Puncte Cardinale anul X, nr. 4 (112), aprilie 2000

2000 TARELE ȚUBILEU A. NASTERII DOTTRULUI 






JODIE. NASTERII LUI JDAl EXIINESCU 150 
E Bet aaa ANUL X 
speranta DK E. e bla 


Aprilie 
CA? DD: E E 
fe m 16 pag. - 5000 lei 
= ——— i Un e. Atubbi 


] 3 = 
Ve fondul recentei mea culpa fă 






cute de Biserica Romano-Catolică şi a vizitei papale 
la Locurile Sfinte, unde cererea de iertare adresată evreilor a fost reînnoită festiv (fără 
a reuși totuşi să mulțumească mediile ev ciești uitraortodoxe), acest articol al lui Alain 
de Benoist, deşi scris în urmă cu trei ani, își vădeşte întreaga actualitate. (Redactia) 


Mirabeau spunea că uitarea este, in toate Situaţiile, superioară iertării. Morala oficială 
de astăzi proclamă contrariul: ne aflăm în mijlocul umui val de cereri de iertare Motivul, în 
Frarma, îl constituie condiția evreilor sub ocupaţia germană După declaraţiile Bisericii 
Franceze care imploră “iertarea hui Dumnezeu şi roagă poporul evreu să asculte acest cuvânt 
de pocăință”, au venit poliţiştii care, în uniformă, şi-au comunicat, la rândul lor. “eternul 
regret Cu puţin înainte de Yom Kippur, Comitetul Internaţional al Crucii Roșii S-a ScuZar 
pentru “'cedările ” trecuului. S-a asociat şi preşediratele C otegiului Medicilor. Următorii 
pocăiți își aşteaptă rândul Exemplul vine de sus: istoricul Luigi Accatoli a numărat nu mai 
puțin de nouăzeci şi patru de declaraţii pontificale în care locm Paul al II-lea recunoaște 
greșelile Bisericii al cărei Păstor este. În douăzeci şi două dintre ele apare expresia “cer 
lertare . Acest mod de a se complace în a admite şi a-și însuşi o vină istorică. această 

sfâşteloare mea culpa, în care, de preferință, se loa nă cenuşă in capul celorlalți, lasă 

nedumerită multă lume. În tradiţia catolică nu se mărturisesc vinile altora, iar Confesnihea 
se duce la bun Sfârşit în taina unui confesional. Nu la fel se petrec tucrurile în seciele puritane 
şi fundamenitaliste protestanle, a căror influenţă este atât-de mare în Statele Unite. De la 
“Alcoolicii Anonimi până la acei Promise Keepers, roți obişnutesc să ia cuvântul în public, 
pentru ase aciza in fața celorlalţi de propriile păcate, reale sau presupuse. Pânăşi politicienii 
— chiar cei de ia nivelul cel mai înalt — nu şovăie să se dedea la confesiuni publice similare. 
Dar, in cazul la care ne referim, Se înţelege că este vorba de ceva mai mult decât atât. Inprimul 
rând, în această epocă de caritate masmediatică şi spectaculară, de exhibiționism la 360 de 
grade şi de inflăcărală durere colectivă, este vorba despre un nou mod de a lega viața politică 
de morală. Nu mai este vorba despre etica individuală, care crea obligaţii în planul interior 
al fiecăruia, c1 de n hipermoralism public care se extinde în văsura în care morala 
individuală se dizolvă şi se subsumează perfeci confesiunii publice. Aceasta nu reprezintă mai 
mult decăt teatralizarea binelui, repudierea gândurilor rele şi punerea în scenă a cauzelor 
Pune. care să reconcilieze conştiinţa curată cu cultul interesulaii. Această morală creează un 
ciimal nou, de purificare €lică. în care binele şi răul înlocuiesc puţin căte puţin ceea ce este 
adevăral şi ceea ce este fals, în vreme ce datoria memoriei substituie memoria datoriei, 
revenindu-se, astfel, la excomunicarea rituală Până acum, societatea se construia pe 
amintirea marilor gesta săvârşite. Astăzi se mărturisesc culpele trecure, ca şi cuzn s-ar urmări 
să se dea la iveală o societate ai cărei membri trebuie să păstreze despre părinţii lor doar o 
imagine negativă. Ca şi cum ar fi necesar să se deconstruiască şi să se devalorizeze trecutul 
pentru d se sugera naşterea iminentă a unei lumi mai drepte. În modevideni, ar fi uşor de făcut 
un irventay al [uluror acelora care nu-şi cer scuze. “Nu trebuie să uilăm că au fost multe 
hotocausturi pe lume "a aminti! de curând loan Paul at ]I-lea — înainte de a constata că “se SE 
scuză mereu aceiaşi” Inceeace-l priveşte, Alain F inkelkraut arată: “Crimele comunismului Maică DD om î p elis ii 
nu au fost judecate până acum ”. Cât dlespre intelectualii atât de gata să denunțe păcatele de. | Desni De 2900 / (AF 
rinerețe ale celorlalți, în timp ce — de o jumătate de secol încoace — au oferit un sprijini enorm E ȘI es Din, ! AIBA p ie nducți ia ri 
(uturor totalitarismelor de stânga, tăcerea lor este de-a dreptul asurzitoare. Dar poale că este pe'coconul ei Teodosie - RI 
ş, mai inleresant de constatat că, deşi mulți îşi cer iertare, nici unul mu a fost iertat! “Cererile (icoană de lă Curtea de Argeș, sec. XVI) Să 

4 * pat RR e [ba le 


d Ca 


Pi 5 BRE | 
ÎL a E. 

Pe a eg e i 2 d pi 
DENT RE da i DI 

Y p. 4 n ie 

d e 2 cu uiti A 


THE Cuza Oder 
“m PI 3 a 


IT 
i 











PD ee TI 


Aer pi ai 








e 
Ta, 
vV 

„ 


af e d 


ai ai 


de iertare le primim, dez nu le răspundem, Noi nu Suntem decât martorii acestei atitudini”, E sd a | 

a deciaral cu cârva timp în urmă, în săptămânalul francez Le Nouvel Observateur, Marele E FIEa 

Rabin Renk Samuel! Sirat. Această asimetrie este izbitoare. Pe de o parte, unii îşi pun cenuşă i hdi PE, Pe a At Supă 
in cap şi-şi leagă funia de gât, în semn de penilență. Pe de altă parte, “se ia notă”, se Fericimu-te toţi, | gi e a ek ebcde 

DAC pI treaza a al MOricd, | 2 e /erica d să i fond nu se gri că SEA) Maica lui Dumnezeu, A Nita a, Ag ii "on = i 
cdință irebuie să fie doar începutul. Cu alte cuvinte: elevul are însuşiri, dar ar putea fi încă (ce 3 ah se ii af lt, Sa SR Veta e n. 
Și mai sârguincios.. “Faptul că liderii politici şi episcopii îşi recunosc greşelile nu ajunge ”, da. Şi-ngrop cat de trei zile R01 0 cinstim pt Ale. pie 
afirmă aceiași Sirat; “e necesar ca întreaga societate crvilă să o facă ”. Jean Delumeau “A Fiului tău şi-al nostru Dumnezeu! IN E pm: Louie 
adaugă. “Mai sint necesare şi alte confesiuni”. În vreme ce, pentru istoricul Arno Meyer, sing stia ruiăe: Dl ei cl ia cica, 4 
„Căința episcopitor ar fi fost mai convingătoare dacă ar fi făcut penitență imvitâradu-i pe toți Î A xi Ia Re e deea 
fortezi să in post ST “Fag | | » „4 Azi n mormânt, Viaţă, Tai moto At 4 

ancezii să [ind post impreună cu ei ”. Se deduce din aceste cuvinte că. o dată ce s-a declanşa! ; A A atit. 

angrenajul, imperativul Teşuvei — cuvânt câre înseamnă, în acelaşi timp. “căință” şi Pus a fost, Hristoase, ai E” Pa 7 ERE ta 
“revenire la Tora” —nuva înceta nictodată Hărţuuit de Jean P'ierve Elkabbach într-un interviu ȘI s-au spăimă ntat oştirile îngereşti 34 ri | 
felevizăt în care a acceptat să-şi clarifice trecutul, Francois Mirerrand izbucnise, În sfârşit Plecăciunea Ta cea multă pream igaiia d. | d 4 Și E 


“Ce vreţi mai mult de-atâ!? Să mă comvertesc? ”. Sirat aminteşte, În legătivă cu aceasta, că 


Ei 


în Biblie se spune că poporul evreu este poporul sacerdotal al umanităţii. Pentru a prini, în » pr aa La Dă 
final, iertarea, umanitatea va trebui, în consecință, să a cepte o lutelă sacerdotală! "Biserica ( Prohodul - Starea întâi. 72-73). “' 
(rebuie să facă un act de Teşuva”, a declarat mi demult Cardinalul Carlo Maria Martini, m 


Arhiepiscopul de Milano. Suntem deja, în pragul Marelui Jubileu, foarte departe de politică 





PAG. 2 NR. 4/112 Aprilie 2000 


PUNCTE CARDINALE 





Praznica Tnutenii 








1. Învierea Domnului este înnoirea firii omeneşti şi 
plămădirea din nou a lui Adam ce! dintâi, care fusese înghiţit 
de moarte prin păcat şi reîntors prin moarte în pământul din 
care a fost plămădit; este întoarcerea omului la viața cea fără 
de moarte. Nimeni dintre oameni nu l-a văzut pe Adam, la 
început, cum a fost plămădit şi dăruit cu viață, căci în ace! ceas 
nu exista încă nici un on; însă, după ce a luat duh de viață prin 
insuflarea dumnezeiască, cea dintâi dintre toate făpturile 
omenești l-a văzut o femeie, căci Eva a fost cea dintâi ființă 
omenească creată după Adam; tot astfel, pe cel de al doilea 
Adam, Care este Domnul, n-a fost om să-L. vadă înviind din 
morți, căci nimeni dintre cei apropiaţi Lui nu se afla de faţă, 
iar ostașii care păzeau mormântul, tulburaţi de frică, erau ca şi 
Morți. Or, după ce a înviat EI, cea dintâi care L-a văzut a fost 
o femeie, precum arm auzit astăzi din Evanghelia cea după 
Marcu. “Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii, 
E! S-a arătat întâi Mariei Magdalena...” (Marcu 16, 9). 

2. S-ar părea că Evanghelistul spune desluşit că ceasul în 
care a înviat Domnul era dimineaţa în zori, şi că mai întâi s-a 
înfățişat Mariei Magdalena, şi că această arătare s-a săvârșit în 
chiar ceasul Invierii Sale. Insă Evanghetistul nu spune aşa, 
după cum veți afla dacă arătați un dram de răbdare: căci cu 
puțin mai inainte şi Marcu, la fel cu toți ceilalți evanghelişti, 
spune că acea Marie a venit dimpreună cu celelalte purtătoare 
de mir la mormânt şi că, văzându-l pe acesta gol, au plecat. De 
unde se vede că, chiar cu mult înainte de ceasul zorilor, când 
ea L-avăzut, Domnul înviase deja. [ar pentru a arăta acel] ceas, 
Marcu nu a spus simplu dimineața, ca mai jos, ci dis-de- 
dimineaţă, aşadar, e! vorbeşte aici despre ceasul în care, la 
orizont, ziua se îngînă cu noaptea, după cum arată şi loan cînd 
scrie că Maria Magdalenaa venit larmormânt dis-de-dimineață, 
pe când era încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe 
mormânt (Joan 20, 1). 

3. Aşadar, după loan, nu numai că ea a venit la mormânt 
în acel ceas, dar a şi plecat de-acolo fără să-L, fi văzut pe 
Domnul. Căci a fiagit să-i caute pe Petru şi pe loan, dându-le 
de veste nu că Doranul înviase, ci că fusese luat din mormânt, 
ceea ce dovedeşte căeanu ştia încă de învierea Sa. Prin urmare, 
Domnul nu S-a arătat Mariei în primul ceas al zilei, ci ea L-a 
văzut după ivirea zilei depline. Totuşi evangheliştii au vestit 
în chip ascuns un fapt pe care îl voi descoperi eviaviei voastre; 
căci cea dintâi dintre toți oamenii care a primit vestea cea bună 
a Învierii Domnului — așa cum se cuvenea şi era drept —a fost 
Născătoarea de Dumnezeu; iar ea a primit vestea chiar de la 
Domnul. Ea a fost cea care, înaintea tuturor, a ştiut că E! 
înviase, cea care s-a bucurat de cuvântul Său dumnezeiesc şi 
nu doar că L-a văzut cu ochii şi L-a auzit cu urechile, dar tot 
ea a fost cea dintâi şi singura care I-a atins cu mâinile ei 
picioarele neprihănite, deşi evangheliştii nu spun în chip 
limpede toate acestea, nevrând ca tocmai Mamma să fie adusă 
drept martoră, spre anu da prilej de bănuială celornecredincioşi. 
Însă întrucât noi, acurn, prin harul Celui Înviat, grăim cuvântul 
nostru către cei credincioși, iar prilejul sărbătorii de astăzi ne 
îndeamnă să cercetăm cu luare aminte toate cele privitoare la 
Mironosiţe, luând încredințare de la Cel ce a spus că “nu este 
nirnic ascuns, care să nu se dea pe față” (Luca 8, 17), vor fi 
dezvăluite de noi și acestea. 

4. Aşadar, Mironosiţele sunt femeile care au însațit-o pe 
Maica Domnului și au râmas alături de ea în vremea pătimirii 
celei mântuitore [a Domnului), apoi s-au silit să ungă cu mir 
trupul Mântuitorului. Căci, atunci când lasif şi Nicodim au 
cerut şi au primit de la Pilat trupu! Învățătorului, l-au pogorât 
de pe Cruce, l-au învelit în pânză de in îmbibată cu miresme, 


_ despre 
INVIEREA 
DOMNULUI 
ŞI 
FEMEILE 
MIRONOSIŢE 


l-au aşezat într-un mormânt săpat în stâncă şi au pus o piatră 
mare la gura acestuia, Maria Magdalena şi cealaltă Marie — 
spune Marcu — erau de față, dinaintea mormântului, far 
spunând “şi cealaltă Marie”, Marcu o arată în chip destuşit pe 
Maica Domnului. Şi dacă ea este numită mamă a lui lacov şi 


„a lui Iosif, e pentru că aceştia erau fiii lui Iosif, logodnicul 


Maicii Domnului. Acestea n-au fost singurele care erau de față 
la punerea Domnului în rnormânt: mai erau şi alte femei, după 
cum arată Luca: “Şi urmându-L femeile, care veniseră cu El 
din Galileea, au privitmormântul şi cum a fost pus trupul Lui... 
Iar ele erau: Maria Magdalena şi loana şi Maria lui lacov şi 
celelalte împreună cu ele...” (Luca 23, 55; 24, 10). 

5, Acestea, stă scris, s-au întors ca să cumpere miresme şi 
mu (vezi Luca23, 56). căci încănu cunoşteau, în chip limpede, 
că El este cu adevărat mireasma vieții pentru cei ce vin la El 
cu credință, precum mirosul morții le este hărăzit celor ce 
rămân până la capăt necredincioşi; iar mireasma veșmintelor 
Sale, adicăatrupului Săujeste mai presus decât toate miresmele; 
şi numele Său este mir revărsat, prin care lumea întreagă s-a 
umplut de buna miseasmă a Dumnezeirii, Totuşi, dacă Ele au 
pregătit mirusi şi miresme, au făcut-o, pe de a parte, în cinstea 
Celui ce zăcea în mormânt şi, pe de altă parte, spre acoperirea 
mirosului greu al trupului ce urma să putrezească, fiindcă 
socoteau că astfel, mulțumită ungerii lor. cei care vor dori se 
vor putea apropia de trup. 

6. Aşadar, după ce au pregătit mirul şi miresmele, s-au 
odihnit Sâmbăta, după poruncă. Căci, într-adevăr, încă nu 
înțeleseseră care era adevăratul Sabat, nici nu cunoscuseră 
acea Sâmbătă binecuvântată mai presus de toate, care a 
strămutat firea noastră din străfundurile adânci ale Iadului 
către înălțimile cele prealuminoase, cereşti şi dumnezeieşti. 
Precum spune Luca: “lar în prima zi de după sâmbătă 
(Duminica), foarte de dimineață, au venit ele la mormânt, 
aducând miresmele pe care le pregătiseră” (24, 1). lar Matei 
scrie: “După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi 
a săptămânii (Duminică)...” (28, 1), şi zice că erau două 
femeile care veniseră. lar loan scrie: “...dis-de-dimineaţă, 
fiind încă întuneric... ” (Joan 20, 1) şi spune că Maria 
Magdalena era singura care a venit. In sfârşit, Marcu grăieşte: 
“Gi dis-de-—dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică)... 
(Marcu 16,2) şi arată că trei erau femeile ce veniseră. Aşadar, 
toți evangheliştii vorbesc despre ziua întâi a săptămânii, 
despre Duminică. “După sâmbătă”, “când se lumina”, “foarte 
de dimineaţă”, “dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric”, toate 
acestea înseamnă: în ceasul din preajma zorilor, când se 
îngemănează lumina cu întunericul; e ceasul în care răsăritul 
începe să strălucească la orizont, vestind ziua. Privind de 
departe, se poate vedea că o geană de lumină colorează cerul 
în preajma ceasului al nouălea al nopții, astfel încît mai rămîn 
trei ore până să se facă lumină deplină. 

7. Doar că evanghelişti par să nu fie întru totul de acord 
asupra acestui ceas şi asupra numărului femeilor. Precum arm 
spus, Mironosiţele erau multe, iar ele nu au venit la mormânt 
o singură dată, ci în două sau trei rânduri, mai multe împreună, 
nu aceleaşi de fiecare dată, însă toate de dimineaţă. Așadar, n- 
au venit toate la același ceas; doar Maria Magdalena, singură 
dintre celelalte, a revenit şi a rămas mai mult. Deci fiecare 
dintre evangheliști, spunând că n-au venit împreună decât o 
singură dată, trece sub tăcere celelalte veniri, Dar pentru mine, 
care arm pus laolaltă spusele tuturor evangheliştilor, după cum 
v-am arătat la început, Maica Domnului este aceea care a venit 
mai întâi dintre toate la mormântul Fiului şi Dumnezeului ei, 
luând-o înaintea Mariei Magdalena. Aceastami-o arată mal cu 






"Ca DE POS az na 
mea e “E PP dă 

DĂ 

2 ini 


—.— "3 
mt As 4 cab A 
e ga F o 9 i tă 
“ UA : 
e d . . TA 
a EI vad sit a e A 
. PY, ae e a ) 
rea AA u = a > 7 Pat, 
rs a ai A î 
[i $, 





seamă Evanghelistul Matei, care spune: “...au venit Mana 
Magdalena şi cealaltă Marie” — adică, fără îndoială, Maica 
Domnului —““ca să vadă mormântul. Şi iată, s-a făcut cutremur 
mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a 
prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca 
fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de fiica lui s- 
au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi” (Matei 28, 
14). 

8. Aşadar, toate celelalte fernei au venit după cutremurul 
de pământ şi după fuga păzitorilor, ele au găsit mormântul 
deschis şi piatra rostogolită. Maica Fecioară era de față când 
a fost cutremurul, când a fost rostogolită piatra, când a fost 
deschis mormântul, fiind de față şi paznicii lui, chiar dacă erau 
căzuţi la pământ de frică. De aceea, după cutremur, de îndată 
ce s-au ridicat, nu s-au gândit decât la fugă. Insă Maica 
Domnului se desfăta cu această privelişte, fără a le împărtăşi 
teama. lar mie mi se pare că pentru ea, în primul rând, s-a 
deschis acel mormânt dătător de viaţă. Fiindcă pentru ea, 
înainte de toate, şi apoi prin ea, toate câte sunt sus în cer şi Jos 
pe pământ s-au deschis nouă; pentru ea a străfulperat astfel 
îngerul încât, deşi ceasul acela era încă învăluit în beznă, a 
putut vedea nu numai mormnântul gol, dar şi cele din mormânt 
[giuloiurile şi mahrama] aşezate de o parte, ca tot atâtea 
mărturii ale trezirii din morți a Celui ce fusese înmormântat. 

9, Desigur, îngerul vestitor era însuşi Gavriil. Căci, de 
îndată ce a văzut-o pe Maica lui Dumnezeu grăbind către 
mormânt-—el, care odinioară îi grăise: “Nu te teme, Marie, căci 
ai aflat har la Dumnezeu” (Luca 1, 30)—,se grăbeşte să coboare 
Şi în acea zi, ca să-i grăiască din nou aceleaşi cuvinte celei de- 
a pururea Fecioare, vestindu-i Învierea din morți a Celui 
Născut din ea fără de sămânță, să ridice piatra şi să arate 
monmântul gol şi giulziul, întărind astfel, pentru ea, vestea cea 
bună. Căci stăscris: “lar îngerul, răspunzând a zis femeilor: Nu 
Vă temeți, căci ştiu că pe lisus cel răstienit ÎI căutați. Nu este 
aici, căci S-a sculat, precum a zis; veniți de vedeţi locul unde 
a zăcut” (Marei 28, 5-6). El spune: Chiar dacă îi vedeţi pe 
paznici cutremuraţi de frică, nu vă temeți, căci eu ştiu că voi 
Ii căutați pe lisus cel răstignit, dar El S-atrezit, nu mai este aici. 
Nu numai că închizătorile, zăvoarele, peceţile iadului, ale 
morții şi ale mormântului nu-L. pot ţine, ci, mai mult, El este 
Domnul nostru, a! îngerilor celor nemuritori şi cereşti, singur 
Domn al lumii întregi; “veniţi de vedeți locul unde a zăcut. ŞI 
degrabă mergând, spuneți ucenicilor Lui că S-a sculat din 
morți...” (Matei 28, 6-7). 

10. Și s-au dus ele degrabă “cu frică şi cu bucurie mare” 
(Matei 28, 8). lar mie îmi pare că Mariei Magdalena, ca şi 
celorlalte femei care au mers atunci împreună la mormânt, le 
era întrucâtva teamă. Căci ele nu înţeleseseră încă puterea 
celor grăite de către înger şi nici nu izbutiseră să primească în 
întregime lumina, ca să o vadă şi să o înțeleagă pe deplin: însă 
Maica Domnului a simțit marea bucurie despre care vorbeşte 
Matei; înțelegând cuvintele îngerului şi fiind cuprinsă toată de 
lumină-ea, care era pe deplin curată şi plină de dumnezeiescul 
har, ea, care dăduse crezare arhanghelului, întrucât acesta se 
arătase deja de multă vreme vrednic de încredere, prin faptele 
sale — cum oare, fiind de faţă la toate aceste întâmplări, ar fi 
putut Fecioara cea plină de dumnezeiască înțelepciune să nu 
fi înțeles ceea ce s-a înfăptuit? Căci a văzut cutremurul de 
pământ, acel mare cutremur de pământ, pe îngerul cel din 
ceruri pogorâtor, acel înper strălucitor ca fulgerul, spaima de 
moarte a paznicilor, rostogolirea pietrei, mormântul cel gol, 
minunea cea mare a giulgiului care nu fusese dezlegat, ci era 


LN 








—p 7 


m = 








— —_.———— .————— 


Praznicul Înutenii 


încă imbibat de mir şi de aloe, arătându-se însă golit de trupul pe care-L 
infăşurase; dar, mai cu seamă, a auzit Maica Domnului vestea dumnezeieştii 
bucurii pe care îngerul i-a adus-o. lar după auzirea vestini celei bune, ele 
au plecat, iar Maria Magdalena, ca şi cum nu ar fi ascultat cele grăite de 
înger (care, de altfel, nic) nu glăsuise pentru ea), nu ia seama decât la 
mormântul cel gol, nu şi la giulgiu: şi alearoă să-i caute pe Simon Petru şi 
pe celălalt ucenic, precum spune loan (20, 2). 

11. Dar Fecioara Maică a lui Dumnezeu, însoţită de celelalte femei, s- 
a întors acolo de unde venise şi, precum spune Matei, “iată lisus le-a 
întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă!” (28, 9). Vedeţi, așadar, că mult înaintea 
Mane: Magdalena, Maica lui Dumnezeu L-a văzut pe Acela Care pentru 
anoastră mântuire noastră a pătimit şi s-a îngropat şi a înviat cu trupul? Căci 
spune Evanghelistul: “lar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi 
[s-au închinat” (Matei 28,9). Aşa precum, aflându-se în tovărăşia Mariei 
Magdalena, Maica Domnului a fost singura care a auzit vestea cea bună a 
Invierii şia înțeles puterea acelor cuvinte, tot astfel. aflându-se în tovărăşia 
celorlalte femei, eaa ieşit în întâmpinarea Fiului şi Dumnezeului ei, ea cea 
dintâi dintre toate L-a văzut şi L-a recunoscut pe Cel Înviat ŞI, căzând la 
picioarele Lui, le-a îmbrăţişat, devenind Apostol pe lângă Apostolii Săi. lar 
faptul că Maria Magdalena nu era împreună cu Maica Domnului când 
aceasta s-a întors de la mormânt şi când Domnul i s-a arătat şi a grăit cu ea, 
îl aflăm de la loan, care spune: “Deci ea a alergat Şi a venit la Simon Petru 
şi la celălalt ucenic, pe care-l iubea lisus, şi le-a zis: “Au luat pe Domnul 
din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus” (1oan20, 2). Dar dacă L-a văzut, 
dacă L-a atins cu mâinile ei, dacă L-a întâlnit şi L-a ascultat, cum a putut 
spune cuvinte ca acestea: “L-au luat” şi““nu ştim unde”? Însă, după ce Petru 
şi loan au alergat la mormânt, după ce şi ei au văzut giulgiul şi după ce 
s-au întors de-acolo, “Maria stătea afară lângă mormânt plângând” (Joan 
20, 11). 

12. Vedeţi, dară, că nu numai că ea [Maria Magdalena] nu-L. văzuse 
încă, dar nici măcar n-avusese parte de copleşitoarea bucurie de a-l auzi? 
lar când îngerii care erau de față au întrebat-o: “Femeie, de ce plângi?” 
(Joan 20, 15), ea nu le vorbeşte, în răspunsul ei, decât despre Cel mort. Şi 
când, întorcându-se ea, L-a văzut pe lisus, tot n-a înțeles, ci fiind întrebată 
de EI: “De ce plângi?”, a răspuns în cuvinte asemănătoare, până când 
Domnul, chemând-o cu numele ei, a arătat că este viu. Atunci, căzând şi ea 
înaintea Lui şi căutând să-l îmbrățişeze picioarele, L-a auzit spunându-i: 
“Nuteatinge de Mine!" (/oan20, 17); iar prin acest cuvânt aflăm că, atunci 
când, pentru întâia oară, s-a arătat Maicii Sale şi femeilor care o însoțeau, 
EI i-a îngăduit doar ei să se atingă de picioarele Lui, chiar dacă Matei face 

ca această abngere să fie împărtăşită şi de celelalte femei, ncvoind 
Evanghelistul, din pricina pe care am pomenit-o la început, să vorbească 
desluşit despre rolul pe care Maica Domnului l-a avut în acele împrejurări. 
„13. Căci, după ce Maria cea pururea Fecioară a venit cea dintâi la 
mormânt şi ea cea dintâi a primit vestea Invierii Lui, multe au fost cele care 
au venit Şi au văzut piatra rostogolită, i-au auzit pe îngeri şi, întorcându-se 
după ce priviseră și ascultaseră, s-au despărțit. lar unele, precum spune 
Marcu, “au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, și 
nimănui nimic n-au spus, căci se temeau'”'(Marcu 16, 8). Celelalte, care o 
urmau pe Maica Domnului, au avut parte să-L vadă şi să-L asculte pe 
Domnul. Maria Magdalena, însă, s-a dus la Petru şi la loan, cu care iarăși 
s-a intors singură la mormânt, o dată plecaţi aceştia, ea a rămas şi s-a 
învrednicit la rându-i de vederea Învăţătorului, fiind apoi trimisă către 
Apostoli şi, ducându-se la ei, le-a vestit tuturor, precum arată loan, că “a 
văzut pe Domnul şi acestea i-a spus ei” (20, 18). Aşadar, după spusa lui 
Marcu, această întâlnire s-a petrecut dimineața devreme, deci când se 
luminase de ziuă pe deplin. zorile fiind trecute; dar tot Marcu susţine cu 

tărie că Învierea Domnului şi întâia Sa arătare nu s-au petrecut atunci, 

14. De asemenea, am cercetat cele privitoare la Mironosiţe şi la felul 
în care cele patru Evanghelii se potrivesc întreolaltă. Dar ucenicii, auzind 
în ziua aceea a Învierii, de la mironosiţe, de la Petru, de la Luca şi de la 
Cleopa, că Domnul trăieşte şi că a fost văzut de către ei, nu le-au dat crezare; 
din această pricină au fost certați de către El mai târziu, când S-a arătat lor 
ŞI erau adunaţi toți la un loc. După ce EI S-a înfăţişat viu faţă de mulți şi de 
multe ori, nu numai că au crezut cu toții în învierea Sa, dar au şi vestit-o 
pretutindeni, căci “în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii 
cuvintele lor” (Psalmi 18,4) şi “Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin 
semnele care urmau” (Marcu 16, 20). Se vede că minunile erau neapărat 
de trebuință, până ce Cuvântul a fost vesut în întreaga lume. Căci, totuşi, 
este nevoie Şi de semne, şi de minuni pentru a întări adevărul vestirii, dar 
este ricvoie [numai] de semne, nu şi de minuni, pentru a-i ajula pe cei ce au 
primit Cuvântul, dacă |-au crezut ei cu tăne. Şi cine oare sunt aceştia? Cei 
care-şi arată credința prin fapte. Căci stă scris: “... arată-mi credința ta după 
fapte şi eu îți voi arăta, din faptele mele, credința mea” (Jacov2, 18)şi “Cine 
este, între voi, înțelept şi priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele 
lui...” (Iacov 3, 13). Căci cine va putea crede că nutrește gânduri mari, 
inalte, dumnezeiești şi, precum se spune, cerești (precum sunt gândurile 
evlaviei), dacă săvârşește fapte rele şi este țintuit de pământ şi de cele 
pământești? 

15. Nu este, deci, de nici un folos, fraţilor, dacă spune careva că are 
credință în Dumnezeu, dar nu are şi faptele potrivite credinței sale. Căci 
spre ce folos le-au fost fecioarelor nebune cândelele lor fără de untdelemn, 
adică [fără de) faptele dragostei şi ale milosteniei (vezi Matei25, 1-13)? Ce 
folos a avut acel om bogat care se cocea în focul nestins din pricinăcă fusese 
nemilos cu Lazăr, atunci când l-a chemat pe părintele său Avraam (vezi 
Luca 16, 19-31)? lar celui ce nu a dobândit, prin faptele sale bune, un 
veșmânt potrivit cu nunta cea dumnezeiască şi cu acea cămară a neputrezirii, 





PUNCTE CARDINALE 





Aprilie 2000 NR. 4/112 PAG. 3 


Te 0 Mae 7 - ie e ea 
v | > Pt i a « De 4 să 4 
” pă, . pn, Pra i 
e a TNA IBIVea 
A , l 9 za 0, 
ri 3 CA SĂ 2 [; 
Lai 4 i 


f 





la ce i-a folosit că va fi răspuns chemăni la nunture (vezi Matei 22, 12)? Căci el a fost chemat şi s-a dus având 
credința întreagă, şi a fost chemat dimpreună cu acei oaspeți sfinţi, dar a fost alungat şi făcut de ruşine, ca unul 
ce era înveşmântat în josnicia obiceiurilor şi faptelor sale, şi fiind fără de milă lepat de mâini şi de picioare, a fost 
aruncat în gheena focului, unde este plângerea şi scrâşnirea dinților. 

16. De care fie să nu se facă părtaş nimeni dintre cei chemaţi de către Hristos, ci cu toții să arate prin credința 
loro viaţă potrivită acestei credințe, și să intre în cămara de nuntă a bucuriei celei fără de sfârşit, petrecând în vecii 
vecilor dimpreună cu sfinţii, în lăcașurile preafericiţilor. Amin. 


EVENIMENT EDITORIAL LA "ANASTASIA! St ae PI 
„Predica publicată alăturat, tradusă de regretatul Constantin Daniel şi tlizat de Răzvan 


Codrescu, face parte din volumul înţâi al ediţiei complete a celor 63 de om alani, ata i a 






tipar la Editura "Anastasia", Este vorba de prima ediţie românească a Omililor Sfântului | 
Grigorie Palama, cel mai mare teolog post-patristic ul Răsărirului ortodox, ati AAA ) E 








PAG. 4 NR. 4/112 Aprilie 2000 





La preluarea puterii de Convenţia Democrată, în 
noiembrie 1996, după aproape o jumătate de veac de 
dictatură comunistă şi şase ani de “democrație originală” 
patronată de comunistul lon Iliescu, țara se găsea într-o 
gravă criză morală şi materială. Afirmația făcută de Jean- 
Francois Revel în cartea sa Revirimentul democrației - 
"Comunismul e atât de devastator, încât nu-i de ajuns să ieşi 
dinel: trebuie să poți ieşi inclusiv din toate consecințele lui” 
-s-a dovedit, cel puțin pentru România, întru totul adevărată. 
La instaurarea guvemului Victor Ciorbea, structurile 
comuniste erau intacte. Ele au fost conservate de regimul 
Iliescu, iar încercările de a le înlocui cu structuri specifice 
regimurilor democrate erau considerate caatentat la existența 
statului. Cadrele Securității şi activiștii PCR s-au bucurat în 
anii guvemării lliescu de un regim special, diferit de situația 
din celelalte state foste comuniste. În România, nu numai că 
[i s-a acordat imunitate, dar li s-a permis să participe, fără 
restricții, la viața politică, economică, socială şi culturală, 
fiind preferati în funcțiile de conducere, fapt care îndreptățeşte 
caracterizarea anilor de guvernare iliesciană caregim cripto- 
comunist. Cât priveşte românul de rând (acel “stupid 
people”, cum îl caracteriza fostul înalt dernnitar comunist, 
evreul Silviu Brucan), acesta reuşeşte cu greu să se elibereze 
de frica provocată de teroarea Securității şi să se 
dezmeticească din starea de confuzie, vecinăcu îndobitocirea, 
la care fusese supus sistematic de propaganda comunistă. 

Această deviere de la standardele de normalitate care 
trebuie să caracterizeze o populație căreia i se cere să-şi 

exercite drepturile cetăţeneşti într-un regim de autentică 
democraţie explică rezultatele alegerilor din 1990 şi 1992. 

Şi tot astfel se explică rezultatul neconcludent al alegerilor 

din noiembrie 1996. Deşi Convenţia Democrată (promisiune 
şi speranţă de a se pune capăt regimului comunist prelungit 
prin guvernarea pedeseristă) s-a situat pe primul lac în 
preferințele electoratului, neobținând majoritatea absolută 
pentru a guvema singură, s-a găsit în fața alternativei: fie să 
respecte linia intransigenţei anticomuniste pe care o declarase 
ferm în timpul campaniei electorale şi să rămână în continuare 
în opoziție până când națiunea va spune un “nu” hotărât 
comunismului, fie să abandoneze consecvența doctrinară şi 
să formeze un guvern în cârdăşie cu una din formațiunile 
politice provenite din dezmembrarea programată a fostului 
Partid Comunist. 

Din păcate, Convenţia Democrată a ales calea 
compromisului. Pentru urmaşii lui Comeliu Coposu, dorința 
de a guverna s-a dovedit mai puternică decât ataşamentul 
față de un corp de principii, în primul rând morale şi abia 
apoi politice, de a cărorrespectare depindea viitorul națiunii. 
Acceptând să guverneze împreună cu Partidul Democrat 
condus de comunistul Petre Roman, fiul evreului 
cominternist Emst Neulănder (cunoscut sub numele de 
Valter Roman), componentele Convenţiei Democrate, aşa 
numitele “partide istorice”, alături de care s-a aflat, spre 
dezonoarea ei, şi Asociaţia Foştilor Deținuți Politici, au 
dovedit că singura lor legătură cu realitățile politice din 
perioada interbelică era denumirea... 

Aşa cum remarca Pamfil Şeicaru Istoria Partidelor 
Naţional, Țărănist şi Naţional Țărănist (Editura Carpaţi - 
Traian Popescu, Madrid, 1963), soarta “partidelor istorice” 
a fost definitiv pecetiuită de către regimul comunist, 

“Pentru lichidarea partidelor democratice şi înscăunarea 
partidului comunist, Moscova a avut nevoie numai de şase 
luni. La șfârşitul lui Februarie 1945, liberalii, național- 
țărâniştii şi social-democraţii erau lichidați. Speranţele pe 
care le mai păstraseră, cu ocazia alegerilor din Noiembrie 
1946, dovedesc totala lor ignoranță în ce priveşte 
comunismul. Procesul intentat conducătorilor partidului 
național-țărănist a fost un prilej de a da un penibi! spectacol 
cu lipsa de unitate şi de curaj politic a conducerii partidului, 
Când toți fruntașii partidului - afară de lon Mihalache, care 
a păstrat o ținută demnă - au asvâriit toată răspunderea 
asupra lui Iuliu Maniu, cel mai vehement acuzator fiind 
Mihai Popovici, cu speranța că vor fi achitați sau să scape 
cu pedepse mai ușoare, putem să ne dăm seama de lipsa de 
capacitate de luptăa partidului național-țărânist. La începutul 

















PUNCTE CAADINALE 


TRAGEDIE CU TALK — SHOW 


anului 1948, toate partidele democratice au fost lichidate, atât 
ca organizare, cât şi ca ideologie. Se mai poate vorbi de 
liberali, denațional-ţărănişti, de socialişti numai în exil, dar nu 
în țară”, Şi dacă aceasta era situația în 1963, nu este greu de 
imaginat care era situația 23 de ani mai târziu, în 1989, răstimp 
în care proporţiile vechiului exil românesc s-au subțiat simţitor, 
ca urmare a legilor firii, care şi-au spus necruţător cuvântul. 

Cât priveşte perspectivade renaştere a““paitidelor istorice” 
în ipoteza abolirii comunismului, acelaşi Pamfil Şeicaru seria: 
“Va trebui să ne deprindem cu ideea unei lichidări totale a 
trecutului, pe drept sau pe nedrept, regretând sau nu, acestea 
n-au nici o importanță. Ne vom găsi în fața unei situații cu totul 
nouă, fără să aibă nimic comun cu trecutul. Vor răsări partide 
imediat după ce se vor restaura libertățile fundamentale, dar 
vor fi altele decât cele care au existat până în Februarie 1938 
(data la care Regele Caroi a! II-lea a pus capăt pluralismului 
politic în România n.n.). Mai bune sau mai rele, nimeni nu 
poate anticipa, mai ales sub apăsarea nostalgiei față de un 
trecut care nu va mai reveni. Dar aceste viitoare partide vor 
avea rădăcini înfipte în realitățile care se creează în timpul 
ocupaţiei sovietice şi sub regimul comunist. Şi acest lucru este 
mai important decât etichetele pe care şi le vor da şi decât 
numele celor care le vor conice” (s, n.). 

După prăbuşirea regimului Ceauşescu şi redobândirea 
[ibertății de asociere şi de expresie, câțiva foşti deținuți politici 
au încercat să-l infirme pe Pamfil Şeicaru, reînființând Partidul 
Naţional Țărănesc şi Partidul Naţional Liberal. O gravă 
eroare, atât politică, dar mai ales morală. Autorii încercării de 
a reanima “partidele istorice” nu au înțeles că pentru foştii 
deținuți politici evenimentele din Decembrie "89 s-au petrecut 
prea devreme pentru a intra în legendă şi prea târziu pentru a 
se mai realiza. 

Paradoxal însă, puterea politică instaurată după aşa-zisa 
“Revoluție”. deşi deextracțiecomunistă, nus-aopusreînființării 
“partidelor istorice”. Explicaţia acestei atitudini, aparent 
binevoitoare, este simplă. Pentru a face credibilă în ochii 
Occidentului “democraţia originală” pe care comunistul lon 
jlescu, preşedintele““emanat” al statului, o pregătise românilor, 
eranevoie, ca decor, şi de o'“opoziţie”, rol pe care-i puteau juca 
neoțărăniştii lui Comeliu Coposu şi neoliberalii lui Radu 
Câmpeanu. Dar prezența activă a Asociației Foștilor Deținuți 
Politici în politica postdecembristă, în devălmăşie cu partidele 
de sorginte comunistă, i-a afectat grav acesteia prestigiul și 
potențialul moral. “Cei care s-au ridicat împotriva 
comunismului, mulți dintre ei luptând în munți, cu arma în 
mână”, scria regretatul Simion Ghinea în eseul intitulat Ora 
adevărului, “n-au făcut-o pentru ca să ajungă Senatori şi 
Deputaţi. Asociația Foștilor Deținuți Politici trebuiasărămână 
o instanță morală, membrii ei, icoane vii, exemple pentru 
tinerii noştri de azi şi de mâine; modele de bărbăție, de 
intransigență morală, de iubire de neam, neumbrită de orgolii 
şi calcule materiale. Trebuia să rămână ceea ce eram când am 
intrat în luptă... când n-am precupețit nimic din ceea ce ne 
aparținea; familie, profesiune, viață. Am sacrificat totul pentru 
a rămâne consecvenţi cu noi înșine, fideli idealurilor care ne 
animau.” 

Primul țest democratic, alegerile din mai 1990, prin 
eșecul suferit de “partidele istorice”, a confirmat previziunile 
(ui Pamfil Șeicaru cu privire la evoluția politică a României 
postcomuniste, Numărul nesemnificativ al reprezentanților 
PNȚ şi PNL în forul legislativ a făcut ca vederile lor în procesul 
de elaborare a noii Constituţii să nu fie luate în seamă. În 
schimb, prezența lor printre “aleşii națiunii” aconferit regimului 
[liescu legitimitate democratică, iar politicienilor proveniți 
din Partidul Comunist, onorabilitate politică. Foştii deținuți 
politici devenau “colegi” cuactiviști PCR, cu securiști (acoperiți 
sau nu) și cu un numeros detaşament de “intelectuali roşii”. Un 
act nesăbuit, care a avut drept consecință ştergerea liniei de 
demarcație morală între victime şi autorii dezastrului României 
- călăi, torționari şi ucigaşi de suflete. 

Orgaliile politice ale liderilor “partidelor istorice” s-au 
dovedit însă mai putemice decât comandamentele morale. 
Conștienți de faptul că denumirile de “ţărănişti” şi “liberali” 
suscitau suspiciuni în ochii unui electorat educat politic de 
propaganda comunistă, ei au decis să nu se mai prezinte în fața 


alegătoiilor “în nume propriu”, ci protejaţi de o fațadă nouă. 
Şi astfel s-a născut Convenţia Democrată. Dar nu numai atât. 
Democraţia înseamnă, înainte de orice, cantitate. O condiţie 
care, pentru afi îndeplinită, trebuia să se facă rabat la calitate, 
un pas pe care fiuntaşii “ţărănişti” şi “liberali” nu au ezitat să- 
i facă. Porţile partidelor ui Maniu şi al Brătienilor s-au 
deschis, fără discriminări, rezultatul acestei inginerii 
politicianiste fiind apariția unor hibrizi politici care au 
păstrat de la obârşie doar denumirea. 

Adevăratul chip al! “neoțărăniştilor” şi “neoliberalilor” 
se va vedea însă după alegerile din noiembrie 1996, când 
țara, sătulă de abuzurile guvemării pedeseriste, şi-a pus 
speranța în promisiunile Convenţiei Democrate, căreia i-a 
încredințat puterea politică. Curând însă electoratul va fi 
obligat de fapte să constate că guvernarea patronată de Emil 
Constantinescu, având ca protagonist Partidul Naţional 
Ţărănist, nu se deosebeşte, sub aspectul corectitudinii, cinstei 
şi respectului față de lege, de guvernarea pedeseristă. Şi 
totuşi o deosebire de nuanță există. În timp ce corupții 
pedeserişti erau profesionişti ai fărădelegii şi, ca unii care 
deținuseră funcții importante în statul comunist, au ştiut să- 
şi acopere potlogăriile cu o pojghiță de cvasilegalitate, 
corupții actualei puteri s-au dovedit diletanți. Nu numai în 
treburile statului, dar şi în “stilul” de a jefui avutul public. 
Parcă intuind că un al doilea prilej de a se pricopsi este puțin 
probabil, “istoricii zilelor noastre, în cârdăşie cu “democrații” 
lui Petre Roman, s-au repezit hulpavi să pună mâna pe tot ce 
se putea apuca din domeniile lor de autoritate. Şi nu numai 
ei, ci şi nepoţii, prietenii şi clientela politică din jurul acestor 
impostori, puțini la minte şi la faptă. 

Privind cei doi poli ai scenei politice - “puterea” şi 
“opoziția” - constatăm că oricare ar fi partidele care ocupă 
cele două poziţii, între ele nu există deosebiri de substanță, 
de doctrină. ci numai deosebiri de interese. Această situaţie 
este specifică sistemelor electorale în care “numai mulțimea 
are reprezentanți, individul nu”, adică sistemele electorale 
care exclud candidaturile individuale, alegătorii fiind obligați 
să voteze liste de candidaţi desemnați de partide, iar nu 
persoanele pe care le consideră demne de a-i reprezenta. 
Consecința: libertatea individului de a alege este transferată 
forurilor conducătoare ale partidelor. 

Statul care aplică acest sistem electoral a fost denumit de 
politologi “Parteienstaat ” (Statul partidelor), pratotipul lui 
fiind considerat Republica de la Weimar (1918-33). O 
definiţie a acestui tip de stat a fost dată de Marcel Waline, 
profesor la Facultatea de Drept din Paris, în lucrarea Les 
partis contre la republique, din care Parnfil Şeicaru extrage 
următorul pasaj: “Eu numesc «Statul partidelor» regimul în 
care deciziile care revin de drept Adunării reprezentanților 
țării, adică: primul, votarea unei legi şi al doilea, deciziile 
politice grave, cum sunt voturile de încredere şi neîncredere 
față de guverm, suntopera nu a deputaților care ar exprima în 
deplină libertate intima lor convingere personală, asupra a 
ceea ce socotesc mai conform cu interesul public, ci a 
deputaților acționând în calitate de membri ai partidelor și 
executând consemnele hotărâte de organele conducătoare 
ale partidului; așa că aceste decizii şi aceste voturi sunt de 
fapt opera organelor conducătoare.” 

ŞI în concluzie, Pamfil Şeicaru scrie. “Iată bilanţul 
Parteienstaat-ului după Marcel Waline: 1) Poporul nu mai 
alege liber aşa-zişii lui aleşi; 2) Aceştia nu iau după libera lor 
convingere deciziile conform dreptului, după Constituție; 3) 
Deciziile poliţice sunt luate în secret de persoane iresponsabile, 
adesea necunoscute de public, Şi după tratative oculte; 4) 
Administrațiile şi serviciile publice sunt împărțite. între 
diferite partide, devenind astfel «fiefurile» lar. Şi Marcel 
Waline se întreabă: «Este aceasta a democrație organizată? 
Sauestemai degrabă ooligarhie ai cărei şefi rămân necunoscuți 
de bunul popor?y”. 

Consideraţiile de mai sus cu privire la “Statul partidelor” 
se potrivesc caomănuşă realităţii politice de lanoi, Principala 
consecințăa adoptării acestui tip de democrație este dispariţia 
valorilor din componența clasei politice, locul lor fiind luat 


MP 











Ei 
- 
- 
i 
ă 
. 


_._-__._ ———.—————. _-.” .7.—— DP P—_—_ — po. ov. CO n 




















de mediocrități obediente care, 
în schimbul toleranței cu care 
sunt tratate găinănile mai mari 
sau mai mici în care sunt 
„) implicate, acceptă fără să 
iai crâcnească “linia partidului”, 
=] “disciplina de partid” consti- 
îI tuind unica lor virtute 
35] Activitatea parlamentară, care 
ar trebui să fie centrul fierbinte 
5. al vieţii politice, în cadrul ei 
în dezbătându-se problemele 
: majore ale națiunii, în “Statul 
4 partidelor”, îngeneral,şi lanoi, 
în special, îşi pierde rolul şi 
pseaa e importanța pe care ar trebui să 
 leaibă Cine aavut curiozitatea 
să urmărească pe ecranul 
televizorului desfășurarea unei şedinţe a Parlamentului nu se poate să nu fie surprins până la 
indignare de climatul apatic în care se complac “aleşii națiunii”. În imensa sală de ședințe din 
“Palatul Poporului” (altă nuşine care apasă pe umerii şi conştiințele parlamentarilor români, 
care ar fi trebuit să înțeleagă că acest monstruos edificiu nu simbolizează spiritul democraţiei, 
ci regimul comunist în stadiul lui delirant, întruchipat de paranoia lui Nicolae Ceauşescu), 
numărul pariamentarilor prezenți este mai tot timpul depăşit de numărul celor absenți, mai 
interesați de afacerile personale decât de treburile obşteşti. Dar nici cei care sunt prezenți fizic 
(cvorumul fiind problema permanent nerezolvată a parlamentarismului dâmboviţean) nu par 
prea interesați de problemele dezbătute. Unii îşi completează informațiile politice, făcând 
lectura presei, alții răspund discret [a telefoanele mobile şi nu puţini sunt cei care-şi 
completează orele de somn în contul îndemnizației de parlamentari. În cei zece ani de viață 
parlamentară care s-au scurs de la evenimentele din decembrie 89, în arhivele forului legislativ 
nu a fost consemnat nici un discurs parlamentar demn de o antologie (neumoristă) a vieții 
politice postdecembriste. Nu am asistat la nici o interpelare a miniştrilor de către parlamentari 
care să pună guvemul în dificultate sau, prin temeinicia ei, să fie înşuşită de puterea executivă. 

În compensație, răspunzând la incapacitatea politicienilor români de a se afirma pe scena 
firească a vieții publice (Parlamenha!), dezbateniie politice s-au mutat pe ecranele televizoarelor, 
în cadrul a ceea ce mai nou se cheamă /a/4-show-uri. Urmărind seară de seară la Antena | 
“Manus Tucă Show”, la ProTV “Chestiunea zilei” (Florin Călinescu), sau la Tele7 ABC 
“Senzaţional” (Dan Diaconescu), îmi vine în minte proverbul german: “Nici cei mai proşti viței 

nu se duc singuri la măcelar”. Se pare însă că oamenii politici de la toate nivelele, începând 
cu prim-miniştri şi terminând cu aspiranţii fa preşedinţia țării, nu cunosc proverbul. Altfel nu 
se explică docilitatea cu care se înfăţişează realizatorilor de ralk show-uri, ori de câte ori sunt 
solicitați să se prezinte. 

În pofida faptului că cei trei principali realizatori de talk-show-uri au acelaşi “obiect al 
muncii”, între ei sunt deosebiri semnificative. Florin Călinescu dovedeşte un remarcabil bun 
simţ şi nu depaşeşte limitele dialogului urban. Deşi emisiunea pe care o realizează are o tentă 
umoristică, cunoaşterea temeinică a realității contemporane face ca umorul şi ironia, pe care 
Je mânvieşte cu dezinvoltură, să fie doar învelişul atrăgător în abordarea unor probleme grave. 
Omologul său de la Tele7 ABC, Dan Diaconescu, este mult mai modest sub aspectul 
performanţelor. Insinuant, folosind trucuri de achetator securist, el îşi alege clientela din 
domeniul celor lu=+. ?- colimator de presă şi prezentați la capitolul “senzațional”, de obicei 
persoane nesemnificative, dar pitoreşti. 

Un caz reprezentativ însă pentru moravurile politice ale vremurilor noastre îl constituie 
“Domnu Tucă”, aşa cum i se adresează cu deferență interlocutorii săi. Flancat de obicei de 
Cristian Tudor Popescu, redactorul-şef de la cotidianul Adevărul, un adevărat Saint-Just 
dâmboviţean, care prin ținută şi comportament ţine să-şi imite modelul, şi de““analistul politic” 
[on Cristoiu, care de-a lungul anilor postdecembrişti nu a pierdut nimic din aplombul de activist 
PCR, dobândit în redacţia Scânteii tineretului, “Domnu Tucă”, acest “Cato cenzorul” al vieţii 
politice româneşti, nu cruță pe nimeni şi nimic. Probabil urmând indicaţiile trasate de patronul 
său, “umanistul” Dan Voiculescu, “Domnu Tucă” îi tratează fără menajamente pe imprudenții 
care răspund convocării sale. (Dacă se întâmplă să se omită vreo piesă importantă pentru 
spectacolul pe care-l regizează, nu se sfieşte să-l scoată din pat la miezui nopții pe implicat, 
pentru a-l interoga telefonic). Cu cei care au răspuns convocărilor sale (Şi, din păcate, aceştia 
nu numai că sunt numeroşi, dar sunt şi nume şi deținători de funcții şi demnități, pe care le 
compromit cu iresponsabilă seninătate), “Domnu Tucă” se poartă inchizitorial. Îi supune unei 

-vere anchete, Îi admonestează şi îi traoe la răspundere pentru ceea ce consideră că nu se 
inscrie pe traiectoria vederilor oficinei pe care o reprezintă. Dar nu numai atât. Pe cei mai 
sensibili şi mai puțin pregătiți să reziste la un astfel de tratament brutal, “Domnu Tucă” nu se 
sfieşte să-i ironizeze cu o îndrăzneală care frizează impertinența şi, pe alocuri, chiar bădărănia. 

Dar ralk-show-urile, care-și propun să moralizeze societatea românească, au şi un epilog. 
Țelespectatorul care zăboveşte în fața televizonului după ce Florin Călinescu, Dan Diaconescu 
și “Domnu Tucă” şi-au rostit filipicale şi catilinarele, are prilejul să asiste la o emisiune în care, 
sub eticheta de “publicitate”, este prezentat un spectacol de pomoprafie de cea mai ordinară 
speță. Sub auspiciile “umanistului” Dan Voiculescu şi ale acelorialți proprietari de televiziuni 
particulare se practică, fără ruşine, proxenetismul şi se face propagandă pentru “cea mai veche 
profesiune”, așa cum este denumită eufemistic prostituția. lar în faţa acestei flagrante încălcări 
a moralității publice, autorităţile tac. Începând cu Biserica Ortodoxă Română, nici una dintre 
instituțiile care sunt răspunzătoare pentru sănătatea morală a naţiunii nu intervine. Nici chiar 
incruntatul justițiar Cristian Tudor Popescu nu se indignează de faptul că tribuna de la care îşi 
rostește rechizitoriite alături de “Domnu Tucă” se transformă, în minutele de publicitate, în 
“Sexy Club” — altminteri o posibilă metaforă revelatoare a vieţii politice româneşti, căreia 
nu-i mai lipseşte decât marca felinarului roşu 


Y up" 
VE 


Ă hu 


i m 


La pye 


Gabriel CONSTANTINESCU 


PUNCTE CARDINALE 











Aprilie 2000 NR. 4/112 PAG. 5 







7 


Am primit la redacţie 
CREȘT INISMUL 
LUI EMIL CONSTANTINESCU 


ÎN POSTUL PAȘTELUI 


Orice şef serios de stat nu se ocupă de bagatele. El are în vedere probleme mari, 
totale, de interes național, continental sau mondial, după caz. Oricum, nu îşi pierde 
vremea cu categorii mărunte de populaţie Celpuţin aşa îi învaţă pe studenţi profesorii 
care predau cursuri de teoria statului şi dreptului da facultățile de profil. 

Unprincipiu imuabil şi aproape obligatoriu, nu însă şi pentru şeful statului nostru, 
care face ce face, fără a face nimic din tot ceea ce ar trebui să facă timp să facă, şi are 
de toate. Până şi să se ocupe de pensiile văduvelor foştilor deţinuţi politici 
Supraviețititoare dinera comunistă a lui Gheorghiu Dej. Câte or mai fi rămas? Cei mult 
căteva sute, în Bucureşti, şi poale câteva mii, Ja nivel de țară. Treabă care, la urma 
urmei, deşi contrazice teoria, este chiar lăudabilă, s-ar zice. 

Pentru că Emil Constantinescu este, de departe, cel mai serias şef de stat dintre toți 
şefii de stat serioşi, mult mai mndtilateral dezvoltat, că sferă de acoperire, decăt 
paultitaterala dezvoltare a lui nea Nicu şi, de aproape, cu o formidabilă putere 
distributivă, capabilă a se apleca spre cele mai mici amănunte. În plus, el este un foarte 
buncreştin. Credincios nevoie mare, prin excelență ortodox şi nemaipomenit de dornic 
în a compensa, întrucâtva, prin tot ce poate, suferinţele îndurate de aceste biete femei 
pe vremea când nefericiţii lor bărbaţi erau ţinuţi la închisoare... 

Creştinule! Îți spun aşa, pentru că în fața lui Dumnezeu şi a Judecăţii Sale de Apoi, 
suntem egali. La fel de năpăstuiți amândoi. Tu, năpastuit de soarta care te-a năpăstuit 
sănăpăstuieşti poporul român, iar eu, năpăstuit de năpasta dea fi supusul năpastei tale. 

Prin mediile de informare care iţi sunt aservite până la picioare - n-are rost să le 
enumăr, opinia publică le ştie - ai anunțat în Postul Crăciunului, cu surlele şi tobele 
de rigoare, mărirea pensiilor acestora. Şi le-ai mărit. În Postul Paştelui. Bine că nu la 
Paştele Cailor. Cer iertare Asociaţiei crescătorilor de animale, nuvreau să jignesc nici 
un cal asemuind datul lor din copită cu ceea ce a dat în gard oiștea taror oameni care 
au răsturnat căruța cu pensii. Scriu însă cu atâta patimă pentru că una dintre văduve 
este mama ea. Cum să n-o apăr pe mama? Cu orice risc, punându-mi gâtul în lațul 
unei justiții care mpnai justiție nu este, aşa cum este injustiția noastră. 

Deci, DOMNULE PREŞEDINTE AL TUTUROR ROMÂNILOR, Emil 
Constantinescu, prin promulgarea Legii cu pricina şi semnarea ei cu mâna ta, Ştii cât 
ai hotărât să primească mama pentru cei 3 ani de închisoare ai tatălui meu? Habar n- 
ai! Îţi spun eu: 150 de mii de lei! 

Loc de la care lacheul tău de origine daco-romană, Decebal Traian Remeş, s-a 
apucal să facă impărțeala: 8 ani de închisoare înseamnă 2920 de zile, iar 2920 de zile 
împărțite la 150 de mii de lei inseamnă 50 de lei pentru o zi de închisoare! 

Spune-mi te rog, în Sfântul Post al Paștelui, cum ai putut să faci aşa ceva? Ce fel 
de om eşti? Ce fel de suflet ai? Ce fel de inimă? Cum ai putut să-mi batjocoreşti mama, 
şi alături de ea pe atâtea alte mame aflare în situaţii similare, în halul în care ai 
batjocorit-o, în halul în care le-ai batjocori! pe toate la un loc? 

Cu 50deleipezi, pe vremea lui Gheorghiu Dej, tata putea mânca o porțiezdravănă 
de ferci. Ba îi mai rămânea şi rest. Pentru că, din banii ăştia, cu voia milostivă a 
temnicerilor, putea să mănânce şi un sfert de turtoi. Întimpce, învremea ta, mama, fără 
să fie întemnițată, cu aceiaşi 50 de lei pe care te-ai îndurat să-i dai în marea ta 
mărinimie creştină, nu poate mânca nimic. Suboblăduirea ta, deloc temnicer, dar Mare 
Paznic Suprem, suma de 50 de lei mu mai există! Pune-l pe Remeş să-ți convertească 
banii de atunci în banii de acum şi vei vedea că aşa este! 

În concluzie, în numele samaritenismului pe care il afişezi, nu te rog, ci te somez, 
ca în nopțile albe de nesomn să-ţi redesfășori pe dinaintea ochilor închişi ai minţii 
aceste cifre reprezentând zilele negre ale celor pe care i-ai blagoslovit. Îţi vor folosi la 
spovedanie. N-ai cum să laşi să-ți scape acest nou prilej de afirmare electorală, tu 
aflându-te tot timpul în plină campanie. Televiziunea naţională, prin Programul 4 te 
va filma din toate unghiurile. Ca să ne arate apoi nouă, muritorilor de rând, chiar şi 
văduvelor nenorocile ale foştilor deţinuţi politici, cât de haog, cât de înalt, cât de 
cucernic de sus înjos şi cât de evlavios de la dreapta la stânga, iţi vei face semnul crucii. 
Cel mai reuşit dintre ele, la masa de montaj, va intra în cadrul de emisie. Dă âtăt de bine 
la publicul larg! Ce n-o să vadă nimeni, ce nimeni n-o să ştie, va fi CE îi vei spune 

preotului, creştinule la spovedanie... 

Asta-i tor. Dacă ai înţeles ceva, bine. Dacă nu, să fii sănătos! Are cine să te judece, 
Atât în cer câ! şi pe pământ... 

Ca ultim cuvânt, reține însă, cu căt dram de conştiinţă mai ai, dacă mai ai, că 
această epocală mărire a pensiilor văduvelor foştilor deţinuţi politici nu azi făcut-o nici 
comuniştii, nici neocomuniştii, nici nomenclaturiştii, nici securiştii, nici activiștii, nici 
cine mai știe ce alfe fantome ale fostului regim de dictatură ceauşistă, atei prin statut, 
ci numai regimul tă creștin, de smirnă şi tămâie în vorbe, dar necreştin şi nemilos până 
la Dumnezeu, prin fapte! 





GELU NETEA 


>. 


Due 


| 











PAG. 6 NR. 4/112 Aprilie 2000 





(armare din numărul trecut) 


E. ee cn A Pe -> - “ rea „ 
mA te IPA II ES rac on Pc PP Dap 
RAS 


- CIA pa ce apte tă 
“RL er Fa Alt eipzuae 4 | 


TIONALISMUL CAFORMULĂ POLITICĂ 


Dia e EI a 7 sati 
av ea ta fc mă IN 






I. S-ar putea, domnule M.Ţ., vedea în naționalism Şi 
o formulă politică? 

R. Chiar foarte îndrăzneață şi de mare perspectivă. 

Î. n ce sens îndrăzneață şi de mare perspectivă? 

R. Vedeţi dumneavoastră, naționalismul e un concept 
aparent ambiguu şi polivalent, ce-şi propune să trimită la 
unelement imaterial, necuantificabil și neperceptibil numai 
pe cale rațională. Ceva ce pe plan istoric, începând de prin 
1945,s-a manifestat regulat în toate regiunile lumii ca prim 
facțor destructiv al pilonilor ideologici ai socialismului 
real, cel mai ilustrativ caz în acest sens oferindu-l Europa 
de Est. 

Î. Deci naționalismul, după dumneavoastră, ar fi şi un 
concept apărut în istorie; pe bază însă de ce? 

R. Peo bază ontologică, adică firească; naționalismul 
fiind de faptexpresia complexăa naţiunii, realitate istorică. 
De altfel, națiunea mai poate fi socotită şi ca punct de 
referință nefixat cronologic; cel mai accelerat ritm al 
dinamicii istorice, în stare să se adapteze celor mai adânci 
transformări economice şi sociale, 

Î. Deci poate fi socotit în amplificarea-i aparentă şi ca 
doctrină? 

R. Aş zice chiar ideologie bivalentă, după cum întră 
sau nu în raport antagonic sau neantagonic cu realitățile 
societăților tradiționale sau secularizate; în primul gen de 
raport acționând opus sistemului dorninant de valori, iarîn 
al doilea, în concordanță cu el, recompunând, adunând sau 
punând sub un singur numitor comun opiniile publice 
fărâmițate de pormnirile individualiste. 

Î. ȘI, în acest sens, el reprezentând, de fapt, ce? 

R. O rezervă a puterii clasei conducătoare amenințată 
în legitimitatea ei de asecnsiunea noilor factori sociali: 
aşa-zisele /obby-uri economico-tinanciare, cercurile 
tehnocratice, organizațiile sindicale etc. 

Î. Şi ca doctrină? - | 

R. Ca doctrină se prezintă sub forma unui corp de 
precepte care apar mai ales în momentele de criză ale 
tranziţie: politice, precepte însă bazate neapărat pe 
privilegiul suport al identității colective. Deci pe ceva 
absolut indispensabil mai ales în momentele cânde nevoie 
de un suport social-politic, motor al schimbărilor, ataşat 
societății civile mai puţin dispuse, prin firea ei, la aventuri 
şi inovații. Gândiţi-vă, de exemplu, numai la ce a recurs 
Stalin în momentul când s-a văzut încolțit de germani şi nu 
suficient - atunci, în acel moment - ajutat de aliați; n-a 
apelat el oare la “Mama Rusie” şi chiar la““Sfânta Rusie'"?, 
EI, care era totuşi georgian de origine? Iar ecoul n-a fost 
deloc nereverberant. Până şi Berdiaev ajunsese atunci să se 
roage la Paris pentru “triumful Sfintei Rusii”. 

Î. Dar în raport cu așa-zisa modemitate, cum vedeți 
naționalismul? 

R. E o ideologie, sau mai bine zis o doctrină deloc 
antimodernă, ba dimpotrivă, aş zice tipic modernă, prin 
modemism contemporan înțelegând însă un dinamism și 
o bulversare, o răvăşire a tuturor '“stabilităților”. Dar 
revenind la doctrină, e într-adevăr un corp de idei care își 
exercită cea mai delicată funcție tocmai în perioadele în 
care procesul accidental de modemizare socio-economică 
a cunoscut maximum de acuitate, Așa se face că s-a 
reacuitat naționalismul tocmai cânda început să se destrame 
țesutul conjunctiv al societăţii europene: corpuri 
intermediare, structuri familiare, corporații, comunități 
sătești; când dezvoltarea industrială şi urbanizarea au 
generat masse de proletariat; şi când, în fine, prin nivelarea 
de consum și arnodului de viață s-a dat în genera! o lovitură 
mortală solidarităţii de clasă pe care-și (ormaseră regimurile 
comuniste legjtimitatea. 

Î. Dar fascismul n-a operat la fel? 

R. Într-adevăr, se poate vorbi şi de o conjugare cu 
fascismul în momentul acelei faze istorice în care anumite 
societăți curopene de ordin esențialmente rural au trecut la 
o industrializare masivă; şi lucruri similare s-au întâmplat 
şi-n Anglia sau Germania, mai ales până la primul război 


mondial; ca să nu mai vorbim de Franța şi Italia, pe care 
această conflagrație mondială le prinsese la jumătatea 
drumului, Or, în momentul când frontul a produs blocaje de 
salarii, orare de lucru supraîncărcate, raționalizări de produse, 
ostilități de tot felul între țărani şi muncitori, apoi între 
aceştia toți şi burghezia dominantă, e firesc ca propaganda, 
şi-n general ideile naționaliste, să joace un rol important. 

[. Adică? 

R. Simplu: în numele ideilor şi al aspirațiilor naționale, 
suferințele şi tragediile războiului s-au suportat şi se suportă 
şi azi mai uşor, indiferent dacă acest război e “rece” sau 
“cald”. Şi apoi, când o stare de război ia sfârşit, în această 
“postbelicitate” se-ntâmplă o serie de lucruri pe care numai 
apelurile naționaliste le mai pot calma. Ia gândiţi-vă, dvs. 
românii, ce s-ar fi întâmplat în România în 1918, după 
izbucnirea Revoluţiei ruse, dacă soldații dvs. români, n-ar 
fi plecat urechea la apelurile naționaliste, ci la cântecele de 
sirenă ale sovietelor internaționaliste? 

Î. Ceeace s-a întâmplat- ce-i drept după al doilea război 
mondial - cu prizonierii noştri, sau mai bine zis cu o parte 
din ei, deveniți pioni ai partidului comunist... 

R. Deci, atunci i-a salvat un sentiment sau sentimentele 
naționale. Că apoi acest naționalism n-a mai fost prezent şi- 
n sufletul unor prizonieri de după al doilea război mondial, 
e altceva; ilustrativ e însuşi acest fapt pentru ceea ce poate 
face naționalismul ca ideologie sau doctrină, 

Imaginaţi-vă cum a operat sau operează dezamăgirea 
sau disperarea postbelică în sufletul unor oameni care 
sesizează o anumită descompunere, decadență, să zicem, 
dezrădăcinarea şi-n genera! tot acest Zeirgeist, blestemat 
spiritalvremii contemporane. lar antidotul, unde altundeva 
să-l găsească decât în gândul națiunii, patriei sau religiei? 
Națiunea, de fapt, ca idee, transfigurează comunitatea 
deşirată de tensiuni şi conflicte interioare, prezentându-i nu 
numai alternative la conceptul sau categoria de clasă, de 
intemationalism, de liberalism, sau isme de orice fel, ci 
dovedind şi efemeritatea alcătuirii acestora; patria girând 
teritoriul, națiunea, iar religia proiectând în absolut. 

j. Categoriile fundamentale ale naționalismului, în 
acest sens, fiind deci?... 

R. Indiscutabi]: națiunea, ca idee, patria ca înfăptuire 
peoprafică, istorică, şi religia în forma-i confesional- 







ri Te Imre ra 
A DP Eset piei) 

PA a ma d, 
Asa ZE 





naționalism, noțiuni atât de dragi nouă, s-ar vădi fără de 
comentarii. Şi nu din motive speculative, ci din nevoia 
explicării şi precizării unei relații care s-a impus tot mai 
mult. 

Da, am avut noi cuvântul mântuirii, dar ne-a stat prea 
mult în adâncuri ca ecoul să-i poată fi amplificat în sferele 
de sus ale minții, când dezbaterile contemporane angajează 
în luptă atâtea forțe istorice. Şi de ce să nu încercăm şi noi 
rezolvări na; în duhul nostru, al pământului care ne ţine, al 
cerului care ne acoperă şi al sufletului care freamătă după 
Adevăr. 

Trăim într-o lume şi, hai să-i spunem, de câtăva vreme, 
chiar într-o Europă cam incomodă şi neputincioasă în a 
înțelege nevoile spirituale, dificultățile de ordin tehnic şi 
religios. Or, atunci de ce să nu avem şi noi curajul şi 
sinceritatea de a ne pune problemele în adevărații lor 
țermeni: naționalism și ortodoxie? E cevace ni se potriveşte 
ca o haină sufletului. 

Se discută parcă acum, după prăbuşirea 
“intermaţionalismului proletar”, mai mult ca oricând, 
problema națiunilor, a etniilor, a îndrituirii sau legitimizării 
lor în noul context istoric al unei lumi libere, democratice, 
al lumii ““pieţii de schimb”, Pânăşi bătrânul nostru continent 
își pune problema legitimizării lui, în viitorul context 
istoric, ca “Europă a naţiunilor” (numite recent, la Paris, şi 
“triburi”"1) sau ca Europă unită, “a noastră”, adică Europă a 
unor posesori pe cât de generali pe atât de anonimi, Problemă 
statală deci, a unui super-stat însă, venind din acelaşi Apus 
care odinioară, izvorând dintr-a altă structură spirituală, cea 





a lumii cardinalului Richelieu, ne-a dat însuşi statul modem 
axat pe ideea autorității nevăzute, dar bine simțite. A cere 
însăstatului modern, scientist, de data aceasta, democratic 
şi egalitar, sprijin împotriva ofensivei dizolvante a atâtor 
ideologii noi şi ““surâzătoare” chiar, acum şi aici, ni se pare 
nepotrivit. N-are cu ce s-o facă, mai ales acum, într-o 
vreme când, vorba lui Berdiaev, “toate utopiile sunt 
realizabile cu mijloace super-sofisticate”. 

Atunci, ținând seama că actualul sau inactualul stat 
modem nu se mai aliază cu Biserica, deoarece nu mai este 
creştin, în pofidaunorconcesii circumstanțiale de moment, 
orice paralelism sau tovărăşie fiind hibride, tot spiritului 
ecleziastic îi revine rnenirea de a lua hățusile în mână şi a 
pune piciorul în prag. Ar avea cei mai mari sorți de 
izbândă, ținând seamă, după cum am văzut, că multe 
dintre formulele contemporane de guvernământ s-au 
dovedit deficiente (dacă nu chiar falimenţare) faţă de 
realitățile istorice. Or, acum, când lumea modernă, lumea 
problemelor şi a crizelor, a judecăților care nu-şi mai află 
îndrituirea, luptă din greu să-şi găsească un echilibru 
material şi spiritual, cine altcineva decât adevărurile 
Bisericii creştine ar putea face aceasta, adică o restituire 
integrală a echilibrului? 

Noţiunea de criză, etimologic vorbind, se trage din 
aceea de judecare. lar această judecare, “stricându-se” cu 
vrernea, duce la neputința multor soluționări. De unde 
apoi şi declanşarea ei, a respectivei crize, iar atunci 
“stricarea” felului de a judeca al oamenilor ce altceva este 
decât abaterea minții nu numai de la anumite reguli de 
funcționare a ei, ci de la acele premise sau repere revelate 
care nu trebuie uitate nicicând? Kantianism deci, sau 
revenire la “Critica puterii de judecare”?, În nici un caz, 
deoarece “Kan! genuil Fichte, Fichte genuit Hegel, Hegel 
genuit Marx". Şi-n plusa nu se uita că însuşi kantianismul 
esteşie| oideologie, deci o construcție mentală omenească. 
axată nu pe revelația care atestă veşnicia, ci pe aparență 
(“Zriomphedel'apparence ”, cum îl numeaeseistul francez 
Alain), pe efemer, adică pe o undă a iluzoriului, posibi! şi 
el în forme cu atât mai ispititoare cu cât suportul său 
mental e mai sofisticat. 

Aşadar, nu construcții mentale fastuoase şi falimentare 
în acelaşi timp, ci “alcătuiri organice”, drepte, adică 
ortodoxe, luate în cea mai pură accepție a cuvântului. 
Alcătuiri pe baza'“dreptei orientări aminţii întru Domnul”, 
cum spune şi un text medieval latin. Alcătuiri făcute nu 
atâtprin acte pozitive de credință, cum spunea şi regretatul 
profesor Nae Ionescu (ce binevenit ar fi acum!), ci prin 
operaţii negative, de repulsie şi de înlățurare a tuturor 
celorlalte “absoluturi” derutante şi false; absoluturi create 
pe apriorisme şi nu provenind din Logosul divin care 
stăpâneşte întreaga existență, absoluturi structurate din 
elemente ale unei rațiuni subiective. 

Ce fel de alcătuiri trebuie însă opuse acestor false 
absoluturi Şiabsolutizări? Fireşte, numai celeale Bisericii, 
Care păstrează neştirbită Tradiţia creştină în formele sale 
autentice, Darse Vaajunge atunci la un stat teocratic, poate 
Că vor protesta unii... E, şi de ce nu, câtă vreme cele laice 
E eul la care au dus? Şi totuşi să nu se teamă 

=! Prea spenaţi de Biserică, deoarece nu ea este cea care 
ZE împărăţia” lumiiacesteia, Şiapoinude supremaţia 
CI terestră este vorba, ci de adevărurile profesate de ea. Şi 
a pi de toate, ci doar de acelea care atestă 
Colea fra ca entitate, scoțând-o din categoria 
oale pă pe acupă ca astfel pe scara valorilor. 
RD aa a tot ce vizează un neam va trebui să 
pe re ini 3 Ale la etnie şi apoi la imassele care 
etniei, rolul de de jo Aa aaa pl eo spa ăi 
treburilornolitioa Şi. e Aratos, şi de factor orânduitor al 
În lea Ea nu Sebi uneteinii anurne, Cl tuturor 
[E Ara Calu) area ca rolu conducător între ele să-l aibă 
Judecată din urmă a Fa TAceca a i-ai 4 
Ag pie. ba a „ Aceasta trebuie să fie marca finalitate 
“Drepiej C cdi alia ontologică a neamurilor în lumina 
je. şi-n comunitatea de iubire cu Hristos 

= Alf şi Omega istoriei. 


Marcel PETRIŞOR 





d A ud 


e eee RI N 5 ..—_. 









“Hristos a fost împărţit?” 
(1 Cor. 1:13) 







































































Singurul temei al ecumenismul; rezidă 
manal în interiorul creştinismului, unde 
eficiența ecumenică ar trebui să se măsoare 
pnneradicarea sectarismului. Dar, câtă vreme 
principalele culte creştine continuă să se 
privească chiorâş, pasându-şi unul altuia 
responsabilitatea pentru frenezia schismatică 
în care se complac, dialogul ecumenic ține de 
domeniul ipocriziei. “Hristos a fost împărțit?” 
- îi mustră apostolui Pavel pe corintenii 
dezbinaţi de certuri separatiste, care 
începuseră să se revendice fiecare deladifenți 
(în concepția lor) patroni spiritual; (“Eu sunt 
a) lui Pavel!” - “Şi eu al lui Apolo!” - “Şi eu 
al lui Chifa!” -“Şi eu al lui Hristos!” 1 Cor. 
1:12, 13), fiind pe punctul de a întemeia tot 
atâtea secte! De fapt, toate epistolele, toate 
Evangheliile, întreg Noul Testament abundă 
în nenumărate apeluri la unitate “în chip 
desăvârşit într-un gând şi o simțire” (1 Cor. 
1:10), după modelul Celui Care dir doi a 
făcut unul (Ef. 2:14), vindecând astfel pentru 
totdeauna duala (schizoida, schismatica) 
natură umană. 

De fapt, în prezența unificatoare a lui 
Hristos (“unde sunt doi sau trei adunaţi în 
numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” - Mat. 
18:20), ecumenismul nu-şi mai are rostul, 
căci inevitabilele diferențe specifice care ne 
individualizează existența suntatenuate până 
la deplina lor absorbție în cadrul aceluiași 
Gen Proxim care ne include. Or, sectarismul 
se întemeiază pe evidențierea zgomotoasă şi 
Juciferică a specificului care, substituindu-se 
proximității,obnubilează genul (Hristos) care 
ne defineşte ca creştini, în paraleli cu glisarea 
pretinsului creștin în proximitatea “genului” 
advers. A renunța la sectarism înseamnă a 
renunța, prin “mortificare”, la specificul 
individualizant: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea 
şi să Mă urmeze” (Mat. 16:24). Dacă doi creştini (sau două culte creştine) X şi Y nu reuşesc 
să se unească în Hristos, fie X, fie Y este impostor (pentru că nu se raportează Ja Hristos, ci la 
sine), fie X şi Y sunt deopotrivă impostori (nu sunt creştinii ce par a fi). In aceste condiții, 
chimvalul ecumenismului zăngăne numai în absența lui Hristos, sub forma unui dialog 
“teologic” al surzilor, care nu mai pot auzi Cuvântul lui Dumnezeu pentru că se aud numai pe 
ei înşişi vorbind despre... loleranță mutuală, respectul de altul şi de sine, practica solidarității 
- sintagme case, în mondenul limbaj masonic, încep să se substituie în biserică “vetustelor” 
porunci ale lui Hristos! Căci, unde e Hristos nu e loc de schismă şi, în consecință, nici rost de 
ecumenism. Testamentul lui Paul al VI-lea (citat de actualul papă loan Paul al II-lea) afirmă 
însă despre ecumenism: “Să se continue lucrarea de apropiere cu Frații despărțiți, cu multă 
înțelegere, cu multă răbdare, cu multă iubire, dar fără devieri de la adevărata îmvățălură 
catolică” (s.n.). De ce etalonul ecumenic este reprezentat de învățătura catolică Şi nu de cea 
creştină (singuraunificatoare!) în numele căreia pretindem că-i îndreptăm peloți deviaționiştii, 
indiferent de cultul din care aceştiaar proveni? Păi, dacă tu, fruntaş catolic, în cadrul dialogului 
ecumenic nu lași nimic de latine (în favoarea lui Hristos!), cum sărenunțe larândul lor vârfurile 
celorlalte culte Ja procustianismul schismatic? Sta 

Majoritatea Bisericilor despre care se vorbeşte în Apocalipsă - cu excepția celei din 
Smima, bogată duhovniceşte tocmai pentru că trăieşte în sărăcie materială, fără ca din această 
pricină să-şi aroge poziția de lider universal - sunt sărace cu duhul, adică suferă de un deficit 
de har din pricina căruia sunt mustrate şi astfel conştientizate în legătură cu propriile lor carențe 
(remediabile dacă “au urechi să asculte ce zice bisericilor Duhu!” - Apoc. 2:11). De unde reiese 
fără echivoc existența unei tendințe generale a Bisericilor de a devia de la adevărata învățătură 
/cări“firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul impotriva firii pământeşti ce Gal. 
5:17), astfel că fiecare dintre actualele Biserici ar avea temeinice şi specifice motive de 
pocăință pentru a putea privi smerite una către cealaltă, spălând în acest fel măcar 0 parte din 
ruşinea celor două schisme, dat fiind că “este un singur Domn, o singură credință, un singur 


botez” (E£. 4:5). 


A 


corespunde în plan “spiritual” 


mondiale? 


“Dumnezeul” masonic 





Cutm se va solda intenția papei loan Paul a) II-lea de a organiza prima întrunire la vârf a 
religiilor monoteiste cu liderii islamici şi iudaici care contestă dumnezeirea lui Fristos 
(recunoscându-l nurnai dimensiunea uman), tocmai pe muntele Sinai, unde Dumnezeu S-a 
descoperit poporului ales, punându-i în vedere acestuia să nu aibe alți tomnezei în afară de 
EI (Ex. 20:3)2! $ 

O, ce veste minunată ar fi ca Impărăția lui Dumnezeu să propâşească atât de repede, pe 
intreaga suprafață a globului! Hristos, însă, este circumspecl în privința globalizării credinyei 


! Joan Paul al !]-lea, Planul lui Dumnezeu - Decalog pentru mileniul trei, Ed. Enciclopedică, 
Bucureşti, 1999, pag. 190. 


PUNCTE CARDINALE 


A TREIA SCHIS 


Pe zi ce trece, devine evidentă sinonimia dintre mondializare 
(globalizare) şi americanizare, prin configurarea mai întâi comunitară 
şi apoi con federativă (cadrul economic comunitar reclamă o organizare 
politică super-statală adecvată) a mai multor americi caresă administreze 
concurențial continentele corespunzătoare “din dotare”. Fuziunile 
dintre marile concerne fac ca economia mondială şi sistemul bancar să 
devină proprietatea câtorva societăți-gigant care, împărțindu-şi piaţa 
mondială, ajung să-şi subordoneze şi decizia politică a națiunilor din 
sectorul de piaţă aferent, prin finanțarea (ocultă) a respectivelor 
partide și, implicit, prin înlăturarea de la puterea astfel cumpărată a 
incoruptibililor care nu se lasă “sponsorizați”. În numele liberalismului 
și al drepturilor omului se instaurează, de fapt, un totalitarism globa/, 
prin înlocuirea controlului exercitat de națiune cu cel exercitat de 
monopolurile internaționale devenite szat în stat. În această situație, 
concurența va continua să funcţioneze numai la nivel mondial, între 
mega-monopolurile private, reglementată de la centru de un soi de 
consiliu mondial al concurenței. Dar în cadrul acestor uriașe trusturi 
rezultate din fuziuni, libertatea angajaților (reduși numeric pe măsura 
informatizării muncii) de a-şi alege sau schimba patronul va fi diminuată 
odată cu numărul micilor întreprinzătari (elementele clasei mijlocii - 
necesitatea şi garantul democraţiei liberale!) care, neputând supraviețui 
ca atare, vor finevoiți să devină subcontractanțiimonopolului dominant. 
Prin preconizata dispariţie a statului național, harta administrativă 2 
lumii va fi desenată practic de delimitările dintre aceşti giganți, ai căror 
reprezentanți alcătuiesc guvernul mondial. leşirea la rampă a acestei 
coaliții oculte, care “lucrează” națiunile deocamdată din culise, 
înfrățirii marilor religii. Care este 
“costul” inregrării creştinismului în cadrul acestei coaliții religioase 













Aprilie 2000 NR. 4/112 PAG. 7 






creştine: “Dar când va veni Fiul Omului, va 
găsi El credință pe pământ?” (Luc. 18:8)- se 
întreabă EI, pentru ca în cutremurătoarea 
pildă a celor zece fecioare (Mat, 25:1-13) să 
avertizeze asupra nechibzuinței a jumătate 
dintre acestea, cărora le lipseşte untdelemnul 
(Duhul Sfânt) necesar pentn: ca ele să fie 
recunoscute de Mire. 

Dacă sincretismul ecumenic practicat de 
actualul papă (“în ianuarie 1993, i-am invitat 
la Assisi pe catolici, pe reprezentanţii altor 
confesiuni creștine și ai unor religii necreştine 
şi am promovat o celebrare analoagă în 1994, 
în basilica Sfântul Petru”?) nu are ca scop 
explicit catehizarea şi creștinarea păgânilor, 
ci “promovarea unei culturi a păcii, inspirate 
de sentimente de toleranță şi solidaritate 
universală”, atunci e cazul să luăm la bani 
mărunți aspiraţiile “ecumenice” universale 
ale papei loan Paul al I]-lea. Pentru o Biserică 
misionară precum cea catolică, “dialogul 
mântuirii” cu “adepții religiilor necreştine şi 
cu toți oamenii de bunăvoință” trebuie să fie 
subordonat 7mumai mântuirii acestora prin 
acceptarea în inima lor a lui Hristos ca 
Mântuitor şi ca Domn! Câţi dintre 
“conducătorii tuturor religiilor”, cu care 
conversează oficial papa, renunță în urma 
acestor întrevederi la religia lor necreștină 
pentru a se închina mumai lui Hristos, 
creştinând la rândul lor, de sus în jos, topos- 
ul iudaic, islamic sau hindus pe care îl 
reprezintă la vârf? Nici unul! De ce? Pentru 
că “dialogul mântuirii” este subordonat de 
Vatican unor edulcorate obiective humaniste 
ca “pacea în lume” (rudă bună cu sloganul 
luplei pentrupace),'“ dreptatea între oameni”* 
(rudă bună cu dreptate şi frăție) sau “o mai 
bună înțelegere şi cooperare interreligioasă 
(sic!) pentru binele familiei umane” - ceea 
ce nureprezintă o duhovnicească “mireasmă 
a lui Hristos pentru cei ce sunt pe calea 
mântuini” (2 Cor. 2:15), ci “miroase” mai degrabă a libertate, egalitate, fraternitate! Dar, pe 
aceste binecunoscute lozinci masonice (care au instigat masele la prăpădul “revoluționar” de 
la 1789, continuat de holocaustul comunist) nu se întemeiază pacea creștinism cu 
Dumnezeu, ci pax romana Care constă în toleranța idolatriei barbarilor cuceriți de către 
cuceritorii romani. Acest compromis “civilizat” cu lumea barbară era posibil din pricină că 
“viței de aur” idolatrizaţi de cuceritori erau tot atât de barbari în raport cu Hristos ca şi cei ai 
populaţiei cucerite. Creștinilor, însă, nu li se tolera de către Roma dreptul de a se închina 
(numai!) lui lisus Hristos, deoarece Acesta /și dovediise dumnezeirea prin învierea şi înălțarea 
Sa la cer = ceea ce anula “concurența” pretinselor divinități nevoite să-și ascundă impostura 
“oraculară” îndărătul misterelor. 

Dat fiindcă “ne vrea cu gelozie pentru Sine” (lac. 4;5), Hristos este exclusivist. Nu suportă 
curvia (sic!) închinării la “dumnezei” străini, căci “nu este sub cer mici un alt mume [decât al 
Său - p.n.) dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Fapt. 412), EI fiind “singurul 
mijlocitor Care S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru toți” (1 Tim. 2:5). Cao pecete 
a acestei exclusivități, poporului evreu, iniţial ales, i s-a cerut ca “tot ce este de parte 
bărbătească între vo; să fie tăiat împrejur” (Fac. 17:10), cu scopul ca “fii lui Dumnezeu” să nu 
hibridizeze cu “fiii oamenilor” şi cu idolii acestora. Creştinului, ca beneficiar nou-testamentar 
al intimității lui Dumnezeu, i se solicită o exclusivitate afectivă: “tăierea împrejur a inimii” 
(Rom. 2:29), operată de sabia Duhului. 

Preţul plătit de creştinism pentru a fi tolerat în coaliția mondială a religiilor limitate la 
indicații neputincioase cu privire [a necesitatea întoarcerii la Dumnezeu (fără a interveni însă 
concret şi salvator pentru ridicarea omului căzut, aşa cum o face Domnul lisus Hristos!) nu 
poate fi decât renunțarea [a dumnezeirea lui lisus Hristos în paralel cu înserierea omului lisus 
Hristos, “amputat” de statutul divin, în galeria pluralistă a marilor “inițiați” şi““maeştri”. Acesta 
este “creştinismul” altemativ, umanist şi tolerant, către care ținteşte taina fărădelegii (2 Tes. 
2:7), 

Ce se va întâmpla cu acei creștini care vor refuza să se închine “dumnezeului” masonice 
substituit (prin “înfrățirea” omului lisus Hristos cu Budha, Mahomed, Moise) unicului 
Dumnezeu trinitar (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) revelat mai întâi poporului evreu şi apoi tuturor 
naţiunitor?... Poate ne răspunde, în virtutea dreptului ecumenic la replică, chiar Marele 
Inchizitor. Cert este că cea de-a treia schismă a creştinismului (între “creştinii” pluralişti şi 
adevărații creştini fideli exclusiv unicului Dumnezeu lisus Hristos), către care conduce 
unificarea masonică a religiilor, se va suprapune cu deznodământul istoriei universale. 


Traian Călin UBA 
(creştin mai catolic decât papa) 


E 


ES a Pa : 
SE pia DS II Iar - 

































2, 3 Ibidem - pag, 185. continuare în pag. > 


4 Ibidem - pag. 189. 
5 /bidem - pag. 191. 
6 Ibidem = pag. 189. 
7 Ibidem - pag. 19]. 





Dope i 
Li 








PAG. 8 NR. 4/112 Aprilie 2000 


ATEINIEI 
sau 
Slava doom 


Dogma este o vorbire pe înțeles, a cărei pricepere 
presupune lepădarea de lume. Pentru întâia oară în 
istorie, la Niceea în anul 325, iarapoi la Constantinopol 
în 381, referentul unui semnificat nu este din lumea 
aceasta: Dumnezeu Se smereşte, revelându-Se de astă 
dată nu în trup omenesc, ci în “trup” de cuvinte, care, 
deşi omeneşti, nu se vor mai trece. Cuvintele Crezului, 
ale Evangheliei, se deschid ca ferestre pe retina 
conştiinţei noastre, chemându-ne în tăriile iconicei lor 
adâncimi. Dumnezeu ne vorbeşte în cuvintele noastre 
despre lucruri de neimaginat odată ce nu sunt ale lumii 
noastre. E| nu ni le arată pur şi simplu, căci ființa 

ieritoare nu ar suporta strălucirile nepieritoare ale 
mpărăţiei Cereşti; dar, din tina vindecătoarelor cuvinte, 
ne dăruieşte alți ochi, o vedere nouă pentru icoana 
Împărăției: izbăviți de “orbire”, ne credem ochilor, 
deşi nu Îl mai vedem pe Hristos cu ochii trupeşti, ci 
numai în icoane, şi numai dacă ne ridicăm şi noi 
deasupra celor ale lumii, precum Zaheu odinioară se 
urca într-un pom, din pricina mulțimii şi pentru că era 
mic de statură, ca să Îl vadă pe Dumnezeu trecând 
(Luca 19, 3). 

Tradiţia Bisericii ne-a lăsat cultul relicvelor sfinţe 
(moaşte, sau obiecte care au aparținut unor persoane 
sfinte), a căror autenticitate se atestă de către Biserică 
pe baza unor dovezi clare de manifestare în exierior a 
harului lor, anume prin minuni, evenimente cu caracter 
benefic ce contrazic normalitatea, depășind capacitatea 
explicativă a ştiinţei. Dumnezeiescul har "“contami- 
nează” atât pe cei ce se ating de relicvă. cât şi obiectele 
aduse asemenea unor vase de către credincioşi, pentru 
a le “umple” sau plini cu “apa izvorului”, Singura 
nădejdea bolnavilor amintiţi în Scriptură era a minune; 
cu nădejdea nebuniei, doar cât se atingeau de Hristos. 
Dumnezeu umblând printre oameni, îndată se vindecau. 
Până şi obiectele atinse de EI, unele până la noi, au 
devenit vase de har, vindecătoare, Sfinţitoare. Cu cât 
mai mult, așadar, cuvintele Lui? Cimvântul se naşte pe 
limba omenească, reconvertindu-ne gândirea "întru 
limba cerească, universală,a rugăciunii”, cum ar spune 
Vasile Voiculescu, şi răscumpărându-ne sufletul. Din 
tina matricială a Creaţiei Se înalță Logosul, revelându- 
ni-Se prin plinirea rosturilor aşezate din veșnicie la 
temelia lumii. [deea de plinire se aşterne asemenea 
unui câmp menit încâlecării: din tina acestei idei şi a 

altora îşi varidica omul “cai”, să ducă în cele patru zări 


vestea cea bună, să împlinească sau să înfrumusețeze, 


sau să se în-părtăşească din... Sensul prefixului în/ru- 
nu mai este profetic, ci zămislitor întru slava lui 
Dumnezeu, căci lumea a redevenit fecundă. Substan- 

tivul “omenire”, alături de forma verbală “a omeni”, 

"sugerează un revelator joc de cuvinte: menirea omului, 
de a înțru-Chipa; perpetua recapitulare a Chipului îi 
este de acum “algoritmul” contemplării abisului din 
propria-i alcătuire, pe care, artist fascinat de frumos, 
sau pustnic îngrozit de păcat, nu încetează să şi-o 
modeleze, oglindind-o in firea lucrurilor, sau a 
cuvintelor.'*“Câmpurile” ființării- plinirea, frumusețea, 
părtășirea, noul şi toate celetalte stări posibile - așternute 
cavalcadei de foc a străvechilor profeţii prin exemplară, 
sacrificala plinire care este in-omenirea lui Dumnezev, 
au redevenit fecunde. 

Lumina vădeşte obiectele lumii în măsura în care 
este reflectată de către acestea, în aceeași măsură ne şi 
orbeşte uneori. Icoana reflectă şi ea lumina fizică, 
primită (ca jertfă) din candelă, dar o trans- 
substanțializează, vâdindu-ne-o în aura Sfântului, ca 
blândă învăluire a unui foc supra-firesc, al cărui rug 
sfârşim prin a fi moi înşine. Când aprindem candela, 
dacă suntem în stare de jertfire, iar inima noastră se 
aprinde și ea de iubire, Hristos ne iese în întâmpinare, 
crescând din icoana Crezului şi a Evangheliei pe retina 
ochilor noştri duhovnicești. Răpit în duiceața ceasului 
de taină al rugăciunii, răpit de negrâita, copleşitoarea 


PUNCTE CARDINALE 


LA-HRISTOS 


atică a Răsăritului iconic 


asemânare cv chipul Celuilalt, omul îşi va găsi liniştea, 
îşi va odihni sufletul, căci iată, umanitatea Hristosului e 
propria sa umanitate, iar dumnezeirea Aceluia e calea 
nesfârşită a propriei sale îndumnezeisi. Când Zaheu a 
văzut frumuseţea desăvârşită a Sfântului Chip, sutletul 
i s-a schimbat într-unul filocalic, adică iubitor de 
frumusețe, iar această schimbare o numim pe greceşte 
metanoia: devenire ce nu încetează din devenire, 
neîncetare a pocăinței, bucurie a împărtăşirii cu Sfintele 
Taine spre Slava lui Dumnezeu, împreună-petrecere a 
titaror celor ce viiază veşnic, cu moattea pre moarte 
călcând, întru veşnica plinire acuvintelor Mântuitorului: 
“Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie 
una, precum Noi una suntent” (/oan 1, 21-22). Dar 
trebuie să fim rugători, căci altfel, în afară de Biserică 
autoexilându-ne, adâncimile geometrice ale imaginilor 
şi formulelor (raționale, ce-i drept, însă subiective şi 
profane) vor sfârşi prin a ne depărta atât de ființa 
revelată, cât şi de propria noastră ființă. n acest sens, 
Sfinţii Părinţi ai Bisericii reprezintă ființa omenească în 
supremul său efort de a se obiectiva pe sine în raport cu 
absolutul, de a şi-L apropiade Dumnezeu, efort încununat 
prin formularea icon'că a dogmelor, care ne sunj de 
atunci bolta cerească şi spirituală, Schimbaţi. ceva în 
această boltă şi ea se va prăbuşi în iluzia perspectivei 
infinite (adică vizualizare sau conceptualizare şi implicit 
falsificare a absolutului), odată ce formularea rațională 
nu mai este simbolică, iconică, ci auto-referențială și 
introspectiv-perspectivală, în sensul drumului fără de 
capăt deschis de psihologia abisală. 

Eternitatea, absolutul, “bolți” ale conştiinţei noastre, 
devin în expresia catedralei, cea gotică în special, un 
infinit sterp: ca o ironie, în ciuda evidenţei, catedrala nu 
are acoperiş! In schimb, cupola Sfinte; Sofia şi a oricărei 
alte bisenici ortodoxe mărturiseşte fără cuvinte că Biserica 
Ortodoxă a apărat şi a propovăduit icoana dogmelor aşa 
cum a primit-o de la Sfintele Sinoade Ecumenice din 
primul mileniu: de mai bine de a mie de ani, forța 











pravitaţiei este aici mâna Pantocratorului, coborându- 
ne blând pe creştet. 

Sprijinită paradoxal! pe pământ în avântul ei spre 
cer, catedrala este de fapt suspendată între cer şi pământ, 
mărturie gotică a ispitei babilonice, primordiale, 
metafora unui efort de secole dedicat dorinței de a 
recâștiga Cerul pierdut; iar reconstrucția Cerului, a 
lumii, nu putea să înceapă decât cu reconstrucția 
spațiului, un azil pentru timpul pribeag al istoriei. 
Cetate ideală clădită pe ruinele Ierusalimului ceresc, 
piatră de temelie a raiului pe pământ, măsura întreagă 
ageniului, dar omenesc, sublimul arhitecturii pentru că 
e din lumină, dar lumină solară, catedrala rămâne odată 
cu înserarea doar un schelet descărnat de lumină. 
Exuberanţa barocă a Contrareformei invită mintea şi 
inima omului modern să urmeze vederii în nesfârşirea 
Cerurilor înseşi: dimensiuni virtuale subjugând cu 
perspectiva unei “realități” mai spectaculoase decât 
prozaica realitate, pe care, ca în oglinda unei ape, bolta 
catedralei o reflectă şi îi transformă liniile în infinite, 
halucinante meandre, frânte numai de izbucnirile 
extatice ale muzicii de orgă. In cerul de piatră al 
fântânii gotice zborul este o cădere în sus: ca să-i 


Codrin Doru SMIRNOFE 


(continuare în pag. 9) 


apt 


: > em) d 
* „a 
r 
va 
a 
ră; a 
n -a 
pt 
L: 20 
î 
PRPY 3 
dac € 
27045 
x fai 
=, Dă 
L : 
i Pee 
at 


DA > ai 


TUNELE ATRICsE = pă 


Tm 








NE dit 7000 


— 79 e  . , 





Aprilie 2000 NR. 4/112 PAG. 9 


PUNCTE CARDINALE 





Slava dogmatică a Răsăritului iconic 


(urmare din pag. 8) 


măsori adâncimea, singura piatră îi este ecoul strigătului, 
exprimând o chemare, sau, pur şi simplu, o curiozitate. 

Părăsind catedrala, spațiul ei lipsit de gravitație, 
iluzia se va sfârşi, iar trupul îţi va fi acum cu mult mai 
greu decât o mână de pământ, interior lipsit de orice 
spațiu, asemenea unei pietre. Omul modem nu poate 
inventa decât maşini din ce în ce mai grele cu cât vrea să 
plutească, sau să se înalțe mai departe. În cele din urmă 
catedrala este prototipul maşinilor menite să cucerească 
cerul, încremenită neverosimil în chiar clipa desprinderii, 
dar “zburând” de fapt, aşa cum zborul omului modern în 
raport cu nemărginirea nemişcată este, aşezare în 
nemărginire, ca pe un soclu. 

Bisericile Răsăritului sunt, prin linia arhitectonică, 
pe măsura omului, adică smerite, odată ce omul se 
cuvine a îi smerit în fața lui Dumnezeu. Biserica sugerează 
prin arhitectura ei un acoperământ ce se pogoară ocrotitor 
din Ceruri: arcele cupolelor ei proiectate în vaste 
semisfere, asemenea brațelor Maicii Domnului rotunjite 
proteguitor asupra Pruncului şi asupră-ne, închipuie 
însuşi Cerul, spațiul dumnezeiesc, singurul în care omul 
poate exista. Chiar şi în cazul de excepție al bisericii 
maramureşene, poalele turnurilor răsărite ca din ghindă 
de brad ating totuşi capetele descoperite ale credincioşilor 
adunați în umbra veşniciei. Şi apoi, avântul lor spre cer 
începe lin, parcă adunând, pentru nesfârşita urcare în 
linia brâncuşiană a destinului infinitei asemănări, întregul 
puterilor omeneşti, întregul dorinţei de a-L întâmpina pe 
Dumnezeu. Intrăm în biserică: în ciuda dimensiunilor 
reale, cu adevărat impresionante uneori, nu ne pomenim 
absorbiți de înălțimi virtual fără de capăt, căci spațiul 
eclesial al Ortodoxiei se pogoară pe pământ, dăruindu- 


impersonal, în raport cucare suntem, la fel de impersonal, 
zero, ci însuși Cerul, matricial, tainic, învăluitor. Odată 
rupți de lumc, odată în Cer, lumina sfântă a Candelei, iar 
nu aceea electrică, ne călăuzeşte pas cu pas către noi 
înşine, restaurându-ne ca pe vechi: icoane, cu infinită 
răbdare, cu migală, alinând rănile sufletului nostru. 
Lumina icoanelor, aura sfinţilor, culorile prefigurând 
veşnicia, toate ne primesc familiar, lăsându-se 
recunoscute pe rând. Nu suntem Singuri aici, unde ne 
regăsim adevărata familie: sfinții, îngerii, Maica | 
Domnului, lisus Hristos, toți ne ies în întâmpinare, 
binecuvântându-ne, înbrățişându-ne şi sărutându-ne, 
despovărându-ne desagii trecutului şi ai viitorului. Apoi, 
pe deplin prezenţi, liniştiţi, ne aşezăm în cuvinte - ce 
altceva sunt rugăciunile decât cele mai frumoase 
declaraţii de iubire? - şi străbatem treaptă cu treaptă fi 
liturghia Sfântului loan Gură de Aur. “Să stăm bine, să | 
stăm cu frică...” - e timpul să stăm cu frică şi cutremur, 
cu mintea trează şi veghetoare înaintea lui Dumnezeu, 
căci Fiul Se jertfeşte pentru păcatele noastre. Indată, 
răscumpărați din moarte, aducem prinos Domnului, ale 
Sale dintru ale Sale. Sfântul Duh Se pogoară peste 
daruri, pâinea şi vinul se prefac în Sfântul Trup şi 
Sfântul Sânge al Mântuitorului. Stăm la Cina cea de 
Taină: părintele împărtăşeşte viață veşnică din sfântul 
potir şi nu trebuie să risipească nici o picătură. “Cu frică 
de Dumnezeu, cu credință şi cu dragoste, apropiaţi-vă”! 
Din mulțime câțiva se desprind încet, înaintând spre 
Altar într-un neaşteptat nimb de lumină, lumină curată, 
de ceară, biruind întunericul electric. Privim din barca 
istoriei noastre la cei care păşesc iconic peste ape, fără 
de vârstă, atenţi la Hristos. 


a .— ...—_———.”—.—” 7...” —.——.—.—.—.—....“”.V 7957 5." TPS = ȚIN € Ț ra: ai Fi 
- . 


ne nu ideea de cer, de transcedență, de infinit obiectiv, 


A TREIA SCHISMA 


(urmare din pag. 7) 
Drepturile omului sau drepturile Domnului asupra omului? 








O Europă comunitară, federalizată după modelul american, este o creație a Marii Finanțe 

impusă de noua ordine mondială supranațonală. Aspiră oare Vaticanul - prin proiectul său de 
resurecție ecumenică (ecu s-a numit moneda unică premergătoare actualului euro) a Imperiului 
Roman - să joace rolul unui actor giobal în această tragedie a dispanției naţiunilor de pe scena 
lumii? Apelul la o Europă unită şi creştină al papei loan Paul al II-lea este edificator în această 
privință: “Eu, Episcop al Romei şi Păstor al Bisericii universale, strig cu dragoste către tine, 
străveche Europă: regăseşte-te pe tine însăți. Fii tu însăți. Redescoperă-ționginile. Reinsutlețeşte- 
(i rădăcinile. Întoarce-te ia trăirea valorilor autentice care au adus glorie istoriei tale şi au făcut 
benefică prezența ia pe alte continente. Recunoaşte-ţi unitatea spirituală într-un climat de 
respect deplin față de celelalte religii şi față de libertățile autentice. Dă Cezarului ce este al 
Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Nu te trufi cu cuceriri ie tale până la a vita 
posibilele lor urmări negative. Nu te descuraja din cauza pierderii cantitative a măreției tale în 
lume sau din cauza crizelor sociale şi culturale care te străbat. Poţi fi încă far al civilizației şi 
stimulent al progresului în lume.” d - 

Cui aparține această voce; Păstorului duhovnicesc sau Cezarului “unificator” care, 
substituindu-se Păstorului universal, a întrat în conflict politic cu națiunile “păstorite”? 

Valori, glarie, istorie, unitate, libertate, respeci, măreție, crize sociale şi culturale, 
civilizație, progres în lume - iată jaloanele discursului papal, care țin mai degrabă de recuzita 
persuasivă a limbajului politic, decâta trăirii duhovniceşti. Unde este locul lui Hnstos întotacest 
haloimăs ecumenic numit Europă unită? [i şi vezi pe barosanii Finanţelor şi pe marionetele lor 
politice deschizându-şi cucernici față de Hristos sistemele integratoare ale dominației mondiale 
- aşa cum încearcă papa să ne convingă: “Dacă Europa îşi va deschide din nou porțile lui Hristos 
şi nu se va terne să deschidă puterii lui mântuitoare granițele statelor (sic!), sistemele economice 
(sic!) ca şi cele politice (sic!), vastele domenii ale culturii (sic!), civilizaţiei (sic!), dezvoltării 
(sic!), viitorului ei (sic!), nu va rămâne dominată de incertitudine şi teamă” - şi dă-i, şi luptă, 
tot înainte, pentru al nostru viitor, într-un limbaj de lemn sfân! înţesat de sloganurile mondialiste 
la ordinea zilei, care nu e prea departe de limbajul de lemn de frandafir a) paterniştilor noştri 
autohtoni (semn că - vorba cronicarului - “de la Râm ne tragem”). 

Să fim sobri! Hristos nu S-a jertfit nici pentru o societate deschisă (bazată pe deschiderea 
granițelor, economiei și politicii naționale față de fluxurile de capital internațional!), nici pentru 
o Europă supranaţională (incompatibilă în viziunea integratoare a Vaticanului cu “fenomenul 
intoleranțelor naţionaliste””*, dar tolerantă în detrimentul identității creştine cu “adepții religiilor 
necreştine”!!), nici pentru “o conştientizare crescândă a importanței respectării drepturilor 
omului”! (ci pentru conştientizarea drepturilor Domnului asupra omului! ) şi nici pentru 
“problema respectului datorat minonităţilor”””! Cel puţin la aceste capitole, sanctitatea Sanctității 
sale este în minoritate! 





8 /bidem - pag. 165. 
9 [bidem - pag. 166. 

10 /bidem - pag. 186. 

[| /Bidem - pag. 189. 

12, 13 /Bidem - pag. 160. 














Curva cea mare 

Hnistos a fost ispitit de stăpânitorul acestei limi care, după ce l-a arătat toate împărăţiile 
lumii şi strălucirea lor, l-a zis: “Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu fața 
la pământ şi Te vei închina mie” (Mat. 4:8, 9). Dar Domnu! a respins această “ofertă” de 
adminisuare a puterii universale (“«Pleacă. satano» - i-a răspuns lisus. Căci este scris 
«Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-l slujeşti»»” - Mat. 4:10), deoarece, 
în nouaordine mondială instaurată de dictatura păcatului, Dumnezeu nu se affă [a puterea acestei 
lumi, ci în opoziție faţă de ea, Împărăţia Lui nefiind “din lumea aceasta ” (loan 18:36). Deşi în 
Vechiul Testament profețiile mesianice sunt numeroase, contribuind la crearea unui substanțial 
orizont de aşteptare, Israelul (cu excepția unei rămăşiţe) nu L-a primit pe Mesia pentru că îl 
aştepta ca pe unul dintre proeminenţi lideri politico-religioşi aflați /a putere, care să izbăvească 
națiunea de sub ocupaţia romană, redându-i astfel gloria apusă. Contrar aşteptărilor revanşarde, 
Hristos s-a născut însă în opoziţie, în cele mai umile condiţii (unde impăratul Irod a trimis să- 
L omoare), a predicat şi a profețit în opoziție (ascunzându-Se de putemicii zilei care, instigând 
norodui, încercau şi ei să-L, omoare, deoarece se temeau că-şi vor pierde puterea din cauza Lui), 
a murit în opoziţie (abandonat de toți, dar mijlocind până în ultima clipă pentru mântuirea celor 
care L-au recunoscut ca Domn - cazul tâlharului de pe cruce), a înviat în opoziție (arătându-Se 
numai celor câţiva aleşi ai Săi, în timp ce preoții cei mai de seamă şi bătrânii “au dat ostaşilor 
mulți bani şi le-au zis: «Spuneţi aşa: Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi 
L-au furat'»” - Mat. 28:1 1-13) şi trăieşte în opoziţie (căci Mireasa Lui, permanent strâmtorată 
material şi prigonită din pricina fidelității ei față de Mire, nu stă la masă cu ştabii ecumenici ai 
acestei lumi), 

În opoziţie cu taina fărădelegii (2 Tes. 2:7), prin care stăpânitorul acestei lumi îşi impune 
din culise voința universală, “înţelepciunea lui Dumnezeu” este, la rândul ei, “tainică şi ținută 
ascunsă” de “fruntașii [elitele] veacului acestuia” (| Cor. 2:7, 8) care constituie “curva cea 
mare”; “cu ea au curvit împărații pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul 
curviei ei” (Apoc. 17:], 2). În acest verset pot fi identificate trei paliere ale societății: 1) cel al 
împăraţilor (conducătorilor), 2) cel al cetățenilor turmentați ai pământului; 3) cei a! “elitelor” 
(marii preoți, marii cărturari) înălțate în funcţii cu a căror complicitate (curvie) conducătorii îşi 
îmbată supușii cu promisiuni neonorate, în contrast cu Mireasa îmbrăcată de Dumnezeu “cu in 
subțire, strălucitor şi curat [inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților]” (Apoc. 19: 7, 8), 
curva cea mare este fastuos îmbrăcată de diavol “cu purpură şi stacojiu”, exhibând luxul: “era 
împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăntare” (Apoc. 17:4). (Orice asemănare cu fastul 
şi “coloratura” Vaticanului este, desigur, întâmplătoare). Aidoma cărturarilor şi fariseilor 
mustrați de Hristos pentru formalismul lor fățamic (“Voi curăţaţi partea de afară a paharului şi 
a blidului, dar înlăuntru sunt pline de răpire şi necumpătare” - Mat. 23:25), curva ţine şi ea “în 
mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi necurăţiile curviei ei” (Apoc. 17:4) - ceea ce 
avertizează asupra unui creştinism pervertit (vinul curviei) din pricina fo/zranței față de 
spurcăciule din propriul său potir, solidare cu spurcăciunile din potirele celorlalte religii. 

De 
or peniru 


« 
E 


| ij A 

pa PA Pe a 
pariția în 

i P.. [3 pa ră 


+ ) 


ai, cu adaosuril cuvenite, 
pipi pr . îi x . 4 i Ş | 
nerele următoare, 


i ea sia NUREUR la) 
As To Ea ii ai d ai 2) 





p* 


. 


- 








PAG: 10 NR. 4/412 Aprilie 2000 





PUNCTE CARDINALE 





PORTRETUL LUI EMINESCU 





De foarte mulți ani am înaintea mea, printre puţinele 
lucruri ce mă înconjoară, portretul lui Eminescu. 

Îl-văd aproape necontenit. | 

E un portret puțin cunoscut şi poate cel mai caracteristic 
din câte ştiu, în acord cu viața, cu destinul şi opera genialului 
nefericit. Când zicem nefericit, înțelegem distincția lui aproape 
„Suprafirească, ce-i dă aureolă de suferință şi patimă, cu anume 
predestinare pentru tulburătorul mit al poeziei. L-am aşezat 
într-o ramă, încadrându-l cu imagini dintr-o ediţie ilustrată şi 
nişte vechi cărți poştale cu întrezăriri din reveriile sale nu 
tocmai izbutite, care totuși îi acoperă singurătatea cu o 
gingăşie familială. De aceea îmi plac, 

II privesc pe lumină de soare strecurată anevoios prin 
fereastra ce-i stă în faţă fără timp şi fără spaţiu, ori sub razele 
piezişe în reflexul purpuriu al amurgului, sub pâlpâiri de 
lampămioapă, între umbre, sau în blânda mângâiereacandelei 
care arde alături de icoana lui Christ. II privesc mereu şi abia 
câteodată de pot izbuti să-mi lămuresc imaginea poetului în 
omeneasca lui înfățișare şi îndeajunsă cunoaștere. 

E greu să pricepi din ce ardere de viață şi coşmare de vis 
a prins această agonică înfățișare, după ce va fi rămas numai 
cu sine. Cred că e ultima lui fotografie, mai mult, mărturisirea 
geniului cu adânca sinceritate a întregii sale făpturi, şi toate 
renunțările din pragul deznodământului. 

E untablou de mărire obişnuită de pus în perete, o poză- 
document, fără efecte căutate de iscusinţa fotografului, oricât 
de mare artist ar fi fost, fiindcă mai mult decât exprimă el, 
nimic n-ar fi putut să adaupe prin potriveli de umbre şi lumini. 
Reprezintă bustul poetului plin şi aşezat, cum trebuie să fi fost 
în penultimul an al vieții, ca o împietrire în marea-i muţenie, 
cu capul drept şi figura văzută aproape din față, cu pieptul 


* Euntablou reprezentând chipul poetului după ultima fotografie, 
în mărime de 23/]8 cm. în reproducere tipografică, pe fondul alb 
al unui carton de 50/38 cm. Cum se vede, la o dimensiune 
apreciabilă pentru a fi pus în ramă și așezat în perete. Fotografia 
e În mijloc și are marginile estompate în umbre pierdute. Sub ea, 
semnătura poetului în facsimil, iar dedesubt, caligrafiat frumos, 
in scriere cursivă: Mihail Eminescu, iar mai jos anii: 1849-1889. 
În dreapta portretului, o semnătură de mână Th. Mayerhofer, iar 
în partea opusăalta, tot de mână, C. Rogerer e! Goschl, amândouă 
greu de descifrat. Jos de tot, în stânga, tipărit în scriere rondă: 
Editoriu N. C. Ghindăşeanu, iar în colțul celălalt, cu aceeaşi 
scriere: Reproducerea oprită. 

Despre această ultimă fotografie a poctului, se spune că a 
fost făcută la Botoșani, în 1888, de către Jean Bielig. Ea însă 
cprespunde intocmai cu o descriere amănunțită a fiicei lui 
Maiorescu, Livia, făcută într-o scrisoare adresată mătuşii sale 
Emilia Hurmpel, aşa cum |-a văzut în ziua de 20 octombrie 1883, 
În gară, când pleca la Viena, însoțit de un păzitor și de Chibici 
Revneanu, scrisoare reprodusă de Dr. Ion Nica, în cartea sa 
Eminescu, structura somato-psihică 


PAN M. VIZIRESCU 





deschis şi umerii liniștiți, cu gâtul în lina armonizare a totului. 
E îmbrăcat în costumul cel bun. Sobrietatea bainei, albul 
cămăşii, cum se arată din unghiul reverelor, gulerul îngust şi 
funda mică - aripi de fluture, - toate sunt în nota distinsă a 
personalității sale. 

Cum dai cu ochii de această icoană, te cuprinde o îndelungă 


uimire, înţelegi că un chip de om a ieşit din comun. Te ţine în 


loc, de la prima vedere, onemaiîntâlnită frumuseţe bărbătească, 
ai zice anume închipuită de un meşter al zugrăvelii. Fără să ştii 
pe cine reprezintă, îţi dai seama că de la o asemenea făptură de 
om trebuie să aştepţi (sau se va fi așteptat) ceva cu totul 
extraordinar. Îl contempli cu uimire sporită, să-i adânceşti 
înțelesul, ca pentru o mare laudă de chip omenesc. E un triumf 
al desăvârşitei armonii, în care viața a căutat o expresie unică, 
de la micul amănunt până la aspectul general. Nimic nu se 
dezbină în spectrul apăsător a ceea ce vezi. 


Părul de culoare închisă şi mătăsos, cum pomeşte î 
rotunjindu-se în valuri deasupra tâmplelor, cu băgare de seamă | 
să nu le încalce hotarele, acoperă ceafa, după cum se poate a 
ghici, cu adusătură de aripă strânsă, |ăsând să se vadă urechea | 


cu formnele-i sidefii, ca o floare descântată în auzul tăcerilor. O 


undă de lumină poleieşte obrazul cu netezime marmoreană. 


Acesta pare plămădit din aceeaşi substanță din care poetul a 
întrupat imaginea Luceafărului ca o proprie oglindire. În 
strălucire argintie se arcuieşte o efigie a artei şi gândirii, care- 
ți inspiră cuvântul: Ecce homo! 

Dincolo de tulburarea pe care i-o ştim, cald şi pururi tânăr, 
vibrează de răsuflarea vie a iubirii trăite, 

Despărținid streaşina privirii şi adâncitunle ochilor, linia 


nasului creşte într-o fină dăltuire de proporție şi contur, până la . 


uşoaraondulare a nărilor. E axarea figurii şi profilului eminescian 
cu adânciri vizionare în nepătrunderi, conturul perfecțiunii 
sale. 

În acesttablou, mustața poetului ealtfe| decât în cele ştiute; 
atât de altfelcă nu-ţi vine să crezi cum l-a acaparat, schimbându- 
1 parcă înfăţişarea. E în stil nietzschean, ca o revoltă contra 
văzduhurilor nedomolite, cum a purtat-o în final. Bogată, 
crescută din plin şi fără măsură, ca nişte tufişuri lăsate în voia 
lor după ploi abundente (altfel îngrijită cu mare pricepere), se 
frânge în adusături grele până aproape de maroineămaxilarului, 
cu vâsfurile puțin întoarse. Mustaţa aceasta dornină întreaga 
imagine cu o negureală stufoasă ca de mister, întru totul 
pătimașă. Acoperă în întregime buza de sus, unde nu ştii ce se 
ascunde: zâmbetul sau suspinul, şoapta arzătoare ori tăcerea 
marilor resemnări? E în cea mai potrivită formă cu tulburătorul 
aspect al poetului. 

Buza de jos, atât cât se vede, nu mai vibrează de fiorul 
tinereții, dar stăruie ca o abureală peste dunga neagră de 
deasupra bărbiei. În cumpănire cu bolta frunţii, se rotunjeşte 
proieminența bărbiei cu netezime ca de pereament, din învăluirea 
emoțiilor în care va fi tremurat, ori din sprijinirea meditativă în 
palrna bună şi odihnitoare, 

Toate țin de chipul lui Eminescu şi pot evoca atâtea şi 
atâtea, ca o adevărată citire a versului său şi ca o mărturisire de 
viață pe care simţi că i-o smulgi, fără chiar să fi ascultat-o din 
altă parte, Toţi oamenii au o cută oblică a abrazului, pornind de 
la marginea nărilor către chiotoarea buzelor, o dată cu înaintarea 
lentă spre bătrânețe. Blândă şi cati felată, cuta aceasta la Eminescu 
nu se arată în rolul acelei prevestiri. Se prelinge însă ca a 
lacrimă nestinsă şi lasă întregului chip un aer statornic de 
mistuire lăuntrică. E un semn în afară, o undă ce creşte din viul 
durerilor tăinuite şi se demască fără voia poetului, 

Nuştiu cum așcuteza săpipăi, cu vorbele mele nepricepute, 
fruntea poetului, fruntea lui Eminescu, Nu se poate închipui 
alta să-i sernene! Eaa uimit şia provocat sfiala tuturor celor care 
l-au văzut şi l-au cunoscut, fie în ani; tinereții, fie la pragul din 
urmă. Nu i-a dăruit-o vârsta, Aşa a fost plămădită în ridicătură 
zeiască, să fie peste toate (runţile şi peste linia orizontului: o 
înaltă boltire în poleială de lună şi tresăriri de luceferi, cu 
intreaga statură, cu sufletul, cu geniul şi predestinarea poetului, 

Fruntea lui Eminescu, fruntea neamului românesc pe 
culmile umanităţii! Umble cine vrea să-i găsească perechea... 
AţâL știm, că ne ridică sus, poațe prea sus, dar niciodată, cât va 
ține lumea, nu ne vom sătura de atâta înălțime, Niciodată nu 
vom rămâne in umbra altora, fiindcă piscul de măreție a crescut 





EMINESCU, FÂNTÂNA 


S-a deschis, din veșnicie — 

având luna drept găleată 
spre adânca apă A zar i 
o fântână fermecată. 


E trata Car 
Sg Sar a IE 





7. 


. 


a e i 5 
Mi st se ii 
Ș + . 


din măduva făpturi! noastre. E o cupolă nepieritoare sub care 
s-a zămislit o Jume ce se zbate necontenit, se tălăzuieşte în 
inimile noastre şi rămâne vie de-a pururi. O frunte simfonică, 
ridicată din zbucium şi furtuni, din melodii şi dezlănțuiri, 
arzând de dorul sfintei înseninări. Niciodată cuvântul 
nemuritor, în umbletul lui printre oameni, nu s-a aşternut mai 
bine ca pe această frunte, anume aleasă în osebirea ei de 
singurătate şi visare. Nu se poate sta fără sfială în fața acestei 
frunți cât.o împărăție de mare - imagine ce mi s-a impus de 
la sine, ca s-a găsesc mai târziu şi într-o scrisoare a Veronicăi 
Micle. 

Deo parte şi de alta, tâmplele se modelează în rotunj imi 
ogivale cu luminişul deschis al părților de sus şi lina miădiere 
a părului în desăvârşirea conturului de o măreție plină, iar 
sprâncenele, cu îngemânări de umbre toarse din firişoare 
înspicate, sprijină pe arcadele lortemelia bolții eminesciene. 
Adâncimea ochilor se deschide spre pleoapa de sus în 
omamentație de petală, iar dedesubt se pierde în Şănțuirea 
melancolică a cearcănelor - adevăratte praguri de mister, 

Dar nu ştim ce-o fi cu ochii poetului!... Aşa cur se arată 
în această cadră, îți dau mult de gândit şi-ţi răscolesc 
adâncuri sufleteşti cu întrebări chinuitoare. Nu s-a găsit o 
mână inspirată, de meşter mare, să reţină graiul lor din 
această ipostază cu încremeniti nălucitoare? S-au deschis ca 
dintr-un păienjeniş şi-o prăfiuire a uitării, cu priviri care dor 
de nelinişte şi neodinhnă, cu ceva care uimeşte şi provoacă 
mustrări, Pieoapele, în gingașa lor estompare, sunt grele de 
oboseală şi tristețe. Le-a silit cineva să se mişte şi abia stau 
în bătaia luminii, cu nostalgia celor petrecute şi risipirea 
celorpierdute în fumul de tămâie care le îneacă. Pe pleoapele 
acestea de mătase în culoarea amurgului dupăploaie, zvoneşte 
apropierea nopții tragice, dar ochii, din profunzimea lor, dau 
orizoni nemărginit singurătăţii poetului... 

Privirile se duc spre a se pierde departe, în viziuni care 
încă îşi saltă umbrele cu ademeniri de Jocuri vaporoase, 

Poetul e numai cu sine. Ai zice că ochii aceştia i-a alintat 
de curând vreo Veronică, sau au obosit de prea multă 
aşteptare... O fi poate şi o dulce tresărire de basm, o alunecare 
în somn lunatic, dar peste tot stăruie duhul tristeții ca o pendea 
de vrajă a nenorocului. O fi uitătura geniului bolnav de sucul 
amar al înțelesului vieţii... 

Dai fuga săcunoşti taina acestorochi răvâşiți de furtunile 
abisului şi de gigantismul luptei sale, 

Nopțile de la Timpul... Nopțile de zbucium Şi strajă la 
căpătâiul Țării, de demult, de când a început să-i desluşească 
şi să-i slujească durerile, din fundul veacurilor, Nopțile albe, 
cu licăr polar în bătaie de stele, cu cernerea lor măruntă, 
Uşoară şi grea, peste pleoape ce se închid şi iarăşi tresar, şi 

iarăşi se închid ca pentru vecie, şi iarăşi se deschid ca pentru 
nevecie.., 


(continuare în pag. 16) 








tea RT re e A aaa a bas IE 
„Eminescu — apă al CE ea 
PASE azt inescu apa ja UAL za ac 
PZZISĂ fe Aia iseaeee a E fe na ae pia Eta aa pe e 

— pai 





..—. 3 cc Sh i 


_..Po= —.— ——— 





PUNCTE CARDINALE 
STEFAN BACIU 


ȘTEFAN BACIU (1918-1993) rămâne unul dintre cei mai mari poeţi ai Exilului românesc postbelic, Înainte 
de război a colaborat la numeroase publicații ale vremii şi a fost secretar de redacţie al revistei Gândirea (1941- 
1944). A debutat absolut în 1933, iar editorial în 1935, cu Poemele poetului tânăr (volum premiat de Fundaţiile 
Regale şi de Societatea Scriitorilor Români). Dintre volumele publicate în țară mai menţionăm Căurătorul de 
comori (1939), Cetatea lui Bucur (1940), Muzica sferelor (1943), iar dintre cele apărute în Exil (după câțiva ani în 
Elveţia, din 1949 s-a stabilit în Brazilia): Poemele poetului Pribeag (1963) Ukulele (1967), Poemele poetului singur 
(1980) etc. S-a mai ilustrat ca traducător de poezie, eseist (Aron Cotruş, 1964; Urmuz, 1978 etc.), memorialist şi 
prolific gazetar. A scris în română, spaniolă, portugheză, engleză şi germană. Politiceşte a fost un ferm om de 
dreapta, ceea ce explică probabil faptul că presa noastră literară și culturală, încă puternic stângistă, l-a ocolit şi 


după 1989. Versurile selectate pentru pagina de față fac parte din creaţia sa din Exil, constituind un mișcător 
document liric al “desțărării”. (D. A.) 


ri 

. 

ae 

Pa 

i SĂ 


CI Le 
. E PA 
zi . 
AL ie ad 
“ 


Ă 

A 
n 

mr 


pai d 


A 
le 
= 


A 


AA 
A i 


A ară, 
9 ai 
pu Ca 
34» bai 


poi 
ese 


e st 


Y al 
N 
La LEE, 
i) 
- i ] 
N d 
€ | 
sad da 


TIT DA în aie 
Ea pita m) 





Patria e un măr În cărţile de cetire 

într-o vitrină de băcănie japoneză sunt multe poeme cu foarte mulți daci 
pe strada Liliha dar nu este de găsit 

în Honolulu, Arhipelagul Sandwich “Doina” lui Mihai Eminescu 


sau o placă de patefon 
ascultată în tăcere în Mexico 





în “Opera Poetică” a poetului național 










- Maria Tănase lângă vulcanul Popocatepeti - comentată savant de academicieni 
patria e atelierul lui Brâncuşi la Paris specializați în note de picior de pagină 
patria e peisajul lui Grigorescu lipseşte pe-o stradă însorită, toamna, la Sibiu, 
într-o după-amiază de toamnă la Barbizon “Doina” lui Mihai Eminescu înmănuşat, pălărie occidentală, 

sau Rapsodia Română auzită într-o dimineață ultimul mare poet al Ţării 
în Port au Prince în Haiti la şezători, în cenacluri, în uzine îmi spunea 

Şi patria e mormântul lui Aron Cotruş nu se poate recita poemul interzis la revedere. 

în California care e 

patria e o ciocârlie care se înalță “Doina” lui Mihai Eminescu Undeva, pe-o stradă pustie din Sibiu 

oriunde statuia aceasta a rămas săpată în aer. 

fără frontiere şi fără intenții Noaptea însă, de la Nistru la Tisa, 

patria e un concert de Dinu Lipatti din Hotin în Vatra Domnii, IE ENE 
la Lucerna, Elveţia, într-o seară ploioasă tăcerile spun, cu degetul la gură INDUTUDOR Sela 
patria e această adunare de fețe “Doina” lui Mihai Eminescu =: EEE EREI Et dă 

„de întâmplări şi de sunete Marinar, călugăr, aspru polemist 

împrăștiate peste tot globul cel subversiv. singuratec bard pe-nalte teritorii 

dar patria e metafizic menestrel cu chip de Christ 

mai ales 


arhitect de nimburi şi victorii 
o clipă de tăcere. 





îl văd în insula Oahu, cum pogora pe Cale 


Asta e patria. Ultima oară, pe-o stradă însorită la Sibiu, între samsari, politicaştrii, Donjuani 

2 — ZOE AEZ AIE FII Ar fi putut, ar fi putut - din nasturi soarele-i făcea paftale 

za ramai et şi la Berna sau la Viena. ce strălucesc şi astăzi peste ani 
Sia Re i bat Am schimbat câteva cuvinte şi ne-am spus la revedere 
Au sosit cu câteva boarfe în port din Europa. poate la Paris, poate la Lisabona, în gând. floarea-i ca de foc sclipea la butonieră 
O bluză din Viena, un pantalon din Paris, când sub braț strângea stilete şi psaltiri 
un fular din Londra, îmbibat de ceaţă, Cădeau păsări mari, fumurii, în toamna aceea. barca lui în nori face croazieră 
doi dolari - şi vorbeau. Româneşte. Pan murise demult ancorând în golf la duse amintiri 
şi-o năframă de doliu nevăzut flutura peste Sibiu 

Au venit cu un coş de paie din Europa. flutura peste Țară. caligraf de acatist în avant-gardă 
Şi când avionul a aterizat, au băut Coca Cola Don Quijote ce înfruntă neființa 
şi-au şters lacrimile cu o batistă din Madrid Ne-am strâns mâna tocul i-a fost crucifix şi halebardă 
şi tăceau. Ungureşte. când de fapt ar fi trebuit să ne ştergem o lacrimă: Rosinantei el i-a zis “Credinţa”. 


Au intrat în oraşul de sticlă şi iureş, 
călcând asfaltul cu pantofi din Elveţia. 

Şi când n-au știut să ceară un pahar cu apă 
au plâns. Omeneşte. 


IE, a a UER Peres 


4 F, 


Ey Pa 4 
0 TIMP RĂRĂ POEȚI, 
EAI 4-: E As Si x i: , ad 
E dl te cata arie PS A ză ini 
ii Tora r . i - ut aa. d ni e 





Îmi aduc aminte: şedeam la o masă de cârciumă 
Și beam un vin bun descoperit ca şi cum ar fi o planetă 
De către colonelul Constantinescu Paul din Intendenţă 


Cândva, (Paul Constant, în râsul căruia plângea provincia, pe care azi o descopăr universală). 
când va fi tăcut cel din urmă poet 
al acestui exil fără timp Afară era frig. Aveam şubele de blană agățate după uşe. 


Eram liniștiți. Poate că eram fericiți. 

Beam un vin bun. Mâncam momiţe la grătar, cu un praf de piper. 

ŞI nici unul din noi nu se gândea 

Că lumea, ceea ce azi numim lume, e făcută din marile răsturnări istorice. 


undeva în Bucegi va răsuna un fluier 
şi ciobani cu sarica groasă pe umeri 
vor trăi aceeași Mioriţă. 


Desţărare, tu care ai dat oceane de lacrimi 
n-ai zămislit până azi nici un poet 
care să spună lumii cum inima Ţării 


O mână de oameni. Câteva scaune. Pahare și sticle cu vin: 
Gambrinus, Doi Lei, Suzana, Dobrică, Roata Lumii, Dorul Ancuţei... 
Mi se pare, patru în jurul unei mese. 

bate neincetat La ceasul acela nu ne-am fi putut gândi 


neschimbat Că va veni ziua în care vom spune: 
sub capacul de plumb al sicriului roșu. ASTA A FOST. 














PAG. 12 NR. 4/112 Aprilie 2000 


CABALA 





PUNCTE CARDINALE 


“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară. ” 


4. SABBATAI ZVI (3) 
(prelucrare după Hirsch Gractz - 
Volkstiimliche Geschichte der Juden) 


Continuăm prezentarea aventuroaselor întâmplări 
ale pretinsului Mesia, Sabbatai Zvi. 

Evenimentele din cartierul evreiesc din Smirna au 
început să provoace senzație în regiuni din ce în ce mai 
îndepărtate. Comunitățile evreieşti din Asia Mică 
apropiate de Smirna au fost molipsite de morbul 
nebuniei mesianice. Secretarul particular a! lui Sabbatai, 
Samuel Primo, a avut grijă să facă cunoscută şi 
comunităților mai îndepărtate vestea venirii lui Mesia. 
Nathan din Gaza, profetul ambulant Sabbatai Rafael şi 
Mathatia Bloch relatau ascultătorilor lor cele mai 
fantastice lucruri despre noul Mesia. Până şi creştinii 
au dat o mână de ajutor la răspândirea acestor ştiri, 
Rezidenții străini, funcționarii caselor de comerțengleze 
şi olandeze şi cterul evanghelic din Smirna au furnizat 
informaţii despre evenimentele ieşite din comun care 
se petreceau în oraş şi, în timp ce îşi băteau joc de 
nebunia evreilor, se întrebau dacă nu cumva este totuşi 
ceva adevărat în această poveste. 

În toate capitalele europene se vorbea despre 
Sabbatai Zvi ca despre un fenomen extraordinar şi 
așteptau cu încordare veştile care soseau de la 

Constantinopol şi de la Smirna, La început evreii din 
Europa au fost stupefiaţi [a aflarea acestui eveniment, 
dar pe măsură ce soseau veşti noi şi în comunitățile 
evreiești europene au început să-şi facă apariţia 
manifestări de fanatism şi asceză, au fost inițiate acţiuni 
de colectare de pomeni pentru cei nevoiaşi şi chiar s-au 
consemnat stări de extaz profetic. De remarcat că nu 
numai mulțimile inculte, dar chiar rabini şi oameni cu 
o temeinică cultură filozofică au dat dovadă de 
credulitate. Cu toții erau cuceriți de ideile din Cabala 
cu care se hrăneau. Din păcate în acea perioadă nu s-au 
găsit decât puţini oameni de cultură, cu greutate, care 
să-şi dea seama că originea acestor fenomene se găseşte 
în Cabală şi Zohar. Jakob Sasportas originar din 
Hamburg, un bărbat curajos şi de o sinceritate brutală, 
al căi cuvânt avea greutate datorită temeinicelor 
cunoştinţe talmudice, a combătut de la început, cu 
energie, această demență mesianică. Neostenit, el a 
expediat mesaje peste mesaje comunităţilor şi 
conducătorilor evreilor din Europa, Asia şi Africa, în 
care demasca șarlatania şi avertiza asupra gravelor 
consecințe ale acestei rătăciri. Dar şi el era oarecum 
prins în capcanele Cabalei. Pe tărâmul acestei 
pseudoînțelepciuni toți fanaticii îşi găseau justificare, 
Heinrich Oldenburg, un distins savant german din 
Londra, îi scria prietenului său Spinoza (dec. 1665): 
“Toţi oamenii comentează aici ştirea cu privire la 
reîntoarcerea evreilor răspândiţi de peste două mii de 
ani în lume, în patria lor. La puţini se găsește credință, 
dar mulți o doresc. Dacă această informaţie se confirmă, 
atunci va avea loc o răsturnare a tuturor datelor”. Chiar 
şi Spinoza a avut în vedere că la o eventuală schimbare 
a situației în lume, evreii îşi vor putea recâştiga țara şi 
Dumnezeu îi va considera din nou ca pe poporul ales, 
Zilnic creştea la Amsterdam și la Londra numărul celor 
care credeau în Mesia. Aceeaşi credință era împărtăşită 
și de evreii germani şi polonezi. 

Credinţa în venirea lui Mesia se manifesta în forme 
dintre cele mai diferite. Unii sărbătoreau evenimentul 
cu entuziasm, cu muzică zgomotoasă și dansuri în 
casele de rugăciune, alții prin ascetism sever. 
Tipografiile nu puteau face faţă tipăririi cărților de 


Rabinul Dr. Alexandru Șafran 





rugăciuni în limba ebraică, portugheză şi spaniolă, în 
care erau incluse şi texte cu privire la căile ce trebuiau 
urmate pentru ca oamenii să-şi asigure participarea la 
imperiul lui Mesia. În unele dintre aceste cărți, chipul lui 
Sabbatai era prezentat alături de chipul regelui David şi 
de extrase din Biblie. La Hamburg evreii s-au comportat 
şi mai nesăbuit în dorinţa de a sublinia participarea lor la 
evenimentul mesianic. Cel care intra într-o sinagogă şi 
vedea oameni serioşi, de o distincție spaniolă, țopăind şi 
dansând cu tablele legii prinse de braț, fără îndoială că îi 
considera nebuni. De asemenea, vizitatorii lui Manoel 
Texeira, în a cărui locuință se perindau cele mai distinse 
personalități, nu trebuia să se mire, asistând la un astfel 
de comportament. Bendito de Castro care fusese un timp 
medicul personal al! regine; Cristina, nu a fost mai puțin 
prins de această nebunie. În casa lui zvonurile despre 
imperiul de o mie de ani erau alimentate din plin atât de 
evrei cât şi de creştini. Tot soiul de ştiri senzaţionale 
circulau din gură în gură. Se zvonea că în nordul Scoției 
şi-a făcut apariţia o corabie cu vele şi odpoane de mătase 
care era condusă de marinari ce vorbeau limba ebraică. 
Pe pavilionul ei era scris: “Cele douăsprezece seminţii 
ale lui Israel”. Credincioşii din Londra, în cel mai autentic 
Spirit englezesc, puneau pariuri că, într-un răstimp de cel 
mult doi ani, Sabbatai va fi uns ca rege al lerusalimului 
şi întocmeau înscrisuri formale în acest sens. 

Pretutindeni unde locuiau evrei pătrundeau veşti 
despre Mesia cabalistic din Smirna, provocând 
zgomotoase manițestări de entuziasm şi fanatism. La 
Avignon, unde mica comunitate iudaică nu era câtuşi de 
puţin aspru tratată de autoritățile papale, se pregătea ca 
după anul nou să plece spre regatul ludea. 

Dacă Sabbatai Zvi se putea îndoi până în acest 
moment de menirea sa mesianică, omagiile şi 
recunoaşterea piimite din toată lumea unde existau 
comunități iudaice erau de natură să-i întărească 
convingerea că era, cu adevărat, Mesia, Zilnic soseau la 
Smirna solii şi delegații care îl salutau cu profund respect 
pe nau! rege al Israelului, punându-i la dispoziţie averea 
şi viața şi copleşindu-l cu daruri bogate. Dacă Sabbatai 
ar fi fost un om cu o voință puternică şi ar fi avut un plan 
precis pe care intenționa să-l realizeze, ar fi putut profita 
de atmosfera de entuziasm general manifestată de 
credincioşii săi pentru a-şi atinge obiectivele. Dar 
Sabbaţai s-a declarat mulțumit cu mirosul de tămâie; el 
nu țintea spre nimic măreț, sau cel mult credea, în 
nebunia sa, că regatul lui Israel se va realiza de la sine, 
printr-o minune. Spre deasebire de el, Samuel Primo şi 
ceilalţi colaboratori apropiaţi urmăreau un scop precis: 
diminuarea sau chiar desființarea autorității rabinatului. 
Ideea de bază conținută de Zohar, Biblia cabaliştilor, era 
că în ziua de apoi toate legile iudaismului, reglementările 
despre ce este permis şi ce este interzis îşi vor pierde 
orice importanță. Pătrunşi de aceste idei, adepții lui 
Sabbatai considerau că sosise momentul să înlăture 
codul obligaţiilor rituale (Șulhan Aruh). În mijlocul 
cabaliştilor se manifesta un puternic dispreț față de 
Talmud şi de modul de educaţie talmudic. Misticii 
aceștia căutau pretexte pentru a se elibera din plasa deasă 
a preceptelorrabino-talmudice. În dorinţa lor de înnoire, 
au inventat chiar o nouă divinitate, un zeu-om ca 
Dumnezeu al regatului lui Israel, Până acolo au mers 
cabaliştii cu interpretarea conceptului de divinitate, încât 
pentru ei Mesia era o creatură identică cu Dumnezeu, 
Aceste idei au fost sistematizate într-o concepție țeasofică 
despre a divinitate formată dintrei persoane, şi anume 
Dumnezeul originar, Regele Sfânt şi o persoană de sex 
feminin Șechina. Regele Sfânt, Mesia, era adevăratul 









Dumnezeu, Mântuitorul şi Eliberatorul lumii, 
Dumnezeul lui Israel. Ei era ființa care trebuia adorată, 
căci Dumnezeu! originar s-a retras din atribuţiile sale, 
pe care i le-a încredințat lui Sabbatai. Samuel! Primo, 
cel care se îndeletnicea cu întocmirea corespondenţei 
Şi cu redactarea hotărârilor în numele regelui Mesia, 
încheia aceste documente cu formula: “Eu, Stăpânul şi 
Dumnezeul vostru, Sabbatai Zvi”. 

Demolarea edificiului religios iudaic a început cu 
preschimbarea unei zile de post (postul de zece Tever) 
într-o zi de sărbătoare. În numele idolului său, Samuel 
Primo a trimis o circulară către toate comunitățile 
iudaice, cu următorul conţinut: “Sabbatai Zvi, primul 
fiu născut al lui Dumnezeu, Mesia şi Mântuitorul lui 
Israel, vă trumite binecuvântarea sa! După ce v-am 
învrednicit să vedeți ziua cea mare şi împlinirea 
cuvintelor profeților, zilele de doliu şi tristețea se pot 
preface în zile de bucurie. Bucuraţi-vă în cântece şi 
veselie şi faceți, din această zi de tristeţe şi de post, o 
zi de fericire, pentru că eu am venit”, Desigur că în fața 
acestui mesaj, credincioşii habotnici aurămas perplecşi. 
Ei nu-şi puteau reprezenta pe Mesia altfel decât ca pe 
un rabin sobru şi cucernic, care nu numai că nu va uşura 
ritualul, dar îl va înăspri. Ca urmare, au adus obiecții 
împotriva acestei măsuri, În toate comunităţile s-au 
constituit mici partide formate din cei care nu credeau 
în mesianismul lui Sabbatai şi care se străduiau să 
apere rânduielile iudaice de furia novatoare. 

ludaismul rabinic şi Cabala, două orientări aliate 
până la aceste evenimente, au început să intre în 
conflict. Dezvăluindu-şi adevărata față, Cabala a 
devenit în mod inevitabil adversara rabinismului 
conservator, Dar faptul că ea se dovedise a fi şarpele 
veninos pe care rabinii l-au încălzit la pieptul lor, nu a 
fostrecunoscut decât de foarte puţini. Mulţi rabini i-au 
rămas credincioşi, considerând că atacurile cabaliştilor 
sunt îndreptate numai împotriva cărții care 
reglementează ritualul (Șulhan Aruh) şi că vinovaţi de 
această situaţie sunt adepții lui Sabbatai. 

Dar într-o bună zi, noul Mesia a fost trezit la 
realitate din țara de vis în care trăia. Cadiul turc i-a pus 
în vedere că în termen de trei zile să se înfățişeze celor 
mai înalte autorități din Constantinapol. Sabbatai a 
întreprins călătoria spre capitala Imperiului otoman 
însoțit de secretarul său, Samuel Primo, şi de alți câțiva 
adepți. Deoarece corabia care-l transpoita, deşi a 
întâmpinat furtuni puternice, nu a fost înghițită de 
valuri, însoțitorii săi au avut prilețul să inventeze noi 
minuni săvârşite de Mesia, şi anume felul în care 
furtuna şi valurile i-au dat ascultare. Marele vizir 
Ahmed Kopuli care aflase despre agitația evreilor din 
Smirna şi din întregul imperiu, intenționa să potolească 
lucrurile cu o singură lovitură. Zbirii poliției primiseră 
ordinul precis de a-l aduce pe presupusul Mesia la 
Constantinopol, în lanțuri, Ca urmare, ei au jeşit în 
întâmpinarea corabiei şi l-au pus în lanţuri, ducându-l 
într-o mică localitate de lângă Constantinopol, În luna 
următoare (februarie 1666) a fost adus la Constan- 


tinopol, dar intrarea în capitală s-a petrecut altfel decât 
visau adepții săi. 


(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 








i rata Da a > ee. —— —_. — a DE” 5 e ia "ea - — 









PUNCTE GH UN ae 


Aprilie 2000 NR. 4/112 PAG. 13 














| o az a ae ere ae e lol 
UN MARE SAVANT CRESTIN: NICOLAE C. PAULESCU 03591931) 








profesorul 
PAULESCU 


(urmare din numărul trecut) 


Medicii au fost acuzaţi, şi pe bună dreptate, că sunt de 
un lirism prea revărsat în scrierile lor, ba chiar bombastici. 
Profesorul Paulescu, care a ținut întotdeauna să păstreze 
stilul calm şi rece cuvenit omului de ştiinţă, nu a fost liric 
decât atunci când ne-a vorbit despre rolul “Spitalului” — o 
binefăcătoare creație a spiritului creştin. Am avut marea 
cinste să fiu de faţă, la 12 ma: 1913, când a rostit această 
lecție, care mi se pare cea mai frumoasă lecție rostită undeva 
pe lume!. 

“Iar când va veni Fiul Omului întru mărire... El va zice 
celor de-a dreapta Sa: Veniți binecuvântații Părintelui Meu, 
demoşteniți împărăția care vă este gătită vouă de la întemeierea 
lumii. Căci... bolnav am fost şi M-aţi îngrijit... Atunci vor 
răspunde Lui drepții, zicând: Doamne..., când Te-am văzut 
bolnav, şi am venit la Tine? Şi răspunzând, Împăratul va zice 
lor: Amin zic vouă: de câte ori aţi făcu aceasta unuia dintre 
aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie na-aţi făcut-o” *. 

“Cu alte cuvinte — zicea profesorul — , Dumnezeu vrea 
ca iubirea pe care 1-0 datorează oamenii să se reverse 
asupra bolnavilor săraci”. Şi termina astfel: “În spital veți 
mai găsi Şi oameni de alte nații, ca unguri, greci, ovrei... nații 
chiar dușmane novă şi care duc în contra noastră o luptă pe 
viață şi pe moarte. Or, toți aceşti oameni, buni saurăi, virtuoşi 
sauviţioşi, conaționali sau inamici, primesc în spital aceleaşi 
îngrijiri, fără să se țină seamă de meritele sau nememicia 
lor”... 

Sunt unii medici de spital cupizi şi avari, care fac vizita 
în câteva minute, galopând pe dinaintea paturilor. “Sunt 
mulți alți medici de spital orgolioşi, cărora li se pare că 
spitalele sunt făcute pentru ei, şi consideră pe bolnavi ca pe 
nişte obiecte de studiu. Ei sunt mulțumiți când primesc un 
caz interesant, asupra căruia vor putea să facă o comunicare 

ocietate savantă sali să-i publice observația într-o gazetă 

medicală, dar îl resping, sau nu se ocupă deloc, de sărmanul 
bolnav care nu prezintă decât un caz banal, ce nu poate fi 
exploatat în profitul glonei lor. Mai sunt şi medici de spital 
cărora, în lipsa unei educații creştine, [i s-a atrofiat fibra 
idealului şi au căzut în indiferenţă, devenind pur şi simplu un 
fel de trântori care, pentru o leafă cât mai grasă, fac cât pot 
mai puţin. Acest soi de medici paraziți rotesc pretutindeni şi 
constituie o adevărată plagă socială. 

Dumneavoastră, însă, să nu urmaţi aceste păcătoase 
exemple. Când veți intra în vreun spital, dezbrăcaţi-vă de 
patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi-vă şi de wrândăvie 


şi daţi-vă cu totul bolnavilor, cărora să le fiți recunoscători 


dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiți. 

Şi dacă voiți să fiţi perfecţi, culegeți fructele ce se vor 
dezvolta din sămânța pe care am semănat-o astăzi în sufletele 
Dumneavoastră tinere şi generoase, şi, urmând preceptele 
carităţii, îngrijiţi pe boinavul mizerabil, nu ca pe un 2 Nu 
ca pe un frate ce suferă, ci ca pe însuwji Dumnezeu... 

În 1930, profesorul Paulescu a lămurit, din punct de 
vedere ştiinţific, învierea lui Christos, completând cu aceasta 
verificarea ştiinţifică a Crezului creştin“, începută cu 30 de 
ani înainte. 

Cu acest prilej, el a combătut * “Spiritismul”, pe care, 
totuşi, atâția naționalişti-creştini (7) l-au practicat şi îl practică 
încă. deși de pe urma acestei practici, în care au a face nu cu 
sutletele morților, ci cu diavolul însuși, au comis greşeli cu 
consecințe funeste, iremediabile. 

Om de ştiinţă, Paulescu executa comandamentul 
Mântuitorului, care a zis: “Caută şi vei afla”. Adversar ire- 
ductibil al minciunii şi al dublului înțeles, el nu admitea să 
afirme nimic care să nu poată fi imediat “probat”. Şi totuşi... 

Primindu-i lecţia asupra darwinismului, la 17/30 
decembrie 1902, şi citindu-i-o “cu toată luarea aminte”, Titu 
Maiorescu, după ce îi mulțumește, adaugă că “va încerca să 
deştepte în Comeorbiri literare o discuţie convenabilă din 


|. Afară, bineînţeles, de “lecţia” Mântuitorului câtre A postolii Săi, 
în preziua patimilor Sale: “Mai sunt puţin cu voi... VĂ dau o 
poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alții...” (/oan, cap. XIII-XVII). 
2. Matei XXV, 31-40. 

3. Paulescu, Spitalul, Coranul, etc, p. 15. 

4. Prof. Dr. N. C. Paulescu, “Christos a înviat”, în Acțiunea 
Română, 20 aprilie 1930. 









PAULESCU 


N 


ve Suflet ȘI 
Dumnezeu 


ip (PA E ea ale ep sa: 


EDITURA 


“în 1999: s-au u împlinit 130 d 30 de ani de la na; naşterea. 
sava tiLotă Nicolae. Ci Paulescu, “adevăratul 
inventator. al insulinei, adversar. netmpăeat ai 
a Le A a o Au cu 
ai naţionalismului creştin da: băiaali pătrar al 
secolului XX. E sa za Y ee aer 
În întâmpinarea. acestei ntre Editura 
«Anastasia) din Bucureşti. a reeditat una, dintre 
lu crările ştiințitice cele mai i importante eale lui N.C. 
Paulescu: “Naţiunile de «suflet». şi «Dumnezeu» în 
fiz iziologie. (ediție îngrijită eee a 
Codrescu), Curtea mai fusese reeditată n 19 (944 de de 





















îi PI SR pt Ie UA 
către Dr, V. Trifu, ilustru ucenic: al autorului, Apa 
„Ediţia a din 1944era deschisă deoa mplă pi a 








cutii get să 





4 Ri [ 
ucă (a ă 
die p . Ti IA ai 






omagiindu-l astfel aci C. Paul Re tr- 
mărturie cuprinzătoare şi autor izată, ezvăluir 


LA 
pre: 


ee, Şi ex dă a Sil 
ca esidură complextatea și A 
suie ersatei sale personalita (e A 


„(Menţionăm că ortografia a fost actua alizată 
jpunctuaţia îmbunătățită, iar. greșelile de tipa zi 















p hirea ca Ss jr 
îndreptat în o nod taci re Vas E 


partea profesorului darwinist, sau cel puţin haeckelian, de la 
laşi, pentru ca să se intereseze şi studențimea noastră de foarte 
instructiva controversă, indicatăşi în cursul de Istoria Filosofiei 
Contimporane, cu ocazia teoriei evoluționiste a lui Herbert 
Spencer...” Astfel, Titu Maiorescu ar fi avut marele merit că 
a sprijinit luminarea intelectualității româneşti asupra 
materialismului, dacă nu i-ar fi stat toată lumea împotrivă. 

Comorbirile au dovedit părtinire față de adversarii 
Adevărului dezvăluit de Paulescu şi grupul compact de atei de 
la laşi şi București au făcut tot ce au putut ca să exploateze 
“mania noastră de simplificație, care se mulţumeşte pentru 
fiecare om, ca şi pentru fiecare obiect, cu o singură efichieră”” 
şi care “nu reține decât unele evenimente care o izbesc, lăsând 
restul uitării”. 

Unul dintre “transformiști”, în în plină''polemicăștiințifică”, 
lansase cuvântul de “ignorant” — Paulescu era ignorantul! — şi 
vorbise de “o stare particulară” a sa. Fusese suficient pentru ca 
“comânii care e deştepţi” să conchidă că e vorba de un “maniac 
religios”... Altul, maiviclean, aruncase, ca într-o doară, cuvântul: 
“Dapistaș”, “Pentru a trăi, pot fi mai multe mijloace — zicea 
Panait Istrati; pentru a lupta, nu este decât unul: să loveşti în 
adversar” (frapper sur l'adversaire). Deci, nu în “ideile” lui, 
cum credem noi, ci în el însuşi”; aşa au procedat și adversarii 


$, Panait Istrati, Vers /zzare flamme, Paris, 1929, p. (3, 


evocare de 
DR. V. TRIFU 


profesorului Paulescu. 

A fost de-ajuns ca din umbră — dintr-o anumită umbră 
— să înceapă, cu vicleşug, uneltirile, pentru ca Biserica 
românească să-l renege. Oficialitatea bisericească j-a fost 
astfel mereu ostilă, deşi foare mulți episcopi şi mai ales 
preoți îl admirau şi-l vizitau foarte des. Poate fiindcă insistase 
împotriva'“arghirofiliei””, patimă de care suferă unii chiriarhi, 
şi împotriva “'trufiei”, de care suferă alții... 

Urmașii Apostolilor trebuie “să educe, prin Ca, 
Omenirea, după cum Cuvântul lui Dumnezeu i-a educat pe 
ei, adică să-i învețe pe oameni ce e Caritatea şi cum să se 
ferească de patimile de proprietate şi de dominaţie”. 

“Fericiți cei săraci cu duhul” — adică cei care nu au 
patima de proprietate—"că aacelora este fzpizăţiacerurilor”. 

“Fericiţi cei blânzi” — adică cei care nu au patima de 
dominație — “că aceia vor moşteni pământul. 

“Împărăția cerurilor şi moştenirea pământului — adică 
totul pe lume — constituie răsplata celor nepătimaşi”, încheia 
profesorul Paulescuf. 

Profesorul Paulescu, mai ales după înverşunarea 
nedreaptă cu care s-a repiicat argumentelor lui clare şi 
hotărâtoare, a adâncit studiul sectei francmasonice, pe care, 
după ce o denunțase în 1913”, a continuat a o urmări cu 
atenție, publicând, în 1924, broşura Complot jidano- 

francmasonic. împotriva Neamului Românesc": “Evreii, 
neputând şă-i extermine pe toți creştinii, după cum le 
porunceşte formula tamudică: /0b șebegoim harog («pe cel 
mai bun dintre creştini, ucide-I)), s-au gândit să-i facă pe 
creştini să se lupte între ei şi să doboare astfel Creştinismul 
dinăuntru”. |n acest scop, “ei au imaginat o societate ocultă, 
formată din caturi suprapuse (Francmasoneria). 

Apoi, dezvăluia planuniie ei politice, economice. şi 
culturale, cu documente zdrobitoare, şi încheia: “Francma- 
soneria își îndeplineşte, cu o tenacitate neînduplecată, planul 
de subjugare politică, economică şi culturală, şi îl realizează 
repede, punct cu punct. lar noi, nememicii, stăm şi o privim, 
cu indiferența unor dobitoace, deşi simțim bine că ne fuge 
pământul de sub picioare”. 

În 1930, denunța intențiile uzurpatoare ale instituțiilor 
puternice, pe care le conducea în străinătate această 
Francmasonerie vicleană şi perfidă”. În acelaşi an, a publicat 
un articol perfect documentat asupra Francmasoneriei în 
România, după război'*: “Francmasoneria trebuie imediat 
desființată în țara românească, o dată şi pentru totdeauna”, 
încheia profesorul Paulescu. 

Într-o conferință, ținută la'“Cercul de studii” al Centrului 
Studențesc Bucureşti'!, profesorul, explicând studențimii 
universitare ce este Francmasoneria, încheia cu o lecție 
despre “Magie” — “ştiinţa filosofică ocultă ce rezumă Misterele 
Religiilor păgâne din Antichitate şi e cuprinsă în Cabala 
evreiască şi în Talmud”. ŞI termina astfel: “Daţi-mi voie să 
vă reamintesc că, în cursul meu de Fiziologie, bazat pe probe 
decisive şi incontestabile, am admis existența unui Spirit 
Suprem, Cauza eficientă şi finalăa Universului (Dumnezeu), 
apoi a unei serii imense de Spinte create, dătătoare de viață 
şi individuale, pentru fiecare ființă viețuitoare (Sufletele). 
Astăzi, sprijinit pe dovezi şi mai palpabile, ce se pot vedea 
cu ochii (în Spiritism şi Demonomancie), mă simt dator să- 
mi completez cursul de la Facultatea de Medicină, spunându- 
vă că mai există o a treia categorie de spinte, ce sunt 
dăunătoare (Diavolii)”, 


(va urma) 


6. Paulescu, Sinagoga şi Biserica, |, pp. 27-28. 

7. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalui, 
I'rancmasoneria. 

8. Broşura era vândută cu $ lei de Librăria Stânciulescu din 
Bulevardul Elisaveta. În curând această librărie, prea românească, 
a fost nimicită de răzbunarea masonică. 

9. Paulescu, “Societatea Naţiunilor şi Țara Românească”, în 
Auletinul anti-iudeo-masonic, februarie 1930. Demnitarul vizat 
atunci de prof. Paulescu, veritabil cameleon, ca toți masonii, se 
pretinde astăzi mare... naționalist. 

10. Paulescu, “Franc-Masoneria în Țara Românească după Război”, 
în Buletinul anti-iudeo-masonic, aprilie-mai-iunie, 1930, 

]2. Paulescu, “Ce este Franc-Masoneria?” în Buletirul anti- 
iudeo-masonic, martie 1930, p. 67. 
























PAG. 14 NR. 4/112 Aprilie 2000 




































PUNCTE CARDINALE 








“P LIVIUS CONȚIU 











La | Decembrie 1999, s-a stins din viaţă doctarul 
Livius Conţiu, vreme de multi ani membru în 
Comitetul de Conducerea! AFDPR Aradşi conducător 
(din anul 1990) al dispensarului AFDPR. 

Născut la 27.02.1924 la Târgu Mureş, Livius 
Conţu a studiat medicina la Țimişoara. 

Arestat în 1958, a fost condamnat de Tribunalul 
Militar Cluj la 6 ani închisoare, pe care i-a executat la 


NICU NAUM nu mai este. Dara venit vremea să ştie toți că Nicu a fost, toată viața 
sa, un stegar. Un stegar al Neamului, pentru care a luptat din toată puterea sufletului său + 
mare, până la ultimul strop de viagă (născut la Tulcea, în 1923, a închis ochii, după | 
aproape 00 de ani de Exil, la Montreal), 

Nu a tost manifestaţie anticomunistă |a care Nicu să nu fi fost, ori cu tricolorul ori 
cu pancarda, dar în frunte! Nu a fost carte sau revistă românească (nu numai de limbă 7” 
română...) pe care Nicu să nu a împartă, cu râvna unui Badea Cârțan! Nu a fost un nou 
venit pe care Nicu să nu-l ajute, după puterile lui, de cele mai multe ori fără să ştie nimeni. + 












































P enitenciarul Gherla. Eliberat în 1964, s-a stabilit la | Şi oare cine o va mai face. după el, aici la Montrtal? a pneci pi, ÎT, 
Reșița, apoi la Arad. Niciodată, însă, în cei 15 ani de când îl cunosc, nu s-a lăudat cu ce a suferit în viață, dei ese) ru 


Inianuarie 1990a fost printre promotorii înființării 
dispensarului medical al Asociaţiei, unde membrii 
acesteia s-au bucurat de priceperea lui profesională, 
de omenia şi devotamentul său față de cei suferinzi, 
până în momentul când boala l-a țintuit la pat. 

Un număr impresionant de oameni, membri sau 
nemembri ai Asociaţiei, au ținut să fie prezenţi la 
înmormântarea |ui, 

Dumnezeu să-i dea odihnă veşnică. 


1P AUREL ŞANDRU 


deşi l-am rugat de multe ori să-mi povestească din ce a trăit. 

L-am urmat, cu dragoste şi cu recunoştinţă pretutindeni, în drumurile sale, la 
Câmpul Românesc de la Hamilton, pe la Rom/est-uri, în România, cu sentimentul unui 
salvat de la pieirea spirituală, într-o lume pustie a materiei, a banului. Pe aceste drumuri, 
i-am putut culege prea puţin din caietul zgârcit al amintirilor sale, pe care vi le 
împărtăşesc acurm, cu aceeaşi emoție cu care le-am păstrat... 


Vp 


E 












Eram închis la Vaslui, cu un grup de legionari. Ne scoteau la prăşit pământul & 
inchisori. Cu sapa, rânduri, rânduri. 
Alături era sfoara de pământ a unui țăran şi venise să o sape nevasta lui. Avea un | 
copilaş de trei-patru anişori şi, ca să nu o ia razna, biata femeie făcu o groapă Cu sapa 
şi îngropă copilul până la brâu. El se îmvățase aşa şi se juca, cuminte, cu nişte pietricele 
Băieţii le-au cerut gardienilor să le permită să sape sfoara de pământ pe care se 
chinuia femeia, cu un ochi la copil şi cu unul la sapă. ŞI i-au săpat-o în zece mimule, căci 
erau peste treizeci de flăcăi 
Femeia căzu în genunchi şi, făcându-şi cruce, nu mai contenea cu mulpanirile şi cu 
























Cu câteva zile înainte de a fi împlinit 79 de ani, 
la 22 februarie 2000, a trecut la cele veşnice preotul 
protopop onorific Aurel Şandru. Se născuse la 27 





februarie 192] în comuna Codău, jud. Bihor. binecuvântările. Jar flăcăii în haine vărgate îşi aminteau că tot aşa făceau câte un bine , n [4 ia 
A urmat cursurile primare în localitatea natală, | si când erau liberi, cu C ăpitanul, în taberele legionare de muncă. Mie Consulatului 
iar liceul [a Beiuş, după care s-a înscris la Politehnica 


Pe - mu R.S.S, 








din Timişoara, pe care a absolvit-o în 1946. Când ne srămutau de lao închisoare la alta, ne puneau lanțuri lapicioare, ferecate. real 
Tânărul licențiat a practicat ingineria la Arad | /a fierărie. Pentru că noi eram mulți şi nu erau destule lanţuri, ne legau doi câte doi, de pa za 


nurnai doi ani, în 1948 fiind întemnițat pentru“vinovat” 
de a fi spus NU regimului comunist. 

Camarazii lui de suferință îşi amintesc de rodnicul 
său apostolat laic din Zarca Aiudului, ca şi de curajosul 
său îndemn din noapte a Învierii 195), când cei 
pngoniți au sârbătont Miracolul Pascal in hnubete de 
la Baia Spne, fapt ce i-a unpresionat până şi pe 
neinduplecaţii cerberi. 

Aurel! Șandru rămâne un chip şi o pildă luminoasă 
nu numa! prin Curajul şi ținuta sa demnă din anchete 
ŞI temniță ci şi prin faptul că a fost hirotonisit ca preot 
greco-catolic la vârsta de 69 de ani! A păstorit la 
Nădlac şi la Capela din Arad-Centru, activând în 
acelaș timp în Reuniunea Mariană şi în Asociaţia 
Generală a Românilor Uniţi (AGRU) din Arad. 

A fost un neobosit truditor pe tărâmul strângerii 
şi întăririi legăturilor frățeşti şi creştineşti între taţi 
românii, trecerea sa în veşnice lăsând uri mare gol. 

Dumnezeu să-l odihnească. 


“P DUMITRU GĂBUDEANU 


acelaşi lanţ. Era groaznic, mai ales când mergeani să ne facem nevoile, căci trebuia să 
meargă amândoi. Unul făcea, iar celălalt era nervos... 

Dar, pentru câteva pachete de ţigări, țiganii de la fierărie, deţimuţi de drept comun, îţi dădeau un “lawţ personal”. 
Atunci erai independent şi toate mergeam: mai bine. lar când îți scoteani lanțul. acesta era păstrat la obiectele tale 
personale 

Îmi amintesc că odă neuu 4 ansferal la inchisoarea de ta Cernăuţi, cure era departe de gară. Ne-uu incolonat pe 
'oți şi aşa, cu lanţurilezornăind, am mărșăluit prin totoraşul, noi, fraţi de cruce de 18-20de ani. lar locuitorii se înghesirian 
pe marginea trotuarelor şi ne priveau tăcuţi şi mişcaţi 

Când am aflat că mă duceau la inchisoarea de la Aiud, eram în culmea fericirii! Eram elev la liceu, condamnat la zece 
ani umcă silnică şi la doi ani de privaţiune de drepturi civile, pentru că mi-au găsit în buzunar Cărticica şefului de cuib 
Aiudul avea aureolă de “Academie legionară ”. Acolose făcea, într-adevăr, şcoală! O şcoală înalță, de crecnță şi de luptă 

Într-o vreme, aveam voie să primim pachete de acasă. Unul dintre noi le aduna într-o celulă, iar şefii de grupe treceau 
pe la fiecare dintre noi şi notau nevoile noastre. Lucrurile din pachete se împărțeau la toți după nevoile constatate, iar 
alimentele, frățeşte şi după starea de sănătate a fiecăruia. Căci erau unii care nu primeau pachete. Într-o vreme, direcția 
închisorii ținea pachetele până se strica mâncarea, apoi ne-o dădea stricată Mâncarea cea ruplă de la pură, pusă în 


pachete cu dragoste şi udată cu lacrimi de ai noştri, de-acasă. 
Li 







| 
| 






























Ne rransferaseră pe noi, elevii, la Alba Iulia, şi ne dăduseră pe mâna umuj gardian rău şi sadic, care ne cerea să-i 
răspundem seara, în cor, “Bună seara, să trăiţi!” Noi îi răspundeam. “Bună seara, bună seara. ” L-a sch ingiuii pe câțiva 
dintre noi şi am cedat 

Aveam bărbi, mustăți, plete, pe care arm primit ordin, după o inspecție, să le dăm jos. Un camarad, cu o splendidă 
mustață aurie, a refuzat. L-au imobilizat patru gardieni şi au încerca! să-l radă. A țipat ca din gură de şarpe, provocând 
agilaţie în închisoare, care era în centrul oraşului. Trecătorii au anunțat wibunalul şi a venit un magistral să constate ce 
s-a întâmplat. 





Sâmbătă 8 aprilie s-a stins din viață la Bucureşti, 
Dumitru (Mitel, cun îi spuneau familia şi prietenii) 
Găbudeanu ultimul reprezentant al unei familii 
martinzate. Toţi membrii acestei familii (rama şi 
patru copil, doi băieţi şi două fete), angajându-se 
dintru început în lupta împotriva bolşevismului, au 
cunoscut din plin toate ororile temnițelor comuniste. 

Miel Găbudeanu s-a născut la 1! noiembrie 
1923 în Bucureşti. În 1948, pe când era student în anul 
III ja Academia de Studii Economice, a fost arestat şi 
condamnat pentru activitate anticomunistă. S-a eliberat 
în 1954, s-a căsătorit, dar în noiembrie 1956, la câteva 
zile de la nașterea unicului său fiu, a fost rearestat şi 
condamnat la 12 ani muncă silnică, pentru participarea 
la mişcările studențești din timpul revoluţiei din 
Ungaria. S-a eliberat în 1964 şi, după ce a prestat timp 
de câţiva ani diferite munci necalificate, a reuşit, în 
cele dirurmă, să se angajeze contabil lao întreprindere 
unde a lucrat până la pensie. După 1989 a fost un 
membru activ al Asociaţiei Foștilor Deținuți Politici, 
participând la numeroase acțiuni ale acesteia, A trecut 
la cele veșnice îpt atât de discret şi de demn precum a 
şi tru. 

Dumnezeu să-l odihnească 






XA 


Ne-au adhmal în curte [la Aiud]. Un magistrat ne-a citit decretul hii Antonescu princare legionarii pot merge pe front, 
pentru reabilitare. Un camarad a ieşit la raport: “Domnule magistrat, suntem gata să mergem să luptcim pe froni, pentru 
Țară, dar nu pentru reabilitare, pentru că noi nu am greşit cu nimic în fața neamului românesc”. 

"Cine eşti tu?” 

“Sunt doctor în drept. ” 

“Suntem, deci, la acelaşi nivel.” 

“Da, dar nu pe acelaşi dna...” 

Ne-au dus in Basarabia, la Sărata, 
peniru O Sumară instrucţie în vederea 

frontului. Condiţii mai mizerabile decât în 
închisoare. 

















Nicu Naum îşi mai dorea să ajungă să 
vadă Tulcea copilănei sale. Dar n-a mai 
apucat. Şi poate că a fost mai bine aşa, căci 
n-ar mai firecunoscut-a şi ar fi părăsit lumea 
cu încă o durere în suflet. 

A plecat senin, imediat după împărtă- 
şanie (4 aprilie 2000), Fie-i veşnică 
pomenuea! 









De a stânga la dreapta. 
Nicolae Naum, Marcel! Petrişor, Răzvan Codrescu, 
Vasile Gulan, Gabriel Constantinescu 
(Romfest'92, Câmpul Românesc - Hamilton, Canada) 











Erast CĂLINESCU 





Po a . - a e - Pa pi 
=. —. 


PUNCTE CARDINALE 





Aprilie 2000 NR. 4/112 PAG. 15 





NISA UAZUTA LA Z7ZZZZ/ 


ZO NA 


LIZERNA 


IDE NNEOCOMU III SAMA 


Despre revoluție, în general 


Ar trebui să începem, întâi de toate, prina defini 
ce e este aceea o revoluție. Revoluția, din punct de 
vedere etimologic, este o reintoarcere,o revenirea 
origini (lat. : revolutio, - onis). De la 1789, însă, 
termenul revoluție desemnează o schimbare fundamentală de perspectivă; la 
această definiție subscrie şi Thomas Kuhn în lucrarea sa Revoluția ştiinţifică, în 
care demonstrează că progresul societății survine prin schimbarea de paradigmă 
esențială, în care este eliminată orice tendință cumulativă 

Dar care este menirea unei revoluții ? Reforma societăţii prezente. Aș dorisă 

citez, in continuare, din opera publicistică eminesciană (Opere Politice, Editura 

Timpul, laşi,1998, p. 216): “ .semnul dumnezeiesc prin care se deosebesc 

adevărații reformatori de panglicarii ce vor să ia ochii mulțimii cu lucruri noi, 

steaua în frunte cu care se nasc în lume, este iubirea trecutului, simțul isoric.” 
Revoluția porneşte, în general, dintr-un anumit domeniu al activităţii umane, 
pentru a influența apoi. treptat, şi celelalte domenii conexe. Cunoaştem că, 
pentru ca o revoluție să fie completă, ea are de traversat trei etape deosebite. 
tendința de schimbare, care nu mai poate să fie controlată şi impiică de multe ori 
manifestări violente, “faza de lranziție” care se caracterizează printr-o liberalizare 

a regimului anterior, şi în sfarşit, “lovitura de grație” care pune capăt definitiv 

vechilor forme şi mentalități. Unde ne aflăm noi astăzi? Către sfârşitul etapei de 

tranziție. Faza următoare, care va veni, fie va fi una de reformă spinituală, fie nu 
va mai fi deloc. 


m pe 


Minciuna are picioare scurte 


România avea, conform înțelegerilor de la Yalta, 90 % dominație sovietică, 
procent solicitat lui Stalin de cele nouă sute de comunişti autohtoni, probabil 

În celelalte țări ocupate de sovietici, a existat o primă serie de protestatan de 
genul W.Gomulka, Imre Nagy, Alexander Dubcek. Ei bine, la noi aşa cevanua 

o tposibitpână în1989-Din 1989, la putere vine grupul coordonat de Ion liescu 

şi Petre Roman, doi oameni în privința cărora n-ar trebui să plutească nici un 
dubiu asupra trecutului politic, şi nici asupra intențiilor personale. Au fost sau nu 
au fost utili în această perioadă de tranziție, oricum trebuie să înțeleagă că 
vremea lor se cam apropie de sfârşit. Spunem că FSN are meritul de a fi făcut 
tranziția de la un comunism radical-stalinist câtre un comunsim iberalizat. CDR 
-ul nu numai că nu are nici un merit, mai mult, el are marea vină de a fi stopat 
procesul firesc al tranziției. Dacă oamenii din CDR au fost incapabili cu 
premeditare, dacă accesul lor la produsele muncii noastre a fost condiționat de 
o delăsare conştientă a activităților 
politice, atunci vina este dublă, pentru 
că descoperim că “schimbarea” a fost 
târguită pe banii noştri. Este ca în pilda 
talantului : ce au făcut forțele de stânga 
cu anii de guvernare? Au înlocuit 
regimul inuman al lui Ceauşescu cu 
cel al lui lliescu. Eu înțeleg că de unde 
nu e, nici nu ai de ce să ceri. Decâtun 
profetfals cum a fostCDR, maibineun 
inamic căruia îi cunoaştem intențiile 
“Fereşte-mă Doamne de prieteni, că 
de dușmani mă feresc şi singur |” 
Argumentul 

'“ica mea teorie, referitoare la 
“revoluția” din decembrie 1989 spune 
că adevăratul Optzeci şi nouă încă nu 
a venit. Nu înseamnă că martirii din 
decembrie au murit degeaba; departe 
de mine gândul acesta. Atunci când 
spun că eu aştept să vină adevăratul 
Optzeci şi nouă, dezavuez una dintre 
marile manevre prin care comunismul 
din România continuă să ne falsifice 
istoria chiar sub ochii noştri, Mai țineti 
minte cum ne mințeau Roller şi alții, că 
Armata Raşie ne-a eliberat de sub 
“jugul hitleristo-antonescian”? Acum 
ştim adevărul. Când vom cunoaşte, 
însă, adevărul privitor la evenimentele 


e dida aa 

































A apărut 

un nou număr 
(anul IV, 

treapta a cincea, 
martie 2000) 

din "revista 

de oceanografie 
ortodoxă, 

politică şi cultură” 
SCARA 
— cea mai substanţială 
publicaţie 
național-creștină 

a tinerei generații. 

Ea poate fi procurată 
inclusiv de la redacția 
Punctelor cardinale 
(Calea Dumbrăvii 

nr. 109, Sibiu, 

(el. 422536), 

care o recomandă 
încă o dată, 

cu (oată convingerea, 
cititorilor săi. 


v 


* G 


if dag 


0 
Fe 
74 


15 


“Cerem aici un lucru simplu: Să dispară 
comunismul, pentru totdeauna!” 
(1990, Piaţa Universităţii) 


Zaza Zi 


Ei 


ind 
dm e 


de acum 10 ani? Demitizatoni îşi ascut creioanele 
şi se pregătesc să deconspire, plini deei, fenomenul 
de mitizare a Revoluţiei. Presimt cum, treptat, orice 
discuție privind evenimentele din '89 va provoca 
repulsie şi dureri de cap 
Vedem cum, în decursul blestematei lor istorii 

de câteva zeci de ani, comuniştii de oriunde şi de oricând au crezut orbeşte în 
principiul masonic ex Oriente luce. În Reinventarea politicului (Editura Polirom, 
laşi, 1997,cap. II şi 111) Vladimir Tismăneanu scoate în lumină legăturile directe 
dintre Moscova şi sateliții săi. Urmărim cum, între anil'50-'90, diverşi lideri locali 
îşi schimbă politicile pentru a fi în armonie cu strategia moscovită “făurită” de 
Stalin, Brejnev, Hruşciov, Gorbaciov 

Din motive demne de studiat, sfârşitul deceniului opt a generat o cnză a 
sistemelor comuniste în Europa Centrală şi de Est. Au fost doi “prizonieri” atunci 
- grupul Ceauşescu şi grupul Iliescu. Pentru primul “dilema” a existat sub forma 
unei angoase, a unei frici iraționale, inexplicabile, pe când grupul maitânăr a luat 
taurul de coarne şi a ales să-şi trădeze coreligionarii. Ce a urmat este istorie. Să 
fie de vină eterna rivalitate Cezar-Brutus, rivalitatea dintre tatăl orgolios şi 
despotic şi fiul care ajunge în cele din urmă la patricid ? Să fie o nouă directivă 
de la Moscova, care a impus o schimbare de strategie? Sau o sinceră convertire 
la principiile “social-democrației"? Probabil că e ceva din fiecare, pentru fiecare. 
Aşa că lupii care şi-au schimbat părul (dar năravul ba !) s-au angajat paznici la 
stână. Cert este că în 1990 era extrem de eficient să proclami pe față sfârşitul 
comunismului în România. lată de ce: după '90, la adăpostul proclamatei 
democrații, criptocomuniştii împuşcă doi iepuri deodată - se spală, precum banii 
murdari, în mecanismele democraţiei occidentale, iar aceasta se va polua într- 
atât, încât într-un anumit moment cetățenii români se vor sătura de o aşa 
democratie. Dacă, în schimb, lise va arăta românilorcă mai este mult până cand 
idealul revoluţiei decembnste - “Moarte comunismului!” — să ajungă să fie 
împlinit, perspectiva, fiind mairealistă, va da câştig de cauză forțelor cu adevărat 
democrate 

Schimbarea din '96? Să fim serioşi! Prin programele de destalinizare. 
primarul capitalei şi al României de atunci, Victor Ciorbea a creat un avantaj, 
pentru forțele schimbării, pentru autentica alianță civică. Prin nefericita coaliție 
însă putem să-l spunem monstruoasă, pentru că reuneşte un lider, lon 
Diaconescu, care numai liber nu a fost în timpul bolşevicilor, şi un alt lider care 
numai puşcărie nu a făcut în aceeaşi perioadă de timp, Petre Roman - este 
restabilită inevitabila egalitate... 


“Ultima(singura) soluție: altă revoluție !” (Monarhia salvează România) 


Dacă lucrurile continuă în 
acest regim liberal-nesimţit, anticipez 
o nouă ridicare a demosului. Şi cred 
că de această dată nu se va mai cere 
libertate. Nici în '89 nu ştiu de fapt cât 
de mult s-a dorit o liberalizare a 
societății şi nu doar o eliberare a ei de 
comunism. Oricum, responsabilitatea 
de a da lovitura de moarte 
comunismului este a noastră de acum 
înainte, pentru că pentru ea s-au 
sacrificat adevărații revoluționari 
decembrişti. Ei au declanşat la 
Timişoara o mişcare amplă de reformă 
a societății româneşti, o mişcare care 
continuă şi astăzi 

Dacă tot avem de gând să 
rămânem în România în următori 50- 
60 de ani, eu zic că avem datoria de a 
accelera procesul de tranziție, ca să 
declaşăm faza ultimă a Revoluţiei 
anilor nouăzeci şi să scăpăm odată de 
lipitori, trântori şi alți paraziți deveniți 
celebri într-o iarnă cât alții într-o viaţă. 
Dacă nu noi, atunci cine? Dacă nu 
acum, atunci când? 


A € E 
A 
sa 


"4 
a 


y. 
A 


ADE OCPANOGRAFIE ORIODUXĂ 
TICĂ SI CULTURĂ 


e) . 
4 MR 


MIHAI CIOBOTEANU 


d 





DD m. $ vw» ._ 








PAG. 10 NR. 4/112 Aprilie 2000 


Ca un melc rănit prin nisip se târăşte Februarie şi sufletul închircit nu mai are răbdare, 
râvnind vântul de primăvară. Dar, până acela va bate, trebuie să umplem golul din noi cu vreun 
surogat oarecare, ca să trecem teferi în luna lui Marte... 

An de an, Februarie mi-l îndes cu proiecte fantasmagorice: aş întemeia un partid politic 
care să numere treizeci de mii de specialişti, m-aş integra în structurile afro-asiatice, mi-aş 
cere ieriare de la ereticii pe care i-am persecutat dându-i de-a dura pe scări, sau cine ştie ce 
altă năstruşnicie aş face... Cufundat în atari proiecte, adeseori umblu buimac, 
provocând o sumedenie de pagube colaterale, Visul e un drog necesar, însă nu şi 
suficient, astfel că uneori mă întrerup pentru ajectura vreun pasaj. Dar sufletul amorțit 
nu digeră o hrană prea consistentă, căutându-şi reanimarea în texte de o lungime 
acceptabilă şi purtând ceva din puterea de fascinație a coropişniţei asupra privirii unui 
copil. O bucată din genul epic, specia delir, ar fi ideală, dar asemenea ciosvârte 
savuroase sunt difici] de procurat, căci te jenezi să le cumperi şi, în plus, gestul ți-ar 
putea fi interpretat greşit de către eventualii trecători. Cine ar îndrăzni să solicite 
revista 22 a GDS, de pildă, chiar convins fiind că în paginile acesteia î) aşteaptă un 
festin orgiastic? 

Anul acesta, în plin Februarie, nostalgia mi-a fost alinată de periodicul sibian 
Puncte Cardinale, care a avut inspirația de apublica un material suculent al domnului 
Valeriu C. Neştian, intitulat: “Periodic național-creştin sau oficină teoctistică?”. 
Tonul interogativ mi-a amintit de anii furtunoasei mele tinereți, când acelaşi domn 
lansa, în Gazeta de Vest, tulburătoarea întrebare: “Doamne, ce ne-am fi făcut fără 
Horia Sima?”. Dacă Dumnezeu, Cel interpelat, va fi ridicat neputincios din umeri, 
eu am scris pe dată, nedorind să mă las mai prejos, trei materiale: “Doamne, ce ne- 
am fi făcut fără Mircea Lucescu 7”, Doamne, ce ne-am fi făcut fără Gabriel Liiceanu?” 
ŞI “Doamne, ce ne-am fi făcut fără PNȚCD'?”, Din nefericire, articolele mele n-au 
văzut lumina tiparului, mensualul Sombrero, căruia îi erau destinate, încetându-şi 
tocmai atunci apariția. 

Ultimul delir epica! domnului Neştan mi-a venit cao duşcă zăravănă de tequila, 
într-o zi de Februarie în care resimțeam dureros nevoia unui tonic. “Bizantinizat 
orbeşte” şi “slavizat nedemn", am devoratcu voluptate susnumitul material, zvâcnind 
convulsiv din lăbuțe ca un gândac în urma unei supradoze de insecticid, în vrerne ce 
truma-mi “ca un cur” dădea veselă din codiță, asemeni unui căţel scărpinat pe burtă 
de mâna tandră a stăpânului. Copleșitoare senzație! 

M-a neliniştit, în schimb, răspunsul redacției Punctelor Cardinale, “Fiziologia lupului 
moralist, pe care l-am parcurs terorizat de eventualitatea ca domnul Neştian, simțindu-se 
descurajat, să nu mai producă asemenea monumente. Ce ne-am face, Doamne, în Februarie? 

Acelaşi text, însă, mi-a stâmit nostalgii, amintindu-mi de vremea în care lucram la 
Gazela de Vest. lată pasajul declanșator al amneziei: “Nu ştim pe ce cale va fi ajuns d-l 
Neştian, după '89, în anturajul Gazetei de Vest, unde a fast uns, într-o vreme, chiar publicist 
comentator”... 

În septembrie 1991, Gazeta de Vest a demarat o serie nouă, de orientare național: 
creştină, sau cel puțin așa crezusem eu. După apariția primului număr, au sosit la redacție 
câteva scrisori de lacititori. Deși revista avea o bogată casetă redacțională, slujbaşii erau doar 


PUNCTE CARDINALE 








doi: Ovidiu Guleş şi cu mine. Mi-arevenit, fiind mai obişnuit cu lectura, sarcina de a răspunde 
cititorilor într-o “poştă a redacției”, numită Masa tăcerii. Rubrica ocupa 0 pagină de ziar ȘI, 
spre a dovedi putermicul impact al publicaţiei în masse, primisesn nostima misiune de a 
născoci nume de expeditori, cărora le confeream o reşedinţă şi le răspundeani !poteticelor țar 
epistole. Bineînţeles, n-au fost neglijaţi nici corespondenții reali, aceştia fiind tratați cu 
aceeaşi seriozitate ca şi cei fictivi. După cum îndeobşte se ştie, majoritatea scrisorilor sosite 
la redacție, oricare ar fi aceea, sunt nepublicabile (ca să folosesc un eufemism), 
motiv pentru care s-a şi inventat “poşta redacției”, Sosesc însă şi texte demne de 
interes sau, altele, publicabile. Vrednice de interes au fost materialele ce ni le-a 
trimis domnul Vlad Protopopescu, în vreme ce la secțiunea '“publicabile” se detașa 
(iertată fie-mi alăturarea) domnul Valeriu C. Neştian. Dacă acesta din urnă avea 
nevoie de un Iosif Vulcan care să-l promoveze în publicistica de dreapta, l-a găsit 
în persoana mea. l-am recomandat două articole spre publicare, fiind şi cam secetă 
pe atunci, iar Ovidiu Guleş s-a arătat foarte mulțumit de aceste producții. In acest 
mod, domnul Neştian a devenit de-al casei, articolele sale intrând automat în revistă, 
fărăa mai trece pe la mine (dar nimeni nu mă oprea să le citesc). Cert e că, pe atunci, 
domnul Neştian nu-şi manifesta patosul greco-catolic, căci şi-ar fi compromis 
cariera de dreapta, sau şi-ar fi dezvoltat-o exclusiv în Crvântul romanesc din 
Canada. La Gazetă eram toți (cei doi amintiți şi graficianul loan Andoni) bizantinizați 
orbeşte şi slavizați nedemn, chiar dacă Ovidiu Guleş privea mai mult spre Apus, ale 
cărui valori sunt mai palpabile. Cum s-au strâns şi cum s-au desfăcut relațiile dintre 
Ovidiu Guleş şi domnul Neştian nu mai ştiu în amănunt, căci eu am părăsit corabia 
în iunie 1992. 

Ca orice întreprindere omenească, Gazeta de Vest şi-a avut şi părțile sale 
tenebroase, de care în mică măsură s-a făcut vinovat Ovidiu Guleş, chiar dacă, 
numindu-se director al penodicului, mnerită a primi bobârace în locul celor ce, 
cuminţi, sforăreau din beznă... Dar partea acelei oculte e viermele cei neadorrnut şi 
nu cred că e de folos a o pomeni ca şi cum ar exista... 

„„.Mai degrabă aş evoca, fie şi în treacăt, figurile luminoase pe care le-am 
întâlnit datorită Gazetei de Vest, cum ar fi preotul Ştefan Straja, Virgil Mateiaş on 
Gheorghe Brahonschi. Între timp, aceştia au străbătut întunericul supralurninos şi 
ne sunt mijlocitori plini de îndrăznire lângă tronul slavei şi, pentru rugăciunile lor, 
nu va lipsi nicicând harul în Răsărit şi ne vom înălța, stâncă de nebiruit, fulgerând 
cuvântul dreptei credințe peste toată zidirea! Ca pânze de paianjen se vor sfâşia cursele 
vrăjmaşului şi sufletele pipemicite vor deprinde ara iubi, tânguindu-se amar pentru veacurile 
risipite în nimicnicie, în care au fojgăit precum şobolanii în căutare de mortăciuni! 

„Au trecut zilele-n goană şi, din tumultul de altădată, n-a mai râmas nici un chip 
cunoscut, să ne umple de bucurie. Arare, vântul de primăvară pare a mai înteți vreo scânteie 
în inima obosită, nălucind, ca miresme, fantome ale zilelor când eram gata să secăm oceane 
şi să sfărâmăm munți. Curând, însă, singurătatea răpăie peste noi şi rătăcim neputincioşi 
într-un Februarie fără sfârșit... 





loan USCA 


PORIREFUL LUI EMINESCU 


(urmare din pag. 10) 


Nopțile împătimatelor dorinți după îmbrățişarea 
brațelor fugare de iubire şi umbră nestatomică... 

Nopțile de iluminare şi coşmar în răsuflarea aprinsă 
a versului, cu ritmul în galop năzdrăvan peste prăpăstii şi culmi, în pumni cu deşertăciunea 
înflorită a vis... 

Nopțile de plâns... 

Nopțile de mistuire cu tâmplele în palme... 

Nopțile de foame şi frig din îmbelşugata danie a veacului cu oameni în somptuoase 
chiverniseil... Nopțile cu suspinul de-acasă al părinţilor înecați în poveri, mereu abătuţi de grija 
băiatului fără noroc şi a fiecărui copil răpit de gheara altei fatalităţi... Nopțile vântului dezlănțuit 
cu înăspriri nimicitoare asupra familiei şi casei părinteşti, pe care îl auzea clipă de clipă în locul 
de osândă al redacției şi-l simțea ca o frângere prin oase... 

ŞI sarâşi, nopțile răzvrătite sub vuietul pustiitor al zădămiciei,.. 

Nopțile neştiute ale lui Eminescu şi numai ale ui, zilele şi nopțile petrecute pe coarda 
durerii, toate sunt aici de faţă, în învăluirea ochilor şi a pleoapelor, cu oboseală de om şi tristeţe 
de geniu pătimit. 

Es n-or & plângând, dar ai noştn pot oare să nu simtă lacrima destinului asupritor din care 
s-a tors nemaiauzita viață a celui mai nefericit dintre noi? Privirea poetului cală totuşi înainte, 
în silința tragică de a fi mereu trează, ca dintr-un fir de lumină care luptă cu întunecarea ce vine... 
Se poate şti că e încă în picioare... 

Mal are Ceva de scris. Da! ] se cere la tipografie ultimul manuscris. De când se cere ultimul 
manuscris! Uite degetele înnegrite de scriitura neîntreruptă a condeiului, ca mâinile tăbăcite de 
pământ ale ţăranului. Trebuie încă o sforțare, altfel nu se poate. Să-şi țină încă privirea trează, 
Aşa! Scrisul lui va 6 ploaia de mâine, fertilizare a minţii româneşti! Nu se gândeşte poetul la asta. 
N-are timp! Ei, Doamne! Trebuie să mai scrie ceva... Lucruri rămase neiSprăvite... Şi câte sunt! .. 
Câte sunt!... Or să rămână acolo uitate... Să le adune alții cu furca... 

Ei, ce te uiţi aşa, Eminescule? ţi cauţi poate întruparea ce se scandează melopeic în acel 
talaz lovindu-se în stânci mişcătoare - ODA pieirii şi nemuririi tate - ca să poți zice cuprins de 
O cosmică beție: 

Pân-în fund bănui voluptatea morţii 

Nendher întoare. 





Editura Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 


_PUNCTE CAADINALE_ 


Te-a ajuns oboseala, da! Vine şi slobozenia... Îşi sună 
clopoțelul... Treci laospiciul Şuţu, ori poartă-ţi agonia devastatoare 
pe ulițele Botoşanilor, sprijinit de mersul schilod al Henrietei, 

sărmana ta 5oră, singurul devotament curat care p-a mai râmas... 
Mergi la Viena să te fotoprafiezi, să ne laşi imaginea asta, ca să ne putem mândri mâine 
cu Poetul nostru cel Mare văzut în eloma dezastrului... 

Tot chipul se adună în această viziune cu țrăsătunile durerii ascunse, toarse ca unda unui 
iZvor din suspine înăbușite, pe pleoape, pe obraji, pe negura prevestitoare a mustăţilor grele de 
sevele vieții şi ale minţii ce se topesc în ele. 

Am văzut altădată un chip al poetului de prin anii adolescenței. Plin de vrajă şi ispită, 
pătimaş, dar în acelaşi timp angelic şi rafăelian. Era parcă în pragul călătoriei prin țara mirifică 
a visului. Parcă venea din legenda codrilor, cu zestrea ce i-a fost dată pentru marile-i cuceriri 
(| bătea în faţă lumina încrederii, cu chemâri biruitoare. Ardea în bucuria de a se dezlânțui cu 
buzele gata să se deschidă în strigătul vieții clocotitoare. 

Portretul cestălalt, însă, asupra căniia am stat în tăcere şi reculegere vreme îndelungată, 
mulțumind pentru această însingurare de cunoaştere şi recunoaştere, e altceva. Călătoria s-a 
stârşit. Visunle sunt în fumegare târzie pe chipul tulburat şi ostenit de impetuoasa lor stingere. 
Auzi chemarea somnului izbăvitor. Poetul îl aşteaptă şi chipul său rămâne de o chinuitoare 
frumuseţe. 

S-aopnitaici! Mai departe nu mai e de concepul chipul lui Eminescu. N-o fi de ajuns pentru 
uri om atâta transfigurare în lepădare de sine? Să mai fi urcat la cincizeci, la şaizeci, la şaptezeci 
de ani? Nu mai era cu putință. Nu i s-a îngăduit. Pentru oricine, da - pentru Eminescu, nu! O 
îmbătrânire după legea comună a oamenilor, cu lenta transformare, uneori până la degradarea 
insuportabilăa imaginii, cu grava ofensă adusă frumuseții din tinerețe... Nu! Asta nui se cuvenea 
lui Eminescu! 

Ce i-a fost dat să aducă, a lăsat din prea plinul durerii în lucrul pe care l-a făcut şi în 
mărturisirea mistuitoare a chipului în care a ars până dincolo de limita puterilor omeneşti. Până 
la suprema împăcare cu sine însuşi: 

Ca să pot muri liniştii, pe mine 
Mie redă-mă! 
Şi s-a redat sieşi, regăsindu-se întreg pe toate coardele sufletului românesc. 


Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 


a 


B.R.D. Sucursala SIBIU Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN 4 SRL 


Cont nr. 251100996517509 


Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel. 069/422536 


Panting Company