Puncte Cardinale anul XVII, nr. 12 (204), decembrie 2007

Si-am vrut/ Neamul să-l mut/De aici, de jos, /La Domnul Iisus IIristos. 
Valeriu Gafencu 


Decembrie 
2007 


16 PAG.—3 lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





Ce s-a hotărit, de fapt, la Ravenna? 


Intrucit lucrările şi documentul comun al celei de a X a Sesiuni a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialog Teologic între Biserica 
Ortodoxă şi cea Romano Catolică, desfăşurate la Ravenna în intervalul 8-15 octombrie 2007, au fost neprofesional şi chiar tendenţios mediatizate 
în presa noastră centrală, creind tensiuni şi speculaţii neavenite (mai ales cu privire la statutul episcopului Romei), recent înființata Asociaţie a 
Ziariştilor şi Editorilor Creştini (A.Z.E.C.) a găsit oportun să organizeze o dezbatere pe această temă. Publicăm aici o radiografie a acestei dezbateri, 
semnată de jurnalistul Claudiu Târziu (director al revistei “Rost', redactor al revistei “Formula AS” şi membru A.Z.E.C.). (Redacţia) 


Miercuri 21 noiembrie, începînd cu 
ora 16.00, la Cafe DEKO (în clădirea 
Teatrului Naţional din Bucureşti), a avut loc 
0 dezbatere pe marginea Acordului de la 
Ravenna dintre Bisericile Ortodoxe (mai 
puțin cea. rusă şi cea bulgară), Biserica 
Romano-Catolică şi Biserica Greco-Catolică 
(reprezentanții B.O.R. au fost Arhid. Prof. 
Dr, loan |. Ică jr şi arhiereul-vicar Dr. Petroniu 
Sălăjanul). 

Invitaţi să-şi spună punctul de vedere 
au fost Daniel Barbu - profesor la 
Universitatea București, Petre Guran — istoric 
al religiilor, Remus Rădulescu — jurnalist la 
Radio România, Mirela Corlăţan — jurnalist 
la Cotidianul şi Corvin Ariciuc — jurnalist la 
Adevărul. Dar după expunerile făcute de 
Daniel Barbu şi Petre Guran, au putut 
interveni în discuţie toți cei prezenţi, între 
care Răzvan Bucuroiu (Lumea credinţei şi 
președinte AZEC), Răzvan Codrescu (Puncte 
cardinale şi Editura Christiana), Gelu 
Trandafir (România liberă), George Damian 
(Ziua), Bogdan Teleanu (Biroul de Presa al 
Patriarhiei Române), Mirel Bănică (sociolog 
al religiilor și publicist la Dilema veche). 

Întrunirea, moderată de Marius 
Vasileanu, şi-a propus să lămurească felul 
în care a fost reflectat evenimentul semnării 
Acordului de la Ravenna și motivațiile 
acestei reflectări. În debutul dezbaterii, 
Marius Vasileanu a citit o serie de titluri 
apărute cu acest prilej în cotidienele 
românești, prin care se anunța un fapt 
incredibil: ortodocşii îl recunosc drept șef pe 
papa! Motivele acestei reflectări în presă sînt 
văzute diferit: înțelegere eronată a textului, 
superficialitate sau traducere fără nuanțe a 
unor paragrafe pline de subtilităţi teologice. 

Daniel Barbu şi Petre Guran au făcut 
scurte și utile introduceri în istoria relațiilor 
ortodoxo-catolice și au concluzionat că 
documentul este un bilanţ la zi, dar şi “un 
pas înainte” pentru apropierea dintre 
Bisericile Ortodoxe și Biserica Catolică, în 
sensul ajungerii la “comuniunea de credin- 


ță”. Daniel Barbu a afirmat, uzînd de mijloace 
diplomatice, că documentul de la Ravenna 
recunoaşte primatul papal, în sensul tradițio- 
nal de primus inter pares. Pe cînd Petre Guran 
și-a exprimat convingerea că ortodocşii n-au 
făcut nici o concesie, ci, dimpotrivă, au obţinut 
o concesie din partea catolicilor: din moment 
ce catolicii au acceptat să se pună în discuţie 
primatul papal, lasă să fie puse sub semnul 
întrebării infailibilitatea şi jurisdicţia 
universală a papei. 

Răzvan Codrescu a insistat pe ideea 
că documentul nu recunoaște primatul papal 
decit ca realitate istorică, dar că a fost 


- a. Ls taia 
ÎN ya a 


interpretat abuziv de către presă. El a spus că 
cea mai mare parte a presei nu a avut decenţa 
profesională de a reveni, după primirea 
precizărilor Patriarhiei Române, pentru a arăta 
că, în fapt, părțile au căzut de acord doar 
asupra primatului papal din primul mileniu, 
rolul papei în al doilea mileniu şi în epoca 
noastră urmînd să fie discutat în sesiunile 
viitoare (2009 şi 2013). 

Mirel Bănică s-a declarat pesimist cu 
privire la evoluţia dialogului ortodoxo-catolic, 
întrucît sîntem formaţi în doua matrici 
spirituale diferite, în virtutea cărora catolicii 
vor recepta Acordul ca pe o cedare din partea 


afupue 


ma în Pe: în Pe 
i cati 7] . [d 
y 


ortodocșilor, iar ortodocşii ca pe o posibilă 
capcană. 

La rîndul său, Remus Rădulescu a 
atras atenţia că este inadmisibil ca Acordul 
să fie o recunoaştere a primatului papal, 
deoarece acesta, din punct de vedere 
ortodox, după schismă (cînd a fost asociat şi 
cu inovaţia dogmatică a infailibilităţii), este 
0 erezie. 

În ce mă priveşte, am apreciat că 
ambiguitatea documentului la capitolul 
primat papal lasă loc oricăror speculații. 
Potrivit textului, ce este recunoscut în istorie 
poate fi valabil şi azi, cu condiţia să se discute 
dacă atribuţiile de ieri ale papei mai sînt de 
actualitate. Am spus că asta mi se pare o 
negociere de tip politic, care n-are nimic de- 
a face cu credinţa. Altminteri, înainte de a se 
discuta primatul papal s-ar fi cuvenit să se 
înlăture alte diferențe dogmatice, mai ales 
că unele sînt considerate erezii de către 
ortodocşi. Pînă ce Bisericile nu stabilesc că 
mărturisesc aceeași credință, nu are sens să 
discuţi cine e primul dintre patriarhi. În sfârşit, 
consider că B.O.R. ar trebui să elaboreze o 
“traducere” a Acordului pe limba fiecărui 
credincios, în care să se arate ce anume s-a 
hotărit la Ravenna. Deoarece, la modul cum 
ni s-a servit textul pînă acum, noi am putea 
să credem fie că Biserica noastră a admis o 


d % i abdicare de la dogma ortodoxă, fie că la 


Mozaic de la Ravenna: Cei rrei Regi Magi 


REDACȚIA REVISTEI PUNCTE CARDINALE 
UREAZĂ CITITORILOR 
ŞI COLABORATORILOR DE PRETUTINDENI 
UN CRĂCIUN PLIN DE BUCURIE . 
ŞI UN NOU AN DE BINECUVÎNTATĂ 
SPORIRE SUFLETEASCĂ ! 





Ravenna nu s-a decis, de fapt, nimic. 

Răzvan Bucuroiu a încheiat întrunirea, 
arătînd că s-ar fi aşteptat să se discute mai 
puţină teologie şi mai multă metodologie de 
presă, şi că aşteaptă ca, prin intervenţiile 
publice ale unor ierarhi şi teologi români 
pricepuţi, să fim lămuriţi şi mai bine ce anume 
s-a semnat la Ravenna şi care este 
adevăratul sens al acestor întilniri şi discuţii 
ecumenice. 

Una peste alta, dezbaterea mi s-a 
părut necesară. Astfel de manifestări s-ar 
putea dovedi foarte rodnice, dacă ar ţine 
pasul cu evenimentele din lumea creştină. 


Claudiu TÂRZIU 














PAG. 2 Nr. 12/204 Decembrie 2007 


Eu, care am numai 48 de ani, nu mă sfiesc să spun că între noi, cei din 
colegiul redacțional al Punctelor cardinale, poetul Demostene Andronescu(1) e 
cel mai tînăr sufleteşte. Dacă tinereţea înseamnă candoare, visătorie, disponibilitate 
şi curiozitate vie, atunci se poate înțelege — îmi asum această o indiscreţie 
admirativă — mărturisirea pe care mi-o făcea în treacăt, acum doar cîţiva ani: 
„Ştii, oricît ar părea de ciudat, mă simt de parcă abia acum stau să intru în 
viaţă!”. Pentru mine (şi pentru oricine-l cunoaşte mai îndeaproape) paradoxul nu 
este însă acest sentiment sincer de sfioasă prospeţime, ci mai degrabă faptul că, 
tot pe atunci, făcîndu-şi un set de cărți de vizită, ca să intre în rîndul lumii, 
scrisese pe ele aşa: „Demostene Andronescu — pensionar”. Iscodindu-l amuzat, 
mi-a spus ca se sfiise să-şi treacă în dreptul numelui vreo funcție, vreun titlu sau 
vreo altă determinare... Mi s-a părut atunci cel mai tînăr pensionar pe care-l 
cunoscusem vreodată, după cum mi se pare astăzi cel mai tînăr dintre octogenari. 

Sfidind senin şi neostentativ trecerea anilor, „pensionarul” Demostene 
Andronescu, autorul volumului — demult epuizat — Peisaj lăuntric (Ed. Puncte 
Cardinale, Sibiu, 1995, cu frumoasele ilustraţii ale maestrului Ştefan Orth), rămîne, 
dincolo de determinările sau nedeterminările unei biografii deloc comune, poale 
ultimul mare poet în viaţă al temniţelor comuniste. 

Născut la 3 decembrie 1927, în com. Cîmpuri, jud. Vrancea, deci într- 
o zonă ce constituie un fel de ţinut de cumpănă între Moldova şi Muntenia, 
Demostene Andronescu are parcă şi ceva din blindeţea molcomă a moldoveanului, 
dar şi ceva din încăpăținarea iscoditoare a munteanului; este un amestec oarecum 
paradoxal de contemplativism liric (prin care se explică poetu/) şi de activism 
nestîmpărat (din care se nutreşte /uprărorul). Cuminte şi necuminte totdeodată, 
pare să nu se simtă în firea lui decît pe răzoarele inefabile dintre realitate şi 
visare, dintre real şi ideal; Prin poezia lui trece adeseori — cu o tristețe mai 
senină, de dor românesc — umbra lui Don Quijote. Donquijotismul apare de altfel, 
în viziunea sa, ca însemn paradigmatic al unei întregi generaţii: aceea a tinărului 
naționalism creştin românesc din vremea ultimului război mondial („Generației 
mele de Don Quijaţi striviţi de prea marele lor vis”), 

Tînărul Demostene Andronescu = o vreme copil de trupă, apoi „frățior 
de cruce” — își face studiile medii şi superioare la Bucureşti; în 1952 absolvea 
Facultatea de Istorie, dar nu i se va permite să-şi susțină licenţa decît în 1969, iar 
o slujbă potrivită cu pregătirea sa nu va obține decît în 1972, după ce ani de-a 
rindul fusese nevoit să presteze muncă necalificată (cărăuș la o unitate de reparat 
televizoare, drept care în dosarele de urmărire ale Securităţii era numit... 
„Depanatorul”). 


PUNCTE CARDINALE 





Între 1952 şi 1964, cu o întrerupere de doar cîteva luni, este deținut 
politic, trecînd pe la Jilava, Gherla şi Aiud (de unde s-a eliberat cu ultimul lot de 
deținuți politici şi despre care a scris remarcabile pagini memorialistice). După 
închisoare se căsătoreşte (soţia, „Zaza”, l-a lăsat văduv în 1996) şi devine tatăl 
unei fete, Mălina Ştefana, astăzi reputată jurnalistă şi traducătoare. Securitatea 
continuă să-l hărțuiască mulți ani după eliberare, iar versurile sale zac prin sertare”, 
în aşteptarea unor vremuri mai bune. 

L-am cunoscut în 1982, la Ocişor, cătun ardelenesc pierdut printre dealuri 
împădurite, unde fusesem invitați peste vară de prietenul comun Marcel Petrişor, 
şi el fost deţinut politic. Albise încă de pe atunci, dar era fiziceşte zvelt, iar 
sufleteşte de o admirabilă prospeţime. Statura dreaptă şi înfăţişarea mai degrabă 
uscată îl făceau să pară mai înalt decît era. Avea o figură senină, de o stranie 
candoare, și un verb cald, învăluitor. Într-o seară, în jurul unui foc la care frigeam 
cucuruz, a venit vorba despre închisori şi despre figurile ilustre de acolo. Vădind 
o memorie uimitoare (cum numai la foştii deținuți politici am mai văzut!), ne-a 
recitat ceasuri întregi, la rugăminţile noastre mereu reînnoite, versuri din închisori. 
Numai într-un tîrziu, la insistențele gazdei, s-a înduplecat să ne recite, cu oarecare 
sfială, şi din versurile proprii. Atunci am înregistrat, printre altele, cea mai frumoasă 
cugetare lirică asupra „nebuniei” eroice şi mărturisitoare: Nebun, da, sînt nebun! 
Dar, lume, dacă / n-ar fi nebuni ai fi de tot săracă. | Căci cei cuminţi n-ar face 
rod nici unii | de n-ar muri în locul lor nebunii... 

Aveam să-l revăd abia pe 22 decembrie 1989, cînd, purtat de un nou 
elan donquijotesc, se suise pe clădirea fostului C. C., la rînd cu tinerii „revoluționari” 
(mai tirziu aveam să aflu că pătrunsese şi înăuntru, fiind martor la confuzia şi 
panica din acele ceasuri a foştilor potentați comunişti şi capi ai Securităţii). 

ŞI iată că acum se fac 17 ani de cînd ne străduim alături (donquijoteşte?) 
în redacția Punctelor cardinale, după ce eşuasem (tot împreună) cu publicaţia 
Veghea (a ulterior spulberatei Uniuni Democrat-Creştine). În anii aceştia din urmă 
au ieşit la lumină multe dintre scrierile sale (poeme, amintiri, articole, recenzii), 
dar ele — cu excepția poeziilor — s-au cam risipit prin diferite periodice de dreapta 
fără largă audienţă. Sper ca pînă în primăvara viitoare să-i apară la Editura 
Christiana un volum mai consistent, însumînd versurile şi memoriile din închisoare. 


LA MULȚI ANI, TINERE FRATE MAI MARE ! 


Răzvan CODRESCU 








PUNCTE CARDINALE 


Decembrie 2007 Nr. 12/204 PAG. 3 





CELE DOUA ROMÂNII, 





Anul acesta, pe 15 noiembrie, s-au împlinit 20 de 
ani de la revolta muncitorilor de la Uzina “Steagul Roșu” 
din Braşov, cărora li s-au alăturat mii de locuitori ai oraşului 
într-o impresionantă dezlănțuire de energie românească 
împotriva regimului comunist şi a ideologiei criminale care- 
i furniza principiile şi metodele de guvernare. După mai 
bine de patru decenii de cruntă represiune, când se părea 
că România adevărată fusese definitiv anihilată şi scoasă 
în afara istoriei de România comunistă, răsculații de la 
Braşov au arătat, atât conaţionalilor lor, cât şi lumii întregi, 
că sufletul românesc, sufletul naţiunii, nu numai că nu a 
fost înăbuşit şi ucis în conformitate cu represiunea 
comunistă, dar este încă viu, plin de vigoare şi capabil de 
sacrificiu pentru a-și afirma identitatea şi valorile proprii. 

Din păcate, acest eveniment — revolta anticomunistă 
din 15 noiembrie de la Braşov —, o adevărată pagină de 
istorie naţională, a fost relatat de mass-media ca un “fapt 
divers”, pierzându-se în şirul informaţiilor despre mizeria 
nesfârşitelor dispute şi ciocniri de interese meschine de pe 
scena politică postdecembristă. În această atmosferă de 
cvasigeneralizat dezinteres față de lupta purtată de 
România adevărată împotriva României comuniste, în anii 
în care orice acțiune de contestare a legitimității regimului 
comunist dezlănțuia automat reacţiunea aparatului de 
represiune, omniprezenta Securitate, cu consecințe ce 
puteau fi fatale pentru temerari, doar două excepții notabile: 
prima, articolul intitulat “15 noiembrie. Brașov”, apărut sub 
semnătura istoricului Stejărel Olaru în nr. 46 al revistei 22; 
cea de-a doua, documentarul “Au trecut 20 de ani... Braşov 


1987-2007”, însoțit de interviul “Suntem din ce în ce mai 


puțini... — Convorbire cu Ștefan Postolachi şi Dan Iacob, 
președintele și vicepreşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie”, 
ambele evocări purtând semnătura scriitorului şi eseistului 
Dan Stanca (în A/dine — supliment săptămânal al 
cotidianului România liberă — din 16 noiembrie). 

Aceste relatări, închinate revoltei anticomuniste din 
noiembrie 1987 de la Braşov, au darul să-i convingă pe toți 
cei care au tăria să privească adevărul faţă în față că, la o 
distanță de 18 ani de la o “Revoluţie” care s-a vrut să fie 
anticomunistă, în Anul Domnului 2007, “Cele două 
Românii”, România adevărată şi România comunistă, 
continuă să fiinţeze ca entități existenţiale distincte, care se 
înfruntă și își dispută întâietatea cu aceeași înverşunare ca 
în anii regimului comunist. 

“Greu — scrie Dan Stanca în evocarea sa — să 
potoleşti furia unei mulţimi dezlănţuite. Protestatarii au intrat 
în sediul Comitetului de Partid şi în Primăria orașului, 
devastându-le. Toate portretele de pe pereţi ale lui 
Ceauşescu au fost smulse și călcate în picioare, iar 
alimentele și băuturile întinse pe mese, pentru sărbătorirea 
victoriei (asigurate!) în alegeri, au fost aruncate pe stradă, 
Firele de telefon au fost smulse din priză, iar aparatele 
sfărâmate, 

«S-a terminat totul, după ce au venit mașinile de 
pompieri cu tunuri de apă» — descrie muncitorul Nicolae 
Ceacă Lungu, pe scurt, înăbușirea revoltei de la Brașov. 
«După aia, au început arestările». Ca și peste doi ani la 
Timişoara, arestaţii au fost admonestaţi ca «huligani», 
«elemente turbulente», «vânduți agenturilor străine» etc,, 
mai ales că, într-adevăr, devastaseră sediile puterii locale, 
La Brașov au venit echipe de anchetatori, alegându-i pe 
«cei mai periculoși» protestatari. Despre unul din cei mai 
zeloşi coordonatori de anchete, Alexandru Ionaș, pe vremea 
aceea căpitan de Miliție, am preluat informaţii semnate de 
Stejărel Olaru în revista 22: «Fost șef al Serviciului Cercetări 
Penale din Inspectoratul Judeţean Braşov, Ionaș a fost mai 
mult decât zelos în noiembrie 1987. În ceea ce priveşte 
cariera sa după 1989, lonaş a condus IPJ Brașov, pentru ca 
în august 1999, la propunerea ministrului de Interne de 


Gabriel CONSTANTINESCU 





atunci, Constantin Dudu Ionescu [ministru în guvernul CDR 
din partea PNŢCD n, n.] şi cu avizul Consiliului Suprem de 
Apărare a Țării, colonelului Alexandru lonaş să i se permită 
înscrierea la examenul pentru obținerea gradului de general, 
În final a ajuns directorul SECI-România (South-Est 
Cooperative Initiative)”. 

Cazul căpitanului anchetator Alexandru lonaș, devotat 
slujitor al Partidului care i-a încredințat puteri discreţionare 
pentru a suprima, cu orice mijloace, acţiunile îndreptate 
împotriva stabilității regimului comunist, precum şi traiectoria 
spectaculoasei sale cariere în calitate de paznic al ordinii 
democrate în România postdecembristă, nu trebuie să 
surprindă, în pofida ineditului ei. Dar cu toate că procesul 
“travestirii” comuniştilor în democrați, pentru ca România 
comunistă să păstreze în continuare puterea politică şi 
ascendentul asupra României adevărate, nu a constituit tema 
Documentaruului său, Dan Stanca nu-l poate ignora. Va reuşi 
să-i surprindă esența şi evoluția, făcând apel la remarcabila 
capacitate de înțelegere şi de exprimare a adevărurilor de 
către românul de rând, omul din popor, citând versurile de 
început ale unui cântec popular care a circulat în ţară la 
începuturile anilor '90: “Comunismu n-o muritu/ Doar o ţăr' 
s-a hodinitu”. Şi pentru ca lucrurile să fie bine lămurite, 
precizează în continuare: “Cu Alexandru lonaş aveau să 
avanseze aproape toți securiştii şi milițienii implicaţi în 
arestarea, anchetarea şi condamnarea protestatarilor de la 
Braşov. Ne mai mirăm că societatea românească de acum se 
află într-o profundă criză?”. 

Dar latura cea mai dureroasă a acestei “profunde 


crize” o constituie tratamentul umilitor pe care România 


postdecembristă I-a aplicat şi îl aplică în continuare acestor 
autentici reprezentanți ai României adevărate. La întrebarea, 
“Au trecut 20 de ani, simțiți trecerea timpului?”, pe care Dan 
Stanca o adresează interlocutorului său, Ştefan Postolachi, 
președintele Asociaţiei 15 Noiembrie, răspunsul acestuia sună 
dezolant, exprimând fără echivoc umilinţele la care toate 
guvernele postdecembriste i-au supus nu numai pe 
protestatarii de la Braşov din 1987, ci pe toți cei asupra cărora 
s-au abătut rigorile represiunii comuniste, în primul rând 
supraviețuitorii temniţelor şi lagărelor de muncă forțată: 
“Simţim fiindcă în primul rând am crezut că se va schimba 
ceva, că lucrurile se vor îndrepta, dar se pare că realitatea ne- 
a înşelat aşteptările. Generalii de Securitate şi foştii activişti 
au pensii de 30 de milioane, iar oamenii noştri necăjiţi, pensii 
de numai 3 milioane. Ce ar mai fi de comentat? Mai rău: 
dacă îl acuzi pe unul că te-a bătut şi te-a schingiuit, nu numai 
că nu se recunoşte acest lucru, dar rişti să fii tu dat în judecată 
pentru calomnie! Vezi cazul Ristea Priboi [ofiţer de Securitate, 
iar după decembrie '89 deputat PSD, consilier al prim- 
ministrului Adrian Năstase — n. n.] — Werner Somerauer; toate 
parcă sunt cu fundul în sus...” 

Ceea ce este însă profund condamnabil în atitudinea 
unor factori de răspundere din cadrul instituțiilor României 
postdecembriste este, pe de o parte, incapacitatea unor 
demnitari, aflați în prezent în funcţii înalte în aparatul de justiţie, 
de a realiza gravitatea faptului de a fi participant efectiv la 
reprimarea contestatarilor legitimităţii regimului comunist, iar, 
pe de altă parte, cinismul cu care actualii demnitari ai “statului 
democrat” refuză acordarea unor minime reparaţii victimelor 
represiunilor din anii comunismului, Două astfel de situaţii 
sunt scoase în relief de Ștefan Postolachi în partea finală a 
interviului pe care i l-a acordat lui Dan Stanca. Pentru ținere 
de minte, le reproducem; 

“O doamnă actualmente în CSM (Consiliul Superior 
al Magistraturii), care atunci a făcut un raport despre cele 
petrecute pe 16 noiembrie, a spus cu o candoare incredibilă 
că ceea ce a făcut atunci reprezintă o greşeală din tinereţe. 
Dar noi? Noi, cei care plătim cu viața, intrăm tot în categoria 
«preşelii de tinerețe». Ştiţi că suntem din ce în ce mai puţini? 





Au murit foarte mulți în toți acești ani. Presiunile şi 
brutalităţile exercitate asupra noastră îşi arată acum afectele. 
Am rămas o sută, toți cu probleme medicale. Am cerut 
gratuitatea medicamentelor și a consultaţilor medicale; nici 
vorbă, nu se poate! Cerinţele noastre sunt minime, am cerut 
ca o farmacie din oraș să elibereze rețete gratuite. Ce ni s- 
a spus? Că având în vedere faptul că locuim în puncte 
diferite ale oraşului ne va fi foarte greu să ne deplasăm într- 
un singur loc. Nemernici. La Bucureşti am cerut să fim 
consultaţi pentru a afla dacă am fost sau nu iradiaţi, fiindcă 
în anchetă am fost trecuţi printr-o cameră specială unde 
securistul nu a mai intrat după noi. Un aghiotant al lui Iliescu, 
ajuns apoi ministrul Sănătății, ne-a spus că nu poate fi vorba 
de aşa ceva, poate nu mâncăm bine dacă ne cad dinții şi 
părul; răspuns fără replică”. 

În faţa acestor mostre de nerușinată “candoare” şi 
ticăloasă “nemernicie”, un singur gest de omenie: 
participarea Preşedintelui României, Traian Băsescu, la 
comemorarea a două decenii de la revolta anticomunistă 
de la Brașov, eveniment relatat cu o remarcabilă acuratețe 
de articolul intitulat “Preşedintele a cerut iertare victimelor 
represiunii din '87", apărut sub semnătura lui Adrian Popescu 
în cotidianul Gândul din 16 noiembrie, din al cărui cuprins 
reproducem textul de mai jos: 

“A flat ieri la Braşov pentru a participa la aniversarea 
a 20 de ani de la revolta anticomunistă din 15 noiembrie 
1987 — prima prezenţă a unui şef al statului la această 
aniversare, din 1990 încoace —, preşedintele Traian Băsescu 
a cerut iertare victimelor represiunii de atunci «în numele 
statului care nu a făcut dreptate». «În numele statului român, 
trebuie să vă cer iertare tuturor victimelor represiunii de la 
Braţov din 1987, tuturor victimelor represiunii regimului 
comunist, pentru faptul că în toată această perioadă lungă 
de 17 ani, statul de drept nu a făcut dreptate, sistemul juridic 
nu a făcut justiție, iar întreaga societate românească nu a 
fost încurajată să-şi recunoască eroii. Statul român își va 
“recăpăta credibilitatea şi va putea să devină un adevărat 
stat de drept numai când își va recunoaşte greşelile şi îşi va 
repara nedreptățile. Din păcate, mulţi din cei care erau 
chemaţi să le pună capăt au rămas surzi, se fac că nu văd, 
se fac că nu au nici o responsabilitate», a spus şeful statului 
în alocuţiunea rostită la Conferința Internaţională «15 
Noiembrie». 

«Dumneavoastră, toți cei care v-aţi simţit umiliți 
după 1989, sunteți învingătorii morali ai regimului comunist. 
Vă datorăm prea mult ca să uităm cât aţi suferit, vă datorăm 
prea mult ca să vă uităm», a continuat Băsescu, făgăduind 
apoi că, până la încheierea mandatului său, toate greşelile 
şi nedreptăţile vor fi reparate. «De trei ani, am adus la 
suprafață multe adevăruri care nu convin, adevăruri din 
viața economică, din viaţa politică şi mai ales din trecutul 
comunist. Şi nu-mi voi încheia mandatul fără ca realităţile 
care provoacă nedreptăţi să fie înlăturate»”. 

Prezența preşedintelui țării la comemorarea revoltei 
anticomuniste din 15 noiembrie 1987 de la Braşov, dar mai 
ales conținutul alocuţiunii rostite în fața suraviețuitorilor 
acelei temerare acțiuni de afirmare românească, au 
constituit un eveniment cu adevărat memorabil. Pentru 
prima dată se recunoștea fără echivoc — o recunoaştere 
care venea din partea deţinătorului celei mai înalte demnități 
în stat — existența “Celor două Românii”, adevărata 
Românie și România comunistă, precum şi ireconciliabilul 
conflict dintre ele, O stare de fapt care, prin brutalitatea şi 
perfidia cu care România comunistă încerca să se afirme, 
amenința atât existența, cât şi identitatea naţiunii. 

Privită în sine, atitudinea curajoasă a preşedintelui 
constituie un fapt îmbucurător pentru toţi cei ce cred şi speră 
în implinirea destinului bun al neamului românesc. Atât prin 
proclamația din 18 decembrie 2006, pronunţată solemn în 
Parlamentul României, prin care regimul comunist era 
condamnat ca “ilegitim şi criminal”, cât şi prin luările de 
poziție ulterioare, care au culminat cu declaraţia de la 
Braşov, din 15 noiembrie 2007, prin care era denunţată 
prezența comuniştilor “travestiți” în toate instituţiile statului, 
precum şi activitatea dăunătoare interesului naţional pe care 
aceştia o desfășoară, Traian Băsescu se declară adept şi 
susținător al României adevărate, hotărât să lupte fără cruțare 


Î iva României comuniste. 
poteIva (continuare în pag. 4) 








PAG. 4 Nr. 12/204 Decembrie 2007 





CELE DOUA ROMA 


Prudenţa însă, o doză de prudenţă îndreptăţită prin 
numeroase experiențe, care s-au dovedit a fi eşecuri în 
lupta împotriva României comuniste, ne împiedică să 
considerăm că de acum înainte succesul României 
adevărate este asigurat. Situaţii trăite ne-au arătat că în 
timp de “travestiţii” luptă cu îndârjire pentru a-şi păstra 
privilegiile dobândite în anii comunismului, pretinşii 
susținători ai României adevărate dau adeseori dovadă de 
o condamnabilă superficialitate, limitându-se la a face 
daclaraţii, neurmate însă de acţiuni tenace, de trecerea de 
la vorbe la fapte. Următorul exemplu este grăitor în acest 
sens. 

În martie 2006, un număr impresionant de organizaţii 
Şi asociaţii din societatea civilă, precum şi 400 de intelectuali 
în nume propriu au semnat “Apelul” prin care i se cerea 
şefului statului să condamne, în numele poporului român, 
regimul comunist ca “regim ilegitim şi criminal”. 
(Menţionăm că printre organizaţiile semnatare ale Apelului 
se găsea şi Uniunea Sindicatelor, care preciza că reprezintă 
| milion de sindicalişti.) Preşedintele Traian Băsescu a dat 
curs acestei cerințe şi a constituit o comisie care să-i 
furnizeze un temei solid, în baza căruia să poată rosti 
condamnarea. Cum s-au desfăşurat lucrurile în continuare 
este ştiut. În baza conţinutului şi concluziilor raportului 
redactat de “Comisia prezidențială”, pe 18 decembrie 2006, 
în fața Parlamentului, preşedintele României a rostit istorica 
sentință de condamnare. Cine se mai îndoia atunci de 
existența României comuniste, a trebuit în acele dramatice 
momente să se încline în faţa acestui document; sub privirile 
complice ale celor peste 400 de “aleşi ai naţiunii”, nici 
preşedintele Senatului, comunistul travestit Nicolae 
Văcăroiu și nici preşedintele Camerei Deputaţilor, Bogdan 
Olteanu, nepotul evreicei comuniste Ghizela Vass, membru 
al CC al PCR, nu au schiţat nici un gest convingător pentru 
a contracara acțiunea disperată a Partidului România Mare, 
organizată şi dirijată personal de senatorul C. V. Tudor, de 
a împiedica citirea proclamaţiei prezidenţiale. A fost un 
spectacol înspăimântător şi totodată ruşinos, prin care 
România comunistă a ținut să dovedească lumii întregi că 
ea conduce de fapt țara. Toţi parlamentarii PRM, însoţiţi de 
sute de susținători aduși în mod organizat, cu îngăduința 
conducătorilor Parlamentului şi a organelor de ordine, 
instalaţi în lojile destinate publicului, au participat la 

monstruoasa manifestaţie desfăşurată în numele 
democraţiei. Folosind mijloacele specifice agitaţiei acustice 
din suburbiile dâmboviţene, strigăte, fluierături şi urlete 
demenţiale, precum şi pe cele ale agitaţiei vizuale din 
mediile de handicapaţi mintal, panouri mobile cu inscripții 
şi imagini jignitoare, însoţite de gesturi obscene, ba chiar 
împingând agitația până la marginea agresiunii fizice, 
„parlamentarii” peremişti nu şi-au îngăduit nici o clipă de 
respiro până la sfârşitul respectivei „ședințe solemne”! 
În faţa acestui spectacol grotesc şi degradant, o 
întrebare legitimă: unde s-au găsit cei peste 400 de 
intelectuali, semnatari ai „Apelului”, în timp ce preşedintele 
României, singur și lipsit de orice protecţie, le dădea 
satisfacţie, pronunțând condamnarea comunismului? Și 
întrebările fără răspuns pot continua, Unde se găseau 
conducătorii organizaţiilor și asociaţiilor din societatea civilă, 
care și-au așternut semnăturile pe „Apel”, în timp ce 
senatorul C. V. Tudor, disperat că nu-l poate opri pe președin- 
te să dea citire proclamaţiei, era la un pas de a-i pune, la 
propriu, pumnul în gură, pentru a-l (ace să tacă? Şi unde s- 
a găsit milionul de sindicalişti care, prin prezenţă și 
autoritatea lor morală ar fi trebuit să facă zid de apărare în 
jurul lui Traian Băsescu, în timp ce acesta condamna 
comunismul şi crimele săvârșite de comunişti? Întrebări la 
care cei care ar trebui să răspundă, se ruşinează să o facă. 
Și totuşi, pentru a salva onoarea României adevărate, 
înfruntând dezlănţuirea furibundă de mânie proletară, trei 
intelectuali autentici, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici și 


LA 
N fe PI e a 


PUNCTE CARDINALE 


MA VA 2 
AL AA (LĂ) 








Andrei Pleşu, n-au pregetat să-şi manifeste indignarea față 
de agresivitatea manifestată de România comunistă, care, 
cu prilejul acelui eveniment memorabil, a renunțat la travestiul 
menit să-i ascundă hidoşenia funciară. Un act de curaj civic, 
care putea avea urmări fatale. Surprinsă de remarcile 
dezaprobatoare la adresa „tribunului” C. V. Tudor, exprimate 
de cei trei oameni de cultură, deputatul PRM Daniela 
Buruiană-Aprodu, demna urmaşă a Rosei Luxembure şi a 
Anei Pauker, în fruntea unui comando alcătuit din tineri 
derbedei, a năvălit în loja de la etaj, de unde singurii 
reprezentanți ai societăţii civile cereau cu insistenţă încetarea 
bruiajului, care făcea aproape ininteligibil discursul 
prezidenţial, amenințându-i că dacă nu încetează să-şi afirme 
prezenţa, vor fi azvârliţi jos, pe dalele sălii de şedinţe a 
Parlamentului! O ameninţare care, în acele momente de 
surescitare în care se găseau comunișţii, confruntaţi cu 
adevărul despre crimele săvârşite în anii în care au condus 
țara în nume propriu, nu excludea posibilitatea de a fi tradusă 
în fapt. 

Cu o impresionantă hotărâre şi stăpânire de sine, pe 
care nu trebuie să-i fii partizan pentru a-i acorda cuvenita 
apreciere, Traian Băsescu și-a îndeplinit până la capăt sarcina 
de a condamna, în numele poporului român, regimul comunist 
ca „ilepitim şi criminal”, Din acel moment viitorul său ca om 
politic era pecetluit. Pentru cvasimajoritatea clasei politice, 
Traian Băsescu devenea „Inamicul public nr.1”, care trebuia 
înlăturat cu orice preţ din funcţia de preşedinte al României. 
Şi ca în toate timpurile, răul a dovedit că posedă o explozivă 
capacitate de organizare şi acțiune: fără nici o clipă de 
întârziere, s-a constituit un „front anti-Băsescu”, Iniţiatorii 
acestei acţiuni, o adevărată epidemie de rabie politică, al 
cărei virus a infestat, cu doar câteva notabile excepţii, întreaga 
clasă politică, au fost Ion Iliescu, președintele de onoare al 
PSD, şi Călin Popescu Tăriceanu, preşedintele PNL, prim- 


ministru al României. Primul, bătrânul bolşevic Ion Iliescu, 
își apăra în felul acesta rădăcinile şi trecutul comunist, de- 
a lungul căruia, în calitate de aparatcik şi politruc, a participat 
la multe fărădelegi, pentru care numai moartea îl va scuti 

să dea socoteală. Cât despre cel de-al doilea, Călin Popescu 
Tăriceanu, fidel continuator al liberalismului de tip 
tătărăscian (liberalii — „tovarăşi de drum” ai comuniştilor), 
urmărea anihilarea lui Traian Băsescu, pentru a pune astfel 
capăt insistențelor cu care șeful statului cerea justiţiei să-şi 
facă datoria, fără rabat, față de corupție şi de corupți. ȘI 
cum printre cei aflaţi în vizorul organelor de anchetă se 
păseau atât patronii din umbră ai partidului, cât şi clientela 
lor politică, desfiinţarea lui Traian Băsescu devenea un 
imperativ pentru existența Partidului Naţional Liberal şi 
pentru supraviețuirea politică a fruntașilor săi. 

Evoluţia acestui sordid conflict, în care susținătorii 
României comuniste au făcut uz de tot ceea ce poate fi 
imaginat ca josnicie pentru a-şi atinge scopul, este 
cunoscută. Având majoritate în Parlament, au votat 
suspendarea din funcţie a preşedintelui Traian Băsescu, 
urmând ca decizia celor „322” de senatori şi deputaţi să fie 
confirmată sau respinsă de români printr-un referendum, 
Timp de 30 de zile, cât dura interludiul între data suspendării 
şi data referendumului, şefia țării era asigurată de Nicolae 
Văcăroiu, preşedintele Senatului, omul de încredere al lui 
Ion Iliescu. „Travestiţii” din toate partidele şi din toate 
funcțiile de conducere ale principalelor instituții exultau. 
Jumătate din obiectivul propus fusese atins. Românii însă 
nu au vrut să fie aşa. Cu o zdrobitoare majoritate ei au 
anulat ticăloasa hotărâre a Parlamentului şi Traian Băsescu, 
reconfirmat ca preşedinte al României, s-a reîntors la Palatul 
Cotroceni. 

Înţelepciunea cu care România adevărată a respins 
dezlănțuirea de „rabie politică anti-Băsescu” nu a avut însă 
efectele scontate. În loc să inducă o stare de normalitate în 
viaţa politică, de care românii au atâta nevoie pentru a 
repara trecutul şi a începe construirea viitorului, războiul 
dintre cele două Românii a continuat cu intensitate sporită. 
Explicaţia acestei anomalii în viața unui stat care, cel puţin 
formal, aparține Uniunii Europene, ne este oferită de istoricul 
englez Tom Gallagher, observator atent şi critic obiectiv al 
României postdecembriste, în concluzia finală a 
remarcabilului său studiu Furtul unei naţiuni. Pentru 
încărcătura sa de avertisment sever, cităm această 
concluzie. Ea este un memento, de care românii ar trebui 
să ţină seama: 

„Marxism-leninismul aşa cum a fost practicat de 
Ceauşescu şi dorința de îmbogăţire a succesorilor 
postcomunişti au lăsat în urmă un vid moral în România. 
Țara a devenit o junglă politică şi economică, în care doar 
cel mai puternic supravieţuieşte. O mulţime de tehnici au 
fost create pentru a submina democrația în mod subtil şi 
pentru a lăsa averea statului în câteva mâini. Simţul datoriei 
sociale faţă de cel mai slab din societate se diminuează 
rapid. Foarte puţini reprezentanţi ai opoziţiei democrate şi 
chiar ai societăţii civile sunt capabili să dea formă unei idei 
care să descrie un viitor economic stabil pentru întreaga 
societate. În schimb, aşa cum nişte pasageri descurajaţi 
aşteaptă să fie salvaţi de pe o navă care se scufundă încet, 
ei aşteaptă bunăvoința corpului de salvare al UE, care nu 
percepe urmările dăunătoare pe care unele dintre exigenţele 
sale cheie le poate avea asupra României. 

Incapacitatea încheierii procesului anevoios de ieşire 
a României din comunism pune probleme reale în ceca ce 
priveşte stabilitatea Europei, iar ea nu mai reprezintă doar 
o problemă internă şi nici măcar una balcanică. Va fi o 
ironie a sorții dacă angajamentul UE faţă de România se va 
dovedi până la urmă acela de a consolida de fapt puterea 
elitei conducătoare, care s-a regrupat după căderea 
comunismului în 1989. Dacă se va întâmpla acest lucru, 
UE va consolida tradiţiile istorice şi metodele care au făcut 


România sinonimă cu proasta guvernare de-a lungul celei 
mai mari părți din istoria sa”, 


(Va urma) 





TR 
Fe Le mulțumim cititorilor şi abonaților care ne vor rămâne fideli şi în al 18-lea an de apariție. (Redacția) 


1p 4 
7 Aa sa pda Top | 


(Adi Pia Ci. e lac: teoria 


i aia IPOD Ea A IE = 
| „Următorul număr al fevistei Puncte cardinale va fi dublu (ianuarie-februarie) şi va apărea către jumătatea lunii februarie 2008. 
ji 


| 
| 











—.———— —..——” —..—— 


7. —-————— 7” —T”_ N a a ee e e e e 


UNIFIGHT 


Apusul elitelor 


În toate vremurile, pornind de la cele mai îndepărtate, societatea a fost 
împărțită în câteva “clase”: aristocrația („de sînge” sau „de spirit”), slujbaşii 
statului şi meşteşugarii. Slujbaşii şi meşteşugarii îşi educau copiii pentru a deprinde 
de mici îndeletnicirile părinteşti, migraţia socială fiind foarte slabă. Aristocraţia 
punea accentul pe cultură şi sport, urmând vechiul precept Mens sana in corpore 
sano. 

De la Revoluţia franceză a început uniformizarea păturilor sociale prin 
atotputernicia capitalului; industriaşii, negustorii, bancherii au prins a accede în 
sferele înalte ale societăţii cu ajutorul banilor şi a alianțelor cu familiile aristocratice. 
Egalitarismul revoluţionar, ajuns destul de târziu la modă în spaţiul nostru carpato- 
danubian, a fost importat de către paşoptiştii şcoliţi la Paris, păstrând totuşi un 
mare respect față de cultură şi de educaţia aleasă. 

Octombrie roşu a reprezentat pentru elite începutul sfârşitului: în spațiul 
sovietic prin acţiuni coercitive, în Occidentul socializant prin auto-cenzura „bine- 
gânditorilor” şi tirania intelectuală a celor subvenţionați de Moscova. Între gulagul 
rusesc şi cafenelele din Saint-Germain, sub privirea impasibilă a monarhiilor 
europene, s-au estompat valorile tradiţionale, lăsând locul politrucilor ce au reuşit 
să impună, din mai 1968 şi până în zilele noastre, diletantismul, mondialismul şi 
incultura. Educaţia generală a început de atunci a fi îndreptată spre tehnici de 
obţinere şi sporire a capitalului, ridiculizând cultura, religia şi sentimentul naţional. 


e Modelul Greciei antice la ordinea zilei 


De câţiva ani a apărut la nivel mondial un sistem sportiv care a fost pus 
la punct de unele segmente din armata celui de-al treilea Reich, sistem ce-şi 
găseşte rădăcinile în Grecia antică. Unifight — de la Universal fight — este un 
sistem complex, militar-aplicativ, de pregătire şi de competiţie, care conţine 
elemente din probele de pentatlon, de tir şi de luptă corp la corp. 

Fiind mult timp rezervate trupelor de elită din toate țările ce se antrenau 
deja în acest sistem, doar din anul 2000 au început să participe civilii la întreceri 
în care îşi dau şi acum măsura militarii în proporție de 80 la sută. 

Forma sportivă, de competiţie, a sistemului Unifight conţine două etape 
consecutive. Prima etapă este efectuată de ambii sportivi ce se întrec pe trasee 
paralele în parcurgerea unei piste cu obstacole (cățărări pe plasă, coborâri pe 
sfoară, alergare pe bârnă, tunel de plasă), probe de tir cu puşca şi aruncarea 
cuţitului. Orice obstacol nedepăşit atrage descalificarea sportivului. Cea de-a 
doua etapă constă în lupta corp la corp pe ring, în formă ful! contacl. Câştigătorul 
primei reprize urcă pe ring cu un avantaj la puncte şi dispune de mai mult timp 
de odihnă înainte de începerea luptei. 

Trebuie ştiut că timpul are o mare importanţă la unifight, deoarece după 
ce parcurg prima etapă într-un minut şi jumătate, luptătorii au un minut pentru a 
se echipa cu genunchiere, cotiere, cochilie și cască. Urmează două reprize a 
câte două minute fiecare de luptă “totală”, în care toate stilurile sunt admise, 
luptătorii putând folosi orice tip de lovituri. Un spectator, chiar şi neofit, vede 
imediat diferenţa între celelalte arte marţiale şi lupta pe ringul de unifight, care 
este foarte îndirjită și necruțătoare, 

Similitudinea cu forma antică a Jocurilor Olimpice este evidentă, cu 
spiritul acestor jocuri de asemeni, Știind că atleţii Greciei antice se rugau pentru 
victorie sau moarte, motto-ul sportivilor Jocurilor Olimpice moderne, “Important 
este să participi”, ar fi putut părea cel mult o glumă celor ce sunt prezentaţi de 
către Homer ca războinici prin excelenţă, aşa cum pare foarte îndepărtat de 
spiritul luptătorilor unifight. niz 

Pentatlonul, introdus în Olimpiadă în 708 î.H., aşa cum îl descriau anticii, 
îmbina cinci discipline diferite: stadion, lupte, aruncarea discului, săritura în 
lungime şi aruncarea suliței, fiecare dintre ele fiind considerată necesară în 
pregătirea tinerilor pentru serviciul militar. De altfel, se pare că antrenamentele 
pe care pentatleţii le susțineau erau similare cu cele efectuate de către soldaţii din 


armata regulată. 
Educaţia tineretului: iată prioritatea noastră 


În anul 2000, a fost fondată, la Paris, Federaţia Internaţională de Unifight, 
sub conducerea campionului olimpic de judo Serghei Novicov, din Rusia. Federaţia 







Decembrie 2007 Nr. 12/204 PAG. 5 


UNIFIGHT: 
UN MODEL „MILITAR” 


PENTRU SOCIETATEA „CIVILĂ? 


Nu mică este disperarea părinţilor ce au copii la şcoală, deriva societăţii 
noastre nu mai este demult recunoscută doar de o minoritate — de dreapta, până 
mai deunăzi —, ci am ajuns la un “consens” cu părinţii socialişti, liberali, ecologişti, 
de aici sau de aiurea, care se pun astăzi de acord pentru a deplânge vidul cultural, 
elic, religios în care copiii noştri se zbal. Într-o societate care nu se mai preocupă de 
a-şi educa urmaşii, copiii sunt adesea lăsaţi acasă cu bona sau cu bunica. Credem 
însă că trebuie ceva mai mult pentru a da o şansă tineretului nostru. 


Română de Unifight a fost înfiinţată în anul 2001 şi, din anul 2002, este membră 
a Federaţiei Internaţionale de Unifight. Tot în 2002, a fost înființată Federaţia 
Europeană de Unifight, care are sediul în România. De la primul campionat mondial 
din 2000 până la cel din 2007, România a obţinut rezultate absolut excepţionale, 
urcând pe podium români la fiecare competiţie. În noiembrie 2007, la Taşkent, 
Uzbekistan, a fost consacrat vice-campion mondial Adrian Belu, 28 de ani, 
instructor sportiv al Jandarmeriei române. Aceste rezultate au fost obținute în 
condiţiile în care Federaţia Română de Unifight nu a beneficiat niciodată de nici 
un buget sau ajutor din partea instituţiilor româneşti, fiind singura federaţie 
independentă din țară. 

Mai marii FRU fac parte din rândurile părinţilor îngrijorați de lipsa de 
perspectivă educaţională a tineretului nostru. “Oamenii care studiază şi se 
antrenează în stil unifight sunt capabili să facă faţă oricărei situaţii. Este o 
disciplină completă şi unitară, care poate contribui nu doar la pregătirea fizică 
a copiilor, ci şi la dezvoltarea curajului, a simțului de orientare, a vitezei şi a 
motricităţii”, spune preşedintele FRU, Marian Constantin. Afirmaţie susținută, 
deoarece propriul fiu, Andrei Constantin, este la 20 de ani vice-campion european 
de unifight, antrenat fiind din copilărie în acest sistem. 

În capitală, cei ocupați de educaţia copiilor pe modelul antic, acordând 
prioritate culturii şi sportului, au preferat sistemul unifight ca şi pregătire marţială. 
“Academia piciu' şi picea”, ce-şi va deschide porţile la sfârşitul anului acesta 
(after-school de modă veche, s-ar putea spune), a introdus pregătirea unifight 
printre celelalte activităţi ale copiilor (scrimă, echitație, înot, pian, corală, pictură, 
religie şi bune maniere). “Evident, din pregătirea copiilor vor lipsi probele care 
implică utilizarea armelor de foc sau a armelor albe ", explică Marian Constantin. 
Copiii nu vor simţi nevoia de a utiliza arme, deoarece acest sistem îi învaţă atât 
autoapărarea foarte eficientă, cât şi stăpânirea de sine, ceea ce le va permite să 
fie în siguranţă atât în mediul şcolar, cât şi cel exterior. 

Latura mai importantă pentru copii este disciplina, pe care orice sport 
practicat cu regularitate o presupune, şi care devine absolut evidentă la practicanții 
sistemului unifight. Disciplină ce lipseşte cu desăvârşire din viaţa lor de zi cu zi. 

Elementele importante par a fi reunite pentru a permite copiilor noştri să 
devină într-o zi cetățeni echilibraţi ai unei societăți româneşti ce nu a reuşit încă 
să se reconstruiască, dar care poate renaşte cu ajutorul lor. Scopul nu este de 
a-i transforma în gladiatori moderni, ci a le oferi un sistem ce le va servi toată 
viața, chiar dacă nu practică propriu-zis competiţiile. 

Câştigătorii Olimpiadelor antice erau celebraţi în ultima zi a jocurilor — 
moment solemn în care aceștia primeau cel mai râvnit trofeu din lumea antică, 
cununa de lauri. Invingătorii erau purtaţi în procesiuni fastuoase prin mijlocul 
mulțimii, care nu precupeţea nimic atunci când era vorba de răsplătirea lor. Eroii 
erau scutiți de taxe şi primeau mese gratuite pentru tot restul vieții. Numele lor 
era menţionat în locurile publice, iar cetatea îşi asuma rolul de a le ridica statui şi 
ode glorioase. 

Poate dacă reuşim să restabilim valorile, educându-ne copiii în spiritul 
respectului faţă de efort, în recunoaşterea valorii, vom avea şanse de a mai 
vedea o societate în care un milionar nu este primit de la sine în orice casă, chiar 
dacă ia meditații de bune maniere, O societate în care banii nu pot cumpăra 
respectul. 

Deoarece Federaţia Română de Unifight are ca imn poezia lui Radu Gyr, 
„Crezul”, le vom ura unifightiştilor de azi şi de mâine să se facă demni de aceste 
versuri: Puteţi să năpustiți tot iadul / Ca să mă-nfrângă până-n miez: / Eu stau 
în viscole ca bradul / Şi tare, tare ca un crez! 


Simona 
NITA] -ETdT) 


PR manager 


(+4) 0724694 580 
preunifight.ro 


Federaţia Română de Unifight 

Si Emil Balaban Nr, 6, Bucureşti | 
tel./fax: (+4)031 1032512 

www .unifight.ro 


î b- 





federația Romană de 


UNIFIGHT 














PUNCTE CARDINALE 


S-A STINS ŞI PĂRINTELE 
IOANICHIE BĂLAN 


PAG. 6 Nr. 12/204 Decembrie 2007 


În noaptea de 21 spre 22 noiembrie, în jurul orei 02.00, a trecut la Domnul şi 
Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan, de la Sf. Mînăstire Sihăstria. După o lungă si foarte 
grea suferință, un alt mare duhovnic şi cărturar al Bisericii Ortodoxe ne lasă mai cedak 
aici. Dar nu ne îndoim că va spori ceata de dincolo a rugătorilor şi mijlocitorilor pentru 


„te 


iertarea păcatelor noastre. să Su 


Părintele Ioanichie s-a născut la 10 februarie 1930, în/Stănița, jud. Neamţ, avînd 
la botez numele de Ioan. A absolvit Liceul Comercial din Roi i 942-1949) şi Institutul 
Teologic Universitar din Bucureşti (1971-1975). A fost frate în Min firea Sihăstria (1949), 
unde a şi depus voturile monahale și a fost hirotonit ierodiacon (aprilie 1953). În 1979 a 
fost hirotonit ieromonah, opt ani mai tîrziu — hirotesit protosinghel, iar în anul 1992 a 
devenit arhimandrit. A scris cărțile: Patericul românesc (Bucureşti, 1980), (4 de sihăstrie 
românească (Bucureşti, 1981), Convorbiri duhovniceşti (vol. |, Ed, . Episcopiei Romanului, 
1984; vol. II, aceeaşi editură, 1988), Mărturii româneşti la Locurile Sfinte (Ed. Episcopiei 
Romanului, 1986), Călăuză ortodoxă în biserică (laşi, 1992), Călăuză ortodoxă în familie 
(laşi, 1993), Rânduiala Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii (laşi, 1993), Părintele 
Paisie duhovnicul (laşi, 1993), Părintele Cleopa duhovnicul (laşi, 1994), Convorbiri cu 
teologi ortodocşi străini (laşi, 1994). Cărţile sale au apărut în mai multe ediţii şi au fost 





Să scriu despre Mircea Veroiu la trecut! lată 
ceva ce, deşi s-au scurs zece ani de la moartea lui, 
incă nu mi-a intrat în fire. Poate părea rizibil, exagerat, 
absurd, complet aiurea, dar o mulţime de amintiri 
care m-au înconjurat cîndva cu el am impresia că 
abia de acum înainte urmează să se întimple şi să ne 
inconjoare. Sentiment valabil nu numai pentru mine, 
CI ŞI pentru Dan Piţa, Ovidiu luliu Moldovan, Mircea 
Albulescu și Silvia Kerim, pe care mă grăbesc să-i 
enumăr în ordine nealfabetică, pentru ca nu cumva 
vreunul dintre ei să se simtă frustrat de absenta 
imediată a celuilalt... Zeci de ani de prietenie este un 
lucru care nu poate muri niciodată; ba din contră, el 
dă naştere mereu la noi retrăiri, pe care le savurezi 
identic cu trăirile vechi. 

- Ce facem, Mircea? Te comemorăm sau te 
aniversăm? 

Comemoraţi-mă prin aniversare şi 
aniversați-mi comemorarea! Că tot vă plac jocurile 
de cuvinte, pe care eu le spun pe faţă, iar voi mi le 
intoarceți pe dos. Faceţi ca de obicei! Păstraţi-vă 
obiceiurile! 

Ni le-am păstrat. Şi vom continua să le 
păstrăm. Pină la sfîrşitul vieților noastre, Măcar din 
acest punct de vedere, sufletul său mereu neliniştit 
își va putea găsi odihna de pe urmă. 

În ziua de 26 decembrie a. C., fix la ora 9 
dimineața, cînd în urmă cu zece ani pe patul de la 
Institutul Oncologic Fundeni i-am închis ochii, i-am 
pus miinile pe piept și i-am aprins luminarea — la căpătii 
străjuindu-i icoana Maicii Domnului oferită cu cîteva 
zile mai devreme de reputata pictoriţă de icoane 
bisericești Mihaela Fordea —, în casa lui și a Silviei, 
de pe strada Parfumului, va avea loc, ca de obicei, în 
asemenea momente, reintilnirea celor ce l-am iubit 
și ne-am bucurat de dragostea lui. O mină de prieteni 
apropiaţi ne vom împreuna mîinile, îi vom sterge 
depărtarea, îl vom aminti, îi vom reimprospăta 
prezenţa, îi vom repeta frînturi din conversații pe 
care nici un fel de frintură nu le-a putut fringe. Vom 
fi chiar fericiţi. Peste nu multă vreme, pe frontispiciul 
acestei case, prin grija Uniunii Artiştilor ȘI 
Realizatorilor de Film, se va pune o placă 
comemorativă: “Aici a trăit şi a creat regizorul Mircea 
Veroiu”, lar cît de curînd una dintre arterele principale 
din cartierul Băneasa va purta numele de “Bulevardul 





traduse în limbi de circulaţie internaţională. | 
Părintele Ioanichie a fost înmormîntat sîmbătă 24 noiembrie, la Mînăstirea Sihăstria, 
de care rămîne legat în eternitate. Dumnezeu să-l odihnească! (C. 7.) 


MIRCEA VEROIU — “IL VISCONTI ROMENO” 


(29 aprilie 1941 — 26 decembrie 1997) 





Mircea Veroiu”, În acest fel, numele său va dăinui peste 
viitoarele generaţii spre recunoaştere şi neuitare. 

Ca şi datorită ultimei cărţi publicate recent de 
Silvia Kerim, Amintirea ca un parfum... O veritabilă 
enciclopedie de mari regizori şi actori români, în care 
capitolul despre Mircea Veroiu este înfăşurat într-un 
parfum cu totul special, întrecînd prin sensibilitate tot 
ce un om sensibil poate percepe. Nimeni, vreodată, 
nu a scris despre Mircea ceva atit de frumos cum a 
scris Silvia. 

O foarte lăudabilă acţiune de readucere în 
memorie a constituit-o şi “Gala Mircea Veroiu”, 
organizată de Arhiva Naţională de Filme la Cinemateca 
Română, Sala “Jean Georgescu”, în săptămîna 21-27 
noiembrie a. c, Timp de o sâptămină, în fiecare seară, 
s-au prezentat cele mai importante filme realizate de 
autor, Sigur că, de undeva din cer, nemăsuratul orgoliu 
al autorului a fost, probabil, nemulțumit de cei ce au 
făcut trierea, Pentru el, toate filmele au fost aidoma 
de importante, Pornind de la primul, “Apa ca un bivol 
negru”, şi pină la ultimul, “Femeia în roşu”, în fiecare 
dintre ele a vorbit în acelaşi unic limbaj cinematografic 
despre destin, singurătate, prietenie, trădare, speranţă, 
disperare, dragoste şi ură, țărmurire şi neţărmurire, 








Temele sale predilecte. Fără început, fără sfirşit, fără 
putinţa de a le ierarhiza. 

Deloc întîmplător, şi nu doar ca o 
amabilitate, în 1985, o dată cu Marele Premiu al 
Juriului Festivalului de la San Remo, acordat în 
unanimitate, pentru filmul “Adela”, Nino Zuchelli. 
directorul festivalului, l-a numit “// Visconti romeno ”. 

Aşa a fost, aşa este, aşa va fi discuţia noastră 
cu el şi despre el din a doua zi de Crăciun. a anului 
acesta şi a fiecărui an, trecut sau viitor, de la plecarea 
lui dintre noi. 

Ne-am despărţit ca după un remember cu 
gust de premieră. Repetîndu-i primele cuvinte din 
ultimul său interviu, acordat Gabrielei Hurezean şi 
publicat în ziarul Naţional, vineri 17 octombrie 1997, 
ziua ultimei premiere: “Mă bucur că despărţirea de 
cinematografie (impusă) pe care o sufăr se face cu 
acest film. [...] Intr-o prea tînără bătrinețe mă 
despart de film cu gîndul că deşertul cultural e în 
faţă şi nu în urmă, cum scriu atiția (cel puţin, în 
cinematografie)”. 

Închei cu nemuritoarea strofă a singurului 
său poet ardelean preferat, Octavian Goga: “Şi cum 
sub timpla mea fierbinte / O lume veche îmi reînvie, 
/ Nu cite-au fost îmi vin în minte, / Ci cîte-ar fi 
putut să fie”, 

Ce ironică potrivire! Poezia are titlul Îmi 


cîntă moartea la fereastră... Lui Mircea îi plăceau 
ironiile. 


Gelu NETEA 


FILMOGRAFIE; 

Apa ca un bivol negru 197] ; Nunta de piatră 
— 1972; 7 zile — 1973; Duhul aurului — 1974; 
Hyperion — 1975; Dincolo de pod — 1975; 
Profetul, aurul şi ardelenii — 1978; Între 
oglinzi paralele — 1978; Artista, dolarii şi 
ardelenii — 1978; Semnul şarpelui — 1981; 
Aşteptind un tren — 1982; Sfirşitul nopţii — 
1932; Să mori rănit din dragoste de viaţă — 
1983; Adela — 1984; Umbrele soarelui — 1986; 
Somnul insulei — 1994; Craii de Curtea- 


Veche — 1995; Scrisorile prietenului — 1996: 
Femeia în roşu — 1997. 





BISERICA „SF. SILVESTRU” 
_ ŞIUMBRA 
PĂRINTELUI GALERIU 


Pe 30 septembrie 2007, Biserica „Sf. Silvestru” 
din Bucureşti a împlinit 100 de ani de la sfințirea sa 
în forma actuală. Cu binecuvîntarea P. F. Patriarh 
Daniel (care, din motive independente de voința sa, 
n-a putut fi prezent la eveniment), enoriaşii parohiei, 
dar şi numeroşi alţi credincioşi bucureşteni, au 
sărbătorit pe 4 noiembrie centenarul bisericii în care, 
pînă în 2003, a slujit şi vrednicul de pomenire părinte 
Constantin Galeriu. Sf. Liturghie şi 7e Deum-ul au 
fost oficiate de P. S. Sebastian llfoveanul, Episcop- 
vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, şi de un sobor în 
care la loc de cinste s-au aflat cei trei slujitori actuali 
ai bisericii: Nicolae Bordaşiu (fost deţinut politic), 
Cristian Galeriu (nepotul Părintelui Constantin 
Galeriu) şi Alexandru Gabriel Gherasim. A fost sfințit 
monumentul „Crucea Centenarului“ din curtea 
bisericii şi s-a pus piatra de temelie a unui nou 
aşezămiînt social-caritativ pentru cei virstnici, sprijinit 
generos de Primăria Sectorului 2 al Capitalei. Cu 
acelaşi prilej festiv, a fost tipărit şi volumul omagial 
Părintele Galeniu — astăzi, pe anul 2007, cuprinzînd 
pagini inedite ale Părintelui despre Ortodoxie şi 
sufletul românesc, 

Le urăm şi noi slujitorilor şi enoriaşilor vrednicei 
parohii bucureştene tot sporul şi toată bucuria, mai 
ales că se apropie şi primul hram al bisericii din a 
doua sută de ani (2 ianuarie 2008)! (A. C.) 


=> 
E 
3 
3 
"3 
Ap 
DI 
& 
7 
= 
L%) 
E 
= 
„= 
(>= 
= 
> 
2 
> 
2 
Ş 
O 


Fahusra ASA 
Dacureul ! 2007 








Ad aa d 


A tb 


A] Pa e a Pa J, 
- y | mi pa i 


- - . = a : A sa 
J . . i sI / 
LI A i L i. Si P - € 4 & 
Iu E : A N SEE epid Să ÎN As 3 îi 
4 t [n h 
|] _ L 
a 4 A ți a , i E « . 
Sa Ș) * , 4 & i - 
! 
i - . , i : 
A . Li _ _ Ă - ă ri 
. | Pșii ) Ă 
Bi mr , . 2 | i A 
; 4 
ş Lă 
Ş 
. 


Cunoscuţi şi necunoscuţi au umplut biserica Mînăstirii Petru-Vodă la parastasul Părintelui Calciu. Din Dobrogea, 
din Bucureşti, din Ardeal, din America şi multă lume din Moldova-roată, poate şi din alte locuri, au venit la întîlnirea cu 
rudenia, prietenul, camaradul ori duhovnicul lor. Dar au fost destui dintre cei care nu îl cunoscuseră, iar unii nici nu-l văzuseră 
vreodată în carne şi oase, ci îl ştiau numai din scriituri felurite, din predicile lui citite cîndva de alții la Radio “Europa Liberă”, 
şi, desigur, din imagini colportate pe aiurea. 

Cu participarea mai multor preoți şi diaconi, dimpreună cu Părintele Iustin Pârvu, a slujit Sf. Liturghie Părintele 
Amfilohie, duhovnicul Mînăstirii Diaconești, ale cărei maici au izbutit a pune cap la cap prima biografie detaliată a Părintelui 
Calciu, o carte de 350 de pagini pe care n-o poți lăsa din mînă o dată ce ai ajuns s-o parcurgi. Părintele Amfilohie a ținut şi 
predica. O zi înainte fusese ziua numelui său, aşa că, de bună seamă, nu doar prezența mistică a Părintelui Calciu, ci şi Sf. 
Amfilohie, de meserie judecător înainte de a se fi călugărit, l-a îndemnat pe Părintele Amfilohie să judece păcatul zilei prin 
predica sa. A fost atit de însuflețitor întru toate cele trebuincioase tămăduirilor disoluţiei curente, încît, la sfîrşit, mulțimea n- 
a mai putut să mulțumească în forma bineştiută, “Să trăieşti, părinte...”, ci a făcut-o cu un straşnic şi cutremurător: “Să 
trăieşti, Măria ta!”. Era din nou țara lui Petru-Vodă, şi a lui Ştefan-Vodă, şi a lui Hristos Domnul... 

După slujirea Sfintei Liturghii în biserică, o parte din preoții slujitori s-au dus la mormînt. Şi l-au aflat tare frumos 
pregătit. E de bănuit că maicile de la mînăstirea din josul muntelui îl împodobiseră, căci sint anumite detalii ale unei astfel de 
podobii la care bărbăţia nu are acces. La căpătii rămăsese tot crucea de lemn, de la înmormiîntare, dar, bine îngrijită, ea nu 
căpătase cenuşiul-tern al lemnului vechi, ci reflecta auriu lumina zilei, Pămintul era acoperit cu un strat compact de cetină 
atît de meşteşugit aşezată încît cineva care n-ar fi văzut vreodată brazi ar fi socotit îndată că acel covor des şi viu era darul 
vreunei plante crescute, din mila lui Dumnezeu, chiar acolo, pe mormînt. Din verdele acela ieşeau, rămînînd solidari cu el, 
bobocii unor trandafiri galbeni, doar puțin desfăcuți, închipuind o cruce întinsă subțire, dar riguros şi cu putere, pe toată 
lungimea locului, care n-ar fi lăsat pe nimeni să uite că rînduiala Părintelui Gheorghe Calciu a fost, în toată vremea vieţuirii 
sale, corespondența cu Crucea. Aşa cum pilduitor a asumat-o: cu jertfă şi cu iubire. Discret lipite de piciorul crucii de 
trandafiri, în partea cea mai de jos, de-a dreapta şi de-a stînga, cîteva floricele roşii şi albastre împlineau un stindard simbolic 
al suferinţei şi bucuriei Părintelui Gheorghe. 

Mai apoi, maicile, cărora din ce în ce mai mulți le țineau isonul, au cîntat psaltichia dragă părintelui: pricesnele 
Aiudului şi colinde mai vechi ori mai noi. 

Prietenii părintelui, căci de-acum toți îi erau prieteni, nu s-ar mai fi lăsat duşi şi au rămas încă o vreme, răsfirați prin 
cimitir, amintindu-și, povestind şi bucurindu-se cu măsura îngăduită de context. Părintele însuşi fusese un om vesel, cu mult 
şi rafinat umor, iar multele dureri nu îi reduseseră niciodată această dimensiune. 

De la fiul părintelui, Andrei Calciu, şi tinerii americanii convertiți, veniţi împreună de peste ocean, pînă la bătrînii 
camarazi din închisoare şi tinerii de prin ţara noastră care îl iubiseră mult, toți simțeau nesmintit că Părintele Gheorghe nu e 
mort, ci trăieşte în loc luminat, în loc de verdeață, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea, şi unde lumina feţei 
Lui îl bucură în veac. 

Viaţa acestui drept ne este temei de dragoste, de nădejde și de credinţă, iar puţinele lacrimi pe care cineva le-a văzut, 
poate, căzute în ziua aceea pe mormint, nu sînt pentru Părintele Gheorghe, ci mai degrabă pentru noi, cei rămaşi fără el... 


Lucian D. POPESCU 





=> lov 0 
"21 Pow 2U0u 


- 


) EA 
= A, NA de 
Pa | | x 


ma = aut 


[ă eg, 
d 











y 








PAG. 8 Nr. 12/204 Decembrie 2007 





În primăvara lui 2007, a fost publicat la 
no! primul martirologiu oficial [1]. Demersul este 
ştiinţific şi modern în tehnica abordării, lipsit de 
angoasele idiosincraziilor curente (multe dintre ele 
bariere reziduale ale istoriografiei comuniste, nutrite 
de convenţionalismele actuale). Ceea ce normali- 
zează situaţia este fundamentarea teologică a 
lucrării. 

Cercetători autentici, autorii biografiilor nu 
pretind rezolvarea exaustivă a chestiunii, ci anunță 
că acesta este doar un prim pas în cercetarea 
suferințelor martirilor credinței din perioada comu- 
nistă. Strădania onestă ce transpare din fiecare 
pagină exclude reproşurile prezumţțioase, care ar 
supune tema sau metoda discuţiei, în dauna feo- 
logiei, şi tot ceea ce rămîne de văzut este rezultatul: 
un excelent instrument cultural, de uz creştin, 
duhovnicesc, dar nu numai. 

Alcătuirea unui martirologiu este dictată de 
o trebuinţă care se plasează între cinstirea eroilor 
şi comuniunea cu sfinţii. 

Cinstirea eroilor este materialul de lucru al 
unei istorii educative, neîndoios rodnică. Valoarea 
ei se poate dilua, rău practicată, prin căderea într- 
o mîndrie pseudo-patriotică [2], dar se poate pierde, A 
mai nou, pradă modei demitologizante. Chiar făcută Pi > 
cuviincios şi temeinic, cinstirea eroilor într-o lume A Poe a, : 
desacralizată nu are mari şanse să se sustragă 
întrebuințărilor propagandistice, iar asta dacă nu 
cumva se preface rapid în uitare. 

Eroii — alţii decît martirii — nu sînt ignoraţi de comunitatea creştină cărora 
aparţin şi sînt pomeniţi la Sf. Liturghie, într-o ectenie specială, cu formula “cei 
căzuţi în luptă pentru apărarea țării”. Pi 

Dar cu martirii este altceva, deşi uneori ei pot fi identificaţi la o primă 
vedere cu eroii. Martir vine din elineşte, unde însemna martor, iar în română a 
pătruns în unele cuvinte cu sensul direct (mărturie, martor), iar în altele a dobindit 
o nuanță jertfelnică specială (mărturisitor, martir). Caracteristicile martirajului avute 
în vedere de autori, din încuviințarea Bisericii, sînt: moartea prin violență (martyrium 
măterialiter), ura faţă de credința manifestată de prigonitori (martyrium formaliter 
ex parte tyranni) şi acceptarea conştientă a voii lui Dumnezeu [3] (evident în 
sensul acceptării martiriului, cum reiese explicit din formula latinească martyrium 

formaliter ex parte victimae). 

Consecința imediată este că martirii ale căror biografii sînt consemnate 
aici ocupă de acum înainte în mod oficial în Istoria Bisericii Universale aceeaşi 
poziţie pe care o au, spre exemplu, martirii primelor veacuri. Pe lîngă recunoaşterea 
istorică bisericească, eventuala canonizare a unora dintre ei îi va plasa şi în sinaxar. 
Din acel moment, ei vor dobîndi nu calitatea de sfinţi, pe care vor fi avut-o demult 
în faţa lui Dumnezeu, ci recunoaşterea ca atare de către cei vii, care, prin rugăciuni 
particulare şi liturgice, vor intra în comuniune cu ei. 

Rugăciunea adresată sfinţilor este una de intercesiune, de mijlocire către 
Dumnezeu, iar aceasta operează pe măsura legăturii rugătorului cu sfîntul, care 
este o legătură de iubire. Dragostea rîvnitoare a rugătorului este cu atit mai mare 
cu cît el înțelege şi crede, crede şi înțelege purtările sfinte ale celui căruia i se 
roagă. Or, această înțelegere credincioasă, prefăcută de rugăciune în apropiere 
mistică, precum și ajutorul duhovnicesc dat de sfint, pot fi înlesnite de apropierea 
în timp și spaţiu, şi nu este nimic minimalizator utilitarist în asta, ci doar observarea 
răspunsului la o chemare spirituală. lar cunoaşterea nemijlocită a unui sfint 
îmbunătăţeşte în inima credinciosului apropierea de orice alt sfint şi de Însuși 
Dumnezeu. Cineva care a cunoscut pe unul dintre martiri, scria: “Din momentul 
în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură 
oarecare, Cunoscîndu-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai 
există sfinți pe pămînt a fost spulberată din sufletul meu” [4], 

Într-o istorie profană, persoanele ale căror biografii sînt prezentate aici ar 
fi în mod net declarate învinse, eventual victime nevinovate ale unei ideologii aplicate, 
cu care au intrat într-un ireductibil conflict, Dar măsurat teologic, fiecare dintre 
aceşti mărturisitori este un cuceritor al Împărăției Cerurilor, căci, oricare ar fi 
aparențele, nu e nimic inutil în jertfa creștinului, fie el solitar ori în ceata sa. 


d 
și 





1 Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Editura 
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, 

2 La comunişti, de pildă, anamneza de acest tip era exclusiv propagandistică şi a atins 
cu cinism performanța de a lăuda prestația comunistă a celui ucis pe ascuns chiar de 
“partid” (cazul unui Lucrețiu Pătrăşcanu), ori performanţa de a-l da pe un trădător drept 
unul care se jertfeşte conştient pentru “cauză” (cazul unui Vasile Roaită). 

3 Martiri pentru Hristos... ed. cit., p. LI. 

4 Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed, Scara, Bucureşti, 2001, 
pp. 370-371. 


PUNCTE CARDINALE 


în perioada regimului com 


„Fericiu veți [i când, din pricina Mea, 
vă vor ccâri și vă vor prigeni și, minţind, 
vor zice toli cuvântul rău 
impolriva voastră” 

(Matei 5, 10 


uta îblk și de Misiune al Bisericii Or 





a * 
Tg sr PR N Pr Ri 


Pnuciaţii secolului ÎI 


Țărani ori intelectuali, luptători ori preoți, 
legionari, ţărănişti ori liberali, mireni ori monahi — 
uneori categoriile intersectindu-se —, creştinii aceştia 
s-au purtat aşa pentru că nu puteau altfel. lar în ce 
fel s-au purtat, rămîne de văzut pentru fiecare în 
parte, însă numitorul comun al purtării lor este că 
determinantul comportamental era credința în 
Hristos, care îi punea vrînd-nevrînd într-o adversi- 
tate mortală cu statul comunist. Duicu lon, țăran 
din Domaşnea, județul Caraş-Severin, prefăcut în 
luptător împotriva trupelor de Securitate în Munţii 
Banatului, scria în jurnalul său: *... ne prindea mirarea 
şi ne întrebam noi, singuri, de ce comunismul nu 
mai lasă libertatea popoarelor şi ridică de la om 
credinţa în Dumnezeu şi-l face să nu mai creadă în 
Biserică şi în toate cele făcute de Dumnezeu, spu- 
nînd că toate sînt din natură. Cînd am auzit astfel 
de murdării, ne întăream şi mai tare în luptă şi eram 
hotăriți că mai bine vom muri decit să ajungă timpul 
ca singuri să avem curajul de a zice că nu este şi 
nici nu a fost Dumnezeu...” [5] (s. n.). Ceva de 
felul acesta — profetic şi înspăimîntător — întărea pe 
atunci inima fiecărui binecredincios pe care comu- 
nismul sistematic nu avusese încă timp să-l reeduce, 
să-l pervertească, să-l blocheze. 


= IEANaaRa Le ez Ert) Dintre cei 96 de creştini ortodocşi ale căror 

SI | biografii sînt prezentate, 17 sînt în mod cert 
legionari, fiind foarte probabil că, în afară de aceştia, 
au mai fost legionari Spiru Blănaru şi părintele 
Dumitru Mihăilescu. Aparţinători ai altor partide sînt: 8 ţărănişti şi 4 liberali. 

„Nu doar relaţia cantitativă este izbitoare, ci mai ales consistenţa creştină 
la aceşti legionari de la care, dînd credit istoriei lumeşti, ne-am aştepta la altceva. 
Dar, după cum am spus, aici nu cele ale lumii, ci cele ale lui Dumnezeu au a se 
arăta, şi tocmai pentru aceasta avem a ne raporta teologic şi spiritual la materialul 
documentar, refuzînd orice deturnări istoriciste sau, dacă prin absurd ar fi posibil, 
politicianiste. In ordine alfabetică, între ei au fost Valeriu Gafencu, numit încă din 
timpul vieţii “Sfintul închisorilor”, maica Mihaela lordache, Gheorghe Jimboiu şi 
Constantin Oprişan. În mod evident, aceştia, alături de generalul de divizie lon 
Arbore (despre care se cunosc, din păcate, doar puține lucruri), sînt, datorită 
trăirii şi faptelor lor, începînd cu arestarea şi pînă la moartea martirică, primii 
candidaţi la înscrierea în calendar. 

Maica Mihaela Iordache s-a dus la mînăstire în 1942 şi a fost arestată 
de comunişti în 1955 de la Minăstirea Vladimireşti, o dată cu părintele loan Iovan, 
fără mandat, pe motiv de “agitaţie publică”, pretext abandonat ulterior în favoarea 
mai gravei acuzaţii de “uneltire contra ordinii sociale”. A declarat cu hotărire, în 
interogatoriile luate de securişti, că va lupta întotdeauna împotriva ateismului, că 
a ascuns fugari la mînăstire şi că nu i-ar denunța niciodată [6]. Şi-a recunoscut 
deschis trecutul legionar, iar în arhiva CNSAS se află o declarație care arată cum 
înțelegea ea datoria legionarului în regimul comunist: “Rostul mişcării legionarilor 
este de a apăra şi sprijini Biserica, să propage în rîndurile populaţiei virtuți creştine 
şi a atrage populaţia alături de Biserică. Că legionarii vor trebui să dea ei înşişi 
exemplul lor personal că apără Biserica şi că sînt uniţi împotriva celor care sînt 
contra lui Dumnezeu”. A fost condamnată la 25 ani muncă silnică. A murit în 
1963, în penitenciarul Miercurea-Ciuc. 

Din declaraţia doamnei Maria Constantinescu [7], care a fost deținută 
împreună cu maica Mihaela, rezultă că aceasta, deşi avînd o alimentaţie de detenţie 
mult inferioară celei minim admisibile, postea în mod obişnuit lunea, miercurea şi 
vinerea, fără să mănînce în timpul zilei, ci, numai după asfinţit, puțină pîine şi apă. 
Lucrul nu era o rigiditate formală, ci un exerciţiu duhovnicesc, căci le scria din 
închisoare călugărițelor de la Vladimireşti: “... munciţi toate după putere, nu 
exageraţi cu postul decît în ispite mari” [8]. Declaraţia aceleiaşi camarade de 
celulă arată că avea un program special de rugăciune chiar în perioadele în care 
plecarea genunchilor era aprig prigonită, astfel că trebuiau să vegheze împreună 
în fiece noapte spre a putea găsi momentele potrivite. 

Din cauza regimului penitenciar, a căpătat o serie de afecțiuni grave. Deşi 
bolnavă, a refuzat în special examenul ginecologic şi orice procedură invazivă. 
Explicaţia avea să o dea într-un înscris adresat comandantului penitenciarului: 
“Mai înainte de a se încerca deci o refacere fizică, determinată de condiţiile speciale 


-- 


Cai 





5 Martiri pentru Hristos... ed. cit., p. 420. 

6 Ibidem, p. 366. 

7 Declaraţie făcută la 4.11.2007, neconţinută în lucrarea ce face 
faţă. 

8 Martiri pentru Hristos... ed. cit., p. 370. 


obiectul studiului de 











nuciaţii secolului II 


PUNCTE CARDINALE 


Decembrie 2007 Nr. 12/204 PAG. 9 





ale vieții din închisoare, nu pot accepta operația propusă, iar la acest regim, desigur, 
nu am nici o pretenţie, fiind deținută şi nu om liber cu dreptul la viaţă” [9]. Prin 
urmare, monahia Mihaela nu refuza, din vreo concepţie absurdă, însuşi tratamentul 
medical, CI nu era dispusă a-şi pune trupul şi intimitatea la îndemîna experimentelor 
comuniştilor. După o refacere doar parțială, a fost trimisă la muncă şi s-a întors la 
Miercurea-Ciuc şi cu alte boli, în urma cărora a murit în chinuri atroce [10]. 

Există mai multe mărturii despre această mărturisitoare. În chipul ei s-a 
vădit asemănarea lui Dumnezeu, căci pentru EI a luptat “lupta cea bună”, pentru 
dragostea lui Hristos a mers la închisoare Şi cu ajutorul Duhului Sfînt a îndurat 
acolo cu resemnare orice chin [11]. 

Gheorghe Jimboiu a fost arestat de comunişti în 1949 pentru a fi încercat 
să organizeze, împreună cu studențimea braşoveană pe care o conducea, rezistenţa 
anticomunistă. În ancheta care a durat un an, a fost torturat sălbatic, ruinîndu-i- 
se sănătatea, dar probabil că acest lucru a fost cel care l-a sustras “experimentului 
Piteşti”. A rămas în închisoare pînă în 1963, cînd, cu cîteva zile înainte de eliberare, 
a murit din cauza afecțiunilor medicale. Amintirile lui loan lanolide [12], Liviu 
Brânzaş [13], Aristide Lefa [14] şi Dumitru Bordeianu [15] converg: un tînăr chinuit 
trupeşte, dar cu înfăţişarea coborită din iconografia bizantină, care îi binecuvînta 
pe prigonitori, care nu se plingea niciodată, veşnic rugător lui Dumnezeu (inclusiv 
atunci cînd era torturat), feciorelnic, bun şi iubitor în mod necondiţionat, subtil 
cunoscător al poticnelilor sufleteşti şi îndrumător spiritual temeinic, următor al 
liniei “Sfîntului închisorilor”. 

Semnul cu care viaţa unui drept se încununează este felul în care el 
moare sau, mai exact, trece prin moarte la viață. După 14 ani de închisoare, pe 
cînd deținuții politici începuseră să iasă din închisori, Gheorghe Jimboiu, tuberculos 
Şi cirotic, stătea în deplinătatea duhovniciei sale în fața morţii şi nu avea decît 
nădejdea mîntuirii: “Nici un semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că 
alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la ușă ca să fie duşi la spital. El bate la o 
altă poartă, cu credință şi cu smerenie: la poarta Cerului spre care năzuieşte” [16]. 

Despre Valeriu Gafencu, “Sfintul închisorilor”, sînt o mulțime de 
mărturii. Cea mai cunoscută dintre faptele sale este salvarea pastorului protestant 
Richard Wurmbrand, cu prețul propriei vieţi, prin dăruirea unui antibiotic pe care 
Gafencu îl primise, tot în dar, de la un anume Victor Stratan, şi el bolnav de TBC, 
dar nu grav. Acesta, iubindu-l mult pe Gafencu, voia să-l vadă salvat, dar Gafencu 
voise şi el să salveze pe cineva şi izbutise. Altă dată, tot aşa, un cerc al raiului s-a 
închis între deţinuţi, înlesnit de Gafencu, cînd un obiect dăruit de el unui oarecare 
s-a plimbat, dar din dar, pe la mai mulţi, ajungînd din nou la cel de la care plecase, 
fără ca cel care i-l dăruise lui Gafencu să ştie că, de fapt, era al acestuia [17]. 

“Du-te dracului!”, i-a spus un inspector al penitenciarelor lui Gafencu. 
“Vom avea grijă să mori încet, chinuit, pînă ce vei renunţa la Hristosul acela cu 


care vrei să ne sperii. Pe EI şi pe tine, pe toţi vă urîm, bă, şi vă vom distruge! [...] 


Noi, bă, noi sîntem hristosul lumii acesteia!”. Gafencu i-a răspuns: “Dumnezeu 
să vă ierte, domnule, şi a plecat capul în rugăciune, aşteptind porunca să fie 
zdrobit” [18]. Prigonitorul, după cum se vede, îl neagă pe Dumnezeu, dar nu şi pe 
diavol; îl urăşte pe “Sfîntul închisorilor” şi pe Hristos, dar, într-un fel, grăieşte 
adevărul, căci în vorbele lui şi în atitudinea “Sfintului” se pot identifica toate 
datele martirajului: ură, ucidere şi acceptare. 

Există istorii uimitoare în legătură cu Valeriu Gafencu, între care unele 
certifică veritabile minuni [19], însă ceea ce nu poate fi pus la îndoială de absolut 
nimeni, sînt semnele adîncii păci duhovniceşti şi ale cunoaşterii mistice pe care el 
le-a dobîndit prin rugăciune, dragoste şi nădejde, de-a lungul grelei petreceri a 
vieţii sale în recluziune (din 1941 în 1952). | 

Murind în închisoare la vîrsta de 31 de ani, după grozave suferinţe fizice 
[20], şi cunoscîndu-și mai dinainte sfirşitul, el a lăsat cu limbă nu de moarte, ci de 
înviere: *... să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!” [21]. 

Constantin Oprişan este cazul cel mai complicat. Se pot reţine datele 
excelenţei intelectuale şi academice, complexitatea sa culturală, anecdotica 
incredibilă şi drăcească a reeducării prin tortură fizică ŞI pervertire sufletească al 
căror obiect a devenit şi el la Piteşti, dar acestea nu sint îndeajuns, 

“Fenomenul Piteşti” este episodul esenţial al istoriei contemporane, dar 
istoriografia s-a încăpăţinat să rămină nepregătită să îl primească. Teologic 
cercetat, Piteștiul exclude soluţia rudimentară de a-i pune faţă în față pe torționari 
şi pe reeducaţi, de a stabili cronologii şi cauzalităţi. | i 

Părintele Gheorghe Calciu, fostul student Calciu de atunci, spune despre 
Piteşti: “A fost un război între bine şi rău. A fost o încercare. A fost un univers în 
care binele şi răul s-au luptat, Bătălia s-a dat în inima noastră. Dar inima noastră 


—————————— 


9 /bidem, p. 369, 

10 /bid., p. 370, 

11 /bid, TI = ' 
12 Întoarcerea la Hristos. Document pebiru o lume nouă, Ed, Christiana, Bucureşti, 
2006. 

13 Raza din catacombă, Jurnal din inchisoare, București, Ed, Scara, 2001, 

14 Fericiţi cei ce pling, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998. 

15 Op. cit. | 

16 L. Brânzaş, op. cit, p. 225, 

17. lanolide, op. cit, p. 136. 


d, p. 146. | 
n AI închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de 


Moise, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007. RP e | A să 
ut dă îi foiu, Studentul Valeriu Gafencu — Sfintul închisorilor din România, Ed. 


Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003,p. 118. 
21 1. lanolide, op. cit. p. 190, 


n-a fost un cîmp inert, ca un cîmp de bătălie geografic. Ci câmpul acesta din 
inima noastră trebuia să încline de o parte sau de alta, înspre biruinţa iadului, sau 
înspre biruinţa raiului. Cred că în multe împrejurări, din cauza teroarei şi a spaimei, 
inima noastră a dat diavolului câştig de cauză. Dar până la urmă Dumnezeu ne-a 
întors pe fiecare înapoi. Ne-a dat la fiecare şansa de a da ultima bătălie. Căci 
ultima bătălie n-a fost la Piteşti. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci când 
am scăpat din Piteşti. Şi pentru cei mai mulți, în inima celor mai mulți, ultima 
bătălie a fost câştigată de Dumnezeu” [22]. lar în altă parte, poate şi mai lămurit, 
spune: „Ca să înțelegem ce a fost Piteştiul trebuie să ne ridicăm deasupra faptelor 
şi să ajungem la rădăcinile răului, la mecanismele interioare ale perversiunii şi la 
dimensiunea ei metafizică. [...] Acolo au fost luptele între bine şi rău în care călăii 
şi victimele n-au fost decît simple instrumente” [23]. 

De la un anumit grad de saturație, satanismul nu mai suportă masca şi se 
autodenunţă. Aici, a făcut-o prin glasul şefului chinuitorilor: „Dacă Hristos ar fi 
trecut prin mîinile acestea, nu mai ajungea nici El pe cruce. N-ar fi înviat. [...] Eu 
sînt adevărata evanghelie. Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stirvurile voastre” 
[24]. 

„Experimentul Piteşti” s-a sfirşit cu un proces judiciar prin care 
Securitatea, adevăratul organizator al experimentului, intenţiona să arunce vina 
organizării pe înşişi deţinuţii prinşi în aceste întîmplări. Constantin Oprişan nu a 
fost inclus în lotul din proces, el nefiind socotit reeducat [25]. Planul Securității a 
fost eroic dat peste cap de Gheorghe Calciu, cel care pînă atunci fusese „îngerul 
căzut cu ochi albaştri”. „Fenomenul Piteşti” avea să se întregească, însă, prin 
evenimentele imediat următoare din penitenciarul Jilava. Acolo, prin vieţuirea 
pătimitoare a lui Constantin Oprişan, Hristos a biruit iadul reeducării. 

„„Casimca era o secţie specială a Jilavei [...] la şapte metri sub pămînt. 
[...] într-o hrubă în formă de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fără 
lumină naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care erau jos, la 
uşă. [...] A fost o secție de exterminare, cu regim dur, bătaie, înfometare şi 
persecuție specială! [...] Securitatea ne-a împărțit în aşa fel încît în fiecare celulă 
să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan 
care-şi scuipa plămînii — nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimneaţă 
scuipa cheaguri de sînge şi bucăți de plămiîni! [...] În celula cu cei doi nebuni au 
murit toți! Noi am rezistat fiincă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprişan, 
care a fost un om deosebit, un adevărat sfint! [...] Da, era şeful Frăţiilor de Cruce 
pe țară. Era un fel de inteligenţă genială. Omul acesta, tot ce făcea, făcea la perfecţie. 
Trecuse prin Piteşti, Fusese distrus fiziceşte. Probabil că şi sufleteşte, dar, în 
orice caz, se refăcuse. Avea o credinţă atît de adîncă şi o seninătate aşa de puternică, 
încît răspîndea lumină în jurul lui ca sfinţii! Era desprins de toate cele lumești şi 
trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă doar de convorbirile cu noi. 
Niciodată nu s-a plins pentru boala lui, niciodată nu a acuzat pe nimeni pentru ce 
i s-a făcut, Pe toți i-a iertat şi mereu ne vorbea de iertare şi de dragoste. Mi-aduc 
aminte că acolo, la Casimcă, în timpul experimentului acestuia pe care îl făcea 
Securitatea cu noi, cu sufletele şi trupurile noastre, veneau din cînd în cînd, de la 
Securitate sau de la partid, nu ştiu de unde, oameni îmbrăcaţi civil, cu nişte figuri 
reci, care deschideau uşa şi șe uitau la noi timp de zece minute, un sfert de oră, o 
jumătate de oră! Nu spuneau niciun cuvînt, [...] Lăsau în urmă un fel de groază şi 
simţeam ceva demonic în ei. Şi cînd noi, tulburaţi, începeam să vorbim despre 
asta, Costache Oprişan ne spunea: «Şi păcătoşii se mîntuiesc, şi criminalii se 
mîntuiesc! Lăsaţi-i în pace!». Şi atitudinea lui convertea cu adevărat sufletele 
noastre...” [26]. 

Scriitorul Marcel Petrişor, fostul student deținut în aceeaşi celulă a Casimcii 
Jilavei cu Oprişan, Calciu şi Iosif V. Iosif, şi singurul nelegionar între aceştia, nu 
a fost martorul patimilor de la Piteşti. A fost însă martorul pieirii şi al izbăviirii din 
Jilava, despre care a scris în cartea sa Secretul Fortului 13 [27], şi socoteşte că 
Piteştiul a fost îngăduit de Dumnezeu pentru ca cel care vrea să-şi ducă întreg 
neamul la mîntuire să știe că trebuie să înceapă exerciţiul cu el însuşi şi să mai ştie 
că potrivnicia răului va fi pe măsura hotăririi sale. Constantin Oprişan a murit 
martiric în Casimcea Jilavei, iar grăuntele acesta, murind, a rodit, căci şi prin 
părintele Calciu, şi prin alți înviaţi, Hristos avea să calce moartea Piteştiului. 


Sîntem încredinţaţi că toţi acești martiri — cei ştiuţi, şi încă alţii, neştiuţi — 
sînt în veac fericiţi, întrucît cu adevărat au fost săraci întru duhul, au plins, au 
fost blînzi, au flămînzit şi au însetat de dreptate, au fost milostivi, curaţi cu inima, 
făcători de pace, prigoniţi pentru dreptate, au fost ocăriți şi prigoniţi şi s-a zis tot 
cuvîntul rău împotriva lor chiar pînă astăzi, minţindu-se din pricina lui Hristos. Şi 
au făcut lucruri de acestea în chipul cel mai propriu, spulberind din noi gîndul 
viclean că Predica de pe munte n-ar putea fi trăită deplin, cu bărbăție şi în toată 
vremea. 

Aşadar ne vom ruga ca şi pe noi să ne învrednicească Dumnezeu să ne 
adăugam în pace şi cu pocăință acestui neam de creştini. Amin. 


Lucian D. POPESCU 





22 Viaţa Părintelui Calciu, după mărturiile sale şi ale altora, ediţie îngrijită la 
Minăstirea Diaconeşti, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007, p. 56. 

23 În Puncte cardinale, septembrie 2004, p. 5. 

24 Gh, Andreica, citat în Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu... cd. 
cit., p. 112. 

25 |. lanolide, op. cit, p. 16. 

26 Viaţa Părintelui Calciu... ed. cit, p. 56. 

27 Ed. Timpul, laşi, 1994. 


PAG. 10 Nr. 12/204 Decembrie 2007 





PUNCTE CARDINALE 


MĂRTURISINDU-I PE MĂRTURISITORI 


Asociaţia “Rost” — editorul revistei omonime -—a organizat pe 2 noiembrie a. c., la 
Sala Dalles din București, conferința intitulată “Sfinţii închisorilor”, în cadrul căreia au 
fost lansate volumele: Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturisirile sale şi ale altora, 
îngrijit la Minăstirea Diaconești (jud. Bacău) şi apărut, cu o predoslovie de Î.P.S. Bartolomeu 
Anania, la Ed. Christiana (Bucureşti), şi Sfintul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu 
adunate şi adnotate de Monahul Moise, apărut, cu un cuvînt înainte de ÎPS. Andrei Andreicuţ, 
la Ed. Reîntregirea (Alba Iulia). Au vorbit ieromonahul Amfilohie (duhovnicul Minăstirii 
Diaconeşti), monahul Moise de la Minăstirea Oașa (jud. Alba) şi actorul Dan Puric, 
moderator fiind Răzvan Codrescu (vice-președinte al Asociaţiei “Rost” şi director literar al 
Christianei). În sală au fost peste 600 de auditori, care au urmărit expunerile cu un viu 
interes şi au amendat prompt, dar cuviincios (prin... aplauze repetate) tentativa diversionistă 
a unui “popă Grama” ce a încercat fără succes să abată sensul discuțiilor, părînd să ignore 


vorbitori erau şi doi vrednici ieromonahi. Insinuării că vorbitorii şi-ar fi propus cu tot 
dinadinsul să culpabilizeze Sf. Sinod al B.O.R., ba chiar pe însuși P.F. Părinte Patriarh 
Daniel, pentru că încă nu a fost canonizat nici un martir al credinței din temnițele comuniste 
românești, i s-a răspuns prompt și limpede: nimeni nu l-ar putea acuza de P.F. Daniel, 
întrucît, abia ales, n-a avut timpul necesar de a face ceva în sensul respectiv (dar fără 
îndoială că nota de dinamism pe care a imprimat-o deja vieții noastre bisericeşti se va face 
simțită şi în acest caz); de asemenea, nimeni n-a pus a îndoială bunele intenţii al sinodalilor 
noştri, ci doar s-a semnalat cu amărăciune o anumită întârziere frustrantă prin comparație 
cu ce s-a înfîmplat la alte meridiane (inclusiv în țări ortodoxe ca Rusia sau Serbia). Vorbitorii 
au arătat, de altfel, că sînt la curent cu anumite dosare de canonizare aflate în lucru, ca şi 
cu recentul martirologiu al prigoanei comuniste editat de Institutul Biblic şi de Misiune al 
B.O.R. cu binecuvântarea răposatului Patriarh Teoctist. Redăm în continuare citeva spicuiri 





că cele două apariţii editoriale au fost prefațate de înalți ierarhi ai B.O.R. şi că printre 


“Se ignoră 
o jumătate de veac de 
jertfelnicie românească...” 


| Răzvan Codrescu | 


*... De fapt, în spatele acestui dublu eveniment editorial se ascunde ceva mai adînc, şi anume 
frustrarea noastră că, după aproape 18 ani de la prăbuşirea regimului comunist, mărturisitorii şi luptătorii 
creştini impotriva comunismului sînt ignoraţi de oficialități şi de opinia publică, trecuţi cu vederea, uneori 
discreditați, în timp ce la alte meridiane alţii se pricep să-şi cinstească aşa cum se cuvine eroii şi martirii. 
Noi am început prin a bagateliza jertfa tinerilor din decembrie '89 şi continuăm prin a ignora o jumătate de 
veac de jertfelnicie românească [...]. 

Îmi stăruie în minte un episod petrecut recent și pe care l-aş reda ca pretext introductiv, în această 

seară, la discuţiile care vor avea loc. Pe 28 octombrie, la Vatican, a fost beatificat un lot de 498 de clerici 
căzuţi în Spania războiului civil [1936-1939]. Ştirea a fost dată şi de mass-media de la noi. Eu am văzut-o 
prima oară pe postul Realitatea TV, nu comunicată verbal, ci înscrisa pe crawl, cu o formulare absolut 
năucitoare: «Au fost beatificați 498 de clerici ucişi de Franco în Războiul Civil din Spania»! Adică lucrurile 
sînt prezentate, din ignoranță mai degrabă decît din rea-voinţă, exact pe dos, căci toată creştinătatea 
catolică spaniolă a fost de partea lui Ein co dusa robabi că cineva s-a sesizat, iar ştirea a fost scoasă. Nu: 
greșeala în sine este reprobabilă și scandaloas 2 se preșește. sîntem oameni —, ci faptul că, o dată sesizată 
greşeala, ştirea nu a fost corectată, ci pur şi simplu a fost scoasă. Ca şi cînd lucrurile s-ar traduce cam aşa: 
era o chestie dacă i-ar fi omorît Franco; dar dacă i-au omorit comuniștii, nu Franco, atunci victimele 
acestea, oricite ar fi, nu mai prezintă interes! Aici este vorba despre o mentalitate perversă, rezultat al unei 
educaţii tendenţios ideologizate... [...] 

Sigur că este vorba despre un episod petrecut în sînul lumii apusene. Noi, ca ortodocşi, avem 
multe de imputat apusenilor. Avem divergențe — fie reductibile, fie ireductibile — cu romano-catolicismul. 
Dar nu strică să aruncăm cîte o privire în ograda lor, iar atunci cînd este ceva de învăţat, să învăţăm, fără 
ochelari de cal. Să învăţăm, de pildă, în ce fel înțelege lumea catolică să-şi cinstească martirii credinței. 
Acest lot de 498 de martiri pentru Hristos căzuți în războiul civil spaniol este cel mai mare [numeros] 
beatificat pînă în momentul de față, dar nu este fără precedent. În timpul Papei loan Paul al II-lea au existat 
alte loturi de sute de martiri ai războiului civil care au fost beatificaţi, așa încît numărul lor total se ridică la 
aproape o mie. După datele istoricilor, în acest război au fost peste 6000 de episcopi, preoți, monahi şi 
monahii decimaţi de către hoardele comuniste. lată că nu i-au cinstit, în numele ideii naționale, spaniolii; i- 
a cinstit, i-a beatificat, în numele ideii creştine, Vaticanul. Evident, în Spania au existat anumite reacții 
venite dinspre stînga, pentru că stînga nu doarme niciodată, cum nu doarme nici dracul, şi au fost proteste 
publice față de această beatificare în grup (deşi ea, cum am spus, avea precedente), ceea ce a provocat 
reacţia foarte fermă a secretarului de stat al Vaticanului, cardinalul Tercisio Bertone, care a precizat că 
această beatificare nu are nici un fel de conotaţie politică. Au fost beatificaţi 498 de oameni care au murit 
pentru Hristos, indiferent că vor fi avut pe deasupra şi opțiuni politice, sau alte determinari istorico-biografice, 
ca fiecare dintre noi. Iată o distincţie pe care se pare că lumea ortodoxă românească nu a ajuns sa o faca, 
cel puţin la nivel oficial. În continuare, pare ca pluteşte deasupra martirajului românesc aceasta umbră de 
suspiciune; «Da, dom'le, dar a fost legionar, dar a fost de dreapta... » şi aşa mai departe. Deci se folosesc 
etichetări improprii, străine ordinii moral-religioase, pentru a judeca nişte vieţii care, pînă la urmă, nu pol 
fi cu adevărat cîntărite în malestatea lor decii prin raportare la Dumnezeu. lată cazul lui Valeriu Gafencu, 
despre care se va vorbi răspicat în această seară, Sigur că Valeriu Gafencu a pornit la drum ca “fraţior de 
cruce” — se spune radical: legionar, dar nu era legionar, ci numai “frate de cruce”. E adevărat că a 
împărtășit în mare idealul legionar al generaţiei lui, într-o fază tîrzie — pentru asta a fost închis, pentru asta 
a suferit și a murit în închisoare. Dar e foarte interesantă una dintre ultimele lui declaraţii, făcută unui 
camarad de la Tg, Ocna, în care Valeriu Gafencu — «Sfîntul închisorilor» = spune textual: «Nu-mi pare rău 
că am îmbrăcat cămașa legionară. Dacă îmi pare rău de ceva, este că n-am îmbrăcat de la începutul 
începutului o singură camașă; cămașa lui Hristos», Vasăzică, în conștiința lui atit de limpede — deși nu s-a 
dezis niciodată de trecutul legionar,'chiar dacă i s-a promis eliberarea în schimbul unei astfel de declaraţii 
—, în conştiinţa lui, zic, naționalismul era un fapt accidental din biografia sa; ceea ce rămine esenţial, ceea 
ce are reverberaţie în eternitate este angajamentul pentru Hristos, Și Valeriu Gafencu nu a murit pentru 
cauza legionară, ci, fără să se lepede de ea, a murit pentru Hristos. Or, cazul lui este poate cel mai pregnant, 
dar există sute, poale chiar mii de martiri căzuţi pentru Hristos în lemniţele comuniste româneşti — unii Ştiuţi, 
alții neştiuţi. ŞI te întrebi ce păzeşte Comisia de Canonizare a Sfintului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, 
care, în 18 ani, nu a reușit să finalizeze nici un dosar de canonizare al vreunuia dintre cei căzuţi în lupta cu 
fiara comunistă? În timp ce, în coasta noastră, Rusia, bunăoară, are deja citeva sute de sfinţi martiri din 
închisorile și din lagărele bolşevice trecuți în sinaxar, De unde această disproporţie strigătoare la cer? Am 
arătat la început disproporția dintre noi şi romano-catolicism, dar iată că există o la fel de mare disproporţie 
între noi şi Rusia — mama comunismului! [...] E o constatare pe care o facem și care trebuie să ne pună pe 
ginduri...” 











din cele spuse de cei patru vorbitori. 


| Pr. Amfilohie Brânză i 


“Trebuie nu numai să promovăm 
binele, ci să şi înfruntăm râul...” 





*... Fraţi creştini, esenţial pentru viața omului este împlinirea 
voii lui Dumnezeu. De nu vom îndeplini voia lui Dumnezeu, nu vom 
căpăta harul, prin care ni se dă luminarea minţii, pacea inimii, 
asemănarea cu Dumnezeu. Este foarte important să fim pururea 
conştienţi de aceasta: sîntem creaţi de Dumnezeu; omul nu poate să 
propăşească, să realizeze, să gîndească, nu poate să aibă nici o evoluție 
în afară de Dumnezeu. Biserica ne cheamă mereu la această realitate. 


„Unii aud, alţii nu aud, iar alţii aud și se fac că nu aud. Fără Dumnezeu nu 


putem face nimic. [...] Ei bine, ardoarea de a-l urma Domnului ne-a 
cuprins și pe noi, tinerii care, după '89, am intrat în mînăstiri. [...] 
Tirziu aveam să aflu de Părintele Gheorghe Calciu, cu ocazia 
unor conferinţe ținute în țară; ca şi despre alți mari duhovnici de la noi, 
care au suferit, ca Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Iustin Pârvu, 
monahul Marcu Dumitrescu de la Sihăstria... Văzîndu-l şi auzindu-l pe 
Părintele Calciu, am simţit că are acel ceva care te îndeamnă să uiţi de 
neputinţele tale, să scapi de teamă, să ieşi din limitele condiției umane şi 
să-i urmezi lui Hristos, cu tot avîntul tău. Avea ceva care cucerea oamenii. 
Ăsta-i creştinul! Şi uşor, uşor, ne-am cucerit de Părintele. 

Dumnezeu conduce lumea, nu din afara, ci dinlăutrul omului, 
şi face voia Sa prin oameni. Cînd am văzut cum şi-a asumat Părintele 
Calciu suferinţa pentru Hristos, cum îşi dorea ca acest neam să 
mărturisească Evanghelia şi s-o trăiască, am vrut să-i urmăm exemplul. 
Părintele Calciu, un om echilibrat şi curajos, care, cu atîta dragoste, cu 
atita forță, cu atita credință, a mărturisit Evanghelia pentru noi. Atunci, 
am simţit în Părintele care este rostul nostru, personal şi comunitar. |...) 
Am alcătuit această carte, ca să scoatem şi mai bine în evidenţă credința 
acestui om extraordinar, Părintele Gheorghe Calciu. [...] 

Părintele Calciu a avut o mare dragoste mai ales pentru tineri 
şi a vrut să le transmită credința în Dumnezeu, într-un ideal creştin, 
nădejdea în viața veşnică, forța dragostei dintre oameni, şi ne-a învăţat 
că de cite ori vei sacrifica pentru Mîntuitorul Hristos, da. vei avea de 
pătimit în trup, şi scris este, dar Dumnezeu nu-ți va rămîne dator. Am 
întîlnit un crez puternic în Părintele Calciu şi în ceilalţi părinți pomeniţi 
aici. Ne-am dat seama că nici un om care se încrede în Dumnezeu nu 
piere, ci va fi viu şi după moarte. Aşa îi simțim şi pe cei despre care ne- 
a vorbit Părintele, din generaţia sa, ori mai dinainte; i-am simțit vii şi îi 
simțim prezenţi. In lumina acestui adevăr vă vorbesc astăzi. [...] 

Cartea aceasta cuprinde viața Părintelui Calciu istorisită de 
Sfinția Sa, citeva documente de la CNSAS = în care sînt aspecte din 
Viaţa sa pastoral-misionară de la Seminarul ortodox de aici din Bucureşti 
— şi evocările unor ucenici ai Părintelui, Nădăjduim ca din această carte 
să trageţi folos sufletesc, 

In ce priveşte prezența noastră aici, ca monahi, o justific prin 
faptul că am întîlnit la Părintele Calciu atitudinea creştină necesară şi în 
minăstiri, şi în viaţa din lume, a mirenilor, Thebuie nu numai să promovăm 
binele, adevărul şi iubirea, ci să şi înfruntam răul Trebuie să-l scoatem 
pe diavol din lumea aceasta, ca să instituim împărăţia cerurilor. Nu 
numai cu forțe umane; Dumnezeu lucrează prin oameni, în cele mai 
neașteptate chipuri, prin cele mai neaşteptate persoane. Asta vrem Şi 
noi; să vă deschidem sufletele pentru această lucrare duhovnicească. 
Sintem alături de dvs. ca să arâtam că am înțeles şi că nu ne dăm în lături 
de la a răspunde provocărilor acestei societăți de astăzi, din ce în ce mai 
lipsite de Dumnezeu...” 






—— po... PP —— ———— 5507 e 







PUNCTE CARDINALE pico e poa pacii 






2% 


"ae i 
Li 






E: Şes a 
i 


L& 3 4) 


ș Eat a în. i 12 CA 
Re! Pa 90 deea see % 







Ste dgă 
(E Adi 








“Pilda lui Valeriu Gafencu 
să fie lucrătoare 
in viaţa noastră...” 


Dan Puric 


“Trăim încâ în zodia fricii...” 














*..„ Foarte multă lume s-a arătat mirată de faptul că un monah este interesat de mărturiile celor 
care au fost în închisorile comuniste. Acum, de la început trebuie să vă spun că, în afară de lucrarea 
aceasta despre Valeriu Gafencu, dacă mă ajută Dumnezeu, am în proiect o altă lucrare, tot despre 
spiritualitatea din închisori, cu un spectru mai larg, un fel de Pateric al temniţelor. Umblînd prin țară și 
căutînd informaţii şi mărturii pentru cele două cărți, am fost întrebat de ce mă ocup de cei care au trecut 
prin închisori, iar eu am răspuns, mai în glumă, mai în serios: «Dacă nu se ocupă alții, se ocupă călugării». 
Acum o săptămînă am fost la Petru-Vodă, la Părintele lustin, şi, printre altele, i-am spus despre mirarea 
aceasta a oamenilor. lar Părintele lustin s-a mirat de mirarea lor şi mi-a zis: «Păi nu e normal ca monahii 
să fie primii care se ocupă de suferinţa neamului? ». 

Suferinţa celor care au fost închişi a fost primul imbold ca să mă ocup de acest subiect. După '90, 
cînd nu eram la mînăstire, am citit o carte despre Piteşti şi am fost foarte marcat de suferinţa trăită de cei 
de acolo. Pe urmă, a rămas o zonă de interes pentru mine memorialistica din detenție. Aşa am citit 
Jurnalul fericirii al Părintelui îicolae Aiginhar el, din care am aflat că a existat un sfint al închisorilor, 
“Valeriu Gafencu, Pe Sole informaţii despre el, pentru mine... Nu m-am gîndit că voi ajunge să 

scriu o carte despre el. Cînd deja strînsesem multe date, cu binecuvîntarea starețului şi a episcopului, am 
trecut la o cercetare mai serioasă, din care a rezultat acest volum. [...] 

Fondurile rezultate din vînzarea cărţii vor fi folosite pentru construirea unei mînăstiri în cimitirul 
de la Rîpa Robilor, de la Aiud, unde sînt îngropaţi cei morți în această închisoare. În principiu, nu sînt de 
părere că e indicat ca acum să mai investeşti în ziduri; cred că sînt destule minăstiri, dacă nu chiar prea 
multe. Dar la Aiud este necesar un altar, care să fie reprezentativ pentru spiritualitatea închisorilor — atit 
de puţin receptată în viața Bisericii noastre. Știm foarte multe lucruri întîmplate într-o parte şi în alta, sînt 
multe figuri de sfinţi şi de cuvioşi a căror viaţă s-a tradus în limba română, dar nu prea Ştim ce s-a 
întîmplat cu neamul nostru şi, mai ales, nu ştim ce s-a întîmplat în închisorile comuniste. Partea aceasta 
a închisorilor este plină de semnificaţii pentru viața noastră duhovnicească. Cred că avem foarte multe 
de învăţat. Srrîngind informatii despre cei din închisori, mi-am dat seama că sînt foarte multe lucruri cu 
relevanță pentru viața duhovnicească, şi multe figuri de sfinţi şi de mărturisitori, care s-ar cădea să fie 
canonizați. Dar canonizarea nu ține de competenţa noastră. Nici cartea închinată lui Valeriu Gafencu nu 
urmăreşte să forțeze mina Sinodului în vederea canonizării, ci doar ca această figură excepțională a 
temnițelor să fie receptată ca atare de credincioşi, iar pilda lui să fie lucrătoare în viața noastră Pentru 
că, deşi canonizarea este necesară, are şi un aspect formal, sint atiţia sfinţi care au fost canonizaţi şi pe 
care nu-i pune nimeni la lucru, să zic aşa, nu-i cheamă nimeni în rugăciune. Mai important este să le 
cunoaștem viața unor oameni adînc înduhovniciţi, aşa cum e cazul lui Valeriu Gafencu, şi să vedem ce 
înseamnă pentru noi această mărturie. Și, în sens larg, alături de mărturia lui Valeriu Gafencu, ce 
înseamnă mărturiile celorlalte figuri emblematice ale temniţelor comuniste. [...] 

În anul2005, cînd a revenit Părintele Calciu în ţară, am luat legătura cu Sfinţia sa și l-am rugat să- 
mi povestească despre experienţa sa din închisoare, pentru că vreau să-i închin un capitol în acest 
Pateric, Părintele a fost de acord, dar nu avea timp să stea mai mult într-un loc, pentru o discuţie mai 
lungă, așa cum aș fi vrut eu. Dumnezeu a rînduit să-l însoțesc vreo patru zile în periplul său prin țară şi am 
închegat un fel de interviu, dar mai adînc, un fel de convorbire-testament, Discuţia s-a întins pe parcursul 
a șase ore de înregistrare şi, împreună cu alte mărturii, pentru că mi-am dat seama că depăşeşte cu mult 
ceea ce ar intra în Pateric, a apărut în cartea despre viaţa Părintelui Calciu alcătuită la Diaconești. [...] 

Am fost întrebat ce-am învățat de la oamenii pe care i-am cunoscut... A fost o experienţă 
profundă, de comuniune; oamenii aceștia mi-au transmis mai mult decit informaţii, a fost o comunicare 
de la suflet la suflet, Legat de Părintele Calciu, mi-au rămas și cîteva lucruri care m-au impresionat, In 
primul rînd, am fost şocat de naturalețea Părintelui; poate vă așteptați să vă spun vreo minune sau, cine 
ştie, vreo apofiegmă,.. Cunoscîndu-i viaţa și știind că a făcut 21 de ani de închisoare, adică un sfert din 
viață şi-a petrecut-o în închisoare, de cînd l-am cunoscut am fost foarte mirat de cît de firesc se comporta, 
Pentru mine acest comportament al său a fost o lecţie, M-a impresionat, de asemenea, prietenia Părintelui 
cu d-l Marcel Petrişor — pentru mine prietenia lor a rămas un exemplu de prietenie, poate chiar un ideal, 
Apoi, în periplul acesta prin țară, am fost şi la Mînăstirea Rimeţi, unde Părintele Calciu nu mai fusese de 
30 de ani. Acolo, cel mai tulburător moment a fost «întîlnirea» cu Părintele Dometie Manolache - care 
a murit în 1975, Părintele Calciu a vrut să se roage la mormîntul său, iar mie mi-a rămas în minte şi în 
inimă firescul cu care s-a rugat Părintele, S-a apropiat de mormint şi a început să vorbească, pur şi 
simplu, cu Părintele Dometie. E o pildă, căci tot în acest fel mai putem şi noi comunica Cupa nțele 


Calciu azi...” 


“Am primit această carte [Sfintul închisorilor) la intrarea la Teatru, de 
la Părintele Moise, care mi-a zis firesc: «Uită-te prin ea!». Plecam într-un 
turneu foarte lung... Şi tot firesc am deschis-o. Ştiam despre Valeriu Gafencu 
aşa cum ai şti despre bunicii tăi din fotografiile rupte şi arse: bucățele. Citind- 
0, s-a întîmplat un miracol: nu plecam din România, România venea cu mine. 
Dar nu orice fel de Românie, ci o Românie profundă, tainică. 

Un cercetător francez al Ortodoxiei se minuna de poporul român atunci 
cind Biserica Sf. Vineri din Bucureşti a fost dărîmată, pentru că în noaptea 
aceea nenorocită creştinii au venit şi au luat acasă fiecare cîte o cărămidă din 
biserica lor. Și a zis: este caz unic în istoria lumii: îşi cară biserica acasă. 
cărămidă cu cărămidă! Aceasta carte este o cărămidă din Biserica neamului. 
E o cărămidă vie. Mai avem cărămizi. O cărămidă se numeşte Valeriu 
Gafencu, alta Petre Ţuţea, alta lon Gavrilă Ogoranu, alta loan lanolide, alta 
Gheorghe Calciu... Multe cărămizi. Avem şi dărîmători de Biserică — cei 
care au dat cu tîrnăcopul; şi lista este deschisă, este aproape sufocată de cei 
care se înscriu astăzi să dărime şi Biserica, şi neamul. Îi amintesc pe Nicolski, 
pe colonelul Crăciun şi pe alţii, noi, contemporani cu noi... [22] 

Mircea Vulcănescu a zis că dacă, printr-un cataclism. neamul ăsta 
dispare, cei care vor veni aici vor fi tot români. Eu zic că dacă neamul ăsta 
dispare, printr-un cataclism, şi ajunge în fața lui Dumnezeu, această carte 
poate fi un paşaport al neamului românesc în faţa lui Dumnezeu. [...] Am fost 
cutremurat de această carte. [...] În ea este esenţa neîntinată a neamului 
românesc. [...] Mi se pare că este o pregustare a Învierii, pentru că, dacă o 
citiți, veţi vedea că e o coborire în iad a poporului român... lisus a coborit în 
iad pentru a ne slobozi de acolo. Citind cartea aceasta, veţi avea sentimentul 
că sînteți liberi, puternici... 

Veţi vedea în cartea aceasta cele trei cruci de pe Golgota: crucea 
suferinței asumate, care transfigurează, a lui lisus Hristos: crucea pocainței, 
a ticălosului care în ultimele secunde se pocăieşte, crede şi este, iată, salvat; 
și crucea suferinței în sine, a celui care cîrteşte. De fapt, pe cele trei cruci a 
rămas în continuare crucificat neamul românesc. Pe Valeriu Gafencu îl găsiți 
pe crucea Mintuitorului; îi veți mai găsi în această carte pe cei care se află pe 
crucea pocainței, ca şi pe cei care sînt pe crucea suferinței în sine. Şi-o să mai 
găsiţi o lume paralelă — cei care au condamnat ce a fost mai frumos, mai 
puternic şi mai curat în neamul românesc, condamnă în continuare... [i] 

luda a fost superior comuniştilor, pentru că a avut acel proces de 
conștiință în urma căruia a aruncat punga cu arginți şi a spus: «Am vîndut 
singe nevinovat!, l-aţi văzut pe cei care au distrus această floare a neamului 
stînd în genunchi şi cerîndu-şi iertare? Îi vedeţi dvs, cu părere de rău, în căință 
sau în pocăință? Nici nu poate fi vorba. [...] 

Reeducarea la care sîntem supuşi astăzi este cea a uitării, cea a băşcăliei 
— aşa cum foarte bine a subliniat d-l Răzvan Codrescu, am început să fim 
băşcălioşi pînă la blasfemie faţă de bieţii copii care au murit în decembrie 
1989, apoi de cei care au transfigurat închisorile în mînăstiri. Această băşcălie 
de tip diluant, comunist, distruge, pulverizează îngenuncherea şi sfințirea. 
Din această carte şi din altele, ca aceea a lui loan lanolide, se construieşte 
poporul român — este mare pericol! Aici este neamul românesc. [...] 

Nu cer să facem baricadă, ci doar să primim aceste lucruri ca nişte 
creştini. Tot Valeriu Gafencu spune: «Dacă ne recunoaştem sfinţii, sîntem 
creştini». Sîntem încă în zodia aceea a Apostolului Petru, săracul, a fricii: 
«Nu-l cunosc pe acest om!». 

Valeriu Gafencu a pătimit şi a murit pentru ceea ce mărturiseşte într-o 
poezie (şi pentru ce vor suferi toţi cei care se vor angaja la ceea ce a spus el); 
«Şi-am vrut / Neamul să-l mut/ De aici, de jos,/ La Domnul lisus Hristos»”. 







































































































































PAG. 12 Nr. 12/204 Decembne 2007 


“CÂND ŢI SE ÎNTÂMPLĂ CEVA NEPLĂCUT, ÎN OCHII ALTORA SE ȚESE DESPRE TINE O ICOANĂ 
NEPOTRIVITĂ FIINȚEI TALE; CÂND TU INSUȚI, JUDECÂNDU-ȚI CARENȚELE, AJUNGI SĂ TE 
ÎNDOIEŞTI, ÎNTOARCEREA LA RĂDĂCINILE FIINȚEI, LA IZVOARE, AD RADICES, ESTE UN MIJLOC 
TERAPEUTIC...” MIRCEA VULCĂNESCU 


II. RĂSĂRIT ŞI APUS. PNEUMA ŞI PSYHE 
(Urmare din numărul trecut) 


1054 — O DESPĂRȚIRE ANUNŢATĂ. Dureroasa ruptură dintre Apus şi Răsărit 
nu e un accident sau o simplă neînțelegere. Cum am văzut până acum, ceva profund se 
schimba în Apus, proces care va duce în timp la vorbirea a două limbi diferite (nu doar 
greaca şi latina, cu posibilităţi de expresie mistico-metafizice diferite, ci două viziuni diferite 
asupra existenţei). 

Până în sec. XI, lumea creştină fusese hărțuită de numeroase dispute, de la cele 
hristologice din sec. V. Biserica se adunase în jurul Ortodoxiei, pentru a se distinge de 
diversele erezii. Ortodoxia era simbolul adevăratei Biserici a lui Hristos, opusă diverselor 
secte care apăreau şi piereau ca scurtele ploi de vară. Bizantinii şi latinii au rămas loiali 
Ortodoxiei exprimate de Sinodul calcedonian. Cu timpul însă (din sec. IX) apar, o dată cu 
opoziţia politică dintre Bizanţ şi Imperiul Franc, deosebirile ecleziologice şi teologice. 

Factorii politici nu explică însă singuri “dureroasa bifurcare”, cum îi spune Paul 
Evdokimov [1]. Cauzele sunt mai profunde şi trebuie căutate în diferența de viziune asupra 
lumii. Unele distanțări le-am tratat deja în capitolele anterioare. Au mai ramas câteva 
aspecte mai apropiate de momentul rupturii şi care sunt citate cel mai adesea de către 
autorii ce trateaza această problemă. 

Un prim motiv de neînțelegere, fundamental de data aceasta, este lipsa unui criteriu 
eclesiologic comun de rezolvare a problemelor de tot felul care separau Răsăritul și Apusul 
[2]. Deşi am mai tratat această problemă, ea revine în mod special ca să explice lipsa 
limbajului comun. 

Pentru Apus, primatul papal face ca Pontiful să fie considerat instanța ultimă în 
problemele doctrinare. Aşa cum am văzut, Papa şi aroga dreptul de a decide singur în orice 


“problemă. Această concepţie se afla în contrast cu conceptul de Biserică dominant în 


Răsărit. Exista un dezacord asupra ideii de autoritate în Biserică, In Apus avem monarhia 


"romană, iar în Răsărit colegiul sinodal, ca expresie a concepției Bisericii — Trup al lui 


Hristos, în care orice membru are în el Trupul întreg. Doar Hristos este Capul, sau principiul 
de integrare. Creștinii sunt una în Hristos și aici nu încape o altă distanță, un intermediar 
care să lege Capul de Trup. Cum subliniază acelaşi Evdokimov, „Cuvântul lui Dumnezeu 
nu se adresează niciodată indivizilor izolaţi, ci poporului ales, unei realităţi colegiale” [3]. 
Adică unei comunităţi întru credință. Şi această situație o anunță de pe acum pe cea a 
“veacului ce va să fie”. Aceste realităţi diferite vor îngreuna şi mai mult dialogul dintre 
Răsărit şi Apus. 

Dintre temele ce nu au fost soluționate în acest dialog, un loc de seamă I-a avut 
controversa privind Filioque. Chiar dacă unii cercetători tind să exagereze rolul acestei 
controverse, începând adesea cu ea tratarea subiectului despărțirii Apus-Răsărit, o cercetare 
mai atentă dovedeşte că, fără a-i reduce importanța, ea urmează logic unei alte dispute, şi 
anume cea privind energiile divine (logic, nu neapărat cronologic). 

Pentru perioada patristică, energia divină este „una, simplă şi neîmpărțită, şi cu 
toate că lucrează în chip mântuitor asupra fiecăreia din cele care există în exemplare 
singulare și împarte tuturora părțile constitutive ale firii sale proprii, totuși rămâne simplă; se 
multiplică fără să se împartă, în fiecare din cele care există în exemplare singulare, şi le 
adună, le întoarce pe acestea spre simplitatea ei” [4]. Energia divină sau harul dă viață, 
rațiune, spiritualitate, fiind mai presus de toate. Ea le străbate fără să se amestece, iartă 
păcatele și mântuie. Harul este puterea lui Dumnezeu, care are ca agent divin Duhul Sfânt 
[5], Duhul Sfant îi unește pe toţi credincioşii în Trupul lui Hristos, pe care Fiul, la sfârșit, îl 
va da în brațele Tatălui, Din ziua Cinzecimii, Duhul devine lucrător dinăuntrul firii omeneşti 
şi structurează personalitatea umană. Vom vedea ce importanţă are acest lucru în antropologia 
ce se va creea în cele două spaţii culturale după ruptură. 

Răsăritul păstrează nemodificată concepţia patristică a harului necreat, sau a 
energiilor necreate, Apusul va începe să creadă însă că „Harul e creat, o aptitudine pur 
naturală, ceea ce se dă prin Fiul nu mai poate fi Harul Duhului Sfânt, ci însuşi ipostasul lui; 
or, tocmai aceasta este dogma Filioque” [6]. Astfel, vedem că Filioque decurge logic din 
concepția asupra Harului Duhului Sfânt. Ceea ce se varsă peste noi nu e Însuși Duhul Sfânt, 
căci Domnul spune: „Voi turna din Duhul Meu”, nu: „Voi turna Duhul Meu”. E vorba despre 
Har, care e necreat şi e nedeșpărțit de Duhul Sfânt. Această dispută dogmatică se va 
amplifica în cadrul disputei isihaste, când devine evident că Răsăritul se pneumarizează, în 
timp ce Apusul se depneumatizează. 

Acest curs devine și mai evident cu Filloque, Sinoadele ecumenice stabiliseră un 
Crez ce reprezenta nucleul credinţei creştine. Integrarea lui Filioque în Crez a început în 


1, Paul Evdokimov, Ortodoxia, Ed. Institutului Biblic şi de 
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, p. 32; 

2. John Meyendorif , Teologia bizantină, Ed. Institutului 
Biblic..., 1996,p. 123; 

3, P. Evdokimov, op. cit.,p. 157; 

4, Sf. loan Damaschin, Dogmatica, Ed, Scripta, 1993, p. 42; 
5, Sf. loan Damaschin, op. cir., p. 290; 

6. Dumitru Stăniloae, Viaţa și învățătura Sfântului Grigorie 
Palama, Ed. Scripta, 1993, p. 66; 





PUNCTE CARDINALE 


Spania secolului VI şi s-a răspândit apoi în Imperiul Franc, sub Carol cel Mare, în COIEOV BE 
sa cu bizantinii. Papa Leon III, dorind să apere adevărul, a cerut să se graveze pe POTIACIE 
de bronz al catedralei din Roma, pe două plăci de argint, textul Crezului, în greacă şi în 
latină, fără nici un adaos [7]. Mai târziu, însă, Roma s-a plecat în fața puterii temporare, 
acceptând erezia. Ceea ce rămâne este tendința Apusului de a se abate de la dogmă. 
Această dispută aruncă o lumină aparte asupra viziunii diferite a celor două spații culturale 
şi spirituale asupra Tainei Treimii (şi nu numai). Căci în timp ce bizantinii pornesc de la 
persoanele divine la natură, de la ipostas la conţinutul comun, latinii pleacă de la natură la 
ipostas, Aceasta influențează şi relaţiile din interiorul comunităţii de credință: Răsăritul 
pune accentul pe persoană, arătând că Biserica e o comuniune de persoane unite prin 
credința lor liberă, pe când Apusul pune accentul pe natură, în numele căreia nu lasă 
persoanele și neamurile să fie. Monarhia papală exprimă şi ea acest lucru. Doar apartenența 
juridică faţă de Pontif asigură mântuirea, iar nu relaţia personală cu Dumnezeu în Biserică. 
Sub această influență spirituală, dată de stricarea armoniei intradivine, relaţiile interumane 
vor suferi fără îndoială. Apusul nu înțelege ineditul unui tip de relaţie ce depăşeşte lumea 
căzută. Şi aplică divinului reguli ale lumii căzute, când mesajul creştin presupunea o 
atitudine inversă: instituirea în această lume a unei altfel de relaţii, proprii veacului ce va să 
fie. Căci Biserica este cu un picior aici și cu unul în Împărăţia lui Hristos, pe care trebuie să 
o pregătească, 

Aici putem întrevedea cauzele oscilaţiilor de mai târziu, din epoca modernă, între 
individualism şi colectivism, ambele atât de dăunătoare. Spre deosebire de acestea, 
Răsăritul a menținut (cât a putut) personalismul ca modalitate de relaționare. 

Christos Yannaras arată care sunt consecințele pentru lumea modernă ale acestor 
mutații din gândirea apuseană [8]. După filozoful grec, prioritatea individului în lumea 
modernă anulează dinamica socială. În locul societăţii avem o sumă de indivizi, în locul 
comunităţii — colectivitatea. Astfel s-a ajuns la pierderea civilizaţiei cetăţii (polis), a culturii. 
De aceea el propune relaţia ca principiu al unei alte antropologii. Ea trebuie să înlocuiască 
termenul „individ-atom” (identic — egal cu ceilalți) cu cel de persoană (adică prospon — 
sunt cu faţa către cineva). Manifestarea persoanei ca o ființă unică şi fără seamăn. Tatăl, 
din libertate şi iubire, face să se nască Fiul şi să purceadă Duhul Sfânt. Adică Îşi realizează 
existența ca iubire, ca relaţie de iubire, şi aceasta este definiţia existenţei personale. 

Faptul că Apusul a insistat pe natură, iar Răsăritul pe persoană, fapt ce reiese şi din 
viața Bisericii, a avut consecințe grele asupra vieţii oamenilor, mai ales în problema 
libertăţii. Liberalismul (individualismul) şi comunismul (colectivismul) sunt, în ciuda 
opoziţiei, expresia aceleiaşi realități spirituale. Opuşii se atrag şi se potenţează reciproc. 
Subordonaţionismul din Filioque alimentează subordonaţionismul eclesiologic, cu toate 
consecințele de rigoare. 

Alte dezacorduri teologice au apărut treptat şi din pricina tendinței apusenilor de a 
inova şi de a căuta originalitatea, chiar în problemele esenţiale. Dintre practicile rituale 
latine, folosirea pâinii nedospite la Euharistie îmi pare că luminează procesul prin care 
trece Apusul în această perioadă. La o primă vedere pare un detaliu nesemnificativ. La o 
privire mai atentă, însă, îşi arată importanța sa de simbol al procesului prin care Apusul a 
trecut. Căci folosirea pâinii nedospite este practică iudaică. După Nichita Stehatos, azimele 
sunt moarte, iar pâinea dospită este insuflețită, aşa pare dinamică, plină de energie. Or, în 
asta stă chiar esenţa creştinismului. Hristos a turnat harul Duhului Sfânt peste om şi l-a 
făcut să fie un suflet viu. Până la Hristos sufletul se moleşise, căzuse într-o stare de 
amorțeală, care îl făcea nelucrător. Trecerea de la azima iudaică la pâinea creştină are o 
mare însemnătate simbolică, întrucât pâinea simbolizează sufletul regenerat pe direcția 
Duh Sfânt — duh omenesc — suflet — trup. Intoarcerea la azimă simbolizează căderea în 
legalism. lar această cădere va marca profund Apusul în toate aspectele vieţii. Lips 
epiclezei în ritualul latin (invocarea Duhului Sfânt să pogoare asupra Sfintelor Daruri 
pentru împlinirea Euharistiei) confirmă cele de mai sus. 

Incercările de împăcare, eşuate, scot în evidenţă câteva aspecte demne de menţionat. 
Mai întâi, factorii cei mai interesaţi de împăcarea cu Apusul erau puterea politică şi umaniştii. 
Impăraţii bizantini sperau ca din împăcarea cu Apusul să obțină și coroana Imperiului 
Roman de Apus, pentru a reface vechiul imperiu şi a-şi lărgi dominaţia asupra întregii 
Europe. După cruciade, însă, puterea Bizanțului scade, iar la răsărit apare pericolul turcesc. 
De acum, factorul politic vede în Apus un posibil ajutor militar în apărarea de otomani. 
Aceasta este motivaţia împăratului loan V Paleologul de a accepta condiţiile puse de 
Roma. Astfel, Bizanțul se vede prins între a se lăsa sprijinit de Apus împotriva turcilor, cu 
condiţia pierderii Ortodoxiei, sau să se lase cucerit de turci, dar să nu-şi trădeze credința, 
Cum ajutorul apusean era = ca şi azi — îndoielnic, alegerea n-a fost prea greu de făcut, 
Oricum, majoritatea populaţiei socotea cucerirea turcă drept o posibilitate preferabilă trădării 
Ortodoxiei, Şi alegerea este cea potrivită, întrucât regimul patriarhal al turcului a accentuat 
caracterul arcadian al Răsăritului. 

Umaniştii erau filozofi aristotelizanţi şi platonizanți, care vedeau în Apus (şi mai 
ales în Italia) o posibilă şansă a filosofiei greceşti de a se exprima. Mai ales după victoria 
isihasmului în Bizanţ, antipalamiştii, majoritatea umaniști, sunt principalul factor intelectual 
catolicizant. Mulţi dintre ei se stabilesc în lumea catolică, pentru moment mai deschisă 
filosofiei profane. Umaniştii greci vor fi unul dintre factorii de difuziune a aristotelismului 
în Apus, alături de arabi. Tomismul va fi expresia firească a acestor tendinţe de aristotelizare 
a creştinismului. Învinşi în Răsărit de mistica palamistă, ei îşi găsesc pentru o vreme 
refugiul în Italia, unde vor pregăti Renaşterea (învinsă avant la lettre de spiritul mistic al 
Răsăritului). (Va urma) 


Viorel ROŞCA 





7, D. Stâniloae, op. cir.,p. ISI; 
8. Christos Yannaras, Ortodoxie şi Occident, Ed. Bizantină, 1995, pp. 54-68. 











Ye YY TA 7 = 
TRINȚZENIA 
= DH Di / “MAIA | 

9, A V Ai g i A VW, 


« 
rmmzzma Tl 


A AY HTREE" 
VERI 
î Y 2! | a | P, hd Î 4 


ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI 


PURGATORIUL 


CÎNTUL IX 


l A anticului Titon concubină, 
din brațele iubitului desprinsă, 
nălbea-n pridvor de zare levantină; 

4 pe fruntea ei cu nestemate-ncinsă 
prindea contur glaciala tiritoare 
de-a cărei coadă lumea-i crunt atinsă; 

7 şi-n locul unde stam în aşteptare, 
din paşii ei făcuse noaptea doi, 
şi da şi-al treilea-n zbor să se coboare, 

10 cind eu, ce-aveam ce-i din Adam în noi, 
de somn învins, în ierburi mă lăsai, 
pe unde citeşcinci făceam convoi. 

13 În ceasul cînd tristeţii sale grai 
dă rîndunica-n zorii zilei, poate 
în amintirea-ntiiului ei vai, 

16 şi cind pribegei noastre minţi i-s date 
poftiri trupeşti şi ginduri mai puţine, 
avind vedenii parcă minunate, 

19 mi se păru că-n visul meu, spre mine, 
cu aripi larg deschise în tării, 
un vultur ca suflat în aur vine; 

22 și c-aş fi fost pe unde-i părăsi 
pe-ai săi pe vremuri Ganimede, cînd 
zeiescul sfal la ceruri îl răpi. 


„25 GQindeam în sinea-mi: „Nu va fi vinind 


"u 


decit pe-aci, căci poate pradă-n gheare. 


nu-i place-a duce-n cer din loc de rînd 
28 Apoi, dind roată, ca-ntr-o Julgerare 
țîşni în jos şi parcă mă trăgea, 
purtindu-mă spre cerul în vilvoare. 
31 C-ardeam de vii şi eu, şi el părea 
în focu-acela-nchipuit, şi-ndată 
se frinse-n iureş şi visarea mea. 
34 Nu altfel cred c-Ahile altădată 
sări din somn, privind în jur uimit 
şi neştiind pe unde-i şi ce cată, 
37 cînd de la Chiron maica l-a răpit 
şi-n braţe, adormit, la Schiro-l duse, 
unde pe urmă grecii l-au găsil, 
40 de cum la rindu-mi tresării cînd Juse 
să-mi fugă somnul şi, pălind din plin, 
stam sloi de spaima care mă trecuse. 
43 Mi-era alături doar al meu alin, 
de două ceasuri soarele suise, 
jar eu cătam spre-albastrul larg marin. 
46 „Să n-ai vreo teamă", domnul meu îmi zise, 
„ci fă-ţi curaj, căci bun liman ne ţine: 
lare, nu slab să fii cuvine-[i-se. 
49 La purgatoriu eşti ajuns cu bine: 
priveşte briul care-l înconjoară 
şi parcă-i rupt pe unde poarta vine. 
52 Mai adineaori, cînd se revărsară 
ai zilei zori, iar somnul la pămint 
fe pironea-ntre flori, veni-ntr-o doară 
55 o doamnă şi grăi: «Lucia sint: 
să-l iau pe cel ce doarme mă lăsaţi, 
spre-a-i înlesni al drumului avint». 
58 Sordel rămase-n urmă cu-ai săi fraţi; 
ea mi te luă, suind prin fapt de zi, 
iar paşii-i fură de ai mei urmaţi. 
61 Aici te puse, iar din ochi vădi 
privirii mele poarta de intrare; 
apoi, cu somnul tău, şi ea pieri”. 


» 
. 


BERI De Pa: = DV bei mă vip nt i at 


Din pricina slăbiciunii trupești (... ce-i din 
Adam în noi”), Dante, în pragul zorilor, cade într-un 
somn adînc pe pajiştea înflorită și are un vis premonitor 
(vulturul cu pene de aur simbol al harului divin = care- 
lrăpeşte în sus, pînă la „cerul de foc”). La două ceasuri 
de la răsăritul soarelui se trezeşte în fața porții 
Purgatoriului, unde Vergiliu îl lămureşte că a ajuns cu 
ajutorul sfint al cuvioasei Lucia (una dintre cele „trei 
doamne mari în har” — cf. Inf. Il, 124- care-l protejează 
pe Dante din cer). Poarta e vegheată de îngerul lui 
Dumnezeu, care-i cercetează pe cei doi şi se înduplecă să 
le deschidă, nu fără a le explica menirea lui și taina celor 
două chei primite de la Sf. Petru. Cu acest cînt, plin de 
conotații mistice şi liturgice, începe pentru cei doi poeți 
călătoria efectivă prin Purgatoriu. Dante atrage 
cititorului atenţia asupra importanței momentului, care 
reclamă și un plus de exigență artistică (vv. 70-72): Lettor, 
tu vedi ben combio innalzo/ la mia matera, e perăcon pită 
arte/ non ti maravigliar s?io la rincalzo („Vezi bine, 
cititorule, cîntarea/ cum mi-o înalț, şi nu e de mirare! că- 
n meşteșug va creşte cuvîntarea”). 


64 Ca omul ce-ndoială nu mai are 
Şi teama şi-o preschimbă-n mingiiere, 
cînd de-adevăr primeşte-ncredinţare, 


RSI la fel şi eu; iar domnul meu putere 


văzind că prind, ținu în sus cărarea, 
şi eu pe urma-i, fără-ntirziere. 

70 Vezi bine, cititorule, cîntarea 
cum mi-o înalţ, şi nu e de mirare 
că-n meşteşug va creşte cuvîntarea. 

73 Tot mai aproape de-acel loc în care 
că briu-i rupt întii mi se păruse, 
cum se desparte zidul prin crăpare, 

76 văzui o poartă şi, sub ea dispuse, 
trei trepte de culori deosebite, 

Cu un portar ce-atunci nimic nu spuse. 

79 Și luîndu-i seama eu pe desluşite, 
că sta pe treapta mai de sus văzui, 
c-un chip ce ochii mi-i ardea-n orbite. 

82 O spadă scoasă avea în mina lui, 
ce raze-atita răsfringea spre noi 
încit în stare s-o privesc nu fui. 

85 „Vorbiţi de unde sunteţi: ce vreţi voi”, 
porni a zice, „şi vă-ndrumă cine? 
Vegheaţi, suind, să n-o păţiți apoi!” 

88 „Din cer o doamnă, pricepută bine”, 
grăi maestrul, „poarta ne-o vădi: 


«4-0 luaţi spre ea de-acuma se cuvine» ”. 


91 „Pășiţi-nainte-n paza ei pe-aci", 
curtenitor porlaru-alunci ne zise, 
„Şi-urcaţi pe trepte fără-a vă codi” . 

94 Pornirăm dar şi-ntiia treaptă mi se 
vădi de-un alb de marmură curată, 
iar trupu-n ea fidel mi se-oglindise. 

97 A doua, de-o roşeață-ntunecată, 
din Stei rugos mi se păru făcută 
şi arăta în lung şi-n lat crăpată. 

100 /ar cea de-a treia, mai presus ținută, 
părea porfiră-aprinsă şi-aducea 
a singe scurs din vină desfăcută. 

103 Cu amindouă tălpile pe ea 
sta îngerul de pază-n pragul care 
din diamant c-ar fi mi se părea. 


Decembrie 2007 Nr. 12/204 PAG. 13 





UI DANIE 


2 ing E 
+ acd 2 a 
Fi Scutire 


NT > 





106 Pe trepte-n sus, cu voia-mi iubitoare, 
mă trase domnul meu, zicînd: „Smerit, 
să ne deschidă fă-i acum rugare” 
109 La sfintele-i picioare ploconit, 
eu milei lui cerşii deschisă cale. 
şi-n piept trei dăți cu pumnul m-am lovit 
112 Pe frunte-atunci, din virful spadei sale, 
cu şapte P-euri mă-nsemnă, zicînd: 
„Intrat, Să-ţi speli însemnul frunţii tale”. 
115 Cum e cenuşa ori pămîntul cînd 
uscat îl sapi, la fel veşmîntul lui, 
din care scoase două chei pe rînd. 
118 De-argint şi aur că erau văzui: 
cea dalbă-ntii şi-apoi cea aurie 
deschis-au poarta, şi-mpăcat eu fui. 
121 „De-ar fi ca una dintre chei să fie 
greşit întoarsă-n broască ", zise el, 
„Continuă poarta-nchisă să se ţie. 
124 Mai scumpă-i una, dar cealaltă zel 
şi iscusinţă cere mai depline, 
căci orice nod dezleagă ea de fel 
127 Sin Petru mi le-a dat, zicînd mai bine 
să mă înşel cînd o descui cuiva 
decit s-o-nchid cui cu căință vine”. 
130 Apoi, dind poarta-n lături, zise-aşa: 
„Intraţi, dar grijă-aveți că iese-afără 
cel ispitit în urmă a se uita!” 
133 Și cînd usciorii porții se mişcară, 
iar sfintele țiţîni scrişniră tare, 
din sunător metal călit în pară, 
136 mai îndărătnic muget şi mai mare 
n-a scos Tarpeia cînd Metellus, bunul, 
îi fu răpit şi goală fiu de-odoare. 
139 La vuietul dintii întors eu unul, 
Te Deum parcă auzeam cîntînd, 
şi două sonuri se-ndulceau într-unul. 
142 Ce auzeam părea cum e-atunci cînd 
Şi cor şi orgă îşi îmbină cîntul, 
iar ţie ţi se-ntimplă, ascultind, 
145 fie să prinzi, fie să scapi cuvîntul. 


(În numărul viitor: Ciutul X) 














PAG. 14 Nr. 12/204 Decembrie 2007 





PUNCTE CARDINALE 





Reporter: Doamnă Annick de Souzenelle, 
până unde trebuie să urcăm în timp pentru a găsi 
originile vocației d-voastră? Şi înțeleg prin origini nu 
doar momentul când aţi simţit Celui ce vă călăuzeşte 
astăzi paşii, dar şi punctul de ruptură dincolo de care, 
fie că aţi dorit-o sau nu, drumul d-voastră în viață a 
trebuit să se îndepărteze de cărările bătute. Adesea, 
acest punct de pornire se află în copilărie..... 

Annick de Souzenelle:; Dacă trebuie, într- 
adevăr, să urcăm până la originea cea mai îndepărtată, 
voi spune că prima mea amintire precisă datează din 
leagăn. Văd încă în faţa ochilor alternanța puternică 
de umbră şi lumină pe care am simţit-o atunci. În 
momentele când soarele nu se ascundea după nori, el 
strălucea în toată splendoarea. Azi, interpretez această 
amintire ca pe o permisiune de a uni Lumina şi 
Tenebrele în mine însămi. Aceasta este, de mulţi ani, 
esenţa eforturilor mele. Dincolo de amintirea despre 
care am vorbit, trebuie spus că absurditatea vieţii 
m-a marcat de timpuriu. Poate ar fi mai bine să 
reformulez: mă refer la existența de-a dreptul absurdă 
a „adulților” din jurul meu, existență ce-mi era destinată 
şi mie. Tatăl meu a fost grav rănit, atât fizic, cât şi 
psihic, de experienţa trăită în tranşeele Primului Război 
Mondial. Fiind avocat la Rennes, el primea deseon în 
vizită prieteni care trecuseră prin acelaşi infern. Copilă 
fiind, eram îngrozită să văd cum, în timpul acelor 
mese festive, adulţii nu izbuteau să „trăiască” decât 
reconstituind atmosfera anilor de război. Cu tot 
respectul pentru sacrificiile făcute de generaţia lor, 
acum pot spune că li se potrivea perfect cuvintele lui 
Jean Schlumberger: „Există persoane care se aseamănă 
cu frunzele moarte: trebuie să bată vântul pentru ca 
ele să aibă iluzia că trăiesc”. În sânul micii burghezii 
de provincie, viaţa lor era de o banalitate 
înfricoşătoare! Printre cei ce mă încojurau, doica era 
singura fiinţă capabilă a dărui căldură umană. Deşi 
„incultă” după standardele societăţii, ea avea din plin 
acea „cultură a inimii” care lipsea celorlalți. Dacă nu- 
mi atingeam mama aproape deloc — căci aşa ceva „nu 
se cuvenea” — doica îmi oferea dimensiunea tactilă, 
proximitatea umană, căldura animală care a dat 
copilăriei mele un echilibru indispensabil. Din păcate, 
la vârsta de cinci ani — după ce familia mea s-a 
destrămat — m-am pomenit la Paris, dată în grija 
călugărițelor. Lipsită de repere geografice şi afective, 
episodul a fost o veritabilă coborâre în Infern. 
Călugărițele mă considerau taciturnă şi eram deseori 
pedepsită. A fost o perioadă teribilă! Dacă astăzi 
îndrăznesc să vorbesc despre „necesitatea coborârii 
în Infern”, o fac în cunoştinţă de cauză. Am văzut 
aceşti monştri! 

R.: Ce anume v-a ajutat să reveniţi la suprafaţă? 

A.D.8.: Ceca ce m-a salvat a fost numai 
prezenţa divină (/e goi du divin) care mi s-a revelat 
încă de la început. Imi amintesc foarte clar că mi-am 
zis — la vârsta de 5 ani! —: „Nu putem conta decât pe 
Tatăl din Ceruri”. De atunci încolo, întreaga mea viaţă 
s-a întemeiat pe această certitudine. [...] 

R.: În acea vreme, pentru d-voastră, „Tatăl din 
era Cel al catehismului? 

A. D. $.; Copilul percepe aceste lucruri foarte 
concret, dar tocmai asta e esenţial! Credinţa a fost 
întoteauna pentru mine o realitate mai concretă decât 
masa care se află între noi. Şi această credință nu m- 
a părăsit niciodată. Oamenii sunt singurii vinovaţi 
pentru absurdul din lumea în care trăim. Nu Dumnezeu 
ne face fericiţi sau nefericiţi. Oamenilor le place să 
facă rău, se joacă cu Răul, iar milostivenia divină nu e 
implicată în această tragedie umană. Adulții din jurul 
meu preferau să joace câte un rol, în loc de a-şi lua 
destinul în mâini, lată de ce erau singurii responsabili. 
E adevărat, credința m-a însoţit: întotdeauna, dar mi- 
am dat repede seama că Biserica Romană ne inocula 
un sistem ce nu răspundea deloc elanului mistic pe 
care-l trăiam, Pe la 16-18 ani, m-am revoltat împotriva 
moralismului insuportabil al acelei epoci, care ne 
menținea într-o stare de dependenţă, de parcă ar fi 
trebuit să rămânem mereu copii, Dacă, de pildă, 
întrebam de ce şarpele a muşcat-o pe Eva de călcâi, 
de ce îngerul l-a rănit pe lacob la nivelul șoldului, de 
ce Hristos a spălat tocmai picioarele discipolilior 
pentru a purifica, simbolic, Omul, fie mi se dădeau 
răspunsuri inepte, fie mă considerau drept o mică 
orgolioasă. Dar dorința mea era să aflu! [...] 


Ceruri” 


DE VORBĂ 
CU DOAMNA 
ANNICK 
DE 
SOUZENELLE 


Discipolă directă a marelui teolog rus în exil 
Jean (Eugraph) Kovalevysky, fină cunoscătoare a 
limbii ebraice și a kabbalei, Annick de Souzenelle 
s-a convertit la Ortodoxie cu peste o jumătate de 
secol în urmă. Trei dintre cărţile sale au apărut și 
în româneşte, la Editura Amarcord din Timişoara: 
Simbolismul corpului uman (1996), Oedip interior 
(1999) şi Egiptul interior sau cele zece plăgi ale 
sufletului (2001). Vizitând România în această 
toamnă, a ținut două conferințe la Bucureşti 
(Institutul Cultural Român şi Sala Dalles). 
Interviul tradus aici ne va ajuta s-o cunoaştem mai 
bine. 





R.: Confruntată cu această mentalitate ce oprimă 
inteligența, bănuiesc că studiile d-voastră în domeniul 
matematicii v-au ajutat să răspundeţi acestei dorințe 
aproape mistice de a cunoaşte. Aţi dorit, probabil, să 
descoperiţi Structura Internă a lumii, grație căreia atât 
de multe enigme îşi găsesc dezlegarea... 

A. D. $.: Să fiu sinceră, am abordat studiul 
matematicii pentru că vroiam să calc pe urmele mamei 
mele, care fusese una dintre puţinele absolvente de 
bacalaureat din vremea ei. Dar problemele de geometne 
şi trigonometrie m-au pasionat de-ndată şi trebuie spus 
că asemenea exerciţii de ordin raţional au contribuit 
efectiv la structurarea mea interioară, Însă, la nivelul 
matematicilor superioare, apare foarte repede riscul de 
a te închide într-o lume abstractă şi sterilizantă. lată 
de ce, după câţiva ani, brusc, am abandonat totul! A 
fost o veritabilă răsturnare de situaţii, ce mi-a permis 
să trec de la foarte abstract la foarte concret: mă 
pregăteam pentru a deveni infirmieră, După ce 
evoluasem într-o lume exclusiv mentală, aveam nevoie 
să intru în contact nemijlocit cu oamenii, să ating 
bolnavii, să-i iubesc... 

R.: Cum bine spuneţi, înainte de a deveni 
psihoterapeutul care îi „trezeşte” pe oameni, i-aţi 
adormit, în calitate de anestezist, 


A. D. S.: Să zicem că instinctul m-a călăuzit 
către această împrejurare, în care, prin contactul 
permanent cu suferința celorlalți, omul e mereu 
confruntat cu problema Sensului. Aceşti 15 ani 
constituie o experință pe cât de minunată, pe atât de 
dureroasă. Căci este dureros a nu şti să răspunzi 
întrebărilor puse de bolnavi: , De ce am ulcer la 
stomac, doamnă? De ce, de ce...7”. La rândul meu, 
am jucat rolul celui care ştie, i: n-aveam habar! 

R.: O dată ruptă de Biserica Romano-Catolică, 
ați renunțat complet la religie? 

A. D. S.: Da, complet. Credința mea nu se 
putea exprima în cotidian. Pierdusem chiar practica 
rugăciunii. Pe acest plan, mă simțeam înşelată. 
Formele de expresie ale religiei nu mă mai interesau. 
Erau importante numai aspectele concrete ale vieții. 
La vârsta aceea, zicem: „Vreau să trăiesc din plin! 
Cel puţin, e ceva concret”. A trebuit să resimt un şoc 
teribil pentru a reînvăţa să mă rog. Ei, bine, s-a 
întâmplat în Maroc, unde am lucrat timp de 5 ani. 
Într-o duminică după-amiază, fiind de gardă, mă 
aflam singură la căpătâiul unei tinere marocane. După 
ce fusese supusă unei operații relativ simple, a suferit 
o embolie subită, ce avea să-i aducă moartea. ce 
act medical îmi era cu desăvârşire interzis şi, i 
absența medicului, nu puteam face altceva decât s-o 
privesc cum se stinge. Insă de cealaltă parte a patului 
era mama bolnavei, care, perfect calmă, se ruga. 
Atunci am înţeles singurul mod în care o mai puteam 
ajuta. [...] În acea zi, în doar câteva minute, am 
reînvățat puterea rugăciunii. 

R.: Dar cum se putea ea exprima, aşa departe 
de orice formă instituționalizată? 

A. D. $.: Tocmai asta nu ştiam! Aşadar, am 
părăsit Marocul, căci nu puteam să rămân prinsă la 
nesfărşit între lumea colonială, cu mentalitatea ei 


„insuportabilă, şi, pe de altă parte, o lume arabă în 


care nu-şi găsea locul o femeie singură, mai ales. că 
făcusem greşeala de a nu-i învăţa limba. Revenind în 
Franța, am continuat'să mă revolt împotriva 
normalizării absurdului, adică împotriva a ceea ce s- 
ar putea numi legitimarea mediocrităţii, ca şi cum ea 
ar fi normală. Nu puteam suporta anecdoticul şi 
atmosfera frivolă a micilor grupuri, demisia în fața 
banalităţii. În jurul meu, majoritatea oamenilor cadea 
pradă non-sensului, ba, mai rău, nici nu conştientizau 
situația! Mă dedicam cu totul muncii mele, relaţiei 
mele cu pacienţii. Acum ştiu că de la ei am învăţat 


î5, totul. Apoi, m-am hotărât să plec în India, pentru a 


mă alătura unui văr al mamei mele, care, absolvent 
de Politehnică fiind, ajunsese discipolul lui Sri 
Aurobindo, la Pondichtrry. El a înfiinţat o universitate 
în cadrul ashramului de acolo. Desigur, era renegat 
de familie, care-l considera un fel de oaie neagră. 
Citindu-i scrisorile şi cărţile trimise din India, am 
exclamat: „lată singurul om inteligent din familie!”. 

R.: Vă pregăteaţi, deci, să vă alăturaţi unor 
oameni pe care nu-i cunoşteaţi şi să vă rupeţi de 
propriile origini. Oare creştinismul nu mai avea nici 
un viitor pentru d-voastră? 

A. D. S$.: Fără viitor, în ciuda comorilor pe 
care le-a reprezentat în trecut. Desigur, ruperea de 
Hristos era dureroasă. Dar, cel puţin, acolo oamenii 
aveau acces la o mistică veritabilă, o mistică despre 
care eram sigură că mi se potrivea. Dacă îmi amânam 
plecarea, era din pricina bătrânei mele doici, pe care 
o aveam în grijă şi nu puteam în nici un caz s-o 
abandonez. Dar decizia mea era cât se poate de fermă. 
Hotărâsem să plec imediat după ce doica va părăsi 
această lume, Aşteptând, repetam în sinea mea, fără 
încetare, ca o mantra: „Annick, răbdare absolută, 
răbdare absolută...” Era maniera mea proprie de a 
interoga viaţa, despre care eram sigură că, dacă avea 
vreun sens, mi-l va revela într-o bună zi, lubeam 
prea mult acest sens şi era imposibil să nu mi se 
răspundă. Aşadar, „răbdare absolută”... căci are să 
vină, 

R.: Şi a venit, dar nu în maniera pe care v-aţi 
imaginat-o, N-a trebuit să plecaţi în Asia pentru a vă 
„intoarce la izvoare”, Aţi regăsit izvoarele creştine, 
fără a mai face un ocol prin Orient. Ce v-a determinat 

să renunțaţi la plecare? O conştientizare treptată a 
propriilor rădăcini spirituale, sau a fost încă una dintre 
acele rupturi bruşte care v-au marcat tinerețea? 

(ai 





_— 7 


——— ————” » _ *———_—  ——»” 





A. D. S.: A fost un şoc, o experienţă extrem 
de tulburătoare, ce a determinat întâlnirea cu acela 
care avea să devină maestrul meu spiritual, părintele 
Eugraf Kovalvsky. Dacă povestesc acum acel 
eveniment, n-o fac dintr-un apetit pentru senzaţional, 
ci pentru a vă face să înţelegeți măsura în care el a 
fost cauza unei evoluții majore. Era în 1958, cu doi 
ani înainte ca doica mea să părăsească această lume. 
Plecasem pentru a mă odihni câteva zile la Eze, un 
mic sat din Midi, despre numele căruia am aflat că 
inseamnă Viaţă, Zoe. Existau acolo multe galerii unde 
se expunea pictură, iar eu le vizitam cu mare plăcere, 
deoarece iubesc mult pictura. Într-o zi, am trecut 
prin faţa uneia dintre galerii, mânată de dorinţa de a 
intra în mica biserică a satului... 


R.: Acolo ați descoperit ceva, sau, mai precis, 
pe Cineva... 

A. D. S.: Deloc! În drum spre biserică, am 
auzit o voce interioară care-mi spunea că, refuzând a 
intra în acea galerie, am trecut pe lângă viața mea. 
Intorcându-mă la galerie, am găsit acolo două femei 
vorbind între ele. Cum conversaţia nu se încheia, n- 
am vrut să mă bag în vorbă, preferând să plec, după 
ce am aruncat o privire asupra tablourilor. Chiar în 
acel moment, una dintre doamne, ce părea curatoarea 
expoziţiei, mi s-a adresat de departe: „Doamnă! Încă 
n-aţi văzut tot! Sigur nu aţi văzut esenţialul!”. M-am 
întors din drum pentru a doua oară şi am intrat în 
dialog cu acea doamnă, care m-a siderat spunându- 
mi: „Il cunoaşteţi pe Fred Berance. Mi s-a spus că-l 
cunoaşteţi pe Fred Berance”. Eram, într-adevăr, bună 
prietenă cu Fred Berance, un scriitor uitat astăzi, care 
scrisese mult despre Quattrocento. Apoi, ea a adăugat: 
„Trebuie să vă duceţi pe B-dul Auguste Blanqui nr. 
96. Sunteţi aşteptată!”. 

R.: Aceasta este adresa sediului Bisericii 
Ortodoxe din Franţa. E posibil ca acea femeie să fi 
fost ortodoxă? 

A. D. $.: Nici vorbă... Tocmai aici e paradoxul. 
Ea nu vorbea mânată de dorința de a face prozelitism, 
nici din pură intuiţie psihologică, deoarece nu cunoştea 
nimic despre mine. Mult mai târziu, mi-a mărturisit 
că avea săi pisi (Meli E eat tri A din 
interior lucruri de genul acesta. O femeie admirabilă, 
de altfel, care a plecat în India pentru a îngriji leproşi. 

R.: Niciodată vacanța nu vi s-a părut atât de 
lungă! - 

A. D. $.; Niciodată! Intoarsă la Paris, primul 
lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la sus- 
amintita adresă. La vremea respectivă, cel puţin, 
biserica ortodoxă de acolo nu avea nimic seducător, 
Neagră şi aproape pustie la ora aceea, nu părea a fi 
locul potrivit pentru experienţe fondatoare. [...] Dar 
s-a întâmplat ceva în mine şi situaţia s-a schimbat 
radical după câteva ore de linişte. In cele din urmă, 
un preot a venit să mă întrebe; „Căutaţi ceva, 
doamnă?”, Încă mă pot auzi răspunzându-i: „Eu? Nu, 
nu mai caut nimic...” 

R.: lată ceea ce s-ar putea numi 0 conversaţie 
exemplară..... 

A. D. $.: Nu tocmai. Mai întâi, pentru că, aşa 
cum v-am spus, credința nu m-a părăsit niciodată. 
Să nu uităm că Ortodoxia și Catolicismul au acelaşi 
izvor. Apoi, în ciuda răspunsului meu, era clar că nu 
simţeam că aş fi „ajuns” cu adevărat la destinație. Ba 
chiar, dimpotrivă, am început imediat să „caut”, Dar 
e adevărat că totul s-a schimbat, s-a limpezit pentru 
mine în acea biserică, unde l-am întâlnit pe părintele 
Kovalevski, „micul părinte”, cum i se spunea, cel care 
avea să devină mai târziu episcopul Jean de Saint- 
Denis. 

R.: Nu v-aţi temut că, urmându-i pe aceşti 
preoţi de origine rusă, exilați după Revoluţia bolşevică, 
vă veţi rupe de rădăcinile d-voastră occidentale şi că, 
de dragul acestui exotism, veţi fi, oarecum, rusificată? 

A. D. $.: În Ortodoxie, credinciosul se hrăneşte 
din Tradiţia Sfinţilor Părinţi, aceşti maeștri 
duhovniceşti pe care se întemeiază Biserica, atât în 
Occident, cât şi în Răsărit. Apoi, nu există o autoritate 
exterioară şi centralizată care să decidă de una singură 
ce este și ce nu este adevărat. Diferenţa dintre laici, 
preoţi şi episcopi corespunde doar unei scări a 
funcţiunilor pe care aceştia le îndeplinesc în sânul 
Bisericii, fără a fi o ierarhie în sine. Ne putem alege 





. 


PUNCTE CARDINALE 


un maestru spiritual, dar nici o siluire a propriei naturi, 
nici un moralism nu-ţi vor fi impuse din exterior. Este 
responsabilitatea fiecăruia ca, hrănit cu Cuvântul Divin, 
să sporească pentru a descoperi deplina asemănare cu 
Dumnezeu, [...] 

R.: Dar, totuşi, oamenii pe care-i frecventaţi 
erau ruşi, aveau propria lor liturghie, propriile rituri, 
limba lor, nostalgia după patria-mamă... 

A. D. $.: Aşa este, şi cred că mulți dintre cei 
care s-au simţit atraşi de Ortodoxie au căzut pradă, 
într-o măsură mai mare sau mai mică, acestui pericol 
de „rusificare” despre care vorbiţi. Episcopul Jean 
conştientiza riscul. Pentru a-l evita, el a asumat dificila 
sarcină de a reconstitui şi de a readuce la viaţă vechea 
Liturghie a Galilor, pe care popoarele noastre au 
practicat-o până în vremea lui Carol cel Mare. Animat 
de un spirit cvasi-totalitar, acesta din urmă a rupt 
popoarele din Occident de propriile rădacini, impunând 
peste tot liturghia romană. O liturghie mult mai săracă, 
unde nu se regăsește nici invocarea Duhului Sfânt, 
nici magia simbolurilor, o liturghie din care a dispărut 
treptat tot ceea ce mai amintea de „pneumatologie”. 
[...] 

R.: Dar cine cra, de fapt, acest preot rus capabil 
să înțeleagă că dimensiunea cultică a Ortodoxiei e 
dintotdeauna adaptată fiecărei națiuni şi că, prin urmare, 
oamenii de aici aveau nevoie să-şi regăsească propriile 
rădăcini? 

A. D. S.: O flacără! Acest om era o flacără! EI 
„dansa” literalmente liturghia. În prezenţa lui, nu 
rămâneai niciodată la nivelul sentimentalismului, nivel 
la care mulţi credincioşi preferă să reducă întreaga 
religie. Se intra direct în ontologie, adică în taina firii 
umane capabile să se cunune cu divinul care o locuieşte. 
El a fost maestrul meu spiritual. Între noi s-a petrecut 
nu atât un transfer psihologic, cât ceea ce aş numi un 
transfer spiritual. De altfel, dacă efortul său de 
„întoarcere la izvoare” nu ar fi avut prioritate față de 
propria persoană, biserica pe care a întemeiat-o ar fi 
dispărut o dată cu el, în 1970. Alături de „micul părinte” 
am început să preţuiesc cum se cuvine cântecul. Inima 
este vibrația esenţială a omului. Aici, el poate presimţi 
“că e chemat să vorbească limba dumnezeirii, să devină 
el însuşi Cuvânt. Apoi, am pătruns în lumea icoanelor, 
ceea ce a fost o mare bucurie pentru mine, care iubeam 
atât de mult pictura. Numai că icoana nu ţine de estetica 
picturală: aici, nu omul îşi proiectează imaginea, ci lumea 
divină vine spre noi prin imagine şi pornind de la 
imagine. În sfârşit, printre oamenii din jurul episcopului 
Jean l-am întâlnit pe cel care avea să-mi devină soţ. 

R.: Şi tot împreună cu soțul d-voastră aţi studiat 
sub îndrumarea acelui straniu kabbalist pe nume 
Emmanuel Levygne? 

A. D. S$.: Da, soțul meu a găsit „din întâmplare”, 
rătăcită într-un sertar, o carte a acestui om, despre 
care nu ştiam nimic. Or, de multă vreme nutream 
convingerea că iudaismul şi limba ebraică trebuie să 
fie foarte importante pentru înțelegerea creştinismului. 
Istoria Sfântă, aşa cum o învățasem, dovedea lipsa 
oricărei cunoaşteri serioase, ba, mai mult, a oricărui 
contact cu lumea iudaică. In calitate de creştină, 
simţeam că eram privată de nişte surse esenţiale. Deci, 
ne-am dus să-l vizităm pe acest kabbalist în modestul 
său apartament din periferia de sud. [...] De atunci 
încolo, noi şi alte câteva persoane am studiat sub 
îndrumarea sa într-un bistrou mizer din cartierul 
Republique. Și, în fiecare săptămână, aveam impresia 
că el şi „micul părinte” îşi dădeau unul altuia cuvântul: 
practic, vorbeau aceeaşi limbă, fiecare din perspectiva 
propriei căi. De atunci, în ochii mei, ebraica şi teologia 
sunt inseparabile (n 'ont plus fait qu 'un pour moi). Am 
senzaţia de a fi fost hrănită la două mamele ale aceleiaşi 
mame: iudeo-creştinismul, 

R.: Dar cărţile d-voastră nu se întemeiază doar 
pe aceste două elemente, ci mai degrabă pe triada: 
antropologie, ebraică, teologie. Cum aţi început să vă 
interesaţi de ştiinţele socio-umane? 

A. D, $.: Am continuat să lucrez în spitale până 
la mijlocul anilor *60, dar, încet-încet, am putut să 
numesc ceea ce înainte nu ştiam să numesc, Din acel 
moment, am realizat radicala mea incompatibilitate cu 
această lume spitalicească, unde bolnavul este 
transformat într-un obiect. [...] Am fost foarte sensibilă 
la semnalul de alarmă al lui C. G, Jung, care spunea; 


Decembrie 2007 Nr. 12/204 PAG. 15 





„Occidentul şi-a pierdut miturile, Occidentul este pe 
cale să moară”, Însă pentru mine miturile erau vii — 
singura noastră problemă era că nu le mai puteam 
descifra. Trebuia, deci, să reînvăţ a citi miturile, mai 
întâi în folos propriu, pentru ca, mai apoi, să le pot 
transmite. Acest efort de proporții a început în ziua 
când am avut intuiţia analogiei profunde, ce denotă o 
corespondenţă de ordin ontologic, confirmată de toate 
miturile Tradiţiei noastre, între structura corpului uman 
şi Arborele Vieţii din kabbala. 

R.: Pentru a înţelege această intuiţie, poate că 
trebuie să redefinim sensul cuvântului „corp”. Vom 
rămâne insensibili în fața demersului d-voastră, câtă 
vreme vom continua să percepem corpul ca pe un 
obiect, ale cărui organe nu sunt decât materie, un 
corp fără semnificaţie în el însuşi, redus la funcţia sa 
imediată, în loc de a-l vedea ca simbolizând o funcţie 
esențială omului, pe care îl cheamă să-şi regăsească 
propria verticalitate ontologică. Dar nu tocmai iudeo- 
creştinismul ne-a încătuşat în această dihotomie corp- 
suflet care îl devalorizează pe om? 

A. D. $.: N-aş spune că e vina creştinismului 
— să recitim Evangheliile şi anumiţi Părinţi ai Deşertului 
pentru a ne convinge —, cât vina unor creştini. 
Moştenim, de la Sf. Augustin încoace, un anume 
maniheism, fiind supuşi unor accese de dualism ce 
au fost raționalizate şi sistematizate o dată cu 
scolastica. Și totuşi, la origine, în iudaism, corpul nu 
era acelaşi lucru cu carnea. El este BASAR, juvaer al 
omului, unde e conținută întreaga sa forță „erotică”, 
ce-l ajută să crească întru asemănare cu Dumnezeu, 
aşa precum urcuşul sevei în arbore îl face să se înalțe. 
Corpul este realitatea care ne aminteşte vocaţia noastră 
primordială de a deveni Oameni — ceea ce nu suntem 
încă — pentru ca, reconectaţi la Suflul divin, dar şi 
printr-un efort continuu, să devenim Dumnezeu. 
Termenul BASAR nu desemnează carnea corpului 
depravat, redus la simpla orizontalitate. În chpa când 
am început să intuiesc punctele nodale din textele 
sacre şi din mituri, fiecare organ mi s-a dezvăluit a fi 
purtătorul unui Sens. 

R.; D-voastră afirmaţi că, prin sintaxa. 
etimologia şi chiar prin forma literelor, limba ebraică 
ne vorbeşte tocmai despre structura omului şi despre . 
corpul său... 

A. D. $.: Ea conţine tot ceea ce ştiinţele socio- 
umane ne-ar putea învăța! Uneori, îmi spun că oamenii 
caută cu o biată lanternă de buzunar ceea ce — prin 
limba ebraică — stă în lumina unui far orbitor. 

R.: Ce ne puteţi spune despre celelalte tradiţii? 

A. D. $.: Desigur, orientalii au studiat cu multă 
fineţe circulația energiilor în om. Faţă de cunoştinţele 
lor în domeniu, suntem nişte ignoranți. Dar există 
corespondențe între anumite realităţi încifrate în 
profuzimile uitate ale tradiţiei noastre şi tradiţia lor. 
Am fost foarte surprinsă, când, într-o zi, Dr. Kespi, 
Preşedintele Asociaţiei Franceze de Acupunctură, mi- 
a telefonat pentru a-mi spune că am scris o carte 
despre... acupunctură. Fără a avea habar despre 
meridiane, am evidenţiat relaţiile foarte precise dintre, 
de pildă, picior, rinichi şi urechi, pe care chinezii le 
cunoşteau de foarte mult timp. Acum mi se spune 
acelaşi lucru despre tradiţia amerindienilor... Desigur, 
există adevăruri fundamentale, pe care oamenii le-au 
transmis de la o generaţie la alta, dar pe care noi le- 
am uitat cei dintâi, Eu nu trăiesc decât pentru a 
redescoperi şi împărtăşi aceste date ale Tradiţiei 
universale, 

R.: Mulţi medici, kinetoterapeuţi, acupunctori 
folosesc azi în activitatea lor profesională aceste date 
pe care le-aţi readus la lumină. Să răspundeți astfel, 
peste timp, bolnavilor care aşteptau, zadarnic, 
răspunsul d-voastră? 

A, D, $,: Suferinţa lor fizică şi psihică m-a 
nedumerit atât de mult, încât eram sigură că, într-o 
bună zi, le voi putea răspunde, Mai exact, le sugerez 
să înceapă o introspecţie care, numai ea, ne dă 
posibilitatea să acţionăm cu adevărat responsabil. Să 
nu se ducă la medic ca la un magician. Toate acestea 
erau în mine şi trebuia să le aduc pe lume, N-am fost 
decât un receptacol, iar acum rolul meu este de a 
transmite. 


Traducere de 
Marian STAN 











PAG. 16 Nr. 12/204 Decembrie 2007 


PUNCTE CARDINALE 





IN CĂUTAREA ROSTULUI PIERDUT 


Luna trecută a apărut, la Editura Timpul din lași, volumul 
antologic /n căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională 
(antologie şi cuvânt înainte de Claudiu Târziu), oglindă a primilor 5 
ani de activitate misionară a revistei bucureștene Rost şi a asociaţiei 
culturale omonime. 

20 de ilustre personalități ale culturii naţionale (în ordinea 
cronologică a numerelor ce le-au fost dedicate: Petre Ţuţea, N. 
Steinhardt, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Nicolae C. 
Paulescu, Sandu Tudor, Nae Ionescu, Dumitru Stăniloae, Vasile 
Băncilă, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vintilă Horia, 
Constantin Noica, Constantin Galeriu, Vasile Voiculescu, Paul Goma, 
Gheorghe Calciu, Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania) au fost reținute 
în volum, cu cîte două texte despre fiecare, printre semnatari 
numărându-se Răzvan Codrescu, George Enache, Mircea Platon, Pr. 
Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Adrian Nicolae Petcu, George 
Ardeleanu, Varujan Vosganian, Cristian Bădiliţă, C. D. Zeletin, Nicolae 
Stroescu-Stânişoară (la sfîrşitul volumului se găseşte o listă alfabetică 
integrală cu informaţii bio-bibliografice despre autorii textelor 
antologate). 

Spre o mai bună lămurire, reproducem aici „Cuvîntul înainte” 
al d-lui Claudiu Târziu (iniţiatorul şi directorul revistei şi asociaţiei). 
(Redacţia) 


INCĂUTAREA 
ROSTULUI 
PLERDUI 


20 DE CĂLĂUZE 


PD ÎN CULTIPRA SA ȚIUIRALĂ 


...... 





Vasa E pamcă A 

A fra (Pace, 

SIL 24 cu Li 
Ray far 

Di h Ă BEA 
"LED ART a 

m DRPETIRT A oa: £ 2 
ARE TPORA SO 
03, i 

pa Ti 2000 ma CAL 

Boz (AV aia 


TDI L 


În 45 de ani de comunism, lumea românească şi-a uitat valorile, şi-a nesocotit principiile, şi-a pierdut reperele. Vechilor sale 
temelii, dispărute sub milul istoriei, le-au luat locul tacticile de supraviețuire, cu pretenţie de proptele ale vieţii naționale. În aceste 
condiţii, personalitățile exemplare au fost cel puţin marginalizate, cînd nu au căzut victime ale opresiunii regimului în formele sale 
extreme: întemnițarea sau asasinatul. 

Schimbarea de regim din '89, ca orice revoluţie, a tulburat apele, provocînd la rîndu-i o mare confuzie de valori — în care 
materia prevalează asupra spiritului — şi inversarea status-urilor sociale — astfel încît oameni care, într-o societate normală, nu puteau 
spera la mai mult de o slujbă umilă au devenit peste noapte “investitori strategici”, “politicieni” de vîrf şi “directori” ai opiniei 
publice. 

Un timp, surogatele au funcționat, iar lipsa modelelor autentice nu a preocupat prea mult opinia publică. Abia în ultimii ani, 
cînd lucrurile s-au mai aşezat, presa, ca avangardă a societății, a început să acuze „criza de modele”. O criză falsă, în opinia noastră. 
Modelele există, dar aşteaptă, iată, unele de peste 60 de ani, să fie re-cunoscute. 4 , 

Prin revista Ros” am reuşit să repunem sub ochii românilor o parte dintre personalităţile-reper ale culturii naționale şi, o dată 
cu ele, să sugerăm un model de viață. Am propus publicului larg nu doar valori intelectuale, ci creatori ale căror opere şi vieți au fost 
puse sub semnul crucii și al dragostei de neam. Ne-au reţinut atenția mai ales aceia care şi-au susținut ideile şi şi-au onorat 
sentimentele pînă la ultimele consecinţe. Am arătat astfel că lumea românească are, slavă Domnului, suficiente modele. Şi printre 
vii, dar mai ales printre cei trecuți la cele veşnice. Singurul lucru pe care îl avem de făcut pentru a ne raporta la ele este să ne amintim 
că există, sau să le căutăm. Dar nu e de ajuns ca aceste modele să fie contemplate, admirate, ci trebuie înțelese şi, după puterile 
fiecăruia, urmate. [...] 

Aşadar, avem datoria să vedem dincolo de model fundamentele pe care s-a construit pe sine, iar în viața sa să identificăm 
idealurile pe care le-a slujit, motivele pentru care a făcut-o şi cum a trăit. Atunci s-ar putea ca aceste modele să-şi împlinească, şi prin 
noi, dimensiunea formatoare. 

În esență, Rost şi-a propus să ajute, prin mijloace culturale şi civice, la o resurecție spirituală și morală a românilor; lucrare, 
fără îndoială, dificilă şi care necesită timp, pentru că vizează înainte de toate schimbarea mentalităților. Şi am găsit că exemplul 
personificat poate fi de mare ajutor într-o astfel de întreprindere. Aşa a apărut în paginile revistei Rost o galerie de portrete de 
intelectuali înduhovniciţi, de preoți jentfelnici şi de gînditori fundamentali pentru cultura noastră. 

Antologia de faţă s-a născut din ideea de a deschide gustul pentru modelele autentice publicului de carte la care nu a ajuns 
revista Rost, Am socotit că punerea între copertele aceluiaşi volum a unor texte evocatoare a 20 de călăuze ale culturii naționale va 
fi de folos și cititorilor Rost care nu au colecția completă a publicaţiei. 

Selecția este, ca orice alepere, în mod inevitabil subiectivă, dar de multe a fost dictată şi de valoarea unor texte despre o 
anume personalitate şi de aspectele mai puțin cunoscute pe care le tratează. Veţi găsi un abundent material documentar, de la 
elemente inedite sau controversate de biografie și la particularități de gîndire, pînă la mărturii despre aceste personalități date de unii 
apropiaţi sau, indirect, prin hîrtiile oficiale întocmite chiar de opresorii lor. 

Ordinea aşezării celor 20 de mari români în volum corespunde celei a numerelor din Rost în care au fost evocaţi. Pentru 
fiecare au fost reținute cîte două texte, cu regretul că alte contribuţii importante au fost lăsate pe dinafară, din motive de spaţiu 
tipografic, 

În locul datării fiecărui articol, pentru că avem de a face cu o publicaţie lunară, am preferat să punem pe pagina introductivă 
a fiecărui capitol numărul din Ros/ în care a fost omagiată personalitatea respectivă. 

Asupra textelor, scrise între anii 2002 și 2007, am operat puţine modificări, păstrînd maniera de redactare a autorilor, chiar 
dacă prin aceasta este afectată unitatea vizuală (unele texte au intertitluri, altele cifre romane sau asteriscuri, etc.), De asemenea, 
deși opțiunea noastră este pentru grafia cu “î” și “sînt” — din motive pe care le-am expus în altă parte şi asupra cărora nu mai revenim 
—, am dat autorilor libertatea de a scrie cum doresc, Aşa încît veţi observa texte în care este păstrată grafia cu “î” şi “sînt”, iar altele 
cu “â” şi “sunt”, Am avut grijă doar să păstrăm unitatea în cadrul aceluiaşi text. [...] 

In final, îmi fac o datorie de onoare din a-i mulțumi cu toată recunoştinţa domnului Cassian Maria Spiridon, directorul Editurii 
Timpul din lași, scriitor de o rară sensibilitate și prieten devotat, care a îmbrățișat din primul moment ideea alcătuirii acestui volum 
şi ne-a sprijinit în mod decisiv, [...] A 

Claudiu TARZIU 


* Revista Rost — mensual de cultură creștină și politică — a fost fondată în anul 2002, la Bucureşti, de Claudiu Târziu, Răzvan Codrescu, Nicu Butnaru şi Mihail 
Albișteanu, cu girul Părintelui Gheorehe Calciu, al scriitorul Marcel Petrişor, al istoricului și poetului Demostene Andronescu — seniori ai rezistenţei naţionale și creştine 
din timpul comunismului, foști deținuți politici. 


www.punctecardinale,ro 
e-mail: ligia(apunctecardinale,ro 


PUNCTE CARDINALE S, A. L. 
cont: B. R. D, Sibiu RO48BRDE330SV02146903300 
ISSN: 1223-3145 


Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 


20 DE ANI 
DE LA SĂVIRȘIREA 
LUI CONSTANTIN NOICA 





lată că s-au împlinit 20 de ani de cind filosoful 
Constantin Noica (24 iulie 1909—4 decembrie 1987), 
figură de prim-plan a generației interbelice şi 
probabil cea mai catalizatoare personalitate a 
culturii naţionale din a doua jumătate a secolului 
XX, a trecut la cele veşnice. Mormintul său din 
coasta bisericuţei schitului de la Păltiniş a rămas 
un adevărat loc de pelerinaj, iarvila în care a locuit 
găzduieşte cu schimbul tineri doctoranzi, voindu- 
se un fel de casă de creaţie elitistă, pe unde a 
trecut şi singurul cercetător şi exeget post- 
decembristmarcantal vieții şi operei lui Constantin 
Noica, d-l Sorin Lavric (n. 1967), recentautor şi al 
temeinicului studiu intitulat Noica şi Mişcarea 
Legionară (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, 312 
pagini). 

Cartea d-lui Lavric (asupra căreia vom reveni 
mai pe larg într-unul din numerele viitoare) constituie 


_unevenimentnu doar în aria studiilor despre Noica, 


ci în ansamblul culturii româneşti contemporane, 
fiind prima analiză inteligentă, lucidă şi onestă a 
contextului spiritual şi politic al anilor'30, carea 
determinat angajarea atitor cărturari şi artişti iluştri 
în cea mai complexă aventură primenitoare din 
întreaga istorie modemă a României. Intr-o vreme 
în care despre Noica se colportează, sub privirile 
timorate ale foştilor săi discipoli, cele mai indigne 
inepții, d Lavric săvirşeşte un gest de curaj, care- 
|onorează moral şi intelectual, deschizind calea 
unei noi şi corecte înțelegeri a patosului mesianic 
al unei întregi generații mucenicite, E poate cel mai 
prețios dar care i se putea face în acest context 


comemorativ ui maestrual „Şcolii de la 
Păltiniş”, de la care noile generații româneşti ar 
avea încă multe dei şi de valorificat creator, 


în răspărul terorismului decerebrat al ideologiilor 
curente. 

Fie ca isprava d-lui Lavric să redeschidă şi 
să reinvie „cazul Noica” în conştiinţa intelectuală 
şi identitară a României de azi, ce mai are mult 
pină să devină atit de europeană pe cita visat-o 
nedreptățitul filosof... (R. C.) 


d (e 
SORIN LAVRIC 


NWleile 





Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: P/as/ SRL