectiv semnal de alarmă. 

Teribilul funcționar este însă inconsecvent, credem, atunci când, 
adresându-se reverențios d-lui lon Diaconescu (mai marele său politic) şi 
stigmatizându-l pe Prea Fericitul Teoctist (mai marele său bisericesc), pare 
să omită faptul că d-l Diaconescu este la rândul său, mutatis mutandis, un 
om trecut de optzeci de ani, la fel de lipsit de diplomație şi prestanţă, făcând 
o figură destul de jalnică pe locul ocupat cândva de personalitatea 
seniorială a lui Corneliu Coposu. Pe când va îndrăzni un tânăr țărănist, 


într-un acces de nesimţire sau de responsabilitate, să-i ceară demisia şi 


caragialescului lon Diaconescu? Sau pentruțărăniştii noştri creştin-democratți 
Partidul e mai sacrosanct decât Biserica?! 


UITE DREAPTA, NU E DREAPTA! 


În revista “22” (nr. 34/1997, pp. 8-9), doi cunoscuți intelectuali 
români de origine evreiască asigură “Interviul săptămânii”: d-l Andrei 
Cornea, care întreabă îndârjit, şi d-l losif Sava, care răspunde volubil, 
epatându-şi adeseori preopinentul. Nu ştiu în ce măsură consângenii celor 
doi vor fi de aceeaşi părere, dar nouă, care ne înrudim cu dumnealor doar 
cetățeneşte, d-l Sava ni s-a părut mai simpatic şi mai realist, în ciuda 
precedentelor sale marxiste (asupra cărora d-l Cornea, uitând că este fiul 
tațălui său, îl interoghează necruţător) sau lacunelor sale culturale (care se 
simt, ca şi în cadrul “Seratelor muzicale”, ori de câte ori se aventurează 
dincolo de banalitățile de manual). 

D-l Sava se arată supărat pe ceea ce numeşte 'intoleranța iacobină 
(sau “robespierrismul”) unor personalități contemporane şise incăpățânează 


“i 








mid i 2 


A, 
- A 










- “Democratizarea societății româneşti nu 4 
i «automatism de implementate a democraţiei 


oamenii, cu atât mai mio eTiiţcuvi 
deteriora sequor («Văd e, dar fac 









curând va rămâne fără nume, dacă vom mai sta pre 
la zi «fe uiţi, ţipi şi câştigi». Mă îndoiesc că pe mai 8 
exemplificările. Este de ajuns să ainu cu 3 
nostru și le vom descoperi la tot păs sunt, în 
se întâmplă cu personalitatea şi a administra ca (ră 
carusel al numeroaselog lictoriMărSI 

' (Ulm Spineanu, 
Editura “KORAȚ 













Sit! 
401) iesi lali 


DP PRI LEL ERA L 
Cont nr, 4072996517509 





Ligia BANEA 
Secretar de redacţie _ - 


PUNCTE CARDINALE 


SA PÂDEM CU UM. 


pci A 


TI 


Tranzităm o tranziţie căreia cu greu. S-ar pu ea, 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şet; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 
2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 












să facă uz de cuvinte şi sintagme care d-lui Cornea îi sunt odioase: “tradițiile 


"ou 


țării”, “conservator”, “valorile tradiționale ale culturii”... Se simte, pas cu pas, 
iritarea crescândă a interlocutorului. D-l Sava este tipul de evreu, sincer sau 
viclean, care-i poate deruta pe antisemiţi, făcându-i chiar să se ruşineze. D- 
ICorneaestetipul de evreu care, dimpotrivă, îiface pe antisemiţisă fie siguri 
de cauza lor şi să-şi piardă orice ruşine... Sunt români şi români, evrei şi 
evrei... d 

La un moment dat, d-l Sava se apucă şi spune: “Imi pare rău că, în 
fața ofensivei oamenilor de stânga şi a tuturor încercărilor de alianță a lor, 
în țară şi peste hotare, cu forțe obscure şi totalitariste, devin tot mai mult, 
pe zi ce trece, un om de dreapta" (subl.n.). D-l Cornea sare ca ars: "Ce 
înțelegeți prin «om de dreapta»?”. D-l Sava crede că un om de dreapta e 
“libera!” şi “conservator” în acelaşi timp; şi mai crede că liberalismul cultivă 
“elitismul” (confundând probabil elitele spirituale cu elitele plutocratice); să 
nu uităm însă că un Petre Ţuţea putuse avea, spre sfârşitul vieţii, idei 
asemănătoare... 

Se simte falimentul noțiunilor de “dreapta” şi “stânga”. D-l Sava e, 
de fapt, un ins oarecum incomodat de unele excese ale stângii (dacă nu 
cumva şi de propriul său trecut); crede că noțiunea de “dreapta” are în ea 
ceva expiator... Face şi următoarea confesiune: “Acum câteva zile m-am 
întâlnit întâmplător cu profesorul Eugen Simion, un om la care am ţinut 
foarte mult, şi care mi-a spus: Domnule Sava, dumneata nu trebuie să fii 
un om de dreapta. Am tăcut...” Ca să vedeți ce grijuliu şi ce sfătos e d-l 
Simion! Profesorul ce-o înțelege oare prin “om de dreapta"?!... Deruta d-lui 
Cornea nu e chiar de mirare, căci dumnealui, în mod sigur, înțelege prin 
“dreapta” cu totul altceva... 

D-l Cornea s-a speriat, psihanalizabil, de o dreaptă reală, pe când 
d-l Sava vorbea, cu “rezervație mentală“ (“Imi pare rău că..."), de o dreaptă 
închipuită. Până la urmă muzicologul îşi mărturiseşte confuzia, venind mai 
pe-acasă: “Pentru mine dreapta şi stânga sunt elemente confuze. Pentru 
mine Biblia este cartea fundamentală [iată şi o licărire de fundamentalism! 
—n.n.] şi, de la Abraham până la epoca creştină, nu ştiu care-i de dreapta 
şi care-i de stânga în... Biblie; ştiu doar că există Zece Porunci..." 

D-l Sava e un om complex, nu vi se pare? Oricum ar fi, rămâne 
incalificabil post scriptum-ul opărit al d-lui Cornea, ce-şi încondeiază 
retrospectiv interlocutorul, cu o mânie nestăpânită, patologică aproape. Îi 
vine să-l întrebi (retoric, fireşte): “Păi de ce nu i-ai spus toate astea, dom' le, 
când îl intervievai?!... Şi să adaugi, parafrazându-l pe un Eugen Simion: 
“Domnule Cornea, dumneata nu trebuie să fii un om atât de...” (Nu-mivine 
cuvântul, poate-l găsiți dumneavoastră şi-l punem în numărul viitor, la 
erată...). 


P.S. Ulterior, avându-l ca invitat pe de-alde Adrian Păunescu, d-lui Sava 
nu i-a fost greu să facă profesiune de dreapta şi la televiziune, mergând până la 
a-l elogia pe Franco (adică, în înțelegerea dumnealui, “extrema dreaptă”), față de 
care în emisiunile anterioare (cea cu d-l Paul Barbăneagră, bunăoară) se arătase 
foarte refractar! Vulpoi bătrân, d-l Sava se amuză cu toată lumea, de la stânga la 
dreapta şi... înapoi. După care ne pune puţină “muzică bună“, casă nu ne isterizăm 
ca d-l Cornea, care mai are încă multe de învățat 


V. A.M. 






SI fi un 
numele şi nu 
Video meliora, 


















la un nume. Mai | Mp, 
lt sub sloganul | 
cesare 5 * 
i 


6 în împrejurul 

»dată, şi în tot ce vi 
în întregul P 

je acestora...” 































Ni 
+ 


reț: 9 800 lei). și a Ip, N 


Va urma 










Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 


Tao SRL 


telefon 0609/422536 iu ILIE Onea