Puncte Cardinale anul XIV, nr. 12 (168), decembrie 2004

S-a făcut om!” 
credința 
iubire 

speranţă 













„0 "S/, Grigorie Ieologul, «cântărețul treimicei iubiri», proclamă: «Hristos se naşte, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinati-L! Hristos pe 
Pamant, înălțaţi-vă!». Dumnezeu coboară la noi pentru ca noi să ne înălțăm! Cum? Prin iubirea şi smerenia peşterii Betleemului... Urcăm la 
Tatăl, din lumea stricăciunii şi a morţii, în lumea mântuitoare a Iubirii, prin Fiul Iubirii Părinteşti, având în conştiintele noastre Chipul Pruncului 
din ieslea Betleemului, chipul fiecărui copil al lubirii Lui şi a noastre... Hristos se naşte! lubirea se naşte! Să simţim cum, prin puterea harului, 
Iubirea se naşte şi în noi — Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, a fratelui de lângă mine, în care-L văd pe lisus Hristos, Dumnezeul Care 


PUNC 
CAD:NALE 









(Părintele Galeriu) 


i N ANUL XIV 


KE E NR. 12/1685 


Decembrie 2004 


16 PAG.- 15000 lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NAȚIONAL-CREȘTINĂ 





Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


PARANTEZA ELECTORALA 


La închiderea numărului nostru pe decembrie nu ne-am putut afla decât în posesia 
rezultatelor primului tur de scrutin al alegerilor generale din România (28 noiembrie). El s-a desfăşurat 
sub semnul unui masiv absenteism (nu au votat decât puțin peste jumătate din numărul total de 
alegători), ceea ce arată nu atât indolenţă sau iresponsabilitate, cum s-au grăbit să comenteze 
politrucii “democrației cu orice preț”, cât un fel de scârbă difuză şi de neîncredere cronicizată în 
clasa politică actuală, ce primeşte astfel, în întregimea ei, un evident vot de blam (nu suficient de 
puternic spre a o paraliza sau destructura, dar suficient de grăitor spre a o pune pe gânduri şi a-i 
deconspira în ochii lumii largi turpitudinea funciară) 

Deşi Uniunea PSD+PUR a câştigat pe toată linia (preşedinţie, senat, cameră), scorul 
electoral a fost totuşi destul de strâns (şi ar fi fost încă şi mai strâns dacă d-l Băsescu n-ar fi 
pierdut, din pură visceralitate marinărească, cel puțin câteva sute de mii de votun de pe urma 
frondei sale cu Biserica majoritară), marcând, orice s-ar spune, o relativă maturizare a electoratului 
este pentru prima oară în cei 15 ani de postcomunism când se înregistrează un asemenea echilibru, 
iar acesta reprezintă, probabil, singurul aspect pozitiv al nou sesiuni electorale. Am făcut o jumătate 
de pas înainte pe calca unei democraţii reale, ceea ce este totuşi destul de puţin cu doar 5 ani 
înainte de scadența celebrei profeții brucaniene; din păcate, “stupiditatea” românească se menține 
la ordinea zilei atâta vreme cât, după atâția ani de dezastru național, “lupu” continuă să se afle în 
fruntea “turmei”, iar UDMR-ul continuă să arbitreze viaţa politică românească (n-a exagerat prea 
mult cine a spus că, de 15 ani încoace, ungurii câştigă invanabil alegenile din România ..). 

Indiferent de ce se va întâmpla în al doilea tur de scrutin (17 decembne), ce priveşte doar 
fotoliul prezidenţial, fapt este că hidra pesedistă n-a putut fi semnificativ anihilată. Situaţia nu se 
explică nicidecum prin eventualele virtuți ale câştigătorilor, cât prin deconcertanta hpsă de virtuți 
a unei opoziții impotente, incapabile să se consolideze în liniile de forţă ale unei drepte coherente, 
ci doar să se cârpească ridicol cu petecele unei stângi mai puțin patibulare. (Mez)alianța DA, 
dincolo de un minimal pragmatism conjunctural, rămâne o caricatură indefinibilă a “geniului” 
politic balcanic, o struțţocămilă dinaintea căreia până şi curcilor le piere râsul; căci între liberalism 
şi social-democrație există, principial, incompatibilitate genetică şi structurală. Alianţa electorală şi 
scontata fuziune PNL-PD, pe care a ajuns să parieze nenorocita lume românească, dovedește, 
oricărui om lucid şi cât de cât avizat, că nici PNL-ul actual nu are mai nimic de-a face cu adevăratul 
liberalism, nici PD-ul actual nu are mai nimic de-a face cu adevărata social-democrație. Ne place 
sau nu, opoziția noastră “anticomunistă” (ce numai deunăzi s-a învrednicit să scape, prin manevre 
înceţoşate, de “calul troian” numit Teodor Stolojan) nu este decât o adunătură amorfă şi pestriță 
de aspiranți la “ciolan”, mobilizați de acelaşi spirit politicianist, hpsiţi de un adevărat ideal politic şi 
străini de orice consecvență a rectitudinii. 

Oricât ne-am amăgi, tot ce se poate obține cu un asemenea material uman nu este decât 
cel mult o schimbare de decor. Şansa generală (sau “para mălăiață”, dacă vreți) este aceea că, 
indiferent cum se vor aşeza lucrurile, tot pe cartea Europei se va juca, printr-o fatală convergență 
de interese, fiind oarecum indiferent dacă în UE “ne va băga”, la termen, tandemul Năstase- 
Geoană sau tandemul Băsescu- Tăriceanu. 

România rămâne pe mai departe datoare, faţă de trecutul şi faţă de viitorul ci, să-și 
construiască din mers o adevărată clasă politică şi o adevărată dreaptă primenitoare, să-şi regăsească 
temeiurile morale şi identitare şi să binemerite mai mult, ca nouă “imagine” între țările civilizate, 
decât “harisma chiombarlie” a unui Traian Băsescu, acest vârf de lance al mitocăniei dâmboviţence, 
cu care deocamdată s-ar cădea să votăm măcar din plictis față de “paradigma” ihesciană (căruia 
Năstase nu-i poate fi decât un continuator “cosmetizat”), 


Răzvan CODRESCU 


P, $, În ce priveşte sesizările privitoare la fraudarea alegerilor de către puterea în exerciţiu, 
ne îndoim — dintr-o lungă și tristă experiență — că ele vor primi o soluţionare efectivă şi vor putea 
să răstoarne situația, aşa cum s-a întâmplat, mutaris murandis, în Ucraina vecină lar dacă 
încăpăţânarea proverbială a d-lui Băsescu va contrazice scepticismul nostru nesu ferit, atunci actualul 
primar al Capitalei va merita cu atit mai mult să fie (re)votat la scrutinul consecutiv, cu sentimentul 
că intrăm efectiv într-o nouă vârstă a democraţiei românești... Ar fi prea frumos, nu-i așa? 


. 
+ 


L-a caii 
Să Toni 4 50 
RA 


Pr ICPE CER A 2720 9370 7 0 DADR RIEN ET) 
ar 7 pă asi ez taxa d 
:/ AA N 


d A za | 4 = | . 3 ?3 
A EA Ă 





| tb ni 
Ei ? 
4 e a 


| al [S al 3 , z : 


Da că — a dir, - 
A - SR, | 
> Dara la A . % ra i ed a ST) e da =$ 
a ale "9 [si a ă A 4 Ă hu E: Tal dă du] 
Ă Ă 4 Ned Să în 


E ee» la să A i 
AP na p ” d 
bor poa 


Ea şa 
Lp CĂ DV 
“ mi m bed 
za iti ip 


(i pub 
A a sa 


Înalt île Das mai în a, 


PV) ti Za: 


O 7 fr 
Fa p pr"îy 
p SD 17 


pe 
di di 


h. “a 
ai d > 


Ma 
cd 
Li Ade De 


i 
p 
+ 
E x 
. 
E E 
i 


is 


“Astăzi s-a născut Hristos...” — spun colindele şi 
cântecele de stea, iar Părintele Galeriu amintea mereu că 
“astăzi este numele timpului lui Dumnezeu”, arătând 


prezentul etern al creaţiei divine şi contemporancitatea 


noastră mistică cu marile evenimente ale mântuirii. În ] 
popor, Nașterea Domnului (25 decembrie) mai poartă şi | 
numele de Crăciun, fiind, alături de Sf. Paşti, cea mai de 
seamă sărbătoare a creştinătăţii. După cum lusese! 
binevestită prin Arhanghelul Gavriil, SE. Fecioară Maria, 
cea “umbrită de Duhul Sfânt”, naşte în ieslea din Betleem 
pe lisus Hristos, Mântuitorul lumii. Axionul Naşterii A 
“Măreşte, suflete al meu, pe cea mai cinstită și mai 
preamărită decât oştile cele de sus...” — izbucnește în. 
această zi din toate suiletele credincioase; ca o cuminecare 
întru bucuria Răsăritului fără de apus. e Cao 


i . ă | să 
“LA ANUL ŞI LA MULȚI ANI! 


4 4 asi Da io i Le BURMA hote Mie fr E, 















PAG. 2 NR. 12/1638 Decembrie 2004 








DUMNEZE 


Taina Berleemului 


Pentru că este aşezat în Galileea, provincie 
socotită mărginaşă şi cu sânge cam amestecat, iudeii 
se îndoiau că din Nazaret ar putea să iasă vreodată 
ceva bun. Iar Betleemul, deşi aflat în Iudeea, nu 
departe de Ierusalim, părea şi el un loc umul şi uitat 
de lume, locuit de păstori săraci şi cu duhul, şi cu 
punga. Dar iată că, urmând nu socotelii oamenilor, 
ci înţelepciunii Duhului Care a grăit prin prooroci, 
Mesia, Hristosul lui Dumnezeu, avea să-Și tragă 
obârşia din Nazaret şi să se nască în Betleem, 
arătând o dată mai mult că Dumnezeu alege 
adeseori pe cele de jos spre a le da de ruşine pe cele 
de sus, şi pe cele care se socot de puțin preț, ca să le 
certe pe cele care se fălesc. 

Despre Betleem (numit mai dintâi Efrata) nu 
zisese oare Miheia proorocul: “Şi tu, Betleeme 
Efrata, deşi eşti mic între miile lui luda, din tine va 
ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru 
începu, din zilele veşniciei” (5, 1)? 


Be!leem: a 
Biserica Naşterii Domnului 
(in stânpa, jos: Poarra Umilinţei) 





+ 
Li 


PUNCTE CARDINALE 










* whsnţra 
t *. 


(mars Acea 


“a 


- 
o Lă 
”. 
* SAMARIA 
> 
. ai] 
- .. 
- 
Ș, . 
- 
= 


. “ 

.- ORĂ A Beat 
A SI. | Sa Eat? o pps 5 
r. Ri m 9 putem 





he ES ADERA ma set 





MA 
mr 


> ) 
-d i 3 PE 


: 


În Satțile Betleemului (locuit azi de mulţi arabi creștinați), păstorii îşi mai 
pasc turmele ca pe vremea lui lisus. Oraşul nou pare o glumă a timpului, străină şi de 
duhul pământului, şi de sufletele oamenilor. E mai multă umanitate pe câmpurile 
golaşe, pe unde ţipă micii, sau în pieţele pestrițe, pe unde negustorii şi meşteşugarii 

Sa Își laudă marfa într-o pitorească devălmăşie, decât în clădirile de beton şi sticlă, mereu 


= 
+ 


= mai “semtţe şi. mereu mai egale. Pe, Câmpul Păstorilor, la ceas de seară, se mai aude 
N 


"A parcă zvon îngeresc;, iar.soarele pare să-şi smerească apusul dinaintea Răsăritului de 
Susa Soarelui Dreptăţii, Carc S-a ridicat din ieslea veacului dcestuia ca să ne poarte 


spre Împărăția veacului ce va să vie. 


Când Dumnezeu Se face om 


Aflându-se pe drum şi venindu-i sorocul, aici, în 
Betleemul ludeei, a găsit adăpost Sf. Fecioară, într-o 
peşteră folosită ca iesle; aici, pe paie curate şi sub 
suflarea caldă u vitelor, s-a născut Dumnezeu cu scâncet 
de prunc omenesc; aici, mirați în buna lor simplitate, 
au fost vestiți ciobanii prin înger că s-a născut 
Mântuitorul lumii şi mare a fost bucuria lor; aici, 
călăuziţi de stea, au venit şi s-au închinat Magii de la 
Răsări!, aducându-și darurile lor de aur, smirnă şi 
tămâie, ca pe un prinos al înțelepciunii păgâne adus 
Adevărului întrupat; şi de aici a pornit, la porunca 
nebunească a lui Irod, masacrul celor 14000 de prunci 
de parte bărbătescă, de la 2 ani în jos, pe care Biserica 
îi pomeneşte la 29 decembrie. De toate acestea ne dau 
mărturie Evangheliile, făcând din umilul Betleem 
leagănul pământesc al lui Dumnezeu. 


Minunata dăinuire 


Pe toate aceste locuri încărcate de sfinţenie, 
evlavia creştină a ridicat de-a lungul veacurilor lăcaşuri 
de pomenire, pe care pelerinul le calcă astăzi înfiorat. 
La Beit Sihur, la răsărit de Betleem, pe Câmpul 
Păstorilor, se înalță biserica sub care se adăposteşte 
Grota Păstorilor. Mult mai impozantă este Bazilica 
Naşterii, ce adăposteşte Grota Naşterii. Prima biserică 
a fost construită aici de către Sfinţii Împărați 





În Grota Naşterii, locul cu pricina, stabiht prin tradiţie, 
este marcat de o stea de argint pe care stă scris 
HIC DE VERGINE MARIA JESUS CHRISTUS NATUS EST 
(“Aici din Fecioara Maria s-a născut lisus Hnstos”) 


Constantin şi Elena (sec. IV), dar ea a fost 
distrusă în parte de o răscoală a samaritenilor 
din sec. VI. Biserica actuală a fost ridicată de 
împăratul Iustinian, către anul 530. Alături de 
Biserica Naşterii, romano-catolicii au zidit în 
1881 o biserică închinată Sfintei Ecaterina 
(sărbătorite chiar în Ajunul Crăciunului). 

În sec. VII, majoritatea bisericilor din Tara 
Sfântă au fost distruse sau profanate de către 
persani. Se spune că Biserica Naşterii a scăpat 
neatinsă deoarece pe mozaicul aflat atunci pe 
fațada ei erau înfăţişaţi cei trei Regi-magi, 
prosternaţi în fața Pruncului şi îmbrăcaţi chiar 
în straie persane, încă lesne de recunoscut... 

Oricum, supraviețuirea vieţii creştine în 
aceste locuri bântuite de necreştini timp de două 
milenii reprezintă în sine un miracol dumne- 
zeiesc, iar de n-ar fi oamenii, pietrele ar striga 
Adevărul şi Slava Dumnezeului celui Viu, Care 
S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă 
Dumnezeu, şi toți să fim una în Hristos, 
Cuvântul cel fără de moarte. 


Răzvan CODRESCU 


; izepesal | 70 d Tec. e a, 
Se = acea pază 3] 
Z IBiser] Naşterii « este petalele Să: i 
a artă Ati ad detii ală de acces, 
ră 


rarea călare i i d părânilor > 
) in Biserică. | 





Di caen) 









i d Să 


| eee e 











PUNCTE CARDINALE 


Decembrie 2004 NR. 12/168 PAG. 3 





PAI, DAADOAAL 


Redus la “viziunea” pitorească a unei grădini a desfătărilor (gastronomico-senzuale!), Raiul — în 
accepţia curentă — ține numai de domeniul trecutului (paradisul pierdut) sau al viitorului (recompensa de 
apoi a “decompensaților ” acestei lumi), excluzând, pentru majoritatea celor de aici, trăirea (umblarea) cu 
Dumnezeu în timpul acestei vieţi. De parcă Dumnezeu S-ar sustrage prezentului şi ar locui inaccesibil 
undeva, departe... Dar unde locuieşte Dumnezeu? Domnul lisus Hristos a afirmat că “Tatăl locuieşte în 
Mine” (loan 14:10), iar Apostolul Pavel că “noi [credincioşii — n. n.] suntem templul Dumnezeului Celui 
Viu, cum a zis Dumnezeu: «Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor»” (1 Corinteni 6;16). În aceste 
condiții, Raiul ar putea fi mult mai aproape şi mai accesibil decât îndrăznim să ne închipuim (pentru că e 
greu de tăgăduit că acolo unde locuieşte Dumnezeu ar putea fi altceva decât Raiul). 


€ Coordonatele existenței edenice. Care era starea la ape de odihnă”), dar imaginea, în întregime mistică, 
de spint a perechii primordiale înainte de a păcătui, nu nise exclude pitorescul, fiind subordonată semnificațiilor de 
spune explicit în Scriptură, dar ni se oferă suficiente detalii siguranță (“nu voi duce lipsă de nimic”) şi împăcare (“ape de 
cu privire la starea omenirii de după cădere, la antipodul odihnă”), sub călăuzirea Dumnezeului-păstor (“EI mă 
cărora putem deduce coordonatele existenței edenice, în paşte”). În Evanghelia după loan, capitolul 10, relația pastorală 
prezența lui Dumnezeu: 0) în locul izolării şi însingurării / apare în deplinătatea perspectivei sale duhovniceşti, aceea a 
Survenite ca urmare a păcatului (“Omul şi nevasta lui s-au comuniunii indestructibile dintre oile care experimentează 
ascuns de faţa lui Dumnezeu” - Geneza 3;8)— viaţă (etenă!) prezența lui Dumnezeu, a cărui voce o aud și, în consecință, 
în lumina Feţei Sale; 0] în locul angoasei existențiale (“Ți- o cunosc şi o ascultă (din care cauză “nu merg deloc după 
am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică” - Geneza 3:10) glasul unui străin”), şi adevăratul păstor, identificat în persoana 
— Siguranță şi pace, sub autoritatea lui Dumnezeu; (] în Domnului lisus Hristos, care “işi dă viața pentru oile sale”. În 
locul invidiei (lui Cain față de fratele său Abel, care adusese acest context, păşunea (care nu lasă loc interpretărilor 
o jertfă plăcută lui Dumnezeu) și a fratricidului generat de _păşuniste!), accesibilă oilor care intră în Rai prin Hristos, este 
această invidie (Geneza 4:1-16) — dragoste şi comuniune; însăşi viața veşnică oferită credincioşilor prin Jertfa 
“O în locul utopiilor humaniste globale care fac abstracție de răscumpărătoare a Mântuitorului. 
Creator (cf. construirea Turului Babel — Geneza 11:9 — Raiul neconfortabil. În accepţia acestei 
soldată cu schismatica încurcare a limbilor) — realitatea experimentări a prezenţei lui Dumnezeu, în cadrul unei relații 
unificatoare a prezenţei lui Dumnezeu (revelată la Rusalii, personale a “oilor” cu Dumnezeul-păstor, Raiul poate fi întâlnit 
prin pogorârea Duhului Sfânt), O) în locul unei chinuitoare . în situații dintre cele mai paradoxale şi dintre cele mai puţin 
activități silnice (“cu multă trudă să-ți scoţi hrana”, “în confortabile. Bunăoară, putem afirma că atunci când au fost 
sudoarea muncii tale să-ți mănânci pâinea”), într-o natură aruncați în cuptorul încins pentru că refuzaseră să se închine 
ostilă (“blestemat este acum pământul din pricina ta” —  idolului construit din dispoziția împăratului Babilonului, cei 
„Geneza 3:17-19)— munca în condiţii binecuvântate. Odihna trei prieteni ai lui Daniel (Hanania, Mişael şi Azaria) s-au 
| (pacea) sufletului în prezenţa lui Dumnezeu nu echivalează . situat în Rai, deoarece - conform relatărilor împăratului — au 
„Cu o vacanţă eternă sau cu un repaus absolut, nu presupune . fost văzuţi “pan 
încetarea activității şi a vieţii, ci incetarea chinului din viaţă, . şi nevătămați [deși doar trei fuseseră aruncați de vii în cuptor!) 
„prin eliberarea de sub blestem, şi continuarea activității şi a și chipul celui de-al patrulea seamănă cu al unui fiu de 
vieţii eliberate, în prezența mângâietoare a lui Dumnezeu.  dumnezei” (Daniel 3,25), Miracolul a fost posibil (“focul n- 
Munca este compatibilă atât cu “vechiul” Rai din grădina avusese nici o putere asupra trupului acestor oameni, că nici 
Edenului (în care Dumnezeu l-a așezat pe om “ca's-o perii capului nu se pârliseră, hainele le rămăseseră 
"lucreze şi s-o păzească” — Geneza 2:15), cât și cu Noul neschimbate și nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei” 
Nerusalim, cetatea sfântă coborâtă dintr-un cer nou pe un — Daniel 3:27), deoarece cei trei condamnaţi la moarte, loiali 
“pământ nou (în care “robii Lui Îi vor sluji” — Apocalipsa adevăratului Dumnezeu, au beneficiat în mijlocul flăcănlor 
23:3, adică vor continua să lucreze și dincolo în slujba lui de prezența ocrotitoare şi nemijlocită a Acestuia — cea de-a 
Dumnezeu, ca şi robul bun, credincios în puţine lucruri, patra persoană din interiorul cuptorului care “seamănă cu un 
care, după ce a înmulțit aici averea stăpânului său, primeşte - fiu de dumnezei”. 
dincolo responsabilități sporite, precum cârmuirea a zece Confruntați cu perspectiva arderii de vii, Hanania, 
cetăţi — Luca 19:17). Mişael şi Azaria, nu au mizat însă pe intervenția salvatoare a 
Raiul din suflet. Înțeles ca “Împărăția lui lui Dumnezeu (față de care se angajaseră într-o relaţie de 
Dumnezeu” sau “Împărăția cerurilor”, Raiul nu este o dependență absolută și de loialitate necondiționată), 
locație, ci, mai degrabă, o stare de spirit în conformitate cu  replicându-i împăratului Nebucadnețar, care îi condamnase, 
voința lui Dumnezeu, definită ca o consecință (roadă) a că Dumnezeu “poate să ne scoată din cuptorul aprins”, “şi 
prezenței Duhului Sfânt în viața creștinului: “dragostea, chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji 
bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de dumnezeilor tăi” (Daniel 3:17-18). “Și chiar de nu ne va 
bine, credincioșia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Galateni scoate” — denotă faptul că nici unul dintre ei nu avea garanţia 
5:22-23), împotriva cărora “nu este lege” (condamnare). că va scăpa cu viață, dar aveau cu toții certitudinea că din 
Această ehberare conferită de prezența Duhului Sfânt moment ce umblă cu Dumnezeu, ceea ce urmează să se 
transcende orice reprezentare humanistă a Împărăției lui întâmple nu mai este problema lor, ci a Lui. Important pentru 
Dumne-zeu (Care este Duh!). Nici măcar Apostolul Pavel, oamenii din această categorie (care umblă cu Dumnezeu) 
care — conform propriei sale mărturisiri — “a fost răpit în este să nu-l dezamăgească pe Însoțitorul lor. Ei nu încearcă 
Rai, până în al treilea cer” (fără a putea preciza, însă, dacă să obțină accesul în Raiul “de apoi” cu prețul opțiunii lor de 
a fost răpit în trup sau în duh), nu poate descrie viziunea acum, ci, prin opțiunile lor, se străduiesc să se mențină — pe 
respectivă, deoarece a auzit “cuvinte care nu se pot spune parcursul încercărilor prin care trec — în cadrul Raiului “de 
și pe care nu îl este îngăduit unui om să le rostească”, Probabil acum”, în care conviețuiesc deja cu Dumnezeu. 
că tot din această cauză nici peisajul edenic (Geneza 2:8- Sfântului Ștefan — cel dintâi martir creştin — nu i-a 
17) nu are “carne” pe “scheletul” său metafizic. Cu mai fost dat, insă, să fic salvat, prin intervenţie miraculoasă, 
parcimonie descriptivă, râurile și traseele lor sunt sec din situaţia-limită în care îl implicase asumarea credinţei sale. 
enumerate, iar pomii “de tot felul”, despre care aflăm doar Cu toate acestea, și el s-a situat în Rai, beneficiind din plin de 
că “erau plăcuți la vedere (singurul indiciu estetic!) și buni prezența nemijlocită a lui Dumnezeu chiar în toiul martirajului, 
la mâncat”, sunt individualizați alegoric (pomul cunoștinței când, “plin de Duhul Sfânt” în faţa agresonlor săi, “a văzul 
binelui și răului, pomul vieţii), numai dacă au semnificație slava lui Dumnezeu și pe lisus stând în picioare, la dreapta lui 
în economia divină. Abia in Psalmul 23, peisajul pastoral - Dumnezeu; și a zis: «lată, văd cerurile deschise și pe Fiul 
incepe să se ivească (“Domnul este păstorul meu: nu voi Omului stând în picioare, la dreapta lui Dumnezeu»” (Fapte 
duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi și mă duce 7:55-56), 


oameni umblând slobozi în mijlocul focului 


Mobilitatea Raiului. Din aceste situații, înțelegem 
că Raiul nu este “bătut în cuie” într-un loc anume, strict 
determinat, din cer sau de pe pământ, ci că acesta se mişcă 
o dată cu Dumnezeu și poposeşte acolo unde sălășluieşte 
Duhul (îngerul, slava) lui Dumnezeu, ca manifestare 
perceptibilă a prezenţei Sale. Această mobilitate a Raiului 
este relevantă în Exod, când Domnul mergea înaintea taberei 
lui Israel — “ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe 
drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze” 
(Exodul 13:21). 

Pe tot parcursul peregrinării sale prin pustie, deşi 
a beneficiat din plin de călăuzirea şi providența lui 
Dumnezeu (aprovizionarea miraculoasă cu mană, prepelițe, 
apă potabilă), poporul lui Israel s-a situat însă la marginea 
Raiului, în permanenta lui proximitate. EI nu a intrat în Raiul 
care se deplasa împreună cu el prin pustie, nu pentru că i-ar 
fi lipsit “metafizica” (de care nici nu avea nevoie, de vreme 
ce Dumnezeu nu “se ascundea” ci, dimpotrivă, “bombarda” 
poporul cu necontenite miracole prin care îşi făcea simțită 
prezența), ci pentru că — în pofida inflației de miracole — 
acesta nu și-a însuşit prin credință realitatea promisiunilor 
lui Dumnezeu. Privind înapoi cu nostalgie, la confortabila 
robie din Egipt, “copiii lui Israel le-au zis [lidenlor religioşi 
Moise şi Aaron, care-i conduceau prin deşert spre Țara 
Făgăduinţei - n. n.]: “cum de n-am murit de mâna Domnului 
în țara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, 
când mâncam pâine de ne săturam! Căci ne-ați adus în 
pustia aceasta ca să faceți să moară de foame toată 
mulțimea aceasta” (Exodul 16:2-3). În locul Raiului ofent 
de Dumnezeu, care-i aştepta cu uşile deschise şi cu toate 
cele necesare vieții duhovniceşti şi trupeşti, ei au optat însă 
pentru “raiul” imanentist al sclaviei (din Egipt) — rudă bună 
cu raiul (“cu râuri de lapte”, “țărmuri de mămăligă moale”, 
“Sipote de rachie”, “baltă de vin”, “dealunile și coastele dă 
caş, dă brânză, dă slănină”, “gardurile învelite cu fripți 
câmăciori”, “cu plăcinte calde streşinite”, “iar în loc de 
pari tot cârtaboşi”) hărăzit de autorul Țiganiadei eroilor săi, 
pe măsura opțiunilor lor existențiale prioritare: “mânci cât 
vrei şi bei făr osteneală”, În consecinţă, ei au murit în pustiul 


din Jur şi din suflet, în afara Țări Făgăduinţei. 


“Astăzi vei (i cu Mine în Rai” — îi promite Domnul 
lisus Hristos unuia din cei doi tâlhari răstigniți împreună cu 
EI (Luca 23:35-43). Beneficiarul acestei promisiuni nu mai 
avea timp de nici o faptă bună, reparatonie, Deşi nu mai 
avea posibilitatea să îndrepte nici o situație din propria-i 
viață, acest tâlhar îndeplineşte totuşi — chiar în ceasul al 
doisprezecelea al vieții sale — condiţiile necesare intrării în 
Rai: 1) începe să se teamă de Dumnezeu, apostrofându-l 
pe celălalt tâlhar răstignit care — în consens cu mulțimea 
adunată la picioarele crucii — continua să-L batjocorească 
pe Hristos până-n ultima clipă: “Nu te temi tu de Dumnezeu, 
tu, care eşti sub aceeași osândă?””; 2) își recunoaște păcatul 
şi vinovăția (“Pentru noi este drept, căci primim răsplata 
cuvenită pentru fărădelegile noastre”), în raport cu 
nepnhănirea lui Hristos (“dar omul acesta [lisus Hristos — 
n. n.) n-a făcut nici un rău”); 3) recunoaşte dumnezeirea lui 
Hnstos, Căruia 1 se adresează cu apelativul “Doamne”; 4) 
se roagă - probabil pentru prima oară în viața lui — 
încredințându-și soarta în mâna Domnului: “Doamne, adu- 
ŢI aminte de mine, când vei veni în împărăția Ta”. 

Răspunsul prompt al lui Hristos (“Astăzi vei fi cu 
Mine în Rai”) la rugăciunea tâlharului este edificator pentru 
priontatea Raiului “de acum” în raport cu eventualitatea 
celui “de apoi”. Astăzi — exprimă imperativ urgentarea 
accesului în Rai, care nu trebuie lăsat de azi pe mâine, şi tot 
aşa, tergiversat printr-o perpetuă expectativă, până la 
sfârşitul vieţii deoarece, în urma jertfei de ispăşire a lui 
Hristos de pe cruce, catapeteasma dinăuntrul Templului 
care bara accesul în locul preasfânt, “s-a rupt în două, de 
sus până Jos” (Matei 27:51), Aceasta înseamnă că accesul 
în Rai, în intimitatea “preasfântă” a lui Dumnezeu, este — 
din acest moment - deblocat şi că procesul nostru de 
aclimatizare şi familarizare cu prezența lui Dumnezeu 
trebuie să înceapă încă de pe acum, din această viață. Vei fi 
CU MINE, ÎN RAI - defineşte fără echivoc Raiul drept 
comuniune cu Dumnezeu: adică, acolo unde sunt EU (în 
cuptorul aprins, în pustie, sau într-o inimă credincioasă) 
este şi RAIUL; într-un cuvânt, Raiul sunt Eul 


Traian Călin UBA 















2 Mie 


_ REGE..() 


= A de Gabriel CONSTANTINESCU 





În Însemnări politice, Grigore Gafencu face o succintă caracterizare a scenei 
politice la sfârşitul anului 1934, concentrându-şi atenția asupra situației din cele două partide 
principale, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Țărănesc. 

“Viaţa noastră publică a rămas sub inrâurirea unor probleme pe care numai timpul 
le poate lămuni. În Partidul Liberal se repetă neînțelegerile care au frământat cârmuirea 
național-țărănistă. Şeful partidului e în opoziție cu şeful guvernului (...) Guţă (Tătărăscu) a 
reuşit să strângă în jurul vorbelor sale goale și sonore nu numai interesele profitorilor 
politici, ci şi «idealismul» tinerelor generaţii ce se manifestă prin diferite grupări — «Păreri 
lbere» şi grupul «Hy. Se pare că influenţa regală e deosebit de 
mare în aceste cercuri de «idealişti» care, acum câțiva ani, nu 
găseau cuvinte destul de aspre şi amenințăn destul de grave 
împotnva d-lui Caraiman... Această apropiere între rege şi neo- 
Lberalism e foarte caracțenstică, atât cu privire la arta de a cârmui 
a suveranului, cât şi la oportunismul «tineretului» nostru politic. 

Partidul Naţional-Ţărănesc trece printr-o criză adâncă 
de readaptare la condițiile vieții noastre publice pentru un partid 
care nu e la putere. Trei fruntaşi polarizează curentele din partid 
în trei direcții deosebite. Maniu rămâne angajat, mai mult ca 
niciodată, pe linia așa-zis «constituțională». E lupta de îngrădire a 
regelui. Pornit împotriva întregii camanile, fruntaşul ardelean a 
ajuns să-şi concentreze toate focurile împotriva doamnei Lupescu, 


Această atitudine şi această luptă nu displac opiniei publice, care 
s-a Ep A Rea Sp RA Sava PONT 
intervenția regelui în viața noastră publică, în albia adâncă deură 
generală impotriva «jidoavcei» (...). Mihtari în rezervă, profesoni, 
industriași aplaudau cu toată convingerea filpica lui Maniu 
împotriva favoritei regale. Nu e mai puțin adevărat că, dacă 
pornirea impotriva Lupeascăi e mai populară decât toate teonile 
constituționale îndreptate împotriva camarilei, ca e şi mai 
primejdioasă, fiindcă descoperă pe rege, și îl atinge nu numai în 
felul său de a cârmui, ci in sentimentele sale cele mai intime. Era fatal ca lupta impotriva 
favoritei și reacţiunea repală să dea acțiunii lui Maniu înfăţişarea unei lupte cu regele — luptă 
în care regele primește lovituri şi e hotărât să le dea înapoi, cu vârf și îndesat”. 
Îngrijorat de faptul că “filipica lui Maniu împotriva favoritei regale” il atinge pe 
Carol în “sentimentele sale cele mai intime”, Grigore Gafencu, membru marcant al Partidului 
Naţional-Țărănesc, uită să-și ducă ideea până la capăt. Din cei “trei fruntaşi care polarizau 
curentele din partid în trei direcții deosebite”, nu l-a nominalizat decât pe Maniu, “angajat 
mai mult ca niciodată pe linia așa-zisă constituțională”. Pentru a umple această lacună, îl 
vom completa noi pe viitorul ministru de Externe al lui Carol II. 
Situația politică din România interbelică a fost tulburată de apariția a două noi 
orientări doctrinare, ambele, deşi în mod fundamental diferite, urmărind eliminarea 
democraţiei ca sistem de guvernare. De o parte Mişcarea Legionară, expresia curentului 
de renaştere națională, de cealaltă parte tentația spre un regim de dictatură personală, 
manifestată din ce în ce mai evident, după “Restauraţie”, de cuplul Carol-Lupescu. Cum 
însă principalele partide politice, în primul rând PNL și PNȚ, erau adepte ale democrației, 
este interesant să urmărim reacţiunea pe care au avut-o în fața agresiunii antidemocratice 
venită din partea celor două grupări aspirante la putere, menţionate mai sus. 
Mişcarea Legionară şi-a definit fără echivoc poziția faţă de democrație și de 
partidele politice care o afirmau în documentul intitulat Chemare către purtătorii duhului 
nou al vremii, semnat de Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul “Gărzii de Fier”, din cuprinsul 
căruia reproducem pasajele semnificative: 
“Legionari, Cuvântătorii partidelor politice cutreeră din nou orașele și satele 
cerându-vă ajutor pentru ca să se poată reface. Sub domnia lor românismul de pretutindeni 
e sărăcit și a îngenunchiat în fața străinului pripăşit de curând. Rosturile mari ale Patriei sunt 
părăsite. Lumea noastră politicianizată nu mai vede în față decât interesul partidului, pentru 
a cărui biruință sacrifică în fiecare zi și în fiecare ceas însuşi viitorul nostru ca neam (...). În 
fața acestei situații, și mai Înainte ca politicianismul condamnat să se poată reface, am tras 
| spada și am înâlțat steagul cel nou al vremii. Se simte prin aer tot mai accentuat nevoia unor 

alte principii de viață politică și morală. Despoliticianizarea țării este o poruncă a vremii. În 
locul partidelor parazite, se simte nevoia unui braţ creator (...) De acum încolo de un singur 
glas va trebui să ascultați, tainic şi nepătruns ca Dumnezeu: chemarea Patriei. Acest glas 
să-l audă toată suflarea voastră. Lui să vă supuneți într-un suflet”. 

Chemarea conducătorului Mișcării Legionare se încheie cu un apel adresat tuturor 
românilor și un altul adresat membrilor Mişcării: “Români, Atunci când glasul și brațul 
vostru vor proclama victoria, România va rcînvia. Vor înflori în ea ca bujorii, copiii voștri. 
Străinul o Va respecta. Dușmanul se va teme” și “Soldaţi ai «Gărzii de Fier», când vouă vă 


| 


Dr. Alexandru Vaida-Voevod 


« monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi. ” 


db 


este hărăzit de Dumnezeu să făuriți această Românie nouă, când de la Nistru până la Tisa 
neamul vă așteaptă să vă primească în nesfârşite aplauze pe scena istoriei, izbucnească 
din piepturile voastre de oțel strigătul nostru de luptă şi de victorie: «Trăiască România 
românească! Trăiască Garda de Fier!»”. 

Mesajul naționalist al Mişcării Legionare a provocat reacţii, cea mai importantă 
fiind atitudinea adoptată de Alexandru Vaida Voevod. “La 8 iulie 1934 — relatează Ion 
Scurtu în /storia Partidului Naţional Țărănesc — Vaida Voievod s-a declarat public pentru 
introducerea în programul Partidului Naţional-Țărănesc a prevederi «numerus valachicus» 

"— adică a proporționalității etnice în toate întreprindenile şi instituțule, 
astfel încât «valahii» să ocupe posturi într-o pondere 
corespunzătoare procentului deținut pe țară de populația de origine 
etnică română”. 

În perioada interbelică, necesitatea aplicării unei juste 
proporționalități, bazate pe criteriul etnic, în distnbuirea postunilor 
în instituțiile publice, s-a impus în mod imperativ datontă agresivității 
manifestate de elementele alogene față de români. Scânteia s-a 
aprins în decembne 1922. Studențimea română declară greva 
generală. Ea este provocată de starea de mizerie a studenților 
români şi de înmulțirea numărului de studenți evrei, care în unele 
facultăți depăşea numărul românilor. Dar faptul cel mai grav s-a 
petrecut la Facultatea de Medicină din Cluj “unde - relatează 

„Nicolae Roşca în Cronica unor violențe politice — studenţii 
medicinişti evrei, într-o vădită provocare a sentimentelor românești, 
refuză să facă disecții pe cadavre de evrei, ci numai de creştini” 
Principala cerință a studenților grevişti a fost adresată guvernului 
Ei cer ca în Universităţi să fie aplicat principiul “numerus clausus”, 
adică proporția de evrei din instituțiile de învățământ superior să 
păstreze proporția pe care această comunitate o are în țară 

Din decembrie 1922, când studențimea română clama 
"numerus clausus”, până în iulie 1934, când Alexandru Vaida 
Voevod propunea Comitetului Central Executiv al Partidului Naţional Țărănesc adoptarea 
in program a principiului “numerus valachicus” în viața politică a României au avut loc 
prefaceri de substanță. Apariţia şi ascensiunea Mişcării Legionare, purtătoarea unei doctrine 
naționaliste radicale, în care tinerii protestatari din 1922, acum intelectuali de prestigiu, 
reușeau să cucerească din ce în ce mai multe conștiințe în numele luptei pentru o “Românie 
românească”, a influențat în mod diferit clasa politică a timpului. Cei mai mulți oameni 
politici au văzut însă în naționalismul de factură legionară o amenințare a propnilor lor 
poziţii, prin contestarea ordinii democrate. O excepţie de la curentul de respingere a 
naționalismului a fost Alexandru Vaida Voevod. 

Omul politic ardelean, unul dintre fruntaşi: Partidului Naţional din Transilvania, 
luptător pentru draptunile românilor din Imperiul austro-maghiar, s-a angajat plenar în 
rezolvarea problemelor cu care s-a confruntat România, după înfăptuirea Marii Unini, la 
Conferinţa de Pace de la Paris. Cnza provocată de “Politica de rezistență” a lui lon [. C 
Brătianu față de dictatul Consihului Suprem amenință să compromită recunoașterea 
României Mari ca stat suveran de “marii noştri aliați”. În chestiune erau puse două probleme 
majore: înrobirea economică a țării şi, îndeosebi, “Tratatul minorităților”. “Sub formula 
largă a «protecției minorităţilor» — scrie Constantin Kirițescu în /storia războiului pentru 
întregirea României — se readucea pe tapet chestiunea evreiască, care dăduse loc la 
atâtea discuţii în timpul Congresului de la Berlin, şi după el, mobilizând toată puterea de 
care evreii dispuneau în lumea finanțelor, politică și a presei din Occident. Dispoziţii 
excesive, ca următoarea, însemnau însă o întrecere a măsurii: Evreii nu vor fi ținuți a face 
nici un act care ar fi o călcare a Sabbatului lor şi nu vor fi loviți de nici o decădere dacă nu 
voiesc a merge în fața tribunalelor ori a îndeplini acte legale în ziua de Sâmbătă. . România 
arată gândul său de a nu face sau a lăsa să sc facă alegeri, fie generale, fie locale într-o zi 
de sâmbătă, nici o înscriere electorală nu va trebui făcută sâmbăta”. Un document nu 
numai umilitor, ci şi infam, pe care lon |. C. Brătianu a refuzat să-și pună semnătura. O 
sarcină ingrată, pe care şi-a asumat-o Alexandru Vaida Voevod pentru ca România să nu 
piardă totul din ceea ce i se cuvenea pentru sacrificiile făcute alături de Antantă în primul 
război mondial. “Vaida s-a văzut nevoit — scrie Gheorghe |. Brătianu în Acţiunea politică 
şi militară a României în 1919 -, în proprii săi termeni, să facă saltul în prăpastie şi să 
accepte, cu unele îmbunătățiri, clauzele tratatului minorităților, sub presiunea ultimatului 
trimis de Consiliul Suprem”. 

“Saltul în prăpastie”, un cufemism pentru actul de adeziune la francmasonerie, 
a constituit pentru Alexandru Vaida Voevod singura cale, atunci ca şi acum, de a intra în 
grațiile puterilor oculte care, în spatele fațadei atrăgătoare a “Proclamaţiei celor 14 puncte” 


m 


D t zi ț 
A, d ori - - 
€ 3 





i A A a a MĂ, 
ț BAS 3 aaa 















PUNCTE CARDINALE 





ŞAH LA REGE... 


a preşedintelui Woodrow Wilson, au clădit edificiul lumii de după primul război mondial 
numai şi numai în interesul lor. În legătură cu adeziunea la franemasonerie este însă utilă o 
precizare menită să arunce o lumină asupra resorturilor intime care i-au determinat pe 
oamenii politici să se înregimenteze în această organizație ocultă cu nebănuite puten pe tot 
întinsul mapamondului. 

La noi, francimasonii angajați în politică pot fi împărțiți în două categorii distincte 
O primă categorie este alcătuită din politicienii patrioți, începând cu revoluționarii de la 
1848, care, conştienţi de puterea şi posibilitățile de intervenţie francmasoneriei în politica 
mare, au folosit din plin calitatea lor de membri ai acestei puternice Organizații pentru 


promovarea intereselor naționale, îndeosebi în anii României mici. În galena acestor 


personalități ilustre, care şi-au dedicat viața propăşirii neamului românesc, Alexandru Vaida 
Voevod are un loc bine meritat. | 
Cea de-a doua categorie de oameni politici care 

au aderat la francmasonerie este alcătuită din cei care “au E es a ră 

făcut saltul în prăpastie” numai din interes personal, $ 
dovedindu-se dispuşi să trădeze interesele naționale, fără 
reținere, dacă “loja” le solicită servicii de această natură. 
Cine răsfoieşte lucrarea lui Hona Nestorescu-Bălceşti, 
"Ordinul masonic român, are prilejul să constate îmbinarea 
„în penoada interbelică a acțiunilor de trădare flagrantă a | 
intereselor naţionale cu calitatea de “frate” mason. Carol |. 
al II-lea şi Nicolae Titulescu, confidentul Elenei Lupescu, 
sunt personalitățile politice de mare anvergură, care au 
sacrificat de o manieră criminală marile comandamente 
naționale pentru meschine interese personale, dar mai ales - 
pentru a răspunde cerințelor “Supremului consiliu de 33” 
(Organismul supenior de conducere al Ordinului masonic 
național, format din 33 de frați având gradul 33.) | 

După acest excurs în lumea tenebrelor politice 

din istoria noastră recentă, suntem în măsură să identificăm 
cel de al doilea “fruntaş” din PNȚ, care “polarizează un 
curent din partid într-o direcție difentă”, nenominalizat de 
Grigore Gafencu în ale sale Însemnări politice. Este. | 
Alexandru Vaida Voevod, care provoacă partidul în numele 
căruia deținuse de patru ori demnitatea de prim-ministru să 


L] A 
Ă 


SU 


E 4.) 
A 
Ş 

A 


RR 
Un Dumnezeu aver 


NN aa MR 


39 Ei j .v, ratei, 
poeti în SARE 0 7 Dle 
Py A ş.$ i „n 7 Li i 
ŞC ni 3 rPy d 4 IPA rr PA 
era azi AP > tale 


Decembrie 2004 NR. 12/1683 PAG.5 


legionare a crescut uluitor de repede. În mai 1935, potrivit lui Codreanu, existau 4200 de 
cuibun; în ianuarie 1937 numărul lor crescuse la 12.000, sar în decembrie următor la 34.000”. 
Pentru a stăvii afluența românilor spre Mişcarea Legionară, Carol, sfătuit de 
consilieru săi din sinedriul camanilei, a dat curs unei idei originale în sine: crearea unei noi 
formațiuni politice naționaliste, cu un program asemănător cu cel al Mişcării Legionare, 
dar obedientă suveranului. Şi din nou Paul D. Quinlan: “În iulie 1935, cu sprijinul Regelui 
a fost format Partidul Naţional Creştin (PNC). Aceasta a rezultat din fuziunea Partidului 
Naţional Agrar al lui Goga cu Liga Apărării Național Creştine (LANC) a lui Cuza. Atât 
Goga, cât şi Cuza erau lideri înfocaţi ai dreptei (...) În platforma partidului lor apărau 
naționalismul şi creştinismul, denunțau puternic liberalismul și marxismul și sprijineau 
menţinerea unei monarhii constituționale, principiul nzmerus clausus, un Senat corporatist 
care ar fi dominat Parlamentul, în locul Camerei inferioare, şi o politică externă aliniată 
indeaproape Germaniei şi Italiei (...) Spre deosebire de Legiune, care dorea să schimbe 
din rădăcini întreaga ordine socială existentă, membrii partidului Goga-Cuza nu se aflau 
într-un conflict real cu oligarhia conducătoare și erau mai mult decât gata la o reconciliere 
cu Carol”. 
În cadrul acțiunii de ingrădire a atracției exercitate 
DI de Mişcarea Legionară, “Carol — notează Paul D. Quinlan 
ÎI în continuare —a început să uneltească pentru a intra în 
competiție directă cu Legiunea. Era întotdeauna interesat 
să atragă tineretul țănii, și în toamna lui 1934 şi-a creat 
Si propria organizație de tineret de tip fascist, Straja Țăru”. 
5 Rostuleierasăcontrabalanseze Frăţuile de Cruce legionare, 
i pe uta safe ru a Între cele două organizații de tineret erau însă deosebiri de 
$ ÎI Substanţă Întimpce Străjeriaerao instituţie de Stat, în care 
> era încorporată pe bază de obligativitate toată suflarea 
- şcolărească din țară, în Frăţiule de Cruce se intra pe bază de 
voluntanat, operându-se o selecție riguroasă în rândul celor 
“ care aspirau să devină “frați de cruce”, criteriul principal 
de acceptare fiind rezultatele la învățătură. “Comandantul 
străjeriei — scrie Pamfil Şeicaru, caracterizând această 
organizație artificială, goală de conținut - era un fost ofițer, 
| Sidorovici, fără nici un relief, nu avea nici o calitate ca să 
î fie destinat misiunii pe care î-a încredințat-o regele (...) 
Regele a crezut că Străjenia devenise un organism puternic, 
clocotitor de entuziasm și de un devotament nelimitat. Nu 
știa, însă, că majoritatea instructonlor Străjeriei aparțineau 
clandestin mișcări legionare, cu toate legămintele cerute”. 
În timp ce Carol şi camarila desfăşurau o activitate 


y 

ca N 

PU. Ă 
. 49 


at 
i 


adopte principiul “numerus valachicus”. Propunerea sa este 

respinsă categoric de majoritatea fruntașilor național-" 
ţărănişti, în frunte cu luliu Maniu, dar cu motivații difente.- 

" Consecința: scindarea partidului. “La'24 februarie 1935 - 


„ne informează |. Scurtu — Alexandru Vaida Voevod a ținut 


"la Cluj conferința «Problema românilor în viața de stat», în 


Care a expus noua sa teorie, act ce a marcat desprinderea de Partidul Nahonal- Țărănesc. A cu două condiții: 1) despărțire 
doua zi, 25 februarie 1935, Vaida a pus bazele organizaţiei Frontul Românesc, după care a 





febnlă menită să le consolideze prestigiul şi autoritatea, 
Maniu, izolat de propriul său partid, rupe tăcerea şi în martie 
1935 trumite redacțiilor principalelor ziare centrale, spre 
publicare, un amplu memoriu în care relatează atitudinea, 


îi sa în anii 1925-1930 față de “Restauraţie”, În acest document 


el insistă asupra ideii că a susținut revenirea lui Carol în țară 
a de Elena Lupescu şi 2) angajamentul acestuia că, o dată 


ajuns rege, va respecta Constituţia şi regimul politic existent, 


pornit un turneu de conferințe prin marile oraşe ale țări pentru a câştiga un număr cât mai 
mare de adereny”. 

Mai rămâne să-l identificăm şi pe cel de “al treilea fruntaş” și “curentul din 
partid” pe care-l promovează, pentru ca imaginea structurii Partidului Naţional Țărănesc, 
în viziunea lui Grigore Gafencu să fie completă. Iuliu Maniu nu a răspuns favorabil la 
provocarea prietenului său de o viaţă, Alexandru Vaida Voevod, nu din motive doctrinare, ci 
datorită temperamentelor diferite. “Pe cât era Maniu de reținut — scrie Pamfil Șeicaru -, 

' ascunzându-şi cu grijă gândurile şi sentimentele, pe atât de spontan și sincer în vorbă ca şi 
în gest era Vaida Voevod (...) El lua o decizie imediat, judecând dintr-o ochire situația, 
Succesele nediscutabile obținute în 1919, când a luat după Ionel Brătianu conducerea 

| delegaţiei române la conferința păcii, se datoresc acestei rapidități de judecată şi de decizie”. 

În schimb, toți ceilalți fruntaşi național-țărănişti au respins şi au condamnat 
““numerus valahicus” pe motive doctrinare, loan Scurtu, istoricul din anii comunismului al 
Partidului Naţional-Țărănesc, simte o adevărată desfătare ideologică, consemnând pronunțata 
“aplecare spre stânga a liderilor naţional-țărănişti. Subliniază îngroșat excluderea lui Vaida- 
Voevod din partid, “deoarece nu putea accepta o lozincă împrumutată din arsenalul 
organizaţiilor de dreapta și de extrema dreaptă”, Apreciază faptul că “unii național-țărămişti 
s-au declarat pentru constituirea Frontului Popular Antifascist” şi nu uită să amintească, 
celor care au uitat, colaborarea cu comuniștii. “Nu puţine au fost cazurile de colaborare 
deschisă între național-țărăniștii şi comuniști. Unii membri ai Tineretului Naţional-Țărănist 
au activat în cadrul Frontului Studențesc-Democrat, între cele două organizaţii existând un 
acord de colaborare pe o platformă antifascistă, De altfel, primul sediu al Frontului Studenţesc- 
Democrat a fost clubul organizației de Ilfov a Partidului Naţional- Țărănesc, pus la dispoziţie 
în acest scop de Virgil Madgearu. Concomitent cu apropierea național-țărăniştilor de 
comunişti, aversiunea lor faţă de naționalismul militant lua forme de-a dreptul viscerale. 
Atitudinea anti-legionară a vârfurilor național-țărăniste incetează să se mai înscrie în 
limitele competiției politice. Ea se transformă în ură și, cu excepția lui luliu Maniu, 
“antifasciştii” ţărănişti se vor alătura lui Carol și camarilei conduse de Elena Lupescu, 
abandonând până şi credința în valorile democraţiei (ca preț plătit în lupta împotnva Mişcării 
Legionare). 

Încercările lui Carol și ale camarilei de a folosi și în cazul Mişcării Legionare 
politica de fărămiţare internă — divide e! impera - nu au avut succes, (Defecțiunea Stelescu 
din septembrie 1934 nu a avut urmări pentru unitatea Mişcării.) În martie 1935, Legiunea 
revine oficial pe scena politică sub denumirea de Partidul Totul pentru Țară, sub conducerea 
generalului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul. Exprimând în cifre crescânda popularitate 
a Mişcării, Paul D. Quinlan scrie în Regele playboy: “Între 1935 şi 1937, numărul cuiburilor 


“Camanla — scrie |. Scurtu în /storia... sa — a decis să reacționeze. Gabriel 
Maninescu, împreună cu lon Modreanu şi Constantin Buruiană, au publicat cartea Carol 1], 
regele românilor. Cinci ani de domnie: 8 iunie 1930-8 iunie 1935, în care, pe 332, de pagini 
era elogiat monarhul și se aduceau critici vehemente unor oameni politici, în special lui 
lulu Maniu, Acest fapt a provocat o vie reacție din partea național-țărăniştilor. Ziarul 
Dreptatea scria: «Colonelul Gavrilă este un exponent. Un specimen dintr-o serie de cuibare 
de ploşnițe sugătoare de sânge din trupul sănătos al nației. Focare de infecție». lar ceva 
mai târziu, același ziar îl caracteriza astfel pe omul de strajă al camanlei şi al Elenei 
Lupescu: «Nici viața filmată a gangsterilor nu întrece, în peripeții și tertipuri, activitatea 
acestui borfaş de junglă»”. 

„-Amreprodus acest schimb de “opinii” şi “amabilități” pentru a sublinia un fapt de 
o deosebită importanță pentru evoluția situației politice din România anilor '30. Dincolo de 
partide, ideologii şi doctrine, falia dintre adepții şi adversarii lui Carol şi al camarilei devine 
din ce în ce mai adâncă. În rândurile național-țărăniştilor s-au conturat două curente distincte: 
susținătorii şi contestatanii lui Carol şi ai camanlei. Același fenomen are loc atât în tabăra 


“berală, cât şi în grupănile naționaliste. Un fapt merită însă o atenție deosebită: în timp ce 


frontul masiv al contestatarilor avea în frunte personalități de prima mărime, ca luliu 
Maniu, Corneliu Codreanu şi Gheorghe Brătianu, susținătorii suveranului şi ai clicii parazitare 
din jurul său erau personaje subțiri, lipsite şi de suprafață și de adâncime, din categoria 
Guţă Tătărăscu şi Gavrilă Marinescu, fără să mai amintim forfota de afacerişti veroşi care 
roia în jurul tronului, dând regimului un specific pe care contemporanii l-au numit 
“lupescocrație”, Cum însă Elena Lupescu nu putea să-şi exercite autoritatea decât din 
umbră, se simţea imperios necesitatea unei personalități politice puternice, capabile să 
rezolve cu hotărâre problemele care tulburau domnia lui Carol II. 

Nu va trece mult timp și un astfel de politician va da din coate şi va ajunge în 
rândul din faţă. Fost subsecretar de Stat la Ministerul de Interne în ultimul guvern condus de 
Alexandru Vaida Voevod, Armand Călinescu s-a remarcat prin duritatea măsurilor luate 
impotriva legionarilor. Intuind de ce avea nevoie Carol şi camanila, le-a transmis indirect 
“oferta” sa. “La 9 august 1936 — relatează |. Scurtu - Armand Călinescu a rostit în localitatea 
Albeşti (Argeș) un discurs în care a declarat că era «adversar al mişcării legionare» (...) 
Totodată el afirma că «constitualism însemnează guvernare în acord cu regele» (o săgeată 
îndreptată împotriva lui Maniu - n. n.), că suveranul trebuia să fie «un factor activ», iar nu 
un «pecetan» al partidelor politice. În concluzie, el declara: «Noi trebuie să înconjurăm 
Coroana cu toată dragostea noastră şi să o sprijinim pentru a-și îndeplini misiunea istorică 
cu tot prestigiul necesar”. Oare ce şi-ar fi putut dori Carol şi Lupeasca mai mult? 

(va urma) 





















PAG. O NR. 12/1638 Decembrie 2004 


TAcizECI 





DE MILIOANE nui: 


DE CURO 





BENTRU TARĂ 


În comentariile pe care le-am citit pe Internet 
despre cele 30.000.000 de euro (peste un miliard de 
miliarde de lei româneşti) pe care fostul rege Mihai 
de Hohenzollern le-a primit, printr-o lege specială, 
de la oclocrația comunistă a lui Iliescu-Năstase, un 
mucalt spunea că echivalează cu treizeci de arginți 
plus inflația monetară în 2000 de ami! Nu vreau să 
intru în amănuntele celor treizeci de arginți de acum 
aproape 2000 de ani (cine pe cine a plătit şi de ce, 
nic1 ce s-a întâmplat cu acei arginți şi posesorul lor), 
dar am făcut legătura cu declarația avocatului fostului 
rege, care a spus că este doar un gest simbolic! “Curat 
simbolic!” — vorba marelui nostru conaţional 
Pristanda. În schimb, vreau mai mult să comentez 
despre posesorul celui mai frumos plâns, despre arta 
de-a trăi și cerși prin plâns, făcându-i pe alții să sufere 
şi să plângă. Ideea este legată de coincidența lectuni 
jurnalului Domnului Gabriel Liiceanu Ușa interzisă 
(apărut în editura Domnie: Sale) în acelaşi timp cu 
aflarea “gestului simbolic” de treizeci de miloane de 
curo (repet: peste un miliard de miharde de lei 
româneşti) dăruit fostului rege 

De la începutul jurnalului (pentru că Ușa 
interzisă este un jurnal de sănite de la una la alta), D- 
| Gabriel Liiceanu se declară un depresiv cu minte 
bună (pag. 29), ceea ce pentru orice student 
medicinist este un paradox, un nonsens. Dar unii 
filosofi sunt plini de nonsensuri, aşa că autorul ne 
explică cum este cu depresia, mecanismul şi 
tratamentul ei la pag. 102, iar la pagina 141 fuge acasă 
să ia pastila. Tratându-şi depresia prin scris și pastile, 
face slalom, în sens invers, în filosofia lumii, de la 
Plato la Heidegger, şi în filosofia oamenilor, de la 
inteligentul fără de pereche Andrei Pleşu până la 
înțeleptul timid Mihai de Hohenzollern. 
Când ajunge la “majestatea sa”, devine 
flasc ca un curtean, admirându-i cu 
gelozie gărzile de corp şi, la prima ocazie 
ivită, îi toarnă “Fanta” în pahar! 

Cu această ocazie de paharnic 
regal, îl întreabă cum s-a simţit alături de 
Ion Iliescu în lojă, la Opera din Timişoara. 
La care “majestatea sa” îi răspunde 
bosumflat (şi precizează D-l Gabriel 
Liiceanu că, vorbind nazonat, “p” devine 
“b” şi “ec” devine “g"), ascultați: “Sunt 
oameni broşti care-și închipuie... Bă gum? 
Ge-şi înghipuie? Gă am făcut asta, cu 
Iliescu, bentru mine? Sau bentru ca să 
mai bot să fac ceva bentru țară? (Ușa 
interzisă — joi 20 decembrie — la pag. 222). 

Ce să alegem din stereotipia 
“bentru țară” a vorbitorului nazonat cu 
care paharnicul ocazional vrea să ne 












“Are, crev, 
cel mai frumos 
plâns 


pe care 
le-am vâzut” 


(Gabriel Liiceanu 
despre 

Mihai de Hohenzollern, 
în Ușa interzisă 

pag. 225) 


impresioneze? Acceptăm că noi suntem doar nişte 
cititori şi D-l Gabriel Liiceanu este elită printre elitele 
bucureştene, dar prea mult am auzit de la fostul rege 
expresia bentru țară! Mihai de Hohenzollern toată viața 
a luat câte treizeci de arginţi bentru fară, iar dacă autorul 
jurnalului vrea să ne facă şi dânsul inducția cu 
stereotipul bentru țară, ne va face să credem că nu 
depresia este problema sa majoră, ci caracterul. 
(“Bumbi de caracter încă n-o apărut! Nu-i cennță!”) 

Înainte de a merge mai departe, vă rog să citiți 
din Ușa deschisă capitolul “Joi 20 decembrie 2001”, în 
care autorul, în loc să fie cinstit cu cititorii săi când 
vorbeşte despre fostul rege, vrea să-i impresioneze cu 
“Are, cred, cel mai frumos plâns din plânsunle pe care 
le-am văzut”; şi apoi le înşiră. Sunt paginile care 
dovedesc cu pnisosință hpsa de demnitate intelectuală 
a autorului, trecând cu vederea, deliberat, câtă suferință 
ŞI lacrimi a adus fostul rege poporului român de-a 
lungul vremurilor, începând cu lovitura de palat din 23 
August 1944. Plânsul copiilor, soțiilor şi mamelor după 
cei făcuți prizonieri cu ocazia proclamaţie regale nu 
este frumos: este dureros, istoric de dureros! Pentru 
plânsul poporului român, “majestatea” D-lui Gabnel 
Liiceanu a primit treizeci de arginți de la Stalin, iar la 
abdicare, zisă şi ştergerea putinii în cazul său, Dej şi 
Petru Groza i-au mai dat treizeci de arginți, tot bentru 
țară. Acum, în alt moment de cumpănă pentru noi, 
vin Iliescu şi Năstase cu treizeci de arginți, desigur 
bentru țară! Şi Mihai de Hohenzollern îi ia şi pe ăştia, 
aşa ca bentru țară 

lată un exemplu din antologica pagină 226 
despre plânsurile regelui Mihai înşirate tragic, 
lacrimogen de D-l Gabriel Liiceanu: “A plâns apoi pe 
peronul gării Băneasa, când tatăl cra pe treptele trenului 


“Minciuna stă cu regele la masă ...” 





PUNCTE CARDINALE 





care urma să-l ducă în exil. L-a rugat să-l ia cu el şi 
să nu-l lase singur la cei 19 ai neîmpliniți, cu 
Antonescu, cu legionarii lui Sima şi cu destinul neclar 
al țării”. Domnul Gabniel Liiceanu vrea să ne facă şi 
pe noi să plângem, dar noi, cititor, aşteptăm să ne 
spună ce i-au făcut lui Antonescu şi legionarii. 
Antonescu a respectat Monarhia României, iar 
legionarii nu i-au făcut nimic. Cât despre destinul țării, 
era în mâinile marilor puteri, care se pregăteau, încă 
o dată, de război mondial, şi pentru care România a 
fost o pradă, la început a Germaniei naziste şi apoi a 
Rusiei comuniste, cu încuviințarea “aliaților” şi a 
regelui, pentru treizeci de arginți... 

Autorul jurnalului Ușa interzisă scoate pe 
taraba jurnalului personal din istoria poporului român, 
din adevărata realitate românească, numai “suveniruri 
regale lacrimogene”, după modelul intens practicat 
de intelectualii ce vor să profite de noua situație 
europeană în detrimentul României. Trăind, văzând 
şi citind despre ce se întâmplă în Româma din cauza 
lchelelor intelectuale şi-a oclocrației comuniste a lui 
Ihescu-Năstase, ai impresia că, ei toți, umblă numai 
după euroi, în frunte cu Mihai de Hohenzollern şi 
terminând cu paharnicul său ocazional, Gabriel 
Liiceanu. Probabil pentru paginile antologice închinate 
“majestăților şi altețelor” spera şi lăudătorul celui mai 
frumos plâns să primească câțiva, doar i-a turnat şi 
“Fanta” în pahar! 

Se înşeală amarnic, însă: Mihai 1 de 
Hohenzollern nu-i altceva decât un harpagon bătrân 
E| a rămas dator lacheilor lui, vechi şi noi, este dator 
față de poporul român. Poate totuşi îi va ofen o porție 
de cel mai lrumos plâns, plângându-i de milă! 

Vorbind despre lăcomia şi zgârcenia 
proverbială a fostului rege, care a 
plecat din ţară şi cu o colecție de 
tablouri din patrimoniul național, mi- 
am adus aminte de ce spunea o 
personalitate a exilului românesc pin 
1985; “De când se află regele în exil 
cu noi, şi iată că sunt aproape 
patruzeci de ani, nu a dat o bursă 
pentru un student, nu a dat un ban 
pentru tipărirea unui ziar sau cărți 
româneşti, nu a făcut nici un act 
hlantropic pentru exilați români; în 
schimb, împreună cu Alexandru 
Crețianu şi Constantin Vişoianu, a 
păpat fondul Naţional depus de 
Antonescu în Elveția pentru intelec- 
tualitatea patnotică” 

La vremea aceea, erau foarte mulți 
intelectuali români patrioți 

CORNELIU FLOREA 

(Winnipeg — Canada) 


hp 3 


=> 
—. —— 
| 2 a etate 


—. 


...... 
m i a. 


et 2 Cite 
e + PA 


| ei 
ED) 
Ps 
pă - 


i 
L 


0 


7 


Pe 





Îi înştiințăm pe cititorii şi abonaţii noștri din țară că, începând cu luna ianuarie 2005, prețul revistei se ridică la 20000 lei, iar cel al unui 
abonament — la 300000 lei. Pentru străinătate prețul abonamentului (incluzând şi taxele de expediţie) este de 50 de euro sau 70 de dolari U.S.A, 


Îi rugăm insistent pe restanțieri să-și achite datoriile până la 1 februarie 2005. Mulţumim tuturor pentru înțelegere şi fideliate, urându-le 
SĂRBĂTORI FERICITE! 








PUNCTE CARDINALE 





Mjloacele diplomatice în Imperiul bizantin 








| Pentru a! atrage pe conducători barbari şi pe principii“ Curtea bizamuină a mers până la a conferi titlurile sale unor 
străini să se pună sub suzeranitatea lor, pentru a se asigura simpli nobili străini cu trecere pe lângă suveranul lor şi să le 
de fidelitatea acestora și a-i face să le servească interesele, — trimită pensii ( subsidii ) acolo“ 
împărații dispuneau de nenumărate mijloace de a le flata Mult mai prețioase decât titlurile erau coroanele regale 
amorul propriu, vanitatea şi lăcomia. Aceste mijloace nu s- acordate unor simpli vasali, cum a fost cea trimisă de Vasile 
au schimbat prea mult în cursul îndelungatei istorii a Macedoneanul în 835 regelui regilor din Armenia Mare, 
Imperiului" | Aschot Pagratidul, care primise deja una din partea califului, 

Dacă, potrivit protocolului, basileul se intitula frate al adevăratul său suveran” 

unor suverani străini, el cra „tată” al suveranilor săi şi al Cu toate că această practică a fost considerată de 
tuturor supușilor acestora. Această paternitate morală, Constantin Porfirogenetul ca fiind nepotrivită, a primi coroana 
reamintită în corespondențele diplomatice se consacra prin. din mâna basileului însemna, aşa cum am mai văzut; o 
ceremonii solemne prin care clientul sau vasalul devenea recunoaștere a autorității sale', i Tipa i 
fiul adoptiv al basileului. Una din formele cele mai vechi... Dar onoarea cea mai mare de care se putea bucura 'un 
cra oferirea de arme, adaptio per arma, obicei ce se regăsea . client sau un prinț străin era să fie primit solemn la curtea + 
deja la germanii din vremea lui Tacitus, care marca intrarea . basileului, Aceasta era una din marile, mijloace atunci când 
unui tânăr în categona războinicilor şi. pe, care mercenarii diplomația imperială căuta să-şi alieze un principe : nimic nu 
germani l-au introdus în imperiu, Acordarea de arme unui . se uita pentru a-l copleşi total şi a-i oferi ideea cea mai înaltă 
conducător militar de către împărat echivala cu o adopție: . a majestății imperiale, a puterii Şi a măreției sale. Aceasta a 
moul războinic devenea fiul spiritual al basileului, ascultarea fost metoda Bizanțului de a strânge alianța sa în secolele IX 
faţă de el devenind mai sever pretinsă. şi X cu dinaştii din Armenia Și Caucaz Şi de a-i scoate de sub 

“O şi mai mare putere avea titlul astfel obținut de principii autoritatea €alifilor. În 886, Leon VI a primit la curtea sa pe 
păgâni pe care-i boteza împăratul. Exista în acest sens o Aschot cel Mare Pagratidul, regele regilor, în 914 regenta 
strânsă legătură între diplomaţia bizantină şi activitatea Zoe a desfăşurat fastul cel” mai strălucitor atunci când l-a 
misionară a Bisencii greceşti, unde împărații âveau o bună primit pe Aschoti[l fiul lui Sempad,- martirizat de arabi și 
parte din imţiativă: barbarii, Odată botezați, erau corisiderați=: pe- care Leon “VI l-a invitat “la Constantinopol înâinte 
prieteni a! imperiului, iar conducătorii lor erau copleșiți cu de moartea sa'!. Toţi principii de Taron au fost primiţi rând pe. 


titluri și onoruri. Nu întotdeauna însă creştinărea barbarilor. rând la curte şi unii dintre ei au avut chiar o locuință temporară 


aducea după sine şi domolirea tendințelor agresive ale. la palatul imperial numită Casa Barbarilor. De asemenea, 
acestora, În sfârşit, titlul de fii spirituali era acordat principilor . primirea în 957. principesei. ruse Olga, văduvă,lui Igor şi 
deja creştini, așa cum a fost cazul regelui Armeniei în secolul - mama lui Sviatoslav A E A, i bu Ă 
X2. 7.7. Si bf ft 4 ÎI : Nu mai puțin roditoare în ceea ce priveşte consecințele * 

Unalt mijloc de propagandă constă înva atrage pe politice au fost în secolul al XII-lea primirea unui sultan de: 
fiu conducătorilor clienţi, apoi mai târziu vasali, Ja . Ikonion şi â mai multor principi franci din Siria de către 
Constantinopol, unde erau copleșiți de atenții şi inițiați în Manuel Comnenul În 1162, selgiucidul Kid Arslan, neputând 
civilizația bizantină. Unii dintre ei, precum Theodoril Amalul, suporta lovitura armatei imperiale, a venit să depună 
care a fost trimis ca ostatic în 461, au primit aceeaşi educație  jurămuntele de vasalitate şi, după o primite fastuoasă, a încheiat 
creştină şi elenică de care S-au bucurat copii înalților . cu Manuel un tratat de alianță care punea statul său.sub 


demnitari. dar se ştic, de exe 










145 in 3 | 


n-a avut inamici mai dăunăto decât principii care au avut * Antiohiei, Bohemund II, ftatele împărătesei Maria şi verișorul - 
posibilitatea de a cunoaște cauzele “măreției şi slăbiciunii = lui Man el, s-a t de o primire asemănătoar 15 În 11714 
4! Ph | P . 5 . 


” regele lerusalimului, Amaury 1; a Venit să încheie o alianță cu. 


imperiului 
| Manuel împotriva lui Saladin şi s-a bucurat de o primire 


“Era un obicei al dogilor să trimită în mod regulat, la 


fiecare domnie, un fiu al lor să viziteze Constantinopolul; 
astfel, Veneţia păstra permanent un contact strâns cu 
obiceiunle şi civilizapa bizantină, u ȘI 
Concesionarea demnităuilor de la palat unor: principi 
străini era o onoare deosebit de căutată şi un semn indubitabil 
al vasalităţii. În secolul al XI-lea, la curtea imperială bizantină 
exista chiar un inalt dregător care purta numele de carepanul 
ritlurilor şi care avea misiunea ca, din partea basileului, să 
acorde titluri unor personalități străine“. Diplomaţia imperială 
a folosit pe larg acest mijloc. În secolul V, cel mai înalt titlu 
al ierarhiei, acela de patriciu a fost conferit unor şefi barbari 
precum Odoacru şi Gondebod. Clovis a primit de la 
Anastasius titlul de consul în 506“ Iustinian a numit pe regele 
lazilor silentiarios şi pe șeful statului arab al ghassanizilor 
patriciu. În secolul al X-lea nu exista mici un dinast în Caucaz 
care să nu aibă un titlu aulic, uneori chiar ereditar; dar curtea 
imperială întreținea disputa între clienții săi prin înaintarea 
la gradul de magistros, de patriciu, sau de protospatarios. 
În timpul cât stăteau la Constantinopol, principii participau, 
potrivit rangului lor, la recepții intre alți demnitari, Titlun 
foarte inalte, precum cel de magistros, considerat ca unul 
personal şi doar pe viaţă, erau conferite ereditar unor principi 
străini, iar în timpul Comnenilor s-au creat titluri noi. Astfel, 
după victoria navală a venețienilor asupra normanzilor în 
1082, dogele a primit unul din titlurile cele mai înalte ale 
noii ierarhii, acela de protosebastos* În 1096, Bohemund 
a fost făcut sebastos, iar în 1190, după căsătona sa cu o 
nepoată a lui Isac Angelos, fiul lui Ștefan Nemanja a primit 
a doua demnitate în Imperiu, pe aceea de sebastocrator!, 


' A Duceller, Fizatinii, Bucureşti, 1997, p.10, 

"1 Brâhuer, Le m-nde byzantin, LL: Les institutie ns del empire byzântin, 
Paris, 1970, p241-242. 

"Se mau poate cita, de asemenea, exemplul emirului turc Zachas, care, după 
ce a fost înălțat la Constantinopol, adevenut un mmamic al mpenulun- vezi 
FChalandon, fssai sto larbene d Alexies I* Camnene (1091-1118), Pans, 
1900, p.126. 

* Ana Comnena, Alexia, |, București, 1977, 11L,X,4 

'Ginegoare de Tours, //ist-ria Francorum |, Pans, 1893, p38. 

* Ara Comnena, (lendacda, |, Bucureşti, 1977,V1,V, 10, 

"IPidem, XIV, | 


somptuoasă. După ce a acostat la portul Palatului Sacru, 
Bucoleon, el fost prumit la Chry sotriclinium de către basileu, 
care l-a i, alățuri „de sine şi onorurile i le-a făcut el în 
persoană, la Constantinopol, . > A 

Legătunle matri niale A fa ra Mp un puternic 
mijloc de acțiune a diplo i bizantine. Doctrina imperială 
în domeniul unirii matrimoniale este expusă relativ târziu de 
Constantin Vl Porfitogeretul În De administrando imperio - 
„căci dacă vreo nație dintre aceste neamuri păgâne de la 
miazănoapte (...) vă pretinde să se încuscrească cu impăratul 
romeilor, o astfel de cerere nesocotită a lor să o respingi (...) 
Împăratul romeilor să'nu se întuscrească niciodată cu un 
neam care are obiceiuri de alt fel şi străine de starea de 
lucruri romeică, dar mai ales cu unul de altă credință şi 
nebotezat (...). Acela care a cutezat să facă aceasta să poată 
fi şters din rânduiala creştinilor şi a călcat rânduielile moştenite 


"IPadem, LLX, |. | 
”] Laurent, L Armonieenbe Eyzance et! Islam, Pans, 1919,p.282-283. 
'”Constantin VII Porfirogenetul, Le administrande imperic, în: Migne, 
Pablogia Graeca, vol 13, vezi prefața 

"S Runcuman, The emperor Romarus Lecaperas and his reign A Such cf 
Therth-_enhay Pyzatam,Cambndge, 1929, p.131,248-250. 
"Constantin VII Porfirogenetul, [e acnirustrande imperie, în. Migne, 
Patrlegia Graeca, vol 113,43, 333-337 

"L Brehier, Lemnde byzantmn, |. Vie et morte Eyzance, Pans, 1970, p.158. 
Nu pare să fie adevărat că ea ar fi fost muțiată şi creştinată de către Polyeuct ( care 
încă nu era patriarh ), cum afirmă Nestor şi cronicile postenioare. Deja creştină 
acum, ea și-a adus propnul duhovnic cu sme. Magnifica primare ce s-a făcut 
acontnbuat în mare măsură la creștinarea Rusiei de către misionani bizantini. 
' loannis Cinnainu, Epitome renanab lare et Alai Comnenis pestanun, 
ad fidem codicas Vaticani recensuit Augustus Memeke, Bonn, 1836, V,3. 

* Guullaane de Tyr, istoria rerum in peotibus transmis gestarum, în: 
Recueil des histuriens des croisades. Historiens cecidentn a, |, Pans, 1944, 
XIX. p. 11,901, 

'* IFidem, XX, p.22-24, loannas Cmnami, Epitmerenam at lame et Ala 
mnenb pestanan, ad fidem codicis Vaticani recensunt Augustus Memeke, 
Bonn, 1836, VI,10,G. Schlumberper, carpen duri Amanoyde knsalon 
en Empte, Pans, 1906, p311-315 


Decembrie 2004 NR. 12/1638 PAG. 7 


din părinţi şi hotărârile”, Lmportante erau consecințele 
politice pe care le aveau căsătonile împăraților cu principese 
străine, dar și mai mult, în toate epocile, vasalii imperiului 
căutau căsătoriile cu grecoaice, principese imperiale sau 
nu. În secolele V şi VI, conducătorii barbari se căsătoreau 
cu tinere din aristocrația senatonală. In secolul V, Ataulf a 
luat-o pe Galla Placidia, Attila a cerut mâna Honoriei. Mai 
târziu, dogii Veneţiei au încheiat legături în familia imperială 
(sfârşitul secolului XI )'*. Nu au fost rare cazurile, în aceeași 
epocă, când fiice ale demnitarilor de la palat se căsătoreau 
cu principi străini, precum Taroniţii în timpul lui Leon VI”. 
În 1030, Roman Argyros şi-a căsătorit două nepoate cu doi 
suverani clienți din Caucaz, una cu Pacarat IV, regele Ibenei, 
cealaltă cu regele regilor, loan Sempad”. Importante au 
fost şi consecinţele alianțelor matrimoniale între Comneni şi 
principii franci din Siria: căsătoria nepoatelor lui Manuel | 
cu regii de lerusalim, a Mariei cu Bauduin III în 1158, a lui 
Manuel însuși cu Maria de Antiohia în 1161. 

„Încă înainte de domnia lui Iustinian, curtea imperială 
întreținea sub diferite forme un mare număr de iscoade 
infiltrate din cele mai diferite categorii sociale care 
călătoreau într-o țară străină ( negustor, marinari, pelerini ). 
Procopius din Cezareea relatează: „De mul! timp statul 


hrănea o mulțime de bărbaţi care se duceau în țara | 


duşmanilor şi. după ce ajungeau la perși, sub numele de 
negustori sau în alt chip, cercetau cu amănunțime fiecare 
ungher; apoi se întorceau pe pământul romanilor şi vesteau 
conducătorilor toate tainele vrăjmaşilor ">. Aceeaşi metodă 

utilizată şi în veacul al X-lea. O relatare a unui arab, Ibn 
Hawgal arată că bizantini „trimiteau în țările musulmane 


nave încărcate cu mărfuri : echipajele străbăteau cetățile 


privind cu luare aminte şi ulegând informaţii secrete și, la 
î pre e. a cota bine situația din regiune, prezentând- 
o în detaliu compatrioților lo d | 
ma sfârşit, diploma la bizantină a moştenit o metodă 
clasică, întrebuințată şi de i, de a interveni în politica 
interioară a țărilor străine creând acolo o partidă de prieteni 
ai imperiului, din care se recrutau şi Spionii. Atunci când un 
război civil izbucnea într-o astfel de țară, partida învinsă se 
refugia la Constantinopol, unde pretendenți îndepărtați erau 
ținuți până la momentul oportun al unui eventual succes al 
acestora. 





ultimul: că Bizanțul protectorat bizantin'*; În'1165,/moştenitorul principatului“? * “Am văzut că lustinian practica frecvent această politică 
1 Pentru a recuceri statele germanice, pe cele din Africa, unde 


a luat apărarea lui Hilderic, depus în favoarea lui Gelimer, 
în Italia, unde, după moartea lui Teodoric a început o luptă 
diplomatică ce a durat nouă ani ( 526-535 ) şi unde lustinian 
s-a declarat răzbunător al Amalasuntei, în Spania, unde a 
primit propunenile lui Athanagild, conducătorul catolicilor 
răsculați impotriva regelui anan Agila. Mai târziu, Mauriciu 
a acordat azil la Constantinopol pretendentului merovingian 
Gondovald, pe care l-a tnmis apoi în Gala cu o mare sumă 
de ban (582-585), iar în 590 el l-a primit în imperiu pe 
Chosroes II, alungat de pe tronul persan de Bahram, și l-a 
ajutat să redobândească puterea. În 775, după cucerirea 
regatului lombard de către Carol cel Mare, Leon IV l-a pnmit 
pe Adalgis, fiul regelui Didier, şi a pregătit o expediție în 
Italia, după înțelegerea realizată cu Archis, ducele lombard 
de Benevent?. | 


Puțin timp înainte, hanul bulgar Tzerig, pretextând că | 


nu putea să vină în fruntea boierilor săi, îl anunța pe Constantin 
V de intenția sa de a se refugia în Imperiu, cerându-i să-i 
comunice lista cu prietenii pe care îi avea în Bulgaria, pentru 
a se înțelege cu ei, basileul i-a comunicat această listă, ceea 
ce i-a permis lui Tzerig să-i trimită la supliciu pe cei înscrişi 
pe ca“, Întreaga istorie a Bizanțului abundă în fapte de acest 
gen. 

Pr. drd. Nicolae BÂRSAN 





"Constantin Porfinogenetul, Carte de imățănră pentru fad său Romanes, 
București, 1971, p.23; C Călinoiu, Creștinarea ruşilor în contextul 
relațiilor bizantino-slave din secolele IX-X, în : „„Texlogie şi Viaţă“, UL, 
1992, nr11-12,p.100. 

P ,L'epopce byzantine ă la fin du X*sicle, III, Pans, 1900, 
p3. 

"S.Runciman, Lacimlisation byzantine, Pans, 1934, p.169. 
Schlumberger, L. epopce byzantine ă la fin du X*sscle, IUL, Pans, 1900, 
p136, 

" Procopius din Caesareea, storia secretă, Bucureşti, 1972, p.229. 

2 A Ducellier, E zaratinii, Bucureşti, 1997, p. LO. 
"ChDiehl, G. Marchais, Le monde oriental de 395ă 1051, în Jistoire 
generale Histoire du Moyen Age (GQ. Glotz) UI, Pans 1936, p278 

* Theophanes Confessor, Jrngraphia, | Leipzig, 583, p.445, a. 6266, 
A Lombard, Constantin W empereur des Romains, Pans, 1902, p.56-57, 
S Runciman, A history cf the forst Pulganian Empire, London, 1930, p42- 
ELI 

















PAG. 3 NR. 12/16$ Decembrie 2004 





PUNCTE CARDINALE 


PĂRINTELE MIRON: 


Din mărturia D-nei Laura Vasiu din Sibiu despre Părintele Miron Mihăilescu 


editura 
christiana 


» 


Liturghii 
după Liturghii 


IUBIND ma write 
CA DUMNEZEU 


În pragul acestei luni a văzut lumina 
tiparului, la Editura Christiana din Bucureşti, cu 
binecuvântarea Î. P. S, Serafim Joantă și sub 
îngrijirea D-nei Gabriela Moldoveanu, volumul 
intitulat /ubind ca Dumnezeu. Liturghii după 
Liturghii cu Părintele Miron Mihăilescu. «Ne-am 
amintit cutremurătoarea afirmație pe care o face 
Părintele Miron undeva în cartea aceasta: 
“Iubind ca Dumnezeu, omul este om”, cuvânt în 
care am găsit toată predania Părintelui Miron şi 
ni s-a părut cel mai potrivit titlu al cărții. lar 
subtitlul “Liturghii după Liturghii cu Părintele 
Miron” considerăm că definește cum nu se poate 
mai bine atât momentul, cât şi atmosfera liturgică 
în care se desfășurau sfaturile duhovnicești cu 
Părintele», citim în nota editorială din fruntea 
volumului. 





Părintele Miron 
Mihăilescu (1914-1998) a 
fost, mutatis mutandis, un 
fel de “Galeriu al Sibiu- 
lui” şi a lăsat o adâncă 
urmă duhovnicească în 
toți cei ce i-au fost fii 
sufletești, de la vlădică 
până la opincă. Încă 
dinainte de 1989, el 
devenise un fel de legen- 
dă vie în toată zona Sibiu- 
lui şi e mare păcat că n-a 
fost prea cunoscut până 
astăzi dincoace de fruntariile Ardealului. Volumul 
selectiv de predici, dezbateri şi mărturii apărut 
la Editura Christiana încearcă să îndrepte măcar 
în parte acest neajuns, descoperind conștiinței 
ortodoxe românești de pretutindeni chipul postum 
al unuia dintre slujitorii ei exemplari, deopotrivă 
mare predicator, duhovnic şi pictor de icoane. 

Am ales, pentru cititorii Punctelor 
cardinale, câteva texte grăitoare de și despre 
Părintele Miron, pe care le reproducem în acest 
număr de Crăciun, cu încredințarea că deschidem 
astfel o cale duhovnicească pe care mulți vor râvni 
să umble, în strălumina cerească a Cuvântului 
mântuitor. (A. Vi) 





Nu i-a lipsit nimic, dăruind totul. Un om cu 
adevărat sărac de sine însuşi, dar bogat în duhul 
dragostei lui Dumnezeu. Nimic nu i-a fost mai scump, 
mai de valoare, decât a-l convinge pe om, prin prețuirea 
ce 1-0 arăta, că Dumnezeu e iubire şi, ca atare, viața 
noastră menită să se desfăşoare după chipul şi 
asemănarea vieții dumnezeieşti, trebuie să fie numai şi 
numai iubire râvnită, însuşită şi dovedită la modul 
suprem. Nu a obosit în a-l învăța pe om să caute și să 
înțeleagă, cu fierbinte dorire, sensul vieții şi nemărginitele 
rațiuni ale binelui dumnezeiesc. “O dată pipăit duhul 
adevărului şi gustat cu intensitate, veți şti ce să spuneți 
ŞI ce să faceţi, în orice împrejurare, chiar din izvorul 
ce se află în voi”. [...] 

Aproape zi de zi, timp de cinci decenii, a slujit 
Sfânta Liturghie, neobosit, în parohia din Ocna Sibiului 
În dimineața zilei de vineri, 1l sept.1998 -— ziua 
despărțirii lui, în viața aceasta, de noi —, de la Sfânta 
Liturghie a plecat direct la Sibiu, cu intenția de-a vizita 
pe câțiva dintre prietenii pentru care şi-a pus totul la 
bătaie, până la ultima suflare — după vorba 
Mântuitorului: Voi prietenii Mei sunteți; toate câte am 
auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. Cu 
gândul la ei şi cu dorința de a-i mângâia şi susține, de a 
le fi tuturor nemincinoasă bucurie şi nădejde, şi-a 
încheiat misiunea de Părinte şi duhovnic. [...] 

Noi, cei ce l-am avut duhovnic pe Părintele Miron, 
mărturisim, cu înfricată şi smerită responsa-bilitate 
pentru cele afirmate, că, prin tot ceea ce-a făcut şi 
gândit, a dovedit ca nimeni altul iubirea fără de margini 
a lui Dumnezeu pentru om şi, actualmente, când, la 
modul fizic vorbind, nu se mai află printre noi, e suficient 
doar să-i pomeneşti numele sau să te gândeşti la el, ca 
de îndată să te umpli de o sfântă pace şi bucurie. In 
contact cu omul înduhovnicit, dobândeşti o copleşitoare 
forță de a te arcui peste vâltonle grijilor şi ale necazunilor 
de tot felul, neîmpiedicându-te în nici un obstacol. [...] 

În prezenţa Părintelui, te simţeai, în ciuda micimii 
ŞI a neputințelor tale de tot felul, dumnezeiesc de mare, 
prin aceea că, văzându-l şi auzindu-l vorbind des-pre 
dragostea lui Dumnezeu, te vedeai în inima Lui iubitoare, 
încredințându-te uimit de prețul tău imens, de valoarea 
adevărată pe care n-ai fi cutezat vreodată să cugeţi c-ai 
putea să o deţii. Într-adevăr, nu avem nevoie de minuni, 
de vreme ce toate în jurul nostru — vorba Părintelui — 
sunt taine şi minuni nemaivăzute. “Mergând printre 
oameni, păşeşti printre tot atâtea taine. Şi le sesizăm 
aceste taine, numai dacă suntem împletiți cu Hristos, 
încă de dimineaţă, din zoni zilei”. Zi de zi, neabătut 
îndreptându-și paşii spre Biserică, se îndrepta spre 
oamenii în care ştia că locuieşte Hristos; mergea grăbit 
spre înaltul iubirii lui Hristos care-i cuprinde pe toţi în 
Sine. Având fericita ocazie de a merge alături de 
Părintele, în atâtea și atâtea drumuri spre biserică, simţeai 
că urci împreună cu dânsul pe nebănuite piscuri de 
înțelegere şi vedere în nevăzutul Tainei lui Dumnezeu, 
şi urcând astfel cu inima către înălțimea dragostei lui 
Hristos, te coborai apoi cu EI, ca Zaheu la casa lui. 

Arzând de dorul înaltelor chemări, întreaga viață 
şi-a forjat-o pe crucea iubirii absolute, necondiționate, 
trăind doar pentru bucuria de a-L face cunoscut pe 
Hristos, nesilind pe nimeni să-L iubească pe Dumnezeu, 
dar cucerindu-l, cu vreme şi fără vreme, pentru 
Împărăţia Lui. Avea un mod unic de a te cuceri, 
provocându-te să iei aminte că eşti purtător al frumuseții 
dumnezeieşti. Atât prin ceea ce-ţi împărtăşea cu viu 
grai, cât mai ales prin dragostea şi bucuria cu care te 
învăluia când apărea! înaintea lui, te ajuta să descoperi 
uimit că viaţa e o continuă şi sfântă lucrare în inima ta 
a dragostei Sfintei Treimi. Faptul acesta de a fi fost, 
prin modul de a trăi şi gândi, un permanent martor al 
iubirii treimice, a constituit neîndoielnica chezăşie că 
țe aflai în fața unui “nebun al lui Hristos”, adică în fața 
unui autentic teolog şi mărturisitor. [...] 


Întotdeauna atent să nu supere, să nu întristeze 
feţele ascultătorilor, mereu ascuns într-o atitudine de 
desăvârşită renunțare la acel “eu” care tinde să se 
afirme prin tot ce facem şi spunem, părea desprins 
din lumea tainică a Sfinţilor. Avea o gingaşă (de fapt, 
pline de gingăşie îi erau toate cuvintele) vorbă, ca un 
leit-motiv al simțirii dumnealui: “Să-i facem bucurie 
Domnului Hristos, bucurie că L-am înțeles şi că 
nu ne mai împiedică nimeni şi nimic în a-L urma”. 
Ne dădea continuu îndemnul ca, în tot ce întreprindem, 
să nu avem alt țel, altă preocupare, decât a-i face 
bucurie Celui ce ne-a oferit viaţa — ca dragoste 
dumnezeiască în desfăşurare. 

Având, încă din copilărie şi până la sfârşitul vieții, 
constante şi rebele dureri de cap, nu pregeta totuşi să 
rămână ceasuri întregi cu fiecare om ce-i solicita 
ajutorul. Întrebat odată: “Părinte, cum se face că ne 
aduceți întotdeauna, gata pregătit, răspunsul cel mai 
bun?”, a spus: “Când cineva te solicită cu drag să-i 
descifrezi un sens, tu, cel ce te ştii iubit ai curajul — 
din iubire pentru cel ce te prețuieşte — să-i scoţi la 
iveală sensuri pe care nu le-ai putea desprinde dacă 
te-ai avea-n vedere pe tine. Dar din dar se face rai, 
adică, din dragostea pe care mi-o oferi şi cu care mă 
învălui, eu sunt obligat dumnezeieşte, mă simt împins 
să-ți dau ceea ce, cu dragoste, îmi ceri. Și cu darul 
iubirii tale, îți răspund atât ție, mă împlinesc şi eu și îi 
bucur şi pe alții. Aici e toată morala creştinească: pot 
totul, fiindcă mi-o ceri tu, care te-ncadrezi alături de 
mine în taina cea mare a binelui suprem şi, câştigat 
din comuniunea noastră, este întotdeauna un al treilea. 
Vă spun, dragii mei dragi, sensurile cele mai profunde 
nu mi se ascund, fiindcă le caut cu iubirea celui ce mă 
solicită, iar cu din iubire bat la uşa tainelor lui Dumnezeu 
Şi credeți-mă, aceste taine nu rămân acopente, atâta 
vreme cât omul le caută cu sinceră donre şi cutre- 
murată sete de-a le folosi pentru ceilalți!”. [...) 

Motto-ul vieţii noastre se cere de acum încolo 
a fi unul singur: să iubim ca Părintele, devenind ca el 
perfect încadrați în duhul lui Hristos din care, 
îndrăznesc să afirm că Părintele nu a căzut niciodată. 
“Nu o clipă sau câteva chpe să te gândeşti la Hristos — 
ne spunea cu hotărâre în glas — ci, clipă de clipă, cu 
E] de mână să păşeşti şi să iei orice inițiativă; numai şi 
numai cu El în tine, real conştientizându-L, trebuie să 
trăieşti, altfel nu se cheamă că trăieşti”, 

“Cuvintele Sfintei Evanghelii — ne spunea într- 
un rând — când le ascult, sunt pentru mine scântei. 
Să ne gândim cum merge curentul pe un fir, îl face 
incandescent şi sar scântei, dovadă că pnin firul acela 
trece o energie puternică. În cadrul Liturghiei, 
Evanghelile sunt aceste scântei din lucrarea 
dumnezeiască a înțelegerii Tatălui cu Fiul şi cu Sfântul 
Duh, referitor la viața noastră. Deci, dacă te atingi de 
cuvintele evanghelice, ele trebuie să te ardă, atât sunt de 
adevărate, căci dedesubtul lor se află curentul de lucrare 
dumnezeiască, de înțelegere a Domnului Hristos cu 
Tatăl”. Au ars într-adevăr în inima lui, clipă de clipă, 
cuvintele Mântuitorului, şi acest foc dumnezeiesc al 
unei împreună-arderi cu El, în ce priveşte grija pentru 
oameni, a făcut posibilă derularea orelor de dulce şi 
mângâietor sfat duhovnicesc. În decursul acestor 
neprețuite momente, ne-a îngăduit în uluimii trei ani să 
înregistrăm convorbinle ce le desfăşura cu noi, aceasta 
în mod special datorându-se Î. P. S. Serafim Joantă, 
care-l rugase cu câțiva ani în urmă să-şi lase undeva, 
însemnate, gândunle şi comentanile, ele constituind — 
atât toate la un loc, cât şi fiecare-n parte — o formulă 
care, aplicată exact şi cum se cuvine în viața de toate 
zilele, îți oferă şansa de-a înțelege că poți conviețui 
firesc, ca la tine acasă, în dumnezeiesc. [...] 

Ne-a lăsat ca pe un fel de testament fericitul 
îndemn să adormim şi să ne trezim dorind prezența 
lui Hristos în noi. [...] 


PUNCTE CARDINALE 





Decembrie 2004 NR. 12/1683 PAG.9 


“IUBIND CA DUMNEZEU” 


Mă bucur din toată inima de apariția acestui florilegiu din cuvintele 
de învăţătură ale Părintelui Miron Mihăilescu, unul dintre puţinii mari 
duhovnici ai României de astăzi, trecut la Domnul în ziua de 1] septembrie 
1998. Dumnezeu m-a învrednicit să-l cunosc pe Părintele Miron şi chiar să- 
i destănui sufletul meu în Taina Spovedaniei, încă de pe vremea când studiam 
Teologia la Sibiu, cu treizeci şi mai bine de ani în urmă. De la prima întâlnire 
cu Sfinția Sa m-a pătruns relaţia caldă şi foarte personală pe care a ştiut să o 
creeze între duhovnic şi penitent. De la această spovedanie nu mai rețin decât 


că am plecat foarte uşurat şi, de asemenea, îndemnul Părintelui, la despărțire: 


“La mine să vii, dragă, ori de câte ori simţi nevoia, ca la o fereastră deschisă”. 
La duhovnic mergem, Într-adevăr, pentru ca să respirăm, ca la o fereastră 
deschisă spre Cer, aerul Duhului curățitor şi dătător de viață. Aşa a fost 
Părintele Miron, din prima zi a preoţiei sale: o fereastră mereu deschisă prin 
care Duhul Sfânt s-a revărsat în inimile celor care l-au căutat cu interes şi 
au acceptat să devină împreună-lucrători cu Dumnezeu la propria lor înnoire. 

(|..P s$. Serafim Joartă) 


DINTR-UN CUVÂNT AL PĂRINTELUI MIRON LA PILDA CURĂȚIRII CELOR ZECE LEPROȘI (LUCA 17, 12-19) 


„.« Am un gând pe care acum mi-l precizez, 
mai bi-ne ca oricând: Putem spune că avem viața ca 
dragoste a lui Dumnezeu, numai dacă-n această 
declarație cuprindem şi profunda noastră hotărâre de 
dăruire a acestei iubiri față de aproapele, cum a făcut- 
o Domnul Hristos. Poate pentru prima dată am 
îndrăznit să fac legătura aceasta. M-am tot trudit să 
pătrund o taină care de fapt este de nepătruns. E foarte 
greu de simțit duhul dragostei lui Dumnezeu, duhul 
Sfintei Treimi, sfatul dragostei care este Sfânta 
Treime şi care se revarsă peste noi dându-ne viaţă, 
încât noi, trăind, să trăim duhul dragostei din sânul 
Sfintei Treimi: Tatăl iubește pe Fiul, Fiul pe Tatăl, iar 
Duhul Sfânt întreţine această dragoste a Tatălui pentru 
Fiul și a Fiului pentru Tatăl. În Dumnezeu este o 
dinamică, o trecere de forțe de la un focar la altul; 
deci eu, da-că am viaţa mea și declar cu mulțumire 
că ea este dragostea Tatălui pentru mine, o împart 
ma! departe. Dacă viața noastră nu-i dar din 
dragoste, nu-i viață. Numai în dragostea jertfelnică 
suntem îndumnezeițţi. Dumnezeu. € în noi numai, în 
măsura-n care suntem dispuşi să împărțim darul 
dragostei cu aproapele. Pentru a ajunge la iubirea 
jertfelnică, trebuie să începi prin deloc uşoara deșertare 
a iubirii de sine, pentru a-l face loc lui Hristos, în 
Duhul cel Sfânt. De aici, din noi, Hristos ne va învăța 
fericirea de a ne împărți pe noi altora. les afară din 
camera mea, îi fac loc lui Dumnezeu şi, ieşind din 
căsuţa mea, voi locui unde? În Cel ce locuieşte în 
mine. Locul meu e în Dumnezeu, în mentalitatea și-n 
gândirea lui Dumnezeu care locuieşte în mine. Mă 
duc să vă fac vouă loc, bucuraţi-vă! Dumnezeu 
locuieşte în mine și eu în El. Locuiesc în propna mea 
casă locuind în El. Casa mea e a mea, numa! în 
măsura-n care i-o dau Lui să locuiască. Casa mea e a 
mea, când o pun toată la dispoziția Lui. Atunci mă 
aflu la mine acasă, când tot conținutul vieții mele îl 
cufund în taina dragostei lui Dumnezeu, mă 
contopesc, mă unesc, devin una cu duhul dragostei 
Lui. De aceea, când am primit pe Dumnezeu (doar 
sunt împărtăşit cu EI), trezindu-mă din somn cu Il 

gă-sesc ocupându-mi lăcașul inimii mele ca viaţă. 
Când mă trezesc şi văd că El îmi ocupă casa mea, 
sunt bucuros şi mă ofer la rândul meu să locuiesc în 
Hristos. Ca urmare, tot ce face Hristos în care 
locuiesc (locuiesc în urma faptului că i-am făcut Lui 
loc) voi dovedi că fac şi cu, de dimineața până seara, 
în toate clipele. Cum locuieşte FI în mine dându-mi 
viață, voi locui și eu, dumnezeiește, în inima aproapelui 
pe care o consider lăcaș al lui Dumnezeu Recunosc 
în inima aproapelui meu pe Cel ce locuiește în propria 
mea inimă. În inima aproapelui mă simt ca la mine 
acasă, fiindcă acolo locuiește Dumnezeu și unde 


Ne-am cunoscut din tinereţe şi am ținut legătura cu Părintele Miron 
şi în timpul studenţiei. Ne-am simțit întotdeauna apropiaţi şi ne Ducur af cu 
roții când venea la noi la Mănăstire, la Sâmbăta de Sus. S-a simţi Ding între 
călugări, parcă era unul dintre noi. [+] Un Părinte înţelept, echilibrat, un 
om care a avut în vedere darul lui Dumnezeu, un om odihnitor. Şi dacă S/. 
Apostol Pavel se adresa lui £ ilimon odinioară ca unuia care odihheg su/letele 
sfinţilor, cred că lucrul acesta s-ar putea spune foarte bine de Părintele Ă iron, 
A fost un om odihnitor de om. De la noi, de la Mănăstire, era prieten în mod 


locuieşte Dumnezeu mă simt ca acasă. Aşa se înțelege 
“locuirea” în noi a lui Dumnezeu cu care ne trezim 
dimineaţa. Ea se prelungeşte în locuirea, în inimile 
tuturor, a inimi noastre pline de Hristos şi în felul acesta 
se concepe taina bisericii: când ne trezim, ne trezim 
deodată cu toți, ca şi când fiecare ar locui în casa 
celuilalt. Eu sunt în casele tuturor, fundcă Hristos e în 
casele tuturor. Îl văd pe Domnul Hristos si alere la 





Biserică, unde se atlă casa inimi! tuturor celor ce L-au 
primit pe EL. În Biserică, venim la noi acasă cu adevărat. 
Venim în inimile în care locuieşte Hristos. Unde este 
EI, locuiesc şi eu. Pentru aceea, faptul că eu Îl recunosc 
dimineața pe Mântuitorul că lucrează şi locuieşte, 
împreună cu Tatăl, în inima mea (şi ce bucurie mare, 
Doamne, e asta pentru mine!), constituie un imbold 
de dăruire a voinței mele celorlalți, lucru pe care-l fac 
pe loc. Automat devin o dăruire, mă simt obligat să fiu 
o dăruire către alţii. Aşa cum mă bucur că Dumnezeu 
prețuiește viața mea dăruindu-mi-o, tot aşa voi preţui 
și eu viața altora. Este ceva ce se întâmplă deodată, e 
un fapt concomitent trăit: locuieşte Dumnezeu în munc, 
dar eu împreună cu El locuiesc în inimile tuturor în 
duh de dăruire. Voi locui şi eu în inima aproapelui, 
pentru că acestor inimi Dumnezeu se dăruiește drept 
viață, ca mie, Nu se mai poate concepe să am altă 


special cu Părintele Serafim Popescu, cu care se şi potrivea foarte mult. A 





atitudine față de oameni, din moment ce am aflat că 

în mine sălăşluieşte taina lui Dumnezeu; prin aceasta 

mă simt obligat să fac şi eu la fel. Nu se poate 

concepe să trăiesc; viaţa altfel de cum mi-a dăruit-o 

Dumnezeu, ci o voi trăi în acelaşi duh în care mi-a 

fost dăruită mie. Nu se poate, concepe să consider 

că am ceva al meu, de la mine. Prin tot ceea ce sunt, 

sunt al lui Dumnezeu, tot ce mă alcătuieşte e dar 

dumnezeiesc şi aşa înțeleg viaţa, ca dar de la 

Dumnezeu devenind mai departe dăruitor precum 

am fost şi eu dăruit. Să te desființezi pe tine şi să-L 

lași pe EI în locul tău. Mântuitorul vrea să aibă unde 

să-și plece capul Lui cel gânditor la dragostea de 

oameni. Spune la un moment dat: V-am unde să-mi 

plec capul, nu am unde să găsesc partener care să 
iubească aşa cum iubesc Eu. Nu am unde mă odihni, 

intr-o casă în care să fiu găzduit cu dragoste. Pe 
unde merg, aştept să se facă toți una cu. Mine, în 
duhul dra-gostei Tatălui, Greu găseşti pe cineva care 
să te primească în locul lui pe tine în casă şi, deci, 

dacă veniţi cu Mine, s-ar putea întâmpla să nu găsiți 
pe nimeni care să vă primească în locul lor în casă, 
aşa cum nici pe Mine nu mă primesc. E dureros ca 
cineva Să nu mă primească, să nu-mi elibereze casu 
inimii lui, să locuiesc în ea pentru ca el să aibă în 
realitate unde locui. Cel ce mă primeşte în locul lui 
are unde locui de acum, căci locul lui e în Mine, 

casa lui e locuirea Mea în el Taina aceasta e greu 
de înțeles printre oameni şi, de aceea, trebuie să 
înțelegem cât se bucură Mântuitorul că noi, dimineaţa, 
când ne trezim, suntem gata să-L lăsăm pe EL să 
locuiască-n locul nostru, în. propria noastră viață, 
Se bucură dacă-L lăsăm, fiindcă atunci ştie că omul 
are adevăratul dar al iubirii. Mă bucur că-mi faci loc 
în casa ta, pentru că, de fapt, ție-ţi faci loc în Mine 

Pentru ține mă bucur, deoarece, dacă locuiesc în 
tine tu vei fi beneficiarul, tu vei avea întreg darul 
vieții dumnezeieşti. În rugăciunea Lui către Tatăl (de 
la Cina cea de Taină), zice: Unde sunt Eu, să fie şi 
ei, Părinte! concepția Mântuitorului este că numai 
aşa suntem oameni, doar în măsura-n care ne dorm 
să fie EI în locul nostru, trăind. E ceva foarte greu 
de explicat, e ceva ce mai curând se învață practic, 
când tu, pur și simplu, aflându-te în faţa unui om, îi 
faci lui loc în inima ta, fiindcă nu-ți poţi trăi singur 
darul primit. Văzându-te dăruit, îţi vine automat să 
te faci dar. Atunci, cel în faţa căruia vrei să-ți arăţi 
dragostea ta va înțelege, ÎI va cunoaşte pe Dumnezeu 
văzându-te cum îi faci loc în viaţa ta. Atunci îl vei 
ajuta pe om să-l cunoască pe Dumnezeu, în măsura- 
n care te scoţi pe tine afară şi-l primeşti pe el în locul 
tău, să se bucure de întreg darul pe care l-ai primit 
tu... (vol, cit., pp. 224-228) 


venit odată Serafim aici la Ocna, în Biserică, a privit icoana Sfântului Nicolae 
pictată de Părintele Miron şi a spus: “Măi frate, ai băgat de seamă că Sfântul 
Nicolae are ceva din figura Sfinţiei tale? ”. Mare lucru este să fii asemănător 
cu Sfinții, să ai ceva din existența sfinţilor în tine şi să te modelezi şi tu după 
ei. “Ai băgat de seamă că Sfântul Nicolae are ceva din figura Sfinţiei tale?” 
Dacă aşa s-a întâmplat fiind vorba de o pictură făcută de Părintele Miron, 
apoi să ştiţi că în realitate Părintele Miron s-a asemănat mult sfinților, mai 
ales acelor odihnitori de oameni... 


(Arhim. Teofil Părătan) 




















PAG. 10 NR. 12/168 Decembrie 2004 


PUNCTE CARDINALE 








PROPAGANDA 


(urmare din numărul trecut) 


„Regimul comunist nu se mulţumeşte însă cu 
ceea ce poate să facă şcoala pentru ateizarea copiilor 
ŞI a tinenlor, ci interzice educaţia religioasă în general, 
şi nu numai în familie, ci peste tot, deci şi în biserică, 
şi mai ales în biserică. Mergerea copiilor în biserică 
este în adevăr oprită [1], şi nici în particular preoții 
nu au voie să facă educație şi instrucţie religioasă. 
Este drept că în teorie ea se admite, cu o autorizație 
specială cerută de părinți poliţiei [2], dar aceasta nu 
este decît o cursă întinsă părinților, pentru a-i 
descoperi și urmări pe cei “religioşi”. Catehizarea 
devine deci imposibilă şi este formal interzisă. Nimeni 
nu poate să facă parte dintr-o comunitate de cult pînă 
la vîrsta de 19 ani [3], dar poate să facă parte din 
Uniunea Ateilor Militanţi încă de la vîrsta de 14 ani 
[4], iar copila lui Stalin, cum am spus, triumfa asupra 
lui Dumnezeu, în public, încă de la vîrsta de 12 ani, 
cînd îşi închina solemn şi pueril viața întreagă cauzei 
ateismului în tineret. Trebuie să recunoaştem că nici 
un ateu nu s-a bucurat pînă acum de o glorie atit de 

precoce... După capodopera violenţei bolşevice, a 
persecuțiilor, care este preotul apostat, iată 
capodopera educației bolşevice, a propagandei: copilul 
denaturat, pervertit întru ateism! Dacă, din fericire, 
preotul renegat este un caz rar, copilul şi tînărul ateizat 


este aproape regulă — — dureroasă ŞI tulburătoare, ca 
un blestem ) înfricoşat abătut asupra Rusiei COăilnisiai k 


Statistica ateismului moscovit arată că recordul 

“antreligiei” îl dețin, pe profesiuni, studenții, atei pină 
la 90%, mai atei decît muncitori [5]. Nu există în 
lumea întreagă nici atita mulă, nici atita indignare cîtă 
trebuie să-i smulgă această singură impietate 
comunistă: copilul apostat, întors de două ori 
împotriva firii şi a celor ce i-au dat viața — a lui 
Dumnezeu şi a părinţilor lui. 

Opera antireligioasă a şcoli e continuă și 
în-tărită în organizația tineretului communist [6], 
numită “Komsomol”. Această organizație este una 
dintre manile griji şi mîndrii ale bolșevismului. Ea este 
asigurarea şi afirmarea comunismului prin tineret. 
Primind făclia comunismului de la protagonişti, tinerii 
o vor duce mai departe şi vor lumina sau aprinde cu 
ea lumea întreagă. Spiritul Komsomolului este — se 
înțelege — ateu. El luptă cu putere împotriva 
“prejudecăţilor religioase” [7]. Este coruperea 
tineretului prin tineret Şi totodată desăvirşirea coruperii 
copilului sovietic, prin ateizarea lui. Cei mai tineri dintre 
komsomolişti, numiţi emfatic “pionieri”, de la vîrsta 


1. Cf “Chronique religieuse. Actualit6s”, în /renikon, 
XV, 5 (septembrie-octombrie 1938), p. 461. 

2. “Chronique religieuse”, în /reniken, XV, 2 (martie- 
aprile 1938), pp. 169-170. 

3. Pentru aceasta şi alte opri, v. “Chronique religieuse. 
Actualites”, în /renikon, XV, 5 (septembne-octombrie 
1938),p.461. 

4.D.C. L.,"'Chronique de |'Orthodoxie russe - 91”, în 
Irenikon, VL, 4 (septembne-octombrie 1929), p. 597. 

5. /D.C.L.,"“Chronique de l'Orthodoxie russe — 95", 
în /reniken, VI, 4 (septembrie-octombrie 1929), p. 599. 
6. Tineretului i se dă o atenţie deosebită în opera nefastă 
a ateismului comunist. C/, între altele, “Chronique 
religieuse”, în /renikon, XVI, 3-4 (mai-august 1939), p. 
25], 

7. Formulă modificată, din motive tactice, astfel: 
“Komsomolul tre-buie să explice tineretului răul 
superstiției și al prejudecăţilor religioase“ (a se vedea 
D. C. L., “Chronique religicuse. L'antireligion en 
U.R.S5”,, în /renikon, XII, 3, mai-iunie 1936, p. 327). 


A TREI e ar i i Pa Ar 
i |N | e, i Ș Ă [i e i > 4 ta AĂ | 
199 » IL LN a E | Pi 3! a A “ ă A BE | ! 


= rece taria COMUNIST 


de 12 ani, formează adevărate “pepiniere de ateism”, în 
care trebuie aduşi chiar copiii celor lipsiţi de drepturi 
politice. Aceşti nefericiţi inconştienţi sînt îndemnați să 
contribuie cît mai: mult la reuşita războiului antireligios 
[8]. ş 

In şcoli sînt organizate “celule atee” [9], 
tineretul comunist este înregimentat în Komsomol, cu 
“pionierii” săi. Copiii şi tinerii formează o mare armată 
atee, cu scopul monstruos al alungării lui Dumnezeu 
din lume chiar de către cei despre care Hristos zicea: 
“Lăsaţi copiii să vină la Mine!” şi care, la intrarea lui în 
lerusalim, se întreceau cu poporul, în ciuda cărturanlor, 
să strige osana lui lisus, Care învăţa cu acel pnilej lumea 
că lui Dumnezeu 1 se cuvine laudă “din gura pruncilor 
şi a celor ce sug” (Matei 21,16). Pe aceştia bolşevismul 
îi întoarce şi revoltă împotriva lui Dumnezeu, pentru a 
fi rătăcirea lui întru totul consumată. 

Copilul şi tînărul ateizați sînt urmăriți apoi 
dincolo de şcoala primară şi secundară. Universitatea 
sovietică este şi ea atee şi ateizantă. Pentru comunism, 
cum am spus, nu există altă ştiinţă decit cea 
antireligioasă, ba ştiinţa este pnin definiție opusă religiei 
şi este atee. Spre deosebire însă de tot ce s-a făcut 
pînă acum de alții, pentru a pune ştiinţa în conflict cu 
credința, comunismul a înființat şcoli speciale de 
ateism, în care blasfemul se predă cu profesori speciali 
ŞI cu un program caracteristic pentru mentalitatea 
comunistă [10]. 

Bolşevismul se poate astfel măguli, în 
impietatea sa, că a făcut din ateism obiect de învățămint 
superior special. Că un asemenea învățămînt nu poate 
să aibă o bază ştiinţifică serioasă, aceasta este evident. 

La Moscova s-a înființat un institut central de 
învățămînt antireligios, cu trei facultăți: una pentru 
acțiunea asupra maselor, alta pentru propagandă, alta 
de pedagogie comunistă [11]. Acest institut este 
organizat pentru primirea a 1500 de studenţi din 49 de 
țări [12]. EL este deci pregătit să-i instruiască pe agenții 
ateizării întregii lumi. În anul 1930 existau în Rusia 
sovietică peste 30 de institute de învățămînt supenor 
antireligios, şi altele noi erau proiectate [13]. 

Pentru a înlesni şi răspîndi şi mai mult ateismul, 
şcolile atee au organizat cursuri antireligioase prin 
corespondenţă [14]. 

La şcoala ateismului se pregătesc 
propagandiştii, care trebuie să-l răspindească intens şi 
metodic în toată țara. Pe lîngă propagandişti bărbaţi, 
există şi propagandiste, organizate în brigăzi atee 
feminine [15]. Brigăzile urbane [16] au menirea specială 





8.D.C.L., “Chronique de I'Orthodoxie russe”, în Irenikon, 

VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 321. 

9, /bidem, pp. 320-321. 

10. D.C. L., “Chronique religieuse russe — 17”, în /renik”n, 

XI, 1-2 (anuarie-aprihe 1934), pp. 70-71. 

11. Acelaşi, “Chronique religieuse. L'antireligion en U. R. 
S. S.”, în /renikon, XLLL, 3 (mai-iunie 1936), p. 325. 

12. “Chronique religieuse. Actualites”, în /renikon, XVI, 
2 (martie-aprilie 1939), p. 149. 

13. D.C.L. „“Chronique de l'Orthodoxie russe — 69”, în 
Irenikon, VI, 3 (mai-iunie 1930), p.337, 

14. Acelaşi, “Chronique de l'Orthodoxie russe — 19", în 
Irenikon, VI, | (Ganuarie-februanie 1930),91. 

15. D.C. L, “Chronique religieuse. L'antireligion en U. R. 
S, S.”, în /renikon, XII, 3 (mai-iunie 1936), p. 321, dar şi 
“Chronique de l'Orthodoxie russe — 63”, în /renikn, VII, 
3 (mai-iunie 1930), pp. 320-321. 

16.D.C.L,, “Chronique de l'Orthodoxie russe — 68", în 
Irenikon, VU, 3 (mai-iunie 1930), p. 332. 


7 AM, 


AA a aa Li tra i 


brate 


Zeificarea țarului roşu | 


TIM Ș3) 335 i STIA îs 2 Iau, 
de a Ea atelomuli în oraşe, celulele atee la sate 
[17]. Uzinele au, de asemenea, celulele [18] lor atec, 
care lucrează pentru convertirea la necredinţă a tuturor 
lucrătorilor. De altfel, once familie comunistă trebuie 
să devină o celulă bezbojnică desăvirşită [19]. Pentru 
armată, ateismul se predă în academule militare, care 
au toate catedre de ateism [20]. Legaţiuile sovietice au 
chiar ataşați atei, specialişti în chestiunile religioase 
şi confesionale [21]. În felul acesta nici o instituţie 
sovietică, nici un domeniu de activitate, nici o vîrstă, 
nici un colț de ţară sau de viață nu scapă influenței 
ateismului propagandist, organizat într-o rețea de 
“celule atee”. Demonul roşu face o sforţare uriaşă, 
folosind toate mijloacele şi metodele posibile, pentru 
a atrage la apostazie toată Rusia şi apoi toată lumea. 
În alte privinţe, comunismul va reuşi sau nu; în 
aceasta vrea cu tot dinadinsul să reuşească. Ateismul 
stă în fruntea programului şi țelunlor lui, şi pentru că 
bolşevismul vrea să creeze un om nou, obiectul 
marilor lui preocupări atee este, cum am spus, mai 
ales omul de mîine: tînărul şi copilul. Uniunea 
Sovietică trebuie să fie neapărat atee, atee mili-tantă. 
Aceasta interesează ma! presus de toate. Stalin o 
declara unui “eminent ateu”: “Cu toată libertatea de 
conştiinţă asigurată în U. R. S. S$., ţara trebuie să 
rămînă fundamental atec, prin educaţia antireligioasă 
a tineretului” [22]. Amintind aceasta. învederăm o 
dată mai mult ce mare și grav penicol înseamnă pentru 
Biserică ateismul comunist. 


(Va urma) 


17. Ibidem, p. 320, 
18. /Pid. 
19. IJPid, p.321. 
"Chronique relgicuse. Orthodoxie russe”, în 
Irenikon, XVI, 4-5 (iulie-octombrie 1937), p. 428 
21. Pregătiţi în institutul de ateism (v. sursa cit.) 
22, “Chronique religicuse. Actualtes”, în Jrenikon, XV, 
5 (septembrie-octombne 1938), pp. 462-463 











| 


Da 





as SA e a Pica a 
Ps 2 a <a 
i A Ma 


PUNCTE CARDINALE 


RUSIA ŞI ISPLTE A. MESIAI 
religie şi ideolosie (10) 





Datea a doua: DIMENSIUNEA SPIRITUALĂ A MESIANISMULUI 


CAPITOLUL IV 


3) NARODNICISMUL 


În secolul al XIX- lea, intelighenția era conştiinţa 
Rusiei, conştiinţă capabilă să gândească realul şi să 
se gândească pe sine. Ea era dornică de a arde etapele, 
de a se mistui într-un destin. Asimilând tradiționalis- 
mul ortodox şi cultura occidentală, intelighenția s-a 
rupt de popor. Poporului îi erau străine delirurile 
slavofile sau occidentaliste, mai ales că cele două 
curente nu veneau și cu rezolvări practice ale 
problemei sociale. Între țăran şi intelectual se cască 
astfel un abis, care separă de altfel mesianismul pur 
de cel ideologic. 

Ideea mesianică, conținută în concepţia 
narodnicilor, era că poporul rus, prin modul său de 
viață tradițional, păstrează în sânul său chipul lui 
Hristos, care trebuia să stea mărturie în fața întregii 
lumi. Secretul adevăratei vieți rămăsese o taină pentru 
clasele cultivate, influențate de moravurile uşoare ale 
Occidentului. up plus, realitatea construită de 
intelighenție nu putea să reprezinte Adevărul integral. 
Pentru a nu cădea în iluzie, în minciună, intelighenția 
încearcă o reîntoarcere la poporul păstrător al 
Adevărului. Narodnicismul reprezintă astfel credința 
în poporul rus şi este o realitate creată tot de 
intelighenție, ca un sentiment natura!. Narodnicismul 
imbracă două forme: o formă religioasă 
reprezentată de slavofili, Tolstoi sau Dostoievsku,care 
credeau că poporul este deținătorul adevărului religios 
şi una afeistă — Herzen, Bakunin, socialişti anilor *70, 
care credeau că poporului îi aparține adevărul social. 
Suntem astfel de părere că mesianismul rus şi 
narodnicismul îmbracă ambele o formă religioasă şi 
una socială. Ceea ce îi diferențiază pe socialişti de 
scriitorii tradiționalişti, este“ puterea de penetrare a 
ideilor. Slavofilii, sau scriitorii ruși din secolul al XIX- 
lea credeau că poporul poate salva Rusia prin credință. 
Intelectualii trebuiau să se smerească în fața 
Hnristosului popular şi să participe prin credinţă la 
misiunea înaltă care îi era hărăzită din raţiuni divine. 
Sentimentul culpabilității trăit de intelectualii secolului 
al XIX-lea îi face pe aceştia să caute soluții pentru a 
da un sens culturii ruse. Pentru aceasta însă, ei 
trebuiau să se întoarcă la popor, păstrătorul forțelor 
vitale ale Rusiei. Pentru a fi mai aproape de popor, 
Tolstoi se mută la țară şi împarte bani săracilor, 
încercând să-l găsească pe Hnstos. Însuşi Dostoievski 
îi oferea ţăranului rus o misiune înaltă — aceea de a 
salva Rusia de Occident. La misiune puteau participa 
ȘI intelectualii, cu condiția să se smerească mai mult 
şi să se închine poporului cu evlavie. 

Atât în cazul narodnicismului religios, cât şi în 
al celui care are în vedere latura socială, cultura este 
negată, căci ea se ridică deasupra poporului 
Narodnicii socialişti îi reproşau culturii formarea unei 
clase de parveniţi, ce-şi ducea traiul pe seama 
“exploatării clasei muncitoare”. 

Narodnicismul îți trage însă seva și din reahtățile 
social-politice ale Rusiei țariste, din acea neputinţă 
demonstrată dintotdeauna de societatea rusească în 
a se organiza sau echilibra. Societatea civilă rămăsese 
mult în urma statului superputernic. Ea nu avea 
mijloace de a impune substituirea principiului tradițional 
al monarhiei de drept divin cu noul principiu al 
suveranităţii naționale. Pe de altă parte, nici 
intelighenția, solitară în ideile sale, nu se putea opune 
statului. De aceea, în 1905, toate forțele se vor uni 
pentru a răsturna vechiul regim, Dar acesta va 
supraviețui până în februane 1917. Unite momentan 
intr-un demers comun (destrămarea vechiului regim), 


societatea civilă şi intelighenţia erau în realitate 
despărțite prin scopul lor. Societatea civilă revoluționară 
Viza ceea ce au obținut societățile engleză, franceză şi 
germană în secolul al XIX-lea, deci ceva concret. În 
schimb, intelighenția ideologizantă, viza instaurarea unei 
societăți perfecte. Ambele sunt însă revoluţionare. 
Narodnicismul, social, se naşte ca urmare a încercării 
intelighenției de a separa țărănimea şi proletanatul de 
societatea civilă, pentru a le converti la ideologia 
socialistă. Este simplu să observăm în aceasta, nu o 
smerenie a intelectualității narodnice, ci doar o subtilă 
armă de luptă contra statului, folosită de socialiștii de 
tipul lui Herzen. Acesta va ajunge până la a idealiza 
țăranul rus, crezând că Rusia va putea să întemeieze 
socialismul fără a mai trece printr-o fază burgheză, 
căci poporul deținător al adevărului social, era pregătit 
pentru socialism. Observăm astfel că în această 
concepție şi în altele identice cu ea, nu poate fi vorba 
de o întoarcere la adevărul poporului, ci la convertirea 
acestuia la ideologia socialistă a intelighenției revoluțio- 
nare. După socialişti, între iubirea creștină şi bunăstarea 
materială, poporul va alege cu siguranță, bunăstarea. 
Mersul evenimentelor in Rusia va demonstra îndeajuns 
felul cum se va dezvolta această ideologie, dezvoltare 
anticipată de cei care vedeau în poporul rus păstrătorul 
adevărului lui Hristos. De aceea, trebuie să se facă 
clar distincție între narodnicii socialişti, creatori de 
ideologie, care ating punctul culminant în idealul 
comunist al societății fără clase, şi narodnici de tipul 
slavofililor sau a lui Leontiev şi Dostoievski, 

Astfel, Dostoievski afirma că niciodată poporul 
rus nu şi-a uitat măreața sa idee. Cauza ortodoxă n-a 
uitat-o în decursul a două veacuri de robie, de beznă 
spirituală (31). El se ridică împotriva narodnicilor de. 
tipul lui Herzen care iubeau poporul la modul negativ, 


imaginându-şi în locul acestuia un popor ideal, cum 


ar trebui să fie (s. n.), după ei, poporul rus (32). 
Norodul se înfățișa slavofililor şi literaților ruşi ca o 
putere misterioasă. Ei sunt cei care au dat naştere unei 
noi conştiinţe mesianice, o conștiință de sine — cum 
afirma Berdiacv în Filosofia lui Dostoievski, adică o 
conștiință conştientă de faptul că salvarea lumii se află 
în mâinile unui popor mare, capabil să unească toate 
popoarele într-unul (33). Aici nu poate fi vorba de 
naționalism, Căci conştiinţa mesianică a poporului este 
universală. Popor mesianic prin excelență, Rusia, este 
chemat să slujească salvării întregii lumi, a tuturor 
popoarelor. Aşa cum bine preciza Berdiaev (34), 
narodnicismul de tip religios nu reprezintă un 
naționalism, pentru că nu poporul era pus înaintea lui 
Dumnezeu, ci acest popor îşi primea misiunea de la 
Dumnezeu, adică misiunea de a mântui lumea. Spre 
deosebire de narodnicii religioşi, narodnicii atei- 
socialişti puneau poporul înaintea lui Dumnezeu şi prin 
aceasta aboleau mesianismul religios, conştiinţa 
mesianică narodnică a socialiştilor va fi demascată de 
Dostoievski, ca fiind una falsă. Din păcate însă, ea va 
sfârşi în egalitansmul comunist şi nu în unirea universlă 
propovăduită de Dostoievski, Socialiştii atei nu au avut 
suficientă clarviziune să recunoască Adevărul în 
mijlocul poporului, ca fiind un adevăr revelat 
Narodnicismul va sfârşi astfel aşa cum a şi apărut: în 
disperare şi speranţă. 

Narodnicismul, care a străbătut ca o flacără vie 
conştiinţa elitei intelectuale a Rusiei secolului al XIX- 
lea, născut din realitățile spirituale şi materiale ale Rusiei, 
nu a reușit să rezolve problema care l-a făcut să apară, 
ȘI anume aceea a responsabilități şi a vinei. El a rămas 
doar un concept rusesc izolat, utilizat apoi de ideologie, 
că şi întreg mesianismul rus de altfel, chiar împotriva 
poporului credincios. Eltele au trădat din nou poporul, 
iar poporul s-a făcut vinovat în a accepta ispita, în 
ciuda previziunilor lui Dostoievski 










Decembrie 2004 NR. 12/1683 PAG. II 


4) PANSLAVISMUL — DOCTRINA OFICIALĂ 
A IMPERIULUI ȚARIST 


Panslavismul, ca doctrină, este o creație a 
slavofililor, deşi încă de la începuturile mesianismului 
rusesc, deea slavă este prezentă într-o formă 
incipientă. Panslavismul reprezintă, de altfel, deea 
națională a ruşilor, care în conceptul de națiune 
introduceau întreaga lume slavă. Iniţiatorul doctrinei 
este Homeakov. Iniţial, panslavismul unui Homeakov 
sau Aksakov va fi mai degrabă unul utopic, cu timpul 
însă, sprijinindu-se pe ideile narodnicilor religioşi, 
pânslavismul se va afirma ca ideea rusă — un model 
statal-național şi politic, pe baze religioase. 

Ideologia panslavistă s-a format din mai multe 
idei venite din mesianismul rusesc, prelucrat în 
laboratorul intelectual al slavofililor: credința în 
poporul rus a narodnicilor şi ideile expansioniste ale 
statului rus, ambele născute din mitul celei de-a Treia 
Rome şi îmbrăcate în haina naționalismului de secol 
XIX. Naționalismul slav a înflont sub regimul turcesc, 
când, la începutul secolului al XIX-lea, Biserica slavă 
va recâştiga autocefala într-o atmosferă prea puţin 
ortodoxă, după ce a depins timp de patru secole de 
Patriarhia Constantinopolului. Întemeiereade Biserici 
naționale în lumea slavă a secolului al XIX-lea a fost 
consecința firească a luptei popoarelor slave pentru 
independenţă şi eliberare de sub jugul otoman. Rusia, 
declarându-se protectoarea Balcanilor, prin 
moştenirea bizantină, a privit cu simpatie la mişcănle 
naționale ale acestora. Panslavismul a însemnat, pe 


„lângă un interes național-ortodox (frăţia universală 


a tuturor slavilor), şi un intres nafional-politic (0 
dată cu afirmarea imperialismului țarist pravoslavnic, 
care vedea în Rusia puterea europeană capabilă să 
Stârpească de una singură Islamul păgân). Dar în 
numele cărei idei s-a afirmat panslavismul ca doctrină 
de stat? 

Aici trebuie să precizăm că între panslavismul 
slavofililor — utopic, dar mai puţin interesat — şi 
panslavismul statal politic-expansionist exista o 
diferență. Pe de o parte exista credința în misiunea 
universală a Rusiei, capabilă să salveze prin cultură 
Şi religie slavitatea; de cealaltă parte exista mai mult 
un rusofilism în sensul unei afirmări interesate a 
politicii ţariste în Balcani, care nu se ridica la 
pretențiile universalismului mesianic al slavofililor. Cu 
alte cuvinte, credința slavofililor în Sfânta Rusie, 
protectoare a Sfintei Ortodoxii până la a doua venire 
a lui Hristos, se stinge, o dată cu utopiile lor, în 
expansionismul imperialist țarist, care nu se limita în 
nici un caz la protecția slavilor. 

Există astfel o dimensiune spirituală şi una 
politică a panslavismului. Este însă cel puţin ciudat 
faptul că în Rusia nu se poate discerne între o 
oarecare politică şi o credință universală. Dovada: 
ideile utopice ale slavofililor vor fi recunoscute ca 
bune pentru politica țaristă. În Rusia, politica urmează 
hnia credinței, a tradițiilor spintuale. De aceea este 
dificil de precizat unde se termină credința şi unde 
începe politica, iar panslavismul nu face decât să 
adâncească problema. 

(Va urma) 
irc SILLION 


NOTE: 

31. Dostoievski, Jurnal! de scriitor, vol. II, Ed. Polirom, 
laşi, 1997,p. 102 

32, Ibidem, vol. 1, Ed. Polirom, laşi, 1997, p.78 

33, Ibidem, ed. cit., vol. 1, p. 328 

34. În Filosofia lui Dostoievski, Institutul European, 
laşi, 1992, p. 2] 











DE CE NE PICRDEM SFINȚENIA 


Când avem la îndemână atâtea mijloace de a ne sfinți, când Dumnezeu nu dă harul cu măsură, când în mărtuna 
Sfinților avem dovada că, chemându-ne la sfințenie, Dumnezeu nu ne cere eforturi peste putenle noastre omeneşti, când 
suntem făcuți după chipul Său şi spre asemănarea cu El, când suntem răscumpărați pnn Cruce și donți în Împărăție — cum 
e cu putință, oare, să ducem o viață străină de sfințenie? 

Să ne gândim ce facem chiar cu începutul încreştinării noastre: imediat după Botez şi Mirungere, boțul “imbrăcat în 
Hnistos”, “luminat şi sfințit”, va deveni nu prilej de minunare duhovnicească şi laude la adresa lui Dumnezeu, ci unul de 
lăcomie, de hohote vulgare, de vălătuci de fum, la mult aşteptata masă de Botez! 

Câţi părinți îşi mai împărtășesc pruncii? Câţi copii au parte să-şi vadă părinții împărtășindu-se? Câte familii vedem 
în biserică, duminica, la Sfânta Liturghie? Abia de vine câte un membru al familiei, de regulă dintre cei mai vârstnici... 

Mai târziu, ce facem cu Botezul şi Mirungerea, facem şi cu Nunta, organizată cel mai adesea pentru bani și fală, sau 
măcar pentru a fi “în rândul lumii”, Câte perechi mai intră azi în biserică deplin conștiente că nunta este o mare Taină, ştiind 
bine în ce constă ea, hotărâte să o respecte până la moarte şi să înmulțească harurile ei printr-o viaţă sfântă, după învățăturile 
Sfintei noastre Bisenici? 

În loc de cale a mântuirii, căsătoria devine în cel mai scurt timp condiție a minciunii, a înşelăciunilor, a perv ersiunilor, 
a violenţei, a pruncuciderii (de fapt sau virtuale, prin contracepție), de perpetuare a stricăciuni în lume prin proasta educație 
— sau chiar totala neglijare — a copulor (dacă ajungem să-i mai facem)! 

Să ne gândim, fiecare, cum tratăm chipul lui Dumnezeu din noi şi cum folosim talanții, harurile cu care pășum în 
viața de creştini, date cu asupra de măsură pentru a ne lucra asemănarea cu Dumnezeu 

Mă uit în urma mea — vas ales — și văd şiroaie. Pe unde se scurge “apa vie” dată mie de Dumnezeu? Prin poni 
neseriozității şi lenevini mele. Sfinții au fost, în primul rând, oameni serioşi şi harnici! 

De ce nu ne obligă Dumnezeu să fim buni? Pentru că Dumnezeu nu ne vrea — vorba regretatului Pănnte Galenu — 
“bolovani rostogoliți de El în Rai”, ci oameni deplini, liberi, rațional, hotărâți, cu discemământ drept şi dragoste jertfelmică 
Şi ne așteaptă, răstignit de noi şi pentru noi, chiar și până în ceasul al doisprezecelea. 


LITURGHIA DE EI 
DUPĂ 
LITURGHIE 


Liturghia aceasta nu este o variantă a Liturghiilor 
“săvârşite la biserică, ci hturghia duhului nostru, care 
păstrează starea de înălțare dobândită în biserică în timpul 
Liturghiei propriu-zise sau al altor slujbe. Păcatul cel mai 
mare al creștinului este să refuze harul, adică să nu-i pese 
de Biserică, să-și piardă credința de tot, sau să se abată de 
la dreapta credință, rătăcind în credințe, acte sau decizi 
străine de Dumnezeu (sinuciderea este, de pildă, chiar 
mai mult decât ateismul, apostazia sau erezia, un refuz 
definitiv al harului). Dar nu cu mult mai puțin greu este 
păcatul irosirii harului cerut şi primit — păcat aproape 
generalizat, mai ales pe fondul de uşurătate al vieții 
modeme. 

După slujbe, şi mai cu seamă după Sfânta 
Împărtășanie, trebuie să avem mare grijă de sufletul nostru, 
să-l ferim de întinare și deşertăciune. Sfințu Pănnți numesc 
acest efort, această asceză, paza sufletului. 

După terminarea slujbei, să nu ne lăsăm atrași de 
discuții lumești, de fleacuni sau bârfe! Să nu cădem din 
bucuria şi iubirea care ne umplu sufletele! Să ne fenm de 

 vulganități şi ochiul, şi urechea! Să răspundem cu dragoste 
celor care ne vorbesc, schimbând însă vorba imediat ce am simțit că discuţia alunecă spre rău, într-o formă sau alta. 

Încă şi mai greu luptăm cu ispitele lăuntrice, cu mintea noastră, din care țâşnesc amintin ale faptelor, vorbelor și 
gândurilor noastre (spovedite sau nespovedite). Stavila acestora este rugăciunea scurtă, repetată cât mai des: Doamne, iartă- 
mă sau Doamne, miluieşte, dar mai ales rugăciunea lui lisus: Doamne Jisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul 
(păcătoasa). Va urma o perioadă în care vom descoperi că, deşi Hnstos vine şi e în noi, ispitele nu ne lasă totuşi indiferenți 
și, ca fiul risipitor, ieşim din locul de taină, din adâncul cel mai dinlăuntru al inimii, unde sălășluieşte Hnstos, şi ne lăsăm pradă 
amăgirilor, Discret, Duhul Sfânt ne cheamă mereu “acasă”, Hristos nu alungă ispitele EI Însuși: rămâne lângă noi și ne învață 
să le biruim, să conlucrăm liber cu harul Lui sfințitor și mântuitor. Mai devreme sau mai târziu, ostenindu-ne întru aceasta, 


vom deveni destul de vigilenți (de treji duhovniceşte) încât să simţim, chiar și în timpul somnului, cum se apropie de noi duhul | 


ispitirii, alungându-l mai înainte de a prinde chip ispita. 

Dar liturghia de după Liturghie nu este numai lupta interioară pentru desăvârşire â creștinului, ci este și misionarismul 
intrinsec luminării sale. Râuri de apă vie vor începe să curgă din cel ce păstrează harul, devenind un adevărat apostol, vestitor 
şi el al apropierii Împărăției cerunlor. Oamenii din jurul lui se vor trezi sau se vor lămuri mai lesne, ÎI vor dori mai intens pe 
Hristos și astfel, chiar fără intenția explicită de a schimba lumea, cl va contnbui la schimbarea ei, schimbându-se mai întâi 
pe sine, întru Hristos. Schimbarea (metanoia) întru Hristos e înnoire, e moartea omului celui vechi și nașterea celui nou, fiu 
şi el al lui Dumnezeu, nu prin fire, dar prin înfiere, prin prezența şi lucrarea în el a “harului și adevărului” care “au venit prin 
lisus Hristos” (Joan |, 17). 

Să nu uităm că liturghia iubirii lăuntrice de Dumnezeu, a cărei manifestare ascunsă este rugăciunea neîncetată, 
trebuie însoțită de liturghia iubirii de Dumnezeu prin slujirea aproapelui. Creștinul se cunoaște după neobosita căutare a 
prilejurilor de a face bine și după recunoştinţa față de Dumnezeu și semenii care l-au pus în situația de a rămâne viu în 
credința lui prin faptă, 

Viaţa creștinului este o slujire continuă a lui Dumnezeu și a făpturilor Sale într-o neîntreruptă stare cuharistică (de 
mulțumire), Aceasta inseamnă necontenită împărtășire de Hristos, primit, întrupat, născut, răsugnit și înviat în inima noastră 


Gabriela MOLDOVEANU 








PAG. L2 NR. 12/168 Decembrie 2004 PUNCTE CARDINALE 


- 2» 9 2 0 —'3 


HD m. 


5 0 Aa 0 — "3 


O — 


»]+ 


- 2 0 2.0 — "3 





- 5 0 20 — 3 1 0 — 


Citim uneori în reviste de specialitate întrebările şi căutările 
unor oameni devotați şcolii şi educației, care simt lipsa rezultatelor şi 
zădărnicia efortului depus. Se propun soluți şi variante noi de redresare 
a învățământului, ce nu se regăsesc în finalitatea practică a actului 
didactic. 

Spunea un awa din vechime: "Cine vorbeşte pentru Dumnezeu, 
bine face, iar cine tace pentru Dumnezeu, bine face” 

Eu aş vrea să vorbesc, să scriu nu pentru lauda lumească, ci, 
poate, pentru a deschide uşi, a zgudui conştiinţe, a lumina minț şi a 
înflăcăra inimi. Am fost slujitor, aş zice, devotat şi dăruit şoolii tmp de 
24 de ani în era comuniştilor şi timp de 15 ani în perioada 
postrevoluțonară. Nemulțumit în regimul care î cerea sacrificiul pentru 
binele generațiilor viitoare, deşi ți se spunea cu cinism că vei sfârşi 
într-o groapă, fără nicio evoluție, mi-a renăscut speranța după revoluția 
mai ales sufletească a acelui însângerat decembrie '89. Cutremurul 
oamenilor pe care îl doream nu s-a produs, iar astăzi, după 15 ani, 
societatea, dar mai ales segmentul ei care mă interesează, şooala, se 
confruntă cu aceeași lipsă de orizont şi viitor moral ca înainte. 

Astăzi, când în deplină libertate, sondajele vorbesc de peste 
90% creştini, să nu pui şcoala în coordonatele ei fireşti, ale moralei 
creştine, mi se pare o greşeală mai mare decât cea dinainte 
Comunismul ateu al tancurilor sovietice, rețeaua de închison şi lagăre, 
spaima în care a trăit majoritatea oamenilor timp de 50 de ani, parecă 
şi-a atins scopul. Să fi reuşit aşa de bine să stngă flacăra credinței în 
acest popor creştinat de Sfântul Andrei, primul chemat dintre apostolii 
Domnului? Slabele pâlpâliri de credință să nu mai reuşească acum să 
nereaprindă şi să ne transforme în torţe de rugăciune către Creator? 
Instituția cea mai credibilă a Statului, Biserica, să fie împânzită doar 
cu slujbaşi căldicei, materialişti, ce ne aduc ecumenismul, 





 permisivitatea şi iertarea tuturor greşelilor? Tinerii profeson de religie 
“ sănucreadă în ce spun şi să predea un obiect oarecare, la rând cu 
toate celelalte? Să fie programa şi manualele de religie înțesate de 
' cunoştinţe generale legate mai mult de Biserica privită ca instituție, 
' decât de o încercare de catehizare, de renaştere a credinței, de 


reîntoarcere la modelele creştinismului? 

Eşecul moral din societate se poate vedea cu ochiul liber, iar 
încercările tinerilor profesori de religie cu aplecare spre Dumnezeu 
(sunt şi din aceştia), sau ale preoților devotați Bisericii, se lovesc de 
tăvălugul de zi cu zi al materialismului ateu sau indiferent față de 
credință. Reîntoarcerea la credință nu găseşte terenul pregătit, iar 
sămânța cade pe un pământ neroditor. 

Doar atunci când un copi îşi va pune nădejdea şi speranta în EI, 
când Îl va ruga pentru împliniri, dar nu va uita să-l mulțumească 


' pentru daruri, respectând din convingere toate poruncile Lui, când 
” Şcoala seva reuni cu Biserica la fel ca la începuturi, abia atunci el va 


avea o bază morală trainică, şi toate celelalte valori şi cunoştinţe i se 
pot adăuga 

lubirea poate transforma radical viața noastră, ajutându-ne să 
trăm în pace şi înțelegere, aplecându-ne plini de compasiune şi asupra 
celor neajutoraţi. Armonia ar umple sufletele noastre de bucune şi am 
lupta pentru triumful binelui şi al adevărului în lume. Am şti şi am 
mărturisi că Adevărul este doar în lisus Hristos revelat în Scriptun şi 
tradiția patristică a Bisericii Ortodoxe, pentru care au luptat şi vărsat 
sânge strămoşii noşini. Lor le suntem datoni. 

De educația religioasă a celor mici cine se ocupă astăzi? Bunicii? 
Sunt crescuţi sub regimul ateu. Părinți? Sunt educați şi ei de acelaşi 
regim. Şcoala? Poate ajuta cei 7 ani de acasă, dar are şi ea mulți, prea 
mulți dascăli, care fac parte din categoria bunicilor şi a părinților. Şi 
atunci ne lăsăm în voia lui Dumnezeu? Da! El ne vrea ai Lui, dar se 
pare că liberul nostru arbitru e mai tentat să se îndrepte spre 
materialism, spre libertinaj, spre sex, droguri, perversiuni, satanism, 
spre tot ce ne dăruieşte cu atâta putere de convingere cam toate 
mass-media de astăzi. Zeci de posturi, de la cele de stat a cele 
private, de radio şi TV, zeci de ziare şi reviste, de toate culorile, 
maculează sufletele nevinovate ale copiilor şi tinerilor noştri, iar în 
numele democrației ne învață că totul este permis. Priveşti uluit cum 
criminali şi violatori care nu ar trebui să fie liberi ucid şi violează din 
nou, hoți prinşi asupra faptei se bucură de prezumția de nevinovăție 


„ până la verdictul justiției, mari înşelători sunt în topul miliardarilor, 
, oameni politici mint şi înşeală dorințele electoratului, relaţii anormale 


sunt acceptate şi legalizate, sportivi miliardari, idoli într-o lume săracă, 

toți preocupați doar de bani, sex, droguri, iată noii lider ai societății, ce 

ne sunt prezentaţi, ceas de ceas, ca modele de reuşită în viață! 
Încercând să scape din această capcană, mulți tineri s-au 


„ îndreptatspre mănăstiri. Se pare însă că şi acolo au fost uitate 


voturile sărăciei, castității, ascultării, Fapte care smintesc. Se poate 
ierta totul? 

Atunai care sunt modelele de urmat pentru copii poporului român? 
Care sunt faptele demne de respect şi admirațe? Unde găsim exemple 
VII pentru tinerii noştri? Nu pot crede că au pierit toate cele bune. Stau 
ascunse, acopente de mlaştini, şi trebuie să înflorească aşa cum 
nuferii albi ies din smărcurile negre. Pentru ca să nu pierim de tot 


! trebuie să vorbească binele, adevărul. Şcoala trebuie să redevină şio 


călăuză a sufletelor către Dumnezeu. Pentru asta trebuie să se 
debaraseze de lest. Nu prin lecţii antidrog sau despre sex, nu prin 
acțiuni anttabac promovate - culmea! - de mari companii de tutun, nu 
prin împărțirea de prezervative, nu prin promovarea desuetului ŞI 
efemerului, nu prin tutuirea profesorului şi evidențierea exacerbată a 
drepturilor elevului, ci prin întoarcerea la valorile moralei creştine 

| Dacă aceste lucruri nu vor fi înțelese şi transpuse în viață, dacă 
bunicii, părinții, şcoala şi slujitorii ei nu vor intra pe făgaşul firesc al 


1. educației creştine, tineretul nostru va fi fără țintă şi va fi condus de 
nişte orbi către niciunde 


Prof. Tralan Niculescu 
(Directorul Șoolii "Elena Doamna” din Ploieşti) 











Divina 


mu Ci = A. AR SP II PA FI SII ci 0 pre e i IX Puf) 









ca da 


PUNCTE CARDINALE 


Comedie a lui Dante Alighieri 





Pr Pe ra PN RR PEPE AC CA e De Cta Al 0 70/20 
(pă isăriă în -0 nouă versiune românească de Răzvan Codrescu 
se: Ii oieri Ii AR a nad ARE 740 ia 3 0 EA GE e a ERA Ea 


Pa sp. Da Cd e 0 mată ri 3 0 erp 


s In continuarea cîntului precedent, contele Ugolino della Gherardesca, lider și trădător al guelfilor din Pisa, 
Li povesteşte lui Dante sfirşitul cumplit al său și al fiilor săi, închişi în turnul Gualandi (comparat cu colivia întunecată 
in care vinătorii țin păsările de pradă — șoimii, în speţă — la vremea năpirlirii), prin uneltirile altui trădător (arhiepiscopul 
Ruggieri degli Ubaldini, căruia acum îi roade țeasta înghețată), și lăsați să moară acolo de foame (1289). Păcătosul îşi 
merită osînda, dar, ca tată, ce-a asistat pe rînd — după un sinistru vis premonitor (vv. 26-36), visat de toți deodată — la 
moartea fiilor săi nevinovați, înainte să moară el însuși, contele Ugolino impresionează profund, tragica lui poveste 
fiind una dintre cele mai cutremurătoare din întregul poem. Cei doi poeți păşesc apoi în Ptolomeea, ocolul hărăzit 
trădătorilor de oaspeți, unde Dante îl trage cu viclenie de limbă pe fratele Alberigo (adus în situația “trădătorului 
trădat”), cel care-și ucisese — la semnalul dinainte stabilit: aducerea fructelor (Vengano le frutta!) — rudele invitate la 
masă. De la acesta află Dante şi despre straniul sfîrşit al lui Branca d'Oria (cel cu trupul pe pământ şi cu sufleul în 
iad!), trădător şi ucigaş al socrului său (Michele Zanche, la rindu-i osîndit la chinuri în locul numit Malebranche — 
“Gheare-rele”). Cîntul cuprinde și două diatribe celebre împotriva a două cetăți decăzute din “mîndra țară a lui si” 
(Italia): Pisa (vv. 79-90) şi Genova (vv. 151-157). În fine, în versurile 100-108 este abil anticipată apropierea de punctul 
cel mai adinc al lumii infernale (suflarea de vînt pe care Dante o resimte mirat, și de care Vergiliu vorbeşte aici doar 
evaziy, se va vedea mai departe că provenea din filfiitul aripilor lui Lucifer). 


INFERNUL CÎNTUL XXXIII 


1 Dincruntul lui festin, cel păcătos 
se-opn atunci și gura-nsingerată 
ŞI-o şterse-n părul celui veşnic ros. 
iza Apoi rosti: “Durerea ne-mpăcată 
mi-o iscodeşti, al cărei gând mă doare 
şi-aşa, necum s-o mai şi deapăn toată. 
[ Dar ca să-i fie lftei trădătoare, 
la care rod, sămânță de ocară, 
din jale grai vedea-vei cum răsare. 
10 Nu ştiu nici cine eşti, nici cum coboară 
făptura ta pe-aici, dar florentin 
socot, din vorba ta, că poți fi doară. 
13 Eu conte-am fost, pe nume Ugolin, 
și-acesta-i Ruggieri, arhiereu 
din care-afla-vei de ce muşc hain. 
16 Cum, deşi-n el m-am increzut mereu, TI 
in lanţuri cu urzelile-i m-a pus, 
şi-n groapă-apoi, nu-i lipsă-a spune eu. 
19 Dar altceva nu știi Şi trebui spus, | 
şi-anume felul crud al morții mele, 
spre care-acesta nemilos m-a dus. 

22 Printre-ale turlei şoimilor zăbrele, 
ce de la mine-a foamei fu numită, 
ŞI-n care şi-alții-or da de cazne grele, 

25 mai multe dăți văzusem înnoită 
a lunii față, când un vis avui 
ce-mi desluşi amamica ursită, 

28 Pe-acesta-n chip de staroste-l văzui, 
pe muntele ce Lucca o desparte 
de-ai Pisei ochi, vinînd şi lup, şi pui. 

31 Cu-a lor căţele iuți și crude foarte, 
Gualand, Sismondi şi Lafranchi-aveau 
întîi haita spre vînat s-o poarte. 

34 Și parcă-n goana lor-se poticneau 
tată] și fiii, iară colți de cîine 
în carnea lor tăioşi se înfigeau. 

37 Și ochi făcînd spre ziua cea de miine, 

| în somn mi-i auzii pe fiecare 
din fiii mei cerşind cu lacrimi piine. 

40 Drept crud te-aș ține de n-ai fi în stare 
să înţelegi amara-mi presimțire: 
de-acum nu plingi, au cînd vei plînge oare?! 

43 lar cînd, treziți din somn cu îngrozire, 

| al hranei ceas se-apropia să bată, 
creștea-ndoiala-n cuget și-n privire, 
46 ci poarta turlei auzii deodată 
c-o ferecau, drept care mă uitai 
spre fiii mei, cu vocea sugrumată, 
49 Eu nu plingeam, ci-ncremenisem, vai, 
dar ei plângeau, și Anselmuccio-al meu 
îmi zise: «Tată, ce te uiţi? Ce ai?». 
52 Dar tot n-am plins, nici glas n-avut-am eu, 
în acea zi, nici noaptea următoare, 
ci pin' la noii zori tăcui mereu 
55 lar cînd miji din nou zgircitul soare 
în temnița durerii şi-mi văzui 
pe patru chipuri propria-nfățișare, 
58 să nu-mi mușc pumnii zău că nu putui, 
ci ei, crezind că foamea c de vină, 
sărind strigară: «Tată, dacă nu-i 











61 


64 


67 


70 


73 


76 


79 


82 


85 


88 


91 


97 


109 


112 


115 


118 


121 


alt chip, ne-ar fi durerea mai puțină 
să muşti din noi, căci carnea ce ne-ai dat 
de foame drept ar fi acum să-ți țină!». 
Spre-a nu-i mihni mai mult, m-am stimpărat 
şI-am tot tăcut, o zi, şi încă una: 
0, de pămintu-atunci s-ar fi crăpat! 
A patra zi, tîrîndu-se întruna, 
îmi zise bietul Gaddo: «Tată-al meu, 
de ce mă laşi?», şi pentru totdeauna 
închise ochii; apoi văzut-am eu, 
precum mă vezi, şi ceilalți cum căzură, 
spre ziua-a șasea, chinuiţi din greu. 
Cătam orbit topita lor făptură, 
şi două zile, morți, i-am tot strigat: 
apoi ca chinul foamea fu mai dură” 
Zicînd acestea, prinse încruntat 
să muște iarăşi pin” la os, cîinește, 
din ticăloasa țeastă de prelat. 
Ah, Pisa, cuib de-ocară ce-njoseşte 
pe cei din mindra țară a lui si, 
cît nimeni din vecini nu te stirpeşte, 


"0, de Capraia şi Gorgona-ar fi 


s-astupe gura Arnului şi-ndată 

să ţi se-nece lftele de vii! 
Căci chiar știind că vei fi fost trădată 

de Ugolin cu-acele trei castele, 

nu se cădea să-i pierzi sămința toată. 
Străini erau prin virsta lor de rele — 

0, nouă Tebă! — Uguccion, Brigate 

şi ceilalți, spuşi în stihurile mele... 
Urmind la pas, vedeam tot alte gloate 

pe care gerul bocnă le stringea, 

nu-n Jos cătind, ci-ntinse sloi pe spate. 
Nu pot nici plinge, deşi mult ar vrea, 

căci cum prin ochi durerea nu răzbeşte, 

se-ntoarce-n trup, mai multă şi mai grea; 
lacrima lor pe gene-ncremeneşte 

şi parcă sub viziere de cleştar 

căuşul plin al pleoapelor sticleşte, 
Și deși geru-mi bătucise-amar 

pe față pielea, iar obrajii mei 

lipsiţi păreau de al simţirii dar, 
un zvon de vînt am dibuit cu ei 

și-am Zis; “Maestre, cine-l iscă oare? 

E-aicea Jos de suflu vreun temei?”, 
lar el: “Curind vei fi în locu-n care 

ţi-o fi vădit deplin temeiul său, 

căci ochii-ți vor răspunde la-ntrebare”. 
Atunci strigă din înghețatul hău 

un necăjit spre noi: “O, duhuri rele, 

minate-n iad spre locul cel mai rău, 
desprindeți vălul rece-al feţei mele 

măcar O clipă chinul să-mi alin, 

pîn' să-mi re-nghețe lacrimile grele!”, 
La care cu: “De vrei răgaz de chin, 

zi-mi cine ești, iar de-o voi da cotută, 

spre-alundul gropii fie să m-aţin” 
"1o-s fratele-A Iberigo”,-ntr-o clipită 

răspunse, "și plătesc cu-osindă mare 

trădarea mea cu poame ticluită”. 
"0", mă mirai, “ai și murit tu oare?!” 

Și-acela: "Nu-s deloc înștiințat 

ce-mi face trupu-n lumea trecătoare 


Decembrie 2004 NR. 12/1683 PAG. 13 


APEL APEL APEL APEL 


Dumnezeu m-a ajutat să ajung, după 12 ani, 
foarte aproape de încheierea noii versiuni româneşti a 
Infernului. Am năzuit de la început s-o pot tipări în ediție 
bilingvă (ceea ce ar fi o premieră în cultura românească, 
în ce-l priveşte pe Dante) și ilustrată (cum au apărut atitea 
ediții în Occident, mai cu seamă cu gravurile lui Gustave 
Dore, sau, în perioada interbelică, traducerea românească 
în proză a lui Alexandru Marcu, cu gravurile lui Mac 
Constantinescu). O asemenea ediție implică, desigur, 
costuri editoriale foarte mari (chiar renunţind la legarea şi 
supracopertarea volumelor, ca şi la policromie, cu excepția 
copertei): remunerarea — fie și modestă — a unui ilustrator 
de marcă (ediţia va avea cel puţin 33 de ilustrații interioare 
— cîte una pentru fiecare cint, redind scenele cele mai 
semnificative), o hirtie de calitate superioară, un format 
atipic (peste dimensiunile obişnuite) etc. (ar fi oțios să 
intru aici în complexitatea detaliilor tehnice). În aceste 
condiții (şi avînd în vedere că 32 de cînturi au fost publicate 
de-a lungul vremii chiar în paginile Punctelor cardinale, 
cu care am “compătimit” toți laolaltă nu mai puțin de 14 
ani), îndrăznesc acum, ca niciodată, în nume propriu, 
să fac un apel către abonaţii şi cititorii revistei, din țară 
și din străinătate, să contribuie, în măsura posibilităților, 
la apariția acestei cărţi, care sper să fie una de excepție. 
Ediția va cuprinde o listă de onoare a principalilor ei 
“ctitori”, iar fiecare dintre cei care o vor sprijini cu 
echivalentul a cel puțin 100 de dolan U.S.A. vor primi un 
volum gratuit, cu o dedicație specială. Năzuința mea ar fi 
ca ediția să apară, într-un tiraj de minimum 1000 de ex. şi 
la un preţ totuşi accesibil, pînă în pragul toamnei viitoare, 
ŞI să vădească, în răspărul crizei pe care o străbatem, o 
solidaritate de conştiinţă şi de suflet deopotrivă creştină, 
românească şi europeană. 
Răzvan Codrescu, 
(cu iertarea Dvs.) tălmaci şi cerşetor 


P. $. Desigur, avind în vedere birocrația şi 
comisioanele exagerate din România, ar fi preferabil ca 
eventualele ajutoare să fie aduse personal sau prin 
bunăvoința unor intermediari particulari (pentru Bucureşti: 
tel. 021/3211076 sau 4402501, pentru Sibiu: tel. 0269/ 
422536). Dacă unii sprijinitor, mai ales din străinătate, nu 
Vor găsi o altă soluție, atunci pot trimite cecuri cu destinația: 
Vasile Adolf Marian - Aleea Bucșeneşti 5, bl. ES, et. 4, 
ap. 21, sector 6, București, cod 061573. 





124 Căci Ptolomeei astfel îi e dat 
c-ades un suflet poate-n ea să cadă 
pină ce-Atropos să-l fi fost minat. 
127 lar ca mai lesne fața-mi să se vadă 
prin mina ta din ghețuri descleştată, 
să ştii că de-a ajuns trădănii pradă 
130 un suflet, ca al meu, îi este-ndată 
de-un diavol trupul luat în stăpînire, 
pînă ce timpul vieții lui se pată. 
133 Pierdutul suflet pică-aici din fire; 
şi cred că cel ce-mi tremură în spate 
pe sus îşi poartă trupul fără ştire. 
136 Abia sosit de eşti, să-l ştii se poate: 
€ Branca d'Oria şi de ani destui 
stă prins în copca gheții-nfricoşate”. 
139 “Eu cred”, zisei, “că basne-acum îmi spui, 
căci Branca d'Onia n-a murit de fel; 
__ mănincă, bea şi-şi poartă straiul lui”. 
142 “In Malebranche, sus”, îmi zise el, 
“pe unde smoala-ncinsă-n clocot dă, 
nici n-ajunsese socru-său Michel, 
145 cind el un drac în trupul lui lăsă, 
ca şi o rudă-a sa, ce-n cîrdăşie 
cu el pe Michel Zanche îl trădă. 
148 Ci-acum spre ochii-mi mîna ta o-mbie 
şi mi-i deschide!”. Însă cu — nici gînd: 
ba fu frumos să-i fac o mojieie. 
15] O, genovezi, ieşiţi din bunul rînd 
şi copleșiți de-atitea josnicii, 
pămintul cum de vă mai rabdă cînd 
| 54 cu cel mai rău dintre-ai Romagnei fii 
Stă unul ce vă este vouă fiu 
şi-al cărui duh în Cocito-l găsii, 
157 în timp ce trupu-i încă-n lume viu?! 























PAG. 14 NR. 12/1683 Decembrie 2004 


PUNCTE CARDINALE 





La Bucureşt, în perioada 17- 
21 noiembne, s-a desfăşurat 
ediția din acest an a Târgului 
de Carte “Gaudeamus”. D-l 
Horia-Roman Patapievici a 
ținut topul Târgului cu un 
eseu-conferință despre lumea 
lui Dante (Ochii Beatricei), 
editat la Humanitas, într-un 
volum luxos şi la un preț 
nesimțit în raport cu caracterul 
până la urmă diletant al 
textului (chiar dacă este 
vorba, desigur, de un diletan- 
tism “superior, deloc la 
îndemâna oricui), dar mai ales 
cu culegerea de eseuri intitulată Discernământul 
modernizării. 7 conferinţe despre situația de fapt, scoasă tot 
la Humanitas şi desigur mult mai substanțială, punând încă 
o dată degetul în rănile lumii româneşti, cu harul analitic 
care-i este propnu și cu o inteligentă deschidere de 
perspective îndreptătoare. Volumul respiră aerul /deilor în 
dialog (recentul lunar scos la Bucureşti de prolificul autor) 
ŞI trasează linule de forță ale unei noi drepte intelectualiste, 
moderat promovate la granița dintre partea bună a gândirii 
lberale şi partea bună a gândini conservatoare (din păcate, 
deocamdată prea puțin accesibile deopotrivă primitivului 
public românesc actual). 


Epica ai Tot la Târgul “Gaudeamus” 


II IEZI au fost lansate câteva utluri 
de interes scoase la Editura 
Vremea (cu sprijinul Ministe- 
rului Cultuni şi Cultelor din 
România). Despre memoria- 


H-R. PATAPIEVICI 
DISCERNĂMÂNTUL 
MODERNIZĂ Ri 


COnItTaI» i 
Disret Str 40, tapr 


ED 


. 


însângerat, avem 0 recenzie. 
mai amplă pe pagina ală- 

turată. Despre noul roman al 

d-lui Marcel Petrişor vom 

scrie, pe larg, în numărul 

viitor, după ce vom apuca 

să-l parcurgem pe indelete. 

Aici mai menționăm în 

treacăt (urmând să revenim 

cu alte prilejuri asupra lor) volumele Celine sau 

reacționarismul între ideologie şi retorică de Marius 

Bădițescu şi Rusia și ispita mesianică. Religie şi ideologie 
de Bogdan Silion. Cartea celui din urmă nu constituie o 
noutate pantru cititorii Punctelor cardinale, deoarece o primă 

variantă a textului este publicată în serial de revista noastră, 
de aproape un an. Tânărul autor, deși fără îndoială situat pe 
poziții de dreapta, are o viziune critică asupra naționalismului 
şi deconspiră pervertirea mesianismului religios prin 
ideologie (cum li s-a întâmplat, în contexte deosebite, atât 
evreilor, cât și ruşilor), 


Studiul d-lui Marius Bădițescu 
(la origine, teză de doctorat) 
reprezintă prima contribuție 
românească serioasă şi de 
mare întindere la bibliografia 
europeană a “cazului Celine”. 
Bun cunoscător al operei 
analizate (a și tradus Bagatelle 
pour un masacre, fără să fi găsit 
încă editorul îndrăzneţ care s-o 
publice, din pricina antisemi- 
tismului €i sui generis) şi al 
dreptei franceze in devenirea 
e) istorică, la rândul lui prozator 
cu vocaţie și moderat om de dreapta, d-l Bădițescu are o 
rară “congeneritate” cu aventura existenţială, intelectuală 
şi estetică pe care o abordează, dincolo de onesta acoperire 
a bibliografiei esenţiale, Știind să le înţeleagă mai presus 
de poncife, dar să și păstreze distanța cuvenită față de 
excesele “reacționare” ale scriitorului francez, a reușit să 
ofere o carte echilibrată și subtil lămuntoare, în care Louis- 
Ferdinand Celine (1894-1961) este un personaj viu, complex 
și inevitabil fascinant, “un Villon al erei atomice”, “fiu al lui 


“lul d-lui Grigore Caraza, Aiud 


Rabelais şi al mareşalului Petain”, cât se poate de reprezentativ 


pentru tensiunile tragice ale secolului XX şi pe care mci măcar 


stângista Franță nu şi-a permis până la capăt luxul de a-l 
ignora. 


Târgul de Carte menționat s- 
a bucurat și de o nouă 
contnbuție istoriografică a 
amicul. d-lui Marius Oprea, neobosit 
cercetător şi deconspitator al 
arhivelor vechii Secuntăţi. 
Chiar dacă poate noul său 
volum, Moștenitorii Securită- 
ţii, scos la Humanitas și 
conceput într-o manieră mai 
publicistică, rămâne sub 
nivelul de profesionalism al 
celui anterior (Banalitatea 
răului. O istorie a Securităţii 
în documente: 1949-1964, Ed. 
Polirom, laşi, 2002), meritul său nu este mai puțin însemnat, 
el continuând să salveze efectiv (cum spunea d-l Andrei Pleşu, 
într-o succintă caracterizare), “prin hămicia și perspicacitatea 
sa, obrazul societății noastre civile şi pe al fiecăruia dintre 
noi” şi demonstrând “că, în România, trecutul imediat €, 
totodată, prezentul imediat”, conştiinţă absolut necesară 
încercării noastre (pe alocuri, disperate) “de a aşeza istonia 
contemporană sub o judecată dreaptă şi vindecătoare”, 


ATA LA: 
"TA 444 7 


pân isz ideia Pl-elgiii 





După ce Dumnezeu l-a fent 
să se facă ridicol cu o 
candidatură la preşe-dinția 
României pe care 1-0 
clocise fantomaticul Partid 
Pentru Patrie, marele luptă- 
tor anticomunist lon Gavni- 
lă Ogoranu, unul dintre 
ultimii supraviețuitori ai 
celor ce-au înfruntat bata- 
lhoanele Securității în cel 
mai pervers şi mai însânge- 
rat deceniu al istoriei 
noastre moderne, şi-a lan- 
sat volumul IV din amplul 
ŞI cutremurătorul său 
documentar mărturisitor intitulat Brazii se frâng, dar nu se 
îndoiesc (de data aceasta sub egida Editurii Mesagerul de 
Făgăraș). El cuprinde un mare număr de documente reproduse 
din arhivele Securităţii, dar se deschide cu câteva prețioase 
contribuții orientative ale d-lui Gavnlă Ogoranu, ce con- 
textualizează autorizat fenomenul rezistenței armate din 
munți Şi-i scoate în evidență semnificațiile istorice şi morale. 
Volumul beneficiază şi de o bogată ilustrație fotografică, iar 
de pe ultima lui filă aflăm că d-l Gavrilă Ogoranu (ce şi-a 
vădit deja darurile de scriitor de creație: Întâmplări din lumea 
lui Dumnezeu, Amintiri din copilărie) are în lucru un roman 
intitulat /uda (pe care-l nădăjduim câț mai curând definitivat). 


brazii 

se lrâug, 
dar nu se 
îndoiesc 
rul. IV 





Tot un documentar comentat 
este şi volumul File din 
procesul comunismului. Teroa- 
rea și diversiunea — politică de 
stat, alcătuit de una dintre manle 
figun în viață din rândul foştilor 
deținuți politici din România, d- 
| Traian Popescu (“Macă”), 
cel ce a scris și pagini memora- 
bile despre reeducarea. de la 
Piteşti şi a compus un Oratoriu 
al Aiudului de o profundă 
vibrație lirică (deopotrivă 
poetică și muzicală). Neşansa 
noi cărți este de a fi fost scoasă 
de Editura Scara, care n-a reușit după atâţia ani să facă nici 
cel mai mărunt progres pe linia calității editoriale, asasinând 
tehnic toate textele publicate, dar continuându-și marşul 
acultural cu o suficiență de sine ce tinde să devină proverbială 
(ca și ediția anastatică a Proverbelor lui Zanne, ce poartă 











A FR POPESCU - 


FILE DIN PROCESUL 
COMUNISMULUI 


TUROARIEA ȘI DIVERSIUNEA | 
POLITICA DE STAT | 











acum numele unui... frate Păunescu), ilustrând jenant, spre 
paguba globală a tradiționalismului, faimoasa sintagmă 
noicisto-păltinişeană a “încremenini în proiect”. 


Volumul De la Poarta Albă la 
Păltiniş (Ed. Anima, Bucureş- 
ti, 2004), semnat de d-l 
Octavian Nicolae, este o 
autobiografie bine scrisă, dar 
Şi fresca unei lumi azi păscute 
de o impioasă uitare (cea a 
rezistenței anticomuniste 
înălțate până la altitudinea 
sublim-utopică a “salvăni prin 
cultură”). Peste pagini pluteş- 
te umbra uriașă a lui Constan- 
tin Noica, în mod paradoxal 
cu atât mai impunătoare cu 
cât este abstrasă deliberat legendei şi redescoperită în 
aventura curentă a vieții, cu o exemplaritate mai degrabă 
neostentativă, desăvârşită în Athanorul intelectualist al 
Păltinişului (printre ai cărui frecventatori fideli şi devotați 
s-a numărat şi autorul cărții — “meteorolog” deopotrivă al 
înălțimilor alpestre şi al celor spirituale (a se vedea şi 
numeroasele extrase facsimilate din dosarele Securității, 
care sporesc considerabil interesul documentar al lucrării). 


P. S. Galaction caracteri- 
zează recentul volum 7alita 
kumi. Înviind pe drumul 
Damascului, apărut cu 
binecuvântarea sa (Ed 
Cartea Ortodoxă/Ed. Egu- 
menița, Galaţi, 2004), drept 
“un veritabil jurnal al 
învierii sufleteşti”. Autoa- 
rea, Monica Fermo, evreică 
creştinată (cu numele de 
botez Elena), fostă actnţă, 
actualmente soră la Locun- 
le Sfinte, luminată şi pocăită 
după o tinereţe plină de 
ispite, “este o replică 
feminină a lui Steinhardt, 
timidă, dar nu mai puțin fascinantă”. Titlul este, de altfel, 
însuşi cuvântul de viață dătător al lu: Hristos, consemnat în 
Evanghelie: Talita kumi, “Fetiţo, scoală-te!”. Ne aflăm în 
fața unei cărți mărturisitoare demne de toată atenţia, ce 
depăşeşte interesul unui caz personal şi devine pe alocuri o 
frescă a rezistenței spirituale prin dreapta credință ce a 
caracterizat şi înnobilat un segment important al 


intelectualității româneşti din ultimul deceniu de regim 
comunist. 


Scrisul curajos al profeso- 
rului lon Coja recidivează 
cu un volum crescut organic 
din provocările insidioase 
ale unei actualități tot mai 
neliniştitoare: este vorba de 
volumul intitulat (poate puțin 
cam greoi) Despre aşa- 
numindu-l unii Holocaustul 
din România şi supraintitulat 
(poate puţin cam bizar) 
Protocoalele Kogaionului 
(teze şi ipoteze). Apărută la 
Bucureşti sub egida Uniunii 


erele curgă nb 
in Romani atra Românească şi a 
nia Editurii Țara Noastră, car- 


tea cuprinde, în 32 de capitole şi 8 anexe documentare, o 
incomodă radiografie a mistificărilor istorico-politice 
întreprinse pentru acreditarea unui aşa-numit “Holocaust 
românesc”, dar şi pentru supralicitarea propagandistică a 
holocaustului european (ajuns, la extremă, un “holocash” 
penibil, aşa cum l-a deconspirat nu demult chiar un autor 
evreu american, Norman G. Finkelstein, ca să nu mai vorbim 


de ultimele cărți ale lui Roger Garaudy, citate cu măsură ŞI 
de d-l Coja) 


DGA 
protocoalele 


C2s37R 253 neriacu- cau 


















-AlUD - "Bă 
ÎNSÂNGERAT | 


DI Cinie Bubiaail 2 aa. E 
* 


în câ ANI: MI DIA 3 


Li 


=-za p STI ze 
a le d 


: E 
i 

ERE AT 
E stia TITI ce. 0 Cr CUI 





“Trilogia de versuri” 


Prin excelență, Grigore Caraza aparține unei generații 
de români care nu a subscris compromisului - nici în principii, 
nici în credință şi nici în ideal, pogorâte fiind peste Domnia 
sa poate ceva din trăinicia Pietrii Teiului, har din ținutul 
sihaştnilor din Neamţ, şi, mai presus de toate, o iubire aparte 
față de Dumnezeu. 

Însumează o pedeapsă politică de 47 ani, din care 3 
ani de domiciliu obligatoriu. A executat la zi 23 de ani, din 
care 18 în Aiud, iar din aceştia 8 numai în Zarcă - închisoare 
in inchisoare, cu regim extrem de aspru, ridicată din ordinul 
impărătese. Mania Tereza special pentru românii care îşi 


condamnare şi alta, a reuşit să termine liceul când foştii 
colegi de la Şcoala Normală se pregăteau să se pensioneze, 
însă ceea ce avea să-l consacre ca unicat în istoria 
intemnițaților politici din România este faptul că, în 1977, a 
refuzat să părăsească temniţa! 

În 1949, după trierea închisorilor, Aiudul adunase între 
zidurile sale toată crema intelectualității române, foşti 
demnitari, lideri ai partidelor politice şi persoane considerate 
deosebit de periculoase pentru regimul comunist din 
România. Aşa se face că Grigore Caraza a cunoscut o serie 
de personalități remarcabile, între care Mircea Vulcănescu, 
Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ilie Rădulescu, Darie 
Teodorescu, Ata Constantinescu şi Alexandru Georgescu, 
preoții lustin Pârvu - actualul stareț al Mânăstirii de la Petru 
Vodă, Mihai Lungeanu, Constantin Stoicescu, Dumitru 
Bejan, Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi atâția alți mari 
oameni care completează lista celor peste 350 de nume 
legate de istoria neagră a comunismului. 

Fiind dotat cu o memorie fantastică, Nichifor Crainic, 
Radu Gyr şi loan Petrovici i-au încredințat lui Grigore Caraza 
versurile create în temniţă, pentru a le publica după eliberare; 
de aceea i se spunea în Aiud “Trilogia de versuri”. Când a 
părăsit închisoarea, avea peste 10.000 de versuri învățate! 





Metafora morții 


Bătut, schingiuit, bolnav de TBC pulmonar, schilodit 
de înfometare îndelungată, Grigore Caraza a trecut piatra 
de încercare a întregii sale vieți: reeducarea, pe care o 
numeşte “metaforă a morții” şi despre care spune că a fost 
cea mai grea perioadă din viața sa, “cea mai cruntă 
antecameră a iadului, acolo unde mii de oameni trebuiau să 
fie ucişi lent, în chinuri care depășeau cu mult metodele 
Inchiziției”. Abia acest moment, al reeducărilor din Aiud, 
devine crucial în viaţa lui Grigore Caraza, devine referință 
existențială și îl înscrie în rândul celor 56 de oameni care au 
rezistat pe aceeaşi poziţie a convingerilor religioase şi 
ideatice. Recunoaşterea este unanimă, atât din partea 
securiștilor = cărora le-a scăpat înainte de eliberare: “Voi, 
din Zarcă, aţi învins!” -, cât și a marilor personalităţi care 
acceptaseră deja un pact cu sistemul comunist 





ml Fer pol 





PUNCTE CARDINALE 





Decembrie 2004 NR. 12/1685 PAG. 15 





ja “A editii Vremea XXI din Bucureşti, a 
ă aparu volumul de memorialistică Aiud inSânperki de 





grei o. cutremurătoare pagină 
icată. de. dovezi incontestabile, la. care a 


a, nem ijlocit, fi ind una dintre miile de victime ale. 

pei tulu regim. comunist din ! România. Este o mărturie directă, 

să brutală chiar, pe care o face la 75 de ani cu detaşarea 

î i ă „ Arească a celui care ştie s să jet chiar. dacă aid i-a Jos A 
rivnică.. 


- [ă 
srp, pai pază e, ra 
CTCE a DEA ati 3 dt 


a pă 
, 4 s sv 


În ultimele zile de temniță, înaintea decretului de grațiere 
din 1964, când aceşti 56 de oameni au avut acces în sala de 
reeducăni, au putut vedea suportul didactic al formăni omului 
nou: texte defăimătoare din așa-zisa Biblia hazlie, blasfemu 
la adresa lui lisus, a Fecioarei Mana şi a sfinților redați în 
desfrâu, imagini apocaliptice rodite din rătăcirea diavolului. 

Rămânând tributar convingenlor sale, în 1970 este din 
nou arestat pentru că, la Liceul “Petru Rareş”, unde încerca 
să-şi termine studiile, a vorbit despre cele 12 argumente 
raționale privind existența lui Dumnezeu, după Kant, 
Descartes, Anselm şi Toma d'Aquino. A fost dus tot în 
inchisoarea Aiudului, acolo unde, după cum spune el, pământul 


„este frământat cu creier. 
cereau drepturile în timpul dominației austriece. Între o 


“Nici exilul nu a fost mai îngăduitor cu el, deşi ajuns în 
SUA, în calitate de secretar şi apoi de preşedinte al Consiliului 
Naţional Român, secția Amenca de Nord, și de vicepreşedinte 
pentru SUA al Asociației Foştilor Deținuți Politici cu sediul la 
Geneva, a organizat numeroase manifestații împotriva 
regimului de la Bucureşti, a vorbit la posturile de radio Europa 
Liberă, Vocea Americii şi BBC, a intervenit la ONU şi în 
Senatul SUA pentru respectarea drepturilor românilor. A avut 
întrevederi cu numeroase personalități politice ale lumii, iar 
în 1996 a fost invitat la Casa Albă de către Hillary Clinton, 
Prima Doamnă a Statelor Unite. 


Întâlnirea cu isus 





În Aiud însângerat, descoperim în Grigore Caraza un 
luptător incontestabil pentru libertate și credință. Mai mult 
mort decât viu, aflat în Zarcă de câteva luni, procuroni au 
încercat să-l ademenească încă o dată, ştiind că foamea şi 
suferințele fizice atinseseră deja pragul unde se putea renunța. 

Descoperim tânărul aflat în fața schimonosită a morții 
cauzate de ororile sistemului comunist: “Era prima oară când 
prin mâinile mele se strecura viața cuiva fără să îmi fie îngăduit 
să 0 opresc. În acelaşi timp, m-a zguduit incomensurabilul 
triumf al morții care, de fapt, avea o singură dimensiune: 
clipa. Nu ştiam ce să fac... M-am urcat pe pat, m-am întors 
cu faţa spre perete și am plâns în neștire”. Moartea care 
bântuia prin fiecare celulă a Aiudului avea să-l zguduie în 
continuare: deținuțu politici ucişi de gardieni care își comunicau 
de la un etaj la altul câți au doborât în acea zi; sicriele cu 
trupurile ncînsuflețite care înainte de a fi duse în groapa 
comună de la Râpa Robilor erau străpunse incă o dată la 
poarta temniței, ca nu cumva să scape viu cineva de acolo; 
căsăpirea ing, Manciu, căruia 1! s-au retezat picioarele ca să 
încapă într-unul dintre coșcrugele tip ale închisoni — şi atâtea 
altele. 

Descoperim omul binecuvântat cu revelații de factură 
divină, miros de busuioc după primirea Sfintei Împărtăşanii 
în temniță, apoi o translație în timp şi întâlnirea cu lisus la 
Biserica Quo Vadis din Roma 

Cartea este pigmentată de subule asocieri cu dorinţa de 
a Îi tată. Așa avem o lrină care l-a însoțit “din temniță în 
temniță și din celulă în celulă, ca pe o alinare a sufletului 


mereu prigonit de soartă”, îl avem pe Dinicu cel sărac din 
Bărăgan, trimis la vârsta de 8 ani să muncească, apoi pe 
Helene, îngerul care îl făcea să plângă în Statele Unite. De 
fapt, fiecare în parte îi conturează ideea că i-ar fi putut fi 
tată, fiecare este copilul pe care Grigore Caraza nu l-a avut 
niciodată 

Găsim un autodidact performer şi o inteligență 
sclipitoare, dar căruia i s-au frânt aripile în momente decisive, 
abia la 50 de ani reuşind să-şi ia diploma de bacalaureat, 
când colegii săi de la normală se pregăteau de pensionare. 

În sfârșit, descoperim bărbatul tandru, afectuos şi cu o 
disponibilitate extraordinară pentru iubire, un romantic de o 
sensibilitate angelică, dar căruia destinul marcat de 
atrocitățile şi pedagogia lui Makarenko i-a interzis, fără drept 
de apel, întemeierea unei familii. 


Depozitul CNSAS 


Poate tocmai de aceea din Aiudul însângerat al lui 
Grigore Caraza lipsesc proiectele pentru ceea ce avea să 
urmeze. leşirile din temniță nu sunt precedate decât de 
subtilitatea vrerii de a supraviețui, ceea ce demonstrează că 
nu avea siguranța unui mâine care să menite o altă proiecție. 
Motivația cred că a găsit-o părintele Gheorghe Calciu, 
consemnată în prefața cărții: “Grigore a fost un fel de paznic 
al neplierii, o sabie a demnității adevărului, care a lovit 
necruţător în neadevăr, în bestialitate şi în laşitate. Uneon, 
cu prea multă necruțare”. Abia după ce a plecat în exil, şi-a 
găsit o proiecţie: revenirea într-o Românie liberă, unde 
sufletul i-a rămas pentru totdeauna, chiar dacă trupul i-a fost 
în exil. 

Revenit în țară în 2001, avea să constate că viața îi mai 
rezervase o surpriză: în jur de 10.000 de pagini ale celor 20 
de volume de la CNSAS Bucureşti pe care le-a studiat, la 
care se mai adaugă încă două, la laşi, dar în posesia cărora 
încă nu a intrat. Şi tot aici a găsit delațiunile care i-au generat 
întregul calvar al vieții, intregul eşafodaj al Securității şi al 
informatorilor, între care prieteni, persoane foarte apropiate, 
a căror moralitate nu a fost pusă nici o clipă sub semnul 
întrebării... 

Un capitol este destinat dosarelor întocmite de 
Securitate şi cine va citi cartea va fi cutremurat de incredibila 
imaginație şi excesul de zel al securiștilor, obediența 
informatonlor și loialitatea acestor indivizi față de un 
instrument al puterii ca fosta Secuntate. Din documentele 
pe care le deține, obținute de CNSAS, cutremură un a/fer- 
ego al unor oameni atât de paşnici astăzi, pe care îi găsim în 
parc, asistându-și nepoții la joacă sau păzindu-şi caniche-ul 
ca să nu fie încolțit de câinii comunitari. Sunt bătrâni, sunt 
respectați, se oferă să dea lecţii de moralitate celor mai 
tineri şi beneficiază de o pensie cu mult peste nivelul mediu 
al celorlalți, avansați fiind în grad, pe ultima sută, prin ordin 
prezidențial... De ce? Pentru că au ucis suflete şi au schilodit 
trupuri, pentru că au croşetat scenarii diabolice, au venit cu 
soluții compromițătoare la adresa celui urmărit, vrând cu 
once preț să-l înfunde. Și au reuşit! 

Revenind la spusele părintelui Calciu, Aiud însângerat 
are “valoarea unei mărturii care rămâne neclintită peste 
ani. Este ca un turn de piatră pentru un far: oricât de slabă i- 
ar fi lumina, el luminează indiferent de cât de groasă este 
ceața, oricât de furioase valunle şi vijelule, el nu se clinteşte; 
oricât l-ar acoperi muşchii sau ghețurile, el vorbeşte”. Dar 
Grigore Caraza nu vorbeşte strict despre persoana Domniei 
sale decât în situații extreme, se integrează mulțimii care 
suferă. Despre bătăi, despre cei ucişi, despre umilințele de 
nedescris vorbeşte cu decenţa şi înțelepciunea celui care 
artă din preaplinul său de iubire. 


Smaranda FLORIAN 


Aiud însângerat este o pilduitoare lecţie 
de viaţă pe care ţi-o poate oferi numai un 
senior al excelenței, căci, definindu-l 
existențial în perenitatea istorică a poporului 
„român, Grigore Caraza este emblematic 


"pentru rezistență şi, motivându-i rezistența, 
trebuie spus că a fost generată de credința. 
într-un ideal pentru care definitorie este 
tridimensionalitatea iubirii: de neam, patrie și 
Dumnezeu. A APEI oc a 


pd 44 i di Vs 
A A 


























După Marea Unire din 1918, noul 
regim electoral prevedea introducerea 
votului universal, în locul celui 
practicat pină atunci, cel cenzitar Prin 
Decretul-lege din 16 noiembrie 1918 
se stabilea: “Toţi cetățenii români 
majori vor alege prin vot obştesc 
obligatoriu, egal, direct şi secret, şi pe 
baza reprezentării proporționale, un 
număr de deputați proporțional cu 
populația”. Aveau drept de vot 
bărbaţii de la 21 de ani în sus, pentru 
Cameră, şi cei peste 40 de ani, pentru 
Senat. Nu aveau drept de vot femeile, 
militarii şi magistraţii. 

Legiferarea votului universal a 
modificat substanțial modul de 
desfăşurare a vieții politice. Înainte 
de război, votul avea loc pe colegii, 
iar campaniile electorale se desfăşurau 
exclusiv în oraşe, țărănimea votind în 
colegiul al III-lea, nu direct, ci prin 
delegați. Un candidat îşi putea vizita 
efectiv toți alegătorii din circumscrip- 
[ia sa, care se ridicau la citeva sute 
Rezultatul votului era dinainte ştiut, 
deoarece, de fiecare dată, guvernul 
care “făcea alegerile” ieşea ciştigător. 

După acordarea votului univer- 
sal, numărul alegătorilor a ajuns la 
citeva milioane, un candidat fiind ales 
de 50.000 de cetățeni, în majoritate 
țărani (care alcătuiau 80% din 
populaţie). Lupta electorală din 
perioada interbelică s-a mutat de la 
oraş. la sate, candidaţii fiind nevoiţi 
să facă lungi turnee electorale, să țină 
zilnic cite 10-15 discursuri şi să viziteze 
cite 3-4 sate în aceeaşi zi. 
“În aceste condiţii partidul aflat 
la putere nu.se mai bizuia doar pe 
aparalul de stat, ci lrebuia să 
desfăşoare o campanie electorală 
intensă şi plină de promisiuni, ca şi 
partidele din opoziţie 

În baza legii electorale din 1926, 
ciştigător al scrutinului electoral era 
proclama! acel partid care întrunise 40 
la sută din voturile exprimate. Legea 
acorda acestuia şi procentul suplimen/ 
lar de 10 la sută, pentru formarea 
majorității parlamentare absolute 
Conform lui loan Lăcustă, autor al 
cărții Zece alegeri în România 
interbelică, la deschiderea Parlamen- 
tului deputații validau alegerile din 
Capitală şi din judeţe. Prilej pentru 
opoziție de a semnala diferitele 
abuzuri, reale sau imaginare, săvirşite 

"de către cei de la putere. După aceste 
dezbateri, Parlamentul avea un temei 
legal de funcţionare şi urma alegerea 
preşedinţilor Cei ai Camerei şi ai 
Senatului. Nici în acest punct nu era 
finalizat procesul. Se făcea prezentarea 
Mesajului Tronului către Corpurile 
Legiuitoare, care marca deschiderea 
oficială a lucrărilor. Abia atunci 
puleam spune că aveam Pulere şi 
Opoziţie 

Vă prezentăm în continuare care 
era aimosfera şi febra inaintea 
alegerilor din perioada interbelică, 
precum şi rezultatele acelor campanii 

electorale. (FI. B.) 


www.punctecardinale.ro 
e-mail: redactia(a punctecardinale.ro 
PUNCTE CARDINALE S, A. L. 
cont: B, R. D. Sibiu $V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


ALEGERILE 
DE ALTĂDATĂ (UD 


Anul 1927 a produs schimbări majore 
pe scena politică a vremii: mai întîi moartea 
regelui Ferdinand, pe 20 iulie, apoi cea a lui 
lon |. C. Brătianu, pe 24 noiembrie, care a 
compromis planunle liberalilor de a prelua 
incă o dată guvernul. Vintilă Brătianu, fratele 
defunctului, a preluat ştafeta în conducerea 
Cabinetului, însă a fost atacat de către 
național-țărănişti încă din primele zile, aceştia 
simțind că sosise momentul pentru preluarea 
puterii. Pe 12 decembrie se organizează 
alegenle pentru Cameră și în perioada 15-19 
pentru Senat. Toate acestea sub proaspătul 
guvernul național-țărănist prezidat de Iuliu 
Maniu, care afirma în Dreptatea: “Sîntem 
gata şi de pace, şi de război. (...) Vrem ca, 
plecind Vintilă Brătianu, în fruntea țării să 
ajungă PN Ţ, care-şi va realiza programul 
şi metodele sale de guvernare” 

Un moment surprinzător l-a constituit 
anunțarea demisiei lui Vintilă Brătianu, în 
Cameră; “Deodată rumoarea încetează. D. 
Vintilă Brătianu păşeşte în incintă printr-un 
culoar de foşti deputaţi. Ex-premierul este 
vesel și zimbeşte tuturor: «S-a aranjat... ». 
Pnviri nedumerite şi figuri iluminate de o 
speranță vană. «...demisia a fost primită», 
încheie d. Vintilă Brătianu”, anunța Cuvântul 


(3 noiembrie). Partidul Liberal se apără printr- 


un manifest: “PX L. solicită cu încredere 
voturile electoratului, convins fiind că țara 
nu poate uita serviciile pe care i le-a adus în 
trecut. Al. Vaida-Vocvod le promite români- 
lor “edificiul adevărat al națiunii româneşti ” 
(Dreptatea, 25 noiembrie) în Sfirşit, am 
reuşit să dărimăm casa Partidului Liberal 
Acum... să punem noile temelii sănătoase şi 
lari 

Nici în această campanie nu au lipsit 
incidentele. La Petroşani comuniştii au fost 
ciomăgiți de către muncitorii care aderau la 
ideile Partidului Social Democrat. Atragerea 
alegătorilor prin diferite mijloace nu a 
constituit un impediment pentru hberali, care 
se vedeau din ce în ce mai slăbiţi. “Propa- 
gandiştii liberali s-au fixat la această lozincă 
electorală nouă: vin la discreție!” Cu toată 
propaganda desfăşurată, liberalii nu au reuşit 
să se impună şi în aceste alegeri. Pentru prima 
oară de la introducerea votului universal, 
P.N.Ţ-ul cîştigă alegenle, impunindu-se ca o 
forță pe scena electorală. 


Comedia devine tragică 


Scrutinul din 1931 a fost sub guvernarea 
lorga-Argetoianu, instalată pe 18 aprile 
același an. Acest puvern se uneşte cu PNL 
şi formează cartelul “Uniunea Naţională”, la 
care aderă și alte formațiuni politice mai 
mărunte, ce nu aveau şanse în alegeri de unele 
singure 

Ţărăniştii se agită: “Fraţilor! Săriți şi 
scăpaţi-vă drepturile pină nu e prea tirziu! 
Acum lupta va fi scurtă şi va fi cea din urmă”, 
scria, cu exaltare caragialescă, Românul, 





organ al PN.Ţ. Şi în Dreptatea se aminteşte 
de guvernarea liberală, care a lăsat urme 
adinci în economia românească: “Viitorul, 
oficiosul partidului liberal... a reluat firul 
tradiției Viitorului de sub era răposatului 
Vintilă Brătianu. (..) Acest ziar abundă zilnic 
în calomnii şi infamii la adresa fruntașilor 
național-țărănişti. Guvernarea naţional- 
țărănistă nu a salvat numai băncile liberale 
de la faliment, dar a salvat şi ipochimeni 
politici ca d. |. G. Duca de la situaţia dezono- 
rantă de a prezida falimente frauduloase. 
Avem toate dosarele”, încheie Dreptatea 
Biruitor în alegeri iese însă cartelul Uniunii 
Naţionale. 

Confruntarea electorală din 1932 se 
desfăşoară în condițiile în care cele două 
partide principale — PN.Ț şi P.N.L. — sînt în 
plină suferință. lulu Maniu se retrăsese de la 
la conducerea P.N.Ț-ulu: în 1931, iar 
Gheorghe I. Brătianu se rupsese de liberali şi 
işi formase propnul Partid Naţional Liberal 
(“georgiştu”), al cărui prim congres a avut 
loc pe data de 8 noiembrie 1931. De 
menționat că au apărut și alte grupări politice 
în acel timp: Gruparea Comeliu Codreanu, 
L.A.N.C, sau Partidul Evreiesc. 

Pină la urmă PN... iese cîştigător, însă 
cu o infimă depăşire a procentului de 40 la 
sută. An de an acest procentaj devine tot mai 
MIC 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 


Marcel PETRIȘOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 
Claudio MUTTI (corespondent Italia) 


Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 

























Pe 14 noiembrie 1933 s-a format un 
nou guvern condus de |. G. Duca, şeful 
PN.L. Alegerile au loc pe 20 decembrie, 
pentru Cameră, şi pe 28-29 decembrie, 
pentru Senat. Ziua de 29 decembrie 1933 
avea să fie o zi neagră în istoria politicii 
românești: prim-ministrul 1. G. Duca a fost 
asasinat de către 3 legionari (“Nicadoru”; 
Nicolae Constantinescu, lon Caranica, Doru 
Belimace), pe peronul gări Sinaia (unde 
Carol II îl lăsase fără escortă, la ceas de 
seară, bucurindu-se, pe cât se pare, să-l 
piardă cu mina altora!), 

Pentru prima oară apare un final 
neaşteptat al luptelor electorale de pină 
atunci: asasinatul politic. Un motiv al 
asasinării premierului ar fi acela că sub 
conducerea sa a fost dizolvată abuziv Garda 
de Fier, pe 9 decembrie 1933 

Oricum, alegerile au fost ciştigate de 
Partidul Naţional Liberal, cu un procent de 
50,99 la sută din sufragii. A urmat guvernarea 
prin care vechiul liberalism românesc şi-a 
cîntat “cintecul de lebădă”: România Mare 
se indrepta spre falimentul intern al 
democrației şi spre era celor trei dictaturi 
successive (carlistă, antonesciană, comunis- 
tă), care avea să se întindă, sinuoasă, pînă 
spre sfârşitul secolului XX 

(Urmarea în numărul viitor) 
Florian BICHIR 


Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Maat SRL 













i ba