Puncte Cardinale anul VI, nr. 7 (67), iulie 1996

credinta 
iubire 










"Și acum rămân acestea trei: credinta, nădejdea, dragostea. 
Jar mai mare dintre acestea este dragostea." 


tr PUNCIE 
CA1D:NALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


urculație în afara României: AUSTRIA, GERMANIA. FRANȚA, ELVEŢIA. DANEMARCA. SU 





EDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRAL 


(1 Cor. 13, 13) 





ANUL VI, 
Nr. 7/67 
if 
li) 





16 pag. - 800 lei 


SENSUL UNITATII CREȘTINE 


De veacuri întregi. “unitatea lumii creşune” este fie o vorbă 
goală. fie expresia unei năzuinţe utopice. Ar fi vremea. în haosul 
fără precedent al contemporaneității, să facem un efort general de 
analiză lucidă a'tristei realităţi. refuzând atât consolările sterile, 
cât şi soluțiile abstracte. Nu ajunge să ne numim “creştini” şi să 
ne invocăm "tradițiile (dogmatice sau instituţionale), nuci să ne 
declarăm formal ingăduinţa reciprocă şi dispo,...ulitatea la 
“dialog”. nici să ne deplângem limitele şi să lăsă” totul in seama 
unui viitor indefinit. Creştinătatea trebuie să se scuture de orice 
formă de automulțumire. de tergiversare sa”: ui visâtorie deşartă: 
în faţa numeroşilor duşmani din afară şi dinlăuntru. ea trebuie să 
găsească neintârziat modalitățile concrete ale unei contra-ofensive 
bine concertate. pornind de la realităţile existente şi încercând să 
le valorifice ca atare. A folosi diversitatea în numele unității - 
ată înţelepciunea numai aparent paradoxală - la care s-ar cădea 
să ajungă lumea creștină. cu toate marile ei confesiuni istorice. 

- Astăzi, uncreştinism pierdut în disensiuni interconfesionale 
este un creştinism sinucigaș. Bisericile tradiționale, după atâtea 
veacuri de dezvoltare divergentă, nu mai pot fi unificate 
instituțional: este la fel de sterilă atât afirmarea orgolioasă şi 
exclusivistă a propriilor identități, cât şi logoreea convențională 
în jurul unui utopic ideal unionist. Suntem ceea ce suntem, 
printr-un ireversibil proces istoric; şi drepr ceea ce suntem ne 
vom prezenta la marea Judecată, în fața dreptății şi milei Aceluiaşi 
Dumnezeu, care ne va judeca pe fiecare după credinţa şi după 
faptele noastre. 

Ceea ce avem în comun este lucrul cel mai de preț, în faţa 
căruia toate diferențele trebuie să se smerească. astăzi mai mult 
decât ieri. Pentru că duşmanii — tot mai numeroşi şi mai perfizi 
- ne atacă global tocmai în aceste temeiuri comune, în virtutea 
cărora ne numim şi ne recunoaştem creştini. dincolo de orice 
nuanțe confesionale. Nu putem apăra eficient acest fond comun, 
pe care ne altoim cu diferenţele noastre specifice şi care ne face 
cu putinţă pe toţi. decât printr-o con-lucrare realistă şi coherentă. 
adică printr-o unitate de acțiune şi re-acțiune, prin care să-L 
mărturisim pe Hristos cel adevărat împotriva “hristoşilor 
MINCINOŞI Şi impotriva a tot ce poartă pecetea lui Antihrist. De 
nu vom reuși as/ăzi să alcătuim şi să facem eficient un astfel de 
front comun. s-ar putea ca mâine să fie prea târziu; și vom fi 
responsabili. indiferent de apartenența confesională. de fiecare 
suflet abătut de la Hristos și de prăbușirea generală a ordinii 
creștine. cu toate implicaţiile ei istorice și trans-istorice 

Nu “Unire”, dar Unitate — aceasta să ne fie deviza. Felul 
in care s-a pus dintotdeauna problema unirii Bisericilor a implicat 
renunțarea fiecăreia la ceva ce-i devenise. cu timpul. consubstanțial 
și definitoriu; de aici și eșecul tuturor tentativelor de unire, ba 
chiar şubrezenia în sine a idealului unionist. Unitatea impotriva 
dușmanilor comuni nu implică însă nici o renunțare. ci doar o 
coalizare întru Hristos, benefică tuturora. A venit vremea 
adevăratei. Cruciade moral-spirituale; creştinismul trebuie să 
recucerească lumea. cu toate batalioanele lui mârturisitoare. 
devenite o singură armată. primindu-și ordinele de la Cuvântul 
lui Dumnezeu. Crucial se cade a fi toţ cel ce crede și mărturiseşte. 
indiferent de confesiunea în care s-a născut sau pentru care a 
optat. dumnezeirea lui Hristos și puterea mântuitoare a jertfei 
Sale: tot cel ce crede și mărturisește “învierea morților şi viața 
veacului ce va să vie” 

Dușmanii ni-i știm cu toţii la fel de bine (şi această 
conştiinţă a răului care ne agresează generic este o dovadă a 








DD 3 





CAZUL ROGER GARAUDY 


"Către o nouă Cruciadă 


Sfântul loan Evanghelistul la pieptul Domnului său 
(grup statuar de la Sigmaringen - în jur de 1320) 





faptului că, la rădăcinile credinţei şi vieţii noastre, toți creştinii 
suntem una); ateismul militant. iudeo-masoneria. new-age-ismul, 
satanismul şi ocultismele de orice fel, sectele eretice (intre care 
“Martorii lui lehova” reprezintă anticreştinismul cel mai radical). 
așa-numita "teologie feministă”, toate pseudo-spiritualismele neo- 
păgâne sau orientalizante, toţi profeții libertăţilor deşânţate 
(indiferent dacă ne vorbesc in termeni politici sau culturali), toţi cei 
ce se ridică. intr-un fel sau altul. impotriva Credinței, Firii şi 
Tradiţiei pe care s-a intemeiat Europa creștină. Toţi aceştia sunt 
dușmanii noștri pentru că sunt duşmanii Dumnezeului nostru, pe 
Care-L. neagă sau || înjosesc, Dar iată că. spre ruşinea noastră, aceşti 
dușmani se intâmplă să acţioneze mai unitar decât noi; de aceea. ne 
trezim adesea izolaţi şi slabi dinaintea lor, astfel încât ei adună. iar 
noi risipim. Slăbiciunea creştinismului actual nu stă în existența 
mai multor Biserici sau confesiuni istorice, ci în neputinţa sau 
indărâtnicia acestora de a-și realiza unitatea esențială în marea 
Biserică nevăzută, al cărei cap este Hristos, Nu este o criză de ordin 
instituțional, ci o criză de ordin mistic, care slăbeşte forța de 
rezistenţă şi de iradiere a creştinismului in general. lar dușmanii 





ştiu să profite din plin de această împrejurare; puterea lor se trage 
din slăbiciunea noastră 
Să zăbovim o clipă asupra situaţiei din România. Ne 
lăudăm că peste 80% din populaţia țării s-a declarat ortodoxă. dar 
ne intrebăm prea puţin în ce măsură aceşti aşa-zişi ortodocşi au 
O adevărată viaţă religioasă. “Jonglăm” statistic cu majoritățile. 
după modelul puterii politice, exaltând cantitatea în dauna calității. 
Repetăm mereu că "ne-am născut creştini”. invocăm aproape 
mecanic ortodoxia noastră "de două ori milenară” (de parcă 
vechimea în sine ar putea ține loc de vrednicie sau de parcă 
trecutul ne-ar dispensa de responsabilităţile prezentului!) ŞI 
uităm să ne întrebăm dacă onorăm cu adevărat aceşti "două mii 
de ani . dacă mai suntem creştini şi ortodocşi in adevăratul înțeles 
al acestor cuvinte. dacă nu cumva pângărim, degenerați cum am 
ajuns. istoria pe care o invocăm. Instituția “Bisericii strămoşeşti 
işi pierde din credit pe zi ce trece. prin nevrednicia ierarhilor Şi 
slujitorilor ei compromişi, prin insuficiența ei catehetică Şi 
misionară, prin jalnica ei cârdăşie cu puterea comunistă de ieri ŞI 
cu puterea neocomunistă de azi, prin treptata dez-duhovnicire a 
"teologiei oficiale” şi prin modul ingust în care se raportează la 
restul lumii creştine. Biserica Ortodoxă Română de azi inv esteşte 
infinit mai multă energie în lupta împotriva fraţilor greco-catolici 
(ŞI a catolicismului în genere), împotriva culturii ortodoxe 
mireneşti (ca-n cazul recent al boicotării activismului naţional- 
ortodox al Fundaţiei ” Anastasia”) sau impotriva exilului ortodox 
românesc de altă ascultare (Franţa, Germania. Statele Unite etc.) 
decât impotriva adevăraţilor ei duşmani, care sunt şi duşmanii 
generici ai creştinismului şi ai oricărei tradiţii naționale. Cu 
această “strategie” sinucigașă, nu este de mirare că ea pierde tot 
mai mulți credincioşi efectivi, că se izolează şi incremeneşte tot 
mai mult în propria-i suficiență, că începe să cunoască tot mai 
multe “deviații” interne (care nu sunt decât tot atâtea răspunsuri 
riscante la starea de criză: “ostașii Domnului”, “stiliştii”, 
“visarioniștii”, “fenomenul Vladimireşti” ş.a.), că favorizează 
indirect prozelitismul sectarist, al cărui discurs mizează 
fundamental tocmai pe slăbiciunile Bisericilor tradiționale. Nu- 
i mai puţin adevărat că şi minoritatea greco-catolică de la noi dă 
dovadă adeseori de aceeaşi obtuzitate, că şi Vaticanul se mişcă 
ambiguu (atât în raporturile cu creştinismul răsăritean, cât şi în 
cele cu protestantismul, cu celelalte două monoteisme şi cu 
curentele anticreştine), că şi anumite ramuri ale protestantismului 
au luat-o razna (cum este mai ales cazul anglicanismului). 
Inainte de a fi excedată de asalturile din afară. lumea 
creştină tinde să se prăbuşească dinlăuntru. Dacă nu vom găsi 
soluția comună de a opri această derivă internă şi de a organiza 
o rezistență creştină unitară în faţa feluritelor curente dizolvante, 
atunci creştinii de astăzi şi de mâine vor deveni cioclii propriei lor 
istorii şi spiritualităţi. slugile nevrednice în a chivernisi talantul 
incredințat lor, “câldiceii” scuipaţi din gura lui Dumnezeu. 
Trecutul reprezintă un temei indispensabil, dar el nu poate ține 
loc de prezent şi de viitor; Tradiţia trebuie să redevină vie şi 
lucrătoare, în duhul unei unități interne care să redea “turmei 
Bunului Păstor” adevărata ei menire “apocaliptică”. Deşi diversificată 
confesional, “Biserica luptătoare” trebuie să anticipeze “în veac” 
unitatea supraconfesionalăa “Bisericii triumfătoare”, valorificându- 
şi formele istorice fără a trăda fondul comun. Acesta ni se pare 
adevăratul sens al unităţii creştine, al acelui integrism ecumenic 
nereducționist faţă de care toate diferențele rămân secundare. 


Răzvan CODRESCU 


în paginile 2) 3,4 


$ 













Fa TI 












PAG. 2 NR. 7/67 lulie '96 








= 
ae 
II 
4 
A 
ri 


Instituția cenzurii, într-un sens restrâns, este 
aproape la fel de veche ca şi Biserica. De la instaurarea sa 
ca supremă instituție spirituală, Biserica şi-a exercitat 
autoritatea, veghind la respectarea principiilor 
fundamentale ale credinței şi condamnând, cu severitate, 
toate abaterile de la aceste principii. O autoritate 
necontestată, rezultat firesc al recunoaşterii valorii 
religioase ca valoare dominantă, cu toate consecinţele 
care decurg din aceasta recunoaştere: subordonarea tuturor 
celorlalte valori, inclusiv a valorii politice, şi control total 
asupra vieţii religioase şi activităţilor culturale. 

Un domeniu asupracăruia și-au concentratatenția 
forurile ecleziastice a fost cuvântul scris, ştiut fiind că el 
poate fi purtătorul adevărului revelat, dar şi al ideilor 
eretice. De aceea Biserica, prin concilii, episcopi. papi şi 
universități, a exercitat o continuă cenzurare teologică a 
cărților, legiferând măsurile care trebuiau luate, atât faţă 
de scrierile cu conţinut eretic, cât şi faţă de autorii lor. 

Timpdeun'mileniu, privirea de Arpusa Bisericii 
nu a obosit cercetând, rând cu rând şi cuvânt cu cuvânt. 
cărțile apărute, pentru ca în cuprinsul lorsă nu se strecoare 
idei care să-i smintească pe credincioşi. Dar activitatea de 
cenzurare a scrierilor va dobândi caracter s/stematic şi 
organizat abia în secolul XV. odată cu apariţia primelor 
manifestări de contestare a autorității Bisericii. manifestări 
care vor culmina cu destrămarea unităţii spirituale a 

Apusului. ca urmare a Reformei lui Luther. lar dacă se ține 
seama de faptul că la succesul Reformei o contribuţie 
substanțială a avut-o folosirea tiparului (inventat de 
Gutenberg chiar în penioada frământărilor religioase), este 
uşor de înțeles de ce Biserica Catolicăa înăspritexercitârea 
cenzurii. La cel de al V-lea Conciliu de la Lateran (1515), 
Papa Leon X, prin Bula */nter sollicitucines”. îi obligă pe 
episcopi să cenzureze toate scrierile cu conţinut teologic 
publicate în eparhia lor, ele neputând îi upânte decat in 
baza unei aprobări speciale - “imprimatur” - dată de 
autorităţile ecleziastice. 

Dar adevăata instituționalizare a cenzurii se va 
produce abia în 1559, când Papa Paul IV face public 
primul “Index auctorum etlibrorum prohibitorum”.Și 
pentru ca prinsitadeasăasupravegherii activităţii editonale 
să nu scape vreo scriere eretică, în anul 1571, Papa Pius V 
înființează “Congregația Indexului”, organ al Cunei 
Romane însărcinat cu controlul tipăriturilor şi cu 
reactualizarea listelor de cărți interzise credincioşilor 
catolici. În anul 1917. “Congregația Indexului” a fost 
desfiinţată de Papa Benedict XV, dar nu şi atribuțiile ei. 
Ele au fost preluate de “Congregația pentru Doctrina 
Credinței”, care a continuat să redacteze şi să publice liste 
de cărţi “puse la index”. 

* 

Trecerea de la Evul Mediu la Epoca Modernă a 
însemnat o răstumarea sistemului de valori care guvemase 
pânăatunci spiritualitatea apuseană. Locul teocentrismului 
medieval este luat de o concepţie antropocentrică, 
prefigurată încă din Renaștere în scrierile gânditorilor 
umanişti şi în operele artiştilor din quartrocen!o şi 
cinguecento. Valoarea religioasă îşi pierde statutul de 
valoare dominantă în conştiinţa majorității intelectualilor, 
locul ei fiind luat de valorile teoretică şi estetică. Cultul 
adevărului dobândit prin cercetare ştiinţifică şi elaborare 
rațională. precum şi dreptul de a-l face cunoscut, capătă 
formaunei adevărate religii. '“*Sereade adevăr” se manifestă 
ca o forță interioară irezistibilă, capabilă să înfrunte, până 
la sacrificiu, asprimea rigorilor Bisericii. Exemplar în 
acest context este cazul călugărului dominican Giordano 
Bruno, ars pe rug pentru vina de a fi refuzat să abjure 
convingerile sale ştiinţifice şi filosofice. 

Ingrădirea libertăţii de expresie exercitată de 
Biserică. dar și de autorităţile politice, a reprezentat o 
constantă în viața culturală a Europei secolelor XVII şi 
XVIII. O situație condamnată, cel puţin formal, în anul 
1789, prin “Declaraţia drepturilor omului și ale 
cetățeanului”, documentul voindu-se a fi catehismul 
filosofic al ordinii instituite de Revoluţia franceză. “Libera 
comunicare a ideilor şi opiniilor - se afirmă în Art. | | - este 


<, 
P., 
n 
uz 


PUNCTE CARDINALE 
ROGER GARAUDY 


i “f “ 
pa a N să 





unul dintre cele mai de prej drepturi ale omului, 
ca urmare, orice cetățean se poate exprima, 
poate scrie şi tipări, în mod liber, cu condiţia să 
răspundă, în cazurile prevăzute de lege, de 
această libertate”. O formulare echivocă prin 
care, în loc să se înăbuşe intoleranţa. se lasă deschisă calea 
ca "ordinea publică”” să se opună libertăţii. ca “legea” săo 
ingrădească. Un viciu grav care, din păcate, se regăseşte în 
toate declaraţiile solemne care garantează drepturile şi 
libertăţile cetăţeneşti. 

In Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 
adoptată de ONU în 1949, sunt prevăzute. printre multe alte 
drepturi şi libertăţi, “dreptul la libertatea conştiinţei”, 
"dreptul şi libertatea de exprimare” şi “dreptul la 
informaţie”. Dar în acelaşi document sunt stipulate şi căile 
prin care puterea politică poate anula. “prin lege”, toate 
dreptunle şi libertăţile menţionate mai sus! O situaţie care 
ne obligă să ne punem, cu toată gravitatea. întrebarea: Ce 
este, în ultimă instanţă, de preferat: o supraveghere a 
conştiinţelor și o cenzură exercitată de Biserică (o 
instituţie care, în anumite împrejurări, a greşit, dar 
care, în nici un caz, nu poate fi bănuită că nu urmărește 
binele oamenilor, mântuirea lor în spiritul învățăturii 
creştine), sau libertatea acordată de regimurile 
democrate, care adeseori au dovedit că sunt dispuse să 
sacrifice, cu cinism, principiile arborate, când interesele 
proprii (sau interesele forțelor oculte care se regăsesc în 
spatele lor)o cer?0 întrebare tulburătoare. pe care recentul 
“caz Roger Garaudy” o readuce în actualitate, chiar şi 
pentru conştiințele care văd în Occident **paradisul'” 
libertăţilor. 

* 

Paradoxal. problema adevărului istoric suscită 
mai multe controverse când este pusă în cauză 
contemporaneitatea decât atunci când cercetănle au drept 
obiect epoci foarte îndepărtate şi populaţii sau culturi 
dispărute, Mult mai dispuşi la colaborare pentru aflarea 
adevărului, chiar dacă iniţial au puncte de vedere diferite. se 
dovedesc a fi istoricii care studiază Vechiul Egipt. decât 
istoricii care studiază perioada național-socialistă în 
Germania, îndeosebi cele mai controversate aspecte ale 
acestei perioade, persecuția evreilor şi adevărul despre 
lagărele de concentrare. 

După terminarea celui de al doilea război mondial. 
opiniei publice din întreaga lume, printr-o acţiune 
propagandistică de amploare, i s-a inoculat convingerea că 
principala categorie de victime ale cumplitei conflagrații au 
fost evreii, că ei au fost supuşi de germani unui regim de 
exterminare prin gazare, că numărul celor exterminați este 
de 6 milioane şi că simbolul exterminării este lagărul de la 
Auschwitz, unde ar fi fost gazăți 4 milioane de evrei. 
Afirmaţii confirmate de Tribunalul Intemaţional de la 
Niirnberg prin sentințele pronunțate. în procesul 
conducătorilor național-socialişti. 

Dar, spre nemulțumirea celor care aveau interesul 
ca"milul celor şase milioane” să dăinuie veşnic în conştiinţa 
omenirii, încă din anii '$0 s-au auzit voci care să-i conteste 
valabilitatea de adevăr. Personalități de prestigiu din rândul 
cercetătorilor istoriei contemporane, în urma unor investigații 
temeinice,au început să punăsubsemnul îndoielii afirmaţiile 
centralelor evreieşti despre numărul evreilor exterminați. 
Cultul adevărului, religia intelectualului Epocii Modeme. a 
generat spontan un “curent reformist” în problema 
Holocaustului. Avându-i iniţiatori pe istoricii Paul Rassinier 
şi David Irving, dar şi conştiinţa poporului german 
culpabilizat pe nedrept, din ce în ce mai mulţi istorici, cărora 
li s-au asociat specialişti în tehnica execuțiilor prin gazare 
și a incinerării în crematorii, au îngroșat rândurile 
“pevizioniştilor”, 

Reacțiunea centrelor de) influență iudaice nu a 
întârziat. Uzând de puterea de care dispun, ele au obligat 
guvernele occidentale să împiedice prin măsuri legislative 
publicarea concluziilor lacare auajuns"isforicii revizionişti”, 
Legea Gayssot-Fabius în Franţa şi Art. 130 din Codul penal 
german (care condamnă la pedeapsă privativă de libertate 
pe “acela care neagă sau aprobă un public faptele comise 





pt 


în timpul regimului naţional-socialist”) amintesc de 
vremurile când Jan Huss, Hieronymus de Praga sau 
Giordano Bruno erau arşi pe rug pentru vina de a fi căutat 
adevărul. Să fi uitat oare legiuitorii din zilele noastre că, de 
la Descartes încoace, primă treaptă a cugetării ştiinţifice 
este “indoiala”. că“ indoiala metodică” îl fereşte pe omul 
de ştiinţă să accepte orbeşte afirmații lipsite de temei? 
+ 

“Istoria - scrie P.P Negulescu în lucrarea sa 
Filozofia Renaşterii - are de scop să stabilească mai 
intăi, în chip neindoios, faptele pe care vrea să le expună, 
şi apoi să le explice, arătându-le cauzele”. Este tocmai 
ceea ce încearcă să facă filozoful francez Roger Garaudy 
în lucrarea Les Mythes fondateurs de la politique 
isra6lienne (Miturile întemeietoareale politicii israeliene), 
alăturându-se astfel “curentului revizionist”. O greşeală 
gravă .care l-a costat pierderea prestigiului de care se 
bucura până atunci în cultura franceză. atrăgându-şi şi 
oprobiul intelighenţiei occidentale, în general. 

Ceeace însă jigneşte supărător simţul de dreptate 
şi respectul adevărului, este existenţa a două unități de 
măsură cu care “lumea liberă” judecă anumite fapte şi 
atitudini. În timp ce. așa cum relatează “London Times” 
din 28.02.94, afirmaţia făcută de rabinul Y aacov Perrin în 
cuvântarea ținută la înmormântarea asasinului Baruch 
Goldstein (cel care şi-a descărcat pistolul-mitralieră în 
mulțimea credincioşilor musulmani aflați în rugăciune în 
moscheea din Hebron). că” unmiliondearabi mu preţuiesc 
căl unehiu «le la degetul unui singur evreu. nu a suferit 
NICI măcar o sancțiune morală. contestarea de către Roger 

Garaudy a "mitului celor 6 milioane”. în paginile unei 
lucrări ştiinţifice, a cutremurat Occidentul. În contextul 
acuzațiiloraduse lui Roger Garaudy că incearcăsăjustifice 
regimul rasist din Germania național-socialistă. să cităm 
şi afirmaţia rabinului Ytzak Ginsburg, extrasă din pagina 
| a publicației Globe and Mail din Toronto. din 3.06.89: 
"Ucidereapalestinienilor estejustificată, deoarece sângele 
neevreilor nupoatefi considerat ca având aceeaşi valoare 
ca sângele evreilor. Noi trebuie să înțelegem că sângele 
evreiesc este alfiel decăt sângele de goim'”. 

Furtuna cu fulgere care s-a abătut asupra 
filozofului franceza mai făcut însă încă o victimă cu nume 
de rezonanţă. Este vorba de Abatele Pierre. poate cea mai 
venerată personalitate din Franța contemporană. Vina 
pentru care această adevărată “icoană vie” şi-a pierdut 
creditul în ochii credincioşilor catolici. pentru care 
Conferinţa Episcopilor Franţei l-a condamnat (*Noi 
regretăm şi deplângem atitudinea sa”), iar Liga 
Internaţională împotriva Rasismului ŞI Antisemitismului 
l-a exclus din Comitetul de onoare, a fost sprijinul pe Bare 
Pater Pierre l-a acordat prietenului său. Roger Garaudy, 
filozoful care a îndrăznit să conteste existența 
Holocaustului. 

Faptul că intelighenţia franceză l-a condamnat 
pe Pater Pierre nu este surprinzător, după cum nici 
condamnarea sa de către Liga Internaţională împotriva 
Rasismului ŞI Anlisemitismului nu este surprinzătoare. 
Surprinzătoare este însă desolidarizarea Conferinţei 
Episcopilor Franţei de venerabilul abate. Oare să nu fi 
ințeles episcopii Franţei că sprijinul pe care Pater Pierre 
l-a acordat filozofului Roger Garaudy nu a fost un act 
politic, ci un act profund creştin, în spiritul celei de a noua 
porunci a Decalogului: “Să nu mărturisești strâmb 
împotriva aproapelui tău "?Sănucunoascăoareepiscopii 
Franţei Punctul 2512 din “Catehismul Bisericii Catolice 
redactat în urma Conciliului ecumenic Vatican II”. care 
afirmă: “Societatea are dreptul la o informaţie bazată pe 
adevăr, pe libertate, pe dreptate”?! 


+ 


GABRIEL. CONSTANTINESCU 








i 
i 

| 

i 
4] 
ă 

i 





| ) PPP 7. 7 I.T... 


















- S-a 
pi 


3344 


i LĂ N ct, pa 
1 te pik . af 


x 








De 






După ce, mai bine deo jumătate 
de veac, mi-am publicat lucrările la cei 
mai mari editori francezi, astăzi sunt 
obligat să editez în samizdat această 
antologie a ereziei sioniste, deoarece, din 
1982, am violat un tabu: critica politicii 
israeliene, apărată de scelerata lege 
Gayssot-Fabius din 13 iulie 1990, care 
reintroduce în Franţa delictul de opinie 
din timpul Celui de al Doilea Imperiu, 
înlocuind printr-o lege represivă lipsa de 
argumente. Din această cauză, librarii 
care înțeleg să continue să-şi facă 
meseria, trebuie să trimită comenzile la 
Libraire du Savoir, Librăria Română 
de la Paris, care a acceplat să depoziteze 
acest samizdat, aşa cum o făcea pe. 
vremea lui Ceauşescu, când domnea - 
dar nu în Franţa - gândirea unică şi 
terorismul intelectual, 





















Roger Garaudy 





Integrismele, generatoare de violenţe 
şi războaie, sunt o maladie mortală a 
vremurilor noastre. 

Această carte face parte dintr-o trilo- 
gie pe care am consacrat-o combaterii lor. 

Mărena şi decadența Islamului, în 
care denunţ epicentrul integrisr- unui 
musulman: Arabia Saudită. Acolo l-am 
denunțat pe Regele Fahd, complicele 
invaziei americane în Orientul Mijlociu. ca 
“prostituată politică”. vinovat de a fi făcut 
din islamism o boală a Islamului. 

Două lucrări consacrate integrismului 
catolic roman care, pretinzând că “apără 
viața”, discută savant despre embrionul 
uman, dar păstrează tăcerea asupra celor 13 
milioane şi jumătate de copii care mor 
anual de malnutriție şi foame, victime ale 
““monoteismului pieţii” impus de dominaţia 
americană. Aceste lucrări sunt intitulate: 
Avem nevoie de Dumnezeu” şi Spre un 
război al regiei? 

Cea de a treia aripă a tripticului: 
Miturile intemeietoare ale, politicii 
israeliene, denunţă erezia sionismului 
politic, care cunstă în substituirea 
Dumnezeului lui Israel, cu statul Israel, 
portavion nuclear, imposibil de scufundat, 
al stăpânilor provizorii ai lumii, adică al 
Statelor Unite. care urmăresc să pună 
stăpânire pe petrolul din Orientul Mijlociu, 
nervul vital al dezvoltării occidentale. (O 
formă de'dezvoltare” care, conform datelor 
furnizate de F.M.I., costă lumea a treia, la 
fiecare două zile, echivalentul în morți de la 
Hiroshima). 

De la Lordul Balfour, care declara 
atunci când preda sioniştilor o ţară care nu- 
i aparținea: «Vu are nici o importanţă ce 
metode aplicăm pentru a ne asigura petrolul 
Orientului Mijlociu. Esenţialul este ca aces! 
petrol să rămână accesibil» (Kihme John, 
Palestine et Isra?l. Ed, Albin Michel, 1p.73, 
p.27), până la secretarul de Stat american, 
Cordell Hull: «Trebuie să înțelegem foarte 
bine că petrolul Arabiei Saudite constituie 
una dintre cele mai importante pârghii ale 
lumib» (ibidem, p.240), mereu aceeaşi 
politică de a atribui conducătorilor sioniști 
israelieni misiunea pe care Joseph Luns, 
fostul secretar general al N.A.T,O „adefinit- 
o astfel: «Jsraelul a fost mercenarul cel mai 
puţin costisitor al epocii moderne » (Naday 
Shragai, Haarerz din 13 martie 1992), 

Un mercenar totuşi bine plătit, 
deoarece, de pildă, între 195] şi 1959, două 
milioane de israelieni au primit pe cap de 


= ge 
LR ş = pb . 
pis Si N 
- CA Ă g dt 
RE a î Șg 
pt ji » sc, P. 
+9 4 > Sa 
+ Să ca e! ÎN A At ia A RA € : 
p SM leit Să în E 
' DRY i p P 


ă RE pa a şi 


y 
Pe 
= 


AA PRE A A eee 7 Apt A Mee e 


CE ACEASTĂ CARTE? 


Roger Garaudy 


Les Mythes fondateurs 
de la politique 
isralienne 


SAMISZDAT 
Hogwr Garuudy 
1996 


locuitor de o sută de ori mai mult decât cei 
două miliarde de locuitori din lumea a treia; 
dar. nai ales, mercenari bine protejaţi: din 
.272 până în 1996, Statele Unite s-au opus 
prin veto la ONU de treizeci de ori la toate 
acțiunile de condamnare a Israelului, ai 
cărui conducători puneau în aplicare 
programul de dezintegrare a tuturor statelor 
din Orientul Mijlociu, program expus în 
revista Arvounim (Orientări), nr.4, februarie 
1982,pp.50-59, întimpul invaziei în Liban. 
Această politică se intemeiază, graţie 
sprijinului necondiţionat oferit de americani, 
pe ideea că legea internaţională este un 
“petec de hârtie” (Ben Gurion) şi că, de 
exemplu. rezoluțiile 242 şi 338 ale 
Naţiunilor Unite, care cer Israelului să se 
retragă din Cisiordania şi de pe platoul 
Golan, sunt menite să rămână literă moartă, 
ca de altfel şiunanima condamnare a anexării 
lerusalimului, pe care au votat-o până şi 
Statele Unite, dar excluzând orice sancțiune. 

O politică atât de nedemnă în esența 
ei are nevoie de un camuflaj pe care cartea 
mea îşi propune să-l dezvăluie. | 

„In primul rând, o pretinsă justificare 
“teologică” a agresiunilor, realizată 
printr-o interpretare intepristă a textelor 
revelate, transformă mitul în istorie: 
grandiosul simbol al supunerii 
necondiționate a lui Avraam în faţa voinței 
lui Dumnezeu şi a binecuvântării “tuturor 
seminţiilor pământului”, se transformă în 
contrariul său tribal: pământul cucerit devine 
“ara făgăduinței”, ca la toate popoarele din 
Orientul Mijlociu, din Mesopotamia până 
la Hittiţi şi în Egipt. 

La fel şi în ceea ce priveşte Exodul, 
acest simbol etem al eliberării popoarelor 
de sub opresiune şi tiranie, invocat atât de 
Coran (XLIV, 31-32), cât şi de actualii 
"teologi ai eliberării”. Deşi el se adresează 
de fapt tuturor neamurilor care cred în 
voința unui Dumnezeu Universal, el devine 
un miracol unic, singular şi privilegiul, pe 
care l-ar fi acordat un Dumnezeu parțial și 
parțialist unui popor ales, ca în toate religiile 
tribale și în toate naţionalismele care pretind 
a reprezenta poporul ales a cărui misiune ar 
fisă ducă la indeplinire voința lui Dumnezeu: 
Gesta Dei per Francos, pentru Francezi, 
Gott mit uns, pentru Germani, Faire Christ 
Roi, pentru Franco, /n God we trust, 
blasfemie înscrisă pe fiecare dolar, zeul 
atotputernic al monoteismului banului şi al 
pieţei. 

ȘI, în sfârşit, o mitologie mai modemă: 








J Y d d 
ş > 
Y E - 
GARAUDY | 
. 
i 
. . F. 
, A ă PB * 
. 


ceaa Statului Israel, care ar fi “răspunsul lui 
Dumnezeu la Holocaust”, ca şi cum Israelul 
ar fi fost singurul refugiu pentru victimele 
barbariei lui Hitler, în timp ce însuşi Itzac 
Shamir (cel care, până la arestarea lui de 
câtre englezi, pentru colaborare cu inamicul 
ŞI terorism, îi oferea alianța sa lui Hitler) 
scria: «Contrar opimei comune, cea mai 
mare parte a imigranţilor israelieni nu era 
formată din rămăşiţele supravieţuitorilor 
Holocaustului, ci dinevrei din țările arabe. 
originari din regiune» (tzac Shamir,. 
Looking back, looking ahead.. 1987.p.574). 

Trebuia deci umflată cifra victimelor. 
De exemplu, placa comemorativă de pe 
monumentul de la Auschwitz afirma, până 
in 1994, în nouăsprezece. limbi, patru 
milioane de victime. Plăcile noi proclamă 
astăzi: * în jur de un milion şi jumătate”. Cu 
mitul celor şase milioane, trebuia să fim 
determinaţi să credem că umanitatea a asistat 
la “cel mai mare genocid din istorie”, uitând 
60 de milioane de indieni din America, 100 
de milioane de negri (capturarea unui sclav 
însemnând uciderea altor 10), uitând chiar 
şi de Hiroshima şi de Nagasaki, precum şi 
cele $0 de milioane de morţi în cel de al 
doilearăzboi mondial. din care 17 milioane 
de slavi, ca şi cum hitlerismul nua fost decât 
un imens pogrom, iar nu o crimă îndreptată 
impotriva întregii omeniri. Suntem oare 
antisemiţi dacă spunem că evreii au fost 
loviți extrem de dur, dar nu au fost singurii 
aflaţi în această situaţie, chiar dacă 
televiziunea vorbeşte numai de aceste 
victime, nu şi despre celelalte? 

Pe lângă toate acestea, pentru a 
completa camuflajul, trebuia ca folosirea 
unui termen /eologic: “Holocaust”, să 
confere acestor masacre reale caracter de 
sacrificiu religios şi să le includă în planul 
divin ca, de pildă, răstignirea lui lisus. 

Cartea noastră nu are alt scop decât să 
denunțe camuflajul ideological unei politici, 
pentru a împiedica confundarea ei cu marea 
tradiție a profeților lui Israel. Impreună cu 
prietenul meu Bernard Lecache, fondatorul 
L.I.C.A, Liga Internaţională Contra 
Antisemitismului (devenită L.I.C.R.A. - 
Liga Intemaţională Contra Rasismului şi 
Antisemitismului), deportat în acelaşi lagăr 
de concentrare ca şi mine, seara, în cadrul 
unorconferințe, făceam cunoscute colegilor 
noștri măreția, universalitatea şi forţa 
eliberatoare a acestor profeţi evrei. 

N-am încetat niciodată să rămân fidel 
acestui mesaj profetic, chiar şi atunci când, 
după 35 de ani de activitate militantă în 
Partidul Comunist, ba chiar membru al 
Biroului său politic, am fost exclus în 1970, 
pentru că afirmasem încă din 1968; 
“Uniunea Sovietică nu este o țară socialistă”, 
Aşa cum afirm astăzi: teologia dominaţiei 
promovată de Curia romană nu este fidelă 
lui Hristos, islamismul trădează Islamul, iar 
sionismul politic se află la antipodul marelui 
profetism iudaic, 

Incă în timpul războiului din Liban, în 
1982, impreună cu Părintele Lelong, 


lulie '96 NR. 7/67 PAG. 3 





Pastorul Matthiot şi Jacques Fauvet am fost 
daţi în judecată de L.I.C.R.A. pentru faptul 
de a fi arătat în ziarul Le Monde din 17 iunie 
1982, prin bunăvoința directorului său, că 
invadarea Libanului intra în logica 
sionismului politic. Tribunalul din Paris, 
prin sentința din 21 martie 1983, sentință 
confirmată în apel şi apoi devenită definitivă 
prin hotărârea Curţii de Casaţie, 
“considerând că este vorba de critica licită 
a politicii unui Stat şi a ideologiei din care 
această politică se inspiră, iar nu de o 
provocare rasială respinge toate cererile 
sale (ale L.I.C.R.A.)şio condamnă la plata 
cheltuielilor de judecată.” 

Cartea de față este strict fidelă criticii 
noastre politice şi ideologice de atunci, 
chiar dacă legea scelerată a “comunistului” 
Gayssota urmărit, între timp, să înăsprească 
represiunea împotriva libertăţii de expresie, 
făcând din sentința de la Niirnbere criteriul 
adevărului istoric şi instituind “delictul de 
opinie”. Acest proiect de lege a fost atacat 
in Adunarea Naţională de atunci de actualul 
ministru de justiție. 

Avem convingerea că aducem astfel 
o contribuţie la lupta pentru o pace 
adevărată, bazată pe respectul adevărului ŞI 
al legii intemaționale. 

Cu mult curaj, chiar şi în Israel, evreii 
devotați profeților lor, “noii istorici” de la 
Universitatea ebraică din lerusalim ŞI 
israelienii adepţi ai unei păci drepte, după 
dezvăluirea caracterului nefast al acestei 
politici şi ideologii, atât pentru însuşi Statul 
Israel, cât şi pentru pacea întregii lumi, pun 
în discuție “miturile” sionismului politic, 
mituri care au CUG la asasinatele comise 
de Baruch Goldstein la Hebron şi de Yigal 
Amir împotriva Primului ministru Ytzhaak 
Rabin. 

Adevărul a pornit la drum şi nimic 
nu-l va mai putea opri. 

Terorismul intelectualal unui “lobby” 
deja denunțat de Generalul De Gaulle pentru 
"excesiva sa influență asupra informaţiei” 
m-a SHit, aici în Franța, să procedez la 
antepublicarea acestui text într-un număr 
special “hors commerce” al unei reviste, 
rezervat numai abonaților. Acest fapt, 
expresie a situației din Franța, pare să fi 
reținut mai mult atenția comentatorilor decât 
conținutul textului meu. 

Aşadar, acum îl public eu însumi, pe 
deplina mea răspundere, sub formă de 
Samizdat, în sensul strict al acestui termen 
care, în rusește, înseamnă: “editat de mine 
însumi”. 

Această carte este tradusă deja şi în 
curs de publicare în Statele Unite, Italia, 
Liban, Turcia şi Brazilia. Ea este în curs de 
traducere şi în germană şi rusă. 

Textul francez este accesibil pe 
rețeaua telematică Intemet. 

Împotriva mitologiilor care se abat de 
la drumul cel bun, cartea va fi o nouă 
contribuție la istoria critică a lumii 
contemporane. 








PAG. 4 NR. 7/67 lulie '96 


PUNCTE CARDINALE 








CAZUL ROGER GARAUDY 


3] CÂND DREPTATEA UMBLĂ 
CU CAPUL SPARI... 





Au ajuns şi în România ecourile 
scandalului stârnit de apariția, în Franţa, 
a cărții “Miturile fundamentale ale politicii 
israeliene”, a lui Roger Garaudy. Cartea 
denunță “malversaţțiunile sioniste” şi 
“exploatarea politică, de către o naţiune 
care nu exista la data faptelor incriminate, 
a unor cifre arbitrare - numărul evreilor 
exterminați de nazişti - pentru a dovedi că 
unii au suferit mai mult decât alţii şi deci 
au dreptul la compensaţii mai mari”. A 
izbucnit obişnuitul scandal, cartea a fost 
la rândul ei denunțată ca fiind 
“revizionistă”, iar Roger Garaudy, la cei 
83 de aniaisăi, aajuns în fața Tribunalului, 
acuzat de “contestare a crimelor împotriva 
umanităţii”. Scandalul a avut însă şi un alt 
efect, poate mai important decât 
inculparea lui Garaudy: discreditarea 
Abatelui Pierre, de multă vreme etalonul 
moral al francezilor şi exponentul unui 
creştinism contemporan militant, deloc 
pe placul cercurilor interesate de “Noua 
Ordine Mondială”. 


* 


Abatele Pierre a intrat în conştiinţa 
francezilorca eroul din Maquis, apoi, după 
încheierea războiului, ca luptător pe plan 
social, împotriva sărăciei şi a discriminării. 
E| este întemeietorul “Frăției din 
Emmaus”, un model de organizație de 
caritate creştină, care a reuşit să ofere 
alinare unui număr impresionant de 
bătrâni fără adăpost şi copii ai străzii. 
Până nu demult, abatele Pierre era o 
mândrie națională a Franței şi nu lipsea 
niciodată din galeria “personalităţilor 
anului”. Acum, de reputația lui s-a ales 
praful, căci abatele a făcut “imprudența” 
să-şi păstreze statura morală şi să refuze 
să se alăture corului de condamnări la 
adresa prietenului său, Garaudy. 

În zadar a atras abatele atenţia că, 
în locul declarațiilor şi articolelor pline de 
ură, “ar fi mult mai util ca istoricii şi 
ceilalți cercetători să dezbată public atât 
datele legate de Holocaust, cât şi tezele 
aşa-zis revizioniste! Să se strângă 
exponenții ambelor curente şi să stabilim, 
odată pentru totdeauna şi înainte de a fi 


prea târziu, adevărul”. Abatelui nui 
se pot imputa nici declaraţii 
revizioniste, nici “contestarea 
crimelor împotriva umanităţii”. El a 
propus pur şi simplu aflarea adevărului. 
Drept rezultat, torentul de insulte şi 
calomnii, care-l avea până atunci drept 
unic destinatar pe Garaudy, s-a revărsat 
asupră-i. 
/ + 

Abatele Pierre este, culmea, membru 
în comitetul de onoareal Ligii Internaţionale 
Impotriva Rasismului şi Antisemitismului 
(LICRA). În timpul recentei sale vizite în 
Israel, a fost invitatul personal al 
premierului de atunci, Shimon Peres. 
“Credeţi că Shimon Peres ar fi ținut atât de 
multsă aibă ca oaspete un antisemit?!”, se 
revoltă bătrânul abate în fața ziariştilor. 

“Am citit cu atenţie cartea lui 
Garaudy”, continuă el, “şi n-am găsitnimic 
revizionist. Nu înțeleg de ce trebuie făcută 
o dogmă din «cele şase milioane devictime 
ale lagărelor de concentrare» şi de ce este 
voie să discuți despre orice pe lumea asta, 
numai despre această cifră nu. Eu, 
personal, nuam nici o îndoială că au existat 
camere de gazare, dar de cesă generalizăm 
şi să le creăm şi acolo unde nu au fostpuse 
în funcțiune sau chiar nu au fostconstruite 
niciodată?”. 

In plus, aminteşte Abatele Pierre, 
istoria a cunoscut nenumărate alte cazuri 
de genocid, unele chiar în acest secol - 
uciderea armenilor de către turci sau morții 
din gulagurile staliniste. De ce să 
absolutizăm Holocaustul, când de altfel 
nici poporul evreu n-a fost “uşă de 
biserică”... Şi Abatele Pierre citează cazul 
intrării evreilor în Palestina, în sec. 12-11 
î.Chr., când, conform Vechiului Testament, 
au ucis nu numai toți locuitorii Ţării Sfinte, 
ci şi orice fiinţă vie care trăia acolo! 


* 


Stupefiat de concentrarea 
protestelor internaţionale pe care le-au 
stârnit declaraţiile sale, Abatele Pierre 
afirmă că nu poate exista decât o singură 
explicație: o conspirație sionistă mondială, 
cu baza în Statele Unite, care şi-a implantat 
agenții în toate cercurile puterii, în spatele 
preşedinţilor şi al organizațiilor 
internaționale. Scopul acestei conspirații 
ar fi, după Abatele Pierre, “crearea 
imperiului promis de Abraham, din Egipt 


- CAMPANIA ÎMPOTRIVA 
ABATELUI PIERRE - 


până la Eufrat”, imperiu care să 
stăpâneascălumea. “Suntmulţi care ştiu 
despre asta”, a mai declarat abatele, “dar 


a!) 


nu îndrăznesc să vorbească”. 
Corina ŞTEFAN 
N.A. 


Simultan cu cartea lui Garaudy, în 
Franţa au văzut lumina tiparului memoriile 
lui Regis Debray, filozoful comunist care 
şi-a început cariera alături de Che Guevara 
şi Fidel Castro. Memoriile lui Regis Debray 
au fostprilej de cronici elogioase la adresa 
“valorii istorice a documentului”, de 
serate elegante ale intelectualitaţii de 
stânga pariziene şi de discursuri despre 
binefacerile comunismului. Nimeni, dar 
absolutnimeni, nu a suflato vorbă despre 
zecile de milioane de victime ale acestei 
ideologii!... 


TRI IE 
+ e 


Din cauza scumpiri cu 20% a hârtiei de ziar, 
următorul număr al Punctelor Cardinale va 
apărea la un preț majorat: 

1000 lei exemplarul. 


Redacția 






















Cazul actual al Abatelui Pierre, din Franţa 
catolică, işi ai destule similitudini cu cazul . 
mai vechi al ui Calciu, din România 
ortodoxă: aceeaşi asumare curajoasă a 
adevărului, în spiritul lui Hristos, urmată de 
aceeaşi reacție ostilă a puternicilor zilei, 
inclusiv a forurilor bisericeşti năimite 
ideologiilor dominante. Nu întâmplător face 
Roger Garaudy o aice între teroarea 
ideologică din România lui Ceauşescu şi cea 
din Occidentul de azi, ce încap deopotrivă - 
oricât de surprinzător ar părea - sub eticheta: 
“gândire unică şi terorism intelectual”! 
Reproducem mai jos “Chemarea” cu 
„care Părintele Gheorghe Calciu îşi începuse 
şirul de predici fulminante, cunoscute sub 
denumirea de Şapte cuvinte către tineri, în 
primăvara anului 1978 (curaj mărturisitor 
pentru care va fi prigonit şi calomniat vreme 
de mulți ani, atât de Securitate, cât şi de 
ierarhia bisericească). Menţionăm că aceste 
predici sunt în curs de apariție la Editura 


“Anastasia”, însoţite CE DI zarea 
amănunțită a personalităţii autorului lor şi a 
contextului în care faptele s-au consumat, 
marcând una dintre cele mai memorabile 


pagini de rezistenţă creştină în faţa 























ideologiilor izoivante ale acestui secol. 
ză „tă (R.C.) 





A SOSII vremea, tânărul meu prieten, să auzi un 
glas care re cheamă. Un glas pe care nu l-ai auzit 
niciodată pină acum squ pe care, chiar dacă l-ai auzit, 
nu l-ai înţeles şi nu l-ai urmal. 

Este glasul lui Hristos. 

Nu le inspăimânta, nu te mira şi nu surâde 
neincrezător, tinere prieten. Glasul care = -neamă nu 
este cel al umui mort, ci glasul unui învict din morţi. Nu 
fe strigă din istorie, ci din chiar străfundul fiinţei tale. 
Cuvintele Lui izvorăsc din adânc" .uu, pe care nici tu 
însuți nu-l cunoşti. Poate că te-ai ruşinat sau le-ai 
lemul să le scobori in adâncul tău şi să le descoperi. Ai 
crezul că in tine locuieşte un monstru, că în adâncul 
tău se află mormântul instinctelor dincare ies la iveală 
strigoii inspăimântători ai patimilor, şi nu ţi-ai văzut 
chipul îngeresc, căci tu eşti inger. Dacă nimeni nu 
[i-a spus-o pănă acum, [i-o spune lisus Hristos, iar 
mărturia Lui este adevărată, căci până acum nimeni 
n-a putut-o dovedi drept mincinoasă. 

Ce ştii tu, tinere prieten, despre Hristos? 

Dacă tot ceea ce ştii, ai învățat la şcoală, în orele 
de ateism, atunci ai fost lipsit dinadins de adevăr, de 
singurul adevăr care te poate face liber. 

Ce ştii despre Biserica lui Hristos? 

Dacă lot ceea ce ştii se reduce la [istoria lui] 
Giordano Bruno, despre care ți s-a vorbit în aşa-zisele 
ore de ateism ştiinţific,atunci ai fost înşelat în chip 








PUNCTE CARDINALE 





lulie '96 NR. 7/67 PAG. 5 





Pr. Gheorghe Calciu 


Primul cuvânt către tineri 


AC ELE 


inuman asupra luminii adevăratei creaţii, asupra acelei 
străluciri spirituale care este chezăşia libertăţii tale ca 
Om. 

Unde, tânărul meu prieten, ai mai auzi aceste 
cuvinte: “ubiţi pe duşmanii voştri, binecuvântaţi pe cei 
ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc şi rugați-vă 
pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Mt. 5,44)? 

Dacă nu le-ai auzit, cine şi cu ce drept ţi le-a 
interzis? Cine ţi-a interzis să ştii că există o cale mai 
bună, mai dreaptă, mai uşoară decât cea pe care 
rătăceşti acum, ca un orb? Cine ţi-a acoperit ochii cu un 
văl, astfel încât să nu vezi lumina minunată a celor 
vestite de Hristos și să nu simţi, până la ultimele 
consecinţe, forța vie a iubirii Lui. 

Te văd pe stradă, prietene, tânăr şi frumos, şi 
deodată totul se schimbă în tine, chipul tău se 
schimonoseşte, instinctele tale izbucnesc asemenea unei 
vijelii ce-ţi răvăşeşte ființa, asemenea unui strigoi, iar 
[u devii irascibil şi violent. Unde ai învăţat violența, 
(inere prieten? De la cine? 

Am văzut-o pe mama ta, cu ochii plini de lacrimi, 
şi pe tatăl tău, cu chipul impietrit de durere, şi am ştiut 
că nu de la ei ai învățat-o. 

Atunci de la cine? 

Pleacă-ţi urechea şi ascultă chemarea lui Hristos, 
chemarea Bisericii Sale. Pentru violenţa ta nesăbuită, 
(e aşteaptă afară judecata şi inchisorile, în care sufletul 
iți va fi distrus în chip nemilos. 

Te-am văzut, în durerea ta, în fața judecății, unde 

faptele tale luau proporțiile unei grozăvii 

Te-am văzul speriat sau cinic sau sfidător, iar 
loate aceste atitudini ale tale mi-au arătat cât de 
aproape erai de marginea prăpastiei şi m-am întrebat 
din nou cine să fie vinovat de poticnirea şi de căderea ta. 

Vino în Biserica lui Hristos! Numai aici fiinţa ta 
rătăcită va găsi mângâiere, numai aici vei afla 
certitudinea, căci numai în Biserică auzi glasul lui 
Hristos vorbindu-ţi cu blândeţe: “Fiule, greşelile îţi sînt 
ierlate, căci mult ai pătimit. lată, te-ai însănătoşit, 
de-acum inainte să nu mai păcătuieşti!”. 

Niciodată nu ţi-a mai'spus cineva aceste cuvinte, 
dar acum, iată, le auzi. Ți s-a vorbit despre ura de clasă, 
despre urapolitică, iarăşi şi iarăşi despre ură. Cuvântul 





CREȘTINISM ȘI Q£. 


Una dintre smintelile lumii actuale este şi ceea ce am putea numi “disoluția sexelor”; Dumnezeu reprezintă icoan 


MARE 


iubire iți sună străin în ureche, dar acum Biiserica lui 
Hristos iţi arată o cale mai bună, o cale a iubirii. 

Ai fost până acum sclavul instinctelor, trupul 
lău era doar un mijloc de exteriorizare a acestora. 
Acum poți auzi glasul lui lisus, grăind prin Apostolii 
Săi: “Nu ştiţi, oare, că voi sunteți templu al lui 
Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? ” 
(1 Cor. 3,16). Ş 

Ți s-a spus că te tragi din maimuţă, că eşti o fiară 
sălbatică ce trebuie dresată, iar acum afli un lucru 
uluitor: tu eşti templul lui Dumnezeu, în tine sălăşluieşte 
Duhul Sfânt. Eşti chemat la demnitatea ta spirituală, 
eştiridicat de-acolo de unde te prăbuşise falsa educație, 
indepărtându-te de menirea sfântă de a fi templul în 
care sălășluieşte Dumnezeu. Te chemăm la curăţie. 
Dacă n-ai uitat încă vorba nevinovăție, dacă în tine a 
mai rămas ceva din inocența copilăriei, nu te vei 
impotrivi acestei chemări. 

Vino în Biserica lui Hristos! Astfel vei învăța ce 
înseamnă nevinovăția şi curăția, blândeţea şi iubirea. 
Vei afla care este rostul tău în lume, care e temelia 
fiinţei noastre. Vei afla, spre surprinderea ta, că viața 
NOastră nu se sfârşeşte în moarte, ci în înviere; că viața 
noastră e orânduită de Hristos şi că lumea e mai mult 
decăt o clipă goală, asupra căreia domneşte Nimicul. 

In Hristos vei dobândi nădejde, iar nădejdea te 
va face puternic. 

In El vei dobândi credinţă, iar credința te va 
mântui. i 

In El vei dobândi iubire, iar iubirea te va face 
mai bun. 

Acesta este, tânărul meu prieten, cel dintâi 
cuvânt, un cuvânt al lui Hristos, care răzbate către tine 
prin zarva lumii, prin hățişul patimilor tale, de care 
nimeni nu te-a învățat cum să te eliberezi, un cuvânt 
rostit în transparenţa visurilor tale de nevinovăție, 
care te mai vizitează din timp în timp. 

lisus te caută. lisus te-a găsit. 


Predică rostită în Biserica Radu-Vodă, 
în ultima miercuri de dinaintea 
Postului Mare, la 8 martie 1978 





a ideală a feminităţii, totalizând, în chip tainic, maternitatea 





ea ține de tendința generală a omului modern de a se opune, cu fapta, sau măcar cu gândul, 
rânduielilor firii, ceea ce va să insemne, creştineşte vorbind, ordinii pe care Dumnezeu 
a lăsat-o în Creaţia Sa. Nu este vorba decât până la un punct de slăbiciunea cămii sau a 
minții; îndărătul acestor manifestări stă, mai mult sau mai puţin conştientizat, un rău mult 
mai adânc, pe care Părinţii îl numiseră “rădăcină a tuturor celorlalte rele”: orgoliul de tip 
luciferic, revolta creaturii împotriva Creatorului. Plecând de la o înţelegere dizolvantă a 
libertăţii, nu mai suferim dererminaţiile absolute, care ţin de înțelepciunea divină, ci am 
vrea să ne aulo-determinăm după propriile noastre capricii. Suntem, urmând expresia 
apostolică, oalele care cer socoteală Olarului că le-a făcut așa şi nu altfel (în loc să-l 
mulțumească pentru că le-a adus la existență şi le-a dat un rost, suflând peste ele““duh viu” 
şi oferindu-le putinţa de a fi mai mult decât nişte hârburi: “vase” ale harului Său, care 
biruie moartea). 

Pe lângă relaţiile homosexuale şi operaţiile de schimbare a sexului (care reprezintă 
consecința ultimă a acestui sexualism dizolvant), mişcarea feministă joacă un rol 
important, fiind principala pârghie a aşa-numitei “emancipări” a sexului “slab”. Ne paşte 
femeia care vrea să fie “bărbată”. Nae Ionescu avea dreptate să remarce că feminismul 
nu este altceva decât expresia /ipsei de feminitate (aşa cum efeminarea nu poate fi decât 
o criză a masculinităţii). Femeia modemă se simte nedreptăţită prin chiar faptul de a fi 
femeie, dar în spatele acestei nemulțumiri particulare se ascunde drama generică a 
umanului dezlumnezeit: “ieşirea din fire”, Ce departe am ajuns de acel “etern feminin” 
care trăgea Firea spre înalturi! j | 

Feminismul ne apare direct proporțional cu descreştinarea lumii. Căci, fără să pună 
problema falsă a egalităţii şi fără să recurgă la aberaţiile “teologiei feministe” de astăzi, 
creştinismul îi redase femeii demnitatea principială. Dacă prin femeie (Eva) a intrat 
păcatul în lume, tot prin femeie (Maria) a venit mântuirea de păcate, Născătoarea de 

ş 


şi fecioria. Cultul marianic a contribuit decisiv la reconsolidarea statutului religios şi 
social al femeii, pe care creştinismul a ridicat-o dintru început la înălțimi pe care 
feminismul n-o s-o poată ridica niciodată. Femeia creştină este angajată plenar în 
iconomia mântuirii neamului omenesc: ea este izvor de viaţă şi de înviere. 

“Bărbatul, luptător şi tehnician, dezumanizează lumea; femeia, rugătoare, o 
umanizează prin calitatea ei de mamă chemată să vegheze asupra oricărei făpturi ca 
asupra propriei sale odrasle. Dar femeia îşi va împlini menirea numai dacă va primi 
slujirea «fecioarelor înțelepte» din parabolă, ale căror lămpi erau pline de darurile 
Duhului,..”, spunea cândva Paul Evdokimov (autorul cărții intitulate Femeia şi mântuirea 
lumii). t 

Dumnezeu i-a rânduit femeii ca femeie un rost fundamental în dinamica soteriologică 
a umanului, Fuga femeii de propria ei feminitate nu poate fi, din perspectivă creştină, 
decât un aspect tragic al fugii omului de propria lui mântuire. Bărbatul şi femeia sunt 
deopotrivă responsabili, inaintea lui Dumnezeu, de înstrăinarea de sine a firii omeneşti; 
ei nu-şi pot afla plinătatea decât /aolaltă şi ca atare, rugători de-a dreapta şi de-a stânga 
lui Hristos, aşa cum ni-i înfăţişează icoana de tip Deisis (în care acelaşi Evdokimov vedea 
imaginea arhetipală a comuniunii umanului cu divinul). 

Îndărătnică să devină ceea ce este, femeia modemă se chinuie, caricatural, să devină 
ceea ce nu este! Creștinismul (forma supremă de ordine) a adus trans-figurarea femeii, 
în vreme ce feminismul (care este numai o formă de anarhie) n-a putut aduce decât des- 
figurarea ei, 

În ultimă instanţă, problema actuală a femeii nu aparține nici feminismului, nici 
anti-feminismului, ci - lucru pe care se cade să-l conştientizăm în toată gravitatea lui - 
destinului generic al umanităţii apocaliptice, 

Răzvan CODRESCU 


AR 


- 


= 


PAG. 6 NR. 7/67 iulie '96 





Nicolae Crepcia n-are diplome universitare, 
iar până deunăzi nu avea nici cărți publicate. Îl ştiam 
însă demult ca pe un împătimit de poezie, ce a ales să 
trăiască sub semnul ei cu un fel de sfiiciune patriarhală, 
într-un cătun “din Transilvania țară“ (“Sunt un păstor 
din Transilvania ţară, Stăpân pe oi, pe vite şi pe cai;/ prin 
țipătul talăngilor de seară/ Pătrund în poezie ca-ntr-un 
rai...” ). De câte ori mergeam verile în Ardeal, îl vizitam 
sau ne vizita; l-am ascultat ceasuri întregi citindu-şi 
transfigurat versurile mai vechi sau mai noi (scrie de 
peste 20 de ani); era ca un fel de ritual, fără de care 
vacanţele ne-ar fi fost mai sărace. Vraja poeziei lui se 
iscă din amestecul inanalizabil de intelectualitate rafinată 
şi de senzorialism țărănesc; iar în vremurile mai vechi 
se isca, deopotrivă, şi din meşteşugul cu care se pricepea 
să-şi răsucească ritmurile şi rimele, căci Nicolae C repcia 
a refăcut, pe cont propriu, toate marile experienţe ale 
poeziei, de la folclor până la lirica “decadenţei” şi de la 
expresionism până la postmodernism. Marile şi 
constantele lui “iubiri” mi se par a fi fost totuşi Esenin 
(citez din memorie: “E noaptea Anului Nou şi mă- 
nsenin/ C-un pahar şi c-un vers de Esenin./ Dar în jurul 
mesei scaunele-s goale/ Şi vinul cântă singur în paltare.../ 
Prietenii ce-au fost, azi nu mai sunt;/ Cântecele lor 
vijelesc pe pămân.t.../ Lae Crepcia, mi-e frig de-acum cu 
tine:/ Potopul zăpezii s-a iscat pe coline/ [...] E noaptea 
Anului Nou şi mă-nsenin/ De un surâs de-al lui Serghei 
Esenin” ) şi Rimbaud (tot din memorie: “/eşeam în târg 
de mână cu tristețea;/ Voi mă-ntrebaţi mereu de ce-s 
mahmur,/ Dar eu n-am stat cu vodcă noaplea-ntreagă,/ 

Ci cu tristeţea lui Rimbaud Arthur...” ). 
Anul acesta, lui Nicolae Crepcia i-a apărut, la 
Editura “Călăuza” din Deva (colecţia de poezie“ Lucian 
Blaga”), un volum de versuri intitulat Pe umărul lui 
Rimbaud, pe care editorul Valeriu Bârgău îl prezintă 
astfel: “Deşi scrie de mulţi ani, poetul Nicolae Crepcia 
şi-a întârziat mereu debutul. Când, după anii '70, i-am 
pierdut urma, nu mai speram aproape nimic... Numai 
că Nicolae Crepcia, poetul, mi-a adus, în urmă cu câteva 
luni, manuscrisul unui volum de poezie care m-a uimit. 
Deşi izolat (geografic), poetul a evoluat, aşa cum firesc 
se petrece drumul spre poezie al unui poet autentic. [...] 
Când se iveşte un poet nou, simt cum se ridică ceața de 
pe ochii lumii!”. 

Nu ştiu dacă termenul de “evoluție” e cel mai 
potrivit. Nicolae Crepcia a cedat mai degrabă unei 
mode (mergând până la teribilismul-—deja “ieftinit” —de 
a nu pune semnele de punctuație). Volumuleste onorabil, 
dar creația autorului este mult mai variată şi mai 
complexă decât o vădeşte această stranie carte de debut. 
Respectând însă opțiunile sale din urmă, am alcătuit, 
pentru pagina de faţă, o mică selecție din acest volum 
(păstrând ordinea în care poeziile se înşiră acolo), cu 
nădejdea că nu va fi singurul publicat. În mod cert, 
dincolo de conjuncturi, e o voce lirică vrednică de a fi 
luată în seamă. (Şi un prilej de meditaţie pentru cei 
obișnuiți să judece simplist noua “lume rurală“...). 


Răzvan Codrescu 


Pe umărul lui Rimbaud 


Umblu cu Rimbaud hai-hui prin oraş 
Burnița-mi intră fluierând în oase 
Toamna scutură din castani ultimul cântec 
Totul rămâne atât de pustiu 

- Hei pe o vreme ca asta la Paris 
Ne-mbătam cu poezie şi revoluții 

Ştii les chercheuses de poux 

Altfel aş fi scris-o acum 

Oraşul pute a hidrogen sulfurat 

La colț rămâne întinsă palma cerşetorului 
Obosit îmi sprijin fruntea 

Pe umărul lui Rimbaud 

Plutesc legănat de corabia beată 


PUNCTE CARDINALE 


NICOLAE CREPCIA 


( 
Către Iduna 


Cum murmurul apei de la izvor 
Tânguindu-se albie-şi face 
Aşa voi porni pe-al meu drum 
Neştiut colțuros 

Nu-i o piedică Styxul 

Înarmat cu iubire 

Pe-al libertății rug 

Nestins voi arde 


Chemat de Iduna 

Ca Sisif trudi-voi spre pisc 

Lângă fiecare izvor 

O ulcică din propriul meu lut rămâne 
Pentru tine călătorule însetat 


O Iduna 
pentru un măr de lumină 
Din nemurirea ta 


Interior 


Pe peretele dinspre răsărit 
Al sufletului 

Chipul lui Mihai Eminescu * 
Eternă lumină 

A Limbii Române 


Domn peste Cuvânt 

Şi peste Gând 

Blaga 

Pe cel din dreapta perete 
Şi Bacovia 

Zeu cântând la clavir 


Undeva 

Mai aproape de inimă 
Neapărat 

Neapărat 

Dimitrie Stelaru 


Poem de plâns primăvara 


Fragezi ca firul de iarbă 
Sar mieii 

Primăvara 

În moarte 

Cu tot soarele lumii 

În ochi 


Şi nu se mai termină bezna 
Ce-o lasă în urmă 


Plâng 


În lacrima mea creşte 

O mai fragedă iarbă 
Pajişte 

Pentru întoarcerea mieilor 









_ NICOLAE CREPCIA__ 


EDITURA „CĂLĂUZA” 
MOMÂNIA 







Acest răsărit de soare 


Acest răsărit de soare 
E asemeni chipului tău obraznic 
Mac într-un lan de grâu 


ŞI această sărbătoare numită duminică 
În care nestingherit îmi scriu poemele 
Ştiind că tu vei aduce 

Într-un clopot de vecernii iubirea 

E asemeni buzelor tale 

Inflorite-n surâs 


Acest răsărit de soare 
E cântecul prelins până la noi 
Din fluierul păstorului Mioriţei 


In satul meu de munte 


În satul meu de munte țăranii 
Se culcă de-a dreptul pe stele 
În inimile lor cântec gramineu se iscă 
Ei nu şi-au trădat niciodată iubirea 
Şi de-aceea au rămas minunaţi 
În satul meu de munte tu intrai 
Cu gondola albă a visului 
Ca-ntr-o antică sărbătoare 
Şi te-ntâmpinam după ritual 
Cu pâine 

Şi cu sare 

ŞI cu vin 

Cu iubire te întâmpinam 
După obiceiul pământului 
Vino şi azi la secerişul grâului 
În satul meu de munte 
ŞI purta-vei cunună de rod 
Şi-ntr-un târziu când stelele 
Vor cânta sub somnul țăranilor 
Să intrăm țărăneşte-n iubire 


pei pecete sisu Piata napitp ati iii pv 2-00 poa 


, 
- 











"Cine are interesul ca românii să intre complexaţi în Europa?”, 
m-a întrebat acelaşi “cârcotaş” prieten care îmi pusese Şi întrebarea în 
legătură cu falimentarea economiei româneşti. La ridicare mea, a 
nedumerire, din sprâncene, el a continuat: “Nu ai observat că. îndată ce 
s-a «aşezat» lumea după aşa-numita revoluţie, s-a pornit o campanie, 
uneori discretă, alteori de-a dreptul insolentă, de defăimare a poporului 
român, «e minimalizare sau chiar de negare a everitualelor sale calităţi şi 
de scoatere în evidenţă a defectelor sale? Adu-ţi aminte - a continuat el - 
de strădania răposatului rabin, Moses Rosen, de a ne culpabiliza, de a ne 
crea un complex de vinovăţie, ținând morţiş să demonstreze că noi am fi 
UCIS, în timpul celui de-al doilea război mondial, nici mai mult, nici mai 
puţin decât 400.000 de evrei!” Mi-a enumerat apoi o serie de texte 
(apărute în reviste sau în volume) semnate de nume mai mult sau mai puţin 


PUNCTE CARDINALE 






Iulie '96 NR. 7/07 PAG. 7 


— 
orice părere, poate să creadă orice. Despre sine, despre noi c:ei din jur, 
despre poporul român, despre Dumnezeu. Are chiar dreptul să-şi 
împărtăşească teoriile, oricât ar fi ele de năstruşnice sau de  destructive, 
intimilor săi, cum, de altfel, a şi făcut-o în scrisorile adresate domnului 
Alexandru Paleologu. Un intelectual de talia lui nu are însă dreptul să fie 
lipsit de bun-simţ, nu are dreptul să insulte, să denigreze. 'Căci asta face 
domnul Patapievici punându-și pe piaţă savantele-i teorii. J.nsultă poporul 
român care este, după cum pretinde, şi poporul dumisa!.e. lar faptul că 
lansarea unei astfel de cărți, fie ea chiar şi o capodoțoeră, aşa cum o 
consideră unii, a fost asistată şi aplaudată de un sobor de ir.telectuali de elită 
şi de o anumită orientare, mă face să fiu suspicios şi să înclin a crede că, 
într-adevăr, cineva anume este interesat de a-i comple»ca pe români. 

De altfel, domnul Patapievici nu este la prima sa ieşire în arenă cu 


“OTRĂVITORII 
DE FÂNTÂNI” 


sonore ale elitei noastre intelectuale, în care aceştia se străduiesc să 
demonstreze că românul este laş şi ipocrit, lipsit de vlagă, că trăieşte fără 
speranţă şi fără idealuri, că are complexul orfanului care se vrea tutelat de 
alții etc. etc. Unele dintre aceste texte îini erau cunoscute, dar trecusem 
peste ele fără să le acord prea maie importanţă, socotindu-le simple 
teribilisme sau naive “exerciţii de apostazie” ale unorepigoni ai lui Cioran; 
altele, însă, nu-mi căzuseră încă sub ochi. Parcurgându-le, de data aceasta 
cu atenţie. şi pe cele mai vachi, şi pe cele noi, am constatat, cu un soi de 
mâhnire, că s-ar putea ca prietenul meu să aibă (şi de data aceasta) dreptate. 
Nu fac parte dintre aceia care cred şi susţin sus şi tare că noi, 
românii. suntem buricul pământului. Nu împănăşesc nici teoriile, uneori 
chiar exagerate. ale aşa-zişilor protocronişti. care consideră că poporul 
român ar fi un fel de “înainte-mergător” în toate cele. Nu, nu sunt paitizanul 
unor astfel de teorii. Socot însă că poporul român, cu diferenţele sale 
specifice, este asemenea tuturor celorlalte neamuri, având piscurile şi 
abisurile lui. Nu este nici “mai cu moţ” decât alţii. dar nici “rebutul 
istoriei”. aşa cum încearcă, chiar unii dintre ai noştri, să ne convingă. Dacă 
are unele defecte care îi sunt specifice, acestea sunt compensate de unele 
calități care, de asemenea, îi sunt specifice. Teroarea istoriei o trăieşte ca 
toți ceilalţi, cu suişuri şi coborâşuri, iar dacă uneori cade sub vremi, aceasta 
nu mai ţine nici de calităţile, nici de defectele lui. ci de fatalitatea istoriei. 
Astfel stând lucrurile, dacă nu pot fi de acord cu exagerările în sus, 
nu pot fi de acordnici cu exagerările înjosale celorcare, sinceri dezamăgiţi 
sau numai mimând dezamăgirea, proferează, la adresa poporului român, 
tot felul de denigrări şi insulte, uneori întrecând limitele decenţei şi ale 
bunului-Simţ. Nu mă pot abţine să nu reproduc câteva mostre de astfel de 
aprecieri. reprezentând adevărate blastemii. Este vorba de scrisorile 
domnului H.-R. Patapievici adresate, în perioada 6 mantie 1990 - 12 august 
199|. domnului Alexandru Paleologu. pe atunci ambasador la Paris, şi 
incluse în volumul Pofitice, recent apărut la Editura “Humanitas”. 
“Blândeţe. toleranță, spirit receptiv, curaj, patriotism - haida-ue! Eu nu 
am văzul nicăieri aşa ceva la români. (..) Apele sunt mai tulburi ca 
oricând, pescarii în fecale plescăie mulțumiți. Inconştienţi că işi Irăiesc 
propria apocalipsă, românii îşi chibițează pleşcar năruirea (Seri soarea 
din 8 mai 1990). “Mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de 
acreala imvidioasă, de stridenţa de țoapă a acestei populaţii ignare. (...) 
Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră, el nu are 
cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, 
O inimă ca un cur, fără şira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinal 
cine d vrul. (..) Valea plângerii a fost transformată de români pentru 
români intr-o vale a urinei corozive " (Din scrisoarea din 12 aupust 1991), 
Se vede clar din aceste citate că domnul Patapievici vrea să-l 
eclipseze pe Cioran. Numai că Cioran nu era vulgar. (Alta 
Înţeleg, criza de conştiinţă pe care domnul H.-R. Patapievici a 
trăit-o în funesta, pentru noi toţi, perioadă 1990-1991. Inţeleg decepțiile 
sale. Înţeleg revolta care l-a cuprins în faţa neputinței generale de a 
întreprinde ceva pentru stoparea ascensiunii foştilor tovarăși în “runtea 
trebii”. Şi înţeleg chiar şi sentimentul de ruşine pe care îl simte pentru 
faptul că este român (şi eu am fost adeseori în situația de a-mi fi rușine; este 
adevărat, nu pentru că sunt român, ci pentru că sunt om), Ceea ce nu mai 
înțeleg este lipsa de decenţă a domnului Patapievici, Insolenţa domniei 
sale. Desigur, domnul Patapievici are dreptul la opinie. Poate să-și facă 


astfel de insolențe la adresa poporului român. Se pare că domnia sa este unul 
dintre “demolatorii de serviciu” ai noii utopii totalitare care este 
intemaţionalismul comunitar. De altfel, însuşi felul în care a fost lansat, cu 
tărăboiul făcut în jurul persoanei sale, este suspect... 

Dar să revenim la prestațiile anterioare ale acestui “orrăviror de 
Jântâni”. cum îl numea cineva. Intr-un text publicat în nr.1/1994 al revistei 
"22", dumnealui susţine nici mai mult nici mai puţin decât enormitatea că 
fenomenul Piteşti ar fi explicabil prin “specificul naţional” românesc şi că 
“spaţiul mioritic” ar fi anticamera fenomenului Piteşti! Dar cum acest text 
este foarte confuz şi greu de digerat, îl reproduc mai Jos, pentru a nu fi 
suspectat că îl răstălmăcesc: “Or, cum nimeni nu îşi alege inălțimea 
scheletului. nici popoarele nu işi pot inventa formu lor sufletească. Nu cred 
că bonjuriştii au inventat capitalismul românesc şi nici că fenomenul 
Piteşti este un accident fără trimitere la specificul naţional. Ambele ne 
aparținşi, caexperienţe, trebuie să ne intrebăm neîncetat asupra încercărilor 
la care fiecare dintre ele a supus sufletele noastre avide de manifestare. 
Căci dacă regula sufletului este setea de expresie, regula însetării este 
revenirea identicului. Or, setea este intotdeauna sete de acelaşi. Atât în 
spațiul mioritic, cât şi în fenomenul Piteşti, ceea ce se manifestă este setea 
de acelaşi. Abia cândprivim spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului 
Piteşti, gravitatea chestiunii specificului național este cu adevărat pusă”. 
(sublinierile ne aparţin) 

Ceea ce se înțelege clar din acest text este faptul că fenomenul 
Piteşti, cu crimele şi cu toate ororile lui, este pus pe seama “specificului 
naţional” românesc. Cealaltă afirmaţie, anume că spaţiul mioritic ar fi 
anticamera fenomenului Piteşti, este mai confuză şi ca atare mai greu de 
înțeles. S-ar putea ca domnul Patapievici să facă totuşi o confuzie, în sensul 
că atunci când vorbeşte de “spaţiul mioritic” să nu se refere la spaţiul 
mioritic ca matrice stilistică a poporului român, aşa cum îl teorizează Blaga, 
ci să se refere de fapt la balada Miorița, în care, într-adevăr, e vorba de crimă 
şi de resemnarea victimei. Dacă aşa stau lucrurile şi domnul Patapievici 
face confuzie între balada Mioriţa şi spaţiul mioritic - matrice stilistică, 
atunci prestigiul său intelectual iese cam şifonat. 

In încheiere, trebuie să remarcăm faptul că domnul Patapievici este 
conștient de gravitatea afirmațiilor pe care le face cu privire la poporul 
român, căci, în cuvântul pe care îl rosteşte cu ocazia lansării ultimei sale 
cărţi, pune retoric întrebarea: “Cad oare primele capitole din Politice, care 
sunt necruțătoare cu caricatura de spirit comunitar în care trăim, sub 
inconştiența delictului hilar numit «defăimarea naţiunii şi a poporului 
român»? La această întrebare i se poate răspunde: Nu, domnule Patapievici, 
nu cad, pentru simplul motiv că la noi nu există încă, din fericire pentru toţi, 
nici o lege care să incrimineze “delictul de opinie”. Dacă însă insultele pe 
care le aduceţi poporului român le-aţi aduce altui popor (ştiţi dumneavoastră 
care), atunci aţi avea a vă teme, căci aţi fi “un om terminat”. Aveţi exemplul 
recent al lui Roger Garaudy în Franţa. Acesta, după ce, timp de mai bine de 
o jumătate de secol, a fost, ca filosof marxist, răsfățatul celor mai mari 
edituri franceze, a fost nevoit, din cauză că a îndrăznit să critice politica 
israeliană, să-şi publice ultima carte în samizdar. La noi nu se poate 
întâmpla aşa ceva, pentru că poporul român este, aşa cum îl caracterizați 
dumneavoastră, un specialist al răbdării; rabdă şi iartă tot. Chiar şi sterilele 
dumneavoastră necuviinţe. 

Demostene ANDRONESCU 


ga >= 





PAG. 8 NR. 7/67 lulie '96 





MISTERUL SFINTEI TREIMI 


PUNCTE CARDINALE 





REFLECTAT ÎN MISTERUL 


PERSOANEI 


1. Meditând asupra acestui mare misteral unității 
absolute şi în acelaşi timp al diversităţii tot atât de 
absolute întâlnite în Sf. Treime, noi, ortodocşii, avem 
de dat o mărturie cu totul deosebită, căci teologia 
noastră despre Sf. Treime este o teologie doxologică, o 
teologie vie, izvorâtă din experienţa trăirii cu 
Dumnezeu. Toată teologia, de altfel, trebuie să fie o 
expresie a experienţei. a vieţii noastre de comuniune cu 
Dumnezeu. 

Sfinţii Părinţi care au formulat dogmele credinței 
noastre - deşi împotriva inimii lor. siliţi de erezii - au 
fost în acelaşi timp păstori, asceţi, exegeți (într-o 
perspectivă existențială) şi oameni de cultură capabili 
să asume în patrimoniul Bisericii cercetările şi intuiţiile 
parțiale ale înțelepciunii antice. Plasându-se 
intotdeauna într-o perspectivă soteriologică şi fără să 
se închidă în vreun sistem filozofic anume. 
transformând conceptele împrumutate (din stoicism, 
din aristotelism, din platonism) în creuzetul 
Evangheliei, Părinţii au reuşit nu să “definească” 
misterul - lucru imposibil - ci să-l aprofundeze şi să-l 
prezinte într-o formă logicăpentru inteligența pătrunsă 
de credinţă. 

Or teologia apuseană, lăsându-se ispitită prea 
mult de rațiune şi de filosofie, a raționalizat în mod 
excesiv misterul creştin şi l-a închis într-un anume 
sistem filozofic. De aceea, el apare mai mult ca o idee 
sau o sumă de idei ce se impun minții, dar nu angajează 
inima, ci o lasă rece. Se spune că. după ce SI. loma 
d'Aquino şi-a publicat marea “Sumă teologică”. un 
mistic contemporan l-a contrazis, spunându-i că 
experiența lui nu seamănă deloc cu ceea ce a scris. 

Dar să nu fim prea triumfalişti - păcat care, 
împreună cu naționalismul religios, macină azi lumea 
ortodoxă - ci să vedem mai degrabă cât din frumoasa 
teologie despre Sf. Treime este cunoscută şi mai ales 
trăită de noi, ortodocşii. Câţi dintre noi ne străduim să 
ne apropiem de înțelegerea acestui mister şi câţi, mai 
ales, ne lăsăm transformați de el. Cine dintre noi s-a 
gândit, în aceste zile învolburate, la adevărul 
fundamental al Bisericii, şi anume că Biserica nu-i o 
societate ca toate celelalte societăţi, ci o societate după 
chipul Sf. Treimi, unde nu există mare şi mic, superior 
şi inferior, ci unitatea absolută în diversitate absolută? 
lar dacă nu ne-am gândit, este pentru că ipnorăm acest 
mister, că judecăm lucrurile încă trupeşte şi nu 
duhovniceşte, că trăim în Biserică la fel ca şi cei din 
afara Bisericii. Exigenţa unei vieţi conforme cu misterul 
însuşi osubliniază Sf. Grigorie din Nazianz, supranumit 
“poetul” (cântărețul) Sf. Treimi, care zice: “Incepând 
din ziua când am renunțat la lucrurile lumii acesteia, 
pentru a-mi consacra sufletul contemplaţiilor cereşti, 
când Mintea supremă m-a răpit de pe pământ, pentru a 
mă pune departe de tot ceea ce-i trupesc și a mă inchide 
în secretul tabernacolului ceresc, începând din acea zi 
ochii mei au fost orbiţi de lumina Treimii, a cărei 
strălucire depăşeşte tot ceea ce pândirea putea să-şi 
imagineze, căci. de pe Tronul Său sublim, Treimea 
răspândește razele sale inefabile, comune celor Trei... 
Începând din acea zi, eu sunt mort pentru lume şi lumea 
este moartă penttu mine”, 

lată deci că, pentru înțelegerea - atât cât este 
omenește posibil - a misterului, trebuie să ne detașăm 
de legătura pătimaşă faţă de lucrurile lumii acesteia, să 
ne curățim inima și să ne smerim mintea, conștienți că 
tot ceea ce putem spune despre un mister nu-i o definire 
a lui, nu-i misterul însuşi, ci doar ceva ce se mişcă în 
jurul său, Misterul nu-i atât obiect de cunoaştere, cât de 
adorare, De el trebuie să ne apropiem cu credinţă şi cu 
dragoste, “cu frică şi cu cutremur” (F/12,12), căci 
“Dumnezeul nostru este foc mistuitor” (£vr.12,29), 

Dumnezeu este dragoste (/ In. 4,8) şi nu se 


revelează decât celui ce se apropie de El cu dragoste, 
despuiat de orice orgoliu şi de orice necurăţie. Nu putem 
cunoaşte pe Dumnezeu “din afară”, neangajaţi într-o 
sinceră şi misterioasă relație de dragoste cu EI. Altfel 
vom proiecta asupra Lui propriile noastre obsesii, 
individuale sau colective. **Cei mai mulți oameni - zice 
Clemental Alexandriei - închişi în trupurile lor muritoare 
ca nişte melci în cochilia lor. înfăşuraţi în propriile lor 
obsesii, ca şi aricii de ţepi, modelează după chipul lor pe 
Fericitul Dumnezeu” 

Cu aceste precauţii să încercăm deci să ne apropiem 
de misterul lui Dumnezeu Cel Unul în ființă şi întreit în 
Persoane. - 

2. După cum ştim cu toţii, noutatea absolută a 
creştinismului constă în faptul că el este revelația în 
lisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu întrupat - a Sf. Treimi. 

Dumnezeul creştinilor nu-i nici un Absolut 
impersonal, aşa cum îl proclamă religiile extrem- 
orientale, nici un Dumnezeu solitar, închis în propria Sa 
transcendenţă, aşa cum îl mărturisesc evreii şi 
musulmanii, ci o Treime de Persoane în comuniune 
veşnică de iubire. Pentru a exprima această antinomie în 
Dumnezeu, a unității şi a plurității sau a unităţii în 
diversitate, Sf, Părinţi au adoptat din limbajul filozofic 
al timpului doi termeni: ousia şi hypostasis, respectiv 
natură şi persoană, care prin Părinţii capadocieni au 
primit o semnificație precisă. “Ousia, zice Sf. Vasile cel 
Mare, se raportă la Pypostas:s precum comunul la 
particular”. Ousra (natura) reprezintă ceca ce este comun 
în indivizii aceleiaşi specii, în timp ce ipostasul sau 
persoana este individul determinat care posedă vusia 
(natura) şi o exprimă într-un fel unic sau personal. 
Natura apare astfel drept conţinutul” persoanei, conţinut 
pe care aceasta - persoana - îl manifestă, îl exprimă sau 
îl face să existe. Căci. o natură nu s-ar putea exprima 
singură, n-ar putea exista prin sine însăşi. O natură este 
totdeauna legată de o persoană. Dacă natura ar răspunde 
la întrebarea “ce este”, persoana răspunde la întrebarea 
“cine este", Naturăeste deci un “ceva”, pe când persoană 
este un “cineva”. Dar nici persoana nu poate exista fără 
natură, care este însuşi conținutul său. Persoana exprimă 
sau manifesță totdeauna propria natură. Între natură Şi 
persoană, zice Vladimir Lossky, există un raport de 
“identitate - distincție”. Ele sunt în același timp identice 
şi distincte; identice în sensul că nu pot exista una fără 
cealaltă şi că persoana, exprimându-se pe sine, îşi exprimă 
de fapt natura sa, cu care ea este într-un fel identică; şi 
distincte, în sensul că persoana nu se reduce niciodată la 
natură. "Persoana - zice acelaşi Lossky - este ireducti- 
bilitatea omului la natura sa”,* Persoana nu-i limitată de 
natură şi nu se supune naturii, ci o transcende pe aceasta, 
o depăşeşte, o transfigurează. Persoana este chipul 
nemuritor al lui Dumnezeu din om. În condiţia de păcat, 
persoana poate fi desfigurată, şi robită de propria ei 
natură, insă nu poate fi total nimicită. În această condiţie 
omul nu mai este de fapt o persoană adevărată, integră, 
ci un individ separat, în care mai licăreşte doar, din când 
în când, misterul infinit al persoanei, reduse la starea de 
robie. 

Revenind la Sf. Treime, trebuie să spunem că în 
Dumnezeu cele trei Persoane, având aceeaşi natură, deci 
același conținut, sunt “consubstanţiale”, interioare una 
alteia, ca trei cercuri concentrice, fără ca totuşi să se 
confunde, căci fiecare din ele exprimă sau manifestă, în 
relație cu celelalte două, într-un mod unic, unica natură 
divină: Tatăl ca principiu sau izvor al acestei naturi şi al 
Persoanelor; Fiul ca Cel ce se naşte din veci, din Tatăl; 
Duhul Sfânt ca Cel ce purcede veșnic din Tatăl şi se 
odihneşte în Fiul, În acest sens, teologul ortodox Olivier 
Clement zice: “Ipostazul unei perosane este un mod 
absolut unic de a conţine sau mai de grabă de a da esenţa 
sau natura. Că cele trei Persoane divine au acelaşi 





«conţinub» însemnează că ele se conțin mutual, că 
fiecare dă celorlalte tot ceea ce ea este, că Tatăl, 
principiu (arche) personal al ipostazurilor şi «izvon», 
nu mai puţin personal, al esenței (naturii), o comunică 
pe aceasta în întregime Fiului şi Duhului. Aceştia, 
găsind în Tatăl originea lor, găsesc în El totodată şi 
sfârşitul, căci Tatăl este atât principiul cât şi 
«recapilulare» Treimii”.” Unitatea absolută în 
Dumnezeu nu trebuie redusă la unitatea de fiinţă sau de 
natură. Nu zicem: Există un singur Dumnezeu, pentru 
că există o singură natură divină, comună celor Trei 
Persoane. Dacă am spune astfel am da, într-un fel, 
prioritate logică naturii în Dumnezeu, greşeala 
Occidentului. Tată! ca persoană este principiul unităţii 
în Dumnezeu. “Un singur Dumnezeu pentru că un 
singur Tată”, se subliniază în întreaga Tradiţie 
răsăriteană. In Dumnezeu totul provine de la Tatăl şi se 
recapitulează în EI. Dar poziția Tatălui, de principiu. 
izvor sau cauză a Sf. Treimi, nu anulează egalitatea 
Persoanelor divine, consubstanţialitatea lor ŞI 
plenitudinea fiecăreia, care este în acelaşi timp 
plenitudinea tuturor. “Monarhia” Tatălui nu implică 
deci o subordonare a Fiului şi a Sfântului Duh. căci. 
zice Lossky, “în Dumnezeu. cauza (care este Tatăl)...nu 
poate produce efecte inferioare [ca în planul naturalului. 
unde cauza este superioară efectelor ei - n.n.]; ea 
(cauza) le vrea egale în demnitate. ea este deci totodată 
cauza egalităţii lor”. 

Limbajul acesta poate părea abstract dacă nu 
incercăm să ne implicăm înel.să-l înțelegem nu numai 
cu mintea, ci şi cu inima. Căci tainele se “înțeleg” mai 
degrabă cu inima decât cu mintea. S-ar putea, de 
asemenea, replica: Mântuitorul n-a vorbit astfel de 
Dumnezeu! Ceea ce este foarte adevărat. Aici mi se 
pare că nu trebuie să uităm două lucruri: 1) că orice 
limbaj despre Dumnezeu este insuficient şi că deci Sf. 
Părinți au proclamat dogmele credinței noastre ŞI au 
vorbit în felul acesta numai siliți de rătăcirile eretice. 
dar şi că 2) există un progres al Revelaţiei. în sensul 
aprofundării înțelesului tainelor descoperite prin 
Mântuitorul Hristos. Când, de pildă, un Sinod ecumenic 
decide în materie de credință - şi cu condiţia ca aceste 
decizii, să fie primite de către conştiinţa Bisericii - 
atunci acel Sinod este un eveniment profetic, harismatic. 
Cuvântul său este atunci un ecou al Cuvântului lui 
Dumnezeu, o aprofundare a lui. Astăzi, ca şi Sf. Părinţi 
la vremea lor, trebuie să dăm seama de credința noastră 
în faţa necredincioşilor, ca şi în fața celor ce au alterat- 
o într-un fel sau altul. 

3. Misterul în care este învăluitomul ca persoană, 
după chipul Persoanelor divine, nu este mai puțin de 


„înţeles decât misterul Sf. Treimi, în care îşi găseşte 


originea. De fapt, misterul lui Dumnezeu şi misterul 
omului sunt inseparaâbile şi se reflectă reciproc, căci nu 
putem “înţelege” pe om în afară de Dumnezeu. după 
cum nu putem “întelege” pe Dumnezeu în afara omului 
în care El se revelează, creându-l după chipul şi 
asemânarea Sa şi mântuindu-l. făcându-se E] însuşi 
om, 

Calitatea de “chip al lui Dumnezeu" face din om 
o ființă unică, o persoană care transcende condiția sa de 
creatură şi-l înrudeşte cu Dumnezeu (cf. FA. 17,28). 
Dar dacă, în virtutea calității sale de chip al lui 
Dumnezeu, omul nu poate fi condiţionat de nimic şi nu 
poate fi redus la natură sau la starea de obiect. chiar 
când păcatul îl desfigurează în ultimul grad, totuşi el nu 
se poate realiza decât în măsura participării sale libere 
la Dumnezeu. Dacă “chipul” este dat, “asemănarea” 
cu Dumnezeu trebuie câştigată, dar nu fără Dumnezeu 
- cum a vrut primul om: să fie ca Dumnezeu, dar fără 
EI = ci cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu. 


UL 








PUNCTE CARDINALE lulie'96 NR. 7/67 PAG. 9 
În calitate de “chip al lui Dumnezeu”, 


dei Pg Ea a 
omul poartă în el o demnitate impărătească; (ca A I d 
el este principiul unităţii intregii creaţii, i Yi ă n ră 
care există pentru el şi se exprimă prin el. Sf. ZI 
Părinţi spun că omul este un '“microcosmos” 
(Sf. Grigorie de Nisa) sau mai degrabă un 
“macrocosmos" (St. Maxim Mărturisitorul), 
pentru că el rezumă şi recapitulează în sine 
tot universul. Astfel, lumea, cosmosul nu 
reprezintă ceva exterior omului, ci interior: 
omul îl poartă în el şi îl perfecţionează odată 
ţ cu el însuşi. Există deci o unitate ontologică 
între om şi cosmos, unitate care se fondează 
în Dumnezeu însuşi. lar când zicem “om”, 
ne gândim la “omul unic”, la “Adam total” 
(cuvântul Adam este, cum ştim, un generic, 
desemnând omul în general), de care vorbesc 
Sf. Părinţi, deci la umanitatea întreagă, în 
unitatea ei ontologică. Sf. Grigorie de Nisa 
zice în acest sens: “A spune că există mai 
mulți oameni este un abuz de limbaj. Cert,- 
există o pluralitate care posedă aceeaşi natură 
umană - însă prin ei toți omul este unul...” 

In acest “'om unic”, care este neamul 
omenesc în totalitatea sa, există una şi aceeaşi 
natură într-o multitudine de persoane, tot aşa 
cum în Dumnezeu există o singură Natură în 
trei Persoane. 

Persoanele umane sunt şi ele 
“consubstanţiale” (adică natura umană este 
totală în fiecare) ca şi Persoanele divine, 
atâta timp cât păcatul nu le robeşte şi nu 
separă, divizând-o, unica lor natură, comună 
tuturor. Dar “consubsranțialitatea” arie, A D_ da | “FA 
persoanelor umane nu anulează diferența — [oagige ma 2 A GI 3 e RE =) A | „ic da 3. = 


libertate şi dragoste - după modelul 
persoanelor divine şi în comuniune cu Ele 
- ceea ce face ca toți să fie una, o sigură 
ființă într-o multitudine de persoane. 
Aşadar, ținta Bisericii, a Sf. Taine, ca şi a 
oricărei rugăciuni şi asceze este aceea de 
a ne deschide din ce în ce mai mult spre 
comuniune cu semenii noştri, de a face să 
crească în noi dragostea, care este legătura 
desăvârşirii. Nu ne putem realiza ca 
persoane decât ieşind din noi înşine, 
renunțând la noi înşine, la viaţa noastră 
chiar, dacă este cazul, în favoarea 
semenilor, a oamenilor, indiferent de 
credinţa sau necredinţa lor, indiferent de 
bunătatea sau de răutatea lor. Altfel, dacă 
rămânem închişi în noi înşine, dacă ne 
gândim numai la noi înşine, la interesele 
noastre mărunte şi egoiste, nu numai că 
nu vom da curs misterului persoanei din 
noi ca să se realizeze plenar, ci vom înainta 
în sens invers, spre starea de individ separat 
şi rupt de comuniunea reală cu Dumnezeu 
şi cu semenii. Or individul este, cum zicea 
un teolog. persoana pe treptele cele mai 
de josale fiinţei, ale existenței. O persoană 
înăbuşită în propria ei natură divizată şi 
desfigurată de păcat. 7 

In loc de concluzii, aş dori să închei 
cu un citat din acelaşi Lossky: 

"Nu trebuie niciodată să căutăm 
ceea ce este personal, căci perfecțiunea 
persoanei se realizează în abandonul total, 
in renunțarea la sine însuşi. Orice persoană 
care caută să se afirme pe sine nu ajunge 


= 
a7a 
LR tza e 


mi 
mata, 


fă! 


4 


PE 


- g 
2 ia 


rea 


) Aa 


lor, căci fiecare persoană este unică. fiecare ui AN. mei a Pai decât la mărunțirea (divizarea) naturii, la | 
trăieşte şi exprimă natura ei - care este natura ati Cica! AP | aa fiinţa particulară, individuală, implinind Ş 
tuturor - într-un mod absolut diferit, unic astfelo lucrare contrară lucrării lui Hristos: 

Cert, această realitate a fos. starea Om care se uneşte cu Hristos, pentrua trupul nostru ca un aluat, pentru ca noisă «Cine nu adună cu Mine risipeşte» (Mar. 








omului dinaintea căderii în păcat. Două fi un singur trup cu El (/Cor 6,17). devenim o singură ființă...” 
persoane distincte, Adam şi Eva, posedau Fiul lui Dumnezeu a restaurat Euharistia, în care îl primim pe 
aceeași natură, întreagă în fiecare din ei. deci natura umană, pe care şi-a Hristos, ne transformă încetul cu încetul 
Biblia exprimă aceasta prin cuvintele: "un apropriat-o Sieşi în totalitatea sa, prin în Hristos însuşi, făcându-ne hristoşi după 
singurtrup” (Gen. 2.24).”Numai după păcat Intrupare. E] este astfel şi “Fiulomadui”, har. Căci lrea celui mai tare schimbă 
- zice Lossky - aceste două prime persoane Omulprinexcelenţă, recunoscutastfel, firea celui mai slab, zice Sf. Maxim 
umane au devenit două naturi separate, două deşi inconştient, chiar şi de către un Mărturisitorul. Astfel, firea noastră se 
fiinţe individuale, având între ele raporturi păgân, Pilat, când a zis: “lată Omul! recompune, se reface încetul cu încetul, 
exterioare - dorințele femeii purtându-sespre (n. 19,5). $ d recapitulând in ea intreaga umanitate, tot 
bărbatul său. iar dominarea bărbatului Respingând nestorianismul - aşa precum Firistos a recapitulat în Sine 
exersându-se asupra femeii” (cf. Gen 3,16). care separa pe Hristos în două persoane pe toți oamenii, universul întreg. De aceea 
Păcatul distruge deci unitatea naturii umane, = ŞI monofizismul - care nega realitatea Fuharistia este numită de Părinți “Taina 
o îmbucătățeşte şi O divizează nu numai în naturii umane în Hristos, pierdută in unităţii”. Ea ne uneşte în noi înşine şi prin 
atâtea persoane - în realitate indivizi - care o natura Sadivină- Părinţii Sinodului |V aceasta ne uneşte cu semenii noştri, care 
posedă ca pe o pradă. ci şi în interiorul ecumenic (451) au declarat că nu ne mai suntexteriori, ci interiori. Nimic 
fiecărui individ. De unde tulburarea Mântuitorul Hristos este o Persoană nu ne mai separă de nimeni şi de nimic, 
interioară. războiul între oameni, nevoia de divină indouă naturi: divină şi umană, Purtăm totul în noi: oamenii, ca şi întreaga 
Di ata Da. omul divizat în el însuşi are că E/ este Dumnezeu adevărat şi om zidire. Astfel, bucuriile tuturor sunt şi 
vrijnast- 5 ret nu poate trăi fără adevărat; consubstanţial cu noi, după bucuriile noastre, durerile şi nevoile 
ICE ăci în ei el proiectează, de fapt, natura Sa umană. Consecința tuturor sunt efectiv şi durerile şi nevoile 
Mă ep FL pa SI vrăimăşie. Aceasta principală a acestei “uniri fără noastre, păcatele tuturor sunt efectiv şi 
PE it prin excelență a demonilor confuzie” a celor două naturi în Hristos păcatele noastre. După cum şi Hristos, 
(diabolos = cel ce divide, separă, dezuneşte). este că umanitatea Sa a fost deşi nepărtinitor Şi fără de păcat, a făcut 
Demonizatul din Gadara devenise “legiune” îndumnezeită, penetrată în întregime ale Sale pătimirile şi păcatele tuturor. 
(Me. 8.30), atât de mult era divizat în el de Duhul Sfânt, care se odihneşte din Insemnul celorce au ajuns la desăvârşire, 
însuşi si în ruptură cu ceilalți oameni. veşnicie asupra Fiului, deci ridicată la zice St. Isaac Sirul, este acesta: de vor fi 
4. Distrugerea unitații naturii umane - limita perfecțiunii sale ontologice - ca predați de zece ori pe zi arderii, pentru 
şi implicit slăbirea ei, prin păcat - este fierul care, introdus în foc, devine el dragostea oamenilor, nu se vor sătura de 
adevărata boală de care a suferit şi suferă însuşi foc, rămânând totuşi fier prin ei. Precum a zis Moise către Dumnezeu: 
omenirea. Ea este de fapt ceea ce numim noi natura sa (imagine întrebuințată adesea “De le ierți lor păcatul, iartă-l. lar de nu, 
“păcatul strămoșesc”. Or refacerea acestei de Părinţi), şterge-mă şi pe mine din cartea în care m- 
unități nu putea și nu poate să fie opera ŞI pentru că Hristos este ai scris (Jeş. 33,31), ŞI precum a zis 
omului, ci opera lui Dumnezeu, tot omul "consubstanţial (concorporal) cu noi, fericitul Pavel: M-aş ruga să fiu anatema 
fiind supus legii păcatului (Rom. 7,23). lar FI ne comunică indumnezeirea prin de la Hristos pentru fraţii mei (Rom. 9,3) 
Dumnezeu o realizează prin Întruparea Sa, liberă noastră participare la umanitatea şi celelalte... Tot aşa, toţi sfinţii, 
pentru ca astfel şi omul să participe la opera Sa indumnezeită, care este Biserica asemănându-se cu Dumnezeu. 
Sa mântuitoare. Altfel omul ar fi rămas (£/ 1.22; Col. 1,18), Intre Hristos - “răspândesc asupra tuturor supra- 
exterior propriei sale mântuiri, ar fi suferit- Capul și Trupul Său - Biserica există o abundența dragostei lor”, A RĂ 
o pasiv, În Hristos, “ultimul Adam” sau unitate absolută, "Cea mai mică Aceasta-i adevărata spiritualitate la 
“Adam definitiv”, omul “colaborează cu separare ne-ar [ace să murim „Zice Sf. care suniem cu toţii chemaţi. Precum 
Dumnezeu (/Cor 3,9)lapropria-i mântuire, loan Gură de Aur. ȘI totel: “După cum vedem, ea este hristocentrică şi trinitară, 
în sensul că ÎI ascultă (păcatul n-a fost oare capul și trupul constituie un singur om, Prin Hristos, cu care ne unim în Sf, 
la început neascultare?) şi ÎI urmează în tot astfel Hristos şi Biserica constitule Liturghie, participăm real la viaţa Sf. 
toate actele mântuitoare: în Moartea şi în un singur tot, Această unire se Treimi, care este comuniune de dragoste 
Învierea Sa, ca şi în Înălțarea Sa. Astfel, realizează prin hrana pe care ne-a dat- Intre Persoanele divine. Biserica este, deci, 
victoria lui Dumnezeu asupra păcatului, care 0, vrând să arate dragostea pe care oare Biserica Treimii” (P. Evdokimov). În ca 
divizează şi descompune natura umană, este, pentru noi, De aceea EI s-a unitatât de tot poporul lui Dumnezeu, cler şi 
in cele din urmă, victoria omului, A oricărui intim cu noi, a mestecat trupul Său cu credincioşi, trăieşte în cea mai desăvârşită 





12,30). Trebuie deci sărisipim cu Hristos, 
să abandonăm propria noastră natură, care 
este în realitate natura comună a tuturor, 
pentru a ne îmbogăţi, pentru a câştiga 
harul care trebuie însuşit de fiecare 
persoană. Natura noastră este a celorlalți; 
Hristos a câştigat-o cu scump sângele 
Său; harul necreat este al nostru, fiindu- 
ne acordat de către Sf. Duh. Acesta-i 
misterul insondabil al Bisericii, opera lui 
Hristosşi a Duhului Sfânt: o singură natură 
umană în ipostazul lui Hristos, o 
multitudine de ipostazuri (persoane) 
umane în harul Duhului Sfânt.” "! 
Acesta-i misterul lui Hristos, 
acesta-i misterul Sf. Treimi, care ar trebui 
să devină, cum spunea un filozof religios, 
nu numai programul nostru personal, ci Şi 
programul nostru social: “Dogma Sf. 
Treimi este programul nostru social”.2 


Î.P.S. Seraphim Joantă - 
Făgărăşanul 


N 


NOTE 


| PG, 36, 188 C. 

2..Stromata V,cap. XI (PG. 9,103). Ed. rom. în 
PSB 5, p. 356. 

3,Scrisoarea 38, citată de P. Boris Bobrinskoy 
în Le mystdre de la Trinite, Paris, 1986, p. 280. 
4. V. Lossky, 4! 'imageeră laressemblance de 
Dieu, Paris, 1967, pp. 113 şi 18. 

5. Curs dactilografiat. 

6, Citat de P. Boris Bobrinskoy în op. cit, p. 
268. 

7. “Nu sunt trei Dumnezei” (PG. 45,1 17); vezi 
Olivier Cl&ment, Sources. Les mystiques 
chretiens des origines, Paris, 1982, p. 76. 

8. Vladimir Lossky, Thologie mpsstique de 
['Eglise d'Orient, Paris, 1982, p. 118. 

9, Omilia 30, | la | Cor. (PG. 61,279) şi Omilia 
46, 3 la loan (PG. 59,260); vezi Sources..., p. 
104, | 

10. Cuvântul 8], în Filocalia rom. 10, p. 39%. 
11. Thtologie mystique.... ed cir., p. [79-180, 
12. Nicolae Fedorov (1828-1903), în Paul 
Evdokimov, Le Christ dans la pensee russe, 
Paris, 1986, p. 79. 





— 





PAG. 10 NR. 7/67 lulie '96 


RARAU, 


MUNTELE DĂTĂTOR DE 


SPERANI Ă 


PUNCTE CARDINALE 


iunie 1924, umilit şi 
pa de reprimarea brutală a 
tineretului naționalist creştin, Corneliu 
Zelea Codreanu a urcat pe Rarău. 
Acolo, aproape de Dumnezeu şi 
departe de lumea potrivnică, a ridicat 
o colibă şi a rămas vreme de şase 
săptămâni, încercând să-şi pună în 
ordine sufletul străbătut de îndoieli. 
Pe Rarău, Căpitanul nu a aflatrăspuns 
la toate întrebările care-l frământau, 
dar a găsit ceva mult mai de preț: 
speranţă. A coborât de pe munte întărit 
la suflet şi la trup, hotărât să nu mai 
facă nici un compromis şi să-i strângă 
în jurul său pe toţi cei dornici să 
participe la bătălia cea mare, la trezirea 


conştiinţei neamului. 


Astăzi, după atâtea decenii 
de prigoană, calomnii şi dezbinări, 
sufletele sunt din nou pline de îndoieli. 
Aşa că un grup de legionari, bătrâni şi 
tineri, au hotărât să urmeze exemplul 
Căpitanului şi să transforme Rarăul în 
altar dătător de speranţă. Pe 24 iunie, 
bătrâni legionari veniţi din toată țara şi 


din cuiburile Horia Sima 
(Bucureşti), Rarăul (Câmpulung 
Moldovenesc), 713 ianuarie - 
Majadahonda (Constanţa), Radu Gyr 
(Craiova), Vlad Tepeş (Braşov) şi 
Căpitanul (Chişinău) au urcat pe 
munte, pentru a sărbători 59 de ani de 
la înființarea Legiunii Arhanghelului 
Mihail, în locul în care Corneliu Zelea 
Codreanu a găsit inspiraţia luptelor 
sale de mai târziu. 

Coliba nu mai există de foarte 
multă vreme, iar stânca aflată în 
apropiere - pe care Căpitanul îşi 
gravase adânc numele - a fost 
dinamitată în anii '50. A rămas numai 
izvorul, căruia localnicii îi spun şi astăzi 
“izvorul lui Codreanu”. Lângă el se 
înalță acum o troiță, ridicată din 
inițiativa şi prin munca legionarilor din 
cuibul Rarăul, din Câmpulung 
Moldovenesc. Părintele Victor Moise, 
un vechi legionar, fost şefalstudenților 
legionari de la Facultatea de Teologie 
din Cernăuţi, fost deţinut politic şi 
veteran de război decorat pe frontul 
din Răsănit, autor al volumelor “Pentru 
credința strămoşească” şi “Mişcarea 
legionară şi credința strămoşească”, 
a oficiat şi slujba de sfințire a Troiţei, 


tineri 


împreună culun sobor de preoți şi 


călugări de la Schitul din poiana 
Sihăstriei. In discursurile rostite după 


slujbă, părintele Moise şi DI. Bucur 
Braşoveanu (şeful cuibului 
constănţean) au remarcat că este 
prima dată, după decenii de prigoană, 
când s-au strâns împreună tineri şi 
bătrâni legionari îmbrăcați în cămăşi 
verzi, semn că “s-au ridicat brazi 
tineri să astupe golul făcut de furtuna 
comunistă în pădurea brazilor 
bătrâni, care s-au frânt, dar nu s-au 
îndoit”. 

În fața Troiţeiau răsunatapoi 
cântece legionare; şi tot cântând au 
coborât participanții, în marş, spre 
schit. Avea mare dreptate Capitanul 
să spună că-ți trebuie o anumită stare 
sufletească pentru a putea să cânți. 
În cântecul celor care au coborât în 
acea zi de pe Rarău razbăteau 
bucuria şi speranța găsite pe munte, 
ca într-un loc de întâlnire cu 
Căpitanul. lar coborârea în lume a 
fost tot frumoasă, cu toate sâcâielile 
poliţiştilor, care uitaseră de hoți şi 
încercau din toate puterile să pună 
capăt...” pericolului legionar”. În 
Câmpulung Moldovenesc ne aştepta 
un bătrân îmbrăcat în frumos port 
bucovinean şi cu ochii în lacrimi. 
“Am auzit că au venit legionarii”, 
ne-a explicat el. “Ştiameucăosăvă 


întoarceți!”... 


Corina Ştefan 





e si 









NINE IE 














9: NI 200| 









După lungile decenii comuniste, democrația le-a 
apărut multora ca o pălărie ce poate fi rotită în orice poziție. 
deşi i s-au recunoscut şi sensurile polifonice. şi înțelesurile 
pletorice, deontice. O recunoaştere mai mult teoretică, 
însă. Sfidarea Opoziţiei prin mineriade. prin ademenirea 
liderilor de sindicat. prin tot felul de obstrucții deşănțate 
erau (Şi sunt) mult mai la îndemâna Puterii decât dialogul 
sincer ŞI constructiv. Ca şi ideile de bine sau adevăr, 
democraţia înscrie şi ea munţi de cadavre în cont.. 

Reactualizarea ideii de democraţie la noi, după 
cincizeci de ani de dictatură pustiitoare, a cunoscut de la 
început riscurile deformări. Exerciţiul democratic era 
propus unei societăţi uniformizate, obişnuite cu pasivitatea 
şi supușenia, o societate care ştia bine că drepturile şi 
libertăţile înscrise constituţional sunt simple năluciri, blufun 
demagogice, că transpunerea lor în registre de viaţă aducea 
automat privarea de libertate. Excesul de zel al servanților 
vechiului regim era aşa de mare încât nu se mai aştepta 
producerea faptei, ci se intervenea din faza de bănuială, de 
intenţie, de denunţ. Lipsiţi de obrumă de siguranţă, oamenii 
au înţeles repede că gudurarea pe lângă cei mari era mult 
mai profitabilă decât luarea acestora în răspăr. Să ne mai 
surprindă că, în aceste condiţii, metehnele atavismului 
nostru balcanic, cele care-au aplatizat omul şi i-au subminat 
dispoziţia de reacţie civică, au fost activate şi cultivate ca 
soluţii conformiste? Să ne mai surprindă că în aceste 
condiţii. dorinţa de supraviețuire biologică a surclasat 
celelalte aspirații mai înalte şi a unidimensionalizat omul 
mai mult chiar decât intrezărise H. Marcuse pentru societăţile 
de consum”? 

Mai este o problemă. Oriunde-a ajuns la putere, 
comunismul a inceput cu suprimarea proprietăţii, a 
libertăţilor, cu decimarea valorilor, a elitelor. În locul 
acestora au apărut sistemul polițienesc, mamutul economic 
statal și secăturile investite cu funcţii de politruci, Socialismul 
a început cu astfel de otrepe și-a continuat cu ele, deşi, 
ulterior, le-a mai perfecționat prin şcolile de stat sau de 
partid = acestea din urmă având rolul să-i convingă că ei 
reprezentau categoria cea mai valoroasă a noii societăţi) 
Numai că, chiar după ce-au fost gratulați cu tot felul de 


































+ 





diplome (fără ca măcar să vadă coperţile manualelor), tot 
analfabeți au rămas. Este greu să mai reconstituim acum 
starea de decădere a învățământului românesc din acea 
vreme, când diplomele se distribuiau cu o generozitate 
deşănţată şi pe considerente extraşcolare, generând tot felul 
de glume. Am cunoscut, întâmplător. pe unul care, la examenul 
de maturitate, trebuind să vorbească despre poezia “În satul 
lui Sahia”, implora comisia să-i schimbe subiectul. să-i 
permită comentarea "marilor înfăptuiri” dintr-un alt sat, 
cunoscut de el din vremea colectivizării! 

Toţi trepăduşii din partidul comunist. din 
organizaţiile de tineret, sindicat, femei etc., cu vădite 
inaptitudini pentru carte, dar ajunşi peste noapte demnitari, 
deveneau devotați cu trup şi suflet partidului care-i scosese 
din anonimat şi-i transformase în “intelectuali de profesie”, 
procopsindu-i cu funcţii şi salarii neaşteptat de mari, precum 
şi cu privilegii de tot felul. Anticipase perfect Dostoievski: 
“Pune-l, de pildă, pe omul cel mai insignifiant să vândă nişte 
mizere bilete la un ghişeu de cale ferată şi de îndată această 
nulitate se va considera în drept să te privească cu un aer de 
Jupiter, când vei veni să-ţi cumperi bilet”. Cât de gonflată va 
deveni “nulitatea” cândva fi investită nu ca simplu funcționar 
de ghişeu, ci ca mart nacealnic peste destinele oamenilor, e 
uşor de presupus. 

Putea ea, această categorie a“muncitorilor cu gura”, 
să nu arate un ataşament nemărginit faţă de atotputemicul 
partid care le-a schimbat destinul şi statutul social? S-a 
interesat cineva ce s-a întâmplat cu unii ca aceştia după 
decembrie 1989? Au dispărut? S-au dizolvat în anonimatul 
din care fuseseră ridicaţi? Nici vorbă, cei mai mulţi au devenii 
noii lideri de opinie, influenţi şi infiltraţi. factori activi ai 
noilor partide politice şi profitori ai libertăţii de expresie. În 
intruniri politice, în pieţe publice, oriunde se iveşte vreo 
porta-voce, vreun microfon, glasul lor'de claxon buimac tună 
şi lulgeră, acoperă şi striveşte, derutează şi năuceşte, deşi nu 
comunică nimic, nu lansează nici un punct de vedere clar, 
ferm, răspicat. Folosesc. firește, cuvinte mari (poporul, 
adevărul, democraţia, binele, pronia cerească), iar lumea, 
nâucită, vibrează sau se cruceşte de această vorbârie deșânțată 
şi iresponsabilă, Golite de conţinut, cuvintele noilor vorbitori, 





aceiaşi cu cei de ieri, se rostogolesc zaomotos pe caldarâm 
şi vibrează prin microfoane. vulgarizând, plini de tupeu. 
exercițiul libertăţii de expresie. 

Trecerea de la aplatizarea grea şi pasivitatea 
impusă in deceniile de domnie comunistă la gălăzia 
improducuva de după “revolune s-atăcut brusc. Dreptul 
de a vocilera a fost adjudecat de toți. dar mai ales de cei ce 
n-aveau nimic de spus (sau o făceau în forme agramate). 
Chiar după ce s-a resorbit din piaţa publică în sediile 
partidelor politice, exerciţiul democratic n-a mai putut 
stăvili instaurarea lehamitei în locul entuziasmului aşteptat. 

Democraţia, ştim bine. înseamnă dreptul de 
afirmare al ururor opiniilor, ideilor, punctelor de vedere. nu 
însă al inepțiilor, al absurdităților, al stupidităților. În contul 
“exerciţiului democratic” nu pot fi contabilizate tot felul de 
elucubrații. Politicienii mai vechi ştiu că în trecut oamenii 
simpli veneau la sediile partidelor politice să se informeze 
“cum stăm”, cum să se alinieze, nicidecum să debiteze 
bazaconii. Aveau măsură, nu erau “emancipaţi” artificial, 
nu fuseseră gratulați decenii în şir cu onoruri false, cu titlul 
pompos de “forță politică conducătoare” şi cu disprețul faţă 
de adevăratele elite. Devălmăşiile de azi, din interiorul 
partidelor politice şi din viața socială! se datorează în mare 
parte şi pierderii vechii măsuri cu care se evaluau omul ŞI 
buna lui credință. În societatea noastră atât de stricată. omul 
se arată, mai mult decât oricând, “slabă fiinţă şi la patimi cu 
plecare” (Conachi). 


Ionel NECULA 


















..."- 























î- 


3 


——_——— r.-"r 


——_— —.—— 7 = 


Prauincii înstrainate 






ISTORIA 
INTERZISĂ 


Prin intermediul călugărilor români de la Sfântul 
Munte Athos, ne-a parvenit o scrisoare zguduitoare, pe 
care şi ei au primit-o, pe căi ocolite, din partea 
lerodiaconului Nicodim Şchiopu din Bălţi, Basarabia. 

Această scrisoare ar trebui publicată de toate ziarele 
ŞI tradusă în toate limbile, adusă la cunoştinţa întregii 
lumi, căci sunt morții noştri căzuți pentru Țară şi Neam, 
fără altă vină decât că erau soldați români ce şi-au făcut 
datoria, dar asasinați mişeleşte de “eliberatorii ruşi”. 

Şi despre această crimă aflăm abia acum, căci, ca ŞI 
în cazul asasinatelor de la Katyn, ruşii au încercat până 
azi să o ascundă, în ciuda tuturor evidenţelor. 

România, deşi a dus un război drept de eliberare a 
teritoriului invadat de agresorii sovietici în urma Pactului 
dintre Hitler şi Stalin, iar mai apoi a fost considerată a 
patra țara în ce priveşte efortul şi contribuţia militară la 
zdrobirea Germaniei, a fost trâtată drept țară învinsă; de 
aceea, în ciuda crimelor armatei roşii, în optica lor, nu 
avem dreptul nici să ne cinstim morţii. Adevărul nu poate 
fi însă ascuns la infinit, el iese la iveală mai devreme sau 
mai târziu. 

«In anul 1944, la năvala hoardelor ruseşti care au 
ocupat Basarabia, armata roşie a făcut zeci de mii de 
prizonieri militari. În oraşul Bălţi au fost concentrați 
circa 50.000 militari ai Armatei Române, care ținuseră 
piept hoardelor dezlănţuite. Din cei cincizeri de mii, 
80% erau români, iar ceilalți erau aproxirnativ cinci mii 
germani, două mii unguri, iar restul celui şi polonezi. 

In nord-estul oraşului, unde curce râul Răut şi se 
formează mlaştini, KGB-ul a găs'* ;ocul cel mai nimerit 
să amplaseze lagărul, înconjurat de garduri înalte, cu 
sârmă ghimpată. Chinurile acestor prizonieri erau de 
ne închipuit: foamea era flagelul numărul unu, însoțit de 
lipsa de igienă; bolile, frigul şi umezeala produceau 
decese fără număr. Din acel lagăr, unii mai curajoşi au 
încercal să evadeze, dar au fost mitraliaţi. Totuşi, au mai 
fost şi fugari scăpaţi, pe care nu i-a mai găsit nimeni, 
decât atunci când s-au făcut singuri cunoscuţi, după 
destrămarea Uniunii Sovietice. 









3 


OSTATEC 


N 





tis” 





MASACRUL DE LA BĂLȚI 





Î = i Ă * . 
5 + 
i + 
i 
$ SL > 
+ 
P, 


PUNCTE CARDINALE 






Informaţii despre crimele petrecute în acest 
lagăr, s-au publicat în “Curierul de Nord” din 
oraşul Bălți, săptămânal al Basarabiei de Nord 
Ziarul mai apare şi acum, dar strangulat şi 
amenințat de către cei care urăsc tot ce este românesc. 

Din declaraţiile celor evadați, s-au stabilit crimele 
KGB-ului săvârşite la Bălți: 

Toţi cei aproape cincizeci de mii de prizonieri au fost 
împuşcaţi în ceafă de militarii KGB-ului şi aruncaţi în 
şanţuri mocirloase, pe care tot ei le-au săpat la ordin 
(exemplul tipic al asasinilor KGB-işti, întocmai ca în 
cazul Katyn-ului, unde diferă numai numărul celor 
asasinați) 

Indată ce au fost date în vileag cele întâmplate, s-au 
făcut sondaje în mlaştini, în anii 1991-1992 

Rezultatele au fost cutremurătoare: nici hărleţele, nici 
lopeţile nu au mai putut fi utilizate din cauza mulțimii 
scheletelor şi osemintelor răspândite în aceste mocirle. 

Inimile îndurerate ale bunilor români, ale 
evlavioşilor creştini şi ale celor de la săptămânalul 
“Curierul de Nord”, i-au împins pe aceştia să facă & 
piramidă de oase și cranii, care au fost strânse pe un loc 
uScal, peste care s-a uşternul o mare cantitate de pământ 
bătătorit şi s-a ridicat în felul acesta un deluşor mai înalt. 
o movilă în trepte, tot din țărână, iar pe partea ei de sus 
s-a aşezal o troiță. Troiţa de lemn sculptat a fost darul 
credincioşilor dinraionul Râșcani, din apropierea Bălților 
Pe data de 7 mai 1992, această troiță a fost sfinţită de către 
Preasfinţitul Petru de Bălți, cu sobor de preoţi şi monarhi. 
la care sfințire au participat mii de credincioşi români şi 
autoritățile orăşeneşti 

Atunci, prin cuvântul solemn, rostit de lerodiaconul 
Nicodim Şchiopu, s-a lansat apelul ca pe acel loc să se 
construiască o Biserică sau Mânăstire a Oaselor, pentru 
Ca Zi Şi noapte prea cuvioşi monarhi şi cucernici preoţi să 
pomenească sufletele celor cincizeci mii de martiri 
nevinovaţi, ucişi mişeleşte de către militarii sovietici 

Preasfinţitul Petru de Bălți a îmvestit ca paroh al 
viitoarei Biserici a Oaselor pe tânărul preot Valeriu Cernei. 
fostcancelar al Eparhiei Bălți. (Indecembrie 1992, Patriarhia 
Română a reactivat Mitropolia Basarabiei ) 

După aceea lucrurile au luat Q întorsătură tragică 
Preasfinţitul Petru a fost agresat cu arme şi bâte chiar la 
sediul Palatului Episcopal de un grup de călugări şi preoți, 
adepți ai Arhiepiscopului Vladimir, care ține de Patriarhia 
Moscovei. 

















Iulie '96 NR. 7/67 PAG. 11 


250.000 deprizonieri, ostaşiai Armatei Române, 
au fost împuşcaţi în ceafă de militarii KGB-ului 
şi aruncaţi în şanţuri mocirloase BE SE, 


ULa locul crimei vafi înălțată Biserica Oaselor 





Atacurile au fost extinse şi asupra celor două 
mânăstiri din Eparhia de Bălţi şi mai continuă şi azi, 
după doi ani, împotriva a tot ce este românesc. 

In scaunul episcopal s-a aşezat şeful agresorilor 
moscoviți, arhimandritul trădător Marchel Mihăiescu. 

Din cauza lipsei de fonduri, Biserica Oaselor a 
rămas numai în proiect, un plan făcut de arhitecți 
INIMOŞI. 

Oare de ce nu se vorbeşte: nimic de acest genocid 
împotriva poporului român? De ce nu se stabileşte 
adevărul în privința masacrelor făcute impotriva 
neamului nostru? 

Căci şi aceste crime monstruoase nu sunt altceva 
decât tot holocaust, trecut însă sub tăcere. Oare nici 
chiar morţii nu Sunt toți egali în faţa lui Dumnezeu? ». 

Aici se încheie cutremurătoarea scrisoare a 
cucemniciei Sale, lerodiaconul Nicodim Şchiopu. 

Autoritățile românofobe aflate la putere azi în 
Republica Moldova nu au recunoscut nici până acum 
reactivarea Mitropoliei Basarabiei, în ciuda tuturor 
memoriilor făcute timp de 4 ani, a tuturor intervențiilor 
de respectare a unui drept de exercitare a cultului unanim 
recunoscut. 

Şi mă întreb ce fel de călugări şi preoți sunt acei care 
au atacat pe Preasfinţitul Petru şi pe cei ce-l înconjurau? 
Căci dacă sunt cu adevărat monahi, nu numai că au dat 
dovadă de un comportament profund păcătos şi au servit 
drept exemplu ruşinos pentru mulțimea credincioşilor 
martori la cele întâmplate, dar vor avea de dat răspuns la 
Judecata în fața lui Dumnezeu. 

„Să ne rugăm neîncetat pentru ca Dumnezeu să-i 
odihnească pe toți cei asasinați la Bălți şi pe ceilalți 
martiri ce n-au avut altă vină decât că şi-au servit Patria. 

ŞI avem o datorie sfântă: să facem o colectă pentru 
a contribui şi noi cel puţin la construirea Bisericii Oaselor, 
în amintirea miilor de militari români şi a celorlalte 


victime. Morţii Neamului nostru au acest drept, şi noi 
avem această datorie, 











































“Nicolae D. RUSU 
(Text reprodus din săptămânalul "Țara", 
care apare la Chişinău) 











aparenta ambiguitate a exprimării, a afirmat şi că nu doreşte anularea consecințelor pactului 
Molotov-Ribbentrop: “Noi vrem să introducem în tratate condamnarea Pactului Ribbentrop- 
Molotov, dar nu pentru că dorim să anulăm consecințele acestui pact-aşa ceva este nerealist 
ŞI nerealizabil - ci fiindcă vrem ca aşa ceva să nu se mai repete”. Preşedintele României 
rămâne consecvent cu sine însuşi şi cu interesele... Rusiei! 

Cum Rusia se opune cu consecvență extinderii spre Esta N.A T.O. - când cu fermitate, 
când aparent concesivă -, lucrurile se complică şi mai mult în privința intereselor esențiale de 
unitate națională românească, cu atât mai mult cu cât România şi-a limitat aproape decisiv 
capacitatea de manevră şi acţiune 


în acest sens, prin iresponsabila recunoaştere a 


La aproape două decenii de la producerea lor, lumea occidentală se rezumă a consemna 
în treacăt comiterea inimaginabilelor crime ale unui regim comunist ce-l avea în frunte pe un 
individ dement- Pol Pot Din nefericire, puţină lume observă că preocuparea Apusului ultimei 
jumătăți de secol rămâne, în primul rând, mitul holocaustului iudaic. | 

În timpul consumărni tragediei cambodgiene, care amenința cu exterminarea un întreg 
popor, în 1978, între “Republica Socialistă România şi Kampukia Democrată” se încheia un 
“Tratat de prietenie şi colaborare”. i | (E 

Dacă Nicolae Ceaușescu s-a putut preface că nu ştia nimic despre munții de cranii şitigve 
ce presărau "Câmpiile Ucigaşe” ("Killings Fieldâ”) din Cambodgia anilor şaptezeci, nu la fel pot 
sta lucrurile astăzi în privința atitudinii autontăților de la Bucureşti în legătură cu soarta 
teritoriilor românești şi a românilor de peste Prut. Nici un fel de scuză nu poate fi invocată 
pentru dezinteresul fața de soarta lui Ilie Ilaşcu şi a camarazilor lui. Înainte de orice, datoria 
celor aflaţi la cârma unui popor trebuie să fie interesul naţional fundamental, acela al dăinuirii 
în unitate, libertate și bunăstare Dar ca să spulbere orice iluzie, chiar și a celor mai naivi, aflat 
înultima savizită la Chişinău, la începutul lunii iulie a.c., preşedintele lon liescu afirmă răspicat 
şi fără echivoc: "UNIREA ESTE NEREALISTĂ ȘI NEREALIZABILĂ” (|). 


Constituţia “Republicii Moldava' înscrie printre prevederile sale și pe aceea a "neutralității 
permanente”. Principiul devine însă inoperant din cel puțin două motive. Întâi, “Republica 
Moldova” face parte din C.S.|., alt chip al Marii Împărăți lave a Răsăritului după decesul 
U.R.S.$ iar autoritățile de la Chişinău sunt de esenţă filorusă şi declaratantiromâneșşti. Apoi, 
în partea de răsănt a "Republicii Moldova” staționează în continuare Armata a 14-a rusă, iar 
acestteritoriu, cu poruncă de la Kremlin, a comis secesiunea, în vreme ce generalul Alexandr 
Lebed a fost promovat la vârtul structurilor de putere de la Moscova. 

Nici autoritățile de la București și nici cele de la Chișinău nu mai par aproape deloc 
preocupate, şi cu atât mai puțin grăbite, să finalizeze tratativele în vederea încheierii de acum 
aproape uitatului “tratat de fratemitate”. Guvemanţi de peste Prut așteaptă să vadă ce se va 
întâmplat mai întâi cu Tratatul româno-rus, Negocierile, parafarea și ratificarea acestuia 
depind de o multitudine de factori, aspectele de propagandă electorală nefiind deloc de neluat 
în seamă, lar atitudinea faţă de consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop nu are cum să fie 
altfel decât decisivă în privința conținutului și efectelor viitoarelor tratate, Dar și în această 
privință, cu prilejul vizitei sale electorale în Basarabia, președintele Ion Iliescu, cu toată 


sai Duta a i 
a me iesise ame a Ra 


"independenței Republicii Moldova”. În ipoteza în care România ar adera la N.A T.O, hotarul 
răsăntean al organizației euro-atlantice ar fi stabilit pe Prut În stare de "neutralitate perpetuă”, 
declarată şi consfințită constituțional, dar făcând parte din C.S.|, şi aflată în sfera de control 
geostrategic a Rusiei, Basarabia va continua să rămână captivă, ca şi întregul spațiu 
românesc înstrăinat 

Abordând problemele “secuntății frontierelor de stat ale Republicii Moldova”, autoritățile 
de la Chişinău se arată "foarte preocupate de starea lucrurilor” în întnderea celor peste 600 
de km de hotar artificial româno-român de pe Prut. Nu aceleaşi bătăi de cap dau guvemanțior 
“moldoveni independenți inițiativele pseudoautonităților de la Tiraspol, care au stabilit un nou 
hotar în intenorul “R. Moldova”. Se face mare caz de independența şi suveranitatea 
“moldovenească” numai când este vorba de raportunle cu România! 


Pasivitatea complice a Apusului din ultimii 50 de ani față de fărădelegile regimurilor 
comuniste nu artrebui să fie o taină pentru nimeni. Din păcate, mult prea uşor, s-a uitat că sub 
ochii îngăduitori ai "democrațiilor occidentale” au avut loc masacrele din Ungana, s-a ndicat 
“Zidul Ruşinii” la Berlin sau s-a produs intervenția împotriva "Primăverii de lă Praga”. Apelurile 
disperate ale victimelor terorii au răzbătut arareori până la urechile apărătorilor “dreptunilor 
omului . Cu acelaşi cunoscut cinism occidental au fost şi sunt tratate şi recentele atrocități din 
Balcani și Caucaz. În schimb, lamentările comuniştilor din Albania, despre pretinsele nereguli 
ce l-ar fi defavoriza! la ultimele alegeri, a pus în stare de alertă tot Apusul... 

În acest climat, Rusiei nu-i va fi imposibil să-şi ducă la capăt planurile de dominație şi 
control în spațiul ce se intinde de la Caspică la Adriatică, chiar dacă obstacolul cecen nu-i de 
neluat in seamă, iar “pacea electorală” promisă de Boris Elțin şi-a dovedit caracterul iluzoriu. 
Cu toate că urmașul lui Djohar Dudaev, Zelimhan Yandarbiev, nu pare să aibă deocamdată 
dimensiunea și statura legendarului său înaintaș, cecenii nu se arată defel dispuşi să 
îngenuncheze în fața colosului rusesc, pe care continuă să-l înfrunte eroic. 

Faptul că victoria în alegeri a lui Boris Elțin a fost realizată cu implicarea directă a unor 
“consilieri electorali” americani, după ce colaborarea informațională şi tehnică ruso-apuseană 
a înlesnit lichidarea criminală a lui Djohar Dudaev, ar trebui să dea de gândit 

Ostatecii Rusiei şi ai eternului pericol nusesc nu rămân doar milioanele de locuitori neslavi 
al imenselor ținuturi aflate în stăpânirea sa, dar şi vecinii ei apropiați. Însuşi Occidentul, mereu 
dispus la cedări pe seama altora, se află în pericol de a suporta consecințele efectului de 
bumerang ale propriului său cinism. 


Nicolae POP 











PAG. 12 NR. 7/67 lulie '96 


TAUVMUDULU 


PUNCTE CARDINALE 


“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 
Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 


Rabinul Stephen S. Weise 


5, 


RECONSTRUCȚIA TEMPLULUI ȘI PURIFICAREA 
ETNICĂ 


Cei 40 de mii de evrei repatriați, în urma 
ingăduinţei acordate de Cyrus, s-au aşezat pe ruinele 
Ierusalimului şi în împrejurimile oraşului. Erau prea 
puțini pentru a popula întregul teritoriu, de unde fuseseră 
strămutați în urmă cu 50 de ani. 

Viaţa acestor pionieri a fost nespus de grea. Mai 
întâi a trebuit să-şi construciască adăposturi improvizate. 
De abia după şapte luni de la sosire au reuşit să ridice un 
altar pentru jertfe şi numai în cel de al doilea an s-a 
început reconstrucția Templului. 

Samarinenii, populaţie aşezată în Nordul 
Canaanului după izgonirea israeliților, care ca şi evreii îl 
venerau, au cerut să participe la reconstrucția Templului, 
dar au fost refuzaţi de o manieră jignitoare, Urmările 
acestei jigniri nu au întârziat. Atât samarinenii, cât şi 
celelalte seminții care ocupau teritorii întinse în ludeea, 
s-au opus cu înverșunare intenției evreilor repatriați de a 
reconstrui Templul, utilizând chiar şi forța în acest scop. 
Copleşiţi de lipsuri şi obligați să facă față adversității 
populațiilor în mijlocul cărora trăiau, evreii abandonează 
lucrările de reconstruire a Templului, limitându-se la 
activitățile prin care își asigurau existența. 

De abia târziu, în timpul domniei lui Darius | 
(522-485 î.d.Chr.), în urma mustrănilor lui Agheu şi 
Zaharia. lucrările vor fi reluate. Ele se vor termina prin 
bunăvoința regelui persan care, după ce a scos din arhive 
decretul dat de Cyrus (prin care li se îngăduia evreilor să- 
şi reconstruiască Templul), a dat dispoziţii ca repatriații 
să fie ajutați cu materiale de construcții. După patru ani 
de la reluarea lucrărilor, Templul a fost terminat. Dar 
noua casă a lui lahve nu amintea cu nimic splendoarea şi 
măreția Templului lui Solomon. O clădire mică şi 
sărăcăcioasă, noul Templu oglindea fidel starea de 
decădere a Poporului Ales. 

Reconstruirea Templului nu a fost urmată de un 
reviriment spiritual. Pe lângă lipsa de convingere în 
îndeplinirea obligațiilor religioase, mult mai gravă era 
primejdia ca evreii reintorşi din Babilon să-şi piardă 
identitatea etnică, în urma căsătoriilor mixte cu fiicele de 
canaaneni, hitiți, filisteni, iebusei, amoniţi, egipteni şi 
amorriţi. Chiar şi preoții şi căpeteniile aveau soții de 
origine străină, care continuau să se închine zeităților lor 
naționale. Faţă de această primejdie, reacţiunea a venit 
din partea comunității iudaice din Babilon. 

» 


La patruzeci şi trei de ani de la reclădirea 
templului din Ierusalim, în timpul domniei Regelui 
Artaxerxe (465-424 î.d.Chr.), Ezdra, un bărbat învățat şi 
profund cunoscător al Legii, obține permisiunea de a 
emigra din Babilon în Canaan, cu un grup de peste 1500 
de evrei, în afară de femeile şi copiii care îi însoțeau. 
Scopul acestei a doua repatrieri a fost, în. principal, 
asanarea morală a comunității evreieşti aflate în Țara 
Sfântă. Totodată, Ezdra aducea cu sine un substanţial 
ajutor bănesc, colectat de la evreii babilonieni. 

Preluând conducerea comunităţii, Ezdra a 
acționat fără menajamente. El i-a obligat pe toți 
conaţioonalii săi care se căsătoriseră cu neevreice, să se 
despartă de ele. “Voi am făcul nelegiuire înaintea 
Dumnezeului nostru, când ne-am lua! femei din alt neam 
din popoarele pământului acestuia, dar mal este încă o 
nădejde pentru Israel în lucrul acesta; să incheiem acum 
legămâni cu Dumnezeul nostrucă, după sfatul stăpânului 
meu şi al celor ce cinstesc poruncile Dumnezeului nostru, 
să dăm drumul tuturor femeilor şi copiilor născuţi cu ele, 
ca să fim după lege” (I Ezdra 10, 2-3). Poate cea mai 
concisă formulare a unei concepţii rasiste, însoţită de 
motivarea de rigoare, care este respectată și aplicată 


și astăzi de evrei cu aceeași rigurozitate ca în urmă cu 
două milenii și jumătate! 

Noul legământ încheiat de evrei, prin Ezdra. cu 
Dumnezeu, a fost aplicat cu strictețe. Mai întâi a fost 
numită o comisie cu sarcina de a descoperi toate cazurile 
de căsătorii cu neevreice. După incheierea investigațiilor. 
cei aflați în această situaţie au fost obligaţi să se despartă 
de soțiile lor neevreice şi de copiii născuţi de aceste soții, 
nerespectarea acestei obligativități atrăgând după sine 
excludarea din comunitatea iudaică şi confiscarea averii. 
Consecința acestei măsuri draconice nu s-a limitat însă 
numai la tragedii familiale. Ea a provocat înrăutățirea 
relațiilor dintre evrei şi celelalte popoare aflate în Canaan. 
Dar scopul urmărit a fost atins. Cu prețul unei totale 
izolări, poporul iudeu și-a salvat puritatea rasială, 
identitatea naţională și specificul religios. 

+ 


Prin izolaţionismul etnico-religios impus evreilor 
de Ezdra, comunitatea iudaică era expusă primejdiei de a 
fi atacată şi distrusă de popoarele ostile de care era 
înconjurată. Existenţa acestei primejdii a fost sesizată de 
evreii aflați în Regatul Persan şi tot acolo au fost concepute 
măsurile adecvate pentru a face față unei eventuale agresiuni 
dinafară. Dar nu numai atât, Situaţia dinlăuntrul comunității 
era mai înorijorătoare decât starea de ruină în care se 
găseau zidurile de apărare ale lerusalimului. Săracii erau 
exploataţi nemilos de bogaţi. Agricultorii erau înglodaţi în 
datorii la cămătari şi pentru neplata la timp le erau luate cu 
forța țarinile. Preoţii, cei care ar fi trebuit să vegheze ca 
Legea să fie respectată, asigurând astfel armonia socială. 
trăiau în lux şi bogăție, fără nici o preocupare pentru 
existența mizeră a majorității populaţiei. 








Dar cea mai importantă latură a operei înfăptuite 
de Ezdra şi întregite de Neemia a fost cea religioasă. 
Aceşti doi mari reformatori ai poporului evreu le-au 
insuflat conaţionalilor lor conştiinţa că aparţin aceluiaşi 
crez religios. Cu acest înțeles, conceptul de “evreime” 
depăşeşte cadrul restrâns al unei realități etnice, 
dobândind. în principal, o accepţiune religioasă. 
Denumirea de evreu îşi pierde semnificaţia de apartenență 
la o anumită seminţie. De acum înainte evreul, indiferent 
dacă aparţine tribului lui luda sau tribului lui Veniamin, 
indiferent dacă face parte din preoțimea aaronidă sau din 
ordinul leviţilor, va fi definit prin conceptul 
atotcuprinzător de apartenenţă la “iudaism”, “iudaismul” 
însemnând concomitent o unitate etnică şi o aceeaşi 
mărturisire de credinţă. 

Ca mănurisire de credință, iudaismul înseamnă, 
în primul rând, recunoaşterea "Cărţii Legii”, Tora, 
revelată de Dumnezeu prin intermediul lui Moise. Tora 
sau Legea. aşa cum o denumesc evreii. Pentateuhul - cele 
cinci cărți ale lui Moise din Vechiul Testament -, cum le 
denumesc creştinii, constituie pentru cercetătorii istoriei 
Bibliei un domeniu in care intrebănle “crne”, “unde” şi 
“când” a fost scrisă, nu şi-au găsit un răspuns unanim 
acceptat. Pe această temă s-au scris mii de tomuri şi 
probabil se vor mai scrie încă. Important este însă faptul 
că “Cele Cinci Cărţi alu lui Moise” există şi că ele, în 
perioada de după Ezdra şi Neemia, au constituit suportul 
religiosal iudaismului. Dacă înainte de cei doi reformatori, 
afirmă Hirsch Graetz în operasa “Geschichte der Juden”, 
evreii erau indiferenți față de această “Carte 


In acest timp, la curtea din Suza a Regelui fundamentală”, după statutul pe care ei l-au impus 


Artaxerxe, înalta funcţie de pahamic era deţinută de iudeul 
Neemia. Profund credincios şi patriot înfocat, el obține de 
la suveranul său îngăduința de a-şi părăsi funcția şi de a se 
duce în ludeea, pentru a îndrepta situația. Ca o dovadă de 
prețuirea de care se bucura în 'ochii regelui, acesta dă 
dispoziție mai marelui pădurilorregale să-i pună lui Neemia 


la dispoziţie lemnul trebuincios pentru reconstruirea 


clădirilor, dar mai ales a zidurilor de apărare ale 
Ierusalimului. 

Execuţia lucrărilor s-a făcut în condiţii deosebit 
de grele, lucrătorii fiind tot timpul înarmaţi şi în stare de 
alarmă, pentru a fi în măsură să facă față deselor atacuri de 
hăiţuire efectuate de populaţiile învecinate, îndeosebi de 
amoniţi, care pu vedeau cu ochii buni consolidarea 
comunităţii evieieşti. 

După terminarea lucrărilor de apărare a oraşului, 
Neemia a trecut la rezolvarea problemelor sociale. A scutit 
populația săracă de impozite şi i-a obligat pe cămătari să 
restituie țăranilor ogoarele confiscate pentru datorii şi 
dobânzi neachitate. 

După doisprezece ani de activitte intensă, Neemia 
a considerat că şi-a încheiat misiunea şi s-a intors la curtea 
regală, reluându-și funcția de paharnic. Trei ani mai târziu, 
a revenit la Ierusalim pentru a vedea cât de durabilă s-a 
dovedit reforma sa socială. Cu mânie a trebuit să constate 
că lucrurile s-a înrăutățit din nou, cauza principală fiind 
lipsa de credință şi avariția, tagmei preoțeşti. In plus, a 
descoperit că evreii călcaseră legământul făcut de Ezdra, 
de a nu se căsători cu femei de neam străin, Şi cum toată 
istoria poporului evreu este un şir de legăminte şi de 
încălcări ale legămintelor făcute, Neemia şi-a mustrat 
compatrioţii pentru recăderea în greşeală, i-a obligat să-şi 
părăsească soțiile neevreice și copiii născuţi din astfel de 
căsătorii și i-a pus să jure că nu vor mai săvârşi această 
incălcare a Legii, 


comunităţii iudaice, Tora a început să fie privită ca 
suprema înțelepciune. 

Organizând viața comunității iudaice, Moise 
s-a înconjurat de şaptezeci de “bătrâni” care împărțeau 
cu el povara guvernării, Urmând acest exemplu, din 
marea adunare convocată de Neemia s-a reconstituit 
“Consiliul celor Şaptezeci”, căruia îi revenea sarcina să 
decidă în toate problemele importante privind religia, 
dreptul şi morala. În fruntea acestei importante instituții 
se găsea marele preot, căruia autoritățile persane îi 
recunoşteau calitatea de conducător al comunității, cu 
titlul de “Părinte al curţii de Justiţie” Cea mai mare parte 
din membrii consiliului făceau parte din categoria 
"Cunoscătorilor Scripturii” sau "Savanților Scripturii” 
(“Sopherim”). O instituţie cu caracter predominant religios 
care, mai târziu, va lua denumirea de “sinedriu”, 

Remarcabilă pentru această perioadă, “perioada 
sopherim”, este dorinţa unor pături ale populaţiei (din ce 
in ce mai largi) de a avea acces la textul Torei. Cum 
scrierea veche ebraică, inspirată din alfabetul fenician, 
era greoaie, Ezdra a introdus o nouă scriere. “scrierea 
cvadralică care s-a răspândit cu repeziciune, devenind 
scrierea curentă în care sunt redactate atât textul Torei, 
cât şi alte texte religioase. Concomitent au luat ființă 
şcoli, adevărate universități, profesorii purtând denumirea 
de “Cunoscători ai Scripturii” sau “Înțelepţi”, iar elevii 
“Ucenici ai Inţelepților”, Activitatea principală în aceste 
şcoli, activitate desfăşurată în strânsă colaborare cu 
“Inaltul Consiliu”, era axată pe interpretarea textului 
Torei. Ea va conduce la o exegeză iudaică a Scripturii, 
denumită “Midraş”, care va constitui unul dintre 
principalele puncte de plecare în opera de elaborare a 


Talmudului, 
(Va urma) 


Gabriel CONSTANTINESCU 








PUNCTE CARDINALE 


lulie '96 NR. 7/67 PAG. 13 








ROMFEST '96 


“SPRE O RENAŞTERE SPIRITUALĂ ROMÂNEASCĂ” 






Stuimată Redacţie, 









Vă informăm că între zilele de 6 = 8 Sepiembne 1996 se va desfășura la 
Pnnceton, New Jersey, USA, cea de a V-a ediție a Festivalului Românesc 
"Romfest”. Ediţia din acest an își propune ca temă de dezbatere renașterea 
spintuală românească. 















Festivalul are menurea de a creea un cadru de apropiere şi colaborare dintre românii 
din Ţară si cei din exil, de a pnilejui exprimarea gândurilor şi valonlor cu adevaraţ 
românești. Programul Fesuvalului cuprinde o sesiune de comunicări cu caracter 
cultural-politc integrate în tematica propusă, programe artistice, expozitii și 
dezbaten generale pe leme actuale sau de perspectivă. 












COMITETUL 
LOCAL 










Dr Anca POPA | is R 
Preşedinte | Alăturat, vă tamitem materialul informat referitor la ediţia “Romfest” din acest 


an, rugându-vă de a publica în ziarul Dumneavoastră, în luna Iurie, programul şi 
data de desfășurare. 












ing Nidia BELCPA 
Dr Ing leon SIMULESCU 
Joana BELCEA 







Mulţumuindu-vă anticipat pentru suportul dat acestei cauze româneşu. vă ruşăra să 
consideraţi prezenta scrisoare şi ca invitaţie oficială de participare la lucrănle 
Festivalului “Romfest'96". 











Comitetul Internaţional Comitetul Local 


Pe | 







Pr. Gheorghe Calciu Dr. Anca Popa 
Preşedinte Preşedinte 
ah TE NB 
Ing. Nidia Belcea 






Pe 











/Muhua 
Când îşi trage o gaură-n buget, 
românul e dominat de sentimentul că a 

făcut un lucru bun. Am încercat de curând OR 
această beautitudine; ca urmare, 

biblioteca mea e mai bogată cu un DEX că za 

(edițiaa II-a, Editura Univers Enciclopedic, 

Bucureşti. 1996), buzunarele rămând aşa 

cum le stă bine de prin 1990 încoace. 

În mod normal, apelăm la DEX N 
atunci când dorim să cunoaştem sensul 
unui cuvânt. În mod anormal, atunci 
când dai pe o lucrare o treime din venitul 
lunar, începi să o lecturezi filă cu filă, ca 
pe un roman, pentru a-ţi linişti conştiinţa 
care, paradoxală şi perfidă, ține să-ți 
amintească amănuntul că ai rămas 
mofluz. Ca orice bun român, am ales 
comportamentul anormal, acesta fiind 
singurul normal cu putință. Dar 
frumoasele mele intenţii normal- 
anormale mi-au fost perturbate încă de 
la litera A. unde am rămas destul de 
curând cu gura câscată, gata de a emana, 
prelung, vocala în discuţie! Totul mi s-a 
tras de la explicaţia termenului 
antisemitism care, conform DEX, denotă 
o “atitudine (politică, socială etc.) ostilă 
faţă de evrei”! Adevărat, definiţia 
marchează un progres prin comparaţie 
cu Dicționarul limbii romine moderne, 
Editura Academiei Republicii Populare 
Romine, 1958, după care acelaşi termen 
ar desemna o “atitudine, concepție 
reacționară, rasistă, de ură contra evreilor, 
provocată de clasele exploatatoare, cu 
scopul de a crea diversiune şi a sparge 
unitatea de luptă a clasei muncitoare”, 
lată, dar, că lumea a evoluat, clasa 
muncitoare văzându-și astăzi de treabă, 
fără a-şi mai “sparge unitatea de luptă” 
din pricina “'antisemitismului””.,. 





Oricum, din ambele definiţii citate 
(1958 şi 1996)se înţelege că între termenii 
semit şi evreu există o perfectă echivalență. 
Totuşi, la unison, lucrările consultate 
explică substantivul semir ca indicând un 
grup de popoare din sud-vestul Asiei şi 
nordul Africii, înrudite între ele prin limbă, 
grupcăruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii. 
evreii, etiopienii etc. Cu toate acestea, 
anlisemit e doar acela care manifestă 
ostilitate față de evrei. Deducem de aici, 
in mod logic, două posibilități: 

- faţă de celelalte popoare semitice 
nu au existat, nu există şi nu vor exista 
atitudini ostile; 

- faţă de oricare alt popor semitic, 
exceptând evreii, ne putem manifesta 
liniştit ostilitatea, fără a fi, prin aceasta 
antisemiţi, 

Filologii par să fi rezolvat problema 
explicând că, în cazul de faţă, avem de-a 
face cu o restrângere de sens. Nu ne dăm 
seama, insă, când se va [i “restrâns” sensul 
termenului antisemitism, de vreme ce 
nimeni nu s-a sinchisit vreodată de soarta 
semiților în general! Se pare că destinul 
unor cuvinte este acela de a avea sensul 
primordial gata “restrâns”,., 

Dar, aşa restrâns cum este, 
antisemitismul se poate și extinde peste 








DEONUL 












INFORMAŢII GENERALE 







1. Lucrările Romfest '96 se vor desfăşura la hotelul "Hyatt Regency",102 
Carnegie Center, Princeton, New Jersey, USA. 






2. Rezervații pentru cazare ($91 pe noapte pentru camere de 2 persoane; 
$141 pentru camere de 4 persoane) la hotelul "Hyatt Regency”,102 
Carnegie Center, Princeton, New Jersey, USA, se pot face pe adresa 
Comitetului Local de organizare până la data de i August 1996. 








3. Preţul biletelor de participare pe zile este: Vineri $20, Sâmbătă $40 şi 
Duminică $40. Bilete pentru toată durata manifestărilor este de $90. 
Participarea la conferinţe este liberă. 








4. Cei ce doresc să participe la lucrările Romfest sunt rugaţi să trimită 
conţinutul comunicarii până la data de | August pe adresa Corhitetului 
Local de organizare. Este de preferat ca lucrarea să fie dactilografiată. 








PROGRAMUL FESTIVITĂŢILOR 






. Vineri 6 Septembrie 






6:00 pm - 7:00pm  Registrare. 
7:00 pm - 9:00 pm Recepţia de deschidere a manifestărilor Romfest '96. 












. Sâmbătă 7 Septembrie 






7:30 am - 8:30 am  Registrare. 

8:30 am - 12:00am Conferinţe pe secţii: Tineret, Cultură, Istorie, Politică, Religie. 
1:30 pm - 6:00pm Conferinţe în plenum, 

8:00 pm Spectacol şi recepție. 










. Duminică 8 Septembrie 








9:00 am Registrare. 
10:00 am Serviciu religios. 
1:00 pm Banchetul de închidere a manifestaţiilor Romfest'96, Concluzii-Rezoluţie. 








domnului Patapievici: despre români se 
poate spune absolut orice, neexistând 
delictul de antiiafetism!). 

Din schema de mai sus se poate 
vedea că un semit este, firesc. un 
descendent al lui Sem (chiar dacă aceste 
descendențe sunt mai degrabă 
convenționale). Interesant, însă, că 
majoritatea evreilor de astăzi se numesc, 
4 cu mândrie, aşchenazi. Dar Aşchenaz (= 
roşu ca focul; mulgător de iepe) este, 
conform Scripturii, fiul lui Gomer Şi 
nepotul lui lafet (Facerea 10,2-3). Acesta 
s-a aşezat în nordul Mării Negre, acolo 
unde, mai târziu, urmaşii săi au format 
Regatul Kazarilor. Iniţial politeişti, 
kazarii au adoptat mai târziu Creştinismul 
(în secolele VII-VIII d. Hr.), dar şi 
ludaismul, în bună parte (sec. IX-X d. 
Hr.). Kazarii trecuți la Iudaism, de cea 
mai pură rasă iafetită, s-au împrăştiat 







măsură. E suficient să-i refuzi unui Ițic 
plăcerea de a-ți folosi periuța de dinţi, 
pentru a deveni antisemit, atitudinea ta 
reprobabilă jignind o întreagă rasă. Dacă 
vei întreba care este acea rasă. 
antisemitismul ce te-a robit va fi cu atât 
mai evident şi mai odios. 

Spre a fi mai clar cine sunt semiţii, 
să alcătuim o scurtă schemă. Din patriarhul 
Noe (= linişte; odihnă; mângâiere) s-au 

























născut: mai apoi, împinşi de musulmani, în 
- Sem (= nume; răsad; sămânță; Europa răsăriteană unde, justificat sau 
faimă); nu, au avut de suferit, uneori, ostilitatea 





- Ham (> negru; culoare închisă: 
căldură; cel nervos); 

- afet (> întindere; răspândire: 
frumusețe), 

Din cei trei fii ai lui Noe se trag, 
conform Bibliei, trei mari ramuri ale 
omenirii, formate după Potop (cca. 3600 
i,Fr,) în zona mesopotamiană: 

„= Sem este părintele rasei semutice 
(arabi, evrei etc,); 

- Ham e strămoşul rasei hamitice 
(ușor de recunoscut după culoarea închisă 
a pielii); 

- Jafet e strămoșul rasei iafetite 
(căreia îi aparțin majoritatea popoarelor 
europene sau, mai precis, alcătuitorii rasei 
albe), (O veste bună pentru prietenii 


neamurilor băştinaşe, ostilitate care. 
pentru că trebuia să poarte un nume, a 
tost etichetată drept antisemitism! 
Astfel, antisemitismul devine 
atitudinea care, voit sau nu. lezează 
sentimentele unei mici ramuri ale rasei 
iafetite. Sau, mai pretenţios, numim 
“antisemitism”” acel nonsens care, 
asemeni burdufului unui acordeon, 
suportă restrângeri şi extinderi de sensuri, 
după necesități. Din (ne)fericire, pentru 
acordeonul numit “antisemitism” există 
sumedenie de interpreți calificaţi care, 
audio şi video, ne-au delectat şi ne vor 
delecta zilnic cu minunata sa melodie! 
























IOAN USCA 








PAG. 14 NR. 7/67 lulie '96 





a Institutul Europeân din laşi. 
în cadtul colecţiei “Eseun de 
ieri şi de azi”. a apărut volumul 
N. Y. Gogol şi paradoxurile 
literaturii moderne, O scriere 
ai veche a d-lu MARCEL PETRIȘOR 
(“Ocişor, la-data de 30. 10. 1979”), ce nu 
putuse să vadă lumina tiparului pe vremea 
cenzurii comuniste. Cartea se adaugă altor 
Studii de literatară şi estetică ale autorului (ce 
este, deopotrivă, prozator, Critic şi estetician): 
La Rochefoucauld sau Aventura orgoliula, 
Curente estetice comemporane, Vitralii etc. 
(ca să nu mai pomenim de numeroasele 
prefețe, adeseori la Cărți de Irteratură rusă sau 
gruzină, unele traduse chiar de prefațator). 

NY. Gogol şi puradoxurile literanvii 
moderne reprezintă 0 abordare. nu. doar 
estetică, dar şr etică â operei țui Nikolai 
Vasilievici Gogol (1809-1852); “Deşi nu s-a 
pronunțat deschis nicrodată în favoarea sau 
defavoarea unei filosofii. Gogol. ca oricare 
mare scniitor-rus, seninificâtiv nu numai în 
istoria literaturii universale, ci chiar a culturii 
în general, şi-a vădito We/tanschaurune dintre 
cele mai subiil organizale” (p.] 5): bineînţeles. 
este vorba de o coherență internă. iar nu de un 
“sistem”. Complexă morală gopoliană este 
unaa /răirii: “personajele teoretizează numai 
ulterior acțiunii”. vădindu-şi esență “in şi 
prin experiență” (p. 19). puntând în ele, 
inevitabil, nu numai paradoxunle spiritului 
rus, dar şi paăradoxurile generice ale 
modemității, dubhuaspect ce va marca întreaga 
desfăşurare a realismului rus din secolul al 
XIX-lea (motivând şi în această privinţă 
afirmaţia lui Dostoievski: “Noi toți ne tragem 
din Mantaua lui Gogol...”). 

Abordarea filosofică a personalităţii şi 
operei lui Gogol este aici una de orientare 
creştină, întemeiată pe noțiuni precum: Bine. 
Rău. cădere, mântuire, libertate, lege. 
fariseism, umilinţă (smerenie). har, bunătate, 
pacaL. suferință, milă, mărturisire etc. Asupra 
dimensiunii creştine a spiritului gogolian 
cititorul român de azi îşi va putea face o 
imagine mai exactă şi prin apariţia, în curând, 
la Editura * Anastaşia” (în traducerea d-lui 
Bonis Buzilă), a prea puţin cunoscutelor 
Meditaţii la dumnezeiasca Liturghie, 
publicate de Gogol cu puţin inaintea morții 
sale premature (inultimul'volum antum, apărut 
chiar în 1852, Fragmeme alese dintr-o 
corespondenţă cu prietenii, cea produs reacții 
violente printre intelectualii stângişti şi 
occidentalizanți ai vremii, aducându-i 
calificative precum acelea de “maniac 
religios” sau “nebun”, hpsite, fireşte, de orice 
îndreptățire obiectivă). Prin urmare, demersul 
exepetic de factorăcreştinăal d-lui M. Petnşor 
ni se înfăţişează cu atâi mai legitim; el 
reprezintă o incercare asemănâtoare — mai 
puţin profundă, poate. dar mai aplicată pe 
texte — cu cea întreprinsă de N. Berdiaev în 
privința lui. Dostoievski (Spiritul ui 
Dostoievski). 

“Din păcate, ediţia ieșeană este penibil 
deschisă de o prefaţă stupidă a d-lui Luca Piţu 
(“Escapada cu Marcel (Petrişor — n. n.] şi- 
părintele Calciu”), fără nici o legătură cu 
cartea și doar cu, referiri vagi la autor. 
Confundând — nu “pentru prima oară — 
infantilismul şi prostul gust cu rafinamentul 
şi jovialitatea, d4-l L. P. a comis un text 
indigerabi! (bazal pe nişte amintiri personale 
pe care le-a mai mediatizat și pe aiurea. cu o 
mare încântare de sine). intr-o limbă inuul şi 
inabil înțesată de regionalisme (ardelenisme 
și moldovenisme râu învecinate), termeni 
argotici (a câror utilizare publicistică, în lipsa 
talentului literar şi-a unui context adecvat, 
este întotdeauna nefericită), ieftine jocuri de 
cuvinte, mergând până la vulgarități de soiul 
acesta: “Autogara din Btad, Coadă la bilete, 
miros de mititei [in gara din Brad nu s-au 
făcut niciodată “mititei”! — nn.) şi urnă 
transilvană. Popa [părintele Calciu n. n.] se 





PUNCTE CARDINALE 


duce la maşina cu filatori şi îi roagă pe agenții 
belzebuboşi să-l transporte ei inşişi, explicându- 
le timpul pierdut în faţa ghişeului codos. Ei se 
fac a nu-l cunoaşte. Oleacă mai târziu, în 
autobuzele statale, ululează uluiţi şofeni. «Tiii, 
da frumos alai mai avem astăzi!'». La Ocişor, 
Părințelul binecuvântează în bisearică. Imediat 
ii luat în şuturi parohul. O maşină cu doi 
bărzăuni stă zi şi noapte între halta satului şi 
ulicioara marcelină...” (p. 7); sau: *... Şi 
limbricul se roia spăimit. Golanul o lua la 
goană, Labagiul instelato lua la labă. Altă dată, 
urmărita presviteră [se referă la soția părintelui 
Calciu - n.n.] se hotărăşte a-şi urmări 
urmăritorul [...] Urmăritorul urmărit se 
refugiază în holul unui blocoteţ. De acolo o 
amenință aproape ca în apelurile telefonice din 
zilele noastre, comandate de măgăreanul 
astaloşiu, executate de diverşii căpitani solari: 
«Te prindem noi în parc singură..»” (p. 9) 
ş.a.m d. (Nici nu ne mai referim la — dincolo de 
inexactilăţi - neverosimilitatea anumitor 
relatări). Mare ghinion să ţi se fi încrucişat 
vreodată drumul cu un asemenea “dizident 
rafinat”! N-a fost, ce-i drept, singurul ghinion 
din viaţa “deţinutului politic, filosofului & 
romancierului Marcel Petrişor ot Ocişor”... Îi 
dorim, compătimitori. să nu mân aibă pante de 
altele —nici domnia-sa. nici cărțile pe care le va 
publica. 


undația “Anastasia” — sfidând 
parcă încă necurmata prigoană 
la care este supusă de mai 
ee multă vreme de către “puterea” 
bisericească, ale cărei acte devin, pe zi ce trece, 
tot mai inoportune însuşi creştinismului şi 
ortodoxiei! — continuă să ofere ediţii şi 
manifestări culturale de un deosebit interes. 
La Târgul Internaţional al Cărţii de luna 
trecută, Editura ” Anastasia” a lansat trei titluri 
(le înşirăm aici in ordinea in care au fost 
lansate) Tău: lu Patericul egiptean (în 
colecția “Comonile Pustiei ) a inaugurat seria 
de scrieri ale Stântului IGNATIE 
BRANCEANINOYV (1807-1867)ce vorurma 
să apară — pentru prima oară în limba română 
- sub egida “Anastasiei” (între timp a mai 
apărut şi Cuvânt despre Rugăciunea lui lisus). 
Textul propriu-zis este urmat de un foarte util 
“Glosar la Patericul egiptean” (pp. 103-125) şi 


p, 





deo succintă notăbiografică (după Mitropolitul, 


Antonie de Suroj), din care cităm: “Alături de 
marii stareţi de la Valaam, de la Optina, de la 
Sarov, aproape contemporan cu episcopul 
Teofan Zăvorâtul şi cu protopresbiterul loan 
de Cronstadt, se numără şi episcopul Ignatie 
Branceaninov. Născut dintr-o familie nobilă, 
face mai întâi studii de inginerie. După câțiva 
âni, țarul Nicolae II. care-l cunoștea şi-l respecta, 
îiacordă ingăduinţa de a se retrage la mânăstire; 
scrienle sale ascetice se întemeiază. prin urmare. 
pe propria experienţă trăită [...] Ales şi sfințit 
episcop, el rămâne totuşi călugăr [autentic]. 
trăind în simplitatea şi iubirea evanghelică. 
aspru față de sine, fără cruțare, deschis şi 


„«dăruib» celorlalți. fără deosebire de poziție 


socială sau neam: fin cunoscător al scrierilor 
mântuitoare, îşi împărtășeşte cunoştinţele și 
experiența cu generozitate, prin viu grai sau 
prin scris [...] Acest mesaj trebuie vestit şi în 
vremea noastră: temeiurile credinței, exigenţele 
fără compromis ale vieţii întru Hristos, câile 
sigure pe care le-au deschis mesagerii Duhului 
de-a lungul veacurilor eroice ale creştinătăţii 
trebuie vestite cu pasiune epocii noastre 
ușuratice şi dominate de relativism [...] Biserica 
Rusă l-a trecut în rândul sfinților în anul 1988, 
cu prilejul aniversării, a 1000 de ani de la 
încreştinarea poporului rus pravoslavnic. 
Sfintele sale moaște se află în prezent la 
Iaroslav...” (pp. 127-128). 

Biserica Ortodoxă ieri şi azi este o 
excelentă sinteză a regretatului teolog ortodox 
slavo-perman JEAN |JOHN] MEYENDORFF 
(m, 1992), personalitate la care ne-am referit - 
mai pe larg — şi-n Numărul nostru anterior. 





Traducerea românească a fost făcută după 
ediția franceză din 1995 (“revăzută şi 
îndreptată“, cuo postfață semnată de N. Lossky 
-pp. 194-220) de către tânărul Cătălin Lazurca. 
Volumul românesc a apărut în colecția 
“Dogmatica”, cu o splendidă copertă 
(“Bisencă” de Sorin Dumitrescu). Autorul 
mărturiseşte a-şi fi propus “un dublu scop 

acela de a prezenta Biserica Ortodoxă —trecutul 
Şi starea sa actuală - cititorilor occidentali care. 
cu puţine excepții. nu au asupra acestui subiect 
decât o informare foane sumară. şi cel de a 
provoca, infolosulorlodocşilor înşişi, examenul 
de conştiinţă de care au nevoie” (subl. n.). 
avertizându-ne însă că nu a intenţionat “o 
expunere sistematică a credinţei ortodoxe, ci o 
introducere generală în viaţa trecută şi actuală 
a Bisericii Ortodoxe” (p. 9). Cartea se 
completează de minune cu Teologia bizantină 

Tendinţe istorice şi teme doctrinare a aceluiaşi 
autor (a se vedea recenzia noastră din Numărul 
trecut). 

Problemu mantuirii în “Faust” al lui 
Goerhe (colecţia “Filosofia creştină”, ediţie 
îngrijită de Dora Mezdrea. cu o prefaţă de 
Mircea Vulcănescu: "Criza moralei creştine” 

eseu din 19238) reprezintă cursul tinut de 
profesorul NAE IONESCU la Facultatea de 
Litere şi Filosofie a Universității Bucureşti, în 
anul universitar 1925-26. integrându-se în 
preocupănile generale de metafizică creştină 
ale acestuia. Ne aflăm în fața unei încercări 
îndrăznețe şi fascinante de a rediscuta în termeni 
moderni (dar in duh ortodox. totuşi) problema 
fundamentală a existenţei creștine: “mântuirea” 
(Nae lonescu folosea mai mult termenul 
“salvare”). Luând ca pretext pe Faust şi pe 
Goethe, Nae lonescu face o analiză subtilă a 
măreției şi limitelor umanului, căutând un 
răspuns la “criza stării de har” a lumii modeme. 
Intr-o anexă (“În loc de concluzii”) sunt 
reproduse - din ziarul "Cuvântul" — şi rândurile 
pe care profesorul i le-a închinat lui Goethe la 
100 de ani de la moartea acestuia (1932) 
Cursul, alcătuit din şase prelegeri. este tipărit 
pentru prima oară (după un exemplar 
litografiat). Înerijitoarea ediţiei a adăugat o 
cronologie şi un indice de nume: tot ei îi aparțin 
titlurile editoriale date prelegerilor. ca şi 
subtitlurile ce evidențiază structura logică a 
textului (după modelul editorilor din “școala” 
lui Nae Ionescu). La lansarea cărții a fost 
prezent — alături de îngrijitoarea ediţiei şi de 
filosoful Mihai Şora, elev al lui Nae lonescu - 
şi d-l Victor Ciorbea, intr-o fericită apariție 
publică. cu doar câteva zile înainte de a fi 
confirmat ca primar al Capitalei (menţionăm 
că standul “Anastasiei” a fost închinat în acest 
an memoriei lui Comeliu Coposu, căruia îi 
editase anterior două seturi de dialoguri. în 
colecția Caractere”). 

Ulterior au mai apărut un Comentariu 
athonit la Psalmul 50 (text grecesc anonim, 
tipărit la Veneţia, în 1774, redat acum într-o 
mai veche traducere românească, anonimă şi 
ea, tot în colecția "Comorile Pustiei”), pe tema 
raportului duhovnicesc dintre greşeală şi 
pocăință (cazul Psalmistului devenind cazul 
generic al creştinului angajat în “lupta cea 
bună” = cu sine şi cu lumea), precum şi Anul în 
predici, excelentă culegere din cuvintele de 








învățătură ale vestitului preot interbelic 
TOMA CHIRICUȚĂ (volumul inaugurează 
colecția “Omiletica”, în care vor apărea, în 
curând, şi Cele şapte cuvinte către tineri ale 
părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa). 
Sibiu, a lansat două cărți de 


excepţie la Târgul de Cante 


de la Bucureşti: pe una o anunțasem deja în 
Numărul trecut (studiul lui GABRIEL 
BUNGE despre “Troiţa” lui Rubliov, apărut 
în remarcabile condiţii grafice. apropiate de 
cele ale ediţiei nemţeşti); cealaltă este 
Rugăciunea lui lisus in scrierile stareţului 
Vasile de la Poiana Mărului (colecția 
“Mistica”, seria. “Mărturii ale Ortodoxiei 
româneşti”), reprezentând “teza de doctorat 
(susținută în 1986) a părintelui DARIO 
RACCANELLO din mica comunitate 
monastică Villa Brico, nordul Italiei, a Fraţilor 
Contemplativi ai lui lişus, ai cărei membri se 
preocupă intens, de mai mult de un deceniu, 
de cunoaşterea renașterii duhovniceşti 
ortodoxe din secolul XVIII” (am citat din 
"Cuvântul înainte” al arhimandritului 
Ioanichie Bălan). Că un italian a făcut treaba 
pe care erau datori s-o facă românii. iată un 
fapt simptomatic! Bine că am ajuns măcar s- 
o traducem (versiunea românească a fost 
realizată de d-na Maria-Comnelia Oros şi de 
diac. loan ]. Ică jr.)! Canea are următoarea 
structură (în afara precizărilor introductive): 
“Partea întâi: Figura «starețului» Vasile”; 
“Partea a doua: Învățătura «starețului» Vasile 
despre Rugăciunea lui lisus”; “Scrierile 
«Starețului» Vasile” (este vorba de 9 texte, 
precedate de o “Notă lămuritoare” a diac. 
loan |. Ică jr.). Ghilimelele între care apare 
cuvântul ortodox (de origine slavă) stareț, 
lesne explicabile în textul italian (termenul 
fiind intraductibil), puteau lipsi, credem, în 


versiunea românească. 
culegerea de articole ale 


(// d-lui Andrei Pleşu apărută 


———_ curând la Editura 


“Humanitas” (alcătuită din 
texte publicate în “Dilema”, dar şi în alte 
periodice sau cotidiene postdecembriste): 
mărturisim că n-am avut 12 500 de lei 
disponibili ca să ne-o cumpărăm (prețurile 
practicate de /' Humanitas” de la o vreme 
incoace fiind de-a dreptul nesimţite). 

Despre două volume publicate fraudulos 
la laşi (Editura “Timpul”, colecţia “Cultura 
ortodoxă”) vorbim în pagina 16 a Numărului 
de faţă (“Banditism editonial — 11”): unul al lui 
Nichifor Crainic, altul al! lui Nae lonescu. 

O menţiune merită şi ultimul Număr al 
revistei “Manuscriptum” (asupra căruia vom 
reveni, poate), dedicat lui Nichifor Crainic. 

De recenzarea unor cârți cu memorii 
din închisorile comuniste se ocupă, pe pagina 
alăturată, d-l Demostene Andronescu (la 
rândul său fost deţinut politic şi autor de 
memorii şi poezii din închisoare). 


Răzvan CODRESCU 


i o altă editură creştină 
nebisericească, “Deisis” din 





e-ar fi plăcut să prezentăm şi 


ae a Ce e Dre e e a Ea A 


E e ia 


îi 


”"—.——..——— > 7 "9 35 





După decembrie 1989 a apărut, în peisajul 
literaturii române contemporane, un nou gen de 
literatură, numită fie “literatura universului 


conceniraționar ”, fie “literatura închisorilor 
comuniste ”, fie, pur şi simplu, “literatură-document ” 
Acest gen nou de literatură, care, la început, s-a 
bucurat de o largă atenţie, apare şi se difuzează, în 
ultimul timp, aproape intr-un fel de samizdat sau de 
semi-clandestinitate, în sensul că ea circulă şi este 
citită de un cerc restrâns de persoane, fiind voit 
ignorată, alâ! de mediile de informare şi difuzare, căt 
şi de intelectualitatea simandicousă. Este adevăral că 
o mare parte din această producţie literară, fiind 
scrisă de oameni fără veleităţi scriitoriceşti, nu are, 
din punct de vedere literar sau stilistic, o valoare 
deosebită. Dar autorii acestor scrieri. chiar şi cei cu 
talent literar, nu literatură au vrut să facă în primul 
rând, punându-și pe hârtie amintirile din detenţie. ci 
au vrut, inainte de toate, să depună mărturie împotriva 
ororilor de nedescris îndurate în temniţele comuniste 
sau în lagărele de prizonieri din Rusia. Și aceasta nu 
atât pentru a avertiza (s-a dovedit, de-a lungul timpului, 
că omenirea nu prea invaţă din dezastrele trecute), cât 
pentru a pune la îndemâna viitorimii documente după 
care să se scrie adevărata istorie Căci comuniytii nu 
s-au mulțumit să confişte trecutul, rescriid istoria 
după cum le dictau lor interesele, ci a”; vrut ca şi pe 
VIilOr isloria Să se scrie după docun.ente fabricate de 
ei. Miile, zecile de mii de declaraţii smu' sc prin silnicie 
şi leroare, urmau să constituic astfel de documente 
"Nude sinceritatea voastră avem noi nevoie-areplicat 
cinic un ofițer politic unui deţinut care a pus la îndoială 
sinceritatea celor care făceău ustfel de declaraţii sub 
[eroare sau şantaj - ci de declaraţiile voastre date aşa 
CUM vrem Noi, pentru ca mâine istoria să se scrie după 
ele, aşa cum ne comvine nouă”. 

Încontinuare, prezentăm succint căteva dintre 
aceste cărți-document apărute in ultimii ani, cărți 
despre cure opinia publică românească nu prea are 
cunoştinţă. Vom reveni în numerele viitoare. 

Viorel GHEORGHIȚA: 
“ET EGO. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud, 
Editura Marineasa, Timişoara, 1994. 


Canea lui Viorel Gheorghiţă este mai mult 
decât un roman autobiografic (aşa cum, modest, lasă el 
să se înțeleavă din subtitlul pe care i-l dă: “Scuntă 
istorie a devenirii mele”). Este mai mult chiar şi decât 
o “carte-document”, pentru că autorul nu depune doar 
mărturie. ci incearcă să-şi asume înțelegerea şi uneori 
chiar şi consecinţele a ceea ce s-a întâmplat cu el şi cu 
toți ceilalți pătimitori. Deşi sceptic în ceea ce priveşte 
eficiența chatartică a memoriei, el pledează totuşi 
pentru recursul la ea şi acceptă ““să mărturisească”” şi, 
în cele din urmă chiar, **să depună şi mărturie””. dar nu 
pentru a acuza Şi nici pentru a se apăra, ci pentru a-și 
dobândi prin adevăr libertatea şi pentru a rămâne om. 
“A ţine minte - spune el - nu înseamnă, implicit, şi a 
eradica răul. Numai că legea morală nu e condiţionată 
de eficiență. Ea e obligatorie prin sine. Să nu uităm, nu 
pentru a putea, cândva. depune mărturie, ci pentru ca 
modelul dumnezeiesc al conștiinței noastre să nu se 
deterioreze; să nu uităm pentru a putea rămâne, 
împotriva vicisitudinilor, oameni făcuţi după chipul și 
asemânarea lui Dumnezeu”. 

Dar mai mult decât atât, recursul la memorie 
și meditaţia asupra fenomenului concentraționar, în 
general, şi a fenomenului Piteşti, în special, îl ajută pe 
Viorel Gheorghiţă să înţeleagă o serie de lucruri precum 
procesul de metamorfozare a omului în bestie sau în 
sfânt, necesitatea de aconferi suferinţei un sens, pentru 
că, spune el, “în absența semnificaţiilor suferința 
îinrăieşte”, dar, mai ales, îl ajută să descopere funcția 
soteriologică a suferinței. lată ce spune el, 


/ 


ENOSLE EDS COTELOR A 


PUNCTE CARDINALE 


referindu-se la suferință: “Subiectiv, ea poate fi respinsă. 
după cum poate fi şi asumată. Respingerea echivalează 
cu un gest absurd, disperat, săvârşit într-o situaţie fără 
ieşire. La rândul ei, asumarea e altceva decât o simplă 
acceptare a ceva dat, altceva decât împăcarea cu ceva 
impus din afară, efortul de asimilare a suferinţei, efortul 
de transsubstanțiere în propria ființă. efortul de a-i 
conferi un sens soteriologic, plenar”, 

Descoperind suferinței această funcţie şi având 
convingerea că ea nu este, nu poate fi lipsită de sens, 
Viorel Gheorghiţă se plasează în rândul celor care reuşesc 
să iasă din cerc (din infernul universului concentraționar) 
prin “soluția (mistică) a credinţei”, soluţie care “fiind - 
aşa cum precizează N. Steinhardt în Jurnalul Fericirii - 
consecinţa harului prin esență selectiv”, nu este accesibilă 
oricui. 


Achile SARI: 
“POHOD NA SIBIR”! 
Speranța care a surpat “porţile iadului”, 
Editura VENUS, Bucureşti, 1994. 


Scrise cu nerv şi cu sobrietate, memoriile de 
război şi de prizonierat ale doctorului Achile Sari, ofițer 
de rezervă, se constituie într-o veritabilă carte-document 
şi într-un aspru rechizitoriu împotriva războiului şi a 
ororilor acestui flagel, precum şi împotriva neomeniei 
celor care, la un moment dat, au asupra semenilor lor 
dreptul de viață şi de moarte. Deşi medic de profesie. pe 
front Achile Sari s-a comportat ca un adevărat luptător. 
dârz şi brav, nedispus să facă nici un fel de concesie celor 
fricoşi ori laşi. Fin observatoral oamenilorşi al situaţiilor, 
pe frontul de la Cotul Donului (unde a şi căzut prizonier). 
nu a putut să nu observe comportamentul bizar şi uneori 
chiar suspect al unor ofiţeri superiori. pe care nici în 
momentul scrierii acestor memorii nu ştie cum să-l 
considere: indolenţă, inconştiență sau, pur şi simplu, 
trădare. In toiul pregătirilor ruseşti pentru marea ofensivă 
care avea să le fie fatală, trupele române primeau ordin. 
relatează el. "de a face economie severă la muniții, ...cu 
specificarea expresă a numărului de trei până la patru 
proiectile de tun pe care le puteam trage, chiar în fața 
unui atac inamic foarte masiv”. | 

In lagărele de prizonieri prin care a trecut a 
lucrat ca medic, încercând, cu mijloace improvizate, să 
aline suferințe şi să salveze vieți. În această calitate, a 
fost martor ocular la întâmplări cutremurătoare. adevărate 
scene apocaliptice. asiștând chiar şi la cazuri de 
antropotagie. Toate aceste orori, la care a fost martor sau 
pe care le-a trăit el însuşi, sunt consemnate în cartea de 
față, care se vrea a fi o carte-avertisment. 


Aurelian GULAN: 
“Mărturii din ladul Roşu” 
(De la Vorkuta la Gherla), 
Editura PETRION, Bucureşti, 1995. 


Carte document care are trei părți: războiul, 
prizonieratul. Gulagul românesc. Autorul îşi deschide 
cartea cu un prolog care începe astfel: “Dacă nu vrei să 
[ii dat uitării după moarte, spunea Benjamin Franklin. 
sau scrie lucruri care merită să fie citite, sau fă lucruri 
care să merite să fie scrise”, Şi, parcă, pentru a fi sigur că 
nu'va fi dat uitării, omul de excepție care a fost Aurelian 
Gulan a îndeplinit ambele comandamente. După ce a 
făptuit lucruri care să merite să fie scrise, ceea ce a scris 
el merită să fie citit. Șef al promoţie de ofițeri 1942. el 
participă cu Batalionul 4 Vânători de munte - unitate de 
elită a armatei române - la luptele din Caucaz, Kuban Şi 
Crimeea, cade prizonier, în mai 1944, odată cu ultimii 
apărători ai Sevastopolului şi, pentru că refuză categoric 
orice colaborare impotriva ţării sale, este condamnat la 
25 de ani lagâr de muncă. Lagărele prin care a trecut 
(inclusiv cel de la Vorkuta, situat dincolo de cercul 
polar) sunt prezentate toate cu specificul şi cuororile lor, 






lulie '96 NR. 7/67 PAG. 15 





fără exagerări şi fără patimă. De asemenea, personajele 
pe care le prezintă - şefi de lagăre, casovoi, prizonieri 
(germani. italieni, maghiari, spanioli, români, polonezi), 
gardieni, deţinuţi - toate sunt autentice, după cum 
autentice sunt şi suferinţele (prizonierilor) pe care le 
relatează. 

Repatriat în decembrie 1955, nu mai găseşte 
nimic din ceea ce lăsase; Țara era alta. “In numai un 
deceniu, comunismul schimbase şi aici oamenii... 
Părăsisem o lume dezumanizată de crimă şi teroare, 
intram într-o lume animalizată, uniformizată, total 
debusolată, în care noțiunile de bine, dreptate, adevăr 
şi frumos îşi modificaseră conţinutul. Picasem într-o 
lume în care domina minciuna, injustiţia, necinstea şi 
trădarea, lume în care sirigura instițuţie de stat care 
funcţiona perfect era închisoarea”. Nu a avut timp însă 
să se adapteze acestei lumi, căci numai după doi ani 
este arestat şi, după o anchetă sălbatică, este judecat şi 
condamnat la opt ani muncă silnică. pentru “crime 
împotriva ordinii sociale”. Şi astfel ia calvarul de la 
capăt. de data aceasta în ţara lui. Toate suferinţele 
îndurate de el şi de ceilalți deținuți, de astă-dată în 
inchisorile din România, sunt descrise cu acelaşi realism 
şi cu aceeaşi putere de evocare, motiv pentru care 
această carte este un omagiu adus victimelor "*molimei 
roşii”, dar şi un convingător memento. 


Octavian VOINEA: 
“Masacrarea studențimii române în 
închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud”, 
Editura MAJADAHONDA, 
Bucureşti, 1996. 


Deşi apărută în condiţii grafice precare, 
meschine chiar, această carte trebuia oricum să apară, 
pentru că ea conţine mărturiile deosebit de revelatoare 
ale unuia dintre puţinii supraviețuitori ai lotului de 
"țapi ispăşitori”” acuzați de comiterea atrocităților de 
la Piteşti şi Gherla. După încetarea reeducărilor de la 
Piteşti şi Gherla. din motive pe care victimele niciodată 
n-au reuşit să le afle, Securitatea şi cei care au iniţiat şi 
au pus în practică acest diabolic experiment, vrând să 
treacă responsabilitatea ororilor petrecute aici pe umerii 
victimelor, au sacrificat în acest scop uneltele de care 
s-au folosit şi pe câțiva ofițeri din administraţia 
închisorilor şi din aparatul politic, determinându-i să 
recunoască că sunt în slujba serviciilor secrete 
americane şi a unui “comandament legionar” care ar fi 
activat în umbră. Dar pentru aceasta trebuia inventat 
acest comândament. Şi Securitatea l-a inventat. 
Personalități legionare din închisoare (Nicolae Pătraşcu, 
Vică Negulescu etc.), printre care Şi autorul acestei 
cărți, Supuşi unei anchete bestiale. au fost siliți să 
recunoască ceea ce le sugera Securitatea. Scenariul era 
următorul: In străinătate, Horia Sima. Comandantul 
Mişcării Legionare, intrat în slujba Serviciilor Secrete 
americane, a făcut, împreună cu acestea. un plan de 
compromitere a Regimului Comunist din România, 
plan pe care l-a transmis"Comandamentului legionar'” 
din țară. Acesta, la rândul lui. l-a transmis celor din 
închisoare, care l-au pus în aplicare. Planul consta în 
formarea de bande de torționari care să pedepsească în 
mod bestial pe aceia dintre legionari care, renunțând la 
crezul lor, au devenit comunişti. Prin aceasta. Regimul 
Comunist din România urma să fie compromis în fața 
opiniei publice interne şi internaţionale, iar Mişcarea 
Legionară să-şi selecționeze şi să-şi călească cadrele. 
Odată pus la punct'scenariul, s-a trecut la colectarea 
probelor şi la instruirea martorilor. Faptul că, la procesul 
care a avut loc (după mai bine de doi ani şi jumătate de 
anchete şi silnicii), cea mai mare parte dintre cei din 
boxă au retractat declarațiile smulse prin tortură, nu a 
contat în fața completului de judecată. Cei cărora 
trebuia să li se închidă gura au fost condamnaţi la 
moarte şi executaţi, iar ceilalți au primit ani grei de 
închisoare, Unii dintre aceştia din urmă au fost 
exterminați ulterior, prin regimul ce li s-a aplicat. 

Cartea de față vine să spulbere, prin mărturia 
unui pătimitor, toate aceste înscenări aberante ale 
Securităţii, constituindu-se, în acelaşi timp, înu-un 
veritabil act de acuzare împotriva celor ce au iniţiat şi 
patronat inumanul experiment Piteşti. 

Demostene ANDRONESCU 











PAG. 16 NR. 7/67 lulie '96 





QUO VADIS, FRATER? 





În secolul al XIX-lea (“secolul naționalităților”. 
cum i s-a spus), naționalismul s-a născut. la noi şi aiurea. sub 
auspicii masonice. Astăzi situația poate părea paradoxală. 
dar în contextul epocii respective ea îşi află o explicaţie 
simplă: conspirația masonică. pentru a-şi putea realiza 
planurile. avea nevoie de dezintegrarea marilor imperii: 
anticipând şi exploatând pro domo o anumită tendinţă istorică 
obiectivă. eaa folosit agitația naționalistă spre a grăbi disoluția 
internă a acestor imperii tradiţionale (care s-au şi prăbuşit pe 
rând. de-a lungul secolului al XIX-lea şi în primele decenii 
ale secolului XX). Cum s-a întâmplat şi cu “experimentul 
comunist” de mai târziu (ce aavutca principal scop distrugerea 
rebarbatiy ului imperiu rus pravoslav nic). naționalismul. odată 
ce şi-a îndeplinit menirea dizolvantă, a devenit incomod 
pentru proiectele internaționaliste ale iudeo-masoneriei care. 
deşi s-a mai folosit de el in cazuri izolate. a trecut la o vastă 
campanie antinaționalistă. pe care o continuă şi azi. Atât 
naționalismul secolului trecut. cât şi comunismul secolului 
nostru au sfârşit prin a se întoarce. cu destulă agresivitate. 
împotriva celor care le-au folosit ca instrumente destructive: 
fiecare dintre ele s-a purtat (în parte previzibil. în parte 
imprevizibil) ca un Golem răzvrătit împotriva celor ce l-au 
pus în mişcare. Sau, ca în povestea "ucenicului vrăjitor”. 
anumite forțe, odată dezlânţuite. n-au mai putut fi. de la un 
moment dat. controlate. Ba mai mult decât atât: naționalismul 
şi comunismul. deşi esenţial divergente la originea lor. au 
ajuns să se întâlnească şi să-şi dea mâna. după al doilea război 
mondial, pricinuind multă bătaie de cap ocultei mondiale şi 
marilor puteri înregimentate acesteia: aşa a apărut. pe scena 
istoriei contemporane, struțocămila “naţionalismului 
comunist” (ce încă nu pare a-și fi spus ultimul cuvânt. mai 


ales în Rusia post-sovieucă) 
In Romania. după preludiul constutuit de incercarea 


de insurecție a lui Tudoc Vladimirescu (1821). care, în ciuda 
eşecului rapid, a marcat falimentul fanariotismului şi trezirea 
conştiinţei noastre naţionale. naționalismul a prinsconsistență 
mai ales cu generaţia paşoptistă. ai cărei lideri erau cu toții 
masoni. Spiritul romantic a favorizat şi el, desigur, afirmarea 
(Şi chiar supralicitarea) “specificului național” (lucru valabil, 
într-o fază mai târzie. şi pentru cazul Eminescu). Apartenența 
masonică a romanticilor noştri paşoptişti trebuie însă corect 
înțeleasă. E greu de stabilit dacă ei aveau conştiinţa unei 
manipulări; cert este că interesele masonice coincideau atunci 
cu aspiraţiile etnice fireşti. Paşoptiştii au fost naţionalişti 
sinceri şi masoni prin conjunctură. Naţionalismului românesc 
i-au trebuit câteva decenii ca să se emancipeze de faza lui 
masonică. Generaţia lui Hasdeu (denumită îndeobşte “post- 
paşoptistă” ) intuise deja necesitatea acestei emancipări (ideile 
naţionaliste ale tânărului Hasdeu le anticipează. în multe 
privinţe, pe cele eminesciene). Adevărata trecere de la 
naționalismul de obediență masonică la naționalismul organic 
românesc s-a făcut prin Eminescu. Dar Eminescu n-a fost 
nici înţeles şi nici urmat imediat: “Junimea” era aproape în 
totalitate o societate masonică, Maiorescu însuşi era un 
amestec ciudat de conservatorism şi cosmopolitism, iar un A. 
C. Cuza (n. 1857), viitorul antimason şi antisemit radical, 
trecut şi el pe la “Junimea”, cochetase cu masoneria în prima 
lui tinereţe, Naționalismul eminescian se va consolida şi se va 
extinde odată cu generaţia lui Iorga, cel ce a vorbit pentru 
întâia oară de “Cruciada românismului”. Epoca interbelică 
va fi însă aceea care va da naţionalismului românesc o 
autentică bază spirituală, săvârşind nunta dintre naționalismul 
eminescian şi creștinismul ortodox, fie prin ortodoxismul 
gândirist (tutelat de Nichifor Crainic). fie prin Mişcarea 
Legionară (așa cum o gândise iniţial întemeietorul ei. Corneliu 
7. Codreanu), fie prin “şcoala” lui Nae lonescu, fie, în ultima 
fază, prin sinteza strict teologică a lui D. Stăniloae. O expresie 
mai târzie a naţionalismului creștin al acestei peneraţii 
interbelice a fost, până foarte aproape de noi, legendarul 
Petre Ţuţea. ȘI, surprinzător, un evreu: marele filo-român şi 
marele ortodox N. Steinhardt! 





IA 
051) (pdl [si 


Îi iai iii ie ti adinci) 
LASI TILL 198 
(OCT LUPA II li, 


Lipia BANEA 
secretar de redacţie 


PUNCTE CARDINALE 


A trebuit deci să treacă aproape o sută de ani pentru 
ca naționalismul românesc. curăţit de orice reziduuri masonice. 
să-şi afle suprema articulaţie. pe fondul renaşterii noastre 
ortodoxe. mai ales în deceniul premergător celui de-al doilea 
război mondial. 

Situaţia postbelică a dus la o eclipsă de vreo două 
decenii a spiritului naţional. Apoi. odată cu debutul epocii 
ceauşiste. naționalismul a revenit în forță. dar în forme profund 
viciate; dimensiunea lui moral-spirituală. creştină şi ortodoxă. 
a fost înlocuită cu un soi de demagogie protocronistă. chinuit 
adaptată ideologiei marxiste. A rezultat o caricatură grotescă 
a naţionalismului (sub eticheta “patriotismului” propagan- 
distic), de altfel tot după model moscovit. În slujba acestui 
naționalism ateu, materialist şi gregar s-au pus. pe lângă câțiva 
naivi de bună-credinţă. o armată de politruci abjecţi. mai ales 
din a doua generaţie comunistă. Este ceea ce a supravieţuit cu 
precădere din regimul comunist. după decembrie '89. De 
altfel, pe scena politică românească a ultimilor şase ani s-au 
exprimat. în diferite forme. trei orientări suprainstituționale 
cea a internaționalismului democratic (ce a luat locul vechiului 
“internaţionalism proletar”. pe noua linie indicată de iudeo- 
masonerie). cea a naţionalismului de sorginte comunistă (de 
care puterea în funcţiune a fost legată prin numeroase fire) şi 
cea a naționalismului creştin (revendicându-se de la tradiția 
eminesciană şi interbelică. uneori cu o accentuată tentă 
legionară. pe care au căutat să i-o imprime mai ales 
supraviețuitorii viguroasei — dar şi compromisei. din păcate — 
mişcări martirizate sub trei dictaturi). Sau. altfel spus: o 
slângă masonică (la modă pe mapamond). o siângă 
neocomunistă (cea care a reuşit să confişte puterea) şi o 
dreaptă creştină (timidă şi firavă. căutând să-şi taie drum prin 
jungla stângistă. cu o mână de bătrâni nostalgici şi cu o mână 
de tineri entuziaşti). 

Prin urmare, au existat în istoria României moderne 
trei formule de naționalism; naționalismul de sorginte 
masonică. naționalismul de sorginte creştină şi naționalismul 
de sorginte comunistă. Ele nu trebuie conlundate una cu 
cealaltă, nici judecate cu aceleaşi măsuri. Viabilă sau nu 
(viitorul o va dovedi. pe deasupra elucubraților noastre). 
singura formulă naționalistă pur românească. având şi autentice 
temeiuri spirituale. este cea de a doua (intuită şi parțial 
fundamentată de Eminescu. adâncită şi împlinită de marea 
generaţie interbelică): în favoarea ei mărturisesc. de altfel. 
zeci de mii de martiri, precum şi numeroasele personalități 
strălucite care şi-au asumal-o. 

Ce am intenţionat cu tot acest expozeu? Am vrut să 
punem într-un context bine precizat avertismentul pe care ne 
îngăduim să-l facem unora dintre naţionaliştii noştri de azi. 
Aşa cum odinioară naționalismul românesc a trebuit să se 
scuture de balastul masonic, tot aşa el trebuie să se scuture 
astăzi de balastul comunist. Cei care se revendică de la 
naționalismul autentic trebuie să se păzească de orice amestec. 
fie şi conjunctural. cu pseudo-naţionaliştii pe care ni i-a lăsat 
moştenire ceauşismul. Chiar când aceştia din urmă se întâmplă 
să fie sinceri. ei rămân iremediabil pătați de trecutul lor şi 
tributari unor mentalități şi metode indezirabile. Relaţia lor cu 
creştinismul este superficială şi adeseori demagogică, Orice 
cârdășie cu ei compromite adevăratul naționalism. ba chiar 
profanează memoria martirilor şi apostolilor dreptei creştine 
româneşti. Câteva formaţiuni politice sau publicaţii 
postdecembriste de orientare naționalistă s-au compromis şi 
chiar s-au sinucis deja prin astfel de nefericite şi iresponsabile 
cârdăşii. Nu vrem să dăm nume. Facem doar o invitaţie la 
luciditate, adresată şi unor oameni ce ne sunt foarte apropiaţi 
şi a căror ”lunecare” ne doare. Nu daţi apă la moară celor care 
vor să pună semn de egalitate între comunism şi legionarism! 
Nu întinaţi tradiţiile spiritualiste şi anticomuniste ale dreptei 
creştine româneşti! Nu impingeţi spre un compromis sinucigaş 
tânăra minoritate naţional-creştină! Nici un considerent 
“pragmatic” nu poate legitima un asemenea pest. Am mai 
spus-o şi altădată: chiar dacă dreptei creştine româneşti i-ar fi 
scris să moară. tot s-ar cuveni ca ea să moară frumos... E o 
socoteală cu Dumnezeu şi cu morţii noştri. Cu aşa ceva nu se 
glumeşte. nici nu se face negoț. Ştim că ştii aceste lucruri, frate 
al nostru, oricum te-ai numi; ne temem. însă. că le-ai uitat o 
vreme. De aceea ţi le amintim, cu îngrijorată iubire, 
întrebându-te, retoric poate: Quo vadis, frater? 


Colepiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-șef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRIȘOR 








2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
telefon 0609/422536 






BANDITISM EDITORIAL 





În Numărul nostru pe mai. chiar pe această pagină, 
atrăgeam atenţia asupra unor abuzuri editoriale ținând atât 
de legalitatea. cât şi de calitatea edițiilor incriminate (una 
apărută deja — N. C. Paulescu. Francmasoneria. la Ed 
“Majadahonda”. alta doar anunţată — C. Mutti. Condeiele 
Arhanghelului. Scriitorii şi Garda de Fier. la Ed. Eurasia”). 
Le alesesem. din mulțimea fărădelegilor din viaţa noastră 
editorială. pe acestea două. deoarece ne priveau mai 
îndeaproape. Din acelaşi motiv. ne vom referi mai jos la alte 
două cârți scoase fraudulos şi neprofesional. de data aceasta 
de către o editură ieşeană: “Timpul” (într-o colecţie intitulată 
“Cultura ortodoxă”). 

Este vorba de un volum cârpit din publicistica lui 
Nae lonescu. intitulat Filosofie şi ziaristică (cei de la“ Timpul” 
n-au găsit necesar să ia legătura cu urmaşa legală a autorului. 
d-na Anca Irina lonescu. nici cu vreuna dintre editurile ce 
publicaseră deja cărți ale acestuia. în condiţii mult mai 
civilizate). şi de faimoasa carte din 1936 a lui Nichifor 
Crainic. Puncte cardinale in haos. 

Ne vom ingădui să insistăm asupra acesteia din 
urmă. ea constituind un fel de culme a ilegalităţi. dar şi a 


" mojiciei morale şi intelectuale. Mai întâi tă şi Nichifor 


Crainic are încă rudenii directe. moștenitoare ale drepturilor 
sale de autor, atât după legea veche. cât şi după legea nouă 
(ca să nu mai vorbim de faptul că. spre deosebire de Nae 
lonescu. de la a cărui moarte au trecut peste 50 de ani. de la 
moartea lui N. Crainic au trecut numai 24: moştenitorii 
direcţi având toate drepturile, după toate legile din lume). De 
o împuternicire legală din partea familiei de a mijloci şi 
negocia reeditarea cărților lui lon Dobre din Bulbucata 
dispune — dincolo de orice comentariu posibil — d-l Nedic 
Lemnaru (care a fost şi primul său editor postdecembrist 

scoţand mai intar o culegere de poczu. apoi volumul | din 
Vemorii). Tratative pentru reeditarea unor cărți ale 
mentorului gândiris! iniţiase şi Editura "Anastasia" (prima 
din serie urmând să fie chiar Puncte cardinale în haos). Dar 
Editura “Timpul” nu se sinchiseşte de nimeni şi de nimic... 
Ba chiar trimite volumele scoase prin fraudă la Târgul de 
Cane de la Bucureşti (unde n-a avut stand propriu. apelând 
la cel al Editurii "”Antet”). 

Dar încă şi mai grav este un alt aspect. de care sunt 
direct răspunzători “înegrijitorii” ediţiei. soții Magda şi Petru 
Ursache (ce mai îngrjiseră. într-o legalitate la fel de iluzorie 
- folosind *paravanul” Alexandru Cojan — şi Nostalgia 
Paradisului. în 1994. lao altă editură ieşeană — “Moldova”) 
De astă-dată. dumnealor au înţeles să desfigureze complet 
cartea din 1936, intervenind în texte. scoțând câteva dintre 
eseurile-cheie (“Titanii ateismului”, “Rasă şi religiune” etc.. 
în total 5 texte!) şi introducând altele, pescuite destul de 
arbitrar din presa vremii. Ei au împărțit cartea în 5 secţiuni 
inexistente în ediţiile vechi. pe care le-au botezat cum i-a 
tăiat capul, uneori nepotrivit (“Estetica existenţei ") sau chiar 
ridicol (“Păuimirea de peste munte). Pentru tot acest masacru 
editorial ni se oferă câteva pseudo-explicaţii. cu totul 
neconvingătoare, într-o Notă asupra ediției (p. 14), din care 
nu reiese nici un argument pentru cenzurarea anumitortexte. 
Editorii n-au considerat de cuviinţă nici măcar să avizeze 
cititorul mai. grăbit (care nu parcurge notele editoriale). 
printr-un subtitlu (“Pagini alese din publicistică”. să zicem). 
că este vorba de cu totul altceva decât de cartea pe care 
Crainic şi-a alcătuit-o şi publicat-o, cu intenţii precise. în 
1936! Nici în foarte slaba Prefaţă încropită de d-l P. Ursache 
nu se pomeneşte nimic. discuţia fiind purtată ca şi când ar fi 
vorba de retipârirea întocmai a textului consacrat! 

Aşa stând lucrurile, ediţia ieşeahă nu constituie 
doar un act nelegiuit, ci o profanare perfidă a memoriei 
autorului, în tradiţia "“cosmetizată” a vechii cenzuri comuniste. 
Se poate dovedi cu uşurinţă fendențiozitatea stângistă care 
i-a călăuzit pe editori, ce au falsificat esenţial mesajul pe care 
Crainica intenţiona! să-l transmităcontemporanilor şi posterităţii. 

Sperăm că, măcar de data aceasta, cazul va ajunge 
în faţa instantei legale... VAM. 


Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 








p/(A97 ARD 


Printing Company