Puncte Cardinale anul VIII, nr. 12 (96), decembrie 1998

a 







P ca N a 





credinta 
iubire 
speranta 


SSE -Fieca anula acesta, la 3 decehii de ja înfăptuirea: României Mari, sfânta sărbătoare, 
"a Nășterii Domnului! să retiiezească î în: noi virtuțile adorniite;i iarân. anul cate vine, ultimul din . 


PUNCLE 
CASDI:NALE 






Dona 


În 


ovecento, 0pSă regăsi împreină alea cca dreaptă a „ncaniului Spte- „Dumnezeu! AI Segzi Si 


Za 






— 


Nr. 12/06 


Decembrie 
1998 





16 pag. - 3000 lei 








PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE DNATIODAL-CRESTIA 





“Pe sub sarii cetăţii - îşi am îNlEsia 
Valeriu Boeriu-curgeau neincetat coloane 
dețărani în hainede sărbătoare, cu drapele 
şipancarde purtând numele satelor, având 
în fruntepepreoții lor... Numai cine a văzul 
această privelişte - precizează martorul - 
îşi poate da seama de măreția ei”. 

Care a fost numărul participanţilor la 
adunarea de la 1 decembrie 1918? “Au 
putul să fie -afirma “Unirea” de la Blaj - 
80000, au putut să fie 90000, 100000. Pe 
câmpul adunării era o mare de capete”. 
“Românul” de la Arad, oficiosul 
Consiliului, indica numărul de 10000. 
“Libertatea” de la Orăştie dă şi ea aceeaşi 
cifră. lon Clopoțel vorbeşte de “camo sută 
de mii; din însemnările lui Pavel Malița 
aflăm că la poarta cetății s-ar fi numărat 

120000 de oameni, dar că unii participanți 

socoteau că numărul era de 200000; în 

amintirile sale, Laurenţiu Oanea vorbeşte 

de “sute de mii”. Adevărul e că nimeni 

n-a putut număra bob cu bob potopul de 

lume românească adunat în acel moment la Alba Iulia, singura indicație plauzibilă fiind 
aceea a unei mulțimi de proporții într-adevăr gigantice. “Câr cuprindea ochiul -scrie un 
memorialist - numai om şi om în continuă mişcare, producând un vuiel de parc-ar fi fost 
talazurile mării în vreme de furtună". 

Rând pe rând, îşi fac apariția, deschizându-şi greu drumul către masa prezidențială, 
membrii Consiliului, primiţi cu ropote de aplauze. Ultimul soseşte octogenarul George 
Pop de Băseşti - badea George - preşedintele vechiului Comitet Naţional, susținut de 
subsori de doi din delegații locului său natal. “Venerabilul bătrân - relatează Silviu 
Dragomir - sosise la Alba-Iulia din ajun, dar oboseala drumului l-a doborăt la pat. Cu 
(oată febra ce-l muncea, el s-a ridicat din pat şi a venit să prezideze adunarea şi Să-i 
binecuvânteze rostul fericit”. 

- Pentru numele lui Dumnezeu, bade George, - îl interpelează cineva din asistență - 
cum te-ai încumetat să faci o călătorie aşa de lungă şi obositoare pe o vreme ca asta? 

- Dar cum să n-o fac, nepoate, - îi răspunde bătrânul - când ziua aceasta o aştept de 
80 de ani! Am venit chiar dacă această călătorie m-ar costa viaţa [cum l-a şi costat], căci 
de astăzi pentru mine nu mai rămâne decât să zic ca dreptul Simeon din Biblie: acum 
slobozeşte, Doamne, pe robul tău! (relatare de prof. loan Georgescu), 

Goldiş a dat citire rezoluţiilor elaborate în noaptea precedentă de comisia Consiliului 
Naţional, ca să fie supuse spre aprobarea adunării. 

Le reproducem în întregime, ele fiind concluzia firească a unei îndelungate aspirații 
istorice şi totodată dovada concludentă a spiritului democratic de care erau pătrunşi 
conducătorii poporului român din acea vreme; 

“], Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Tara 
Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiți la Alba-lulia, în ziua de 18 
noiembrie || decembrie-stil nou] 71978, decretează unirea acelor români şi a tuturor 
feritoriilor locuite de dânşii cu România... 

II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până 
la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal. 

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat 
român, adunarea naţională proclamă următoarele: 

|. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare 


Episcopul luliu Hossu citind sezolutia Drink care s-a proclamat 
unirea Transilvaniei cu România (Alba lulia, 1 Decembrie 1918) 









popor seva instrui, aninistraşi judeca în 
limba sa proprie, prin indivizi din sânul 
său, şi fiecare popor va primi drept de 
reprezentare în corpurile legiuitoare şi la 
guvernarea țării, în proporție cu numărul 
indivizilor ce-l alcătuiesc. 

2. Egală îndreptăţire şi deplină 
libertate autonomă confesională pentru 
toate confesiunile din stat. 

3. Înfăptuirea desăvârşităa unui 
regim curat democratic pe toate terenele 
vieții publice. Votul obştesc direct, egal, 
secret, pe comune, în mod proporțional, 
pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, 
la reprezentarea în comune, judeţe ori 
parlament. 

4. Desăvăârşita libertate de 
presă, asociere şi întrunire; libera 
propagandăa tuturor gândirilor omeneşti. 

5. Reforma agrară radicală. Se 
va face conscrierea tuturor proprietăţilor, 
în special a proprietăţilor mari. În baza 
acestei conscrieri, desființând fidei- 
comisurile în temeiul dreptului de a micşora, după trebuință, latifundliile, i se va face 
posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, pășune, pădure), cel puţin atăt cât 
săpoată munci el cu familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de 
O parle, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţiarea producțiunii. 

6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii cari sunt 
legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus. 

IV. Adunarea naționalădă expresie dorinţei salecacongresul de pace să înfăptuiască 
comuniunea naţiunilor libere, în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate 
pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimineze războiul ca 
mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale. 

V. Românii adunaţi în această adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, 
scăpaţi de jugul monarhiei Austro-Ungare şi uniţi cu țara-mamă România. 

VI. Adunarea națională salută cu iubire şi entuziasm libertatea naţiunilor subjugate 
până acum în monarhia Austro-Ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, 
iugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa 
(uturor acelor națiuni. 

VII. Adunarea națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi 
români, cari în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, 
murind pentru libertatea şi unitatea naţiunei române. 

VIII. Adunarea națională dă expresiunea mulțumirei şi admiraţiunei sale tuturor 
puterilor aliate, cari prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman 
pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizațiunea din ghearele barbariei. 

IX. Pentru aducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, 
Banat şi Țara Ungurească, adunarea naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat 
Naţional Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română 
oricând şi pretutindeni, față de toate naţiunile lumii, şi să ia toate dispozițiunile, pe care 
le va afla necesare în interesul naţiunii. 

Trăiască România Mare” 


(După Vasile Netea, O zi din istoria Transilvaniei: 1 Decembrie 1918, 
Editura "Tara Noastră”, Bucureşti, 1990, p. 140 şi urm.) 






















PAG. 2 NR. 12/96 Decembrie '98 p U ÎN CTE C (8) fi D | N i) Le 















—_ 


Teologic din Bucureşti, dar şi preot 
la Biserica Sf. Silvestru (pe care, din 
1975 până azi, a prefăcult-o. în 
Templu suprem al Cetăţii), Părintele 
Galeriu, răstignindu-se pe sine între 
catedră şi amvon, s-a făcut cuvânt 
crucificat păstorilor şi turmei, 
răscumpărând vremurile, cu smerită 
maiestate. 

Și iarăşi Dumnezeu n-a căutat 
la puținătatea noastră şi a făcut să 
rămână stâlp viu de lumină în urma 
Părintelui Dumitru Stăniloae, 
Bogoslovul neamului românesc. 
Părintele Galeriu este astăzi figura 
lutelară a gândirii teologice 
româneşti, iar Ortodoxia respiră prin 
plămânii lui ca prin puterea unei 


Născut în părţile Bacăului, la 
data de 23 noiembrie 1918, Părintele 
Constantin Galeriu a ajuns la vârsta 
de 80 de ani. E leat cu România 
împlinită între hotarele ei fireşti şi 
pare trimis s-o cheme, cu glas mare, 
din pustia acestui veac, la cealaltă 
împlinire, mai presus de hotarele 
Firii: împlinirea în Duh. 

Prin energie şi luciditate, prin 
prospeţimea perpetuă a mărturisirii, 
Părintele îşi transfigurează vârsta, 
prefăcând-o în icoană a primăverii 
spirituale. Din neoboseala lui 
iubitoare se întrupează parcă, într- 
un târziu de lume, “tinerețea fără 
bătrâneţe” a basmului... 

Dumnezeu n-a căutat la 
puținătatea noastră şi ni l-a dăruit la Stihl... 
vreme de cumpănă, ca să străbatem, Pagina de faţă e un umil prinos 
agățaţi de sutana lui de lumină, prin pântecul lui cu zăbrele (1952-1953), şi-a putut susține şi doctoratul, cu adus, în pragul rotundei aniversări, 
bezna de iad a comunismului. Şi-a dar Dumnezeu a vrut să fie scuipat teza Jertfă şi răscumpărare, devenită celui ce ne-a îmbogăţit pe toți întru 
început preoția în părțile Prahovei, afară, casăstrige, ca-ntr-o altă Ninive, astăzi o lucrare clasică a teologiei Domnul, şi de care numai Cuvântul 
în 1943, în ajunul invaziei bolşevice. dreptatea Celui Preaînali. româneşti), lector (1974) şi apoi poate cuvânta până la capăt... 
Chitul roşu a căutat să-l înghită, în Spiritual-asistent (1973, an în care profesor titular (1978) al Institutului Răzvan CODRESCU 











































































subochii nostri. sfidând || 
aceste vremuri de 
apostazie, la biserica Si. 
Silvestru din București, se 
petrece ceva esenţial: e 
acolo un preot minunat, 
de un unic har mărturi- 
sitor, Constantin Galeriu, 
ale carui predici nimeni 
n-ar" trebui să le ignore. Nu 
este numai un mare teolog 
și un propovăâăduitor de 
excepţie al dumnezeieştii 
Scripturi, ci - o spun cu 
toata raspunderea - un 
neasemuit rugător. 


De unic î Avvaăbaleriu, Cc rezăudl lui Mristos: ajunsese 
la înălţimi duhovnicești iuuneţ iotoare. încât vedea luumâna 
taborică. Dar, din pricina sinerenici, tinea ASCUNS lucrul 
Aaa, de toți: și punea ca în auzi de acța lui bă aia din 
einți. | zi ES sa Se lt Sta | Ei i Pt ră 
2) Av va! Galeriu ada ca huiiai Duuundzeaă i vorbpsie i la 
prezânt; diavolul preieră, urec ut gl și uy iitorăul, i a ERE 
| 094 Aqelași, despre hint care invaluie contra sățtoșă 
a zis tă! degeaba învață dacă muinvie. E 
ae 4) Avva, Galeriu zicea e "bună credință in Deepnitezeiu,. E 
dai imai bimă LL ereşlinta Huriă danianezua, Mina acpea 
amuută munţii. i ete: Eat SR. 
= 5) tin onedare ucenici vrand săsească, un avură de: 


Parintele Galeriu. cand 
vorbeste, te conecteaza la 
Duunnezeu. În comparaţie 
cu el, ceilalți preoţi nu 
predica, silabisesc... 

Eriuun odata cu niste 
tineri, nu mai știu despre 
ce le vorbeaun, si unul sare 
și îmi zice, plin de 
adniratie: 

- Domnule Ţuţea, 
vorbiţi de parca aţi îi 
Parintele Galeriu! 

Eu, care inclin să mă 
cred genial, era sa ma 
supar. Pe urna, gândindu- 
ana anai bine, aaa-aaaa sănii 
onorat 














pa 






a 


cinstire pentu băurăui, care facuse 80 de ani. : acă tat, dlar: 
incă ailacailteeva aapanit ÎNAAna d cât cuvântul parintelui loan. 
ugă, care a:spheas că pentru ai E mai Sta Bucurestital 
iit ind lui Duieifez ut pentru NI Sofian sipeiura Asii 
Galerii ș ae 4 Ec de - RI 

da Ni i | E i SE: pă Ata aci ob sei 


[i4 La 









N. Sfeinhardi | 






Petre Ţuţea 








ui 





Preoţia și darul predicării nu ! Ca predicator, Părintele Galeriu 
merg intotdeaina nânăa-n mână: e o ae FR | este fascinant: vorbește întot- 
realitate. Desigur, preoţia fiind o EA IAA deauna liber și prezintă învâţă- 
Taină, oricuun ar îi preotul, harul L A FA la (urile intr-o forină impecabilă. 
lucrează nediscursiv prin el. A Ile Când îl asculţi, ai simţâminte 
predica stralucit este însa ceva ce se EU! Ş 1 Mea apropiate celor pe care le trăieşti | 
adauga, o vocaţie speciala, cun o are $ E SA ascultând un violonist experi- 
la noi, de pildă, fratele Galeriu. Din i, p | 4 imentat, care interpretează din 
acest punct de vedere, biserica SI. = Sa | memorie și fără greș o piesă 
Silvestru are o snenire aparte în Fă e EI celebra. Părintele îţi dă siguranţa 


prezentul Ortodoxiei noastre: oricine DAMOVNICII ISCUSITI | că nu mai poate gresi, asa cum 


AI ROMÂNIEI CRESTINE 


poate înţelege acolo ce inseiunnă forţa ape / violonistul autentic mu mai poate 


si li ani cânta talc... 


cuvântului viu, patosul imârrturisitore, 
de care crestinisinul are nevoie astăzi 7999 
la fel de inult ca în primele secole... Pr. Vasile Gordon 
Su ai PIE Pip aaa iost stud i încă uc 
Pr. Dumitru Staniloae!) | DgTOVNICII ORTODOXIEI ÎN FIECARE CASĂ! ( tudent și încă ucenic) 











Colea jos, şi mai din jos, 
Măru, cu Jlorile- ndalbe! 
Unde-s câmpii mai frumoşi, 
Mai frumoşi, mai luminoşi, 
Măru cu florile-ndalbe! 
La mijlocul câmpilor, 
Este-o mică biserică, 
Şi-n cea mică biserică 
Este un preot bătrân, 
Cu cinci mii de grămătici, 
Şi şapte diaconici. 
Ei toți stau şi slujbă-şi fac, 
Sfânta slujbă, leturghie, 
Cu grăunţe de tămâie, 
Cu leturghii de prescuri. 
Grăi cest preot bătrân 
Cătră-un mic de grămătic: 
- Mice, mice grămătice, 
Ia-mi-şi toaca într-o mână. 
Şi Psaltirea-n ceea mână, 
Şi sui în clopotnicioară, 
Şi trage clopoatele, 
S-audă noroadele, 
Să vie la sfânta rugă, 
Sfânta rugă leturghie, 
Cu grăunţe de tămâie, 
Cu leturghii de prescuri. 
Dar preotu cest bătrân, 
Bine vorba nu sfârşeară, 
Lua-mi-şi toaca şi tocaru, 
Se sui-n clopotnicioară. 
Şi trase clopoatele, 
Şi-auzeau noroadele 
Şi veneau la sfânta rugă, 
Sfânta rugă, leturghie, 
Cu grăunţe de tămâie, 
Cu leturghii de prescuri. 
Iar preotu cest bătrân 
Oichi negri spre mare-aruncă, 
Vede-un soare lucitor, 
Şi-i o dalbă corăbioară, 
Şi-n cea dalbă corăbioară 
Este bunul Dumnezeu, 
Şi cu loan, Sfântul loan, 
Şi cu bătrânul Crăciun. 
Grăi cest preot bătrân 
Cătră bunul Dumnezeu: 
- Doamne, Doamne, drăguţ Doamne, 
Fă-mi şi mie loc în rai, 
Loc în rai soției mele, 
Loc al meu, pruncilor mei. 
- Loc al tău este făcut, 
Loc al tău, soţiei tale, 
Loc al tău, pruncilor tăi. 
Să fii, popă, sănătos! 
Cules de la 
Surpăţeanu C. Mihai, 32 ani 
Surpăţeanu V. Grigore, 31 ani 
Opreană Ilie Dumitru, 24 ani 
CÎINENII-DE-ARGEȘ 


II 

Colea-n sus, pe mare-n sus, 
Oi leroi, da leroi Doamne! 
Pare-un soare că-mi răsare 
Şi cea lună că-mi lumină. 
Oi leroi, da leroi Doamne! 

Nu e soare răsărind, 
Nici cea lună luminând, 
Şi-i o dalbă mânăstire. 
“N cea dalbă mânăstire 
E o dalbă biserică 
Și nouă preoți bătrâni, 
Și nouă diaconici, 
Și cu nouă grămătici, 
Ce-mi citesc, îmi dumbăiesc. 
Grăi cel preot bătrân 
Cătră mic de grămătic; 
- Măi, tu mice grămătice, 
Suie-te-n clopotnicioară, 
Și de-mi toacă de-a toca, 
Clopotele-a trăgăna; 
Şi-mi dă-n toacă de trei ori, 
De trei ori în trei laturi, 
Să se-audă în trei saturi, 
S-audă noroadele, 
S-aducă prinoasele. 
Să vie la sfânta-i rugă, 
Sfânta-i rugă leturghie, 
Cu grăunţe de tămâie, 
Cu făclii de-aprinse-n mâini, 
Cu prescuri de leturghii, 
Cu colac de grâu curat. 


PUNCTE CARDINALE 


COLINDE 
PENINU PREOTI 
ÎNREGISTRATE 
ÎN TARA LOVISTEI 


Trium confi nium între Muntenia; Oltenia şi 
Transilvania, la distanţă egală între Curtea de. 
Argeş şi Sibiu, şi la aceeaşi egală distanță între. 
Sibiu şi Râmnicu Vâlcea, depresiunea | 
intracarpatină a Loviştei, cu cele patruzeci de 
aşezări ale ei, constituie una dintre cele mai 
caracteristice zone etnofolelorice ale spaţiului 
geografic românesc. Hotarele naturale ale 
Loviştei au oferit. literaturii orale plămădite. 
aici note proprii, manifestate, prin „extraordi nara. 
forță a tradiţiei, care a păstrataproape neştirbită 
“poezia datinilor şia obiceiurilor. Astfel, colindele. 
„reprezintă compartimentul cel mai valoros, 
inegalabil prin tipurile şi motivele inedite, prin 
bogăţia. melodică atingând forme artistice, 
excepţionale, i iar prin succesiunea momentelor . 
ceremonialului redindu-ne ritualul originar, 
meseris; al colindatului. Vimeşte şi nota arhaică 
a lexicului, a construcțiilor morfologice, a 
inversiunilor topice, după modelul limbii vechi: E 

“Ferice de-acest domn bun,/Cest domn bun i 
cu doamna lui!/Detrei feți ei 00 au Sur ei 
nume  pusu-le-au!”.. 

„ Cercetările noastre asupra Loviştei, 
etnofolelorice au început în urmă cu patru! 
decenii. Ele s-au materializat prin. Fântâna 
dorului. Poezii populare din Tara Loviştei, 

ureşti, Editu a Minerva, 1975; un m iv. 
ve um i e Basn cuplată şi legend, Br tatla 
"aceeaşi editură, încă netipărit, şi un a amplu 
studiu, Obiceiul colindatului î în Tara. Lovistei,, 
publicat în în n Revista de etnografie ie şi folelor (1970, : 
numerele 34,6). E. AI Ze rate d SAR aia aa ta 

“În SUI Pc de lirică menţionată ag 
doar 115 colinde. Cenzura acelei epoci a înlăturat. 
colindele de inspiraţie religioasă (peste o sută). | ] 
Dintre. aceste colinde “cenzurate” încredințăm ] 
câteva revistei Puncte Cardinale (din culegerea i 
Sub. aripa cerului, depusă la. a tiicai 
'" Anastasia"). Aceste colinde, culese în 1964-! 
'1965, au constituit una dintre formele de. 
'rezistență prin tradi iţie, « o veghe permanentă la 
“izvoare, la. obârșiile: Deămululi ȘI ale eredinţaiă 
[sirămosegiia i S, a i 

Sprie fa a DR Constantin MOIANU j 









3 Si, â = e 7, Caz) Zi 
[ai Pi J Xa Sa, us AA moră RA) 
ptaaa 24 pa ale A i Şi PESTA 4 Ceea pă NI VPN că, | 
ş - a e > 4 . » A . Ai a 4 h y 


i a Yu Ga 2 Ep fa A pe  , i 
DE ti ie Spate voci a Dr DEE cal a îi 3723 SEI i a Malaia, 12. dela Ada pă 





Decembrie '98 NR. 12/96 PAG. 3 


Nici cuvânt nu ovârşa, 
Grămăticul mi-asculta, 

In clopotniță suia; 

Şi-mi da-n toacă d-a toca, 
Clopotele-a trăgăna. 

Şi-mi da-n toacă de trei ori, 
De trei ori în trei laturi, 

Să se-audă în trei saturi; 
Şi-auzea noroadele, 
Şi-aducea prinoasele, 

Şi venea la sfânta-i rugă, 
Sfânta rugă leturghie, 

Cu grăunţe de tămâie, 

Cu făclii de-aprinse-n mâini, 
Cu prescuri de leturghii, 

Cu colac de grâu curat. 
Colea-n sus, pe mare-n sus, 
Pare-un soare că răsare 

Şi cea lună că lumină; 

Nu e soare răsărit, 

Nici cea lună luminând, 

Şi-i o dalbă corăbioară. 

Da-n cea dalbă corăbioară 
Este-un domn cu doamna lui. 
Şi nu-mi vine cum se vine, 
Şi îmi vine tot plângând, 

Tot plângând şi suspinând, 
Şi pe Dumnezeu rugând: 

- Doamne, Doamne, drăguţ Doamne, 
Fă-mi şi mie loc în rai, 

Loc în rai lângă al tău, 
Lângă-al tău tot ca şi-al meu. 
Grăi bunul Dumnezeu 

Cătră (cutare) cest domn bun: 
- Loc în rai este făcut, 
Lângă-al tău tot ca şi-al meu, 
Şi ţie şi doamnei tele, 
Doamnei tele, pruncilor, 
Tuturor noroadelor. 

Unde-i cel preot frumos? 

EI să fie sănătos! 

El să-şi facă voia bună, 

Cu proiteasa de-a-mpreună! 


Cules de la 
Menchiu F. Pătru, 79 ani, 
BOIŞOARA 


INI 

Colea-n sus, pe mare-n sus, 

Oi leroi, da leroi Doamne! 
Este-o mică biserică. 
Da-n cea mică biserică 

Oi leroi, da leroi Doamne! 
Este-un mic* şi-o slujbă sfântă. 
Slujba sfântă cin” mi-o cântă? 
Cânt-o nouă popi bătrâni, 
Şi cu nouă sfinți părinţi, 
Şi cu mic de grămătic. 
Dar ăl mic de grămătic, 
E| se uită cam deoparte, 
Şi mi-şi vede de-un preot, 
De-un preot pe-un cal d-al bun. 
Tare-mi vine truncaind, 
Tare-mi vine şi-mi sosea, 
Şi din gură aşa-mi zicea: 
- Mice, mice, grămătice, 
Suie-te-n clopotnicioară, 
Şi de-mi toacă de trei ori, 
De trei ori în trei feluri, 
Să s-auză-n trei laturi. 
Şi-mi trage şi clopotile, 
De trei ori în trei chipuri, 
Să s-auză-n trei viersuri, 
S-auză năroadele, 
Să vie la biserică, 
C-un grăunte de tămâi” 
Cu prescuri la leturghii, 
Cu făclii de-aprinse-n mâini. 
Grăia cel preot bătrân 
Cătr-ăl mic de grămătic: 
- Mice, mice grămătice, 
Fă-mi şi mie loc în rai, 
Loc la rai de-un bumbiţai, 
Lângă-al meu tot ca şi-al tău. 
Sus în vestea lui Hristos, 
Să-mi fiţi, domni buni, sănătoşi! 


Cules de la 
Stanciu Gh. Gheorghe, 65 ani 
CLOCOTICI 


* Un'"'mic de grămătic” (v, mai jos), adicăun dascăl 
bisericesc, care ştia să citească şi să scrie. 















PAG. 4 NR. 12/96 Decembrie '98 


Radu Comănescu: Domnule Sorin 
Dumitrescu, prima întrebare pe care doresc să vi-o 
pun este legată chiar de titlul cărții dvs. Ce înseamnă 
Rock şi popi? 

Sorin Dumitrescu: Pentru mine. 
simbolizează aşa-zisa “tranziție”, după părerea mea, 
un interval absolut inventat. O închipuire 
“propovăduită” de Securitate. Trecerea la capitalism, 
sau devenirea unei țări care se leapădă cu adevărat de 
comunism, nu are nevoie de nici un fel de interval, de 
nici un fel de “tranziție”. De comunism te laşi brusc, 
ca de fumat. Altminteri, rişti să te-apuci din nou. Nu 
merge să laşi câte-o țigară, câte-o reformă... Ei bine, 
această “tranziție” - interval imaginar, scornit, cum 
spuneam, de Securitate - poate fi rezumat prin 
fenomenul care-a pecetluit încă din primele zile micul 
ecran al televiziunii postrevoluționare: inflaţia de 
rockeri şi de sutane. Dacă, în principiu, înclinațiile 
mele, ca şi - poate - ale dvs. şi ale atâtora, ne-ar fi 
determinat să ne bucurăm de prezența sacerdoțiului la 
televiziune, asta n-ar fi însemnat în nici un caz că aş 
fi acceptat şi juxtapunerea slujirii lui cu prestaţia 
rockerilor. Ar fi trebuit, deci, ca părinţii să fi fost 
atenți şi să fi refuzat să le fie amestecată sfânta slujire 
duhovnicească cu vocaţii de rang mult inferior. Foiala 
de sutane pe micul ecran şi puzderia de sfeştanii 
“aplicate” irealelor instituţii ale “tranziţiei” au creat o 
mare pagubă imaginii Bisericii. 

R. C.: Deci, ceeace “incriminaţi ” este faptul 
că forme ale libertăţii au fost acaparate - am înţeles 
eu din textul dv. - de către nişte manipulatori care le- 
au demonetizal. 


4] 


(ETP DI PERETI ES OS EIEDE TI ECICRIRITRD 
„ Suntem o țară condusă efectiv 
ame (deSecuritate: i: 


S.D.: De Securitate, d-le Comănescu. de 
Securitate, nu de altcineva! şi “Rock şi popi”, şi 
“Rugăciune şi perestroika”, ambele reprezintă două 
texte care fac parte dintr-un discurs unic pe care l-am 
numit (după bunul exemplu al altui melancolic, al lui 
Ovidiu) “Tristele”. Le-am scris în clipa când m-am 
simţit exilat în propria mea țară; ba, mai mult, când am 
avut certitudinea că suntem o țară ocupată de 
Securitate. Suntem o țară condusă efectiv de Securitate, 
cu un Preşedinte “ţinut” în şah de Securitate, cu un 
Guvern manevrat abil de Securitate, cu un Parlament 
care plezneşte de securişti. Ca şi oxiurii (viermii 
intestinali), securiştii au paralizat toți centrii nervoşi 
ai naţiunii. De aceea suntem o țară incapabilă să 
execute vreo reformă. In-ca-pa-bi-lă! Punctul opt de 
la Timişoara, să ştiţi, îşi păstrează astăzi întreaga 
actualitate! Până când Securitatea nu va fi evacuată 
din structurile administrative, din structurile de putere, 
din structurile economice, nu există nici o şansă de 
ameliorare a vitregiei. Cum se poate face asta? Aş şti 
dacă aş fi politician. (Recent, la o emisiune de noapte 
pe ProTV, declaraţiile D-lui Andrei Pleşu privind 
“boicotul fin” pe care îl încasează zilnic la Ministerul 
de Externe confirmă dramatic omniprezenţa aparatului 
repreșiv a lui Ceauşescu), Cei care se bagă în politică 
acum, fără să aibă însă habar cum s-ar putea scăpa de 
securiști, fără să aibă o soluţie viabilă, nu merită să fie 
socotiți politicieni și ar trebui grabnic goniţi de la 
cârma țării. 

R.C.: Într-adevăr, Securitatea este pomenită 
la to! pasul în această lucrare a dvs. Chiar vorbiţi 
despre “autoimbisericirea neosecuriştilor tranziţiei" 
După analiza pe care o faceţi, înțeleg că Securitatea 
a pătruns şi în acest domeniu al vieţii duhovniceşti 

$.D.: Bineînţeles, De altfel, am texte 
importante - după părerea mea - unde precizez că 
eroismul Bisericii Greco-Catolice constă în faptul că 
şi-a jertfit trupul, în timp ce Bisericii mele, Bisericii 





PUNCTE CARDINALE 





Ortodoxe, i-a fost martirizat sufletul. S-a atentat 
banditeşte la duhul ei. D-le Comănescu, Securitatea, 
când este bine organizată şi vioaie, lucrează în mod 
predilect mai cu seamă asupra duhului. Doar atunci 
când este imatură, când este încă şovăielnică, se repede 
să sfâşie trupul. După *89, Securitatea atee a devenit 
brusc evlavioasă, încercând în felul ăsta să smintească 
din nou instituţia Bisericii şi să şi-o anexeze. Spre 
deosebire de actuala Putere, ea, Securitatea, cunoaşte 
bine de tot uriaşa forță pe care o reprezintă Biserica. 
Cred că nu va reuşi s-o înfrângă din nou. Oricum, 
încăierarea este mare şi nu cred că oamenii Bisericii 
nu-şi dau seama de presiunile insuportabile care se fac 
asupra lor, de data asta în mod disimulat, într-o manieră 
diferită de cea din timpul lui Ceauşescu. 

R.C.: Una dintre afirmaţiile dvs., care se 
leagă de ceea ce discutăm acum şi care m-a pus serios 
pe gânduri, spune că, în prezent, Mamona nu prea se 
teme de vecinătatea lui Dumnezeu. 

S.D.: Doar în cazul ăsta. 

R.C.: În cazul ăsta, da. 

S.D.: Diavolul ştie care este puterea Domnului; 
dar, în această sumbră şi ireală perioadă a “tranziţiei”, 
el încearcă să apară dinaintea noastră neînfricat, sigur 
pe sine, ca şi cum ar putea sta “epolete-n epolete” cu 
Fiul lui Dumnezeu. Este o distorsiune, fireşte, pe care 
încearcă să ne-o “iiplementeze”, ca să spun aşa. 





R.C.: Da, este o observație pe care am 
recunoscut-o imediat - după ce am citit-o în textul dvs. 
- în ceea ce văd la tot pasul. Într-adevăr, oamenii care 
s-au făcut slujitori ai lui Mamona nu se ruşinează defel 






Convorbire cu Sorin Dumitrescu realizată de Radu Comănescu în octombrie 1998 


DESPRE 
“EVLAVIA” 
SECURITĂȚII 
NOASTRE 


de-a beneficia chiar de serviciile privilegiate ale 
Bisericii lui Hristos, ceea ce este deja un pas mai 
departe decât simpla vecinătate şi este şi mai 
îngrozitor pentru creştinul care asistă neputincios. 

S.D.: Într-un interviu pe care l-am făcut 
acum câţiva ani, o țărancă deşteaptă observa un lucru 
extraordinar. Am întrebat-o: “Aici, la dvs., sunt 
draci?”. “Sunt, cum să nu fie, în toate părțile”. “Da” 
securişti sunt?”. “Sunt!”. “Şi cum sunt ei?”. Zice: 
“Sunt mai răi decât dracii”. “Păi - zic - de ce?”. Zice: 
“Fiindcă, în clipa când îmi fac cruce, dracii fug, pe 
când securiştii nu fug”. lată, deci, că există un 
hiperdiavol! O creaţie absolută a comunismului şi a 
întregii structuri de putere pe care a odrăslit-o. 

R.C.: De altminteri, o altă afirmaţie a dvs. 
spunea că tocmai aceşti oameni ai Securităţii - şi 
instituția, ca atare - au participat la răsturnarea 
vechii structuri bolşevice, comuniste, ceauşiste, 
(ocmai pentru că nu-i mai servea şi începuse să 
devină şi pentru ei foarte constrângătoare; nu-şi 
puteau etala talentul. 

S.D.: Păi, majoritatea oamenilor din 
Securitate, mai ales a celor cu funcţii înalte, au 
circulat răzbit în străinătate şi astfel au avut ocazia să 
ia direct contact cu ateismul occidental. Şi-au dat 
seama cât efort îi face să cheltuiască ateismul 
înverşunat de tip marxist-leninist şi scleroza atitudinii 
comuniste; în plus, câți bani se risipesc când, iată, cât 
de simplu, a rezolvat Occidentul chestiunea credinţei: 
a creat prin puterea banului un “ateism de catifea” cu 
rezultate 100%, fără ca să fie nevoie să alerge bezmetic 
şi brutal prin interiorul etniilor respective, cu pistoale, 
cu anchete şi cu prostii de-astea! 


AIP OEI PI EIIP DA ERIA EI ED API DAP DNOC Ca) PR PEAS 
Pa N E aa 





Dacă am fi intrat a AT a 


În consecință, şi-au dat seama că trebuie 
grabnic “să se modernizeze” şi ei; şi-au dat seama că 
nu pot “să se modernizeze” cu inşi de teapa vechiului 
activist de partid nostalgic, care priveşte crunt şi 
posac la realitatea care, tot timpul, nenorocita de ea, 
refuză, încăpățânată, să intre-n cadrele dogmaticii 
comuniste. Au văzut cu ochii lor că totul se poate face 
mult mai simplu. Ca atare, s-au gândit să boteze 
modernizarea “tranziție”, adică tiptila trecere la 
capitalismul intensiv şi multilateral dezvoltat, în care 
ei, securiştii, sunt realizatorii, iar noi suntem cei care 
le țuțerim acest efort, efort care se-ntoarce, fireşte, în 
buzunarele lor. De opt ani România e stăpânită de 
Securitate. lată ce trebuie spus în gura mare, peste tot. 
Acest fapt trebuie să-l înțeleagă toată lumea. În acest 
sens, cred că e foarte bine că nu suntem primiţi în 
NATO, fiindcă asta ar însemna ca Securitatea să intre 
în NATO împreună cu românii. Fie şi numai gândul 
la o asemenea perspectivă, şi simt cum aş putea muri 
de râs! Decenii la rând vom purta:după noi Securitatea, 
ca pe o tumoră. Sau ea pe noi! lar dacă D-l 
Constantinescu ar vrea cu orice preț să-mi demonstreze 
că Securitatea nu există, că este o simplă fantasmă a 
mea, eu îi spun să seuite bine; bunăoară, la personalul 
său de serviciu, la cei care-l înconjoară zilnic, la 

locatarii Cotrocenilor etc. Nimic nu-l împiedică să 
perceapă omniprezența săritoare. şi slugarnică a 
securiştilor, Eu cum îi văd în permanență şi dânsul 
nu-i vede? Securitatea posedă o extraordinară tehnică 
dea-l “aburi”. Trebuie să recunosc că blândul profesor 
de geologie, Emil Constantinescu, e pus zilnic la 
încercare. În acest sens, îndrăznesc să spun că tot ceea 
ce reclam în legătură cu politicile actualului 
Preşedinte este lipsa de realism. Am recunoscut în ele 
înspăimântătoarele platitudini ale Securităţii, 


IS 











PUNCTE CARDINALE 


Decembrie '98 NR. 12/96 PAG. 5 





platitudini ultracontagioase când te afli la putere. 
Dacă n-aş şti că auzul îi este ispitit de irezistibila 
“cântare” a Securității Neamului, aşzice că un daimon 
nefast şi mediocru îi suflă înadins greşit, ca să-i facă 
de ocară cariera ie 


A  Securiştii vo vor să ă facă di n Emil A îi Ș 
un fel de bazileu rornânesc,. tit 
„de atlei al ecumenismului universal. j 


Ai SP as a E 
-. = - iai aa 


Emil era cu mult mai original, mai spontan şi 
mai pragmatic pe când debuta la Alianţa Civică. La 
şedinţele îndelungi din casa lui Remus Mistreanu, ne 
uimise cu perspicacitatea sa politică. De altfel, mi- 
aduc aminte, D-l Cunescu a fost cel care i-a profețit 
primul cariera politică. Acum, din păcate şi din ce în 
ce mai mult, împrumută specificul enorm şi demagogic 
al “acțiunilor Securității”. Nu mai departe, ultima 
organizată pe Dealul Patriarhiei: mă refer la zaiafetul 
eclezial, care a strâns la un loc cultele exotice ale 
mapamondului, “flancate” de eşaloane catolice şi 
ortodoxe şi puse cu toatele să bată sfioase la uşa 
Palatului Patriarhal, păzită de bravul Părinte Ciprian. 
Peste tot pot fi recunoscute formulările encomiastice 
caracteristice Securității. Securiştii par să-şi fi jurat în 
barbă să-l transforme pe Emil într-un veritabil bazileu 
răsăritean, atlet al împăcării universale şi neîntrecut 
artizan al ecumenismului mondial! Ca preşedinte, 
Emil ar fi trebuit să fie prevenit din timp, ca să ştie 
dinainte că va fi supus, întocmai bietului Ulise, unei 
cântări nemaivăzut de îmbietoare. Că Nausicaa alias 
Securitatea va încerca din răsputeri să-i ademenească 
perspicacitatea. Îmi pare rău că trebuie s-o compar pe 
această... 

R.C.: Da, pe Nausicaa, o fată mitologică 

frumoasă, sigur că da... 

pe această târfă mitologică, cu 
Securitatea, care, orişicât, e oarecum mai respin- 
gătoare! Pentru omul politic, cântarea Securităţii sună 
atât de penetrant, încât îi străpunge şi dopurile de 
ceară cu care îşi fereşte auzul şi îi poate frânge până 
şi catargele de care stă legat, vrând să-i scape. Ca să 
fi rămas neatins, ar fi trebuit ca D-l Constantinescu să 
se înconjoare din timp cu oameni extraordinar de 
devotați şi de integri. La fel, şi premierul. Nu vor să 
facă asta. Li se pare că se pot juca cu Securitatea, că 
opotfenta. Ei bine, nu, cuea nute poţi juca. Securitatea, 
d-le Comănescu, are suflet de slugă; slugă a fost din 
naştere şi slugă va muri. Nou este faptul că astăzi sluga 
a devenit mai bogată decât stăpânul. În România, 
acesta este noul şi marele ascendent al Securităţii 
asupra poporului român! 


E. aie TIE 


Si nisa aesă 


E În 1989, : “cucernica' ” Se ccuritale 
a a a tras cu "ca la fasol e le în ti tineri. ie e 


Închipuiţi-vă, odată ce Biserica - care are o 
competenţă milenară în a rezista vitregiilor, fiindcă 
asta face de 2000 de ani - n-a reuşit ca s-o înfrângă, ci 
doar s-o domolească, cum osă poată o biată guvernare, 
care abia s-a trezit la țărănism sau la liberalism, să-i 
țină piept? Repet, un organism bimilenar nu a reuşit să 
facă asta, cum or să reuşească dânşii? Or, vedeţi şi dv. 
că toată viața Bisericii este încă infestată de Securitate. 
Securiştii n-au prea plecat deloc. S-au dat de două ori 
peste cap, ca Făt-Frumos, şi au devenit peste noapte 
cucernici! Pentru mine însă, d-le Comănescu, ceva a 
devenit foarte limpede. Amintiţi-vă că au existat destui 
preoți şi ierarhi care au pus în dubiuticăloşia Securității. 
În sinea lor îşi ziceau că o fi ea un organism represiv, 
dar vremurile sunt urâte şi poate n-ar strica nimănui să 
mai țină cineva şi ordinea în România. Una peste alta, 
securiştii veneau la mânăstire ca la ei acasă, trăgeau 
un Șpriț, două, se duceau şi pe la o arhiepiscopie, 





p” AV, d 





pi Dâpi 3 “| 


Convorbire: cu Ss 


“smeriţi” şi serviabili. Îţi mai făceau rost de niscaiva 
cupru pentru acoperiş, se căsătoreau cu popă, se 
îngropau cu popă, se botezau cu popă, ce mai: 
evlavioşi! Personal, mai că aş fi votat cu imaginea 
aceasta a Securităţii. Dar când, în decembrie '89, 
acest organism atât de ““cucernic” a tras ca la fasole în 
tineri şi a ucis dintre ei peste o mie - la care să mai 
socotim şi sutele de tineri (cred că sunt multe sute) care 
sunt loviți sub pântec, atunci când s-a dat ordinul 
“milostiv” de a nu-i omori, totuşi, de tot; şi astfel, 
mulți dintre ei stau astăzi cu anus contra naturii sau în 
situaţiile oribile în care îşi duc zilele, cum mai pot eu 
să cred sau să mai îndrăznesc să licitez ideea 
cucerniciei acestei instituţii şi a utilității ei? Stavilele 
care se pun deconspirării Securităţii în momentul de 
faţă, după părerea mea, sunt criminale şi ar trebui 
aspru pedepsite. Părerea mea este că nu vom avea 
încotro şi va trebui până la urmă s-o facem să se dea 
în vileag, fiindcă ori ne prăbuşim total, ori, ca să ne 
salvăm, trebuie să o deconspirăm. 
R.C.: Da Avem şi exemplul Franţei, care şi- 
a deconspirat colaboraţioniştii, cu toate că au fost 
vreo 4 milioane şi la ei. Au fost extraordinar de mulți, 
dar francezii au făcut-o. Vreau să citez acum dintr-un 
articol al dvs., dacă îmi permiteţi: “Un popor, şi cu 
atât mai mult o persoană, atunci când îşi uită legea, nu 
numai că poale fi în stare de orice, dar, mai mul!, simte 
atracție mai ales spre acele acte în care răul, întrecând 
limitareprobabilului, ajunge să depăşească în iscusinţă 
orice închipuire”. O însemnată parte a articolelor dvs. 
vorbeşte despre tragedia poporului român, pe care o 
denumiți fărădelege. Şi aici este o exprimare care mi 
s-a părul excepțională: “fărădelegea ameninţă chiar 
soclul creaţiei”, deci fărădelegea este ceva care 
atentează ontologic la Geneză, la sâmburele divin pe 
care Dumnezeu l-a pus în opera Sa: 
ae ft ate EI CEAC FZ 207 CAIETE 200 IPP AI IDEI 
fi i „Replica, obraznică. a Securităţii. i Sai 
SĂ lată „este replica lui Cain. en ina Cu 
S.D.: La zidire. Îi atacă chiar fundamentele. 
Spuneam că fărădelegea harponează pachidermele 
zărite de Ptolemeu, care țin tipsia lumii în spinare. 
Adică se prăbuşeşte lumea, iar catastrofa cosmică este 
iminentă. şi aşa s-a şi petrecut în clipa când, fără 
pricină, Cain l-a omorât pe Abel. Încerc să conving în 
primul text al cărții mele că uciderea lui Abel nu are, de 


DYIR 
& 
popi 


N apli A eeaee eee AP 










, 
AR 

ORIN DUMITRESCU 
e 


coli Ale veghe creştină: 


orin Dujaitresciil realizată de Radu Comănescu în 







1 Praa păi Pui dag 


fapt, o motivaţie solidă. Cain nu are destule motive 
împotriva lui Abel ca să-l ucidă. În schimb, are asupra 
cui să transfere crima. Deci comite uciderea de frate 
tocmai fiindcă ştie că are asupra cui să dea vina. Şi 
Cel asupra Căruia poate s-o arunce este Însuşi 
Dumnezeu Tatăl. Zice Cain: şi eu şi el suntem fiii Tăi 
şi Tu nu ai avut grijă la fel de noi amândoi. De ce nu 
m-ai împiedicat să-l ucid? Pentru ce n-ai avut grijă? 
Care va să zică Îl culpabilizează pe Dumnezeu pentru 
crima pe care a făcut-o. Recunoaşteți tipul de replică 
obraznică a securiştilor? Să pună cititorii mâna pe 
Geneză şi să citească acolo episodul Cain şi Abel, 
fiindcă este cutremurător. Afli din Geneză că prima 
crimă a umanității a rămas modelul tuturor crimelor, 
inclusiv a celei săvârşite de Securitate în 1989. Toate, 
fără excepție, au motivații labile. În acelaşi timp, în 
percepţia lui Borges, extraordinar de coniventă cu 
opinia Sfinţilor Părinți ai Bisericii, când Cain ajunge 
în Rai, Abel este cel care se repede să-şi ceară iertare. 
Un lucru iarăşi cutremurător, fiindcă oricine s-ar fi 
gândit că, mai mult sau mai puţin, Cain va fi cel 
care-l va îmbrățişa pe Abel, cerându-i iertare pentru 
omor. Nu, Abel; Abel ştie deja mecanismele profunde 
ale acestei crime primordiale. Este avizat. Sunt lucruri 
care, dac-am reflecta până la capăt asupra lor, eu cred 
că ar scădea simţitor coeficientul de crime. Nu ducem 
până la capăt ideile, d-le Comănescu! 


e „Biserica trebuie Să se CPA 
| ca mama lui Ștefan ce ile IE 
„să fie severă şi părintească 


ad sasea cnratii fr Sai Dot ei PE aie 


Ai 
1% 


cca ut et 


R.C.: Am înțeles, din ceea ce scrieţi aici, că 
meditaţia asupra duhului poporului este extrem de 
sumbră. Vorbiţi chiar de o stricare a duhului acestui 
popor. Vreau să vă spun că aici vă însoțesc - şi v-am 
însoțit pe tot parcursul meditaţiei acesteia- cu deplină 
aprobare, pentrucă lucrurile descrise sunt exact cele 
care se petrec şi pe care le observăm la tot pasul. Nu 
preu avem curajul să spunem ceea ce constatăm. 
Vreau să vă-ntreb dacă întrevedeți o speranţă. Există 
vreo rază de lumină, în clipa de faţă? 

S.D.: Totdeauna există, asta e indubitabil. 
Totdeauna există şi - aşa cum e spus şi în “Avertisment” 
- mă bizui pe faptul că toată această etalare de 
evenimente contrariante, de personaje inacceptabile 
care ocupă prim-planul vieții sociale în România, 
această perindare, este provizorie. E provizorie, în 
mod sigur. Ne cere răbdarea de a ne contempla ca 
popor. Şi imediat ce această autocontemplaţie, ca să 
spun aşa, se va încheia curajos, vom fi răsplătiți. Dar 
nu se poate înainte de asta. Avem o prea bună impresie 
despre noi. şi mă tem că prima instituție care ar trebui 
să fie deopotrivă părintească şi crudă - întocmai ca 
mama lui Ştefan cel Mare, înțelegeţi?: “De eşti tu 
acela, nu-ți sunt mamă eu”, scurt! - va trebui să fie 
chiar Biserica. Să terminăm cu dulcegăriile pietiste, 
cu triumfalismul delirant, cu incontinenta dorlotare a 
“ortodoxioarei” noastre, cu invocarea puterii sutelor 
de mii de credincioşi care vin la praznicul Sf. 
Paraschiva sau la Nicula... Vin! Ăsta e un fenomen 
pe care nu poate să-l tăgăduiască nimenea şi har 
Domnului că există! Darsunt muţi! Trebuie neîntârziat 
să creăm oameni de replică. Să organizăm replica 
majoră a Bisericii. Din păcate, domneşte încă un fel 
de optimism, după părerea mea nerealist, în 
mentalitatea multora dintre întâistătătorii noştri. Cu 
toate că ei ştiu mai bine situaţia, fiindcă ei primesc 
spovedaniile unui neam întreg, ei ştiu mai bine halul 
în care suntem. Se cuvine să fie, în continuare, din ce 
în ce mai părinteşti, dar şi din ce în ce mai severi. 
Severi şi părinteşti, adică dragoste dreaptă. În acest 
sens, Arhiepiscopul Clujului a oferit în ultimul timp 
un bun şi demn de urmat exemplu. Şi nu numai el... 





9 Dai A Sr ta j APAR Apă Ra ind 


. octombrie 199 e 





PAG. 6 NR. 12/96 Decembrie '98 





PUNCTE CARDINALE 





A apărut Istoria civilizației române 
moderne a lui Eugen Lovinescu (Ed. 
Minerva, Bucureşti 1997). Reeditarea e 
binevenită, deşi nu este o bombă. Orice 
istoric sau filozof al culturii ştie că 
dezvoltarea culturii române moderne a 
fost scrisă şi predată încă din anii '50 de o 
manieră progresist-sincronistă. Această 
teorie face parte din clasa teoriilor socio- 
culturale ale evoluționismului de secol 
XLX (Comte, Spencer, Marx), conferindu- 
le acestora o aplicaţie geoculturală. 
Doctrina sincronistă se reazămă ca atare 
pe două premise: 1) evoluționismul 
cultural, ca doctrină a legilor «obiective» 
ale progresului, şi II) stratificarea culturală 
a lumii în «centre» (înainte) şi «periferii» 
(înapoiatate). 

Soluţia preconizată este clară: în 
virtutea evoluționismului cultural, 
periferiile pot şi trebuie să ajungă «în rând 
cu lumea» (cu centrul). Acest lucru este 
posibil prin procesul sincronizării, care 
presupune difuzarea «spiritului veacului», 
a ideilor ce sunt modeme («la modă» în 
metropolă) în fondul societăţiilor 
tradiționale, trezind «periferiile» din 
«somnul tradiţiei». Din doctrina 
sincronismului, expozitivă şi ideatică, a 
fost derivată ideologia sincronistă, 
aplicativă şi faptică. Sincronizarea refuzată 
la nivel cultural («neatârnarea culturii», 
cazul Gândirea, cazul Predania) va fi 
implementată de pe o bază logistică 
politică, prin procese de inginerie culturală. 
Aşa a fost lichidat satul tradițional 
românesc, necorespunzător standardelor 
civilizației socialiste, şi tot în baza unei 
gândiri de tip sincronist, Blaga 
«reacționarul» a fost înlocuit la catedră cu 
un caloriferist perfect sincron cu Moscova, 
iar scrierile ortodoxe ale lui Nae Ionescu 
sau Nichifor Crainic au fost puse la index 
în favoarea progresistului comunist 
Crohmălniceanu! Azi, cultura ortodoxă 
este somată tot dintr-o perspectivă 
sincronistă: lumina nu mai vine din Răsărit, 
ci din Apus. Actualitatea lui Lovinescu e 
una politică, nu culturală. Dar să discutăm 
premisele sincronismului. 

Evoluţionismul cultural este o 
derivație din cel organic (Lamarck, 
Darwin), pe care-l aplică în dezvoltarea 
culturii. Această filosofie a culturii 
pretinde că, în decursul istoriei, ceea ce 
este mai nou este, în mod inevitabil, mai 
bun. Orice schimbare adusă de timp se 
înscrie neapărat pe linia unui spor calitativ, 
Fugit irreparabile tempus asimilându-se 
unei creşteri cumulative a valorilor. 
Întotdeauna valoarea va fi măsurată în 
funcție nu de ea însăşi sau de sistemul 
valorilor umane, ci de timpul carea produs- 
o. Această confuzie între axiologie şi 
cronologie a îmbătat creierii modernității 
(așa a apărut nesuferitul maniheism 
«progresisb»/«reacționan»). Toţi cei ce sunt 
adepții (...progresişti) ai unei doctrine mai 
noi se simt automat şi mai aproape de 
valoare şi adevăr decât adepţii (... 

reacționari) ai unei doctrine mai vechi. 
Filosofia evoluționistă a progresului 
decretează curgerea timpului ca 
generatoare inevitabilă a creşterii valorii, 

O astfel de gândire naiv-oportunistă 
vine din neoiluminismul lui Lovinescu. 
Pe lângă faptul că nu are temei empiric 
verosimil, ea este falsă în generalizările ei. 
Furnizând drept criteriu axiologic timpul, 
«progresiştii» au atins limita superioară a 
aberaţiei venerând dadaismul - adică lipsa 
„. programatică de scop (sic!), Pe când 
«reacționarii» încă se mai îndeletniceau 
cu revolutul Eminescu, ori cu și mai 


revoluţii Psalmi. Zelul purificator al 
progresiştilor vine de acolo că, întrucât 
criteriul cronologic e, fireşte, fatal, ei 
transferau implacabilitatea lui Cronos în 
cultură, devenind astfel misionarii fervenți 
ai unor valori pe care le credeau la fel de 
inevitabile ca timpul. Acest misionarism 
secularizat (fatalism optimisthegelian) este 
prezent azi, în mod ultimativ, la toate 
nivelurile societății româneşti, având ca 
ținte predilecte toate permanențele (cu 
Ortodoxia în frunte). Eroarea comună a 
progresiştilor (şi a lui Lovinescu, deci) este 
căei strămută, de fapt, Valoarea în Timp. 

A doua premisă e şi ea eronată din 
punct de vedere geocultural şi valoric. Este 
curentă în sociologia culturii (şi în 
geopolitică) dialectica centru/periferie. 






Potrivit lui Lovinescu (ex occidente lux), pe 
măsură ce ne apropiem de «centru» (de 
formele culturii occidentale), creşte 
densitatea axiologică, indicele valoric al 
unei culturi. O sincronizare totală cu centrul 
va face cultura românească aptă să producă 
performanțe valorice similare, în acelaşi 
ambalaj morfologic occidental. Nivelarea 
culturală la care năzuiesc sincroniştii ar fi 
benefică pentru periferiile «retrograde». 
Lovinescu face o confuzie între axiologie şi 
geotopică (poziţiile geoculturale), 
considerând că o proximitate crescândă de 
«centru» (pe scara geotopică) are drept 
corelativ inexorabil o creştere a «periferei)» 
(pe scara axiologică). Pe măsură ce ne 
apropiem (prin identificare progresivă) de 
sistemul valoric al metropolei, spune el, 
suntem mai valoroşi. 

Ceea ce ignoră Lovinescu este 
realitatea că progresele de expansiune a 
unei civilizaţii sau culturi înspre «peri- 
feriile»limitrofe ascultă de legea deficitului 
ontologic. Adică densitatea axiologică nu 
se transferă în bloc (valoric omogen). 
Transpozabilitatea modelului «centrab> e 
sever limitată de chiar potenţialul său 
ontologic finit. Capitalismul nu va fi în 
periferie atât de productiv, căci el are sensul 
deafio anexăacapitalismului metropolitan, 
menit să deservească nevoile de creştere şi 
supravieţuire ale acestuia (vezi analizele 
lui John Hobson). La masa ospăţului nu mai 
este loc pentru nou-veniți egali. 
Capitalismul nu e un sistem caritativ, ci un 
spaţiu concurenţial. Periferia nu mai poate 
produce prin resurse proprii concerne 
transnaţionale competitive, ea fiind deja 
dependentizată (a se vedea seria protec- 
ționismelor: List, Carey, Hamilton, 
Eminescu, Manoilescu şi Prebisch). Acest 
lucru se va traduce şi în calitatea socială a 
vieții rezidenţilor ei, pe care noi o simțim pe 
propriul nostru stomac. Instituţiile politice 
menite să chivernisească spaţiul periferial, 
fiind construite prin imitația modelului 
metropolitan, nu vor cadra cu datul empiric 
social, devenind prin «implementare» nişte 
morfologii excesive (forme) cu mari carenţe 
ontologice (fără fond), Parlamentul de pe 
Dâmboviţa nu va fi în veci precum cel de pe 
Tamisa, oricât de tare ne-am sincroniza cu 
el, Exact ca în schema ființei la Platon: pe 
măsură ce ideea este replicată, ca se 
degradează asemenea copiilor xerox. Sau 


DUBLA SUFERINȚĂ 
AXIOLOGICĂ 
A LUI LOVINESCU 


ca în logică: creşterea în extensiune e corelată 
în chip necesar cu descreşterea în infensiune. 
Legea deficitului ontologic prezidează 
procesul de sincronizare; imitaţia stă înti- 
un secundariat perpetuu față de original. Ea 
poate oferi doar cadrul de manifestare 
«adusă la zi» (şi aici ea este folositoare) al 
sineităţii culturale «periferice». Cu cât 
împingem modelele culturale ale centrului 
mai departe (spaţial şi valoric vorbind), cu 
atât ele vor fi mai desubstanțializate, mai 
caricaturizate, mai translucide, mai 
suferinde. Cultura română, înveşmântată 
cu aceste straie croite fără probă personală, 
va oferi o prestație mediocră la examenul 
autenticității şi universalităţii. Lovinescu 
greşeşte pentru a doua oară când strămută 
Valoarea în Spaţiu. 


Dubla suferință axiologică a lui 
Lovinescu este întreprinderea lui de a 
strămuta valorile în spaţiu şi timp, 
relativizându-le prin coborârea lor pe 
pământ şi sub vremi. Peste 100 de ani, când 
China va deveni, probabil, noul centru de 
putere al lumii, ea îşi va exporta cultura (Şi 
religiile!) inaugurând un nou proces de 
pseudomorfoză (implementarea de forme 
străine unei culturi, pe calea sincronizării, 
de la o altă cultură, care domină momentul 
şi are suportul lingvistic necesar difuzării ei 
globale). Sincroniştii noştri vor miza atunci 
(în virtutea principiului imitației) pe 
«sincronizarea» cu cultura chinezească. 
Similar, dacă sincroniştii noştri ar fi trăit în 
secolul XVIII, ei ar fi pus rămăşag pe 
sincronismul pseudomorfic fanariot... 

O astfel de gândire, ce face din fapte 
disparate de sincronizare (care există, 
desigur) o neînfrântă /ege (eroare inductivă) 
sau o ideologie implacabilă (eroare 
culturală), ignoră cu desăvârşire fondul 
spiritual al unei naţiuni. Acesta singur este 
concret şi distinct de restul: din păcate (sau 
din fericire) există un singur neam român 
ortodox şi o singură Ortodoxie românească. 
Şi unica noastră şansă de a fi autentici şi de 
a accede astfel la universalitate (unde nu 
se trec în cont imitațiile) este a crea o 
cultură națională şi ortodoxă, după puteri. 
Nu putem reedita cultura egipteană şi nu 
simțim cultura budistă, iar cultura 
«cosmopolită» este atât de atuturor încât nu 
mai €, de fapt, a nimănui!. 

Valorile îşi au rădăcinile în ceruri, 
nu în timp şi nici în spaţiu. Reflexele 
axiologice ce scaldă pământul de-a lungul 
istoriei nu pot fi ridicate deasupra 
arhetipurilor, care sunt imuabile. De aceea, 
orice sincronism trebuie primit cu 
discernământ. Această trezvie culturală 
trebuie dublată de o redeschidere 
competentă a dezbaterii asupra 
sincronismului, Altfel riscăm să devenim, 
precum Lovinescu, agenţii unei rupturi 
sinucigaşe: sincronismul, “descătuşându- 
ne de formele sociale, ne va dezrobi, mai 
(ârziu, de invizibilele lanţuri spirituale ale 
Țarigradului, ale Athosului sau ale 
Kievului, adică de forțele ancestrale ale 
obscurantismului şi ale inerţiei, pentru a 
ne pune pe calea (...) progresului” 
(Lovinescu), lată o incitare la lepădarea în 
bloc de Ortodoxie! 


Noua ediție a lucrării, tipărită în 
condiţii de lux, nu are decât o singură 
carență: editorul ei, Acest personaj cult, 
erudit şi harnic săvârşeşte încă de la 
începutul carierei sale, cu o tenacitate 
impresionantă, o confuzie: el combină, 
într-un mod nimicitor, critica liferară cu 
critica politică. Este păcat de atâta muncă 
de arhivă, când apari pe scenă cu titluri 
precum Critica sociologiei burgheze, în 
care proletarul cult şi mânios denunță 
«regimul politic burghezo-moşiereso» care 
«adoptă metode noi din cele mai perfide, 
cuajutorul cărora încearcăstăvilirea valului 
luptelor revoluționare» sau a «afirmării tot 
mai impetuoase a ideologiei marxist- 
leniniste». Toată opera lui literar-politică 
a vizat reconstrucția culturii române prin 
lentila maniheică marxistă. Sunt mereu 
harponate din reduta marxistă orientările 
«misticoide» ce cultivau tradiționalismul 
şi ortodoxismul în cărţi precum 
Junimismul, Sămănătorismul, Popora- 
nismul, Tradiţionalism şi modernitate în 
deceniul al treilea etc. Prin anii '60 însă, 
când vulgata marxistă nu mai amețea pe 
nimeni, acest consecvent al detractării 
ideologice, de o intoleranță fantastică, 
schimbă tonul şi îşi continuă «perfor- 
manţele», dardin unghi lovinescian, lovind 
însă exact aceleaşi ținte, de la Eminescu la 
părintele Stăniloae. (Ciudat, însă, tot el se 
plângea, prin anii '80, că a rămas ultimul 
dintre criticii marxişti autentici). lată marea 
ipocrizie a unui personaj ce se erijează azi 
în educator democrat al tinerilor, 
colaborând (fără o rușine elementară) la 
două reviste foarte citite, unde declamă 
mereu sincronizarea totală şi (marxism 
inerţial) decide pentru noi neactualitatea 
unor modele spirituale precum Nae Ionescu 
sau Nichifor Crainic, pe care le contrapune 
în chip parareligios lui Lovinescu! F 
dezolant faptul că nu avem memorie şi că 
răbdăm ghidajul ideologic al unui militant 
leninist relict, ajuns celebru - sub numele 
de Zigu Ornea - prin procesul sistematic 
instrumentat culturii române de ieri şi de 
azi! 

M. VLAD 


P.S. 

In prefața cu care e dotată această 
ediție a cărții lui Lovinescu, editorul 
reuşeşte să amestece lucrurile chiar de tot, 
reieşind de acolo că Lovinescu ar fi fost 
cenzurat sub comunism şi că această ediţie 
este oarecum dezarhivată. De fapt comuniş- 
tii au cenzurat anumite ostentaţii liberale 
inadecvate, dar au asimilat ceea ce este 
periculos atât la Lovinescu cât şi la Marx 
(atât în liberalism cât şi în socialism): 
evoluționismul progresist care le funda- 
mentează pe ambele în credința comună că 
formațiunile tradiționale, instituțiile şi 
valorile ancestrale sunt menite fără de 
scăpare perimării. În plus, editorul în 
discuție mai comite (eu cred că premeditat) 
o infracțiune intelectuală brutală când 
afirmă că în lucrarea Sincronism european 
şi cultură critică românească (1984) Ilie 
Bădescu l-ar fi socotit pe Eminescu marxist. 
Este perpetuată astfel o ficțiune lansată de 
Katherine Verdery şi colportată chiar şi de 
N. Manolescu. Ce este grav e că oricine 
poate lua cartea (cea mai redutabilă critică 
a Sincronismului lovinescian) pentru a se 
convinge de falsitatea acestor alegații. 
Trebuie doar să înţelegi că o paradigmă 
sociologică (aici cea mondialistă) tolerează 
coexistența a două teorii odrăslite de 
curente distincte. Dar aşa se întâmplă cu 
oamenii de litere ce se aventurează dincolo 
de hotarele competenţei lor... 











10 


13 


16 


19 


22 


25 


28 


31 


34 


37 


40 


43 


49 


52 


55 


E-n iad un loc ce-i Malebolge zis, 
tăiat întreg, în piatră cenuşie, 

de-un fel cu brîna-n care zace-nchis. 
Şi-n mijloc chiar, pe cîmpul de urgie, 
se cască, larg şi-adînc, un puț pe care 
mai pe-ndelete-altunde l-oi descrie. 
Cît loc rămîne-n jur, din rîpa tare 

şi pînă-n buza puțului, pe fund, 

e împărțit în zece văi amare. 

Ca şanţurile, care-mpresurînd, 
mereu mai multe, marile castele, 
semeţe ziduri apără pe rînd, 

la fel erau şi văile acele; 

şi după cum se-ntind dinspre cetate 
spre malul dimpotrivă punticele, 

la fel din poala stîncii-nfricoşate 
peste viroage punți porneau pietroase, 
pînă la puțu-n care dau cu toate. 
Cînd fu ca jos dihania să ne lase, 
pe-acolo ne găsirăm şi-l urmai 

pe bardul ce spre stînga apucase. 

În dreapta noastră altă jale-aflai, 

cu alte cazne şi-alți chinuitori, 
ce-ntiia vale-o umplu mai dihai. 

Goi puşcă, cei de rele făcători 

din fundul ei spre noi păşesc o parte, 
iar alții-altminteri, parcă mai uşori; 
aşa precum la Roma, de departe 
venind mulţime pentru jubileu, 

au trebuit în două a-o-mparte, 

încît pe pod se tot scurgeau, cu greu, 
pe-o latură, spre Sfintul Petru, unii, 
pe alta ceilalți, dus-întors, mereu. 
Văzui pe-acel liman al uriciunii 

tot draci cornoşi, croindu-i pe spinare, 
cu bice mari, pe cei sortiți genunii. 
Ah, cum zvîrleau aceia din picioare 
la-nfiia lovitură, năzuind 

să nu-i ajungă cele următoare! 

Pe cînd mergeam, înfiorat privind, 
spre unul luai aminte şi rostii: 
“Pe-acesta-mi pare că l-aş fi ştiind”, 
Spre-al iscodi mai bine, mă oprii, 

și adăstă şi blindul domn cu mine, 
lăsînd să mă întorc, precum pofiii. 
Iar cel bătut se tot silea a-şi ține 
dosită fața, dar n-avu scăpare, 

căci îi zisei: “De deslușesc eu bine, 
tu, cel ce-n jos te uiţi fără-ncetare, 
Venedico Caccianemico ești; 

în cloaca-aceasta, ce te-aduse oare?” 
“Mi-e greu să spun”, rosti, “dar mă silești, 
cu vorba ta atit de răspicată, 

să-mi amintesc de cele păminteşti, 
Prin mine fu Ghisolabella dată 

spre poftele Marchizului de Este, 
cum gura lumii-n fel și chip arată. 


PUNCTE CARDINALE 


într-o nouă versiune 


DIV INA 


COMUEAIDILE 
a lui Dante Alighieri 


românească 


de Răzvan Codrescu 


58 


61 


67 


70 


73 


76 


79 


82 


85 


91 


94 


97 


100 


103 


106 


109 


112 


LIN EN UL 


Iar dintre-ai mei prin locurile aceste 
nu singur pling, ci-s bolognezi puhoi; 
să zică atiția sipa, nici poveste 

din Savena la Reno, sus la voi; 

iar de voieşti temei sau mărturie, 
aminte-adu-ți de-al nostru lacom soi”. 
Pe cînd vorbea el astfel, c-o fringhie 
un drac îl şi lovi, strigîndu-i: “Valea, 
codoş ce eşti; nu-i tîrg de carne vie!”. 
Atunci, cu domnul meu urmîndu-mi calea, 
ne duse pasul către-un pod de stei 

ieşit din malul unde-i multă jalea. 
Suirăm lesne puntea-n lungul ei, 

spre dreapta apucînd, printre pietroaie, 


„desprinşi de-al brînei fioros temei. 


Ajunşi pe unde-n gol se încovoaie, 
ca pe sub ea să treacă cei damnați, 
Virgil grăi: “Spre-această tristă droaie 
se cade ca, oprindu-te, să cați, 

căci nu fu chip să-i vezi la-nfățişare 
cît timp umblam cu paşii-alăturați”. 
Priveam din buza stâncii cîrdul care 
din partea dimpotrivă tot venea, 

sub bice pătimind la fel de tare. 
Maestrul bun, făr” vreo-ntrebare a mea, 
îmi zise: “Vezi-l pe acel ce vine 
trufaș şi lacrimi a vărsa nu vrea! 
Regescul rang — ce grijuliu şi-l ţine! 
E lason, ce fu vrednic să găsească 
lina de aur şi s-o ia cu sine. 

In Lemnos îi fu dat să nimerească 
chiar după ce muierile ciudoase 
stîrpiseră sămînța bărbătească. 
Acolo, meşter în scomeli mieroase, 
o înşelă pe Hipsifila, care, 

la rîndul ei, pe toate le-nşelase. 
Lăsînd-o grea, o părăsi-n uitare; 
pentru-aşa vină, aşa chin îndură, 
fiindu-i şi Medeei răzbunare. 

Cu el trudesc cei ce ca el făcură... 
Ci-acum destule știi de-ntiia vale 

şi de această jalnică strînsură“. 
Ajunşi eram pe unde-ngusta cale 

cu cel de-al doilea mal se-ncrucișa, 
pod nou durînd din umerele sale. 
De-acolo auzeam cum se căina, 

în groapa-a doua, gifiind cumplit, 

o ceată care palme-ntruna-și da. 

Era de-o mizgă țărmul năpădit, 

din jos duhoarea răbufnind păstoasă, 
oricit şi ochi, şi nări ţi-ai fi ferit. 

Atit de-adinc e fundul că nu lasă 
vederii loc decit de urci spinarea 
boltitei punți, spre creasta ei stincoasă, 
Acolo-ajunsem și, scrutind căldarea, 
văzui mulțime-n scîmă scufundată, 
sorbindu-i parcă lumii-ntregi putoarea, 


Decembrie '98 NR. 12/96 PAG. 7 


Ajunşi în cel de-al optulea cerc al Infernului, 
numit Malebolge, Dante şi Vergilius străbat punţile 
de piatră ce se întind peste cele zece briuri ale 
cercului. | 

În brâul întîise chinuiesc neguțătorii şi seducătorii 
de femei, împărțiți în două şiruri care se învîrtesc în 
sensuri opuse, sub neîncetatele lovituri de bici ale 
unei puzderii de diavoli; aici, Dante vorbeşte cu 
Venedico Caccianemico şi-l vede pelegendarul Iason. 

În brâul al doilea îşi primesc pedeapsa /ingăii sau 
linguşitorii (“mîncătorii de rahat”), cufundați în 
excremente umane; aici, Dante îl recunoaşte pe Alessio 
Interminei şi o vede pe marea tirfă Tais. 

Ilustraţia îi aparţine lui Gustave Dore. 

(Următorul cînt, în traducerea de față, va apărea 
în numărul dublu pe ianuarie-februarie; cîntul al 
doisprezecelea, nepublicat în Puncze cardinale, va fi 
inclus în numărul 4 al revistei Scara, ce se află în 
pregătire) 





115 Şi cum cătam în jos, văzui deodată 
un creştet aşa plin de murdărie 
că nu-l chiteam de-o fi din cler sau gloată. 
118 “De ce — strigă — privirea ta se-mbie, 
din cîți pe-aci băltesc, mai mult spre mine?”. 
“Fiindcă”, am răspuns, “te ştiu de cînd scîrbie 
121 n-aveai pe cap, de-mi amintesc eu bine: 
Interminei Alessio eşti, din Lucca; 
de-aceea cat nu spre-alții, ci spre tine”. 
124 Atunci, lovindu-şi el cu pumnii cuca: 
“Dedat cu-atita zel spre linguşire, 
aci m-aduse limba mea, năuca!”. 
127 De-alături, domnul îmi dădu de ştire: 
“Cu cale-ar fi să te apleci atare 
ca fața să-i cuprinzi cu-a ta privire 
130 slinoasei tîrfe despletite care 
se scarpină cu unghii îmbicsite, 
acuma-ntinsă, acuma în picioare. 
133 Tais e, ce ființei îndrăgite, 
la întrebarea: «Drag îţi sînt?», îi spuse: 
«Nici nu-ți închipui cît de mult, iubite!». 
136 Dar cît văzurăm, prea de-ajuns ne fuse”. 


NOTE 

Versul 1: Malebolge — cuvînt creat de Dante, ce s-ar putea 
tălmăci prin “desagă rea”, “ripile rele”. 

Versul 6: In Cîntul XXXI, cînd cei doi poeți vor fi ajuns în 
cercul al nouălea (pe care acum abia-l întrezăresc). 

Versul 18: Punţile se termină în marginea acestui puț, așa 
cum spițele, plecînd de la obadă, se termină în butucul roții. 

Versul 19: “Dihania”, adică Gerion, care-i purtase în spate. 

Versul 21: “Bardul” ('! poeta), adică Vergilius. 

Versurile 28-30: In 1300, anul Jubileului Bisericii Romano- 
Catolice (decretat de Papa Bonifaciu VIII), se adunase la Roma 
mulțime de pelerini (printre care şi Dante însuşi). Fiind un singur 
pod peste Tibru (podul Sant” Angelo), s-a hotărît, pentru înlesnirea 
circulației, ca mulțimea să fie împărțită în două şiruri: unii 
mergind spre Biserica San Pietro, pe o jumătate a podului, alții 
întorcîndu-se de acolo, pe jumătatea cealaltă. 

Versul 50: Venedico Caccianemico dell'Orso (cc. 1228- 
1302) — nobil şi demnitar bolognez, dintr-o familie de guelfi. A 
favorizat, pare-se, intențiile marchizilor d'Este de a se înstăpini 
asupra Bologniei. Intre altele, şi-ar fi convins sora (Ghisolabella) 
să satisfacă poftele marchizului Obizzo Il d'Este. 

Versurile 60-61: Sipa în loc de sia (“[să] fie”) caracteristică 
a graiului bolognez (astăzi se spune sepa). Savena şi Reno sînt 
riurile ce delimitează Bologna la est şi la vest. 

Versurile 82-96: lason-eroul mitologic ce a condusexpediția 
argonauților în Colchida, în căutarea Lînei de Aur, Victimele lui, 
pentru care pătimeşte în Infern, sînt: Medeea, fiica regelui 
Colchidei, cea care-l ajutase să dobindească Lina de Aur (sedusă 
şi părăsită de Iason, şi-a omorit copiii, apoi s-a sinucis) şi 
Hipsifila, fiica regelui din Lemnos, cea care, atunci cînd femeile 
din insulă (instigate de zeița Venus) i-au omorit pe bărbați, şi-a 
ascuns tatăl în templul lui Bachus, minţind că-l ucisese, ca apoi 
să-l ajute să fugă (la rindul ei, sedusă şi părăsită de Iason). 

Versul 114: Inoriginal:... unosterco/che dalli uman privadi 
parea mosso. Alexandru Marcu traduce: “... scimăvie / ce s-ar fi 
zis prelinsă toată de prin latrinele de pe pămînt”. 

Versul 122: Alessio Interminei (Interminelli)— se ştiu puține 
lucruri despre acest personaj; era din rindul “Albilor” şi este 
pomenit ultima oară, în documentele vremii, la 1295. 

Versurile 133-135: Prostituată antică din Athena, evocată de 
Terentius în comedia Eunucul. Dialogul la care face referință 
Dante e din prima scenă a actului III, dar între soldatul Trasone 
și un sclav... Locul rămine controversat. 















PAG. 8 NR. 12/96 Decembrie '98 





coborât de pe muntele Sinai pentru ca, după 
cuvântul Domnului, să ia cu el pe Aaron, Nadab, Abiud şi 
şaptezeci din bătrânii lui Israel (24,1). Legiuirile de până 
acum au fost făcute cunoscute poporului, care s-a legat să le 
respecte. A fost zidit jertfelnic şi s-au ridicat 12 stâlpi, ca 
semn al înțelegerii; tineri ai lui Israel au fost trimişi să aducă 
arderi-de-tot, ca jertfă de izbăvire (24, 3-5). 

"Atunci Moise, luând jumătate de sânge, l-a turnat într- 
un vas, iar cucealaltăjumătate de sânge astropitjertfelnicul”" 
(leş. 24, 6). “Pe cât se pare, o parte arată învățătura morală a 
înțelepciunii, iar o parte pe cea mistică. Partea turnată în vas 
este morală, iar cea vărsată pe altar este mistică, prin aceea că 
este vărsată în mințile omeneşti prin oarecare insuflare şi prin 
dar dumnezeiesc, pentru ca ele să simtă cele de cuviinţă şi să 
se umple de credință în Dumnezeu”. 

Iosua a suit împreună cu Moise până în preajma norului 
(24,15), în vreme ce toți ceilalți au rămas să privească de 
departe (24,10); apoi Moise a intrat în nor (24,18). Sunt 
treptele urcuşului duhovnicesc: purificarea (Aaron, Nadab, 
Abiudşi cei 70), iluminarea (losua) şi îndumnezeirea (Moise). 

“Apois-asuit Moise şi Aaron, Nadab, Abiud şi şaptezeci 
dintre bătrânii lui Israel şi au văzut locul unde stătea 
Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui eraceva, ce semăna 
cuunlucrude safir, curat şi limpede ca seninul cerului ” (Ieş. 
24, 9-10). “Când mintea s-a dezbrăcat de omul cel vechi şi s- 
a îmbrăcat în omul harului, vede şi starea sa în vremea 
rugăciunii, semănând cu safirul sau cu azurul, stare pe care 
Scriptura o numeşte şi loc al lui Dumnezeu, văzut de bătrâni 
pe Muntele Sinai”. 

Şi s-a suit Moise pe munte şi a intrat în mijlocul norului; 
şi a stat Moise pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de 
nopți” (leş. 24,18). Moise nu se mai vedea pe sine şi se 
întreba ce este ceea ce vede. Dar şi acolo, Dumnezeu rămâne 
ascuns, căci în cunoaşterea Sa progresăm veşnic, fără a-L 
putea cuprinde. O asemenea ascensiune nu e posibilă, însă, 
oricui. Din recuzita sârguitorului, Sfântul Vasile cel Mare 

identifică un instrument de preț: “Ştim că Moisi prin post s- 
a urcat în munte. Că n-ar fi îndrăznit să se apropie de vârful 
muntelui care fumega, nici n-ar fi cutezat să intre în nor, dacă 
n-ar fi fost înarmat cu postul'”. Fără post nu ne putem apropia 
de Dumnezeu, căci rămânem supuşi simțualității şi atraşi 
către cele de jos. Totuşi, un post atât de îndelungat, precum 
cel al lui Moise, nedumereşte. “Cum a putut natura trupului 
să se cheltuiască atâta vreme, fără să se întregească ceea ce 
se împrăştia din puterea lui în fiecare zi? Această nedumerire 
o dezleagă cuvântul lui Dumnezeu, care zice: Vu numai cu 
pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui 
Dumnezeu (Deut. 8, 3; Mt 4,4)”. 

Dumnezeu rânduieşte ca tot omul din Israel să aducă 
prinoase pentru ridicarea Cortului adunării (25, 1-2). “Jar 
prinoasele ce vei primi de la ei sunt acestea: aur, argint şi 
aramă; mătase violetă, purpurie şi stacojie, in şi păr de 
capră” (leş. 25, 3-4). E vestită “patima mântuitoare, închipuită 
prin fiecare din cele spuse: prin pielea roşie (25, 5), sângele, 
iar prin păr, moartea. Fiindcă părul din trupul omului este fără 
simţire; de aceea e chipul morții”, “Părul e ceva mort, fără 
sânge şi fără suflet. Acela care îl aduce dovedeşte că gustul 
păcatului este deja mort în el, că niciodată păcatul nu va mai 
vieţui şi nu va mai stăpâni în mădularele sale". 

Dupăce sunt indicate şi alte materiale trebuincioase (25, 
5-8), lui Moise i se cere: “Cortul şi toate vasele şi obiectele 
lui să le faci după modelul ce-ţi voi arăta Eu” (leş. 25,9). Lui 
Moise i s-a înfățișat, în chip tainic, un cort imaterial, pe care 
el avea să-l reproducă din materiile indicate. “Cortul acesta 
este Hristos, puterea şi înțelepciunea lui Dumnezeu, Care, 
nefiind făcut de mână după firea Lui, primeşte să Se 
plăsmuiască atunci când e de trebuință să fixeze acest cort 
între noi. Astfel, în oarecare fel, același cort este şi nefăcul şi 

făcut, în primacalitate existând de mai înainte, ca necrear, iar 
în adoua primind această alcătuire văzută, făcându-se creaf'”, 

“Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm: lung de doi 
coȚi şi jumătate, larg de un col şi jumătate şi înalt de un col 
şi jumătate. Să-l fereci cu aer curat, şi pe dinăuntru şi pe 


|, Sf, Ambrozie, Scrisori, LXV, 2. 

2, Evagrie Ponticul, Capere despre deosebirea patimilor, 18 (F 1), 
3, Omilii şi cuvântări, |, $. 

4. Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 14. 

$, Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Molse (p. 76), 

6, Origen, op. cir., XIII, 5, 

7, Sf. Grigorie de Nyssa, loc. cil 






PUNCTE CARDINALE 


dinafară. Sus, împrejurul lui, să-i faci cunună împletită de 
aur” (leş. 25, 10-11). “Chivotul de aur unde sunt tablele 
legământului, după părerea mea, nu este altceva decât 
înțelegerea noastră, unde noi trebuie să înscriem Legea lui 
Dumnezeu'*. Sau lemnul de salcâm, fiind neputrezitor, 
închipuie trupul nestricăcios al Domnului, aurul arătând 
dumnezeirea Sa. Cununa de aur arată demnitatea Sa 
împărătească, dar şi pe cea arhierească. 

Se arată alcătuirea pârghiilor cu care să fie purtat chivotul 
(25, 12-15) şi modul în care să fie făcut capacul: “Să faci și 
capac la chivot, de aur curat, lung de doi coți şi jumătate şi lat 
de un cot şi jumătate. Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să- 
i faci ca dintr-o bucală, ca şi cum ar răsări din cele două 
capete ale capacului” (leş. 25, 17-18). lată că se îngăduiau 
reprezentările plastice, atunci când ele erau urmarea unor 
viziuni dumnezeieşti și nu a vreunei închipuiri. La fel e şi în 
cazul icoanelor, lucrate sub asistența Duhului Sfânt. 

“Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra 
capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le 
aibă unul spre altul; spre capac să fie fețele heruvimilor ” (leş. 
25, 20). “Stâlpii înalți, strălucitori de poleiala argintie şi aurie, 
şi verigile, şi heruvimii care acopereau cu aripile lor chivotul, 
şi toate celelalte câte le înfăţişează descriereaalcătuirii cortului, 
sunt, pentru cel ce priveşte spre cele de sus, Puterile mai presus 
de lume, contemplate în cort, care, din voia dumnezeiască, 
susțin toate. Ele sunt adevăratele noastre susținătoare, trimise 
să slujească celor ce vor primi mântuirea'”, De la acelaşi loc 
scripturistic pomeşte şi Sfântul loan Damaschin, pentru a 
polemiza cu iconoclaştii: “*Heruvimii care umbreau ilastiriul 
nu erau lucrurile mâiniloromeneşti? Dumnezeiasca Scriptură, 
însă, acuză pe cei care se închină celor cioplite, dar şi pe cei 
care ertfesc demonilor. Astfel, idolii păgânilor sunt de disprețuit 
şi opriţi, căci erau închipuirile demonilor”. 

E arătat chipul în care să se facă masa altarului şi pârgiile 
cu care aceasta să fie purtată (25, 23-28). “Apoi să faci pentru 
ea talere, cădelnițe, pahare şi cupe, casă torni cu ele; acestea 
să le faci din aur curat” (leş. 25, 29). Deşi aurul e adesea o 
ispită, prezența sa abundă în sanctuar. După Evagrie Ponticul, 
sunt de două feluri gândurile ce ne încearcă: drăceşti sau 
nepătimașe. Gândul drăcesc îndeamnă la câștiearea aurului 
fără ruşine şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce vor veni de pe 
urma lui; gândul nepătimaş aduce în minte doar forma simplă 
a aurului, despărțită de patimă şi lăcomie". 

“Iar pe masă să pui pâinile punerii înainte, care se vor 
afla pururea înaintea Mea" (leş. 25, 30). E preînchipuită 
Euharistia: “Pâinile punerii înainte închipuiau această pâine. 
Aceasta e jertfa cea curată, adică nesângeroasă, care a spus 
Domnul, prin profet, să | se aducă de la răsăritul soarelui până 
la apus (Maleahi 1,11)>. 

“Să faci sfeşnic din aur curat. Sfeşnicul să-l faci bătut din 
ciocan: fusul, braţele, cupele, rodurile şi florile lui să fie dintr- 
o bucată” (leş. 25,31). “Sfeşnicul arată că cel ce vrea să 
lumineze pe alții trebuie să fie solid din toate părțile şi să nu 
aibă nimic uşor sau gol; şi să fie ciocănite afară toate cele de 
prisos, care nu pot folosi ca pildăa unei vieți fără prihană celor 
ce ar privi"? “Auzind despre braţele sfeşnicului, ce se înalță 
ca nişte ramuri dintr-o singură tulpină, pentru ca lumina să se 
reverse îmbelşugat şi damic din toate părțile, nu vei greşi de 
te vei gândi la razele de multe feluri ale Duhului'"+. Sau 
“sfeşnicul de aur e chipul lui Hristos. Căci Fiul e prin fire şi cu 
adevărat Dumnezeu. Iar strălucirea şi înălțimea dumnezeiască 
trebuie asemănată cu aurul (...). Faptul că sfeşnicul s-a tumat 
arată chipul ales, adică măreția dumnezeiască a lui Emanuil. 
Iar nişte ramuri la dreapta şi la stânga răsar ca dintr-un trunchi 
de arbore şi se înalță împreună cu fusul din mijloc, se 
ridicându-se până la aceeaşi înălțime. Căci, unul fiind după 
ființă, e socotit a fi multiplu prin feluritele lucrări, dar nimic 
nu e străin şi adaus din afară la EI, cu toate că datorită 
atributelor dumnezeieşti nu e cugetat a fi simplu”!s, 

În continuare (25, 33-40), sunt descrise omamentele 
sfeşnicului. “Cortul însă să-l faci din zece covoare de in 
răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie; în țesătura lor 
să faci chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă” (1eş. 26,1).“A 
oferi in tors înseamnă a mistui trupul prin abstinență, prin 
veghile și oboselile rugăciunilor”!*, 


8. Origen, Omilii la Cartea Numerii, X, 3. 

9, Sf, Grigorie de Nyssa, op. cit. (p. 79). 

10. Dogmatica, IV, 16, 11. Cf. op. cit, 7, 

11, Cf.op cit, 7. 

12, Sf. loan Damaschin, Dogmatica, IV, 13. 
13, NII Ascetul, op. cit, 28, 

14, Sf, Grigorie de Nyssa, op. cir. (p. 80). 

15, Sf, Chiril al Alexandriei, op. cit (p. 296), 
16, Origen, Omilii la Cartea leşirii, XIII, 5, 


ALA CARTEA 61 


Sunt arătate apoi dimensiunile covoarelor şi modul în 
care acestea să fie îmbinate spre a alcătui pereții cortului, 
acoperământul cortului, catapeteasma și stâlpii de susținere 
a catapetesmei (26, 2-31). “Și s-o atârni cu verigi de aur pe 
patru stâlpi din lemn de salcâm, îmbrăcaţi cu aur şi aşezaţi 
pe patru postamente de argint” (Ieş. 26,32). Cei patru stâlpi 
închipuie “cele patru testamente vechi””, adică legământul 
încheiat de Dumnezeu cu Adam, cu Noe, cu Avraam şi cu 
Moise. Ne mai putem gândi şi la numărul Sfinților 
Evanghelişti. Catapeteasma despărțea Sfânta de Sfânta 
Sfintelor (26, 33). 

“Dincoace, în afară de perdea, să pui masa, iar în fața 
mesei să pui Sfeşnicul; în partea de miazăzi a cortului să-l 
pui. Masa însă s-o pui în partea de miazănoapte a cortului = 
(Ieş. 26,35). “In partea de miazănoapte a altarului tămâlierii 
îşi avea loc masa, pe care se puneau pâinile, pentru că, dintre 
toate vânturile, vânturile de la miazănoapte sunt cele mai 
favorabile creşterii roadelor. Pâinile ar putea fi locaşurile 
Bisericilor, care sunt unite într-un singur trup şi într-o 
singură adunare”!*. 

“Apoi să faci o perdea la uşă cortului, de mătase 
violetă, stacojie şi vişinie, răsucită şi de in răsucit, cu flori 
alese în țesătura ei. Pentru perdeaua aceasta să faci cinci 
stâlpi din lemn de salcâm şi să-i îmbraci cu aur. La ei săfaci 
verigi de aur şi să torni peste ei cinci postamente de aramă” 
(Jeș. 26, 36-37). Perdeaua era “o piedică pentru necredința 
profană şi oprea intrarea celor ce se aflau înlăuntrul zidului 
înconjurător. În legătură cu aceşti cinci stâlpi, într-un chip cu 
totul mistic, sunt frânte de Mântuitorul cele cinci pâini şi este 
săturată cu ele mulțimea care-L ascultase (Jn. 6, 9)"?. 

“Să faci un jertfelnic din lemn de salcâm, lung de cinci 
coți. Jerifelnicul să fie în patru colțuri şi înălțimea lui de trei 
coți. In cele patru colțuri ale lui să faci coarne. Coarnele să 

fie carăsărite din el şi să-l îmbraci cu aramă. Apoi să-i faci 

căldări pentru pus cenuşa, lopăţele, lighene, furculițe şi 
cleşte. Toate uneltele acestea să le faci din aramă. Să faci 
jertfelnicului o împletitură, un fel de cămașă din sârmă de 
aramă, şi la împletitura aceasta să faci, în cele patru colțuri 
ale ei, patru inele de aramă" (leş. 27, 1-4). Cele patru coame 
ce răsar din jertfelnic închipuie Crucea. Plasa de sârmă ar 
putea fi apropiată de actuala ripidă. Protejarea jertfei 
atenționează pe “cei ce vor să-şi păzească cugetarea lor 
curată ca pe un templu (că) trebuie să-şi îngrădească înaintea 
simțurilor piedici, din gândurile care se înfricoşează de 
judecata viitoare, precum s-au întocmit acolo îngrădituri 
(...), ca să nu pătrundă nimic din cele necurate'*%. Un alt 
aspect: “la seama deci că jertfelnicul slujirii cerute de lege 
e cu totul neaurit. În aceasta, Dumnezeu ne-a înfățişat clar 
ghicitura că legea nu procură pe Duhul Sfânt şi puterea 
Slujirii în chipuri nu a fost cinstită cu un astfel de har. Căci 
era un duh de robie peste Israil. Şi harul ni s-a dat nouă prin 
Hristos, după învierea din morți”2!. 

Pentru perdelele curții cortului: “să faci douăzeci de 
stâlpi şi pentru ei douăzeci de postamente de aramă” (leş. 
27,10). Stâlpii sunt “slujitorii tainelor dumnezeieşti. Căci 
aşa îi numeşte Scriptura pe apostoli, învățători şi pe 
prooroci”>. Până la 27,19 se continuă cu alcătuirea curții 
cortului. “Săporunceşti fiilor lui Israel să-ţi aducă untdelemn 
cural pentru luminat, Stors din măsline, ca să ardă Sfeşnicul 
în toată vremea, în cortul adunării, în faţa perdelei celei de 
dinaintea chivotului legii. Sfeşnicul îl va aprinde Aaron şi 
fiii lui, de searapânădimineaţa, înaintea Domnului Aceasta 

e lege veşnică pentru fiii lui Israel, din neam în neam” (leş. 
27, 20-21). Candelele le aprinde Aaron Şi ceilalți preoți ce 
urmează după el. Căci lumina lui Hristos se păstrează 
nestinsă în Biserici, prin destoiniciile celor ce au moştenit 
preoția, care fac luminoasă mintea celor credincioşi prin 
învățături drepte. Aceasta socotesc că înseamnă a aprinde 
candelele de seara până dimineaţă. Căci rătăcirea diavolească 
socotesc că e un întuneric şi poveştile cețoase şi întunecate 
ale ereticilor lipsiţi de evlavie cred că sunt ca o noapte 
Spirituală căzută peste mintea oamenilor”. 


Eugenia GHIMICI 
loan USCA 
(va urma) 


i 
17. Clement Alexandrinul, Stromate. V 

18. Ibid, V, 35, 3-4, dia 
19, Ibid, V, 33, 3-4. 

20, Nil Ascetul, op. cit, 50. 

21, SE. Chiril al Alexandriei, op. cit (p. 300 
22. Sf, Grigorie de Nyssa, op. cit. (p. 30) : 
23, Sf Chiril al Alexandriei, op. cit. (p.319), 





. 
j 


ci NIN i ORI i aa 


4 


«BISERICA 


SĂ N 







“cu P 


F, Aa A a & 
Gh. Calciu-Diimătpeasa 
e, - ii 3 


A al 
EX 
> 









- Ce reprezintă Romfest pentru România? 

- Romfest reprezintă o formă de manifestare 
generală a exilului românesc, pentru exilul 
românesc, în care cei din exil îşi spuneau punctul de 
vedere, în religie, în cultură, în ştiinţă, în istorie, în 
morală, aceasta fiind forma noastră de rezistență 
culturală, ca să nu uităm rădăcinile şi cultura în care 
am crescut. Abia acum am întrat în legătură directă 
cu țara. 

- Care a fost contribuția dumneavoastră? 

- Am fost ales preşedinte al Comitetului 
Internaţional; am participat la toate întrunirile, am 
păstrat un spirit treaz. impunând în special prin 
formele de gândire religioasă în cadrul acestui 
Romfest. 

- România se bucură încă de existența unor 
părinţi înduhovniciţi. Cum vedeți rolul lor în 
recunoaşterea spiritualității româneşti? Americanii 
au un Daniil Sihastrul? 

- Nu. Americanii nu au un Daniil Sihastrul. 
Americanii rămân uluiţi de Ortodoxia românească, 
ce începe să fie tot mai cunoscută, deşi noi suntem 
foarte puţini acolo - o picătură. Totuşi, cei ce iau 
contact cu Ortodoxia rămân uluiți în fața Ortodoxiei 
noastre clasice, aproape primar creştine într-o 
societate care a uitat de Dumnezeu, sau socoteşte că 
Dumnezeu este ceva ce ţine doar de viaţa intimă, 
subiectivă a cetățeanului... 

- România ar putea avea un Daniil S ihastrul al 
zilelor noastre? e i 

- Sigur că da. Nu chiar ca un Daniil Sihastrul, că 
nu mai avem nici noi domnitori “unşi” care să vină 
la el, darcred că părinţii care sunt aicea, pred icatorii, 
spoveditorii, stareții, şi sunt destul de mulți, ei sunt 
formele vii ale sihăstriei lui Daniil în viața 
românească. 

- Care este jertfa pe care trebuie să o facă 
Biserica pentru a recăştiga ceea ce a pierdut în 
perioada comunistă? ps 

- Biserica, în primul rând, trebuie să-şi schimbe 
modul de a gândi. Am constatat că şi preoții şi 
ierarhii gândesc într-un mod încă tributar 
comunismului, adică socotesc că Biserica este doar 
un colț din viața românească; trebuie să rămână 
acolo, cuminte, să nu se amestece deloc în viaţa 
socială, ceea ce este fals, Biserica este cea care 
trebuie să dea norme de gândire, norme de 
comportament în viața socială, fără a se teme de 
puternicii zilei. 

- Sunteţi de acord cu implicarea Bisericii în 


politică? | 
- Sunt de acord, dar nu în sensul de a-i scoate pe 


PUNCTE CARDINALE 


preoți din altar şi a-i duce în Parlament, ci în sensul 
de a şti care sunt parlamentarii creştini şi care nu. In 
felul acesta se face peste tot. America are organizaţii 
extrem de puternice, care influențează Parlamentul 
şi alegătorii. Am şi un exemplu: organizația religioasă 
Coaliția Creştină a stăruit pe lângă Clinton vreme 
îndelungată; luni de zile s-au luptat ca să nu se 
trimită un ambasador homosexual în Belgia, şi au 
reuşit. 

- Biserica Ortodoxă Română ar putea contribui 
la clarificarea României? 

- Absolut. Biserica deţine istoria României în 
formele ei adevărate, prin părinţii şi ierarhii care au 
contribuit la unificarea României, la creşterea ei, la 
alte evenimente importante. Memoriile sunt păstrate, 
documentele sunt păstrate în Biserică, şi ar trebui să 
contribuie foarte mult la clarificarea multor probleme, 
la limpezirea sensului însuşi al acestei istorii. 

- Se poate vorbi de un Piteşti psihologic, în 
condiţiile avalanşei obsesive a unei “reeducări 
occidentale "? 

- In sensul acesta, da. Se poate vorbi de o anume 
violență. Aceleaşi forțe demonice, care au lucrat 
acolo prin violenţă şi crimă, lucrează astăzi prin 
informații, prin tentaţii, prin burse în străinătate, 
prin interdicția atitudinilor cu adevărat creştine şi 
prin slăbirea moralității. 

- Internet-ul, televiziunea, muzica modernă, 
modernismul în general, pot dăuna sufletului, în 
felul unei patimi? 

- Sigur că da, absolut. Putem spune că, rău 
întrebuințate, sunt lucruri diabolice; dar oricum, 
Biserica, trăind în mijlocul lor, trebuie să le folosească 
şi ea pentru a-şi exprima punctul de vedere şi a 
răspândi învățătura creştină. Ele pot fi exorcizate, 
puse în slujba lui Dumnezeu. 

- Care este adevărata libertate a omului? 

- Adevărata libertate a omului este să cunoască 
Adevărul. “Adevărul vă va face liberi”, stă scris. 

- Existăvreo diferenţă între libertate şi libertinaj? 
Mulţi le confundă. 

- Dacă libertatea este cunoaşterea Adevărului, 
libertinajul este ignorarea Adevărului, acceptarea 
minciunii drept Adevăr. 

- Ce ne puteţi spune despre mişcarea ecumenică 
la nivel mondial şi naţional? 

- Mişcarea ecumenică este o formă a mişcărilor 
internaţionaliste pe plan religios, în care se încearcă 
desființarea națiunilor, instituirea unor noi guverne 
mondiale, pe care nimeni nu le-a uns şi care urmăresc 
doar gloria lor, buna lorviaţă şi satisfacerea dorințelor 
de a conduce popoarele. Ecumenismul acesta este în 
sine o acțiune diabolică şi sunt de acord cu unii 
teologi greci care spun că ecumenismul este cea mai 
mare erezie a secolului nostru. 

- Mulţi dintre oamenii noştri politici prezintă 
iluminismul ca pe un lucru pozitiv, prin aceasta 
încercându-se eliminarea creştinismului. 

- Ei consideră iluminismul ca pe un lucru pozitiv 
pentru că aceasta justifică abaterile morale, toate 
abaterile de la credință, constituind temelia de la 
care porneşte internaționalismul ateu de astăzi. 
Iluminismul este o mare pacoste şi rămâne 
responsabil de toată disoluția lumii moderne. 

- Mulţi dintre aceia care încearcă să scoată la 
lumină nişte adevăruri de neam, de credinţă, lucrurile 
care se ascund în continuare, sunt catalogaţi drept 

fanatici, nebuni sau oameni care n-au ce face... 

- Lucrul acesta s-a întâmplat dintotdeauna 
creştinismului, să nu ne mirăm! Noi nu suntem din 
lume, Dacă urmăm învățătura lui Hristos, nu sunten 
din lume. Aşa cum spune Învățătorul în rugăciunea 
Sa (Joan 17): Noi nu suntem din lume, de aceea ei nu 
se roagă pentru noi, fiindcă lumea nu iubeşte ce nu 
este al ei; noi suntem din altă lume, lumea nu ne 
iubeşte, dar noi trebuie să ne împlinim misiunea 


Decembrie '98 NR. 12/96 PAG. 9 





U SE TEAMĂ DE PUTERNICII ZILEI» 


noastră, încredințată de lisus Hristos, în această 
lume dificilă şi vrăjmaşă. 

- Tineretul reprezintă viitorul. Ce ar trebui să 
facă tinerii? Ce le transmiteți? 

- Tinerii să se întoarcă la credința cea adevărată, 
la Ortodoxie, la formele ei autentice, nu la cele 
moderniste. Ştiu că o serie de ierarhi sunt 
ecumenişti, introduc un laxism moral în sufletul 
tinerilor, iar acesta este lucrul cel mai de sminteală. 
Atâta vreme cât atacurile vin din afară, tinerii le 
sesizează ca pe un pericol; când vin însă din interior, 
de la ierarhii lor, nu-l mai sesizează ca atare, ci ca 
pe o formă nouă a Ortodoxiei. Este fals. Pentru 
aceşti ierarhi, preoți sau profesori de teologie, țin 
să amintesc ceea ce a spus Mântuitorul: Vai de cel 
smintit, dar mai vai de cel prin care intră sminteala 
în om! Îi îndemn pe tineri să cerceteze Sfinţii 
Părinţi (vieţile lor), viaţa monahală din trecut, să 
cerceteze mânăstirile unde monahii trăiesc o viață 
adevărat creştină şi să urmeze exemplul lor. 

- Unele mânăstiri au început să-şi manifeste 
dezacordul, deocamdată neoficial, în legătură cu 
ecumenismul. Foloseşte la ceva? 

- Sigur că da. Probabil că ştiţi că deja câteva 
Biserici ortodoxe au ieşit din ecumenism, spre 
exemplu Biserica Sârbă, Biserica Georgiană, 
Biserica din lerusalim. Dacă Biserica Sârbă a ieşit 
din ecumenism, faptul se datorează semnăturilor şi 
protestelor monahilor (împreună cu o parte a 
preoţilor parohi). În cele din urmă, Sfântul Sinod 
Sârb a cercetat cererile lor şi a decis ieşirea din 
ecumenism. S-ar putea să se întâmple şi la noi acest 
lucru. Eu am sperat aşa de mult că următoarea țară 
va fi România! Noi avem o tradiţie, o cultură 
monahală, o trăire extraordinară. De ce să se anuleze 
această trăire? Poţi fi într-o relaţie cu orice biserică, 
dar nu într-o mişcare ecumenică, de tip sincretist, 
în care Ortodoxia este strâmbată, în care tradiţia 
este anulată sau modificată în sens negativ. Să 
rămânem noi ca noi, în orice relaţie cu orice 
Biserică, dar nu într-o mişcare ecumenică de genul 
acesta... 


A consemnat 
Fr. Petru MITRA 
(Mânăstirea Petru Vodă) 


„p 
0 


a 


Y d ' LI să j 
ARINTELE IUSTIN DE LA PE: 


Lui 


u 


na dintre 'formele | A die si strici 
pad je Că "e 


403 
ț4 : A! Y TI NAC ANI N 


i 


Ă 


m 
Li 








PAG. 10 NR. 12/96 Decembrie '98 





PUNCTE CARDINALE 








EM 
Cei şase ani petrecuţi la “Rompres”, mai întâi în 
calitate de publicist, apoi de şefal oficiului de marketing 
şi, în final, de director general adjunct, numit prin 
semnătura primului ministru al țării, îmi conferă cred 
autoritatea de a scrie cele ce urmează. 

Când în ziua de 8 ianuarie 1990 a fost înființată 
prin decret prezidențial Agenţia “Rompres”, am sperat 
şi eu, dând credit unei revoluții care de fapt nu avusese 
loc, într-o schimbare posibilă a vechiului “Agerpres” în 
noul purtător de cuvânt al poporului român în materie 
de ştiri interne şi externe, politice şi economice, sociale 
şi culturale, militare şi religioase. 

Ce iluzie! Să crezi că peste noapte un decret poate 
schimba o mentalitate! Pentru că aceasta a fost deviza 
practică a “schimbării”: fitulatura trece, redactorii 
rămân! Zeci de ani de limbaj adulatoriu nu aveau cum 
să se transforme, brusc, într-un limbaj democratic al 
imparțialității sau neutralității (obligatoriu pentru o 
Agenţie Naţională de ştiri). 

Eram însă abia la începutul cărții lui Panait Istrati 
Spovedania unui învins (pe care, ca un optimist incurabil, 
am continuat să o citesc asemeni unui învingător), Să 
crezi în ceva de necrezut. lată imaginea reală a înțelesului 
unei cărți pe care nu credeam că voi ajunge să o 
lecturez, pe pielea mea, până la capăt. Dar să nu-i dea 
Dumnezeu omului cât poate duce... 

Anii au trecut; mentalitatea corpului de redactori 
făuriți sub faldul marilor victorii ale socialismului 
glorios şi-a îngroşat obrazul, în loc să şi-l subțieze; am 
fost, rând pe rând, când cu unul, când cu altul, ba cu 
unii, ba cu alţii, niciodată însă aşa cum ar fi trebuit, 
adică cu nimeni. Doarcu Ţara. Pe care în loc să o servim 
în exclusivitate, am deservit-o în majoritate. Fantome 
vii ale unui jalnic trecut continuau să circule pe culoare, 
prin redacţii, în cotloane ascunse, dar cu putere de 
decizie, reprezentând posturi importante ale unor foşti 
securişti şi activişti, lucrători la cenzură, secretari de 
partid şi membri supleanți ai CC al PCR, care nici în 
ruptul capului nu au abdicat de la linia roşie însuşită 
timp de 25 de “ani-lumină”. 

Oricine îşi poate închipui cât de greu este de 
schimbat o anumită mentalitate, mai ales aunoroameni 
ataşați trup şi suflet vechiului regim şi care au transmis 
astfel subalternilor (mulți dintre ei tineri în formare, 

dar din care numai într-un singur an şi-au luat lumea în 
cap 120 de inşi!) influenţe greu de modificat peste 
noapte. Politrucii trec, veninul lor însă, împrăştiat ca 
sămânţa în cuibarele comuniste, poate încolți, dacă 
plugul unei adevărate reforme morale şi creştine nu-i 
răstoamă, sub brazdă, rădăcinile otrăvite. Nu poţi 
anihila, de azi pe mâine, obişnuinţa sever cenzurată a 


ji 
Deta bin e de cm dc oaia. e. 





unui limbaj de lemn, servil şi adulatoriu ceauşist, aşa 
cum a fost el predat, cu migală şi osârdie, în toate lecțiile 
politice ținute redactorilor AGERPRES într-un sfert de 
secol comunist şi în alți şapte ani de neocomunism “cu 
față umană”, spre a cere aceloraşi redactori, deveniți ai 
ROMPRES, să se exprime demn, corect, imparțial şi 
democratic, conform noului statut câştigat prin alegerile 
din noiembrie 1996. 

Cum să vrei să dregi busuiocul, lăsându-l sufocat de 
buruieni? 

A ne apuca, aşadar, să dăm vina pentru toate relele 
pe Neagu Udroiu, fostul director general al agenţiei, ar 
fi nu numai o impietate morală, ci şi o gravă greşeală de 
analiză. Acestuia i se pot pune în cârcă o mie de păcate. 
Darnimeni nu poate să nu-i recunoască profesionalismul 
deosebit, seriozitatea specială, personalitatea de 
necontestat şi prezența sa în librăriile din România ca 
autor a peste 20 de cărți. 

În “contrapartidă”, noul director general, Constantin 
Badea, este autoraşul unei singure broşurici intitulate 
Cu pumnul în gură... Autoraş şi broşurică atârnând însă 
greu în balanţa librarilor din Comisia de cultură, artă şi 
mass-media a Camerei Deputaţilor, aceştia nedându-şi 
seama că, în curând, pumnul va fi al lui Badea şi gura a 
lor... 

Astfel încât, din “rațiuni superioare de partid” 
(Comisia avându-l în frunte pe d-l Gabriel Ţepelea — 
PNŢCD), determinate de “nevoia de schimbare”(?!), în 
ziua de 2 mai 1997, Neagu Udrofu a fost debarcat, fiind 
pus în locul lui, la timona vaporului devenit între timp 
plută, Constantin Badea (condiţiile exacte ale numirii 
acestuia fiind expuse pe larg cititorului în scrisoarea 
deschisă de mai jos). 

Lipsit de sprijinul politic şi financiar al noii puteri 
instaurate în noiembrie 1996, Neagu Udroiu nu a mai 
putut face aproape nimic pentru îmbunătăţirea calitativă 
a vieţii salariaților şi a serviciilor oferite publicului de 
către agenţie. Badea, în schimb, se manifestase până 
atunci ca ortodox şi țărănist. Deci el era o speranţă. Eu 
însumi am avut entuziasmul naiv de a interveni la ziarul 
Dreptatea, rugându-l pe redactorul-şef, d-l Mircea Vlad, 
să-i publice fotografia, însoțită de un articol elogios, 
“Rompres, o nouă agenție”. Dar entuziasmul mi s-a 
transformat repede în decepție, intervenţia s-a dovedit o 
regretabilă eroare, iar acel articol nu-mi vine să cred nici 
în ziua de azi căa fost scris cu mâna mea! Nu mi-atrebuit 
mult casă realizez că noul ajuns în fruntea bucateloreste 
“ortodox şi țărănist” tot atât de mult pe cât sunt eu Papă 
la Roma! Rubiconul însă fusese trecut, PNŢCD-ul şi 
d-l Gabriel Ţepelea păcăliți cu vârf şi îndesat; imediat 
după instalare, “Domnul Director General” C. Badea 


ROMPRES DELA A LA Z 





s-a lansat într-o adevărată prigoană împotriva 
preocupărilor mele cu adevărat ortodoxe şi 
anticomuniste, pe care încercasem să le transmit şi 
colaboratorilor. E 

M-am pomenit, dintr-o dată, pus la zid. “Incepând 
din acest moment, nu te mai ocupi nici de monumentul 
victimelor comunismului de la Sighet, nici de procesul 
comunismului, nici de Piaţa Universităţii, nici nu mai 
scrii împotriva lui Corneliu Vadim Tudor, nici nu mai 
inviți aici preoți, aşa cum ai făcut când ai organizat, 
în lipsa mea, comemorarea cu lumânări aprinse şi 
slujbăreligioasă a lui luliu Maniu [în acele zile Badea 
era invitat la deschiderea lucrărilor ultimului congres 
al Partidului Comunist Chinez!], nici nu mai ridici în 
slăvi Asociația Foştilor Deținuți Politici numindu-i 
martiri. Ce martiri? Agenţia trebuie să arate că este... 
echidistantă! ”. 

Echidistantă în raport cu ce, tovarăşe luda? 

Cu renunțarea la lupta împotriva reînființării 
Partidului Comunist Român? Cu renunțarea la lupta 
împotriva ridicării hidrelor național-comuniste? Cu 
renunțarea la lupta pentru recunoaşterea valorilor 
creştin-ortodoxe şi a sângelui martirilor din închisori, 
pe care, după ce te-ai cățărat pe spinarea lor, vrei acum 
să.le negi prin “echidistanță”? Cum să poată fi 
echidistantă o Agenţie Naţională prin negarea valorilor 
Neamului Românesc?! 

Ce beneficiari de ştiri îşi pot permite să plătească 
în continuare grupaje de informaţii din care lipseşte 
esențialul? De ce s-a mai plâns atunci de curând Badea, 
în România liberă, de lipsa de interes a lumii şi 
autorităților pentru ştirile “Rompres”? Cum să mai fie 
interesate, lumea şi autoritățile, de năzbâtiile pe care le 
face (în locul lucrurilor serioase pe care nu le face) 
acest vajnic luptător pe tărâmul “ortodoxismului şi 
spiritualității româneşti”, aşa cum îi plăcea să se 
recomande maian, inducând lumea în eroare? 

lată falimentul moral şi material pe care o întreagă 
agenție îl suferă din pricina unui singur om! Agenţia 
este a României. Omul este împotriva românismului, 
creştinismului şi ortodoxismului. Am împărtăşit această 
disperare revistei Puncte Cardinale, pentru că nu pot 
crede că, dincolo de toată orbirea şi asurzirea prin care 
trece societatea românească de astăzi, se poate ca 
nimeni să nu audă, să nu vadă şi să nu citească adevărul 
de care are atâta nevoie lumea românească de mâine... 


D-l Gelu Netea ne-a remis spre publicare următoarea “Scrisoare deschisă 
adresată Directorului General al Agenţiei Naţionale de Presă «Rompres»: 


Mult iubite şi stimate tovarăşe Constantin Badea, 


Cu vie recunoştinţă şi adâncă mulțumire îţi transmit salutănle mele 
preteneşti, în speranța că datorită lor vei ajunge cât mai curând pe noi culmi 
de civilizaţie şi progres, după ce ai distrus pe cât ai putut civilizaţia şi progresul 
posibil al Agenţiei Naţionale de Presă a României. Aceste cuvinte de început 
reprezintă amintirea ta indisolubil legată de trecutul glonos al Agenţiei “Agerpres, 
la care ai contribuit copios timp de peste 30 de ani, dar şi continuarea ei spre 
un viitor luminos, pe care ţi-l întrevăd indiferent dacă la putere vor rămâne 
țărăniştii sau vor reveni comuniştii. Tu eşti, oricum, de neschimbat. Morala, 
conştiinţa şi "credința ta în Dumnezeu” vor fi veşnic ale oricui, numai să-ți 
rezolvi interesele personale (fie chiar în detrimentul celor 395 de oameni pe 
care, cică, îi conduci). 

Habar nu aveam la ce nivel de perfidie sublimă ai ajuns, reuşind să înşeli 
nu numai pe toată lumea, dar şi pe tine însuţi. Pentru că asta ai făcut înşelându- 
mă pe mine. Tueşticreația mea. Fără mine nu ai fi ajuns niciodată ceea ce eşti. 
Ce eşti? lată, în trepte, necrologul trecutului, prezentului şi viitorului tău 
(cronologia de faţă fiind forțamente legată de trista agonie a unei agenții de 
presă care, în principal datorită muncii tale fără preget, îşi dă acum obştescul 
sfârşit). 

Nu d-l Gabriel Țepelea, “naşul” meu, ci Eu, Claudiu Împărat, suferind până 
peste cap de modestie, te-am numit în funcţia de Director General, Fără 
intervenția mea, la repetatele tale rugăminți umilitoare, d-l Victor Ciorbea, 
fostul prim-ministru al României, nu ți-ar fi semnat cu nici un chip numirea ca 
Director General, În seara zilei de 1 iulia 1997, ora 22:00, când m-a sunat 


“naşul'pentru a-mi anunța victoria, rugându-mă totodată să ţi-o anunțla rândul 
meu, întrucât domnia sa nu avea notat în agendă telefonul tău de acasă. Ai 
făcut o criză de fericire, brusc ţi-ai manifestat plenar dorința de a-mi cunoaşte 
mama, soția şi fetița, numele tatălui meu îţi devenise deodată extrem de 
familiar, propunându-mi să-i reedităm împreună cărțile de istorie prin Fundația 
Rompres; totul în vorbele şi gesturile tale respira o neprecupețită recunoştinţă, 
mulțumire şi pretinie, în fiecare zi din cele ce au urmat îmi anunțai, din priviri 
şi cuvinte meşteşugite, marea răsplată pe care nu ţi-o cerusem, aşteptându- 
măla colțul cabinetului elegantpe care reuşisei, în sfârşit, să-locupi, cu ajutorul 
meu total dezinteresat, dar şi complet inconştient. Pentru că, vai mie, în afară 
de cuvântul tău de onoare, cum că vrei să faci şi să dregi, nu ştiam despre tine 
absolut nimic precis din tot ceea ce, în mod nomnal, ar fi trebuit să ştiu, dacă 
aş fi acţionat cu mai multă prudență! Ai uzat în mod malefic de buna mea 
credință, pentru a-ţi atinge ținta. Țintă pe care, până la urmă, ţi-ai atins-o cu 
brio. Răsplata, în ce mă priveşte, rămâne aplicarea pe pielea mea a celebrei 
observații amare a lui Michelangelo Buonarroti: “Când le faci bine, cei buni 
devin şi mai buni, iar cei răi şi mai răi!”. 

După ce aicirculat, cu tovărăşească osârdie şi cheltuială, de-a lungul şi de- 
a latul lumii, după ce ai consumat cu istovitor efort partinic zeci Şi zeci de 
milioane de lei din fondunile drămuite ale agenției, plimbându-te cu neobosită 
fervoare prin Amenca şi Japonia, prin China şi Grecia, după ce ai tăiat şi ai 
spânzurat cum ai vrut, cât ai vrut şi pe cine ai vrut câştigându-ți prin 
asemenea merite deosebite un salariu de 10 milioane de lei într-o țară bântuită 
de lipsuri şi de nostalgia (astăzi nemaiascunsă) după epoca de aur a salamului 
cu soia, te-ai gândit şi la “răsplată”. Gelu Netea îşi jucase rolul. Ai făcut pe 
dracu-n patru şi prin folosirea celor mai abjecte mijloace cu putință, mi-ai 
obținut eliberarea din funcția de Director General Adjunct IS 





ju 9€ nouă toate. 





TÂNĂ 


In luna decembrie a anului trecut, am descoperit în 
România literară unaiticolrevoltător şi caraghios. Semnat 
de Andreea Deciu, la pagina '“Cărților străine”, articolul în 
discuție se vroia o prezentare critică a lucrării lui Ortega y 
Gasset Tema Vremii noastre şi părea să sufere de o boală 
gravă: nefericitaomnisciențăa domniţei Deciu. Amrevenit 
stăruitor asupra lui, pentru a înțelege pas cu pas 
raționamentul autoarei, raționament care se frânge undeva 
în mod păcătos. Am prins într-un târziu dubla eroare: a) 
tânăra domnițănu-şi controlează prea bine condeiul şi lasă 
să se înțeleagă lucruri pe care nici nu le-a gândit şi b) 
domnița Deciu nu a prea priceput problema acută a 
filosofiei în acestsecol, deşi lasăsăse întrevadăo onorabilă 
pregătire în domeniu. Am sfârşit însă prinao simpatiza pe 
tânăra critică şi am ţinut cu tot dinadinsul să o băgăm puţin 
la idei prin acest soi de 
polemică întârziată. 

“Mai întâi de toate, să 
spun că acest volum al 
spaniolului Ortega y Gasset 
nu m-a încântat”, precizează 
domnia sa. Nimic rău în asta, 
poate că nici pe noi; valorile 
nu-s înfipte în pământ şi 
adevărule subiectiv în cultură. 
„eseurile lui Ortega y Gasset au o anumită banalitate 
emfatică, didactică, uşor stânjenitoare”. Vom accepta 
plecați şi această “stânjenitoare” observație, exemplul 
dibuit de domniţă e abil ales, sărmanul Gasset nu poate fi 
poetic la nesfârşit. Sciziunea se produce însă când aflăm 
ce aştepta Andreea Deciu de la biata carte. Rândurile 
următoare trebuie savurate, sunt ameţitoare şi îmbinate de 
o sensualitate revărsândă: “Citeşti aceste texte așteptând 
încordat momentul marii revelații intelectuale, al unei 
concluzii strălucite care să încheieapoteoticunraționament 
subtil şi inovator, ei bine, nu am ajuns niciodată la 
momentul cu pricina”. N-am vrea să fi fost în pielea 
domniţei; să-şi dorească atât de tare şi să nu fi ajuns la 
“momentul cu pricina”... |i recomandăm, ca leac eficient, 

Fucul Anaisei Nin. (Mi-aduc aminte de Goma, care 
povesteşte ce se întâmpla cu intelectualii închişi de 
comunişti când vedeau câteva cărți. Totuşi ei ajungeau la 
“momentul cu pricina”, domniţa critic nu; ceva e steril 
aici. Să fie de vină dânsa sau nepriceperea lui Gasset? 
Credem că dânsa e de vină, că e de vină un păgubos 
bovarism literar). Pe domnița Deciu o nemulțumeşte 
faptul că „concluzia e de cele mai multe ori simplă, de 
domeniul evidenţei, raționamentul e elementar”. Aţi înțeles, 
nu-i aşa, ce-şi dorea domnița: o concluzie ambiguă, de 
domeniul incredibilului, un raționament obscur. Li era sete 
de senzaţional, revelaţie, transcendenţă, iar asta pentru că 
nu face parte din “auditoriul implicit extaziat şi mediocru” 
care îl apreciază pe formidabilul Gasset. Vin în continuare 
lucruri spumoase... “Să nu fiu înțeleasă greşit: departe de 
mine gândul de a-l acuza pe filosoful (cuvântul mă 
stânjeneşte, nu ştiu în ce măsură e nimerit) spaniol de 
impostură”. Să observăm întristați faptul că, dându-și 
seama că a luat-o un pic fals şi pe lângă drum, domnița nu 
l-a învinuit până la urmă pe spaniol de impostură. Gest de 
lady, împăciuitoare, iertătoare, tolerantă... Apoi, trebuie 
să-iexplicămtinerei critice, pentrucătermenul ostânjeneşte 
şi mai ales pentru căun literat trebuie să ştie asta, că Gasset 
e filosof în toată puterea cuvântului; a fost profesor de 
metafizică la Universitatea din Madrid şi a scris lucrări de 
filozofie pură: Ideea de principiu la Leibniz şi evoluția 
teoriei deductive, Ce e filosofia? Origen y epilogo de la 
filosofia, Unas lecciones de metafisica. Insă când îşi 
propune să scrie eseu, aşa cum o face în Tema vremii 
noastre sau în Studii despre iubire, se cheamă, printr-o 


Săvârşitu-s-a! Drumul spre noi şi noi zări de cheltuieli absurde şi deplasări 
inutile îţi este definitiv deschis. Nimeni din agenție nu te mai poate opri. Doar, din 
cer, Bertold Brecht şi nemuritoarea sa piesă "Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi 
oprită!”. Titlul acestei piese te priveşte direct, semnul de exclamare va aparține 
fără îndoială organelor de control ale Curţii de Conturi a României, cărora mă voi 


EXTRASE DIN REVISTA PAȘI PE 


GASSET, 
DOMNITA DECIU 


ŞI ESEUL 









PUNCTE CARDINALE 


ÎNÂRA GENERAȚIE ARE CUVANTUL TAB GENERAȚIE ARE CUATUL TÂNĂRA GENERIȚI 


e 5 A Si e Licee ci foci d 





uzanță lingvistică banală, că Ortega y Gasset e eseist. 

Incontinuare, veți descoperi viciul de fondalarticolului 
domniţei Deciu. Căci plecând de la Gasset, dumneaei se va 
întreba “cum va supravieţui, dacă o va face, eseul, acest 
apogeu al înaltului amatorism”, în condițiile în care “există 
la acest sfârşit de secol o obsesie pentru cunoaşterea din ce 
în ce mai specializată, există o halucinație a rigorii şi a 
sistemului, un cartezianism prea îndelung reprimat”? Şi va 
termina concluzionând că eseurile lui Gasset rămân, tocmai 
prin lipsa cartezianismului, pentru intelectuali rasaţi ca 
dânsa, “cu miză mică”. Dacă până acum am fost poate 
gratuit răutăcioşi, trebuie să spunem că demult nu am mai 
întâlnit rânduri atât de absurde şi atât de puţin cântărite 
precum acestea. Şi ne doare faptul că ele vin din partea unui 
om al României literare; regretăm sincer că un astfel de om 
nu poate să vadă un lucru 
evident până şi pentru un 
liceean: eseul trebuie să 
supraviețuiască! Şi trebuie să 
o facă tocmai împotriva 
cunoaşterii specializate, a 
rigoni şi a sistemului. Ce mai 
înseamnă filosofia astăzi? 
Intâi de toate epistemologie, 
acaparată demult (erausemne 
încă de la Bergson) de matematicieni şi fizicieni (vezi 
Wiener, Russell, Heisenberg ş.a.). Cele mai haioase scrieri 
filosofice sunt, cu toată deferența, cele ale lui Einstein. Se 
mai practică filosofia limbajului şi influențe dinspre Camnap, 
Croce, Frage, Husserl, Heideggersau Wittgenstein au existat 
şi pe lanoi (fiind de mare succes). Rămâne în picioare istoria 
filosofiei, pe care mulți (un pic şi domnița Deciu, însă înalte 
materiale) o confundă cu filosofia în sine. Această istorie 
filtrează cam ce-a fost bun până acum. Metafizica a murit 
odată cu Heidegger, metafizica acestui secol e reprezentată, 
vorba unui profesor, de Dosarele X. Ce naibii cartezianism 
să dorim? Ne mai arde nouă de argumente ontologice, ca lui 
Anselm, Toma d” Aquino sau Descartes? Aţi vrea, domniţă 
Deciu, teodicee rațională precum Leibniz, teodicee pe care 
a refuzat-o până şi sufletistul Kant? Marea frumuseţe a 
filosofiei este că pendulează între ştiinţă şi artă. lar “la acest 
sfârşit de secol” trebuie tras cu dinții pentru ca ea să rămână 
şi a artei, să nu devină un subdomeniu al ştiinţelor reci. 
Singura şansă este, scumpă domniță Deciu, ESEUL, 
Filosofia trăită, aşa cum o vede un Nae lonescu (“Filosofia 
sau filosofarea este un act de viață, un act de trăire”) sau un 
Wittgenstein (“Philosophy is nota theory but an activity"). 
Nu respingem sistemul, dar nici nu-l proclamăm, nu o mai 
putem face. Până şi Ţuţea, în plină încercare de sistem, scria 
că eseul este unica scăpare. Lucrul ăsta a apărut ca o 
evidență încă de la Kirkegaard şi Nietzsche, ambii aforistici, 
ambii reprimând cartezianismul. Dacă veți privi un pic în 
jur, osă observați că filosofii cei mai de succesai vremii sunt 
tocmai eseiştii: Sartre, Camus, Berdiaev, chiar Papini. Şi, cu 
voia domniţei Deciu, Ortega y Gasset... 

Aşa că, vă implorăm, lăsaţi la o parte această obsesie 
pentru argumentaţie şi rigoare (care apare în fiecare articol 
al domniei voastre) şi acestsuficientdisprețpentru “retorică”. 
Dacătot vă e drag Descartes, staţi un pic şi meditați laprima 
philosophia şi veţi vedea “adevăratul manifest”, lucrurile 
“clare şi distincte”. De nu, vom spune, precum C. Lewis, 
care v-a rănit un pic orgoliul de femeie, că nu prea aveţi ce 
căuta în lumea ideilor. lar de vom fi categorisiți drept 
falocrați, vă vom răspunde, stimată domniţă, aşa cum place 
cărturăriei voastre: filosofic. Nu suntem misogini, luptăm 
precum Mill sau Russell pentru emanciparea femeii. Dar pe 
nişte baze... 

Ovidiu A. RAEŢCHI 
clasa aXIl-a C 


adresa în special, iar rezultatul va fi confirmarea vechiului (dar şi atât de 
actualului, în cazul tău) proverb românesc: “Cine sapă groapa altuia cade 


singur în ea”. 


Dacă ţi-e frică, dă-mi repede un telefon mieros, ca pe timpuri, şi roagă-mă, 
aşa cum m-ai mai rugat, să nu mai trag cu bombardeaua, că ţi se dărâmă 
şandramaua! Cine ştie, poate se prinde şi de data asta .. Gelucă, cum mă alintai, 
e un băiat bun. De aceea le-am şi pus în gardă. Numai să ai neapărat la 





P.S. 


NISIP A ŞCOLII NORMALE "ELENA CUZA" DIN BUCUREŞTI 





Decembrie '98 NR. 12/96 PAG. 1] 







En 28 SĂ „a > Tape a =2y mei 

; i 4; AR 

= m mir pa tape An p 7 
Fi Ai a sui pr 0 


“ „> AY. 
23 de 1 ACE dă a 


E 


* 
î 


TEAMA 
ORIGINI 


.—— 





problema originii lor. Cine sunt? De unde vin? Din ce 
viță nobilă sau mai puţin nobilă se trag? 

Și fotuşi sunt destui cărora le este ruşine de originea 
lor şi atunci şi-o ascund, creându-şi o altă imagine 
despre propria lor obârşie. 

M-am născut la țară, într-un sat care pentru mine, 
la fel şi pentru Creangă, a reprezentat cuibul ocrotitor 
al copilăriei şi nu mi-a fost niciodată ruşine să recunosc, 
în faţa tuturor, că sunt ţărancă sau, în termeni moderni, 
“de la țară”. Nu ştiu de ce societatea noastră a ajuns să 
asocieze neciopleala, lipsa de educație şi mojicia cu a fi 
țăran. “E ţăran”, se spune despre cineva care scuipă pe 
jos, sau care vorbeşte tare în public, sau care umblă cu 
ghetele pline de noroi... 

Vă înşelaţi amarnic, Stimaţi contemporani! Țăranii 
adevărați sunt oameni cu o mare delicateţe sufletească 
şi care au o morală sănătoasă, hrănită până astăzi de 
spiritul Evangheliilor. E? au cultul muncii şi încă mai 
există țărani pentru care pământul este “ibovnică” 
sacră, la fel ca pentru lon. Ceva durabil ca şi pământul 
stă ascuns înăuntrul lor, nicidecum mojicia sau proasta 
creştere. 

Incepe să devină un loc comun afirmaţia că cei de 
la țară sunt mai puţin educați, mai puţin instruiți, mai 
puțin inteligenţi. De ce nu recunoaştem că țăranii au un 
mult mai acut simţ al realității, că au o mult mai mare 
putere de muncă şi sunt mai căliţi în lupta cu viaţa. Nu 
cedează cu una, cu două, nici nu se lasă copleşiți prea 
uşor de greutăți. 

Mulţi dintre cei din jur au uitat că sunt la prima sau 
a doua generație "de încălțaţi”, cum se spune, căci am 
fostun popor de ţărani înainte de a fi un popor snob, aşa 
cum vor să neprezinte unii cu diverse prilejuri. Mulţi nu 
au scăpat de mirosul pământului reavăn, îl au încă în 
nări. De ce vor semenii mei să scape de amintirea 
propriei origini? Poţi să negi, poți să-ți uiţi prietenii şi 
cunoştinţele, poți să-ți tratezi bătăturile. Dar un singur 
lucru este cert: de tine însuţi nu poți fugi. Da, eu sunt de 
la țară şi nu mi-e ruşine s-o recunosc. 

Recunoaşteţi-vă obârşia şi veți fi mai siguri pe voi 
într-o lume confuză şi, cine ştie, poate chiar veți reuşi 
să-i ordonați ideile prin simplul fapt de a le avea pe ale 
voastre. Oneste. Cu rădăcini, cu personalitate 
inconfundabilă. 

Simona STOIAN 
clasa a XI-a B 


îndemână mănuşi, ca să ţii garda sus. Dacă nu, în box, treaba asta te poate costa 
un K.O. Căci, din clipa asta, eşti cu mine în ring. Pentru tot ceea ce ai făcut 
împotnva mea, a bietei agenții şi a ideii de Dreptate în care, orice mi s-ar 
întâmpla, voi continua să cred până la sfârşitul zilelor mele. 


Fără nici o stimă, 
Gelu V. NETEA 


Despre şmecheria cu Redisat-ul, bălmăjeala cu Centrul de Comunicaţii de 
la Afumați şi aiureala cu "Pagini Naţionale”, plus alte şi alte papainoage de acest 
fel, citeşte-mă în numerele viitoare! Dar, repet, mai aio şansă: Sună-mă acum, 
sunt fierbinte, nu pierde clipa! 












PAG. 12 NR. 12/96 Decembrie '98 


TALMUDUL 


PUNCTE CARDINALE 


“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu Sunt evreu. 
Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 


Maimonide, cel mai mare gânditor medieval iudeu, s-a 
născut în anul 1135 la Cordoba. Tatăl său, Maimon Ben 
Josef, a fost un ilustru medic şi judecător. La naştere, viitorul 
filozof, a primit numele de Moses, iar când a devenit un 
filozof consacrat, conaționalii săi i-au imortalizat numele 
prin următorul joc de cuvinte bazat pe omonimia cu Moise 
(în ebraică Moses): “De la Moses până la Moses nu a mai 
existat nimeni ca Moses". În istoriografia iudaică numele lui 
este consemnat în forma Moses Ben Maimuni, la care au 
adăugat, ca o consfințire a meritelor sale deosebite pentru 
propăşirea iudaismului, apelativul rambam. Creştinii au 
respectat numele iudaic, denumindu-l Maimonide. El a fost, 
fără îndoială, unul din cei mai învățați oameni ai epocii sale, 
cu cunoştinţe temeinice în literatura biblică şi rabinică, dar şi 
unspecialist în medicină, matematică, astronomie şi filozofie. 
Singura personalitate a timpului cu care poate fi comparat 
este filozoful arab contemporan Averroes (1126-1198). Ca 
un detaliu ciudat, aceşti doi gânditori care şi-au pus putemnic 
amprenta asupra gândirii medievale, deşi s-au născut în 
același oraş, la o distanță de numai nouă ani, nu s-au întâlnit 
niciodată! Maimonide a citit operele lui Averroes abia la 
bătrânețe, când îşi scrisese deja cărțile sale. 

Aşa cum aminteam în capitolul precedent, în anul 1147 
Cordoba a fost cucerită de fanaticii almohazi, care şi-au 
propus islamizarea totală a Spaniei arabe. Bisericile și 
sinagogile au fost distruse şi i-au pus atât pe creştini cât şi pe 
evrei în fața alternativi: convertirea sau exilul. În anul 1159 
Maimonide, împreună cu întreaga familie, a părăsit Spania. 
Timp de nouă ani a trăit la Fez, unde, pentru a nu fi expus 
persecuțiilor din partea autorităților musulmane (care nu 
permiteau accesul în oraş evreilor şi creştinilor), s-a convertit 
formal la Islam. Maimonide justifică acest gest prin 
argumentul: “Nu ni se pretinde să venerăm zeități păgâne; 
nu trebuie decâl sărostimcâteva formule goale. Musulmanii 
ştiu prea bine că nu suntem sinceri şi că le rostim numai 
pentru a scăpa de prigonitorii credinței noastre”. Un punct 
de vedere neîmpărtășit de rabinul-șef din Fez, care a ales 
martiriul în loc de a-și abjura credința. Maimonide, care se 
temea să nu-i împărtășească soarta, a plecat în Palestina şi 
apoi la Cairo, unde a trăit până la sfârșitul vieţii (1204). La 
scurt timp după stabilirea sa la Cairo, a fost recunoscut ca 
unul dintre cei mai capabili medici ai epocii, devenind 
medicul curant al lui Nur-ud-Din Ali, fiul cel mai vârstnic al 
lui Saladin, şi al vizirului său, al-Qadi al-Fadil al-Baisani, 
Dupăce Saladin acucerit Palestina, Maimonide |-a determinat 
pe cuceritor să permită evreilor să se stabilească în această 
țară. În anul 1177, Maimonide a devenit nagid, conducătorul 
comunității iudaice din Cairo, Dar în ciuda înaltei sale 
poziţii, el a fost acuzat de un jurist musulman de apostazie, 
ca unul care a abandonat religia musulmană, acesta cerând să 





Rabinul Stephen S. Weise 





i se aplice pedeapsa cu moartea. Salvarea i-a venit din partea 
vizirului, care a apreciat că o persoană care a fost constrânsă să 
accepte mahomedanismul nu trebuie considerată musulmană. 

În perioada petrecută la Cairo, Maimonide a desfăşurat o 
intensă activitate ca medic. Cele zece cărți de medicină scrise 
în limba arabă conţin cele mai valoroase idei extrase din 
operele lui Hippocrate, Galen, Dioscoride şi Avicenna. În 
Aforismele medicale el sistematizează, în 1900 de scurte 
formulări, întreaga operă a lui Galen. Lucrarea a fost tradusă 
atât în arabă, cât şi în latină. În Europa ea era frecvent citată, 
cu mențiunea Dixif Rabbi Moyses. Pentru fiul lui Saladin a 
compus o lucrare despre alimentația rațională, iar pentru 
nepotul lui Saladin, al-Muzaffar, sultanul din Hamah, studiul 
intitulat Magalafi-l-dschima (Studiu asuprarelaţiilor sexuale) 
în cuprinsul căruia tratează despre igiena sexuală, impotență, 
priapism şiafrodisiace, În introducerea acestui opuscul include 
următoarea notă, din care se vede căelixirurile detip “Viagra” 
au preocupat în toate timpurile vârfurile sociale... “Stăpânul 
nostru, Înălțimea sa al-Muzafţar - Dumnezeu să-i dăruiască 
multă putere! - mi-a ordonat să compun o lucrare care să-i fie 
de ajutor pentru a-i mări potenţa sexuală, deoarece el în 
această privinţă are unele dificultăţi... El nu este dispus să 
renunțe la obiceiurile sale în relaţiile sexuale, dar este 
îngrijorat de slăbiciunea cărnii sale şi doreşte să-şi recapete 
pofența bărbătească, întrucăt numărul sclavelor sale creşte”. 

Pe lângă lucrările menţionate mai sus, Maimonide a 
redactat mai multe monografii despre otrăvuri, astmă, hemoroizi 
şi hipohondrie, precum şi un glosar despre droguri. În calitate 
de terapeut, el recomandă folosirea medicamentelor numai în 
cazuri extreme, o dietă adecvată fiind recomandabilă în multe 
cazuri. El atrage atenția asupra consecinţelor nefaste ale unei 
alimentaţii prea abundente: “Nu trebuie să-ți umpli stomacul 
ca un butoi gala să crape”. Ca mijloc de educaţie pentru 
echilibrul sufletesc, care constituie una din condițiile sănătății 
şi longevităţii, Maimonide recomandă cultivarea filozofiei. O 
recomandare pe care el însuşi a pus-o în practică, nu numai cu 
consecvență şi pasiune, dar mai ales cu rezultate remarcabile. 

Faima de medic de excepție dobândită de Maimonide a 
depăşit hotarele Egiptului din timpul domniei lui Salah Ad 
Din Jusuf Ibn Aijub (1138-1192), cunoscut în Occident sub 
numele de Saladin, personalitate devenită legendară pentru 
cavalerismul dovedit în bătăliile celei de a treia cruciade 
(1187-92). Richard Inimă-de-Leu, regele Angliei şi 
conducătorul armatei creştine, impresionat de prestigiul de 
care se bucura Maimonide ca medic, i-ar fi propus - spune 
legenda - să vină la curtea sa în calitate de medic personal. 
Generoasa propunere a fost refuzată, medicul evreu simțindu- 
se mai acasă în climatul cultural islamic decât în Europa 
creştină. Dincolo însă de afinităţile fireşti pe care Maimonide 
le aveacucadrul de cultură islamic, participareasa larezolvarea 
problemelor grave cu care erau confruntate comunitățile 
iudaice, răspândite atât în Orient, cât şi în Occident, a devenit 
un imperativ şi o datorie față de religia strămoşilor săi, care se 
afla într-un moment de cumpănă. 


“Secolele XII-XV - spune Max Dimont în lucrarea sa 
Evreii, Dumnezeu şi Istoria - au fost de rău augur pentruevrei. 
În aceste secole, Imperiul Islamic s-a destrămat, au fost 
organizate opt cruciade, epoca Renaşterii a început, a înflorit 
şi se apropia de declin, iar forțele Reformei prindeau putere, 
feudalismul european decădea şi un nou naționalism prindea 
formă. Evreii au fost alungați din statele vesteuropene şi 
obligaţi să se risipească în Europa Răsăriteană, unde erau 
din ce în ce mai siliți să se restrângă pe teritorii tot mai mici 
Pe măsură ce se schimbau timpurile, Talmudul îşi modifica şi 
el funcția. Dacă în secolele precedente el servise unui univers 
iudaic tot mai larg, acum trebuia să răspundă nevoilor unui 
univers tot mal restrâns. Mal presus de toate, în această epocă 
plină de primejdii, cândcomumnicaţiile dintre ei erau întrerupte, 
când ieşivoturile îşi închideau porțile, ei aveau nevoie de o 






Note 


e PEENeaatal "eng miar AN sd A ma 7 


„pe 
D 


NIN 


| x 
PT, 


pr 1 


E 


AD DS ea 
. > 


” 
+ 


jurisprudenţă iudaică la domiciliu, care să pună oricând la 
dispoziție răspunsuri pentrunoile probleme care apăreau”. 

Trecerea timpului a scos în evidență faptul că Talmudul 
era o creație prea stufoasă şi lipsită de sistematizare, în care 
amalgamarea dintre Halacha şi Aggada putea conduce la 
confuzii (sau chiarrătăciri) în mintea credincioşilor neavizați. 
Întimp ce Halacha cuprinde partea normativă a Talmudului, 
regulile care trebuie urmate cu strictețe, Aggada conține 
povestiri, anecdote, comparații şi legende menite să sugereze 
adevărurile fundamentale ale credinței, ca şi soluții pentru 
unele situații concrete în care se poate găsi credinciosul, fără 
însă ca literatura aggadică să aibă caracter sever normativ. O 
încercare de separație a acestor două aspecte ale Talmudului 
a fost întreprinsă în sec. X de talmudistul marocan Alfasi, 
care s-astrăduit sărețină, alături de Mişna, numai elementele 
esențiale din Ghemara, în cuprinsul căreia se găsesc cele mai 
multe texte aggadice. Se pare însă că rezultatul acestei 
tentative de simplificare şi sistematizare a Talmudului nu a 
fost apreciat în cercurile rabinice. 

În acelaşi contextal eforturilor de uşurare a accesului la 
sensurile profunde ale Talmudului se înscrie şi activitatea 
desfăşurată de Salomo Ben Isaak (1040-1105), cunoscut în 
literatura talmudică cu numele de Raşi. Originar din Troyes, 
ela întemeiat în anul 1065, în oraşul său natal, o Universitate 
talmudică, în cadrul căreia a reînviat pe pământul Europei 
tradițiile ieşivoturilor babiloniene. Evaluând activitatea 
desfășurată de Raşi, H. Graetz afirmă: “Fără intervenţia sa, 
Talmudul babilonian ar fi fost neglijat, ar fi rămas neînțeles 
şi ar fi avut aceeaşi soartă ca Talmudul ierusalemian”. 
Comentariul scris de Raşi la Pentateuh a fost păstrat şi este 
cel mai vechi incunabul ebraic cunoscut (tipărit în anul 
1475). Dar cea mai valoroasă operă a sa este comentariul la 
Talmudul babilonian, considerat nu numai unul din multele 
comentarii scrise pe această temă, ci Comentariul. De 
altfel, atât comentariul la Pentateuh, cât şi comentariul la 
Talmud sunt, de obicei, tipărite împreună cu cele două texte 
fundamentale ale iudaismului. 

Comentariile lui Raşi nu au rezolvat însă fondul 
problemei. Lumea iudaicăavea nevoie deun Talmud complet, 
dar simplificat, modernizat, prescurtat şi indexat, pe care 
intelectualii evrei să-l poată folosi ca text de referință în 
frecventele confruntări cu reprezentanții celorlalte două 
religii dominante în Evul Mediu: Creştinismul şi Islamul. Şi, 
“încă odată - scrie Max Dimont - istoria evreilor le-a pus la 
dispoziție omul potrivit”. 


Activitatea filozofică desfăşurată de Maimonide, în 
paralel cu profesiunea sa de medic, se manifestă timpuriu. La 
vârsta de douăzeci şi trei de ani începuse redactarea primei 
sale opere teologico-filozofice, un comentariu la Mișna, la 
care a lucrat timp de zece ani. Comentariul a fost publicat în 
anul 1158 la Cairo, sub titlul Kitab al-Siradsh (Cartea 
luminării), datorită clarităţii, erudiţiei şi profunzimii textului; 
acest comentariu l-a aşezat pe Maimonide, la numai treizecişi 
trei de ani, alături de Raşi, fiind considerat caunul din cei mai 
de seamă comentatori ai Talmudului. Vor urma marile sale 
opere, care-l vor consacra definitiv ca pe unul dintre cei mai 
mari filozofi ai Evului Mediu: Mişne Tora (Repetarea Legii 
sau A doua Tora), un compendiu al Talmudului destinat 
lumii iudaice, urmat de remarcabilul dialog dintre mozaism 
şi filozofie Morehnebukim (Călăuzarătăciților sau Călăuza 
nehotărăților) şi de Chmona Perakim (Tratatul celor opt 
capitole), un studiu asupra eticii iudaice şi cunoaşterii lui 
Dumnezeu, opere cu un putemic răsunet atât în gândirea 
medievală creştină, cât şi în rândul teologilor musulmani. 


(Va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 











+ 


Gian Pio Mattogno 


- urmare din numărul trecut - 


Elementele de seamă ale partidului american 
sînt în exclusivitate masonice: Lafayette, Adrien Duport 
(inițiat în «Societatea Mesmeriană a Armoniei 
Universale» şi în loja «Întrunirii Prietenilor»). 
Lepelletier de Saint-Fargeau («Desăvirşita Uniune»), 
Duval d' Epremesnil (preşedinte al lojii «Sfîntul losif» 
şi deputat al celor «Nouă Surori»). 

Pentru a-şi înteți propaganda, partidul american 
organizează cluburi. Cele mai importante sînt 
«Societatea Prietenilor Negri» şi «Clubul celor 
Treizeci». 

«Societatea Prietenilor Negri» e întemeiată de 
Brissot. Titulatura filantropică, scrie A. Bouton, 
«ascunde o maşină de război îndreptată contra vechiului 
regim». Brissot era un mason, afiliat la lojile «Fidelit&» 
din Chartres şi «Bienfaisance» din Paris. 

De formarea cadrelor se ocupau, printre alții, 
Lafayette, Valence («La Candeuny), frații Lameth 
(«Olympique de la Parfaite Estime» şi «Saint-Louis»)). 

«Clubul celor Treizeci» este pe departe cel mai 
important, toți istoricii considerîndu-l adevăratul motor 
al frământărilor sociale. Prezența masonilor în club 
este atît de masivă, încît se poate practic vorbi în acest 
caz de o lojă deschisă. 

Clubul îl avea ca lider pe Duport. În epocă, chiar 
i se spunea «Socist€ rcunie chez Duport». Printre 
membrii cei mai influenţi îi găsim pe Duval 
d'Epremesnil, Lepeletier de Saint-Fargeau, Le 
Chapelier («Desăviîrşita Uniune» din Rennes), ducele 
de Luxemburg («Saint-Jean de Montmorency- 

Luxembourg»), Luynes («La Candeun)), Aumont 
(«Olympique de la Parfaite Estime»), Aiguillon («La 
Socists Olympique»), La Tour-Maubourg («Contractul 
Social»), frații Lameth, bancherul De la Borde 
(«Olympique de la Parfaite Estime»), genevezii 
Panchaud şi Claviere («Întrunirea Prietenilon»). 

E demnă de amintit şi totala implicare a ducelui 
d' Orleans, care reuşi să facă din Palais Royal un cuib 
al rebeliunii şi îi finanță pe agitatorii revoluționari. 
Ducele d'Orlcanseranu mai puţin decît Marele Maestru 
al Marelui Orient al Franţei, adică cea mai prestigioasă 
figură a celei mai prestigioase subordonări masonice. 

Urme clare ale acțiunilor masonice în mijlocul 
acestor frămîntări pre-revoluţionare se regăsesc în 
diferite localități: la Poitiers, la Joigny, la Auch, la 
Toulouse, în regiunea Maine etc. 

Toată această activitate masonică n-a întîrziat să 
dea roade: deputaţii din Stările Generale, avînd 
apartenență masonică indubitabilă, sînt, deopotrivă 
titulari şi supleanți, în număr de 237, repartizați pe trei 
ordine. 

Acum apare tot mai clar că forțele revoluționare 
nu se mulțumesc cu scopul de a rezolva probleme 
financiare, ci-şi propun mult mai mult: în discuţie este 
chiar instituția monarhiei. 

Stareaa Treia se autoproclamă Adunare Naţională, 
iar cînd regele ordonă închiderea sălii destinate întrunirii 
deputaţilor, aceştia invadează sala de tenis, unde jură să 
nu se mai despartă pînă cînd regele nu va accepta 
constituţia (în 20 iunie 1789). 

Sufletul revoltei anti-monarhice este clubul 
breton, primul nucleu al viitorului partid iacobin. La 
început, clubul breton este o simplă grupare 
parlamentară, constituită din deputaţii din Bretania. 
Ulterior, şi deputaţi din alte provincii sînt atraşi în club, 
care astfel devine inspiratorul tuturor revendicărilor 
Stării a Treia. 

Cele spuse despre «Clubul celor Treizeci» sînt 
valabile şi pentru «Clubul Breton». Prezența masivă a 
masonilor îndreptăţeşte şi în acest caz caracterizarea de 
lojă deschisă, 

Fondatorul clubului este Le Chapelier. Din nucleul 





PUNCTE CARDINALE 


Decembrie '98 NR. 12/96 PAG. 13 


MASONEIPILA 
SI REVOLUȚIA FRANCEZĂ 


În paginile care urmează este redat. 
textul unei conferinte pe care am tinut-o în 
timpul colocviului “De la contrărevoluție | la 
revoluțiile nationale. Procesul Revoluţiei 
franceze”, organizat î în 7 octombrie 1989 la 
Montichiari (Brescia). “de Comitetul din . 
Brescia pentru contra-celebrarea Be țoluției 
franceze. A ai 
ZA: găsit cu cale. “să-l retuşez. doar . 

foarte, Sumar, lăs lăsînd intact tonul colocvial, cu 
avantajele şi rotile pe care. aceasta. le. 
Preipăe sr pc 30 Aaaa i 
fa Autorul 






_. 

uz Pai = 

A: st Dai "Ard 
An 4 (Și o 

2 ip y 


inițial fac parte: Kervelegan, Huard, Bougerel, 
Champeaux, Tuault de la Bouverie, Perret de Tregadoret. 
Lor li se alătură: Galissonniere, Virieu, Millanois, 
Turhheim, Barre, d” Aiguillon, Bailly, Gregoire, De la 
Corte, frații Lameth, Clermont-Tonnerre, Duport, 
Mairtineau, Demeunier, Cabanis, Condorcet, Vauvilliers, 
Lafayette, Guillotin, Baudouin, Garran de Coulon, 
Tassin, Busche, Moreau de Saint-Merry. Apartenența 
tuturor acestora la masonerie a fost documentată cu 
precizie (numai cea a lui Condorcet cu o oarecare 
probabilitate). 

Propunerea întrunirii în sala de tenis îi aparține 
masonului Guillotin. Şedinţa se desfăşoară sub 
preşedinţia masonului Bailly. Textul jurămîntului este 
redactat de masonul Le Chapelier. 

lată-ne în ziua fatidică; 14 iulie. La sfirşitul lui 
iunie, electorii Stării a Treia se întrunesc ilegal la Paris, 
ca autorități ce urmează să se instaleze. De fapt, e vorba 
de un adevărat comitet insurecțional care s-a instalat în 
Hâtel de Ville [sediul Primăriei pariziene - n.tr.]. Şi 
chiar acest comitet va organiza asaltul asupra Bastiliei. 
Membrii comitetului sînt majoritatea recrutați din 
rîndurile lojilor masonice. 

Printre ei se aie Lassalle, Tassin, Deleutre, 





pe e y 


Una dintre ruumeroasele alegorii de prost-gu si ale Revoluţiei 


















Quatremere, Jannin, Osselin, Garran de Coulon, Moreau 
de Saint-Merry, Bailly. 

Comitetul instituie o forță armată burgheză. Iniţial, 
comandant al acesteia este numit masonul d' Aumont, 
care însă refuză funcţia. În locul său este ales masonul 
Lassalle; adjunct al comandantului este masonul 
Gaullard. 

În dimineaţa de 14 iulie, comitetul trimite patru 
delegații la Bastilia, pentru a-l soma pe guvernator să- 
şi retragă tunurile. Din cele patru delegații, trei sînt cu 
certitudine formate din masoni. 

Asaltul Bastiliei e condus de masonul Moreton de 
Chambrillant. Masonii Santerre şi Palloy comandă 
grupul din foburgul St. Antoine. Masonul Fournier 
conduce grupul din cartierul Halelor. Masonul 
Caconnier e în fruntea grupului de Cavaleri ai Arcului. 

În spatele acestei montări, în calitate de regizor, 
acelaşi Mare Maestru al Marelui Orient al Franței, 
ducele d'Orlcans. Rolul său de instigator şi finanţator 
al rebeliunii a fost amplu documentat şi încă de atunci 
denunțat de către toate curțile Europei. 

În ziua ce a urmat cuceririi Bastiliei, comitetul 
insurecțional devine Comuna din Paris. Ca primar este 
ales masonul Bailly. Forța armată burgheză se 
transformă în Gardă Naţională. Comandantul ei este 
masonul Lafayette. 

După 14 iulie, masoneria invadează noile foruri 
municipale şi continuă să participe din plin la acţiunile 
revoluționare. Unele loji continuă să opereze şi în anii 
cei mai plini de frămîntări; altele se transformă în 
cluburi politice, iarmembrii lor migrează către diferitele 
partide revoluţionare. În orice caz, masoneria este 
incontinuu prezentă în mijlocul trămintărilor 
revoluționare. 

Am amintit cazul lojii celor «Nouă Surori», care 
se transformă în «Societatea Naţională Nouă Surori). 
Ar putea fi citate şi alte exemple. Clubul «Prietenii 
Adevărului», inaugurat în 1790, nu era altceva decît o 
fostă lojă masonică. lar «Societatea Enciclopedică» din 
Toulouse provenea, de fapt, din loja «Enciclopedica». 

Dar clubul cel mai important este fără îndoială 
«Clubul Iacobinilon». Despre rolul jucat în Revoluție 
de către această asociație - faptele vorbesc de la sine. 
Nucleul original îl constituia clubul breton. Odată 
dizolvat clubul breton, membrii săi înființară clubul 
iacobinilor. Originea masonică a acestui club este deci 
evidentă, după cum evident este faptul că nucleul 
director al acestuia era constituit din masoni. Masoneria 
continuă aşadar să furnizeze statul major al Revoluţiei. 

Sub auspiciile masonilor d'Aiguillon şi Noailles, 
în noaptea de 4 august 1789, a fost înfăptuită abolirea 
drepturilor feudale. 

Sub inspirația masonului Lafayette a fostaprobată 
şi promulgată Declarația Drepturilor Omului şi ale 
Cetățeanului. 

Masonul Le Chapelier este cel ce redactează legea 
de abolirea corporațiilor, punându-i practic pe muncitori 
la cheremul patronilor. Masonul Chaumette este cel 
care, în octombrie 1792, ales preşedinte al Comunei din 
Paris, accelerează procesul de descreştinare, prin 
promovarea cultului Rațiunii. Membrul cel mai influent 
al Comitetului de Siguranță Generală este masonul 
Amar. In ianuarie 1793 devine ministru de Interne 
masonul Garat, care anterior fusese ministru de Justiţie. 
Mason este deopotrivă Marat, inițiat în 1774 în loja 
«King Head Jewardy din Londra. 

(va urma) 


L] 





Wa Această. conferință a italianului Gian Pio. 
Mattogno, urmată de un. amplu capitol de 
"Orientări bibliografice”, de un "Apendice" şi de. 
o postfațăa d-lui Radu Comănescu,a apărut recent | 
şi în volum, în traducerea d-lui Florin Dumitrescu, 
la Editura” Anastasia!” (col. "Dreapta europeană!).. 
























PAG. 14 NR. 12/96 Decembrie '98 


ără îndoială, apariţia în româneşte a 
lucrării părintelui MACIEJ 
BIELAWSKI, Părintele Dumitru 
Stăniloae, o viziune 
filocalică despre lume 
(Editura “Deisis”, Sibiu, 
1998, 348 pp.), tradusă şi 
prefațată de diac. loan |. 
Ică jr., reprezintă un 
eveniment editorial în 
domeniul cărții teologice, 
dar şi o indirectă dojană 
la adresa nevredniciei şi 
sterilității actualei noastre 
culturi ortodoxe. Din cît 
avem ştire, singurele cărți 
mai consistente dedicate 
pînă astăzi personalității 
şi operei teologice a 
părintelui Stăniloae (î 
1993) nu aparțin unor teologi români (şi nici măcar 
ortodocşi): una este teza de doctorat a părintelui R. 
Roberson, Contemporary Romenian Orthodox 
Ecclesiology. The Contribution of Dumitru Stăniloae 
and of his Younger Colleagues (1988), iar a doua teza 
de doctorata părintelui Maciej Bielawski (1997), tradusă 
acum în româneşte (cei doi autori occidentali nu sînt 
străini unul de celălalt: R. Roberson — mărturiseşte M. 
Bielawski, ed. rom. cit., p. 13, n. 18 — “m-a iniţiat în 
teologia părintelui Stăniloae”). Aşadar, pentru memoria 
“celui mai mare teolog român” şi, după părerea unui 
Olivier Clement, a “celui mai mare teolog ortodox 
actual”, Roma este mai fastă decît Sibiul sau 
Bucureştiul! Teologia românească de azi parazitează 
pe “mitul Stăniloae” şi traversează, cu seninătatea 
“prostului fudul”, cea mai stearpă şi mai decerebrată 
perioadă din toată istoria ei. Un cler semianalfabet, un 
învățămînt teologic dezastruos şi o studenţime în 
consecință (care n-a învățat decît să-şi arate colții 
mioritici spre Occident) — iată cum ““onorăm” noi darul 
ce ni s-a făcut prin părintele Stăniloae! Dar să vedem, 
mai departe, ce se învrednicesc să facă, în locul nostru, 
alții. 

Benedictinul Maciej Bielawski (n. 1963, polonez 
de origine, actualmente vicerector al Colegiului Pio 
Romeno din Roma) şi-a susținut teza de doctorat despre 
părintele Stăniloae (pe care-l numeşte, mai adesea, 
“părintele Dumitru”) la Universitatea Pontificală 
“Sfîntul Toma” (Angelicum) din Roma, în martie 1997. 
La scurtă vreme, cartea a fost publicată în Polonia, în 
limba engleză (The Philokalical Vision of the World in 
the Theologyof Dumitru Stăniloae). Rămâne admirabilă 
promptitudinea cu care părintele loan 1. Ică (această 
adevărată “locomotivă“ solitară a culturii teologice 
româneşti din ultimii ani, făcînd, aproape de unul 
singur, cît două Institute Biblice!) a tradus şi a editat 
cartea în limba celui omagiat, în col. “Dogmatica”, 
seria “Teme şi tratate” (cu sprijinul financiar al 
reînființatei “Fundaţii Gojdu” din Ardeal, al cărei bursier 
fusese, pe vremuri, şi tînărul Dumitru Stăniloae). 

Intemeiat pe o vastă bibliografie (în mare parte, 
occidentală — v. mai ales pp. 330-343) şi cunoscînd în 
profunzime opera teologului român, călugărul 
benedictin (analist mai mult temeinic decît sclipitor), 
după o utilă introducere bio-bibliografică şi un capitol 
rezervat surselor şi metodelor teologiei părintelui 
Stăniloae (unde se arată deranjat, în mod explicit, de 
prea buna părere a acestuia despre “spiritualitatea 
românească“, precum şi de “atitudinile sale naţionaliste 
cam exagerate”, pe care le amendează mai ales între pp. 
89-98, atit de pe poziţiile “universalismului” catolic, 
cît şi ale ideologiilor curente, de care gîndirea 
occidentală actuală, fie ea laică sau ecleziastică, pare 
iremediabil contaminată), îşi concentrează atenția 
asupra concepției despre lume a acestuia (cap. III: 
“Lumea în lumina lui Dumnezeu”; cap. IV: “Structuri 
ale lumii”; cap. V: “Lumea și omul în Dumnezeu”), 
inseparabilă de tradiţia patristică şi filocalică (şi 
constituind, probabil, cea mai cuprinzătoare şi mai 
complexă Welranschauung creştin-ortodoxă din 
întreaga gîndire filosofico-religioasă postbelică), mai 
ales prin dimensiunea sa “cosmică“ (benedictinul 
mărturiseşte: “Întîlneam expresii puternice ca, de pildă, 
«Hristos cosmic» sau «dimensiunea cosmică a 


Macilej Bielawski 








Părintele 
DUMITRU STĂNILOAE, 
o viziune filocalică 
despre lume 





PUNCTE CARDINALE 


miîntuirii», dar îmi lipsea abordarea cu care să le pot 
înțelege. Plecînd de la această lipsă de înţelegere a 
crescut şi dorința de a cunoaşte şi pătrunde mai adînc 
această zonă ateologiei şi revelaţiei. În diverse locuriam 
întîlnit opinia că această dimensiune «cosmică» s-a 
păstrat din fericire în Tradiţia ortodoxă răsăriteană a 
creştinismului şi că această Tradiţie ar putea fi o sursă 
vitală în rezolvarea problemelor contemporane ale naturii 
şi ecologiei. Reflectînd asupra operei teologice a 
părintelui Stăniloae, şi în contextul în care este studiată 
acum, am fost de părere că aspectul cosmosului, naturii, 
universului sau creației este cel mai revelator”). Autorul 





îşi motivează — cam didactic, ce-i drept — opţiunea 
tematică şi titlul lucrării în Introducere, lapp. 14-17, iar 
Concluzia se încheie astfel: “Ca atare, el [părintele 
Stăniloae] se arată încă o dată a fi un ucenic fidel al 
Părinților şi Filocaliei, față de care a nutrit atîta dragoste, 
şi care vedeau /heoria drept roadă a lui praktike, ambele 
găsindu-şi obiîrşia şi țelul în /heologia. De aceea, mi s-a 
părut extrem de potrivit şi adecvat să intitulez întreg 
studiul de față «viziunea filocalică despre lume în teologia 
părintelui Dumitru Stăniloae»” (p. 324). 

“Mă bucur să salut — scrie editorul român (v. pp. 7- 
8) — cartea părintelui Maciej Bielawski, această lentilă 
diafană a unei alterități autentic dialogice, prin care 
opera părintelui Stăniloae devine oarecum mai limpede 
şi pentru noi, românii. Cartea părintelui Maciej Bielawski 
ne arată din nou fața unui Occident care ştie să recepteze 
pozitiv lumina Răsăritului (Orientale lumen) şi gîndeşte 
autentic şi decrispat «pro Oriente”. Cu atît mai legitimă 
e întrebarea: “Oare cînd vom înregistra o deschidere 
spirituală simetrică «pro Occidente» şi din partea 
Răsăritului, şi mai ales a românilor, latini răsăriteni prin 
structură şi vocație?”. (Deocamdată, pare-se, românii 
sînt mai aproape, ca mentalitate, de obtuzitățile de tip 
neo-inchizitorial ale cercurilor ortodoxe radicaliste, de 
felul celui ce a ars nu demult, în piața publică, la 
Ekaterinburg, cărțile unor teologi ruşi din exil, găsindu- 
le prea “occidentalizante”; v. ,„ de pildă, articolul 
“Inchiziția apuseană renaşte... în Răsărit!”, din Ziua, 
serie nouă, anul V, nr. 1335, 7-8 noiembrie 1998, p.2). 


upă o îndelun- 
gată aşteptare, 
anul acesta a 
văzut lumina 
tiparului la 
Cluj, sub egida Ligii Române $ 
de Misiune Creştină (în col. 
“Popas teologic”), lucrarea | 
părintelui ZOSIM OANCEA 
(cunoscut pînă astăzi mai ales 
pentru Muzeul de Icoane pe 
care l-a rînduit la Sibiel şi | 
pentru emoţionantele sale | 


amintiri din detenţie, pe care le-am recenzat aici la 
vremearespectivă), Trup şi existenţă sau Organicismul 
(avînd următoarea structură: “Introducere” pp. 11-20; 
“Schiţă gnoseologică“-—pp.21-59;*“Trupul în existență: 
— pp. 62-112, alcătuind “miezul” lucrării; “În lumea 
spiritului” — pp. 113-124; “Adevărul trupului real” pp. 
125-148 şi “Legilb desfăşurării potenţelor” — pp. 149- 
166, poate partea cea mai incitantă şi mai pasibilă de 
dezvoltări ulterioare, conform năzuinței exprimate în 
Postfaţă: “Ceea ce e de faţă era menit să fie — şi rămîne 
pe mai departe — numai feoria, ca seminţe de bază ale 
tezei, din care alții, care ar îmbrăţişa-o, schimbind 
punctul pus de mine cu virgula continuării, ar putea 
cultiva şi dezvolta seminţele, pină la cele din urmă 
consecinţe posibile”), 





Redactată eseistic şi stînd la granița (adeseori 
inefabilă) dintre teologie şi filosofie, cartea a suferit un 
lung proces de elaborare (v. p. 167): ““zămislită““ mental 
în temnița Aiudului, în toamna lui 1954, “din meditaţia 
asupra misterului Sfintei Treimi”, aceasta “s-a tors în 
gînd”, ajungînd să fie pusă pe hirtie, într-o primă 
formă, abia în 1963. Refăcută substanţial în 1984, ea 
a ajuns la forma definitivă prin 1994, încă “fără 
perspectiva publicării”. Prin 1985, ea a fost citită de 
Corneliu Mircea, care i-a predat-o apoi lui Constantin 
Noica, la rugămintea autorului. Pe 20 ianuarie 1986, 
după ce a parcurs el însuşi textul, C. Noica îi trimitea 
părintelui Oancea o scrisoare politicos-încurajatoare 
de la Păltiniş, publicată acum “In loc de prefață“ (după 
ce mai apăruse, pe la începutul anilor '90, şi-n revista 
Transilvania, dacă-mi aduc bine aminte). Pe lîngă 
scrisoarea lui Noica (pp. 5-7), anunţată ca “prefață' 
încă de pe copertă, în recentul volum este reprodusă şi 
o epistolă anterioară a lui Corneliu Mircea, scrisă şi ea 
cu o căldură binevoitoare (pp. 7-9). Dinspre lumea 
teologică—mai leneşă, cum o ştim, şi îndeobşte derutată 
de “îndrăznelile” filosofizante — nu cunoaştem încă 
vreo părere autorizată... 

E poate mai înțelept să spicuim aici, în loc de alte 
comentarii, din cele două scrisori menţionate (smeriţi 
față de prestanța semnatarilor, chiar dacă aprecierile 
lor au, în aceste împrejurări, o anume tentă 
conjuncturală). 

“Am fost impresionat — scrie Corneliu Mircea — 
îndeosebi de spiritul sintetic, ce conferă lucrării o 
puternică «osatură» conceptuală, capabilă să prindă în 
liniile-i de forță o mulţime de «discipline», de la 
teologie la fizica atomică, trecînd prin psihologie, 
drept, biologie etc. Există un suflu ardent al expunerii, 
un patos cuceritor, ce are darul de a subjuga cititorul şi 
a-l «supune» discursului”, în maniera ““cuminecătoare” 
a unei “predici” superioare. 

lar Constantin Noica: “Curajul Sfinţiei Voastre, 
de a vă începe meditaţiile de la Eu şi o Carte a Eului, 
vă apropie, în chip neaşteptat pentru un om al Bisericii, 
de marea filosofie [...] Dar căile Sfinţiei Voastre sînt 
altele, ducînd pînă la urmă la Revelaţie; iar dacă aveți 
dreptate să depăşiţi filosofia, cartea Sfinţiei Voastre 
poate înorijora pe cititorul filosof, ce n-are credinţă, ca 
şi pe credinciosul ce nu are filosofie [...] Am prețuit 
mult, de asemenea, deschiderile pe care le faceți în 
problema cunoaşterii, tema nunţii noetice şi o altă 
versiune a universalității kantiene pe care o dați: 
ecumenicitatea. Ideea «organicismului» vă ajută să 
limpeziţi nu numai solidaritatea dintre subiect şi obiect, 
pe care ştiinţa de astăzi a regăsit-o, fără s-o poată 
explica, dar şi adîncimea înțelesului pe care îl dați ideii 
de «trup». În felul acesta puteţi cobori la exemplele 
profane şi tehnice (roata) cele mai imediate, fără să 
pierdeţi înălțimile. Este de altfel ceea ce dovedeşte, în 
chip impresionant, capitolul despre Adevărul trinitar 
al existenţei, cu tema: geneză, viață şi finalitate. Toate 
acestea ar putea fi, aşa cum spuneţi, stimulatoare la o 
înaltă treaptă, pentru cîțiva teologi şi gînditori tineri, 
dacă lucrarea Sfinţiei Voastre le cade în mînă”. 

In orice caz, eseul teologico-filosofic al părintelui 
Zosim Oancea are multe puncte de convergență cu 
gîndirea părintelui Dumitru Stăniloae, chiar în latura 
abordată de un M. Bielawski, mărturisind încă o dată 
“cosmicismul” şi “organicismul” viziunii ortodoxe, 
trecut atit de firesc în percepția românească a lumii sau 
în ceea ce Noica numise cîndva — spre scandalul 
“apostaților” subțiri—“*sentimentul românesc al ființei”. 


Răzvan CODRESCU 
























Numărul 7/67 din iulie 1996 al Punctelor Cardinale reproducea, din 
săptămânalul de la Chişinău Țara, un text semnat de Nicolae D. Rusu 
despre cutremurătorul masacru de la Bălți, comis asupra prizonierilor 
români de către serviciile secrete şi autorităţile militare sovietice. Zecile de 
mii de victime din rândurile românilor, cărora li s-au mai adăugat şi alte 
câteva mii dintre aliații căzuţi în mâinile Armatei Roşii au fost îngrămădiți 
într-un lagăr de tranzit din vecinătatea oraşului Bălţi. Din mărturii ale celor 
ce au supraviețuit genocidului de aici, rezultă că execuțiile în masă au fost 
implinite după aceleaşi metode ca la Katyn: împuşcarea în ceafă şi 
prăvălirea în șanțurile mocirloase, dinainte săpate de către victime. Gloanţele 
desăvârşiseră ceea ce nu putuse răpune foametea şi mizeriile cele mai 
cumplite, torturile şi tratamentele cele mai sălbatice la care fuseseră supuşi 
prizonierii de război, contrar oricăror reguli şi legi privitoare la regimul de 
care trebuie să se bucure inamicii scoşi din luptă şi ostatecii. 

După darea în vileg, în urma dispariției URSS, a celor întâmplate la 
Bălți în vara anului 1944, doar în urma unor investigații de sondaj şi 
nicidecum prin lucrări de cercetare de amploare, din mlaştinile morții au 
fost scoase la iveală mormane de oseminte ale nefericitelor victime ale 
acestui sălbatic masacru. Inițiativa aşezării rămăşițelor pământeşti ale 
celor asasinați într-o piramidă a calvarului național românesc, peste care 
să se înalțe un sfânt lăcaș al jertfelor neamului, nu pare să fi fost pe placul 
mai marilor locului. Dimpotrivă, după ce, în mai 1992, troița, ridicată la 
locul oribilelor crime şi peste osemintele victimelor, a fost sfinţită de către 
Preasfinţitul Petru de Bălţi şi după ce Patriarhia Ortodoxă Română a 
reactivat Mitropilia Basarabiei, sub păstorirea aceluiaşi Preasfințit Petru, 
autoritățile de la Chişinău, împreună cu Mitropolia Moldovei atârnătoare 
de Patriarhia Rusiei, nu au arătat nici un fel de interes şi disponibilitate în 
vederea aflării întregului adevăr şi a cinstirii după datină şi cuviință a 
victimelor fărădelegii (a se vedea, în nr. 11/95 din noiembrie 1998 al 
Punctelor Cardinale, "Apelul" preoților V. Cernei şi N. Şchiopu). 

Adevărul despre toate crimele şi masacrele comise împotriva neamului 
românesc continuă să rămână pe mai departe necunoscut. Multe gropi 
comune fără cruci rămân încă neştiute, nu numai pe cuprinsul neşfârşitelor 
întinderi ale fostului Imperiu Sovietic, ci şi în interiorul hotarelor “celor 
două state româneşti”. Ruperea cu trecutul nu a fost făcută şi nici nu se va 
putea înfăptui cu adevărat atâta vreme cât nu se va face lumină în legătură 
cu crimele de genocid şi etnocid comise împotriva poporului român. 
Înfăptuiri imposibil de materializat însă. atâta vreme cât nici la Rucurești. 
Şi cu atât mai puţin la Chişinău, nu s-au produs încă necesarele schimbări 
în structurile de putere şi în mentalități. Chestiunea îndelung tergiversată 
(cu toate şansele de amânare până la calendarele greceşti) a dosarelor 
Securităţii este exemplul cel mai grăitor al lipsei de voinţă politică întru 
aflarea adevărului. 

Dacă în legătură cu victimele de la Katyn se găsesc amănunte 
edificatoare atât în lucrarea lui Janusz Piekalkiewicz, Der Zweite WeltArieg, 
cât şi în Cartea neagră a comunismului, despre soldaţii români asasinați 
de către sovietici, în urma reocupării Basarabiei din 1944, lucrările 
consacrate ororilor războiului şi victimelor fărădelegilor şi asasinatelor 
comuniste păstrează o tăcere cel puţin suspectă. Incă în timpul războiului, 
guvernul polonez în exil de la Londra a cerut instituirea unei comisii neutre 
de anchetă, care a stabilit că victimele de la Katyn au fost “opera” Armatei 
Roşii şi că aceşti morți proveneau dintre cei 15.000 de ofiţeri polonezi 
dispăruţi în URSS după înfrângerea Poloniei, în toamna anului 1939. La 
vremea respectivă, Moscova a putut pretinde, mistificând adevărul, că de 
acele crime s-ar fi făcut vinovată armata germană, iar Stalin a reacționat 
prin ruperea relațiilor diplomatice cu guvernul polonez. Victimele de la 
Bălți nu au mai putut fi puse pe seama altcuiva, dar asupra lor s-a aşternut 
nu numai mâlul mlaştinilor locului, ci şi negurile uitării. 

Autorităţile noilor puteri din cele două părți de lume românească, din 
dreapta şi stânga Prutului, nu au reuşit, pentru că nu s-au arătat interesate, 
să facă lumină în cazul masacrului de la Bălți. Acea parte a lumii româneşti 
care se dovedeşte cu adevărat preocupată de destinul acestui neam nu poate 
decât să constate, cu nesfârşită amărăciune, că la nouă ani de la evenimentele 
din decembrie 1989, la şase ani după războiul inutil de pe Nistru şi la doi 
ani de la promisiunile deşarte din ultima toamnăelectorală, starea lucrurilor 
din lumea românească se învecinează cu dezastrul. Uitat de ai săi, Ilie 
Ilașcu rămâne tot în închisoare, iar scaunul lui de deputat în Parlamentul 
de la Chişinău, tot neocupat; Armata a 14-a nu dă vreun semn că s-ar 
dizloca de acolo de unde se află şi nici că visurile de integrare euroatlantică, 
în numele cărora a fost sacrificat tot ce ţine de demnitate şi identitate, ar 
avea vreo şansă de a deveni realitate. In schimb, în tot acest răstimp, 
corupția, minciuna, fărădelegile şi decăderea morală au atins un nivel fără 
precedent... 

Tăinuitorii şi mistificatorii adevărului ştiu foarte bine că ştergerea 
memoriei comunităţilor, ca şi a indivizilor, este calea sigură spre pierderea 
identității spirituale, a cărei manifestare vie şi concretă sunt datinile, 
expresie adevărată a dăinuirii și a legăturii cu trecutul şi înaintaşii. Fără 
memorie şi fără tradiţii, comunităţile umane nu au identitate etnospirituală, 
degenerând în simple aglomerări de populaţii, inspirate cel mult de falsele 
datini de genul sărbătorilor “valentiniene” sau a poveştilor cu “fantome”. 
lar fără trecut, viitorul însuși este compromis... 


Nicolae POP 









PUNCTE CARDINALE 


Întoamnaacestui an, la Braşov, şi-a datobştescul 
sfârşit cel ce a fost Nistor Chioreanu, fruntaşul 
legionar şi preşedintele de onoare al partidului 
“Pentru Patrie”. L-au însoțit pe ultimul său drum, la 
Alba lulia, oraşul său de baştină, nenumărați 
camarazi, veniți din multe zone ale țării. 

O viață-ntreagă a rămas neplecat în fața tuturor 
vicisitudinilor istoriei. Din 1933, student fiind la 
Facultatea de Drept din Cluj, a primit sămânța 
crezului legionar de la Ion Banea. 

N-a fost omul compromisurilor. Ferm pe 
pozițiile ocupate, cu dăruire totală, a fost remarcat 
ca unul dintre cei mai competenți de a prelua locul 
lui Ion Banea, după ce acesta fusese asasinat pe 
Carol II, în lagărul de la Râmnicu-Sărat, în anul 
1939. 

A urmat prigoana, în țară şi în străinătate. După 
1944 a revenit în țară, paraşutat, să continue lupta 
împotriva stăpânirii comuniste. A îndurat multe 
necazuri, pe care le-a descris în cartea sa Morminte 
vii. In Zarca Aiudului (şi pe unde soarta l-a mai 
purtat) a rămas un îndrumător, un sfătuitor al 
celorlalți, drept care primise şi numele de ““Moşul”. 


ANGHEL MARCU 





pământeşti. 


săracă! 


CORNEL LUCA 


În ziua de 9 oct. 1998, pe un pat de spital, după 
o scurtă suferință, inima încă unuia dintre camarazii 
noştri a încetat să mai bată, lăsându-ne doar cu 
adierea duhului său credincios. Cornel Luca s-a 
născut la 13 noiembrie 1925, în satul Donceni, 
judeţul Arad, fiind al doilea fiu al unei familii de 
țărani cu frică de Dumnezeu şi dragoste de neam şi 
moşie. Urmează Şcoala Normală "Dimitrie 
Țichindeal” din Arad, ca apoi să frecventeze 
cursurile Facultăţii de Mecanică din cadrul 
Politehnicii timişorene, fără să le şi termine însă. 
Receptiv la chemările vremurilor, răspunde prezent 
şi plăteşte cu tinerețea şi libertatea personală 
ataşamenul față de cauza neamului întreg. Prigoana 
anilor '50 nu-l ocoleşte. Este arestat, anchetat dur 
şi condamnat, ca șef al unei unități F.D.C., la 8 ani 








Muncitoresc Legionar. 


martiri ai generaţiei sale. 


NISTOR CHIOREANU 


Pe 25 octombrie 1998, în vârstă de 77 de ani, s-a stins pe neaşteptate artistul - arhitect 
Anghel Marcu, cel ce areimviat creator tradiţia crucilor duble ale vechilor meşteri buzoieni, 
care marchează toate monumentele funerare ridicate de el de-a lungul timpului, de la cele 
ale unor notorii oameni de cultură (Octav Onicescu, Cella Delavrancea, D. Paciurea, A.E. 
Baconsky, etc.) până la grandioasele memoriale din urmă, cinstind jertfa luptătorilor 
anticomunişti ("Calvarul Aiudului”, "Mormântul celor fără de mormânt” de la Balaciu, 
"Crucea celor căzuţi în munţi” de la Sâmbăta). 

Au rămas neterminate în urma sa "Mormântul celor ucişi la Canalul Dunăre-Marea 
Neagră” şi "Memorialul Fortului 13 Jilava” (a cărui comisie tehnică o prezida). 

Numele său va rămâne veşnic asociat cu suferința românească, dar şi cu desăvârşirilu 
artei memoriale, pe care a slujit-o cu smerită genialitate, până în ultimele zile ale vieții sale 


Odihnească-se în pace şi aibă pomenitori pe măsura lui, în lumea noastră mereu mai 





NEDELCU ENĂCHESCU 


Pe 20 octombrie, în urma unui atac de cord, a încetat din viaţă cel ce a fost camaradul Nedelcu. 
Născut la 21 Septembrie 1919, în Bucureşti, unde a şi murit, a fost tipograf şi membru al Corpului 


Inrolându-se în mişcarea naționalistă, nu a vrut aliceva decât renașterea morală a Țării şi 
propăşirea ei. Pentru crezul acesta simplu, cinstit şi curat regimul de ocupaţie comunistă l-a ținut zece 
ani închis, înprincipal la Aiud, de unde s-a eliberat, ca noi toți, în 1964. În documentul Securităţii scrie 
însă că a fost eliberat ca ne-reeducalt, ceea ce ne face să-l cinstim şi mai mul!. 

Toată viața a fost modest şi nu a vrut nimic pentru el, ci pentru alții, pentru Țara lui. Aşa i-a crescut 
şi pe cei doi copii ai săi, Mihai şi Suzana. In vară, fiul său cu familia l-au plimbat prin Europa şi ar 
fi vrut să-l aducă într-o nouă vizită şi în Canada. Deşi era, fizic, destul de vioi, n-a vrut să vină. Parcă 
îşi presimţea sfărșitul. A zis: "Măi tată, eu vreau să mor în țărişoara mea”! 

A murit uşor şi împăcat cu sine însuşi. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească alături de ceilalți 


Decembrie '98 NR. 12/96 PAG. 15 





Din 1990, când strânsoarea începu a se mai 
subția, Nistor Chioreanu a inițiat o regrupare a 
camarazilor rămaşi pe baricada legionară. Cu un 
număr de 13 camarazi aleşi, a izbutit să iniţieze 
reînființarea partidului politic de odinioară, “Totul 
pentru Ţară”. Tribunalul Municipiului Bucureşti 
neacceptând această denumire, s-a găsit potrivită 
denumirea de partidul “Pentru Patrie”, cu speranța 
că, mai târziu, când vremurile vor permite, să se 
adauge “Totul” înaintea actualei titulaturi. 

Consimte a fi preşedinte activ al partidului nou 
înființat, calitate pe care i-a conferit-o grupul de 
inițiativă. După câţiva ani de activitate, întregul 
grup de inițiativă a luat hotărârea de a preda 
conducerea unor camarazi mai tineri, Şi ei cu ştate 
vechi în temniţele comuniste. Lui i-a revenit 
calitatea de ““preşedinte de onoare”. 

Nistor Chioreanu se desparte de noi, dar se 
alătură celorlalți camarazi, care ca şi el au luptat şi 
au crezut în idealul legionar. Credem că toţi cei de 
acolo ne vor veghea drumul spre o Românie "ca 
soarele sfânt de pe cer”, aşa cum am cântat-o de-a 
lungul vieții noastre. 

Incă o dată, camarade Nistor, îţi strigăm cu 
toată puterea: “Prezent!”. Vii sau adormiţi, în 
Dumnezeu suntem una. 

























Nicu PĂUN 



















Puncte Cardinale 








închisoare. Trece prin experimentul ororilor de 
la Piteşti şi Gherla. Eliberat la expirarea pedepsei, 
nu i se îngăduie să-şi termine studiile. Prigoana 
continuă, În anul 1958 este rearestat şi condamnat 
la 15 ani m.s. De data aceasta, închisoarea de 
execuţie va fi Aiudul, până în anul 1964, de unde 
se va şi elibera, ca urmare a cunoscutului Decret 
de amnistiere a deținuților politici. Cu tenacitatea 
şi înțelepciunea omului îndelung încercat, îşi 
reface viața asemeni celor mai mulți dintre noi, 
îşi găseşte un rost, ca tehnician în uzină, şi-şi 
întemeiază o familie - răsplată pentru credința-i 
nestrămutată, precum şi pentru viața-i onestă şi 
fără compromisuri. 

Pildă pentru noi, cei cu el de o seamă, pildă, 
îndeosebi, pentru cei ce vor veni după noi, Cornel 
Luca, sunt sigur, se odihneşte în pace, “în corturile 
celor drepți”, în aşteptarea Judecăţii celei de pe 
urmă. 


















Viorel GHEORGHIŢĂ 














Radu DUNĂREANU 















PAG. 16 NR. 12/96 Decembrie '98 


3) 


Nici hoția şi nici forma ei mai elevată, corupţia, 
rezervată funcționărimii, începând cu cel mai umil 
ipistat şi terminând cu capul statului, nuau fost inventate 
pe malurile Dâmboviţei. Porunca a şaptea din Decalog 

“Să nu furi!" - este o dovadă că năravul hoţiei este 
Vechi de când lumea. În orice caz, mai vechi decât 
apariția noastră, a românilor, în spaţiul carpato- 
dunărean, unde Dumnezeu, în marea sa bunătate ŞI 
înțelepciune, ne-a rânduit să trăim. ŞI totuşigse pare că 

“hoţia la români ” are un iz specifi Ic, Cel puţin aceasta 
era părerea lui Mircea Eliade, în Octombrie 1935, când 
publica articolul intitulat România în eternitate. din al, 
cărui Cuprins reproducem pasajul de. mai jos: 

„Mă gândesc cu groază căşi pe noi, românii,ne 
aşteaptăo «eternitate»: proverbul. Intră în proverbele 
celorlalte naţiuni, aşa cum au intrat scoțianul, 
irlandezul, ovreiul - şi, în Peninsula Balcanică, țiganul. 
Am ajuns de pomină; şi, până ce vomifi Cunoscuţi peste 
hotare prin capodoperele noastre său Drinromânismul 
NOSIru, Suntem cunoscuţi prin politica şi dezmăţul 
nostru intern Nu ştiu dacă” fiecare dintre 
dumneavoastră îşi dă seama cât de grav suntem 
compromişi. Numai câţiva paşi, şi intrăm în iremediabil 
- de unde nimeni nu ne va scoate. Proverbul va ajunge 
stăpânul nostru; aşa după cum, cu sau fără dreptate, 
se spune de e bulgari căsuntproşti, despre polonezi 
că sunt ingâmfăţi şi despre spanioli că sunt grozavi în 
dragoste= to! astfel se ya spune despre români că sunt 
hoți. A ŞI, ncepul Să se spună;.nu numai prin gazetele 
şi cercușile „politice europene, ci şi prin proverbe. 
Ascultăj „uhul cules-de Knickerbocker.: «OQuand 
quelqu'un vole, C'est  cleptomahie. Quand plusieurs 
volent, c“est une-manie. Quand tout un peuple vole, 
c'est la 2-a 1». Nu vă plezneşte obrazul de 
ruşine? "Aceasta! este ce-a făcut pentru noi; de la 
victorie incoace, polifică, adininistrația şi cultura 
Noastră ofi icială filă 

“UR gaz tar italian, al cărui nume nu-lcitez, de 
ruşine, povesteşte că un mare demnitar bul gar îispunea: 
«In caz de război, armata noastră porneşte spre 
Iugoslavia, iar pentru Rămânia trimitem un milion 


de lei. Jumătate Pentru presă, jumătate pentru restul “ 


țării». Ghimă idioală?. Poâtecă da.-În orice'căâz, 0 
glumă pe care nimeni nu are curajul să o facă asupra 
Iugoslaviei, asupră Germaniei sau Italiei O glumă 


care trece de la om la om, peste granițele noastre. Și. 


care ne Pregălaţiă cel mai i nedrept proverb care ni se 
poate potrivi” 

“Trebuie săinbeşti NI aia cu frenezie, s-o iubeşti 
şi să crezi în, a impotriva tuturor evidențelor = ca să 
poți uita erădul de de descompunere î în care am ajuns" 

Fară îndoială € că Dida la care se referă Mircea 
Eliade/= perioada interbelică - nu a fost un model de 
virtute şi comportament morali în viața publică. Odată 
împlinit, idealul de“ unitate „naţională, înfăptuirea 
Români Mari, s-a format un gol spiritual'pe care 
mulți dintre cei ieşiţi din vâltoarea războiului nu au 
găsit resurse ințerioare pentru a-l umple. Nefiind 
capabili. să înțeleagă că într-o ierarhie a valorilor 
structur tă pe primatul valorii religioase, î în speță pe 
cresti sm, atât Valoarea politică; precum şi cea 
economică sunt doar valori-mijloc, chiar şi” unii 
combatanți care luptaseră pe câmpul de onoare au ales 
cea mai nefericită cale pentru a se realiza, politica. 
Astfel, din mijloc pus în slujba unor comandamente 
morale şi naţionale, politica a degenerat în 
politicianism, cu inevitabilul său pandant, tentaţia a 
spre corupție economică. 

ȘI totuşi, în ciuda faptului că sistemul politic şi 
democraţia practicate în România interbelică se 
deosebeau în mare măsură de omonimele lor din 
Occident, clasa politică din acea perioadă, cu 


"Apărării Naţionale, un militar de o rigidă integritate, a din salațiil€ de bugetari de către cei puşi să veghe 


PUNCTE CARDINALE 


inevitabilele excepții, a fost.alcătuită din personalități în 1933, guvernul liberal a inițiat o anchetă 
autentice, superioare sub. toate aspectele actualilor parlamentară, pentru a se stabili gradul de vinovăţie al 
politicieni care, atât pfin. pi egătire cât şi prin prestație, lui Romulus Boilă, despre care s-a dovedit că a primit 
jignesc ideeade,. 6 politic” Sănu uităm că în timp ce 64 de milioane de lei de la Banca Uzinelor Skoda. 
mulți (ctre murător de mulţi). Oameni politici din Întrebat care a fost destinaţia banilor, a dat următorul 
Româfiia de ieri, din respect față c de crezul lor, au mers răspuns: “I-am investit într-o găinărie”. “Nefericitul 
până la sacri fi ciul supreih, fiind asasinați în temnițele fraducea din ungureşte - spune Pamfil Șeicaru - ceea 
comuniste, răulți (dezgustător. de mulţi) politicieni de cenoinumimcrescătorie de găini ”. Replica lui Grigore 
azi, atâtdin rândul Puterii, cât şi al Opoziţiei, îştascund lunian a fost promptă: “Zocmai de găinărie este 
trecutul de slujitori, fideli în cele mai detestăte oficine vorba!” 
comuniste sub spoiala de democrație pe care oexhibă cu Într-adevăr, doar “găinării” au fost actele de 
ostentație, ca şi cunmieri ar fi ieşit de la Aiud sau Gherla. corupţie din România interbelică față de corupția 
„O situaţie asemănătoare se observă Şi în domeniul generalizată şi sălbatică, practicată cu cinism, pe față şi 
administrării banului public? În România interbelică, fără ruşine, în România zilelor noastre. Jaful, dacă nu 
corupția devenise un flagel: care otrăvea toate nivelele pâtronat, dar copios tolerat de beneficiarii 
adiministraţie;, până la cei mai înalți funcționari, Chiar şi evenimentelor din Decembrie '89, a început odată cu 
miniştri. Pristanda; prototipul slujbaşului din aparatul preluarea puterii de către şuecesorii cuplului Ceaușescu. 
de stat, nu-numai că nu a dispărut odată cu înfăptuirea | Nimeni nu poate spune ce căi ocolite au urmat bunurile 
Marii Uniri, dar pe alocuri chiar a proliferat, îndeosebi de valoare din corivoaiele cu. ajutoare trimise cu 
prin venirea Yregățenilor ” din. provinciile alipite, generozitate din Occident; după Gum tainele contului 
“Bacşişul” (nefericita moştenire 'a îndelungatei “Libertatea” - la cât s-au ridicat sumele colectate şi ce 
dependențe a țărilor româneşti de Înalta Poartă) a devenit - destinaţie au luat - sunt cunoscute, numai de inițiați. 
un simbol emblematic pentru comportamentul “Patrimoniile PCRUTO şi UGSR's-au volatilizat sub 
funcţionarului public. Dar dacă privim în urmă, constatăm < bagheta de prestidigitatori a! clor ce trebuiau să le 
că, în afară 'de-nenumăratele “găinării” mărunte, gestionezeşi să dea socoteală de ele. O soartă similară 
România interbelică nu a fost! zguduită decât -de un au avut averile CAP-urilor, care numai î în mâna celor 
singur scandal de propoiţii câre a scos la iveală corupţia, ce au trudit pentru, ele nu au în ăput. 
din mediile politice: Afacerea Skoda. ip “La scurt timp după colisolidarea regimului 
În anul 1929, guvernul național-țărănist condus de postdecembrist, corupția» s-a instituționalizat, a luat 


, Iuliu Maniu a comandat un număr însemnat de tunuri lă “forme orgânizate, cuo ierărhie recunoscută, la adăpostul 


Uzinele Skoda,-contorm unui căiet de sarcini întocmit căreia au putut înflori + afaceri" prin care au fost 
de Direcţia Artileriei, în fruntea căreia se găsea zenerălul estorcate sume fabuloase din avuția națională. Perronirn, 
“Sică Popescu, a. cărui competen ă. era! unanim-+ Motorola, Caritas, Dacia Felăy, Dallas, Puma, Țigareta 
recunoscută. Iniţial, contractul nuațidicăt nici Oobiecţie, ÎI. Tigareta II Belj Helieapters fimanai recent 
dar în. anul 1931 s-au constatat o 'serie de erori: în Megapower. sunt numai câteva din numelg, marilor 
redactarea lui, în sensul că o parte din comandă (afeturile “panamale care au zguduit România înultimii nouă ani. 
“de tun şi chesoanele) ar fi putut fi fabricate în țară, ceea Cât priveşte făptaşii şi compliciilor, aţeşhia migună cu 
ce ar fi însemnat costuri mai mici şi utilizarea forței de - dezinvoltură în toate: instituțiile țăfii, încep u 
muncă din țară înti-un moment în care marea criză preşedinţia şi terminând cu ultimul post e golție i 
mondială (1929-32) afecta grav economia naţională.  creietul/ munților, În România de astăzi -se fură 
Concluziile la care s-a ajuns in urma reanalizării odinioară în Codrul Vlăsiei! Atunci însă tâlharitpriași 
contractului au făcut obiectul unei răsunătoare interpelări îşisfârşeau zilele în ocnă, pe când astăzi deyin pros pe 
în Parlament. Bruno Seletski, reprezentantul Uzinelor oameni de afaceri, Peatră ale înşita ni ele ar ti 
Skoda' în România, a fost-acuzat că regizase o vastă întocmitun Lexicân al corupției în Țara Ri mânească 
operațiune de corupție, în țesătura căreia efă-implicat şi / însoțit de un'inventar al conturilor bancare | e care ] 
generalul Sică Popescu. Generalul Condeescu, Ministrul deţihi în străinătate şi de un albumâl palatelor constr 









ordonat o anchetă din partea parchetului militar, care s=  asupratespectării legalității şi ordinii sociale Ai 
a soldat cu arestarea lui Bruno Seleţski, dar nu numai cu “aleşii poporului, ProcurorI ş i judecători, colonei. 
atât. În Istoria Partidelor Naţional Țărănist şi Naţional generali de toate culorile; vameşi, ş.m. a.) lar! 
'Țărănist, apărută la i în 1963, Pamfil Şeicaru acest tablou sumbru adăugăm nepotismă şi 
lămurea lucrurile; „chentelismul politic, surogate pentru criteriul valoric 
“Afacerea Skoda era a 203 Romulus Boilă şi/la de selecție; avem imaginea veridică a , Romafifi din 
mijloc era, cum s-a stabilit mai târziu, un comisionde 64 “pragul mileniului III! 
de milioane de lei, ceea ce însemna mai mult de două 4 "cca 
milioane. de franci elveţieni. Dar nu trebuie să ne În încheiere, 'două a Primăiaăa cauza 


4 pd 


% 


“imâginim-eă uceastă afacere-s-a încheiat numai cu Succesiunii întrzun ritm aproape ireal al“afăcerilor de 


Romulus Boilă dimensiunile ei impuneăii şi: alte corupţie,” opinia publică a devenit insensibilă la 
colaborări dediverse grade... Ceeaceera surprinzător,  semnifi icaţia lor. Românii s-au obişnuit cu corupţia ca 
era agresivitatea Skodacilor, ca şi cum-ar fi fost eroii - şi cum ar fi pâinea noastră cea de toate zilele, pe care 
unei cauze naţionale. Ilie Lazăr. de exemplu, eraprieten însă s-ar putea, tocmai din această cauză, să nu o mai 
intim Cu Seletski; deputat de Maramureş, el i impingea avem, „Atunci se Va produce trezirea, dar care ar putea 
solidaritatea cu reprezentantul Uzineloy Skoda dincolo fi tardivă: “A doua: şarlatania politică, practicată 
de limiţele” îngăduite de cea mai elementară bună începând. cu masca solemnă a Preşedintelui Emil 
cuviință.» Primă victimă a scandalului Skoda a fost. Constantinescu şi terminând cu demagogia 
generalul Sică Popescu, careredactase caietul de sarcini politicienilor de duzină, poate să-i înşele pe români, 
şi dusese hegocierile tehnice. Un militar coreci, carenu: ar nu poate înşela Occidentul, pentru care suntem o 





Pusțse nici un dmestec întratătivele comerciale, fusese 
bucuroşică ipuleătu dota armata cu tunuri moderne Când 
numele lui a apărut în ziare, S-a sinucis 3. ST Pi 
Pentru o evaluare a proporțiilor te rup iei. din 
România interbelică vom face apel.tot Îz dl crarea lui 
Pamfil Şeicaru. După căderea de la pulereaj tăniştilor, 


societate coruptă, fără perspective de redresare 
morală. Dacă în vremea lui Mircea Eliade exista totuşi 
o speranță, posibilitatea “de a fi cunoscuți prin 
capodoperele noastre sau prin românismul nostru ”, 
astăzi singura noastră emblemă este hoţia! 


Gabriel CONSTANTINESCU 


URMĂTORUL NUMĂR AL REVISTEI VA FI DUBLU ŞI VA APĂREA LA ÎNCEPUTUL LUNII FEBRUARIE. 
PÂNĂ ATUNCI... LA MULȚIANI ȘISĂRBĂTORIFERICITE! O 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala. SIBIU 


Cont nr. 251100996517509 





Ligia BANEA 
secretar de redacție 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
telefon 0609/422536 


Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 


Tao SR.L 


Printing Company