Puncte Cardinale anul IX, nr. 3 (99), martie 1999

credinta 
iubire 
speranta 








irculaţie în afara României: AUSTRIA, 


NDAM 


Multe mai îndrugă zvonerii şi răspândacii, cum că 
între creştinism şi comunism ar exista anumite tangențe 
- cu trimitere la cei dintâi creştini, care îşi vindeau 
ogoarele şi averile, împărțind apoi banii după nevoile 

fiecăruia. Ceea ce uită, însă, să precizeze propagan- 
diştii acestei «similitudini» este că acest «colectivismy» 
era practicat din dragoste față de Hristos şi nu cu 
anasâna. 

Dar, lăsând la o parte orice prejudecată de natură 
politică (în măsura în care poți suspenda propriul 
apriorisra), să vedein ce spune Biblia despre dreapra 
şi stânga (fără a lua în discuţie sensurile strict 
reterenuale, fără implicații conotative). În sintagma 
biblică referitoare la milostenie: «să nu ştie stânga ta 
ce face dreapta» (MI. 6, 3), nici stânga, nici dreapta 
nu au o valoare semantică în sine, «colaborând» la 
emiterea semnificației de discreție, neexhibare a 
actului caritativ. Deci, în context, cea care face 
(milostenie) este dreapta, despre a cărei acțiune, însă, 
stânga nu trebuie să ştie. 

Dar de ce oare trebuie să se ferească dreapta 
biblică de stânga? 

În capitolul 25 al aceleiaşi Evanghelii, versetele 
31 - 46, la Judecata oilor şi a caprelor, Fiul Omului, 
şezând «pe scaunul de domnie al slavei Sale», cu toate 
neamurile «adunate înaintea Lui», «fi va despărți pe 
unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre», 
punând /a dreapta - vile binecuvântare, neprihănite, 
moşteniloare ale Împărăției pregătite de Dumnezeu, 
care «vor merge în viața veşnic, iar la stânga Lui - 
caprele Plesremate să ardă «în focul cel veşnic care a 
fost pregătit diavolului şi îngerilor lui». 

În aceste condiţii, a ne întreba de ce stânga 
(venetică şi agresivă, blestemată să ardă' în focul 
pregătit diavolului) nu are fundament creştin = ţine de 
domeniul retoricii: Adevărul creştin nu poate fi decât 
de dreapta. 

Dreapta este una dintre cele mai sfinte taine ale 
lui Dumnezeu, de vreme ce «Domnul a jurat pe 
dreapta Lui şi pe braţul Lui cel puternic» (/s. 02, 8). 
Cât de frumoasă trebuie să fie existența de la dreapta 
Domnului, dacă citim în Ps. 16, 1 1; «În dreapta Ta[...] 
sunt desfărări veşnice!». 

Siguranța oferită de prezența mântuitoare a lui 
Dumnezeu este percepută de psalmist ca venind 
dinspre dreapta: «Când este E] la dreapta mea, nu mă 
clatin» (Ps. 15, 8), Dumnezeu Însuşi acționând cu 
dreapta! «dreapta Ta mă sprijină» (Ps. 63, 8), «Dreapta 
Ta mă va apuca» (Ps. 139, 10). 

În războiul pe care îl poartă cei aserviţi diavolului 
(situați împreună cu acesta sub blestemul de la stânga 









ZECE ANI DE LA MOARTEA ISTORICULUI VASILE NETEA: 
«Nu există compatibilitate între a fi român și a Ji comunist 
A fi comunist înseamnă a fi Jără Dumnezeu, a fi român înseamnă Z, fi Creştin 


PUNCuE 
CAADiNALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTIINA 


GERMANIA, FRANŢA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA 


ESTI 


Dumnezeirii) cu credincioşii de [a dreapta lui Dumne- 
zeu, dreapta Domnului intervine biruitoare: «Dreapta 
Domnului se înalță; dreapta Domnului câştigă biruinţa» 
(Ps. 118,15), «Bute sprijin cu dreapta Mea biruitoare» 
(Is. 41, 10). 

În Biblie nu se vorbeşte decât de un singur braţ (cel 
drept!) al lui Dumnezeu, perfecțiunea Creatorului fiind 
incompatibilă cu «stângăciile» oamenilor, 

Biserica - trupul lui Hristos, în care creştinii (îşi) 
sunt mădulare (unii altora) - nu are, nici ea, decât o 
singură mană valabilă: peur aple De aceea, Domnul 
a avertizează: «Dacă mâna ia cea dreaptă te face să 


"cazi în păcat, taie-o şi leapăd -o de la tine; căci este spre 


folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ți 
fie aruncat tot trupul în gheenă» (Mr. 5, 30). Se 
recomandă deci extirparea a ceea ce devine ne-drept 
(stâng şi strâmb) în trupul lui Hristos. 

Creştinul (ca şi Biserica din care face parte) nu are 
decât un singur ochi valabil: cel drepl care - privind 
numai la dreapta lui Dumnezeu -este «lumina trupului») 
(Mr. 6,22). Dacă dreapta privire se strâmbă spre stânga 
(«orişicine se uită la o femeie ca s-o pottească, a şi 
preacurvit cu ea în inima lui»), atunci Domnul iarăşi 
avertizează: «Dacă ochiul rău cel drepl te tace să cazi 
în păcat, scoate-l, leapădă-l de la tine», fiind «spre 
folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ți 
fie aruncat tot trupul în gheenă» (M. 3, 29), căci «dacă 
ochiul tău este rău (părăsindu-şi statutul de «ochi 
drepb»], tot trupul tău va fi plin de întuneric» (AM. 6, 
23). 

De asemenea, obrazul ceresc al creştinului - singurul 
capabil să suporte nedreptatea din partea semenilor - 
este numai cel drept: «oricui te loveşte peste obrazul 
drept, întoarce-i şi pe celălalv» (M 5, 39). 

Întreaga măreție triumfătoare a dreptei se dezvăluie 
în faptul că Însuși Iisus fristos, după ce a înviat, «S-a 
înălțat de-a dreapta lui Dumnezeu» (Fapr. 2, 33), 
împlinind astfel profeția lui David; «Domnul a, zis 
Domnului Meu: Şezi /a dreapta Mea până voi pune pe 
vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale» (Ps. 110, 1). Şi aşa, 
EI «stă Ja dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru 
noi» (Rom, 8, 34). 

Sfântului Ștefan i-a fost dat să vadă «pe sus stând 
în picioare la dreapra lui Dumnezeu» (Fapt. 7. 56), dar 
mărturisirea acestei viziuni de dreapta l-a costat viața, 
căci caprele (de stânga!), «tari de cerbice», din pricină 
că «totdeauna se împotrivesc Duhului Sfânb» (Fapt. 7, 
51), «au început atunci să răcnească, şi-au astupat 
urechile și s-au năpustit ţoți într-un gând asupra lui, 
l-au târât afară din cetate şi l-au ucis cu pietre» (Fapt, 
7,57; 58)... 





1999 





12 pag. - 5000 lei 


„STATELE UNITE, AUSTRALIA 





AL DREPI! 





Memorialul papei! de la Valle de los Caidos 


„.„„ Aceasta este Dreapta: a cale de jertfă şi sânge sfânt, 


pe care = după cum se spune în popor - «Dreptatea 
umblă cu capul sparb; (de pietrele aruncate din stânga!). 

Dat fiind că dreapta are două antonime: s/ânga şi 
strâmba («Nu mai încetezi tu să s/râmbi căile drepte 
ale Domnului?» - Fapt. 13, 10), rolul ei este de a 
îndrepta ceea ce strâmbă stânga. 

Fără pretenţia de a fi tratat exhaustiv această 
temă, îi invit pe creştinii cu convingeri de stânga să- 
mi arate rextual în Biblie o singură faptă sau situație 
după voia lui Dumnezeu, care s-ar putea situa la 
stânga Lui... 


Traian Călin UBA 














PAG. 2 NR.3/99 Martie '99 





UN INFRACTOR A 
MĂNĂSTIRE 

Sfânta Mănăstire Cozia (județul 
Vâlcea) a fost aleasă de guvemanții 
creştin-democrați ca loc de negociere 
cu infractorul-terorist Miron Cozma, 
liderul minerilor satanizaţi de ideologia 
PRM-PDSR şi instigați de baptistul C. 
V. Tudor să dărâme statul de drept. La 
o pnvire mai atentă asupra «Păcii dela 
Cozia», se va observa că nici 
DEMOCRAȚIA CREŞTINĂ, nici BOR 
nu au avut de câştigat de pe urma 
încercâni de a- recreştina pe liderul 
rebel. Doar în plan politic, statul de 
drept a fost temporar salvat. În plan 
religios, BOR şi politicienii creştini 
s-autrezit în fața unei probleme ignorate 
de o țară întreagă: recreştinarea 
minerilor PRM-izaţi din Valea Jiului. 

«SMERENIA» 
TERORISTULUI 

BOR nu s-a opus inițiativei de a se 
aduce un infractor-terorist sub tinda 
sfintei mănăstiri. A fost propus ca 
«moderator a! (a/K-show-ului» tocmai 
fostul stareț al mănăstirii Lainici (din 
Valea Jiului), actualul ierarh P.S. loan 
Sălăjean, consideratun bun cunoscător 
alminenlorlui Cozma. Aurmatoscenă 
incredibilă pentru bunul simț ortodox al 
românului. Infractorul-terorist Cozma, 






AP 


+ Pr ali 
p 4; 












Ad, 


e: 
E de 
pd! ZI 





PUNCTE CAADINALE 


RECREȘTINAREA MINERILOR PRM-IZA ŢI 


Timp de doi ani încheiaţi, Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi 
guvernul creştin-democrat (PNICD) au «convieţuib» într-o socierare pentru 
care DEMOCRAȚIA CREȘT INA continuă să rămână o necunoscută. A 
festocon vieţuire relativ paşnică, tulburată doar atunci când ÎPS Bartolomeu 
Anania a încercat să sugereze politicienilor fără Dumnezeu că există o 
«subtilă» legătură între Biserică şi Politică. Au mai fost şi momentele 
critice cauzate de problemele homosexualității şi avortului sau de diferendele 


patrimoniale dintre ortodocşi şi greco-catolici. În rest, două linii paralele: 

una a democraţiei creştine, fără rădăcini în Răsăritul ortodox; alia a BOR, 

considerată de politologii occidentalizaţi drept «fundamentalistă». lată că 
în ianuarie a.c., viața socială a României a fost marcată de un eveniment 
aparte, supranumit «PACEA DE LA COZIA». Efectele acestui «armistițiu», 
în plan religios şi politic, ar trebui să pună pe gânduri BOR şi guvernul 
creştin-democralr... 


cel care a ordonat străpungerea, pn 
violenţe sângeroase, a barajelor forțelor 
de ordine, a intrat în Sfânta Biserică, şi- 
a făcut cruce alături de premierul Radu 
Vasile şi s-a aşezat să negocieze un 
şantaj de factură teroristă. Ori Guvernul 
ascultă de liderul-infractor, ori minerii 
continuă să însângereze trupele de 
ordine ale unui MI subminat printrădarea 
unor generali PRM-işti - aceştia par să fi 
fost termenii «negocieni» de la Cozia. 

Cu alte cuvinte, un infractor-terorist, 
care cu doar 10 ore înainte ordonase 
minerilor strivirea în bătaie a forțelor de 
ordine ale statului de drept, brusc a 
devenit «smerit», «credincios», 
«paşnic», «pocăindu-se» în fața unui 
episcop ortodox şi a unui iata 
creștin-democrat! 

MORALĂ CREŞTINĂ SAU” 

LOVITURĂ DE STAT? 

Judecând potrivit moralei creştin- 
ortodoxe, iniţiativele creştin-democrate 
şi ale BOR rămân fără ecou în Valea 
Jiului. Pentru că în morala creştin- 
ortodoxă există anumite prescripții 
referitoare la DATORIILE CREŞTINU- 
LUI CĂTRE STAT. Nu vom reproduce 
acum citatele de rigoare. Dar vom 
sintetiza ceeace «creştinul smerit» Miron 


_ Cozma trebuia să afle de la ierarhul 


UPEU ŞI... 


repetate, chiar refuzul publicării lor (de ex. 





BOR şi de la creştin-democrați. Anume 
că doctrina BOR nu permite violentarea 
unui stat de drept de către o masă de 
oameni înarmați (chiar cu bâte, răngi, 
pietre etc.), pornită împotriva unor 
jandarmi şi poliţişti care nu atacau 
(precum  poliţiile politice sau forțele 
paramilitare din regimurile dictatoriale), 
ci apărau statul, țara, națiunea, de 
pericolul iminent al unei anarhii 
generalizate. Şi ROR şi Guvernul creştin- 
democrat, în pragmatismul lor 
pompieristic, trebuiau totuşi să realizeze 
faptul că un infractor ca Miron Cozma nu 
poate fi (re)creştinat decât după un act 
de pocăință publică, în fața unei naţiuni 
umilite şi terorizate prin cinci mineriade 
barbare. Or, infractorul-terorist Cozma 
a dovedit, din 13-15 iunie 1990 încoace, 
că este incapabil să-şi facă acest 
elementar proces de conştiinţă. Fiindcă, 
s-a văzut, a sa «conştiinţă creştină» 
ascultă de alte... comandamente - cele 
ale fostei Securități, deghizate 
«democratic» în partide precum PRM, 
PDSR, PSM. Altfel spus, pentru 
«creştinul smerit» Cozma, ordinele 
Securității au pnmat în fața preceptelor 
Evangheliei lu; Hristos. Să se reţină şi 
acest aspect juridic al acțiunii 
infractorului-terorist: hoardele lui păgâne 





nu se aflau nici măcar în legitimă 
apărare. Doctrina morală a Bisericii 
Ortodoxe are cunoştinţă de această 
problematică «noțiune juridică», căreia 
i-a prevăzut interpretări precise, dar 
care nuaunimic încomun cu olovitură 
de stat de tip bolşevic. Bandele de 
terorişti ale lui Cozma au atacat un stat 
de drept şi, prin acesta, Biserica 
Ortodoxă însăşi, ca parte constitutivă 
a organismului social şi național. 
MAI MULTE BISERICI! 
Morala creştină şi Predania (Sfânta 
Tradiţie a Bisericii Ortodoxe) impun, în 
cazul «Mineriadei V», săvârşirea de 
sfeştanii petottraseul şi întoate locurile 
prin care banda de terorişti şi-a lăsat 
urmele sângeroase, Cât despre 
guvemul creștin-democrat, acesta ar 
face bine să finanțeze, grabnic, 
construirea de noi biserici şi mănăstiri 
în județele Gorj şi Hunedoara. În locul 
«celulelor de partide bolşevice (PRM- 
PDSR-PSM)», mai bine altare de 
rugăciune şi chilii pentru pocăință, 
Satanismul politic ce domneşte în Valea 
Jiului poate fi eradicat numai prin 
puterea Bisericii lui Hristos. 
Recreştinarea minerilor păgânizaţi 
este, cuadevărat, oproblemănațională 
pentru BOR şi guvernanţii creştin- 
democrați. Dincolo de conjuncturi! 


Silviu ALUPEI 





























Intervievat de curând de un post de radio, 
dl. Virgil Măgureanu declara laconic: “Arhivele 
fostei Securităţi sunt în perfectă regulă; doar 
legea să apară”. Recunoştea, pe de altă parte, 
că “eu nu am fost arhivar” şi minimaliza 
semnificația episodului Berevoieşti. Ţinând 
seama de numărul şi frecvența publicării unor 
fragmente de dosare începând din 1990, 
afirmația de mai sus ni se pare, să-i zicem 
eufemistic, un act de temerară sfidare a 
evidenţei. 

În perceptia publicului, foarte probabil 
corectă, în toți aceşti ani post-comunişti, 
custodia imperfectă şi partizană a arhivelor a 
permis sustragerea din dosare a numeroase 
piese compromiţătoare pentru tot felul dev.i.p.- 
uți care astfel au devenit şi vor rămâne 
persoane şantajabile pe durata întregii lor 
biografii, Şantajul este foarte probabil exercitat 
de puternicele grupuri mafiote post-comuniste, 
dar şi de persoane fizice care au avut acces la 











arhive şi sunt dispuse să-şi servească propriile 
interese prin acest tip de şantaj. 

În nici una dintre formele proiectului de lege 
nu am văzut încă paragraful sau articolul menit 
să ghilotineze capacităţile de şantaj prin dosarele 
sau piesele de dosar sustrase cândva din arhive. 
Am scris şi vorbit în repetate rânduri despre 
nevoia imperioasă de a pune capăt acestui 
aspect, acestei componente a moştenirii 
Securităţii, poate cea mai primejdioasă pentru 
viața publică din România. Am propus şi 
propunem din nou includerea, în forma finală a 
Jegii, a unui articol care să stipuleze obligativi- 
tatea absolută ca orice piesă sustrasă din arhive 
să fie predată în termen scurt, fixat de lege, 
instituției care urmează să gestioneze aplicarea 
ei, după data fixată toate piesele nepredate 
fiind declarate nule de drept, iar publicarea lor 
sub orice formă, ca şi simpla deţinere în 
continuare, să fie drastic pedepsită de lege. 
ignorarea sistematică a demersurilor noastre 








ziarul Ziua), ne sugerează existenta unei opoziții 
la acest amendament. Ea poate veni atât din 
partea şantajiştilor, care s-ar putea vedea 
lipsiți brusc de întregul lor arsenal de 
persuasiune în afara oricărei conjuncturi care 
să justifice cheltuirea "muniției", cât şi din 
partea celor şantajaţi, care au motive să se 
teamă de reapariția în arhive şi în dosarele 
personale a unor piese compromițătoare. 
Desigur, nu oricine este adeptul acelui dicton 
german din timpul războiului: “Mai bine un 
sfârşit de groază, decât o groază fără sfârşit”. 
Dincolo de orice interese personale sau de 
grup, această incizie este absolut necesară 
societății româneşti, atât din punct de vedere 
moral, cât şi din punct de vedere strict pragmatic 
- pentru elberarea deciziei politice, juridice, 
administrative şi/sau economice de această 
insidioasă parazitare. 

Prof. Fred NĂDĂBAN, AFDPR - Cluj 













= 


e ic i i i it 


LR rr e a a amara 


E a a ai e e a 





Radiapnajii afinituale 


A vorbi despre oitodoxia lui Nae Ionescu este ca şi cum 
ai căuta să demonstrezi, într-o noapte cu lună, că luna este pe 
cer. Pentru că Nae lonescu este ortodox, tot atât de organic 
cum este Nae. 

Dar pentru că este nevoie de o demonstrație, vreau să 
precizez că aproape că nu există articol sau curs universitar 
în care el să nu fi făcut măcar o aluzie la credința lui creştină 
şi ortodoxă. Aşa că, într-un studiu ca acesta, este foarte greu 
să incursionezi în întreaga lui operă, pentru a-i depista toate 
formele prin care şi-a manifestat ataşamentul la Biserica 
Răsăritului, De aceea, ne vom limita la ndreprarul ortodox. 

Voi începe printr-o mărturisire. Desigur, ştiam destule 
lucruri despre Nae Ionescu, încă din liceu. Prin profesorii 
noştri care îi iaudiaseră cursurile (Şinunumai cei de Filozofie), 
prin studenții care ne aduceau cursurile lui, aşa că, imediat 
după cel de-al doilea război mondial, Nae Ionescu începuse 
să fie citit şi se contura în înțelegerea noastră cu dimensiuni 
de legendă. Era atunci la modă existențialismul şi noi îl 
socoteam ca pe un precursoral lui în țara noastră. Cărțile care 
circulau în taină printre noi erau: Logica, Roza vânturilor, 

fragmente din cursul de Metafizică etc. Ca elevi, le citeam cu 
deliciul fructului interzis. 

Când am intrat în închisoare, figura lui s-a conturat 
printre noi, cei tineri, cu mai multă precizie, dar legenda a 
crescut, căci toată generația de intelectuali pe care am 
întâlnit-o (şi era, cu adevărat, o generație de aur) se socoteau 
elevii lui, chiar dacă unii erau ingineri, alții contabili, alții 
militari etc. Toţi vorbeau deel cu pietate, O generaţiesuperbă 
de intelectuali puşi după gratii şi sontiți fără greş exterminării, 
pentru a face să dispară elementele de cultură “burgheză” din 
memoria comună a unei națiuni. Toţi îşi trăgeau seva 
intelectuală şi preocupările filozofice, ca şi ancorarea în 
idealul creştin şi românesc, de la Nae lonescu. 

Toţi aceşti oameni de elită aparțineau acelei categorii 
care nu cunoaşte cabotinismul intelectual; ei îşi trăiau cultura 
cu o autenticitate admirabilăşi, de câte ori vorbesc de ei, simt 
un imbold interior să mă scol în picioare. Mulţi dintre ei au 
murit în închisori. Foarte mulți. Au murit cu demnitate şi cu 
suflet senin. Dumnezeu să le primească ofranda. 

Din spusele lor, Nae Ionescu ni se contura însă ca un 
diamant cu mii de fațete strălucitoare, greu de delimitat. 

Dupăeliberarea din închisoare - şi mai târziu -nu am mai 
avut posibilitatea de a mă mai întâlni cu opera lui Nae 
Ionescu, nici în timpul frecventării cursurilor de Teologie din 
Bucureşti, nici în ucenicia mea clandestinâ şi semiclandestină, 
şi cu atât mai puțin în timpul frecventării Facultăţii de Limbi 
Străine. 

Printre teologă, circulau, mai mult sau mai puţin în 
ascuns, lucrările lui Nichifor Crainic şi am fost sedus de 
mistica lui. Mai sunt şi astăzi. Paralel, am fost ucenic al 
Părintelui Stăniloae, pe care l-am urmat în toată poziţia lui 
dogmatică, deşi nu eram de acord cu unele atitudini 
extradogmatice ale lui. Cred că în predicile mele de atunci, 
şi de acum, în tot ce am scris şi am vorbit, se pot decela cu 
uşurinţă elementele de influențăale lui Crainic şi ale Părintelui 
Stăniloae. Vorbesc de atitudine în materie de dogme şi 
teologie. Nu citisem niciodată, într-un bloc masiv, aşa cum 
este acest Indreptar ortodox, toate articolele despre Creştinism 
ale lui Nae Ionescu, pentru a mă lăsa influenţat de el, Ceea 
ce îmi căzuse în mână înainte de arestare erau numai lucruri 
întâmplătoare şi disparate, din care nu puteai reface decât cu 
greu atitudinea lui, precum să te simți influențat de el. 

În 1987 măaflam în Europa pentru unciclu de conferințe 
privind starea Bisericii în România. Trecuseră doi ani de la 
venirea mea în Vest şi un cercetător de acolo a dorit să stea 

de vorbă cu mine. Era evreu. M-a întrebat, cu franchețe, de 
ce în predicile şi studiile mele de teologie apar atât de 
frecvent influențele lui Nae Ionescu, așa-numitul "trăirism'. 

Am rămas mut, nu ştiam ce să răspund. Sunt sigur că 
ornul şi-a închipuit că m-a prins cu ceva şi că îmi căutam o 
justificare, Nu cunoşteam decât în termeni vagi poziția 
acestui filozof față de Ostodoxie, în special, şi faţă de 
Creştinism, în general (abia după aceea mi-a căzut în mână 
Îndreptarul OrlOdox), Eram constemat de faptul că eram 
influenţat de cineva pe care nu-! cunoşteam sub acest aspect! 

După câteva clipe penibile de tăcere, am îngăimat ceva, 
probabil! neconvingător. Mi-ar mărturisit fără jenă ignoranța 
în privinţa "trăirismului naeionescian şi am afirmat că, dacă 
m-a influențat cineva, aceia au fost Crainic şi Stăniloae. Şi 
nu cred că va exista cineva care să-l poată acuza pe Părintele 
Stăniloae că se abate măcar cu o iotă de la linia Ortodoxiei. 
Atunci însă mi-am dat seama că şi Nae lonescu se găsea pe 
drumul adevăratei Ortodoxii, dacă lucrurile stăteau așa cum 
mi s-a spus; şi am decis să-l citesc.[...] 

Vreau să spun că mă simt atât de liber în spirit, încât 
nimeni nu mă mai poate pune după zăbrelele etichetelor: nici 
prietenii, nici răuvoitorii. Nu mă tem de nici un fel de 








PUNCTE CARDINALE 


Martie '99 NR. 3/99 PAG. 3 








ORTODORIĂ 
LUI 
RAE J0RESCU 


calificativ şi nu mă poate nimeni împiedica să citesc ceea ce 
mă interesează şi să-mi spun, eventual, o părere pozitivă 
despre cineva, chiar dacă acela ar fi un ciumat pentru alții, Nu 
râvnesc la nimic altceva, decât la o viaţă curată şi dedicată lui 
Hristos şi semenilor mei, este adevărat că, înainte de alții, 
etichetănle făcute de unii indivizi, de bună-credință sau 
înşelați, nu mă sperie. Merg pe drumul pe care lisus mi-l 
îngăduie; merg şchiopătând şi cotit, dar cu ochii țintă la 
modelul bărbatului desăvârşit care este Hristos şi prin al Cărui 
har viez. | 

Am constatat la Nae lonescu o înțelegere profundă şi 
smerită a Creştinismului şi a poziției omului în lume, raportat 
neîncetat la Dumnezeu. Pentru el, ființa umană nu este doar o 
existență de moment, Chiar dacă rațională, în această lume 
supusă stricăciunii şi morții, nu este un stadiu în cursul 
evoluției materiei şi al vieții pe acest pământ, ci este un dat 
metafizic permanent, în sensul durării spirituale. Ființa umană 
are valoare numai în raportul ei cu Dumnezeu, față de care, 
fiecare dintre noi se situează, conştient sau inconştient. Acesta 
este singurulelementstabil și dereferințăspirituală în existența 
generală. 

Autorii au numit culegerea de articole Îndreprar orfodox. 
Din punct de vedere al magisteriului Bisericii, acest lucru este 
puțin cam pretenţios, căci Biserica nu şi-a dat girul în sensul 
unui îndreptar. Dar, pe de altă parte, nu am găsit yreo deviaţie 
de la credința creştină şi ortodoxă în cuprinsul volumului şi, 
din acest punct de vedere, aş putea spune că o carte de 
învățătură scrisă de un laic are adesea un impact mai putemic 
decât una scrisă de un cleric. | s-ar putea reproşa clericului 
intenția de persuasiune, Şi Nae lonescu este persuasiv, dar fără 
agresivitate, uneori cu humor, alte ori cu gravitate, dar niciodată 
exagerat. E| este un credincios practicant şi orice practicant, în 
oricare domeniu, este şi un propovăduitor. 

Îmi aduc aminte că, în închisoare, Costache Oprişan 
spunea că Marx a înţeles din Hegel exact jumătate; pe de altă 
parte, tratatele marxiste spun că Marx a dezbrăcat sâmburele 
hegelian de coaja lui idealistă, redându-l integral gândirii 
materialiste. Am făcut această divagație pentru căceva similar 
se găseşte în volumul de care ne ocupăm, chiar la începutul lui, 
în articolul “În loc de prefață”, Nae Ionescu spune: 

“Preopinenţii mei mă acuză de «organicismy, neștiind 
probabil că eu am trecut pe acolo acum yreo treizeci de ani, 
fără măcar să-mi scol pălăria”, 

După cum se vede, “preopinenţii” au înțeles numai pe 
jumătate afirmaţiile filozofului, socotind exemplele pe care e! 





le aduce din biologie drept absolute. Dar ei gândea în modul 
Evului Mediu, cu mistica şi credința umilă, nu cu superbia 
renascentistă. “E; [preopinenţii-n.n.] răiesc încă în formele 
de viață ale Renaşterii; mie mi-a ajutat Duninezeu de le-am 
lichidat din mine, curând după momentul în care Dumnezeu 
a începul să le lichideze din istorie” (p. 10). 

La acest punct, îmi găsesc o adevărată corespondență 
sufletească şi intelectuală cu Nae Ionescu. Totdeauna am 
fost de părere că Evul Mediu a fost, pentru istoria omenirii, 
una dintre epocile cele mai fecunde, în care simbolismul 
creştin s-a dezvoltat ascendent, în formele lui cele mai 
autentice, iar omenirea a avansat în planul gândirii simbolice 
până la treptele ei cele mai înalte. Abstracție făcând de 
anumite aspecte pe care materialiştii, de bună-credinţă şi 
raționaliştii le invocă azi pentru a nega cultura medievală, 
această perioadă a însemnat sensibilizarea spiritului uman la 
transcendent, aşa cum nici o epocă nu a mai făcut-o. Fără 
acea perioadă de fertilitate spirituală, Renaşterea şi Secolul 
Luminilor ar fi distrus total orice zboral sufletului omenesc, 
orice scară spre înălțimi duhovniceşti râvnite, transformând 
mecanismul sufletesc în simple resorturi logice, 

Este adevărat că, din când în când, sufletul oprimat se 
răzbună. În tehnicitatea vremii noastre, de pildă, tendința 
spre misticism începe să se manifeste tot mai pregnant, 
sectele proliferează formemistice, pentru că dorința unora de 
a fi în contact cu metafizicu) este atât de mare, incât Biserica 
tradițională nu-i mai poate satisface, iar atunci recurg la 
sectele clasice, sau creează ei altele noi. 

În urmă cu zece ani, în România comunistă, începuseră 
să se dezvolte grupurile de “meditație transcendentală” într- 
un ritm atât de rapid şi atinpând categorii de oameni al 
partidului comunist atât de sus-puse, încât Ceauşescu a fost 
obligat să ia măsuri speciale de arestare a unora dintre ei ŞI 
de combatere oficială a “deviaţiei”. De ce membri ai 
comitetului central comunist, sau profesori de marxism şi 
studenți intoxicați de filozofia materialistă au alergat, ca la 
o sursă deapă proaspătă, laaceste““meditații transcendentale”? 
Pentru că sufletul lor se răzbuna. Pentru că €i ma aveau 
curajul să vină la bisericile tradiționale, oficiale, controlate 
direct de poliție şi care renunțaseră la practicile mistice, din 
ordinul partidului comunist. Meditația Transcendentală era, 
fără îndoială, o erezie, dar acesta a fost fenomenul şi el 
trebuia înregistrat de un observator imparțial. Aceste asalturi 
ale spiritului apar de fiecare dată în istorie în perioadele de 
oprimare politică, sau sub presiunea exagerată a 
raționalismului, a ateismului triumfător etc. 

Inarticolulsău, “Sufletul mistic”, Nae lonescu descoperă 
această renaştere a sufletului mistic între cele două războaie 
şi atacă analiza psiho-sociologică prin care. Rădulescu- 
Motru căuta să-i explice recrudescența. Motru credea că este 
o modă socială, că negustorii de idei “comercializau” 
fenomenul spiritual, în sensul speculației; aşa cum afirmă 
Nae Ionescu, el confunda efectele cu cauzele. 

Sunt de acord cu acest lucru. Negustorii de idei, 
comercializatorii fenomenelor mistice apar după ce 
fenomenul spiritual s-a manifestat. Nu ei îl declanşează, ei 
doaril speculează. Ori, în cazul acela, spiritul uman se zbătea 
să scape de sub oprimarea raționalismului cartezian, care 
domina de secole şi care tăiase aripile sufletului. 

Marii mistici ai Răsăritului şi ai Apusului au făcut 
totdeauna casă bună cu raționalismul adevărat, pentru că 
gândirea creştină nu este una absurdă; rațiunea ne-a fost dată 
de Dumnezeu, la creație, pentru a ne fi treaptă inițială de suire 
sau cârjă de început în drumul spre cunoașterea Lui. Nae 
Yonescu, filozof şi logician, nu s-a desprins niciodată de 
învățătura Bisericii în această privință şi a combătut 
absolutizarea raționalismului, ceea ce îmi pare un eroism 
neobişnuit la un profesor de logică. 

„noi nu facem decă! să lichidăm raționalismul, nu 
raționalismul adevărat cu care misticismul a băit totdeauna 
în cea mai bună pace, ci raționalismul cartezian, care este 
orăsturnare şi, mai departe, o falsificare, prinurulateralitate, 
a celui adevărat. Îl lichidăm” (p. 16). 

Misticismul marelui profesor se exprimă şi prin 
ataşamentul lui la marii mistici ai Creştinismului, SE lan 
Scărarul, Sfântul loan al Crucii şi alți sfinți părinți ai 
Bisericii, precursori ai unei gândiri religioase bine închegate 
şi pe care epoca modernă caută s-o redescopere, fără a reuşi 
s-o înţeleagă total. Sc/marmerei - bâzâială neliniştită - o 
numeşte Nae Ionescu, nu cu ironie, ci cu înțelegere şi 
compasiune. Instrumentele filozofice cu care operează e! în 
afirmarea poziţiei sale față de credință sunt foarte seducătoare, 
Este, fără îndoială, şocant să auzi pe un mare filozof şi un 

logician de mâna întâi afirmând superioritatea teologiei faţă 
de ştiinţă... i pb 


“În imagine: Nae Lone 








PAG. 4 NR. 3/99 Martie '99 


PUNCTE CARDINALE 


«Nu voi şti niciodată precis dacă tata a fost căsătorit cu mama sau cu Transibvania» (Gelu Netea) 





VALENTIN BORDA: “Era dârz și perseverent, cum e 
Mureşul în defileul săpat în stâncă; era şi blând ca apele râului . 
după ce scupă din strânsoarea munţilor; a purtat în (rup. 
semeția culmilor Scaunu, Bistricioru, Pietrosu când stau 
bântuite de vremuieli; avea. în sânge lirismul bătrânilor din 
Sal, care ar vrea să mai fie flăcăi, săjoace învârtita şi să chiuie . 
inalt; a fost ca un cerb hăituit de neliniști ancestrale; s-a 
dăruit luptei cu fervoarea. lui Iancu cel Mare; munca i-a fost 
sărbăroare. trăită febril, pe care o visa şi când era obligat să 
Siea în. par, în totală nemiscare”. . | 


VASILE NETEA 


- repere bio-bibliografice - 


Valoare de înalt prestigiu în istoriografia românească, Vasile 
Netea s-a născut la | februarie 1912 în comuna Deda, județul 
Mureş. Studii secundare la Târgu-Mureş şi Blaj, superioare la 
Școala Normală Superioară din Ciuj (1939), Academia Pedagogică 
(1940) şi Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1946). 
Doctor în Istorie al Universității din Bucureşti (1948). Profesor 
secundar (1940-1952). Reporter de război (din partea Marelui Stat 
Major al Armatei Române) pe frontul de răsărit, în timpul celui de- 
al doilea război mondial. Ani de închisoare politică: 1952-1955 şi 
1939-1963. Cercetător ştiinţific principal la Institutul “Nicolae 
Iorga” din Bucureşti. Secretar de redacție al publicaţiei Revue 
Roumaine d'Histoire. Membru al Societății de Ştiinţe Istorice şi al 
Uniunii, Scriitorilor din România. A colaborat la principalele 
publicații istorice şi literare româneşti. Distins de Academia Română 
în două rânduri: Premiul “Gh. Asachi” (1947) şi Premiul “N. 
Bălcescu” (1967). 

Reputat specialist în istoria modemă a României - îndeosebi în 
istoria Transilvaniei şi istoria literaturii române din aceeaşi epocă. 
Aria cercetărilor sale se circumscrie ideii de unitate 'a poporului 
român, stăruind cu perseverență asupra legăturilor dintre 
provinciile istorice locuite de români. Preocupări fructuoase 
pentru elucidarea unor aspecte ale relaţiilor politice şi culturale 
româno-maghiare. Portretist inspirat, a dat o serie de monografii 
apreciate atât de specialişti, cât şi de publicul larg. A încetat din 
viață la 6 martie 1989 în Bucureşti şi este înmormântat în comună 
natală. 

Dintre cărțile publicate menţionăm: /loria, crăişorul 
făranilor (1935); Murăş, Murăş, apă lină (1936); Constantin 
Romanu-Vivu, prefectul Legiunii a XII-a în anul 1848-1849 
(1937); ÎP.SS. Patriarhul Dr. Miron Cristea (1938). Noi 
contribuții la cunoaşterea activității lui Visarion Roman. 
Corespondența sa cu George Barițiu şi Iosif Hodoş (1942), Figuri 
ardelene (1943); De la Petru Maior la Octavian Goga. Studii şi 
evocări istorice (1944); Pentru Transilvania, vol.I - Coordonatele 
istorice şi vol. 1 - Pământul şi oamenii (1946); Pe urmele lui Josif 
Vulcan (1947); Istoria Memorandului românilor din Transilvania 
și Banat (1947); George Barițiu, viaţa şi activitatea sa (1966); 
Miron Pompiliu  - Literatură și limbă populară (1967); larie 
Chendi - Pagini de critică (1969), Nicolae Titulescu (1969); C. 
A. Rosetti, viața şi opera sa (1970); A. Treboniu Laurian, viaţa şi 
activitatea sa (în colaborare cu Ilie Popescu Teiuşan, 1970); O 
zi din istoria Transilvaniei. 1 decembrie 1918 (1970); Take 
Ionescu (1971), Nicolae Iorga (1971); Interviuri literare (1972); 
Lupta românilor din Transilvania pentru libertate națională 
(1974); Pe drumul unităţii naționale (1975); Munţii Apuseni - 
muzeu istoric şi pantheon al poporului român (1977); Liga 
Culturală şi Unirea Transilvaniei cu România (în colaborare cu C. 
Gh. Marinescu, 1978); Spre unitatea statală a poporului român 
(1979); Carmen Saeculare Valachicum (1979); lon Pop Reteganul 


- Poveşti ardeleneşti (1986). 
Toader Buculei 


Dumitru Poptămașş 


per 












e ce pă PPE io A NEI DA Aa e RIO i, CĂ 
_NETEA: “Icoana cea mai dragă mie este icoana 
eului. i po ol ut comstinel magan le EL a. 
pentru credința în Dumnezeu, mi-a spus primele 
i despre piigile pe. care le-a făcut Mântuitorul şi. 


OVeşii spre ps aâNO bai da ge e ză IA, ie LIT? 0990 PTA E te 
m-a învățat rugăciunile “Tată! nostru” şi “Înger, îngerelul 





E m 
e 





Li 


te şir; i ip IML d să el + e a) e Și ii Ș pa 54 ZI i Po”, ai 
meu. Bunicule, Îţi mulţumesc că ui existat şi sunt mândră 


asul rea ditai d aaa] 
] 

TA 

A 

Ei 


“e 


Al her a piesa: că ai ext AZI FD : ? 
că sunt nepoata ta! Eu cred în viața itoare şi cred că tu, din 
lie hei pa odihnească” (extras. 


parere 


a a 
Ba 
Sas: 
R 
3 






n articolul “Icoană. lângă icoană”, publicat în revista . 
“hemarea credinţ 7 şi. premiat. de Pairiarhia, Orlodoxă 
cd rs 70 ada MIR | 

omu A diane | 2 ete dăunat! CCR RBA d mă ai 


2: | dica] 
> dat AI pe i] 


r 






pi 


DIN INTERVIUL ACORDAT DE D-L GELU NETEA 
D-LUI PROF. TOADER BUCULEI, PENTRU CARTEA 
CLIO, ÎNCARCERATĂ (ÎN CURS DE APARIȚIE) 


* Un exemplu special de apreciere a vieţii şi 
operei tatălui meu îl constituie discursul lui Romulus 
Guga, ținut la 1 februarie 1982, la Deda, cu ocazia 
sărbătonrii a 70 de ani: “Dacă în anul 1944 Vasile 
Netea ascris cartea De /a Petru Maior la Octavian Goga, 
cuprinzând pagini din zbuciu- 
mata istorie a Transilvaniei, 
un alt istoric ar trebui să scrie | 
continuarea acestei istorii, Pi 
astăzi şi mai zbuciumată, cu 
titlu! «De la Octavian Goga la 
Vasile Netea». Au trecut de | 
atunci 17 ani. Nimeni încănu 
s-a învrednicit să o scrie... 

* Părinţii săi erau oameni 
foarte săraci, numai mama 
fiind ştiutoare de carte. Ea a 
fost insăaceea care i-a insuflat 
lui “Văsâlică” ambiția de a 
ajunge “domn”. Tata îi va 
păstra toată viața un adevărat 
cult. Şi astăzi în biblioteca lui 
seaflăla loc decinste volumul 
de corespondență “Mama”, 
Sute de scrisori, mii de pagini, 
un sentiment uriaş şi reciproc 
de dragoste şi încurajare pe 


intusul, dramatic (a! câtorva: |-23 actorabrie 1945, în (aţa Sălii Dalles: 
Vasile Netea şi soţia sa; în stânga: 
Dinu Brătianu și luliu Maniu; 
în spate: Corneliu Coposu 


zeci de ani. Aceasta contează 
cel mai mult pentru cunoaş- 
terea vieții unui om: sentimen- 
tul lui pentru propria-i mamă. 

* Era un om mândru, 
deosebit de mândru. Nu suporta plânsul pe umăr. 
Nimeni, niciodată, nu !-a auzit plângându-se de ceva. 

* Cel mai straniu elogiu cu putinţă i-a fost adus de 
către Coriolan Gheţie, în discursul ţinut de acesta la 
Casa Oamenilor de Ştiinţă, cu prilejul aniversării 
oferite tatălui meu de către Uniunea Scriitorilor, tot la 
împlinirea vârstei de 70 de ani. “Il cunosc pe Netea de 
peste 40 de ani. Nu i-am putut spune niciodată ceea ce 
îi spun acum. Ani de zile i-am stat în preajmă. Mai 
bine zis, în umbră. Nu numai eu, ci toți cei ce eram în 
jurut lui. În special în cei patru ani cât a durat lupta 
pentru realipirea Ardealului de nord şi împotriva 
Diktatului de la Viena. EI a fost şeful generaţiei sale. 
Din cauza lui, nici unul dintre noi, cei de atunci, nu 
ne-am putut manifesta aşa precum şi cât am fi vrut, 
Netea scria şi conferenția, tot timpul, peste tot. Din 
cauza lui nu mai puteai să publici şi să mai vorbeşti 
nicăieri. De aceea, noi toți, l-am urât. Astăzi însă sper 
să ne fie iertat păcatul”. 

* Nuis-arecunoscut niciodată, oficial, întâietatea 
prin acordarea titlului de membru al Academiei 
Române, ce i s-ar fi cuvenit. Această nedreptate nu 
s-a reparat nici până în ziua de astăzi. Cu toate 
eforturile noastre, Pentru că, după decembrie 1989, au 
fost gratulați cu titlul de “membru post-mortem” o 
mulțime de nume. O mulțime, mai puţin unul... 

* După ocuparea țării de către ruşi şi instaurarea 
dictaturii comuniste, avenit la el Mihai Beniuc: “Hai, 
măi Vasile, să merger cu ăştia. Ruşii vor rămâne aici 
de-a pururi”. Fireşte că tata a refuzat, Rezultatul: 
Mihai Beniuc aajuns**mare poet național”, Preşedinte 
al Uniunii Scriitorilor din Republica Populară (şi apoi 
Republica Socialistă) România, în timp ce Vasile 
Netea a făcut opt ani de închisoare politică, într-o 
Românie pe care nu a considerat-o niciodată nici 
“populară” și nici “socialistă” și pe care a iubit-o cât 
o sută de beniuci la un loc. Beniuc, “ăştia” și ruşii 
s-au dus, Vasile Netea va rămâne de-a pururi, 

* În anul 1977 cu prilejul lansării la librăria 
“Mihail Sadoveanu” a cărții tatei Munţii Apuseni, 
muzeu istoric şi paniheon al poporului român, 
împotriva tuturor vicisitudinilor şi restricțiilor vremii 




















şi în prezența a câteva sute de cititori, profesorul 
Constantin C. Giurescu, elogiindu-i cartea proaspăt 
apărută, a afismat: “S-au păsit fel de fel de catedre, Dar 
nu s-a găsit încă o catedră universitară pentru Vasile 


Netea”, 


* Nu există compatibilitate 
între a fi român şi a fi comunist. A 
fi comunist înseamnă a [i fără 
Dumnezeu, a fi român înseamnă a 
fi creştin”. Tata mi-a lăsat această 
filă de testament, vorbindu-mi 
4 despre destinul tragic al lui Panait 
Istrati şi Lucrețiu Pătrășcanu. 

* Tata era un naționalist 
pur-sânge, în sensul cel mai pozitiv 
al acestui cuvânt. Concepţia lui de 
"| viață nu accepta noţiunile de 

i rasism, xenofobie, antisemitism, 
I şovinism sau iredentism. Era 
numai filoromân. Din creştet până 
în tălpi. Prin tot ceea ce a scris, a 
gândit şi a săvârşit în faptă, Era un 
spirit pacifist, îngăduitor, iertător. 
5! În aşa fel construit încât nu putea 

] uri. Uranumai ura. Cred că marea 

ai lui calitate a fostechilibrul. 
* Tata a făcut închisoare 
în două rânduri. Mai întâi din vara 
anului 1952 până în toamnaanului 
1955, apoidinvaraanului 1959 până 
în toamna anului 1963. Închisorile 
fiind, rând pe rând: Malmaison, 
Bragadiru, Jilava şi Botoşani. 

* Cum să pot uita vreodată simulacrul de proces 
inscenat tatălui meu în anul 1961 la Tribunalul Militar 
București? Sentința: 8 ani temniţă grea pentru “crimă 
de înaltă trădare” şi “crimă de propagandă şi agitație 
împotriva țării”. Care trădare, care țară? Toţi securiştii, 
activiştii şi comuniştii luați grămadă nu şi-au iubit 
patria nici măcar cât un dram din dragostea fără 
margini purtată României de Vasile Netea! 

* “Nimeni nu trebuie judecat pentru ceea ce a 
mărturisit sub caznă. Anchetatorii te supuneau unor 
probe de bătaie [a care nu puteai rezista”. Cum a fost 
posibil ca mii, zeci de mii de intelectuali să fie terfeli ţi 
prin mâzga murdară a umilinţelor şi chinurilor la care 
i-au supus paznicii comunişti? Până unde trebuie să 
meargă iertarea? 

* Ceea ce i-a dat mereu speranţa neclintită în ziua 
de mâinea fostrugăciunea. Eraunom foarte credincios. 
Se ruga lui Dumnezeu în fiecare seară. 

* Nu voi şti niciodată precis dacă tata a fost 
căsătorit cu mama sau cu Transilvania. Tataa aparținut 
pe de-a întregul numai istoriei Poporului român. 
Subliniez însă că mama i-a purtat de-a lungul celor 
peste SO de ani de căsătorie un ataşament şi un 
sentiment de sacrificiu exemplare, până în ultima 
clipă. 

* La înmormântare, care a avut loc în ziua de 10 
martie 1989, peste cimitirul din Dedas-a pogorât- fără 
îndoială - mâna lui Dumnezeu. Pentru că numai o 
minune dumnezeiască a putut face ca soborul de21 de 
preoți de la Episcopia Alba iulia, în fruntea cărora s-a 
aflat actualul Înalt Prea Sfinţit Andrei, să poată cânta, 
în plină dictatură ceaușistă:““Presăraţi pe-a lor morminte, 
flori cu-a Domnului cuvinte”. Ceeace, în Transilvania, 
atât de dragă lui Vasile Netea, nu s-a cântat decât pe 
mormintele eroilor Horia Și Avram lancu. 

* Astăzi, în comuna sa natală, Deda, liceul local 
poartă numele “Vasile Netea”, revista liceului se 
numeşte Vaner, iar în casa modestă a unui țăran, losif 
Ciontea, ființează “Casa memorială Vasile Netea”, 

F * De scrijelit în memoria generațiilor prezente şi 
viitoare cuvintele cutremurate ale lui Vasile Netea: 
"Dacăar fi putut, comuniştii i-ar fiomorăât şi pe morți!” 

















PUNCTE CARDINALE 


Martie '99 NR. 3/99 PAG. 5 








“Dacă ar fi putut, comunisti 





4 


j i-ar fi omorât şi pe morți”... (Vasile Netea). 


5 


VASILE NETEA ÎN CONŞTIINŢA CONTEMPORANILOR 


DUMITRU ALMAŞ: “Un neastâm- 
părat, un neliniștit, un entuziast, un 
exploziv. Aveao mie de idei şi de planuri. 
L-am admirat şi invidiat pentru 
spontaneitatea şi îndrăznelile lui. O 
memorie prodigioasă, O expunere 
vibrantă, caldă, entuziastă, cuceritoare, 
incandescentă. Mi-a fost greu să-l întrec. 
Intotdeauna, însă, mi-a fost drag să-l am 
partener 

ION DODU BĂLAN: “UN OM, un 
Scriitor şi un istoric. de mare prestigiu, 
care a participat cu pana sa inspirată şi 
verbul său înflăcărat la stabilirea 
adevărului despre Transilvania şi despre 
momente de răscruce din istoria noastră 
naţională”. 

DAN BERINDEI: “Un dar inegalabil 
de a fi veşnic tânăr! Un luptător, un 
ardent, un erudit. Un neostenit, un 
harnic, un activ. Un optimist, un om de 
acțiune. Neindoielnic, unul dintre 
vorbitorii cei mai eficienţi şi cei mai 
ascultați. Un mesager al culturii 
naționale. Un tribun paşoplist întârziat, 
pentru care vârsta nu are bariere. 
Însuşirea sa dominantă este omenia ” 
MIHAIL DIACONESCU: “Contrri- 
buţiile sale de înalt prestigiu dedicate 
unității poporului român l-au impus drept 
unul dintre cei mai apreciaţi cunoscători 
ai acestei perioade. Ca jurnalist a avut o 
activitate excepțional de vastă. Cultul 
adevărului, demonstraţia fondată. pe 
documente, dreapta măsură, ținuta severă 
a atitudinii ştiinţifice, erudiţia istorică şi 
trăirea profundă a valorilor naţionale 
sunt evidente: în tot ceea ce a realizat”. 
ROMULUS GUGA: “Prin opera sa, 
Vasile Neteaa adus la ospățul cel mare al 
popoarelor identitatea de neconfundat a 
poporului român. A Ştiul mereu săscurteze 
noaptea şi să arate calea de unde speranța 
se ridică în ochii inlăcrimaţi ”. 

C. GH. MARINESCU: "Un om de 
aleasă Omenie. Un Mare Istoric şi 
Cărturar Patriot. Un Dascăl desăvarşi!. 
O Forță multivalentă. Un Nedreptățit. A 
căzul şi s-a ridicat, timp de decenii, 
luminândca unfar prinor becăir ea vremu- 
rilor. Un Mare Prieten. A reuşi, datorită 
şi partenereisale de viaţăşi colaboratoare, 
dna Lucreția Netea, să depăşească in 
mod inegalabil amintirile şi consecinţele 
dureroase ale unei detenţii inumane, spre 
a-şi continua cu excepțională. dăruire 
valoroasa sa operă de istoric şi scriitor 
DUMITRU MICU: “Un demiurg. al 
României moderne. Principalele însuşiri 
ale. întregii sale opere sunt: probitatea 
ştiinţifică, meticulozitatea, expresivitatea, 
rigurozitatea, scrupulozitatea, pasiunea. 
Orice  aserțiune, orice relatare este 
examinată cu minuţiozitate, întoarsă pe 
'oate fețele. Aprecierile sunt întotdeauna 
pertinente. Un suflet delicat, în care 
pulsează sensibilitatea unui virtual poet. 
Stilul istoricului excelează prin claritate, 
fluenţă, precizie. Nimic superfluu, gratuit, 
greoi, arid, obositor. Expresia este 
încântătoare 

MIRCEA ART. MIHAIL: "Un tribun 
al ideii de unitate şi continuitate a 
poporului român, un luminător şi luptător 





pentru marile idealuri naţionale”. 

GELU NETEA: “/oatăviața tatălui meu 
a fost un amestec confuz de fericire şi 
durere, speranță şi amărăciune, pisc şi 
prăpastie. De-a valma, primăveri şi ierni, 
impotmolindu-se nedrept între zvon abia 
mijit de ghiocei şi şuierat prematur de 
crivăț. L-au ținut întotdeauna în picioare 
credinţa în Dumnezeu şi în sine însuşi, l-au 
doborât de fiecare datărealitatea potrivnică 
şi lipsa de noroc”. 

OVIDIU PAPADIMA: “Aş fi tentat să 
spun că Vasile Netea este un fenomen al 
naturii, dacă nu s-ar fi spus cam la fel şi 
despre Nicolae Iorga. El reprezintă însă, 
Sigur, o concrelizare a energiei fizice şi 
spirituale a transilvănenilor căliți de 


secolele în care au trebuit mi numai să. 


dăinuiască, ci să şi acționeze până la 
încleştarea luptei pentru a-şi păstra fiinţa 
națională”. 

GHEORGHE PARJA: “Viața lui a ars 
ca un rug aprins pentru sufletul limbii 
române, vecină cu jertfa străbătând cu 
consecvență şi luciditate lumina şi wonbra 
din existenţa acestui popor. Vremurile nu 
I-au îndoit, ci mai mult l-au îndărjit, având 
harul luminător al adevărului în istorie. A 
fost un soldal al neodihnei pentru liniştea 
patriei sale” 

FRANCISC PĂCURARIU: “Zratarea 
temelor de istorie nu se reduce în opera sa 
la o dezbatere erudită şi seacă. Cercetarea 
istoriei este pentru el dăruire şi suferință, 
participare. deplină, solidaritate cu cauza 
poporului său, act de patriotism”. 
ADRIAN PĂUNESCU: “Carmen 
Saeculare Valachicum, datorată lui Vasile 
Netea, este, după opinia mea, 0 carle 
fundamentală pentru gândirea şi. istoria 
noastră. Este realmente rna dintre cărțile 
mele de căpătâi. O iau cu mine la întâlnirile 
cu oamenii, citesc din ea copiilor mei. 
Cartea aceasta exceplională este o piatră 
de hotar a felului nostru de a ne hrăni cu 
istoria noastră. Nici o laşitate nu îmi este 
permisă, nici chiar laşitatea de a tăcea 
despre această carte pe care eu aş vedea- 
O în toale bibliotecile acestei ţări” 
GRIGORE PLOEȘŞTEANU: "Prin 
condeiul talentat, cuvântul pătrunzător şi 





î 


spiritul energic al cărturarului, a servit 
lupta nățiunii române împotriva Diktatului 
de la Viena. Sub domnia cenzurii şi 
amenințarea închisorii a recurs, 
neinduplecat, la evocarea treculului 
cultural şi istoric, acesta fiind unicul 
mijloc posibil de referire la problema 
Transilvaniei. Afirmațiile sale erau 
tranşante şi definitive. lar idealul, unul 
singur: «Toţi românii la un loc pe întregul 
nostru teritoriu naţional». 

ION POGANA: “Și-a îndeplinit cu 
pasiune arzătoare şi deosebit talent 
îndatoririle față de moştenirea înaintaşilor, 
ridicând la înălțimi impresionante drapelul 
şi amintirea tuturor luptătorilor pentru 
libertatea şi unitatea naţională a poporului 
român”, 

M. POPA: “Vasile Netea este o arhivă 
vie a istoriei. EI şi-a transforma! scrisul, 
fapta şi cuvântul într-o slujire patriotică a 
tuturor. Viaţa şi opera sa sunt un Muzeu 
viu, în care sufletele vizitatorilor renasc 
întinerite şi imbărbătate ”. 

DUMITRU POPTĂMAŞ: “Și-a făcut 
din cuvânt, asemeni precursorilor săi din 
ținutul Mureşului, o tribună de luptă pentru 
ridicarea culturală a vieţii satului. A avul 
o aclivitate fără egal înpresa mureşană. 
O avalanșă de articole evocând 
personalități şi momente din istoria 
patriei. A cultivat, prin expunerile şi 
cărțile sale, fot ce a dat mai valoros 
Transilvania”. 

ALEXANDRU PORŢEANU:; "Demn 
urmaş al tribunilor ardeleni. Figură 
reprezentativă a «generaţiei refugiului», 
Unul dintre cei mai valoroşi istorici ai 
unității noastre naționale. Cărturar 
educator, apostol. cultural, dascăl. al 
neamului românesc. Cuvântul său se 
remarcă prinelocinţă, rigoare, încărcătură 
de idei şi vibrație patriotică, producând un 
adevărat entuziasm în “rândurile 
auditoriului. Un învăţat de seamă, o operă 
vastă, un loc binemeritat în conştiinţa 
posterităţii”. | 

IOSIF PUŞCAŞ: “Vasile Neteareprezintă 
una dintre cele mai strălucite. vieți de 
cărturar, care prin pana, verbul şi 
dimensiunile de mare istoric, a adus laudă 





„n ma oz as o 
4 


& 


13 martie 1944: Vasile Netea, cu delegaţia refugiaților ardeleni, 
la Mareşalul lon Antonescu. | 





Da E e 








Medalie comemorativă 
realizată de Gh. Adoc (1982) 


văii superioare a Mureşului”, 
IOSIF SAVA: “Vasile Netea? Iorga al 
Transilvaniei!" 
GHEORGHE SUCIU: “După Nicolae 
Jorga,- cred că este cel mai productiv 
conferenţiar al nostru. Sate s-or găsi, dar 
oraşe şi orășele incare sănufi conferenţiat 
nu se află. Din conferințele lui, sculptorii 
de astăzi pot tăia în granit chipurile 
marilor înaintaşi din care ne tragem 
TEODOR TANCO: “A coborât de pe 
plaiuri de legendă şi folclor, din acel 
Gledin grăniceresc de sub Poiana Tomii, 
de unde pornesc rădăcinile neamului său 
țărănesc. A cunoscut nemijlocit comorile 
populare ale artei cuvântului, îndeletni- 
cirea sa inițială fiind aceea de folclorist. 
S-a ivit în lumea Spiritului şi a cărții 
împreună cu generaţia de după Marea 
Unire din 1918, cu avânturi şi vise 
urcate în stele, păşind, ca toţi dascălii 
şcolilor româneşti din ținuturile eliberate, 
la huninarea poporului ”. 
GABRIEL ȚEPELEA: “O renacitate 
balzaciană în muncă. Pluridimensional: 
istoric, istoric literar, folclorist, 
memorialist, gazetar, orator de vocaţie, 
organizator «de manifestări cultural- 
artistice. A excelat ca istoric”. 
NEAGU UDROIU: “Cărţile sale sunt 
născute din roua căzută peste pădurile 
Ardealului. Munţii Apuseni îi sunt dragi 
cao livadă în care istoricul şi profesorul 
regăsesc sub talpă iarba atinsă de Avram 
lancu. Un orator înaripat, un romantic. 
O dragoste fără limită, aşezată cu forță 
de invidiat în altarul istoriei şi literaturii ”. 
STELIAN VASILESCU: . “Activitatea 
sa.a fost considerată de. o importanță 
aparte în cadrul ştiinţei istoriei româneşti 
şi a publicisticii - noastre. «A patriei 
cinstire» afost, dintotdeauna, idealul său 
cel mai înalt”. 
VASILE  VETIŞANU: “Ca să facă 
istoriavie, azidit-o în fiinţacelor neabătuți 
şi neincovoiați, a oamenilor acestui 
pâmani. Ca să se înțeleagă sensul jertfei 
pentru idee şi ideal. Ori de câte ori a fost 
nevoie, s-a auzit verbul său întremător şi 
neclintit în ale lui” | 
ALEXANDRU ZUB: "Aproape o 
jumătate de secol, Vasile. Netea s-a 
impus ca O prezenţă specială Opera sa 
este construită pe seamă câtorva obsesii 
fimdamentale, care sunt nu munai ale 


„istoricului, ci şi ale iştoriei, Modelul 


urmat afost Nicolae Iorga. Un cărturar 
de formaţie riguroasă, o inimă fierbinte. 
Are asigurat, fără. îndoială, un loc 
important în galeria de. luptători 
"pentru apărarea valorilor noastre 


de permanenţă”. di 
7 UP A , | 


——— 











PAG. 6 NR. 3/9 Martie '99 





Dar dacă modul în care o doctrină acaparează orizontul mental al! membrilor unei 
comunități nu are nici o legătură cu jocurile puterii, ci se datorează valorii ei intrinseci de 
idee-forță, înseamnă că egalitatea miturilor rămâne ereu de susținut. De ce o credință ar 
fi înlocuită de alta, dacă ele ar fi “egal de adevărate”? Pentru ce] care a devenit permeabil 
noului mod de a vedea lucrurile, problema nu se pune în nici un caz aşa: el va îngloba în 
noua viziune toate valorile anterioare şi ansamblurile simbolice care se potrivesc noului 
context. Este adevărat că, atât pe Culianu cât şi pe Eliade, îi unea respectul pentru cele mai 
umile credințe, doar că ultimul le aşeza în orizonturile contextual-stadiale proprii 
Gecăreia. Concepția lui ținea cont că cele mai multe dintre ele reprezintă doar fragmente 
dintr-un ansamblu mai vast, iaraltele sunt resturi degradate, prelu(cr)ări sau versiuni aflate 
în diferite faze de descompunere şi secularizare. dacă nu de-a dreptul aberante prin 
unilatesalitatea lor, cum era cazul ereziei inochentiste.!! Înţelegând, în manieră blagiană, 
toate ideile religioase ca încercări de revelare a misterului, introducea totodată anumite 
criterii de ierarhizare rezultate din: 

- existența deosebirilor de “vocaţie a 
transcendentului” sau, ca să folosim un 
termen mai puțin hazardat, a temeiurilor 
ontologice, deosebiri de receptare, de 
codificare, de transmitere; 

- deosebirile privind''instrumentarul”, 
mijloacele de percepție a sacrului, de 
comunicare cu“ lumea de dincolo”. Acestea 
includ extazul, hierofaniile fulgurante, 
speculația metafizică sau diferite tehnici 
psiho-fiziologice.!? 

Unele credințe se perpetuează prin 
“transmitere verticală” (directă, prin 
revelație, sau de ordin secund, prin lanțul 
maestru-discipol), altele prin convertiri “pe 
orizontală”; 

- faptul că nu toate beneficiază de 
aceeași moştenire cuiturală, tipologia lor 

depinzând de tradiţiile şi etno-psihologia 
comunitară. 

Ceea ce rămâne de reținut din afirmaţia lui Culianu, este că la fel de adevărate nu sunt 
miturile şi ideilereligioase, ci strădaniile omului deaşi leapropia, atunci când suntsincere. 
In realitate, s-a constatat că formele religioase (doctrină, mit, simbol) nu convieţuiesc 
“democratic”, ci manifestă o neîncetată apetenţă către “imperialism”, având tendința de 
a-şi anexa şi subordona celelalte credinţe, simboluri, hierofanii, imagini etc, Numeroase 
exemple inventaniate de Eliade ne stau la îndemână..? 

Prin urmare, este interesant să consemnăm poziția diametral opusă pe care evoluează 
Culianu în raport cu maestrul său. Faţă de “mpenalismul” spiritual diagnozat de acesta 
(care presupune în subsidiar o origine monocentrică), el introduce o “democraţie” a 
formelorsacrului'“,iarmonismului implicitalteoriei eliadiene, îi contrapune policentrismul 
culturilor, necesitatea epistemologică a pluralității lumilor, după cum remarcă Lawrence 
E. Sullivan. '* Totuşi, pentru autorul Dicţionarului religiilor, religia “este mai întâi un 
sistem infinit de complex și apoi partea din sistem care a supraviețuit în cursul istoriei 


11) V. Mirul reintegrăvii, inclus în Drumul spre centru, ed. cit., p. 339. 

12) Fără a-şi argumenta convingător opinia (schimbată față de anul 1978-v. Mircea Eliade, Ed. 
Nemira, p. 67), Culianu identifică extazul cu enstazayoghină, pe careo apropie hazardat, după părerea 
mea, de misticismul platonic (extazul plotinian al identificării cu Unul) şi creştin. Probabil că studiul 
îndelungat al experienței extatice !-a determinat să adopte acest punct de vedere, căruia i se pot aduce 
obiecţii serioase, Extazul implică separarea sufletului de trup, care rămâne într-o stare cataleptică, 
în vremeceyoghinii practică unificarea stărilor de conştiinţă, pătrunderea minţii înzone infraconştiente, 
cu tot ce cuprind ele, inclusiv lumea neînsuflețită (v. “plonja în universul fizic” de cale se vorbeşte 
in Yoga Nemuwrire şi libertate, Ed. Humanitas, Buc., 1993, pp. 79, 88). Chiar yoghinii de tadiție 
vedantină, care se referă la “conştiinţa cataleptică” drept a patra şi cea mai profundă modalitate a lui 


| Aima, descriu penetrarea ei de către minte cu o extremă luciditate (;4, p. 92). 


În al doilea rând, extazul şamanic apelează adesea la “bombardament senzorial”, enstaza, la 
deprivare senzorială (pratyahara). Ca o dovadă palpabilă, corpul yoghinului se păstrează cald, 
ernanând chiar o căldură magică (tapas), spre deosebire de cel al şamanului extatic. | | 

13) V. Imagini şi simboluri, Ed. Humanitas, Buc. 1994, pentru figura lui Indra, a zeilor Maruţi, 
Tvaştr, Agni ete. (p. 124), tendința unei zeițe locale sau a unui vrăjitor oarecare de a deveni Marea 
Zeiţă, respectiv Suveranul Universal (p. 151). De asemenea, tendința inteorativă a simbolismului 
acvatic (cap. V). 

Pentru problema “centrului” religiilor, v. Nostalgia originilor, Ed. Humanitas, Buc. 1994, pp. 
26-27. 

14) În schimb, cuoinconsecvență surprinzătoare, LP.Culianu justifică, într-un mod ces-ar putea 
numi cinic, imperialismul ideologic occidental, afirmând că scopul civilizaţiilor exotice este de a f 
înghițite (v. Mircea Eliade, ed. cit, p. 191). Este acelaşi care clama dreptul la existență al fiecărei 
culturi? 

|5) În prefața la Călătorii în lumea de dincolo, Ed. Nemira, Buc, 1994, p.29; c/ şi pp. 35,240. 
Respingând monocentrismul şi corolanul său, difuzionisrnul, admite totuşi că, pentru un caz cum este 
cel al figurii Tricksterului, cu semnificative asemănări la popoare foaste îndepărtate, “orice ipoteză 
istorico-culturală este: mai convingăţoare decât cea a universalei identități a gândirii umane 
(Cnozele ..„ ed, cit., p. 38). Având în vedere particularitatea acestei figuri, ea devine un argument pro- 
difuzionist de luat în searnă. Este interesant că, în monografia dedicată mentorului său, analizând cele 
două volume apărute până |a acea dată din /storia credinjelor şi ideilor religioase, se întreabă, 
oarecum nedumerit, unde va plasa autorul capitolele despre “religiile primitivilor”. Nu pare să 
înțeleagă rațiunile pentru care Istoria... lui Eliade se ţine pas cu pas de cele mai importante arii 
arheologice, în ordinea vechimii lor. După studierea originilor, credințelor “paleantropilor” (care nu 
sunt nici pe departe naive, “naturale” sau neapărat politeiste), expunerea nu continuă - cum s-ar fi 
aşteptat Culiamu - cu religiile băştinaşilor din A frica, Australia, Polinezia sau Cercul Polar, ci se 
focalizează asupra Orientului Mijlociu, acolo unde s-au păstrat cele mai vechi orizonturi neolitice. 
Singurul motiv rezonabil (în acord cu concluziile actuale avansate de etnologi şi istorici, la care 
adaugă propria experiență) ar fi că acea regiune a reprezentat un centru din care s-au răspândit ulterior 
atât populațiile, cât şi credințele - cel puţin o bună parte din ele. 


PUNCTE CARDINALE 








sale."!* Descrierea se potriveşte structurii “imperialiste” indicate de Eliade, deoarece , 


punctul de plecare este un sistem monolitic, GLOIGURII Sic dp ii di Cp et) La 
pofida scăderilor de parcurs, a sărăcirii istorice, părți e păs i %j p : 
unificarea totalizantă a simbolurilor, imaginilor mitice, atributelor div ri Separat 
model ar putea foarte bine să coexiste paşnic cu acel Ufrrionofideiszipelă i E 4 cui 
Schmidt, cu care “Eliade era de acord, cu condiţia să i se retragă partea fideistă. "! Pe de 
altă parte, metoda deductivă a lui Eiade Răi lau i tocmai pe motivul că unele 

nte ilustrative n-ar deține o răspândire universală. Sp, za 
ea pare strict a tai principiu, orice deducție poate fi criticată şi 
invalidată sub rezerva că nu verifică fiecare caz în parte, Ştiinţa însă, nu de PUșule on,a 
formulat legi generale plecând de la câteva cazuri semnifcative (sau chiar de f unul 
singur). Culianu ştie prea bine că nici o teorie ştiinţifică nu se bazează pe toate faptele, 
ci numai pe generalizarea 2mora dintre ele. Contează mai puţin numărul de fapte avute 
la dispoziție ca să formulezi o lege, cât 
acelea reprezentative, “fenomenele 
originare”, cum le-a denumit Goethe (cel 
cespusesecă “nu-i nevoie să faci înconjurul 
lumii pentru a înțelege că cerul este 
albastru”). E dreptcăele nupot fi controlate 
decât ulterior, când demersul deductiv 
verifică, prin numeroase alte cazuri 
particulare, legea enunțată pe baza lor. Şi, 
evident, legea nu are garanția unei eteme 
valabilități, descoperirea unor noi categorii 
de fapte obligând la “rotunjirea” ei. 

Problema este că tocmai esenţialismul 

presupus de “fenomenele originare” tace 
obiectul refutațiilor din partea unui întreg 
curent de gândire contemporană la care 
aderă şi Culianu. Așa cum Etienne Gilson 
peagă existența vreunei “esențe” a Evului 
Mediu sau a Renaşterii - şi prin urmare, 
posibilitatea definirii lor (idem, p. 387)-el 
desfide pe oricine că ar putea găsi o definiție “esențială” a gnosticismului (Onozele....p. 
176). Laaceeaşi concluzieil duce analiza variabilităţii fenomenelorreligioase (integrabile 
unui vast sistem morfodinamic), dezvoltând părerea mai veche a lui Emst Cassirer: 
“Istoricul ideilor nu se întreabă mai întâi care e substanța unor idei. EL se întreabă care 
este dinamica lor” (Eros... p. 387, nota 23). 

E mai mult decât discutabil dacă este cu putință urmărirea dinamicii unui fenomen 
din moment ce el nua fost în prealabil identificat conceptual, subsumat unei categorii de 
sine-stătătoare.'* Cum va detecta subiectul cunoscător înfățişările diferite pe care le ia un 
obiect în decursul devenirii şi transformărilor suferite, dacănu şi-a formatmai întâi o idee, 
fie ea cât de greşită sau de vagă, asupra lui? Cualte cuvinte, pentru ase afirma că epifaniile 
Ă şi X sunt determinate de aceleaşi cauze, sunt momente ale aceluiaşi proces în care este 
antrenat obiectul, trebuie identificat X-ul, factorul lor comun. elementul de identitate. 

Problemele dezbătute până aiciauoferit suficiente date pentru a desluşi coordonatele 
gândirii ştiinţifice a autorului lor. Înmănunchind liniile de forțăale acestei metode, putem 
înţelege ce a adus ea într-adevăr nou în istoria religiilor. Înainte de toate, “7efoda 


» 


Culianu” înlocuieşte o paradigmă Substanţialistă cu una relaționistă (“transmiterea 
cognitivă '). lstoriareligiiloreraultima disciplină în care logica relaționistă şi nominalistă 
nu pătrunsese. Ştiinţele exacte, cele naturale şi cele umaniste fuseseră demult 
“revoluționate” în acest sens, unele chiar din Renaştere. “Arhetipul”, “universalia” 
Gnvariantul), “lexicul” etc. sunt înlocuite prin '%joc mental”, “transformare”, “set de 
reguli”, “gramatică”. Gramatica Spiritului este cea care determină spectrul logic de 
Variante ce se ramifică într-o logică binară, bazată peteoria fractalilor dezvoltați în spațiul 
Hilbert.'” Aceasta e teoria solicitată să explice proliferările diferitelor sisteme religioase. 
Se simte aici una dintre exagerările de care Culianu pare să ti fost conştient, dacă ne 

luăm după autoironia ce răzbate din unele pagini. Teoretizat de matematicianul german 
David Hilbert ca un produs de scalari, spaţiul ce-i poartă numele este unul metric. Mai 
e nevoie să arătăm că orice metrică, oricât de complexă ar fi ca, este improprie descrierii 
fenomenelorreligioase? Ce spaţiu geometric, fie el şi Virtual, ar fi compatibil cu realitățile 
spirituale, când majoritatea fenomenelor fizice nu pot fi descrise numai cu ajutorul 
dimensiunilor extensive şi reclamă introducerea unor mărimi intensive, cum sunt masa, 
densitatea, forța etc.? Dacă tot a asimilat religia cu un joc al minţii, Culianu ar fi trebuit 
săaibă mereu în vedere aspaţialitatea conținuturilor de conştiin ță. Abuzul de dimensiunea 
a patra (V, Călătorii... ed. cit., cap. 1), chiar când îi prilejuieşte intuiții frumoase, cu 
interesante perspective (de care ne vom apropia cu alt prilej), este nelucrativ şi oarecum 
facil. De aceeaşi meteahnă suferă şi logica binară, care nu are cum da seama de toate 
opțiunile existențiale (conștiente şi inconștiente) la un moment dat. 

„ Oaltă proprietatea sistemului este caracterul de necesitate ce însoţeşte derularea lui. 
O idee religioasă, odată apărută, ar tinde să se dezvolte, să omită ramificații până la 
ocuparea completăa “hărții mentale” -tabloul ei virtual, într-un fel prezent de la început. 
Ea rrebuie deci, mai devreme sau tmai târziu, să genereze sisteme înrudite. De aici, 
concluzia că apariţia unei erezii, a unei secie, a unei doctrine derivate, este riguros 
necesară și chiar perfect predictibilă (op. cit, p. 18), 


| U> 

a aie E te NL e su 0 ae 

Pe de altă parte, prea sistematic ca să fie întâmplător, Culianu ado i 

E bip Ş A , ptă exact acele ipoteze care 

ra modelul difuziunii şi monocentrismiului (V. Mircea Eliade, pp. 112, 113; Călăterii p. 17 
şa), : a. 

16) Ed. Humanitas, Buc,, 1993, p. 17. 

17) Eros şi magie... ed. cit. p 380, 

18) Matematica furnizează un exemplu de realitate intrinsecă, dincolo de expresiile formale. 


Sistemele de numerație codifică prin simboluri citrice diferite a i canti i 
dintr-o enulțime dată. cecași cantitate, un anumit egean 


(9) V. inter alia, Dicţionarul religiilor, ed. cit., pp. 15, 16. 








i 


murala imita, female Da 


















Ş A A Când, în 1957, Cioran şi-a 
SA 4 7 publicat apofantica sascrisoare 
5 PF în La Nouvelle Revue 

Francaise, o parte din popoa- 
rele Europei, cele rămase în umbra Kremlinului, înțelesese 
bine că noii doctrinari comunişti, cu o ideologie ajustată la 
dimensiunea buzunarului de putoaică, n-aveau deloc simţul 
umorului. Regimul polițienesc delanoi, moşit după prototipul 
moscovit, căsca o gură pofticioasă şi lichidatorică pentru tot 
ge reprezenta continuitate, elită intelectualăşi spirit de fineţe. 
Inochii noilor ispravnici, şi trecutul şi vechea scară de valori 
trebuiau eradicate în regim de urgență, pângărite sau, după 
caz, împrejmuite cu sârmă ghimpată. Gulagul românesc se 
dilata panicard şi bezmetic, iar tehnicile represive căpătau o 
eficiențădiabolică. Mulţi fuseseră deja încarcerați în pântecul 
lui nesățios, multora “li searătase numai pisica” şi-şi aşteptau 
rândul. 

Noica făcea parte din această ultimă categorie. Încă din 
martie 1949, i se fixase domiciliul obligatoriu în oraşul 
Câmpulung Muscel, unde trăia din experiențe şi lecții 
particulare. Regimul comunist de la Bucureşti, după încercarea 
de destalinizare făcută de Hrusciov la al XX-lea Congres 
moscovit, din februarie 1955, şi după eşecul revoluției din 
Ungaria, părea consolidat şi stăpân pe situaţie, ceea ce-i 
permitea să se manifeste necruţător şi autocratic, Lucrețiu 
Pătrăşcanu fusese executat, grupul Pauker-Vasile Luca, 
îndepărtat din secțiile puterii, iar indezirabilii Iosif 
Chişinovschi şi Miron Constantinescu - căzuți în dizgrație şi 
oprobriu. Istoria se târşâia greu în mizerii, silnicii şi teroare. 

Scrisoarea lui Cioran către Noica a ajuns la conştiinţa 
intelectualilor români (a unora, se-nțelege) în acest context 
de intoleranță şi de iluzorică înțelenire a noilor stăpâni. Deşi, 
printr-o corespondență particulară, Cioran îl avertizase de 
scrisoare şi de intenţia publicării ei, Noica află de conţinutul 
acesteia dintr-o replică semnată în Gazeta literară de Radu 
Popescu, acelaşi care îi face rost de o copie a textului. 
Prigonitul de ia Câmpulung redactează imediat un răspuns şi 
îi trimite un exemplar lui Cioran, cu rugămintea de a fi 
încredințat aceleiaşi reviste. Pentru mai multă siguranță, 
expediazăo variantă a scrisorii (în limba fianceză) şi verişoarei 
sale, Mariana Parlier, căsătorită de mai mulți ani în Franța. 
Fireşte, restul exemplarelor, rămase la autor, vor fi confiscate 
la percheziția făcută de Securitate. 

Ce s-a întâmplat cu cele două exemplare ale scrisorii 
expediate în Franţa nu se ştie. Târziu, într-o notație din 16 
februarie 1974, Noica seria: “Am regăsit în chip miraculos 
scrisoarea din '57 către Cioran, o scrisoare de care aproape 
căşi uitasem. Îmi amintesc că o trimisesem lui Cioranatunci, 
ca s-o publice în VRF, ca răspuns la a sa - sperând că o va 
traduce el, cu extraordinara sa franceză - dar mi-a scris că 
n-opublică, spre anu-mi facerău. Incheia scrisoareaspunând: 
«je te dis une chose: tu es quelqu 'un». |mi amintesc că 
mi-a făcut plăcere; dar în 1972, când l-am revăzut, am uitat 


PUNCTE CARDINALE 


Marginalii la polemica epistolară dintre 
CONSTANTIN NOICA şi EMIL CIORAN 


să-l întreb dacă mai (are) scrisoarea. O recitesc acum, îmi 
amitesc de tot ce investisem sufletește în ea, de tot ce s-a 
întâmplatdin cauzaei, detoteeaurmat- şi-mi spun: du-te dracului 
de viaţă, că frumoasă mai eşti!” (Jurnal de idei, p. 227). 

Ne imaginăm că exaltarea lui Noica nu fusese aceeași 
atunci, în decembrie 1957, când a fost arestat. Cert este că, 
pentru anu-i dăuna şi mai mult, “prietenul de departe” a ezitat 
să-i publice scrisoarea, cum fusese rugat, curmând astfel o 
dezbatere de idei ce se anunța polifonică şi putea angaja stenic 
ŞI epistemic intelectualitatea occidentală, marcată serios de 
iluzia soluțiilor de stânga. Inaintea construcției sale din ciment 
ŞI beton, zidul Berlinului se urzea teoretic, iar la zidirea lui, în 
idee, lucrau nu numai corifeii din lumea comunizată, dar şi 
eminențe vestice, branşate dezolant la propaganda noilor 
experienţe. 

Există, desigur, o explicație: la vremea dialogului epistolar 
dintre Noica şi Cioran comunismul nu era încă prea bine 
denunțat din interior, din partea celor ce se sufocau sub 
teroarea noilor Stravroghini. Demascările lui Panait Istrati, 
mai de mult, cele ale sârbului Milovan Diilas (aflat după 
zăbrelele titoiste), mai recent ale ruşilor Soljeniţîn şi Boris 
Pasternak, apoi revoluția din Ungaria, cu toate apelpisirile ei, 
dăduseră, e drept, semnale destule asupra leprozeriilor 
răsăritene, puteau genera chiar un proces al comunismului, dar 
rechizitoriul, la acel ceasal istoriei, nu cuprindea toate detaliile. 
Declanşată la un an după ce şenilele tancurilor roşii au trecut 
pesterevoluţia din Ungaria, “cearta” epistolară dintre Noica şi 
Cioran, de-ar fi fost continuată public şi în inima Europei, ar 
fi adăugat multe mărturii, dovezi şi accente metafizice - 
“critice”, arspune Virgil lerunca- la dosarul istoriei postbelice. 
Conştiința europeanătrebuia, după încheierea deliberărilor de 
la Niimberg, să fie pregătită de un nou proces, mult mai 
scandalos şi mai zouduitor decât primul. Dictaturile comuniste 
încă mai puteau cauționa un tropism electiv, încă mai puteau 
însemna 0 soluție pentru mulți care, din oportunism, naivitate 
sau miopie, îi ienorau monstruozitățile. 

“Marea învinuire ce se poate aduce regimului vostru e că 
aruinatutopia”, spunea Cioran în scrisoarea sa din N.R F., dar 
nu numai utopia, ci şi tot ce însemna valoare, credință, tradiţie. 
hbertate şi naționalism. Compresorul comunist nu se inhiba în 
fața denivelărilor, ci egalizatot, aducea totul în treapta cea mai 
de jos a ființării. Cum Noica intrase deja în malaxorul unei 
mașinării politice, şi-i îndura calvarul direct, îi înțelegea mai 
bine esența. Inţelesese faptul că “socialismul - spunea în 
răspunsul său - îşi însuşeşte ceva din ethosul feminin şi este ca 
o revoluție de amazoane, o afirmare a elementului slab, care, 
tocmai pentru că e slab, are nevoie să paralizeze tot ce este 
masculin, aşa cum amazoanele trebuiau să taie câte o mână şi 
un picior fiecărui exemplar mascul; că e o punere în minorat 
a tuturor, de către cei cu conştiinţa minoratului, dar şi cu 
idealismul celui slab, şi că, în acest sens, este încărcat de un 
sincer idealism”. Deşi invocă tot timpul “contradicția ca 
principiu de viață, [noii stăpâni] nu numai că nu suportă 





Martie '99 NR. 3/99 PAG. 7 


contiadictoriul de afară şi se 
sperie de el, dar fac totul ca 
să-l înăbuşe înăuntru”. Noica 
era în ipostaza contradic- 
toriului din interior şi-i simțea efectul de sufocare. “Lucrul 
cel mai grav pe care l-am putea spune împotrivamarxismului 
trăit este că dă o lume a nedemnităţii umane, una în care 
nimeni nu mai e în adecvație, nimeni, chiar cei mai de sus, 
nu sunt ei, nu răspund ca oameni şi nu trăiesc ca oameni” 
(Istorie şi utopie, p. 153-156). 

Două luni după expedierea acestei scrisori, Noica va fi 
arestat şi anchetat cutoată recuzita tehniciisecuriste. Depistată 
la percheziţie, scrisoarea saa devenit corp delict şi proaspătul 
“duşman al poporului” era pus într-o amară dificultate: 
“consider de asemeni că [scrisoarea] nu are un conținut ostil 
la adresa regimului democrat-popular şi totuşi poate - prin 
interpretarea ei - să aibă un conținut dușmănos faţă de actualul 
regim, cetită fiind de alţii”, spune în interogatoriul din 29 
decembrie 1958. Defapt, ambiguitatea declarației prelungea 
o idee, existentă în scrisoare, privind o posibilă colaborare cu 
noile autorități. “Tu ştii că suntem câțiva ce se refuză în 
principiu ideii de colaborare; dar chiar şi noi am ajuns la 
gândul că se poate perfect colabora cu marxismul, Şi anume 
în chip marxist, de pe poziţii contradictorii. Am şi sugerat 
acest fel de colaborare, dar n-a fost încă acceptat”. Il va 
accepta mai târziu, după ieşirea din iad. 

Spuneam căschimbul de scrisori dintre Cioran şi Noica, 
de-ar fi fost făcut public la timp şi într-un cadru de percepție 
european, aşa cum a început, putea însemna obârşia unei 
largi dezbateri problematice despre esenţa ghetoului comunist 
şi despre destinul românesc aflat, din nou, într-o cumpănă 
a istoriei. Diasporaromânească din Occident, dar şi dizidenții 
altor țări estice intrate în sfera smintelilor bolşevice, ar fi 
alimentat această dezbatere cu fapte şi argumente zguduitoare 
despre barbariile instaurate în spatele cortinei de fier. Lumea 
trebuia să afle şi să se înspăimânte cu un ceas mai devreme 
de ceea ce ascundea deşănțata propagandă comunistă. Nu 
mai spun că, prin această dezbatere publică, s-ar fi infirmat 
Şi presupusa inapetență pentru erezie a românilor. 

Din motivele arătate, scrisoarea lui Noica n-a fost 
publicată la timp. Ea a devenit cunoscută după 34 de ani, 
când comunismul era deja compromis. Când “obiectul” 
acuzelor ei se volatizase şi, prin aceasta, căpătase aceeaşi 
proprietate de “pamflet fără obiect” ca şi cea semnată de 
Cioran. Ea rămâne, oricum, un document istoric frapant, 
chiar dacă la vremea respectivă a rămas fără nici o percepție 
publică. “Noica - a spus-o Al. Paleologu - era un spirit 
eminamente provocator. Provoca la controversă, la dispută 
sau măcar la reflecţie. Punea pe gânduri” (revista 22, nr. 31/ 
1991). Atunci, în 1957, poate-ar fi conferit meditației o 
formă productivă şi antrenantă; acum, la aşa mare distanță de 
timp, ne înfioară gândul unui fatidic “ce-ar fi fost dacă...” 

Ionel NECULA 


(E — — m ——— —— €—— n — n —— = = — = —_— PP ——_ 












S-ar putea spune că teoria transformărilor morfodinamice implică o funcționare în 
regim extensiv a spiritului: sistemul e complet numai în plan ideal, iar devenirea istorică 
nu face decât să-i actualizeze latenţele. 

Dar există o multitudine de credințe şi ansambluri care sunt înlocuite înainte de 
actualizarea tuturor posibilităților virtuale. Pentru că sacrul cunoaşte şi o funcționare în 
regim intensiv, creând noi idei religioase prin adevărate mutații spirituale, studiate chiar 
de Culianu în Eros şi magie (v., în special, cap. VIII, 1). Vechile zeități sau vechile 
modalități de exploatare a credințelor nu dispar, ci, în afară de elementele ataşate 
paradigmnei ce le-a înlocuit, se fosilizează, putându-se reactiva oricând, asemeni unui 
vulcanstins,dar mocnind de incandescenţe subterane nebănuite, ce vor răbuiîni imprevizibil. 
Aşa s-au petrecut lucrurile cu tradiţia greco-latină în Renaştere, iar din acest unghi se 
poate evalua şi rolul elementului germanic în succesul Reformei. S-ar părea că, atunci 
când aceste reziduuri nu-şi împlinesc destinul, aşteaptă contextul cultural prielnic pentru 
a se reînsufleți. Un simbol “hibernează” câteodată epoci întregi, revenind pe neaşteptate 
în circuitul valorilor, dar într-un alt regim funcțional.” 

Multiplele deosebiri existente între tipurile de experiență religioasă, reclamă o 
selecție adecvată a logicilor cu care sunt abordate. Morfologia extrem de complexă a 
fenomenelor religioase nu se lasă explicată de o singură tipologie, precum cea a gnozelor 
dualiste. Metoda se cere elaborată sau ajustată în funcție de materialul căruia i se aplică. 

Una dintre cele mai grave probleme ale “schimbării de paradigmă” ia în discuţie 

| înseși ultimele temeiuri ale realului. Culianu tinde să pună originea mitului exclusiv pe 
seama travaliului minții umane de a-și lămuri tainele de care e înconjurată. *! 

Însă în spatele mitului nu se mai află nimic. Mitul în sine nu se sprijină pe nimic, ci 


20) O teorie a permutărilor funcționale a schiţat Blaga în eseul Cu/rură şi cunoștință (1922), 
inclus în culegerea Zări şi etape, Ed. Minerva, Buc., 1990, p. 276 passim, Ea anticipează, oarecum 
surprinzător, mecanismul culianian de opțiune binară care duce la noi variante. 

21) Mircea Eliade, ed. cit., pp. 256-257. 


e o manieră de “valorificare” a nimicului (idem, pp. 221; 250 şi unm.). 

Acest tip de discurs e ilustrativ pentru caracterizarea făcută de Şt. Afloroaei situației 
în care se aflăastăzi metoda interpretativă:nuo hermeneutică a sensului, ci o hermeneutică 
a “prealabilului” (la Gadamer), a supoziţiilor gândirii, a condiţiilor care fac posibile atât 
sensul, cât şi non-sensul (op. cit., p. 208). 

Cu această nouă evoluție epistemologică, însuşi conceptul de hermeneutică este pus 
în criză. Moara de măcinat în gol, care este lăsată în loc, reprezintă ultima şi cea mai 
disperată încercare a pozitivismului post-modem de a evita ciocnirea frontală cu 
concluziile ce ar rezulta din interpretarea noianului de documente inventariate de 
morfologii religiilor, etnologi, sociologi ş.a. 

E dreptcă, pe această bază factologică, istoria religiilor poate deveni o ştiinţă propriu- 
zisă, în sensul dorit de Culianu, doar dacă exclude pur şi simplu o serie de categorii de 
fapte ca “neverificabile empiric”. Istoria religiilor ar avea de rezolvat această dilemă în 
care o plasează un Gadamer: atitudinea metodologiei ştiinţifice, obiective, are ca efect 
“pierderea densităţii ontologice”, iar “atitudinea legată de adevăr” impune renunțarea la 
obiectivitate a ştiinţelor umane * 

Că alegerea primei căi implică tocmai eludarea specificităţii lui homo religiosus 
(credințele personale) îi preocupămai puțin pe savanți. După cum rareori se conştientizează 
credințele pe care se sprijină şi ştiinţele “obiective”: axiomatica în matematică, 
impenetrabilitatea în fizică, evoluţia în biologie, valoarea de schimb în economie... 

Dacă nici o ştiinţă nu a fost întemeiată până acum în afara oricăror credințe, cu atât 
mai mult este cazul cu istoria religiilor. 


Florea TIBERIAN 





22) În Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas, Buc., 1995, pp. 93-94. lată un mod 
dualist de a pune problema, ca dovadă că nu există soluție de continuitate între spiritul gnostic şi cel 
științific. 

















PAG. 8 NR. 3/99 Martie '99 





PUNCTE CAADINALE 











"Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogori 
din munte, s-a adunat la Aaron ŞI i-a Zis? Scoală şi ne fă 
dunuiezei, care să NCargă inaintea noastră, căci cu omul 
acesta, cu Moise, carene-a scos dințara Egiptului, nuştim 
ce s-a întâmplat” (leş. 32, 1). Şederea îndelungată a lui 
Moise şi aspectul înfricoşător al muntelui au făcut ca 
evreii să-şi creadă conducătorul mort. pierzându-și astfel 
şi încrederea în Dumnezeu. Ei îi cer lui Aaron să le 
confecționeze dumnezei. socotind că astfel vor fi protejați. 

“lar Aaron le-a zis: Scoateţi cerceii de au din 
urechile femeilor voastre, ale feciorilor voştri şialeferelor 
voastre, și-i aduceți la mine” (Jeş. 32, 2). “Moise 
impodobeşte auzul israeliților cu podoaba cercelului, 
adică cu legea, iar tatele cu nume mincinos scoate, prin 
neascultare, podoaba pusă în auz şi face din ea idol. De 
fapt, la prima intrare a păcatului în lume, sfatul dat 
oamenilor de a nu asculta porunca a pricinuit un fel de 
îndepărtare a cercelului din ureche. lar şarpele a fost 
socotit de primii oameni prieten şi apropiat”. 

"Ahimci tor poporul a scos cerceii cei de aur din 
urechile alor săi şi i-a adus la Aaron. Luându-idin mâinile 
lor, i-a turnat în tipar şi a făcut din ei un vițel fumat Şi 
l-a cioplit cu dalta lar ei au zis: lată, Israele, chimnezeul 
tău, care te-a scos din țara Egiptului” (leş. 32, 3-4), 
“Viţelul de aur, denumire depreciativă a uneia dintre 
imaginile taurului, ipostază a divinității chtoniene în 
mitologia orientală. Cultul unei astfel de divinități a 
fertilităţii s-arăspânditapoi şi în întreg spaţiul mediteranean. 
Gândit.de Aaron ca postament al nevăzutului Iabve, 
reprezintă încercarea de instaurare a unui nou cult dedicat 
Acestuia, în care nucleu! îl constituie rituri specifice 
divinităplor chtoniene. Viţelul de aur devine simbolul 
tentaţiei mereurenăscute deaadora bunurile materiale, fie 
ele bogăţie, plăcere sexuală sau putere. Viţelul de aur este 
şi simbolul încercării de substituirea Dumnezeului spiritual 
prin una din imaginile lui Baal, împotriva căruia se vor 
revolta profeții pe tot parcursul istoriei lui Israel”. 

“Viţelul de aur este amestecarea şi confuzia puterilor 
naturale întreolaltă sau, mai bine zis, împreunarea lor 
pătimașă şi nesocotită, care dă naştere lucrării nesocoțite 
apatimilorcontrare fisii. lar vițelul este unul, pentrucă una 
este deprinderea răutății cea împrăștiată în multe chipuri 
ale păcatului. Şi este vife/ pentru robusteţea şi rezistenţa la 
lucru, pentru caracterul grosolan şi pentru uşurinţa de a 
digera şi născoci, întrucât îşi rumegă afecțiunea păcătoasă 
față de patimi. lar (urat este deoarece deprinderea patimilor 
şi făptuirea lorse modelează după chipul nălucirii păcătoase 
rămase de mai înainte în cugetare. Pluralul aceştia sunt 
dumnezeii (ăi (cf SEP) e folosit din pricină că păcatul este 

prin fire împrăștiat şi nestatornic, atotfelurit şi împărțit». 

Conform Sfântului Maxim, evreii şi-au donat cerceii, 

salbele şi brățările lor care, adunate, au fost topite în 
cuptor, pentru a se turna vițelul de aur. După înțelesul 
acestora, obținem următoarea schemă: 
- cerceii sunt rațiunile cu privire la Dumnezeu, 
-salbele: opiniile cuvenite despre lucruri, născute din 
conternplația naturală, 
- brăţările: lucrarea virtuţilor, 
- cuptorul; fierberea aprinsă a mâniei şi a dispoziției 
pătimaşe a poftei; 
- viţelul: forma păcatului rămasă în cugetare“. 
“Văzând aceasta, Aaron a zidit înaintea lui un 
jerifelnic; şiastrigal Aaronşi azis: Mâineeste sărbătoarea 
Domnului! A douazi s-au sculat ei de dimineaţă şi au adus 
arderi de tot şi jertfe de pace; apoi a șezut poporul de a 
mânca! şi a băut şi pe urmă s-a sculat şi a jucat” (leş. 32, 
5-6). “Şade poporul iudeu să mănânce şi să bea şi cere să 
(se dea zei, De aici Domnul ne învață că acela care şi-a dat 


|. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaja lui Moise (p. 87). 
2.EX, p. 227 
3. SE. Maxim Mârturisitorul, Răspunsuri căme Talasie, 16. 


4. Ibid, 


hainele de lână, ci rămâne gol, adică fără virtute. care nueste 
imbrăcăminte vremelnică, ci veşnică”. BB 1914 are s-au 
săturat în loc de au mancat. “Scriptura numeşte săturare, 
numdncare, umplerea nesocotită astomacului cu mâncare”, 
Dumnezeu |-a atenţionat pe Moise despre căderea poporului 
ŞI l-a cerut să coboare degrabă (32. 7-16). 

“Atunci auzind losua glasul poporului răsunând, a zis 
călre Moise: În tabără se aud strigăte de război! lar Moise 
azis; Acesta nu este glas de biruitori, nici glas de biruiţi; ci 
eu aud glas de oameni beți. Iar după ce s-a apropiat de 
fabără, el a văzut vifelul şi jocurile şi, aprinzându-se de 
mânie, a aruncat din mâinile sale cele două table şi le-a 
sfărâmal sub munte" (Jeş. 32, 17-19). “O singură îmbătare 
cu vin a zădărnicit cele 40 de zile de post şi de rugăciune ale 
lui Moisi (...),că profetul n-a socotit cu cale ca un popor beat 
săprimească legile lui Dumnezeu'7. Darsfărâmareatablelor 
anunțăşi trebuința venirii legii celei desăvârşite. “La început, 
firea omenească eranesfărâmată şi nemuritoare, fiind făcută 
de mâinile dumnezeieşti şi împodobită cu semnele nescrise 
ale legii; şi deci era sădită în chip firesc în noi voința 
conformă legii, de a respinge păcatul şi de a cinsti pe 
Dumnezeu. Dardupă ce atăsturnat în auz sunetul păcatului, 
pe care Scriptura îl numeşte la început glasul şarpelui, iar 
istoria privitoare la table, plasul celor ce cântau îmbătaţi de 
vin, căzând la pământ, tablele acestea s-au sfărâmat'*. 

Moise a topit vițelul şi l-a prefăcut în pulbere pe care, 
amestecată cu apă, a dat-o fiilor lui Israel să o bea (32, 20), 
Aaron a căutat să se dezvinovăţească (32, 21-24), fără a fi 
prea convingător, 

„Moise văzând că poporul acesta e neinfrânat, căci 
Aaron ingăduise să ajungă neinfrânal şi de râs înaintea 
duşmanilor lui, a stat la intrarea taberei şi a zis: Cine este 
pentru Domnul, să vină la mine! Şi s-au adina la el toți fiii 
lui Levi. lar Moise le-azis: Aşazice Donmul Dumnezeul lui 
Israel: să-şi încingă fiecare din voi sabia sa la şold şi, 
străbătând tabăva de la o intrare pină la cealaltă, înainte 
ŞI înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său şi 
pe aproapele său (Jeş. 32, 25-27). Atitudinea promptă a 
leviților lasă de înțeles că tumarea vițelului nu s-a realizat 
fără a stâmi şi o anume opoziție. Cât despre uciderile 
poruncite, astăzi ele capătă un alt sens; “Tot cel ce caută pe 
Duninezeu şi la legea Lui se curăţeşte prin ucidere de 
păcatele ce şi le-a însuşit. Căci nu tot fratele sau prietenul, 
sauaproapele, e văzut de scriptură în înţeles bun, ci câteodată 
cineva e şi fiate şi străin. şi prieten şi duşman, și apropiat şi 
dimpotivă. Prin acestea înțelegem gândurile crescute în 
noi, a căror viaţă ne este moarte, sau a căror moarte 
pricinuieşte viața noastră”. Au pierit cu acel prilej ca la 
3.000 de oameni. Moise anunță apoi că va sui din nou în 
munte, poate va obține iertare pentru popor (32, 28-30). 

“Și s-a intors Moise la Domnul şi a zis: O, Doamne. 
poporulacestaa săvârșii păcat mare, făcându-şi dumnezeu 
de aur. Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, 
iartă-i, iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, încave 
m-ai scrIs! ” (leş. 32, 31-32). Sfântul Clement Romanul 
exclamă: "Ce dragoste mare! Ce desăvârşire neîntrecută! 
Slujitorul vorbeşte cu îndrăznire către Domnul său, cere 
pentru mulțime iertare sau cere să piară şi e! împreună cu 
ei", Aşa sunt cei ajunşi la desăvârşire: “de vor fi predaţi de 
zece ori pe zi arderii pentru dragostea oamenilar, nu se vor 
sătura de ei”. 

În afara celor ucişi de leviţi, Dumnezeu nu a mai 
adăugat altă pedeapsă. “Astfel a fovi! Domnul poporul, 
pentru vițelul ce îşi făcuse, pe care-l turnase Aaron” (eş. 
32, 35) “Până ce aceia cârteau pentru lipsa de pâine şi de 
apă, Dumnezeu i-a răbdat pe ei, cum rabdă o mamă care 
alăptează copilu! ei. Dar când au înnebunit mai mult şi (..) 
au îndrăznit cele de neiertat, au fost bătuţi (...) pentru 





5, Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LVIII, 16. 

6. Clement Alexandrinul, Peclaeogul, 1, 9, 3. 

7. Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări. |, 5, 

3.Sf. Grigorie de Nyssa.0p. cit. (p.88). 

9, /bid. (p. 86). 

10, Epistola către Corinteni, LU), 5 (PSB 1), 

1], Sf. Isaac Sirul, Cuvizue despre nevoință, 81 (F X). 








făurirea vitelului pe care-l făcuse Aaron'*. Pedepsind, 
Dumnezeu unpăreşte o anume pedagogie: “Dacă tot 
poporul fusese vinovat, de ce n-a fost trimisă tuturor 
condamnarea? Fiindcă milostivul Dumnezeu de bună 
seamă că a pedepsit cu sabia judecății Sale o parte pentru 
ca să se corecteze cealaltă parte prin exemplu şi să 
dovedească tuturor, prin pedeapsă, Judecata, iar prin 
îngăduință, mila Sa”. 

Dumnezeu reaminteşte că a promisevreilor Canaanul, 
în care nu-i va mai duce El, ci un înger. Le cere acum 
să-şi lepede toate podoabele, căci, pe de o parte, se vădise 
firea lor senzuală şi, pe de altă parte, s-a lipsit de podoabe 
cel ce s-a robit păcatului (33, 1-0), 

“lar Moise luându-și cortul, l-a întins afară din 
(abără, departe de ea, şi-l numi cortul adunării; şi to! cel 
ce căuta pe Domnul venea la cortul adunării, care se afla 
afară din tabără” (eş. 33, 7). “Nu este lucru cuminte să 
ne apropiem de contemplarea lui Dumnezeu, înainte de a 
ieşi din cele multe. O arată aceasta Moise, care înfige întâi 
costul cupetării în afară de tabără şi abia după aceea intră 
în convorbire cu Dumnezeu. Căci este primejdiosa încerca 
să exprimi pe Cel negrăit prin cuvântul rostit. Pentru că 
orice cuvânt rostit este o dualitate sau şi mai mult. lar a 
contempla pe Cel ce este, fără grai, numai cu sufletul, e tot 
ce e mai bun. Căci Acela e o unitate neîmpărțită şi nu e o 
multiplicitate”+. 

Poporul vedea un stâlp de norce şedea la uşa cortului, 
dar moise grăia cu Domnul față către față, pe cât e aceasta 
cu putinţă. Moise revenea uneori în tabără, iar Josua nu 
părăsea cortul (leş. 33, 8-1 1), atenționându-ne să nu ieşim 
la cele dinafară până ce nu ne-am întărit în învățătura 
Bisericii. 

"Atunci azis Moisecătre Donmul, Tu îmi spui: Dupe 
poporul acesta, dar nu mi-ai descoperit pe cine ai să 
[rimiți cu mine, deşi mi-ai spus: Te cunosc pe nume şi ai 
aflat bunăvoință înaintea ochilor Mei. Deci. de am afla! 
bunăvoință în ochii Tău, arată-Te să Te văd. ca Să Cunosc 
şi să aflu bunăvoință în ochii Tăi şi că acest neam e 
poporul Tău" (leş. 33, 12-13).'"Deoareceprimiseodinioară 
arătarea dumnezeiască și slava frumuseţii, dar nu în 
ipostas, cere şi aceasta, ca unul ce s-a făcut mai desăvârşit. 
Dar Dumnezeu nu a consimțit, deaorece aceasta nu e cu 
putință nici unui suflet înțelegător şi nici unei vederi, nici 
chiar celei îngereşti, ca una ce întrece hotarele a toată 
cunoştința”!*, 

“Şi a zis Domnul către el: Eu Însumni voi merge 
inainlea [a şi te voi duce la odihnă! Zis-a Moise către 
Domnul: Dacă mu mergi Tu Însuţi cunoi, atunci să nu ne 
scoţi de aici" (leş. 33, 14-15), Dumnezeu spusese că va 
trimite un înger înaintea poporului, iaraici nu retractează, 
ci Se angajează doar față de Moise să-i fie însoțitor, nu şi 
pentru întregul Israel. Răspunsul lui Moise nu exprimă 
îndărătnicie, ci o justificată temere: “Căci nu voia să 
meargă înaintea poporului o creatură, ca să nu se înveţe 
(poporul) să se închine creaturii în locul Dumnezeului 
creatoral tuturor. De aceea, refuzând pe înger, L-a rugat pe 
Dumnezeu Însuşi să-i conducă pe ei”. Dumnezeu e 
înduplecat de rugăciunea lui Moise şi consimte să-i arate 
slava Sa (33, 16-18). 

“Zis-a Domnul către Moise: Euyoi trece pe dinaintea 
tatoată slava Mea, voi rosti manele Domului înainteata, 
ŞI pe cel ce va fi de miluit îl voi milhui, şi cine va fi vrednic 
de îndurare, de acela Mă'voi indura” (eş. 33, 19). “Dacă 
este Damn, pe care Domn Îl cheamă? Prin aceste cuvinte 
vezi că ne-a învățat, în chip acoperit, dogma credinței 
despre Tatăl şi Fiul”, Teolipt al Filadelfiei sfătuieşte 


Eugenia GHIMICI şi loan USCA 
(> 


a e i 


ia Atanasie cel Mare, Despre Sfăntul Duh, către Serapion, 
13. Salvianus, Despre guvernarea ll Dumnezeu, |, |, 

14, SE. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 83. 

15, Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 52 (E VIN). 
16. Sf. Atanasie cel Mare, Epistola I către Serapion, 12. 

17. Sf. Chiril aj terusalimului, Catehezele, X, 8. 





PUNCTE CARDINALE 


Martie '99 NR. 3/99 PAG. 9 





Simon Petru este unul dintre 
întâistătătorii apostolilor (cum îl 
numeşte condacul | al Acaristului Sf 
Apostoli Petru şi Pavel), Aşadar, el are 
un loc privilegiat, inconfundabil în 
conştiița creştină. Precum. bine ştim, 
primatul papal se revendică de la starea 
de lider al apostolilor pe care o avea 
Petru, primul episcop al Romei. Valoarea 
lui Petru nu este contestată astăzi nici de 
cei care contestă primatul papal; aceştia 
din urmă o consideră însă un fenomen 
unic şi irepetabil, aşadar netransmisibil 
urmaşilor de pe scaunul episcopal. 

Sf. Apostol Petru se numea, de fapt, 
Simeon, care în ebraică înseamnă 
ascultare. Mulţi îl strigau probabil 
Simon, un paronim de origine greacă; 
dacă nu cumva chiar acesta este numele 
său, căci şi fratele lui, Andrei, poartă tot 

nume grecesc, S-a născut în Betsaida 
Galileii, ca fiu al lui lona, s-a căsătorit şi 
îşi practica meseria de pescar cu destul 
Succes, căci reuşise să-şi ridice o casă în 
Capernaum. Acest pescar Simon sau 
Simeon învățase să scrie şi să citească şi 
era un suflet pios, care frecventa cu 
regularitate sinagoga. 

Mărturiile ne indică, totuşi, că Siman 
era considerat “om fără carte şi simplu” 
(Fapre 4;13), adică neinstruit în Legea 
mozaică. Vorbea aramaica, având un 
puternic accent local, şi a făcut parte 
dintre discipolii lui loan Botezătorul 
care au asistat la botezul Mântuitorului. 
Împreună cu el erau fratele său, Andrei, 
şi fut lui Zebedeu, loan şi lacob; ceea ce 
arată că o bună parte dintre apostolii 
chemați de lisus uceniciseră la aspra 
şcoală a pocăinței predicată de loan 
Botezătorul. 

Adevărata viață a lui Simon începe 
în momentul întâlnirii sale cu lisus 
Hristos. Conform cap.l din Evanghelia 

după loan, Mântuitorul i-a dat numele 
Chifa/Chefa (adică Petru) încă de' la 
prima vedere, în Galilea. înainte de a-l 
chema la apostolat. 

După chemarea la apostolat, 
existența lui Petru cunoaşte trei mari 


_——— ia a a mul e Pc 1 E n Pta, OR O AED CR, O POMPE, PAL pm A De + ete ai aa pi e pe 
o 


etape: (a) ucenicia pe lângă Mântuitorul; 
(b) Cincizecimea şi predicarea către evrei; 
(€) predicarea către Neamuri (Petru e 
piimul care predică Neamurilor), arhieria 
şi martiriul la Roma. În cursulcelei de-a 
treia ctape, el îşi va întâlni dublul negativ, 
pe Simon Magul. Această confruntare 
eXtrem de interesantă mi-a atras atenţia. 

Simon Magul este un personaj care a 
făcut o mare şi nefastă carieră în literatura 
creştină, mai ales în apocrifele Noului 
Testament. Din foarte multe puncte de 
vedere, este obligatorie compararea lui cu 
Simon Petru: ambii se numesc Simon. 
ambii devin ucenici ai lui loan Botezătorul, 
ambii se creştinează, dar unul va ajunge 
papă la Roma, în timp ce celălalt va ajunge 
papă al ereziilor. 

Simon Magul era samaritean de 
origine. E! s-a născut la Gitton/Gitta, iar 
una din tradiții îl crede discipolul şi 
succesorul lui loan Botezătorul. Lucrurile 
s-ar fi petrecut astfel: după decapitarea 
Botezătorului, cercul discipolilor săi, 
format din 29 de bărbaţi şi o femeie (Elena 
sau Luna), l-a ales dreptlider pe un anume 
Dositeu, care-i va ceda conducerea lui 
Simon. Omiliile pseudoclementine 
pomenesc despre o călătorie a Magului în 
Alexandria, unde ar fi aprofundat cultura 
greacă şi arta magiei. Oricum, se pare că 
îl vom găsi la Roma pe vremea împăratului 
Claudiu. lustin susține că aici i s-ar fi 
ridicat o statuie cu inscripţia: Simon: deo 
sancla = deşi se pare că este vorba despre 
o confuzie, statuia fund a lui Semo Sanco. 
veche divinitate sabină. Dar Simon Magul 
era îndeobşte adorat drept personaj divin; 
în Samaria i se zicea: “Puterea lui 
Dumnezeu care se cheamă cea mare” sau 
“prima divinitate”, Conform Faprelor lui 
Petru, la Roma el se va înfrunta dramatic 
cu apostolul. 

Totuşi, în timpul predicii diaconului 
Filip din Samaria, Simon Magul a crezut 
cu sinceritate, după cum mărturisesc 
limpede Faptele Apostolilor: “lar Simon 
a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu 
cu Filip. Şi văzând semnele şi minunile 
mari ce se făceau, era uimit” (Fapte8;13). 


HI ON 


Dar precum foarte bine observă profesorul 
Walls, deşi a crezut, Simon nu s-a 
transformat; El interpreta miracolele drept 
acte de magie, iar în Petru şi loan, apostolii 
ce sosesc în Samatia, vede un soi de 
super-magicieni. De aceea, în mod logic, 
e) încearcă să le cumpere puterea cu bani: 
“Şi Simon, văzând că prin punerea 
mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, 
le-a adus bani, zicând. Daţi-mi şi mie 
puterea aceasta, ca acela pe care voi pune 
mâinile să primească Duhul Sfânt” (Fapte 
8:18-19). De atunci încoace omenirea 
numeşte încercarea de a cumpăra pe bani 
harul lui Dumnezeu: păcatul simoniel. 
Reacţia violentă, aproape de anatemă, 
a venit din partea lui Petru: “lar Petru a zis 
către el: Banii tă; să [ie cu tine spre 
pierzanie! Căci ai socotit că darul lui 
Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai 
parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, 
pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea 
lui Dumnezeu. Pocăieşte-te, deci, de 
această răutațe a ta şi te roagă lui 
Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul 
ininlii tale, căci întru amărăciunea fierii şi 
întru legătura nedreptății te văd că eşti. Şi, 
răspunzând, Simon a zis: Rugaţi-vă voi la 
Domnul pentru mine, ca sănu vină asupra 
mea nimic din cele ce ați zis” (Fapte 8;20- 
24). Ulterior, din relatările lui lustin, apoi 
ale lui Irineu, Ipolit şi Epifan, aflăm până 
la ce abisuri ale ereziei a ajuns Simon 
Magul. El se considera întruparea. lui 
'Dumnezeu-Tatăl şi. descoperise. o pros- 
tituată într-un bordel din Tyr (numită 
Elena) pe care a proclamat-o Ennoio 
(Gândirea), întâiul eon emanat 'din-el: 
“prima creație a minţii sale, mamă a 
tuturor lucrurilor, prin mijlocirea căreia, 
la început, el a conceput facerea îngerilor 
şi aarhanghelilor”. Pentru ca să înțelegem 
că lumea nu era mai sănătoasă nici în 
acele vremuri de demult, voi menţiona 
faptul că Simon şi Elena au găsit numeroşi 
adepţi, întemeind o puternică sectă. La 
Roma, Magul a fost supranumit Faustus 
(cel favorizat) şi el este prototipul 
celebrului erou al lui Goethe, Cu dreptate, 
irineu l-a numit primul mare eretic al 





HAGIUL 


lumii; ţar Cariera sa impresionantă în 
tradiția şi în literatura apologetică tocmai 
de aici se trage. 

Documentul care se cheamă Acta 
Vercelli - mai cunoscut sub denumirea 
Faptele lui Petru - deşi este apocrit, 
rămâne, din câle ştiu, singurul ce 
conservă tradiții vechi și valoroase în 
legătură cu ultima perioadă a 
apostolatului lui Simon Petu; perioada 
romană, cea de după anul '60. Acest 
document subliniază puternic dihotomia 
Simon Petru/vs/ Simon Masgul - multe 
episoade se refeă la o confruntare între 
cei doi, un fel de bătălie a puterilor. E 
interesant că respectiva conituntare 
conține elemente atestate de experiența 
exorciştilor: de pildă, combaterea 
levitației diabolice prin rugăciune, 
Astfel, luptându-se cu Magul, Petru 
exorciza - prin urmare, Magul se 
transformase într-un slujitor al lui 
Lucifer. 

Ambii protagonişti mor violent. 
Moartea lor le subliniază încă o dată 
antagonismul. Simon Petru - precum 
bine se ştie - acceptă martiriul, dar se 
declară atât de nevrednic, încât cere să 
fie răstignit cu capul spre pământ (pentru 
că nu îndrăznea să sutere tortura cu 
capul spre cer, din umilință față de 
Hristos). Simon Magul, în schimb, 
hotărăşte să le arate tuturora că el ar fi 
Dumnezeu şi Hristos. Prin urmare, se 
lasă pradă flăcărilor, declarând că focul 
îlva regenera. Nu l-a regenerat, 

lată că, până şi în moarte. tradiția şi 
documentele creştine îl indică pe Simon 
Magul drept dublul negativ al lui Simon 
Petru. Desigur, existența celor doi 
statuează paradigme: Petru este o 
paradigmă a sfințeniei, Magul este o 
paradigmă a luciferizării. Dar strania 
relație dintre ei ascunde tâlcuri mult mai 
adânci; este o cale tainică a iconomiei 
lui Dumnezeu. 


_ RADU 
COMANESCU 





să-i urmăm lui Moise: “Fugi de simţuri şi ai oprit plăcerea 
pentru cele supuse simțurilor. Fugi şi de nălucirile cele 
plăcute din cugetare şi ai oprit gândurile împătimite de 
plăcere. lar mintea, rămânând fără năluciri, ca una ce nu 
primeşte nici întipăririle diferitelor feluri de plăceri, nici 
gândurile poftei, seaflăîn simplitate. Și ajungând deasupra 
tuturor celor simţite şi a celor gândite, îşi urcă înțelegerea 
la Dumnezeu, nemaifăcând altceva decât să strige din 
adânc numele Domnului prin pomenire neîncetată, ca un 
prunc pe Tatăl său”!*. | 
“Apoia adăugat: Faţa Mea însă nu vei pulea s-o vezi, 

că nu poate omul vedea fața Mea şi să trăiască " (eş. 33, 
20), “Se arată aici lAmurit că nimeni nu poate, în timpul 
vieții, înţelege clar pe Dumnezeu. Cei curați cu inima vor 
vedea pe Dumnezeu (M/. 5. 8) când vor ajunge la sfârşitul 
desăvârşirii””"?, E un paradox al trăirii în Dumnezeu: “Pe 
de o parte, viața veşnică stă în a vedea pe Dumnezeu. Pe 
de alta, însă, aceasta nu e cu putință, cum spun loan, Pavel 
şi Moise, stâlpii credinței” **,"Aceastanupentru căcuvântul 

L-ar arăta pe Dumnezeu cauza morții celor ce-L. Văd, ci 
fiindcă Dumnezeu, fiind prin fire de-viață-făcător, iar 
semnul firii dumnezeieşti fiind acela că întrece orice 


18. Despre lucrarea cea ascunsă întru Hristos. 2 (F VII), 
19. Clement Alexandrinul, Srromate, V, 7, 7. 
20, Sf, Grigorie de Nyssa, op. cir. (p. 90). 


cunoaştere, cel ce şocoteşte că Dumnezeu este ceva din cele 
ce se cunosc, întrucât s-a abătut de la Cel ce este spre ceea 
ce i se pare închipuire cunoscătoare că este, nu mai are 
viață'?!. Numai la cele ce au chip se poate vorbi de față sau 
de spate. Dar orice chip mărginește un trup. Deci cel ce 
cugetă un chip la Dumnezeu nu va socoti că EI e liber de 
natură trupească””. Oamenii au putut vedea chipul lui 
Dumnezeu, însă ascuns sub vălul Întrupării: “Ai venit, 
aşadar, Frumosule, dar făcându-Te aşa cum Te putem 
primi. Ai venit umbrind razele dumnezeirii cu învelişul 
trupului”, d de 
“Și iarăşi a zis Domnul. lată aici la Mine un loc: şezi 
pe stânca aceasta; când va trece slava Mea, te voi ascunde 
în scobitură stâncii şi voi pune mâna Mea peste line până 
voitrece; iar când voi ridica mâna Mea, lu vei vedea spatele 
Meu, iar fața Mea nu o vei vedea” (Ieş. 33, 21-23). Lui 
Moise “i s-a poruncit să suie pe stâncă şi să privească, dacă 
vrea, printr-o deschizătură foarte strâmtă. În felul acesta 
Dumnezeu indică, socotesc, printr-o ghicitură, că Legea 
răspândește celor educați de ea o cunoştinţă redusă despre 
Dumnezeu şi de-abia lăsa să vinăo luminăprin deschizătura 
ei, Ea voia să aducă, pe cei ce se aflau în rătăcire cu privire 





= 


21. Ibid (p.92). 
22. Ibid (p. 89). 
23, Ibid (p.93). 


27. Ibid.(p. 39). si 


la dumnezeire, la credința că unul este Dumnezeu. Dar 
cum este în ea însăşi firea dumnezeiască şi negrăită nu 
arată clar, cum va face propovăduirea mântuitoare, adică 
cea prin Hristos'”*. Hristos este “stânca întreagă. lar 
crăpătura stâncii este venirea Lui în lume, prin care 
crăpătură putem contempla cele după Dumnezeu'**,. Dar 
ce înseamnă spatele lui Dumnezeu?“*Cel ce urmează vede 
spatele celui dinaintea lui. Aşadar, Moise, care se străduieşte 
să vadă pe Dumnezeu, e învățat acum cum poate fi văzut 
Dumnezeu: a vedea pe Dumnezeu înseamnă a urma pe 
Dumnezeu, oriunde te-ar conduce. (Dar) nutrece dinaintea 
Celui ce te călăuzeşte! Fiindcă în acest caz îţi va fi drumul 
împotriva Lui. Căci binele nu merge împotriva binelui, ci 
îi urmează”. E un progres infinit în cunoaşterea lui 
Dumnezeu: “glasul dumnezeiesc îi dă ceea ce cere prin 
cele ce nu-i dă, arătându-i prin puţine cuvinte un adânc 
nemăsurat de înţelesuri. Căci marea dărnicie a lui 
Dumnezeu a binevoit să împlinească dorința lui, dar nu 
i-a făgăduit vreo încetare şi săturare a dorinței”. 


. _ 


i i 


(va urma) 





24, SG, ChiziLal Alexandriei, Despre Sfânta Treime, UI. 
25. Origen, Omilii la Cartea leşirii, XU, 3. 
26. Sf. Grigorie de Nyssa, op. cil. (p. 97). 














PAG. 10 NR. 3/99 Martie '99 





Omul modern se află în faţa unor opțiuni fundamentale 
între care e obligat să disceamă, dacă acceptă să-şi ia în serios 
existența; are în spate “povara” unei experiențe uriaşe pe 
care, teoretic, o poate asuma sau respinge. Blazarea, ca 
“opţiune” intermediară, maschează lipsa curajului de 
manifestare. Tentaţia vremurilor modeme este de a rupe 
cursivitatea de manifestare în comportamentul istoric al 
popoarelor şi indivizilor, în numele datoriei de a progresa. 
Omul modem înclină să creadă că între timpul său şi timpul 
trecut există unhiatus peste care orice punte de legătură apare 
ca inutilă, bună ce! mult să satisfacă prejudecaţi şi nostalgii 
deșarte; în orice caz, artificială. Sentimentul de singularitate 
trufaşă în peisajul istoriei e caracteristic pentru omul modern, 
care nu se îndoiește câtuşi de puţin că ar fi o încununare 
necesară a istoriei şi că prin el omenirea îşi atinge deplina 
maturitate. Aceasta postură îngăduie manifestarea a cel puțin 
două tipuri de atitudini (doar aparent contrare, deoarece 
converg în acelaşi punct mort). Fie că resimte o incomoditate 
ontologică, fie că arborează o morgă de suficiență, omul 
modem percepe şi trăieşte clipa ca pe un deznodământ. 
Aparent, repet, sunt două atitudini contrare. Pe de o parte - 
contemplareaadmirativăa trecutului, cu un neplăcutsentiment 
de inconsistență personală; participarea sa la istorie pare 
compromisă de gustul amar al deja-vu-ului. Omul modem, 
copleşit şi complexat de istorie, crede căe politicos din partea 
lui să-şi recunoască apartenența la un fel de ':post- istorie”, 
apreciind că vremea marilor gesturi a trecut; omul post- 
istorice un paseist pe careo experiență uriaşă, darnedigerată, 
il tarează cu un soi de “prezbitism”, împiedicându-l să 
distingărealitatea din imediataapropiere. Deşi este îndrăgostit 
de istorie, istoria acționează asupra lui într- o manieră 
inhibitivă. 

Pe de altă parte, omul moder crede că trecutul e 
important doar pentru că, după ani de încercări, a reuşit 
să-l producă pe el - omul modem. De aici încolo, trecutul 
poate fi, în opinia lui, clasat, iar entuziasmul noului început 
trebuieorientatspreun'viitor autonom, anistoric. În concepția 
anistorică, prezentul nu mai arată legătura dintre trecut şi 
viitor, ceea ce îl face pe om impersonal şi nesemnificativ. 
Timpul e fragmentat de o nesecată ambiție a emancipării. 
Omul anistoric se mişcă mecanic, antipatic, într-un timp 
mort, fără memorie şi fără finalitate aparentă; nu vine de 
nicăieri şi nu vrea nimic în perspectivă fiintială. Acest om se 
naşte din hazard, ca să strănute, să mănânce, săse plictisească 
şi să moară. Crede că îşi este suficient, dar, cantonat în 
limitele sale de fiinţă finită, le străbate isteric şi neputincios, 
făcând din cercul vicios un spațiu sacru. Omul nou este un 

individ “exemplar”. Funcționează respectându-și propriile 
reguli, în mod arbitrar alese, oricând schimbabile. Este totuşi 
mulțumit că înaintează într-o existență orizontală, care are 
marele merit de a-l feri de întrebarea - URC sau CAD? 
Libertatea de a cădea nu i-a fost refuzată nimănui de la 
Adam încoace. Moartea lui Hristos pe cruce a fost o 
răscumpărare a freneziei cu care omul îi urmase perseverent 
strămoşului său biblic şi a însemnat mai ales posibilitatea 
recuperarii şi asumării libertății de a nu cădea. Omul de după 
Hristos e liber să aleagă Calea, Adevărul şi Viaţa, sau să 
meargă pe “căi” nebătute, spre a găsi “adevăruri” nebănuite 
ŞI a duce o viaţă netrăită. Obsesia irepetabilității îl împinge 
să experimenteze cu orice preț, spre a-şi justifica naşterea. 
Omul este întâlnirea tainică dintre suflet şi trup; destul 
ca să nu se mai poată îndoi de irepetabilitatea sa şi ca să se 
| poată manifesta creator, în afara oricăror constrângeri, cu 
singura condiție să-şi accepte dimensiunea infinit verticală. 
Încercând consecvent să şi “simplifice” existența, reducând 
la absurd ceea ce este absolut în el, nu rămâne decât materie 
comună, banală, finită. Rămâne jumătate de om - eşec 
desăvârșital ambiţioaseiorbecăieli după identitate. F inalitatea 
întrupării Mântuitorului este, aşa cum spun Sfinții Părinţi, 
“ca omul să se facă Dumnezeu “*; nu după fire, ci după har, 
O lume care refuză să privească în sus, revendicându-şi şi 
postulându-şi omenescul, slăbiciunile, neajunsurile, din care 
face legi (ușor de respectat), este o lume blazată, săracă, 
ilogică. Aşa este, de pildă, lumea umanistă care respinge 
“obscurantismul” dogmatic, teocentric, şi se concentrează 
pe nesemnificativ, regretând secolele în care ar fi putut să-l 
slăveascăpe om şi |-aslăvit pe Dumnezeu, după ce descoperise 
fulgerător căomul este “incununareacreației”. Sfântul Vasile 
cel Mare spunea că Dumnezeu a făcut lumea pentru om, ca 
să-i slujească acestuia, dar pe orn l-a făcut pentru a-i binevoi 
lui Dumnezeu, Așadar, lumea pentru om şi omul pentru 
Dumnezeu, iar nu omul pentru om şi omul pentru lume. 
Omul nu-şi poate fi sieşi punct de reper. Încăpăţânarea de a- 
și dovedi contrariul face catrecerea să prin lume să se afle sub 
semnul căderii, În esență, omul URCĂ sau CADE, 


PUNCTE CARDINALE 





“Au prezentul nu ni-i mare?” 





independent de acrobațiile sale pe orizontală. Nu poate refuza 
ambele variante; poate doar opta între ele. 

Morfologia unui spaţiu decadent are ca trăsătură 
caracteristică ultra-aglomerarea. Peste creat, omul adaugă 
frenetic construitul. Îşi împopoțonează ambientul, țesând ca 
un păianjen o firavă, dar alambicată pânză, în care cad răpuse 
propriile sale idealuri. S-a spus, în mod radical, despre lumea 
civilizată că ar fi, prin excelență, o lume decadentă. Spengler 
postula o echivalență între moartea unei culturi şi începutul 
civilizației. 

Oricât ar fi de discutabilă stiematizarea civilizației 
(considerată, în logica spengleriană, un fel de “cioclu” al 
culturii), existența unui proces de contaminare în sânul culturilor 
esteneindoieinică. În absolut, contaminarea nu poate fi socotită 
evolutivă sau involutivă, dinamismul fiind suficient pentru a 
o caracteriza, Între cultură şi civilizație nu există 
incompatibilitate, ci a relație de complementarilate, de 
“cuminecare” între orizontalitate şi verticalitate la nivelul unei 
comunități socio-umane. Cultura se sprijină perpendicular 
pe civilizație, latura contingentă a echilibrului. Se sprijină pe 
o realitate mereu crescătoare, mereu perfectibilă, pe un spațiu 
finit, pe care progresul, devenirea, s-au colat, exhibând voința 
nesfârșită de făptuire aomului. Culturaare vocaţia transfigurării, 
a neperisabilului; întâlnirea dintre cultură şi civilizație sau 
împăcarea metafizicii cu progresul este o stare de echilibru, iar 
nu 0 încrucişare de săbii, cum vedea filosoful german acest 
raport; sau, pentru a nu schimba perspectiva, nu o încrucişare, 
ci o cruce care face posibilă participare a omenescului la 
Absolut. Starea de ceartă, paralelismul - cultură/civilizație- nu 
sunt de închipuit, pentru că ar presupune ori recunoaşterea 
vocației spre Absolut a civilizației, ori o împătirnire de cele 
lumeşti a culturii, schimbare referențială de neconceput, 
pentru care este suficient fie şi un singur argument; cultura este 
o realitate invizibilă, o stare de spirit. Posibilităţile ei variate 
de concretizare sunt meritul civilizației stivuitoare şi 
ordonatoare, dar neîncăpătoare, Nici o antologie nu poate 
comprima o stare de spirit şi mai mult spirit se ascunde într- 
o tăcere adâncă decât într-o crestomație. “Bătălia”, în viziune 
spengleriană, se dă, de fapt, între uni-formitatea eclectică şi 
diferența înțeleasă ca o coincidenția oppositorum. Conştiinţa 
individualității nu se formează şi nu se păstrează decât prin 
raportare la contrarii. Pacea şi războiul - contrariile care au 
dominat lumea- determinau indirect o auto-definire, regrupau 
polar energia vitală. 

Războaiele obligau la trezirea din letargie; instinctul de 
conservare se alarmează în fața primejdie: imediate. Vremurile 
de pace cer dublă vigilență şi subtilitate când coboară steagul 
disperarii care mobiliza conştiinţe şi energii şi se instaurează 
o stare de vacanță a spiritului. Pe vremuri, barbarii seduceau 
oculturăprin vitalitatea lor. Aceacultură învăța să-și contemple 
ridurile şi se sortea pieirii, se fosiliza, Elanul vital al barbarilor 
îi epuiza rolul în istorie; în altă situație, contaminându-se de 
vitalitatea barbară, comunitatea se crampona de o misiune 
civilizatoare - tubul de oxigen care o ţinea în viaţă, cu riscul că 
în acest elan “caritabil” să îşi piardă conștiința individualității 
ŞI motivaţia spirituală. Exteriorizarea permanenată nu mai 
îngăduia dispoziția meditativă, în afara căreia nu există act 
cultural. Treptat, civilizația în sine se poate barbariza. La 
început, împinsă de o ultimă zvâcnire creatoare, ajunge să 
înainteze bazându-se doar pe forță, brută odinioară, disimulată 
în vremurile pacifiste contemporane. Dacă elanul civilizator 
se bazează exclusiv pe forță, “mercenarii” civilizaţiei seamănă 
în esență cu vechii barbari, cu diferența că “barbaria” poartă 
astăzi frac şi mânuieşte furculița. Barbaria “civilizației”, oricât 
ar părea de ciudată această alăturare de termeni, traduce o 
pornire iraţională de uniformizare şi expansionism, motivată 
deo'iluzieaatingerii punctului culminant; este mai devastatoare 
decât sălbăticia energiei neşefuite a hoardelor însetate de 
sânge şi înfometate de cenușă, Vechii barbari erau cel puţin 
previzibili, agresivității “civilizate” nu i se mai poate rezista 
rudimentar, belicos, Actul cultural nu se mai naște, ca altădată, 


între două spaime, între două ciocitiri. Astăzi, el trebuie să 
curme la mijloc un nou lanţ al slăbiciunilor, în care fiecare 
verigă este o descătuşare a iubirii de sine. 

Unele culturi şi popoare, din contactul nevoit cu civilizații 
străine, s-au întărit şi-au căpătat o mai clară conştientizare a 
individualității proprii, altele au sucombat. Civilizațiile 
ofensive par să joace rolul puternicelor păsări răplioare care 
asigură selecția naturală, îndepărtând exemplarele 
neputincioase. Legile zoologice nu suportă însă aplicație. 
Argumentul progresului e prozaic şi obraznic dacă îndrăzneşte 
să pretindă descotorosirea de orice ideal pe care lumea nu îl 
poate încape şi manipula, 

Ideologia, atela civilizației modeme, încearcă să 
amăgească aspirații nemăsturisite, de care omul nu se poate 
dezbăra fărăa ajunge să se disprețuiască. Războiul, exclus în 
principiu ca modalitate dea soluţiona conflictele, s-a nuanțat 
şi face ravagii, sub formă de propagandă. În acest război, rar 
mai cad oamenii împuşcaţi sau înjunghiați; cele permanent 
răstignite sunt convingerile. Războiul propagandistic are un 
“merit” - demască violența brută - şi o mare scădere: 
capitulând, omul modern şi-a amenajat confoitul orizontal, 
dar şi-a sacrificat verticalitatea. Convingerile tind să nu mai 
aibă nobila însuşire care le separa de simpla opinie -altoirea 
lor riguroasă pe o latură principială. Prin mijloace 
propagandistice, astăzi, o simplă opinie se poate transforma 
în convingere, dacă se caracterizează prin consecventă 
repetabilitate. Convingerea era fructul unei raportări 
responsabile latrecut şi al conştientizării dimensiunii verticale 
a omului. Astfel, orice opinie stătea în audiență în fonul 
interior şi nu înainta decât dacă era conformă convingerilor 
ancorate solid în istorie şi tradiție. Omul anistoric, care se 
mişcă sub semnul aleatoriului, repudiază reperele, 
convingerile, şi flirtează cu opiniile. Aceasta, paradoxal, o 
face din convingere! Propagarea ideologicului a dinamitat în 
acest fel fundaţia culturii tradiționale, exacerbând artificial 
o civilizaţie deja depersonalizată. 

Azi şi întotdeauna popoarele trebuie să-și ducă crucea, 
care constă în întâlnirea culturii fiecăruia - “scara” care le 
apropie de Dumnezeu - cu civilizația care azi, mai mult ca 
altădată, nu practică doar expansionismul pe orizontală, ce 
îi este propriu de altminteri, ci încearcă prin dimensiunea sa 
“spirituală” - ideologia - să detroneze şi să desființeze 
modalitatea proprie fiecărui popor de a privi în sus. 
considerându-se că asumarea unei existențe orizontale e nu 
doar necesară, ci și suficientă. Spunea Mircea Vulcănescu că 
popoarele așteaptă tot timpul generația care să le apropie şi 
mai mult de Dumnezeu; acele generaţii care să ia în serios 
dimensiunea verticală, vocaţia spre Absolut a popoarelor din 
care au apărut, nelăsându-se amăgite de comoditatea unei 
exIstențe vegetale în numele progresului, Reperele axiologice 
fundamentale se caracterizează prin stabilitate. Fără îndoială 
căexistăşi o axiologie a decadenței, al cărei inițiator luciferic 
jubileazăprivindu-i ascensiunea. Îngerul decăzut a vrut să se 
înalțe destul cât să-l. poată uzurpa pe Dumnezeu (lui nu i se 
poale reproşa că neglija dimensiunea verticală!), dar din 
cauza nefricitei sale situări față de punctul de referință 
suprem, crezând că URCĂ, de fapt CĂDEA vertiginos. 
Decadenţa nu poate fi percepută decât în prezența unui 
sistem de referință, față de care să fie apreciată situarea. 
Altminteri, libertatea e vecină cu haosul. 

Morala, pentru omul post-istorie şi pentru omul anistoric, 
este că sfârşitul istoriei nu poate fi nici grăbit, nici amânat; 
în consecință, istoria se scrie încă. Istoria, privită dintr-o 
perspectiva pesimistă şi pasivistă nu e decât înlănțuirea 
şanselor eşuate din cauză că oamenii nu au fost vrednici să 
se ridice [a înălțimea idealurilor pe care vremurile le permiteau. 
Încet, idealurile s-au asortat posibilităţilor. Ele rămân, în 
toată măreția lor, pentru că nu sunt perisabile şi nici 
conjuncturale, dar devin totmai greu de atins. Din perspectivă 
istorică, decadența e percepută ca stanare - nu staenarea 
căreia 1 se opune antonimic progresul, ci stagnarea ca 
teterare obsedantă a aceleiaşi crize. 

Spunea Nicolae Iorga: “Un popor care-şi uită istoria e 


condamnat să o repete”, Din fundătura istoriei, trecutul 


neasumat răsare mereu ca o fantomă, multiplicându-se la 
nesfârşit. Istoria devine nărăvaşă cu cei care au refuzat să 
creadă că o pot domestici; poate deveni un chin, tot aşa cum 
poate fi o poveste frumoasă a unui neam. Cearta cu istoria e 
oceartă cu Dumnezeu, înălțimea-sa, omul modem (anistoric, 
postistoric sau doar sceptic), e aşteptat să se întoarcă în 
istorie, resituându-se față de Dumnezeu, recuperând 
necesitatea de a privi în SUS şi sfidând astfel cea mai mare 
prejudecată a modernității. 


IRINA - ELENA DONCIU 





| 









LUI 
SI ULIE 

Am dat, relativ întâmplător, intrând într-o librărie din 
Bucureşti, peste cartea Dlui. Andrei Comea Turnirul khazar 
Impotriva relativismului contemporan. Dl. Comea anunța că 
scrie această carte împotriva concepţiilor fundamental 
relativiste care proliferează în zilele noastre, concepții care 
duc la parohialism, la tribalism, la absolutizarea unor realități 
parțiale, la izolare. 

DI. Comea pomeşte la atac împotriva “parohialismului 
triumfător”. Mai precis, împotriva celor care au îndrăzneala 
să apeleze la “adevărurile istoriei”, cu scopul afirmării unor 
“drepturi naționale” sau al susținerii unor“juste revendicări” 
ale “tribalismului”. Di. Cornea nu poate sublinia îndeajuns 
“mizeria Justificărilor” celor care apelează la “adevărurile 
istoriev”. Trebuie eliminate istoria, concretul, verificarea, şi 
să trăim, în schimb, în “benefic somnambulism"”. Nu mai 
trebuie să facem comparații între diverse culturi şi sisteme de 
valori pe baza unor astfel de adevâruri. 

Aşadar, Dl. Comea ne propune o altă metodă de 
comparație culturală, una care să nu aibă nevoie de vreun 
criteriu de judecare “propus din afară”, cu alte cuvinte fără 

nici un criteriu de judecare, Bazat exclusiv pe criterii care 
răsar din interiorul sistemului, între care un arbitru neutru 
stabileşte criterii de “precedență”. Trebuie să renunțăm la 
prima opțiune, adică la credinţă, pentru ao înlocui cu a doua 
opțiune, încrederea. Nu trebuie să mai avem certitudini, chiar 
şi false, ci doar să ne prefacem că credem în ce ne asigură alții 
căe adevărat. Mai simplu vorbind, în cazul de faţă, în opțiunea 
Dlui. Comea. 

DI. Cornea ne propune un model cultural al acestui fel de 
comparație şi se vede silit să recurgă tocmai la istorie. Acest 
mode! ar fi “Turnirul! khazaral credințelor”, o întrecere bazată 
pe fairness şi dialog, opus “tumirului credințelor” organizat 
de creştini, bazat pe forță, pe “judecarea unui sistem de valori 
cu etalonul! oferit de alt sistem de valori”, 

Întrucât în secolele 8-9 s-au petrecut în spațiul stepelor 
nord-pontice mari mutații religioase, cu efecte durabile peste 
veacuri, Dl. Comea vrea să ne demonstreze că adoptarea 
creştinismului de către ruşi a fost un accident determinat de 
înclinațiile personale ale cneazului Vladimir. Cneazul 
Vladimir al Kievului, un vareg, s-a gândit că trebuie să-şi 
schimbe religia păgână a vikingilor (care îl izola în lumea în 
care se învârtea) pe una universală. Şi nu avea atunci de ales 
decât între religiile urmate de “grecii” din Bizanţ, de “latinii” 
din Germania, de bulgarii convertiți la religia lui Mahomed 
şi de cea urmată de alți vecini ai săi (cu care se afla într-un 
conflict de putere), khazarii, convertiți cu două secole mai 
înainte la iudaism. Cneazul Vladimir acumpănit argumentele 
misionarilor veniți de la toate aceste popoare şi, neconvins de 
puterea nici unui argument, şi-a trimis soli la toate, casă vadă 
la faţa locului caree mai bun. În final, cneazul a ascultat vocea 
trimişilor săi la Constantinopol, care i-au spus căacolo au fost 
atât de fermecaţi de frumusețea slujbelor, încât nu au ştiut 
dacă se află pe pământ sau în Rai, Şi cneazul Vladimir a 
acceptatatunci să se boteze, devenind, din desfirânatul care nu 
putea să se abțină de la nici o femeie, un ascet şi sfânt al 
Bisericii Ruse. Iar întregul popor al ruşilor a îmbrăţişat 
creştinismul “grecesc”, pe care apoi nu l-a mai lăsat niciodată 
din braţe, preferând să moară decât să se lepede de el. 

Bine, bine, dar ce e frumos în asta?- întreabă DI. Cornea. 
“Acest prințbarbar adopta religia care seasociazăapareni cel 
mai bine cu înțelegerea şi sensibilitatea sa fruste, ŞI aici, prin 
urmare, decizia decurge. din preferințele, din opţiunile 
anterioare şi din prejudecățile arbitrului” (subl. n.). DI. 
Cornea sugerează, prin urmare, că Sf. Vladimir era deja 
creştin, ceea ce contrazice toate Cunoştințele noastre despre 
convertirearuşilor, Deducetotodatăcă'“criteriul de ierarhizare 
(al cneazului] este exterior, arbitrar... judecătorul nu e doar 
arbitru, ci şi, în mod necesar, jucător”, Dl. Cornea nu se 
opreşte la această constatare: “Aceasta nu înseamnă că 

judecătorul vaacorda neapărat şi întotdeauna victoria partidei 
căreia el îi aparţine explicit, formal, prin credință sau sistem 
de valori, E cu putință, fireşte, ca, printr-o inversiune dictată 
de cine ştie ce sentimente şi resentimente, el să inverseze 
judecata. S-ar putea, de exemplu, ca un episcop iudaizant în 
secret, un marrano, să-l declare victorios. în furnirul 
credințelor pe evreu şi nu pe creştin. Dar decizia paradoxală 
luată de astă dată mueste cu nimic mai puţin izvorătă din 


PUNCTE CARDINALE 


L 


opțiunea fundamentală, prealabilă, primară a 
judecătorului, chiar dacă aceasta nu este vizibilă [subl. 
n.]. Orice s-ar întâmpla, aşadar, rezultatul comparaţiei 
depinde nemijlocit de opțiunile filozofice şi etice primare, 
cele mai putemiceale arbitrului, ja care el aderă în cea mai 
mare măsură şi cu cea mai mare forță” (p. 49). Asta este 
ceea ce numeşte DI. Comea “comparație extrinsecă”, în 
care nu pot exista judecată și ierarhizări imparțiale, 
independente de arbitru, acest fel de comparație fiind 
apanajul relativiştilor, desconstrucționiştilor, partizanilor 
“comunităților interpretative”, sau ai naţionalismelor 
drapate, post-modem, în “multiculturalism”. Cu alte 
cuvinte, orice intruziune a “adevărului” (mai ales colorat 
național) înseamnă ''arbitrareitate”, o intruziune a unui 
criteriu “exterior”. DI. Comea devine extrem de volubil 
asupra acestui punct. De vreme ce un “etalon sau criteriu 
de judecare, propus din afară” este arbitrar, “revizioniştii” 
istoriei, care pretind că istoria “oficială”, fiind redactată la 
comanda învingătorilor, poate fi oricând “răstumată şi 
rescrisă”, nu pot principial avea dreptate, chiar dacă 
documentele le dau dreptate. 

DI. Comeaopune acestui mode! adoptarea iudaismului 
de către tribul turcic al khazarilor. Acest popor de origine 
turcă, dar probabil foarte amestecat cu rămășițele sciților, 
sarmaților, goților, hunilor şi altor popoare (poate chiar şi 
geții! -numele lorfiindsimilar cu cazac şi husar, însemnând, 
după unele teorii, latrones et sicarii = tâlhari de drumul 
mare), refăcuse pe cont propriu “Imperiul stepelor”, 
dominând toate popoarele din spațiul nord-pontic. El s-a 
convertit |a iudaism în cursul secolului al 8-lea. Şi s-a 
convertit în urma unui Joc de ue popa, nu e popa, 
înnobilat de DI. Cornea în “tumir” al religiilor. Adoptarea 
iudaismului s-ar fi tradus într-o politică de “libertate de 
conştiinţă nelimitată” pentru toți, un guvemământ bine 
constituit şi tolerant, prosperitate, o administraţie justă şi 
deschisă, într-o vreme în care “fanatismul, ignoranța şi 
anarhia domneau în vestul Europei” (cum ne spune de ex. 
Jewish Encyclopedia). În viziunea Dlui Comea, acest 
eveniment se opune radical adoptării creştinismului de 
către cneazul Vladimir. Evenimentul este relatat în surse 
arabe şi ebraice din Spania (aşa-numita Corespondenţă 
khazară). Ce ne spun sursele? 

Scrisoarea kaganului Bulan alkbazarilor către Hasdai 
ibn Sharput, medic şi ministrual emirului Cordobei. Abd- 
el Rahman, descrie convertirea khazarilor. Kaganul, ca şi 
cneazul Vladimir, se află în căutarea unei religii universale 
pentru poporul său, care să ia locul şamanismului 
tradițional. E cheamă în [aţa lui un creştin, un musulman 
şi un evreu, cerându-le să-şi expună credințele; După ce 
aceştia discută între ei, kaganul îl cheamă pe. fiecare 
separat, punându-le o întrebare. Anume îi. întreba. pe 
creştin şi pe musulman care dintre celelalte două religii 
monoteiste i se pare mai aproape de adevăr, după a sa 
proprie. Fiecare desemnează. iudaismul, Atunci Bulan 
desemnează drept învingător iudaismul, deoarece acesta 
ar beneficia nu numai de propria sa mărturie, ci şi de 
mărturia celorlalte două credințe. 

Sursele arabe redau aceeaşi schemă cu mai multe 
detalii. Aici, iudeul este cel care întreabă pe creştin ce 
părere are despre Moise şi Thora. Creştinul recunoaşte că 
Moise este un mare profet, iar Thora spune adevărul, dar 
susține că lisus, fiul Mariei, este Cuvântul întrupat. ludeul 
strigă deodată: “Eu nu cunosc docțrina sa, în timp ce el o 
acceptă pe a mea”. In versiunea arabă, musulmanul nu mai 
poate fi consultat, deoarece fusese otrăvit. Fireşte, el ar fi 
răspuns la fel, zice Dl. Cornea. 

DI, Cornea trage imediat concluzia că este lipsit de 
importanță, “pentru cercetarea în care ne-am lansat”, să 
ştim dacă convertirea khazarilor la iudaism s-a petrecut 
într-adevăr. în modul relatat. “Nu isforicitatea 
evenimentului este cea care ne interesează aici, ci doar 
capacitatea povestirii de a înfăptui un tip ideal și totodată 
exemplar de comparație culturală, diferit. de cea 
extrinsecă”,. spune D-sa. “Decizia nu mai este, prin 
urmare, arbitrară, însensulcă ea nu depinde de persoana 


şiopiniile unui arbitru. Das dacă nu este arbitrară, inseamnă. 


că ea nu-şi află criteriul în opţiunea judecătorului, Nu 


„doar pe ei înşişi, 


Martie '99 NR. 3/99 PAG. 11 





aceasta impune victoria, ci jucătorii înşişi!” Concluzia, statuează 
D-sa, exista deja, în implicitul relaţiilor dintre cele trei religii sau 
cele trei cărți sacre, iar dialogul nu a făcut decât să o expliciteze”. 
Aşa să fi fost oare? 

Consultarea tuturor surselor, inclusiv a celor arheologice, 
adică a întregului context, ne demonstrează că kasanul Bulan al 
Khazarilor a comis “ca şi în cazul cneazului rus”, acelaşi păcat al 
“comparaţiei culturale extrinsece”, care, casă folosim cuvintele 
Dlui. Comea, “atunci când este cornisă... rămâne... 47 act de 
autoritate: un anumit sistem dominant politic, militar, economic 
îşi impune de cele mai multe ori valorile proprii, insistând, poate 
fărătemei,căacesteaaraveao justificare universală. Binecunoscutul 
principiu: învingătorii au lotdeauna dreptate este molto-ul 
acestei comparații. Parohialismul cultural devine, atunci, 
urmarea firească a aplicării modelului compar aţiei extrinseci '. 

Ce ne mai spun toate sursele istorice? Nu le putem analiza 
pe toate. Ne vom referi la o altă sursă ebraică, tratatul Ahazari a 
lui Jehuda Halevi, scris în anul ] 140, unde se relatează aceeaşi 
istorie. Acesta ne spune că regele khazarilor avea visuri repetate 
în care un înger îi apărea mustrându-| că “faptele sale nu sunt la 
înălțimea intenţiilor sale”. Tulburat, regele s-a adresat “unui 
oarecare filozof al timpului”, întrebându-l despre credință. După 
această discuţie, regele trimite după creştini şi muslimi şi în final 
după un evreu. Nici la Juda Halevi nu este o discuţie publică, ci 
preopinenţii sunt întrebaţi în particular. Tratatul oferă însă alte 
amănunte. El ne spune că“*khazarul!” (regele) a dezvăluit secretul 
acestorvise generalului oştilorsale. Îngerul îi recomandă săcaute 
dezlegarea secretului în munții Warsan. Amândoi pornesc către 
acei munți aflați în mijlocul unui deşert, în apropierea mării, unde 
descoperă într-o peşteră nişte iudei, care îi admit în religia lor şi 
îi circumcid. După care se întorc în țara lor, “ascunzându-şi 
înclinația pentrureligiaevreiască, până cândvor găsi mijloacele 
să 0 descopere, puțin câte puţin, câtorva intimi Aceştia au 
devenit numeroşi şi au mărturisit ceea ce până atunci ascunseseră. 
Astfel, îmingându-i pe khazari, ei i-au convins să devină iudei” 
(detaliile se află la Dunlop, Zhe History of the Jewish Khazars, 
pusă şi ea acolea, ca referință, de către D| Cornea). 

Natural că Dl. Cornea omite un alt amănunt asupra căruia 
Koestler trece şi el cu oarecare uşurinţă. Din sursele arabe rezultă 
că “regele” khazarilor se converțise la creştinism. Recunoscând 
falsitatea creştinismului, “foarte tulburat”, a discutat chestiunea 
cu “un înalt dregătoral său”. Acesta i-a spus: “O rege, cei care se 
află în posesia Sfintelor Scripturi se împart în trei grupuri. 
Cheamă-i şi cere-le să-şi expună cazul, şi apoi urmează pe cei 
care se află în posesia... adevărului (!)”. Regele a trimis după un 
episcop creştin. Dar cu regele se afla ““un evreu, priceput în 
argumentări””, care îi pune întrebările; ce zici de Moise şi Thora... 
etc.? “Dar episcopul nu era priceput la argumentări”! Tot sursa 
arabă menționează că musulmanul a fost otrăvit pe drum, deci 
nicinu aparticipat la discuții. “Şiastfel, evreul a reuşit să-l câştige 
pe rege la credinţa sa”. 

Ce rămâne aşadar din afirmaţia că, în cazul convertirilor 
Kbhazarilor, “decizia nu-şi mai află criteriul în opţiunea 
judecătorului”? Că“jucătorii înşişi ajung la concluzie dialogând? 
Rămâne că este o cacialma, la fel ca şi aşa-zisul “turnir al 
credințelor”. O scamatorie, ale cărei prime victime au fost înşişi 
khazarii. Ei ştiu că nu sunt din sămânța lui Abraham după trup 
(şi deci făgăduinţa nu li adresează lor) şi mai ştiu că în realitate 
nu sunt recunoscuți ca atare de evreii adevărați. Ei nu sunt nici 
măcar din seminţia lui Sem. La reconstrucția Templului, un nou 
Ezra i-ar putea supune la teste genetice (se face deja!), Pe de altă 
parte, au respins făgăduinţa prin credința făcută lui Abraham şi 
urmaşului său (“cei ce sunt din credință, aceştia sunt fiii lui 
Abraham” - Gal. 3, 7; “urmaşul său, care este lisus Hnstos”; Gal, 
3, 16), prăbuşindu-se, ca şi *'galatenii fără minte”, de la Hristos, 
căci “voind să se îndrepteze din lege, au căzut din dar” (Gal. 5, 

15). De unde şi tragedia lor omenească. E ceea ce îi face să fie cei 
mai agresivi în afirmarea iudaismului lor, în încercarea de a-i 
atrage şi pe alții în căderea lor, “ca să se laude în camea lor” (Gal, 
6, 13), sperând poate că aceasta va transforma ficțiunea în realitate 
esențială. Sau să nege existența realităţilor esențiale, crezând că 
totul este doar o chestiune de “alegere”. Dar “pe Dumnezeu 
nimeni nu-L păcăleşte” (Gal. 6, 7), Şi se poate să păcăleşti pe 
toată lumea pentru un timp, sau pe uniitot timpul, dar nu se poate 
să păcăleşti pe toată lumea fot | 
timpul. “Khazarii”sepăcălese Vlad PROTOPOPESCU 


(continuare în pag. 13) 


PAG. 12 NR. 3/99 Martie '99 


TAUMUDULU 


“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 


Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 
Rabinul Stephen S. Weise 





22. DUPĂ MAIMONIDE 


Prin întreaga sa operă, Maimonide s-a străduit să 
imprime spiritualității iudaice un caracter unitar, unitate 
discret subminată de existența a două surse de inspiraţie 
religioasă, Tora şi Talmudul. Intitulându-şi lucrarea prin 
care oferă coreligionarilor săi o codificare sistematizată şi 
relativ uşor accesibilă a conţinutului Talmudului - Mfişne 





Tora, filozoful evreu le amintea cititorilor săi că la baza -- 


Talmudului se află cele Cinci Cărţi ale lui Moise. O 
intenție realizată ca operă teologică, dar primită cu 


suspiciune de rabinii tradiționalişti, suspiciune accentuată 


până la adversitate deîndată ce codificării Talmudului i se 
asocia operasacu precădere filozofico-teologică, Călăuza 
rătăciţilor. 
In zona în care Maimonide şi-a desfăşurat activitatea 
- Egiptul dinastiei Ayyubizilor - atât ideile sale, cât şi 
autoritatea de medic şi conducător al comunității iudaice 
s-au transmis urmaşilorsăi. Fiul său, Abraham Ben Moses, 
3-aurmatcanagid al comunității iudaice şi medic al curții. 
Nepatul său, David Ben Abraham, şi strănepotul său, 
Salomon Ben Abraham, au devenit, de asemenea, 
conducători ai comunităţii iudaice din Egipt, continuând 
răspândirea ideilor sale filozofice, O bună perioadă de 
timp s-a păstrat ideea arstotelizării Bibliei, în sensul 
interpretării alegorice atextului şi a contestării adevărului 
istoric al faptelor relatate. Aşa de pildă, Avram şi soţia sa 
Sarai nu erau considerate ca fiinţe reale, istorice, ci ca 
simboluri pentru conceptele aristotelice de formă şi materie, 
după cum şi legilor rituale li se recunoaşte doar o 
semnificație simbolică. Un mod de a gândi care conducea 
inevitabil spre prăbuşirea întregului edificiu al teologiei 
iudaice. Un edificiu la construirea căruia, timp de trei 
milenii, generație după generaţie de rabini au participat cu 
credința că fiecare cuvânt al Scripturilor este adevărul lui 
Dumnezeu revelat oamenilor. Ca urmare, reacţiunea 
rabinilor împotriva lui Maimonide şi a operei sale a fost pe 
deplin justificată. Samuel Ben Ali Halevi din Damasc, 
Abraham Ben David din Posquicres, Maier Ben Todros 
Halevi Abulafia din Toledo, Don Astruc din Lunel, Salomo 
Ben Abraham din Montpellier. Jonah Ben Gerundi din 
Spania - iată numai câțiva dintre talmudiştii consacrați 
care s-au ridicat împotriva tendinței de grecizare a Bibliei. 
În scrierile şi în predicile lor, ei au tunat şi fulgerat 
împotriva încercării înlocuirii Talmudului cu un 


compendium. filozofic, au condamnat scepticismul lui” 


Maimonide cu privire la nemurire ŞI au respins concepția 
acestuia despre un Dumnezeu înțeles ca 0 abstracție 
metafizică, incapabil să atragă sufletele credincioşilor 
spre rugăciune. Dar nu numai atât. Adepții talmudismului 
integra] au făcut gestul neobişnuit de a anatemiza opera 
filozofică a lui Maimonide şi de a amenința cu 
excomunicarea pe evreii ispitiți de a studia ştiinţele, 
filozofia şi literatura profană, sau care erau tentaţi să 
interpreteze Biblia alegoric. Un adevărat război ideologic 
în desfăşurarea căruia H. Graetz, adept şi admirator al lui 
Maimonide, este înclinat să considere apariția Cabalei, la 
începutul secolului XIII, drept una dintre formele de 
combatere a imixtiunii filozofiei în viața religioasă. 
Campania împotriva lui Maimonide nu a rămas însă 
fără răspuns din partea adepţiloracestuia. Sub conducerea 
lui David Ben Josef Kimchi şi a lui Jakob Ben Machir 


Tibbon,adepţii lui Maimonide au determinat comunitățile 


din Lunel, Beziers şi Narborine (din Provence) şi pe cele 
din Zaragoza şi L&rida (din Spania) să-i anatemizeze pe 
Rabbi Salomo Ben Abraham și pe partizanii săi. In fața 
acestei acțiuni Salorno a luat o măsură de-a dreptul 
incredibilă. EI a denunţat Inchiziției dominicane din 
Montpellier cărțile lui Maimonide, afirmând că ar conţine 





PUNCTE CARDINALE 





4 A iC șI ad : 
Evreu în rugăciune 


erezii la fel de primejdioase pentru creştini ca şi pentru 
evrei. Inchizitorii dominicani au dat curs denunțului şi toate 
operele lui Maimonide care au putut fi găsite au fost arse cu 
solemnitate la Montpellier, în 1234, şi la Paris, în 1242. 

Aceste măsuri provocate de adversarii lui Maimonide 
-au revoltat pe adepții acestuia. Ei i-au arestat pe oamenii 
din slujba lui Salomo Ben Abraham, pe care i-au declarat 
vinovaţi de trădarea iudaismului și i-au condamnat la 
smulgerea limbii. Cât despre Salomo Ben Abraham, acesta 
a fost condamnat la moarte şi executat. Rabbi Jonah Ben 
Gerundi a regretat participarea la arderea cărților lui 
Maimonide. El a făcut penitență publică în sinagogă şi a 
întreprins un pelerinaj la mormântul lui Maimonide. Don 
Astruc dinLunela reluat însă lupta împotivaraţionalismului 
de inspirație aristotelică. E! a cerut tuturor rabinilor să 
anatemizeze toate studiile şi preocupările în legătură cu 
ştiinţele profane. 

In acțiunea sa, Don Astruc a fost susținut de Rabbi 
Asher Jechiel din Toledo şi de vestitul medic, talmudist şi 
cabalistMose Ben Nachmandin Aragon. Dar personalitatea 
cu cel mai greu cuvânt în lumea iudaică, în perioada ce a 
urmat epocii lui Maimonide, a fost venerabilul şi puternicul 
conducător al comunității evreieşti din Barcelona, Rabbi 
Salomo Ben Abraham Ben Adret. Respectat pentru 
profundele sale cunoştinţe talmudice nu numai în Spania, 
ci şi în Franța, Germania şi Nordul Africii, Ben Adret şi-a 
închinat viațacultivării Talmudului, condamnând înaceeaşi 
măsură atât imixtiunile filozofiei şi ştiinţelor în filozofie, 
cât şi exagerănile misticismului propagat de Cabală. El i-a 
anatemizat pe toți evreii care îndrăznesc, înainte de a 
împlini vârsta de douăzeci şi cinci de ani, să studieze vreo 
ştiinţă profană (cu excepţia medicinei). 

Liberalii din Montpellierauripostat cu aceeaşi armă. Ei 
i-au declarat decăzuți din comunitatea iudaică pe toți evreii 
care-şi împiedică odraslele să facă studii ştiinţifice. 

Inițial, nici una din cele două excomunicări nu a fost 
luată în serios. Dar marea influență exercitată de Asher şi de 
Adret în Spania a avut în cele din urmă efectele scontate. 
Teama de persecuții din partea populațiilor în mijlocul 
cărora trăiau, populații dominate de spiritul Inchiziției, i-a 
determinat pe evrei să se izoleze, atât din punct de vedere 
fizic (se prefigura deja apariția ghettourilor), cât şi sub 
aspect spititual, învățământul limitându-se la studiile 
talmudice, singurele care se mai predau în şcolile ebraice, 
dar şi acestea la un nivel lipsit de pretenţii de când fuseseră 
desfiinţate ieşivolurile, universitățile în care avusese loc 
elaborarea Talmudului, 








TI 5 Ti e era ap . DIE ai Dă 

PRI de Ace 2 XE TATA ej az asi 
a a. Fj ) a sa  . Te = - 

p. dia m E a Ste Saua Id e mezat pe ta SA pr 
» Tae % A Yo % A D i aa E: 
, -; + Ciu ă 
= > Aa » Li i pr 
49 Ps 4084 Dora, fa, sa și Lai 5 < 
* | j 2 FE: 2 DE ie or a ate a PE: fini 
e „i să „At Ş 
i ” -. pati sia 
E E i d : : if 4 


2 A" Su 


Surprinzător este însă faptul că, în timp ce împotriva 
scrierilor filozofice ale lui Maimonide se organiza o 
adevărată conspirație a tăcerii dirițată de rabinii ortodocşi, 
aţât în lumea islamică, cât şi în cercurile creştine aceste 
opere erau studiate cu interes. Traducerile în limba latină 
ale lucrărilor filozofice ale gânditorului evreu erau 
cunoscute în universităţile din Montpellier şi Padua. La 
Paris, numele său era adeseori citat de Guillaume 
d' Auvergne. Albertus Magnus foloseşte în mai multe 
locuri argumentația lui Maimonide, iar Toma d' Aquino 
face adeseori referiri la Rabbi Moyses, chiar dacă numai 
pentru a-l combate. 

Anatemizarea operei lui Maimonide de către 
talmudiştii conservatori nu a avut însă darul să scoată din 
actualitate necesitatea unei ediţii populare a Talmudului, 
o ediţie de buzunar care să cuprindă soluții pentru toate 
problemele cu care erau confruntate comunitățile iudaice, 
Problema unei noi codificări a Talmudului era cu atât mai 
actuală cu cât intelectualul rafinat care era Maimonide a 
scris în mod deliberat pentru erudiți, convins fiind că 
problemele teologico-filozofice nusunt accesibile ornului 
de rând. Şi meritul de a fi umplut acest gol din teologia 
populară iudaică îi revine învățatului evreu Josef Efraim 
Caro, născut la Toledo, în anul 1488. 

În anul 1492, familia viitorului teolog este inclusă în 
contingentul de evrei expulzați din Spania de regii catolici 
şi se stabileşte la Constantinopol. Profitând de libertatea 
pe care turcii o acordau evreilor de a emiara în Palestina, 
Carose stabileşte în localitatea Safed, la nord de Ierusalim, 
unde în 1525 întemeiază o ieșiva în care sunt predate 
învățăceilor atât Talmudul, cât şi Cabala. Aici redactează 
lucrarea intitulată Șulhan Aruh, adică “Tabla de legi la 
dispoziție”, a doua operă ca importanță în ierarhia textelor 
teologice iudaice după Talmud, pe care Max Î. Dimont o 
caracțerizează în următorii termeni (în Evreii, Dumnezeu 
Şi Istoria): Era gândul omului obişnuit, în care oriceevreu 
putea să afle informații în legătură cu legea care-] interesa. 
Misterele Talmudului erau codificate, clarifcate, digerate 
şi indexate pentru oricine avea nevoie de ele... Cu Șulhan 
Aruh în buzunar, orice ghettou evreiesc putea să se 
autoguverneze, orice comunitate evreiască putea să fie 
autonomă”, lar dacă la caracterizarea de mai sus adăugăm 
faptul căpână în ziua de astăzi Și/hnan Aruheste considerată 
în cercurile iudaice ortodoxe dreptcea mai înaltă autoritate, 
după Talmud, avem măsura valorii operei lui Caro. 

Afirmațiile de mai sus nu trebuie să conducă însă la 
impresia unei deprecieri a valorii operei lui Maimonide. În 
cercurile intelectuale, atât evreieşti, cât şi neevreieşti, 
scrierile sale se bucură de unanimă apreciere. Spinoza, 
filozoful evreu stabilit la Amsterdam, deşi îl critică pe 
marele său înaintaş pentru interpretarea alegoricăa Bibliei, 
îl elogiază pe marele rabin, “primul care a afirmat deschis 
că Biblia trebuie pusă de acord cu rațiunea”, şi preia de la 
Maimonide unele idei referitoare la profeție, minuni şi 
atributele divine, O atitudine similară va adopta şi celălalt 
important filozof evreu, Mases Mendelsohn, care, prin 
interpretarea religiei iudaice cu ajutorul categoriilor 
filozofice, dar mai ales prin provocarea coreligionarilor 
săi de a abandona ghettoul spiritual în care încă mai trăiau 
în Secolul Luminilor, a deschis lumii iudaice. calea 
participării la cultura europeană. | 

Un îndemn de care evreimea cultă a ținut seama, 
astăzi nemaiexistând, sub aspect cultural, o separație 
vizibilă între evrei şi neevrei, Dincolo însă de aparențele 
inşelătoare, prăpastia care desparte spiritul Talmudului de 
spiritualitatea creştină sau islamică este la fel de adâncă ŞI 
de netrecut ca şi în urmă cu 2.000 de ani... 


Gabriel CONSTANTINESCU 













In 1913,nouăani înainte de aapărea Erica protestantă 
Şi spiritul capitalismului, Sombart răsturna, în Borghese, 
pozițiile reducționiste ale materialismului istoric. care 
vedeau în experiența religioasă un fenomen de 
suprastructură. Ex-rote Professor-ul punea în lumină 
influența factorului religios asupra. genezei erhos-ului 
burghez şi asupra dezvoltării economiei capitaliste. Dacă 
în cutare referință răzleață Marx identi ficase în creştinism 
“ŞI în speţă în dezvoltarea lui burgheză, protestantismul” 
forma religioasă corespunzătoare unei societăţi 
producătoare de mărfuri, acum. Sombart identifica în 
corpul catolicismului, al protestantismului şi al iudaismului 
câteva din acele cauze de natură ideală care au contribuit 
la edificarea universului burghez. Dar mai mult decât 
celordouă variante ale creştinismului occidental, Sombart 
atribuia iudaismului o funcţie decisivă în geneza lui homo 
oeconomicus. şi tocmai raportului dintre: iudaism şi 
capitalism îi dedicase învățatul german, în. 19] 1, eseul 
Evreii şi viața economică, mărturisindu-şi, dealtfel, propria 
sa datorie faţă de consideraţiile lui Weber: “O analiză 
aprofundată a argumentației weberiene m-a convins că 
acele elemente ale dogmei puritane care au exercitat o 
influență efectivă asupra formării spiritului capitalisterau 
tocmai cele împrumutate din ideile de bază ale religiei 
iudaice”. Prin urmare, avem un fel de bilanţ sintetical unei 
astfel de cercetări în cea de-a doua ediţie a Capitalismului 
modern (vol. 1, p. 62), apărut cinci ani mai târziu. “Cred 
că am demonstrat - conchidea Sombart - că importanța 
particularăaevreilorpentruistoria modemătrebuie căutată 
în impulsul dat de ei acelei forme a dezvoltării capitaliste 
pe care am numit-o comercializarea vieţii economice, a 
cărei generalizare marchează şi trecerea spre epoca unui 
capitalism matur. Deosebita şi decisiva importanță a 
evreilor-trebuie căutată, deci, în faptul că suntem nevoiți 
să atribuirmactivității lor accelerareatrecerii dela formele 
economice ale capilalismului incipient la formele 
capitalismului mario”. 
Fărăostentaţie, bilanțul pune înevidenţă şi alte rezultate 
esenţiale la care Sombart a reuşit să ajungă. El a mai 





(urmare din pag. 11) 


La o analiză cât de cât atentă a izvoarelor, rezultă câteva 
lucruri deosebit de importante. În primul rând că “tumirul” nu 
a avut loc. Ne trebuie un minimum de imaginație ca să vedem 
că regele îi supune pe “jucători” la un adevărat interogatoriu 
în secret. Că întrebările nu căutau să lămurească ceva, ci să 
forțeze răspunsul pe care regele, care până atunci îşi ascunsese 
înclinația pentru religia iudaică, îl aştepta. Cu puțină imaginaţie, 
dacă amănuntele istorice tot nu contează, putem specula că nu 
li s-a cerut doar să semneze nişte declaraţii scrise dinainte! 
După care li se dădea drumul acasă! 

În alt rând, putem citi altfel însăşi întrebarea. Căci un 
punct esențial este faptul că evreul declara că “nu cunoaşte 
doctrina creştinului” conform căreia lisus, fiul Mariei, este 
Mesia şi Cuvântul, care a descoperit tainele în Numele 
Domnului. Mai precis ar trebui spus că nu o recunoaşte, că o 
respinge. Musulmanul ar fi răspuns la fel, că şi el respinge 
doctrina creștinului, Ecuația devine astfel diferită. In fața 
regelui sau poporului creștinat (sau puternic înclinat pentru 
creştinism) se aduce argumentul; lată, creştinii admit adevărul 
religiei noastre, la fel ca şi musulmanii. Dar noi nu admitem 
adevărul religiei lor şi nici musulmanii nu îl admit. Nu-i aşa că 
noi avem dreptate? Lăsaţi-vă deci de creştinism, o religie care 
nue bună. Alungaţi-i pe idolarri! Savanţii cred că sub numele 
de idolatrie se ascunde şamanismul tradițional al Kbazarilor, În 
realitate, sursele spun că Bulan a alungat pe “vrăjitori şi pe 
idolatri”, Studierea contextului istoric ne aratăcă evenimentul 
convertirii khazarilor coincide cu apogeul iconoctasmului la 
Bizanţ, denunțat de “tradiţionalişti” ca o tendinţă iudaizantă. 
“Idolatrii” era denumirea curentă a iconofililor. Se înscrie în 
aceeași perioadă cu construirea în lerusalism a Domului 
Stâncii, moscheea califului Abd al-Malik, construită pe locul 
fostului Templu, ale cărui inscripţii sunt pasajele din Coran 
condamnând “periculoasele” afirmaţii despre dumnezeirea 
“fiului Mariei” și despre Treime ale “celor ce urmează 





PUNCTE CARDINALE 


WERNER SOMBART ȘI EVREII 
lolul evreilor în constituirea ordinii capitaliste 


demonstrat şi căapoitul evreiesc la instaurarea capitalismului 
nu se rezumă la a fi acceleraţ tranziția menţionată, dar se 
manifestă şi mai înainte, căci chiar şi faza proto-capitalistă 
prezintă forme de activitate economică inspirate de cultura 
iudaică. Astfel, chiar înainte de masiva participare evreiască 
la creşterea afacerilor europene, în urma mutării centrului 
de greutate al economiei dinspre Europa mediteraneeană 
spre cea nord-vestică; chiar înainte de orientarea însăşi a 
comerțului evreiesc, care avea în vedere produse de lux şi 
de larg consum ce au contribuit la subminarea vieții 
tradiționale; chiar înaintea promptei intervenţii a evreilor în 
colonizarea celor două Americi şi în comerțul cu sclavi; 
chiar înainte de rolul jucat de negustorii de arme evrei în 
secolele în care s-au format Statele modeme - înainte de 
toate acestea stă funcția pe care evreii şi-au asumat-o în 
sectorul creditelor.“ Într-adevăr -zice Sombait- împrumutul 
debani este factorul carea generatcapitalismul. Împrumutul 
de bani conţine deja, în germene, ideea fundamentală a 
capitalismului; capitalismul îşi trage din împrumutul de 
bani caracteristicile sale cele mai pregnante”. 

De acum e notoriu faptul că înseşi Scripturile evreieşti 
- spre deosebire de orice alți codici tradiționali - au prescris 
ca poruncă divină că în afacerile cu celă/alr trebuie practicat 
împrumutul de tip cămătăresc. Să nu dai cu camătă fratelui 
tău nici argint, nici pâine, nici nimic din câte se pot da cu 
camătă. Celui de alt neam să-i dai însă cu camătă.” (Deut. 
23, 19-20). şi încă: “vei da împrumut altor popoare, iar tu 
nu vei lua împrumut; şi vei domni peste multe popoare, iar 
acelea nu vor domni peste tine” (Deut. 15, 6), Pe lângă 
prescripția imprumutului cu camătă dat “celui de alt neam”, 
Scripturile evreieşti conțin şi alte elemente care arată că 
practica economică evreiască a premers celei capitaliste; 
aşa, de exemplu, în Cartea lui Tobit (5, 3) se află cea mai 
veche atestare a existenței unui ““titiu la purtător”, 

O investigare atentă a iudaismului îl determină pe 
Sombart să afime: “La baza religiei evreieşti eu găsesc 
aceleaşi idei călăuzitoare care caracterizează doctrina 
capitalistă; şi pe una, şi pe cealaltă eu le văd ca pe nişte culmi 
ale aceluiaşi spirit”. Asemenea idei călăuzitoare sunt, pentru 















CETTATTENIIEI ŢI ARNIT A AUITETRE 
SAL LUANIRUL/GAN NUA AVUL UE 
Evangheliile”. Coincide, destul! de interesant, cu alianța dintre 
Papa de la Roma şi regele Pipin al francilor, uns “urmaş al lui 
Moise şi David”, iar poporul fiancilor “noul Israe!”. Coincide 
cu preliminariile instaurării imperiului lui Caroi cel Mare, cu 
Sinodul de la Frankfurt (794) care, condamnând Sinodul al 
VII-lea Ecumenic de la Niceea pentru restaurarea cultului 
icoanelor, şi introducând totodată şi clauza Filiogue în Crez, 
a reprezentat începutul schismei Occidentului. Sub aceste 
auspicii s-a născut “Europa”, denunțând agresiv pe “greci” 
pentru “pretenţia” de a deține adevărul. Europa de azi nu 
gândeşte altfel! 

S-a întâmplat deci exact ceea ce Dl. Comea admite ca o 
posibilitate neverosimilă: nişte marranos, iudei mascaţi în 
creştini, au declarat învingători pe iudei, pentru că aveau forța 
de partea lor. Convertirea khazaritor nua fostun act întâmplător. 
Legende tenace vedeau în Khazari pe Gog și Magog şi urmaşii 
celor zece triburi “pierdute” ale lui Israil, a căror misiune era 
de a restaura regatul lui Israil. Revenirea lor în Țara Sfântă 
urma să fie semnul începutului erei mesianice, în care Israil va 
domni peste întreg pământul. Crearea unui regat în regiunile 
din nordul Mării Negre, care să fumizeze mijloacele financiare 
şi logistice ale acestei antreprize era un moment de maximă 
importanță (Corespondența khazară ne povesteşte cum, pentru 
a construi tabernacolul, regele Bulan a fost îndemnat de 
“înger” să jefuiască Armenia, unde “îl aştepta un mare tezaur 
de aur şi argint”), O astfel de încercare a avut de altfel loc în 
secolul XII, când apare în Khazaria o mişcare mesianic- 
sionistă, sub conducerea lui David al-Roy, care se proclamă 
Mesia și porneşte în fruntea unei armate către Ierusalim. 
Koestler amintește că steaua lui David începe să devină un 
simbol naţionai în timpul expediției lui al-Roy. Convertirea! 









Martie 199 NR. 3/99 PAG. 13 





Sombart, disciplina de tip contractual, ideea profitului, 
raționalizarea vieții. Mulţi factori aucontribuit la cultivarea 
acestei ““predispoziţii, obiective a evreilor pentru 
capitalism”. În primul rând, împrăştierea lor (diaspora), 
care a făcut să se nască o reţea informativă intemaţională. 
În al doilea rând, condiția lor de “străini” în sens psiho- 
social, ceea ce a însemnat nu doar necesitatea de a se 
concentra asupraunor metode economice mai eficace, dar 
şi aceea de a-şi consolida o practică economică bazată pe 
totala lipsă de scrupule şi justificată prin izolarea; “de castă” 

care““Dumnezeul lui Israel” a presciis-o “poporului ales”. 
În al treilea rând, status-ul imperfect de cetățeni, care, 
generând indiferența față de Stat şi mai ales faţă de 
guverne, pe de o parte ie-a înlesnit evreilor să tragă protit 
din conflictele între naţiuni, iar pe de altă parte le-a oferit 
posibilitatea de a sluji mai multe dinastii şi guverne în 
țările cu dese schimbări instituționale (ase vedea, bunăoară, 
istoria lui Rothschild). În sfârşit, bogăția acumulată de 
evrei (de 6-7 ori superioarăcelei deținute de goizn, în multe 
zone germane indicate de Sombart), care, înlesnindu-le 
evreilor să devină bancheri ai regilor, a stat la baza 
întemeierii de bănci şi de centre comerciale, ca să nu mai 
vorbim de speculaţiile de Bursă. 

Recunoscând. civilizației modeme, occidentale o 
matrice evreiască, Sombart concordă deci cu Marx, din 
care citează, în Socialismul german, aceste. faimoase 
afirmații: “spiritul iudaic a devenit spiritul practic al 
popoarelor creştine”, “evreii s-au emancipat în măsura în 
care creştinii au devenit evrei”, “adevărata esențăa evreilor 
şi-a găsit realizarea în societatea burgheză”. 

Dar în timp ce Manifestul lui Marx şi Engels exaltă cu 
tonuri de epopee acțiunea devastatoare a burgheziei, 
întreaga operăa.lui Sombartcapătă valoarea unui Manifest 
inspirat din pozițiile celor ce, în Germania interbelică, au 
văzut în socialism o alternativă a clasismului burghez. şi 
proletar, ideea încarese exprimă, impotrivatipului “englez”, 
acea Gestalt “prusiană” a culțurii (Az/rur) europene. 

CLAUDIO MUTTII 
(Traducere de Răzvan Codrescu) 

































cneazului Vladimir a reprezentat un serios se/back pentru 
aceste visuri, ducând la slăbirea regatului khazanlor şi, până 
la urmă, la dispariția lui şi migrația masivă către vest, sub 
presiunea tătarilor. Ura “khazarilor” iudaizați (adevărații 
strămoşi, după părerea tuturor învățaților, ai evreimii orientale) 
împotriva ruşilor ortodocşi (şi a Ortodoxiei în general) are 
începuturi mult mai vechi decât“ pogromurile” din secolul 19 
sau ale lui Bogdan Hmelnițki, aflându-şi originea într-un real 
conflict de putere între ruşi şi khazari, prelungit peste veacuri. 
Se ştie că pe unul dintre cei mai feroci organizatori ai 
genocidului ruşilor şi ucrainienilor îl chema Kaganovici. 
Masacrele din Ucraina, dintimpul bolşevismului, au osuspectă 
legătură cu încercările repetate de a crea o republică autonomă 
sovietică tocmai în Ucraina, Crimeea şi Basarabia. 

““Tumirul Khazar” seamănă ca două picături de apă cu 
“societatea deschisă” a lui Soros (întâmplător un “khazar” şi 
el). “Încredere” în unele premise, nedemonstrate, dar care pe 
care “trebuie” să “alegem să credem că sunt mai bune”? Dar 
dacă nu facem această alegere? Ei bine, atunci trebuie create 
instituții (organe?) care să le impună! Jar “organele” au 
dovedit din plin că ştiu şi cum să provoace “beneficul 
somnambulisn”. Finanțate cu banii rezultați din ruinarea prin 
speculații financiare a populațiilor care urmează să se 
“deschidă”, Sau, cum e cartea însăşi a Dlui Comea, în care 
denunța la tot pasul “naționalismul triumfător” românesc, 
finanțată de Ministerul Culturii din România! Asta ar însemna 
că “jucătorii [la Bursă] înşişi impun victoria”! Al doilea sosit, 
secundul, pierzătorul, este câştigătorul! Aceasta este logica 
țurnirului care nu a avut loc. Esenţial este să ne prefacem că 
credem că ar fi avut loc! Dacă ne îndoim, o să aibă grijă 
“organele” săneconvingă! Ele au arătat până acum că ştiu cum 
să te facă să “ai încredere sincer” că “'2-+2=2”, sau... "22"! In 
nici un caz să nu permitem însă ca un adevărat tumir să aibă 
loc! S-ar putea atunci să câştige Adevărul! S-ar putea chiar ca 
“somnambulii” păcăliți să se trezească şi să-şi ceară banii 
înapoi... 








PAG. 14 NR. 3/99 Martie '99 


pariţia volumului al doilea din manu- 
mentalul Dicţionar al scriitorilor români 
(DSR) a tost întunecată de dispariţia 
prematură a romanistului, criticului şi 
istoricului literar Marian Papahagi (al 
cărul necrolog l-am publicat luna trecută), unul dintre 
cei trei coordonatori ai lucrări; (ceilalți doi fiind 
Mircea Zaciu şi Aurel Sasu). 

Am arătat detaliat, atunci când am recenzat aici 
volumul întâi (iunie 1995), care a fost istoria sinnoasă 
a aceste întreprinderi (începută cu mult înainte de 
1989). Rod al muncii a peste 60 de colaboratori, DSR 
va avea în final cinci volume. Din păcate, dificultatea 
cu care a apărut până în prezent (la care se adaugă şi 
moartea celui mai activ dintre coordonatori) nu ne 
îndreptățeşte să sperăm că-l vom vedea prea curând 
publicat în întregime... 

Volumul al doilea (Editura Fundaţiei Culturale 
Române, Bucureşti, 1998) acoperă literele D-L şi 
numără 860 de pagini. Sunt prezentați peste 400 de 
autori (fiecare articol cuprinde o sinteză biografică, o 
sinteză critică şi o bibliografie), cărora li se adaugă 
prezentarea bio-bibliografică, pe paginile finale, a 
celor trei coordonatori. Informația — pentru corpul 
propriu-zis al dicționarului — se opreşte la nivelul 
anului 1990 (nu sunt înregistrate decât eventualele 
decese ulterioare), cu făgăduinţa unor întregiri în 
volumul al cincilea (4ddenda), ce va cuprinde şi 
indicele general. 

Alături de Dicționarul literaturii române până la 
1900 (realizat tot înainte de 1989), DSR este cea mai 
amplă şi mai serioasă lucrare de acest gen din cultura 
românească (ce suferă în continuare de lipsa 
«instrumentelon» la zi; istorii, monografii biblio- 
grafice, enciclopedii, dicționare specializate). 

p personală de cazul N. Steinhardt, evreul 
creștinat MARCEL AVRAMESCU 
(1909-1984), devenit harismaticul 
Părinte Mihail (o vreme paroh la Schitul Maicilor din 
Bucureşti, apoi la Jimbolia, după câţiva ani de «criză 
existențială»), a venit spre Ortodoxie nu atât dinspre 
iudaism, cât dinspre gu&nonism (corespondase, în 
tinerețe, cu Rene Guânon, dar cochetase şi cu cercurile 
masonice, fiind «frate» în Loja «Delta» din Bucureşti), 
după ce trecuse prin cele mai variate experienţe 
culturale şi se ilustrase pe plan literar (în presa 
interbelică semnase adesea cu pseudonimul «Jonathan 
X Uranus»), lăsând impresia unui «avangardist» (deşi 
mai degrabă ne apare ca un «hermetisb> în linie 
barbiană, cum o dovedesc și versurile lui mai târzii). 
A avut multe tangențe cu gruparea spirituală a Rugului 
Aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, iar din 
droia de copii (făcuţi cu două neveste), un fiu a urmat, 
la rându-i, cariera preoțească. 

Calendarul incendiat al lui Ierusalim Unicornus 
(alt pseudonim al autorului, pe marginea căruia s-ar 
putea glosa îndelung), apărut nu demult la Editura 
«Anastasia» (în colaborare cu d-na Mariana Macri, 
distinsa fiică a Părintelui Mihail), este un soi: de jurnal 
de idei, datând din 1965, adresat receptorului «subțire», 
capabil să guste speculația «iniţiatică», elaborarea 
savantă a discursului, rafinamentul poetic, calităţi ce 
trădează un «aristocrab» şi un «aventurien» superioral 
spiritului, a cărui «ortodoxie» poate părea derutantă 
pentru «bunul primitivisro» al mentalității curente... 

Cu acest volum — apărut cu binecuvântarea şi 
cuvântul înainte al Î. P. S. Nicolae al Banatului, cu 
un «cuvânt însoțitor» al d-lui Alexandru Paleologu 
şi cu o postfață a d-lui Mihail Constantineanu — 
editura bucureşteană inaugurează o nouă colecție: 
«Intelectualii Bisericii» (titlu ce sună ca o provocare la 
adresa prejudecății curente că «fundamentalismul 
ortodox» ar fi incompatibil cu spiritul și exigenţele 


culturii superioare). 
p ebropeană») a văzut pentru prima oară 
lumina tiparului în limba română (trad. 
Elena Pîrvu) eseul Bizantinismul şi 


pu 


mintind în multe privinţe — dar cu nota sa 








ot la «Anastasia» (col. «Dreapta 





PUNCTE CARDINALE 


lumea slavă al lui KONSTANTIN LEONTIEV, 
contemporan şi adversar ideologic al lui F. M. 
Dostoievski, dar şi precursor al lui O. Spengler, ca 
filosot şi «morfolog» al culturii. 

K. N. Leontiev este nu mai puţin creştin şi ortodox, 
dar el înțelege să opună «panslavismulub» epocii (în 
care predomina ideea «comunităţii etnice») modelul 
religios şi statal al «bizantinismului» (în care 
predominantă rămâne ideea «comunității spirituale»). 
Radiografia lumii slave este una necruțătoare, ca şi 
radiografia spirituală şi politică a Occidentului modern. 
Occidentalismul şi panslavismul sunt văzute (cu 
argumente solide) ca două fundături simetrice, între 
care agonizează destinul post-medieval al Europei 
creştine. 





Interesul istoric al Răsăritului (ce trebuie să-și 
apere puritatea credinței şi maiestatea propriei tradiții, 
inseparabile de Bizanțul imperial) se învecinează mai 
fericit cu lumea islamică decât cu cea a creştinătăţii 
apusene (atinsă iremediabil de morbul dizolvant al 
modernității). «Jugul turcesc» este mai degrabă benefic 
pentru răsăriteni, căci îi obligă să-şi apere identitatea, 
fără ispita perversiunii spirituale. «Turcul» (islamicul) 
e un duşman cinstit, ancorat el însuşi într-o mare 
tradiție (N. Berdiaev, exagerând, era de părere că 
Leontiev — despre care a scris o carte întreagă — nu 
numai că nu era un slavoiil, dar era de-a dreptul un 
filoture!), 

În orice caz, gândirea lui Leontiev (nu lipsită de 
adevărate intuiţii profetice) este una toarte complexă, 
«scandalizândy» fertil atât prejudecățile «stângii», cât şi 
pe cele ale «dreptei», de pe poziţiile unui «realism 
organicist>, în care-şi dau mâna, într-o fascinantă 
unitate, istoricul, analistul politic, filosoful şi omul 
religios. Prefaţa d-lui Claudio Mutti (preluată din 
ediția italiană a cârții lui Leontiev) avansează câteva 
repere şi sugestii utile cititorului contemporan 
(propunând, fără ostentaţie, o «cheie» de receptare în 
perspectiva integratoare a tradiționalismului de tip 
guenonist). Un amplu eseu despre gândirea lui K. N. 
Leontiev se află inclus în viitorul volum pe care 
«Anastasia» îl pregăteşte în cadrul colecției «Dreapta 
europeană»; Aldo Ferrari, A Țreia Romă. Renaşterea 
naţionalismului rus (acănul recenzie va figura, probabil, 


în numărul nostru viitor), 
FA începutul acestui an, sub egida Societăţii 
«Jacques Maritain» din România 
(constituită între 1993 şi 1996, cu o 
duzină de membri, avându-l ca preşedinte pe d-! Liviu 
Petrina, iar ca preşedinţi de onoare pe poetul loan 
Alexandru şi pe Părintele Galeriu), o scriere periferică 
şi circumstanţială din opera marelui gânditor neotomist 
francez JACQUES MARITAIN (1882-1973), 
Creştinism şi democrație (datând din 1942 şi apărută 
iniţial în 1943, la Editions de la Maison Frangaise din 
New York, în colecția «Civilisation», întemeiată şi 
dirijată de Maritain însuşi), Proaspăta ediție românească 
se bucură de un generos cuvânt înainte semnat de 
Părintele Galeriu («Un umanism eroic inspirat din 
Evanghelie» — pp. 5-10), urmat de un «Avertisment» 
(pp. 11-17)ald-lui Ren6 Mougel (directorul Centrului 
de Studii «Jacques et Raissa Maritain» din Kolbsheim), 
conceput, de fapt, pentru ediția franceză din 1989 
(Descice de Brouwer); este inclusă (pp. 18-21) şi 


ditura «Crater» din Bucureşti a tipărit la 














prezentarea făcută de Maritain colecţiei «Civilisatior» 
(«colecţie de studii politice şi sociale», concepută pe 
fondul marelui război, ca formă de luptă «contra 
barbariei totalitare»; reamintim că filosoful francez, 
căsătoritcu evreică născută pe Don și botezată catolic 
în 1906, împreună cu proaspătul ei soț, «a înduraby 
războiul în Statele Unite, aşa-zisa lui «perioadă 
americană» întinzându-se între 1940 şi 1960). 

Textul lui Maritain se întinde între paginile 25 şi 
82, într-o versiune românească chinuită (realizată de 
d-l Liviu Petrina, ce s-a dedat şi la o postfață — 
«Maritain şi românii», pp. 83-108 —psihanalizabilă în 
ordinea «complexelor» culturale); conceput pentru 
un public cât mai larg, este, până ia urmă, doar un soi 
de manifest conjunctural, în discordanță cu scrierile 
mai vechi ale autorului, mai degrabă circumspecte la 
adresa democraţiei. Ideea este aceea a unei reconcilieri 
rezonabile (care nu s-a produs niciodată) între «spiritul 
democratie» şi «spiritul evanghelic» (ceva mai târziu, 
într-un text intitulat «Pe traseul victoriei», Maritain 
scria: «.. în ciuda ideologiilor parazitare şi a 
neînțelegerilor tragice, acest nume de democrație nu 
e altceva decât numele laic al idealului creştin»!), 
Autorul credea că războiul va duce la lichidarea 
«lumii moderne» (linia sinuoasă Machiavelli- 
Luther-Descartes-enciclopedişti-J.J.R ousseau-Hegel- 
revoluţionarism şi capitalism: v. pp. 32-33) şi la 
rezolvarea «tragediei democraţiilon» (v. p. 35 şi urm.), 
incapabile «să realizeze democraţia»; democraţia nu 
trebuie înlocuită cu altceva, ci adusă la a-şi descoperi 
şi realiza «adevărata sa esență» («... a trece de la 
democrația burgheză, vlăguită, prin ipocriziile sale şi 
prin lipsa de sevă evanghelică, la o democraţie integral 
umană; de la democraţia pierdută [?] la democraţia 
reală» — p. 38), 

Este evident că prin editarea scrierii lui Maritain, 
neconvingătoare dincolo de contextul respectiv, s-a 
urmărit un anumit interes ideologic (legitimarea unei 
tot mai fantomatice «democrații creştine», prin care 
țărănismul falimentar se iluzionează că și-ar putea da 
o nouă identitate), Realitatea a dovedit mai degrabă 
că democraţia, cel puţin în înțelesul ei modern, este 
esențial divergentă față de ordinea creștină, fiind o 
creație deliberată a gândirii anticreştine şi o armă de 
distrugere a oricăror temeiuri tradiționale. Până la 
urmă, al doilea război mondial n-a abolit «lumea 
modernă», ci a consolidat-o în liniile ei directoare, 
râzându-şi de nobilele idealisme de tip Maritain. Ex- 
securistul Liviu Petrina, astăzi poate țărănist sincer, 
pare să joace pe o carte dinainte pierdută... 


ditura «Ars Longa» din laşi a scos (la 
un preț deconcertant: 95000 lei!) o 
frumoasă ediție românească a uneia 
dintre cele mai apreciate lucrări relativ 
recente în materia respectivă; LUDWIG 
HERTLING, Istoria Bisericii (ed. îngrijită şi trad. 
de pr. prof. dr. Emil Dumea). Titlul ediţiei nemţeşti 
este mult mai lămuritor; Geschichte der Katholischen 
Kirche (Morus-Verlag, Berlin, 1967, cu specificarea 
că ediţia a fost revăzută de autor şi adusă Ja zi în 
1980). Ce-or fi intenționat editorii prin adaptarea 
generalizatoare a titlului românesc? Să păcălească 
publicul cumpărător sau să insinueze (slujiți indirect 
de autorul însuşi) că Biserica Catolică este singura 
adevărată şi legitimă? Mâna pare să le fi tremurat, 
căci pe pagina doi, unde se indică totuşi titlul ediţiei 
originale, cuvântul Aazholischen este scris greşit 
(Katolischen)... 

Autorul (m. 1980) a fost profesor de Istorie 
ecleziastică la Universitatea Gregoriană din Roma, 
(ar lucrarea sa a fost tradusă în numeroase limbi. 
Publicarea ei şi-n limba română este un act cultural 
lăudabil, dincolo de îngustimile confesionale, Foarte 
utilă (deşi calificată de autor drept esențială şi 
sumară») este şi bibliografia tematică de la pp. 619- 
632. Oricum, lucrarea depăşeşte modestele manuale 
de istorie bisericească existente în limba română şi 
dojeneşte indirect nevrednicia şi precaritatea culturii 
ortodoxe din România sfârşitului de mileniu... 


E 


Răzvan CODRESCU 








PUNCTE CARDINALE 


Martie '199 NR. 3/99 PAG. 15 





La sfârşitul anului trecut, 
din Germania, de la Aachen, ne- 
a sosit trista veste că încă unul 
din camarazii noştri de luptă și 
de suferință din anii rezistenței anticomuniste ne-a părăsit. Cu credința 
nestrămutată în cuvintele lui lisus - “Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează 
Mie nu va umbla prin întuneric, ci va avea lumina vieții” (Joan 8, 12) - în ziua 
de 22 Decembrie 1998, SAMI WEBER a pășit în veşnicie. 

Samuel Weber s-a născut la 24.05.1928, în comuna Dârlos, din apropierea 
Mediaşului. După terminarea școlii în comuna natală, împreunăcu alți adolescenți, 
saşi ŞI români, în urma unei înțelegeri între statul român şi statul german, a plecat 
pentru a-şi face anii de ucenicie în Germania, unde va învăţa meseria de mezelar. 
Prăbuşirea Germaniei și instaurarea regimului comunist în România îl găsesc 
pe meleaguri străine, în mijlocul unei Europe transformate în ruine de urgia 
războiului. Și cum căminul său, familia, rudele şi apropiații săi se găseau în 
România, pe meleagurile transilvane, acolo unde strămoşii săi s-au aşezat în 
urmă cu opt secole, Sami Weber nu a pregetat să se încumete pe drumurile 
bântuite de hoardele asiatice ale armatei roşii, dornic a se întoarce “acasă”. 

Cumplită reîntoarcere! Trădătorii neamului românesc (autorii “Actului de la 23 August 1944”) în numele unor 
himere pentru ceasul istoric de atunci (democraţie şi alianță cu Occidentul), au transformat România într-o epavă morală. 
Răsturnarea conducerii legitime a statului, într-un moment în care însăşi existența noastră ca naţiune era pusă în chestiune, 
capitularea unilaterală în fața Uniunii Sovietice (cu consecința imediată: dezarmarea şi capturarea întregii armate din 
Moldova), precum şi participarea forțelor armatei regale române, după trei ani de cruciadă anticomunistă, alături de 
armata roşie în marșul acesteia spre inima Europei, toate acestea sunt stigmate ruşinoase, care afectează şi astăzi 
credibilitatea noastră ca națiune. Dar evenimentul care va împovăra pentru totdeauna istoria perioadei ieşirii României 
din războiul antisovietic a fost “Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică”, 

“In tanuarie 1945 - ne spune Dr. Paul Philippi, Preşedintele Forumului Democrat al Germanilor din România, în 
Cuvântul înainte a! studiului întocmit de Dna Hannelore Baier pe tema deportării etnicilor germani în URSS - asupra 
comunităților germane din România s-a abătut o catastrofă, din ale cărei consecinţe acestea nu şi-au mai revenit. 
Aproximativ 70.000 de etnici germani, toate femeile între 18 şi 30 de ani şi bărbații între 17 şi 45 de ani (rămaşi încă 
neîncorporați) au fost deportaţi, într-o acțiune noctumă bine organizată, la munci de reconstrucţie în Uniunea Sovietică... 
In timpul celor 5 ani de deportare, aproximativ |5-20% din persoanele ridicate au murit ca urmare a muncii silnice şi a 
lipsurilor îndurate... Majoritatea celor deportați, marcați pentru tot restul vieţii de boli, s-au întors acasă, pentru a constata 
aici că şi legislația română din anii de după război îi priva de drepturi” (toate proprietățile etnicilor germani au fost 
confiscate, iar în casele lor au fost instalaţi țigani). 

La începutul anilor cincizeci, tânărul Weber Samuel este încorporat în armata comunistă. Conflictul ideologic între 
lumea liberăşi comunism amenința să degenereze într-un nou război mondial, iar armatele Jagărului sovieticaveau nevoie 
de came de tun. În același timp, NATO şi-a organizat puncte de rezistență în țările aflaţe sub dominaţia comunistă, pentru 
România făcând apel la tinerii legionari aflați în Occident. Din rândurile acestora a fost paraşutat pe teritoriul românesc 
un grup de diversiune, cunoscut sub numele de Grupul Tănase-Sawmoilă-Golea, care a acţionat în zona Braşov. Cu 
apartenenții acestui grup se va intersecta destinul tânărului ostaş Weber Samuel. 

In spiritul ideilor eroului național al saşilor transilvăneni, pastorul medieşan Stephan Ludwig Roth (executat de 
unguri în 1848, pentru loialitatea sa faţă de românii din Ardeal), şi pe linia declaraţiei saşilor din Transilvania din 8 lanuarie 
1919. de la Mediaș. că “din această zi poporul săsesc se consideră membru al regatului român, iar fiii şi fiicele sale cetățeni 
ai acestui stat”, Sami Weber nu ezită să se alăture rezistenței anticomuniste, ajutând grupul de legionari parașutați. 
Epilogul acestei acţiuni eroice este cunoscut. În urma unui act de trădare, organizația inchegată pe nucleul legionarilor 
paraşutați a fost capturată de Securitate. Principalii acuzaţi, în număr de 13, au fost judecați în Octombrie 1953 şi 
condamnați la moarte. Restul inculpaţilor au fost judecați o lună mai târziu, suferind condamnări la diferite termene. 
Pentru inculpatul Weber Samuel, Tribunalul Militar Bucureşti a rostit o condamnare la 10 ani de muncă silnică, pe care 
acesta a ispășit-o în principalele temnițe destinate deţinuţilor politici. 

În cei |0ani de detenţie, Samuel Webera fost un model de comportament și un nesecat izvor de optimism şi speranță 
în momentele în care intenția regimului comunist de a-i extermina pe deţinuţii politici prin înfometare, frig, lipsă de 
asistență medicală şi brutalitate era evidentă. Dar poate nimic nu caracterizează mai bine noblețea sufletească a acestui 
tânăr sas din Dârloz ca următoarea întâmplare petrecută în primele ceasuri de la eliberare, după executarea celor 10 ani 
de temniță. Deşi la ieşirea pe poarta penitenciarului din Gherla a trebuit să semneze un angajament prin care se obligă 
să nu vorbească nimic despre cele îndurate în detenţie şi despre deținuții cu care a fost împreună, ajuns în gara Sibiu, în 
loc să se îndrepte spre Mediaş, s-a suit în trenul de Ocna Sibiului. Infruntând primejdia de a fi rearestat pentru 
nerespectarea angajamentului semnat, s-a oprit în fapt de noapte la adresa pe care i-o dăduse camaradul său de celulă, 
deţinutul Popa Savu, condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Purta mesajul acestuia pentru logodnica sa, care-l aștepta 
de 13 ani. A bătut uşor în geam şi, după ce s-a convins că persoana care a deschis fereastra este ființa căutată, i s-a adresat 
şoptit: “Tu Suzană, să-l aştepţi de Savu, că se întoarce!”. Impăcat cu sine, s-a strecurat spre gară, pentru a ajunge acasă 
la Dârlos. 

Ca toţi deținuții politici „după eliberare şi-a găsit un loc de muncă pentru a-şi putea câștiga existența. Viaţa î se va 
împlini însă prin căsătorie. Soţia, asistentă medicală, originară din aceeași comună, îi va aduce cea mai de preţ zestre care 
putea fi adusă în acele timpuri de încrâncenare ateistă: fervoarea credinței creştine. Dumnezeu le-a binecuvântat căsnicia 
cu trei copii, doi băieţi şi o fată. Pentru a se îndepărta de ochiul bănuitor al Securităţii, familia Weber se stabileşte la 





| Hunedoara, unde trăieşte retrasă, în aşteptarea aprobării de a emigra în Germania. Evenimentele din Decembrie '89 fac 


însă inutilă o astfel de aprobare. Aidoma copleşitoarei majorități a saşilor din Transilvania, familia Weber emigrează în 
Germania, lăsând în urmă opt sute de ani de istorie. În noua patrie, în pragul bătrâneții, Sami Weber îşi umple viața cu 
bucuria pe care i-o aduce împlinirea morală şi profesională a copiilor, dar şi cu amintirile din anii luptelor pentru adevăr 
şi dreptate, la care a participat cu toată ființa sa. 

De dincolo de mormânt, nouă, celor pentru care Sami a fost un simbol de desăvârşită camaraderie şi de puritate 
sufletească, ne adresează următoarele cuvinte, în faţa cărora ne înclinăm pios: “Dacă mă căutați, căutați-mă în inimile 
voastre! Pentru cei ce m-au iubit, trăiesc şi mai departe în inimile lor”. 


În noaptea de 20-2 | decembrie 1998, s-a stins din viaţă, la Jocuinţa fiicei 
IOAN BORCEA sale din Piatra Nearn, încă un ostaş din generația eroică a anilor '30. 
Inginerul IOAN BORCEA s-a născut în anul 1914, în comuna Sălişte, 
din Mărginimea Sibiului. A urmat cursurile liceale la Sibiu şi cele universitare 
la Cluj, A fost inginer agronom la Agnita şi Oradea, iar după anii de detenţie, la Tecuci, 

Din cei 84 de ani de viață, 12 au fost de detenție şi 2 de domiciliu obligatoriu. Arestat în 1948, după 8 ani de regim 
penitenciar (1948-1956) este trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, până în 1958. Este arestat din nou în 1960, fiind 
pus În libertate în 1964. 

Era o fire rezervătă; în modestia sa, veteranul de război şi fostul deţinut politic loan Borcea nu făcea caz de viața 
petrecută pe front sau în temniţele Aiud şi Jilava, nici de legăturile sale cu personalităţi marcante din perioada 1935-1940. 

A fost înhumat în ziua de 23 decembrie 1998, conform dorinţei lui, în cimitirul din Tecuci, alături de soţia sa, Alisa. 

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace, | 





POPA SAVU 


Odată cu zăpada ninsă de 
februarie, cernind tăcere şi 
reculegere, a coborât în pământul 
Ocnei Sibiului, !a 7 februarie 1999, 
încă unul dintre cei ce s-au făcut 
icoană în galeria rezistenței 
neamului nostru românesc - fratele 
SAVU POPA. 

Abia împliniți 70 de ani de 
viață, un suflet mărturisitor, cu 


dragoste şi dăruire de părinte,ocrotindu-și familiaşi comunitatea, răspândind 
atâta bucurie, lumină şi bunătate în preajma lui, se va încununa acum cu 
răsplata ostenelii truditoare în impărăția lui Dumnezeu. i 

Noi, cei rămași în urma lui, să-i ascultăm propria mărturisire: “In ceea 
ce priveşte adevărul despre cele relatate în legătură cu viaţa, activitatea ŞI 
suferința mea, mi-am verificat de mai multe ori drumul pe care am fost 
sortit să-l parcurg, în temniţeie comuniste și fapte care să-mi pună în 
întuneric activitatea nu am găsit. 

Mă numesc Popa Savu, sunt din oraşul Ocna Sibiului, de meserie 
forjor şi agricultor. Sunt născut în anul 1928, la 2 decembrie, din părinți 
țărani, În ziua în care am împlinit 2 ani, mi-a murit tatăl, întors acasă după 
12 ani de armată, război şi prizonierat, după primul război mondial. Mama, 
văduvă la numai 34 de ani, care nu a avut nici o posibilitate să mă dea la 
Q meserie sau la şcoală, a plâns după tata şi de mila noastră, a trei copii 
orfani, până şi-a pierdut vederea. Am fost crescut în spiritul Bisericii şi al 
neamului, gata oricând să-mi fac datoria față de țară - aşa credeam eu că 
este bine la un fecior de țăran, ajuns la maturitate. In această situație mă 
găsesc dramaticele evenimente şi transformări care se petreceau în țara 
noastră: război, foamete, secetă şi colectivizare forțată. Nemaiputând 
suporta greutăţile şi umilinţele la care erau supuşi țăranii, nemaiputându- 
mi câştiga existența în agricultură, am intrat de tânăr ca muncitor necalificat 
la Fabrica de Cuţite Ocna Sibiului, unde am lucrat până la plecarea în 
armată. În armată am fost recrutat pentru o şcoală de ofițeri, de orăniceri, 
pe care am refuzat-o, de unde a început calvarul vieții mele. Mi-a plăcut 
armata, mi-a fost dragă haina militară, dar fiind de tânăr un anticomunist 
convins, am refuzat să mă fac ofiţer în armata populară, ca să otrăvesc 
sufletele ofiţerilor români cu politica nedreaptă comunistă. Neputând 
suporta educația ateistă, nefiind de acord cu minciuna, fiind împotriva 
reformelor comuniste din armată, în permanentă contrazicere cu politrucii, 
susținând aşa cum am învăţat în familie, Biserică şi şcoală, adevărul, 
dreptatea şi credința creştină, având legături cu partizanii din munţi, am 
fost arestat într-un grup de sibieni, dus la Serviciul de Informaţii al Armatei 
din Bucureşti şi, după o lungă şi grea anchetă de 13 luni, am fost condamnat 
la 25 de ani de muncă silnică şi confiscarea totală a averii, fără drept de 
recurs, sentința rămânând definitivă. 

Am fost transferat, în lanțuri, de la Jilava la Gherla, unde am lucrat în 
cele mai grele condiții, la atelievul de forjă. Nesupunându-mă reabilitării, 
am fost transferat la mina de plumb Baia Sprie, pentru exterminare, unde 
am stat 4 ani. După 14 ani de închisoare, anv! 1964 m-a găsit la Aiud”. 

După eliberarea din închisoare, în anul 1964, o regăseşte acasă pe 
SUSANA, îndelung răbdătoarea logodnică, ce aşteptase vreme de 14 ani, 
şicucare a întemeiatorodnică familie. Pentru că aşaa învățat de la “domni” 
în închisoare, a ținut (şi Dumnezeu i-a împlinit dorința) ca fiii lui să urmeze 
şcoală; cel mare, Savu, este preot; o fiică, Susanica - preoteasă; şi cea mai 
mică, Oltea - profesoară de religie. 

Moartea, după vreme de 6 ani de hemodializă cronică, i-a adus odihna 
şi împăcarea cea veşnică. 

Dumnezeu să-l pomenească în oastea cerească a drepţilor Săi. 


TRAIAN AMBROZIE 


A plecat pe drumul! cel fără de întoarcere, luni, || ianuarie 
1999, fostul magistrat şi camarad de crez legionar, TRALAN 
AMBROZIE, 

A plecat senin, împăcat cu sine şi cu cei din jur, spre lăcaşurile veşnice, 
unde se va întâlni cu foştii săi camarazi, cu care a îndurat, timp de 15 ani, 
calvarul Aiudului. Sufletul lui s-a dus în lumea de dincolo, la judecata cea 
dreaptă, de care nu a avut parte în această viaţă, iar trupul i-a fost dat 
pământului din Cimitirul Eternitatea (laşi), la data de 13 ianuarie. 

Născut în 1907, cu o pregătire intelectuală temeinică, a fost un 
mapistrat integru, pătruns de un înalt simţ juridic şi moral, la care a adăugat 
o deosebită modestie şi sinceritate. Viaţa lui a fost plină de încercări. 
Temniţa nu l-a încovoiat. A suferit cu bărbăție şi cu deplină demnitate. 
Plecând acum din această lume, lasă în urmă regrete în sufletele celor ce 
l-au cunoscut şi 0 soție - şi ea luptătoare, cu un martiragiu de peste 10 ani 
de temniţă = care, adânc îndurerată, îl urmăreşte cu sufletul ei nobil, pe 
drumul de dincolo de moarte. 

Dumnezeu, să-l odihnească în pace. 











[E mia 











PAG. 16 NR. 3/99 Maitie '99 






“Există o măsură în (oate şi mai 
ales anumite limite” - sună 
cunoscutul vers 106 al satirei | din 
Cartea 1 a Satirelor lui Horaţiu. O 
maximă devenită simbol pentru 
spiritul de echilibru care ar trebui 
să guverneze acțiunile oamenilor, 
îndeosebi ale acelor oameni care, 
prin poziţia lor socială, au îndatoriri 
morale față de semenii lor. 





ESI MODUS 


EST MODUS 


a 


A vorbi despre “măsură” şi “limite” în anii regimului comunist este un 
nonsens. Prin însăşi esența sa, comunismul neagă toate valorile civilizaţiei şi culturii 
omeneşti, încurajând orice formă de abuz, chiar şi crima, dacă aceasta contribuie la 
consolidareasistemului. Evenimentele din Decembrie '89 nu au schimbat însă substanțial 
moştenirea lăsată de regimul comunist. Deşi guvernarea Iliescu a fost obligată de 
contextul internaţional să accepte democrația ca formă de desfăşurare a vieții politice, a 
găsit totuşi soluţia de a se menține la putere şi de a evita consecințele unor posibile 
“zburdălnicii” democratice din partea unei populații devenite conştientă că domnia 
aparatului de represiune comunistă a luat sfârşit. O soluție pe cât de simplă, pe atât de 
eficientă: prezervarea structurilor şi instituţiilor comuniste şi menţinerea în funcţiile de 
conducere şi de răspundere a foştilor membri P.C.R, aceleaşi persoane care serviseră 
cu devotament şi zel dictatura comunistă. Pentru ca însă partidul condus de Ion Iliescu 
să-şi asigure fidelitatea foştilor nomenclaturişti P.C.R. era nevoie de argumente 
convingătoare, argumente constând în avantaje şi privilegii la un nivel cel puțin 
comparabil cu avantajele şi privilegiile de care se bucuraseră înainte de Decembrie '89, 

in studiu! intitulat Sociologia Națiunii, Dimitrie Gusti dă următoarea definiție 

partidului politic: “Partidul politic este o asociaţie de cetățeni, uniţi în mod permanenl 
prin interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte, înplină lumină 
publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social”. Dar 
tot sociologul român semnalează posibilitatea ca “partidul politic să devină o clică, 
atunci când majoritatea membrilor lui urmăreşte specularea statului, exploatarea 
acestuiacapeo moşieproprie, făcânddin guvernareunmijloc de îmbogăţire personală”. 
Este tocmai maniera de guvernare practicată timp de 7 ani, sub patronajul comunistului 
Jon Iliescu, de Partidul Democraţiei Sociale din România şi de aliații săi (P.R.M., 
PU.N.R..P.S.M..totaşchii desprinse din Partidul Comunist, darapărute pe scenapolitică 
sub denumiri noi, pentru ca spectacolul democratic oferit Occidentului să fie cât de cât 
convingător). O perioadă în care corupția, jefuirea banului public şi abuzurile de toate 
felurile au proliferat până la dimensiuni revoltătoare. De o parte, partizanii şi clientela 
forțelor politice aflate la guvernare acumulau, pe căi necinstite, bunuri şi valori uriașe, 
fără teamă că vor fi trași la răspundere, de cealaltă parte, marea majoritate a populației, 
spoliată de clica deţinătorilor puterii politice şi supusă unui proces progresiv de sărăcie, 
cuconsecințe grave şi pe tărâm moral şi cultural. Acesta este bilanțul erei Iliescu, exprimat 
prin ideile şi faptele care o caracterizează, dar mai ales prin consecinţele ei, resimțite până 
astăzi, 

În urma rezultatelor obținute la alegerile de la sfârşitul anului 1996, s-a sperat 
că, prin izgonirea de la guvernarea țării a garniturii comuniste, se va pune capăt degradării 
morale, economice şi sociale. O speranţă din păcate neîmplinită, neîmplinire ale cărei 
cauze ni le dezvăluie tot Dimitrie Gusti, în studiul menţionat mai sus: “Orice partid 
politic este în pericol să fie degradat laformade clică, pentru căaproape nu există partid 
politic care să nu numere arivişti şi oameni de afaceri, în acest caz, frazeologia politică 
seducătoare serveşte drept platformă ipocrită pentru a masca ambițiile pur personale". 

Lamentabilul eşec al Convenţiei Democrate, devenit evident la scurt timp după 
preluarea puterii şi accentuat progresiv până azi, are laorigine calitatea necorespunzătoare 
a oamenilor politici aflaţi în fruntea partidelor care şi-au unit forțele pentru a contracara 
primejdia reprezentată de Frontul neocomunist. Simpla etalare a blazoanelor celor două 
mari partide care au dominat scena politică în perioada interbelică - Partidul Naţional 
Țărănesc al lui Maniu şi Mihalache şi Partidul Liberal al Brătienilor - s-a dovedit 
insuficientă să asigure țării o guvernare stabilă, capabilă să apropie România de 
standardele occidentale. Ceea ce au 
nesocotit “seniorii” partidelor istorice 
(reanimate după Decembrie '89) este 
preceptul citat la începutul acestui eseu; 

“Există o măsură în toate şi mai ales 
anumite limite ”. in primul rând, au uitat că 
în viața oamenilor există anumite limite 
biologice, pe care orice om de bun-simţ 
trebuie să le respecte. În acest context, îmi 
îngădui să le reamintesc D-lor Diaconescu, 
“Ţepelea, lonescu-Galbeni, Gabrielescu şi 
Ionescu Quintus (ca să numesc numai 
câteva dintre personalităţile din fruntea 
partideloristorice) versetul 10 din Psalmul 
89 (pe care-l citez în transpunerea în versuri 
a Eugeniei Mureşeanu, ea însăși fostă 
deținută politică): “Ale vieții noastre zile/ 
scrise suni la fine-nfile/şaptezeci de ani să 
fie/iară cei ce au tărie/pol ajunge la 
opizeci;/insă pragul lor de treci,/tot ce-i 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


p.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 


PUNCTE CARDINALE 





Spune-mi de unde mănânci, ca să-ţi spun Cine eşti... 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 
Răzvan CODRESCU (redactor şet), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN 
Adresa Redacției: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăyii 109, tel. 0969/422536 





BRectizitonii 
za: pesteorândhuială/doca chrere-işi osteneală 
În sprijinul perenităţii lor politice, 
IN REBUS categoria octogenarilor, care se cram- 


ponează de înaltele funcții politice pe care 
le deţin, invocă trecutul de foşti deținuți 
politici. Un argument şubred. În primul 
rând, marea majoritate a foştilor deținuți 
politici, înainte de a intra în temniță, au 
avut profesiuni fără tangenţă cu politica, 
iarregimul penitenciarcomunist nu numai 
că nu a îngăduit instruirea deținuților în 
disciplinele politice, dar nu a permis nici 
un fel de instruire. O dovadă că temniţele comuniste nu au fost tocmai nişte universități 
o constituie cazul lon Diaconescu. Este suficient să-] asculţi vorbind pe preşedintele 
principalelor foruri ale actualei puteri politice pentru a constata că cei 17 ani de puşcărie 
nul-auajutat să-şi umple evidentele goluri din cultura generată şi nici să-l pună la adăpost 
depenibilele agramatisme pe care lecomite de câte ori deschide gura. Camoito la lucrarea 
sa intitulată Le politique (Omul politic), Louis Barthou pune următorul citat din La 
Bruyere: “Nu există nici o meserie care să nu-şi aibă anii ei de ucenicie ”. Probabil însă 
că octogenarii din fruntea actualei puteri politice îşi închipuie că arta guvernării este un 
dar şi că geniul politic se naşte - nascitur, non fil. O prejudecată pe care Dimitrie Gusti 
opuneastfel la punct: “Seştiecănicicel mai talentat om politic nupoate improvizasoluţii 
mari, căci toate darurile naturale şi empirismul afacerilor publice, fără cultură politică 
nu Sunt Suficiente pentru a forma marele om de stat modern. . 

Mai grav este însă faptul că superficialitatea, spiritul de improvizație şi 
maimuţăreala unor pseudomodele occidentale s-a transmis echipei de oameni politici 
tineri, destinaţi să preia de la “seniori” ştafeta conducerii politice. Apariţia fostului 
ministru al Apărării Naţionale şi actual ministru de Interne, Constantin Dudu Jonescu, la 
o ceremonie militară, dar şi a prim-ministrului Radu Vasile, la o vizită într-o zonă 
calamitată de inundaţii, purtând pe cap şepcuţe de base-ball (aşa cum poartă Bill Clinton 
când inspectează portavioanele americane) sunt atitudini grăitoare în acest sens. Cât 
priveşte temeinicia pregătirii politice a urmaşilor “seniorilor ”, situația este de-a dreptul 
dezolantă. Incapacitatea funciară a purtătorului de cuvânt a P.N.Ţ.C.D. D-l Remus 
Opriş, de a se desprinde de tiparele propagandistice ale învațământului politic comunist 
este dezolantă. Asistând la modul căznit în care se străduieşte, la conferințele de presăale 
partidului al cărui purtător de cuvânt este, să înfiereze naționalismul (care în mintea sa 
se confundă cu C.V. Tudor), te întrebi cât a priceput acest tânăr țărănist din gândirea 
politică a lui [uliu Maniu. O fi aflat măcar că cele patru principii de bază ale doctrinei 
PN. sunt: morala creştină, naționalismul constructiv, democraţia integrală şi 
dreptatea socială? 

Activitatea politică desfăşurată de unii foşti deținuți politici, deveniți după 
Decembrie *89 aleşi ai naţiunii, iar din Noiembrie 1996 deținători ai puterii politice, ar 
fi trebuit să se concentreze asupra următoarelor două obiective: reforma morală a 
societății românești, cu accentul pus pe reformarea clasei politice, condiție sine qua non 
pentru reuşita reformei economice şi sociale, şi adoptarea unei atitudini ferme de 
condamnare a fostei nomenclaturi comuniste (activişti de partid şi securiști), menţinuji 
în funcții publice de regimul Iliescu şi preluaţi ca atare de regimul Constantinescu. Dar 
spre ruşinea celor care se împăunează cu anii petrecuți în spatele gratiilor pentru un crez 
politic,deîndatăceau devenit demnitari au adoptat fărăjenăstilui de viațăal predecesorilor 
lor, pe care îi judecaseră necruţător pe când se găseau în opoziție. Nepotismul este în 
floare şi pe alocuri a dobândit un caracter agresiv; corupția se practică cu aceeaşi 
dezinvoltură ca şi în regimul trecut; iar disprețul faţă de lege manifestat de clientela 
actualei puteri depăşeşte uneori abuzurile săvârşite în timpul guvernării pedeseriste. 

Cât priveşte relaţiile actualei puteri cu foştii nomenciaturişti, ele au devenit tot 
mai amiabile. Prin acceptarea comuniştilor (dar nu şi a legionarilor!), ca membri cu 
deplină onorabilitate, în “partidele istorice”, s-a şters din codul eticii politice şi ultima 
linie de demarcaţie între bine şi rău. De altfel, ostilitatea manifestată de unii foşti deținuți 
politici aflați în rândurile puterii față de adoptarea unei legi de deconspirare a Securității 
şi colaboratorilor ei din perioada comunistă este oarecum suspectă. Despre foştii deținuți 
politici se ştie bine pentru ce au fost condamnaţi, după cum se ştie bine cum s-au 
comportat în puşcărie. Ce au făcut însă din 
1964, când au fost golite temnițele, până în 
1989, nu se mai ştie. Fiecare fast puşcăriaş 
îşi arepovestea sa şi mulți fac dineao taină. 

Şi, în încheiere, o precizare 
(pentru evitarea unei interpretări greşite a 
textului de mai sus). Dezvăluirea brutală a 
păcateloractualei puteri, încare ne pusesem 
atâtea speranțe, nu trebuie privită ca un 
îndemn de a pleca urechea ia propaganda 
formațiunilor politice a căror prestație o 
cunoaştem deja, şi cu atât mai puțin la 
promisiunile deşănțate ale “jusripiarului ” 
C.V. Tudor (cea mai odioasă figură care a 
spurcat vreodată scena politică româneas- 
că). Ceea ce ne rămâne de făcut este să ne 
rugăm ca, până laviitoarele alegeri generale, 
Dumnezeu să lumineze minţile românilor, 
spre a avea “măsură în loate . 
Gabriel CONSTANTINESCU 








IN REBUS 


Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE” 


7//ao fi SRL 


Printing Company