Puncte Cardinale anul VIII, nr. 5 (89), mai 1998

credinta 
iubire 
speranta 











Cândva o virtute, speranța pare să 
fi devenit astăzi la români, pe planul 
existenței curente, în cel mai bun caz o 
naivitate. In afara “bunei nădejdi” creştine, 
care trimite esenţial dincolo de Istorie, 
speranţele noastre încep să nu mai aibă nici 
un temei. Dacă odinioară retorica disperării 
putea părea expresia unui spint maladiv, 
astăzi tocmai retorica speranţei este cea care 
trezeşte suspiciuni: a mai spera ceva în plan 
istoric, cu datele concrete pe care le avem, 
este fie o expresie a amăzirii. fie una a 
ignoranței, fie una a nesimţirii. Acest 
faliment al speranței, după o lungă 
dezagregare morală, constituie adevărata 
tragedie a lumii româneşti de azi. 

Cei aproape cincizeci de ani de 
comunism au produs nu doar o uzură 
instituţională, ci mai ales una morală, ale 
cărei proporții am refuzat să ni le asumăm cu 
luciditate. S-a vorbit uneori retoric despre 
“criza morală”, dar adevăratele avertismente 
au fost prea puţin luate în senios. Cei care 
n-au încetat arepetacă fără oefectivăreformă 
morală nici o altă reformă nu poate avea 
sorți de izbândă, au fost ascultați mai degrabă 
cu un fel de zâmbet îngăduitor, mai ales 
când erau invocate principiile sau valorile 
creştine. 

Noi ne-am strămutat, cu O 
iresponsabilă superficialitate, dintr-o formă 
de idealism prost (comunismul ateu) într-o 
altă formă de idealism prost (democraţia 
laică); altfel spus, “am căzut din lac în puț”, 
cu toate tarele intacte, ba chiar potențate de 
“Jbertăţile democratice”, iluzionându-ne că 
“schimbarea” formelor va putea suplini 
labilitatea fondului. Realitatea ne-a amendat 
din nou şi nevrednicia noastră a dăinuit 
intreagă, chiar dacă spânzurată de o altă 
“Jimbă de lemn” și, poate, de o altă “hartă a 
consumului”, Or, nu se pune carul inaintea 
boilor! In condiţii fireşti (adică dacă nu 
utilizezi teroarea sau revoluția totală”, cum 
au făcut comuniştii), nu se schimbă lumea 
ca să schimbi omul, ci trebuie schimbat 
omul ca să poată fi schimbată lumea. Cu 
oameni uzaţi sau neformaţi moral, cu oameni 
“fără Dumnezeu” sau care “n-au nimic 
sfânt”, se poate supravieţui larvar, dar nu se 
poate primeni o lume 

Vreme de șapte ani noi ne-am 
legânat pervers în iluzia că vina perpetuării 
mizeriei româneşti o poartă strict neo- 
comunismul. “Opoziția” pretindea să aibă 


P» 










LL - 
“x 
ra e 


Li 


4. i 


3 


— 


INTERNATIONAL 


a Tar 25) pal 08 Deta Para 37 dai 





*... viața civilă s-a confundat în România modernă cu viața politică. În loc ca idealul oricărui om să fie civilitatea maximă, idealul a ajuns să fie politica 
partidului. Termenii de «civilitate» şi «politică» ar fi trebuit să coincidă şi în realitatea istorică modernă, aşa cum coincid filologic. De fapt, însă, viața civilă şi 
viața politică — mai ales aşa cum e înţeleasă la noi n-au nimic comun. Cea dintâi priveşte realitatea naţională întreagă; cealaltă, o realitate fracturată între «partid 
şi «adversarii partidului». La viaţa civilă sunt datori să participe toți [...] La viata politică participă cine vrea. Viaţa politică nu este o datorie pentru nimeni. A nu 
«face politică» nu este o trădare; dimpotrivă, acei care se refuză astăzi politicii constituie ultima rezistenţă a spiritului public în România” . 


PUNCLE 
CASDINALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


irculație în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALI 


ă 


.  — .. 2 
= 


A 


» 4 2 INTERNATI ORAL Xp y Aa 
0 Rază 


Z 2 > 
Em Îi PIPI Amar 


20 HIGE' OUALITY CIGARETIF3 





DE LA "FLAGRANTUL” DE KENT ("UNDE NI-S SENIORII?!) 
LA "FLAGRANTUL!” DE ASSOS ("FII BĂRBATĂ, ZOE!"),.. 


rezerve de moralitate şi competenţă, 
rămânând de rezolvât numai problema 
accesului la putere, blocat de manevre parşive 
şi de un electorat lesne manipulabil, lon 
Iliescu - fără îndoială, un monstru politic și 
moral, dar nu mult peste media oricărui 
politician român al momentului - devenise, 
în fruntea frontului de interese pe care-l 
patrona, “ţapul ispăşitor” al tuturoi 





neimplinirilor noastre. 

lată insăcă “epoca Iliescu” a trecut, 
dar mizeria ei se perpetuează sub alte nume, 
poate mai puţin făţişă, dar la fel de păstoasă. 
Noua putere, în fapt născută moartă din 
cârdăşia conjuncturală dintre epigonii lui 
Corneliu Coposu şi “lupii tineri” ai 
neocomunismului cosmetizat, şi-a dat pe 
(aţă, în mai puţin de doi ani, nu doar lipsa de 















Mircea ELIADE (1935) 







ANUL VIII 
Nr. 5/89 


E 
1998 


16 pag, - 3000 lei 





experiență şi competenţă, dar şi perfecta 
furpitudine morală, esenţial aceeaşi cu a 
vechii puteri. Figura donquijotescă a ex- 
premierului Victor Ciorbea a fost lepădată 
în cele din urmă ca o excrescență străină 
(cum se întâmplase, mai devreme, şi în cazul 
Valerian Stan) 

Din toată această mlaştină 
puturoasă părea să se salveze, cât de cât, sub 
poza bonomiei civilizate, preşedintele Emil 
Constantinescu. Până la urmă s-a dovedit, 
însă, că la Cotroceni sinistra “cucuvea” n-a 
fost înlocuită decât de o “cioară vopsită”! 
După ce a pierdut senin “pariul” cu toate 
făgăduințele electorale, de “imaginea” 
preşedintelui s-a ales praful, în urma 
scandalului Ciorbea, şi pulberea. în urma 
“afacerii Otopeni”. Nu pot şti, scriind aceste 
rânduri, care va fi urmarea acestei ultime 
ataceri, dar lucrul e de prea mică importanță 
înraportcu stările de fapt pe care le-a revelat 
deja. Astfel de afaceri s-au făcut neîntrerupt, 
la noi şi aiurea. Lucrul grav este că, de data 
aceasta, împrejurarea (premeditată au ba) a 
spulberat şi ultimul dram de iluzie în privința 
unei puteri în care românii îşi investiseră tot 
capitalul de speranță acumulat în şapte ani 
de batjocură neocomunistă... 

Aşa cum se prezintă în momentul 
de față scena politică românească, fertium 
non datur. Ne vom întoarce, probabil, cu 
sentimentul românesc al lui “ce-am avut şi 
ce-am pierdut”, în fundătura fatală a 
neocomunismului de felurite nuanţe, care- 
Şi va recuceri poziţiile prin turpitudinea 
resentimentară a unei părți din electorat şi 
prin absenteismul dezabuzat al alteia. 

Că în acest context dezastruos 
Biserica a schițat gestul de “a se implica în 
politică”, de fapt în civilitarea electorală a 
unei societăţi debusolate, poate [i discutabil 
în principiu, dar este toarte necesar în fapt, 
Cu o credibilitate publică infinit mai mare 
decâtatuturor celorlalte instituţii ale parodiei 
de stat românesc actual, preocupată şi chiar 
răspunzătoare prin natura ei de starea morală 
a naţiunii, Biserica e în pertectă legitimitate 
de a încerca, în ciuda nedesăvârşiriloi 
omeneşti de care este ea însăşi atinsă, o 
reorientare principială a vieţii noastre 
publice şi o reclădire treptată a speranţei 
româneşti, sub semnul Crucii lui Hristos, 
Care a biruit Lumea. 


Răzvan CODRESCU 















PAG. 2 NR. 5/89 Mai '98 


OFENSIVĂ 


_ANTI-CREȘTINĂ 
IN UNIVERSITATEA 
BUCURESTI 


Vizita la Bucureşti a Părintelui 
Gh. Calciu-Dumitreasa, dinspre sfârşitul 
lunii martie, a făcut să dea pe dinafară, 
pare-se, paharul răbdării democrato- 
stângiste: în loc să se pună în slujba 
idealurilor masonice, la rând cu 
“dizidenții” subțiri de la spartul târgului, 
sfinţia sa a îndrăznit, cu greutatea celor 
21 de ani de închisoare sub comunişti, să 
gireze Biserica strămoşească, în care e 
ordin să se tragă din toate părțile, cu 
balalaici detipzubaşcian. Într-o Ortodoxie 
cam posacă, apare deodată un popă cu 
vână şi cu aură de martir, iar tineretul 
studențesc se calcă în picioare ca să-i 
audă cuvântul în Aula de la Drept! Ba mai 
mult: se sfințesc temeliile unei bisericuțe 
ortodoxe în chiar inima “spaţiului 
universitar”, unde deşteptăciunea 
omeneascănu mai lasă loc de Dumnezeu! 

Şi iată că, imediat în urma 
incomodului vizitator, după atâţia ani de 
somnolență studioasă, “studențimea” 
emancipată şi liber-cugetătoare, 
reprezentată de patru studenți de la 
Filosofie şi unul de la Drept, îşi arată 
dintr-o dată muşchii, avându-l ca maseur 
de serviciu pe d-l Gabriel Andreescu 
(deghizat în Comitetul Helsinki) şi ca 
teren de exerciţiu sediul Grupului pentru 
Dialog Social (cu tot cu gazeta de perete 
numită **22"). Performanţa de grup s-a 
concretizat într-un memoriu în care se 
deplânge recrudescența în Universitate a 
“fundamentalismului” ortodox, care n-ar 
fi, de fapt, decât cioara vopsită a 
“Jegionarismului”! Ateii, homosexualii, 
sataniştii, sectanții, în fine, toate categoriile 
de “minoritari” cu deschidere 
“europeană, toți se simt “agresaţi” de 
majoritatea habotnică, de conferințele pe 
teme creştine din Aula Magna, de afişele 
care le anunță, de icoanele agăţate pe 
pereți (mai abitir decât în Parlamentul 
țării). Cât despre biserica plănuită în 
spaţiul Facultății de Drept, dumnealor n- 
ar avea nimic împotrivă, numai să fie... 
“ecumenică'*! Vorba proverbului: “Dacă 
dinzbierats-ar putea ridica o casă, măgarul 
ar clădi toată strada”... Cum o arăta o 
biserică ecumenică, bată-vă să vă bată?! 
Cumva ca “Noul lerusalim” de la 
Pucioasa-Glodeni? Sau poate ca o 
mândreţe de templu masonic?... 

Iluminat dintr-o dată, chipurile, 
de aceşti cinci bodyguarzi ai “spiritului 
universitar”, Rectorul a interzis în pripă 
orice manifestări religioase în 
Universitatea Bucureşti (cu excepția 
Facultăţii de Teologie, privită, oricum, ca 
un fel de“'dependinţă' postdecembristă a 
“bastionului științei”), Desigur, 
majoritatea, reprezentată prin Liga 
Studenţilor şi A.S.C.O.R., a reacționat 
public; uncomunicatal A.S.C.O.R., poate 
redactat cam în grabă, a apărut în pagina 
creștină a ziarului Ziua din 4 aprilie, 
denunțând manevra de sorginte 


“pedesistă”, sub titlul redacțional 
“Dumnezeu alungat din Universitate”. În 
aceeaşi pagină, o studentă la Drept (d-ra 
Irina Donciu) demonta acuzaţia stupidă de 
“prozelitism” ortodox (cum şi de ce să faci 
prozelitism ortodox într-o ţară în care 87% 
din populaţie s-a declarat deja ortodoxă?!) 
Ca la un semn, toţi politrucii neo- 
marxismului democratic şi-au ascuţit 
limbile şi condeiele. D-l Zubaşcu, bunăoară, 
a făcut spume la condei timp de aproape o 
săptămână, înpaginile unui cotidian cândva 
respectabil, punându-i la colţ pe studenții 
“fundamentalişti”, cu deja proverbialul său 
patos antiortodox. Avortonul Cenaclului 
“Flacăra” (crezând că titlul de pagină din 
Ziua aparţinea A.S.C.O.R.-ului, dar găsind 
şi prilejul de a plăti polițe mai vechi 
“extremiştilorde dreapta” de la“ Anastasia”) 
se indigna solemn: ce vorbă-i asta?! Cum 
poate fi alungat de undeva Creatorul cerului 
şi al pământului?! Nimeni nu s-ar fi putut 
conforma mai bine decât d-l Zubaşcu 
definiţiei eminesciene: “Prostul e cel care 
ia metafora ad litteram”... 

G.D.S.-ul a convocat o şedinţă de 
aproape cinci ceasuri, degenerată în 
rechizitorii generale la adresa Ortodoxiei 
(precum cel al'*filosofului” Mircea Flonta) 
şi culminând cu istericalele d-lor Cristian 
Preda şi Andrei Comea. La Prima TV, d-l 
Gabriel Andreescu a ieşit cam şifonat din 
“focul încrucişat” în miez de noapte cu d-l 
Virgil Vlăescu, fost preşedinte al 
A.S.C.O.R. Joi, 9 aprilie, Senatul 
Universităţii, îmbulzit de presă şi destudenți, 
derutat de proporţiile pe care le-a căpătat 
conflictul, a ridicat temporar (de grija 
“sărbătorilor pascale”) interdicţia de a se 
ține conferinţe religioase, dar a hotărât să 
blocheze construirea bisericii şi să dea jos 
icoanele de pe pereți, promițând o decizie 
definitivă până spre sfârşitul lunii mai. Presa 
centrală (cu excepţia “României libere”, 
care după ce se obosise atât în zilele 
anterioare, acum a tăcut mâlc!) a anunțat 
laconic hotărârea Senatului (în realitate, un 
fel de “amânare strategică'*). 

Bezbojnicii de modă nouă au 
pierdut — în linii mari — o bătălie, dar 
războiul este departe de a se fi terminat. De 
aceea n-am considerat inutil să reproducem 
alăturat luările de poziţie ale Patriarhului 
Teoctist şi Părintelui Calciu. Regretăm că 
şi de această dată fraţii greco-catolici au 
înțeles să stea deoparte, lăsându-i pe 
ortodocşi să se lupte de unii singuri pentru 
“drepturile” lui Hristos în principala 
instituție de învățământ superior a ţării, 
deşi e limpede pentru toată lumea că în joc 
se află un interes creştin general. Ne 
iluzionasem cândva că, dacă unirea nu este 
cu putință, am putea realiza măcar unitatea 
în faţa adversarilor comuni, Încetul cu 
încetul, iluzia se destramă... 


Vasile A. MARIAN 


PUNCTE CARDINALE 








COMUNICAT DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE 







Domnule Rector, 





Cu uimire şi profundă mâhnire am primit vestea că, în urma presiunilor unor 
forțe vrăjmaşe Bisericii Ortodoxe Române, tocmai acum, înaintea sărbătorilor pascale, 
Biroul Senatului Universităţii a interzis temporar tinerilor din Asociaţia Studenţilor 
Creştini Ortodocşi Români să mai organizeze conferințe cu tematică religioasă în 
spaţiul universitar, cu excepția Facultăţii de Teologie, urmând ca şedinţa Senatului din 
9 aprilie să se pronunţe definitiv asupra acestei probleme. Socotim măsura deosebit de 
gravă, pentru că ea se opune procesului de renaştere a societăţii româneşti pe baza 
tradiţiilor noastre creştine şi este în contradicție cu deschiderea de până acum a 
Universităţii Bucureşti faţă de valorile Ortodoxiei, pentru care ASCOR - constituit cu 
binecuvântarea Sfântului Sinod - s-a implicat consecvent. În acest fel, Aula Universității 
Bucureşti a dobândit aura sacralităţii prin privilegiul de a fi găzduit conferinţe ale unor 
personalități de excepție din viaţa religios-spirituală: patriarhi, ierarhi, teologi, trăitori 
în duh creştin. Astfel, integrarea Facultăţii de Teologie în Universitate nu s-a rezumat 
doar la o relaţie administrativă, aceasta contribuind în mod nemijlocit la renaşterea 
















spirituală a vieţii universitare. 

Cum este cu putință ca aceeași Universitate care a conferit titlul de doctor 
honoris causa marelui teolog român Dumitru Stăniloae, precum şi Întâistătătorului 
Bisericii Ortodoxe Române, în prezența patriarhilor Ortodoxiei, să renunţe cu uşurinţă 
la componenta spirituală a vieţii universitare?! 

Cu acest ultim prilej, rectorul de atunci al Universităţii, D-l Emil 
Constantinescu, elogia, în egală măsură, rolul important al Bisercii Ortodoxe Române 
în menținerea unităţii spirituale, morale şi naționale a poporului român, precum şi 
lucrarea benefică a integrării Facultății de Teologie Ortodoxă în cadrul înaltului for de 
cultură românească, care este Universitatea Bucureşti. Nu înțelegem cum, de la 
asemenea viziune, s-a ajuns, într-un regim democratic, la o decizie care ne aminteşte 















de regimul dictaturii ateismului! 

Această măsură restrictivă reprezintă o gravă atingere a drepturilor studenților 
la libera exprimare, ținând cont şi de faptul că membrii ASCOR nu sunt numai studenți 
ai Facultăţii de Teologie, ei provenind din toate facultățile şi exprimând punctul de 
vedere al unei largi categorii de tineri studioşi. 

De aceea, ne găsim în situaţia de a apela la conducerea Universităţii să revină 
asupra deciziei de interdicție, permițând în continuare studenţilor să-şi desfăşoare 
activitățile specifice Asociaţiei, ca şi până acum, în deplină libertate. 











Cu stimă, 
TEOCTIST 
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 





7 aprilie 1998 









2952 CALEA ADEVĂRUL ȘI VIAŢA 


Da 3 i C2S sâmbera 4 aprilie 


e 8 


DUMNEZEU ALUNGAT 
DIN UNIVERSITATE 


A reinceput prigoana împotriva studenţilor creştini? 





PARA, mei n me e d Le m d ca 
L —. 
RENI IZEI PT EET ETERA Iu îmmetu tm 
A a E e a a) dt 
nou = AAA i me il a m mi i e mn . SO Rat pata E aa ada 
elor Ă Pro... La he a În pe Dea Pe emiterea ama a Ur 
m... UI - pp —— m .. ..—— mpa m În n ie e 
A sn. d pi A — = pa Pe mem e dee BE mm me pe de vrema atare 
| a Sapt — —. lama hi re ip A roma mai PL m. 9 m. —_. r—— 
— _. Pai m mm d. ae 0 met de m A e pă n . A samă pan £ 
= ee ÎI 2 Si tnui & bata — — - Sir o bia 
un as ra — pre Mecena Moina Ma ee e e e dm me m da 
-— de ee ete Rt de me mm de Po. [ .. .. br. aaa 
m rm mmm ee ăi re dmerei pl _-. a i 
- [' LES Do pri o i y a = p 
e inte ra a [ă aaa rr Ti 2 Dmuui dn audi min mem dn beam ne dei = 
LE] Di aim e pe aa —.. vr— a Ca a, rr iei E ii i 
— Pa d asa Manta € în acetiin pomeni Dire female pin mei e me e i 
ae onescu .— ——— = în d - —_..— —— n mbio» 


Ateț DESPRE PROZELIT 





—. 

D= Sari toi n Bu com cuvintele pu inseamnă ce Inscamaă habsbu ă 

0 ma CI inscaunnă ceca ct perne haporiante vhe <A insemne TgIC 

m nea eta w Am mici în mi mai ÎN tă 

Sata tutz NESIRE IDR A Mem ama ma acama [OTP a See 

sa Avi A i ri mână n me (nea pm ce m în crin die e | E ee m i ml m e e 

DE. Com dn dpi DN e e mi pri ba nn În n ma în Sh ed pan i imita mmm demni mmm i 

iri tuia e 14 LI Dn soi Ace 0 me mt | d ue ra Lt 

SENS PIE Era SE IE E E 

Mom me mea n omntu mamei Omi inta ati rep hei pe E zi - di 

La ad -.", Dă mine ma ..8 b cc — i Toamtrabiame imi re m? a a 

ni 3 Pop LE LEA = CEIA E totrăi 
——— .— 

[i sn. „PN mea m 7 da see via pe A sia enta — m... 

..| -.. i. _... 


| 
[i 
i 
| 
| 
i, 


| 
i 
l 
i 
i 


„ISTORIA SE REPETĂ? 


"Pentru prima oară in istoria Universităţii ieşene, senatul universitar 
anunță deschiderea cursurilor fără preoţi şi fără serviciul religios. Pentru a 
ințelege cineva durerea noastră, trebuie să ştie că această solemnitate era 
neintrerupt, de o jumătate de veac, cea mai frumoasă sărbătoare a universității. [...] 
Dar acum universitatea noastră se dezbrăca, printr-un ges! al senatului universitar, 
de podoaba tradiţiilor ei semiseculare. Mai grav: universitatea aşului creştin, cea 
mai înaltă şcoală românească, proclama, în ceasurile grele de atunci, lupta contra 
lui Dumnezeu, alungarea lui Dumnezeu din şcoală, din instituţii, din țară. 

Profesorii Universităţii din laşi, afară de cei 4-5 cunoscuţi, au primit cu 
mare satisfacţie hotărârea păgână a senatului, acest pas înainte, care va scoale 
"ştiinţa românească" din "barbarie” şi din "prejudecăjile medievale”. Studenţii 
comunişti jubilau, evreimea triumfa, iar noi, cățiva, ne întrebam cu durere: Oare 
că! mai este până când vor [i dărâmate bisericile, iar preoții în odăjdii răsti eniți în 
altare?" 


(Corneliu Z. Codreanu, Pentru legionari, 
enp." Deschiderea Universităţii din laşi în toamna anului 1920"; ed, 1936, p. 41) 














Puloul unemii 









Radu Comănescu: Părinte, iată că sunteți 
proclamat, de mai toată presa centrală, drept cel mai 
autentic adversar creştin al comunismului din România. 
prietenul meu, Răzvan Codrescu, v-a numit chiar “un 
răscumpărător al vremurilor”. Unii au văzut însă un 
paradox în faptul că în această dimineaţă [22 martie 
1998 — n. red.] ați slujit, în Dealul Patriarhiei, alături 
de Prea Fericitul Teoctist... Pornind deaici, îndrăznesc 
să vă intreb: pe fondul atător îndoieli şi nedumeriri cu 
privire la actuala ierarhie a Bisericii Ortodoxe Române, 
care este poziția pe care o asumaţi — şi eventual o 
recomandaţi — cu privire la acest subiect extrem de 
sensibil? 

Pr. Gheorghe Calciu: Lăsând la o parte 

aprecienle cu care îmi puneţi umilinţa la încercare, 
cred că din actul meu de a sluji cu Prea Fericitul 
Patriarh se desprinde suficient de clar atitudinea mea. 
Ceea ce interesează probabil, din întrebarea pe care 
mi-aţi pus-o, este cum de am ajuns eu la aceste concluzii, 
cum se justifică ele în mintea şi în inima mea. Prin 
timpul pe care l-am petrecut în închisoare, prin toată 
experiența pe care am avut-o acolo, am înţeles că orice 
ură este străină de Dumnezeu, ne îndepărtează de El. 
Ura — chiar dacă nemanifestată în acte violente, ci 
prezentă doar la nivelul sentimentelor — este 
distrugătoare. Desigur, au fost lucruri grave în ierarhia 
noastră, au fost fapte care n-ar fi trebuit să se petreacă, 
au fost chestiuni care au lovit dureros în structurile 
ierarhice ale Bisericii noastre. Dar, dincolo de toate 
acestea, Biserica are marea forță, ca instituţie 
tradițională şi mistică, de a-şi vindeca propriile răni. Şi 
nu numai atât: ea are chemarea de a vindeca rănile 
întregii societăţi, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Cărui 
har lucrează prin slujitorii Săi vremelnici, mai presus 
de orice împrejurări. Şi ştiu că această vindecare a 
început deja în sânul Bisericii noastre. Orice act de 
refuz ar fi readâncil! nişte răni. Şi atunci am pornit de la 
pilda Mântuitorului, Care a venit să vindece orice rău 
şi orice suferință din lume, iar nu să-i prigonească pe 
cei păcătoşi. Eu nu sunt decât o umilă slugă a lui Hristos 
şi încerc — păstrând proporţiile — să contribui la această 
vindecare în Biserica noastră Ortodoxă... 

R. C.: Credeţi că această atitudine, atât de 
profund christică, vafi urmată şi de celelalte comunităţi 
ale exilului? Mă gândesc, de pildă, la Biserica 
românească din Paris, unde este atâta vrajbă şi atâta 














PUNCTE CARDINALE 


îndârjire împotriva actualei ierarhii a Bisericii Ortodoxe 
Române 

Pr. Gh. C.: Probabil că nu, cel puţin imediat. 
Cu timpul, însă, lucrurile se vor schimba. Acolo rănile 
sunt foarte recente; înverşunarea este foarte vie, ba chiar 
alimentată permanent, prin acțiuni sau cuvinte, de-o 
parte şi de alta. Este însă important să vezi dincolo de 
faptul material, dincolo de fenomen; să vezi esența 
lucrurilor... Şi săţinem contcă ierarhia este schimbătoare, 
dar Biserica rămâne aceeaşi. [...] 

R. C.: Părinte, în țară, din păcate, s-a făcul 
multă tulburare; mai ales din pricina campaniei purtate 
anul trecut, ocampanie violentă de denigrarea Bisericii 
Ortodoxe, cum am informaţia că se pregăteşte şi în acest 
an, 10% din populaţie, conform anumitor sondaje, ceea 
ce înseamnă cam două milioane de suflete, a pierdul 
increderea în Biserică. Nu că ar fi trecul la o altă 
confesiune sau la cine ştie ce secte, ci pur şi simplu sunt 
suflete care nu mai au incredere în Biserica părintească. 
Aşvreasăvă intreb: oare nu credeţi că în spatele acestei 
acțiuni violente şi concertate, se află o încercare de a 
limita influenţa Bisericii asupra oamenilor, asupra 
rânduielilor societăţii? 

Pr. Gh. C.: Incontestabil. Pentru că lăsând 
oamenii în rătăcire moral-spirituală, în dezorganizare şi 
dezbinare, aceştia reprezintă o pradă mult mai uşoară 
pentru anumite curente ideologice necreştine, fie anti- 
religioase, fie pseudo-religioase. l-aş sfătui pe oamenii 
care se simt tulburaţi de atacurile împotriva Bisericii, ba 
chiar ispitiţi să-şi piardă credința, să se ducă prin 
mânăstirile noastre; să-şi facă timp pentru câte o vizită 
de o săptămână, sau măcar de câteva zile, pe la o 
mânăstire sau alta. Dacă oameni care sunt total străini de 
Ortodoxie, cum am întâlnit destui, ajung să se 
convertească după câte o astfel de vizită — şi am să vă 
trimit. în acest sens, chiar o mărturie a unei actrițe 
americane, cu rugămintea să o faceţi publică... 

R. C.: Mă iertați că vă întrerup, este deja 
făcută publică; ştiu că a apărut şi în Gracious Light/ 
Lumină lină, revista părintelui Damian, editată la New 
York, dar şi în presa din țară, în Ziua şi în Puncte 
cardinale [este vorba despre confesiunea d-nei Mary 
Magdalene McCann; v. Puncte cardinale, anul V, nr. |/ 
85, p. 16 —n. red.]; este, într-adevăr, o mărturisire 
tulburătoare... 

Pr. Gh. C.: Da, am cunoscut-o personal. Mi-a 





a 


m-a 


- SCRISOAREA ADRESATĂ DE PĂRINTELE CALCIU. 
JCUREŞTI sa A, 3 


[i 


“SENATULUI UNIVERSITĂȚII BU 


fă Y RE 










Mai '98 NR. 5/89 PAG. 3 





>) 























încredinţat scrisoarea ei; am întâlnit-o într-o biserică şi 
mi-a dat-o mie, iar eu am dat-o la Puncte cardinale; pe 
urmă, se vede, s-a răspândit peste tot... Mă bucur, căci 
țineam să se cunoască această mărturisire autentică, a 
unei femei care s-a convertit de la protestantism şi a 
înțeles, în deschiderea inimii ei, ce înseamnă Ortodoxia. 
Şi a înțeles-o într-o mânăstire din Moldova, la Văratec, 
unde, covârşită de pacea locului, a plâns îngenuncheată 
în fața icoanei Maicii Domnului... Deci, cei clătinaţi în 
credința lor. cum spuneam. să se ducă acolo. la 
mânăstiri; sausăvină la bisericile voastre, ale tineretului. 
să vadă pietatea acestui tineret, practica lui religioasă, 
care nu mă îndoiesc că va rodi spre binele tuturor... 

















(Acest interviu, din care am reținut aici doar 
câteva fragmente, a fost difuzat integral de Radio 
România Actualități, vineri 24 aprilie a. c., în cadrul 
emisiunii “Convorbiri creştine”, realizate de Radu 
Comănescu, cu sprijinul Fundaţiei “Anastasia ”) 












a a 





diac 






Am aflat cu îngrijorare despre interdicţia oricărei manifestări 
religioase şi a construirii bisericii începute în curtea Facultății de Drept. 

Această interdicție, bazată pe cererea unei minorități, loveşte în 
dreptul la cuvânt şi la exprimarea liberă a opiniei unei majorităţi, încălcând 
Constituţia, care prevede aceste drepturi. Biserica este parte constitutivă 
din statul de drept român, nu există nici o lege care să separe Biserica de 
stat şi preoții sunt încă salariaţi ai statului, ceea ce le dă dreptul, lor şi 
credincioşilor, de a se manifesta liber în tot câmpul social al României. 

Cererea adresată de un grup de studenți de a se interzice astfel de 
manifestări încalcă drepturile cele mai elementare ale omului. În Statele 
Unite, toate universitățile au capele şi biserici, unde studenții pot participa 
la slujbe. La fel, aeroporturile şi alte instituţii de largă circulaţie. Universitatea 
Stanford din California are una dintre cele mai mari biserici catolice din 
zonă (studenţii români de acolo pot confirma), iar Universitatea "George 
Mason” are o biserică în care poate intra un număr foarte mare de studenți, 
chiar în campus. La fel și alte universități din Washington şi alte centre 
studenţeşti. În toate universitățile americane există asociații religioase ale 
studenților şi profesorilor, cu o bogată activitate religioasă şi morală, 
reunindu-se ori de câte ori au un program, fără nici o restricție din partea 
autorităților universitare. 

Rugăm Senatul Universităţii Bucureşti să nu se lase influențat de 
false libertăți şi proteste care lovesc în libertatea de exprimare şi manifestare, 








„atât mai mult astăzi, când ne pregătim pentru Marea Înviere a Mântuitorului, 





adăugând o notă dramatică la imaginea umbrită a României în Occident. 
Această încălcare a drepturilor omului, în special ale studenților, va ridica 
proteste din partea tuturor asociațiilor studenților creştini din America, cu 
care suntem deja în legătură, proteste care vor fi adresate tuturor 
organizațiilor internaționale care apără libertatea religioasă, tribunalelor 
internaționale şi cancelariilor tuturor statelor. 

Ar fi ruşinos din partea unui senat universitar să încalce aceste 
drepturi, într-o vreme în care orice abatere de la respectarea libertăților 
devine o problemă internaţională, care poate arunca o umbră neplăcută 
asupra corpului profesoral universitar român. Prin studenții români din 
SUA şi din celelalte state occidentale, imaginea României a început să se 
schimbe, mult mai mult decât reuşesc s-o facă diplomații şi alte delegații 
politice, care se izbesc mereu de neincredere, tocmai din cauza unor 
încălcări ale drepturilor prevăzute de tratate internaționale. O decizie 
negativă a senatului universitar va produce o schimbare gravă în Vest, 
printre intelectuali şi oamenii politici, privind politica internă a României. 

Ne păstrăm încrederea în înțelepciunea membrilor senatului 
universitar şi rugăm pe Dumnezeu să dea acestui for de înaltă răspundere 
morală lumina înțelegerii şi duhul păcii, de care România are nevoie cu 

















care este biruința duhului asupra morții. 
6 aprilie 1998 






Preot Gheorghe Calciu 








PAG. 4 NR. 5/89 Mai '98 


PUNCTE CARDINALE 





NEVREDNICIA ROMÂNEASCA 


Intr-o lume, aşa cum este actuala societate 

românească, unde toate mecanismele care reglează 
existența socială sunt fie blocate, fie intenționat dereglate 
de către cei ce mânaţi de intere josnice, se străduiesc din 
răsputeri să împiedice instaurarea unui climat de 
normalitate, este din ce în ce mai anevoios să se găsească 
(darmai alessăseaplice) soluții eficiente pentru lichidarea 
moştenirii comuniste. “Comunismul - scria în 1991 Jean- 
Frangois Revel, în Le regain democratique, studiu tradus 
în româneşte şi publicat în 1995 de Editura Humanitas, cu 
titlul Revirimentul democraţiei - e cu atât mai devastator, 
încât nu-i de ajuns să ieși din el ca să scapi de el: trebuie 
să ieşi inclusiv din toate consecinţele lui”. Or la noi, în 
Decembrie '89 nu numai că “nu s-a ieşit din toate 
consecințele comunismului”, aşa cum ar fi trebuit să se 
întâmple dacă evenimentele de atunci ar fi constituit o 
revoluție adevărată, dar într-un anumit sens “emanații” 
revoltei populare au organizat o adevărată contrarevoluție 
pentru a asigura supraviețuirea comunismului. Este vorba 
de tentativa comuniştilor români, în frunte cu lon Iliescu, 
de a pune în practică soluția elaborată la Kremlin - 
perestroika (restructurare) în economie şi politica de 
glasnost (transparență) în viața publică -, panceul care, în 
opinia lui Gorbaciov, ar fi putut să salveze socialismul 
sovietic de la o moarte sigură. De altfel, “soluția 
românească ” pentru ieşirea din comunism - “democraţia 
originală” - a fost prompt amendată de observatorii 
occidentali. “Proiectul gorbaciovist s-a realizat o vreme 
în România şi Bulgaria, unde partidul comunist S-a putut 
debarasa de vechii tirani, pentru a aduce la putere nişte 
lideri mai puţin monstruoşi, schimbând numele partidului 
şi descurcându-se uşor la câştigarea alegerilor", 
precizează în continuare Jean-Frangois Revel, în studiul 
menţionat mai sus. 

Dacă rezistenţa la tentativele de lichidare a 
“consecinţelor comunismului ” din anii guvernării Iliescu 
este explicabilă (regimul instalat la conducerea României 
în Decembrie '89, avându-l ca protagonist pe fostul secretar 
CCal PCR cu problemele ideologice şi de propagandă lon 
Iliescu, a fostunregim de inspirație şi extracție comunistă), 
mai greu de înțeles este incapacitatea regimului instaurat 
după alegerile din 1996, când victoria a revenit “forțelor 
democratice ”,de a întreprinde acțiuni concludente pentru 
eradicarea sechelelor comunismului. O explicaţie există, 
totuşi, pentru această aparent paradoxală situație. Lipsa de 
fermitate, incoerența şi diletantismul care caracterizează, 

încăde la preluarea puterii, actele de guvemare ale coaliției 
CDR-PD-UDMR (patronată de preşedintele Emil 
Constantinescu) sunt consecințele incompetenţei actualilor 
oameni politici însărcinaţi cuconducereatreburilor publice. 
Cât priveşte afirmaţia făcută în toiul campaniei electorale 
din 1996 de candidatul Convenţiei Democrate la 
demnitatea de preşedinte al României, membrul PNȚCD 
Emil Constantinescu, cum că formaţia politică pe care o 
reprezintă ar dispune de 15.000 de specialişti, pregătiți să 
ocupe şi să asigure funcționarea întregului aparat de stat la 
un înalt nivel de profesionalism, această afirmație s-a 
dovedita fi un act de demagogie de cea mai ordinară speţă. 
Adevărul este că evenimentele din decembrie '89 au 
găsit România lipsită de o clasă politică în măsură să 
preia conducerea procesului de transformare a 
structurilor şi instituțiilor comuniste în Structuri şi 
instituţii democrate, după model occidental. O situație 
care nu numai că nu a fost depăşită în cei opt ani care s- 
au scurs de la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, dar 
amenință să devină o constantă a scenei politice 


româneşti. 
+ 


La originea faptului că evoluţia politică a 
României, în perioada ce a urmat prăbușirii sistemului 
comunist în Europa de Răsărit, nu a reușit să țină pasul cu 
evoluția situaţiei politice din Ungaria, Cehia sau Polonia 
se găseşte în modul în care fiecare dintre aceste țări au 
reacționat la statutul de vasalitate politică, ideologică și 
economicăce le-a fost impus prin târgul dintre democraţiile 
occidentale şi Rusia bolșevică, la sfârşitul celui de al 
doilea război mondial. 

În anul 1956 rezistența anticomunistă din 
România era practic lichidată. Temniţele şi lagărele de 
muncă forțată măcinau fără cruțare aspiraţiile şi vieţile 


celor care cutezaseră să se împotrivească comunismului. 
Elita unei națiuni era desființată sub privirile îngăduitoare 
ale Occidentului, fără să se consemneze nici proporțiile şi 
nici semnificaţia represiunii şi crimelor ce o încununau. În 
această atmosferă de teroare, în Octombrie 1956, în Ungaria 
izbucneşte revolta anticomunistă. Ea va fi înecată în sânge 
sub şenilele tancurilor sovietice, dar peste 200.000 de 
unguri se refugiaseră în lumea liberă, constituind un imens 
capital uman şi moral, pe care națiunea maghiară îl va folosi 
pentruarevendica, în perspectivă, libertatea şi recunoaşterea 
suveranității. 

Dar nu numai atât. Ceea ce ungurii nu au realizat 
prin confruntarea directă cu colosul bolşevic, au realizat. 
chiar dacă numai parțial, printr-o politică abilă în condiţiile 
create în urma înfrângerii răscoalei. (Într-o situație similară, 
în revoluţia de la 1848, deşi înfrânți pe câmpul de luptă, într- 
un răstimp relativ scurt, prin manevre politice, ungurii au 
reuşit să fie recunoscuţi de Viena ca naţiune suverană, 
Regatul Ungar fuzionând cu Imperiul Habsburgic într-un 
stat dualist, “monarhia chezaro-crăiască '). Sub conducerea 
lui Janos Kadar, conducătorul impus de sovietici, comuniştii 
unguri vor construi o fațadă de fidelitate ideologică față de 
Moscova, laadăpostul căruia vor îndulci deliberat asprimea 
socialismului, creând o adevărată oază de prosperitate 
materială, de neimaginat în restul lagărului socialist: 
“socialismul gulaşului ”. Concomitent, şi poate acest fapt 
este mai important decât spectaculoasa creştere a nivelului 
de trai, comuniştii unguri au îngăduit şi chiar au încurajat 
unele atitudini şi manifestări neortodoxe pe plan cultural. 
Literatura samizdat a putut circula nestingherită de rigonile 
cenzurii oficiale. S-a tolerat funcționarea unor universități 
volante, în activitatea cărora preceptele marxist-leniniste 
erau ignorate. Darchiar şi în învățământul oficial rigorismul 
ideologic nueranici pe departe sufocat, aşa cum se petreceau 
lucrurile în învaţământul românesc, Consecința benefică a 
acestui climat de liberalism cultural a fost crearea unei 
pături de intelectuali neosificați în tiparele materialismului 
dialectic şi istoric, care după prăbuşirea comunismului nu 
au întâmpinat dificultăţi în a se integra în spiritul 
democraţiilor europene. 

Înanul 1988, Kadar, intuind iminenta dezagregare 
a comunismului, se retrage din toate demnităţile pe care le 
deţinea. Fruntaşul comunist era conştient de faptul că, în 
pofida discreției cu care condusese destinele poporului 
maghiar timp de 32 de ani, trecutul său prosovietic îl face 
inapt pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor politice. O 
evoluţie de al cărei curs succesorii săi au fost conştienţi, 
când, în Mai 1989,au făcut primabreşă în “Cortinadefier”. 
Simpla înlăturare a câtorva panouri din gardul de sârmă 
ghimpată de la granița cu Austria, granița dintre lagărul 
socialistşi lumea liberă, ausalvat Ungariaatât de comunism, 
cât şi de ipoteca sovietică. Partidul Comunist Ungar 
abandonează orice referire la marxism-leninism şi renunță 
la rolul său conducător, făcând loc pluralismului politic. În 
anul 1990 au loc alegeri cu adevărat libere, câştigate de 
Forumul Democrat Maghiar, formaţiune politică de centru- 
dreapta, iar Arpad Gâncz, fost deținut politic, condamnat la 
muncă silnică pe viaţă ca urmare a participarii la revolta din 
1956, este ales preşedintele țării, demnitate pe care o deține 
şi în prezent. Şi corolarul traiectoriei politice parcurse de 
vecinii noştri de la Vest este cunoscut: recunoaşterea, fără 
rezerve, a calităţii Ungariei de stat democrat, primirea cu 
drepturi depline în NATO şi perspectiva acceptării într-un 
viitor apropiat în Comunitatea Europeană. 

Deşi, formal, cu un statut politic faţă de Moscova 
similar cu cel al Ungariei, România va urma o cale aparent 
proprie în procesul de construire a socialismului, “de 
edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi 
trecere la construirea în România a societăţii fără clase, 
societatea comunistă”, aşa cum sună formularea din 
Statutul Partidului Comunist Român. În timp ce comuniştii 
unguri mimau obediența faţă de Moscova şi puritanismul 
ideologic, pentruca în spatele acestei măşti să-şi poată urma 
propriul drum, comuniştii români au arborat- pentru uzul 
Occidentului-stindardul unei pretinse “independențe 
naționale”, în spatele căreia au practicat un rigorism 
ideologic, asemănător doar cu comunismul chinez din 
perioada “revoluției culturale”, 

Iniţiat de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi cultivat 
nână dincolo de orice consecinţă de Nicolae Ceauşescu, 


național-comunismul,aşacumafostdenunțat de politologi 
occidentali, acest hibrid marxist elaborat pe malunile 
Dâmboviţei, aconstituitun adevărat blestem pentru neamul 
românesc. Fondul biologic al naţiunii s-a degradat din 
pricina unui îndelungat regim de subnutriție, frigului din 
locuinţe şi asistenței sanitare precare. Invățământul (în 
perioada interbelică la un nivel valoric comparabil cu cel 
din ţările apusene) a fost total subordonat cerinţelor 
ideologice (copiii erau îndoctrinați încă de la vârsta 
preşcolară). Învățământul general erao fabrică de analfabeți 
cu certificate, iar învățământul superior o pepinieră de 
semidocţi cu diplome. (Desigur, au existat şi excepții 
notabile, dar acestea nu sunt produsul şcolii comuniste, ci 
al eforturilor proprii, adeseori sprijinite de familie, acolo 
unde elementele dotate nativ au avut şansa să se bucure de 
un astfel de sprijin). 

Partidul Comunist a avut însă şi o elită proprie, 
formată în institute create în acest scop, Academia Ştefan 
Gheorghiu fiind unul dintre aşezămintele din această 
categorie. Dar produsele acestor şcoli superioare ale 
partidului purtau amprenta inconfundabilă a obiectivelor 
pentru care fuseseră pregătiți: propagandişti marxişti, 
activişti de partid sau specialişti în economia planificată, 
precum Şi profesionişti cu înaltă calificare, fie pentru 
serviciile de securitate internă, fie pentru serviciile de 
spionaj în țările capitaliste. 

Dar nu numai Şcoala, ci toate instituţiile 
fundamentale ale societății au fosttransformate din temelii, 
pentrua servi scopurilorcomunismului. Armata, adevărata 
Armată Română, cea existentă la preluarea puterii de către 
comunişti, a fost desființată, locul ei fiind luat de o armată 
nouă, formată pe nucleul diviziilor de voluntari "Tudor 
Vladimirescu” şi "Horia, Cloşca şi Crişan”. Constituite în 
Uniunea Sovietică, după modelul Armatei Roşii, din 
Pa ae rol în timpul celui de al doilea război 
i Za iti : divizii au sosit în țară după 23 August 
(însemnele e e cae oa uraul ȘI isreauiz TOSIa 
“tudoriştii ” şi "oloscatăi See E aia S-a reni 

ci, i conştiinţe “sfiematu 
în ădăr hi (In timpul războiului it Uniunii 
Sovietice, Divizia““Tudor Vladimirescu” a făcut arte di 
dispozitivul Armatei Roşii care opera pe Frontul Mold vei). 
f Un proces similar s-a petrecut şi cu J ca ata 
oază 2 Ca Urap elay scurt, vechiul corp de magistrați, 
îi prin tradiție principiilor “Justitia fundamentum 
regnorum " şi “Fiat iustitia pereat mundus!” 
: cesta A us!”, au fost 
izgoniți din judecătorii şi tribunale şi înlocuiți cu jud 
Noi, formați în pripă pentru a servi cu fid ial tit 
Partidului Comunist. “$, ce ale interesele 
A , »  Depararea puterilor în stat 
principiul major al democraţiei, care , 
judecătorească de sub ingerințele | DS coe puterea, 
politice, a fost înlocuit 


cu dogma: “Partidul Comunist Român este centrul vital 


al întregii noastre naţiuni 
3 ni, forța politi - 
Republica Socialistă /a politică conducătoare în 


România ”. Consecin i 

i : : ța acestei nefaste 
ei a LEA a fost că Justiţia a devenit o anexă a 
și conştiinţa ai aoguEală să respecte preceptul că nu legea 
Partidul. agistratului stabileşte ce este drept, ci 


propagandă ateistă, Biseric 
a să fie 
a riguros control al organelor ie 
fundamentale” eră, inarăd | d ela A 
ortodoxă din România 


i, est 
termen scurt, de-a * greu de spus. Pe 


de ani de regim co 














să asigure un minimum de asistență spirituală populației. 

Pe termen lung, însă, colaborarea cu regimul comunist, o 
colaborare care a mers până la a închide ochii atunci când 
lăcaşurile de cult erau dărâmate, constituie o grea povară 
pusă în sarcina Bisericii Ortodoxe Române. Această situație 
ambiguă ar fi putut fi însă evitată dacă ierarhii care au 
acceptat compromisul ar fi avut tăria şi înțelepciunea să se 
retragă pentru restul vieţii în liniştea mânăstirii. Alegând 
această cale, pe de o parte s-ar fi bucurat de recunoştinţa 
celor pentru care au acceptat compromisul, nelipsindu-i 

de bucuria împărtășirii cu sfintele taine, iar pe de altă parte 
ar fi scutit Biserica de critici răuvoitoare. Din păcate, până 
acum nu au făcut-o... 

Dacăocomparațiea comunismului românesc cu 
cel maghiar ne este categoric dezavantajoasă, la fel de 
dezavantajoasă ne este şi comparația cu evoluția 
comunismului în Cehia şi Polonia, celelalte două țări foste 
comuniste care au fost acceptate în structurile euroatlantice. 

Comunizată în urma ocupănii țării de către Armata 
Roşie, Cehia nu s-a adaptat niciodată la comunismul 
ortodox de tip sovietic. In 1968, fracțiunea reformistă din 
Comitetul Central îl impune pe Alexandr Dubcek ca 
secretar general al partidului comunist. O alegere care 
marchează o schimbare radicală a concepţiei despre rolul 
partidului în viața politică, în sensul separării conducerii 
statului de activitatea de partid, acceptarea în principiu a 
unei opoziții politice şi reformatoare, evoluţia spre un 
“comunism cu chip uman”, idei pe care istoria 
contemporană le-a reținut sub denumirea de “Primăvara 
de la Praga”. Bineînţeles că sovieticii au respins cu 
indignare această “erezie” şi tancurile sovietice, la fel ca 
în urmă cu 12 ani la Budapesta, au avut grijă să o lichideze 
la timp. 

Acțiunea de a discredita ideea de liberalizare a 
sistemului socialist dirijată de Gustav Husak, instalat la 
conducerea Cehoslovaciei de sovietici, a primit însă un 
răspuns curajos şi ferm din partea intelectualității cehe 
grupate în mişcarea “Charta 77”, al cărei document 
programatic va fi semnat de peste 1000 de artişti, oameni 
de ştiinţă şi politicieni reformişti. Printre iniţiatorii acestei 
mişcări s-a găsit şi dramaturgul Vaclav Havel, critic 
neobosit al regimului comunist, fapt care i-a atras repetate 
arestări. În Noiembrie 1989, când era clar că ceasul 
comunismului a sunat. în urma unor masive manifestații 
populare ( “revoluția de catifea "), regimulcomunist a fost 
înlăturat şi la alegerile libere din 1990 Vaclav Havel a fost 
ales Preşedintele Republicii. Ca şi în cazul Ungariei, 
acceptarea Cehiei în structurile euroatlantice este o 
consecință firească a trecutului ei de rezistență față de 
comunism. 

Abandonaţi de aliații occidentali, alături de care 
luptaserăeroic, lasfârşitul celui deal doilea război mondial 
polonezii şi-au văzut țara ocuptată de Armata Roşie şi 
transformată în feudă a Moscovei. Un statut cu care 
populaţia Poloniei nu Is-a putut consola şi, de câte ori s-a 
ivitprilejul,a încercat să-i punăcapăt. Cusprijinul Bisericii 
Catolice, care a făcut tot timpul corp comun cu națiunea, 
Polonia a constituit un permanent prilej de îngrijorare 
pentru Kremlin. Datorităatitudinii sale demne şi sfidătoare, 
în 1956 cardinalul Wyszynsiki, capul Bisericii poloneze, 
este intemat de guvemul comunist prosovietic. In acelaşi 
an izbucnește revolta populaţiei de la Posen, înecată în 
sânge de trupele de ocupație sovietice, În anul 1968 au loc 
mari mişcări antisovietice studenţeşti. În anul 1970, în 
oraşele de la Marea Baltică, se produc greve, reprimate 
sângeros. În 1976 au loc mari mişcări de protest provocate 
de creşterea peste măsură a preţurilor la alimentele de 
bază. Conducatorii protestelor sunt arestaţi şi condamnaţi 
la ani grei de temniță. Este momentul în care intelectualii 
polonezi intervindirect în sprijinul muncitorilor, întemeind 
“Comitetul pentru apărarea muncitorilor" care în anul 
următor își va schimba denumirea în “Comitetul pentru 
autoapărare socială”. 

Darcel mai importanteveniment în viața Poloniei 
comuniste este întemeierea sindicatului “Solidaritatea”. 
Sub conducerea electricianului Lech Walesa, 
“Solidaritatea” dezlânţuie grevele masive din Decembrie 
1981, care nu pot fi înăbușite decât prin decretarea stării 
de asediu și arestarea a mii de Sindicalişti, In ciuda 
interdicției legale, “Solidaritatea " îşi continuă activitatea 
în clandestinitate și, în 1988, organizează noi greve, 
cerând îmbunătațirea nivelului de trai și legalizarea 
sindicatului. În urma acestor greve, situaţia politică se 
precipită. Sindicatul “Solidaritatea” este relegalizat, au 
loc alegeri libere, Tadeus Masowiecki, unul dintre 
conducătorii “Solidaritatea”, devine şeful guvernului, 
țara își reia numele de Republica Polonia şi, la alegerile 
prezidenţiale din 1990, Lech Walesa este ales Preşedintele 


PUNCTE CARDINALE 


Republicii. Ca şi în cazul Ungariei şi Cehiei, acceptarea 
Poloniei în structurile euroatlantice este rodul firesc al unui 
trecut onorabil de rezistenţă şi luptă anticomunistă. 

Am comite însă un act de neîngăduită impietate 
dacă am omite participarea Românilor la rezistența şi lupta 
anticomunistă. Aceasta cu atât mai mult cu cât represiunea 
comunistă din România a cunoscut forme de manifestare 
neîntâlnite în nici o altă ţară din lagărul socialist european. 
In nici o altă țară comunistă nu s-a practicat asasinatul 
sistematic prin bătaie, înfometare, frig şi lipsa asistenței 
medicale ca în temniţele politice din România. În nici o altă 
țară comunistă nu au fost arestaţi, judecaţi sau condamnați 
zeci de mii de țărani care s-au opuscolectivizării agriculturii, 
cum s-a întâmplat în România. Nici oaltă ţară comunistă nu 
a cunoscut deportarea în masă a unei întregi comunități 
umane doar pentru motivul căar putea săacționeze împotriva 
regimului. Şi, în sfârşit, în România, ca în nici o altă țară 
comunistă, mişcarea de rezistenţă a îmbrăcat uneori forma 
luptei armate. S-a luptat eroic, cu arma în mână, şi s-a murit 
demn pentru libertate şi pentru păstrarea identității naționale, 
până spre 1960. 

Din păcate, Istoria României din perioada dictaturii 
comuniste conține multe, prea multe pagini care nu ne fac 
cinste. Să nu uităm că Partidul Comunist Român şi-a 
început ascensiunea, după 23 August 1944, cu un efectiv de 
800 de membri, mulţi dintre ei “străini de neam şi țară”, 
veniţi din Uniunea Sovietică în furgoanele Armatei Roşii. 
ŞI, de asemenea, nu trebuie să se uite că. în Decembrie '89, 
cei 800 de comunişti de la început au devenit peste 4 
milioane! O creştere ca în basme, în spatele căreia se 
ascunde un nesfârşit şir de renunțări la idealuri, oportunism 
ruşinos, colaboraţionism dezgustător, lichelism de cea mai 
ordinară speță şi, nu în ultimul rând, acte de trădare odioase. 
Cât priveşte categoria celor care în era comunistă s-au găsit 
de cealaltă parte a baricadei, aceasta este pe cale de dispariţie. 
Ca urmare, democraţia şi pluralismul politic din era 
postdecembristă s-au construit pe scheletul și din rezerva de 
cadre a Partidului Comunist. O democrație cu adevărat 
originală! 

Privite din prizma a ceea ce ar trebui să fie un 
partid politic într-un sistem de democrație autentică, adică 
o societate liberă de cetățeni, uniţi în mod permanent prin 
interese şi idei comune, cu caracter general, asociaţie ce 
urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de 
a guverna pentru realizarea unui ideal etic social, nu este 
greu de constatat că actualele partide care populează scena 
politică românească sunt doar grupuri de interese. Ele 
urmăresc 4 ajunge la puterea de a guverna, dar nu pentru 
realizarea unui ideal etic social, ci pentru avantajele 
materiale pe care le pot dobândi în urma deținerii puterii | 
politice. O constatare tristă, care nu exceptează nici chiar 
partidele care îşi arogă calitatea de "partide istorice”. 

Cât de adânc este penetrată actuala viaţă politică 
românească de “consecinţele comunismului” ne-o 
dovedeşte calitatea şi comportamentul actualilor oameni 
politici, indiferent dacă se găsesc la putere sau în opoziţie. | 
Primul Preşedinte al României postdecembriste - lon Iliescu 
- a fost comunist de cea mai pură esenţă. Succesorul său - 
Emil Constantinescu - provine tot din rândurile Partidului 
Comunist şi în răstimpul de când deţine această funcţie a 
dovedit cât de anevoioasă este desprinderea din tiparele | 
mentalității comuniste. Toate guvemele care s-au succedat 
la conducerea țării în perioada postdecembristă au fost 
alcătuite, cu câteva excepții nesemnificative, din foşti 
membri PCR, robi ai sistemului de gândire în care au fost 
educați. Cât priveşte competența profesională în conducerea 
departamentelor ce le-au fost încredințate, ea este ilustrată, 
nemaifiind nevoie de comentarii, prin starea jalnică în care 
a fost adusă România. 

Ceea ce însă constituie în ultimă instanță cauza 
tuturor relelor în România de astăzi este modul în care, în 
primul rând oamenii politici, darşi o bună parte din populaţie, 
percep ideea de libertate, fundamentul democraţiei. O 
situaţie pe care Jean-Frangois Revel, gânditorul politic pe 
care l-am citat la începutul acestui studiu, o caracterizează 
în următorii termeni: “Disocierea dintre libertate şi drepl, 
adică definirea libertăţii nu ca facultate de elaborare a 
legii, cu condiția ca după aceea să te angajezi s-o respecţi, 
cicapeo legitimitate, fără nici o condiţie şi nici o restricție, 
a tuturor revendicărilor şi impulsurilor individuale sau 
particulare, până la cele mai sălbatice”. Un mod de 
înțelegere și de comportament care face ca democrația să 
devină “profi itocraţie”, “cleptocraţie”, sau orice altceva 
decât domnia legii şi a drepturilor fundamentale ale omului 
în societate. 


Gabriel CONSTANTINESCU 


Mai '98 NR. 5/89 PAG. 5 


Am primit la redacţie: 











Un mesaj de la Socola 


laşi 12 mart. 1998 
“Fraţi camarazi”, 





Atitudinea canalieră, dezbinătoare - 
criminală în fond - pe care o manifestă execrabila 
fiţuică (securistoidă?) Je extracție “mexicană” şi 
sectar-ortodoxistă, ce se cheamă pompos “Puncte 
cardinale” (sic), întrece de la ovreme măsura bunului 
simț şi limitele normalităţii, fiind în inversă 
proporționalitate cu impactulei la public (nici măcar 
foştii deţinuţi politici n-ocitesc!). Scrisă cu animalică 
ură, cu duşmănie viscerală, cu patimă oarbă, potrivit 
dictonului imbecilizant “cine nu gândeşte ca noi n- 
are voie să trăiască”; scrisă, aşadar, de un golănoi 
suficient şi arogant (prostu” care nu-i fudul zice-se că 
nu-i prost destul!), “doctor” atoate ştiutor, infailibil 
în tâmpenia sa fantaroană, curvar de notoritate 
“erudit” şi “savant de geniu” tip Elena Ceauşescu, 
acordă dobitoceşte (însă “doct”, bombastic, fără să 

„admită replică) note de bună purtare oricui mintea 
sa bolândă i se pare că-i este “antipatic”, acordă ăla 
p “Brucan aprecieri, interpretări, “judecăţi de valoa re 
absolute. Acestui “ poet” cu pretenții academice - -pe 
careuneoriil auzim grohăind şi pe la Radio E București, 
ba a fost şi pe la Suceava behăind la o adunare 
Ș fantomatică - - i se ada ugă nişte boşorogi. neruşinaţi, 
 monştricretinizaţi, dornici de “rai” şi de “ “posteritate”, 
“eroi” fără glorie care în ultimii 30-44) de anise fi fereau 
!  sămărturisească crezul naţionalist-creştin cu o laşitate 
 fenomenală, şi care peste noapte s-au trezit mari 
"combatanți (stuchi-i-ar mâţele!) “întru onoare”; şi 
| ne dau lecţii seris-verbale, fac morală, amenință (ca 
„ex-informatori ai securității ce au fost majoritatea 
"lor) şi ne trag de urechi că nu suntem din haita lor... 
“Aceşti senili şi oligofreni redactori (colaboratori), 
“aidoma unor demenți incurabili, caracterizați prin 
"binomul persecuţie-megalomanie, îşi varsă număr 
„de număr, pagină de pagină, veninul paranoiac, 
„specific personalităților structurate dizarmonic de 
A „tip obsesiv, isteric, antisocial, border-linesau schizoid, 
"Cu acțiune distructivă, prin efectele avute! Ori un 
„popă ce poartă azi într-o mână crucea şi-n cealaltă 
"dolarii americani, odios torționar la Piteşti (de ce nu 
| relatează el cum tortura fizic şi psihic, acolo, pe 
colegii de celulă!), care are neobrăzarea să-l atace 
porceşte, în termeni sectarişti - el, uns boaită de către 
Pa roşu Iustinian! - peS/. Părinte de la Roma, 
“pentru că acceptă... Evoluţia! Halal iubire a 
aproapelui! Dar oare Talmudul, scrierile rabinice, 
“lumea arabă, “iudeo-nazismul” ete. sunt problemele 
i vitale prioritare ale lumii românești şi ale dreptei 
„creştine care, în idioata viziune puncteardinalistă, 
înseamnă doar “ortodoxia” ierarhilor vânduți 
tuturor stăpânirilor? Sau ifosesele de “cultură” 
“plătite de “patrioţii” de pesta) hotare su jun tâlc 
Li ascuns? HUIDEO! sie. 3 
| d 4 Na i a d, “oi 
pa P.S, Cererile iar ati ați care Su (ra 
“mulţi dintre punctecardinalişti se vindecă la noi în 
| (ih, la Socola! sul cu încredere!... Bi N îș N 


8 Pt Sept Gabriel Aia | 














PAG. 6 NR. 5/89 Mai '98 


statutul său civil (starea civilă) regăsim un anumit curs, mai mult sau mai 

puțin logic, al chestionării: numele, prenumele, data şi locul naşterii, 

numele părinţilor, naționalitatea, cetățenia, adresa, eventual religia etc. 

Fiecare element în parte nu este suficient identificănii, dar întregul ansamblu 

"pare, în cele din urmă, să ajungă pentru a situa omul, ca obiect, într-o 
mulțime de alte obiecte - societatea. Nu vom afla mare lucru despre sinele 

omului respectiv, despre el ca persoană, ca lucru al mâinilor Creatorului 

E (“Toţi lucrul mâinilor Tale suntem” - spune o rugăciune) (1). Se încearcă o 


i Asupra a ce este omul întrebat mai întâi pentru a fi identificat? În 


" apropiere mai mare de identitatea omului prin ceea ce se chema înainte 
“ autobiografie, iar acum copriculum vitae, dar nici în felul acesta nu ne 
i apropiem decisiv. Nici chiar “caracterizările” sau “recomandările” altora 
"nu grăiesc prea clar asupra unui om. In general, se convine că omul este 
“practic incognoscibil, că el rămâne o veşnică şi insondabilă taină, despre 
care numai iubirea (mai ales în varianta ei optimă - prietenia!) poate intui 
i câte ceva. 
E Dacă se poate încerca, cu dificultate, identificarea persoanei ca 
| obiect şi mai puţin ca subiect, în schimb se poate mai uşor determina 
identitatea unui om ca apartenenţă la un grup ale cărui atribute specifice 
conduc prin ele însele la o identificare. 
| Pentru a reveni la întrebarea iniţială: asupra a ce se vor întreba mai 
întâi doi oameni (în cazul de faţă, doi țărani), când se vor fi întâlnit pentru 
prima dată? Care este locul pe care îl ocupă întrebarea asupra credinței? 
Inainte de orice cuvânt, de orice întrebare, însuşi portul poate 
mărturisi asupra unei apartenențe. Astfel, țărăncile din Maramureş se 
recunosc din ce sat sunt după culoarea, dimensiunile şi dispoziția dungilor 
cu de pe zadii. Desigur, fiecare țăran va fi cunoscut portul zonelor învecinate 
E: ' şi va fi distins între deosebirile în port, chiar şi atunci când acestea sunt mici 
şi greu detectabile pentru un observator neavizat, venit din afara zonei. 
(de | Fiecare sat ținea să aibă o “marcă” proprie, un “ce” al său anume. De altfel, 
pătrunzând mai în detaliu, se pot constata distincţii de la familie la familie, 
de la casă la casă, lucru valabil, de altfel, nu numai în port, dar şi pentru alte 
i sectoarealeviețiițăranului, de unde şi vorba “câte bordeie, atâtea obiceie”. 
__ Dar dacă cel de identificat provine dintr-o zonă mai îndepărtată, 
„ îmbrăcămintea sa nu mai spune ceva clarasupra lui, în afara faptului că este 
unstrăin”. Acelaşi lucrueste valabil şi pentru îmbrăcăminteatot mai neutră 
" dinzilele noastre. Atunci prima întrebare devine cea asupra locului din care 
"provine cel de identificat. Astfel se pare că întâiul răspuns pe care îl caută 
"omul în vederea identificării celui întâlnit este asupra fopos-ului său 
__ originar. Acestropos este, în fapt, o arie mai mare sau mai mică, cu cât mai 
 micăcuatât mai plină de determinări, cu cât mai mare cu atât mai generică. 
 Dartopos-ul nu însine înseamnăceva, ci numai întrucât este locuit de cineva 
NP —într-unanumefel. Acestfaptconduce, în continuare, laalte întrebări asupra 
Aă i Ca | identității, mai aplicate, asupra fiinţei interioare. ă TR 
2 a ci In doctrina creştină, omul este identificat atât ca persoană, cât şi 
E ca neam, împreună cu cei de “acelaşi sânge”. Neamurile vor răspunde ca 
atare la Judecata finală. Criteriul identificării etnice este, deci, nu numai 
- prevăzut în iconomia mântuirii, dar i se acordă o importanţă destul de mare. 
“ Un om se deosebeşte de un altul prin numele său, care nu este simplu cod 
N  ataşatîntâmplătorexistențeisale,ci, mai ales, prin însoțirea cu botezul, un 
„VW  moddeafiracordatlacomunitatea Bisericii, de a fi înscris în ea. Etniile îşi 
î  auşielenumelelor.Darcedelimiteazăîn modevidentoetniedealta, unde 
« sc ai . . A . . . 
a iii se află granița dintre ele, în ce mod potele fi identificate cel mai 
simplu şi cel mai rapid? Pentru luma veche, cel puţin, cea de 


“3 
dinaintea marilorimperii coloniale, acestelementde identificare 
îlconstituia limba. Limbadepozitează înarticulațiile ei lexicale, 













morfologice, sintactice, cu adevărat şi foarte profund, un mod 
FRI de a fi, de a reflecta lumea, de a te raporta la ea. Limba este o 
î AIE, amprentă inconfundabilă a identității unui neam, ea mărturiseşte asupra 
SAI unui stil propriu, îl cere chiar. Este interesant că în limba noastră veche 
neamuri şi limbi erau sinonime şi că românii desemnau neamurile cu 
pi “limbi” (2). 
pl Ceea ce interesează însă îndeosebi pentru studiul de faţă este a 
SI vedea locul pe careîlocupăcredința ca factor de identificare. Credința duce 
 laoaltfelde identificare decât numele sau limba. Ea vorbeşte, într-o măsură 
 multmaiaccentuată, despre alcătuirea interioarăa omului, despre structura 
sa dobândită prin etnogeneză şi construită în cursul istoriei. Aşa după cum 
i Ă fiecare om are în el “chipul” lui Dumnezeu şi tinde la “asemănarea” cu EI, 

W se poate spune şi despre fiecare neamcăareun chip şi este chemat la 
- înfăptuirea asemănării. Limba fiecărui neam s-a format şi apoi s-a şletiuit în 
"jurul credinței sale, tezaurizând-o în chipul cel mai firesc şi mai durabil. In 


să D orice caz, pentru români lucrul acesta este mai mult decât evident. “Precum 










şi-a păstrat limba, tot astfel a pusuat şi a modelat țăranul român, după chipul 

- şi asemănarea lui, credința în Dumnezeu”, spunea Liviu Rebreanu în 

' discursul săude recepție la Academia Română. Şi toteladăuga: "C reştinismul 
 nostru,așacumil practică şi îl trăieşte țăranul, ascunde într-însul toate fazele 
şi peripeţiile istoriei poporului român, întocmai ca şi limba românească...” 









ă 
Îsi 





j Fără a fi cel dintâi criteriu de identificare, credința este cel mai 
“ profund. La români se poate observa o suprapunere a identității naţionale 
cu cea de credință, anume cu creștinismul ortodox. In acest sens, datele 
| preliminarealerecensământului din ianuarie 1992,când 8,8% din populația 
țării sau 90% dintre români s-au declarat ortodocşi, în ciuda raptului uniat 
"și a asaltului sectant din ultimul secol, par edificatoare, mai ales dacă le 
“comparăm cu rezultatele unui referendum similar, făcut aproximativ în 
aceeași perioadă în Cehoslovacia, unde aproape jumătate din subiecţi se 
declarau atei (4), Astfel, întrebarea asupra credinţei, pusă după cea a 
[i naţionalităţi, aproape că devine superfluă în cazul românilor, Sigur că o 
" foarte mare parte dintre cei chestionaţi sunt ortodocși în mod formal, mai 
“mult cu numele, dar chiar faptul că au ținut să se declare creştini ortodocşi 





PUNCTE CARDINALE 


spune mult despre concepția lor şi de un 
anume respect pe care îl au, fie şi subteran, 
pentru credință. Cum s-a spusadesea, “român 
zici, creştin zici'”. Această identitate creştin- IR 
ortodoxă a fost bătută atât de temeinic în fe 
urzeala identităţii de neam (naţională), încât fă 
ea a rezistat surprinzător de bine în istorie la 
toate asalturile religioase sau culturale 
exterioare: catolicism, protestantism, 
neoprotestantism, mahomedanism. etc. 
Atunci când, totuşi, această identitate de 
credință s-a pierdut. a urmat aproape simultan 
şi pierderea identităţii de neam 
(maghiarizările din Transilvania, unele 
turcizări în Dobrogea). “Numai credința în | 
Hristos ne poate unifica şi ne poate daputerea | 
pe care am avut-o. Altfel ne prăpădim ca 
neam”, susține Părintele Stăniloae (5). 

Cei de credințe necreştine erau 
denumiți păgâni şi delimitarea de ei era Î* 
clară. Erau numiţi, adesea. peiorativ, chiar | 
“lifte păgâne”, fiind considerați, într-un fel, 
infirmi existenţial. Păgânismul era conceput 
nu numai formal, în sensul apartenenţei 
directe la o credință necreştină. ci în fond, ca 
apartenență la un mod de viaţă şi de acţiune 
deficitar, alături de calea cea dreaptă. De 
aceea creştinii făcători de fapte nedemne 
erau priviţi “ca nişte păgâni”. De altfel în | 
limba română. prin extensie, păgân 
desemnează şi pe “omul rău, crud, crunt, | 
nelegiuit” (6). In acelaşi sens se exprimă şi 
Nicolae lorga: “...românul are groază de | 
păgânism, de cel declarat, nu de cel păstrat 
inconştient. Tot ce-i bun şi blânde creştinesc 
(...). Dimpotrivă. tot ce-i rău şi asprue socotit 
ca «păgân»” (7). “Pentru dânsul, orice om 
bun, cinstit. care-i vorbeşte pe limba lui. este 
un român şi totodată creştin” (8). 

Dar chiar şi creştinii de alte 
confesiuni sunt priviţi cuun zâmbet încrezător 
şi sceptic, uneori ironic. “Papistaş”, apreciat | 
de Dicţionarul limbii române ca “adesea 
depreciativ”, desemnează în primul rând pe [E a: 
catolici, dar, prinextensie, nu numai pe ei, ci, 
adesea, şi pe greco-catolici, ba chiar pe luterani: “Le zic papistaşi, adecăte mai mult cred 
într-ale papei, decât într-ale adevărului”, scria într-un loc G. C onstantinescu (9). Dimitrie 
Cantemir arată că: "Nu este alt rit pe care să-l urască [moldovenii] mai mult decât pe cel 
roman [...]. Căci spun că celelalte erezii se văd de la sine Şi că uşor se poate obse cs 
au depărtat de la credința cea adevărată; papistaşii, însă, (căci ei nu numesc catolici dec i 
pe fiii Bisericii răsăritene) ascund sub piele de oaie o fire de lup” (10). Şi la Nicolae i 
regăsim aceeaşi informaţie: “Poporul numia, în adevăr, pe catolici «spurcaţi» şi gat 
mâncat din blidul lor. Neţinerea posturilor de către catolici, felul lor E le A i face 
crucea, împărtăşania cu azimă şi fără vin, sfinții ciopliţi ca idolii, cântările latine Ep A 
acestea umpleau de dezgust şi spaimă pe țăranii deprinşi de veacuri în credința Răsăritului” 


(11). 

Sectanții, de orice fel ar fi ei, sunt cunoscuți în popor, cel mai ade b | 
de “pocăiți”. "E pocăit”, ți se spune despre cineva şi întotdeauna este vizibil că cata 
determinare e concepută cao ciudăţenie, mai mult chiar, ca oanomalie un fi Id S acei 

In toate cazurile enumerate, delimitarea ţăranului este clară. Ori Ş aka f a. 
de legea şi credința sa, pe care o consideră cea dreaptă şi adevărată, ori IS iferență față 
credinţă este privită cu suspiciune şi neîncredere, ca o deraiere rimejdi ge penală 

„Totuşi, marcându-și clar delimitările, constituit în Sen Rr tati d 
credinţă precise, românul s-a dovedit, în general, tolerant şi îngăduitor. si nei identități de 
decât, eventual, ca răspuns lasilniciile şi uzul de forțăal altora. Numai pictarea forță 
felul în care au pătruns şi au conlocuit în sate românesti atâtea al inacest fel se explică 
credințe. Un exemplu concludent, în acest sens, ar putea fi Esi eu Sasar Si de 
moment dat, a evreilor în sate din Maramureş, caz poate unic i Oe oasă, la un 
aceştia populau mai ales târgurile şi oraşele. Într-o poveste cu înca ut fiind că, în general, 
Pamtfile, se spune: „datina noastră este să facem bine la oricine pir una ala doc ge 
sau credință” (12). “A face bine” se înscrie deplin în învățătur Beep Sa de near) 
temeiul credinței şi la capătul ei iubirea, “Credinţa în Hristos e pa e care pune la 
însuşirea iubirii lui Hristos faţă de oameni. Altfel nu e adevărată Sia faţă de Hristos şi 
Stăniloae. “Căci credința adevărată este ea însăşi începutul acestei d str Sa ă Seinieia 
în infinitatea iubirii lui Hristos. Credinţa fără iubire este el senideri ice i 
individual, nu comuniune; ea poate fi trufaşă, poate ascunde în tă, pentru că e efort 
Conceptul apusean de credință se explică din doctrina unui Hristo la tind pyia else 
în inimi” (13). Credinţa şi iubirea, când sunt autentice, se întru sla distanţă, neprezent 
Un om credincios este apreciat astfel nu după declarațiile lui, ci „pază în fapte PS măsură. 
e baza faptelor” (14). Diadoh al Foticeii spune: “Credința fără fa Po ictele sale. Credinţa 
vor fi la fel de lepădate, Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, acela sași 4 şi fapta fără credință 
săvârşeşte faptele credinţei cu evlavie. lar cel ce crede şi nu est Otodată cu adevărat şi 
credința însăşi, pe care socoteşte că o are. Căci crede cu o nici e în iubire, nu are nici 
sub greutatea plină de slavă a dragostei. Drept aceea, credinţa lalea ce nu lucrează 
marele izvor al virtuților” (15). Credința ţăranului este cu adevăra toare prin iubire este 
manifestată prin fapte bune, Nimic “încruntat” în credința românului De fa ubiroare, 

« Din contră, el are un 


adevărat cult al sărbătorii exprimat în port, în limbai. î 
plc . imbaj, 
românului credincios este cel mai adesea unul senin deschis call să SD Gara ecul 
3 . ca 


prin asta să cadă în uşurătate. Cum se spune într-un colind: « : 
când eşti voios, române, să fii bun!” (16). În acelaşi ceai ua US 
Şi 


0 RISTI ie EA 


Pi 


POI iat, 


Cai) 
.y, 
5 





— —— 









generozitatea ţăranului, disponibilitatea lui 
spre a-i milui pe cei ce-i bat la poartă, felul în 
care îşi aşează fântânile la drum, mila față de 
ceiaflaţi în necaz, toate acesteasuntîndeplină 
concordanță cu textul din Evanghelia după 
Matei: “Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să 
mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; 
| străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi 
N M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi 
cercetat; în temniță am fost şi ați venit la 
Mine. (...) Adevărat zic vouă, întrucât ați 
făcut unuia dintr-aceşti frați ai Mei, prea 
mici, Mie Mi-aţi făcut” (Marei 25, 35-36 şi 
40). Această învățătură despre întâlnirea cu 
Dumnezeu prin binele pe care-l facem 
semenului aflat în necaz este bine implantată 
în conştiinţa ţăranului. 

In general, țăranul român evită 
amestecul cu cei de altă credință, faptul fiind 
privitcao decădere, cao înstrăinare. “Țăranul 
niciodată şi sub nici o formă nu se întovă- 
răşeşte cu străinii. Privirea şi dorul lui nu trec 
niciodată dincolo de hotarele neamului”, 
după părerea lui Liviu Rebreanu (17). 

Şi mai pregnant se manifestă 
identificarea prin credință atunci când 
românul este atacat în ființa sa națională. 
Apărarea țării se constituie, în acelaşi timp, 
în apărarea credinţei, a “legii” sale, ca 
moştenire considerată de sorginte divină. 
“Ea i-a dăruit puterea de a rezista şi de a birui 
încercările veacurilor”, susține, pe drept 

cuvânt, acelaşi Liviu Rebreanu (18). 
| S-arputea vorbi de două identități, 
care într-o măsurăse suprapun şi interferează, 
dar care, pe ansamblu, pot prezenta, adesea, 
suficiente diferențe: identitatea față de 
(i oameni şi identitatea faţă de Dumnezeu. 
Sigur persoana este una şi aceeaşi, dar 
săi diferența provine din măsura în care este 
5] cunoscută şi principiile pe baza cărora se 

i face această cunoaştere. Dacă omul îşi 
cunoaşte numai parțial şi fragmentar semenul, 
i înschimb Dumnezeuare cunoaşterea globală, 
vizând ființa lăuntrică a omului. Problema 
identificăni nu poate fi separată de dogma creării omului “după chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu”. Chipul lui Dumnezeu este o pecete pe care o poartă, în mod negreşit, fiecare 
om şi, prinaceasta, el poate fi identificat ca om. Această pecete nu este untiparce reproduce 
identic, la nesfârşit, acelaşi “chip”, ci are un caracter personal, fiecare om purtând într-un 
fel personal şi distinct acest'“chip” al lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnzeu în noi nuse referă 
desigur la chipul fizic, dar şi acesta, în mod iconic, poate crea o imagine despre 
particularitatea chipului lăuntric. Dincolo de acest chip, dar al lui Dumnezeu, omul este 
chemat la asemănare cu Dumnezeu, la sporirea cât mai mult a “talanților” cu care a fost 
înzestrat. Identificarea omului în faţa lui Dumnezeu se va face atât după chipul primit, cât 
şi după asemănarea realizată. Acestea numai împreună vor spune ceva despre eul fiecărei 
persoane. 

În ce fel se poate, însă, ajunge la asemănare? (De observat că acest termen lasă 
deschise porţile unei înaintări nesfârşite, excluzând, în acelaşi timp, identificarea cu 
Dumnezeu). Sfânta Scriptură este clară în această privinţă: prin credință şi prin fapte bune 
(Romani 6; Iacov 2). Totul pleacă de la credință, de la a avea o credință dreaptă: “Şi tot 
ce nu este din credință, este păcat” (Romani 14,23). Proba credinţei adevărate o constituie, 
aşa cum am arătat, faptele pe care le generează: “credința fără fapte este moartă” (Iacov 
2, 26). Țăranul a avut conştiinţa acestor criterii de apreciere a credinței, pe care le-a 
promovat atât în comportamentul său, cât şi în aprecierea altora. Aprecierea ţăranului are 
în vedere starea credinței. Făptuitorul celor bune este văzut ca “omul lui Dumnezeu”, ca 
om cu“teamă de Dumnezeu”, mărturisindu-se, astfel, că orice faptă bună se săvârşeşte nu 
numai prin voința şi credința omului, ci şi prin conlucrarea cu Dumnezeu. 

În societățile moderne, laicizate, omul este identificat în afara credinţei, numai 
pe baza faptelor sale, iar criteriile de apreciere a acestor fapte sunt, în mare măsură, labile 
şi aproximative. In societatea țărănească clasică, credința reprezenta un factor important 
de identificare şi de ierarhizare socială, absența sau insuficiențaei conducând lamarginalizare 
şi desconsiderare. A fi un om “fără Dumnezeu”, “fără frica lui Dumnezeu” acționa ca un 
stimat. Lipsa de credință era sancționată. y 

Simplificând puţin lucrurile, am putea spune că omul are două componente ale 
identităţii: una dată prin naştere, alta dobândită pe parcursul vieții. In acest sens, una este 
identitatea cu care intră el în viață și altă cea cu care iese şi care-i rămâne pentru veşnicie. 
Țăranul o avea mereu în vedere pe aceasta din urmă, ca fiind decisivă. De aceea, încă de 
la naştere, există o mare preocupare pentru viitorul copilului, care se doreşte să fie cât mai 
bun, o preocupare nu lipsită de teama dată de conştiinţa primejdiilor şi ispitelor pe care le 
presupune drumul vieţii. 


i 
ÎL 


) dp>m 
ame 


rar, 
pa 
D 
> 


PPP IAS A, 





[bem 
42 


y 


Di) ai 


Mn pipi pE: 
ere Ah 


m > 
î 


- 


AP 
Eu 


>= medie LE “ 
ri 


+++ 


Din punct de vedere antropologic, numele, unul dintre principalele elemente de 
identificare, are o importanță primordială. Fără nume, din punct de vedere social, nu exişti: 
te pierzi în neant. Numele nu este o simplă etichetă denominațională, dată omului pentru 
a fi recunoscut, Numele, odată primit, face parte integrantă din persoana omului, el 
vorbeşte despre caracterul nu întâmplător, ci providenţial al existenței noastre, De remarcat 
faptul că erminia prevede înscrierea numelui celui zugrăvit în icoană, pentru ca aceasta să 
fie valabil, conform hotărârii dogmatice date de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, 
din anul 787 (19), Părintele Stăniloae, în conformitate cu Sfinţii Părinţi, susține că'“numele 
cuiva este un cuvânt, cuvântul rezumativ, atotcuprinzător care-l exprimă” (20), La 


PUNCTE CARDINALE 





Mai '98 NR. 5/89 PAG. 7 






popoarele vechi, numele erau constituite adesea din sintagme exprimând, 
într-un fel, dorința de a dirija spre un curs favorabil viața noului născut. a 
Astfel, la vechii evrei numele îl implica frecvent pe Dumnezeu (prin! 
particula e/ sau il). În creştinism numele date noilor născuți exprimă 
înlănțuirea acestora la tradiția eclesială, înscrierea lor în comunitatea - (ăz 
Bisericii. Odată cu numele, copilul primeşte, de altfel, şi un înger păzitor D 
personal. Numele sunt luate de români, în marea lor majoritate, din |. d 
calendarul Bisericii, fiind numele unor sfinți înscrişi în aceste calendare. 
Aceşti sfinți devin protectorii celor care le poartă numele. Numele este 
întărit prin săvârşirea Botezului, deci în cadrul unei Taine a Bisericii, în care * 
Dumnezeu este prezent în mod tainic, dar real. Numele devine astfel un | 
legământ între Dumnezeu şi om, acesta din urmă fiind chemat pe numele * * 
său, nu numai de oameni, dar şi de Dumnezeu. La români sărbătorirea zilei | d A 
onomastice este cu mult mai importantă decât aceea a zilei de naştere, pe fn a 
care în vremurile vechi mulți nici nu şi-o cunoşteau. Nichifor Crainic arată * e 
că “în ortodoxie, numele are o înaltă semnificație metafizică” deoarece 
“este simbolul unui om ceresc, al unui sfânt”. “Noi nu sărbătorim pe om ca .! + 
om pur şi simplu, ci pe om ca fiu duhovnicesc adoptat de Biserică” (21). 
Importanța numelui în creştinism o probează şi faptul că una | DATĂ 
dintre marile revelații ale Intrupării a fost şi aceea de a-L cunoaşte pe 
Dumnezeu pe nume. Una dintre cărțile apocrife de succes a fost Cele 72 de [| 





azi n ai 14 Pie». ua 


. 


„s 








nume ale lui Hristos (22). Nu “pentru Dumnezeu”, ci “pentru numele lui - 
Dumnezeu” este imprecaţia cea mai folosită la români. Omul credincios le ! 
face pe toate ale sale “în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”. 
Numele lui Dumnezeu, reprezentându-L. pe Dumnezeu, este pus la începutul (> 
oricărei lucrări, pentru ca ea să fie durabilă, adică să se regăsească în 
eternitate. Numele lui Dumnezeu pomenit cât mai des conduce la pace, la ! 
liniştire, la isihie. 

Din cele două nume curente ale Fiului lui Dumnezeu, unul (Jisus) > 
este numele Lui de om, iar cel de al doilea (ZIristos) mărturiseşte despre | 
dumnezeirea Sa şi despre menirea Sa în lume. Acelaşi model îl regăsim şi | 
la țăran. El are un nume primit la Botez, care aşa se şi numeşte, “nume de î 
botez”, şi, cel mai adesea primeşte şi un supranume, o poreclă, carenuodată 
a devenit “nume de familie”, transmițându-se urmaşilor săi. Ar fi de) 
remarcat respectul deosebit pe care poporul român l-a avut pentru numele | 
lui Dumnezeu. Spre deosebire de alte popoare creştine, la noi nu se folosesc - 
numele de lisus şi de Hristos pentru oameni. Acest lucru nu este lipsit deo 
adâncă semnificaţie şi mărturiseşte despre conştiinţa unicităţii absolute a lui | 
Dumnezeu. Pe de altă parte, o analiză statistică a frecvenţei diferitor nume | 
în societatea țărănească clasică a românilor ar conduce la concluzia că ea 
urmează unei anumite ierarhii a sfinților Bisericii Ortodoxe. Cele mai 
folosite nume sunt acelea de loan şi Maria (date, de obicei, primului băiat 
şi, respectiv, primei fete din familiile în general numeroase odinioară), gă A 
urmând apoi cele ale altor sfinți marcați “cu roşu” în calendarul ortodox: a 
Vasile, Gheorghe, Dumitru, Ilie, Constantin, Elena, Anaetc. Acestlucrus- ţ, 
a petrecut în baza unei credinţe cunoscătoare, în dorința de a avea intercesori E | 
cât mai putemici. Sigur că frecvența unei game relativ reduse de nume 
conduce la repetarea lor deasă. Identificarea era precizată prin adăugarea > aie 
numelui tatălui şi, eventual, al bunicului. Dincolo de necesitatea simplei ie, 
deosebiri, în acest fel se marca şi responsabilitatea pe care fiecare om o are Ă : 

ră A 












n 


Mai, . 
i sI 
mt era 


Di 
De 






pentru “bunul nume” al familiei sale, pentru urmaşii săi. Şi astfel ajungem 
la ceea ce se cheamă “ a avea un nume bun”. ““Un nume bun” se 
obține cu stăruință, în decursul mai multor generații, tocmai pe 
baza unei credințe drepte, însoțită de fapte pe potrivă. Generaţii 
succesive adaugă sau scad la acest “nume bun”. Se adaugă mai 
greu, dar se scade mai uşor... 

COSTION NICOLESCU 






ea a. 


(1) Ceaslov, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, pă NNE 


Bucureşti, 1973, p. 30. Pa 
N ci St N AI 
Ag, SAN 





(2) Dicţionarul limbii române, tomul II, partea II, fascicula III, Tipografia Ziarului 
“Universul”, Bucureşti, 1944, p. 189. : 
S AS, Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, lmprimeniile Naţionale, Bucureşti, 1940, Pp. 
(4) Vladimir Trebnici, Populația României şi repartiția ei după religie - 1992, în rev. IS 
Academica, anul II (1992), nr. Il (23) septembrie, pp. 6-7. să 


i: 











(5) 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae Comvorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Ed. Ag 


Anastasia, Bucureşti, 1992. p. 72. | A AZERĂ 
i (6) Dicţionarul limbii române, tomul VIII, partea |, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pp. [SA 
35-236. ÎN a 

(7) N. lorga, /storia poporului românesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 
1985, p. 187. NS pi 

(8) Ibidem, p. 185. Ni Sa CUR a 

(9) Dicţionarul limbii române, tomul VIII, partea |, Ed. Academiei Republicii Socialiste i i 
România, Bucureşti, 1972, p. 78. pn 

(10) Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 339. Să | 

(11) N. orga, /storia Românilor în Chipuri şi Icoane, cap. “Ideile conducătoare ale A ae a 
poporului român”, Ed. Ramuri, Craiova, 1921, p. 120. opta di a 

(12) Tudor Pamfil, Duşmani şi prieteni ai neamului, Academia Română, Bucureşti, 1916. 

(13) Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmaticăortodoxă, vol. Il, Ed. Institutului 
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978, p. 367. 

(14) Ibidem, p. 368. ( 

(15) Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. 21-22, în Filocalia românească, vol. |, | 
Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1947, p. 342. A 

(16) Cântările Sfintei Liturghii şi alte cântări bisericeşti, Ed. Institutului Biblic şi de 
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 299. 

(17) Liviu Rebreanu, op. cir, p.9 

(18) /bidem. 

(19) Pidalion (Cârma Bisericii), Institutul de Arte Grafice “Speranţa”, Bucureşti, 1992, 
pp. 301-302. 

(20) Preot Prof. D. Stăniloae, /isus Hristos ca prototip al icoanei Sale, în rev. Mitropolia 
Moldovei şi Sucevei, anul XXXIV (1957), nr. 3-4, p. 280. 

(21) Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre, Casa Editorială “Gândirea”, Bucureşti, 1991, 
pp. 13-14, 

(22) N. Cartojan, Cărţile populare în literatura română, vol, 2, Ed. Enciclopedică 
Română, Bucureşti, 1947, pp. 134-137, $ 





E ATACIĂ 


* sr 

ţ e, 
ş ăi 
i. 

- 








| 
| 
| 















PAG. 8 NR. 5/89 Mai'98 


PUNCTE CARDINALE 





- urmare din numărul trecut - 


“In vremea aceea, Moise păştea oile lui 
letro, preotul din Madian, socrul său. Şi 
depărtându-se odată cu turma în pustie, a ajuns 
până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; iar 
acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară 
de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzul că rugul 
ardea, dar nu se mistuia” (leş. 3, 1-2). Din rug 
izvorăşte lumina cea necreată: “Nu se aprinde 
niciodată jertfelnicul Tău dumnezeiesc prin foc 
străin şi pământesc. Căci e un foc străin şi ceresc 
de alt mod, păstrat prin transmiterea focului 
nestins, pe care ai venit să-l arunci pe pământ, ca 
pe un ocean nemărginit, prin iubirea Ta de 
oameni”). Prin rug e vestită taina întrupării 
Domnului: “Prin aceasta învăţăm să cunoaștem şi 
taina Sfintei Fecioare, din care a strălucit prin 
naşterea vieții omeneşti lumina dumnezeirii, care 
a păzit nestricat rugul aprins, neveştejindu-se 
frumuseţea fecioriei prin naştere”?. Focul văzut 
de Moise e “Cuvântul dumnezeiesc, Care în 
timpurile mai de pe urmă a strălucit din rugul 
Sfintei Fecioare şi a petrecut cu noi prin trup'*. În 
rug se afla doar strălucirea focului, nu şi puterea 
arzătoare: “De aceea şi pe noi un cuvânt ne învață 
în taină că atunci când vom da răspuns de faptele 
săvârşite în viață, natura focului se va împărți, pe 
de o parte în lumină, spre desfătarea celor drepți, 
iar pe de altă parte în durere arzătoare, rânduită 
celor osândiți”!, Cel ce vorbeşte din rug e Însuşi 
Cuvântul: “Acesta, Care odinioară a fost şi în foc, 
în vorbirea cu Moisi din rug, a voit să Se nască și 
om, prin Fecioara'*. “Acest Domn S-a arătat lui 
Moisi iarăși, atât cât a putut Moisi să-L vadă. 
Domnul este iubitor de oameni şi Se coboară 
totdeauna la slăbiciunile noastre”. E vestită şi 
patima mântuitoare: “Rugul este un arbust cu 
spini. După ce cuvântul a încetat darea legii şi 
dupăcea încetat trăirea Sa printre oameni, Domnul 
a fost încununat în chip tainic iarăşi cu spini”. 
Asemenea vederi urmează biruirii vrăjmașului 
lăuntric: “lar după ce vom ucide pe acest egiptean, 
vom vedea şi noi, în rugul smereniei, pe 
Dumnezeu'”. 

“Atunci Moise şi-a zis: Mă duc să văd 
această arătare minunată, că rugul nu se 
mistuieşte! lar dacă a văzut Domnul că se apropie 
să privească, a strigat la el Domnul din rug şi a 
zis: Moise! Moise! Și el a răspuns: lată-mă 
Doamne! Și Domnul a zis: Nu te apropia aici! Ci 
scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, că 
locul pe care calci este pământ sfânt!” (Ieş. 3, 3- 
5). De Dumnezeu nu ne putem apropia oricum: 
“Când Moise incearcă să se apropie de rugul 
arzător, e împiedicat până nu dezleagă 
încălțămintea picioarelor. Cum nu te vei dezlega 
și tu de orice cuget pătimaş, dacă vrei să vezi pe 
Cel mai presus de orice simţire şi înțelegere şi să 
vorbeşti cu EI7”. Domnul “a poruncit lui Moise, 
vestitorul celor dumnezeieşti, să dezlege 
încălțămintea piciorului, ca să arate că mișcarea 
vieții după lege nu e încă curată, nici cu totul 
eliberată de faptele stricăciunii şi ale morţii”. 
Moisi se supune şi “își apropie talpa cugetării 
goală şi cu totul liberă de încălțămintele moarte 
ale gândurilor omeneşti de această taină, întorcând 
spre înțelegere puterea văzătoare a minţii ca pe o 
faţă, dar deschizând numai prin credință puterea 
ascultătoare ca pe o ureche, spre primirea tainei”, 

Dumnezeu Se descoperă lui Moise și-l 
vestește că vrea să elibereze pe Israel din Egipt (3, 
6-9); “Vino dar să te trimit la Faraon, regele 
Egiptului, ca să scoţi pe fiii lui Israel, poporul 
Meu, din țara Egiptului!” (leş. 3, 10). Misiunea 
lui Moise de a elibera pe evrei din robia egipteană, 
anticipează eliberarea omenirii din robia păcatului: 
“Acolo vezi pe Faraon, despotul amamic și 
nemilos și pe ipistaţii aspri, purtând chipul satanei 
și al oastei lui, care nu aduc (atât) asupriri trupești 
necruțătoare, ci necăjesc cu sârguință și în chip 
neobosit sufletul. Moise conduce acolo poporul 
lui Dumnezeu. La noi, ce covârşire! Însuşi Fiul și 





ni 


CE dle 4. X) 
R: ae E pi pi toi gata i 
pa, a dia pa sud, A 


Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu Cel ipostatic 
întrece mult şi nesfârşit litera legii”:. “*Moisi a 
fost trimis de Dumnezeuin Egipt; (...) Hristos a 
fost trimis de Tatăl în lume”. 

Moise s-a temut de asemenea sarcină. Nu 
ştia nici măcar numele Celui ce l-a trimis (3, 1|- 
13): “Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: Eu 
sunt Cel ce sunt. Apoi i-a zis: Aşa să spui fiilor lui 
Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!" (leş. 3, 14). 
“Dintre toate numele care se dau lui Dumnezeu, 
se pare că cel mai propriu e Cel ce este, după cum 
EI Insuşi S-a numit pe munte, lui Moisi (...). Căci 
are adunată în EI Însuşi toată existența, ca o mare 
infinită şi nemărginită a ființei””:. /ahve (="Cel ce 
este”) e numele cel mai sacru al lui Dumnezeu în 
Vechiul Testament, evreii evitând, din respect, 
rostirea sa. 

Moise e trimis să descopere israeliților 
cuvântul Domnului: “Vă voiscoate din împilarea 
Egiptului şi vă voi duce în pământul Canaaneilor, 
al Heteilor, al Amoreilor, al Ferezeilor, al 
Ghergheseilor, al Heveilor şi al lebuseilor, în 
pământul unde curge lapte şi miere” (leş. 3, 17). 
Mierea şi laptele nu lipseau, într-adevăr, din 
Canaan, dare aici şi un înțeles mai înalt: “Domnul 
hrăneşte pe cei ce sunt prunci în EI şi veseleşte pe 
cei ce au ajuns la bărbăţie în El, ca Unul ce 
hrăneşte cu virtuţi, prin făptuire, ca şi cu un lapte 
pe cei ce se tem de EI, şi indulceşte cu cunoştinţe 
de taină, ca şi cu o miere, prin contemplaţie 
duhovnicească, pe cei ce-L, iubesc”. 

“Jar ei vor asculta glasul tău. Atunci vei 
intra tu şi bătrânii lui Israel la Faraon, regele 
Egiptului, şi-i veţi zice: Domnul Dumnezeul 
Evreilor ne-a chemal. Lasă-ne dar să mergem în 
pustie, cale de trei zile ca să aducem jerifă 
Dumnezeului nostru. Eu însă ştiu că Faraon, 
regele Egiptului, nu are să vă lase să plecaţi, 
până nu îl voi sili Eu cu mână tare" (leş. 3, 18- 
19). “Prin aceste cuvinte Domnul face cunoscute 
două lucruri: Dumnezeirea Sa, pentru căcunoaşte 
mai dinainte viitorul, şi iubirea Sa de oameni, 
pentru că dăruieşte prilejuri de pocăință libertăţii 
de voinţă a sufletului”'*. 

Pentru că Moise ezita, Domnul, spre a-i da 
un semn, îi cere să-şi arunce toiagul, Odată căzut, 
toiagul s-a preschimbat în şarpe. Când, la îndemnul 
lui Dumnezeu, Moise a apucat șarpele de coadă, 
acela aredevenittoiag (4, 1-4). “Cădereatoiagului 
din mâna lui Moise înseamnă că omul, făcut la 
început după chipul lui Dumnezeu, ca un pom al 
raiului, şi aşezat în slava împărătească și în mâna 
Făcătorului, s-a rostogolit la pământ pentru că a 
cugetat să aleagă cele trupeşti și, pentru răutatea 
lui ajunsă la culme, era ca un șarpe în ochii lui 
Dumnezeu. (...) Când a binevoit Dumnezeu şi 
Tatăl să readune toate în Hristos şi să rezidească 
ceea ce a făcut la început, ne-a trimis din cer pe 
Unul Născut, mâna Lui cea dreaptă (...). Şi atunci 
a prins omenirea care zăcea la pământ şi a izbăvit- 
o din răutatea de fiară, arătată în viciu şi păcate, a 
ridicat-o iarăși prin sfinţenie la cinstea 
împărătească și la blândeţea virtuţii”. 

Lui Moise i-a mai fost dat un semn: mâna 
is-a acoperit de lepră, redevenind, apoi, sănătoasă. 
Și prin acest semn e arătată căderea omului în 
păcat şi restaurarea sa în Hristos. 

“Jar de nute vor crede nici după amândouă 
semnele şi nu vor asculta glasul tău, atunci să iei 
apă din fluviu şi s-o verşi pe uscat; apa luată din 
râu se va face pe uscat sânge” (leş. 4,9). “Cel din 
urmă semn a fost lumii moartea în Hristos și 
curățirea prin apă şi prin sânge, aflându-se alăturea, 
se înțelege, și sfântul Trup, ceea ce este arătat prin 
uscat”, 

“Atunci a zis Moise către Domnul: O, 
Doamne, eu nu sunt om îndemânatic la vorbă, ci 
grăiesc cu anevole şi sunt gângav, şi aceasta nu 
de leri de alaltăleri, nici de când ai începul Tu a 







grăi cu robul Tău, gura mea şi limba mea suni 
anevoioase ” (Ieş. 4, 10). Unii autori socotesc că, 
într-adevăr Moise suferea de un defect de vorbire. 
În general. însă, se crede că ezitările lui Moise 
sunt urmarea sfielii sale în fața unei misiuni atât 
de copleşitoare. “Când sunt trimişi de Dumnezeu 
în ajutorul oamenilor, sfinţii, din smerenie, nu 
primesc'””. “Vorba lui Moise nu era greoaie, nici 
stângace limba lui. El nu era lipsit de vervă 
profetică. De altfel, pentruegipteni vorba sa a fost 
sonoră şi elocința sa neîntrecută *. “Moisi vedea 
slăbiciunea limbii lui, care nu putea sluji măreției 
celor gândite de mintea sa'”!. Îi era greu să 
exprime cele ce, până la venirea Cuvântului, 
rămâneau abia întrezărite. “Cu adevărat, legea a 
fost prea greoaie la limbă spre a putea articula 
Cum se cuvine învățătura despre Cel ce este. Şi nu 
a fost în stare să ridice mintea la firea cea mărită, 
prea închinată şi negrăită, cea închinată în Sfânta 
Treime. Pe lângă acestea, fiind slabă la glas, de 
abia a putut grăi israeliților, fiind auzită numai în 
Iudeea propovăduirea ei neajungând, așa zicând, 
nici măcar la urechea celorlalte neamuri ">. 

Dumnezeu asigură pe Moise că-l va învăța 
casă grăiască (4, 12). Aşadar, această înțelepciune 
dumnezeiască de nespus în cuvinte, neamestecată 
şi nestricată, îşi varsă harul său în sufletele sfinților 
şi le descoperă cunoaşterea, ca să privească slava 
lui Dumnezeu””. 

“Zis-a Moise: Rogu-mă, Doamne, trimite 
pe altul, pe care vei vrea să trimiţi!" (leş. 4, 13). 
“Evlaviosul profet, care avea în sine dragostea 
pentru tot neamul omenesc, ÎI cerea pe Cel Care 
trebuia trimis de Tatăl”. 

Moise e vestit că îi va ajuta fratele său, 
Aaron (>"impresurat de strălucire”), iar cutoiagul 
va săvârşi minuni prin care egiptenii vor fi biruiți 
(4, 14-17). Induplecat, Moise îl anunță pe letro, 
socrul său, că se va reîntoarce în Egipt (4, 18-19). 

“Luând atunci femeia şi copiii, Moise i-a 
pus pe asini şi s-a întors în Egipt. Și a luat Moise 
în mâna sa şi toiagul cel de la Dumnezeu” (leş. 
4,20).“Lui îi va urma şi soția cea de alt neam, căci 
există şi ceva din cultura din afară care nu trebuie 
respins de la însoțirea cu noi spre naşterea 
virtuții "*. 

Dumnezeu îl încurajează din nou: “Tu să 
zici lui Faraon: Aşa zice Domnul Dumnezeul 
Evreilor: Israel este fiul Meu, întâi-născutul Meu. 
Îţi zic dar: Lasă pe fiul Meu să Mi se închine; iar 
de nu-l vei lăsa, iată, îți voi ucide pe fiul tău cel 
întâi-născut” (leş. 4, 22-23). Domnul spune “fiul 
Meu înțâi-născut, Israil, dar nu unul-născut. Căci 
se aștepta primirea spre înfiere a unui popor 
evlavios şi cucernic, zidit pe placul lui Dumnezeu 
şi adus la înfierea cea după har”*. 

În continuare, textul Scripturii e neclar; 
“Însă, la un popas de noapte, pe cale, l-a 
întâmpinat îngerul Domnului şi a încercat să-l 
omoare" (leş. 4,24). Nu ştim dacăcel în primejdie 
de moarte a fost Moise sau unul dintre fiii săi. 
Sfântul Maxim Mărturisitorul aplică textul oricui 
a pornit pe calea arătată de Dumnezeu. Cel ce 
porneşte pe calea virtuții nu mai are voie să se 
oprească, pentru că astfel el va cădea iarăși în cele 
pe care le-a părăsit. Acela, făcând popas în noaptea 
gândului pătimaș, vede îndată în conştiinţa sa 
îngerul raţiunii amenințându-l cu moartea. Atunci, 
Înţelepciunea (Sefora), soția minţii, taie cu o 
piatră (raţiunea credinţei) nălucirea materială 
invită în gândul-copil şi usucă toată amintirea 
vieţii după simțuri”. 

“Dar Sefora, luând un cuțit de piatră, a 
(ăiat împrejur pe fiul său şi, atingând picioarele 
lui Moise, a zis: Tu-mi eşti un soj crud! Și s-a dus 
Domnul de la el, iar ea, din pricina acestei tăieri 
împrejur, i-a zis lui Moise: Soj crud!" (leş. 4, 25- 
26), Textul este în continuare neclar. “Încercările 
de descifrare a sensului au provocat 


neconcordanţele diferitelortraduceri. Septuaginta 
redă sfârşitul versetului prin (...) sângele 
circumciziei fiului meu, deşi această traducere nu 
corespunde textului originar. Pasajul reprezintă, 
în orice caz, cea mai veche mărturie privind 
practicarea circumciziei la israeliți, care apare ca 
unritual primitiv, independent inițial de cultul lui 
lahve. Pasajul se poate interpreta şi altfel: mânia 
divină, provocată de necircumcizia lui Moise, 
este potolită de Sefora prin circumcizia fiului său 
şi prin simulareaaceleiaa lui Moise prin atingerea 
sexului său (picioarele) cu prepuțul copilului. (...) 
Folosirea unui cuţit de piatră în practicarea acestui 
ritual poate indica vechimeasa, probabil epoca de 
piatră”. 

Nu credem să greşim dacă prin cuțitul de 
piatră vom înțelege pe Hristos, în Care săvârşim 
tăierea împrejur a inimii. Cele aduse din afară, 
pentruanu ni se face pricină de moarte sufletească, 
trebuie curățite prin învățătura Evangheliei. “Căci 
şi filosofia (înţelepciunea) morală, sau naturală, 
ar putea să-i fie vieţii mai înalte soție şi prietenă 
şi părtașă de viață, dacă cei născuți din aceasta nu 
aduccuei nimic din întinăciunea de alt neam. Dar 
dacă un astfel de făt nu este tăiat împrejur şi nu 
este curățit astfel încât să fi depărtat de la el tot 
ceea ce este vătămător şi necurat, îngerul venit în 
întâmpinare îi aduce frica de moarte. Dar pe înger 
îl îmblânzeşte soţia care arată pe cel născut din ea 
curat, prin înlăturarea părții din care se cunoaşte 
ceea ce e străin în el”?. 

Aaron, trimis de Dumnezeu, a ieşit în 
întâmpinarea fratelui său. Apoi, au mers împreună 
labătrânii lui Israel şi le-au spus lortoate cuvintele 
Domnului (4, 27-30). “Și poporul a crezul şi s-a 
bucurat că a cercetat Domnul pe fiii lui Israel şi 
a văzut necazurile lor şi, plecându-se. s-au 
inchinat” (leş. 4, 31). “Să nu îndrăznească să 
vorbească poporului cel ce nu s-a pregătit să 
grăiască celor mulţi, printr-o purtare potrivită cu 
ceea ce vorbeşte. Căci ai văzut cum, atunci când 
era încă tânăr, înainte de a se fi ridicat prea mult 
in virtute, nu a fost socotit sfătuitor şi împăciuitor 
vrednic de crezare nici măcar între doi oameni ce 
se certau. Acum, însă, vorbeşte atâtor zeci de mii 
de oameni adunaţi la un loc”, 

Eugenia Ghimici 
loan Sorin Usca 


Note: 

|. Sf Grigorie Palama, Despre î = 

20 E VIE Se) pre impărtăşirea dumnezeiască, 
TA Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise (PSB 29, p. 


3. Sf. Maxim Mărturisitorul. Ambi 
„Ambigua, 35 (PSB 80, p. 147). 
A e ale cel Mare, Omilii la Hexaemeron, VI, 3 (ESB 17, 
$. SE Justin Martirul, Apologia di 
tr - ga întâia, LXIII (PSB 2, p. 69 
A = Saua Ierusalimului, Catehezele, X , ti 
cment Alexandrinul. P ij: 
tipi ul, Pedagogul, Il, 75, | 2 (PSB 4, pp. 
8. Sf loan Săcărarul, Scara, XV 38 
, Scara, XV, 38 (FIX, p. 231) 
Adda atu Cuvânt despre rugăciune, 4 (£L, p. 76) 
in a! Alexandriei, Inchinare în duh şi adevăr (PSB 
11. SE Maxim Mârtunsitorul Ambi 
s gua, 35 (p. 147). 
rata Patriarhul, Capete despre rugăciune, 63 (F VUL, p 
13. SE Chin! al lerusalimlui, Carehe=a întâi 3 
ă za întâi mistagogică, 
e si loan Damaschin, Dogmatica, |, 9. iai 
4 SĂ Maxim Mărturisitorul, Epistole, 9 (PSB SI, p. 58). 
E Cp lor Apulia Pedagogul, 1, 76, 3 (p. 210) 
al Alexandnei, op. ci 
18 id (82 ei, op. cit. (p. 81) 


sa Dorotei, [mvățături de suflet folositoare, II, 10(F IX, 
20. Origen, Omilii la Cartea leşirii, UL, 1 (PSB 6, p. 70). 


21. Sf. Vasile cel Mare. Om 
zi are, Omilii şi cuvântări, XV, | (PSB 17, 
22. ST Chin al Alexandriei 
nanei, op. cit. (pp. 83-84). 
za Ambrozie al Milanului, Scrisori LXV, lesa $3, p. 


24, SE. loan Casian, Des 
LE pre Întrupa 
25. Sf Grigorie de Nyssa, op. cir. ra Open IV,3 


26. ST Maxim Mârturisi 

i Lp 18) torul, Raspunsuri către Talasie, 23 
Y 0p. cit, 17 ( 54.55 

2BEXpa 


29. Sf Grigorie de N 
30. Jbid. (p. 49) Yssa, op. cit. (p. 46), 


































































MISTERUL ÎNTRUPÂRII 


__Ebine să ne amintim că de Crăciun S-a coborât din ceruri Dumnezeu, sub chipul 
unui firav Prunc în ieslea unei peşteri, pentru are-creaîn omchipul şi asemănarea Sa. Mulţi 
oameni, dintru răsfățul darurilor şi cel al cozonacilor, au despre Sfântul Praznic imaginea 
idilică a unui pom cu globuri şi lumini, cu o familie întoarsă dinspre risipire spre vatră şi 
spre ospătare. 

Unde e Naşterea? Sau ne-am întors la păgânism? Cine mai cântă la pomul sau la 
masade Crăciun Troparul Intrupării:““Naşterea Ta, Christoase, Dumnezeul nostru, răsărit- 
alumii lumina cunoştinţei...”? De ce cunoştinţă mai este vorbaazi?"“Stăpâni pe o cunoaştere 
ale cărei posibilităţi au întrecut orice aşteptare, iată-ne în măsură s-o apucăm pe orişicare 
drum, pe cel al binelui, ca Şi pe cel au răului”, spunea Sofocle prin gura Antigonei- expresie 
a tragediei antice păgâne. Andr& Malraux reia vechiul refren: “Spre ce ne îndreptăm?”. 

Gândirea antică, după spusa lui Henri Bergson, şi-a istovit substanța. Fie ea Roma, 
fie Atena, ele nu l-au înțelepțit pe om să-şi depăşească orizontul. Poate de aceea omul 
antichității purta în el tristeţea. Renaşterea varelua această perspectivă, iar secolul al XV III- 
lea, gratificat ca unul “al luminilor”, [l va evacua pe Dumnezeu din mersul natural al lumii. 
Zeița Raţiunii, în Revoluţia franceză, gratificată şi ea ca ““mare cucerire a spiritului liber”, 
va dănțui obscen pe altarul Catedralei Notre-Dame de la Paris, întruchipând sinistra 
premoniție a negației totale şi a tropotitei ideologii marxist-leniniste, care persistă, în 
virtutea inerției şi a iraționalității, în mulţi dintre contemporanii noştri, chiar când aceştia 
se declară “anticomunişti”, “postdecembrişti”, “mineri” sau “revoluționari”. 

Invazia de decibeli satanizați ai trupelor meral-rock-iste vrea ca, prin larmă şi prin 
zbucium, să izgonească acea adâncă linişte tainică din noi, a lui “Eu sunt Cel ce sunt”, Cel 
adorat şi binecuvântat, Cel despre care Ilie zicea: “Viu este Domnul Dumnezeu pe Care ÎI 
slujesc”. E viu şi azi, ca şi atunci, ca şi în taina nopții în care Pruncul dumnezeiesc a scos 
întâiul gângurit în peştera din Bethleem. Dar cine şi-L mai aminteşte altfel decât în kitsch 
comercial, mister privatizat cu gust de acadea? 

Atuncea cerurile s-au deschis; tristețea veacurilor şi a beznei s-au împrăștiat când 
Domnul, în lisus, S-a coborât spre om, făcându-Se asemeneacu el. Acesta este “omul nou”, 
cel re-creat spre îndumnezeirea noastră. Naşterea lui o prăznuim, a Celui ce a luat asupră- 
Şi slăbiciunea şi robia noastră, voindu-Se trecut prin moartea adusă de păcat, ca prin aceasta 
să Se încarce cu moartea fiecăruia şi, astfel, prin învierea Lui, fiecare să poată învia, să poată 
trece Dincolo cu EI, în veşnicia recâştigată tuturor celor ce au bunăvoința de a se îmbrăca- 
n Christos. 

Lemnul din care a fost făcută ieslea anticipează lemnul Crucii, căci nu trebuie să 
despărțim de Răstignire Întruparea, pentru că Răstignirea şi Răscumpărarea însemnează 
Paști, adică “trecere”: o trecere din moarte în veşnicia Vieţii. Incă din clipa sfântă a 
Întrupării şi a Naşterii ne este dată învierea în El, pentru a moşteni cu El beatitudinea iubirii 
infinite. Săcredem în adevărul Nevăzutului ce ne transfigurează prin harul dobândit de Fiul: 
Fiul reintegrat cu noi în Tatăl. Atunci, Crăciunul va fi pace şi iubire pentru toți; atuncea vom 
putea cânta: Dumnezeu de sus/în inimă ne-a pus/pâlpâit de stele... 

Însă nu suntem cu adevărat creştini de nu dezghiocăm din festivism sfântul înțeles, 
de nu ne vom lăsa pătrunşi de necântatul îndeajuns mister, atât de înzorzonat în sclipiri 
ieftine, de nu vom izbuti o inversă kenoză, despodobind de danteluțe pe micul Prunc lisus, 
lăsându-L gol, aşa cum S-a voit, în ieslea sărăciei. SARI et a 3 vei 

Avem atâția-n jur stingheri, orfani, bolnavi, abandonați, atâţia trişti christoşi, avem 
creştini care liturghisesc în stradă, liberi să degere, cum alții sunt liberi să se prostitueze, 
Dar, şi mai trist, avem atâția-n jur care s-au sărăcit de har, L-au părăsit pe Dumnezeu, nu 
se mai vor creştini, nu se mai vor români. Se vor în Babilon, Sodoma, Lesbos ori Sybaris: 

i i în har şi-n România nu. 
e) gips Tutea /iartă lacrimi şi păcate.../Bethleeme, colț de rai,/ziurel de ziuă,/ 
îngeri palizi încă ai,/ziurel deziuă./ 
Să mai cântăm şi astăzi ca în închisori? 













































Pr. Tertulian LANGA 





o lume în care există prejudecata curentă a divorțului 
ntre Sabie şi Cruce, dar chiar între Sabie şi Liră 
! musae), poezia creştină a ofițerului lon 
ate stârni suficientă mirare*. EI vine să 
nei vremi de apostazie rutinată, ca un 
Armaghedon spiritual -"'sângerosul 


Într- 
principial nu doar î 
(inter arma silen 
Gheorghian Ciubreag po 
răscumpere puținătatea u 
cruciat în amurg; poezia lui eun 


război nevăzut al cuvintelor”. 
Cele două volume semnate de lon Gheorghian Ciubreag, 


Realitatea Cântecului (Editura Leda, Constanţa, 1998) şi Arta 
Realului (Editura Militară, București, | 998), ne provoacă nu doar 
prin forța verbului poetic, dar și prin deosebita lor ținută grafică: 
harul poetului se întâlneşte și fuzionează organic cu harul unui 
mare artist plastic, d-l Horia Bernea, ilustratorul ambelor volume. 
În Realitatea Cântecului, pictorul Horia Berea devine chiar un 
personaj liric tutelar, un soi de interlocutor ideal al poetului, acesta 
din urmă aducând laudă “"ascultătoarelor cuvinte ale pământului/ 
ce s-au deschis, minune de la Harul Sfânt,/ prin fericitele mâini ale 
lui Horia Bernea”, ui 
Avem de-a face, înainte de toate, cu un poet de vibraţie 
rănit cu esenţele tari ale spiritului răsăritean. Strania 
uisău liric scapăatât înregimentărilor estetice, 
losofice**. El vine în continuitatea limbajului 






AI 


mistică, h 
frumuseţe a discursul 
cât și determinărilor fi 


ERSTE PE E 25 IT 20 
* Mirarea se diminuează, însă, dacâne amintim căun ofițer, Vasile Cârlova, 
ionierii | tre moderne... 
numărat printre pionierii poeziei noastre n 
.. zei volumului Arta Realului (Nicolae Boghian) forţează o 


interpretare filosofică, vorbind despre "un tratat de ontologie formală”... 





PUNCTE CARDINALE 
A 





>:NMAOW 


(N 
CKRMUAT 


CUVINT ELOR 


Mai '98 NR. 5/89 PAG. 9 


MORALITATE 


Tributare mentalității existente în societatea contemporană, multe 
din scrierile de învățătură ortodoxă, deşi cuprind adevărul despre ceea ce 
este viaţa întru Hristos, suferă totuşi de pe urma unei insuficiente aprofundări. 
O asemenea ambiguitate stăruie asupra raportului dintre asceză şi moralitate, 
fapt ce a determinat, din nefericire, o deviere a trăirii duhovniceşti a multor 
tineri spre pietism. 

Referindu-se la raportul dintre asceză şi moralitate, Paul Evdokimov 
concluzionează că între cele două noţiuni există o deosebire de natură, de 
conţinut. Pentru cei care percep trăirea duhovnicească, conştient sau nu, ca 
pe orutinăa rugăciunii sau ca pe orefulare a mâniei, această distincție poate 
să surprindă, ba chiar poate rămâne neînțeleasă. 

Moralitatea este conformarea conduitei umane la un ansamblu de 
legi sau imperative etice. Există numeroase sisteme morale, iar între acestea 
se găsesc frapante deosebiri datorate în bună măsură mediului socio- 


cultural în care au fost elaborate. Fundamentate pe temeiuii raționaliste şi aflându- 
şi prezumtiva finalitate în ordinea socială, sistemele morale sunt rareori respectate, 
şi atunci doar de persoane ce pot fi uşor acuzate de mutilare spirituală. 

Singură Legea dată de Dumnezeu iudeilor prin Moise depăşeşte sfera 
socială, întemeindu-se pe un raport autentic între om şi divinitate. Această Lege 
reprezintă revelaţia voinței divine cu privire la comportamentul individual şi îşi va 
afla împlinirea odată cu venirea Mântuitorului. Dacă în vechime Legea era 
prioritară în reglementarea vieții fiecărui evreu, astăzi reducerea trăirii duhovniceşti 
la respectarea celorzece porunci face cel puţin dovada unei îngustimi de perspectivă. 
Întrebat de tânărul bogat ce să facă pentru a dobândi viața veşnică, Hristos i-a spus 
să respecte Legea; tânărul mărturiseşte însuşirea acesteia de multă vreme, la care 
“isus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot 
ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează- 
Mi Mie” (Marcu 10, 21). 

Acum putem rosti şi următorul adevăr: moralitatea nu sfințeşte. Dacă a 
ucide este un mare păcat, a nu ucide e departe de a fi o virtute. 

Viaţa creştină este o lucrare de sinergie a harului divin cu voința umană. 
Despre mântuirea dinspre Dumnezeu (mântuirea obiectivă) se poate spune că s-a 
realizat fără şi peste voia omului. Ea este darul pe care Dumnezeu îl face omenirii 
şi pe care aceasta îl poate refuza. Necesară mântuirii depline (să ne amintim că 
înainte de Naşterea Domnului lisus Hristos chiar şi cei drepți ajungeau în iad), ea 
rămâne insuficientă atâta vreme cât omul nu aderă, cu toată ființa sa, la împlinirea 
acesteia. Mântuirea dinspre om (mântuirea subiectivă) desemnează pătrunderea 
treptată a puterilor Duhului Sfânt în om şi urmarea lui Hristos spre a ajunge la 
Dumnezeu-Tatăl. Această lucrare este asceza şi trebuie precizat că ea nu poate fi 
nici măcar gândită separat de luminarea omului de către Sfântul Duh, aşa cum am 
putea face cu moralitatea. 

Dacă moralitatea (ne referim la cea creştină) constituie cadrul normativ 
în care trebuie să se găsească omul spre a avea certitudinea că nu a trecut peste voia 
lui Dumnezeu, asceza este dinamismul lăuntric izvorât din lupta omului cu 
raționalitatea din el, luminat în tot acest timp de harul divin. 

In încheiere, facem următoarea observaţie: tânărulul creştin ajuns într-o 
situație inedită i se cere să se poarte asemenea lui Hristos. Dar cum ar putea 
îndeplini acest deziderat atâta vreme cât, lăuntric, nu a dobândit Sfințenia Sa? 
“Curaţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din 
afară” (Matei 23,26). 





RADU BOGOEVICI 





tradițional al marii literaturi mistice, fundamental antinomic şi retoric- 
interogativ, gravitând cu smerenie în jurul de-ne-grăitului. "Este 
sărbătoare în inima mea. lată, eu, nimicul, laud pe Domnul!"... 

Ca şi la Blaga, dar cu o mai pură acuitate mistică ortodoxă, 
antinomia fundamentală stă în tensiunea dintre "cuvinte" şi "tăcere"; 
probabil că cea mai bună cheie de pătrundere în tainiţele acestui 
univers mistico-poetic o reprezintă formula patristică: "Cuvintele sunt 
uneltele veacului acestuia. Tăcerea este o taină a veacului ce va să 
vină”. 






Poetul îşi poartă obsedant "crucea" cuvintelor: ea este, 
deopotrivă, suferința şi salvarea lui. Aşezate în bătaia Duhului (Care 
"suflă unde vrea”), cuvintele se cer după Cuvânt, după maiestatea 
ființială a Logos-ului. Omul uitător tinde să prefacă Logos-ul în 
logoree; poetul îşi asumă "durerea sacră a poeziei”, în căutarea unității 
originare a Logos-ului ("La început era Cuvântul şi Cuvântul era la 
Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” - /n. 1,1), 

Până la urmă, lupta cu cuvintele devine "vânătoare mistică” a 
Unului, Care Se revelează nediscursiv, ca Lumină "văzut-nevăzută şi 
apropiat-neapropiată" (Sf. Grigorie Palama). Sensul ultim al Logos- 
ului nu e rostirea, ci rostuirea; Creaţia este chemată să se contopească, 
prin lubire, cu Rostul divin, cu "tăcerea Cuvântului cea nemirătoare şi 
veşnică”. Trebuie să murim cuvintelor, spre a învia în Cuvântul. 

Poezia lui lon Gheorghian Ciubreag, în solemna ei monotonie, 
poartă ceva din acea taină a Duhului Care se roagă în noi cu suspine 
negrăite. Ferice de cei ce au urechi să audă! 

Răzvan CODRESCU 


.—— 











PAG. 10 NR. 5/89 Mai '98 





Golgotă 


Deasupra mea vislesc vultanii roată, 
cu-aripi ciudoase, vlăguiți de zbor, 
şi-n plisc le creşte foamea lumii toată... 


Stau spînzurat pe lemn şi nu mai mor, 
şi nu-s Marii, nici losifi să-mi coboare 
chircitul trup în giulgiul milei lor. 


Sub crucea mea nu miresmează floare, 
nici n-arde muc din vechile iubiri. 
doar vîntu-avan vuieşte a uitare. 


Atit aştept: cu gleznele subțiri 
să urci măcar jumate Căpățina, 
să vezi că-s viu şi poate să te miri... 


Apoi, un ultim semn să-mi faci cu mina 
şi să te pierzi în dulcea ta pustie, 
pe cînd în urmă ţi-o jeli țărîna. 


lar eu simțind, pe măgura tirzie, 
înfiorarea oarbelor stihii, 
năluca ta s-o prohodesc de vie... 


Eli, Eli, lama sabachtani? 


Tiisfer ontfic 


În ochii tăi s-au aurit poeme, 

în gura ta s-au tescuit cîntări... 
De-ai fi trăit c-o lume mai devreme, 
ai fi plutit cu duhul peste mări. 
Te-ai fi iscat din aburi de frumseţe 
şi din tăceri ţi-ai fi tăiat vestmînt, 
răzbind în cer cu pletele răzlețe 

şi cu tăişul gleznei în pămînt. 

Dar vai, nălucă-a altei Basilee, 
lumina ta se sîrguie tirzie, 

arzînd domol pe căile lactee, 

cu dor de-a fi şi neputînd să fie... 

În urma ta doar umbra mai viază 

şi izul vechi pe crucea din văzduh — 
înaltă ca o pîrgă de amiază, 

subțire ca o lamură de duh... 


Cap de prohod 


Să-mi fie dor de trupul tău, şerpescul, 

şi de otrava-ți dulce din sărut 

ce mult aş vrea cînd lutul meu pîndescu-l 
copoii morții năpirlind tăcut! 


Dar dorul însuşi mi-a tulit-o hăt, 
pe alți coclauri şi sub alte stele, 
de nu-l mai pot ademeni-ndărăt, 
în ţarcul vechi, bătut cu temenele. 


Ca doi străini ajuns-am la chindie, 
trudiți de vis și mucezi de dureri. 
Pe alte vremi, te-aș fi zidit de vie 
în monastirea Sfintei Învieri... 


Acu-i tirziu cum n-a mai fost vreodată 
şi rugini măiastra mea mistrie,; 

nu pot decit, cu limbă-nfricoșată, 

să-ţi prohodesc cărarea din pustie... 


PUNCTE CARDINALE 
































Desen de Florin PUCĂ 


Cântec de orbie 


O, vietate pură de alcov, 

e-atita alb în camea ta sabină 

că sub mătasea ce foşneşte mov 
întreagă-mi pari tăiată din lumină! 


Mă arde ochiul goală să te văd 

şi slova ta o desluşesc cu palma, 
rivnind în taină unicul prăpăd 

spre care toți ne îndulcim de-a valma. 


Suspini domol pe visul meu în Jos 

şi noaptea ți se gudură pe glezne; 
precum un şarpe devenit sfios 

de prada lui cea negrăit de lesne, 

mă răsucesc, cu sîngele viscos, 

şi caut vad, prin carnea ta, spre bezne... 


soledades 


Pedeapsa mea să fie-aici şi-acum ? 
Să-mi fie iadul dat pe veresie? 
M-am străpezit de-atit amar de drum 
şi n-am ajuns afară din pustie... 


De-a dreapta şi de-a stinga viermuind, 

ce neam de umbre-mi strigă-ntruna: “Frate!”? 
Aievea-i doar, cînd mîna le-o întind, 
urieşeasca mea Singurălale.., 














pi 
DIXTIIITIII) să 
ANNARaE 220 ati 


RAR 
AA ADA 





hondel amar 


Tu nu eşti tu; te ştiu după tăcere, 
cum cerbu-şi simte ciuta prin păduri... 
Pe unde-ai mas, ce greu ţi-o fi să-nduri 
netrupul tău şi-avana mea durere! 


Deşi, ca-n vis, cu-aceiaşi ochi mă furi 
şi te petreci cu-aceeaşi mlădiere, 
tu nu eşti tu; te ştiu după tăcere, 
cum cerbu-și simte ciuta prin păduri... 


Aştept cîntînd cu glas de înviere 
să vii-ndărăt, ca seva în nervuri, 
la veghea răstignitelor mistere, 
căci azi în carnea ta, pe care Juri, 
tu nu eşti tu; te ştiu după tăcere! 


A patra pecete 


Cu ochii-nchişi, cu buze-mpleticite, 
duhnind a cîine ud prin bărăgane, 
ne-or sfişia de vii şi ne-or înghite 
călăii noştri fără iatagane. 


Ți-am înălța o rugă-n asfințit, 

dar nu ne ţin cuvintele, prea zise, 
şi-am şi uitat pe unde şezi, mîhnit, 
Tu, Cel ce poți, cu lumile promise... 


Din patru zări bulboanele ne sorb 

şi printre spaime ne tirîm veleatul, 
iar peste noi, în țăndări, veacul orb 
se prăbuşeşte şi ne-ngroapă leatul. 


Trădare, ură, spaimă şi desfriu 

şi, în adîncuri, veşnica trufie, 

şi cingătoarea morții peste briu, 
şi pruncii care nu mai vor să fie... 


Ți-am înălța o rugă, dar nu ştim, 
oriunde-ai fi, ce grai Ţi se cuvine 
şi-abia de-om prididi să ne ferim 
de calul galben-vînăt care vine... 


Tardevenientibus 


Pe telegarii nopții, fără şei, 
pomirăm razna, chiuind hoţeşte; 
pustiu de vis în urma noastră creşte, 
iar dinainte — falşii noştri zei. 


De-a fost pe-aci fărimă de temei, 

nici umbra ei în noi nu dăinuieşte, 

căci în păcate-am strins-o ca-ntr-un cleşte 
şi-am spulberat-o-n roiuri de scîntei. 


Ne-am ris de tot, ne-am ispitit spre toate, 
şi-am fost semeți ori aprigi în cuvinte: 
eterni păream şi invincibili poate... 
Ci-acum rîvnim, cu cea din urmă minte, 
măcar un ceas de ultime socoate, 

măcar răgazul zacerii-n morminte... 











PUNCTE CARDINALE 
DIVINA COMIEIDILE 


a lui Dante Alighieri 


într-o nouă versiune românească de 


Mai '98 NR. 5/89 PAG. 1] 





După ce căzuse într-un somn adânc, Dante se 
trezeşte pe celălalt mal al Aheronului, în aşa-numitul 
Limb, primul dintre cele nouă cercuri ale Infernului, loc 
destinat sufletelor copiilor morţi înainte de a fi apucal să 
primească botezul, dar şi oamenilor virtuoşi ai 
Antichității păgâne (cum este şi cazul lui Vergiliu). 

Dante are prilejul de a-i întâlni aici pe mulți 
eroi sau cărturari ai lumii vechi (a se vedea şi notele 
finale), iar ceata poeților iluştri, avându-l în frunte pe 
Homer, îl primește cu bunăvoință în mijlocul ei. 


Răzvan Codrescu 





INFERNUL 


Cîntul al patrulea 





121 Dintr-al Electrei preabogat convoi, 
pe Hector şi Enea-i cunoscui; 
pe cruntul Cezar l-am zărit apoi; 

124 Pantasileei fața i-o văzui, 


l Speriindu-mi somnul, tunet greu vui Camillei, dar şi regelui latin 
în țeasta mea, încît sării de-ndată, ce sta lîngă Lavinia, fiica lui; 
ca orice om ce silnic s-ar trezi: 127 se-aflau şi Brutus, spaima lui Tarquin, 
4 mă ridicai buimac şi ochii roată Lucreția şi-alte vrednice femei, 
purtându-mi-i, cercai să desluşesc iar mai deoparte — însuşi Saladin. 
pe unde-mi fu făptura strămutată. 130 Se mai ivi apoi sub ochii mei, 
7 Mă dumirii atunci că mă găsesc inconjurat de înţeleapta-i ginte, 
pe marginea genunii-nfricoşate „Şi cel ce-n veci e cori feul ei, 
din care-n veci suspinele vuiesc. 133 cinstescu-l toţi şi iau la el aminte: 
10 Atit de-adinci erau şi-ntunecate Socrat şi Platon loc mai osebit 
acele locuri, că nimic anume au lîngă dinsul, altora-nainte, 
nu se vădea privirilor holbate. 136 Acolo-i mai văzui pe Demovcrit, 
13 “Să coborîm de-acum în oarba lume”, pe Diogen, Anaxagora, Tale, 
mă îndemnă poetul, palid foarte; pe Empedocle, Zenon, Heraclit, 
“eu merg întîi, iar tu să-mi calci pe urme!”. e E 22 09 139 pe Dioscorid Cu ierburile sale, 
16 Dar eu, văzînd paloarea lui de moarte, Dante Alighieri apoi pe Lin, pe Tulliu, pe Orfeu, 
0 ra ră SED Ape : de Andrea del Castagno (detaliu e Seneca al stoicei morale, 
zisei: “Au cum să viu, cînd chiar de tine, ui 142 ă ji da ai e pioi 
ce mă-ntăreai, curajul se desparte?”. y pe : Copos a i “9 Ti 
19 Răspunse el: “Durerea, care-i ţine 70 In scurtă vreme seama îmi dădui Cea Sau ip pociat 
PA i- Averr6es, ce-a scris de corifeu 
aici pe mulţi, pe chip îmi zugrăveşte că numai duhuri demne de cinstire 145 N i io să-i ) cai d. 
milă, nu teamă, de-ale lor suspine. şi-aveau sălaş în strălucirea lui. > NEI 2 ră STRAT Ei Fa ia perindat, 
22 Să mergem dar, drum lung ne îmboldeşte!”. 73 “O, tu, ştiinţei şi-artelor mărire, ri 2 pica nai i păr 
Ci într-acestea, iată-ne intrînd cine-s aceştia ce-osebit petrec A îi ȘI relatie Sai Fara insemnat. 
în primul brîu ce-abisu-l îngrădeşte. şi vrednici par de multă prețuire?”. nem i egierm Oi d 
25 Aş zice că pe-acolo, ascultînd, 76 Răspunse el: “Sînt cei ce-n faimă-ntrec a iza e fi Cai ja d ge 
nu hohot plin, ci doar icniri amare pe orişicine-n lumea de-unde vii, 51 5 Peația IDC a: as e-apoi, 
umpleau văzduhul veşnic tremurind; încît şi-n cer 'naintea multor trec”. n Veci de veci lumina n-o văzuse. 
28 copii, femei, bărbaţi, cu mic şi mare, 79 Atunci o voce prinse a grăi: Note: 
munciţi erau, dar nu de cazne grele, “Cinstire daţi-i bardului vestit: Versurile 28-30: Sufletele din Limb nu îndură chinuri 
ci doar de sufletească remuşcare. se-ntoarse umbra-i, ce de-aici lipsi!”. fizice, ci doar chinuri morale, fiind lipsite de bucuria contemplării 
: pi roi 4 3 tă 82 Ci-odată | ii i celor cereşti. 
31 Grăi Virgil: Nu-ntrebi cine-s acele n OGă ZVON VOS AUUDAL, Versurile 47-48: Dante se referă la credința creştină. 
nefericite duhuri ce le vezi?! spre noi porniră patru umbre-alese, Versurile 52 şi urm. Vergiliu se referă la coborirea lui lisus 
Aş vrea să ştii anume despre ele cu chipul nici ferice, nici mîhnit. în Infern, în răstimpul dintre moartea şi învierea Sa. Conform 
34 că n-au păcat; dar meritele, vezi, 85 Maestrul bun a cuvinta purcese: acestei tradiții, EI i-a scos atunci din Infern pe protopărinţi (Adam 
_aiuna fără botez, ce poartă este “Îl vezi pe-acel ce spada-n miini o are şi Eva) şi pe drepții Vechiului Testament. La data respectivă, 
n-ajung : : i: i înainte cel dintii ne iese? Vergiliu era mort de aproximativ o jumătate de veac. 
a legii-n care te-ai născut ŞI crezi, Ş ati, Versul 80. In original: Onorate | altissimo poeta. Vers 
37 trăind 'nainte de Hristos, ei veste 88 Homer e el, peste poeţi mai mare; celebru, înscris şi pe mormintul lui Dante de la Ravenna. 
n-au prins de-adevăratul Dumnezeu: satiricul Horațiu vine-apoi, Versurile 88-90: Homer, autorul legendar al aşa-numitelor 
i _s duh din duhurile-aceste. Ovidiu şi Lucân, ce-n urmă-apare. “poeme homerice”, Iliada Şi Odiseea, modelele absolute ale 
ŞI eu MI-S ' 4 9] pă a E UT pan epopeei antice. Horaţiu, Ovidiu şi Lucan sint pentru Dante, 
40 De-aceea, nu din alt păcat mai greu, ROL Iu EDO viza alături de Vergiliu, cei mai de seamă poeţi latini. 
sintem pierduţi; speranţă să ne-aline căci cinstea lor nu-i cu NIMIC mai mică, Versul 95: În original: di quel signor de l'altissimo canto 
ra ţia ceru] jinduim m ereu”, fiind şi eu şi dînşii dintr-un soi”. Este vorba de Homer, văzut ca rege al poeţilor. 
pa Ap Ati i tă a stîmit în mine 94 Aşa văzui frumoasa şcoală-antică Saepersul 121: Electra, mama lui Dardanus, întemeietorul 
, Să isre gi de i. 
cuvîntul lui, gîndind ce-alese fețe a celui care-i ne ntrecut în cint Versul 122: Hector, cel mai viteaz dintre apărătorii Troiei, 
cuprinde limbul, între rău şi bine. şi-aripi de vultur peste ei ridică. fiul regelui Priam. Enea, legendarul întemeietor de origine troiană 
a : : maestre-al meu să-mi spui, alteţe,"97 Ţinură-n treacăt la un loc cuvînt, al Romei, pe care Vergiliu l-a cîntat în Eneida. 
46 Să-mi spul, ia : i : | A Versul 123. Este vorba de luliu Cezar (100-44 î. Hr.). 
: -a mă-ntări-n credința apoi prin semne toți mă salutară; d 
grăit-am eu, spre-a Viroil zimbi.văzind că-n orații sînt Versurile 124-126: Pantesileea (Pentesileea), regina 
ce n-ar putea în chip greşit să-nveţe, AA L = , A grații sint. amazoanelor, învinsă de Ahile. Cammilla, fecioară războinică, 
49 “iesi de-aici vreun suflet prin silința 100 O cinste-atit de mare mi-arătară, fiica regelui volscilor, căzută în apărarea Italiei (menţionată de 
ina dădu, sau rintr-al altui har?”, că m-au primit al şaselea să fiu Dante şi-n Cîntul 1, v. 107). Latinus, rege al Laţiului, a cărui fiică, 
ce şi-o dădu, PRL i A Io cae rac Lavinia, a fost soţia lui Enea. 
ricepu dorința în ceata lor de-o-nţelepciune rară. iad i A . 
lar el, ce-ndată-mi pricep , 103 AR în pi Ep ee Versurile 127-129: Brutus, întiiul consul de după alungarea 
52 răspunse: “Nou eram pe-acest hotar OmMIrâm Geci:spre iuminişui Iu, regilor. Tarquinus, ultimul rege al Romei vechi. Lucreția, 
cînd, semn purtînd al biruinţei sfinte, vorbind de lucruri ce-mi plăceau de fel,  virtuoasa soţie a lui Collatinus, a cărei ofensare a dus la prăbuşirea 
să nind un sol cu mare dar. dar bine-i să le tac acum cînd scriu. regalității (în original mai sunt menţionate şi alte femei virtuoase: 
văzul ve ir [iii arate 106 Ne-apropiarăm de-un semeț castel, Julia, Marzia, Cornelia). Saladin, sultan al Egiptului şi Siriei 
55 E] scoase umbra-ntiiului părin“, ta zi ius nalt ie (1137-1193), vestit pentru virtuțile sale. 
pe-Abel, pe Noe şi pe Moise care Cu șapie; ziduri Magi NIpr sI IL Versul 132: Aristotel (384-322 î. Hr.), considerat în Apusul 
fusese stilpul legii dinainte; și strîns de-un fir de apă ca-n inel. medieval drept cel mai însemnat filosof al tuturor timpurilor. 
» e David, craiul mare, 109 Cum calci pe-un pod pe unda-i am păşit Socrate şi Platon (v. 134) stau în umbra lui. 
58 pe Avraam, p , îiiiat bilă şi, pătrunzînd prin şapte porți de-a rîndul, Versurile 136-144: Democrit, filosof grec atomist (460- 
pe Israel cu neamul lui $ a ta it 355). Diogene Cinicul, filosof grec (404-323). Anaxagoras, 
Rahila, cea pețită cu răbdare; pe-o pajişte-nverzită ne-am oprit. filosof grec, maestrul lui Pericle (500-428). Thales din Milet 
| ţii mulţi ce poartă-n cer cunună. 112 Solemne duhuri, locul străbătindu-l, considerat “părintele filosofiei” şi unul dintre cei şapte înţelepţi 
GI ŞI pe-a pi j d ume-aş vrea să ştii cu ochi vădind înaltă cugetare, (624-547). Empedocles din Agrigent şi Heraclit din Efes, filosofi 
lar pin” la ei, anumi fai île 020 îsi j îndul greci naturalişti (sec. V î. [Hr.). Zenon, cel mai fai di 
Pa făpturi, nici una”, işi depănau cu voci suave gindul. e bela P i mos dintre 
că n-au ieșit de-aici tăpturi, - filosofii stoici (sec. IV î. Hr.). Dioscorides, medic şi natural 
64 Nu ne stătuse pasul cit vorbi, 115 Ne-am tras atunci pe-o creastă de pe care grec (sec. 1 d. Hr.). Orfeu, poet legendar de oripine tracă. Tullius 
zi ileam pădurea-a o pătrunde, puteam privi în valea luminată Cicero, marele orator roman (106-43). Linos, alt poet mitic grec 
iz de duhuri mii şi mii. întregul pilc de duhuri ginditoare, Seneca, filosof şi scriitor latin (sec, | d. Hr.). Euclid, marele 
pădure ZIC, d 118 Aşa putui pe pajiştea-nspicată geometru (sec, II î. Hr.). Ptolemeu, ilustrul geometru şi astronom 
67 Departe nu eram de locul unde (secolul II d. Hr.). Hippocrate, faimos medic grec (sec. V î. Hr.) 


în somn căzusem, cînd un foc văzul 
ce se lăţea din beznele afunde. 


să aflu multe spirite de soi, 
a căror amintire şi-azi mă-mbată. 


Li 


Avicenna, medic arab medieval (980-1037). Averroes, fi 


| 
arab medieval (sec, XII), comentator al lui Aristotel, 950 


DL” 








PUNCTE CARDINALE 


| | PAG. 12 NR. 5/89 Mai '98 


- TRUMUDUL 





i 


“Eu nu suni cetățean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 
Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” , 


Rabinul Stephen S. Weise 


17. CONTESTAREA TALMUDULUI 


Comunitarea babiloniano-iudaică din Imperiul 
musulman şi-a păstrat privilegiile de care se bucurase sub 
toate domniile de pe teritoriul Mesopotamiei antice după 
răsturnarea dinastiei chaldeene (Regatul Noului Babilon) 
care, sub Nabucodonosor II, pusese capăt existenţei 
Regatului Iudeii, distrusese Ierusalimul şi îi deportase în 
masă pe evrei (586î.d.Chr.). Conducerea acestei comunităţi 
era exercitată de exilarhi (părinții exilului) care reprezentau 
puterea politică a iudaismului babiloniano-persan în fața 
califilor şi a guvernatorilor provinciali. Exilarhii strângeau 
impozitele şi le vărsau în visteria statului, arborau o pompă 
princiară, purtau veşminte strălucitoare, se deplasau în 
trăsuri oficiale, însoțiți de o gardă personală. Sub aspect 
religios, unitatea comunității iudaice de pe malurile Tigrului 
şi Eufratului era asigurată de cele două academii talmudice, 
Academia de la Sura şi Academia de la Pumbadita. Rectorul 
Academiei din Sura purta denumirea de gaon ("excelenţă”, 
în ebraică), el fiind considerata doua persoană ca importanță 
în ierarhia comunității evreilorbabilonieni. (Ulterior acelaşi 
titlu a fost conferit şi rectorului de la Pumbadita). 

Chiar dacă comunitatea iudaică din Babilonia era 
dependentă de bunul plac al califilor şi al guvernatorilor 
musulmani, ea apărea evreilor din afara hotarelor ei ca un 
adevărat stat puternic, exilarhul era considerat ca un suveran 
autentic, care ținea în mâna sa sceptrul lui David, iar cele 
două academii erau privite ca purtătoarele şi continuatoarele 
spiritualiății talmudice. Pe măsură ce imperiul se întindea în 
Răsănt până în India, iar la Miazăzi şi Apus până în Africa 
şi Pirinei, cu atât mai mare devenea numărul supușilor 
conducătorului babiloniano-iudaic. Inimile tuturor evreilor 
băteau pentru reprezentantul lor de pe malurile Eufratului şi 
darurile lor curgeau într-acolo, pentru ca exilarhul să poată 
onora cu demnitate dinastia lui David, iar universitățile 
talmudice să-şi poată desfăşura activitatea cu strălucire. 
Cum însă dăinuirea iudaismului într-o lume dominată de 
instabilitate şi prefaceri politice a fost consecința aderării 
evreimii de pretutindeni, fără rezerve, mai întâi la litera 
Torei şi apoi la spiritul Talmudului, era firesc, ca în climatul 
de frământări politice din interiorul Imperiului musulman, 
conducătorii religioşi ai comunităţii iudaice - gaonii - să 
dobândească preponderență față de conducătorul politic - 
exilarhul. Ca urmare, perioada cuprinsă între anii 700-1000 
va fi consemnată de istoria iudaică sub denumirea de 
“epoca gaonatului ”, subliniindu-se prin această precizare 
preeminența valorii religioase asupra valorii politice. 

Sub aspectul progresului spiritual, gaonatul a fost o 
perioadă lipsită de strălucire. Studiul Talmudului a degenerat 
în simpla memorizare a textelor, astfel că apariția unor 
reacțiuni față deunilateralitatea şi rigiditatea învățământului 
talmudic este explicabilă. Pentru a se depăşi această situaţie 
critică ar fi trebuit ca Biblia să fie repusă în drepturile ei şi 
viaţa spirituală să fie scoasă din formalism şi imobilitate. 
Cel care şi-a luat această sarcină a fost Anan Ben-David, 
descendent din neamul exilarhilor, căruia, de drept, i s-ar fi 
cuvenit ocuparea acestei demnități. Cum însă vederile sale 
critice la adresa Talmudului şi a neglijării învățămintelor 
biblice erau cunoscute, Jehuda cel Orb, șeful Şcolii de la 
Sura, și fratele său Dudai, șeful Şcolii de la Pumbadita, au 
încercat să-| excludă de la succesiune, preferând în locul lui 
pe fratele său mai tânăr, Chananja. Dar Anan nu era singur. 
El avea prieteni şi susținători în rândul celor care militau 
pentru abandonarea iudaismului talmudic. 

Cu privire la personalitatea lui Anan, părerile sunt 
împărțite, Adepții săi îl consideră un om evlavios, un 
adevărat sfânt. În schimb, adversarii săi îl ponegresc, 
atribuindu-i numai defecte, dar îi recunosc profunzimea 
cunoștințelor talmudice, Disensiunile dintre partizanii lui 
Anan şi adversarii săi au degenerat într-un grav conflict cu 


DINLĂUNTRUL COMUNITĂȚII IUDAICE 


conotaţii politice, adversarii săi calomniindu-l în fața califului 
Abu Djafar al-Mansur (754-775), întemeietorul Bagdadului, 
undea fost strămutată capitala imperiului. Cei doi şefi ai şcolii 
rabinice îl acuzau că i-ar incita pe evrei la revoltă. Indignat de 
comportamentul acestora, Anan părăseşte /ragq-ul (denumirea 
arabă a provinciei unde se aflau comunităţile iudeo- 
babiloniene) şi se stabileşte în Palestina, ducând cu sine nu 
numai aversiunea față de conducătorii celor două şcoli 
talmudice, dar şi față de învăţătura conținută în Talmud. El 
reproşeasză talmudiştilor faptul de a fi denaturat iudaismul 
prin îndepărtarea de Tora şi îi sfătuieşte pe adepţii săi “să 
caute cu sârguinţă în Scriptură. 

Este posibil ca Anan să fi ajuns la aversiunea față de 
Talmud ca un reflex al diviziunii din lumea musulmană între 
sunniţi şi şiiţi. (Suniţii reprezintă curentul religios ortodox, 
care pe lângă Coran admite şi Tradiţia ca sursă a Revelaţiei, 
pe când şiismul, reprezentat de adepții lui Ali, ginerele 
Profetului şi cel de al patrulea calif legitim, nu recunoaşte 
decât Coranul ca act normativ). Urmând exemplul şiiţilor, 
Anan a eliminat Talmudul din viaţa religioasă a evreilor. El 
cere ca întreaga viață religioasă a evreilor să fie reorientată în 
exclusivitate pe Scriptură. O încercare de reînviere a doctrinei 
saducheilor şi de negare a fariseismului. 

Curentul religios iniţiat de Anan a primit denumirea de 
“Caraism" sau “Confesiunea Scripturii”, iar discipolii săi 
şi-au luat denumirea “caraei” (oamenii Scripturii) sau 
“ananiți ”, în opoziţie cu adversarii lor, “rabbaniții (adepţii 
Talmudului). In Palestina el a redactat un comentariu la 
Pentateuch şi un compendiu asupra obligaţiilor religioase, în 
care ține seama de prescripțiile biblice, eliminând tot ceea ce 
este de inspiraţie talmudică. Cele mai importante inovaţii ale 
doctrinei sale se referă la sărbătorile religioase, Sabbat, 
dreptul matrimonial şi restricţiile alimentare. 

În comentariul asupra Pentateuchului, Anan contestă 
modul în care rabinii au interpretat Legea lui Moise în scopul 
de a o adopta la condiţiile istorice. El cere respectarea 
necondiționată a prescripțiilor Pentateuchului. Totodată, în 
totală contradicţie cu spiritul talmudic, Anan îi recunoaşte lui 
lisus calitatea de om sfânt care nu a avut intenţia să desființeze 
Legea lui Moise, ci numai doctrina fariseilor despre legea 
nescrisă. După părerea sa, lisus nu a întemeiat o nouă religie; 
el a voit doar să întărească vechea religie iudaică. 

Prin repudierea Talmudului, Anan a înlăturat puntea 
care făcea legătura între trecutul biblic şi prezentul talmudic. 
Istoricii evrei sunt însă înclinați să minimalizeze impactul 
avut de caraism asupra spiritualității iudaice. “O judecată 
nepărtinitoare - este de părere H. Graetz- nu îi poate atribui 
lui Anan merite deosebite. El nu a fost în toate cazurile 
consecvent. Multe din recomandările sale cu caracter 
antitalmudic nu pot fi susținute prinreferiri la textele biblice”. 
Cum însă după cucerirea Palestinei de musulmani, evreii din 
Tiberia au considerat că provincia lor a redevenit centrul 
iudaismului, este explicabil atât faptul că evreii palestinieni 
îi considerau pe conaţionalii lor babilonieni ca impostori, cât 
şi refugierea lui Anan în Palestina, unde ideile sale s-au 
bucurat de popularitate. 

La baza caraismului se găseşte principiul că numai acele 
prescripţii sunt valabile care au un corespondent în Scriptură. 
Dar textul Scripturii este interpretabil şi discipolii lui Anan 
care au făcut uz de libertatea de interpretare a textelor sfinte 
auajuns, paradoxal, la interpretări diferite de cele ale maestrului 
lor. Şi totuşi libertatea de interpretare a avut şi consecinţe 
pozitive. În primul rând, Sfânta Scriptură a fost repusă în 
drepturile sale, punându-se capăt excluderii ei din viaţa 
religioasă de către talmudişti. În al doilea rând, prin 
introducerea semnelor pentru vocale, s-a reînviorat studiul 
textelor biblice, Astfel, prin impulsul dat de caraei, s-a născut 
o nouă disciplină a studiului Bibliei, care se ocupă cu 





aspectele gramaticale, disciplină denumită Masora. Din 
păcate, aceste preocupări au survenit prea târziu. În timpul 
persecuțiilor împotriva evreilor de către Antioh şi apoi de 
Hadrian, cărțile sfinte au fost arse. După instaurarea liniştii 
au fost făcute câpii noi, dar în această acțiune nu s-a găsit 
nici un exemplar autentic după care să fie executate copiile. 
Aşa se explică că aceste copii conțin alterări ale textului 
original, mai ales datorită faptului că fiecare recopiere a 
constituit prilej dea se strecuranoi greşeli. Aceastăregretabilă 
situaţie este ilustrată de faptul că în timp ce Pertateuchul 
babilonianeste sistematizat în 5888 de versete, Pentareuchul 
palestinian este organizat în 15852 de versete. 

Cât de mare a fost numărul adepților lui Anan, nu se 
ştie. Istoricii evrei evită să intre în amănunte cu privire la 
adeziunea comunităților iudaice la vederile caraeilor, dar nu 
pot să ocolească faptul că până în secolul XII numărul 
contestatarilor Talmudului a fost în continuă creştere. În 
Orient, în contact cu musulmanii, ei au fost influenţaţi de 
raționalismul curentului muazilah, fapt care le-a întărit 
poziția teoretică în disputa cu adversarii lor rabbaniţi. În 
timp ce reprezentanții oficiali ai iudaismului, conducătorii 
colegiilor de la Sura şi Pumbadita, s-au ținut departe de 
frământările filozofice din lumea islamică, limitându-se, ca 
şi în trecut, la interpretarea Talmudului, caraeii au dat 
dovadă de interes față de problemele care frământau spiritul 
epocii. Caraeul Benjamin Ben-Mose Nahawendi din Persia 
(în jur de 820)a introdusraţionalismul mutazilit în concepția 
caraismului. El era considerat ca o autoritate incontestabilă 
printre adepţii sectei, bucurându-se de aceeaşi consideraţie 
ca şi Anan. 

Concepţia lui Nahawendi despre divinitate, crearea 
lumii Şi revelaţie a stâmit înorijorare în cercurile rabinice 
din cauza interesului manifestat față de ea de evreii culți. 
Pentru a o contracara, rabinii au încercat să-i opună o 
viziune mistică asupra divinității, aşa cum procedaseră 
musulmanii ortodocşi față de raționalismul gânditorilor 
mutazilah. Misticii evrei s-au dovedit însă mai puţin inspirați 
decât cei musulmani. Ei au schițat o descriere a fiinţei lui 
Dumnezeu care frizeazăridicolul. Dumnezeul acestor mistici 
de circumstanţă este o ființă dotată cu corp, precizându-i-se 
dimensiunile fiecărui organ. Ea locuieşte în etajul superior 
al unui cer cu şapte etaje, celelalte fiind populate cu îngeri, 
având cele mai bizare nume. Ingerul cu rangul cel mai înalt 
se numeşte Meratoron, care de fapt nu ar fi altul decât Enoch 
(fiul lui Cain - Facerea 4,16), pe care Dumnezeu l-a 
strămutat în cer, transformându-l într-o divinitate cu 
denumirea de “Micul Dumnezeu”. 

Sciziunea provocată de secta caraeilor a fost numai 
începutul unui proces de dezagregare a unității lumii iudaice, 
proces care vaconduce la desființarea instituției exilarhatului 
şi la pierderea autoritații academiilor de la Sura şi Pumbadita 
asupra lumii iudaice. În acest climat spiritual lipsit de o 
autoritate centrală, nu este surprinzător că şi-au făcut apariţia 
noi secte iudaice. În anul 840, Musa şi Ismael din Akbara au 
întemeiat secta Akbariţilor, cu o doctrină apropiată de 
samariteni. Abu-Amru Mose din Safran (Persia) a întemeiat 
secta Tiflisiţilor, cu un calendar şi date noi ale sărbătorilor, 
diferite de calendarele caraeilor şi rabbaniţilor. Maswi din 
Baalbek (Siria) a pus bazele sectei Balbekiţilor, caracterizată 
şi ea printr-un nou calendar. 

Consecința acestor frământări religioase a fost 
instaurarea unui climat favorabil apariției şi afirmării primilor 
filozofi ai iudaismului medieval. Cât priveşte valoarea 
acestor filozofi, iată care este punctul de vedere al lui Ernest 
Renan, în De /a pari des peuples semitiques dans I'histoire 
de la civilisation: “Rolul filozofic al evreilor în Evul Mediu 
este cel de simpli interpreţi. Filozofia iudaică din această 
epocă este filozofia arabă fără modificări”, 


(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 














„Gyorgy Lukăcs alias Georg 
Lowinger (1885-1971) a avut 
raspundere guvemamentală în două 
scurte momente dinviața lui: în 1919, 
pe timpul “Republicii Consiliilor” 
(Tanâcskoztârsasâg) alui Bela Kun, 
când a fost comisar al poporului la 
invățământul Public, nu numai 
comisar politic la Cea de-a cincea 
Divizie Roşie; apoi în 1956, când, 
fund membru al Cercului Petăfi Şi al 
Comitetului Central al Partidului 
Comunist, a funcționat ca ministru 
al Invățământului în guvernul condus 
de Imre Nagy. 

Dar intervenţia cea mai 
hotărâtoare şi virulentă a lui 
Lowinger-Lukâcs în viața culturală 
maghiară a avut loc în anii 1945- 
1946, când, după reîntoarcerea în 
Ungaria, afăcut parte din Parlament 
ŞI din direcția Academiei Stiințelor şi 
a fost numit profesor de estetică şi 
de filozofie a culturii la Universitatea 
din Budapesta. Vlăstarulbancherului 
Jozsef Lowinger a devenit atunci “o 
adevărată călăuză a conştiințelor, 
undictatorspintual, undictatorrelativ 
liberal, a căruivorbăeralege. (...).El 
a fost dovada vie a toleranţei 
regimului față de minţile cele mai 
subțiri”!. Cu aceste cuvinte îi face 
portretul un alt celebru 'evreu 
rătăcitor”? născut în Ungaria (manxist 
la început, apoi trecut la catolicism 
şi, în sfârşit, evident, liberal): Ferenc 
Fischel alias Frangois Fejtâ, care cu 
Raymond Aron a înființat “Comitetul 
intelectualilor pentru Europa 
libertăţilor”. Care este concepția 
despre libertate a lui Fishel-Fejto, o 
putem deduce din ceea ce el însuşi 
a scris despre activitatea lui 
Lâwinger-Lukâcs; acesta din urmă, 
după părerea lui Fejto, "vroia să 
facă din Partidul Comunist un 
protector al activităților culturale, un 
centru de racolare pentru realizarea 
marilor reforme: democratizarea şi 
modernizarea învățământului, 
lărgirea bazelor culturii, emanci- 
parea spiritului. Era momentul 
pluralismului şi al «dialogului». 

O aşa de emoţionantă 
apologie ne lasă fără replică, dacă 
ne gândim că Lukâcs cel pluralist a 
fost prestigio-sul consultant al 
comisiei însărci-nate cu redactarea 
Catalogului de presă fascistă, 
antisovietică şi antidemocratică (A 
fasiszta, szovjetellenes, anti- 
demokratikus  sajtâtermekek 


PR 


1. F. Fejtă, Ungheria 1945-1957, 
Torino, 1957, pp. 122-123 

2. Chiar cu titlul de Fejt&-Ebreo 
grrănte. ziarul milanez !! giornale a 
publicat (26 iunie 1997)unlung interviu 
cu Francois Fejt6, de altminteri 
colaborator al aceluiaşi ziar 

3. F. Fejtd, op cit, PP 30-31 


PUNCTE CARDINALE 


EVANGHELIA DUPĂ LUKACS 


Claudio MUTIII 


jegyzeke), un adevărat “index al 
cărților heterodoxe”, în trei broşuri 
însumând 160 de pagini, publicat între 
1945 şi 1946, în mai multe ediţii, de 
către Departamentul de Presă al 
Preşedinţiei Miniştrilor. Se afla atunci 
la guvernare o coaliție majoritară de 
centru, prezidată de unom al Bisericii, 
care adera la Partidul Micilor 
Proprietari. 

Catalogul se năştea năştea 
din aceeaşi mentalitate inchizitorială 
care câțiva ani mai târziu avea să 
producărăufamata carte alui Lukâcs 
Die Zerstârung der Vernunft, dar avea 
o funcție eminamente practică: 
indexul denunța autorităților poliţie- 
neşti textele care trebuiau rechi- 
ziționate şi distruse, iar asta prin 
aplicarea decretului 530, emanat în 
ziua de 28 apnilie 1945 de generalul 
felon Bela Miklos. 

În Catalog sunt înregistrate, 
în ordine alfabetică, cărți şi reviste, 
broşuri şi partituri muzicale, chiar 
manifeste şi foi de propagandătipărite 
în ultimii douăzeci de ani. Nu e vorba 
numai de texte în limba maghiară, 
dar şi de ediții germane, italieneşti, 
franțuzeşti etc. care aveau o anumită 
circulație în Ungana între cele două 
războaie. 

Între cărțile puse la index se 
afla, evident, Protocoalele Înțelepților 
Sionului şi toată literatura despre 
chestiunea evreiască, scrierile şi 
cuvântările lui Hitler, Mussolini, 
Goebbels, Rosenberg; cărțile şi 
cuvântările lui Ferenc Szâlasi, şef al 
mişcării “Crucea cu săgeți şi 
Conducător Naţional (Nemzetvezetâ) 
al Ungariei în ultima perioadă a 
războiului, ba chiar o carte a 
legendarului baron Roman Ungern 
Sternberg. Dar găsim şi celebri autori 
maghiari, ca de pildă Jozsef Erdelvi, 


poetul “poporanist' condamnat şi în 
timpul lui Horthy, sau Cecil Tormay, 
naratoarea tradusă în italiană de 
Gabriele D'Annunzio. Între scriitorii 
nemaghiari îi găsim pe: Berdiaev 
Celine, Chesterton, Gide, Keyserling, 
Malynski, Maurras, Moeller van den 
Bruck, Ossendowski, Carl Schmitt, 
Werner Sombart, Othmar Spann, 
Julius Evola, Giovanni Gentile, 
Giovanni Papini. 

Dintre puținele cărți de autori 
români care s-au bucuratde oanumită 
circulaţie în Ungana interbelică, numai 
una se afla în paginile Catalogului 
şi anume Auf falscher Bahn. 16 
Monate in Russland, ediția germană 
a primului din celetrei jurnale scrise în 
limba franceză de Panait Istrati, după 
călătoria în URSS. 

Planul lui Gy5rgy Lukâcs 
pentru “lărgirea bazelor culturii” 
prevedea şi redactarea rău famatei 
“Liste B', în care erau înregistrați 
intelectualii condamnați la tăcere şi la 
moarte civică. 

Între victimele acestei liste de 
prescnere dorim să-l amintim, cu 
prilejul celui de al trezecilea an de la 
moarte, pe Bela Hamvas (1897- 
1968). Poetul Sândor Wesres, un fel 
de Rimbaud maghiar, l-a numit 
“maestrul meu”; filozoful Botond 
Szathmâri a vorbit de el ca de un 
“moştenitor al tradiției platonice”. De 
fapt, Bela Hamvas, primul care i-a 
făcut cunoscuți în Ungaria pe Rene 
Guenon şi pe Julius Evola, este înrudit 
spiritualiceşte cu maeştnii “tradițio- 
nalismului integral”, capodopera sa, 
Scientia Sacra, este o lucrare de 
sinteză, pe care am putea-o compara 
cu La Crise du Monde modeme sau 
cu Rivolta contro il mondo moderno. 
Scriitor fecund şi poliedric, după cel 
de-al doilea război mondial Bela 





Demonstraţie a studenților stângişti în cartierul bogătaşilor din Berlin (1997) 


Mai '98 NR. 5/89 PAG. 13 


Hamvas reia activitatea sa culturală 
publicând un florilegiu al literaturii 
mondiale, Anthologia Humana, care 
ajunge în curând la ediția a treia. 
Apoi îngrijeşte o colecţie de cărți de 
buzunar (“Micile Caiete ale Tipo- 
grafiei Universitare”), unde apar nu 
numai textele filozofilor greci, dar şi 
ale unor autori ca Heidegger sau 
Heisenberg, până atunci practic 
necunoscuți în Ungana. 

Această colecție a fost 
interzisă de Lukâcs, din al cărui 
ordin exemplarele imprimate au fost 
distruse, iar matrițele din plumb au 
fost topite. Cu cea mai mare 
scrupulozitate, Lukâcs a ordonat să 
fie topite şi matrițele unei cărți despre 
Heidegger încă netipărite, fiindcă 
Heidegger era, după sentinţa lui, 
“capul de coloană al întunecosului 
existențialism fascist”. 

Etichetat de Lukâcs în mod 
sumar (şi fals) drept “cel mai tulbure 
venerator al neomisticismului 
maghiar”, Bela Hamvas a fost dat 
afară de la Biblioteca Capitalei 
(Fâvărosi Konwtăr), la care era 
funcționar, afost obligat să-şi câştige 
pâinea ca argat la țară şi apoi ca 
magaziner la o întreprindere de 
centrale electrice. Darastanutrebuia 
să însemnenimicesenţial pentru un 
om care obişnuia săspunăcă “există 
o Axă în fiecare loc”, un om care 
primea şi veştile cele mai urâte 
spunând: "Chiar pentru aceasta 
există un Cer şi acolo”. 

Revenind la Lukâcs, 
rădăcinile inclinației sale spre 
prigonirea sadică ar trebui căutate, 
după părerea lui Zoltân Aldebaran 
(Pannon Front, decembrie 1997), 
într-un fel de devoțiune religioasă 
(“subreligioasă”) răsturnată şi 
îmbibată de “spirit” parodic. 
Personal, am găsit într-o scriere de 
tinerețe a lui Lukâcs o frază care, ca 
declarație programatică, anunță 
ascetismul criminal al viitorului 
inchizitor. "Ca să fie mântuit sufletul 
- scria Lukâcs - chiar sufletul trebuie 
să fie jertfit; plecând de la o etică 
mistică, este necesar să devii un 
sălbatic Realpolitiker şi să violezi nu 
o constrângere arțificială, ci porunca 
absolută care spune «Să nu 
omon»'î. Textual! 

După anumitetexte islamice, 
aşa cumexistă “sfinţii lui Dumnezeu” 
(awliyâ Allâh), ar exista şi “sfinţii 
dracului” (awliyâ esh-shaytân). Să fi 
fost, aceasta din urmă, cazul lui 
LOwinger-Lukâcs? 





4. G. Lukâcs, Scrisoare către Paul 
Ernst, 4 mai 1915, în G. Lukăcs, 
Schriften zur ldeologie und Politik, 
Neuwied und Berlin, 1967, pp. 10-11. 





| 
| 
| 














































PAG. 14 NR. 5/89 Mai '98 


HOMER 
Odysseia 


egretatul George Murnu dăduse cândva 
o remarcabilă traducere românească în 
hexametri a /liadei lui Homer, dar 
Odiseea o cârpise în endecasilabi 
iambici, Versiunea lui Coşbuc, apărută 
târziu, are virtuțile, dar şi cusururile majorităţii 
tălmăcirilor coşbuciene, fiind aproximată după un 
intermediar german. Lipsa unei versiuni fidele şi 
serioase a Odiseei era una dintre neîmplinirile culturii 
româneşti. 

Indrăznind să se lupte cu umbra lui George 
Murnu, precum lacov cu îngerul, clasicistul DAN 
SLUȘANSCHI a dat la iveală de curând o nouă versiune 
românească în hexametri a ambelor poeme homerice, 
de o calitate excepțională: ODYSSEZA a văzut deja 
lumina tiparului (însoțită de o postfață, o bibliografie 
esențială şi utili indici de nume şi locuri, toate alcătuite 
de traducător) la Editura “Paideia” din Bucureşti, unde 
este în curs de apariţie şi //iada, care va marca, probabil, 
adevăratul sfârşit al “epocii Murnu”. Spre deosebire 
de lăudabilul său antecesor, prof. Dan Sluşanschi, 
răsucind la fel de măiastru expresia românească, 
reuşeşte să se păstreze, în acelaşi timp. mult mai 
aproape de țesătura prozodică a originalului grecesc. 

Într-o țară în care clasicismul tinde tot mai 
evident să se consoleze în erudiția stearpă, realizarea 
d-lui Dan Sluşanschi este o frumoasă răscumpărare a 
vremurilor, care sperăm că va fi receptată pe măsură, 
într-o pauză culturală de modernism iconoclast şi 
rechizitorii ideologice. O întoarcere solemnă la 
rădăcinile europenismului de fapt ne va mai lecui 
poate de istericalele curente ale europenismului de 
drepl... 





Mihail Psellos 
Cronografia 


Un veac de istorie 
bizantină (976-1077) 


reg Ad 5 estate 
3 af, ali “i: 
. « 





arele cărturar bizantin MIHAIL 
PSELLOS (1018-1078), un 
enciclopedist “umanist” ce premerge 
a] CU mai multe veacuri ilustrelor figuri 
“universale” ale Renaşterii apusene, este tradus pentru 











PUNCTE CARDINALE 


întâia oară în limba română cu una dintre scrierile sale 
integrale, Cronografia, subintitulată editorial Un veac 
de istorie bizantină (976 - 1077). Ediţia (păcat că nu se 
mai poate urma tradiția edițiilor bilingve din marii 
cronicari bizantini, de care s-au bucurat un Procopius, 
un Dukas sau un Sphrantzes!) a apărut la “Polirom” , 


traducerea fiind semnată de d-l Radu Alexandrescu, iar 
cuvântul înainte şi notele de reputatul bizantinolog 


Nicolae-Şerban Tanaşoca. 

Lucrarea lui Psellos nu este o “cronografie” în 
sensul propriu-zis al cuvântului, ci se apropie mai degrabă 
de specia mai savantă a “istoriilor”, cu valenţe literare 
şi pedagogice, fiind puternic marcată de personalitatea 
autorului, implicat de altfel în multe dintre evenimentele 
istorice relatate sau doar pomenite. Psellos nu pune însă 
accentul pe relatarea evenimentelor, în cauzele, detaliile 
sau conexiunile lor, cât pe zugrăvirea unei galerii de 
portrete ilustre din lumea imperială, de la Vasile al II- 
lea, supranumit “Bulgaroctonul” (976-1025) şi până la 
Isaac Comnenul (1057-1059). Ulterior, Psellos aadăugat 
cronicii sale câteva pagini dedicate lui Constantin al X- 
lea, lui Roman Diogenes şi lui Mihail al VII-lea Dukas 
(căruia i-a fost profesor şi sfetnic), ajungând până în 
pragul înscăunării lui Nichifor Botaniates (1078). 
“Scopul principal al scrierii istorice a lui Psellos — scrie 
prefațatorul — este, în fond, acela de a oferi lecţii de 
cârmuire înțeleaptă a vastului Imperiu, modele de urmat 
şi comportamente sau trăsături de evitat, nu numai 
imperialului său discipol, ci oricărui viitor împărat 
bizantin. Psellos este, de fapt, autorul unei vaste pareneze 
basilicale, al unui original tratat de tipul Furstenspiegel, 
de învățături către principi” (p. 7). 

Şi pentru că e vorba de “Polirom”, să semnalăm 
că editura ieşeană a scos şi volumul al doilea din JEAN 
DELUMEAU, Păcatul şi frica. Culpabilizarea în 
Occident (secolele XIII-XVIII), de data aceasta în 
traducerea d-lor Mihai Ungurean şi Liviu Papuc; volumul 
cuprinde şi făgăduita postfață a d-lui Alexandru-Florin 
Platon (pp. 335-354). Pentru prezentarea generală a 
cărții, la apariţia volumului întâi, se pot revedea 
“*Marginaliile” din numărul pe februarie-martie. 


NAPIONALIGM A EI 
ASCEZA 


ph 
ză 
JULIUS : 
EVOLA 


= ndelung aşteptatul volum Vaționalism şi 
7, asceză. Reflecţii asupra fenomenului 
legionar, purtând semnătura lui JULIUS 
[|] EVOLA,aapărutîncele din urmă, darnu 
la “Anastasia” (cum îl anunțasem iniţial), ci la FRONDE 
(Alba lulia-Paris), editura d-lui Pişcoci-Dănescu. 
Volumul se deschide cu un substanţial studiu 
introductiv al d-lui Claudio Mutti (“Evola şi România”), 
continuă cu opttexte evoliene (dintre care şapte dedicate 
lui Codreanu şi “tragediei Gărzii de Fier”), apoi cu un 
amplu studiu intitulat “Codreanu şi problema legionară” 
(Răzvan Codrescu) şi cu o bibliografie străină a 
legionarismului românesc (însumând peste două sute de 
titluri), Traducerile din italiană aparțin d-lui Florin 
Dumitrescu (care a mai tradus, pentru “Anastasia”, şi 
volumul Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi 
Garda de Fier al d-lui C. Mutti), iar ediţia este îngrijită 
de subsemnatul, 








Peste texte pluteşte umbra uriaşă a lui 
Codreanu — cea mai nedreptăţită, probabil, dintre 
marile figuri ale istoriei noastre moderne. Dincolo de 
căldura mărturiei, paginile lui Evola au şi o certă 
valoare documentară, care priveşte întregul context 
istoric de după ultimele alegeri libere din România 
Mare (decembrie 1937). Reamintim că scriitorul şi 
savantul italian s-a deplasat la Bucureşti, în martie 
1938, special pentru a-l cunoaşte pe “Căpitan”. 
Puternica impresie pe care acesta i-a lăsat-o se regăseşte 
în scrisul lui Evola până în apropierea morţii (1974). 

Menţionăm că aceeaşi editură româno- 
franceză, în colaborare (nefericită) cu editura 
bucureşteană “Alma Tip”, a pus la îndemâna 
cititorilor români, într-o ediţie ale cărei cusururi n-au 
trecut neobservate (d-l Dan Stanca, în “România 
liberă“, a atras cu amărăciune atenţia asupra lor), 
incomoda carte a lui ROGER GARAUDY, Miturile 
fondatoare ale politicii israeliene (a cărei ediţie 
franceză am recenzat-o la vremea respectivă), în 
traducerea d-lui Alexandru Popescu şi cu o postfață a 
d-lui G. Pişcoci-Dănescu. 


£ ditura Fundaţiei Culturale Aromâne 

“Dimândarea Părintească” a scos, în 
frumoase condiții grafice, emoţionanta 
carte de memorii a d-lui MIHAI 
STERE DERDENA (macedonean, fost deținut politic. 
profesor de limba şi literatura română, la care ne-am 
mai referit în cadrul acestei rubrici, cu prilejul unei 
alte apariţii recente: 7rei teme literare, Editura 
“Elisavaros”, Bucureşti, 1998), intitulată — 
donquijoteşte— Mărturisirea unui neînvins. Cartea nu 
este doar spovedania unei vieţi, ci o frescă a 
monstruoasei lumi comuniste, zugrăvită cu condei 
sigur (deşi, într-o postfață, autorul îşi pune la îndoială, 
cu modestie, talentul literar) de un om care i-a luat 
pieptiş întreaga năprăsnicie. Ba mai mult: “De-ar fi 
să mă mai nasc încă o dată pe pământ mioritic, 
binecuvântat de Dumnezeu, şi dacă s-ar repeta şi cei 
50 de ani de comunism, tot nu m-aş face frate cu 
dracul, ci aş merge — sunt absolut sigur — pe acelaşi 
drum al luptei anticomuniste, neuitând, în nici o clipă 
a vieții mele, ce declarase, în 1906, providenţialul 
nostru monarh Carol L: «Nu uitaţi că, mai mult decât 
talentele, caracterele hotărăsc soarta popoarelor!»” 
(p. 323)... 

Cartea beneficiază — poate surprinzător, 
pentru unii — de un cuvânt înainte al criticului literar 
Eugen Simion (noul preşedinte al Academiei Române), 
veche cunoştinţă a autorului. Spicuim: “Pe autorul 
acestui memorial de puşcărie l-am văzut, prima oară, 
în boxa arestaţilor, în timpul unui răsunător proces la 
Tribunalul Militar din Bucureşti, la începutul anului 
1957 [studentul Simion Eugen fusese convocat, “săne 
înțelegem”, ca martor al apărării, implicat fiind şi 
profesorul D. D. Panaitescu — n. n.]... L-am cunoscut 
apoi personal, după 1964, când el ieşise din puşcărie, 
iar eu fusesem primit, după un şomaj de cinci ani, 
asistent la Facultatea de Filologie... Il regăsesc, după 
atâţia ani, în această carte de confesiuni. Este istoria 
unui coşmar... Cine vrea să afle ceva, adevărat, despre 
disidența românească, să citească această mărturie în 
care toate figurile de stil sunt lăsate deoparte. Rămân 
doar faptele goale şi atroce...” (v. pp. 34; editorii “au 
economisit” foaia de gardă, după prostul obicei 
postdecembrist), 





Răzvan CODRESCU 

















PUNCTE CARDINALE 


Mai '98 NR. 5/89 PAG. 15 





NON IDEM EST ȘI DUO DICUNT IDEM 


Printre simpatizanții mai 
noi ai Punctelor cardinale se 
numără şi cel puţin un membru 
P.R.M., cum am putut afla dintr-o 
recentă scrisoare primită la 
redacție. Omul (ce altminteri pare 
respectabil) ne felicită, ne încu- 
rajează şi promite să recomande 
publicația şi altor tovarăşi de 
partid... 

Desigur, nu e elegant să 
divulgi o simpatie epistolară şi cu 
atât mai puţin să o tratezi cu 
lehamite. Sunt totuşi pe lume 
lucruriincompatibile cueleganța, 
iar Partidul “România Mare” şi 


lehamite, e după ficatul fiecăruia. 
Noi s-a nimerit să avem ficatul mai 
sensibil... Ce să-i facem, nimeni 
nu e perfect, mai ales după 50 de 
ani de comunism: unii suferă cu 
capul, alții cu inima, alții cu ficatul... 
“De ce ficatul?!” e o întrebare care 
a făcut epocă în poezia româ- 
nească,; ar fi o barbarie prea mare 
să risipeşti atâta inefabil... 
Uneori, oricât nu le-ar veni 
să creadă, mai greşesc şi 
dumnealor, “patrioții”, încurcând 
dreaptacu stânga... Nu-imaitrage, 
domnule dragă, şi pe alţii în 
greşeală! Unde vezi dumneata la 


în stare! În cărținu neies niciodată 
baptişti de roşu la drum de seară, 
nici careu de funari cu tricolor în 
coadă. Umbra lui Eugen Barbu nu 
ne apare în vis, să ne mai depene 
Povestea mârlei. Cu Securitatea 
am avutrelații proaste detot(cănu 
i-am cântat în strună), ca şi cu 
Odiosul (că nu i-am cântat 
Sinistra)... Privită fără ochelari 
fumurii, România noastră-i mică, 
de nu-ncape Mercedesul în ea şi-o 
latră câinii fără de stăpân... Vorba 
aceea: nici tribuni, nici imuni! Păi 
să laşi dumneata nețesălați 
frumusețe de cai albi de Butimanu 


Pe dumneata te-o fi furat 
vreovorbă (i se întâmpla şi Impuş- 
catului!); cu vorbele e însă 
dandana mare, că “unii vorbesc 
ce ştiu, iar alţii ştiu ce vorbesc” 
şi, vorba aceea, “nu merge cu 
lopata, ci cu judecata”... Păi nu 
vezi dumneata că dacă zicem: 
“Corneliu”, unul se gândeşte mai 
degrabă la Butiman şi altul mai 
degrabă la Căpitan?! Cum nu se 
poate sluji lz. doi domni deodată, 
dă-ne uitării, rrromâne drag, şi 
nu-ți mai necăâji ortacii! Dar ține 
minte, pentru altădată, titlul de 
mai sus; că oricât de “daci” am fi, 


numele de Corneliu Vadim Tudor noi “cămaşa morții”? Nici de-o- 
se număra printre ele. Câtdespre njurătură mai ca lumea nu suntem 


Suntem într-o lume schimbătoare, frământată de cursul unor noi idei în 
formare. De la o zi la alta au loc mutații semnificative, atât pe plan politic, cât şi 
social, economic, cultural. Este o vreme a sufletelor neliniştite, a timpului în căutare 
de conţinut. Dincolo de hazard şi anarhie, începe să ardă pâlpâind, din nou, 
asemănător perioadei interbelice, setea de veşnicie, goana nestăvilită (dar smerită, 
totuşi) după absolut, după viaţa totală, adică adevărată: CREŞTINISMUL. 

Cincizeci de ani de comunism ateu a ros sufletul, dar nu l-a ucis. Astăzi 
sufletul îşi trage din nou seva din limpezimile Ortodoxiei, tinzând să-şi cucerească 
duhovnicitatea. 

Decembrie 1989 a adus uriaşe speranțe românilor, dar şi mari deziluzii. Aşa- 
zisul paradis occidental nu s-a realizat în România; ba dimpotrivă, mizeria şi lipsa 
de sens devastează viața românului. Criza de la noi nu este neapărat economico- 
socială, ci una sufletească. Biruinţa împotriva "căderii" se realizează printr-o adâncă 
credință. transformată în aprigă acţiune de cruciat împotriva păcatului, deci a morții. 
Puterea rugăciunii, smereniei şi postului 
naşte victoria, adică încrederea în sine, 
premisa  însănătoşirii 
românesc. 


ucis elanul, idealul, setea de împlinire, 
criterii de bază pentru propăşirea pe 
toate coordonatele vieţii. Actuala clasă 
politică, deficitară, fără viziune 
integratoare, este expresia unei 
neîncrederi a populaţiei. Rolul 
naţionalismului creştin este de a reface 
această încredere a oamenilor în puterea 
lor de creaţie, de a lega omul de cer, 


NA IONAL: 
realizând astfel armonia creştină. 


Evenimentele din decembrie 1989 au permis o uriaşă descătuşare de energii. 
Alături de diferite forme de manifestare publică (liberalism, țărănism, social- 
democratism), s-a manifestat şi naționalismul. In conştiinţa opiniei publice s-a 
conturat puternic, din păcate, aşa-numitul naţional-comunism, care îşi trage rădăcinile 
din omologul său din perioada comunistă. Naţional-comunismul a fost o reacție a 
partidelor comuniste locale față de internaţionalismul bolşevic, imediat după 
evenimentele din Ungaria anului 1956 şi respectiv Cehoslovacia anului 1968, 
dându-şi seama că, dacă nu naţionalizează doctrina comunistă, riscă să piardă 
puterea în ţările respective. A 

La noi naţional-comunismul a început să se manifeste cu putere la începutul 
anilor '60. dar mai ales în perioada lui Nicolae Ceauşescu. Din acest precedent s-a 
născut după 1990 un naționalism care, prin structură, manifestare şi electorat, 
deținea puternice puseuri nostalgice de tip comunist. Pare paradoxal, dar trebuie să 
se înțeleagă, odată, că partidul comunist nu a insemnat numai internaționalism 
proletar, ci şi o adaptare a lui la condiţiile naționale din fiecare țară comunistă. 
Trebuie să vedem comunismul global, cu diferitele sale fațete puse în practică, iar 
nu numai baza lui doctrinară din secolul al XIX-lea. | | 

Unele partide comuniste din Europa de Est au apăsat pe naționalism tocmai 
pentru a-şi putea menține puterea. Ele şi-au trecut în panteonul lor anumite 
personalități istorice, ce reprezentau valori naţionale, pe care aproape le-au sanctificat. 
Dar au avut grijă să le evite sau să le elimine din istoria oficială pe altele, care veneau 
pe linia creştină a naţionalismului. Prin naționalismul său de paradă, lipsit de 
substanță, naţional-comunismul a fost un pseudo-naţionalism. ŞI totuşi, în ultimii 
ani, partidele ce recuperau simbolurile şi metodele de luptă naţional-comuniste au 
fost la guvernare, atât în România, cât şi în alte țări central şi est-europene, Ele s-au 
caracterizat prin lipsa trăirii creștine, a substanţei istorice profunde în viziunea lor 
asupra neamului, prin populism ieftin, demagogie, neseriozitate în atitudine faţă de 
grave probleme ale țării. Au fost caracterizate şi printr-o acţiune pompieristică față 
de problemele internaţionale, precum şi de neseriozitate în proiectele de program 





şisă umbliaşa,creanga,cugazeta- tot e bine să tragem şi-a nițică 
n mână, după cai verzi pe pereți?! “lătinie”! V. A.M. 


electoral. Ele nu au înţeles niciodată în substanță neamul românesc. Mesajul lor a 
fost unul de suprafață, evitând soluția creştină la rezolvarea unor probleme de fond. 
În reabilitarea unor personalităţi creştine ale istoriei noastre, din nefericire, de multe 
ori, propaganda lor se aseamănă cu cea de la "Cântarea României”. Totuşi, nu le 
putem nega meritul de a fi contracarat conjunctural anumite acțiuni dizolvante ale 
unor partide de sorginte internaționalistă. 

In anii '90, electoratul partidelor de sorginte naţional-comunistă a fost mai 
ales format din membri “între cele două vârste”, 40-60 de ani, numeroşi atei şi foşti 
membrii activi ai fostei ierarhii comuniste. Discursul lor nu a avut, în general, 
“priză” la tineri. 

După 1990 a început, firav, să se contureze din nou în România şi naționalismul 
creştin, deocamdată slab organizat, dar începând să aibă un puternic sprijin din partea 
Bisericii Ortodoxe. El este o reacție la intemaţionalismul de tip comunitar, care vine acum 
din vestul european şi încalcă normele şi preceptele unei lumi creştine. 

Naționalismul creştin nu s-a 
coagulat, încă, intr-o tormă bine 


neamului conturată şi puternică, deoarece este în 
plină regrupare şi adaptare la noile 
Lipsa de metafizică după 1989 a provocări ale prezentului. Acesta începe 


să aibă o puternică aderenţă la tinerii 
creştini, în special ortodocşi, dar care 
încă nu s-au format ca personalități. 
Bineînţeles, alături de naționalismul 
creştin sunt şi persoane mai în vârstă, 
care s-au format la şcoala trăirilor 
creştine ale perioadei interbelice. Ţinta 
naţionalismului creştin este “noua viaţă, 
care cu aproape două mii de ani în urmă 
a răsărit din mormânt şi ne-a fost dăruită 
tuturor celor care credem în Hristos” (Alexander Schmemann). Sensul nostru, al 
naționaliștilor creştini, este o eternă reîntoarcere la Hristos, adică o comuniune 
permanentă cu Fiul Omului. Dacă național-comunismul Îl exclude pe Hristos din 
viața neamului, pentru naționalismul creştin Jisus este punctul central al vieții totale 
a neamului. Prin EI trec toți viii şi morții, precum şi cei ce vor veni. Cu toții trăim 
în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos. 

Naţionaliştii proveniți din indigenismul naţional-comunist L-au refuzat pe 
Hristos ca trăire organică a neamului. Pentru ei neamul a fost şi este o entitate 
autonomă, secularizată. Manifestările lor "naţionaliste" le putem cataloga, mai 
degrabă, ca patriotarde şi patriotardive. Lipsa de viziune metafizică asupra vieții 
neamului a făcut ca tineretul român să se îndepărteze de naționalism, căzând în 
capcana cosmopolitismului. Greşeala poate fi îndreptată numai prin înglobarea 
transcendentului în trăirea neamului. Numai prin Adevăr neamul va ieşi la lumină. 

Un naționalism creştin autentic va atrage tineretul român spre o regenerare 
morală a naţiei. lar cui va avea de partea lui tineretul, viitorul îi va surâde. Tineretul 
caută un sens autentic al existenței şi acesta poate fi oferit plenar de credința creştin- 
ortodoxă. 

Naţional-comuniştii nu au văzut niciodată global valorile spirituale perene ale 
neamului. Lipsa lui Dumnezeu din gândirea național-comuniştilor îi duce la 
sucombare. 

Naţionaliştii creştini au o viziune largă, integratoare, totalizatoare a neamului. 
Pentru un naţionalist creştin fara este neamul - ca un întreg organic, cu morții, viii 
şi cei ce vor veni - iar nu doar geografia în care trăieşte. 

Renaşterea spiritului naționalist, în adevăratul său înţeles, se impune, creştineşte 
vorbind, ca o necesitate divină. Reforma morală, regenerarea spirituală a tineretului 
român, oferirea unui sens metafizic al existenţei este singura condiţie de a ieşi din 
criza de azi, Criza românească nu este una economică, ci una sufletească. 

ŞI raiul, şi iadul încep dinlăuntrul nostru... 

lonuţ ŢENE 


—_ 


i 











































































Oreane de crilique ei d'orientatian postimeseianieun 


Isruci Shahak 







Histoire juive - Religion juive 
Le poids de trois millenaires 





Încheiem în acest număr prezentarea 
cărții lui Israel Shahak (ed. engl. 1994; ed. 
îr. 1996), pentru care am urmat ediția 
românească scoasă de d-lG. Pișcoci-Dănescu 
(FRONDE, Alba lulia-Paris, 1997; trad. 
Domnica Ciuc). Reamintim că Israel Shahak 
este un evreu polonez trecut prin mai multe 
lagăre naziste și stabilit în Palestina (viitorul 
stat Israel) din 1945. Exasperat de 
fundamentalismul politico-religios al 
evreilor israelieni (dar şi de complicitatea 
celor din diaspora), el avea să pornească o 
luptă susținută împotriva a ceea ce numește 
““udeo-nazismul” (termen lansat, se pare, 
de către răposatul Y ehoshua Leiboviteh-v. 
ed. rom., p. 11). 

In numărul din noiembrie 1997 am 
prezentat preliminariile cărții (/morto-ul lui 
Noam Chomsky, prefata lui Edward W. 
Said şi cuvântul înainte al lui Gore Vidal — 
un evreu, un islamist și un creștin), precum 
şi primul capitol, “Visul unei societăți 
închise” (pp. 23-42 din ed. rom.). In 
decembrie 1997 am prezentat cap. II, 
“Prejudecăți și falsificări de sens” (pp. 43- 
72 din ed. rom.). În ianuarie 1998 am 
prezentat cap. III, “Ortodoxie şi 
interpretare” (pp. 73-102 din ed. rom.). În 
februarie-martie am prezentat cap. IV, 
“Povara istoriei” (pp. 103-145 din ed. rom.). 
În aprilie am prezentat cap. V, “Legile 
împotriva neevreilor” (pp. 147-190 din ed. 
rom.). Aici prezentăm, în aceeași manieră 
descriptivă, ultimul capitol, “Consecințele 
politice” (pp. 191-198 din ed. rom.). 

Răspândirea şi înțelegerea mesajului 
lansat de profesorul Shahak. precum şi 
detabuizarea acestei problematici complexe, 
ni se par deo importanță fundamentală atât 
pentru evrei, cât și pentru ncevrei, mai exact 
pentru orice om care participă, onest și 
responsabil, la “aventura” istorico-politică 
şi moral-spirituală a umanităţii contemporane. 

(Iustraţia care a însoțit prezentarea 
noastră și în numerele anțerioare — este 
împrumutată din vol. lui Emmanuel Ratier, 
Les Guerriers d'Isra€l. Enqucte sur les milices 
sionistes, Facta, 1996). 


VI. Am văzut luna trecută, rezumând 
penultimul capitol al cărții lui Israel Shahak, cât 
de extinsă şi de radicală se vădește, de-a lungul 
istoriei, în mediile evreieşti (iar astăzi cu 
precădere pe teritoriul statului israelian), 
discriminarea neevreilor, al cărei substrat este 
întotdeauna unul religios. “Prin atitudinile sale 
persistente faţă de neevrei — continuă autorul — 
iudaismul clasic exercită o influență profundă 
asupra adepților săi; nu numai asupra evreilor 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 


Cont nr. 251100996517509 








PUNCTE CARDINALE 
O RADIOGRAFIE EVREIASCĂ 


A “IUDEO-NAZISMULUI” 


Prezentarea cărții 
Povara «a trei milenii de istorie şi religie iudaică 
a lui Israel Shahak 


- URMARE DIN NUMĂRUL TRECUT - 


ortodocşi, ci şi asupra celor pe care îi putem privi 
ca pe epigonii lor: sioniştii. Prin intermediul 
acestora din urmă, astfel de atitudini determină 
şi orientările politice ale statului Israel“ (p. 191; 
subl.n.), Lăsând lao parte numeroasele cazuri de 
evitare deliberată a subiectului (din laşitate sau 
din calcule interesate), mulți “observatori străini 
nu-şi dau seama de adevărata influență a acestei 
ideologii, pentru că au tendinţa de a subestima 
rolul pe care îl deţine religia iudaică în politica 
israeliană”. Realitatea este că “majoritatea 
crizelor guvemamentale israeliene sunt provocate 
tocmai de chestiuni religioase, adesea derizorii, 
mai mult decât de oricare alte cauze” (/bidem). 
Faptul se reflectă şi în “subiectele” de maxim 
interes din presa israeliană: “lată câteva subiecte 
care îi pasionează evident pe cititorii presei 
ebraice, la începutul lui august 1993 — ora la care 
scriu: dacă soldații ucişi în luptă, născuţi dintr-o 
mamă neevreică, trebuie să fie înhumați într-o 
zonă separată a cimitirelor militare israeliene? 
Vor fi autorizate în continuare pompele funebre 
religioase evreieşti, care au monopolul 
înmormântării tuturor evreilor (în afară de 
membrii chibuţurilor), sătaie împrejur cadavrele 
evreilor necircumcişi înainte de înmormântare, 
aşa cum au făcut întotdeauna? Va fi autorizat sau 
interzis prin lege importul de carne cușer, în fapt 
supus prohibiţiei. după crearea statului Israel? 
Publicul israelian este interesat mai mult de 
aceste întrebări — sau de altele de acelaşi soi - 

decât, să zicem, de negocierile cu palestinienii şi 
cu Siria” (pp. 191-192), 

Fundamentalismul, pe care evreii îl 
reproşează în mod curent altora, structurează 
întreaga viață politică statului israelian; desigur, 
cei mai afectaţi sunt neevreii de pe teritoriul 
acestui stat. In anumite privințe, regimul aplicat 
acestora este, în opinia autorului, chiar mai sever 
decât cel aplicat negrilor de pe teritoriul Africii 
de Sud din epocaapartheid-ului. Acolo putuseră 
exista măcar aşa-numitele “bantustane” (mici 
state beneficiind de o oarecare autonomie şi 
suveranitate), pe când “«ideologia iudaică» 
interzice să fie recunoscut dreptul de «a aparține» 
unor neevrei fie şi pentru cea mai neînsemnată 
parcelă din Pământul Israelului”, în virtutea 
principiului sacru al “Răscumpărării 
Pământului”. Astfel, “«ideologia iudaică» 
exclude acel foarte comod principiu de dominație, 
cunoscut deja de pe vremea romanilor şi aplicat 


Ligia BANEA 
secretar de redacţie 


Colegiul redacţional: Gabriel CONSTAN LIN ESCU, redactor-sef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 
2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 





de atâtea imperii seculare, pe care îl rezumă 
perfect cuvintele Lordului Cromer: «Noi nu 
guvernăm Egiptul, noi îi guvernăm pe 
guvernatorii Egiptului». ludaismul interzice astfel 
de recunoaşteri, ca şi cea mai mică urmă de 
respect față de un «guvernator neevreu»al vreunei 
bucăți din Pământul Israelului. În regiunile 
considerate ca făcând parte integrantă din 
Pământul Israelului, nu poate fi aplicat sistemul 
atât de pragmatic al «clientelismului», care poate 
transforma regi, sultani, maharajahi. mari şefi, 
iar în epoca modernă dictatori de paie, în tot 
atâtea instrumente ale unei hegemonii imperiale. 
Aşa încât teama. adesea exprimată de [arabii] 
palestinieni, că vor vedea creându-se un 
«bantustan» pentru ei, este lipsită de orice temei” 
(p. 194). 

Autorul pune în evidenţă şi un alt aspect 
esenţial, “Israelul nu este singurul stat exclusivist 
de pe planetă, dar exclusivismul său este unul sui 
generis. Avem temeiuri săafirmăm că «ideologia 
iudaică» nu influențeazănumai politica israeliană, 
ci şi un mare număr, dacă nu chiar majoritatea 
evreilor din diaspora. Dacă aplicarea efectivă a 
«ideologiei iudaice» depinde de forța Israelului, 
aceasta depinde, la rândul său, într-o măsură 
considerabilă, de sprijinul acorda! Israelului de 
evreii din diaspora, ŞI indeosebi de cei din 
Statele Unite” (pp. 194-195). Un alt caz notoriu 
este cel al Canadei. Mai mult decât toate celelalte 
la un loc, “aceste două state acordă un sprijin 
hotărâtor politicii israeliene, chiar când aceasta 
este în contradicţie flagrantă cu drepturile 
fundamentale ale omului” (p. 195). Pe de altă 
parte, “în cele două ţări (ca şi în Franța, Marea 
Britanieşi multe alte state), organizaţiile evreieşti 
sprijină Israelul cu aceeaşi fidelitate de 
nezdruncinat pe care partidele comuniste au 
acordat-o vreme îndelungată Uniunii Sovietice. 
Mai mult, numeroşi evrei care luptă pentru 
apărarea drepturilor omului dovedesc o stare de 
spirit de un remarcabil totalitarism în treburile 
care privesc Israelul...” (ibidem). Aceasta este 
unadintre principalele observaţii care se desprind 
din cartea lui Shahalk: evreii judecă aceleaşi 
realități cu măsuri diferite, în funcţie de propriile 
interese; lucruri pe care ei înşişi le consideră 
scandaloase în ogradaaltora, li se par cât se poate 
de fireşti în propria ogradă! Uriaşa maşinărie 
demagogicăa ideologiilor democratice, pacifiste, 
mondialiste, laice şi progresiste pare să fi fost 








telefon 0609/422536 















PAG. 16 NR. 5/89 Mai '98 






EXIIATI. SPECID A 


POVARA A TREI MILENII 
DE 
ISTORIE ȘI DE RELIGIE IUDAICĂ 


ON 
a? a % 


NS 
1997 


elaborată numai pentru uzul statelor neevreieşti 
(confirmând parcă cinicele precepte şi tehnici 
de manipulare din îndelung contestatele 
Protocoale ale Înțelepților Sionului)! 

In forma sa clasică, continuată de 
sionism, iudaismul este profund foralitar;, iar 
lucrul se vădeşte nu doar în statul israelian 
postbelic, ci şi în sânul organizaţiilor evreieşti 
internaţionale (dintre care cele mai multe şi mai 
importante au un caracter “închis”, exclusivist). 
Profesorul Shahak observă, onest şi lucid: 
“Comportamentul evreilor organizați din 
Statele Unite nu diferă de comportamentul 
adepților altor ideologii totalitare din epoca 
noastră. Stalin şi complicii săi nu au obosit 
niciodată condamnând discriminarea împotriva 
negrilor americani sau sud-africani, tocmai 
atunci când în U.R.S.S. erau comise cele mai 
abominabile crime” (p. 197). Tot aşa, rabinii 
americani susțineau cu ardoare cauza unui 
Martin Luther King. în vreme ce în Israel |i se 
refuzau palestinienilor drepturile cele mai 
elementare! Autorul are dreptate să scrie: “Dacă 
nu începe cu apărarea drepturilor omului 
încălcate în chiar grupul din care faci parte, 
atunci apărarea democraţiei este lipsită de sens 
şi chiar dăunătoare. Venită din partea unui 
evreu, orice pledoarie pentru apărarea 
drepturilor omului care nu comportă şi apărarea 
drepturilor neevreilor, atât de batjocorite de 
«statul evreu», este la fel de mincinoasă ca şi 
apărarea drepturilor omului de către stalinişti” 
(ibidem). 

Cartea se încheie cu următorul paragraf 
concluziv:” Aşadar, atât pentru evreii din Israel, 
cât şi pentru cei din diaspora, adevărata încercare 
ce li se impune este să-şi demonstreze 
capacitatea de a-şi face propria lor critică, fapt 
care implică o critică a trecutului iudaic. 
Examenul detaliat şi onest al atitudinii evreilor 
față de neevrei trebuie să fie cel mai de seamă 
aspect al unei asemenea critici. Este tocmai 
ceea ce mulți evrei cer de la neevrei:să privească 
în față propriul lortrecut, pentru a lua cunoştinţă 
astfel de discriminarea şi persecuțiile pe care 
evreii le-au suferit din partea altor popoare. În 
ultimii 40 de ani, numărul neevreilor ucişi 
depăşeşte cu mult numărul victimelor de origine 
evreiască. Persecuţiile şi discriminarea impuse 
de «statul evreu», cu sprijinul evreilororganizați 
din diaspora, sunt incomparabil mai grave 
decât suferințele provocate evreilor de 
regimurile care le sunt ostile. Lupta împotriva 
antisemitismului [...] nu trebuie, desigur, să 
înceteze niciodată, dar lupta împotriva 
şovinismului practicat de evrei —care presupune 
cu necesitate o critică a iudaismului clasic — 
este la fel de importantă astăzi, dacă nu cumva 
chiar mai importantă” (p. 198). /srae/ dăxir 

Prezentare de 
Adolf VASILESCU 


Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 


Tao SRL 


Printing Company 



















— II 0 e