Puncte Cardinale anul XIII, nr. 12 (156), decembrie 2003

“Măreşte, suflete al meu, pe cea mai cinstită şi mai preamărită decât oştile cele de sus! Taină străină văd şi 


preamărită: cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel Neîncăput, 


Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Il mărim!” 


credința 









iubire 


speranţa . U 1 C 


(Axionul Naşterii Domnului) 


pe E 0 E A NUI SCI 


HN E NR. 12/156 


DECEMBRIE 2003 









CA2DiNALEES 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NAŢIONAL-CREȘTINĂ 





Circulaţie în afara Romaniei: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANŢA, 


| "“TITY TA TI Ţ 
NAȘTEREA FIULU 
i c a _” LĂ ri Ep „p _. A 


Trăim Naşterea Domnului, şi 


ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


Il LUI DUMNEZEU 


Cel din vecie/ Mi L-a trimis Dumne- 





din plinătatea acestui dar lumea, întruparea 17] lume A iubirii Aîvine, părintești zeu Mie,/să se nască şi să crească,/ 


istoria primeşte necontenit înțeles şi 
sens înnoitor zidirii ei. Ascultăm ud 
inspiratul Imn al sărbătorii cu aceeaşi 
emoție genuină, sfântă: “Fecioara PARINIELE 
astăzi pe Cel mai presus de ființă 
naşte şi pământul peştera Celui 
neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călă- 
toresc, că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de 
veci”. 

Este fapt cardinal, unic: Dumnezeu din veşnicia şi pretutindenitatea 
Lui vine la noi, în acest “astăzi” al timpului nostru şi într-un “loc” al pământului 
nostru, în Betleem. Adânc înțelegem: 
Dumnezeu Tatăl, Părintele nostru 
Ceresc, din veci născând pe Fiul Său, 
aude Psalmistul: “Zis-a Domnul 
Domnului meu: Fiul Meu eşti Tu, Eu 
astăzi Te-am născut (Psalmi 2, 7); Îl | 
trimite acum pe Fiul Său, în timp, la "4472 
plinirea vremii: “lată, Fecioara va lua Z 
în pântece şi va naşte fiu, şi vor & 
chema numele lui Emanuer! (Isaia 7, | 
14), aşa cum s-a şi tâlcuit prin 
Evanghelie: “Dumnezeu este cu noi” ZA 
(Matei 1, 23). “Fiul lui Dumnezeu fiu | 
Fecioarei Se face”. Pentru noi S-a 
născut “prunc tânăr, Dumnezeu Cel 
mai înainte de veci”. Şi aşa născân- 
du-Se printre noi Fiul Părintelui 
Ceresc, Dumnezeu şi Om, în El se 
întrupează, se revelează iubirea, în 
viul vieţii noastre. 

Lumea însăşi a fost creată din 
veşnica iubire a Tatălui, prin Fiul, în 
Duhul Sfânt. lubirea divină e creatoa- 
re: “Toate prin Dumnezeu-Cuvântul 
s-au făcut” (Joan 1, 3). lar lubirea în 
care Tatăl din veci naşte pe Fiul e 
aceeaşi în care creează şi lumea 
iubirii Lui, în care creează pe tot omul 
“nou-născut ce vine în lume”; orice | 
copil, prunc, e o noutate, un unic, 
inedit, irepetabil, după icoana 
Unicului Său Fiu divin. E o taină a 
| creaţiei dumnezeieşti, ca un “astăzi” 47 
fără de sfârşit, cunoscând, simțind 711/] 
cum cântă poporul nostru: “Pe Fiul du LI 


Ze 


5 .— 


9 PE 
i (AV A 

Poe 
Paz: 





să ne mântuiască”. Să ne mântu- 
iască pe noi pururea, cu fiece copil 

(3 A i ERIU şi om trăitor în lume. Mântuitorul, Fiul 
iubirii părinteşti, zice: “Tatăl Meu 
până acum lucrează şi Eu lucrez” 
(Joan 5, 17). 

Cugetăm sârguitor, în duhul Sfinților Părinţi ai Bisericii: numai din 
pizmulire, din invidie pentru Fiul Părintelui Ceresc s-a născut ispita demonului 
şi a insuflat omului gând “ucigător de oameni” (/oan 8, 44), semănând în 
lume neiubire, vrajbă, stricăciune, sânge, teroare şi moarte. Cum a sărbătorit 
lrod evenimentul Naşterii Fiului lui Dumnezeu? “Oferindu-l” drept prinos 
malefic uciderea acelor prunci, 
congeneri cu lisus Hristos, Domnul 
nostru (Matei 2, 16). Câţi, “după 
chipul şi asemănarea” lui lrod, n-au 
înmulțit adesea, chiar “festiv”, atâtea 
atribute ale răului, ale morţii în lume! 
Dar numai în lubirea revelată de la 
Tatăl în Fiul, numai în ea este viața, 
Principiul vieţii cu adevărat: “Dumne- 
zeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul 
Său Cel Unul Născut L-a dat, ca 
oricine crede în El să nu piară, ci să 
aibă viață veşnică” (loan 3, 16). Aşa 
se descoperă, se învaţă, se trăieşte 
iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, 
a Părintelui ceresc: prin darul Fiului 
Său pentru lume. 

Pe Dumnezeu Îl invocă orice 
religie, ba chiar Îl numeşte “Tată”. 
"Rugăciunea cea mai veche şi cea 
mai răspândită se adresează 
Părintelui Ceresc”, arată Mircea 
Eliade. Dar este oare în orice religie 
cunoscut şi preamărit Dumnezeu ca 
Tată al lubirii celei veşnice şi mântu- 
itoare? Chiar noi, creştinii, care 
mărturisim în Crezul nostru pe "Unul 
Născut — Fiul iubirii — Carele din Tatăl 
s-a născut mai înainte de toți vecii... 
pentru noi, oamenii, şi pentru a 
noastră mântuire”, trăim noi viu, real, 
i iubirea lui Dumnezeu ca Tată al Fiului 
AN ARSI PR N] Sau și al nostru? Chinul conştiinţei 
$ îs A ăi noastre şi suferința lumii nu se 
(continuare în pag. 2) 


pă 
A a 
ș TA, > A E | 
(POLARI AN ASA n 


Desen de George Dumitrescu 











PAG. 2 NR. 12/156 Decembrie 2003 


PUNCTE CARDINALE 





$ă 
si 


N aa + 
fi Ra 
4 pie) 





(urmare din pag. 1) 


vindecă dacă Dumnezeu nu este cunoscut, 
mărturisit şi trăit de toți oamenii de pretutindeni, ca 
iubire, ca Tată din veci al Fiului iubirii Sale, ci doar 
ca un singuratic, ca un solitar metafizic, fără să fie 
contemplat împreună cu Fiul Său cel veşnic şi 
împreună cu frații Fiului Său, fiii Săi în suferință 
irodiană, toți “fii ai Celui Preaînalt” (Psalmi 81, 6). 
Cum să simt dragostea Lui, îmbrățişarea Lui, altfel 
decât în braţele Iubirii Lui — “brațele părinteşti”: Fiul 
şi Duhul Sfânt? “Mâinile Tale m-au făcut şi m-au 
zidit” (Psalmi 118, 73). 

La hotarul dintre anii 1999 şi 2000, în sânul 
unui pelerinaj (organizat de Antena 1), m-am aflat 
la Betleem, solicitat să rostesc o mărturie, vestind 
Praznicul Naşterii Iubirii lui Dumnezeu în lume. După 
cuviinciosul şi smeritul meu mesaj, luând cina într- 
un restaurant palestinian din Betleem, privesc pe 
unul din pereții localului şi văd pictată această imagi- 
ne: un cort în chipul unei case. Pe pragul uşii lui, o 
femeie cu un copilaş de mână. De-a lungul cortului, 
la marginea lui, o altă femeie, tot cu un copil de 
mână. Cele două fernei căutau una către alta. Feţele 
şi privirile lor exprimau fiecare taina, tâlcul, dorul 
ei. Am înțeles: erau Sara şi Agar. Precum se ştie, 
Sara, soția lui Avraam, neavând copii, după o veche 
datină a îngăduit soțului ei să aibă copil cu “slujnica” 
- Agar, şi aşa s-a născut Ismael. Agar, născând 
copil stăpânului ei, a început a o disprețui pe Sara. 
Dumnezeu a dăruit lui Avraam însă şi prin Sara un 
copil — pe Isaac. Acum, învrăjbindu-se şi mamele, 
şi fiii, Agar a plecat cu fiul ei (Facerea 19, 9-14); şi 
durerea despărțirii a rămas. O priveam în imaginea 
zugrăvită în acel loc... Duhovniceşte mă rugam: 
Doamne, Tu ai zis: “Avraam a fost bucuros să vadă 
ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” (loan 8, 56). 
Doamne, Tatăl Ceresc Te-a trimis pe Tine, Fiul Său, 
Care al luat şi chipul jertfei lui Isaac, pe care Avraam 
vroia să-l sacrifice; ai luat şi chipul lui Ismael: 
“Dumnezeu fiind Te-ai smerit, chip de rob luând” 
(Filipeni 2, 6-7). Doamne, în Tine se pot împăca şi 
Sara şi Agar, şi Isaac şi Ismael, şi toate neamurile, 
toți oamenii din lume. În Tine, Dumnezeu şi Om, în 
omenescul din Tine, desăvârşit fiind, văd 
dumnezeirea; în dumnezeiescul din Tine văd pe 
omul adevărat: omul-iubire. Nu doar un om, oricare 


E i 
i î 
= pi p i Ă , | 
„. 1 05 = = i 2 8 1 
ua 


ar fi, născut, asemenea nouă, în păcat — “întru 
fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut 
maica mea” (Psalmi 50, 6) — şi deci supus trecerii, 
schimbării, spaimei, şi sfârşind în moarte, ne poate 
salva şi mântui. Numai Pruncul divin, cum Îl 
contemplăm în ieslea Betleemului, şi sfârşind nu în 
moarte, ci în Înviere şi Viaţă, poate salva şi mântui 
lumea. Numai prin lisus Hristos vedem în toți 
oamenii Chipul lui Dumnezeu. El este izbăvirea 
noastră. De aceea un convertit ca Newman putea 
spune: “Crăciunul înseamnă moartea deznădejdilor 
noastre”, moartea morţii, prin iubire divină. 

Negrăit de luminos învață dumnezeiescul 
Părinte Grigorie Sinaitul: “Definiţia dreptei credințe 
este a vedea şi a cunoaşte întru curăţie cele două 
dogme ale credinței, adică Treimea şi doimea. 
Treimea a o privi şi a o cunoaşte în chip neameste- 
cat şi netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, 
într-un ipostas, adică a mărturisi şi a şti pe un singur 
Fiu şi înainte de întrupare, şi după întrupare, dar 
după întrupare slăvit în chip neamestecat în două 
firi şi în două voințe, dumnezeiască şi omenească”. 
Aşa ni se descoperă şi aşa trăim iubirea dumne- 
zeiască. 

O trăim deodată, în Taina Sfintei Treimi: 
Dumnezeu este iubire pentru că este Treime. lubirea 
înseamnă extaz, ieşire din sine. A iubi înseamnă a 
trăi viața celuilalt. Atunci, precum s-a cugetat adânc, 
din descoperire dumnezeiască: Unul, conceput ca 
singuratic din veşnicie, s-ar iubi doar pe sine. În doi 
este iubirea pereche, fiecare prin celălalt se gustă 
tot pe sine. “lubirea desăvârşită, extatică, jertfelnică, 
iradiantă, deschisă, fără restricții, fecundă, nu apare 
decât în trei”. 

Totodată, în Taina, în lumina Treimii ni se 
revelează şi viața Iubirii: părintească, filială, 
duhovnicească; ni se descoperă lubirea în lume, în 
întruparea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu, în lisus 
Hristos, Dumnezeu şi Om. Aşa e cu putinţă să înțe- 
legem iubirea dumnezeiască, adevărată, întipărită 
adânc în faptul zidirii şi mântuirii noastre. 

Dar suntem noi astăzi, la acest ceas al 
istoriei, de la 11 septembrie încoace”, decişi să 








>] Li 
. 


DĂCTIA PUNCTELOR CARDINALE 
i SA 3 URFAZĂ «LA M 5 


[) 


învăţăm, să înțelegem Adevărul Iubirii din reala şi 
ultima ei adâncime? O, dacă la urcarea în avioa- 
nele-cataclism, controlul aplicat pasagerilor ar fi 
pătruns în adânc şi [ar fi putut] să vadă dacă aveau 
toți conştiinţa vie a adevărului suprem că "Dumne- 
zeu este Iubire”; o, dacă lumea noastră zisă “multi- 
culturală” ar conştientiza acest unic adevăr salvator, 
al lubirii originare din care am fost creați, asemenea 
catastrofe s-ar mai produce?! Astăzi, când nu doar 
o armată, ci orice “semen” de lângă mine poate 
provoca un dezastru, ne este cu atât mai limpede 
că numai chemarea Părintelui lubirii pentru toți 
copiii Lui din lume, “fii în Fiul Lui” născut în peştera 
Betleemului, ne salvează din “umbra morții”, spre 
viață. 

Prăznuim, toți creştinii, coborârea lui Dumne- 
zeu la noi, în Lumina lubirii. 

Sfântul Grigorie Teologul, “cântărețul iubirii 
Treimii”, proclamă: “Hristos se naşte, slăviți-L! 
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, 
înălțați-vă!”. Dumnezeu coboară la noi, pentru ca 
noi să ne înălțăm. Cum? Prin iubirea şi smerenia 
peşterii Betleemului. lisus Hristos Însuşi ne spune: 
“Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (/oan 14, 
6). Urcăm la Tatăl, din lumea stricăciunii şi morții în 
lumea mântuitoare a lubirii, prin Fiul lubirii 
Părinteşti, având în conştiințele noastre Chipul 
Pruncului din ieslea Betleemului, chipul fiecărui 
copil al lubirii Lui şi a noastre. 

“Mulţumim cu bucurie Tatălui — rosteşte 
dumnezeiescul Pavel -— că ne-a scos de sub puterea 
întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului 
iubirii Sale” (Coloseni 1, 12-13). În adâncul conştiin- 
ței şi inimii noastre, să ne ridicăm din spaimele 
căderii în Lumina lubirii! 

Hristos se naşte! lubirea se naşte! Să simțim 
cum se naşte Iubirea, prin puterea harului, şi în noi 
— lubirea lui Dumnezeu şi iubirea semenului, a 
fratelui de lângă mine, în care Îl văd pe lisus Hristos! 
Amin. 


" Referire la actul terorist din 11 septembrie 2001, de la 


World Trade Center din New York. 









DP) 


peri i MULȚI ANII 


x * N 
SĂRBĂTORI FERICITE» 


+ 


N 
N 





De la Sin Nicoară la Mos Niculae (6 decembrie) 

Poporul are habar mai puţin de identitatea şi 
biografia reală a Sfintului Nicolae, deşi îl ține foarte drag. 
Sîn Nicoară (Nicoară este cea mai veche formă 
românească a numelui, ieșită direct din latină), cum i se 
zicea îndeobşte în lumea tradițională, este mai degrabă 
un personaj mitologic, în jurul căruia s-au țesut legende 
diverse și uneori năstruşnice, cu vagi ecouri din cultul 
bisericesc. Aşa, bunăoară, el ar fi al doilea sfînt făcut de 
Dumnezeu și ar sta de-a stînga Acestuia (primul făcut, 
Mihail, are cinstea să stea de-a dreapta). Sin Nicoară 
(ajutat de Sîn Toader, care cai buni) păzeşte Soarele, nu 
cumva s-o tulească şi să lase lumea în beznă şi frig. Sîn 
Nicoară e acum bătrin, dar în tinerețile lui unii zic că ar 
fi fost podar, iar alții că ar fi fost corăbier şi pescar (ca 
protector al corăbierilor, ce-i drept, Sf. Nicolae cel 
adevărat, arhiepiscopul Mirelor Lichiei şi mare făcător 
de minuni, ale cărui moaşte odihnesc la Bari, este 
cunoscut pe scară largă, atit în Răsărit cît şi în Apus). El 
ar fi oprit şi apele Potopului pe vremea lui Noe. De altfel, 
e mai mereu ud şi cam posomorit. Se pare că ipostaza 
mai vioaie de Moş Niculae, cu obiceiul de a face daruri 





copiilor (dulciuri pentru cei cuminţi, însă nuieluşe pentru 
cel neastimpărați), e o inovaţie orășenească, prefigurînd 
dărnicia mai substanţială a lui Moş Crăciun. Nuieluşa 
corecțională stă însă sigur în legătură cu un episod real 
din viața marelui ierarh din secolul al 4-lea: la Sinodul 
de la Niceea (325), blindul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul 
Arie (cam în felul în care blindul Hristos îi lovise pe 
zarafi, alungîndu-i din Templu), poate chiar cu mîna aflată 
astăzi la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. 
Închipuită prin nuia, “palma Sfintului Nicolae” ne aduce 
aminte că uneori, după vorba românească, “bătaia e ruptă 
din rai”... 


lenatul (20 decembrie) 

Numele zilei se trage de la Sf. Mucenic Ignatie 
Teoforul, trecut în calendarul bisericesc la data respectivă 
(o bucăţică din moaștele lui se află la Tismana). Pentru 
țărani, Ignat a fost însă un simplu om necăjit care, vrînd 
să-şi taie porcul, ca tot românul, a scăpat securea taman 
în capul lui tată-său, omorîndu-l pe loc, apoi căindu-se 
toată viaţă şi primind milă, în cele din urmă, de la 
Dumnezeu şi Sf. Petru (ce aveau pe atunci obiceiul să 
umble pe pămînt). În ziua de Ignat se taie porcul şi nu e 
bine să lucrezi altceva. Cînd tai porcul (care mai nou cică 
ar trebui adormit, după normele europene!), zici: “Ignat, 
Ignat,/ Porc umflat”. Porcul nu-i luat chiar pe nepregătite, 
căci se spune că, în noaptea de dinaintea Ignatului, își 
visează cuțitul... Cu sîngele porcului se face semnul crucii 
pe fruntea copiilor, ca să fie sănătoși peste an. După tăiere 
şi tranșare, urmează “pomana porcului”, la care iau parte 
casnicii şi ajutoarele. Regretata Irina Nicolau observa că 
în popor se face o fină deosebire între a tăia porcul şi a- 
| omori: dacă respecţi întru totul regulile tradiționale (cum 
îl înjunghii, cum îl pîrlești, cum îl tranşezi, cum îl chi- 
verniseşti), atunci îl fai (ceea ce e în firea lucrurilor, 
plăcînd și lui Dumnezeu), în vreme ce, dacă încalci 
regulile (ritualul), se cheamă că-l omori, prefăcind 
sacrificiul legiuit în crimă nelegiuită! O vorbă spune că 
cine n-are porc gras de Crăciun și cuțit ascuţit la vremea 
pepenilor, acela n-a cunoscut fericirea. Se mai zice, de 
asemenea: “Paştele fudulul” și “Crăciun sătulul” 
(niciodată românul un mâniîncă atît de mult și de greu, 
ceea ce uneori umbrește bucuria spirituală a Crăciunului, 
riscînd să-l prefacă în sărbătoare a pintecului, ispăşită nu 

O dată prin revolta ficatului sau a maţelor), 


PUNCTE CARDINALE 





Decembrie 2003 NR. 12/156 PAG. 3 





Mos Ajunul (24 decembrie) 

Ajunul Crăciunului apare personificat în chipul 
unui moş cumsecade, frate mai mic al lui Moş Crăciun şi 
despre care se spune că ar fi fost păstor de oi sau de capre: 
Moş Ajunul. Acesta pare mai autohton decît Moș Crăciunul 
actual, de vădit import occidental (Santa Claus). Românul 
se pune să chefuiască încă din seara de ajun, cînd în unele 
părţi se crede că vin şi sufletele morţilor să petreacă laolaltă 
cu cei vii, Ca atare, pe masă se pune hrană anume şi pentru 
ei (s-ar zice însă că morţii, destul de discreţi, nu prea trag 
la carne, ci mai degrabă la colaci, turte şi cozonaci, care se 
împart cu precădere). Copiii umblă cu Moş Ajunul (“Ne 
daţi ori nu ne daţi...?”) şi primesc mai ales nuci şi covrigi. 
E bine să se împartă bucate, atit în numele morților, cît şi 
ca semn de belşug, fiind răstimpul prin excelență al 
darurilor. Lipsa reciprocității în această privință e rău 
văzută, iar pe alocuri se crede că zgirciții încasează pedepse 
de la Moş Ajun (cele mai grele fiind ale acelora care nu 
primesc urătorii). Dăruitul de bani nu intra cituşi de puțin 
în optica tradițională, încetățenindu-se abia în mahalalele 
oraşelor (mai ales o dată cu “țigănizarea” colindatului, la 
care suntem martori pînă azi). 


Ylos Crăciun (5 decembrie) 

Moş Crăciunul cu plete dalbe, astăzi îmbrăcat în 
costum roşu, cu sacul doldora de jucării sau alte atenţii, 
deplasîndu-se în sanie trasă de reni, de cerbi sau de iepuraşi, 
nu ține deloc de vechile tradiții româneşti, ci reprezintă un 
împrumut tîrziu din lumea apuseană, neatestat la noi înainte 
de secolul al 19-lea. Comuniștii l-au rebotezat Moş Gerilă 
(uzînd abil tot de un nume de personaj fantastic din bas- 
mele populare, variantă locală mai pitorească a lui Jack 
Frost), pentru a estompa pe cît cu putință implicaţiile 
religioase. Tradiţia creştină spune că Moş Crăciun (după 
Al. Rosetti, numele s-ar trage din lat. creationem) ar fi fost 
proprietarul sau paznicul binevoitor al staulului în care a 
născut Fecioara. După o altă variantă a legendei, el a fost, 
dimpotrivă, un om bogat şi rău, care ar fi refuzat să dea 


Memoriei lui Nicu Naum 


„Rusalime, Rusalime, 
taina ta n-o ştie nime, 
dar irozii tăi, buluc, 
pradă lumea şi se duc! 
Prunc de le-a scăpat lisus, 
om în fire l-au răpus; 
că de naşte os crăiesc, 
pin” la cruce-l pizmuiesc: 
ei l-ucid şi el învie 

„din Mărie în Mărie! 
" Ci-ntr-o vreme, nu ştim care, 
Scrisă-n cer cu slovă mare, 

va scăpa de fierul lor. 
"Craiul nostru, Nicador, - 

usi cu dreapta lui va patati 

pin” la Rusalim cetate, Ahn 
toțiirozii, casăvie 

„ Rusalimul din tărie — 
veşnicul şi marele, 

CA înghițind hotarele... i 


Ai n ST die? DV Ati 
iii tură sua ju 
* A Dc 








ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit nevastă-sa, Crăciunea- 
sa. Ba mai mult, de furie că femeia i-a ajutat pe străini, el 
i-ar fi tăiat miinile de la coate, dar acestea s-au refăcut 
miraculos în scalda Pruncului. Pentru inima ei bună, 
Crăciuneasa trece drept patroană a moaşelor. In fața unei 
asemenea minuni, Crăciun însuşi se spăşeşte şi se creş- 
tinează (ropos-ul clasic al evreului rebarbativ și convertit 
printr-o minune pilduitoare), devenind primul dintre 
sfinţi. S-a spus şi că personajul popular ar fi continuarea 
unei vechi zeități păgîne a locului. Se ştie, pe de altă parte, 
că sărbătoarea Naşterii Domnului s-a suprapus pe vechea 
sărbătoare a naşterii zeului Mithra (Natalis Solis Invicti), 
cult oriental adus de legiunile romane. În vechime, 
creştinii sărbătoreau tot acum și Anul Nou, ceea ce explică 
faptul că Anul Nou actual (1 ianuarie) mai este numit pe 
alocuri şi “Crăciunul cel mic”. 


Pomul de Crăciun 

Pomul de Crăciun, îndeobşte bradul, cu 
podoabele şi cîntecele aferente (“O, brad frumos...”, după 
O, Tannenbaum...), constituie tot o influență apuseană 
de dată relativ recentă. Crăciunul românesc tradițional 
nu-l cunoştea, bradul avind la noi alte întrebuințări rituale 
(legate mai ales de naştere, nuntă sau înmormiîntare). 
Desigur, în obiceiul actual se recunoaşte (chiar dacă nu 
mai este decit rareori conștientizată) vechea simbolistică 
a “stilpului lumii” (axis mundi), sugerînd ideea 
rectitudinii şi corespondența dintre pămînt şi cer. Pomul 
împodobit devine astfel o imagine a cosmosului și a 
naturii atotdăruitoare. Bradul este preferat pentru 
însuşirea lui de a-şi păstra “cetina tot verde”, traducînd 
ideea vitalității eterne. S-a încetățenit obiceiul ca bradul 
să fie gătit în ziua de Ajun şi desfăcut după Anul Nou 
(cu care pare mai potrivit decît cu Crăciunul). Oricum, 
avem de-a face cu o stranie osmoză între sărbătoarea creş- 


Utină şi reminiscențele unor datini păgine care se pierd în 


negura timpului. Descreştinarea lumii contemporane se 
reflectă trist şi în descreştinarea Crăciunului: “omul re- 
cent” e mai preocupat de brad şi de darurile “Moşului” 
decît de scenariul Nativităţii, pe care aproape că-l ignoră. | 
Numele paralel de Crăciun dat sărbătorii Naşterii | 
Domnului va fi contribuit şi el la această “uitare” a 
temeiului religios. În Occident, bunăoară, deşi fronda 
împotriva tradiţiei religioase este astăzi mai mare decît 
la noi, numele curent al sărbătorii rămâne grăitor prin 
sine însuşi (Christmas, Christfest, Nativite, Natividad, 
Natale etc.), ca să nu mai vorbim de puternicul caracter 
mnemotehnic al ieslelor reprezentate public (chiar dacă 
adeseori ni se par de prost-gust). 


C olindatul 

Colindatul sau uratul pe la case constituie un 
obicei străvechi, desigur precreştin, dar care, în timp, a 
ajuns să facă, s-ar zice, casă bună cu creştinismul. Cînte- 
celele respective atrag norocul sau binecuvântarea asupra 
oamenilor şi gospodăriilor, pentru tot anul care urmează. 
In vechime, colindele erau “specializate” (de preot, de 
păstor, de fată mare etc.). O categorie importantă de 
colinde, mai ales cu caracter de rememorare, sunt strict 
legate de Crăciunul bisericesc, evocînd închinarea 
magilor (Vi/laimul sau Vicleimul — stilcire a numelui 
Betleem) sau panica şi viclenia lui lrod (Jrozii), culminînd 
cu tăierea pruncilor (cei 14000, pe care Biserica îi po- 
meneşte pe 29 decembrie). Scenariile sînt simple, 
cuceritoare în naivitatea lor. Cam în acelaşi timp, flăcăii 
umblă însă şi cu Capra (Turca, Brezaia) sau cu Ursul, în 
cete pestrițe şi gălăgioase (că e un obicei păgîn receptat 
ca atare se vede şi din aceea că în unele părți se zice că 
astfel de colindători “glumeţi” ar fi părăsiţi vreme de 6 
săptămîni de îngerul lor păzitor!). Copiii (băieți şi fete 
deopotrivă) umblă mai ales cu Steaua (“Cine primeşte 
steaua cea frumoasă şi luminoasă...”). Cintecele de stea 
cu care suntem familiarizați astăzi (mai ales “Steaua sus 
răsare...) sînt de origine cultă, adeseori chiar bisericeas- 
că. În fine, Pluguşorul şi Sorcova țin de “înnoirea” anului, 
neavînd nici o legătură cu ciclul religios al Crăciunului. 
Din păcate, toate par a fi pe cale de dispariție, sau în 
orice caz iremediabil compromise de transformarea lor 
într-o formă de cerșătorie țigănească (extinsă stupid şi 
penibil cam de pe la Sf. Nicolae şi pînă pe la Sf. Vasile, 
în vederea unui “profit” cît mai substanţial). 


Vasile A. Marian 











PAG. 4 NR. 12/156 Decembne 2003 


PUNCTE CARDINALE 





La Editura Enciclopedică din Bucureşti, prin strădania şi pe spesele D-nei 
Ileana Mironescu-Sandu (fiica lui Al. Mironescu, stabilită în Elveţia), a apărut 
volumul omagial Alexandru Mironescu. Centenarul naşterii: 1903-1993. Mărturii 
despre gânditor şi operă adunate şi publicate de Ileana Mironescu Sandu, despre 
care aflăm din nota introductivă că a fost definitivat pentru tipar de Acad. Virgil 
Cândea. Textele antologate (semnate, între alții, de Părintele Galeriu, Tudor 
Arghezi, Panait Istrati, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, N. Steinhardt, Paul 
Sterian, V. Voiculescu, Andrâ Scrima, Benedict Ghiuş, Monica Lovinescu, Arhim. 
Petroniu Tănase, Arhim. Arsenie Papacioc, Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, 
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Virgil Cândea, Mihai Şora etc.) au fost distribuite în 
mai multe secțiuni, reflectând diferitele ipostaze ale personalității celui aniversat 
(“Savantul”, “Scriitorul”, “Rugătorul”) şi imaginea lui postumă (“Alexandru Miro- 
nescu în amintirea celor de azi”, “Exegeze recente”). Antologia de texte este pre- 
cedată de bogate şi bine sistematizate informaţii bio-bibliografice, datorate 
îndeosebi D-lui Fănuş Băileşteanu. Volumul este însoțit şi de un bogat material 
fotografic (“O viață în imagini”), de certă valoare documentară. 

Acest volum, dincolo de cinstirea unei personalități culturale exemplare (din 
păcate, insuficient cunoscute, din pricina ostilității vremurilor), întregeşte 
bibliografia faimoasei grupări spirituale a “Rugului Aprins” (a cărei solidă tratare 
monografică se lasă încă așteptată). 

După ce a vegheat constant, după 1989, la editarea sau reeditarea volum cu 
volum a operei ilustrului său tată (momentan rămânând nepublicate doar paginile 
de Jurnal, studiul nedefinitivat Structura atomului. Experienţe şi revelații şi paginile 
de publicistică din perioada interbelică), D-na Ileana Mironescu-Sandu, văzând 
ieşit de sub teascuri şi acest frumos şi consistent volum omagial, poate avea cu 
prisosință sentimentul datoriei împlinite. 

În pagina de față, pentru informarea şi sensibilizarea cititorilor noştri față de 
personalitatea atât de complexă a lui Alexandru “Codin” Mironescu (pe care ne- 
am bucurat să o prezentăm şi în alte contexte), dar şi ca o expresie admirativă față 
de strădaniile D-nei Ileana Mironescu-Sandu, marcăm şi noi centenarul 
nedreptățitului savant şi scriitor, oferind câteva repere privitoare la viața şi opera 


CR 


Centenarul naşterii 
1903-2003 


E. 
va 


| 
ă 
: 
L 
E 


editura enciclopedică 





Repere biogralice Repere bibliografice 


1903: Se naşte la Tecuci, în 10 iulie, 
Alexandru, primul dintre cei patru fii ai colo- 
nelului Victor Mironescu și ai Elenei 


Spiritul ştiinţific, Editura Casei Şcoalelor, f. 
|. [Bucureşti], 1934 (ed. a II-a: 1938). 
Oamenii nimănui (roman, cu o prefață de 








Mironescu (n. Budişteanu). 

1922-26: Alexandru Mironescu urmează 
cursurile de Fizică și Chimie ale Facultății de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti, obținând licenţa, 
apoi doctoratul în Filosofie. - 

1926-29: Studii ştiinţifice aprofundate la Paris. In 1929 susţine, la Sorbona, teza Sur 1 'action 
des organomagnesiens sur le furfurol et | 'Ether pyromucidique şi obține titlul de “Docteur &s 
Sciences Physiques”. Intors în țară, devine asistent universitar la Catedra de Chimie organică 
a Facultății de Ştiinţe de la Universitatea Bucureşti. 

1931: Se căsătorește, la 15 aprilie, cu Maria Constantin, cu care va avea doi copii: Ileana şi 
Șerban. 

1934: li apare studiul Spiritul ştiinţific (ed. a Il-a: 1938). 

1935; Îi apare romanul Oamenii nimănui, prefațat de Panait Istrati. Spre sfârşitul anului, este 
ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Bucureşti. 

1939: Îi apare romanul Destrămare (menţionat de G. Călinescu, doi ani mai târziu, în Istoria 
literaturii române...). Colaborează la Revista Fundațiilor Regale. 

1941-42: Conferinţe pe teme filosofice la Radio Bucureşti şi Fundaţia Culturală „Regele Carol”, 
1943: Participă, alături de Sandu Tudor, Paul Sterian, Benedict Ghiuş ş. a., la întrunirea 
spirituală organizată la Cernăuţi de Mitropolitul Tit Simedrea (şi considerată astăzi nucleul 
originar al „Rugului Aprins”). 

1945: Îi apare studiul Limitele cunoaşterii ştiinţifice. 

1946: Îi apare monografia Claude Bernard. 

1947: Îi apare eseul filosofic Certitudine şi adevăr. 

1948: Cel mai bun prieten al său, poetul Sandu Tudor, se călugăreşte la Mănăstirea Antim, 
sub numele de Agaton. 

1949: Este înlăturat, din motive politice, de la Universitate, devenind simplu profesor de 
liceu, [a parte cu regularitate la activităţile grupării spirituale a „Rugului Aprins” şi se retrage 
adesea la Cernica. 

1958-63: Este arestat, la 14 iulie 1958, împreună cu fiul său, cu Sandu Tudor (devenit între 
timp ieroschimonahul Daniil de la Rarău) şi cu alţi membri ai „Rugului Aprins”. Sub acuzaţia 
de activitate subversivă, este condamnat la 20 de ani de închisoare, din care va face peste $ 
ani, fiind eliberat, cu sănătatea zdruncinată, în noiembrie 1963. 

1964: Încheie romanul Ziduri între vii şi volumul de meditații spirituale Floarea de foc, dar 
nu va mai putea publica nimic până la moarte. 

1966: Încheie şi romanul Serile singurătăţii, iar în perioada următoare își va definitiva și 
eseul de teologie a istoriei (Kairds), precum și Poemele filocalice, pe care le considera 
culminaţia scrisului său (Ştefan Todirașcu, prieten apropiat, le va însoţi cu câteva comentarii 
încă inedite). Continuă să-și țină Jurnalul şi să-și cultive vechile prietenii (Nichifor Crainic, 
Radu Gyr, Benedict Ghiuş, Petre Manoliu etc.), dar contractând și câteva prietenii noi (loan 
Alexandru, Spiru Vergulescu, Andrei Paleolog ș. a.). 

1973: Moare de cancer, la 20 ianuarie. Slujba de înmormântare a fost ținută de Părintele 
Benedict Ghiuş și a fost urmată de o memorabilă cuvântare (reprodusă și în recentul volum 
omagial, pp. 92-93), din care cităm ca încheiere: „Omul de ştiinţă, profesorul fascinant, 
gânditorul cu vast orizont de cultură, de fineţe, de informaţie, scriitorul consacrat care a fost 
Al. Mironescu, a fost totodată şi un profund credincios, un credincios practicant şi un 
mărturisitor puternic — şi întotdeauna substanţial — al credinţei noastre. [...] Al. Mironescu a 
iubit credința autentică, a cunoscut-o, a trăit-o şi a mărturisit-o fără emfază, dimpotrivă, «cu 
simplitate şi cu normalitate», cum îi plăcea lui să spună, aşa cum vorbim despre lucrurile 
dragi și de maximă seriozitate ale vieții noastre de oameni. [...] Despre toată credinţa aceasta 
a lui vor mărturisi, la vremea lor, manuscrisele care au rămas de la el”. 


sa, împrumutate în mare din recentul volum. (R. C.) 


Panait Istrati), Bucureşti, f. a. [1935]. 
Destrămare. Roman, Editura Fundaţiei pentru 
Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939. 

Limitele cunoaşterii ştiinţifice. Contribuţia ştiinţelor experimentale la problema epistemologică, 
Editura Fundațiilor Regale, Bucureşti, 1945 (reed. în 1992 şi 1994, la Editura Harisma din 
Bucureşti, ediție îngrijită de Rodica Galeriu, cu o prefață de Părintele Galeriu şi lon Andrei 
Dorobanţu). 

Claude Bernard [monografie], Fundația Regele Mihai 1, Bucureşti, 1946. 

Certitudine şi adevăr, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, f. a. [1947] (reed. în 1994, la Editura 
Harisma din Bucureşti, ediție îngrijită de Rodica Galeriu, cu o prefață de Părintele Galenu şi 
lon Andrei Dorobanţu). 


Ziduri între vii. O poveste care nu e un roman, un roman care nu e o poveste, Editura R.A.I., 
Bucureşti, 1995. 


Serile singurătăţii [roman], cu o prefață de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Editura C.B.C., 
București, 1996. 

Kairos. Eseu despre teologia istoriei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996. 

Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, cu un cuvânt înainte de Virgil Cândea, ediție 
îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998. 

Docendo discitur. Înveţi, învățând pe alții [eseuri], Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999. 
Poeme filocalice, cu un cuvânt înainte de |. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul 
Vadului, Feleacului şi Clujului, şi cu un cuvânt editorial de P. S. Nifon Mihăiţă Episcopul 
Sloboziei şi Călăraşilor, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 1999. 


„Întâlnirea cu Părintele loan (Kulighin]”, în vol. Cuviosul loan cel Străin (Din arhiva Rugului 


etiad ip ata Editura Anastasia, Bucureşti, 1999 pp. 105-114 
oarea de foc (Mărturisiri), cu un cuvânt înainte de Mihai Se îngriji 

Editura Elion, Bucureşti, 2001. Di oii insriită de Lis Karian, 
Valea lui Iosafat, cu o prefaţă de Ileana Mironescu, cu „Rândurile evocatoare” ale lui Mihail 


Constantineanu şi cu d : i | 
ana ieri. cu desene de Mircea Mironescu ŞI Dragoş Morărescu, Editura Eminescu, 
Ruth. Coborâţi la prima? (Teatru), cu o 


ir: prefață de Valeriu Râpeanu, Editura Elion, Bucureşti, 


Notă: N-am reținut aici lucrările de ştiinţă aplicată, ma iinți : 
dos e „ manualele ştiinţific urile, tra 
sau titlunle din periodice (care sunt destul de numeroase). A has muta isducale 

















„Generaţiile dinaintea noastră [...] parcă au ştiut să ducă ni 
şi, mai târziu, au ştiut să avizeze la soluțiile, a Stele mc d 
mai realiste, mai onorabile, Noi ne-am descumpănit, pierzând ână şi 
simțul conservării. [...] Nu putem izbuti. imitând e otto d 
„Occidentul, chiar dacă investim operația cu atribute d NEI Dale i Pe 
linia aceasta nu vom face decât lucruri de mâna a doua. [. ] Rădăcinile 
şi izvorul unei expresii autentice, originale, puternice majore 
universale se pi: umai în configurația noastră creştină, în e: peebeai 
„acestei dimensiuni a Omului din noi. [...] Nu există cultură decât 
înlăuntrul unei viziuni religioase a lumii”. OO A Se 


Psi 4 i 


A mai . 








PUNCTE CARDINALE pre 2003 NR 256 pac. 5 





' AMAGIRI & DEZAMAGIRI 


Marginalii la relaţiile politice româno-americane (XVIII) 


(urmare din numărul trecut) 


“De îndată ce a fost instalat la Casa Albă — scrie 
Nicolae Baciu în L'Europe de L'Est trahie et vendue, 
exprimând dezamăgirea milioanelor de victime din 
spatele Cortinei de fier — Eisenhower a uitat proiectele 
politice din programul partidului său. Rezoluţiile 
introduse în Senat cu privire la denunţarea acordurilor 
secrete cu Uniunea Sovietică au fost amânate sine die. 
Bugetul de 100 de milioane de dolari votat de Camera 
Reprezentanților pentru ajutorarea refugiaților din spatele 
Cortinei de fier, în lupta de eliberare a țărilor lor, nu a 
putut fi folosit. Generalul Eisenhower a blocat aceşti bani, 
iar Congresul nu a reuşit să-l convingă să-i deblocheze. 
Generalul Eisenhower a uitat propriul său mesaj pronunțat 
în fața Congresului american la 4 ianuarie 1953: «Noua 
administrație nu va recunoaşte nici unul dintre acordurile 
secrete semnate în trecut, care se referă la privarea de 
libertate a unei națiuni». Era evident un mesaj dorit de 
poporul american. El fusese conceput de John Forster 
Dulles, noul ministru al Afacerilor Externe. 

La 5 martie 1953 Stalin moare, dar Eisenhower 
nu a arătat prin nimic că ar avea intenția să-şi arate 
pumnul. Oare dorea să evite să-l provoace pe noul 
conducător de la Kremlin? În orice caz, a cerut ca politica 
de «Eliberare a Europei de Est» să fie «înăbușită» şi să 
se pună surdină politicii de fermitate concepute şi 
susținute de Dulles. Eisenhower, gloriosul general care 
comandase armate glorioase, s-a transformat treptat într- 
un pastor de țară, punându-şi speranța în rugăciuni şi 
miracole! 

După moartea lui Stalin, evenimentul care i-a 

| oferit o nesperată ocazie de a îndrepta și anula 
consecințele greşelilor lui Roosevelt, Eisenhower a făcut 
eforturi vizibile a se ajunge la o reconciliere cu ruşii, 
respectând statu quo existent. Așa se face că Dulles, 
admirabilul om politic, care înţelesese pericolul sovietic 
şi care susținuse teza recuceririi superiorității faţă de 
Uniunea Sovietică, conținută în programul republican de 
guvernare adoptat la Chicago, a fost obligat să se încline 
şi să accepte politica de capitulare a lui Eisenhower. Nu 
mai încape nici o umbră de îndoială cu privire la faptul 
că Eisenhower a fost puternic influențat de Churchill 
[redevenit în 1951 prim-ministru al Marii Britami-n.n.], 
promotorul politicii de liniştire a succesorilor lui Stalin, 
asigurându-i de opoziția guvernului britanic față de orice 
politică prin care țările din Estul Europei sunt încurajate 
să se elibereze de sub jugul moscovit”. 

Atât prin canalele diplomatice, cât mai ales prin 
agenţii infiltrați în principalele instituţii americane, ruşii 
ştiau că radicalismul antisovietic şi declaraţiile 
anticomuniste ale politicienilor republicani nu erau decât 
excese lipsite de consistență, specifice demagogiei 
electorale. Moscova a informat în acest sens guvernele 
țărilor satelite, pentru ca acestea să nu fie intimidate, în 
acţiunea lor de edificare a comunismului, de falsa 
perspectivă a implicării Statelor Unite într-o acţiune de 
eliberare a “naţiunilor captive”. Partidul Comunist 
Român, care s-a găsit tot timpul cu un pas înaintea 
celorlalte “partide frățești” în eforturile revoluţionare de 
a ajunge din urmă Uniunea Sovietică, a ținut să confirme 
primirea mesajului transmis de Kremlin printr-un gest 
spectaculos. La 5 februarie 1953, la două zile după ce 
Eisenhower declara solemn în fața Congresului Statelor 
Unite că “nu vom consimţi niciodată la robirea altor 
popoare pentru a cumpăra o falsă securitate pentru noi”, 
comuniștii români ordonau asasinarea în temniţa de la 
Sighet a lui Iuliu Maniu, personalitate politică simbol al 
încrederii în valorile democraţiei și în Statele Unite ca 
garant al acestor valori, 

Percepția Moscovei cu privire la caracterul 
demagogic și lipsit de consistenţă al declaraţiilor făcute 
de Eisenhower în timpul campaniei electorale și în 
primele sale ieșiri oficiale ca preşedinte al Statelor Unite 
a fost confirmată la 17 septembrie 1953. În intervenția sa 
în faţa Naţiunilor Unite, John Forster Dulles, teoreticianul 
politicii de rol! back în relaţiile cu Uniunca Sovietică, 


din poziţia de ministru de Externe al celui mai puternic 
stat din lumea liberă, făcea următoarea declarație: “Statele 
Unite înțeleg nevoia Uniunii Sovietice de a fi înconjurată 
de naţiuni prietene”. Comentând această declarație prin 
care Statele Unite îşi dădeau acordul la acţiunea de 
comunizare a națiunilor din Estul Europei, ceea ce echivala 
cu anexarea lor de facto la Uniunea Sovietică, Nicolae 
Baciu scrie: “În locul unei rezoluţii prin care să fie 
repudiate «acordurile secrete semnate în trecut», a fost 
votată o alta, care condamna «denaturarea suferită de aceste 
acorduri» pe parcursul aplicării lor. Era clar pentru toată 
lumea că preşedintele Eisenhower se hotărâse să respecte 
toate acordurile secrete încheiate de Roosevelt, Churchill 
şi Stalin”. Politica externă americană de-a lungul celor opt 
ani (1953-1961) cât Eisenhower s-a aflat la Casa Albă a 
fost o politică de destindere, de dialog şi de înțelegere cu 
Uniunea Sovietică. Această linie politică era conformă cu 
convingerile intime ale preşedintelui, fapt confirmat de 
David Eisenhower, care în biografia bunicului său, apărută 
în 1985 cu titlul Eisenhower at War, îi caracteriza crezul 
politic astfel: “Bunicul meu a aprobat din toată inima 
politica de conciliere şi prietenie a preşedintelui Roosevelt 
față de Uniunea Sovietică”. 

O evaluare obiectivă a consecințelor nefaste pentru 
lumea liberă a politicii externe americane, indiferent dacă 
la Casa Albă s-a găsit un preşedinte democrat sau 
republican, este făcută de Mihail Sturdza în România şi 
sfârşitul Europei. Diplomat de caneră, ceea ce presupune 
capacitatea de a discerne şi a sesiza esențialul din 
vălmăşagul de fapte şi evenimente din perioada tulbure şi 
instabilă în care s-a găsit omenirea după al doilea război 
mondial, fostul ministru de Externe al României subliniază 
fără menajamente ambiguitatea ipocrită a preşedintelui 
Eisenhower față de amploarea impenalismului sovietic. 
O realitate pe care în 1953, când Eisenhower a devenit 
preşedinte, fluturând un steag pe care înscrisese lozinca 
electorală “Eliberarea naţiunilor captive”, lumea nu o 
cunoştea, dar pe care, în 1958, H. J]. Morgenthau, directorul 
“Centrului de Studii Internaționale” de la Universitatea 
din Chicago, nu se sfia să o deconspire: “Este absolut 
necesar să ne dăm seama că Guvernul Internaţional al 
Naţiunilor Unite, despuiat de omamentele sale legale, nu 
este altceva decât guvernul Statelor Unite şi al Uniunii 
Sovietice, lucrând în deplină înțelegere”. 

Cu privire la politica administraţiei Eisenhower în 
Extremul Orient, Mihail Sturdza semnalează gravele erori 
săvârşite, care au contribuit direct la consolidarea focarelor 
de agresiune comunistă din Coreea şi Vietnam. La 27 iulie 
1953, americanii s-au grăbit să pună capăt războiului din 
Coreea, semnând Convenţia de Armistiţiu de la 
Panmunjon, deşi generalii care comandau trupele ONU 
considerau că victoria împotriva Nordului comunist era 
posibilă. “Duşmanul era pe fugă. Puteam să învingem şi 
trebuia să învingem. Dar victoria ne-a fost interzisă!”. Dacă 
atunci, de dragul echilibrului şi colaborării cu Uniunea 
Sovietică, Eisenhower nu ar fi acceptat menținerea în viață 
a Republicii Populare Democrate Coreene, astăzi G. W. 
Bush ar fi fost confruntat cu o “axă a răului” ceva mai 
scurtă, iar Statele Unite — unica supraputere mondială — 
nu ar fi fost obligate să negocieze de la egal la egal cu o 
mână de comunişti coreeni, care însă au armament nuclear 
şi ameninţă că-l vor folosi la nevoie. 

O evoluţie asemănătoare au avut-o evenimentele 
din Vietnam, Trupele franceze, asediate la Dien Bien Phu 
de luptătorii Vietminh (Mişcarea populară de rezistență 
împotriva japonezilor și colonialismului francez, 
întemeiată în 1941 de Ho Și Min), lipsite de aprovizionări 
pe calea acrului, au fost nevoite să capituleze în 1954, în 
timp ce, la Geneva, marile puteri căutau să păsească o 
soluție negociată a conflictului. Responsabilitatea militară 
Cât și politică a acestui dezastru aparţine în întregime 
administraţiei Eisenhower. “Este o responsabilitate politică 
- crede Mihail Sturdza =, fiindcă Dulles, după un simulacru 
de rezistență, a consimţit să negocieze la Geneva cu 
duşmanul, contrariu tuturor tradiţiilor militare şi 


diplomatice, fără a cere ca o condiţie prealabilă încetarea 
operațiunilor pe câmpul de luptă în timpul acestor 
negocieri; consimţise, deci, a se prezenta adversarului 
ca parte învinsă. Este de natură militară, fiindcă întreaga 
concepție tactică şi strategică a rezistenţei de la Dien Bien 
Phu era bazată pe făgăduinţa unei intervenții masive, la 
momentul cuvenit, a bombardierelor americane, 
intervenţie care nu a avut loc, sub pretextul lipsei de 
cooperaţie a aviației britanice... Un pretext puţin valabil, 
deoarece aportul britanic, comparat cu cel făgăduit de 
Washington, nu trebuia să fie, în tot cazul, decât un aport 
simbolic”. 

Conferinţa de la Geneva asupra Indochinei, 
încheiată în iulie 1954 cu semnarea unei Convenții prin 
care se obținea o iluzorie pacificare în regiune, fixase ca 
linie de demarcaţie între Nord şi Sud paralela 17. In 
schimb, consecinţele abandonării francezilor la Dien Bien 
Phu vor fi dezastruoase pentru americani. In scurt timp 
Nordul comunist va ataca Sudul proamerican şi Statele 
Unite vor fi nevoite să se implice direct în conflict, 
participând cu aproape 600.000 de combatanți. În ciuda 
superiorității lor în tehnică de luptă, americanii vor suferi 
o înfrângere umilitoare, pierderile cifrându-se la 56.000 
de victime. 

Profitând de problemele create americanilor de 
conflictele din Coreea şi Vietnam, sovieticii îşi vor 
consolida puterea în Europa. La 14 mai 1955, Uniunea 
Sovietică şi țările comuniste aflate în zona ei de influență 
semnează la Varșovia un tratat de prietenie, colaborare 
şi asistență mutuală. În fața acestei noi iniţiative a 
Kremlinului administrația Eisenhower nu are nici o 
reacție, deşi era clar că Tratatul de la Varşovia nu era 
doar un răspuns la NATO (Organizaţia Tratatului Nord- 
Atlantic), ci un subterfugiu prin care Uniunea Sovietică 
era exonerată de obligațiile asumate prin Tratatele de Pace 
din 1947 (de a-şi retrage trupele din România şi Ungaria, 
O dată cu evacuarea Austriei). 

Dar colaborarea tacită sovieto-americană nu se 
opreşte aici. “Administraţia Eisenhower — ne informează 
în continuare Mihail Sturdza —, prin ajutorul financiar, 
economic şi industrial, a permis Rusiei Sovietice să 
subziste cu toată demența doctrinară a asupritorului său 
sistem social, ajuns la un atare nivel — nivel, astăzi, 
întrecut demult — că Dl. Stassen, administratorul acestui 
ajutor, s-a crezut obligat să refuze să comunice Senatului 
Statelor Unite natura şi cantitatea materialului remis 
Kremlinului, sub cuvânt că acestea erau informaţii ultra- 
confidențiale, fără a provoca din partea Solonilor Capito- 
liului o explozie de indignare”. 

In zilele de 18-23 iulie 1955 a avut loc la Geneva 
o întâlnire la cel mai înalt nivel, la care au participat 
Eisenhower, preşedintele Statelor Unite, cuplul 
Bulganin-Hruşciov din partea Uniunii Sovietice, 
Anthony Eden, prim-ministrul Marii Britanii, şi 
premierul francez, Edgar Faure. Scopul Conferinţei: 
găsirea unei soluții de destindere în politica mondială 
după primirea Republicii Federale Germania în NATO. 
Obiectiv realizat prin concesiile făcute lui Bulganin pe 
spinarea popoarelor robite. Din capul locului, de comun 
acord, problema naţiunilor aflate în spatele Cortinei de 
fier a fost ştearsă de pe ordinea de zi. 

Raportul secret prezentat de Hruşciov la lucrările 
celui de al XX-lea Congres al PCUS (14-25 februane 
1956), prin care erau dezvăluite abuzurile săvârşite de 
Stalin şi era condamnat cultul personalității instituit de 
defunctul dictator, cerându-se totodată reîntoarcerea la 
principiile leniniste, a stârnit reacţii diferite. Conducătorii 
comunişti de factură stalinistă au văzut în acest document 
o amenințare la adresa poziției pe care o dețineau şi au 
reacționat prompt pentru a preveni consecinţele 
previzibile ale noului curs al politicii Kremlinului. La 
noi, Gheorghiu-Dej s-a grăbit să declare că PCR nu are 


(continuare în pag. 6) 
Gabriel CONSTANTINESCU 























(urmare din pag. 5) 


reabilitări de făcut, deși, personal, purta responsabilitatea 
asasinării lui Lucrețiu Pătrăşcanu. La rândul lor, 
comuniştii unguri, pentru a nu li se submina autoritatea, 
l-au adus în fruntea partidului pe îndârjitul stalinist Emă 
Gerd, pe numele lui adevărat E. Singer, evreu, în 1918 
membru în guvernul Republicii Sovietice Ungaria 
condus de Bela Kun, căreia i-a pus capăt oştirea română. 
La polul opus, populațiile din țările aflate sub regim 
comunist, în măsura în care au aflat câte ceva din 
conţinutul acestui raport secret, au trăit un moment de 
speranţă, întrevăzând posibilitatea unei schimbări care 


PAG. 6 NR. 12/156 Decembrie 20% PUNCTE CARDINALE 


citează pe profesorul Laurence Denis de la Harvard 
University, economistul cel mai autorizat din Brain-Trust- 
ul administraţiei Kennedy, care scria în 1963 în revista 


Closed Up: “Adevărul este că între noi şi Moscova nu există 


altceva decât o bună şi strânsă prietenie. O prietenie care 


trebuie să fie prezentată ca o duşmănie de către specialiştii 


noştri în propaganda războinică, în scopul de a ascunde 
adevărul, pentru ca să nu fie descoperit de mulţime... Pentru 


a păstra această aparenţă, am fost siliți să comitem acțiuni 
de trădare în stil mare, începând cu pretinsul furt de secrete 
atomice şi terminând cu pregătirea înfrângerilor în Coreea 
şi Laos. Aceasta ne-a obligat la trădarea premeditată a 
încrederii luptătorilor pentru libertate în Ungaria şi Cuba”. 






să le redea libertatea pierdută. | Adevărul este că românii nu au trebuit să aştepte 
Într-o atmosferă dominată din ce în ce mai până în 1963 ca profesorul Laurence Denis să le ia de pe 

putemic de duhul destalinizării, la 

23 octombrie 1956, locuitorii N AR ati E TARE: Sa i 

Budapestei ies în stradă, cerând ARĂ - Bâdapesta, 19 5 140 iluzie. p ICE dută,: e 

demisia guvernului comunist. A SĂ AR 0 E 0 Ta E e a ce II ED 


doua zi, confruntat cu o adevărată 
revoltă populară anticomunistă, 
guvernul condus de Andrâs Hege- 
diis demisionează. Se formează un 
nou guvern, condus de Nagy Imre, 
care promite restabilirea libertăților 
democratice şi părăsirea Tratatului 
de la Varşovia, ceea ce însemna 
ruptura cu Moscova. “În ziua de 28 
octombrie 1956 — scrie Mihail 
Sturdza — patrioții unguri controlau 
situația în Budapesta și într-o mare 
parte a teritoriului național. În acest 
moment, Guvernul de la Washing- 
ton a cerut telegrafic prietenului 
său Tito să informeze Guvernul 
sovietic că «Statele Unite niciodată 
nu vor da reazămul lor unui guvem 
ostil Sovietelor într-una din țările 
din apropierea graniţelor ruseşti (on 
the borders of)». Transmisiunea 
acestei informaţii a fost primită, 
probabil, la Moscova, în ziua de 3 noiembrie; fapt este 
că în ziua de 4 Sovietele, sigure finalmente de 
neintervenția Statelor Unite, au trimis diviziile şi 
tancurile lor împotriva Budapestei şi a luptătorilor 
dezarmaţi ale acestei alte revoluţii pentru libertate, 
părăsiți cum fuseseră părăsiți vreme mai înainte luptătorii 
români, germani şi poloni. Cel mai mic, dar vizibil ajutor 
acordat patrioţilor unguri, cel mai mic, dar vizibil gest 
de pozitivă solidaritate a lumii occidentale ar fi provocat 
ridicarea altor popoare: în Polonia, în Germania orientală, 
în România. Probabilităţile unei catastrofe pentru Bestia 
Fără Nume erau cu atât mai mari cu cât în exact același 
moment se dezlănțuie expediţia victorioasă a francezilor 
şi a britanicilor împotriva lui Nasser. A fost iarăşi 
Washington-ul, a fost Administrația Eisenhower, care a 
scos Kremlinul din această încurcătură. Într-adevăr, 
Washington-ul a intervenit brutal la Paris şi Londra, aşa 
cum nu intervenise niciodată la Moscova cu prilejul celor 
mai îndrăzneţe provocări ale Kremlinului, deschizând o 
cale fără primejdie a ultimatului lui Bulganin, şi a 
mobilizat flota sa în Mediterana nu împotriva 
amenințărilor Kremlinului, ci împotriva aliaţilor săi, 
Franța şi Marea Britanie! Măcelul patrioţilor unguri a 
avut un epilog: recepțiunea regală rezervată lui Hrușciov 
în Statele Unite trei ani mai târziu și elaborarea așa- 
zisului «Camp David Spinit», în lungile şi cordialele 
discuţii între Eisenhower şi Hrușciov, Discuţiuni în care 
acesta din urmă a tras, cu destulă dreptate credem, în 
faţa corespondenţilor de presă înmărmuriţi, faimoasa 
concluzie: Vă vom îngropa!”. 

Atitudinea tranșant prosovietică a administraţiei 
Eisenhower este confirmată de sprijinul acordat de 
Washington luptei declanșate în Cuba, în 1956, împotriva 
regimului dictatorial al lui Fulgencio Batista. “De 
menţionat încă — ne spune Mihail Sturdza — faptul că, 
fără de ajutorul Administraţiei Eisenhower dat lui Castro, 
Cuba nu ar fi astăzi primul penitenciar comunist în 
America Latină şi 7 milioane de cubani nu ar trăi sub 
regimul «parentonului», echivalentul glontelui în ceafă 
din primii ani ai revoluţiei bolșevice”, Și pentru ca 
aprecierile sale critice la adresa politicii externe a Statelor 
Unite în general şi a administraţiei Eisenhower în special 
să nu fie suspectate de subiectivism, Mihail Sturdza îl 












ochi vălul înşelător al speranței, cu care americanii îi 
îmbrobodiseră până atunci. Sfârşitul tragic al Revoluţiei 
din Ungaria a însemnat momentul în care toată suflarea 
românească a devenit conştientă că soarta popoarelor din 
spatele Cortinei de fier fusese pecetluită. Dacă pentru unguri 
încercarea de revoltă se soldase cu nenumărate pierderi de 
vieți omeneşti, în perspectivă ea a avut şi consecințe 
benefice, deloc neglijabile. În primul rând, efectivele 
emigrației maghiare în Occident au crescut cu aproape 
300.000 de oameni de o calitate deosebită, revoluționari 
activi, care nu şi-au părăsit țara pentru a se pricopsi în lumea 
liberă, ci pentru a continua lupta împotriva comunismului. 
În al doilea rând, sovieticii, conştienţi că din cenușa lăsată 
în urmă de tancurile care înăbușiseră revoluția s-ar putea 
oricând să izbucnească o scânteie care să se transforme 
într-o nouă vâlvătaie revoluționară, după ce s-au răfuit cu 
capii mișcării de eliberare, asasinându-i după un simulacru 
de proces, au îngăduit instaurarea unui regim cvasi:liberal. 
Aşa a luat naștere “socialismul gulaşului”, cu o anumită 
libertate culturală şi chiar legături cu refugiații din 
Occident, sub conducerea unui comunist echilibrat, Jânos 
Kâdâr, care, deşi “omul Moscovei”, nu a uitat că este ungur. 

În schimb, în celelalte țări satelite, cu precădere în 
România, unde rezistența față de comunism se dovedise 
mai puternică decât în alte părți, Kremlinul a impus un 
regim de supraveghere a populaţiei și de represiune împins 
dincolo de limita suportabilității. Cei ce au manifestat 
simpatii faţă de evenimentele din Ungaria, îndeosebi tineri, 
elevi și studenți, au fost azvârliţi în temnițe. Regimul 
deținuților politici a fost drastic înăsprit, iar supravegherea 
populaţiei a luat forme paroxistice prin amplificarea 
dementă a rețelei de informatori. Dar cea mai cumplită 
consecinţă a trădării a idealului de libertate a popoarelor, a 
tuturor popoarelor, de care a dat dovadă cu cinism 
Occidentul, a fost pierderea oricărei încrederi în viitor. 
Românii, cei mulţi, care până la Revoluţia din Ungaria se 
dovediseră imuni la virusul comunist, suportând cu răbdare 
și demnitate rigorile regimului impus de Moscova, s-au 
prăbușit interior. Lipsiţi de orice sprijin moral, care să le 
aprindă speranţa în viitor, oamenii au înțeles că de acum 
înainte fiecare “se descurcă cum poate”, pe cont propriu. 
Sentimentul de solidaritate s-a diluat treptat, până la 
dispariție. A dispărut încrederea în semeni. Cei care s-au 


hotărât ca totuşi să reziste, au făcut-o individual. Cei 
care însă au ajuns la concluzia că rezistența nu mai are 
rost, s-au resemnat, acceptând colaborarea cu regimul 
pe care până deunăzi îl detestau. Primii care au făcut 
pactul cu diavolul, renegându-şi vechile convingeri, au 
fost intelectualii. Dorinţa de realizare şi de afirmare s-a 
dovedit a fi mai puternică decât minima moralia la care 
îi obliga calitatea lor de elite ale neamului. Mai toate 
numele prestigioase din cultura românească au trecut în 
rândurile Partidului Comunist, contribuind prin “trădarea 
lor” la dobândirea legitimității a unui regim criminal. 
Nenumăraţi profesionişti valoroşi în domeniile lor de 
activitate, convinşi că altfel nu-şi pot valorifica 
potențialul intelectual, au îngroșat numărul membrilor 
de partid. Familii onorabile în lumea de ieri au acceptat 
pentru odraslele lor încuscriri cu iz de mezalianţă, pentru 
a le asigura un viitor roz, preferați fiind activiștii şi 
ofiţerii de Securitate. Părinţii cu origine socială 
îndoielnică îşi îndemnau copiii să dea buzna în 
organizațiile de tineret comuniste, pentru a putea parveni. 
Vechea societate era pe cale de dispariţie, iar cei care nu 
puteau sau nu voiau să se alinieze noului curs al vieții 
încercau să supraviețuiască acceptând slujbe inferioare 
sau vânzând la talcioc bunurile care scăpaseră de la 
naționalizare sau de la percheziţiile Securității. Intreaga 
ierarhie de valori pe care fusese construită societatea 
românească în ultimul secol era brutal înlăturată, locul 
ei fiind luat de pseudo-valorile sistemului comunist. 

In acest timp, Partidul Comunist creştea ca Făt- 
Frumos din poveste. Cei 800 de membri, majoritatea 
alogeni, cu care Ana Pauker pornise la drum, au devenit 
în scurt timp mii, apoi zeci de mii, sute de mii şi, în 
momentele de apoteoză, milioane. Dar ceea ce i-a mânat 
pe cei mai mulți aspiranți la calitatea de membru de partid 
nu a fost un act de convertire la religia marxistă, ci 
avantajele dobândite. Că lucrurile au stat aşa o dovedeşte 
actuala situație a foştilor deținători de carnete roşii. Toţi 
comuniștii pe care evenimentele din decembrie '89 i-au 
Surprins cu secera şi ciocanul în cuget şi simţire, s-au 
metamorfozat peste noapte în democrați convinşi, 


călcându-se în picioare în zorul de a intra cât mai grabnic 


în NATO şi în Uniunea Europeană... 

Poate că deznădejdea românilor, după eşecul 
Revoluţiei din Ungaria, nu ar fi fost atât de profundă, 
dacă Occidentul ar fi avut decența să nu lase să se 
înțeleagă că odiosa complicitate cu tiranii de la Kremlin 
nu a fost un accident, o atitudine impusă de o situaţie 
fortuită, ci expresia principiilor pe care este clădită 
moralitatea politică a “lumii libere”. Primirea României 
(în decembrie 1955) în rândurile membrilor Organizaţiei 
Naţiunilor Unite, neținându-se seama de lipsa de 
legitimitate a guvernului comunist de la Bucureşti, a fost 
o primă confirmare a acestei “moralități” politice. Cinci 
ani mai târziu, în septembrie 1960, în timp ce temniţele 
din România gemeau de deținuți politici, supuşi unui 
regim de exterminare, conducătorul comunist, criminalul 
Gheorghe Gheorghiu-Dej, era primit cu onoruri la cea 
de a XV-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U., apoi la 
Washington. ŞI lucrurile nu se opresc aici. Ca să nu mai 
existe niciun dubiu cu privire la “onorabilitatea politică” 
a României comuniste, în decembrie 196] este aleasă 
membru nepermanent în Consiliul de Securitate. 


- 


In anul 1965 Gheorghiu-Dej moare. Succesorul 
său, ucenicul de cizmar analfabet Nicolae Ceauşescu 
inaugurează un sfert de veac de autocrație dementă Ceca 
ce s-a întâmplat în România, în “era Ceauşescu”, nu trebuie 
să surprindă, Comunismul în sine a fost (Şi din păcate, 
continuă să fie, acolo unde încă subzistă) o stare de patologie 
socială cu efecte devastatoare. Surprinzător este însă faptul 
că, în ciuda celor peste 100 de milioane de victime pe care 
şi le-a inscris în cont, democraţiile occidentale l-au acceptat 
ca pe una dintre formele posibile de organizare socială şi |- 
au tratat ca atare, În septembrie 1967, bunăoară, politrucul 
Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe al 
României, era ales preşedinte al celei de-a XXIl-a sesiuni a 
Adunării Generale a O.N.U.! Confirmând amoralitatea 
politică a “lumii libere”, toate casele domnitoare, toate 
preşedințiile şi toate cancelariile din cele cinci continente 
s-au simțit onorate să întindă covorul roşu “cuplului 
prezidenţial” de la Bucureşti. lar dacă în decente '89 
Ceauşescu ar fi dat dovadă de o minimă malcabilitate, astăzi 
probabil că el, nu “bătrânul leninist” Ion lliescu, cel care 
dat ordinul să fie asasinat pentru a-i lua locul s-ar f 


bucurat, în continuare, de fi i 
pi , avoruril ități: 
occidentale în relaţiile intemaţionale. S âmoralițății 














PUNCIE CARDINALE pccemirie 2003 NR. 2156 ac. 7 


O NOUĂ CARTE A LUI CLAL 10 MUTII TRADUSĂ ÎN ROMÂNEȘTE 


Primul lucru care te fascinează, ca 
român, atunci când îl cunoşti pe profesorul 
Claudio Mutti, italian din Parma, clasicist de 
formaţie, dar şi cu studii de filologie... maghiară, 
este perfecta stăpânire a limbii române, până la 
nuanțe care scapă uneori chiar vorbitorului nativ 
de astăzi. Fascinaţia creşte atunci când constați 
că omul acesta, preocupat cu precădere de studiile 
tradiționale (pe urmele lui Guenon şi Evola), dar 
şi de istoria ideilor în secolul XX (dintr-o 
mărturisită perspectivă de dreapta), este un 
profund cunoscător al istoriei şi culturii româneşti 
moderne, îndeosebi al fenomenului interbelic (a 
cărui bibliografie o cunoaşte până la zi, cu o 
acribie care-i dă de ruşine pe mulți cercetători din 
România comunistă şi postcomunistă). 

Pe mulți îi stânjeneşte sau chiar îi irită 
faptul că o bună parte din studiile sale se ocupă, 
pe deasupra patimilor şi prejudecăților încetățe- 
nite la noi, de istoria şi doctrina Mişcării Legio- 
nare (cu un accent aparte pe relația cu legionaris- 
mul a unor mari figuri intelectuale ale secolului 
XX, în frunte cu ceea ce s-a numit “şcoala lui Nae 
lonescu”)!. În această privință, cazul său nu este unicul, 
ci doar cel mai pregnant, iar acest lucru ar trebui să dea 
de gândit. Legionarismul a atras atenţia multor cercetători 
străini, care l-au judecat adesea mai pertinent decât 
analiştii de acasă [...]. Într-un fel, Claudio Mutti este una 
dintre “victimele” târzii ale harismei lui Codreanu (despre 
al cărui destin european postum se ştiu prea puţine la 
noi); născut în 1946, n-a avut — ca Evola, bunăoară? — 
şansa de a-l cunoaşte direct pe “Căpitan”, nici viața 
legionară propriu-zisă, dar a străbătut (Şi a tradus sau 
retradus în mare parte) întreaga literatură clasică a 
legionarismului, pe care a şi promovat-o editorial în Italia, 
începând încă din anii '70. Pe lângă aceasta, a putut 
cunoaşte multe personalități legionare din exilul postbelic 
(fiind mai apropiat de compozitorul lon Mânzatu/Nello 
Manzati şi pe editorul lon Mării, cu care a şi colaborat 
ani de-a rândul), precum şi literatura românească a 
exilului, dominată de memorialistica mărturisitoare. 

Rămâne admirabilă, dincolo de controversata 
latură ideologică, extraordinara acuitate cu care Claudio 
Multi (ca şi Evola odinioară) intuieşte elementul spiritual 
al legionarismului, de o puternică şi declarată tentă 
ortodoxă; faptul pare cu atât mai curios cu cât avem de-a 
face cu un om născut şi format în tradiția catolicismului 
roman, iar ulterior reorientat (după modelul Guenon) spre 
islamism [...]. 

În acest context, nu este de mirare că figura lui 
Mircea Eliade s-a bucurat de un interes precumpănitor, 
de la micul volum Mircea Eliade e la Guardia di Ferro 
(Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1989) şi până la 
substanțialul capitol pe care i-l dedică în cartea de faţă. 
Eliade, dincolo de faima sa mondială, a fost, în tinereţe, 
simpatizant al legionarismului, dar şi al guenonismului, 
l-a cunoscut pe Evola şi a corespondat cu el, iar în felul 
său personal a mers spre aceeaşi viziune vertical- 
sintetizatoare a fenomenului religios şi a Tradiţiei iniția- 
tice în genere. 





1. Vezi în special Les plumes de l'Archange. Quatres 
intellectuels roumains ă la face de la Garde de Fer: Nae 
Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, 
Editions Herodes, Chalon-sur-Saâne, 1993 (cu o prefaţă 
de Philippe Baillet); trad. it.: Le penne dell Arcangelo, 
Intellecttuali e Guardia di Ferro, Societă Editrice 
Barbarossa, Milano, 1994 (versiune revăzută şi adăugită), 
trad. rom.: Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi 
Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, 
Constantin Noica, Vasile Lovinescu), Editura Anastasia, 
București, 1997, 

2, Cf. C. Muti, “Evola e la Romania”, introducere la Julius 
Evola, La tragedia della Guardia di Ferro, Fondazione 
“Julius Evola”, Roma, 1996, trad, rom.: Julius Evola, 
Națlonalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului 
legionar, Editura FRONDE, Alba lulia-Paris, 1998 (“Evola 
şi România” — pp. 11-38), 

3, Trad. rom.: Mircea Eliade şi Garda de Fier, Editura 
Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, 


di „ nd 


Papa Ca d APE 





Spre sfârşitul lunii noiembrie, 
la Târgul de Carte „Gaudeamus” de la Bucureşti, 
a fost lansată o nouă carte a d-lui Claudio Mutti — 
Eliade, Vâlsan, Geticus e gli altri. La fortuna di 
Guenon tra i Romeni — în traducerea românească a 
italienistei Elena Pîrvu, cu o prefață de Florin 
Mihăescu şi cu o postfață de Răzvan Codrescu. 
Cartea a apărut la Editura Vremea, cu sprijinul 
Ministerului Culturii. Reproducem aici postfața 
volumului (reamintind că prima carte în româneşte a 
d-lui C. Mutti apărea la Editura Puncte Cardinale, 
în urmă cu exact 8 ani). 


În ce priveşte relația lui Eliade cu legionarismul, 
cercetătorul italian a căutat să demonstreze, cu stringență 
logică şi meticulozitate documentară, că tinerețea legionară 
a acestuia e un fapt de netăgăduit, nu fără puternice 
rezonanţe în viața şi opera sa (publicistica de tinereţe, piesa 
de teatru Ifigenia, nuvelele Un om mare sau Adio!, roma- 
nele Noaptea de Sânziene sau Nouăsprezece trandafiri, 
memorialistica etc.), dar că prin aceasta el nu merită să fie 
culpabilizat și contestat, cum au încercat (şi continuă s-o 
facă) purtătorii de cuvânt ai anumitor cercuri anticreştine 
şi antitradiționale din Israel, Statele Unite, Italia, Franţa 
sau chiar România, constituiți într-o adevărată nouă 
inchiziție ideologică (în mare parte, de sorginte marxistă). 
Opţiunea legionară a lui Eliade se motivează istoricește şi 
sufletește, făcând parte din destinul tragic al generaţiei sale, 
a cărei forță creatoare nu poate fi însă contestată. Adevărul 
despre acest aspect al vieţii şi gândirii lui Eliade se 
îngemănează cu adevărul despre fenomenul legionar, pe 
care el l-a resimţit întotdeauna, ca și Codreanu însuşi, nu 
atât ca pe “un fenomen politic”, cât ca pe unul “de esență 
etică şi religioasă”, înnobilat şi încununat de un martiraj 
fără precedent în istoria modernă a lumii creștine. Eliade 
este, de altfel, cel ce a definit legionarismul drept “sin- 
gura mișcare politică românească ce lua în serios 
creştinismul și Biserica”. 

Pornind de la controversatul “Dosar Mircea 
Eliade” apărut acum 30 de ani în Israels, Claudio Mutti a 
arătat că sunt la fel de neavenite atât ulterioarele contestări 
violente (de tip Furio Jesi, Alfonso M. di Nola, Norman 
Manea, Leon Volovici, Edgar Reichmann, Isac Chiva, Da- 
niel Dubuisson, Cesare Segre, Cristiano Grotanelli etc.), 
cât şi apologiile timorate (de tip loan P. Culianu, Mircea 
Handoca, Roberto Scagno sau Natale Spineto). Şi unele, 
și altele au la bază tendinţa spre mistificare, chiar dacă din 
rațiuni diferite, Autorul nostru și-a propus tocmai un 
travaliu de de-mistificare [...]. 





4. Cf. Mircea Pliade, Memorii, vol, II, Editura Humanitas, 
București, 1991, pp. 26-27. 

5. În Toladot (Buletinul Institutului Dr. J]. Niemirower din 
Ierusalim), nr. |, ianuarie-martie 1972, 


vi ” 
i Iota AA 


FILE, e Editura Vremea (tot cu sprijinul 


Ministerului Culturii şi Cultelor, ceea ce este sem- 
nul unui început de destresare) a editat în 2001, 
în aceeaşi colecție “Fapte, Idei, Documente”, sub 
titlul editorial Mircea Eliade, Legiunea şi noua 
inchiziţie, toate studiile lui Claudio Mutti 
privitoare la acest aspect al vieţii şi gândirii 
autorului român. Acum, urmărind “soarta” 
guenonismului în România, el limpezeşte, cu o 
documentaţie solidă şi în bună parte inedită, şi 
acest aspect — secundar, dar totuşi relevant — al 
biografiei spirituale a lui Eliade. 

Cartea de față (ce are deja şi o ediție 
franceză) a apărut în italiană în 1999: Eliade, 
Vâlsan, Geticus e gli altri. La fortuna di Guenon tra 
i Romeni, Edizioni all'insegna del Veltro, Parma 
(cu o prezentare de prof. Enrico Montanari). Cum 
se vede din titlu, ea îi are în atenţie în primul rând 
pe Mircea Eliade, Mihai Vâlsan şi Vasile Lovines- 
cu (alias “Geticus”), 

Capitolul despre Eliade este intitulat 
“Datoria uitată” (/] debito dimenticato), deoarece 
marele istoric al religiilor, spre a nu crea suspiciuni în 
lumea academică occidentală, şi-a “ocultat” atent 
raporturile de tinereţe cu opera lui Guenon, Cooma- 
raswamy şi a altor maeştri ai gândirii tradiționale (aşa 
cum avea să procedeze şi cu trecutul său legionar, de care 
nu s-a dezis în maniera lui Cioran, dar la care nici n-a 
făcut vreo referință publică, mărturisindu-şi-l cu precauții 
numai în paginile târzii de memorii. Sunt reproduse şi 
contribuţiile tânărului Eliade (sub straniul pseudonim 
Krm) la efemera revistă guenoniană Memra (“Revistă de 
tradiţie esoterică” scoasă de Marcel Avramescu — viitorul 
Părinte Mihail, căruia Eliade îi va dedica mai târziu una 
dintre nuvelele sale). 

“Reprezentantul cel mai direct şi mai autentic al 
gândirii genoniene la meridian românesc rezultă a fi, 
totuşi, chiar înaintea prolificului Vasile Lovinescu, mai 
puțin cunoscutul Mihai Vâlsan (traseul său spiritual este 
sugerat de titlul capitolului respectiv: “De la Maglavit la 
Mecca”). Claudio Mutti se întemeiază în mare măsură pe 
corespondența acestuia cu Guenon, suficient de bogată şi 
de revelatoare. 

Vasile Lovinescu, autorul Daciei hiperboreene 
(tradusă în italiană — La Dacia iperboreea — chiar de 
Claudio Mutti), [...] este caracterizat drept “mugaddim- 
ul Daciei hiperboreene”, autorul italian având în vedere 
atât biografia spirituală (dar şi politică) a acestuia, cât şi 
ecourile în posteritate ale operei sale, care a format o 
adevărată „şcoală” (printre ai cărei ucenici se numără, între 
alții, şi unul dintre cei mai de seamă romancieri şi eseişti 
ai momentului: Dan Stanca). 

De capitole separate se mai bucură aşa-numiţii 
„miniştri guenonieni”, de la controversatul Gelu Voican- 
Voiculescu (autorul unei monografii Rene Guenon) la 
versatul Andrei Pleşu (ce-a promovat câteva ediţii 
româneşti recente ale unor lucrări de Guenon şi Evola, 
despre care face referință şi în propriile sale scrieri, deşi 
fără vreo asumare de tip partizan), apoi Anton Dumitriu 
(„logician şi isihast”, frecventator în tinereţe al Societăţii 
Teosofice, rămas cu Guenon şi guenonienii în raporturi 
mai degrabă secundare, dacă nu chiar contradictorii) şi 
Marcel Avramescu (personaj pitoresc al Bucureştiului 
interbelic, evreu de origine, mai întâi avangardist şi 
mason, apoi guenonist, iar în cele din urmă convertit la 
Ortodoxie şi preoțit cu numele de Mihail). 

Rigurosul studiu al profesorului italian repre- 
zintă o contribuţie plină de sugestii la istoria ideilor în 
Europa secolului XX şi s-ar cădea să dezmorțească şi 
interesul cercetătorilor români într-o direcție până acum 
neglijată sau pe nedrept desconsiderată, dar care se 
dovedeşte plină de revelații, inclusiv în privinţa „deschi- 
derilor” noastre culturale, în măsură să contrazică teona 
curentă a nu ştiu cărui izolaționism „național-ortodox”, 
legionar sau de altă natură. 


Răzvan Codrescu 

















PAG. 8 NR. 12/156 Decembne 2003 





ULTIMUL INTERVIU 
AL PARINTELUI 
DUMITRU STANILOAE 


Numărul suplimentului “Alfa & Omega ” din luna 
noiembrie 1993, ce trebuia să fie dedicat celor 90 de 
ani pe care urma să-i împlinească Părintele Dumitru 
Stăniloae, mă urmărea demult şi nu-mi dădea pace. 
De fapt, noi îi dedicasem, în mare parte, primul număr 
al suplimentului, în noiembrie 1992, când Părintele 
împlinise “numai 89 de ani. Aşa ni se păruse că e 
bine, să începem cu el, cu cea mai reprezentativă per- 
sonalitate pe care a dat-o spiritualitatea româneas-că 
în Teologie. 

M-am grăbit, deci, să mă duc să iau câteva cuvinte 
de la Părintele Dumitru, încă de la sfărşitul lui august 
1993, nu cu gândul că vor fi ultimele, ci cu gândul de 
a evita aglomeraţia şi oboseala din preajma 
aniversării, când presupuneam că va fi asaltat de 
jurnalişti. Părintele tocmai se întorsese acasă, după 
câteva zile petrecute la Mânăstirea Țigăneşti. L-am 
găsit ostenit şi slăbit. Vorbea cu greutate şi tusea îl 
îneca des. Duhul îi era însă la fel de viu şi de prezent. 
În ciuda avertismentului Maicii Filofteia, care-l 
îngrijea, l-am ostenit trei sferturi de ceas. 

Acum, câteva lucruri po! fi citite într-o altă lumină: 
aceea de testament. (C. N.) 


Costion Nicolescu: Care a fost cea mai mare bucurie a Sfinţiei voastre în această 
viață? 

Părintele Dumitru Stăniloae: Nu ştiu care a fost cea mai mare bucurie. Am avut 
mai multe bucurii, pe rând. O mare bucurie a fost căsătoria cu soția mea. Apoi, a fost 
o bucurie apariția fiecărei cărți. Multe bucurii mi-au fost dăruite de Mitropolitul 
Nicolae Bălan de la Sibiu, când m-a numit profesor la Facultatea de Teologie din 
Sibiu, sau când mi-a oferit să conduc redacția revistei Telegraful Român. Mare bucurie 
a fost legătura cu Nichifor Crainic, care m-a invitat să scriu la Gândirea. O mare 
bucurie a fost faptul de a fi fost ales membru al Academiei Române şi Doctor Hono- 
ris Causa al Universității din Bucureşti. 

C. N.: Dar cele mai mari dezamăgiri ? 

Pr. D. S.: Dezamăgire a fost când s-a instaurat comunismul în țară. Atunci, nişte 

'colegi de la Sibiu, care fuseseră întâi de extremă dreaptă, au trecut de partea comu- 
niştilor şi m-au scos de la Rectorat şi de la Telegraful Român, în 1947. Mitropolitul 
Bălan, foarte necăjit. s-a dus la Bucureşti şi a insistat să se revină asupra hotărârii, 
dar nu a reuşit. S-a întors plângând la Sibiu. Instaurarea comunismului a fost o mare 
dezamăgire, cea mai mare durere. 

C, N.: Care credeți că a fost perioada cea mai rodnică din viaţa dumneavoastră? 

Pr. D. S.: O perioadă rodnică a fost aceea când mi s-au concretizat nişte osteneli, 
între 1938-1940; am tipărit mai multe cărți atunci: Viaţa şi învățătura Sfântului Grigorie 
Palama, Ortodoxie şi românism, lisus Hristos sau restaurarea omului... Apoi, perioada 
de după ieşirea din închisoare, Am putut continua, după 1970, Filocalia, începută 
înainte de *47 la Sibiu. Am continuat până la al 12-lea volum. De asemenea, am 
publicat Dogmatica, în trei volume, Spiritualitatea ortodoxă, Comuniune şi spiritua- 
litate românească în Liturghia ortodoxă şi o carte despre Chipul nemuritor al lui 
Dumnezeu. Au fost şi mai multe volume de traduceri din Sfinţii Părinţi, cu bogate 
comentarii. A fost o perioadă foarte rodnică, în fiecare an apărea o carte. 

C. N.: Este o deosebire între a sluji Sfânta Liturghie şi a scrie cărți teologice? 

Pr. D. $.: Amândouă sunt importante. Să te simți în Hristos, să te rogi Lui să vină 
în timpul Liturghiei, să te rogi Tatălui să trimită pe Duhul Sfânt, ca să prefacă pâinea şi 
vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. Să te rogi împreună cu oamenii din biserică, 
mereu cu conştiinţa că eşti în prezenţa lui lisus Hristos. Sigur, este important şi a 
lămuri lucrurile despre Sfânta Treime, despre Hristos. Am trăit amândouă aceste 
bucurii. Eu le-am văzut totdeauna împreună. Nu poate exista una fără cealaltă. Cât 
m-au ţinut puterile, slujeam Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătorile la 
vreo biserică din apropiere, sau pe unde eram invitat. 

C. N.: Dintre toți oamenii care au stat în preajma dumneavoastră, cui datoraţi 
mai mult? 

Pr. D. $.: Părinților mei. Ei m-au învățat să mă închin, să am viaţa curată, în 
smerenie, să nu judec pe alții, mi-au trezit dragostea de a-L predica pe Hristos. 

„C.N.; Recent, la Bengalore, în India, a avut loc o şedinţă, centenară, a “Parla- 
mentului “ religiilor (înfiinţat în 1893 la Chicago), la care a participat şi Biserica 


PUNCTE CARDINALE 








noastră (singura dintre cele ortodoxe) cu un delegat. Poate să ne fie de folos? 

Pr. D. S.: Nu cred! Sau, eventual, ar trebui să fie un parlament de luptă, în care 
fiecare să-şi expună învățătura lui. Părinții n-au vrut să țină Sinoade ecumenice cu 
arienii şi nestorienii. Ecumenismul este rău înţeles. Trebuie să observi imediat ce-i 
lipseşte unei învățături, unde este erezia în învățătura despre Hristos — ŞI să critici. 
Trebuie să spui nu numai ce este adevărat în învățătura ta, ci şi ceea ce este greşit in 


învățătura altora. imp 

C. N.: Ştiu că aveți prieteni printre catolici şi protestanți. Care trebuie să fie 
relația cu oamenii de alte religii? ir î 

Pr. D. S.: O relaţie umană naturală. Dacă are nevoie de ajutor, l ajut; dar totdeauna 
adevărul învățăturii rămâne. Eu am fost pe la diferite universități, mai ales pro- 
testante, şi am expus învățătura ortodoxă. Protestanții au multe lipsuri, n-au Biserica, 
preoția, dar, sunt, aşa, mai largi, nu m-au contrazis. 
Cu catolicii este mai greu; dacă le spui că le lipseşte 
ceva, atunci ei se supără şi refuză să mai discute. [...] 

C. N.: Care credeți că ar fi slăbiciunile şi care forța 
Bisericii noastre astăzi? 

Pr. D. $.: Slăbiciunile sunt ale unor oameni care 
fac parte din ea şi o reprezintă. Biserica este dincolo 
de toate acestea. Ea trăieşte în noi când trăim cu 
sinceritate şi grijă prezenţa lui Dumnezeu. Slăbiciunile 
oamenilor sunt ale oamenilor. Azi suntem mai reci în 
credință, mulți preoți nu-şi fac toată datoria pe care şi- 
ar putea-o face: să fie mai des printre oameni, să nu 
aştepte numai să fie invitaţi să facă slujbe, ci să fie şi 
ei printre oameni, să intre în casa unui om bolnav. Ar 
trebui să-și poarte tot timpul cu cinste şi cu demnitate 
haina preoțească, chiar şi atunci când merge pe stradă. 
Să se poarte după rânduiala veche, cu barbă... să-l 
recunoască lumea şi după port, şi după vorbă, să se 
apropie de oameni, să-i întrebe ce griji au. Preotul nu 
trebuie să vorbească decât despre Dumnezeu, să arate 
cât este de minunat, cum le-a creat şi ni le-a dat pe 
toate, să fie necurmat un vestitor al lui Dumnezeu, să 
se vadă că ține să slujească pe Dumnezeu şi să-i ajute 
pe oameni din această conştiinţă a prezenţei lui 
Dumnezeu. Forţa Bisericii este credința deplină despre 
Hristos, trăirea Lui prin Taine şi explicarea acestei trăiri. Biserica dă conştiinţa că 
Dumnezeu este mereu printre noi. Preotul trebuie să binecuvânteze toate lucrurile în 
numele Domnului. Dar şi omul să binecuvânteze prin rugăciune: când se aşează la 
masă, când se scoală, când se culcă şi mereu. Binecuvântarea dă imediat conştiinţa 
că Hristos este prezent. In toate este prezent Hristos — asta e propriu Ortodoxiei. 
Hristos nu este separat de noi, chiar dacă nu suntem în fiecare clipă cum trebuie. Să 
fim conştienţi că, totuşi, Hristos este lângă noi. Dacă ajungem la conştiinţa prezenţei 
lui Hristos, imediat ne umplem de prezenţa Lui. 

C. N.: Dintre toate lucrările Sfinţiei Voastre, consideraţi că este una mai impor- 
tantă? 

Pr. D. S.. Poate că Dogmatica € cea mai completă, cea mai bogată. Apoi, multe 
Nolte din Filocalii s-ar putea aduna, ar putea forma o teologie dogmatică duhovni- 
cească, de sine stătătoare. Dar Dogmatica este cea mai sistematică. 

C. N.: Dacă aţi avea putere să vă aşezaţi din nou la masa de lucru câțiva ani, ce 
v-aţi propune să faceţi? 

Pr, D. S$.: Aş Vrea să adâncesc expunerea despre Hristos în Evanghelie, în 
Epistolele Apostolului Pavel, în alte Epistole, în Prooroci. Aş vrea să adâncesc 
bogăţia şi forța lucrării Lui, Tot despre Hristos am lucrat şi aş lucra şi în continuare. 
EI este Lumina care luminează lumea. El ne îndumnezeieşte, E este iubire nețărmurită. 
Să simţim iubirea Lui şi să simțim bogăţia Lui. Orice rugăciune, dacă o pătrunzi îţi 
deschide multe taine ale lui Hristos. | 
pa at papi anale d ologa Stim oz care a 

i, fără ca să vă fi preocupat vreodată 
direct de acest lucru? 

Pr. D. S.: Am atins inima teologilor occidentali pre-zentându- 
Cel ce vine cu iubire către noi, am atins coarda simțirii lor. N- 
nere teoretică simplă, sau la aceea a Ortodoxiei ca fiind un si 
altele asemenea. Ritul nu este o formă oarecare. Dacă nu ai 
despre Hristos și Liturghia apostolică, nu-L ai pe Hristos întreg. 
în slujbele Bisericii îţi exprimi credința în Hristos cu toată con 
Când spui “Doamne miluieşte“, crezi că EI are multă milă 
Când spui “Sfinte Dumnezeule“, simţi sfințenia Lui, pe care 
necesar să ne atingă şi pe noi tot ce spunem des 
această prezenţă a lui Dumnezeu prin harul, 
Lui. Asta le-a plăcut, mai ales, occidentalilor, 
de această prezentare vie a lui Hristos. Odată, 
Sfântului Chiril despre graţie şi mi-a spus: “i 
accentul pe Hristos. Lanoi Sunt numai vorbe fără conținut. Am văzut la dumneavoastră 
conținutul de gândire al Sfinţilor Părinţi, aţi reflectat asupra lui Hristos şi ați căutat 
să atingeţi toate coardele sufletului nostru“, Cred că asta a fost, Tie 


L pe Hristos ca pe 
am rămas la o expu- 
mplu rit creştin între 
învățătura apostolică 
Ritul exprimă credința, 
vingerea că El e prezent. 
de noi, simţi mila Lui. 
o capeţi şi tu, adică este 
pre Dumnezeu. Am căutat să exprim 
prin energia Lui necreată, prin jertfa 
pentru că ei s-au depărtat foarte mult 
a venit un baptist la mine cu o carte a 
mi place de dumneavoastră că ați pus 


(a 











C. N.: Sunteţi mulțumit de felul cum a fost 
receptată temelia teologică pe care aţi pus-o la 
noi? 

Pr. D. S.: Eu cred că da! Eu vorbesc despre 
Hnistos, arăt cum Hristos S-a pus pe Sine funda- 
ment. El vorbeşte de Sine, de trimiterea Lui de 
către Tatăl, de jertfa Lui. Trebuie să-L prezentăm 
aşa cum apare în Evanghelie şi în Sfinţii Părinţi, 
care au fost cel mai aproape de Evanghelie. Azi 
se merge pe o linie care să-L facă înțeles pe Hris- 
tos. Niciodată nu a fost mai multă nevoie de 
iubirea altuia şi, atunci, să arătăm cât de mult ne 
iubeşte Hristos. Mai mult decât toți. A mers până 
la jertfă, a învins moartea şi a înviat pentru noi, şi 
noi avem iubirea Lui permanentă. Nu poate fi 
altceva care să placă omului mai mult decât 
atenția față de el. Or, Hristos are cea mai mare 
atenție față de noi. Acum şi mereu. lată, El a 
murit pentru noi ca să învingă moartea şi să ne 
aibă în vecii vecilor. Acesta este fundamentul teo- 
logiei mele şi al oricărei teologii corecte. 

Aceasta implică şi Treimea. lubirea Tatălui 
față de noi. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său. L-a 
făcut om ca să se vadă fața de om a Fiului Său şi 
în fața oamenilor să vadă pe Fiul Său. Să nu se 
mai despartă oamenii de Fiul Său. Nici noi nu 
mai despărțim pe Tatăl de Fiu. Dacă n-ar fi Fiul 

lui Dumnezeu, n-ar fi Treime. Atunci n-ar fi venit 
la noi. 

C. N.: Dintre Sfinţii Părinţi sunt unii care vă 
sunt mai dragi, mai apropiaţi, cu care simţiţi o 
anume potrivire lăuntrică? 

Pr. D. $.: Nici un Părinte nu-i identic cu celă- 
lalt, fiecare aduce ceva nou. Îmi place foarte mult 
Sfântul Maxim Mărturisitorul pentru că e larg, 
are o expunere largă a învățăturii despre Hristos. 
Îmi place Sfântul Grigorie Palama pentru că a 
prezentat taina harului, a arătat că este o grație 
necreată şi nu una creată. Îmi place Sfântul 
Simeon Noul Teolog pentru că a pus o notă 
profund poetică în scrierile lui despre Hristos, o 
notă de mare simțire. 

C. N.: Cât de strânsă eşte legătura dintre 
credinţă şi națiune? 

Pr.D. S.: E rău să nu mai fie un neam într-o 
credință. Nu mai este una în toate. Am primit o 
scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o 
legătură prea strânsă între Ortodoxie şi națiune, 
că națiunea ar fi pe planul doi. Întâi să-L iubeşti 
pe Dumnezeu şi apoi națiunea. Naţia este lăsată şi 
ea de Dumnezeu. Fiecare nație are un fel de a 
prinde spiritualitatea, aşa cum are și fiecare om. 
Națiunea noastră de la început a fost aşa, creştin- 
ortodoxă. Nu poți despărți cele două aspecte, cel 
puţin la noi. 

C.N.: Credeţi că se va mai putea ajunge vreo- 
dată la unirea Bisericilor? 

Pr. D. S.: E greu, dacă ne gândim la Apoca- 
lipsă... E greu pentru că sunt multe pormniri 
egocentrice. Fiecare ar trebui să prețuiască ceea 
ce are celălalt în el şi să ia mai mult de la alții. 
Nu ştiu cum va fi. Toată chestiunea e foarte 
complicată. Oamenii sunt făcuţi să se și întregeas- 
că, nu numai să se afirme fiecare; să aducă fiecare 
ceva propriu, să fie deschişi altora. Este greu! 

C. N.: De care loc vă simţiţi cel mai legat? 

Pr, D. S.: De satul meu, de Vlădeni. M-a 
influențat foarte mult. Înțelegerea dintre oameni 
o văd cum era în satul meu natal. Natura o privesc 
prin prisma acelui loc binecuvântat. 

C. N.: Simţiţi prezența doamnei preotese 
lângă Sfinția Voastră? 

Pr. D. $.: O simt adeseori, da! Am trăit o viaţă 
întreagă cu ea... cra bună, răbdătoare... 

C. N.: Ce vă doriți cel mai mult acum? 

Pr. D. $.: Să mă mântuiesc, să nu mă mai 
chinuie Dumnezeu prea mult cu slăbiciunea de 
acum și să mă ajute să ajung la mântuire. Să-mi 


fie în preajmă mereu... 
30 August 1993 





PUNCTE CARDINALE pccemorie 2003 NR. 256 pac. 


Teologia de neasemuită poetică frumusețe a 
Părintelui Dumitru ne revelează, între altele, şi acest fapt de 
tot mângâietor: omul este făcut de Dumnezeu având 
însămânțat, în natura lui cea mai intimă, un dor nestins de 
comunicare în vederea comuniunii. Setea de comunicare 
este o componentă care vine din momentul creării omului 
(în urma unui „sfat” intratreimic), dar şi al naşterii fiecărui 
om în parte („noile persoane umane se nasc dintr-o pereche 
de alte persoane umane, prin puterea lui Dumnezeu, care 
intră în dialog cu ele” — |, 380)' şi care nu va putea fi stinsă 
decât în comunicarea împlinită a eshatonului, în veşnica 
adăstare în proximitatea Sfintei Treimi („comuniunea eternă 
după care aspirăm îşi are originea şi împlinirea în deofințiimea 
eternă a Persoanelor treimice divine” — |, 83), atât cât îi va fi 
fiecăruia pe putință, pe măsura înfăptuirilor sale în această 
viață, în această lume. 

De la început, omul s-a confruntat cu un sentiment 
de singurătate. Adam se simțea atât de singur — şi ca atare 
trist — încât Dumnezeu a socotit de cuviință să prelungească 
actul de creație prin aducerea pe lume a Evei. După cădere, 
singurătatea omului a devenit mai accentuată, mai 
apăsătoare. Singură- 
tatea vine în urma unei 
distanțe prost gestio- 
nate, aşezată despăr- 
țitor între oameni, între 
oameni şi Dumnezeu. 
lar depărtarea față de 
Dumnezeu crescuse 
îngrijorător şi dra- 
matic. Adesea singu- 
rătatea devine sfâşie- 
toare, mortală, mai ales pentru finile sensibile şi atente delicat 
la sine şi la cei din preajmă. Şi asta în ciuda faptului că 
singurătățile ne sunt populate de ființe dragi, apropiate, 
prețioase. În ultimă instanţă, ele rămân tot singurătăți. Numai 
Dumnezeu penetrează dincolo de orice singurătate şi o poate 
alina, ba chiar stinge. 

Orice comunicare are nevoie de mijloace de 
exprimare. Cu cât limbajul este mai dezvoltat, mai lucrat, cu 
atât exprimarea poate căpăta valențe mai poetice şi poate 
ajunge mai lesne la ființa celui căruia îi este destinat mesajul. 
Dumnezeu l-a gândit şi l-a creat pe om ca pe un partener 
egal de dialog. L-a luat, de pildă, de la început, însoțitor la 
aşezarea creației, prin numirea acesteia. Nu numai că 
Dumnezeu i-a creat omului, în prealabil, mijloacele adecvate 
unei bune comunicări, unei împliniri prin comunicare, dar l-a 
şi ajutat să se folosească de ele. 

În descoperirea Părintelui Stăniloae, lumea este o 
lume-lumină (|, 347) şi ea „a fost creată de Dumnezeu ca un 
dar pentru oameni” (|, 339), un dar compus dintr-o sumă 
infinită de daruri, pe toate etajele ierarhice ale Creaţiei. 
Aşadar, Dumnezeu cheamă lumea la un dialog prin daruri, 
al darurilor. Darurile sunt făcute anume pentru comunicare, 
pentru exprimarea iubirii şi a jertfei proprii pentru un altul, 
pentru o altă persoană, fie ea Dumnezeu sau omul: „bunurile 
lui Dumnezeu ca daruri servesc ca legătură a iubirii între 
persoane[...], sunt menite să servească comuniunea 
interpersonală şi să fie depăşite pentru această comuniune” 
(|, 344). Lumea este un dar eminamente dinamic. Ea nu 
poate fi pusă într-un raft sau într-un sertar al existenței, şi 
îngropată spre păstrare comodă. Lumea este structural 
rațională, de unde şi sensul ei fundamental de mijloc de 
comunicare între Dumnezeu şi om (|, 356). Ea se cere a fi 
lucrată şi folosită spre creştere spirituală continuă (purtându- 
ne, ca o scară, la sensuri tot mai înalte — |, 357), cultivată în 
mediul fertil al iubirii adevărate: „Dumnezeu ne arată nouă 
iubirea Sa prin lumea ca dar, pentru ca să realizeze un dia- 
log progresiv în iubire cu noi” (|, 340). Până la urmă: „lumea 
e un cuvânt, sau o cuvântare coerentă a lui Dumnezeu către 
om, Într-o înaintare continuă” (|, 340). Toate sunt create ca 

să vorbească, ca să spună: stelele, pietrele, plantele, anima- 
lele... Dar mai ales omul, fiecare om, căci „persoana celuilalt 
este darul cel mai prețios care mă umple de viaţă” (|, 192). 
Toate sunt o parte a spunerii lui Dumnezeu şi fiecare poate 
deveni o parte a spunerii omului, prin lucrarea lui 
transfiguratoare, adăugată sinergic. Trebuie să ştim să 
dăruim şi să ne dăruim, dar, cel puțin în egală măsură, se 
cere să ştim a primi dăruirea şi darurile celui care ne caută. 

Între persoane apar distanțe. Până la un punct, ele 
sunt necesare pentru manifestarea caracterului personal al 
fiecărui ipostas uman (|, 404). Dar distanțele, ne arată con- 
tinuu Părintele Stăniloae, nu sunt date pentru a rămâne para- 
vane despărțitoare, ci pentru a fi depășite, pentru a fi stinse 
prin apropiere întru întâlnire. Nu numal ținta este importantă, 
ci și drumul, străbaterea distanțelor. Pe drum se petrec 
aventurile noastre existențiale cele mai revelatoare, lar Calea 
este Hristos, El S-a făcut așternut picioarelor noastre 
(chenoză supremă!), pentru a ne ajuta să ajungem unii la 


FRUMUSEȚEA CON-VORBIRII 
(0 lume creată spre comunicare întru comuniune) 


Costion Nicolescu 


alții, şi împreună la Dumnezeu. Omul este într-o neîncetată 
căutare a întâlnirii cu alți oameni şi cu Dumnezeu. În fond 
întreaga viață a omului, cu întâmplările ei adesea atât de 
neprevăzute, este un dialog, o suită de întrebări şi răspunsuri, 
un examen neîncetat. ÎI întreabă Dumnezeu pe om, ÎI întreab> 
şi omul pe Dumnezeu. Căci, în viziunea Părintelui Stăniloae, 
gândirea şi exprimarea oamenilor, prin lucrare, prin gesturi şi 
prin grai, se constituie într-un răspuns la gândirea şi „vorbirea” 
lui Dumnezeu (|, 350). Cu atât mai mult cu cât „Dumnezeu 
cel etern Se plasează într-o aşteptare în raport cu noi” (|, 
184). Răspunsurile date de om sunt decisive pentru destinul 
său eshatologic, asta şi pentru faptul că sunt total libere (|, 
186). Orice comunicare majoră presupune libertate. Dumne- 
zeu respectă libertatea omului tocmai în vederea stabilirii unei 
comunicări depline, fără limită. 

Timpul şi spaţiul sunt, şi ele, distanțe care încearcă 
adesea greu ființa umană. La Părintele Stăniloae ele nu ma' 
au caracterul „obiectiv” pe care Ii-l dau filozofii, ci devin medii 
şi mijloace pentru relaţiile interpersonale, care pot şi trebuie 
străbătute şi depăşite prin spirit (1, 203). Astfel, timpul este 
„interval între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostri 
(1, 183), iar spațiul 
„mediu al comuniunii 
cu baza în Sfânta Tre- 
ime” (|, 199). Ele pot 
fi sfințite prin trăire 
liturgică. 

Şi trupul este 
dat omului tot spre 
mijlocirea dialogului, 
însoțind îndeaproape 
sufletul în toate câte le 
are de spus: „Destinația trupului este ca spiritul uman să 
lucreze prin el la transfigurarea sau spiritualizarea întregului 
cosmos” (|, 369). Trupul lucrează la transfigurarea lumii, 
întrucât el însuşi este capabil de transfigurare. Fără ajutorul 
trupului, exprimarea omului este mai săracă, mai abstractă. 
Acesta este şi unul dintre sensurile Întrupării lui Hristos. „Trupul 
e o mare taină şi trebuie respectat ca atare” (|, 369), este în- 
vățătura pe care ne-o dă Revelația, cu osebire în momentul 
Schimbării la Față. „Cea mai mare frumusețe, ne spune 
Părintele Stăniloae, este iradierea spiritului viu prin trupul viu” 
(|, 428). 

„ Vrei să comunici cu cineva când ai ceva să-i spui 
anume, atunci când el este deosebit de important pentru tine, 
într-un fel sau altul, când ființa lui îţi transmite, prin însăşi 
faptul existenţei sale în viața ta, un cuvânt vital din partea lui 
Dumnezeu, când revărsarea ta devine fertilă şi vitală, atât 
pentru el, cât şi pentru tine. Comunicarea adevărată cere des- 
chidere reciprocă totală: „o persoană nu se revelează, adică 
nu se deschide decât celui ce însuşi i se deschide” (|, 73). 
Deschidere deopotrivă a raţiunii şi a inimii. 

Dacă temeiul şi suportul obligatoriu al oricărei 
comunicări împlinite este iubirea (căci „un refuz continuu de 
a răspunde Ia iubire şi de a se oferi va fixa creatura spirituală 
într-o neputinţă totală de comunicare” — |, 194), apoi subiectul 
şi ținta acestei comunicări este totdeauna frumusețea: 
căutarea ei, descoperirea ei, făurirea ei, comunicarea ei. Fără 
frumusețe comunicarea ar fi lipsită de sens, sau ar fi un 
nonsens. Atât lumea din care omul a plecat, cât şi cea în care 
va ajunge, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt lumi ale frumuseții 
depline, ne-începute şi ne-sfârşite. 

Există un dia-log al persoanelor, dar poate mai 
presus de acesta există o con-vorbire a lor, ajungerea la o 
împreună-vorbire. Şi tăcerea poate deveni atunci 
cuvântătoare, făcându-se parte a comunicării. Câteodată vom 
atinge culmi, vom ajunge să grăim celuilalt denegrăitul, putem 
să ne devenim spiritual interiori unul altuia (|, 202) şi bucuria 
noastră va fi, la rândul ei, negrăită, chiar dacă în această 
lume căzută comunicarea este sorțită discontinuități. 

Pentru Părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, 
ci act asumat în fiecare clipă, cu tot omul. Era o comunicare 
cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă 
anume. Cuvântul lui te ajungea şi te însoțea pe numele tău. ÎI 
simțeai totdeauna aproape, aproape... Cu tine!... lar în 
întâlnirea cu EI nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă 
mângâlietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea 
vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe 
drumul asemănării... 

Destinul ontologic al oamenilor este să se caute unii 
pe alții, să se întâlnească unii cu alții... Nu există apropiere 
mai presus decât prietenia, iar prietenia adevărată nu poate 
fi decât poetică, sărbătoare pascală a comunicării. Nu fără 
dreaptă judecată Dumnezeu este Cuvântul, ceea ce, în 
pătrundere etimologică, la români, înseamnă (ne atrage 
atenția tot Părintele Dumitru) Cel care ne adună împreună la 


'jarul binecuvântat, alinător, al cuvintelor con-vorbirilor noastre 


între noi şi cu El. 
































PAG. 10NNR. 12156 Decembriec2003 PUNCTE CARDINALE 


TALCUIREA PATRISTICA A 


„Săvârşind adulter cu femeia oşteanului Urie 
şi apoi uneltind moartea acestuia în război, regele 
David şi-a încărcat sufletul cu două păcate foarte 
grele, pentru care Dumnezeu l-a mustrat prin profetul 
Natan (vezi toată istoria în | Regi 11, 2-17). Fructul 
literar al acestei nefericite întâmplări a fost Psalmul 
50, ca expresie a pocăinţei pentru o vină recunoscută. 
Fericitul Augustin notează că nu David cel din păcat 
trebuie să fie modelul creştinului, ci David cel ce se 
căieşte de păcat. De căzut, poate cădea oricine; im- 
portant e să se ridice. Psalmul 50, ca rugăciune 
personală de căinţă şi umilinţă, este cel mai cunoscut, 
mai popular şi mai practicat din cei 150, nu numai în 
mânăstiri, ci şi în rândul credincioşilor obişnuiţi; cei 
mai mulți îl ştiu pe de rost”. 


1. Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta / 
şi după mulțimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea 
mea. 

„Se poate dobândi puțină milă, dar se poate dobândi şi 
multă milă. lar David a ales-o pe cea mare. Deci cel ce 
O vrea pe cea mare, o va afla prin smerenie şi blândeţe 
şi răbdare şi prin alte daruri asemănătoare'?. 

2. Spală-mă-ntru totul de fărădelegea mea / şi de 
păcatul meu mă curățeşte. 

Intru totul: „Sintagma epi plion înseamnă mul! peste 
număr, mult peste măsură, în ultimă instanță: întru totul, 
exhaustiv, Vechea limbă română l-a tradus prin mai 
vârtos, expresie care nu acoperă sensul şi care astăzi 
este uzată. Textul grecesc realizează şi efectul sonor al 
unei aliterații : epi plion plinon me = spală-mă-ntru 
totul... Biblia 1688: Să apucăm fața Lui cu mărturii. 
Biblia 1914: Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire. 
„Să stingem vâlvătaia păcatelor, nu cu apă multă, ci cu 
puține lacrimi. Multul foc al păcatului e stins şi cu o 
picătură de lacrimi; că lacrimile sting vâlvătaia 
păcatelor și spală mirosul greu al păcatului”. 

3. Că fărădelegea mea eu o cunosc / şi păcatul meu 
înaintea mea este pururea. 

„Avea înaintea ochilor păcatele trecute, ca să nu cadă 
în altele viitoare. Că o stare sufletească ca aceasta cere 
Dumnezeu de la noi”. 

4: Ţie unuia am greşit şi răul în fața Ta l-am făcut, / 
aşa ca Tu să Te îndreptățeşti întru cuvintele Tale / şi 
Tu să biruieşti atunci când vei face judecata. 

Răul: „Răul săvârşit cu răutate şi obrăznicie, fără ca 
făptaşul să mai fi încercat, ca de obicei, să se ascundă; 
păcatul conştient de sine, cu asumarea consecinţelor”. 
Tu să biruieşti atunci când vei face judecata: 
„Construcţie gramaticală menită să sugereze că 
acțiunile din propozițiile secundare se vor produce în 
condiţiile prevăzute de propoziţiile principale, dar nu 
sunt cauzate de acestea. Aşadar, nu se poate spune că 
psalmistul a păcătuit cu scopul de a demonstra că 
Dumnezeu e drept şi biruitor, ci că dreptatea şi biruința 
lui Dumnezeu devin evidente atunci când omul 
păcătuiește și când păcatul său se cere cumpănit în 
judecata divină. În cazul de față, judecata se cere a fi 
iertare. ertând, Dumnezeu nu-Și dezminte dreptatea 
spuselor şi, totodată, Îşi manifestă biruinţa asupra 
păcatului. Partea a doua a versetului va fi citată de Pavel 
în Romani 3, 4”. „Mântuitorul şi Domnul este Cel care 
va sta la judecată, în fața Tatălui, împreună cu noi, cu 
toți oamenii”. „Este obiceiul Scripturii să exprime 
cauzal pe unele care trebuie exprimate incidental. Cel 
care a păcătuit, n-a păcătuit cu scopul ca Dumnezeu să 
învingă, şi nici Dumnezeu n-are nevoie de păcatul 
nostru ca să Se arate prin acesta învingător”, „Chiar 
dacă Dumnezeu nu reușește nimic cu purtarea Sa de 
grijă faţă de noi, totuşi EI plineşte pe toate cele ale Lui, 
pentru ca să nu le lase celor ce vor să se poarte cu 
nerușinare nici o umbră de neștiință sau de îndoială”, 


1. B[iblia]B(artolomeu]V[aleriu]A[nania], p. 672. 

2. Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 91. 

3. BBVA, p. 672. 

4. Sf. loan Gură de Aur, Omiliile despre pocăință, VII. 
5. Ibid. 

6. BBVA, p. 672. 

7. BBVA, p. 672. 

8. Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XV, 3, 
9, Sf. loan Damaschin, Dogmatica, |V, 19. 

10. Sf. loan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXVII, 4. 


5: Că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit / şi în păcate 
m-a născut maica mea. 
„Deşi psalmistul pare a invoca impuritatea funciară a 
omului (vezi şi Jov 14, 4) drept motivaţie sau scuză pentru 
ceea ce a făcut, textul poate fi şi o străfulgerare o 
conştiinţei păcatului originar, o doctrină care va căpăta 
contur doar prin Apostolul Pavel în Romani 5, 12-21”. 
„Numeșşte profetic pe Eva, mama celor vii; iar dacă a fost 
zămislit în păcat, totuşi el nu era în păcat în clipa naşterii 
sale şi nu este el însuşi păcat”?. „Scopul de mai înainte al 
lui Dumnezeu a fost să nu ne naştem prin legătura nunții 
din stricăciune. Dar călcarea poruncii a adus nunta, fiindcă 
a greşit Adam, adică a nesocotit legea dată lui de 
Dumnezeu. Deci toți cei ce se nasc din Adam se zămislesc 
în fărădelegi, căzând sub osânda protopărintelui. lar în 
păcate m-a născut maica mea însemnează că Eva, maica 
cea dintâi a noastră a tuturor, a născut în păcat, ca una ce 
s-a aprins spre plăcere. De aceea şi noi căzând sub osânda 
maicii, zicem că ne naştem în păcate”!?. „Necurată e deci 
firea, prin aceea că a luat asupră-şi stricăciunea din 
neascultare şi blestem, împotriva voii lui Dumnezeu”. 
6: Că, iată, adevărul l-ai iubit: / cele nearătate şi cele 
ascunse ale înțelepciunii Tale mi le-ai arătat mie. 

„Că Logosul divin vrea să fim înţelepţi, reiese atât din 
scrierile vechi ale iudeilor, care încă mai sunt în uz la noi, 
cât şi din cele scrise după Hristos şi care sunt recunoscute 
de Biserici ca inspirate”!s. 

7: Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăța, / spăla-mă- 
vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi. 

„Botezul este ca un medicament care curățeşte sufletul 
de murdăria pe care a contractat-o cugetând la cele ale 
trupului. De aceea, nu ne îmbăiem în felul iudeilor, după 
fiecare întinare, ci noi cunoaştem un singur botez 
mântuitor”!€. 

8: Auzului meu vei da bucurie şi veselie, / bucura-se- 
vor oasele cele smerite. // 9: Intoarce faţa Ta de către 
păcatele mele/ şi toate fărădelegile mele şterge-le. // 
10: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, / şi 
duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. 
„Spunem (acestea) în rugăciunile noastre (...) pentru ca 
să putem contempla pe Dumnezeu cu inimă curată, singura 
în stare să-L vadă”. „Cel ce a luptat vitejeşte cu patimile 
trupului şi a războit cu tărie duhurile necurate şi a alungat 
din ţinutul sufletului său gândurile lor să se roage să i se 
dea inimă curată şi să i se înnoiască duh drept întru cele 
dinăuntru, adică să fie golit cu desăvârşire de gândurile 
întinate şi să fie umplut prin har de gândurile 
dumnezeieşti, ca să devină astfel în chip spiritual o lume 
a lui Dumnezeu, strălucită şi mare, alcătuită din vederi — 
contemplații — morale, naturale şi teologice”*. „Căci ai 
unit cu sufletul un alt duh, al Tău, Dumnezeiesc, pe Care 
L-ai sălăşluit întru cele dinăuntru ale mele; Acesta este 
cu adevărat Pomul Vieţii; în orice pământ, adică suflet de 
om, ar fi sădit şi în orice inimă s-ar înrădăcina, Acesta le 
arată drept un alt rai foarte strălucitor, împodobit cu tot 
felul de pomi frumoşi şi roade felurite, cu mii de flori şi 
crini înmiresmaţi”!?, 

11: Nu mă lepăda de la fața Ta / şi Duhul Tău cel Sfânt 
nu-L lua de la mine. // 12: Dă-mi iarăşi bucuria 
mântuirii Tale / şi cu duh stăpânitor mă întăreşte, 
Dă-mi iarăşi: „apodidomi = a da din nou, a restitui, a 
restaura, a recompune. Psalmistul se roagă să i se dea 
bucuria pe care 0 avusese, dar pe care a pierdut-o prin 
păcat”. Cu duh stăpânitor mă întăreşte: fie cere înger de 
pază spre sfat, fie ca propriul său duh să fie întărit de 
Dumnezeu, pentru a birui ispitele; cel mai bine, le 
înțelegem pe amândouă acestea ca fiind cerute de către 
penitent. „Numeşte pe Duhul bucurie a mântuirii întrucât 
este pricinuitor de bucurie nesfârşită şi dătător al stăpânirii 





11. BBVA, p. 672. 

12. Clement Alexandrinul, Srromate, III, 100, 7. 

13. Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi 
răspunsuri, 3, 

14, Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh 
şi Adevăr, VI. 

15. Origen, Contra lui Celsus, III, 45, 

16. Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XV, 

17. Origen, Contra lui Celsus, VII, 45. 

18. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 179, 

19. Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XLVII. 

20. BBVA, p. 673. 


peste patimile din lume. E Duh al mântuirii adevărate, 
adică al lui Hristos. Numindu-L în multe feluri, i-a spus 
şi inimă curată, şi duh drept, deoarece nu este al celor 
ce n-au inima dreaptă, ci, mai degrabă, îndărătnică şi 
strâmbă, cum zice Psalmistul (100, 4), nu este al celor 
încă neuniți cu Dumnezeu şi care nu s-au făcut părtaşi 
de binecuvântarea lui Hristos prin Duhul'?!. 

13: Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale / şi cei 
necredincioşi la Tine se va întoarce. 

Îi va învăţa şi prin cuvânt, ca unul care cunoaşte căderea, 
urmată, însă, de ridicare, cu ajutorul harului, dar îi învață 
şi prin propria sa tulburare de după păcat; astfel, cel ce- 
ar dori să săvârşească păcate similare, e avertizat o dată 
în plus asupra urmărilor. 

14: Izbăveşte-mă de vina sângelui, Dumnezeule, 
Dumnezeul mântuirii mele; / bucura-se-va limba mea 
de dreptatea Ta. // 15: Doamne, buzele mele yvei 
deschide / şi gura mea va vesti lauda Ta.// 16: Că de 
ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; / arderile-de-tot nu le 
vei binevoi. 

„Trupurile noastre, arse de tot prin post, nu le vei 
binevoi”2. Infrânările trupului, despărțite de cele ale 
duhului, nu au nici un preţ. 

17: Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit; / inima zdrobită 
şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. 

„Smerenia este de mai multe feluri. Smerenia unuia e 
cu măsură, a altuia fără de hotar. Pe aceasta din urmă o 
laudă şi fericitul profet David, dându-ne ca pildă nu 
smerenia aceea care pleacă puțin mintea, ci aceea care 
ne zdrobeşte desăvârşit”. „Deci până nu se va smeri 
inima, nu se poate opri din împrăştiere. lar când omul 
se smereşte, îndată îl încon-joară mila şi atunci inima 
simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de 
încredere ce se mişcă în ea”. „Pe slugile cele cu 
judecata sănătoasă nu-i îndreaptă atât pedepsele şi 
osândele, cât binefacerile şi conştiinţa că nu sunt 
pedepsiți după cât merită pentru păcatele lor”. 
„Smerenia nu se dobândeşte prin încovoierea 
grumazului, prin râncezeala coamei, sau prin haina 
neîngrijită, aspră şi soioasă, în care mulți socot că stă 
toată virtutea; ci ea vine din inimă zdrobită şi stă în duh 
de smerenie”2€. „Mintea care se roagă neîmprăştiat 
strâmtorează şi frânge inima, iar inima înfrântă şi smerită 
Dumnezeu nu o va urgisi”?. „Fiindcă toată osârdia şi 
toată nevoinţa cu multe osteneli care nu ajunge la iubire 
în duh umilit e zadarnică şi n-ajunge la nimic 
folositor”%. „Ce e mai viteaz decât o inimă înfrântă şi 
smerită, care pune pe fugă fără osteneală cetele 
demonilor, întorcându-le înapoi?”%. Şi unul ca acesta 
„€ iertat, ca unul care vrea să stăruie până la sfârşit în 
fapte ca acestea, umblând în smerenie şi în inimă 
zdrobită; căci făcând aşa şi fiind astfel, îşi luminează 
sufletul în fiecare zi, ajutat la aceasta de împărtăşirea 
celor Sfinte, şi se înalță mai repede spre o curăție şi 
sfințenie desăvârşită”. 

18: Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, 
/ şi să se zidească zidurile Ierusalimului. // 19: Atunci 
vei binevoi jertfa de dreptate —// prinosul şi arderile- 
de-tot —,/ atunci vor pune pe altarul Tău viței. 

Dacă arderea-de-tot o privim ca semn al ascezei trupeşti, 
ca mai sus, iată că ea este primită de Dumnezeu, dacă i- 
a premers şi s-a însoțit cu smerenia şi, mai în amănunt 
zis, cu virtuțile sufleteşti. „Atunci, când? Când vine 
Domnul nostru, Marele Arhiereu, Care aduce jertfa cea 
fără de sânge şi o primeşte”. 


Pr. loan Sorin Usca 


21. Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia 
Sfântului loan, XI, 12. 

22. Sf. loan Scărarul, Scara, XXV, 58. 

23. 1d., Omilii la Matei, XV, 2. 

24. Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXI. 
25. Sf. loan Gură de Aur, Omilii la Facere, LX, 5. 

26. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, 
despre fire şi despre cunoştinţă, 124, 

27. Marcu Ascetul, op. cit., 34. 

28. Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, |. 

29, Ibid., N. 

30. /bid,, IV. 

31. Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 201. 





ION COJA 
despre limba şi istoria românilor 


In seara zilei de 20 noiembrie a. c., Biblioteca 
Judeţeană “ASTRA” şi Fundaţia “George Manu” au 
prilejuit iubitorilor cărţii din Sibiu întâlnirea cu 
scriitorul, profesorul universitar şi parlamentarul lon 
Coja, care şi-a lansat trei volume: Îndreptarea îndrepta- 
rului ortografic, ortoepic şi de punctuație, Holocaust 
în România? şi Situaţia evreilor din România: 1939- 
1941, prezentate de Gabriel Constantinescu (Sibiu) şi 
Mircea Nicolau (Bucureşti). 

Intâlnirea s-a dovedit a fi şi una de suflet, 
autorul mărturisindu-şi de la început mândria de a avea 
rădăcini pe aceste meleaguri, căci bunicii materni erau 
răşinăreni. De la astfel de oameni simpli şi de la mama 
sa, Ion Coja a învățat limba română, “al cărei miracol 
este unitatea lingvistică pe un spaţiu atât de mare”. În 
elaborarea lucrării Îndreptarea îndreptarului ortografic, 
orloepic şi de punctuație, criteriul de selectare a ceea 
ce este corect sau incorect în limbă a fost rostirea româ- 
nească deprinsă de autor în casa părintească şi limba 
vorbită, în general, căci în “îndreptarul” elaborat de 
Academia Română “nu tot ce există în limba română e 
şi românesc” (Ion Coja). “Volumul e închinat lingvistu- 
lu: Alexandru Graur, de la care am deprins o anumită 
atitudine față de faptele de limbă”, a mai menţionat 
autorul. 

În atenţia lui lon Coja a stat şi o altă problemă 
esenţială a poporului român: istoria. Holocaust în 
România? şi Situaţia evreilor din România sunt printre 
primele cărți cu o asemenea tematică din istoriografia 
română. În prefețe şi în cuvântarea ținută în mijlocul 
sibienilor, lon Coja a subliniat că în România nu a 
existat un holocaust al evreilor. Pentru a-şi susține 
afirmaţiile, cercetătorul a apelat la documente de arhivă, 
dar şi la scrierile altor cercetători, “de origine evreiască, 
şi nu români precum Dan Berindei” (Ion Coja). In 
acelaşi sens, pentru autor, o probă elocventă este și 
faptul că volumul Siruaţia evreilor din România, tipărit 
pentru prima dată în 1994, a fost interzis şi dat la topit 
[pentru a nu se afla adevărul şi a se perpetua minciuna]. 

Vorbitorii, între care Corvin Lupu şi Tiberiu 
Costăchescu, au accentuat importanța faptului că un 
cercetător român se apropie de o problemă delicată din 
istoria recentă a României şi că adevărul trebuie căutat 
prin studierea completă şi obiectivă a arhivelor. 


Maria SPĂTARIU 
(consemnare apărută în ziarul Tribuna 
din 22 noiembrie 2003, p. 11) 


Două îndreptări 


Referitor la necrologul lui Ion Ioanid apărut în 
numărul pe noiembrie al revistei noastre, cititoarea 
Daniela Bolocan (Augsburg, Germania) ne semna- 
“lează două inexactități. Îi mulțumim, ne cerem scuze 
şi îi rugăm pe cititori să aibă în vedere cuvenitele 


„3% Cartea lui lon Ioanid Închisoarea noastră cea 
de toate zilele, a apărut în a 2-a ediţie, la Editura 
Humanitas, nu într-un singur volum, ci în trei volume. 
 * Tatăl lui lon loanid nu a fost “un mic boiernaş 
de pară” ”, cio Pepine a timpului său, prieten 
bun cu Octavian Goga şi Păstorel Teodoreanu, fost 
subsecretar de stat în guvernul Goga-Cuza, bine- 
făcător şi sus inător al multor orfani şi elevi săraci, 


asemenea mult la ridicarea şi 


zarea localităţii Iovă, unde îşi avea moşia. 
! timp, în care apar atât de multe neade- 


Ioanid. Ar fi păcat ca 
care o citim cu interes, 


f 
per” 
Pl PE 








PUNCTE CARDINAL 


Decembrie 2003 NR. 12/1560 PAG. ||| 


FALSELE 
SACRALIZĂRI 


De la vițelul de aur... 


De la Răsărit... 


d 


Efemerul, atunci când se supraestimează, deşi 
măcinat continuu de dinții lui Chronos, caută asiduu în 
perisabil picătura de veşnicie. Piatra şi metalul, prin 
longevitatea lor extinsă spre milenii, au condus dalta 
cioplitorilor către închipuiri ale unei veşnicii tangibile. 

La Chicago, un Michael Jordan din bronz, plutind 
suspendat deasupra unui coş de basketball, a devenit loc 
de pelerinaj pentru suporterii dezamăgiți, televizați în di- 
rect pe rețeaua națională a Americii, prosternându-se cu 
fruntea la pământ, implorându-l pe idolul lor să revină în 
NBA (campionatul național de basketball al Americii), 
după un interludiu de doi ani petrecuţi ca jucător de base- 
ball într-o echipă obscură. Erau invocări idolatre către o 
cioplitură a unui biet om, devenit cel mai faimos jucător 
al lumii, adulat pentru nişte calități fizice dăruite lui din 
belşug de către Creator. 

Oamenii au uitat a se ruga Ziditorului, dar știu să se 
închine zidirii căzute în mrejele celebrităţii de o clipă. 
Oamenii plăcerilor, dacă nu-L mai au pe Dumnezeu, se 
închină unei statui născocite de ei, precum poporul lui 
Israel vițelului de aur, la poalele Muntelui Sinai, în vreme 
ce Moise urca pe pisc pentru a primi îndrumările divine... 

Vă mai amintiți silueta avântată a lui Stalin din Parcul Herăstrău, care după moartea “tătucului”, în 1953, a 
dispărut peste noapte? Oare nu tot aşa s-a întâmplat şi cu nu mai puțin triumfala statuie a “marelui” Lenin din Piaţa 
Scânteii (azi a Presei Libere), demontată în 1990 de brațul vânjos al unei macarale, spre o reciclare incandescentă în 
vreun cuptor anticipativ? 

Adoratorii lui Lenin au avut însă grijă să păstreze în Mausoleul din Piaţa Roşie cadavrul cosmetizat al idolului 
comunist, spre îndelunga amintire a celui care, prin revoluţia stârnită la 1917, a îngenuncheat Rusia pravoslavnică 
ateismului, fără să fi bănuit însă că toți cei care au fost asasinați pentru dreapta credinţă, în frunte cu familia țarului 
Nicolae, au ţâșnit muceniceşte în ceruri în ceata sfinților. a | 
„Cine oare îşi mai aminteşte astăzi de numeroasele statui şi portrete ceauşiste? Pe unde putrezesc? Cu aroganța 
profeților mincinoși, Ceauşescu declarase în mai multe rânduri că în anul 2000 religia va dispărea din România şi va 
fi înlocuită cu ateismul ştiinţific, dar propria lui dispariţie nu a prevăzut-o; furia oarbă ce-l călăuzea spre demolarea 
bisericilor îi acoperise mintea cu negurile planurilor megalomane, cu palate şi străzi mai mari decât cele din Paris, 
tinzând astfel, prin proporții şi grandoare, spre o eternitate din care, fireşte, el însuşi se visa a fi făcut parte. 

Monstruozitățile pământeşti ale comunismului marxisto-leninisto-stalinist au condus milioane de sfinţi în ceruri. 
De aceea, strategia actuală a răului, voalat în himerice imagini paradisiace, este profund schimbată. Anticreştinismul 
nu mai este impus prin forța legii, ca pe vremea “dictaturii proletare”. Arestările, prigoana au fost subtil înlocuite cu 
sugestiile ambalate în poleiala occidentală coruptibilă a imaginilor moderne europene sau transatlantice. 





i ) ve A ie 


gt 


II 


SI | 
ED 


V4 


. 


VA 


A 








..„„la monştrii sacri 


Mania grandorii atinge nu doar pe cei glorificaţi, ci şi pe glorificatori, pe linguşitorii de duzină, sau, mai grav, 
de talent, ale căror producții pseudoartistice adulează slava deşartă a sărmanelor personaje căzute în cumplita amăgire 
a măririlor lumeşti, orbite de ditirambele celor din jur, cărora ajung să le dea crezare şi să le răsplătească generos. Se 
produc dizgrațioase spectacole la care sunt doriți şi invitați cât mai mulți participanți, a căror prezenţă întăreşte 
“autenticitatea” ceremoniei, unde se decernează titluri, decoraţii, trofee, conform unor pseudoierarhii valorice” 
inventate ad-hoc. 

Astfel, a apărut un firmament de “stele” ale ecranelor, cu nume generate la Hollywood, inspirate din limbajul 
astronomic, preluate şi de naiva Europă: star, superstar, megastar, iar 
mai apoi un termen care se doreşte a fi deasupra celorlalte, un fel de 
suprem titlu, la care doar vârfurile showbusiness-ului pot spera să ajungă, 
anume sacred monster (“monstru sacru”), o sintagmă profanatoare, o 
ilustrare recentă a vechii dorinţe luciferice de a-şi aşeza un tron deasupra 
tronului Celui Preaînalt, precum ne spune cuvântul Scripturii, adică de a- 
şi instaura în lumea de azi o imagine fie şi monstruoasă, dar admirată, 
glorificată, venerată, ba chiar sacralizată. Cum? Prin cei care i se supun 
şi îi execută cel mai bine planurile malefice. 

Monstrul prin excelență este superlativul negativ al urâtului şi al 
răului de proporții giganteşti, așa cum vedem tot mai frecvent în invazia 
producţiilor hollywoodiene, menite a răsuci mintea oamenilor spre ceea 
ce ei numesc scary movies (filme de groază, înfricoşătoare), filme în care 
valorile morale ale omenirii sunt anulate, spre a fi înlocuite de fiorii 
macabri ai bestiilor care înghit oameni vii, ca în Jawls, Jurassic Park sau 
Odyssey 2001, Acestor pelicule le-au urmat alte sute de aceeaşi factură, 
vizionate de milioane și milioane de spectatori, a căror percepție — apoi 
atitudine culturală, morală şi socială — se schimonoseşte şi se modifică 
după chipurile și acțiunile de pe ecran — violente, morbide şi antiumane, 
ca un adevărat preludiu al iadului pe pământ. 


Li] 


«. la Apus 


42 ză 
ăi 


fa 


(Va urma) 
Alexandru Mihail Niţă 





| - 5 
a N ul 











PAG. 12 NR. 12/156 Decembrie 2003 


Închin cu smerenie 
această tălmăcire memoriei 


PUNCTE CARDINALE 





PI IP * 


"într-o nouă versiune românească 


ilustrului romanist şi dantolog 
Marian Papahagi 


i mic vc a 2 
ce PrtaiitP 











"de Răzvan Codrescu 


Noua E + pă A 


Cei doi poeţi pătrund în a noua bolgie din cel 
de-al optulea cerc al infernului, unde semănătorii 
de schisme şi discordii, cu mădularele crăpate sau 
desprinse de trup, dau ocol bolgiei şi sînt hăcuiți 
cu spada de cîte ori ajung în dreptul diavolului care 
le veghează osînda. Dante are prilejul să stea de 
vorbă cu Mahomed (care-l crede, pînă la lămuri- 
rea adusă de Vergiliu, un osîndit între ceilalți), apoi 
cu contemporanul său Pier da Medicina, cu 
sfetnicul Mosca dei Lamberti şi cu trubadurul 
Bertran de Born, care-şi duce în braţe capul 
retezat, oferind cea mai zguduitoare imagine din 
întregul cînt. Îl vede şi pe tribunul Curio (după 
Lucan, instigatorul lui Cezar la trecerea Rubiconu- 
lui), dar acesta nu poate vorbi, avînd limba tăiată. 


INFERNUL 
CÂNTUL 28 


|  Cine-ar putea întocmai să exprime 
priveliştea aceea-nsîngerată, 
chiar de-ar vorbi pe larg şi fără rime? 

4  Neputincioasă limba se arată, 
că-n graiul nostru şi-n lumeasca minte 
nu-ncape atita taină-nfricoşată. 

7 De-ai sta s-aduni cu toată luarea-aminte 
pe cîți din biata Puglie-şi vărsară, 
cînd cu troienii, sîngele fierbinte, 

10 ca şi pe cei ce lung război purtară, 
cum fără greş Tit Liviu însuşi scrie, 
şi-inele droaie-n urma lor lăsară, 

13 cu cei loviți de-a rănilor urgie, 
cînd răzbunarea lui Guiscard i-atinse, 
ori cei ce dau prin oase mărturie 

16 şi-azi la Cepran, unde trădarea prinse 
printre pugliezi, sau Tagliacozzo, unde 
Alard bătrinul fără arme-nvinse; 

19 de şi-ar vădi aceştia, de oriunde, 
ciuntirea lor, şi tot nimic n-ar fi 
pe lingă cîte-a noua vale-ascunde! 

22 Nici un butoi, din doage de-ar sări, 
nu crapă-n halu-n care, despicată 
din barbă-n noadă, o umbră se ivi, 

25 cu măţăraia-n poale atirnată, 
vădindu-şi rînza şi desaga-n care 
e hrana-n murdărie preschimbată. 

28 De cum simți privirea-mi scrutătoare, 
căscîndu-şi pieptul, mă-ndemnă din gură: 
“Aminte ia cît mă desfac de tare! 

31  Aminte ia la Mahomed ce-ndură! 
lar dinaintea-mi pătimeşte-Ali, 
al cărui chip e tot o crăpătură. 
34 Şi toți ceilalți, pe care-i vezi aci, 
semănători de rîci şi dezbinare, 
tăiați în două-n veci vot pătimi. 
37 Un diavol crud sălaş pe stînci își are 
şi spada şi-o împlintă negreşit 
din tagma-aceasta-a noastră-n fiecare, 
40 cînd locu-l isprăvim de ocolit; 
căci ni-s închise rănile-nainte 
ca-n dreptul lui din nou să fi sosit. 
43 Dar tu, ce stai pe stînci şi iei aminte, 
au cine ești, de pari să fugi de chinul 
primit din partea judecății sfinte?”. 
46 “Nici moartea nu-l ajunse, nici destinul”, 
grăi Virgil, “nu-l mină-aici la greu, 
ci spre folosul minţii lui, deplinul, 
49 prin iad, din briu în briu, ținut sînt eu, 
ce-s mort demult, să îi deschid cărare; 
s-o ştii cum știi c-acesta-i glasul meu”. 
52 Atunci mai mulţi de-o sută cu mirare 
stătură-n loc, zgiindu-se la mine 
| și-uitîndu-și parcă chinul lor cel mare. 
55 “Lui Fra Dolcin să-i spui să facă bine, 
tu, ce din nou spre soare vei sui, 
de nu-i grăbit pe-aici a se aţine, 
58 merinde să-și adune, ca de-o fi 
să-l prindă iarna, nu cumva să-l bată 
cei ce altminteri nu l-ar dovedi”, 


I 
i 


n" 
= 
= 
- 
[Ti 


i 





61 Cu talpa spre-a se duce ridicată 
îmi spuse Mahomed acestea toate, 
apoi zori cu ea-n pămînt lăsată. 

64 Şi-un altul, ce-avea nările crăpate 
pînă la pleoape, şi-o ureche doar, 
iar gitul numai găuri zdrumicate, 

67 oprit şi el să vadă lucrul rar, 
mai iute decit alții beregata 
scăldată-n sînge şi-o căscă amar 

70 şi zise: “Tu, cel nemuncit cu gloata, 
pe care sus, în țara mea, latina, 
că te-am văzut să jur mai c-aş fi gata, 

73 să-ţi aminteşti de Pier da Medicina, 
de-o fi să mai revezi cum se mlădie 
de la Vercelli-n Marcabs colina. 

76 lar cei ce-n Fano-s mai de soi să ştie 
din gura ta, și Guido, şi-Angiolel, 
că, de nu minte-a noastră profeție, 

79 zvîrliți sfîrşi-vor, puşi în saci la fel, 
pe-aproape de Cattolica, în mare, 
trădaţi fiind de un tiran mişel. 

82 Neptun, din Cipru în Majorca, atare 
prigoană nu văzu, de care nu-s 
nici grecii toți şi nici pirații-n stare! 

85 Căci trădătorul chior, cui e supus 
acel meleag pe care-un duh de-aci 
ar vrea picioru-n veci să nu-l fi pus, 

88 să vină-a sta de vorbă-i va momi, 
şi-apoi de rugi folos n-or mai avea 
pe la Focara vîntu-a-l îmblînzi”. 

91 Iar eu spre el: “De vrei cu gura mea 
să-ți port în lume vestea, arată-mi cine 
să nu fi pus picioru-acolo-ar vrea”. 

94 Atunci, din pilcul umbrelor vecine 
el pipăi o falcă şi-o deschise, 
pufnind: “E-aci, dar limba nu-l mai ține. 

97 EI, surghiunitul, lui Cezar îi zise 
să n-aibă îndoieli, căci ezitarea 
amînă-n van plinirea celor scrise”. 

100 0, cum îl copleşea înfricoşarea 
pe Curio, cel cu limba retezată, 
aşa semeț cîndva cu cuvîntarea! 

103 Iar altul, ciung, prin ceața-ntunecată, 
tinzînd în sus cu sîngerînde cioate, 
încît el fața şi-o minjise toată, 

106 strigă: “Să uiţi de Mosca nu se poate, 
ce zise — vai! — «Făcutu-i bun făcu», 
fiind sămință rea Toscanei toate”, 

109 “Şi moarte viței tale”, n-am putut 
să nu adaug, marea-i întristare 
sporind-o atit încît pieri tăcut. 

112 lar eu, cu rîvna mea iscoditoare, 
văzui ceva ce m-aş codi să spun, 
de n-aş avea deplină-ncredinţare; 

115 ci cugetul, care-i tovarăș bun 
celui ce pur în sinea lui se știe, 
mă-ndeamnă-n el temeiul să mi-l pun, 


- "3 
- E / ai 7 
i 
za Z/ 
' 5 
că 4, 


118 Un trunchi fără de cap îmi fuse mie 
dat a vedea — şi-l tot revăd în gînd — 
pășind pe-acolo-n tristă cîrdăşie; 
121 el îşi purta, ca pe o torță-arzînd, 
în miîini tăiatul cap, ținut de chică, 
şi se uita spre noi, din greu oftind. 
124 Părea din sine faclă că-şi ridică 
şi doi în unul și-unu-n doi îşi cată 
sălaş, cum doar prin pronie se explică. 
127 Cînd drept sub punte-ajunse, dintr-odată 
cu brațul țeasta şi-o întinse-n sus, 
ca mai de-aproape vorba-i să răzbată 
130 spre noi: “Vezi bine-acum la ce-s supus, 
tu, suflet viu ce printre morți te-mbii: 
e oare chin de-acesta mai presus? 
133 Spre-a-mi duce vestea-n lumea celor vii, 
află că sînt Bertran de Born, cel care 
vlăstar regesc cu sfatul meu smintii. 
136 Eu între fiu şi tată dezbinare 
făcui precum Ahitofel cîndva 
între-Absalom şi David, craiul mare. 
139 Cum vrui pe cei legaţi a-i dezbina, 
îmi port, vai mie, capul fără minte 
de trunchi desprins, închipuind aşa 
142 plinirea spusei: «Dinte pentru dinte»”. 


NOTE 


Versurile 8-9: Începe enumerarea bătăliilor celebre ce s-au dat de-a 
lungul timpului în Italia meridională (Apulia sau Puglia), încă de 
cînd troienii, conduşi de Enea, puseseră piciorul acolo. 

Versurile 10-12: Referire la al doilea război punic. Istoricul roman 
Titus Livius, povesteşte că, după bătălia de la Cannae (216 î. Hr.), 
Hannibal umpluse trei baniţe cu inelele adunate de la romanii căzuți 
în luptă. 

Versul 14: Normandul Robert Guiscard, duce al Pugliei şi Calabriei 
(1059-1084), cucerise, după lupte aprige, mai tot sudul Italiei. 
Versurile 16-18: Aluzie la războaiele de cucerire purtate de Carol | 
de Anjou pentru cucerirea regatului napolitan (1266-68). La Ceprano, 
Manfredi fusese trădat de ai săi (el va fi ucis ulterior în bătălia de la 
Benevento). La Tagliacozzo (fortăreață din Abruzzi) s-a dat bătălia 
finală, în care a căzut şi Corradino, fiul (sau nepotul) lui Manfredi. 
Carol a beneficiat de un sfătuitor viclean, Alard de Valery (“Alard 
bătrânul”). 

Versul 31: Este vorba chiar despre întemeietorul islamismului (sec. 
VII), ținut de Dante printre schismatici. O legendă medievală 
pretindea că Mahomed ar fi fost cardinal şi că ar fi întemeiat noua 
religie numai ca să se răzbune pe Biserică pentru faptul că n-a fost 
ales papă! 

Versul 32: Este vorba de vărul, discipolul şi ginerele lui Mahomed, 
devenit — după moartea acestuia — şeful unei secte mahomedane 
(pentru Dante, un fel de “schismă a schismei”). 

Versul 36: Ca unii ce au semănat în-doiala. 

Versul 55 şi urm.: Fra Dolcino (originar din Novara): călugărul 
Dolcino Tomnielli, fruntaşul cu pretenţii de profet al sectei “Fraţilor 
apostolici” (ce propovăduia comunizarea averilor), vânat într-o lungă 
“cruciadă” de papa Clement V, din faţa căruia s-a refugiat pe muntele 
Zebello, de unde a fost silit să se predea (din pricina vremii rele şi a 
lipsei proviziilor), sfârșind ars pe rug (1307). 

Versurile 73; Pier da Medicina (probabil din familia Cattani): 
personaj destul de obscur, despre care se bănuiește că s-ar fi îmbogăţit 
semânînd discordia între mai marii din Bologna şi Rimini. 

Versul 76 şi urm.: Guido del Cassero şi Angiollelo da Carignano — 
alte două personaje obscure. Nu se ştie nimic despre trădarea la 
care face aluzie Dante în continuare. 

Versurile 85:““Chior” era Malatestino Malatesta, stăpîn peste Rimini. 
Versul 90: Pe mare, în dreptul acestui munte (dintre Cattolica şi 
Pesaro), se stirneau adesea furtuni violente. 

Versurile 97-99: Acest Curio, tribun “surghiunit” de la Roma, l-ar fi 
ct atat pe Cezar să treacă Rubiconul, ceea ce declanşase războiul 
civil. 

Versul 106 şi urm.: Mosca dei Lamberti: cel ce determinase familia 
Amidei să-l asasineze pe Buondelmonte dei Buondelmonti, fostul 
lor ginere, întărindu-și îndemnul prin cuvintele: Cosa farta capo ha 
(traduse aici prin: “Făcutu-i bun făcut”), asasinat ce învrăjbise şi 
mai mult facțiunile florentine rivale ale guelfilor şi ghibelinilor 
(1215), Exilaţi din cetate în 1258, membrilor familiei Lamberti li se 
pierde urma câtre 1280. 

Versurile 134-136: Bertran de Born: faimos trudadur provensal (cca 
1140-1215), călugărit spre bătrîneţe, despre care se spune că-l 
învrăjbise pe Regele Angliei, Henric II, cu fiul său, Henric cel Tînăr 
(re giovane). 

Versurile 137-138: Cf. II Regi, capitolele 15-17, 

Versul 142: În original: Cosi s 'osserva in me lo contrapasso. Referire 
la legea talionului (/o contrapasso) din Vechiul Testament (cf. Ieşirea 
21, 24, sau Deuteronomul 19, 21), care funcționează în tot Infernul 
dantesc, pedepsele fiind legate de felul de a păcătui al fiecărui osîndit. 














POEZII “LEGIONARE” DE EPOCĂ TRADUSE ÎN ITALIANĂ DE CLAUDIO MUTTI 


Cînd este vorba de poezia “legionară”, astăzi este invocat de obicei Radu Gyr, “bardul” Legiunii. Se ignoră însă 
faptul că figura harismatică a lui Corneliu Codreanu şi samavolnica sa asasinare (30 noiembrie 1938) au făcut o impresie 
puternică asupra contemporanilor, inclusiv asupra celor mai mari poeți ai momentului, care, chiar fără să fie încadrați în 


Legiune, l-au omagiat pe Căpitan şi au presimțit că moartea lui reprezintă o cumpănă a vieții naționale. 


“Uitarea românească” este amendată parcă de această inițiativă a unui străin — profesorul şi editorul italian 
Claudio Mutti — de a selecta şi a tălmăci cele mai de seamă dintre aceste omagii lirice, acum, la 65 de ani de la tragica 
ieşire din scenă a celui mai fascinant, mai controversat şi mai nedreptăţit personaj al istoriei româneşti din secolul XX. 

După ce în numărul trecut am publicat, atît în original, cît şi în versiune italiană, poeziile semnate de Aron Cotruş 
şi Ion Barbu (Dan Barbilian), în numărul de față publicăm alte două texte: Făr-Frumos (1938?) de Tudor Arghezi şi 
Noiemvrie (1943) de Lucian Blaga, despre aceasta din urmă avînd însă îndoieli că l-ar fi avut în vedere pe Codreanu 


(chiar dacă simpatia discretă a lui Blaga față de acesta este bine atestată). 


ra A DU Da Ure SA TREE E 1 PE Al IPOD URII ERE ae: 
În acest număr: Tudor. EUL apa 
în acest număr: Tudor Arghezi şi Lucian Blaga 


TUDOR ARGHEZI (1880-1967) 
Făt-Frumos 


Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos, 
De nu se mai zăreşte nicăierea, 
Oricât şi-ar pune soarele puterea, 
Onicât s-ar pogori luna de jos? 


Munţii pustii, cu piscurile cată 
Mâhniţi, din cer, în valea de granit, 
Ca să-l mai vadă, cel puțin o dată, 
Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit. 


Cântecul lui, de care țara toată 
Era învăluită ca-ntr-un vis, 

De sta şi ochiul şoimilor închis 
In ascultare, s-a oprit deodată. 


S-a rupt din codri, s-a pierdut din şes 
Şi, goală ca de suflet, tristă, țara 

Nu mai găseşte parcă înțeles 

De ce e ziuă şi se lasă seara. 


Fluierul lui cânta şi-n cingătoare, 
Şi zeci de sate albe, fermecate, 
Cu sute de feciori şi de fecioare, 
Îl ascultau doinind pe înnoptate. 


Se deşteptau cu doina lui în zori, 
Se-ndrăgosteau la cântecele sale 
Şi se simțeau logodnicii uşori 


Şi mai frumoşi, călcând în iarba moale. 


Împrietenit cu cerbii şi mistreții 
Şi nins cu fluturi jucători în cete, 
Jivinele-l priveau ca nişte fete 

Şi cu sfiala dulce-a tinereții. 


Unde-a plecat că n-are nimeni știre 
Fătul-Frumos, cu negre plete grele, 
Cu ochi albaştri, plini ca de mărgele, 
Şi cu sprînceana-n jurul lor subțire? 


A coborât din munți, pe stânci, călare, 
Și patru nopți a scăpărat pământul, 
De sub copitele nerăbdătoare, 

Ce s-au luptat cu cremenea şi vântul. 


Şi luându-și fluier, însă şi secure, 
Și arme grele,-n mâna lui ușoare, 
Trecu ca o săgeată prin pădure 

Şi ca un fulger purtător de soare, 


E] străbătu-n galop întreaga țară, 
lar Dunărea nevrând să-i facă loc, 
O spintecă, zburdând, pe la mijloc 
Cu pieptu-n unde și cu coifu-afară. 


Și s-ar fi zis că negrul armăsar, 

Cu nările suflând la faţa apei, 

Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar 

Pe un trimis al lui Traian și-al Papei. 


Neamul ursuz din țărmul de sub lună, 
Neam trist, urât, și hâd, și sângeros, 
Ameninţase doinele lui Făt-Frumos, 
Mândria lui și voia lui cea bună. 


lar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt 
Simțţi, din sânge, flăcări că se-adună, 
Şi-n glas, în vorbe,-n pâine şi pământ, 
Dogoarea cerului străbună. 


Şi o lumină nouă-n viaţa lui, 

Şi o chemare din Tării şi noapte — 
Şi-n toate glasul nu ştia al cui, 

Şi un îndemn de semne şi de şoapte 


Nemaiştiute, nemaiîncercate,: 

Ce se iscau şi se topeau în salbe, 
Că lua văzduhul chipuri aripate 

Şi se-ngroşau într-însul forțe dalbe. 


Se ridicau talaze mari de mare, 
Frunza suna ca zalele, şi-o zare 
Era ca o tipsie izbită de săgeți. 
Murmur de fier şi şuier de urale, 
Intr-o urzire crâncenă de vieți, 
De lănci împiedecate în zăbale. 


Acum s-a dus duşmanul să-l răpuie: 
Ori să-l înece-n sânge şi-n vâltoare, 
Ori bezna lui zidită să descuie — 

În stare şi de milă, dar şi de necruțare, 


Cum va voi, căci vrednicul urmaş 

Al lui Ştefan şi Ţepeş împreună 

Ridică şi altare din stei pentru vrăjmaş, 
Dar şi țepoaie-nalte, cu proțăpirea bună. 


Tu, Țară, -aşteaptă cântecele iar 
Să se strecoare-n ramuri liniştit, 
Din răsăritul mare-n asfințit, 
De la hotar până-n hotar. 


Făt-Frumos 


Dove mai sară andato Făt-Frumos, 
sul suo cavallo, che non lo si vede 

in nessun luogo piu, per quanto il sole 
alto risplenda e si abbassi la luna? 


Deserti e afjlitti, per | 'ultima volta 

dal cielo i monti con lor cime vogliono 
vederlo nella valle di granito, 

Vivo se € vivo, oppur morto se € morto. 


Il suo canto, che tutta questa terra 
circonfondeva tal quale in un sogno, 
si che anche l'occhio dei falchi restava 


Chiuso in ascolto, s'€ interrolto a un tralto. 


S '€ staccato dai boschi ed € scomparso 
dal piano; triste, come priva d'anima, 
questa terra non trova piu ragione 

che ci sia il giorno e discenda la sera. 


Suonava il flauto suo; intorno, decine 
di candidi villaggi afțascinati, 
centinaia di giovani e di vergini 

ne ascoltavan le doine all 'imbrunire. 


Si svegliavano all'alba alla sua doina, 
si innamoravan alle sue canzoni; 

si sentivan leggeri i fidanzati 

e piu belli, calcando |'erba sofjice. 





Farfalle ballerine nevicavano 

su lui a schiere; amico di cinghiali 
e di cervi, le fiere lo guardavano 
come fanciulle amabilmente timide. 


Nessuno ha idea di dove mai sia andato 
Făt-Frumos dalla chioma folta e nera, 
dagli occhi azzurri come lapislazzuli, 
dalle sottili sopracciglia arcuate? 


Giu dai monti, a cavallo per le rupi, 

€ sceso e quattro nolti ha sfavillato 

la terra sotto gl 'impazienti zoccoli 

che han lottato col vento e con la pietra. 


Prese il flauto, ma prese anche la scure 
e armi pesanti, in mano a lui leggere; 
e passo, come freccia per il bosco, 
come fulmine apportator di sole. 


Attraverso tutto il Paese; e qguando 

il Danubio non volle dargli il passo, 
lo fendette balzandovi nel mezzo, 

col petto in acqua e con il casco fuori; 


e quel nero stallone che sbufțava 

con le nari a fior d'acqua, avresti detto 
che trasportava Dio, o quanto meno 

un messo di Traiano oppur del Papa. 


La razza tetra, laida e sanguinaria 
che dimora nel mondo sublunare 
minacciava le doine e la bellezza 
fiera di Făt-Frumos, la sua gaiezza. 


E Făt-Frumos, interrompendo il canto, 
senti nel sangue divampare fiamme; 
nella voce, nel pane e nella terra 

il calore senti del cielo avito. 


E nella vita sua una luce nuova, 

e un appello veniente dalle Altezze 
e dovunque una voce sconosciuta 
e un esortar di segni e di sussurri 


ignoti fino allora, che sorgevano 
per dissolversi l'uno dopo l'altro, 
mentre in ciel comparivano figure 
alate, esseri bianchi si affollavano. 


Si alzavan grandi flutti, risuonava 
come giaco il fogliame e | 'orizzonte 
era come un vassoio sagittato. 
Clamor di plausi e murmure di ferro 
in una tessitura sanguinosa 

di esistenze e di lance rafjrenate. 


Ora il nemico € andato ad ammazzarlo; 


che lo anneghi in un vortice di sangue 
O disserri la sua tenebra fitta, 
misericorde ma senza pietă, 


come vorră, che il degno successore 
di Stefano e di Vlad Impalatore 

alza per |'avversario are di roccia, 
ma pure forche, erette e ben piantate. 


Tu, o Patria, attendi che di nuovo i loro 





canti si insinuin silenziosamente 
tra i rami, dall'oriente all'occidente, 
e dall 'una frontiera fino all 'altra. 


LUCIAN BLAGA (1895-1961) 


Noiemvrie 


Foaie udă, mătrăgună — 
picurii prin fagi răsună. 


Văgăuni şi scorburi cască, 
umbre doar mai vin să pască. 


Fauni vechi şi roşcovani 
scîncet dau sub bolovani 


şi pe căile amiezii 
se pătrund de neguri iezii. 


Se aştern prin adăposturi 
zile moarte, stinse rosturi. 


Rod al inimii, de apă, 
creşte lacrima-n pleoapă. 


Am pierdut, vai, ce-am pierdut? 
Vatră caldă, drum bătut. 


Am pierdut soare şi lună. 
Golul cine mi-l răzbună? 


Novembre 


Foglia umida, mandragora, 
suonan tra i faggi le gocce. 


Si spalancan forre e gole, 
vengon solo ombre al pascolo. 


Vecchi satiri rossicci 
mugolan dietro i macigni, 


e i caprelti nel meriggio 
sono avvolti dalla tenebra. 


Giaccion dentro ai nascondigli 
giorni morti, voci estinte. 


Frutto acquatico del cuore, 
nasce il pianto tra le palpebre. 


Ho perduto, ahi, che ho perduto? 
Il sentiero, il focolare. 


Ho perduto sole e luna, 
chi compenseră il mio vuoto? 








PAG. 14 NR. 12/156 Decembrie 2003 


PILOT EC:A ORI 0-D-O_X 


AL. PALEOLOGU 


MOȘTENIREA CREȘTINĂ 
A EUROPEI 


DUMITRU 
STĂNILOAE 


PARADONXUL 
TEOLOGIEI 


Centenarul naşterii 
LE: kpiliX) 


editura enciclopedică 


În ediția din 17 nov. 2003 a revistei TV Mania, figurează cu rating zero 
absolut, pe ultimul loc al Topului Ruşinica (Cârcotaşii ştiu deja), emisiunea 
“Calendar Ecumenic” — o “pastilă” religioasă produsă şi difuzată zilnic de 
BITYV. 

Ca urmare, fix a doua zi, subsemnata realizatoare a acestui calendar în 
imagini a fost invitată de Antena 1 la emisiunea “Gheorghe”. Acolo, printre o 
multitudine de alte teme, în toiul unei dispute aprinse între Mihaela Rădulescu 
şi cronicarul TV Adrian Rogojanu, s-a insinuat cu deferență întrebarea d-lui 
Andrei Gheorghe: “Cum vă simțiţi, doamnă, ca 
realizator al unei emisiuni cu rating zero?”. Pe mo- 
ment, nu am avut prezența de spirit să spun cum 
mă simțeam de fapt, şi anume ca primii creștini în 
groapa cu lei (şi cu Andrei). Pentru un realizator 
de emisiune religioasă este un sentiment 
reconfortant. Sau ar fi, dacă nu ar fi trecut 2000 de 
ani. Problema este că miile de ani au trecut, iar noi 
oamenii tot la “pâine şi circ” am rămas... 

Rating înseamnă statistică. Poate că unele 
statistici nu reflectă realitatea. Sau poate că o reflectă, dar mulți telespectatori 
nu știu de existenţa anumitor emisiuni difuzate la ore de mai mică audienţă. Şi 
nu numai ei, ci și cei datori să ştie. 

A cui e vina? Vreme de doi ani, de când “Calendarul Ecumenic” se 
difuzează zilnic, nici un cronicar TV nu a scris măcar un rând despre acest 
proiect până acum unic în televiziune — Vieţile Sfinţilor în imagini. Nimeni nu 
s-a pândit să mă invite la o discuţie pe tema senzațională că o televiziune 
comercială produce zilnic o emisiune pur religioasă. O emisiune mică și cinstită, 
care nu face nici un rabat comercialului şi care respectă dogmele şi preceptele 
fiecărei religii în parte. Pornind din start de la premiza că nu va face rating, 
dar că merită să existe, Pentru oamenii credincioși, sau măcar respectuoşi faţă 
de tradiție, atâția câți mal sunt, după o jumătate de secol de ateism militant. 

Unde mi-aţi fost, iubiţi confraţi, care se presupune că sprijiniți cultura, 
timp de doi ani cât masa de montaj mi-a devenit altar, încercând să fac din 
televiziune, măcar pentru câteva minute, o cale către Dumnezeu? Unde mi-aţi 
fost când “Calendarul Ecumenic” a fost premiat de juriul APTR? De ce atunci 
NU şi acum DA?! 

Unde sunteţi, dragii mei telespectatori — credincioşi creştini, mozaici sau 





SCRISOARE DESCHISĂ 
tuturor celor care cred 
în valorile spirituale 


PUNCTE CARDINALE 





EDITURA pd 


PETRE PANDREA 


COSTION NICOLESCU 


Arte 
SUFLETUL 
INTRE RAI ȘI IAD 


o viziune tradițională românească 
asupra judecății particulare 


A 


$ a 
u i N 


“4 
>, 
h. 
_ 
] 


LEI 


ION COJA 


ÎNDREPTARE, 
ÎNDREPTARULUI 


ORTOGRAFIC, ORTOEPIC 
ŞI DE PUNCTUAŢIE 


John Meyendor 
m Anti 
AD d 


e ED E 83 


musulmani — pentru care lucrez cu dragoste zi şi noapte, ca să vă pot prezenta 
în imagini propriile Dumneavoastră sărbători? Unde sunteți, procentul meu 
de peste 90% creştini de toate confesiunile (iar statistici?), cărora vă dăruiesc 
în fiecare zi praznice, lăcaşuri de cult, scurte poveşti cu tâlc şi vieţile sfinţilor 
din calendar, aşa cum se regăsesc ele în Proloage şi Sinaxare? Ştiu că nu sunteți 
mulți. Non multum sed multa. “Mulţi chemați, puțini aleşi”. Dar refuz să cred 
că nu existați deloc! Că nu vă uitaţi, că nu vă place, că nu vă interesează câtuşi 
de puțin... 

Nebănuite sunt însă căile Domnului şi, în 
fond, publicitatea negativă tot publicitate se 
numeşte. Consider că TV Mania a servit şi d-l 
Andrei Gheorghe mi-a ridicat mingea la fileu. Am 
preluat-o şi v-am pasat-o. Dacă până acum nu ați 
făcut-o, acum vă aştept să jucaţi. 

Nu pentru “Calendar Ecumenic”, ci pentru 
orice tentativă de a răspândi cultură şi spiritualitate 
prin mass-media. DE RE i ze > 

ANCA FILOTEANU 
(ancafilo(2 yahoo.com, anca.filoteanu(âb Ltv.ro, 
tel.021-2011676, fax 021-2011679) 


P. S, Dacă nu ați urmărit “Calendarul Ecumenic”, poate că am avut mai mult 
noroc cu documentarele pe care le-am realizat în ultima vreme: “Escadrila Albă”, 
“Ferdinand - Prinţul nefericit”, “Cuv, Dimitrie Basarabov — Sfântul Bucureştilor”, 
“Povestea albumelor şi Moruzov”, “Râmnic — 500 de ani”, “Dracula — Marea 


mistificare”, “ Radu Manicatide — de profesie inventator” şi “Cum s-a făcut Marea 
Unire”. | 


ERATĂ: În articolul Să construim biserici de Raluca Tănăsescu, apărut 
în numărul pe noiembrie, p. 15, în penultimul paragraf se va citi: se pot depune 
sume oricât de modeste la B.C.R., în următoarele conturi: 2511.1-1027.1/ROL: 
2511,1-1027.4/U,$.D.; 2511.1-1027.12/EURO (pentru Parohia Sf. Vineri — 
Drumul Taberei, Bucureşti). 








PUNCTE CARDINALE pomii m i 


FUNDAȚIA MEDICAL CREȘTINĂ ROMÂNĂ “NATURALIA” — CENTRUL DE ÎNGRIJIRI PALIATIVE (HOSPICE) “SFÂNTA IRINA” 


I5 OLNAVIE INCUR: "ZILI NU MAL SUNI SINGUII! 


Fundația Medical Creştină Română “Naturalia” a îl, Dai 
fost înființată în anul 1998, la inițiativa unui grup de “Îngrijirea paliativă este o o combinaţie a 
medici. Scopul fundației l-a constituit sprijinirea | tratamentelor active (simptomatice) şi a suportului ! 
comunităților cu nevoi speciale şi promovarea psiho-emoţional, în vederea alinării şi sprijinirii 
sănătății persoanei umane în ansamblul ei, militând pacienţilor şi familiilor care se confruntă cu o boală 
în acest fel pentru sănătatea şi verticalitatea întregii | incurabilă. Poate fi combinată cu terapii curative ce. 
au drept scop ameliorarea sau vindecarea bolii, sau 


societăți civile. De-a lungul anilor, mulţi bolnavi de 


cancer ne-au solicitat sprijin, dar mereu ne-am simțit poate fi modalitatea unică de îngrijire. Îngrijirea « este 
neputincioşi în a oferi servicii acestui grup de persoane planificată şi acordată de o echipă multidisciplin ară, 
defavorizate. În august 2002, am început să care include, pe lângă medic, asistent medical, 


identificăm resursele necesare construirii acestui asiste social 350 ale D050 fizioteță cut ere. 
centru, iar în martie 2003 am fost gata să începem P a G = ii 
pacientul împreună cu familia sa.” 


iapă care sperăm să fie finalizate în februarie Asociația Cani alias de M „di i ă P aliativă 
Centrul pentru terapia durerii va dispune iniţial de 
16 locuri pentru bolnavii în fază terminală, care vor 
beneficia de asistență medicală, socială şi spirituală 
de înaltă calitate, urmând ca anul viitor numărul de 
locuri să se dubleze. 
Inițiativa noastră este unică în Bucureşti şi în 


vecinătatea acestuia, deşi numărul bolnavilor de Sul] ÎN Nas 
a a ş - | ! 
cancer înregistrează cote deosebit de alarmante, iar | II] PTA L Î. 
numărul de paturi din secţiile de oncologie este în LU Ela 
Li 





—.—— . .._ ... ..._. 
-...._.._.._.._... 















continuă scădere. 
Totodată, hospice-ul va adăposti şi un serviciu 





Li 


ambulatoriu pentru asistarea acestor cazuri şi pentru E e 





ai 
familiile bolnavilor d Pi + i [ES] a) ie 
In acest moment, echipa interdisciplinară Şt: | | = > Sh i: 
constituită pentru hospice vizitează bolnavii din fa | i ca Pră 
secţiile de oncologie, dar şi la domiciliu, răspunzând | | dp 
în acest fel nevoilor exprimate de aceştia. [[] Ex | 
: | 


Acesta este visul nostru, care a înce- 
put să devină realitate, dar pentru a cărui 
împlinire avem nevoie ŞI DE TINE. 








LU] 
Li 
| 
| 
- 
ÎL UD INI IRI: III III OREI III II ITI [TIR II 


A L 


SPONSOR PRINCIPAL: FUNDAŢIA ANONIMUL 
Alţi sponsori: Primăria Oraşului Voluntari (D-l Primar Pandele Florentin Costel, arh. Popescu Nicolae); Firma M Design S.R.L. (D-na Luminiţa Machedon, 
împreună cu echipa: arh. Florin Machedon, ing. Anton Ionescu, ing. Cristina Săiculescu, V. Săiculescu, pr. Zissu Ioana, ing. A. Bila), S.C. Electrica S.A.; D-l Lucian 
Boghiu; D-na Cornelia Petrenu; Birou Avocatură Puiu Adrian; D-na Notar Irina Moisescu; D-l Dragoş Mânzat; D-l Arcadie Georgescu; D-l Ioniță Costel; S.C. 
Regnafor S.A. Vatra Dornei; Banc Post România; Compania de Construcții şi Agrement Panda S.R.L.; S.C. Monolit S.A. — Gheorghieni. 

Mulţumiri se cuvin, de asemenea: Administrației Financiare Publice-llfov; Inspectoratului de Stat pentru Construcţii-Ilfov 


















Centrul de îngrijiri paliative 
*SFANTA IRINA” 
Persoane de contact: 

Dr. Pavel Chirilă 
0788429304 
0722341719 
Asist. soc. Andreea Băndoiu 
0788436195 
0724627326 















Fundaţia Medical-Creştină Română 
„NAIL URALIA” 
Str.Erou Mircea Marinescu 8, 
Voluntari 077190, 
România 
Tel. 004 021 491 51 33 / 004 021 491 51 36 
Fax 004 021 491 51 35 


E-mail: naturalia(Oxnet.ro 


Cont bancar 4201700750 
Piracus Bank România 

















www.punctecardinale.ro Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), Tehnoredactare computerizată 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de PUNCTE CARDINALE 
PUNCTE CARDINALE 5. A. L. redacție), Marcel PETRIŞOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 
cont: B. R. D. Sibiu Claudio MUTTI (corespondent Italia) 
SĂ AIPAE UB URRIILI Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 














PAG. 16 NR. 12/156 Decembrie 2003 


X 
fe, d SR 
[ 


i din 
Za? 


A Pee e A 

ri nr ta at N 

SIA a ati rin țar 
A circ: tsi d Se! 






Ş: 0 trimi 'spre publicare, 


Ş ; fără i 'de O7LSD ă 
dență şi, i e e 














început de dei 
"cea a dnilor+50.s Si ut, păsti 
, proporții şi, b ua ți 
'de la putere. Au fi-mai bagă î 
deocamdată) p dver 


majoră că cei 
ara 














ărăt:Să şti ştiţi 
sait pin 


„voi spune nu date fi 
„(pentru că va trebui; 
“plări”), nici altă 


„.. Trebuie ştiut mai întâi. ela A dentitate în Buftea. nu au zburat aiurea şi altceva nu s-a m i 


“România, pentru. cetățeanul a uns. “la vârsta 


majoratului, poate fi de două feluri: Vechiul buletin de“ 


„identitate (având file din hârtie) : sau noua carte de 
identitate (care este din plastic). Pe aceasta din urmă 


4 înttănț leges, tFetsadl 


“Pr. Gh. Calciu) is 
A iu ae devot, iar, În 
itmosfera acestui actul de ident 
imănă foarte bine cu“: Astfel de “performanțe” în materie de furt electoral 
păs nd oarecari sau fost posibile doa ie 


“ia 


Ra VEI Arii 
Lă 4 54 = 


Sereapiă “dispozi 
„Est d acepând „cu act 0 
MI-un Tr 

“ars nobilă Răi ănctsi 
A -u) Îp -ţe at ata are p x, uri “i 


Pau tz 


g ÎI presă că rer ZE ntul P< ISI D din ecția 4 
bicau Era sotil s-a 


ţ tare. 35'din cas 
după dorea: 


EI, 


ai pune la socoteală 
fost ni oie dex Dai 20 
care alegătOriD ar de 
ste, carii sibilă, de focos in câz 
egător, „etil se! ţi i trebue ai erifice 
comsenaee ident itate a, să aplic 
e aleţ toru însuşi trebuie să semneze 





Se a 





cele din urmă, 





buie restituit alegătorului 
ate în schimbul ştampilei. 


ție mobilităţii excesive a urnei. 
ai Ca toți judecatorii de care am auzit, şi cei de la” 





puţin " Judecătoria Buftea au interzis plecarea urnei volante în 
îs | "condiţii “melegale. Luând de veste preşedintele 


Judecătoriei, care de altfel nu avea nici o atribuțiune 
„electorală, i-a amenințat în timpul votării pe cei care îi 


SI AP “sunt subordonați doar din punct de vedere administrativ 


iei SI 


m- ministrul Rodica Stănoiu, amândouă fiind venite din 


preşedintelui Tribunalului Bucureşti, despre care se ştie 
bine că este o doamnă instalată în funcţie de către 


„părțile Slatinei. Până la urmă, urnele judecătorilo 


_ întâmp lat. . ŞI-A 
“Preşedintele BEC, Constantin Furtună judecător la 
Curtea Supremă de Justiţie, a declarat publi€ conform 

arului citat anterior) că folosirea, ele 






PUNCTE CAADINALE 


mc şi doar la cererea acestora sau 
a icon aa or instituțiilor în care sunt internați. Însă facă treaba — a dat pe piață ştirea că serviciile secrete 
asa atena ajoritate a secțiilor de'votare au trimis urna 4 PA au estimat că participarea reală a fost de 44%. Eu 


de sus”, ad adică în mod ile e 
s-a 
i. 


ule ir ele ot înăuntru. Asta e dă 


tamr sila pe ac ul 


ut, să aplice ştampila pe buletinul - 































CU MIJLOACE ANTIDEMOCRATICE 


O altă sursă media — iar aici îi las pe securiști să îşi 


estimasem între 37% şi 45%. 

Pentru coloratura referendumială, iată câteva 

crochiuri. Un alegător a întrebat de unde îşi va lua 

mnele promise cu ocazia referendumului, că el şi-a 
icon a pus ştampila. Altul, după ce a votat, a 

Constituţie nouă, că vroia să vadă şi el care 
u 7 nodil icările. Una zicea că votează că o are pe fiica- 
în Italia şi se temea că altfel nu i se mai da voie să 
Tica din £ tomania. Preşedintele Consiliului județean 
Gorj i-a am nințat pe cetățenii gorjeni că nu îi va mai 
primi în aud. pe cei care nu îi vor prezenta dovada 
ă au votat, ăranii au fost amenințați că nu li se mai 
di iu lemne; ensionarii că nu li se dă pensia; 

propriets ii - ilisei ia pământul; muncitorii că li se iau 
investiţii e stră ne; intelectualii că li se ia Europa... 
În ainte de referendum, oricine putea să susțină în 
orice fel apr obarea Constituţiei. Un fost deținut politic, 
fac sandwich între două pancarte defavorabile oii: 
ituții, a fost împiedicat fizic de forțele de ordine ! 
- Coe bag seama, globală — să intre în metroul 
bucureştean, în timp ce, în acelaşi loc, se împărțeau 
fluturaşi proconstituționali. Asta înainte de referendum. 
Să vedem ce-o mai [i după! 

Partidul Democrat şi Partidul Naţional Liberal au 
semnalat politic şi au contestat, în cadrul procedurii 
electorale, neregulile votării. Pentru această faptă, lon 
“Miescu i-a numit pe liberali şi pe democrați “vadimişti” 
(conform cotidianului central Ziua 24.10.2003). Mai 
târziu a declarat că a glumit... 

„Chiar şi comuniştii la ei acasă, adică în statul 
omunist, recunoșteau, fie măcar formal, dreptul cuiva 
le a Use. abține de la vot. Eu, la prima facultate, am 
- renunțat repede la a mă mai duce la şedinţele UTC, 
fapt pentru care mi s-au retras anumite drepturi (care, 


de altfel, nici nu aveau legătură cu uteceul), dar țin 


minte că votarea se făcea numărându-se “da”-urile, 



























““nu”-urile cât şi abținerile. În zilele noastre, preşedintele 


nu se poate aplica o ştampilă care să îl împiedice Be gpiobue “a fost justificată de “con ndiții aia rologice . României a declarat: “Cine nu votează, nu mai trebuie 


"posesor să mai voteze încă o ) dată, De aceea, pe lângă 


„cartea de identitate s-a eliberat şi o carte “răterc “uragan, a 


pilare uti 


“care pe verso'are hârtie şi s a 
ni e'carte. de 


Ei bine; s-a hotarâ 









„ măpraznice sau altele asemenea. Pur ş 










peciale”. Dar, părinte, să nu vă înck ipu i că a ost vreun 
arșiță, zăpezi abundente, plo te ia Vân uri 


a plouat aproape toată. ziua, mal tare 







în Ea sa. 





"luat în considerare” (citat după cotidianul central 
A dedu din 21.10.2003)! 







"identitate vor, putea vot i „car te. e alegător, duminică inu a plouat sp Vapg e A tor Dar Foiaeai nu este Ceea în 
"urmând ca pe cartea din plastic să se aplice! e un timbru la CSăa'afirmat că scoaterea! urnel lorimo za piețe ARE mu a fost de iure obligatorie nici măcar în 
din hârtie. Părinte, timbr , de mărimea c elor pol "sup market-uri ar fi asigurat perie ari „ comunism. Mai m alt, cvorumul de 50% + 1 e prevăzut 
„obişnuite, aveau pe spate! pici care le făcea să se cdăstituțional iz Vot. a de lege. Cu alte cuvinte, greva, căci asta este 












* desprindă-aproăpe singu are, - câteva picătul uri deapă | 
„ar fi pie at 'restur e 












di ibid lată, „de de dice! Sia? aşa că 





ASI luă zile, votaseră 
de a logat cu urna... la drumul mare. 
ţa t 


Deci la i "15; 00 a celei d 
































cetăţean ar fi p vot mai n multe € ri... BEC a anu 1 8:00 vo seră 45,5%! BEC 
ase urme! . 4 ga i mc. anunța todată că e ultimele da e care le furniza 
"“XVă întrebaţi la ă secție r r fi putu tu e” în acea zi. Totuşi, iată că Cc re € şi trâmbițează 
îşi dezli Tae In ntrebari bu  Kezultatul finalde 4fiși 20:00: s- a proporție de 
siguranța alesi ară, şi! a însăş „cei 46%! A 4 în i 
tățean s voteze Ba 1  Legată de această nțu ei 
ră, doar dacă în Ziua refe ii se afla "a poftei de vot a ro măi fi i halucin 
în altă Joc litate; să poată vota pe aiurea. Org: izătorii cogitațiune a avut-o un alt jud decăto: i 
Yacestui referendum au, au să ai Ştefan 






să Voteze la orice cție; 
“permis, acest luc în 


ca pda upă | os o picățuri într- 
ean. , N A A 
În Ă lui, i8ă 0.2003, a votat 
























ge pă | 
sub ET oi 15:00 a celei de-a doua 
A sii 34 21%4 (după Estimările 
„Biroului ceata ceara itate cotidianul 
Sigla în n cvorum de 50% + 1 din 
brat, ] iod mi itelztaş ore, toți preşedinţii de 
at catia | iți cu urnele 
gre feud rile i dm ap DD a ru 
simi ne; stia j i ce Însea nă “d oziție. 
/ sută irita dat 5. M SETURI că pu ip pi pă 
. 
peer să permită 


A lei je 20, 10.203) . Referendumul era 
pe 
să turc ulterior, a primit ca și mine 
je 
i d tăi LE | cesi iz 
he nm i ilor ri d asta pentru că legea 


A dle de ponderea lui 
şi “4 
x, careu e rii de sector 
ind des pia ferendumului arată foarte clar 
ă deplasare obile se poate face doar pentru 





în po legii, că d e purtător de cuvânt al B C,'pi 
ah udecă sin am . Mateescu (citat de acceasi,pi 
e 


ăci . pentru că, în general, CI 


“situaţii, extremele supt inconsistente. 
poporul român a fost cu.tot Ir excepțional la 






ic aţ “isi posibil, 


întotdeauna lasă lucru 

Declarația este de o b 

scrierile lui IIf şi Pet 
Ehei, cetățene j: 

înțeles, în general, cetățe 

pârticulară care 

sunt ulară care. fe iar) regi cr 


generală. Cine e gener > pari 
grade, pasămite). Dacă fă i sunt aparte, în general, 
or € reg! 


atunci particularitate pu A. E epția însăşi e 
regulă! Și atunci, cine a mai Votat la orele normale? Cine 
în prima zi? De unde cei 35% curba lui Gauss o 

mai fi ştiind cineva,ceva? £ ss zice că, în astfel de 
tuşi se pare că 


singură categorie 
E cetățenii 


referendumul acesta. Generalu a Votat particular! 

Personal, cred că fraudele electorale puse pe roate 
prin mobilizarea urnel au putut adună multe voturi, dar 
nu îndeajuns de multe.procente. Mascarada a fost însă 
utilă pentru a se justifica explozia de la 35% la 55% în 
doar câteva ore. “ 




















neprezentarea la vot, este permisă de lege, dar este 
declarată de şeful statului ca nedemocra-tică! 

În fine, trebuie să vă aduc la cunoştinţă (sau, poate, 
doar să vă amintesc) că majoritatea preoților din 
Bucureşti i-au îndemnat pe credincioşi în predica de 
Duminică să voteze Constituţia... 

Au trecut două săptămâni şi s-a dus totul în groapa 
istoriei. De fapt, lumea e muțumită. Absenţii au fost, în 
area lor a naoriiate, dezinteresaţi, deci le e totuna. 
are ab votat “DA” au fost vreo 80% şi şi-au văzut 


a NS căruță. Dintre cei cu L*NU”, majoritatea erau 


peremişti. 

Bună găselniță cu refăveadamul în două zile. Ideea 
le-a venit în ultimele zile. Cine mai auzise de una ca 
asta?! În România, tratamentul stomatologic este un 
lux. Alimentul de bază al unui enorm număr de 
profesori care nu iau bacşiş este cartoful. O elevă mică 
a încercat să se sinucidă pentru că mama ei nu o mai 
putea trimite la şcoală. Intelectualii subțiri pledează 
pentru legalizarea prostituţiei. Pensionarii nu îşi permit 
medicamentele pentru că sunt compensate doar în 
proporție de 15-20% (sau chiar deloc). Poliţiştii 
încearcă să te determine să nu depui plângeri împotriva 
infracțiunilor mărunte (mărunte pentru poliţişti), 
pentru că, şi aşa, hoţii nu pot fi prinşi. Ștabii sunt 
obraznici. Țiganii se încoronează la Curtea de Argeş. 
Corupţie peste tot. Statul face regula şi o ignoră.%E/ 
cetera. -» 

Se pare că e întotdeauna şi peste tot la fel. Impar 
proporțiile. Deci suntem în 1946. Acuşi vine şi un 
August. Că avem alături şi o Uniune... 


Doamne, ajută-ne! * 


+ 


———————__________—— LC —