Puncte Cardinale anul XII, nr. 7 (139), iulie 2002

“Dacă principiul democratic al societăţii civile presupune cu necesitate dialectica împărțirii în partide adverse, principiul 
Bisericii este, dimpotrivă, unul al dăr âmării oricăror bariere artificiale dintre oameni sau grupuri de oameni, al unei uniri întru 
şi în Principiul unificator Hristos. Dacă astăzi Biserica îşi propune să ia o atitudine politică, apoi ea este una complet (lcosebită 
de cea a partidelor şi sub nicio formă concurențială. Ea nu este îndreptată împotriva unor adversari politici, ci împotriva ispitelor 

4 Şi rătăcirilor care primejduiesc viata unei națiuni”, 


credinta 


iubire 
speranta 


PU NCE 
CASDINALE 





7.9010) 539,41! 
N/A ko, 


Iulie 
2002 


16 pag. - 10000 lei 


le pote INDEPEDED LI DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


CINE SE TEME DE BISERICĂ 


Reţinere. Când este vorba de activitate politică impli- 
cată pantizan, desfăşurată ca profesiune în sine, cei mai 
mulți dintre creştinii ce-şi trăiesc autentic credința lor au 
o reacție instinctivă de respingere, de retragere. A intrat în 
conştiinţa comună convingerea că activitatea politică 
aduce, aproape fără scăpare, o anumită maculare. Pentru 
creştin, apropiată pare să-i fie această “poruncă” a 
Apostolului Pavel: “Şi așa cum v-am poruncit noi, să 
râvniți a trăi în linişte, să vă vedeţi fiecare de treburile sale 
şi să lucraţi cu mâinile voastre, aşa încât să vă purtați 
cuviincios cu cei din afară şi sănu aveţi nevoie de nimeni” 
(] Tesaloniceni 4, 11-12). 

În acelaşi timp, creştinii sunt şi ei oameni viețuind în 
societate; ba mai mult, ar trebui să fie, după îndemnul lui 
Hristos, sarea şi lumina €i (cf. Marei 5, 13-14), aşadar 
să-i dea gustul cel bun și posibilitatea de a (stră)vedea 
timpede. Cum, totuşi, activitatea politică este ocomponentă 
sine qua non a vieţii sociale, cineva tot trebuie s-o 
împlinească. A constituit o problemă a creştinului 
dintotdeauna aceea de a stabili cum şi cât ar trebui să se 
implice el în acțiuni cu caracter politic, astfel încât să nu 
se abată prea mult de la exigenţele impuse conştiinţei sale 
de preceptele creştine. 

În orice caz, se pare că o participare mai susținută a 
Bisericii la aprecierea calităţii unor decizii publice, o dată 
cu promovarea valorilor proprii acreditate istoric, s-ar 
dovedi necesară şi salutară, răspunzând orizontului de 
aşteptare al multor credincioşi. Şi, bine condusă, ea ar 
putea fi chiar deosebit de benefică. 

Un ierarh “iese la bătaie”. Nu demult, răspunzând 
unei întrebări venite din sală, în cadrul unei întâlniri cu 
credincioşi din Alba Lulia, Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop 
al Vadului, Feleacului şi Clujului a afirmat că Biserica 
trebuie să fie pregăută să se implice electoral în următoarele 
alegeri, Jurnalele şi televiziunile au explodat şi au încercat 
să exploateze momentul după stilul lor, ca pe un scandal. 
Pentru a nu exista nici o confuzie, poziția a fost asumată 
şi precizată extrem de clar într-un comunicat ulterior 
provenit de la Secretariatul de Cabinet al Arhiepiscopiei. 

Luarea de poziţie a Înalt Preasfinţitului Bartolomeu Anania 
a produs multe nedumeriri și discuţii, atât în rândul celor 
înscriși în respirația liturgică a Bisericii, cât şi (mai ales) 
printre cei pentru care Biserica reprezintă doar o instituţie 
între altele, sau chiar numai una decorativă în societatea 
contemporană, societate considerată prea avansată şi prea 
complexă — vai! — pentru a se mai fundamenta decis pe 
valorile creştine autentice (acuzate tocmai de 
fundamentalism!), aşa cun au fost ele păstrate cu infinită 
grijă de Tradiţia vie a Bisericii, de la împlinirea Revelaţiei 
prin lisus Hristos şi până astăzi. Până acum, impresia 
generală era aceea a unei neutralităţi electorale (oficiale!) 
a Bisericii şi a unei colaborări condiționate cu Puţerea (în 
accepţia ci cea mai generală şi neutră, în vederea promovării 
propriilor intereselor instituționale). 

Pentru cei ce s-ar putea sminti sau numai nedumeri 


atunci când spun că ierarhul “iese la bătaie”, voi reaminti 
această poruncă apostolică dată episcopilor: “Această 
poruncă iţi încredințez, fiule Timotei, [...], să te lupţi lupta 
cea bună "U Timolrei 1, 18). Mai departe, Apostolul Pavel îi 
spune aceluiaşi episcop Timotei: “Urmăreşte dreptatea, 
evlavia, credința, iubirea, răbdarea, blândețea. Luptă-te 
lupta cea bună a credinței, cucereşte viața veşnică la care ai 
fostchemat şi pentru care mărturisirea cea bună ai mărturisit 
în față multor martori” ( Timotei 6, 11-12). Căci lucrurile 
care au făcut necesară poziţia ierarhului nostru sunt vechi: 
“După ce mai întâi am pătimit şi am fost ocărât [...], am 
îndrăznit întru Dumnezeul nostru Să grăim către voi, în 
multă luptă, Evanghelia lui Dumnezeu ” (1 Tesaloniceni 2, 
2). Cum totul pentru creştini este țățiş, oricine poate cunoaşte 
obiectivele şi programul de luptă al Bisericii şi, totodată, 
poate constata cum luarea de atitudine a arhiepiscopului 
Bartolomeu este nu numai îndreptățită, das şi obligatorie, 
în virțutea chemării sale apostolice. 

Exasperare. Trebuie văzut şi înțeles că dacă Biserica 
a ajuns să-şi propună astfel de scopuri, acest lucru se 
datorează, în mod cert, nu faptului că nu ar avea ce face, ci 
unei anumite exasperări produse de indiferența forțelor 
politice față de cerințele unei societăți (totuşi) creştine, după 
cum se autodeclară liber prin componenții ei. Glasul Bisericii 
Ortodoxe (care, indiferent de ceca ce recunoaşte sau nu 
Constituția noastră, rămâne, prin tradiţia şi spiritul ei, 
evident “naţională”) este din ce în ce mai ignorat de 
autorități (în ciuda icoanelor aflate în diferite birouri ale 
potentaților zilei sau a unor manifestări omagiale la care le 
place să se afişeze în preajma oamenilor cu responsabilități 
în Biserică). Prea văd unii astăzi aceastăsocietate românească 
ca pe un teren neutru (al tuturor şi al nimănui), pe care poate 
să facă fiecare ce vrea, săridice la întâmplare orice construcție 
spirituală, fie ea oricât de hidoasă şi nocivă. Prea se dă curs 
unor iluzorii libertăţi individuale ce țin mai degrabă de 
Jibertinaţul anarhic şi dizolvant, în dauna unei sănătoase şi 
reate libertăţi a corpului social, în ansamblul său orpanic. 

În timp ce criza spirituală, morală şi materială a socie- 
tății româneşti contemporane se accentuează pe zi ce trece, 
numeroşi membri ai clasei politice rămân preocupaţi mai 
mult de discursuri storăitoare fără conţinut, de propășirea 
proprie sau de promovarea, în unele cazuri, a unor legi și 
reglementări contrare valorilor care au stat la temelia 
construcției Europei creştine pe care am moştenit-o şi pe 
care creştinii şi-o asumă ca atare. Căci, în chip evident, ceea 
ce are Europa mai de preț este, direct sau indirect, de 
sorginte creştină, chiar dacă destui nu vor s-o recunoască. 

Un alt fel de putere. Pe lângă toate celelalte puteri ale 
statului constituțional (trei, patru sau cinci mai mult sau mai 
puţin oficiale, nu se ştie niciodată prea bine, şi numeroase 
altele oculte), există, în mod cert, una mai mare, de care ar 
trebui să se țină seama în evaluarea corectă a situației 


(continuare în pag,.2) 
Costion NICOLESCU 








lă PN 


Faci sas Aeon versiune diortosită. 

după Septuaginta, redactată şi adnotată de E 

“P, $. Bartolomeu Valeriu Anania, Arhie-. 

"piscopul Clujului, sprijinit pe numeroase. i 
"alte osteneli, ediție jubiliarăa Sfântului Sinod, 
"Editura Institutului Biblic şi de Misiune al 
"Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002 
[pe pagina de titlu e trecut anul 2001], 1540 

“pagini. , 
 Joi4iulie 200, a avul loc la Palatul Patriarhiei 

din Bucureşti, în prezența P, F. Părinte Patriarh 
"Teoctist, a membrilormarcanţi ai Sfântului Sinodşi . 
" aaltor personalităţi religioase sau culturale, lansarea - 
i „ediţiei jubiliarea Bibliei, nouă versiune românească 
„ce reinnoadă la noi tradiţia Sepuag intei, întreruptă 
„timp de peste trei sferturi de veac, Pe de altă parte, 
„este prima ediție românească a Bibliei însoţită de 
"note şi comentarii; Înaltul ierarh şi cărturar de la | 
"Cluj a ostenit la această monumentală realizare mai 
"bine de 10 ani, cu dubla sa competenţă de teolog şi 
"Hterat, împlinind cel mai important act cultural 
"bisericesc de la 1688 (Biblia de la București) încoace. 


ada at Fate pis nara - h ta pam = ti as dl 








PAG. 2 NR. 7/139 lulie 2002 





(urmare din pag. 1) 


strategice moral-spirituale (şi nu numai) a țării şi în desfăşurarea oricăror acțiuni 
ulterioare desfăşurate în acest sens; puterea Bisericii. Este, în fapt, după criteriile 
existențiale absolute, puterea cea mai mare, pentru că este cea mai puţin legată de interese 
materiale şi perisabile. Este puterea cea mai mare întrucât cu ea este Dumnezeu. Este 
puterea cea mai mare pentru că are bătaie eshatologică şi îşi strânge principalele comori 
în cer. Este puterea cea mai mare pentru că în componența ei sunt cei mai frapili şi cei mai 
putemici oameni, cei a căror principală avere şi tărie sunt credinţa. nădejdea şi iubirea. 
Este o putere care nu atentează la libertatea fiinţei, ci o potențează 
Şi o împlineşte. Este o putere prin excelenţă creatoare. Biserica are 
o putere atât de mare, încât nici cei ce-o slujesc nu-şi dau seama 
adesea de ea şi nu o pun suficient în lucrare. Puterea aceasta este 
destinată — nu de oameni, ci de Dumnezeu — să le țină sub 
observație (din punct de vedere spiritual şi moral) pe toate 
celelalte, atragându-le atenţia asupra oricăror abateri de la calea 
mântuirii desemnată de Hristos. Nu este simplu. bachiarnu e lipsit 
de primejdie. să lucrezi cu o astfel de putere. Nevrednicia slujirii 
este, mai mult ca în oricare alt domeniu, fatală. 

Nelinişte!? Atitudinea activă, direct implicată electoral, a 
Bisericii, preconizată de arhiepiscopul Clujului, a produs unora 
“ingrijorare”, iar altora o adevărată panică. Anvergura morală şi 
culturală a ierarhului Bartolomeu au făcut mai dificilă expedierea 
rapidă a atitudinii şi catalogarea ei după moda timpului nostru 
(“fundamentalistă”, “extremistă” etc.) 

Dar cine are a se nelinişti? Cine ar avea de pierdut prin 
implicarea Bisericii în sfăruirea credincioşilor ei din punct de 
vedere electoral? Desigur. cei care se simt. într-un fel sau altul, 
“vizaţi”, adică toţi acei care, prin cuvânt sau prin conduită, se arată 
a fi potrivnici valorilor creştine. toți acei care atentează permanent 


îi vizează pe cei care se înscriu în această sfătuire a Sfântului 

Apostol Pavel: “Să nu vă amestecați [...] cu desfrânaţii acestei 

lumi, sau cu lacomii şi hrăpitorii, sau cu închinătorii la idoli. [...] Pe cel rău scoateţi-l 
din mijlocul vostru!” (] Corinteni 5.9-10 şi 13). 

Deruta unora la propunerea Înalt Preasfințitului Bartolomeu Anania vine din faptul 
că intervenţia Bisericii prin factorii ei responsabili făcându-se de-acum pe faţă. ea va avea 
o acuratețe mai mare şi un impact mai accentuat, ceea ce va micşora. în mod cert, scorul 
electoral al oricăror persoane sau forțe ne-creştine şi. mai ales. anti-creştine (şi sunt 
destule! ). 

Întrebări fireşti. Câteva chestiuni cred că nu pot fi ocolite pentru o evaluare 
completă a problemei. Care este aria de acţiune a Bisericii în sfera politică? Care sunt 
puterile Bisericii pentru un atare tip de demers sociat? Şi care sunt riscurile pe care şi le 
asumă Biserica? Lace implicaţii şi efecte ne putem aştepta în urma desfăşurării unul atare 
tip de implicare? Sunt întrebări care trebuie să-şi afle răspunsul corect, care să conducă 
la adoptarea unor atitudini corecte. 

Poziţii de principiu. In ceea ce priveşte implicarea directă a Bisericii în viața 
politică. două au fost poziţiile principiale preconizate şi propuse, în general, de-a lungul 
istoriei — şi pe care le regăsim şi astăzi. 

Una este aceea ca ea să nu aibă absolut nici o tangenţă cu viaţa politică şi să rămână 
în sfera preocupărilorei transcendentale, O izolare aei într-un soi de phetouspiritual. Din 
contră, alții i-au reproşat. adesea, o neimplicare în această viaţă şi au cerut ca Biserica să 
aibă atitudini politice mai tranşant afirmate. Atitudinea dintâi se bazează pe argumentul 
adesea invocat că Împărăţia lui Dumnezeu nu este din această lume (cf. Joan 18. 36), că 
atingerea de sfera politicului murdăreşte cam întotdeauna, obligând la compromisuri 
morale care vin în contradicţie cu preceptele pure şi ferme ale învăţăturii creştine. Contra- 
argumentul ar veni din faptul că tot Hristos a spus: “Voi sunteți din lumea aceasta; Eu 
nu suni din lumea aceasta” (loan 8, 23). Lupta noastră pentru a depăşi această lume şi 
a 0 câștiga pe cealaltă, în proximitatea veşnică a lui Hristos, începe încă din această lume, 
pe care se cere s-o transformăm, transfigurând prin lucrare materia dăruită nouă de 
Dumnezeu în diferitele ei alcătuiri create, 

Realitatea istorică (nu este aici locul unei analize mai detaliate) arată că Biserica a 
făcut întotdeauna, într-un fel sau altul. politică. A făcut cel mai adesea a politică (în sens 
major) care a fost politica Bisericii, o politică menită să prezerve instituția divino-umană 
şi să o ajute să-și desfășoare în chip cât mai propice misiunea ei de călăuzițoare spre 
mântuire, prin mijloacele liturgice care-i sunt specifice. A făcut şi politică în sens minor. 
fie prin anumiţi membri ai clerului, fie prin credincioşi. In aceste cazuri, politica ei a putut 
fi mai fericită sau mai nefericită, după calitatea umană a celor ce s-au implicat. 
Experiențele noastre în domeniu, de un veac şi jumătate, arată că interferențele politice 
directe între ierarhiile politice şi cea bisericească au fost mai degrabă păguboase. 

Şi dacă vrem să fim exacți și oarecum la zi în analizele pe care le facem, trebuie să 
constatăm cum o parte din clera făcut o politică sau alta şi în anii din urmă, în funcție de 
varii interese, unele ținând de Biserică, altele de raportarea națională, altele, în sfârşit, 
numai de anumite veleităţi individuale şi nu întotdeauna inocente. 

Democraţia: câtă iluzie și câtă realitate? Va trebui să vorbim cu un alt prilej de 
această minciună a democraţiei, ce! puţin în felul în care este ea (luturată amăgitor în faţa 
societăţii zilelor noastre. Nicăieri și niciodată nu a condus. nu conduce şi nu va conduce 
demos-ul, poporul. Conducerea o au elitele politice, care cel mai adesea sunt foarte 
departe de a se confunda cu elitele spirituale ale unei societăţi, ca să nu mai vorbim de 
raportarea lor la elitele duhovniceşti, care sunt astăzi. din păcate (păcătas?), iunorate pur 
şi simplu (şi, în fapt, resimţite ca”deranjând” prin însăşi modul lor de trăire), Votul“liber” 
şi universal îi dă omului contemporan numai “libertatea” (7?!) de a alepe între diferiţi 
stăpâni. Stăpâni care, ascunzându-şi poziţia de stăpâni, nu se mai simt datori cu aproape 
nimic față de alegătorii lor, 

Biserica nu s-a proclamat niciodată “democratică”; din contră. ea și-a asumat ca 

fiindu-i constitutiv principiul ierarhic. e drept. imbinat strâns cu cel sobomicesc, In 


Lostiuri Miculescu 


Cine se teme 
de Biserică ? 





PUNCTE CARDINALE 


chestiunile cele mai profunde şi importante, ea a fost, însă, totdeauna real democratică. 
Păstrarea nealterată şi transmiterea adevărului de credință este atributul Bisericii în 


integritatea ei, iar nu doar al clerului sau ierarhiei ca elite harice şi administrative, adevăr 


ce a fost menţionat răspicat în Enciclica Patriarhilor ortodocşi de la 1848 (răspuns la o 
Enciclică anterioară a papei Piusal IX-lea): “La noi n-au putul niciodată nici patriarhii, 
nicisinoadele să introducă lucruri noi, pentrucăapărătorul religiei este corpul Bisericii, 
adică poporul însuşi, care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a 
părinţilor săi...” (apud Teologia dogmatică şi simbolică, Manual pentru Institutele 
Teologice, vol. 2, Editura Institutului Biblic , Bucureşti, 1958. p. 

a 200). 
Cele două ierarhii şi rolul lor conjugat. In Biserică a 
activat întotdeauna, pe lângă ierarhia harică. şi o ieraihie mistică 
duhovnicească. mai puțin exact structurată. dar cu un rol extrem 
de important (Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia morală 
ortodoxă. vol. 3. Editura Institutului Biblic . Bucureşti. 1981. pp. 
4546). Lumea Bisericii şi-a revendicat mereu ca principali 
“directori de conştiinţă” pe marii ei duhovnici. de care, din 
fericire, Dumnezeu nu ne-a sărăcit niciodată, şi mai ales nu ne-a 
lipsit în timpul lungii nopţi comuniste. Aceasta a şi fost, de altfel, 
“trupa noastră de elită”, “*detaşamentul de asalt” (impotriva celor 
+ drăceşti), pilonul rezistenței şi supravieţuirii noastre spirituale. 
' atâta câtă este. Cele două ierarhii interferează şi colaborează, 
existând o permanentă supraveghere duhovnicească reciprocă. 
pentru a se preveni, pe cât posibil, exagerările şi alunecările 
omeneşti. Ele se garantează una pe cealaltă. Dar. oricare ar fi tipul 

de ierarhie bisencească. ținta ei ultimă rămâne îndumnezeirea 
omului (;Pilem). Astăzi se face. în mod sigur. prea puțin în ceea 
ce priveşte consultarea permanentă a duhovnicilor importanți în 
legătură cu linia morală generală pe care o naţiune sănătoasă se 


la sănătatea morală şi spirituală a societăţii româneşti. lar Biserica da cade practic să o urmeze, în contextul istoricul dat. 


> i Principiidiferite. T rebuiesă înțelegem participarea politică 
a Bisericii nu în sensul comun. Societatea civilă laică. cea 
contemporană în orice caz (reprezentată politic de o serie de partide ieşite de sub mantaua 
cam deşirată şi peticită a unei democraţii confundate. adesea, cu anarhia). şi corpul 
Bisericii pleacădintordeauna de la principii sociale diferite prin conţinutul lorexistenţial. 
Dacăprincipiul democratic al societății civile presupune cu necesitate dialectica împărțirii 
în partide adverse. principiul Bisericii este. dimpotrivă, unul al dărâmării oricăror bariere 
anuificiale dintre oameni sau grupuri de oameni, al unei uniri în/ru şi în Principiul 
unificator Hristos (în acest sens, iată câteva dintre rugăciunile Bisericii: “.. şi pentru 
unirea tuturor, Domnului să ne rugăm"; “Să ne iubim unii pe uljii. ca într-un gând să 
mcurturisin "i "Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a Te mări şi a cânta preacinstitul şi 
de mare cuviință manele Tău... ”). Dacă astăzi Biserica îşi propune să ia o atitudine 
politică. apoi ca este una complet deosebită de cea a partidelor şi sub nici o formă 
concurențială, Ea nu este îndreptată împotriva unor adversari politici, ci împotriva 
“vrăjmaşului” care umple viaţa unei naţiuni de ispite şi de rătăciri; ea nu este întru bătălie 
fratricidă, ci întru unire în slujirea binelui obştesc, în con-pătimirea cu toți cei însuferință. 
lată relaţia reparatoare pe care o preconizează Biserica în legătură cu adversarii ei de zi 
cu zi: “Pe cei ce ne urăsc pe noi şi ne fac strâmbătate, iartă-i Doamne" ( Rugăciune la 
sfârșitul Pavecermniţei Mari) şi "Să zicem «Fraţilor» şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm 
loate pentru Inviere!" (Suhiră a Paştelui). Asta nu înseamnă, însă, în nici un caz. abdicare 
de la o veştejire vindecătoare a răului, în sensul indicat de Hristos Însuşi. Care “îndehmg 
rabdă pentru voi, nevrând EI ca vreunul Să piară, ci ca toți să ajungă la pocăință ” (1 
Petru 3,9), lucru anunțat, de altfel, cu multe veacuri înainte şi prin profetul lezechiel: 
“Pocăiţi-vă şi vă întoarceți de la toare nelegiuirile voastre, ca necredinţa să nu vă fie 
piedică. Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care ați greşit, şi vă faceți O inimă 
nouă şi un duh nou. De ce să muriţi voi [...]? Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului,; 
întoarceți-vă deci şi trăiţi!” (18, 30-32). In virtutea acestor învățături va sfătui Biserica 
noastră impotriva unor candidaturi; în acest sens al aşteptării acelora pe care îi consideră 
la un moment dat nedemni de a sta în fruntea obştii ca ei să se întoarcă la sentimente mai 
bune şi la atitudini corecte şi responsabile, de jertfelnică slujire. 

Dificultăţi şi riscuri. Se pot ridica unele obiecții justificate în legătură cu puterile 
Bisericii de a împlini sarcina pe care şi-o asumă astfel. Are ierarhia şi clerul, în general 
— statura personală (morală şi civică) necesară îndrumării credincioşilor pe oanumităcale 
politică? Nu se riscă anumite decizii, totuşi. partizane? Nu vor putea fi convinşi unii 
clerici prin varii mijloace, mai mult sau mai puţin oneste, să-i dirijeze pe credincioşi 
preferențial, după alte criterii decât cele autentic creştine preconizate? Sunt probleme 
deloc uşoare. In astfel de situaţii, Biserica s-ar expune, pe bună dreptate, criticii societății 
civile şi şi-ar putea pierde o parte din credibilitate. Pentru evitarea unor astfel de situaţii 
nedorite, ar trebui ca Biserica să se prezinte ca ansamblu coerent de clerici şi credincioşi 
şi sănu se pronunţe decât în cazurile în care argumentele ei. pro sau comrra, sunt evidente, 
demonstrabile şi cu grad redus de tisc. Va trebui în acelaşi timp ca autoexipenţa actorilor 
cu responsabilități administrative în Biserică faţă de unele neajunsuri din interiorul ei să 
sporească şi să conducă la o viaţă mai apropiată de cerințele ce se impun unor slujitori 
ai lui Hristos. Poate că, pe alocuri, vor apărea şi unele erori. dar per /ota/ nu se poate ca 
afirmarea unei poziţii tranşante a Bisericii în probleme electorale să nu fie benefică. 
Încrederea noastră în acest trup mistic al lui Iristos, mereu asistat de Duhul, este 
nețărmurită. dincola de slăbiciunile evidente ale mai fiecăruia dintre noi. Şi să ne lăsăm 
purtați de acest adevăr, nădăjduindu-l: “Când drepții biruiesc, e mare sărbătoare ” şi 
“Când drepții domnesc, se bucură poporul, iar când stăpânesc cei fărădelege, [poporul] 
suspină "(Pilde 28, 12; 29, 2). 

VA URMA 


(extras din: Costion Nicolescu, Cine se reme de Biserică” 
Articole şi esecuri teologice, Editura Christiana. Bucureşti, 2002) 








IS 2 A Bea ce 


dt 


albiei 


PE, 


cc. 


i d i i a 











PUNCTE CARDINALE 


“anii spoăncâdunani ani Dr-todloxicei 





Weoganuni 





Spre deosebire de alte confesiuni 
creştine, deviate în felurite chipuri şi măsuri 
de la tradiția originară, Ortodoxia, pe linia de 
continuitate a Bisericii primare, face 
deosebire limpede între cele create şi cele 
necreate, iar în privinţa acestora din urmă — 
între Finţa şi Energiile divine, adică între 
ceea ce este Dumnezeu în esența Sa şi ceea 
ce este EI în lucrarea Sa. 

Aceste distincții necesare, implicite în toată tradiția teologiei mistice răsăritene, şi-au 
căpătat o strălucită articulare doctrinară în scrierile Sfîntului Grigorie Palama (sec. XIV ), mai 
ales în urma polemicii acestuia cu apuseanul Varlaam, pe tema misticii isihaste. Deoarece 
identitatea Ortodoxiei este astăzi fie ienorată, fie redusă la anumite aspecte mai deprabă 
formale, nu-i de prisos, cred, să atrag atenția cititorului mai puțin avizat asupra esenței 
spirituale a creştinismului răsăritean, expunind, fie şi sumar, datele acestei controverse 
celebre!. 

Călugării isihaşti (de la or. Pesychia, “linişte”, “liniştire”) din lumea bizantină, ducînd 
viață de curăție desăvirşită şi de rugăciune permanentă (Rugăciunea lui Iisus, numită şi 
Rugăciunea inirnii, sau Rugăciunea minţii: “Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, 
miluieşte-mă pre mine păcătosul”, prin care mintea şi inima se contopesc în chip tainic, iar 
omul purificat devine lăcaş al harului dumnezeiesc şi îndumnezeitor), ajungeau treptat la 
experierea directă a dumnezeirii, contemplînd lăuntric, “liniştiți” şi transfigurați, /umina 
divină suprasensibilă şi suprainteligibilă, asimilată luminii taborice a Schimbări la Faţă, 


cînd Domnul S-a arătat în veşmîntul slavei Sale (transfigurarea de pe Muntele Tabor; Marei 


17, 1-2; Marcu 9, 28-29). Mulţi dintre ei nu aveau învățătură cărturărească şi nu erau deloc 
meşteri la vorbă (duhovnicitatea nefiind neapărat virtute discursivă, ci adeseori smerită 
muțenie”); întrebaţi ce văd, unii spuneau, în îngereasca lor simplitate, că văd o lumină de 
negrăit, care-i umple de pace şi bucurie, iar alții afirmau fățiş ca-L văd pe Dumnezeu. 
Umblind printre ei şi iscodindu-i cu viclenie, apuseanul Varlaam, ratat catrăitor şi dedat 
speculațiilor raționale, în spiritul steril al scolasticii tîrzii, nu scăpa nici un prilej să-i 
ridiculizeze, cu morga suficienței zeflemitoare, numindu-i “cei cu sufletul în buric” 
(omphalopsychoi), pentru că în străvechea practică isihastă poziția optimă de rugăciune era 
cea ghemuită, cu fața plecată spre pîntece. Mai mult decit atit: ignorant şi circumspect 
totdeodată, Varlaam îi învinuia de-a dreptul de erezie, pentru afirmaţia lor de a-L vedea pe 
Dumnezeu. E! se întemeia pe locul comun că Dumnezeu cu nici un chip nu poate fi văzut de 
oameni: noi nu putem contempla decit creaţiile lui Dumnezeu, dar nu şi pe Dumnezeu Insuşi. 
Prin urmare, considera Varlaam, cu trufaşă siguranță de sine, aceşti oameni simpli şi ciudați 
se amăgesc şi-i amăgesc şi pe alţii; dacă ei văd “ceva”, acel “ceva” nu poate fi nicidecum 
Necreatul (Dumnezeu). ci doar o realitate creată, mai mult sau mai puţin inefabilă, dar în orice 
caz exterioară fiinţei divine. El admitea că ar putea fi vorba despre harul lui Dumnezeu 
(“graţia divină”, cum îi spun apusenii), pe care-l considera însă ca aparținînd lumi: creaturi lor 
— o creaţie divină de ordin superior, dar totuși creație. Acuzaţia adusă isihaştilor era gravă: 
ei ar fi confundat, asemenea păgînilor criticați de Apostolul Neamurilor (cf. Romani |, 22- 
25), cele create cu cele necreate, făptura cu Făcătorul ei! 

Aici intervine Sfintul Grigorie Palama, cărturar vestit, dar şi adînc trăitor, el însuşi 
practicant al metodei isihaste. E! îi apără pe isihaști şi apără Ortodoxia, Bari ci că eroarea sau 
confuzia era de fapt a lui Varlaam (Şi a £ Tai E 
apusenilor în genere). Avind o concepție 
greșită despre Duhul Sfint (reflectată în 
adaosul Filiogue, Care exprimă inovația 
dogmatică a dublei purcederi/procesiuni a 
Duhului Sfint, nu doar de la Tatăl, ci “şi de 


|. Pentru informaţii mai bogate, se poate 
consulta îndeosebi lucrarea încă nedepăşită 
a părintelui Dumitru Stăniloae, Viaţa şi 
îmvățătura Sfintului Grigorie Palama, cu 
patru tratate traduse, fie în ediţia inițială 
din 1938 (Sibiu), fte — de preferință — 
reeditarea din 1993 (Editura Scripta, 
Bucureşti); textele esenţiale ale Sfintului 
Grigorie Palama se regăsesc şi în Filocalia 
românească, vol. 7, Editura Institutului 
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe 
Române, Bucureşti, 1977, pp. 223-525 
(traducere și comentarii de același D. 
Stăniloae). A se vedea şi sintezele părintelui 
J. Meyendoriff, Introduction & |'ctude de 
Gregoire Palamas (Seuil, Paris, 1959) şi St 
Gregoire Palamas et la mystique orthodoxe 
(Seuil, Paris, 1959; traducere românească: 
Sfintul Grigorie Palamas şi mistica 
ortodoxă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 
1995). Indispensabilă rămine şi introduce- 
rea generală a lui Vladimir Lossky, Essai 
sur la theologie mystique de /'Eglise 
orientale (Aubier, Paris, 1944; traducere 
românească: 7eologia mistică a Bisericii de 
Răsărit, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993), 
mai ales cap. IV (intitulat chiar “Energiile 
necreate”). 

2.“Cuvintele sint uneltele veacului acestuia, 
tăcerea este o taină a veacului ce va să vie”. 


Teologia mistică 
a energiilor necreate 








lulie 2002 NR. 7/139 PAG. 3 


la Fiul”), Apusul se înşeală şi asupra lucrării 
Duhului în lume, considerînd harul drept 
ceva creat — şi deci cu totul exterior dumne- 
zeirii. De aceea apusenii nu pot înțelege nici 
viaţa mistică a Ortodoxiei şi nici adîncimile 
gîndirii ei teologice. 

Din perspectiva dreptei credințe 
răsăritene, între Fiinţa lui Dumnezeu 
(inaccesibilă în sine) şi lumea făpturilor Sale 
(văzute sau nevăzute) se interpun energiile necreate, lucrările nemijlocite ale lui Dumnezeu, 
care sînt solidare cu firea Lui necreată, dar totuşi accesibile, pe cale mistică, celor 
îndubovniciţi. Sfintul Maxim Mărturisitorul (sec. VII) afirmase deja că dumnezeirea este 

izvorul “energiilor” (în greacă: energeia, “putere de acțiune”, “lucrare”). Teologia palamită 
reia şi dezvoltă această afirmație pînă la ultimele ei consecințe. 

“În discuţiile despre natura luminii taborice cu teologii latini — care, sub pretextul 
simplicității şi neîmpărțirii naturii divine, spuneau că harul este creat — Sfîntul Grigorie 
Palama face distincţie între ființa sau esența lui Dumnezeu, adică firea dumnezeiască 
necreată, şi energiile divine mecreare, adică lucrările sau «ieşirile» personale prin care El Se 
lasă împărtăşit, Se manifestă şi îndumnezeieşte. Energiile izvorăsc din dumnezeirea comună 
celor trei Persoane ale Treimii şi prin aceasta sînt unice, indivizibile, permanente şi stabile. 
Ele există deodată cu Persoanele şi sînt contemplate în mod real, nu simbolic” (lon Bra, 
Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii 
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, art. “Energii”, p. 142, sau în reed. 1994, p. 141). 

Dar să vedem ce spune Sfîntul Grigorie Palama însuşi, înfiruntindu-l pe Varlaam. 
Referindu-se la lumina văzută de isihaşti, el precizează, cu fineţea limbajului antinomic 
specific apofatismului răsăritea” (sublinierile îmi aparțin în toate textele citate din scrierile 
palamite): “E: ştiu din experiență că este o luminare şi un har nematerial şi dumnezeiesc, o 
lumină văzută în chip nevăzut şi înțeleasă în chip neînțeles. Ce este însă aceasta, nu ştiu să 
spună. Află tu, cu metodele definiției, ale analizei şi împărțirii [metodele raționaliste ale 
filosofiei scolastice, atit de tributare logicii aristotelice — n. n.] şi binevoieşte de ne învaţă şi 
pe noi, care nu ştim! Ființa lui Dumnezeu nu este acea lumină, căci ființa este inaccesibilă 
şi neîmpărtăşibilă. Inger iarăși nu este, căci poartă trăsături stăpinitoare (se impune ca o 
realitate absolută celui ce se învrednicește de ea, transfigurîndu-l şi îndumnezeindu-l —n. n.] 
Indumnezeind deci şi trupul, ea e văzută—o, minune! —şi de ochii trupeşti, iar uneori vorbeşte 
limpede celui ce o vede, prin cuvinte aşa-zicînd negrăite” (Filocalia rom., vol. 7, ed. cit, pp. 
273-274). 

Prin urmare, Sfîntul Grigorie Palama conchide, împotriva insinuărilor lui Varlaam, 
că “nu a definit nimeni dintre ai noştri pe văzător (contemplativ) ca pe acela ce vede fiinţa 
lui Dumnezeu” (bidem, p. 278). Luîndu-l în sprijin şi pe Sfîntul Isaac Sirul, el arată că aici 
este vorba de “vederea nu a firii dumnezeieşti, ca să nu aibă de ce se lega birfitorii, ci a sinei 

firii Lui, pe care a dat-o Domnul ucenicilor Săi şi, prin ei, tuturor celor ce cred în EI şi-şi 

dovedesc credința prin fapte. Pe aceasta a voit să o vadă şi aceştia: «Voiesc — zice Fiul către 

Tatăl — să vadă aceştia slava Mea, pe care Mi-ai dat-o Mie » (loan 17,24), sau «Slăveşte-Mă 

pe Mine, Tată, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea» (Joaz 17, 5). 

Aşadar, a dat şi firii omeneşti slava dumnezeirii, dar nicidecum firea dumnezeiască. A/rceva 

este, prin urmare, hatura lui Dummnez zeu iși altceva slava Lui, deși sînt nedespărțite între ele” 
| : (ibidem, pp. 282-283). 

Urmîndu-l pe Dionisie Pseudo- 
Areopagitul (sec. V), Sfîntul Grigorie Palama 
spune că slava dumnezeiască este “lumina 
harului” ce “înconjoară întotdeauna, în veci 
şi neîntrerupt, pe sfinți, în petrecerea veacului 
viitor, ca şi pe ucenici la atotdumnezeiasca 
Schimbare la Faţă” (ibidem, p. 328). 
Contemplarea isihastă a acestei lumini este 
oanticipare misticăa veacului viitor, a “Zilei 
a Opta”, o experiere tainică a Împărăției lui 
Dumnezeu (închipuită şi în cetatea din ceruri 
coboritoare a “Noului lerusalim”, conform 
viziunii Sfîntului Apostol şi Evanghelist 
loan: “Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, 
nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui 
Dumnezeu a luminat-o şi făcliaei este Mielul 
[Hristos] — Apocalipsa 21, 23; subl. n.). În 
această splendoare a slavei Sale va veni şi a 
doua oară Domnul şi “'drepții vor străluci ca 
soarele în împărăția Tatălui lor” (Marei 13, 
43). “De felul acesta e deci vederea lui 
Dumnezeu — continuă Sfîntul Grigorie 
Palama — pe care numai cei ce s-au învred- 
nicit de sfirşitul cel fencit o vor vedea în 
veacul fără de sfîrşit, dar pe care au văzut-o 
şi aici fruntaşii Apostolilor pe Tabor, Ştefan 
cînd era omorit cu pietre, Antonie cînd se 

(continuare în pag. 4) 
Răzvan CODRESCU 





3. Sau așa-numita “teologie negativă”, care 
avea să-l fascineze atât de mult pe un Lucian 
Blaga, ducîndu-l la faimoasa teorie a 
“antinomiilor transfigurate” (cf. Eomu/ dog- 
malic, în 7rilogia cunoaşterii). 














PAG. 4 NR. 7/139 luhe 2002 





PUNCTE CARDINALE 





CZ O 


Blasfemiatorul de la Neptun şi Canoanele Bisericii Oriodoxe 


Spectacol de “New Age” 

Blastemia de la Neptun a fost concepută, organizată, 
“binecuvântată” şi săvârşită de arhiepiscopul Teodosie 
Tomitanul. Pentru a obține avizul — tacit — al Patriarhiei şi 
al St. Sinod, arhiepiscopul Teodosie a anunțat, inițial, că 
pe plaja cu stroboscop şi terase de restaurant va rosti doar 
un cuvânt de învăţătură. În realitate, Patriarhul Teoctist și 
Sf. Sinod al B. O. R. nu au aprobat punerea în scenă a 
acestei apocaliptice MASCARADE religioase. 
Scandalizarea creştinilor ortodocşi şi a ierarhilor B. O. R. 
(cu scaun la cap) s-a produs când presa a relatat, în 
amănunțime, despre profanareaslujbei de Inviere, începută 
pe o plajă cu stroboscop şi discotecă. “Slujba” a fost 
continuată, până spre ora 4 dimineața, cu un spectacol de 
rock-pop satanic, asezonat cu foc de artificii şi cu multă 
vodcă. A avut loc chiar decesul unui tânăr de 19 ani, căzut 
în comă alcoolică, la marginea plajei. Pe scurt, acestea au 
fost coordonatele... “spiritual-religioase” ale mascaradei 
intitulate de organizatori (Arhiepiscopia Tomisului şi 
Prefectura Constanța) “Spectacolul de lumină «Cântarea 
Invierii”! Să reținem că majoritatea tinerilor (din cei 
aproximativ 20.000 de participanți) au dansat, ca într-un 
ritual păgân, în jurul lumânărilor aprinse, Muzica nu a fost 
cea a troparelor Sfintei Invieri a lui Hristos, ci rock-ul 
satanic. România ortodoxă acunoscut, astfel, dimensiunile 

“spirituale” ale unui (veritabil) spectacol “New Age”. 

Cosmetizare “Dură” 

Canoanele Bisericii Ortodoxe şi legile bisericeşti au 


fost puse în general în discuţie. Patronul mascaradei, |. P. i Fă 
S. Teodosie, a fost obligat să-şi cosmetizeze abominabila — aug 


blasfemie. În mijlocul Săptămânii Luminate, la o 
televiziune națională, lao orăde maximăaudienţă, teologul 


prof.dr. Nicolae Durăşi-aasumat “ortodoxa” misiune dea fundamenta teoretic (canonic) 
blasferia de la Neptun. Precizăm că dr. N. Dură a fost promovat, cu binecuvântarea 
episcopului Teodosie, în 1999-2000, ca profesor la catedra de “Drept canonic” a 
Facultăţii de Teologie Ortodoxă Bucureşti (F. T.O. B.), păstorită atunci de către decanul 
pr.prof. Constantin Comiţescu (cel ce a patronat fraudarea admiterii din 1997). Teologul 
Dură a invocat, de mai multe ori, numele arhiepiscopului Teodosie, agitând în mâna 
dreaptă o carte — mai precis, tratatul Canoanele Bisericii Ortodoxe (autor: prof. dr. loan 


N. Floca, Sibiu, 1993). 


Din cele afirmate de teologul Dură, a reieşit că slujba de pe plajă nu a avut caracter 
blasfemiator (profanator) şi că legile bisericeşti cuprinse în tratat nu au fost încălcate de 
către Ţeodosie Tomitanul. Am intrat în posesia respectivului tratat de drept canonic. Am 
consultat adevăraţi teologi şi ierarhi (cinstiți) ai B, O. R. Aceştia ne-au indicat mai multe 
canoane ortodoxe a căror încălcare flagrantă poate duce chiar la caterisirea clericilor 


implicați în acest scandal. 
“Introducere la liturghie” cu rock şi alcool 


Canonul 103: Sfintele slujbe se rânduiesc numai de Sinod — Canoanele 60 
Apostolic, 63 Trulan, 59 Laodiceea (vezi pag. 288 dinC.B.0.—1.Floca); “S-a mai hotărât 
ca rugăciunile întărite la Sinod, ori cele de introducere la liturghie (...) de toți să se 
săvârşească ...” (sublinierile ne aparțin în toate textele citate). 


. 
- 
a] » 
PA 
E .. 
Cta ai 
- 


ai 
i 

d i 

(ud 5) 

d | 
Ă î 
să 
Fe! 
Ș: 
d 
4 
Să | 
3 
( 


S 4% 
* d 
4 » 


Pun Sodoma şi Gomora 
la-ndemâna tuturora, 
iar de mi se trece hula, 

; mâine-l pun şi.pe Dracula... îi; 


Se 





e 0... plajă, din care ar fi “izvorât” — chipurile — lumina 
sfântă i Îmiazii lui Hristos, a fost stabilită (“întărită”) de 
Sf Sinod? Creştinii ortodocşi iau Jumina sfântă, de Paşte, 
de la Altarul bisericilor sau de la... stroboscopul unei 
plaje?! 
Canonul 61 (al Sinodului 8 de la Cartagina anul 
419) Zilele de spectacole şi petreceri. Biserica şi statul 
(Canoanele 9 Apostolic, 24 şi 66 Trulan, 2 Antiohia); 
“Apoi trebuie să se mai ceară de la împărați [de la 
guvemanți, în limbajul republican de astăzi n n.] ca 
spectacolelejocurilor teatraliceştisăse opreascăd uminica 
şi în celelalte zile luminate ale credinței creştinilor, mai 
ales că în cele opt zile ale Sfintelor Paşti mulțimile se 
adună mai mult la hipodrom decât la Biserică...” (p. 271 ). 

Notă. Ashiepiscopul Teodosie Tomitanul nu numat 
că nu a cerut autorităţilor locale ca, în noaptea pascală, să 
oprească desfăşurarea în Constanţaaunor'“spectacole” şi 
“i ocuri teatraliceşti”” incompatibile cu atmosfera de taină 
a Slujbei de Înviere. El chiar a organizat o mascaradă tip 
“Cenaclu A. Păunescu”, luminată cu foc de artificii şi cu 
stroboscop (rotitor), acompaniată cu rock-pop satanic şi 
alcool. A se observa că “hipodromul” de acum 1600 deani 
— anatemizat de Sinodul 8 Cartagina ca mijloc de tulburare 
sufletească în noaptea Învierii —a fost“ “prezent” la Neptun sub 
formă de ... discotecă, pentru 20.000 de tineri! 

“Să se calerisească!” 

Canonul 51 (al Sinodului Trulan din 692, sau 
Sinodul V-VIecumenic de la Constantinopol)—"Creştinii 
să nu se facă măscărici” (Canoanele 24, 65 şi 66 Trulan, 
54 Laodiceea, 15 Cartagina): “Acest sfânt şi ecumenic 
Sinod îi opreşte cu totul pe cei ce se numesc măscărici 
[mimi] și priveliştile [spectacolele] acestora, (...) precurn 


şi a se împlini [executa] jocurile de scenă. lar dacă cineva nesocoteşte canonul de faţă 
şi se dă pe sine la ceva din acestea ce sunt oprite, de ar fi cleric să se caterisească, iar de- 
ar fi laic să se afurisească” (p. 136). 

Notă. Ce altceva decât ““măscărici” (sau “mimi modemi'”) au fost unii rockeri care 
şi-au prestat “jocurile de scenă” în “spectacolul de lumină «Cântarea. Învierib»”, 
organizat înzona...DISCO-ALTARULUI de pe plaja Neptun? Acum 1300 deani, Sfinții. 
Părinţi ai Ortodoxiei anatemizau “spectacolele” unor mascarade anticreştine şi “jocurile 


de scenă”, propagatoare de atitudini imorale şi ținută indecentă. Astăzi, în mai 2002, de 


Sfintele Paşti, arhiepiscopul Ieodosie a aplicat exact invers conținutul canonului 5 | al 
Sinodului Trulan! Î.P.S. Teodosie aconceput şi realizat, înamănunt, la scara 1/1,peplaja 
cu disco-altar, tocrnai ceea ce legile scrise ale Bisericii Ortodoxe interzic sub pedeapsa 
caterisirii clericilor care ar comite asemenea blasfemii! Intrebări pentru P.F. Patnarh 
Teoctist: Va avea curajul Sf. Sinod al B. O. R. să judece faptele comise de arhiepiscopul 


Teodosie Tomitanul şi să pună în discuție caterisirea prevăzută de acest canon, în 
condiţiile în care mândrul ierarh (cu “stroboscop la mitră”) este protejatul premierului 


Notă: S-a văzut că prima partea slujbei de inviere de la Neptuna fost ceea ce Canonul 
103 al Sinodului al VIII-lea de la Cartagina (anul 419) numeşte “introducere la liturghie”. 
Întrebări pentru P.F. Teoctist: slujba de la Neptun, cu stroboscop şi rock satanic, ținută 


Teologia mistică a energiilor necreate 


(urmare din pag, 3) 


nevoia cu liniştea (;sihia), mai bine zis toți sfinţii, adică toți cei 
curați cu inima” (ibidem, p. 356). Textul cel mai lămuritor îl 
constituie cele **150 de Capete despre cunoştinţa naturală, 
despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viața morală şi 
despre făptuire” (cf. Filocalia rora., vol. cit., pp.424-525), din 
aşa-numitul 7om aghioritic. lată unul dintre pasajele cele mai 
importante: “Trei lucruri sînt în Dumnezeu: fiinţa, lucrarea şi 
ipostasurile dumnezeiești ale Treimii. Cei ce se învrednicesc 
să se unească cu Dumnezeu, făcîndu-se un duh cu el (cum şi 
zice marele Pavel: «Cel ce se lipeşte de Domnul este un duh 
cu El» - / Corinteni 6, L7), nu se unesc după ființă. Căci toți 
cuvintătorii de Dumnezeu mărturisesc că Dumnezeu nu se 
poate împărtăși după ființă, iar unirea după ipostas e proprie 
numai Cuvintului (Logosului sau Verbului divin — n. n.], 
Dumnezeului-Orm. Rămine deci că cei ce se învrednicesc să se 
unească cu Dumnezeu, se unesc după lucrare. Deci harul, prin 
care cel ce se lipeşte de Dumnezeu este una cu Dumnezeu, este 
şi se numește lucrarea necreată a Duhului, iar nu fiinţă a lui 
Dumnezeu, chiar dacă nu le place celor potrivnici, Căci prin 
prooroc a prezis Dumnezeu nu că «voi vărsa Duhul Meu», ci 
«din Duhul Meu» peste cei credincioşi” (Cap. 75), Părintele 
Dumitru Stâniloae plosează (p. 476, subsol): "Dacă Duhul S- 
aruni cu noi după ființă, atunci am avea o ființă comună cu EL. 
[ar dacă S-ar uni după ipostas, persoana noastră ar fi una cu 


Persoana Lui. Sau Persoana Lui ar deveni persoana noastră, 
aşa cum în Hristos Persoana Cuvintului a devenit persoana 
naturii omeneşti. Deci trebuie spus că Duhul Se uneşte cu noi 
prin lucrare Noine însuşim lucrarea Lui şi EI lucrarea noastră. 
Ne întîlnim în lucrarea divino-umană (feandrică) comună, dar 
neconfundată”. 

Uneori, Sfîntul Grigorie Palama vorbeşte temerar despre 
“dumnezeirea de jos” (desemnînd prin aceasta pe Dumnezeu 
în lucrarea Sa). Alţii consideră că Dummezeu este numele 
potrivit pentru Cel Care lucrează, iar dumnezeire este numele 
potrivit pentru lucrarea însăşi (ca energie manifestată). 

În privinţa tuturor acestor probleme se cască, din păcate, 
o adevărată prăpastie între Răsărit şi Apus: “Deosebirea 
constă în următorul fapt: concepția apuseană despre har 
presupune ideea de cauzalitate, harul prezentindu-se drept un 
efect al Cauzei divine, asemenea actului creaţiei, în timp ce 
pentru teologia răsăriteană el este o purcedere firească — 
energiile, iradierea veşnică a fiinţei dumnezeieşti. Numai în 
actul creației Dumnezeu |ucrează în calitate de Cauză, producînd 
un nou subiect chemat să participe la deplinătatea dumnezeiască 
În energii, EI este, El există, EI Se arată veşnic. Este un mod 
de a fi, la care avem acces primind harul. De asemenea, în 
lumea creaţă şi pieritoare, prezența luminii necreate şi veşnice, 
omniprezența reală a lui Dumnezeu, este mai mult decit 
prezența Sa cauzală — «Lumina luminează în întuneric şi 


Năstase? Mircea Vulcănescu, înainte de moartea-i martirică, spunea că va veni vremea 
când se vor separa “oile” de “capre” chiar în sânul Bisericii Ortodoxe, după ce România 
va fi scăpat de comunism. Pe plaja de la Neptun, nişte capre P. S. D.-iste au dat cu copitele 
în Ortodoxie. Vai celor prin care vine sminteala! 


Silviu ALUPEI 
(text apărut inițial în România liberă) 


întunericul nu a cuprins-o» (Joan 1,5). Energiile dumnezeieşti 
sînt în toate şi în afară de toate. Trebuie să ne ridicăm mai 
presus de ființa creată, să părăsim orice contact cu făpturile, 
spre a ajunge la unirea cu «raza dumnezeirii», după cuvîntul 
lui Dionisie Pseudo-Areopagitul. Şi totuşi aceste «raze 
dumnezeieşti» pătrund întreg universul creat [harul 
dumnezeiesc care se revarsă neîncetat peste lume n. n.], fiind 
şi cauză a existenţei sale — «Lumina în lume era, şi lumea prin 
ca a fost făcută, dar lumea nu o cunoştea» (Joan 1, 10)”, scrie 
Vladimir Lossky în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit (f. 
ed.rom,. cit., cap. IV:“Energiile necreate”; traducere din limba 
franceză de preot Vasile Răducă). 

Nutrebuie să înțelegem însăcă energiile sînt cu necesitate 
creatoare prin ele însele (acestea ar fi iradiat din Dumnezeu şi 
în absenţa creaţiei, care nici ea nu are caracter necesar, 
Dumnezeu nefiind supus nici unei necesități), ci mai degrabă 
trebuie spus că ele sînt comforme voinței lui Dumnezeu. 
“Această voință a creat totul prin energii, pentru ca natura 
creată să ajungă în mod liber la unirea cu Dumnezeu în 
aceleaşi energii” (Vladimir Lossky, loc. cit.); sau, altfel spus, 
ca noi să ajungem prin bar, după cuvîntul apostolic, “părtaşi 
ai firii dumnezeieşti” (17 Petru 1, 4). 

(din volumul Răzvan Codrescu, Recurs la Ortodoxie, 
în curs de apariţie la Editura Christiana din Bucureşti) 





4. Sfîntul ioan Damaschin: "Dumnezeu poate face toate cite 
le vrea, dar nu vrea să facă toate cite le poate, căci poate să 
şi piardă lumea, dar ma vrea” (Dogmatica, |, XIV). 


_— VI...” O OY ep 





| 
| 





CONSIDERATII PE MARGINEA LEGII NR. 187 


Desprecontroversata şi îndelung pritocita Zegeprivind 
accesul ia propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca 
poliție politică ne-am spus părerea incă de pe vremea când 
initiatorul ei. controversatul Constantin Ticu Dumitrescu. 
senator pe atunci. a introdus-o sub formă de proiect în 
Parlament. De pe atunci am considerat că această lege 
(care. între timp, a fost adoptată) constituie o mare şi 
ticăloasă diversiune. De pe atunci semnalam că, pnn ea. se 
încearcă abaterea atenției opiniei publice de la problema 
esenţială a societăţii româneşti postdecembriste (care este 
— sau care ar trebui să fie —exorcizarea răului din sufletul 
colectiv al poporului român. prin deconspirarea şi 
Stiematizarea marilor țicăloşi ai istonei noastre recente) 
spre ozonă a unor ticăloşii mult mai mărunte şi, având în 
vedere circumstanțele care au fost săvârşite. ma! puţin 
vinovate. Căci, oricât de aspru i-am judeca noi pe foştii 
informatori ai Securităţii. trebuie să recunoaştem totuşi 
că. în ultimă instanță, şi aceştia tot victime sunt. Şi pentru 
a ne convinge de acest lucru este suficient să ne aruncăm 
ochii asupra segmentului social din care Securitatea işi 
recruta informatori (întrebuinţeztermenul de “informator” 
care. deşi are o sferă mult mai restrânsă decât cel de 
“colaborator”. la care face. de fapt. refenire legea. s-a 
impus prin abuz). precum şi asupra metodelor prin care 
aceştia erau “convinşi” să colaboreze cu "oreanele”. 

În peneral. Securitatea îşi recruta informatonii (care. 
după cum vom vedea. constituiau doar o pane din 
colaboratorii ei) din rândul celor pe care regimul îi asuprea 
şi care erau potențialele ei victime. Aceştia. deja tumorati. 
puteau fi uşor convinşi. prin ameniţare ori şantaj. să 
accepte colaborarea. Pentru ceilalți (membri de partid sau 
diverşi oportunişti care trecuseră de partea regimului şi, 
încadraţi în anumite structuri, îl slujeau Cu abnegaţie). 
demascarea “duşmanilor poporului” constituia obligație 
de serviciu şi, ca atare, pentru a fi protejaţi, lucrau sub 
acoperire. 

Nuaş vreasă fiu înțeles greşit. Nu iau apărarea foştilor 
informatori ai Securităţii. Nu am pentru ce să-i apăr, 
pentru că eu însumi am avul mult de suferit din cauza lor, 
atât în timpul detenţiei, cât şi dupăeliberarea din 1964.Nu 
vreau să-i scuz. ci doar să explic. Să explic şi să atrag 
atenţia că nu doar deconspirarea şi stiomatizarea lor va 
duce la asanarea morală a poporului român. Sunt ticăloşi 
mult mai mari. Care au comis fapte mult mai reprobabile, 
nu împinși de teamă sau din cine ştie ce alte omeneşti 
neputințe. ca marea majoritate a“nefericiților' “informatori, 
ci din josnice instincte şi nesăbuite pofte de mărire sau. pur 
şi simplu. din răutate gratuită. Aceştia ar trebui, nu numai 
deconspiraţi şi arătaţi cu degetul, ci dați. pur şi simplu, 
afară din istorie şi din cetate, şi obligaţi la reflexivitate. Ei 
ar trebui puşi în situația de a ispăși, nu dea plăti, pentru că 


| ei au păcătuil, nu au greşit precum ceilalți. Au păcătuit 


împotriva lui Dumnezeu şi împotriva poporului român; şi. 
lăsaţi neamendați, păcătuiesc în continuare. Profitând de 
brambureala din această perioadă de interminabilă tranziție, 
ei “şi-au compus o ediție revăzută, corectată şi purificată 
a propriei vieţi” şi. cu neruşinarea care îi caracterizează, s- 
au cocoțat din nou în “copacul” puterii, lăfăindu-se în 
fotolii de deputați (unii chiar de miniştri) sau pe ecranele 
televizoarelor, de unde. docţi şi suficienţi, ne dau lecţii de 
patriotism, de democraţie şi chiar deonorabilitate! Ba mai 
mult. unii dintre aceşti ipochimeni, oportunişti ordinari ori 
timăietori de profesie, şi-au procurat, în perioada de 
confuzie de după aşa-numita “revoluţie”, chiar şi 
“certificate de revoluționari” de care fac acum uz pentru 
a-şi legitima noua ascensiune. Când asişti la tămbălăui 
care se face în jurul informatorilor (care. desigur, trebuie 
dezavuaţi). nu poţi să nu te întrebi: de ce numai ei să fie 
deconspiraţi şi de ce numai lor să i se bareze accesul în 
funcții de conducere, iar celorlalți nu? Cu cât sunt mai 
vinovaţi pentru deteriorarea fibrei morale a poporului 








român un Dan Amedeu Lăzărescu sau un Alexandru 
Paleologu. de exemplu. care şi-au recunoscut vina” de a fi 
semnat un ”pact cu diavolul” şi s-au retras în anonimat, 
decât un Adrian Păunescu. care ani de-a rândul a întreţinut 
şi potențat paranoia ”tiranului” şi pe a ”odioasei”. 
închinându-le ode mai ceva decât unor zei. şi care astăzi este 
senator şi preşedinte a nu mai ştiu ce comitete şi comiţii, 
|ăfăindu-se pe ecranele televizoarelor şi dându-ne lecții de 
patriotism şi de morală?! A propos de morală: deunăzi l-am 
auzit vorbind. parafrazându-! pe Kant. de “legea morală din 
noi”! (De câte ori îi văd. la televizor. figura de Rasputin 
valah. nu pot să nu-mi amintesc un vers dintr-o poezie de- 
a lui care. la timpul respectiv. m-a revoltat la culme: “lar 
blânda ta tovarăşă de viaţă / Să-ţi fie dreaptă cumpănă la 
țoate”!...). Oare un astfel de om nuse întâlneşte niciodată cu 
propria-i conştiințăşi nu roşeşteatunci când, din întâmplare. 
îi cad sub ochi propriile-i producții din cealaltă eră? Nu. de 
vreme ce şi astăzi il mai “boceşte”. sub pretextul că face 
literatură, “pe ăl bătrân”... L-am dat de exemplu pe Adrian 
Păunescu tocmai pentru că prestaţia lui de azi este [a fel de 
periculoasă ca şi cea de ieri. El îşi continuă opera de 
pervertire morală şi ateizare a tineretului român începută pe 
vremea cînd regiza delirantele spectacole ale “Cântării 
României”. Căci iată ce declara el ritos. în 1978. întors cu 
spatele spre altarul bisericii din Vidra: Nu nem încorro: 
trebuie să-l com'ingem şi pe bătrânul nostru Dummezeu că 
"mu există că a murit în 1548. Dacă atunci rostea această 
blasfemie în gura mare. astăzi. mai precauL. militează subiil 
pentru desacralizarea Sfintelor Taine ale Bisericii noastre. 
susținând transformarea Slujbei de Inviere în spectacol de 
circ. Dacă va continua tot aşa, nu este exclus ca în curând să 
le strige tinerilor (în versuri fireşte): /ubiţi-vă pe altare! 
Dar să-l lăsăm în plata Domnului pe “bardul de la 
Bârca” şi să revenim la legea privind deconspirarea 
Securităţii. Nuştiu dacă d-i Ticu Dumitrescua fostconştient 
că legea pe care a iniţiat-o constituie de fapt o diversiune, 
sau dacă n-a fost cumva doar un instrument în mâna altora, 
dar nu acest lucru are acum importanță. Important este 
faptul că diversiunea a reuşi! şi că astăzi nimeni nu mai 
vorbeşte nici de procesul comunismului, nici de 
condamnarea, cel puţin morală. a celorcare au fundamentat 
ideologic, organizat şi săvârşit cumplitul genocid comunist, 
căruia i-au căzut victime sute de mii de oameni nevinovaţi 
şi lipsiţi de apărare, şi nici măcar de punctul 8 al Declarației 
de la Timişoara. care, aplicat, ar fi barat accesul foştilor 
colaboratori şi profitori ai regimului comunist la ocuparea 
anumitor funcții politice după decembrie "89. Se vorbeşte, 
în schimb. de informatori, ca şi cum aceştia ar fi “marii 
vinovaţi!” de toate relele care s-au abătut asupra poporului 
nostru în ultima jumătate de secol. Incriminându-i doar pe 
ei se încalcă, de fapt, însăşi legea aceasta, aşa şchioapă şi 
unilaterală cum este. Pentru că ea (legea) nu se referă numai 
la informatori, ci la toată aria de colaboratori ai Securității, 
care este cu mult mai largă. Şi pentru a demonstra acest 
lucru este suficient să facem referire doar la articolul 5 al 
acestei mult discutate legi, în care sunt definiţi termenii de: 
poliție politică (alin. |), agent al organelor de securitate, 
ca poliţie politică (alin. 2), colaborator al organelor de 
securitate, ca poliție politică (alin. 3). Pentru edificare, 
reproducem în întregime alin. 3: 
“(3) Este colaborator al organelor de securitate, ca 
poliție politică, în sensul prezentei legi, persoana care: 
a) a fost retribuită, sau recompensată în alt mod, pentru 
activitatea desfășurată în această calitate; 
b) a fost deţinător de locuinţă conspirativă sau de casă 
de întâlnire; 
c) a fost rezident al securităţii, în sensul prezentei legi; 
d) orice altă persoană care a dat informaţii securităţii, 
prin care s-a adus atingere, nemijlocit sau prin alte organe. 
drepturilor şi libenăţilor fundamentale ale omului. 
Informațiile cuprinse în declarațiile date în timpul anchetei 


PUNCTE CARDINALE 


Dag pp = "an 






lulie 2002 NR. 7/139 PAG. 5 


de către persoana reținută sau arestată pentru motive 
politice privind cauza pentru care a fost cercetată. judecată 
şi condamnată nu fac obiectul acestei prevederi”. 

Dar mai importante decât toate aceste enumerări care 
stabilesc diferitele categorii de colaboratori ai Securității 
sunt prevederile alineatului 5 al aceluiaşi articol 5, care 
lărgeşte considerabil ana acestor colaboratori. dar care, 
voit sau din necunoşterea legii. este cu desăvârşire ocultat. 
atât de cei care se ocupă de aplicarea acestei legi. cât şi de 
mass media. Pentru importanţa acestui: alineat. îl 
reproducem. de asemenea. în intregime: 

"-5) Sunt asimilați colaboratonlor prevăzut: Ja alin 
(3) persounele cure cn «nul ceanpelențe decizionule 


juridice sau politice sau care prin abic de putere politică 


au luat decizii la nivel central sau local, cu privire la 
activitatea securității sau cu privire la activitatea altor 
structuri de represiune ale regimului totalitar comunist. 
(sublinierile ne aparțin). 

Reiesecucertitudine din cele de mai suscă informatorii 
sunt doar o parte (şi nu cea mai importantă) a celor care au 
colaborat cu Securitatea. Din stipulațiile alin. 5 al art. 5, 
mai ales, reiese clar că trebuie considerați colaboratori ai 
Securităţii, şi trebuie tratați ca atare, toți mapistrații 
(judecători sau procurori) care au judecat şi pronunțat 
rechizitonii şi sentințe impuse de organele de anchetă, toți 
medicii are şi-au dat acordul pentru bătăile şi torturile care 
se aplicau în timpul anchetelor, precum şi taţi secretarii Şi 
activiştii de partid la cererea şi indicaţiile cărora erau 
arestaţi cei considerați indezirabili dinsectoarele respective. 
Este arhicunoscut faptul că, în lumea satelor mai ales, cu 
ocazia colectivizării, Securitatea a operat arestări masive 
în rândunle așa-zişilor chiaburi la cererea şi indicațiile 
organelor de partid şi de stat locale. De asemenea. este la 
fel de cunoscut faptul că secretanii de partid din fabrici. 
uzine şi din alte întreprinderi şi instituții colaborau strâns 
cu securistul care avea sub observație obiectivul respectiv. 

In spiritul acestui alineat, până şi preşedintele 
României. lon Iliescu, este colaborator al organelor de 
Securitate, ca poliție politică, pentru că, în 1956, pe 
vremea când era preşedinte sau secretar general al Uniunii 
Tineretului Muncitoresc, a supravegheat şi supervizat, 
direct sau prin colaboratorii săi, anchetele deosebit de dure 
la care erau supuşi de către Securitate studenții arestaţi în 
legătură cu evenimentele din Ungaria. De asemenea. tot în 
acea perioadă, dumnealui a condus şi coordonat comisiile 
de exmatriculare din facultăţi a studenților cu “origine 
socială nesănătoasă”, comisii care constituiau, potrivit 
celorstipulate înalineatul citat, a/re structuri derepresiune 
ale regimului totalitar comunist. 

Nu cumva acesta este motivul pentru care aceste 
prevederi ale legii sunt sistematic ocultate, atât de câtre cei 
abilitați săo aplice, cât şi de către cel puţin o parte din mass 
media? 


Demostene ANDRONESCU 





PAG. O NR. 7/139 Iulie 2002 


(urmare din numărul trecut) 


“Recomandările Comitetului [miniştrilor de Externe — 
n. n.] erau adoptate fără modificări de Consiliul Suprem [al 
Conferinței de Pace de la Paris). Brătianu însă refuza să le 
accepte şi protesta viguros impotriva modului în care românii 
fuseseră excluşi de la luarea acestor decizii, care pentru ei 
erau vitale” — scrie istoricul englez R.W. Seton Watson, 
profesor la Universitatea din Londra, în capitolul XVII, 
"L achevement de I'unite nationale” (Desăvârşirea unităţii 
naționale), din remarcabila sa lucrare /istoire des Roumains. 
De | dpoque romaine a |'achevement de | 'unile (Istoria 
Românilor. De la epoca romană până la desăvârşirea unității), 
Les Presses Universitaires de France, Paris, 1937. 

Prieten devotat al poporului român, dar în acelaşi timp 

Şi martor obiectiv al desfăşurăni lucrănlor Conferinţei de (a 
Paris, istoricul englez continuă astfel: “Fără îndoială că 
Brătianu avea dreptate să protesteze contra «ţarismului 
sinodab» al celor «Big Five» [Cinci Mari — referire la 
Consiliul Suprem alcătuit din conducătorii delegaților 
Franţei, Angliei, Statelor Unite, Italiei şi Japoniei], îndeosebi 
când acest inalt for se adresa, prin vocea exagerat de brutală 
a lui Clemenceau, statelor mici, care nu erau consultate şi, ca 
urmare, împărtăşeau nemulțumurile şi resentimentele lui 
Brătanu. incontestabil, omul politic român era îndreptățit să 
reziste [s.n.] Consiliului care imputa. sau mai bine zis acuza 
impenos — de o mamieră pe cât de arbitrară, pe atât de 
nejustificată — faptul că România a capitulat fără să-i pese de 
armamentul expediat din Rusia câtre ea şi către Polonia. 
precum și de proiectele revoluționare ale Statului bolşevic cu 
privuwe la Europa Centrală” 

Reaua credinţă a membnlor Consilului, alimentată de 
străvezii interese meschine, este de-a dreptul revoltătoare. 
Cauzele şi împrejurănle care au obligat România în 1917 să 
iasă dinrăzboi şi să semneze "Pacea de robire de la Bucureşti” 
suni prezentate obiectiv în toate tratatele de istorie ă primului 
război mondial. Cel care însă a dat răspunsul cel mai 
convingător acestor detractori a fost Raymonml Poincară, 
Preşedintele Franţei. În discursul de deschiderea Conferinţei 
de Pace, marele om politic francez caracteriza situația țării 
noastre la sfârşitul anului 1917 prin cuvintele: “România 
vrădată şi părăsită”. 

Dar nu numai atât. În timp ce Consiliul reproşa României 
că “nu i-ar fi păsat de proiectele revoluționare ale Statului 
bolşevic cu privire la Europa Centrală”, situația politică şi 
mulitară a țării noastre era total diferită de situația celorlalte 
țări participante la război: “În timp ce toate popoarele 
Ințelegerii îşi legau rânile și se pregăteau să se bucure în 
jinişte de binefacerile păcii şi de roadele ostenelilor cu care 
câști gaseră izbândă comună — scrie Constantin Kinţescu, în 
capitolu! «Garda Nistrului» din storia războiului pentru 
întregire, 1916-1919 — pentru România liniştea nu venise. 
Ea se găsea încă inrâzboi. Cu arma în mână, Româniatrebuia 
să cucerească şi să păstreze ceea ce i se cuvenea. Şi, ca în 
clipele cele mai tragice ale războiului său, ea trebuia să ducă 
lupta pe două fronturi. Căci, pecând la Tisa soldaţii României 
aruncau afară din teritoriul străbun pe duşman, care nu se 
indura să-și lase din mâini vechea pradă, la Nistru ruşii 
reveneau la asaltul Basarabiei. De la Tisa până la Nistru, 
arata română, relăcută pentru a doua oară din sfărămăturile 
ei, trebuia să țină gardă. păzind bunurile câştigate impotriva 
duşmanilor care nu voiau să recunoască stările noi create de 
domnia dreptăţii”, 

La studierea unui proces complex, juriştii romani 
foloseau locuţiunea /fic iacet lepus' (textual: “Aici zace 
iepurele!) pentru a indica punctul nevralgic al problemei, 
sau unde credeau ei că se găseşte cheia misterului. 
Jurisconsulți din timpurile când limba latină era limba 
cancelariilor (secolele XV, XVI, XVII au preluat această 
practică şi notau pe marginea pasajelor-cheie ic ice! lepus, 
sau pe scurt hic. ... adică acolo era vizuina unde se ascundea 
explicaţia situaţiei. Aşa am procedat şi noi, notând cu hic... 
următorul pasaj din /sforia Românilor a lui R.W. Seton- 
Watson, in care se explică de ce lon Î. C. Brătianu a adoptal 
atitudinea de rezistență la ingerințele Conferinţei de Pace: 
“Misterioasa (avoare de care s-a dat dovadă (aţă de bolşevici 
e una din tendințele încă nelâmurite ale Conterinței; nicăieri 
canu apare mai bine decât în tratativele cu România. Trebuie 
să adăugâri ja aceasta incercarea de a smulue României 


PUNCTE CARDINALE 


AMAĂAGIRI &e DEZAMĂGIRI 


Marginalii la relaţiile politice româno-americane (11) 


concesiuni industriale foarte însemnate în [olosul unui grup de 
financiari evrei americani, sub ameninţarea de a pierde sprijinul 
Americii la Conferinţă”. lar istoricul Gheorghe 1. Brătianu, în 
lucraea sa Acțiunea politică şi militară a României în 1919. 
(ed. a I-a. “Cantea Românească”, Bucureşti, 1940), aduce 
următoarea precizare: "Nici acum, sau poate mai ales acum, 
problemele păcii nu se puteau despărți de cele ale petrolului, 
pe care soarta, bună sau rea, îl aşezase la poalele munţilor 
noştri... Brătianu nu înțelegea însă să confunde Franța şi cauza 
aliaţilor, căreia România îi adusese, în lupta pentru idealul ei 
de veacuri, cele mai mari jertfe. cu nedreptăţile Consiliului şi 
vrăjmăşia putemicelor foruri intemaționale ce se ascundeau în 
spatele său. De aceea ținu, înainte de-a părăsi Conterința, în 
apărarea independenţei noastre, de-a afirma până la capât 
solidantatea care se închegase în zile aele. La 28 iunie, 
delegaţia română a luat parte la şedinţa solemnă din vestita 
Sală a Oglinzilor şi semnătura lui loa |. C. Brătianu şi-a luat 
tocul, alături de acele ale reprezentanților puterilor Aliate. pe 
tratatul încheiat cu Germania învinsă, la Versailles... Gestul 
său de solidaritate nu a aflat insă nici o înțelegere la factorii 
detenninanți ai Conferinței, îi era dat să soarbă până la fund 
paharul amărăciunilor. În ziua însăşi a plecării, la2 iulie, laora 
4 după-amiaza, el trebui să mai apară o dată în fața Consiliului 
Miniştrilor de Afaceri Străine, la Quai d'Orsay, unde se 
găseau întruniți sub preşedinţia lui Tardieu, Baltour, Lansing 
şi Makino, spre a da socoteală de drepturile Rontâniei asupra 
Basarabiei. Cu o înverşunare fără seamân. adversarii noştri 
puneau în discuţie și granița de răsărit. pe când mai bubuiau 
tunurile de-a lungul Nistrului. Înainte dea fi introdus Brătianu, 
consiliul socotise necesar să dea ascultare părerilor D-lui 
Maklakov, fostul ambasador al Rusiei la Paris; în anticameră 
il aşteptau Krupensky, fostul mareşal al noblețe: din Basarabia, 
Vassily şi Schmidt. duşmanii cei mai hotărâți ai stăpânirii 
româneşti în acest ținut. Ce argumente dezvoltaseră şi ce rosi 
avea apariția acestor reprezentanţi — care se reprezentau pe ei 
înşişi — în fața forurilor Conferinţei, nu era ereu de ghicut. 
Propaganda lor era cunoscută. Tardieu, care s-a dovedit în cele 
mai multe împrejurări un prieten statomic al României, nu era 
câtuşi de puţin satisfăcut de rolul ce-i era impus; aceasta se 
văzu din atitudinea sa extrem de rezervată, în tot timpul acestei 
discuții, Ca să deschidă totuşi şedinţa, întreabă pe Brătianu 
dacă «consideră votul de unire al Basarbiei ca emanând de la 
Un corp legiuitor constitui», Nu a fost greu să i se răspundă că 
legalitatea acestui corp — Sfatul Țării —, produs al revoluției, 
putea fi cu atât mai puțin pusă la îndoială cu cât în acelaşi fel 
se constituiseră adunările naționale ale Cehoslovaciei şi ale 
Poloniei. Atunci interveni Ministrul de Exteme american, 





































Lansing. Pentru el problema era simplă: «România este 
dispusă să accepte un plebiscit în Basarabia?». Îşi repeta 
intrebarea cu insistență. supărat şi grăbit; nici nu se puteau 
desluşi bine cuvintele englezeşti în vorbirea lui repede 
Brătianu se văzu nevoit să-şi dezvolte înreplică argumentele. 
Nu putea consimți la plebiscit, nu pentru că s-ar îi îndoit de 
rezultat, de care se declara sigur, dar nu ar voi să facă să 
renască anarhia prin menţinerea unei stări de fierbere şi 
nesiguranță, zdruncinând ordinea de abia stabilită, cu atâta 
trudă. în această regiune... Lansing însă, de astă dată, nv se 
arăta deloc prăbit. Lucrurile puteau să aştepte, armatele 
române nici n-aveau nevoie să evacueze acum Basarabia. 
Plebiscitul se putea face mai târziu, peste doi ani. sau chiar 
peste zece!”. 

Dar nici plecarea lui lon |. C. Brătianu din fruntea 
delegației României de la Conferinţa de Pace și nici poziția 
ponderată şi raționalăa diplomatului francez Andre Tardieu, 
preşedintele Comisiei afacerilor române de la lucrănle de 
elaborare a Tratatului de Pace, nu au avut darul să modifice 
poziţia delegației americane, care şi-a manifestat, în 
continuare, adversitatea nedisimulată față de țara noastră. 

“Propavanda împotriva noastră — scrie Gheorghe |. 
Brătianu, în capitolul *Poiitica de rezistență” din lucrarea 
citată mai sus — continuase cu înverşunare din partea unor 
anumite cercuri ruseşti. sprijinite de o anumită finanță 
americană, care produseseră chiar la mijlocul lui sulie. la 
Paris, pe «um țăran român din Basarabia», care protesta cu 
vehemenţă impotriva «oligarhiei româneşti» şi a asupririi ei. 
Krupensky şi Sctunidt, intitulându-se «delegaţi ai Basarabiei». 
asahau Secretariatul Conferinţei cu protestele şi memoriile 
lor. Lansing, Ministul de Extemeal Statelor Unite, rămăsese 
lapunctul său de vedere şi continua săpretindă. imperturbabil, 
plebiscitul în ținutul dintre Prut şi Nistru. În fine. un ah 
delegan amencan. Henry White. opunea lui V ictor Antonescu. 
la 19 iulie. argumente de natura şi calitătea acestora: românii 
din Basarabia nu vor să ştie de România: Basarabia a făcut 
parte din Moldova înainte de constituirea României. căci 
România s-a format fără Basarabia, iar votul populaţiei poate 
fi dat sub impulsiunea împrejurărilor. Îşi însuşise deci în 
întregime țoate elementele tezei susținute de ruşii de toate 
nuanțele, de Ja reacțiune la bolşevism”. Pusă în aceşti 
termeni de delegaţia americană, problema Basarabiei era de 
fapt un mijloc de presiune asupra României, menit să o 
determine să renunțe la atitudinea de rezistență față de 
Consiliul Suprem. Declaraţia lui Ion 1. C. Brătianu, făcută 
înainte de a părăsi Conferinţa, era însă fără echivoc. Pentru 
Guvernul României, Basarabiaeradefinitiv unităcu România 
ca urmare a voinței populației acestei provincii şi a sângelui 
vărsta de armata română pentru a apăra hotarul! de pe Nistru 
de primejdia bolşevică. Această atitudine a provocat 
divergențe intremembrii Consiliului Suprem, părerile extreme 
fund reprezentate de Franţa, câştigată pentru cauza 
românească, şi de Statele Unite, hotărăt ostile nouă. 

in cele din urmă, Tratatul pentru recunoaşterea unirii 
Basarabiei cu României a fost semnat la 28 octombrie 1920 
la Paris de delegații Franţei, Marea Britanii, Italiei şi Japoniei, 
de o parte, şi României, de cealaltă parte. Articolul 9 al 
Tratatului prevedea că părţile contractante vor invita Rusia 
să adere la acest tratat de îndată ce va exista un guvem 
recunoscut de ele. După cum se ştie, Tratatul a fost ratificat 
imediat de Franța, Anglia şi România. Statele Unite l-au 
ratificat abia în 1933, iar talia, legată de Rusia Sovietică 
printr-un acord comercial, a amânat la nesfârşit. Cât priveşte 
Rusia bolşevică, “ratificarea” s-a făcut în două etape: prima, 
prin Tratatul Germano-Sovietic din 23 august 1939, în care, 
la punctul 3, sovieticii afirmă interesul asupra Basarabiei, ja 
gennanii se declară dezinteresaţi; cea de a doua, la 26 iunie 
1940, când Uniunea Sovietică a cerut Guvemului României, 
printr-o notă ultimativă, cedarea Basarabiei, Nordului 
Bucovinei şi a ținutului Herţa. Q dată de tristă aducere 
aminte, pe care România postdecembristă a scos-o din istoria 
neamului românesc, Astăzi puterea are ae priorități cele 
impuse de anumite nume cu rezonanță ciudată din rândurile 
Congresului american... 

(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 





i 


SAUTEag fmmcal 


amara ma ti faima A A tu 


.7..7 7 "—————._ 7 vo Ț 


LT... Fo... O... 3 [pr II SP pn ȚEL IEONTPIPPCUET IPTO 9 C d. ———_T pr. 7 ....”.—_ —.”..——— 











în disperarea clipei, şi-a pus capăt zilelor. 


epitaf: Arunci asfinţi după creştete luna! Și cornul sună, însă foarte puţin. 


păcătuiască”. Veşnică fie-: pomenirea! 


VOM MURI ȘI VOM FI LIBERI... 


La mai puțin de 2 ani după regretatul Horia Bernea, maestrul inegalabil şi ctitorul harismatic al Muzeului 
Ţăranului Român, a trecut în eternitate şi marea păzitoare a templului Tradiţiei, insubstituibila Irina Nicolau, 
cea mai apropiată, mai entuziastă şi mai neobosită dintre ajutoarele sale. Am găsit de cuviință să pun această 
evocare înfiorată — prietenii ştiu de ce... — sub titlul primului ei volum coordonat şi publicat după 1989: Vom 
muri şi vom fi liberi (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1990). 

Văzuse lumina zilei la 31 ianuarie 1946. Prin vine îi curgea sînge 
aromânesc şi singe grecesc. Şi-a dedicat întreaga viaţă pasiunii pentru 
Tradiţie în general şi pentru folclor în special. Rareori am întîlnit pe 
cineva la care dragostea şi competența față de un domeniu să se 
manifeste atit de organic şi de armonios, în răspărul unei lumi tot mai 
superficiale şi mai uitătoare. Specialistă în etnologie, istorie orală şi 
muzeologie, cu un strălucit doctorat în folcloristică, era cercetător 
ştiinţific principal şi şef al Direcției de Programe etnologice şi acțiune 
culturală, membră a Societăţii de Antropologie Culturală Română şi a 
Fundaţiei “Alexandru Tzigara-Samurcaş”, coordonatoare a seriei de 
cărți bibliofile a Muzeului Ţăranului Român (76 titluri) şi a revistei 
Rosturi, membră a comitetului editorial al revistei de antropologie 
Martor, organizatoare şi/sau coordonatoare a numeroase proiecte 
muzeistice şi educaţionale, neprețuit dascăl universitar (cu cursuri 
ținute la Arte Plaştice. Arhitectură şi Litere, între 1992-2000, ultimul 
despre “Etnologia grupurilor comunitare”) şi prolifică publicistă (cu 
peste 200 de studii şi articole in Revista de istorre socială, Secolul AX, Rosturi. Martor, Dilema, Romănia 
liberă, Cotidianul etc., în ultimii ani cu rubrici permanente la Curentul şi 22), ba chiar redactor al casetelor 
audio cu [storia românilor povestită de Neagu Diuvara (distinsul ei consîngean). 

Desigur, mai mult decit orice altceva, vor mărturisi despre ea, în posteritate, cărțile pe care le-a scris sau 
coordonat, de la cea menţionată în titlul acestei evocări şi pină la ultima pe care a apucat să o scrie, Arca /ui 
Noe. De la neohitic la Coca-Cola (Ed. Ars Docendi, Bucureşti, 2002). Enumăr aici doar cîteva dintre ele: 
Povestea Elizabetei Rizea din Nucşoara... (în colaborare), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993; The Simple 
Splendour of a Character. the Romanian Peasant, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996; Piaţa 
Universităţii (în colab.), Ed. Nemira, Bucureşti, 1997; Ghidul sărbătorilor la români, Ed. Humanitas, 1998; 
Lecţii cu poveşti despre facerea lumii (în colab.), Ed. Sigma, Bucureşti, 2000; Credine şi superstiții româneşti 
(în colab.), Ed. Humanitas, 2000; Ta/meş ba/meş de enologie şi multe altele, Ed. Ars Docendi, 2001; 
Aromânii. Credinţe şi obiceiuri, Societatea Culturală Aromână, Bucureşti, 2001. 

S-a stins în data de 3 iulie 2002, după ce purtase eroic pe picioare, vreme de mai mulți ani, un cancer 
necruţător, care în cele din urmă a răpus-o fizic, dar pe care |-a biruit în duh, cu o seninătate vecină cu sfințenia. 

Dumnezeu s-o odihnească întru libertatea împărăției Lui şi să înmulțească, în tirziu! lumii noastre, talantul 
ostenelilor ei. R. C. 


AP AURELIAN GULAN 


După o viaţă de jertfă mărturisitoare, închinată lui Dumnezeu şi neamului 
românesc, ne-a părăsit, în vîrstă de 80 de ani, colonelul (r) Aurelian Gulan, şef pe 
țară al promoţiei 1942 a Şcolii de ofiţeri activi, combatant eroic pe frontul de Răsărit 
(cu Batalionul 4 Vinători de Munte -—unitate de elită a vechii armate române), imun 
la ispita marii trădări militare şi morale de la 23 august 1944, prizonier vreme de 
aproape 12 ani în lagărele sovietice (Gorki, Vorkuta), apoi deținut alţi 8 ani în 
temnițele politice din România (Jilava, Gherla), pretutindeni adevărat model de 
cutezanță şi rectitudine, din categoria celor ce “pot fi zdrobiți, dar niciodată 
înfrinţi”, Ziaristul Alexandru Mihalcea, trecut el însuşi prin temniţele vechiului 
regim, mărturiseşte despre [ocotenentul Gulan din acea vreme: “Pentru noi, tineri 

atunci, Aurelian Gulan a însemnat reconfortare, pilda dirzeniei, a noncompromisului, tăria de a răbda cu demnitate 
suferința. Aurelian Gulan rămîne, ca şi celegrul căpitan spanio! Palacios, o legendă a gulagului şi a rezistenței la 
comunism” (“Moartea unui erou”, în Aldine, anul VII, nr, 323, simbătă 6 iulie 2002, p. |). 

După 1989, a fost membni activ al A.F.D.P.R.— Bucureşti şi a apucat să-şi aștearnă pe hirtie memoriile din gulag 
(cîteva fragmente fiind incluse şi în paginile Punctelor cardinale). În 1995, la Editura Petrion din Bucureşti, i-a apărut 
volumul Mărturii din ladul Roşu (De la Vorkuta la Gherla). 

Ne rugăm pentru el cu cuvintele împrumutate din necrologul atît de mişcător pe care i l-a alcătuit d-l Mihalcea: 
Fie-i țărina uşoară şi sufletul în pridvorul lui Dumnezeu! 





PUNCTE CARDINALE 


Vestea plecării dintre noi, ina! 81-lea an de viaţă, a lui Ştefan Augustin Doinaș (Ştefan Popa), prababil cel mai cult şi ma: rafinat 
dintre poeţii români ai ultimei jumătăţi de secol, ne-a tulburat adinc pe toţi, dar mai ales pe noi, cei din generaţia sa. Cu atit mai mult 
cu cit plecarea i-a fost urmată, la scurtă vreme, de pestul tragic al soției sale (fosta mare stea baletului românesc, Irinel Liciu), care, 











lulie 2002 NR. 7/139 PAG. 7 





> 
Aj La ), 


c... . 


Poezia lui Doinaş reprodusă mai jos a fostuna dintre cele mai frecventate printre oja follis din iul comuniste, alături 
de cele ale marilor poeţi ai închisorilor (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Fane V lădoianu. Costache Oprişan, Demostene Andronescu şi 
alții). Este o poezie de tinerețe, din perioada “baladică” a lui Doinaș, şi ea răspundea atunci sentimentelor noastre eroice şi necesităţii 
dea crede în adevărul pe care îl slujeam cu sînge, suferință şi rugăciune. De multe ori, cînd cineva dintre noi murea în celulă, pe lingă 
rugăciuni şi versuri din poeţii închisorilor, recitam şi Mistreţul cu colți de argint. ultimele versuri ale baladei costiinid un fel de 


La ora aceea, Doinaș nu intrase în închisoare. aşa că atașamentul nostru pentru poezia lui nu avea nimic partizan. Era poezia | 
noastră de suflet, expresia sentimentelor care ne uneau şi ne însuflețeau, a idealului [a care nu voiam să renunțăm. Republicarea ei | 
aici se vrea un omagiu pentru Doinaş, dar şi o rugăciune de iertare pentru sufletul lui; “că nu ne este ora care să vicțuiască Şi să nu 


Pr.Gh. Calciu î 


Stefan Augustin Doinaş 





Mistreţțul cu colți de argint | 


Un prinţ dir Levant, îndrăgind vindtoarea, 
prin inimă neagră de codru trecea. 
Croindu-şi cu greu prin hătişuri cărare, 
cînta dintr-un flaut de os şi zicea: 

- Venăţi să vînăm în păditri nepătr use, 
mistrețul cu colri de argint, fioros, 
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse 
copita, şi blana, şi ochiul sticlos? 
- Stăpîne, ziceau servitorii cu goarrte, 
piistrețul acela nu vine pe-aici. 
Mai bine s-abalem vînalul ci coarne, 
ori vulpile roşii, ori iepurii mici... 
Dar prinţul, trecînd zîmbitor înainte, 
prea printre arbori atent la culori, 
lăsînd în Culcuş căprioara Cuminte 
şi lizaxul ce ride cu ochi sclipitori. 
Sub fagi, et dădea buruiana-ntr-o parte: 
- Priviţi, cum se-nvirre făctuudu-ne sent 
mistrețul cu coli de argint, ni departe: 
veniţi Să-l Jovi» cu săgeuta de (erun! 
= Srăptne, e apa jucînd sub copaci, 
zicea servitorul privindu-l ister. 
Dar el răspundea întorcîndu-se: = Taci... 
(Și apa sclipea ca un colț de mistreţ. 
Sub ulii, el zorea risipite alaiuri: 
- Priviţi cutii pufneşte şi scurmă Stingher 
mistrețul cu colți de argint peste plaiuri: 
veniți să-l lovim cu săgeata de fier! 
- Stăpîne, e iarba foşnind sub copaci, 
zicea servitorul Zînmbind îndrăzner. 
Dar el răspundea întorcîndu-se: - Taci]... 
Și iarba sclipea ca un colț de mistreţ. 
Sub brazi, el striga îndenmîndu-i spre cresre: 
- Priviţi unde-i află odihnă şi loc 
mistrețul ct calți de argint, din poveste: 
veniți să-l lovirn cu săgeata de foc! 
-Stăpine, e luna lucind prin copaci, 
zicea servitorul rîzînd cu dispreț. 
Dar el răspundea înrorcindu-se: = Taci!... 
Şi luna sclipea ca un colț de mistreț. 


Dar vai! sub Iuceferii palizi ai boiţii 

cum Sta în anirg, la izvor aplecal, 

veni ur? paistreț uriaş, ce cu colții 

îl trase sălbatic prin colbul roșcat. 

- Ce fiară cumplită mă umpte de sînge, 
oprind vînăloarea mistrețului meu? 

Ce pasăre neagră stă-n lună şi plinge? 
Ce veştedă frunză mă bate ereu? 

= Sfăpine, mistrețul crt colți ca argintul, 
chiar el te-a cuprins grohăind sub copaci. 
Ascultă cana latră copoii gonirud ul. 

Dar prinţul răspunse-morciztdiu-se: = Taci. 
Mai bine ia cornul şi sună întruna. 

Să suni pînă mor, către cerul senin... 
Atunci asfinţi după creştere luna 

şi cornul sună, însă foarte puţin. 














PAG. & NR. 7/1309 Iulie 2002 





PUNCTE CARDINALE 


PORTRETE ÎNETERNITATE DOCTORUL NICOLAE C.PAULESCU 
tablou bio-bibliografic şi comemorativ alcătuit de răzvan codrescu 


1869. În ziua de 30 octombrie se naşte la Bucureşti 
(Calea Moşilor 69) Nicolae C. Paulescu, fiul negustorului 
Costache Paulescu, de 41 de ani, şi a! Mariei Paulescu (n. 
Dancovici), de 24 de ani. Este primul din cei patru copii ai 
familiei (vor urma un alt băiat, botezat Constantin. şi două 
fete: Elena şi Constanța). Familia tatălui se numise inițial 
Pavel. apoi devenise Pavelescu (savantul era văr bun cu 
poetul! şi epigramistul Cincinat Pavelescu, 1872-1934, fiul 
profesorului şi directorului Şcolii Politehnice din Bucureşti, 
lon Pavelescu, fost director al Monetăriei Statului), iar în 
cele din urmă, într-o ramură a ei. Paulescu. 

1880. Nicolae C. Paulescu termină clasele elementare 
(urmate la “Şcoala primară de băieţi nr. |, Culoarea de 
Galben”) şi se înscrie la “Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul 
“Mihai Viteazul”), pe care-l vaabsolvi în 1888. Eleveminent. 
el este atras atât de arte (poezie, muzică, teatru), cit şi de 
Ştiinţe (mai ales de cele naturale). 

1883-1891. Urmează cu strălucire, la Paris cursurile 
Facultății de Medicină, iar la incheierea lor devine, prin 
concurs, extem al spitalului parizian “H6tel-Dieu”, avându- 
| ca şef de serviciu pe Etienne Lancereaux (1829-1910), cel 
mai ilustru clinician şi anatomo-patolog al epocii, de care se 
vaapropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten şi colaborator 
apropiat (ba chiar la un pas, pare-se, de a-i deveni şi ginere). 

1892-1899. Rămâne în Franța. unde se desăvârşeşte 
profesional şi are acces în cercurile înalteale ştiinţei europene. 
Din 1894 ilaflăm intem laspitalul “Notre-Dame du Perpetuel 
Secours” (unde medic-şef fusese numit de curând acelaşi 
Lancereaux). Anul 1897 este cel mai fructuos pentru tânărul 
savant român: devine doctor în Medicină. adjunct al hui 
Lancereaux la "Notre-Dame du Perpetuel Secours” şi secretar de redacţie la ./Journal de 
Mădecine interne. Tot acum îşi incepe, în limba franceză. bogata activitate publicistică 
(“Recherches sur la coaculabilită du sang hepatique”. în Archives de Physiologie. ianuarie 
1897.p.21). În 1899 devine şi doctor în Ştiinţe Naturale (după ce, între timp. mai obținuse 
certificate de studii superioare în Chimia biologică şi-n Fiziologia generală). In Franţa, chiar 
şi după întoarcerea sa definitivă in România (1901). i s-au decemat numeroase titluri sau 
distincţii academice şi universitare, sperându-se multă vreme intr-o revenire a lui la Paris. 
unde începuse. între altele. importante cercetări, alături de reputatul fiziologist A Ibert Dastre 
(1848-1917). “în scopul de a izola produsul activ al secreției interne a pancreasului”. 

1900. Se reîntoarce în țară, ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină 
din București (refuzând în prealabil o ofertă venită din Elveţia: o catedră la Facultatea de 
Medicină din Fribourg). Este începutul unei lungi şi strălucite cariere didactice, în care 
savantul de faimă internaţională va fi dublat de un exemplar pedagog național. Lecţia de 
deschidere, din 27 noiembrie, s-a intitulat “Definiţia fiziologiei” (cf. Noţiunile de “suflet” 
şi "Dumnezeu ” în fiziologie, ed. 1999, p. 133 şi urm.). 

1901. Dupăoscurtârevenire în Franța (unde aobținut titlul de Doctoral Universității din Paris, 
cu o teză de Chimie biologică: Erude comparative de 1 'action des chlorures alcalins sur la 
maliere vivante), îşi deschide cursul de Fiziologie la 16 noiembrie, cu lecţia “Metoda fiziologiei 
sau metoda experimentală” (cf. Noţiunile de “suflet ” şi “Dumnezeu, ed. 1999, p. 147 şi urm.). 

1902. Îşi deschide cursul de Fiziologie la | noiembrie, cu lecţia **Generaţia spontanee 
şi darwinismul în fața metodei experimentale” (cf. Noţiunile de “'sufler " şi “ Dumnezeu "ed. 
1999, p. 163 şi urm.), ce va face, în anul următor, obiectul unei aspre critici semnate de dr. 
N. Leon (Comorbiri literare, aprilie 1903). 

1903. Apare, la Paris. Lancereaux et Paulesco. Zruire de Medecine. | Nosologie, 940 
pagini (ce va deveni unul dintre cele mai apreciate tratate de medicină ale epocii, chiar dacă 
n-a putut fi definitivat). 

1904.*Despre stil în fiziologie” (în revista Spitalul) pare să fie prima sa scriere publicată 
în limba română. Tot acum îşi începe, în Comorbiri literare şi Spitalul, polemica ştiinţifică 
de lungă durată cu N. Leon şi D. Voinov, susținându-şi, cu argumente solide, poziția 
antidarwinistă (cf. Noţiunile de “sufler” şi “Dumnezeu” , ed. 1999, p. 183 şi urm.). Este 
numit. mai târziu decât s-ar fi cuvenit, profesor definitiv de Fiziologie la Facultatea de 
Medicină din Bucureşti. 

1905, Ține cele trei lecţii faimoase (“Finalitatea în biologie”, "*Materialismul”, “Suflet 
şi Dumnezeu”) care vor alcătui lucrarea Vojiunile “sufle!" şi “Dumnezeu” în fiziologie, 
apărută în acețași an, la Bucureşti (c7. reed. 1999, pp,33-117).cu'“apendicele” intitulat''Ideea 
de Dumnezeu în ştiinţă”. 

1906, Apare Lancereaux et Paulesco, Traite «e Medecine. II Pathologie de | appareil 
nerveux et de | 'appareil cutane, 1052 pagini. 

1908. Stâmeşte o vâlvă intemaţională prin lucrarea sa L /ypophyse du Cenveau. 
Physiologie. Recherches exptrimentales, Vigot. Paris, 146 pagini. 

1909. În aprilie, la insistentele solicitări ale Reginei Elisabeta (Carmen Sylva), N. C, 
Paulescu se deplasează în Germania, la Wiesbaden, pentru a-i examina o nepoată atinsă de 
o boală pe care specialiştii germani n-o putuseră diagnostica. N. C, Paulescu vareuşi să-i pună 
diaenosticul corect şi să o vindece în scurtă vreme, coordonându-i din țară tratamentul, 

1910. Apare, la București, eterociitul volum /ns/incte Sociale. Patimi şi conflicte, 
Remedii marule (cf. reed. 1995). Este un an trist pentru N. C. Paulescu, care-și pierde mai 
întâi tatăl, apoi şi cumnatul (maiorul Angelescu, de doar 47 de ani, soțul surorii sale Elena), 
Tot acum se stinge din viață şi maestrul său, Etienne L.ancereaux, Pe de altă parte, propria- 
i sănătate este din ce în ce mai şubredă. Decide să se mute din str. Armenească în casa în care- 





şi va petrece restul vieţii. lată un citat din monografia (în curs 
de apariţie) alcătuită de prof. dr. Constantin Angelescu (m. 
1991), nepot, asistent şi executor testamentar al marelui 
savant!: “În 1910, dupăo serioasă afecțiune ce-l imobilizase 
în pat mai multe luni, se mută împreună cu sora sa (Elena), 
rămasă de curând văduvă cu patru copii, în casa moştenită de 
ei de la Petre Dancovici — unchi din partea mamei — situată 
pe una din micile străzi ale capitalei, purtând numele lui 
Radu Calomfirescu. Clădirea era cunoscută în Bucureşti sub 
denumirea de «Casa cu geamuri bombate», din cauza 
ferestrelor ei cu geamuri convexe, constituind şi astăzi una 
din curiozităţile oraşului. Liniştea cartierului eradesăvârşită ”. 

1912. Apare Lancereaux et Paulesco, Traife de Mede- 
cine. II! Pathologie del 'appareilrespiratoireet de l'appareil 
digestif, 1200 pagini. 

1913. “Paulescu simte din ce în ce mai imperios 
nevoia de a se odihni măcar o parte a anului. Ei cumpără o 
vilă izolată. pe faleza sudică a Mării Negre, în regiunea 
«viilor vechi» ale portului Constanţa. In faţa vilei. în josul 
falezei, o mică plajă scăldată de valurile mării (...] Clădirea 
este înconjurată de o mică vie. de arbori fructiferi şi de 
numeroase straturi de flori [....] În acest pitoresc şi liniştit colț 
al țării îşi va petrece de-acum încolo Paulescu cele două luni 
de vacanţă universitară” (C. Angelescu, lucr. cit). La 
Bucureşti îi apare surprinzătorul volum Spi/a/ul, Coranul, 
Talmudul. Cahalul, Franc-Masoneria (cf. reed. 2001). 

1916-1918. Anul intrării României în prima confla- 
grație mondială îl găseşte pe N. C. Paulescu în plină activitate 
Ştiinţifică. Este anul în care obține, în diabetul experimental, 
primele rezultate hipoglicemiante cu extractul apos de pan- 
creas. Ajunsese deja foarte aproape de tatamentul diabetului. dar evenimentele erau 
neprielnice continuării cercetărilor. Este mobilizat ca medic. cu eradul de locotenent- 
colonel; dar tocmai lui i se rechiziţionează calul şi trăsura! În noiembrie. trupele germane 
ocupă Bucureştiul, Am rămas pe loc — mărturiseşte într-un Memoriu adresat Consiliului 
profesoral al Facultăţii de Medicină — pentru că şeful meu militar, doctorul Skupiewski. 
ingrijorat de starea sănătăţii mele, mi-a dat un asemenea ordin. într-o adunare la Sala Tomis. 
in preziua plecării autorităților” (este vorba de auvernul condus de lan |. C. Brătianu. care 
la 20 noiembrie a trebuit să părăsească Bucureştiul, strămutându-se la laşi). Încă de la 
începutul lui august, silit să se deplaseze pe jos la distanțe considerabile, începuse să urineze 
sânge. Hematuria s-a agravat treptat şi nu se va mai vindeca de ea niciodată. În aceşti ani ai 
războiului — pe fondul intreruperii activităților sale obişnuite — scrie o piesă de teatru, Jrina, 
Impărăteasa Bizanțului, ce însă n-a ajuns să vadă lumina tiparului (nici ca atare. nici în 
scontata versiune versiticată de Cincinat Pavelescu, despre care se spune că ar fi responsabil 
de rătăcirea manuscrisului). 

1919. li apare volumul întâi (448 pagini) din 7raite de Physiologie medicale (tipărit în 
țară). 
1920. În volumul al doilea (732 pazini) din Trail de Physiologie medicale (difuzat în 
străinătate de editura pariziană V igot) apar inserate, pentru prima oară, efectele antidiabetice 
ale extractului apos de pancreas în diabetul experimental. 

1921. Apar volumul al treilea (930 pagini) din 7raite de Physiologie medicale şi Cele 
patru patimi şi remediile lor (în carte se află inclusă, printre altele, şi o patetică “Scrisoare 
către Ovrei”). Tot în acest an trimite patru comunicări către Societatea de Biologie din Paris 
(apărute în Comptes Rendus Hebdomadaires des Scances et Memoires de la Socict& de 
Biologie de Paris), cu privire la descoperirea pancreinei (0 primă formă de insulină). În 
august, în Archives Imternalionales de Physiologie (Liege), publica primul memoriu 
exhaustiv despre descoperirea tratamentului antidiabetic (a pancreinei sau pancreaninei). 

1922. Ministerul Industriei şi Comerţului din România îi eliberează, la 10 aprilie, 
brevetul de descoperire a pancreinei (purtând nr. 6255 şi intitulându-se “Pancreina şi 
procedura fabricaţiei sale”). Printre altele, în brevet se precizează: “Pentu ca pancreina să fie 
întrebuințată cu folos în tratamentul diabetului laom, eatrebuie să fie preparată în mari cantități, ceea 
ce necesitează un mare capital [...] Revendic invențiunea produsului organic pancreanina, care, 
injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor 
diabetului”. În februarie 1922, cam la 7-8 luni de la apariţia lucrărilor de pionierat ale lui 
Paulescu în presa ştiinţifică internaţională, doi tineri şi obscuri cercetători canadieni, F. G. 
Banting şi C. H. Best, lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului J.J. MacLeod(1876- 
1935) de la Universitatea din Toronto, îşi fac publice rezultatele lor în aceeaşi direcție. 

1923. în lunile mai şi august, în Archives Internationales de Plns iologie, apar alte două 
memorii ale lui N. C, Paulescu asupra pancreinei. Premiul Nobel va fi însă acondat lui Banting 
şi Macl.eod! Protestele lui N. C. Paulescu către forurile ştiinţifice intemaţionale se dovedesc 
zadarnice, ca şi atitudinea favorabilă lui a unor personalități ştiinţifice izolate. În conştiinţa 
noastră, dar şi în memoria posterităţii ştiinţifice (cum o dovedesc multe mărturii actuale”), 


PF 


|, Lucrarea va fi publicată în curând, pe cât se pare, la Editura Paideia. Manuscrisul 
dactilografiat de 263 de pagini poartă titlul Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa. 
Definitivat în 1990, cu puţin înainte ca autorul să-şi piardă viaţa într-un tragic accident, 
manuscrisul este preceda! de o prefaţă semnată de acad. Ştefan Milcu. 

2. Începând, în pragul anilor '70, cu cea a prof. lan Murray, care, referindu-se la MacLeod, 
Banting şi Best, observă că" Munca lor ar putea fi considerată, mai degrabă, ca o confirmare 
a rezultatelor lui Paulescu”. 





i 
| 
| 











| 
| 
| 


PUNCTE CARDINALE 


Iulie 2002 NR. 7/139 PAG. 9 





DOC TORULNICOLAFE C. PAULESCUZ<PORTRETE ÎN ETERNITATE 
editura christiana: doctorul nicolae c.paulescu sau ştiinţa mărturisitoare 


elrămâne însăadevăratul descoperitoral insulinei(amănunte * - pi fi 
pot fi găsite, de pildă, în C. Angelescu, Laura Sigartău : 
Petrina, Nicolae C. Pamlescu, sau în |. Pavel. The prioritvof ! 
N. C. Paulescu în the discovery of insulin — vezi mai jos). ZA 
1924-1930. Depune mărturie în procesul “văcă- 
reştenilor” (autorii “complotului studențesc” din 1923. 
judecaţi şi achitaţi în primăvara lui 1924. cu excepția lui lon 
|. Moța achitat abia în toamnă). transformat într-un adevărat 
“proces al trădării”: “Procesul de astăzi este. în realitate. 
procesul trădării, care-i cea mai infamă dintre crime. căci ea 
adaogă amăzirea vicleană şi fătămicia la cruzimea nelegiuirii. 
Ea întruneşte sărutul lui luda cu răstienirea lui Hristos. În 
timp de pace, legislațiile creştine nu au nici un paragraf 
penal destinat trădării. Şi astfel, dintr-un lapsus juridic 
regretabil. aroaznica fărădelege, ce inspiră atâta scârbă, 
rămâne nepedepsită. Cu toate acestea. nu încape îndoială 
asupra felului pedepsei ce se cuvine trădătorului. deoarece 
Dumnezeu a făcut ca luda să se pedepsească el însuşi prin 
spânzurare. Dar, în timp de război, trădarea de nație se 
pedepseşte, totdeauna. cu moartea. Or. studenții noştri, şi cu 
dânşii toată tinerimea. floarea României de mâine. se află în 
stare de război cu o liftă de curând pripăşită. ce vrea să ne 
sugrume Şi să ne stăpânească țara. Fiind deci în stare de 
război. e: au săvârşit un act de dreptate morală. încercând să 
pedepsească pe un vânzător al fiaților săi. ce se sacrificau 
unei cauze sfinte. Poporul românesc. ce le e adânc recunos- 
cător pentru jertfa lor altruistă, aşteaptă cu nerăbdare de la 
Dumneavoastră achitarea” (în Pentru legionari. Comeliu 
Z. Codreanu nota: “Succesul acuzări: nu ţine mult. căci 
profesorul Paulescu îşi citeşte declaraţia într-o atmosferă de 
biserică, pe care o crea marele său prestiziu şi finura sa de sfânt. Declaraţia a fost scurtă. dar 
a desliintat rechizitoriul procurorului. care se retrăgea jenat. parcă mai în fundul scaunului” 
— ed. 1936. p. 192). Apare la Bucureşti, în tre: părți inegale. Biserica şi Sinaeogu față cu 
purificare Omenirii (| şi Il — 1924: JI — 1925) Publică o sene dură de broşuri şi articole 
antievreiești şi antimasonice. Despre broşura Cumplor jutno-frunemasonic bupotriva 
Vecmului Remucimesc (prima din seria menţionată). di, V. Iritu; colaborator şi ulterior editor 
al lui N. C. Paulescu, scria douăzeci de ani mai târziu, în prefața ediției sale: “Broşura era 
vândută cu 5 lei de Librăria Stânciulescu din Bulevardul Elisabeta. In curând această librărie, 
prea românească, a fost nimicită de răzbunarea masonică” (subl. aut.). In atmosfera epoci i 
respective, este cert că lucrurile sunau altfel decât acum... Deşi îmbătrânit, bolnav şi acrit 
de nedreptăţile ce i se făcuseră, îşi continuă cu aceeaşi dăruire activitatea ştiinţifică. In afara 
unor articole de răsunet publicate în ./ozrnal d'Urologie de la Paris (în colaborare cu Gh. 
Mârza şi V. Trifu). se ambiționeazăsă continue de unul singur ceea ce începuse, pe vremuri, 
alături de Lancereaux. În 1928 apare, cu mari dificultăți, la Imprimeria Şcolii Militare de 
Infanterie din Sibiu (!), Zraite de Medecine. IV. Parhologie des appareils assimilateurs, 
urinaire et pinital(676 pagini). V olumulal cincilea (dedicat, pare-se, sistemu lui mezodermic, 
respectiv aparatului sangvino-limfatic şi celui locomotor) a rămas doar în manuscris. 
1931. La 20 martie îşi alcătuia, prevăzător, testamentul. După ce a suferit 0 operaţie ce 
păruse izbutită, situația savantului a început să se inrăutățească în curând. Aşa cum el 
presupusese, natura tumorii vezicale fusese canceroasă, Tulburările uremice îi pricinuiau 
halucinaţii auditive şi vizuale, dacă e să privim lucrurile prin prismă pozitivistă. C ineva 
(“el'”) îi apărea mereu şi îl ispitea să se lepede de Hristos. Sâtul de sanatoriu Şi presimţindu- 
şi clipa fatală, insistă să fie adus acasă. ln dimineaţa zilei de 17 iulie, inconjurat de ei 
apropiaţi, îi adresează câteva cuvinte surorii sale (ce-i fusese cao mamă), apoi adăugă: "Eu 
mă duc”... Îşi făcu o cruce şi se duse, Era într-o zi de duminică şi clopotele chemau [a 
liturghie. N. Iorga îi scrie el însuşi necrologul (“Moartea unui învățat”) în Neam 
Românesc: *...a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt”. Un emoţionant necrolog îi 
compune și medicul evreu Aurel Abramovici (1883-1942), fost student al său: “De o 
probitate exemplară în lucrările lui ştiinţifice, de 8) corectitudine dusă până la extrem în 
raporturile lui cu studenții [....]. Prof. Paulescu aatins uneori Genialitatea... (“Profesorul Dr. 
N. Paulescu”, în Bucureşti medical, august 1931), Este înmormântat la cimitirul Bellu, 
1937. Vede lumina tiparului. la Editura Cugetarea — P, Georpescu-Delafras din 
Bucureşti. volumul lui Nichifor Crainic Ortodoxie şi ermocraţie (d reed. 1997, Editura 
Albatros, mai ales p. 127 şi urm.). în care sunt dedicate câteva pagini entuziaste, dintr-o 
perspectivă teologică, dimensiunii creyfine Şi naţionale a personalităţii lui N. C. Paulescu 
(pe care mentorul gândirist îl evocă şi în alte lucrări ale sale); “Pentru Nicolae Paulescu, 
naționalismul este adevărul patural, iar creştinismul este adevărul supranatural. Cum e şi 
firesc din punct de vedere ortodox, pentruel aceste două adevăruri nu constituie oantinomie, 
Naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează: Hristos n-a ven it să strice natura, 
ci s-o desâvârşească. Căci natura € creaţia Jui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia 
aceluiaşi Dumnezeu” (din articolul “Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin). 
1944. Apare primul (şi unicul) volum din ediţia V. Trifu: Dr.N. C, Paulescu, F iziologie 
filosofică. L Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu în ziologie, în seria "Scriitori români 
modemi' a Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Ană (prefața ediţiei: Dr. V. Trifu, 
“Profesorul Paulescu”). : A re 
1969. Raspunzând campaniei intemaţionale de restabilire a adevărului iniţiate de 
fiziolopistul scoțian lan Murray în 1968 (în continuitatea căreia se inscriu şi eforturile unor 
specialişti români. în frunte cu prof. dr. loan Pavel). Comitetul Nobel recunoaște meritele 


Lă 








. 
e - 
IP e 4 
Piri £ 
SI, a 
da 4 ad 
+ 
. P 


Şi prioritatea lui N. C. Paulescu în descoperirea tratamentului 
antidiabetic. Profesorul A. W. K. Tiselius (1902-1971), 
directorul Institutului Nobel, deplânge situația din 1923, dar 
exclude posibilitatea unei reparații oficiale, exprimându-și 
doar speranța că “opera de pionierat” a lui N. C. Paulescu va 
fi elogiată cum se cuvine cu ocazia celebrării a 50 de ani de 
la descoperirea insulinei. 

1976. Apare volumul 7Ae priority of N.C. Paulescu 
in the discovery of insulin de prof. dr. |. Pavel (Editura 
Academiei, Bucureşti), sprijinit pe numeroase mărturii ale 
unor somități ale lumii ştiinţifice intemaționale. 

1982. Apare volumul monografic Nicolae C Pauw- 
lescu de Constantin Angelescu şi Laura Sigartău Petrina, în 
seria "*Savanţi români” a Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice 
din Bucureşti. 

1990. Pe fondul reconsiderării postcomuniste a unor 
mari personalități cultural-ştiinţifice din trecutul românesc, 
+, dr. Nicolae C. Paulescu este numit membru post mortem al 

Academiei Române. 
1995, Apare, în colecția “Elita interbelică” a Editurii 


- 


Doctorul Nicolae C. Paulescu Anastasia din Bucureşti, la iniţiativa directorului literar de 
zeci i e ral sari bza 


Stiint a mârturisito are şiconflicte. Remedii morale, text ingrijit. introducere, repere 
= ? P, 9 : mă: Si Si Î „* 


„atunci (Teodor Baconsky), cel dintâi volum de Nicolae C. 

Paulescu editat în țară, după război: /r2szincte sociale. Patirni 

bio-bibliografice, note şi comentani de Răzvan Codrescu, 
- făcând parte din ciclul “Fiziologie filosofică”, 


1996. Capitolul Francmasoneria (din volumul Spi- 
talul, Coranul, Talmudul, Cahalui, Francmasoneria) este 
editat separat şi aproape subversiv, la Editura Majadahonda 
din Bucureşti, într-o broşură înerijită superficial de istoricul 
Gh. Buzatu (altminteri bun cunoscător al contextului interbelic). La Casa Memorială 
"Nicolae C. Paulescu” din Bucureşti (str. Radu Calomfirescu 17. colţ cu Hristo Botev) — 
avându-l ca amfitrion pe ing. Dan Angelescu. strănepotul şi moştenitorul legal! al savantului 
— este dezvelită festiv o plachetă comemorativă (printre cei prezenți numărându-se şi viitorul 
preşedinte Emil Constantinescu) 

1997. A XIV-a Conterinţă Naţională de Fiziologie (Bucureşti. 29-31 mai). organizată 
sub egida Societății Române de Ştiinţe Fiziologice şi a Catedrei de Fiziologie “Nicolae C. 
Paulescu” de la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti, este 
închinată adevăratului descoperitoral insulinei. Preşedintele Comitetului de organizare a fost 
prof. dr. Radu Cârmaciu. La Editura Universitară “Carol Davila” apare o broșură cuprinzând 
programul şi conferințele în rezumat. 

1999. La Editura Anastasia apare volumul Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică 
1 Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu ” în fiziologie, ediție îngrijită, prefaţă şi repere bio- 
bibliografice de Răzvan Codrescu (prefața ediţiei: “Nicolae C, Paulescu sau ştiinţa lui Scio 
Deum esse”). 

2001. “Anul Paulescu”. La împlinirea a 80 de ani de Ja descoperirea insulinei şi a 70 de 
ani de la trecerea la cele veşnice a lui N. C. Paulescu, îi este consacrată în ziua de 23 mai, în 
Aula Academiei Române, o sesiune comemorativă, organizată de Secţia de Ştiinte Medicale 
a Academie! Române (moderator; acad. lon Baciu). Au luat cuvântul, printre alții, acad. lon 
Hăulică, prof. dr. C. lonescu-Târgovişte (directorul Institutului de Diabet, Nutriție şi Boli 
Metabolice "Nicolae Paulescu”), prof. dr. Mihai Coculescu şi prof. dr. Radu Cârmaciu 
(regretatul şef al Catedrei de Fiziologie de la Facultatea de Medicină şi Farmacie “Carol 
Davila”, răpus de un atac de cord câteva luni mai târziu). “Anul Paulescu” a prilejuit şi alte 
manifestări, organizate mai ales de către Societatea Română de Diabet, Nutriție şi Boli 
Metabolice, Institutul “Nicolae Paulescu”, Federaţia Română de Diabet, Nutriție şi Boli 
Metabolice şi Academia Română; astfel, spre exemplu, în intervalul 12-14 iunie a avut loc 
la Sinaia simpozionul intemaţional “Nicolae Paulescu after 80 years since insulin discovery”, 
iar pe 3 | august 200], la Universitatea de Medicină ţi Farmacie “Carol Davila”, simpozionul 
intitulat “80 de ani de la descoperirea insulinei”, care s-a bucurat de prezența preşedintelui 
IDF (Federația Intemaţională de Diabet) Sir George Alberti. În parcul UMF a fost dezvelit 
un monument dedicat memoriei profesorului N. C, Paulescu. Spre sfârşitul anului, s-a 
reeditat, în condiții sub-culturale, controversatul volum Spitalul, Coranul, Talmudul, 
Cahalul, Francmasoneria (Editura Antet X Press, fi |.. f. a); “Anul Paulescu” ar fi meritat, 
desigur, o altfel de încheiere... 

2002. La Editura Christiana din Bucureşti apare volumul intitulat Doctor Vicolae C 
Paulescu Sau Știința mărturisitoare, crestomaţie, note şi tablou-bibliogratic de Răzvan 
Codrescu, Volumul cuprinde trei studii despre Nicolae C. Paulescu (semnate de Răzvan 
Codrescu, Dr. V. Trifu, Nichifor Crainic) şi cinci texte fundamentale extrase din opera sa 
(“Suflet şi Dumnezeu”, “Ideea de Dumnezeu în ştiinţă”, “Instinctele de nație şi umanitate”, 
“Remediile patimilor sociale”, “Spitalul'”). Tabloul bio-bibliografic (pp. 271-282) este cel 
reprodus aici cu minime modificări, 





3. Conform testamentului menţionat (20 [11 1931), păstrat în arhiva familiei, acest ciclu s 
structurează astfel: 1) Noptunile “suflet” şi Dumnezex ”... (cu câteva anexe) [ed. princeps 
1905); 2) Instinere sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale (1910; 3) Spitalul, Coranul, 
Talmudul... [1913);4) Cele patru patimi... [1921], 5) adunate la un loc, broşurile privitoare 
la “comploturile” şi "viţiile” evreieşti [1924-1928]; 6) Biserica şi Sinagoga... [1924-25]. 











PAG. lLONR. 7/139 Iulie 2002 










PUNCTE CARDINALE 


ÎNTRU POMENIREA FEMEILOR MARTIRE e” 
DIN TEMNIŢA CIUCULUI a 


Cuvântul Doamnei Aspazia Orel Petrescu — 
Miercurea Ciuc — 6 mai 2002 


Dragii mei, 


lertaţi-mi îndrăzneala de a mă adresa, simplu şi apropiat. Este în adevârul 
inimii mele. 

Ne-am adunat din nou la picioarele Sfintei Cruci înălțate cu evlavie spre 
cinstirea femeilor ce şi-au dat viața ca să nu se mai aprindă pe frumoasele noastre 
plaiuri rugul de suferință pe care l-am îndurat cei morți şi cei ce suntem încă vii. 
ŞI, ca totdeauna, ne întâlnim aici cei ce au plecat demult, cei ce am putut veni din 
colțuri de țară, învingându-ne istovirea, şi cei ce nu au putut să vină, dar sunt 
prezenţi în spirit. Ne-am adunat în mereu aceleaşi întristătoare împrejurări, dar azi 
cu o mai mare nevoie să ne întărim SPERANȚA. O nelinişte copleşitoare pune 
stăpânire atât pe viața individuală, cât şi pe cea națională, efect dezolant al mizeriei 
morale în care se scaldă țara. Forţele răului par a fi înstăpânite fără drept de apel 
şi ne oferă constant deziluzii cumplite, eşecuri dezastruoase şi dureri crude, riscând 
să ne ducă spre un naufragiu inevitabil. Săraca noastră țară bogată, bietul nostru popor, gonit şi hărțuit fără milă în lupta teribilă 
cu NEC ESITATEA! Expulzat în biologic şi economic, bietul om de rând, cel care nu cârmuieşte, ci este cârmulit, se zbate să- 
ȘI asigure supraviețuirea. Se scufundă în egoism, în indiferență apatică, în uitare imbecilă, în tăcere laşă şi vinovată, în lepădarea 
de Dumnezeu şi de valorile creştine, cele care au înălțat de-a lungul secolelor catedrale de lumină. În cele din urmă, copleşit 
de mizeriile, josniciile şi nedreptățile ce îi taie elanul şi învăluit în ceața apostaziei, se prăbuşeşte în deznădejde profundă, amară, 
terifiantă. Orice speranță se stinge şi tragedia omului deznădăjduit îşi desfăşoară opera dizolvantă. În felul acesta, diferențele 
dintre autori, executanți şi victime se şterg. Cine mai stă să hotărnicească între oprimatori şi oprimaţi? Ar fi timpul să nu ne 
mai ascundem în laşitate, nu avem dreptul să ne exilăm în tăcere. Noi, cei ce am rai fost ostracizați odată, mai avem prilejul 
să ne spunem cuvântul la căpătâiul celor ce au plătit cu viața dreptul de a se opune vrăjmaşilor. Adunați lângă mormintele- 
simbol ale celor ce de fapt au fost lipsiţi de mormânt, cruce şi prohod, ne mai amintim traseul parcurs de ei spre jertfa supremă. 
Și dacă nu mai avem tinerețea şi puterea lor pentru a le reface drumul, să-| evocăm cel puţin. Pentru că, alături de ei, şi noi, 
cei întârziați încă în această viaţă, am spus la rândul nostru: “Nu! Nu se poate!”. Pentru aceasta am fost transformați în cobai 
ai unui proiect satanict. Moralitatea noastră a fost făcută praf. Schilodită până la desfigurare, ființa noastră spirituală abia mai 
pâlpâia în trupul îngenuncheat de tortură. Şi totuşi, din adâncul disperării noastre se ridica un firicel de speranță, de încredere. 
O scânteie de iubire, ascunsă în cuta cea mai tăinuită a inimii, încât nici ochiul scrutător al diavolului nu a putut-o zări, a fost 
miracolul ce ne-a dat puteri nebănuite şi ne-a alimentat treptat, treptat speranța. Cu cât infemul în care eram îngropați era mai 
profund, cu atât mai puternic se făcea auzită încurajarea lui lisus: “Indrăzniți! Eu am biruit lumea!”. 

Dragi surioare, plecate de lângă noi! Mai auzim şi azi glasul V ostru fără sunet, răsunând totuși ca un ecou în sufletele 
noastre, Ne spuneți cu duioşie: “Mai iubim, mai credem, mai sperăm”! Dumnezeu v-a iubit că v-a chemat în lumină şi v-a scutit 
de decepția şi amărăciunea pe care o trăieşte lumea noastră atât de nefericită, atât de disperată. 

Ce avem de făcut? Ne resemnăm? Am găsit în P. Evdokimov un posibil răspuns: “Nu în disperare trebuie să cadă omul, 
ci în Dumnezeu, care nu este niciodată disperat”. Cu adevărat, în Dumnezeu trebuie să cadă omul, în Dumnezeu, care este iubire. 
Şi cine vrea să trăiască în Dumnezeu, trebuie să trăiască în iubire, iar iubirea față de Dumnezeu se dovedeşte prin totala încredere 
în EI. Cu cât Îl iubim mai mult, cu atât ne abandonăm, cu încredere, Voinţei Sale. In spatele ferestrelor zăbrelite şi oblonite 
am învăţat că cel mai frumos act de iubire este acceptarea suferințelor ingăduite de Dumnezeu pentru raţiunea de a ne dovedi 

astfel iubirea. Am văzut cu ochii noştri cum înlătură Dumnezeu întunericul purtând sufletul prin furtunile vieții cu tandră 
purtare de grijă. Să fim deci liniştiţi, să nu ne fie teamă, să avem speranța fermă că Dumnezeu ne va conduce spre ceea ce este 
mai folositor şi mai minunat pentru neamul nostru, cu condiția să nu părăsim barca lui lisus, lupta lui lisus, dreptatea lui lisus. 

Dacă am învăţat că “Omul nu poate fi o foame fără aliment, o sete fără băutură, o problemă fără răspuns, o iubire fără iubire”, 
tat atât de adevărat este şi ceea ce ni se spune: “Omule, tu nu ești făcut pentru industrie şi producție, pentru cont în bancă şi 
consum. Ţu eşti făcut pentru a fi om. Eşti creat pentru lumină, pentru bucurie, pentru a râde şi pentru a cânta, pentru a trăi în 
iubire și pentru fericirea oamenilor din jurul tău. Omule, tu eşti creat după chipul lui Dumnezeu, care este iubire. Cu mâini 
pentru a da, cu inimă pentru a iubi, cu braţe care sunt exact cât să îmbrăţişezi pe altul”. Să-i învăţăm pe seimenii noştri, pe cât 
mai mulți, aceste adevăruri. Numai când omul se înalță pe sine, prin iubirea față de Dumnezeu şi prin legile moralității, înalță 
Şi omenirea. 

Nu putem avea bunătate dacă nu răspândim bunătate. Cu bani se pot deschide toate uşile, numai uşa inimii nu. Câtă vreme 
[isus va bate zadamic la uși închise, nu va fi bine în lume. Orice luptă este inutilă dacă omul se încăpățânează în apostazie şi 
se închină la idolii materialităţii. Deci aceasta trebuie să fie lupta noastră: să facem ca lisus să fie cunoscut şi iubit, să contribuim 
la “restaurarea omului în lisus Hristos”, 

Pentru aceasta trebuie să prindem cu putere frânghia pe care ne-a aruncat-o lisus, ca să ne legăm de EI, de Atotputemicia 
Sa. Spunea o mică sfântă: “Arhimede a spus: daţi-mi un punct de sprijin în spațiu şi o pârghie, şi voi înălța lumea! lisus S- 
a dat pe Sine ca punct de sprijini, iar drept pârghie, ne-a dat Rugăciunea, şi astfel înalță lumea la cer”. lată sensul Sfintei Sale 
Inălțări! 
ui martire, ce aţi însămânțat pământul țării noastre cu semințele iubirii mărturisite prin jerttă, mijlociți pe lângă Bunul 
[isus să facă să se înmulțească drepții, care prin rugăciune pot salva Sodoma şi Gomora! Iar noi, uniți mai mult ca oricând, 
să ne rugăm: “O, lisuse! lartă-ne păcatele, scuteşte-ne de focul iadului, du la cer toate sufletele, mai ales ale acelor ce au mai 
mare nevoie de Îndurarea Ța. Dumnezeul meu, eu cred în Tine, mă închin, nădăjduiesc şi Te iubesc, şi-i cer iertare pentru 
toți acei ce nu cred, nu se închină, nu nădăjduiesc şi nu Te iubesc! Amin!”. 


q CHIRILĂ CIUNTU 


“P VICTORIA HOLTEAN 


Asociaţia Foștilor Deținuți Politici-Arad, profund HU 
indurerată, anunță pierderea, la capătul unei îndelungate. 1934 în Mişcarea Legio 


Născută la 5 iulie 1928 la Timişoara, s-a format ca om 
şi cetățean în ambianța eroică și prietenească a pă 
“cetățuilor”. Pentm consecvență şi fidelitate față de minune, de b 
ideal, a plătit împreună cu întreaga sa generaţie, Prima asupra evenimentului: 
arestare a avut loc înl944 — 1945, pentru ajutorarea 
parașutiștilor legionari din munţi, a doua înl952, fără â nu con 


către Tribunalul Militar din Cluj la 16 ani muncăsilnică, Durrie: 
pentru “uneltire”. A trecut prin temniţele de la: Cluj, animeri 
Oradea, Văcăreşti, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad. 
E grațiată în anul 1964, A fost, până în ultima 
a vieții, un exemplu de dăruire neprecupeţită în s 
aceleiași cauze dătătoare de sens. 
Dumnezeu să o așeze în ceata drepţilor Săi. 


Din Bucovina pe Oder. S-a stins, după o lungă suferinţă, la 6 martie 2002. 
Dumoezeu să-l! ierte și să-l odihnească în pace. 








CHIRILĂ CIUNTU s-a născut în din ţinutul Soroca, în anul 19] 1. S-a înrolat, în 
nară, căreia i-a rămas credincios până la ultima suflare. “Cinstea frate de su FEnpaNIȚU GHEORGHE. Născut în 1927, 
Î i - cea mai mare pe care mi-a dăruit-o viața a fost de a purta drapelul! ce însoțea catafalcurile în comuna Sâmbăta de Sus, a făcut şcoala primară în 
suferinţe, a încă unui mădulas: VICTORIA HOLTEAN martirilor icon Moţa şi Marin”, mărturisea el. Prigoana antonesciană l-a făcut să Comuna natală şi apoi Liceul Industrial în Sibiu. În 
Arăsească Țara și să ajungă În lagărele de la Rostock şi Buchenwald. Scăpat, ca prin 1948 fostarestat, judecat şi condamnat cu grupul FDC 
de bombardamentul american din 24 august 1944, face următoarele comentarii Sibiu. A trecut prin Penitenciarul de la Sibiu, Târgșor 
"la 24 august 1944, americanii au bombardat lagărul de la și apoi pe la Canalul Dunăre - Marea Neagră, de unde 
Buchenwald, cu intenția de a-i lichida pe legionari, pentru a nu lua conducerea Țării și s-a eliberat. După câțiva ani, în 1956, a fost însă arestat 
tinua lupta contra bolșevismului. Nu-i interesa că în lagăr trăiau zeci de mii de din nou şi condamnat la ani grei de închisoare. A 
mandat, iar ultima în 196, cânda şi fost condamnată de prieteni ai lor, comuniști, socialişti şi democrați, toți dușmani ai lui Hitler. (...] Dar executat condamnarea la Aiud şi prin diferite colonii de 
zeu n-a vrut să le îndeplinească planurile, căci tocmai pe noi bombardamentul ne- muncă, eliberându-se în 1964. În lunga perioadă de 
(mai puţin. În timp ce noi am avul cinci camarazi morți, prietenii or au avut mii”. detenție (aproape || ani) a avut o atitudine demnă 
Înrolat în Armata Naţională a “Guvernului de la Viena“, participă la operaţiunile de pe Datorită acesteia şi felului său de a fi, a fost mult 
clipă râul Oder, iar după infrângerea Germaniei, eliberat dintr-un lagăr american, emigrează îndrăgit de fraţii de suferință, care-i poartă în suflet o 
lujba În Canada. Amintirile sale au fost publicate la Madrid și Rio de Janeiro, în 1967, subtitlul neştearsă amintire. 










AP CĂTĂLIN ZELEA CODREANU 


În Postul Paşteluidinacestan, înajunul Săptăminii 
Patimilor, s-a stins din viaţă ultimul dintre cei cinci fii 
ai profesorului Jon Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului. 

Familia sa a fost. probabil, cea mai mucenicită 
dintre familiile româneşti din ultima sută de ani. 
Corneliu a fost asasinat pe şoseaua Tîncăbeştilor, în 
noaptea de Sfintul Andreia anului 1938, lonîn noaptea 
de 21 spre 22 septembrie 1939 (aşa-numita “noapte 

"legionară a cuţitelor lungi”), Horia în prigoana 

"antonesciană de după ianuarie 1941, iar Decebal a 

"căzut victimă prigoanei comuniste de mai firziu. 

„Cătălina supravieţuit, cu voia lui Dumnezeu, afât 

fraţilor, cîtşisurorilorsale (Silvia şi nefericita Iridenta, 

„soţia martirului lonel Moţa) însă a trecut la rindullui, 

„ prin tot şirul prigoanelor (sub Carol, sub Antonescu, 

“sub comuniști), făcînd ani grei de închisoare după 

 bolşevizarea țării (Aiud, Periprava etc.). După 1989, | 

deși bătrîn şi bolnav, s-a străduit din răsputeri pentru 

„cinstirea memoriei legionare. A trăit amărăciunea 

distrugerii vandalicea troiţei dela Tîncăbeşti (protestul 

său scris a apărut şi în Puncte cardinale), pe care însă 

„a apucat s-o vadă refăcută. Trecuse de 90 de ani şi în 

„una dintre ultimele sale scrisori (către camaradul i 

 băcăoan Petru Baciu, de Paștele anului 2001) seria: 

$ & pai 4 Hristos a înviat? Via ea eg IP AI Para i 





> ME e să vi 
Pe, IRI ep pia in 








tanto acolo ss şi aceasta, cred, după mulie și grele. 
încercări pe care le-a1răit alături detine în viaţa aceasta... 
Ea, soția ta, frăieşte de-acum acolo, sus. Veghează 
şite apără. Închide ochii şi priveşte cu cei ni sufletului şi 
„a vei vedea că este mereu ulături de fine. 


| - Condoleanțe pentu soția pierdută. Dumezeu a 




















Acum, cînd scriu, o fac mai muult pe dibuite. Am fost 
programat de cîteva ori pentru schimbarea cristalinului, 
"dar din cauza bolii m-a amînat mereu 
 Sădea Dumnezeu să fie bine. Cred că ai auzit că a . 

fost refăcută troița de la Tincăbeşti. Autorii sînt Cristi 
"vanov cu prietenii din cuibul lui. Dumnezeu să le ajute 
: ișiolizsalsfacţii ca acăastat:. 










aie e ta DR. 























spre diasa. Fie ca 
„pace, dimpreună cu tot neamul 
„ Codrenilor, careau'iubit Țara Român 
pune e a e Pa A  lum 
j Ta |; 


pair. vata la 20 8 
" obştească jertfi 








cai 

















elnicie 
ET CSE ied E Xa II Fara 
Sei 5 IAR 
p oană 









IP NIŢU GHEORGHE 


În ziua de $ iunie 2002 ne-a părăsit bunul nostru 
















Dumnezeul să-l odihnească şi să-l aşeze în ceata 
celor “prigoniți pentru dreptate”. 








| 





Suntem de o săptămână în concediu. Anul aceasta, 
concediul de toamnă am dorit să-l petrecem în liniştea şi 
irumusețea montană din parcurile naţionale ale Munţilor 
Stâncoşi... 

Dimineaţa, dimineața zilei de 1 | SEPTEMBRIE 2001, 
o petrecem în nişte chei săpate adânc de un firice! de apă şi 
gândul ne duce la timpul care i-a trebuit să facă măreția asta 
de sculptură în piatră. La prânz lăsăm maşina într-o parcare 
Şi ne îndreptăm printr-o pădure de conifere spre Usna-Waki- 
Cagubi, un loc sacru al aborigenilor şi al spiritelor lor, Aici, 
Cu sute,poate chiar cu mii de ani înaintea “descaperitorilor”, 
veneau ei, “indienii”, în pelerinaj spiritual, să-şi picteze fața 
Şi trupul cu ocnul natural, să asculte toate şoaptele naturii, să 
implore spiritele locurilor să le dea curaj şi sănătate... Am 
plecat mai departe, lăsând în ummnă “Kootenay National 
Park” şi intrând într-unul dintre cele mai frumoase parcuri 
montane ale lumii: “Banff National Park”. Am avut şansa de 
a veni în acest pare de multe, foarte multe ori, şi de fiecare 
dată ne copleşeşte cu măreția lui, cu frumuseţea lacurilor 
Louise şi Morene... 

Târziu, am plecat coborând printre stâncoşii giganţi şi 
apoi pe frumoasa “Bow Valley”, până la Canmore, unde am 
oprit să înnoptăm într-un motel de curând dat în funcțiune, 
echipat cu tot confortul nordamerican de rigoare. Camera 
este dotată cu cămin, o nouă idee comercială, un amănunt de 
lux ce sporeşte plăcerea ambianţei. Apeşi doar pe un buton 
Şi dintr-o dată în cămin se aprinde un foc radios. 

Tot printr-o simplă apăsare de buton, din automatismul 
obişnuinței, am deschis şi televizorul. Pe ecran era un film 
american, de-alea cum le plac lor să facă şi să vadă, să 
şacheze lumea cu explozii orbitoare şi asurzitoare, cu groază 
şi strigăte de “O, my God!”. Să iasă bani, mulţi bani! De dataasta 
arătau cum una dintre cele două clădiri ale““World Trade Center” 
din New York ardea şi scotea fuum gros de la etajele superioare, 
jar în cea de-a doua clădire tocmai intra un avion ce-a produs o 
explozie ca-n filmele lor. “Hollywood culture!” — am mormăit, 
văzându-mi mai departe de bagajeleaduse de lamaşină. Ica privea 
însă ecranul cu multă atenţie, stătea pe marginea patului într-o 
poziție de maximă concentrare şi, cu glasul suorumat de 
emoție, a spus deodată: “Ascultă, e chiar adevărat!”. 

Da, eraadevărat! Nuera film hollywoodian, erarealitatea 
care a şocat întreaaa lume! Am rămas înmărmurit în fața 
televizorului, până după miezul nopții. Erau evenimente 
zguduitoare de aproape 12 ore şi noi nu ştiusem nimic! Când 
am văzut şi Pentagonul arzând, ne-am cutremurat de 
amploarea atacului antiamerican, Priveam, auzeam şi nu 
voiam să acceptăm. Eram profund şocați şi sufeream la 
gândul că sub cele două clădiri gigantice, de câte o sută de 
etaje, sunt strivite câteva mii de persoane absolut nevinovate. 
Doamne, ce ticăloşi au fost cei ce au săvârşit această crimă 
împotriva umanității, ca şi bombardamentele necruțătoare 
de la Dresda din februarie 1945, când au murit în condiții 
asemănătoare 130.000 de refugiați fără apărare, sau ca 
bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, care 
au stins la fel de catastrofic viața a 70.000 de ființe umane! 
Ce ruşine! leşim dintr-un mileniu și intrăm în altul generând 
conflicte abominabile, folosindu-ne inteligența mai mult în 
numele răului decât al binelui... şi pretinzându-ne civilizați! 

A doua zi ar fi trebuit să trecem în Statele Unite, să ne 
continuăm concediul, dar nu mai aveam linişte sufletească, 
fiind cuprinşi şi noi de doliul american, de tragedia americană. 
Ne îndreptăm spre casa noastră din preeria canadiană, 
ascultând şi comentând ştirile... 

Am acceptat că este un act terorist, ce] mai mare de până 


acum, cel mai îndrăzneţ şi reuşit, cel care a dat o palmă | 


zdravănă americanilor chiar la ei acasă!! La ei, la Pentagon! 
Cine?! De ce?! Mai devreme sau mai târziu, poporul american 
trebuie să se întrebe şi să-şi răspundă corect! De ce toate 
marile acte teroriste sunt împotriva lor din 1982, de la 
Beirut?! Doar mai sunt şi australieni şi brazilieni pe lumea 
asta, sunt atâtea popoare mari și mici, dar teroriștii nu au 
treabă cu ele, ci numai şi numai cu americanii Şi evreii?! De 
ce...?! Oricare ar fi cauzele, cele adevărate, iar nu cele 


propagandistice, ele trebuie făcute cunoscute şi soluționate . | 


raţional. Americanii, cetățeni obişnuiţi, pe care noi îi 
cunoaştem de peste 20 de ani, sunt oameni oneşti şi de treabă, 
plăcuţi, dar au nişte politicieni şi președinți iraționali, care 
cred că au dreptul de-a face, cu forța, ordine americană în 
lume! Supremul lormod de impunere a ordinii americane, de 
dominare americană, este bombardamentul! De la al doilea 
război mondial au rămas cu această metodă de impunere a 
supremaţiei, a dominării peste popoare mici şi slabe, niciodată 
folosită asupra Rusiei sau Chinei! Au vrut să oprească 





PUNCTE CARDINALE 








În loc de motto: 

“Orice om are dreptul la libertarea opiniilor şi 
exprimării; acest drept include libertatea de a avea 
opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea 

de a căuta, de a primi şi de a răspândi informații 
şi idei prin orice mijloace 
Şi independent de frontierele de stat” 
(Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 19) 


expansiunea comunismului şi au bombardat Coreea şi 
Vietnamul, dar nu au îndrăznit să arunce nici o bombă în curtea 
Rusiei sau a Chinei, care ele generau, de fapt, expansiunea 
comunismului! 

De la al doilea război mondial şi până astăzi, ei 
bombardează pe cine vor, în numele unei ciudate democrații 
şi civilizaţii americane. În după-masa zilei de 4 aprilie 1944, 
bucureştenii căscau gura la avioanele anglo-americane care au 
acoperit cerul capitalei, până în momentul când au realizat că 
nu este un spectacol aviatic, ci unul nimicitor. Mii de oameni, 
civili nevinovaţi şi fără nici o apărare, au murit atunci în 
Bucureşti, pentru simplul motiv că americanii, peste două sute 
de milioane, voiau să dea o belicoasă lecție de democrație 
americană unui popor de douăzeci de milioane (care nu a prea 
avut de ales în acel conflict mondial, tocmai pentru că era aşa 
de mic şi slab)! La cel de-al doilea bombardament asupra 
capitalei României, cel din 15 aprilie, au distrus o parte din 
Universitate şi clădirea “Cărții Româneşti”, pe care, probabil, 
bravii piloți americani le-au raportat ca “obiective strategice”, 
Juându-și medaliile de bravură cu care unii încă își mai 
împodobesc pieptul, fără să le treacă prin cap câți oameni 
nevinovaţi au ucis! Abia acum, în fața acestui cutremurător 
eveniment din țara lor, poate realizează urâțenia unor asemenea 
fapte, oprobriul pe care îl merită toți cei ce omoară oameni 
nevinovați în numele vreunei ideologii sau cauze oarecare. 

Poate acum, când trăiesc devastatorul atac asupra lor, la 
ei acasă, unii americani vor face şi o meditativă retrospectivă 
a bombardamentelor lor prin lume, de când se consideră 
supraputerea cu drept de-a arunca bombe în dreapta şi stânga, 
în numele “democrației americane”. 

În Statele Unite, libertatea cuvântului este incontestabilă, 
dar, din nefericire, tot atât de incontestabil este, astăzi, acolo, 
faptul că s-a ajuns la cea mai mare manipulare mediatică a 
opiniei publice. Toţi pot spune şi scrie adevărurile istorice, 
sociale şi politice, dar acestea au rază mică de penetrare în 
conştiinţa majorității americanilor, pentru că, practic, ei, 
americanii de rând, sunt masiv intoxicați informaţional numai 
cu ceea ce doresc politicienii şi magnații lor (care dețin şi 
controlează cea mai puternică presă din lume). Americanul de 
rând nu este numai un individ de randament şi contribuabil 
social, ci şi un manipulat informaţional şi ideologic. Într-un 
fel, pentru că tot vorbim de bombardamente, fără să greşesc, 
pot afirma că americanii sunt ținuți continuu sub un 


po păciuinele Bibliotecii Nuţigffle dir Sarajevo, 
“distrusă ge boabele ameridăne în 1994... 


La 
L: 





lulie 2002 NR. 7/139 PAG. [1 





bombardament informațional! manipulatoriu, încât 
majoritatea au uitat să gândească mai departe de propriile lor 
nevoi. De la apariţia şi răspândirea în masă a televiziunii, 
majoritatea americanilor au devenit simpli receptori de 
imagini şi reclame. Au devenit comozi şi-n a gândi, nu numai 
în a merge pe jos. Acceptă în numele libertății fără limite tot 
ce primesc, fără a comenta sau a lua atitudine; de fapt, nici 
nu au timp de gândire raţională, din cauza sistemului mass 
media care le bombardează, nonstop, neuronii cu gunoi 
informațional, atelefoanelor care-i sună mereu şi a reclamelor 
care le biciuiesc ochii şi urechile până şi-n somn! Toate astea 
nu le dau răgaz pentru o gândire complexă, mai departe de 
propriile interese imediate. Şi în aceste momente de tragedie 
americană, puțini se întreabă: de ce acest terorism 
antiamerican?! Majoritatea, şocată, stă mută în fața ecranelor 
şi absoarbe ce i se dă! 

Nu am să înşir aici toate grozăviile şi numărul morţilor 
de pe urma bombardamentelor şi intervențiilor americane în 
numele pretinsei supremaţii democratice, începând cu cele 
din al doilea război mondial şi sfârşind cu cele din pragul 
mileniului trei. Trec peste suferința românească din 1943 şi 
1944, peste abominabilul bombardament al Dresdei sau cel 
atomic din Japonia, peste bombardamentele americane 
ucigătoare de populaţie civilă din Coreea şi Indochina, peste 
intervenţiile din America Latină, Somalia şi Iraq, peste 
marea şi încă proaspăta tragedie a Serbiei, evenimente care 
sunt rar şi estompat prezentate în mass media, şi am să dau 
numai un exemplu recent de manipularea opiniei publice din 
Nord America (înțelegând prin Nord America lumea 
anglofonă americană şi canadiană) în timpul Conferinței 
ONU de la Durban (Africa de Sud). Nu ştiu cum au fost 
informați europenii asupra conferinței desprerasismul zilelor 
noastre, dar nord-americanii au fost dezinformaţi total. 
Îndată ce s-a aflat că se vor ridica probleme majore actuale 
(israelieni — palestinieni, tibetani — chinezi, kurzi —turc:), ca 
şi din trecut (sclavajul practicat de americani împotriva 
africanilor), oficialii americani au lansat prin mass mediaun 
atac dezinformaţional total împotriva conferinței despre 
rasism de la sfârşitul lunii august2001. Americanii nuvorsă- 
şi aducă aminte că vasele lor s-au dus în Africa după sclavi, 
nu şefii de triburi de acolo i-au adus la țărmul Americii, la 
licitație! Americanii nu vor să discute deschis, democratic, 
despre masacrarea palestinienilor, din 1948 până în prezent, 
de către evrei! Americanii nu vor să supere viitoarea supra-= 
putere militară şi economică, care vafi China, pentru căa luat 
Tibetul! lată democrația americană, marea cacialma dată 
lumii sărace cu duhul, la fel ca şi globalizarea! Şi nu s-au 
prezentat [a această conferință nici canadienii, pentru că 
acolo se discuta şi situația indigenilor din lumea de astăzi; or, 
ce sunt de fapt rezervaţiile de indieni din Canada Mileniului 
Trei decât nişte ghetouri care demonstrează discriminare 
rasială şi inegalitate socială? Secretarul de stat Colin Powell, 
descendent din sclavi africani, a refuzat să meargă la această 
conferință, spre ruşinea lui personală, cât despre “fața palidă” 
a ministrului de Exteme canadian, John Manley, ce să mai 
vorbim?! S-a infatuat că tot Jobby-ul evreiesc din Canada |- 
a felicitat că nu a participat la o conferință unde omenirea 
ridică fireşti semne de întrebare despre adevărata față a 
evreilor din lume şi a celor din Israel! lar acum, în fața 
atacului din 1! SEPTEMBRIE 200], nord-americanii rămân 
şocați ia reacţia teroriştilor împotriva lumii civilizate! Ce 
impresie detestabilă în fața omenirii, care se poate întreba 
dacă nu cumva prezența lor la Durban, cu o atitudine de 
înțelegere şi soluționare a problemelor rasismului actual, nu 
ar fi temperat terorismul antiamerican... Poate că tragedia 
americană din | SEPTEMBRIE 2001 nici nu s-ar mai fi 
întâmplat... 

Oprobriul meu este, întâi de toate, împotriva celor care 
au comis acest act împotriva umanității paşnice! Îi condamn 
ferm pentru crimele lor împotriva semenilor noştri ce lucrau 
acolo sau numai vizitau Centrul Mondial al Comerţului la 
data de [| SEPTEMBRIE 2001! Accept că au motive, le 
cunoaşte toată lumea. Îmi dau seama că nu au prea multe 
posibilități de a înfrunta direct supraputerea americană, dar 
Îi detest când se poartă la fel ca americanii, folosind aceleaşi 
metode americăneşti de ucidere în masă a unei populații 
civile fără vină şi fără apărare! Nu cetățeanul american de 
rândtrebuie să fie victima nedreptăților intemaţionale comise 
de guvernul american şi de favoriţii acestuia, ci direct factorii 
de decizie care perpetuează dominația şi nedreptatea 
intemațională! 

Corneliu FLOREA 
Winnipeg - Canada 




















PAG. 12 NR. 7/139 Iulie 2002 





(urmare din numărul trecut) 


O bună parte dintre cercetătorii care analizează Coranul ajung la concluzia 
unei asemănări, în ceea ce priveşte tematica şi stilul, cu scrierile profeților 
Vechiului Testament. Ideileprincipale, monoteismul, profeția, credința, căinţa, 
ispăşirea, judecata de apoi, paradisul şi iadul, sunt de origine iudaică. Acolo 
unde însă Coranul se deosebeşte fundamental de doctrina iudaică este pozitia 
faţă de venirea lui Mesia. În timp ce evreii sunt în aşteptarea lui Mesia, Coranul 
afirmă categoric că Mesia este Mahomed. “Și cei necredincioşi zic: Aceasta nu 
e decât o minciună, pe care a plăsmuit-o el şi i-a ajutat alt popor [învinuirea că 
evreii l-ar fi ajutat pe Mahomed să compună Coranul! Însă ei scot la iveală 
numai nedreptate şi minciună. Şi ei zic: Basmele înaintaşilor Sunt cele ce le-a 
scris el şi ele îi fură dictate dimineaţa şi seara” (Sura a XXV-a, “Sura 
Furkanului”, versetele 5 şi 6). Cu toate acestea, Mahomed recunoaşte că atât 
scrierile iudaice cât şi cele creștine conţin Revelația divină. Din cele 104 
dezvăluiri, pe care Dumnezeu le are în plan spre afi făcute cunoscute oamenilor, 
nu au fost revelate decât patru: Pentateuhul lui Moise, Psalmii /ui David, 
Evangheliile /ui Iisus şi Coranul (ui Mahomed. Cel ce nu recunoaşte chiar şi 
numai una din aceste revelații este, în înțelegerea lui Mahomed, un necredincios. 
Darprimele trei au fost transmise cu nenumărate erori, astfel că nu se poate avea 
deplină încredere în ele, Coranul fiind singura Revelaţie nealterată şi, ca atare, 
chemară să le înlocuiască pe celelalte trei. 

În întregul edificiu religios pe care l-a creat, Mahomed se foloseşte «de 
conceptele iudaice. Denumirea divinității, Allah, este derivată din al-lah, 
numele uneia din zeitățile preislamice venerate la Caaba. De altfel, mai multe 
popoare semite folosesc aceeaşi rădăcină lexicală pentru a desemna divinitatea. 
Ca semnificaţie, Allah este Jahve, dar evreii mai folosesc şi cuvântul Elohim, cu 
aceeaşi semnificaţie, iar lisus, pe cruce, îl invocă pe Dumnezeu cu apelativul Eli. 

Dar nu numai Vechiul Testament, ci şi Talmudul a coustituit Sursă de 
inspiraţie pentru Mahomed. Concepţia musulmană despre îngeri, înviere şi 
paradis corespunde mai degrabă Talmudului decât Vechiului Testament. 
Scurtele naraţii, care formează aproape un Sfert din textul coranic, ue conduc 
cu gândul la elementele aggadice din Talmud. Din Mişna (irudiția orală 

iudaică, pe baza căreia s-a construit Talmudul) şi din Halaha (prescripțiile 
talmudice cu caracter de lege, privitoare la organizarea vieții în comunităţile 
iudaice) Mahomed s-a inspirat copios. Un exemplu în acest sens îl constiluie 
obligaţia credincioşilor musulmani de a-şi purifica mâinile înainte de a rosti 
rugăciunea, obligaţie preluată din prescripțiile rabinice cu privire la ritualul 
rugăciunii. În litera şi spiritul său, primul capitol al Coranului — Sura care 
deschide Cartea şi care conţine rugăciunea fundamentală a credinciosului 
musulman — este de esenţă iudaică. De asemenea, salutul ebraic cu caracter 
profund religios — Şalom aleichem! — îl regăsim la musulmani, sub forma AS- 
salam aleikum!, cu acelaşi înțeles: “Pacea să fie cu tine!”. 

Coranul, caşiprescripțiile alimentare mozaice, interzice consum ul sângelui, 
cărnii de porc şi de câine sau cărnii animalelor moarte. În schimb, permite 
consumul cărnii de cămilă, singura Sursă de carne existentă în deşert. Posturile 
mahomedane au fost reglementate după modelul mozaic. La fel şi obligația ca 
rugăciunea să fie rostită cu fața spre Mecca este preluată după prescripția 
rabinică de a te ruga cu faţa spre Ierusalim. Paradisul coranic se aseamănă în 
multe privinţe cu paradisul talmudic, un loc cu consistență materială, care oferă 
credincioşilor atât bucurii spirituale, cât şi plăceri senzuale. Pe lângă teologia, 
etica şi ritualul iudaic, Mahomeda păstrat din vechile credinţe ale poporului său 
(umeu demonilor, pelerinajul la locurile sfinte şi ceremonialul la Caaba. 

Din religia creştină Mahomed a preluat mai puţin. Cunoştinţele sale despre 
creştinism sunt indirecte, primite pe filiera persan-nestoriană. EI confundă pe 
Fecioara Maria (în ebraică Miriam), mama lui lisus, cu Miriam, sora lui Moise. 
Mahomed nu accepră calitatea lui Hristos de fiu al lui Dumnezeu, argumentul 
în acest sens flinil formulat astfel: “Credeţi în Dumnezeu şi în trimisul Său şi nu 
mai spuneţi nimic despre treime; opriţi-vă de la asta şi va fi mai bine de voi! 
Dumnezeu e doar un unic Dumnezeu. Mărire Lul! ELsă aibă un fiu? Al lui este 
ce e în ceruri şi pe pământ, căci Dumnezeu e scut înteajuns” (Sura V-a, “Sura 
muterilor”). Cu privire la răstignirea, moartea pe cruce, învierea şi înălțarea la 
ceruri a lui lisus, Mahomed împărtăşeyte punctul de vedere dohetist. (Doketismul, 
sectă gnostică din secolul al 3-lea, avându-l ca teoretician pe Iulius Cassianus, 
firmă că Hristos, în timpul existenţei sule pământeşti, a avut un trup apaârent 
şi ca atare nu a suferit pe cruce.) În linii mari, Mahomed a dovedit toleranţă şi 
bunăvoință atât faţă de creştini, cât şi faţă de evrei, considerându-i şi pe unii şi 
pe ceilalţi, ca şi pe musulmani, “Popor al Cărții”, popoare care au primit 
Revelația divină. 


PUNCTE CARDINALE 


11. Îndatoririle drepteredincioşilor 

Sub aspect teoretic, se poate spune că musulmanii au cea mai simplă mărturisire de 
credință: “Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah şi Mahomed este profetul său” (La ilaha 
il-Allah, Muhammad-un Rasulu-llah). Această formulare este numai aparent simplă, deoarece 
partea a doua a conlesiunii include recunoaşterea Coranului şi a învățăturii nescrise a lui 
Mahomed. Ca urmare. musulmanul ortodox crede în paradis şi iad, în îngeri şi demoni, în 
învierea în trup şi suflet, în predestinare, în judecata de apoi şi, bineînţeles, în cele patru 
îndatoriri pe care trebuie să le practice— rugăciunea, milostenia, postul şi pelerinajul. La aceste 
îndatoriri se adaugă credința în inspirația divină a profeților, care au pregătit calea venirii lui 
Mahomed. “Și fiecare popor are trimisul său” (sura a X-a, “Sura lui lona”). Unii musulmani. 
făcând inventarul trimişilor lui Dumnezeu, ajung la cifra de 224.000, dar Mahomed îi 
menţionează numai pe Avraam, Moise şi lisus. De aceea, m usulmanii au datoria să recunoască 
atât Vechiul Testament, cât şi Evangheliile ca Revelaţie divină, dar numai în măsura în care 
nu intră în contradicţie cu prescripțiile Coranului. 

Multe din elementele aparţinând Tradiţiei au imprimat mărturisiri de credință islamice 
o nouă coloratură. Mahomed nu a pretins niciodată că ar avea puteri supranaturale şi că a 
săvârşit miracole, dar sute de relatări transmise oral vorbesc despre minunile lui. Aşa, de pildă, 
cu hrana care abia ajungea să îndestulezi un singur om a săturat mulțimi înfometate. De 
asemenea, se povesteşte că avea puterea să izeonească demonii; cu doar o singură rugăciune 
a dezlănțuit zăgazurile cerului, provocând ploaie, ca apoi cu oaltă rugăciune să oprească; prin 
simpla atingere a ugerului unei capre sterpe, a făcut-o să dea lapte; simpla atingere a mâinilor 
sale. sau chiar numai a veştmântului său, aveau darul să vindece bolnavi. Minuni pe care se 
pare că musulmanii le-au împrumuta! din viaţa lui lisus. Teologii musulmani au selecționat 
însă cu erijă adevărata Tradiţie de adaosurile ulterioare. În acest context, este semnificativă 
următoarea relatare. Se spune că Mahomed a fost întrebat de Arhanzhelui Gabriel: “Ce este 
Islamul””. Răspunsul lui Mahomed a fost: "Islamul este credinţa în Allah şi în Profetul său, 
rostirea rugăciunilor prescrise, milostenia şi pelerinajul la Mecca”. Rugăciunea, milostenia, 
postul şi pelerinajul sunt “cele patru îndatoriri” ale religiei musulmane. Împreună cu credința 
în Allah şi Mahomed, ele constituie “Cei cinci stâlpi” ai Islamului. 

Rugăciunea trebuie să fie precedată de punficare şi deoarece musulmanul trebuie să se 
roave (le cinci ori pe zi. curăţenia se impleteşte cu cucemicia. Ca şi Morse. Mahomed foloseşte 
religia atât pentru îngrijirea sănătății trupului, cât şi în comportamentul moral. Rugăciunea 
unui om murdar, spunea Mahomed, răsună în deşert. Atât de departe mergea cu importanța 
acordată curățeniei încât pretindea şi curățirea dinților ca act pregătitar pentru rugăciune, dar 
în cele din urmă face un compromis, mulțumindu-se cu spălatul feței, mâinilor şi picioarelor. 
Bărbaţii după contactul sexual, femeile după menstruație, sau după naştere, trebuie să se 
îmbăieze înainte de a se ruga. În zori, la răsăritul soarelui, la amiază, după-amiază, la apusul 
soarelui şi la ceasul la care oamenii se culcă, muezinul se suie în minaret şi rosteşte cu plas 
putemic chemarea la rugăciune. La aceste cinci răstimpuri ale zilei, oriunde s-ar afla, 
credinciosul musulman îşi întrerupe activitatea, se spală, îşi îndreaptă faţa spre Mecca şi 
rosteşte rugăciunile prescrise. 

Cel care are timp şi dorință merge să se roage la moschee, În mod obişnuit, moscheile sunt 
deschise toată ziua. Oricărui om, indiferent dacă este credincios ortodox sau eretic, îi este 
îngăduit să intre în moschee pentru a se reculege sau muga. Acolo, în spațiul umbrit, izolat de 
frământările cotidianului, profesorii predau lecţii învâţăceilor, judecătorii rezolvă litigii şi 
pronunţă sentințe şi, în trecut, califii îşi anunțau intenţiile politice şi făceau cunoscute 
renlementările în diferite domenii. În moschee oamenii intră pentru a schimba păreri, pentru 
aafla ultimele noutăţi şi chiar pentru a încheia afaceri. Moscheea îndeplineşte funcția de centru 
al vieţii musulmanilor cucernici. 

În fiecare vineri, înainte de miezul zilei, mezinul cheamă, de la înălțimea minaretului, 
comunitatea la moschee. Credincioşii vin îmbăiaţi şi îmbrăcați în straie curate. De obicei, 
femeile cămân acasă când bărbaţii se duc la moschee şi invers. (O reglementare care are la 
origine plusul de senzualitate caracteristic populațiilor meridionale, ferindu-i astfel pe 
credincioşi de diluarea concentrării în timpul rugăciunii, deşi femeile poartă văl.) Înainte de 
a păşi în interiorul moschei, credincioşii îşi lasă încălțămintea în curtea interioară şi intră în 
locaşul de cult în ciorapi sau în papuci. În interior, credincioşii se aşează umăr la umăr, pe mai 
multe rânduri, cu faţa îndreptată spre miab, nişa din perete care indică gibla, direcția spre 
Mecca. Un imam (la începuturile Islamului, însuşi califul) citeşte un text din Coran sau ține 
o predică axată pe un astlel de text. Apoi fiecare participant la ceremonie spune rugăciunile 
sale, iar în partea finală imamul recită o suită de binecuvânţări şi rugăciuni, pe care credincioşii 
le ascultă în țăcere. În timpul ceremoniei, credincioşii trebuie să execute o serie de înclinări 
ale capului şi wupului, precum şi prostemări, după prescripții prevăzute în regulile ritualului. 
În timpul cerentoniei nu se cântă imnuri, nu au loc procesiuni şi nu există sacramente, ca în 
religia creștină, De asemenea, nu se colectează bani de la credincioşi; religia identificându-se 
cu statul, cultul este finanţat din fonduri publice. În această ordine de idei, trebuie să precizăm 
că Islamul nucunoaşte, ca în creştinism, instituția Bisericii şi nici preoția. Imamul nu este preot, 
ci un laic numit de mai marele moscheii să conducă rugăciunea. Această particularitate a 


Gabriel CONSTANTINESCU 
” 











Ă 
d 
ş 


În 00 


PUNCTE CARDINALE 


Islamului nu înseamnă însă că religia întemeiată de Mahomed ar fi lipsită de un sistem teologic 
riguros structurat. 

Cea de-a doua îndatorire a musulmanului este milostenia. Atitudinea lui Mahomed faţă 
de bogaţi este comparabilă cu intoleranța şi asprimea cu care lisus îi priveşte pe aceştia (“Mai 
lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în împărăa lui 
Dumnezeu” — Marcu 10, 25). În acest context, s-ar putea spune că Mahomed şi-a început 
activitatea ca reformator social, condamnând contrastul între viața de lux a celoravuţi şi sărăcia 
celor mulți. De altfel, primii săi adepți au aparținut categoriei oamenilor nevoiaşi din Mecca. 
De aici una din rădăcunile conflictului său cu membrii propriului său trib, coreişiții, care 
dețineau puterea economică în Oraşul Sfânt. O dată ajuns la Medina, una din primele reforme 
pe care le-a întreprins a fost reorganizarea fiscalității, mărind considerabil impozitele celor 
bogaţi, pentru a-i putea ajuta pe săraci. În acest scop, a fost constituit un corp de încasatori de 
impozite care se îndeletniceau cu strângerea dărilor şi repartizarea sumelor încasate, am spune 
noi astăzi, pe capitole de cheltuieli. O parte era destinată construirii de moschei, altă parte 
pentru acoperirea cheltuielilor necesare purtării “războiului sfânt” şi restul, sume destul de 
consistente, pentru ajutorarea săracilor. Pe lângă impozite, bogății însemnate rezultau din 
prăzile de război. O bună parte din aceste prăzi era constituită ca fond de asistență socială, ceea 
ce însemna o instituționalizare şi legalizate a actelor de milostenie. “Rugăciunea — spunea 
califul Omar al II-lea — ne ajută să parcurgem jumătate din drumul spre Dumnezeu; postul ne 
aduce până la poarta paradisului; dar milostenia este cea care ne mijloceşte intrarea”, Tradiția 
relatează despre numeroase cazuri de milostenie exemplară, Aşa, de pildă, califul Hasan, fiul 
lui Ali Ibn Abi Talib, ultimul calif legitim, şi al fiicei lui Mahomed, Fatima, şi-a dăruit de trei 
ori de-a iungul vieții sale întreaga agoniseală pentru ajutorarea celor nevoiaşi. 

Cea de-a treia îndatorire religioasă obligatorie a musulmanului este postul. Pentru 
musulmani, ca şi pentru evrei, interdicția de a bea vin şi a consuma came de porc, camea 
animalelor moarte şi sânge era permanentă. Mahomed a fost însă mai puțin riguros decât 
Moise, îngăduind ca în cazuri de necesitate să se consume şi alimente îndeobşte interzise. Se 
povesteşte că, fiind întrebat dacă poate fi mâncată o anumită brânză (la a cărei preparare se 
folosea ca ingredient puțină came) aflată pe lista alimentelor interzise, ar fi răspuns cu o doză 
de umor conspirativ: “Rostiţi numele lui Allah deasupra ei!”. Pentru ascetism nu avea deloc 
înțelegere, iar monahismul îl condamna ca fiind nefiresc. Musulmanii puteau să se bucure de 
toate plăcerile, dar cu măsură. Ca şi în celelalte religii, Mahomed a prescris credincioşilor 

anumite posturi, motivate în parte ca exerciţii de voință, în parte din rațiuni igienice. 

La scurt timp după ce a sosit la Medina, Mahomed i-a văzut pe evreii stabiliți acolo 
respectând cu strictețe postul anual de Jom Kipur (“Marea Iertare”). În speranța că evreii 
medinezi se vor converti la ]slam, Profetul, devenit Legiuitor, a preluat postul de Iom Kipur 
ca îndatorire religioasă obligatorie pentru adepţii săi. Cum însă evreii nu au făcut pasul aşteptat 
de Mahomed, de a abandona mozaismul şi de a adopta Islamul, a strămutat postul în luna 
Ramadan. Timp de 29 de zile musulmanul trebuie să se abțină de la mâncare, băutură, fumat 
şi contacte sexuale pe tot timpul zilei. O dispensă este prevăzută pentru bolnavi, bătrâni, copii, 
călătorii extenuaţi după drumul parcurs, femeile gravide şi cele care alăptează, La cădevea serii 
postul se întrerupe şi credincioşilor le este îngăduit să mănânce, să bea şi să fumeze, În perioada 
postului oamenii nevoiaşi lucrează ca de obicei; cei avuţi ocolesc însă rigorile postului, 
inversând alternanța zi-noapte. Ziua, când trebuie să postească, dorm, iar noaptea, când 
restricțiile încetează, pot desfăşura, în voie, orice activitate. 

Persoanele profund cucernice, pe lângă respectarea întocmai a regulilor prescrise pentru 
luna Ramadan, petrec ultimele zece nopți ale postului în moschee. Tradiția spune că într-una 
din aceste nopți Allah i-a revelat lui Mahomed pentru prima dată Coranul. Şi cum nu se ştie 
care a fost noaptea din cele zece când a avut loc acest crucial eveniment, cucernicii le petrec 
pe toate zece în rugăciune, în locaşul de cult. În prima zi după Ramadan, musulmanii sărbătoresc 
sărbătoarea Id al-Fitr (““Terminarea Postului”). Se îmbăiază, se îmbracă în veşminte noi, se 
îmbrățișează când se întâlnesc, fac daruri şi pomeni şi se roagă la mormintele nudelor răposate. 

Pelerinajul la Mecca este cea de-a patra îndatorire religioasă obligatorie a musulmanilor, 
Pelerinajele la locurile sfinte fac parte din tradiţiile popoarelor orientale. Evreii se hrăneau 
spiritual cu speranța că într-o zi vor vedea Sionul, iar arabii din perioada preislamică se simțeau 
atraşi de Caaba. Mahomed a preluat acest obicei, ştiind că ritualul se schimbă mai greu decât 
credința şi, probabil, pentru că el însuşi, aflat într-un soi de exil Ja Medina, trăia dorinţa de a 
revedea “piatra neagră” a cărei semnificaţie religioasă era adânc săpată în sufletele arabilor. 
În această idee, după ce Caaba a fost purificată de toate imaginile idolatre, a devenit locaşul 
lui Dumnezeu, iar musulmanilor le-a fost impusă îndatorirea ca măcar o dată în viaţă să 
întreprindă pelerinajul la Mecca. 

Exploratorul englez Charles M. Doughty (1843-1926) relatează în cartea sa Zravels in 
Arabia Deserta, publicată în 1888, desfăşurarea unui pelerinaj la Mecca. Cu o impresionantă 
putere de a suporta greutățile unei călători prin deşert, convoiul de pelerini se îndreaptă spre 
Oraşul Sfânt prin nisipul încins, sub nemiloasa arşiţă a soarelui. Peste şapte mii de pelerini, unii 
pe jos, alță călare (pe cai, pe măgari sau pe catâri), cei bogaţi în baldachine, majoritatea 
legănându-se în scăunelele din spatele cămilelor, parcurg în jur de cincizeci de kilometri pe 
zi, iar când se apropie de o oază chiar şi optzeci. Mulţi pelerini se îmbolnăvesc şi rămân pradă 
hienelor care urmăresc convoiul, sau mor lent, în condițiile necruțătoare ale deșertului. 

Ajunşi Ja Medina, convoiul face un popas mai ing, pentru ca pelerinii să se prostemneze, 
în Moscheea Profetului, a mormintele lui Mahomed, Abu Bakr şi Omar. În imediată apropiere 
de Mecca, caravana se oprește şi pelerinii își întind corturile în afara zidurilor orașului, căci 
oraşul este hram, sfânt. Aici pelerinii se îmbăiază, se îmbracă în veşminte albe fără cusături 
și pornesc spre oraş în căutare de sălaș. Pe timpul şederii Ja Mecca e; trebuie să evite orice prilej 
de ceartă, să se abţină a avea relații sexuale şi, în general, a săvârşi [apte care pot [i considerate 


păcate, 


lulie 2002 NR. 7/139 PAG. [3 





În lunile destinate pelerinajului Oraşul Sfânt devine un furnicar de neamuri şi rase din cele 
mai diverse, dar care prin rugăciune şi ritual devin o comunitate desăvârşită dominată de un 
putemic sentiment de unitate şi împăcare. După ce se roagă în Marea Moschee, pelerinii 
poposesc la Fântâna Zemzerm, a cărei apă, după tradiție, a astâmpărat setea lui Ismael, fiul lui 
Avraam şi al sclavei egiptene Agar, considerat de Biblie şi de Coran arhistrămoşul poporului 
arab. Aici pelerinii beau apă din fântână şi mulţi îşi asigură o provizie de apă sfințită pentru 
acasă. Următorul moment al pelerinajului, de fapt cel mai important, se consumă la Caaba, 
templul în interiorul căruia se găseşte “sfânta piatră neagră”. Pelerinul înconjoară Caaba de 
şapte ori şi de fiecare dată sărută “piatra”, făcând o plecăciune adâncă. În ciuda programului 
încărcat, mulți pelerini îşi petrec noaptea pe treptele moscheii, unde, aşezaţi pe covorul de 
rugăciune, se roagă sau poartă discuţii cu sufletul împăcat de împlinirea pelerinajului pe care 
l-au făcut. 

Pelerinajul la Mecca serveşte mai multor obiective majore ale Islamului. Ca și pelerinajul 
evreilor [a Ierusalim sau al creştinilor la Roma, sau la alte locuri considerate sacre, pelerinajul 
la Mecca contribuie substanțial la adâncirea credinței şi la crearea unei stări de unitate 
spirituală în jurul aceloraşi valori şi aceloraşi comandamente religioase. În timpul pelerinajului 
se ajunge la o înfrățire în duh între beduinii săraci din deşert, orăşeni bogați, berberi, negri 
africani, sirieni, perşi, turci, tătari, indieni mahomedani, chinezi şi alte multe neamuri care s- 
au convertit de-a lungul timpului la Islam. (Conform statisticilor ONU, din cele aproape 6 
miliarde de locuitori ai planetei, 1,3 miliarde sunt musulmani. În 46 de state, musulmanii 
constituie populația majoritară. În urma masivului transfer de musulmani din fostele colonii 
în statele dezvoltate din Occident, după cel de-al doilea război mondial, s-a creat sintagma 
“Euro-Islam”, care exprimă o realitate nu numai demografică, dar şi culturală, a cărei evoluție 
nu a fost încă temeinic evaluată. ) 

în zilele noastre, condiţiile în care are loc deplasarea musulmanilor din locurile lor de 
baştină spre Oraşul Sfânt s-au schimbat total. Musulmanii nu mai ajung la Mecca după o 
călătorie epuizantă, străbătând Deşertul Arabiei, ci ajung la locul de pelerinaj călătorind cu 
avioane Boeing Jumbo-Jet, cu autocare cu aer condiționat sau cu vapoare de croazieră, venind 
din toate colțurile lumii. Dar esenţialul, semnificația religioasă a actului, nu s-a schimbat. În 
Oraşul Sfânt, întregul ritual al îndatoririi pelerinajului se desfăşoară după aceleaşi reguli ca 
atunci când această îndatorire fundamentală a fost instituită. 

ŞI, în sfârşit, alături de îndatoririle fundamentale prevăzute de Saria (codul de norme în 
care este sistematizată doctrina în baza căreia sunt reglementate toate aspectele vieții 
musulmanilor ortodocşi), trebuie menționat şi jihadul (războiul sfânt) ca o îndatorire de 
solidaritate în cadrul comunității. Concepţia despre ființarea lumii dedusă din Şaria este 
maniheistă: de o parte Binele, de cealaltă parte Răul. Această dihotomie corespunde celor două 
realități istorice: de o parte Dar al-/slam (“Casa Islamului”), componenta islamică a lumii, de 
cealaltă parte Dar al-Harb (“Casa Războiului”), restul lumii. Ori de câte ori existenţa Islamului 
este periclitată de o amenințare din afară, musulmanul este dator să se angajeze cu toată puterea 
de dăruire, până la sacrificiul suprem, în djihad. Evenimentele dramatice din Palestina, în 
zilele noastre, dovedesc cât de adânc este înrădăcinată îndatorirea războiului sfânt în sufletul 
unora din membri comunității islamice, îndatorire nealterată nici de trecerea timpului, nici de 
progresele civilizației contemporane. 


3 

j te în | :H 
a „Ni 
$ VA 


SA EDacă 0 CA 
i 99| Pa, 2 e! «i La 
Mee Tm Magia o retea 


uz Prime -.e 
= A AR 
ENI pp d A ia 
ei 1. Aa Pda a a A, 
AC a URR AAA mana a 5 
i S * 
Zi Visa 


4 
ca, 4 
Îi 


di Ş k : 4 
+ AP A TA 
zi] aţi rai (i PV 3 să P 
za ț 4 iai a! fede ada pa e 


Și 


A ie A L st. 
T mă ÎI Pi ui ț 195 
pi Pe Aa AAA 


ti Sari 


A A AI AR LANA LA ] 
E Adoptie tt 
i a 0 d d e PR fi 
AA N A ANUL N 0 











PAG. 14 NR. 7/139 lulie 2002 






PETRU MOVILĂ 


MĂRTURISIREA 
ORTODOXĂ 


a credinței universale și apostolice a 
Bisericii Orientale 


Petru Movilă, Mărturisirea orto- 
doxă a credinţei universale şi apostolice 
a Bisericii Orientale, ediţie bilingvă, in- 
troducere |“ Petru Movilă—un precur- 
sor al spiritului ecumenic modern”), 
text latin, traducere și note de Traian 
Diaconescu, Institutul European, seria 
“Romania Orientalis”, lași, 2001, 270 
pagini. 

Petru Movilă, Mitropolital Kievului 
între 1633 şi 1046, a redactat acest cate- 
hism celebru, devenit sursă fundamentală 
ateologiei dogmatice şi simbolicea Răsă- 
ritului, în 1640, primind girul microsino- 
dului de la laşi în 1642, iar pe cel al Patri- 
arhiei ecumenice în 1643. Textul latinesc 
originala fosttotatunci tradus în greceşte. 
Traducerile româneşti de pînă acum (între 
care cea mai răspîndită a fost ceaa lui AJ. 
Elian. din 1981) fuseseră efectuate după 
transpunerea gyecească a lui Meletios 
Syrigas. Acum avemtextul tradus pentru 
prima oară direct din latineşte, într-o 
ediţie de înaltă ținută ştiinţifică, 


i Fasticu Mizalecey 
Cine se teme 
de Biserică ? 


Costion Nicolescu, Cine se teme de 
Biserică? Articole şi eseuri teologice, 
carte editată cu binecuvîntarea Î. P.S. 
Părinte Bartolomeu |Anania), Arhie- 
piscopul Vadului, Feleacului şi Cluju- 
lui, Editura Christiana, București, 
2002, 236 pagini. 

Este al doilea volum al reputatului 
publicist creştin, după cel intitulat Spre o 
cultură liturgică (1999). Pe coperta finală 
a noului volum, Dan C. Mihăilescu 
(“Omul care aduce cartea”) scrie, între 
altele: “Costion Nicolescu, longilinul 
neliniştit, rostitorul cati felat, dar aspru la 
oadică, este un luptător blind şi, totodată, 
neînduplecat al lui Hristos, un pledant 
neconcesiv, fără fisură, al Ortodoxiei şi 
un diplomat atent, delicat dar sever, al 
Bisericii române”. Pe prima copertă a 
cărții este reprodusă una dintre celebrele 
Candele ale pictorului Horea Paştina, 
prieten apropiat al autorului. 




























ISTORIE - OPERE FUNDAMENTALE 
Dimitn OBOLENSKY 


Vn commonwealth 
medieval: 


BIZANTUL 


Dimitri Obolensky, Un cormon- 
wealth medieval — Bizanțul. Europa de 
Răsărit (500-1453), traducere de Cla- 
udia Dumitriu, postfață de Nicolae- 
Şerban Tanaşoca, Editura Crater, seria 
“Istorie— Opere (undamentale”, Bucu- 
reşti, 2002, 525 pagini. 

Ilustrul bizantinolog, siavistşi balca- 
nologde la Oxford, de origine rusăaristo- 
cratică, a publicat această lucrare de refe- 
rință în 1971, propunîndu-şi să urmăreas- 
că îndeosebi iradierea modelului cultural 
şicivilizaţional bizantin în spaţiul Europei 
sud-estice şi răsăritene — fenomen com- 
plex, al cărui efectdurabil a fost “unitatea 
în diversitate” a popoarelor din această 
ariea creştinătăţii, un loc aparte revenind 
vechii culturi româneşti, pe care autorul, 
în pofida acreditării citorva teze istorice 


false (cf.postfața, pp. 524-525),o prezintă 
cu înțelegere şi căldură. 


Marius Oprea 


0 istorie a Securității În dacumante 


iuli 


Marius Oprea, Banalitatea răului. 
O istorie a Securităţii în documente (1949- 
1989),studiu introductiv de Dennis De- 
letant, Editura Polirom, Colecţia “Do- 
cument”, laşi, 2002, 582 pagini. 
Marius Oprea (n. 1964), cercetătorla 
Institutul de Istorie Recentă, ne oferă o 
primă investigație globală asupra Securi- 
tății întreprinsă de un istoric profesionist, 
pe baza unei documentații impecabile (în 
limitele accesului actual), “Banalitatea 
răului — serie Dennis Deletant, priceput 
la treburile noastre mai abitir decit noi 
înşine — reprezintă esența fenomenului 
totalitar din România comunistă. Prin 
volumul lui Marius Oprea este ciştigată 
prima luptă din bătălia cu adevărul despre 
Securitate”, Îţi vine să zici: mai bine prea 
tîrziu decit niciodată... 








PUNCTE CARDINALE 


MONOGPAFIILE 


Etienne Gilson 


TOMISMUL 


iteliila az 
ÎN FILOZOFIA 
SFINTULUI TOMA DAQUINO 


Etienne Gilson, Tomismul. /ntro- 
ducere în filozofia Sfintului Toma 
d'Aquino, traducere de Adrian Niţă 
[textul francez] şi Lucia Wald [citatele 
din latină şi greacă], Editura Huma- 
nitas,seria““Monografiile Humanitas”, 
Bucureşti, 2002, 562 pagini. 

Această primă traducere românească 
a celei mai autorizate lucrări despre 
tomism a fost efectuată după a şasea 
ediție franceză (cea din 1964). Ca şi 
Filosofia în Evul Mediu (tradusă la noi în 
1995), monumentala carte a lui Etienne 
Gilson rămîne nedepăşită pînă astăzi şi 
esențială nu doar pentru cunoaşterea lui 
Toma d'Aquino (principalul doctrinar 
oficial al catolicismului), dar şi a întregii 
filosofii scolastice a Occidentului me- 
dieval, bachiarşi atemmeiurilorcurentului 
peotomist din Franţa secolului trecut. 
Autorul unmăreşte filonul strict filosofic 
al gîndirii tomiste, perspectiva sa nefiind 
una teologică. 


Drumul spre piatră 


Pal 


Dan Stanca, Drumul spre piatră 
(roman), Editura Fundaţiei PRO, 
colecția “Biblioteca Ziarului de 
Duminică”, Bucureşti, 2002, 282 
pagini. 

La scurtă vreme după Pasărea 
orbilor (volum recenzat în numărul de 
față), Dan Stancaneoferăal unsprezecelea 
roman al său, pe a cărui copertă finală 
citim: “În romanul Drumul spre piatră, 
Dan Stanca evocă mai multe momente 
ale istoriei contemporane: revolta 
studenţilor chinezi din Piaţa Tien An 
Men, atentatele teroriste din Moscova 
anilor '90, instaurarea în Etiopia a 
dictaturii lui Mengistu Haile Mariam şi, 
evident, revoluția română [adevărată 
obsesie a prozei sale], Eroul [pe nume 
Traian Maioreanu] se află în Bruxelles, 
capitala cusocrației, şi contemplă de aici 
spectacolul globalismului. Cu ce 
rezultate?”, Primiţi provocarea, citiți şi 
veți afla. 





“Doctorii Nicolae C. Faylesea 
"Bay pa 


Știința mărturisitoare 


*** Doctorul Nicolae C. Paulescu sau 
Știința mărturisitoare,crestoma ție, note 
şi tablou bio-bibliografic de Răzvan 
Codrescu, Editura Christiana, seria 
“A pologii contemporane”, Bucureşti, 
2002, 282 pagini. 

Apărut în prelungirea “Anului Pau- 
lescu”, volumul reprezintă o premieră, 
prin faptul că adună la un loc atit scrieri 
despre N.C. Paulescu(semnate de Răzvan 
Codrescu, Dr. V. Trifu, Nichifor Crainic), 
cît şi scrieri de N. C. Paulescu (“Suflet şi 
Dumnezeu'',“ldeea de Dumnezeu în ştii- 
nță”, “Instinctele de nație şi umanitate”, 
“Remediile patimilor sociale”, “Spita- 
lu”), cititorul de astăzi avînd astfel la în- 
demînă acele texte care acoperă aproape 
integral concepția filosofico-ştiințifică a 
descoperitorului insulinei, precum şi 
informaţia esenţială asupra vieţii şi 
activității sale. 


MARCEL PETRISOR 


2 BRUMURI ÎNTORTOGHEATE 
3 (eu = Se eta 


Marcel Petrişor, Drumuri întor- 
tocheate. Jurnal de călătorie în Asia, 
Europa şi America de Nord, Editura 
Junimea, 2002 [pe pagina de titlu e 
trecut anul 2001], 243 pagini. 

După ce a dus la împlinire grava 
trilogie a experienței concentraționare 
(Jilava. Fortul 13, Secretul Fortului 13, 
La capăt de drum), ce-şi aşteaptă acum 
ediția franceză, Marcel Petrişor ne 
ispiteşte cu această carte “*de vacanță”, 
scrisă cu vioiciune şi umor, de un obser- 
vator mereu curios, atent la amănuntul 
picant sau semnificativ, îndrăgostit de 
spectacolul lumii, dar şi înclinat spre 
meditaţia subtil clevetitoare. Autorul e 
“recidivist” în materie: pe vremuri 
publicase Călătorie spre Soare-Răsare, 
care acum se completează cu experiența 


postdecembristă, mai puțin exotică, dar 


mai vastă — centrul lumii rămînind însă 
tot Ocişarul părintesc, unde se descilcesc 
toate “drunturile întortocheate”... 





. o .—.—....—.__.—.—.—.—.—.———.—— >. COC O. 


| 
| 














PUNCTE CARDINALE lulie 2001 NR. 7/139 PAG. 15 


Cît de cumplite vremile s-or face, 
samînţa slavei va răzbi prin ele 
şi din țărîna viselor sărace 

voin creşte pînă dincolo de stele. 





























Vom năpîrli, ca şarpele, de piei 
şi vom renaşte-n trup de primăvară, 
frumoşi şi veşnici ca un neam de zei, 
arzînd de duh şi dînd pe dinafară. 


Vivi 





Pieri-vor mulți, dar birui-va Firea 
şi-n rămăşita lumii, la soroc, 

va prisosi, năvalnică, lubirea; 
s-or primeni stihiile prin foc 
şi-ntru lumina slavei ne-nserate 
din prea puţin s-o face plinătate. 


—_ 
= 


IF —O—— EP 
ţE 4] 
i 
= [. piei 
Z - | A 
ae Dare Pete: A e aaa i ad ai aa i 
> = ] 
4 
4 
4 


a ta UA 
pt fie 


a paczaec 
4 adi: Pat 


: ZET Zety : : 
0 aliati: 
- 





> 4 
x 
E 

EMO aste 
i: 


Muncit de preaua vremilor corvoadă, 
îmi reazăm fîmpla pe un dimb de seară 
Şi vin socoată visele să-ri ceară 


ON 000 0 
că le-am lăsat mereu mai jos să cadă. 


[A] [8] Ş [c] ID) 
PLAN ETAJ SCARA 1:200 


II 600 

[A] ] C i D - ] Ț; . Pa - - fa d, 
in duh şi pină-ra carne-s rimai Sfadă: 

PLAN PARTER CARA 1:20 cruțat de-un Colț, mă sfişie o gheară, 

scobor în sorrr şi urc în veghe iară, 

ză Sfarm bucăţi şi îar m-adun grămadă... 


ASOCIATIA MEDICALA CRESTINA «CHRISTIANA» 


Ascultă, Doamne, zdreanța mea de rugă 
Sos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti; E-mail: chr(omediasat.ro 


şi pică-n wine mirul păcii tale, 
cînd limba morții ca pe-un psalrr nă-ndrugză; 
păcatul meu de-a lîncezi pe cale 
Tu trece-l cu vederea şi mi-arată, 


INITIATIVA INFLNTĂRIL un grup de medici şi preaţi ortodocşi din Bucureşti. A gi ia 
= c-un braț de cruce, noizaa mea uitată. 


ANUL ÎNFIINȚĂRII: 1990. 
TEMEIUL STATUTAR: asociatie creştin-ortodoxă de caritate: acordă asistență medicală. socială şi spirituală; 
promo cază conceprul de medicină creştină. 




















Marie, îndelung lumina mea, era saga sai 
e început, dar nu-i sfîrşit în tine, O 
căci ai rămas cu cerurile grea, 

şi-n loc de sînge, duh îți curge-n vine. 


REALIZĂRI PANĂ ÎN PREZENI 


e 27 de filiale în România. cu învățământ medical preuniversitar (peste 10.000 de absolvenţi şi 5.000 elevi în curs 
de şcolarizare); 

e sponsorizarea a o sută monahii şi elevi săraci pentru efectuarea studiilor de medic şi asistent medical; 

e editură profilată pe teme medicale şi teologice (peste 50 titluri de carte editate); 

e a inițiat şi sprijinit substanţial înființarea a trei mănăstiri, dintre care două cu slujire medicală; 

e a organizat (2 simpozioane şi numeroase schimburi de experienţă. în țară şi străinătate, pe teme medicale şi de 
filantropie. 


Mi-a spus azi-noapte îngerul, în vis, 
să nu cîrtesc, că taina ta e mare... 
De mă-ndoii, nu voi ceresc zapis, 
ci numai omeneasca ta iertare. 


Tăcînd pios şi aşteptînd sorocul, 
mă lasă doar în ochii tăi să cat 
şi să-mi citesc în fundul lor norocul 
de-a nu fi fost femeie şi bărbat, 
căci doar din jertfa firii răstignite 
se face sorb lubirea şi ne-nghite! 


INIPASUL ACTUAL AL ASOCIAȚIEI 


În București, activitatea Asociaţiei, în principal a şcolii şi a editurii, se desfăşoară într-o clădire 
închiriată, provizorie, improprie, motiv pentru care există riscul ca Ministerul Educaţiei şi Cercetării să nu 
mai acorde şcolii avizul de funcţionare. 

Pentru construirea unui sediu propriu. conform proiectului anexat, Asociaţia are nevoie de cca 140.000 


dolari SUA. Am vrea să fie toate cum au fost 


şi să dureze, vreme după vreme, 
dar anii, ca o haită de blesteme, 


Cu recunoştinţă, dau iama iar şi pradă rost cu rost. 


Dr. Pavei Chirilă 









De colții lor şi dragostea se teme, 
Că nu-i Struneşti Cu rugă, nici Cu post, 
nici nu-i de ei vreun loc de adăpost, 

ci-n gheara lor făptura-ntreagă geme. 


Persoane de contact: Dr. Pavel Chirilă. preşedinte al Asociaţiei (tel: 4915133); Prof. Elizeta Dincă, director al 
şcolii (252 05 17); Biol. Nicoleta Macovei. manager al şcolii (tel: 448 03 07). 


Cont in valută: 

ROMANIAN BANK FOR DEVELOPMENT GSG 
Bucharest Branch 

4 Doamnei! Street. 3 District Bucharest, Romania 









E-n lumea ta arta frumuseţe 
că ochii, Doamne, uneori ne dor, 
dar pus-ali timpul minte să me-rwveţe, 
cu şarpele dinrii ispititor, 

ce fel lucrează cele prea senteţe, 

de bunăvoie, ta risipa dar, . 


somete iîimneclite 


Editura Gabriel CONSTANTINESC U (du ector), Tehnoredactare computerizată 


NCTE CARDINALE Răzvan CODRESCU (redactor șel), "PUNCTE CARDINALE" 
PU Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adunct). ct E CAT Ie ERIE: 


Account: 5410251100296130457 
Code Swifi: BRDEROBU 
Titular cont: A.F.M.C. CHRISTIANA (Şos. Pantelimon. nr. 27, sector 2, Bucureşti, cod posta! 7338)) 


B.R.D. Sucursala SIBIU Ligia BANEA (secretar de redacţie), Marcel PETRISOR, Florea TIBERIAN Z SRL 


Cont nr. 251100996517509 Adresa Redacției: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0609/422536 Printing, Company 

















PAG. 16 NR, 7/139 lulie 2002 





Cunoscut nu doar ca romancier, dar şi ca eseist şi cronicarcultural, atras deopotrivă de studiile 
tradiționale şi de ortodoxia creştină. cu respect pentru tradiție, dar nu lipsit de simțul modernităţii, 
Dan Stanca face, într-o generaţie de lejeritate postmodemistă, figură de “nebun înțelept” (mai 
de dostoievskian decit cervantesc), certind cu discreţie și smerenie, adeseori parabolic şi 
profetic, o lume care se refuză nu doaresențialului, ci şi firescului. Responsabilității civice. pe care 
o exaltă fariseic suficiența contemporană, Dan Stanca înțelege să-i opună o responsabilitate mai 
degrabă mistică, necrezind în consistenţa interioară a unei lumi fără Dumnezeu. În plan politic, 
această poziție principială nu s-ar putea traduce 
decit într-o opțiune de dreapta, dar autorul refuză 
îndeobşte futilitatea politicului, ca şi orice 
militantism exterior şi conjunctural. Pariul cu 
existența. la nivel individual şi comunitar, se 
pierde sau se ciştigă pe un alt plan, de adincime 
metafizică şi de extensiune transistorică. 

Pasărea orbilor (Ed. Albatros, Buc.. 2001) 
este al zecelea roman al lui Dan Stanca (unul dintre puţinii autori actuali la care prolificitatea nu 
ajunge să diminueze substanța epică sau ideatică). Mai mult decit în celelalte romane, autorul 
pariază aici pe latura profetică şi vizionară, cu o gravitate camuflată sub spectrul ironiei amare şi 
cu un realism bintuit de imixtiunea fantasticului sacralizat. Cu o structură narativă deopotrivă 
complexă şi flexibilă, în care firele epice şi planurile temporale 
se întretaie uneori derutant, romanul poate aminti, în detalii, de Si 
ficțiunile fantastice ale lui Orwell (evocat şi direct, de mai multe 





ă i 
ori, ca un fel de Foundine Father al apocalipticii totalitare), M. Da A 
Bulgakov, Eliade sau Borges, dar ansamblul rămîne foarte e» A a 
personal, de un autohtonismaproapehiperbolizatpeunfondde e. 













aeCV VENI EeNTGU ao MÂNIA 







YI ii Zy 
Na DĂ -, 


Le 
- N 
ă * 








PUNCTE CARDINALE 


o ereditate vinovată -— şi cu atît mai dornic de o “eliberare” esențială). Cuplul platonic şi inițiatic, 
alcătuit dintr-un bărbat încă tînăr şi o femeie mult mai în virstă, constituie un fe! de paradigmă 
obsesivă în proza lui Dan Stanca (cu posibile conotaţii simbolice în cheie guenoniană sau 
eliadiană, dar şi freudistă sau weiningeriană). Cei doi se refugiază “anamnetic” de pe orizontala 
prezentului pe verticala trecutului, cu o sensibilitate mai degrabă noetică decit lirică. Dialogurile 
lor, alternînd factologia cu hermeneutica, refac analitic atit două destine personale tainic înlănțuite, 
cât şi destinul unei lumi crepusculare. În ultimă instanţă, dincolo de relativa dihotomie subiectiv- 
obiectiv, devenim martorii unei aventuri a 
umanului în oglinzi paralele. Treptat, firele epice 
ale trecutului se adună într-un prezent pe cît de 
dezambiguizant pe atit de fatal: dacărememorarea 
însuflețeşte şi dă consistență, imediatul pradă şi 
ucide. Cei doi protagonişti vor sfirşi lapidaţi, într- 
o lume care nu suportă luciditatea şi nealinierea 
(“Nu ne iubiți, paştele mamei voastre!” — le strigă 
cu dezgust un tuciuriu tu fruntea de două degete, înainte de aruncarea primei pietre. “Duşmani 
ai poporului, asta meritați!”). Aa 
“Scutul spaţial” (întruchipare teribilă a “obiectivităţii proaste”) face parte din logica acestei 
lumi: “Inventatori scutului spaţial erau doi băieţi de treabă, relativ tineri, în jur de 40 de ani, foarte 
decenți şi modeşti, cu domiciliul stabil în Noua Anglie, într-o 

E zonă puritană (deşi puritanismul era o problemă cam depășită, 

ea e Vai de manual), cu familii numeroase și tabieturi precise, care nu 
MOR OCE, pareau ceioctuiburaţi de gloria ce biziia în jurul lor[..]. O dată 
Înca Ia Poul puspeorbită, scutul fuseseghidatsăsurvoleze acele regiuni ale 
ză CAS a pă planeteidesprecareseştiacânu sînt chiar sigure [...]. Cuatit mai 


4 La 


sensibilitate patetic-crepusculară, însubțilăşi foarteliberăcheie | ++; n ee A MI 4 0 multcucit aceste regiuni se caracterizau şi prin prezența unor 
creştină (orbirea faţă de lume ca virtute mîntuitoare, elecțiune Z: IC E ra E tza Ș. (ii intelectuali dificili, nu tocmai împăcaţi cu noua ordine a lumii 
sacră şi arvună a clarvederii viitoare)!. Personajele se i IS (ae am li ai (..]. Înasemeneacondiii, oriceautor,oricegînditor, pinăşi un 





(auto)construiesc treptat, din fluxul memoriei, rămînind sumare 
in latura exterioară, dar bine conturate lăuntric, aparenta 
inconsistență sau incoherență psiho-comportamentală ținînd de 
criza de fond a unor conştiinţe vulnerate, de contextul confuz al 
devenirii lor, precum şi de ireductibilul mieziraţional al umanului. 
Paradoxul este îndeobşte deliberat, transformat în notă definitorie 
minimală a tuturor ipostazelor unei lumi destructurate (care nu- 
i”lumea pe dos” adiscursului baroc, ci o lume pervertităpe faţă, 
în realitatea ei pe cît de brută pe atit de banală, în cotidianul ei 
cenușiu şi abulic). Deşi proiectată într-un viitor relativ apropiat 
şi zugrăvită în tuşe îngroşate, lumea aceasta este atit de organic 
şi de inconfundabil a noastră încît cruda ei autenticitate dă fiori 
pe şira spinării şi invită la o meditaţie gravă, de tensiune 
| viciană. Dan Stanca este un Patapievici cu recuzită 
romanescă. împingind radiografia “omului recent” (în localizare 
românească) pînă la consecințele ei ultime, eschatologic- 
patibulare. Eseistul Horia-Roman Patapievici şi romancierul 
Dan Stanca (Omulreceni şi Pasărea orbilor au apărut la interval 
de doar cîteva săptămini) se întîlnesc în “reacționarismul”” 
lucidităţii asumate, lansînd muratis mutaradis acelaşi S.0.S. şi 
sugerind aceeaşi urgență exorcizatoare, 

Închipuind România anilor *30 ai noului secol (în opoziție voalat polemică, aş zice, cu 
imaginea “aurită”, de belle &poque, a anilor '30 ai secolului trecut), Pasărea orbilor nu este o 
ficţiune în sensul clasic, ci aduce mai degrabă cu obiectivitatea unei prospecții detip computerizat, 
în care datele introduse duc în chip necesar la o anume configurație. Viitorul acesta monstruos 
rezidă întreg în datele prezentului, dincolo de orice invenţie sau alegorie. Purtăm generic în noi 
acest potenţial care se va actualiza așa şi nu alrfel, dacă nici o schimbare esențială (de ordin uman 

sau divin) nu vaabate pe un alt făgaş procesele în curs. Autorul devine astfel straniul cronicar avant 
Ja lzure al unui viitor pe care ni-l pregătim iresponsabil de peste 50 de ani (post-comunismul 
nefăcînd, la o analiză mai atentă, decit să adincească tragicomic disoluția comunistă, în cercul 
vicios al aceleiaşi paradigme ideologice de stinga, pe noul pat procustian al “politicii corecte"). 

Sîntem introduși din capul locului într-un peisaj urban dezolant, în care Blocul (reprezentare 

simbolică de tip ciclopic a universului uniform şi uniformizator al “blocurilor de locuinţe”) 
tronează lugubru printre maidane şi dugheni. La ultimul etaj, pe o bandă roşie lată de un metru, 
stă scris cu litere mari şi crăcănate: “Trăiască minoritățile!” (lozincă ce revine ca un leit-motiv al 
romanului). Din haosul împrejmuitor răzbat muzici ţigăneşti, damf de cărnuri fripte şi duhori de 
mlaștină. Bucureştiul a ajuns capitala unei Românii pestrițe, agonice şi cuminţi (toată lumea ne 
laudă pentru pacifismul şi toleranța cu care am clasat, prin asumată sinucidere naţională, 
problemele interetnice și teritoriale!), un fel de ghenăresemnatăa unui vast conglomerat plobalist, 
unde “minoritățile” dominante (ţiganii şi homosexualii) fac legea, iar “majoritatea” subzistă 
anonim şi acultural, ca o turmă castrată, într-o mentalitate autist-individualistă şi într-un spațiu 
semi-ghetoizat; pe bisericile goale creşte muşchiul (metaforă a uitării nepăsătoare), iar muzeele 
au căpătat statutul unor depozite suspecte de simboluri reacționare (ca unele ce conservă inerţial 
trecutul şi “falsele” axiologii tradiționale). Am pierdut demult Ardealul: nu ni l-a răpit nimeni, ci 
l-am cedat singuri, prin referendum, suspectindu-ne, birfindu-ne şi împroşcîndu-ne cu insulte unii 
pe alţii, peste “gardul” secesionist al Carpaţilor. Lumea se aprinde și se stinge la fel de repede, la 
obscure sau insidioase sugestii mediatice, altminteri putrezind curent în plictiseală, indiferenţă și 
vulgaritate. A proape nimeni nu mai are ambiția “înțelegerii”, nici naivitatea “idealurilor”, mai ales 
dupăce s-a pus în funcțiune și “Scutul spaţial”, super-detector care amendează prompt orice “gînd 
reacționar”, ca un fel de Deus ex machina, la graniţa dintre omenesc şi demonic. 

Personajele centrale sînt Miranda Franga Paulescu (descendentă din familia doctorului N.C, 
Paulescu, marele savant “reacționar”, femeie complexăși punitiv însingurată, trecută de 50 de ani 
şi conformată JAuntric de pretenția “sîngelui albastru”, a nobleţei diferențiatoare pe fondul 
mitocăniei ambientale) și Constantin Velicu (bărbat în jur de 35 de ani, descendent din familia unui 
fost securist pocăit pe jumătate, Costi este, la rîndul lui, un neliniștit şi un solitar, marcat parcă de 





. 


1. Pentru motivul simbolic al “păsării orbilor”, care a dat şi titlul romanului, a se vedea mai ales pp. 
194-198, 

2, Această continuitate perversă este sugerată şi prin sinistrul personaj cu numele de cod Mioriţa 
(vezi mai Jos), mintea diabolică emigrată din Răsărit în Apus, dinspre falimentaru! comunism rus 
spre înfloritorul “comunism american” (0, cită indignare a produs d-l Patapievici utilizind această 
sintagmă!), 






poet insignifiant, se aflau în pericolul de a fi suprimaţi de razele 
ucigaşe ale respectivului scut, din simplul motiv că, în momentul 
scrierii unui poem, autorul putuse fi ispitit de idei reacționare, 
subversive, ulterior corijate, dar, luînd în considerare excesiva 
sensibilitate a scutului şi capacitatea lui de reacție extrem de 
rapidă, acesta nu întirziasăacționeze, nemaişteptînd formularea 
nici unei autocritici, şi-l lichida rapid pe bietul şi inocentul autor. 
«Dare el chiar atît de inocent?» — se întrebau cei severi, vajnici 
apărători ai integrităţii noilor vremuri. «Să fim serioşi, domnilor! 
Scriitorii nu au fost niciodată atit de inofensivi pe cît au vrut să 
pară şi, în consecință, lichidarea lor prin acest dispozitiv 
ultraperfecționatde depistarea gîndurilor şi intențiilor subversive 
este un lucru inspirat şi necesar»...” (pp. 229-230). 


scutului pluteşte însă o aură de mister terorizant şi stranie 
ambiguitate. La sfîrşit ni se rezervă marea revelaţie; asemenea 
Sfîntului Ştefan, Costiareoultimă viziune, darcu sens răsturnat: 


> 


> e 
i 3 € - 





o eternitate, avu viziunea întregului glob pămintesc [...]. iar 

atunci, după ce ochii se obişnuiră cu haloul ceţos. care încet- 

încet începea să se destrame, văzu [...] scutul spațial şi groaza îi cobori pe figură [...]. Era o reţea 

deasă, o plasă de oțel cu ochiurile strimte şi strîns țesute, care îmbrăca mingea pămîntului cu o za 

circulară. Filamentele care formau rețeaua erau negre, de un negru smolit, în contrast cu atmosfera 
albăstrie, părînd cu atit mai hidoase, ca tentaculele lungi ale unui păianjen [...]. Dar aceasta nu era 
totul. În nodurile care țeseau plasa luceau aceiaşi ochi apoşi, urduroşi, bovini, galbeni, ochii 
monstrului de care îi povestise țiganca şi care acum, fixaţi în toate punctele rețelei, îşi îndreptau 
halucinant privirile spre pămînt, spre locuitorii lui pe care, în sfîrşit, îi avea la cheremul său” (pp. 
238-239). Atunci Costi, dumirit şi cutremurat, izbucni cu disperare (vox clamantis in deserto): 
“Treziţi-vă, nesimțiţilor! Nu e nici un scut spaţial, nici o invenție a americanilor. E doar el, cu 
numele codificat Miorița, monstrul născut aici la noi, în Călăraşi, Teleorman, care mînca fleici 
grase în Joia și Vinerea Mare şi care, de cînd a deschis ochii, a dorit dărimarea bisericilor şi a 
palatelor, ca să trăim toți în cazărmi şi în grajduri. Treziţi-vă, ticăloşilor!”. Aşadar, îndărătul 
întregului scenariu pozitivist, stă nimeni altul decit cel pe care Viorica, țiganca bătrînă (pitorească 
“preoteasă” ainfemnului), i-l evocase cîndva ca pe ex-securistul ce concepuse experimentul Piteşti 
şi apoi se strămutase în Occident, spre a-şi desăvirşi acolo, cu mijloace noi şi mai sofisticate, 
acțiunea distructivă (“Gata, mi-a spus, plec! Nu mai e nimic de făcut în țara asta. [...] Trebuie 
neapărat să mă duc la americani, ruşii nu mai au nici ei nici o putere! [...] E păcat de ştiinţa aia a 
americanilor, că nu fac nimic cu ea! Ei au nevoie de unul ca mine, care să ştie s-o direcționeze [...] 
Viorico, fug la americani, mă prefac că sînt anticomunist, dar în realitate o să-i învăţ pe prostovani 
că de abia de acum încolo se construieşte comunismul [...]: nu burta goală, minciuna şi gulagul, 
ci burta plină, uitatul de dimineaţă pînă seara la televizor şi scuiparea pe cuvînt, astea sînt 
comunismul adevărat!” — p. 227), 

Rezultă limpedecănumitul Miorița (cinicăironie onomastică!) artizanul tuturor “reeducărilor” 
teofobe şi antropofobe!, se identifică structural cu Antihristul însuşi, întruparea apocaliptică a 
Diavolului care, nota bene, e român neaoş, progenitura infernală pe care o ctocim demult în falsa 
noastră înțelepciune (“Fă-te fiate cu dracul pînă treci puntea!”), în resemnările şi compromisurile 
noastre istorice, în gregarismul nostru larvar! Trebuie să recunoaștem că de la “jara lui Dracula” 
la “țara lui Antihrist” drumul n-ar fi nici prea lung, nici prea ocolit... 

Romanul se încheie în nota acestei negre profeţii, cu imaginea celor două cadavre întinse pe 
maidanul însîngerat, dar spălate apoteotic de ploaia curăţitoare trimisă de Domnul peste ele. lar 
speranța, ca o pasăre renăscută din propria ei cenușă, îşi deschide aripile de taină în ultimul pasaj, 
cu făgăduinţa înfioratăa unui eon auroral, strălucind dincolo de opacitatea istoriei: “Poate undeva, 
dincolo de plasa scutului, în profunzimea cerului, se slujea o liturghie a păsărilor şi a diamantelor, 
în care un copil subțire, îmbrăcat în haine albe, scînteietoare, ținea Sfîntul Potir deasupra căruia 
flutura eşarfa vederii fără moarte... Cosmosul e clădit din trei cuvinte. Dacă vi le-aş spune, m-ați 


E ai - 
P i a fă sp aj a A | - 3 N i i j i ăi ă ? 
GAALB ATROS pe i A Intr-o fracțiune. intr-o tracțiune a fracțiunii. care dură insă cit 


Ș. 
Alee 
1% 
Poli st 
2) 


Li 


omori cu pietre și pietrele s-ar transforma în foc... Şi nu s-au transformat...” 
Răzvan CODRESCU 





3. Să fiavut Dan Stanca în minte abrupta aserțiune aluiH.-R. Patapievici că 'abia cînd privim spaţiul 
mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea chestiunii specificului naţionai este cu 
adevărat pusă"? g 





„Dincolo, de pozitivismul informaţiei oficiale, în jurul |