Puncte Cardinale anul X, nr. 3 (111), martie 2000

[a 
ÎN 








2000 TIARELE TUBILEĂ Rl, RASTERII DONULUI . 
IUBILEUI, PASTERII, LU DINA  EGIIRESCU 150 


PU NCIE 


credinta 
iubire 
speranta 





. 5 m hp 
4 . 
Pa > si 


ANUL X 
Nr, 3/111 


Martie 
2000 


Ea cop 
i E ÎI 16 pag.-5000 lei 
PERIODIC INDEPENDENI DE ORIENTARE NATIGNAI ERROR A 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONALERE RBS 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA. FRANŢA. ELVE IA. DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA. STATELE ENI AU: RALIA 





__ DEACAD. VIRGIL CÂNDEA. 


Cercetarea locului ocupat de vechiul scris românesc 
în formaţia intelectuală şi în opera lui Mihai Eminescu 
a însemnat, pe bună dreptate, o constantă preocupare 
pentru biografii şi exegeții Poetului. Fiecare dovadă 
nouă privind achiziţii şi lecturi de cărţi sau manuscrise 
vechi, de împrumuturi lexicale sau de motive din 
acestea ducea la o mai profundă integrare a creației 
eminesciene în tradiția literelor şi gîndirii româneşti 
şi, totodată, prin ele, în venerabila cultură a Europei 
orientale. 

Valorosul studiu din 1955 a! profesorului Al. 
Ehan-— Eminescu şi vechiul scris românesc! — reprezintă 
neindoielnic contribuţia fundamentală în cercetarea — 
incă, deschisă — a problemei „Ne. refezirm.atitla 
recapitularea informaţiilor anterioare, întreprinsă cu 
erudiţia şi sagacitatea proprii cărturarului, cit şi la 
semnalarea importantului număr de codici din colecţia 
Poetului, i în raurile Bibliotecii Academiei Şi 


castă 


acesta, nu numai că se. + ini argumentele 
referitoare la un Eminescu cultivator şi continuator al 
tradițiilor noastre literare, medievale”, dar, mai cu 
seamă, se oferea spre expla orareă. "cercetătorilor, 
vocabularului, stilului şi motivelor. Poetului încă un. 
bogat “grinar” , după expresia regretatului Perpessicius, . 

Folosindu-se de o indicație din amintitul studiu al. 
profesorului Elian, |. Creţu a semnalat, într-o serie de 
articole”. măsura largă în care Eminescu a profitat de 
lectura unei cărți “folositoare de suflet” a monahului 
Nicodim din Athos, a cărer tălmăcire în româneşte, 
făcută la 1819 sub titlul: Carte sfăruitoare pentru 
păzirea celor cinci simţuri, a nălucirii şi a inimii, se 
păstrează în ms. rom. 3074 al Bibliotecii Academiei. 
La analiza comparativă, întreprinsă de I. Creţu, între 
codicele — desigur nemțean — ŞI Versurile sau notele 
eminesciene din anii 1876-1880, avem, —cum vom 
arăta — puţin de adăugat. Darfntilnirea Poetului cuuna 
din scrierile mari ale spiritualității orientale tirzii şi 
impresia negreșit puternică pe care t-a făcut-o lectura 
acestei scrieri ne par a depăşi aspectele de ordin 
filologic la care s-a oprit 1. Creţu şi a jsiiia ca. „aceste 
sumare glosse. 

Rezultatele analizei întrdritise de 1. Creţu si sînt 
concludente în ceea ce privește împrumuturile de 
cuvinte, motive, exemple, imagini şi chiar idei, 
împrumuturi atestate de existenţa unor elemente de 
construcţie provenind din cartea lui Nicodim. 


urmă au dus apoi la creaţii ca Pentru păzirea auzului, şi 
astfel se explicăoriginca motivului lui Xerxes îndrăgostit 
de un piatan, motiv. care nu trebuie căutat în Aelian 
(Variae historiae, |, 14), cum credea Perpessiciust, ci 
în ms. 3074, £. 71-72. Din același manuscris provin 
expresiile; “cămară triste: inemi” (Cind te-am văzul, 
Verena... ); “ochii, fecioare închise. în cămări” (MS. 
2262, f. 120); “incăpenile sindirit” (Călin); motivele 
castrării băieților (Perzru păzirea auzului), al ispitei 
sirenelor (/B/;4dem), al patimei lut Honoriu pentru o 
cățeluşă (zbidenr), ca şi intregul procedeu al rezistenţei 
la patimă prin despuierea iubitei de toate atributele 
frumuseţii (variante la Cind /e-am văzut pe, Line, am ZIS 
Sit Îsi at Rp Icataceste impun 

au fost atei detectate del. d MU tă 


i 











„ aghiorit, folosite şi doi ani mai tirziu se CR 
Fărăsă ne fi propusun examen comparativ exi ee A NA 


cu amintitul izvor al creației eminesciene din acei ani, pu i 


observăm că exemplele citate pot fi sporite Aşa, versul - 
“A ochilor privire ca mini fără de trup” (ms. 2271, 33), 


„reia imaginea Sf. Vasile cel Mare (mms. 3074, £. 40). 
“Ochii inte t-cele. 


doao milini fără trup”; imaginea . 
“simţurilor, * “foreştile gindirei” (ms. 3260, 45), este de. 


comparat e cu pasajul din Nicodim: “Iară fiindcă mintea - 





“Amăgitori sunt ochii — fari de-ndulciri străine —/ În 
porțile acestea a ochilor aibi strajă”, cu: “păzeşte 
Ochii tăi cei amăgitori şi furi de îndulcirile cele 
streine, în porțile acestea a ochilor aibi strajă mare” 
(ms. 3074, £. 45). În sfirşit, însemnarea “Dintru a 
vedea se naşte a îndrăgi ” (ms. 2262, f. 120) nu este 
decit titlu! unui paragraf din acelaşi capitol — Pentru 
păzirea vederii — al cărții lui Nicodim (:biderm). 
Deși: Eminescu putea cunoaşte traducerea 
manualului ascetic aghiorit în ediția sa imprimată în 
1826 la mănăstirea Neamț” (iar nu ia laşi, cum 
consemnează în tabelul de tipărituri şi manuscrise 


„Vechi recomandate spre a ti cumpărate de Biblioteca 


a pestii Şi anexat la raportul său.pr. 14 din 


— dar 


îi rți şi codici i ti vechi de la anticari, 

n ] de necesita ca s e for din punct de 
„vedere! i cal şi stili: cc locde părare împotriva 
la căre ci “i aicea 


"Dove irea textuală a numeroaselor î imprumuturi 
“eminesciene dintr-o carte veche este, negreşit. cum 
spuneam, de un excepțional interes pentru studiul 
izvoarelor, al vocabularului sau al stilului creaţiei sale. 


sue că lectura. şi Eăirasele le-a 


aceasta Să înc ide oareşicum în palatul trupului ca într- Dar, "cum. cartea. “veche de: “care ne ocupăm — 
o temniță întunecoasă, pentru aceasta s-au făcut de: “manuscrisul monahal” (aşa îl citează adesea L. Creţu, 
Ziditoriul, ca atite ferestri, cele cinci simțiri ale. aparent fără nici un interes pentru prețul izvorului) — 
trupului....* (ms. 3074, 27); versurile din ms. 2162, 120: “reprezintă una dintre “ultimele mari opere ale 
“Dorit şi umed ochiu-mi /dolu/ şi-l priveşte / Pe tabla “înţelepciunii tradiționale a popoarelor din Mediterana 
nălucirei adinc il zugrăveşte | şi acest chip prea dulce "răsăriteană, perpetuate în chipsalutar de vetre culturale 


din minte nu îl şterg / În somn el mă urmează, în mine- 
i dacă merg, / Astfel mă asupreşte dormind sau fiind 
treaz / şi veşnic văd nainte-mi al tău frumos obraz / Cum. 
umbra mi-e alături de dorm sau de-s deştept /Mă supără 
oriunde şi-mi tremură în piept / Bămin de-oiu fi, în 
umbra vieţi-mi va veni / Cu dinsul. în vedere-mi voiu fi 
de voiu muri "ne trimit la pasajul: “vederea pre idolii 
săi mai adinc îi zugrăvește pre tabia nălucirii; Şi pentru 
că mai adinc, pentru aceasta şi cu mai multă greutate să 


"Stere (...). Ci, sau deştepţi fiind noi, nu lipsese'a ne 


asupri, sau şi dormind, precum mai de multe ori, nu 
încetează a ne supăra. În puțină cuvântare, împreună cu 
acestea imbătrinim, ŞI impreună cu dinsele murim. 

(ms. 3074, f. 42-43). A se compara, de asemenea: “De- 
aceea pază bună - fereşte ochii-n laturi / şi cu muzeri. 


şi de cărturari români, ni se pare că întîlnirea Poetului 
Cu aceastăînţelepciune postulată și de alți cercetători! 
— se cuvine mai de aproape examinată în lumina 
[ecturilor:sale "din Nicodinr. tă 

Nicolae. Caltivourtsis — mai cunoscut sub numele 
de Nicodim Aghioritul — a fost unul dintre cei mai 
prolitici şi reprezentativi cărturari ai lumii ortodoxe 
din secolul al XVIII-lea. Născut la Naxos, în 1749, 
Şi-a făcut acolo. primele studii şi, după îndelungate 
peregrinări în. centrele spirituale greceşti din 
Turcocraţie, a intratîn monahism la mînăstirea Dionisiu 
din Muntele Athos, bătrîna lavră protejată cîndva de 
"Neagoe Basarab Şi de” atiția alți voievozi români. 
„Opera. lui Nicodim — care i-a justificat, în 1955, 
canonizarea de către Patriarhia din Constantinopol a 


Din Cartea pentru paza celor cinci simțuri este frumoase tu să nu stai a sfaturi/ Uşor te Birueşte. însemnat un uriaş efort de reactualizare a tradiţiei 


luat motivul lui Narcis în portretul fetei. de împărat 
(Călin); de acolo vin, în acelaşi poem, termeni ca 


"poftirea frumuseţii... “te păzeşte bine de a-ţi ospăta 
ochii tăi cu Ci Areară cea  iscoditoare a fețelar celor 


hălucire (în sens de “închipuire”), idol, impătimire. frumoase, ca nu cumvasă te biruiască poftă a frumuseţii” 


impistrit, la fel, notele de lectură despre Ochi, fotosite 


(ms. 3074, f,43); tot aşa: “Priviri iscoditoare a Jețelor 


apot în Călin, sau încercările de versificăre a unor /rumoase / Care aruncă-n inimi săgeţile-ndelcirii ”, cu: 


întregi pasaje din Nicodim, păstrate în caietul 
eminescian 2262, f. 119-120, 137, 138 etc, Acestea din 


privindu-să, sâgețrle înduleirii” 


“fețe că acestea care aruncă în inimă, încă şi de departe 


(ibidem); sau: 





doctrinare ortodoxe, pe de o parte, de aclimatizare în 
“Orient a marilor scrieri ale spiritualităţii occidentale, 
“pe de altă parte. Pe lingă valoroasele texte critice din 
părinţii bizantini, pe care le-a pregătit cu erudite 
comentarii — între acestea scrierile, pînă acum în mare 
parte inedite, ale marelui doctrinar al isihasmului, 


(continuare în pag. 2) 


PE ui 


| % 


N 


W: 























PAG. 2 NR. 3/111 Martie 2000 


PUNCTE CARDINALE 





(urmare din pag. 1) 

Grigorte Palamas —, Nicodim a alcătuit traduceri (mai 
degrabă adaptări) greceşti ale unor scrieri că /mitatio 
Christi — manualul clasic de ascetică al catolicismului, 
tradus în slavoneşte la 1647 de Udrişte Năsturel —, 
Războiul nevăzul al teatinului Lorenzo Scupoli, sau 
chiar celebrele Exerci/ii spirituale ale lui Ienaţiu de 
Loyola. Activitatea sa prodigioasă a făcut obiectul 
unei bogate literaturi'?, care pune în lumină mai ales 
caracterul tradițional al gîndirii şi scrisului său, efortul 
de a înfățişa încă o dată unei lumi în fundamentală 
prefacere, modernizare şi occidentalizare. coordonatele 
doctrinare ale cugetării bizantine şi operele 
fundamentale care au exprimat-o. Dar opera lui este, 
nu mai puțin, interesantă prin încercarea de a revigora 
această cugetare — sau cel puţin tehnicile de realizare 
umană pe care le propunea — printr-un îndrăzneţ apel 
la literatura de edificare apuseană, îmbogățind astfel 
premisele unui dialog cultivat — adesea cu referiri la 
operele sale — pînă în zilele noastre. 

Nicodim a fost asistat în lucrul său de ucenici 
aromâni. Ei i-au publicat — postum — manuscrisele”. Şi 
în chilia athonită a acestora — Scurteii —s-a sfîrşit la 14 
iulie 1809. Dar legăturile sale cu ţara noastră nu se 
rezumă la faptul că s-a călugărit într-o lavră întreţinută 
de munificența principilor români*; nici la afirmaţiile 
lui că pătrunderea isihasmului în Europa de sud-est a 
fost datorată şi unei — încă nedovedite — misiuni a lui 
Grigorie Sinaitul la nord de Dunăre, aşadar la noi's; 
nici la asistența pe care i-au dat-o ucenicii săi aromâni. 
Nicodim a fost autorul postbizantin cel mai tradus în 
limba română (în manuscrise de mare circulație, sau în 
cărți tipărite) la sfirşitul secolului al XVIII-lea şi 
începutul secolului al XIX-lea. Un contemporan al său 
— Paisie Velicikovski — desfăşura în aceeaşi vreme o 
operă similară în Carpaţii moldoveneşti, la Dragomirna 
mai întîi, apoi la Neamţu! şi Secul'*. Opera acestuia, 
“curentul paisian”, aavutun rol de seamă în prelungirea 
tradiției de gîndire bizantine în Europa răsăriteană a 
epocii moderne. Dar dacă, după cum observam 
altădată”, paisianismul a marcat atît de profund 
cugetarea şi — prin Dostoievski — însăşi literatura rusă 
din secolul trecut. destinul său românesc a tost 
incomparabil mai palid, Rinduielile cenobitice athonite, 
ca și scrierile patristice datorate lui Paisie şi ucenicilor 
săi, au putut fi perpetuate în bătrinele aşezăminte din 
văile Carpaţilor. Dar nici cultura, nici scrisul românesc 
modern — şi ne gîndim acum la scriitorii moldoveni 
care au putut, în surghiunul din 1848 (ca Alecu Russo 
la Soveja, sau Kogălniceanu la Rişca)'*, să cunoască 
tradiția încă vie a curentului paisian — n-au mărturisit 
vreun interes cît de vag, pentru o literatură pe care, 
negreşit, n-au ignorat-o. 

Întilnirea lui Eminescu cu scrierile produse de 
acest curent şi — prin ele — cu tradiţia de gîndire 
athonită este, aşadar, excepțională şi ea trebuie, credem, 
reținută atît pentru cercetările privind continuitatea 
culturii românești, cit şi pentru cunoaşterea ultimelor 
ecouri ale operei lui Nicodim din Naxos în literatura 
europeană. Capabilă să rețină atenţia și să hrănească 
alcătuirea unuia dintre cei mai mari poeți ai lumii 
moderne, cartea Aghioritului primea, negreşit, încă un 
îndreptățit omagiu, confirmînd vechea învățătură 
medievală despre textele care pot fi citite “în multe 
| feluri“, fiind “piine din care se vor sătura cu miile”, 

Faţă de ceea ce oferea ca teme de reflecţie, sau 
numai ca motive literare cartea lui Nicodim, rezultatele 
Jecturilor lui Eminescu sînt, poate-— cutoată amploarea 
împrumuturilor —, sărace. Este posibil ca Poetul să nu 
fi citit întreg manuscrisul. Dacă lectura sa datează, 
cum bânuim, din 1875-1876%, alte împrejurări pot, de 
asemenea, motiva o receptare selectivă a mesajului 
profund al cărţii: nu erau oare anii marii pasiuni pentru 
Veronica Micle, ai îindoielilor care generează 
mărturisirea Eu nu cred nici în lehova ..., al versurilor 
de “infern” citite în ședințele “fără perdea” ale Junimii, 
compuneri “bine dispuse”, în care intrau secvențe 
folosite, cît de paradoxal pare, şi în... Jcoană şi privaz? 

Dar, dacă despre reacţia prealabilă a lui Eminescu 
la doctrina și îndemnurile Cărții sfătuitoare conjecturile 
sînt foarte delicate, este curioasă absența notelor sale 
la capitolele privind paza celorlalte trei dintre “simţiri” 
— după “văz” şi “auz” —, anume mirosul, gustul şi 







Did a Pe 


N ora Da 2 3 
Ra ia 2 0 A at 2 
pă Ă Sac “AA: 
i oa IEI Na ATCĂ L 
i sI ie E) Dal e za fa 
e cAE DOR jam e: 


x fie PO 
Zodie ini d 








pipăirea. Codificînd controlul simţurilor, înțelese ca | În 
“fereşti ale gîndului”, organe alecunoaşterii şi instrumen- E L 


te ale țehnicii desăvirşirii umane, Nicodim oferea în 
lucrarea sa un folositor material pentru posibila 
reconstituire a celor cinci arte tradiționale din care, 
după Platon, civilizația europeană a păstrat şi cultivat 
numai pe cele corespunzătoare văzului şi auzului. 
Sensibil, cum îl ştim, “părul moale”, “gura de foc”, 


Li 


“braţele moi, rotunde, parfumate”, “limba ca un fagure 


9 o. 1. se 


de miere”, “umărul rece al pietrei”, “părul de aur cu care 


:» 


s-astupă gura”, la nesfirşitele “sărutări dulci” şi “buze | 


reci”, Poetul ar [i putut culege din cartea lui Nicodim 
alte nepreţuite spice pentru grinarul său, oferind astfel 
up excelent punct de plecare pentru o încercare madernă 
de reconstituire a celor trei arte dispărule, Dar despre 
această posibilă reconstituire vom scrie altădată, 


NOTE 
|. În “Studii şi cercetări de bibliologie”, (1955), pp. 129- 
160. 
2. Teză dezvoltată convingător, sprijinită pe o bogată 
bibliografie românească şi cu sugestive ipostaze, entuziast 
susținute, de Rosa del Conte, Fminesco o dell' Assoluto, 
Modena. 1961, pp.292-313 (capitolul Eminescu e la tradizione 
/! sostratto autoctono della sua cultura) şi pp. 313-395 
(Riflessi della tradizione culturale în alcune figure del 
linguaggio emineschiano), vezi Şi, în Apendicele cărţii, 
capitolul Eminescu bibliofilo (pp. 445-463). 3 
3. Citeva aspecte deosebite ale limbajului eminescian, în 
“Limba română“, 13 (1964), nr. 3, pp. 196-205: Din aspeclele 
limbajului eminescian, ibidem, 14 (1965), nt. 2, pp. 225-230, 
Eminescu şi “Cărticica sfătuitoare “ a monahului Nicodim, în 
“Biserica Ortodoxă Română”, 83 (1965), nr. 5-6, pp. 575-583; 
cf. monografia aceluiaşi Mihail Eminescu. Biografie 
documentară, Bucureşti, 1968, pp. 163-167, 211. 
4. M. Eminescu, Opere, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, 
vol. V (Poezii postume), Bucureşti, 1958, p. 228. 

5. Ibidem, pp. 223-226, 

6. Toate sublinierile — în italice, pentru evidenţierea 
contaminărilor — sînt ale noastre. 
7. Vezi descrierea la |. Bianu, N. Hodoş şi Dan Simonescu, 
Bibliografia românească veche, t. UI, Bucureşti, 1912-1936, 
pp. 512-513, nr. 1283. Ediţia pare să cuprindă tălmăcirea 
revăzută din ms. rom. 3074. 

8. Publicat de Al. Elian, ar7. cit, pp. 132-133. 

9. Perpessicius, în M. Eminescu, Opere, vol. cit., p. 398. 

10. A!. Elian, art cit, p. 132. 

11. Despre familiarizarea Poetului cu vechile cărți româneşti, 
vezi Al. Elian, art. cit, pp. 135-136, 142-144 (şi notele); cf. 
şi Rosa del Conte, op. cit ,f. 303 şi urm. (cu referințe la studiile 
anterioare). 

12. Citim din această amplă biografie: M. Viller, Xicodâme 
!'Hagiorite, în“ Revue d' Ascetique et de Mystique”, 5 (1924), 
pp. 174-177; D. V. Economidis, Nicodim Aghioritul, în 
“Biserica Ortodoxă Română” 59 (1941), pp. 51-69; F. 
Gheorghe, Cuviosul Nicodim Aghioritul, în “Mitropolia 
Olteniei”, 8 (1956), nr. 10-12, pp. 628-633; C. Papoulidis, 
Nicodeme l'Hagiorite (1749-1809), în “Theologia”, Athena, 
1967, f. 18-22; Theoklitos Dionisiatis, Agios Nikodimos o 
Agioreitis Athenai Asteros, 1959. mă 

13. Este vorba de frații Neofit şi Stefan Scurteii din Careia 
(Muntele Athos), înfățişați în biografiile lui Nicodim drept 
cutoviahi 

14. C/ T, Bodogae. 1jutoarele româneşti la minăstirile din 
Sfintul Munte Athos, Sibiu, 1941. pp. 160-169 (donaţii din 
secolele XIV-XIX). 

15. Nicodim Aghioritul, Carte sfătuitoare pentru păzirea 
celor cinci simţiri, M-rea Neamul, 1826, p. 270: *...Gtigorie 
Sinaitul... au mers învățind lucrul acesta pină la V lahiia, adecă 
pină la Țara Românească”. 

16. (/ S. Cetfericav, Paisie, starețul mănăstirii Neamţului 
din Moldova, trad, Ep. Nicodim, M-rea Neamţ, 1933, pp. 119- 
168; A. E. Tachiaos, Paisios Velitsikofski, Tessaloniki, 1964. 
C. Papoulidis, Le starets Paissij Velitckovskij, Ath&nes, 1968, 
14 p. (extrait de “Th6ologie”). Despre intenţia lui Nicodim de 
a veni în Moldova, atras de faima lui Paisie, v. F. Gheorghe, 
art cit., p. 629. 

17. |n comunicarea noastră £.'evolution des idees en Europe du 
Sud-Est. Tradition et innovation, publicată în Tradition et 
innovation dans la culture des pays du Sud-Est europeen 
(Collogque tenu les 11 et 12 septembre 1967 ă Bucarest), 
Bucarest, 1969, p. 63. 

18. A se vedea, astte!, notele sumare despre “naivitățile” din 
cărțile “răsfoite” numai din biblioteca m-rei Soveja de Alecu 
Russo (Soveja, în Scrieri postume publicate de P. V. Haneş, 
Craiova [f.a.],pp. 129-132), la fel amintirile lui Kogălniceanu 
din surghiunul de la Rişca. 

19. Dante, Convivio, |, ]. 

20. Perpessicius, în 











4 la k 

LI pccăi ai A dd CĂ se 
Caru est al X-lea an al apariţiei sz c, vă 
in 3 îi aci E e numă că) nui SE r: Eu A 
pe: e ARSI it ÎN D In C ti A 


Ala Pra esarfe cerb Ata zei 
nchinaj S lui ie sl AvAniguy 
ipostazele gândirii şi creației « 


i 
_.. 
= 


A 


ode 


- i 






e cai 
ii şi. c : , 












să E ei, SĂ A E A! 


+ PD A <> ai CAAD Er ea Ag, | 
găsi PI LIRĂ i », pri rd AViaa Au0 IF 
i Eminescu (cu măteris ele 
Sea aibe ari imita cea e 
ească Spați ini de revist 
irşitul anului, nsiderată cea n: 
ea clan total văi ăia o d a 
tă N i A 74 Ai cuacto i 
Dumnezeu nevaaj see at Plai 
PARA E e oo ni aie a 


i d 
—————  t> 


Li Lp 0. Sa Oe pe OREI) * = ui PPE Se Cr Rt, 

















De mai bine de o jumătate de secol 
lumea navighează numai pe stânga. Pe 
dreapta este strict interzis! Discreditată 
şi diabolizată de o propagandă “savant 
creată şi întreținută de facțiunile experte 
în difuzarea miturilor culpabilizatoare”, 
dreapta europeană a fost practic scoasă 
din circulaţie. Orice încercare a ei, ceva 
mai energică, de a înlătura barajul ce îi 
stă în cale şi de a-şi relua locul ce i se 
cuvine pe eșicherul politic al lumii 
contemporane, pentru a restabili, alături 
de o stângă rezonabilă şi responsabilă, 
echilibrul de care omenirea are atâta 
nevoie în starea de criză cu care se 
confruntă, este taxată drept fascism. 

In legătură cu această diabolizare a 
dreptei îmi amintesc o “vorbă memo- 
rabiiă” a regretatului Petre Ţuţea care, 
într-o conferinţă ţinută “sus pe partal”, 
într-una din închisorile gulagului 
românesc, într-o perioadă când se mai 
puteau ține în închisori astfel de 
conferințe, spunea (citez din memorie): 
“Cei mai mare rău pe care Hitler l-a 
făcut omenirii este că a compromis 
dreapta, care multă vreme de acum încolo 
va rămâne adânc îngropată, pentru că 
adevărații câştigători ai războiului 
[aluzie la evrei] voravea grijă să întrețină 
cu obstinație această discreditare şi să o 
amplifice chiar, pentru a crea doctrinelor 
de dreapta, de orice nuanță ar fi ele, un 
complex de vinovăţie care să le bareze 
accesul la viaţa politică a cetății, iar 
Stângii moşite de ei să-i asigure un 
ascendent moral şi un spațiu de manevră 
cât mai larg pentru a-şi putea face de 
cap”. 

Din nefericire, aceste anticipări ale 
lui Petre Ţuţea s-au împlinit cu asupra 
de măsură. In perioada care a trecut de la | 
sfârşitul ultimului război mondial, | 
stânga, neîntâmpinând nici ooprelişte,a | 

Teuşit, nu numai să menţină treze şi să 
amplifice în memoria colectivă ororile 





războiului (pe care le-a atribuit în exclusivitate celor învinşi), ci să şi submineze sau. 


să minimalizeze valorile tradiționale fundamentale ale dreptei, în speță concepția 
acesteia despre lume. Mai mult decât ațât, pentru a deveni câ! mai credibilă ea nu 
s-a sfiit să confişte unele teme de dreapta, asupra cărora a operat o “inversiune de 
sens”, pentru ca, astfe] neutralizate, să le anexeze moştenirii sale tradiționale. 

Nu numai pentru un partizan al dreptei, ci şi pentru un observator obiectiv este 
de neînțeles, revoltător chiar, faptul că, în timp ce păcatele dreptei (ale unei anumire 
drepte, căci nu întreaga dreaptă europeană se face vinovată de ororile imputabile 
nazismului), sunt amplificate şi mediatizate intens şi astăzi, după cincizeci de ani, 
prin toate mijloacele de informare în masă, de parcă ar fi fost săvârşite ieri, 
cumplitele crime ale diferitelor regimuri comuniste (care au fost cel puţin tot atât de 
abominabile ca şi cele săvârşite de nazism) sunt trecute consensual cu vederea. Au 
trecut mai bine de zece an: de [a căderea regimurilor comuniste din Europa de Est 
Şi nu am auzit ca vreo instanță sau vreun organism internațional să fi condamnat, cel 
puțin moral, pe vreunul dintre marii criminali comunişti. De asemenea, nu am auzit 
ca, în această perioadă de timp, să fi fost mediatizată intens, la noi sau aiurea, vreo 
lucrare care să prezinte ororile săvârşite în gulagurile comuniste de pe diferite 
meridiane ale globului. Şi aceasta pentru că stânga, care controlează mass media, nu 
are nici un interes să o facă. Ea ştie foarte bine că “un eveniment nemediatizat 
echivalează astăzi cu un eveniment care nu a avut loc”. Exemple: de Cartea neagră 
a comunismului apărută în Franța, din pricina faptului că nu a fost aproape deloc 
mediatizată, nu a luat cunoştinţă decât un segment foarte restrâns al opiniei publice 
europene. La fel s-a întâmplat şi cu “Memorialul durerii” prezentat de Televiziunea 
Română. Din cauza orei nepotrivite, lipsei de convingere, precum şi contextului în 
care a fost prezentat, acesta nu a avut un impact decisiv asupra publicului larg 
românesc. 

În timp ce evreii mai caută şi astăzi criminali nazişti, iar dacă nu îi găsesc îi 
inventează (ar fi în stare să cloneze, dacă ar putea, şi călăi și victime, pentru a 
întreține o anumită stare de spirit favorabilă intereselor lor), criminalii comunişti, 
cel puțin tot atât de odioşi ca şi cei nazişti, se plimbă nestingheriți de nimeni şi de 
nimic pe stradă, sfidându-și cu nerușinare victimele şi mâncându-şi în tihnă pensia 
pe care sunt convinși că o merită! 

În faţa eşecurilor sale repetate, dreapta europeană a devenit abulică, naivă, 
hipercritică, şi, abandonându-și rolul său de factor de echilibru, a lăsat câmp liber 
stângii “să-şi facă - aşa cum plastic spunea Petre Ţuţea - de cap”. lată cum 
caracterizează Alain de Benoist starea dreptei în cartea sa intitulată Vu de droite 

(Paris, 1978), carte din care texte selectate au apărut și în limba română, sub titlul 
O perspectivă de dreapta (Anastasia, 1998). Cu toate că această caracterizare a fost 
făcută în 1978, ea este perfect valabilA şi astăzi: “criticată, hărțuită, huiduită în toate 
felurile, ea dreapta rămâne absolut pasivă- şi practic indiferentă. Pusă sub acuzaţie, 
se repliază asupra ei înseși. Nu numai că nu răspunde adversarului, nu numai că nu 


=> 














Martie 2000 NR. 3/111 PAG. 3 


încearcă să se apere, dar nu acordă 
aproape nici cea mai mică atenţie 
mişcărilor de idei, polemicilor în curs, 
noilor discipline. Mai multi, ea se 
dezinteresează, în această mişcare de 
idei, de ceea ce ar putea-o întări în ceea 
ce este”. 

Astfel stând lucrurile, stânga, necenzu- 
rată şi netemperată de nimeni, profitând 
şi de decalajul aproape catastrofal dintre 
progresul tehnic şi cel spiritua! (altcum 
spus, dintre civilizația care uniformi- 
zează şi cultura care diferenţiază), îşi 
construieşte cu sârguință eşafodajul său 
mondialist. Deaici şi pornirea ei aproape 
viscerală împotriva națiunilor şi a 
specificului naţional. Pentru realizarea 
globalizării, ea nu are nevoie de 
diversitate, ci de uniformilate. 

In cartea mai sus amintită, Alain de 
Benoist sesizează pericolul uniformizării 
atunci când răspunde la întrebarea: “Care 
este astăzi ameninţarea principală? 
Dispariţia progresivă a diversităţii lumii. 
Nivelarea persoanelor, reducerea 
culturilor la o «civilizaţie mondială» 
construită pe tot ce poate fi mai comun”. 
Şi continvă:"Trăim astăzi într-o societate 
blocată. Pe plan mondial... Pe plan 
național... Pe plan filosofic şi ideologic. 
Oscilăm neîncetat între excese inverse, 
fără să găsim un echilibru. Cauza, ca şi 
remediul acestei situații se găsesc în om. 
A spune că societatea se află în criză este 
un loc comun. Omul este o criză. El este 
tragedia însăşi. În legătură cu el, niciodată 
Şi nimic nu s-a spus definitiv. Omul va 
şti să găsească mereu în el însuşi urzeala 
unui nou discurs, corespunzător unui 
nou fel de aşezare-în-lume, unei noi 
forme a umanităţii sale. Omul este în 
crizădecând există. Nu în aceasta constă 
"|. originalitatea timpului nostru... ci în 

4 faptul că, pentru prima dată. omul 

|]. reculează în fața implicațiilor pe care le-. 
— ————— — "ar avea asupra dorinței şi voinţei lui 
rezolvarea crizei. Pentru prima dată, omul crede că problemele îl depăşesc. Şi ele îl 
depășesc efectiv în măsura în care el crede acest lucru, în vreme ce problemele vin 
din el însuşi, ele sunt pe măsura lui şi pe măsura posibilităților pe care le poartă în 
el”. 

Astfel stând lucrurile, se pune întrebarea: Ce este de făcut? Există vreo 
posibilitate de ieşire din această situaţie? După ce analizează, în cartea amintită, 
toate complexele dreptei, Alain de Benoist propune un remediu care pare să fie 
singurul rezonabil: “Dacă energumenii diverselor varietăți de socialism nu se simt 
angajaţi de nici una dintre experiențele concrete care le-au precedat - şi mai ales de 
cele mai criminale dintre ele —, nu văd de ce dreapta modermă, care respinge 
categoric orice tentaţie totalitară, ar trebui să-şi pună cenuşă în cap sau să se justifice. 
Incredibilei obrăznicii a partizanilor unei doctrine în numele căreia au fost deja 
masacrați mai mult de cincizeci de milioane (sic!) şi care, pe deasupra, ni se prezintă, 
cu trandafirul în mână şi cu mâna pe inimă, ca apărători ai libertăţii, dreapta ar trebui 
să-i răspundă cu un râs eliberator şi să-şi urmeze drumul”, Şi mai departe: “Cred că 
dreapta va fi progresat atunci când: 1) va fi înțeles necesitatea de a se declara drept 
ceea ce este; 2) va fi identificat «inamicul său principal», adică egalitarismul 
reducționist Şi negator al diversităţii lumii; 3) va fi admis că nimic nu este «neutru» 
în existență şi că are datoria să producă un discurs asupra oricărui subiect”, Este, se 
pare, ceea ce face astăzi, în Austria, Jărg Haider. Eliberat de complexe şi râzând de 
hărmălaia din jur, liderul Partidului Libertăţii din această țară aplică exact rețeta 
recomandată de Alain de Bernoist (“declară răspicat ceea ce este şi ce vrea”), îşi 
“identifică adversarii” şi “produce un discurs coerent asupra problemelor cu care se 
contruntă Austria”. Legitimarea politică a partidului condus de el, ca urmare a 
intrări: lui în guvernul austriac, a produs o adevărată furtună mediatică, cum era de 
altfe! de aşteptat, iar cei care vociferează împotriva lui aplică rețeta clasică, 
acuzându-l de extremism, nazism, rasistn, şovinism şi de alte diverse isme: şi asta 
numai pentru că este de dreapta, căci dacă ar fi de stânga, totul ar fi în regulă! Merită 
amintit care sunt cei mai vehemenţi acuzatori ai “căpcăunului” de la Viena: Franța 
(în al cărui guvern se lăfăiesc comunişti suspectaţi de stalinism la vremea respectivă), 
Belgia (ai cărei politicieni sunt întrecuţi, în materie de corupție, doar de politicienii 
români) şi, bineînţeles, Israelul (care până mai ieri a avut un guvern de extremă 
dreaptă, iar în parlament are încă numeroşi reprezentanţi ai fundamentalismului 
sionist)... 

De fapt, interesele Uniunii Europene (în sfera căreia gravitează şi Austria) ar fi 
dictat ca “nesocotința” acesteia să fie trecută cu vederea. Nu au procedat însă aşa, 
pentru că diriguitorii nu tocmai europeni ai Uniunii Europene se tem de crearea unui 
precedent. Intoate țările membre ale Uniunii există un puternic curent de opinie ostil 
imigranților şi azilanților, drept care aceiaşi diriguitori se tem de o reacţie în lanţ. Or, 
atunci, adio globalizare! 





Demostene ANDRONESCU 

















PAG. 4 NR. 3/111 Martie 2000 


(urmare din numărul trecut) 


- i —— 


Pe. 4 


3 e, 
Da E 


În general, se discută despre Dreapta în aceeași măsură în 
care ideologic vorbind, pe eşicherul politic, se discută şi despre 
Stânga. Primatul, însă, î) deține Dreapta, întrucât Stângas-a născut 
în opoziție cu ea şi nu invers, cel puțin ca doctrină. De altfel, şi în 
logica formală principiului identității îi succede cel al negaţiei şi 
nu negației afurnaţia: altfel spus, nici o negaţie n-ar putea exista 
fără o prealabilă afirmaţie, sau nici o contestaţie fără un antecedent 
alestatar a ceva. Deci, mai întâi afirmația şi Dreapta, apoi negația 
şi Stânga, în firescul raport contradictoriu. 

De unde apare, însă, ideea de necesitate a Dreptei, când tot 
firesc şi logic ar fi ca ideea de necesitate sânici nu fie condiţionant- 
necesară pentru vreunul din termenii contradictorii ai raportului 
discutat? Şi totuşi ea apare! Apare ori de câte ori într-o ordine a 
extensiei un termen încearcă să-l anuleze pe celălalt în virtutea fie 
aunei voliţii aleatorii, fieaunei simple contravenţii la adresa înseşi 
identității existentului. E momentul, de altfel, în care apare 
dialectica, faimoasa dialectică fără sau cu subțilele-i capcane 
cazuiste, generatoare de nesfârșite diatribe, de polemici, certuri şi- 
n cele din urmă de conflicte chiar, mai mult sau mai puțin 
sângeroase. Cu alte cuvinte, generatoare de istorie. O istorie în 
care teoreticul cedează locul fapticului, acesta urmând apoi a se 
consuma în politic, social şi economic. 

Or, revenind la ideea de necesitate, iat-o intrând în jocul 
polemic şi spnjinind ceea ce ar trebui să fie şi nu este. Un joc în 
care, abordându-se necesitatea Dreptei, aceasta se impune caatare 
în momentul când Stânga se arată epuizată exhaustiv în soluțiile 
afirmative propuse. E necesitatea negaţiei de a-şi regăsi afirrnația 
distrusă fără de contrareitatea căreia nici ea nu ar putea exista. Și 
aşa cum, dacă Bunul Dumnezeu n-ar exista, E! ar trebui inventat, 
tot aşa şi afirmaţia sau Dreapta trebuie, neapărat, să fie, întrucât 
fără ea n-ar putea exista nici opusul ei, Stânga. 

Grecii vechi, dealtfel, aveau o vorbă care spunea: "La-nceput 
era ceea ce era, căci dacă n-ar fi fost, ar fi trebuit să se nască, iar 
dacă s-ar fi născut, ar fi fost cu neputinţă să nu se nască din ceva”. 

Deci un Cevae la origine, iar acest Ceva. înaințe de a fi orice 
altceva. e identitate şi dreaptă afirmaţie 

În istorie însă. Şi mai ales în cea romană (din care se trage şi 
a noastră), când “stăpânirea dreaptă” se altera, apărea dezordinea 
şi dezagregarea, consulii nu mai “vedeau” drept şi atunci se auzea 
strigătul “Videamt consules!”, Acei consuli ce trebuiau să vadă 
drept şi tot drept să impună şi lucrunile publice, într-o politică 
conformă cu firea nestricată de libertăţile negatoare. O politică 
dreaptă şi firească deci, o politică inspirată după o ordine agricolă 
chiar, armonioasă însă, ca aceea a lui Menenius Agripa, consulul 
care, la 493 a. Chr., face apel la-nţelegere, la concordie, în urma 
retragerii plebei de pe Muntele Sacru. Și chiar impune o astfel de 
“Ordine”, după care se retrage la țară, spunându-le romanilor: 
“Dacă şi când mai aveţi nevoie de mine, ştiţi unde mă găsiți! 

Or, fără a face apologia agrariarismului, decăt în măsura în 
care agrarul reprezintă domeniul cu ordinea cea mai apropiată de 
firesc, nu pute să nu-i acordăm acestui firesc girul, oricând. E 
firescul de drept care trebuie să se impună când treburite se strică, 
când mecanicul incalecăviul (devenindridicol- vorbalui Bergson), 
când economicul subordonează politicul (vezi tendinţele 
neoliberaliste), când existența se impune esenței (inversând cel 
mai firesc raport ontologic) şi materia subordonează spiritul. E 
ordinea de drept (şi de dreapta) care se impune faptului abătut din 
făgaşul şi îndrituirea lui, E rânduiala dreaptă care se impune 
neregulei și oricărei încercări arbitrare. Și bunul simț, care se cere 
a fi operant într-o lume stricată de curiozitatea experimentală. 

Totul fiindu-i îngăduit omului, nu înseamnă că totul îi este şi 
bun sau necesar. Curiozitatea satisfăcută izbucnește şi mai tare 
(zice Baudelaire), iar căutării dreapta socoteală trebuie să-i fie 
măsură, ne spun Sfinţii Părinţi. 

Necesitatea Dreptei e legitimată, astfel, tocmai de stricăciunea 
sau stricăciunile Stângii, de prealibera-i desfășurare după criterii 
exclusive şi de împotmolirea-i în imposibil, în acel “așa nu se mai 
poate”. Şi nu se mai poate ceva, cândace] cevaeste înneconcordanță 
cu ceea ce ar trebui să fie. lar ceea ce ar trebui să fie nu este atunci 
când ceea ce este nu este ceea ce ar trebui să fie. 

Și totuși nu abstracţia teoretică e ceea ce ne arde pe noi. Nu 
teoria € ceea ce ne doare pe noi, Românii, pentru care Dreapta s- 
ar impune acum mai mult ca oricând - cu necesitate imperioasă 
chiar, Cu necesitatea unei replici cuvenite, odată şi celor ce 
necinstesc națiunea, şi celor ce-i var pieirea într-o federalizare 
europeană, şi celor ce doresc fărâmițarea patriei intr-unregionalism 
satisfăcător de mărunte orgolii vetuste, și aristocraților născuți din 
meritorii virtuți, dar descompuși de înfumurare, şi corupției 
vamale, şi cinismului liberal, precum şi celor ce - încă, sub pavăza 
unor funcţii - îşi cocoloșesc conștiința tulburată de fărădelegi sau 


PUNCTE CARDINALE 


2 GĂLAN tt Bă STI 


adormită sub apăsarea unor crime trecute. 

Nu programele sau formațiunile politice cu ademenitoare 
ideologii individualiste ne pot scoate din impasul istoric cotidian. 
Nu vacile de sirenă ale făgăduitorilor de “paradise terestre” în 
schimbul angajărilor viclene. După cum nici amenințările cu 
rămânerea în “tribalism ”, dacă nu ne modernizăm şi dacă nu ne 
dăm seama de “urgenţele” momentului în care trăim, 

Nu, nimic din toate acestea nu ne salvează, nici ca popor şi 
nici ca națiune. Ceea ce ne trebuie nouă e omul cu sufletul curat 
şi mintea lucidă. Omul care să spună NU minciunii și furtului. 
Omul care să nu accepte disoluția unităţii, indiferent dacă aceasta 
e de conştiinţă sau de credință. Omul care să nu se trădeze pe sine, 
care să se sacrifice, însă, pe sine în numele credinței creştine, al 
iubirii de neam şi al aproapelui de acelaşi sânge, în primul rând. 

Un om animat de logos, ethos şi pathos; de tragos eroic 
chiar, însă purtător de toate determinările cu care se impune, sau 
cu care ar trebui să se impună la noi, acum, necesitatea Dreptei, 
ip diane GAP, pna 5 pă aaa 7 A a psi PRD, 


Ir 
i] 
mA - E nea Ad . ag n 
n, e Re IV pet, 4 FE ai a a es cp ni 
det ma Dea e Dar e Pest is Cei pg Ure 





ET 


Î. Chiar credeţi în ea, domnule 1.V.? 

R. Fără nici o îndoială, mai ales acum, după experiența pe 
care am traversat-o noi, țările din Est. Mă refer la Bulgari, 
Români, Polonezi, Ruşi, Cehi. Ca să nu mai vorbim de China, 
unde Stânga s-a validat în istoria modemă-contemporană, aş zice, 
pentru cel puțin încă un secol. 

|. Vă referiți, văd, și la China, deși nu ştiu dacă ceea ce se 
petrece acolo este, politic vorbind, un fenomen de stânga. 

R. Că doar n-o fi de dreapta? 

Î. Cu toată recenta progresiune liberalizantă? 

R. Da, pentru că-n definitiv, N.E.P.-ul ce-a fost în prima 
perioadă a Revoluţiei ruse, nu tot un liberalism strategic? 

|. Supravegheat însă de stat și mai apoi tot de ei sugrurnat. 

R. Şi ce, aţi fi vrut să-l lase? A nu se uita etem-valabila teză: 
“Mica proprietate şi meşteşugul nasc capitalism zi de zi, ceas de 
ceas”. Or... - 

Î. OrLenin. într-adevăr, nu l-a țăsat, iar consecințele au fost 
cumplite. 

R. Lacevărefeniți? La faptul că nurnai astfel s-a consolidat 
revoluția? Şi ce aţi fi vrut. revoluție cu mănuși? Revoluţie aşa-zis 
“de catifea” într-o țară. şi-o lume pe jumătate sălbatecă? 

Î. Despre Chinan-aş fi zis; despre Rusia de atunci nai treacă- 
meargă... Oricum, preţul socializării morganatice din acea vreme 
a fost prea scump plătit. 

R. Repet. omletă fără să spargi ouă nu se poate, şi dac-ar fi 
să vorbim despre punctul de vedere burghez din care-i privită 
revoluția rusă, n-ar trebui să uităm să le amintim, tuturor celor 
care o văd astfel, că cea burgheză (mă refer la modul în care s-a 
desfășurat ea în Franța şi Anglia) a-ntrecut-o în excese şi orori pe 
Cea nusă. 

Î, Cantitativ, nucred; calitativ, poate. Doarnumai la Lublianka, 
sediul CEKA, unde lucra Djerjinski, în perioada 1917-1919, erau 
3000 de execuții pe zi. 

R. Impresionante cifre, deşi discutabile; dar raportate la un 
imperiu precum acela rus, chiar oroarea conferă o anumită 
grandoare fenomenului. Să nu uităm însă și finalitatea cu care se 
exersa această oroare; de fapt, era prețul restabilirii unei echități 
sociale. Ce, creştinismul n-a încercat-0? 

|, Din păcate. da, dar nu cu aceleaşi metode. 

R. Şi-a permis luxul; avea veşnicia cu el. Or, noi, Stânga de 
atunci, revoluția, operam în istorie şi-ntr-un timp măsurat, cu 
nişte inşi în care izbucniseră toate instinctele, 

]. Credeaţi poate că ceea ce nu reuşise creștinismul (mai ales 
în versiunea apuseană) în două mii de ani, aveaţi să reuşiți 
dumneavoastră într-un deceniu, două? 

R. Atunci s-a luptat fără să se țină seama de dimensiunea 
temporală. Se urmărea un scop... 

[, Şi s-a atins? 

R. Într-o mare măsură; în măsura în care a fost şi ideal. 

Î, Da, aveţi dreptate, numai scopurile se ating; idealurile 
rămân veşnic arnăgitoare, 

R. Păi atunci ar mai fi idealuri? Dar noi, Stânga, nu ne 
îmbătăm şi nu ne-arn îmbătat niciodată cu amăgiri idealiste. 

Î, Este și secretul succeselor dumneavoastră în spaţiu; nu 
însă și-n timp. 

R. Dacă credeți că trei sferturi de veac nu € totuşi un timp, 
atunci o să ne limităm numai la spațiu. Şi a fost şi acela a şasea 
parte din glob. 

|. A fost; acum cred c-a mai scăzut, 

R. Evident că a mai scăzut, deşi, momentan, mai ales la cei 
ce au abandonat scopul, proiectul nostru - hai să-i zicem într-un 
fel, cum spuneţi şi dumneavoastră, idealul de stânga- nedumerirea, 
zăpăceala, dezorientarea şi dezamăgirea, consecventă unei 
abandonări care n-a fost înlocuită nici măcar cu o specanță, toate 






Dial . 7 (pice 






acestea împing lumea, sau cet puţin o bună parte din ea. dinspre 
Dreapta spre Stânga. ă 3334 

[, O împing sau o țin pe loc în această răscruce a istoriei? 

R. Ba nu. o fac chiar să reculeze spre ceea ce odinioară 
reprezenta o cât de mică certinudine. Şi-i fals, din punctul nostru 
de vedere, a-i spune acestei răscruci "trânziție , Cum i se spune 
îndeobşte acum. Tranziţie spre ce? Spre un refuz? Spre o 
dezamăgire şi mai mare? Ş 

Î. Termenul de “tranziţie” e folosit tot de oamenii de stânga. 

R. De dezarnăgiții burghezi, de cei cear vrea să superregizeze 
această “căutare” a secolului lor, o căutare Ja care, într-o bună 
parte a lurnii, şi-ntr-una chiar foarte mare, TOI găsisem o soluție. 
Î, Dar parcă burghezia dispăruse în Est? 

R. Nu atât cât inşii care o făceau; din păcate, pentru a le lua 
alții locul. 

Î. Din rândurile cui, alții? 

R. Din rândurile noastre, fireşte. De aceea am şi Zis c-au 
dispărut anumiți inşi burghezi şi nu realitatea burgheză, 

Î. Şi ce denotă acest fapt? Nu cumva existența unor categorii 
sau realități pe care nici istoria nu le poate anula? 

R. Aşa s-ar părea, deşi pe de altă parte tentativa de eradicare 
a lor tocmai prin aceasta şi-a justificat metodele combative, acele 
“orori”, represalii la care vă refereați. Cum altfel să schimbi 
mentalitățile, să distrugi structurile şi să înlocuieşti ceva vechi cu 
altceva nou? Sau, pur şi simplu, cum să faci o fabula rasa, pe care 
să se ridice altceva, decât eradicând, anulând.. 

1, Mai există o soluţie: aşteptarea ca lucrurile să evolueze sau 
să se desfăşoare firesc în devenirea lor, fără bruscări. 

R. Teorii burgheze, şi încă mic-burgheze! 

|. Născute însă ca opinii în capul unor generatii pe care 
Stânga, slavă Domnului, a tot încercat să le modeleze. 

R. Da, a mestecătorilor de gură, a băutonlor de Coca, a 
drogaţilor şi tuturor cârtitorilor care, văzând că nici altemativa 
Dreptei nu-i fericeşte cu un paradis pe măsura celui visat, mai 
cârâie, se resemnează puţin şi apoi din nou încep să-şi teoretizeze 
visele. 

Î. E totuşi o lume care a apărut în sânul celei pe care o 
stăpâneați. O lume dezamăgită de paradisul terestru promis de 
Stânga dvs, 

R. incontestabil, dar ce a găsit oare această lume sau aceste 
generaţii de revoltați împotriva noastră, a Stângii. la Dreapta. în 
lumea capitalistă? 

1. Cred că vă grăbiţi în etichetarea unor situații. Capitalismul 
nu e “dreapta ”, ci liberalism, democraţie şi-ntr-un fe! cevanu prea 
îndepărtat, şi o concepție despre lume şi viaţă, de dvs. de Stânga. 
Aceleaşi teorii despre valoare şi aceeaşi prevalarea economicului; 
același cult: traficul; ca să nu mai vorbim de același zeu: banul, 
aurul sau un etalon material oarecare. 

R. Da, într-un fel se pot face anumite apropieri; concepția, 
filozofia, e mnaterialistă şi-ntr-o parte, şi-n alta; interpretarea însă 
nu-i la fel, modul de producție şi planificarea. 

I, De când voiam s-ajungem și la planificare! 

R, De ce? Vă preocupă în mod general? 

„Nu în general, ci în special. Şi-mi vine să chiar zâmbesc că 
planificărilor etatiste de la București, Budapesta, Sofia sau chiar 
Moscova, le este preferată cea de la Bruxelles sau Strasbourg, dar 
asta numai ca să sesizez o anumită înrudire şi manie: planificarea. 

„ R.Da,aceastaexistă, darnucamanieseconturează necesitatea 
ei, necesitatea planificării etatiste, ci ca o finalitate. Şi-n definitiv 
dvs. ce-aţi prefera: haosul sau o planificare oarecare? 

A, Fireşte că în locul haosului e preferabilă ordinea, şi-n locul 
planificării superstalale, chiar europene, de la Bruxelles, să zicem, 
una statală, fie ea de la Bucureşti sau Varşovia. Darnoi nu punera 
Sau nu ne punem astfel problema. 

R. Dar ce faceți? 

l. Deocamdată întrebăm şi căutăm explicaţii. 

R. La ce? 

: Î. La perenitatea unor soluții, modele, concepții cum e cea a 
VS. 

R. Sper atunci să vă fi satisfăcut măcar în parte curiozitățile. 

„ Poate da, poate nu, În ceea ce priveşte însă planificarea, 
dacă nu putem scăpa de ea şi n-a putem înlocui cu un alt rost. am 
prefera mai degrabă una autohtonă. 

R. Aceasta urmând apoi a se numi cum? 

Î, Rânduială, Rânduiala noastră românească. Bună, rea, dar 
a noastră şi dreaptă. 

„ R.Nuscarspune că n-aveţi humor. Vorbiţi de folclor, denu 
ştiu ce rânduială într-o lume a computerului! 

4. N-am vrea-o acomputerului, ci a noastră, a celorce ne ştim 
totuşi rosturile, indiferent de mornente şi orientări istorice. 


(va urma) 
Marcel PETRIŞOR 





= 


în at a cc a II m a RI PEN sie Dai i 00 





"O stafie înspământă Europa, stafia 
naționalismului, Toate puterile bătrânei 

Europe s-au unit într-o Sfântă Alianţă penbu d 

a lupta împotriva acestei arătări”. Un retaş de 

circumstanță (“naţionalism” în loc de 
“comunism”) în fraza introductivă a 

Manifestului Comunist şi am obţinut imaginea 

isteniei antinaționaliste stâmite de perspectiva ca Austria, în 
urma rezultatelor scrutinului de la sfârşitul anului trecut, să fie 
condusă de un guvem din care să facă parte ŞI reprezentanții 
partidului de dreapta (Partidul Libertăţii - FPO) condus de Dr. 
Jora, Haider. Paralelismul între incendiarul 
text lansat în urmă cu 152 de ani de Marx şi 
Engels şi atmosfera încinsă provocată de 
adeverirea temeritor că Partidul Libertăţii o să 
participe la guvernarea Austriei nu se limitează 
însă la generalități. Fără eforturi deosebite de 
decriptare, cercurile contemporane care-l 
condamnă pe Jârg Haider îşi găsesc 
corespondent în forțele politice reacționare de 
acum un veac şi jumătate care “s-au unit într- 
o Sfântă Alianță... Papa şi Ţarul, Metternich şi 
Guizot, radicalii din Franţa şi poliţiştii din 
Germania”, aşa cum sunt nominalizate în 
Manifestul Comunist. 

în contextul politic din zilele noastre, 
locul Papei a fost luat tot de o autoritate 
supremă cu caracter atât religios, cât şi politic, 
Congresul Evreiesc Mondial. Acest for 
conducător al evreimii de pretutindeni a fost 
înfiinţat în 1936, avândcaobiect:ve principale 
întărirea unității poporului evreu şi protejarea 
drepturilor şi statutului dobândite de evrei în lume şi consfințite 
prin victoria obținută de “Fiii lui Isras!” în cel de al doilea 
război mondial. (În repetate rânduri, bazându-ne pe fapte şi pe 
evoluția postbelică a omenirii sub aspect politic, economic, 
social, moral şi cultural, am afirmat că cei care au ieșit 
victorioşi din cel de al doilea război mondial nu au fost nici 
Aliați occidentali, nici Rusia comunistă, ci cei care au stat la 
originea izbucnirii lui, evreii,) 

Cât priveşte rolul “Țarulu»” din textul Manifestul 
Comunist, acesta a fost preluat de Statele Unite. “Doctrina 
Monroe , formulată în 1823 de preşedintele James Monroe şi 
adoptată în 1852 de Congres ca directivă de bază a politicii 
externe americane, doctrină care statua principiul 
“neamestecului Statelor Unite în politica Europei”, a fost 
treptat abandonat. Localizat în timp, actul de deces al 
“izolaţionismului american” a fost semnat în timpul 
magistraturii preşedintelui Theodore Roosevelt (1901-1909), 
când au fost schițați primii paşi care aveau să transforme 
Statele Unite în “jandarmul mondial” de astăzi. 

În legătură cu metamorfoza suferită de Statele Unite - de 
la oaza de libertate şi democraţie pe care au creat-o “Părinții 
fondatori”, care au redactat “Declaraţia de independență”, la 
brutalitatea cu care îşi îndeplineşte rolul de'“jandarm mondial” 
- trebuie făcută următoarea precizare. Degradarea morală a 
politicit externe americane s-a accentuat concomitent cu 
“procesul de pătrundere a evreilor în forurile de decizie ale 
administraţiei Statelor Unite. Caracterizând iudaizarea 
establishment-ului american, profesorul Yeshayahou 
Leibowitz de la Universitatea ebraică din lerusalim, scrie în 
carțea sa Judatsme et israel (Ed. Desclee de Brouwer, 1933, 
p. 253): “Forța pumnului evreiesc vine din mânuşa de oțel 
americană care îl îmbracă şi din dolarii cu care o capitonează”. 

Şi, în sfârşit, Manifestul Comunist nominealizează Şi 
celelalte forțe reacționare care, alături de Papa şi Țar, au 
participat la “Sfânta Alianţă” anticomunistă, “ Mettemnich şi 
Guizot, radicalii din Franţa şi poliţiştii din Germania”. 
Corespondentul lor contemporan, de data aceasta însă de 
orientare “antinaționalistă”, sunt politicienii şi guvemele 
statelor din Uniunea Europeană, În interior, cele 15 țări care 
alcătuiesc această structură suprastatală au la conducere partide 
de stânga, politica lor externă este dependentă de Statele Unite 
şi, ca un fapt demn de reţinut, complementar cu această 
dependență, statele din EU recunosc şi acceptă fără rezerve 
dominația iudaică în Jume. Tot ceea ce corespunde intereselor 
evreimii, şi în primul rând Israelului, este considerat ca fiind 
deasupra binelui şi răului. Evreii se consideră “poporul ales” 
pe care divinitatea l-a destinat să stăpânească lumea. Şi dacă 
în trecut această credință era cultivată discret în cadrul intim 
al vieții religioase a comunităţilor iudaice, astăzi ideea de 
“popor ales” este vehiculată cu ostentație de reprezentanții 
autorizați ai evreimii mondiale, care afirmă statutul special pe 
care-| au “fiii lui israe!” în lume, subliniind privilegiile [a care 





PUNCTE CARDINALE 


ÎN ADINITE 60 


sunt îndreptățiți în raporturile lor cu restul omenirii. 

Dacă Elie Wiesel dă dovadă de moderație în problema 
deosebinilor dintre evrei şi celelalte neamuri atunci când 
afirmă că “evreul este mai aproape de umanitate ca nimeni 
altut”, nutotacelaşi lucru sepoatespune despre alte personalități 
ale iudaismului contemporan, care abordează această problemă. 
Josy Eisenberg (director al emisiunilor evreieşti la Antenne Il 
şi secretar particular al Marelui Rabinal Franţei) scrie în cartea 
sa 0 istorie a evreilor. “Eşti cu atât mai om cu cât eşti evreu”. 
Brutal de categoric este Rabbi Schneur Salman (originar din 
Mochilev. dar emigrat în Statele Unite): “Sufletele de goim 
[neevrei] sunt de a cu totul altă natură, o natură inferioară. Toţi 
evreii sunt de la natură buni, toți goim-ii sunt de la natură răi. 
Evreii sunt încununareacreației, goim-ii sunt drojdia, scursura 
ei” (afirmaţie citată de cotidianul Frankfurter Aligemeine 
Zeitung din 11.03.1994, p. 14). Alteori accentele de cinism cu 
conotaţii rasiste sunt de-a dreptul cutremurătoare, aşa cum este 
afirmaţia lui Rabbi Yitzaak Ginsburg (reprodusă din Globe 
and Mail, Toronto, 3.06.86, p. ]): “Uciderea palestinienilor 
este îndreptățită, deoarece sângele evreilor şi al neevreilor nu 
pot fi considerate caavând aceeaşi valoare. Trebuiesă înțelegem 
că sângele evreiesc este diferit de sângele unui go”, În acelaşi 
registru de dispreț faţă de celelalte popoare se înscrie şi reacția 
la asasinatul în masă comis de evreul Baruch Goldstein care, 
în 25 februarie 1994, a pătruns în moscheea din Hebron în timp 
ce credincioşii palestinieni erau în rugăciune şi a deschis focul 
cu o armă automată. Bilanţul acestei abominabile crime a fost 
de 322 de musulmani morți şi răniți. În cuvântarea ținută cu 
prilejul funeraliilor acestui odios asasin, Rabbi Yaacov Perrin 
a făcut următoarea afirmaţie. “Un milion de arabi nu valorează 
câtunghia de la degetul unu; singurevreu” (cotidianul London 
Times din 28.02.94, p. 1). Dar sinteza lipsită de echivoc, 
privind nu numai raporturile istorice, ci şi pe cele metaistorice 
ale evreimii cu restul omenirii, a fost formulată de Rabinul A. 
Cohen în cartea sa Ta/mudul: “Populația pământului poate fi 
împărțită între Israel şi celelalte națiuni Juate în bloc. Israel] este 
poporul ales: dogmă capitală” (A. Cohen, Talmudul, Ed. 
Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 116). 

Paradoxal însă, deşi “dogma capitală” care împarte 
omenirea în Israel şi toate celelalte neamuri luate de-a valma 
constituie cea mairadicală formă de naționalism, “aţionalismul 
sacralizat”, ori de câte ori undeva în lume apare o manifestare 
cu caracter naționalist, ea este combătută cu înverşunare de 
evreimea de pretutindeni, Aşa se explică furia cu care “pumnul 
evreiesc îmbrăcat în mânuşa de oțe! americană”, cu sprijinul 
unanim al celortalte [4 țări din Uniunea Europeană, s-a abătut 
asupra Austriei încă din faza sondajelor care lăsau să se 
întrevadă succesul Partidului Libertăţii în alegeri şi implicit 
posibila participare a “națonaliştilor extremiști”, conduşi de 
“nazistul” Jorg Haider, la puvemare. 

Într-adevăr, parcă o stafie (stafia nazismului) ieşise din 
mormânt și, prin persoana lui Jârg Haider, amenința ordinea 





Martie 2000 NR. 3/111 PAG. 5 






democrată din bătrâna Europă. După alegeri, 


& | lacare Partidul Libertăţii a obținut 30% din 

| voturi, fapt care îi dădea dreptul să participe la 

guvernare, fiind a doua forță politică din țară, 

i timp de 124 de zile s-a încercat să se găsească 

un supterfugiu pentru formarea unui guvern 

(chiar şi minoritar, alcătuit din socialişti lui 

Viktor Klima) fără participarea “extremiştilor de dreapta”. 

Spre onoarea sa, conservatorul Dr. Thomas K lestil, preşedintele 

statului, a rezistat tuturor presiunilor concertate, venite de la 

Ierusalim şi de la Washington, la care s-au alăturat vocile 

mustrătoare ale celorlalte țări, colegele Austnei 

din Uniunea Europeană. O adevărată nuşine 

pentru “democraţiile occidentale”, dispuse să 

sacrifice totul, chiar şi trăsătura lor definitorie 

- principiul libertății politice -, pentru a 
răspunde favorabil cerințelor evreimii. 

Dacă slugămicia guvernelor socialiste din 
EU faţă de Israel este oarecum de înţeles 
datorită atât orientării lor doctrinare, cât şi 
paternității iudaice a acestei doctrine, 
surprinzătoare şi distonantă în conul celor care 
condamnă Austria este vocea lui Jacques 
Chirac, preşedintele Franței, care a rostit cel 
mai virulent rechizitoriu la adresa 
naţionaliştilor austrieci. Este ciudat cum un 
politician care reprezintă orientarea de centru- 
dreapta nu este deranjat de participarea 
comuniştilor în guvernul țării pe care o 
prezidează, adică a tovarăşilor celor cărora li 
se impută cel mai cumplit masacru pe care |- 
a trăit vreodată omenirea (conform Cărții 
negre a comunismului, 85 de milioane de victime), dar este 
oripilat de “prezumția de intoleranță” care planează asupra 
unui partid de dreapta care participă, prin voinţa electoratului, 
la guvernare. Mare şi neruşinată ipocrizie! 

In continuare, să vedem cine este de fapt “stafia” care 
înspăimântă Europa. Partidul Libertăţii din Austria a fost 
inființat în 1955, având o orientare de dreapta şi o doctrină 
axată pe principii națonaliste. Începând cu anul 1960, în 


programul partidului şi-au făcut loc şi idei liberale. În anul 


1986, Partidul Libertăţii reuşeşte să intre în Consiliul Naţional 

(Parlamentul Austriei), având 18. deputaţi. În acelaşi an, 
conducerea partidului este preluată de Dr. Jâre Haider, care în 
cei 13 ani de când deţine această funcție a reuşit să mărească 
de cinci ori numărul celor care şi-au dat votul pentru Partidul 
Libertăţii. Fiefurile partidului sunt marile oraşe ale țării, 
Salzburg, Innsbruck, Graz, Bregenz şi Klagenfurt, dar şi 
Kitzbihl, Kufstein Radstadt şi la Worthersee, localităţi care 
prin frumuseţea lor atrag turişti din toate colțurile lumii. 

Partidul Libertăţii s-a afirmat ca un partid al tineretului. 
În categoria de vârstă de până la 30 de ani, Partidul Libertății 
aavuttotatâți votanți ca şi partidele vechi ale Austriei, Partidul 
Social Democrat şi Partidul Popular, laun loc. Pe lângătineret, 
o atracție deosebită față de Partidul Libertății se înregistrează 
înrândunie muncitorilor (J&rg Haidera creat în sânul partidului 
pe care-l conduce un sindicat nou, spre a scoate muncitorimea 
austriacă de sub influența tradițională a Partidului Social 
Democrat), dar şi patronatul manifestă interes față de ideile 
]derului naționalist. 

Ce i se impută însă lui Jăre Haider? În primul rând, 
originea sa. Provine dintr-o familie în care atât tatăl său, cât şi 
mama sa au făcut parte din Partidul Naţional-Socialist al 
Muncitorilor Germani. | se mai reproşează respectul pe 
care-l manifestă față de veteranii din cel de al doilea război 
mondial, ca şi față de foştii combatanți SS. De asemenea, i se 
mai reproşează aprecierile favorabile la adresa politicii de 
ocupare a forței de muncă şi de lichidare a şomajului în timpul 
regimului naț;onal-socialist în Germania. Dar principalul cap 
de acuzaţie adus lui Jărg Haider ca şi doctrinei partidului pe 
care-l conduce, este spiritul de intoleranță faţă de străini. În 
această problemă, pentru a evita acuzația de subiectivism faţă 
de “cazul Haider”, vom face apel la Jean-Francois Revel, care 
exprimă un punct de vedere interesant în capitolul intitutat 
“Funcţia politică a rasismului” din lucrarea Curmoașterea 
inutilă(Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993);“Oricecomportament 
xenofob, fie e! limitat lao anumităneîncredere condescendentă 
faţă de străin, de întâlnit în toate țările, este un semn de 
ideologie nazistă sau împinge la așa ceva? Dacă da, atunci 
toată omenirea este nazistă şi a fost dintotdeauna. Aş spune 
chiar că este incurabilă. O singură soluţie, atunci: s-o 


(continuare în pag. 6) 
Gabriel CONSTANTINESCU 





PAG. O NR. 3/111 Martie 2000 


PUNCTE CARDINALE 





“100EO-NAZISMUL” N] ADMITE cONVRENTĂ 


(urmare din pag.5) 


exterminăm! Neîncrederea, teama sau disprețul 
față de celălalt, care vine dintr-o altă 
comunitate, vorbeşte o altă limbă, are un fizic 
diferit de al tău - sunt sentimente străvechi ŞI 
universale. Ele stimulează conduite exclusive. 
In ce] mai bun caz, de distingere, iar în cel mai 
rău, de segregație, conduită spontană şi 
populară - ei da! - pretutindeni”. Până aici 
filozoful francez are dreptate. Nu mai are însă 
decât parțial şi selectiv dreptate atunci când 
susține că pentru depăşirea sentimentelor 
xenofobe “estenevoie deeducaţie, de formarea 
unei filozofii politice, rod al participării la o 
civilizație democratică, al împregnării 
temeinice cu mentalitatea şi morala umanist 
universalistă”. 

S-ar putea ca soluția propusă de Jean- 
Frangois Revel pentru eradicarea sentimentelor 
xenofobe să se dovedească salutară în cazul 
unor H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu sau 
Andrei Pleşu, ca să numesc numai câţiva 
dintre “intelectualii subțiri” care mobilizează 
“Grupul pentru Dialog Social”, personalități 
capabile să participe la o “filozofie politică” 
impregnată temeinic cu “mentalitatea şi 
morala umanist-universalistă”. Ce se întâmplă 
însă cu restul oamenilor, ființe care prin 
costul lor în societate sunt sortite să-şi ducă 
existența urmând calea blestemului biblic; 
“In sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea 
(a, până te vei intoarce în pământul din 
care ești luat”? Răspunsul la această gravă 
întrebare nu se găseşte prea departe. Din 
păcate, însă, oamenilor, în loc să li se spună 
“Adevărul”, |i se oferă “filozofii politice” şi 
“ideologii”... 

Adevărul este unul sineur, Cuvântul 
Evangheliei care și indeamnă pe oamenii să-L 
laude pe Dumnezeu zicând: “Slavă întru cei 
de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între 











Născut la Râmniceni - Vrancea, în ziua de Buna 


oameni bunăvoire!”. Ideologiile însă, mai toate 
de inspirație iudaică şi deci, mărturisit sau 
nemărturișit, anticreştine, se opun idealului 
de Pax Dei, pacea lui Dumnezeu pe pământ. 
Elecultivă învrăjbirea între oameni şi neamuri, 
pentru ca, pe ruinele unei lumi măcinate de 
conflicte, sâ se poată instaura domnia lui 
Israel şi supremația “paponului ales”, Împotriva 
acestui complot îndreptat împotriva omenirii 
(complot într-atât de evident, încât nici 
evreimea nu se mai osteneşte să-l dezmintă) 
nu există decât o singură cale pentru a-l face 
inofensiv: reintoarcerea la valorile 
creştinismului, trăirea în duh a celor două 
porunci fundamentale pe care Mântuitorul le- 
a dat oamenilor; “Să iubeşti pe Domnul 
Dumnezeul tău din toată inima ta” şi “Să 
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, 

In opoziție cu simplitatea sublimă a 
poruncii “Să iubeşti pe aproapele tău ca petine 
însuți”, Talmudul, codul moralal iudaismului, 
are o cu totul altă poziţie în problema 
raportunlor dintre oameni în general şi dintre 
evrei şi celelalte neamuri, în special. (În cele 
ceurmează sunt indicate tractatele din Talmud 
din care au fost extrase citatele): “Dumnezeu 
işi manifestă majestatea numai în mijlocul 
evreilor” - Tract. Berachor 7 a, “Toţi oamenii 
datorează evreilor binecuvântarea divină” - 
Tract. Jewamot 63 a; “Toţi evreii sunt prin 
naştere fii de regi”- Tract. Schabbar67 a; “Cel 
care loveşte un evreu este vinovat de crimă, 
Căci această faptă este ca şi cum i-ai da 0 palmă 
lui Dumnezeu” - Tract. Sanhedrin 58 b; 
“Numai evreilor li se cuvine denumirea de 
oameni, neevreilor nu li se cuvine denumirea 
de oameni, ci de vite” -Tract. Banva bata 114 
b. Şi lista exemplelor care ilustrează “morala 
umanist-universalistă de inspirațietalmudică 
ar putea continua. Dar citatul din Talmud care 
poate fi considerat corespondentul iudaic al 


concursul lor”. 





că lui Marin Naidim i-a fost scris să se împlinească 
ascultându-ne rugăciunile pe care le adresăm fiațilot noştri 
din lumea de dincolo, ori de câte ori avem nevoie de 


poruncii creştine “Să iubeşti pe aproapele tău 
ca pe tine însuţi” este înfricoşătoru! imperativ 
TOB SEBAGOIM HAROG -"Pecel maibun 
dintre goim |neevrei], ucide-l!”. 

Sub aspectul relațiilor cu celelalte națiuni, 
relioia iudaică dă evreilor dreptul de dominație 
asupra a tot ce nu este evreu, asupra întregii 
omeniri. “Precum Oamenii domnesc asupra 
animalelor, așa şi evreii trebuie să domnească 
asupra celorlalte națiuni ale pământului”, 
afirmă interpreții Talmudului, bazându-se pe 
următoarele prescripții: “Mesia va da 
stăpânirea lumii evreilor, cărora ie vor servi şi 
li se vor supune toate popoarele” (7ract 
Sanhedrin 88 c) şi "Peste tot unde se stabilesc, 
evreii trebuie să devină stăpâni, şi dacă nu 
obțin dominația absolută, trebuie să se consi- 
dere ca exilați şi prizonieri. Chiar dacă ajung 
să guverneze oraşele, dacă nu le stăpânesc pe 
toate, ei nu vor înceta să strige: Jale! Grozâvie!” 
(Tract Sanhedrin 104 c). Aceasta este prescrip- 
(ia talmudică în virtutea căreia, deîndată ce a 
apărut la orizontul politic al Austriei 
perspectiva ca Partidul condus de Jârg Haider 
să participe la guvemul de la Viena, atât 
premierul Ehud Barak, cât şi ministrul de 
Exteme a! Israelului, David Levy, au început 
să strige în gura mare: “Jale! Grozăvie!”. 

Cât priveşte modul în care sursele iudaice 
au mediatizat “cazul Haides” pentru â crea 
confuzie în opinia publică mondială, Jean- 
Frangois Revel ne fumizeazătehnica folosită. 
“O maximă ilustrăspune: Comentariul e liber, 
informaţia e sacră. Trebuie să spun că am 
adeseori impresia că lucrurile se petrec invers. 
Că intormația e liberă şi comentariul este 
sacru”. Este tocmai ceea ce se petrece astăzi, 
nu numai la noi, ci în întreaga lume, Suntern 
înecați sub avalanşa de comentarii tenden- 
țioase, sub care “informaţia sacră”'-e de 
nerecunoscut. De altte!, sursele de informaţie 
de inspirație iudaică se găsesc Ja adouatentativă 
de acest gen în Austria. 

In anu! 1986, Dr. Kurt Waldheim a fost 





Dumnezeu să-l odihnească! 


desemnat de Paitidul Popular candidat în 





Dumnezeu să-l odihnească întru împărăţia Sa, iar 
memoria camarazilor de luptă şi crez să-l păstreze întreg 
şi luminos, aşa cum €! însuşi a păstrat, pentru posteritate, 
comoara neprețuită a liricii de închisoare a lui Radu Gyr. 


alegerile pentru demnitatea de preşedinte al 
Austriei. Perspectiva ca la Viena, leapănul 
“austromarxismului”, să fie înscăunat ca şefal 
statului un conservator a provocat, ca și în 
“cazul Haider”, o explozie de isterie 
antinaționalistă. (Să nu se uite că la Viena este 
sediul Centrului Evreiesc de Documentare 
condus de Simon Wiesenthai, cel care îi 
urmăreşte pe persecutorii evreilor până în 
gaură de şarpe.) Cum candidatului conservator 
nu i se putea imputa nimic, mai ales că în 
calitate de diplomat deținuse timp de 10 ani 
(1971-1981) funcţia de Secretar General al 
Organizaţiei Nanunilor Unite, Centrul de 
Documentare, răscolindu-! trecutul, a aflat că 
în timpul celui de al doiiea război mondial a 
fost mobilizat şi a luat parte la operații cu 
gradul de locotenent de rezervă. O crimă de 
neiertat: luptase împotriva taberei în care se 
găseau evreii! 

Electoratul austriac a fost însă înțelept, 
iar Kurt Waldheim a devenit preşedintele 
Austriei. Un afront pe care evreii nu i l-au 
iertatnici noului şefal statului şi nici poporului 
austriac. Pe toată durata mandatului 
prezidențial al lui Kurt Waldheim, Austriei i 
s-a aplicat un regim de carantină politică, 
reeditată astăzi după succesul electoral al 
Partidului Libertății. Guvemele “lumii libere” 
au înghețat relațiile diplomatice cu Austria, 
Israelul şi Statele Unite şi-au rechemat 
ambasadorii “pentru consultări”, Organizaţia 
Mondială a Rabinilor şi-a anulat un congres 
care urma să aibă loc la Viena, iar guvernul 
american Şi-a avertizat cetățenii să evite 
călătoriile în Austria, ştiindu-se că turismul 
este una dintre principalele surse de venituri 
ale țării. Şi ca scenariul “anti-Haider” să fie 
complet, demonstrațiile“*spontane” cu caracter 
democratic şi antifascist, sprijinite de 
sindicatele socialiste, nu mai contenesc pe a 
străzile Vienei. Un memenro pentru taţi cei 
care cred în independența şi suveranitatea 
națiunilor şi, înainte de orice, în valonle 
spiritualității creştine... 

























Vestire a anului 1922, dintr-o familie de răzeși, a urmat 
clasele primare în comuna natală, apoi Şcoala Normală 
din Buzău, devenind învățător. 

A intrat în Frăţiile de Cruce din şcoală, pe care apoi le- 
a condus până în momentul arestării, sub regimul 
antonescian. 

A executat 23 de ani de temniță pentru credinţa sa 
legionară, dar a ieşit cu fruntea sus. Calea spre învățământ 
i-a fost interzisă, dar a urmat totuşi la «fără frecvență» 
Facultatea de Limbaşi Literatura Română. Revista Puncre 
cardinale s-a bucurat să-l numere printre colaboratori. 

Profund atașat valorilor creştin-ortodoxe, «a fost un 
trăitor», aşa cum îl caracterizează părintele Arsenie 
Papacioc, prietenul şi camaradul său de suferință. 

În necrologul din numărul pe decernbrie al revistei 
Permanenţe, d-l Dan Staicu scria: 

“Fără a exagera calităţile duhovniceşti ale lui Marin 
Naidim, credem că nu facem o greşeală afirmând că 
adevărata |ui vocație era călugăria. Acum, la săvârşirea lui 
din viață, nu putem să nu ne întrebăm ce anume l-a oprit 
sănu pășească pragul mânăstirii. Autenticitatea identificării 
lui cu marile comandamente ale învățățurii creştine, 
capacitatea lui de dragoste față de semenii săi, o cuvioșie 
care, fără să o exagerăm, era de-a dreptul exemplară, o 
cultură teologică mult prea suficientă pentru a satisface 
exigenţele intelectuale ale unui om al mânăstirii, toate 
aceste calități îl desemnau să se realizeze între zidurile ei 
şi nu între mireni şi în larma orașului. Poate dintr-o 
modestie care era şi ea expresia autenticității credinței 
sale, n-a îmbrăcat rasa călugărească, Asemenea anumitor 
personalităţi cărora nu le-a fost dat să se împlinească în 
secolul rfostru frământat de contradicții, avem sentimentul 





) ii 
“ PR ae pipe MI 


DUMITRU CRISTEA AP 





Într-o noapte de început de Făurar, Dumitru Cristea a 
trecut la cele veşnice. Ca toţi cei pe care îi pomenim în 
această rubrică, Dumitru Cristea a făcut parte din elita 
crucificată a poporului român, a celor ce au îndurat calvarul 
temnițelor comuniste. 

S-a născut |a 23 martie 1927 în comuna Negreşti, 
județul Constanţa. Studiile liceale le-a făcut la Constanţa, 
iar în 4948, când a fost arestat, era student la Institutul de 
Mine din Baia Mase. A fost judecat şi condamnat pentru 
acțivitate anticomunistă la 7 ani temniţă grea, pe care i-a 
executat în întregime. S-a eliberat în 1955, şi-a continuat 
studiile şi s-a căsătorit, devenind tatăl unui băiat. În 1958 a 
fostrearestat pentru vinadea fi colportat poezii din închisori, 
în special de-ale lui Radu Gyr, pentru care memoria sa 
prodigioasă a fost un depozitar de-a dreptul providenţial. 
Multe dincreaţiile acestui mare poeta! închisorilorcomuniste 
au putut fi refăcute după variantele puse Ia dispoziție de 
Dumitru Cristea. A fost condamnat pentru această “crimă” 
la 25 de ani muncă silnică, din care a executat şase. S-a 
eliberat o dată cu toți deţinuţii politici, în iulie 1964. După 
eliberare s-a angajat şi a lucrat în mina de la Leşul Ursului, 
județul Suceava, precum şi în alte regiuni miniere din țară. 

Anii de detenție, precum şi duritatea tratamentului |a 
care a fost supus, nu au rămas fără urmări. Boala de inimă, 
pe care a contractat-o încă de timpuriu, i-a fost până la urmă 
fatală. A murit ta spitalul Fundeni, la începutul lunii februarie 
2000, 





“P GEORGETA GHEORGHIU “P 






Georgeta Gheorghiu s-a născut în 1923 la Brăila, în 
Sânul unei familii româneşti trăitoare în cea mai bună 
tradiţie a României creştine interbelice. A urmat cursurile 
şcolilor primare şi secundare în oraşul natal, spre a-şi 
desăvârși apoi pregătirea profesională superioară la 
Academia Comercială din Bucureşti. 

S-a căsătorit cu un bărbat demn şi dârz, pe măsura 
propriei sale integrități, căsnicie binecuvântată cu un fiu 
ce avea să suporte urgia prăvălită peste țară şi familia lui 
de către regimul comunist, care i-a vârăt mama în închisoare 
(1948-1953). Familia Gheorghiu şi-a trăit în continuare 
calvarul, pentru că soțul Georgetei şi tatăl micului Mihnea 
avea să cunoască şi el rigorile Aiudului, unde şi-a dat 
tributul de jertfă şi suferință între anii 1958-1964. 

Luna trecută a plecat spre limanul liniştii eterne “Geta” 
fiica, sora, soția, mama, bunica, prietena, camarada, luptă- 
toarea, ctitorița — lăsând în urma ei amintirea omului care 
şi-a trăit viața în mod exemplar. 

Geta Gheorghiu a fost înainte de toate o luptătoarea de 
prima linie. Și-a modelat caracterul cu multă trudă şi 
perseverență, în duhul credinței lor creştine şi al doctrinei 
legionare, Cu multă perseverență ştia să urmărească un vis 
care altorale putea părea ivealizabil. În acestsens, exemplul 
cel mai grăitor este Paraclisul de la Mislea. Visul unui altar 
ridicat de roabele Domnului ce s-au nevoit în închisorile 
comuniste este lucrarea ce va rămâne peste vremi întru 
lauda ui Dumnezeu şi amintirea unei generaţii crucificate. 
Odinească-se în pace! 




































pala e. — 


Poezie iicaieal CARDINALE 





GLOSĂ DE DOR 


Mi-e dor de-o lacrimă de bucune, 
Am obosit de plânsul suferinței, 
În mine-azi] nu mai ofer căinței, 
Dureri îi răspund cu vrăjmăşie. 


Când pleoapa obosită şi târzie 
Alunecă-n amurg ca o cortină 
Pe ochiul zilei, asfințind lumină, 
Mi-e dor de-o lacrimă de bucurie. 





NEPUTINȚĂ 


Jertfită pe altarul suferinței, M-afund, m-ascund în lanul gri-verzui, 


Mereu băut-am lacrima osândei; 
Zadarnic aşteptând clipa izbândei, 
Am obosit de plânsul suferinței. 


Nu vreau să mai fiu vasul umilinței 
Şi să întorc fără crâcnire-obrazul. 
Fără regret. Plata fi-va popazul. 


Trist-vesel sângerând de viață, 
lar rănile-mi ştiute nimănui 

Cald se preling şi lin se-agață 

De dulcea adiere a grâului în spic. 


ŞI fiecare bob abia ițit 
Ce-şi tânguie prin viață moartea 


Şi-mpărtăşeşte trupul osândit 
Cu vinul lacrimei în taina 
Nespoveditei suferinți — biet mucenic! 


În mine-azil nu mai ofer căinței. ti 


' | Şidacă, nouă, vreo blestemăţie 
Va încerca să-şi facă iar viroagă, 
Îmi voi dura de-a pururi o stănoagă: 
Durenii îi răspund cu vrăjmăşie. 


Veşnic pribeag, rătăcitor şi trist, 

Te răzvrăteşti de neputinta 

De-a-ţi indura povara ca un Christ 

Hulit, sfințindu-şi suferința 

Pe Golgota Iubirii — sus, munte şi jos, spic... 


Dureri îi răspund cu vrăjmășie, 
În mine-azi] nu mai ofer căinței, 
Am obosit de plânsul suferintei, 
Mi-e dor de-o lacrimă de bucure. 


Prea mare-ai fi, de n-ai fi-atât de mic! 
S-a stins, la 97 de ani, scriitorul Pan M. Vizirescu, 
decanul de vârstă al literelor româneşti. Era ultimul 


1P PAN M. VIZIRESCU || 
supraviețuitor al plorioasei grupări a revistei Gândirea 


(pe care încercase s-o reînvie la Sibiu, după 1990, cu sprijinul unui grup de tineri, printre care se distinsese la un 
moment dat teologul Mihai Marinica). | 
Se născuse în comuna Brâneţu din vechiul județ Romanați, iar studiile şi le făcuse la Craiova (liceul) şi 

Bucureşti (facultatea). În 1932 îşi luase doctoratul în Litere (cu teza Poezia specificului naţional). 
Debutul său absolut datează din 192! (Universul literar). A fost redactor la Gândirea, Calendarul, Sfarmă- 
Piatră şi Porunca vremii, dar a colaborat şi la multe alte publicaţii prestigioase ale anilor '30-40: Neamul 
românesc, Bilete de papagal, Revista Fundațiilor Regale, Viaţa literară etc. A tost poet, prozator, dramaturg, 
eseist, gazetar. 
A îndeplinit, pentru puțină vreme, funcția de director de cabinet la Ministerul Propagandei, în timpul 
ministertatului lui Nichifor Crainic (1941), marele său maestru şi prieten. In vremea comunismului, căzut în 
dizgrație, a stat ascuns 15 ani într-un beci, 

După 1989, deşi foarte înaintat în vâzstă, a fost un mărturisitor neobosit al tradiției naționale şi al valorilor 
spirituale și politice ale generaţiei lui, făcând un adevărat apostolat printre tinen, până-n ultimele luni de viaţă. 
Pe 15 iunie 1999, bunăoară, a ținut un discurs memorabil, la Sala Dalles din Bucureşti, despre Eminescu şi spiritul 
național, vorbind în picioare (ceilalți “conferențiari”, oameni între 40 şi 60 de ani, ceruseră îngăduința asistenţei 
de a vorbi așezați!) aproape un ceas, cu distincția şi patosul altei lumi... 

Fără să fi fost legionar, a fost un mare admirator al lui Codreanu (de a cărui prețuire se bucura); Eminescu, 
Crainic şi Codreanu au fos! cele trei mari repere naționale ale existenței lui, iar reperul suprem a fost Hristos, pe 
Care L-a slujit ca un sacerdot fără odăjdii. Odihnească-se în pace de-a dreapta Domnului său, Care fie să ne 
învrednicească pe noi, “aşezaţii”, de pilda şi de pomenirea lui în acest târziu de lume românească! 











Martie 2000 NR. 3/111 PAG. 7 


MARIA 
FCC ES 
| E: C E Aaa 


FERICIRE 


Demult uitate clipe fericite 
Ce-aţi spânzurat de viața mea cândva, 
Ca flacăra de candele sfințite — 

La Învierea Sa. 


Şi plâns-a ochiul Lui lacrima lumii 
Pe care-a vrut, prin jertfa-l, s-o salveze 
Din negura păcatului şi-a urii, 

S-o binecuvânteze. 


Lăsat-ai, Doamne, locul gol sub lespezi 

Ca înviind în ceas târziu să dăm 

Crezare Sfintei Înălțări. Să nu ne lepezi, 
Căci Ție ne rugăm. 


Când scrijelind dureri pe giulgiul vieții, 
Scrâşneam de deznădejdi şi neputinţi, 
Îşi întorceau spre noi chipul blândeții 

Ai Tăi îngeri şi sfinți... 


Aşa trecut-am vămile vieții 
Sl în lacrima-Ți arzând 


ŢI înălțam la poarta dimineții 
O rugă-n gând, plângând. 


Urmat-ai, Doamne, pasul meu întruna, 
Hrănindu-mă cu miere şi venin. 
Şti-voi acum să preţuiesc frântura 

De fericire — Amin. 


i cic a, a ce gi, pe ti Ca d i, ea A adi, 
- Cuvântul i iii adâncuri de. fântână, tă 

e) vor de apă limpede, curată, See, x 
TU Gânătre-adânci, binecuvântată, ză 2 


FR, cal lumină au li țărână. ct 
A. 


133 Sea i 


ip Es 
= E 


FA ze 
FI 2 pe te Li ia 


Şi Sr ca 2) Fei nestemtată.. 
a fai se „ A-mpodobit cu-n nimb limba pâna 
5 Sa „Ce ne e doamnă şi ne e stăpână, 
x. MW „Prin ea lg diegte românimea toată. 
a see iz os 0-2: le 


= a ia 
) fi a: - Pecacest aid, d aşa a d fost să fi ie, 33% 
Stie "Un dar pentru mulțimile: setate, > a ză 


îi A în, NED Un Eniinescia, imn şi ali a SA ta 


î- NI ta a Sl ip 4 
pl îy LĂ e y RA RE. sa is) AI 1! Sa a, 
pa 


de i ja tău A piată te 
Satie di du sorbi tul A St 


LA 
t 
| Xa, Uă ia 


| cs cupa Dula | 
ga “Suceava, 10 ianuarie Jad: 


i ura DA le PA 
abs : - £ a lia APR Sa 











PAG. 8 NR. 3/111 Martie 2000 





PUNCTE CARDINALE 








Leviticul este cea de-a treia carte a Pentateuhului. 
Evreii o numesc fie Weigra (= şi EL a chemat), după 
cuvântul cu care începe cartea, fiec, după conţinut, Zorat 


Hagqohanim (= legea preoților) sau Torat Haqorbanot(= | --- 
legea jertfelor). In Sepruagimia, cartea se numeşte |__333 


Levitikon, de la Levi, devenit trib sacerdota! în Israel, 
Leviticul este cheia religiei iudaice, oferind cadrul pentru 


toate celelalte cărți biblice. În ce ne priveşte, vom căuta |5ă 


mai cu seamă sensurile morale şi mistice ale vechilor fă 


rânduieli mozaice, în lumina împlinirii lor în Hristos. 


1, DESPRE JERTFE (| -2) 


Cap. 1, 1-2: “În vremea aceea, chemând pe Moise, 
Dommi i-a grăit din cortul adhmării şi i-a zis: Grăieşte 
fiilor lui Israel şi le spune: De va aduce cineva dintre voi 
jertfă Domnului dindobitoace, să aducă jertă din cireada 
de vite şi din turma de oi”. 

Prin Domnul e tradus grecescul Kirios. Biblia Hebraica 
are fetragrama |HWH (Ja/mwe = Cel ce este) pe care, din 
respect, evreii nu o rosteau niciodată, înlocuind-o cu 
expresia Adonai (= Domnul, Stăpânul). Moise descoperă 
voinţa lui Dumnezeu poporului sraei. Din modul adresării, 
vedem că aducerea de jertfe câtre Divinitate era de la sine 
înțeleasă, continuând o tradiție instaurată la începuturile 
omenirii, fiind precizat doar felul jertfei. 

3: “Devafi jertfa lui ardere de totdin vite mari, să fie 
parte bărbătească, fără mereahnă, şi s-o aducă la ușa 
cortului adunării, ca să fie bine-plăcută înaintea 

Domnului " 

Brblia Hebraicaareolah (> a urca; a se înălța), cuvânt 
tradus prin ardere de tot, animalul jertfit urmând a fi în 
întregime mistuit de toc, furnul său urcând către cer, Jertta 
simbolizează recunoașterea de către om a supremației 
divine. Jertta trebuiaadusă în uşa cortului. Uşa eo invitaţie 
către un alt tărâm, e trecere de la întunenc la lumină, de la 
pământ a cer. Cortul, ca imagine a boltei cereşti, 
simbolizează prezența cerului pe pământ, ocrotirea divină. 

4: “Apoi să-şi pună mâna pe capul jertfei cea pentru 
arderea de tot şi îşi va afla bunăvoință Spre iertarea 
păcatelor lui”. 

Conştiința păcatului cra limpede [a vechii evrei (ca şi 
la alte popoare antice). Prin punerea mâinii pe capul 
jertfei, suplicantul se identifica simbolic cu victima și-și 
arăta dorinţa de ““a arde” împreună cu ea. Poate fi vorba şi 
despre un transfer al păcatului asupra victimei. 

5; “Apoi să junghie vifelul, înaintea Domnului, iar 
preoții, fiii lui Aaron, să aducă sângele şi să stropească cu 
sânge împrejur jertfelnicul de la uşa cortului adunării". 

Prin fiii lui Aaron nu sunt înțeleşi doar cei patru fii ai 
săi, ci toți urmaşii săi întru preoție. 

Cortul adunării era un sanctuar mobil, executat la 
ponmea Domnului, în urma descoperirii făcute către 
Moise pe Muntele Sinai. Descrierea amănunțită a cortului 
e cuprinsă în Jeșirea. În cort se afla altarul tămâierii, iar 
înaintea uşii cortului era altarul pentru arderea de tot. 
Jertfelnicul era stropit cu sângele animalului sacrificat: 
“este momentul esențial al ritualului expiatoriu, sângele, 
casimbolal vieții, fiind primit din mâinile suplicantului de 
preot şi oferit de el lui lahve”, 

6, “Să despoaie pielea de pe jertfa arderii de lol şi să 
(aie jertfa în bucăţi”. 

Viațaepidermică trebuie depășită (despuiată) de către 
drepteredinicios. “Adică sufletul gpnosticului trebuie să fie 
fără învelişul material, fără pălăvrăgeală trupească şi lipsit 
de toate patimile care se nasc din deşarte şi mincinoase 
inchipuiri, trebuie să se dezbrace de poftele trupeşti și să 
se afierosească neapărat luminii”, 

7: "După aceea preoții, fiii lui Aaron, să pună pe 


„ 


jertfelnic foc şi pe foc să pună lemne". 


zid 





Tabeşnicolu! Torei, cu sulurile Cărţilor lui Majse 


Focul e poate cea mai potrivită dintre reprezentările lui 
Dumnezeu, simbolizând fecundarea, purificarea şi 
iluminarea. Lemnul simbolizează pretutindeni o înțelepciune 
Şi O ştiinţă supraomenească. 

8-9; “Și pe lenmele de pe focul care e pe jertfelnic, să 
pună preoții, fiii lui Aaron, bucăţile, capul şi grăsirnea, 
precum şi măruntaiele şi picioarele, după ce le vor spăla cu 
apă. Și să ardă preoții toate acestea pe jerifelnic, ca ardere 
de tot, jertfă, mireasmă plăcută Domnului ”. 

GOrăsimea constituia partea cea mai aleasă a jertfei. 
Unele părți erau spălate cu apă, apa semnificând originea 
vieții şi purificarea. Arderea de tot arăta totala închinare 
înaintea Creatorului. “Oare nu este acesta un chip clar al 
vieții sfinților şi al unirii desăvârşite cu Dumnezeu în duh Şi 
sfințenie? Deci ne facern asemenea animalelor domestice, 
adică viţelului şi oii, prin mortificarea trupului, ca să trăim 
lui Dumnezeu prin viețuirea evanghelică”, 

10-13: “Jar dacăjertfa adusă deel Domului ca ardere 
de tot este din vile mici, să fie din miei sau din iezi. parte 
barbărească, fără meteahnă. Să-şi pună mâna pe capul 
jertfei și s-o înjunghie înaintea Domnului, în partea de 
miazănoapte a jertfelnicului, iar preoții, fiii hui Aaron, Să 
sfropeascăcusângeleei jertfelnicul imprejur. Săo taie apoi 
în bucăţi, despărțind capul şi grăsimea ei, să așeze preotul 
bucăţile pe lemnele care sunt pe focul de pe Jertfelnic; iar 
mărunlaiele şi picioarele să le speke cu apă şi să aducă 
preotul toate şi să le ardă pe jertfelnic, ca ardere de tot, 
jertfă, mireasmă făcută Domnului 

Se proceda identic în cazul comutelor mici, ca şi în al 
celor mari, Cât priveşte mielul, el simbolizează victoria 
vieţii asupra morţii, mativ pentru care, în multe locuri, e 
preferat ca jertfă, sacrilicarea sa aducând izbăvire celui ce- 
l jertfeşte. Dar abia Mielul Hristos va aduce cu adevărat 
mântuirea prin Jertfa Sa. lar “jertiirea mielului în partea de 
miazănoapte eo imaginea faptului că şi turmele (mulțimile) 
de la miazănoapte vor fi sânţite lui Dumnezeu”. Cu alte 
cuvinte, e vestită uriversalirațea mântuirii. 

14: “Dacă aduce el din păsări ardere de to! Domnului, 
să aducă jertfă Sa din turturele sau din pui de porumbel”. 

Dupăaşezarea în Canaan, evreii voraveamulte turturele 
sălbatice și, de asernenca, vorcreşte în număr mare porumbei 
domestici, astfel că şi cei mai săraci oameni puteau aduce 
jerțfă din aceste păsări. Turtureaua, ca și porumbelul, 
semnifică blândețea şi fidelitatea, virtuţi cu care era invitat 
să se împodobescă jertfitorul, 

15-17: “Preotul să o aducă la jertfelnic, să-i frângă 
gâtul şi să o pună pe jertfelnic, iar sângele să-l scurgă pe 
peretele jertfelnicului. Gușa şi penele să le scoată şi să le 
arunce lângă jerifelnic, în partea dinspre răsărit, la locul 
cenuşei. Apoi să-i frângă aripile, fără a le desprinde de 
trup, şi săo ardă preotul pe jertfelnic, pe lemnele ce sunt pe 
foc, ca ardere de toi, jertfă, mireasmă plăcută Domnului”. 

Încazul păsărilor, jertfarămâne întreagă. Gestul scoaterii 
guşei şi penelor era “echivalent spălării măruntaielor 
animalelor man (...). Sensul cel mai probabil în Biblia 
Hebralca este va scoate gușa cu necurăția ei, căci, după 
majoritatea comentatorilor, ehraicul rmeah desemnează 
gușa împreună cu stomacul şi intestinele păsării. Uciderea 
păsării era săvârșită deci Bă ajutorul unui instrument, cum 





indică de altfel şi tradiţia ebraică; victima trebuie să 
rămână întreagă, căci n-ar fi potrivit să se ofere lui lahve 
O jertfă atât de mică, tăiată în bucăţi precum animalele 
mari”. Cenușa, simbolul nimicniciei vieţii acesteia, era la 
răsărit de altar. Sentirnentul micimii noastre creşte când 
privim spre Răsărit, simbol al strălucirii dumnezeieşti. 
Cap. 2, |: “Dacă cineva voiește să Jerlfească 
Domnului prinos de păine, să aducă făină bună de grâu, 
să foarne peste ea untdelemn şi să pună pe ea tămâie”. 
Pâinea e simbolal hranei esenţiale, trupeşti şi, mal cu 
seamă, spirituale. Biblia Flebraica numeşte solet făina 
adusă, “pentru a a deosebi de făina obişnuită, pemak, 
care, deşi fin măcinată, era considerată inferioară din 
punct de vedere cultual'*. Pâinii i se adăuga untdelemn, 
simbol de lumină, puritate şi belşug, şi tămâie, cu 
simbolism complex; fumul tămâii poartă rugăciunile 
spre cer, uneşte omul cu Divinitatea, parfumul ei arată 
buna mireasmă a viețuirii în duh. Arborii din care se 
obține au fost socotiți uneori simboluri ale lui Hristos. 
““Tămâia era 0 răşină balsamică obținută de la un arbore 
din familiaterebintului, foarte folosită înriturile religioase 
de majoritatea popoarelor antichităţii. Fumul înmiresmat 
al tămâii era considerat un simbol al pietății şi devoțiunii. 
(n Israel, tămnâia era foarte scumpă, fiind importată din 
Peninsula Arabică”. O tălmăcire mistică a acelor jertfe 
arată că “făina e chipul (tipul) vieţii, untdelemnul - al 
bucuriei din nădejde, iartămâia-al bunei miresme cea din 


fapte, din virtuţi şi din viața cea după lege”. 


2-3: "Apoi s-o aducă preoților, fiilor lui Aaron, iar 
unul din ei să ia o mână plină de făină, cu untdelemn şi 
cutoată tămăia şi s-o ardă pe jerifelnic spre pomenire, ca 
jerifă, mureasmă plăcută Domnului. lar râămășita din 
prinosul de pâine va fi a lui Aaron şi a fiilor lui; aceasta 
2 5fințenie mare din jertfele Domnului " 

Jertfa de mâncare nu revenea în totalitate preoților, ci 
parte din ea se aducea întâi lui Durnnezeu. În făina jertfită 
e preînchipuită lucrarea Mântuitorului: “Grăunţele 
măcinate sunt făina. lar în aceste chipuri se dă de înțeles 
taina lui Hristos. Căci El este jertfa pentru noi, pârga 
roade! celor adormiţi, Ca un grăunte de grâu căzut pe 
pământ şi murind, a răsărit înmulțit ca un spic”, 

4: “Dacă însă vrei să aduci jertfaprinosului depâine 
din aluaturi coapte în cuptor, să aduci pâini de făină 
bună de grâu, nedopsite, frământate cu untdelemn, şi 
(urle nedospite, unse cu untdelemn”. 

“Eliminarea expresă a oricărui fermeni a fost impusă 
de credința că aceasta ar fi schimbat caracterul natural al 
ofrandei, alterând-o şi profanând-o. Poate fi recunoscută 
aici şi e reacție împotriva babitudinilor cultuale ale 
canaaneilor”. Biserica Rasăritului, în schimb, a suprimat 
azima, căci Mântuitorul sporeşte toate şi le face noi; în 
plus, dacă azima închipuieşte tristețea, Hristos proclamă 
fericirea veşnică (cf. Matei 5, 3-12). 

5: "Dacăjerifata este prinos de pâine copt în tigaie, 
să fie de făină bună de grâu, frământată cu untdelemn şi 
nedospită ”, 

Tigaia (ebr, makavat), după opinia comentatorilor, 
era “un disc metalic amplu, puţin convex, care se aşeza pe 
vatra încinsă; pâinea se așeza pe partea Superioară a 
discului”. 

6-10; “Sărupi bucăţi și să torni peste el untdelemn 
acesta este prinos de pâine gătit în oală, să se facă făină 
bună de grâu cu untdelemn. Prinosul Ponnului, gătit 
Așa, săse aducă şi să se încredințeze preotuhui, iar acesta 
să-l ducă la jerifelnic, ca ardere, ca mireasmă plăcută 
Domnului, iar rămăşiţele prinosului de pâine vor fi 
pemru Aaron şi fiii hui; acestea-s sfinţenie mare din 
jerifele Domnului ”. : 


(continuare în pag. 10) 


ANA USCA 





j 
| 
| 
) 
j 


E ema 

















"io 


DĂ i 
ai. 


spa A roT i. 


e Sita pa aSc ţii Piagrafic ăia 3 a 







- 


Si-a 2 da 


al 


Este licenţiat în ştiinţe economice, politice şi sociale 
„ Universităţii din Neuchătei (Elveţia). Urmare. a 
“ angajamentului său creştin, Maxime Egger lucrează. 
„în cadrul asociaţiei “Pâine pentru aproapele”. 
„ (organizaţie de întrajutorare, dezvoltazeşiinjormure), 


în 

















Ziar 49 ea 


Cum am devenit ortodox? Fără îndoială este intrebarea 
care mi-a fost pusă cel mai adesea în ultimii ani. În general, 
am evitat răspunsurile tranşante. Astăzi, când, după lungi 
ezitări, consimt să răspund, luând condeiul nu pot să nu-mi 
spun căsunt totuşi cât se poate de imprudent, chiarinconştient 
să accept un demers atât de dificil şi delicat, Dificii, pentru 
că, laurma urmei, este imposibil să dezvălui în câteva pagini 
rezultatul unei înaintări spirituale care a durat ani de zile. 
Delicat, pentru că in acest parcurs există (ca în orice înaintare 
spintuală) o taină propriu-zis :nexprimabilă, o dimensiune 
atât de profundă şi intimă încât nu pot decât ezita la nesfârşit 
să vorbesc despre ea. Dar, dacă mâna mea tremură, este mai 
ales din teama ca nu cumva, slăvindu-L. pe Dumnezeu, sămă 
slăvesc pe mine însumi. 

Tocmai am folosit cuvântul “înaintare”. Aş fi putut de 
asemenea să vorbesc despre o serie de “treceri”, în sens 
pascal, succedându-se de la moarte la înviere, căci nu alta 
este povestea mea. Văd cu adevărat întreaga-mi viață ca o 
scară continuă, ca un pelerinaj interior şi 0 urcare reluată 
mereu către împărăția cerurilor din mijlocul nostru şi dinnoi 
înşine. Pe această cărare nu-ți lipseşte nimic din ceea ce 
alcătuieşte însăşi existența, dar mai ales întâlneşti oameni 
prin care (fără să fii întotdeaunaconştient) Dumnezeu iţi vine 
în întâmpinare, îndrumându-te, 

[tinerariul meu spiritual şi diferitele sale etape... Cear fi 
de spus? Mai întâi... copilăria... într-o familie catolică, mai 
curând pioasă decât rigoristă, cucatehismulşislujbareligioasă 
mai mult ori mai puțin “obligatorii”, Apoi, chiar după 

confirmarea mea (n.n. ritualul de îmbisericireîn sens plenar, 
adică accederea la Tainele Bisericii Catolicej, a venit timpul 
revoltei adolescentine împotriva unei Biserici judecate (cu 
sau fără dreptate) drept fariseică, ipocrită, moralizatoare, 
culpabilizantă; revoltă care m-a făcut să arunc pruncul (adică 
pe Hristos) cu scăldătoare cu tot (adică instituţiile şi dogmele 
Sale). De la 15 ani pot spune că devenisem agnostic, însă 
adânc muncit de marile întrebări metafizice; Cine sunt? 
Care-mi este scopul vieţii? De ce suferința şi moartea? etc. 
Sosise timpu! căutărilor, Lectura marilor autori existenţiali, 
studii de sociologje, angajamentul cultural şi jurnalistic... 
toate acestea mă entuziasmau, însă nimic nu mă mulțumea 
pe de-a-ntregul. Parcă un gol secret dăinuia în mine. Aveam 
intuitiv sentimentul că omul nu poate să-şi fie propriul sens, 
să-și fie izvorul propriei sale vieţi. În cele din urmă, obsedat 
de neîmplinire, obosit de “micile eternități ale plăcerii” în 
care mă regăseamm zilnic, m-am hotărât în 1983 (data 
consacrării mele ca jurnalist) să-mi iau un an de odibnă, un 
an al bilanţului şi al contemplării, un an de sabat, ca să-mi 
realizez un mai vechi vis. Aşa se face că am petrecut cu totul 
vreo 9 luni în ținuturile sub-continentului indian, Orientul - 



















— —_— 


PUNCTE CARDINALE 


BR (UVIAMDEVENITORIODOX 


“Ce putem face pentru ca Dumnezeu Să nu dispară între rândurile unui text?” 


» această călătorie, atât de bogată şi tulburătoare încât nu am 


încetat nici până astăzi să mă bucur de roadele ei, mi-a fost ca 
o vreme a deşteptării, iar una dintre experiențele capitale mi- 
a tost dat să o trăiesc în deşertul Thar din Rajasthan, Învins şi 
sufleteşte, şi trupeşte de rigorile drumului, am descins în zori 
de zi pe malul unui iaz în care se oglindea un templu. Acolo, 
in liniştea şi singurătatea răsăritulu;, în transparenţa cristalină 
aapei şi aerului, am fost deodată ca acoperit deo forță a păcii, 
a plenitudinii, a luminii. Lacrimile-mi curgeau abundente, 
fără motiv. Între lume şi mine, bnusc, era comuniune, era 
armonie, era iubire. După aceea, nimic nu a mai fost ca înainte. 
Atins în sufletul meu, o altă dimensiune a conştiinţei se 
deschisese în mine, Într-adevăr, există, în adâncul fiinţei şi al 
lumii, o Forță, o Fiinţă, o Prezenţă infinită, dincolo de spaţiu 
şi timp, dincolo de realitatea pe care o susține. Într-adevăr, 
omul este un amestec de finitudine şi infinit, de temporalitate 
ŞI eternitate. In acel moment, această Fiinţă, această absolută 
alteritate, era încă ceva impersonal. Nu avea nici nume, nici 
chip. Şi nu îndrăzneam încă să o numesc Dumnezeu. Însă era! 

La înapoierea acasă, în Elveția, timpul întrebărilor 
retrospective şi introspective a sosit firesc. Existenţa acestui 
Cu-Totul-Altoeva, a cărui intuiție o avusesem, mă repunez în 
criză. Întrebările mă asaltau haotic: cum urma să-mi fie 
afectată viața de cele petrecute? Puteam oare să continui ca 
mai înainte, căutând iarăşi aceeaşi fericire facilă şi superticială, 
când în mine ardea dorul de infinit şi de eternitate? Autori 
precum K.G. Durckheim şi Rens Gunon m-au ajutat să 
înțeleg, să pun în cuvinte ceea ce mi se întâmplase. Totui se 
clarifica: ca să rămân în contact cu această Fiinţă supremă, 
Principiu al oricărei ființări, trebuia să mă purific, să mă 
eliberez de ego-ul, ca şi de iluziile mele. În acest scop, cărțile 
nu mă mai puteau ajuta. Trebuia să pornesc îndată la fapte. Se 
impunea un exercițiu de transformare spintuală. Alte câteva 
întâlnit şi anumite înclinații estetice îmi dădură impulsul 
final; epoca Zen-ului putea începe! 

Laic, fără dogme ari credinţe, “neutru” deci universal, 
axat pe experiența imediată a spiritului omenesc, iar nu pe 
studiul vreunor texte, Zer-ul îmi convenea de minune. Prin 
rigoarea şi exigenţele sale, dublate însă de o uimitoare şi 
perpetuă noutate, practica Zen a avut un rol fundamental 
pentru întregul meu parcurs ulterior. Lucrarea aceasta, de 
golire şi curățare, de sedimentare şi aprofundare, de deschidere 
interioară, va redeştepta în mod paradoxal şi tainic harul 
botezului meu. Într-o zi, în plinăşedință Zen, chipul lui Hristos 
se înălță iarăşi din mine, reizbucnind din străfundurile ființei 
mele. Teribil umorul lu: Dumnezeu, Care scrie drept cu linii 
curbe: acea ființă “impersonală şi abstractă”, de care devenisem 
conştient în India, căpăta prin practicarea unei forme 
impersonale de meditaţie un chipşi un nume de persoană: lisus 
Hristos! Asemenea Fericitului Augustin, îmi venea să strig; 
“Dar Tu, Doamne, Tu erai mai adânc decât tot ce este în mine 
adânc, şi mai înalt, decât tot ce este în mine înalt!”. Am pomit 
atunci să-mi regăsesc rădăcinile creștine, cu următoarea 
întrebare zvâcnindu-mi în minte: Există oare în creştinism o 
cale care să ofere elementele arătate mie de spiritualitatea 
orientală ca esenţiale oricărei încercări de împlinire? Existau 
oare practici de transfigurare interioară, exista o adevărată 
Tradiție, o relaţie vie între maestru şi ucenic? O asemenea cale 
exista, într-adevăr, în creştinismul oriental. 

Cu doi ani în urmă avusesem parte de o conversație 
neobişnuită prin intensitate, în compania unei prietene. Mi-a 
vorbitatunci prietena mea despre o mânăstire “extraordinară”, 
ale cărei baze fuseseră puse în Anglia de către arhimandritul 
Sofronie (1896-1993), monah ortodox, discipol al starețului 
Siluan (1366-1938), canonizat în 1987 de către Patriarhatul 
Ecumenic al Constantinopolului şi care trăise mai bine de 20 
de ani în Muntele Athos, în special ca ermit. Această amintire 
m-a preocupat într-atât, încât am sfârşit prin a lua drumul 
Angliei, 

Săptămâna petrecută la Mănăstirea “Sf, loan Botezătorul” 
a fost o experienţă cu totul tulburătoare. Dincoto de primirea 
rezervată fiecărui vizitator (cu adevărat primit precum Hristos) 
şi de apropierea dintre călugări, fraţi şi pelerini, trei lucruri m- 


au frapat încă de la început. Întâi, atenția cu totul deosebită: 


acordată persoanei, respectul absolut pentru unicitatea acesteia, 
Acest respect este sursa unei uimitoare libertăţi, al cărei sens 






Martie 2000 NR. 3/111 PAG.9 


(Georges Khodr) 


Şi consistență veneau din dăruirea şi uitarea de sine întru 
slujirea aproapelui. Descopeream ce însemna “a ființa întru 
Biserică”, adică un mod de viață transformând Biserica (sau 
care ar trebui să o transforme) în ceva superior unei simple 
societăţi sau instituții. Apoi, oficierea rugăciunii lui lisus... 
Îmi voi aminti mereu zorii răcoroşi ai zilei în care am pătruns 
în Biserica “Sfântul Siluan”. Totul era scăldat într-o luminoasă 
penumbră radiind din candele şi din icoane, iar tăcerea era 
însuflețită doar de cântecul păsărilor răzbătând prin ferestre. 
ŞI, timp de două ore, în nenumărate graiuri (slavonă, greacă, 
franceză, engleză), această rugăciune psalmodiată:*Doamne 
lisuse Hristoase, Fiu! lui Dumnezeu, miluieşte-ne pre not”. 
Dacă la început am recitat-o aproape ca pe o mantză [n.a.: 
formulă sacră, hindusă ori budistă, “condensând” divinitatea 
pe care o invocă]. “rugăciunea inimii” avea să-mi devină cu 
timpul o întâlnire personală cu Hristos, vie, aducătoare de 
pace, purificatoare, un mijloc de comuniune cu Dumnezeu 
în străfundurile inimii, totodată o armă în lupta anevoioasă, 
adesea epuizantă, împotriva patimilor şi a gândurilor străine. 
Mă fascina că această rugăciune se născuse în deşertul 
Egiptului într-al IV-lea secol creştin - prima întâlnire cu 
Ortodoxiamă întorcea larădăcinile creştinismului, la Biserica 
una şi întreagăa primelor secole. Am fost desigur impresionat 
şi de frumuseţea serviciului liturgic, oficiat cu o profunzime 
care (am înțeles-o mai târziu) era expresia simultană a 
bucuriei pascale și a durerii crucii. Fie în rugăciunea inimii, 
fie în cadrul liturghiei, m-a fascinat imediat rolul trupului, 
determinat să participe plenar: cu vederea de către icoane şi 
lumânări, cu auzul de către cântări, cu mirosul de către 
tămâie, precum Şi printr-o serie de gesturi: semnul crucii, 
metani;... India îmi descoperise prin şocul realității sale 
neascunse nu numa; că aveam un trup, dar că eram unul, 
Ortodoxia urma Să mă înveţe prin slujbele liturgice, prin 
tradiția ei ascetică, prin tinerețea deloc rară a credincioşilor. 
că întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu se petrec inclusiv în trup, 
care este templu al Duhului Sfânt! 


În timpul acestei prime săptămâni n-am reuşit să-l i 


întâlnesc pe părintele Sofronie, pe atunci bolnav. Înainte să 

plec, unul dintre călugări mi-a dăruit un şirag de metanii din 

lână neagră, lucrat în Muntele Athos; l-am primit ca pe o 

încurajare în rugăciune, dar mai ales ca pe un angajament 

spiritual. Voi trece sub tăcere ce mi-a fost dat să trăiesc la 

întoarcere. Voi spune numai că inima mea rănită de iubire se 

întredeschisese ca o poartă înaintea lui Dumnezeu, ca să-mi 

văd eu neantul şi tenebrele sufleteşti. “Pocăiți-vă, că s-a 
apropiat împărăția cerurilor!” (ML 4, 17), spune Hristos la 
începutul Evangheliei Sale. Evident, nu m-am căit îndată, 

dar am învățat că această metanoia (n.a.: gr. = întoarcere a 
sufletului către Dumnezeu] este cheia vieții duhovniceşti. 

impreună cu smerenia şi frângerea inimii, metanoia 
antrenează transformarea vechiului om într-unul nou, 
deschiderea către Duhul Sfânt. Cu adevărat numai 
mărturisindu-ți slăbiciunile, nedesăvârşirile, recunoscându- 
ți starea de mizerie a sufletului, mai poți să te deschizi 
milosteniei lui Dumnezeu, iubirii Sale iertătoare şi răbdătoare. 
Numai iubirea, compasiunea pe care mi-a fost dat să o 
descopăr dintr-o dată în Biserica Ortodoxă, poate schimba 
însăşi substanța lucrurilor. 

Cum părăsisem cu totul firesc practica Zen pentru 
rugăciunea lui lisus, m-am avântat cu pasiune în lectura 
cărților recomandate la mănăstire: afară de Evanghelie şi de 
Psalmi, în primul rând cartea părintelui Sofronie despre 
starețul Siluan, apoi o lucrare despre rugăciunea inimii, de 
Bnanctaninov, şi un Eseu asuprafeologiei mistice în Biserica 
de Răsărit, al lui Vladimir Lossky. Rafinamentul teologic 
măd însă douăchestiuni rezonară în mine numaidecât, 
cu putere, Întâi, unitatea profundă, de nezdruncinat, între 
teologie şi mistică, exprimată prin celebra formulare a lui 
Evagrie Ponticul:; “Dacă ești teolog, atunci te vei ruga cu 
adevărat, iar dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog”. Cu alte 
cuvinte, nu există teologie adevărată fără cunoaşterea 
dumnezeieştilor taine, Dar a cunoaşte aceste taine înseamnă 
ale trăi prin expericrea Duhului Sfânt, care se ridică deasupra 


MAXIME EGGER 
(continuare în pag, 10) 


[ 











o SCS N N 











PAG. 10 NR. 3/111 Martie 2000 


Ia UTANII AFA 


(urmare din pag. 8) 


Cuvântul arată lămurit cădin aceste jertfe se întrețineau 
preoții. Totuşi, ceea ce le revenea putea fi numit rămășită, 
căci pârga revenea lui Dumnezeu, chiar dacă reprezenta o 
mică parte din jertfă. 

1 |: “Orice prinos de pâine, ce aduceți Domnului, să 
nu-l faceți dospit, căci nici dospitură, nici miere nu veți 
arde, co jerifă înaintea Domnului" 

“In antichitate, ca agenţi de fermentație, erau folosite 
diferite sucuri de fructe, lapte acru sau, precum până de 
curând țărăncile noastre, o bucăţică din compoziția 
fermentată, păstrată de la pâinea preparată anterior”. 
Mierea, debaș în Biblia Hebraica, “putea desemna fie 
produsul apicol cunoscut, fie un fel de sirop din struguri 
sau curmale, cunoscut şi astăzi de arabi sub numele de 
dibs. Excluderea mierii dintre ofiandele israeliților se 
poate Justi fica fie prin grija lor de a se evita jertfe oferite 
deregulăzeilor păgâni - mierea fiind ofranda prinexcelență 
în diferițe culte uranieneale antichității -, fie prin caracterul 
ei de posibil ferment”. Mierea e simbol al belşugului, 
dulceții, al ştiinţei şi înțelepciunii, al învățăturilor 
dumnezeieşti, revelației şi cunoaşterii mistice. Dacă 
dospitura semnifică învățătura Legii celei noi, iar mierea, 
cunoaşterea mictică, poate că aceasta e motivul tainic 
pentru căelenu erau mistuite; sau, cum vom vedea mai jos, 
ar mai putea fi şi un alt înțeles. 

12. “Ca prinos de pârgă, să duceți şi de acestea 
Domnului, dar pejertfelnic sănule înălțaţi întru mireasmă 
bine-plăcută Domnului ”. 

““Ofranda primelor produse din diferite specii vegetale 


(grâu, struguri, untdelemn etc.) este o jertfă difentă de 


CUMAMLIVEMI CFICLUN 


rațiunii, ocrucifică şi o transfigurează! A! doilea lucru care mi- 
a spus foarte multe este concepția ortodoxă despre mântuire, 
considerată “transfigurare” și "indumnezeire”, nu 
“răscumpărare” sau “izbăvire”. “Dumnezeu s-a făcut om 
pentru ca omu! să poată deveni Dumnezeu!”, declară Sfântul 
Atanasie din Alexandria (sec. IV). Părinţu Ortodoxiei privesc 
ființa umană raportând-o la imaginea divinității din om, iar nu 
la păcatul din el. lar păcatul nu este definit ca transgresare 
juridică a unor norme etice, ci ca refuz al iubirii Tatălui, ca 
indepărtare de Dumnezeu datorată mândriei şi bolilor spirituale, 
sufleteşti şi trupeşti, de unde decurge o abordare terapeutică, 
iar nu culpabilizantă a păcatului, ca şi o viziune ontologică 
despre sfinţenie; “Sfânt nu e acela care s-a ridicat până la o 
treaptă înaltă a moralei omenești, sau care a ajuns să aibă o 
viaţă de asceză, chiar de rugăciune (şi fariseii posteau şi ziceau 
rugăciuni lungi), ci acela care are întru el Duhul Sfânt”, ne 
spune părintele Sofronie. Înțelegem astfel creştinismul nu în 
primul rând ca etică, ci ca mod spiritual de a fi, cale de unire 
cu Dumnezeu, de jertfire pe cruce întru înviere, care ne 
transformă într-o ființă nouă. Cererile lui Hristos, adresate 
nouă, nu sunt legi, în genul “ai voie asta, n-ai voie asta”, ci 
energii dumnezeieşti cu ajutorul cărora putem deveni (în viața 
şi conştiinţa noastră) asemenea lui Hristos. În ce priveşte 
Biserica, ea nu e doar o instanță morală, nici numai organizație 
de caritate sau umanitară, ci marele spital al sufletelor, locul 
unde suntem siguri că primim pe Dumnezeul viu şi că 
participăm la Împărăţia Sa. Descopeream treptat faţa ascunsă 
a creştinismului, care mă seducea, mă încânta. Mai ales, 
departe de a fi ceva abstract, creştinismul se vădea a fi viu! 
La reîntoarcerea în Mânăstirea '*Sf loan Botezătorul”, 
câteva luni după prima mea vizită, am avut nespusa bucurie să- 
| întâlnesc pe arhimandritul Sofronie, întâlnirea a însemna, 
evident, o cotitură în viața mea. Ar fi nenumărate lucruri de 
spus despre acest om al lui Dumnezeu, recunoscut de întreaga 
comunitate ca un stareț adevărat. Însă respectându-i dorința, 
voi tâcea despre acestea. Nu voi dezvălui decât un singur lucru, 
capital pentru împlinirea mea ulterioară: aveam în faţa ochilor 
dovada vie a vieţii întru Hristos şi a cunoaşterii Sfintei Treimi; 
vedeam în acest bătrân ce înseamnă să fii “persoană”, adică în 
comuniune cui Dumnezeu și cu semenii, Atâta iubire, atâta 
libertate, lumină şi forță creatoare, m-au făcut să mă încred 


PUNCTE CARDINALE 


CÂPEEA Ure 


jertfa de ardere de tot prescrisă în versetele anterioare. 
Aceste produse nu erau arse pe altar, ci erau înmânate 
preoților, ca ofrandă, constituind astfel unul din mijloacele 





SER SIA 
Rembrandt van Rijn, Portret de rabin 





lor de întreținere”. Revenind la dospitură şi miere, să 
urmărira tâlcuirea anunțată: “Aluatul e chipul uneltirii, al 
acțiunii atoatefăcătoare, nu numaidecât al celei 
condamnabile, ci şi al celeilalte, adică al celei bune şi de 
laudă (...). Căci numele de uneltire vine prin unealta cu care 





Căii şi Tradiţiei al cărer-moştenitor era şi părintele; Treceam 
încet de ja credinta moştenită în copilărie la dreapta credimă, 
adică la o relație vie, personală, cu Hristos. Destul de repede 
mi-am făcut cunoscută dorința de a deveni ortodox. Însă 
părintele Sofronie mi-a temperat elanul, socotind că trebuia 
“pur şi simplu”(!) să mă străduiesc să “îmi trec zilele fără de 
păcat” şi că asta puteam s-o fac oriunde (din perspectiva 
acestor întâmplări, nu cred să existe Biserică mai puțin 
preocupată de prozelitism decât cea ortodoxă). Mi-au trebuit 
prin urare mai bine de doi ani până am făcut pasul. Privind 
înapoi, cred că atitudinea rezervată a părintelui, de chemare la 
răbdare şi perseverenţă, a fost plină de înțelepciune, Acest 
timp al aşteptări, adevărată Aenoză [n.a.: golire, tăiere a voii], 
s-a dovedit într-adevăr foarte folositor şi fecund, Mi-a permis 
să-mi adâncesc credința, să-mi răspund la anumite îndoieli, să- 
mi împlinesc cateheza, să-mi abandonez de la sine anumite 
iluzii asupra Bisericii Ortodoxe, să-mi pun la încercare 
profunzimea dorinței mele. De asemenea, mi-am clarificat 
problema originilor mele confesionale. 

Am încercat la un moment dat, părintele Sotronie încă 
refuzându-mă, să mă întorc la Biserica Catolică. (n ciuda 
eforturilor mele, în ciuda persoanelor remarcabile cu care am 
stat de vorbă, maioneza, cum se spune, nu s-a mai prins. Mă 
aflam cu sufletul dea în altă parte, irezistibil atras de 
spiritualitatea creştină a Răsăritului, unde respiram din toți 
plămânii. Și apoi, într-atât de organic apropiat mă simțeam 
față de teologia şi eclesiologia ortodoxă, și într-atât mă loveam 
de anumite aspecte ale catolicismului roman, cum ar fi în 
special instituția papală, concepția despre Duhul Sfânt, un 
anume formalism juridic, încât... 

În 1990 am petrecut Săptămâna Luminată în Mănăstirea 
“Sf. loan Botezătorul”. A fost o adevărată moarte întru înviere 
împreună cu Hristos, ceea ce a făcut ca trecerea mea (în sens 
pascal) la ortodoxie să fie pe cât de evidentă, pe atât de 
inevitabilă. Această “trecere” (de care acum eram sigur) era o 
necesitate interioară, nu o chestiune de convenienţă, nici o 
alegere purşi simplu subiectivă, superficială. Părintele Sofronie 
a înțeles şi câteva săptămâni mai târziu eram primit în 
comunitatea sacramentală a Bisericii Ortodoxe. Pentru a 
marca acest “Paște” personal şi a-mi încuviința într-un mod 
aparte dorința de a începe o viață nouă, părintele Sofronie îmi 
dădu prenumele de Maxime, aşezându-mă sub patronajul 
Sfântului Maxim Mărturisitorul (ses. al VI-lea), discipal al 
Sfântului Sofronie al Ierusalimului. 





lucrăm. lar mierea ne indică indirect plăcerea trupească. 
(...) Uneori închipuie însăşi dulcețurile bune. (...) Socotesc 
că lucrarea meşteşupită a sufletului evlavios şi bun, dacă 
lucrează la vremea sa, având ca motiv credința în 
Dumnezeu, nu e respinsă de Dumnezeu, dar nu e pusă în 
același rând cu virtutea binemirositoare, nici nu e socotită 
ca jertfă spirituală. Căci la Dumnezeu e mai cinstiță 
simplitatea”. Mierea e compusă, ca adunată din mulțime 
de flori; iar simplu e numit cel ce cunoaşte nemijlocit pe 
Dumnezeu. 

13: “Toate prinoasele tale de pâine sară-le cu sare; 
să mi laşi jerifele tale fără sare, senmul legământului 
Dumnezeului tău: cu loate prinoasele adu Domnului 
Dumnezeului (ău şi sare”. 

Conservant, sarea simbolizează incoruptibilitatea. 
Astfel, sarea indică trăinicia unui angajament, a unei 
alianţe saua unei prietenii. După un vechi obicei, încheierea 
unui legământ e însoțită de mâncare de pâine şi sare 
împreună, aceasta trebuie să fie şi semnificația originară 
a obiceiului românesc de a oferi oaspeţilor pâine şi sare. 

14-16: “De aduci Domnului prinos de pâine din cele 
dintâi roade, adu ca dar din cele dintâi roade ale tale 
grăunțedin spice, prăjite cu foc şi pisale. Toarnăpesteele 
untdelemn şi pune pe ele lămâie; acesta este prinos de 
pâine. Preotul să ardă, spre pomenire, opartedingrăunțe 
şi din untdelemn cu toată tămâia; aceasta este jertfă 
Domnului”. 

“Grăunțele măcinate sunt făina. lar în aceste chipuri 
se dă de înţeles taina lui Hristos, Căci E! este jertfa pentru 
noi, pârga roadei duhovniceşti, adică pârga umanității, 
întâiul născut din morți, întâiul în nestricăciune, pârga 
celor adormiţi.(...) lar peste jertfă a spus că trebuie să se 
toame untdelemn şi a poruncit să se pună şi tămâie, 
Untdelemnul închipuieşte simbolic grăsimea şi veselia, 
iar tămâia închipuieşte sfințenia şi buna mireasmă”. 

i (va urma) | 

Să fie limpede: “trecerea” mea la Ortodoxie nu este 
rezultatul unei reflecții intelectuale, sau al unei fascinații mai 
mult ori mai puțin exotice, ci rodul unei îndelungi tormări 
spirituale. În “țrecerea” mea nu este nici renegare, nici trădare 
a unei alte confesiuni. Dată fiind îndelunga mea îndepărtare de 
Biserica Catolică, nu era vorba de o schimbare şi cu atât mai 
puțin deo ruptură, ci de o reintegrare, în altă parte, dar în trupul 
lui Hristos, care este unica Biserică. Nu am ales o contesiune 
opunând-a celeilalte, după savante comparații între măsurile 
de adevăr ale fiecăreia. Nu, ci pur şi simplu mi-am urmat calea 
ce se deschidea paşilor mei, supunându-mă irezistibilei lumini 
de o strălucire şi de o puritate nepământeşti. În acest sens, 
convertirea mea este, în mod esențial, o împlinire. De fapt nu 
m-am convertit la Ortodoxie, ci la Hristos, Care este Adevărul 
şi Calea. Trebuie să se distingă limpede între a fi ortodox şi a 
trăi înartodoxie. Cualte cuvinte, eşti ortodox prin “încadrarea” 
ta sacramentală şi prin credința pe care o măsturiseşti, dar devii 
creștin prin viața pe care o duci, prin căpătarea Duhului Sfânt 
odată cu împărtăşirea cu Sfintele Taine. Această viziune 
contrazice evident o mărturisire de credință mulțumită de sine, 
exclusivistă, naționalistă, etnică sau triumfalistă. Personal, mă 
simt întâi creştin şi abia apoi ortodox. Sau, mai degrabă, nu 
concep Ortodoxia decât casinonimăvieții creştine, evanghelice, 
plenare. In acest sens, a deveni ortodox nu înseamnă numai să 
te acoperi cu haină nouă, țesută-n rituri şi formule teologice, 
ci înseamnă să te înveșmântezi cu Însuși Hristos. Dar a te 
înveşmânta cu Naul Adani ce este dacă nu a acceptat să mori 
vechiului Adam, să-ți schimbi şi felul, și viața? Am spus că 
intrarea mea în comunitatea sacramentală a Bisericii Ortodoxe 
a fost o împlinire. Concluzionând, aş vrea să adaug că a fost 
de fapt un început. Căci adevărata convertire, şi singura ce 
contează dincolo de orice apartenență spirituală, este abia 
metanoia, adică întoarcerea întregii noastre ființe, a 
simțămintelor noastre celor mai ascunse, către mila lui 
Dumnezeu. Ori, în măsura în care rămân un păcătos, această 
revoluție este fără de sfârșit, nu se opreşte şi nu se va termina 
niciodată. Este o mișcare infinită, o devenire care nu încetează 
din devenire. Este calea în urma Celui ce este Calea, a Celui 
ce călătoreşte cu mine şi în mine: Hristos, Cel ce pe toate le 
innoieşte! A fi ortodox, pentru mine, înseamnă a-mi repeta în 

fiece dimineaţă, precum sfântul Antonie: “Astăzi încep!”. 


Iraducere de Codrin Doru SMIRNOFEF 
Text preluat din revista creştin-ortodoxă hindraire. nr 4/1998 








PUNCTE CARDINALE 


Fstetica lui Dimitrie Cuclin 


Dimitne Cuclin, unul dintre cei mai originali muzicieni din 
contextul generației enesciene, s-aafirmat încalitate de compozito, 
muzicolog, estetician, profesor şi scriitor, reliefând o profundă 
pregătire de ordin profesional, iar în această privință, foştii săi 
îndrumător din țară, dar, mai cu seamă, cei de la vestita Schola 
cantorum, din Paris, în frunte cu tilburătorul francez “filo- 
român” Vincent D'Indy, l-au admirat în mod deosebit. 

Dimitrie Cuclin nua făcuto separație artificială între activitatea 
sa arțistică şi viaţa lui de toate zilele. A fostun mişcător credincios, 
un remarcabil susținător al ortodoxismului nostru, un răscolitor 
patriot şi un om de o generozitate exemplară, încât, ca unul din 
foştii săi discipoli, pot susține că, după fiecare întâlnire cu acest 
autentic maestru, am înțeles mai bine semnificația aserțiunii lui 
Kant, în virtutea căreia, omul este acel admirabil biped care 
trebuie să aibă în el legea morală, iar deasupra lui, cerul înstelat... 

Ne-a lăsatmoşteniremulite simfonii, iarînacest sens, împreună 
cu George Enescu şi Mihail Andricu, au alcătuit “triumviratul de 
aur” al simfonismului românesc. A creat multe piese camerale, 
vocal-simfonice, opere grandioase - culminând cu Mereagridele, 
în care se evidențiază influența culturii tracilor asupra vechilor 
greci. Puţini dintre foştii mei profesori mi-au vorbit atât de 
emoționant, la cursuri, despre mitul lui Orpheu şi desprerezonanțele 
multiple ale dialogului dintre Platon şi Parmenide, “aere 
perennius ”, legat de minunata spiritualitate a strămoşilor noştri; 
totodată, Dimitrie Cuclin a preluat, creator, consideraţiile asociate 
“eufoniei thrace” ale lui Dante, Monteverdi, Iorga. Breazul şi 
Pârvan. Estetica autorului Mereagridelor porneşte de la premisa 
că perfecțiunea Universului se datorează Omniprezentului şi 
Bunului Dumnezeu, Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute. 
Ca şi Petre Ţuţea, el socotea că omul ateu este o “ficţiune într-o 
operetă proastă”... În acest context, polemicile muzicianului - cu 
adevărat multilaterale - erau de duritatea granitului şi cu o 
documentare vastă, încât, de cele mai multe ori, când asistam la 
asemeneadialoguri, remarcam umilireaadversarilornecredincioşi! 
Mulţi dintre aceştia din urmă s-au căit amar şi i-au devenit 
discipoli, având, în cele din urmă, revelația credinței. A pledat 
pentru Ortodoxie. considerând că această sublimă spiritualitate 
nu a fost exclusivistă, nu a conceput învățătunle Mântuitorului 
urmărind să genereze o împărăție terestră, şi, de aceea, aşa cum 
accentua Dimitne Cuclin. “în ortodoxism nu s-a putut constata 
existența Inchiziției, a autodafeelor, a comerțului cu sclavi, a 
«indulgențelor», altfel spus, a unei dictaturi care să timoreze pe 
religioşi, evidențiind puncte de vedere condamnabile, care nu au 
nimic comun cu ideile de dragoste, toleranță şi, mai ales, cu acea 
nobilă şi înduioşătoare teză după care trebuie să face bine celor 
care ne fac rău, înlăturând, înacest fel, aroaznica legea Talionului!”. 

“Arta adevărată te apropie de Dumnezeu” - accentua marele 
nostru simfonist... Mi-aduc aminte că Dimitrie Cuclin l-a prețuit 
foarte mult pe remarcabilul scriitor Dan Botta şi adesea îmi cita 
următorul şi tulburătorul fragment din excelentul volum Limire, 
al acestuia: “ În străvechile timpuri ale lumii, arta era strict limitată 
la folosul ei religios. Funcţia artei era aceeade aevoca divinitatea, 
de a chema, prin simpatia ei cu frumosul, prin frumusețea ei, 
frumosul. Zeul era incamaţia frumosului şi arta se străduia să 
creeze, prin darurile ei, acel spaţiu al armoniei, acel spaţiu pur, de 
floare minerală, de simetrie rece, prielnic zeului. Atunci zeul 
pogora. Şi ace! imens ritual de armonie, acel spațiu al statuilor, al 
dansului, al poeziei, se ilumina de aura divinității, de harul care o 
străbătea.” E 

Mutatis mutandis în ceea ce priveşte lumea Euterpei, crezul 
lui Dimitrie Cuclin - cuprins în amplul său tratat de estetică = era 
ancorat în constelația sistemului tonal, sau, altfel spus, toate 
sunetele unei melodii gravitează în jurul unui sunet central, numit, 
după cum se ştie, tonică. A accentuat importanța, în muzica 
europeană, a folclorului, a muzicii bizantine și gregonene, a 
conceptelor de armonie, politonie, ritm, formă şi orchestrație. A 

subliniat rolul - imens! = în ramura artei sonore a genialei sinteze 
Bach- Beethoven. În acelaşi timp, el critica cu asprime depărtarea 
compozitorilor de aceasta şi socotea fără viitor curente cum ar fi 
impresionismul, conceput de Debussy şi Ravel, şi, mai cu seamă, 
expresionismul şcolii moderne vieneze, în frunte cu Schnberg, 
Berg şi Webern, cei ce înlăturau, în opusunile lor reprezentative, 
sistemul tonal, Dimitrie Cuclin nu admitea pesimismul exacerbat, 
angoasa “transformarea artei sonore în acustică”. „„ deoarece 
sistemul tonal - după dânsul - a dat naştere, în respectivele lucrări, 
la două sentimente etern-umane: bucuria şi durerea, în cele din 
urmă triumfând bucuria, care îl proiectează pe artist (şi pe acela 





“Arta adevărată te apropie de Dumnezeu...” 


Dimitrie Cuclin 





care-l adânceşte) în patria Binelui, Adevărului şi Frumosului - 
adică a Celui de Sus. Dimitrie Cuclin aprecia cartea lui Spenegler, 
legată de dureroasa decădere a Occidentului. Vestul bătrânului 
noastru continent, după dânsul, a dat naştere la oestetică şi la o artă 
ale “spiritului disolvant”, care contrazic categoric tezele 
ortodoxismului nostru şi, de aceea, nu pot face casă bună cu 
tradiția spiritualității româneşti. Nu întâmplător, Dimitrie Cuclin 
îmi repeta, adesea, fraza lui Densuşianu, în virtutea căreia tradiţia 
bine înțeleasă e ca o coloană de marmură, preluată de la un templu 
vechi, pentru a înălța altul nou. 

Pomind de la aceste concepții, Dimitrie Cuclin ne-a lăsat 
moştenire unapreciabil număr de creații religioase, în stil bizantin, 
ce au avut Ja bază imnopgrafia ebraică şi monodia din paradisiaca 
Eladă. Cu timpul, arta sonoră bizantină - care nua fost străină nici 
de melodiile Thracilor şi nici de folclor- a devenit, sub influențele 
Orientului, ceea ce se numeşte muzică psaltică. Dintre piesele 
vocale ale artistului, încadrate în arta sonoră de cult (de o grandoare 
austeră şi hieratică), amintim, cu precădere, poemele Crezul şi 
lisus în fața morții, apoi Simfonia a XIII-a, ce are ca punct de 
plecare Troparul Sfântului Dumitru, Simfonia a XI-a şi Simfonia 
fericirii. Toate aceste muzici generează o “eufonie a liniştei şi a 
concordanței”, având camot10, nemuritoarele cuvinte:"“Pre pământ 
pace şi între oameni bună învoire”... 

Tezele lui Dimitrie Cuclin - “un sincer omagiu adus 
tradiționalismului”'-au fost “decapitate” de exponenții muzicii de 
avangardă, cei ce l-au socotit ““un periculos retrograd”! Faptul că 
a fost consecvent cu ideile sale estetice, cu felul său de a interpreta 
etica, apoi admiraţia pentru operele lui Nae Ionescu, Mircea 
Eliade, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae şi ale altor ortodocşi, 
i-au dus multe necazuri, culminând cu arestarea sa în '*obsedantul 
deceniu”. În cele din urmă, Dimitrie Cuclin a fost eliberat, 
deoarece s-a constatat că nu a făcut nimănui nici un rău. Cu toate 
acestea, opera lui - cea mai mare parte din ea- se atlă în manuscris. 
În acest context, se cuvine a-l cita pe Geo Bogza: “Scriu numele 
acesta cu acelaşi sentiment de venerație şi cu acelaşi sentimental 
valori: cu care aş scrie cele câteva mari nume din cultura noastră. 
Scriu numele lui Dimitrie Cuclin ca şi cum aş scrie numele lui 
Vasile Pârvan, al lui Constantin Brâncuşi, al lui Nicolae Iorga, al 
lui Lucian Blaga, al oricăruia dintre cărturarii şi creatorii în care 
ființa geniului nostru s-a afirmat în mod hotărât şi cu cea mai mare 
strălucire. Scriu numele lui Dimitrie Cuclin cu acelaşi sentiment 
al valorii, dar cu o mare amărăciune, ca şi cum aş scrie numele lui 
Pârvan, a cărui operă s-ar afla în manuscris, ca şi cum aş scrie 
numele lui Brâncuşi, ale cărui sculpturi nu ar fi fost expuse, ca şi 
cum aş scrie numele unui Blaga ale cănui versuri ar circula copiate 
de mână, ca şi cum aş scrie numele unui Iorga, ai cărui studenți 
deveniți profesori nu l-ar mai pomeni în fața noilor generații, şi aşa 
mai departe... Peste puţin timp, compozitorii români se vor întruni 
în adunarea lor generală şi cu acest prilej îmi îngădui să le aduc 
încă O dată aminte de Cuclin şi, încă o dată, să-i strig numele ân 
auzul întregii cetăți”. 

Dar Dimitrie Cuclin s-a bucurat şi de reale aprecieri. Vestiţul 
filosof german Hartmann nu s-a sfiit să consemneze următoarele: 
“De când Schopenhauer a scris al 33-lea capitol al completărilor 
la a 3-a carte a sa, Lumea ca voinţă şi reprezentare, Despre 
metafizica muzicii, nus-aumai tipărit idei atât de originale precum 
cele ale lui Cuclin referitoare la această problemă”. 

Când popoarele vor ajunge la fericita concluzie după care 
dialogul înțelept sau chiar şi compromisul, ce duc la pace, 
reprezintă simbolicul drum ce ne îndreaptă spre Dumnezeu, 
actualitatea multor idei ale lui Dimitrie Cuclin va fi pusă în 
adevărata ei lumină. Și se va trece peste unele idei ale sale, care nu 
admit autentica inovaţie. In orice caz, faptul că acest multilateral 
cărturar a pus într-un con de limpezimi semnificația sublimă a 
cuvintelor lui, potrivit căreia “arta adevărată te apropie de 
Dumnezeu”, nu poate fi contestat. Va veni ziua când se va 
cristaliza un nou clasicism, în care “eticul” şi “esteticul” se vor 
îngemăna precum stelele în “Calea Lactee”; şi atunci va trebui să 
analizăm sine ira et! Studio toată opera acestui solitar, cel ce a avut 
cerul din el mai frumos decât cerunle de deasupra... 


Prof. univ. dr. DORU POPOVICI 


Martie 2000 NR. 3/111 PAG. 1] 





“SIMFONIA 
CODREANU” 


Un eveniment cu totul ieşit din comun în 
viața cultural-muzicală a țării noastre, 
nemediatizat la timpul respectiv din motive 
lesne de înţeles, a fost concertul susținut în 
ziua de 6 ianuarie 1945, în Beethoven-Halle 
din Berlin, şi închinat memoriei lui Corneliu 
Zelea Codreanu. Era deci către Sfârşitul 
războiului, in condiţii de bombardament 
continuu asupra Berluului. 

Singura consemnare a acestui 
eveniment, precum şi circumstanțele în care 
elaavut loc, se află incartea-album Legiunea 
în imagini, la paginile 167 şi 184-186. 

După capitularea României în august 
1944 aavul loc la Viena formarea Guvernului 
Naţional Român, la 10 decembrie 1944. 
Acest guvern este primit oficial la Berlin 
între 6-8 ianuarie 1945, cu prilejul unei 
festivități închinate memoriei Căpitanului. 
“Serbarea Codreamu a fost realizată sub 
auspiciile Institutului Român din Berlin, în 
colaborare cu Secţiunea Culturală din 
Ministerul de Externe. A fost ultima primire 
oficială a guvernului german înainte de 
prăbuşire. Din partea guvernului român au 
participat Horia Sima, şeful guvernului; 
generalul Chirnoagă, Ministrul de Război, 
Corneliu Georgescu, Ministru de Finanje; 
Grigore Manoilescu, Ministrul Propagandei. 
Festivitatea a avut loc în Beethoven-Halle, 
unde, după cuvântările omagiale ale 
profesorului Gamillscheg şi ministrului 
Grigore Manoilescu, Filarmonica din Berlin, 
sub conducerea maestrului Furtwângler, a 
executat Simfonia Codreanu, operă a 
compozitorului Bălan, de origine macedo- 
română, şi Eroica lui Beethoven "(Legiunea 
în imagini, pag. 167). Mai cunosc, de la un 
participant la acest concert, doamna Tiana 
Popa, actualmente profesor universitar. în 
Argentina, şi faptul că acest concert a fost 
transmis şi de Radio-Donau din Austria. 

Cu toare eforturile făcute de exilul 
românesc din Germania de a recupera 
partiturile acestei simfonii, până acum nu s- 
areuşit să fie găsită. Este foarte adevărat că 
Beethoven-Halle a fost distrusă de 
bombardamente, dar speranţa celor puţini 
acum, din Germania, nu a încetat. 

Compozitorul şi dirijorul Furtwângler 
nu amai avutvoie, mult timp după terminarea 
războiului, să dirijeze vreo orchestră, pentru 

faptul că fusese un adept al regimului 
naţional-socialist Însăcuocazia unui concert 
dirijat de Sergiu Celibidache, acesta, zărindu- 
| în sală pe Furtwângler, s-a îndreptat către 
el, i-aoferit bagheta şi l-a rugat să continue 
dirijarea aceleiaşi Eroica de Beethoven, pe 
care cu câțiva ani în urmă o interpretase 
împreună cu Simfonia Codreanu. Gestul lui 
Sergiu Celibidache a fost extrem de elogios 
comentat la acea vreme. 

Fotografiile de la paginile 184-186 ale 
aceleiaşi cărți-album redau aspecte din 
timpul festivităților, cu Furtwângler dirijând, 
Grigore Manoilescu ținându-şi conferinţa, 
precum şi imagini din sala de concerte. 

În introducere am numit această 
Simfonie Codreanu. “uneveniment al vieţii 
cultural-muzicate al țării noastre”, deoarece 
- deşi s-apelrecul departe de țară - compoziţia 
aparține unui românşie dedicată lui Corneliu 
Codreanu, cel de la a cărui naştere s-au 
împlinit, în 13 septembrie 1999, o sută de ani 
Prin această simfonie, numele Căpitanului 
rămâne inscris şi în Istoria muzicii româneşti. 


Flor STREJNICU 

















PAG. 12 NR. 3/11| Marţie 2000 





CABNUR 


PUNCTE CARDINALE 


“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară.” 


4. SABBATAI ZVI (2) 


(prelucrare după Hirsch Graetz - 
Volkstiimliche Geschichte der Juden) 


Prezentăm în continuare aventuroasele întârnplări 
ale pretinsului Mesia, Sabbatai Zvi. 

În timpul măcelului evreilor din Polonia de către 
Hmielniţki, creştinii au găsit o fetiță de şase ani ai cărei 
părinți fuseseră ucişi. Părinții fiind morți şi conunitatea 
împrâştiată, nimeni nu s-a mai ingrijit de sărmanul copil, 
astfel că ea a fost adoptată de o mănăstire de călugărițe, 
unde a primit o educaţie creştină. Cu toate acestea, 
amintirile pe care orfana le avea despre casa părintească 
erau atât de vii încât creştinismul nu şi-a făcut loc în 
sufletul ei. Intre timp, copila a devenit o tânără de toată 
frumuseţea, care îşi dorea să scape din mănăstire. Într-o 
zi, evreii, care cu timpul se întorseseră la vechile lor case, 
au găsit-o la cimitirul evreiesc, îmbrăcată numai într-o 
cămașă. Miraţi de această apariţie, au întrebat-o ce este 
cu ea şi au primit răspunsul că este de origine iudaică, că 
a fost educată în mănăstire şi că în noaptea precedentă 
spiritul tatălui ei a călăuzit-o la cimitir. Pentru a face 
dovada acestor relatări, ea le-a arătat femeilor care au 
găsit-o, urme de cuie pe trupul său. Se pare că în 
mănăstire învățase arta de a-și face cicatrice pe corp. 
Evreii au trimis-o la Amsterdam. Acolo şi-a regăsit 
fratele. Excentrică şi tulburată de evenimentele pe care le 
trăise, ea pretindea că a fost hărăzită să devină soția lui 
Mesia, care urma să-şi facă în curând apariția. Sub 
numele de Sara, ea a sosit la Livomo. Acolo, aşa cum 
atestă martori demni de încredere, a dus o viaţă libertină, 
susținând însă în continuare că ea este destinată lui Mesia 
și de aceea nu trebuie să contracteze o altă căsătorie, dar 
între timp îi este îngăduit să trăiască libertin. Aventuroasa 
poveste a acestei fete a produs o oarecare vâlvă printre 
evrei, cazul ei devenind cunoscut în comunităţile de 
pretutindeni. Sabbatai Zvi, după ce aaflat despre relatările 
tinerei fete, a pretins că cerul îi cormnunicase în vis că, în 
calitatea sa de Mesia, oevreică poloneză i fusese destinată 
ca soţie spirituală. Pentru împlinirea acestei revelații, a 
trimis un sol la Livorno spre a aduce mireasa la Cairo. 

Prin frumuseţea şi prin firea ei libertină şi exaltată, 
Sara a făcut o puternică impresie asupra lui Sabbatai şi 
asupra cercului său de adepți. Prezenţa ei i-a întârit 
convingerea în investitura sa mesianică. Desigur, nici lui 

Şi nici anturajului său nu le-a rămas necunoscut 
comportamentul uşuratic al acestei aventuniere poloneze. 
Dar şi acest aspect făcea parte din scenariul mesianic. Lui 
Sabbatai, ca şi profetului Osea, îi fusese dat să se 
căsătorească cu o femeie imorală. Nimeni însă nu a fost 
mai fericit decât Celibi, care avea acum în casă atât pe 
Mesia, cât şi pe soţia acestuia. E le-a pus deîndată la 
dispoziție avereasa, devenind primul şi cel mai important 
adept al profetului, 

Adeziunea unei personalități atât de importante i-a 
adus viitorului Mesia un număr mare de aderenți, la 
această creștere Sara având şi ea o contribuţie consistentă. 
Prezența €i a adus o notă de romantism în viața acestui 
exaltat Mesia din Smima. Frumusețea şi purtarea ei 
jibertină au atras tineri şi bărbaţi care, în afară de 
frumusețea Sarei, nu aveau prea mult ataşament pentru 
mesianism şi mistică, Cu o suită numeroasă, Sabbatai 
s-a reîntors în Palestina, aducând cu sine două talismane 
cu influență mai puternică decât practicile cabalistice: 
făptura atrăgătoare a Sarei şi banii lui Celibi. La Gaza i 
s-a alăturat un al treilea tovarăș important, care urma 
să-i netezească şi mai mult calea spre implinirea aspirațiilor 


Rabinul Dr. Alexandru Șafran 


sale. Acesta se numea Nathan Beniamin Levi, fiul unui 
evreu din lerusalim care colindase prin Africa de Nord, 
Olandaşi Polonia spre a colecta ajutoare pentru comunitățile 
sărace din Palestina. Cu o instrucție sumară în materie de 
Talmud, dar folosind un stil pompos în exprimare, în 
spatele căruia se ascundea puţinătatea spirituală, a reuşit 
dintr-o dată să scape de sărăciacare-] icopleşea,căsătorindu- 
se cu fiica chioară a unui bogătaş, În urma acestui succes 
nesperat, Nathan din Gaza a pierdut total simțul măsurii, 
dacă l-a avut vreodată. Când Sabbatai Zvi a ajuns la Gaza, 
în drum spre Cairo, Nathan s-a alăturat cercului său de 
adepți. 

Deîndată ce tânărul de douăzeci de ani Nathan şi 
Sabbatai, bărbatul de patruzeci de ani, au făcut cunoştinţă, 
au început să curgă una după alta revelaţiile. Primul 
pretindea despre sine că ar fi reîncamarea profetului Ilie şi 
că îi revine sarcina să pregătească venirea lui Mesia. El 
proorocea că în răstimp de un an şi câteva luni Mesia se va 
arăta în toată măreția sa, îl va lua prizonier pe sultan, fără 
să se folosească de forță, numai prin puterea cântecelor 
sale şi, în final. va pune temelie domniei lui Israel peste 
toate popoarele lumii. Anul mesianic trebuia să fie 1666. 
Conţinutul acestei revelații a fost trâmbiţat în scris 
pretutindeni de profetul din Gaza, adăugând şi alte 
fantasmagorii la această veste mare. Cu cât erau mai 
fantastice aceste aiureli profetice, cu atât se găseau mai 
mulți creduli care să le dea ascultare. O adevărată nebunie 
colectivă a pus stăpânire pe evreii din lerusalim şi din 
comunitățile învecinate. Cine arfi îndrăznit să se îndoiască 
de venirea “zilei de apoi”, când aveau în faţă, în came şi 
oase, un tânăr profet şi, alături de el, pe însuşi Mesia? 
Scepticii, cei care clătinau din cap, exprimând anumute 
îndoieli, erau luaţi în derâdere. 

În această atmosferă delirantă, Sabbatai şi-a dat seama 
că lerusalimul nu era scena cea mai potrivită pentru 
realizarea planurilor sale, deoarece rabinii i-ar fi putut 
pune piedici. El considera că în oraşul său natal, un punct 
de confluență al Europei cu Asia, ar putea obține succese 
mai mari. Înstăriţii săi fraţi din Smima i-au pregătit primirea 
prin daruri în bani făcute celor nevoiaşi, iar scrisorile 
trimise de Nathan pentru a vesti sosirea lui Mesia austâmit 
exaltarea localnicilor, Înainte însă de a părăsi Ierusalimul, 
Sabbatai a avut grijă să trimită soli în întreaga lume pentru 
a face cunoscută misiunea sa mesianică, pentru a înflăcăra 
spiritele cupromisiuni amăgjtoare şi pentrua i se populariza 
numele. Aşa, de pildă, Sabbatai Rafael, un şarlatan de bâlci 
din Moreea, purta pretutindeni vestea cea mare despre 
venirea lui Mesia. Acelaşi lucru îl făcea, orbit de naivitate, 
cabalistul german Mathatia Bloch. 

Aşase face că atunci când Sabbatai a părăsit Ierusalimul 
(de bună voie, aşa cum declară el; izgonit, după cum spun 
alții), a fost primit cu triumf în marea comunitate iudaică 
din Alep (toamna 1661). La excomunicarea din trecut nu 
se mai gândea nimeni. În această călătorie era însoțit de 
Samuel Prima din Ierusalim, secretarul său particular și 
unul dintre cei mai înfocați adepți. Samuel Prima avea 
talentul de a imprima celor mai neînsemnate situații o 
gravitate oficială. E! s-a folosit de talentul său pentru a 
transforma această zăpăceală mesianică într-un eveniment 
de semnificaţie universală. 

Sosind ja Smima, Sabbatai a dat dovadă de suficient 
tact, neprezentându-se de la început drept Mesia. EI a dat 
de înțeles mulțimii de credincioși că nu va mai vorbi despre 
misiunea sa până nu i se va împlini timpul. Dar tocmai 
această reținere, corelată cu propaganda incitantă 
desfăşurată de Nathan, cu sosirea câtorva adepți din 
Ierusalim pentru a-i aduce omagiul Oraşului Sfânt, 
bineînțeles fără o însărcinare oficială în acest sens, cu 





atit eta n 43 WE ls 2i at 47 Pat) Cp 
ENA, A A An aa a) 
ET e ISI 


P 
gr 






mortificarea trupului pe care unii dintre adepții sâi o 
practicau pentru a-şi ispăşi păcatele şi a fi demni de a-l 
primi pe Mesia - toate acestea au exercitat o puternică 
influență asupra mulțimilor, care aşteptau cu nerăbdare 
ziua împlinirii proorocirii. 

După ce starea de spirit a fost pregătită, în septembre, 
sau octombrie 1665, Sabbatai Zvi, în sinagogă, în sunetul 
corului, s-a declarat ca fiind Mesia cel aşteptat. lar 
mulțimile l-au ovațonat strigând: “Să trăiască regele 
nostru, Mesia al nostru!”. Proverbul că nu poți fi profet 
în țara ta s-a dovedit de data aceasta mincinos. Nebunia 
locuitorilor din Smima era fără margini. Explozia de 
entuziasm că multaşteptatul Mesia apăruse în comunitatea 
lor î-a cuprins atât pe tineri, cât şi pe bătrâni. Femei, 
bărbaţi şi copii au căzut în extaz, declarându-l pe Sabbatai 
Z>i ca adevăratul Mântuitor, Cuvântul profetului, că în 
ziua de apoi duhul lui Dumnezeu se va revărsa asupra 
oamenilor, părea să se împlinească. Toţi se pregăteau de 
plecare, pentru reîntoarcere în Ţara Sfântă. Negustorii îşi 
neglijau afacerile şi se gândeau numai la “Imperiul lui 
Mesia”, care le stătea în față. Zăpăceala din capul 
oamenilor se manifestă după cum fiecare considera că 
trebuie să se comporte, pentru a merita să trăiască această 
mare sărbătoare. Unii posteau zile de-a rândul, se 
supuneau unorcumplite practici de mortificare atrupului, 
bolboroseau rugăciuni cabalistice pentru a li se ierta 
păcatele, făceau băi reci, sau se îngropau până la gât în 
pământşi stăteau în aceste gropi până le înțepenea trupul. 
Alţii, dimpotrivă, sărbătoreau prin entuziasmul manifestat 
ori de câte ori Mesia îşi făcea apariţia pe străzi sau predica 
în sinagogă, unde îşi susținea mesianitatea pe baza unor 
explicaţii cabalistice. Fiecare cuvânt al său era considerat 
ca un cuvânt al lui Dumnezeu şi repetat de mii de ori. Tot 
ceea ce făcea era privit ca minune, Atât de departe a mers 
această nebunie colectivă încât adepții sâi şi-au căsătorit 
toți copiii peste vârsta de 12 ani şi chiar mai tineri (700 
de perechi), pentru ca în felul acesta, conform smintelilor 
cabalistice, să forțeze restul sufletelor încă nenăscute să 
se întrupeze şi prin aceasta să se înlăture şi ultimul 
obstacol din calea împlinirii marelui eveniment. 

Soția sa Sara îşi exercita influența asupra bărbaţilor 
prin purtarea sa nu tocmai pudică. Limitele impuse de 
moralitate, care erau mult mai stricte printre evreii din 
Orient, au fost nesocotite. În entuziasmul provocat de 
bucuria mesianică, bărbaţi şi femei dansau unii cu alții ca 
nebunii şi, în starea de extaz mistic în care se găseau, 
s-au petrecut multe excese. Glasul rațiunii şi simțul moral 
au amuţit, întreaga populaţie a fost prinsă în acest vârtej 
al fanatismului, iar cei puțini rămaşi lucizi au fost făcuți 
inofensivi. Rabinul Ahron de la Papa, un bărbat înțelept, 
în vârstă, care de la început a atras atenţia, cu fermitate, 
asupra primejdiei acestei nebunii mesianice şi care i-a 
excomunicat pe autorii ei, a fost insultat de Sabbatai şi de 
alți rabini într-o predică publică, destituit din funcția sa şi 
în cele din urmă obligat să părăsească Smima. După 
înlăturarea rabinului Ahron, Sabbatai a putut să conducă 
comunitatea iudaică aşa cum l-a tăiat capul. Pe durata a 
câteva zile cât a durat această stare de spirit, locuitorii din 
Smirna s-au sinchisit prea puţin de tiranii lor, cadii turci. 
Prin daruri bogate, le-au câștigat tăcerea. 


(va urma) 
Gabrie! CONSTANTINESCU 





| 
| 
| 
| 
| 
| 
j 


a a iai 


J - "Psi 19 


7 XI). ..——._. _. 


profesorul 
PAULESCU 


(urmare din numărul trecut) 


Omenirea trebuie să se organizeze pentru 
ordine, muncă şi fericire. Dar ea este pusă să 
aleagă între două învățături: una, bazată pe 
patimi, e dogma evreiască; cealaltă, combătând 
patimile, constituie doctrina creştină. 

Or, Creştinismul dumnezeiesc, abia născut, 
a găsit în Iudaismul diavolesc un formidabil 
potrivnic, iar lupta uriaşă, pe viață şi pe moarte, 
între aceşti duşmani neîmpăcaţi durează, 
întețindu-se întruna, de aproape 2000 de ani. “În 
această luptă uriaşă, Sinagoga, strâns unită şi 
puternică, nu poate fi învinsă decât de o Biserică 
strâns unită, care trebuie să fie o şcoală unică 
pentru totalitatea creştinilor, sub conducerea unui 

«şef suprem infailibil, unic şi universab”!. 

Această recomandație a fost interpretată cu 
vicleşug (ca o intenţie “catolicizantă”) şi abil 
exploatată de câțiva prelați ortodocşi, pe care la 
acea dată îi găsim nu numai ca membri ai 
Francmasoneriei, ci chiar ca membri fondatori ai 
ziarului comunist Social-Țărănismuf. 

Într-o altă broşură cu acelaşi titlu (partea a !l- 

a), apărută în acelaşi an, profesorul Paulescu 
vorbeşte în continuare despre “Biserica reală” şi 
“Biserica românească”. “Omenirea îşi găseşte în 
Biserica creştină-— zicea profesorul Organizația 
ideală, stabilită de Dumnezeu însuşi, graţie căreia 
va scăpa de urgia războaielor şi de primejdia 
exterminării de câtre evrei. Pot, deci, să închei 
această lucrare cu a patra formulă a Simbolului 
creştinesc: «Cred într-una Sfântă, Sobornicească 
şi Apostolească Biserică» — care aduce pe pământ 
Pacea fără sfârşit a Împărăției lui Dumnezeu'”*. 
Pesteunan, în 1925, profesorul Paulescu publică 
oatreia broşură, în care dărâma, pentru orice om 
de bună-credință, învinuirile ce i se aduceau, 
dovedind că a fost întotdeauna credincios fiu al 
Bisericii strămoşeşti. Peste câtvatimp, profesorul 
Paulescu a ținut două conferinţe la Biserica Sf. 
Anton, unde a recomandat numeroşilor săi 
ascultători să cunoască şi să sprijine Biserica 
românească, ce, înțeleaptă şi cuminte, nu a luat 
parte la dezbinarea lumii creştine. 

Când cortegiul său mortuar trecea spre 
cimitirul Bellu, e! fu oprit în dreptul acestei biserici 
de către parohul ei, care, într-o cuvântare 
înflăcărată, pronunță şi aceste cuvinte: “L-am 
văzut pe profesor predicând studenților, pe care 
el i-a instruit, el i-a educat de pe amvonul bisericii 
mele şi m-am convins, alături de toți ascultătorii, 
că prin conferințele religioase ţinute la mine sau 
la biserica sa iubită, Sf. Mina, nimeni nu a servit 
mai bine ideea creştină decât acest savant care, 
îmbrăcând în haina umiluluivameş al Evangheliei 
admirabilele sale predici despre iubirea creştină, 
aducea cuvântul autoritar al omului de ştiinţă 
pentru susținerea sublimelor precepte morale ce 
străbat Evanghelia de la un capăt la altul şi cărora 
le stă într-adevăr la bază dragostea — «cantatea» 
creştină, cum îi zicea el. A fost acuzat că întinde 


1. Paulescu, Biserica şi Sinagoga, !II, pp. 87 şi 88. 

2. Social-Țărănismul, Nr. 1, 16ianuarie 1922 (vezi “Comitetul 
de Direcţie”) 

3. Biserica şi Sinagoga, ||, p. 178 


UN PAARE SAVANT CRESTINI: NICC 


PUNCTE CARDINALE 
OLANE 


PAULESCU 
DEzotLl et S1 
Dumnezeu 


[al Za Cr Oe. Gil E 








ANASTASIA 





EDITURA 





“În 1999 s-au împlinit 130 de aai de la naşterea 
savantului Nicolae. Cc; Paulescu, adevăratul 
inventator a insulinei, adversar neîmpăcat al 
darwinismului şi unul dintre principalii teoreticieni 
ai naționalismului pisoi dj Sina pătrar al 
secolului XX. i 

În întâmpinarea acestei Ca Editura 
«Anastasia» din București a reeditat una dintre 
lucrările ştiinţifice cele mai importante ale lui N. C, 
Paulescu: Noţiunile de. «Suflep» şi «Dumnezeu» în 
iziologie (ediție îngrijită și prefațată de Răzvan 
Codrescu). Cartea mai fusese reeditată în 1944 de 
către Dr. V. Trifu, ilustru ucenic al autorului. Ai is 
| Bdiţia. din 1944e era deschisă de o amplă prefață 
intitulată «Profesorul Paulescu, Întrucât a această 
] prefață nu a a maif fost republicată ul ulterior, amhotărât 
săo oferimi în foileton cititorilor Parncteloreardinale; 
omagiindu-l astfel | pe N. GC: “Paulescu. printr-o 
mărturie. cuprinzătoare şi autorizată, dezvăluind 
cu căldură „complexitatea şi Sega 
controversatei sale personalităţi, agita 


„ir DER 














e, 


Rita imbata iar greselile de (pa s-au 
îndreptat în mod tacit). 0 Pastile 70% pa tă ne 










o cursă Bisericii dominante, predicând sub forma 
unei confesiuni, în cadrul principiilor unei alteia. 
N-am cunoscut o maileală mărturisire decât aceea 
a profesorului, care, provocat de mine, a dat 
răspunsul cel mai nefățamic prea fățarnicilor săi 
acuzatori, printr-o magistrală conferință, care îl 
aşază printre cei mai proeminenți susținători ai 
unei singure Sfinte Biserici a lui Christos”... 

“La connaisance de lâme humaine ne va pas 
sans celle du corps”, pretinde Maurice de Fleury, 
de la Academia de Medicină a Franţei”. 

Profesorul Paulescu, după atâția ani de 
migăloase cercetări, cunoştea, ca nimeni altul, 
corpul omenesc şi pătrunsese minunata lui 
fiziologie. Se putuse deci avânta să studieze şi 
sufletul omenesc, care prezintă, ca şi corpul, o 
serie de maladii grave. Aceste boli ale sufletului — 


4. Maurice de Fieury, Le M6decin, Paris, 1927, p. 99 








Martie 2000 NR. 3/111 PAG. 13 





C. PĂAULESCU (1869-1931) 


evocare de 
DR. V. TRIFU 


“patimile” sau 'viciile'—nu-lputuseră lăsa indiferent 
Şi (e-a indicat, clar, precis şi concis, remediile. 
Rămânea, astfel — mai mult decât savant 
cercetător în tărâmul rece al Ştiinţei — în primul 
rând medic: Doctorul, cum l-a caracterizat, aşa 
defericit, Camil Petrescu, în articolul de prezentare 
publicat în Universul literar, în 1928, unde scria: 
“Pasiunea pe care o am pentru «memorii», 
«documente», pentru tratatele de drept şi 
medicină, în care viața e discutată cu exemplificări 
din viață, m-a făcut cândva să răsfoiesc faimosul 
Trait& de Medecine, scris în colaborare cu 
Lancereaux. Mi-este fireşte nepermis să am vreo 
opinie asupra valorii lui ştiinţifice. Aceste opinii se 
găsesc exprimate de străini, care fac autontate în 
Ştiinţă. Ceea ce a constituit o voluptate pentru 
mine, şi orice foststudent în psihologieva întelege 
acest lucru, este ceea ce savanții străini numesc 
«filosofia» acestui tratat şi ceea ce nouă ni s-a 
părut o magnifică examinare a vieții în legătură cu 
straturile ei vegetative. De atunci am învățat nu 
numai să-l prețuim şi să-l iubim pe acest savant, 
ci să-l folosim pentru dezlegarea atâtor probleme, 
pe care le pune arta”. Şi, cu trei ani înaintea 
profesorului N. lorga, Camil Petrescu încheia ca 
şi marele istoric; '“Amvreacapaginile alăturatesă 
aducă spre acest mare savant cât mai mult dintre 
spiritele active ale generaţiei actuale. Noi 
considerăm ca o datorie să i-l înfățişăm'*. 

Profesorul Paulescu, când a văzut Universul 
iiterar, unde i se prezenta opera în două modeste 
pagini de gazetă, a rămas perplex, după care mi- 
a trimis următoarea scrisoare: “Scumpul meu 
amic, creierului meu îi lipseşte o doagă, anume 
doagaprin care omul normal işi pune în evidenţă 
şi în valoare lucrările. Domnia-ta, care ai băgat de 
seamă această detestabilă lipsă, m-ai completat, 
ŞI îti multumesc din tot sufletul pentru Caritate. 
Arată, te rog, bunului şi distinsului nostru prieten, 
Domnului Camil Petrescu, care ți-avenit în ajutor, 
mulțumirile mele recunoscătoare, şi primeşte 
expresia sentimentelor mele de afecțiune pururea 
devotată”. 

“Actul medica! — zice Duhamel — este, prin 
excelenţă, un act singular”, “un act de la om la 
om'€. Pentru Paulescu, actul medical a fost un act 
de la om la Omenire. El n-a ezitat niciodată între 
exigenţele rațiunii şi ale inimii, între Ştiinţă şi 
Morală. Pentru dânsul n-a existat nicicând “cruda 
neînțelegere dintre inimă şi spirit”, de carevorbeşte 
chirurgul Andrea Majocchi”, el însuşi un credincios 
fiu al Bisericii. 

(va urma) 





5. Camil Petrescu, “Doctorul”, în Universul literar, din 26 
februarie 1928. 

6. G. Duhamel, “Les exces de !Etatisme et les 
responsabilites de la Medicine”, Cahier Laennec, 1925, 
No. 4,p.5. 

7, Andrea Majocchi, Une vie de chirurgien (Melancolie): 
"Când publicul asistă, zice M,, la o conversiune 
miraculoasă, neaşiteplată, de necrezut, a unui 
necredincios, el zice că «Dumnezeu i-a atins inima», 
expresie absolut exactă. Căci într-adevăr, inima e atinsă 
de Dumnezeu, nu e vorba de spirit” (p. 371). Profesorului 
Paulescu Dumnezeu a binevoit să-i atingă şi inima, şi 
spiritul 




























PAG. 14 NR. 3/111 Martie 2000 


Sub egida Fundațiilor “Buna Vestire” şi “Prof. 
George Manu”, a apărut luna trecută volumul 
Inielectualii şi Mişcarea Legionară. Mari conştiinţe 
româneşti (Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire. 
Bucureşti, 2000, 355 pp.), în condiţii grafice modeste, 
dar decente, care nemulțumesc mai puţin decât erorile 
sau inconsecvențele textului (peste care av fi fost necesar 
să treacă un ochi de corector profesionist). 

Alcătuirea unui dicționar de personalități 
intelectuale care au făcut parte din Mişcarea Legionară 
sau au simpatizat de-a lungul vremii cu ea reprezintă, 
fără îndoială, o iniţiativă binevenită. Lucrarea — prima 
de acest gen — aduce informaţii prețioase (chiar dacă 
incomplete sau insuficient organizate), ce pot interesa 
deopotrivă istoriografia generală şi istoria culturii, cu 
atât mai mult cu cât despre multe dintre numele 
înregistrate în ea sursele informative fie lipsesc cu 
desăvârșire, fie nu sunt la îndemână, fie au o vădită 





PUNCTE CARDINALE 


Claudio Mutt, Constantin (Costache) Oprişan, Zaharia 
(Zahu) Pană, lon Pantazi, Constantin Papanace, Sonn 
Pavel, Mihail Polihroniade, cei doi Traian Popescu, 
Vasile Posteucă, Visarion Puiu, Aureliu Răuţă, Nicolae 
Roşu, Duiliu Sfințescu, Aurel State, Flor Strejnicu, 
Mihail şi llie-Vlad Sturdza, Nicolae Şeitan, Nicolae 
Totu, Valerian (Viorel) Trifa, lon Zeana, lon Zelea 
Codreanu (tatăl Căpitanului) ş. a. (unii membri, alții 
doar simpatizanți; unii din țară, alții din exil; unii 
“partizani” constanţi, alții “reorientați” ideologic la o 
anumită dată; unii “simişti”, alții “antisimişti”; unii 
dispăruți, alții încă în viață). Nu lipsesc, se înțelege, 
liderii cvasi-legendari. care rămân şi principalii ideologi 
ai Mişcării: Corneliu Z. Codreanu (“Căpitanul”), lon |. 
Moţa, Vasile Marin şi Horia Sima (“Comandantul”), 
Decizia autorilor de a nu se introduce şi pe ei înşişi în 
corpul dicționarului mi se pare, ca şi apelul la pseudonime, 
un naiv exces de modestie. 





C. Paulescu, Simion Mehedinţi, |. Al. Brătescu- 
Voineşti, |. Găvănescul sau C, Şumuleanu până la O. 
Goga. V. Voiculescu, N. Crainic, Nae lonescu sau 
Aron Cotruş). Mişcarea s-a născut, de altfel, în mediile 
studenţeşti, unde a şi crescut cu timpul, extinzându-se 
apoi şi asupra liceenilor din ciclul superior (pe care-i 
aflăm angajați masiv, mai ales în anii '40, în vestitele 

“Frăţii de Cruce”), Închisorile comuniste au fost pline 
ochi de “tineretul legionar” (elevi şi studenți), care a 
alimentat masiv, atât cât a fost cu putință, şi rezistența 
armată anticomunistă din munți. “Decapitarea” 
sălbatică a Mişcării (1938-39), în loc s-a reducă 
numeric, cum se scontase, a făcut-o să crească în 
popularitate, astfel că, în toamna lui 1940, Garda de 
Fier avea în jur de un milion de membri activi şi încă 
şi mai rnulţi simpatizanți, putând fi considerată ceea ce 
se cheamă “un partid de mase”. Deşi foarte receptivă la 
problematica socială şi cu o popularitate deloc neglija- 





tentă mistificatoare, careflex al divergenţelor ideologice 
adeseori ireductibile. 

Desigur, acestei lucrări i se poate reproşa principial 
“tendința” inversă: aceea a unui inevitabil partizanat, 
mergând uneori până la retorica encomiastică. Cu toate 
acestea, baza obiectivă a informaţiei este, în cele mai 
multe cazuri, lesne verificabilă (a se vedea şi bibliografia 
selectivă de la pp. 349-350, reprodusă şi alăturat), pe de 
O parte, iar, pe de alta, după atâta antilegionarism 
delirant, se poate invoca pe bună dreptate iezii 
principiu audiatur et altera pars. > 

“Miza” mărturisită a lucrării. în intenţia celor trei 
autori principali (legionari venerabili, ascunşi — nu se 
prea înțelege de ce-—sub pseudonimele: Nicolae FHrisru. 
Octavian Daniel — decedat între timp — şi Alexandru 
Mircea), este aceea de a consolida imaginea Legiunii 
in conştiinţa generaţiilor mai noi, prin “girul” unor 
personalități intelectuale de o certă prestanță: unele 
arhicunoscute (chiar dacă nu întotdeauna şi în ipostaza 
lor de membri sau simpatizanți ai Mişcării), precum 
(urmez ordinea alfabetică) Arşavir şi Haig Acterian, 
ion Barbu (Dan Barbilian), Vasile Băncilă, Ernest 
Bernea, Lucian Blaga, Arsenie Boca, Dan Botta, ]. Al. 
Brătescu-Voineşti, Gheorghe Calciu, Sergiu 
Celibidache, Emil Cioran, Eugen Coşeniu, Aron şi 
Ovidiu Cotruş, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Ion 
Frunzetti, Constantin Gane, lon Gavrilă-Ogoranu, Radu 
Gyr, Oscar Han, Traian Herseni, Vintilă Horia, Nae 
lonescu, Constantin Joja, Romul Ladea, Horia şi Vasile 
Lovinescu, Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi, 
George Murmu, Constantin Noica, Octav Onicescu, P. 
P. Panaitescu, Arsenie Papacioc, Ovidiu Papadima, 
Nicolae C. Paulescu, Anastasia Popescu (“Mama Sica”), 
Sextil Puşcariu, Liviu Rusu, Marietta Sadova, N. 
Steinhardt, Constantin Tănase (marele actor), Petre 
Ţuţea, George Uscătescu, Pan M. Vizirescu (recent 
decedat), Constantin Voicescu etc., altele mai puţin 
cunoscute publicului larg actual, dar reprezentarive în 
sfera axiologică şi/sau morală a dreptei (pro)legionare: 
D. C. Amzăr, Dumitru Bacu, familia Banea, familia 
Bidianu, Vasile Boldeanu, Gheorghe Brahonschi, Faust 
Brădescu, Liviu Brânzaş, Radu Budişteanu, Alexandru 
(Alecu) Cantacuzino, Gheorghe (Zizi) Cantacuzino- 
Grănicerul, Vasile Christescu, Sterie Ciumetti, 
Gheorghe Clime, N. Crăcea, Horia Cosmovici, Paul 
Costin Deleanu, Bănică Dobre, Ilariu Dobridor, Ion 
Dumitrescu-Borşa, Mihai Foţin Enescu, Dumitru 
(Tache) Funda, Valeriu Gafencu, Ovidiu Găină (alias 
Stan M. Popescu), Dimitrie Găzdaru, Victor Puiu 
Gârcineanu, lie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, 
Alexandru Ghica, Simion Ghinea, Traian Golea, Vasile 
laşinschi, Mile Lefter, George Manu, Zaharia 
Marineasa, Virgil Mateiaș, Virgil Maxim, lon Mânzatu 
(alias Nello Manzati), Radu Mironovici, lon Moţa 
(bătrânul), Constantin Nagacevshi, Vică Negulescu, 
Iordache şi Marieta Nicoară (Maica Mihaela), italianul 


— — 


Cititorul trebuie să fie avertizat din capul locului că, 
pe lângă alte neajunsuri, lucrarea este departe de a fi 
exhaustivă; ea constituie doar un prim pas spre un viitor 
dicționar enciclopedic al personalităților româneşti de 
dreapta, ce vatrebui să cuprindă nu câteva sute, ci câteva 
mii de nume, cu o documentaţie mai aprofundată şi cu 
a metodă lexicografică mai riguroasă. Cei trei autori au 
făcut un început modest, dar indispensabil, cu mijloace 
reduse şi într-un context destul de ingrat. Alţii, mai 
târziu, pornind de la acest “cheag”, vor face mai mult şi 
mai bine. Şi poate mai “la rece”, căci, din păcate, unul 
dintre handicapurile lucrării de faţăse arată fi păguboasa 
vrajbă postbelică din sânul lumii legionare (diviziunea 
între “simişti” şi “antisimişti”, ba chiar între diferite 
fracțiuni ale fiecărei “țabere””), ceea ce se reflectă în 
selecția şi tratarea adeseori cu totul insuficientă a 
diteritelor personalități înregistrate, explicând absența 
totală a multor nume relativ notorii (cel puţin în mediile 
legionare), pe de o parte, tar, pe de altă parte, o anume 
inechitate în privinţa întinderii şi “tonului” articolelor 
existente (unora acordându-li-se un regim mult prea 
generos, altora unu! mult prea zgârcit). Nuvreau să insist 
aici cu exemple care să creeze tensiuni, dar lipsa unor 
Petre Vălimăreanu sau Şerban Milcoveanu, de pildă, mi 
se pare de o injustiţie grosolană (oricâte rezerve s-ar 
putea formula la adresa lor), ca şi aceea a unor tineri 
precum Ovidiu Guleş sau Şerban Suru (iarăşi în pofida 
oricăror rezerve de principiu). La rigoare, ar fi trebuit să 
figureze, cu precizările necesare, şi un Mihai Stelescu 
sau un Ştefan Palaghiță, de vreme ce au fost înregistrați 
atâţia alții care şi-au renegat penibil, într-o formă sau 
alta, apartenența sau simpatiile legionare (Nichifor 
Crainic, Emil Cioran, Costin Murgescu, Horia Lovinescu, 
Antonie Plămădeală etc.). Sau să fi fost mai legionar 
Ştefan Aug. Doinaş decât... Iosif Constantin Drăgan?! 
Sigur, toate acestea sunt “cazuri” incomode, dar 
“măsurile” s-ar fi cuvenit să fie mai unitare, ca dezideratul 
“obiectivității” să fie cu adevărat credibil... Tot aşa, nu- 
mi propun să critic altfel decât în treacăt criteriul cam 
confuz care conformează lucrarea, părându-mi-se că 
atât conceptul de “intelectual”, cât şi cel de “simpatizant” 
sunt mult prea volatile, mai ales în absența unor margini 
cronologice. Apar, în consecință, cazuri controversate 
în ambele sensuri: şi nume înregistrate oarecum abuziv, 
şi nume eludate la fel de abuziv. Reacţiile vor fi probabil 
numeroase, parte previzibile, parte imprevizibile... 
Circumserierea cât mai exactă — exegetică, dar şi 
strict statistică — a raportutilor complexe dintre 
intelectualitate şi iegionarism este impusă, dincolo de 
orice intenții pro domo, de faptul nud că Mişcarea lui 
Codreanu a polarizat clasa intelectuală cum nu a mai 
făcut-o nici o altă formațiune politică din România 
Mare; nu doar majoritatea covârşitoare a tinerei 
intelectualităţi creştine s-a apropiat în diferite grade de 
legionarism, dar şi mulţi intelectuali naţionalişti din 
generaţia mai veche, imediat post-eminesciană (de la N. 


bilă în mediile ţărăneşti şi chiar muncitoreşti, Mişcarea 
Legionară şi-a păstrat totuşi caracterul elirist, specific 
tuturor autenticelor mişcări de dreapta. Elitismul 
“totalitarismului” legionare tot ce poate fi mai opus, în 
spirit şi în literă, față de popu/ismul “totalitarismului” 
comunist, încât o aserțiune precum cea a unui Al. 
George, cum că “legionarii au fost bolşevicii noştri”, 
rămâne o culmea inepțiilor propagandei antilegionare! 
Lao evaluare senină, oricâte reproşuri politice s-ar 
putea face legionarismului dintr-un unghi de vedere 
sau altul, într-o fază sau alta a devenirii lui istorice, cest 
este că tot ce a fost mai de soi în cultura românească a 
acestui secol s-a intersectat, mai intim sau mai superficial, 
cu marea “aventură” legionară. Cazul unui Mircea Fliade 
este pe cât de ilustru, pe atât de exponențial. Faptul se 
datorează, fără îndoială, dezideratelor spirifuale care s-au 
aflat întotdeauna îndărătul demersurilor politice ale 
legionarismului; aşa cum Codreanu subliniase în 
nenumărate rânduri, mai mult decât un partid politic, 
Legiunea a fost o “şcoală spirituală”, urmărind nu atât să 
parvină la putere, cât să formeze o “elită națională” 
capabilă să împlinească, într-un viitor indefinit, 
“schimbarea la față a României”. Linia Legiunii (aflate 
sub patronajul mistic al Arhanghelului Mihail, 
arhistrategul legiunilor cereşti) se voia paralelă cu linia 
Bisericii, fiind pătrunsă, mai mult decât oricare altă 
mişcare contemporană de dreapta, de spiritul jertfelnic 
Şi transfigurator al Crucii. Aristocraţie cavalerească a 
românismului în târziul unei istorii mucenicite, legionarii 
s-au vrut şi au fost cruciații secolului XX, zdrobiţi de 
vitregia vremurilor, dar moralmente neînvinși. Dacă 
neamul românesc va mai cunoaşte cândva o resurecție 
esențială, aceea nu va fi desigur străină de temeiurile 
jertfei lor. Şi chiar dacă o asemenea resurecție nu ne va mai 
fi dată în vălmăşagul istoriei, jertfa lor va mărturisi pentru 
“sufletul românesc” la Judecata din urmă a neamurilor... 
Răzvan CODRESCU 


P. S. Reproducem pe pagina alăturată articolul dedicat lui 
Comeliu Codreanu (pp. 21-23), care nu este înseriat la 
litera respectivă, ci este aşezat în fruntea volumului. De 
asernenea, reproducem, pentru lămurirea celor interesaţi, 
lista cu “Principalele surse bibliogvafice” pe care s-au 
întemeiat autorii lucrării (a se vedea, la finele volumului 
—p. 351 — și lista cu numele informatorilor orali, cărora 

“coordonatorii le adresează mulțumirile şi recunoştinţa 
lor”, formulând şi următorul apel: *... coordonatorii 
recunosc dificultatea prezentării unui material unitar, 
exhaustiv şi, implicit, necesitatea reeditării prezentei 
ediții. În acest sens, ei adresează un apel către toți cei ce 
posedă date suplimentare să trimită completări sau 
eventuale rectificări, considerate necesare pentru o viitoare 
reeditare a lucrării, pe adresa: Fundaţia Culturală Buna 
Vestire, Căsuţa poștală 8-27, Bucureşti, sau Fundaţia 
Prof, George Manu, Str. Plantelor 9, sector 2, 
Bucureşti”. 





— OO —_—L —— —_.——— o —— 


—— 


Corneliu Zelea Codreanu (avându-și obârşiile în Bucovina 
de Nord şi născut a laşi, pe 13 septembne 1899, în numeroasa familie 
a protesorului lon Zelea Codreanu), absolvent de liceu militar şi 
licenţiat în Drept, supranumit “Căpitanul”, şi-a început lupta națională 
în 1919 şi a înființat în 1927 Legiunea Arhanghelul Mihail, devenind 
liderul absolut al tineretului naționalist. Împotriva legionarilor, care 
incomodau atât clica politicienilor venali, cât şi conspirația iudeo- 
comunistă, s-a declanşat un adevărat “terorism de stat”, determinând 
un lung şir de violenţe şi “'răzbunări”, pe care însă Căpitanul nu le-a 
ordonat ca atare (cum a dovedit-o chiar Justiția vremii). 

În 1936, Codreanu şi-a publicat, la Sibiu, cartea intitulată 
Pentru legionari (principalul îndreptar ideologic a! legionarismului), 
scriere deopotrivă memorialistică, polemică şi doctrinară (completată, 
isi. pentru latura organizatorică, cu vestita Căr/icică a şefului de cuib). 
Ne-au mai rămas de la el un corpus de Circulări şi manifeste. precum Însemnările de la Jilava (redactate în 
temniţă, în 1938) — adevărat testament spiritual. Aceste scrieri au cunoscut multe ediții în țară sau în exil, 
beneficiind şi de traduceri în limbile de mare circulație. 

În decembrie 1937, în urma pactului electoral cu Iuliu Maniu şi Gh. 1. Brătianu, Mişcarea legionară, 
aspru prigonită vreme de un deceniu, repurtează un strălucit succes în alegeri (ultimele alegeri libere din 
România Mare). Regele Carol Il anulează însă alegerile şi îşi instaurează dictatura personală. Codreanu, în 
semn de protest, dizolvă Partidul '“Totul pentru Țară“ (expresia politică a Legiunii) şi îndeamnă la rezistență 
non-vialentă (nevoind, mărturisea ei, “să prefacă România într-o Spanie însângerată”). Răspunzând unui atac 
de presă al lui Nicolae lorga, este învinuit de “ultragiu” şi arestat. se înscenează o parodie de proces (mai 1938) 
şi este condamnat abuziv la zece ani de închisoare. 

În noaptea Sfântului Andrei (29 spre 30 noiembrie) a anului 1938, împreună cu alţi 13 camarazi aflați 
în detenţie, este asasinat de autorități în marginea pădurii Tâncăbeşti (acțiune monstruoasă, ordonată de Carol 
JI şi coordonată de Armand Călinescu, cu care începe “decapitarea” Mişcării legionare, desăvârşită în 1939). 

După dispanţia lu; Codreanu, legionarismul a cunoscut un scurt triumf politic în toamna lui 1940, sub 
conducerea lui Horia Sima, după care a intrat într-o lungă agonie instituțională, pierzându-și treptat unitatea 
inițială. Ideea legionară supravieţuieşte însă, printr-un lung şir de mărturisitori, în ciuda întreitei prigoane 
(carliste, antonesciene şi comuniste) de peste o jumătate de secol, iar Căpitanul martirizat rămâne o figură 
jegendară a dreptei creştine româneşti. 

Omul acesta. mort la 39 de ani (ca şi Eminescu, de care-l leagă în eternitate, dincolo de obiîrşiile 
bucovinene, aceeaşi evlavie faţă de tradiția națională şi aceeaşi responsabilitate față de destinul nostru 
comunitar), a fost deopotrivă personalitatea publică cea mai pios adorată şi cea mai crunt urâtă a României 
Mari. “O personalitate harismatică”, fără îndoială, aşa cum se văd siliţi s-o recunoască, fie şi numai cu jumătate 
de gură. până şi adversarii lui ireductibili. 

O parte a opiniei publice româneşti. formată la şcoala stângismului de sorginte franceză sau a aşa- 
numitei “prese din Sărindar” (Adevărul, Dimineaţa, Lupta etc.), a fost convinsă încă din anii '30 că tînărul 
luptător naționalist era un soi de monstru democratofag, iar Mişcarea sa un cap de pod al nazismului în 
România! Şi totuşi, pentru cine ar fi fost dispus să se informeze corect, de ia surse, în cărţile lui stătea scris 
negru pe alb: “Mişcarea Legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autorităţii şi nici pe acela al 
libertăţii. Ea îşi are temeliile înfipte în principiul iubirii creştine. În el îşi au rădăcina atât autoritatea, cât şi 
libertatea. Dragostea e împăcarea între cele dauă principii: autoritate şi libertate. Dragostea se află Ja mijloc, 
între ele şi deasupra lor, cuprinzându-le pe amândouă în tot ce au mai bun şi înlăturând conflictele dintre ele. 
Dragostea nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici nedreptate, nici răzvrătire sângeroasă, nici războire 
socială. Ea nu poate însemna niciodată conflict” (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, Editura “Totul 
pentru Țară“, Tipografia Vestemean, Sibiu, 1936, p. 321). Sau, trecând de la teorie ia practică: “Niciodată 
Mişcarea Legionară, pentru a birui, hu varecurge la ideea de complot sau de lovitură de stat. Consider aceasta 
ca o prostie. Mişcarea Legionară nu poate birui decât odată cu desăvârşirea unui proces interior, de conştiinţă, 
al Națiunii Române. Când acest proces va cuprinde pe majoritatea românilor şi se va desăvârși, atunci biruința 
va veni automat, fără comploturi şi fără lovituri de stat” (Circulara Nr. 58, “Către Şefii de Regiuni”, 26 febr. 
1937). 

[ată deci adevăratul înțeles al “biruințe; legionare”: ea nu este urmarea unui război civil sau a unei forme 
oarecare de violență politică, aşa cum se crede îndeobşte, ci capătul de drum al unei năzuite prefaceri moral- 
spirituale, al unei metanoia de proporții naționale! Prin această înaltă năzuință (care deosebeşte legionarismul 
de majoritatea mișcărilor de dreapta din restul Europei, şi mai ales de nazism), mărturisită cu însuşi sângele 
său, Corneliu Zelea Codreanu se impune în memoria posterităţii ca unul dintre marii pedagogi naţionali ai 
istoriei noastre, așa cum recunoscuse, spre sfârșitul vieţii, şi Iuliu Maniu (unul dintre puţinii oameni politici 
oneşti din România interbelică): “Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am 
încercat să adopt, în slujba şi salvarea țării, căi politice; el a ales o cale superioară, şi anume să realizeze mai 
întâi caractere, educând un tineret care, pe căi de înălțare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual; 
să creeze mai întâi o elită conducătoare şi abia apoi un partid”. 

Tragedia lui Codreanu și a Mişcării sale se integrează în tragedia mai generală a dreptei europene; dacă 
insă “Istoria a făcut pipi pe noi” (Mircea Eliade), nu înseamnă că marile principii de conservare şi renaştere 
naţională care au călăuzit generația legionară n-ar mai fi valabile. Formele se pot perima, dar principiile 
dăinuiesc, așteptând un ceas istoric mai fast pentru a se reîntrupa în forme corespunzătoare noilor realități. Din 
acest punct de vedere, Codreanu rămâne o permanentă “provocare” pentru generațiile care vin, iar destinul lui 
postum, oricâte vicisitudini ar cunoaște, nu se va încheia decât la “marea Judecală a neamurilor”, în fața 
judecătorului “nemitamnic”, către care sângele lui Căpitanului strigă încă din pământ, pentru dreptatea sa şi a 
neamului românesc 




























Martie 2000 NR. 3/111l PAG, 


FUNDAȚIA FUNDAŢIA 
HUNA VESTIRE PROF. GEORGE MANU 


a e 














INTELECTUALII 
ŞI 
NISGAREA LEGIONARA 


Mari conştiinţe românești 


















EN 
z/ 












EDITUNA 





FURA EI CUL TUPALL FUNA VESI ME 
2000 


PRINCIPALELE SURSE BIBLIOGRAFICE 


*** Antologia asociațiilor şi personalităților culturale 
românești din exil. 1940-1990, ed. a doua, San Diego, 
199]. 

Boacă, loan, Bibliografie legionară, Colecţia ““Omul 
Nou''[ Traian Golea, Miami Beach, Florida, U.S.A.], 1993. 

Buzatu, Gh., Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, 
Radiografia drepteiromâneşti(1927-1941),Ed.FF PRESS, 
Bucureşti, 1996. 

Codreanu, Corneliu Zelea, Pentru legionari, Editura 
““Totul pentru Țară”, Tipografia Vestemean, Sibiu, 1936 
(numeroase reeditări anastatice). 

*** Cronologie legionară, Colecţia "Omul Nou” [Traian 
Golea, Miami Beach, Florida, U.S.A], 1992. 

*e* Dinluptele tineretuluiromâr: 1919-1939, Ed. Fundaţiei 
Buna Vestire, Bucureşti, 1993, 

*** Gazeta de Vest din Timişoara (colecția revistei: 1990- 
1998), 

Heinen, Amim, Die Legion “Erzangel Michael" în 
Reananten. Soziale Bewegung und politische Organisation 
Ein Beitragzum Problem des internationalen Faschismus, 
Siidosteuropaeische Arbeiten, Minchen, 1986 (558 pp. — 
cea mai amplă lucrare străină despre Mişcarea Legionară 
din România) |trad. rom. Humanitas, 1999 — n. Red.]. 

Mutti, Claudio, Zes plumes de t'Archange Quatres 
intellechuels roumains ă la face de la Garde de Fer: Nae 
Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, 
Ed. Herodes, Chalon-sur-Saâne, 1993 (prefață de Philippe 
Baillet); în italiană: Lepennede//"Arcangelo. Inrellecttuali 
e Guardia di Ferro, Societă Editnice Barbarossa, Milano, 
1994 (versiune revăzută şi adăugită); în româneşte: Penele 
Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae 
Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, 
Vasile Lovinescu), Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997 (cf şi 
Claudio Mutti, Mircea Eliade e la Guardia di Ferro, Ed. 
all'insegna del Veltro, Parma, 1989; în româneşte: Mfircea 
Eliade şi Garda de Fier, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 
1995). 

*** Permanenţe din Bucureşti (colecția revistei: 1998- 
1999). 

Predescu, Lucian, Enciclopedia Cugetarea. Material 
românesc. Oameni şi înfăptuiri, Editura Cugetarea — 
Georgescu Delafras, Bucureşti, 1940. 
+++ Puncte cardinale din Sibiu (colecția revistei: 199]- 
1999). 

Sânțescu, Duiliu, Răspuns la întrebări ale tinerilor 
care doresc lot adevărul despre Mişcarea Legionară, Ed. 
Crater, Bucureşti, 1999. 

Sima, Horia, Histoire du Mouvement legionnaire, |. 
1919-1937, Ed. Dacia, Rio de Janeiro, 1972; în româneşte: 
Istoria Mişcării Legionare, Ed. Gordian, Timişoara, 1994. 

Veiga, Francisco, La mistica de! tdtranacionalismo. 
Historia de la Guardia de Fierro (Romania, 1919-1941), 
Barcelona, 1989 (teză de doctorat); în româneşte: /storia 
Gărzii de Fier (1919-1941). Mistica ultra-najionalismului, 
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993 (informaţie bogată, 
interpretări discutabile). 

Zaciu, Mircea, Marian Papahagi, Aurel Sasu (ed.), 
Dicţionarul scriitoritor români, Editura Fundaţiei Culturale 
Române, Bucureşti, vol, ] (A-C) — 1995, vol. 1 (D-L) — 
1998. 

Au mai fost cercetate documente din fondul Bibliotecii 
Academiei Române, Arhivelor Armate? şi Bibliotecii 
Centrale Universitare, 





| Studiile 





PAG. 16 NR. 3/111 Martie 2000 


























La Editura Anastasia, în cadrul colecţiei 
“Dreapta europeană”, a apărut noul volum al lui 
Răzvan Codrescu De /a Eminescu la Petre Ţuţea. 
Pentru un model paideic al dreptei româneşti (234 
pp.). Semnalând această apariție, reproducem în 
continuare prefața autorului (p. 7 şi urm.), 
intitulată “Pre-text”, care lămureşteatâtorizontul 
tematic și sensul discursului, cât şi structura 
generală a cărții (în caresuntincluse 16 texte). lată 
şi ce scrie pe coperta finală 2 noului volum: 

“În Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate 
(1997) am încercat să schițez principalele repere 
deopotrivă spirituale şi politice — ale unei gândiri 
de dreapta înrădăcinate în tradiție, dar nu mai 
puțin atente ia provocările lumii contemporane. 

În cartea de faţă (pandantal celei anterioare) 
încerc să înlesnesc cititorului actual întâlnirea 
fără prejudecăți cu opt ilustre personalităţi 
mărturisitoare de dreapta (Mihai Eminescu, 
Nicolae C. Paulescu, Nichifor Crainic, Naelonescu, 
Lucian Blaga, Vasile Băncilă, Corneliu Z. 
Codreanu, Petre Ţuţea), îi în căutarea unui posibil 
model. paideic at “dreptei româneşti” (Ră 
Codrescu). . fr Di aa pr, 






— singura bază pe care s-ar putea năzui, în viitor; 
o renaştere spirituală cu adevărat națională. 
(GC) 


În spiritul iconoclast al ideologiilor curente, lumea 
românească a sfîrşitului de mileniu a devenit şi ea scenă a 
unei “demitologizante” lupte cu femeiurile, a unui soi de 
arheomahie pretins soteriologică. Diabolizarea Tradiţiei 
(1) tinde să ne prefacă, la est de Edenul civilizației 
occidentale (singurul “paradis” îngăduit!), într-o pseudo- 
națiune cu creierii spălați. Noua inchiziţie ideologică 
utilizează adevărate ghilotine propagandistice, decapitînd 
deopotrivă oameni şi idei, sub cuvînt că acesta ar fi prețul 
jeşirii noastre dintr-un lung anonimat istoric şi al integrării 
într-o Europă tot mai americanizată, în care civilizația 
utilitaristă şterge identitățile şi tolerează din ce în ce mai 
indispusă orice angajament moral sau spiritual. 

Noul “comunitarism” se mişcă, în forme mai 
digerabile, dar la fel de perverse, pe linia dizolvantă a 
vechiului “comunism” — antinațională şi antireligioasă; 
“idealismul materialist” al modemități: îşi continuă 
campania împotriva “realismului spiritual” al Tradiţiei, pe 
care o reduce abrupt la anumite excese rigoriste sau 
totalitare. Contemporaneitatea se caracterizează din ce în 
ce mai pregnant prin divorțul procustian dintre ideologii şi 
realităţi: lumea lui este se preface abuziv în lumea lui 
frebuie să fie. Or lumealui esteatimă, sub specie aeternitatis, 
de absolutul ordinii divine, pe cînd lumea lui trebuie să fie 
atirnă de arbitrarul unei ordini omeneşti conjuncturale (ca= 
n formula curentă a “noii ordini mondiale”) (2). În fond, 
lumea noastră este tot mai evident o lume certată cu 
Dumnezeu, iar trecutul pare să nu mai fie suferit, înainte de 
orice alte considerente, tocmai pentru că poartă, mai mult 
sau mai puțin fățiș, “urmele dumnezeirii”. Iluminiştii, 
care-și dephizau uneori ateismul în deism, Î] puseseră pe 
Dumnezeu să doarmă (reflex modern laicizat al 
reprezentărilor arhaice ale lui deus otiosus); Nietzsche va 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU. 
Cont nr. 251100996517509 





PUNCTE CARDINALE 


proclama mai tiiziu (extrapolind filosofic elemente de 
mitologie germanică pre-creştină) că Dumnezeu a şi murit; 
new-age-ismul decretează astăzi însuşi falimentul global al 
erei creştine, exaltind iminența unei noi ere, a cosmosului 
divinizat (adorarea creației în locul Creatorului) (3). “Omul 
autonom” se simte tot mai stinjenit de Dumnezeu, cu Care 
nu-i dispus să-şi împartă iluzoria îmăreție”... 

“Căci va veni O vreme — spune Apostolul Neamurilor 
— cind oamenii nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci 
— dornici să-şi desfete auzul — îşi vor grămădi învăţători 
după poftele lor, intorcîndu-şi urechile de ia adevăr şi 
abătividu-se către basme” (II Tim. 4, 3). 

Autorii tratați în cartea de față nu sînt, desigur, 
“învăţători” după “poftele” acestei “vremi”, desfătători ai 

“auzului” contemporan, ei poartă mai degrabă crucea 
“învăţăturii sănătoase”, fiecare după puteri (adică nu fără 
variabile limite omeneşti). Sîntmărturisiton—din perspective 
felurite, dar convergente — ai unei /radiții legitimante, 
deopotnivăromâneşti şi europene, pe care "omulsmintelilor 
depeurmă "tinde s-oanuleze prin uitare, sau s-o pervertească 
prin teroarea ideologiilor. Într-o lume a tuturor 
iconociasmelor, ei sint incomozi şi “reacționari”, ba chiar 
“mebuni”(în sens paulinic sau donquijotesc). Nu-i de mirare 
căpolitrucii “gîndirii oficiale” (de ieri saude azi)— “fariseii”? 
Şi “dregătorii”, “licenţiaţii” şi “bărbierii” acestor vremi — au 
mobilizat împotriva lor toată artileria pre-judecăţilor şi 
poncifelor curente. 

Cartea de față nu este neapărat una “apologetică” 
(uneori m-am delimitat critic de autorii trataţi, ceea ce 
“tradiționaliştii” sigur nu-mi vor ierta), ci mai degrabă una 
provocatoare. Ea se adresează ““urechilor deschise”, atitea 
cîte se vor afla, încercînd să invite la o reflecţie mai calmă 
şi mai aprofundată asupra unui trecut pe care adeseori îl 
denigrăm sau îl bagatelizăm cu ignorantă suficiență. Se 
conturează aici, deşi fără o sistematică severă, un posibil 
model paideic al dreptei tradiționale româneşti, a cărei 
legitimitate politică rămâne secundară în raport cu angajarea 
ei axiologică şi existențială. 

Mă mai simt dator cu o lămunire formală. Din pricini 
conjuncturale, cartea de față nu este “născută”, ci “tăcută”: 
ea reuneşte texte apărute în anii din urmă, în diverse 
publicații periodice sau cotidiene (am inclus, la sfîrşitul 
volumului, o listă cu Sursele respective). Autorii tratați 
(născuți între jumătatea secolului al XIX-lea şi zorii secolului 
XX) se înşiră aici în ordine cronologică (Mihai Eminescu, 
Nicolae C. Paulescu, Nichifor Crainic, Nae lonescu, Lucian 
Blaga, Vasile Băncilă. Comneliu Z. Codreanu, Petre Ţuţea) 
(4), unii abordaţi în cîte un singur text, alții în mai multe. 

Am inclus, în 4ddenda, două eseuri ('*Gîlceava dracului 
cu lumea” şi ““Fenomenul românesc al bancului”) care 
privesc tradiţia prin prisma sensibilităţii şi creativității 
anonime, mărturisind, la rindul lor, desprecîteva coordonate 
esențiale ale spiritului românesc. 

Unele texte — mai ales cele de dată mai veche — au 
suferit modificări sau adaosuri (inclusiv note de subsol) 
uneori substanţiale, prin care am intenționat actualizarea/ 
completarea unor date sau clarificarea unor idei (ținînd 
seama, în cîteva cazuri, şi de polemicile pe care le-au 
generat) (5). 

Am în vedere şi o continuare a volumului de față, ce ar 
urma să-i cuprindă (în aceeaşi înlănțuire cronologică) pe 
Dumitru Stăniloae, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Mircea 
Eliade, Ilariu Dobridor, Constantin Noica, Emil Cioran (cel 
din Schimbarea la față a României) şi N. Steinhardt. Pentru 
mulți alții (A. C. Popovici, S. Mehedinţi, N, Iorga, V. 
Pârvan, O. Goga, V. Voiculescu, A. Cotruş, |. Barbu etc.), 
care s-ar fi cuvenit probabil să figureze aici, îmi asum — cel 
puțin deocamdată — păcatul insuficientei vrednicii. Nu mă 
îndoiesc însă că se va găsi cine să umple această lipsă, 
eventual într-o necesară istorie “pedepsitoare” — adică 
paideică — a culturii româneşti, “născută” iar nu “făcută”... 


Răzvan CODRESCU 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 


d a guropsană 
| DREAPȚĂ 


(CODRESCU 


NOTE 


1. Ci nu a “tradiționalismului”, care adeseori îşi merită cu 
prisosință oprobriul! 
2. Despre aspectele generale ale acestei“*sminteli ontologice” 
am scris mai pe larg într-un eseu mai vechi, “Sensul unei 
resurecții: de la idealismul materialist la realismul spiritual” 
(inclus în vol. Exerciţii de-“reacționarisim- Între z6on 
politikon şi homo religiosus, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 
1999, pp. 13-20). 
3. Perversiune ulumă a oricărui păginism cosmicizant, 
asupra căreia atrăsese atenţia Apostolul: *... s-au rătăcit în 
gindurile lor şi inima lor cea nesocolită s-a întunecal 
Zicind că sînt înţelepţi, au ajuns nebuni. şi au schimbat 
slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea 
chipului omului celui stricăcios, şi al păsărilor, şi al celor 
cu patru picioare, şi al tiritoarelor. De aceea Dumnezeu i- 
a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi 
pingărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat 
adevărul lui Dumnezeu în minciună Şi S-au închinat şi au 
slujit făpturii, în locul Făcătorului..” (Rom. |, 21-25; 
subl. mea). 
4. Poate părea surprinzătoare, printre atitea ilustre 
personalități culturale, prezența unui Corneliu Codreanu; 
ea se explică prin influența covîrşitoare pe care Codreanu 
şi Mişcarea lui (care s-a vrut nu doar o formațiune politică 
între altele, ci o “şcoală spirituală” sui generis) au exercitat- 
o asupra multora dintre intelectualii de dreapta ai perioadei 
interbelice. Într-un fel, în controversata “aventură” legionară 
dreapta românească şi-a atins şi măreția, şi declinul. 
5, 3 dintre textele acestui volum (“Cum se cuvine înțeleasă 
Doina lui Eminescu”, “Eşecul «omului autonom” şi 
“Gilceava dracului cu lumea”) se regăsesc, cu mici diferențe, 
în volumul Spiritul dreptei (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997). 
Au mai apărut în volume: “Nichifor Crainic — schiță de 
portret” (postfață la Nichifor Crainic, Dostoievski şi 
creştinismul rus, Arhidiecezana Cluj- Anastasia, Bucureşti, 
1998), “Codreanu şi «fenomenul legionan»” (anexă la 
Julius Evola, Naționalism şi asceză, Ed. F.R.ON.DE,, 
Alba lulia-Paris, 1998), “Oboseala de Eminescu” (Exerciţii 
de “reacționarism''..., ed. cit.; Cezar Paul-Bădescu, Cazul 
Eminescu, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999) şi “Nicolae C. 
Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse” (prefață la Nicolae 
C. Paulescu, Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu” în 
fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999), aici revăzute şi 
adăugite, 


[ehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 








Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN T//aail, S.R.L 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel, 0069/422536 


Printing Company 












a