Puncte Cardinale anul IX, nr. 5 (101), mai 1999

în 1713, Constantin Miulescu, 









Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea...) 






credinta 
iubire 
speranta 


«Șiam văzut ridicându-se din mareo fiară...Şi balauruli-a dat eiputexea lui, și scaunului, şi stăpâniremare... Şitoi pământul 
s-a minunat, mergând după fiară. Şi s-au închinat balaurului, fiindcă i i-a dat fiarei tinca și s-au închinat laici zicând: ă 


PUNCLE E 
CARDINALE 







dia a - - — Ta — rea ă ata A A pa tei FI E - 


Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 03, 14), 









ANUL IX 
Nr, 5/101 


| 





16 pag. -5000 lei 











PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRES TINA 


irculație în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRAL 








Plânsul unei icoane este un fapt ce se produce relativ rar, de regulă în ajunul 
sau în cursul unor evenimente grave, privind soarta unei întregi comunități 
(ecleziale, etnice sau politice). Cel mai adesea, istoria consemnează plânsul în icoane 
al Sfintei Fecioare. Fenomenul poate fi interpretat şi ca un caz particular a ceea ce 
tradiția creştină numeşte «darul lacrimilor», adeseori asociat sfințenici. De data 
aceasta, în inima Bucureştiului, plânge o icoană a Cuvioasei Maicii noastre 
Paraschiva: este vorba de un vechi chip ferecat în argint, din biserica «Precupeții 
Noi» (str. G-ral Ernest Broşteanu 12). Sfântul lăcaş cu pricina (al cărei paroh actual 
este pr. M. Comănescu), având 
hramul Adormirii Maicii 
Domnului, datează de la 
începutulsecolului al X VIII-lea; 


precupeț de profesie, ridică o 
bisericuță de lemn (de unde și 
denumirea de «Precupeții 
Noi»); în 1814, un Bârcă 
măcelarul zidi, în locul vechii 
bisericuțe de lemn, biserica de 
piatră care dăinuiește până 
astăzi. Construită în stil 
românesc și pictată în stil neo- 
renascentist (după moda 
vremii), dar şi cu adaosuri 
ulterioare de pictură în stil 
bizantin, biserica găzduiește 
numeroase odoare şi icoane 
vechi, printre care şi cea a 
Cuvioasei Paraschiva, pe faţa 
căreia, în Sfântul și Marele Post 
din acest an, în preajma 
Floriilor, au înflorit două 
lacrimi discrete. Desigur, pot 
veni deștepţii (care sunt 
întotdeauna pozitivişti) să ne 
ofere cine știe ce explicații 
«ştiinţifice»; sau pot veni pietiş- 
ţii, nemulțumiți că lacrimile 
sfintei nu sunt tocmai unele «de 
crocodib»... Noi credem, pur și 
simplu, că «Maica Răsăritului» 
are de ce [i - și este - îndurerată, 
cu sau fără lacrimi. 
Drepteredincioşii ştiu că 
«Sfânta Vineri» (numele 
popular al Cuvioasei Maicii Eee 
noastre Paraschiva, al cărei ARTA 
praznic este rânduit la 14 ROMÂNEAS( VĂ 
octombrie), deși cinstită în tot III RO RR 
Răsăritul (sârbii şi bulgarii.o LDAP OA A Be) 
numesc Sfânta Piatca), este, prin 
tradiție, ocrotitoarea bine- 
cuvântată a neamului româ- 
nesc, moaştele ei făcătoare de 
minuni veghindu-ne îndea- 


BIZAN'TI 
LATIN 





proape, din 1641, la biserica Sfinţii Trei lerarhi din Iaşi, după ce vreme de 188 de 
ani (1050-1238) stătuseră în satul său natal de pe țărmul Mării Negre (în vecinătatea 
cetăţii tracice Kalikratia), apoi 155 de ani (1238-1393) la Târnovo (unde le adusese 
împăratul româno-bulgar loan Asan al II-lea), iar, după cucerirea de către turci 
a cetății Târnovo, ele au fost mutate mai întâi în părțile țării Româneşti (la Curtea 
de Argeş, sau poate la Câmpulung, pe vremea lui Mircea cel Bătrân), pe urmă, 
pentru 124 de ani (1396-1520), la Belgrad, în Serbia, şi, pentru 121 de ani (între 1520 
și 1641), la Constantinopol. După cum se vede, moaştele Cuvioasei Paraschiva au 

sfințit, în lung şi în lat, vreme 
i de aproape 1000 de ani, mai 
tot cuprinsul sud-estului 
european, ea numărându-se 
printre cele mai importane 
ROMA sfinte figuri ale Răsăritului 


rtodox. Să fie faţa în- 
B RAMAN JR, ăia e a C șir e rol 
APRIILIIE '99: 


chiva o imagine conjuncturală 
a «fundamentalismului» 
răsăritean? Atunci probabil 
că şi faţa exaltat-cazonă a 
generalului Wesley Clark 
reprezintă imaginea psiha- 
nalizabilă a «sănătăţii galo- 
pante» a Occidentului con- 
temporan... Pentru ce sau 
pentru cine plânge astăzi 
icoana Cuvioasei de la 
«Precupeţii Nob»? Poate că o 
Jacrimă curge pentru neamul 
românesc, păscut de atâtea 
uitări şi de atâtea rătăciri, iar 
cealaltă pentru neamul 
sârbesc, răstignit de 600 de 
ani pe Câmpia Mierlei 
(Kossovopolje), cu păcatele şi 
cu virtuțile lui, între 
sângeroasa barbarie a 
păgânilor de la soare-răsare 
şi neo-barbaria actuală a 
pseudo-creştinilor de la soare- 
apune - cavaleri apocalip- 
tici ai Dreptăţii care ucide... 
În orice caz, faptul ar trebui 
tratat nu cu exaltarea sen- 
zaționalistă a presei «eveni- 
mentizate», ci cu prolunda 


PREZENTAREA înfiorare mistică a unei 
EVENIMENTULUI ie e i bot dida aa 
Ca * 
Ț aa TA 7 4 Ș, 
IN PAGINA 16 indivizişi neamuri dăniseamă 
nu doar înaintea oamenilor, 
ci şi înaintea lui Dumnezeu. 


„ti 


Răzvan CODRESCU 





E! , “5 








PAG. 2 NR.5/101 Mai '99 


DREPTUL LA REPLICĂ 


DOMNUL LIVIU PETRINA SE APARĂ 


Jacques Maritain amenințat de... Iliescu 


DI. Răzvan Codrescu prezintă - în Puncte 
Cardinale din martie 1999, p. 14-a carte a lui Jacques 
Maritain tradusă în româneşte de mine - Creştinism şi 
Democrație, apărută recent la Editura Crater din 
Bucureşti. 

Aprecierile sale îmi sunt, în general, indiferente 
personal, dar afirmaţia cu care încheie - “Ex- 
securistul Liviu Petrina, astăzi poate țărănist sincer... ” 
- fiind ne-adevărată, calomnioasă, mă determină să 
pun lucrurile la punct. 

Eu, Liviu Petrina, nu am fost securist, nici 
membru al vreunui serviciu secret, Eu am fost diplomat 
de carieră în Ministerul Afacerilor Externe (1965- 
1986, cu o întrerupere de trei ani, când am studiat, la 
Tokyo, limba şi cultura japoneză). Desigur, în MAE, 
ca în orice minister de externe din lume, pe lângă 
diplomați de carieră, lucrau şi ofițeri acoperiți. Eu am 
fost diplomat de carieră, nu am fost ofiţer al serviciilor 
secrete. 

Acuzat - prin 1977 - ca fiind membru al “secției 
PNȚ din MAE”, am fost ostracizat şi marginalizat, nu 
am fost trimis la mici un post în străinătate (caz 
singular în MAE), iar, în final, am fost eliminat politic 
din MAE, în 1986. De altfel, pentru că m-am opus 
cum am putut ocupaţiei străine ruseşti şi am acționat 
împotriva ateismului, eu am fost, încă în 1957, eliminat 
din liceu, exmatriculat apoi de Ja Facultatea de Drept 
din Cluj ete, În 22 decembrie 1989, împreună cu 
poetul şi militantul creştin loan Alexandru, cu juristul 
Iftene Pop, am creat întâiul partid politic din România 
post-comunistă. lar acesta a fost un partid creştin 
naţional țărănesc, un partid creştin democrat, 

Pentru că am fost activ împotriva criptoco- 
munismului FSN-ist chiar din decembrie 1989, apoi 
în CPUN, şi pentru că am luptat deschis pentru 
democraţie, înfruntându-l pe lon Iliescu direct şi 
eficient, acesta - dl. |. iliescu - a organizat atacarea 
mea, inclusiv fizic, şi calomnierea mea sistematică. 
Vrea şi di. Codrescu să se alăture dlui lliescu?! 

L-am dat pe mâna Procuraturii pe numitul Dan 
losif, care a fost primul pus să mă calomnieze, în 
martie 1990, L-am determinat pe Răzvan Teodorescu 
să-şi retragă public acuzele împotriva mea, în iunie 
1990. Am câştigat un proces penal cu Gelu Voican (în 
mai 1996), iar acum sunt pe cale de a câştiga altul cu 
Mircea Dinescu (exact pentru aceeaşi calomnie ca 
cea proferată de di. R. Codrescu). 

Dau această replică din respect față de Adevăr şi 
pentru a-i apăra de minciuni pe cititorii Revistei 
Puncte Cardinale, dar şi pentru a proteja imaginea 
marelui gânditor creştin Jacques Maritain de atacurile 


„.indirecte, e adevărat, ale lui Iliescu... 
Liviu PETRINA 


drepte 


REVISTA PUNCTE CARDINALE IA NOTĂ 








Trei precizări redacționale: 

1. Întrucât replica de mai sus ne-a sosit la Redacţie 
după ce Numărul pe luna aprilie intrase deja în 
tipografie, o publicăm abia acum, cerând scuze d-lui 
Liviu Petrina. 

2. Lacei înşiraţi mai sus caresponsabili de calomnia 
acuzată de d-l Liviu Petrina, ar trebui adăugat, la 
rigoare, d-l lon Diaconescu, de care între timp d-l Liviu 
Petrina s-a despărțit polițic, printr-un gest ce, în aceste 
condiţii, intră în Jogica firescului, 

3. Redacția Punctelor Cardinale este prima care 
va saluta o redresare convingătoare a democraţiei 
creştine pe scena confuză a politicii româneşti actuale, 





















PUNCTE CARDINALE 
So REINSTAURAREA CENZ 


Genocidul “umanitar” din Serbia, declanşat în urmă cu mai bine de o lună de către Statele Unite și Alianța 
Nord-Atlantică, marchează probabil, dincolo de retorica propagandistică a principialității şi imperativelor umanitare, 
încheierea unei epoci istorice (cea numită îndeobşte "postbelică" şi caracterizată prin “războiul rece”, arbitrajul 
internațional al O. N. U., respectarea suveranității statale, promovarea principială a “forței dreptului” împotriva 
“dreptului forței” etc.) şi inaugurarea unei alte epoci- cea a “noii ordini mondiale” sub tutelă iudeo-americană, în care 
nu mai există decât o singură forță planetară discreționară, capabilă să exercite un adevărat terorism mondial, 
deopotrivă militar, economic, politic şi ideologic, împins, cu un cinism tot mai fățiş, până la suprimareatacită a rolului 
O.N.U. teoretizarea şi aplicarea “de-suveranizării” conjuncturale, utilizarea ofensivă a violenței armate împotriva 
oricui îşi rezervă dreptul la neînregimentare şi identitate proprie, Semnele şi efectele acestui nou totalitarism n-au 
întârziat să se facă simțite şi în lumea românească. Tot mai pauperizată şi mai destructurată moral şi identitar, 
România, abia ieșită dintr-o formă de totalitarism, stă să plonjeze într-alta. Ca în toate societățile ce cunosc "teroarea 
ideologică” a unei "gândiri unice" (cea agreată de oficialități şi consolidată de intelectualitatea oportunistă), se face 
simţit tot mai pregnant dublul fenomen al auto-cenzurii şi al cenzurii efective, mai cu seamă în presa centrală. 
Publicăm mai jos două texte interzise nu demult de noua cenzură “democratică”: primul e o parodie după George 
Lesnea ("Partidul e-n toate...”), scoasă abuziv din pagina creştină (realizată de Fundaţia "” Anastasia") a cotidianului 
Ziua (închizitor de serviciu; Adrian Pătruşcă), iar al doilea este un cântec a cărui difuzare a fost interzisă pe Radio 
România Actualităţi (inchizitor de serviciu: Viorel! Popescu). Ambele texte au în vedere masacrul dezlănțuit de N. 
A, T. O. (abreviere receptată în româneşte ca o formă de masculin) împotriva poporului sârb (sub pretextul aiuritor 


al pedepsirii lui... Slobodan Miloşevici!) şi pun problema atitudinii noastre față de această agresiune vindicativă a 
"civili (R. C.) 

































E MAI (GEORGE) A IUGOSLAVIA 
APELUL INTELECTUALILOR Versuri: Mirela Fugaru 
ÎN VARIANTĂ LIRICĂ Muzica; Cornel Fugaru 


Interpretează: Monica Anghel 
Se dedică D-lui Gabriel Liiceanu 
Acum, cînd pe planetă se-nserează 
Și omul se transformă-ncet în fiară, 
Când viaţa parcă nici nu mai contează, 
Iar libertatea a-nceput să moară, 


N.A.T.O. e-n toate: e-n cele ce sunt 

şi-n cele ce mâine vor râde la soare; 

e-n Forța-Aliată ce toacă mărunt 

şi pruncul din leagăn, şi omul cărunt, 
şi tot ce mai poate s-omoare. 

Când pruncii sîni goniţi de prin spitale 

În numele dreptăţii vinovate, 

Acum cind văd calvarul țării tale, 

Te strig peste hotar, iubite frate! 


E! sfarmă ce-i putred, înfrânge ce-i greu; 

când vine pe nouri, în noaptea târzie, 

se-aşterne al păcii cernit curcubeu; 

e tânăr, e farmec, e trăznet, e zeu - 
fartună-n deşert şi urgie. z | Ş 

Ne leagă pe vecie-aceeaşi soartă 

Şi rana ta în mine parcă plânge, 

Când Dunărea pe mda ei iți poartă 

Scrisoarea ia de lacrimi şi de sânge. 


N.A.T.O. e-n toate: iubeşte ce-i bun, 
e-al lui viitorul cu forța lui multă; 
el lege va face din țeava de tun; 
în faţa lui munţii cei mari se supun 

Şi vremea de dânsul ascultă! 

Refren: 

E] căi neumblate deschide umblând 
cu paşi de Golem peste moaşte, 
căci fără de preget, noi bombe-aruncând, 
mereu înainte, mereu distrugând, 

el luptă şi-n ziua de Paşte. 


Spune-mi, Jrate, ce mai e cu tine, 
Spune-mi, frate, dacă mai trăieşti! 

Eu aud mereu de-aici, printre suspine, 
Glasul armelor pe la fereşti. 


N.A.T.O. e-n toate: e trainic făgaş 

ce duce spre cea mai înaltă dreptate; 

în el adevărul îşi are sălaş; 

e sabia care loveşte-n vrăjmaş, 
racheta ce vindecă toate. 


Și mă-ntreb, cit oare mai poţi duce 

Grea povară, răminind de-a-pururi drept? 
Spune-nti, frate, răstignit pe cruce, 

Cit te doare ţinta-aceea prinsă-n piept? ... 


ȘI când, spulberând pe mişei şi tiran, 

în mersul spre ținta ce n-are zăbavă, 

el tot mai puternic se-nalță prin ani, 

în cor să-i cântăm, din Carpaţi în Balcani, 
groparului Serbiei: Slavă!!! 


Iugoslavia, higoslavia! 

Eşti Golgota ce-o urcăm încet spre cer... 
Iugoslavia, Iugoslavia! 

Pentru tine pace lumii astăzi cer... 
IEEE pt duo ee tiait 


a 2 [i me, fa e i Appia, pu —— 
Y,, + De Se pei II d i Si STA m .ă 
PAR at Pieta A ua ID e . ai Da LR 


E 





ez 
pai 
« 


Pi 


sa 8 lei CĂ, 
să: DAE me 739Y Y . *, 
e TE e e Ti 








DR 
















LO. VAD) SI (90 49E 


i 


- Olegenăăvie: "barbarul” Arkan 
("Pisica sălbatică"), cu doi dintre copiii săi 










Sârbii, etnia majoritară din Republica Federativă 
Iugoslavia, au venit pe meleagurile lor actuale în secolul 
7, de pe malurile Niprului. In secolul 9 s-au creştinat. 
Până în secolul 12 s-au aflat sub dominația Bizanțului şi 


Bulgarilor. În anul 1 159, conducătorul lor Ştefan Nemania i 


proclamă independența țării, îşi ia titlul de mare-jupan, 
îşi stabileşte capitala la Priştina şi întemeiază o dinastie 
care va domni până în secolul 14. Fiul său, Ştefan 
Nemania II, se proclamă rege în 1220. Doi ani mai târziu, 
cu aprobarea Constantinopolului, ia ființă o arhiepiscopie 
sârbă autocefală care, ulterior, se va proclama patriarhie. 


Sub domnia lui Ştefan Duşan Uroş- Nemania LX (1331- 33 


1355) Serbia cunoaşte o impresionantă expansiune 
teritorială. Sub sceptrul său sunt anexate prin cuceriri 
Albania, Macedonia, Epirul, Etolia, Acarnania şi Tesalia. 
In anul 1346, se proclamă “Împărat al Sârbilor şi 
Grecilor” şi este încoronat la Scopje de propriul său 
patriarh. 

“Serbia Mare "de acum şase veacuri şi Țarul Ştefan 
Duşan trăiesc probabil şi astăzi în conştiinţa multor sârbi. 
În conştiinţa lui Slobodan Miloşevici, în mod cert. O 
stare de spirit asemănătoare cu emoția pe care noi românii 
o trăim la auzul numelui lui Mihai Viteazul care, la 1600, 
realiza prima unire politică a celor trei țări române, 
intitulându-se “Domnal Țării Româneşti, al Transilvaniei 
şi a toată Ţara Moldovei”. Asemănarea este însă numai 
aparentă. Mihai Viteazul i-a unit pe români sub acelaşi 
sceptru, pe când Ştefan Duşan şi-a clădit imperiul prin 
anexiuni şi cucerirea altor popoare. Moartea (1355) îl 
surprinde în timp ce făurea planul de a cuceri 
Constantinopolul, unde voia să-şi strămute capitala. Fiul 
său, Uroş V -Nemania X (1355-1371) nu are însă statură 
de Țar. Sub domnia sa, vasalii se revoltă şi se declară 
independenți. Sfârşeşte asasinat şi, odată cu moartea sa, 
dinastia se stinge. În urma destrămării imperiului, la 
inițiațiva patriarhului, nobilii sârbi îl aleg conducător pe 
cneazul Lazăr Hrebljanovici, care încearcă să oprească 
marşul victorios al oştilor otomane conduse de sultanul 
Murad | în Peninsula Balcanică. Bătălia decisivă se dă în 
anul 1389 pe Câmpia Mierlei (Aossovopolje), bătălie la 
care, spun cronicile turceşti, ar fi participat şi un corp de 
oaste trimis de Mircea cel Bătrân. Cu toate că în preziua 
luptei sârbul Miloş Obilici l-a asasinat pe sultanul Murad, 
turcii, conduși de fiul sultanului ucis, Baiazid Fulgerul, 
au repurtat o victorie zdrobitoare. Oştirea creştină a fost 
spulberată, cneazul Lazăr a căzut în luptă, statul sârb 
dispare de pe harta politică a timpului şi, pentru patru 
secole, națiunea sârbă va fi lipsită de identitate politică. 

Pentru a-şi consolida dominația asupra provinciei 
cucerite, turcii au procedat la islamizarea forțată a 
nobilimii, dar şi a populaţiei, Nobilii sârbi care au refuzat 
apostazia au fost exterminați, iar populația a preferat să 
se refugieze spre nord, spre Ungaria, decât să se lepede de 
legea creştină. Numai în anul 1690, 37.000 de familii, 
conduse de Patriarhul Arsenie de Ipek au părăsit Serbia 
Veche şi au emigrat în Banat. În locul sârbilor refugiaţi, 
au pătruns în Serbia Veche (astăzi regiunea Kosovo), 
venind din sud, albanezi islamizați. Aşa se explică faptul 
că astăzi provincia Kosovo, leagănul naţiunii sârbe, 
este locuită, într-o covârșitoare majoritate, de albanezi! 

Conflictele dintre marile puteri şi prefacerile care au 
avut loc în Europa secolului 19 au permis naţiunilor mici 
să iasă la lumină şi să-şi afirme existența și identitatea. Pe 
fondul repetatelor conflicte dintre ruși şi turci, sârbii au 
dobândit mai întâi statutul de autonomie în interiorul 
Imperiului Otoman, prin Pacea de la Bucureşti (1812) şi 
Pacea de la Adrianopol (1829), apoi independenţa, prin 
Pacea de la San Stefano şi Congresul de la Berlin (1878). 
O independență care a stârnit nemulțumirea Austro- 
Ungariei (care, după anexarea Bosniei şi Herțegovinei în 
1908, dorea să-și continue expansiunea şi spre celelalte 
posesiuni otomane), dar și a Bulgariei (care dorea să 


PUNCTE CARDINALE 


ÎNTRE TRAGEDIA «BARBARIEI» ȘI TRAG 


PUTINĂ 
ISTORIE 
SI 
MULIE: 
ASEMANĂRI 









Doi călăi "civilizaţi”: 
Madeleine Albright şi gen. Wesley Clark 


profite cât mai mult de dezagregarea Imperiului Otoman). 

In 1912, Bulgaria, Grecia şi Serbia au atacat Turcia. In 
urma biruinţei asupra turcilor, aliații balcanici au ajuns la 
împărțeală. Bulgarii au vrut să ia totul şi au ridicat armele 
asupra sârbilor şi grecilor. Aceştia au cerut sprijinul 
României, care a intervenit cu forțele armate, obligând 
Bulgaria să înceteze agresiunea. Participarea României la 
cel de-al doilea război balcanic a constituit un succes de 
prestigiu, atât pe plan politic, cât şi pe plan moral. Pacea 
de la Bucreşti a restabilit echilibrul politic în Peninsula 
Balcanică, iar victoria obținută pe câmpul de luptă împotriva 
unui agresora contribuit la redeşteptarea mândriei naționale 
şi la convingerea că forța nu primează asupra dreptului. 

La 28 iunie 1914, Arhiducele Franz Ferdinand, 
moştenitorul tronului habsburgic, şi soţia sa, Sofia, în timp 
ce se găseau într-o vizită oficială la Sarajevo (Bosnia), au 
fost asasinați de gloanțele trase de tânărul patriot sârb 
Gavrilo Princip. Atentatul a fost un protest împotriva 
statutului de colonie impus Bosniei şi Herțegovinei de 
Austro-Ungaria. Un act de exaltare patriotică descins din 
mitul eroului naţional sârb, Miloş Obilici, care îl omorâse 
la Kosovo pe sultanul Murad, Paradoxal însă, pentru 
guvernul de la Viena, asasinarea perechii princiare a fost 
un prilej cum nu se poate mai binevenit. Se ivise un pretext 
ideal pentru a îngenunchia Serbia, apărătoarea popoarelor 
slave aflate sub stăpânirea Austro-Ungariei, 

La 23 iulie, ambasadorul Austro-Ungariei la Belgrad 
prezintă guvernului Serbiei o notă ultimativă, prin care i se 
impuneau o serie de condiții umilitoare. Din dorința de a 
evita un război, Serbia acceptă toate pretenţiile Austro- 
Ungariei, cu excepţia clauzei privitoare la participarea 
agenților guvernului de la Viena la anchetarea, pe teritoriul 
Serbiei, a împrejurărilor în care a avut loc asasinarea lui 
Franz Ferdinand. Aşadar nu se cerea nici instituirea unui 
protectorat pe teritoriul Serbiei, în care trupele şi poliția 
guvernului de la Belgrad să fie înlocuite cu trupe austro- 
ungare, şi nici înlăturarea conducătorului legitim al statului 
sârb, ci doar acceptarea câtorva agenţi de poliţie care să 
participe la anchetarea asasinatului. Guvemul de la 
Belgrad a considerat însă că această clauză a ultimatului 
este inacceptabilă. Ea încălca suveranitatea statului şi a 
respins-o. Atât aştepta Viena. La 28 iulie 1914, Austro- 
Ungaria declară război Serbiei, Dansul morţii - primul 
război mondial - începuse. | 

De trei ori, în 1914, armatele austriace au invadat 
teritoriul Serbiei şi de fiecare dată au fost înfrânte umilitor 
şi azvârlite peste graniță. De-abia în octombrie 1915, în 
urma intrării Bulgariei în război alături de Puterile Centrale 
şi cu sprijinul militar german, armata sârbă este pusă în 
inferioritate, Atacaţi din trei direcţii şi copleşiți de 
superioritatea numerică şi tehnică a forțelor austro- 











Mai '99 NR. 5/101 PAG. 3 








E 019) 153) Pee) 6'41 54/9915) 


-] PAS 
r EI 
Dr cal 


DU a 








Apocalipsa modernă a cavalerismului: 
să ataci noaptea şi din aer! 


germano-bulgare, sârbii sunt nevoiți să-şi abandoneze 
teritoriul naţional. Ajunse la Marea Adriatică, resturile 
armatei sârbe sunt îmbarcate pe vasele Antantei şi 
transportate în insula Corfu, unde, sub conducerea 
Prințului Alexandru, moştenitorul tronului Serbiei, se 
reorganizează, pentru a relua lupta. 

La27 august 1916, România intră în război alături de 
Antantă. În luptele din Dobrogea, alături de trupele 
române, s-a luptat cu eroism şi a suferit mari pierderi 
Divizia Sârbă. Era o trupă de voluntari, recrutată din 
prizonieri de origine sârbă. Ei luptaseră în armata austro- 
ungară, dar, ta primul moment favorabil, părăsiserăsteagul 
opresorului, spre a se preda ruşilor. În urmă, au îmbrățișat 
cu entuziasm ideea formării de corpuri de voluntari care 
să se bată alături de aliați pentru cauza popoarelor 
subjugate, propria lor cauză. Pentru a-i încadra, au fost 
aduşi ofițeri din insula Corfu. Intâia divizie sârbească a 
intrat în luptă din prima zi de război. Formată din oameni 
care-şi pierduseră aproape tat, patrie, familie, casă, ei 
erau dominați de un patriotism fanatic, dublat de ura 
împotriva celor care le invadaseră țara. Comandantul 
diviziei a fost colonelul Stepan Hagici, un adevărat erou 
legendar. Dar nu numai el, ci întregul corp de ostași şi 
ofiţeri sârbi s-au luptat cu eroism şi abnegație pentru 
apărarea pământului românesc, 

Cine deschide astăzi Anuarul Ordinului Militar 
“Mihai Viteazul”, care cuprinde numele ofiţerilor şi 
conținutul Înaltelor Decrete prin care M.S.Regele | 
Ferdinand 1 le conferă această cea mai înaltă distincție 
pentru acte de bravură pe câmpul de luptă, nu se poate să 
nu fie impresionat întâlnind numele a 10 ofițeri sârbi (în 
frunte cu comandantul Diviziei) care au devenit cavaleri 
ai Ordinului Mihai Viteazul. In mod invariabil în cazul 
tuturor acestor, bravi luptători din Divizia Sârbă, Inaltul 
Decret începe cu cuvintele: “Pentru vitejia şi îndârjirea 
cu care... ”. 

Dupăterminarea războiului, atât Serbia cât şi România 
Mică şi-au văzut împlinite idealurile pentru care sute de 
mii de oameni din cele două țări îşi dăduseră viața. Dar 
nu numai atât. Casele domnitoare ale celor două popoare 
prietene s-au încuscrit. Principesa Marioara, fiica Regelui 
Ferdinand şi a Reginei Maria, s-a căsătorit cu Regele 
Alexandru 1 al Serbiei, care în timpul războiului luptase 
ca ofițer în linia întâi împotriva armatei invadatoare 
austro-ungare. 

Echilibrul politic realizat prin Pacea de la Versailles 
s-a dovedit însă precar. Nu au trecut nici douăzeci de ani 
de la sfârşitul războiului şi Europa era din nou în flăcări. 

această situație dramatică, România şi Iugoslavia au 
adoptat orientări diferite, conforme cu interesele lor 
naționale. În timp ce România s-a alăturat Pactului 
Tripartit (în speranța că prin participarea la războiul 
anticomunist va redobândi provinciile pierdute la târgul 
vremii), Iugoslavia a mizat pe cartea democraţiilor 
occidentale. Anglo-americanii însă, în virtutea alianței 
cu Uniunea Sovietică, au sacrificat, cu cinism, rezistența 
antigermană organizată de conducerea legitimă a statului 
iugoslav grupată în jurul Regelui Petru II şi condusă de 
generalul Draja Mihailovici, acordând sprijin politic, 
militar şi moral bandelor de partizani comunişti conduse 
de Iosip Broz Tito. Rezultatul acestei spurcate împreunări 
a fostcomunizarea lugoslaviei. Un Golem politic creat în 
umbra democraţiilor occidentale şi care, între timp, s-a 
răzvrătit împotriva creatorilor lui, devenind Serbia lui 
Slobodan Miloşevici de astăzi, prototipul comunismului 
deviat în naționalism comunistoid. 

Împins până la ultima consecvență, acest hibrid 
ideologic stă laorigineareprobabilei acțiuni de “purificare 
etnică” practicată de sârbi, până relativ recent, în Bosnia 
şi Herţegovina, şi reluată mai nou, cu o intensitate 
sporită, în provincia Kosovo. Reacțiunea lumii civilizate 

(continuare în pag.4) 








PAG. 4 NR. 5/101 Mai '99 


- Pai 
CA 23. 


CAZUL KOSOVO: ÎNTRE TRAGEDIA «BARB 


3 he 


m hp 
Au Păi vi ant art aa 


(urmare din pag.4) 


la încălcarea drepturilor omului de către conducerea Serbiei a fost întru totul justificată, 
Justificată a fost şi convocarea Serbiei la masa tratativelor, pentru a se găsi o soluţie 
negociată, care să pună capăt “purificării ernice ”. Nejustificat a fost însă amestecul 
americanilor, sub steagul NA TO, într-o problemă care, după toate regulile intemaționale, 
cra de resortul ONU, prin intermediul Consiliului de Securitate. Cu o aroganță care 
aminteşte de Brenus, conducătorul galilor, care se pare că a statuat peste milenii norma 
de drept internaţional Vae victis/, la Rambouillet americanii i-au pus pe sârbi în fața 
unor condiții despre care se ştia din capul locului că sunt inacceptabile! Acceptarea lor 
echivala nu numai cu renunțarea la prerogativele suveraneității, dar chiar cu desființarea 
Serbiei ca stat! Şi cum se ştie că “nici cei mai proşti viței nu se duc de bună voie la 
măcelar ", tăspunsul americanilor şi al aliaţilor lor, toți pretinşi exponenţi ai culturii şi 
civilizației occidentale, a fost dezlănțuirea unor nimicitoare bombardamente asupra 
teritoriului Serbiei! 

Noi românii ştim bine ce înseamnă “Bombardamentele pacificatoare. anglo- 
americane”, Le-am trăit din plin în anul 1944 şi caracterizarea pe care le-a făcut-o 
Pamfil Șeicaru, a doua zi după bombardamentul asupra Bucureştilor de la 4 Aprilie, în 
articolul intitulat “Bombardarea Capitalei”, apărut în cotidianul Curentul „este actual 
şi astăzi. Reproducem câteva pasaje! 

“Capitala (este vorba de Bucureşti, nu de Belgrad - n.n.) a fost bombardată cu 
fantezia sălbatică, cu înverşunarea dementă care nu mai caută ținte militare, ci 
urmăreşte să creeze doar climatul spaimei .. Scopul lor este de a zdrobi pe inamic până 
când acesta va înţelege că apierdul partida... Este sistemul englez şi american de a face 
războiul cu riscuri reduse, cu economie de oameni şi risipă de material. Dar nu mai 
Puțin acesi sistem are toată neomenia, tot acel accent de sălbăticie rafinată al unei 
civilizații materialiste... Am străbătut străzile acoperite cu cioburi, am privit la casele 
fără geamuri, şi căutam să înțeleg sensul acestui război al forțelor de nimicire... Care 
poate fi sufletul, concepția de viață pe care vor căpăta-o aceşti oameni cărora nu le 
rămâne, dacă scapă cu viață, decât cămaşa de pe ei?...”” Dar adevărata măsură a 
“operei de civilizație” edificate de aviația americană şi engleză este ilustrată de 
bombardamentul din noaptea de 13 spre 14 Februarie 1945 asupra oraşului Dresda, într- 
un moment când Germania era zdrobită militar. La data executării acelui bombardament, 
în oraş nu se afla nici un obiectiv militar important; se aflau însă cei 630 de mii de 
locuitori ai oraşului şi peste 500 de mii de civili, bătrâni, femei şi copii refugiaţi din faţa 
puboiului sovietic, În acea cumplită noapte au pierit la Dresda mai mulţi oameni decât 
în bombardamentul atomic de la Hiroshima! Or, ceea ce se petrece astăzi, sub ochii 
noştri, în Serbia, aminteşte aidoma vremurile de atunci. 

Fără îndoială că “purificarea etnică” din Kosovo este o acțiune condamnabilă. Dar 
a privi această tragedie umană numai cu ochii semnatarilor 








PUNCTE CAADINALE 


ARIED»> ȘI TRAGI-COMEDIA «CIVILIZAŢIEI» 


Pai 


wo 
sa ZI 
e ă 
Di da 
+a ee ZA 
; 
ț 
A 
vi i La Î 


d 
+ PI 
î 
E 


Li 





aviația americană şi cea engleză, ajutate şi de celelalte țări din consorțiul NATO, şi 
toarnă noapte de noapte rachete şi bombe asupra teritoriului Serbiei, aşteptând ca 
Miloşevici să rostească cuvintele magice: Ajunge, ne predăm şi acceplăm toate 
condiţiile pe care ni le impuneți! 

Ajunge distrugerea totală sau parțială a 14 spitale şi 150 de şcoli! Ajunge avarierea 
a 14 mânăstiri, biserici şi cimitire ortodoxe, a unei biserici catolice şi a 7 muzee! Ajunge 
distrugerea palatului prezidenţial şi a clădirii televiziunii! Ajunge distrugerea a 14 
poduri, 9 căi ferate, 39 de uzine şi fabrici, 13 rafinării, 4 complexe agricole şi a mii de 
case de locuit! Ajunge un milion de oameni rămaşi fără apă de băut şi sute de mii de 
muncitori rămaşi fâră locuri de muncă! Dar mai ales, ajunge câţi morţi şi răniţi a 
provocat ' opera umanitară ” a aviaţiei occidentale! 

Pentru semnatarii “Opţiunii... ”, distrugerile de bunuri materiale şi pierderile de 
vieți omeneşti nu contează, căci “valorile democrației nu sunt compromise când se 
răspunde violenţei prin altă violență”! Şi ca documentul “intelectualilor ” români să 
poată fi inclus într-o antologie a actelor de cinism, se încheie cu următoarele cuvinte: 
“Pentru copiii şi adulții lipsiţi de apărare care au căzut victime, în aceste zile, 
răspunderea o poartă cel care a provocat această reacție extremă şi care pune mai 
presus puterea sa decât soarta poporului Său", Dar cea mai odioasă componentă a 
documentului despre care vorbim o constituie şantajul ideologic, practicat fără ruşine 
de autorii lui: “Aşa cum nu există a treia cale între capitalismul liberal şi centralismul 
comunist, nu există pentru noi posibilitatea de a rămâne suspendaţi între NATO şi 
comvulsiile fostului imperiu comunist”, ne avertizează semnatarii documentului. 
Aşadar, sau ne declarăm de acord cu ororile săvârşite de NATO în Serbia sau, dacă nu, 
suntem sortiţi să fim înghiţiţi de molohul comunist! Oare la această alternativă se reduce 
tralectoria politică a unei națiuni? Au NAZO, aut nihil! Să nu mai existe morală 
politică, legături istorice, interese naționale, dar mai ales demnitate şi identitate? 

Explicaţia acestei aberaţii am avut-o privind succesiunea numelor care au semnat 
documentul incriminat. Am avut sentimenul că mă găsesc în fața condicii de prezență 
a unei furme americane de marketing politic, specializată în câştigarea de adeziuni 
pentru NATO, nu în fața numelor unor personalități de cultură cărora ideile lui Hugo 
Grotius, autorul tratatului De jure belli ac pacis libri tres (Trei cărți despre dreptul 
războiului şi al păcii), le sunt cunoscute. “Am văzut în toată lumea creştină - Scrie 
filozoful olandez - o stare de vrăjmăşie care ar face să roşească chiar şi pe barbari; 
războaie începute sub pretexte neînsemnate sau fără nici un pretext şi conduse fără nici 
un respect pentru legile divine şi umane, ca şi cum o simplă declaraţie de război ar 
trebui să deschidă poarta tuturor crimelor”. Pornind de la această constatare, Grotius 
se întreabă dacă armatelor care acționează în timp de război le este îngăduit să facă orice. 
Răspunsul este categoric nu. Deşi războiul este în principiu o negaţie a dreptului, aceasta 

nu înseamnă că orice normă de drept este suprimată. “Legile amuţesc 





documentului intitulat “Opţiunea societăţii civile într-un moment Ea . SL inmijlocul zgomotului armelov- scrie Grotius- dar numai legile păcii, 
Peg A3z 2576 zi A 2, : a vind înapoi cu mânie... IL AIA 5 = ct, a 
de cumpănă” şi publicat în cotidianul Adevărul din 20 aprilie, Pr P legile vieții civile şi ale tribunalelor publice, nu şi legile eterne şi 


constituie o gravă eroare. Conform textului acestui document, ar 
trebui să ajungem la concluzia că în Kosovo albanezii stau paşnici 
la casele lor şi, deodată, năvălesc peste ei poliţiştii şi soldații sârbi, 
îi Jefuiesc, violează femeile, comit asasinate, împânzind provincia 
Cu gropi comune, după care incendiază casele, iar pe supraviețuitori 
îi izgonesc peste hotare. Nici o mențiune despre actele de teroare 
ale grupurilor U.C.K! Nici o vorbă despre planurile de independenţă 
ale minorităților albaneze, ceea ce echivalează cu desființarea 
statului sârb! 

În schimb, pentru a currna fărădelegile săvârşite de sârbi, apar 














valabile pentru toate împrejurările, adică le gile nescrise ale naturi?” 

Se spune că printre puținele cărți păsite în cortul Regelui 
Gustav Adolf, după moartea acestuia în bătălia de la Lutzen, era 
şi tratatul De jure belli ac pacis. Şi se mai spune că datorită 
influenței ideilor lui Grotius, Ludovic al XIV-lea a renunțat să 
pornească împotriva Olandei, deşi era hotărât să poarte un război 
nimicitor cu protestanții din Nord. Din păcate, nu ştim ce carte de 
căpătâi are Bill Clinton pentru ceasurile sale de taină... Sau poate 
că se mulţumeşte doar cu un trabuc bun.., 


Gabriel CONSTANTINESCU 
N d 


























CI €-- or Pa a Pama cd 
mul a ed € 


ft == 


| 
| 


-ş; 

















Apărută în 1998 la Editura Univers, cartea d-lui Sorin 
Alexandrescu, Paradoxul român, a fost primită cu un deosebit 
interes de “anumită parte” a elitei intelectuale româneşti. 
Lansată în ziua de 4 decembrie 1998, la sediul Uniunii 
Scriitorilor, în prezența unui numeros şi select public, cartea 
s-a bucurat, câtevazile mai târziu (15 decembrie 1998), şi de 
o amplă dezbatere la sediul GDS, la care au participat, de 
asemenea, reprezentanți de frunte ai intelectualității noastre. 
Deosebitul interes în jurul acestei apariții nu se datorează 
faptului că autorul ei este un distins intelectual, ambasador al 
culturii româneşti în străinătate, ci şi unuia dintre subiectele 
pe care le abordează: fenomenul legionar (subiect ce pare să 
obsedeze, în ultimul timp, mediile noastre intelectuale de 
stânga). Că aşa stau lucrurile o demonstrează şi faptul că 
dezbaterea de la sediul GDS a fost cantonată, aproape în 
întregime, asupra capitolului care se ocupă de acest subiect. 
„__ Cartea d-lui Sorin Alexandrescu se vrea a fi una de 
istorie, şi aşa a şi fost receptată de către majoritatea celor ce 
au zăbovit pe marginea ei cu ocazia lansării: “Paradoxul 
român are ca obiect istoria României. Ai zice, citind-o, că 
aparține unui istoric de profesie. Ceea ce Sorin Alexandrescu 
nu este” (Laurențiu Ulici);““Subacesttitlueseistic, Paradoxul 
român, se ascunde de fapt o sinteză de istorie a României 
contemporane...” (Mircea Martin); “În perioada de dinainte 
de război, criticii literari puteau scrie istorii ale civilizaţiei. 
După război, multă vreme, asemenea cărți nu au mai fost cu 
putință. Noi toți am fost descurajați şi ne-am refugiat în 
estetic. Acum, iată, s-a scris o asernenea carte nu deun istoric, 
ci de un istoric literar” (Nicolae Manolescu); “Paradoxul 
român de Sorin Alexandrescu este o carte de istorie în sensul 
cel mai înalt, ceea ce, pentru mine, înseamnă o carte care se 
naşte din efortul de a-ți privi istoria fenomenologic, adică 
ochi în ochi” (Gabriel Liiceanu). 

Pentru a scrie această “carte de istorie” autorul elaborează 
o nouă metodologie, una sui generis, pe care o anunță încă de 
la început. Iată ce spune în prefață, la p. 5: “Istoriografia nu 
se mai poate scrie astăzi în vidul dintre ochiul care citeşte, 
mâna care scrie şi realitatea citită sau scrisă. Istoricul nu se 
confruntă numai cu realitatea, ci și cu alte cărți, cu cei care 
îi arată ce Să vadă şi cu cei care îi spun ce să scrie” (S.n.). 
Mărturisesc că, oricât m-aş strădui, nu pot să înțeleg textul 
subliniat altcum decât ad Ji/teram. Desigur. în munca sa, 
istoricul consultă şi alte lucrări elaborate în legătură cu 
subiectul pe care îl studiază, ţine cont şi de părerile sau de 
sugestiile altora, însă preia toate acestea critic, confruntându- 
le cu realitatea şi ascultând, atunci când se impune, şi “vocea 
celuilalt”. Or, tocmai aceasta nu face d-l Sorin Alexandrescu. 
Dumnealui, mai ales când “studiază” fenomenul legionar, 
mai mult decât de realitate, ține cont de ceea ce alții “îi arată 
să vadă şi îi spun să scrie”, considerând ca adevăruri de 
netăgăduit (şi preluându-le ca atare, ba chiar amplificându- 
le uneori) toate elucubraţiile detractorilor care au diabolizat 
de-a lungul timpului Mişcarea Legionară. Mai mult chiar, 
dumnealui preia, fără cel mai elementar spirit critic, toate 
aberaţiile pe care le conțin materialele de propagandă gen Pe 
marginea prăpastiei, sau alte broşuri, scrise mai ales în 
timpul regimului comunist, Cât despre ascultarea “celorlalte 
voci”, nici vorbă! Urmărind cu atenţie cele aproape o sută de 
note de lasfârşitul capitolului al V-lea, consacrat fenomenului 
legionar, constați cu uimire că autorul scrie despre Mişcarea 
Legionară fără să fi citit vreo carte legionară! Toate citatele 
pecare le reproduce din literatura legionarăsunt împrumutate 
din'scrieriletendenţioaseale unor Zigu Omea, Leon Volovici, 
Francisco Veiga ş.a. 

Această manieră de lucru îi joacă, fireşte, destule feste. 
De exemplu, la p. 208, reproduce un fragment din scrisoarea 
pe care Codreanu o adresează, pe 26 martie 1938, lui lorga, 
în legătură cu lichidarea de către autorități a comerțului 
legionar, iar în nota 17 de la p. 258, după ce indică sursa 
(“Citat după Zigu Ornea, op. cit., p. 315”), continuă cu o 
nedumerire; *“Nu îmi este, de altfel, clar de ce Codreanu îi 
| scrie lui Iorga, ministru de stat în guvernul patriarhului Miron 
Cristea, de atunci, şi nu lui Argetoianu, ministrul industriei 
Şi comerțului, sau altui ministru mai calificat în problemă. 
Totuşi, poate pentru că autorul scrisorii se simțea: mai 
aproape «sufleteşte»» de Iorga? Un interesant paradox”. Dacă 
ar fi citit în întregime scrisoarea cu pricina, pe care putea să 
O găsească în volumul de Circulări şi Manifeste sau în presa 
timpulu, ar fi înțeles de ce Codreanu i se adresează lui lorga 
şi nu altcuiva, Ar fi aflat, astfel, un lucru pe care îl ştie oricine 
s-a ocupat cât de cât cu istoria Mişcării Legionare, şi anume 
că, după instituirea dictaturii regale (în februarie 1938), Iorga 
a pomit o susținută campanie, în presă și în Parlament, 
împotriva legionarilor, cerând cu insistență autorităţilor 
lichidarea comerțului legionar, pentru că, scria el în Neamul 
Românesc, “acolo, printre blide, se pun la cale comploturi şi 
se pregătesc revoluții” (am citat din memorie), 


PUNCTE CARDINALE 
PARA PDOIIIL RONZA IN 


& 


PARADOXURILE D-LUI 
SORIN ALEXANDRESCU 


Dar d-l Sorin Alexandrescu nu numai că scrie despre 
Mişcarea Legionară fără să fi parcurs cel puţin o carte din 
literatura acesteia, ci emite chiar şi judecăți de valoare asupra 
acestei literaturi, doar pe baza celor câteva citate oferite de 
alții! lată cespune dumnealui, în legăturăcu aceasta, lap. 202; 
“Citite astăzi, cărțile lui Cormeliu Zelea Codreanu şi Horia 
Sima dezvăluie o sărăcie de idei uluitoare: slabă coerență 
conceptuală, nici o argumentare, nici o legătură cu realitatea, 
doar metafore fierbinți, simboluri atemporale, patos stilistic şi 
o permanentă ardoare mistică în cuvinte şi gesturi”. Şi în 
continuare îşi argumentează aceste aprecieri citând un fragment 
din Pentru legionari (un text de doar zece rânduri), pe care îl 
împrumută din opera lui Francisco Veiga. Este vorba de 
pasajul în care Codreanu se lasă ispitit de “gândul retragerii în 
munți”, Analizând acest text, d-l Sorin Alexandrescu are 
pretenția că demontează întreaga retorică legionară! De fapt, 
dumnealui se şi contrazice de la o pagină la alta, făcând 
aprecieri asupra acestui text: “Imaginea haiducească din acest 
text nu era, fără îndoială, decât ceea ce astăzi am putea numi 
un poster bine compus. Atât de bine compus încât este luat în 
serios, fără de voie, şi de domnul Veiga” (p. 203). Pentru ca, 
doar câteva rânduri mai departe, să spună despre acelaşi text: 
“Regret ironia scăpată din condei, dar un asemenea text nu 
poate fi altfei comentat, Căci el este nu numai manipulant fără 
jenă, dar este şi prost redactat ca act manipulatoriu în sine” (p. 
204). Nu ştii ce să mai crezi! A fost bine compus? A fost prost 
redactat? 

„Dar “istoricul” improvizat mai face şi alte afirmaţii, dintre 
care unele sunt de-a dreptul scandaloase. Astfel, el afirmă, nici 
mai mult nici mai puțin, că Zelea Codreanu ar fi comis şi alte 
asasinate decât cel împotriva lui Manciu! In nota 23 de la p. 
259, după ce indică sursa din care acitato declarație a lui Moţa 
în legătură cu cazul Vermnichescu, el comentează un text al lui 
Mircea Vulcănescu referitor la Moţa şi Codreanu: “Vorbind 
despre plecarea, cam neașteptată, a lui Moţa în Spania, Mircea 
Vulcănescu crede că adevărata cauză a fost căința lui pentru 
uciderea lui Vermichescu; el ar fi-plecat «la judecata lui 
Dumnezeu»... În același loc Vulcănescu opinează că şi 
Codreanu era «frământat de remuşcări» pentru uciderea lui 
Manciu. Curioasă este deci diferența pentru legionari dintre 
judecata lumească şi cea divină... Şi mai curios este că mintea 
atât de lucidă a lui Vulcănescu pare a cădea pradă, aici, 
aceluiaşi «delir sublim» de care sufereau şi Codreanu şi Moța. 
Căci Vulcănescu nu explică faptul, crucial pentru mine, de ce 
Moţa şi mai ales Codreanu, dacă au suferit atâta de aceste 
crime, nu şi-au făcut niciodată publică suferința; ba mai mult, 
Codreanu a mai înfăptuit, direct sau indirect, şi alte crime”. 
Amcititmultă literaturăantilegionară, am trecut prin reeducarea 
de la Aiud (unde s-au debitat tot soiul de absurdități împotriva 
legionarilor şi, mai cu seamă, împotriva lui Codreanu), dar n- 
am citit şi nu am auzit pe nimeni acuzându-l! de aşa ceva! E 
adevărat, unii insinuează că el ar fi autorul moral al asasinării 
lui Duca şi a lui Stelescu, dar nimeni nu-l acuză că el personal 
ar mai fi comis şi alt asasinat decât cel (în legitimă apărare) 
împotriva lui Manciu. Şi iată-lacum pe d-l Sorin Alexandrescu 
făcând asta fără să aducă nici cea mai mică dovadă! Dacă 
această acuză nu este cumva “o scăpare din condei”, ca atâtea 
altele, atunci cu siguranță că autorul sau a căzut pradă aceluiaşi 
“delirsublim”, pe care-l atribuie lui Codreanu şi Moța, sau, pur 
şi simplu, spune un neadevăr cu bună-ştiință, ceea ce ar fi 
foarte grav într-o pretinsă lucrare de istorie, căci unui istoric 

nu î se permite să facă afirmații pe care nu le poate proba cu 
documente. 

dsăexplice cauzele apariției Mișcării Legionare, 
d-l Sorin Alexandrescu spune: “Legionarismul se naşte din 
absurdul antiliberalism de după război, absurd pentru că 
Jiberalismul repurta tocmai atunci succesele lui cele mai mari! 
Noii veniţi în politică nu sunt însă interesaţi de aspectele lui 
pozitive - de posibilitatea, de exemplu, de a participa pentru 
prima oară, datorită noilorreforme, la economia şi gestionarea 
țării -, ci de imperfecţiunile lui, Aceşti noi veniţi = țărani, 
muncitori, intelectuali, mici burghezi - gândesc şi acționează 
pe bază de resentiment faţă de «putemicii zilei» şi atacă 
înverşunat exact sistemul care i-a creat pe ei înşişi ca cetățeni 
[impardonabilă cacofonie pentru un literat- n. n.]: democrația 
liberală”, Și mai departe; “Legionarismul... nu inventează 


Mai '99 NR. 5/10 PAG. 5 


nimic nou, ci aduce la suprafață, explicit, tot ceea ce exista 
implicit, potențial, ascuns în societatea românească încă din 
secolul al XIX-lea: excluderi, prejudecăți, mituri în loc de 
politică, inexistența unei societăți civile, rupturastat/societate 
etc.” Va să zică, pericolul comunist care se profila la granița 
de est a abia reîntregitei Românii era doar o prejudecată! 
Căci temeiul prim al apanţiei iegionarismului îl constituie 
tocmai acest pericol. Mişcarea Legionară, ca de altfel toate 
mişcările de dreapta din Europa de după primul război 
mondial, a apărut ca o reacție împotriva comunismului care, 
instalat în Rusia cu concursul discret al democraţiilor 
occidentale, a fost perceput ca un pericol de o mână de tineri 
abia ieşiţi din adolescență. Actul de naştere al Mişcării 
Legionare a fost semnat încă din 1918, în pădurea Dobrina, 
unde aceşti tineri, în frunte cu Comeliu Zelea Codreanu, au 
făcut următorul legământ; “Dacă armata bolşevică va trece 
Nistrul şi apoi Prutul, ajungând să încalce şi locurile noastre, 
noi sănu ne supuncni, Ci să ne retragem cu toții în pădure...”. 
În consecință, toate acţiunile lui Codreanu din perioada 
următoare (1919-1922) sunt îndreptate împotriva acestui 
pericol, iar mai târziu componenta principală a Mişcării 
Legionare rămâne tot anticomunismul. Este adevărat, pe 
măsură ce a evoluat şi s-a închegat ca grupare politică, dar 
mai ales castare de spirit, ea a devenit şi antiliberală (sau, mai 
exact, antipoliticianistă), această adversitate constituind a 
douacomponentă a Mişcării Legionare, antipoliticianismul. 
Desigur, analiza subtilă şi sofisticată pe care o face d-l Sorin 
Alexandrescu “scormonind în retorica ascunsă a textelor, în 
cutele discursului politic şi în meandrele mentalității” este 
interesantă ca exercițiu intelectual, însăeste total neproductivă 
ca metodă de investigare istorică. Pentru că, de exemplu, a 
trage concluzia, în urma unei astfel de analize, că legionarii 
“acționează pe bază de resentiment” atunci când luptă 
împotriva demagogiei şi corupției, este o aberaţie. Dupâ cum 
tot aberaţie este şi concluzia că “legionarismul este cel care 
oferă viitoare modele de conduită şi de discurs comunismului 
şi extremismului postcomunist din a doua jumătate a 
secolului”. Comunismul nu a avut nevoie de modele de 
împrumut, el a venit peste noi cu propriile lui modele şi cu 
propriul său discurs. Numai d-l Sorin Alexandrescu pare să 
ignore acest fapt! 

Dar studiul în discuţie nu este interesant pentru 
concluziile la care ajunge autorul cu privire la Mişcarea 
Legionară, pentru că acestea nu se deosebesc cu nimic de ale 
celor “care îi arată ce să vadă şi îi spun ce să scrie”, ci este 
interesant pentru strădania de “a elibera” elita intelectuală 
interbelică (şi în special pe Mircea Eliade) din “captivitatea 
legionară”, Acest lucru este observat şi de d-l Alexandru 
Paleologu în interviul acordat lui C. Stănescu în Adevărul 
literar şi artistic (anul VIII, nr. 459, 9 martie 1999): “Deci: 
cartea lui Sorin Alexandrescu are pasaje foarte frumoase, e 
scrisă suplu, într-o intenție evident bună, aceea întâi de a-l 
scoate pe unchi-său basma curată, ceea ce e foarte onorabil!” 
(d-l Sorin Alexandrescu este nepot de soră al lui Mircea 
Eliade). Această încercare de “eliberare” este făcută însă nu 
atât pentru a-i reabilita pe respectivii intelectuali, ci pentru 
a lipsi Mişcarea Legionară de girul lor. De altfel, acest lucru 
este insinuat şi de d-l H.-R. Patapievici în intervenția sa la 
dezbaterea de. la sediul GDS: *...mişcarea legionară a 
beneficiat de sprijinul sau simpatia deschisă a unor figuri 
eminente ale culturii noastre, prin care ea şi-a legitimat 
valoarea, după al doilea război mondial, prin succesul lor 
important în cultura occidentală”. 

Pentru a-i reuşi această “eliberare”, d-l Sorin 
Alexandrescu desparte, oarecum arbitrar, caracterul religios 
decel political Mişcării, susținând că “interpretareareligioasă 
a fost motivul apropierii lui Eliade de legionarism” (p. 234). 
Apoi, în alt loc, extinde această perspectivă asupra întregii 
epoci: “Ambiguitatea dintre religios şi politic nu este numai 
perspectiva lui proprie, ci aparține întregii perioade 
interbelice... Perspectiva lui Eliade... este aceeaşi cu a lui 
Nae Ionescu, Cioran, Goga, Crainic şi atâția alții, La toți, 
confuzia politicului cu mitul (ori cu relig;osul-sau ortodoxul) 
a funcționat ca o axiomă. Atitudinea de de-realizare a 
realității, şi deci de autoamăgire, a fost cvasi-generală” (p. 
241). 

Şi iată-l inventând teza ““miopiei politice”, pe care, în 
carte, o atribuie numai lui Eliade, dar despre care, în amintita 
dezbatere, spune că “s-ar putea generaliza şi asupra lui 
Cioran sau Noica şi a altor intelectuali”! 

Închei citând părerea d-lui Alexandru Paleologu în 
legătură cu această miopie; “...n-a fost nici o miopie, a fost 
0 opțiune foarte clară” (izvorâtă, adăugăm noi, din 
“provocările veacului”; ale unui veac din care d-l Sorin 
Alexandrescu pare să fi înțeles paradoxal de puțin...). 


Demostene ANDRONESCU 

















PAG. 6 NR. 5/101 Mai'99 





După ce, în două numere anterioare, am expus oarecum contrapunctic concepţia lui |.P. 
Culianu şi a lui M, Eliade privitoare la faptul religios, nu este lipsit de interes să aducem în 
scenă o a treia poziție, cea (radițonalistă, al cărei intransigent apolog a fost, la noi, Vasile 
Lovinescu. Dincolo de anumite divergențe, ea prezintă afinități cu gândirea eliadiană, fapt 
recunoscut şi de Renc Gusnon: “Eliade este aproape total de acord, în general, cu ideile 
tradiționale, dar nu îndrăzneşte s-o arate prea mult în ceea ce scrie, din teama de a nu brusca 
concepțiile oficial admise.” 

Ceea ce reproşează Eliade teoreticienilor Tradiţiei, de exemplu lui Ananda 
Coomaraswamy, este “excesul de sisternatizare metafizică”, în timp ce aceştia îi critică 
prudența terminologică, ezitările în a afirma răspicat principiile ultime, “amputarea mitului 
de jurnătatea superioară”. Obiecţiile sunt într-o oarecare măsură întemeiate, mai ales că el 
însuşi, în calitate de “istoric al religiilor”, este încercat uneori de regretul de “a-și fi sacrificat 
frumoasa carieră spirituală visată în tinerețe pentru un scrupul de probitate ştiinţifică”. De 
asemenea, nu o dată îşi manifestă nemulțumirea față de timiditatea propriei generații de 
cercetători ai religiilor, responsabilă de regresul acestei discipline. Şi e instructiv să aflăm 
chiar de la el că această situaţie o explică prin faptul că promotorii ei nu sunt în acelaşi timp 
metafizicieni, teologi sau artişti”, deci şi altceva decât oameni de ştiinţă în sens îngust. În afară 
de această convingere, numeroase alte pasaje esențiale din scrierile lui susțin menționata 
înrudire spirituală. 

Mitul este definit în cel tai pur stil “esațerist”, făcând apel la formula spațializării 
timpului, arătând că el “povesteşte întotdeauna că... un eveniment a avut loc în sensul exact 
al termenului... "*. [ar pentru a explica originea lui, foloseşte un termen aproape identic cu 
“non-umanu!” lui Gucnon: = de 
“Mitul nu e tardiv decât ca 
formulă; dar conținutul lui e 
arhaic şi se referă la 
sacramente, adică la acte 
care presupun o realitaţe 
absolută, extra-umană.”” E] 
derivă dintr-un rit sau o 
concepție metafizică pri- 
mordială, scrie într-o 
recenzie din 1939, Cărțile 
populare în literatura ape e 
română, şi nu vorbeşte decât de realități, deoarece sacrul este realul, expresie care 
întâlneşte jocul etimologic al lui V. Lovinescu: “Sangraal înseamnă, totodată, Sânt Graal, 
Sanpreal, adică Sânge Regal, dar şi Sânge Real..."9 

După cum mitul are o origine non-umană, produsele folclorice nu au o proveniență 
populară. Ele “...sunt populare nu prin originea şi semnificația lor, ci prin aderenţa directă 
a maselor.”! Faptul că mernoria populară este anistorică “nu implică nici «o origine 
populară» a folclorului...” (MER, 41). 

In ce priveşte aspectul transmiterii şi păstrării tradiției, şi Eliade remarcă în mai multe 
categorii de documente că fenomenul ocultării unei doctrine apare când societatea care o 
păstra este pe cale să se schimbe radical. Atunci când băştinașii simt că nu mai pot conserva 
intact tradițiile, se întăresc societățile secrete şi societățile de mistere. “Lumea se schimbă 
chiarși la primitivi, anumite tradiții ancestrale riscă să se altereze: pentru aevita deteriorarea, 
doctrinele sunt din ce în ce mai pecetluite de secret” (MVA, 287). lar ca exemple de 
transmitere a unui mesaj important prin intermediul literaturii, citează secta acelor Fezeli 
d' Amore. 

Mai puțin clar în teoria similară emisă de Guenon este rațiunea pentru care un grup 
esoteric perfect conştient de misiunea lui, în calitate de ultim reprezentant al unei forme 
tradiționale, ar încredința-o de bunăvoie memoriei colective.!* Pentru că, ne-am putea 
întreba, dacă doctrina ar fi pe cale de dispariție, nu înseamnă câ nici foştii ei deținători nu mai 
sunt conştienţi, şi deci nu mai pot încredința ceva ce nimeni nu mai înțelege corect? Iar, pe 
de altă parte, dacă ea este încă vie pentru aceştia, de ce să o încredințeze unui mediu care a 
devenit refractar? 

Problema se pune însă nu la nivelul acestui gen de colegiu sacerdotal, sau al membrilor 
unei societăți de mistere, ci la nivelul straturilor populare, Constatând tocirea sensibilităţii 
metafizice la majoritatea contemporanilor lor, ei ar hotări să înfățişeze învățătura sacră sub 
o formă accesibilă, care să corespundă noului orizont mental al majorităţii. Formele în care 
sunt turnate vechile sisteme teoretice pat aparține creațiilor culte, marcând actul de naştere 
al literaturii (lucru evident odată cu Dante ori Shakespeare), sau populare, anonime (poveşti, 
balade etc,). Aici, părerea lui Eliade se întâlneşte cu a lui Gucnon, care "consideră basmele 
ca nişte reziduuri ale tradițiilor esoterice dispărute."”+ Lovinescu, în schimb, admite şi cazul 
“unei concomitențe a basmului cu doctrina inițiatică, pe care o prezenta mascat” (idem), 
sprijinindu-şi afirmaţiile pe predica paralelă a Mântuitorului: de-a dreptul, pentru cercul 
apostolilor, şi în parabole, pentru ceilalți. “Am putea spune că inițierea şi basmul vehiculau 
o dublă circulație a adevărului, una prin circuitul sanguin, celălalt prin limfa organismului 
social” (id, 14). 

Există și alte teme, de cel mai înalt interes metafizic, față de care Eliade şi-a manifestat 
preferințele. Una dintre acestea, consonantă cu adagiul tradițional'“ lumea este un Om Mare”, 
afirmă preexistența unei mari unităţi originare anterioare Creației. Descoperirea Omului 
Universal a constituit una dintre obsesiile tinereții, care poate fi detectată încă din asticolul 
Apologia virilităţii, publicat în 1927, şi urmărită pas cu pas în diferite studii despre folclor, 
în consemnările “de vacanță”, înainte ca rezultatele căutărilor lui să fie integrate în 
micromonografiile deceniilor 4-5. Dealtfel, în prefața Comentariilor la Legenda Meşterului 
Manole (1942)'*, recomandă citirea lor împreună cu Cosmologie şi alchimie babiloniană 
(CAB)Y*, Magic, Metaluray and Alchemy, lerburile de sub Cruce, Notes sur le symbolisme 
aquatigue şi Mitul Reintegrării, arătând că “ele fac parte din aceeaşi «familie» de studii 
gândite, elaborate şi în parte definitiv redactate în anii 1935-1938" (id) Un alt proiect 
nerealizat fusese anunțat cu titlul Antropocosmos, în care desigur că aveau să fie analizate 
în amănunt figurile mitice ale Omului Universal: Puruşa, Pan'ku, Gayomard, Y mir, Adam 
Kadmon etc. 

Cosmologie şi alchiinie... (1937) tratează, în realitate, aceeași problemă: scindarea 
Creaţiei în microcosmos Şi macrocosmos, a subiectului de obiect, generând lumea aşa cum 
o cunoaștern azi, Lista de omologii dintre Cer și Pământ enumerate la babilonieni şi în alte 
civilizaţii ale vechiului Orient, credințele asupra sexualității pietrelor, plantelor şi metalelor, 
au un scop! să arate că sexuarea lor se datorează despicârii unităţii iniţiale (care nu putea fi 
decât androgină), generând Pipolaritatea principiilor cosmologice întipărită în lucruri, 
Sciziunea ar explica şi setea de totahitate a individului, nostalgia după unitatea pierdută. 
Autorul urmărește să demonstreze că ea constituie una dintre iosbtuţiile primare, un adevăr 


PUNCTE CARDINALE 





«A . .. . + cc . 
metafizic care ulterior dă naştere unei întregi serii de fenomene religioase. “Unificarea 


Realului despicat prin Creaţie [este] etema pasiune a sufletului omenesc [...] care precede 
orice simbol, orice mit, orice cultură.” (idern, 490). XA | 

În Mitul Reintegrării desfăşoară o amplă erudiție pentru a dezghioca semnifi-cația 
profundă a unor străvechi şi larg răspândite credințe despre androginia divinității. Scrutată 
din înălțimi metafizice, formula ar denota, în fond, coincidența dintre manifestat şi 
nemanifestat, întie esse şi non-esse. Această ontologie a omului arhaic nu s-a putut păstra 
nealterată de-a lungul timpului și nici nu a supraviețuit în aceeaşi formă în toate culturile. In 
India, Babilon, Egipt, s-a menținut mai bine (cf. ed. cit., 385), însă treptat a fost înlocuită de 
ideologia perechilor primordiale (Y ma-Y mal, Bel-Belit, Nun-Nunet), însemnând "0 Versiune 
mai tardivă şi mai raționalistă a mitului «omului primordial» care era androgin” (ibid, 377). 

Asistărn deci la o sărăcire treptată a înțelegerii plenare inițiale, fenomen urmărit de 
Eliade şi la nivelul producţiilor folclorice. Însuşi fantasticul care “permeează aceste creaţii 
reprezintă o primă regresiune a unor date anterioare: “căci experiența, nu cunoaşterea 
formală alcătuieşte «fantasticul...»'7, adică (re)trăirea, (re)ascultarea unui mit, a unei 
legende; pe scurt, contactul divect cu sacrul, universalitatea acestui proces îl va determina să- 
i confere rangul de “lege a degradării sensului”. “Vom încerca să dovedim că istoria vieţii 
mentale a omenirii, departe de a însemna o necontenită evoluție, e străbătută de un ritm al 
degradării şi al morţii instituțiilor fundamentale, şi că această descompunere lentă a unor 
sinteze mentale... poate fi reconstituită în etapele ei mai importante” (CAB, 492), 

Excepționala importanță a acestei descoperiri rezidă în faptul că ea face, cum arată 
autorul ei, din legea conservării materialului un simplu corolar. Prin ea se repune în drepturi 

= un principiu care explică nu 
numai domeniile lumii 
fizice, profane, ci şi etapele 
sacre ale Cosmosului, 
furnizând un model de 
circulație între polul sacru 
şi polul profan al lumii. 

Latura complementară 
a procesului ar constitui-o 
tendința memoriei colective 
deanureţine din evenimen- 

EI ZE tele istorice decât ceea ce se 
subsumează arhetipurilor.'? Or, exact năzuința neconte-nită de repliere pe tipare sacre 
generează “imperialismul” formelor religioase, reliefat în numeroase rânduri de Eliade.'* Pe 
baza ei, trage concluzii decisive asupra esenței şi istoriei fenomenelor religioase: “Tocmai 
această tendință către arhetip, către restaurarea formei perfecte - față de care un rit, un mit 
sau o divinitate oarecare sunt simple variante, adeseori destul de palide - face posibilă istoria 
selipiilor. Fără ea, experiența mapico-religioasă ar crea necontenit forme fulgurante şi 
evanescente de zei, mituri, dogme etc,, iar cercetătorul s-ar găsi în fața unei puzderii de tipuri 
mereu noi, care nu i-ar îngădui nici o posibilitate de ordonare a faptelor” (JS, 151). 

Să observăm că acest gen de contraargument e valabil! şi împotriva evoluționismului în 
biologie. Dacă adaptarea la mediu ar fi principiul suprem al vieții, lucrând necontenit, nu ar 
mai exista graniţe precise între specii şi ele nu ar mai putea fi distinse. 

Orice creaţie. cu atât mai mult crearea lumii de către o Fiinţă Supremă. coincide cu 0 
masivă irumpţie asacrului. Manitestarea lui, atât în substanța intimăa Universului, cât şi prin 
hierofanii şi revelații, echivalează întotdeauna cu introducerea unei stări de ordine la toate 
nivelele. (Nu e întâmplătorcă cea mai deplină ordine de drept domneşte într-o societate odată 
cu instaurarea unei noi religii, numită, de altfel, ““lege”). Sacrul se apune, de aceea, entropiei, 
contrazicând legea a doua a termodinamicii, datorită căreia informația şi energia se 
deteriorează. Prin această acţiune antidestructivă, el este singurul factor în măsură să explice 
toate fenomenele care încalcă această “lege de fier”: creşterea şi dezvoltarea organismelor, 
edificarea construcțiilor etc. Într-un fel, ne putem raporta la sacru ca la cea mai înaltă formă 
de energie, a cărei experimentare, trăire, deschide calea materializării el. 

Această degradare este responsabilă de faptul că din mit (produs al unei concepții 
metafizice primordiale) se desprind legende, superstiții, rețete de medicină populară etc.% 
căsimbolul cosmological Arborelui Lumii la mmesopotamieni, devine o emblemă a fertilității 
în lumea egeeană, traducând ontologicul în termeni biologici; şi, nu în ultimul rând, că 
mandragora capătă treptat trăsăturile unei zeițe a vegetației, iar străvechi teofanii se 
antropomorfizează, ca în spaţiul helenic. “Considerte herbe sacree et serțilisatrice, il est 
vraisembable que la mandragore soit devenue «deesse» qu'a partir d'un certain moment on 
Vait vue sous forme humaine: le processus religieux est le mâme qui transforme le «sacră» 
d'untasde pierres (hermae) en le dieu Hermes, un palladion en la deesse Pallas. Ce processus 
d'information du sacre, de personification de la realit€ absolute, de cristalisation d'un 
symbole mstaphysique et iheologal en «formesy et en «dramesy, - le processus de 
degradation des principes par une «chutey» sowvent tres nettement definie, dans le concret - 
fera [oiet d'une pe analyse dans la ll-e partie de notre ctude.*? 

acest studiu, conceput tocmai pentru a exemplifica principiul d ii i 

prin destrăm area rnitului Arborului Lumii în ceriiătiza egida ie lee a 
aa fost incheiat niciodată. EI pare a fi împărtăşit chiar soarta obiectului studiat. Ecouri ale 
iz au rămas risipite prin diverse articole sau chiar în lucrări mai târzii: camitul originii 
eacurilor este întotdeauna cuprins în mitul cosmogonic». (va urma) 
Florea TIBERIAN 





NOTE 

1) Dintr-o scrisoare către un corespondent, citată de 
Philippe Baillet în prefața cărții lui Claudio Mutti, Penele 
Arhanghelului, că. Anastasia, Buc., 1997, p. 31. 

2) Mefistofel şi androgimd (MA), ed. Humanitas, Buc., 
1995, p. 81. 

3) Vasile Lovinescu, Mitul s/âșiat (MS), ed, Institutul 
European, laşi, 1993, p. 44, 

4)/magini şi simboluri (15), ed. Humanitas, Buc. 1994, p. 34, 
5) Nostalgia originilor (NO), ed. Humanitas, Buc. 1994, 
pp. 94, 95, 

6) Mituri, vise şi mistere (MY M), în Eseuri, ed. Ştiinţifică, 
Buc., 1991, p. 122. 

7) Mitul eternei reintoarceri (MER), în ed, cit., p. 30, 
3) În antologia Meșterul Manole, ed. Junimea, laşi, 1992. 
alui şi profanul (SP), ed, Humanitas, Buc., 1992, p. 


10) ncantația sângelui, ed. Inst. European, laşi, 1993, p, 
422. 





11) Mind reintegrării (MR), în antologia Drumul spre 
ceruru, ed, Humanitas, Buc., 1991, p. 353. 

12) V. Naşteri mistice, ed. Humanitas, Buc. 1995, p. 165. 
13) CE Simboluri fundamentale ale științei sacre, ed. 
Humanitas, Buc,, 1997, p. 33. 

14) V. Lovinescu, Creangă şi Creanga de Aur, cd. 
Rosmarin, Buc, 1996, p. 13. 

] jo aici, CLMM, în antologia Drumul spre centru, ed 
cit. 

16) dem. A 

a ee de/olco plcrtațiaartică 1933), înantoloaia 
1 

18) V. Cărțile populare, .. cd. cit. 

19) De ex, în Tratat de istorie areligiilor, ed. Humanitas, 
Buc. 1992, p. 150, 

20) Cărţile populare... ed, cit. 

21) a Mandragore et Arbre Casmique (1942), reeditat 
4 Morialotia religiilor, ed. Jurnalul țitecar, Buc., 1993, 














PUNCTE CARDINALE 


Mai '99 NR. 5/101 PAG. 7 





CRONICA UNEI GAFE EDIIORIALE 


In luna martie a acestui an, la Editura Dacia. 
inaugurând noua colecție intitulată «Politica», a apăruto 
carte a d-lui Răzvan Codrescul, al cărei titlu — Exerciţii 
de «reacționarism» — şochează şi incită în acelaşi timp. 
li şochează pe cei care sunt încă «obişnuiţi să exalte 
"revoluţia" şi să veştejească “reacţiunea” (cum spune 
autorul în «Nota preliminară»), uitând că «revolutio 
înseamnă "întoarcere înapoi”, în timp ce reactio este 
"facere din nou", "schimbare", "primenire"»; şi îi incită 
pe acei nonconformişti care bâjbâie să (re)descopere 
temeiurile şi sensul firesc al lumii în care trăim, 

Inainte de a face câteva considerații cu privire la 
valoarea textelor şi actualitatea temelor puse în discuţie, 
îmi voi îngădui să zăbovesc asupra calității editoriale a 
acestei apariţii (pe care am căutat s-o definesc prin chiar 
titlul recenziei de față). Este de neînțeles cum o editură cu 
tradiție şi bun renume precum «Dacia» a putut produce 
şi pune pe piaţă o asemenea ediţie dezastruoasă sub 
aspect tehnic, lipsită de cele mai elementare rigori 
editoriale?. De la jenanta copertă întâi (de concepție mai 
mult decât primitivă) pe care tronează, ca pe un magazin 
ProTV, fotografia autorului (mă îndoiesc că d-l Codrescu 
— a cărui poză nu-mi amintesc s-o mai fi văzut reprodusă 
pe undeva, în atâţia ani de activitate publicistică — avea 
nevoie de o asemeneaieftină şi de prost-gust «publicitate» ) 
şi până la punerea în pagină complet aberantă (adevărată 
mostră de oligofrenie profesională), totul este făcut 
anapoda și demântuială: dedicaţia (către scriitorul Marcel 
Petrişor) aşezată meschin pe dosul paginii de cuprins; 
pagini cu distanța între rânduri inegală; spaţii libere 
lăsate fără nici un rost în partea de jos a unor pagini; 
cuvinte scrise — pe unu! şi acelaşi rând — când mai 
îngrămădit, cînd mai distanțat, pentru a se evita (de ce 
oare?) despărțirea în silabe; un caracter de literă de-a 
dreptul grosolan (pe care anumite sublinieri ale autorului 
abia se pot observa, probabil şi din cauza hârtiei proaste); 
textul împins până pe ultima pagină, deasupra casetei 
tehnice etc. Dincolo de prejudiciile aduse autorului (la 
rândul său editor!), a cărui indignare este mai mult decât 
de înţeles, Editura Dacia şi-a prejudiciat grav. propria 
imagine. Îmi pare rău pentru directorul ei, d-l Radu 
Mareş, scriitor şi editor altminteri respectabil, dar, cu 
încă două-trei «accidente» de acest gen, «Dacia» riscă, 
dacă nu falimentul, în orice caz alunecarea (nemeritată, 
totuşi) într-o penibilă submediocritate. Chiar în condiţii 
de acută criză financiară, o editură serioasă trebuie să-şi 
respecte colaboratorii, cumpărătorii de carte şi... pe sine 
însăşi, Nu ştiu cum ar putea decurge lucrurile în continuare, 
dar sper că Editura Daciava găsi o modalitate de a repara 
această gafă şi de a preveni altele asemănătoare, 
recăpătându-şi prețuirea tuturor”, sub girul moral. şi 





i Răzvan Codrescu, Exerciţii de «reacționarism Între z60n 
politikân şi homo religiosus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 
999, 128 pagini, preț neprecizat. 
) Dintr-o Piocată greu scuzabilă) eroare redacțională, în 
Ipe de «săexalte», în volum apare «săexcite» (v.pag. 7, nota)! 
«Artizanii» direcți ai acestei «performanțe» sunt cu grijă 
nominalizați în volum: Călin Stegerean (coperta), Monica 
Cremene (redactor), loan Rusu (tehnoredactor)... Trei, 
amne, şi toți trei! ' 
Inclusivad-lui Codrescu, care-şi încheia «Nota introductivă» 
(v. pag. 8) cu aceste cuvinte ce mi s-au părut (din câtil Cunosc) 


arene mată cai mai adesea "molar, ÎN vera apreița 
careia 


Cim păcate, Oredania și orimdemiurrul pură curtarata 
ndanas (fe Gr namirmicate, fe dn bndergaariits). mrd 
când corâuma ri] atm datiberiă. sa simaa tării ai o stă 
cerb aia astra cea drtre roage și cadiri (chenaoa venă 
irpul Smm tinte cara umeazii Câdl pradă 
(merite ati teama ca "turmei orodii decanagirii fă 
endare de ai feri Dumase) mu pre mil de vina 


intelectual al d-lui Radu Mareş şi al proaspătului patronat 
(editura s-a privatizat, pare-mi-se, la începutul acestui an). 

Din fericire, cartea este salvată, cred, prin valoarea 
intrinsecă a textelor şi prin actualitatea problemelor puse 
în discuţie, cel puțin din perspectiva simpatizanților dreptei 
sau a acelei categorii de public căreia autorul mărturiseşte 
ai se fi adresatcu predilecție: «...m-am ispititsă ofer câteva 
puncte de meditație mai degrabă celor cu atitudini încă 
nedefinite. Nu să-i conving, ci doar să-i pun pe gânduri. 
Adevăratele convingeri nuvindin afară, ci cresc dinlăuntru, 
după o "logică" numai de Dumnezeu ştiută. Cu această 
singură condiție: săfie omul treaz, adică "pus pe gânduri”...» 
(paginile 7-8). 

Autorul (n. 1959)a devenit, cutimpul, o voce autorizată 
a dreptei trâdiționale româneşti, în răspărul unei generații 
crescute în plin delir stângist. Echilibrat, fără complexe şi 
temeinic informat, el s-a dovedit un critic pertinent şi lucid 
al diferitelor ideologii stângiste, dar mai ales al principiilor 
laicist-cosmopolite şi materialist-utilitare ale acestora. Nu 
a cruțat, pe de altă parte, nici devierile sau exagerările 
dreptei, fiind incomod nu numai ca adversar, dar şi ca 
prieten, întotdeauna, însă, cu o bună-credință care nu cred 
că-i poate fi pusă la îndoială. Cititorii constanți ai Punctelor 
cardinale o ştiu la tel de bine ca mine. 

Exerciţiile de «reacționarism» (reunind 26 de texte 
publicate mai ales în Ziua şi în Puncte cardinale, cu unele 
fireşti ajustări şi adaosuri la introducerea în volum) continuă 
şi adâncesc problematica dezbătută în cartea sa de debut, 
Spiritul dreptei”. S-ar impune, cred, ca ambele cărți să fie 
republicate, la un moment dat, într-un singur volum. Ca şi 
cartea precedentă (din care se reiau 3 sau 4 texte, nu fără 
modificări), «cartea de față nu vorbeşte atât despre o 
dreaptă care a fost, cât despre una care s-ar cădea să fie. Nu 
atât despre o dreaptă politică, a acțiunii imediate, cât 
despre una spirituală, a vegherii neîntrerupte. Nu atât 
despre o dreaptă a soluţiilor conjuncturale, cât despre una 
rânduielilor eterne» ”. 

Deşi textele din acest ultim volum nu par orânduite 
tematic, ele au totuşi o înlănțuire logică şi o unitate uşor 
sesizabile la o lectură atentă. In toate, sau aproape în toate, 
sunt scoase în evidență şi «reabilitate» principiile 
fundamentale ale Dreptei în general şi ale Dreptei 
tradiționale româneşti în special (tradiție, spiritualism, 
naționalism, realism etc.), confruntate mereu cu 
«provocările» actualității. Punând în evidență aceste 
principii, pe care se fundamentează Dreapta autentică, nu 
cea retorică şi conjuncturală (ce adeseori nu-i decăt o 
stângă recondiționată), autorul se străduieşte şi reuşeşte să 
le prezinte în esența lor vie şi creatoare, făcând o netă 
distincție între tradiție şi tradiționalism, ortodoxie şi 
ortodoxism, naționalismul firesc şi naționalismul retoric 
şi exclusivist. 

Aşa, de exemplu, prezentând diferențele dintre tradiție 
şi tradiționalism sau «apucătură» («apucătura fiind o 
formă curentă a tradiționalismului prost»), el spune: 





sincere: (Am răspuns, în felul acesta, unei solicitări mai vechi 
a Editurii Dacia, căreia îi păstrez neconvenţională considerație 

i simpatie»... h 

Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, 
Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, 200 pagini. 

Spiritul dreptei... pag. 5. 


«Tradiţia este o. realitate întotdeauna vie, dinamică şi 
organică, dacă un dat tradițional îşi pierde aceste atribute, 
atunci nu mai avem de-a face cu o tradiție propriu-zisă, 
ci doar cu o simplă relicvă a trecutului... Aceasta este şi 
diferența fundamentală între Zradiţie şi tradiționalism. 
prima este memorie creatoare, al doilea este memorie 
osificată. Orice tradiţionalism riscă, în ultimă instanță, să 
se constituie într-un cimitiral Tradiţiei, într-un formalism 
rigid şi dezgustător, precum cel al fariseilor din vremea 
lui lisus» (pag. 25). Deşi nu agreez abuzul de citate, nu 
mă potabține să nureproduc şi sfârşitul acestui edificator 
eseu: «Căderea Tradiţiei în apucături este semnul morții 
sufleteşti a unui neam -— o formăde scleroză comunitară... 
Urgenţa acestei vremi ar fi să ne (re)descoperim tradițiile 
şi să ne cenzurăm apucăturile. Să ne asumăm trecutul/ 
memoria în spirit, nu în literă... Să părăsim idolii tribului 
pentru Dumnezeul Cel Viu, Care este Alfa oricărei 
tradiții şi Omega oricărei apucături» (pag. 27). 

De asemenea, în mai multe dintre eseurile din volum, 
e repusă în discuție problema naţionalismului, care, «în 
sensul lui firesc, nu reprezintă decât conştientizarea, 
asumarea, apărarea şi valorificarea creatoare a unei 
identități supraindividuale obiective» («Naţiunile şi bunul 
Dumnezeu»). Autorul analizează cauzele care au dus, în 
acestveac, la compromiterea nemeritatăa naţionalismului 
autentic şi legitim, până la identificarea lui abuzivă şi 
tendențioasă, de către ideologiile stângiste şi mondialiste, 
cu şovinismul (xenofobia, rasismul). «Naționalismul — 
spune autorul, reluînd anumite consideraţii din Spiritul 
dreptei — nu este, cum se crede, doar o atitudine politică 
între altele; el înseamnă valorificarea la toate nivelurile a 
specificului național al unei etnii date, actualizarea 
creatoare a tradiției, expresia sincronică a unei diacronii 
legitimante» (pag. 56). in opinia sa, «tendinței dizolvante 
de uniformizare mondialistă, ce ameninţă să prefacă 
lumea într-o masă amorfă şi sterilă... i se poate răspunde 
numai printr-o contra-tendință de recuperare şi armonizare 
practică adiferenţelor specifice —singusa în conformitate 
cu ordinea ontologică şi cu raţiunile ultime ale lumii lui 
Dumnezeu» («ordinea firească a lumii lui Dumnezeu» 
este un adevărat refren al scrisului său). 

Bineînţeles, în volum sunt abordate multe alte teme, 
atât politice, cât şi spirituale (zoon politikon şi homo 
religiosus fiind, în realitate, două ipostaze complementare 
ale «omului istoric»). Aş semnala mai cu seamă 
rechizitoriul «idealismului materialisb> («Sensul unei 
resurecții...»), definirea «adevăratului europenism» («În 
căutarea Europei pierdute», «A fi european» — texte 
strâns legate de «Icoana Europei creştine» din volumul 
Spiritul dreptei...), poziția fermă împotriva 
antieminescianismului mistificator («Oboseala de 
Eminescu») sau, în special spre sfârşitul volumului, 
punerea în discuție a unor probleme vitale ale 
creştinismului la acest sfârşit de veac şi de mileniu 
(inclusiv raportul acestuia cu democrația). 

In orice caz, dacă fie şi numai răsfoirea acestui 
volum va reuşi să-i «pună pe gânduri» măcar pe unii 
dintre cei ce se vorîncumeta să-l deschidă, atunci editarea 
lui, chiar în condiţiile gafei editoriale care-l umbreşte atât 
de surprinzător şi de nemeritat, nu va fi fost de prisos. 


Demostene ANDRONESCU 


Caini 40) Demian At Ci tat ca MIA ARCA ca 2 raci 0 
ae ; Ea a ț cae Pe 
t anapoda şi de mântuială...! 


> Pai a eg Sas ă 


voia hi Gommazan, wndale Dn Greruilale ca ume în) prn 
unitatea ni și Mumoand prin Cveruzalea ci, mărnatiină 


senină pai rau Grim SCapia rac corp 788 În Mira, Pas bine 


Ad să 1 ua atămma de git o pâttră da moră și să tn arda în 


CODRESCU 
EXERCIŢII DE 
„REACȚIONARISM” 


DACIA 








» Lă 
antueni Gurtetatat (oripuate pi mancarii VADA: v. reemaza edi 
pt de € e aa Net întregi 1907, pe. 12 
11%. 


s 








Î 
| 





PAG. 8 NR. 5/101 Mai'99 


Ceea ce se vede trebuie mărturisit la timpul potrivit. 
Precumi-a explicat Sfântul Calinic unuia dintre ucenicii 
săi: “ Fărul men, mulţi sunt din călugări şi nureni numai 
cu numele creştini, iar cu viața şi faptele sunt departe de 
adevărul creştinătăţii; de aceea la unii ca aceştia nu ai 
voie să le arăţi ce ai văzut la mine; iar pe cei ce-i vei 
cunoaşte că sunt buni creştini şi cred în darul şi puterea 
lui Dumnezeu, ai voie de la mine să le arăţi şi să Scrii, 
numai după ce mă voi duce din această lume trecătoare” 

In textul ce urmează voi dezvălui doar o parte din 
minunile Sf. Calinic - şi anume, ceea ce s-a făcut public 
prin monahii de la Sf. Mănăstire Cernica. Pentru restul, 
nu Sunt vrednic şi nici autorizat să vorbesc. 


(urmare din numărul trecut) 


Poze 


„7 VOCHIUL BISERICII 22 
„> MATINAINTE 


VAZATOR 

Incepând cu anul 1829, starețul Calinic de la Cernica 
intră într-o altă relație cu Divinitatea, relație caracteristică 
aleşilor. Pentru evenimentul petrecut atunci, nu cunosc o 
relatare mai autentică decât aceea a tradiţiei; 

“Într-o dimineaţă din luna iulie 1829, după utrenie, Sf. 
Calinic citea liniştit în chilia sa icoaselele acatistului Sf. 
Nicolae; şi cum citea aşa, pe la icosul al VI-lea, şi-a simţit 
pleoapele îngreunate, că era ostenit de privegherea cea de 
peste noapte şi, vrând să se odihnească puţin, a adormit. Şi i 
s-au arătat Sf. Nicolae îmbrăcat în veşminte strălucitoare 
arhiereşti, împreună cu Marele Mucenic Gheorghe purtătorul 
de biruință, în hainele lui ostăşeşti, iar, mai în urma lor, 
fericitul întru pomenire starețul Cernicăi, Gheorghe. «Scoală- 
te, i-a zis Sf. Jerarh Nicolae, şi să zideşti în ostrovul cel mic o 
biserică în numele Sf. Mucenic Gheorghe». «Noi îți vom 
trimițe tot ce-ţi va trebui», a zis Sf. Mucenic. lară starețul 
Gheorghe a adăuoat: «Să n-ai nici o îndoială în inima ta!y. 

Acestea zicând, s-au depărtat de la dânsul. Şi deşteptându- 
se cuviosul Calinic, s-a închinat şi a început să citească mai 
departe icoasele acatistului, de unde le lasase, până la sfârşit. 
ŞI, îmbrăcându-şi rasa, a trecut puntea în ostrovul cel mic, la 
Pimen, părintele său duhovnicesc, şi l-a întrebat dacă nu 
cumva vedenia avută va fi fost vreo nălucire diavolească, 
Acesta i-a răspuns; «Nu, fiule, nu este o nălucire diavolească, 
ci adevărată vedenie dumnezeiască, pentru că şi mie mi s-au 
arătat de trei ori în această noapte aceşti trei bărbați, zicându- 
mi să începi lucrul cât mai curând. Tocmai mă îmbrăcam să 
vin să-ți spun cele poruncite de ei”, 

Acolo, în ostrovul cel mic, zis al Sf. Gheorghe, existau 
câteva chilii, printre care şi aceea fostă a stareţului Gheorghe 
- remarcabilul călugăr care, odinioară, jucase un rol esenţial 
în transformarea tânărului creştin Constantin în monahul 
Calinic, Mai exista, de asemenea, o bisericuţă cu hramul Sf. 
Gheorghe, ridicată de un anume Dan Braşoveanu, Aici hotări 
Sf. Calinic să zidească noua biserică. 

Banii necesari i-au venit din senin, precum îl anunţase 
Marele Mucenic în vedenie, Inainte de anul 1821, o parte din 
boierii pământeni, conspirând contra fanarioților, strânseseră 
o sumă serioasă. Au încredințat-o arhiereului loanichie, cu 
legământ că, dacă eşuează conspirația, jar ei sunt nevoiţi să 
fugă, să se zidească o biserică. 

Deşi fanarioții fură izgoniți (din pricina simpatiilor lor 
eteriste), acei boieri complotişti - între timp daţi pe față - se 
exilaseră în străinătate, 

In anul 183|, izbucnind holera în Valahia, arhiereul 
Ioanichie a luat decizia de a zidi biserica. EI a completat suma 
strânsă, cu propriile sale economii, şi a plecat la Cernica, dând 
toți banii Sfântului Calinic. In anul 1832 Sfântul începe 
zidirea bisericii poruncite, care fu gata în 1836. Doi ani mai 
târziu, pe data de 18 ianuarie 1838, un cutremur mare loveşte 
zona Bucureştilor, iar biserica proaspăt tâmosită se dărâmă. 
Dar Calinic nici nu crâcneşte, În 4 ani el o va zidi din nou, cu 
ziduri groase şi puternice, ca de cetate, şi cu chilii de jur- 
împrejur. Această biserică, sfințită în anul 1842, dăinuie 
intactă până în ziua de azi, 

Ridicarea acelui sfânt locaș, în ciuda tuturor adversităților, 
a impresionat mult întreaga obşte creştină. lată de ce, în 
acatistul Sf, Calinic, la icosul a! IV-lea, stă scris: “Astfel ai 
clădit o nouă biserică în cinstea Marelui Mucenic Gheorghe, 
deși erau cutremure și răzmerițe, lăsându-ne învățătură să 
avern credință peste toate îndoielile”, 

Dar Sf. Calinic nu s-a oprit la acea ctitorire, Între 1846- 
18438, el zideşte încă două case ale lui Dumnezeu: biserica din 
schitul Pasărea şi cea din satul Bueşti (care ținea de Sf, 
Mânăstire Cernica), Aici, la Bueşti, e] seamănă în mijlocul 
câmpului, spre uluirea țăranilor, A fost, astfel, primul care a 
arătat rolul protector complex al salcâmului în Bărăgan, iar 
metoda lui a devenit astăzi clasică, 

Însă acțiunile acestui om înduhovnicit stârniseră deja 
mânia forțelor ostile lui Dumnezeu. Prima dărâmare a bisericii 
















PUNCTE CARDINALE 





EX mi i bd i > CA 





DE LA CERNICA 


Sf. Gheorghe a fost un semn limpede că împotriva lui Calinic 
se pregăteau lovituri mari. Neputând să-l ucidă în taptele sale, 
Satana a hotărât să-i ia viaţa. 


Aare 


uzuale prin care căul îl atacă pe un om îmbunătățit este prin 
apropiații aceluia, care cad aidoma lui luda. Pe la anul 1849, 
unul dintre oamenii aflați în preajma starețului Calinic reuşeşte 
să-l otrâvească. Substanța și doza erau fatale, iar Sfântul ajunge 
efectiv pe moarte. La recomandarea sa, obştea din Cernica îşi 
alege chiar şi un alt stareţ, în persoana cuviosului Veniamin 
Catulescu. 

Retras în chilie, Calinic se chinuia ziua şi noaptea, 
aşteptându-şi sfârşitul. Unica lui armă rămăsese rugăciunea, iar 
unica lui nădejde era Dumnezeu. Către Acesta strigă el, într-un 
moment de durere sfâşietoare:*“ Doamne, Dumnezeul mântuirii 
mele, nu credeam şi nu doream să mor otrăvit!”, 

Şi iată, atunci, văzând chinurile dreptului său şi bucuria 
Satanei, care se credea de neînfrânt, Dumnezeu a hotărât să 
intervină direct şi pe înțelesul tuturora. El nu a decis doar să-l 
scape pe starețul Calinic, ci să-i rezerve și un rol de nebiruit 
întru edificarea Bisericii. lată cum ne descrie tradiția acest 
moment crucial din destinul Sfântului: “Şi îndată a auzit un glas 
tainic, spunându-i: «Nu vei muri de otravă, scoală-te şi fii 
sănătos, că nu după mult timp ai să fii Episcop la Râmnicul 
Vâlcea, unde ai să îndreptezi Biserica şi clerul, care este în 
scăzămânb). Şi odată cu acel glas tainic, s-a pomenit sănătos cu 
desăvârşire; şi sculându-se, s-a dus în biserică. Era vremea 
când călugării cântau rugăciunile de miezul nopții. 

Văzându-l monahii că se aşează sănătos în strana sa, s-au 
minunat. După sfârşitul slujbei s-au dus cu toții la chilia 
Sfântului şi l-au întrebat: «Ce minune este aceasta şi cum de eşti 
sănătos?» ar el le-a spus cu de-amânuntul ceea ce a auzit de la 
acel glas tainic şi toţi părinții s-au bucurat şi au dat laudă lui 
Dumnezeu”. 

Evenimentele se vor desfășura exact precum. fuseseră 
prezise, În anul 1849, prin convenția de la Balta Liman, este 
numit domn al Valahiei Barbu Ştirbei. Acesta, considerat de 
cler “tom luminat şi bun gospodar”, s-a îngrijit îndeaproape de 
Biserică. Una dintre primele sale hotărâri a fost numirea de 
episcopi în scaunele văduvite, La 14 septembrie 1850, 
arhimandritul Calinic de la Cernica e ales în scaunul de Episcop 
al Râmnicului, 

Trebuie precizat că Sf. Calinic s-a acomodat anevoie cu 
alegerea. Relativ de curând, respinsese o ofertă a lui Alexandru 
Ghica, care l-ar fi dorit Mitropolit. Acest stareţ înduhovnicit nu 
voia să-și părăsească mănăstirea. Totuşi, din pricina poruncii 
lui Dumnezeu, Care»! scăpase din ghearele chinurilor, Calinic 
acceptă. 

Despărțirea arhimandritului de Sf. Mănăstire Cemica a 
fost sfăşietoare pentru inimile tuturora, lată relatarea unui 
călugăr, martor ocular: “Şi când a fost să plece din Cernica, a 
poruncit să tragă clopotul cel mare, să se strângă toți părinţii în 
biserică (...), ŞI după ce s-au strâns țoți în biserică, a venit și el 
înconjurat de cuvioşii părinți duhovnici şi de alți părinți evlavioşi 





(...) şi le-a citit rugăciunea de iestăciune şi apoi a început să le 
facă cuvânt de învățătură (...) Şi aşezându-se în strană, i-au 
sărutat mâna toţi părinţii, plângând după dânsul (...) Şi după 
otpust au ieşit toţi din biserică şi sunetul clopotelor făcea pe 
tot muritorul să scoată lacrimi, chiar din inima cea mai 
cerbicioasă”. 

Dincolo, însă, la Craiova (unde se mutase Episcopia 
Râmnicului), clopotele trăgeau a veselie, jar mulţimea 
credincioşilor cânta: “Valahie, saltă şi te veseleşte/ Că, iată, 
Calinic cel prea blând soseşte”, 

Trebuie să fi fost o experienţă cu mult tâlc acest drum 
care a început cu lacrimi şi s-a sfârşit cu urale. 






ai te Caz 

Când Sf. Calinic era ales 
traversa o perioadă extrem de critică: la 27 martie 1847 un 
incendiu mistuise biserica Episcopiei din Râmnicu Vâlcea, 
astfel încât - în disperare de cauză - scaunul fusese mutat la 
Craiova. Văzând acestea, Sfântul începu, chiar din ziua 
următoare sosirii sale, o extraordinară lucrare de ctitorire, 
care va transforma dioceza, în doar 17 ani. Condacul 9 şi 
icosul 9 al acatistului său descriu această lucrare în termeni 
foarte lapidari: “Cu râvnăai împodobit Biserica lui Hristos, cu 
pravili de sfântă viețuire, cu şcoli, tiparniţe de cărți, toate spre 
mântuirea noastră şi lauda Domnului (...)// Ai zidit de asemenea 
biserici, spitale, schituri şi mănăstiri, unde cât mai multe 
suflete să găsească luminarea cea întru Sf. Duh...” 

Pentrua înţelege anvergura operei lui Calinic, e suficient 
să privim starea duhovnicească actuală a României. Există 
două mari centre duhovniceşti: Neamţul, cu Sf. Mânăstire 
Sihăstria, şi Vâlcea, cu Sf. Mânăstire Frăsânei. Frăsâneiul, în 
forma contemporană, este ctitoria lui Calinic, nu numai în 
ceea ce priveşte construcția, cât şi în duh, prin statomnicirea 
regulamentului athonit. Monahii de la Frăsânei se pretind - şi 
foarte probabil sunt - continuatorii direcți ai isihasmului 
practicat de Sf. Calinic. Rezistența spirituală a eparhiei 
Râmnicului, măreţia ei din vremurile noastre, toate aceştea se 
datorează lucrării ziditoare a lui Calinic; mai precis: jucrării 
Sfântului Duh săvârşite prin acel umil şi blând călugăr de la 
Cernica. 

Aidoma marilor ziditori ai lui Hristos, Calinic acţiona cu 
o eficiență de necrezut în situaţii de criză. Astfel, el 
reconstruieşte Episcopia din Râmnicu Vâicea în anul 1854, în 
plin război dintre ruşi şi turci, când turcii tocmai invadaseră 
Oltenia. Sfântul primise poruncă să se întoarcă imediat la 
Bucureşti cu arhiva Episcopiei; dar el pleacă în Vâlcea şi - 
împotriva oricărei logici - începe să reclădească biserica 
episcopală, bolnița (adică spitalul) şi seminarul. La fel de 
incredibil, acțiunea reuşeşte deplin şi se încheie în doar2 ani. 
Pe data de 3 noiembrie 1856 totul era gata. 

Într-o altă stare conflictuală, de altă natură, a fost ctitorit 
Frăsâneiul: pe vremea lui Alexandru loan Cuza, cu un an 
înainte de secularizarea averilor mânăstireşti. Mare 
francmason, Cuza nu-i agrea deloc pe ortodocşi; totuşi 
întâlnirea cu Sf. Calinic l-a copleşit în asemenea măsură, încât 
a hotărât să excepteze proaspăta Mânăstire Frăsânei de la 
secularizare. Astfel, în plină epocă liber-cugetătoare, Calinic 
a ridicat nestingherit un bastion al Ortodoxiei, pe care ulterior 
nimic - nici măcar regimul comunist - n-a reușit să-l corupă. 

Tradiţia bănuieşte că în aceste lucrări ale sale Sfântul 
acționa după povaţa directă a lui Dumnezeu. Este o bănuială 
întemeiată, deşi aici nu ni s-au păstrat mărturii privind vedenii 
sau semne aparte. 


iama a 
ÎNC RPea rm: 






arhierească şi pastorală a Sf. Calinic în eparhia Râmnicului 

este un şir de fapte miraculoase. Când l-a salvat de la moarte, 

Dumnezeu i-a dăruit lui Calinic puterea pomenită în 
Evanghelii, cea cu care fuseseră investiţi apostolii: ““Tămăduiți 

pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morți, curățiți pe cei leproşi, 
pe demani scoateți-i” (Matei 18; 8). Tradiţia monahală susține 
că Sfântul, care practica isibasmul, se învrednicise cu harul 
luminii taborice, după cum zice icosul 6 al acatistului său: 
“Bucură-te, cel învrednicit de Lumina Schimbării la Faţă”. 
Desigur, dobândirea Luminii corespunde unui nivel de 
îmbunătățire spirituală atât de înalt, încât celelalte puteri se 
subînțeleg de la sine. Totuşi, rare suntexemplele, chiar printre 
sfinți, de oameni care au reuşit să păstreze harul Luminii după 
ce au ieşit din izolare. Deşi, ca Episcop, Calinic acționează 
energic în lume, harul de putere nu i-a fost luat. Icosul al 7-lea 
din acatist îl numeşte pe acest Episcop: “fulger de har”; şi nu 
cred că aş fi putut găsi o exprimare mai adecvată. 

În cele ce urmează, v-am pregătit descrierea câtorva 
dinire darurile şi minunile St. Calinic. Sunt dintre cele mai 
cunoscute şi - desigur = despre care se poate vorbi. 

Va urma) 
RADU COMANESCU 












| 


lu Ia îi na 


Str 





o ATRIEE un biia i 


TIT 77 __———— 








"> —” 77 —————— .——— —— 1... 


> 












(urmare din numărul trecut) 


Consider că studiul lui despre iertarea creştină 
este foarte bun. În lupta dintre religie şi filosofie, dintre 
credință şi necredinţă, cel mai adesea s-a afirmat că 
religia creştină este biruinţa celor slabi asupra celor tari. 
Nietzsche este reprezentantul cel mai puternic şi cel mai 
periculos, prin arta demonstraţiei, dintre toți aceşti 
susținători ai teoriei. 

Nae Ionescu scrie: “Religia celor slabi? Religia 
sclavilor? A, nu! Mai degrabă a eroilor” (p. 62). 

Apoi continuă săarate că numai omul care nu mai 
cere nimic pentru el este un adevărat creştin. Cine nu mai 
există pentru el, cine şi-a omorât ambițiile şi poftele 
frupeşti, acela este cu adevărat creştin. 

Iertarea creştină îşi are două surse: una în 
învățătura lui lisus, Care a spus să iertăm de şaptezeci de 
ori câte şapte, ceea ce ar echivala, în simbolica iudaică, 
cuun număr infinit, şi, adouasursă, înatitudinea practică 
a Mântuitorului, Care, pe cruce fiind răstignit, Şi-a iertat 
Chinuitorii. Această atitudine nu este una de sclav, ci de 
erou. Sunt de acord cu Nae Ionescu. Răul se face cu 
uşurinţă, fărăefort; bineleil făcicu sacrificiu, curenunţare. 
Renunţarea implicăeroism. Practicade fiecarezi confirmă 
adevărul teoriei profesorului, fără a mai fi nevoie de 
argumentare teoretică. 

Citez: “Căci tocmai asta este şi sublim în religia 
noastră: desrădăcinarea subiectivismului şi a sentimen- 
talismului, obişnuit să centreze toate întâmplările asupra 
noastră înşine şi punerea noastră absolută în slujba unei 
realităţi transcendente nouă " (p. 63). 

Cred că nu este eroism să ierți atunci când o 
insensibilitatea accentuată te face să nu simți jignirea; 
eroismul începe acolo unde firea este înfrântă, durerea 
înăbușită, jignirea anulată cu efort şi ura transformată în 
iubire. Încercaţi să iertaţi şi să iubiţi pe vrăjmaş şi vă veţi 
convinge! Personal, am încercat şi încerc mereu. Este 

foarte greu, de multe ori imposibil. Este această strădanie 
atitudinea unui om slab? Poate fi ea consecința unei 
nepulințe, Sau a unei vitejii? 

Iertarea esteunactmoralporuncit de lisus, afirmă 
profesorul mai departe, dar ea este, totodată, şi o bună 
metodă terapeuticăpentruprelucrarea noastră. Uneroism 
cu consecințe personale şi cu imense consecințe sociale. 

Legală de iertare, şi ca o cauză adâncă a ei, este 
iubirea. Şi Nae lonescu face distincția dintre iubirea ca 
erosşi iubireaca agăpe. Primasereferă la iubirea dintre 
un bărbat şi o femeie, nu neapărat la cea sexuală, cea 
de-a doua este de natură profund cristică. Este iubirea 
care L-a determinat pe Dumnezeu să Se întrupeze, căre 
L-a făcut să Se răstignească pentru noi oamenii şi despre 

care El Însuşi a spus: “Aceasta este porunca Mea: să vă 
iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi. Mai mare 
dragoste decât aceasta nimeni nu are: viaţă lui Să şi-O 

pună pentru prietenii săi” (loan 15; 12-13). Iubirea este 
o poruncă divină absolută. Ea face parte din 
comandamentele tuturor bisericilor creştine. 

Ceea ce aş vrea să vedem împreună acum este 
modul în care Nae Ionescu înțelege Ortodoxia, cum o 
consideră el în raport de celelalte confesiuni creştine, 
care este criteriul lui de evaluare a Ortodoxiei, pe plan 
sentimental şi obiectiv. 

Articolul de care ne ocupăm este intitulat Chiar 
“Ortodoxia”. El porneşte de la o întâmplare tragică, 
incendiul de la Biserica din Costeşti-Argeș, chiar în ziua 
de Paşti. Atunci, pe lângă lacrimile vărsate, au fost 
imvocate şi unele minuni care au avut loc, dintre care cea 
mai importantă era considerată aceea că Evanghelia nu 


a ars. | 
Nae Ionescu pleacă de la câteva considerente 


D.C. AMZĂR 


Dumitru Christian Amzăr s-a născut 
pe 21 octombrie 1906, în comuna Cerşani, judeţul 
Argeș, Distins filosof, format și afirmat în România, a 
fost silit de evenimente să trăiască în Germania, 
începând din 1940. S-a stins din viață pe 10 martie 
1999, la Sigmaringen. PVSI 
După ce își făcuse studiile liceale la Piteşti, a 
urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a 
Universității Bucureşti, fiind unul dintre cei mai fideli 


discipoli ai profesorului Nae Ionescu. Şi-a desăvârşit 


a 












x Re 
A 
| 





OhIODOăJă 
LUJ 
RAE JONESCU 
ddd 





negative care ar duce iu blamarea lui Dumnezeu: de ce a 
ars tocmai Casa Domnului şi de ce tocmai în Ziua de Paşti? 
Dece să fie arşi în chinuri copii inocenți, bărbaţi şi femei, 
tocmai atunci când ei veniseră la biserică să celebreze 
bucuria Învierii lui Dumnezeu? Mimmea cu Evanghelia 
care nu a ars nu este 0 minune adevărată, deoarece cărțile 
groase, mai ales cele cu coperte metalice, nu ard decât 
foarte greu. Pentru un om cu credință slubă, pentru unul 
care îşi sprijină relația cu Dumnezeu pe principiul 
avantajelor reciproce, pe do ut des, lucrul ar părea de 
neînțeles şi chiar scandalos. 

Catolicismul se întemeiază mai mult pe raportul 
juridic dintre Dumnezeu şi om, Respectândporuncadivină, 
aducând ofrande şi zidind spitale sau alte instituții bune, 
Dummnezeute răsplăteşte proporțional cu valoareamaterială 
a binefăcerii. 

Protestantismuil, pe de altă parte, caută să explice 
rațional deciziile divine, pentru că el s-a născut ca o 
confesiune care a căutat să introducă rațiunea umană în 
rațiunile divine. 

“Transpunerea în forme raționale a existenţei a fost 
extinsă până dincolo de limitele veacului şi omul are 
pretenția să impună legea hui de înţelegere a Absolutului, 
încadrându-l în cele patru principii ale logicei” (p. 69). 

În ceea ce priveşte Ortodoxia, el vede că noi ne 


(Pauine-ae. .. Caan 0e. (Pruine-oe.-. Pauine-ee, .. Pauire-ae. -. Caune-ae.. Piuine-oe. .. 


studiile filosofice în Germania, între 1932-1934, în 
preajma lui Martin Heidegger; titlul de doctor în Filosofie 
îl va obţine în 1958. 

S-a afirmat, alături de un valoros grup de intelectuali 
din generaţia sa, printre care trebuie enumerați Ernest 
Bernea și Vasile Băncilă, în paginile revistei Rânduiala. 
A tradus în româneşte din Immanuel Kant şi a colaborat 
cu colectivul care a editat postum, în anii războiului, o 
parte din cursurile profesorului Nae Ionescu. 

Numit în 1940 ataşat cultural al României la Berlin, 
împrejurările îl obligă să rămână în Germania, unde, 
după3 ani de domiciliu obligatoriu la Allgau, a funcționat 
ca lector de Limba română la Universitatea din Munchen, 


Mai '99 NR. 5/101 PAG. 9 


întemeiem pe: “Nenţelese suni căile Tale, Doamne , 
acceptând cu o înţelegere calmă şi senină, dar nu 
resemnală, ci activă, deciziile lui Dumnezeu. Ortodoxia 
mu se sprijină exclusiv pe minune, ci pe prezența lui 
Dumnezeu în inima omului. Ummili şi convinşi căraţiunile 
divine sunt altele decât cele umane, creştinii ortodocşi 
acceptă încercările la care Dumnezeu îi supune, Cu 
comingerea că EL îi încearcă pe cei pe care îi iubeşte şi 


fac din încercările la care sunt supuşi scară pe care 


Dumnezeu, milostiv, le-o întinde pentru înaintarea către 
Ierusalimul ceresc. 

Un important capitol, atât din Biserica Ortodoxă, 
cât şidincea Carolică, o constituie Tradiția sau Predania. 
Nu există nici o formaţiune socială, nici o instituţie, fie şi 
numai din persoane, care să poată înscrie pe hârtie toate 
elementele de existență. Totdeauna va rămâne ceva care 
nu va putea fi scris, totdeauna va exista un plus care se 
transmite neschimbat, fără a fi consemnat în acte, şi care 
constituie tradiția sau predania. 

O învățătură, mai ales una atăt de complexă şi 
totală cum este învăţătura creştină, nu se limitează numai 
Ia legile date, ci este învățătura trăită. Ea are o bogăție 
care poale fi numai simțită şi transmisă din gură în gură, 
ca o predanie. Ea devine o învățătură rodită şi rodul ei 
poatefidezece, de treizeci, sau deo sută de ori, cum Însuşi 
Iisus o spune în pilda Semănătorului. De aceea, pentru a 
seevitaocreşterestrâmbăa Tradiţiei, Sinoadele ecumenice 
au formulat reguli menite a o feri de abateri. Toate 
fenomenele de trăire şi rodire creştină, care nu ar putea 
fi încadrate numai în ceea ce avem în Sfânta Scriptură, 
dacă sunt conforme învățăturii lui Hristos, Constituie 
Tradiţia. 

Nae Ionescu spune, încercând să argumenleze 
valoarea Tradiţiei: “Căci învăţătura nu este un adevăr pe 
care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi pe O tablă 
de aramă şi l-a pus undeva sub un clopot de sticlă, ca să 
se uite lumea la el şi chiar să i se închine. Ci mai curând 
ca o sămânță care este pusă în pământ, încolțeşte şi dă 
roade" (pp. 70-71). 

Nae lonescuestechinuit deraportul dintre credință 
şi rațiune. Dintre religie şi teoriile moderne ale 
psihanalizei. Este firesc să fie aşa, pentru că, în filosofie, 
el lucrează culogicaşi, caunfilosofcare a depăşi! limitele 
rațiunii şi a zburat mult mai departe, în spațiul mistic al 
credinței, el caută să valorifice rațiunea la locul ei 

Rațiunea este analitică şi analiza distruge. Nu se 
poate analiza ceva fără a-l descompune în elementele lui 
constituente, şi această analiză echivalează cudistrugerea 
întregului. Sinteza este cea care creează. “Rațiunea - 
spune el - îmbucătățeşte universul; ea desfăce şi despică 
totul şi numai în mintea purtătorului de Dumnezeu, a 
ascetului, începe vindecarea existenţei, închiderearănilor 
lumii. Antinomia este urmarea despicării universului prin 
rațiune, iar împăcarea şi unilatea lui cea nouă nu se 
înfăptuieşte decât dincolo de această rațiune însăşi ” (p. 
24). 

Nu este aşa că este extraordinar? Cine ar fi putut 
spune aceste lucruri mai concis? 

Kant este primul care a formulat antinomiile într- 
un mod actual. Dar antinomiile lui sunt nefericite; el îţi 
lasă posibilitatea de a accepta sau a respinge acelaşi 
adevăr, cu egali sorți. Soluţia lui este soluţia credinței. 

Antinomiilecreştine sunt adevăruri divinerevelate, 
şi ele se acceplă prin credință venită de sus, nu din 
neputința minţii, sau din vreun imbold interior. Acest 
adevăr, care soluţionează anlinomia, este dogma, O 
descoperire divină, o formulare care ne este revelată. 
Dogma incepe acolo unde antinomia lucrează. Unde 
încetează antinomia, încetează şi dogma. 

(va urma) 


apoi ca profesor secundar la Wiesbaden, unde în 1957 
a editat, cu interesante note şi comentarii, Îndreptarul 
ortodox alcătuit din publicistica lui Nae Ionescu, A fost 
membru al Societății Academice Române din Exil. Cu 
prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani, fusese vizitat, în 
sânul familiei, de d-l Wolfaang Gerstner, primarul 
oraşului Sigmaringen, ca şi de prim-ministru! landului 
Baden-Wirtemberg, d-l Erwin Teufel. Presa permanăa 
relatat cu emoție moartea filosofului român. 

Departe de țara pe care a iubit-o nemărginit, 
bucurându-se de deosebita considerație a compatrioților 
săi postbelici, a murit un mare român. 

Dumnezeu să-l odihnească, 














] 



























Stânga are numai fundament metafizic 
(nuşi creştin, ca dreapta), pentru, cădincolo 
de sângeroasa “dialectică” inter/anti- 
naționalistă care asmute - în numele 
nevinovatului proletariat - clasele şi 
popoarele unele împotriva celorlalte, există 
un război pe care Dumnezeu şi slujitorii 
Luiîl poartă neîncetat(darnu şi lanesfârşit!) 
“împotriva stăpânitorilor întunericului 
acestui veac, împotriva duhurilos răutății 
care sunt în Vzdutiisă ie Aral 6, IZA 


de i data FIR Sit 3 





isa scrieri datând din adolescența 
clasicilor marxismului pot figura, fără nici 
o reticență, într-o publicaţie creştină. Citiţi 
(şi vă cruciti!): “Prin dragostea lui Hristos 
ne intoarcem inimile către fraţii noştri care 
sunt legaţi de noi în chip lăuntric şi pentru 
care E] s-a dat pe sine însuşi ca jertfă. 
Unirea credinciosului cu Hristos conferă 
mângâiere în necazuri, pace sufletească şi 
o inimă capabilă de dragoste”... Ei bine, 
afirmaţiile aparțin chiar lui Karl Marx 
(Unirea credinciosului cu Hristos"). 
Această declarație de dragoste față de 
Hristos nueste însăaccidentală întinerețea 
lui Marx, care îşi reafurnă (într-o altă 
dizertație - Gândurile unui tânăr la 
alegerea carierei sale”) credința creştină; 
“Religia însăşi ne învață că idealul către 
care năzuim cu toții S-a jertfit pe Sine 
insuşi pentru omenire. Cine ar îndrăzni să 
tăgăduiască?” - se întreabă retoric Marx, 
simțind, parcă nevoia unui oponent... 

Dupăcum reiese din aceste texte, Marx 
nu se zbate (ca Arghezi) între credință şi 
tăgadă, nu este chinuit (nici revoltat) de 
absența unei intens aşteptate revelații, nici 
nu înregistrează oscilațiile (personajelor 
dostoievskiene) între lumină şi întuneric, 
ci este beneficiarul unor certitudini, de iaal 
căror “amvon” este gata să polemizeze cu 
posibilii tăgăduitori... 

Față de aceste date necunoscute (de 
cei care au cunoscut pe pielea. lor 
“Dinecuvântările” marxismului), cum se 
explică binecunoscutul ateism prin care 
Marx(ismul) urmărea, de fapt, să distrugă 
“stiințific” orice religie?.., 

Pe parcursul “evoluţiei” sale, Marx nu 
a încetat să fie mistic, ci şi-a deconectat 
ulterior credința iniţială de la dragostea lui 
Hnstos,reconectând-o la uraantagonistului 
(termen cheie pentru gândirea marxistă) 
metafizic al lui Dumnezeu, Prin această 


|. Kari Marx şi Friedrich Engels, Opere, Berlin, 
ed, Dietz, 1974, 1, p. 600. 
2. Ibid,, p. 394 


PAG. 10 NR. 5/101 Mai'99 





FUNDAMENTUL METAFIZIC 
AL STÂNGII REVOLUȚIONARE 


conexiune inversă, certitudinile sale creştine 
suntînlocuite cu altele, tot de natură mistică, 
dar satanice - după cum reiese din poemul 
său cu valoare de document existen-țial, 
intitulat Spigătu/ unui deznădăjduif:" Astfel, 
un Dumnezeu [articolul nehotărât indică 
hotărârea subordonării față de altul posibil...] 
mi-a smuls totul, /În blestemul şi tortura 
(situate la antipodul mângâierii, păcii, 
dragostei anterioare...] destinului. / Toate 
lumile Lui s-au dus fără întoarcere |sic!]./ 
Nimic aliceva nu mi-a rămas decăt 
răzbunarea [faţă de Hristos!]./ Îmi voi clădi 
tronul în înaltul cerului (gărgăuni luci ferici],/ 
Vârful lui va fi rece şi înspăimântător 
[senzaţii de medium aflat în transă) / Groaza 
superstițioasă îi va fi fortăreață, Agonia 
cea mai neagră îi va fi căpătâi!/ Cel care î 
va privi cu un ochi sănătos,/ Se va întoarce 
palidca moartea (după chipul şi asemănarea 
“noului” stăpân] şi mur [obligat să nu 
deconspire iniţierea în satanism],/ Cuprins 
de morbul morţii oarbe şi înghețare,/ Fie ca 
fericirea lui să-i pregătească moartea [iată 
de ce fericitele revoluții îşi devorează 
nefericiţii copii!].” 

În poemul Trubadurul”, adoptarea 
satamsmului devine mai explicită: “Aburi 
infernali se vidică şi umplu creierul,/ Până 
când înnebunesc |Sic! |] şi inima se schimbă 
cu desăvârşire." 

Marx nu este însă un posedat oarecare 
(chinuit de diavolul care îl stăpâneşte, fără 
ca bietul schizofrenie să-şi fi dat 
consimțământul), ci un partizan lucid, 
schimbându-şi adeziunea în deplină 
cunoştinţă de cauză, de bună voie și nesilit 
de nimeni, de la unirea cu Hristos la unirea 
cu Satan - după cum mărturiseşte în 
continuarea aceluiaşi poem: “Vezi această 
sabie?/ Prinţul întunericului/ Mi-a vândut- 
O” (de remarcat că “prințul” nu dăruieşte, ci 
vinde... contra suflet!), 

Din acest moment, Marx este o esență, 
un duh al Răului, o sabie meta-fizică în 
mâna şi în slujba “prințului întunericului”, 
gata să taie (mai mult în dreapta decât în 
stânga!...) după voia şi planul lui Satan. 

lată de ce apostolul Pavel (£7 6, 14-17), 
în descrierea amănunțită a echipamentului 
de luptă necesarcreştinului, insistă nu numai 
asupra componentelor defensive (“platoşa 
neprihănirii”, “scutul credinței cu care veți 
putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui 
râu”, “coiful mântuirii” - apărător al înnoinii 
minţii), cât şi asupra dotării cu armament de 
atac-“sabia Duhului, care este Cuvântul lui 
Dumnezeu”, folosită însă numai atunci când 
Domnul declară război cu gura Lui: “Voi 
face cuei război cu sabia gurii Mele” (Apoc. 


2,16) 





în Aa Ulanem; (an a satenii 
a lui Emanuel, care, în ebraică, înseamnă 


3, Kar! Marx şi Friedrich Engels, Opere, scrieri, 
scrisori, Frankturt pe Main, 1927, |, pp.30-31. 
4, Ibid., pp. 37-58. 

5, Ibid, p. 60, 


“Dumnezeu este cunoi''), Marx îşi manifestă 
de pe acum pohta comunistă de a distruge 
întreaga omenire: “Dacă există ceva care 
devorează/ Mă voi arunca înăuntrul Să, 
chiar dacă ar fi să ruinez lumea,/ Lumea 
care se înterpune între mine şi prăpastie,/ 
Am s-o Sfărâm în bucăţi... 

După cum se vede, Marx vreasăruineze 
lumea pentru că aceasta împiedică, prin 
interpunerea ei, absorbția duhului acestui 
Antihrist de către abisul satanic înlăuntrul 
căruia este chemat de “cevacare devorează”. 

În această lume în dezagregare, care să 
fie oare forța de ordine capabilă să se 
interpună eficient, ca obstacol durabil, în 
calea dezlânțuitelor stihii “revoluționare” - 
de la cele mai sângeroase războaie civile, 
până la cea mai recentă mişcare (spre 
Bucureşti) a “carbonarilor” din Valea 
Jiului?.., 

După cum ne avertizează Scriptura (2 
Tes. 2, 7), “taina fărădelegii se şi lucrează, 
până când cel ce o împiedică acum va fi dat 
la o parte”. 

Cine stă în drumul fărădelegii care 
stăpâneşte în taină întreaga lume formal 
religioasă (“având înfăţişarea adevăratei 
credinţe, dar tăgăduind puterea ei” - 2 7imn. 
3,5 

Duhul Sfânt este trimis de Dumnezeu 
pentru câlauziea (loan 16, 13) Bisericii, 
situate într-o permanentă opoziţie duhov- 
nicească față de lumea “care nu-l, poate 
primi” (loan 14, 7), pentru că lumea este 
călăuzită din culise (în taină) de 
nedeconspiratele organizații oculte 
supranaționale ale Antihrist-ului. Dat fiind 
că Biserica-sălaşul de pe Pământal Duhului 
Sfânt- încă nu a fost răpită din această lurne, 
pentru că încă nu a venit vremea să-l, 
întâmpine pe Domnul în văzduh, ca să fie 
astfel totdeauna cu El (77es. 4, 17), 
Antihristul (a cărui venire ““se va tace prin 
lucrarea lui satan, însoțită de tot felul de 
puteri şi de semne şi de minuni mincinoase” 
-2 Tes. 2,9) încănuare “mână liberă” pentru 
deplina “revoluționare” a ordinii instaurate 
de Creator, protejate (încă) de existența 
Bisericii... 

Ca şi Marx, Engels a cunoscut, în 
adolescență, atingerea dragostei lui Hristos, 
căruia - într-un poem scris pe la 17 ani“ - îi 
încredințează duhul său: “Iar atunci când 
îmivoidaultimasuflare/ Și vatrebui săsufăr 
chinurilemorții,/ Ajută-măsă mățin de Tine 
cu putere;/ Ca atunci când ochii mei se vor 
umple de întuneric, Şi când inima mea va 
înceta să mai bată,/ Să-mi pot da duhul în 
brațele Tale.” Chinurile morții, despre care 
pomeneşte Engels în acest poem, se referă 
numai la eventualitatea suferinței fizice în 
clipa părăsirii acestui trup, căci poetul creştin 
însetează după bucuria de dincalo (“0O, de- 
ar veni mai curând vremea bucuriei,/ Când 
din pieptul Tău plin de dragoste/ Voi putea 
primi viațanouăcare încălzeşte totul”), având 
(ca şi Marx înainte de a deveni satanist) 
certitudinea că va ““trăi în vecii vecilor! Într- 





6, Ibid,, p. 465. 


POD E O ID OD a i a re e mm N a N e a e ap 












o continuă contemplare” a lui Dumnezeu. 

În acelaşi poem, Engels afirmă că 
Dumnezeu “a venit să elibereze omenirea/ 
De moarte şi de rău, ca să poată exista/ 
Binecuvântări şi bunăstare pretutindeni”. 
Deci, pentru creştinul Engels, prin venirea 
lui [isus Hristos pe pământ, omenirea fusese 
(deja) eliberată, nemainecesitând nici o 
altă “revoluție” eliberatoare... 

Chiar Engels, în lucrarea sa despre 
Schelling”, reducând mulțimea “sectelorşi 
partidelor” la “două tabere: creştinii şi 
anti-creştinii”, avertiza asupra “duhului 
diabolic””(!)care,'“de la Revoluţia franceză 
încoace”, “a intrat într-o bună parte din 
omenire”... 

Dar, după ce Engels se împrieteneşte 
cu Marx (pe care îl descrie ca pe “un 
adevărat monstru”, “cu pumnul 
amenințător încleştat”, “urlând neincetat 
de parcă zece mii de draci l-ar fi înfăşcat de 
păr *), este şi e! sedus de acestduh diabolic... 

De-acum. cei doi apostați vor elabora 
împreună “crezul” care conferă “legiti- 
mitate” politică “idealului” satanic de 
distrugere a oricărei ordini existente; 
Manifestul Partidului Comunist continuă 
şi acum să acţioneze, instigând “pretutin- 
deni orice mişcare revoluționară împotriva 
ordinii sociale şi politice existente” şi să 
proclame fățiş (fără nici o teamă de vreuna 
din autoritățile acestei lumi) că “țelurile 
comuniştilor pot fi atinse numai prin 
doborârea violentă a întregii alcătuiri 
sociale de până acum”... 

De cenici comunismul, nici satanismul 
- în pofida Răului pe care îl pun fățiş în 
practică (revoluționară) - nu sunt scoase în 
afara legii (ca fărădelegi!), beneficiind, în 
continuare, pretutindeni, deo internațională 
imunitate democratică? 

De ce numai extremei drepte (care, 
într-un târziu, a reacționat la extrema 
agresiune a stângii, c-aşa-i dreapta, 
“reacționară”...) i se intentează procese? 

Cine are interesul să-l mențină în viața 
socială pe Marx - cauza internaționalistă 
care va continua să producă efecte 
naţionaliste, laantipodul dragostei tibunei 
înțelegeri între oameni? 

Cu a cui putere se instituționalizează 
drepturile omului (în realitate, tot atâtea 
drepturi ale Răului) de a opta pentru 
satanism, comunism, sodomism?... 

În afară de ceea ce ne spune Sfânta 
Scriptură despre “taina fărădelegu”, 
răspunsul, de orice altă natură, e vânare de 
vânt... 





Traian Călin UBA 





7. Schelling şi revelaţia, ibid, pp. 247-249, 
8. Franz Mehring, Viaţa lui Aari Marx, Berlin, 
ed. Dietz, 1964, pp. 99-100, 




















Damitra GA Dardatusu 





rai EI DIE RE III A ERE 


MÂRTURISIRI 
DIN MLAȘTINA DISPERĂRII 


VOLUMUL 1 


PITEȘTI 





]. Afirmaţi, Domnule Bordeianu, că subiectul cărții Dumneavoastră v-a fost inspirat. 
Ce ne puteți spune despre acest fenomen? 

O caracteristică esențială în ce priveşte geneza “Mărturisirlor” mele* este aceea că eu 

nu rn-am simțit niciodată vrednic, raportat la această nemaiîntâlnită dramă, să scriu o astfel 
de carte. Imediat după încetarea demascărilor, cevacarenu era din ființa mea îmi venea mereu 
în conştiinţă cu întrebarea: cine va fi în stare să scrie o mărturisire despre această dramă? Şi 
nu numai să scrie, ci să pătrundă în esența acestei drame, 
___ Dupăeliberare am citit şi răscitit “Demonii” (“Posedaţii””) lui Dostoievski. Deosebirea 
între posedații lui Dostoievski şi posedații de la Piteşti/Gherla este că primii erau în condiţii 
de libertate, iar ceilalți erau privați de libertate şi chiar de cele mai elementare condiții de trai. 
Și apoi erau supuşi unor suplicii fizice şi morale nemaiîntâlnite. 

După ce am relatat această dramă unui mare teolog român (D. P.), acesta îmi dădu 
dezlegarea, zicându-mi: Du-te și citeşte viețile Sfinților Părinți şi atunci vei înțelege”. Am 
citit pe Sfinţii Părinți şi atunci am înțeles. Eu totdeauna înțelegeam că cel care este în stare 
să scrie despre această dramă este Costache Oprişan, dar Costache Oprişan a fost ucis în 
închisoare. Alte caracteristici ale genezei acestor mărturisiri constau în faptul că eu însumi 
am trăit această posedare până pe culmile disperării. Dacă smerenia este opusă mândriei şi 
dacă trăirea uneia duce la Împărăția Cerurilor (“Fericiți cei săraci cu duhul, căci aacelora este 
Impărăţia Cerurilor”), iar cealaltă duce la iad, se vede care este răsplata. Nevrednicia mea 
(smerenia mea) mi-a fost răsplătită de Dumnezeu, înscriind în destinul meu ca pe mine sămă 
aleagă şi să mă ajute, din cei care au trecut pe acolo, să scriu despre această dramă. 
Mărturisirile mele descriu o problemă de metafizică. Cine nu-i certat cu metafizica şi cu 
Sfinţii Părinți, va înţelege şi asimila aceste mărturisiri. 

Să încerc acum să expun cronologic geneza acestei cărți. În primul rând, doresc să 
menţionez că purtam o corespondență cu Horia Sima, care îmi ceruse să scriu despre toată 
experiența mea din închisori. Dar mă gândisem să-i spun Comandantului cănu mă pot angaja 
la aşa ceva. Adică, ziceam, nu poți să scrii oricum, sau într-un mod neinspirat, despre ororile 

petrecute acolo, la Piteşti şi Gherla. Pur şi simplu nu mă simțeam în stare. 

Cum s-a întâmplat? În apropierea locului unde am stat imediat ce am ajuns în Australia, 
se găseşte un pârâu pe care l-am recunoscut imediat ce l-am văzut - era pârâul lângă care m- 
am visat singur, scriind, pe vremea când eram încă în țară, în România. Şi îmi apare în 
conştiinţă: post şi rugăciune. Am început să mă rog și să postesc aproape câteva săptămâni... 

Mă duceam în fiecare dimineaţă pe malul pârâului, şi pe zi ce trecea, mi se lumina mintea: 
se derula acest film al întâmplărilor ca și cum s-ar fi petrecut acum. În general, când scrii o 
carte, ai o idee de cum va arăta la sfârşit, în acest caz nu mi-am făcut nici o schiță, nici un plan. 
Şi am început chiar cu titlul: “Mărturisiri din mlaştina disperării”. [ar prima fiază este chiar 
eticheta cărții, Este o carte de inspirație divină: am scris ce mi s-a spus să scriu, ceea ce am 
simțit şi ceeace îmi venea în memorie. În fiecare zi, de dimineață la ora 9 şi până după-amiaza 
la ora 3, dictam toate aceste fapte, iar soția mea le aşternea pe hârtie. Scrierea efectivă a durat 
din. Februarie şi până în Decembrie 1990; se adunaseră cam 600 de pagini. Dar forma 
definitivă este cea publicată. Ca să rezum puțin, eu sunt mărturisitorul prin care s-au făcut 
cunoscute toate acestea. Credinţa nelimitată în Dumnezeu face orice lucru posibil... 

2. Cum vedeți locul “Mărturisirilor” în contextul literaturii legionare şi a literaturii 


despre Mişcarea Legionară? 


Această carte nu este o carte de literatură legionară desigur, este scrisă de un legionar, 


care trăieşte legionarismul. Nu este o carte de doctrină legionară, ci de mrăire a doctrinei. 
Cartea explică un fenomen care aparține M işcării Legionare şi se adresează, în primul rând, 
camarazilor mei, şi celor care vor să vină. 
3 Încercările extraordinare la care a fost Supus poporul român în cei peste 50 de ani 

de dictaturi se înscriu într-un cadru mai larg al încercărilor la care au fost supuse şi alte 

are crestine. Cum puteți comenta acest lucru? [7 vi 

i Ana : există spiă, nu există virtute - spun Sfinții Părinți. Virtutea creştină se testează 
numai la încercare. Nu întâmplător a îngăduit Dumnezeu să fie comunismul în Rusia. 
Dumnezeu a deturnat comunismul să apară în Germania sau Anglia. Nimic nu se petrece în 

' lumea văzută şi nevăzută fără ştirea, îngăduința şi voia lui Dumnezeu. Să nu confundăm 
politica de stata ruşilor cu ortodoxismul rus. Şimă referlacredințaslavului ce semișcănumai 
pe coordonatele acestea hristice. În Rusiasunt milioane de martiri, victimeale bolşevismului. 
lată un exemplu istorisit de părintele Dimitrie Bejan, care întâlnise pe unicul supraviețuitor 
al masacrului celor 11.000 de călugări, la Oranski. Călugărilor li se dăduse termen detrei zile 
să aleagă între comunism şi Hristos, S-au hotărât în zece minute. Şi apoi, timp de o lună, îşi 
săpau singuri gropile, după care erau executați. Și Dumnezeu a vrut ca unul singur să scape 
fugind, ca mai târziu să-l întâlnească pe părintele Bejan şi să mărturisească toate acestea. lată 
iconomia divină! Episcopulaspusacelor călugări: “Fraţilor, a sosit momentul să luaţi cununa 
de martiri; sunteţi cu Satana sau cu FHristos?”. Ce credință aveau oamenii aceştia! Nici un 
dezertor! Eu am văzut cu ochii mei, la Cotul Donului, în timpul războiului, cum ruşii 
dezeropau din pământ icoanele ascunse de furia comunismului şi plângeau de bucurie 


sărutându-le. zl pie 

De ce părintele Arsenie Papacioc vorbea cu admiraţie despre tinerii care, cu piepturile 
goale, au înfruntat tancurile în Decembrie 1989? Pentru că neamurile şi popoarele nu trăiesc 
prin lași. Dumnezeu nu ne-a părăsit nici în timpul dominaţiei bolşevice, Cine nu a fost în 
legătură directă cu Dumnezeu, în gând şi în inimă, nu a făcut nimic. Coordonata verticală este 
Dumnezeu.Comunismul este numai un preludiual lui Antihrist. De aceastaa lăsat Dumnezeu 
să vină comunismul: şi lucrurile s-au cernut: s-a văzut cine au fost cei care nu şi-au pierdut 
credința. Să vedem lucrurile iubirii lui Dumnezeu, atâta ne-a iubit şi ne iubește Dumnezeu 





+ Dumitru Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării (Cele văzule, trăite şi suferite 
[a Piteşti şi Gherla), vol 1 (Piteşti) = VOL, ÎL (Gherla), Editura Gama, Bucureşti, 1995 [n. Red.]. 





PUNCTE CARDINALE 


«MARTURISIRILE MELE DESCRIU 
O PROBLEMĂ DE METAFIZICĂ...» 


E E SEA RI RISE PRE R  0060 DEE PAISIE Ia ee e 


INTERVIU LUAT D-LUI DUMITRU GH. BORDEIANU 
DE D-L PETRU GOLEȘTEANU (MELBOURNE, AUSTRALIA) 









Mai'99 NR. 5/101 PAG. 11 






Dumitru Gh. Dordelanu 






MĂRTARISIRI 
DIN MLAȘTINA DISPERĂRII 


VOLUMUL i 


GHERLA 






cum noi cu rnintea nioastră nu putem gândi. Şi ne-a lăsat ca prin aceşti martiri să ne fie neamul 
mântuit. În închisoare, majoritatea şi-au păstrat credința; poate mulți nu au crezut atâta în 
Dumnezeu, dar au fost anticomuniști. Pentru că “fericiţi cei prigoniți pentru dreptate, că a 
acelora este Împărăția Cerurilor”. 

4. V-aţi autoexilat, emigrând în Australia, cu puțin timp. înain 
Ceauşescu. Ce aţi sperat să găsiţi în Occident? 

Eu nu am vrut să plec niciodată din țara mea. A vusesem ocazia să plec, atunci când eram 
tânăr, cu armata germană, la Orşova. Iarăşi, am avut posibilitatea, în Mai 1948, să fug din 
România. Am ajuns în Australia mânat de destin. Eu înțeleg destinul nu ca fatalitate, 
predestinare sau soartă. Desigur că Dumnezeu, din eternitate, ştie ce se întâmplă cu noi. Dar 
asta nu este predestinare. Destinul se explică aşa: ceea ce se întâmplă între mine - creatura 
- şi Dumnezeu - Creatorul. Eu nu mă pot răzvrăti, când eu am această conştiinţă. Este şi o 
problemă de bun-simţ. Pentru cei care nu au în conştiinţă faptul că i-a făcut Dumnezeu, este 
o problemă aparte. Dar eu, conştient că am fost creat de Dumnezeu, nu de... natură, trebuie 
să recunosc şi să mă supun de bună-voie Creatorului. De bună-voie, pentru că mi-a lăsat 
libertatea. Trebuie să avem în vedere slăbiciunea noastră şi puterea lui Dumnezeu, dar în 
momentul în care m-am supus voii lui Dumnezeu, slăbiciunea mea o ia Creatorul pe umerii 
Lui. Eu trebuie doar să spun: da. “Fie mie după cuvântul Tău”. Aceasta este esenţa. 

Despre Occident aveam de atunci o părere proastă; sub aspectul credinţei, eram lămurit 
din România, înainte de a emigra. Libertinajul acesta, promovat chiar de catolici... Aici, în 
Australia, ca peste tot, din punct de vedere economic este foarte bine, pentru că dumnezeul 
lor este banul. 

5. A existat dintoldeauna şi o luptă văzută între omul drept-credincios şi uneltele 
diavolului. Ce s-a întâmplat la Piteşti cu tineretul român? 

La Piteşti totul a fost făcut pentru legionari. Aşa a vrut Dumnezeu, ca acest tineret să 
treacă. prin, nemaiîntâlnite drame. Fenomenul Piteşti se raportează strict la Mişcarea 
Legionară. În timpul anchetelor, cei care nu erau legionari - foarte puțini - au trecut aproape 
toți de partea lui Țurcanu. Lupta dintre bine şi rău a început în Cer, când Satan s-a răzvrătit 
împotriva lui Dumnezeu. Un credincios se înduhovniceşte şi tinde pe zi ce trece spre 
asemănarea cu Dumnezeu; este un urcuş permanent spre Dumnezeu. Cel care recunoaşte pe 
Dumnezeu Creatorul, 1 se închină, Ii face voia şi Îi păzeşte poruncile şi este chemat la 
Împărăția Cerurilor. Ceilalţi, necredincioşi şi slujitori ai lui Satan, merg tot în jos. Cum de 
îngăduie Dumnezeu acestea? Satan este lăsat să meargă până la ultimatreaptăa răutății -când 
va veni Antihrist, absolutul decăderii. Acolo Dumnezeu va pune punct şi va veni Judecata. 

A fost mai mult decât o dramă ce s-a întâmplat la Piteşti - un experiment extraordinar 
făcut de comuniști şi de atei. Lor, acestora din urmă, nu prea le convine să se ştie ce s-a 
petrecut. Pentru că, vă puteți imagina, fără acest Piteşti şi acum am fi fost tot în închisoare, 
deoarece nici unul din noi n-ar fi cedat. Nimeni nu ne putea zdruncina. Au declanşat 
experimentul, dar nu direct, cu mâna lor, ci ovreieşte, împingându-i pe alții să o facă. 
Bineînţeles că nu au ştiut de la început rezultatul: câți vor înnebuni, câți vor rezista, câți se 
vor sinucide, etc. Pentru că este vorba de suflet. Au fost şase indivizi, şase călăi, care au 
acceptat şi început totul. Nici Ţurcanu nu ştia la ce urma să se ajungă. Călăii mari au fost ne- 
Jegionari: Iordăchescu, Doboş, Leonida şi alții. Ei erau 10%, iarnai90%. Toţi aceşti criminali 
au acţionat, prin tortură fizică, asupra sufletului. Re-educarea a fost pregătită de ocultă 
(moscovită, românească şi intemațională) pentru tineretul legionar. Horia Sima spunea că 
distrugerea pepinierei - Frățiile de Cruce - de unde venea elita legionară a fost unul dintre 
obiectivele asasinilor de la Piteşti. Pentru că esența comunismului este următoarea: 
distrugerea din inima omului a ideii de Dumnezeu, omul devenind o frunză purtată de vânt, 
pe care satanao duce unde vrea el. Teroarea a fost atât de înspăimântătoare pentru că s-a făcut 
cu noi şi prin noi. Când vine duşmanul tău, te lupți cu el, după puteri. Aici însă nu, pentru 
cătu, fiatele meu, vii la mine şi mă baţi. Martirii creştini erau doar ei şi duşmanul - ei nu erau 
torturați de creştini. În cazul nostru nu era vorba numai de ate lepăda de credinţă, ci de faptul 
că fratele tău a acționat împotriva ta. Adică acum vorbesc cu tine şi tu mâine mă omori pe 
mine, eu care îmi puneam viața pentru tine! Aici este aspectul metafizic al problemei. Aceasta 
a fost marea încercare. Cel care s-a debusolat o clipă, a intrat răul în el. Dumnezeu lasă ispita, 
dar diavolul nu te poate ispiti mai mult decât ţi-a dat Dumnezeu putere să rezişti. Dumnezeu 
ştie puterea noastră. 

Torturat fiind, puteam să spun că nu mai sunt legionar, dar eu rămâneam. Dar în ceea 
ce priveşte credința, nu numai că spuneai că nu mai crezi, dar trebuia să şi dovedeşti, 
omorându-ți aproapele fără milă. Dar cum să-l omori pe fratele tău, când e! strigă de durere! 
Şi eu m-am lepădat de Mişcarea re dar Horia Sima nu mi-a spus că nu mai sunt 
legionar. Aceastaa fost conjunctura. Într-un supliciu de durată şi fără perspectivă, am rezistat 
cât am putut. Fiecare suflet a rezistat până la temperatura la care s-a topit el. Eu am spus că 
nu mă mai rog, Deci eu am întrerupt, am rupt firul. Ar fi trebuit să încerc să rezist mai mult. 
Şi iată posedarea. Dumnezeu m-a lăsat ca să fiu muncit. Să fi avut tot Pământul ăsta pentru 
1000 de ani, dar cu starea sufletească de atunci, cu fiica de necunoscut, frica deanu înnebuni, 
aş fi refuzat totul pentru liniştea sufletească. Patru ani am fost muncit. Nu mai puteam plânge 
- aceasta este împietrirea: ruperea de Dumnezeu, urmată de posedare, 

6. Ațicunoscut atât universul concentraționar din România comunistă, cât şi libertatea 
de tipoccidental de aici, din Australia. În ambele cazuri, prindiferite mijloace, individul este 
împins spre lepădarea de Dumnezeu. Vă rog, comentaţi! 

Am cunoscut teroarea comunismului: toți am simțit apăsarea terorii, când libertatea a 
fost abolită. În închisoare erai înlănţuit: libertatea era anulată sub toate aspectele. S-a urmărit 
nu numai distrugerea Mişcării Legionare ca formaţie politică, ci s-au folosit de o metodă pe 
care probabil o vor reedita. S-a TARIDI așa PE CĂ, se se războaiele s-au făcut cu tineri. 
Pe tânăr nu-l duci chiar aşa de uşor, deoarece el nu este atât 
de plin de păcate, Unor astfel de tineri, Țurcanu le-a făcut un (continuare în pag, 15) 


te de căderea lui 


bou —— “| 











PAG. L2 NR. 5/101 Mai'99 


PUNCTE CARDINALE 


Po 
DPTR ȘI 
Pa art: fi 
»p A 
Sa a 
- * A 
<& E Doroctre 
2. _ pt | 
Lam p; 
Pta ă $ 
zi 6 2 p 
4 p, N d ă 
+ $ $ - 
+ de 
Fe f; Ș 
ă & a în 
- -- - 
si E , + + 
d 
E 4 
ă - 
sa =, i, - 
= * 
r 4 


“Cabala îl face pe om atent la mister; la inisterul din el şi la cel care-l înconjoară.” 


2. HIRSCH HEINRICH GRAETZ 
ŞI CABALA (1) 


Cabala a avut şi continuă să aibă adepți convinşi, 
care uneori împing ataşamentul față de conținutul 
acestei doctrine mistico-teologice până la fanatism, 
Dar a avut şi are încă şi critici, care văd în corpul de 
învățături cabalistice un complot la adresa Talmudului 
Şi o agresiune la adresa unității spiritualității iudaice. 

Incă de la apariția Zoharului, mulţi teologi evrei au 
adoptat o atitudine sceptică față de tezele prezentate de 
adepţii Cabalei drept adevăruri de inspiraţie divină. 
Dar istoria contestării Zoharului. şi Cabalei cu 
argumente teologice începe cu lucrarea Behinat ha- 
Dar (Examenul religiei) a lui Elia Dolmedigo (1460- 
1493) din Padua, protejatul lui Pico della Mirandola. 
Pe aceeaşi linie de contestare a Cabalei se înscrie şi 
fulminantul pamflet Ari nohem (Răgetul leului) scris 
de rabinul venețian Leon (Jehuda) Modena (157|- 
1649), în care autorul atrage atenţia asupra primejdiei 
reprezentate de puterea de seducţie exercitată de Cabală 
asupra tineretului, tentat să studieze cu predilecție 
Zoharul în detrimentul Talmudului, 

Secolul XVIII, “Secolul Luminilor”, a adus o nouă 
ierarhizare a valorilor în cultura Europei occidentale. 
Pozitivismul şi rigorismul ştiinţific tind să ia locul 
predominației preocupărilor teologice, cu intenţia de a 
înlocui religia tradițională, fundamentată pe actul de 
credință, cu “religia raţiunii”. Un procesa cărui evoluție 
a trezit interesul intelectualilor evrei, ce au văzut în 
tendința de emancipare de sub autoritatea Bisericii o 
cale pentru trezirea evreimii din starea de amorțire 
spirituală din izolarea ghetourilor. Meritul de a. fi 
conceput o variantă a iluminismului european, Haskala 
(corespondentul ebraic al conceptului de iluminism), îi 
revine filozofului evreu Moses Mendelssohn (1729- 
1786), a cărui contribuţie la dărâmarea zidurilor 
spirituale ale ghetourilor a fost decisivă. Conştient de 
faptul că “Națiunea mea se găseşte la o distanţă atât de 
mare de cultură, încât posibilitatea de îmbunătățire a 
acestei stări de lucruri trebuie pusă sub semnul 
îndoielii”, Mendelssohn a pledat pentru extinderea 
câmpului de preocupări ale evreilor dincolo de domeniul 
strict religios şi stabilirea de contacte cu cultura 
europeană, el însuşi fiind un exemplu în acest sens. 
(Studiile sale filozofice au fost apreciate de 
contemporani, iar lucrarea intitulată Abhandlung iiber 
die Evidenz în den metaphysischen Wissenschafien - 
Disertaţie asupra evidenţei în ştiinţele metafizice - a 
fost premiată de Academia de Ştiinţe a Prusiei). 

Faskala nu s-a identificat însă până la ultima 
consecvență cu evoluția iluminismului din lumea 
creştină. În timp ce iluminismul din Europa creştină 
degenerează în materialism, în lumea iudaică Haskala 
se opreşte la porțile Talmudului, Disputele pe teme 
religioase, căci au existat astfel de dispute în sânul 
comunităților iudaice, nu auavut dreptobiect înlocuirea 
religiei strămoşeşti cu o “religie a rațiunii”, ci răspunsul 
Ja întrebarea dacă Talmudul sau Cabala exprimă mai 
fidel principiile Legii lui Moise şi a Profeţilor, Aşadar 
o controversă teologică între adepții Talmudului şi 
adepții Cabalei, ilustrată de disputa dintre doi rabini 
vestiți, De o parte Jakob Emden (1697-1776), sihastrul 
de la Altona, reprezentând Talmudul, de cealaltă parte 
Jonathan Eibeschiiiz, adept convins al adevărului 
cuprins în Zohar, ca şi al practicilor vecine cu magia 
(talismane, amulete, descântece) care însoțesc Cabala. 

În jurul ideilor propagate de Moses Mendelssohn 
s-a constituit o şcoală de intelectuali evrei - Faskalim 
- “spirite luminate”, care în secolul XLX se vor integra 


Rabinul Dr. Alexandru Șafran 


în ştiinţa şi cultura europeană, fără însă a-şi pierde 
identitatea iudaică. (Un inventar al Premiilor Nobel 
deținute de evrei constituie dovada roadelor procesului 
de emancipare). Aceşti “evrei luminaţi” au pus bazele 
unei ştiinţe a iudaismului în cadrul căreia au fost dezbătută 
Şi întoarsă pe toate fețele controversa Talmud-Cabală. 
Argumentele lui Emden împotriva Cabalei au fost 
confirmate de o pleiadă de savanţi evrei, din rândul 
cărora trebuie menţionaţi în prim plan eruditul Samuel 
David Luzzato (1800-1865), profesor la Collegio 
Rabbinico din Padua, autor a numeroase studii în care 
combate Cabala şi Zoharul. Un alt învăţat evreu, rabinul 
german Abraham Geiger (1810-1870), profesor la 
Universitatea pentru Ştiinţele ludaismului de la Berlin şi 
fondatorul periodicelor de teologie iudaică 
Wissenschafiliche Zeitschrifi fiir judische Theologie şi 
Judische Zeitschrififăr Wissenschaftund Leben (Revista 
ştiinţifică pentru teologie iudaică şi Revista iudaică 
pentru ştiinţă şi viaţă), a combătut, atât de la catedră cât 
și în studiile publicate, Cabala şi Zoharul. Poziţia sa față 
de mistica iudaică este categorică, fiind condensată în 
formularea: “Mistica evreiască este o înşelătorie 
(Berrug)”. “Dar cel mai înverşunat adversar al Cabalei - 
scrie Maurice-Ruben Hayoun în O istorie intelectuală a 
iudaismului -, poate pentru că era şi cel mai erudit, a fost 
Heinrich Grătz, părintele istoriografiei evreieşti 
moderne”. 


e, 


Hirsch Heinuch Urăvtz, autorul monumentalei opere 
în Îl volume Geschichte der Juden von den ăltesten 
Zeiten bis auf die Gegermwart (Istoria evreilor din cele 
mai vechi timpuri până în prezent), redactată în perioada 
1853-1875,s-a născut la3 1 Octombrie 1817. în localitatea 
Xious din provincia germană Posen. A urmat cursurile 
Universităţii din Breslau şi în anul 1854 a primit postul 
de profesor la Seminarul Teologic Evreiesc din Breslau. 

Graetza participat intens la controversele religioase 
din sânul comunităților iudaice din Germania timpului 
său. Concomitent cu studiul istoriei evreilor, preocupările 
sale s-au concentrat spre teologie şi filozofie. Pentru 
dizertația Gnosticism şi Judaism a dobândit titlul de 
doctor în filozofie. A avut o activitate prodigioasă în 
exegeza Bibliei. În anul 1871 a publicat o traducere în 
limba germană a Ecclesiastului şi a Cântării Cântărilor. 
În 1872 a întreprins un pelerinaj în Palestina. În anii 
1882 şi 1883 a publicat comentarii critice la Psalmi şi 
comentariul la Proverbe. A mai scris comentarii la 
Cartea lui lov şi la Cartea Esterei. S-a stins din viață la 
7 Septembrie 1891 la Miinchen. Poziţia lui Graetz față 
de Cabală şi criticile pe care le aduce misticii iudaice, 
prezentate în cele ce urmează, au fost extrase din versiunea 
prescurtată a istoriei sale, intitulată Vo/ksrimliche 
Geschichte der Juden (Istoria evreilor în versiune 
populară), publicată în anul 1888 la Editura Oskar 
Leiner din Leipzig. 


IA 


Scopul urmărit de Maimonide prin sistemul său 
filozofico-religios, nu numai că nu s-a realizat, dar ideile 
sale au provocat efecte contrare. Maimonide dorise să 
ofere iudaismului un temei de unitate prin opera sa şi 
rezultatul a fost scindarea lumii iudaice în două tabere 
învrăjbite. Nici chiar cel mai fin observator nu ar fi putut 
să prevadă frământările pe care le va provoca opera 
filozofului, dar mai ales violența cu care ele se vor 
manifesta. 

Incapacitatea majorităţii evreilorde a înțelege corpul 
de idei din care era alcătuită concepția filozofică a lui 
Maimonide a săpat o prăpastie adâncă între grupul puţin 
numeros al celor capabili să gândească şi să înțeleagă 





Di E a 
ae 3 





corect ideile unui filozof şi marea mulțime a credin- 
cioşilor cu posibilități intelectuale limitate. Dar 
consecința cea mai gravă a reacţiunii față de 
raționalismul lui Maimonide a fost apariţia unei 
pseudoştiințe. Acest sistem de false învățături, deşi de 
proveniență recentă, pretinde a fi expresia unei 
învățături străvechi; deşi de inspirație neiudaică, se 
prezintă ca fiind adevărata învățătură a lui Israe! şi, cu 
toate că se bazează pe falsuri, afirmă despre sine căeste 
adevărul unic. 

Momentul în care îşi face apariția această ştiinţă, 
denumită Cabala (transmitere, tradiţie), coincide cu 
izbucnirea controversei dintre adepţii şi adversarii lui 
Mamonide, adică imediat după încetarea sa din viaţă. 
Dezbinarea este mama acestui avorton şi de aceea va 
acţiona tot timpul provocând învrăjbire şi conflicte. 
Apariţia ei are loc în primul sfert al secolului XIII. De 
altfel, nici adepții Cabalei nu pretind a avea o vechime 
mai mare. Prin consens, se admite că întemeietorul 
Cabalei a fost Rabbi Isaak cel Orb, fiul lui Abraham 
Ben David din Posquiers (1120-1199), cel care l-a 
combătut pe Maimonide în problema interpretării 
Talmudului. 

Adepții Cabalei recunosc fără ezitări că această 
ştiinţă novă nu îşi are originea nici in Pentateuh, nici în 
Profeţi, nici în hagiografi, nici în Talmud, ci în unele 
vagi aluzii care pot fi desprinse din aceste opere 
fundamentale şi care au fost ulterior interpretate în 
sens cabalistic. Din fantasmele părintelui Cabalei, 
Isaak cel Orb, nu s-au păstrat decât câteva fragmente, 
din care nu se poate extrage mare lucru. El consideră 
(concepție respinsă de gânditorii evrei) reîncarnarea 
sufletelor după moarte ca o dogmă a credinței. Discipolii 
săi susțineau despre el că era capabil să deosebească 
dacă oamenii cu care venea în contact posedau un 
suflet nou, primit din ceruri, sau dacă sufletul lor se 
găsea într-unul din stadiile de reîncarnare ulterioară. 

La forma de sistem de idei, oarecum coerent, 
Cabala a fost adusă de doi dintre discipolii lui Isaak cel 
Orb, Asriel şi Esra din Gerona. Ambii aveau aceleaşi 
vederi și adeseori sunt confundați unul cu altul, scrierile 
şi preceptele cabalistice fiind atribuite când unuia, 
când celuilalt. Datele biografice cu privire la acest 
cuplu sunt sumare. Despre Asriel se ştie ceva mai mult. 
În tinereţe, povesteşte el, a peregrinat în diverse locuri, 
spre a descoperi persoanele care au dobândit prin 
Tradiţie acea ştiinţă secretă capabilă să furnizeze 
informaţiile necunoscute despre Dumnezeu şi despre 
Creaţie. În timpul peregrinărilor de la o comunitate la 
alta, s-a ocupat cussistematizarea învățăturii cabalistice, 
însă atunci când a ajuns în Spania, probabil la Sevilla, 
unde a expus concluziile sale cu privire la această nouă 
ştiinţă, a fost luat în râs de evreii culți. Aşadar unul 
dintre primii mistici recunoaşte că de la început Cabala 
a fost primită cu neîncredere şi că de fapt ea nu este o 
ştiinţă străveche, aşa cum se va pretinde ulterior. Asriel 
şi Esra nu au fost însă impresionați de primirea rece cu 
care au fost întâmpinați, Ei s-au străduit să-i convingă 
pe sceptici de adevărul conținut de Cabală, folosind 
argumentația logică. Dar îndată ce această ştiinţă secretă 
a părăsit nebulosul domeniu al viziunilor fantastice, 
intrând în conul de lumină al raționamentului logic, ea 
s-a arătat în toată goliciunea şi turpitudinea ce-i sunt 
proprii, 

(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 





| 
| 
| 
| 
i 
| 








PUNCTE CARDINALE 





MA 


" Mirabeau spunea că uitarea este. în toate situațiile, superioară iertării. 
Morala oficială de astăzi proclamă contrariul: ne aflăm în mijlocul unui val de 
cereri de iertare. Pretextul îl constituie condiţia evreilor sub Ocupaţie [ocupaţia 
germană în Franța — n. Red.]. După declarația Bisericii franceze, ce «imploră 
iertareaui Duranezeu şi roagă poporul evreu săasculteacest cuvîntde pocăință», 
au venit poliţiştii care, în uniformă, şi-au comunicat şi ei «eternul regreb). Cu 
puţin înainte de Jom Kipur [“Ziua Ispăşirii», cea mai importantă sărbătoare 
religioasă din calendarul iudaic — n. Red.], Comitetul Internaţional al Crucii 
Roşii s-ascuzat, la rîndu-i, pentru «cedările» trecutului. S-a asociat şi preşedintele 
Colegiului Medicilor. Următorii pocăiți îşi aşteaptă rîndul. Exemplul vine de sus: 
istoricul Luigi Accatoli a numărat nu mai puțin de nouăzeci şi patru de declarații 
pontificale în care loan Paul al II-lea recunoaşte greşelile Bisericii al cărei Păstor 
este. In douăzeci şi două dintre ele apare expresia «cer iertare»... 

Acest mod de a se complace în a-şi admite propria vină, această sfişietoare 
mea culpa (în care, de preferință, se toamă cenuşă în capul celorlalți), ne lasă 
uluiți. In tradiția catolică nu se mărturisesc vinile altora, iar confesiunea se 
împlineşte în taina confesionalului. Nu a fel se petrec lucrurile în sectele puritane 
Şi fundamentaliste protestante, a căror influență este atît de mare în Statele Unite. 
De la «Alcoolicii Anonimi» pînă la «Promise Keepers», toți obişnuiesc să ia 
cuvîntul în public pentru a se acuza în faţa celorlalți de propriile păcate, reale sau 
presupuse. Pînă şi politicienii — chiar cei de la nivelul cel mai înalt — nu şovăie 
să se dedea la confesiuni publice similare. 

Dar în cazul la care ne referim se înțelege că este vorba de ceva mai mult. În 
primul rînd, înaceastăepocă de caritate mediatică şi spectaculară, de exhibiționism 
la 360 de grade şi de înflăcărat dolorism colectiv, este vorba despre un nou mod 
de alegaviața politică de morală. Nu mai este vorba despre etica individuală, care 
crea obligații în planul interior al fiecăruia, ci de un hipermoralism public, care 
se extinde în măsura în care morala individuală se dizolvă şi se subsumează 
perfect confesiunii publice. Aceasta nu reprezintă, în esență, decit teatralizarea 
binelui, repudierea gîndurilor rele şi punerea în scenă a cauzei celei bune, care 
reconciliază conştiinţa curată cu cultul interesului, markering-ul cu generozitatea. 
Această morală creează un climat nou, de purificare etică, în care binele şi răul 
înlocuiesc, puțin cîte puţin, ceea ce este adevărat şi ceea ce este fals, în vreme ce 
datoria memoriei se substituie memoriei datoriei, revenindu-se, astfel, la 
excomunicarea rituală. 

Pînă acum, societatea se construia pe amintirea marilor gesfa săvîrşite. 
Astăzi se mărturisesc culpele trecute, ca şi cum s-ar urmări să se dea la iveală o 
societate ai cărei membri trebuie să păstreze despre părinții lor doar o imagine 
negativă. Ca şi cum ar fi necesar să se deconstruiască şi să se devalorizeze trecutul 
pentru a se sugera naşterea iminentă a unei lumi mai drepte. 

În mod evident, ar fi uşor de făcut un inventar al tuturor acelora care nu-şi 
cer scuze. «Nu trebuie să uităm că au fost multe holocausturi pe lume» —a amintit 
de curînd loan Paul al II-lea, înainte de a constata că «se scuză mereu aceiaşi»). 
În ceea ce-l priveşte, Alain Finkelkraut arată: «Crimele comunismului nu au fost 

judecate pînă acum». Cît despre acei intelectuali atît de gata să denunțe păcatele 
de tinerețe ale celorlalţi, în timp ce — de o jumătate de secol încoace — au oferit 
ei înşişi un sprijin enorm tuturor totalitarismelor de stînga, tăcerea lor este de-a 
dreptul asurzitoare. Dar poate că este şi mai interesant de constatat că, deşi mulți 
îşi cer iertare, nici unul nu a fost iertat. 

«Cererile de iertare le primim, dar nu le răspundem. Noi nu sintem decît 
martorii acestei atitudini», a declarat cu cîtva timp în urmă, în săptămînalul 
francez Le Nouwvel Observateur, Marele Rabin Rene Samuel Sirat. Această 
asimetrie este izbitoare. Pe de o parte, unii îşi pun cenuşă în cap şi-şi leagă funia 
de gât, în semn de penitență. Pe de altă parte, «se ia notă», se înregistrează 
«importanța istorică» a evenimentului, dar în fond nu se ascunde că această 
căințătrebuie să constituie doar începutul. Cu alte cuvinte: elevul are însuşiri, dar 
ar putea fi încă şi mai bun... «Faptul că liderii politici şi episcopii îşi recunosc 
greşelile nuajunge-— afirmă Sirat; e necesar ca întreaga societate civilăsăo facă), 
Jean Delumeau adaugă: «Mai sînt necesare şi alte confesiuni». În afară de 
aceasta, subliniază sociologul Pierre Bimbaum, este necesar să nu se uite că 
statutul impus evreilor în octombrie 1940 «aparține unei anumite tradiții tipic 
franceze». Căințaepiscopilorar fi fost mai convingătoare, supraliciteazăistoricul 
Arno Meyer, «dacă ar fi făcut penitenţă invitindu-i pe toți francezii să țină post 
împreună cu ei». Se deduce din aceste cuvinte că, o dată ce s-a declanşat 
angrenajul, imperativul Teșuvei — cuvînt [provenit din rădăcina ebraică ŞuV, «a 
se întoarce» — n. Red.] care înseamnă, în acelaşi timp, «căință» şi «revenire la 
Tora» — nu va înceta niciodată. | alge = 

Hărțuit de Jean-Pierre Elkabbach într-un interviu televizat în care a acceptat 
să-și clarifice trecutul, Francois Miterrand a izbucnit, în sfîrşit: «Ce vreți mai mult 
de-atît? Să mă convertesc?». Sirat aminteşte, în legătură cu aceasta, că în Biblie 
se spune că poporul evreu este poporul sacerdotal al umanității. Pentru a primi, 
în final, iertarea, umanitatea va trebui, în consecință, să accepte o tutelă 
sacerdotală. «Biserica trebuie să facă un act de Teșuva», a declarat Cardinalul 
Carlo Maria Martini, Arhiepiscopul de Milano, Sintem deja foarte departe de 
politică. 4 

(Textapărut în Diorama letterario, Florenţa, decembrie 1997; traducerea 
s-a efectuat în Nedactic) 





Mai '99 NR. 5/101 PAG. 13 





EPICA HOLOCAUSTULUI 
SAU FANTEZIA 
PROPAGANDISTICĂ 


«(TRAIN DE VIE» de Radu Mihăileanu 


Z ca Sa CNI fe CAP PETER ZI RE2 A Ai 

„Corespondenţă din Italia 
pe te ai sic it de MD ao ride: PA tc CE e 
A Pe LE Rat RAE că CSI SPA SCc Satie A 


pi 
a ra 
«pi, ă sapă 






Acum vreo treizeci de ani rulase pe marile ecrane italiene filmul românesc intitulat 
Dacii, de atunci, pe cit îmi amintesc, n-a mai ajuns în Italia, pînă de curînd, nici oproducție 
cinematografică românească. 

lată însă că, de citeva luni încoace, grupuri de elevi italieni sînt deportate în masă în 
sălile de cinematograf, pentru a viziona filmul Train de vie al regizorului «român» Radu 
Mihăileanu. Fiu al unui diplomat evreu căruia Ceauşescu i-a retezat cariera, Radu 
Mihăileanu e cunoscut în România ca regizor al unui film mai degrabă grotesc, intitulat 
Trădarea; intenția filmului era de a pune sub acuzație, pe cit posibil, mediul intelectual 
românesc, vinovat de a fi urmat cu obedienţă directivele Securităţii. Muza care inspira pe 
orice poet sau compozitor român, după Mihăileanu, nu era decit vreun om al serviciilor 
secrete. 

Jeşit din provincia românească, Radu Mihăileanu a înțeles cum merge lumea şi, în loc 
să toarne vreun film despre Traian, Decebal sau Ştefan cel Mare, S-a inspirat din epica 
oficială a Occidentului: cea a Holocaustului. Şi astfel a ajuns Mihăileanu, peste noapte, 
O celebritate. 

Publicitatea în jurul filmului e considerabilă, căci ziarele nu s-au zgîrcit în privința 
recenziilor şi semnalărilor. În vara anului cinci mii şi atit de la crearea lumii, adică în 
1941, deci în epoca guvernării lui lon Antonescu, escadroanele nemţeşti îi deportează pe 
foți evreii din România, bineînţeles spre camerele de gazare. (Închipuiţi-vă ce enorm 
consum de gaz, dacă avem în vedere că erau aproape un milion evreii care, între secolele 
XIX şi XX, imvadaseră România!). Într-un sat evreiesc din această pseudo-Românie oferită 
spectatorilor occidentali, nebunul satului sugerează o cale de salvare: să ne deportăm 
singuri şi să ne ducem în Palestina cu trenul! lar Palestina, după cum rezultă din scenariu, 
eun pămint nelocuit, un deşert care nu aşteaptă decit sosirea sioniştilor pentru a-l preface 
într-o grădină. 

Ideea nebunului Satului este primită cu entuziasm de către rabin şi alți înțelepți, căci 
prin gura nebunilor, zice rabinul însuşi, vorbeşte Dumnezeul lui Israel Și astfel evreii se 
punpe treabă şi cit ai zice peşte făuresc un tren nou, de toată minunea. Cea mai mare parte 
a populaţiei satului se va urca în vagoanele din spate, în vreme ce hxoasele vagoane din 
față sînt destinate unor evrei travestiţi în ofiţeri SS. Îi călăuzeşte viteazul Mordechai, care 
şi-a tăiat barba, s-a îmbrăcat în colonel SS şi, în citeva ceasuri, a învăţat să vorbească o 
germană perfectă: Die deutsche Sprache gut und schnell, cum făgăduiesc anumite cursuri 
de limba germană pentru începători. Cu germana lui impecabilă şi cu o dialectică ce ar 
stirni invidia oricărui talmudist, Mordechai reuşeşte să-i ducă de nas pe funcţionarii 
germani ce, de-a lungul traseului, vor să controleze acel straniu convoi, care nu-i 

înregistrat în orarele feroviare, nici în listele cu «trenuri secrete». Nemţii nu sînt însă doar 
nişte bestii feroce, ci şi nişte lighioane imbecile, astfel că trenul reuşeşte să ajungă pînă 
la granița sovietică. 

Aici evreii dau de un grup de țigani care, amenințați şi ei de furia exterminatoare a 
fiarelor naziste, avuseseră aceeaşi idee cu evreii şi erau travestiţi în deportatori şi 
deportaţi, pentru a putea să ajungă... în India. În acest punct, evrei şi țigani fralernizează, 
călătorind împreună în acelaşi tren, pînă ce ajung la destinaţie. 

Povestea, în sine, eo adevărată farsă, condimentată cu un tipic umor idiş: dialo gurile 
italiene sînt, într-adevăr, ale unui cunoscut bufon de cabaret, viitor destinatar al Premiului 
Nobel. Printre profundele reflecţii teologice, puse mai cu seamă în gura nebunului satului, 
ne limităm la a cita această capodoperă de cugetare: «Ce importanță are că Dumnezeu 
Există Sau nu există? Sintem oare întrebaţi vreodată dacă există Omul? »... 

Pe lîngă stupizeniile de acest soi, spectatorul mai primeşte citeva mesaje de tip 
istorico-politic, printre care se numără şi mesajul sionist pomenit mai înainte. 

Dar principalul mesaj pe care povestea îşi propune să-l transmită priveşte deportarea 
țiganilor şi evreilor din România prin intermediul armatei germane. 

Acum, în ce-i priveşte pe țigani, e ştiut că răposatul «rege» lon Cioabă a recunoscut 
că supușii săi ar trebui să-i mulțumească lui Antonescu că nu au fost deportaţi în lagărele 
de concentrare germane, deoarece generalul îi înrolase deja pentru muncă forțată, 
trimițindu-i să construiască fortificaţii pe frontul de Răsărit. 

In ce-i priveşte pe evrei, se poate face referință la o sursă care nu prea poate fi 
suspectată de 'vevizionism: Radu Ioanid, director al Memorialului Naţional al 
Supraviețuitorilor Holocaustului. Dintr-un interviu pe care Radu Ioanid l-a acordat 
publicistului Andrei Cornea (rev. 22, nr. 6/9-15 februarie1994) rezultă o situaţie cu totul 
diferită de cea pe care Train de vie ar vrea s-o sugereze spectatorului. Într-adevăr, după 
Radu loanid, sub guvernarea lui Antonescu, «evreii au fost trimişi în detașamente 
exterioare de muncă, au fost privaţi de orice drepturi civice, au fost jefuiţi şi deseori 
maltrataţi, deportaţi dintr-o zonă în alta, dar nu sistematic exterminați». 

Filmul lui Mihăileanu, care ne prezintă o Românie unde singura armată/putere 
existentă e cea germană, insistă deci într-o minciună care, de mai mulți ani încoace, este 
răspîndită la diferite niveluri, cu intenţia de a exercita un anumit şantaj în confruntările 
ideologice ale României de azi. 

| CLAUDIO MUTII 
(în româneşte de R. Codrescu) 














ala 











PAG. 14 NR. 5/101 Mai'99 


Z 


religiosus»), a apărut volumul | dintr-o 
selecție de Opere ale Abatelui 


[| JACQUES BENIGNE BOSSUET 


(1627-1704), autorul faimosului Discurs 
asupra istoriei universale (care nu există în 
româneşte decât în vechea traducere lacunară a lui 
Eufrosin Poteca, din 1853). Acest prim volum 
cuprinde Scrisori (trad. loan Malița) şi Tratatul 
despre cunoaşterea lui Dumnezeu şi 
cunoaşterea de sine (trad. Oana Gencărău) 
Pentru structura volumului următor (şi pentru alte 
detalii asupra ediției), a se vedea Nota asupra 
ediției semnată de d-l loan Malița (muzician şi 
teolog orădean, ce pare «sufletul» recenței 
întreprinderi). Versiunile româneşti sunt fluente şi 
destul de fidele, chiardacă sub nivelul celor realizate 
recent de d-nii Cristian Bădiliță şi Marius Lazurca 
(Trei panegirice — 1996). Volumul este prefațat de 
d-l Marcel Petrişor, pentru care opera lui Bossuet 
este «un fel de "scară" a urcuşului lumii spre 
mântuire, pe ce! mai drept şi mai sigur drum» (p. 7). 
Cu excepția copertei (tota! neinspirate, atât prin 
cromatica țipătoare, cât şi prin imaginea aleasă, 
foarte puţin catolică), ediția e merituoasă şi, mai 
ales, extrem de binevenită într-o cultură românească 
încă lipsită de traducerea unor opere clasice ale 
creştinismului apusean, fără de care Europa riscă 


să devină o entitate aleatorie. 
//4 LOUTH, de data aceasta contempo- 
ran şi convertit la Ortodoxie, semnează 
volumul Desluşirea Tainei. Despre 
natura teologiei (trad. Mihai Neamţu), apărut la 
Editura «Deisis» din Sibiu (col. «Dogmatica», seria 
«Teme şi tratate»), cu o prefață («Teologia ca 
'desluşire a Tainei"») de diac. loan |. Ică jr. şi cu o 
amplă şi excelentă postfață a traducătorului (fost 
colaborator al Punctelor cardinale), intitulată, cu o 
gustuoasă parafrază cantemiriană, «Gâlceava 
dintre "adevăr" şi "metodă" sau despre giudeţul 
“tradiției” cu "ştiința"». Structura eseului teologic al 
lui Andrew Louth, redactat între 1979 şi 1981 (şi 
anticipând convertirea autorului, definitivată în 1989, 
an în care i-a apărut şi studiul despre Pseudo- 
Dionisie Areopagitul, tradus în româneşte acum doi 
ani şi apărut totla «Deisis» ), are următoarea structură: 
dupătexțele introductive, cap. |: «O sensibilitate dezbi- 
nată» (condiția spirituală a modernității, succesivă 
deconstruirii Tradiţiei), cap. ||: «Moştenirea luminis- 
mului» (prejudecata progresului, imperativul utilitar, 
triumful pozitivismului şi iluzia proastă a obiectivității); 
cap. Il: «Ştiinţă şi Taină» (remediulteologicalscientis- 
mului laic, în bună vecinătate cu cultura umanistă); 
cap. |V: «Tradiţia şi dimensiunea tacită» (recupera- 
rea Tradiţiei şi reconstrucţia unei paideia creştine, 
orientată mistic şi apofatic);, cap. V: «Întoarcerea la 
alegorie» (a//egoria, în sensul pe care i-l dă autorul, 
valorificând un anume uz patristic, este «un mod de 
a intra în "marginea de tăcere" care împrejmuieşte 
mesajul rostit al Scripurilor», în acea mira profunditas 
atextului sacru revelat, spre a desluşi sensurile ultime, 
care depăşesc discursivitatea curentă şi reclamă 
puritatea iubirii), cap. VI: «Trăirea Tainei» (limaniniţiatic, 
încununare mistică a spiritului viu, străluminat de 
Credință, deschis «orizontului eclezial al Tainei» sau 
«orizontului vertical inepuizabil a! misterului paradoxal 
al Revelaţiei», ca să folosesc două frumoase sintag- 
me ale prefațatorului, trecute şi pe coperta finală). 


n alt autor occidental, ANDREW 


OANNIS ZIZIOULAS (n. 1931), 
7, Mitropolit al Pergamului şi Membru al 
Academiei din Athena, cunoscut publi- 


| PIETEI RE 


—._p i ii itm tm —.——... 


a Editura Dacia din Cluj (col. «Homo : 
















PUNCTE CARDINALE 





culuiromânesc mai ales prin lucrarea Ființa eclesială 
(apărută nu demult la Editura Bizantină din Bucureşti, 
după ce figurase o vreme în planurile Editurii 
«Anastasia»), este autorul opusului intitulat Creația 
ca euharistie (trad. rom. Caliopie Papacioc), datând 
din 1992 şi editat în acest an şi în România, la 
aceeaşi Editură Bizantină. Împărțită în patru secțiuni 
(A, «Euharistie şi lume»; B. «Problema ecologică şi 
responsabilitatea teologiei»; C. «Lumea ca zidire: 
limitele şi riscurile lumii zidite»; D. «Omul ca 
"sacerdot”: speranța şi "aşteptarea" zidirii»), scrierea, 
epurată de balastul formal al erudiției teologice 
(autorul mărturisindu-şi însă intenţia de a realiza la 
un moment dat şi o «ediţie ştiinţifică mai largă» a 
aceleiaşi cărţi, cu trimiteri şi note de subsol), este o 
introducerevie şi larg accesibilă în concepția ortodoxă 
despre lumea creată şi despre aşezarea omului în 
această lume, cu toate răspunderile lui mistice şi 
morale. Volumaşul reuneşte trei conferinţe ținute în 
1989 la King's College din Londra, precedate de un 
mai vechi studiu al autorului (publicat iniţial sub titlul 
«Viziunea euharistică a lumii şi omului contem- 
poran», în 1967). Autorul mărturiseşte, în finalul 
Cuvântului înainte (pp. 7-8): «În forma ei prezentă, 
cartea aceasta, fără a se îndepărta de pretenţiile 
unui text teologic serios, are în vedere un public mai 
larg, care cugetă teologic şi filosofic şi aşteaptă de la 
teologia ortodoxă un cuvânt convingător, ce va 
contribui la formarea acelui caracter şi acelei 
mentalități care ar constitui soluția alternativă atât 
față de cultura tehnologică a societăţilor apusene 
moderne, ce distruge necugetat mediul nostru naturali, 
cât şi față de un păgânism care urmăreşte vizibil să 
dea el însuşi o rezolvare crizei ecologice de astăzi» 
(fragment reluat, cu o mică scăpare, şi pe coperta 
finală). 


ltimele apariţii ale Editurii «Anastasia» 
sunt: ALDO FERRARI, A Treia Romă. 
Renaşterea naționalismului rus (trad. 
rom. Elena Pîrvu), în col. «Dreapta 
europeană», volum cuprinzând o introducere în 
gândirea lui Konstantin Leontiev (a se vedea, în 
româneşte, cartea sa Bizantinismul şi lumea slavă, 
apărută nu demult în aceeaşi colecție a editurii 
bucureştene şi recenzată aici în luna martie) şi o 
prezentare (cu documente aferente) a mişcării 
naționaliste ruse Pamjati («Memoria»), ambele din 
perspectiva unui om de dreapta occidental, foarte 
atent la dinamica globală a Tradiţiei europene (din 
care fenomenul rus nu poate fi exclus, în ciuda 
puternicei luitente asiatice), DANIIL SANDU TUDOR 
(autorul faimoaselor Acatiste, reeditate tot la 
«Anastasia», în 1996), Taina Rugului Aprins. Scrieri 
şi documente inedite, volum îngrijit de prof. Gh. 
Vasilescu (cel ce a realizat, nu demult, şi cartea 
Cuviosul loan cel Străin. Din arhiva Rugului Aprins, 
pe care am recenzat-o luna trecută), punând în 
evidenţă figura literară şi monahicească a întemeie- 
torului şi liderului grupării spirituale de la Antim, 
precum şi împrejurările închegării acesteia, puţin 
după al doilea război mondial, în fine, CARTEA 
PROFETULUI ISAIA, tălmăcită şi tâlcuită de Î. P. S. 


HU 


— ca E at Pau 
















Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul 
Clujului, cel ce se osteneşte de mai mulți ani, cu 
dubla sa competenţă de teolog şi literat, să dea o 
nouă versiune românească a textelor biblice, 
urmând tradiția Septuagintei, cu utile comentarii 
teologice, filologice şi istorice (anterior au mai 
apărut, din seria respectivă, în aceeaşi colecţie 
«Psalm» a Editurii «Anastasia», Cartea lui lov, în 
1996, şi Cântarea Cântărilor, în 1998). «Anastasia» 
mai pregăteşte, pentru perioada următoare, în 
perspectiva Târgului Internațional de Carte de la 
Bucureşti, programata începutul lunii iunie: masivul 
volum Lumina neînserată de Serghei Bulgakov; 
integrala operei poetice a lui Vasile Voiculescu (ce 
urmează marelui succes editorial al integralei prozei 
literare de anul trecut); o carte recentă — Biserica, 
omul şilumea- a Arhiepiscopului Vienei, Cardinalul 
Christoph von Sch&nborn (autorul icoanei lui 
Hristos, traduse în româneşte acum trei ani, în col. 
«Eikona» a aceleiaşi edituri), un volum semnat de 
Părintele Mina Dobzeu (botezâtorul lui N. 
Steinhardt) şi intitulat Trei strigări împotriva lui 
Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la- 
Brădiceşti — titluri asupra cărora vom reveni pe larg 
în numărul de luna viitoare. 


e cuvine consemnată cu bucurie 
apariția volumului de versuri al poetei 
creştine ANADINA LUNGU (numele 
E literar al d-nei Ana Dina Lungu 
Chiricuţă, fiica vestitului predicator interbelic pr. 
Toma Chiricuță), Mă toarce timpul! (Editura 
«Sagittarius», Bucureşti, 1998, 122 pp.), cuilustrația 
rafinată a loanei Cândea şi cu câteva frumoase 
cuvinte introductive de Radu Paladi (elegant 
reproduse în facsimil). Poeziile, datate cu 
scrupulozitate, au fost scrise între 1964 şi 1997 
(două dintre ele apăruseră şi într-un mic grupaj din 
Puncte cardinale, în toamna lui 1997, una figurând 
chiar în fruntea recentului volum, sub titlul 
Precuvântare: «Sunt bobul de nisip din deşertul 
lumii,/ Ars de soare! Şi pârjolit de vânt!/ Tânjesc 
mereu spre zare/ Sub viscolele lunii,/ Mă întreb 
cinel Şi de ce sunt?! Ciulin purtat de vânt Între 
pământ şi cer/ Duc mereu în spinare/ Desaga cu 
mister!»). Poeta este poate inegală, dar impresia 
de ansambiu rămâne cuceritoare, expresia lirică 
pendulând grațios între nostalgiila clasice şi 
neliniştile moderne, între materialitatea provoca- 
toare a firii şi intuiţiile unei transcendenţe purifi- 
catoare («Am alunecatdin carne-n cânt»). Versurile 
păstrează savoarea unei sublime tinereți interioare, 
uneori alunecând în registrul ludic (la modul 
arghezian), ceea ce nu împiedică manifestarea 
neostentativă a unei înțelepciuni esențiale, a unei 
grave răspunderi în faţa existenţei, cu sentimenţul 
înfiorat al timpului care «ne toarce» pe toți, dar 
întru «miruiala veşniciei». 

Absolventă a Facultății de Litere şi Filosofie a 
Universității din Bucureşti, fostă profesoară de 
română, franceză şi italiană, neîncovoiată de 
loviturile soartei sau de mizeriile veacului, a scris 
cu sârg, mai ales în ultima parte a vieţii, abordând 
toate genurile beletristicii (poezie, povestire, nuvelă, 
roman, scenariu), dar dovedind o chemare aparte 
pentru scrierea educativă, adresatță copiilor şi 
tineretului (Grădina Raiului, Pustnicul Lacului, 
Povestiri biblice — acestea din urmă în curs de 
editare la «România Creştină»). Distinsă conştiinţă 
creştină şi românească, d-na Anadina Lungu 
înnobilează discret târziul unei lumi de care refuză 
să dispere, cu «incăpățânarea» creatoare şi 
mărturisitoare a celoralaşi să răscumpere vremurile 
în fața lui Dumnezeu. 





Răzvan CODRESCU 





ae: ia ON 





” XP.) 


Răi! 9 009 oale A aaa E”... „r-——— .-.———..—_ 
FI, | : 


4 









Când în urmă cu 81 de ani, ia 27 martie/09 aprilie 1918, 
Sfatul Țării de la Chişinău hotăra unirea Bararabiei cu Regatul 
României, în condițiile înfricoşătoarei ameninţări a haosului 
bolşevic, actul se producea ca sublimă împlinire a idealului 
național de unitate şi neatârnare românească. Crezând în 
adevărul aceluiași sacru el al apărării integrităţii şi identităţii 
naționale, oștirea românească a anilor 1941-1944 s-a jertfit pe 
câmpurile de luptă împotriva pericolului comunist. 

Astăzi, după cum se poate constata la fața locului, ori 
numai din presa de la Chişinău, starea de război antiromânesc 
continuă pe toate fronturile. Domeniul cultural-lingyvistic şi cel 
religios suni cele in care acţiunile se defăşoară cel mai intens. 
La Tighina, de pildă, singura şcoală românească funcționează 
(este unfel de aspune!) fără mobilier. Campania antiromânească 
din “Republica Moldova” sau din teritoriile româneşti din 
afara ei este o permanentă realitate a descurajării opțiunii 
pentru ortografia latină, etnia, limba şi biserica românească, 
campanie dublată şi de aspre măsuri “politico-administrative”. 

Pe lângă mai vechile *'autonomii locale” din Basarabia - 
una turcească, “Găgăuz Yeri”, şi cealată secesionistă, 
“Republica Moldovenească Nistreană”, patronată de Rusia şi 
apărată de Armataa 14-a-, preconizata alcătuire administrativ- 
teritorială “județeană " confruntă autorităţile de la Chişinău şi 
cu alte pretenţii autonomiste, precum cea a bulgarilor (din 
fostulraionsovietic Taraclia), care refuză oferta de apartenență 
la județul Cahul. Alături de imensele dificultăți economice 
moştenite de la regimul sovietic şi amplificate în ultimii ani, 
românii basarabeni continuă să se confrunte cu o gravă criză 
de identitate. 

Abolirea sistemului sovietic în Basarabia se face cu foarte 
mare dificultate. După zece ani de la oficializarea limbii române 
şi a grafiei sale latine, la Tiraspol şi la Tighina, dar nu numai 
acolo, deciarareaşi încercareade apărare a identităţii româneşti 
se dovedeşte mereu un gest şi o opțiune cu riscuri neprevăzute. 

Conectarea sistemelor şi rețelelor energetice din stânga 
Prutului la sistemul energetic românesc poale să însemne un 
mic pas înainte pe calea apropierii româno-române. Deloc 
neglijabilă rămâne însă teribila presiune şi ameninţare a 
Răsăritului în acest domeniu al resurselor energetice, cu atât 
mai mulicucât noile şi marile concerne ruseşti s-au instalat deja 











PUNCTE CARDINALE 

ÎN 
LIDSĂ 

DE IDEAL 


temeinic pe piațaromânească a ofertelor şi consumului energetic. 

Apropierea economică îşi are locul şi rolul în întărirea 
legăturilor frățeşti dintre români, numai că nu-i deloc suficientă, 
cu atât mai mult cu câ! destule veşticontinuă să producă neliniște. 
Aşa, de pildă, aflăm că ajutoarele umanitare provenind din 
România se opresc adesea la frontiere, mai ales atunci când este 
vorba de presă şi carte românească. Pe de altă parte, din 
imensele cantităţi de deşeuri nucleare ce tranzitează teritoriul 
Basarabiei, provenite din spaţiul balcanic, nu toate ajung in 
Rusia, o bună parte fiind depozitate în Transnistria. 

Conflictul secesionist nistrean, petrecut cu şapte ani în 
urmă, S-a încheiat cu peste 300 de români basarabeni ucişi, alte 
mii de victime rămânând rănite şi mutilate trupeşte sau răvaşite 
sufleteşte, condamnate la umilințe şi apoi la uitare. Nefericitul 
caz al lui Ilie Ilaşcu şi al camarazilor lui rămâne un permaneni 
memento pentru aceea că, adesea, cei încrezători într-un aulenlic 
ideal naţional românesc sunt în situaţia de a-l chezăşui cu 
propriile vieți. 

Nu mai poale să mire pe nimeni faptul că, în actuala stare de 
fărădelege, corupie, imoralitate şi putreziciune care domneşte în 
lumea întreagă, fără nici un mandat din partea cuiva în drepl să 
o facă, NATO îşi asumă dreptul de a folosi forța oriunde în lume, 
iar de curând Duma de Stat de la Moscovaa declarat Transnistria 
“zonă de interes strategic a Rusiei”. Şi asta cu toate că, aici, în 
ciuda veacurilor de deznaționalizare, încăcirca 43% din locuitori 
sunt românofoni, iar hotarele Rusiei se află la peste 1000 de km. 
mai spre răsărit! 

Fără identități asumate şi idealuri apărate, procesele încurs 
aleglobalizării, mondializării şi integraţionalismului înstructurile 









Mai '99 NR. 5/101 PAG. 15 


“noiiordini mondiale" nu mai întâmpină nicio piedică serioasă 
pe termene medii şi lungi. Insistenţa cu care se lucrează la 
autoanihilare este un fenomen foarte grav, dar perceput în 
această dimensiune a lui, de către opinia publică, în mod 
insujicieni. 

Confuzia de identitate naţională a celei mai mari părţi a 
clasei politice nu este un fapi perceput doar la Chişinău, unde 
sigură este numai identitatea “ideologică” a deţinătorilor 
puterii. Afinităţile lor incontestabile sunt cu CS. (dacă nu 
chiar cu fosta U. R.S. S), Biserica Rusă, Armata Roşie, iar nu 
cu Regatul României Mari sau Biserica Română. Ingrijorător 
şi regretabil este faptul că şi la Bucureşti se constată aceleaşi 
afinități pentru alte valori... 

Interesul şi preocuparea Rusiei pentruconirolul şi deținerea 
pozițiilor strategice, de la Kânigsberg la Tiraspol şi din Caucazul 
de Nord în Kurilele de Sus, suni perfect explicabile, iar până la 
un anumit punct chiar justificate. Problema logică (şi la fel de 
întemeiată) ce ar trebui să preocupe conşliința fiecărui român 
responsabil pentru destinul său şi al Țării sale - de la politicieni 
la simpli cetățeni - este cea cu privire la (dez)interesul 
guvernanţilor de la Bucureşti şi Chişinău pentru pozițiile 
strategice de interes naţional major, ignorate cu responsabilitate 
sau abandonate în chip similar actelor de trădare. 

Refuzurile de pe urmă ale Apusului pun încă o dată în 
lumină faptul că himera unei grabnice intrări româneşti în 
NATO şi Uniunea Europeană nu poale ține loc de ideal naţional. 
Pe termen scurt, structurile politice, militaro-strategice şi mai 
ales economice occidentale se arată mereu inaccesibile şi 
impenetrabile pentru o Românie şi o lume românească fără 
putinţa de a se regăsi pe sine. Doar “parteneriatul pentru 
pace ”, atâta vreme câl se dovedeşte un serviciu gratuit extrem 
de rentabil pentru beneficiar, cu obligaţii concrete asumate în 
mod unilateral doar de către prestator, rămâne o formulă 

foarte agreată de către “partenerii” noştri apuseni. Ultimele 
evenimenie din spaţiul sârbesc ne sculesc de prea multe 
comentarii. Golemul apusean nu este cu nimic mai favorabil 
destinului nostru naţional decât golemul răsăritean. Fără 
conştiinţă, voință şi demnitate națională, nu facem decât să ne 
sinucidem politic şi moral, “de la Nistru pân' la Tisa”... 
NICOLAE POP 















































Sec A o age pE 3 nara 700 a 7 Rap 00 Ia Rae ED SE aaa DE E 

























TITI = DEI: 


N 





ia e ae TA. 7. st A bu 0/0 Si Ca e XE + VREI 0 EA SIE DO UI DER EI a aaa IE ERE 
ss pi ț . A 3 ZA Păi 7 PA Fe g VOT IF STI Y i / pi NC f i, NTŢ 7 /] ] / TRN 2 sp Ta Ve 42 

| INTERVIU LUAT D-LUI DUMITRU GH: BORDE E DL PETRU GOLEŞTEANU (MELBOURNE, AUSTRALIA). 
Ca a y ct su Ne meargă Pr d Da ie gt e ea 0 a ae = Apar pi Pe tza at tid y, P iri af, 9 a Sb Ace A Sr iei tra Se pan de n nt i A AZ ao e RADAR poata PA 2035 


(urmare din pag. 11) 


soi de fişe personale ce conțineau detalii din ce a spus fiecare, ce a mințit, cum s-a comportat 
în anume situații date. Da, diavolul este foarte inteligent şi celor care îi slujesc le strecoară 
această inteligență satanică, pe care au folosit-o şi atunci când au pus în practică experimentul 
de la Piteşti. Şi nu e vorba de spălarea creierului, ci de posedarea satanică, ce transformă 
oamenii în adevărați roboți, ca în America sau ca aici, în Australia, 

Acolo, în închisoare plutea duhul Satanei - erau mii de demoni care pluteau în aer; ți se 
stimula memoria deo inspirație negativă şi îți aduceai aminte totul de cânderai copil. In lumea 
creştină, cei care-L hulesc pe Dumnezeu, ştiind de Dumnezeu şi de Biserică, sunt apostați. 
Țurcanu a acceptat tot ce a făcut, ştiind ce face. 

7. Incartea Dummeavoastră relataţi că împietrirea în ne-rugăciune a fost unul din cele 
mai teribile ziduri, pe care cu greu le-aţi trecut. Ce s-a întâmplat? 

În ceea ce mă priveşte, greşeala mea, pe care o s-o recunosc şi la Judecata de Apoi, este 
că am spus public că nu mă mai rog. Şi din acel moment nu m-am mai rugat, tăind legătura 
mea cu Creatorul. Îngerul meu nu s-a depărtat de la mine, deşi cel care mă stăpânea era duhul 
răului, care se manifesta strecurându-mi în suflet acea frică metafizică de nedescris. Dacă 
cineva îmi pomenea atunci de diavol, mă îngrozeam. La fel dacă era vorba de epileptici. Nu 
îmi era neapărat frică de Țuecanu, ci frica de anu înnebuni din cauza torturilor. După doi ani 
am reînceput să mă rog, dar era parcă degeaba: nu simțeam nimic. Parcă erau numai vorbe 
goale - o rugăciune mecanică. Şi asta mă tortura cel mai mult. Un an de zile am fost torturat 
de propria mea afirmație, cum că nu mai cred în Dumnezeu. Şi asta până l-am întâlnit pe 

Jimboiu, acest om care trăia într-o stare de sfințenie - un înger cu chip de om - ce mă făcea 
să nu-l pot privi în ochi. 

Viața mi-a fost imposibilă până la Paştele lui 1954, când a intervenit tot mila lui 
Dumnezeu. În acea noapte, ajuns la limita răbdării în disperarea mea, simţeam tortura 
sufletească a unei fărâme de iad. Am spus: “'Doamne, eu nu mai pot! Fă cu mine ce vrei!” 
Şi în momentul când am auzit clopotele bătând, am căzut în genunchi şi am început să plâng, 
cerând iertare lui Dumnezeu, Şi din acea clipă am fost alt om. Dumnezeu a făcut această 
minune cu mine. Am simţit organic, fizic, cum a ieşit o forță - puterea diavolului - din mine. 
O'orăam plâns fără întrerupere. Eram atât de epuizat fizic, dar fericit! Era beatitudinea învierii 
mele întru credință. Parcă învinsesern tot iadul! Anii de închisoare rămași, între 1954 şi 1963, 
când am ieșit de acolo, au fost floare la ureche, cu toate nenorocirile pe care le-am îndurat: 
frig, foame şi izolare... 

8. Înhăţişurile terorii, unde amintirile despre cei vii au fost distruse, în care pângărirea 
celor sfinte era un chinzilnic, ați simţit slăbiciunea adversarului care nu se putea atinge de 
cei morți? 

Cei vii, din afară, nu mă mai interesau. Eu personal am rupt cu lumea din afară; nu mă 
mai gândeam acolo, pentru a mă putea adapta la viaţa din închisoare, Ei, torționarii, nu mai 
aveau conștiința răului pe care îl făceau. Erau atât de posedaţi că nimic nu-i mai interesa, doar 
ca să iasă din închisoare și să ajungă într-un post mare, în Comitetul Central sau Securitate, 
carâsplată de la stăpân pentru''munca” depusă. Ei executau ordinele stăpânului; nu-şi puneau 
problema ca să nu mai omoare, Spre exemplu, Deac, boxerul, îţi dădea lovitura de graţie, 
fracturându-ți ficatul, EI și alții, cum ar fi Leonida și Costăchescu, aveau metode din ce în ce 
mai dure, cu cât rezistența şi îndârjirea noastră erau mai mari, O parte din ei s-au sinucis după 
ce au ieșit din pușcărie. La ei nu mai opera mila şi dragostea. Era doar ură - ultima expresie 
aurii - şi orgoliu 





9. Dintre cei cunoscuţi în închisori, care au fost cei care v-au făcut impresia cea mai 
puternică? 

Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea 
noastră. Personal m-am ataşat de frații mei de suferință - şi nu doar de legionari -, adică de 
cei ce s-au opus comunismului. Mulţi dintre cei care erau acolo parcă erau nişte îngeri. Cel 
care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprişan. Am stat un an de zile în aceeaşi 
celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică 
şi artă până la matematică şi filozofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. 
A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru 
fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat. 

Un alt tânăr, pe care am avut ocazia doar să-l văd, a fost Valeriu Gafencu, supranumit 
“Sfântul închisorilor”. Acest om, la Târgu-Ocna, se uita în ochii criminalilor şi-i făcea miei! 
Şi erau cei mai mari zbiri; chiar şi directorul închisorii nu-l putea privi în ochi. Atât de mult 
influența sufletul lui cald, încât cine l-a cunoscut s-a transformat complet. 

Eu l-am cunoscut pe Jimboiu, un elev fidel de-al lui Gafencu. Şi el spunea mereu 
rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele dragostei față de celălalt. Era de o bunătate 
şi seninătate extraordinare; nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare şi ură. Un înger 
în trup. Am asistat odată la o extracție de măsea, fără anestezic, făcută lui Jimboiu. A durat 
foarte mult această intervenţie stomatologică, dar el nu a scos un sunet şi nu a schițat un gest 
de durere. 

M-a impresionat foarte mult şi Badea Trifan, care a fost prefectul Braşovului. Era un om 
de obunătate şi deo linişte sufletească rar întâlnite, ce avea deja 22 de ani de închisoare făcuți. 
În Săptămâna Patimilor plângea, curgându-i şiroaie de lacrimi, încontinuu, până în noaptea 
de Înviere. Trecuseră 2.000 de ani, iar el plângea cum plângeau mironosițele şi Maica 
Domnului, atunci. 

Pe prințul Alexandru Ghica l-am cunoscut bine, stând cu el în aceeaşi celulă. Şi el era 
un adevărat creştin, trăindu-şi credința de o intensitate rar întâlnită. Mai pot să enumăr pe 
Gioga Parizianu (ce a fost chinuit fiind ținut într-o etuvă la 70 de grade Celsius), Mircea 
Nicolau, Berzea, Petrașcu şi mulți alții, unii preoțiţi când au ieşit din închisoare. Pe unii i- 
am reîntâlnit când arm fost recent în România. Toţi aceşti oameni sunt de o valoare morală 
extraordinară, intrând cu siguranță în patrimoniul acesta moral al suferinței neamului, 

10. Cum vedeţi revigorarea României? Poate iarăşi tineretul român să devină sufletul 
neamului? 

În România m-am întâlnit cu foarte mulți tineri, în diverse ocazii (interviuri, cenacluri); 
pot spune că am trăit clipe extraordinar de fericite. Vedeam că nu vorbesc în pustiu. Erau 
studenţi de la toate facultăţile - tineri cinstiți, atraşi de credință. Am fost la un cenaclu al 


_ revistei “Scara” (condusă de Mugur Vasiliu), unde au participat vreo douăzeci de tineri, eu 
fiind invitat să le vorbesc, Eram foarte emoţionat, stare sufletească ce s-a transmis, cred eu, 


şi participanților, 
Nu lasă Dumnezeu neamul acesta; persoana care va reface Mişcarea Lepionară trebuie 
să apară. “Un om şi un neam sunt un om şi neam, cât au înțeles din Evanghelie” - spunea 


“Mehedinţi. Este clar că revigorarea României este întoarcerea la Biserica lui Dumnezeu. 


Acest fenomen a început; cei ateşi din neamul acesta se vor întoarce la Dumnezeu şi la 
Biserica Lui şi vor trăi dragostea pe care ne-a insuflat-o E1s-o avem, nu numai faţă de prieteni, 
dar şi faţă de duşmani, Bisericile sunt pline detineri, oriunde am fost. Dumnezeu nu va pierde 
acest neam, Pentru aceştia Se va milostivi. Deci nu reformele economice, ci credința 
poporului român va scoate țara din marasmul în care se găseşte. 

















PAG. 16 NR. 5/101 Mai '99 











Din discursul inaugural al Eninenţei Sale 
CARDINALUL PAUL POUPARD 


Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură 


Răsfoind frumoasele pagini ale acestui catalog, care 
ilustrează rodnicia artei româneşti din ultimul deceniu al 
acestui secol şi ne permite să reparcurgem în chip ideal 
ținuturi şi stiluri diverse, suscitând admirația pentru o 
Iradiție care face apel nemijlocit la fastul şi prețiozitatea 
străvechiului Bizanţ, o întrebare se naşte, încă o dată, în 
mod spontan: cine poate reuşi, mai bine decât artiştii, să 
dezvăluie omul, omul sfânt sau păcătos, omul fericit sau 
disperat, omul transformat de iubire şi de durere, de 
suferință ori speranţă, omul căzut sau salvat, homo viator, 
care călătoreşte prin istorie, de la Facere până la 
Apocalipsă, de la Bizanțul de ieri până la cel de azi? 

Arta ia naştere în grădina Raiului. Creat după chipul 
şi asemănarea lui Dumnezeu, omul are o vocaţie înnăscută 
de a crea şi şi-a investit dinlotdeauna în artă, sub cele mai 
diverse manifestări ale sale, întreaga inteligenţă creatoare, 
puterea sa imaginativă, geniul, uneori chiar dezordinea sa, 
dorințele nemărginite şi spaimele sale abisale. Ieşirea din 
grădina Raiului este intrareape terenul artei, care încearcă 
săofere motivații, speranțe şi întrebări imaginarului omului 
în neliniştita sa trăire. 

Responsabilitatea artistului. Astăzi nu este uşor să 
cultivi grădina artei: pe de o parte, din cauza unei anumite 
secătuiri a invenţiei şi a dificultăţilor de comunicare între 
artişti, sau dintre aceştia şi consumatorii de artă. Pe de altă 
parte, activitatea artistică se mişcă intr-o asemenea 
complexitate. încăt artistul pierde adesea punctele. de 
referinţă, încrezându-se prea mult în propria capacitate de 
creație şi nu în reala interpretare din partea destinatarilor, 

adesea intimidaţi. Dar cu limbajul său universal, aşa după 
cum. 0 dovedeşte această expoziţie dedicată unui “Bizanţ 
latin - Arta românească din anii nouăzeci , arta constituie 
un vehicul privilegiat al Spiritului, care suflă unde vrea, 
imprimând în marile exprimări ale omului amprenta eternă 
şi indestructibilă a divinului. (...) ; 

Artă, evanghelizare şi misiune. În perspectiva noii 
evanghelizări, arta şi misiunea Sunt strâns legate: aceasta 
înseamnă deschiderea experienței artistice călre 
recunoaşterea rolului său de neînlocuit ca mijloc pentru 
promovarea unui nou umanism, Cu scopul de a reconjuga 
cele două aspecte ale creşterii umane şi ale vestirii 
evanghelice, care sunt indisociabile într-o cultură de 
inspirație creştină. Rolul artiştilor în cadrul Marelui Jubileu 
din anul 2000, care bate la ușă, este preţios, indispensabil 
şi determinant. Ei îl ajută pe om să fie pe deplin om, 
devenind astfel heraizii unui wmanism plenar, care ar 
trebui să fie rodul cel mai trainic al acestui Mare Jubileu. 
Artiştii coboară în istorie şi în timp, nu numai pentru a fi 
partea vie a acestei istorii şi a acestui timp, ci şi pentru a 
izbândi în plăsmuirea acestora, dându-le o fărâmă de 
eternitate. Cu efortul lor de a fixa un corp, un obiect, un 
gest, o privire, o clipă, toți artiştii - pictori şi sculptori, 
arhitecți şi bijutieri, artizani ai sublimului şi ai eternului, 
încearcă să biruie timpul, să-l modeleze pentru a-i depăşi 
slăbiciunile şi a oferi un ideal de perfecțiune sprijinit pe 
identitatea artei ca întruchipare a divinului. 

Un Bizanţ latin. Expoziţia de față este dedicată unui 
“Bizanţ latin”. Untitluplin de semnificaţii promițătoare şi 
sugestive. În acest timp al nostru atăl de hotărâtor pentru 
istorie, Tertio Millenio Advenienie, şi la o mie de ani 
distanță de tragica ruptură dintre Orient şi Occideni, 
Bizanțul latin ne face să reflectăm asupra necesității unui 
dialog creator, în care aria, sursă a unităţii, este cu 
adevărat capabilă să construiască un pod solid şi peren 
intre cele două inimi ale marii noastre Europe, Astfel, prin 
intermediul operelor prezente, artiştii reuşesc să ne 
transporte de la Paradisul pierdut la Paradisul regăsil, şi 
ne dăruiesc, încă de acum, pe acest pămâni, ceva din gustul 
Edenului, 


Editura 
_PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 









PUNCTE CARDINALE 


«Artiştii îndreaptă imaginea României 
stricată de politicieni...» 







DE 










 -BĂTRÂNU E cititi IS 
+ ABERNEA CAI PP 
DUMITRESCU +» = 
FLoNDoR | 05 aa 
EGORDUZL E, 
"AGRIGORESCU | 
4 LENRIMAVRODIN | 
| A TIUMOGOȘANU | 
PÂRVU sd 
1 4C-PAȘTINA 
| MIU SÂRBULESCU 
i A EIVLAD 


pe 















































































D-le Sorin Dumitrescu, v-am ruga să nespuneți câteva 
cuvinte despre semnificația manifestării la care aţi luat 
parte. 

Expoziția găzduită la Roma de Sălile Bramante din 
Piazza de! Popolo a avut, pe de o parte, semnificația unui 
preludiu al vizitei Suyeranului Pontif în România, în 
pragul Marelui Jubilev, şi, pe dealtă parte, a creatcadrul 
şi ambianța întâlnirii Ministrului lon Caramitru cu 
înaltele oficialități ale Vaticanului. Intreaga manifestare 
a fost patronată de Secretarul General al Consiliului 
Europei, Domnul Daniel Tarschys. inaintea deschiderii 
expoziției, Ambasada României pe lângă Sf. Scaun a 
oferit un dineu în onoarea Ministrului Culturii, lon 
Caramitru, dineu la care au luat parte clerici extrem de 
infinenți din imediata proximitate a Sfântului Părinte 
loan Paul al II-lea (Paul Pouparăd, Giovanni Battista Re, 
Roger Etchegaray şi Celestino Migliore), acompaniați de 
numeroşi diplomați şi oameni de cultură. 

Care au fost atribuţiile Dvys. în realizarea acestei 
întâlniri? 

Dacă eu sunt autorul expoziţiei din Sălile Bramante 
(şi nu curatorul sau comisarul, cum cred unii), expoziție 
comandată subsemnatului, în ceasul al doisprezecelea, 
de Ministerul Culturii şi pecetiuită printr-un contract, 
inițiativa manifestării aparține Ambasadorului Teodor 
Baconsky, iar dificultăţile organizării și le-a asumat 
Ministrul lon Caramitru şi Oficiul Naţional de 
Documentare şi Expoziții Artistice, aflat sub “bagheta” 
lui Mihai Oroveanu. Indubitabil, însă, artizanul acestui 
remarcabilşi unic eveniment cultural-religios este tânărul 
diplomat Teodor Baconsky. Tenacitatea diplomatică a 
acestuia a reușit să înfrângă, în cele din urmă, cerbicia 
birocrației româneşti postiliesciene! De asemenea, este 
uimitoare notorietatea de care se bucură diplomatul şi 
teologul Teodor Baconsky în rândul înalților prelați ai 
Statului Vatican. Probabil că de la Duiliu Zamfirescu şi 
până astăzi, este prima oară când România a ştiut să 
aleagă un ambasador corespunzător subtilei şi dificilei 
misiuni pe care o presupune ministeriatul român pe 
lângă Sf. Scaun. Expoziţia de la Roma a prezentat 
operele a treisprezece artişti, dintre cei mai cunoscuți în 
momentul de faţă în România. Conceptul expozițional a 
pivotatîn jurul formelor de expresie specifice Ortodoxiei 
latine. Un Bizanț latin a propus publicului italian un 
model de expresie ecumenică, revendicându-și icoana ca 
principal reper axiologic. Artiştii îndreaptă imaginea 
României stricată de politicieni şi de victimele 
propagandei demagogice. Pe de altă parte, Răsăritul 
răspunde, prin noi, în limbajul etern al “frumuseții care 
va salva lumea”, acelei părți a Occidentului care pare să 
nu mai cunoască decât limbajui bombelor ucigaşe... 


7 A 0 (git 3) i + BI 33 IA 

> A adi D [.] i it să 

La E Q , Sa 
“capita 170 CRED sI Ai beau 





Li la 


d Fi ] 
1 | j 2 Sui:z9 
Ministrul bon Caramitru Ambâsadarul Toeodâr Nacanshky 
[ta micrăfen), Cardinalut Pauli Poupară, Ambasadorul Dan Hăulică 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şet), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 


Ligia BANEA (secretar de redacţie), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN 
Adresa Redacției: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel, 069/422536 










Din discursul inaugural al Excelenței Sale 
DOMNUL TEODOR BACONSKY 


Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun 


Un Bizanţ latin: titlul expoziţiei pe care O prezentăm 
astăzi publicului italian poate surprinde prin aparența sa 
provocatoare. După cum se ştie, istoria intelectuală a 
Occidentului moderna introdus prejudecataconformcăreia 
Bizanțul rămâne un teritoriu extra-european, pierdut în 
cețurile şi dulcețurile unui Orient deopotrivă fascinant şi 
anacronic. Potrivit opiniei curente, a existat o civilizaţie 
bizantină care - timp de zece secole - a izbutit să conserve 
datele Antichității greco-romane. într-un cadru creştin. 
Sunt prea puţini însă cei care cred în existența unei culturi 
bizantine şi cu atât mai puţin în posteritatea ei creatoare. 
Cât despre interferența dintre latinitate şi Constantinopol, 
singurareferință pare afi Cruciada a IV-a, în urma căreia, 
pentru câtva timp, tronul bazilelilor şi cel al patriarhilor 
ecumenici au fost ocupate de franci sau venețieni. Atunci 
cândnucondammă Bizanțul pentrusterilitatea lui hieratică, 
pentru retorica lui vidă sau pentru Sofisticata ipocrizie a 
teocraţiei sale, Occidentul devine indulgent, dar numai 
pentru a-şi sărbători echivocul triumf de la 1204! E inutil, 
cred, să opunem acestei percepții negative o pledoarie 
stufoasă, bazatăpecontribuţia Imperiului romande Răsărit 
la construcția acelei christianitas fără de care nu am fi 
putut vorbi astăzi despre Comunitatea Europeană. Oricine 
refuză comoditatea locurilor comune ştie că Occidentul a 
învățat multe de la Bizanţ- atât în termenii istoriei tehnicilor, 
căt şi în materie doctrinară: un mileniu de mozaic (despre 
care ne vorbeşte cel mai bine Italia) şi impactul corpusului 
pseudo-areopagitic asupra teologiei apusene sunt reperele 
cele mai accesibile, dar lor li se pot oricând adăuga 
influența regulilor vasiliene asupra monahismului 
benedictin, transmiterea literaturii clasice şi a artelor 
liberale ca temelie a renașterii carolingiene, sau evidenta 

forță modelatoare a canonului iconografic oriental asupra 
primei picturi toscane. Există însă şi o altă ipostază latină 
a paradigmei răsăritene: ea este prezentă în cultura 
medievală a României, care s-a aflat timp de secole sub 
influența bizantino-slavă, dar care a păstrat - pe plan 
lingvistic şi identitar - indestructibila amprentă a Romei, 
colonizatoare, sub Traian, a vechii Dacii. Avanlpost al 
latinității orientale şi moştenitoare a Ortodoxiei imperiale, 
societatea românească propune sinteza dintre Roma şi 
Constantinopol, demonstrând posibilitatea însăşi a 
dialogului între două lumi pe care religia, politica şi 
ideologiile moderne tineau să le despartă ireversibil. (...) 
Artiştii care expun aici au în comun creştinismul Trăil, 
cultura tradiţională, depăşirea iconoclastiilor moderne 
prinreinventarea figoativului. În maniere şi tehnici diferite, 
eicelebrează epifania concretului, smerita imperfecţiune a 
realului, nostalgia absolutului, filtrată la nivelul imaginii 
cotidiene şi al imediatului enigmatic. (..) Libertatea 
auctorială, dezinvoltura operaţiei estetice, liniştea privirii 
-pecare nici un artificiu tehnologic nu o poate dezumaniza 
-sunt totatâtea expresii ale unei Ortodoxii care inspirăfără 
a constrânge şi care ordonează fără a sufoca taina. Graţie 
unui atare exercițiu organic, instaurarea tabloului capătă 
O anume prestanță profetică: fidelitatea faţă de spiritul 
Răsăritului devine practică vizionară, tot aşa cum dogma 
se preface, adesea, în cântec. Artiştii acestui tip de 
sensibilitate nu-şi propun să schimbe, ci să miște, preferă 
inovației, lauda creaţiei divine şi nu tind spre analiza 
naturii, ci spre anatomia unei materialități transfigurate. 
(..) Bizanțul latin etalat pentru câteva săptămâni în 
vecinătatea superbei Piazza del Popolo prefațează iminenta 
vizită a Papei loan Paul al Il-lea în România. Va fi, după 
cum se ştie, prima vizită a unui Suveran Pontif într-o țară 
cu majoritate ortodoxă: suntem siguri că - rânduită de 
Providenţă la sfărșitul unui ev al discordiei - această 
călătorie a Sanctităţii Sale va reliefa afinitățile celor două 
ramuri ale creştinismului apostolic, exaltând urgenţa de a 
adopta o nouă gramatică a solidarității între valorile unei 
Europe care se redescoperă pe sine şi cu ajutorul artei. 


[ehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CAADINALE* 


Printina Company