Puncte Cardinale anul XIII, nr. 11 (155), noiembrie 2003

ierarhic de jure) şi trebuie în mod absolut să impună majorităţii propriul ei principiu de organizare (criteriu totalitar. 
incoerent! [...] Din toate aceste motive, corectitudinea politică este cea mai gravă amenințare pentru idealul unei societăţi] 


regimurilor totalitare de stânga încoace”. 









credință 
iubire 
speranţă 


“Corectitudinea politică pleacă de la pluralitatea opiniilor (criteriu liberal), pune ca ideal egalitatea tuturor (criteriu demc crati 
că actualul corp al societăţii este inegal (criteriu ierarhic de facto) şi pretinde că minoritatea «uminată» şi «militantă» are drep 


PUNC 
CA3DI:NALE 






a 
leninist). 4 
Cp d) pă 








» 
cie 
A , , 

& 


00 e AN aie pe ae 3 


ei B ANUL XII 


în Ema 


Ac 
A Ci 








16 PAG. - 15000 lei 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NAŢIONAL-CREȘTINĂ 





Il 





că aici 


De curând am fost vizitat de prietenul meu Marcel, din România. Am stat 
împreună în închisoare, ca deținuți politici, la Jilava. Era o secție specială de 
exterminare, construită de Ministerul de Interne pentru noi, 16 inşi supuşi unui ex- 
periment aparte de tortură morală şi fizică, distribuiți în 4 celule, fiecare celulă avân'] 
cel puțin un bolnav grav de o boală infecțioasă sau cel puţin un nebun. Cele 4 celule 
fuseseră zidite într-un fel de tunel semicilindric, înfundat. Singura aerisire se făcea 
“prin culoarul îngust prin care gardienii puteau trece pe la uşile noastre, pentru a ne 
supraveghea și a ne hrăni. Tunelul acesta era la 7 metri sub pământ, apa şiroia pe pereții 
celulei şi noi stăteam acolo ca niște animale, pentru gardieni şi Securitate, dar ca niște 
străduitori pentru viața creştină, pentru Dumnezeu, Care nu ne-a părăsit niciodată. 

De fapt, ce am scris până aici este un fel de introducere, spre a-l face pe 
cititor să înțeleagă termenul de „prietenie” pe care l-am folosit pentru a caracteriza 
relația mea cu Marcel. Termenul nu exprimă nici pe departe ceea ce ne leagă pe noi: 
moartea şi viața. Eu trebuia să mor şi Marcel m-a scăpat cu, eventual, sacrificiul vieții 
lui; el trebuia să moară şi eu l-am scăpat cu, eventual, sacrificiul vieții mele; Costache 
Oprişan, care era și el în celulă cu noi, a murit, deși noi am fi fost gata să-l scăpăm, 
dacă ar fi fost posibil, chiar cu sacrificiul vieții noastre. Deasupra disponibilității noastre 
de a ne sacrifica stătea vrerea Domnului... 

Ca de obicei, când ne întâlnim, o dată sau de două ori pe an, ne reamintim de 
cei morți în închisori, de întâmplări, de gardieni şi de toți cei care mai trăiesc. Şi 
încercăm să scrutăm viața de azi, istoria actuală a lumii, ca să înțelegem câte ceva şi să 
ne explicăm, după putinţa noastră, nebunia lumii contemporane. De data aceasta Marcel 
m-a întrebat: Frate, trăieşti în America; 
spune-mi şi mie ce se înțelege prin „po- 
litically correct? ”, 

M-am simţit luat prin surprin- 
dere. Această etichetă verbală m-a 
surprins în gura lui Marcel, așa cum m-a 
surprins decizia președintelui Bush atunci 
când acesta, supărat pe francezi că nu s- 
au pus în coada armatei U.S.A. pentru 
invadarea Irakului, a poruncit mânios, 
drept sancțiune, să se schimbe denumirea 
cartofilor prăjiți din french fries în free- 
dom fries! Totuşi, eu sunt cel care trăiesc 
în America și mie îmi revenea deci 
obligaţia de a clarifica problema aceasta, 
care pare mai profundă decât preziden- 
țialul freedom Jries. Aşa că i-am spus: 
Marcele, nu ştiu cum să-ţi explic. Nu m- 
am gândit la aceasta niciodată în mod 
serios. De altfel, toate acese etichete sunt 
create pentru a da nume unor stupidităţi 
sau unor mistificări. Dar să incercăm, 
poate vom înțelege... 





PR. AS) CALCI 





Circulaţie în afara Romaniei: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANŢA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 








cu la 


Il 


În ultimele săptămâni a stârnit multe discuții problema monumentului cu 
cele 10 porunci (Decalogul) din Alabama. Acum 2 ani, judecătorul şef al statului 
Alabama a construit un monument (o placă mare) de granit, pe care a pus să se scrie 
cele 10 porunci. Monumentul a fost instalat în rotonda Tribunalului Suprem al capitalei 
statului. Toţi creştinii din Alabama au aplaudat curajul judecătorului Roy S. Moore 
care, prin această expunere a celor 10 porunci — monument explicit religios — într-un 
loc public (lucru interzis de Constituţia americană), a pus legea divină deasupra celei 
umane. Așadar, acest act era... politically incorrect. Alabama se mândrea, de altfel, cu 
acțiunile sale creştine. De pildă, în acest stat se predă în şcoli teoria creaționistă, când 
e vorba de facerea lumii, iar manualele evoluționiste trebuie să aibă o explicație prin 
care să se spună că teoria aceasta este falsă, sau cam aşa ceva, dar că, pe baza 
amendamentului care prevede libertatea de exprimare, ele au voie să fie folosite în 
şcoală. Acest act, care permite astfel de manuale, este conform amendamentului, deci 
politically correct. 

Pe de altă parte, plasarea monumentului în loc public nu era chiar o înfruntare 
a Constituţiei, deoarece amendamentul e valabil pentru toate opiniile, inclusiv cele 
ale credinţei. Se pare dar că amplasarea monumentului în loc public era şi politically 
correct şi politically incorrect. Monumentul a stat acolo 2 ani fără mari supărări. De 
obicei, în astfel de situaţii, scandalul îl fac evreii. Dar cum Decalogul este evreiesc, 
nimeni nu a protestat. Asociaţiile antireligioase și anticreştine s-au gândit probabil că, 
lăsând lucrurile să meargă aşa, se vor înmulți astfel de acte, drept care s-au hotărât să 
treacă la atac. Au dat în judecată Tribunalul Suprem (şi pe Moore, bineînțeles) şi au 
cerut să se scoată monumentul de acolo, 
pentru că strica buna dispoziție a unei 
anumite categorii de cetăţeni cu un înalt 
grad de „corectitudine politică”, care nu 
puteau tolera ca legea să fie încălcată. 

Nu ne mai pierdem în amănunte. 
A fost proces, lumea creştină s-a rugat 
acolo, lângă moument, ca Dumnezeu să 
nu îngăduie asemenea blasfemie. Până la 
urmă, „corectitudinea politică” a învins: 
o curte federală a considerat că prezența 
monumentului acolo constituie o sfidare 
a legii şi a ordonat lui Moore să-l mute 
pe o proprietate privată. Moore a refuzat, 
spunând că legile divine stau deasupra 
legilor civile şi că el ascultă de Dumnezeu 
înainte de a asculta de oameni, Oamenii 
însă l-au pedepsit, l-au scos din funcția 
lui judecătorească şi urma să-l amendeze 
cu o mie de dolari pentru fiecare zi care 
va trece peste termenul de mutare fixat 





(continuare în pag. 2) 


în Sipăbia SD 00 Je A AR Rare AP ua a: A 



















PAG. 2 NR. 11/155 Noiembrie 2003 


Paza PP RDI sc, i 
4 b «i >: 
4 Ţ <a tida 
EN A. - 
- 4d Ă . A 
2 - 3 ( De 
ef % a 





(urmare din pag. 1) 


de tribunal. Moore s-a menținut însă pe poziţia sa şi în 
fiecare zi credincioşii veneau şi se rugau pentru salvarea 
monumentului. 

După 8 zile (28 august a. c.) au venit câțiva 
muncitori, cu un portărel, pentru a muta monumentul 
de acolo. L-au pus pe un cărucior (monumentul are o 
greutate de 5280 livre) şi l-au transportat într-o sală a 
clădirii tribunalului, prin care nu trece nimeni. Sala 
respectivă are însă pereți de sticlă, iar lumina va sta 
aprinsă acolo zi şi noapte, pentru ca monumentul să 
poată fi văzut. O political correctness consecventă ar fi 
cerut, pentru că monumentul a fost aşezat într-o clădire 
publică, să se ia măsuri drastice ca să nu fie văzut. În tot 
timpul mutării, credincioşii s-au rugat — unii stând cu 
fața la pământ, udând praful şi betonul cu lacrimile lor. 

În timp ce credincioşii simpli se rugau cu 
lacrimi în ochi, conducătorii lor se certau furioşi pe 
problema „corectitudinii politice” a hotărârii. Grupul 
evangheliştilor, care îl aplaudaseră pe Moore, s-a 
împărțit în două: unii care ziceau că este bine ca Moore 
să se supună legii (şi ei împreună cu el), alții că, 
dimpotrivă, Moore să nu se supună legii. 

ŞI unii și alții dintre aceşti cuvântători protes- 
tanți, ce predică şi fac „minuni şi vindecări” la scenă 
deschisă, sunt oameni însemnați, viteji ai credinţei, 
urmași ai lui Hristos, Cel ce Și-a pus viaţa împotriva 
politicii, ascultând pe Tatăl Său din ceruri şi nesupu- 
nându-Se legilor omeneşti arbitrare. De o parte și de 
alta, în cele două tabere (a celor „corecţi” și a celor 
„incorecți” politic), sunt cei mai straşnici protestanți 
(gata să-i înghită pe toți catolicii şi pe toți ortodocşii), 
care se exhibează zilnic la televiziune sau se roagă într- 
un soi de transport spiritual care îţi dă fiori. În tabăra 
celor care îl critică pe Moore sunt celebrități ca Pat 
Robertson (cu celebrul post de televiziune 20/20), 
Richard Land (reprezentant al Bisericii baptiste din Sud 
— cea mai puternică organizație baptistă), strategul legal 
protestant Jay Sekulow și, atenţie, președintele Fundaţiei 
Congresului Liber, Paul M. Weyrich, diacon al Bisericii 
Unite greco-catolice din America. În tabăra celor care-l 
susțin pe Moore sunt organizații și persoane la fel de 
celebre, ca președintele organizației „Focarul pe Fami- 
lie”, James Dobson, sau evanghelistul D. James 
Kennedy. Aceştia din urmă îl laudă pe Moore că nu a 
ținut cont de legea umană și a pus deasupra ei legea lui 
Dumnezeu. Pastorul de la Biserica Penticostală din Ohio 
a spus că ziua în care monumentul a fost mutat a fost 
cea mai tragică zi pentru America; Libertatea noastră şi 


PUNCTE CARDINALE 


IRIS 








drepturile noastre constituționale de credinţă creştină sunt 
profund erodate. 

Cei ce i se opun lui Moore susţin că ei se situează 
în tabăra celor care respectă legea, pentru că aşa ne învață 
Sfânta Scriptură, şi citează din Epistola către romani a Sfân- 
tului Apostol Pavel (cap. 13): 7ot sufletul să se supună 
înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la 
Dumnezeu, iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite. 
Pentru aceasta, cel ce se împotriveşte stăpânirii, rânduielii 
lui Dumnezeu se împotriveşte. lar cei ce se împotrivesc îşi 
vor lua osânda. Căci dregătorii nu sunt sperietură pentru 
fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti deci să nu-ți fie frică 
de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea! 

ŞI totuşi lisus S-a împotrivit stăpânirii şi chiar |- 
a numit pe Irod vulpe (Luca 13, 32). Pavel însuşi s-a 
împotrivit stăpânirii şi şi-a luat osânda. Şi primii creştini 
s-au împotrivit stăpânirii păgâne şi şi-au luat osânda, care 
le-a adus cununa de martiri. Şi noi ne-am împotrivit 
ateismului comunist şi ne-am luat osânda noastră. Cred că 
dezlegarea afirmației lui Pavel stă în ultimul verset: Fă 
binele... Şi Binele este unul: lisus Hristos. 

Pentru regimul comunist, de pildă, binele era unul 
total diferit de binele creştin. Virtutea supremă a comuniş- 
tilor era ura de clasă, pe când a creştinilor este iubirea (dusă 
chiar până la iubirea vrăjmaşilor). Dreptunile religioase în 
America se restrâng. Curtea de Apel din circumscripția 9 
a hotărât că prezența expresiei Under God este 
neconstituțională şi cere scoaterea ei din Pledge of Alle- 
giance (mărturisirea de credință). Legalizarea sodomiei, a 
avortului, căsătoriile monosexuale, toate sunt acţiuni 
îndreptate împotriva creştinismului, lezând principiile 
elementare ale moralei creştine. Or, politically correct 
înseamnă că orice decizie judecătorească anticreştună şi 
împotriva naturii trebuie aplaudată! Minoritatea are toate 
drepturile împotriva majorităţii, iar majoritatea nu mai are 
nici un drept, pentru că în clipa când îşi exercită dreptunile 
devine, chipurile, oprimatoare! 


III 


Marcel a înţeles ce înseamnă politically correct, 
probabil, mai bine decât mine, dar i s-a părut insuficientă 
argumentarea mea. Am luat un alt exemplu: după lovitura 
din 11 septembrie, preşedintele Bush, când a reapărut 
câteva zile mai târziu în viața politică, a hotărât o zi de 
rugăciune — ceea ce nu a fost rău. Rugăciunea s-a ținut la 
Capitoliu, cel mai public şi mai oficial loc din America, 
ceea ce, din punct de vedere politic, a constituit o mare 
incorectitudine! Fiind însă vorba de o nenorocire atât de 
mare, care lovise întreaga Americă, forurile de pază ale 
legalității “corecte” nu au reacționat, ba chiar au fost 
probabil de față la rugăciune. Asta nu înseamnă că a fost 
politically correct. 

Probabil că pentru a respecta sui generis “corecti- 
tudinea politică”, organizatorii au hotărât ca rugăciunea 
să nu fie una creștină, ci una iudaică., axându-se exclusiv 





Marcel Petrişor în căutarea... corectitudinii politice 





pe Vechiul Testament Nu-mi mai amintesc ce psalmi 
s-au citit, dar preşedintee Bush a citat mult din Isaia; dar 
nu din capitolul 53 (în care se vorbeşte profetic de 
patimile lui lisus), ci din capitolele în care se vorbeşte 
despre pedeapsa păgânilor care amenințau poporul lui 
Israel. Toţi au citat numai din Vechiul Testament; nici 
chiar capelanul Congresului (care, la ora aceea, era un 
catolic) nu a pomenit nimic de lisus, nepronunţându-l 
nici măcar numele. 

În primul rând, din punct de vedere constituțio- 
nal, rugăciunea nu se putea ţine la Capitoliu. Deci, ținerea 
ei aici a fost politicallly incorrect, după cum politically 
incorrect a fost şi excluderea credinţei creştine de la 
rugăciune. Politically correct ar fi fost să se admită măcar 
câte un reprezentant din fiecare sectă sau biserică mare. 

Cu câţiva ani în urmă, în Ohio (dacă nu mă înşel 
chiar la Cleveland), comunitatea evreiască a plantat într- 
un loc public o menoră (candelabru cu 7 braţe). Fiind 
vorba de un simbol necreştin şi aparținând unei 
minorități, justiţia şi paznicii lui political correctness nu 
au zis nimic. Politically incorrect. Organizaţia locală a 
Ku-Klux-Klan-ului a plantat la rândul ei o cruce în acelaşi 
loc. Politically incorrect, de asemenea. Comunitatea 
evreiască a făcut scandal şi judecătoria locală a poruncit 
scoaterea crucii. Ku-Klux-Klan-ul a făcut apel la Curtea 
statului Ohio, susținând că şi crucea are aceleaşi drepturi 
ca şi menora. Curtea de Apel nu a fost de aceeaşi părere, 
afirmând că menora nu are o semnificaţie religioasă, ci 
una culturală, pe când crucea nu are semnificaţie 
culturală, ci numai religioasă. Inexact. Ku-Klux-Klan- 
ul a făcut atunci apel la Curtea Supremă, iar aceasta a 
hotărât că ambele simboluri au semnificație culturală. 
Juridic corect, dar politic incorect. Prima care a fost 
vandalizată a fost crucea. După un timp, şi menora a pățit 
la fel. Nu știu dacă cele două simboluri au mai fost puse 
sau nu la locul lor... 

Oricât s-ar strădui America să respecte, în 
această problemă, the political correctness, ea nu va reuşi 
şi va nedreptăţi ambele părți, dar cel mai mult Îl va 
nedreptăți pe Hristos. Pentru că atâta vreme cât lumea 
aceasta va fi, în cea mai mare parte, în mâna Satanei, 
lisus şi cei care-L urmează vor suferi mereu. Aceasta este 
ceata creştinilor adevărați care, între Dumnezeu şi po- 
litical correctness, Îl aleg necondiționat pe Dumnezeu. 


NOTA. Pe diaconul Weyrich l-am cunoscut destul de 
bine. Am participat împreună la diferite congrese şi, încă 
de pe atunci, am putut observa supunerea lui față de poli- 
tical correctness. La un congres, unde chiar el era 
organizatorul, m-a invitat să rostesc eu rugăciunea de 
binecuvântare a mesei. M-a prevenit însă să nu pomenesc 
nimic de Hristos (al Cărui- diacon era şi el!) -ci-numai de 
Dumnezeu, fără referiri precise, abstract şi imparțial, ca 
să nu jignim sensibilitatea evreilor şi pe a musulmanilor. 
Am rostit rugăciunea, bineînțeles invocându-L pe 
Domnul nostru lisus Hristos, Şi totul a fost bine. Nu s-a 
prăbușit tavanul, nu m-au dezavuat evreii, nu m-au hui- 


duit musulmanii. Cea mai eficientă cenzură este 
autocenzura. 


Z/ 4/77 /// // 7/7 /// 7 // // /// 
Z //// ////////// // Z ) 7 ////// 7 7/7 


d 
ş 


AL 


i i î sh / 


Li // 


ș ACE, 1 Ş 

(7 

"SD (//[] /4//[/ 
S / 


a 7 / 
Z, /////// ani Părinţ 


N 


(O 
Soy 
A 

|“ 


AU 


ZA A 4 15, “ A 

(00707 2 24 

| A///// /// 7/7 

spe AMA A ţi 
// 


= 
NS 
e 
SS 


i DAP: 


//// 
i (As // 
0 4. 


bă 
> 
€ 
a 
SSI 
SS 


A 
7 7 
ÂCIU aci 


Z Xa MI VECI Sare 44 ici ay // 


/// //////7 
((/////((/(/////// 


SU: 
AY a 











d 


— 70 


pd > seal Si 





PUNCTE CARDINALE 


Noiembne 2003 NR. 11/155 PAG. 3 





2003 CENTENAR 1903 DUMITRU STĂNILOAE 1993 CENTENAR 2003 


TEOLOGUL ÎN CETATE: PĂRINTELE STĂNILOAE ŞI ARIA POLITICII 


Zilele acestea, la Editura Christiana din Bucureşti, a apărut, cu binecuvântarea Înalt Prea 
Sfințitului Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, volumul 7eologul în cetate. 
Părintele Stăniloae şi aria politicii, semnat de Costion Nicolescu şi prefațat de Răzvan Codrescu. Reproducem 
mai jos, cu îngăduința autorului, unul dintre capitolele studiului său, precedat de un extras din prefața 
editorială. Menţionăm că micul volum constituie un binevenit pandant la crestomația intitulată “Fiecare 
în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului, apărută tot la editura bucureşteană în vara acestui an. 


Lămurire editorială 


Anul 2003 rămâne în conștiința creștină românească legat de memoria a două mari pesonalități ale spirituali- 
tății şi culturii naționale, purtând acelaşi nume greu de sfințenie: Dimitrie Cantemir (280 de ani de la moarte în 
luna august și 330 de ani de la naştere în luna octombrie), prima noastră personalitate enciclopedică, şi Dumitru 
Stăniloae (10 ani de la moarte în luna octombrie şi 100 de ani de la naştere în luna noiembrie), cel mai de seamă 
teolog român — ambii mărturisind, la distanță de două veacuri unul de celălalt, adevărata noastră vocaţie europeană: 
cea de sinteză originală şi creatoare între Orient şi Occident, între Ortodoxie şi latinitate. 

Cartea de față se vrea un omagiu adus de autor şi de editori Părintelui Dumitru Stăniloae la Centenarul 
naşterii sale. Prin pilda unei vieţi exemplare şi prin uriaşa operă pe care ne-a lăsat-o (ca autor, dar şi ca traducător), 
Părintele Stăniloae continuă să fie printre noi o prezență esenţială şi să ne arate, cu smerită măreție, adevărata 
măsură a vredniciei ortodoxe româneşti, care ne înnobilează şi ne obligă deopotrivă, în acest târziu al istoriei. 

Studiul inedit al cunoscutului publicist ortodox Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi 
aria politicii, luminează un aspect mai puțin familiar astăzi al activității publice a marelui teolog. D-l Nicolescu 
merge direct la surse (mai ales articolele din 7elegraful Român, de pe la începutul anilor '30 până spre jumătatea 
anilor *40), sistematizându-şi expunerea pe probleme şi demontând multe prejudecăţi curente, fără a ocoli nici 
adevărurile mai puțin comode, ținând de opțiunile intelectuale şi politice nu numai ale Părintelui Stăniloae, dar 
ale unei întregi generaţii româneşti ce a respirat organic în duhul a două valori supraordonatoare: cea ortodoxă şi 





cea națională. (R. C.) 


BISERICA ȘI PARTIDELE POLITICE 


În principiu, Părintele Stăniloae considera că 
partidele politice şi activitatea desfăşurată de ele pot 
avea un rol benefic în viața naţiunii: “Oamenii pot fi de 
ajutor neamului din care fac parte în diferite forme şi 
pe diferite căi. Una este şi aceea a grupării în partide 
politice”. Dar aceasta cu o condiţie esențială: “Dar 
aceste partide politice numai atunci vor putea face ceva 
serios şi cu adevărat folositor pentru neam, când vor 
păstra în spiritul, în acțiunea şi în metodele lor de lucru 
un minimum din spiritul Bisericii, din învăţătura creş- 
țină ”. Biserica nu se constituie în partid, dar trebuie să- 
şi facă o datone din a lupta pentru a impune societății 
crezul ei. (Cu câtva timp înainte, Sf. Sinod dăduse un 
comunicat în care propunea un program național mini- 
mal, cu şase puncte prioritare: neamul; virtuțile creştine; 
armonia şi solidaritatea între toți fiii neamului; îngrădi- 
rea puterii străinilor, ca să nu primejduiască existența 
românismului; combaterea comunismului ateu, 
antinaţional, antietic, inspirat de aşa-numita “luptă de 
clasă”). 

În pasajul ce urmează am putea afla un bun pro- 
gram de prezenţă socială pentru Biserică şi în ziua 
de azi: “Prea se învățaseră toți marii şi micii «şefi» de 
turme electorale să trateze Biserica drept un sterp 
departament supus orgolioasei lor puteri, manipulat 
după bunul lor plac şi dăscălit de la înălțimea infailibilei 
lor liber-cugetări. Era timpul suprem ca Biserica să-şi 
arate, printr-o demnă şi calmă ridicare în picioare, 
înălțimea ei superbă de învăţătoare a tuturor, inclusiv a 
partidelor politice. Biserica este singura mamă şi 
singura învățătoare adevărată a neamului românesc; 
nici un partid nu se poate compara cu ea în dragoste, în 
capacitatea de jertfă dovedită în toată istoria, în 
claritatea țintelor, în eficacitatea mijloacelor pe care le 
poate pune la dispoziţie neamului românesc pentru a se 
ferici” (“Un eveniment epocal”, în Telegraful Român 
[în continuare: 7. R.], nr. 13, 28 martie 1937), 

Părintele Stăniloae este împotriva oricărei înregi- 
mentări politice a preoților. El deplânge asaltul parti- 
delor politice în vederea folosirii preoţilor și a 
prestigiului Bisericii pentru obținerea de capital poli- 
tic, dar fără a fi real interesate de soarta Bisericii. “Toate 
partidele, fără excepție, au tăbărât până acum pe capul 
preotului, strâmtorându-l cu fel de fel de ameninţări şi 
promisiuni să lase un pic altarul şi să conlucreze cu ele. 
Biserica şi preoțimea n-au contat până astăzi în acest 
Stat ca o valoare independentă, ci numai întrucât pu- 


teau partidele şi oamenii politici să se servească de ea. 
O lăudau când voiau să îi sprijine şi o dăscăleau cu ifos 
când refuza să se preteze la jocul lor. De ce toate partidele 
făceau curte Bisericii câtă vreme erau în opoziţie şi o 
supuneau la fel de fel de vexaţiuni după ce ajungeau la 
putere? Pentru că Biserica a trebuit să fie mereu în ipo- 
staza de protestatară față de guvernele samavolnice cu 
drepturile ei, ceea ce-i făcea pe opozanți să creadă că e 
aliata lor, ca să vadă, când ajungeau la putere, spre 
neplăcerea lor, că ea îşi merge drumul ei, cerând înţele- 
gere şi tratament civilizat” (“Precizări”, în T. R., nr. 1,9 
martie 1941). 

Părintele consideră inadmisibilă situaţia în care te miri 
ce preot, intrat într-un partid sau altul, începe să-și critice 
ierarhul în diverse “foi”, uneori chiar bisericeşti, fără să se 
ia împotriva lui măsurile disciplinare ce se impun. Acest 
lucru conduce la uzurparea prestigiului şi autorității 
ierarhilor (“Momentul de la Cluj”, în 7. R., nr. 73, | no- 
iembrie 1933). 

Viaţa de partid nu este una favorabilă — şi, deci, nici 

recomandabilă — misiunii preotului: “Propagandă pentru 
idee, pentru neam, pentru iubirea lui, dar nu pentru cutare 
sau cutare partid. Să nu substituim neamului partidul. Să 
fim naționaliști, nu partidişti. Să fim de neam, nu de un 
partid sau altul. Să aprindem dragostea de neam, nu de 
un partid. Rămânem aşa mai presus de împerecherile 
oamenilor, ascultați de toți, şi pregătim aşa mai bine toa- 
te sufletele pentru organizaţiile naţionaliste” ("Pentru o 
mai bună educaţie în şcoalele teologice”, în 7 R., nr. 38/ 
1936). 

Nu o dată, Părintele se vedea nevoit să constate o evi- 
dentă neglijare de către partidele politice a condiţiei reli- 
gioase a românilor, a prestigiului Bisericii Ortodoxe şi a 
crezului ei. Astfel, în 1933, în urma unei procesiuni care 
a avut loc în ziua de 24 ianuarie la mormântul Eroului, în 
cursul căreia organele polițienești au intervenit brutal, 
terfelind crucea procesiunii şi pe preotul în odăjdii care 
o însoțea, Părintele deplânge “absența oricărei reacțiuni 
din partea acelor organisme care se consideră reprezen- 
tantele naţiunii şi pe mâna cărora e dată țara, cu rândul,să 


fie îndrumată atât în ordinea celor materiale, cât şi a celor 


morale şi culturale” (“Partidele politice şi crucea”, în 7: 
R., nr. 13-14, 11 februarie 1933), 


Un rol aparte l-a avut în perioada interbelică Mişcarea 
Legionară, fenomen politic specific românesc, cu impli- 
caţii importante în viața țării, pe multiple planuri. 


Costion Nicolescu 


Teologul 
în C 


IE | 


pă sm at : ca . po 
zi = 


= [> i a ERE 


N | kid AN E 





1903 CENTENAR 1993 
N mă Dumitru Stăniloae 


După cum se ştie, Mişcarea Legionară a parcurs ea 
însăşi mai multe etape, de la “Legiunea Arhanghelul 
Mihail” la “Garda de Fier” şi la Partidul “Totul pentru 
Ţară”, Pot fi detectate, de asemenea, diferențe 
importante între ceea ce a fost înainte de moartea lui 
Corneliu Codreanu (“Căpitanul”), survenită în 1938, 
şi ceea ce a fost după aceea. Personal, m-aş 
ataşa analizei lui Mihai Urzică, om duhovnicesc care 
a trecut prin epocă şi a observat îndeaproape fenomenul 
legionar. El a fost atașat la început de acest fenomen 
printr-o simpatie firească şi discretă, trecând 
apoi spre distanțare afirmată. Analiza sa (pe care ne-a 
citit-o unui grup de prieteni apropiaţi şi care credeam 
că va fi cuprinsă în lucrarea sa Taina fărădelegii, dar 
după apariția cărții la Editura Anastasia mi-am dat 
seama că face parte dintr-un alt manuscris, rămas încă 
inedit) a fost redactată la o vârstă înaintată, sine ira et 
studio. El este singurul, din câți autori am citit eu, care a 
folosit cum se cade instrumentele de lucru teologice în 
analiza legionarismului. Astăzi încă foarte mulți se 
raportează la acest fenomen în felul în care se 
raportează fanii sau antifanii la o echipă de fotbal, ceea 
ce mi se pare uşuratic, căci în fond este vorba de lucruri 
extrem de serioase, cu evidente rădăcini spirituale, 
demne de luat în seamă. Mai observ că atunci când 
dau de oameni exagerat de anti, devin pro, iar când 
dau de pro fanatici, devin anti. Până la urmă, măcar 
acum, după trecerea a mai mult de jumătate de veac, 
un echilibru plin de dreaptă socoteală este cât se poate 
de necesar, spre a nu risca să pierdem învățături 
preţioase pentru manifestarea spiritului naţional 
românesc, 

Cineva, un distins intelectual de mare notorietate 
al zilelor noastre, fiu de legionar, îmi spunea că el crede 
că este imposibil ca Părintele Stăniloae să nu fi 
fost legionar. Era rezultatul acelei dorințe năvalnice pe 
care o vădesc numeroşi oameni de a vedea nume pres- 
tigioase ataşate taberei lor, crezând în acelaşi timp că 
numai această apartenență îi poate valida şi pe aceia. 
În anii îndelungaţi în care am fost mai aproape de 
Părintele Stăniloae, nu-mi amintesc să-l fi auzit 
vreodată mărturisind acest lucru, nici măcar tangenţial. 
Și asta nu numai din prudenţă. Cred că atitudinea 


(continuare în pag. 4) 
Costion NICOLESCU 


PAG. 4 NR. 11/155 Noiembrie 2003 





PUNCTE CARDINALE 


2003 CENTENAR 1903 DUMITRU STĂNILOAE 1993 CENTENAR 2003 


BISERICA ȘI PARTIDELE POLITICE 


(urmare din pag. 3) 


lui față de legionari era la fel de nuanțată şi de echilibrată 
ca şi a lui Mihai Urzică. Dar ceea ce-mi amintesc sigur 
este că spunea că atunci când a fost eliminat de la 
Academia Teologică “Andreiană” din Sibiu şi obligat 
să plece la Bucureşti, unul dintre principalele capete de 
acuzare, care au venit chiar din partea unor “colegi” de- 
al săi, a fost acela că ar fi fost cu legionarii (simpatizant, 
probabil). S-ar putea spune că nu iese fum fără foc. 
"Părintele mărturisea, însă, că acest lucru nu era adevărat, 
că din contră, tocmai unii dintre cei care-l acuzau fuse- 
seră activi în Mişcarea Legionară, pentru ca apoi să se 
dea în mod oportunist cu puterea comunistă, nu 
numai pentru a-şi scăpa pielea, dar şi urmărind scoaterea 
din joc a altor preoți importanţi, fie la comanda 
autorităților, fie chiar din proprie iniţiativă meschină. 
Poate că singura “probă” ce i s-ar fi putut adminis- 
tra era colaborarea asiduă la revista Gândirea, a lui 
Nichifor Crainic, care însă nu era publicaţie propriu- 
zis legionară, iar directorul ei era demult în conflict cu 
legionarii, cum se vede astăzi şi din memoriile sale. 
Noi avem însă a ne referi în continuare exclusiv la 
cele scrise de Părintele Stăniloae, de altfel destul de 
puține şi, adesea, destul de voalate, necesitând, în 
consecință, o lectură atentă, uneori printre rânduri. 
O primă referință — nenominalizată — la programul 
legionar o avem în Telegraful Român din 20 mai 1933 
(“Morala eroică”), după ce citise "intr-o revistă scoasă 
de o falangă de tineri "un articol-program intitulat ““Mo- 
rala etică”, ce cuprindea "rânduri grave, sfânt de grave, 
despre cum îşi înțelege tineretul de azi datoriile sale 
față de neam, faţă de societate. El vede o mică minune 
în apariția aceasta aproape incredibilă şi inexplicabilă 
a unui tineret a cărui morală nu mai gravitează în mod 
egoist în jurul Eu-lui propriu, ci al neamului, al 
aproapelui; într-un cuvânt, o “morală de sacrificiu”. El 
vede o mare prăpastie între ceea ce-şi propune acest 
tineret spre renaşterea neamului şi venalitatea politicia- 
nistă a restului societăţii politice. Numai o adâncă 
tristeţe şi decepție la oferta politică şi socială a făcut ca 
acest tineret să fie atât de matur şi de grav şi să se decidă 
să ia pe umerii săi povara restaurării morale a națiunii 
— “cea mai mare revoluţie”, după părerea Părintelui. 
Părintele Stăniloae subscrie entuziast la programul 
acelor tineri şi le acordă întreaga sa prețuire. Cum am 
spus, în articol nu sunt numite nici acea “falangă 
de tineri”, nici publicația în care a apărut textul res- 
pectiv... Dar toate datele ne îndreptăţesc să ne gândim 
la Mişcarea Legionară şi la manifestările ei în epocă. 
În 1933, cu prilejul unui pelerinaj făcut de 
24 ianuarie la mormântul Eroului, organele polițienești 
au intervenit, sfărâmând crucea procesiunii şi trântind- 
o în noroi, soartă împărtăşită şi de preotul îmbrăcat în 
odăjdii care a însoţit procesiunea. Părintele observă că 
numai Liga Creştină şi Garda de Fier au protestat în 


Parlament, la deschiderea acestuia, fără să capete însă şi 
adeziunea altor forţe politice (“Partidele politice şi 
crucea”, în 7. R., nr. 13-14, 11 februarie 1933). 

Faţă de înscrierea unui număr mare de preoți în Miş- 
carea Legionară, Părintele îşi exprimă o evidentă rezervă, 
chiar dacă nu numeşte respectiva forță politică. Chiar fără 
precizări exacte, trimiterea din pasajul următor este ex- 
trem de transparentă; “Să nu ne inscriem într-un parțial 
naționalism care, pe lângă iubirea de neam, mai are şi 
multe detalii mai puţin frumoase, cu care noi nu putem 
face cauză comună. Să rămânem nu înscrişi, ci crescuți 
din trunchiul neamului. Să aducem naţionalismului o con- 
tribuție de clarificare a țelurilor, de purificare a scăderilor, 
pentru că aşa îi facem un serviciu mai mare, căci numai 
ceea ce-i la unison cu virtuțile creştine durează mult. 
Să aduceți naționalismului o contribuţie de spiritualitate, 
căci aceasta o aşteaptă el de la noi şi aceasta numai noi 
le-o putem da. Contribuţia de gâtlejuri frânte, de braţe 
care lovesc, o poate da oricine. Să nu ne cufundăm în 
masă, să nu pierdem calitatea de preoți — sau de viitori 
preoți — practicând naționalismul aşa cum nu se potriveşte 
cu noi. Preoţi în frunte, dar cu crucea, nu cu puşca!” 
(“Pentru o mai bună educaţie în şcoalele teologice”, în 7. 
R., nr. 38/1936). 

Am putea să ne întrebăm dacă rândurile care urmează 
nu-i aveau în vedere pe legionari: “Diferitele centre na- 
ționale, în special extremiste, a căror acţiune n-ar avea 
alt rost decât acela de a reacţiona contra progreselor co- 
munismului, pot greşi în tactica lor, şi greşeala poate fi 
utilizată contra lor” (“Atenţie, comunismul!”, în 7 R., 
nr. 38, 13 septembrie 1936). 

Moartea lui Ion I. Moţa şi Vasile Marin pe frontul din 
Spania, de partea trupelor franchiste, este considerată de 
Părintele Stăniloae ca un adevărat martiriu pentru credin- 
ță, pentru Hristos. Numele lor “unt nume de foc lumină- 
tor şi dogorâtor în istoria mândriei româneşti şi a Bisericii 

Ortodoxe române”. “Ei ne-au ridicat prestigiul — atât de 
grav compromis de politicianismul postbelic — în faţa stră- 
inătăţii ” (“Martiri pentru Hristos”, în 7: R., nr. 4, 24 ianuane 
1937). În acelaşi sens se exprima şi N. Iorga în articolul 
“Doi băieţi viteji”, fără să aibă “simpatii legionare”... 

Evenimentul asasinării lui Armand Călinescu îl 
nemulțumeşte şi-l nelinişteşte pe Părintele Stăniloae. 
Chiar fără să fie nominalizată, această intervenție este cât 
se poate de transparentă: “Astăzi vedem cum acest duh de 
învrăjbire a orbit atât de mult unele biete minţi de 
adolescenţi încât, în pornirea lor de răzbunare, nu le-a 
mai păsat că actul lor poate să aducă prăpădul peste 
neamul întreg”. Şi continuă astfel: “Spiritul nenoro- 
cit de critică exagerată şi exclusivă a fost o calamitate. 
Pentru mulți, nimic din ce făcea stăpânirea nu era bun. 
Duşi pe lunecuşul criticei negative, întindeau peste toate 
un aspect sumbru: totul era aşa de rău, neamul întreg se 
afla într-o aşa mare suferință şi strâmtorare, încât nu mai 


exista nici o speranţă şi nici un temei de încredere în 
viitor. Era un dezastru sufletesc să stai să asculți un sfert 
de ceas la asemenea oameni ”. Atitudinea adolescenților 
decepționaţi şi răzbunători are totuşi unele circumstanțe 
atenuante în atmosfera generală din țară, dominată de un 
politicianism egoist şi dezastruos (“Solidantate națională”, 
în 7. R., nr. 40, | octombrie 1939). 

Transformării statului român în stat naţional- 
legionar în toamna lui 1940, Părintele Stăniloae încearcă 
să-i dea o interpretare sui generis, atribuindu-i ca 
destinaţie cam ceea ce şi-ar fi dorit el: apărarea 
creştinătăţii chiar şi fără voia ei, dar Şi formarea unui 
zid în fața oceanului slav ce ameninţa să inunde Europa: 
“Acesta credem că e sensul revoluţiei de azi în viaţa 
Statului nostru, sensul transformării în Stat naţional- 
legionar, sub patronajul Arhanghelului Mihail, război- 
nicul lui Dumnezeu împotriva puterilor agresive ale ră- 
ului” (“Restaurarea românismului în destinul său 
istoric”, în 7. R., nr. 39, 22 septembrie 1940). 

Dacă Părintele se referă destul de favorabil la 
Legiune, o face deoarece în programul ei sunt cuprinse 
şi elemente de credință: “Wimic nu poate constitui între 
membrii unei naţiuni un cheag atât de puternic ca 
credința. Nici o teorie filosofică nu are forța să unifice 
gândurile şi aspiraţiunile inşilor, cum le poate unifica o 
credință cu caracter religios. De aceea reuşeşte astăzi 
atât de admirabil Legiunea să ne salveze din dezagregare 
şi să ne ridice la starea înălțătoare a unei naţiuni: pentru 
că operează cu elementul religios...” (“Creştinism şi 
naționalism”, în 7: R., nr. 40, 29 septembrie 1940). 

O remarcă dintr-un articol din toamna anului 1944 
pare să se refere tot la tineretul legionar, atunci când 
îndeamnă ca acum “tineretul să nu se mai socotească 
pe sine un zeu care ştie totul” (“Ţară nouă”, în 7 R.,nr. 
36, 3 septembrie 1944). 


In 1944, printr-un apel pus sub semnătura a doi 
preoți, Partidul Social-Democrat încearcă inabil să 
atragă preoțimea să activeze în sprijinul lui, “să dispună 
democratic de destinele ei”. Părintele consideră astfel 
de chemări superflue şi inutile, deoarece Biserica noas- 
tră dispune de regulamentul șagunian, a cărui democra- 
ție largă o anticipase cu mult pe cea propusă acum: “Să 
înțelegem timpurile şi cerințele lor, să fim o Biserică a 
poporului, dar fără să uităm de fiinţa divină a Bisericii ” 
(“Şagunismul şi democrația”, în 7 R., nr. 64, 8 octombrie 
1944). 

In fine, spre sfârşitul anului 1944, Părintele Stăniloae 
trecea în revistă atitudinea principalelor forțe politice ale 
momentului față de Biserica strămoşească. Partidul 
Naţional Țărănesc se bucură de aprecieri frumoase din 
partea Părintelui. In platforma Frontului Naţional De- 
mocrat, din care făcea parte şi Partidul Comunist 
Român, nu găseşte nimic referitor la Biserică. Respinge 
însă vehement o chemare a Comitetului Scriitorilor 
Români (controlat, se pare, de acest Front) care cerea o 
separație a Bisericii de Stat (“Partidele politice şi 
Biserica”, în 7 R., nr. 80, 29 octombrie 1944)... 





Lidia STANILOAE 


ÎNTÂLNIRE CU DUVNEZEU 


Ca un ales omagiu adus celui mai mare teolog român 
la Centenarul naşterii sale, Editura Trinitas din laşj a tipărit în 
toamna aceasta volumul antologic de versuri al D-nei Lidia 
Stăniloae, Întâlnire cu Dumnezeu, precedat de un amplu studiu 
introductiv (de peste o sută de pagini) al 
Părintelui Dumitru Stăniloae (care a 
operat şi selecția versurilor, cu numai 
câteva luni înainte de moarte, din cele 3 
volume anterioare ale autoarei). Poezia 
Lidiei Stăniloae este definită ca fiind 
“expresia căutării lui Dumnezeu, a 
întrebării despre EI şi a întâlnirii cu EI”, ca una ce “izvorăşte 
integral și unitar din trăirea lui Dumnezeu ca taină inepuizabilă”. 
Poeta însăși mărturiseşte într-un scurt cuvânt înainte: “Mi-am 
conceput versurile într-o metaforizare plurivalentă, ce forează 
din ce în ce mai adânc în universul uman, în care, desigur, cel 
mai profund strat de semnificaţii este cel al misterului de 
nepătruns, deci inepuizabil, al unirii omului cu Dumnezeu, 
Mărturisesc însă că nu întotdeauna am țintit atât de departe. Cu 
atât mai mare mi-a fost bucuria citind studiul introductiv al 
tatălui meu, care a descoperit în unele poezii accente pe care 


pc ._—— ———— 


“TEOLOGIE 
„ŞI POEZIE 


nici un le bănuiam”. La rândul său, în prefața pe care o 
semnează, Î. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, 
scrie: “Cartea de poezii Întâlnire cu Dumnezeu a doamnei Lidia 
Stăniloae, fiica marelui teolog Dumitru Stăniloae, este o 
fericită şi binecuvântată întâlnire 
între teologie şi poezie, scoasă în evi- 
dență cu multă forță şi claritate de 
|] Studiul introductiv al Părintelui 
Dumitru Stăniloae. Avem aici o 
minunată cooperare spirituală şi 
misionară între fiica poetă şi tatăl 
8, Intr-o vreme în care poezia este general golită de 
semnificaţie teologică profundă, iar teologia academică se 
foloseşte prea puţin de limbajul poetic, pe care îl cunoaşte 
însă teologia mistagogică şi liturgică a Bisericii”. Tema 
fundamentală a volumului, ca şi a teologiei Părintelui, rămâne 
iubirea în sensul ei mistic (agdpe), trăită plenar şi tainic, 
dincolo de orice limitare a înțelegerii raționale: Jubirea nu-i... 
Mai mult decât iubire/ iubirea e, mai mult decât ce este,/ decât 
ce nu-i Şi n-are cum să fie:/ Iubirea e. Încolo e poveste. 


(VA.M.) 


POI TREE area vea 


SĂ 
* 


teolog, într- 





| 
i 
' 


i hd 
Dir 


a SARĂ ee iai să SE ba PE 


că 

















1903 (16 XI): Vede lumina zilei la Vlădeni-Braşov. 
1914-22: Urmează Liceul “Andrei Șaguna” din Braşov. 
1922-23: Studiază un an la Facultatea de Litere din București. 

1923-27: Urmează Facultatea de Teologie din Cernăuţi. 

1927-29: Face studii de specializare la Athena, Miânchen şi Berlin (trimis de 
Mitropolitul Nicolae Bălan). 

1928: Obține doctoratul în Teologie, cu teza Viaţa şi activitatea Patriarhului Dositei 
al Ierusalimului şi legăturile lui cu ţările româneşti (tipărită în anul următor, la 
Cernăuţi, şi marcând debutul său editorial). 

1929-46: Este profesor şi apoi rector (1936-1946) al Academiei Teologice Andreiane 
din Sibiu. 

1930: Apare la Sibiu, în traducerea sa, Dogmatica Bisericii Ortodoxe răsăritene de 
Hnstos Andrutsos. 

1931: Este hirotonit diacon (în 1932 — preot; în 1940 — 
protopop stavrofor). 

1933: Publică, la Sibiu, volumul Catolicismul de după 
război. 

1934-45: Redactor al Telegrafului român din Sibiu şi 
colaborator constant al revistei Gândirea (până la 
încetarea apanţiei acesteia, în 1944). 

1938: Apare, la Sibiu, volumul Viața şi învățătura Sf. 
Grigorie Palama, cu trei tratate traduse (reed. Bucu- 
reşti, 1993). Cf. şi Filocalia, vol. 7, Bucureşti, 1977, 
pp. 205-525 (esenţiale pentru studiul teologiei palamite 
şi misticii isihaste). 

1939: Apare, la Sibiu, volumul Ortodoxie şi românism 
(reed.: Bucureşti, 1998), bazat în cea mai mare parte 
pe texte apărute în Gândirea. 

1942: Apare, la Sibiu, volumul Pozizia d-lui Lucian Bla- 
ga faţă de creştinism şi ortodoxie (reed. Bucureşti, 
1993), care a determinat ruperea definitivă a lui Lucian , 
Blaga (1895-1961) de gruparea “ortodoxistă” tutelată 
de Nichifor Crainic (1889-1972). Textele care alcătuiesc 
volumul apăruseră inițial în e/egraful Român, începând 
din 1940. 

1943: Apare, la Sibiu, volumul /isus Hristos sau Resta- 
urarea omului (reed. Craiova, 1995). 

1946: Este transferat la Facultatea de Teologie din Bucu- 
reşti. Tot acum începe să publice Fi/ocalia românească 


PĂRINTELE DUMITRU STANILOAE. REPERE BIO-BIBL 








A 


bizantine). 

1981: Apare, la Bucureşti, Teologia morală ortodoxă. 3. Spiritualitatea ortodoxă 
(ultima reed. Bucureşti, 2002, sub titlul — neacceptat pe vremea comunismului — 
Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe). | se conferă titlul de Doctor Honoris Causa 
al Institutului “Saint-Serge” din Panis. Tot în acest an primeşte Premiul “Dr. Leopold 
Lucas” al Facultății de Teologie evanghelică din Tibingen (R.F.G.) și, din partea 
primatului Angliei, Crucea “St. Augustin of Canterbury”. 

1982: 1 se conferă titlul de Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie din 
Belgrad. 

1986: Apare, la Craiova, volumul Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă. 

1987: Apare, la Craiova, volumul Chipul nemuritor al lui Dumnezeu. 

1990: Este ales membru corespondent al Academiei Române. Tot în acest an apare, 

la Craiova, volumul Studii de teologie dogmatică ortodoxă (cu traduceri inedite 

din Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog). 

1992: Devine membru titular al Academiei Române 

şi Doctor Honoris Causa al Universității Bucureşti. 

La Craiova îi apare volumul Re/lexii /Reflecţii] despre 

spiritualitatea poporului român. La Bucureşti, Sorin 

Dumitrescu publică volumul 7 dimineţi cu Părintele 

Stăniloae (reed. 2002). 

1993; Îi apar volumele Sfânta Treime sau La început 

a fost iubirea (Bucureşti), Comentariu la Evanghelia 

după loan (Craiova) şi lisus Hristos — lumina lumii 

şi îndumnezeirea omului (Bucureşti). Puțin după soția 

sa (Mana Stăniloae, n. Mihu), se stinge din viață la 

Bucureşti (5 X), fiind înmormântat în cimitirul 

Mănăstirii Cernica. Îi este consacrat volumul omagial 

Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Preotului 

Profesor Academician Dumitru Stăniloae (1903- 

1993), apărut la Sibiu. Puțin mai înainte văzuse lu- 
mina tiparului la Bucureşti şi utila broşură Biblio- 
grafia Părintelui Academician Profesor Dr. Dumitru 
Stăniloae alcătuită de Prof. Gh. Anghelescu (nu fără 
lipsuri, din păcate, iar astăzi parțial depăşită). 


a] 


1995: Apare, la Sibiu, traducerea românească 
(Manilena Rusu) a cărții Părintelui Stăniloae Pricre 
de Jesus et experience du Saint Esprit (Paris, 198| ), 
precum şi, sub titlul Mica dogmatică vorbită. 


(ce va însuma 12 volume, ultimul apărut în 1991), pe 
care a tradus-o şi a adnotat-o, și se apropie, într-o 
oarecare măsură, de mişcarea spirituală a “Rugului A- 
prins” de la Mănăstirea Antim. 

1958: Apare, la Bucureşti, în 2 volume, lucrarea 
colectivă Teologia dogmatică şi simbolică. Manual 
pentru Institutele Teologice (numele Părintelui 
Stăniloae n-a fost trecut printre autori, deoarece a fost 
arestat înainte de apariţia lucrării). 

1958-63: Este, prin mistificare şi abuz (“activitate împo- 
triva ordinii sociale”!!!), deţinut politic în temniţele co- 
muniste (Uranus, Malmaison, Jilava şi Aiud; cf. Paul 
Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, 
Biserica întemnițată. România: 1944-1989, Bucureşti, 
1998, pp. 405-406). 

1973; Se pensionează de pe postul de profesor titular 
de Teologie Dogmatică şi Simbolică al Institutului 
Teologic Ortodox din Bucureşti. Va continua însă să 
scrie (colaborând la principalele periodice bisericeşti), 
să traducă (Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Chiril al Alexan- 
driei, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Grigone de Nazianz, 
Sf. Dionisie [Pseudo-]JAreopagitul, Sf. loan Scărarul, 
Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. 
Grigorie Palama etc.) și să conferențieze (în țară şi în 
străinătate) vreme de încă două decenii. 

1976; Este delegat la al doilea Congres al profesorilor 


“Fiind român, Părintele Dumitru 
Stăniloae aparţine unui popor care a trebuit 
să realizeze şi să mențină fără încetare un 
foarte dificil echilibru între spațiul său 
propriu, mioritic, şi situația sa, tragică şi 
roditoare în acelaşi timp, de legătură între 
Orientul şi Occidentul creştin, între Ortodo- 
xie şi latinitate, între lumea greacă şi lumea 
slavă... 

Aş evidenția, dintre multe altele, trei 
teme care mi se par fundamentale în opera 
Părintelui Stăniloae: dragostea, ca limbaj în 
vorbirea despre Dumnezeu şi despre om, 
semnificația spirituală a lumii şi Biserica, 
laborator în care se lucrează învierea. Pentru 
a vorbi despre Dumnezeu, Părintele Stăni- 
loae vorbeşte despre dragoste. lar pentru a 
vorbi despre dragoste, el vorbeşte despre 
asceză ca desprindere de şi despre rugăciune 
ca adâncire în existența devenită relație 
personală şi experiență teandrică”, 





Olivier Clement 


Dialoguri la Cernica, ediţia românească (trad. Maria- 
Cornelia Oros) a convorbirilor dintre Părintele Marc- 
Antoine Costa de Beauregard şi Părintele Dumitru 
Stăniloae (în franceză, acestea apăruseră în 1983, la 
Paris, sub un cu totul alt titlu: Ose comprendre que 
Je t'aime). 

1996: Apare, la Bucureşti, prima ediţie din 
Dicţionarul teologilor români de Preot Prof. Univ. 
Dr. Mircea Păcurariu, cu ample informaţii bio- 
bibliografice (acum consultabile şi pe Internet) despre 
Părintele Stăniloae (pp. 418-422). 

1998: Apare, la Sibiu, traducerea românească (diac. 
loan ]. Ică jr.) a tezei de doctorat a benedictinului 
Maciej Bielawski, intitulată Părintele Dumitru 
Stăniloae — o viziune filocalică despre lume (în limba 
engleză — dar în Polonia — cartea apăruse cu un an 
înainte; The Philokalical Vision of the World in the 
Theology of Dumitru Stăniloae). 

2003: Centenar Dumitru Stăniloae. În jurul textelor 
sale “clasice” se organizează antologia tematică 
“Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a 
neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, 
Răzvan Codrescu, Radu Preda (Ed. Christiana, 
Bucureşti). Ca un pandant al acesteia, vede lumina 
tiparului, la aceeaşi editură, micul volum 7eo/ogul în 
cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii de Costion 








de Teologie ortodoxă de la Athena și devine Doctor Honoris Causa al Facultăţii de 
Teologie din Thessalonik. 

1978: Apare, la Bucureşti, în 3 volume, prima ediţie a monumentalei sale sinteze 
de Teologie dogmatică ortodoxă (reed. 1994, trad. în mai multe limbi, începând cu 
ediția germană — Or!hodoxe Dogmatik — din 1985-1993), Tot acum apare, la 
Bucureşti, în traducerea și cu prefața sa, ediția românească a cărții lui Wilhelm 
Nyssen Pămâni cântând în imagini, Frescele exterioare ale mânăstirilor din 
Moldova (în 1975 prefaţase o altă carte a aceluiaşi autor: Începuturile picturii 


Nicolescu (conţinând și ultimul interviu acordat de Părintele Stăniloae, la 30 au- 
gust 1993), La Iași (Ed. Trinitas) a apărut volumul de poeme al Doamnei Lidia 
Stăniloae (fiica marelui teolog și una dintre vocile lirice cele mai de seamă din 
poezia creștină românească a secolului XX): Întâlnire cu Dumnezeu, cu un amplu 
studiu introductiv (pp. 13-132) de Părintele Dumitru Stăniloae (“O poezie a întâlnirii 
cu Dumnezeu”), redactat în ultimul an de viaţă. 


R. C. 

















LUNA ACEASTA PĂRINTELE GALERIU AR FI ÎMPLINIT 85 DE ANI... 


Luna aceasta, în ziua de 23, 
Părintele Constantin Galeriu 
(mutat la cele veşnice pe 10 au- 
gust a. c.) ar fi împlinit 85 de ani. 
Am ținut să subliniem acest fapt 
printr-o nouă împărtăşire din 
cuvântul mereu viu al Părintelui. 

Textul reprodus în continuare 
constituie cuvântul de încheiere 
al volumului intitulat Cartea celor 
nouă fericiri, în curs de apariţie la 
Bucureşti, sub egida recent înfiin- 
țatei Fundaţii “Părintele Galeriu” 
şi cu splendida ținută grafică asi- 
gurată de maestrul Mircia Dumi- 
trescu. 

Menţionăm că sunt în curs de 
apariție şi predicile Părintelui pe 
anul 2001 (ultimul în care a 
predicat de la amvon, înainte de 
accidentul cerebral care i-a 
întrerupt lucrarea şi i-a grăbit 
trecerea). Citindu-l cu înfiorată 
venerație, nemângâierea despăr- 
țirii devine mai mică, iar încredin- 
țarea că neamul românesc şi-a 
agonisit încă un nume în ceata 
sfinților creşte de la sine, impu- 
nându-se cu evidenţa tainică a Du- 
hului, dincolo de toate cuvintele. 


(R. C.) 


La această fericire a credinţei l-a chemat lisus Hristos Cel răstignit şi înviat 
pe Toma; la aceasta ne cheamă pe noi toți, în acea „Zi Una (unică) — Împărăteasă şi 
Doamnă”, după cum o numeşte Biserica, ziua creaţiei, în care Dumnezeu a zidit toate 
— acum Ziua în care Împăratul, Dumnezeu şi Om, biruind stricăciunea, iadul şi moartea, 
Se descoperă lumii într-o nouă creaţie, a Invierii. 

Aşa S-a arătat în ziua Învierii, cum ne încredinţează Sfintele Scripturi, Preacuratei 
Sale Maici, Mariei Magdalena, celorlalte femei mironosițe, lui Petru, lui Luca şi Cleopa 
în drum spre Emaus, sau ucenicilor în foişorul unde îi împărtăşise cu Trupul şi Sângele 
Lui la Cina cea de Taină. 

Toma însă, „unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a 
venit lisus” (Joan 20, 24). Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „Toma se tălmăceşte 
«Geamân» (gr. Didymos), ceea ce înseamnă «în-doială», sau «cel ce se în-doieşte în 
gândurile sale»”; altfel spus, se dedublează: în sufletul lui păcatul produce sfâşierea 
unității lăuntrice, 

A lipsit Toma în „acea Zi”. Dar Dumnezeu, Care „pe cele neputincioase le vindecă 
și pe cele cu lipsă le împlinește”, nu ne lasă fără darul Lui. Lucrează, ne caută, ne 
întâmpină pe orice cale a vieţii. lisus îi grăieşte mai întâi prin ucenici: „Au zis lui 
ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile 
Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!” (/oan 
20, 25). 

Toma aude şi se uimeşte; dar se şi întreabă. Când, după Cina cea de Taină, lisus 
le spusese: „Mă voi duce și vă voi găti loc... Și unde Mă duc Eu voi știți, și ştiţi şi 
calea...”, Toma I-a zis: „Doamne, nu știm unde Te duci; și cum putem ști calea?”, 
lisus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin 
Mine” (/oan 14, 3-6). Toma fusese, de bună seamă, atent la cuvintele Domnului. 
Întrezărea el această cale a Domnului Său spre Tatăl — EI văzuse calea Crucii şi purta 
de neșters în memorie semnele cuielor, străpungerea coastei, rănile... 

Din experiența Părinților citim cum „demonul se arăta unor bătrâni îmbunătățiți, 
ispitindu-i şi zicându-le: «Eu sunt Hristos!», dar unii dintre ei cereau să le arate semnele 
răstigninii, crucificării. Atunci demonul se făcea nevăzut”. El nu putea arăta „rănile 
Crucii”, El nu poartă Crucea, nu moare păcatului, nu moare luiși pentru a se putea 
împărtăși de Înviere. Toma însă cere semnele Crucii. Acestea erau dovezile identității 
lui lisus Hristos Cel Răstignit cu Cel pe Care fraţii lui întru ucenicie Îl mărturisesc 
acum înviat. 

„După opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma împreună cu ei. Și a 
venit lisus, ușile fiind încuiate, şi a stat la mijloc și a zis: Pace vouă!” (/oan 20, 26), 
După opt zile: deci a opta zi a creaţiei — cea a învierii. Cât de luminos ni se spune că 
ziua învierii, ziua Domnului, Duminica, se instituie deja, din chiar ziua aceea, ca 
sărbătoare a Bisericii, a creştinilor! lisus a intrat la ei prin uşile încuiate. Trupul 





FERICIREA CREDINTEI 


Domnului e acum plin de Duh; trupul se 
împărtăşeşte şi el de condiția Duhului, 
trupul se face una cu vocația, cu adevărul 
Duhului, trupul devine acum 
duhovnicesc, nemuritor. Şi Domnul le dă 
iarăşi cuvântul divin: „Pace vouă!” 
unindu-le uimirea cu pacea. 

Apoi El, cunoscătorul inimilor, îi 
zice lui Toma: „Adu degetul tău încoace 
şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o 
pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, 
ci credincios” (Joan 20, 27). Ce fapt unic, 
într-adevăr minunat! lisus față în față cu 
Toma, dar pe țărmuri deosebite: Iisus 
Hristos pe țărmul Invierii; Toma pe țărmul 
de aici, de dinaintea Crucii şi Invierii. 
lisus Hristos îl cheamă: „Adu degetul tău 
încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna 
ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi 
necredincios, ci credincios” — atinge-te, 
adică, de iubirea dumnezeiască, de focul 
ei, ca să ardă în tine! Așa, în pogorământ 
divin, Domnul Se pleacă mai întâi la 
măsura simțurilor lui fireşti, să-L vadă, 
să-l pipăie rănile; pentru ca prin ele, prin 
semnele patimilor, să se ridice cu mintea 
la înțelegerea faptului că Cel răstignit 
atunci pe Cruce este acum Același lisus 
Hristos Care 1 se arată viu, înviat. lar de 
aici Toma să se înalțe şi mai sus, la darul 
harului credinţei, prin care să cunoască 
Invierea. 

Şi, într-adevăr, ucenicul se înalță, 
harul îl luminează şi el rosteşte 
mărturisind: „Domnul Meu şi Dumnezeul 
Meu!” (/oan 20, 28). Iar lisus I-a zis: 
„Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi 
cel ce n-au văzut şi au crezut!” (Joan 20, 
29), pentru că doar credința pătrunde 
taina şi e puterea prin care noi trecem de 
la o lume la alta, de la cea văzută la cea 
nevăzută, fără să o tăgăduim pe cea 
văzută, dar încredințați fiind că lumea 

; văzută e muritoare, trecătoare, urmând a 


3 


ratei eea Ax 





fi „înghițită de viață” şi transfigurată. 

In acest suiş al vederii, Sfintele Scripturi şi Sfinţii Părinți ne vorbesc despre 
realitatea a trei lumini: 1) Lumina fizică, sensibilă, a soarelui ŞI a electricităţii produse 
de om, pe care o percepem cu ochii fireşti şi ne privim unii pe alții, ca şi toate lucrurile 
2) Lumina inteligenţei, „intelectuală, care ajută la arătarea adevărului” i E eapă 
„adevărul lucrurilor”, rațiunile, rosturile lor; pe aceasta o percepem cu mintea 
Amândouă aceste lumini sunt create, ne vin din lumea creată, şi, limitându-ne doar la 
ele, rămânem în lumea creată, trecătoare, muritoare... 3) Mai presus însă de aceste 
două lumini e Lumina cea de la Dumnezeu; adică din însuşi „Izvorul vieții” — precum 
spune Psalmistul: „întru lumina Ta vom vedea lumină” — ni se împărtăşeşte pita 
cea preamărită în imnele sfinte ale Invierii drept „Lumina cea fără de ani”, „cea pururea 
fiitoare”, „cea veşnică”, din care ne împărtăşim cu veşnicia. iuni 

Pentru fiecare dintre aceste lumini Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt ne-a zidit un 
dar al vederii. Astfel a sădit în noi, făptura Sa, mai întâi pentru lumina tuturor celor 
zidite, ochiul fizic, trupesc, de care se împărtăşesc ŞI vieţuitoarele necuvântătoare 
Pentru lumina cea din făpturi, pentru contemplarea lor în raţiunile, în rosturile lor 
create, a semănat în om ochiul minții. lar pentru a-L contempla în marea, unica slavă 
a Invierii, și a ne împărtăși din ea, Domnul a răsădit în om harul şi fericirea credintei 

Cu adevărat unică fericire! Cât de săracă ar fi existența umană dacă ar e 
numai această vedere firească, manifestată adesea la măsura necuvântătoarelor! Nici 
chiar vederea cu ochiul minţii, al rațiunii, de care, prin ştiinţă, ne învrednicim pentru 
cunoaşterea extinsă până spre hotarele universului, nu ne dă adevărata măsură a asi iei 
noastre, ținându-ne tot „în latura şi în umbra morții”... Numai lumina harului Sar ei 
dăruite de Dumnezeu prin Fiul Său în Duhul Sfânt ne deschide ochiul duhovnicesc Să 
vedem, să contemplăm marea taină a existenței: să ne împărtăşim din cele Viizula ci 
cele nevăzute; să ne îmbogățim mereu de la „cele pe care le ştim la cele pe care nu le 
ştim, de la binefacerile arătate la cele încă nearătate”, luând mereu din îi ătatea lui 
Dumnezeu-Cuvântul „har peste har” şi urcând „din slavă în slavă” Şt ia A ll 
este scris: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit şi la inima o n „ prec ui 
suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe EI (7 Corinte 2-9) e 3 la 
ne descoperă îndeosebi lumina Invierii. lar dacă și ochiul firesc i e ninții 
Dumnezeu le-a desăvârşit cu timpul, acum, în veacul începutului ; şi ochiul minţii, 
Hristos, e timpul creşterii şi desăvârşirii ochiului duhovnicesc pci lg peria) să 
în Domnul!” precum spune Apostolul... Iar imnul pascal în acela TA EX : ja ei 
“a ne curățim simţirile și să vedem pe Hristos strălucind cu CARL ra pa SE i 

nvierii, şi cântându-l cântare de biruință, luminat să-L auzim zică ei piata lumi A 

Menirea și viitorul omului este învierea — Unica în stare să bi "i: «Bucuraţi-vă!» : 

şi moartea. Altfel, ce preț poate să aibă Să biruie răul, stricăciunea 


O Viaţă care sfârşeste î 
darul cu adevărat mântuitor este cel al învierii. Hristos i e vă a le led 




















Pe data de 8 noiembrie este prăznuit de Biserică 
Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi al 
tuturor Puterilor cereşti celor fără de trup. 

Cinstirea Sfinţilor Îngeri este o veche tradiție 
bisericească, la fel de răspîndită în Apus ca şi în Răsărit. 
Invățătura Bisericii este aceea că Dumnezeu a creat mai 
întîi lumea nevăzută, de natură spirituală, iar numai apoi 
lumea văzută, de natură materială („Ştii tu cine a hotărît 
măsurile pămîntului... sau cine a pus piatra lui cea din 
capul unghiului, atunci cînd stelele dimineții cîntau 
laolaltă şi toți îngerii Mă sărbătoreau?“ — Jov 38, 5-7). 
In ce-l priveşte pe om, el a fost creat cel din urmă, ca o 
sinteză şi ca o încununare a întregii zidiri, legat prin 
duh de cele nevăzute, iar prin trup de cele văzute, 
primind cea mai complexă existență şi cea mai înaltă 
chemare (chiar mai presus de îngeri, după cum ne învață 
Părinții, de vreme ce nu oamenii slujesc îngerilor, ci 
îngerii slujesc oamenilor, şi de vreme ce Fiul lui 
Dumnezeu S-a făcut om şi nu înger). Dar păcatul a stricat 
firea noastră dintii, pe care Hristos a venit s-o repare, 
deschizindu-ne iarăşi calea desăvirşirii, pe care harul 
ne întăreşte şi îngerii ne călăuzesc. Pînă să atingem însă 
plinătatea întru Hristos, îngerii ne sînt modele spirituale, 
iar despre oamenii îmbunătățiți se spune că şi-au agonisit 
loruşi „stare îngerească“. Pe Sf. loan Botezătorul, 
bunăoară, despre care Domnul a spus: „Nu s-a ridicat 
dintre cei născuţi din femei unul mai mare decît loan 
Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor e 
mai mare decit el* (Matei 11, 11), tradiţia îl numeşte 
„Îngerul Pustiei“. 

Cartea Facerii nu dă detalii asupra creației lumii 
nevăzute, dar o pomeneşte chiar în primul verset: „La 
început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul“, prin „cer“ 
înțelegîndu-se aici lumea spirituală, iar prin „pămînt“ 
lumea materială. Nu poate fi vorba în acest verset de 
cerul văzut, creat abia în ziua a doua (vezi Facerea |, 
6-8), ci de cerul nevăzut, locuit de îngeri. 

Mulţi dintre Sf. Părinţi au vorbit despre lumea 
îngerească, dar tratatul cel mai complet este Jerarhia 
cerească a Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul (sec. V), 
pe care Biserica îşi întemeiază cu precădere doctrina 
despre “duhunile slujitoare”. Astfel, se vorbeşte de 9 
cete îngereşti, grupate în 3 clase sau ranguri ( „îngeri“ 
este atit o denumire generică pentru ființele create ale 


Să ne apropiem în rinduri puţine de această margine 
înaltă şi neajunsă a ființei româneşti (pînă azi aşa de 
neştiută): Căpitanul. 

Cercetătorii drumurilor adevărului recunosc cu 
mirare că, veacuri întregi, învățații folosesc fără să-şi 
dea seama noţiuni ori mijloace fundamentale ale ştiinţei 
lor, pînă în ziua cînd o minte stăpinitoare desprinde 
acel element din împletirea lui cu o mie de altele, pen- 
tru a-l lumina de toate prestigiile pătrunderii clare. 
Ştiinţa trăiește un moment de biruință, urmat de o lungă 
epocă de fecunditate. 

Teologal, ivirea Căpitanului printre noi înseamnă, 
fără îndoială, cunoaşterea mijlocită a ființei îngereşti, 
fulgerata manifestare a Arhanghelului. Nu se cuvine 
scrisului mirean, întîrziat în păcat, plin de preget în a 
sui pînă la izvoarele Increatului, să adîncească aseme- 
nea taină. Preoţii Legiunii o vor face. 

Secular, însă, darul de preot al vieţii Căpitanului 
înseamnă o dezvăluire în plină zi a firii noastre 
româneşti. Prin El ne ridicăm la o mai limpede și adincă 
ştiinţă despre noi. . 

Din limburile în care dorm sufletele şi mugurii, 
ființa noastră este dusă şi răsădită sub cerul marilor 
creșteri. Desluşim în chipul şi-n moartea Căpitanului, 
alăturate, mărite şi transfigurate, datele prime ale unui 
concretum românesc. 

Aceste date le găsim de faţă în fiecare din faptele 
istoriei noastre de dinainte de fanarioți. Minciuna 








PUNCTE CARDINALE xoicmoric 2003 NR. 1155 pAc.7 


DE LA LEGIUNILE DE SUS... 


SOBORUL 
OŞTIRILOR CEREŞTI 


lumii nevăzute, cît şi numele propriu uneia dintre cele 9 
cete): I. 1) Serafimi, 2) Heruvimi, 3) Scaune (sau 
Tronuri); II. 4) Domnii, 5) Puteri, 6) Stăpîniri; MII. 7) 
Începătorii, 8) Arhangheli, 9) Îngeri. Dcosebirile dintre 
aceste cete rămîn tainice pentru noi, dar este certă 
dispunerea lor ierarhică, conform căreia Serafimii şi 
Heruvimii sînt cei mai apropiați de Dumnezeu, iar 
Arhanghelii şi Îngerii sînt cei mai apropiați de oameni. 
„EI — zice Sf. loan Damaschin — păzesc porţile pămîntului, 
sint înaintestătătorii neamurilor şi ai locurilor, după cum 
le-a fost lor dat de către Creator, călăuzindu-ne şi 
ajutindu-ne în lucrurile noastre“ (Dogmatica, II, 3). 
Anghelos înseamnă în greceşte tocmai „sol“, „vestitor“, 
„Crainic“, „trimis“. 

Textele sfinte mărturisesc numărul foarte mare al 
îngerilor: „Mii de mii îi slujeau şi miriade de minade 
stăteau înaintea lui [a Celui-Vechi-de-Zile]“ (Daniel 7, 
10); „Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulți, de jur- 
împrejurul tronului şi al ființelor, iar numărul lor era zeci 
de mii de zeci de mii şi mii de mii...“ (Apocalipsa 5, 11). 
Sf. loan Gură de Aur vorbeşte de „popoare infinite de 
puteri netrupeşti“ (Omilia VI la Evrei), iar Părintele Stă- 
niloae scrie că „vanetatea lor e tot aşa de mare ca şi între 
popoarele lumii văzute, sau cu mult mai mare“ (Teologia 
dogmatică ortodoxă, ed. 1978, vol. 1, p. 425). 

Deşi sînt duhuri (pneumata), fiinţe raționale, 
imateriale şi nemuritoare, trebuie totuşi bine precizat că 
îngerii, raportați la divinitate, ni se înfăţişează ca 
mărginiți, neposedînd nici înțelepciunea, nici puterea, nici 
omniprezența lui Dumnezeu. Îngerii nu sînt divinităţi de 
ordin inferior, cum apar uneori în religiile necreştine, ci 
făpturi, ca şi oamenii, numai că fără de trupuri. Netrupeşti 
fiind, ei pot totuşi, cu voia lui Dumnezeu, să se înfățişeze 
cu chip omenesc (păstrînd însă semnul distinctiv al 
aripilor, după cum îi vedem reprezentaţi în icoane), pentru 
mai lesnicioasa împlinire a misiunii lor. Biblia 
consemnează numeroase angelofanii (arătări sau apaniţii 


Luna aceasta, pe 30 noiembrie, se împlinesc 65 de ani de la asasinarea lui Corneliu Zelea 


A 


Codreanu (13 IX 1899 — 30 XI 1938), supranumit “Căpitanul”, întemeietorul Legiunii Arhanghelul 
Mihail (1927), asasinat în detenție, în noaptea Sfintului Andrei, la marginea pădurii Tîncăbeşti, alături 
de alți 13 camarazi, din ordinul Regelui Carol II, cu “binecuvîntarea” Patriarhului Miron şi sub directa 
supraveghere a ministrului de Interne de atunci, Armand Călinescu, zis “Chiorul”. 


„.. LA LEGIUNEA DE JOS 


UN CHIP 
AL CAPITANULUI (1940) 


masonică a anului '48 a încercat zadarnic să ne-o acopere. 
E de-ajuns o cufundare de o zi sau două într-una din 
vechile noastre provincii, o îngenuchiere pe lespezile 
mănăstirilor şi bărăţiilor din Curtea de Argeş ori 
Cîmpulung (străbunul Langenau) ale căror temelii merg 
pînă în golul de umbră al descălecării, pentru a primi o 
știre obscură despre adevărata noastră făptură. Vestirea 
ei strălucită o găsim în Căpitan: puterea de vis voievodal, 
pe un prim fond de faptă militară germanică. Nădejde a 
marilor creaţii, această bogăţie de natură, care este a 
Căpitanului, dar și a muntenilor noștri din Şuici, Cîmpu- 
lung, Țara Birsei, Sibii, iar, prin ei, a întregului neam, 
trece astăzi în planul conştiinţei. Începe actualizarea unui 
fond eroic, uitat, 

Lunga vecinătate cu seminţiile albe ale Nordului se 
schimbă astăzi în logodna a două neamuri. Perspectivele 
nălucesc, împărătești, pînă departe, la aurul Sfintei Sofii. 

Aproape tot ce s-a clădit de la 1848 încoace, și mai 
ales în acest București urîţit de construcții șubrede, în 
gustul marxist al ultimei vremi, trezea mînie Căpitanului. 





de îngeri), ca la Daniel 9, 21 („Şi pe cînd vorbeam în 
rugăciunea mea, iată un om, Gavriil, ... în zbor grăbit, 
se apropie de mine pe la vremea jertfei de seară“), sau 
ca la Matei 27, 2-3 („Şi iată, s-a făcut cutremur mare, 
că îngerul Domnului, coborînd din cer, a prăvălit piatra 
şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul, 
iar îmbrăcămintea lui albă ca zăpada“). 

De cele mai multe ori îngerii apar ca slujitori 
anonimi ai voinţei divine. Două dintre făpturile îngereşti 
sînt totuşi bine individualizate în conștiința creştină: 
Arhanghelii Mihail şi Gavriil, ei sînt întîistătătonii 
cetelor îngereşti mai apropiate de oameni şi puternic 
implicate în iconomia mîntuirii. După tradiţia biblică, 
arhanghelii (îngeri stătători dinaintea Tronului 
dumnezeiesc şi purtători la cer ai rugăciunilor celor 
drepţi) sînt în număr de 7, dar în textele canonice nu 
apar nominalizați decît 3 (Mihail, Gavriil, Rafail). In 
tradiția românească, ei mai sint numiţi şi Voievozi (prin 
echivalarea termenului grecesc, care înseamnă „fruntaşi 
ai îngenlor“). 

Mihail este ținut, atit în Vechiul cît şi în Noul Tes- 
tament, drept “arhistrateg” al „oştirilor cereşti“, fiind 
pedepsitorul direct al lui Lucifer, pe care l-a izgonit din 
cer („Am văzut pe Satana ca un fulger căziînd din cer“ — 
zice Miîntuitorul la Luca 10, 18) atunci cînd acesta s-a 
trufit împotriva Ziditorului (vezi /saia 14, 13-14, sau J/ 
Tesaloniceni 2, 4). Mihail este deci împlinitorul dreptății 
dumnezeieşti, purtind în mîna dreaptă sabia de foc. Un- 
mele său — în evreieşte Miha'El — se tălmăceşte: „Cine 
este ca Dumnezeu?“. Biserica îl cinsteşte anume la 6 
septembrie şi 8 noiembrie. 

Gavriil este arhanghelul Bunei Vestini („„Bucură- 
te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. 
Binecuvîntată eşti tu între femei...“ — Luca 1, 28 şi urm.), 
purtătorul prin excelență al mesajelor Domnului. El 
apare, în ambele Testamente, drept călăuzitorul spre 
adevăr şi vestitorul ceresc cel mai de seamă al Cuvintului 
dumnezeiesc. Gabri'El înseamnă în evreieşte 
„Dumnezeu a fost puternic“. Îl întîlnim în calendarul 
bisericesc pe 26 martie, 13 iulie şi 8 noiembrie. 

Fie ca Soborul Puterilor cereşti celor fără de trup să 
ne ocrotească în toată vremea şi să ducă dinaintea lui 
Dumnezeu lamura rugăciunilor noastre. 

VASILE A. MARIAN 
















































Oraşului obraznic şi mincinos îi opunea civilizația 
străveche a cetăților domneşti, şi mai ales acele 
permanenţe ale tuturor veacurilor şi cutremurelor: 
lerusalimele cereşti ale Ortodoxiei. 

Cetatea românească viitoare, rîvnită de Căpitan, 
cunoaşte un singur monument: Mormintul legionar. 
“Pentru veac” ajung catapetesmele modeste şi cucernice 
ale meșterilor noştri de totdeauna: pietrarul, zidarul, 
Zugravul. Cetate fără ideologi şi fără zarafi, în care e 
loc numai pentru luptător, pentru preot, pentru 
cercetătorul aprig şi pentru cîntărețul eroic. 

Un ev “gingaş şi uriaş” se străvede dincolo de 
mesajul Căpitanului, acest justiţiar neîndurat al formelor 
perverse ale vieţii, dar aplecat cu duioşie peste tiparele 
ei mărunte ori nevinovate; cîini credincioşi, lăcuste 
firave. Acest ev se rezumă în două vorbe: tabăra şi 
biserica. Scripturi simple şi hrănitoare, ținînd de 
lucrănle Duhului în umbra mănăstirilor; tabere de 
muncă pe marginile apelor, în vîntul şi vigoarea 
camaraderiei tinereşti. Așa mi se desluşeşte statura și 
înțelesul marii apariţii, în acest sfirşit de Noiembrie. 

lată-l, prins în zeghea lui de piatră, pe fondul 
munților noştri dacici, dar şi teutonici, dezlegător de 
întrebări ale Istoriei, altfel tulburător decit în celăla/r 
Noiembrie, cînd ochiul ni se întorcea plins de singe, 
cînd glasul ni se giîtuia de lanţuri nevăzute... 

ION BARBU 
(DAN BARBILIAN) 



































PAG. 8 NR. 11/155 Noiembrie 2003 





După obişnuitul început, se zice: 


ce glas înălțăm către Tine, zicând: Aliluia! 7 / 
1594: 


Icosul 3 | da 


Condacul 1 


Ca pe un crainic mare al voii Celui-Preaînalt și ca pe 
o călăuză binecuvântată a neamului omenesc spre 
Hristos, Domnul vieții şi al învierii, cinstimu-te, Sfinte 
Voievoade Gavriil, şi închinămu-ne credincioşiei tale 
ca unei icoane cereşti a slujirii celei fără de preget, 
strigându-ți ție cu glasul evlaviei dreptmăritoare: 
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor! 


Icosul 1] 


Cu cei şapte sfinți îngeri care văd slava lui Dumnezeu ; / 


% 


Lui Daniil proorocul vedenie eat arătă Acspie sfârşitul 
veacurilor E și glas de sus a pofuncit-lui Gavriil, 
Arhanghelul AY, măcito r ăl tainelor duroriezeieşti, să-i 
tâlcuiască ved id, spre În vesărdi ponienire. Iar acela, cu 
chip de om; înfățişându-se, semnele” i le-a desluşit, 
zicând: „la aminte, fiul omului!”. Dinaintea aceluia şi 
noi ne “cutremurăih,, ca Daniilfădinioără, şi cinstire îi 
aducem Ca 'unbi'sol c&resc, grăind către dânsul, într-un 


duh şicuun glas: -- A, | 


Ps 
Bucută- essirălucire care fai i înserezi, >» 


Bucură-te, pârgă nouă a edenicei amiezi;; 
Bucură-te, „cel prin care Daniil văzu departe; , 


şi duc rugăciunile drepţilor dinaintea Tronului ceres€. „Bucură:te, că Prin ţi ține-harul Duhului se-mparie; 


tu întru mare cinste te numeri şi fără de istov, he 
osteneşti să ne aduci nouă, celor în trup vieţuitori, 
veştile rânduielilor şi milelor de sus, temeluind nă- 
dejdea mântuirii după care toată firea suspină, drept 
care şi noi, cunoscând prin tine puterea lui Dumnezeu, 
ca de un foc al credinţei ne aprindem de î îngețeasca ta ta 
lumină şi cu grai cucernic te agrăim, zicând: 
Bucură-te, cel ce-n fața Domnului cu cinste şezi,; 
Bucură-te, proslăvire care nu te-mpuţinezi; 
- Bucură-te, glas de taină al oştirilor de sus; 
Bucură-te, că prin tine s-a vestit Hristos isus; 
Bucură-te, că Fecioarei dinainte i-ai stătut; 
Bucură-te, logofătul Celui fără de-nceput;- 
pt i Gavriile, mare binev că S id A 
| 3 - 
Condacul 2 | a 


hp * ee 


N CNC da — — A 








Bucură- te, că'vestit-ai calea prin Ioan deschisă; 
Bucură-te, că slujit-ai Evanghelia promisă; A 
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor! ) 


i 


Canducil ? j pr N Ș, E 








: Undi, ŞI i pcelaşi a descoperit, S 
“bătrâneţele ei. | şi acelaşi . at 
“Fecioara cea între toațe aleasă. “Unul Ş acelaşi l-ă 


e Îngerul Pus 


Mariei, 
Binec 
it | uhul Sf EA este ine e 
Şi pu “Celui-Preaînalt te. ia ra 


i, vei' chema fumele: ji lisus. A&sta”va fi aa 


QeluitPreaînalt Se va'chEmă'” larnoi Acestea tiind 





PUNCTE CARDINALE 


ACATISTUL SFÂNTULUI ARHANȘHEL GAVRIIL 


(Zilele prăznuirii: 26 martie, 13 iulie, 8 noiembrie). şi de măsura cea îngerească învredniceşte-ne A, cei puterea Sfintei Treimi ni s-au arătat 


atei Ana a va naşte la 







nouă întregi, în veac şi în vecii 
vecilor. Iară noi, pe Dumnezeu cel în 
Treime slăvindu-L, nici pe minunat 
crainicul Său nu-l uităm, ci cu cinste îl pomenim, 
grăindu-i întru dreptate: 

Bucură-te, crăinicia Răsăritului cel mare; 
Bucură-te, îngereasca voii voilor strigare; 
Bucură-te, că prin tine harul Domnului se-arală; 
Bucură-te, vrednicie cu nimic asemănată; 

Bucură-te, fulger tainic între ceruri şi pământ; 
Bucură-te, părtăşia plinătăţii-ntru Cuvânt, 
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor! 


Condacul 6 


Ferice de cei ce în trup fiind, viață îngerească duc! Că 


- Dumnezeu, în purtarea Lui de grijă, trimite pe îngerii 


Săi să ne ocrotească şi să ne pilduiască întru curăție şi 
credincioşie, ca să ne învrednicim noi, lucrându-ne 


desăvârşirea, de împărăţia cea mai dinainte pregătită 


nouă, unde înşine vom fi ca îngerii lui Dumnezeu în 
i - . - A . . . 
Cer, şi chiar mai presus de îngeri chemaţi. Deci 
Ziditorului văzutelor şi nevăzutelor să-l aducem prinos 


A de prihană inimile noastre şi cu rost de sfințenie 
să z 


icem: Aliluia! 


aria dă Flisabe , va naşte orară asule | Ș 


70 d e măoaea mai dinainte o vestise de naşterea 
i i istos; fericind-o ca pe o lamură a lumii, ce mai 
Ss d de îngeri s-a ridicat, acelaşi a strigat celei pline 
ar: “Pr Apare Fecioară, bucură-te, şi iarăşi zic: 
cina -te, căci arh tău a înviat a treia zi din mormânt. 
urle fumineadă-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava 








Înaintea celor văzute Şi cu trup dăruite, a fost voia lui şi cu credință” mărturisindu- le, "pe Dumnezeu 2 ÎN Donau “"Domnului-peste tine a răsărit. Saltă, saltă de-acum şi 
Dumnezeu să le aducă în fi iință pe cele nevăzute : Şi preamărirh pentru toate Sta i Aliluia! ba. + ri bucură, 'Sio ne, iar tu, Preasfântă Născătoare de 
slobode de trup, ca pe o oştire slujitoare, să vegheze A, d / d aa: căi Dutiinezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al 
cerurile şi pământul, smerite Sfatului de, Taină al | Icosul 4 re — i 7 7 Ar | îi „A c&tuiă, care bucuria seca iaseia ati a 
Sfintei Treimi, Căreia şi noi ne închinăm şi-l aducem %, 174 > el | ând, Să-i ştrigăm şi noi, cu accea tuziiie, 
slavă în tot ceasul, după pilda îngereştilor cete, întru Şi auzind Fecioara cuvântul îngerălui Cawiil, şi crezând Fead le, că Strigat-ai celei doldora de dar; 
cuminecarea duhului cântând: Aliluia!” nesmintit că lă Dumnezeu toate Șunt cu putință, s-a “Bucură-te -te, îndulcitorul feciorescului amar; 
smerit voii celei de sus, încuțiinţându-se ZĂmișlirii / Bucură-te, mângâierea Născătoarei de Hristos; 
de sămânță și naşterii fără de stricăciune; prin care ne-a Bucură-te, Purtătorul îngerescului prinos; 

| „venit mântuirea cea dintru început făgăduită. lar noi, Bucuţă-te, cu întregul nevăzutelor alai: 
Iar îngerului care s-a trufit, voind să troneze pe noții căutând a urma în credinţă celei ce a zis: „Fie mie după Bucură-te, Peg ceruri întreită slavă dai; 
cerului şi asemenea lui Dumnezeu să împărățească, cuvântul tău”, laolaltă lui-Dumhezeu ne „plecăm şi fecpie Gavriile, mare binevestitor! 
osândă i s-a făcut răzvrătirea lui şi-n beznele adâncului binevestitorului Său îi grăim, iarăşi şi iarăşi: , 
a fost alungat. Şi tu martor eşti, Gavnile Voievoad - Bucură-te, bucuriă mintnatelor pliniri; Condacul 7 
al dreptăţii ce s-a făcut în cer, prin sabia de foc a ul Bucură- -te, caier tainic al cucernicei iubiri, i 
Mihail, cu care dimpreună ești cinstit. De aceca şi Bucură-te, care noaptea o prefaci în zori'de lume; LO inunata alai î ingeresc, care-n ceruri aduci neîncetat 
noi, râvnitori a urma ţie şi îngerescului Sobor, rugămu- că je care-niâiul Lai sp us Domnului pe nume; întreită şlă > Zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul 
te să ne fii întru toate luminător şi să porți la Domnul ar i A, p. milă fe cer solie; „Savaot. Pline Serul şi pământul de mărirea Sa!”, iar asu- 


rugăciunile celor ce cu inimă curată îţi grăiesc ţi Bucur, e Ai ari id zise preashn FA “Piţi li lumii, p porunca lui Dumnezeu plinind-o, în clio ainic 
fm, 7, &/ miare cdi itor! 


— 






Icosul 2 


unele. ca dcesteai 'veghezii Şi de toată dreptatea te bucuri, fii pururea 
Bucură-te, puritate niciodată întinată; JA înșoțitor plin de bunătate al neamului nostru şi tot sufle- 


Bucură-te, măreție ce-n smerenie se-arată; Conca / / ANA tul | creştinesc luminează-l pe calea A tip fu 
Bucură-te, că prin tine mântuirea s-a vestit; tea şi a osârdiei slujitoare, 
Bucură-te, coiua turma credincioşilor cinstit; Pal Îi „eşti, Doamne a e or noştii, Cel Hristos! şi Tăpiți în iai Dee ee deea A 
Bucură-te, Voievoade al Soborului ceresc; ce pentu ia n re da sea ISfânt 
Bucură-te, aripi repezi, care nu mai prididesc; şi din Maria Fecioara Și Te-ai făc oa Şi ai ou Icosul 7 
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor! noi patimă, răstigfire ŞI moarte, i Seara i Zi al înviat 

ş morți, făcânidui-Te temei şrarvună Cires a în ierii Sfântului Arhanghel Gavriil, cu Mihail întâistătător al 


Condacul 3 dimpreună cu î îngerii  Soborului Puterilor cereşti celor fără de trup, Cuvine- 


celei de obşte. Ein DE 
şi pf pa Ai ge pe se să-i aducem cinstire şi să urmăm dreptăţii lui, 
Doamne, Cel ce ai pus pe cele văzute în paza celor 


| asemenea părinților noştri, pe care din neam în neam 
nevăzute și ne-ai luminat nouă, celor căzuți în păcat, Icosul 5. [5 i AK d 0 7 E N Ţ i-a călăuzit, de la patriarhi şi prooroci până la Maica 
calea izbăvirii, din vechime și până la plinirea Legii „N s- ct 


Domnului şi de la a 
postoli până la sfinţii cei mai 
în har și în adevăr, și care până la sfârşitul veacurilor După cuvântul sira Fecioafă a ZAmiblit deja. aproape de noi. De aceea, să nu prididim că ruga în 
rie-ai trimis nouă Mângâietor, înfiindu-ne milei Tale Duhul Sfânt și a născut pe Mântuitorul şi Lumina lumii, tot] | şi în toată vremea, iar acum mai cu înflăcărare 
celei bogate, primeşte prinosul rugăciunilor noastre pe Hristos, Răsăritul cel de Sus, întru Care iubirea şi să glăsuim către el: 







. ip i DI Aa ac 


m: 


„. 


> “y i Ă [ Pi pă PY, / DS 
3 Me Pta et iii 


În chin acest te Sr rerite pa 
















208 a 2 de n n lt 


Ta si e butelie CES ete ta 








— m mizat De 









Bucură-te, a îngerimii frunte binecuvântată; 
Bucură-te, duh ce-n chipul omenimii se arată; 
Bucură-te, care-adus-ai Născătoarei imn din cer; 
Bucură-te, că şi sfinţii ajutorul tău îl cer; 
Bucură-te, că din piatră bun izvor ai izvodit; 
Bucură-te, dărnicia creştinescului zenit; 
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor! 


Condacul 8 


Rugăciunile noastre primindu-le, Sfinte Voievoade 
Gavriil, ca pe o umilă ofrandă poartă-le dinaintea 
Dumnezeului celui Viu şi adaugă-le lor puterea ta 
mijlocitoare, că noi la tine nădăjduim şi la tot ajutorul 
îngeresc pe care Dumnezeu l-a rânduit oamenilor, după 
bunătatea şi înțelepciunea Lui. În genunchi cerşind 
îndurare pentru puținătatea şi neputințele noastre, 
dumnezeieştii Pronii ne încredințăm întregi, cu 
sufletele şi cu trupurile deopotrivă, şi, laolaltă cu cetele 
cereşti, Dumnezeului Oştirilor celor de sus îndelung 
Îi cântăm: Aliluia! 


Icosul 8 , 


Preafericit eşti tu, Gavriile, slujitorule al Dreptății şi 
Milei prisositoare, care faci cunoscute oamenilor 
hotărârile voinţei dumnezeieşti şi stai pururea gata, 
cu tot Soborul cel întraripat, să plinești poruncile 
Celui-Vechi-de-Zile! Pentru aceasta, creştinii te cin- 
stesc şi te laudă, şi binenădăjduiesc în sprijinul tău, 
iar noi, nevrednicii, în ceasul acesta numele tău cel 
plin de putere îl chemăm, strigându-ţi din tot sufletul 
şi din tot cugetul nostru unele ca acestea: 

Bucură-te, ducătorul rugăciunilor la ceri pia 
Bucură-te, încredințare despre cele ce nu pier; 


Bucură-te, că cetit-ai în vedenii de profet;  » - 
Bucură-te, strălumină pogorâtă-n Nazaret: * 
Bucură-te, că lui Iosif desluşire i-ai adus; 
Bucură-te, că Maria zămislit-a pe lisus;  -> 
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor! 


Condacul 9 


Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, în fel şi chip a 
fost vestit oamenilor încă din vechime, prin îngeri şi 
prooroci. lar Gavriil, îngerescul Voievod, fruntea 
vestitorilor a fost, şi pavăză cerească Fecioarei din 
Nazaret, şi strajă dumnezeiescului Mire. Şi toate 
întocmai au fost precum le-a grăit, la vremea ide 
Dumnezeu hărăzită, ca să se întărească credința cea 
râvnitoare şi nădejdea celor ce au strigat şi strigă: 
Aliluia! 


Icosul 9 


Întru totul vrednic de laudă eşti, Sfinte Voievoade 
Gavriil, că ţie ți-au fost încredințate mai înainte tainele 
Sfatului dumnezeiesc şi crainic ales ai fost dintre 
miriade de îngeri, dâră de lumină făcând între cer și 
pământ, ca şi prin aceasta să se preamărească Trei- 
mea cea Sfântă și de grijă purtătoare, căci slava 
Stăpânului şi în râvna slugii străluceşte. Drept care şi 
noi, cu înfiorată cucernicie, cuvinte precum acestea 
din darul Cuvântului îţi grăim: 

Bucură-te, maiestatea cerului înflăcărată; 
Bucură-te, care-n slavă precum vulturul dai roată; 
Bucură-te, strălucire care soarele-l întreci; 
Bucură-te, destăinarea tăinuitelor poteci, 
Bucură-te, ascultare fără preget şi clintire; 
Bucură-te, că prieten eşti al veşnicului Mire; 
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor! 





II SE 2 fi 
ip p4P k “ 


și 


zi,  Doami unei. 


a 


mea + Di 


- „toate ca uri cort ne pda 


în de tot să-le cupriridă? De cine-n 


aa ej 
ic i Gabriela la  Moldo a 






PUNCTE CARDINALE 


AVATISTUL SFÂNTULUI ARULINSRIUL CE VEIIL 


C ondacul 10 


O, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, fă, 


celor văzute şi nevăzute, Cel ce veșniceşti pc, Sp 
fără de număr şi după Care toate. Se cer/ de lavrăsănt 
până la apus și de pe pământ ă în „ării, Tu eşti 


viaţa Şi rostul şi plinătatea lor, me şi) ŞI Guă i duh Sârguitor 
şi limbi ca de foc, să să preamărim ptr pururea numele 
Tău cel sfânt, şi âhduielile Tale geș să : păzim, și 
cu îngerii să- Ți, cântăm înrăit: PR /Î 


| y Na ps 


Icosul 10 | * 


> 


Ce fericire de cinste c Boa fimai pare ata accea de a 
contempla fără d Vreme slava cca neapropiatăa S a 
Treimi şi de a sluji VOinţei dumiezeieşti gelei una Şi 


atoateorânduițoare, din care e cele de sus şi cele de) S îşi 


au ființă lor? În fericirea” şi în cinstea această aflându- 


te, Gavriile Voievoade, cum nu te-am ferici Şi nu tezam 


cinsti noi, cei ce ne ostenim în (trup rgni împărăția, cea 
fără de sfârşit a lui Dumnezeu şi-nădăjc uim/la tine cu 
nădejde niare, casă ne fii nouă tainic "sprijinitor pe 
cea'strâmtă a mântuirii? Drept care îsi şi jarăg 

grăim: 


Bucură-te; / sârguință 
Bucură- -te, că iubi 


Si îți 


n Ce al Ț A 






- 


Noiembrie 2003 NR. 11/155 PAG. 9 


nedespărțită, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe 
Duhul Sfânt, cu fără de numărul 
r oştirilor celor de sus laolaltă cântând: 
Aliluia! 


Icosul 12 


În minunata şi înfricoşata vedenie a celor de pe urmă, 
la ruperea celei de-a şaptea peceți, văzut-a Sfântul loan 
Bogoslovul pe cei şapte îngeri care stau dinaintea 
Celui-Preaînalt şi care au să sufle pe rând în trâmbiţele 
Dreptății, vestind plinirea celor ce trebuie să fie. Deci 
şi noi, nevrednicii, înfricoşându-ne până mai este 
vreme şi pocăindu-ne de atâta întuneric de păcate, celui 
desăvârşit întru slujire, glas înălțând, să-i cântăm cu 
înmulțită nădejde: 


Bucură-te, proslăvire a treimicului Sfat; 


Bucură-te, al voii sfinte mesager întraripat; 
Bucură-te, ajutorul celor ce spre ceruri strigă; 
Bucură-te, că-ntre îngeri şi-ntre oameni eşti verigă; 
Bu ă-te, înfricoşata beznelor de jos certare; 


ra oh Bu cur ă-te, că măsură eşti a râvnei slujitoare; 


"B i iza Gavriile, mare binevestitor! 


/ 
Gândacul 13 


O; Gavriile. Arhanghel al luminii line, care celor de 


3 Sita 
Bucură- te, mărturia jhotă irâtelo a Sue 
Bucură- că prinitine voia Domnâldi se fă Ci emult J6zai desluşit calea şi le-ai vestit soroacele, care 


Bucură-te. bă Treimea o cntempli 


Bucură- te, bucurie carănu Tie m incap A 
Bucură-te, ae miare PE i 


Condacial 1 5: 


Duimriezeu cel Unulşi E In) site inea "pă i tea Yne pie 


încetât veghezi peste fața pământului prin 
ciastă rânduială, care la sfârşitul veacurilor cu 
“ Drep Judecător vei fi la înnoirea lumii, cercetează- 
si, e.npi, hevre icii veacului acestuia, şi păzeşte- 
yrăjroaşi “noștri văzuți şi nevăzuţi, de tagma lui 
e E capi ca să nu ne smintim şi să nu 

ă dobândim şi noi cetățenia 







rod-Şi 





neajunsă, oştire slujitoare a rânduit în cer; miriade 16 de erusatimpulti Estee unde laolaltă cu îngerii şi cu 
miriade, şi toate cele văzute AR: cele nevăzuţe tainic se, poti i cântând: Aliluia! 


păzesc. Cutremură-te omu e, și măşută îngerească | 
agoniseşte-ţi ție, că Dumnezev, în bupățatea Sa fără de 
scamări şi în riemătginită Lui/dărnicie, la desăvârşirea | 
făpturii dintru început te-a chemat, ca îiget nefiind) cu 
îngerii să te întreci, întru meri ascultare şi a) a0 
laltă să Cânh Cold de trei ori SBăgE Aliluiat 


| E , 4 ou / 
Icosul 41 > APA. să / 


Aducând noi br 4 Şi i cLvă Celui ce îngtrii Și-i 


j 


trimite din înalt, pe tine, trimisule fără de trup care în 


chip de om te-ai arătat odinioâră, ca un de mai înainte 
crainic al lui Hristos; /vestind celor aleşi mântuirea ce 
avea să vie şi păzindu-i -i pe, ei de toatăvurgia potrivnicului, 
cu bucurie te ginstim,, putere sfântă şi sfinţitoare, şi-i 
fericim pe cei i laolaltă cu tine,i iâr a noastre se umplu 
de lauda 1d, zicând; , 4 Nouă 
Bucură-te „care; 7 ceruri întreită- nalți cântare; 
Bucură-te, a celor /sfinte strajă mt | 
Bucură-te/cel ceh cinste ești cu Mih ail'de-o eamă, 
Buctiră-te, leac angelic de-ndoială şi de i eu 
Bucură-te, care-n nume porți a ruluițăriă; | 
Bucură-te, bogoslovul Veacului ge va să vie; 
GA CUrA-Iţ m, fineveștitari. L 






+ 


în 4 4 


Condăcuţ13 | O A NY NI 


A 
| Abe Sa slava-şi fără,de 
şi Dumnezevului-ngstru, iu în 





5 at 
lucrării Lui — cd minte îngereas piste ate 
când cu noi este Dumnezeu? călcat neamuri, şi 
preamăriţi Preasfânta Treime cea de-o-fiinţă şi 


La 


; E 7 
Li zii 


hi 
A. 


a pa geha 


şi D 


Didi i G 


SE 





Suna și îs | 





m teme dară, > aie Ai nostru să aducem mulțămită, laudă şi închină- 


pita Const 


(Condacul, acesta şe repetă de trei ori, după care se zic 
iarăşi dcosul 1 (“Cu cei şapte sfinţi îngeri... ”) şi 
Condacul I (“Ca pe un crainic mare ...”), apoi 
“nigăciunea. 


/ Rugăcțun către Sfântul Arhanghel Gavriil 
| j 
O, Sfinte Aha hele Gavriil, desăvârşit lucrătorule, care cu 
numele! şi cu fapta mărturiseşti puterea Celui-Preaînalt, către 
d Se 03 be ească apleacă-te cu îngăduință, şi veghează- 
în ceasul rugăciunii noastre, şi călăuzeşte-ne spre 
pigrta a toață dreptatea, cu mulțimea harurilor anume 
încredințale fie că noi în puternicul tău ajutor cutezăm a 
„nădăjdui şi ascuițățoarei tale slujiri următori năzuim a ne face. 
Tu pe ameni cercetându-i din neam în neam, cu bunele şi cu 
relele oastre ne ştii; de aceea te rugăm să fii răbdător cu 
nedesăvârşirile noastre, sprijinindu-ne ca de rele să ne 
lepădăm, iâr întru cele bune să sporim, căci de a omului 
îndreptare scris este că şi îngerii se bucură. Deci pricină de 
bucurie înlesneşte-ne să fim Puterilor cereşti celor fără de 
trup, peste care Dumnezeu fruntaş te-a rânduit, Voievod între 
Voieyozii cei de sus. Fii bucuria noastră şi învredniceşte-ne 
să fim bucuria ta, ca întru Domnul bucuriei duhovniceşte să 
ne veselim, 
Rugăciunile noastre du-le la Dumnezeu cu iuțimea aripilor 
tale şi de vestirea ta mântuitoare nu ne lipsi pe noi, Binevestito- 
rule, ca pe unii ce nădăjduim cu râvna duhului să biruim 


., P a 1 

in mila Domnului 
„Lai peste toți Şi, peste, neputințele cele trupeşti şi îngerilor asemănători să ne facem, 
e ascuse ale *ca dimpreună cu oştirile cereşti şi cu cetele drepţilor, spre 


împărăţia luminii celei neiînserate cătând, din tot sufletul şi 





ciune Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimea cea de-o- 
ființă şi nedespărțită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 





PAG. 10 NR. 11/155 Noiembrie 2003 PUNCTE CARDINALE 


AMÂĂGIRI & DEZAMÂGIRI 


Marginalii la relaţiile politice româno-americane (XVII) 


(urmare din numărul trecut) 


Privind evoluția politicii externe a Statelor Unite 
de la distanța de o jumătate de veac, suntem în măsură să 
recunoaştem că, din noianul de declarații cu caracter 
propagandistic făcute de oficialități americane, declarații 
care au alimentat speranțele românilor într-o grabnică 
eliberare de sub ocupația sovietică, singura care nu a ocolit 
adevărul a fost cea făcută de secretarul de Stat Dean 
Acheson: “Ar fi stupid ca cineva să creadă că putem face 
ceva pentru România, Bulgaria şi Polonia. Nu putem face 
nimic. Aceste țări se găsesc în zona în care se exercită 
puterea militară sovietică”. Un adevăr rostit scurt şi 
răspicat, confirmat de desfăşurarea ulterioară a 
evenimentelor. Cum faptele sunt deja consumate, singurul 
lucru care ne rămâne de făcut este să încercăm să înțelegem 
de ce Statele Unite nu au fost capabile să-și reorienteze 
hotărâtor politica externă, denunțând convențiile încheiate 
cu Uniunea Sovietică la Teheran, Yalta şi Potsdam şi 
pretinzând eliberarea statelor din spatele Cortinei de fier, 
înrobite şi sortite comunizării. 

În cei opt ani de guvernare, preşedintele Harry 
Truman, deși era ferm convins de necesitatea de a pune 
capăt orientării prosovietice în politica externă a Statelor 
Unite inițiată de predecesorul său, nu a reușit să obțină 
rezultate pe măsura intențiilor şi promisiunilor făcute la 
preluarea mandatului. Politica de apropiere față de Uniunea 
Sovietică, impusă de preşedintele Roosevelt, prinsese 
rădăcini puternice în toate instituțiile guvernamentale şi 
crease o mentalitate în acest sens, încât tentativele de a 
privi cu alți ochi relațiile Est-Vest s-au izbit nu numai de 
reticențe, dar chiar de rezistență din partea celor care ar fi 
trebuit să participe la o reevaluare a acestor relaţii. De 
asemenea, era greu ca figura sinistră a dictatorului de la 
Kremlin, care fusese înfățişat opiniei publice americane 
în ipostaza de “Uncle Jo”, prietenul democraţiilor 
occidentale, să fie despuiat de virtuțile ce-i fuseseră 
atribuite de propaganda oficială şi prezentat aşa cum era 
în realitate: un criminal odios, vinovat de asasinarea a 
milioane şi milioane de oameni. Şi tot greu era să se şteargă 
din memoria americanului de rând clișeul întâlnirii de pe 
Elba şi imaginea înfrățirii ostaşilor celor două armate 
victorioase, când de fapt, pe ruinele fumegânde ale 
Germaniei înfrânte, se întâlneau reprezentanţii a două 
concepții despre lume şi viață diametral opuse, care curând 
se vor înfrunta într-un conflict surd, consemnat de istoria 
recentă sub denumirea de “războiul rece”. 

Dar dacă opinia publică poate fi manipulată relativ 
ușor de specialişti în arta dezinformării, nu tot la fel de 
ușor se poate opera asupra realității geo-politice. Or, sub 
acest aspect, Statele Unite au fost constrânse să adopte 
față de Rusia bolșevică politica de containment (concept 
politic prezentat într-un capitol anterior din acest studiu, 
care recomandă establishment-ului o atitudine de îngrădire 
a expansiunii politice și ideologice comuniste). În faţa 
ofensivei sovietice dezlănțuite în toate domeniile (anularea 
monopolului nuclear deținut de americani până în 1949, 
victoria comunismului în China și semnarea unui pact de 
prietenie și asistență între URSS şi Republica Populară 
Chineză, războiul din Coreea, infiltrarea instituţiilor 
strategice americane cu agenți sovietici și, nu în ultimul 
rând, ofensiva ideologică la care au participat personalități 
cu nume sonore din rândurile intelighenției occidentale), 
reacţiunea Statelor Unite a fost timidă şi lipsită de 

eficacitate. (Contraofensiva trupelor ONU în Coreea a fost 
oprită la paralela 38 — linia de demarcaţie între cele două 
republici coreene, iar generalul MacArthur, care intenționa 
să extindă operaţiunile militare asupra Chinei, de unde 
nord-coreenii primeau ajutor în “voluntari și armament”, 
i-a fost luată comanda, pentru a se evita izbucnirea unui al 
treilea război mondial. Ci opt CIA a efectuat parașutări 
de combatanți în Albania și România, pentru a întări și 
stimula “Rezistenţa” națională, dar numai cu efective 
reduse, care nu au primejduit stabilitatea regimurilor 
comuniste, astfel că singura acțiune de durată a fost 
războiul propagandistic anticomunist, purtat pe calea 
undelor.) 


ŞI totuşi, în această perioadă a avut loc un eveniment 
care a subminat monolitismul blocului de state vasale 
Kremlinului. La 28 iulie 1948, conducătorul comuniştilor 
iugoslavi, Josip Broz Tito, denunța ingerințele “consilierilor” 
sovietici în treburile interne ale ţării şi proclama 
independența politică a Iugoslaviei față de Uniunea 
Sovietică. “Titoismul” devenea o variantă originală a 
comunismului în raport de comunismul ortodox stalinist, 
prima afirmare a “naţional-comunismului”. Reacțiunea 
Uniunii Sovietice față de această schismă se va limita la 
condamnarea actului în sine, el fiind înfierat ca 
“deviaționism de dreapta” şi “revizionism”, păcate de moarte 
față de ideologia marxist-leninistă. În schimb, Statele Unite 
au aplaudat gestul Belgradului şi s-au grăbit să-l sprijine cu 
cea mai puternică armă de care dispuneau în acel moment: 
dolarul. Dar în ciuda considerabilelelor ajutoare economice 
pe care le-au revărsat asupra Iugoslaviei, regimul comunist 
condus cu mână de fier de Tito nu a făcut concesii nici pe 
plan politic şi nici pe plan ideologic. În raport de 
confruntarea Est-Vest, Iugoslavia s-a declarat “stat 
nealiniat”, o poziţie care a creat un precedent urmat şi de 
alte state dornice să se țină departe de confruntarea dintre 
Statele Unite şi Uniunea Sovietică, preferând să adopte o 
poziție neutră. În final, aceste state îşi vor descoperi afinități 
în politica externă şi vor forma “blocul statelor nealiniate”. 

Pe măsură ce guvernarea democrată se apropia de 
încheierea celui de al cincilea mandat (1933-1953), 
electoratul american devenea din ce în ce mai insistent în 
contabilizarea gravelor greșeli săvârşite în acest răstimp, 
începând cu trădarea intereselor naționale de către Roosevelt, 
prin lanţul de concesii şi cedări făcute Rusiei bolşevice, şi 
terminând cu incapacitatea administrației Truman de a repara 
erorile administraţiei precedente. Anul 1952 era an electoral 
şi Partidul Republican s-a mobilizat exemplar pentru a pune 
capăt guvernării democrate. Candidatului Partidului 
Democrat, Adlai Stevenson, guvernatorul statului Ilinois, 
republicanii i-au opus o personalitate cu semnificație de 
simbol în ochii americanilor, generalul Dwight D. 
Eisenhower, comandantul forțelor aliate pe frontul european, 
cel care a repurtat victoria finală asupra Germaniei. O alegere 
care a făcut să renască speranța popoarelor captive, care 
ştiau că republicanii preconizau o schimbare radicală în 
politica externă, în general, şi față de țările cedate Uniunii 
Sovietice de Roosevelt şi Churchill, în special. De altfel, 
încă din 1950, purtătorul de cuvânt republican în materie 
de politică externă, John Foster Dulles, denunța consecințele 
nefaste aduse intereselor şi prestigiului Statelor Unite de 
politica de containment, recomandând adoptarea față de 
comunism a unei atitudini ferme, exprimată sugestiv prin 
verbul roll back (a respinge duşmanul, a-l sili să treacă în 
defensivă), obiectivul final fiind eliberarea statelor din 
Europa centrală și răsăriteană de sub ocupaţia sovietică, chiar 
dacă prețul pentru atingerea acestui obiectiv va fi utilizarea 
strategiei nucleare. 

Caracterul radical al prefacerilor în politica internă 
şi externă, pe care republicanii urmau să le opereze, a fost 
subliniat, fără echivoc, de generalul Eisenhower, în calitatea 
sa de candidat la preşedinţia Statelor Unite, în discursul 
inaugural al campaniei electorale, pe care l-a ţinut în 1952, 
la Milwakee. Din conţinutul acestui discurs, Mihail Sturdza 
extrage în lucrarea sa România şi sfârşitul Europei 
următoarele două teme principale, legate de soarta ţării 
noastre: 1) Necesitatea de a curăţi instituțiile de Stat din 
Washington, şi în special Departamentul de Stat, de toate 
elementele pro-comuniste și nesigure care se infiltraseră; 
Generalul vorbea, în această privință, chiar de o eră de 
incompetenţă și de trădare, 2) Necesitatea de «a intensifica 
printre popoarele robite dorința de libertate»...” 

“Un vânt nou — scrie pe aceeaşi temă Nicolae Baciu 
în cartea sa L 'Europe de |'est trahie et vendue, cu subtitlul 
«Les erreurs tragiques de Churchill et Roosevelb» —, aducător 
de schimbare, începuse să sufle, Să reflectăm asupra 
evoluţiei survenite în opinia publică americană în 1952, în 
ajunul alegerilor prezidenţiale, care anticipa triumful 
generalului Eisenhower, candidatul republican. Evenimentul 





mr rr rgpţi 


Rp ii 
+ my + 77| 





“Presedintele 


e mpi a 5 j 
u SENNO dt 
A> per d 


avea loc la 7 ani după Yalta. Poporul american asistase cu 
ruşine şi indignare la anexarea Europei orientale şi la 
dezagregarea năpăstuitelor ei populații. Americanii au 
înţeles, în sfârşit, adevăratele intenţii ale Uniunii Sovietice, 
iar blocada Berlinului şi războiul din Coreea le-au deschis 
ochii. Opinia publică realiza de acum primejdia 
imperialismului comunist, precum şi măsura gravelor erori 
comise de eroul Roosevelt. Aceasta a fost motivul pentru 
care programul Partidului Republican făcea următoarele 
precizări: 

«De-a lungul celor 7 ani ai administraţiei 
democrate, mai multe sute de milioane de neruşi, făcând 
parte din 15 ţări diferite, au fost înglobaţi în zona de 
influență a Uniunii Sovietice, care vizează cucerirea 
întregii planete. 

Iniţiativele noastre şi țelurile noastre morale, ca şi 
speranțele noastre pentru o lume mai bună au fost trădate, 
înşelate. Această situaţie le-a oferit ruşilor, pe plan 
propagandistic, un avantaj concretizat într-o superioritate 
militară, pe care dacă nu o vom contracara, ne va distruge 
în cele din urmă. 

Democraţii au abandonat rușilor națiuni prietene, 
aşa cum sunt Lituania, Estonia, Polonia, Cehoslovacia. 
Aceste naţiuni s-au găsit singure în fața agresiunii sovietice 
şi au fost absorbite. 

Administrația democrată a nesocotit angajamentele 
noastre privind prezervarea păcii, ignorându-le în 
totalitate, Această situație ne obligă să reflectăm asupra 
rostului pe care-l mai are Carta Atlantică [ONU -— n.n.]. 
Cum să nu-ți dai seama că ceea ce ar fi trebuit să fie 
garanția sacră a libertății popoarelor nu a folosit de fapt 
decât tiranilor, pentru care asasinatul, teroarea, sclavia, 
lagărele de concentrare, ca şi suprimarea celor mai 
elementare drepturi ale omului sunt privite ca mijloace 
legitime pentru a-și atinge scopurile? 

Locurile unde s-au pus la cale toate aceste tragedii 
se cheamă Teheran, Yalta, Potsdam. 

Responsabilii administrației democrate au comis 
aceste greșeli fără ca poporul american sau Congresul să 
fi ştiut şi fără aprobarea lor. 

Ei sunt cei care au vândut marea noastră victorie 
unui nou inamic, prefigurându-se noi presiuni, care vor 
declanşa alte războaie, care, de altfel, deja au izbucnit»”. 

“Dar programul Partidului Republican — ne 
informează în continuare Nicolae Baciu — aşa cum a fost 


Cai 
Gabriel CONSTANTINESCU 














E ae zi : : J , ; i, S 
Su pt ERE 
“ot Ă 


îi „Generalul . X 

“Rădescu pe ID ae 

di pe 2 ei A f 
definitivat la Chicago, la 11 iulie 1952, merge mult mai 
departe: 

«Guvernul Statelor Unite, condus de o 
administrație republicană, va repudia toate obligațiile 
conținute în acordurile secrete, ca cele semnate la Yalta, 
care permit dezvoltarea imperialismului comunist. 

Noi declarăm în modul cel mai limpede şi mai ferm 
cu putință că țelul suprem al președintelui, ca şi al 
Congresului, este de a vedea zorile acelei zile fericite când 
popoarele înrobite îşi vor redobândi independenţa și 
libertatea». 

Cu privire la primejdia pe care o reprezintă 
comunismul, programul Partidului Republican adoptat la 
Chicago adaugă: 

«Ca urmare a politicii neputincioase duse de 
administrația democrată față de comunismul internaţional, 
comuniştii, ca şi agenţii lor, au putut să pătrundă în funcții 
ale aparatului de Stat şi să se infiltreze în angrenajul vieții 
noastre cotidiene. 

Noi am denunţat fără încetare aceste fapte ca pe 
un atentat la libertatea civilă şi religioasă şi ca pe o 
conspirație la scară planetară... etc.»”. 

Roadele acțiunii propagandistice care a dat în 
vileag, fără menajamente, gravele eron comise în anii 
guvernării democrate, erori care pe alocuri frizează 
trădarea intereselor naţionale ale Statelor Unite, principalul 
vinovat fiind preşedintele Roosevelt, au fost culese la 
alegerile prezidenţiale de la sfârşitul anului 1952. După 
standardele amenicane, republicanii au repurtat o victorie 
zdrobitoare asupra democraților. În timp ce 33,8 milioane 
de americani au votat pentru generalul Eisenhower, Adlai 
E. Stevenson, candidatul democrat, a obținut numai 273 
milioane de voturi. În fața acestui succes de proporții, 
popoarele înrobite, cunoscând programul Partidului 
Republican, erau îndreptăţite să spere că zilele stăpâninii 
sovietice erau numărate. 

Se pare, însă, că guvernele comuniste nu au 
recepționat semnalele amenințătoare venite de dincolo de 
Atlantic, sau dacă le-au recepționat, nu s-au sinchisit de 
ele. În România, cel puţin, procesul de făurire a 
socialismului continua “neabătut”. Securitatea, “centrul 
vital” al puterii comuniste, a asimilat din mers, într-un 
timp impresionant de scurt, metodele ŞI practicile de 
terorizare fizică şi psihică a populaţiei experimentate de 
instituţiile similare din Uniunea Sovietică (CEKA, GPU, 
NKWD, NWD şi din 1953, KGB), depăşindu-și chiar 
maeştrii prin exces de zel, brutalitate, abuzuri şi 
perversitate. În toate domeniile, emulii Moscovei de la 
Bucureşti păreau cuprinși de o adevărată frenezie în a 
ajunge din urmă modelul sovietic. In februarie 1948, 
guvernul RPR semnează tratatul de prietenie, cooperare 
şi asistență mutuală cu URSS. În luna iunie a aceluiași an 
are loc naţionalizarea industriei, Totodată, Peco de 
piaţă este înlocuită cu economia planificată. n domeniul 
religios, Biserica Ortodoxă este transformată în anexă a 
“aparatului agitprop” al Partidului Comunist, iar cultele 
care au refuzat să se supună, în primul rând Biserica Greco- 


Catolică, au fost scoase în afara legii. În educaţie şi 
învățământ a fost preluat modelul sovietic, distrugându-se 
vechiul edificiu al școlii româneşti, creat cu trudă, de-a lungul 
unui secol, care prin temeinicia sa reuşise să se ridice la 
nivelul de exigenţă al instituțiilor similare din Occident. Dar 
cea mai grea lovitură dată existenței noastre ca națiune a 
fost colectivizarea forțată a agricultunii, în fapt desființarea 
spirituală și materială a satului românesc, izvorul de energii 
creatoare ale neamului. Protestele energice venite din partea 
guvernelor occidentale şi a Naţiunilor Unite cu privire la 
desființarea proprietăţii private în mediul rural, îndeosebi 
notele trimise de Marea Britanie și Statele Unite în calitate 
de garanți, ca şi Uniunea Sovietică, ai aplicării tratatelor de 
pace cu țările foste satelite ale Germaniei, au fost respinse 
de guvernul de la Bucureşti, sprijinit de Moscova, fiind 
considerate “amestec în treburile interne ale unui stat 
suveran”. La adăpostul acestei formule magice, socialismul 
îşi continua marşul triumfal în toate țările pe care Roosevelt 
şi Churchill le oferiseră pe tavă Uniunii Sovietice. 

La 20 ianuarie 1953, generalul Dwight David 
Eisenhower se instala la Casa Albă ca al 34-lea preşedinte al 
Statelor Unite. Pentru românii aflați în țară, sub ocupația 
sovietică, în plin proces de comunizare, cât şi pentru cei din 
exil, în lumea liberă, noul preşedinte îşi lua în primire funcţia, 
purtând pe umeri povara morală a unor promisiuni şi 
angajamente luate față de naţiunile captive. 

“Ce-a făcut Generalul Eisenhower — se întreabă 
retoric Mihail Sturdza în România şi sfârşitul Europei — 
pentru a-şi onora răsunătoarele cuvinte pronunțate la Radio 
Free Europe, relativ la necesitatea de a intensifica dorința 
de libertate a popoarelor robite, precum şi solemna făgăduință 
în fața Senatului şi a Camerei de Reprezentanţi ai Statelor 
Unite la 2 Februarie 1953: «Nu vom consimți niciodată la 
robirea altor popoare pentru a cumpăra o falsă securitate 
pentru noi. Voiu cere Senatului şi Camerei Reprezentanților 
de a se uni într-o declarație apropiată, care va preciza că 
acest Guvern nu va recunoaşte nici un fel de înțelegere secretă 
din trecut cu guverne străine, înțelegeri care au permis această 
robire»?”. 

Înainte de a afla răspunsul la întrebarea pe care şi-o 
punea în 1966 fostul ministru de Externe al României despre 
evenimente care s-au petrecut sub ochii săi în 1953, să 
spunem că ultimul prim-ministru al României înainte de 
preluarea puterii de comunişti, generalul Nicolae Rădescu, 
aflat în exil în Statele Unite, a considerat că declarațiile făcute 
de preşedintele Eisenhower au fost sincere și, din dorinţa de 
a stimula cât mai grabnic o acţiune pentru eliberarea țării 
sale, i-a adresat următoarea scrisoare, pe care Nicolae Baciu 
o reproduce în Agonia României: 

“Determinat de grelele îndatoriri față de țara mea 
subjugată şi încurajat de interesul clarvăzător pe care 
Excelența Voastră îl arată restaurării libertății în Europa de 
est, îmi permit să vă supun atenţiunii următoarele scurte 
considerațiuni. 

Cred că pentru succesul unei acțiuni de ordin politic 
în spatele Cortinei de fier este indispensabil ca o strânsă 
colaborare să fie stabilită între americani şi exilați. Această 
colaborare poate fi organizată în modul cel mai profitabil pe 
baza unei reale participări a exilaților la opera de înfăptuit, 
nu numai ca executanți, ci şi ca participanţi în luarea 
deciziunilor, la nivelul executăni politicii definite de 
Excelenţa Voastră, în sectorul ce-i priveşte. Pentru a realiza 
o cooperare de asemenea natură, este desigur nevoie ca 
grupările de exilați să aibă o reprezentare democratică, o 
reprezentare care să integreze cât mai larg aspirațiile şi 
valorile lor de acțiune. 

Ca o consecință a unei experienţe de şapte ani ce am 
avut în încercările de organizare a exilaților noştri pentru 
lupta politică și psihologică contra comunismului, am 
convingerea că o atare reprezentare nu poate fi obținută decât 
pornind de la un cadru larg, de la Consilii naționale, care să 
simbolizeze adevărate parlamente ale exilului. 

Asigurând o bază largă și democratică în această 
organizare, s-ar elimina dificultăţile inutile, pe care le-au 
întâmpinat agenţiile americane însărcinate a lucra cu 
grupările de refugiaţi. Intervenţia directă a acestor agenţii ar 
fi astfel limitată la actul care pune în mişcare procedura de 
formare a reprezentanțelor naționale. Este evident că o 
decizie trebuie luată pentru a fixa tipul şi procedura de 
organizare a grupurilor de exilați, dar, o dată această decizie 
luată şi procesul de constituire început, nu mai este oportună 
imixtiunea diverselor organe, căci problemele atât de 
specifice ale exilaţilor pot atrage, din partea acestor organe, 
erori involuntare desigur, însă care uneori pot fi grave. 








Menţionez, ca ilustrație a acestei idei, faptul 
intervenţiei directe în cursul anului trecut a delegatului 
Comitetului pentru o Europă Liberă în chestiunea formării 
Comitetului Naţional Român. Instrumentând în această 
problemă, fără o bază de principii şi fără o procedură 
obiectiv stabilite, acest delegat, animat desigur de cele 
mai bune intenții, a renunțat la formula democratică a unei 
reprezentanțe largi şi a recurs la una limitată şi 
nereprezentativă, ajungând la o târguială individuală cu 
diverse persoane, presupuse că ar fi avut vocaţie să intre 
în Comitet, şi a mers până acolo încât a recomandat el 
însuşi pe preşedinte, în persoana domnului Constantin 
Vişoianu. Aceasta din urmă este însă pus sub acuzația, 
împreună cu asociatul său, domnul Cretzianu, de a-şi fi 
însuşit pentru scopuri personale bani publici, destinați 
exilaților români. Acest fapt a dus la un proces intentat 
domnilor de mai sus de către Liga Românilor Liberi, 
proces actualmente pendinte de un tribunal elvețian. 
Incercarea de a impune prin forță un asemenea preşedinte 
pentru Comitetul Naţional Român a produs evident o 
adâncă turburare în cercurile româneşti. Ceea ce cerem 
noi exilații de la Excelenţa Voastră este, prin urmare, o 
decizie de principiu, luată în forma ce va fi socotită 
potrivită, care să stabilească tipul de organizare 
democratică a grupurilor de exilați şi procedura de 
constituire a acestor organizații. 

În acelaşi timp, este absolut indispensabil ca 
deciziunea luată să fie precedată de o verificare atentă a 
loialității şi valorii în lupta anticomunistă a celor chemați 
să participe la organizațiile de mai sus”. 

Scrisoarea generalului Rădescu, în calitatea sa de 
conducător al Ligii Românilor Liberi, adresată 
preşedintelui Eisenhower, este o remarcabilă dovadă de 
demnitate şi respect de sine. În pofida situației ingrate de 
exilați, el cerea ca românii aflați în refugiu politic în Statele 
Unite să fie considerați o insulă de românism de identitate 
proprie. Totodată, în termeni măsurați dar categorici, el 
refuza ca grupul de români aflați în Statele Unite să fie 
transformat într-o anexă a serviciilor secrete şi stipendiați 
pentru serviciile aduse oficiilor de propagandă americane, 
ale căror obiective nu coincideau întotdeauna cu interesele 
vitale ale românilor. În spiritul acestei convingeri, 
generalul Rădescu nu l-a menajat pe impostorul Constantin 
Vişoianu, chipurile mandatat de uliu Maniu să reprezinte 
România în lumea liberă și instalat cu gir regal la 
conducerea Comitetului Naţional Român, dar care s-a 
dovedit a fi un veritabil infractor, fraudând în interes 
personal fondurile din băncile elveţiene destinate exilului. 

La scurt timp după expedierea scrisorii reproduse 
mai sus, generalul Rădescu, împovărat de vârstă (avea 79 
de ani), cu sufletul sfâşiat de suferințele neamului și grav 
bolnav, a fost internat la Doctors Hospital din New York, 
unde s-a aflat sub îngrijirea medicală a tânărului doctor 
George Palade, cel care în 1974 a fost laureat cu Premiul 
Nobel pentru Medicină. Aflat pe patul de suferință al 
spitalului newyorkez, generalului Rădescu i-a fost dat să 
trăiască cea mai cumplită dezamăgire a vieții sale. La scurt 
timp după instaurarea administraţiei republicane, 
popoarele aflate în spatele Cortinei de fier au realizat că 
promisiunile cu privire la grabnica lor eliberare, precum 
şi declaraţiile emfatice ale noului preşedinte al Statelor 
Unite făcute în fața Senatului, Camerei Reprezentanţilor 
şi poporului american nu au fost decât exerciţii de 
demagogie, minciuni rostite cu cinism, pentru a obține 
puterea politică. 

La 16 mai 1953, generalul Rădescu s-a stins din 
viaţă. Intr-un scurt omagiu postum, Nicolae Baciu, 
colaborator apropiat al bătrânului luptător pentru cauza 
României în agonie, îl caracterizează cu următoarele 
cuvinte: “Generalul Rădescu nu era un politician, 
diplomat, om de culise al serviciilor secrete. El era un 
român, un soldat, un patriot. Cu el moare orice speranță 
de acţiune românească viguroasă şi independentă”. 

Din păcate, tentativa de a înjgheba o organizaţie 
alcătuită din românii pentru care angajamentul în lupta 
împotriva comunismului nu era afectat de interese 
personale şi de ambiţii politicianiste — Uniunea Românilor 
Liberi = nu i-a supraviețuit. Soarta tuturor iniţiativelor 
izvorâte din intenţii bune, dar lipsite de consistenţa şi 
eficienţa pe care o au grupurile ai căror membri, deşi nu 
sunt individualităţi valoroase, aşa cum au fost cei care s- 
au alăturat generalului Rădescu, au meritul de a-şi fi 
închinat viața unui crez pe care sunt hotărâți să-l slujească 
chiar cu prețul sacrificului suprem! (va urma) 











— la „Spiru Haret”. S-a înscris apoi la 





PAG. 12 NR. 11/155 Noiembrie 2003 


Ion Ioanid s-a săvârșit din viață 
duminică 12 octombrie, la Minchen, 
departe de țara în care şi pentru care a 
suferit. S-a mutat la cele veşnice pentru a 
depune şi în ceruri mărturie despre urgia 
care a fost, așa cum a făcut-o, poate mai 
bine ca oricare altul, şi aici pe pământ. 
Monumentala sa operă, Închisoarea 
noastră cea de toate zilele (5 volume, în 
ediția princeps), pe care ne-a lăsat-o 
moştenire, nu este doar literatură, sau nu 
este în primul rând literatură, ci document 
mărturisitor. De altfel, o spune el însuşi 
în nota de la sfârșitul primului volum: 
„Când, cu ani în urmă, m-am apucat să-mi aştern pe hârtie amintirile din închisoare, 
am făcut-o cu gândul că tot ceea ce memoria mea a reţinut (nume de oameni, fapte 
şi întâmplări) să rămână mărturie şi să folosească, împreună cu multe alte dovezi 
ce vor trebui strânse, la reconstituirea întregului adevăr despre viaţa deținuților 
politici sub regimul comunist din România”. 

Deocamdată însă, pe cât se pare, cartea lui Ion Ioanid este apreciată doar 
ca „operă literară”. Nimeni nu o ia în considerație ca document acuzator. Guvernanţii 
Româmei postdecembriste au alte priorități. De curând, preşedintele țării, on Iliescu 
„a înființat o comisie, patronată de Elie Wiesel, pentru studierea holocaustului din 
România” (Adevărul, 23 octombrie)! Ba mai mult: „Concluziile acestei comisii 
internaționale de istorici se vor regăsi în programa şcolară obligatorie”! Trist. Trist 
şi revoltător totodată. În timp ce călăii lui on loanid — şi ai miilor, zecilor de mii de 
români care au populat gulagul comunist din România — îşi mănâncă liniştiţi pensiile 
(de câteva ori mai mari decât ale truditorilor de rând) şi îşi plimbă câinii de rasă 
prin parcurile cartierelor selecte, guvernanţii noştri, în frunte cu preşedintele Iliescu, 
se lasă şantajați de „impostori” maniacali precum Elie Wiesel, ale cărui exagerări 

[antasmagorice cu privire la holocaust au fost demult demascate, cu argumente 
irefutabile, de incomozii istorici „revizionişti” (al căror punct de vedere este însă 
sistematic şi aprioric diabolizat, cu o grijă deosebită de a nu ajunge la cunoştinţa 
marelui public). Căci, trebuie să recunoaştem, atitudinea dezgustătoare a 
guvernanților noştri în această problemă e determinată nu numai de slugărnicie, ci 
şi de teamă. Când Elie Wiesel (proaspăt uns preşedinte al acestei „comisii 
internaționale”), într-o scrisoare pe care o adresa președintelui Iliescu cu câteva 
zile înainte de eveniment, îi amintea aluziv acestuia că „declaraţiile recente ale 
guvernului referitoare la holocaust şi unele opinii ce v-au fost atribuite 
dumnevoastră au stârnit nelinişte şi îndoială în rândurile multor prieteni ai 
României ", el practica, deşi disimulat, un şantaj de cea mai ordinară speță. Altcum 
spus, asta vrea să însemne: „Dacă nu vă veţi corecta părerile în privința 
holocaustului, veți avea probleme!”. Dacă preşedintele Iliescu — care, altminteri, 
nu mai pridideşte în a face caz de patriotismul său — ar fi fost cât de cât animat de 
acest sentiment, sau măcar de un elementar bun-simţ, ar fi profitat de ocazie şi, în 
paralel, ar mai fi înființat o comisie, eventual tot internațională, care să studieze 
„fără ură şi părtinire”, cum recomandă dumnealui, şi celălalt holocaust, holocaustul 
comunist împotriva poporului român, de care, „întâmplător”, evreii nu sunt tocmai 
străini. S-ar fi ajuns, astfel, cel puţin la un fel de paritate în ceea ce priveşte 
vinovăţiile și incriminările. De altfel, nu este târziu nici acum să se înfiinţeze o 
astfel de comisie, care să facă dreptate postumă atât mărturisitorului care a fost lon 
loanid, cât şi miilor de victime care au pierit în închisorile comuniste. Dar probabil 
că acest lucru nu ar fi politically correct - popor 
(adică nu i-ar aranja pe șantajiştii 
ideologici ai lumii, care şi-au prefăcut | 
suferința într-o „industrie” speculativă, 
cum remarca nu demult chiar un evreu 
american onest, prof. Norman G. 
Finkelstein, în zguduitoarea sa carte The 
Industry of Holocaust). 


Ion Ioanid se născuse la 28 
martie 1926 în comuna Ilovăţ, judeţul 
Mehedinţi (tatăl său, Tilică Ioanid, un 
mic boiernaș de țară, a decedat în 1940). 
Primele clase de liceu le-a făcut în 
București, la „Sfântul Sava”, iar ultimele 


Facultatea de Drept, dar în anul trei a fost 
exmatriculat din cauza originii sociale 
„nesănătoase”, În 1949 a fost arestat ȘI 
anchetat pentru o presupusă acţiune de 
spionaj, dar după câteva zile a fost pus 
în libertate, din totală lipsă de probe. 





PUNCTE CARDINALE 


ION IOANID 


IN MEMORIAM 1» Vi VOR IN MEMORIAM 































Securitatea era abia la începuturi şi nu îşi 
definitivase planurile şi metodele de 
acțiune. 

În iulie 1952 este însă arestat din 
nou, iar de această dată este judecat şi 
condamnat la 20 de ani muncă silnică. 
După un scurt popas în Jilava, este trimis, 
împreună cu un lot numeros, la mina de 
plumb de la Cavnic, de unde, în primăvara 
anului următor (1953), evadează împre- 
ună cu alți câțiva deţinuţi. După câteva 
luni de libertate trăită în clandestinitate, 
este prins şi se întoarce în temniță, printre 
camarazii săi. 

Se va elibera în 1964, o dată cu slobozenia generală a tuturor deținuților 
politici, iar după 5 ani, în 1969, reuşeşte să emigreze în R.F.G., unde i se acordă azil 
politic. După scurtă vreme de la stabilirea sa în Germania, a fost angajat la postul 
de radio „Europa Liberă”, de la microfonul căruia s-a adresat ani de-a rândul 
românilor, informându-i şi îmbărbătându-i. : 

După decembrie 1989 şi-a publicat în țară cartea intitulată /nchisoarea 
noastră cea de toale zilele, monumentală frescă a vieții deținuților din închisorile 
comuniste, comparabilă în toate privinţele cu scrisul deconspirator al lui Soljeniţîn. 
Prima ediție a acestei cărți a apărut la Editura Albatros (5 vols.), iar a doua — la 
Humanitas (într-un singur volum masiv). Încă de la apariţia primelor volume, cartea 
a fost remarcată, atât de critica literară, cât şi de cei interesaţi de memorialistica de 
închisoare ca document istoric sau psihologic. În această carte, Ion Ioanid reuşeşte, 
printre altele, să zugrăvească o întreagă galerie de caractere umane. Se pare că 
acest lucru l-a interesat cu precădere, căci este semnificativ faptul că, atât la î început, 
cât şi în ultimele pagini ale volumului 5, face consideraţii despre „caracter” şi 
„Caractere”. 

În textul pus ca molto la începutul primului volum despre caracter este 
vorba: „Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă. Convingerea politică, 
părerile filosofice, originea socială, credinţa religioasă nu sunt decât accidente: 
numai caracterul rămâne după filtrările produse de anii de puşcărie ori de viaţă... ” 
(N. Steinhardt — Jurnalul fericirii). 

În ultimele pagini ale volumului 5 tot despre „caracter ” şi „oamenii de 
caracter " vorbeşte: „Spuneam mai înainte că am întâlmit în închisoare oameni din 
toate categoriile sociale şi de diferite credinţe religioase sau convingeri politice... 
În toate categoriile pe care le-am pomenit mai Sus, am găsi! oameni admirabili, în 
preajma cărora zidurile şi gratiile nu păreau să-ţi mai îngrădească mişcările, nici 
să-ți înăbuşe speranța... De câte ori i-am evocat pe aceşti oameni în amintirile 
mele, nu am ţinut seamă nici de obişnuitele tabu-uri ale vremii, nici de alte 
prejudecăţi... Nefiind tributar intoleranţilor de nici un fel, nefiind înregimentat în 
nici un partid şi nici orbit de vreun fanatism politic sau religios, mi-am luat libertatea 
de a-mi descrie camarazii de detenţie aşa cum i-am văzul, fără să-mi însuşesc 
punctele altora de vedere, dacă acestea nu corespundeau cu propriile mele 
observaţii... Nu mi-am judecat niciodată camarazii de. închisoare în funcţie de 
categoria socială, de credința lor religioasă sau politică... ” 

ȘI cu toate aceste invidualizări, onest şi obiectiv, autorul face totuşi şi 
unele aprecieri asupra anumitor categorii de deținuți. lată ce spune, de exemplu, la 
un moment dat: „Printre categoriile de deţinuţi cu care am vieţuit în diferite 
închisori, cei mai înzestrați cu harul de a se dărui ajutorării aproapelui i-am întâlnit 
în rândurile preoților greco-catolici şi 
legionarilor... Şi ceva mai departe 
precizează: „Solidaritatea nu s-a creat 
în jurul uneia din aceste categorii, chiar 
dacă componenţa unora s-a arătat mai 
unitară decât a altora. Adevărarta 
solidaritate în închisoare au realizat-o 
„numai oamenii de caracter. căutându- 
se individual unul câte unul, găsindu- 
se şi stându-şi alături, indiferent de 
originea sau apartenenţa lor la vreo 
categorie”. 

Un asemena caracter şi model 
de urmat a fost, fără îndoială, lon loanid 
însuși. A dovedit-o cu prisosinţă, atât în 
temniță, cât şi în viața de om liber, pe 
care şi-a înnobilat-o prin scrisul mărturi- 
sitor, până la ultima suflare. 

Dumnezeu să-l odihnească în 
ceata drepţilor Său. 





ION 
IOANID 





Demostene Andronescu 















PUNCTE CARDINALE xoicmirie 2003 a isspac. is 


POEZII “LEGIONARE” DE EPOCĂ TRADUSE ÎN ITALIANĂ DE CLAUDIO MUTTI 


> Cînd este vorba de poezia “legionară”, astăzi este invocat de obicei Radu Gyr, “bardul” Legiunii. Se 
ignoră însă faptul că figura harismatică a lui Codreanu şi samavolnica sa asasinare (30 noiembrie 1938) au 
făcut o impresie puternică asupra contemporanilor, inclusiv asupra celor mai mari poeți ai momentului, 
care, chiar fără să fie încadrați în Legiune, l-au omagiat pe Căpitan şi au presimţit că moartea lui reprezintă 


o cumpănă a vieţii naționale. 


Es “Uitarea românească” este amendată parcă de această inițiativă a unui străin — profesorul şi editorul 
italian Claudio Mutti — de a selecta şi a tălmăci cele mai de seamă dintre aceste omagii lirice, acum, la 65 de 
ani de la tragica ieşire din scenă a celui mai fascinant, mai controversat şi mai nedreptăţit personaj al istoriei 


româneşti din secolul XX. 


Î ă înă a . . A * A . - = . - EI 4 

In numărul de față publicăm, atît în original, cît şi în versiune italiană, numai două dintre aceste » + 
texte (Aron Cotruş, Corabia verde — datat 1939; Ion Barbu, 1940 — datat chiar prin titlu), urmînd ca în 
numărul viitor să publicăm alte trei (Făt-Frumos şi Asceză de Tudor Arghezi şi Noiemvrie de Lucian Blaga). 


În acest număr: Aron Cotruş şi lon Barbu 


ARON COTRUŞ (1891-1961) 





Corabia verde 


Corabia se frămîntă şi se răsuceşte 

în luptă cu valurile ce-o izbesc tilhăreşte 
și apele cresc ca din hău, năsdrăvane, 
Căpitane! Căpitane! Căpitane! 


Învinsă o clipă, sub valuri se pierde 
parcă de-a pururi corabia verde, 
năprasnic muşcată de uragane, 
Căpitane! Căpitane! Căpitane! 


Prin potopul ce zălud o răstoarnă, 
se-aud prin văzduh, ca o goarnă, 
peste-ale mării nesfirşite noiane, 
poruncile tale de proroc, Căpitane! 


Şi iat-o, deodată se-nalţă semeaţă, 
iarăși Crăiasă peste timp, peste ceaţă, 
peste-ale apelor titanice toane — 
corabia ta verde, Căpitane! 


Zănatec aleargă prăpădul pe ape, 

tot mai aproape, tot mai aproape, 
dar duhul întrece-ale mării prigoane, 
Căpitane! Căpitane! Căpitane! 


Gata cu toți să murim în picioare, 

pe marea aceasta ce crincen ne doare, 
spargem talazuri, înfringem bulboane, 
cu gindul la tine, o, Căpitane! 


Lupta e cîntecul şi biblia noastră; 

holde vor crește de samulastră 

din cremenea oarbă, din pietroase mormane 
şi din sîngele nostru, o, Căpitane! 


Moartea însăşi de-ar sălta pe punte, 
sărire-ar fulgeriş cine s-o-nfrunte, 
printre mii și mii de uragane, 
Căpitane! Căpitane! Căpitane! 


La nave verde 


La nave & sbattuta qua e lă dalle onde, 
la furia del mare ne investe le sponde 


e il flutto si innalza uguale a un titano... 
Capitano! Capitano! Capitano! 


Sembra soverchiata, sott'acqua si perde, 
ma € solo un istante... Quella nave verde 
€ morsa con rabbia dal grande uragana... 
Capitano! Capitano! Capitano! 


Ma mentre imperversa il diluvio furente, 
un suono di tromba per L'aria si sente: 
sul mare infinito, sul vasto acqueo piano 
s'odono i comandi tuoi, o Capitano! 


Ed ecco, ad un tratto superba e sicura 
si drizza la nave... La nebbia non cura, 
non cura gli assalti del marin titano: 
questa € la lua nave verde, o Capitano! 


Impazza feroce sul mar la rovina, 
sempre pi vicina, sempre piu vicina... 
Ma l'animo € forte e il furore € vano. 
Capitano! Capitano! Capitano! 


Pronti ad afjrontare in piedi la morte 

su un mar che ci investe ogni istante piu forte, 
vinciamo ogni gorgo, i marosi infrangiamo 
col pensiero fisso in te, o Capitano! 


La nostra canzone € il combattimento: 

un di nasceranno campi di frumento 

dalla cieca selce, dal cumulo vano 

dei massi e del nostro sangue, o Capitano! 


Se la morte stessa balzasse sul ponte, 
fulminei noi le staremmo di fronte, 

in mezzo alla furia del grande uragano... 
Capitano! Capitano! Capitano! 


ION BARBU (1895-1961) 





1940 


Ce nimb e frunţii tale deopotrivă, 
Germanie, suind cu spada ta? 
Amiaza cărei Tebe ori Ninive 
Atita gînd şi [aptă arăta? 


Destituit de Mirt, de Zeu, de Liră 
Apare cîntărețul ostenit, 
Peanunle cărui ocoliră 

A zice a ta ardere-n zenit. 


Dar dreptul Vlah, oprit în şa pe coama 
cununii tale-adinci de cetăţui, 

Ca Ramung, prințul, stringe-n el icoana 
Acestei mari, a doua țăn a lui. 


Voi zice deci, ca Novalis, Turingii, 
Coline stinse-n cel mai dulce-amurg, 
În hipogeu ascunsul somn al mingii 
De raze, şi ierbosul Luneburg. 


Voi lăuda Hanovra vibrătoare 
De-acele amfoni seci, suprafireşti: 
Fecioarele cu miini vindecătoare 
On străvezii, ca nişte scumpe ceşti. 


Pe tonul cel mai surd al lirei, însă, 
O, Goettingen, te sun misterios, 
Chile luminînd de miere strînsă, 
Smenit, lui Riemann, zeul tău bărbos. 


Dar semnul tău în Duh, ce clar, pe hartă, 
Zugravul, defăimatul, azi a scris, 
Athenă-ncolăcind pe-o aspră Spartă, 
Liberator, ca iedera pe tyrs! 


Cu ce auguste îndestul arpegii 
Vom umple spaţiul de la ocean 

La pietrele zginate, în Norvegii: 
Legi tan și table geniului german? 


Noi nu uităm că duhului ce-nvinge 
In veacul vlah uscat ai fost şi istm, 
Că “iarba de omăt” a noastră-ntinge 
In despletitul tău idealism; 


lar cea mai pură creştere din toate, 
EI, începutul, cel ce ne e tot, 
Preasfintul Căpitan, cuprinde, poate, 
În strat adînc şi osemîntul got. 


Deci slavă, Căpitane-Fihrer, ție! 
Legiunea trage verdele-i covor, 

Să treci în mers de altă-Alexandrie, 
La Darius şi Împăratul Por. 


1940 


Ouale nimbo si addice alla tua fronte, 
O Germania, all'altezza di tua spada? 
Di qual mai Tebe o Ninive il meriggio 
Mostro tanto pensiero e tanta azione? 


Privo di Mirto, di Nume, di Lira, 
Appare ora il cantore estenualto, 

I cui peani avevano evitato 

Di cantare il tuo ardor giunto allo zenit. 





Ma il Valacco leal s'arresta in sella 
Sopra la tua corona di fortezze; 

E come Ramung reca in se l'immagine 
Di questa grande sua seconda terra. 


Come Novalis, canteră i turingi 

Colli smorzati nel dolce crepuscolo, 
Della sfera infocata il sonno ascoso 
Nell'ipogeo, ed il Luneburg erboso. 


Hannover loderd, che vibra quelle 
Anfore secche, soprannaturali: 

Le vergini con mani guaritrici, 
Diafane, come tazze preziose. 


Ma sul tono piu sordo e misterioso 
Della mia lira te canto, o Gottinga, 
Eremo che del miele piamente 

Câlto per Riemann, dio barbuto, splendi. 


Ma il tuo spiritual segno come chiaro 

Oggi lo ha scritto, o Atena, l'imbianchino, 
L'infamato, a una Sparta aspra awvinghiandosi 
Liberatore, come al tirso Ledera! 


Quali arpeggi saran tanto maestosi 
Da riempire lo spazio dell'oceano 
Fino alle rupi erose di Norvegia, 
Al germanico genio leggi e tavole? 


Lo sappiam: per lo spirito che vince 
Nel secolo valacco inaridito 

Sei stata un istmo e il nostro bucaneve 
Nasce dal tuo idealismo scarmigliato. 


Ed il germoglio tra tutti il piu puro, 

Lui, Vinizio, colui che a noi € tutto, 

Il santo Capitano, nel suo strato 

Pin profondo ha forse anche sangue gotico. 


Gloria a te, dunque, o Capitano-Fihrer! 
La Legione distende il suo tappeto, 
Pereche, muovendo da un'altra Alessandria, 














PAG. 14 NR. 11/155 Noiembrie 2003 PUNCTE CARDINALE 


Apostolul 
„Andrei 


7 întoarcerea | 


DICȚIONAR 
ONOMASTIC 
CRESTIN 


Humanitas 
MINERVA & e et 


Costion Nicolescu [alele lite] ai [= 
UNUI pr eot 


Teologul 


în cetate 
PĂRUL ITELE 

Manual [ăi 

de limba 

engleză 

pe texte 

biblice, Ves Teama în leu Se Fin 

patristice 


și liturgice | 29029 IRI 


Dumitru Staniloae 


ȘI arid politicri 


şos. pantelimon 27 
sector 2, bucurești 
tel./fax: 021.252.05.17 


„ ... + 


(aul | 


N ———— 














SĂ CONSTRUIM BUERICI! 


: „Să construim biserici!” — suna îndemnul adresat de Părintele Gheorghe 
Calciu, cu mulți ani în urmă, mai precis în 1977, când, din ordinul conducerii atee de 
atunci, se demola una dintre bisericile de referință ale Bucureştelui: Biserica Enei. 

: „Să construim biserici!” — este şi îndemnul actual al multor binecredincioşi, 
întrucât numai în Biserică, mireasa lui Hristos, ne putem mântui. 
ma: „Dar sunt destule biserici!” — ar putea replica unii, care nu înțeleg ce înseamnă 
biserica. Citeam într-o carte că numai în Bucureşti sunt circa 300 de biserici. Într- 
adevăr, sunt biserici, dar sunt insuficiente pentru toți cei care ar trebui să ia parte la 
fiecare Liturghie. Să ne gândim câte persoane, în loc să vină duminica la biserică — 
când Se jertfeşte Mântuitorul, când, printr-o minune greu de înțeles pentru creştinul 
care nu are credință solidă, se transformă pâinea şi vinul în trupul şi sângele 
Mântuitorului — îşi găsesc alte preocupări: de la curăţenia casei până la cumpărături în 
piață, de la plimbatul câinilor până la privitul la televizor, de la odihna prelungită până 
la vizionarea de filme. 

Mântuitorul ne spune clar: „Cine nu va bea sângele Meu şi nu va mânca 
trupul Meu, nu va avea parte de Mine ”. Şi cum poate înţelege „creştinul” care nu ia 
parte la Sfânta Liturghie bucuria Împărtăşaniei, ce înseamnă să ÎI ai pe Hristos în 
propriul trup?! Sfântul Nicolae Planas a dat Sfânta Împărtășanie unui bolnav de lepră. 
Din neatenție, acestuia din urmă i-a căzut Sfânta Împărtășanie pe jos. Atunci sfântul s- 
a aplecat şi a înghiţit-o! Iată ce evlavie, ce grijă avea el de trupul şi sângele Fiului lui 
Dumnezeu! 

„Da, dar Biserica nu este destul de activă” — spun persoane care vor să găsească 
o scuză la acest fenomen trist al zilelor noastre: lipsa creştinilor din biserici. Dar pentru 
a fi activă, Biserica trebuie mai întâi să existe. Neexistând însă, este ca şi cum ai cere 
unui sportiv talentat să obțină performanțe dintre cele mai bune fără a-i oferi condiţiile 
necesare. În cazul unei competiţii, acesta va lupta cât va putea el mai bine, dar lipsa 
unui antrenor capabil şi a echipamentului adecvat îşi vor spune cuvântul. Așa este şi în 
cazul bisericilor. Prin preoții cu har pe care îi are, Biserica luptă pentru a mări turma 
lui Hristos. Şi dacă ar fi mai multe biserici, ar fi şi mai mulți preoți, care ar putea să se 
ocupe mai mult de enoriaşi. Preoții care, din diferite motive, mai greşesc, fiind oameni 
şi ei, nu trebuie să ne fie prilej de sminteală. Trebuie să privim către cei desăvârşiți și 
aceştia să ne fie modele de comportament. Intr-o clasă, un elev care aspiră la un premiu 
nu trebuie să privească în urmă, să se compare cu cei mai slabi. Dacă vrea să fie 
fruntea clasei, atunci el trebuie să privească înainte. Aşa este şi în viață. Dacă țelul 
nostru este mântuirea, nu vom privi către preoții căzuţi, ci către cei desăvârşiți. Şi dacă 
ne rugăm, Dumnezeu ne face întâlmrea cu aceştia. 

Acum este foarte important să construim biserici şi pentru a contracara invazia 


sectelor. La începutul creştinismului, creştinii sufereau moarte martirică mărturisându-. 
—— pe Hristos. Dar aceasta nu i-a înspăimântat pe creştinii de atunci. Astăzi, diavolul a 


imaginat metode mult mai subtile pentru a câştiga de partea sa sufletele atâtor şi atâtor 
oameni. Printre aceste metode, la loc de frunte este erezia. Dacă diavolul a avut curajul 
să-L ispitească pe Hristos, dacă a putut adesea să ia chip de “înger de lumină”, cu atât 
mai mult îi stă în putință să determine pe unii aşa-zişi pastori să răstălmăcească 
Evangheliile şi să îndepărteze astfel pe creştini de Dumnezeu. Cei care s-au rupt de 
Biserică şi au trecut la diferite secte nu îşi dau seama că, în loc să-L aibă pe Hristos în 
inimi, îl au de fapt pe duşmanul Fiului lui Dumnezeu, pe satana, “tatăl minciunii”, | 

Se observă cu tristeţe că în timp ce bisericile ortodoxe se construiesc cu mari 
eforturi, aşa-numitele “case de rugăciuni” ale sectanților apar precum ciupercile. 

„Să construim biserici!”, căci contribuind la ridicarea bisericilor vom fi 
pomeniţi la fiecare Sfântă Liturghie, întrucât, în fiecare biserică, cu prilejul oficieni 
Sfintei Liturghii, sunt pomenţi toți ctitorii bisericii respective. _ e, 

Cei care au suferit în 1987, atunci când a fost demolată Biserica Sfânta Vineri 
din Bucureşti, au astăzi ocazia să ctitorească, în Drumul Taberei, o altă biserică cu 
hramul Sfintei Vineri. Cu ocazia sfințirii locului unde se va ridica această nouă biserică, 
Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisercii Ortodoxe Române, a îngropat la 
temelia acesteia cărămizi din vechea biserică demolată în mod abuziv. Tot atunci, Prea 
Fericirea Sa a vorbit despre un transfer al duhului vechii biserici în cea nouă. 

În momentul de faţă, în zona din Drumul Taberei unde se va construi noua 
biserică există o bisericuţă din lemn, adusă pentru credincioșii de aici tocmai din 
Bucovina. Ea este neîncăpătoare pentru sutele de credincioşi care iau parte la slujbele 
religioase de aici. De aceea, decizia de a se construi, alături de bisericuţa din lemn, o 
biserică de zid a fost întâmpinată cu multă bucurie de către enoriașii noii parohii Sfânta 
Vineri. Entuziasmul acestora s-a materializat, în această vară, prin participarea lor 
masivă, alături de părintele paroh Nicolae Burlan, la lucrările de turnare a fundației 
noului Sfânt Lăcaș. Cu această ocazie, s-a remarcat în mod deosebit o bătrână doamnă 
de peste 80 de ani care, cât a fost vara de lungă, a venit zilnic să pună sudoarea frunții 
ei la temelia acestei ctitorii. Nădăjduim că şi cititorii acestor rânduri îi vor urma exemplul 
şi vor contribui, cu atâta cât pot, la finalizarea acestor lucrări, cu atât mai mult cu cât 
în acest fel vor participa, în mod simbolic, la refacerea în veşnicie a unui Sfânt Lăcaş 
pe care vrăjmașul a reușit să-l distrugă cu mulţi ani în urmă, 

La sfârşitul lucrărilor de construcție (Doamne, ajută să fie cât mai repede 
gata!), biserica va arăta — la scară mult redusă, bineînţeles — ca Sfânta Sofia din 
Constantinopol. | 

În încheierea acestor rânduri, amintim credincioşilor care doresc să fie ctitori 
ai acestui nou Sfânt Lăcaş că pot depune din puţinul lor sume oricât de modeste în 
următoarele conturi: 2511.1-1027.1/ROL, 2511.1-1027.4/USD; 2511.1-1027/EURO. 

Dumnezeu să vă binecuvânteze! 


Raluca Tănăsescu 
Enoriașă a Parohiei 

SI. Vineri-Drumul Taberei 
din București 





PUNCTE CARDINALE 
INCREDIBIL, 





mbrie 2003 NR. 11/155 PAG. 15 








i a 





7: 


A 
te 
A 
E Săi 
.* 


DAR 1. 4 
ADEVĂRAT ! 


i 


Până unde merge “coi te isențe 


i A Pozi ăi | al E SA 
; , Ș, ta Pr pi A ge A ea A 
Va să zică: ee e aa ea 2-7 ba 
Abraham Lincolha fost ales în Congres în 1846. 
John F. Kennedy a fost ales în Congres în 1946... | 
Abraham Lincoln a fost ales Preşedinte în 1860. A a e ? ŞI Stă car El: 
John F. Kennedy a fost ales Preşedinte în 1960. Ci pet SIN sa 
Numele Lincoln se compune din 7 litere. FE Satie sg 
Numele Kennedy se compune din 7 litere. SES eee E muabini 


Soţia lui Lincoln a pierdut un copil pe când locuia la Casa Albă. 
Soţia lui Kennedy a pierdut un copil pe când locuia la Casa Albă. 


Preşedintele Lincoln a fost împuşcat într-o zi de vineri. — aa RE 
Preşedintele Kennedy a fost împuşcat într-o zi de vineri. 


Preşedintele Lincolna fostîmpuşcatîn cap. —  " 22 
Preşedintele Kennedy a fost împuşcat în cap. 


Secretara lui Lincoln se numea Kennedy. 
Secretara lui Kennedy se numea Lincoln. 


Preşedintele Lincoln a fost asasinat de Sudişti. 
Preşedintele Kennedy a fost asasinat de Sudişti. 


Preşedintele Lincoln a fost succedat de un Sudist numit Johnson. 
Preşedintele Kennedy a fost succedat de un Sudist numit Johnson. 


Andrew Johnson, care l-a succedat pe Lincoln, s-a născut în 1808. 
Lyndon Johnson, care l-a succedat pe Kennedy, s-a născut în 1908. 


John Wilkes Booth, care l-a asasinat pe Lincoln, s-a născut în 1839. e: 
Lee Harvey Oswald, care l-a asasinat pe Kennedy, s-a născut în 1939. 


Asasinul lui Lincoln avea 3 nume, însumând 15 litere. 
Asasinul lui Kennedy avea 3 nume, însumând 15 litere. 


“pi. 
PY î: 


Lincoln a fost împuşcat la teatrul numit “Kennedy”, 
Kennedy a fost împuşcat într-o mașină numită “Lincoln”, 


Booth a fugit de la teatru şi a fost prins într-un depozit. 
Oswald a fugit de la depozit şi a fost prins la teatru. 


Booth a fost asasinat înainte de judecată. FE i A : 
Oswald a fost asasinat înainte de judecată. 2 Y 


Şi urmează “marea lovitură”: - 


Vorba americanului: No comment ! da 











PAG. 16 NR. 11/155 Noiembrie 200% PUNCTE CARDINALE 





SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE PREŞEDINTELE ROMÂNIEI ION ILIESCU 


Domnule Preşedinte, 


Am luat cunoștință de anunțul D-voastră privind 
constituirea unei comisii de studiere a “Holocaustului 
în România” cu simțăminte extrem de contradictorii. 

Ne-am bucurat de faptul că, în sfârşit, acest capitol 
tragic al istoriei, referitor la relaţiile şi evenimentele 
ce au marcat conviețuirea românilor şi evreilor din 
România, va fi abordat în toată complexitatea lui, de 
către istorici aparținând ambelor naţiuni. Folosindu- 
se de documentele oficiale şi de mărturiile celor 
implicaţi în aceste evenimente ale perioadei 1939- 

1949, s-ar putea ajunge la concluzii comune, apropiate 
de un adevăr ce, desigur, nu va putea fi niciodată 
absolut. Un adevăr care totuşi n-ar mai putea fi 
contestat de nimeni în esența lui. 

Din păcate, am fost imediat dezamăgiți şi surprinşi 
de faptul că preşedinte de onoare al comisiei urmează 
a fi numit D-LElie Wiesel, iar lucrările ei vor fi conduse 
de directorul Muzeului Holocaustului din Washington, 
D-l Radu Ioanid! 

Oricare român informat şi preocupat de această 
problemă, atât din România cât şi din străinătate, se 
va îndoi că aceşti doi domni pot fi garanți ai unei 
examinări nepărtinitoare a problemei. Se ştie foarte 
bine că probitatea D-lui Elie Wiesel, în ciuda 
Premiului Nobel ce i-a fost acordat (pentru literatură), 
este nu numai pusă la îndoială, ci vehement contestată 
de o serie de evrei americani (Israel Charmi, Norman 
Finkelstein, Norvick şi alții), a căror competenţă şi 
obiectivitate este incontestabilă. 1 se impută atât 
comportamentul, vizând vădit profitul material, cât şi 
o serie de “amintiri” şi afirmaţii fanteziste, care 
discreditează memoria Holocaustului. “Furnizor de 

misti ficări” este aprecierea lui Norvick. 

În ceea ce-l priveşte pe D-l Ioanid, cel pentru care 
până şi Mircea Eliade a fost “fascist”, el se face 
vinovat, ca şi D-l Wiesel de altfel, de falsuri evidente, 
ca incriminarea românilor pentru deportarea evreilor 
din Ardealul de Nord cu destinația lagărelor naziste, 
în perioada când acest teritoriu se afla sub 
administrația Ungariei hortiste. Într-o perioadă, așadar, 
când românii înşişi erau trimişi la moarte (100.000 de 
victime în cazul armatei a 2-a maghiare la cotul 








NORMAN G. FINKELSTEIN 


Reflecţii asupra exploatării 
suferintei evreieşti 


va titluri i bibliograi fice 


Donului) sau în “lagăre de muncă” (de unde din 60.000 
s-au mai reîntors 8.000), fără a mai aminti masacrele, 
expulzările şi celelalte măsuri inumane la care au fost 
supuşi. Deşi li s-a atras în repetate rânduri atenția asupra 
acestor “neconcordanțe” cu adevărul istoric, nici unul 
din ei n-a avut onestitatea să retracteze. Dimpotrivă, D- 
| Wiesel a avut “'delicatețea” să-i îndemne pe românii 
din Sighet, cu ocazia inaugurării casei memoriale (cu 
care guvernul actual a găsit de cuviință să-l onoreze anul 
trecut), “să-şi întrebe părinții dacă au putut să doarmă 
liniștiți, atunci când evreii erau deportaţi în lagărele 
morţii”! Îndemn care nu putea să nu stârnească 
consternare şi indignare din partea românilor, supuşi şi 
ei în acea perioadă politicii de etnocid duse de cei ce 
urmăreau, conform propriilor declaraţii “rezolvarea 
definitivă a problemei apartenenţei Ardealului”. 

Având în vedere cele de mai sus, nu putem să nu ne 
întrebăm, D-le Preşedinte, care a fost rațiunea numirii 
D-lor Wiesel şi loanid în fruntea comisiei amintite? 

A urmărit guvernul României discreditarea din start 
a comisiei şi a concluziilor acesteia, în fața românilor, 
şi nu numai a lor? 

A vrut guvernul României să demonstreze, prin 
numirea conducerii comisiei şi prezența ambasadorului 
american, că modul de abordare a chestiunii și 
concluziile ei sunt previzibile şi inevitabile, ele fiind 
datorate unor presiuni externe la care nu se poate opune? 

Există temerea că istoricii români, lăsaţi în voia lor, 
ar fi putut ajunge, eventual, la rezultate ce ar fi provocat 
turbulenţe în bunele relații cu Statele Unite şi cu Israelul? 

Nu credeți că ar fi trebuit promovată în primul rând 
publicarea, pe cât posibil exhaustivă, a documentelor 
privind chestiunea în cauză, pentru a oferi nu numai 
istoricilor, dar şi publicului larg, posibilitatea unei 
informaţii corecte? 

Nu credeți că atâta timp cât se ştie că documentele 
privind situația evreilor din România între 1939 şi 1947 
(pregătite de peste zece ani a fi publicate, prin munca 
îndelungată a numeroşi istorici români) sunt retrase de 
la editură, cărțile tipănte rămân nedifuzate şi sunt trimise 
la topit, suspiciunea românilor faţă de comisia instituită 
este îndreptățită? 

Nu credeţi, D-le Preşedinte, că, în condiţiile de mai 
sus, “comisia mixtă” va fi recepționată de români ca o 





ip ee E 2 aaa id Aa E 


pe. > care 


şedintele şi şi Premierul n-ar r trebui să 
= Preşed 


i Ce raba 2 hal D205 SAE a 





Jurgen Graf 


INDUSTRIA 
HOLOCAUSTULUI 


Martori oculari 


sau legile naturii? 


De ce s-au inventat camerele de gazare? 


n - 
HaOTESUnea ȘI I8r0area î2ca S-au SUbSUlUI. 0207 


www.punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 


cont: B. R. D. Sibiu 
SA CIPARIVIIRALILI, 


Orice (isca eră asta interzisă de stal 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şet), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de 
redacție), Marcel PETRIȘOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 


Claudio MUTTI (corespondent Italia) 


Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


farsă cinică şi degradantă, şi că girul acordat 
constituirii ei de D-voastră şi de guvernul României 
Vă discreditează în ochii tuturor oamenilor de bună- 
credință? 

Poate că nu este prea târziu. Prezentaţi, D-le 
Preşedinte, tuturor celor implicați, motivele lipsei de 
credibilitate şi de acceptanță a comisiei, în actuala 
formulă, şi propuneţi că preşedinte de onoare, având 
atribuţii de supervizare a activității ei, o personalitate cu 
o statură morală recunoscută, ireproşabilă. Ne gândim, 
de pildă, la D-l Raoul Şorban, Cetăţean de Onoare al 
Israelului şi Preşedinte al Asociaţiei deţinătorilor titlului 
de “Drept între popoare”. Aflat la vârsta senectuţii, 
întreaga viață a D-lui Şorban, excepțională atât prin 
încercările la care a fost supusă, cât şi prin multiplele 
modalităţi de manifestare, este un exemplu rarisim 
de integrare, izvorâtă din esența pură a structurii sale 
umaniste. El, mai mult ca oricare altul, ar putea fi 
garantul corectitudinii şi imparțialității. 

Cine, în afara celor necinstiţi şi netrebnici, ar 
îndrăzni să-l conteste? 

În aceeaşi ordine de idei, ne întrebăm, D-le 
Preşedinte, cine şi când, dintre cei aflați în postura de 
a decide, se va trezi să cinstească adevărata dinastie a 
nobleţii spirituale româneşti, declarând “casă 
memorială” conacul familiei de la Stoiana? Atât tatăl 
D-lui Şorban, intrat în “folclorul” românesc prin 
nemuritoarele sale melodii (“Mai am un singur dor”, 
“Pe lângă plopii fără soț” etc.), cât şi D-l Raoul Şorban, 
prin viaţa şi opera sa, ar merita-o din plin. 

Mai mult ca oricând, românii au astăzi nevoie de 
repere luminoase, de modele exemplare, pentru a 
putea întâmpina încercările prezentului şi ale 
viitorului cu fruntea sus. 


In speranța de a nu fi ignoraţi, 


Mircea Tudoran, 
preşedinte CROM 


(Comunitatea Românilor din Rhin-Main, Germania) 


Gheorghe Olteanu, 
director BSRPG 
(Biroul de Sprijin pentru Românii de Pretutindeni din Germania) 


TPI ci 


le ignore... 


SITUATIA EVREILOR 


DIN ROMÂNIA 
1939-1941 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tia “Tract S S.R.L