Puncte Cardinale anul XIII, nr. 9 (153), septembrie 2003

4 Dă Ia Satan A 4 a E 5 a Pe Ş re d P po Pi d 3 o c 
Părintele Galeriu, când vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparatie cu el, ceilalți preoți nu predică, silabisesc... Eram odată 


cu niște tineri, nu mai știu despre ce le vorbeam, și unul sare și îmi zice, admirativ: Domnule Tutea, vorbiți de parcă ați fi Părintele Galeriu! 
ku, care inclin să mă cred genial, era gata să mă supăr... Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simțit onorat!” 






credinta 
iubire 
speranta 









PUNCrE 
CASD:NALE 


Petre Tuţea (1990) 






ANUL XIII 
Nr. 9/153 


Septembrie 2003 


16 pag. - 15000 lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANŢA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


De un leat cu România împlinită între hotarele ci fireşti, Părintele 
Galeriu a fost trimis s-o cheme, cu glas mare, din pustia acestui veac, la 
cealaltă împlinire, mai presus de hotarele Firii: împlinirea în Duh. 

Dumnezeu n-a căutat la putinătatea noastră şi ni l-a dăruit la vreme de 
cumpănă, ca să străbatem, agăţaţi de sutana lui de lumină, prin bezna de iad 
a comunismului. Chitul roşu a căutat să-l înghită în pîntecul lui cu zăbrele, 
dar Dumnezeu a vrut să fie vărsat afară, ca să strige prooroceşte, ca-ntr-o 
altă Ninive, dreptatea Celui Preainalt. 

La Biserica “Sf. Silvestru”, pe care a prefăcut-o în Templu suprem al 
Cetăţii, Părintele Galeriu, răstignindu-se pe sine între catedră şi amvon, s- 
a făcut cuvînt crucificat păstorilor și turmei, răscumpărînd vremurile, cu 
smerită măreție. 

Si iarăşi Dumnezeu n-a căutat la puţinătatea noastră şia făcutsă rămînă 
stilp viu de lumină în urma Părintelui Dumitru Stăniloae, Bogoslovul 


neamului românesc. La răscruce de veacuri şi milenii, Părintele Galeriu a 
LA DESPARȚIREA DE PARINTELE GALERIU 


» > = E - 
3 


fost — dincolo de toate cîrtirile, de care la noi nu scapă nici sfinții! — figura 
tutelară a gîndirii teologice româneşti, iar Ortodoxia a respirat prin 
plămînii lui ca prin puterea unei stihii... 

La 10 august 2003, în Secţia de Anestezie şi Terapie a Spitalului Clinic 
Universitar din Bucureşti, la ceasul cînd se îngînă lumina cu întunericul, 
n-a dispărut un om, ci o instituţie, În contextul cel mai ingrat al istoriei 
noastre, Părintele Galeriu, înțelept ca şarpele şi curat ca porumbelul, a 
găsit calea tainică spre lamura neamului, aducînd la asumarea credinţei 
și a vieţii creştine o adevărată oştire de tineri intelectuali, care au albit cu 
vrednicie sub călăuzirea lui duhovnicească. Numai în măsura în care se va 
reuși umplerea golului lăsat de marele Părinte, ortodoxia românească va 
birui vremurile şi va onora printr-un viitor strălucit o tradiție de două ori 
milenară. 

Acest număr al Punctelor cardinale este închinat memoriei Părintelui 
Galeriu, pe care fie ca Dumnezeu să-l numere cu sfinții Săi. 





























PAG. 2 NR. 9/153 Septembrie 2003 





MĂRTURII DESPRE 
PARINTELE GALERIU 


N. STEINHARDI (1978); Sub ochii noştri, sfidând aceste 
vremuri de apostazie, la Biserica “Sf. Silvestru” din Bucureşti se 
petrece ceva esenţial: e acolo un preot minunat, de un unic har 
mărturisitor, Constantin Galeriu, ale cărui predici nimeni n-ar 
trebui să le ignore. Nu este numai un teolog şi un propovăduitor de 
excepție al Sf. Scripturi, ci şi — o spun cu toată răspunderea — un 
neasemuit rugător. 

PETRE TUȚEA (1990): Părintele Galeriu, când vorbeşte, te 
conectează la Dumnezeu. În comparație cu el, ceilalți preoți nu 
predică, silabisesc... Eram odată cu niște tineri, nu mai ştiu despre 
ce le vorbeam, şi unul sare și îmi zice, admirativ: Domnule Tutea, 
vorbiți de parcă aţi fi Părintele Galeriu! Eu, care înclin să mă cred 
genial, era gata să mă supăr... Pe urmă, gândindu-mă mai bine, 
m-am simțit onorat! 





DUMITRU STĂNILOAE (1991): Preoţia şi darul predicării 
nu merg întotdeauna mână în mână: e o realitate. Desigur, preoția 
fiind o Taină, oricum ar fi preotul, harul lucrează nediscursiv prin 
el. A predica strălucit este însă ceva ce se adaugă, o vocație 
specială, cum o are la noi, de pildă, fratele Galeriu. Din acest punct 
de vedere, Biserica “Sf. Silvestru” are o menire aparte în prezentul 
Ortodoxiei noastre: oricine poate înțelege acolo ce înseamnă forța 
cuvântului viu, patosul mărturisitor, de care creştinismul are 
nevoie astăzi, şi-n Apus, și-n Răsărit, la fel de mult ca în primele 
secole... 

PR. VASILE GORDON: Ca predicator, Părintele Galeriu era 
fascinant: vorbea întotdeauna liber şi prezenta învățăturile într- 
o formă impecabilă. Ascultându-l, aveai simțăminte apropiate 
celor pe carele trăieşti când asculți un violonist experimentat, care 
interpretează din memorie şi fără greș o piesă celebră. Părintele îţi 
dădea siguranța că nu mai putea greşi, aşa cum violonistul autentic 
nu mai poate cânta fals... 

DAN CIACHIR: Părintele Galeriu a fost poate cel mai mare 
predicator al Bisericii Ortodoxe Române. Ortodoxia are oameni 
de trăire duhovnicească, dar nu prea are predicatori. Părintele 
avea un patos al comunicării deosebit. [...] Deşi om în vârstă, avea 
un talent al comunicării care-l făcea omul actualități. În timpul 
comunismului a strâns în jurul său mai mulţi tineri intelectuali, 
dintre care cel mai reprezentativ este Sorin Dumitrescu. 

RODION GALE RIU: Deodată cu plecarea Părintelui, a plecat 
şi unul dintre cei care știau să asculte sufletul ficărui creștin care 
i se mărturisea sub patrafir. Și, în același timp, prin această 
plecare, fiecare dintre noi are în faţa lui Dumnezeu un mărturisitor 
și un rugător pentru sănătatea și binele neamului românesc. 


PUNCTE CARDINALE 


SECVENȚIAL 
i (0Tei:98. (e 


+ Părintele Constantin 
Galeriu (numele de buletin: 
Costachi Galeri) s-a născut la 
21 noiembrie 1918, 
Răzeşi, comuna Răcătău, jude- 
țul Bacău. 

+ Între 1930 şi 1938 a urmat 
Seminarul “Sf. Gheorghe” din 
Roman,apoiF acultatea de Teo- 
logie din Bucureşti (absolvită în 
1942). 

+ A fost preot în satul Podul 
Văleni, judeţul Prahova (1943- 
1947), apoi la Biserica “Sf. 

Vasile” din Ploieşti (1947- 
1973), iar în ultimii 30 de ani la Biserica “Sf. Silvestru” din Bucureşti. . 

+ Căsătorit din 1943 (prenumele soției: Argentina), a dev erietaipa baze băieți (Rodion, 
Serafim, Narcis, Ciprian). 

+ A fost deţinut politic între 7.08-7.09. 1950 şi 16.08.1952-26.10.1953. 

+ În 1973 a obținut titlul de Doctor în Teologie, cu teza Jertfă şi răscumpărare, 

+ A fost mai întâi “spiritual-asistent” (1973-1 974), apoi lector (| 974-1 977) Şi profesor 
titular (1977-1991) la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. În 1992 a fostnumit 
profesor consultant şi conducător de doctorat la Universitatea din Bucureşti. După 
pensionare, a mai funcționat ca profesor la Universitatea “Valahia” din săpa şi la 
Facultatea de Drept a Universității Ecologice din Bucureşti. e 

+ A primit Premiul Senatului Universităţii din Bucureşti (1942), premiul revistei 

Flacăra u 990). titlul de Doctor Honșris Causa al Desi Ecologice din spe sal 


a 


în satul 






membru în Comisia Naţională UNESCO, preşedinte al Editurii “Harisma”, preşedinte 
al Fundaţiei “Elena Doamna”, membru de onoare al uilației ; “Memoria”, preşedinte 
executiv al Frăției Ortodoxe Române. 

+ Volume publicate: Jerifă şi răscumpărare (1973; reed. 1991), Meditaţii la “Tatăl 
Nostru” şi la “Fericiri (1990; red. 2002), Tâlcuiri la mari praznice de peste an: 22 
de modele omiletice (2001). ue Geneză şi Apocalipsă (2002)e etc., la care se adaugă un 
mare nu iăr de studii ŞI ariiso/e publicate î în periodice din țară ŞI din străinătate. 

+ În ian ianuarie 2002, în urma unui accident vascular cerebral, rămâne parțial paralizat. 

+ În iulie 2003 are un nou atac cerebral, fiind internat la Spitalul Clinic Universitar din 


Pics, unde a zăcuti în see de Forta, Sue, din viaţă duminică, 10 august, la 
ora 2]. d A y, A CE SE 


y Ş A E. 


+A catina miercuri 13 august, puțin după prânz, în coasta eu “Sf 


Silvestru”, i iar timp de mai bine de un ceas, “până. ce sicriul a fost purtat Spre mormânt, 


pe cerul de deasupra bisericii astăruit i in jurul soarelui ascuns sub nori, un larg curcubeu 
Circular, pe care fotografi le nu-l potreda în în toată tainica lui splendoare, darcarea a rămas 


adânc întipărit îi in memoriă miilor de creştini veniți să-şi i ia rămas bun de la cel mai ide 
seamă sul iz Ortodox. român al secolului PCA A Şes ă 





e, A fost, înealtele, ainu deonoareal Li şii Ca dica Românilordei Pretutindeni, | 


— a d 








PUNCTE CARDINALE 


Legitimitatea titulaturii de “Biserică naţională” pentru 
Biserica Ortodoxă Română unii poate că pur şi simplu n-o 
înțeleg, fie din slăbiciunea minţii, fie din puţinătatea 
cunoştinţelor; alții o înțeleg, dar o anumită teamă sau 
slugămicie îi face să se conformeze unei anumite linii 
ideologice impuse sau doar sugerate din exterior: așa e omul, 
bietul de el, slab şi ispitit să stea “sub vremi”, cum zicea 
cronicarul. Dar mai sunt şi alții — sărmanii de ei, Dumnezeu 
să-i ierte! — care s-au învechit în sminteală şi li s-a întinat lor 
ŞI cugetul, şi inima: aceştia cred căei sunt stăpânii adevărului 
împotriva lui Dumnezeu, răstălmăcind totul şi smintindu-i şi 
pe alții, cu raționamente şi vorbe meşteşugite... 

De unde ar trebui să pornească o astfel de discuţie? 
Desigur, de la nație sau națiune, de unde vine şi cuvântul 
național. Este națiunea o realitate sau o simplă comvenţie? 
Este națiunea de la Dumnezeu sau de la oameni? Şi atunci, 
dacă națiunea este convenție omenească, ea are o valoare 
relativă, ca toate lucrurile omeneşti; dar dacă este realitate 
rânduită de Dumnezeu, atunci ea face parte din ordinea 
creației dumnezeieşti, este bună în sine, iar a o nega sau a o 
disprețui este cel puțin nedrept. 

Pentru gândirea şi sensibilitatea ortodoxă, națiunile, 
națiile, neamurile, sau oricum le-am spune, nu numai că sunt 
ceva real şi nu artificial, dar ele nu au doar realitate istorică 
sau biologică, ci şi realitate spirituală şi morală. Prin urmare, 
specificul naţional, cu toate notele lui componente, nu este 
ceva inventat — nici interesat, nici dezinteresat — de către 
oameni, ci ceva dar, concret, obiectiv. Desigur, acolo unde 
o națiune, în cadrul unui stat național, este majoritară, acest 
fapt e firesc să se reflecte în toate. Părintele Arhiepiscop 
Bartolomeu Anania are dreptate când zice: **Dacă există stat 
naţional, trebuie să existe şi Biserică națională”, adăugând 
că Biserica Ortodoxă Română este Biserică naţională, 
indiferent de opoziția unuia sau altuia. 

Totul este mai simplu decât pare: pentru orice gândire 
sănătoasă, aşa cum un om depozitează în memoria lui o 
anumită experienţă de viață, în funcție de care îşi modelează 
personalitatea, tot aşa şi neamurile sunt legate de o tradiție 
proprie, care se reflectă în specificul fiecăruia. Umanitatea 
răspunde — a răspuns dintotdeauna — chemării lui Dumnezeu 


într-o formă sau alta, în funcţie de particularitățile persoanelor 


şi grupurilor concrete care o compun, Întrucât nu există . 


umanitate pură, necondiționată de nimic, ci numai umanitate 
întrupată în națiuni, răspunsurile sunt diferite ca formă, 
chiar dacă asemănătoare ca fond. Unii zic că religia este 
exclusiv ceva din cer, iar națiunea exclusiv ceva de pe 
pământ, aşacă între ele n-ar exista punct de întâlnire. Dreapta 
credință vede însă realitatea în mod teandric: asta înseamnă 
că cerul şi pământul comunică prin lucrarea harului 
dumnezeiesc; nu sunt douăniveluri între care să fie o ruptură, 
ci două vase comunicante, prin voia înțeleaptăa lui Dumnezeu. 
Religia cheamă lao existență mai înaltă, de dincolo de /ume, 
dar ea, religia, lucrează în lume — şi impregnează lumea. 
Capătul e dincolo, dar calea e aici. 

Fiind o ordine atotcuprinzătoare, ordinea religioasă nu 
poate face abstracție de factorul'“naţiune”. Noi ținem cu toții, 
prin naştere, de o națiune, iar națiunea — fie ea română, 
greacă, germană, evreiască, chineză ş.a.m.d. — ţine, la rândul 
ei, prin tradiție, de o anumită religie. Desigur, un individ 
poate să opteze pentru o altă religie; națiunea însă, luată în 
ansamblu, merge pe linia tradiției moştenite. Sau uneori, ca 
în cazul creştinării diferitelor popoare, neamul întreg se 
poate converti treptat, dar acestea sunt fapte călăuzite de 
Providență, iar nu rezultate imediate ale unor decizii strict 
omenești. Biserica (în ordinea supranaturală) şi Națiunea (în 
ordinea naturală) sunt realități şi valori mai presus de capri- 
ciile istorice, şi se află de obicei într-otainică interdependenţă. 

Unii invocă, pripit, aşa-numitul “filetism”, adică erezia 
de a pune națiunea deasupra religiei. Dar aici nu-i câtuşi de 
puțin vorba de filetism. Filetismul este o marginală problemă 
bulgărească a secolului trecut, Nici un adevărat creştin nu va 
pune nu zic națiunea, dar nimic altceva mai presus de 
Dumnezeu. Naţionalul se poate subsumareligiosului, dar nu 
ise poate supraordona, nici substitui. În cazul nostru, aspune 
“Biserică naţională” nu înseamnă a pune naţionalul mai 
presus de religios, nici a exagera iubirea de neam, ci doar a 
defini o stare de fapt cu vechi rădăcini istorice, în virtutea 
căreia tocmai ceea ce nu este trecător (spiritualul) înnobilează 
ceea ce este trecător (secularul)), 

Cât despre raportul firesc religie-naţiune, el nu poate 
ajunge inactual, nici nu poate fi anulat. Uitaţi-vă 
dumneavoastră la multe din frământările lumii contemporane 
și socotiți în ce măsură sunt implicaţi acolo factorii naţional- 








AIE ial A 


% Cm E, a pa ) -. £ i 
2 > CON stare ă 
eee cai i d Fa INA 30Ll „rie VE la 37. 

UUOXC 


a 


ip ri 
p g> 


noua versiune, mr păstrează lei 
cepții, nu doar“ spirit ir răsp punsu ilor 
si În temeiul aces mit ări i”, am i ep lus rezu ip 
matul, de-a lungu fanii sub. diferite. tiluri 
re dacționale, în mai multe publicații (reviste şi volume. 


„coleeti c), în aurite se rola Faris la noi Asab 


: Î 
n ! Dr! 


ai senat, 3 arte ate pc „era ate 

u cei o e IN 

de Țară. Am găsit incă iuti 
linie ra ct pl Alu cu ir 


fa sait e, Pe 


că elva rămâne u rep 
PRI IPC 


religioşi: în fosta Iugoslavie, în Irlanda, în Cecenia, în Palestina 
ş.a.m.d. Atât conştiinţa religioasă, cât şi conştiinţa naţională 
sunt încă vii şi lucrează din plin în lume, 

Este adevărat că, după 50 de ani de îndoctrinare ateistă, 
dar şi sub presiunea unui anumit modemism, există, la noi, o 
criză a înțelegerii Tradiţii. Există şi neînțelegere, există şi 
indiferentism. Tocmai de aceea instituţiile responsabile, în 
primul rând Biserica şi Şcoala, trebuie să lucreze temeinic şi 
armonios în sens educativ şi misionar. 

Tineretul, mai ales, trebuie să conştientizeze nu doar 
importanța individuală a relației noastre cu Hristos, dar şi 
măreția apartenenței la cea mai înaltă tradiție spirituală din 
istorie. Euaşzicecănoi suntem cu certitudine creştini, dar încă 
şi mai precis — creștini ortodocşi. Căci ce înseamnă ortodox? 
Orto-doxia este “dreapta credință”, plinătatea credinţei 
adevărate şi neştirbirea ei, maxima fidelitate faţă de Revelația 
divină. lar poporul nostru nu doar că a primit creştinismul, dar 
l-a primit chiar de la naştere, păstrând Ortodoxia de-a lungul 
veacurilor, identificându-se şi străluminându-se prin ea. Pe de 
altă parte, Ortodoxia nu apare la un moment dat în istoria 
recentă: ea este din vechime, de la Hristos şi de la Apostoli, Şi 
e real “firea omului”, cum observa adânc fratele Rafail Noica. 

Fraţii noştri români greco-catolici, pe care o anumită 
împrejurare istorică i-a smuls de la sânul “Maicii spirituale a 
poporului român” (cum numea Eminescu Biserica noastră 
strămoșească), zic uneori, dureros, că Ortodoxia ar însemna 
“ceţurile slave”! Eu cred că-ţi trebuie mult nădut ca să nu mai 
vezi decât “ceaţă” în lumea care i-a dat, printre atâţia alţii, pe 
Rubliov, pe Sf, Nil Sorski, pe Dostoievski, pe Florenski sau 


Septembrie 2003 NR. 9/153 PAG. 3 


pe Soljeniţin! Dar unde erau slavii în veacul întâi, când 
Apostolul Andrei propovăduia printre geți, sau în veacul al 
4-lea, când străromânii se închinau mai toți Domnului 
Hristos? Oare îndărătul “ceţurilor slave” nu stă farul de 
lumină al Bizanțului ortodox, nu stau Sfinții Părinți ai 
Răsăritului şi toate Sinoadele ecumenice, nu stă marea 
tradiție mistică a isihasmului, pînă la sacrul geniu “grec” al 
Sf. Grigorie Palama? Când s-au aşezat pe aici şi s-au 
creştinat slavii, noi aveam dejao tradiție creştinăconsolidată, 
nutrită la izvoarele bizantine. Până şi conştiinţa vie a 
romanității ne-am păstrat-o prin Imperiul de Răsărit, al 
bizantinilor care-şi spuneau romei şi se declarau continuatori 
voluntari ai vechii Rome. Această sensibilitate creştină 
răsăriteană a făcut ca şi cuvintele moştenite de noi din latina 
populară (iar nu din cea yorbită la Roma şi devenită mai 
târziu limbă sacră a Apusului) să fie adeseori îmbogățite 
“ortodox”, cunoscând aici o altă evoluţie decât în Apus: 
lumen (lumină) a dat “lume”, anima (suflet) a dat “inimă”, 
*conguaero (cuceritor) a dat “cucemnic”, casă mă rezum doar 
la câteva exemple. 

Că s-a adoptat, după împrejurări şi vremelnic, la 
începuturile vieții noastre statale, slavona ca limbă de cult şi 
cancelarie? Dar aceasta nu era decât o simplă formă târzie în 
raport cu tradiția noastră creştină răsăriteană, un vehicul care 
transporta valori bizantine şi o sensibilitate deja specific 
românească: ““suflet românesc în haină slavă”, cum frumos 
a zis Nicolae Cartojan, marele istoric al literaturii noastre 
vechi. 

Casăse pătrundă de măreția creştin-ortodoxăatrecutului 
românesc şi să priceapă puternica legătură ce-a existat la noi 
între Biserică şi Stat, din epoca medievală a voievozilor şi 
până-n epoca modemă a regalității (să nu uităm că pe 
blazonul Casei Regale scria: Nihil sine Deo, “Nimic fără 
Dumnezeu”), ca să-şi cunoască tradiţia şi deci adevărata 
identitate spirituală, culturală şi națională, tinerii noştri ar 
trebui îndrumați să asculte, dincolo de mărturiile istorice 
bisericeşti, glasul voievozilor cărturari, precum Neagoe 
Basarab sau Dimitrie Cantemir, al voievozilor martiri, precum 
Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu, al scriitorilor 
noştri clasici, de la Heliade la Eminescu şi de la Coşbuc la V. 


Voiculescu. Zice, bunăoară, Neagoe Basarab: “Eu, feții mei, 
nu ştiu alt rai mai dulce decât fața lui Hristos”! Ce mărturie 
mai frumoasă a credinței şi evlaviei ortodoxe se poate 
închipui? Şi ea vine de la un om de stat, de la un voievod! 

De aceea, trebuie să se ştie şi să se spună răspicat: 
recunoscând Bisericii Ortodoxe Române titlul de 
“Biserică naţională”, recunoaştem şi poporului român 
titlul de supremă cinstire de a fi ortodox. 

Rezervele unora faţă de titlul de “Biserică națională” 
sunt şi reflexul anumitor influenţe occidentale. Trebuie însă 
precizat că, dacă în Occident nu există propriu-zis Biserici 
naționale (fapt ce stă în tradiţia universalismului catolic), 
Ortodoxia este aşezată instituțional pe temeiul Bisericilor 
locale, ce şi-au căpătat treptat autocefalia. Biserica Ortodoxă 
Română, de pildă, este Biserică autocefală din 1885 (avându- 
şi conducerea în sânul neamului ei, nu în afara granițelor 
naționale), iar în 1925 a fost ridicată la treapta de Patriarhie. 
Desigur, acest statut asigură o relație specifică a Bisericii cu 
Statul, cu organismul național în genere. De aceea putem 
vorbi, atât din perspectiva trecutului, cât şi a prezentului, de 
Biserică națională, fără ca prin aceasta să intenționăm să 
lezăm pe cetățenii români de alte naționalități sau confesiuni. 
Desigur, la acestea se adaugă covârşitoarea majontate a 
ortodocşilor: 87%, conform recensămintelor recente. 

Aş vrea să închei cu observaţia că noi am ajuns să 
ignorăm otradiție-— Tradiţia ortodoxă pecare Apusul însuşi 
o redescoperă şi o preţuieşte de la o vreme, ca peun izvor viu 
şi autentical Revelaţiei. Suntem, unii dintre noi, ca sălbaticii 
de odinioară: ne ignorăm propriile valori şi suntem gata să le 
dăm pe sticlele colorate ale altora! În timp ce acei alții, 
epuizați spiritual de rătăcirile modernității, ştiu să preia şi să 
chivermiseascăaurul şi nestematele Sfinților Părinţi ai Tradiţiei 
răsăritene. În Occident, interesul pentru Ortodoxie este în 
creştere continuă. Sunt tot mai numeroşi teologii apuseni de 
marcă, mai ales catolici (i-aş cita măcar pe H. U. von 
Balthasar, R. Waldenfels, G. Habra, B. Sesboue), ce recu- 
nosc dreptatea Răsăritului în multe probleme teologice, 
Faptul e confirmat şi de enciclica papală Orientale lumen, în 
care se recunoaşte că Răsăritul este leagănul creştinătăţii. 

Se cuvine, pe aceste temeiuri, să ne cinstim numele de 
Biserică naţională şi deci de popor ortodox, adică drept- 
măritor! 

Amin! 








PAG. 4 NR. 9/153 Septembrie 2003 


PUNCTE CARDINALE 





În Spiritul dreptei. Între tradiție şi actualitate (1997) ați schiţat principalele 
repere spirituale şi politice ale gândirii de dreapta. Teodor Baconsky sugerează că 
acest prim volum de eseuri, prin viziunea clară despre gândirea politică a creştinis- 
mului, ar putea constitui, ideatic, liantul noii generaţii de gânditori care continuă 
preocupările ultimilor reprezentanți ai generaţiei de la 1930. Cu ce sentiment ați 
redactat eseurile care alcătuiesc acest volum? 

Cu fel de fel de sentimente, cred, pentru că sunt scrise la date şi în contexte diferite, 
de-a lungul a 10-12 ani. Am căutat să dau cărții o structură cât mai unitară, dar ea rămâne, 
totuşi, o culegere de articole. Dacă este ceva care le leagă, dincolo de stil, atunci este 
coerenţa intermmă a unei gândiri smerit raportate la Hristos, pe Care nu ştiu dacă L-am 
înțeles întotdeauna, dar pe Care am căutat să nu-L trădez niciodată. Cu marii interbelici, 
cred, tot în Hristosne întâlnim [...]. Dreapta, 
sau mai precis spiritul ei, în înțelesul pe 
care i-l atribui eu în carte, şi care în nici un 
caz nu se reduce la aspectul politic, nu-i 
nimic altceva decât trăirea Tradiţiei în 
actualitate. 

Insist, totuşi: în ce măsură este 
această opțiune motivată cultural şi în ce 
măsurăpolitic? Intreb acest lucru pentru 
că ştiu că ați fost etichetat drept“legiona- 
roid” și “fascist” de către unii membriai 
Grupului pentru Dialog Social. 

lar eu repet: motivaţia este, la baza ei, 
una de ordin religios, de asumare moral- 
spirituală a unei paradigme, cu toate 
consecințele ei în sintagmă. Nu măregăsesc 
în stânga, nici în modernitatea conformată 
de ea, pentru că le simt mai degrabă ostile 
lui Dumnezeu, sau ordinii fireşti pe care 
Dumnezeu a lăsat-o în lume [...]. Dreapta 
începe, sau ar trebui să înceapă, de la 
repunerea divinului în primatul lui 
axiologic. Faţă cu strâmbătăţile lumii, este 
simptomatic că dreapta încearcă să le 
îndrepte, în numele sacrului, în vreme ce 
stânga încearcă să le indreptățească, în 
numele profanului. 

Cât despre etichetele de care aţi 
pomenit, ele mi se par ridicole prin însăşi 
inactualitatea lor: legionarismul şi fascis- 
mul(care, în paranteză fie spus, sunt lucruri 
esențial deosebite) nu reprezintă decât nişte 

forme istorice şi pe alocuri contradictorii 
ale dreptei; bune sau rele, ele nu mai pot fi 
reiterate ca atare, contextul fiind astăzi cu 
totul altul [...]. Stânga s-a obişnuit însă, la 
NO! şi aiurea, să întrebuinţeze astfel de etichetări absurde, în scop de intimidare publică, 
mizând pe reflexele mentale create de uriaşa ei maşinărie propagandistică [...]. 

Cum ar putea contrabalansa dreapta autentică, în condiţiile actuale, idealurile 
cosmopolite, antitradiționaliste şi materialiste ale stângii? 

Într-o lume postbelică în care dreapta a fost sistematic şi indistinct diabolizată, iar 
la noi după peste patru decenii de comunism şi după peste un deceniu de politicianism 
clientelar, mai mult sau mai puţin neocomunist, este limpede cănu prea se mai poate vorbi 
de o'“dreaptă autentică”, ci doar de cazuri puţine şi oarecum izolate de oameni desreapta, 
astfel că lupta cu stânga de toate nuanțele va rămâne încă multă vreme una foarte inegală. 
De aceea, nuatât un partid de dreapta mi se pare urgent şi profitabil acum, câtsalvgardarea 
spiritului dreptei, fie şi numai la nivelul unei elite mărturisitoare, care trebuie să se 
învrednicească a fi garanția şi cheagul dreptei de mâine [...]. În Româniatrebuie recreată, 
treptat, cu tact şi răbdare, o sensibilitate de dreapta, măcar pe câteva segmente sociale, 
nu fără o legătură principială cu Biserica, bastion redutabil al credinței şi al tradiţiei, 
dincolo de scăderile omeneşti ale unor slujitori ai ei, de ieri sau de azi. 

n volumul de eseuri De /a Eminescu la Petre Ţuţea (2000), optați pentru “un 
model paideic al dreptei româneşti”, ilustrat de o serie de personalități “mărturi- 
sitoare” de dreapta: Mihai Eminescu, Nicolae C. Paulescu, Nichifor Crainic, Nae 
Ionescu, Lucian Blaga, Vasile Băncilă, Corneliu Zelea Codreanu, Petre Ţuţea. Cât 
de concludent pare acest “model paideic” în comparație cu cel impus gălăgios, 
propagandistic, de noua stângă, care duce o campanie denigratoare împotriva 
valorilor tradiţionale autohtone? 

[...] Prin “modelul paideic” cu pricina (de fapt un şir de sugestii care converg spre un 
posibil model paideic al dreptei creştine româneşti), mi-am propus pe de o parte să prezint 
fără ticurile ideologice de stânga o serie de figuri exemplare ale vieții şi culturii naţionale, 
cu mare impact în România interbelică, iar pe de altă parte să deschid cititorului de azi 
calea spre o tradiţie nemistificată şi încă viabilă în lamura ei, reclamând, dacă nu o 
recuperalio în spirit, măcar o onestă evaluare istorică [+]; 

Cum vă explicați faptul că marii noștri gânditori interbelici au fost înainte de 
toate români (și abia apoi filosofi, moraliști, istorici ai religiilor), deci oameni de 
dreapta? 

V-aş putea răspunde că prin fatalitate ontologică, dar știu că vă așteptați la mai mult, 
Formulând întrebarea, bănuiesc că ați avut în minte spusa lui Petre Ţuţea cu omul de 
dreapta şi cu “românul absolut”,.. 

Erau pur şi simplu, înainte de orice altceva, oameni inteligenţi, de o inteligență 
nepervertită. S-ar putea să pară straniu, dar omul inteligent are simțul concretului, în 
vreme ce prostul — sau, mă rog, mai puțin inteligentul — gândeşte abstract, ceea ce-l duce 
la generalizări abrupte asupra realității. Altfel spus, omul inteligent e îndeobşte realist, 
în vreme ce prostul e mai degrabă idealist, în sensul că are idei fixe, sau “intră” la câte o 


DIN INTERVIUL ACORDAT 


de RĂZVAN CODRESCU. . 
REVISTEI ORIGINI (NORCROSS- USA) 





idee, pe care o preface apoi în grilăa realității. Egalitari smul, de pilciă este un PIE e ș E 
al prostiei idealiste [...]- nu le poţi lua pe toate la fel, fără nici e) disci gi pe e ii 
este tocmai facultatea de a opera justele discriminări şi de a ierarhiza calitativ date e 
realității. Veţi observa cuuşurințăcăstânga, care e promovată de pi ic ni Ă oști, 
în sensul cel mai larg al cuvântului, urăște discriminările şi ierarhiile, e d ealistă şi 
populistă, ideologizează în disprețul realității. Dreapta, dacă e cu adevărat dreaptă, ALE 
“deosebirea duhurilor*”, e discriminatoare şi ierarhoforă, realistăşi elitistă, "aristocratică 
în înțeles etimologic, atentă la firesc şi la organic, A 

Întorcându-ne la responsabilitatea interbelicilor față de Japtul românităţii lor, voi 
afirma că naționalismul în general — şi românismul ca ipostază particulară a lui — ţine de 
ordinea firească a umanului, neexistând om anaţional. Apartenența la un neam este un 
dat care obligă, atât la nivel individual, cât 
şi la nivel comunitar, aşa cum te obligă 
faptul că eşti om şi nu rață, după cunoscuta 
butadă a lui Nae Ionescu... 

Avea sau nu dreptate Petre Ţuţea 
când afirma că atât dreapta câtşi stânga 
interbelică au dat gânditori străluciți? 
Se referea la un Petre Pandrea, cu care 
a împărtăşit în tinereţe idei utopice? Se 
includea el însuşi în gândirea de stânga, 
ilustrată la începutul carierei sale? 

Eu unul nu cunosc în România nici un 
gânditor strălucit care să se fi împlinit ca 
om de stânga. Sunt unii care au cochetat 
trecător cu stânga, dar, ca şi Ţuţea însuşi, 
sau — mutatis mutandis — ca Patapievici în 
zilele noastre, până laurmă “şi-aurevenit”. 
Cine s-a încăpățânat la stânga, ca Petre 
Pandrea bunăoară, n-a ajuns niciodată 
“gânditor strălucit”, pentru că la stânga 
totul se perverteşte şi se vulgarizează, iar 
spiritul se sufocă, sau “încremeneşte în 
proiect”. Ţuţea vorbea pro domo, 
scuzându-şi într-un fel tinerețea marxistă, 
darzâmbind însinea.lui... Riguros vorbind, 
nu se includea, desigur, în gândirea de 
stânga. Cu formula colportată de Noica, aş 
zice că Ţuţea a devenit ceea ce era 
structural, adică un om de dreapta, iar 
Pandrea a devenit la rându-i ceea ce era 
structural, adică un om de stânga. 
Devenirea poate fi sinuoasă, dar până la 
urmă devii ce eşti [...] 

De ce, după decembrie 89, dreapta 
românească nu reuşeşte să iasă din ano- 
nimat? 

Sunt multe pricini, păgubos convergente: ostilitatea contextului, un anume complex 
al marginalității, disensiunile interne, ezitarea de a şi-o asuma public a unor personalități 
cu adevărat influente, insuficienta noastră vrednicie şi — last but not least — lipsa de 
mijloace materiale [...]. Nu trebuie însă deznădăjduit, pentru că, dincolo de lipsurile cu 
care ne ceartă sau ne măsoară tăria, “Cu noi este Dumnezeu” 

Credeţi că renașterea dreptei politice nu poate avea loc decât printr-o renaştere 
a dreptei culturale, sau că dreapta politică nu e motivată ideatic de dreapta 
culturală? 

Mise pare căam răspuns mai sus, cu anticipație, la această întrebare. Dreapta politică 
trebuie să crească organic din dreapta culturală, iar aceasta din urmă trebuie să crească 
organic din asumarea lăuntrică a creştinismului, care este, aş zice, tradiția noastră 
genetică. Fără o puternică bază spirituală şi culturală, dreapta este oarbă şi inautentică, 
pentru cătocmai angajarea moral-spirituală şi creativă este una dintre principalele ei note 
diferențiatoare față de relativismul moral, materialismul consumist şi mimetismul 
cultural al stângii. Dacă dreapta interbelică a fost putemică şi profund modelatoare, 
faptul s-a datorat în mare măsură elitelor intelectuale care au girat-o şi culturii congenere 
în care a respirat [...]. In perioada postcomunistă, oamenii de dreapta s-au manifestat 
adeseori subcultural, iar asta a împiedicat creditul şi coagularea unei drepte credibile şi 
viabile [...]. 

Într-un eseu din volumul Spiritul dreptei, intitulat “Criza lăuntrică”, vorbiţi 
desprecriza culturii moderne, devenite “surogat profan alspiritualităţii autentice”; 
din cauza crizei morale şi spirituale în care ne aflăm — spuneţi acolo — “purtăm un 
viciu esențial în cele mai dinlăuntru ale noastre; din acest miez bolnav se dezvoltă, 
ca o cangrenă, tot răul care ne înconjoară”. Aţi putea numi acest rău? 

L-aş numi aici pe scurt, cu o formulă a lui Saint-Exupery, lipsa “nodului divin care 
leagă lucrurile”. 

Sunteţi redactor-şelal revistei Puncte cardinale, publicaţie sibiană de orientare 
național-creştină [...]. Vă rog să-mi spuneţi dacă Punctele cardinale vor merge mai 
departe [...]. 

Nu ştiu ce să vă spun... Nu sunt profet... Revista a intrat în anul al XIII-lea, fără 
sincope, dar cu destule fluctuații de tiraj. Există voința şi, deocamdată, chiar condițiile 
materiale de a o duce mai departe, Sănătatea ctitorului şi directorului ei, d-l Gabriel 
Constantinescu, om de 82 de ani, este factorul fundamental. Cred însă că adversarii săi 
mai au, încă o bună bucată de vreme, de ce să spumege de ciudă... 




















IP i Aa Poe 8 spa n MAR RR IAD A > e SRI > câe 3 
escu; (Nu cunose nici un gânditor strălucit care să se 1 plita om de 
Viu consemnat de Gearge Ștefan, apărut în Origini. Romanian Roots, vol. 

a buA zice e Ape ID IE e A e dei Ra PoE 


ga) > Interv (GRnAGI 







Te dn s3 
. pita Ya priză 











“PSDnuarenimic sfânt”. Aşasunătitlul editorialului 
semnat de D-na Rodica Ciobanu în cotidianul Adevărul 
din 16 august 2003, a doua zi după marea sărbătoare a 
lumii creştine, Adormirea Maicii Domnului sau Sfânta 
Maria Mare. Cauza care a stâmit indignarea ziaristei ce 
conduce departamentul politic din redacția amintitului 
cotidian ne este dezvăluit cu nădufîn primele trei fraze ale 
editorialului: “Doar în ceruri nu pusese PSD piciorul, dar 
acum şi-a înfipt şi acolo sigla cu cei trei trandafiri, ca să 
afle Dumnezeu că are, aici, pe pământ, un concurent 
serios. Iconițe cu Maica Domnului, pe o parte, şi 
simbolurile PSD pe verso, mesajul premierului, pe hârtie 
galbenă, înmânat preoților de către emisari ai partidului, 
şefii pesedişti trimişi la mânăstirile Putna, Sâmbăta, Nicula, 
Bistrița, Curtea de Argeş, Cacica, Tismana, Văratec, 
Bixad şi o hotărâre de guvern, datată 14 august, prin care 
o bucată din Parcul Carol este transferată Patriarhiei, 
pentru ridicarea Bisericii Neamului. Aceasta este doar o 
parte din campania deşănțată dusă de PSD pentrua câştiga 
voturile enoriaşilorşi influențăasupra Bisericilor Ortodoxă 
şi Greco-Catolică”. 





Pa: 0 m uj 
Î_ goi a eză 
— md 9 SC. Ă AR 3 - if Ea Ce . A Ed 


iaz 
e ZO PERI E E sad RE 2 me 


Revolta opiniei publice față de blasfemia comisă de 
politicienii PSD nu a rămas fără ecou. Marea majoritate 
a cotidienelor centrale au condamnat, fără menajamente, 
modul foarte puţin creştinesc în care “şefii PSD au dat 
buzna cu girofaruri printre enoriaşi şi au împărțit iconiţe 
de partid cu Maica Domnului”. Cât priveşte însă 
televiziunile, acestea, fără excepție, şi-au dovedit încă o 
dată servilismul şi obediența față de actuala putere. Crezând 
că servesc intenţiile propagandistice ale guvemului, nu au 
făcuteconomie de prim-planuri, în care fruntaşii pesedişti, 
flancaţi de bodyguarzi, asistau la serviciul religios în faţa 
altarului, îndeplinindu-și astfel sarcina de partid de a 


„participa la acest pelerinaj electoral. Dar scena de la 


Mânăstirea Nicula, unde “ministrul Internelor, loan Rus, 
a tăiat cu mașina cu girofaruri mulțimea credincioşilor şi 
apoi s-a băgat şi în ritualul religios, citind integral, între 
slujbă şi predică, mesajul premierului”, a fost elocventă 
pentru milioanele de telespectatori. O inovaţie străină 
ritualului tradițional ortodox; “Pastorala de partid”. Un 
spectacol cu atât mai grotesc cu cât, doar cu câteva 
secvențe mai înainte, reportajul televizat consemna 
contrastul izbitor între aroganța sfidătoare a oficialităților 
pedeseriste, străine de semnificaţia creştină a marelui 
praznic, şi smerenia miilor de pelerini, din rândurile 
cărora mulţi, impresionant de mulţi, se îndreptau, târându- 
se, cu umilință, în coate şi genunchi, spre sfântul locaş 
care adăposteşte icoana făcătoare de minuni a Preacuratei. 

Comportamentul cu iz de profanare al agenților 
electorali pe care premierul Adrian Năstase i-a trimis în 
teritoriu spre aconvinge românii că““PSD-ul este un partid 
de ortodocşi”, aşa cum încerca să explice pitorescul 
personaj Dan Matei Agathon, altfel secretar general al 
partidului, a fost prompt sancționat de societatea civilă. 
Dar dezaprobarea cea mai severă a acestui gest necugetat 
a venit din partea reprezentanţilor celor două Biserici 
naționale. “Cu mare durere în suflet — declara D-l loan 
Paţiu, purtătorul de cuvânt al Comitetului pentru 
Memorandul greco-catolicilor- consider încercarea PSD 
de a transforma un praznic de amploarea Adormirii 
Maicii Domnului într-un prilej de manifestare electorală 
ca o pângărire inadmisibilă a acestei sărbători, Partidul de 
guvernământ nu este la prima tentativă de acest fel, de 
aceea consider cu atât mai tragică această încercare, Aş [i 
fericit dacă ierarhia bisericească ar spune un cuvânt de 
asprăcondamnare a unor asemenea practici”, Cât priveşte 
Biserica Ortodoxă Română, declarația Înalt Prea Sfi inţiei 
Sale Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului 
Feleacului și Clujului, este fără echivoc: “Politicienii vin 
la Nicula în fiecare an. Nimeni nu a fost invitat, dar ei nu 
pot fi opriţi să vină... Pe noi nu ne deranjează, nu ne 
impresionează prezența liderilor PSD, pentru că ea nu are 


DE: 


PUNCTE CARDINALE 


efecte în popor. Reacţia publicului la mesajul: primului 
ministru a fost nulă... Distribuirea de iconiţe imprimate pe 
verso cu sigla şi inițialele unui partid este nu numai un gest 
de impietate, ci şi de amatorism politic”. 

Dincolo însă de găinăriile specifice “democrației 
originale”, problema de fond este următoarea:în ce măsură 
partidele politice în general, şi social-democraţia în special, 
sunt îndreptăţite să-şi revendice calitatea de partide creştine 
în sensul plenar al conceptului de creştinism? Pentru a găsi 
răspunsul la această întrebare, să ne îndreptăm atenția spre 
un partid politic care se autodefineşte ca fiind “partid 
creştin”: Uniunea Democrat Creştină din Germania. 
Interpretarea corectă a acestei denumiri ne este oferită de 
documentul intitulat “Programul Fundamental al Uniunii 
Democrat Creştine”; în ““Preambul”, la paragraful““Credința 
creştină şi politica”, se spune: “Din religia creştină nu se 
poate deduce nici un program politic. Dar ea ne oferă, prin 
modul în care înțelege existența umană, o bază etică pentru 
o politică responsabilă. Această bază face posibilă 
conlucrarea dintre creştini şi necreştini”. Aşadar, singurul 
element creştin utilizabil în politică este morala creştină. 


FRUTTI PT BRA PAR ţa POR > tepi 2: PRTESIE DT 


n altaice ei bee aa PD ei 


. 08 rs 


D este u un partid de orto: 





cae văii listă ec 


Această idee este afirmată clar în paragraful “Etica şi 
religia” din capitolul ““Educaţie, învățământ şi cultură”, care 
sună astfel:*“Şcoalatrebuie să-i ajute pe tineri să-şi găsească 
un punct de sprijin religios şi moral. Ea nu trebuie să evite 
întrebănile cu privire la sensul vieţii. Credinţa în Dumnezeu 
nu poate fi impusă cu forța”. Demnă de reținut din această 
precizare este distanța pe care politica şi-o rezervă față de 
religie. O distanțare explicabilă prin faptul că religiile 
operează cu valori absolute, în speță cu “adevărul absolut”, 
pe când activitatea politică este supusă meandrelor şi 
prefacerilor istorice la care trebuie să se adapteze, cu 
menţiunea obligaţiei de a nu pierde din vedere “idealul etic 
social”, pe care l-a promis ca principiu de bază al activității 
sale. 

Spre deosebire de democrația creştină, social- 
democrația este genetic “anticreştină” sau, în cel mai fericit 
caz, “acreştină”. Părinţii fondatori ai actualei social- 
democraţii, Ferdinand Lassalle, Karl Marx, Friederich 
Engels, Karl Kautsky, Eduard Berstein, August Bebel, 
Wilhelm Liebknecht, Rosa Luxemburg, au fost toți evrei 
sau anticreştini declaraţi. O situaţie similară, dar cu un 
deznodământ tragic, a cunoscut Rusia ţaristă:conducătorii 
ramurii bolşevice a social-democrației, cei mai mulți de 
origine evreiască, s-au declarat nu numai anticapitalişti, ci 
şi anticreştini înverşunaţi. De pe această poziție, după 
preluarea puterii în octombrie 1917, au dezlănţuit o adevărată 
hecatombă asupra slujitorilor Bisericii, soldată cu 
exterminarea aproape totală a preoților şi monahilor 
ortodocşi. 

Social-democrația occidentală, cu precădere cea 
germană, s-a desolidarizat de excesele bolşevismului, ca şi 
de ideologia în numele căreia au fost săvârşite. După un 
proces lent, de-a lungul unui secol de căutări şi “revizuiri”, 
social-democrația germană a ajuns la actuala doctrină, 
adoptată la Congresul de la Godesberg în noiembrie 1959. 
Prin “Programul de la Godesberg”; social-democraţia 
germană s-a “dezideologizat”, repudiind marxismul şi 
transformându-se, din “partid de clasă”, în “partid al po- 
porului” (Volkspartei). Totodatăa renunțat la materialismul 
istoric ca instrument “Ştiinţifi c” în explicarea evoluţiei so- 
cietății, în favoarea unei concepţii despre lume şi viață cu 
rădăcini în etica creştină şi în umanismul filozofiei clasice. 
Noile sale obiective sunt sintetizate în triada “Libertate, 
Dreptate, Solidaritate”, aceleaşi valori fundamentale ca şi 
cele declarate de democraţia creştină, doar ordinea 
enumerării lor fiind diferită. Această profundă reorientare 
a Partidului Social Democrat din Germania a avut drept 
consecință acceptarea lui de largi pături ale burgheziei şi 
posibilitatea de a participa la guvernarea țării. 

Hotărârea lui Gorbaciov de a abandona doctrina lui 
Brejnev a înlăturat ultimul zăvor ermetic teroarea de care 





Septembrie 2003 NR. 9/153 PAG. 5 





marxism-leninismul mai dispunea pentru a ține închise 
porțile revoluțiilor populare. Dar intenţia ultimului lider 
comunist de la Kremlin de a înlocui în țările-satelit 
regimurile conservatoare cu echipe reformiste, care să 
aplice “perestroika şi glasnostul”, a eşuat. Cu excepția 
României, popoarele din Estul Europei au ales calea 
social-democraţiei de tip occidental." “În România scrie 
Jean-Frangois Revel în Revirimentul democrației—numai 
complicitatea şi ajutorul exterioral KGB-ului le-au permis 
complotiştilor să-l lichideze pe Ceauşescu”. Şi, adăugăm 
noi, să ne pricopsească în locul modelului occidental de 
democrație cu “democrația originală” impusă de 
comunistul Ion Iliescu, care, în decembrie '89, în fruntea 
unui grup de “tovarăşi” dizidenți din PCR, a preluat 
conducerea țării. 

Originalitatea democraţiei iliesciene constă în crearea 
unui astfel de climat în cadrul sistemului care acceptă 
pluripartidismul, încât partidul care a pus mâna pe putere 
împiedică celelalte formaţiuni politice să devinăalternative 
reale în competiția pentru guvernare. Partidele capabile să 
realizeze această performanță au fost etichetate de Dimitrie 


De Iaz amenoree a 


Ade tar "mag Su: PE ESTI Po 


a-ti (i 99 Aaaa i ta 
docsi si <td gol 


STĂ DA AAC AN "Tie? să ni 5 paie cat gen Sarei ati lupti acesti 
A Pui Agia 45 dă d Pip Stat A Ni RD a 2 


Gusti drept “partide oportuniste”. În timp ce, partidele 
autentic democrate — “partidele de program” — sunt 
preocupate de problemele vitale ale națiunii, urmărind 
înfăptuirea unui ideal etic social, “partidele oportuniste” 
nu urmăresc decât puterea, pe care o pun în slujba 
intereselor personale şi de grup. Cât priveşte metodele pe 
care oportuniştii le întrebuințează cu virtuozitate pentru a- 
şi impune voința, ele sunt următoarele: 1. arta de a seduce, 
a se insinua şi a place; 2. arta de a corupe; 3. arta de a 
calomnia, minți şi mistifica;4. arta dea intriga şi, în sfârşit, 
5. arta de a teroriza. 

Pelerinajul vârfurilor pedeseriste la mânăstiri cu 
prilejul praznicului Adormirii Maicii Domnului este o 
demonstrație a artei de a seduce electoratul, de a se 
insinua pe lângă viitorii alegători şi de a se face plăcuţi 
populaţiei. In ce măsură au şi izbutit să-şi apropie norodul 
drepteredincioşilor este greu de spus. Evenimente din 
trecut ne avertizează totuşi că naivitatea şi credulitatea 
sunt defecte care, în multe situații, nu i-au ocolit pe 
români... 

Promisiunile premierului de bani pentru lăcaşurile de 
cult şi salarii mărite preoților, conținute în mesajul citit în 
biserici, dovedesc încă o dată că politicienii pedeserişti 
sunt maeştri în arta corupției. Ştiu că fiecare om are un 
preț şi folosesc cu dibăcie “moneda electorală” pentru a- 
i transforma în partizani pe cei care-i contestă. 

Dar dacă nici insinuarea şi nici corupția nu dau 
rezultatele dorite, partidele oportuniste nu se vor reține să 
folosească mijloace mai drastice, ca intriga, calomnia sau 
chiar feroarea. Reacţia adversă a credincioşilor (dar mai 
alesa personalitățiloremblematice ale ierarhiei ortodoxe) 
la avansurile pesediste face posibilă şi utilizarea unor 
astfel de acțiuni. Aceasta cu atât mai mult cu cât mulți 
credincioşi nu au uitat că până deunăzi impostorii care 
astăzi se înghesuie în fața altarelor erau membri activi ai 
PCR, propovăduind ateismul. Problema este însă mult 
mai complexă şi relaţia între Biserică şi Stat, în contextul 
actualei situații din țara noastră, a fost abordată direct, fără 
diplomaţie şi menajamente, de Î. P. S. Bartolomeu Anania 
în revista Renaşterea (nr. 5 din 1998), din care cităm: 

*... Laviitoarele alegeri parlamentare, anticipate sau 
nu, Biserica Ortodoxă Română va trebui să renunțe la 
rezerva pe care şi-a impus-o şi să intre direct în arena 
civică, nuca partid sau formație politică, nici sprijinind un 
anume partid, ci ca factor major de orientare electorală, pe 
criterii morale, în special pentru categoria cetățenilor 
indecişi, cărora le va recomanda, la nivelul parohiilor, 
persoanele care urmează a fi promovate în Parlament, 
indiferent de apartenența sau inapartenența lor politică...” 


Gabriel CONSTANTINESCU 





PAG. 6 NR. 9/153 Septembrie 2003 


PUNCTE CARDINALE 


Inchin cu smerenie 
această tălmăcire 
memoriei ilustrului 


Divina Comedie a lui Dante Alighieri 


într-o nouă versiune românească de Răzvan Codrescu 
SE a iai de | Marian Papahagi 


Ajunşi în a opta bolgie din cel de-al optulea cerc al infernului, Dante şi Vergiliu îi află chinuindu-se acolo pe 
sfetnicii de rea-credinţă: fiecare suflet damnat este învăluit într-o flacără care-l mistuie. Printre osîndiţii de aici 
se găsesc Ulysse şi Diomede, cei doi eroi greci ai războiului troian, care ard într-o singură flacără, după cum şi 
în viaţă fuseseră solidari în mînie și înşelăciune. La rugămintea lui Dante, Vergiliu îl iscodește pe Ulysse, care 
le povestește celor doi poeți ultima sa călătorie: trecînd de actualul Gibralta r, adică de Coloanele sau Strimtoarea 
lui Hercule (care reprezenta, pentru antici şi medievali, marginea lumii cunoscute, dincolo de care nu era bine 
să te avînți: Nec plus ultra), Ulysse şi însoțitorii săi pier într-o furtună iscată dintr-un munte misterios, identificat 
de exegeţii lui Dante cu muntele Purgatoriului, oprit prin rînduială divină — com'altrui piacque (v. 141) — 
oamenilor vii şi cunoaşterii lor raţionale. 


romanist şi dantolog 


64 “De pot vorbi din focul ce-i munceşte”, 
INFERNUL zisei atunci, “maestre-al meu, de-o mie 
CINTUL 26 de ori te rog, cu mine zăboveşte, 

67 pîn” să ne-ajungă apriga vipie, 

l Te bucură, Florenţă, aşa de mare ŞI-a-i agrăi îngăduie-mi, căci vezi 
că peste mări şi țări din aripi baţi, cum mă-ncovoi de-aşa dorință vie!”. 
iar buhul ți s-a dus şi-n iad se pare! 70 lar el spre mine: “Mult te onorezi 

4 Mi-a ars obrazu-aflind printre damnați cu-asemeni rugă. Nu mă-mpotrivesc, 
cinci fii de-ai tăi de tristă pomenire, dar sfat ți-aş da tăcerea s-o păstrezi, 
ce fost-au toți tilhari învederați. 773 lăsîndu-mi mie-n seamă să vorbesc, 

7 Dar dacă-n zori e visul prorocire, căci ştiu ce-aştepți, însă aceştia, poate, 
curînd simți-vei Prato ce-ţi urzeşte, elini fiind, de tine se codesc”. 
cât despre ceilalți — ce să te mai mire? 76 Şi cînd destul ajunse a se-abate 

10 De-ai fi primit pedeapsa ce-ţi lipseşte, spre noi vipia asmuțită-ntruna, 
mai bine ți-ar fi fost, căci pe măsură l-am auzit rostind acestea toate: 
ce anii trec, durerea-n piept îmi creşte... 79 “O, voi, ce-n vîlvătaie sînteţi una, 

13 Pornirăm iar în sus, pe surpătură, de-n viața mea cîndva am meritat 
pe unde domnul după el mă trase, mai mult sau mai puțin să port cununa, 
şi loc de trepte pietrele ținură; 82 cînd în solemne versuri v-am cîntat, 

16 scrutînd pustiul căii-ntunecoase, unul din voi, oprindu-vă, să-mi zică 
proptiți pe tălpi, dar şi pe brînci deodată, pe unde singur moartea şi-a aflat!”. 
ne măsuram cu stincile colțoase. 85 Mai naltul vîrf din flacăra antică 

19 Simţii atunci — şi-o simt şi azi pe toată — porni atunci cu şuier să se zbată, 
durerea celor în adînc văzute, cum vîntu-ațiță focul şi-l ridică. 
iar mintea mi-o-nfrinez ca niciodată, 38 Părînd asemeni creasta-nvîlvorată 

22 să nu cumva să fugă de virtute; cu străduinţa limbii de-a vorbi, 
căci de-o primii prin soartă sau prin har, un glas căznit se-nfiripă: “Îndată 
nu vreau să mi-o-njosesc pe neştiute. 9] ce de la Circe am putut fugi, 

25 Ciţi licurici zăreşte din umbrar — după vreun an, de pe meleagul care 
pe vremea-n care-acel ce dă lumină Enea-avea Gaeta a-l numi, 
şi-ascunde mai puţin cerescul dar, 94 nici dor de fiu, nici milă arzătoare 

28 şi musca-l lasă pe țînţar să vină — de tatăl meu, nici dragostea rîvnită 
țăranul care spre cîmpie cată, de-a Penelopei lungă aşteptare 
pe unde truda nu i-a fost puţină, 97 n-au potolit grozava mea ispită 

31 de-atitea vilvătăi părea brăzdată de-a bate lumea şi-a afla ce-i bun 
şi-a opta vale, ce de-acu-şi căsca, sau rău în firea omului sortită. 
sub ochii noştri, gura-nfricoşată. 100  Ci-așa pornii pe mări ca un nebun, 

34 Precum cel răzbunat de urşi cîndva c-o luntre doar şi-o ceată-nsoțitoare, 
văzu pe ceruri carul lui Ilie, de-al cărei sîrg nu am nimic să spun. 
cînd caii-au prins spre soare a urca, 103 Pînă în Spania şi-n Maroc, oricare 

37 şi altceva decit acea vipie liman l-am colindat, Sardinia şi 
nu se-arăta holbatelor priviri, ce-ostroave se mai scaldă-n acea mare. 
părînd doar nour ce ardea-n tărie, 106 Bătrîni şi storşi de vlagă ne găsi 

40 la fel păreau şi-acele limbi subțiri tîrziul ceas cînd am atins strimtoarea 
ce-nvăluiau nefericita pradă de unde Hercul printr-un semn opri 
supusă-n veci cumplitei mistuiri. 109 „ să-şi mai urmeze omul căutarea: 

43 Eu sus pe stei, cu ochi rîvnind să vadă, în dreapta, hăt, Sevilla ne rămase, 
ațit de mult spre hău m-am aplecat iar Setta-n stînga o-nghiţise zarea. 
încît era să pic în el grămadă. 112 «O, fraţi ai mei cu inimi curajoase, 

46 ŞI domnul meu, văzînd în jos cum cat, ce-n drum spre-Apus aţi biruit urgii, 
grăi; “Încins se află-n fiecare cît mai aveţi un suflet viu în oase, 
din focuri cite-un suflet blestemat”. 115 spre Soare-Apune cade-se-a visli, 

49 “Maestre”, răspunsei, “încredințare zeloşi s-aflăm aievea şi anume 
mi-e vorba ta la ce am bănuit, ce taine-ascund acele lumi pustii. 
şi chiar voiam să-ți pun o întrebare: 118  Giîndiţi-văcă neamul vostru-n lume 

52 ce duh e-n focu-acela îndoit, n-a fost făcut spre trai dobitocesc, 
ca de pe rugul unde împreună ci să-şi croiască prin virtuți renume». 
feciorii lui Oedip s-au mistuit?”, 12] Ai mei, de cum sfirşii să le vorbesc, 

55 “Într-însul ard”, grăbit-a el să-mi spună, au fost cuprinși de-așa un dor de ducă 
"Ulis și Diomed, în chin uniţi încît abia puteam să-i mai strunesc; 
că oarecînd în furia lor nebună; 124 de-a lungul coastei stîngi, pe mări nălucă, 

58 ei ispășesc, de pară mistuiţi, cu pupa-ntoarsă către Răsărit, 

a calului şireată născocire, părea că luntrea-n zbor năuc apucă. 
din care și romanii sînt ieşiţi; 127 Vedeam prin noapte stelele-n zenit 

6] dar și-a soției lui Ahil mîhnire, 


care și moartă încă-l mai jeleşte, 
precum și a Palladiului răpire”, 


din cel'lalt pol, c-al nostru se lăsase 
atit de jos că nu l-am mai zărit, 





130 De cinci ori luna-n cer se ridicase 
Şi tot de-atitea-ori pierise-n zări 
de cînd luptam cu valuri şi vîntoase, 
133 cînd sur clătindu-şi creasta-n depărtări, 
un munte falnic ne-apăru în cale, 
în largu-acelei neştiute mări. 
136 Ne-am bucurat, dar bucuria-n jale 
se prefăcu, căci dinspre el pomi 
să ne izbească vîntul în rafale; 
139 trei dăți la rînd el luntrea ne-o suci 
şi-a patra ne lăsă cu pupa-n sus 
şi prora-n jos, cum altul rîndui, 
142 pînă ce marea în genuni ne-a dus”. 


NOTE 

Versul |: “Te bucură ” — intreaga invectivă către Florenţa natală este 
scrisă în registrul ironiei amare şi cu o anumită ambiguitate profetică. 
Versul 5; Nominalizaţi în cintul precedent. 

Versul 7: Aluzie la străvechea credință că visele din pragul dimineţii 
se adeveresc cu precădere. 

Versul 8: Prato — mică cetate adversă din vecinătatea Florenței. Ar 
putea fi vorba şi de afurisirea Florenței de către cardinalul Niccolo da 
Prato în 1304. 

Versurile 26-27: Vara, cind soarele stăruie cel mai mult pe cer. 
Versul 28: Seara, cînd încep să roiască țințarii. 

Versurile 34-35; Prorocul biblic Elisei, urmaşul prorocului Ilie. Cf. IV 
Regi 2, 11-12 (pentru ridicarea lui Ilie la cer) şi 23-24 (pentru episodul 
Cu urşii). 

Versul 52: Îndoit în sensul de “despicat în două” (în original: divis0), 
Versurile 33-54: Fiii regelui Oedip, pe nume Polinice şi Eteocle 
(acesta din urmă nominalizat de Dante în original), blestemaţi de tatăl 
lor, se uciseseră reciproc şi, arşi pe acelaşi rug, flacăra se despărțise în 
două. 

Versurile 59-60: Este vorba de faimosul cal troian. După înfrîngerea 
trojenilor prin vicleşug, Enea este nevoit să fugă, ajungînd în Italia şi 
devenind, conform tradiţiei, strămoşul romanilor (prezentat ca atare de 
Vergiliu însuşi în Eneida). 

Versul 61: Deidamia, nominalizată în onginal. 

Versul 63: Palladium se numeastatuia zeiței Pallas-Athena, protectoarea 
Troiei. 

Versul 75; Poate pentru că Dante era creştin şi prea îndepărtat în timp 
de cei doi. Romanitatea (ca descendență din Enea, duşmanul grecilor) 
nu pare un motiv suficient, pentru că şi Vergiliu, care-şi asumă sarcina 
să le vorbească, era latin. 

Versul 82: În Eneida. Unii interpretează că Vergiliu ar fi căutat să-i 
înşele pe cei doi, lăsîndu-i să creadă că ar fi fost Homer ÎNSUŞI, 
Versul 85: Ulysse, mai mare în vină decit Diomede. 

Versul 110: Cetatea Sevillei nu putea fi văzută de pe mare; Dante se 
referă, desigur, la întregul teritoriu aflat sub stăpînirea Sevillei. 
Versul 111: Seita este Ceuta, localitate de pe țărmul african. 

Versul 118; Neamul omenesc (definit în antiteză cu regnul animal). 
Versul 123: Deci cu prora spre Apus — direcția lor de mers. 

Versul 126: În original (v. 125); dei remi facemmo ali al folle volo — 
“din visle făcurăm aripi zborului nebun”, 

Versurile 127-129: Stelele polului arctic (emisferei boreale). rămase 
sub linia orizontului, nu se mai vedeau, ci doar cele ale polului antarctic 
(emisferei australe), corabia înaintind spre sud-vest Şi atingind 
Ecuatorul, 

Versurile 130-131: Mod de aspune cătrecuseră cinci luni calendaristice. 
Versul 141: cum altul rîndui — este vorba de Dumnezeu, pe care 
păginul evită să-L numească. 














PUNCTE CARDINALE 


TAINA FRAIELUI 








Părintele Galeriu 





| Tindem astăzi tot mai evident spre cunoaşterea și înțelegerea unitară a omului 
ŞI a antroposferei sale, Știința, filosofia, arta se deschid mereu mai profund dialogului 
cu tradiţia religioasă, care, prin revelaţie, se dezvăluie drept experiență totdeodată 
originară şi finală. Această experienţă integratoare a vocației noastre umane tinde să 
refacă în adânc gândirea originară, tradiţională, în lumina căreia omul şi natura au 
fost una, avându-și unitatea în Dumnezeu — fundamentul unic a tot ce fiinţează. În EI 
simțim şi recunoaştem obâ rşia exprimată deopotrivă ca sens, înțelepciune, mărturie, 
preamărire: “Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne; toate cu înțelepciune le-ai 
făcut!” (Ps. 103,25). 

Einstein evoca acea stare de spirit capabilă să contemple creația cu ochii 
Psalmistului, dar şi ai lui Kepler-—adică nu doar cu ochii rațiunii autonome, ci cu ochii 
rațiunii luminate de har. Suntem perpetuu chemați la o asemenea contemplare 
mântuitoare. În perspectiva ei divino-umană, omul depăşeşte in finit omul (Pascal), 
căci slavă a lui Dumnezeu este omul viu (Sfântul Irineu); în el se îngemănează tainic 
transcendentul şi imanentul, netrupescul și trupescul, lumina adevărului şi iubirea 
cuminecătoare, în înțelesul ei cel mai înalt: acela de ieşire din sine către Dumnezeu, 
către frate, către natură, ca Hristos să fie totul în toate şi în toți. Aici este adevărata 
“ecologie” mistică, nu numai a naturii, ci şi a omului în demnitatea lui originară, de 
lucrător şi păzitor al grădinii Edenului (Fac. 2, 15), de “păstor” al creației, după 
expresia lui Heidegger. 

De-a lungul istoriei, în condiţia succesivă căderii, calitatea de “păstor” s-a 
transformat nu o dată, prin păcat, în luptă de cucerire, în ruinare şi în vrăjmăşie. 
Recunoşterea definiției de a fi creat după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva 
infinitei asemănări cu EI a fost deseori părăsită, uitată, deşi în adânc ea rămâne de 
nedistrus în esențiala ei vocație (“Doamne, ai pus în inimă veşnicia”). Dureroasa 
pierdere a luminii divine atrage după sine o perversiune ontologică a creației. Fără 
strălucirea energiilor divine, natura şi omul, cosmosul şi microcosmosul, în virtutea 
solidarităţii lor ontologice, îşi pierd laolaltă rostul și vocaţia. Părăsindu-L pe 
Dumnezeu, omul s-a părăsit pe sine. Eu nu mă pot cunoaște pe mine decât în 
Dumnezeu. În Hristos s-a realizat unitatea pe veci între necreat şi creat. Păcatul este 
cel care a produs în om sfâşierea, moartea, descompunerea, ruptura între mine şi 
Dumnezeu, dar şi între mine şi mine; între mine şi fratele meu, între mine şi natură. 

În fărădelegea lui asumată, omul modern a încercat să pună o “lege”: evoluţia. 
Dar evoluţia nu poate fi constatată decât retrospectiv; i se atribuie astfel un 
fundament, o “fecunditate originară” (Bernard Sesboue€, Croire: invitation ă la foi 
carholique pour les femmes et les hommes du XXI siocle, Paris, 1999, p.33). Dar dincolo 
de acest fundament ipotetic, la întrebarea: “Areevoluţia vreo finalitate?”, nu se poate 
răspunde, pe calea ştiinţei, decât că este oarbă (lan Tattersal). Omul dezdumnezeit, 
luând pe cont propriu cunoaşterea, decizia binelui şi a răului în locul lui Dumnezeu, 


Septembrie 2003 NR. 9/153 PAG. 7 


a Cărui moarte ajunge să o proclame patetic și orgolios, ca nefericitul Nietzsche, își 
proclamă, de fapt, sinuciderea existențială (““Tu, rău, fii dar binele meu!” — John 
Milton, Paradisul pierdut). 

Există tot mai multe voci, chiar în rândurile savanților contemporani, ce 
recunosc cu onestitate că perfectibilitatea instituită în noi înşine este o iluzie (lan 
Tattersal). La capătul atâtor aventuri luciferice, omul zilelor noastre se îndreaptă cu 
mai multă smerenie spre împlinirea cuvântului apostolic: că Dumnezeu “voieşte ca 
toţi oamenii la cunoştinţa adevărului să vină” ( Tim. 2,4). Ne aflăm pe hotar. Ştiinţa 
şi-a declarat şi ea adeziunea la credință, aşa cum credința este adeziunea la revelație. 
Omul şi-a aplicat şi el ştiinţa ca o adeziune la credinţă: Școala de la Viena, bunăoară, 
consideră că prin ştiinţa deschisă sprespiritualitate vom răspunde tuturor problemelor 
umane. 

În mărturia că lumea aceasta nu-şi are sensul în ea însăşi, pentru că sensul este 
în Dumnezeu (Ch. Yannaras), se dezvăluie taina legăturii mistice între creat şi 
necreat. Creaţia nu poate fi explicată decât prin Creator, permanent în legătură cu 
Creatorul. lisus este sensul — Logos-ul — lumii. Fără conştiinţa obârşiei şi fără 
conştiinţa scopului nu putem trăi ca oameni. Problema sensului este propriu-zis 
problema capitală, atât a fiecărei persoane umane, cât şi a umanității în ansamblul 
ei. Cea mai puternică necesitate a omului a fost dintotdeauna foamea (după cum o 
mărturiseşte şi ştiinţa de azi), dar nu foamea fiziologică, ci foamea de sens. Păcatul, 
chiar dacă a afectat profund ordinea originară, nu a reușit să anuleze în om tezaurul 
părintesc moştenit, nici credința în posibilitatea binelui, nici iubirea, nici scânteierea 
din adânc a luminii divine. Deşi prăbuşită în deşertăciune, în vârtejul patimilor 
“neroditoare”, în acel vid spiritual “ucigător ca neantul” (Victor Franckl), în lunga 
succesiune istorică a “civilizaţiilor morţii” (Paul Valry), umanitatea a păstrat totuşi 
“nostalgia paradisului”, a unui sens plenar și integrator al existenței. 

Unde poate fi sensul? Unde e sensul oricărei opere, dacă nu în autorul ei? Nu 
conduce oare de la sine mărturia întregii Firi la Autorul cel mai presus de Fire, la Cel 
mai adânc decât orice adâncime, la Cel Care pe toate de la neființă la ființă le-a adus, 
la realitatea şi distincția fundamentală între necreat şi creat? 

Omul este chemat să redevină cu adevărat “păstor al creației” (Heidegger), iar 
nu să se raporteze la ea ca “prădător şi pradă” (Olivier Clement), gustând-o în mod 
păcătos, adică perpetuând păcatul originar. Revelează cuvântul biblic: “Poţi să guşti 
din toţi pomii grădinii ” (Fac. 2, 16). Să guşti euharistic. Aşa ne-a fost oferită creaţia: 
săogustăm euharistic. Toată tradiţia teologică ortodoxă arată că adevărata Teologie, 
adevărata Știință, este euharistică. Să guşti din lume lumina şi iubirea divină, să-L 
guşti pe Dumnezeu Însuşi, întru tainică împărtăşire. Nu să zici, prădând lumea, că o 
cucerești. Cuvântul biblic “să guști viaţa Mea” era cuvântul vechi testamentar ce 
profeţea cuvântul nou testamentar al jertfei euharistice (Mar. 26, 26-28). 





Prin mărturia adevărului revelat -—"“Toate prin Dumnezeu- 
Cuvântul s-au făcut” şi “Întru Dânsul era viața, şi viața era 
lumina oamenilor" înțelegem că făptura întreagă este răsădită 
în har de Tatăl prin Cuvântul Său creator şi în comuniunea 
Duhului Sfânt de viață făcător. Temeiul creaţiei este astfel 
veşnicul har dumnezeiesc, nezidit şi ziditor, tainic şi revelat 
totodată în raţiunea şi frumuseţea oricărei făpturi. Iar țărâna 
din care l-a modelat pe om, împărtăşind-o prin suflul divin cu 
“chipul” Său, o face templu al Duhului Sfânt, strălucind cu 
darurile înțelepciunii, cunoştinței, credinței, ca şi de cele ale 
căinței, lacrimilor, purtării Crucii... 

Sf. Maxim Mărturisitorul contemplă harul ca pe'“o putere 
înnăscută, vestind limpede pe Dumnezeu, Care există în 
toate”. Harul este totdeodată şi distinct, avându-și sursa în 
veşnicia lui Dumnezeu, dar şi unit cu natura creată din nimic, 
oferindu-i acesteia existență, sens, sfințire. Pentru Tradiţia 
Răsăriteană, nu e de conceput natura fără har. Prin însuşi actul 
creaţiei, realitatea concretă a lumii reprezintă o sinteză între 
har şi natură, o unire sacră prin care făptura e susținută şi 
călăuzită proniator în suişul ei din desăvârşire în desăvârşire, 
“în mişcarea spre starea în care «Dumnezeu va fi totul în toate» 
(/ Cor. 15,28)”. | 

În această prezență și revelare vie a lui Dumnezeu în 
creaţie, prin har, stă ființa Tainei, a Sacramentului; şi înțelegem 
cum, pe de o parte, creația întreagă ni se dezvăluie ca o Taină, 
prin comuniunea ei cu Logos-ul în Duhul Sfânt, având o 
vocaţie, o menire sacramentală, iar, pe de altă parte, cum 
numai Taina dă valoare autentică creaţiei, o iluminează, o 
sfințește; cum, spre pildă, elemente ale Creaţiei devin Euharistie, 
“Cină dumnezeiască”, “pâine a vieţii de veci”, În Taină se 
dezvăluie, se cunoaşte şi se simte cum se unește necreatul cu 
creatul, “cele ce se văd, care sunt trecătoare, cu cele ce nu se 





|. Capete despre cunoaşterea lui Dumnezeu, 49 
2. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stâniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, 
vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe 


Române, București, 1978, p.9. 


văd, care sunt veşnice” (JI Cor. 4, 18), cele trecătoare fiind 
liber chemate la iluminare şi înveşnicire prin har. Dar în acest 
caracter universal de Taină al creaţiei divine, omul conceput 
în Sfatul Preasfintei Treimi ca operă “după chipul” Său divin 
— are o investitură şi o menire sacramentală proprie. 

Părintele Stăniloae observă că “Părinţii Răsăriteni 
operează o distincție, dar nu o separație funcțională, între 
natură şi har. Lumea concretă e pentru ei întotdeauna o 
totalitate constituită din natură şi har”. Aici se află premisa şi 
ființa Tainei. Doar Taina dezleagă şi luminează existența 
noastră în adevărul şi plenitudinea ei, doar Taina dă valoarea 
autentică, reală a Creaţiei. Pentru că numai în Taină se uneşte 
văzutul cu nevăzutul, creatul cu necreatul, vremelnicul cu 
veşnicul. 

Cât de semnificativ e faptul că în rânduiala ortodoxă a 
Tainei Sfântului Botez începem astfel: preotul suflă de trei ori, 
în chipul crucii, pe fața celui chemat la naşterea din nou de sus, 
însemnându-l de trei ori (pe frunte, pe gură şi pe piept) şi zicând 
la fiecare închinare: “Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit...” 
(Molitfelnic). Chiar în această primă parte liturgică, Biserica 
pune din capul locului în lumină legătura adâncă a Tainei 
Botezului — rod şi răsad nou al Întrupării Fiului lui Dumnezeu 
— cu actul dumnezeiesc creator iniţial în Adam. Lucrul cel 
dintâi al suflului întreit pe faţa neofitului semnifică şi actua- 
lizează insuflarea originară pe fața protopărintelui după trup 
(Fac. 2, 7), pe care Fiul întrupat al lui Dumnezeu o înnoieşte 
în ziua Învierii, suflând şi rostind Apostolilor; “Luaţi Duh 
Sfânt!”. Dumnezeu suflă din nou asupra oamenilor, pentru că 
suflarea dintâi fusese întunecată prin opțiunea liberă pentru 
păcat, după cum învaţă Sf. Chiril al Ierusalimului în Carehezele 
sale“, Şi atunci, și acum, în zidirea cea din nou, e aceeaşi suflare 
a harului nemuritor al vieţii Sfintei Treimi, suflul fiind însoțit 
direct de invocarea: "Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit”, 





3, Filocalia rom, vol. 2, ed. 1947, p. 307, 
4. Migne, P.G, tom 33, XVII, 12: “Este a doua oară când 


adică “mâinile” Tatălui: Fiul şi Duhul Sfânt, precum ne-a 
tâlcuit Sf. Irineu. Subliniem: e operă a comuniunii. Şi, se 
înțelege, e operă personală. 

In Botez ne facem părtaşi ca nişte mlădiţe vii răsădite de 
Tatăl, prin Duhul Sfânt, în trupul lui Hristos. Aici ne şi rugăm, 
înrânduiala Tainei: “Il umple, Tată, peel [pe neofit] de puterea 
Sfântului Duh, spre unirea cu Hristos” (Molifelnic)—îl umple 
de Duhul unirii, al comuniunii cu Hristos. Ca orice operă 
divină, şi Botezul, şi toate celelalte sunt Taine ale comuniunii, 
atât pe verticala cât şi pe orizontala existenței; în chipul Crucii, 
care prin linia verticală uneşte Cerul cu pământul, iar prin cea 
orizontală îmbrățişează lumea — semenii. 

Adam a fost creat ca o natură personală, părtaş prin har 
Dumnezeirii celei Una, Care ne împărtăşeşte “energiile 
personalizate treimic”: “Nu se poate vorbi de unitatea divină, 
deenergiile lui Dumnezeu, fărăa le atribui imediat Ipostasurilor 
sau Persoanelor Treimii, adică fără a Le personaliza treimic, 
căci Persoanele Divine califică Fiinţa Divină, viaţa Sa, pe care 
Ele ne-o dezvăluie şi ne-o comunică în simplitate şi bogăție”. 
Şi precum natura divină nu poate fi concepută decât în ipostas, 
la fel şi Adam a fost creat cu o natură personală, după chipul 
lui Dumnezeu, Care ni S-a descoperit persona//ipostatic. 

În acest sens, referindu-se la crearea omului, Sf. Vasile 
cel Mare se întreabă şi tâlcuieşte: “Cui a zis Dumnezeu —adică 
Tatăl — să facem om după chipul şi asemănarea Noastră? Cui 
altuia dacă nu Aceluia Care este strălucirea slavei Sale, Chipul 
fiinţei Sale (Evr. 1, 3), pecetea propriului Său Ipostas, Chipul 
Dumnezeului Celui nevăzut (Col 1, 15%, Tâlc revelator. 


(continuare în pag. 8) 





Dumnezeu suflă asupra oamenilor, pentru că suflarea cea dintâi a 
fost întunecată prin păcatele cele de bunăvoie”. 

5, Boris Bobrinskoy, Le AMfstăre de la Trinite, Editions du Cert, 
Paris, 1986, p. 10 

6. Basile de Cesarte, Homelies sur |'Hexadmeron, Neuviome 
Homilie, 88 B, în “Sources chretiennes” — 26, Ed. du Cerf, Paris, 
1949, p. 519 








8 NR. 9/153 Septembrie 2003 


Deci, dintru început Adam a fost zidit după Chipul Persoanei Fiului din veci al Părintelui 
ceresc, Fiu Care, la plinirea vremii, S-a întrupat şi S-a arătat nouă în lisus Hristos — Domnul. 
De altfel, Sf. Vasile urma Sf. Atanasie cel Mare, pentru care “Fiul Preasfânt al Tatălui, fiind 
Chipul Tatălui, a venit pe tărâmul nostru pentru a înnoi omul făcut după asemănarea Sa şi a- 
| regăsi, atunci când era pierdut, luând asupra Sa păcatele lui, precum o spune EI Însuşi în 
Evanghelie: «Am venit ca să găsesc şi să mântuiesc ceea ce era pierduby”. În acelaşi duh, 
Bamaba, bărbatul apostolic, afirmă: “lisus Hristos, Care a îndurat patimile pentru sufletul 
nostru, e Domn al întregii lumi, Căruia Dumnezeu I-a zis la întemeierea lumii: «Să facem pe 
om după chipul şi asemănarea noastră”. 

Astfel, dintru început, făptura umană este reflex, oglindire a Preasfintei Treimi. Cultul 
divin ortodox evocă făpturile, psalmodiind: “Oglinzi ale frumuseții Tale, Treime”. Dacă toate 
făpturile, fiecare pe treapta ei, participă într-un anume fel la lucrarea creatoare a Sfintei Treimi, 
cu atât mai mult omul poartă în el taina Treimii, în proiectul său originar de a fi “după chip”, 
proiect pe care Sf. Apostol Pavel îl numește ““planul cel din veci”, revelat în Hristos lisus (Efes. 
3, 11) în plenitudinea asemănării. Acest proiect şi statut originar înseamnă conştiinţa, 
interioritatea pură, intuiţia adâncă a adevărului uman în şi prin care ne închinăm lui Dumnezeu 
în Treime. Subliniem încă o dată: în conştiinţa patemității divine supreme, a filiației şi 
fraternității umane, care înseamnă totdeodată adevărata închinare către Dumnezeu, deplina 
răspundere în faţa lui Dumnezeu şi a Creaţiei. Păcatul a însemnat o “fractură” în circulația 
harului, provocând o slăbire a conştiinţei chipului divin, a comuniunii în ambele sensuri! a 
filiaţiei divine şi a fraternității umane. Moartea în trup va fi proba tragică a istoriei. Totuşi, 
adâncul alcătuit din harul necreat şi din natura creată e de nedistrus, pentru că “sânul” e divin. 
“Dumnezeu a pus în vistierii adâncurile” (Ps: 32, 7), iar “darurile şi chemarea lui Dumnezeu 
nu se pot lua înapoi” (Rom. 11:29). Or, darul cel mai de preţ al omului, memoria lui ontologică, 
constă tocmai în ceea ce am numit filiația divină şi fraternitatea umană. 

S-a zis, însă, căa privi în adânc înseamnă a privi la obârşie, la origine. De aceea vom apela 
la Sf. Scriptură însăși. Cartea neamului după trup al Domnului, genealogia pe care ne-o 
comunică Sf. Evanghelist Luca, parcurgând înapoi şirul generaţiilor, de la întruparea şi 
nașterea Domnului lisus Hristos spre obârşia neamului omenesc, îi evocă pe strămoşi: “Sem, 
fiul lui Noe, fiul lui Lameh, Matusalem, Enoh, .. apoi Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam”, iar 
aici — făcând un salt mai presus de firea creată — revelează: “Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 
3,36-38). Deci, rădăcina lui Adam şi a întregului neam omenesc, după genealogia biblică, este 
în Fiul lui Dumnezeu. Astfel, în ultima adâncime, omul, chiar din Adam, poartă pecetea 
chipului divin, pecete personală a Fiului din veci al lui Dumnezeu. Deodată ni se dezvăluie 
legătura între lisus Hristos şi Adam, a Cărui rădăcină este Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu, Cel 
Unul Născut “între mai mulți fraţi”, “mai întâi născut decât toată făptura” (Col. 1,15). In acest 
sens, s-a şi văzut în Fiul Etern şi “Chipul etern”, precum şi “Cuvântul tem” al Tatălui, iar prin 
EI participarea omului, a întregii umanități, la această vocaţie de “Fiu”, de “Cuvânt”, de“Chip 
etern” al omului”, lar de aici, şi de Frate Eten. 


7. Epistola lui Barnaba, cap. V, în Scrierile Părinților Apostolici, |. E.L.B.M.B.O.R., Bucureşti, 
1979, p. 118. | 

3, Christoph von Schânbom, L'Icâne du Christ. Fondements Iheologiques, Ed. du Cerf, Paris, 1986, 
p. 17, 


PUNCTE CARDINALE 


ET Ali "Aaa pe se ăi 
Betta e rage o le d REID Bă 

De aceea, cum observă adânc Părintele Stăniloae, “chiar prin creație, Dumnezeu a făcut 
pe om ca pe un chip al Fiului Său, ca Fiul Său să Se poată face şi Om. Dumnezeu-Tatăl ne 
iubeşte în Fiul Său pe toți, pentru că Fiul S-a făcut fratele nostru. Dumnezeu-Fiul ne arată astfel 
şi EI dragostea Sa de Frate suprem. E o noua formă a dragostei lui Dumnezeu față de noi. În 
dragostea Lui de Frate, Fiul face să se reverse dragostea Tatălui pentru noi, şi dragostea Lui 
față de Tatăl, în noi. Tatăl primeşte în noi alți fii iubitori şi iubiți, pentru că Fiul Său S-a făcut 
Fratele iubitor al nostru”, 

Ontologic, întreaga umanitate îşi are originea harică în Chipul şi Fiul lui Dumnezeu. Şi 
o are înțeleasă tocmai în acest mod personal de a fi, după Chipul Fiului Părintelui ceresc, deci 
după Chipul Treimii, adică în comuniune. Persoana e comuniune — şi în Dumnezeu, şi în 
umanitate. Astfel, observă Părintele Stăniloae: “Fiecare om e ca un fel de chip al Fiului şi 
Cuvântului lui Dumnezeu, sau o persoană «după Chipul» Tatălui, Care este Fiul şi Cuvântul 
său, Rațiunea şi Înţelepciunea supremă, având în Sine şi bucuna Duhului”"!*. 

Fundamental, nu putem concepe existența, adevărul ei în Dumnezeu, în umanitate, în 
toată creația, cum s-a mai observat, decât în această “structură funcțională”, ca fiind şi 
manifestându-se deopotrivă “şi în distincție, şi în unitate” (VI. Lossky), “şi în alteritate, şi în 
comuniune” (]. D. Zizioulas). “Esenţa persoanei” — observă adânc Zizioulas — “rezidă precis 
în aceea că ea este o revelaţie a adevărului ființei, nu ca substanță sau natură, ci ca mod de 
existență”. lar acest mod de existență ni se revelează prin faptul că în ea, în taina ei, a persoanei, 
“alteritatea şi comuniunea nu sunt contradictorii, ci coincid una cu cealaltă. Adevărul 
comuniunii nu duce la disoluția diversităţii ființelor în vastul ocean al fiinţei, ci la afirmarea 
alterității lor în şi prin iubire””!. lar această structură a conştiinţei de sine a Persoanei în 
comuniune de iubire a fost împărtăşită originar şi omului, a fost insuflată lui Adam. De aceea, 
aşa cum s-a evocat, atunci când, în ritualul Tainei Botezului, preotul suflă întreit, în chipul 
crucii, asupra catehumenului, el actualizează insuflarea originară a actului divin creator al 
Preasfintei Treimi: insuflare pe care lisus Hristos o înnoieşte în ziua Învierii, suflând şi zicând 
Apostolilor: “Luaţi Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, iertate le vor fi” (Joan 20, 22). 

Mărturia: “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Ps. 2, 7) e într-o relație harică, 
profundă, cu: “Eu am zis: dumnezei sunteți Şi, toţi, fii ai Celui Preainalt” (Ps. 87, 6); şi, după 
cum se ştie, Mântuitorul întăreşte EI Insuşi această revelație (Joan 10, 34). O asemenea 
conştiinţă divin-filială şi fratem-umană rămâne, în adânc, o realitate universal prezentă şi de 
neşters. Mircea Eliade, din perspectivasa de istorical religiilor, sesizează profund: “Rugăciunea 
cea mai veche şi mai răspândită se adresează Tatălui ceresc”?, 

Legătura harică, fiaternă, în şi prin Dumnezeu, este exprimată cu o forță deosebită în 
reîntâlnirea Patriarhului lacov cu fratele său, Esau, după despărțirea lor dureroasă şi îndelungată. 


(ai 





9. Spirirualitatea ortodoxă, în Teologia morală ortodoxă, vol. 3, ELB.MB.O.R., Bucureşti, 1981, 
p. 37, 

10. Pr. Pro Dr. Dumitru Stâniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei 
şi Craiovei, 1987, p. 257, 

11... J. D. Zizioulas, L 'Eire ecclesial, Labor et Fides, Genăve, 1981, pp. 90 şi 94. 

12. Die Religionen und das IHeilige, Salzburg, 1954, pp. 27 şi 61 











PUNCTE CARDINALE 





Septembrie 2003 NR. 9/153 PAG. 9 





Ole! pdu-i darun de împăcare fratelui său, lacov îi grăieşte lui Esau: “De am aflat bunăvoință 
inaintea ta, primeşte darurile din mâinile mele, căci, când am văzu fața ta, parcă aş fi văzul 
Faţa lui Dumnezeu, aşa de binevoitor mi-ai fost” (Fac, 33, 10; subl. n). Ne întâmpină ici 
intuiţia unei conştiinţe originare, E semnificativă această frază rostită de Patriarhul lacov. Lui 
i se re elase viziunea scării, a comuniunii cerului cu pământul, act şi semn divin pe care l-a 
primitcapeotaină: “Piatra ce şi-o pusese căpătâi a pus-o stâlp şi a tunat pe vârful ei untdelemn 
lacoy a pus locului acela numele Bere! (Casa lui Dumnezeu)” (Fac. 28, 18-19) — simbol şi 
prefigurare sacramentală a Bisericii. Şi nu e de omis aici nici mărturia lui Faraon, care spune 
despre losif, fiul Patriarhului Iacov, că “în el este duhul lui Dumnezeu” (Fac. 41,38). Or, se 
ştie că losit, vândut de fraţii săi, îi salvează pe aceştia într-un duh profetic, proniator, mesianic. 
Biserica pune în lumină vie, tocmai prin Taina Sfântului Botez, această prezență şi lucrare 
continuă şi treptată a Duhului Sfânt în Vechiul Şi în Noul Testament. Actele ev ocate aici, ca 
şi altele săvârşite de Patriarhi şi de Profeţi, sunt pentru conştiinţa Bisericii prefigurări ale 
harului, ale Sfintelor Taine, “Legea având umbra bunurilor viitoare” (Er. 10, 1) În acest sens 
tot în itualul Botezului, se luminează oaltă prezenţă şi prefigurare a Tainei:““Stăpâne, Doamne 
Dumnezeul părinților noştri, Care celor ce erau cu Noe în corabie le-ai trimis porumbiţa având 
în gură stâlpare de măslin, semnul împăcării şi al mântuirii din potop, şi mai înainte ai închipuit 
prin aceasta taina darului şi ai dat rodul măslinului spre plinirea Sfintelor Tale Taine; care 
printr-insul i-ai umplut de Duhul Sfânt, şi pe cei ce sunt în har îi faci desăv ârşiți "!P, 


Plinătătea harului, a Tainei, se înfăptuieşte şi se descoperă în Hristos, Evanghelia spune: 
“Cuvântul trup S-a făcut”, iar Sf. Apostol Pavel afirmă, ca o Tainăa Tainelor: “Mare este taina 
dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup” (J Zim. 3, 16)şi întru El “locuieşte trupeşte toată 
plinătatea Dumnezeirii” (Col 2, 9). Aceasta şi este ființa Tainei. Astfel trupul, materia, nu 
numai că nu este “expresie a degradării”, sursă a răului, cum se cugeta într-o filosofie idealistă 
maniheică, ci materia este parte a Tainei. “Acesta este Trupul Meu Acesta este Sângele Meu” 
—spune Hristos. EI restaurează şi integrează în Sine trupul lumii. Creată de Dumnezeu, materia 
e menită a-L revela pe Dumnezeu; a revela ceea ce Apostolul exprimă prin cuvintele: “taina 
voii Sale. [...] iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri 
Şi cele de pe pământ, [...] rânduiala Celui ce toate le lucrează potrivit sfatului voii Sale ” (Efes 
1, 9-11), 

Sf. Maxim Mărturisitorul tâlcuieşte această viziune în ceea ce şi el numeşte “taina lui 
Hristos”, care este “unirea negrăită şi neînțeleasă a dumnezeirii şi a omenității într-un singur 
ipostas”, “unirea hotarului [definitului] şi a nehotămiciei [indefinitului], a măsurii şi a lipsei 
de măsură, a marginii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a creaturii, a stabilității şi a mişcării "'*, 
a celor văzute şi a celor nevăzute. În această unire sacramentală se împlineşte profeția revelată 
în numele Emanuel (“Dumnezeu e cu noi”). Aceasta stă la temelia tuturor Tainelor Bisericii: 
Botez, Mir, Euharistie şi celelalte. 

Tot Sf. Maxim, tâlcuind textul din Coloseni 2, 9: “În Hristos, Care este Dumnezeu şi 
Cuvântul Tatălui, locuieşte după ființă toată plinătatea dumnezeirii”, adaugă: “Iar în noi 
locuieşte plinătatea Dumnezeirii după har, atunci când adunăm în noi toată virtutea Şi 





13. Aghiasmatar, ELBM.BO.R.. Bucureşti, 1998, p. 19. C/ şi Rituel du bapreme, Diuconie 


Apostolique. Roma. 1990, p. 61 
14. Răspunsuri către Talasie, 60, în Filocalia rom. vol. 3, ed. 1948, pp 325 şi 327 








înțelepciunea, nemailipsindu-ne în nici un chip, după cât e cu putință omului, nimic din 
imitarea adevărată a Modelului... Prin strădania noastră, să locuiască şi în noi plinătatea 
dumnezeirii, alcătuită din diferite vederi sau contemplaţii duhovniceşti” 

În acelaşi duh, Mitropolitul Daniel observă judicios: “Intrucât Fiul lui Dumnezeu S-a 
făcut Om, EL a dat tuturor oamenilor puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu”. Şi citând din 
Evanghelia după loan. “Celor ce L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a dat puterea să se 
facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, 
ci de la Dumnezeu s-au născut” (1, 12-13), adaugă: “Prin urmare, toți oamenii care II primesc 
pe Hristos sunt frați şi surori ai lui Hristos, nu pe baza unei înrudiri biologice, ci a adopțiunii 
divine prin har”'* În acelaşi sens (dar şi în cel de la Luca 3, 36-38, evocat mai inainte) spune 
şi Sf. Apostol Pavel (cf. Fapte 17, 29) că noi suntem “neamul lui Dumnezeu” . 

O dată cu înrudirea de sânge, mai presus, mai adâncă, e rudenia de duh. Din întruparea 
Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria se naşte taina înrudirii 
duhovniceşti, sacramentul fratelui, al fraților duhovniceşti. 

Se înțelege, Fratele suprem este Hristos. El este Taina fundamentală, Capul Bisenciu, 
Mirele creației; din El, “Cel întâi născut între mai mulţi frați”, se instituie fratemnitatea umană, 
Taina Fratelui. În Hristos, prin rădăcina Hristos, prin tulpina Hristos (“Eu sunt viţa, voi sunteți 
mlădiţele”), omul, în menirea lui absolută, e o taină, un sacrament. In acest sens, Sf. Petru 
vorbeşte de homo cordis absconditus, “omul tainic al inimii” ( Petru 3, 4), iar Sf. Pavel de 
“viața noastră ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col 3, 3). 

[isus Hristos este, aşadar, Taina/Sacramentul mai presus de toate, revelând “dumnezeirea 
în trup” (“Cuvântul trup S-a făcut” — Joan 1, 14; “Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat 
în Duhul ”— 7 7im, 3, 16; “întru E locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” — Col. 2, 
9), iar Întruparea Domnului e centrul, sensul şi scopul lumii. “Toate cele create se cer după 
unirea cu necreatul'””, 

Materia, care se defineşte tocmai prin condițiile timpului şi spaţiului, este deci creație (nu 
poate fi concepută astfel), operă divină, iar dumnezeirea şi puterea se revelează în ea (cf. Rom 
1,20). Prinea, noi am văzutslava Unicului Fiu al lui Dumnezeu “plin de har şi de adevăr” (Joan 
1, 14) şi, prin acest act de instituire a Tainei, El ni s-a făcut Emanuel — “Dumnezeu cu noi”. 
Din E] se împărtăşeşte Taina în lume, în frații Săi. 

Se înțelege, cea dintâi şi negrăită părtaşă a acestei Taine este însăşi “Preasfânta Născătoare 
de Dumnezeu, pururea Fecioară Maria”, Maica Domnului, despre care Sf. Grigorie Palama 
spune că “este, ea singură, hotar între firea creată şi cea necreată, şi toți câți Îl cunosc vor şti 
că în ea S-a sălăşluit Cel fără de sălaş, şi toți cei ce-L laudă pe Domnul, după Domnul o vor 
lăuda pe ea. Şi este dăruitoare a bunătăților celor viitoare, şi este pricină a darurilor date înainte 
de ea, ca şi a marilor bunătăți date după ea”"*. Biserica o contemplă astfel: “Tu es devenue, 
Marie, un encensoir d'or, le vase tr&s pur de l'indivisible Trinite ... C'est toi que l'Esprit tres 
Saint, en te couvrant de Son ombre, a r&vel&e comme la Mâre de Dieu”. Împreună cu ea, noi 


(continuare în pag. 10) 


15. Capete gnostice, suta a 2-a, cap. 21, în Filocalia rom., vol. 2, ed. cit, p. 187. 
16. “Le Sacrament du fr&re”, în revista Contacts, 2/1994, p. 125 (subl. n.) 


17. CE Filocalia rom., vol. 3, ed. cit, p. 327. nota] 
15. Omului 14 /a Runa Pesrire a Maicii Domnului. în Omilii. vol. |, Editura Anastasia, Bucureşti, 


2000, p.205 
19. Livre des prieres orthodoxes, Paix, 1996, pp. 208-209 








PAG. 10 NR. 9/153 Septembrie 2003 


PUNCTE CARDINALE 





toți suntem meniți a ne împărtăşi de acest dar al filiaţiei divine, 
ca frați. În acest sens, rugăciunea centrală pe care ne învață 
Domnul Însuşi să o rostim este “Tatăl nostru” — rugăciune 
esențială şi atotcuprinzătoare, instituind adopțiunea filială, 
darul şi chemarea de a-l fi Tatălui fii prin Fiul Său şi frați ai 
Acestuia, dar cu condiția ca noi înşine să vedem în toți semenii 
noştri tot atâția fii ai Părintelui Ceresc şi tot atâția frați ai 
dumnezeiescului Său Fiu. Căci lisus Hristos, subliniem încă 
o dată, prin Taina Intrupării Sale de la Duhul Sfânt şi din 
Fecioara Maria, instituie rudenia cea după Duh sau spirituală. 
Acesta este sensul cuvintelor Sale şi atunci când, privind pe cei 
ce şedeau în jurul Lui, a zis: “Iată mama Mea şi fraţii Mei! Că 
oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi 
sora Meaşi mama Mea” (Marcu 3, 34-35). Şi se înțelege căcea 
dintâi care a făcut voia Tatălui a fost Maica Domnului: “Iată 
roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38), 
Fiat-ul ei fiindu-ne tuturor pildă şi mărturie. 

In Duh se realizează, propriu-zis, rudenia adevărată. 
Rudenia întemeiată pe sânge a putut duce la uciderea fratelui 
de către frate, pe când rudenia cea după Duh, instituită în 
“Adam cel de pe urmă cu duh de viaţă dătător” (7 Cor. 15,45), 
e plinătate a vieții şi nemurire. La începutul slujirii Lui 
mesianice, Noul Adam evocătextul profetic:*“Duhul Domnului 
este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, 
[...] să propovăduiesc robilor dezrobirea ” (Luca 4, 18). Dar, 
pentru această dezrobire, a luat EI Însuşi chipul robului. Este 
în aceasta cea mai adâncă mărturie a fraternității, a tainei 
fratelui, după cum tâlcuieşte Zizioulas: “Întrucât Fiul lui 
Dumnezeu a ieşit în întâmpinarea celuilalt, a creației Sale, 
golindu-Se pe Sine Însuşi prin kenoza (smerenia) Întrupării, 
calea kenotică (a smereniei) este singura cuvenită creştinului 
în comuniunea sa cu celălalt fie Dumnezeu, fie aproapele”. 

Trebuie să iei chipul robiei Lui, făcându-te rob celuilalt: 
aceasta este calea răscumpărării. Dar în acest scop Hristos nu 
plăteşte vreun preț, în sens lumesc. Cel ce Se face rob după 
voie, nu încetează să fie Împărat după fire. În Taina Întrupării 
se regăseşte Taina Împărăției, a lui Dumnezeu ca Împărat. Ca 
Împărat, bunăoară, izgoneşte lisus Hristos demonii. Evanghelia 
ne spune că “duhurile necurate, când Îl vedeau, cădeau 
înaintea Lui şi strigau: «Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 
3, 11). Cărturarii şi fariseii din lerusalim ziceau că"“cu domnul 
demonilor alungă demonii” (Marcu 3, 22), dar lisus Hristos, 
răspunzându-le, descoperă: “Orice împărăție care se dezbină 
în sine se pustieşte Dacă satana scoate pe satana, s-a dezbinat 
în sine; dar atunci cum va dăinui împărăția lui?! Şi dacă Eu'scot 
pe demoni cu Beelzebul [căpetenia deminilor], feciorii voştri 
cu cine îi scot? lar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe 
demoni, iată aajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu” (Marei 12, 
28), În însuși faptul Întrupării Fiului lui Dumnezeu de la Duhul 
Sfânt şi din Fecioara Maria intră şi se arată în lume Împărăția 
lui Dumnezeu, fundamentul tainic al mântuirii, al răscumpărării, 
prin care “stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Joan 16, 
11). Aceasta o şi spune lisus, Cel ce poate mărturisi, ca Fiu al 
Dumnezeu: “ Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” 

(Luca 10, 18). Şi, de sesizat, Domnul adaugă acest grav 
cuvânt: “Adevăr grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor 
oamenilor, păcatelr şi hulele câte vor fi hulit. Dar cine va huli 
împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat 
de osânda veşnică”. lar această osândă teribilă era pentru că 
ziceau: “Are duh necurat” (Marcu 3,28-30), Înultimaadâncime, 
în acesta constă ceea ce se numeşte păcatul împotriva Duhului 
Sfânt: a nu recunoaşte taina iubirii ca taină a iubirii fratelui, 
trimiterea de către Tatăl a Fiului ca să-Şi mântuiască fraţii. 
Acesta este păcatul capital, fundamental: “a nu crede în 
numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Joan 3, 18). 
Și, încă mai complet spus: “Orice duh care mărturiseşte că 
lisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; și orice duh 





20, În Contacts. Revue frangaise de | 'orthodoxle, 166, p. (14. 
2], Legalismul Vechiului Testament separa purul de impur. În 
ordinea harului, jertfa suprimă toate barierele: avându-l. pe LIristos 
ca frate suprem, ne înfrâțim, prin EI, cu orice semen al nostru, în 
care recunoaștem necondiţionat “chipul” lui Dumnezeu, dincolo 
de orice determinâri sau conjuncturi. E poate interesant săcitim aici 
mărturia unui Martin Buber: “Depuis ma jeunesse, je ressens Jesus 
comme mon grand frăre, Que la chretiente Iait vu et le voit comme 
Dieu et Sauveur est un fait qui m'a toujours paru de la plus haute 
gravite, un fait que je dois chercher ă comprendre, pour mois- 
mâme, et pour lui-mâme. Mon propre rapport fratemel A lui n'a pas 
cesst de se renforcer et de se purifier, et je le regarde aujourd'hui 
avec plus d'acuite et de finesse que jamais. Je suis plus sâr que 
jamais qu'il lui revient une place importante dans histoire de la 
foi d'Isratl, et que cette place ne peut Gtre circonscrite par aucune 
categorie habituelle” (apud H. Wandenfels, Manuel de thtologie 
fondamentale, Ed. du Cert, Paris, 1997, p. 330). 


care nu-L. mărturiseşte pe lisus Hristos nu este de la 
Dumnezeu...” (/ loan 4, 2-3). În această venire a Fiului Său 
pentru noi ÎI recunoaştem pe Dumnezeu, în această taină ÎI 
contemplăm ca iubire. Şi numai în iubirea Lui față de tot omul, 
în care El vede pe fratele Său, este oferită mântuirea lumii. 

Nici o virtute nu e mântuitoare fără taină. Cât de revelatoare 
este, în acest sens, şi starea celor cinci fecioare (altminteri 
virtuoase) care s-au aflat la uşa închisă, auzind cuvântul 
Mirelui: uk oida imas — tradus etimologic: “Nu-Mi recunosc 
Chipul Meu în voi” (Matei 25, 12). Nimeni nu este mai cast 
decât lisus Hristos, dar castitatea Lui e castitatea Mirelui, 
castitatea iubirii, a ofrandei pure pentru a lua parte la nunta 
Mielului, pentru a intra în “cortul lui Dumnezeu cu oamenii” 
(Apoc. 21, 3-9). Semnificativ e faptul că acelaşi cuvânt apare 
în:““Nu-Mirecunosc Chipul Meu în voi, lucrători ai nedreptății” 
(Luca 13, 25-27). Fie că te izolezi prin fărădelege, prin 
nedreptate, fie că e vorba de o virtute sterilă, cum e castitatea 
în sine (pentru ea însăşi), unele ca acestea te închid în bezna 
fără de candelă din tine, te ţin departe de Împărăția Luminii şi 
a lubirii. 

Evanghelia Judecăţii face parte din acelaşi grup cu parabola 
celor zece fecioare şi cu cea a talanţilor. Cu certitudine, “cel ce 
a ascuns talantul în pământ” (Marei 25, 25) este “chipul 
nerodirii în iubire”, al acțiunii neîmplinite în har. Darculminant- 
revelatoare este, în acest sens, Evanghelia Judecății. Esenţa ei, 
fireşte, ne este revelatătocmai cataină, ca sacrament: “Adevărat 
zic vouă, întrucât ați făcut [darurile iubirii] unuia dintre aceşti 
frați ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Şi 
dimpotrivă: “Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, 
nici Mienu Mi-aţi făcut” (Matei 25,45). Aceastae ființatainei: 
a-L vedea pe Hristos în cel care, zidit după Chipul Lui, afirmă 
şi revelează acest Chip; a-l hrăni pe cel flămând, a-i da să bea 
celui însetat, a-l îmbrăca pe cel gol, a-l adăposti pe cel pribeag, 
a-l cerceta pe cel din spital sau pe cel din întemniţă... Şi toate 
acestea trăind adânc în conştiinţa că EI Însuşi, Hristos, ni S-a 
oferit ca taină dătătoare de viață: “Eu sunt pâinea cea vie, care 
s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pîinea aceasta viu va fi 
în veci” (Joan 6, 51). Unind în comuniune sacră cuvintele din 
Evanghelia Judecăţii cu cele din această Evanghelie a 
Euharistiei, trebuie să înțelegem /egătura de nedesfăcut dintre 
Taina Euharistică şi Taina Fratelui. Pâinea cu care-ţi hrăneşti 
fratele în numele lui Hristos devine pâine euharistică. Ori de 
câte ori o dăruieşti, auzi cuvântul: “Întrucât ați făcut unuia 
dintre aceşti frați ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. Hrănind 
pe aproapele — frate al lui Hristos — te împărtăşeşti cu Hristos. 
[ar acest frate este orice semen al tău, oricine poartă în adânc 
moştenirea Chipului Fiului lui Dumnezeu. lisus Hristos a 
recunoscut şi a mărturisit aceasta în atâtea exemplare umane, 
dincolo de hotarele spirituale sau geografice ale lui Israel. 
Despre sutaşul roman, care vedea în sluga lui un frate, El a 
spus: “La nimeni în Israel nu am găsit atâta credință!” (Marei 
8, 10). Iar credinţa lui, se înțelege de la sine, era cea în virtutea 
căreia recunoştea şi mărturisea pe Dumnezeu în Hristos. La fel 
şi cu femeia cananeancă, sau cu samarineanul vindecat de 
lepră care, tocmai în actul recunoştinței, dezvăluia taina re- 
cunoaşterii, Cred că nu putem să nu vedem, în toate aceste 
exemple sau mărturii evocate aici, şi metode ale pedagogiei 
divine; ele făceau parte din deschiderea ochilor duhovniceşti 
ai Apostolilor şi ai noştri către taina comuniunii sacramentale 
a neamurilor, a frățietăţii din şi dintre neamuri. În ziua 
Cincizecimii, Apostolii toți erau o mărturie şi o împărtăşire a 
tainei către neamuri. 

Un tâle cel puţin la fel de evident exprimat ne oferă, pe 
lângă chemarea lui Comnelie sutașul, şi descoperirea oferită 
Apostolului Petru. Pe “o față mare de pânză legată în patru 
colțuri, lăsându-se pe pământ [...] erau toate dobitoacele cu 
patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului. Şi 
plasa fost către el: «Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă!” 
(Fapte 10, 11-13). Unele traduceri variază: în textul ecumenic 
al Bibliei citim fue, deci “ucide”, dar în textul originar grecesc 
este cuvântul //muson, adică “jertfeşte”. Opera mântuirii, în 
plinătatea ei, înseamnă întrupare, jertfă, înviere: “Dintr-un 
singe a făcut Dumnezeu tot neamul omenesc” (Fapte 17,26); 
din unicul sânge al jertfei lui Hristos cel înviat se mântuie tot 
neamul omenesc şi, o dată cu el, întreaga Fire (Rom. 8, 21)". 
Hristos a rostit pe cruce, către Părintele ceresc, cuvântul 
mântuitor: “Părinte, lartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 
34), lartă-i, deci vindecă-i. În Evanghelie fertarea înseamnă 
vindecare (Marei 9, 5-7), adică mântuire, 

Toate Tainele Bisericii pun în lumină, în primul rând, 
omul, deci fratele, pentru care se săvârşesc Tainele. lar scopul 
esențial al Întrupării îl reprezintă, înainte de toate, omul, 
pentru că Fiul lui Dumnezeu “pentru noi oamenii și pentru a 


noastră mântuire” S-a întrupat. Şi în noi toți EI vede frați, cum 
Însuşi vesteşte: “«lată mama Ta şi frații Tăi şi surorile Tale 
sunt afară. Te caută». Şi, răspunzând lor, le-a zis: «Cine este 
mama Mea și fraţii Mei?». Şi privind pe cei ce şedeau în jurul 
Lui, a zis: «lată mama Mea şi frații Mei! Căoricine va face voia 
lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama 
Mea” (Marcu 3, 32-35). E limpede că aici lisus descoperă şi 
instituie, în Maica Domnului şi în orice persoană umană, în 
măsura deschiderii ei către voia lui Dumnezeu, o Taină. In 
acest înțeles, Biserica, plecând de la cuvântul îngerului: 
“Bucură-te cea plină de har” şi “Duhul Domnului va fi peste 
tine”, o preacinsteşte pe Maica Fecioară drept “sălaş al 
Înțelepciunii lui Dumnezeu”, “dătătoarea bunătăţii 
dumnezeieşti”, “raza luminii celei neapuse”, “fulger care 
luminezi sufletele”, “pridvor al Cinei celei de taină”; şi toți cei 
ce se încorporează în Trupul lui Hristos, prin Sfintele Taine, 
sunt chemaţi să devină“templual Dumnezeului Celui Viu” (7 
Cor. 6, 16). Atunci, a nu recunoaşte fundamental în orice 
semen pecetea Chipului lui Dumnezeu prin suflarea cea dintâi, 
ca şi prin Tainele Întrupării, a nu recunoaşte pe om ca frate, e 
un păcat împotriva Duhului Sfânt. De aceea şi rugăciunea 
“Tatăl nostru” semnifică — precum s-a spus — paternitatea 
divină, filiația divină şi fraternitatea general-umană. 


Recapitulând, păcatul stă tocmai în ruptura mistică, în 
despărțirea de Dumnezeu şi, prin aceasta, şi de semeni. Păcatul 
afectează circulația harului, prin schimbareasensului gravitaţiei 
de la Dumnezeu către eu, de la spirit către materie, de la suflet 
către trup. În păcat, după cum s-a observat, nu cazi din brațele 
lui Dumnezeu, dar te închizi în tine ca într-un mormânt; orice 
întoarcere în egoismul propriu, indiferent de rațiunile ei, este 
o întoarcere în moarte. Nici o virtute nu poate înlocui 
deschiderea către celălalt, iubirea de frate. Adânc semnificativă 
în privința aceasta este parabola celor zece fecioare. Grea şi 
vrednică de cinstire este castitatea, fecioria. Dar fecioria nu e 
scop în sine şi nu e mântuitoare prin ea însăşi. Fără lumina 
candelei aprinse a iubirii poți auzi la uşa închisă cuvântul 
Mirelui:““Nu vă cunosc pevoi!”. Cuvânt de o şocantăantinomie: 
cum, Doamne, Tu, Ziditorule, nu ne cunoşti pe noi?! Supusă 
însă analizei etimologice şi semantice, expresia uk oida imas 
se tălmăceşte mai exact prin: “Nu-Mi recunosc Chipul Meu în 
voi!”. Numai cînd vezi în fiecare semen pe Hristos, când 
trăieşti relația cu el ca pe o Taină, când nu te lepezi şi nu te 
scârbeşti nici de cel flămând, nici de cel însetat, nici de cel gol, 
nici de cel străin şi fără adăpost, nici de cel bolnav de orice fel 
de boală, nici de cel întemnițat, indiferent de ce fel de păcate 
ar fi învinuit acela — numai atunci te împărtăşeşti din Taina lui 
Hristos şi devii tu însuți un sacrament, iar Mirele îţi deschide 
uşa Împărăției. Numai aşa poți trăi plenar Taina Euharistiei, 
sub puterea căreia, prin trup şi în trup, te faci părtaş al 
comuniunii sfinte, al învierii şi al veşniciei. Precum rosteşte 
Sf. Simeon Noul Teolog; “Cel ce participă la aceste haruri 
dumnezeieşti şi îndumnezeitoare desigur că nu mai e singur, 
ci este cu Tine, Hristoase, Lumină a Soarelui întreit ce 
luminează lumea. Aşadar, pentru ca să nu mai fiu singur, 
despărțit de Tine, izvor al vieţii, de Tine, sufletul, viața şi 
bucuria mea, de Tine, Mântuitorul lumii, mă apropii astfel, 
rugându-Te cu lacrimi şi cu inima zdrobită: Dă-mi să fiu iertat 
de păcatele mele şi să mă împărtăşesc fără de osândă din 
Sfintele Tale Taine preacurate şi de viață dătătoare”>. Cât de 
revelator este că, real, Împărăţia se deschide ca o nuntă şi ca 
o masă: “lar voi fiți asemenea oamenilor care aşteaptă pe 
stăpânul lor când se întoarce de la nuntă, ca, venind şi bătând, 
îndată să-i deschidă. Fericite sunt slugile acelea pe care, 
venind şi bătând, stăpânul le va afla veghind! Adevărat zic 
vouă că se va încinge şi le va pune la masă şi, apropiindu-se, 
le va sluji” (Luca 12, 36-37)! 

Taina fratelui are o deschidere tot atât de universală ca şi 
universalitatea chipului lui Dumnezeu în noi. Jertfa lui Hristos, 
sângele Lui, al Legii celei noi, se varsă pentru mulţi, pentru 
toţi. Pe Cruce, Hristos e răstignit între doi vinovați, din care 
unul huleşte, unul se căieşte. La Crucea Lui sunt de faţă Mama 
Lui, ucenicul iubit, mironosițele, israeliți, dar şi romani, 
prozeliţi, elini care veniseră să-L, vadă Pentru toți, lisus 
rostește; “Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac”, Iertarea pe care o 
dă El e universală, către toţi cei de faţă, de orice neam ar fi ei, 
lertarea, vindecarea, mântuirea se află în legătură inseparabilă 
cu ontologia tainică a fraternității umane. 

(Sinteză a unor predici şi conferințe mai vechi, 
în franceză şi în română, acest text este unul dintre 
ultimele pregătite pentru tipar de Părintele Galeriu) 





22. Livre des pridres orthodaxes, cd. cit., p. 159, 











PUNCTE CARDINALE 


Septembrie 2003 NR. 9/153 PAG. 1] 





AMĂGIRI & DEZAMAGIRI 


Marginalii la relaţiile politice româno-americane (XV) 


(urmare din numărul trecut) 


In problema pericolului reprezentat de expansiunea 
comunistă după victoria în cel deal doilea război mondial, 
nu numai în ţările ocupate de armata roşie, dar şi în statele 
din “lumea liberă” administrația Truman (1945-1 953)a 
avut de luptat, în primul rând, cu moştenirea Roosevelt: 
masiva infiltrare marxistă în toate instituţiile 
guvemamentale, la toate nivelele, O primă categorie de 
“partizani” comunişti care activau în Statele Unite era 
alcătuită din agenţii aflați direct în slujba Kremlinului 
(cazul lui Alger Hiss, înalt funcționar în Departamentul 
de Stat, caşi cel al lui Michael Withney Straight, “negrul” 
lui Roosevelt, /ais speech writer, cel care-i scria discursurile, 
sunt elocvente în acest sens). O a doua categorie era 
alcătuită din demnitarii formaţi în spiritul gândirii politice 
rooseveltiene, pentru care apropierea până la identificare 
cu interesele sovietice constituia premiza fundamentală, 
dogmacapitalăa politicii exteme americane (ambasadorul 
Statelor Unite la Moscova, Averell Harriman, a fost 
exponentul fidel al acestei orientări şi mentalități). Şi, în 
sfârşit, cea de a treia categorie, cea mai numeroasă, 
formată din intelectualii inoculați cu ideologia marxistă, 
dominantă în cele mai multe universități americane. 
Măsurile adoptate de Statele Unite în fațaexpansiunii 
comuniste şi imperialismului sovietic au fost însă de 
natură strict defensivă. Nevând un răspuns convingător la 
“oferta” sovietică, atât “doctrina Truman”, cât şi “planul 
Marshall” au constituit soluţii menite doar să stăvilească 
efectele agresivității comuniste, dar nu să-i şi desființeze 
temeiurile ideologice. O atitudine deloc dătătoare de 
speranţe pentru viitorul popoarelor aflate sub ocupația 
Uniunii Sovietice, carea primitşi odenumire:containment. 
Termenul exprimă realitatea din raportul dintre Est şi 
Vest la data la care a fost creat şi are înţelesul de “oprire”, 
“tinere pe loc a unui inamic”. 
Teoreticianul politicii de containment pe care Casa 


Albă a adoptat-o în relaţiile cu Uniunea Sovietică a fost. 


elaborată de George Frost Kennan, diplomat cu vechi 
ştate de serviciu în Departamentul de Stat. In esență, 
conceptul de containment are ca finalitate menţinerea 
unui status quo în Europa şi Asia, evitându-se orice 
acţiuni militare. Cât priveşte îngrădirea influenței sovietice, 
eaurmasă serealizeze printr-un sistem de pacte defensive 
cuclauze militare în cazul unei agresiuni sovietice(NATO, 
SEATO, CENTO). Dar măsura îngrijorării americane cu 
privire la primejdia comunistă, cât şi necesitatea unor 
acţiuni urgente pentrua întâmpina această primejdie, este 
dată de Raportul-Rezoluție al Consiliului Naţional de 
Securitate al Statelor Unite Nr. 7, din 30 martie 1948. 
Documentul dovedeşte că guvernul american a devenit 
conştient de pericolulexpansionismului şi imperialismului 
rusesc, câtşi de primejdia pe care oreprezentacomunismul 
intern, o adevărată coloană a cincea, căreia trebuia să 1 se 
facă față urgent. Părți importante ale acestui document 
sunt reproduse de Nicolae Baciu în lucrarea sa Yalta şi 
crucificarea României, din care extragem următoarele 
pasaje (documentul este clasificat ““ultrasecret” şi poaută 
denumirea: “Poziţia Statelor Unite privind comunismul 
mondial dirijat de U.R.S.S.": , 

“1. În afară de problema relaţiilor cu Uniunea 
Sovietică, guvernul de la Washington trebuie să aibă în 
vedere raporturile acestei țări cu mişcarea comunistă 
intemaţională. Raportul Consiliului Naţional de Securitate 
Nr. 7, pregătit de membrii acestui Consiliu, după 
consultarea reprezentanților Armatei, Marinei, Aviației, 
Departamentului de Stat, National Security Board şi 
C.L.A., reprezintă primul efort făcut de guvem pentru a 
examina în ansamblu și în profunzime aceste probleme, 
Acest document este semnificativ în premiza ce o pune 
privind solidaritatea mişcării comuniste intemațţionale, 
în ceea ce priveşte China şi în faptul că acest document 
arată că pericolulu comunismului intern este tot Atât de 
important ca şi ameninţarea comunismului extemn + 

În continuare, documentul detailează măsurile 
imediate ce trebuie luate pe plan intern: întărirea 
potențialului militaral Statelor Unite, eventuala instituire 


CITIT) 





armament, superioritarea atomică, suprimarea partidului 
comunist american. De asemenea mobilizarea civilă şi de 
stat pentru o viguroasă campanie de informare, în scopul de 
a asigura suportul bipartit în politica extemă a Americii. 

Pentru noi însă mai importante sunt măsurile preconizate 
a fi luate pe plan extem. Din rândul acestora cităm; 

“1. Contraofensiva noastră trebuie să acorde prioritate 
Europei de Apus, fărăa fi neglijate celelalte țări ale Europei 
şi Orientului Mijlociu”. Aşadar, România şi celelalte țări în 
curs de sovietizare pe planul al doilea. Şi când te gândeşti că 
în 1948 românii trăiau cu speranța că Vin americanii! 

“2, Accelerarea Planului Marshall” şi **3. Promovarea 
viguroasă a uniunii țărilor din Europa de Apus”. Aşadar, 
toate eforturile pentru a nu pierde şi Europa de Apus. Nici 
un gând pentru popoarele captive. 

Începând cu punctul 7 al Raportului Rezoluţie, 
conţinutul documentului devine însă deosebit de interesant 
Şi instructiv pentru noi, românii: 

“7. Intensificarea programului anticomunist la Radio”. 
Aşadar, în martie 1948, americanii hotărau “intensificarea 
programului anticomunist” la acelaşi “Radio” de la care, cu 
numai patru ani în urmă, în martie 1944, fostul ambasador 
al României la Washington, Citta Davilla, devenit în anii 
războiului agent al serviciilor de propagandă americane, 
îndemna ostaşii românii care luptau pe frontul de răsărit să 
dezerteze la ruşi. Dar în legătură cu această răsucire cu 180 
de grade a guvemului american, să-l ascultăm din nou pe 
Nicolae Baciu (capitolul““Românii din străinătate în timpul 
războiului” din cartea citată): 

“Voi sublinia imediat că majoritatea absolută a 
românilor din afară au manifestat sentimente româneşti şi, 
chiar dacă erau contra lui Antonescu sau a războiului dus de 
el, nu au atacat niciodată Țara şi interesele ei. Mulţi au 


„justificat războiul de legitimă apărare a României. dus 


împotriva ruşilor, cum a făcut maiorul Iliescu, în Anglia. 

Mari speranţe se puteau pune în Citta Davilla, fost 
ambasador la Washington, personalitate cu înalte relaţii. El 
păstrase legăturile de prietenie cu diplomaţii de peste Ocean. 
Se vorbea despre relaţiile strânse pe care le avea Grew, 
fostul ambasador american la Tokio, precum şi cu A. Berle, 
ambii colaboratori ai lui Roosevelt, în timpul războiului. 
Davilla era în măsură să ştie multe. Dar acest aristocrat, 
român de origine, în loc să justifice în fața americanilor 
războiul de legitimă apărare a României contra ruşilor, 
explicând şi apărând drepturile țării sale, s-a pus trup şi 
suflet în slujba intereselor ruseşti, EI a cerut prin radio 
trupelor române să se revolte contra. ofiţerilor, contra 
guvemului, justificând pretenţiile ruseşti asupra pământului 
sfânt, strămoşesc, al Basarabiei şi Bucovinei. Am găsit, 
printre documentele consultate, un text care fusese dat în 
emisie şi, cu toată repulsia ce mi-o produce, îl reproduc 
totuşi, tocmai pentru a înfiera odioasa purtare a acestui «os 
de domn» român. lată un extras din mesajul adresat la || 
mai 1944 poporului român, exprimând întreaga abjecţie a 
autorului: 

«V-am spus în emisiunile mele precedente, de la Vocea 
Americii, că ruşii nu sunt imperialişti şi că afirmaţiile 
agenților nazişti de la Bucureşti, că Rusia intenționează să 
anexeze România şi Balcanii, nu sunt decât minciuni 
obişnuite ale propagandei nemţeşti. Acum cunoaşteţi 
declaraţia oficială făcută de d-l Molotov, prin care 
independența şi securitatea structurii sale inteme (sic) este 
asigurată. Dar bineînțeles că ei, ruşii, se aşteaptă ca România 
să se opună cu armele nemților, şi ca România de mâine să 
fie cu adevărat democratică şi prietenoasă faţă de Uniunea 
Sovietică, 

Şi după ce acest aristocrat român se recomandă ca unul 
ce a semnat, ca ambasador, protocolul cu Litvinov privind 
definiţia agresorului, continuă: 

«Care trebuie să fie deci regimul din România de 
mâine? Vă voi reaminti că, după primul război mondial, în 
care monarhiile reacționare s-au prăbuşit, un val de 
democraţie şi socialism s-a întins asupra Europei. Massele 
asuprite şi-au cerut drepturile. Vranghel şi Komilov nu au 
putut împiedica revoluţia rusească. În țara noastră, reforma 


agrară şi votul universal au fost acordate ca să se evite 
revoluţia. Dar, după aceea, aristocrația politică a reuşit să 
iacu o mână ceea ce fusese forțată să dea cu alta. Sistemul 
lor a fost păstrat prin alegeri făcute sub supravegherea 
poliţiei. Şi în aceasta au fost întotdeauna sprijiniți de 
Coroană. O profundă schimbare socială şi economică este 
inevitabilă în România după război. Antonescu nu poate — 
este exclus—să ia vreo acțiune contra Nemţilor. Acum este 
momentul pentru dinastia Hohenzollemilorsădovedească 
că a devenit o dinastie cu adevărat românească. Poporul 
român a suferit destul de pe urma ei în ultimul sfert de 
veac”, 

Şi Nicolae Baciu încheie prezentarea acestui personaj 
profund reprobabil cu următoarele consideraţii: “Acest 
personaj abject, ce preconizarevoluţia rusească în România 
şi denunța Dinastia, cere ofiţerilor şi Regelui Mihai săpună 
mâna pe arme şi să se ridice contra lui Antonescu”. Dacă 
ofițerii români (cu câteva excepții, ale căror acțiuni au fost 
acte de înaltă trădare au respins această josnică propunere, 
Regele Mihai din păcate, i-a dat curs. 

Pentru țara noastră, mult mai interesant este însă 
Punctul 8 din Raportul Rezoluţiei Consiliului Naţional de 
Securitate al Statelor Unite, care sună astfel; ““Formularea 
unui program coordonat de ajutorare a mişcărilor de 
rezistență, atât în spatele cortinei de fier, cât şi în URSS, la 
timpuloportun””, Aşadar, ajutorul american pentru mişcările 
de rezistență urma să se producă la “timpul potrivit”. Or, 
la data la care Consiliul Naţional de Securitate al Statelor 
Unite lua în calcul oportunitatea sprijinirii rezistenţei 
anticomuniste, în România, în toate provinciile, acționau 
grupuri de rezistență armată care purtau un adevărat război 
cu regimentele de Securitate trimise împotriva lor. Dar nu 
numai atât. Pretutindeni în țară se constituiau, spontan, 
organizaţii. subversive cu caracter anticomunist şi 
antisovietic, pregătite să acționeze alături de trupele 
eliberatoare americane, aşteptate să apară de pe ozi pealta. 
Dimensiunile acestei mişcări de rezistenţă la nivel naţional, 
alimentată de convingerea că un conflict Est-Vest este 
iminent, sunt impresionante, Dar la fel de impresionant a 
fost şi răspunsul autorităților comuniste. Conform /storiei 
României în date, în perioada 1948-1953, 60428 de 
persoane au suferit condamnări politice pentru “delict de 
uneltire contra ordinii sociale” (celebrul articol 209 din 
Codul Penal). 

Dacă însă rezistenţa anticomunistă din Europa de Est 
nu s-a soldat decât cu consecinţe tragice pentru popoarele 
care s-au angajat într-o luptă inegală cu colosul bolşevic, 
pentru Occident ea a fost cum nu se poate mai binevenită, 
contribuind substanţial la politica de containmenr—"“ţinerea 
pe loc aunui inamic” — în momentele în care Statele Unite 
nuerau pregătite pentruo confruntare cu Uniunea Sovietică. 
O realitate pe care administrația Truman nu se sfieşte să o 

recunoască într-un al doilea document scos la iveală de 
Nicolae Baciu din arhivele americane, din conținutul 
căruia cităm pasajele cele mai semnificative (documentul 
este intitulat “Politica Statelor Unite față de țările satelite 
sovietice din Răsăritul Europei” şi poartă data de 14 
septembrie 1948): 

* „Astăzi Stalin e pe punctul de a realiza ceea ce Hitler 
încercase în zadar. Lumea sovietică se întinde azi de la 
Elba şi Adriatică până în Manciuria, cuprinzând o cincime 
din suprafața globului (...) Dată fiind natura comunismului 
mondial dirijat de Moscova, a succeselor deja obținute şi 
amenințării cu noi succese în viitorul apropiat, o politică 
defensivă nu poate fi considerată valabilă pentru a opri 
expansiunea comunismului şi a convinge Kremlinul să 
renunţe la scopurile sale agresive, O politică defensivă 
putemică peste tot nu este bună, fiindcă vom fi slabi peste 
tot. Ea lasă iniţiativa Kremlinului, permițându-i să-şi 
aleagă timpul şi locul unde să lovească; să-şi aleagă 
momentul pentru a da înapoi şi a face alte diversiuni. O 
atare politică defensivă permite Kremlinului să păstreze 


(continuare în pag. 12) 
Gabriel CONSTANTINESCU 











PAG. 12 NR. 9/153 Septembrie 2003 





PUNCTE CAADINALE 





AMAGIRI: & DEZAMĂGIRI 


(urmare din pag. 11) 


ceea ce a obținut deja prin cuceriri şi îi lasă puterea intactă. 
Ca o altemnativă la politica defensivă a Statelor Unite, 
există larg deschisă posibilitatea organizării unei 
contraofensive pe întreaga planetă. Politica de 
contraofensivă implică întărirea potențialului militar al 
Statelor Unite şi, în al doilea rând, mobilizarea şi întărirea 
potențialului lumii necomuniste”. Aşadar, “întărirea 
potențialului militar al Statelor Unite” reprezenta în 
septembrie 1948, când popoarele din spatele Cortinei de 
fier îi aşteptau pe salvatorii americani să sosească fără 
întârziere, doar “oalternativă la politica defensivăa Statelor 
Unite”. 

“Pentruaelimina influența puterii sovietice—continuă 
textul documentului menționat mai sus -— din țările satelite, 
nu sunt de conceput decât două soluții: războiul şi alte 
acțiuni nerăzboinice. Războiul este menționattocmai pentru 
a sublinia că nu este posibil şi deci alte mijloace trebuie 
luate în considerare”. Aşadar, “războiul” este o cale care 
trebuie exclusă în eforturile pentru “eliminarea influenței 
sovietice din țănile satelite”, urmând să fie utilizate “alte 
mijloace” pentru realizarea acestui deziderat, fără însă a se 
preciza care ar putea fi acestea. Şi ca şi cum “eliberarea” s- 
a produs deja, documentul elaborat de Consiliul Naţional 
de Securitate al Statelor Unite continuă pe un ton de-a 
dreptul surprinzător pentru cei care-şi puseseră toate 
speranțele în americani: 

“Eliminând controlul sovietic în aceste țări, se pune 
întrebarea: ce guvern va urma, când influența şi controlul 
sovietic vorfieliminate. Obiectivul este înlocuirea imediată 
a guvernului controlat de ruşi cu un guvern prieten ori prin 
orice alt guvern, chiar comunist, dar fără a fi controlat de 
Moscova. Obiectivul nostru final, bineînţeles, va fi să 
stabilim în Europa de Răsărit administrații netotalitare, 
doritoare de a se acomoda şi participa la viața comunităţii 
din lumea liberă. Cu toate acestea, considerațiuni tactice 
foarte putemnice sunt împotriva unui atare obiectiv imediat. 
Nici oţarădin Răsăritul Europei, cuexcepția Cehoslovaciei, 
nu a cunoscut decât regimuri totalitare. Democraţia, în 
sensul occidental, este străină de cultura şi tradiția lor. În 
plus, conducerea, conducătorii, partidele ce puteau fi cu 
adevărat democrate, au fost sistematic divizate şi zdrobite, 
nemaiavând nici o şansăde aveni la putere fărăo intervenție 
armată din Apus. (...) Obiectivul nostru privind țările 
satelite trebuie să fie reducerea treptată şi, eventual, 
eliminarea totală a preponderenței puterii sovietice din 
Răsăritul Europei, fără a recurge la război. Noi trebuie să 
încurajăm neconformiştii din rândurile membrilor 
partidului comunist, regimurile nestaliniste, ca un prim 
pas, chiar dacă ele sunt comuniste”. 

Cele două documente privind politica externă 
americană, elaborate în 1948, constituie dovadacă “războiul 
rece” nu a avut la origine o motivație ideologică. Nu a fost 
expresia unui conflict între democraţie şi comunism, ci o 
dispută între două supraputeri — Uniunea Sovietică şi 
Statele Unite — aflate în competiţie pentru supremația 
mondială. Și cum în acest conflict inițiativa şi agresivitatea 
auaparținutruşilor, americanii îşi puneau problema propriei 
lor existențe. “Nu se mai punea problema cum să fie 
împinși ruşii îndărăt, pentru a fi eliberată Europa de Răsărit 
— scrie Nicolae Baciu, comentând conţinutul celor două 
documente —, ci cum să fie zăgăzuită năvala lor spre 
Occident. America începea să vadă — precum Churchill, la 
5 martie 1946, la Fulton — cum ruşii înghit țările una după 
alta”. Consecința acestei situaţii a fost abandonarea de 
către americani a tuturor principiilor şi normelor de 
moralitate în politica extemă. În timp ce românii aşteptau 
salvarea de la americani, aceştia se arătau dispuși să 
considere prieten şi să trateze ca atare “orice guvem, chiar 
comunist, dar fără să fie controlat de Moscova”. Privită 
prin prisma atitudinii de renunțare la condamnarea 
comunismului ca o ideologie criminală, schisma lui Tito a 
fost cum nu se poate mai binevenită pentru Statele Unite, 
care nu au mai avut reticenţe în a sprijini militar, politic şi 
economic lugoslavia, țara cu unul dintre cele mai dure şi 
consecvent comuniste regimuri din Europa de Est. 

Renunțarea la principii şi la moralitate în politica 
extemă a Statelor Unite, în sensul abandonării popoarelor 


aflate sub ocupaţia sovietică, a fost consecința previzibilă a 
presiunii exercitate de Uniunea Sovietică. Din momentul în 
care preşedintele Trumana schițat intenţia de a denunța atât 
angajamentele luate de predecesorul său în domeniul politic 
şi economic, cât şi renunțarea la proiectul administrației 
Roosevelt de a orienta democraţia americană spre valorile 
marxiste, Kremlinul a reacționat energic. O primă măsură 
menită să marcheze nemulțumirea comuniştilor ruşi față de 
noul curs al politicii exterme americane a fost acțiunea pe 
care istoriarecentăa înregistrat-o sub denumireade““Blocada 
Berlinului”. Prin Convenţia de la Potsdam, teritoriul 
Germaniei a fost împărțit în patru zone, fiecărei puteri 
învingătoare revenindu-i o zonă de ocupație. O măsură 
similară a fost aplicată şi Berlinului, fiecărui învingător 
fiindu-i atribuită o porțiune din fosta capitală a Germaniei, 
cu precizarea că porțiunile apusenilor se găseau în zona de 
ocupaţie sovietică. Ca urmare, pentru ca să poată ajunge la 
porțiunea lor din Berlin, apusenii trebuiau să parcurgă 
teritoriul zonei sovietice, situație reglementată prin destinarea 
unei şosele care lega zonele de ocupaţie occidentale cu 
cartierele atribuite lor din Berlinul apusean. La data de 24 
iunie 1948, ruşii, vizibil pentru a-i umili pe occidentali, au 
interzis circulația pe şoseaua de legătură din zona lor, 
făcând astfel imposibilă aprovizionarea a milioane de 
locuitori din Berlinul apusean. Soluția normală la situația 
creată ar fi fost forțarea acestei blocade, ceea ce însemna 
război. Cum însă Statele Unite nu erau pregătite pentru o 
astfel de soluție extremă, au recurs la un subterfugiu. Au 
folosit superioritatea în materie de transporturi aeriene şi au 
aprovizionat oraşul timp de zece luni, până la 12 mai 1949, 
pe calea aerului, când ruşii au ridicat blocada. Ca realizare 
tehnică, aprovizionarea unei metropole timp de aproape un 
an pe calea aerului a fost un succes remarcabil. Ca acțiune 
politică, “Blocada Berlinului” a fost însă un avertisment 
severadresat StatelorUnite, pentru ca americanii să priceapă 
la ce se poate aştepta Occidentul dacă încearcă să se opună 
Moscovei lui Stalin. 

Şirul insucceselor politicii americane în confruntarea 
cu expansionismul sovietic va continua cu victoria 
comuniştilor în războiul civil din China. Înanul 1945,o dată 
cu capitularea Japoniei, alianța antijaponeză dintre partidul 
naționalist chinez — Guomindang — condus de Ciang Kai- 
şek şi partidul comunistcondus de Mao Tsa-tung se destramă. 
Între cele două forțe politice, aflate deja în conflictideologic, 
izbucneşte un sângeros război pentru obținerea puterii. În 
ciuda masivului sprijin militar şi politic acordat 
Guomintangului de Statele Unite, comuniştii, ajutați logistic, 


“organizatoric şi mai ales ideologic de confrații lor sovietici, 


reuşesc să-şi zdrobească adversarul. Şi în timp ce rămășițele 
armatei naționaliste își găseau salvarea, refugiindu-se în 
Taiwan, la 1 octombrie 1949, Mao proclama înființarea 
Republicii Populare Chineze. 

În fața acestei grave înfrângeri politice (lumea aflată 
sub dominaţia secerii şi ciocanului să măreşte cu 600 de 


AI VI 


pe e ae d e ră a Pi 





milioane de suflete şi cu un teritoriu de 9,7 milioane kmp, 
adică întreaga Chină continentală), americanilor nu le 
rămâne decât să ia măsuri pentru apărarea Taiwanului de 
o debarcare a forțelor comuniste. Prin poziţia ei strategică, 
insula aflată în coasta noului imperiu comunist constituia 
o bază militară vitală în extremul Orient, în condiţiile 
exacerbării continue a războiului rece. Aceasta cu atât mai 
mult cu cât în raportul de forțe Est-Vest survenise o 
schimbare de o gravitate deosebită privind potențialul 
militaral StatelorUnite: pierderea monopolului atomic. În 
vara anului 1949, lumea occidentală, care se simțea în 
siguranță la adăpostul scutului atomic american, afla cu 
stupefacție că în Uniunea Sovietică avusese loctestareacu 
succes a unei bombe atomice. In fața acumulării de 
evenimente defavorabile lumii libere, Partidul Republican, 
aflat în opoziţie față de administrația Truman, propunea în 
anul 1950, prin glasul lui John Foster Dulles, abandonarea 
conceptului de containment în răspunsul Statelor Unite la 
agresivitatea Uniunii Sovietice şi abordarea problemelor 
provocate de expansiunea sovietică în baza unui nou 
concept de politică externă, exprimat sugestiv prin verbul 
roll back, ale cărui semnificaţii sunt: “a respinge 
(duşmanuly”, “a sili (duşmanul) să treacă în defensivă”, 
sau, mai sintetic, “a reprima”. 

Surprinzător însă, deşi imperialismul Kremlinului nu 
mai constituia nici un secret, el fiind afişat cu dezinvoltură 
prin aparatul de propagandă comunistă în lumea întreagă, 
iar partidele marxiste erau adevărate “coloane a cincea” în 
țările în care activau, obediența lor față de Moscova fiind 
afirmată deschis, apariția conceptului de rol? back, ca 
ripostă la primejdia pe care comunismul o reprezenta |! 
pentru lumea liberă, a fost primită nu numai cu îngrijorare, 
dar chiar cu critici vehemente. Apusul nu mai voia război. 
Cunici un preţ. Nici unsoi de compasiune pentru milioanele 
de oameni din spatele Cortinei de fier, pentru victimele din 
temnițele şi lagărele de muncă forțată din țările cu regimuri 
comuniste. Monstrul de la Kremlin nu trebuia stâmit. | 
Trebuia menţinut status quo de la terminarea celui de-al 
doilea război mondial. Mai ales acum, când ruşii aveau şi 
ei bombaatomică. Mai mult chiar, încetul cu încetul, ideea 
"coexistenței paşnice” şi chiar concepţia “*convergenței 
sistemelor” începeau să prindăcontur în Occident. Nu însă 
şi în viziunea lui Stalin despre viitorul omenirii. 
Comunismul trebuia să izbândească pretutindeni în lume 
şi în desfăşurarea marşului său spre țelul final, după 
victoria din China, capitalismului trebuia să i se aplice 
următoarea lovitură. 

În august 1945, Peninsula Coreea, aflată de aproape o 
jumătate de veac sub stăpânire japoneză, era eliberată. 
Nordul de armata roşie, sudul de trupele americane, zonele 
controlate de forțele armate ale celor doi “eliberatori” 
fiind delimitate de paralela 38. Consecințele politice ale 
divizării Coreei au fost cele previzibile. La trei ani de la 
“eliberare”, în 1948, numărul membrilor Naţiunilor Unite 
se măreşte cu două noi “state suverane”: în nord, sub 
oblăduirea Moscovei, ia ființă Republica Populară 
Democrată Coreeană; în sud, sub patronaj american se 
naşte Republica Coreea. O configurație politică artificială, 
cum nu se poate mai potrivită pentru afirmarea imperia- 
lismului sovietic! 

La 25 iunie 1950, armata comunistă nord-coreeană, 
sprijinită de 300.000 de ““voluntari” chinezi, invadează 
Coreea de Sud. După o serie de succese ale invadatorilor, 
trupele americane, sub conducerea generalului Douglas 
MacâArthur, reuşesc să stăvilească ofensiva comunistă şi 
să-i împingă pe invadatori dincolo de paralela 38. Dar 

MacâArthur nu se mulţumeşte cu atât. Doreşte să lovească 
rădăcina răului, extinzând conflictul asupra Chinei 
comuniste, care sprijinea pe față invazia. Confruntat cu 
perspectiva ca un conflict local să se transforme în cel de- 
altreilea război mondial, preşedintele Truman îl înlocuieşte 
pe MacâArthur cu un comandant mai puțin impetuos, 
generalul M. B. Ridgway. În aceste condiţii, frontul se 
stabilizează pe paralela 38 şi luptele vor continua nordul 
sprijinit de batalioanele de voluntari chinezi, iar sudul de 
trupele ONU — până la 27 iulie 1953, când noua adminis- 
trație americană, condusă de preşedintele Eisenhower, va 
semna armistițiul de la Panmunjon. Politica de containment 
se afirmase din nou. 


(va urma) 


















PU 





AA tă 


“Doctori fără de arginți”: 


TLOFIL MIJA 


Trăim într-o epocă în care utilitarismul — această. |. 
morală a interesului — a devenit, dintr-o simplă rătăcire ja 
etică, o molimă generalizată, transformând societatea 
într-o adevărată junglă, în care indivizi dezumanizați se 
sfâşie între ei, unii pentru măriri şi înavuţire, iar alții, cei 
mai mulți, pentru supraviețuire. Şi totuşi, în această 
junglă mai apar uneori şi oameni adevărați, datorită 
cărora Dumnezeu nu mai rabdă încă şi nu ne prăpădeşte 
definitiv. Un astfel de om este şi dr. Teofil Mija din 
Braşov, care, fără nici un pic de exagerare, poate fi inclus 
în ceata "doctorilor fără de arginți”. La cei 80 de ani ai săi, pe care îi împlineşte pe 11 
septembrie, doctorul Teofil Mija este tot atât de tânăr sufleteşte şi de entuziast ca şi în 
urmă cu 55 de ani, când a ieşit de pe băncile Facultăţii de Medicină din Cluj. În fiecare 
zi, de dimineața până seara, se împarte între cele trei ctitorii ale sale (Căminul de bătrâni 
de la Săcele, lângă Braşov; Policlinica fără plată pentru nevoiaşii urbei; Cantina socială 
pentru aceiaşi nevoiaşi), supraveghindu-le şi străduindu-se să le optimizeze activitatea. 

Teofil Mija s-a născut, la FI septembrie 1923, în comuna Bratei, judeţul Sibiu. 
Studiile liceale şi le-a făcut la Dumbrăveni şi le-a terminat la Sighişoara. În 1942 se 
inscrie la Facultatea de Medicină din Iaşi, pe care o frecventează doi ani, iar după 
eliberarea Ardealului de Nord îşi continuă studiile la Cluj. Împins de dorința desăvârşirii, 
în ultimii ani de studii medicale, se înscrie şi la Facultatea de Teologie. Nu a apucat să 
facă decât doi ani, deoarece, în 1948, a împărtăşit şi el soarta camarazilor săi de 
generație, fiind arestat pentru convingerile sale anticomuniste şi condamnat la ani grei 
de închisoare. Din acel moment, doctorul Mija începe o lungă călătorie interioară de 16 
ani, perioadă în care se structurează sufleteşte şi se desăvârşeşte din punct de vedere 
spiritual. Doctorul Mija se numără printre acei deținuți pe care suferința nu i-a degradat, 
ci i-a făcut mai buni şi mai umani. leşit în libertate, el s-a dedicat alinării suferințelor 
semenilor săi. În 1968 reuşeşte să-şi termine studiile medicale, absolvind Institutul 
Medico-Farmaceutic din Cluj şi Facultatea de Biologie, dar de-abia în 1982 i se permite 
să-şi susțină teza de doctor în Ştiinţe Medicale. În acelaşi an obține şi titlul de medic 
primar în specialitatea “boli infecțioase şi epidemiologie”. 

Dar adevărata sa vocație de “doctor fără de arginți” şi-a putut-o manifesta de-abia 
după 1989, când posibilitățile de a activa pe tărâm social au crescut considerabil. In 
1993, din iniţiativa şi prin strădaniile lui, a luat ființă filiala Braşov a Asociaţiei 
Filantropice Medicale Christiana (AFMC- Braşov). Sub egida acestei Asociaţii, al cărei 

| preşedinte local-este; a luat ființă, în centrul Braşovului, o policlinică fără plată, cu 
următoarele secţii: laborator de analize medicale; cabinet stomatologic; cabinet de boli 
interne şi cardiologie, dotat cu ecograf şi electrocardiograf; cabinet de fizioterapie; sală 
de gimnastică medicală; farmacie; birou administrativ etc. În această policlinică 
lucrează zece medici (pensionari sau încă în activitate) care dau consultații şi prescriu 
tratamente gratuit, iar beneficiari sunt membrii a cca 400 de familii sărace recomandate 
de parohiile din oraş, foştii deținuți politici, veteranii de război, precum şi alte persoane 
lipsite de ajutor, ra 

În 1999, Asociaţia Christiana a reuşit să încheie un contract de închiriere cu Grupul 
Şcolar de Construcţii - Săcele, pentru un imobil de patru etaje (ce urma să fie dezafectat 
sau vândut), pe care l-a consolidat şi amenajat, transformându-l într-un cămin de 
bătrâni. Până la ora actuală au fost terminate două etaje, în care sunt internați 50 de 
bătrâni rămași singuri pe lume, cărora li se asigură cazare, hrană, asistență medicală, 
precum şi asistență spirituală. La etajul 1 au fost amenajate o capelă ecumenică şi 0 
bibliotecă, iar la etajul II, o sală dotată cu televizor, radio şi jocuri de societate. Etajul 
III este în curs de amenajare, iar în final numărul celor care vor fi intemaţi aici se va 
apropia de 100 de persoane. dai 

Începând din octombrie 2001, Asociaţia Christiana, prin strădania Şi perseverență 
doctorului Mija, a deschis, în parteneriat cu primăria Braşov şi cu Asociația bca 
catolică Caritas din Blaj, o cantină socială unde se pregăteşte masă caldă pentru circa 
100 persoane nevoiaşe din oraş. 

Bineînţeles, doctorul Teofil Mija nua realizat toate acestea de unul singur, EI a fost 
ajutat în întreprindereasa, în primul rând, de foşti colegi de detenție, de rude, de prieteni, 
precum şi de alți oameni de omenie. Meritul lui este de a fi ştiut să aleagă oamenii 
potriviți pentru o asemenea misiune, să le insufle încredere Şi putere de dăruire, formând 
o echipă care să acţioneze unitar. Se spune că România de astăzi duce lipsă de modele, 


de oameni care să constituie pentru ceilalți, în special pentru tineri, exemple de urmat. 
Oameni ca doctorul Teofil 


Mija ar putea constitui 
asemenea modâle, de 
necontestat. 

“La mulţi ani”, doc- 
tore, îți urează Redacția 
revistei Puncte cardinale, 
și împreună cu ea toți cei 
care te iubesc și te preţuiesc. 
i BunulDumnezeu să-ţi dea 
| sănătate și putere de 
muncă, pentru a duce la 
“bun sfârşit nobila ta 
| misiune, 















“ăminul de bz ră ni Săcel6= Braşov 
pai No 
» 


p 


- 
a 








NCTE CARDINALE 


Septembrie 2003 NR. 9/153 PAG. 13 


Principala premiză a medicinii creştine este aceea 
că actul medical — adică descifrarea bolii, 
identificarea deopotrivă a cauzelor ei biologice și 
spirituale, precizarea evoluţiei şi prognosticului, 
profilaxia şi tratamentul — trebuie să se săvâr- 
şească în cadrul spiritual al Bisericii, pentru că 
Hristos este Tămăduitorul absolut. Altfel spus, 
doctorul tratează, dar Dumnezeu vindecă. 


MEDICINA 
CRESTINĂ 


"Dr. Pavel CHIRILĂ 





Recurs la tradiţie 

Deşi Sf. Scriptură abundă în teme medicale, deşi vindecarea sufletească şi trupească 
este funcţia cea mai evidentă a Bisericii, deşi Sf. Părinţi s-au referit adeseori la viață, moarte, 
suferință, vindecare, doctori şi leacuri, deşi adevăratul întemeietoral aşezămintelorspitaliceşti 
nueste nimeni altul este Sf. Vasile cel Mare, conceptul specific de medicinăcreştină lipseşte 
aproape complet din limbajul teologilor şi medicilor contemporani. In zilele noastre, când 
ştiinţa medicală a căzut în mare măsură în cursa materialismului ateist, iar sufletele 
bolnavilor sunt ispitite de fel de fel de “spiritualități” străine de creştinism, fundamentarea 
acestui concept, prin reasumarea unei tradiții de două ori milenare, este mai necesară decât 
oricând. . 


Între « fi “ceva” şi a fi “cineva” 

În Vechiul Testament îi întâlnim implicați în actul tămăduirii trupeşti atât pe doctor cât 
şi pe preot. Noul Testament aduce noutatea tămăduirii harice a bolilor sufleteşti şi trupeşti 
de către Hristos şi apostolii Săi, punându-se astfel bazele slujirii tămăduitoare a Bisericii, din 
care fac parte atât clericul cât şi medicul. Desigur, Tradiţia nua exclus ştiinţa medicală axată 
doar pe trup, dar a îngăduit-o şi a folosit-o numai în măsura în care ea nu a abătut bolnavul 
de la credinţa în Dumnezeu. În accepţia comună astăzi, cea a medicinii trupului, sănătatea 
înseamnă strict integritatea corpului şi buna funcționare a tuturor organelor. In accepţia 
teologică creştină, cu rădăcini în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie, starea de sănătate deplină 
înseamnă mult mai mult. Omul reprezintă unitate deplină între suflet şi trup. Sufletul e legat 
de trup, dar depăşeşte materialitatea acestuia, făcând din om o persoană capabilă de 
închumnezeire şi destinată eternității. Altfel spus, ființa umană este, prin suflet, nu doar ceva, 
ci şi cineva, în măsură să intre în relaţie conştientă cu iubirea divină. 


De la vindecare la mântuire 

Bolile fizice au întotdeauna cauze sufleteşti sau spirituale, care nu pot fi descoperite 
eficient decât în Biserică, trup tainic al lui Hristos Mântuitorul. Medicina atee ignoră aceste 
cauze adânci, se rezumă la efectele lor (între care încearcă să stabilească relații de 
“cauzalitate” pur materială) şi se opreşte neputincioasă la poarta morţii. Medicina atee crede, 
mai mult sau mai puțin înfricoşată, că moartea înseamnă dispariție în neant. Medicina 
creştină trăieşte însă în adevărul Invierii lui Hristos, Care ne-a eliberat de frica morții şi ne- 
a dat încredințarea vieții veşnice, pe care o mărturisim cu bucurie în cântănle pascale: 
“Hnistos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă 
dăruindu-le”, In creştinism, vindecarea primeşte pentru prima dată un sens esharologic, 
adică legat de mântuirea şi îndumnezeirea omului întreg, în perspectiva tainică a obşteştii 
învieri şi veacului ce va să vie, când, după cuvântul apostolic, “acest trup stricăcios se va 
îmbrăca în nestricăciune”. Pentru prima dată cuvântul “vindecare”, în accepție medicală, 
devine insuficient, fracturat de însuşi sensul lui biologic. 


Medicină şi sacralitate 

Din cei zece leproşi care L-au întâlnit pe lisus şi s-au curățit de lepră, numai unul s-a 
şi mântuit, anume acela care a intrat într-o relație personală cu Hristos, întorcându-se şi 
mulțumindu-l. Aşadar, principala condiţie a însănătoşirii trupului şi sufletului este încrederea 
în grija personală a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Doctorul nu este, de fapt, decât 
un Slujitor care are zilnic o mulțime de prilejuri de a-L descoperi bolnavilor pe Hristos, 
Adevăratul Tămăduitor. Actul medical este astfel, dincolo de competența ştiinţifică, încărcat 
de sacralitate, sufletul bolnavului se bucură de prețuirea şi cercetarea atentă a medicului, iar 
trupul se ridică de la o simplă structură anatomică la sensurile anatomiei spirituale, ca 
mădular al trupului lui Hristos. Medicina creştină operează cu mijloace specifice: patologia 
şi terapia medicală se corelează cu patologia şi terapia spirituală. Aceasta nu înseamnă, 
desigur, că Dumnezeu, în marea Lui bunătate şi milă față de bolnavi, nu dă ştiinţa tratării 
trupurilor şi unor medici atei, dar acţiunea acestora nu este decât una parţială, redusă la 
“animalitatea” fiinţei umane, Medicul creştin crede şi mărturiseşte că omul este infinit mai 
mult: ființă personală şi nepieritoare, creată “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. 


„ Profesorul Eugen Raţiu (fratele vitreg al lui Horia 
Y EUGEN Aa LU, Sima), ultimul supraviețuitor al unei distinse familii de 
intelectuali, s-a stins din viață în ziua de 12 august 2003, în casa familiei prietene Dumitrescu 
din Făgăraş, la care locuia de mai mulți ani. Născut la Braşov (4 mal 1913), dar avându-şi 
rădăcinile familiale în satul Mândra, lăsase ca ultimă dorință pe aceea de a fi înmormântat 

în vatra strămoşilor săi, 2 | N 4 e a 
L-am cunoscut pe Eugen Raţiu în vara lui 1964, la ieşirea din închisoarea de la Alud. Era 
îmbrăcat în pufoaica rusească cu care fusese adus acolo în 1955, după ce trecuse prin 
experiența Gulagului bolşevic, Îmi spunea totuşi că teroarea comunistă trăită în România 

o depăşise pe cea suportată in Rusia timp de peste 10 ani... Si, aa lt 

În Mişcarea Legionară intrase în 1933, în regiunea Arad, fără nici o influență din partea 
fratelui său, A participat, la 3-6 septembrie 1940, la acţiunea în forță de la Palatul Telefoanelor 
din Braşov, unde o echipă legionară, sub conducerea regretatului Nicu Crăcea, a rezistat 
eroic în acest punct decisiv pentru victoria revoluției anticariiste. A urmat, din 1941, calea 
oxilului, fiind internat la Buchenwald şi in alte locuri, După constituirea Guvernului Naţional 
de la Vlona, care a hotărât lupta po mal departe impotriva bolşevismului, a fost printre cel 
paraşutaţi in țară, unde avoa insă să fio arostat şi prodatruşilorin docombrie 1944, A înfruntat 
cu rectitudine lagărele şi inchisorile, lar după eliberare trăit o viață aspră, marginalizat multă 
vreme În comuna Mândra, unde proda lecţii particulare do ongloză, germană, franceză, rusă 
sau latină, pretinzând puțin, lar de multe ori nimic. ai Se 
Acum a joşit din raza fărădelogilor acestei lumi, strămutându-se acolo unde nu mai simte 

nici durere, nici umilire, Dumnezeu să-l odihnească în pace, cu tot neamul lui cel adormit. 


“Luca |, CĂLVĂRĂSAN 








de candela cea sfioasă, 


ANDU TUDOR LA GÂNDIREA iii 
a S 5, de războiu-abia urzit, 
de horele nejucate, 
II N Î eaurile lui Ca aci Tudor. de şezători nelucrate, 
s . reproduse aici, niciodată apărute î IN de fântâni neîntâlnite, 
| „ volum, aufostdezgropatedinpaginile, ie d alea ii iedbiite. 
i P cpiitet d Gândirea, unde viitorul de iubiri neîndiăgite, 
ifei [Riu Aprins” a cola- de văiugi nelăinicite. 
ri „fiind receptat 
ia i rară ca unul. 
E ob entativi, ; 


PUNCTE CARDINALE 


PAG. 14 NR. 9/153 Septembrie 2003 





ULTIMA AUZIRE 
a unui cuvios pe năsălie, 
gata întru adormirea sub glie 










Omul vorbind cu sine prin glasul minţii lui 
Aud în bănuială de umbră pământească 

paşi străvezii, zvonire de unde de lumină 

pe domnul meu mergându-şi sunarea lor cerească, 
vestirea Dimineții ce-n veacuri va să vină. 






Zorile. 











Glasul întăiului străin purtător de pală de foc: 
Mihail 


În clipe mici răsună a voastră zi de humă 

de n-auziţi tăişul de limpezimi de spadă 

ce peste voi ridică Pronia ce mă-ndrumă 

când Cartea Tainei lasă şapte peceţi să-i cadă. 
Eu suflu cea din urmă scânteie de pe vatră 

în flăcărări de aripi să baţi în vântul Morţii 

şi spulberat cu trupul spre baştina de piatră 
s-aştepți sub talpa Crucii sunând deschisul porții. 


Alt glas de străin cu mâini aducătoare de har. 
Rafail 


Cu palme desfăcute, liturgică strigare, 

din inima Troiţei cer har să-ţi izvorască 

prin oase cuvioase bine mirositoare 

oloi preasfânt din care să se tămăduiască, 

sub jeluiri de clopot, prohod de toacă-n lemne, 
lunatecii tristeţii, fecioarele nebune, 

cei ce mai au credință în visuri şi în semne 
într-o năstrapă de-aur în mir să mi te-adune. 


Glasul străinului mezin ce ţine /oavă de crin 
Gavriil 


A treia zi voi merge întru Bună-Vestire 
la ceia ce turna-vor spre tine greu pământ, 
voi duce crinul proaspăt cu lujerul subțire 


din pieptul de călugăr crescut prin giulgiul sfânt. 


Mirozna lui din moarte suind prin floarea-naltă 
peste simţiri va trece, spre dincolo de viață, 
pre cei rămași în urmă sub zarea ceastălaltă 
nădăjduind Ajunul sfintei Schimbări la față. 


Omul dondăneşte iar cu glasul minţii lui 


Ce ochi au cei trei îngeri ce-i ține-n foc făclia: 
oglinzi de veşnicie prin cari strevăd deplin! 

Aş vrea să țip. Văd umeri purtându-mi năsălia. 
Daţi paloşul! Năstrapa! Daţi lujerul de crin! 


Scobor la fund. Vin bulgări. Pe piept simt toată glia. 


(Gândirea, anul LX/1929, 
nr. 1-2, pp. 13-14) 


VARIANTĂ DE BOCET 
LA ZORII ZILEI 


Bocitoarele: 


Zorilor, surorilor, 

vraja albă-a florilor, 

zânelor cu ochi de rouă, 

cu trup de lumină nouă! 

Ca zmeoaicele nebune 
ridicați-vă pe lume 

din cereştile fântâni 

cu ulciorul zilii-n mâini. 
Treceţi geana nopții-n pripă, 
suiți zarea în aripă. 

Vă zoriți pe roți de vânt 

de ziliţi peste pământ, 

să se-oprească-n drum de cer 
fata răposată ieri. 

Prindeţi sufletul cu voi 

şi-l întoarceți înapoi, 

aci-n lumea luminată 

de Dumnezeu bun lăsată, 

la miros de brazdă crudă, 

la păduri cu umbra udă, 


la arşiţa-n plin de soare, 
şi la apa curgătoare, 

şi la poama grea din pom, 
ine la dragostea de om. 
Ce-a rămas pe năsălie 
sub priveghiul de făclie 
ziua a treia să învie. 


"Maica Domnului să dea 
mersul inima să-şi ia. 


Zorile 


Surioare bocitoare, 
lacrămi mari de jelitoare, 
cântec de ultimă seară, 
plânset de gură amară, 
iacă, vezi, noi ne grăbim, 
fundul lumii limpezim 
cu mir binecuvântat 
vioriu în Revărsat. 
Sârguim pe roți de vânt 
şi dăm ziua pe pământ, 
dar n-am întâlnit pe cer 
fata răposată ieri. 

Duhul ei fără de samă 

a vâslit prin țări de vamă 
cu aripi de zbor înalt 

pe tărâmul celălalt. 

A trecut demult de noi 

şi nu-ntoarcem înapoi, 
fiindcă îngerul de foc 
ne-a sunat după soroc. 
făr' de preget să zburăm 
roua s-o împrospătăm 

pe grădini cu pomi în floare 
ofiliți de noaptea mare, 


Bocitoarele: 


Zorilor, surorilor, 

fuiorul culorilor 

pe deasupra munților, 

pe deasupra frunţilor, 
cristelnița zilelor, 

beteala copilelor 

şi-a miresii ce-a murit 
fără ca să fi iubit, 

ia-n spuneți de ce goniţi 

şi de ce nu vă opriţi? 

De ce zborul vostru hamic 
să-şi toarcă firul zadamic — 





păienjiniş argintiu, 
borangic pentru sicriu? 
De ce fecioara curată 
prea timpuriu răposată 
în lumină-o rătăciți 


” şi mai mult o despărțiți 
„de surori ce-nvăl îi coasă 


ch ez SE 
de frați sub geana făcliei 
“păzind veghea năsăliei, 

de mama mult mângâioasă 
ce-o cheamă şoptit prin casă 
şi tatăl ce-a-nzăpezit 

ca un munte gârbovit? 


Zorile: 


Surioare bocitoare, 
lacrămi mari de jelitoare, 
cântec de ultimă seară, 
plânset de gură amară, 
iacă, vezi, noi nu silim, 
„peste lume nu zilim 
fuiorul culorilor 
pe deasupra norilor, 
"pe deasupra munților, 
pe deasupra frunților, 
ca pe fata cea curată 
prea timpuriu răposată 
în raze s-o rătăcim 
şi mai mult s-o despărțim. 
Dară, vezi, ne-am îngrozit 
când pe ceruri s-au ivit 
două stele verzi, cuminţi, 
luminiţe de ochi sfinți, 
şi-una s-a şi măcinat 
vremea făr' să-i fi sunat. 


Bocitoarele: 


Zorilor, surorilor, 

ce stingeți comorilor 
focurile necurate 

din gorgane-ndepărtate, 
staţi în loc, nu mai ziliți, 
crugul soarelui opriţi, 
căci fecioara-așa curată 
prea timpuriu răposată 
în lumină stă orbită 

şi rămâne despărțită 

de tihna umbrei din casă, 


Surioare bocitoare, 
lacrămi mari de jelitoare, 
cântec de ultimă seară, 
plânset de gură amară, 
iacă, vezi, noi nu zorim 
cerul ca să lămurim 

în cleştar caranfiriu 

să răsară soare viu 

ca pe fata cea curată 
prea timpuriu răposată 
s-o oprească-n loc orbită 
şi să fie despărțită. 

Dar poruncă de-alergat 
Maica Domnului ne-a dat, 
să-nviem cu vânt jilav 

un crin cu lujer bolnav. 
Şi-apoi nimănui vreodată 
aşa putere nu-i dată 
crugul lumii să oprească 
pentru jalea omenească. 


(Gândirea, anul X/1931, 
nr. 4, pp. 163-164) 


ROATA ÎNTRARIPATĂ 


La-nceput, din dor nespus, 
zvârli-un fir de gând în sus. 

Sui în scări firul subțire 
arcuit spre stihuire. 

De ai râvnă, nu rămâi 
lângă gândul căpătâi. 

Zbori cu-aripi de-argint la gleznă 
peste apa-ntâi de beznă, 
prin hotare-ntunecoase, 
moartea simţurilor joase. 

Treci departe-albastra valmă 
cu luceferi albi în palmă. 

Adevărul, noapte dreaptă, 
îţi adie tâlcu-n şoaptă. 

Intri-n auria Mare 
cu dungi roşii cerc de zare. 

Pe văzduh Slava se-arată 
în icoană ne-nserată 
ce-şi ascunde-n strălucire 
purpura cea peste fire. 

În clipita când te-nclini 
Chipului sfintei Lumini 
inima vrăjii acele 
îţi va tremura-n inele 
ritmic cânt de aur vechi. 

Un bob de-ai prins în urechi, 
ai să pici din nou în humă. 

Aci, cu zâmbet de glumă, 
baţi o stea în vârf de munte. 

Înţintând steiul în frunte, 
cu scântei din focul rece 
scrii în slova care trece 
cu un deget de ninsoare 
stihul geamăn care-ţi moare. 

Şi-ai rămas sărac şi mut, 
fiindcă eşti făcut din lut. 

lar de vrei să mergi nainte, 
urci iar Roata-peste-minte, 
prin albastrul de smerire 
şi prin aur de uimire, 
ca să prinzi împurpurat 
viața versului curat. 


(Gândirea, anul XV1931, 
nr. 9, pp. 331-332) 





-.—.-._..— PV. TI 7 COCOCOCOCOCOCOCOCOC2575 -. .._.—— 7 


.”. —._—_—7.—.X "Pr sv" 5. 53 


——] 75 


die e acatai 





sa 

N i mim A pt și fai 

NR | DI DA Ă 

h Ă N b m i A 

IN CIZAUVUL 

A a | N | € |, NR | N A PE | 
&_/ 4 SSI NIL / ISI 


Sandu Tudoreste de mai multă vreme propus spre canonizare, 
nu ca poetreligios sau ca animatoral“Rugului Aprins”, ci ca martir 
al dreptei credinţe în vremea prigoanei comuniste. Hărțuitpermanent 
de Securitate şi arestat în mai multe rînduri, chiar după ce intrase în 
cinul monahal şi se retrăsese în inima Rarăului, el a dispărut fără 
urmă în temnița de la Aiud, în toamna anului 1962, necunoscîndu- 
se nici pînă astăzi împrejurările exacte ale morții, nici locul unde a 
fost îngropat. O ultimă fotografie ni-l înfăţişează slab şi hieratic, cu 
privirea de-o adincime şi de-o blîndeţe ca de dincolo de lume, cu 
barba atîmîndu-i albă pe piept — un om prefăcut în icoană. 

Sunt voci — bisericeşti şi nebisericeşti — care cîrtesc însă 
împotriva memoriei sale, şi mai ales împotriva posibilei sale treceri 
în rîndul sfinților mărturisitori. 

| se impută, bunăoară, o tinerețe cam intempestivă, aventuroasă şi boemă. Petre Pandrea îşi 
aminteşte cîtă antipatie reciprocă era între Sandu Tudor şi Maica Mihaela (Marieta Iordache, sora 
“bădiei” Iordache Nicoară, ea însăşi moartă în temniţa de la Ciuc, în 1963), care-l socotea un dand al 
anilor '30 şi, deci, un impostor în haină monahală, retras la Rarău mai mult de teama comuniştilor decît 
din considerente duhovniceşti. Alții îi evocă (şi îi impută) firea dificilă, aproape țifnoasă, care-l prefăcea 
într-un interlocutor imprevizibil şi incomod, de o subiectivitate agresivă, greu de suportat. Nu lipsesc 
nici cei care să-i facă o vină din faptul că s-a călugărit prea tirziu, după ce “şi-a făcut de cap” o viaţă 
întreagă, pendulînd derutant între dreapta şi stînga, în ordinea politică, şi între cultură şi religie, în ordinea 
spirituală. Mai mult decît atît, un profesor de teologie trecut nu demult la cele veşnice (drept care nu- 
i mai amintesc nici numele, nici petele biografice) nu s-a dat înapoi să-l califice pe el drept eretic, iar 
“Rugul Aprins” ca pe o grupare de tip sectant, chiar dacă pe acolo a trecut mai toată “floarea” teologiei 
şi duhovniciei româneşti contemporane! 

Lăsînd la o parte stupizenia infamă a celei din urmă acuzaţii, există o doză de adevăr în cele de mai 
sus. Chiar şi după ce s-a orientat sincer spre mistică şi spre Ortodoxie (primul lui Acarist, închinat 
Sfintului Dimitrie Basarabov, deşi tipărit abia în 1942, datează din 1927), Sandu Tudora fost, încă mulți 
ani, un personaj atipic şi contradictoriu. Desăviîrşirea nu este aproape niciodată un dar instantaneu: omul 

suietrepteteei pe find şi nevoie. mai repede sau mai încet. mai lin sau mai contorsionat, ba uneori 
chiar prăbuşindu-se şi luînd-o de la capăt. Este de-a dreptul necreştineşte să judeci un om numai după 
o fază sau numai după un aspect al vieții lui: creştinismul este religia păcătosului chemat la îndreptare, 
a iertării şi a răbdării, a dragostei prisositoare şi a dreptei cumpăniri. 

Da, fără să fie propriu-zis un ticălos, Sandu Tudor, mai ales în prima tinereţe, a fost un ins pătimaş 
şi oscilant. Cîţi sfinţi n-au străbătut însă un traseu asemănător, ba chiar şi mult mai sinuos? Şi ce vorbă 
e asta, că s-a călugărit prea tîrziu? Un N. Steinhardt, de pildă, călugărit cu doar vreo nouă ani înainte de 
moarte, este pentru asta mai puţin monah?! Sau ce discuţii mai încap în fața jertfei pentru Hristos? 
Sfirşitul mucenicesc spală şi păcatele mireneşti (ca în cazul lui Constantin Brâncoveanu de pildă), 
darămite pe ale unuia care a pătimit în haină monahală, după ani de asceză şi meditaţie, anume pentru 
credința lui — de care nu numai că nu s-a dezis, dar pe care a mărturisit-o pînă la capăt, prin scris şi prin 
viu grai, trăoînd după el alte zeci şi sute de conştiinţe, în epoca cea mai ostilă spiritualității din toată istoria 
românească şi europeană. 

A pune la îndoială o astfel de viaţă încununată de mucenicie este nu doar nedrept, ci aproape 
indecent. mai ales cînd este vorba de oameni — o, cît de mulțumiți de ei înşişi! — care n-au trecut prin 
nici una dintre marile încercări ale veacului şi n-au produs, în sfera teologiei sau a culturii, nici 
echivalentul unui simplu caiet cu note de lectură sau al unui singur condac din miile de pagini rămase 
de la Sandu Tudor... 

leroschimonahului Daniil Sandu Tudor i-ar sta bine să deschidă şirul mucenicilor români din 
temniţele comuniste recunoscuți şi cinstiţi ca atare într-o lume ce duce lipsă, înainte de toate, de modele 
curente de dăruire jertfelnică. Este jenant că pînă astăzi nici unul dintre “sfinţii închisorilor” din România 
(de la Valeriu Gafencu sau Mircea Vulcănescu pînă la Daniil Sandu Tudor sau Mihaela Marietta 
Iordache) n-a ajuns în calendar, cînd prin alte părți au fost canonizaţi cu sutele! Mă tem că acesta este 
semnul cel mai clar că încă n-am ieşit, nici măcar la nivel bisericesc, din lunga şi sinistra paranteză 
comunistă. 

Comunismul, cu toată otrava lui bezbojnică, nu va muri cu adevărat decit atunci cînd vor începe 
să retrăiască în inimile și în conştiințele noastre cei pe care el i-a ucis pentru credinţa lor în Dumnezeu 
şi în destinul creştin al neamului românesc. 

Fraţilor aruncători cu pietre, lăsaţi-ne morții să reînvie şi să ne însu flețească cu credinţa şi idealurile 
lor slujite pînă la jertfă! Lăsaţi-l pe Sandu Tudor să retrăiască în noi, cu lamura vieţii sale, căci vai de 
poporul care nesocotește darurile “Celui preamărit prin Sfinţii Lui”! 

Răzvan CODRESCU 


(Text apărut iniţial în nr, 6 al revistei Rost, dedicat lui Sandu Tudor şi “Rugului Aprins”) 





Gabriel CONSTANTINESCU (director), 
Răzvan CODRESCU (redactor şel), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBIRIAN 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 





Septembrie 2003 NR. 9/153 PAG. 15 





APEL LA UNITATEA 
NOII DREPTE CREŞTINE 


Ţin să precizez încă de la începutcă nusuntșinu mă consider 
un expert moderator/negociator, sau cum vreți să-i spuneți. De 
fapt, nici nu este vorba de așa ceva. Este vorba aici de credința și 
dragostea noastră pentru nişte valori care nu sunt şi nu pot îi 
negociabile. Mai ţin să menţionez că nu mi-am propus “să dau 
lecţii” cuiva, cu atât mai mult cu cât generația mea a eșuat 
lamentabil, lăsând discipolilor o moştenire otrăvită, cum se 
întâmplă atunci când micimile omenești ajung să prevaleze 
asupra principiilor. Am devenit experți în a vedea — sau, dacă nu 
există, în a inventa — paiul din ochiul aproapelui. Am devenit și 
suntem “mexicani”, “codrenişti”, “simişti” — dar nu mai suntem 
camarazi. Am uitat smerenia, dragostea și iertarea, care stau la 
baza credinței noastre ortodoxe, fără de care nu suntem nimic, 
sau suntem doar nişte aventurieri între alții. Cităm zilnic cuvintele 
lui Hristos, ale Apostolilor şi ale acelui corifeu genial care a fost 
C.Z. Codreanu, invocăm neîncetat Biserica, Neamul şi Țara, dar 
parcă nu mai ținem seama că aceste valori aveau în conștiința 
ctitorilor Legiunii semnificaţia unor simboluri supreme, pentru 
care n-au pregetat să-şi dea viața. Privindu-ne, Codreanu se 
răsuceşte probabil în mormânt, văzând nemernicia noastră: 
țara se scufundă în mocirla dejecțiilor comuniste, în timp ce noi, 
victime sigure ale celor care măsluiesc cărțile istoriei, precum și 
ale egoismelor noastre personale, asistăm impasibili la deriva ei. 
Ţara piere și baba se piaptănă! 

S-ar mai putea spune multe despre generaţia mea, dar mă 
opresc aici şi încerc să vă spun câte ceva despre Fundaţia “Patria 
Mumă”: un grup de bătrâni, de tineri și de foarte tineri, care nu 
ne-am împărțit nici grade, nici funcţii. Toţi ne considerăm 
români, vrem să fim români şi nu ne este ruşine să ne mărturisim 
românitatea. Pe toți ne unește credința în valorile tradiţionale ale 
Ortodoxiei. Cu toţii considerăm că merită şi trebuie să dăm o 
şansă dreptei creștine românești, ajutând-o să se redescopere şi 
să renască din propria cenuşă. Vrem o dreaptă modernă, capabilă 
să meargă în pas cu vremea, urmând tradițiile generației care a 
fondat-o (“Generaţia de la *22”), dar nu imitându-le epigonic, ci 
valorificându-le creator. Vrem să cultivăm tot ceea ce este bun şi 
universal în trecutul nostru de luptă şi jertfă. Aşa ne definim noi. 
cei ce vă cerem tuturor ajutorul. Nu este un secret pentru nimeni 
că, împărțiți în grupuri și grupulețe, veţi [ivictimesigure ale celor 
ce vor să vă sugrume, aşa cum au reușit s-o facă odinioară cu 
generația noastră. Suntem toți de aceeaşi parte a baricadei. 
Dorinţa, speranţa și ruga noastră către Cel de Sus este ca voi, cei 
mai tineri, să daţi dovadă deo mai mare înțelegere şi înțelepciune 
decât noi, să învăţaţi mai bine atât din virtuțile cât şi din greşelile 
generațiilor trecute. Toţi credem —cum spunea Valeriu Gafencu, 
“sfântul închisorilor” —că “această ţară va [i salvată de tineretul 
care va întoarce din nou la biserică acest popor”. Nu vreau să 
abuzez de cuvinte mari. Sunt convins că lucrul cel mai important 
de care avem nevoie acum se poate rezuma printr-un singur 
cuvânt: COLABORARE (sau IMPREUNA-LUCRARE, cum 
frumos se spune în limbajul nostru bisericesc). Colaborare mai 
presus de toate egoismele și ambițiile personale. Mai presus de 
“blestemul tracic”, de “războiul românilor contra românilor” — 
una dintre cele mai traumatizante moşteniri ale dictaturii 
comuniste. Colaborarea este o piedică sigură în calea celor care 
vorsă ne strivească pe rând, unul câte unul. V-aţi grupat în jurul 
câtorva reviste, fiecare cu profilul ei, dar care, sub diverse forme, 
respectă și cultivă aceleaşi mari repere tradiţionale, Nu ne 
priveşte şi nu vrem să ne amestecăm în gospodăreala dumnea- 
voastră. Nu văd însă de ce nu am putea colabora, cu atât mai mult 
cu cât trebuie să admitem ca pe o evidenţă că nimeni nu poate 
deține monopolul naţionalismuluişial credinței, şi nimeni nu este 
suficient de puternic ca să răzbească numai pe cont propriu. 

Poate că m-aţi înţeles. lar dacă nu m-aţi înțeles, atunci vom 
căuta noi, cei mai de departe, să vă înțelegem, chiar dacă nu vă 
vom putea aproba. Oricare ar Îi răspunsul dumneavoastră, 
atitudinea noastră rămâne neschimbată, încercând să vă ajutăm 
pe toţi, în limita posibilităților noastre fizice sau materiale. 
Tocmai de aceea adaug: nu aşteptăm un răspuns de complezență 
sau “în doi peri”; avem obligațţia/datoria morală ca între noi totul 
să fie clar, cu respectul și înțelegerea datorate fiecăruia, 

Vă mulțumesc, 
J. V. lamandi 
(Montreal, Canada) 


Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 


Tipar: Maat S.RL 


Adresa Redacției: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 

















PAG. 10 NR. 9/153 Septembrie 2003 


PUNCTE CARDINALE 








Cu puţin timp în urmă, la Bughea de Sus, nu departe de Câmpulung 
Muscel, un sobor de preoți a oficiat, în prezenţa unui mare număr de 
localnici, dar şi a unor oaspeți veniţi de deparie, ceremonia de sfințire 
a unei frumoase Troiţe realizate de maestrul Constantin Ștefan, 
sinletizând o veche tradiție locală. Troiţa are o cancepție complexă, 
compunându-se dintr-o arcadă. trilobată (cu rol de ancadrament 
protector) la adăpostul căreia se găseşte crucea pe căre este sculptat 
în basorelief lisus Hristos răstignit, vegheat, de o parte şi de cealaltă, 
de Sfinţii Împărați Constantinşi Elena. Ansamblu armohios şi încărcat 
de credință, Troiţa pare:un mesaj în 
piatră adresat viitorimii inpragul celui 
de-al treilea mileniu Aveţi grijă de 
Cruce şi păziţi-o cu sfinţenie, ca ea să 
rămână moştenire sfântă urmaşilor 
voştri, peste veacuri! Este încă un 
îndemn la păstrarea şi cultivarea 
tradiţiei. creştine prezente pe aceste 
meleaguri încă din primele secole de 
după Hristos, ca un temei de veşnicie 
], împotriva tuturor vitregiilor vremii. 


Crucea — principalul simbol 
al creştinismului 


Crucea, simbolul prin excelență 
al creştinismului (deşi se întâlneşte şi N 
în afara acestuia. încă din timpurile - 
cele mai vechi, cu un simbolism destul - 
| debogat),nepoartădelasine cu gândul * 
“la Cel ce a fost răstignit pe ea, sfințind- 
0 cu utrupul şi i sângele Său şi prefăcând- 
| o, dintr-un. inișțrumnent: de tortură 4 
„aducă oare de m moarte, într-un obiect, 
„sacru şi de Viață d datător, Crucea esteo 
prezență permanentă în Viaţa  credin- 
cioşilor, care se însemnează cu semnul 
e! nu doar la biserică sau la rugăciunea 
zilnică de acasă, dar şi in orice împrejurare, a existenței (la lucru, la 
drum, la necazuri. la bucurii). ca expresie a credinţei şi a nădejdii, ca 
multumire şi cinstire adusă lui Dumnezeu. Lăcaşurile de cult sunt ele 
însele construite sub formă de cruce şi poartă crucea pe creştet, 
mormintele sunt străjuite de cruci, ca un zâlog în aşteptarea învierii, 
răscrucile drumurilor sau locurile vrednice de pomenire sunt marcate 
de cruci sautroițe, creştinii poartă crucea la gât, iar vulturul de pe stema 
țării, simbolizând însuşi poporul român, o poartă în ciocul său, ca pe 
“o flacără vie. Canonul prevede ca orice fel de cruce să fie sfințită mai 
“înainte de a i se da o destinaţie sau alta, ceea ce este valabil şi în cazul 


caracter sacru, căci, la fel ca şi în cazul icoanelor; materia este scoasă 
de sub intrebuințarea obişnuită, cinstirea trecând de la chipul 
reprezentării la realitatea tâinică a ceca ce este reprezentat. Una dintre 
celen mai i populare rugăciuni creştine: este Rugăciunea Sfintei Cruci, ce 
„are puterea dea alunga duhurile rele: Să se ridice Dumnezeu, şi să se 
risipească vrăimaşii Lui, şi să fugă de la fața Lui cei ce-l, urăsc pe 
Dânsul Să ipiară Cum piere fumul; cum se topește ceara de fața focului, 
| aşasă piară demonii de. la fața celor, ce-L. iubesc pe Dumnezeu şi se + 
Însemnează cu semnul Crucii, zicând: Bucură-te, preacinstită şi de 





Celui ce S-a răstignit pe tine, â Domnului şi Mântuitorului HOSIru Iisus 
Hristos, Care S-a pogorât la iad, şi a călcat puterea diavolului, şi te- 
a dăruit nouă pe tine, cinstită Crucea Sa, spre izgonirea a to! vrăjma- 


spre ajitor, dimpreună cu Sfânta Fecioară Nascătdare de Dumnezeu 
şic cu toţi Sfi di în veci. hui, jr 7 ora! | 


see "ci , Ș tsi 2 Ti 0% i „cibie'4 
4 | 
A ia i Se SI Repere ritmate ale cinstirii Sante Cruci. 
Ip A] Pa] 4 EEE) ep ti A ie > ț i 


„ Cinstirea Sfintei Cruci a capatat o PSIcA deosebită mai ales 
dupa de Împărăteasa Elena, maica Împăratului Constantin cel Mare, a 
“aflat la lerusalim, prin descoperire dumnezeiască, la anul 326, lemnul 

“Sfintei Cruci pecarea fost răstignit Mântuitorul. Patriarhul Ierusalimului 

a ridicat Sfânta Cruce astfel încâi să poată fi văzută de întreaga mulțime 

“adunată acolo, care a început să se inchine și să strige: “Doamne. 

“miluieşte”, De atunci Şi a azi Biserica prăznuieşte Înălțarea Sfintei 

(Cei [ipeperil mpăratul Constantin cel Mare, Acgpiee, deja 












> 








troițelor: actul sfințirii dă materialului din care este făcută crucea un 


viață dătătoare Crucea Donului. care alungi demonii cu puterea. 


şul. 0, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, fii-mi mie, 


crucea ca emblemă pentru steagurile şi monezile sale. Se ştie că în 
toamna anului 312, în ajunul bătăliei cu Maxenţiu, rivalul său la tron. 
marelui Constantin i s-a arărat pe cer 0 cruce luminoasă. însoțită de 
cuvintele: Ja hoc signo vinces (“Prin acest semn vei învinge”). Acest 
fapt minunat a contribuit şi la semnarea de către împărat, în anul 313, 
a Edictului de la Milan. prin care s-a pus capăt prigoanelor anticreştine, 
Sfântul Constantin a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare 
(prototipul troiţelor de mai târziu) pe care s-a scris; “Prin acest semn 
mântuitor. semnul adevăratei puteri, eu am eliberat cetatea voastră de 
jugul unei domnii tiranice [...], am dat 
poporului libertate, onoare și 
strălucire”. Răpită de perșii care au 
cucerit temporar. Ierusalimul. Sfânta 
Cruce a fost recâştigată prin luptă de 
către creştini şi mutată la Constan- 
tinopol, capitala Imperiului ortodox. 
Faptul acesta s-a petrecut în anul 633, 
la 14septembrie, zi în care se pomeneşte 
de atunci triumful creştinătăţii prin Şi 
pentru Cnuce (care mai este prăznuită 


Mare, la 7 mai şi la | august). Sinodul 
VII ecumenic de la Niceea (787) a 
stabilit definitiv că modul de cinstire al 
Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea 
Sfintelor Icoane, ea' reprezentând 'o 
dimensiune. esenţială a credinței şi 
evlaviei creştine. 


Troiţa de piatră 
de la Bughea de Sus 


“Troiţa de la Bughea de Sus este făcută 
din vestitul calcar de Albeşti. material 
cu calități deosebite, utilizat nu doar pe 
plan local, ci şi la edificarea unor 
obiective monumentale de interes național: Poşta Centrală (actualmente 
Muzeul Naţional de Istorie). Primăria Capitalei. Arcul de Tniumt. 
Universitatea din Bucureşti, Muzeul Naţional de Geologie, Teatrul 
Naţional “]. L. Caragiale”, Mănăstirea de la Curtea de Argeş etc. Troiţa 
este amplasată pe un câmp larg deschis, numit Grui, de unde se văd 
profilați maiestuos în zare Munții lezer (2462 m). Se face remarcată 
printr-un stil arhitectural original şi printr-un rafinament artistic 
desăvârşit, valonificând creator o veche tradiție locală (pe străzile 
oraşului Câmpulung. bunăoară, sunt 19 cruci de piatră datând din 
secolele XVI-XVIII, denumite prin partea locului şi “Crucile 
jurământului”, deoarece, până în 1945, demnitarii oraşului obişnuiau, 
la numirea în funcţie, să depună jurământul dinaintea lor) şi incununând 
creația anterioară a sculptorului Constantin Ştefan (care a mai dăltuit 
în piatră alte patru troițe pe meleagurile muscelene). Artistul, acum în 
vârstă de 76 de ani, s-a bucurat de sprijinul preotului paroh loan 
Brătulescu, apropiatul său colaborator. La ceremonia de sfințire a 
Troiţei s-a formulat propunerea ca de acum înainte să aibă loc aici 
anual, de ziua Sfinţilor Împărați Constantin şi Elena (21 mai), un târg 


şi o serbare câmpenească, cu scopul de a fi puse în evidență străvechea. 


“tradiţie creştină şi bogatul fond etno-foleloric al zonei, dar şi frumuseţea 
cadrului natural, localițatea situându-se în imediata vecinătate a 
culoarului Câmpulung-Rucăr-Bran, cu Nămăieştii lui Topârceanu şi 
bisericuța scobită în stâncă, cu muntele Mateiaşu şi cu Mausoleul 
Eroilor construit în amintirea celor căzuţi eroic în luptele din toamna 
lui 1916, cât şi cu multe alte puncte de atracţie (Rucăr, Dragoslavele, 
Dâmbovicioara etc.), ce îndeamnă deopotrivă la drumeție, dar şi la 
reculegere, readăpând sufletul contem poran la izvoarele firii şi tradiției 
româneşti, peste care Crucea se înalță ca o binecuvântare supremă, 
trăzând pământul spre cet ŞI clipa spre eternitate, et 
Prof. loan MAREŞ 
“Bucureşti 


i Top i 


Tipuri de cruci; 

|. crucea greacă! 2, crucea latină; 3, crucea egipteană (ansa); 4, crucea de Malta 

(a. ordin religios; b, ordin laic); 5, Crucea celtică (baraţă), 6 Crucea cu ancore; 

7, Crucea tre lată; 8 Crucea cu sâgeţi; 9. Crucea pammală (svastica); 10. Crucea 

domnească (voievodală); LI. Crucea Paştelui (folosită la încondeiatul ouilor 
li În Bucovina); 12, crucea slavă, 13. crucea de Lorena; 14, crucea papală; LS, 


“crucea Sfântului Andrei (decâssală); 16. crucea Sfântului Anton; 17, crucea 
 înfiptă (n) sau aşezată (b) peste semilună [când u simbol al luptei adorORIane), 


18, Crucea patriarhală. os, % 


de către Biserică şi la alte trei date | 
anual: în a treia duminică din Postul | 


10 

















15