Puncte Cardinale anul XVII, nr. 4 (196), aprilie 2007

Cele mai frumoase şi mai avântate cuvinte 


către tineri Părintele Calciu le-a rostit sub semnul Invierii lui Hristos. 


e de după strămutarea sa la cele veşnice, am găsit de 


cuviinţă să-i cinstim memoria mereu vie, închinându-i numărul pascal 


din acest an al revistei Prncere cardinale. 





credinţă 
iubire 
speranţa 


PU INC 
CADINALE 





alai ANUL XVII 


E E NR. 4/196 





Aprilie 
2007 


16 PAG.-—3lei 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





ia 
i 
a a | 























Petrecerea pe pământ a Mântuitorului, 
după ce a înviat din morți, ne este succint 
povestită de cei 4 evanghelişti şi, parţial, de 
Faptele Apostolilor şi de unele dintre Epistole. 
In prima parte a acestei petreceri, acțiunea 
Domnului a fost de a-i convinge pe Apostoli 
de realitatea Invierii Lui, de a le insufla curajul 
propovăduirii, spre a înfrunta persecuțiile şi 
martirajele, de a le lărgi mintea înţelegerii 
duhovniceşti, pentru a putea pătrunde tainele 
pe care, in această penoadă de 40 de zile, hi 
le-a descoperit (Lc 24, 45), cu porunca 
neclintită de a merge în lume spre a propovădui 
tuturor neamurilor adevărul credinței şi a le 
boteza în numele Sfintei Treimi. 

Prima arătare a fost către femeile 
mironosiţe, ca răsplată pentru devotamentul 
lor fără margini faţă de Domnul, în timpul vieții 
și după moartea Sa. Acele femei au devenit 
mesaperii Invierii Sale în fața Apostolilor, care 
se simțeau amenințați de iudei şi stăteau 
ascunși, cu uşile încuiate (Mr 28; Me 16; Lc 24). S-a arătat separat (In 20, 11-18) şi Mariei 
Magdalena, din care scosese 7 draci, dar într-un chip în care să nu-L recunoască decât după 
ce a chemat-o pe nume. Toate acestea s-au petrecut în ziua Invierii. Tot în aceeași zi S-a 
arătat pentru prima oară și ucenicilor Săi închiși în casă, intrând la ei prin uşile încuiate, ceea 
ce înseamnă că trupul Lui era spiritualizat, luase caractere dumnezeiești şi putea pătrunde 
oriunde și prin orice fel de materie. În fața neincrederii ucenicilor, spre a-i convinge că nu-i 
un strigoi, lisus a mâncat peşte și un fagure de miere, ceea ce ne dovedește că trupul Său 
spiritualizat avea și caracterele lumești, EI înviind cu adevăratul Său trup, însă transfigurat, 

[isus S-a mai arătat la doi ucenici pe țarină (Mc 16, 12-13) şi lui Luca şi Cleopa, în drum 
spre Emaus (Lc 24, 13-33). Şi această arătare a fost foarte misterioasă, ochii celor doi 
ucenici fiind ţinuţi să nu-L cunoască, Numai când L-au invitat să poposească în casa prietenului 
din Emaus și li s-a servit cina, lisus S-a făcut cunoscut lor prin frângerea pâinii. De ce oare 
lisus Se va fi arătat tocmai acestor doi ucenici ai Apostolilor și de ce va fi făcut tocmai din ei 
mesageri ai Învierii Sale? Poate că cei doi fugiseră spre Emaus de teama iudeilor, iar El a 
vrut să-i întărească și să-i convingă de invierea Sa din morți. 

În duminica următoare, lisus Se arată din nou ucenicilor Săi (n 20, 24-29), care tot mai 
tremurau de frică, încuiaţi în casă, Fără indoială că această a doua arătare a avut loc din două 
motive: întâi, ca să-l convingă pe Toma, care nu credea ce-i spuneau ceilalți Apostoli despre 
venirea lui lisus în odaie, cu o săptămână înainte, și care afirmase că, de nu va pipăi rănile 
Domnului, nu va crede; apoi, pentru a întări porunca propovăduirii dată tuturor Apostolilor, 
toți fiind de față, inclusiv Toma, și pentru a le insufla curajul acestei propovăduiri, căci, după 
această a doua arătare, ei au părăsit ascunzătoarea şi au ieșit în lerusalim, răspândind vestea 
Învierii. EI li S-a mai arătat și pe un munte din Galileea, cum le făgăduise încă în viaţă fiind 
(Mr 28, 16-20). 

O altă arătare plină de mister și de semnificaţii este cea de la Marea Tiberiadei, când 
are loc şi cel de-al doilea pescuit minunat (/n 21, 1-22). 7 ucenici pescuiesc pe mare, 
zadarnic, toată noaptea. În zori li Se arată lisus pe țărm şi îi îndeamnă să arunce mreaja în 
partea dreaptă a corabiei, ceea ce aceştia și fac, scoțând-o plină cu peşti. loan II recunoaște 
pe lisus și îi spune lui Petru că este Domnul. Acesta, cu impetuozitatea lui, se aruncă în valuri, 
inotând până la țărm... Când ceilalţi ucenici au ajuns și ei, au găsit focul aprins, O atmosferă 
mistică plutea peste toți; mâncau în tăcere şi nimeni nu îndrăznea să-L întrebe: “Tu cine 
eşti?”, căci fiecare simţea că era Domnul. Inimile nu li s-au oprit din bătaie decât atunci când 





PETE FE 38 FE 


Părintele Gheorghe Calciu 





[isus l-a întrebat pe Petru de 3 ori: “Petre, Mă 
lubeşti tu pe Mine mai mult decât aceştia?”. 
Petru se lepădase de 3 ori de lisus și de 3 ori 
trebuia să mărturisească, în fața tuturor, că-L 
1ubea mai mult decât ceilalți, pentru a putea fi 
reintegrat în ceata Apostolilor, dându-ne şi nouă 
un exemplu istoric şi real că, prin pocăință, 
suntem reintegrați în Biserică şi-n Hristos. 

Dar Mântuitorul nu S-a arătat doar celor 
pe care Evanghelule îi menționează mai 
explicit. In / Corinteni (L5, 3-8) găsim 
mențiunea că Hristos “S-a arătat lui Chefa 
[vezi şi Lc 24, 34), apoi celor doisprezece; în 
urmă, S-a arătat deodată la peste cinci sute de 
frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până 
astăzi [epistola a fost scrisă în anul 59), iar 
unii au adormit. După aceea, S-a arătat lui 
lacov, apoi tuturor Apostolilor, iar în urma 
tuturor, ca unuia ce sunt nenăscut la vreme, 
mi S-a arătat şi mie”. Adică într-un mod cu | . 
totul special, după Inălțare, pe drumul ES : 

Damascului (v. FA 9 şi 22), căci Saul încă nu devenise Pavel, încă nu se născuse spiritual 
întru credința cea adevărată, ci îi persecuta pe creştini. 

Sf. Luca, scriind Faptele Apostolilor, menționează în câteva versete activitatea lui 
lisus între Inviere şi Inălțare: “Cuvintul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce 
a început lisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S-a înălțat la cer, poruncind prin Duhul 
Sfânt Apostolilor pe care i-a ales, cărora S-a și înfățişat pe Sine viu după patima Sa, prin 
multe semne doveditoare, arătându-li-se timp de patruzeci de zile și vorbind despre Împărăția 
lui Dumnezeu” (1, 1-3). Prin “cuvântul cel dintâi”, el înțelege Evanghelia sa, Faptele 
reprezentând “cuvântul al doilea”, despre cele ulterioare Înălţării. Deşi relatănle despre 
învățătura Domnului din aceste 40 de zile sunt foarte puţine, este evident că ea s-a referit la 
nişte lucruri tainice legate de Împărăţia lui Dumnezeu, încât lisus a trebuit să lărgească 
înțelegerea minţii Apostolilor ca ei să priceapă ce le spunea, înțelegere ce a fost încă şi mai 
lărgită prin pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, 

Inălţarea este descrisă foarte concis, deși, spre deosebire de Înviere, s-a petrecut în 
fața unei asistențe destul de numeroase. Matei şi loan nu vorbesc despre Inălțare, Marcu îi 
rezervă un singur verset (19, 16) şi doar Lucă este mai explicit, atât spre sfârşitul Evangheliei 
sale (24, 50-52), cât şi, mai pe larg, în Fapte (1, 1-11), relatându-ne nu doar cum s-a petrecut 
dumnezeiescul eveniment, dar şi ultima discuţie a lui lisus cu ucenicii Săi, în chiar clipa 
Inălțării. Aceştia, înțelegind că sosise ceasul despărțirii, căutau să afle de la lisus vremea 
sfârșitului, adică a așezării Împărăției. lisus le răspunde însă: “Nu este al vostru a şti anii sau 
vremurile...” (FA |, 7). Asigurându-i încă o dată de iminenţa pogorârii Sfântului Duh asupra 
lor, lisus Se înălță la cer pe un nor, nu într-ascuns, cum se întâmplase cu Enoh şi Ilic, ci în 
văzul tuturor. Doi îngeri îmbrăcați în haine albe au confirmat că lisus se va întoarce cu slavă: 
“Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest lisus, Care S-a înălțat la cer de la voi, 
astfel va şi veni...” (1, 11). 

Petrecerea lui lisus pe pământ după Înviere a avut o parte vădită și una ascunsă. 
Ambele se referau la mântuirea noastră, dar numai ce a fost descoperit de Scripturi este 
strict necesar acesteia; cele ascunse, descoperite doar ucenicilor, erau menite să-i întărească 
pe cei ce urmau să-şi asume răspunderea propovăduirii şi durerile muceniciei, precum şi 
convingerii profunde a acestora, pentru ca, la rândul lor, să-i convingă pe alţii. Peste milenii, 
acest duh al credinţei nestrămutate ajunge şi la noi, nealterat în esența lui, dacă sufletul 
nostru nu se lasă pradă rătăcinilor vremii de acum. 

















Verde ta Ă. cnd îl Ştim, cu pipa în 
colțul gurii şi cu brîncile pătate de cerneală 
(“urmele muncii intelectuale”), mereu mai 
scump la v edere de cînd tot integrează, cu: 
țuțiană echipoleiță, Ocişorul în Europaşi 
Europa în Ocişor, camaradul de Crez şi 
colegul de Redacţie Marcel Petrişor se 
pomenește luna aceasta făcînd 77 de ani. | 
“Berbec, fireşte!?, cum exclama maian, j 
aflîndu-i data nașterii dintr-un n bebe 
iterar,o distinsă goamnățcă i dbai 


lor mai bogată, iar acum i pe. ră tot: 
cititorul, căci — vorba lui, Marcel de Pier 


Profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor s-a născut pe 13 aprilie 1930 la Ocişor (în inima Ardealului, între Ţebea şi 
Hălmagiu), din părinți învățători (Aurel şi Melania) şi bunici şi străbunici preoți. Proza sa de mai tîrziu va ambiţiona să 
reconstruiască estetic această lume a copilăriei, devenită icoană a paradisului pierdut. De la Serile-n sat la Ocișor (volumaşul 
de povestiri — pline de pitoresc, dar şi de fior metafizic — cu care a debutat editorial în 1971), trecînd prin Temeri (1985), 


Căruța cu seînduri (1990) sau Cei din Aciua (2004), pînă la Strigoii Ocişorului (2005), s-a articulat un univers romanesc” 


complex, populat cu personaje adeseori fascinante Și impregnat de mitologia populară a locurilor, în genuină osmoză cu viața 
de toate zilele. 

“După studiile liceale de la Brad și Deva, în 1952, pe cînd era student la Filosofie, este arestat pentru prima oară (îi 
împrumutase cartela sa de masă regretatului critic literar Ovidiu Cotruş — nepotul vestitului poet —, pe care noul regim îl 
socotea “dușmanul poporului”), Smuls peste noapte din Clujul visurilor juvenile, este tirit prin Rahova, Jilava, Malmaison, 
Uranus, din nou Jilava, apoi Baia Sprie, Dej, Gherla, Aiud. Între noiembrie 1955 şi noiembrie 1956 are parte doar de un an 
de libertate chinuită, după care este rearestat sub acuzaţia de a fi participat la un “complot studențesc”, pe fondul tulburărilor 
din Ungaria. [ăcadiari într-un lot de potențiali condamnaţi la moarte, a stat sub teroarea sentinței mereu amînate pînă în august 
1957, Va fi eliberat abia în 1964, după un nou tur al groazei pe la Interne-Malmaison-Uranus-Jilava-Aiud (amănunte ale 
biografiei sale de deținut politic se află împrăștiate în volumele de memorii, unde autorul “se ascunde” — doat pină la ediția 
a doua, sperăm — sub numele personajului Mircea Petre). 

După ieşirea definitivă din închisoare, va urma Literele (specializarea franceză-spaniolă) la Bucureşti, de unde nu 
se mai dă dus, Devenit din 1970 profesor de liceu (iniţial la “Iulia Hasdeu”, unde a ţinut ani de-a rîndul şi un minunat cenaclu 
literar, apoi la “Spiru Haret”, de unde s-a și pensionat), după ce renunțase la un post de universitar la laşi (cei 1 Se cuvenea prin 
repartiție, conforin mediei dă absolvire), se rostuieşte în Bucureşti și, după un prim mariaj eşuat, în 1973 se cunună cu Dana- 
Ilinca Konya, descendentă din ilustra familie a Negruzzeştilor. 

Beneficiind într-o oarecare măsură de perioada de “liberalizare” de la răscrucea deceniilor 7 și 8, îşi începe bogata 
activitate publicistică (devenind, după cîțiva ani, şi membru al Uniunii Scriitorilor). Îi apar volume de proză literară (pe lingă 
cele deja menţionate, romanele Măreasa şi, mai ales, Crişan = carte în care drama personajului istoric respectiv este doar 
un pretext de a zugrăvi drama generică a deținutului și condamnatului la moarte, încă din 1977), impresii de călătorie 
(Călătorie spre Soare-Răsare, spre “Soare-Apune” nu va putea călători decit după 1989 — c/. mai recentul volum Drumuri 
întortocheate. Jurnal de călătorie în Europa, Asia și America de Nord), studii şi eseuri filosofico-literare (Curente estetice 
contemporane, Grilnewald, La Rochefoucauld. Aventura orgoliului, Vitralii, Gogol sau Paradoxurile literaturii moderne ş. 
4), iar în urmă și memoriile din închisorile Jilava și Aiud (o trilogie mărturisitoare ce-și aşteaptă iminenta ediţie franceză, în 
traducere selectivă, la editura pariziană Plon): Fortul 13. Convorbiri din detenţie (1991), Secretul Fortului 13. Reeducări şi 
execuții, (1995, pe pagina de titlu figurează 1994), La capăt de drum (1997). Se adaugă un mare număr de traduceri (adeseori 
însoțite de prefețe sau postfeţe substanţiale), mai ales din autori francezi sau gruzini. 

După 1989, este membru al A.F.D.P.R. (mergind mai tirziu, din motive de rectitudine şi onoare, cu ramura ostilă 
ambițiosului, dar controversatului Constantin Ticu Dumitrescu), vice-preşedinte al defunctei formaţiuni de dreapta numite 
U.D.C. (şi, pentru scurtă vreme, parlamentar), iar din 1991 redactor al Punctelor cardinale. Mai de curând, a primit să fie şi 
președinte de onoare al Senatului Asociaţiei “Rost” (pe care a susţinut-o încă de la înființarea revistei, alături de marele său 
prieten de o viaţă, regretatul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa). 

Îi urăm cu toții, într-un glas şi într-un duh: LA MULȚI ANI! 





| „Bucurej, 976, 













e eă 
Săi Să 


ea oii Să : : 
je ARE N Ta 
dară | AA Se 
că pori $ te Sei 


id pape a 
să Curente esteri ce coiemporăi e, Bă. jnive er, Bear 
„BP pai E și N a &: it udă AA pe 
pe, +0 eițui [album], „E Ea. Meridiane, Aaa 1972. 
a ei ST alte AS 





“(ed.a M-a: 1985). E aa Re 
"€ LaRochefoucauld Aventura on oliului, „Ed Albatros, 
i a a Ci a Ure cva a 
A reasa (roman), £  Alateos, Buceyi 1975. e A 
Suite peste a iti area Românească ş 
scan a a 
Să Grişă an [roman], Ed.A de ucureşti, 10? Să 
usd Vi itralii escuri], Ed, Eminescu, Bucureşti, 1978. SS S i: 
si Tameri | ohan], Ed, METRzoLi , Bucureşti, MOSS Î 
 Căruţa Cu schi (det Bd, Angst Bucureti, șI | 
ÎN i tite AP DEI e Sa 
9 Forul, como în dee, Ea Mere AS 
PN Bueuteși 99 iai SII în At 
escu Pia 3.R 








pă 
îi 






a. 





” O. . mag 






















uropean, 1 Aa e AR 
ee acu Ju Sa A 2001. NU 
a eul CU IS man), E „Vremea XX „ Bucureşti, 
AO 3 sp aia 4 alei Aaa se ai dora 25 ie 
Ei Sirigoii Ocişa, dulci sau ea BI 
 Bucureşi, 2005. iat al de iv | 














zii A - Ata a ș 
ee i isa | a e e 
| > Această li bibl liografic a, nu include traducerile, a 


„prefețele s sau contribuţiile | lavolumee coleotive., AY a A 


4 —..———_ —————.—— 
| 


PUNCTE CARDINALE 


CELE DOUA ROMANII, 


Cine vrea să afle de ce evenimentele din decembrie 
'89 de la noi nu au fost urmate de spulberarea României 
comuniste şi repunerea în drepturile ei fireşti a adevăratei 
Românii, să se aplece cu atenție asupra confesiunilor lui 
Silviu Brucan (Spiritus rector ce a ghidat din umbră sensul şi 
evoluția principalelor etape ale acestor evenimente), 
publicate în 1998 cu titlul De la capitalism la socialism şi 
viceversa, din cuprinsul cărora pasajul citat mai jos este 
revelator: 

„lon Iliescu a fost considerat de noi, adversari ai lui 
Ceauşescu, ca omul cel mai indicat pentru a-l înlocui pe 
acesta la conducerea partidului comunist. Inteligent şi cultivat, 
având o viziune modemă asupra societății contemporane, 
deschis la toate noutățile generate de revoluția științifico- 
tehnică, el îmi apărea ca un om echilibrat pentru o poziție de 
putere. Eram perfect conștient de limitele sale, care-l 
determinaseră să acționeze politic numai în cadrul sistemului, 
respectând cu stricteţe regulile de partid. Chiar şi opoziția sa 
față de politica lui Ceauşescu o susținuse mereu doar în 
cadrul organizat — cum spuneam noi — al partidului, niciodată 
în afara lui. Și bineînţeles că din acest punct de vedere 
concepția mea era diferită, deoarece în ultimii ani activasem 
în afara regulilor partidului, care erau astfel stabilite, încât 
nimeni să nu poată afecta cu nimic Puterea, nici conducerea 
lu: Ceauşescu, 

Revoluția din decembrie dobândise însă un caracter 
anticomunist, deoarece oamenii îl identificau pe Ceauşescu 
cu partidul comunist, tocmai pentru că în partid nu se 
produsese nici o mișcare suficient de puternică de contestare 


„a politicii şi poziției sale, Pentru noi, toți cei cu trecut comunist, 
„care fuseserăm educați și nimiclaţi mentul de către partid, 


"se punea problema unei adaptări rapide la noua situaţie. Era 

! vorba de o adaptare foarte dificilă şi dureroasă, în special 
pentru aceia care, ca și Iliescu, fuseseră activişti de partid, 
deci supuşi zilnic ritualurilor mașinăriei politice. Timp de 
treizeci de ani, el a fost prelucrat de această maşinărie şi 

' modelat corespunzător, De aceea, simțea o atracţie aproape 
irezistibilă pentru foştii săi tovarăşi de partid [subl. n], şi 
prima lui opțiune pentru prim-ministru a fost Ilie Verdeț, fost 
prim-ministru al lui Ceaușescu în anii '70, care, la 22 
decembrie, manevra foarte agresiv în acest scop clădirea 
Comitetului Central. Dându-mi seama de pericolul unei 
asemenea opțiuni, i-am spus propunerea numirii lui Petre 
Roman..., 

Este într-adevăr remarcabil cum în atât de puţine 
cuvinte eminența cenușie a loviturii de stat a reușit să 
sintetizeze esența procesului prin care s-a asigurat nu numai 

“supraviețuirea Partidului Comunist în România, ci şi 
menţinerea lui la guvernare într-un moment istoric când pe 
“plan european se desfăşurau cu succes insurecții populare 
(„Revoluții contra Revoluţiei”, cum le denumește Jean- 
Frangois Revel din Revirimentul democraţiei), care au pus 
capăt regimurilor comuniste în Ungaria, Cehoslovacia și 
Polonia, Conjuraţii care l-au răsturnat pe Ceaușescu — și apoi 
l-au trimis rapid în faţa plutonului de execuţie — nu au avut 
însă nici o clipă intenţia să pună capăt regimului comunist, 
considerându-] nelegitim și criminal. Ei au urmat cu fidelitate 
recomandarea expresă, pe care „marele frate” de la Kremlin 
— Gorbaciov — le-a transmis-o prin Silviu Brucan, cu prilejul 
vizitei acestuia la Moscova, la sfârșitul lui 1988, recomandare 
e care acesta o relatează astfel; „A declarat de la început 
că este de acord cu acțiunea de răsturnare a lui Ceaușescu, 
cu condiția ca aceasta să fie concepută și înfăptuită în așa fel 
încât să ducă la menţinerea partidului comunist ca forță 
politică conducătoare în România”, 

De asemenea remarcabil este portretul politic pe care 
autorul Returului de la socialism la capitalism i-l face lui lon 
Iliescu, pe care „noi”, de fapt „el”, Silviu Brucan, l-a 
considerat „omul cel mai indicat pentru a-l înlocui pe 


"Ceauşescu la conducerea partidului”, deşi „eram conştient 


de limitele sale, care-l determinaseră să acţioneze politic 
numai în cadrul sistemului, respectând cu strictețe regulile 





de partid”, Și, subliniind cazul de iremediabilă scleroză marxistă 
de care suferă acest sinistru personaj, care de 17 ani luptă, cu 
înverșunare, să mențină în viață România comunistă, impilând 
ŞI împiedicând prin cele mai odioase metode și tehnici preluate 
din arsenalul bolşevismului sovietic România adevărată să se 
afirme, Silviu Brucan completează, fără menajamente, 
portretul politic, dar şi moral, al lui Ion Iliescu, scriind: „Aş 
spune că între noi doi a apărut schisma şi chiar conflictul când 
am fost confruntați cu necesitatea rupturii față de vechile 
structuri comuniste, față de habitudinile şi mentalitatea generate 
de acestea. Pentru mine, ruptura a fost mai uşoară, deoarece 
(1) n-am fost niciodată activist de partid; (2) am avut norocul 
să petrec şapte ani din perioada formativă în America, cu 
efecte profunde de ordin mental şi chiar politic; (3) nu m-a 
ispitit niciodată «setea de putere» şi nici când am deținut funcții 
de conducere nu m-a împins dorința de a urca mai sus. Iliescu 
a fost activist de partid, secretar de județ, secretar cu propaganda 
al CC, membru al Biroului Politic, ceea ce şi-a pus amprenta 
asupra lui ca om politic. A petrecut mulți ani în URSS şi are o 
mare «sete de putere». La Cotroceni se simţea în elementul 
său, era fericit”. 

Rolul de vioara întâi pe care l-a avut Silviu Brucan, atât 
în perioada de pregătire a loviturii de stat anticeauşiste 
(„Scrisoarea celor şase”), cât şi în momentele desfăşurării 
acțiunii, încununate de succes, dar şi în proiectarea viitorului 
politic al României postdecembriste, este subliniat apăsat de 
istoricul Alex Mihai Stoenescu în volumul 4 al documentatei 
sale lucrări /storia loviturilor de stat în România: „Atunci când 
vorbim despre nucleul politic învingător, suntem obligați să-l 
plasăm incontestabil pe lon Iliescu în vârful său, dar, începând 
de la Televiziune [locul unde şi-a stabilit sediul comandamentul 


conjuraţia anticeaușistă în fatidica zi de 22 decembrie 1989 - 


n. n.], Lon Iliescu a fost dominat şi influențat în cele mai 
importante decizii, în toate deciziile-cotitură ale evenimentelor 
din perioada 22-31 decembrie 1989, de Silviu Brucan. Acesta 
este inspiratorul şi catalizatorul celor mai discutabile hotărâri, 
motiv pentru care afirm şi susțin în continuare că, în realitate, 
rolul lui lon Iliescu atunci a fost marginal”. 

De altfel, Silviu Brucan nu face nici un secret din faptul 
că se bucura de un incontestabil ascendent în fața membrilor 
statului-major al conjurației. Fără falsă modestie recunoaște 
în biografia sa că el a fost cel care a dat forma definitivă a 
documentului intitulat „Comunicatul către Țară al Consiliului 
Frontului Salvării Naţionale”, actul formal prin care grupul de 
conspiratori anticeauşiști se legitima ca fiind noua conducere 
a țării; „Am înlocuit în text Forumul Cetăţenesc Naţional cu 
Frontul Salvării Naţionale... La punctul 9, privitor la politica 
externă (la textul iniţial: «Întreaga politică externă a țării să 
servească promovării bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în 
lume», Brucan adaugă; «integrându-se în procesul de 
constituire a unei Europe unite, casă comună a tuturor statelor 
europene» (concept gorbaciovist, prin care Kremlinul încerca 
să găsească o cale de ieşire din criza profundă în care se 
păsca Uniunea Sovietcă) — n. n.], am adăugat că vom respecta 
angajamentele internaţionale ale României, în primul rând cele 
privitoare la Tratatul de la Varşovia, În sfârşit, am şters: «Aşa 
să ne ajute Dumnezeu», deoarece ne adresam întregii populaţii 
a țării, şi nu numai creştinilor”, În ceasurile tragice, în care 
adevărata Românie încerca sângerând să pună capăt României 
comuniste, evreul comunist ateu Saul Brucker, travestit în Silviu 
Brucan, nu-şi dezminţea nici originea, nici crezul politic şi nici 
disprețul faţă de poporul român creștin, care-l oblojise, fără 
resentimente, deși, de-a lungul intregii sale vieți, „de la 
capitalism la socialism şi retur”, n-a făcut altceva decât să 
încerce să-i usuce rădăcinile! 

„Comunicatul către Țară al Frontului Salvării Naţionale” 
a fost citit în faţa micului ecran de lon Iliescu. Este momentul 
în care comunistul Silviu Brucan îl unge pe comunistul lon 
Iliescu conducător al României postceausişte, Un aranjament 
in marea familie comunistă, obținut prin consens, după 


epurarea elementelor indezirabile, operată în cel mai autentic 
stil marxist-leninist. De acum, cel puţin teoretic, se putea 


Aprilie 2007 Nr. 4/196 PAG. 3 





reinstala calmul și liniştea, ţara şi oamenii ei reintrând pe 
făgaşul „normal”. Se pare insă că România adevărată nu 
impărtăşea același punct de vedere şi Silviu Brucan, spirit 
lucid, este îngrujorat de ceea ce se petrece în țară. Cu fiecare 
ceas scurs, mişcarea insurecțională dobândea un caracter 
anticomunist din ce în ce mai pronunțat, tinzând să se alinieze 
„Revoluţiilor contra Revoluţiei”, aşa cum se desfășuraseră 
ele în Ungaria, Cehoslovacia și Polonia. Pentru a evita un 
astfel de deznodământ, „Revoluţia” lui Brucan şi Ihescu, 
precum şi Frontul Salvării Naţionale trebuiau să devină 
credibile în ochii românilor. Pentru atingerea acestui obiectiv, 
lista de semnături neaoş comuniste de pe „Comunicatul către 
Țară” a fost copios îngroşată cu numele unor personalități 
cunoscute fie pentru atitudinea lor anticomunistă, fie pentru 
acțiunile de dizidență activă faţă de excesele dictaturii 
ceauşiste. Astfel, alături de numele grele Silviu Brucan, 
Alexandru. Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Victor 
Stănculescu, Petre Roman, Dan Marțian sau Gelu Voican- 
Voiculescu, apar şi numele Doina Cornea, Ana Blandiana, 
Mircea Dinescu, Laszlo Tokes, împreună cu multe altele 
fără o conotaţie privind un eventual trecut comunist. Şi pentru 
ca decorul aranjat în jurul acestui document să fie cât mai 
reuşit, ultimul nume de pe listă, semn de modestie şi chiar de 
umilință, este cel al lui Ion Iliescu. 

Cum însă simpla prezență a câtorva nume onorabile 
printre semnăturile de pe documentul programatic al nou 
înființatului Front al Salvăni Naţionale nu constituia un 
argument suficient de puternic, pentru românii dinamizați de 
un puternic suflu anticomunist, ca să accepte în locul dictatuni 
ceauşiste tot o conducere comunistă, chiar dacă aceasta se 
legitima ca fiind „emanație” a insurecției populare şi promitea 
„libertate şi democraţie”, trebuia ceva nou, care să justifice 
instalarea la cârma țării a echipei conduse de lon Iliescu. 
Aşa au apărut „teroriştu”, 

La întrebarea firească: „Cine au fost teroriştii şi unde 
sunt?”, tot Silviu Brucan ne dă răspunsul: „Această întrebare 
— ne spune omul care a cunoscut ca nimeni altul toate 
dedesubturile murdare ale evenimentelor din decembrie '89, 
dar care nu dezvăluie decât atât cât ascunzişurile conspirației 
să rămână în continuare învăluite de mister — rezumă astfel 
cea mai incredibilă şi mai ciudată faţetă a Revoluţiei din 
România, Și mai probabil este faptul că nici istoricii viitorului 
nu vor fi în stare să o lămurească. Toate urmele au dispărut 
ŞI nici măcar un singur terorist nu mai există, pentru întrebări 
sau proces... Toată lumea ştia că teroriștii din România au 
împușcat oameni, dar nu există nici unul care să-şi 
recunoască sau să-și nege vinovăția. Pur şi simplu, au 
dispărut, deşi ei funcționează, probabil, ca niște respectabili 
antreprenori sau oameni de afaceri, ofițeri superiori sau chiar 
miniştri”. 

Dincolo însă de întrebările cu sau fără răspuns despre 
terorişti, întrebări lăsate în seama istoricilor, faptele ne obligă 
să stabilim o legătură între durata perioadei în care au avut 
loc acțiunile teroriste şi evenimentele cu semnificație majoră 
care s-au produs în această perioadă. Acţiunea teroriștilor s- 
a declanşat pe ziua de 22, decembrie 1989, ziua în care 
abandonarea puterii de către Ceauşescu devenise o 
certitudine, Ea a durat până pe ziua de 2 ianuarie 1990, Într- 
o situație normală, în intervalul 22 decembrie 1989 - 2 ianuarie 

1990, vacuumul instituţional creat prin prăbuşirea regimului 
Ceaușescu ar fi trebuit să fie umplut cu instituţii noi, specifice 
României adevărate, aşa cum s-au petrecut lucrurile în situații 
similare în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia. O normalitate 
care însă nu intra în calculele conspiratorilor anticeauşişti, 
ce, pentru a o împiedica să se materializeze, au găsit soluția 
în dezlănţuirea diversiunii teroriste. O soluție de un cinism 
infiorător, care i-a costat pe români de şase ori mai mulți 
oameni ucişi decât in perioada insurecțională! Probabil, însă, 
că în vederile lui Brucan, Iliescu şi a celorlalți agenţi ai 
Moscovei lui Gorbaciov rezultatele obținute în spatele 
perdelei diversioniste create de „teroriștii care trăgeau din 
toate poziţiile” a meritat preţul. În acest scurt răstimp, 
conspiratorii au reuşit, mai întâi, să rupă definitiv cu trecutul 
imediat, prin lichidarea cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu, 
şi, în al doilea rând, să asigure supraviețuirea României 
comuniste, creând totodată premizele pentru dăinuirea ei în 
viitor. 

În capitolul intitulat „Procesul de Crăciun”, din biografia 
sa, Silviu Brucan nu face nici un secret din rolul pe care l-a jucat în 
lichidarea soților Nicolae şi Elena Ceaușescu în ziua de Crăciun 


(x 








PAG. 4 Nr. 4/196 Aprilie 2007 





1989: „În zilele Revoluţiei, cuvântul meu cântărea greu, deoarece 
toți cunoşteau statele mele de serviciu în lupta impotriva dictatuni, 
ştiau că nu sunt repezit şi că dovedisem spirit de prevedere. Toţi au 
fost de acord ca a doua zi, pe 25 decembrie, să se organizeze 
procesul celor doi, iar sentința să fie executată imediat” (subl. n.) 
Aşadar, cu o zi înainte de începerea procesului, Brucan cerea ca o 
sentință, care încă nu fusese rostită, să fie executată imediat. Și ca 
tot acest cinism şi dispreț față de ideea de justiție să fie deplin, 
Brucan relatează în continuare: „Procesul a durat 55 de minute, 
luni 25 decembrie”. La încheierea lui, cei doi inculpaţi au fost 
condamnați la moarte prin împușcare, iar sentința a fost executată 
imediat, aşa cum ceruse dirijorul din umbră al acestei infamii. 

După anihilarea primejdiei reprezentate de aripa 
conservatoare din PCR, prin eliminarea conducătorului ei, 
pasul următor făcut de grupul de conspiratori, care de acum 
vorbeau despre creația lor — Frontul Salvării Naţionale — ca 
despre o putere „emanată” de Revoluție şi acceptată ca atare 
de poporul român, a fost desemnarea unui guvern. Ca şi în 
etapele precedente ale acțiunii de răsturnare a lui Ceauşescu 
şi de preluare a puterii de facțiunea reformistă din partid 
(conspiratorii anticeaușişti s-au autocaracterizat ca fund 
„comunişti moderați, credincioşi legalității socialiste”), ultimul 
cuvânt l-a avut tot Silviu Brucan. La sugestia sa, funcţia de 
prim-ministru a fost încredințată unui cvasi-necunoscut, lui 
Petre Roman. „Am argumentat că, deşi era foarte tânăr și 
lipsit de experiență pentru un asemenea post, în condițiile 
date acest lucru se transforma într-un atu, cu condiţia ca să 
învețe repede. În al doilea rând, el nu avea balastul unui 
trecut comunist, iar în al treilea rând, ca unul care pătrunsese 
printre primii în clădirea Comitetului Central și proclamase 
din balcon sfârşitul «erei Ceauşescu» [nu sfârşitul «erei 
comuniste» — n. n.] şi începutul unui nou regim popular [nu 
începutul unui regim democratic — n. n.]”. Aşadar, evreul 
Silviu Brucan l-a impus pe evreul Petre Roman ca şef al 
primului guvern postdecembrist al României. Încă o dată 
România adevărată fusese îngenuncheată de România 
comunistă! 

Caracterul pur comunist al guvernului Petre Roman 


este demonstrat de Radu Portocală în documentata sa lucrare 
România: Autopsia unei lovituri de stat. In țara în care a 


(rium/fat minciuna, publicată în 1990 la Paris şi tradusă în 
româneşte de Ioana Cantacuzino în 199| „În dimineaţa zilei 
de 29 decembrie, este făcută publică foarte restrânsa 
compoziție a noului guvern. În câteva zile, echipa se va 
mări. Cu această ocazie Silviu Brucan declara deja, cu 
mândrie, în Le Monde: «Guvernul nu este, încă, total construit. 
Când va fi complet, veţi vedea că nu toți miniştri aparțin 
aceleiași familii. Tocmai a fost desemnat noul ministru al 
Culturii, domnul Andrei Pleşu, Este un anticomunist declarat». 
Într-adevăr, cei doi miniștri, domnii Andrei Pleșu și Mihai 
Șora — care preia conducerea Învățământului — sunt oameni 
veniţi din afara aparatului, anticomuniști. Dar vor înțelege că 
au căzut într-o capcană. Nu numai că nu li s-a dat prea multă 
putere, dar pe deasupra mai sunt și obligaţi să facă politică în 
cadrul Frontului. De multe ori, de atunci, comportamentul 
domnului Pleșu a fost condamnat în presa independentă. 
Prezenţa lor în guvern servește la creditarea Frontului, la a 
demonstra aplecarea către o evidentă dorință de deschidere”. 
Autorul Autopsiei loviturii de stat nu se lasă indus în 
eroare de șarlatania propagandistică a versatului dialectician 
marxist și pune, în continuare, întrebarea firească: „Și ceilalți! 
Unde sunt?”, Fără a mai aștepta un răspuns de la ipoteticul 
său interlocutor, Radu Portocală alcătuiește un amănunțit 
inventar al miniștrilor din cabinetul Roman, dezvăluindu-le 
trecutul comunist, funcțiile deținute în „era Ceaușescu”, 
precum și abuzurile săvârșite în funcțiile pe care le-au deținut, 
la sfârşitul căruia face următoarea remarcă: „Bineînţeles că 
lista nu este completă. Dar aruncă o lumină ciudată asupra 
declarației lui Silviu Brucan privitoare la o echipă 
guvernamentală «compozită»... Un ziarist francez a numul 
situația «guvernul foștilor miniştri-adjuncţi»”. lar concluzia 
sa după aceste constatări oglindește atât confuzia care 
domnea în ţară, cât și în rândul observatorilor occidentali: 
„Românii mu mai înțeleg nimic, iar observatorii occidentali și 
mai puțin. Care a fost utilitatea «revoluției»? În afară de 
eliminarea lui Ceauşescu, ceea ce se petrece cu conducerea 
țării nu este decât o simplă remaniere guvernamentală”. 
Nedumeririle românilor nu au durat însă prea mult. La 
numai o lună de la evenimentele din decembrie '89, România 
adevărată şi-a dat seama de capcana în care căzuse. Românii 
au înțeles că ceea ce ar fi trebuit să fie o revoluție nu a fost, de fapt, 
decât o lovitură de stat, în care nişte comuniști au luat locul altor 





PUNCTE CARDINALE 


comunişti. Consecințele politice ale dobândirii certitudini de către 
români că revoluția lor fusese confiscată de comuniști a condus nu 
numai la o stare de profundă indignare, ci și la mişcări de protest 
împotriva Frontului Salvăni Naţionale, reprimate prin violență de 
către aparatul de represiune moştenit de la regimul Ceaușescu, întânt 
cu o componentă nouă și originală — minerii. Evoluţia evenimentelor 
din această perioadă de prelungire a mişcării insurecționale cu 
caracter anticomunist este relatată de analistul Tom Gallagher în 
capitolul intitulat „Frontul devine un competitor pentru putere” din 
lucrarea sa Furtul unei naţiuni. O operă de referință pentru oncine 
vrea să afle de ce astăzi, în pofida faptului că, cel puţin formal, 
România oficială a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii 
Europene, cele două Românii continuă să existe și să se înfrunte, 
prima luptând pentru adevăr, cealaltă pentru deținerea puteni, Dar 
să-l ascultăm pe cercetătorul britanic: 

„Consensul fragil dintre iniţiaţii comunişti (şi disidenţi) și 
elementele recent politizate care s-au aflat pentru scurt timp 
de aceeaşi parte a baricadei în revolta anticeauşistă s-a prăbușit 
pe 24 ianuarie 1990, când un mare număr de protestatari 
ultragiați au ieşit în stradă pentru a denunța FSN. Ei fuseseră 
cuprinşi de furie din cauza schimbării de politică semnalate la 
o întrunire a consiliului FSN din 23 ianuanie, când s-a anunțat 
că FSN va lua parte la alegeri ca organizație politică. După ce 
declarase anterior că avea să servească doar ca guvern 
interimar până la organizarea de alegeri libere, FSN îşi declara 
acum intenţia de a fi un competitor la aceste alegeri, care 
aveau să se țină în aprilie 1990. Iliescu a declarat că «presiunea 
de jos» îi influenţase decizia. Astfel, la o lună de la formare, 
FSN fusese transformat dintr-un administrator politic într-un 
concurent activ pentru putere. Suspiciunea pe care disidenții 
nepreveniți din Partidul Comunist, precum şi membrii partidelor 
nou create o aveau în legătură cu pedegriul personalităților din 
FSN a fost ferm întărită de această bruscă întoarcere de 180 
de grade. Ca reacție, liderii opoziţiei, care abia se organiza pe 
baza «partidelor istorice», au dat publicității pe 23 ianuarie o 
declaraţie în care se arăta că decizia Consiliului contrazice în 
mod flagrant promisiunile sale anterioare, exprimate prin 
programul său din decembrie. «Prin această decizie — spunea 


documentul — FSN şi-a pierdut neutralitatea şi capacitatea de 
administrator provizoriu al puterii, precum și credibilitatea în 


fața opiniei publice. Nu pot exista alegen libere şi condiții echitabile 
pentru toate formațiunile politice atâta tump cât FSN are un monopol 
evident totalitar la toate nivelurile statului”. 








































Răspunsul FSN la întemeiatele proteste ale opoziție! 
reprezentate de partidele istorice PNL, PN | şi PSD 
reinființate după lungă noapte comunistă de către puținii 
i temniţelor comuniste, a fost instaurarea 
Pentru cine a uitat, sau â preferat să 
lemocrația 


supraviețuitori a 
“terorismului de stat” 
modul în care a înțeles să se comporte „c 
originală” a lui Ion Iliescu faţă de democrația autentică a 
istoricilor”, relatarea. lui Tom Gallagher constituie un 
memento care ar trebui să devină temă de predare atât în 
scoli. cât mai ales în universități, pentru o dreaptă cunoaştere 
a istoriei postdecembriste, dar mai ales pentru cunoaşterea 
adevăratului chip al cvasi-totalității actualei clase politice, 

_O serie de confruntări de stradă au avut loc între 25 şi 
29 ianuarie 1990, iar ele au dat câştig de cauză FSN... Opozanți 
neînanmaţi au fost bătuţi pe 28 ianuarie, iar sediile celor mai 
cunoscute partide de opoziţie au fost devastate pe 29 ianuarie”. 
Prevăzând că românii nu se vor lăsa ciomăgiți la infinit de 
detașamentele de şoc ale FSN şi că vor riposta, statul major 
al Frontului s-a pregătit din timp pentru contra-măsuri, 
Jurnalistul Emil Hurezeanu — continuă relatarea autorul 
Furtului unei națiuni — a reamintit modul cum şi-au făcut 
debutul minerii în politica turbulentă din anii "90. Pe 24 ianuanie 
el se afla în Bucureşti la o conferință de presă la care Silviu 
Brucan, pe atunci eminența cenușie a FSN, a declarat: «Zeci 
de mii de mineri din Valea Jiului au scris zeci de mii de 
scrisori în aceste zile, cerând FSN să candideze în alegeri. 
Minerii sunt curajoşi şi capabili. Ei ştiu încotro merg, iar noi 
le vom respecta dorințele»”. 

Un avertisment sumbru, care se va dovedi curând 
întemeiat. FSN se baza pe detaşamentele de şoc recrutate 
din rândurile celor 40.000 de mineri din Valea Jiului şi nu va 
ezita să le folosească impotriva celor care le contestau 
legitimitatea deţinerii puterii politice. Paradoxal, prăpastia 
care separa de aproape o jumătate de veac cele două Românii, 
în loc să dispară în urma „Revoluţiei” din decembne '89, aşa 
cum se petrecuse în Ungaria, Cehoslovacia și Polonia, s-a 
adâncit şi mai mult, scoțând țara pentru mai bine de un deceniu 
în afara Europei. 


facă uitat, 


(Va utinu/ 


Timişoara: locul de unde a început 
sfârşitul comunismului în România 





e i 








PUNCTE CARDINALE Aprilie 2007 Nr. 4/196 PAG. 5 





Până când vom mai [i ostatici în mâna unor jefuitori ordinari, numiţi 

ay caii păi! (aa impropriu “baroni”, care au uzurpat demnitatea de oameni politici, compromițând 
Nemernică ciurdă, Slugarnică plebe, | pe termen lung interesele țării, fără nici un respect față de lege, de cinste şi de 
Pe toţi v-a -ngropat în țărână lopata? | adevăr? | | 
da Hei, iz tdi Suit Vi pp şi a) mai sunt Te be, | Până când liberalii lui Tăriceanu, cu diavolii săi păzitori Orban şi Antonescu 
El= 6 A a IE piei et, Eaetă |  —crinicu fața murdară —, ne vor maiţine sub sabia lui Damocles, ameninţțâdu- 
„Cu limbă de foc Sa cutremure gloata? | necuomajoritate parlamentară formată din PSD, PRMşi PC? Încă o sinucidere 

Nu-i Stâncă să une, nu-i glas să ne-ntrebo: 4 politică, încă un “partid istoric” care va pieri pe limba lui! 


AN 

+ 99 9 , , . (99 e da aj 3 pă, | [i || | ă in 
TR] „No gata? lar noi Să răspundem: No gata! Za Până când, fiind în mijlocul Europei, ne vom mai comporta ca o ţară d 

= diac că i il Nec e E AD ata „AEO în Aaa AA bataia lumea atreia, având ia un pol populația majoritară (care se zbate pentru 
e dupa Ea d ia ME Radu Gyr 
A Pe Mi pă = a dă! vi Poe, 2 > edi fi poa Dei tă» e: aaa, AR 
ptr pl ae ce a Die 4 Ea A e ăupătitee ia A e pb vaită. die a Cite Ei "Ea ze 
NERA a ast A îl e a ini E A ai ti be i dtp de 20 PA aia ai CA 


supraviețuire, în mizerie şi umilinţă), la mijloc pe cei câţiva care au avut norocul 
să-şi găsească de lucru în afara țării (reuşind astfel să-şi întreţină familiile, să 
trăiscă la un nivel ceva mai acceptabil şi chiar să pompeze ceva bani în economia 


i 5: te J Ă Fi Pi — Ă 4 + e vhte 
> RY 4 4 NE At (el e = 
g iz, 
y TA 
Li 





PA țării, însă cu preţul incomensurabil al abandonării educaţiei propriilor copii), iar 
(> A Da ID s» la celălalt pol pe afaceriştii şi politicienii sfidători, care se comportă ca stăpâni 
di ol .e discreţionari ai destinelor unei populaţii aduse la sapă de lemn? Împăriţi în 
câteva “găşti” cu apucături mafiote, aceştia din urmă sunt aşa-zişii “aliaţi” care 
azi îşi dau mâna, iar mâine îşi doresc moartea... Haos ca la noi — la nimeni! Un 

Până când vom mai întoarce şi celălalt obraz atunci când suntem pălmuiţi numitor comun au cu toții: fobia de normalitate. 
Şi scuipaţi în față, denigrându-ni-se istoria, tradiţiile, credința şi cultura de către După atâtea şi atâtea semne de întrebare, ar mai urma unul: oare noi, 
toți cei care au făcut parte din dictatura roşie impusă de tancurile sovietice, de anonimii, nu purtăm nici o vină, putem noi (ca întotdeauna) găsi un țap ispăşitor 
către toți mercenarii şi veneticii plătiți de ocultele mondialţist)e, cărora le-am Sau inventa un pretext pentru a face totul scuzabil? Suntem vinovaţi. Nici măcar 
tot deschis porţile, acordându-le credit şi ospitalitate? invocarea “spălarii creierului” la care a fost supusă populaţia țării timp de o 
Până când vom mai fi victimele anatemei care planează asupra poporului jumătate de secol nu ar putea fi o scuză valabilă, decât cel mult într-o primă 
român, speranțele sale spre normalitate fiind sistematic torpilate de fiecare instanţă. Dar când repeţi de trei ori aceeaşi nerozie, atunci nu mai ai nici o 

dată când se zbate pentru a scăpa din bolgiile infernului roşu şi ale satanizării scuză. Nu, nu (mai) avem nici o scuză! 

post-comuniste? Adevărul este că am strălucit prin absenţă, prin lipsa de unitate, prin 
Până când se vor mai ascunde sub pulpana Parlamentului şi a falselor  neimplicare, prin lipsa de solidaritate cu cei care au înfruntat oligarhia, prin 
demnități, profitând de imunitate, asasinii vinovaţi de genocidul tinerilor români lipsa de curaj, prin resemnare şi prin apatie. Aşa am răspuns mereu, lăsându- 
care, deşi născuți şi educați în comunism, au fost singurii de bună-credință şi ne cu bună ştiinţă pe mâna celor care ne manevrau. Am procedat cu uşurătate 
au murit strigând: “Jos comunismul!” şi “Libertate te iubim, pentru tine noi de câte ori, ca şi cetățeni ai acestei țări amenințate cu dispariţia, ar fi fost 
murim"? Au fost sute de vieți nevinovate curmate cu sânge rece pentrua se absolut necesarsă ne trezim din letargie şi comoditate, să deschidem ochii şi 
deghiza o lovitură de stat anți-ceauşistă într-o revoltă populară, ridicată apoila să judecăm că niciodată cei care ne-au schilodit, ne-au scos din lumea 
rang de “revoluţie”. civilizației, nu pot face altceva decât să ne desăvârşească distrugerea. Nu 


Până când cel ce mulțumea hoardelor de mineri (flancate de securişti) putem acuza pe nimeni, avem ceea ce merităm. 
care au invadat de trei ori capitala, la chemarea sa, se va mai bucura de Este adevărat că nu am avuto elită autentică pe care să o urmăm. Nu am 


libertate şi onorurile acordate iresponsabil prin-mass-media, trecând nu numai avut modele vii de curaj, demnitate şi onoare, fără de care un popor va fi 
drept personaj public important, ci şi drept profet al democraţiei (originale!), întotdeauna rătăcit, aşa cum suntem noi astăzi. Inainte de a acuza pe oricine, 
mai ceva decât jupânul răposat din Dămăroia?, trebuie să ne recunoaştem vina personală, să ne asumăm răspunderea, făcând 
Până când vom mai tolera huliganismul, insultele, amenințările şi mojicia,  — mai bine mai târziu decât niciodată — tot ceea ce ar fi trebuit să facem şi nu 
care sunt la ele acasă în Parlamentul României? O adunătură de trântori şi am făcut. 
îmbuibaţi pe spinarea noastră, care şi-au dat arama pe faţă cu ocazia mesajului Salvarea noastră nu va veni nici de la NATO, nici de la UE, nici de la 
de condamnare a comunismului, simțindu-se ameninţaţi şi cu muştele pe jelania pe propriile ruine, aşteptând mereu şi amăgitor ajutorul altora. Ea poate 
căciulă, unii ripostând violent, alţii tăcând complice şi parşiv. veni cu adevărat numai de la noi, de la tineretul acestui neam creştin ortodox, 
Până când ne vom mai lăsa manevraţi în cultivarea şi gâdilarea unor orgolii, pe care e de nădăjduit că îl va reintoarce la Biserică, luând exemplul “generaţiei 
provocaţi, ațâțaţi şi asmuţiți unul împotriva celuilalt, într-un iresponsabil şi dela 22 —prin curaj, credinţă, educaţie, demnitate şi onoare. Urmând porunca 
sinucigaş război al românilor contra românilor, fără să ne dăm seama că, mai Domnului lisus: 'Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. 
mult sau mai puțin (in)conştient, le facem jocul tot lipitorilor roşii, indiferent de Numai atunci vom putea răspunde: No gata. 


sigla sub care vor să ne sugă vlaga şi libertatea pe mai departe? 


FII BARBAT ȘI LASA-NE ! 


Haideţi să facem un mic exercițiu de imaginaţie. Suntem pe 12 decembrie 2004, iar pe ecranele televizoarelor se anunţă că noul preşedinte al României este 


Adrian Năstase. La urma urmei chiar părea previzibil, din moment ce în primul tur Năstase avea un avans de 7%, 
Doar un pumn de oameni, apropiaţi lui Băsescu, câțiva analiști și ziarişti mai credeau în miracol, în nevoia de schimbare. Câţiva liberali de frunte se apucaseră 
de negociat cu PSD-ul, adulmecând puterea. Părea chiar o iluzie să crezi că partidul stat nu-și va putea cocoța odorul în fruntea bucatelor. Şi iată că totuşi s-a 


V. IAMANDI 


întâmplat... 
Cum ar fi arătat o țară cu Năstase președinte? Crede cineva că baronii PSD erau eliminaţi, că Hrebenciuc şi Cozmâncă nu erau din nou miniştri? Că rapoartele 


de țară nu arătau a dezastru, iar ziarişti obedienţi urmau să explice că dracul nu-i atât de negru și că suntem pe drumul cel bun? 

Ce ar fi făcut aropantul Năstase la Cotroceni? Și-o numea pe mătușa Tamara consilier prezidenţial? Mi-e groază să-mi imaginez. Acum este cert că Năstase 
a fost mâncat de proprii săi oameni, dar cu el la Cotroceni, fiţi siguri, nu mișca nimeni în front, 

Altceva mă roade, Doar cu Băsescu la Cotroceni Alianţa a ajuns la guvernare, deşi nu are o majoritate confortabilă. Se descurcau cumva liberalii şi = vezi 
Doamne! — din interes național susțineau un guvern PSD, poate prindeau şi nişte posturi pe acolo, dar în nici un caz nu numeau prim-ministrul, Că Tăriceanu a ajuns 
prim-ministru este meritul exclusiv al lui Băsescu. Păcat că este influenţat de nişte liberali „de bine” şi s-a apucat să o țină în contre cu acesta. Nu, nu a zis nimeni să 
fie preş în fața Cotrocenilor, să ajungă o umilă slugă, dar să te apuci să arăţi public că ți se fâlfâie de ce crede şi de ce spune cel care te-a făcut prim-ministru e cam 
mult. Aduce a povestea aia cu țiganul ajuns împărat, care-l spânzură pe taică-su... 

Cine a băgat aceste fitile, cine a minat această prietenie care putea fi rodnică pentru România? Nu cumva nişte „şoricei”, care i-au spus premierului: „Nu ceda, 
Căline, nu cere anticipate, că Băsescu te urăște şi e în stare să nu te mai numească. Trebuie să reziști!”? Dar în sclipirile lor viclene nu-i doreau binele, ci îşi urmăreau 
propriile interese. Ai să vezi, domnule Călin Popescu Tăriceanu, ce prieteni îţi erau cu adevărat când o să ajungi la greu. O să rămână cam câți membri avea Uniunea 
Liberală Bratianu — Cartof, de intrau toți într-un Lăstun, 

Conflictul dintre preşedinte şi prim-ministru este într-un punct mort. Unul nu poate să-l demită, celălalt se face că nu a auzit de demisie, Între cei doi nu mai 
poate fi loc de împăcare, după atâtea cuvinte grele. Durerea mare este că România pierde din acest conflict. Unul trebuie să cedeze, Ce zici, domn” prim-ministru, te 
bagi? Altfel, presimt că încăpăţânarea ta te va scoate din istorie. Vom mai auzi de tine în citatele de la DNA sau când vor fi bătăi în sediu, cum erau cu Ciorbea odată 


la ţărănişti. 
| Florian BICHIR 











PAG: 6 Nr.4/196 Aprilie 2007 PUNCTE CARDINALE | 


d sfâşiat, ca şi acesta, de propriul său | 





Despre ceea ce s-a întâmplat, atât în închisori, cât şi în întregul se aseamnă prințului din baladă, tin A iii cale săi: o 
univers concentraţionar din România, s-a scris relativ puţin, şi s-a ideal. Şi încă o dovadă că el percepea caiet S i, Se Ta oocedal-în 
publicat şi mai puţin, în raport cu dimensiunea apocaliptică a suferințelor constituie faptul că, în ultimul cuvânt pe care ee aaiiatiia 
îndurate de oameni în aceste adevărate temple ale ororii. Dar şi ceea ce care a fost judecat împreună cu Țurcanu, a NS ai E e arca 
s-a publicat, atât cât s-a publicat, a apărut în ediții confidențiale şi, adesea, moarte. Şi a fost condamnat la moarte și tza d E SA Se 
mai mult decât modeste, din inițiativa şi pe cheltuiala unora dintre victime, cineva — această condamnare pentru el nu a fos p , 


duga cu. sai 
lângă datoria de a smulge uitării 


ti i > CA : : dai FER PC 2 - e 
cât şi de opinia publică românească în general. Nici chiar istoricii, cărora Am amintit deja mai sus că, p de â elucida, 


le-ar incumba sarcina de a cerceta şi de a explica pentru posteritate ce s- „destinul acestei generați crucificate , mal SU cei tale = afl 
a întâmplat în gulagul românesc, nu se înghesuie să facă acest lucru, pentru contemporani și pentru posteritate, unele E ri „o detâii a 43 
nici chiar acum, când nu mai pot invoca imposibilitatea accesului la diabolic „experiment”, cum ar fi: idetitilicarga dupa licare şi care l-au 
arhive. Astfel stând lucrurile, este oarecum normal ca majoritatea N identificarea celor care au dat dispoziţii să fie pus în ap 


E E : 2 ee . . - ă a d 
fiind mai totdeauna ignorate cu oarecare ostentaţie, atât de clasa politică, [ eliberare”, Şi o ispăşire asumată, aș a 


românilor să nu ştie cea fost şi ce înseamnă de fapt fenomenul Piteşti, „monitorizat”” şi, nu în ultimul rând, japiligea E 0 
de exemplu. Că românul de rând, copleşit de griji şi victimă a acestei România a avut parte de un a3C MCTI 4 asi t i na 5. spune 
interminabile „perioade de tranziţie”, nu ştie mai nimic despre acest a nu cădea în „păcatul” evreilor cu unicitatea ho ap stu i sete Ia 
„fenomen” este oarecum explicabil. Cu totul inexplicabil este însă faptul că a fost unic, ci doar că, pe o scară a ororilor s VE? se 
că până şi intelectualitatea, care este sau care ar trebui să fie „conştiinţa secol XX, el se situează pe una dintre cele mai de sus trep d EA. 
cetății”, manifestă o vinovată indiferenţă față de această problemă, chiar Toate aceste pr obleme trebuie lămur ite, P Sazu anu zi Ap ăi 4 
ŞI după ce i s-a atras atenţia, încă de timpuriu, de către o voce autorizată, nici celor de rea-credinţă, DiCI celor neinformaţi, să ABS e 28 A Sa a 
despre importanța studierii şi elucidării problemelor pe care le generează chip această cumplită tragedie, aşa cun face d-l HR. Epir Al Fi ză 
acest diabolic „experiment”. Este vorba de Virgil Ierunca, căruia, în exemplu, care consideră, nici mai mult, NICI maj puțin, „fenomenul Pi eş | 
1990, i-a apărut, la Editura Humanitas, cartea intitulată Fenomenul Piteşti drept „expresie a specificului național românesc Intr-un eseu publicat 
(care, după câte ştiu eu, este singura scriere în domeniu care s-a bucurat, în nr. | al revistei 22, din ianuarie 1994, dumnealui spunea textual: „Abia 
din partea unui anumit public mai larg, de oarecare atenţie). când privim spațiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea 
lată ce spune exilatul român de la Paris despre acest chestiunii specificului național este cu adevărat pusă”. Această aserţiune 
„experiment”: „Toată lumea cunoaşte azi Arhipelagul Gulag. Toată lumea a scandalizat, pe bună dreptate, pe mulți, deşi s-ar putea ca d-l Patapievici 
mai ştie că, sub denumirea posibilă de Arhipelag M.A.I., el s-a întins şi să se fi referit doar la „resemnarea” ciobanului mioritic, lar nu la crima 
asupra României. Ceea ce n-a ajuns însă — şi încă — la cunoştinţa tuturor propriu-zisă. S-ar putea, deci, ca dumnelui să considere fatalismul ca 
este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum „specific naţional al poporului român”. Dar această interpretare nu poate 
alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea fi acceptată, deoarece victimele de la Piteşti nu s-au lăsat hăcuite din 
de la Piteşti. Acolo a început la 6 decembrie 1949 o experiență de o fatalism. În cazul lor nu exista altă alternativă, liberul arbitru fiindu-le 
sumbră originalitate denumită reeducare şi tinzând la distrugerea psihică anulat. Și apoi, toți cei care își dau cu părerea despre fenomenul Piteşti, 
a individului”. Și în încheiere face următoarele precizări: „Fenomenul deci şi d-l Patapievici, ar trebui să remarce şi reversul medaliei, adică 
Piteşti ni se pare a depăşi în oroare, din fericire nu şi în durată, reeducarea dimensiunea eroică a celor întâmplate acolo. Căci Piteştiul nu a fostnumai 
de tip chinezesc. Paralela între aceste două experienţe de distrugere a oroare şi abjecție, ci a avut şi o imensă dimensiune eroică. Amploarea 
psihismului se impune de la sine, oricare ar fi explicațiile acestui straniu i | 
paralelism pe care le vor găsi istoricii de mâine. Azi ne revine nouă, = 


i 


supliciilor şi a ororii atestă amploarea rezistenței care trebuia înfrântă. 

Dacă toți cei care au fost supuşi reeducării ar fi acceptat-o fără a se 
conteniporanii acestei depradări, di acestui proiect demonic [|], sarcina 
de a culege pentru memoria de mâine elementele ce definesc fenomenul 


Piteşti”. Avem, cu alte cuvinte, datoria morală de a smulge uitării destinul 
acestei nefericite generaţii de intelectuali (amintesc că tinerii asupra cărora | 


opune, fenomenul nu ar mai fi avut loc şi d-l Patapievici ar fi trebuit să 
caute în altă parte „specificul naţional al poporului român”. 

Să trecem acum pe rând în revistă problemele legate de acest 
cxperimenit despre care am spus mai sus că trebuie elucidate. Este vorba 
de identificarea celor care au inițiat şi conceput acest proiect (prima 
problemă), precum şi a celor care l-au pus în aplicare şi au supravegheat 
îndeplinirea lui (a doua prolemă). În ce priveşte cea de-a treia problemă 
(cauzele pentru care doar România a avut parte de un asemenea tratament), 

o vom aborda separat, cu altă ocazie. - 

Supoziţia că reeducarea aparține, ca inițiativă şi concepție, unei 
mentalități străine se sprijină pe date indubitabile.. Este deja un truism |. 
faptul că ca a fost gândită de Moscova Şi minuțios pusă la punct în 
birourile Ministerului de Interne şi ale Comitetului Central, sub directa 
îndrumare a consilierilor sovietici, de către comuniştii care erau în posturi 
de conducere, în marea lor majoritate alogeni. Generalul Pintilie (Pantiuşa) 
era rus, iar Ana Pauker şi, triada demonică din preajma ei (Nicolski, 
Dulbergher, Zeller), precum şi Teohari Georgescu, Sepeanu, Koller, Tiberiu 
Lazăr, ca să enumăr doar câțiva dintre cei implicaţi, erau evrei. Desigur, 
au fost și destui români, cozi de topor, care au participat la această 
criminală acțiune. Mă refer la cei câțiva directori de închisore (Dumitrescu 
Alexandru, Goiciu, Gheorghiu etc.), la unii dintre ofițerii politici şi dintre 
gardieni, precum şi la grupul primilor torționari cu ajutorul cărora s-a 
demarat reeducarea. Aceştia însă au fost toți executanți, adică cei care 
au făcut partea urâtă a trebii, şi unii dintre ei au fost incluși şi judecaţi în 
lotul țapilor ispăşitori Printre creierele care au clocit „acțiunea”, însă, eu 
nu ştiu să fi fost vreun român. Nu vreau prin aceasta să minimalizez 
vinovăția românilor, care au fost complici la aceste orori, pentru că ei 
sunt tot atât de vinovați ca şi cei care le-au pus la cale. Vreau doar să 
reliefez faptul că reeducarea de la Piteşti nu aparține, nici ca inițiativă, 
nici ca concepție, românilor, ci ar cu totul alte origini. Eu nu cred că a 
fost doar o simplă coincidență faptul că, o dată cu debarcarea Anei Pauker 
şi a grupului său de „deviaţionişti” în vara anului 1952, a încetat şi 
reeducarea. Se vorbea chiar, printre cei avizaţi, că Gheorghiu 
Vrut să o facă răspunzătoare, printre altele, şi de ororile de la P 
până la urmă a renunțat la această acuză de tea 
internaționale, se pare. Să nu uităm că la Vremea ac 
Stalin. În orice caz, ar fi interesant de scormonit, în | 
problemă, în arhivele fostului Comitet Central. D 
istoricilor. 


s-a făcut experimentul de la Piteşti au fost în marea lor majoritate studenţi) 
şi de a elucida, atât pentru contemporanii miopi (sau doar numai 
neinformaţi), cât şi pentru posteritate (mai ales pentru posteritate), 
multiplele probleme legate de acest cumplit „fenomen”. 

Are 'dreptul la această „aducere aminte” un Pop Cornel, de 
exemplu, a cărui figură o voi evocă pe scurt, pentru edificare, în celelce - 
urmează. Desigur, acelaşi drept îl au toţi cei care au trecut prin Piteşti, 
dar l-am ales pe el pentru că este o figură emblematică din acest punct 
de vedere. 

Pop Cornel, fost eminent student al Facultăţii de Medicină din 
Cluj, care, atât prin pregătirea sa profesională și umanistă, cât şi prin 
înalta sa ținută morală, promitea a deveni un-fel de lider de generație,-a 
nimerit şi el, ca majoritatea colegilor săi, în „iadul” de la Piteşti. Țurcanu, - 
care-i cunoştea biografia, s-a ocupat personal de el şi în şase săptămni 
de tortură continuă a reușit să facă din acest om integru și echilibrat un 
„neom”, un robot care executa orbește tot ceea ce îi cerea „dresorul” 
său, Pentru a ilustra ce făcuse tortura din acest om, reproduc următoarea 
scenă evocată chiar de unul dintre „piteșteni”. Pentru a-l ţine sub tensiune 
și a-i spori dezumanizarea, Țurcanu, ori de câte ori avea de făcut câte o 
„operaţie” mai dificilă, îl lua pe el „mâna a doua”. Într-una din zile, pe 
când „trudeau” împreună să aducă la ascultare un „pacient” care se 
încăpățâna să reziste, Pop Cornel se opreşte deodată din „lucru” şi se 
adresează „dresorului” său: „Domnule Țurcanu, am gândit rău despre 
dumneavoastră, Scoateţi răul din mine!”, Și zicând acestea, îşi dete jos 
pantalonii și se întinse alături de victimă. Nu se știe ce gând nătâng o fi 
trecut prin mintea tulbure a nefericitului om, dar Țurcanu a interpretat 
acest pest în felul lui, considerând că Pop Cornel a recurs la acest tertip 
pentru a oferi victimei un moment de respiro şi, în consecinţă, i-a ordonat 
să treacă în „poziţie” ceea ce însemna reluarea întregului ciclu al 
reeducării, S-ar putea ca Țurcanu să nu fi greșit în aprecierea lui, pentru 
că Pop Cornel a mai făcut și cu alte ocazii dovada că, pe undeva, prin 
străfundurile răvășite ale sufletului lui, mai păstra o fărâmă din omul 
care fusese altădată, lon Munteanu, coleg cu el de facultate, relatează 
că, întâlnindu-l odată, după cădere, în loc de orice altă discuţie, acesta i- 
a recitat cu ochii în lacrimi balada lui Ştefan Aug. Doinaș, Mistreţul cu 
colți de argint, „o tristă spovedanie — remarcă lon Munteanu —, alegoria 
poeziei acoperind-o pe cea a propriei sale vieți”. Într-adevăr, Pop Cornel, 


d 





-Dej ar fi 
iteşti. Dar 
ma implicaţiilor 
cea mai trăia încă 

| 


p 
- 
E 
Ș 
T 





n legătură cu această 
ar aceasia este treaba 


Demostene ANDRONESCU 











ein d seca pastă beat pie 
ca [ 


LĂMURIRE EDITORIALĂ 


3 _ 


Părintele Gheorghe Calciui- Dumitreasa, strămutat la cele veşnice spre sfirşitul 
anului trecut (2 noiembrie). rămine, pe lingă înalrele sale daruri duhovniceşti, cea mai 
reprezentativă figură a luptei și rezistenţei anticomuniste din sinul Bisericii Ortodoxe 
Române. Moartea sa a survenit cu puțin înainte ca preşedintele Traian Băsescu să pronunțe 
solemn în Parlametul României, după 17 ani de subterfugii şi tergiversări, condamnarea 
oficială a comunismului ca regim criminal, anticreştin şi antinaţional. Ar fi fost de aşteptat 
ca, în acest context, plecarea dintre noi a Părintelui Calciu să atragă în mai mare măsură 


atenţia oficialităților statului, şi mai cu seamă a Palatului Cotroceni, unde s-a făcut atita caz, 


de stigmatizarea abuzurilor totalitare şi de cinstirea adevăraţilor “'disidenţi . lată însă că 
în funeraliile sale nu s-a implicat nici o instituţie şi nici o personalitate oficială laică. Nici la 
' Radu- Vodă, în inima Bucureştiului, şi nici la Petru- Vodă, unde a fost înmormîntat, n-a putut 
firemarcată vreo prezenţă politică sau culturală de rang inalt. Cam la fel se întimplase şi în 
urmă cu 0 jumătate de an, la moartea legendarului lon Gavrilă Ogoranu. Ceea ce ridică un 
serios semn de întrebare asupra onestităţii, sincerităţii şi lucidităţii celor care se împăunează 
astăzi la noi cu o întreagă retorică anticomunistă. S-au tras În anii din urmă salve de tun la 
funeraliile unor foşti nomenklaturişti, dar nici una dintre marile figuri ale luptei şi rezistenţei 
anticomuniste n-a beneficiat de o cinstire pe măsură din partea “aleşilor ” naţiunii, nici a 
intelectualilor “formatori de opinie... 
În răspărul acestei cecităţi strigătoare la cer (compensate doar de implicarea la 
nivel înalt a lumii clericale şi de o anume receptivitate mediatică), am găsit de cuviință să 
cinstim prin volumul de faţă memoria încă atit de vie a celui care a fost deținutul politic, 
profesorul şi preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, model jertfelnic de dăruire ortodoxă 
şi naţională, neîntrecut iubitor, educator şi mobilizator al tinerimii creştine de ieri şi de azi, 
prea mare şi prea viu ca să poată [i cuprins cu adevărat chiar şi de tot mai încăpătoarea 
“uitare românească. 
Cei care-l ştiu (și care nu-s puțini) au prilejul să-l ştie şi mai bine prin volumul de 
faţă, primind mesajul lui testamentar, care nu poate să nu angajeze creator şi mărturisitor 
orice autentică şi trează conştiinţă religioasă şi națională. Cei care nu-l ştiu (sau îl ştiu măi 
puțin) vor avea multe revelații parcurgind paginile care urmează, pline de faptele şi cu vintele 
unei vieţi de martirologiu contemporan, de care mult se păgubește cel ce ar ignora-o. 
Textul care deschide volumul este o biografie informală a Părintelui Calciu, 
avind la bază prefața ediţiei apărute în 2001 la Editura Nemira, dar aici mult amplificată şi 
adusă lazi 
“Portretul biografic” este urmat de ultimele cuvinte — scrise sau rostite — ale 
"Părintelui Calciu, alcătuind Testamentul său spiritual: ultimul interviu substanţial (dat în 
vara lui 2006), ultimul text redactat de mina sa (de-acum celebra prefaţă, scrisă în septembrie 
2006, la mărturia inedită a regretatului loan lanolide), ultima cuyintare publică (ținută la 
Cluj, în seara zilei de 10 octombrie 2006, iar aici prezentată şi consemnată de unul dintre 


cei mai fideli ucenici ai Părintelui: Lucian D. Popescu), ultima scrisoare şi testamentul 


La Editura Christiana, 
avîndu-i ca îngrijitoripe 
„+ Răzvan Codrescu, Lucian D. 
Popescu și Claudiu Târziu, a apărut, 
în pragul sărbătorilor pascale, . 
volumul omagial Testamentul 
Părintelui Calciu. Ultimele sale. - 
cuvinte, cu un profil biografic şi. 
şapte evocări, Semnalind proaspăta 
apariție, o lăsăm să se prezinte 
singură, reproducînd în cele ce 
“urmează, cu îngăduinţa editurii, 
“Lămurirea editorială”, “Sumarul” 
şi unul dintre textele testamentare 
(consemnat cu întreg contextul în 
care a fost rostită cuvîntarea). 


ds, 





propriu-zis (dictate amindouă de pe patul de spital, pe 31 octombrie şi respectiv 12 noiembrie 
2006). 9 A 2 , &ub sl 

'Volumul se întregeşte cu alte şase evocări dispuse oarecum cronologic. semnate 
de Claudiu Târziu, Părintele lustin Pârvu, Demostene Andronescu, Răul Yolcinschi Serban 
Popa (Canada) și ziarista americună Patricia Sullivân (de la The Washington Post): este n 
fel de reflectare a figurii Părintelui Calciu “în oglinzi paralele", din generații şi perspective 
diverse (din care ii putea lipsi nici cea ă exilului anticomunist, nici cea ă “țării de adopție”). 
Unele texte au mai apărut în periodice din țară sau din străinătate, altele sînt inedite, dar 
toate rotunjesc un profil de neuitat, dincolo de valoarea lor strict documentară. 

La finele acestui corpus, după lista bibliografică (care se rezumă la scrierile 
Părintelui apărute pină astăzi în volume), cititorului i se oferă şi un apendice cu fotografii 
ale Părintelui (cele mai multe realizate de Lucian D. Popescu) din ultimul an de viaţă şi din 
timpul ceremoniilor funerare (de la Radu-Vodă şi Petru- Vodă). 

Editorii speră că volumul de faţă va contribui la statornicirea unei imagini reale şi 
pregnante a Părintelui Calciu într-o posteritate: care va şti să se dovedească pe măsura 
iubirii jertfelnice cu care el şi-a onorat pînă la capăt condiția de mădular al neamului 
românesc şi al Bisericii răsăritene. 





SUMARUL VOLUMULUI 


Lămurire editorială Claudiu Târziu 


Răzvan Codrescu ULTIMELE ZILE ALE PĂRINTELUI 
PARINTELE GHEORGHE CALCIU: GHEORGHE CALCIU 

„UN PORTRET BIOGRAFIC Părintele lustin Pârvu 
Ultimul interviu dat de Părintele Calciu CUVÎNTLA ÎNMORMÎNTAREA 
«BISERICA FACE POLITICA LUI HRISTOS» PĂRINTELUI GHEORGHE CALCIU 
(interviu realizat de Claudiu Târziu) (Mănăstirea Petru-Vodă, 3 XII 2006) 
Ultimul text redactat de Părintele Calciu cu mina sa Demostene Androdticu 
UNNEVREDNIC CUVINT INAINTE LA PLECAREA DINTRENOI 


(prefața volumului Înt-arcerea la Hristos de loan lanolide) Raul Volcinschi 


Lucian D. Popescu O SIMPLĂ MĂRTURIE 

„ȘINU S-A RÂNIT PICIORUL LUI DE PIATRĂ...” Ş sori î 

(ultima cuvintare publică a Părintelui Calciu) UN SFÎNT AL EXILULUI 

Ultima scrisoare a Părintelui Calciu Patricia Sullivan 

SCRISOARE CĂTRE ENORIAȘI ANTI-COMMUNIST PRIEST 

ȘI FIII DUHOVNICEȘTI GHEORGHE CALCIU-DUMITREASA 


(dictată în Spitalul Militar din București, la 31 X 2006) (necrolog în The Washington Pest, 26 X12006) 
Testamentul Părintelui Calciu 


ÎNDRUMĂRI PENTRU FAMILIE ŞI BISERICĂ, 
PRIVITOARE LA MOARTEA MEA BiHlizgrafie Gheorghe Calciu-Dumitreăsa 
(dictat în Spitalul Militar din București, la 12 X1 2006) (scrieri apărute în volume: 1984-2006) 


PAG. 8 Nr.4/196 Aprilie 2007 


PUNCTE CARDINALE 


Omagiu Pănintelui Calea 


Ultima cuvîntare publică a Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa 





„ŞI NU S-A RĂNIT PICIORUL LUI DE PIATRĂ...” 


Călătorind prin duhul României, cum îi plăcea să spună, 
Părintele Calciu a mers şi la Cluj, ca de obicei, pentru a se 
întilni cu Mitropolitul Bartolomeu Anania şi cu profesorul 
Raul Volcinschi. Cu fiecare avea o afinitate specială. 

Vedea în arhiereu o putere și un chip prin care dreptatea 
hotămiceşte cele îngăduite de celelalte, o piatră de hat 
aşezată de sus pentru rînduiala sobornicească. Se întilneau 
un ierarh şi un preot, doi fraţi de cruce, doi nevinovați ieşiţi 
din închisorile comuniste, doi întelepți pe care cetatea nu 
mai îndrăznea să îi prigonească, dar pe care veacul încă îi 
mai privea pieziş. 

Fostul universitar Raul Volcinschi este unul dintre cei 
care, la fel ca Părintele Calciu, s-a întors în pușcăriile 
comuniste și după 1964. Vorbitor de limbi slave, germanice, 
latine, dar şi de maghiară, doctor în Șuinţe Economice şi 
licenţiat în Drept, fermecător povestitor şi neîncetat 
“uneltitor” pînă astăzi, într-o altă lume diplomat sau, poate, 
agent secret, profesorul Volcinschi are o statură care te 
ispiteşte să visezi că, de nu ar fost închis 16 ani, vindut 
poterei uncori de năimiţi, alteori de imbecili, ar fi mutat 
împreună cu unii (ca, bunăoară, lon Gavrilă Ogoranu) 
făgaşul istoriei românești mai departe de fatidica stîngă. 
Venirea Părintelui Calciu îi prilejuia anual identificarea unui 
punct de sprijin pe care cite un amplu mecanism, nu definitiv 
pus la punct, ar fi putut întemeia o importantă răsturnare. 
lar Părintele nu se eschiva niciodată, căci se îndătinase, în 
iubirea sa, să işi pună pentru prieteni, dacă s-ar fi cerut, 
însăşi viața. 

Părintele Calciu s-a însoțit în această ultimă 
preumblare prin țară cu prietenii săi cei mai apropiaţi, 
Demostene Andronescu, gazda lui bucureşteană de 
totdeauna, și Marcel Petrişor, prieten la rău şi, cît a fost dat, 
şi la bine, pe o cale întortocheată şi amar despicată, ce 
începuse în Casimca Jilavei și care, iată, refuza să se 
domolească, lar acum, Părintele ducea în măruntaie o 
povară pe care nici măcar aceştia nu izbuteau să o 
cintărească bine. Drumul oarecum lung, de la Mănăstirea 
Petru- Vodă, parcurs în citeva ore, pe şosele deloc line, s-a 
făcut adaos acelei osteneli a trupului. Au fost poftiți cu toți 

” să prinzească în palatul mitropolitan, Cei patru s-au bucurat 
împreună, discuția fiind călăuzită de gazdă, aşa cum se 
potrivea rangului, dar și temperamentului său. Mai apoi, în 
odăile pregătite din vreme, părintele s-a odihnit spre a 
conferenţia, după cum se stabilise, la 7 seara. Fusese invitat 
de studenţii ortodocși clujeni, iar el primise, făgăduind să le 
vorbească despre “Biserică, lerarhie și problemele 
spirituale ale credinciosului”, 

În urmă cu cîțiva ani îi spusese lui Marcel Petrişor, 
adăugind cu smerenie că lucrul se petrecea probabil din 
pricina batrineţii, că inima și rațiunea lui nu mai socotesc 
credința ca fiind cea mai importantă, ci dragostea. Or, 
acestea nu erau la el vorbe sunătoare, teorii, literaturizare 
şi nici măcar, după cum presupunea, slăbiciune. Era 
mărturisirea prefacerii mistice a unui om a cărui nădejde îl 
mintuise din capcana dementă și, părelnic, fără izbăvire a 
reeducării, iar a cărui credință descuiase inimi de posedați, 
gardieni ori ucigași, și, în cele din urmă, slobozise porțile 
pușcăriei, 

Ultimii ani ai vieţii, cu toate încercările lor, de-acum 
într-un registru complet diferit, a căror măsură o va fi știut 
doar el și bunul Dumnezeu, au fost primiţi de Părintele 
Calciu întru dragoste, În toate gesturile şi faptele sale s-au 
putut vedea bunăvoirea, cuviinţa, bucuria de adevăr, 
răbdarea, nădejdea, căci nu s-a trufit, nu a căutat ale sale și 
nu a gindit răul. Dragostea sa nu a căzut niciodată. 

p acest mai larg context, determinat de o condiţie 
trupească mai recentă și de una duhovnicească ce împlinea 
intreaga viaţă, se va întelege de ce a ales să vorbească în 
cele din urmă, de fapt, despre rugăciune. În același fel, 
oarecum neașteptat, o făcuse și în urmă cu vreo trei ani, 
cînd s-a aflat la Casa Pogor, în laşi, pentru a răspunde 
chemării de a conferenția, alături de doi prieteni, despre 

Biserică și națiune, A luat cuvintul ultimul, anunţind din 
capul locului devierea temei către “Rugăciunea pioasă”, 
Știa că va fi un lucru spre surprinderea celor exasperați de 
internaționalismele vechi și noi, ateiste ori ecumeniste, și 
care veniseră acolo pentru o lămurită expunere național- 
creștină. De altfel, după ce el a încheiat, cineva, în care 
cele auzite, filtrate prin reziduurile aşteptărilor de care am 


pomenit, se transformaseră într-un soi de pesimism, a întrebat: 
“Dar pentru națiunea română și pentru țară nu se mai poate 
face nimic?”, lar el a răspuns: “Să vă rugaţi şi poate că 
Dumnezeu o să rinduiască mintuirea lor”, 


În amfiteatru, la Cluj, după o împreună-rugăciune, a 
început ultima omilie a celui mai insemnat predicator și 
mărturisitor întru Cuvînt de după 1964. 

A citit mai întîi un document pe care Biserica Ortodoxă 
Antiohiană din America l-a emis privitor la episcopul din 
Biserica Ortodoxă.[...] A 

Apoi a fost cuvintul său. |l vom reproduce de-a-ntregul, 
în cele ce urmează, cu foarte puține alterări, inerente 
transcrierii. Pentru cei care îl ştiau, Părintele Calciu era, cu 
siguranță, slăbit. Dar a fost miezos, ca de fiecare dată, şi 
însuflețitor, ba chiar mai mult decit atit, aşa cum se va vedea. 
Cuvintul lui nu a durat mai mult de o jumătate de oră, după 
care, deşi obosit, a răspuns iscodirilor, inevitabil inegale, ale 
auditoriului. 

Această zi — 10 octombrie 2006 — a fost ultima dată cînd 
Părintele Calciu a vorbit într-o adunare, fiindu-i cu neputinţă 
să mai ajungă la Timişoara, la alt arhiereu și la alți tineri, căci 
imediat, în chiar aceeași seară, starea trupului s-a înrăutățit 
foarte. A adăstat la jumătatea drumului, în Munţii Apuseni, 
două nopți, în casa părintească a lui Marcel Petrişor, şi a fost 
nevoit să se întoarcă la Bucureşti. 

După un răstimp de exact şase săptămîni din ziua ultimei 
cuvîntări către tineri, parcă soroc de postire legiuită şi de 
canon, Părintele Calciu, din veşnic luptător, s-a făcut 
asemenea biruitor. : 

Citirea acestui text trebuie făcută nu doar cu luare a- 
minte, cit mai ales cu luare a-inimă, căci rostirea Părintelui 
Calciu este, pe cît de mult o omilie, tot pe-atit şi o spovadă. 


*... Ceea ce vreau să vă spun acum este o problemă a 
rugăciunii pioase. Nu îmi plac definițiile. Dar rugăciunea este 
fără îndoială o lucrare pornind de la Dumnezeu şi care se 
întoarce la Dumnezeu. 

Duhul rugăciunii este un dar pe care Duhul Sfint îl pune 
în fiecare, dintre noi, mai mult sau mai puţin. Ne face mai 
activi sau mai puţin activi. Și în acelaşi timp rupe o barieră 
care se pune între noi şi Dumnezeu. 

In încercarea de a te ruga se întimplă întotdeauna o 
interferență a voinței divine cu voința umană. Să ştiţi că 
niciodată o rugăciune nu se face fără stăruință și fără pietate. 
Eu nu sînt pietist, dar vreau să vă spun că fără voinţa lui 
Dumnezeu nu am fi în stare să ne rugăm nici măcar Tată! 
nostru. Pentru că, în momentul în care ne apucăm să ne 
rugăm, o mie de demoni ne asaltează. 

Cînd eram copil, mama ne ducea la biserică. Noi eram 
unsprezece copii şi ea ne ducea la biserică şi, copii fiind, îi 
spuneam mamei că ne dor picioarele, că vrem să ieşim afară. 
Și mama ne spunea: «Măi, voi nu știți ce inseamnă rugăciunea 


“Şi nu ştiţi să vă rugați lui Hristos, dar durerea picioarelor voastre 


este rugăciunea voastră către Dumnezeu», 

Intr-un sat era o crîșmă şi oamenii beau, adică bărbaţii, 
că pe vremea aceea nu mergeau femeile la crişmă. Acuma 
mai merg. Acolo oamenii beau și înjurau şi se băteau, iar în 
toată crişma era un singur demon, unul dintre cei mai mici, 
care statea și dormea pe tejghea, pentru că nu avea ce face. 
lar în satul acela era o femeie văduvă, cu şapte copii, şi toţi se 
rugau seara, Și împrejurul casei era o legiune de draci... 

Să știți, fraților, ca și în jurul bisericilor noastre mari 
legiuni de draci se învirtesc, încercînd să rupă pe cineva. 
Pentru că unde să se ducă demonul să lucreze? La discotecă, 
la crîșmă, pe plajă? N-are ce face acolo, Duhurile rele lucrează 
acolo fără osteneală multă. Însă în biserică este credința cea 
adevărată, rugăciunea cea adevărată, pe care noi o practicăm, 
pe cit ne stă în putință, şi demonii ne înconjoară din toate 
părțile şi lovesc acolo unde este mai mare sensibilitatea noastră 
spirituală, Pentru că strecoară îndoiala, pentru că strecoară 
gindul că degeaba te rogi, pentru că strecoară gindul că ai 
ceva mai bun de făcut, sau îţi strecoară gindul că rugăciunea 
aceasta nu va fi ascultată, Dar, dacă stăruim, situăția se 
schimbă. 

Cind am intrat în închisoare știam puţine lucruri despre 
credință, foarte puţine. Cind am intrat la Medicină, ştiam 
anumite lucruri despre rugăciune, dar venind la Bucureşti, 
am asistat la începuturile Rugului Aprins, o organizaţie de 


rugăciune și de credință pe care o făcuseră Sandu Tudor 
[viitorul ieroschimonah Daniil — n, n.], Părintele Stăniloae, 
Părintele Ghiuş, Părintele Băbuş, [Alexandru] Mironescu, 
o serie întreagă de laici şi de clerici care au făcut cicluri de 
rugăciuni şi de predici, vorbind despre perlele deşertului, ŞI 
am rămas surprins cîte adîncuri ascunde rugăciunea, ce 
adinc duhovnicesc se găseşte în ea şi cît de mult ne putem 
noi transpune în rugăciune, pentru a face din rugăciunea 
noastră o rugăciune adevărată. Toate aceste figuri sînt figuri 
extraordinare ale Bisericii noastre, care, în decursul timpului, 
au murit, dar au lăsat în urma lor o diră luminoasă şi mulți 
dintre noi urmăm această linie pe care părinții noştri din 
țară ne-au trasat-o atunci. Acolo am învățat foarte multe 
lucruri. Și din ce în ce m-am adincit, pînă cînd în 1948 am 
fost arestat, iar cînd am ajuns în închisoare, într-adevăr am 
simțit că rugăciunea lucrează. 

Am stat în închisoare cu diverși oameni politici, cu 
diverşi ierarhi, cu diverşi preoți buni, cu călugări, şi am 
înțeles ca rugăciunea este strădanie. Foarte mare strădanie. 

În momentul rugăciunii, în momentul cînd te aşezi la 
rugăciune, diavolii te atacă și, după primele cuvinte, după 
primele scurte rugăciuni pe care le faci, el, diavolul, îţi pune 
în minte tot felul de ginduri. Gînduri lumeşti. Tot felul de 
gînduri neimportante. Pină şi curiozitatea de a ști cît e ceasul 
lucrează în mintea ta. Pînă şi curiozitatea de a şti dacă 
afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca nişte acțiuni 
nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră. 

Părintele Porfirie spune că aceste ginduri care ne vin 
nouă în minte în timp ce ne rugăm sînt ca nişte avioane. Le 
auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot, așa, fără 


insistență puternică, şi creşte, şi creşte, şi creşte, şi cînd 


ajung deasupra capului tău, te copleşesc cu zgomotul lor, şi 
apoi trec mai departe. Dar dacă intri în conversaţie cu 
asemenea gînduri, ele fac din inima ta aeroport. Mă întreabă 
unii credincioşi cum să facă să lupte împotriva gindurilor 
omeneşti care vin in minte cînd se roagă. Primul lucru e să 
nu le dai atenție. Adică să le lași să treacă peste capul tău. 
Al doilea lucru e să chemi ajutorul lui Dumnezeu şi al 
îngerului păzitor. Și al treilea lucru e să nu deschizi inima ta 
pentru 0 conversație cu gindurile rele. Pentru că demonul 
este mai puternic decit noi. 

In primul rînd, trebuie să ne rugăm cu pictate şi cu 
umilință. Citind rugăciunile de spovedanie scrise de Sfintul 
loan Gură de Aur, de Sfintul Simeon Noul Teolog, de alți 
Sfinți ai Bisericii noastre, extraordinari, pe care ne-am 
învățat să ni-i facem modele, vedem că înşişi acei părinții 
îmbunătățiți mărturisesc ispitele pe care le-au suferit, gînduri 
necuvioase, răutăți, explicaţii raționale date rugăciunii. lată 
ce spune Sfîntul Simion Metafrastul: «Căci ce rău n-am 
săvirşit? Ce păcat n-am făcut?». Cînd citesc rugăciunile 
dinaintea spovedaniei şi împărtăşaniei, mă gindesc cite 
răutăți nu am făcut în viața mea. Dacă un sfînt precum cei 
care au scris aceste rugăciuni, Sfîntul loan Gură de Aur, 
Sfintul Simion Metafrastul, a fost ispitit, cum să nu fiu cu 
ispitit? Dacă un sfint spune că a rostit vorbe deşarte ŞI a 
săvirşit beţie, lăcomia pîntecelui, pizmă, iubire de avuţie, 
cum să fie oare gindurile mele? Dar Sfîntul Simion 
Metatrastul mai zice: «Știi mulțimea răutăților mele. Dar ŞI 
credința mea o ştii». lar aceasta este o mare consolare. 
Pentru că Dumnezeu nu ia in seamă numai rugăciunea 
mea efectivă, ci şi strădania mea. 

Diavolul turbează atunci cînd cineva se roagă. Aşa se 
explică de ce sîntem așa atacați atunci cînd ne rugăm. Este 
o armată de demoni care ne aduc toate gîndurile aceastea 
josnice. Ele nu sînt răutăţi mari, dar este de ajuns că aceste 
ginduri omeneşti se interpun şi ne despart de Dumnezeu. 
Gindurile te împresoară, amintirile îți răpesc liniştea, lucruri 
fără importanţă îţi vin în minte. 

Îndată ce ţi-ai pregătit inima şi ţi-ai curățit mintea de 
grijile zilei, pe care oricum nu le poţi birui de tot, veghează 
şi vezi din care parte vine diavolul, În clipa aceea, îngerul 
de rugăciune care te veghează vine de-a dreapta ta, iar 
diavolul de rugăciune care te veghează, de-a stinga ta. 
Diavolul de rugăciune încearcă să te ia de la rugăciune, să 
rupă relația ta cu Dumnezeu, iar îngerul îţi pune în inimă 
ginduri curate, îți sprijină mintea, rațiunea bună, ca să te 
opui tuturor influențelor rele şi ca să faci o rugăciune cu 
adevărat bună. 


Ca 


Omagiu Pănintelui (Pateiu 


Părintele Roman Braga Spune că, atunci cind te aşezi 
la rugăciune, trebuie să goleşti-mintea ta de orice imagini şi 
NICI în timpul rugăciunii să nu îți închipui nimic, pentru că 
Dumnezeu va pune în mintea ta golită de imaeini Duhul 
Său cel Sfint ŞI te va umple de prezența Sa. Mărturisesc că 
ȘI eu am incercat să fac aşa, adică s 


ă-mi golesc mintea de 
tot ceea ce constituie lumea aceast 


i a ȘI relaţia mea cu lumea 
aceasta materială, dar n-am reușit intotdeauna Sint clipe în 


care reuşesc. Sint clipe în care mă înalț deasupra acestor 
imagini, dar această ridicare durează puţin, din cauza 
neputinței mele. 

De aceea, eu cred că, fiind carne Și suflet, fiind trup şi 
minte, avem nevoie de nişte repre. Aveni nevole să ne 
agâțăm partea rațională din noi, partea imaginativă din noi, 
de ceea ce vedem în faţă, şi în special de icoană. Icoana 
este cea care face prima treaptă în ridicarea noastră în 
domeniul spiritului. Este bine ca, dacă ai în fața ta o icoană, 
să-ți fixezi antenția ta asupra icoanei. Să faci din Sfintul pe 
care îl reprezintă o legătură între tine şi Dumnezeu. După 
aceea poți să îți închipui viața Sfintului, să vezi minunile pe 
care le-a făcut, să vezi ajutorul pe care ţi l-a dat în alte 
împrejurări, să vezi prezența lui în icoană, sau în moaşte, 
sau în sufletul tău. În felul acesta depăşeşti şi al doilea 
stadiu. Al treilea stadiu este acela în care în mintea ta 
imaginile acestea nu mai lucrează, ci totul vine de la 
Dumnezeu prin umplerea spaţiului duhovnicesc cu prezența 
lui Dumnezeu în sufletul tău. 

Dacă te rogi cu voce tare, pentru că de multe ori ne 
rugăm cu voce tare, pentru că ne putem concentra mai 
mult, să nu te laşi răpit nici de rezonanța cuvintelor, nici de 
fraza frumoasă, căci unele rugăciuni sînt foarte frumoase. 
Să nu te laşi ispitit de “estetică”. Mi-aduc aminte că prima 
dată cînd am citit Acatistul Rugului Aprins, nu am înțeles 
nimic. Așa de frumos suna Acatistul Rugului Aprins, aşa de 
extraordinar de teologic suna, încît n-am rămas decît cu o 
idee de frumos, Dar și asta a fost bună. Pentru că prin 
frumosul mistic, Dumnezeu a lucrat în noi. 

In general, dacă ne rugăm fără cuvinte, numai cu 
gindul, există un decalaj între mintea mea şi rostirea 
cuvintelor. Medicii zic așa. Că în momentul cind spun ceva 
in gind, de exemplu Țară! nostru, spun dintr-o răsuflare, dar 
epiglota, organele mele fonetice, lucrează mai incet: Se 
face un decalaj între gindul meu şi rugăciunea propriu-zisă. 
De aceea, chiar dacă te rogi în gînd, şi rosteşti cuvintele în 
gînd, chiar incomplete, este bine să realizezi o rezonanță 












intre cuvint și gind. Altfel imaginea se dublează, O dată prin 
gind şi o dată prin tentativa epiglotei, care face o mişcare 
foarte mică, dar are o inerție. Și rămii în urmă ȘI pICIzI 
concordanța între gind şi rostirea rugăciunii 

Dacă mintea te părăseşte în timpul rugăciunii, ducîndu- 
se cine ştie pe unde, intoarce-o înapoi Încearcă să-ți întăreşti 
atenția. Și îngerul rugăciunii îți spune nu doar că ai pierdut 
rugăciunea, ci și locul exact unde ai pierdut-o. Dacă această 
întrerupere a rugăciunii este o obişnuință, atunci îngerul nu îţi 
mai poale spune, Pierzi şi reciștigi, pierzi şi reciștigi, şi nu 
avansezi decit foarte puţin, Dar dacă ai o atenție, o trezvie a 
gindului și a minții tale, atunci într-adevăr îngerul îţi aminteşte 
unde ai pierdut dulceața rugăciunii 

Sint nişte mici exerciții care îți recheamă înapoi gîndul 
De exemplu cind te așezi în genunchi, prin, aplecarea 
genunchilor toată fiinţa ta s-a angajat în rugăciune. Simpla 
unire a palmelor tale te angajează din nou în rugăciune. Semnul 
crucii sau cel mai mic gest contribuie la chemarea înâpoi a 
rugăciunii. În felul acesta, cu gesturi mici şi nespectaculoase, 
putem face că îngerul să ne aducă înapoi rugăciunea şi să 
mergem mai! departe cu ea. 

Sînt persoane care încearcă să, înlocuiască rugăciunea 
cu rugăciunea inimii, Cred că asta este pentru cei mai avansaţi. 
Am fost la Essex, în Anglia, unde ei practicau rugăciunea 
inimii. În cerc şi ădeseori inlocuiau vecernia cu rugăciunea 
INIMII ŞI, în Cerc, era un cerc de călugări şi de călugărițe, 
fiecare spunea de o sută de ori rugăciunea inimii. Întîi unul, 
apoi altul, apoi altul... Mi se părea că e un fel de contabilitate. 
Fiecare îşi număra de cite ori a spus rugăciunea, Părea.o 
contabilitate pe care o țineai lui Dumnezeu. 

Problema este aşa, fraților. Toate rugăciunile încep cu 
rugăciunile începătoare, cu Trisaghionul, /mpărate ceresc, 
Sfinte Dumnezeule, Preasfintă Treime, Tatăl nostru, Crezul, 
Psalmul 50, rugăciunile către Maica Domnului. Acestea sînt 
rugăciunile de bază. Fără acestea degeaba intri în rugăciune, 
chiar dacă eşti un avansat, ca sfinții părinți de la Sfîntul Munte, 
nu ca noi. Trebuie să-ți pregăteşti inima ta pentru rugăciunea 
cea mare, Prima rugăciune este către Sfintul Duh, apoi către 
Sfinta Treime, apoi către Dumnezeu Tatăl — şi aşa mai departe 
Toate au o destinație precisă. Adescori îi întrebam pe copiii de 
la Seminar, unde eram profesor, cui este închinat /mpărate 
ceresc. Nu ştiau. Toţi făceau rugăciunile, dar nu ştiau Cui se 
adresează! 

Aşa că este bine să începeți cu rugăciunile începătoare 
şi apoi să avansați, Chiar dacă spuneţi numai rugăciunile 


irita car, 


E 
A 
n 





PUNCTE CARDINALE 










Aprilie: 2007 Nr. 4/196 PAG. 9 





incepătoare. Încă o dată, şi încă o dată, și de zece ori, și de 
O sută de ori, Cu timpul, rugăciunea lucrează în inima noastră 
ȘI o retace ca să mergem pe linia cea adevarată a rugăciunii. 
De acolo poți să faci rugăciunea inimii, poți să rosteşti alte 
rugăciuni. Dar cred că rugăciunea inimii, spusă noaptea, 
este o lucrare a Sfintului Duh, care lucrează în inima noastră 
ȘI pe care trebuie să o săvirșim cu toată pietatea. 

Cind am intrat a doua oară în închisoare, intrasem în 
preoție din '72 pină în '78. In '78 am fost scos din școală, din 
invățămint, din Biserică, așa că am fost dat, am fost livrat 
Securității, fără nici o protecție eclezială. Nu mai aveam 
Biserică, nu mai aveam şcoală, nu mai aveam protecție de 
nicăieri, nici un arhiereu nu-și asuma răspunderea pentru 
mine și am simțit că sint pierdut. Am fost arestat şi pus în 
închisoare. Multă vreme făcusem rugăciuni cu elevii mei 
de la Seminar. Ne întilneam seara, citeam un text din Biblie, 
rosteam nişte rugăciuni. Dacă Dumnezeu punea în gura 
cuiva lucruri noi, cuvînt pentru explicarea textului biblic citit, 
îşi spunea cuvintul, dacă nu, plecam fiecare acasă, gindindu- 
ne la ce ar fi trebuit să facem acolo. Și ajunsesem să cred că 
ştiu cu adevărat să mă rog... 

Am ajuns în închisoare şi am văzut că nu ştiam să mă 
rog. Pentru că trăiam într-o atmosferă de spaimă în 
închisoare. Eram totdeauna tulburat. Cînd mă rugam, 
gardienii mă tulburau sau chiar mă băteau, ca să incetez 
rugăciunea, Şi nu reușeam să depăşesc această încrincenare 
din mine. Nu reușeam să-mi fac rugăciunea mea. Nu 
reuşeam să zic: Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă pe 
mine, păcătosul. Nici atît nu reuşeam... Era o încrincenare 
în mine... Și mi-am adus aminte de ceea ce spune Sfîntul 
Maxim Mărturisitorul despre rugăciune şi, într-adevăr, 
veneam cu rugăciunea... Cu rugăciunea adincă, aşa... 
Încercam să-mi golesc mintea de toate răutățile, de tot ce 
era rău în mine, de tot răul ce venea din afară, și ajungeam 
pină la un moment dat, și acolo se deschidea o prăpastie... O 
prăpastie îngrozitoare... Nu ştiam ce e acolo. Era îngrozitor 
ŞI mă trăgeam speriat înapoi. Pină cînd, la un moment dat, 
am ajuns să mă arunc în prăpastie şi, aşa cum diavolul l-a 
spus lui lisus că Dumnezeu va trimite îngerii Săi pentru ca 
să nu se lovească piciorul Lui de piatră, aşa s-a întîmplat şi 
cu mine. Dumnezeu a trimis îngerul care m-a salvat, şi nu s- 
a rănit piciorul meu de piatră”. 


Prezentare şi consemnare 
de Lucian D. Popescu 


Y - 
i) aa 
i ă 
CA vă 
i _ 4 + . + 
în teg No L-A 
Î NI CL 
MR 4 dei 
Ş AN” ă 
. A INT: 
cei . N 
% . 4 ă tă 
A, (E "Ul ş = Li 
pi LA AN 
„n IL ( | 4 
Li pe e 
A nu [ai 








PAG. LO Nr. 4/196 Aprilie 2007 


PUNCTE CARDINALE 





DIVINA COMEDIE A LUI DANIE 


ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI RĂZVAN CODRESCU 


82 şi fac ce face cea dintii purceasă, 


1 Deşi pe cîmp acea zorită gloată 
se-mprăștie spre muntele în care 
ne cercetează sfinta judecată, 

4 de domnul bun eu mă lipii mai tare, 
căci fără el au cum aş fi răzbil 
şi cine-n sus mi-ar fi deschis cărare? 

7 Darel părea de cugel dojenit: 

0, suflet pur şi demn, ce dram de vină 
te poate chinui aşa cumplit?! 

10 De cum simții că-n pasu-i se-mpuţină 
pripa ce-oricărui gest noblețea-i fură, 
ieşi mai mul! şi mintea-mi la lumină, 

13 rivnind mai larga gindului măsură, 
şi fața-mi ridicai spre culmea care 
spre cer se despuia de marea-azură. 

16 Simțeam arzîndu-mi soarele-n spinare, 
dar dinaintea-mi razele-şi frîngea, 
că-i Sta zăgaz ființa-mi muritoare. 

19 Cătă-ntr-o parte-alunci privirea mea, 
speriat că-n urmă nimeni nu mai vine, 
de vreme ce doar umbra-mi se vedea. 

22 „Dece te îndoieşti? ", grăi, spre mine 
întors cu fața, cel trimis de sus: 

„Nu crezi că te petrec şi că-s cu line? 

25 E seară acolo unde-n groapă-i pus 
lumescul trup ce l-am purta! odată, 
din Brindis luat şi-n Neapole adus. 


28 Ci-acum, că umbra-mi nu se mai arată, 
mur te mira, cum nu le miri că poale 


in cer în cer lumina să răzbară 
31 Acestor corpuri Cel Deplin in toate 
le dă să-ndure, s-ardă, să îngheţe, 
dar nu Ştim cum, Că-S laine ferecale. 
34 E-o nebunie-a minţii prea-ndrăznețe 
să spere a pătrunde-n veşnicia 
fiinţei celei una în trei fețe. 
37 Voi, oameni, mulțumiţi-vă cu quia, 
că-nvederale toate de v-ar fi, 
să nască nu mai trebuia Maria; 
40 văzul-ați mulți ce fără roade vii 
călară-a-și stimpăra al minţii zel, 
ce dal le fu pe veci a-i chinui: 
43 vorbesc de Platon şi de-Aristotel, 
şi de atiția alții... "— şi-a lui frunte, 
lăsind-o-n jos, se-nchise mul în el, 
46 Ajunşi de-acum la poala-acelui munte, 
ati! de-abruptă stinca îmi părea 
încit în van piciorul sta s-o-nfrunte. 
49 O scară lină e pe lingă ea 
la Lerici şi Turbia chiar coasta 
de munte cea mai goală şi mai rea. 
52 „Mal ştiu şi eu pe unde stinca asta 
mai lesne-ar fi, de aripi n-ai, s-o sui? ", 
grăi Virgil, privind din loc năpasta. 
55 Şi-n timp ce el părea că-n mintea lui 
fot cumpănea, cu genele plecate, 
iar eu călam spre muntele silhui, 
58 zării un pile de umbre înşirale 
venind domol din stinga şi cu greu, 
de nu ştiam: mă-nşel sau am dreptate... 
61 „Maestre, ia priveşte!”, zis-am eu. 
„Se-arată cine calea să ne-o spună, 
ce nu poți singur s-o cunoşti mereu”, 
64 Privi atunci şi cu nădejde bună 


răspunse: „Hai spre ei, că umblă-agale; 


iar tu, fiu drag, din îndoieli te-adună! ”. 


PURGATORIUL 


CÎNTUL III 


Porniţi spre munte, Dante şi Vergiliu (care nu mai 
are siguranța din Infern, căci Purgatoriul nu-l mai străbătuse 
înainte) sînt descumpăniți de asprimea locurilor. O clipă, lui 
Dante, care nu-și zăreşte decît propria umbră proiectată pe 
pămînt, i se face teamă că a fost părăsit, dar Vergiliu îi dă 
din nou curaj şi-i vorbeşte despre diferența dintre trupurile 
vii şi înfățişările lor spectrale, accentuînd pe faptul că tainele 
lui Dumnezeu şi ale lumii de dincolo nu pot fi înțelese pînă la 
capăt de mintea omenească, sfătuită a se mulțumi cu 
constatatrea efectelor (conform scolasticii medievale, există 
o cunoaștere a posteriori, a cauzei prin efect, numită 
demonstratio propter quid, şi una a priori, a efectului prin 
cauză, numită Jemonstratio propter quia). În tim p cebijbiie 
pe la poalele muntelui, zăresc un pâlc de duhuri şi le cer 
îndrumare. Acestea sînt tulburate de faptul că Dante era 
viu, dar acceptă să-i ajute. Poetul florentin stă de vorbă cu 
Manfredi, fiul natural al lui Frederic II şi al Biancăi Lancia, 
mort în bătălia de la Benevento (1266) şi îngropat pe malul 
rîului Verde, nepot al împărătesei Constanţa şi tată al unei 
fiice cu același nume, căreia îl roagă pe Dante să-i spună, la 
întoarcerea sa în lume, că tatăl ei, deşi excomunicat de 
Biserică, se află în Purgatoriu și are mare nevoie de 
rugăciunile celor încă în viață. 





67 Le-am fost ieşi! cu paşi vreo mie-n cale 
şi-atunci cînd ne aflam nu mai departe 
decit s-arunci cu piatra-n ei din vale, 

70 se strinse pilcul cel trecul prin moarte 
ciopor în guraripei, smirnă stînd, 
cum cel nesigur şade mai deoparte, 

73 Şi-alunci Virgil: ,, O, duhuri", zise blind, 
„alese la soroc spre-acel alin 
pe care cred că-l şi gustați în gînd, 

76 ne spuneți unde-i muntele mai lin, 
ca să putem urca spre culmea lui; 
ce ştii deplin, grăbeşti să faci deplin”. 

79 Cum oile din țarc doar una-ntii, 
sau două-trei, se-ncumetă să iasă, 
iar restul cată-n jos şi stau momii, 


că stînd aceea, blinde stau şi ele, 
şi fără ros! în coaste i se-ndeasă, 


85 la fel văzui cum fruntea celei cele 


de duhuri fericite se urni 
făcînd spre noi s/ioase temnenele. 


88 Darcînd fruntașii prinseră-a zări 


în dreapta mea lumina cum se curmă, 
iar umbra-mi peste stinci se alungi, 


91 se-opriră şi se lraseră în urmă, 


şi lot aşa, chiar neștiind de ce, 
făcu-ndărătul lor întreaga lurmă. 


94 „Chiar ne-ntrebal, adeveresc că e 


om viu în trup acesta ce-l vedeți, 
de-aceea-n soare umbra-şi mlădie. 


97 Nu vă uimiţi, ci-ncredinţare aveţi 


că nu fără a cerului putere 
sînt paşii lui pe-aceste stînci drumeți ”, 


100 grăi Virgil; iar umbrele-austere: 


„Vă-ntoarceţi şi urmaţi-ne pe-aci, 
din miini şi vorbe prinseră-a ne cere. 


103 Și-mi zise una: „Orişicine-ai fi, 


în mers întoarce-ţi fața la şi cată 
la mine dacă nu cumva mă ştii”. 


106 Eu mă-ntorsei şi seama-i luai îndată; 


109 Cind, stinjenit, zisei că sînt convins 


era bălai, şi chipeș, şi distins, 
dar o sprînceană o avea crăpată. 


Că pină-atunci nu-l mai Văzusern, pieptul 


şi-l dezveli, de-o rană grea cuprins. 


112 „,Manfredi sint ”, grăi, zimbind, de-a dreptul, 


„Hepol Constanţei, marii-mpărătese, 
şi-a rugă-al meu cuvint spre tine-ndreptu-l: 


115 ieşit de-aci, copilei mele-alese, 


Siciliei şi-Aragonului mindrie, 
tu zi-i ce-i drepl, dezvonuri să nu-i pese. 


118 Cind trupul meu străpuns a fost să fie 


de două răni de moarte, mă lăsai, 
plingînd, în mîna Cui să ierte ştie. 


121 Cu mari păcate eu mă-povărai, 


G 


dar sfinta Milă braţe-ntinse are 
spre cel căit şi-ntors din răul trai. 


124 Dacă păstorul din Cosenza care 


de Clemeni fuse-asupra-mi asmuţi! 
Scriptura o citea mai cu răbdare, 


127 substivă greaşi azi s-ar fi odihnit, 


spre Benevento, unde podul gată, 
bietul meu trup, în urmă azvirlit 


130 afară din regat, sub vînt şi zloată, 


pe Vende-n jos, pe unde-l strămutară 
Cu stinse facle,-n taină-nfiicoşată. 


133 Dar nu-i blestemul greu ce-l aruncară 


de veşnica iubire mai presus, 
cit timp ne e speranța primăvară. 


136 Ce-i drepi, cel din Biserică exclus, 


oricit s-ar fi căit, atunci cînd moare, 
să stea pe-afara acestei ripe-i pus 


139 de treizeci ori acel răstimp în care 


sub anatemă fu, de nu-i scurtat 
sorocul lui prin rugi mijlocitoare. 


142 Vezi dar cit aş fi eu de-ajutorat 


să-i dai Constanţei mele dragi de veste 
cum m-ai văzul şi ce-am de îndurat; 


145 căci mană ruga celor vii ne este. 


(În numărul viitor: Cintul IV) 








PUNCTE CARDINALE 


| ECOURI LA NOUA VERSIUNE 


RO) NÂNEA 


Aprilie 2007 Nr. 4/196 PAG. |] 





Pai 2 ac 


AS CĂ A A. INFE j FRI p, V , 
2 A gi: rd se sp: 


adi n 









Dan Stanca, Dante, din nou în 1 româneşte ci Idine, 09 dec. 
2006,p-1); tă PIE 


pa “La Editura 4 Christiana a abărut O nouă versiune în limba roriiă Si 
Infermli lui Dante. Cel care s-a încumetat să facă o muncă titanică — şi pe 
care o va continua, întrucât are de gând'să transpună ş şi Purgatoriul şi Paradisul. 
— este Răzvan Codrescu. El ne mai oferă ŞI 0 substanțială bibliografie dantescă, 

traducerile în româneşte de-a lungul vremii, precum şi un studiu în care-l 









întreprinderi. nu mai tentează aproape pe nimeni, iar acei ocnași ai cuvântului 
care totuşi le fac sunt priviţi cu neîncredere, Răzvan Codrescu a plecat la drum, 







de câștigat câştigi totul. Traseu al solitudinii, ca şi Dante, care la mijlocul vieţii. 






care tot mai puțini cred, opera de traducere nu este doar un exerciţiu filologic, 
dozare. a fondului de. arhaisme, ŞI nsologisme. al limbii. tale pentru a. limpezi, 
'subtilitățile textului original, ci de t trudă spre desăvârşire interioară, Altei s ARIEI: 









ne spune. că a încercat să „fe. mai fluent decât Coşbuc. Şi mai „aproape, de. text 
decât Eta Boeriu. Nu. a scăpat din vedere nici versiunea lui Alexa dru Marcu, 

făcută i în. proză, gi se iai Ediţia e este bilingvă ŞI. are fiole gravurilor, 
ediției venețiene, di in. 152 , În chinată. memoriei eminentului romanist, Marian. 
Papa 1agi, lucrarea despică n ăla | anilor. 2000, ca o spadă « din cel mai dur oțel. 










Teodor Baconsky, Infernul regăsit (Dilema veche, anul 
IV, nr. 154, 19-25 ianuarie 2007, p. 18): 


„„ Tot în afara Academiei, deşi în strictul respect al spiritului ce s-ar 
cuveni să anime acel for, s-a consumat deunăzi o altă premieră editorială: apariţia 
noii tălmăciri din /nfernul lui Dante, pe care 1-0 datorăm lui Răzvan Codrescu 
(Bucureşti, Christiana, 2006, 527 pagini). Dacă în cazul profesorului Dan 
Slușanschi, indolenţa presei culturale poate fi explicată numai prin comoditatea 
unor exegeţi nepregătiți, aici ocultarea momentului ar putea fi stimulată, în 
plus, de eticheta pe care stînga culturală a lipit-o, dogmatic, pe fruntea 
traducătorului. Dat fiind că Răzvan Codrescu e un „stilpnic” al dreptei 
naționaliste, darurile sale de eseist, poet şi traducător au fost ignorate de-a 
valma, astlelincitiserezia” opțiunilor politice adevenit mormint al AFeunoasici] 












Eu, care-l cunosc demult pe Răzvan GEdlezeu. îl SU de mare caracter, 
de tragic iubitor al tradiţiei româneşti autentice şi de visător impenitent, care și- 
a dobindit, din pricina temperamentului său. polemic, o multime de adversari 
neconsolaţi. 

Acum, acest scriitor cu venin în stilou, dar nu şi în sufletul său de 

cavaler, îşi-dă măsura de stilist şi adnotator laborios, Noua sa versiune a 
Infernului vede lumina tiparului într-o inovantă ediție bilingvă, îmbogățită cu 
note, comentarii, o postfață și abundente repere bibliografice, Un veritabil festin, 
din meniul căruia se vor înfrupta, sper, şi mai tinerii cititori, aflați la prima 
descoperire a Divinei Comedii. Dar nu doar ei: am redescoperit eu însumi 
partea cea mai sumbru palpitantă a poemului danțesc, gustind întinderile. şi 
adîncimile limbii române (de care voitul manierism al prezentei recenzii s-a 
molipsit, uitîndu-și lipsa de bar), 

Deşi nu pot compara proaspăta versiune Codrescu decit cu aceea 
semnată cîndva de Eta Boeriu, simt că ea îşi depășește precursoarele atit prin 
plasticitate, ritm Şi adecyare teologală, cît şi graţie diversităţii semantice, alternînd 
arhaismul şi neologismul în folosul celei mai temerare prozodii. Lucrul e atit de 
temeinic în nuanţe şi variat în sunet încît lectura decurge cu o jubilatorie şi, aş 
spune, necucernică plăcere. Infernul de acum poartă accente insolite, evocînd 
anacronic parfumul pieselor shakesperiene. Textul românesc preia ceva din 
tonul oracular al sonetelor voiculesciene, distribuie ludice accente ce amintesc 
îndrăznelile unui Şerban Foarţă și îngină, pe alocuri, solemnitatea orfică a liricii 
lui Doinaș, E 0 sinteză judicios închinată lui Marian Papahagi, singurul care, 
de-ar mai fi trăit, s-ar fi putut măsura cu atare subtilitate. Papahagi, ilustrul 
romanist, ar fi dat poate la iveală o traducere mai livrescă, mai seacă în accepţia 
bibliotecară şi emfatică a cuvîntului, pe cînd Codrescu ne imbie o versiune 
respectuoasă faţă de latura suculent-orăşenească a dantescului do/ce stil nuovo. 
Un spaţiu de locvacitate goliardică, în care trama scolastică a geografiilor 
extramundane se domesticeşte prin ireverenţă și libertinaj sublimat, 

Sper, fireşte, ca Răzvan Codrescu să ne dăruiască, la rînd, Purgatoriul 
şi Paradisul, nu doar pentru a desăvirşi acest monumental efort creator, ci și 
pentru a ne făgădui noi delicii ziditoare. Va fi astfel cîștipată însăși cultura 
națională, dezvăţată de aerul tare al măreției, cu care se deprinsese odinioară, și 
pe care numai proba universalului i-l mai poate reda. 








ia 


7 Aral ial 


A alti 





iz! 










i tii ici: etil 
E zacă scufundaţii în sara a sint pete în po ura 
eta MU + fi po 


nt=) 









analizează pe Dante între viaţă şi operă. [...] Într-o vreme când asemenea. 


conştient. că se află în faţa eternului pariu pascalian:. de pierdut nu pierzi nimic, 


a avut viziunea aceştui drum de. dincolo de lume, în teritorii ale invizibilului în. 






după « ce l-ai tradus pe. Dante. nu mai, eşti acelaşi cu cel de la început. Traducătorul 
















sale publice. Impur provincialism... |, 













































Codrescu, care mal are muuult pină la judecata finală, mărturisește public că a 
furat cînd era mic o carte: și anume Divina Comedie tălmăcită de Eta Boeriu. 
Cartea furată s-a dovedit a fi un obicctal destinului: Comedia lui Dante Alighieri 
a fost o lectură care i-a marcat micului Răzvan devenirea şi cariera: scriitorul 
Răzvan Codrescu. este azi un excelent romanist, traducător — printre alţii — al 
misticilor spanioli, precum și un interesant gînditor creștin. Mai mult decit 
predestinare — vocaţie şi fără îndoială răscumpărare, După cum Codrescu însuși 
traduce inscripția de pe celebra poartă, “Voi ce intraţi, nu mai sperați scăpare!”... 

„Poate fi acesta şi un îndemn câtre contemporani de a merge în hbrării, 
dar nu pentru a fura... decît cel mult cunoaştere şi delectare. Căci sînt de 
aşteptat deopotrivă revelații şi confirmări de la traducerea lui Răzvan Codrescu, 
din care a fost editat deocamdaţă /n/ernul, în ediţie bilingvă, la Editura Christiana, 
cu aparat critic şi ilustraţii reproduse după, SAPE incunabul lucrat la Veneţia 
între 1500 şi 1529 de Bembo şi Manuzio. . pă 





















Mircea Platon, Vostalgii înviorătoare (în Convorbiri 
literare, februarie 2007, şi în Rosz, anul V, nr. 49, martie 
2007, pp. 51-52): 


„„ Dacă tot am vorbit de Europa, nimic nu e mai european decit Dante 
şi a sa Divină Comedie, al cărei “Infern” e inspirat adus pre româneşte de 
Răzvan Codrescu (în Divina Comedie. Infernul, text bilingv, Bucureşti, Editura 
Christiana, 2006, 528 pagini ilustrate cu xilografiile ediției venețiene din 1529). 
Într-unul dintre eseurile sale despre Dante, T. S. Eliot nota că, pentru a-l înțelege 
pe marele florentin, nu trebuie să fim bine informaţi în privinţa filosofiei scolastice, 
ci să-i citim cu atenție textele: “Ceea ce ne trebuie e nu informaţie, ci cunoaştere: 
şi primul pas către cunoaştere e să recunoaştem diferența dintre formele sale 
de gîndire şi simţire şi cele ale noastre (...) Trebuie să învăţăm să acceptăm 
aceste forme: şi acceptarea lor e mai importantă decit orice altă formă de 
credinţă”. 

Mergînd pe firul acestei idei, cine putea accepta mai bine temeiunile 
danteşti decît o inteligență canonică precum cea a lui Răzvan Codrescu? Om al 
tradiției, trăitor al paradoxului creştin, eseist al interstițiului paterical şi al 
obliteraților istoriei, Răzvan Codrescu cunoaşte mai bine decit mulţi valoarea 
contestatară a ascultării, energia ziditoare (Vita Nuova) pe care ţi-o oferă 
înrădăcinarea în înțelepeiunile trecutului. Dacă în epoca interbelică se spunca 
căgsintelectualuu e fascişti” (vezi eseul. lui Mircea Eliade), astăzi li se refuză 
însăşi calitatea de intelectuali tuturor celor bănuiți de “obedienţe” ortodoxe. 
Traducîndu-l pe Dante, Răzvan Codrescu confirmă calitatea sa intelectuală şi 
indică tipul de ecumenism pe care are a-l îmbrăţişa intelectualitatea noastră 
imbisericită: ecumenismul valorilor autentice, al temeliilor creștinătății şi Europei 
în care tocmai ne-am integrat oficial, 

Dacă ar fi să apropii traducerea lui Răzvan Codrescu de una dintre cele 
precedente, aş spune că îmi aminteşte de cea a lui George Coşbuc prin suflu şi 
imaginație lexicală. [...] În miinile lui Răzvan Codrescu, traducerea devine arta 
pierderii de sine pentru a se regăsi. E, în acest masiv op, cu versurile şi gravurile 
sale de veche extracție, un îndemn la reculegere pe care nimeni nu-l poate 
refuza. Deşi probabil că mulţi îl vor ignora, în tumultul infernului second-hand 
în care trăim... 


AS a li i e a e AD ADR DI a PETITIE 
Lector, Eveniment editorial. (în Credii ina „ortodoxă, 


ju ie2007;p). N ate ete ră ta hi 
ada: : 


ți 
RR 






































RUA pr set 4 


A: 






sr 21 e 





















Bancă ata 
mai 


aa rin părt 
elebrei e pei dai rii fi tocul. 
Cu ii SR, 
















stu la ne re 
ii i im pup e 
a ete il 
repr 






p edi r, traducător, 
N VeTSĂ na tri 
i Mu este deschis, cu 0 
29, Al patrulea: p că 
ai bi juterie ete A 
e deo! N fa cu e şi 
„deş suc, e a 








i 
A 


i ioglindi AA U 


i mei sti sal ia 





ca ta 










5 
i 


ice şi d load e excepție, ca 
ispun loa de note aice ii 


er rib ISA ari eta a Al) 
aprile Ce xclusiv că fe e prob i ALE 


ÎN, alis e 0 pornește O! ui | fica 
tu i 4 imăte aa hi | i 


al aj 








i ale st A iati 
id 






















eu ieri p ință ci 
Ma o ui raduci aa SEA 
a be aia ia i pi 

n ii | Aa 











PAG. 12 Nr.4/196 Aprilie 2007 


n ea 


PUNCTE CARDINALE 


NOAPTEA DE SÂNZIENE 


St: 1) 0 N = Pi Le)idiblerelă.vile 





Pentru omul modern, reperele timpului sunt 
date de succcesiunea evenimentelor istorice la care e 
martor sau despre care ia act într-un fel sau în altul. 
In măsura în care e om — fie el şi “modern” — el 
sfârşeşte prin a resimţi succesiunea de evenimente 
ca “teroare a Istoriei”. Ideologiile cu tentă 
soteniologică, ca şi diversele milenarisme pseudo- 
religioase nu fac decât să accentueze angoasa celui 
care se simte măcinat de Istorie. 

Ștefan Viziru caută să se sustragă discret 
ritmurilor vieţii moderne. El SABOTEAZĂ ISTORIA. 
Însă Ştefan Viziru e hpsit de vocaţie mistică. Aparent, 
viața lui nu diferă cu nimic de a colegilor săi de 
minister. În măsura în care SABOTEAZĂ ISTORIA, 
el se (re)integrează treptat ritmurilor cosmice. Desigur, 
aceasta nu înseamnă încă Marea Evadare din Timp, 
dar e un pas în direcția cea bună. 

Aici trebuie să facem nişte precizări ce vor fi, 
prin forța împrejurărilor, sumare. Pentru Mircea 
Eliade, iudeo-creştinismul este prima tradiţie care 
valorifică timpul istoric din punct de vedere religios, 
dându-i un sens soferiologic. Avem, deci, două matrici 
temporale: a) Timpul ciclic (pe care-l vom numi şi 
“timp cosmic”), în care există o anumită repetiție 
ciclică a epifaniilor „strâns legată de ritmurile 
cosmice” şi b) Timpul liniar (pe care-l vom numi şi 
“timp istoric”), în care epifaniile ignoră ritmurile 
cosmice şi unde, prin urmare, repetiţia ciclică e 
înlocuită printr-o succesiune de momente singulare 
ca etape irepetabile ale unui scenariu eschatologic. 

Descifrată în cheie minoră, această ultimă 
matrice temporală a dat naştere tuturor ideologiilor şi 
milenarismelor pe care le denunțam la început. Zeloţii 
timpurilor biblice sunt încă printre noi. Autorul 
prezentului eseu are motive să creadă că rândurile ce 
urmează vor arăta măsura în care epifaniile pot dejuca 
bruiajul Istoriei. Există momente, locuri şi persoane 
în care și prin care Providența ne îndrumă tacit. Nu e 
deloc întâmplător că Ştefan şi Ileana se întâlnesc în 
ziua Solstițiului de Vară în pădurea Băneasa. Alchimia 
califică momentul ca fiind propice începerii Operei la 
Roșu, Tradiţia populară spune că în Noaptea de 
Sânziene cerurile se deschid. În vremea copilăriei lui 
Ștefan, pe locul pădurii Băneasa erau nişte bălți. 
Simbolismul copacului ce creşte filtrând energiile apei 
ne duce cu gândul la ezoterismul ebraic. Pădurea 
Băneasa e o replică a Grădinii Edenului, iar bălțile nu 
sunt altceva decât “Apele de Jos”, preaplin al 
potenţialității, materie primă (şi ultimă) a viitoarelor 
transmutații, 

Un simbol interesant tocmai prin neverosimila 
lui transparență îl constituie MAȘINA cu care — după 
spusele lui Ștefan — Ileana a venit la prima lor întâlnire. 
Ca orice vehicul, ea înlesnește ajungerea dintr-un loc 
în altul, În cazul de faţă, cele două locuri sunt 
despărțite nu doar prin distanță, cât mai ales prin MOD 
DE A FI, Ileana dezminte vehement existența maşinii, 
însă Viziru nu se lasă convins. Rolul Ilenei este 
congruent cu al Beatricei lui Dante, Ce-i drept o 
Beatrice retractilă și “carteziană”, ce nu pare a 
împărtăși deloc obsesiile lui Ștefan, Aparent, ea nu 
diferă prea mult de femeile de aceeaşi vârstă şi statut 
social, Totuși, din comportamentul Ilenei transpare o 
logică aparte, pe care întrebările și nedumeririle 
“carteziene” nu fac decât s-o scoată în evidenţă prin 
contrast, 

Ambianţa copacilor și compania unei femei 
frumoase sunt, poate, condiţii necesare, dar nu ȘI 
suficiente pentru a sesiza puntea pe care — într-o 
asemenea noapte — suntem invitați să păşim. Ni se 
cere să renunțăm la toate clişeele pozitiviste inoculate 


. 


prin şcoală şi mass-media. Astfel, pentru Ştefan, 
curgerea timpului nu este liniară și omogenă. El a 
recâştigat capacitatea de a fi sensibil la diferențele 
CALITATIVE ale timpului. De prisos a aminti că prin 
“diferențe calitative” nu înțelegem banala împărțire în 
zile “bune” şi “rele” pe care subiectivitatea umorilor 
noastre mereu schimbătoare pare a fi consacrat-o. ȘI 
aici — ca peste tot în proza lui Eliade — avem de-a face 
cu realităţi trans-personale. Ştefan Viziru se retrage 
periodic într-o cameră de hotel unde nu permite accesul 
nimănui. Desigur, suntem îndreptățiți să bănuim — 
împreună cu loana — existența unui veritabil 
LABORATOR (mâinile lui Ştefan miros a terbentină). 
Una dintre ferestrele camerei secrete “dă deasupra 
parcului”, cealaltă “se deschide către mare”. Din nou, 
replica simbolică a Grădinii Edenului şi a “Apelor de 
Jos” din ezoterismul ebraic. 

Locul acesta ce pare a se sustrage duratei profane 
e perfect congruent cu un altul pe care Ştefan — copil 
fiind — îl vizita pe furiş. În camera Sambo bomboanele 
n-au nici un gust şi îți rămân în gât. Aici, foamea şi 
setea sunt abolite. Micul Ștefan reintegrează starea 
paradisiacă, aşa cum doar copiilor le mai este îngăduit 
să o facă. Amintirea acestor momente de graţie vibrează 
încă în adult, sensibilizându-l la semnele pe care le 
primeşte. 

Nu întâmplător, la începutul romanului, portarul 
îi aduce lui Viziru — aflat în camera secretă — mănuşile 
uitate de Ileana în taxi. Efigii ale mâinilor, mănuşile poartă 
o certă încărcătură simbolică. Să ne amintim că mâna 
este prin excelență organ al cunoaşterii. Însă — precum 
bănuiţi deja — nu este vorba despre cunoaşterea 
conceptuală, ci despre contactul VIU, CONCRET ce 
ne face apți să recunoaștem dimensiunea eschatologică 
a cosmosului. De obicei, contactul acesta ni se refeză, 
căci el ține de misterul nupțial al cununiei, față de care 
logica diurnă a silogismului e neputincioasă. Singurul 
instrument epistemologic valabil aici este dragostea. 
Înrudit cu YAD (“mână”), verbul ebraic YADA înseamnă 
atât “eu cunosc”, cât și “eu iubesc”. Descriind căile 
iubirii — deci, ale cunoaşterii — că labirintice, vom repeta 
un foarte uzat truism. Se întâmplă ca Ştefan Viziru să 
semene mult cu un scriitor la modă numit Ciru 
Partenie, Atât loana , cât şi Ileana vor începe prin a-l 
confunda pe Viziru cu Partenie. În proza lui Eliade, 
asemenea complicaţii nu-şi găsesc rostul în nevoia 
scriitorului de a adăuga o notă insolită personajelor şi 
întâmplărilor sale. Căci nu psihologia interesează aici. 
Desigur, cititorul ar putea fi derutat de prea desele crize 
de gelozie pe care Ştefan le încearcă la adresa scriitorului, 
ce devine — grație confuziei de la început — părtaş nedorit 
într-o aventură cu dublă miză — erotică şi epistemologică, 

Importanța mizei creşte în măsura în care 
dragostea lui Ștefan pentru cele două femei scapă 
oricărei codificări socio-culturale, În chip originar, eros- 
ul vine de dincolo de lume și poartă dincolo de lume, 
drept pentru care cutumele noastre nu au nici o putere 
asupra-i, În ultimă instanță, Ștefan caută şi păseşte o 
cale privilegiată de a transcende Timpul, Că o asemenea 
modalitate rămâne “ilicită” pentru cei mai mulţi, este 
altă problemă. Cunoșterea discursivă nu poate da seama 
de astfel de situaţii, Chiar și cele mai înțelepte dintre 
frazele noastre nu sunt decât înşiruiri de cuvinte, iar 
sensul lor este revelat pe de-a-ntregul doar după ce vom 
[i avut TIMP să le parcurgem până la capăt. Într-un 
anumit sens, gândirea discursivă este prizonicra timpului, 
Prin însăşi natura lui, simbolul scapă acestor limite. 
Realitatea sa nu se deduce logic după ce ai ajuns la 
capătul șirului de cuvinte (marcat grafic printr-un punct). 
Spre deosebire de cuvinte — care se desfăşoară unul 
DUPĂ altul, deci dia-cronic — simbolul tinde să fie unitar 


"Şi, pierdut aşa, in pântecele balenei, 
mă rog lui Dumnezeu să mă ţină in viață, 
întreg, nedigerat de procesele economiei 


politice până în clipa când voi scăpa şi voi 
- - Lă * - » 
vedea din nou lumina zilei, afară... 
(Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, 
vol. 1,p.157,Ed. Minerva, Buc., 1991) 


şi sincron. “Părțile” lui ni se înfățisează SIMULTAN. 
De câte ori vom încerca să-l ““demontăm” pentru a-l 
prinde în logica noastră, nu vom reuşi decât să-l 
trădăm, coborându-l în Timp. Dacă Viziru declamă 
subit: “Anch'io son” pittore”, este pentru că pictura, 
spre deosebire de actul scrisului, transpune privitorul 
în faţa unui tot sincronic, iar nu în fața unui şir de 
semne ce se cer descifrate diacronic. Nimeni nu va 
“citi” o pictură de Van Gogh ca pe o pagină de ziar. 
Ajunşi în camera secretă — altfel spus, în “atelierul de 
creație” — prietenii lui Viziru vor fi crunt dezamăgiți: 
Nu există decât un singur tablou. Altminteri, pictorul 
ar cădea şi el în păcatul înşiruirii diacronice pe care 
vrea s-o evite. Subiectul său este tocmai MAȘINA 
văzută de “pictor” în pădurea Băneasa. Invitaţii cer 
să vadă acest unic “tablou”, însă Viziru nu are ce 
arăta. Adevăratul “tablou” se află deja sub ochii lor. 

Falsificați de aritmia Istoriei, invitaţilor le 
lipseşte acea calitate specială a privirii, fără de care 
“tabloul” rămâne invizibil. Atunci, ce rost are un 
asemenea “vernisaj”? Sau, altfel spus — cum poți 
demonstra evidența? Pentru a lămuri straniul episod, 
trebuie să vorbim despre întâlnirea — “întâmplătoare” 
— dintre Viziru şi Anisie. Ca întotdeauna la Eliade, 
momentele-cheie sunt camuflate într-o perfectă 
“banalitate”. Aflat în delegație prin zona Sighişoarei, 
Viziru dă peste un fost coleg de facultate, care îi face 
cunoştinţă cu Anisie. Deşi “a învățat multe”, el “n-a 
vrut să sfârşească nimic, nu şi-a luat nici o diplomă”. 
În urma unui accident alpin, a avut revelația trecerii 
timpului, dar a ghicit totodată ce s-ar putea face pentru 
ca timpul să nu mai treacă. De atunci s-a descoperit 
că FIINŢA TOTALĂ, reuşind să se integreze 
ritmurilor cosmice. Gesturile lui, deloc speciale sau 
ostentative, vădesc un om care şi-a depăşit 
automatismele psiho-somatice; cu alte cuvinte, cineva 
capabil să fie prezent în fiecare clipă. Dacă noi ceilalți 
ne lăsăm măcinați de obsesii, Anisie trăieşte în echilibru 
cu sine şi cu lumea. De îndată ce natura nu mai e 
privită ca loc comun al uzului şi abuzului cotidian, ea 
îşi dezvăluie dimensiunea simbolică: repetitivitatea 
anotimpurilor nu mai oboseşte; chiar şi cele mai anoste 
îndeletniciri — precum curățatul pomilor — devin prilej 
al reconectării la realitate. lată acea CALITATE 
SPECIALĂ A PRIVIRII fără de care misteriosul 
“tablou” nu poate fi admirat. 

Un amănunt semnificativ: Partenie şi-a intitulat 
nuvela “E departe stâna”, dar Biriş nu-şi poate aminti 
dacă titlul este sau nu nuanțat printr-un semn de 
întrebare, Din perspectivă eschatologică, “a ajunge la 
stână” înseamnă a ieşi din pântecele balenei, cu alte 
cuvinte — a scăpa de teroarea Istoriei. Însă Istoria 
face şi ea parte din scenariu, Deloc întâmplător, unul 
din volumele lui Partenie se numeşte “Plimbare pe 
întuneric”, 

Episodul detenţiei lui Viziru reprezintă tocmai 
răgazul în pântecele balenei, cu alte cuvinte — Faza 
Neagră a Operei, moment al purgatoriului şi al “morţii”, 
ce presupune abandonul tuturor certitudinilor noastre; 
“naşterea din nou” e posibilă doar dacă “materia” se 
atlă într-o stare de TOTALĂ DESCOMPUNERE. 
Neutralitatea politică a lui Viziru e o condiţie fără de 
care eroul s-ar rățăci în labirintul ideologiilor (dizolvate 
Şi ele la Negru). Spiritul volitiv ce trebuie să anime pe 
alchimist pentru a trece cu bine-proba “morții 
arzătoare” nu are de a face cu fanatismul. Dimpotrivă. 
Singura performanţă a fanatismului este de a prelungi 
dureros şederea în infern. Viziru poate fi activ — deci 
TREAZ — în propria moarte iniţiatică tocmai pentru 


că se refuză activismului. : 
(Urmarea în numărul viitor) 


Marian STAN 














MIRCEA ELIADE ȘI MOMENTUL „CRITERION” (1934-1935) (+ 


4. Spiritualitate şi marxism 
(urmare din numărul recul) 


Caracteristicile marxismului constituie motivele 
unui aspru rechizitoriu — „areismul, una între alte 
probleme ce şi-au pierdut eficacitatea. de la 1850 
incoace; pozitivismul, în speţă: un pozitivism primar, 
accesibil oricărei inteligenţe, evitând întrebările 
capitale, abuzând de o cauzalitate rău înțeleasă 
(derivarea întregei istorii spirituale din istoria factorilor 
economici etc.), o «teorie» care s-a învechit Şi a fost 
demult înlocuită cu altele, mai eficiente, mai 
verificabile; determinismul, adversar al libertății de 
afirmare creiatoare a fiecărui om” — şi fac din marxism 
0 incapacitate absolută în producerea unui autentic 
„Om nou: „Ar trebui să se pună în evidență mai ales 
nesinceritatea acestui «om nou», spaima lui de a ataca 
direct problemele fundamentale ale existenței, 
încăpățânarea cu care îşi păstrează ignoranța”. 

În concluzie: „Într-o astfel de epocă, străbătută 
de puternice înnoiri spirituale şi bogată în atâtea 
reforme științifice, nici un gânditor realist nu putea 
accepta o «filosofie» primară, desuetă, şi un ideal 
uman bun pentru 1850”. 

Marxismul reprezintă, în epocă, o „tabără 
politică”, iar Eliade e de părere că nu politicul va izvodi 
un om nou, întrucât „orişice primat politic e silit să 
nege autonomia spiritului. Autorul observă că nu numai 
față de marxism (întrucât acesta promovează un 
anumit «om nou») tinerii vii şi prezenţi au luat 
atitudine”. Contemporanii și mai ales tineretul epocii 
crau „însetaţi de realitate, de concrer”, aceasta 
constituind Cauza pentru care o bună parte din 


„intelectualii! acestei vremi isi AZI 97 noul: sirul 
pentru că A RP i Aa A RA pierduţi 


în abstracțiuni”, cum fuseseră acuzaţi de ideologii 
marxiști. Dar „«realitatea» — scrie Eliade — nu se 
reduce numai la faptele lumei fizice sau organice. 
Există și realități spirituale, şi o totală abandonare a 
lor marchează primul pas către omul nou, către o 
deplină primenire și creștere”. 

Primatul politic este ferm recuzat din orizontul 
de așteptări al gânditorului, al omului de spirit, al celui 
ce militează pentru realizarea „omului nou” veritabil, 
produs prin transformare lăuntrică, prin regenerare 
treptată, prin revoluția educaţiei spirituale. Acesta nu 
este un rod spontan al vreunei generaţii politice, cu- 
atât mai puțin fiind aceea una atee, pozitivistă şi 
materialistă, într-un cuvânt, retrogradă din toate 
punctele de vedere, aşa cum am arătat că i se revela 
autorului marxismul, „Tinerii vii şi prezenţi” — sintagmă 
în care astăzi recunoaştem, desigur, denominaţia 
„tinerei generaţii” — au luat atitudine nu numai împotriva 
marxismului, dar „şi faţă de orice primat politic, față 
de orice ideologie care nu ține seama de rezultatele 
întregei cugetări științifice a timpului; cugetare care 
reabilitează [...] spiritualitatea şi libertatea, împotriva 
materialismului și determinismului”. 

Dacă ținem cont de convingerea, reiterat 
exprimată în textul pe care îl analizăm, anume că 
„Libertatea și dreptul la creaţie sunt axele spirituale 
ale oricărui Stat”, şi, respectiv, „Libertatea și creația 
sunt singurele fundamente care trebuie să rămână, 
oricâte sensuri şi valori s-ar dărâma în jur”, vom 
percepe nocivitatea tarelor consecutive acceptării 
primatului politic și care sunt, obligatoriu, negarea 
autonomiei spiritului şi negarea libertăţii de afirmare 
creatoare a oricărui om dintr-un Stat, | 

„Primejdios” pentru indivizii Statului şi 
„dăunător” pentru ţară este primatul politic: „Căci un 
neam creşte şi supravieţuieşte numai prin ceea ce 
creează, Şi o creaţie organică nu e posibilă decât prin 
libertate şi prin conştiinţa autonomiei actului spiritual” 


PUNCTE CARDINALE 


ir 0 fi : 

o? N Se Ă 
A ADI „i 46 

ia 


“: 
e 
| 9 Sai . 

* .p 
- 





Mihai Posada 


OPERA PUBLICISTICA 
LI | 
HIACEA ELADE e 
DE i i 









» 


poti 
i 03 7) 


+ 
sp ie 
LA ri i în isi 
A ptr mini îm e, pd ia 
4 “n 





a Die PP dă 8 În 
pede AD aa me ri în ata i „fa — j 
Destinele culturii româneşti i 
- 


i . 
EI rezeza Er 20 BEE ae 


a PFA + 










>». 


Este unul dintre motivele pentru care nici Statul, 
nici revoluția nu pot fi creditate în perspectiva 
germinării „omului nou”: „De aceea, zadarnic se 
vorbeşte despre «omul nou», făcut cu ajutorul Statului 
sau cu ajutorul revoluției. Omul nou nu se face în serie, 


ci prin experiențe adânci, reale. Omul nou nu se aşteaptă 
dela cineva sau dela un partid” 
„Alte mouve, în capitolul următor. 
5. Despre creştinism — revoluție 
spirituală — om nou 


În ansamblul concepției despre Viaţă şi lume a 
savantului Mircea Eliade, cele trei noțiuni (triada din 
titlul de mai sus) sunt strâns corelate şi ocupă un loc 
de maximă importanță. Tânărul publicist subliniază, tot 
în „Reabilitarea spiritualităţii”, importanţa actului 
profund înnoitor în ordine existențială, al revoluţiei 
creștine: „Creștinismul a însemnat mai mult în istoria 
lumei decât toate războaiele şi revoluțiile la un loc. Și 
creştinismul a fost o experiență spirituală, înlocuirea 
vechei economii a legei cu noua economie a iubirii”, 

Oricât ar părea de răsturnată astăzi, după o 
jumătate de secol de ateism instituționalizat, perspectiva 
„realității spirituale” — despre această realitate şi nu 
despre alta vorbeşte Mircea Eliade atunci când se 
întreabă, retoric, dar ritos „ce poate însemna un om 
nou [...] ?” şi răspunde: „În primul rând un om care 
porneşte dela realităţi, care nu poate nega realitatea, 
care nu se mai mulțumește cu iluzia, cu visul, cu 
ignoranța”, 

O realitate alcătuită și din realități spirituale, realitate 
cu neputinţă de redus la fenomenele lumii fizice sau 
organice — pe temeiul căreia, Eliade afirmă primarul 
spiritualului, în opoziţie cu cel politic. Această realitate 
spirituală este matricea care poate origina „omul nou”, 
conceput ca o necesitate a vremii, ca o datorie a epocii 
sale, printr-o veritabilă revoluţie, desigur, tot spirituală; 
„Totul ne îndeamnă să credem că «omul nou» pe care 
e dator să-l realizeze epoca [sic!] noastră, nu va veni 
din vreo tabără politică, EI se va naşte și de această 
dată așa cum s-a născut întotdeauna în istorie; printr'o 
răsturnare de valori spirituale, printr-o nouă icoană a 
omului despre sine însuși”, Așadar, revoluția capabilă 
să promoveze un veritabil „om nou” este una exclusiv 
spirituală, ca și în cazul Renaşterii, al cărei „om nou”, 
scrie Eliade, „tot dintr-o experienţă spirituală s-a născut 


Aprilie 2007 Nr. 4/196 PAG. 13 










Ir "a Ă a! : 
e m) PRO i: X 


îi Y 
RE e 
LA i 


id 















(predicația lui Gioacchino da Fiore, dusă mai departe 
de Sf. Francisc, eşuând în Savonarola). Și pildele pot 
continua”. 

Accentul acestei spiritualității autonome, 
conştiente, generatoare de nou ontologic în serie 
antropologică pe calea revoluției spirituale, cade pe 
metanoia creştină, cxperimentată adică în cadrele 
doematice ale învățăturii lui Hnistos-Dumnezeu: „Dar 
observați că în fiecare din aceste ctape pe drumul 
desâvârşirii omului, nu s-a creat sintetic un «om nou». 
ci el s-a născut printr-o iluminare lăuntrică. Ceva mai 
mult; omul nou s-a realizat în fiecare printr-o 
experiență decisivă (convertirea la creştinism, d. p.), 
ŞI nu s-a făcut automat, dinafară. Și în fiecare dintre 
aceste experienţe decisive, numai libertatea şi creaţia 
au Jucat rol”. 

Or, libertatea funciară a creştinismului stă în 
libertatea opțiunii personale: fie pentru urmarea 
„Adevărului şi Vieții” prin interiorizarea şi aplicarea 
preceptelor mântuitoare, fie pentru refuzul credinţei 
în învățătura oferită tuturor oamenilor, pe această 
„Cale”. 

În paragraful anterior subliniam accentul pus pe 
libertatea de creație, iar acum vom face o precizare 
necesară, având în vedere deosebirea conceptuală 
dintre marxiştii evoluționişti, pentru care omul poate 
Îi un creator, şi spiritualiştii creaționişti, desigur 
creştini, pentru care unicul creator este Dumnezeu 
iar omul este creatură aptă numai să descopere creaţia, 
ŞI pe sine însuși în interiorul ei. Eliade însuşi, în 
singura notă de subsol a articolului „Reabilitarea 
Spintualității”, în legătură cu obligaţia Statului de a 
veghea asupra vieţii tuturor cetățenilor şi, mai ales, 
de u îi ajuta să creeze, seria: „Să nu ne înşelăm asupra 
sensului acestui cuvânt, «creaţie». Nu e vorba 
numaidecât de creaţii artistice sau ştiinţifice, de 
exprimarea obiectivă a unor anumite gânduri sau 
emoţii. Ci e vorba mai ales de acel echilibru sufletesc 
pe care orice om şi-l face, cu voia sau fără voia lui, 
în mijlocul vieţii colective” — aşadar, o „realitate 
spirituală”. Omul nou poate să apară doar în cadrele 
acestei realități; „el se face acum, de către ori cine 
simte nevoia şi ştie unde să-l caute”, 

Desigur, trimiterea este către ortodoxia românes- 
că, în speța aplicativă a Mişcării inițiate de legionari. 

(Va urma) 
Mihai POSADA 





PUNCTE CARDINALE 


O NOUĂ CARTE LA EDITURA 
«PUNCTE CARDINALE»: 
MIHAIL GAVRIL, 
BISERICA, SINAGOGA, LOJA 


1454 Da 
d) 


PAG. 14Nr.4/196 Aprilie 2007 





dmurire 
editorială 





Radiografie comparativă a temeiurilor tradiționale şi a stării actuale a celor două mari religii biblice, 
cartea de față arată cu precădere cum amândouă deopotrivă, dincolo de tensiunile istorice existente între ele, 
sunt agresate de spiritul dizolvant al (franc)masonerici, aproape generalizat astăzi ca paradigmă ideologică 
dominantă a modernității crepusculare. 

Adresată unui public larg, cartea sintetizează lămuritor şi nepretenţios o vastă informaţie (ale cărei 
principale repere se regăsesc în Anexa bibliografică). Deşi perspectiva autorului este cea a creștinismului 
ortodox, discursul său nu este exclusivist, ci vădeşte o largă înțelegere a iudaismului şi un ton critic echilibrat, 
de onestă rigoare argumentativă. 

Titlul (dublat de un subtitlu întreit metaforic) nu pune nicidecum pe picior de egalitate Loja cu Biserica 
sau Sinagoga, ci indică prin juxtapunere cuprinderea problemelor abordate. Structura cărții este ea însăşi 
ternară: prima parte este o introducere catehetică în doctrina, istoria şi viața Bisericii; a doua parte prezintă 
statutul tradițional şi pe cel actual al Sinagogii (subliniindu-se atât deosebirile, cât și asemănările față de 
Biserică); partea a treia desconspiră pretenţiile nelegitime ale sincretismului masonic de a se substitui religiilor 
tradiționale, relativizându-le şi dizolvându-le temeiurile. 

Autorul arată, punctual şi desluşit, multiplele incomparibilități dintre religiile biblice şi pseudo- 
spiritualitatea de tip masonic, cu un accent aparte pe dimensiunea caritativă (întrucât francmasoneria caută 
să se legitimeze de regulă prin pretinsul ei statut formal de „organizaţie filantropică”). 

Creştinismul este, înainte de toate, urmare a lui Hristos (imitatio Christi). Asemenea Mântuitorului în 
pustia Carantaniei, creştinul este permanent ispitit de forţele răului, pe care este chemat să le identifice şi să 
le biruie (Vade retro). Iudaismul (mozaismul) este văzut în condiţia paulinică de pe drumul Damascului, de 
dinaintea convertirii prin dumnezeiască străluminare. Francmasoneria, în pofida retoricii ei „constructive”, 
nu este, în ultimă analiză, decât un permanent factor dizolvant, de care creştinul şi evreul au a se păzi 
deopotrivă, dacă nu vor să-și trădeze esențial credința, relația mistică şi morală cu Dumnezeu și cu semenii. 

Pentru a se lămuri încă şi mai bine poziţia creştin-ortodoxă față de manevrele şi provocările de tip 
masonic (preluate de mai toate ideologiile de stânga ale lumii contemporane), volumul include şi o Anexă 
documentară cu hotărârea de condamnare oficială a francmasoneriei luată de Sf. Sinod al B.O.R. la data de 
11 martie 1937 (şi rămasă încă în vigoare), pe baza raportului întocmit de Mitropolitul Nicolae Bălan (1882- 
1955). i 

Am decis publicarea cărții cu încredințarea că fiecare cititor atent şi onest — fie el creştin, evreu sau 
chiar mason conjunctural — se va alege din ea cu o corectă orientare argumentativă şi cu prilejul de a medita 
în mai bună cunoştinţă de cauză asupra lumii în care trăim şi asupra propriului său „pariu” existenţial. Căci 
numai de aici poate începe adevărăra libertate, care inseamnă lămurire şi asumare responsabilă a aşezâni 


lspitirea din Carantania 
Drumul Damascului 
Disolutia masonică 


editura puncia cardinale 


noastre între veac şi veşnicie. 


4 < B- 


Biserica osândeşte francmasoneria ca doctrină, ca organizație şi ca 
metodă de lucru ocultă, şi în special pentru următoarele motive: 

1. Francmasoneria învaţă pe adepții ei să renunţe la orice credinţă şi 
adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă 
cu rațiunea lor. Ea propagă astfel necredința şi lupta împotriva creştinismului, 
ale cărui învățături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulți 
intelectuali să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credința 
creştină, francmasoneria îi rupe de Biserică şi, având în vedere influența 
însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredința 
să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În fața propagandei anticreştine 
a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă. 

2, Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteist- 
naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume şi ideea 
omului ca persoană deosebită, destinată nemuririi. 

3, Din raționalismul său, francmasoneria deduce în mod consecvent o 
morală pur laică, un învățământ laic, reprobând orice principiu moral şi orice 
educație ce rezultă din credința religioasă şi din destinaţia omului la o viață 
spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel mai cras, în toate acțiunile 
omului, este concluzia necesară din premisele francmasoneriei. 

4, În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii, şi 
francmasoneria susține că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi 
se înalță deasupra celorlalți oameni. Aceasta înseamnă că creştinismul nu dă 
un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii 
membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte 
ai lui Hristos să fie consideraţi într-o situaţie superloară creştinilor, din punct de 
vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mal înalte şi al mântuirii, 

5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor 
precreştine, Chiar dacă unii dintre adepții ei nu dau nici o însemnătate acestui 
cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o 
forță quasi-religioasă. În orice caz, prin acest cult francmasoneria vrea să se 
substituie oricărei alte religii, deci şi creşti-nismului. 

În afară de motivele acestea de ordin religios, Biserica mai are în considerare 
şi motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra francmasoneriei. 

6. Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare 
a ordinii sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii statului, din ofiţeri, unelte 





4 


Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din data de 11 martie 1937 


Li — 


subordonate altei autorități pământeşti decât acelea care reprezintă ordinea 
stabilită vizibil, îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei, având 
să lupte pentru idei şi scopuri politice ce nu le cunosc. Este o luptă nesinceră, 
pe la spate; niciodată nu există o siguranţă în viaţa statului şi în ordinea stabilită, 
Este o luptă ce ia în sprijin minciuna şi întunericul: împotriva jurământului 
creştinesc pe care acei funcţionari l-au prestat statului, ei dau jurământ 
păgânesc. 

7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale voite de Dumnezeu, 
conform căreia omenirea e compusă din naţiuni. Biserica Ortodoxă, care a 
cultivat totdeauna specificul spiritual al națiunilor şi le-a ajutat să-şi menţină 
ființa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea 
varietăţii spirituale din sânul omenirii. 

lar măsurile cele mai eficace pe care Biserica înțelege să le ia împotriva 
acestui duşman al lui Dumnezeu, al ordinii social-morale şi al naţiunii, sunt 
următoarele: 

1. O acțiune publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi a 
activităţii nefaste ale acestei organizații. 

2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte 
din loji, să le părăsească; în caz contrar, Frăția Ortodoxă Română, extinsă pe 
toată țara, va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji. 
Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu 
se călesc, De asemenea, le va refuza prezența ca membri în corporaţiile 
bisericeşti. 

3. Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e 
francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce 
aparțin lojilor. 

4, Sfântul Sinod şi toate corporaţiile bisericeşti şi asociaţiile religioase 
stăruie pe lângă poporul român şi corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru 
desființarea acestei organizaţii oculte. În cazul că guvernul nu o va face, Sfântul 
Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din inițiativă parlamentară. 


(Hotărârea istorică a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de acum 70 de 
ani s-a bazat pe analiza raportului alcătuit de Î. P. S. Dr. Nicolae Bălan, Mitropolitul 
Ardealului. Acest amplu raport, sub titlul „Studiu asupra francmasoneriei”. a fost 
reprodus integral, la 60 de ani de la citirea lui în Sf. Sinod, de revista Scara 
Treapla a doua, anul |, iunie 1997, p. 65 şi urm.) | 








PUNCTE CARDINALE 


“PORNIND DE LA CARTEA 
LUI IOAN IANOLIDE 


Palatul Şuţu din Bucureşti a găzduit pe 15 martie 

a. c. o conferință avind ca punct de plecare cartea 

Întoarcerea la Hristos a Jui Joan lanolide (Ed. Christiana, 

Bucureşti, 2006). Sala a fost arhiplină, majoritatea asistenţei fiind alcătuită 


din tineri. 


fi Au vorbit, în ordine: scriitorul Răzvan Codrescu (directorul Editurii 
Christiana), părintele Amfilohie Brânză (duhovnicul Minăstirii Diaconești, 
unde cartea a fost diortosiză) şi jurnalistul Claudiu Târziu (directorul revistei 


Rost, care a organizat manifestarea). 


Răzvan Codrescu a făcut o incursiune mai largă în istoria recentă a 
României, arătînd că memorialul lui lanolide mărturiseşte despre drama unei 
întregi generaţii. Şi a răspuns la întrebările esenţiale care se pun în legătură 
cu prigoana pe care au suferit-o studenţii anilor '40. Părintele Amfilohie a 


insistat asupra dimensiunii duhovniceşti a suferinței. lar Claudiu Târziu s-a 
mărginit la un mesaj privind nevoia scoaterii tinerilor de azi din letargie şi 
angajarea lor, cu entuziasmul şi forța specifice virstei, în slujba binelui public. 

Redăm aici citeva fragmente relevante, transpuse de pe înregistrarea 
sonoră, din discursurile primilor doi vorbitori. (Radu Bălaşa) 


Din cuvântul editorului Răzvan Codrescu 


Mă bucur că avem ocazia să vorbim despre loan 
lanolide şi, prin el, despre o întreagă generație martinzată în 
secolul XX, despre care astăzi începem să ştim din ce în ce 
mai puține lucruri. Uitarea românească este galopantă. E bine 
ca măcar din cînd în cînd să folosim astfel de pnlejuri pentru a 
înțelege ce e cu trecutul nostru şi cum s-ar cădea să-l 
valonficăm. [...] 

Cartea lu: lanolide este o provocare extrem de 
complexă, Este o carte care bate factologia prin meditaţia 
duhovnicească, Sigur, faptele sînt cutremurătoare, dar sînt pline 
de fapte cutremurătoare toate cărțile pe care le-au scris, cu 
mai multă sau mai puţină măiestrie, cei care au trecut prin 


temniţele comuniste. Marele imerit pe care îl are loan.lanolude, 
autorul acestei cărți, care a ucenicii pe lingă Valeriu Gafencu 


ȘI s-a contaminat de vocaţia esenţialului pe care o avea 
Gafencu, este aceea că pune în evidenţă latura duhovnicească 
a experienţei, că încearcă să degajeze din haosul istoric acele 
cauze — ca să le spunem așa — /ransistorice a tot ce s-a întîmplat 
cu noi în acest amarnic secol XX 

N-o să mă apuc eu vorbesc prea amănunțit despre 
dimensiunea duhovnicească a cărţii, căci o va face părintele 
Amfilohie. Sint adevărate pagini de Filocalie. Mi se pare că 
rezistența duhovnicească din temniță a reprezentat, la nivelul 
lumii penitenciare, ceea ce a reprezentat dincoace, în libertate, 
mișcarea Rugului Aprins, Mişcarea de la Antim a avut două 
dimensiuni majore: o dimensiune cultural-spirituală, aş zice, și 
o dimensiune pur duhovnicească, mergind pină la practica 


23 


- 
pe 3 ” 
ue Io pt a ati i 


Să | 


rugăciunii lui lisus. Să ştiţi însă că nu întotdeauna oamenii care 
au trecut pe la Rugul Aprins întruneau aceste două dimensiuni. 
Erau unii mai înclinați spre una, alții mai înclinați spre cealaltă. 
Cu acest fenomen din închisoare, născut în jurul lui Gafencu, 
lucrurile erau mai simple. Acolo nu exista dimensiunea culturală, 
pentru că nu erau nici condițiile necesare şi nici nevoia; ce să 
faci cu cultura cînd moartea e pe tine?! Și, în general, acesta 
este marele cusur al acestor superbe realizări ale geniului 
omenesc care sint cultura şi civilizația: în fața morții ele n-au 
răspuns, tac. Prin urmare, acolo, prin forța împrejurărilor, 
lucrurile s-au răsfrint asupra esenţialului, asupra problemelor 
de viață şi de moarte. A fost un fenomen spiritual complex şi 
extrem de profund, aşa cum se vădeşte şi din paginile acestei 
cărți. [...] 
| Dar despre aceste lucruri cred_că e mai indicat să vă 
vorbească părintele Amfilohie. Ştiţi bine că această minunată 
carte s-a copt la Minăstirea Diaconeşti, unde măicuțele au 
diortosit-o cu o răbdare extraordinară, într-un fel implinind ceea 
ce-şi nota loan lanolide pe marginea unui manuscris: “Cei mai 
indreptățiți să se rostească asupra acestei lucrăn Sint călugării”. 
Eu nu sint decit un intelectual credincios, fără vocaţie 
mistică şi ascetică, Sint ca şi profesorul acela de teologie, laic, 
pe care îl cheamă un înalt ierarh să-l consulte asupra stării 
duhovniceşti a unei minăstiri. Și zice profesorul: “Înalt Prea 
Sfinția Voastră, sînt prea gras ca să mă pronunț”. Vedeţi, de 
aceea există minăstiri, ca să nu fum toți “grași” şi să aibă cine 
să se pronunje, 
Întorcîndu-ne la lanolide și la cartea lui, ar trebui să 
conştientizăm citeva puncte importante. În primul rînd: cine au 





Aprilie 2007 Nr. 4/196 PAG. 





fost aceşti tineri puşi în situații extreme? În al doilea rînd: de 
ce au fost ei prigoniți? Care au fost cauzele reale dincolo de 
cauzele invocate în mod curent? Trei: cine i-a prigonit? — 
lucru foarte important şi plin de consecințe. Apoi: care au fost 
rezultatele acestei prigoane, la nivel individual şi la mvel 
colectiv? Şi, în fine: cum se reflectă toate aceste lucrun astăzi 
în conştiinţa noastră, pe care îndrăznesc s-o numesc epigonică? 


[...] 

Se ridică nişte semne de întrebare, în special pentru 
tinărul de astăzi, care este mai puțin informat asupra respectivei 
perioade istorice, asupra tensiunilor şi mizelor ei. Un lucru 
care îl nelămureşte este că majoritatea covirşitoare a acelor 
tineri din închisori au fost puşi în legătură cu Mişcarea 
Legionară. N-au fost neapărat legionan propriu-ziși, dar au 
fost membri ai Frăţiilor de Cruce, acea organizație de educație 
pentru elevii de liceu, care funcționa pe lingă Mişcarea 
Legionară. După părerea mea, istoriceşte vorbind, acesta este 
aspectul cel mai durabil care a rămas de pe urma Mişcării 
Legionare, Frățiile de Cruce au fost un fenomen cu consecințe 
mult mai adînci, în plan uman, decit fenomenul politic în sine. 
In Frățule de Cruce s-a întruchipat mult mai mult ideea inițială 
a lui Codreanu, de a face mai degrabă o școală spirituală 
decit o formațiune politică. 

Generaţia mea a avut şansa (pe care o mai are încă şi 
generația dvs,) ca sînt destui supraviețuitori dintre cei care au 
trecut prin această şcoală de educație legionară. În care nu 
intra, ca la “Junimea” literară, cine vrea, ca să rămină cine 
poate, ci intra numai cine menta din capul locului; deci selecția 
era drastică — făceau parte din FDC persoanele cele mai 
înzestrate şi cele mai serioase. Supraviețuitorii mărturisesc 
pină astăzi că aceşti cîțiva ani de educaţie națională, civică şi 
morală le-au schimbat viața şi modul de a gîndi. l-au structurat 
ca oameni. Să ştiţi că multe dintre episoadele uluitoare din 
inchisori se explică şi prin acest tip de educaţie. Oamenii 
aceştia, asupra cărora s-a exercitat mai tirziu o presiune 
diabolică, nu erau oameni inconsistenți, nepregătiți sufleteşte, 
cum, din păcate, sint mulți dintre tineni zilelor noastre: trecuseră 
prin situații extreme, îşi puseseră problemele majore, fuseseră 
educați în spiritul luptei treze în numele unui ideal care îi 
transcede — ideal care, pină la urmă, capătă numele lui Hristos, 
[...] 

Comuniştii au fost bestiali, dar nu proşti. Și-au dat 
seama că vor avea cel mai mult de furcă, în impunerea noului 
regim, nu cu oamenii învechiți în păcate, cu care se poate 
negocia și pe care-i poți cumpăra, ci cu aceşti tineri pui Şi 
entuziaști, pregătiţi deja pentru rezistență şi chiar căliți în luptele 
anilor anteriori, şi pe care trebuiau să-i îngenuncheze. Marea 
problemă era că puterea acestor tineri venea nu dintr-un 
principiu omenesc, ci dintr-un principiu divin. Ei toți erau 
mărturisitori ai unei credințe şi gata să moară în numele acelei 
credințe. Prin urmare, asupra lor a venit lovitura cea mai 
cumplită. 

De ce-au fost prigoniți? Unii zic: pentru că au fost 
legionari. Alţii: pentru că, în general, au fost reprezentanți ai 
sistemului politic capitalist, pe care noul regim voia să-l 


(continuare în pag. 16) 









PAG. LO Nr. 4/196 Aprilie 2007 





DESPRE 
POZITIA 
BISERICII 






“Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu | 
mai mult decât pe oameni”. | 
(Faptele Apostolilor 5, 29) | 


Acest cuvânt este sufletul şi inima însăşi a 
Bisericii Ortodoxe. lată Evanghelia ei, Evanghelia a 
toate. lată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. 
lată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume 
aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. A se supune 
lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor — acesta 
este pnncipiul principiilor, sfințenia sfințeniilor, măsura 
tuturor măsurilor. Această atot-Evanghelie cuprinde 
esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii 
Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate 
face nici un fel de concesii nici unor regimuri 
politice, nu pot fi admise nici un fel de 
compromisuri -— nici cu oamenii, nici cu demonii. 

A se supune lui Dumnezeu mai mult decă! 
oamenilor — acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, 
statutul ei veşnic şi neschimbător — statutul 
atotcuprinzător; starea ei veşnică şi neschimbată — 
stare atotcuprinzătoare. lată care este mai întâi de 
toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii. ȘI 
acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor de-a 
lungul veacurilor, până la Judecata de Apoi. Pentru 
Biserică, Dumnezeu e întotdeauna pe primul loc, iar 
omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să 
ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva 
lui Dumnezeu și a poruncilor Lui. Dar când 
oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu și a 
poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se 
împotrivească și să răspundă acestor atitudini 
ostile. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai 
e și asta? lar reprezentanţii Bisericii, dacă nu procedea- 
ză astfel, mai sunt ei oare reprezentanți apostoliceşti 


PORNIND DE LA CARIEA LUI 
IOAN IANOLIDE care a poe 1 


PUNCTE CARDINALE 


al Sfintei Biserici? A se îndreptăți în acest caz cu aşa- 
zisa iconomie (condescendenţă) bisericească nu 
înseamnă altceva decât a-L trăda în ascuns pe 
Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este 
pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos, 

Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în 
această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar 
Biserica nu se schimbă; nu se schimbă veşnicul ei 
adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, 
Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte 
dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă 
Domnul Hristos, Care aşa este și aşa lucrează. Acesta 
este adevărul şi realitatea evanghelică: “/isus Hristos 
ieri şi azi si in vecii vecilor este acelaşi” (Evrei 13, 8). 
Prin veşnicie Biserica este prezentă în timp pentru ca 
timpul să se sfințească prin ca, să se înveşnicească 
prin ea, să se înveşnicească şi să fie deopotrivă cu ea. 
Nu Biserica trebuie să fie în pas cu timpul ori cu 
spiritul vremurilor, ci timpul trebuie să se alinieze 
după ea, ca fiind veşnică, și spiritul vremurilor tot 
după ea, ca fiind purtătoare a duhului veşniciei, a 
duhului Dumnezeului-Om. Pentru că ea este de-a 
pururi sfântă, de-a pururi apostolească. Ea este de-a 
pururi duhovnicească, de-a pururi dumnezeiască, de 
aceea niciodată nu îndrăzneşte să jertfească veșnicia 
vremelniciei, ceea ce aparține lui Dumnezeu — celor 
omeneşti, cele cereşti — celor pământeşti. Nu ea 
urmează a se adapta la spiritul vremurilor; dimpotrivă, 
ei i se cuvine să potrivească timpul la veşnicie, 
vremelnicia — veşniciei, cele omeneşti Dumnezeirii. 
Veşnicul ei drum prin această lume: mai întâi Dumnezeu, 
apoi omul; în față — Dumnezeu, iar în urma Lui omul: 
“Ca să fie Hristos cel dintâi întru toate” (Coloseni 1, 
8). Ca atare, stăpânirea este de la Dumnezeu (Romani 
13, 1-6); şi ierarhia valorilor şi ierarhia ordinii de la 
Dumnezeu este. De aceea, în principiu, trebuie să ne 
supunem stăpânirii care pune ordine, normalizează 
şi păstrează această ordine divină dată de Dumnezeu 
în lume. Altminteri survine căderea şi decăderea în 
anarhie. 

Stăpânirilor trebuie să ne supunem, în 
măsura în care ele mențin ordinea _divină în lume, 
pentru că sunt “slugile domnului” şi, ca slugi ale 
Domnului, poartă sabie, cu care pedepsesc răul şi apără 
binele. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că 
ele, slugile Domnului, sunt “înfricoşătoare pentru fapte 
rele” şi nu pentru cele bune. Atunci, însă, când 
stăpânirile devin periculoase pentru fapte bune, 
când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc, şi 
mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei 
lumi — pe lisus Hristos, şi prin aceasta Biserica 
Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne 
supunem, nici să le ascultăm. Creştinul trebuie să 
lupte cu ele, şi să lupte anume prin binecuvântatele 
mijloace evanghelice. 





Pnegtinul 


Niciodată creştinul să nu îndrăznească să 
se supună mai degrabă oamenilor, decât lui 
Dumnezeu, şi mai cu seamă oamenilor potrivnic! 
Dumnezeului adevărat şi Evangheliei lui. La început 
stăpânirea fusese dată, în principiu, de la Dumnezeu. 
Când însă stăpânirea se abate de la Dumnezeu şi se 
ridică împotriva lui Dumnezeu, în acest caz ea se 
transformă în silnicie şi prin aceasta încetează de a 
mai proveni de la Dumnezeu şi este de la diavol. Deci 
noi, creştinii, cunoaştem şi taina stăpânirii, şi taina 
silniciei: stăpânirea este binecuvântată de Dumnezeu, 
silnicia însă este blestemată de Dumnezeu. Tot ce 
vine de la Dumnezeu este bine, iar dacă acest bine 
este întrebuințat în rău, aceasta este de la diavol. 
Întrebuințarea în rău a celor dumnezeieşti — iată unde 
stă diavolul, şi toată diavoliada lumilor toate, la un 
loc cu lumea oamenilor. 

Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când 
ea rămâne în Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu 
Dumnezeu — este binecuvântată. Părăsindu-L pe 
Dumnezeu, ea se transformă în violență — prin aceasta 
supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti, 
diavolului. 

Aceasta este învățătura dreptmăritoare şi 
apostolică, patristică, evanghelică despre natura şi 
valoarea stăpânirii. Aceasta este sfânta şi infailibila 
învățătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost 
de la început şi până acum, şi de acum în vecii vecilor. 
Şi cine sunt martorii ei? Toţi Sfinții Apostoli, toți Sfinții 
Părinţi, toți Sfinţii Mucenici. În mod deosebit Sfinţii 
Mucenici, începând cu Sfântul Ştefan, şi până la noii 
noştri mucenici, şi câți alţi sfinți mucenici ai 
vremurilor noastre. Ei toți au pătimit pentru Domnul 
Hristos, toți laolaltă, de la împărați, regi şi cneji: într- 
un cuvânt, de la stăpânirile luptătoare contra lui 
Dumnezeu ale acestui veac. Şi aceşti sfinți 
mărturisitoni nu se numără cu miile, ci cu milioanele. 
Ei toți sunt sfinți şi nemuritori ca martori ai adevărului 
divino-uman: creştinii trebuie să se împotrivească 
poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraților, 
domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s- 
ar afla ei şi oricine ar fi ei. Fiecare sfânt mucenic, 
fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos 
reprezintă o întruchipare vie şi o personificare 
nemuritoare a preasfintei atot-Evanghelii a Bisericii 
Ortodoxe: “Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai 
mult decât pe oameni”. Fiecare din ei s-a ținut de 
această atot-Evanghelie dumnezeiască cu tot sufletul, 
cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost ei 
supuşi la chinuri, la răutăți, de aceea au fost omorâţi 
de către stăpânitorii apostaţi, din veac în veac. 


lerom. Amfilohie Brânză, 
Sf. Mânăstire Diaconești 


cuprinse și în paginile cărţii lui lanolide. Este probabil cea mai complexă și mai radicală 


experiență pe care umanitatea a făcut-o de-a lungul secolului XX... 


Din cuvântul părintelui Amfilohie Brânză: 


desființeze... Se pot cataloga fel de fel de alte cauze omeneşti. Adevărata cauză o degajează 
insă în scrierile lor majoritatea oamenilor care au făcut această experiență. Părintele Calciu dă 
acest răspuns, care trebuie reținut, căci era al unui om care ştia ce vorbește; “Agresiunea 
răului asupra noastră a fost atit de mare pentru că și binele pe care îl reprezentam noi era foarte 
mare”, La Piteşti, înainte să înceapă diabolicul experiment al reeducării, era o adevărată 
școală a rugăciunii permanente. Această desăvirşire interioară, care nu era a unui om, ci a unui 
grup uman care acționa unitar și coerent, a atras, a excitat, dacă vreţi, toate aceste forțe ale 
răului, De fapt, acesta este un principiu creștinesc elementar: acolo unde se înmulțește binele, 
devine și răul mai agresiv; acolo unde răul se face de la sine, dracul nici nu-și mai bate capul, 
șomează, îi faci tu ale lui, fără să te mai provoace, 

Prin urmare, aceasta este cauza mistico-metafizică a persecuției lor, Tinerii aceştia au 
Vrut să fie foarte mult, şi-au propus foarte mult, au tins foarte sus și atunci răul s-a îndirjit 
impotriva lor, A fost o luptă de care pe care. O luptă cu accente cumplite; parte dintre ele sînt 


www.punctecardinale,ro 
e-mail: redactia(a punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B. R. D. Sibiu RO48BRDE330$V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şet), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, 
Claudio MUTTI (corespondent Italia) 
Adresa Redacției: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


„ Dumnezeu a vrut să arate biruinţa prin ei. Și a reuşit asta. Ei au crezut pînă la capăt 
în jertfa răscumpărătoare a lui Hristos. lar noi credem la fel, în jertfa Mintuitorului şi în jertfa lor, 
care va rodi într-o bună zi. 

Hristos a dus crucea tuturor oamenilor de la începutul şi pînă la sfirşitul veacurilor. Și 
nouă ne cere să ne ducem doar crucea proprie. A fost insă o generaţie de martiri şi de mucenici, 
care s-au înfipt şi în crucea neamului. [...] 

Toţi aceştia rămîn însă cu noi, chiar dacă au plecat la Domnul. Le simțim lipsa fizică, 
dar și prezenţa în duh. Jertfa lor a fost necesară pentru neam, Şi au cerut să fie primită de 
Domnul, iar Domnul le-a primit-o. Acesta a fost rostul lor. Au început prin a face ce li se părea 
omeneşte posibil, dar şi-au dat seama că Dumnezeu le cere mai mult şi şi-au asumat martirajul. 
Prin unul dintre aceştia s-au mîntuit mii. Biserica și neamul au fost ținute în viață prin sîngele lor. 


Acum, Hristos ne cheamă din nou pe noi, pentru a binui asupra diavolului. Sintem daton 
să mergem pe calea lui Hristos, indiferent de amenințări, umilințe şi nevoi. Sîntem vii numai în 
Hristos... 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: PMaail S.R.L