Puncte Cardinale anul X, nr. 5 (113), mai 2000

Pac, pre ae Aa 
Satu Îi: 


Îl 2000 FIRELE gSIuEA AL RAȘTERUI Dora 
JUDILEUU NASTERII LUI TINA ELIRESCU 150 


PUNCLE 


credinta 
iubire 
speranta 


CASDINALE 


PO L0) DD. € 
Nr 5113, 


Mai 
2000 * 


16 pag. -5000 lei 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Imaginea unei țări în lume se construieşte 
atât din contribuţii individuale, câ și dintr-un 
efort colectiv, adică prin organisme 
reprezentative. Şi tot imaginea unei țări (pentru 
că ca este o reflexie sufletească) este mai mult 
decât starea ei la un moment istoric dat. Adică 
imaginea unei Rusii creștine ce a dat pe 
Dostoievski rămâne chiar și în perioada revolută 
a celor 70 de ani de bolşevism. Pentru că, iată, 
comunismul s-a dus, iar imaginea Rusiei, cu una 
din încărcăturile ei eterne (Dostoievski), rămâne. 

Este evident că mass-media globală oferă în 
primul rând imagini ce trebuiesc consumate (la 
propriu) şi apoi uitate. Iar lumea în care trăim 
este oarbă, surdă și respinge orice sugestie ce i- 
ar schimba direcția de mers. Pentru că există o 
direcție clară, a cărei imagine apocaliptică este 
dată de o “gay parade” din Sydney, ori de 
bombardarea de către NATO a bisericilor 
ortodoxe și a altor obiectivbe civile (cu tot cu 
civili), în timpul nopţii de Înviere, în întreaga 
Y ugoslavie, Prezentarea albului drept negru, și 
a minciunii drept adevăr, este o armă veche de 
când lumea ce a “prins” acolo unde credința nu 
a fost suficient de tare. 


Aşadar, undeva în această ierarhie a “valorilor” 
se va plasa orice imagine (a unei întâmplări, 
persoane, fenomen). Adică, ce nu se potrivește 
dezmățului şi apostaziei generale va [i ignorat (în 
cel mai fericit caz), iar orice contribuţie la 
subminarea adevăratei ierarhii (individ-neam- 
Dumnezeu) va fi mult lăudată şi recompensată. 

Dar căutarea şi exportul unei imagini a 
României în lume devin inutile în cazul în care 
românii ar dori şi ar ajunge să se identilice cu 
lumea (cu modelele ei nivelatoare, în olertă) şi să 
rezoneze odată cu ea. Însă dacă noi, românii de 
astăzi, ne vom aduce aminte de Neam (adică de 
existența noastră dincolo de timp) şi vom dori din 
răsputeri să fim noi înșine, atunci să ne aşteptăm 
ca imaginea României să [ie permanent boicotată, 
scoasă din câmpul vizual al lumii. Acest lucru se 
întâmplă oricum, în raport cu gradul de afirmare 
a eului național. Așa cum Mincinosul, stăpân al 
acestei lumi, simte de departe mirosul de tămâie şi 
se fereşte, tot aşa și uneltele acestuia (masoneria, 
evreii şi organizaţiile mondialiste) au antenele 
“ciulite”, capabile să sesizeze orice manifestare 
naționalistă şi mărturisire a lui Hristos, Fiul lui 
Dumnezeu, ce ar pune planurile lor în pericol. 





Chiar persoane şi instituții din România, cu voia 
sau fără voia lor sunt atrase în vârtejul unei furii 
bezmetice pusă să şteargă orice urmă de 
creștinism.! 

Cele câtave exemple de mai jos sunt legate de 
practica aceasta “văzută”, dar tot mai greu de 
observat, de a oculta adevărul, fie el istoric, 
politic ori social. Răspunsul la aceste minciuni? 


Petru GOLEȘTEANU 
(continuare în pag. 2) 





1. O amplă spicuire (“The Saturday Age”, 16 Octombrie 
1999) din statistica oficială în ceea ce priveşte religiile din 
Australia: sunt menţionaţi 4.353 de păgâni, 2.091 de satanişti 
şi 1.849 de vrăjitori, Aflăm mai departe despre existența a 
105.000 de evrei care se roagă în 180 de sinagogi, şi că 
numărul musulmanilor se ridică la 200.885, aproape la fel de 
mulţi ca budiştii (199.812). Statistica mai spune că doar 10% 
dintre australieni participă la slujbele duminicale chiar dacă 
71% din populaţie se declară creștină (catolici, anglicani, 
unitarieni). Apoi ştim că 16,8% dintre australieni nu au nici o 
religie. Ce este deosebit în legătură cu acest articol-colaj 
apărut în numitul cotidian ce apare la Melburne, este că “se 
uită” Ortodoxia. Cei aproximativ 1 milion de ortodocşi (Greci, 
Sârbi, Ruşi, Români, Libanezi, Bulgari, Egipteni, Macedoneni, 
Sirieni, etc.) nici nu există!!! 


' 
m Ned 








PAG. 2 NR. 5/113 Mai 2000 





(urmare din pag.!) 


Nu trebuie pierdut timp, pentru că de foarte 


multe ori minciuna crește prin lipsa noastră de 
acţiune. 


"Ye 

în august 1999, comentatorii mas-mediei 
internaționale au oferit pe larg detalii despre 
eclipsa totală de soare, eveniment ce aducea în 
atenție şi România. Cu acest prilej reportajele 
TV “amintesc” de un “obicei” românese de a 
arde (a da foc) o paiață/sperietoare în formă de 
cruce, spre a alunga... duhurile rele, cum s-ar fi 
întâmplat în Bucureşti, în chiar timpul eclipsei. 
Deci superstițiosul popor român crede în astfel 
de lucruri, situându-se astfel, din punct de vedere 
spiritual, în Africa animistă - acesta este mesajul 
imaginilor comentate şi transmise de CBS, ABC, 
etc. Chiar dacă pare greu de imaginat pentru 
cititorii Români, dar aceste reportaje (tot mai 
numeroase) sunt “construite” de adepţi ai 
marxismului. Cum altfel s-ar putea explica 
ocultarea mesajului acelui “happening”, pentru 
că în realitate era vorba de arderea “Stafiei 
comunismului”, un eveniment artistic (poate 
discutabil), dar pus în scenă pentru a puncta cu 
totul altceva decât s-a relatat? 


* X * 


Harta globului pământesc (supliment al 
revistei “National Geographic” din August 1999, 
ce apare într-un tiraj de milioane de exemplare) 
înfățişând ariile limbilor vorbite, indică drept 
limba Maghiară singura limbă vorbită în 
Transilvania! Nu, nu este o greşeală de tipar ori 
o neglijenţă a cartografilor, datorită dimensiunii 
mari a hărții, în raport cu detaliul la care ne 
referim. lată, prin comparație, minoritatea turcă 
din Bulgaria este indicată prin două mici 
“insulițe” de altă culoare. Dar România arată pe 
hartă pur şi simplu înjumătăţită, printr-un 
adevărat rapt teritorial şi nu doar lingvistic. lar 
în aceiaşi zonă geografică, limba vorbită în 
teritoriul numit Republica Moldova aflăm că 
este... moldoveneasca. Este ca şi cum Austriecii 
ar vorbi austriaca. 

Oricum, textul eseu-reportaj ce constituie 
“'miezul tare” al acestui număr dia “National 
Geographic”, este în ton cu fantezia cartografică, 
având acelaşi sens ideologic al ştergerii granițelor 
de stat. În aceste pagini se face o adevărată 
apologie marxismului: Marx fiind un adevărat 
profet, descriind încă din timpul vieţii sale, toată 
complexitatea socio-politico-economică a 
globalismului din zilele noastre. Să sperăm că 
harta amintită va rămâne doar o proiecție (şi nn 
un proiect) pe hârtie a unor fantezii izvorâte din 
minţile cartografiate cu roşul trufiei lui satan. 


AA. 


“Europa de Est pentru începători” este un fel 
de manual (Alternativ ca mai toate manualele 
alternative) ce este achiziţionat şi apoi recomandat 
de bibliotecile școlare din Inmea anglo-saxonă. 
Această carte face parte din colecția “Pentru 


2. Nici nu este de mirare această percepție a evenimentelor, 
dacă până și o corespondentă din România (A.R. Ţurcea) 
pentru SBS Radio (Special Broadcasting Services- Australia) 
în limba română, vorbeşte despre “obiceiul” Românilor de a 
pune usturo) pe la uși, în noaptea Sfântului Andrei, pentru a 
alunga spiritele rele. În afara acestui “senzaţional”, transmisia 
respectivă (29 Noiembrie 1999) nu a amintit nici un alt lucru 
despre Ocrotitorul României şi evenimentele istorice legate 
de această zi 





începători” (“For Beginners”) unde s-au mai editat 
zeci de alte titluri, cum ar [i “Marx (sau Freud, 
Lenin, Mandela, Budha, Postmodernismul, Mafia, 
Holocaustul, etc.) pentru începători”. Acest volum 
este o caricatură (în formă cât şi în conţinut), 
gândit probabil! pentru uzul cititorilor mai puțin 
avizaţi de faptul că, să zicem, macaroanele nu 
cresc în copaci. Chiar aşa “simplificată”, această 
carte ar fi trebuit să conţină datele de bază. Spre 
exemplu )a capitolul fimbi vorbite în spaţiul est- 
european, sunt trecute numai cele slave și Maghiara 
(limba “moldovenească” este și a inclusă aici). 
Limba Română apare ce-i drept, dar nu la capitolul 
amintit, ci doar pe undeva, ca o referinţă ce se 
pierde în stufoşenia textului. 


eh % 

Bibliotecile şi librăriile din Australia au extrem 
de puține materiale despre România. Căutând 
într-un database (local ari prin reţeaua Internet), 
informații în limba engleză despre istoria, 
geografia, politica şi cultura României, afli că 
bibliotecile nu dețin decât câteva titluri de carte, şi 
acelea din anii 50'-60'-70'. Acest lucru este valabil, 
din păcate şi în alte părți ale lumii: SUA, Canada, 
Noua Zeelandă, etc. (informaţie uşor de veriticat 
folosind Internetul). 

Spre exemplu, sunt doar trei cărți despre 
România, ce se găsesc în rafturile bibliotecii 
municipale din Dandenong, Victoria.* Toate sunt 
de dată relativ recentă (1991-1995) şi scrise de 
străini şi apărute la edituri din străinătate. Sunt 
ediții iefține (de “popularizare”), unde lucrurile 
importante nu sunt amintite, iar altele nesemni- 
ficative dar senzaţionale (“Dracula”) sunt 
comentate pe larg. Toate aceste trei cărțulii sunt 
cartonate şi au pe cotor, înscrisul “Romania”; 
diferența dintre acestea este minoră în raport cu 
informaţia oferită. lată seria “Don't Forget Us” 
(“Nu ne uitaţi”) ce se ocupă de “istoria, cultura şi 
stilul de viaţă” a diverselor popoare vitregite de 
soartă din țările: Vietnam, Somalia, Bosnia, India, 
China, Palestina (!); Kurdistan (!) şi România. La 
aproape şase ani de la aşa-zisa revoluție 
anticomunistă, România se plasa (şi se plasează) 
alături de cele mai sărace țări din Africa şi Asia! 

În mai toate aceste cărţi, alipirea teritoriilor 
româneşti la Regatul României se cheamă... 
anexare sau cucerire. Apoi majoritatea 
fotografiilor (şi sunt multe) reprezintă țărani sau 
muncitori jerpeliți şi cu fețele tumefiate de muncă.* 
Absolut adevărat! Pentru că o atât de multă 
nepăsare şi complicitate la această stare, a tuturor 
conducătorilor ţării din ultimii 60 de ani, nu a 
putut duce decât la o tot mai mare înrăutăţire a 
vieții adevăraţilor creatori de avuţii materiale ale 
României. Este nerăsplătită această muncă... dar 
cum şi munca este o formă a rugăciunii, Dumnezeu 
are grijă de credincioşii Săi! 


sări 





3, Dandenong, situată în aria metropolitană a statului Victoria, 
Melbourne, este cea mai mare suburbie având şi cea mai mare 
diversitate în ceea ce priveşte componența etnică, numărul 
românilor este poate cel mai mare în comparaţie cu alte 
suburbii.) 

4. În ochii occidentalului, imaginile de acest gen devin cu 
adevărat parte a unui peisaj african. Ei, occidentalii nu văd 
tragedia unui popor creştin, obidit şi supus lachinuri şi privaţiuni, 
ci doar aşa, un “trib de albi”, ce întâmplător se găseşte în 
Europa. Și aceasta deorece locuitorii “lumii libere” sunt sclavi 
ai banului la fel cum sunt și prezenţii şi foştii conducători (din 
(ară sau străinătate) ai României, lar “dărnicia” acestora este 
legată tot de câştigul material: “Ce reducere la taxă pot avea 
pentru o cutare donaţie?” 


Un supliment al cotidiasnului “The 
Australian” (Noiembrie 1999) prezintă cu destul 
de multe detalii situația eccnomică şi financiară 
(furnizând şi date social-politice) a ţărilor 
Europei. României i se oferă un spațiu egal! (în 
rând cu țările est-europene), dar ce surprinde 
este drapelul naţiona! cu stema comunistă. Acum, 
ori editorii nu cunosc existența unei alte steme 
oficiale ce a înlocuit pe cea comunistă (vină de 
care se fac părtași şi reprezentanţii României 
aici, în Australia, ce ar [i trebuit să promoveze 
imaginea oficială), ori nu dau nici o importanţă 
acestui aspect. Şi în acest ultim caz, ce nu este cu 
totul surprinzător (a se vedea relaţiile economice 
foarte strânse ale Occidentului cu China 
comunistă), prezenţa românească în Australia 
trebuia să se fi simţit cel puțin la nivelul unei 
minime “reclame”.* 

Boicotarea informaţiei despre România s-a 
făcut în primul rând din interiorul României, 
atât în perioada comunistă cât şi în anii 1990- 
1999. Chiar dacă pare o idee “învechită” în 
această eră a computerelor, tot cartea rămâne 
sursa principală de învățătură la orice nivel al 
unei şcoli, în orice colţ al lumii. Donaţția de carte 
pentru biblioteci din partea ambasadelor! 
Ministerului de Externe şi asociaţiilor culturale 
lipseşte cu desăvârşire din preocupările acestor 
instituții. Şi se face atâta caz de imaginea României 
în lume!” Recolta” a ceea ce nu s-a făcut timp de 
zeci de ani, se vede astăzi foarte clar. Nimeni, 
inclusiv cel care a trecut cât de cât prin şcoli, nu 
ştie mai nimic despre România. Practic vorbind, 
dacă cel puţin 10-15 cărţi în engleză (sau franceză, 
germană etc.) ar exista în fiecare bibliotecă 
universitară (dar și locală, de stat, etc.) din marile 
oraşe ale lumii, cu referinţă la istorie, cultură, 
georgrafie, economie, ete., s-ar rezolv a, în timp 
multe lucruri de care acum ne plângem. Aşa cum 
ce nu s-a făcut timp de zeci de ani, se vede acum, 
la fel, ceea ce s-ar putea face la timpul prezent, va 
da roadele într-un viitor, sperăm nu tocmai 
îndepărtat. Şi aceasta la un preț extrem de mic. 
Dar din păcate nu există nici un pic de voinţă în 
acest sens, la nici unul din organismele 
reprezentative româneşti din străinătate. 

Se poate aştepta mult şi bine până când 
bibliotecile Occidentului vor cere titluri de carte 
spre achiziţionare! Dacă instituţiile româneşti 
abilitate pentru a face propagandă culturală (și 
de afirmare a României) în străinătate nu oferă 
nimic publicului avid de orice “imagine”, probabil 
tot organismele internaționale vor face ceea ce 
ştiu: cărțulii bogat ilustrate cu “exoticul” plai 
românesc populat cu oameni cerşind (individual 
sau în grup) bancnoţe verzi, îndestulătoare... Şi 
iată imaginea lumii: “Piramida care face cu 
ochiu!” (parcă aveam o vorbă cu banul şi 
proprietarul ochiului!) ce striveşte popoare, în 
marşul său zornâitor. Singurul lucru pe care 
putem să-l facem este să ne ferim de acest chip 
cioplit ce atentează la mântuirea noastră. 
Imaginea noastră căreia trebuie să-i facem 
“reclamă” este cu toțul alta, dar ea apare numai 
când ne reflectăm în icoana Maicii Domnului, 
rugându-ne. 

Și cine va mai putea spune că nu este aceasta 
imaginea României? 





5, Până în anul 1995, acelaşi drapel naţional având stema 
socialistă cu secera şi ciocanul a fluturat la Open-ul Australian 
de tenis de la Melbourne, unui din cele patru mari tumee de 
tenis ale jumii. La apelul unui grup de români şi cu eforturi 
considerabile (nu se păsea un steag fără stema socialistă!) 
“imaginea” a fost schimbată 











N 





APOCALIPSA 


PUNCTE CARDINALE 


Mai 2000 NR. 5/113 PAG. 3 





ŞI ANUL. 2000 


Dumnezeu nu ţine cont de soroacele fixate de oameni 


Ca de fiecare dată când se apropie un ceas al 


UNESCO — asimilate abrupt “conspirației masonice”, un fel 


delimitărilor vremii, apar tot felul de supoziţii privind | Pr. GHEORGHE CALCIU. de “antihrist de grup”, care se substituie Bisericii sau ideii 


sfârşitul lumii. Aceste fenomene s-au întâmplat mereu, în 

special atunci când a fost un soroc de mileniu sau când 

lumea a fost zguduită de evenimente tragice — cutremure, războaie etc. — care creşteau 
mizeria generală, suferința şi disperarea în sânul omenirii. Este neîndoielnic că 
evenimentele tragice universale — vorbesc de calamități — sau războaiele, cu tot cortegiul 
suferințelor umane, sunt, într-un fel sau altul, “semne ale vremii”, dar asta nu înseamnă 
că atunci va fi sfârşitul. In ceea ce priveşte sorocul anilor, în special al mileniilor, este 
în afara oricărei îndoieli că a lega sfârşitul lumii de aceste soroace înseamnă a-l aplica 
lui Dumnezeu măsurile omeneşti. Numărarea anilor şi dimensiunea lor este o măsură 
omenească, pe care Dumnezeu ne-a dat-o în clipa în care începe istoria văzută, adică 
începutul Creaţiei. Aceasta se desfăşoară în timpul şi spaţiul create de Dumnezeu odată 
cu apariția universului văzut. El a rânduit stelele, luna şi soarele spre măsura vremilor 
noastre, dar nu şi-a condiționat niciodată pronia de astfel de soroace. Dumnezeu nu 
trăieşte în timp şi este greu de crezut că are nevoie, ca noi, de împlinirea sorocului de 
O mie sau două mii de ani, pentru a-şi pune în aplicare planul de desăvârşire a lumii, 
hotărât în Sfatul de Taină al Sfintei Treimi din eternitate. 

Creştinii, dar şi necreştinii— mă refer mai ales laanumite secte derivate din iudaism, 
chiar dacă sunt amestecate cu elementele de doctrină creştină — au prevestit totdeauna 
sfârşitul lumii la soroace de timp sau la catastrofe. Uneori au mers atât de departe încât 
şi-au vândut averile celor care nu credeau în sfârşitul lumii şi, îmbrăcându-se în haine 
albe, s-au suit pe munți spre a-L primi pe lisus Hristos Judecătorul. lisus nu a venit. 
Deziluzia şi regretul pierderii averii au tulburat o vreme pe actorii acestei piese, dar apoi 
faptele s-au uitat, iar povestea s-a repetat de multe ori, cu alte secte sau alte generații. 
Numai ortodocşii şi catolicii nu s-au implicat în astfel de istorii, chiar dacă unii s-au lăsat 
ispitiți să creadă în sfârşitul lumii, atunci ca şi acum. Biserica însă, în magisteriul ei, a 
descurajat astfel de manifestări şi a insistat pe spusele lui lisus referitoare la sfârşit: 
“Dar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai 
Tată!” (Mr. 24, 36) 

Literatura eshatologică, relativă la cea de a doua venire a Mântuitorului şi la 
sfârşitul lumii, nu este numai o angoasă creştină. Când lisus a venit în lume, literatura 
eshatologică evreiească era atât de bogată şi atât de presantă, încât sute de “apocalipse” 
circulau printre iudei, toate vorbind de un sfârşit apropiat: venirea lui Mesia, terminarea 


acestei lumi corupte de păcatul adamic, instalarea unei noi împărăţii cereşti, în care 


neamul evreiesc trebuia să-şi aibă poziția lui sacră de “popor ales”, confirmată de 
lehova. | | 

Creştinismul primar trăia şi el în aceeaşi atmosferă eshatologică după moartea şi 
Învierea lui lisus. Pentru creştini, istoria omenirii fusese consumată, redempțiunea, pe 
de o parte, şi condamnarea, pe de alta, se împliniseră, nimic nou nu se mai putea întâmpla 
în lume, decât instalarea unui “cer nou” şi a unui “pământ nou”, cum spune Sf. Apostol 
Petru: “vi se cuvine vouă să umblați întru viaţă sfântă şi în cucernicie, așteptând şi 
grăbind venirea Domnului, din pricina căreia, cerurile, luând foc, se vor nimici, iar 
stihiile aprinse se vor topi. Dar noi aşteptăm, potrivi! făgăduințelor Lui, ceruri noi şi 
pământ nou, în care locuieşte dreptatea" (2 Petru 3, 11-13). Evident, însuşi Sf. Apostol 
Petru credea că sfârşitul este aproape şi că, printr-o pocăință fierbinte, creştinii puteau 
orăbi sfârşitul, către care inima lor, plină de iubirea lui lisus, aspira fierbinte. 

La rândul său, Sf. Apostol Pavel învaţă şi el despre a doua venire şi despre Antihrist 
ca apropiată “plinire a vremii”, dar el face aluzie la o anumită piedică, precizată 
credincioşilor tesaloniceni într-o convorbire anterioară, așa că nu mai detaliază asupra 
piedicii. Însă şi pentru el sfârşitul lumii nu era departe, deoarece Antihristul era deja în 
lume, numai că din cauza piedicii amintite, încă nu se putea manifesta: “Potrivnicul, 
înălțându-se mai presus de tor ce se numește Dumnezeu, sau € făcut pentru inchinare, 
aşa încât să se aşeze el în Biserica lui Dumnezeu şi pe sine să se dea drept Dumnezeu. 
Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum 
ştiţi ce-l opreşte ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se 
lucrează, numai că este unul care o ține acum pe loc, până ce va fi dat la o parte” (2 
Tes 2, 4-7) Este foarte greu să înțelegem la ce se referă Apostolul Neamurilor, pentru 
că ei vorbeşte despre ceva cunoscut tesalonicenilor. Oricum, este evident că aceste 
versete erau destinate să potolească tendința prea evidentă a celor din Tesalonic de a se 
pregăti pentru iminența venirii celei de a douaa lui Hristos, părăsind lucrul şi rugăciunea 
în lume şi privind numai spre apariţia Judecătorului. 

Fenomenul aşteptării înfrigurate a sfârşitului lumii din momentul de faţă, legat de 
sfârşitul mileniului nostru, şi încercarea de a identifica în diferite persoane istorice 
figura lui Antihrist nu fac decât să reia, în versiune contemporană, încercările făcute de 
mistici necontrolați şi neacceptaţi de Biserică, de a descifra în sute de persoane, în 
perioade istorice diferite, pe Antihristul profeţit de Sf. loan, începând cu Nero şi 
sfârșind cu Hitler sau Stalin, Aceste identificări au trecut prin toate perioadele istorice 
şi “antihriştii” erau identificați nu numai pe baze biblice, ci şi pe cele naţionale: 
Napoleon Bonaparte pentru ruşi, ca şi Hitler în epoca noastră, sau Stalin pentru 
popoarele din lagărul comunist ete. Deoarece în Epistola Sf. Pavel referitoare la aceasta 
sunt unele conotaţii care ne duc la idea că “potrivnicul” (Antihristul) ar putea fi nu o 


naționale, manipulează populația, decide destinul naţiunilor 
şi se instituie ca un organism universal cu resorturi presupus 
oculte. 

Semnele sfârşitului, despre care vorbeşte Mântuitorul în cuvântarea eshatologică 
din capitolul 24 de la Marei, este foarte clar pentru cine citeşte cu atenție. lisus începe 
prin a ne preveni: “Vedeţi să nu vă amăgească cineva " (24, 4). Apoi enumără toate 
nenorocirile care se vor abate asupra lumii, pe care le vedem şi astăzi şi care niciodată 
nu au lipsit din lume: cutremure pe alocuri, războaie, ridicarea unui neam împotriva 
altui neam, foamete, ciumă sau alte epidemii, asupriri, arestări ale credincioşilor, 
ucideri, prooroci mincinoşi, sminteală, răcirea iubirii. Toate aceste fenomene au fost 
mereu, dar ele nu au adus sfârşitul. Ele puteau fi referiri pentru creştinii din ludeea, pe 
care lisus îi pregătea pentru persecuție și pentru nenorocirile care se vor abate asupra 
poporului evreu, pentru că lisus le spune celor credincioşi să fugă în munți, să se 
ascundă, ceea ce ucenicii şi discipolii lor au şi făcut atunci când Titus a cucerit 
[erusalimul. De unde se vede ca apostolii au înțeles exact ce voia lisus să spună şi că 
numai noi facem confuzii, pentru că spusele Mântuitorului par a fi fost întrerupte de 
întrebări ale apostolilor pe care Evanghelistul nu le menţionează, dar este limpede că 
revenirile în cuvântarea Domnului, când la cele ce se vor întâmpla celor din ludeea, 
când la sfârşitul veacului, erau determinate de întrebări. În fond, de ce ar fi sfătuit 
Mântuitorul pe ucenicii Lui să fugă în munți atunci când toate acestea se vor întâmpla? 
Nimeni nu poate scăpa de sfârşitul lumii, oriunde s-ar ascunde... 

Există însă un verset care aruncă o lumină limpede asupra timpului împlinirii 
vremii şi care nu ne lasă să fabulăm fără a încălca adevărul Scripturii: “Și se va 
propovădui această Evanghelie a Împărăției în toată lumea, spre mărturie la toate 
neamurile: şi atunci va veni sfârşitul” (24, 14). Acest verset pare, ia prima vedere, a 
da dreptate celor care susțin că sfârşitul mileniului înseamnă şi sfârşitul lumii. Ținând 
cont de extensiunea extraordinară a mijloacelor de comunicare din prezent, de 
contactele dintre persoane, în mod direct, de telefon şi de Internet, se mai poate spune 
că există neamuri care nu au auzit cuvântul Domnului, cărora nu li s-a propovăduit acest 
cuvânt, propovăduire menită să grăbească venirea Domnului, cum spune St. Apostol 
Petru? Incontestabil că există. Să nu uităm cuvintele exacte folosite de lisus. El spune: 
se va propovădui. Propovăduire nu înseamnă informare, nici măcar anunțare — 


kerigma. Propovăduire înseamnă a anunța cu intenția de a converti, de a aduce la | 


credinţă, şi sunt nenumărate neamuri cărora nu li s-a propovăduit decât în taină şi de 
laom la om, Mărefer la țările unde creştinismul este interzis, uneori chiar sub pedeapsa 
morţii, propovăduirea la întregul neam nefiind posibilă. Mă refer la popoare primitive 
trăind prin codrii Amazonului, unde mereu se descoperă triburi care nu au avut nici o 
legătură cu predicatorii. Şi mai este ceva la care trebuie să ne gândim: una este 
predicarea cuvântului biblic şi alta este mărturia mincinoasă care rătăceşte mai mult 
decât necunoaşterea. 

Oare propovăduirea creştinismului de către anumite secte, ca Martorii lui lehova, 
Mormonii sau altele, nu sunt o piedică grea în răspândirea adevăratei credinţe la toate 
neamurile? Am auzit de grupe de mormoni care vin pe la casele oamenilor vorbindu- 
le despre sfârşitul lumii şi chiar caută să se instaleze în casele lor — dacă îi văd prea naivi 
— spre a-i “feri de o mare nenorocire care îi aşteaptă” din cauză că nu cunosc “adevărul 
credinței” (care ar fi cel mormon). 

Pe de altă parte, grupurile extremiste, aşa-zise creştine eshatologice, înțelegând 
greşit cuvintele Sf. Apostol Petru din citatul de mai sus (2 Petru 3, 11-13: *,.. aşteptând 
şi grăbind venirea Domnului”), cred că ei pot grăbi această venire prin acte de 
terorism, prin atacuri armate împotriva altor confesiuni sau religii, prin crearea unei 
stări de haos şi durere care ar determina pe Mântuitorul să vină mai curând. Toate aceste 
acte sunt intenționate de-a lungul anului 2000. În Israel, unde se crede că va avea loc 
Judecata din urmă, astfel de grupuri s-au şi strecurat, dar autoritățile israeliene, 
înştiințate de intenţiile lor, au luat măsuri: pe unii i-au expulzat, pe alții îi țin sub 
supraveghere. Asta însă nu înseamnă că toate grupurile sunt cunoscute, sau că nu s-ar 
putea produce asemenea tulburări şi în alte părți ale lumii. 

În afară de aceste incidente posibile, dar care, fără îndoială, vor avea caracter 
restrâns, de grupuri excesive, există încă un eveniment pe care creştinii îl consideră ca 
avînd o semnificație eshatologică şi care poate grăbi venirea lui lisus, Pentru prima 
dată, de la începuturile aşezărilor creştine în Țara Sfântă, înşişi creştinii au hotărât 
închiderea bisericilor din lerusalim, ca protest împotriva hotărârii guvernului israelian 
de a da permisiune musulmanilor să construiască o geamie exact în faţa Bisericii 
Naşterii Domnului din Nazaret, geamie uriaşă, care ar masca total vechea biserică 
creştină. În ciuda protestelor creştine, hotărârea autorităților evreieşti a rămas, cel puţin 
deocamdată, neschimbată. 

Unele Biserici creştine văd în acest actal guvernului israelian o alianță anticreştină 
cu musulmanii, spre a persecuta creştinismul şi spre a împiedica accesul pelerinilor la 
Locurile Sfinte. Pal ptă bisericilor este forma de protest creştină luată de liderii 
creştini locali, un fel de grevă tăcută şi îndurerată. Pentru grupurile eshatologiste, acest 
fapt, petrecut chiar la finele mileniului doi, capătă 


persoană, ci un grup, unii creştini de astăzi (şi nu numaidecât dintre sectanţi) sunt semnificaţie apocaliptică, fiind văzut ca un ultim “asalt (continuare în pag. 6) 
înclinați să vadă pe Antihrist în anumite organizaţii internaționale = ONU, NATO, al Satanei” împotriva credinţei, încercând să împiedice 
0 II —— 000 N e Po ap SO a a ca II — = 








= = - 








PAG. 4 NR. 5/113 Mai 2000 





PUNCTE CARDINALE 


“Prajpezii despre brecut 





EVREII - AGENTI Al COMUNISMULUI 


In contextul responsabilităților pentru persecuția 
evreilor în cel de al doilea război mondial, România se 
găseşte într-o situație care nu-i face cinste. Glasul celor 
care ar Îi avut datoria să afirme puternic că “românii nu 
sunt un neam de ucigaşi” a tăcut în momentele în care 
eram stigmatizați cu învinuirea de a fi participat activ la 
holocaust. Faptul că preşedintele Ion Iliescu a tăcut la 
inaugurarea Memorialului Holocaustului de la 
Washington, că nu a protestat când a văzut cifra de 
400.000 de victime puse în sarcina românilor, nu este 
surprinzător. Domnia Sa nu este român, este comunist, 
iar în această calitate nu se simte obligat şi dator să ia 
apărarea unui neam cu care nu mai are nimic în comun. 
Pentru preşedintele postdecembrist al României, 
“idealurile nobile ale comunismului ” sunt mai presus 
de măruntele noastre amărăciuni valahe. Surprinzător 
însă este faptul că, în fața unei asemenea grave învinuiri, 
“intelighenția” română nu s-a solidarizat într-o acţiune 
de protest, alături de care ar fi trebuit să fie prezent corul 
personalităţilor politice de toate culorile, personalități 
care altfel se întrec în a se recomanda ca apărătoare ale 
prestigiului, intereselor şi imaginii României în lume. 

lată însă că în ciuda servilismului clasei noastre “de 
sus” față de opinia politică impusă de Occident în 
problema evreiască, ne vine în ajutor o conştiinţă în care 
flacăra respectului față de adevăr se dovedeşte a fi mai 
puternică decât interesele, deloc neglijabile, ale acestei 
lumi trecătoare. 

Este vorba de Alexandru 
Şatran, rabinul-şef al Genevei. 
Eminenţa Sa, originar din 
România, a fost conducătorul 
spiritual al comunității evreieşti 
din România în perioada celui 
de al doilea război mondial, 
adică tocmai în perioada în care 
românilor |i se pune în sarcină 
| participarea la genocidul 
împotriva evreilor. 

Din alocuţiunea ținută în fața 
Senatului, dincolo de apre- 
cierile măgulitoare la adresa 
poporului nostru, căruia îi scoate în evidenţă “spiritul de 
toleranță şi înțelegere”, reținem următoarea frază (care 
ar fi trebuit înscrisă pe Memorialul Holocaustului în 
locul cifrei de 400.000 de evrei despre care se pretinde 
că ar fi fost exterminați în România): “România, din 
punct de vedere al deportărilor evreilor în Polonia, se 
situează în rândul puţinelor țări europene cotropile de 
nazişti care nu şi-au trimis copiiisă moară la Auschwitz ”. 

Cuvinte cu o grea încărcătură de adevăr, pe care ne 
sfiim să le comentăm. Ele au darul să restabilească 
adevărul despre controversata perioadă a istoriei 
României sub dictatura antonesciană, cu o putere de 
convingere superioară oricăror concluzii bazate pe 
declarații date cu rea-credință, citre statistice măsluite, 
sau investigații conduse tendențios, aşa cum au fost 
făcute toate investigațiile întreprinse de forurile iudaice 
după terminarea celui de al doilea război mondial. 

23 august 1944, urmat de ocuparea României de 
Armata Roşie, a schimbat esențial raporturile de până 
atunci dintre români şi evrei, prin introducerea unei noi 
dimensiuni în structura acestor raporturi: comunismul, 

Dacă în 1916, după ocuparea unei părți din țară de 
către germani, evreii, cu rare excepții, s-au pus în slujba 
trupelor străine de ocupaţie, îndeplinind funcţii mărunte 
de trepăduşi şi informatori pe lângă comandaturile 
germane, după 23 August 1944, ei au participat activ la 
procesul de comunizare a României. O participare care 
nu trebuie să surprindă, cunoscând faptul că paternitatea 
tuturor formelor de socialism aparține, în exclusivitate, 
evreilor, Evreii du inventat comunismul, prin Marx, şi 
forma lui evoluată, aceea de “socialism ştiinţific”, 
creându-i ca temei teoretic o concepție filozofică proprie, 
încropită artificial din materialismul lui Feuerbach şi 
dialectica hegeliană, filozofie denumită “materialismul 
dialectic și istoric” - un hibrid de o valore îndoielnică, pe 
care intelighenția europeană de stânga l-a ridicat la 





Alexandru Şafran 


rangul de “evanghelie” a secolului XX. Semn de 
degenerescență spirituală care explică multe dintre 
convulsiile care au tulburat echilibrul politic, economic, 
social şi mai ales moral! al lumii din ultimul timp. Și tot 
evreii au fost aceia care au transpus această filozofie 
aberantă în forme politice reale, prin intermediul 
partidelor social-democrate şi socialiste, dar mai ales 
prin partidele comuniste, care au aplicat preceptele 
marxiste până la ultima consecință, proces ajuns la 
suprema împlinire prin crearea Uniunii Sovietice. 

Până la cel de al doilea război mondial, cine dorea să 
afle adevărul despre “socialismul real”, înfăptuit în 
URSS, avea la îndemână, pentru documentare, suficiente 
izvoare. (La noi, datorită studiilor publicate de către Dr. 
N, C. Paulescu, profesor la Facultatea de Medicină din 
Bucureşti, încă din anul 1921 erau dezvăluite ororile 
săvârşite de bolşevici dincolo de Nistru). Cât priveşte 
identitatea etnică a autorilor acestor orori, nu mai 
constituie nici un secret, pentru cei care nu suferă de 
fobia adevărului, că cei care au organizat, condus şi 
Chiarexecutatcrimele în proaspăt înființatul stat comunist 
au fost, într-o copleşitoare majoritate, evrei. 

Din păcate, odată cu trecerea timpului, românii au 
încetat să mai fie oripilați de ceea ce se petrecea, sub 
ochii lor, dincolo de Nistru. O stare de spirit inculcată 
populaţiei româneşti prin presa evreiască (“Presa din 
Sărindar”, denumită astfel după strada din centrul 
Capitalei unde îşi aveau sediile cele trei mari cotidiene 
evreieşti: Adevărul, Dimineaţa şi Lupta, precum şi 
săptărnânalele anexă, avându-i ca proprietari, directori 
şi redactori pe |. Rosenthal, C. Graur-Brauer, E. Fagure 
şi A. Honigman). În paginile acestor publicații, comuniştii 
şi susținătorii lor, în majoritate alogeni, au putut să 
propage nestingheriți ideologia marxistă, prezentând-o 
în ambalajul atrăgător al umanitarismului antifascist. La 


„această flagrantă agresiune împotriva neamului românesc 


s-a asociat, fie din naivitate, fie din inconştiență, un 
numeros contingent de intelectuali cu vederi de stânga, 
“socialişti de salon”, care luând exemplu de la confrații 
lor din Occident, cu precădere din Franța, (Parisul era 
încă “Oraşul-lumină”, iar valorile lui culturale, inclusiv 
implicațiile politice, trebuiau transplantate şi pe malurile 
Dâmboviţei), rețineau din ideologia marxistă numai 
promisiunea despre înfăptuirea, într-un viitor nedefinit, 
a “paradisului roşu”, omiţând însă să ia act de crimele 
săvârşite în numele “luptei de clasă”, “purgatoriu” 
însângerat premergător, în mod obligatoriu, intrării în 
“raiul comunist”, 

Dar mult mai dăunătoare pentru starea de veghe, care 
ar fi trebuit să fie întreținută în conştiinţa unui popor ce 
avea în coasta sa amenințarea mortală a colosului 
bolşevic, a fost politica externă a României în perioada 
dintre cele două războaie mondiale, când la conducerea 
Ministerului de Externe s-a aflat Nicolae Titulescu. 
Fidel convingerilor sale de stânga şi dependent de 
interesele internaţionale ale Francmasoneriei (al cărui 
membru, cu grad înalt, era), Nicolae Titulescu a imprimat 
politicii externe o orientare ostilă oricărei forme de 
naționalism, căruia îi contrapunea apropierea de Uniunea 
Sovietică, adică de monstrul care nu făcea nici un secreț 
din intenția de a ne desființa ca naţiune, prin bolşevizare. 
Consecințele acestei politici au fost nefaste pentru țara 
noastră, Subordonând politica externă altor interese 
decât celor naţionale, la sfârşitul deceniului al IV-lea 
România s-a găsit la un pas de a dispărea de pe harta 
Europei. 

Un prim eveniment internaţional care i-a trezit pe 
români din starea de indiferență în fața primejdiei 
comuniste a tost izbucnirea războiului civil din Spania. 
Un război declanșat de comunism şi de evreimea 
internaţională, care, dincolo de obiectivele politice pe 
care le-a urmărit, a fost purtat nu numai împotriva 
poporului spaniol, dar mai ales împotriva credinţei sale 
și a Dumnezeului creștinătății. O caracterizare 
edilicatoare a comunismului din Spania, care a provocat 
izbucnirea războiului civil, este făcută în Scrisoarea 
colectivă a episcopilor spanioli către cei din lumea 
întreagă, cu privire la Răzbniul din Spania: 


“Judecând excesele revoluţiei comuniste spaniole, 
se poate afirma că. în istoria popoarelor apusene, nu se 
întâlneşte nici un fenomen asemănător de sălbăticie 
colectivă. Hecatomba săvârşită de revoluția comunistă 
a fost premeditată. Cu puțin timp înainte de izbucnirea 
revoluţiei, au sositdin Rusia 79 de agitatori specializați... 
Pentru înlăturarea persoanelor considerate dușmănoase 
revoluţiei se stabiliseră în prealabil «liste negre». In ele, 
pe primu! loc figurau Episcopii... Cu toate că cifrele nu 
sunt încă definitive, putem socoti că aproape 20.000 de 
biserici au fost distruse sau prădate. Numărul preoților 
asasinați se ridică la aproape 16.000... Revoluţia aceasta 
a fost mai presus de toate crudă, masacrul a îmbrăcat 
forme de barbarie îngrozitoare... Revoluția aceasta a 
fost barbară. ea a distrus operele unei civilizații seculare... 
Revoluţia aceasta a călcat cele mai elementare principii 
ale «drepturilor omului»... Revoluția aceasta a fost 
esențialmente antispaniolă. Opera de distrugere a fost 
întovărăşită de strigătele «Traiască Rusia!». Apologia 
personajelor străine, conducerea militară în mâinile 
şefilor ruşi, jertfirea naţiunii în folosul metecilor, imnul 
internațional comunist, toate sunt dovezi ale noii 
orientări, contrare spiritului național şi sentimentului 
patriotic... Dar mai presus de orice, această revoluție a 
fost anticreştină. Nu credem ca în istoria creştinismului, 
într-un răstimp de numai câteva săptămâni, să se mai fi 
produs o astfel de explozie de ură împotriva lui lisus 
Christos şi a sfintei salereligii, Pustiirea atât de nelegiuită 
a fost confirmată de declaraţia făcută la Moscova de 
delegatul Roşilor spanioli trimis la congresul «celor fără 
Dumnezeu»: «Spaniaa întrecut cu mult opera Sovietelor, 
căci în Spania Biserica a fost total nimicită”. 

Şi pentru ca imaginea apocaliptică oferită de războiul 
civil din Spania să fie completă, să mai cităm câteva 
pasaje din impresionantul poem-prefaţă scris de Paul 
Claude! pentru volumul Prigoana religioasă în Spania: 
“Unsprezece episcopi, şaisprezece mii de preoți 
măcelăriți şi nici o lepădare!... Trebuie făcut loc liber 
pentru Marx şi pentru toate bibliile imbecilităţii şi urii!... 
Omoară, tovarăşe, distruge şi îmbată-te, fă dragoste, 
căci asta-i solidaritatea umană!,.. Aduceţi gazul! Să-l 
ardem şi pe Dumnezeu! Va fi cea mai frumoasă 
descotarosire!”. 

Evenimentele din Spania ar fi trebuit să fie un sever 
memenio pentru noi, pentru români, care ne găseam în 
linia întâi în fața unei posibile invazii sovietice. Cât 
priveşte adevărul despre identitatea “şefilor ruşi”, a 
“metecilor” care jefuiau națiunea, şi a delegatului 
“Roşilor”, care a participat la “congresul celor fără 
Dumnezeu de ia Moscova”, unde a raportat patronilor 
săi că-şi îndeplinise misiunea (“în Spania Biserica a fost 
total nimicită”), aceştia erau cu toții evrei. Ei plăteau 
creştinătăţii o poliţă veche de 2000 de ani. reînnoită de 
regii catolici spanioli, Ferdinand Şi Isabela, care decretau, 
la 2 august 1492, că “nici un evreu nu are dreptul dea se 
mai afla pe pământul spaniol după miezul nopții”. 

Printre “metecii” importanţi de care vorbeşte 
Scrisoarea colectivă a episcopilor spanioli s-a aflat şi o 
figură nu lipsită de legături cu România. Este vorba de 
evreul Valter Roman, pe adevăratul sau nume Ernst 
Neulănder (fiul rabinului de la Oradea şi tatăl lui Petre 
Roman, preşedintele Partidului Democrat şi actualul 
ministru de Externe al României), care, după ce a colindat 
intreaga Europă ca agent al Cominternului, a fost trimis 
de Moscova în Spania, pentru a lupta în cadrul bri găzilor 
internaționale (adică în rândurile comuniştilor evrei sau 
filoevrei de pretutindeni), împotriva forțelor naționaliste 
spaniole, conduse de generalul Franco. (În legătură cu 
“metecul” Ernst Neulănder alias Valter Roman, să mai 
amintim faptul că, după eşecul suferit de comunism în 
Spania, Moscova i-a încredințat misiunea organizării 
unei divizii comuniste formate din prizonierii de război 
români aflaţi pe teritoriul URSS, Divizia “Horia, Cloşca 
şi Crişan”. Această divizie urma ca, alături de cealaltă 
divizie trădătoare, Divizia “Tudor Vladimirescu”. să 


Ca 
Gabriel CONSTANTINESCU 











—— ——— Pc. 














PUNCTE CARDINALE 


Mai 2000 NR. 5/113 PAG. 5 


Muzicologul, compozitorul şi profesorul LIVIU RUSU 


Format la Conservatorul din Cernăuţi, apoi, specializat la Conservatorul din 
Bucureşti - la clasa marelui Mihail Jora - Liviu Rusu a fost o personalitate 
pregnantă a muzicii româneşti, din generaţia lui Paul Constantinescu, creatorul 
excepțional cu care a fost foarte bun prieten. Liviu Rusu ne-a lăsat moştenire 
nenumărate opusuri de muzicologie, unele legate de viața artistică din Bucovina lui 
natală, altele dedicate - cu precădere - generaţiei enesciene şi post-enesciene. A 
creal 0 singură monografie: aceea închinată lui loan. D. Chirescu. O analiză 
muzicologică, de o valoare internaţională, poate fi socotită aceea legată de 
geniatul opus al lui Beethoven - “Cvartetul malinconia”. Dintre compozițiile lui 
Liviu Rusu reliefăm madrigaiele concepute pe versuri de Mihai Eminescu, Ştefan 
Octavian losif şi George Topârceanu, precum şi pe versuri populare. Mai amintim 
liedurile ce au la bază poemele într-un vers ale :ui lon Pillat, iar dintre piesele 
instrumentale evidențiem o “Sonată pentru violină şi pian” şi o “Sonată pentru 
clarinet şi pian”. În toate acestea se pot remarca, pe de o parte, structuri de tip 
neobaroc, pe de altă parte, elemente caracteristice melosului țărănesc modal. 


Polifonist remarcabil, compozitor cu 
vocația corului bărbătesc “ acappella ”, 
muzicolog preocupat, mai ales, de 
analiza sistemului funcțional, Liviu Rusu 
a avut o viaţă plină de tragism. A fost 
arestat sub regimul regelui Carol al II- 
lea, deoarece a militat pentru politica 
lui Corneliu Zelea Codreanu. 

A fost eliberat cerând să lupte pe 
frontul de est, contra trupelor sovietice. 
Apoi a activat, în perioada celui de ai 
doilea război mondial, ca director al 
operei din Odessa. După 23 august 1944 
a suferit o nouă arestare; puterea de 
atunci l-a judecat încalitate de “criminal 
de război”, şi, în cele din urmă, l-a 
eliberat, datorită intervențiilor fostului 
său profesor, Mihail Jora. A mai actival 
ca violist şi profesor universitar de 
istoria muzicii, la filarmonica de stal 


s.a 


constituie nucleul “Armatei poporului” într-o Românie 
comunistă.) 

Curând, temerile în legătură cu spiritul agresiv al 
Rusiei bolşevice s-au adeverit. În iunie 1940, România 
a fost constrânsă ultimativ de Uniunea Sovietică să 
cedeze Basarabia. Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei. 
Politica externă a lui Nicolae Titulescu culegea roadele 
otrăvite. Regimul dictatorial condus de becisnicul rege 
Carol II accepta umilitoarele condiții ale ultimatului 
sovietic, cedând fără luptă o bună bucată din trupul țării. 
Armata română, trădată de regele ei, trebui să abandoneze 
poziţiile de pe Nistru, pentru a se regrupa pe Prut, 
devenit noul hotar răsăritean al României. Desfăşurarea 
retragerii ne-a arătat adevăratul chip al populaţiei 
evreieşti. La trecerea prin localități, evreii s-au dedat la 
acte de agresiune împotriva trupelor române în retragere. 
În rapoartele comandamentelor militare se puteau citi 
relatări asemenea acestora: “Populaţia evreiască de 


“pretutindeni a avut o atitudine ostilă şi de sfidare, 


batjocorind pe funcţionari, asasinând pe unii din ei, 
furând tezaurul instituţiilor statului... S-a atacat camionul 
cu tezaurul administraţiei Soroca, furându-se 157 
milioane lei şi asasinându-se administratorul financiar. 
Avocatul Michel F lecsor din Soroca, conducând bandele 
de evrei, a ocupat poliţia şi primăria, unde s-au făcut 
percheziţii. Totel i-a asasinat, în faţa statuii Generalului 
Poetaș, pe avocatul Murafa și pe Eustatie Gabriel... 
Evreii din Chişinau au arborat drapele roşii, manifestând 
pe stradă şi barând străzile spre gară, pentru a nu permite 
refugierea funcționarilor români; au ocupat, de asemenea, 
localurile instituţiilor, comisarii Pascal Nicolae, 
Mateescu Constantin, Severin și Stol fiind executaţi de 
evrei în stradă... Ciocniri între populaţia evreiască şi 
refugiaţi şi trupe au avut loc la Ungheni în cursul nopţii, 
sunt şi victime. Au fost reţinuti de ruşi şeful staţiei CFR, 
precum şi ofiţeri... În orașul Iași, populaţia evreiască, în 
majoritate simpatizantă comunistă, arată pe faţă bucuria 
vecinătăţii ruşilor pe Prut şi are o atitudine sfidătoare. 


Pi 


e 


aa at 77 pi CPA d | 
n sai una a SE îm 


Această atitudine nemulțumeşte populația românească, 
care vede o agravare a situației în viitor.” 

Evaluând adevăratele dimensiuni ale tragediei 
cauzate de cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi 
Ținutului Herţei, în numărul din 6 iulie 1940 ai ziarului 
său, Neamul Românesc, Nicolae lorga publica articolul 
intitulat “De ce atâta ură?”, pe care-l reproducem în 
întregime. Cu acest prilej, marele istoric rupe îndelungata 
distanțare față de problema evreiască şi faptele îl obligă 
să constate că evreii din era comunistă nu se deosebeau 
cu nimic de cei din Isforia Evreilor în Țările noastre: 

“Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi 
materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub 
jurământ. 

Înalți magistrați şi bravi ofițeri şi-au riscat viaţa ca să 
apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au 
văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea 
nevinovaților, lovituri cu pietre şi huiduieli. 

Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost 
comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s-au 
dezlănțuit ca sub o comandă nevăzută. 

De ce atâta ură? 

Aşa ni se răsplăteşte bunăvoința şi toleranța noastră. 
Am acceptat acapararea şi stăpânirea judaică multe 
decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care 
le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă 
şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanți 
sanguinari. Nebunia organizată împotriva noastră a 
cuprins târguri şi oraşe şi sate. 

Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinții 
bătrâni, averi agonisite cu trudă... În nenorocirea lor ar 
fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de 
milă. Sprijin cald şi un cuvânt înțelegător, fie numai 
sentimental, ar fi fost primit cu recunoştinţă. Li s-au 
servit numai gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, 
destui dintre ei şi-au dat sufletul. 

Li s-au smuls hainele şi li s-au furat ce aveau cu 
dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. 


“Banatul” din Timişoara şi la Conservatorul din acea “mică Vienă a României ". 
În “obsedantul deceniu” l-au dat afară din toate funcțiile, ca după mutarea la 
București, amicii săi, Paul Constantinescu şi lon Dumitrescu, să-l ajule să 
colaboreze, până la pensionarea lui, cu Editura muzicală În ultima parte a vieții 
sale s-a afirmat ca profesor - particular - dle muzicologie şi de compoziţie. Dintre 
elevii săi îi cităm pe Roman Vlad, Mircea Hoinic, Ștefan Winkler, Radu Popa, 
Andrei Tănăsescu şi enumerarea poate continua. Ca fost discipol al acestui 
muzician multilateral şi profund filosof. admirat de Nae lonescu, Petre Ţuţea, Emil 
Cioran, Mircea Eliade, Petre Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Paul Constantinescu 
şi, nu în ultimul rând, de Corneliu Zelea Codreanu şi de tulburătorul Dimitrie 
Cuculin, pot spune că enorm am mai învățat de la dânsul... - mă refer la disciplinele 
de armonie, contrapunct, forme muzicale, raportate la Evul mediu, Renaştere şi, 
mai ales, la era barocului sonor. Când la Roma, mi s-a acordat înaltul titlu de 
“Comandor al Italiei” de către Virgilio Mortari, vestit neoclasic şi autor al 
celebrului tratat de orhcestrație, am fost întrebat: - “Cu cine aţi studiat muzica 


Li 


Renaşterii”? - i-am răspuns: “cu 
mzicologul, compozitorul şi profesorul 
Liviu Rusu”. Lacare, Virgilio Mortari a 
replicat prompt: “Felicitaţi-l din partea 
mea! Aici în Italia ar fi fost menit printre 
marii profesori universitari la “Santa 
Cecilia”... 

Liviu Rusu, octogenarul retras, la 
finele vieţii lui, în lumea veche a 
Euterpei, a murit în mare sărăcie. 
Pregătirea, realizările şi ardentul lui 
patriotism l-au înscris în istoria muzicii 
româneşti, Într-un capitoi de temelie. 

Pentru Liviu Rusu, muzica semnifica 
un spațiu mirific, în care dorm esenţele 
luminii. Adesea îmi sublinia că: Nimic şi 
nimeni nu poate tulbura teritoriul ei 
pur, asemenea unui “lac lunar”... 


- 


Doru POPOVICI 





Românimea aceasta, de o bunătate prostească față de 
musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai 
omenesc din partea evreimii care se lăuda până mai ieri 
că are sentimente calde şi frățeşti față de neamul nostru 
în nenorocire”. (va urma) 


CETATEA HOTIN 
Strajă la vadul Nistrului, 
despre care 

un cronicar polonez 
scria că a fost ridicată 
pe vremea când 


Dumnezeu şi Sfântul Petru 
umblau pe pământ 
e ie RI 


hi 











E 














PAG, 6 NR. 5/113 Mai 2000 





(urmare din pag, 3) 


PUNCTE CARDINALE 


(a cale atentate şi masacre? 
Faptul că ei renunță cu 
uşurinţă la Israel, teritoriu 


venirea Domnului. De APOC 200 

aceea, cred ei, o reacție e A. 

violentă ar dovedi Drep- | LL] $ / ț NĂ | A ÎN [J i ; sacru al scenariului 
] 


tului Judecător că suferința 
creştină în lume a devenit 
insuportabilă şi că, prin actul lor, ei grăbesc venirea Domnului! 

Toate aceste acte şi credinţe năstruşnice nu au nimic de a face cu Biserica Ortodoxă, 
care este impotriva oricăror exagerări doctrinare şi de acțiune, nici cu Biserica Romano- 
Catolică şi nici cu majoritatea Bisericilor protestante mai vechi. A orăbi “venirea 
Domnului”, pentru noi, constă în a ne pregăti cu grijă sufletească şi pocăință, ca şi cum 
moartea ne-ar sta mereu în față, gătind candelele noastre şi aşteptând sosirea Mirelui, 
cea de la miezul nopții (“lată, Mirele vine la miezul nopții şi fericită e sluga pe care-o 
va afla priveghind...”). 

Sub presiunea scurgerii rapide a ultimelor luni ale anului 1999, creştinii eshatologi 
se disting tot mai mult, şi s-au împărțit în două grupuri, în ceea ce priveşte modul cum 
au înțeles ei “să grăbească venirea Domnului”: violenți şi non-violenţi, cei dințâi 
crezând că, provocând haos şi crescând suferința umană la paroxism, omorând sau 
sinucigându-se în masă, înduplecă pe lisus să pună capăt durerii umane şi să vină a doua 
oară, conform promisiunii, ca să instaureze “împărăţia de o mie de ani”. În general, toți 
aceşti eshatologişti sunt hilhaști, adică sunt convinşi că va exista “o împărăție de o mie 
de ani” instaurată pe pământ de lisus Hristos. Eshatologiştii non-violenţi nu par atât de 
presați “să grăbească” cea de a doua venire a Mântuitorului, ci cred că posibilitatea de 
a grăbi această venire este de a forța într-un fel, dar pe cale neviolentă, împlinirea 
profeţiilor iudaice privind venirea aşteptatului Mesia, pe care aceste secte o indentifică 
pe deplin cu cea de a doua venire a lui lisus. Cetatea lerusalimului are Poarta de Aur -— 
poarta de sud a cetății — închisă. Se presupune că pe această poartă va intra lisus la cea 
de a doua venire a sa, conform proorociei lui Isaia: “... Zdrobi-voi porțile cele de aramă 
şi zăvoarele cele de fier le voi sfărâma” (45, 2). Grupurile eshatologice non-violente 
cred că, prin deschiderea anticipată a acestei porți, sau măcar prin dărâmarea zidului 
care o blochează, ar determina pe lisus să vină mai repede, socotind această deszidire 
drept o invitaţie la grăbirea parusiei! Este cam ciudată această credință. lisus este 
Soarele Dreptății, Răsăritul lumii, şi El ar trebui să intre pe Poarta de Răsărit. Zdrabirea 
zăvoarelor nu se referă |a ruperea materială încuietorilor, ci la'““descuierea” spirituală... 

De fapt, singurul care ar putea deschide poarta ar fi guvernul israelian, căruia, 
probabil, nici unul dintre aceste grupuri nu i s-a adresat. Pe de altă parte, deschiderea 
porții ar putea da naştere la două conflicte grave: unul religios, cu grupul numeros şi 
foarte influent al iudeilor ortodocşi, care consideră statul Israel o creație a diavolului, 
pentru că numai Mesia evreu pe care ei îl aşteaptă putea să înființeze un adevărat stat 

judeu în continuitatea gloriei regatului lui David; altul politic, între statul evreu şi 
musulmani care, probabil, tot pentru a impiedica venirea lui Mesia iudaic sau a lui lisus, 
au făcut un cimitir mahomedan prin care, sub amenințarea uciderii imediate, i se 
interzice să treacă oricărui nemusulmani, 

Un fermier american, crescător de vite mari, a citit profeția iudaică referitoare la 
semnele venirii lui Mesia, care va fi precedată de apariția unei vițici roşii, fără nici un 
fir de păr de altă culoare. (Poate că unii îşi amintesc din ziare că această viţică se născuse 
anul trecut, dar s-a constatat, după lungi examinări, că ea avea totuşi şi câteva fire de 
păr de altă culoare...). Fermierul american pretinde că el a realizat vaca roşie, dar, 
conform profeţiei, vițica trebuie să se nască pe pământul Israelului. În consecință, el 
doreşte să transporte în Israel un număr de vaci roşii însărcinate, pentru ca acolo să se 
nască viţica complet roşie! Pentru a creşte cât mai mult 
probabilitatea, e! vrea să ducă mai multe vaci gravide în 
Israel. Pentru transportul atâtor vaci, fermierul grăbitor al 
sfârşitului lumii are nevoie de circa un milion de dolari şi, 
de aceea, face apel la ““credincioşi "să-l! ajute să încropească 
milionul hotărâtor al destinului universului! 

Cât priveşte violența celor care doresc să grăbească 
“venirea Domnului” prin teroare, asasinate şi sinucideri 
în masă, în mod special în țara Sfântă, citim în ziare că 
guvernul israelian a expulzat un mare grup de astfel de 
“creştini”, care ulterior au ajuns în Grecia, încercând să 
facă acelaşi lucru pe care îl intenționau în Israel. La 
rândul său, guvernul grec a expulzat din Atenaaproximativ 
18 persoane, între care şi cinci copii sub 12 ani; aceştia 
au fost escortați până la aeroportul! din Atena şi expediați 
la New York; toți aparțin unui cult intitulat “Creştinii 
cărora le pasă” — aluzie, desigur, la faptul că le pasă de 
sfârşitul lumii şi vor să-l grăbească (încă una dintre miile 
de secte ce apar şi dispar zilnic pe pământul Americii!). 
Au mai rămas însă aproape 50 de persoane din acelaşi 
grup, cu sediul central în Denver (SUA), care s-au aciuat 
într-un mic port de lângă Atena — Rafina — şi care nu au 
fost expulzat, fiindcă nu pot încă fi acuzați de 
instrumentarea unor atentate în masă. Şeful lor este un 
anume Monte Kim Miller, “care a profeţit că va muri la 
lerusalim în 1999 şi că va învia după trei zile” (Washington 
Post, 6 dec. 1999, p. A 18). Toţi aceşti “chemaţi să 
grăbească venirea Mântuitorului” sunt cetățeni americani. 
Dar oare câți astfel] de “creștini” americani şi neamericani 
mai sunt încă în Israel sau în alte părți ale lumii, punând 


are 


a i 


PE 


Z 
ac 
= 3 





Albrecht DURER, Des/rânata cea mare, numită Babilonul 
gravură în lemn 24, 44), 


“apocaliptic”, dovedeşte 

mai puţina lor preocupare 
pentru eshatologie şi mai multa lor poftă de... terorism. Pentru că afirmaţia lor că, prin 
expulzare din Israel, teatrul apocaliptic se mută în Grecia, unde au predicat apostolii, 
nu este decât o “făcătură” satanică. 

Intenţia noastră nu a fost să facem aici o interpretare a Apocalipsei, (deşi, în ultimul 
timp, se pare că cea mai fascinantă carte din Biblie este profeția Sf. Apostol loan, lumea 
fiind preocupată tot mai mult de ideea dispariției universului şi căutând în această carte 
idențificarea “semnelor” actuale cu cele profeţite), ci să dovedim că Dumnezeu nu are 
măsurile timpului în sensul înțelegerii noastre umane şi că 2000 de ani nv înseamnă 
nimic în eternitatea şi în iconomia Lui. Este adevărat că sfârşitul lumii se poate întâmpla 
oricând, dar nu neapărat la sfârşitul unui mileniu sau al unui secol ş, a. m. d. El poate 
veni în orice clipă. Dacă puterea noastră de prevedere a evenimentului este mică sau 
inexistentă când Fiul Omului va veni pentru Judecata finală, lucrurile nu se vor mai 
petrece ca în timpul Naşterii lui lisus, când taina Întrupării s-a descoperit în mod direct 
celor simpli (păstorilor), sau celor înţelepţi (rnagii), sau indirect, prin vestire, tuturor, 
inclusiv lui rod. La a doua venire, apariţia lisus va fi un eveniment universal, o arătare 
teribilă și copleşitoare pentru oameni, Ea nu se va petrece în obscuritatea nopții, nici în 
spaţiul limitat al unei peşteri, “căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arară până 
la apus, așa va fi venirea Fiului Omului” (ML. 24, 27). 

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că, în vremile de pe urmă, “deşi numele de creştin 
va putea fi auzit oriunde şi bisericile vor fi răspândile oriunde şi slujbele la fel, toate 
acestea'vor fi doar aparențe. În adânc, totul nu va fi decăt o adevărată apostazie ”. Sub 
aspectul înțelegerii acestui adevăr, în perspectiva istoriei, este greu pentru noi să 
detectăm când va fi sfârşitul. Pentru că apostazie, falsă credință şi rătăciri au fost şi vor 
fi mereu, Ceea ce ni se pare nouă acum ca un fapt sufocant era tot aşa de sufocant şi în 
vremea creştinismului primar, persecuția de acum este tot aşa de acerbă ca şi în trecut 
şi toate răutăţile de acum au fost şi în trecut, Nu cred că noi suntem în stare să facem 
O diferență nuanţată între ce a fost în trecut şi ce este astăzi. şi nici nu este posibil ca 
sfârşitul lumii să fie determinat strict de cantitatea de suferină creştină. Sfârşitul lumii 
este decis de Dumnezeu în Sfatul de Taină a! Sfintei Treimi încă din eternitate şi va fi 
atunci când E! l-a rânduit. Scrutarea umană a semnelor timpului şi soroacelor sunt 
călătorii aventuroase într-un întuneric total, iar luminile pe care călătorul le vede, sau 
i se pare că le vede, sunt doar iluzii sau excitări mecanice subiective, pe care individul 

_1e consideră obiective, înşelându-se astfel pe sine însuşi. 

O serie de creştini mere în Israel, pentru prăznuirea “mileniului”. Mulţi dintre ei 
cad în stări psihotice, se confundă cu personaje biblice, fac lucruri şi spun cuvinte 
dezordonate, ceea ce creează o stare de contuzie şi mai mare, alături de anumite spaime 
“oficiale”, cum a fost cea determinată de neconfirmatul eşec al computerelor. Astfel, 
un predicator baptist, care şi-a luat chiar numele de BIBLIE (!!!), a mers în Israel pentru 
a fi de faţă, în noaptea Anului Nou, când se va produce “răpirea” de care vorbeşte Sf. 
Apostal Pavel! (/ Tes. 4, 16-17): “Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul 
Arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, se va pogori din cer şi cei morți întru 
Hristos vor îmvia întâi După aceea, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți 
împreună cu ei în mori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh Şi așa pururea vom fi 
cu Domnul.” El credea că această răpire se va împlini în noaptea Anului Nou, de aceea, 

în acea noapte, el a stat pe Muntele Maăslinilor, chiar 


“venirea Domnului” şi “răpirea celor vii”. Deşi d-l Biblie 


) RE me ad | aproape de locul unde lisus S-a înălțat la cer, ca să vadă 


Casa E ada e XR 5] nu a adormit în noaptea aceea, nu a văzut răpirea, nici 


măcar în procentul prezis de el... 

De altfel, mulţi dintre aceşti aşa-zişi creştini, care 
au plecat la lerusalim pentru anul 2000, au ajuns pe la 
spitalele psihiatrice din Ierusalim; psihoza lor le-a jucat 
feste: unii au început să se creadă luda trădătorul, alții 

Petru, alţii Simon din Cirene, purtătorul crucii, iar alții 
ae CĂ N chiar lisus! Medicii evrei sunt Surprinşi de numărul celor 
E 2 EaT dai] cu astfel de crize, exacerbate de psihoza mileniului. 
42| Aceştia sunt oameni care predică adevărul Bibliei şi 
cuvântul lui Hristos în “bisericile” lor, comunicând 
propriul lor dezechilibru celor ce stau să-i asculte, Aceşti 
oameni, cu spiritul lor sectar, care i-a dus la rătăcirile 
credinței, nu par a fi citit, un verset mai jos, ceea ce St. 
Pavel Apostolul spune Tesaloncienilor, în chip de 
prevenire: “Jar despre ani şi despre vremuri, fraților, nu 
aveți nevoie să vă scriem, căci singuri ştiţi bine că ziua 
Domnului vine aşa, ca un fur noaptea” (] Tes. $, l-2). 

Sfârşitul va veni “ca un fur”, iar când va deveni 
evident pentru noi, atunci va fi fapt împlinit şi nu va mai 
fi nevoie nici de interpretări, nici de confirmări omeneşti. 
Important pentru noi nu este citirea “semnelor” (care 
totdeauna a dus la erori şi la rătăciri), ci important este să 
ne pregătim inima ca şi cum mâine vafi Sfârşitul, urmând 
sfatului dumnezeiesc: “De aceea şi voi fiți gata, că în 
ceasul în care nici nu gândiţi Fiul Omului va veni (MI 


E e 











PI 

















Din larma care domneşte pe piaţa cărților şi a ideilor, a 
curentelor literare la modă şi a titlurilor de succes, câte o voce 
cu intlexiuni profetice ca cea a scriitorului şi eseistului Dan 
Stanca răzbate încercând să risipească mirajele unui pustiu 
cultura) care se metamorfozează brusc în iarmaroc acolo 
unde, printr-o misterioasă ploaie de arginţi se lăţeşte vremelnic 
ooază. Vegetația spirituală proliferează luxuriant şi miraculos 
ca într-un mango-trick, corole lacome se întrec în farduri şi 
parfumuri pentru a trage atenția asupra originalității lor, ca să 
revină la adevărata lor înfăţişare de plante veştede, parazitare, 
deşertăciuni lipsite de rădăcini proprii, refuzate fotosintezelor 
spirituale, de îndată ceocultele izvoare secătuiesc. Volumaşul 
pe care Dan Stanca îl consacră maestrului său, Vasile 
Lovinescu', amendează ceea ce îndeobşte înțelegem prin 
“viață culturală”, dar în primul rând insuficiența conceptelor 
eticii şi aestetismului, cu pretenția de idealuri însine, autonome, 
insistând asupra importanței racordării omului de cultură la 


PUNCTE CARDINALE 


şi sevele hrănitoare pompate cudămicie de tenebroasa rădăcină 
având chipul profesorului Nae lonescu, 

Desigur, îngroparea demonismului acestuia din urmă prin 
faptul gravitării )ui în preajma unor oameni: de afaceri ca Basil 
Zacharoft mi se pare uşor naivă, chiar dacă influențele lor 
nefaste în plan psihic constituie o realitate. Tot aşa de bine 
autorul putea să se îngrijoreze față de influenţele similare din 
sânul grupului Criterion, marcat de tensiuni spirituale care au 
determinat până la urmă scindarea lui. Insă tocmai acest 
deznodământ voiau să-l evite membrii lui; sectarizarea, 
maniheizarea scenei cultural-poiitice: de o parte dreapta creştină 
şi primatul spiritualului, de cealaltă, stânga marilor proiecte 
sociale şi materialismul istoric. Ştim că, până la un moment dat, 
Belu Silber s-a numărat printre prietenii de casă ai lui Mircea 
Eliade. Dacă e să judecăm totul prin prisma influențelor 
primejdioase colportate de unele personaje, ar trebui să-i 
reproşăm autorului /ntoarceri; din Rai ospitalitatea față de un 


Mai 2000 NR. 3/113 PAG. 7 


politică, a alunecat nu o dată în confruntări fizice sângeroase. 
Evident, nu pentru că erau programatice, ci pentru că masei 
îi este greu să menţină linia de conduită a liderilor. (Putem fi 
siguri că fără principiul ierarhic atât de caracteristic Legiunii, 
excesele ar fi fost mult mai numeroase). Problema e alta. Ceea 
ce contrariază la o serie de comentatori ai fenomenului 
legionareste neglijareasistematică a funcţie; lui de instrument 
de adaptare a structurilor social-politice laspecificul național, 
aprecierile, dacă sunt, limitându-se la aspectul religios. Câtă 
vreme românii se mulțumesc să facă cultură, ori să-și vadă de 
mers la biserică, totul e O.K. Atunci când nu se mai rezumă 
să activeze în cenacluri literare şi să scoată manifeste artistice, 
şi se apucă să inventeze acel unicat organizatoric numit 
“Cuib” în care se contopeau frățietatea cu ierarhia, funcția 
militantă cu cea spirituală, lumea începe să se arate foarte 
îngrijorată. Cu alte cuvinte, când substanța etnică începe să 
secrete nu numai cultură, ci şi forme politice proprii (aşa cum 


PROLA ESOTERICĂ SI POLITICA PROTAICĂ 


surse de cunoştinţe esoterice. Conştient de ridicolul la care se 
expune promovând asemenea “idei reacționare”, dar bazat 
pe atâtea exemple islustre, ține la ideea că perenitatea unei 
opere de artă nu se constituie decât în măsura în care 
asimilează o serie de învățături metafizice, care nu se găsesc 
de împrumut la “uniunile de creație”. 

După evaluarea rolului imens pe care l-a deținut acest 

fenomen de iniţiere spirituală a literaților, a celor dăruiți cu 
vocație artistică în general, ne-am fi aşteptat ca autorul să 
urmărească şi ce s-a ales de el azi. Ar fi constatat un fapt 
curios, deosebit de caracteristic pentru contemporaneitate, şi 
anume, bascularea beneficiarilor lui dinspre cercurile 
tradiționaliste către cele reformiste, adopția deformată şi 
orientată spre alte scopuri ale inițierii spirituale. Aşa se face 
că situația, între timp, s-a inversat: scriitori de extracție 
tradițională, firile religioase aflate în intimitate cu simbolul, 
capabile să gândească în categorii mitice devin tot mai izolaţi, 
lucrând neştiut, departe unul de celălalt, în postura de 
“contemplatori solitar”, pe când spiritele “novatoare”, 
avangarda, post-modemnii, activează în grupuri bine închegate 
ce întreţin legături foarte strânse. Aceasta când nu ţin de-a 
dreptul de cercuri oculte a căror constantă preocupare - deşi 
prezentată amăgitor cu eticheta mereu schimbată - este 
răsturnarea valorilor, reformularea criteriilor şi a principiilor, 
în fine, un gen de revoluție culturală permanentă. E cazul să 
ne întrebăm dacă, de la cluburile masonice iluministe până la 
suprarealismul comunizat al lui Andre Breton şi Picasso, 
activitatea lor nu a fost călăuzită de acelaşi fir roşu. N-ar fi 
exclus ca George Bacovia, ale cărei simp -1i socialiste nu sunt 
un secret pentru nimeni, să fi suferit influenţele unui cerc 
fourrierist, ai căror doctrinari concepeau reforma socială în 
termenii desăvârşirii operei alchimice - aspect evidențiat de 
cercetătoarea Frangoise BonardeP. Or, după cum am încercat 
să argumentez într-un text (nepublicat), aportul imageriei 
alchimice, definitorie pentru lirica bacoviană, aratăcă Magnum 
Opus era înțeleasă ca o rețetă cu dublă aplicație, poetică şi 
socială.” 

Revenind la peisajul cultural a! zilelor noastre, îmi aduc 
aminte căel a prilejuitacademicianului Eugen Simion remarca 
lipsită de menajamente că la noi nu se poate vorbi de reviste 
literare, ci de secte. | 

De-abia în această lumină se poate prețui cum se cuvine 
atmosfera paradisiacă din interiorul unei grupări de elită 
precum Criterion-ul anilor '30, care se străduia să acorde 
drept de tribună diferitelor orientări, împăcând adversităţi şi 
refuzând sectarismul. Noua aristocrație a spiritului care se 
forma acolo se simţea suficient de fortificată spiritual pentru 
a ține piept apelor mari ale curentelor la modă (marxismul, 
freidismul). Preocupat de aceste momente de grație ale 
culturii române, Dan Stanca antrenează cititorul într-o 
(recunoaştere rapidăa ei, ajutându-l să reconstituie nu numai 
“istoria sfântă” a acestei culturi în ultima sută de ani, ci şi 
“geometria” ei, a ceea ce el numeşte “poliedrul spiritual al 
României”. Evident, este vorba de o geometrie variabilă, 
generaţia care o configurează conmtinuând să dea la iveală 
din apele acestui poliedru noi și noi fațete cu irizații 
surprinzătoare şi nebănuite. Jocul de lumini şi umbre este 
favorizat chiar de structura acestui cristal viu în al cărui vârf 
sclipitor (Vasile Lovinescu) pulsează, cu riscul impurificării, 


|. Contemplatorul solitar, Ed. Institutul European, laşi, 1998. 
2. În lucrarea /Jermetismul, Ed. de Vest, Timişoara, 1992, p. 119. 
3. În eseul 7radiţie şi Revoluţie din revista Scara (treapta a treia, 
1998), Florin Stuparu scoate în relief visul secret, alchimic, care 
ghidează din arierptan atât experimentele fizice ale unor savanți 
ca Newton, cât şi conspirația Revoluţiei. 





Ştefan ORTH, Capela 





exponent al unei ideologii criminale, diavoleşti în toată puterea 
cuvântului, mult mai pernicioase decât antispiritualismul de 
salon, fie €[ şi ocult, al unui Basil Zacharoff. Un centru de 
contrainițiere, cât ar fiel de antispiritual în intenții, îşi răspândeşte 
otrava într-o măsură mult mai mare prin astfel de ideologii 
decât prin magnații care o patronează ocazional. Faţă de riscul 
acestor contaminări, starea de spirit a criterioniştilor era 
sintetizată astfel de Eliade: “nu ne mai erateamă de “influenţele 
nefaste” şi de “ideile subversive”..."* 

Prin urmare, de ce să nu punem problema şi invers? Oare 
Basil Zacharoffnu a suferit influenţe din partea metafizicianului 
creştin Nae Ionescu? Oare contactul lui Belu Silber cu mediul 
spiritual deschis al Criterion-ului, nu i-a atenuat convingerile 
marxiste, lecuindu-l cândva de ele? După cum frecventarea 
aceleiaşi orupări va fi cântărit în opțiunea lui Lucrețiu Pătrăşcanu 
de a-şi accepta apartenența naţională înaintea celei ideologice. 

Din aceleaşi rațiuni de conservare a unei purități spirituale, 
aş zice aseptice, este privită cu rezervă coborârea în arenă a 
intelectualilor şi joncţiunea lor cu Mişcarea Legionară, deşi 
autorul admite că fără această implicare în destinul propriului 
neam, România ar fi fost o “carcasă goală”, o formă fără fond. 
În realitate, entuziasmul legionar şi al elitei culturale era el 
molipsitor pentru cei din jur, făcând iminentă o “schimbare la 
față” a României. Şansa unei transfigurări colective în “vârsta 
sumbră” nu trebuie exclusă din principiu, pe considerente 
doctrinare, Absoluta libertate de acțiune a harului face oricând 
posibilă apariţia figurii purtătoare a acestui har, deci 
providenţiale, capabile să restaureze printr-un act fulgerător şi 
inspirat ordinea cosmică. Cel puţin la scara unei comunități 
care nu se înstrăinase complet de Dumnezeu, cum era încă 
societatea românească pe atunci, După cum ratarea ei nu se 
datorează violențelor legionare, Chiar şi o mişcare ca cea a lui 
Gandhi, care a lansat conceptul non-violenţei ca mijloc de luptă 


4, Memorii, |. Ed. Humanitas, Buc., 1991, p. 255. 





melcul îşi secretă cochilia care-l protejează) pe cale de a 
fuziona într-o mare horă a regăsirii sufleteşti în jurul unui 
ideal sfânt (“împăcarea poporului cu Dumnezeu”), o stranie 
îndoială parcă arcuprinde o anumită categorie de intelectuali. 
Venită din partea unui gânditor cuo solidă inserție în Tradiţie, 
ea este şi mai greu de înțeles, deşi elementele deo indiscutabilă 
calitate metafizică ce infuzează această mişcare, constituie 
ceamai bună garanție a orientării ei transistorice. Ne convingem 
de aceasta enumerând numai pe cele câteva formulate în 
“Cărticica şefului de cuib”: apelul la oştirile cereşti, la duhurile 
strămoşilor“ ale marilor eroi ai neamului, ritualul salutului 
cerului, al soarelui, al înălțimilor şi - remarcabil element de 
asceză - exerciții de tăcere completă. Renumite erau mai ales 
cele trei probe dure de inițiere: a suferinței (durerii), a 
bărbăției şi a credinței. Trecut prin aceste trei încercări, 
simbolic denumite “muntele suferinței”, “pădurea cu fiare 
sălbatice” şi “mlaştina deznădejdii”, înțelegem dece Codreanu 
vedea în șeful legionar “un om năzdrăvan, care din orice 
împrejurare, oricât ar fi de grea iese deasupra”. 

Parcă ne-am afla într-o poveste, printre personaje 
fabuloase. Nu cred să mai fi existat în epoca modemă o 
generație atât de organic ancorată în orizontul basmului, care 
se distingea şi printr-o ardentă trăire creştină. Dar se găsesc 
voci “responsabile” care ridiculizează asemenea copilării, 
reuşind să intimideze pe aceia care nu bagă de seamă că ele 
uită să manifeste aceeaşi îngrijorată Juare de poziţie față de 
activitatea lojilor masonice sau a celulelor de partid comuniste. 
Intrebarea care mi se pare de neocolit aici este: oare proza 
esoterică a unui Sadoveanu răscumpără politica lui prozaică, 
în timpce lirismul inițiatic al Frățiilor de Cruce le sorteşte unei 
perpetue damnaţiuni? 

Năruit înainte de orice datorită insuficientei încrederi a 
celor slabi de înger, proiectul transfigurării colective nua mai 
fost posibil decât la nivel individual. Vocaţiile s-au bifurcat şi 
ele; unii au ales rezisteța şi lupta în munți, alții au ostenit în 
urcuşuri duhovniceşti. După 1989, era de ajuns să roteşti 
privirea pentru a recunoaşte în cei mai mulți dintre părinţii 
spirituali ai țării-suprawețuitori ai falnicei armada, al cărei 
suflu mistic dinamizase ortodoxia, reînviase idealul monahal. 
Aspectul este evaluat de autor în toată amploarea sa, când 
constată că spre sfârşitul anilor '30, o cincime din corpul 
preoţesc era înscris în Mişcarea Legionară “şi-i îndemna pe 
credincioşi spre şansa şi soluția Transfigurării”. 

Dacă posteritatea va număra atâția corifei ai culturii, 
atâtea destine spirituale împlinite şi vieți aureolate de sfințenie, 
e pentru că a existat şi o efervescenţă colectivă inițială. 
Piscunle cristaline împodobesc cerul unei culturi, însă până 
Ja cizelarea tăioasă a conturilor ele cresc şi se dezvoltă sugând 
din soluția suprasaturată a unei stări de spirit mai generale. 

Aceasta ar constitui un motzv suficient pentru a mai frâna 
optimismul nemăsurat asupra situației prezente. Desigur, 
există destule talente robuste, însă figuri cu adevărat 
reprezentative nu vor apare decât constelate într-o nouă 
generaţie spirituală. Până atunci, scena culturală va continua 
să fie disputată între sectele intelectuale. 

Florea TIBERIAN 





5, În studiul Incaruaţia sângelui, V. Lovinescu avertiza asupra 
primejdiilor la care se expune cel care invocă duhurile strămoşilor, 
Curioasă această reținere față de apelul la figuri aparținând 
propriului substrat tradiţional, pentru cel care iniţiase o serie de 
persoane într-un esoterism străin (islamic). Experimentul avea să 
fie amendat prompt - relatează Dan Stanca - de tulburările psihice 
acuzate de unii membri, evident, insuficient de pregătiți spiritual 
pentru a şti pe ce plan să împace practica creştină cu calitatea de 
iniţiat în tarigah. 


a 











PAG. 8 NR. 5/113 Mai 2000 








CGI 


Leviticul este cea de-a treia carte a Pentateuhului. 
Evreii o numesc fie Weiqra (= şi El a chemat), după 


N 
a 


PUNCTE CARDINALE 


cuvântul cu care începe cartea, lie, după conținut, Torat ! 
Haqohanim (= legea preoților) sau Torat Hagorbanot (=. 


legea jertfelor). In Septuaginta, cartea se numeşte 


Levitikon, de la Levi, devenit trib sacerdotal în Israel, | 
Leviticul este cheia religiei iudaice, oferind cadrul pentru 
toate celelalte cărți biblice. În ce ne priveşte, vom căuta 
mai cu seamă sensurile morale şi mistice ale vechilor 
rânduieli mozaice, în lumina împlinirii lor în Hristos. 





1. Despre jertfe (1 - 2) 

Cap. 1. 1-2: “In vremea aceea, chemând pe Moise, 
Domnul i-a grăit din cortul adunării şi i-a zis: Grăieşte 

îilor lui Israel şi le spune: De va aduce cineva dintre 
voi jertfă Domnului din dobitoace, să aducă jertă din 
cireada de vite şi din turma de oi” 

Prin Domnul e tradus grescul Kirios. Biblia 
Hebraica are tetragama |HWH (Jahve > Cel ce este) pe 
care, din respect, evreii nuorosteau niciodată, înlocuind- 
o cu expresia Adonai (> Domnul; Stăpânul). Moise 
descoperă voința lui Dumnezeu poporului israel. Din 
modul adresării, vedem că aducerea de jertfe către 
Divinitate era de la sine înțeleasă. continuând o tradiție 
instaurată la începuturile omenirii, fiind precizat doar 
felul jertfei. 

3: “Deva fi jertfa lui ardere de tot din vite mari, să 
ie parte bărbătească, fără meteahnă, şi s-o aducă la 
uşa cortului adunării, ca să fie bine-plăcută inantea 
Domnului”. 

Biblia hebraica are olah (= a urca; a se înălță), 
cuvânttradus prin ardere de tot. animalul jewtiturmând 
a-fi în întregime mistuit de foc. fumul său-urcând către 
cer. Jertfa simbolizează recunoaşterea de către om a 
supremaţiei divine. Jertfa trebuia adusă în uşa cortului. 
Uşa e o invitație către un alt tărâm, e trecere de la 
întuneric la lumină. de la pământ la cer. Cortul, ca 
imagine a boltei cereşti, simbolizează prezenţa cerului 
pe pământ. ocrotirea divină. 

4; “Apoi să-şi pună mâna pe capul jertfei, cea 
pentru arderea de tot, şi îşi va afla bunăvoință spre 
iertarea păcatelor lui " 

Conştiinţa păcatului era limpede la vechii evrei (ca 
şi la alte popoare antice). Prin punerea mâinii pe capul 
jertfei, suplicantul se identifica simbolic cu victima şi- 
şi arăta dorința de “a arde” împreună cu ea. Poate fi 
vorba și despre un transfer al păcatului asupra victimei. 

5; “Apoi să junghie viţelul, înaintea Domnulhii, iar 
preoţii, fiii lui Aaron, să aducă sângele şi să stropească 
cu sânge împrejur jerifelnicul de la uşa cortului 
adunării” 

Prin fiii lui Aaron nu sunt înțeleşi doar cei patru fii 
ai săi, ci toți urmaşii săi întru preoție. 

Cortul adunării era un sanctuar mobil, executat la 
porunca Domnului, în urma descoperirii făcute către 
Moise pe Muntele Sinai. Descrierea amănunţită a 
cortului e cuprinsă în /eșirea. În cort se afla altarul 
tămâlierii, iar înaintea uşii cortului era altarul pentru 
arderea de tot. Jertfelnicul era stropit cu sângele 
animalului sacrificat: “este momentul esenţial al 
ritualului expiatoriu, sângele, câ simbol al vieţii, fiind 
primit din mâinile suplicantului de preot şi oferit de el 
lui Iahve”, 

6. “Să despoaie pielea de pe jertfa arderii de tot şi 
săi (aie jerifa în bucăţi” 

Viaţa epidermică trebuie depăşită (despuială) de 
către drentcredincios, “Adică sufletul gnosticului trebuie 
să fie fără învelişul material, fără pălăvrâgeală trupească 
şi lipsit de toate patimile care se nasc din deşarte şi 
mincinoase închipuiri, trebuie să se dezbrace de poftele 
trupeşti și să se afierosească neapărat luminii”. 


|. LEV - Monumente linguae dacaromanorum, Biblia 
1688, Paris WII, Leviticus, laşi, 1993, p. 104, 
2. Clement Alexandrinul, Srromate, V, 67.4, 


Pi 


fă Tai A i 
Tabegnăcolul Torei, cu sulurile Cărţilor lui Mojsg 


7: “După aceea preoții, fiii lui Aaron, să pună pe 
jertfelnic foc şi pe foc să pună lemne”. 

Focul e poate cea mai potrivită dintre reprezentările 
lui Dumnezeu, simbolizând fecundarea. purificarea şi 
iluminarea. Lemnul simbolizează pretutindeni o 
înțe'epciune şi o ştiinţă supraomenească. 

3-9: “Şi pe lemnele de pe focul care e pe jerifelnic, 
săpună preoții, fiii lui Aaron, bucăţile, capul şi grăsimea, 
precum şi măruntaiele şi picioarele, după ce le vor spăla 
cu apă. Și să ardă preoții toate acestea pe jertfelnic, ca 
ardere de tot, jertfă, mireasmă plăcută Domnului ”. 

Grăsimea constituia partea cea mai aleasă a jertfei, 
Unele părți erau spălate cuapă, apa semnificânc oșiginea 
vieţii şi purificarea. Arderea de tot arăta totala închinare 
înaintea Creatorului. “Oare nu este acesta un chip claral 
vieţii sfinţilor şi al unirii desăvârşite cu Dumnezeu în 
duh şi sfințenie? Deci ne facem asemenea animalelor 
domestice, adică viţelului şi oii. prin mortiticarea 
trupului, ca să trăim lui Dumnezeu prin viețuirea 
evanghelică”. 

10-13; “Zar dacă jertfa adusă de el Domnului ca 
ardere de rotestedinvite mici săfie din miei sau din iezi, 
parte barbătească, fără meteahnă. Să-şi pună mana pe 
capul jertfei şi s-o înjunghie înaintea Domnului, în 
partea de miazănoapte a jerlfelnicului; iar preoții, fiii 
lui Aaron, să siropească cu sângele ei jertfelnicul 
imprejur. Să o taie apoi în bucăţi, despărțind capul şi 
grăsimea ei; să aşeze preotul bucăţile pe lemnele care 
sunt pe focul de pe jertfelnic; iar măruntaiele şi picioarele 
să le spele cu apă şi să aducă preotul toate şi să le ardă 
pe jertfelnic, ca ardere de tot, jertfă, mireasmă plăcută 
Domnului 

Se proceda identic, în cazul cornutelor mici, ca şi în 
al celormari. Cât priveşte mielul, el simbolizează victoria 
vieții asupra morţii, motiv pentru care, în multe locuri, 
e preferat ca jertfă, sacrificarea sa aducând izbăvire celui 
ce-l jentfeşte. Dar abia Mielul Hristos va aduce cu 
adevărat mântuirea pein Jertfa Sa. lar “jertfirea mielului 
în partea de miazânoapte e o imagine a faptului că şi 
turmele (mulțimile) de la miazănoapte vor fi sfințite lui 
Dumnezeu”. Cu alte cuvinţe, e vestită universalitatea 
mântuirii. 

14; “Dacă aduce el din păsări ardere de Io! 
Domnului, să aducă jertfa sa din turlurele sau din pui de 
porumbel”. 

După aşezarea în Canaan, evreii vor avea multe 
turturele sălbatice şi, de asemenea, vor creşte în număr 
mare porumbei domestici, asttel că şi cei mai săraci 
oameni puteau aduce jert(ă din aceste păsări, Turtureaua, 
ca şi porumbelul, semnifică blândeţea şi fidelitatea, 
virtuţi cu care era invitat să se împodobescă jertfitorul. 

15-17: “Preotul să o aducă la jertfelnic, să-i frângă 
gâlul şi să o pună pe jertfelnic, iar sângele să-l scurgă 
pe pereiele jertfelnicului. Guşa şi penele să le scoală şi 
să le arunce lângă jertfelnic, în partea dinspre răsărit, 
la locul cenuşei. Apoi să-i frângă aripile, fără a le 
desprinde de trup, şi să o ardă preotul pe jerifelnic, pe 
lemmele ce sunt pe foc, că ardere de tor, jertfă, mireasmă 
plăcută Domnului ”. 

In cazul păsărilor, jertfa rămâne întreagă, Gestui 





3, Sf. Chiril al Alexandriei, /nchinarea şi slujirea în duh 
şi adevăr, XVI 
4, Ibid, 








scoaterii guşei şi penelor era “echivalent spălării 
măruntaielor animalelor mari (...). Sensul cel mai 
probabil în Biblia Hebraica este va scoare gușa cu 
necurăţia ei, căci, după majoritatea comentatorilor, 
ebraicul mureah desemnează guşa împreună cu 
stomacul şi intestinele păsării. Uciderea păsării era 
săvârşită deci fără ajutorul unui instrument, cum indică 
de altfel şi tradiţia ebraică; victima trebuie să rămână 
întreagă, căci n-ar fi potrivit să se ofere lui jahve o 
jertfă atât de mică, tăiată în bucăţi precum animalele 
mari”*. Cenuşa. simbolul nimicniciei vieţii acesteia, 
era la răsărit de altar. Sentimentul micimii noastre 
creşte când privim spre Răsărit, simbol al strălucirii 
dumnezeieşti. 

Cap. 2. |: “Dacă cineva voieşte să jerifească 
Domnului prinos de pâine, să aducă făină bună de 
grâu, să toarne peste ea untdelemn şi să pună pe ea 
lămâie”. 


Pâinea esimbolal hranei esenţiale, trupeşti şi, mai | 


cu seamă, spirituale. Biblia Hebraica numeşte sofer 
făina adusă, “pentru a o deosebi de făina obişnuită, 
gemah, care, deşi fin măcinată, era considerată 
inferioară din punct de vedere cultua!'*. Pâinii i se 
adauga untdelemn, simbol de lumină, puritate şi belşug, 
şi tămâie, cu simbolism complex: fumul tămâii poartă 
rugăciunile spre cer, uneşte omul cu Divinitatea; 
parfumul ei arată buna mireasmă a viețuirii în duh. 
Arborii din care se obține au fost socoțiţi uneori 
simboluri ale lui Hristos. “Tămâia era o răşină 
balsamică obținută de la un arbore din familia 
terebintului, foarte folosită în riturile religioase de 
majoritatea popoarelor antichităţii. Fumul înmiresmat 
al tămâii era considerat un simbol al pietăţii şi 
devoţiunii. In Israel, tămâia era foarte scumpă, fiind 
importantă. din Peninsula- Arabică”. O tălmăcire 
mistică a acelor jertte arată că “făina e chipul 'tipul) 
vieţii, untdelemnul al bucuriei din nădejde, iar tămâia, 
al bunei miresme cea din lapte. din virtuţi şi din viața 
cea după lege'”. 

2-3: “Apoi s-o aducă preoților, fiilar lui Aaron, 
iar unul din ei să ia o mână plină de făină, cu 
unldelenm şi cu toată tămâia şi s-o ardă pe jerifelnic 
sprepomenire, ca jerifă, mireasmă plăculă Domnului 
lar rămăşița din prinosul de pâine va fi a lui Aaron şi 
a fiilor lui; aceasta e sfințenie mare din jertfele 
Domnului”. 

Jertfa de mâncare nu revenea în totalitate preoților. 
ci parte din ea se aducea întâi lui Dumnezeu. În făină 
jenfită e preînchipuită lucrarea Mântuitorului: 
“Grăunţele măcinate sunt tăina. lar în aceste chipuri se 
dă de înţeles taina lui Hristos. Căci El este jertfa pentru 
noi, pârga roadei celor adoriniţi. Ca un grăunte de grâu 
căzut pe pământ şi murind, a răsărit înmulțit ca un 
spic”. 

4: “Dacă însă vrei să aduci jertfa prinosului de 
pâine din aluaturi coapte în cuptor, să aduci pâini de 
făină bună de grâu, nedospite, frământate cu 
untdelemn, şi lurte nedospite, unse cu untdelemn 

“Eliminarea expresă a oricărui lerment a fost 
impusă de credinţa că aceasta ar fi schimbat caracterul 
natural al ofrandei, alterând-o şi profanând-o. Poate fi 
recunoscută aici şi o reacție împotriva habitudinilor 
cultuate ale canaaneilor"”. Biserica Rasăritului, în 
schimb, a suprimat 2-ima, căci Mântuitorul sporeşte 
toate şi le facu noi; în plus, dacă azima închipuieşte 
tristețea, Hristos proclamă fericirea veşnică (cf. Matei 
5,3-12). 

Ana USCA 


PP 


a e 


5. LEV, p. 165. 
6, (bid. 

7, Ibid, 

3. Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit, XVI. 
9. 1d. Glafire la Levitic. 

10. LEV, p. 160. 











PUNCTE CARDINALE 


Mai 2000 NR. $/113 PAG. 9 


Prof.dr. Cin MIU ŢEOLOGIA RECAZURILOR ÎN LUCEAFĂRUL 


Pentru spiritualitatea ortodoxă, via ţa duhovnicească este o permanentă epectază. 
Aceasta (=gr. epektasis = urcuş) este o învăţătură dezvoltată de Sf. Grigore de Nyssa 
(în Viata lei Moise sau Tratat de desăvârşire în virtute) şi presupune “0 continuă 
eliberare de patimi, o creștere spirituală...) În iconomia mântuirii, în mod necesar 
intră încercările și necazurile. Nu te poţi mântui şi nu poţi avea parte de viața 
duhovnicească dacă n-ai trecut mai întâi prin “purgatoriul” necazurilor. Cuviosul 
Nichita Stithatul consideră încercările “mijlocul cel mai eficient de probare a 
prezenţei sau a lipsei iubirii față de Creator, căci prin ele Acesta urmărește să vadă 
spre cine se înclină sufletul și cui se dăruieşte el."2) Din perspectiva celor spuse până 
aici,având în vedere fabulaţia poemului / uceafărul, putem sesiza strategia Demiurgului 
ca Părinte duhovnicesc: pentru ca Fiul să-și poată începe urcușul spiritual, era nevoie 
ca acesta să treacă inevitabil prin faza încercărilor. Recunoaşte, aici similitudini cu 
lisus, care a trebuit şi el să cunoască mai toată gama necazurilor, înainte de a reveni 
la veșnicie. În poemul eminescian, faza încercărilor are mai multe etape. 

Prima etapă este ispirirea. Hyperion este ispitit de frumusețea fetei de împărat 
(prezentată de către poet) la proporții hiperbolice: “A fost odată ca-n povești,/ A fost 
ca niciodată/ Din rude mari în:părăteşti,/ O prea frumoasă fată./! Şi era una la părinţi! 
Şi mândră-n toate cele, Curn e Fecioara între sfinţi! Şi luna între stele.” (s.n.) A doua 
etapă este consimţirea. Fără aceasta - spune Sf. Maxim: - ispitirea n-ar mai avea nici 
uri rost. În cazul protagoniștilor poemului Luceafărul, dacă ispitirea este realiz: «1 de 
fata de împărat, consimţirea aparţine atât fetei cât şi astrului nem u ritor: “Îl vede azi, 
îl vede mâni,/ Astfel dorința-i gata;/ El iar privind de săptămâni, li cade dragă fata.” 
Spuneam că din ambele părți (a fetei de împărat şi a astrului nemuritor) consimţirea 
vine în egală măsură. Să se observe că ideea aceasta e sugerată de către poet prin 
intermediul câtorva procedee artistice: repetiţia verbului a vedea (care intră în relație 
cu două adverbe de timp: “azi” și “mâni”, spre a sugera o acțiune durativă), precum 
şi folosirea iterativul:i iar (acesta, în contextul versului, în relaţie cu verbul a privi și 
locuţiunea adverbială de timp de săpfămâni căpătând aceeaşi valoare durativă). A 
treia etapă este cea în care consimţirea se transformă în pafirnă. Aspectul acesta poate 
fi lesne sesizat dacă se are în vedere semnificaţia procedeelor artistice pe care le-am 
adus deja în discuţie (din versurile mai sus citate). În cartea sa Teologia necazurilor, 
Pr. |. C. Teșu face o distincţie pertinentă între păcat şi patimă, arătând că: “Spre 
deosebire de păcat, care are un caracter accidental, patima e păcatul generalizat, 
devenit obişnuinţă.”" (s.n.) Aşa se explică de ce Hyperion acceptă fără ezitare să se 
lepede, în semn de dragoste pentru frumoasa fată de împărat, de nemurirea sa: “Da, 
mă voi naşte din păcat/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă 
dezlege.” Din versurile citate transpare un paradox: acceptând să renunţe la “legea” 
sa, Hyperion crede că-și manifestă libertatea de acţiune față de Părintele său spiritual; 
dar“primind oaltă lege” -cea a muritorilor-, Hyperion nu-şi va putea impune propria 
lege, ci va deveni robul legii ce futelează profanul. Acest aspect nu este sesizat de către 
protagonist, el fiind orbit de patima sa devoratoare pentru Cătălina, patimă care îi 
robeşte cugetul. 

În dialogul său cu Demiurgul - Părintele său duhovnicesc -, Hyperion îşi 
măturisește păcatul, dar fără a-l conştientiza: “De greul negrii vecinicii, /Părinte, mă 
dezleagă/ Și lăudat pe veci să [ii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;//O, cere-mi, Doamne, orice 
preţ;/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Căci tu izvor ești de vieţi/ Și dătător de moarte;// Reia- 


Note: 


+ NEI ară 
mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire, Și pentru toate dz-mal stbitab/ O oră de 
iubire...” Să sesizăm că cererea este formulată sincer și direct, solici anţul [iind gata să 
accepte «orice prep» în schimbul îndeplinirii dorinţei sale, chiar'dacă, 
sumedenie de atribute legate de nemurire, şi asta numai pentru $ 4 de iubire”. 

Răspunsul Demiurgului evidenţiază cu pregnanţă rolul Părinte ut 
darul discernăv:ântului: “Dintre toate darurile pe care trebui€'să 18 caut 
apreciem la părintele duhovnicesc cel mai de preţ este dreaptă -Socolcală sau 
discernământul duhovnicesc” (s.n.). Ca un adevărat Părinte duhoynieesc, De hiurgul 
îşi ceartă Fiul, nu dojenindu-l pentru îndrăzneala de a vrea şă-şi schinibe legeu (care 
ar fi însemnat revolta Fiului împotriva Legii instituite de autori atea Tatăli 
afişând o ironie înţelegătoare atât faţă de Hyperion, cât şităță de lumea în care ată 


dorea să intre: “Tu vrei un om să te socoți,/ Cu ei să te a$Ene Jăthi 































cu toţi,/ S-ar naște iarăşi oameni.// Ei numai doar dure AZ: LX 
/(...) Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ NORI Ay€ 
Și nu cunoaștem moarte.//(...) lar tu, Hyperion rămâi/ (Oi 
cuvântul meu de-ntâi -/ Să-ţi dau înțelepciune?” Din i 
scopul atitudinii Părintelui spiritual: paza minţii Fiului Ap 
de patimă, la căderea în păcat. = ia SAR: 
Un profan ar putea considera sfaturile Demiurguluie fiind si Bf 
realitate însă, El urmăreşte să-și ferească Fiul de a cădea intii 
Părintele duhovnicesc nu urmăreşte altceva decât pregătirea i 
se spune în Proverbe, 11:14 - “mântuirea este sfătuire mul Bi i și 
Ceresc, înțelegând atitudinea lui Hyperion, acceptă ispitired de c 
parte, pentru că ştie că numai așa Fiul se va smeri: acesta mii Phâre ajuhig 
decât după ce va fi căzut în ispită. Acesta este scopul teologică necazi 
Din perspectivă profană, versurile din finalul Luce [ăi A 
imprecaţii venite din partea celui dezmăgit în iubirea concepu ă E 
Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?// Trăin bir cu 
Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritori $urtte D 
teologică, aceste versuri îmbracă haina pocăinţei ca smerităă cult zr 
abia acum căderea sa în păcat (după ce va fi văzut idila Cătalu 
după ceva fi înţeles că între lumea profană şi cea sacră există d stanță | 
aspirațiilor), Hyperion sepocăieşre, pregătindu-și astfel viaţa utei ii i. du 
47 


+ 
iii 
Die £ 


Această conştientizare a pocăinţei, ca izvor al căinței, este o d vadă dea 
“Pe o treaptă superioară, această cunoaştere obiectivă (de <* ne îi 
sens moral mai accentuat, constând în dorința de a ne elibera depati 
virtuțile, pentru a ajunge la adevărata cunoaștere şi trăite” în Î i 


1. Pr. Prof. Dr. lon Bria. Dictionar de teologie ortodoxă, Ed. Institutului Bu 
al BOR, Buc., 1994, p. 143. e. 
2, Pr. loan C. Teşu, Teologia necazurilor, 
3. Cf. Pr. L.C. Teşu, op. cit, p. 56. 

4, Ibidem, p. 37. 

5. Idem, p. 109. 

6. Idezn, p. 114. 





5: “Dacă jertfa ta este prinos de pâine copt în 
tigaie, să fie de făină bună de grâu, frământată cu 
uatdelemn şi nedospită” 

Tipaia (ebr. makaval), după opinia comentatorilor, 
era “un disc metalic amplu, puţin convex, care se aşeza 
pe vatra încinsă; pâinea se aşeaza pe partea superioară 
a discului”. 

6-10: “Să-l rupi bucăţi și să torni peste el 
untdelemn; acesta este prinos de pâine adus Domnului 
Dacă jertfa ta este prinos de gărit în oală, să se facă de 

făină bună de grâu cu untdelemn. Prinos ul Domnului, 
gălit aşa, să se aducă şi să se incredinţeze preotului, 
iar acesta să-l ducă la jertfelnic. Apoi să ia preotul din 
jertfăo parte spre pomenire şi s-o ardă pe jerifelnic, ca 
ardere, ca mireasmă plăcută Domnului; iar rămăşiţele 
prinosului de pâine vor fi pentru Aaron şi fiii lui, 
aceastea-s sfințenie mare din jerifele Domnului” 

Cuvântul arată lămurit că din aceste jertfe se 
intretineau preoții. Totuşi, ceea ce le revenea putea fi 
numit rămăşită, căci pârga revenea lui Dumnezeu, 
chiar dacă reprezenta o mică parte din jerttă. 

| |: “Orice prinos de pâine, ce aduceţi Domnului, 
să mu-l faceţi dospit, căci nici dospitură, nici miere nu 
veți arde, ca jerifă inaintea Domnului”. 

“În antichitate, ca agenţi de fermentație, erau 
folosite diferite sucuri de fructe, lapte acru sau, precum 
până de curând ţărâncile noastre, o bucăţică din 
compoziţia fermentată, păstrată de la pâinea preparată 
anterior""?. Mierea, în Biblia Hebraica, debaș, “putea 
desemna fie produsul apicol cunoscut, fie un fe! de 
sirop din struguri sau curmale, cunoscut şi astăzi de 
arabi sub numele de dibs. Excluderea mierii dintre 


||. /bid 
12. /Bid 


ofrandele israeliților se poate justifica fie prin grija lor 
de ase evita jertfe oferite de regulă zeilor păgâni - mierea 
fiind ofranda prin excelenţă în diferite culte uraniene ale 
antichităţii -, fie prin caracterul ei de posibil ferment””?. 
Mierea e simbol al belşugului. dulceţii, al ştiinţei şi 
înțelepciunii, al învățăturilor dumnezeieşti, revelaţiei şi 
cunoaşterii mistice. Dacă dospitura semnifică învățătura 
Legii celei noi, iar mierea, cunoaşterea mistică, poate că 
aceasta e motivul tainic pentru că ele nu erau mistuite; 
sau, cum vom vedea mai Jos, ar mai putea fi şi un alt 
înţeles. 

12, “Ca prinos de pârgă, să duceţi şi de acestea 
Domnului, dar pe jertfelnic să nu le înălțaţi întru 
mireasmă bine-plăcută Domnului ”. 

“Ofranda primelor produse din diferite specii 
vepetale (prâu, struguri, untdelemn etc.) este o jertfă 
diferită de jertfa de ardere de tot prescrisă în versetele 
anterioare. Aceste produse nu erau arse pe altar, ci erau 
înmânate preoţilor, ca ofrandă, constituind astfel unul 
din mijloacele lor de întreținere””*. Revenind la dospitură 
şi miere, să urmărim tâlcuirea anunțată: “Aluatul e 
chipul uneltirii, al acţiunii atoate făcătoare, nu numaidecât 
al celei condamnabile, ci şi al celeilalte, adică al celei 
bune şi de laudă (...). Căci numele de uneltire vine prin 
unealta cu care lucrăm. lar mierea ne indică indirect 
plăcerea trupească. (...) Uneori închipuie însă şi 
dulceţurile bune. (...) Socotesc că lucrarea meşteşugită a 
sulletului evlavios şi bun, dacă lucrează la vremea sa, 
având ca motiv credinţa în Dumnezeu, nu e respinsă de 
Dumnezeu, dar nu e pusă în același rând cu virtutea 
binemirositoare, nici nu e socotită ca jertfă spirituală. 
Căci la Dumnezeu e mai cinstită simplitatea”!*. 





13. Ibid 
14. Ibid 


Mierea e compusă, ca adunată din mulţime de flori; iar 
simplue numit cel ce cunoaşte nemijlocit pe Dumnezeu. 

13: “Toate prinoasele tale de pâine sară-le cu 
sare; să nu laşi jerfele tale fără sare, semnul 
legământului Dumnezeului tău; cu toate prinoasele 
adu Domnului Dumnezeului lău şi sare”. 

Conservant, sarea sin-bolizează incoruptibilitatea. 
Astfel, sarea indică trăinicia unui angajament, a unei 
alianțe sau a unei prietenii. După un vechi obicei, 
încheierea unui legământ e însoțită de mâncare de 
pâine şi sare împreună, aceasta trebuie să fie şi 
semnificaţia originară a obiceiului românesc de a oferi 
oaspeţilor pâine şi sare. 

14-16: “De aduci Domnului prinos de pâine din 
cele dintâi roade, adu ca dar din cele dintâi roade ale 
tale grăunţe din spice, prăjite cu foc şi pisate. Toarnă 
peste ele untdelemn şi pune pe ele lămâie; acesta este 
prinos de pâine. Preotul să ardă, spre pomenire, o 
parte din grăunţe şi din untdelemn cu toată tămâia; 
aceasta este jertfă Domnului ”. 

“Grăunţele măcinate sunt făina. lar în aceste chipuri 
se dă de înţeles taina lui Hristos. Căci EI este jertfa 
pentru noi, pârga roadei duhovniceşti. adică pârga 
umanităţii, întâiul înviat din morţi, întâiul în 
nestricăciune, pârga celor adormiţi.(...) lar peste jertfă 
: spuscă trebuie să se toarne untdelemn şi a poruncit să 
se pună şi tămâie. Untdelemnul închipuieşte simbolic 
grăsimea şi veselia, iar tămâia închipuieşte sfințenia şi 
buna mireasmă”!$, 

(va urma) 





15. Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în 
duh şi adevăr, XV. 
16. ld., Glafire la Levitic. 





PAG. 10 NR. $/113 Mai 2000 


Am primit 
la Redactie. 


Sunt unul dintre cititorii revistei Puncte Cardinale 
încă de la apariţia ei şi pot spune că am citit marea 
majoritate din cele 110 numere publicate până în 
prezent. M-am considerat un fel de prieten al revistei, 
mai întâi pentru că doi dintre editorii ei sunt prieteni 
vechi pentru care am o considerație aparte, cât şi 
pentru faptul că în peisajul pubiicisticii româneşti de 
după 1989 publicaţia Dvs. aducea unton dereţinere 
şi obiectivitate, o încercare de a înțelege problemele 
societății românești post-decembriste, o dorință 
sinceră de a contribui la găsirea unor soluții adecvate 
de rezolvare a crizei în care se afla şi se mai află 
încă țara noastră. Am apreciat multe dintre punctele 
de vedere exprimate în coloanele revistei în decursul 
anilor, dintre care menţionez doar cele scrise în 
legătură cu ideile vehiculate în Gazeta de Vest, 
punctul de vedere susținut de Puncte Cardinale 
privind reconcilierea națională şi delimitarea faţă 
de perioada comunistă, poziția patriotică în 
problema Basarabiei şi Bucovinei, în problema 
dosarelor Securității etc. 

Nu aş putea subscrie la punctele de vedere 
exprimate în Revistă în câteva probleme importante. 
Evident, nimeni nu-mi cere părerea şi cu atât mai 
puțin să subscriu la ideile celor ce semnează în 
paginile periodicului Dvs. 

Mă gândesc, totuşi, mai întâi la chestiunea 
mondializării adusă în discuţie de mai multe ori în 
decursul anilor. Am impresia ca de fiecare dată 
s-a insistat numai asupra unui aspect, aş zice eu 
sentimental îndreptățit, al acestei importante 
probleme actuale. Privit acest subiect şi din altă 
perspectivă cred că ar fi greu să spui un NU 

categoric 

Vrem nu vrem, trebuie să recunoaştem că 
viețuirn cu toții pe una şi aceeaşi planetă care, cum 
zicea cineva, nu are nevoie de noi, ci noi avem 
nevoie de ea. Or, pentru a o menţine locuibilă, 
întreaga omenire va trebui să-i folosească cu 
chibzuinţă resursele şi să o altereze cât se poate 
mai puţin. În acelaşi timp, datorită dezvoltării şi 
diversificării mijloacelor de producție şi 
telecomunicațiilor, interdependența dintre diverse 
puncte ale globului este din ce în ce mai accentuată 
Mai mult, o greşeală sau rea intenție petrecută într- 
o țară poate afecta grav o mulțime de alte țări (mă 
gândesc la Cernobil), toate acestea fără să mal 
amintesc pericolele reale reprezentate de exploziile 
atomice, de armele bacteriologice etc. 

În altă ordine de idei, istoria ne stă la dispoziţie, 
ca o tristă mărturie, că ambiția şi dorința de 
modificare a granițelor a fost cauza eternă a 
măcelurilor de-a lungul! întregii civilizaţii omeneşti. 
Este şi mai tristă constatarea că şi în cadrul 
comunității creştine mondiale problemele au fost 
rezolvate în aceeaşi manieră - prin război şi violență 
- fie că e vorba de lumea catolică, ortodoxă ori 
protestantă. 

Având în vedere toate acestea, cred că este 
necesară găsirea unor soluții care să ducă la o 
pace trainică, la o relativă bunăstare a întregii 
omeniri şi la libertatea fiecărei ființe umane. Cred 
că aceste deziderate nu pot fi implinite în cadrul 
unor granițe relațive, permanent contestate şi 
niciodată drepte pentru toată lumea. Nu vreau să 
spun prin aceasta că soluția a fost găsită prin 
mondializarea care se încearcă la ora actuală, cică 
trebuie găsită o solutie cât mai acceptabilă 

Un alt subiect spinos, la fa! de actual, dezbătut 
adesea de mai mulți semnatari care şi-au expus 
punctul de vedere în coloanele Revistei este acela 
alecumenismului, ŞI în acest caz punctul de vederea 
susținut nu mi se pare nici binecuvântat, nici posibil 
Nu se poate aborda problema ecumenismului 


PUNCTE CARDINALE 


plecând de la ideea că “latinii sunt eretici şi nu au nici 
Botez, nici Preoţie” chiar dacă această idee este 
avansată de Sf. Nicodim Aghioritul. Prin urmare, 
unica soluție ar fi rebotezarea (mai bine zis botezarea) 
tuturor creştinilor şi întoarcerea la Ortodoxia 
răsăriteană autoproclamată, cu toată umilința, drept 
singura deţinătoare a cheilor Împărăției Cerurilor, 
Am sentimentul, de multe ori dureros de amar, că în 
toate discuțiile privind întâietatea şi puritatea credinței, 
se ascunde un orgoliu creştin nerăsurat şi că se 
pierde din vedere esența vie a învățăturii lui lisus 
Hristos, că ne conducem după canoanele Bisericii, 
elaborate de oameni, nu după Evanghelia 
Mântuitorului. 

De câteva ori, mai ales în ultimii ani, am fost 
tentat să vă scriu şi să vă fac cunoscute rezervele 
mele privind unele comentarii sau luări de poziție 
care mi s-au părut că nu ţiri cont de o înțelegere mai 
largă a lucrurilor şi că se abat de la spiritul Revistei. 
M-a nemulțumit profund duritatea excesivă şi 
nedreaptă cu care a fost atacat Papa loan Paul || în 
publicația Dvs. Mă gândeam atunci, nu este destul 
de mare numărul celor ce defăimează pe Papa (Şi 
Catolicismul în general) numindu-l nici mai mult nici 
mai puţin Anticrist, trebuie ca şi Puncte Cardinale să 
se alăture acestui cor? 

Am dorit şi doresc ca Revista Dvs. să devină o 
publicaţie de idei, animată de un spirit creştin superior, 
de analiză, pe cât posibil lucidă şi nepătimaşă, a 
problemelor lumii contemporane. Şi să nu mi-o luați 
în nume de rău că v-o spun, poate este o percepție 
pur personală, în loc ca Revista să-şi lărgească 
orizontul, şi-l îngustează. Am impresia că ea devine 
din ce în ce mai mult.o tribună de apologie a 
ortodoxismului în general şi a celui românesc în 
special şi nu al credinței în Hristos; că ori de câte ori 
se iveşte prilejul, subliniază aspecte considerate 
necreştine sau anticreştine ale catolicismului, punând 
în acelaşi timp în evidență virtuțile reale sau imaginare 
ale Ortodoxiei. În treacăt fie spus, nu-mi pot explica 
de ce în Revista Dvs. a fostrelatată extrem de sumar 
vizita Papei în România, în timp ce a reprodus în 
întregime discursul Patriarhului Constantinopolului, 
fără nici un comentariu, deşi s-ar putea spune multe 
în legătură cu opiniile Înaltului prelat. Mi-e teamă că 
menținându-se pe aceeaşi linie, Revista Dvs. 
îndreptățeşte o butadă auzită de la cineva, anume că 
ar trebui să se numească Punct Cardinal, nu Puncte 
Cardinale. 

în numărul 1-2 pe lanuarie-Februarie 2000 mi-a 
atras atenţia de la început un titiu, repetat pe două 
pagini consecutive, şi anume "Cine eşti dumneata, 
domnule Neştian?” Fără să vreau gândul m-a dus în 
urmă, la istoria nu prea îndepărtată şi pentru mulți 
români de dureroasă amintire, când se puneau 
asemenea întrebări fie prin viu grai, fie cu ajutorul 
tiparului. Întotdeauna asemenea întrebări echivalau 
cu o condamnare a celui numit, încât nu mai era 
nevoie să asculţi sau să citeşti cele ce urmau 
deoarece, în funcție de împrejurări, ghiceai fără greş 
urmarea, întotdeauna gravă sau în cel mai fericit caz 
extrem de neplăcută pentru cel înnpricinat. Din păcate, 
schema a fost preluată şi aplicată d-lui Neştian, 
colaborator, fie şi sporadic, al revistei. 

Se pare că articolul pe care vi l-a trimis d-nul 
Neştian spre publicare - "Periodic naţional-creştin 
sau oficina teoctistă?” - v-a supărat foarte, judecând 
după replica pe care "Redacţia Punctelor Cardinale” 
i-o administrează sub titlul "Fiziologia lupului moralist”. 
Este adevărat că di. Neştian face o critică sumară şi 
nereținută Ortodoxiei răsăritene şi româneşti, ațul lui 
fiind îndreptat cu precădere împotriva clerului Bisericii 
Ortodoxe Române şi mai ales impotriva Patriarhului 
Teoctist. Trebuie menţionat aici că deşi opiniile 





Scrisoare către redacţia revistei Puncte Cardinale 


exprimate în articolul menţionat al d-lui Neştian 
suntunele exagerate, altele nedrepte sau nejustificat 
generalizatoare, ele punctează o stare de fapt 
îngrijorătoare şi Dvs. ştiţi bine aceasta, deşi se pare 
că nu vă place s-o recunoaşteți. Multe alte opinii 
asemănătoare au fost exprimate în ultimii ani în 
această problemă, poate mai judicioase, mai 
competente şi care nu pot fi etichetate ca pornind 
din ură “viscerală” (mă gândesc la articolele lui 
Sorin Dumitrescu publicate apoi şi într-o carte Rock 
& Popi a Editurii Anastasia). 

De zece ani se vorbeşte, pe bună dreptate, de 
o criză spirituală ca fiind principala dramă a timpului 
nostru. Ocontribuţie importantă în depâşirea acestei 
crize ar trebui să vină din partea Bisericii. Această 
contribuţie nu este posibilă fără o radicală schimbare 
a felului cum este concepută şi trăită preoția în 
BOR. Din păcate, în această privință nu pare a se 
fi schimbat prea mult lucrurile în ultima vreme, se 
ține cu dinţii de vechile obiceiuri atât de mult şi de 
des criticate. 

Pelângă aceasta ar fi necesară oreală apropiere 
a clerului de popor, o permanentă strădanie de 
evanghelizare, la toate vârstele şi categoriile, a 
celor ce îşi mărturisesc apartenența la credința 
ortodoxă. Numai în acest fel BOR îşi va putea 
păstra credincioşii în fața asaltului neoprote- 
stantismului, pentru că măsuri administrative nu 
vor mai fi posibile aşa cum s-ar dori din partea 
preoțimii ortodoxe. 

În loc de toate acestea asistăm la o stare de 
automulțumire, de laudă a virtuților teoretice ale 
ortodoxiei în comparație cu alte confesiuni creştine 
şi la propovăduirea teoriei autoregenerării Bisericii 
prin ea însăşi fără nici o evaluare critică a 
problemelor şi fără întreprinderea unor reale eforturi 
de îmbunătățire. 

Până la urmă ceea ce cred că v-a "ofuscat' mai 
mult este faptul că d-nul Neştian nu împărtăşeşte 
opiniile Dvs. în denigrarea greco-catolicismului şi 
că şi-a permis să critice unele aspecte ale practicii 
Ortodoxiei româneşti, Biserică care, dacă statistic 
este majoritară, trebuie să fie neapărat şi infailibilă. 

Şi ca să-i dovediţi d-lui Neştian că nici D-stră nu 
vă lăsați mai prejos în aprecieri, neasumându-vă 
ura “"viscerală” pe care i-o atribuiți, ați trântit-o 
vitejeşte.: 

"Antiortodoxismul visceral al autorului... ține de 
schizofrenia ulcerată a greco-catolicismului 
falimentar - această struțo-camilă confesională”... 
Orice comentariu este de prisos! Apoi, uitând 
principiul de bun simț că nu se cuvine a face 
aprecieri jignitoare la adresa nici unei confesiuni 
sau religii, urmând şcalăreşte şi fără discernământ 
unele opinii împrăştiate pătimaş de o parte a clerului 
ortodox, ațiriscato caracterizare strâmtă şi strâmbă: 
“Toată morala şi spiritualitatea lui (a greco- 
catolicismului) eşuează inevitabil! într-o ură 
antiortodoxă vecină cu delirul maniaca!'. Aşa să 
fie? Este regretabil faptul că redactorii Punctalor 
Cardinale sunt puțin familiari cu împrejurările istorice 
reale în care, acum trei sute de ani, a apărut 
Biserica Greco-Catolică şi că nu pot adopta o 
poziție detaşată şi cumpănită în analiza acestei 
probleme. Ori cum s-ar îi petrecut lucrurile nu se 
poate nega faptul (deşi s-a încercat de multe ori 
aceasta) că Biserica Greco-catolică, în decursul 
istoriei sale, a adus o contribuţie de mare importanţă 
culturii româneşti, spiritualității şi sentimentului 
național. Comunitatea românilor greco-catolici n-a 
fost şi nu este o struțo-cămilă schizofrenică ci una 


Vasile BECHIŞ 
Lai 


—. 

















| 
| 


— —.——— 


Dia > 














lată că în timp ce Austria îşi cro'ește un drum spre o adevărată suveranitate 
politică, la acest efort participând atât electoratul cât şi liderii partidului 
conservator, dornici probabil să “scuture jugu!” alianțelor cu socialiştii iudeo- 
masoni, în România situaţia este cu totul alta. Dacă în Austria Schuessel a mimat 
negocierile cu Klima şi nu le-a finalizat deşi socialiştii ar fi sacrificat totul numai 
pentru a-l convinge să-i prefere naţionaliştilor (chiar și postul de cancelar, pe 
care i l-a oferit acum şi Haider, deşi partidul conservator ieşise abia pe locul trei 
în alegeri), dacă, în concluzie, în această țară clasa politică de centru-dreapta, 
mereu şantajată şi obligată să danseze în horă cu evreii şi uneltele lor, a înţeles 
să aibă curajul să spună nu, cu riscuri mari, atât politice cât şi personale, şi să 
creeze premisele unei noi renaşteri naționale, în România micimea politicienilor 
noştri a făcut ca dominaţia iudeo-masonică să se adâncească din ce în ce mai 
mult, far scenariile acestora aplicate țării noastre să fie din ce în ce mai 
dezastruoase pentru ființa noastră națională, cu tot ceea ce presupune aceasta. 

Dacă până în 1996 (oarecare excepţie 1990-1992) cercurile mafiote 
internaționale nu prea puteau să se mişte în voie, puvernarea fiind monolită iar 
masoneria căuta doar să obțină “cât se poate” şi să racoleze oameni din PDSR, 
foamarea coaliției guvernamentale PNȚCD-PNL-USD-UDMR, o “monstruoasă 
coaliție” dacă ne gândim la diferenţele imense atât de doctrină cât şi de “stăpâni” 
între partidele componente, a creat un larg spaţiu de manevră, forțelor oculte. 

Ultimele emoții ale acestora au dispărut în momentul în care premierul 
Ciorbea şantajat de PD l-a demis pe şeful corpului său de control, Valerian Stan. 
Complexat şi depăşit de problemele momentului, 
premierul Ciorbea nu a luat nici o clipă în calcul că 
ultima şansă a României se juca atunci:o eventuală 
retragere de la guvernare ar fi putut declanșa o criză 
guvernamentală şi un plus de simpatie din partea 
electoratului (“iată, de şapte ani vor să ajungă la 
putere, dar nu vor să guverneze fiind mereu şantajaţi de 
excrocii de la PD şi de iredentiştii de ia UDMR”) iar în 
final, alegeri anticipate. Înainte de momentul Valerian 
Stan. sondajele de opinie creditau CDR cu 51% din 
voturi! Și cât ar mai Îi crescut dacă ce! din CDR ar fi 
rămas demni! 

După ce s-au folosit de Ciorbea atât cât l-au 
considerat necesar, PD-iştii, enervați de stilul lui de 
lucru, de lipsa de &ficiență şi de lentoarea cu care 
rezolva anumite probleme, au făcut totul pentru a fi 
debarcat. 

În guvernarea care a urmat, planurile iudeo- 










în Decembrie 1948, de către Guvenrul comunist, cu 



















Unită cu Roma 


dispărut, că mulți, puțini credincioşi, câți au mai 


norma! ca măcar o parte din proprietățile pe care unui fost colaborator. 
Biserica Greco-catolică le-a avut, aflate în folosința 


oficia în mod decent serviciile religioase? 


Dar să revenim la cazul Neştian care m-a deasupra naționalişti. 
determinat să vă scriu această scrisoare 


are o “minte bolnavă”, cu o “"impuritate morală care 





PUNCTE CARDINALE 


“Români, vi se pregăteşte ceva!” 





cu dragoste de țară şi de neam, oricum aţi eticheta- trădează... o conştiinţă religioasă nulă”, “se Apoi ca o încununare inversă a acestei ploi de 
o D-stră complace senin la limita imbecilității”, ca judecata invective, cade cao ghilotină sentința finală “avorton 
Scoaterea în afara legii, a Bisericii Greco-catolică, |ui ar ţine de “logica pacienților de la Socola”. 
Dacă totuşi cineva ar rămâne sceptic şi după 
un substanțial aport, izvorât din /ubire creştină al enumerarea deficienţelor mintale şi de caracter presupune dragoste şi respect pentru orice om iar 
lerarhieiB O.R „n-afostunactde aducerela dreapta ale d-lui Neştian, îndoindu-se de obiectivitatea o elementară probitate profesională implică 
credință a oilor rătăcite ci unul de intolerabil abuz. aprecierilor Redacției, ați păstrat la urmă reținerea de la loviturile sub centură, împreună cu 
Persecuția comunistă care a urmat, afost îndreptată, argumentele hotărâtoare, şi anume că 'tovarăşul evitarea limbajului folosit de oamenii neinstruiţi de 
mai fățiş sau mai ascuns, împotriva tuturor Neştianafostunuldin politrucii notoriiai ideologiei la periferia marilor oraşe, mai ales în publicațiile 
confesiunilor, cea mai necruțătoare fiind față de cea comuniste... “papagal perfect al pedagogiei care se respectă şi care aşteaptă să fie respectate. 
oficiale”, “scribălău comunist”, “ideolog profesionist Presupune de asemenea şi onestitatea de a nu 
Spre nemulțumirea multora, s-a constatat după al învățământului bolşevizat”, un “oportunist... cu umple cu interpolari un text pe care de bună voie |- 
Decembrie 1989 că Biserica Greco-catolică n-a mai mult tupeu decât media lichelelor.” 
ŞI de această daţă dezvăluirile Dvs. apar puțin care le-aţi găsit de cuviință în subsolul textului, 
rămas, doresc să-şi practice liber cultul lor. Ce-i rău convingătoare iar “cititorul onest” pe care-l invitaţi 
în aceasta? Nu era normală o înțelegere frățească, să judece se întreabă imediat de ce atâta magis amica veritas” pe care îl inserați la sfârşitul 
creştină între păstorii celor două Biserici? Nu era înverşunată patimă în “fiziologia” pe care o faceți articolului, din păcate, nu se potriveşte în nici un fel 


Şe presupune că Dvs. erați avizaţi de trecutul nu rezultă a vă fi într-adevăr prieteni. 
Bisericii Ortodoxe, să-i fie retrocedate pentruaputea “scribălăului” şi cu mărinimie i-ați acordat “şansa 


redresării morale” ca nişte creştini adevăraţi şi pe ocupat aici este un accident regretabil pe care l-aţi 


S-a întâmplat ca d-nul Neştian sănu aprecieze abateți de la semnificaţia frumoaselor cuvinte pe 
De teamă ca unii cititori ar putea să nu fie de bunăvoința Dvs. încălcând linia promovată de care le-aţi înscris pe frontispiciul Punctelor 
acord cu rechizitoriul administrat de Redacţia revistei Redacţie, drept pentru care l-ați datolecțiecares- Cardinale: credință, iubire, speranță, că vă veți 
d-lui Neştian şi că ar putea agreea cu unele din ar dori usturătoare, dar care în acelaşi timp va arăta “respectuoşi față de orice adversari” lăsând 
"poncifele vulgare” ale acestuia, nu știu de ce ați pune şipe Dvs. într-o lumină nutocmai favorabilă, caonestitatea acestora să fie apreciată deceicevă 
considerat de cuviință că este necesară discreditarea dacă ar fi să judecăm numai după belşugul de citesc. 
şi a persoanei îndrăznețului autor, Astfel, rând pe invective ce cu onoare | le-aţi adresat, ca unei 
rând, aflăm că d-nul Neştian “colportează analfabet”, adevărate “flaşnete” comuniste la început, “simiste” între ghilimele au fostextrase din articolul “Fiziologia 
după aceea şi “greco-catolice” în cele din urmă. 






























Mai 2000 NR. 5/113 PAG. |] 





Am primit 
la Redacţie 3 


masonice şi ale uneltelor lor PD-iste au luat un nou avânt. Poate cinstit în sufletul 
său de poet, “bidimensionalui” (cum îl caracteriza C.T. Popescu) Radu Vasile 
a căutat, balcanic, să împace și capra și varza: adică să nu supere pe nimeni 
important şi să rămână la putere. . 
ludeo-masoneria nu credea că până la alegeri să se mai schimbe ceva. În 
consecință a urzit un plan: “deoarece cu formula guvernamentală actuală şi chiar 
cu președintele se pot obţine rezultate bune (păcat că al nostru Roman n-are 
şanse să ajungă preşedinte, ce vrei ştie lumea că-i rudă cu noi), e de dorit ca tot 
aceştia să câştige la viitoarele alegeri; deci: aranjăm-mituim ca Iliescu să nu 
treacă de Curtea Constituţională şi să nu mai poată candida şi dăm şi ceva bănuţi 
pe sub mână să se ridice artificial-spectaculos nivelul de trai în preajma 
alegerilor ca să poată zice Coaliția că «iată, vedeți, am avut dreptate că va fi bine 
până la urmă», şi să se ridice în sondaje (dacă nu destul, le umflăm noi cumva)”. 

Dar, iată că preşedintele a început să ridice tonul (vezi “ieşirea” de după 
inundaţiile din iulie 1999) iar Meleşcanu (“un om de stânga cu care se poate 
discuta mult mai bine, cu un dosar greu pe care nu vrea să şi-l vadă în presă”) să 
crească în sondaje. Mai mult, dorința unor complexați şi arivişti gen Opriş, V. 
Petrescu, Spineanu, Ciumara, Mihai Gheorghiu ş.a. a generat ciolaniada din 
PNŢCD, soldată cu înlocuirea lui Radu Vasile, nu cu unul dintre aceştia, ci cu 
un independent, o extraordinară ocazie pentru Ocultă (al treilea câştigă) să 
profite şi să ne rezerve un scenariu şi mai sumbru: “vino tu frate Mugurele prim- 
ministru, că eşti tehnocrat şi membru la comunitate, gestionează cum poți țara 
(bani nu mai băgăm) iar la alegeri: Iliescu - cum am 
vorbit, înlocuim pe Constantinescu cu Meleşcanu şi 
câștigă alianța PD-ApR-PSDR, la care ar mai putea 
adera pragmaticii din PDSR (apropo, Adi, cum stăm 
cu racolarea de colegi la valorile europene, adevărat 
social-democrate)”. 

N-avea dreptate profesorul Mânzatu când 
spunea în 1994, uşor cu chef fiind, că nu va fi linişte 
în țară decât peste vreo cinci ani când vor veni evreii 
înapoi şi-şi vor recupera toate bunurile (și privilegiile 
aş adăuga)? 

Aşa că: Meleşcanu - preşedinte, “stânga de 
obediență europeană” unită la putere, “sămânța de 
ardelean”, Roman (Neulănder pe numele său), prim- 
ministru şi Năstase preşedinte al Senatului. Asta vi 
se pregătește, români! 

Departamentul de studii-analize 
al “Vulturului Brâncovenesc” 







al spiritului național”. 
Inutil să vă reamintesc că spiritul creştin 


ați publicat. Aţi fi putut face oricâte observații pe 


Vechiul dicton aristotelic “Amicus Plato, sed 


contextului. Nici Plato (citiți Neştian), nici adevărul 
Îmi place să sper că articolul de care m-am 


publicat pripit şi că veţi încerca în viitor să nu vă 


Notă: Toa!e cuvintele şi expresiile cuprinse 


Jupului moralist” 


PAG. 12 NR. $/113 Mai 2000 


CABALA 


PUNCTE CARDINALE 





“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară. ” 


4. SABBATAI ZVI (4) 
(prelucrare după Hirsch Graetz - 
Volkstiimliche Geschichte der Juden) 


Prezentăm în continuare întâmplările trăite de 
Sabbatai Zvi după sosirea sa la Constantinopol! în urma 
convocării de către marele vizir, Ahmed K&prili. 

Sosirea sa stârnise vâlvă şi la debarcader se găsea 

o mulțime de evrei şi turci atât de mare, încât a fost 
nevoie de poliție pentru a se face ordine. Un funcționar 
polițienesc i-a urat bun sosit trimisului lui Dumnezeu, 
pălmuindu-! zdravăn în clipă în care punea piciorul pe 
pământul capitalei imperiului. Sabbatai Zvi s-a dovedit 
însă suficient de înțelept şi a întors şi obrazul celălalt. 
Întrucât nu era în postura să joace rolul unui Mesia 
triumfător, s-a hotărât să îl joace pe cel al unui Mesia 
umilit, dar demn.Adus în fața lui Mustafa Paşa, 
locțiitorul vizirului, nu a trecut în mod strălucit prima 
probă. Intrebat asupra intențiilorsale şi asupra motivelor 
care l-au determinat să stârnească atâta agitaţie în sânul 
populaţiei evreieşti, Sabbatai ar fi răspuns că e! nu este 
decât un simplu haham evreu care a venit de la Ierusalim 
spre capitală pentru a aduna pomeni şi că nu a făcut 
nimic pentru a merita respectul pe care i-l acordă 
conaționalii săi. Mustafa a dat poruncă să fie transportat 
lao închisoare. Departe dea fi dezamăgiți de tratamentul 
ce i s-a aplicat lui Mesia, adepţii săi au stăruit cu mai 
multă îndârjire în nebunia lor, considerând că aceste 
suferințe ar fi trepte obligatorii pentru a se ajunge la 
trium (ul mesianic. Proteții şi apostolii săi continuau să 
vestească apropiata mânțuire a neamului lui Israel. 
Chiar şi un drviş turc țipa în gura mare pe străzile 
capitalei, prevestind venirea lui Mesia. Evreii se 
imbulzeau cu miile în faţa închisorii, mulțumindu-se 
să-l zărească, printre gratii, chipul măcar pentru o 
clipă. Până şi turcii îi arătau respect impresionați de 
făptura sa şi surprinşi de profețiile pe care le făcea 
femeilorşi copiilor. Negustorii care nu-şi puteau încasa 
datoriile de la debitorii lor evrei, se adresau lui Mesia. 
Samuel Prima avea grijă de a face cunoscute tot felul 
de poveşti fantastice despre respectul pe care-l 
manifestau mărimile turce față de Mesia. În tot cazul se 
pare că autoritățile otomane aveau o anumită doză de 
teamă de acest Mesia evreu. Cum în perioada în care 
Sabbatai era ținut în închisoare, turcii pregăteau războiul 
cu Creta, marele vizir, înțeleptul Koprili, a considerat 
că pe durata campaniei, cât va fi absent din capitală, nu 
este recomandabil să lase focare de agitaţie în urma sa. 
În această idee a ordonat ca deținutul să fie transportat 
în castelul Kostia din Dardanele, acolo unde de obicei 
erau întemnițați prizonierii politici. In acest castel 
deținuții aveau un tratament foarte bun şi lui Sabbatai 
i s-a permis să fie însoțit de câțiva adepți, dintre care, 
desigur, nu lipsea Samuel! Prima. Sabbatienii au denumit 
această fortăreață “Turnul Puterii”, 

Dacă a fost un moment în care Sabbatai s-a îndoit 
de sine, atunci acest moment a fost repede depășit ca 
urmare a tratamentului blând pe care i l-a aplicat 
divanul şi a creşterii numărului de aderenţi. Se simţea 
din nou ca fiind Mesia. La sosirea în castelul de la 
Dardanele, în ziua de pregătire a sărbătorii Pasah 
(Paştele evreilor) a tăiat un miel pentru sine şi pentru 
însoțitorii săi şi s-au ospătat, deşi acest lucru este 
interzis de prescripțiunile rabinice şi talmudice. În 
incinta fortăreții şi-a organizat un protocol de curte 
princiară, folosind banii puşi la dispoziţie, fără 
zgârcenie, de adepţii săi. Soţia sa, Sara, avea 
permisiunea să locuiască cu e! şi se purta ca şi cum ar 
fi fost regină, vrăjind mulţimea prin frumusețea ei, 
Golful pe malul căruia era așezată fortăreaţa era tot 
timpul plin de ambarcațiuni care îi transporta pe cei ce 


Rabinul Dr. Alexandru Şafran 





voiau să-l vadă pe Mesia. Ca urmare a dorinței adepților 
săi de a-şi vedea idolul, preţul transportului creştea zi de 
zi. Comandantul fortăreții era bucuros de cele ce se 
petreceau, întrucât îşi avea cota lui de câştig rezultată 
din aprobarea pe care o dădea deținutului sâu ca să fie 
vizitat. Locuitorii orăşelului din apropierea castelului 
erau şi ei bucuroşi, întrucât făceau afaceri bune, vânzând 
alimente vizitatorilor. Un adevărat fluviu de bani curgea 
spre Kostia. 

Relatările despre cele ce se petreceau la 
Constantinopol, trecând din gură în gură, ajungeau 
deformate şi exagerate până la comunităţile evreieşti din 
Europa, Asia şi Africa, iar impresia pe care o produceau 
era de nedescris. Cu foarte puţine excepţii, evreii de 
pretutindeni erau convinşi de mesianismul lui Sabbatai, 
ca şi de faptul că în cel mult doi ani poporul lui Israel va 
fi mântuit. În marile oraşe comerciale ca Amsterdam, 
Livorno sau Hamburg, în care evreii dominau viața 
comercială, s-a produs o evidentă stagnare atranzacțiilor, 
întrucât oamenii de afaceri evrei aşteptau o iminentă 
schimbare a cursului vieţii. În Europa ochii tuturor 
comunităților erau aţintiţi asupra comunității din 
Amsterdam ai cărei reprezentanți erau dintre cei mai 
exaltați adepți ai lui Sabbatai. Fiecare zi în care poşta 
aducea o veste despre evenimentele din Turcia era o 
adevărată sărbătoare. La Veneția într-o zi de sâmbătă a 
izbucnit o ceartă între adepții lui Sabbatai şi contestatarii 
lui, prilej cu care ultimii abia au scăpat cu viață. Când a 
fost întrebat cum trebuie să se procedeze cu cei care nu 
cred în mesianitatea sa, e! sau Samuel Prima au răspuns 
că trebuie ucişi într-o zi de Sabbat, Cei care vor aplica 
această pedeapsă necredincioşilor se vor bucura, în mod 
neîndoielnic, de sfinţenie. La Hamburg, creştinii 
protestanți s-au adresat predicatorului evreu Esdras 
Edzard, întrebându-l despre atitudinea pe care trebuie să 
o adopte: “Noi nu am auzit numai de la evrei, ci am 
primit informații şi de la corespondenţii noştri creştini 
din Smirna, Alepp, Constantinopol şi din alte părți ale 
Turciei, că noul Mesia evreu săvârşeşte minuni după 
minuni şi că evreii din toată lumea se adună în jurul său. 
În această situaţie, ce mai rămâne valabil din învățătura 
noastră despre Mesia?” Pe scurt, fiecare nou eveniment 
producea mai multă confuzie. Doar vocea puternicăa lui 
Jakob Sasportas se făcea auzită, avertizând împotriva 
acestui delir colectiv. 

Între timp trecuseră deja trei luni de când Sabbatai 
ducea o viaţă de adevărat prinţ în castelul de la Dardanele, 
neavând altă preocupare decât idolatrizarea propriei 
sale persoane. În acest răstimp, fie din proprie inițiativă, 
fie influențat de Samuel! Prima a suspendat postul de 17 
Tamuz. De asemenea a prescris ca postul din nouă Ab, 
ținut în amintirea distrugerii lerusalimului să fie desființat 
şi comemorarea tristului eveniment să se transforme 
într-o sărbătoare celebrată ca o zi de naştere, cu mâncare 
şi băutură. La această nouă sărbătoare se va ţine un 
serviciu divin special şi se vor cânta psalmi cu 
acompaniament de instrumente cu coarde. De asemenea, 
Sabbatai avea intenţia să abroge şi alte sărbători iudaice, 
printre care şi “ziua împăcării”, introducând altele în 
locul lor. Dar înainte de a ajunge să-şi pună în aplicare 
planul a comis din îngâmfare, un act necugetat care a 
năruit tot acest edificiu mesianic, clădit din cărți de Joc. 

Printre miile de pelerini veniţi de aproape, sau de 
departe să-l omagieze, au venit şi doi talmudişti polonezi, 
rude ale vestitului rabin din Lemberg, cu intenţia de a- 
] cunoaşte și de a se bucura de întâlnirea cu el. De la 
acești doi pelerini, Sabbatai a aflat că şi în ţara lor un 
profet cu numele Nehemia Kohen a prezis apropierea 
imperiului lui Mesia, dar că nu l-a desemnat pe el ca fiind 
purtătorul acestei demnități, Ca răspuns la aceste relatări, 
Sabbatai le-a încredințat celor doi soli o scrisoare laconică 
in care promitea evreilor polonezi să răzbune măcelul 








săvârşit de cazaci. Mesajul se încheia pe ton poruncitor 
cu fraza: “Nehemia să se prezinte cât mai repede la 
mine”. Fanaticul talmudist Nehemia nu s-a speriat de 
sutele de mile pe care trebuia să le parcurgă pentru a 
ajunge în Turcia. De îndată ce a ajuns la Kostia a fost 
primit în audienţă. Cu acest prilej profetul polonez şi 
Mesia din Smirna, în loc să râdă unul de altul ca doi 
şarlatani care s-au demascat reciproc, au început să 
discute serios problemele mesianismului. Se pare că 
după lungi controverse, Nehemia nu a fost prea convins 
că s-a aflat în fața lui Mesia cel adevărat. De aceea 
sabbatienii fanatici şi-au propus să-l lichideze pe 
polonez. Din fericire pentru el a reuşit să scape cu 
viață, a fugit de la castel, s-a dus la caimacanul 
Mustafa din Adrianopol, s-a turcit şi i-a dezvăluit 
acestuia toate planurile fantastice, cu iz de trădare, pe 
care le urzea Sabbata, planuri pe care guvernul nu le 
cunoştea, deoarece comandantul castelului de la 
Dardanele era interesat să călătorească într-acolo cât 
mai mulți evrei de pe urma cărora se îmbogățea. 

Caimacamul a transmis informaţiile sultanului 

Mahomed IV. Consiliul imperial a dezbătut modul în 
care trebuia să se procedeze în cazul Sabbatai Zvi, 
dezbatere la care a fost convocat şi muftiul Wanni. A- 
! lichida pur şi simplu pe acest şarlatan părea 
nerecomandabil, chiar şi pentru turci. Executarea l-ar 
fi transtormat în martir, prilej de a se naşte o nouă sectă 
şi de a se produce nelinişte şi tulburări. Wanni, 
superiorul cultului mahomedan a recomandat 
convertirea lui Sabbatai la Islam. Sfatul sâu a fost 
urmat şi medicului personal al sultanului, un evreu 
renegat numit Didon, a fost însărcinat să acţioneze în 
acest sens. Pe neaşteptate, presupusul Mesia a fost 
ridicat de la caste! şi transportat la Adrianopol unde a 
fost înfățişat medicului Didon. Acesta i-a descris 
cumplita pedeapsă ce i se va aplica dacă nu se hotărăşte 
să câştige bunăvoința sultanului prin adoptarea 
mahomedanismului, Nimeni nu ştie dacă această 
propunere i-a provocat închipuitului Mesia grele lupte 
sufleteşti. Prea mult curaj nu avea şi de la iudaismul 
adevărat se abătuse de mult, aşa că a urmat fără ezitare 
sfatul lei Didon. 

Pentru îndeplinirea ceremoniei a fost prezentat 
sultanului. in fața lui şi-a azvârlit la pământ “kipa”, 
calota pe care evreii o poartă pe cap, un servitor i-a 
înlocuit-o cu un turban alb şi peste haine l-a îmbrăcat 
cu veştmânt verde, Cu această modificare vestimentară, 
convertirea la Islam era împlinită. Se pare că sultanul 
a fost foarte mulțumit de felul în care s-a destăşurat 
ceremonia, i-a dat numele de Mehmed Efendi şi l-a 
numit portarul său - Capugi Baş otorac - cu un salariu 
destul de mare. Sara, soţia lui Mesia, frumoasa şi 
neastâmpărata fiică de rabin polonez, a trecut 
deasemenea la Islam cu numele Fauma Cadin, prilej 
cu care sultanul i-a făcut daruri bogate. Muftiul Wanni 
s-a ocupat personal să o iniţieze în mahomedanism. 
Cu obrăznicia care îl caracteriza, la câteva zile de la 
convertirea sa ja Islam, “fostul Mesia” seria fraților săi 
la Smirna: “Dumnezeu m-a făcut ismaelit. Ela poruncit 
ŞI faptul s-a împlinit într-a doua zi de la renașterea 
mea”. Exact în acelaşi timp, la Amsterdam se întrunea 
întreaga comunitate sub preşedinţia rabinului Dionys 
Musafia, un bun cunoscător al filozofiei, pentru a 
întocmi şi a-i trimite lui Mesia o scrisoare de omagiu. 

(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 





| | 


——— a 


DR zi Lu anii i 


. —— 


m PE Pa — e 


ma TE e Dot: DEST marei 


— 7. —— 


—...——— 7 a 





UN MARE SAVAINI 


profesorul 
PAULESCU 


(urmare din numărul trecut) 


Nu ne putem închipui câte încercări s-au pus la 
cale pentru ca profesorul Paulescu să fie, cu sau fără 
voie, silit să renunțe la “unele” dintre ideile sale. Dar 
în conştiinţa profesorului Paulescu răsunau mereu 
cuvintele Sfântului Irineu: “Rămâi tare în lucrurile pe 
care le-ai învățat şi care ți-au fost încredințate”. EI 
rămânea senin în faţa dârzeniilor, fiindcă se adăpa din 
“Izvorul Înţelepciunii”, deplângându-i pe cei 
neînțelepători şi chiar pe cei răi. 

A fost, astfel, mai dârz decât marele Claude 
Bernard, căzut, ca şi alţi oameni mari, în frica de 

“opinia publică“, dirijată de Francmasonerie. Această 
asociație diabolică a simţit întotdeauna nevoia unui 
“idol”, nu pentru ea însăşi, ci pentru restul Omenirii. 
Dar n-a reuşit niciodată, fie că a ales idolii dintre 
“masoni”, ca pe Voltaire (păzit fără încetare de “frații” 
Condorcet şi d' Alembert, ca să nu le scape), fie că a 
ales dintre “nemasoni”, ca pe Claude Bernard, păzit 
pas cu pas de Paul Bert. Francmasoneria a voit să-l 
prezinte lumii pe Claude Bernard ca ateu, “mare preot 
al Științei triumfătoare şi senine”, deşi el nu a fost 
nicicând “materialist”, Însuşi marele învățat a dezminţit 
pe reprezentanții materialismului ateu după moartea 
sa prin elevul său, profesorul d'Arsonval, care i-a 
publicat manuscrisul intitulat Cugetări, şi prin Jacques 
Chevalier, care i-a publicat manuscrisul Filosofie!. La 
moartea sa, Claude Bernard (1813-1878), primind 
împărtăşania, mărturisea: “Admit, în ceea ce mă 
priveşte, o cauză inițială a lumii... Poate că deasupra 
acestei lumi locuite este o ființă conştientă generală, o 
conştiinţă supremă: e Dumnezeul luminii universale, 
care orânduieşte totul, sau care a orânduit totul, fără a 
interveni totuşi direct asupra lumilor, după cum noi nu 
intervenim asupra organelor noastre, asupra celulelor 
noastre...” 

Profesorul Paulescu (1869-1931), urmând studiile 
începute de Claude Bernard, medic şi fiziologist la 
rândul său, nu mai voieşte să separe Ştiinţa de Filosofie, 
fiindcă amândouă au acelaşi unic scop: căutarea 
Adevărului, unul şi acelaşi pentru Filosofie, ca şi 
pentru Ştiinţă. Omul de știință nu are dreptul să se 
închidă în laboratorul său şi să-şi spună: “Caut şi sunt 
fericit”; el trebuie să aducă semenilor săi fructul 
cercetărilor sale, spunându-le: “Iată, nu mai suferiți!”. 

Profesorul Paulescu nu avea prea mare încredere 
în posibilitățile de curândă îndreptare a societății, 
fiindcă nu vedea cine ar fi putut, pe atunci, să izbutească 
s-o readucă pe drumul cel drept. Era prea afundată în 
“patimi”, prea slabă în mâinile Francmasoneriei, prea 
mult robită ludaismului neînduplecat. 

A adresat, în 1921, o lungă “Scrisoare către ovrei'”, 
în care le arăta, cu propriile lor mărtuni, intențiile 
criminale şi viciile în care s-au scufundat, de ce sunt 
exclusivişti şi neasimilabili, de ce sunt urâţi de lume, 
ce soartă nenorocită îi aşteaptă. Le vorbea despre legea 
divină a lubirii şi-i chema în sânul Bisericii lui Christos; 
“Nu mai chinuiţi Omenirea, întreținând discordia şi 
provocând revoluţii şi războaie. Lăsaţi lumea în pace, 
şi binefacerile Păcii se vor revărsa şi asupra voastră, 


|. Claude Bernard, Pensceser Philosophie; vezi Pierre Mauriac, 
Claude Bernard, Paris, 1941, pp. 139-158, 

2. Paulescu, Scrisoare către ovrei , în Cele patru patimi... „pp. 
182-211. 


PUNCTE CARDINALE 


RESTINI: LAE C, 
PAT Era 
pE Suflet-si 
Dumnezeu 


7jte) il ti PERL O PRE: 


DU CO 






EDITURA 





ANASTASIA 



























e Dida N PI E temi bă ca, 


fa  În19 99 s-au împlinit 130 deani d de la naşterea, 
savantului, Nicolae. „G: Paulescu, adevăratul 
inventator al insulinei, adversar. neîmpăcat. al 
darwinismului și unul dintre principalii teoreticieni 
ai naționalismului. regii din primul pătrae al 
secolului XX. ii 

În întâmpinarea acestei aniversări, Editura 
«Anastasia» din Bucureşti a reeditat una sont 
lucră rările ştiinţifice cele ui te ale 
Pau lee : Nopiunile de « 





aan 
Citita). Cartea pro did 944 de 
către Dr. V. Trifu ustru ucenic al aut ruli LE data 
lă prefaţă 








a Ediţia din Mpa Aleea i 
intitulată «Prof esorul Paulescu». Tae eaccasul 
prefaţă nuamaifostrepublicată ulterior, ah sotărât 
săo o oferimi în n ietoncitătorilr Panel cardinale 
omagiindu-l astfel pe ÎNBCS Paulescu. printr-o, 
mărturie. cuprinzătoare ş şi autorizată, dezvăluind 
cu. căld ură. complexitatea. şi exemplaritarea 
controversatei sale personalități, | 
„(Menţionăm că ortografia a fost actualizată, 
punctuaţia îmbunătăţi, i ereselile de tir e 
îndreptat în mod. tacit). sarea stă ara A 





Dar, mai presus de toate, cereți lui Dumnezeu să aibă 
milă de voi şi să vă dea puțină înțelepciune, ca să nu mai 
persecutați Creştinismul şi chiar să vă întoarceți la 
doctrina sublimă a lui Christos... pe care, în starea 
actuală de turpitudine morală în care putreziți, n-o 
puteţi pricepe”. 

“Evreii au rămas o nație. Această nație e convinsă 
că Stăpânirea lumii i se cuvine. Ea nu are ca mijloc de 
a realiza aceasta decât corupția spiritelor, care duce la 
descompunerea socială. Pentru a conchide — zicea 
Marchizul de fa Tour du Pin, cu două decenii înainte, 
emanciparea noastră depinde de sistemul părinţilor noştri: 
a) a nu se trata ovreii decât ca străini, şi ca străini 
primejdioşi, b)să se recunoască şi să se abjure toate erorile 
Nlosofice, politice şi economice cu care ei ne-au otrăvit; 
c)săsereconstituie în ordinea economică, ca şi în ordinea 
politică, organele vieţii proprii, care ne făceau 


3, Marquis de la Tour du Pin, Vers un Ordre social chretien 
(1907), citat de Lon de Poncis în La mysterieuse internationale 
Juive, Paris, 1936, p. 272, 





Mai 2000 NR. 5/113 PAG. 13 


evocare de 
DR. V. IRIFU 


independenţi faţă de ei şi stăpâni la noi acasă”, 

lar Voltaire, care, deşi nu era nici ateu, nici 
materialist, voia să combată totuși Catolicismul (ca să 
fie pe placul asociației oculte a Masoneriei), nu s-a 
putut împiedeca să scrie categoric, cu aproape două 
veacuri înainte, în Dictionnaire Philosophique: “Evreii 
cred, într-adevăr, că într-o zi prezicerile oracolelor lor 
se vor îndeplini şi că ei vor avea Împărăţia pământului. 

Profesorul Paulescu era mult mai puțin vehement 
decât alții. Totuşi, o adevărată furie i-a cuprins pe 
conducătorii ludaismului şi, fireşte, pe numeroșii lor 
“prieteni” (cel puţin pe atunci, când prietenia cu evreii 
era aşa de avantajoasă. .). Cu toate acestea, medicii 
evrei continuau să-i trimită pe coreligionarii lor, pentru 
ca profesorul Paulescu, bun şi iertător în faţa durerii, 
să le descurce cazurile inexplicabile şi să încerce să le 
vindece pe cele disperate. 

În fața acestor fapte, profesorul publică o serie de 
broşuri (scrise pe malul mării, pe care o iubea mult şi 
unde îşi petrecea toate verile, lucrând în linişte deplină, 
în casa poreclită de prietenii săi “Giamia de la 
Constanța”): 

|. Degenerarea rasei jidăneşti — în care dovedea, 
cu date ştiinţifice, că evreii sunt iremediabil pierduţi, 
fiind “degeneraţi” de patimi“: “degeneraţii sunt 
incapabili să priceapă «Cuvântul lui Dumnezeu» şi, 
prin urmare, viciile lor sunt incurabile”. 

II. Jidanii şi alcoolismul — în care, cu documente 
categorice, arată că alcoolul este una dintre armele cu 
care evreii degeneraţi caută să aducă degenerarea şi 
asupra celorlalte seminții, facându-le incapabile de 
mântuire”. 

III. Desfrâul jidanilor — în care demonstrează că 
Talmudul ordonă credincioşilor lui să prostitueze tot 
ce nu e evreiesc şi să facă tot posibilul să distrugă în 
special “familia creştină“. În acelaşi timp, răspunde 
unei circulări ministeriale şi arată care ar fi măsurile 
prin care s-ar putea obține suprimarea maladiilor 
venerice; înlăturarea cauzelor (desfrâul şi prostituţia) 
ca să se înlăture efectele (maladiile venerice şi 
dezmembrarea familiilor), 

În sfârşit, profesorul Paulescu a ținut să arate 
evreimii şi sprijinitorilor ei “soarta viitoare” ce-i 
aşteaptă, conform Apocalipsei “tălmăcite” de dânsul”. 
“Acest atac infernal (lupta de clasă) dezlănțuieşte o 
reacție generală şi sângeroasă a creştinilor împotriva 
evreilor. Franc-Masoneria şi Internaționala marxistă 
le vin în ajutor şi cheamă Guvernele naţiilor creştine 
(stipendiate de evrei) să-i combată pe creştini (cap, 
XVI), Într-adevăr, Erezia masonică are un şef ocult: 
eyreimea (cap. XVII). Primul efect al reacției creştinilor 
este exterminarea evreilor (cap. XVIII). Al doilea 
efecte un război crâncen între creştini şi națiile apostate, 
amăgite şi ademenite de Francmasonerie şi de marxism. 
lar creştinii vor fi, şi de data aceasta, învingători (cap. 
XIX)... Cine are urechi de auzit, să audă” — (încheie, 
profesorul Paulescu]. 

(Va urma) 





4. Paulescu, Degenerarearasei jidăneşti, Bucureşti, 1928, p.36. 
5, Paulescu, /idanii şi alcoolismul, Bucureşti, 1927, p. 40. 

6, Paulescu, Des/râul jidanilor, Bucureşti, 1928, p. 32. 4 
7, Paulescu, Tă/măcirea Apocalipsului, Bucureşti, p. 32, 





1 











PAG. 14 NR. 5/113 Mai 2000 


4 


ndelung aşteptată, a apărut spre sfârşitul 
anului trecut, la Editura Polirom din laşi, 
traducerea românească a celei mai 
importante scrieri a teologului şi savantului 
martir sus PAVEL FLORENSKI (1882- 
1937),acest Leonardo da Vinci a! Răsăritului contemporan 
(cunoscut până acum publicului românesc mai ales prin 
volumele mai modeste editate la “Anastasia” şi 
“Humanitas”: /conosfasul, Dogmatică şi dogmatism, 
respectiv Perspectiva inversă şi alte scrieri): Stâlpul şi 
Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în 
douăsprezece scrisori (traducere de Emil lordache, pr. 
lulian Friptu şi pr. Dimitrie Popescu). Îngrjită de pr. 
loan Florescu, ediția beneficiază de un amplu şi doct 
studiu introductiv (“Pavel Aleksandrovici Florenski şi 
mântuirea eclezială a rațiunii”) al diac. loan L. Ică jr., 
probabil cel mai bun cunoscător român actual al vieţii şi 
operei florenskiene. Cele 12 scrisori (*“Cele două lumi”, 
“Îndoiala”, “Unitatea Trinitară”, “Lumina Adevărului”, 
“Mângâietorut”, “Contradicţia”, “Păcatul”, “*Gheena”, 
“Făptura”, “Sofia”, “Prietenia”, *Gelozia”), alcătuind un 
adevărat opus magnum al filosofiei creştine, sunt urmate 
de “Explicarea şi demonstrarea câtorva amănunte 
presupuse în text ca fiind deja demonstrate” (mergând 
până la subtile şi minuţioase demonstraţii de logică 
matematică şi fizică modernă), precum şi de un bogat 
corp de note şi comentarii ale autorului (peste o mie). 
“Elaborată la începutul secolului XX, într-un context 
romantic simbolist sau romantic revoluţionar, bântuit 
de himere metafizice şi ideologii totalizante, a căror 
victimă avea să cadă, în cele din urmă, chiar autorul ei, 
gândirea din Stâlpul... preotului-matematician Pavel 
Florenski îşi depășea contemporanii şi îşi devansa de 
departe epoca (...) Inactuală a data apariției sale, această 
carte continuă să fascineze şi astăzi, la peste optdecenii de 
la publicare şi aproape un secol de la conceperea 
gândului ei fundamental, demonstrând o surprinzătoare 
actualitate şi dovedindu-se una dintre cele mai rezistente 
cărți ale secolului XX”, conchide prefaţatorul ediției 
româneşti (p. LIV). În fine. e de adăugat că elegantul 
volum de la “Polirom”, legat şi beneficiind de condiții 
grafice de excepție, reprezintă una dintre cele mai 
frumoase realizări editoriale româneşti ale ultimilor 
ani. 





ot la “Polirom”, printre alte apariţii recente 
(vol. Omul Renaşterii coordonat de Eugenio 
Garin, Sacrul în istoriareligioasă aomenirii 
de Julien Ries etc.), atrage cu precădere 
atenția volumul intitulat Anfihristul (texte traduse de 
Radu Părpăuță din VI. Soloviov, G. P. Fedotoy, A. 
Maţeina, B. Molceanov, S. N. Bulgakov), deschis de un 
excelent studiu erudital lui Toader Paleologu, pendulând 
fascinant întreteologic și politic, cunu mai puțin interesante 
excursuri istorice şi literare: “Profetul şi katehon-ul. 
Contribuţii la problema «orientării pesimiste» în opera lui 
Vladimir Soloviov” (text tradus din franceză — cu mici 
stângăcii tolerabile: “misterul nedreptății” în loc de “taina 
fărădelegii”, etc. — de Gabriela Scurtu-llovan). Katehon- 
ul, asociat eshatom-ului, este “ceea ce opreşte” (întârzie) 
sfârșitul veacurilor şi venirea Antihristului, constituind 
“corectivul necesaral apocaliptismului creştin” (conform 
locului paulinic din /7 Tesaloniceni 2, 6-7; *Şi acum ştiţi 
ce-l oprește (pe Antihrist, pe “omul fărădelegii”) ca să nu 
se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se 
și lucrează, până când cel care o împiedică va fi dat la o 
parte”), Deşi este în discuţie mai ales Scurta povestire 
despre Antihrist (comparată cu legenda dostoievkiană 
a Marelui Inchizitor), autorul se întemeiază pe o atentă 
lectură a operei solovioviene în ansamblul ei, precum 
şi pe o amplă bibliografie exegetică la zi (vezi pp. 40- 
46); Soloviov apare ca exponent nu lipsit de paradoxuri 
— al așa-numitului “apocaliptisrn akatehontic” ce ar fi 
specific “conștiinței istorice ruse”, cel puţin după 
prăbușirea mitului “katehontic” al Celei de-a Treia 
Rome. 








PUNCTE CARDINALE 


a Editura Institutului Biblic şi de Misiuneal 
Z Bisericii Ortodoxe Române arevăzut lumina 
tiparului, într-o ediţie deosebit de fnimoasă 

O] (coperta: Emil Bojin), faimoasa Zâlcuire 
duhovnicească la Psalmi a SFÂNTULUI 

VASILE CEL MARE. Este reprodus textul apărut în 
volumul 17 (1986) din colecţia “Părinţi şi scriitori 


bisericeşti”, astăzi greu procurabil. Traducerea (după P. G 
29, 209-493) şi notele aparțin regretatului preot profesor 











Dumitru Fecioru (m. 1988), fiind precedată de un cuvânt 
înainte patiarhal (“ÎnBisericanoastră, Psalmii au reprezentat 
permanent nu doar cea mai înmiresmată carte din Sfânta 
Scriptură a Vechiului Testament, ci şi cea mai iubită carte 
de rugăciune şi laudă aduse de cel credincioslui Dumnezeu... 
Spre descoperirea frumuseții şi a îmbelşugatului folos 
duhovnicesc pe care ni le pot dărui Psa/mii ne îndeamnă în 
mod deosebit aceste omilii rostite de Sfântul Vasile cel 
Mare(330-379)... Aşadar, binecuvântând reeditarea acestei 
cărți de temeinică edificare sufletească, o recomandăm 
tuturor celor care se sârguiesc să contemple mai îndeaproape 
tainicul chip în care «Noul Testament în cel Vechi se 
ascunde»...”). Pecoperta finală figureazăsplendida definiție 
lirico-teologică dată “psalmului”, sub aspect “funcțional”, 
de către Sf. Vasile: *...Psalmul este linişte a sufletelor, 
conducător al păcii; potoleşte tulburarea şi vâlvătaia 
gândurilor, înmoaie mânia sufletului şi înfrânează pe cel 
desfrânat. Psalmul leagă prietenii, uneşte pe cei de departe, 
împacă pe cei învrăjbiţi... Psalmul pune pe fugă pe demoni 
şi aduce pe îngeri într-ajutor; este armă pentru frica de 
noapte, odihnă pentru ostenelile zilei, este întărirea pruncilor, 
podoabă celor în floarea vârstei, mângâiere bătrânilor, 
găteală foarte potrivită femeilor; este carte elementară de 
învăţătură pentru cei ce intră în viaţă, creştere pentru cei ce 
înaintează în vârstă, întărire pentru cei maturi. Psalmul este 
glas al Bisericii; psalmul înveseleşte sărbătorile, psalmul 
creează tristețea cea după Dumnezeu; psalmul scoate lacrimă 
Şi din inimă de piatră; psalmul este Jucrul îngerilor, viețuire 
cerească, parfum duhovnicesc” 


carte utilă, relativ recentă şi mai sistematică 
() decât lucrarea clasică apărintelui Stăniloae, 
este ampla monografie Sfântul Grigorie 
—————— Palama Aghioritul alcătuită de 

HIEROTHEOS S$. VLACHOS, 
Mitropolit de Nafpaktos. Traducerea românească (prof. 
Paul Bălan) s-a efectuat după o ediție engleză — Saint 
Gregory Palamas as a Hagiorite — despre care editorii 
băcăoani de la “Bunavestire” nu găsesc de cuviinţă să dea 
amănunte, Se pretinde şi o diortosire după originalul grec 
(indicat la fel de sumar), de îngrijirea ediției ocupându-se 
preotul Marin Comănescu, s-a opintit așadar cărturăria 
ortodoxă românească de la Bacău până la Alexandria 
(volumul e apărut cu binecuvântarea P. S. Galaction, 
Episcop al Alexandriei şi Teleormanului) ca să producă 
această ediție mai degrabă jenantă, lipsită de cele mai 
elementare exigenţe ale actului editorial, ca tot ce apare, de 
ani întregi, sub egida Editurii “Bunavestire”, exemplu tipic 
al aculturalismului orțodox actual, care crede că 
“duhovnicitatea” scuză analfabetismul! Dincolo de aceste 
neimpliniti locale, strădania ierarhului grec rămâne demnă 
de laudă: e! oferăo radiografie în 13 capitole avieții şi operei 
Sfântului Grigorie Palama (cu accent pe dimensiunea 
monahală), pe care-l aşează, pe linia Tradiţiei, alături de 
Sfinţii Trei lerarhi şi mari teologi ai Bisericii; Sf. loan Gură 
de Aur, Sf. Vasile ce! Mare, Sf Grigorie Teologul, Ultimul 





capitol se şi numeşte, de altfel, “Al patrulea Ierarh Şi 
Ţeolog” (vezi p. 379 şi urm.). 


in cele 63 de omilii păstrate de la 

TD) SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA, 
doar vreo 17 mai fuseseră traduse şi 
—————— publicate până astăzi în limba română, de 
pe la începutul anilor '70 încoace, fie direct din greaca 
bizantină, fie prin intermediar neogrecesc sau occidental, 
apăsând în diferite periodice religioase (Mitropolia 
Ardealului, Glasul Bisericii, Studii teologice, Revista 
leologică, Mitropolia Olteniei, Telegraful român, Teologie 
şi viață, Alfa & Omega). sub semnături diverse (în ordine 
alfabetică: Visarion Bălțat, D. Belu, Olimp N. Căciulă, 
Claudia Hagianu, Vlad Maniţiu, Eugen Moraru, Ciprian 
Streza). În acest context, apariția omileticii palamite în 
româneşte pentru prima oară în volum, în traducerea 
inedită şi integrală după originalul grecesc a regretatului 
dr. Constantin Daniel (revăzută de Laura Pătraşcu şi 
stilizată de Răzvan Codrescu), constituie un adevărat 
eveniment, deopotrivă teologic şi cultural. 

Primul volum al ediţiei oferite de Editura“ Anastasia” 
(ediție sponsorizată de d-na Alexandra Koropiotou, 
apărută cu binecuvântarea şi “cuvântul de suflet” al Î.P.S. 
Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, precum şi cu 
oamplă introducere a Părintelui Galeriu), înnoua colecție 
jubiliară “Luminătorii Lumii”, cuprinde 20 de omilii, 
păstrate cu numerotarea deja încetățenită de cele mai bune 
ediții anterioare. Structura omiliilor(ordineaşi numerotarea 
paragrafelor) o reproduce pe ceaa celei mai recente ediții 
complete (cea a lui P. Hristou, pe care pare ao fi vrmat cu 
precădere şi traducătorul), destul de diferită de cea din P. 
G. În ediţia completă în 11 volume a operelor Sfântului 
Grigorie Palama realizată de reputatul profesor grec din 
Thessalonic, omiliile ocupă volumele X-XI; volumul de 
la “Anastasia” acoperă integral conținutul volumului IX 
din ediția respectivă. Numai 6 dintre cele 20 de omilii 
cuprinse în acest volum mai apăruseră anterior în alte 
traduceri româneşti: | (D. Belu, Eugen Moraru), 8 (Eugen 
Moraru), 11 (Eugen Moraru), 14 (Ciprian Streza), 16 
(Eugen Moraru) şi 18 (Ciprian Streza). În numărul de Paşte 
al Punctelor cardinale din acest an, omilia 18 (“Despre 
înviere şi despre Mironosiţe”) a apărut şi-n versiunea C. 
Daniel, anunțând iminentul volum de Omilii de la 
“Anastasia”, 

Din nefericire, versiunea C. Daniel n-a apucat să fie 
revăzută şi definitivată de autor (decedat chiar a doua zi 
după încheierea ei “la prima mână). Ea ni s-a transmis în 
manuscris olograf (pe alocuri destul de greu descifiabil, 
atât din pricina scrisului grăbit, cât şi a ştersăturilor), cu 
unele omisiuni. Editorii au avut mult de furcă (a se vedea 
Nota asupra ediţiei). Totuşi munca lui C. Daniel, deşi 
nedesăvârşită, a fost de-a dreptul uriaşă şi nu lipsită de 
migală,amendând indirect nevredniciasausuperficialitatea 
generațiilor mai noi. Ca şi în orientalistică, medicul C. 
Daniel este, în materie de filologie clasică şi teologie, un 
“amațor” superior, capabil să umbrească mulți 
“profesionişti” mediocri sau sterili. Dincolo de 
nedesăvârşirile ei, traducerea sa vădeşte, în ansamblu, o 
bună intuiție a originalului, precum şi o bună familiarizare 
cu limbajul teologic şi bisericesc. În stilizarea finală s-a 
respectat, de altfel, nota arhaizantă (impusă aproape de la 
sine de chiar vechimea şi caracterul textului) pe care C. 
Daniel — deşi cu inconsecvențe sau ezitări — simțise că 
trebuia dată traducerii. 

Cu toate eforturile edițorilor (care nu şi-au propus 
totuşi refacerea propriu-zisă a versiunii C. Daniel, ci doar 
o “diortosire” a ei în anumite limite), se înțelege că n-au 
putut fi rezolvate toate locurile obscure (cu mențiunea că 
unele dintre acestea perpetueazăchiarobscuritatea textului 





grecesc). Rămânem cu toţii în aşteptarea unei noi versiuni | 


mai bune, de care s-ar cădea să se învrednicească specialiştii 
mai tineri şi, poate, mai avizaţi, Traducerile marilor opere 
de cultură şi spiritualitate sunt perpetuu perfectibile, iar 
versiunile succesive sunţ trepte necesare spre cea mai bună 
echivalență posibilă. 

Răzvan CODRESCU 





fa pr 1 —— II * 1... 





“Are de lectură 


Mai întâi câteva precizări. Au trecut mai bine de zece ani de la prăbuşirea. 
conuenismuluişi oribilele crime comise în timpul. acestui inefasti regim, premeditat. 
ocultate, nu au făcut nici măcar obiectul unui proces moral. necum să fie | 
pedepsite, în timp ce luptătorii ii şi i martirii, rezistenţei anticomuniste. sunt în cel | 
mai fericit Caz  ignoruți Ş şi de câte unii chiar tratați. cu şi cum nimic nu scari Și 


“schimbat în țara aceasta. Repuraţiile acordate în 1990, la înghesuială de către | i 


PUNCTE CARDINALE 





ii ITU Îi Sax Su 


7 o ..—7. 





“neocomunişti sunt derizorii. şi formale, decretul lege LI 8 din acel an constituind, | 


" din acestpunct de vedere, 7) ultimă ofensă, adusă de foştii impilatori celor pecare . 


ge d 


un tânăr publicist î îi consideră « ca fiini 





“singurul 1 nostru. certifi icat de onoare 


„istorică într-o jumătate dev veac de dezastru. naţional. 2 să pă 
| Dar nu acest aspect vreau să-l relew acun, ci un altul care este mult mai. 


grav. Supraviețuitorii i acestui « cataclism social. care a 
_constituiesc arhiva vie a a epocii respective e, adevărul d despre ceea cea afost atunci 
neputând fi 7 restabilit. în. “întregime fără pa „lor. Mai dintre. aceşti, 
supraviețuitori iau simţit nevoia să-şi i aştear năp 
care au trecut, dar. cuvântul lor. mărtu itor 
producții literare: nu sunt ci capodopere, unele: sun 












fost regimul comunist 














:2 e chiu iar stângaci fără nici. i, 


0 valoare literară, însă toare. au. "valoare. de document şi aceasta; este foarte | 
important pentru. stabilirea adevărului de către cei ce mâine vor. scrie istoria 
Ș „acestei perioade. Şi pentru că nici o instirtiaţie. abilitată sau editură . nu se. j 


za pa o 





poz 
“Iumina tiparului pe cheltuială proprie. Curi 
ma reriale 1 reduse, , apelează la e: edilu ri obscure; şi i din aceste motive cele m mai multe 


Pe FA 200 







a 





A pa a 


În Editura “Brad"94" 
MARTOR ÎNTR-UN | din Bucureşti a apărut 
PROCES MORAL 
la începutul acestui an, 
în condiţii grafice 
modeste dar decente, 
cartea părintelui Liviu 
Brânzaş intitulată 
“Martor într-un proces 
ca ata moral”. Înainte de a 
prezenta pe scurt 
această carte, câteva cuvinte despre autor. 
Liviu Brânzaș s-a născut la 16 septembrie 
1930 în comuna Sumugiu, jud. Bihor. A 
fost arestat pentru activitate anticomunistă 
de foarte tânăr (era încă elev de liceu) şi a 
fost condamnat la 25 de ani muncă silnică. 
În cei 13 ani pe care i-a executat a trecut 
prin închisorile din Oradea, Jilava, Gherla, 
Aiud şi pe la mina de plumb de la Cavnic. 
După eliberare, credincios unui legământ 
pe care l-a făcut în Zarca Aiudului, a urmat 
Facultatea de teologie şi în 1969 a fost 
hirotonisit preot. 

Cartea pe care o prezentăm strânge 
între coperţile ei o serie de interviuri luate 
părintelui Liviu Brânzaş de diferiți 
publicişti sau de posturi de radio, cuvântări 
ținute la congresele A.F.D.P.R., sau la 
diferite comemorări şi întâlniri ale foştilor 
deținuți politici, precum şi o serie de luări 
de poziție în problemele capitale ale 
societăţii româneşti contemporane cum ar 
fi; criza morală, problema învățământului 
religios, rolul bisericii în asanarea şi 
insănătoşirea morală a poporului român 
etc. În interviurile sale părintele Brânzaș 
evocă o serie de figuri de legendă pe care 
le-a cunoscut în închisorile prin care a 
trecut: părintele Stăniloae, părintele loan 
Berghianu, prof. George Manu, doctorul 
Nae Nicolau, Aurel Călin, Aristide Puiu, 
Nae Cojocaru, Nelu Gherasim, Ghiţă Pivin 
şi mulți alţii. Întrebat de un reporter dacă 
are de gând să-și aştearnă pe hârtie 
amintirile din închisoare, părintele Liviu 
Brânzaş răspunde: “Nu este permis ca să 
lăsăm să se aştearnă uitarea peste aceste 


PB 
SR Esi 


dintr tipăriuria apar în condiţii ii grafice foarte modeste, meschine. chiar, 
confide /idenţiale. Di Din n aceste e motive redacţia noastră a hotărât să ă semnaleze, prin. ) 
>, + A ce 3 si PN! 

adi ati, note de lectură, a aceste cărți, pentru ca măcar cititorii. noştri: isă ia. i 








nlre autorii lor le fac să vadă. 
um însă majoritatea aut posibilităţi 


n 
SE £ 






pi 





ci ă de apa arițial lor. Înc cele ce urmează vom prezenta câteva dintre aceste. | 
î pai apărute în 1 ultimul [timp E) Need r , ee ZU 





pagini ez due a din istoria recentă a 
neamului nostru. În plus, experiența 
spirituală din închisoare ar putea fi instructivă 
pentru sufletele tinere dornice de adevăr”. Şi 
părintele Liviu Brânzaş care s-a mutat întru 
cele veşnice la 3 septembrie 1998, şi-a făcut 
din acest punct de vedere datoria. î 


Bo d. La sfârşitul 
anului trecuta apărut 
E i e 3 în Editura “Alpha 

poaaaasă MDN” din Buzău 
cartea lui Teodor 
| Duţu intitulată 
RT După 30 de ani. 
a iN Amintiri despre cei 
p- care nu mai sunt”, 
vol.1. 302 p.. vol.2, 
290 p. Autorul, fost membru marcant al 
Organizaţiei de tineret a Partidului Naţional 
Țărănesc, filiala Buzău a lost arestat la 
începutul anului 1948, într-o perioadă în 
care nu fusese încă înființată Securitatea şi 
regimul comunist, deja instaurat, apela încă 
la serviciile fostei Siguranţe şi ale vechilor 
poliţişti. A fost condamnat la 10 ani temniță 
grea în iunie 1948 apucând deci perioada de 
tranziție de la regimul penitenciar “burghez” 
la cel instaurat după înființarea Securității şi 
trecerea penitenciarilor de sub jurisdicția 
Ministerului de Justiţie sub ceaa Ministerului 
de Interne. Înzestrat cu o memorie 
prodogioasă şi cu un spirit de observaţie 
deosebit, Teodor Duţu reuşeşte o frescă a 
vieţii penitenciare din perioada 1948-1953, 
Deși scrisă discret pro «lomo, autorul ei fiind 
uneori poate prea subiectiv în prezentarea 
unor personalități ori în descrierea unor 
situaţii, cartea aceasta are, pe lângă o reală 
valoare literară şi stilistică, o incontestabilă 
valoare de document. În aceşti primi cinci 
ani ai detenției sale, autorul a trecut prin 
aresturile de la Interne și de la Uranus şi prin 
penitenciarele Jilava, Aiud și Făgăraș, La 
Aiud a stat aproape doi ani în Zarca unde a 
cunoscut pe majoritatea personalităţilor 
intemnițate în această sinistră izolare, A 


iSă 








cunoscut pe foarte mulţi dintre foştii 
demnitari antonescieni (prof. lon Petrovici, 
prof. Petre Tomescu, generalii Pantazi, 
Dobre, Jienescu, Şova etc.), pe majoritatea 
generalilor şi militarilor condamnaţi pentru 
pretinse crime de război, precum şi pe cei 
din lotul ziariştilor (Nichifor Crainic, Radu 
Gyr, Petre Strhan, Romulus Seineanu, 
Romulus Dianu, Popescu Prundeni, George 
Cuza etc.). A fost fascinat de personalitatea 
lui Mircea Vulcănescu, de Nichifor Crainic, 
de profesorul Geprge Manu, de Istrate 
Micescu, de Constantin Tonegaruşi de mulți 
alții cărora le-a dedicat zeci de pagini, 
furnizând despreei informații pe care cei cevor 
scrie istoria acestei perioade, va trebui să le ia în 
considerație. 


În Editura “Ramida” 
PE URMELE DESTINuuu | din Bucureşti aapărut, 
ce re rea pom camee | la începutul acestui 
an, cartea lui Ion 
ai HiEsiezicicesă, 
| A intitulată ““Pe urmele 
i &| destinului, Amintiri 
de pe front şi din 
captivitate (1941- 
— 1954)”. Ofiţer de 
rezervă, învățătorul 
on Hânguleşteanu a fost concentrat şi trimis 
în linia întâia încă de la începutul războiului. 
În noiembrie 1942 a căzut prizonier la Cotul 
Donului şi din acel momenta început, pentru 
el şi pentru mulți ca el, “Drumul Golgotei”. 
După luni de zile de mers când cu trenul, 
când pe jos în marşuri forțate prin nămeții de 
zăpadă, la jumătatea lui ianuarie 1943 a 
ajuns în lagărul de la Oranki, împărtăşind 
soarta tuturor ofiţerilor români internați în 
acest lagăr. După repatrierea majorității 
prizonierilor români în 1948, el şi alţii ca el 
aveau să mai rămână încă şase ani în Rusia 
învinuit împreună cu alții de “crime de 
tăzboi”. În februarie 1949 a fost judecat într- 
un simulacru de proces şi condamnat la 25 
ani muncă silnică pentru pretinse crime de 
război, Beneficiind de decretul de amnistie 
care s-a dat după moartea lui Stalin, în 
decembrie 1953 este şi el repatriat împreună 
cu ultimul lot de circa trei sute de ofițeri 
români. Înzestrat cu un remarcabil talent de 
povestitor, el povesteşte în cartea de față, cu 
nerv şi cu umor uneori, peripețiile trăite de 
el şi de camarazii lui de suferință, în gulagul 
sovietic. Impresionant este capitolul în cre 
povesteşte felul cum au fost primiți de 
autoritățile româneşti la repatriere. “S-au 
purtat cu noi mai rău decât ruşii... ne-au 
îmbarcat în vagoane dubă, ne-au zăvorât şi 
la fiecare uşă au pus câte o santinelă cu 
pistolul mitralieră gata încărcat... Către orele 
7 dimineața am coborât şi am trecut pe sub 
furcile caudine ale fraților noştri români. Se 
creaseun coridor de soldați şi de o parte şi dealta, 
toți cu baionetele puse la armă... iar în curțea 
închisorii, ne-a încercuit un pluton de soldați, 
cucâini lupi fără botniţe”. Într-adevăr, autori- 
tăţile comuniste din România s-au purtat cu 
acești “eroi ai neamului”, nu inuman, ci de- 
a dreptul criminal. În loc să-i pună imediat în 
libertate, i-au ținut închişi mai bine deo lună 
la Jilava şi la Văcăreşti, i-au supus la 
interogatorii umilitoare şi i-au amenințat că 
dacă nu-și vorține gura şi vor povesti ceea ce 
li s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, vor fi 
arestați, Din aceste motive cartea 
învățătorului lon Hânguleşteanu, pe lângă 
valoarea de carte document pe care o are, se 
constituie şi într-un veritabil act de acuzare 
împotriva regimului comunist din România. 


Iom  HÂNGIAE ȘTEANU 





) a a e mac prea WI 


Mai 2000 NR. 5/113 PAG. 15 


NICU PĂUN În Editura 
“Pentru Viaţă” din 
Braşov a apărut în 
1999 cartea lui 
Nicu Păun intitu- 
lată “Sub faldurile 
drapelului trico- 
lor”, carte în care 
autorul evocă 
amintiri legate de 
viața ostăşească de 
la încorporarea sa cu gradul de soldat T.R. 
şi până la sfârşitul războiului în mai 1945. 
Fiind un fin observator al firii omeneşti 
reuşeşte câteva interesante portrete ale unor 
ofiţeri activi sau de rezervă, precum şi ale 
unor simpli soldaţi. Face de asemenea, 
unele interesante şi pertinente observații în 
legătură cu evenimentele şi cu luptele la 
care a participat atât pe frontul de Est cât şi 
pe cel din Vest. Relatează, printre altele, cu 
lux de amănunte felul cum s-a făcut 
evacuarea ostaşilor din Crimeea, pe mare, 
precum şi primejdiile prin care au trecut 
până au ajuns în portul Constanţa. Evocă 
de asemenea, numeroase bătălii la care a 
participat, cartea constituindu-se din acest 
punct de vedere într-un veritabil “Jurnal de 
război”. 


SUB FALDURILE 
DRAPELULUI TRICOLOR 





Tot în cursul 
anului 1999aapă- 
rut la Editura 
“Bonifaciu” din 
Bucureşti o carte 
autobiografică 
semnată de 
Alexandru 
Popşor şi intitu- 
lată “Trecutul, 
sămânță rodnică 
de viitor”. Deşi autorul a executat 15 ani de 
închisoare (1948-1963) despre acest lucru 
vorbeşte foarte puțin în carte. În schimb 
evocă pe larg cadrul geografic şi istoric, 
precum şi climatul spiritual şi cultural în 
care a trăit şi s-a format ca om şi ca 
intelectual. Mai întâi evocă satul natal cu 
oamenii şi cu splendorile lui, apoi anii 
petrecuți la Liceul “Alexandru Papiu 
larian” din Târgul Mureş pentru ca apoi să 
insiste în mod deosebit asupra Universităţii 
din Cluj, scoțând în evidenţă rolul pe care 
această instituție l-a avut în formarea 
generațiilor de intelectuali din perioada de 
după înfăptuirea României Mari. Evocă, 
cu această ocazie figurile unor profesori 
care prin personalitatea lor au sporit 
prestigiul acestui locaş de cultură. Printre 
aceştia se numără; George Vâlsan care a 
fost chemat în 1919 de Comisia prezidată 
de Sextil Puşcariu, de lacatedra de geografie 
a Universității din laşi, ca să organizeze 
învățământul geografic la Universitatea 
din Cluj, lon Lupaș, profesor la catedra de 
istorie a Universităţii din Cluj, Alexandru 
Lapedatu, profesor de isțorie veche 
românească, lon Moga, Emil Racoviţă, 
Dan Rădulescu, Petre Sergescu şi, 
bineînțeles, Octavian Goga şi Lucian Blaga. 
Asupra acestora doi din urmă se opreşte 
mai mult prezentându-le opera şi 
convingerile politice. Se ocupă apoi de 
viața studențească scoțând în evidență rolui 
pe care l-a jucat tineretul universitar în 
problemele vitale ale României întregite. 

În concluzie, cartea lui Alexandru 
Popşorpoate constitui un adevărat îndreptar 
pentru tineretul debusolat de astăzi, 

Demostene ANDRONESCU 


ALEXANDAL POPOR 
e 








i 












PAG. 10 NR. 3/113 Mai 2000 





Luna trecută, în ajunul Sfintelor Paşti, s-au împlinit 25 de ani de la moartea lui 
Radu Gyr (Radu Demetrescu, n, 2 martie 1905, la Câmpulung Muscel m. 29 aprilie 
1975, la Bucureşti), marele rapsod al “sfintei tinereţi legionare” și (des)cântătorul 
crucificat al temnițelor comuniste, una dintre figurile umane şi artistice cele mai 
complexe și mai mucenicite din România secolului XX. 

Poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor în litere şi conferenţiar universitar (din 
şcoala — adeseori pe nedrept hulită — a ingeniosului teoretician şi critic literar 
tradiționalist Mihail Dragomirescu), de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 
1939) al Socieţăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei 
Române, comandant legionar şi director general al teatrelor în timpul scurtei 
guvernări legionare, Radu Gyr a împărtășit crezul şi prigoana camarazilor săi sub 
toate cele trei regimuri de dictatură (carlist, antonescian şi comunist), însumând 20 
de ani de detenţie politică (la care se adaugă şi trimiterea abuzivă pe frontul de 
Răsărit). 

A debutat absolut la 14 ani, cu poemul dramatic În munţi, publicat în revista 
Liceului “Carol !” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultăţii de 
Litere şi Filosofie a Universităţii București, debutează editoriai în 1924, cu volumul 
Linişti de schituri. Până în 1944 a mai publicat următoarele volume de versuri: Plânge 
Strâmbă-Lemmne (1927), Cerbul de lumină (1928), Stele pentru leagăn (1936), Cununi 
uscare (1938), Corabia cu tufănici (poem dramatic — “comedie vegetală”, 1939), 
Poeme de război (1942), Balade (1943), precum şi o serie de poveşti versificate, A 
publicat, de asemenea, trei interesante studii critice (la origine-—sau ulterior—cursuri 
universitare); unul despre Învierea lui Lev Tolstoi (1927), unul despre eposul sârbesc 
(1936, în colab. cu folcloristul Anton Balotă) și unul despre evoluția criticii estetice şi 
curentele de avangardă (1937). Sub formă de broşuri, i-au apărut de-a lungul vremii 
și o seamă de conferințe (Studenţimea şi idealul spiritual, Femeia în eroismul spiritual, 
moral şi național etc.). A colaborat la numeroase publicaţii ale vremii, printre care 
Gândirea, Ramuri, Universul literar, Convorbiri literare, Adevărul literar şi artistic, 
Revista Fundațiilor Regale, Falanga, Cuvântul, Axa, Sfarmă-Piatră, Buna Vestire etc, 
Din 1963, după eliberarea din temnițele comuniste, este silit să colaboreze — ca şi 
Nichifor Crainic, celălalt poet exponențial al închisorilor — la Glasul Patriei (mai 
târziu, Tribuna României), dar, practic, este scos din circuitul valorilor publice (în 
țară, numai criticul Nicolae Manolescu are îndrăzneala să-l antologheze, în 1968, în 
vol. II din Poezia română modernă, desigur nu cu bucăţile cele mai reprezentative). 

După 1989, în ciuda faptului că versurile sale (inclusiv cele din închisoare- în cea 
mai mare parte memorate de regretatul Dumitru Cristea — şi din ultimii ani ai vieţii) 
au fost editate sau reeditate cu oarecare constanță (mai ales la editurile «Marineasa» 
din Timişoara şi «Vremea» din București, de obicei în îngrijirea fiicei poetului, d-na 
Simonne Carmen Popa), Radu Gyr rămâne un nume prigonit, puţin cunoscut 
generațiilor mai tinere, De asemenea, se lasă aşteptată o ediţie critică integrală a 
versurilor sale, realizată cu pietate, dar și cu profesionalism. 

Acoperind întreaga gamă a poeticului, de la ludic ta liturgic, Radu Gyr rămâne, 
înainte de toate, poetul cavalcadelor sublime şi al visurilor cruciate, luptător și 
mărturisitoral unei generații răstignite, a cărei tragică măreție e tot ceva rămâne mai 
semnificativ din istoria românească a secolului care stă să se încheie. 

Omagiindu-l pe marele poet oltean, am inclus în pagina de față una dintre 
poeziile sale mai puțin cunoscute (dar de un rar rafinament estetic), reprodusă din 
Universul literar (10 febr. 1940, p. 1), precum şi câteva fragmente din cuvântul său de 
apărare în fața aşa-zisului “Tribunal al Poporului” (2 iunie 1945), preluate din vol, 
Radiografia dreptei româneşti (1927-1941), Ed. FF Press, București, 1996,pp. 315-318 
(textul integra! a apărut în Adevărul literar şi artistic, nr. 207-208/1994). (R. C.) 


DIN ULTIMUL CUVÂNT AL LUI 
RADU GYR LA PROCESUL DIN 1945 


Domnule Preşedinte, Domnilor Judecători ai Poporului, 

„„FEuamavul o credință. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, Dvs 
foți ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, 
astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost, pentru mine, o credință adevărată. 
L-am dăruit sufletul meu, i-am închina! fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când 
O văd însângerată de moarte. 

Prăbuşiri de idealuri, năruiri de aspirații înregistrăm cu toții. Și, poate, uneori 
greşim locmai în credințele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea 
unde am greşit şi unde nu (...) 

Actul de acuzare reține, din toată acea “circulară ”, datată 14 Octombrie 1940 şi 
aflată in dosarul meu la fila 79, numai... titlul şi semnătura! Faptul de a fi utilizat formula 
camarade şi de a fi iscăli! comandant legionar a fost socotit atât de primejdios, de 
subversiv, încât se cuveneau neapărat menționate într-o ordonanţă definitivă care mă 
acuza de... crimă de război şi de dezastrul țării! 

(Acuzarea: Domnule Radu Gyr, noi am citat acea «circulară» numai pentru a stabili 
calitatea durnitale de «comandant legionan!'*). 

Numai pentru atât? Dar nu era nevoie de atâta zel şi de atâta efort, căci eu însumi 
declarasem fosta mea calitate de “comandant legionar», chiar în cursul primului meu 
interogatoriu, la 29 Martie. Totuşi, eu vă voi ruga, Domnilor Judecători ai Poporului, 
să-mi îngăduiți lectura integrală a faimoasei “circulare” criminale, ca să vă daţi bine 
seama in ce fel instigasem eu la “violențe” şi “atrocități” pe legionarii din teatre: 
“Camarade, încă o dată de la d-ta aştept întâiul exemplu și aici, în teatru. Fii corect, 
răbdător, modest şi acum, în vremea biruinței, aşa cum ai fost şi în timpul prigoanei. Fii 
primul la datorie, la muncă, la sacrificiu Înăbuşă interesele personale şi priveşte, cu 



















































Editura 
PUNCTE CARDINALE 





B.R.D. Sucursala SIBIU 
Contenr. 251100996517509 





PUNCTE CARDINALE 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 
Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șel-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIŞOR, Florea TIBERIAN 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel. 069/422536 








RADU (Yi 


UN SFERT DE VEAC DE LA MOARIE 





BALADĂ PENTRU MIEZ DE NOAPTE 


Trei inşi beau, noaptea, într-un han.  Şiei i-au zis: Tu nu blestemi, 
Fumează, lampă, în tavan, nu bei şi moartea nu ţi-o chemi, 
Vânt nordic, urlă-n bărăgan! Tu, ochiu, nu plângi, tu, piept, mu gemi, 
Și unu-a zis cu glas sticlos: Când noi vom coace stârvuri grele, 
Mi-e visul viermuit În OS... vei trece froenit de stele, 

Cazi, mână putredă, în jos, iubind, cântând, visând sub ele!... 
Altul gemu scrâşnit din dinţi: Și ei au plâns şi au gemut, 

Iubito, azi pe cine-alinţi? dar el a râs şi a tăcut, 

Iubito, azi pe cine minţi? a râs de ei şi n-a băut, 

Și cel de-al treilea tăcea. În zori S-au împărțit apoi 

Obraji de lut, frunte de stea, pe trei poteci, spre zarişti noi, 
Sgudue, vânt, în gergevea! Să sune vânt, Să bată ploi! 

Cu ochii vineţi de venin, Și dimineaţă prinse-n drum 
privea-n paharul încă plin. pe-ntâiul călăreț de fum 

Ce-arăţi în fund, pahar cu vin 2. spre zări de vis, pe murg de scrum. 
Gemu întâiul: Mâine chiar Dormea al doilea din ei 

să-ți colcăi viermii, leş murdar. pe sâni şi braţe de femei, 

Fii muşuroi şi furnicar! De-acum să uite ochii ei! 

Tar celălalt: Chiar mâine-n zori Ci luna a spoit cu var 

voi fi un scrânciob pentru ciori. în ştreang pe-al treilea drumuar.... 
Să țipe corbi croncănitori,... Leagănă-l, creangă de arțar! 

Dar cel de-al treilea tăcea. Cu fruntea mută de pământ, 
Obraji de lut, fruntea de stea cu ochi adânci ca un mormânt... 
Priveu paharul şi nu bea. Întoarce-l, lună, - bate-l, vânt! 


încredere şi avânt, munai spre realizarea ui alt destin al Artei româneşti. Dem, 
corect, muncitor, gata de jerifă, să fii. permaneni, întâiul exemplu pe linia morală. 
Trăiască Legiunea şi Căpitanul. Semnat: Comandant legionar Radu Gyr” (...) 

Răsfoindu-mi-se pomenita activitate (legionară), mi se impută un articol publicat la 
15 lanuarie 1938 şi îndreptat împotriva fostului ministru Victor lamandi. Articolul era 
înlitulat Amurgul unei bestii şi se raporta, fără ocolişuri, la asasinarea unor foşti 
camarazi ai mei — Virgil Teodorescu, Niţă Constantin, Sterie Ciumelti şi alți şapte— din 
ordinul lui V lamandi. II reproşam fostului ministru de Interne sângele nevinovat care 
îi năclăise mâinile şi sufletul. Da, l-am atacat violent pe lamandi. Dar, mă întreb, am 
atacal oare un stâlp al democraţiei, pentru ca azi, în numele democraţiei, să i se poată 
lua apărarea? Nu, lamandi a devenii, cum se ştie, un stâlp al dictaturii carliste, iar 
Dommiile voastre nu puteți să mă învinuiți pentru atacurile mele împotriva unei unelte 
dictatoriale... Altminteri, unde v-ar fi consecvența?! [...) 

Nu vreau însă să trec peste acest capitol al acuzării fără să mă întreb de ce onoratul 
Minister Public n-a cules, din toată activitatea mea gazetărească din paginile Bunei 
Vestiri (1937-1938), şi atitudinile mele cele mai frecvente, incluse înarticolele gâlgăitoare 
deatacuri împotrivacorupției, deorișiundear fivenitea, adezmăţului şi apanglicarismului 
politic? Fiindcă asta era lupta mea adevărată prin presă (... 

Oalră învinuire formulată împotriva mea a fost aceea de “spirit rasial ", de “ură de 
rasă”, de “antisemitism”. V-am arătat în ce consta antisemitismul meu teoretic. Să-l 
vedem şi practic, aplical pe teren. Apărarea, prin D-l avocat Emil Caliga, v-a citit aseară 
căteva depoziții găsite în dosarul meu, depoziții ale unor martori evrei audiaţi în cursul 
instrucției: Maria Sandu-Holerman, Al Marius, Marin Rosu-Goldenberg, Petru 
Comarnescu şi Orilia Cazimir. Din ele ați putut vedea clar cum l-amprigonil eu pe evrei 
Și asta, când? Atunci când eram director general al teatrelor înplinregim legionar când 
mă putecan manifesta în voie cu toate patimile şi urile mele. Aşa mi-am dat eu arama 
pe faţă: creând teatre (Baraşeum) pentru evrei... 


Pa daia Va a a aa ge AR ȘS? CE dea eo Pai cica pai E aa 
"Grupaj realizat de Răzan CODRESCU 
Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE” 
PO az ET Pr PE TR ED pa FIE 






[e S.R.L 


, Printing Company