Rost anul VI, nr. 70, decembrie 2008

KO SI 


Revistă de cultură creştină şi politică 














o uta. 


că ca 8 SP N 
te A , r: 2 SR 
ÎN i si i, 





= 


“» 


.. 








ConStălațini (05) a alu 
fi neicie ci cimiiitelor, cortiniste itiniste 


FILab Pa i 





„Şi morți vom izbândi!“ Un proiect anti-România 

de Claudiu Târziu de Petru Emil Raţiu 
Manipulare: manualul de „Zeitgeist“ sau panorama 
istorie a comunismului deşertăciunilor 

de George Enache de Paul Grigoriu jr. 


an VI e nr.70 e decembrie 2008 e 4 ei www.rostonline.org 


Coperta I: Constantin Oprişan 


sumar 


EDITORIAL 
„Şi morți vom izbândi!“ 
de Claudiu Târziu 





MARTORI Al VEACULUI 
Fapte, vorbe, gînduri...................muuuuueeeee 4 


Războiul din Kosovo, 
AN ANII LOU ee i oa a 8 


POLITICA, LA DESCUSUT 
Tăricelu, Titanicu şi Anticristu 
de Viorel Patrichi.........n.aunaenaceaceaceeeaceeeaee 9 


ÎN DEZBATERE 
Analfabetism, indolență sau PuSS 
de Răzvan COdrescu.....mne cecene anna eaeeaeae 


Mitropolitul Corneanu aşteaptă să ne 
smintim cu toții 
Interviu realizat de Francesc Strazzari ......8 


Un proiect anti-România 
de Petru Emil Raţiu... ema oenavenaooenaooasovenses 21 
REPERE 


Constantin Oprişan sau înțelepciunea 
lirică a muceniciei 
de Marcel Petrişor... nnaneenaeenneaaeeaeeee 25 


Constantin Oprişan, un discipol 
necunoscut al lui Heidegger 
de Isabela Vasiliu Scraba........ceneancaaeceneee 25 


Două relatări despre Constantin 
Oprişan 

Selecţie şi adnotare 

de Răzvan COdrescu..... nec aee e eneaeneaeeeuaee 31 


numărul 70 e decembrie 2008 


Cartea ontologică 
de Constantin Oprişan... eaenneeeaeaeneene 33 


DECANTĂRI 
Cui îi e frică de România? 
de Silviu Man... ceace cencucencunenaeneneenenaaneeeee 37 


Un manual de istorie a comunismului 
ca un exercițiu de manipulare 


de George Enache.........macaueunnaunanaeaaeaaaaae 4l 
Conflictul dintre ştiinţă 

şi credință (II) 

de Ioan Cișmileanu.......n cena 55 
Negoțul cu Biblia (11) 

de Cristian Curte... mananca 60 


„Zeitgeist“ sau panorama 
deşertăciunilor (1) 
de Paul Grigoriu jr. „nana 68 


Manifestări ale fundamentalismului 
islamic ([) 
de Antonio Aroneasa....... cecene auz 72 


Surîsul Beatricei 
de Paul-Gabriel Sandu... neaaneee 75 


VIA SACRA 
Naşterea Domnului 
de Constantin Mihai... ceace aaa 77 


Despre Dar şi Prezenţă 
de Gheorghe Fedorovici.......... ce uaenaaeueaeue 79 


...........ccccooocoooocecsocoecsoceconoocecocoeee 


Următorul număr al revistei ROST va apărea 
în luna februarie a anului 2009 şi va fi dublu, incluzînd 
şi numărul pe luna ianuarie 2009. 


........ cc... ccccccccocooocosoocossscoceeceoeee 


OFERTĂ 


Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme 
locale de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision generos. 
Pentru detalii, luaţi legătura cu directorul publicaţiei, Claudiu Târziu, la 

telefon 0740.103.621 ori pe e-mail: rost&rostonline.org sau revistarostOgmail.com. 





ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 
Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociația ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
rostOrostonline.org 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Constantin MIHAI 
Mircea PLATON 
Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 


COLABORATORI PERMANENȚI 
Antonio ARONEASA 
Corina BISTRICEANU 
Răzvan CODRESCU 
Emilia CORBU 
Gheorghe FEDOROVICI 
Pr. Arhim. Chesarie 
GHEORGHESCU 
Stelian GOMBOŞ 
Cristi PANTELIMON 
Viorel PATRICHI 
George POPESCU GLOGOVEANU 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRACHINARU 


CORECIURĂ 
Nicu BUTNARU 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


TIPAR 
Docuprint SRL 
tel.: 0234/588.930 


DIFUZARE 
Supergraph SRL 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacție 


ISSN 
1583-6312 


www.rostonline.org 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





„Si morţi vom izbândi!“* 


Pe 21 noiembrie s-au împlinit doi ani de la nașterea în Cer a părintelui 
Gheorghe Calciu, unul dintre marii noștri duhovnici şi mărturisitori, tost 
deținut politic timp de 21 de ani sub comuniști. Un reper fundamental 
într-o Românie bezmetică. A plecat, dar nu ne-a părăsit. Ne-a lăsat un 


Claudiu Târziu 








Revista ROST, în rând cu alte publicaţii şi 
organizaţii civice, s-a angajat, încă de la fondarea 
sa, într-un efort permanent de trezire a memoriei 
colective. De şase ani încoace, scoatem la lumină, 
din ignoratele sau manipulatele politic dosare ale 
istoriei, chipuri de eroi, martiri şi sfinți ai neamu- 
lui românesc. Am organizat expoziţii, conferințe, 
dezbateri şi lansări de carte pe tema terorii pe 
care sistemul comunist a menținut-o cîteva 
decenii, a suferințelor din închisorile comuniste 
şi a mărturisiri creştine pe care au dat-o luptă- 
torii anticomuniști. N-am obosit să arătăm că 
primejdia comunistă este încă vie şi că rezistența 
anticomunistă nu presupune doar un război 
văzut, ci mai ales unul nevăzut, întrucât comunis- 
mul este o formă de manifestare a Răului în 
cetate. Aceia care susţin că experimentul comu- 
nist trebuie tratat la trecut sunt din tagma celor 
care cred că diavolul nu există. 

În acest context, ROST s-a raliat unei cam- 
panii pentru canonizarea sfinţilor din temniță, 
inițiată recent de un grup de intelectuali creştini. 
Părintele Iustin Pârvu, de la Petru Vodă, spune că 
năpastele care se abat asupra noastră sînt prici- 
nuite şi de faptul că nu ne cinstim sfinţii tem- 
niţelor. Căci asta e realitatea: foarte puțini dintre 
creştinii ortodocşi români au fost interesaţi să 
afle cine au fost Pr. Daniil - Sandu Tudor, Pr. Ilie 


model de viaţă, cuvinte de învățătură și amintiri pilduitoare. Iar din cînd 
în cînd, îi simțim umbra duhului deasupra inimilor noastre. Părintele 
Calciu, cu ajutorul căruia am pornit la drum în proiectul ROST, tace 
parte din generația de martiri ai Bisericii și ai neamului, în fața cărora S-ar 
cuveni să ne smerim şi să ne închinăm. 


Lăcătuşu, Pr. Ilarion Felea, Maica Mihaela 
Nicoară, Constantin Oprişan, Valeriu Gafencu, 
Mircea Vulcănescu şi atâţia alţii. Mii de români 
creştini au trecut prin Calvar, pe urmele 
Mîntuitorului. Şi dintre aceştia mulți s-au sfințit 
prin moarte mucenicească sau prin suferință. 
Învățătura Bisericii Ortodoxe este că un mucenic 
este sfint din clipa morții. Singura condiție pentru 
canonizare este ca acesta să fi mărturisit dreapta 
credință a Bisericii. Sinodul nu face altceva decât 
să constate că mucenicul a dat mărturia cea bună. 
Pentru canonizarea sfinţilor mucenici nu e 
nevoie de minuni - deşi unele s-au săvârşit deja. 
Credem că Sfîntul Sinod ar putea alege o zi de 
prăznuire a întregului sobor de noi mărturisitori, 
în care să fie cinstiți şi cei despre ale căror 
pătimiri muceniceşti nu s-au păstrat mărturii 
scrise sau orale. Pătimirea lor o ştie doar 
Dumnezeu, Cel care i-a primit în Împărăţia Sa. 

Pe de altă parte, ROST susţine o inițiativă de 
modificare a unei legi în directă legătură cu cam- 
pania pentru canonizarea sfinților din închisori. 
Alături de alte 15 organizații civice, am semnat o 
scrisoare deschisă către preşedintele Traian 
Băsescu, Guvern şi Parlamentului României, prin 
care semnalăm „acte grave de instigare la ură reli- 
gioasă şi națională, precum şi încălcarea libertății 
religioase şi de gîndire a creştinilor ortodocşi”. 
Scopul acestui demers este recunoaşterea prin 
lege a genocidului anticreştin în România 

(continuare în pag. 7) 





anul VI e nr. 70 


3 


MARTORI Al VEACULUI 





Fapte, vorbe, ginduri 


Unde va duce alegerea lui 
Obama? 

Ce se întîmplă în SUA afectează toată Lumea. 
Deci, am urmărit şi noi cu atenţie alegerile 
pentru preşedinţia celui mai puternic actor 
global. A fost la „moda“ să spui cu cine ţii, cu 
Obama sau cu McCain? Ne-am abținut. L-am fi 
preferat pe Ron Paul, dar el n-are şanse într-un 
sistem ca acela american, care este exportat 
masiv în toate „democraţiile“. Revenind însă la 
Obama şi McCain, l-am fi votat pe al doilea. 
Pentru că are mai multă personalitate şi 





rădăcini mai adînci în America profundă. Dar 
mai ales pentru că Obama este o făcătură de 
presă, în umbra căreia rînjeşte comunismul. 
Faţa lumii promite să se schimbe radical odată 
cu victoria lui Obama. Nu ni se pare de bun 
augur declaraţia pe care a făcut-o preşedintele 
Comsiei Europene, Jose Manuel Barroso ime- 
diat după aflarea rezultatului votului. Barroso 
speră că statele unite ale Europei şi Statele 
Unite ale Americii au acum şansa, dată şi de 
uriaşa criză economică, de a desăvîrşi noua 
ordine mondială. 


54 de istorici cer redeschiderea 
unei expoziţii 

Nu mai puţin de 54 de istorici renumiţi de la 
noi au depus la Consiliul Naţional pentru 
Studierea Arhivelor Securității un memoriu în 
care solicită redeschiderea expoziţiei „Destine 
de martiri“, organizată de Muzeul Judeţean 


Ialomiţa, cu sprijinul CNSAS şi al Asociaţiei 
ROST. Reamintim că expoziţia a fost închisă 
acum câteva luni, din pricina retragerii 
exponatelor puse la dispoziţie de CNSAS, care 
s-a lăsat intimidat de ieşirile publice ale unor 
antiortodocşi. Expoziţia proba, prin docu- 
mente şi imagini, prigoana la care au fost 
supuse şase personalități creştine exemplare: 
Pr. Arsenie Noca, Pr. Daniil Teodorescu (Sandu 
Tudor), Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Gheorghe 
Calciu, loan Ianolide şi Valeriu Gafencu. 

La mai bine de o lună de la demersul istori- 
cilor, CNSAS nu a dat nici un răspuns memori- 
ului înaintat de ei. O instituţie a statului 
român, menită să dezvăluie teroarea la care 
regimul comunist i-a supus pe români, 
dovedeşte acelaşi cinism şi acelaşi dispreț pen- 
tru cetăţenii acestei ţări ca şi insituţia a cărei 
arhivă a moştenit-o, Securitatea. 


Măgureanu: „In '89 a fost 

o lovitură de stat militară“ 

Fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu, confirmă, 
într-o carte lansată recent, ceea ce majoritatea 
românilor înţelesese demult: în decembrie *89 
a avut loc o lovitură de stat militară. 














Măgureanu spune că lovitura, „organizată de 
CIA şi KGB, a reuşit parţial“. Nu explică de ce 
„parţial“. 

Legenda că unii lideri post-decembrişti s-au 
cunoscut „în viltoarea evenimentelor“ e spul- 





anul VI e nr. 70 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





berată încă din primele pagini ale volumului. 
Măgureanu spune că se ştie cu Iliescu încă din 
1973, iar în mai 1981 cei doi discutau deja, în 
întâlniri conspirative, despre Iliescu drept 
viitorul şef al statului. Măgureanu, care recu- 
noaşte în carte ceea ce Pacepa a afirmat încă 
de acum cîțiva ani, anume ca a fost ofiţer al 
DIE, racolat în 1973, spune şi că Iliescu era 
foarte bun prieten cu Valter Roman şi, implicit, 
cu fiul acestuia, Petre Roman, devenit premier 
după evenimentele din decembrie '89. De 
asemenea, Măgureanu susține că poate cel mai 
important creier al schimbării a fost Silviu 
Burcan, care primea instrucţiuni de la KGB şi, 
personal, de la Gorbaciov. Fostul cap al SRI 
spune că înlocuirea lui Ceauşescu a fost o 
operațiune minuțios pregătită de Gorbaciov, 
Kremlin şi KGB, dar şi de americani, israelieni 
şi francezi. Nu e clar încă interesul tuturor pen- 
tru această schimbare de regim, dar poate că 
vom afla peste încă nişte ani. 


Insula Serpilor, paradis fiscal 











Ucraina vrea să transforme Insula Şerpilor în 
paradis fiscal, sub numele de Zona economică 
liberă Ahilia (după legenda că pe insulă ar fi 
fost îngropat Ahile). Potrivit guvernului 
ucrainean, crearea acestei zone libere va avea 
drept efect atragerea unor noi investiţii şi va 
determina dezvoltarea unei infrastructuri tur- 
istice. De asemenea, Kievul susține că proiec- 
tul va facilita cercetarea arheologică în 
regiune. De fapt, ucrainienii vor să dea impre- 
sia că insula e locuită şi să împiedice astfel 


delimitarea platoului continental. Insula Şerpi- 
lor face parte din teritoriul Ucrainei din 1947, 
în urma Acordului de la Paris. Delimitarea pla- 
toului continental şi a zonei economice exclu- 
sive din Marea Neagră, ce cuprinde şi spaţiul 
din jurul Insulei Şerpilor, face obiectul unui 
proces între România şi Ucraina la Curtea 
Internaţională de Justiţie de la Haga. O soluţie 
în acest caz este aşteptată pînă în luna februa- 
rie 2009. 


Japonia cochetează cu Karl Marx 
Karl Marx Pe 

se întoarce E * 3 d 
în prima 
linie a 
războiului 
ideologic 
mondial 
sub forma 
unor benzi 
desenate. 
Angajatul 
exploatat 
este la 
baza con- 
ceptului central al lui Marx: el fiind singura 
sursă de bogăţie a capitalismului. Benzile dese- 
nate vor parcurge, pe rînd, fetişismul măr- 
furilor, valoarea de piaţă şi legea profiturilor 
în scădere.După peste 140 de ani de la publi- 
carea lucrării „Das kapital“ („Capitalul“), 
exploararea densă a acesteia asupra 
economiei politice şi a alienării va fi prezen- 
tată în paginile colorate ale unor benzi desen- 
ate japoneze. Se aşteaptă ca benzile desenate, 
care vor fi lansate în decembrie, să fie un best- 
seller. O serie de publicaţii despre creşterile 
inegalităților şi a nesiguranței economice din 
Japonia au avut mare succes la public. A doua 
mare economie a lumii a intrat în recesiune 
pentru prima oară din anul 2001 încoace. 
Peste o treime din angajaţii japonezi lucrează 
după un program redus şi, odată cu scăderea 
profiturilor unor giganţi ca Sony sau Toyota, 
milioane de tineri privesc cu pesimism 
viitorul. Importanta cultură a benzilor desen- 











anul VI e nr. 70 


MARTORI Al VEACULUI 





ate în Japonia a concentrat, în ultimii ani, 
problemele complexe ale țării în reviste de 
mici dimensiuni, care pot fi citite în trafic sau 
la birou. 


Vînătoare de creștini în India 
Extremiştii hinduşi din India oferă recom- 
pense - în bani, alimente şi alcool - pentru 
uciderea creştinilor şi distrugerea caselor aces- 


m 









E Dza i csaaa a 
tora. Un purtător de cuvînt de la AICC (AL 
India Christian Council) a declarat că „oame- 
nilor li se oferă recompense pentru a omori şi 
pentru a distruge bisericile şi proprietățile 
creştinilor“. Pentru asasinarea unui pastor 
recompensa este de 250 de dolari. Potrivit 
Bisericii Catolice, în ultimele luni au murit cel 
puţin 67 de persoane. Mai mulți episcopi 
catolici din Orissa susţin ca violențele fac 
parte dintr-un plan de exterminare a 
creştinilor din districtul Kandhamal, scrie 
TimesOnline. 











Comuniştii moldoveni ignoră 
CEDO i 
Guvernul comunist 
şi Parlamentul de 
la Chişinău nu vor 
executa decizia 
CEDO privind 
renunțarea la 
restricțiile impuse 
la ocuparea de 
funcţii publice 
deţinătorilor 











Vladimir Ţurcan 


dublei cetățenii. Preşedintele Comisiei juridice 
din Parlamentul Republicii Moldova, Vladimir 
Ţurcan, unul dintre fruntaşii Partidului 
Comuniștilor, a declarat că Guvernul va face 
uz de dreptul său de a contesta decizia CEDO 
la Marea Cameră a Curţii de la Strasbourg. 
Decizia CEDO „este un pic cam politizată“, a 
argumentat Vladimir Ţurcan demersul guver- 
namental. CEDO este de părere că legea care 
interzice persoanelor cu multiplă cetăţenie 
accesul la funcţii publice in Republica Moldova 
este una discriminatorie şi contrară 
Convenţiei pentru drepturile omului şi 
Convenţiei pentru cetăţenie. 


Românii din Valea Timocului 

își cer drepturile 

Românii din Valea Timocului au cerut, la 
Congresul de la Calafat, desfăşurat în 17 - 18 
noiembrie, respectarea drepturilor comu- 
nității româneşti de la sud de Dunăre în con- 
formitate cu tratatele internaționale la care 
Bulgaria şi Serbia sînt parte. Congresul a 
adoptat un memorandum, care sintetizează 
problemele românilor din Valea Timocului şi 
propune soluții. Spicuim din memorandum: 

1. Limba română să fie studiată în şcoli ca 
limbă maternă (disciplină obligatorie), 

2. Oficierea slujbei religioase să se facă în 
limba maternă (română) în parohiile cu 
populaţie majoritară românească, 

3. Înființarea unui liceu cu predare în limbile 
română şi engleză la Vidin şi Bor, 4. Crearea 
unei filiale a unei universităţi la Vidin şi Bor, 
cu finanţare de la bugetul statului român, 5. 
Anul pregătitor pentru studențtii din Bulgaria 
şi Serbia care urmează să studieze în România 
să se facă în filialele din Vidin şi Bor, 6. Înfi- 
ințarea unui centru de perfecționare în 
domeniile: învățămînt, management, funda- 
mentare de proiecte etc., 7. Fondarea unei 
reviste şi a unei edituri în limbile română, bul- 
gară, sîrbă şi engleză, 8. Un post de radio şi TV 
în limba română, cu timp de emisie în spaţiul 
radioului şi al televiziunii naţionale bulgare şi 
sîrbe, 9. Cîte o bibliotecă românească la Vidin 
şi Bor, 10. Recunoaşterea românilor ca minori- 





anul VI e nr. 70 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





tate în Bulgaria, 11. Înființarea unui consulat 
al României la Vidin şi in Timocul Sîrbesc, 12. 
Crearea unui minister al minorităţilor etnice 

în Bulgaria. 


Big Brother se instalează 

și la noi 

Preşedintele Traian Băsescu a promulgat legea 
care obligă furnizorii de telefonie şi de inter- 
net să reţină date atit despre efectuarea apelu- 
rilor, despre trimiterea SMS-urilor şi a e-mail- 
urilor, cât şi despre destinaţia acestora, timp de 
şase luni de la efectarea lor. Legea a fost adop- 
tată pe 4 noiembrie, iar Ministerul de Interne, 
Ministerul Public, SRI şi SIE sînt beneficiarii 


Editorial 


comunistă şi dreptul la cinstirea memoriei colec- 
tive a Bisericii Ortodoxe. 

În document arătăm că „majoritatea foştilor 
deținuți aşa-zis «politici», printre care se numără 
2.000 de preoţi ortodocşi, în afară de călugări, au 
fost învinuiți în mod fals de «spionaj» şi de alte 
delicte care pot fi încadrate la infracțiuni contra 
păcii şi omenirii”. Or, în aceste condiţii, este de 
înțeles, pe undeva, rezerva Sfintului Sinod al 
BOR în privința canonizării unor mucenici care 
au fost condamnați pentru „spionaj“, „aparte- 
nență la organizații extremiste, antisemite“, 
„crime de război“ etc. Deşi Sfintul Sinod ar trebui 
să se teamă mai tare de Dumezeu decit de 
oameni. Demersul nostru nu este politic, ci strict 
juridic, şi vizează îndreptarea Ordonanţei de 
Guvern nr. 31/2002, devenită lege, care, reinstau- 
rează cenzura pe motive politice şi de credință, 
sub amenințarea cu închisoarea. De exemplu, 
legea pedepseşte penal „antisemitismul“, fără să-l 
definească şi fără să enumere faptele considerate 
infracţiuni de antisemitism (semiţi sînt şi arabii, 
deci putem fi acuzați de antisemitism dacă vor- 
bim despre terorismul arab?). Un text legislativ 
incomplet şi confuz duce la abuzuri ca acelea 
comise bunăoară în Italia, unde cîţiva preoți 
catolici au fost chemaţi în judecată pentru că au 
spus, în predici, că evreii l-au omorît pe Hristos. 


informaţiilor, 
care le-ar putea 
ajuta în investi- 
gaţiile între- 
prinse. Solici- 
tarea transmi- 
terii datelor se 
va putea realiza 
numai după ce 
a fost începută 
urmarirea pe- 
nală, la autori- a 
zarea instanţei : = 

şi la cererea procurorului care efectuează sau 
supraveghează urmarirea penală. 





(urmare din pag. 3) 


De altfel, într-un raport postat pe site-ul oficial al 
Comunităţii Evreieşti din România românii 
ortodocşi sînt învinovăţiţi că susțin acelaşi lucru. 
Sub incidența legii astfel interpretate cad slujbele 
Învierii, slujba Prohodului Domnului din Vinerea 
Mare (motiv pentru care Sf. Sinod a şi eliminat, 
pe tăcute, 13 strofe), precum şi scrierile unor 
Sfinți ca loan Gură de Aur şi Efrem Sirul. 

De asemenea, legea este discriminatorie 
pentru că, în timp ce asigură cinstirea memoriei 
evreilor şi țiganilor care au suferit de pe urma dic- 
taturilor antonesciană şi comunistă, nu le dă 
acelaşi drept şi creştinilor persecutați în secolul 
trecut. Dimpotrivă, avînd în vedere con- 
damnările lor penale, memoria acestor creştini 
este defăimată - cum s-a întîmplat recent, la Iaşi, 
cînd cu interzicerea expoziţiei „Destine de mar- 
tiri“ -, iar cei care ar vrea să-i reabiliteze sînt 
amenințați cu puşcăria. 

Una peste alta, cum am mai spus-o, ortodox- 
ul se caracterizează şi prin curaj. Cînd e vremea 
mărturisirii, nu avem voie să acceptăm pumnul 
în gură, ori să fim complexaţi de o legislaţie anti- 
creştină. 

Întărească-ne cuvântul părintelui Gheorghe 
Calciu: "O să se bată cu noi şi morţi, iar noi o să 
fim alături de voi ca să ne apăraţi. Şi morţi vom 
izbîndi!” 





anul VI e nr. 70 


MARTORI Al VEACULUI 





Războiul din Kosovo, în imagini 


Editura Predania, împreună cu Mănăstirea 
Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, a organizat o expoziţie a 
cunoscutului fotograf sârb Milinko Stefanovici 
despre cutremurătoarea soartă a bisericilor orto- 
doxe din provinciile Kosovo şi Metohia. Expoziţia se 
poate vizita în Sala Gotică a mănăstirii, în perioada 
8-16 Noiembrie 2008, zilnic între orele 10.00-18.00. 

Expoziţia pe care Predania o propune pub- 
licului românesc aduce fotografii din înfricoşata 
vară a anului 1999, când armata iugoslavă s-a 
retras din Kosovo şi Metohia, iar NATO şi formaţi- 
unile paramilitare albaneze au luat controlul 
asupra regiunii. Milinko Stefanovici, ca fotograf, a 
fost martorul răzbunărilor asupra locuitorilor 
nealbanezi, lipsiţi de apărare. 

Milinko Stefanovic (născut 12 martie 1947 în 
Kostainik lângă Krupani, Serbia), este artist 
fotograf şi foto-jurnalist, publicist, redactor, edi- 
tor şi pedagog. Este membru al Uniunii Artiştilor 
Plastici din Serbia şi are titlu de Maestru în 
fotografie al Uniunii Fotografilor din Iugoslavia. 

După punctajele obținute la expoziţiile 
naţionale şi internaţionale şi după importanța 
premiilor primite, Stefanovi€ este unul din cei 
mai mari artişti fotografi din toate timpurile de 
pe teritoriul Fostei Republici Federale Iugoslavia. 
În anii 1980 era cunoscut în special pentru genul 
de fotografie „Life“, iar în anii "90 se apleacă spre 
teme spirituale şi tradiționale. 

Ca redactor, editor şi pedagog a dezvoltat o 
mare influenţă asupra tinerei generaţii de profe- 
sionişti în redacţii, edituri şi grupări artistice, mai 
ales datorită abordării sale culturale ce racor- 
dează tradiționalul la modernitate. 

Redăm în continuare fragmente din jurnalul 
ținut de Stefanovici în acele cumplite zile: 

„Patriarhia din Peci, 9 Iulie 1999. La repezea- 
lă, un soldat italian spune că sus, lângă drumul ce 
coboară dinspre Kula spre Peci, au descoperit un 
cadavru şi nu ştiu al cui este. ÎL întreabă pe Mitro- 
politul Amfilohie ce să facă. EI, chiar dacă în ziua 
respectivă trebuia să primească vizita a trei epis- 
copi anglicani din Marea Britanie, asta pe lângă 
osteneala de a se îngriji să aducă Sfintele Vase şi ce 
s-a mai putut salva din iconostasul din Pecica 


Bania, şi pe lângă grija pentru cei aproape o sută 
de bătrâni neputincioşi care s-au nimerit să fie 
refugiați în Patriarhia din Peci, le spuse soldaţilor 
italieni la modul cel mai oficial că va veni la fața 
locului. [...] Dimineaţa, după Sfânta Liturghie, nu 
punem nimic în gură şi plecăm escortaţi de soldaţii 
italieni din KFOR. Chiar înainte fuseseră ploi mari 
şi apele aduseseră mult pământ şi nisip. Aproape 
că au acoperit toate râurile. Povârniş mare. Ceaţa 


| FI E 


A 

















acoperă satul Radavaţ... Avem puţine unelte pen- 
tru a săpa. Nueraun singur cadavru... Erau doi băr- 
baţi. Primul era fără cap... Căutăm părţi din trupul 
celui de al doilea... Nu are o mână. Abia jos, lângă 
izvor, găsim capul lângă o maşină răsturnată. [...] 

După ce îi puteam recunoaşte? Abia după 
verigheta de pe mâna dreaptă şi un inel cu 
însemne sârbeşti... Slujbă de înmormântare în fața 
lui Dumnezeu, a cerului şi a poporului... [...] La 
întoarcere în Patriarhia din Peci trecem prin 
Vitomirița, o suburbie a Peciului. Lângă drum era o 
boccea desfăcută cu lucruri de preț împrăștiate, 
mai ales cu fotografii de familie... Bocceaua se afla 
desfăcută lângă trupul unei bătrâne... Se vedea că 
în tinerețe purta costum național muntenegrean, 
că soțul ei era pilot militar şi că între 1937 - 1939 
se afla detaşat la Skopie. Am înmormântat şi acel 
suflet sărman... Ca pe țarina ei să-şi afle odihna 
oaselor... Am păstrat tot ce se afla în boccea. Putem 
spune şi cine e. Dar... poate numele nici nu sunt 
importante... Întregul Kosovo este NECUNOSCUT 
SÂRB... morţi nu se ştie câţi ce se pierd în uitare... 
Omul se pierde, caută rosturi...“. 








anul VI e nr. 70 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Vedere de pe Centură 


Tăricelu, Titanicu şi 


Anticristu 


Viorel Patrichi 








Titanicul, care s-a lovit de aisberg, şi unii 

au început dedesubt, la etajele inferioare, 
să fie cu apa până aici, la nivelul feței, iar sus la 
etajele II-I, cântă muzica, ca în film, şi ăia la care 
cântă muzica sunt pe aici prin România. N-au 
auzit că Titanicul s-a lovit de un aisberg. Cam aşa 
suntem“ (Călin Popescu Tăriceanu). 

După ce l-am auzit pe Tăricelu că economia 
duduie, iar noi cântăm şi dansăm la etajele supe- 
rioare, mi-am amintit de ţiganii care ascultă 
manele pe la mine prin bloc şi am început să bat 
în calorifer. Vecinii mei chiar ascultau manele şi 
țopăiau, dar pe stradă, pe la Doamna Ghica: 


E Cei ra ş 
> ș: 


F 


| EEE că economia globală este 








4 






aveau şi ei nuntă. Şi ce dacă au blocat circulaţia pe 
două străzi şi au terorizat tot cartierul? Troacă de 
la Interne nu a făcut nimic să-i împiedice. La ei s- 
a referit Tăricelu, altfel nu mai înțeleg nimic. A 
doua zi, profesorii s-au dus din nou la şcoală şi iar 
au venit puradeii cu Jeep-anele prin curtea lui Ion 
Creangă şi a lui Mihai Eminescu, a lui Lucian 
Blaga şi a lui Nichita Stănescu. „Luna asta o luaţi 
mărită, doamnă?“, întreabă domnul Elvis $o- 
mâcu de dincolo de ochelarii dumisale negri. Şi 
porneşte în trombă, împroşcând-o cu noroi pe 
vestala literaturii române din şcoala 365 din 
Rahova: tocmai plouase şi banii de la Banca 
Europeană pentru Investiţii tot n-au venit şi nu 
am astupat gropile din curtea şcolii. Sau au venit, 
iar noi vom afla dacă se schimbă Guvernul, dar 
tot nu le face nimic nimic din lipsă de procedură... 

Eram în tramvaiul 21 care face legătura între 
complexul Europa, paradisul chinezăriilor, şi cen- 
trul Capitalei tuturor românilor. Ca de obicei, în 
spatele tramvaiului, erau numai neaoşi. „Ce-ai, fă, 
dă eşti aşa botoasă?“, o întreabă un ţigan pe o 
pirandă de vreo 30 de ani. „Lasă-mă, bă, în pace 
că hăla micu a rămas fără geacă! I-a furat-o unii 
pân Carfur“ „Și ce, fă, pentr-o geacă?...* „Da, bă, 
da în geacă avea un mobil dă douăj dă milioane. 
Păi mai vede el mobil, mânca-ţ-aş?“ „Dă ce să nu-i 
iei mobil baiatului, fă proasto? Ce, eşti româncă?“ 
După ce am auzit acest dialog strict autentic, iar 
m-am gândit la profesorii lui Costache Tăricelu. 
Oare ştie nefericitul că majoritatea dascălilor nu- 
şi permit să-şi ia cel mai ieftin telefon mobil? 


Pentru distrugerea națiunii 
trebuie subminat învăţământul 


Dacă te purtai ca o loază la şcoală, ajungeai 
să faci hidrotehnica, un fel de cenuşăreasă a Poli- 





anul VI e nr. 70 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





tehnicii, sau agronomia. Două profesii altfel foar- 
te utile şi demne de toată lauda. Și cum erai băiat 
frumuşel, fâşneț şi țanțoş, puteai să prezinți 
chiloţi tetra la APACA, de rămânea Leana cu ochii 
ficşi la tine. Iar acum, chiar dacă ai ajuns bogat 
prin mini-mijloace, precis te chinuiesc amintirile 
şi o ură murdară colcăie în creierii tăi contra celor 
mai umili intelectuali din România: profesorii. 
Acelaşi Tăricelu spunea mai anțărţ că ei, profe- 
sorii, ar fi cei mai corupți din țară. Am crezut 
atunci că este doar o scăpare din partea unui om 
tracasat de cifre şi cereri de tot felul. Dar acum a 
recidivat: s-a pus pe picioarele dindărăt şi a refu- 
zat să aplice legea salarizării profesorilor, chiar 
dacă era votată de toţi parlamentarii, inclusiv de 
liberalii lui, chiar dacă fusese promulgată de pre- 
şedinte, iar Curtea Constituţională reconfirmase 
normalitatea unei asemenea legi reparatorii. Era 
absurd ca leafa unui profesor să fie sub leafa unei 
femei de serviciu de la RENEL. Șeful Guvernului a 
ieşit şi a spus că profesorii au doar 14 ore pe săp- 
tămână. Cu alte cuvinte, nici nu muncesc şi mai 
vor şi bani. În realitate, norma săptămânală min- 
imă a unui profesor este de 18 ore. Apoi, munca 
unui profesor adevărat nu se termină când a ieşit 
pe poarta şcolii, aşa cum se întâmplă cu majori- 
tatea lucrătorilor din țară. Trebuie să citească, să 
se pregătească mereu, să dea examene de tot 
felul, de care hidrotehnistul habar n-are. În tim- 
pul „liber“, dascălul are planuri de conceput, lu- 
crări de corectat, o adevărată birocraţie pe care 
au adus-o activiştii de tip nou prin şcolile noastre. 
Nu am văzut nici un lider de sindicat din învăţă- 
mânt să rostească aceste replici simple, provo- 
cate de o indignare firească. Să lăsăm la o parte 
faptul că numai un idiot, care vrea să-şi îngroape 
partidul, se comportă în acest mod. Tăricelu a 
văzut negru înaintea ochilor fiindcă legea fusese 
promulgată de Marinelu! Este şi aceasta o expli- 
cație penibilă, dar cea mai importantă rămâne 
ura lui infantilă față de noţiunea de învățător. Se 
vede cât de silitor a fost la şcoală, fie şi fiindcă nu 
ştie să folosească măcar acuzativul cu prepoziția 
„pe“, iar prin utilizarea lui „deci“ înaintea fraze- 
lor enunţiative, îl bate până şi pe Analistu Nea- 
mului din ograda Varanului. O mică probă: 
„Atunci când se anunță vremea rea, când vine 


iarna, când vine viscolul, e normal să-ţi pui peste 
haina care o ai poate un palton, o căciulă, nu să-ţi 
scoţi şi haina şi să ieşi în fața viscolului în cămaşă. 
Cam asta rezultă din ce am face noi dacă am apli- 
ca această lege a salarizării cu 50% pentru profe- 
sori în acest moment, în acest context economic 
extrem de dificil“, a spus urmaşul Brătienilor. 
„Zilele trecute, s-au găsit două miliarde RON pen- 
tru administraţiile locale, bani îndreptați prepon- 
derent pentru clientela politică, bani care, parte 
din ei, trebuie să se întoarcă înapoi, convertiți în 
campanie electorală, dar nu găsim bani pentru 
profesori. (...) Nu putem să rămânem în dema- 
gogie“, a ripostat Traian Băsescu. Ela respins afir- 
maţiile premierului conform cărora nu ar mai 
exista bani pentru investiţii dacă vor fi majorate 
salariile profesorilor, dând ca exemplu faptul că, 
prin această majorare, nu ar fi putut fi construiți 
„prea mulţi kilometri“ de autostradă. 


Profesorii proști formează 
politicieni stupizi 


Au dat legi speciale pentru salariați şi pen- 
sionari favorizați. Clienţii lor, de multe ori tineri 
ignoranți, lipsiți de o elementară pregătire profe- 
sională, au fost băgaţi în zeci de consilii de admin- 
istraţie şi au lefuri de zeci de mii de euro, chiar 
dacă societăţile respective se află în pragul fali- 
mentului. Directorii agenţiilor şi ai regiilor de tot 





NU LĂSA 


SCOALA 


SĂ-ŢI STRICE 
EDUCAȚIA 














10 


anul VI e nr. 70 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





felul, cu toaşu Ramba de la Radet în frunte, au 
lefuri cosmice, iar Tăricelu nu poate creşte salari- 
ile profesorilor fiindcă nu mai duduie economia. 
Ba mai mult, „se duce dracului țara“, după cum 
spunea Tataie mai deunăzi. Au votat ei, inclusiv 
PSD şi PNL, 6% din PIB pentru învățământ? Au 
votat. S-au cheltuit doar 3,4% din PIB? Unde este 
diferența de bani? Iar dacă banii nu mai există, 
rezultă că au fost deturnaţi, ca să nu spunem 
direct furați. Lefurile profesorilor, mărite cu 50%, 
nu ar depăși nicicum cei 6% din PIB. Cine este 
adevăratul corupt, care deturnează fondurile alo- 
cate prin legea bugetului? Să fie învățătorii? 

Să nu fiu înțeles greşit. Avem foarte mulţi 
profesori slabi, dar vina este tot a politicienilor 
găunoşi. Salariile mici generează antiselecție în 
sistem şi cei mai buni absolvenți au migrat spre 
alte domenii. Ce să facă un tânăr profesor cu o 
leafă netă de şapte milioane de lei pe lună? Va fi 
umilit de plozii baştanilor fiindcă nu va putea 
măcar să se îmbrace decent. Cu asemenea lefuri 
vom umple şcolile cu absolvenţii de la uzina de 
diplome a toaşului Bondrea, iar acasă îi vom înju- 
ra pe profesorii cei proşti. Evident, de față cu 
odraslele noastre! Pentru tata, un țăran cu trei 
clase de la Crăieşti, învățătorul era „Domnul“ şi 
îşi scotea căciula în fața lui, fără să simtă gestul ca 
pe-o umilință. Era o recunoaştere, iar copiii se 
lipeau de perete când trecea „Domnul“ pe cori- 
doarele şcolii. 

Ca să terminăm odată cu neroziile din dome- 
niul educaţiei, parlamentarii noştri trebuie să 
aibă în vedere câteva lucruri elementare: un 
salariu pentru profesori cel puţin la nivelul ma- 
gistraţilor fiindcă tot profesorii formează magis- 
traţi şi politicieni; învățământ superior de stat, cu 
taxă pentru proşti, dar gratuit pentru copiii care 
dau rezultate bune; trei categorii de burse stimu- 
lative pentru tinerii care ajung la performanțe, 
indiferent de mediul social din care provin, dar 
aceste burse trebuie acordate pe bază de con- 
tract, prin care absolventul se obligă să lucreze în 
România timp de minimum zece ani (reducem 
astfel migraţia inteligenței, cea mai prețioasă 
avuţie naţională). Cine vrea să emigreze este 
liber, dar să plătească mai întâi contravaloarea 
contractului. De ce ar trebui să pregătim pe banii 


de la buget specialişti pentru America sau pentru 
Germania? De ce să luăm din banii pensionarilor, 
ai bolnavilor sau ai muncitorilor ca să formăm 
electronişti pentru America, iar apoi să ne mân- 
drim cu ei că ar fi români pe la ITT sau Siemens? 
Sistemul de burse pentru performanţe reale 
poate atrage tineri din mediul rural sau din 
familiile sărace de la oraş, care altfel nu mai au 
nici o şansă. Vor lucra la negru şi, concomitent, 
vor simula prin ograda toaşului Bondrea, de 
unde vor ieşi semidocţi cu pretenții la posturi 
bine plătite. La stat! 

Şi fiindcă veni vorba: de ce „organili“ nu se 
ocupă de reţelele care fabrică diplome univer- 
sitare pe bani grei, fără ca „absolvenţii“ să calce 
măcar prin curtea uinversităţilor care au dispărut 
de altfel demult? Simplu, pentru că şi acolo avem 
astfel de „absolvenţi“, cu neveste cu tot. În timp ce 
escrocii din sistem speculează prostia, România 
se afundă tot mai mult în ignoranță. Cine vrea să 
distrugă destinul unei naţiuni, trebuie să-i sub- 
mineze sistemul de învățământ şi memoria colec- 
tivă intră în colaps. Migraţia inteligenței este cea 
mai mare primejdie pentru securitatea naţională. 


Basca lui Ion Iliescu pe capul 
Brătienilor 


Orice s-ar spune, Tataie a reuşit performanța 
să conducă România din umbră încă trei ani, pe 
care, dacă-i adăugăm la cei 12, cât a păstorit efec- 
tiv de la Cotroceni, se fac 15! Partidu lu Mucles la 
hăţuit trei ani pe Costache Tăricelu cum a vrut. 
Într-o asemenea situaţie parşivă, să te ferească 
Dumnezeu totuşi de năduful moldoveanului: „Eu 
nu cred că avem nevoie de un manechin la 
Palatul Victoria, pentru că Tăriceanu, care i-a vân- 
dut pe Traian Băsescu şi pe Theodor Stolojan, a 
reuşit o performanţă istorică: să pună basca lui 
Iliescu pe capul Brătienilor“, a spus Gheorghe 
Flutur. Mai familiarizat cu metodele oamenilor de 
afaceri şi ale interlopilor, Vasile Blaga a pus dege- 
tul pe rană şi arată cine este adevăratul adversar 
politic al României: „PSD este problema numărul 
unu în România, din cauza lui a căzut România“. 

Apare Tăricelu vânos, proaspăt instruit de 
eminența sa Finkelstein, şi dă din casă, adică din 





anul VI e nr. 70 


IN 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





CSAT: Marinelu i-ar fi reproşat că, dacă nu aprobă 
dotarea Armatei cu o nouă tehnică de luptă, com- 
patibilă cu forțele NATO, ar face servicii Rusiei. 
Nici nu m-ar mira la bunul nostru levantin dacă ar 
proceda aşa, însă a sărvârşit un delict grav: dis- 
cuţiile din CSAT nu trebuie să ajungă la urechile 
proştilor, deci nu erau nici pentru băieţii lui Vova 
Putin. Cine să- tragă de mânecă? Iar preşedintele 
s-a mulțumit să-i mai dea o smetie peste ochi: 
„Putem avea declaraţii diferite. Relaţia dintre 
mine şi premier nu se va deprecia într-atât încât 
să fac publice discuţii din CSAT sau discuţii pri- 
vate pe care le-am avut cu acesta”. Şi atât: nu dă 
voie Constituţia! Dar dacă totuşi Constituţia lui 
Cozmâncă poate permite disfuncțiuni atât de 
grave, cum a fost cea legată de legea salarizării 
profesorilor, ei bine, nu avem nevoie de o aseme- 
nea constituţie. De regulă, politicianul român nu 
are cei şapte ani de-acasă şi dacă nu există acolo 
stanoaga pusă de Constituţie, el îşi face de cap. 
Concizia legii fundamentale nu trebuie să per- 
mită nicio răstălmăcire. Dimpotrivă, legiuitorul 
trebuie să prevadă orice abatere ce va fi sancţio- 
nată. Altfel, ce mai poate face un om obişnuit 
când şeful Guvernului nu ţine seama nici de legile 
votate de Parlament, deci de propriii supuşi din 
partid, promulgate de preşedinte şi reconfirmate 
de Curtea Constituţională? Prin oscilaţiile lui, 
prin acceptarea oligarhilor de la PSD în cârcă, 
Tăricelu sfârşeşte mai inept decât Nicolae 
Văcăroiu. Nu a avut demnitatea să demisioneze, 
dar şi-a trădat partenerii de drum, aşa cum numai 
un levantin poate să facă, după care a vrut să se 
afişeze ca victimă. Dacă nu fură alegerile, îşi 
îngroapă şi partidul. 

Când era nevoie de mici intrigi stupide, 
guvernul Tăricelu era as. A dat Ordonanţa de 
urgență 97/2008, conform căreia candidaţii inde- 
pendențţi trebuie să depună la Biroul Electoral 
patru exemplare în original ale listelor cu semnă- 
turile de susținere. Partidele nu au aceeaşi obli- 
gaţie. Cu alte cuvinte, dacă vrei să susţii un inde- 
pendent, trebuie să scrii datele personale de 
patru ori pe patru foi diferite şi, evident, să sem- 
nezi de patru ori. După cum se ştie, oamenii nu au 
nici timp, nici dispoziţia necesară să completeze 
datele personale de patru ori. Prin urmare, tre- 





buia oprit elanul candidaţilor independenți. 
Dacă vor să candideze, să poftească pe la noi la 
partid, să-şi dea obolul şi apoi să meargă în fața 
electoratului. Pornind de la această ordonanță, 
Biroul Electoral Central a respins candidatura 
Laviniei Şandru, luptătoarea pe care Traian 
Băsescu a trimis-o pe centură. Listele nu erau va- 
labile, chiar dacă trei exemplare erau copii lega- 
lizate după lista originală, prezentată şi ea la 
dosar! Lavinia a făcut apel la Tribunalul Bucureşti 
pentru a trece prin strunga Executivului. Aşa con- 
duc România oameni ca Tăricelu! 


Scăparea Prostănacului 


Eu ştiam că Vasile Dâncu este unul din neu- 
ronii de la Partidu lu Mucles. Dacă Prostănacu 
vrea Să trimită cosmonauţi roşii pe Lună, Dâncu 
le-a cerut colegilor să se comporte fiecare ca „un 
Rambo, ca un soldat universal“. „Trebuie să trans- 








N 
miteţi mesajul nostru social-democrat fiecare, 
din om în om, acolo unde sunteți. În aceste 
momente grele pentru partidul nostru, pe care 
nu ştiu sigur dacă le-am depăşit, fiecare dintre noi 
trebuie să fie de stânga cu adevărat, fiecare să 
spuneți lucruri de stânga pe care le gândiţi, fiind- 
că noi suntem singurul partid de stânga. 
Preşedintele nostru a avut o scăpare, poate, când 
a spus a televizor că va analiza şi va aduce amen- 
damente la ordonanța Guvernului privind amâ- 








12 


anul VI e nr. 70 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





narea majorării salariilor profesorilor. Dar nu ne 
putem amenda propriul proiect“, a subliniat neu- 
ronul lui Dâncu. Şi cu girofaru ce facem? Îl punem 
la căruță, să părem de stânga! 


Maghiarizarea ceangăilor 


În timp ce politicienii noştri se ceartă prin 
Bucureşti dacă profesorii merită o leafă de 
nivelul femeilor de serviciu de la regiile şi agenţi- 
ile lui Costache Tăricelu, Solyom Laszlo, preşe- 
dintele Ungariei, s-a întâlnit cu honvezii de la 
UDMR şi de la Consiliul Naţional Secuiesc. El a 
spus „ighen“ pentru autonomia teritorială a un- 
gurilor din Harghita, Covasna şi Mureş, după care 
a trecut pe Siret, în Moldova, şi a cerut şi pe-acolo 
autonomie pentru ceangăi. Şi nimeni nu l-a 
cotonogit. Eu cred că Solyom nu-i de vină. Iată 
dovada. Katalin Szili, preşedintele parlamentului 
ungar, şi Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei 
Deputaţilor a României, au adresat Papei Bene- 
dict al XVI-lea o scrisoare prin care îi solicită aces- 
tuia să asigure posibilitatea celebrării serviciului 
religios în limba maghiară în bisericile ceangă- 
ilor. Potrivit agenţiei ungare MTI, scrisoarea a 
fost semnată de preşedintele Camerei Deputaţi- 
lor cu ocazia vizitei întreprinse de acesta la Buda- 
pesta la 2 octombrie. Katalin Szili a înmânat scri- 
soarea nunțiului papal Julius Janus, ambasadorul 
Vaticanului în capitala Ungariei. Oferta a făcut-o 
nepotul Gizelei Vass, iar Solyom a acceptat-o. 
„Ceea ce a spus Marko Bela - despre obligarea 
copiilor români din Transilvania să învețe limba 
maghiară - nu mă surprinde şi nu-mi este străin. 
Dacă aici este o comunitate mare în care se vor- 
beşte limba maghiară, este de aşteptat ca în toate 
instituţiile publice să se cunoască limba maghia- 
ră, iar pentru cei care sunt minoritari în această 
zonă, este în interesul lor să învețe limba maghia- 
ră“, a cerut Solyom Laszlo. Nimeni nu i-a vorbit 
despre asimilarea românilor din Ungaria, despre 
faptul că românii din Ungaria nu au dreptul de 
reprezentare automată în Parlamentul de la Bu- 
dapesta, aşa cum profită ungurii din România. 
Nimeni nu i-a spus verde în față că românii din 
Harghita-Covasna sunt asimilați sub privirile 
politicienilor de la Bucureşti. Solyom Laszlo a fost 


încântat de acreditarea Universităţii „Partium“ 
de la Oradea şi a cerut statului român „să finan- 
țeze universităţi particulare de limbă maghiară“. 
Nici aici nu l-a plesnit nimeni: România nu finan- 
țează nici universități particulare de limbă româ- 
nă, cum ar putea să procedeze altfel cu univer- 
sitățile particulare ungureşti? Doar Costache Tă- 
ricelu a mutat şedinţele de guvern la Budapesta. 


O ultimă copită 


Nicholas Taubman şi-a încheiat mandatul de 
ambasador al Statelor Unite ale Americii în 
România, prilej să mai dea o ultimă copită. Chiar 
dacă nu este recomandabil să procedeze aşa un 
diplomat de un asemenea rang, eu cred că omul a 
pus un diagnostic precis pentru România oli- 
garhilor. Chiar dacă ne supărăm, râia rămâne: 
„Actele de corupție nepedepsite scad încrederea 
şi credibilitatea unei democraţii şi frânează 
creşterea economică şi investiţiile. Într-un stat de 
drept doar un sistem juridic independent, lipsit 
de intervenţii politice poate înlătura corupția. 
Singura soluţie este asigurarea unei justiții echi- 
tabile şi rapide, bazate pe litera legii, pentru toți 
cetăţenii. Fiţi siguri, lupta împotriva corupției nu 
a fost o cruciadă personală condusă de Nick Taub- 
man, ci este o prioritate a preşedintelui şi a Gu- 
vernului Statelor Unite ale Americii, a Uniunii Eu- 
ropene şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, aşa cum 
o demonstrează Convenţia ONU împotriva co- 
rupției. Din discuţiile avute cu românii de rând, 
ştiu că şi pentru ei aceasta este o prioritate. Aşa- 
dar, mă aflu într-o companie aleasă atunci când 
denunţ corupţia şi vorbesc despre necesitatea de 
a instaura domnia legii. România rămâne o țară 
de corupți“, a spus Taubman. Traian Băsescu a 
ripostat: „Expresia este şi nemeritată şi prea dură. 
Eu nu voi comenta mai mult decât rugându-l să 
privească în țara dânsului, la sistemul bancar. 
România a trecut prin această perioadă în anii "90 
şi ne-a costat peste 2 miliarde de dolari. La vre- 
mea aceea Bancorex, Banca Agricolă, Bankoop... 
În ţara dânsului, este un dezastru în sistemul ban- 
car în care Trezoreria SUA, oficial, pompează 700 
de miliarde ca să acopere, până la urmă, lipsa de 
corectitudine a sistemului bancar, pentru că dacă 





anul VI e nr. 70 


13 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ar fi fost corect, nu ar fi ajuns în situaţia în care 
mari bănci să fie ţinute cu injecții din bani publi- 
ci. Fără însă să neg corupția de la noi, lecţii nu 
prea ar trebui să mai primim pentru că uitaţi-vă la 
cei ce ne dau lecţii, ce se întâmplă în țările lor, 
exact în zona în care cinstea trebuie să fie totală, 
zona în care se lucrează cu banii. La noi nu sunt 
aşa de rafinați, la noi se vede mai repede când 
cumperi un Logan cu 78.000 de euro, când dai la 
primării bani, când măreşti lui ăla de la 
Autoritatea Nautică... Dacă nu striga presa, rămâ- 
nea şi acum un belfer al actualei guvernări”, a 
afirmat Traian Băsescu. Și totuşi, vreau să fiu avo- 
catul diavolului. Analiza ambasadorului Taub- 
man este foarte corectă şi dacă nepoţii Mătuşii 
Tamara nu au ajuns în zeghe nu este vina diplo- 
matului care a sărit şanţul. Parcă ar vorbi Traian 
Băsescu, dar este Taubman: „O guvernare în inte- 
resul poporului este una care investeşte în edu- 
caţie şi are grijă de tineri. În ţara din care vin, am 
învăţat că, prin eforturi comune, corporaţiile şi 
universităţile pot asigura tinerilor o pregătire în 
conformitate cu cerinţele secolului 21. O guver- 
nare în interesul poporului asigură accesul la stu- 
dii universitare cât mai multor tineri. O guver- 
nare în interesul poporului asigură infrastruc- 
tura necesară dezvoltării economiei. O guverna- 
re în interesul poporului se preocupă de sănă- 
tatea şi longevitatea oamenilor“, a spus Taub- 
man. O.K., dar dacă dai de o companie ca Bechtel 
ce faci? Nu-ţi vine să-i bagi în şanţ cu tot cu Năs- 
tase, chiar dacă ar fi ei americani? 

Traian Băsescu a informat poporul că dato- 
ria publică a României nu este mare: “Vreau să vă 
informez că datoria României este de 11 miliarde 
de euro şi nu de 60-62 miliarde de euro. Diferen- 
ţa până la 60 de miliarde provine de Ia datoriile 
private, iar statul român nu are obligaţie de plată 
a acestor datorii, pentru că acestea nu sunt con- 
tractate cu garanția statului”, a explicat preşedin- 
tele. Bine, dar de unde ştim că vajnicii noştri pre- 
mieri, de la Petre Roman şi Nicolae Văcăroiu şi 
până la Tăricelu nu au garantat împrumuturile 
mafioţilor? Traian Băsescu a adăugat că rezerva 
valutară a ţării este de 27 de miliarde de euro, cea 
mai mare de la Revoluţie, la care se adaugă o sută 
de tone de aur. 






Obama, „noul Messia“ 
şi planetarul Savonarola 


„Victoria lui Obama vine pe valul schim- 
bărilor istorice din SUA. Democraţii îşi extind 
controlul asupra Congresului. Susţinătorii lui săr- 
bătoresc în toată țara. Dolarul creşte, piața bur- 
sieră reacționează“, anunța Reuters, ca la facerea 
lumii. „Victorie zdrobitoare a lui Barack Obama, 
primul preşedinte negru al Statelor Unite“, titra 
şi France Presse. „Democratul Barack Obama a 
repurtat o victorie istorică şi zdrobitoare asupra 
adversarului republican John McCain“, continua 
AFP. „Kenia este în sărbătoare. Kenienii au cântat 
şi au dansat toată noaptea, iar berea «Senator a 
curs în valuri pentru alegerea primului preşedin- 
te negru al Statelor Unite“, informa Associated 


Press. Poliţia a blocat accesul ziariştilor spre casa 
bunicii lui Obama din cătunul Kogelo, aflat la 480 
de kilometri de Nairobi. „În această noapte nu 
vom dormi“, a spus bunica Sarah, ultima nevastă 
a bunicului pe linie paternă al lui Barack. Este 
primul val de bucurie din Kenia, după alegerile 
prezidenţiale din decembrie, când au fost ucişi 
peste 1.500 de oameni. Toţi conducătorii politici 
mai importanți ai lumii, cu excepția rusului 
Medvedev, s-au prosternat. Chiar şi în Uniunea 
Europeană există oameni care pricep adevărata 
semnificaţie a teatrului electoral din America. UE 
nu trebuie să aştepte revenirea la modelul cunos- 
cut al relaţiilor transatlantice, conform cărora 
Statele Unite impun politici noi, iar UE le urmea- 
ză cu reticenţă. Uniunea Europeană trebuie să 





14 


anul VI e nr. 70 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





vină cu propriile soluţii pentru marile provocări 
actuale: criza financiară mondială, salvarea misi- 
unii NATO din Afganistan, instabilitatea din Pa- 
kistan, contracararea Rusiei, emergența econo- 
miei chineze, terorismul internaţional, criza din 
orientul Mijlociu, se arată într-un comunicat al 
Consiliului European pentru Afaceri Externe. 
„Obama poate fi considerat noul Messia, însă ale- 
gerea sa va fi o palmă peste obrazul europenilor 
care preferă să-l acuze pe Bush, în loc să-şi asume 
responsabilitatea pentru problemele globale. 
Din punct de vedere politic, susținerea acordată 
lui Obama în sensul cooperării multilaterale, acți- 
unilor militare prudente, combaterii schim- 
bărilor de climă înseamnă că acesta trebuie să se 
întoarcă din Europa cu un ajutor concret şi nu 
doar cu fotografii protocolare de grup“, afirmă 
Mark Leonard, directorul executiv al Consiliului 
European pentru Afaceri Externe. Este reacția 
unui european lucid în fața unei jungle cu reacții 
iraționale de tipul: Obama este noul Messia, un 
pas uriaş pentru omenire, alegerea lui este ca 
primul pas al omului pe Lună etc. Nu ştiam ce să 
mai cred. Şi apare Savonarola pe sticlă, scrâşneş- 
te nisip între măsele şi ne asigură că aşa trebuie 
să arate un preşedinte al Planetei, ca Obama. Pen- 
tru a înțelege de ce a fost ales Obama, trebuie să 
cunoşti realităţile americane, iar Savonarola ori 
nu ştie, ori şi-a trasat o schemă în cap şi nu scapă 
de ea, chiar dacă scutură din urechi. Lumea oli- 
garhilor, din care provine George W. Bush, a făcut 
praf economiile cetățenilor, a lichidat dobânzile 
din conturile pentru pensii private. Şi după ce au 
aspirat banii din bănci, băieţii deştepţi au primit 
despăgubiri din banii publici, în loc să fie închişi. 
Într-adevăr, Obama vine dintr-o lume modestă, 
chinuită chiar, dar aşa au vrut cei care l-au desem- 
nat pe un bătrân rigid şi obosit, fost prizonier în 
Vietnam, să candideze din partea republicanilor. 
În amintirea războaielor purtate de Bush. Tocmai 
ca Obama să strălucească. Lângă un bolovan, şi 
mămăliga pare un soare. Mussolini stătea cu 
mâinile în şolduri în fața publicului - o scenă 
erotică, după opinia lui Savonarola. Ceauşescu 
avea gesturi penetrante, posesive, ca Hitler, dar 
Fuhrerul mai şi „sugea energia“ poporului când 
se îmbrăţişa pe la mitinguri. Însă Obaama este 


liderul intelectual, Obaama nu minte, nu poate 
minţi, nu va purta războaie şi va da banii ameri- 
canilor înapoi. Mai mult, nu a avut un discurs 
populist, ca politicienii din România. Că uite ce 
fiare avem în România! Eu nu mă mai crucesc de 
câte ori îl văd pe Savonarola: grădina Domnului e 
mare şi gardul s-a rupt demult, dar îl urmăresc 
pentru expresivitatea lui, pentru asocierile para- 
doxale, pe care le face. Obama a promis că va 
reduce impozitele şi taxele pentru 95% din popu- 
laţie! Nici liderul regional Emil Constantinescu 
nu a făcut asemenea profeţii electorale deşănța- 
te. Oricum ar fi, americanii s-au dovedit la fel de 
infantili ca românii şi au fost instrumentați ma- 
gistral. E modest, e plăpând, ca voi! De el aveţi ne- 
voie! Ecce Homo! Şi l-au votat oamenii fiindcă nu 
mai suportau brutalitatea şi prostia regimului 
Bush. Imediat, lângă Obama a apărut Rahm 
Emanuel ca şef al administraţiei prezidenţiale! 
Doar Obama a fost candidatul „sărac şi curat“, 
care a reuşit să strângă şi cei mai mulți bani din 
istoria campaniilor electorale. Nu mi-am propus 
să corodez efigia de argint a lui Savonarola, dar 
când calcă prea flagrant în străchini, chiar nu pot 
să tac. Iată o mostră: „dacă incredibilul s-a produs 
şi un negru a ajuns preşedintele Americii, atunci 
poate că şi creştinii vor conştientiza mai bine de- 
acum înainte faptul că lisus Hristos a fost evreu“. 
fiindcă aberaţia este veche şi merge pe aceeaşi 
linie sinistră de demult: ce ne puteam dori mai 
mult, decât să-i vedem că se închină la fiul unei 
evreice? Să nu ne amăgim. Obama nu e Hristos, 
nu este chiar strănepotul Unchiului Tom, aşa cum 
Casa Albă nu va deveni colibă. Să-l lăsăm să 
lucreze patru ani, apoi vom trage linie şi vom 
vedea care e distanța de la Hristos la Anticrist. 
După alegeri, Obama mi s-a părut speriat, lângă 
un Rahm Emanuel expansiv, cu străvechi rădăci- 
ni prin România. Ieşirea din Irak şi din Afganis- 
tan, intrarea în Iran (?), raporturile cu noul impe- 
riu rus, nodul musulman din jurul Israelului şi, 
capac la toate, criza economico-financiară. Iar 
aceasta este o criză de sistem, nu se rezolvă chiar 
dacă băieții deştepţi vor aduce înapoi banii furaţi 
de prin bănci. Iată provocări pentru adminis- 
traţia finuţului Obama. 





anul VI e nr. 70 


15 


ÎN DEZBATERE 




















Analfabetism, indolenţă 
sau oligofrenie? 





Răzvan Codrescu 





trăduța de ghetto ceaușist pe care locuiesc 
de cîţiva ani, Vasile Cârlova (scris şi cu î, şi 
cu â, în variaţie liberă), dă, cu unul din cape- 
tele ei, într-o stradă mai mare, numită Alexandru 
Moruzi (ce leagă b-dul Nerva Traian de Calea Vi- 
tan). Pe tăblițele indicatoare, ca şi pe intrările 
blocurilor care-o străjuiesc de ambele părți, nu- 
mele acestei străzi variază deconcertant, uneori 
la o distanţă de doar câţiva metri: e scris cînd Ale- 


xandru Moruzi, cînd Alexandru Moruzzi, cînd Ale- 
xandru Morutzi. Se vede că, ignorîndu-se origi- 
nea grecească a personajului, s-a crezut că e 
vorba de vreun italian, aşa că s-a produs un 
fenomen ilariant de „hipercorectitudini“ în lanţ: 
Moruzi a devenit Moruzzi şi s-a pronunțat Moruți, 
pentru ca apoi să se şi grafieze ca atare. „Deştep- 
tăciunea“ şi „prostia“, inefabile amîndouă, şi-au 
dat mîna în această ispravă atât de românească, 
fără ca inconsecvența sau confuzia să creeze cine 
ştie ce indispoziţii („Merge şi aşa!“ e vecin cu 
„Merge oricum“, iar cetățeanul nostru - de regu- 
lă, turmentat - are alte „ocupaţiuni mintale“ de- 
cât să-şi bată capul pe ce lume sau pe ce stradă 
trăieşte). Deunăzi, urcîndu-mă într-un taxi, spun, 
păcatele mele: „Nerva Traian colţ cu Alexandru 
Moruzi“. Şoferul mă corectează prompt: „Mo- 





16 


anul VI e nr. 70 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





ruți!“. Ce să mai zic?! Pardon! Moruţi să fie... dacă 
tot aia este! Se abține să mai adauge ceva, dar mi- 
e limpede că mă priveşte ca pe un ageamiu care 
poceşte numele străzilor şi bagă lumea în ceață... 

Dar se poate zice că domnitorul fanariot 
(care, cum se vede şi într-una dintre imagini, e 
plasat în secolul... XVII!!!) e un nume istoric prea 
puţin cunoscut şi că au cetățenii (dacă nu şi edilii) 
circumstanțe atenuante să i-l scrie sau să i-l pro- 
nunţe în fel şi chip. Luaţi-o însă - ca să rămînem 
tot în Ilariopolisul dimboviţean - pe strada Mihai 
Eminescu, în sus sau în jos, şi uitaţi-vă la tăblițele 
indicatoare: e scris cînd Mihai Eminescu, cînd 
Mihail Eminescu! Or, de data aceasta, nu mai este 
vorba de vreun personaj istoric obscur: de Emi- 
nescu toată lumea a auzit şi ştie cine este... Dar 
noi avem o problemă cu numele, e ceva în „celu- 
la“ noastră, nu putem ajunge la consens! Nici Aca- 
demia, nici şcoala, nici municipalitatea nu pot 
face nimic! Iar, mai nou, se vede că nici Biserica, 
dacă ne raportăm la cazul Stăniloae, de care a tot 
venit vorba în ultima vreme. Abia intrat în eterni- 
tate, părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) a 
şi căzut sub fatalitatea „destinului“ ilariopolitan. 
Deşi toată viața a semnat Stăniloae, deşi Stăni- 
loae stă scris pe toate marile lui cărți, deşi cu nu- 
mele Staniloae s-a impus şi în afara țării, o grăma- 
dă de lume, inclusiv din mediile teologice, scrie 
îndărătnic Stăniloaie, sau pendulează aleatoriu 
între cele două grafii! Iar această oscilație indo- 
lentă (ca să nu-i spun altfel) a dus la ruşinea - cu 
aceeaşi îndărătnicie neîndreptată în decurs de 15 
ani - că numele i-a fost scris neconform şi pe 
crucea de la mormînt: Stăniloaie în loc de 
Stăniloae! Ba mai mult decit atit: dacă mergeţi pe 
fosta stradă Cernica, unde a locuit în ultima parte 
a vieţii şi care acum îi poartă numele, veți citi pe 
tăblița indicatoare: „Strada Părintele Stăniloae“, 
dar pe placa memorială de pe imobilul respectiv 
(„semnată“ de... Asociaţia de locatari): „În această 
casă a locuit între anii 1973-1993 Părintele Pro- 
fesor Dr. Dumitru Stăniloaie...“! Pe hărțile Bucu- 
reştiului strada figurează cînd Stăniloae, cînd Stă- 
niloaie, iar o doamnă de la informații, întrebată 
telefonic cum o fi corect, răspunde iritată: „Ei, 
asta-i acum! Stăniloae, Stăniloaie - tot un drac!“. 
Nedumerirea creşte şi citind acest pasaj din mem- 


oriile fiicei părintelui: „Multă vreme, în tot cursul 
copilăriei mele tata şi-a scris astfel numele. Și 
toată familia noastră s-a numit «Stăniloae». Mai 
târziu, în ultimii ani, tata a adăugat un «i», spu- 
nând că aşa e mai exact. Deci să nu fie de mirare 
că pe copertele unor cărți el apare astfel, «Stăni- 
loaie»...“ (Lidia Ionescu Stăniloae, «Lumina faptei 
din lumina cuvîntului». Împreună cu tatăl meu, 
Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 
2000, pp. 17-18). Ba este de mirare, de vreme ce 
chiar autoarea scrie Stăniloae- şi cînd se referă la 
părintele, şi cînd se referă la sine însăşi! Nu ştim 
cum o fi cu adăugarea tirzie a „i“-ului de către 
părintele, dar ştim că şi pe cărțile din ultimul an al 
vieții, ca şi pe cele anterioare, mai vechi sau mai 
noi, numele apare tot în forma Stăniloae, cum s-a 
numit „toată familia“ sa. Care şi unde or fi acele 
„coperte“ de cărți pe care scrie „Stăniloaie“?! Poa- 
te pe vreo ediţie-pirat, făcută de amatori şi igno- 
rată de bibliografi, căci altminteri nici una dintre 
editurile serioase care i-au scos cărțile de-a lungul 
vremii (EIBMBOR, Humanitas, Albatros, Deisis 
etc.) n-ar fi făcut aşa ceva. 

Se ştie că chiar şi cînd au existat variaţii de 
nume ale unui autor ilustru, în uzul său ori al con- 
temporanilor săi, posteritatea a impus, prin con- 
sens academic şi uz şcolar, o singură formă, per- 
cepută ca fiind cea corectă (a se vedea chiar cazul 
lui Eminescu, în care prenumele Mihai l-a elimi- 
nat „consensual“ pe Mihail, pe care azi nu-l mai 
colportează decât analfabeţii). 

Aşa stînd lucrurile, mi-ar fi greu să dau un 
răspuns - pentru ansamblul cazurilor „edilitare“ 
de mai sus - a întrebarea din titlu: analfabetism, 
indolenţă sau oligofrenie? Cred că fenomenul le 
include pe toate trei, chiar dacă în grade diferite 
de la caz la caz. Ar cam fi vremea să ne luăm sea- 
ma, măcar la nivel instituţional, şi să ne mai îm- 
blînzim imaginea de stupid people, în loc de a o 
confirma „pe toate gardurile“. 

La noi se greşeşte senin, şi cu secolul, şi cu 
anul. Recent mi s-a semnalat că Uniunea Scriito- 
rilor a pus o placă memorială pe blocul din carti- 
erul bucureştean Drumul Taberei în care şi-a trăit 
anii din urmă istoricul Vasile Netea. Ei bine, s-a 
reuşit dubla performanță de a se indica greşit pe 
ea şi anul naşterii, şi anul morții! 





anul VI e nr. 70 


17 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Mitropolitul Corneanu 
aşteaptă să ne smintim 
cu toţii 


Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, a acordat un interviu despre împărtăşirea sa cu greco- 
catolicii revistei italiane II Regno (nr. 16, p. 517-518). Textul a fost preluat de „Lumea Credinței“. lerarhul 
ortodox spune răspicat că nu se pocăieşte şi că astfel de gesturi ar trebui repetate, până când s-ar ajunge la 
„intercomuniune“. Sfântul Sinod a decis să nu-l pedepsească pe ÎPS Nicolae pentru derapajul său de la 
învățătura de credință ortodoxă şi de la disciplina canonică, sub cuvânt că ierarhul s-a căit. De asemenea, 
Sf. Sinod a comunicat că, în cazul unui nou gest de această factură, nu va mai dovedi aceeaşi clemență, 
amenințând cu caterisirea vinovatului. Declaraţiile mitropolitului Corneanu nu fac decât să întreţină tul- 
burarea în Biserică şi sunt de natură să incite la erezie. După opinia mea, se cuvine ca Sinodul să discute de 
urgență acest caz. Redăm în continuare interviul. Sublinierile ne aparţin. (ROST) 


„Gestul rămâne. Nu mă pocăiesc“ 


- Eminenţă, recapitulez pe scurt faptele care 
au condus la frământarea lumii creştine. Dumi- 
nică. 25 mai 2008, la Timişoara (România) a fost 
sfințită noua biserică greco-catolică dedicată Stin- 
tei Fecioare Maria, regina păcii şi a unităţii. Slujba 
a fost oficiată de episcopul greco-catolic de Lugoj, 
Alexandru Mesian. La slujbă a fost prezent nun- 
fiul în România, arhiepiscopul Francisco-Javier 
Lozano şi episcopul latin de Timişoara mons. 
Martin Roos împreună cu câţiva preoți şi în 
prezenţa unei mulțimi de credincioși. Cu această 
ocazie, v-aţi apropiat de sfânta împărtășanie şi v- 
ați cuminecat. Episodul a declanșat uimirea şi a 
avut un ecou vast, existând voci pro şi contra 
scandalului. A plouat cu critici. A intervenit Sfân- 
tul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în data de 
8-9 iulie (Cf II Regno, nr. 12, 2008, 369). Dar, cum 
a decurs cu adevărat acest episod? 

- Nu este vorba de o condamnare din partea 
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, așa 
cum s-a spus şi s-a scris, ci de o luare de poziţie 
menită să stabilească termenii corecţi în ceea ce 
priveşte problema intercomuniunii. Pentru a cla- 
rifica anumite puncte, Sinodul a spus că relaţiile 
între Bisericile noastre, Catolică şi Ortodoxă, 
decurg bine, dar că nu am ajuns încă la intercomu- 
niune. Cel puţin acum. Şi, pentru acest motiv, 
Sfântul Sinod a vrut să clarifice faptul că deşi rela- 


țiile dintre Bisericile noastre sunt foarte strânse, 
nu suntem încă în gradul de a consimți intercomu- 
niunea. Cu siguranță, este vorba de o etapă reală 
spre care ne îndreptăm. Prin urmare, nu este 
vorba de o condamnare a gestului meu, ci s-a 
simțit nevoia unei clarificări, reafirmând că, pen- 
tru moment, cu toate că Bisericile s-au apropiat 
foarte mult, nu au ajuns încă la intercomuniune“. 


Un impuls, un imbold 


- Ați explicat credincioșilor gestul dumnea- 
voastră definindu-l „un sentiment de fraternitate 
față de unitatea creştinilor“. Ce aţi intenționat să 
spuneţi? 

- Este vorba de un gest plin de sentimente. 
După cum se ştie, am participat la liturghia greco- 
catolicilor. În Biserica nou sfinţită, majoritatea 
creştinilor, după cum am observat, era constituită 
de credincioşi care luau parte de obicei la liturghia 
oficiată în catedrala ortodoxă. Era o stare de mare 
fraternitate. Cunoşteam credincioşii greco-catolici 
şi îi simțeam frați. Când a venit momentul 
cuminecării, în interior aproape că am simțit un 
impuls, un imbold, care m-a condus spre împărtă- 
şania euharistică. Un gest spontan, neprevăzut. În 
acel moment nu am mai avut discernământ, nu am 
mai calculat consecințele. Eram prins în vâltoarea 





18 


anul VI e nr. 70 


ÎN DEZBATERE 








E Mitropolitul Corneanu 





evenimentului. Ştiam că romano-catolicii şi 
ortodocşii nu ajunseseră încă la intercomuniune, 
dar m-am lăsat purtat de o intensă emoție. Din 
punctul de vedere al disciplinei canonice a 
Bisericii mele, care corespunde cu cea a Bisericii 
catolice în ce priveşte episcopii şi preoții, este evi- 
dent că acel gest nu trebuia să-l fac. Nu le-am impus 
niciodată credincioşilor mei să se împărtășească 
cu catolicii. Repet, este vorba de un gest spontan. 
Există anumite momente, condiţii particulare, 
într-un climat de intensă spiritualitate, în care sun- 
tem determinaţi să facem gesturi curajoase“. 

- Dar, în consecință, se creează impresia că a 
sosit momentul, în anumite circumstanțe, să se 
facă un asemenea gest? 

- Cred că asemenea gesturi pot fi repetate 
pentru a se ajunge, într-un anumit moment, la 
intercomuniune, deoarece este absolut normal ca 
să se ajungă şi la acel punct. Între cele două Biserici 
nuexistă diferențe dogmatice. Am trăit impresia că 
Bisericile noastre sunt surori şi că toţi credincioşii 
Bisericilor noastre sunt, între ei, frați şi surori. Prin 
urmare, intercomuniunea este o etapă. 

- Problemă de disciplină, prin urmare, şi nu 
de dogmatică. 

- S-au publicat în România studii, articole 
asupra intercomuniunii din cauza gestului meu. 
Au exista multe comentarii. Din punct de vedere 
canonic, sunt conştient că am comis o eroare, fără 
îndoială, dar este vorba de un imbold spontan, 
dictat de o circumstanţă particulară. Gestul meu. 

- Ați primit critici din partea episcopilor, 
monahilor, teologilor, credincioşilor? 


- Din partea episcopilor, nici o critică. Nici 
unul dintre confrații mei episcopi nu m-a atacat nici 
verbal, nici în scris. Am participat la şedinţa 
Sfântului Sinod, care a clarificat problema fără a 
intra în detalii. Sfântul Sinod a tratat cazul cu o anu- 
mită rapiditate. Numai Patriarhul, care a difuzat un 
comunicat de presă, a furnizat precizări în cazul 
meu. Din partea monahilor şi a mănăstirilor, am 
primit critici de la Muntele Athos. Nu puteau lipsi! 
Nu m-au surprins. Eu îmi văd de drum. Diferențele 
vor fi depăşite privind spre Hristos. Trebuie să 
ținem cont de normele canonice, dar idealul este să 
ajungem la intercomuniune. În ceea ce îi priveşte 
pe teologi, aşa cum am spus, intervin în dezbatere 
cu seriozitate şi cu conştiinţa că nu putem rămâne 
pentru totdeauna simpli observatori. În ceea ce îi 
priveşte pe credincioşi, a existat o manifestare a 
unor mii de persoane, care au aprobat gestul meu. 


Noul orizont: fraternitatea 
ecumenică 


- Odată făcut acest gest, în plin scandal, v-aţi 
consultat şi cu patriarhul Daniel, care v-a fost vi- 
car Ia Timișoara și care, prin urmare, vă cunoaşte 
bine orientarea? 

- Nu. Am avut o reuniune restrânsă a Sinodu- 
lui într-o mănăstire din Moldova în iunie cu par- 
ticiparea mitropoliților. Am dat informaţii despre 
cele întâmplate, dar nu s-a luat nici o decizie în 
ceea ce mă priveşte, problema fiind pusă pe agen- 
da şedinţei Sfântului Sinod. din iulie. Ceea ce 
vreau să subliniez, fără a exagera lucrurile, este că 
problema mea a fost pusă pe ordinea de zi alături 
de cea a episcopului de Oradea care a concelebrat 
un botez (n.n.- slujba de sfințire a Aghiazmei mari 
în ziua de Bobotează) cu episcopul greco-catolic. 
Am vorbit despre cazul meu, dar nici unul dintre 
membrii Sinodului nu a luat cuvântul. Nici unul 
nu a intervenit. Prin ridicarea mâinii s-a decis ca 
gestul meu să nu fie condamnat, cu o singură 
excepție: cea a mitropolitului de Cluj, Bartolomeu 
Anania. Nu cunoştea exact ceea ce s-a întâmplat, a 
prezentat versiunea unui jurnal laic. Tăcere, în 
aula sinodală. Atunci, patriarhul a întrebat: care 
este părerea voastră? Toţi au tăcut din nou. Aşa a 
decurs. Odată închisă şedinţa sinodală, Administra- 





anul VI e nr. 70 


19 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





ţia Patriarhiei a difuzat un comunicat, într-adevăr, 
un pic prea dur, în care se regăseau cuvinte precum 
„tulburare“ în interiorul Bisericii Ortodoxe Româ- 
ne, „neplăcere“, „pocăință“, „corecție“ (aici Cornea- 
nu surâde!!!) Sunt sincer: am manifestat neplăce- 
rea mea pentru că gestul a suscitat scandal în 
mass-media. Totul aici. În mod evident, comunica- 
tul Patriarhiei era îndreptat împotriva celor care 
aveau un ataşament binevoitor față de relațiile cu 
catolicii. Dar şedinţa Sfântului Sinod s-a desfăşurat 
fără anateme, fără acuze, fără învinuiri. Înţeleg că 
este vorba de un moment mai dificil pentru Patriar- 
hia Română, întrucât, fiind supusă Ia critici severe 
din partea unor Biserici ale Ortodoxiei, cum este 
cazul Bisericii Ruse, Bisericii sârbe şi a alteia. Între 
altele, s-a simţit obligat - dacă pot să mă exprim aşa 
-să facă ceva pentru a înfrunta criticile. Dar, rămâne 
faptul că acel comunicat a fost un pic prea dur. 

- Preastinţia voastră, vă simţiți nevinovat? 

- Da, în mod absolut. Acum furtuna a trecut. 
Cred că, pe moment, totul s-a terminat. Cel puţin 
aşa sper. 

- Dar gestul rămâne. 

- A, da. Gestul rămâne. Nu mă pocăiesc. Nu 
am comis o crimă. 

- După Întrunirea rece de Ia Sibiu (C£ Il Regno 
nr. 16, 2007, 52255) se aştepta un gest ca acesta şi 
a venit. Un gest spontan, profetic, tratern. 

- La Timişoara, de ani buni se respiră un aer 
ecumenic. Avem relaţii strânse cu catolicii de am- 
bele rituri. Dar, şi cu credincioşii de alte religii. Cu 
evreii, spre exemplu. Cu noii protestanți. O spun 
mereu: noi avem nevoie nu doar de ecumenism, 
ci şi de fraternitate, care este ceva mai mult decât 
ecumenismul. 

Fraternitatea presupune sentimente profun- 
de, o masă în jurul căreia se stă pentru a frânge pâi- 
nea şi a împărtăşi aceiaşi credință. Se va ajunge la 
fraternitate pentru a depăşi orice tip de dificultăți 
şi divergențe. Va trebui să se ţină cont, în mod neîn- 
doielnic, de situaţiile concrete; va trebui, în mod 
neîndoielnic, să se respecte normele canonice, 
dogmatice. Repet: nu ignor nici credința Bisericii 
mele, nici disciplina sa. Am făcut un gest „person- 
al“, dar doresc cu putere să fie un gest „comun“. 
Gestul meu personal a fost motivat de puternica 
intensitatea a momentului de fraternitate, gestul 


comun va fi motivat de conştiinţa că fraternitatea 
naşte un astfel de gest. Eu rămân pe poziția mea. 
Nu o pot schimba. Mă sprijin pe credința mea. 


Intercomuniune: vom ajunge, 
vom ajunge 


- Un gest istoric? 

- Exageraţi. A fost un gest spontan. Respect 
regulamentul Bisericii mele, disciplina, dar m-am 
aflat într-un moment cu totul excepțional, pe care 
lam trăit cu o asemenea intensitate interioară 
încât am închis ochii. M-am aflat față în față cu 
misterul fraternității şi am fost acoperit de harul 
dumnezeiesc. Însă, sunt convins că vor mai trece 
mulți ani pentru a ajunge la aceste gesturi. Abia, 
după aceea vor deveni normale. 

Ca membru al Consiliului Ecumenic al 
Bisericilor am participat la atâtea discuţii referi- 
toare la intercomuniune. S-a ajuns, în sfârşit, la doc- 
umentul „Botez, Euharistie, Ministeriu“ (BEM; EO 
1/3032ss; cf. Il Regno nr. 15, 1982, 473). În limba 
română, cuvântul BEM înseamnă: a bea. Odată, în 
timpul unui prânz, un episcop s-a ridicat în picioare 
şi, înălțând paharul, a spus: „Bem! Bem!“, „Să bem! 
Să bem!“. Un moment de rumoare. De fapt, docu- 
mentul merita să fie stropit din plin, deoarece în 
acesta noi, ortodocşii, recunoaştem validitatea 
Tainei Euharistiei administrată de catolici. Cu sigu- 
ranță, regulile disciplinare trebuie respectate. Dar, 
eu am trecut peste... (surâde). Oricum, nu vreau să-i 
împing pe alţii să repete gestul meu. 

- Cineva a cerut anatema pentru acest gest. 

- Nu sunt eretic... Trebuie să ajungem la 
intercomuniune, nu să trimitem lumea în iad!. 

- Vă gândiţi la o întâlnire cu Patriarhul 
Daniel în lunile următoare? 

- Numai dacă el doreşte, pentru că eu nu 
vreau să provoc întâlnirea. E un om foarte obiectiv 
şi s-a menţinut într-o poziţie echidistantă pe care o 
înţeleg foarte bine. Este aproape obligatoriu ca să 
procedeze astfel. Dar, repet că la Sfântul Sinod 
numai Bartolomeu Anania a dezlănțuit un atac, 
ceilalți preferând tăcerea. Are un temperament un 
pic vulcanic, adesea agresiv. Ceilalți mitropoliți şi 
episcopi au preferat să nu se implice. 

Interviu realizat de Francesca Strazzari 





20 


anul VI e nr. 70 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





Un proiect anti-România' 


Petru Emil Raţiu 
* Corespondenţă de la Roma 


Q retrospectivă a ultimului an arată că luna 





noiembrie 2007 a fost în Italia luna 
patimilor românilor, denigrați nu ca indi- 
vizi, izolaţi, ci ca popor. 

Prima lovitură a fost cea a primarului de 
atunci al Romei, Walter Veltroni, ex-comunist, 
care a declarat că românii ocupă primul loc în sta- 
tistica criminalității din Italia; s-a adăugat la scurt 
timp, de la celălalt capăt al eşicherului politic, 
declaraţia deputatei Alessandra Mussolini, fostă 
subretă de spectacol, care a declarat că „românii 
sunt un popor de hoţi, violatori şi criminali“. Zia- 
rul „Il Tempo“ din Roma, pusese la dispoziție un 
număr de telefon gratuit pentru a semnala 
delictele românilor, iar ziarul „Padania“, al Ligii 
Nord, scria că românii sunt descendenții hunilor, 
indicând - cu rea credință sau ignoranță - în spa- 
țiul geografic românesc, locul de origine al huni- 
lor. Se ajunsese, în noiembrie 2007, după ucide- 
rea Giovannei Reggiani, la o adevărată psihoză, 
în rândul masei, intoxicată de propaganda anti- 
românească a mass-mediei, încât era periculos să 
vorbeşti româneşte în locurile publice, în auto- 
buz, în tramvai sau în metrou. Principalii politi- 
cieni se întreceau, în atmosfera de nesiguranță 
amplificată de mass-media în urma a câtorva 
delicte, ca să se pună deasupra valului de panică 
stârnit în rândurile populaţiei, pentru a-i capta 
voturile, promițând legi severe de expulzare, re- 
introducerea vizei pentru români, ba chiar elimi- 
narea României din Uniunea Europeană. 

În sfârşit, cartea Immigrazione e criminalita 
in Italia a lui Marzio Barbagli, profesor de sociolo- 
gie de la Facultatea de Statistică a Universităţii 
din Bologna, volum recent apărut la editura „II 
Mulino“, face lumină, desumflând minciuna țe- 
sută mediatic în jurul românilor şi demostrând că 
totul a fostun plan pus la cale de principalele par- 
tide politice, atât de stânga cât şi de dreapta, în 
acord cu elemente ale serviciilor secrete italiene, 
pentru a crea o climă de panică în peninsulă, pe 


seama întregii comunități de români cinstiţi. 
Vreau să atrag însă atenţia asupra unor meca- 
nisme ale manipulării, mai puţin cunoscute, 
despre care am informat în van autoritățile noas- 
tre la timpul respectiv. Într-un articol din 26 apri- 
lie 2008, ziarul „Corriere della Sera“ atrăgea 
atenţia asupra unui e-mail primit de un asesor la 
primăria Romei, Mario Di Carlo, şi publicat pe 
internet; în acel mesaj prin internet, reluat de 
agenţia ANSA, se dezvăluia că la poliţie se des- 
coperise, în buzunarul lui loan Rus, presupus vio- 
lator al unei tinere africane, cartea de vizită a avo- 
catului care i-a apărat pe premierul Berlusconi, 


? 









Silvio Berlusconi 
pe Previti şi pe magistratul Squillante, acuzați de 
corupție, în procesul Lodo Mondadori! Cum era 
posibil ca un om, fără locuinţă, locuind într-o ta- 
bără de ţigani, la marginea Romei, să meargă la o 
agresiune, gata pregătit, cu cartea de vizită în bu- 
zunar, a avocatului celor mai faimoşi politicieni 
din Italia? Nu era cusut cu aţă albă? 

Mai mult, la locul agresiunii, apăruseră din 
pământ, chemând carabinierii, doi simpatizanți 
ai partidului lui Berlusconi. Era totul pus Ia cale, 





anul VI e nr. 70 


21 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





pentru a amplifica senzaţia de nesiguranță a 
cetăţenilor, în zilele dinaintea alegerilor pentru 
primăria Romei şi a-i determina să-şi dea voturile 
candidatului opoziţiei, cum s-a şi întâmplat. 

Un alt fapt, relatat de ziarul „Il Tempo“ din 
Roma, la 12 noiembrie 2007, trecut fără a fi băgat 
în seamă, la puţine zile după cazul Mailat, a fost 
acela al unui cetățean austriac, arestat într-o 
tabără de ţigani cu cetățenie română, de la mar- 
ginea Romei. Ce căuta tocmai în acele zile, un 
cetățean austriac(!), într-o tabără de „nomazi“ din 
România? 

Trebuie adăugat că se ducea de mult timp, cu 
mult înainte de delictul Mailat, o campanie deşăn- 
țată - probabil în toată Europa, căci se desfăşura 
şi la televiziunea franceză - pentru a confunda 
românii cu țiganii. De câte ori era vorba de Româ- 
nia, televiziunile italiene nu arătau niciodată, de 
exemplu Sibiul, capitală culturală a Europei în 
2007, sau natura splendidă a României, etc., ci, ca 
un şablon, numai şatre de ţigani, cu copii dezbră- 
caţi, acreditând cu uşurinţă ideea în rândurile 
telespectatorilor italieni, că aceea şi numai aceea 
era România şi aceia erau românii. 

La 11 noiembrie 2007 apărea în ziarul „II 
Giorno“ din Milano fotografia mare a unei şatre, 
sub care era un curios articol cu titlul „Rom la 
casa lor cu ajutorul nostru“. Redau în traducere 
pasajele importante din acest articol: „Ferme 
colective în care familiile rom să poată trăi şi 
desfăşura activităţile lor tradiţionale. O oportuni- 
tate pentru a da casă şi lucru unor grupuri fami- 
liare care în acest moment nu au nimic. Ideea, 
numită „Proiectul Romanes“, de la numele geo- 
graficcare se leagă de limba nomazilor, romanes, 
s-a născut acum câteva săptămâni şi prevede 
crearea în România (Sublinierile îmi aparţin) a 
unei prime ferme care să găzduiască familii care 
se află astăzi în Italia.“ „«Proiectul Romanesia» - 
explică Roberto Malini, cercetător al istoriei şi 
culturii popoarelor nomade - se naşte pentru a 
crea în România ferme colective în care familii 
rom să poată trăi şi dezvolta activităţile lor tradi- 
ționale. Colaborarea cu cercul Pasolini de la Pa- 
via, condus de consilierul comunal Irene Campa- 
ri şi de editorul Giovanni Giovannetti, se reve- 
lează fundamentală pentru realizarea sa.“ Apoi, 


în articol scrie că prețul pământului în România 
este ieftin - 350 de euro hectarul - şi sunt invitaţi 
cititorii să participe la cumpărarea de obiecte la o 
expoziție on-line, pentru strângere de fonduri 
pentru a cumpăra pământ în România. Articolul 
conchide: „Este foarte important ca cetăţenii să 
participe activ, pentru că de la Romanesia poate 
începe un nou model de existență rezervat 
popoarelor nomade (rom, sinti şi kale), fără con- 
flicte etnice, evacuări, ronde rasiste, intoleranță 
şi discriminare.“ „Ar fi foarte important ca insti- 
tuțiile să adere la Proiectul Romanesia, pentru a 
oferi lucru şi locuințe pentru Rom în România“. 

Este clar că este vorba de un proiect nu nu- 
mai pentru țiganii din România, ci din toată Euro- 
pa (Sinti, din Germania, etc., Kale din Spania etc.). 
Întrebarea este: A devenit România, în UE, o ţară 
de colonizat la mendrele oricui fără discernă- 
mânt, din Italia sau din Europa? Un sat fără câini? 

Grecia a făcut opoziţie ani de zile la admite- 
rea Republicii Macedonia la ONU, pentru ca 
aceasta să-şi schimbe numele, care aparținea unei 
provincii din Grecia. Bulgaria s-a opus recunoaş- 
terii numelui monedei comune EURO, până când 
aceasta nu a fost scrisă şi EVRO, în versiune bul- 
gărească. 

Noi ne lăsăm confundați cu alte popoare, 
instituționalizând la noi numele inventate de 
alții, în scopuri puţin prieteneşti, de rom şi roma- 
nes. Cu alte cuvinte, ne săpăm singuri groapa. 

Şi ceea ce este şi mai curios, chiar grotesc, 
este că în alte state românii sunt consideraţi 
vlahi, moldoveni etc., iar nu români, în timp ce 
țiganii sunt considerați în Europa „români“! 

Dacă un Proiect ca „Romanesia“ pleacă din 
UE. şi Italia, de ce să ne mirăm că, mai începători 
în ale democraţiei, sârbii colonizează în Voievo- 
dina, în satele româneşti, țigani din Kosovo? 

După recenta lamentabilă prestație a pre- 
mierului Tăriceanu la Belgrad, din luna octom- 
brie, în care aspiraţiile legitime la viață națională 
ale fraţilor noştri din Timoc au fost trecute în 
coada comunicatului, într-un deziderat platonic, 
fără nici o implicaţie practică, să ne mai mirăm 
dacă la plănuita trilaterală de la Belgrad din 
decembrie, vor fi ratificate cu Serbia colonizările 
din Voievodina, iar cele în „Romanesia“ cu Italia? 





22 


anul VI e nr. 70 


REPERE 





Constantin Oprişan 
sau înţelepciunea 
lirică a muceniciei 





Marcel Petrişor 





1958), după ce trecuse prin iadul de la Pi- 
teşti, a stat în celula 4 din cumplita „Casim- 
că“ a Jilavei, cu Gheorghe (Ghiţă) Calciu, cu Iosif 
V. Iosif şi cu mine, şi tot acolo a murit în iulie 
1958. Grav bolnav de tuberculoză, i s-a refuzat 


C onstantin (Costache) Oprişan (1921- 











orice ajutor medical. Am scris pe larg despre el şi 
despre cutremurătorul episod al morţii lui în 
memoriile mele de închisoare (mai ales în „Secre- 
tul Fortului 13“, iar mai recent în „Trecute vieți de 
domni, de robi şi de tovarăși). Este cel pentru 
care viitorul părinte Calciu şi-a tăiat venele, în 
iluzia că ar putea să-l salveze de la moarte hrănin- 
du-l cu sîngele lui. Avea mare har de poet şi ne-am 
străduit toți trei să-i memorăm versurile amplului 
poem „noologic“, precum şi alte piese de mai 
mică întindere, pe care mai în urmă le-am recon- 
stituit din memorie cu Ghiţă Calciu, atât pe cât am 

















anul VI e nr. 70 


23 


REPERE 





mai fost în stare după atiţia ani. Sunt şi locuri pe 
care le-am uitat amîndoi, dar îmi place să cred că 
am salvat - cu destulă fidelitate - esenţialul. Re- 
zultatul acestei rememorări se găseşte în volumul 
ce urmează să apară în curînd la Editura Christia- 
na din Bucureşti. 

Dacă despre Dante Aligheri, autorul Divinei 
Comedii, contemporanii spuneau c-ar fi omul 
care a văzut cu ochii săi infernul, trecînd prin toa- 
te bolgiile lui, despre Constantin Oprişan, auto- 
rul Epopeii noologice sau Cărţilor Spiritului, s-ar 
putea spune cu certitudine nu numai că l-a văzut, 
dar că l-a şi trăit, trecînd prin toate hrubele sale, 
nu ca vizitator, precum Dante, ci şi supus unui 
întreg arsenal al supliciilor deloc imaginare. Şi nu 
un arsenal de infern dantesc, viziune a secolului 
XIII, ci unul modern, contemporan, infern de 
secol XX, rafinat, subtil, cu suplicii despre care 
unul dintre suplicatori spunea că „dacă le-ar fi 
trăit şi martirii creştini, calendarele bisericeşti ar 
fi mult mai sărace în pomelnicele lor“. 

Dar nu asta contează, pentru că ceea ce se 
spune despre un autor poate fi mai mult sau mai 
puţin credibil, mai ales pentru cititorul contem- 
poran, atât de sceptic, ci ceea ce spune acest autor 
despre geneza şi formarea spiritului creştin, 
despre durerile şi bucuriile făuririi sale. Eviden- 
țele unei conştiinţe care evoluează în spirală şi-n 
devenirea căreia apar treptat perioade grele de 
semnificaţii: Helenismul cu sarabanda filozofiei 
antice, Patristica cu revelaţiile-i mistice, Eroismul 
medieval, Renaşterea cu iluzoriile umanisme, 
apoi Modernitatea subsecventă cu ispitele şi cap- 
canele raționaliste - de la Descartes la Kant şi de 
la Hegel la Marx -, cu tentaţiile existenţialiste sfir- 
tecate de ideologii donquijoteşti şi de utopiile 
opresive ale unei contemporaneităţi de sub teas- 
cul căreia salvarea nu se întrevede decit într-o 
perspectivă eshatologică. 

Viziune a unui parcurs contorsionat, în care 
triumful Mîntuirii aureolează finalul Devenirii. 
Moment crucial al uriaşei încercări spirituale reu- 
şite. 

Un triumf creştin însă, față de care, ciudat, 
Elegiile postume din finalul poemului apar ca 
simple nostalgii alambicate într-o pretutinde- 
nească detaşare de tot ce a fost. 














Sublimă detaşare. Rămîne însă de văzut 
acum dacă şi pentru tine, cititorule, după par- 
curgerea unei Deveniri atit de sinuoase, lectura 
acestei Aventuri spirituale va fi meritat sau nu 
efortul depus. 

Noi credem însă că da, deoarece poemul n-a 
fost scris spre o vană mărire de sine, ci spre o edi- 
ficare a sufletului omenesc. Şi nu mai puţin şi ca 
document al unei mari treceri prin vremelnicia şi 
vicisitudinile acestei lumi. 

Mă bucur de inițiativa acestui număr închi- 
nat lui Costache Oprişan, care merită cu prisos- 
ință să iasă din uitare şi să se facă auzit de gene- 
rațiile tinere, măcar pentru acel „ultim sfat“ dat 
de Don Quijote spiritului uman prin gura poetu- 
lui muribund: 

Să nu te-ntorci din cale cînd Duhul Rău te minte, 
Căci vei rămîne pururi în a Sodomei carceri; 
Prin fier, prin toc, prin apă, dar numai înainte, 
Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri! 





24 


anul VI e nr. 70 


REPERE 





Constantin Oprişan, 
un discipol necunoscut 
al lui Heidegger" 


Motto: „Heidegger cunoaște România din buna reputaţie de a fi o ţară a 
filosofilor, căci mereu îi vin de acolo studenți în filosotie... Pe când bulgarii vin la 
Freiburg să studieze economia politică, iar maghiarii medicina, românii își 
reprezintă țara pe frontul spiritual.“ (W. Biemel, în rev. «Univ. lit.», dec. 1942) 


Isabela Vasiliu-Scraba 





dru Dragomir! împreună cu Walter Bie- 

mel i-au fost discipoli lui Heidegger se iveş- 
te (ca de la sine) întrebarea: Numai cei doi să-i fi 
fost discipoli? Lăsat ceva mai în umbră, câteodată 
mai este adăugat şi numele filosofului Octavian 
Vuia?. Dar nu prin revistele «oficiale», adică revis- 
tele care se bucură de o largă mediatizare, fără ca 
prin aceasta să câştige mai mulți cititori. 

Cam aceasta este imaginea difuzată şi răsdi- 
fuzată de cei care se tot premiază între ei uzur- 
pând titluri vane precum cele de «singuri specia- 
lişti români în filosofia lui Heidegger şi de «pri- 
mii (/cei mai mari/ singurii adevăraţi) traducă- 


C ând se aude în cele patru zări că Alexan- 


tori» ai filosofului din Freiburg im Bresgau. 
Varianta multiplă a fost preferată încă din vre- 
mea comunismului. Mecanismul ei de propagare, 
bine verificat de-a lungul timpului în operaţia de 
amputare a culturii şi spiritualităţii româneşti 
prin restrângerea scriitorilor români la cei cu 
simpatii de stânga, urmărea «uitarea» oricărui 
nume de gânditor român care a mai tradus din 
Heidegger, sau a scris despre el. În general se 
dorea o cât mai radicală transformare a domeni- 
ului traducerilor de scrieri filosofice într-un fals 
deşert prin drastica înlăturare a numelor de tra- 
ducători români născuţi în primul sfert al secolu- 
lui XX. 

Ghinionul aşa-zişilor «unici specialişti» în 


SA 


Heidegger a fost existenţa - fără întrerupere - a 


” Articol publicat pe site-ul autoarei: http://wrwww.isabelavs.go.ro 





1 v. Isabela Vasiliu-Scraba, „Filosofie în clandestinitate sau în străinătate. Doi străluciți discipoli al lui Heidegger: 
Alexandru Dragomir şi Octavian Vuia », în volumul Propedeutică Ia eternitate. Alexandru Dragomir în singură- 
tatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, pp. 7-34; site-ul . 

2%. F. Roatiş, „Un filosof mai puţin cunoscut : Octavian Vuia“, în rev. Jurnalul Literar, 2005. 

3 La vremea când se tot vorbea de premiera absolută pe care ar fi constituit-o Ia noi traducerea lui Heidegger în 
româneşte (v. Originea operei de artă, trad. Kleininger şi Liiceanu, Ed. Univers, Bucureşti, 1982), mai precis 
chiar cu un an înainte, la Muenchen Horia Stamatu publica în nr. 18/ 1981 a Revistei scriitorilor Români o tra- 
ducere amplu comentată din Heidegger: Hoelderlin și esența poeziei - Introducere, adaptare în limba română şi 


note finale de Horia Stamatu, p. 175-192. 


4 Manipularea creierelor prin fixarea în golul lor a numelor de traducători de filosofie ce trebuiau să fie promo- 
vate în comunism se poate constata şi în antologia din 1982: Materia, spațiul timpul (vol. KI) apărută în tiraj de 
masă la Biblioteca pentru toți. Ca şi în alte trimiteri bibliografice din domeniul filosofiei, şi aici lipsesc traducă- 
torii cu doctorate în Franța, Germania sau Anglia luate în perioada interbelică. In schimb sînt cu grijă menţion- 
ați ca traducători Liiceanu şi Kleininger (la fragmente din Husserl, Jaspers si Heidegger). Printre cei “uitaţi” cu tot 
dinadinsul sînt Octavian Nistor (1916-1992), Consantin Floru şi toți ceilalți traducători, fie de scrieri filosofice 
străine apărute în perioada interbelică, fie apărute în comunism. Dar lista celor uitaţi e mult mai lungă. 
Operația de depistare a celor «omişi» poate fi instructivă pentru oricine. 





anul VI e nr. 70 


25 


ROST 


REPERE 





Martin 
Heidegger , 
dialogului pe teme filosofice heideggeriene din- 
tre românii din exil care l-au cunoscut pe filosoful 
german. De exemplu, dialogul de prin anii '50 
dintre Ştefan Teodorescu şi Constantin Amăriuţei 
chiar în jurul unei traduceri din Heidegger, ca să 
nu mai vorbim de neîntrerupta comunicare din- 
tre discipol şi maestru, cum a fost în cazul lui 
Octavian Vuia5 pe care Martin Heidegger îl 
preţuia în mod special. Demn de ştiut este şi fap- 
tul că (în principal) prin eforturile lui Vuia s-a 
ajuns a se forma la un moment dat un fel de «zid 
românesc» în jurul bătrânului filosof atacat la 
Paris, interzis la Sorbona şi omagiat la Castelul 
din Cerisy la Salee. 
Fără putință de manifestare din cauza închis- 
tării ideologice, şi în ţară exista un oarecare dia- 
log între cei încurajați de Noica şi cei încurajați de 





Anton Dumitriu să se ocupe de filosofie sau să tra- 
ducă Fiinţă și timp (v. corespondenţa publicată în 
rev. „Jurnalul literar“), la care (iarăşi în forme ina- 
parente) s-a adăugat dialogul dintre cei din exil şi 
cei din țară, Noica însuşi citind cu mare interes în 
revistele exilului cele publicate de un Horia Sta- 
matu sau un Ştefan Teodorescu pe care-i cunoscu- 
se în tinereţe în casa lui Mircea Vulcănescu. E 
drept că din Sokrateion-ul lui Fay (1991, Ed. 
Humanitas) nu aflăm decât de Noica şi de C-tin 
Floru (p. 49), dar lista celor prezenţi în casa lui 
Mircea Vulcănescu poate fi uşor completată după 
lectura fascinantelor amintiri ale lui Titus 
Bărbulescu despre cel ce-i fusese cândva profesor 
de etică? şi care a fost sortit (de ocupantul țării) 
exterminării după gratii, acolo unde, la câţiva ani 
distanță, avea să-şi dea duhul şi tânărul Constan- 


5v. Octavian Vuia, „Heidegger îndrumătorul“, cuvânt înainte la M. Heidegger, Fiinţă şi timp, trad. Dorin Tilinca, 


Ed. Jurnalul literar”, Bucureşti, 1994. 


6y. N. Florescu, Menirea pribegilor, Ed. (Jurnalul Literar», Bucureşti, 2003. 


7 v. Titus Bărbulescu, „Mircea Vulcănescu“, în Revista Scriitorilor Români, nr. 21/1984, p.16; reeditat ca prefaţă la 
M. Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum 1.0., 1999. Fiu al preotului de Ia biserica Sf. 
Silvestru, Titus Bărbulescu a absolvit Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti în 1942. A fost profesor uni- 
versitar de literatură română Ia Institutul de Limbi Orientale de la Sorbona. A scris extrem de interesant despre 
Eminescu şi despre Blaga în două volume publicate la Editura Saeculum 1.0.: Arta poetică eminesciană (1998) şi 
Lucian Blaga. Teme şi tipare fundamentale. 





26 anul VI e nr. 70 


REPERE 


ROST 





tin Oprişan. Acesta, după ce a absolvit în 1940 
liceul la Bacău, s-a întâmplat să-i fie discipol lui 
Martin Heidegger în aceeaşi perioadă când Ale- 
xandru Dragomir şi Octavian Vuia îşi pregăteau 
la Freiburg i. Br. cu filosoful german tezele de 
doctorat, unul interesat de gândirea lui Hegel, al- 
tul de orizonturile filosofice deschise de plato- 
nism. 

Înscris la Universitatea revenită la Cluj după 
ce patru ani funcţionase în refugiul de la Sibiu, 
studentul Oprişan şi-a impresionat profesorii (pe 
D. D. Roşca, Lucian Blaga, Ștefan Bezdechi, etc.) 
cu talentul său într-ale filosofiei. Arestat la jumă- 
tatea lui mai 1948, după numai doi ani de studii 
la o universitate românescă, lui Costache Opri- 
şan nu i-a rămas să-şi valorifice remarcabila sa 
pregătire filosofică decât sub formă versificată, 
ceea ce a contribuit într-o bună măsură (dacă nu 
chiar în mod esenţial) la salvarea de la dispariție 
a meditaţiilor sale metafizice. Căci ipostaza poe- 
tică a filosofării practicate în închisoare de 
Constantin Oprişan a putut fi memorată de preo- 
tul Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Pe- 
trişoră. 

Aşadar, sub forma plămădirii de stihuri a 
reflectat după gratii tânărul născut în 1921 în co- 
muna Onceşti (Tecuci) la acea „Sorge“ de care 
aflase în Gemania de la Heidegger, sau poate 
chiar în România anilor săi de liceu şi de facul- 
tate, întrucât până prin 1948 a mai dăinuit în 
viaţa culturală a Europei osmoza valorilor ei spi- 
rituale. Despre îngrijorarea (die Sorge) temă- 
toare de sfârşirea vieţii omeneşti în neant? o altă 
victimă a ocupantului sovietic scria (în jurnalul 


pe care La ţinut între cele două detenții politice 
ale sale) că ar avea ca provenienţă sintagma indi- 
când „îngrijitorul de suflete“ (der Seelensorger) 
proprie filosofiei protestantismului. De aici ea ar 
fi fost preluată de existenţialistul german (v. Pe- 
tre Pandrea, Crugul Mandarinului. Jurnal intim, 
1952-1956, Ed. Vremea, Bucureşti, 2002, ediţie 
îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea, p. 162). 
Încadrându-şi viziunea în spiritualitatea 
creştină, Constantin Oprişan pune tradiţiile uma- 
nismului creştin alături de filosofia antică gre- 
cească pentru a sugera cititorilor săi ideea că cele 
două au format împreună temelia culturii euro- 
pene. În Psihaion principiul a tot ce există apare 
drept sens al istoriei ce-şi adevereşte esența 
creştină. Pentru studentul ajuns după gratii, în 
spatele existenței umane nu se găseşte acea 
Sorge înfăţişată de Martin Heidegger în volumul 
Sein und zeit(1927, trad. rom. de Dorin Tilinca în 
1994). De esenţă spirituală amintind în subsidiar 
de nousul anaxagoreic reformulat de Platon prin 
mistica sa!0, înțelesul pe care îl conferă Constan- 





3 Doi poeți damnați: C-tin Oprişan şi Ștefan Vlădoianu. Versuri memorate în închisoare de Gheorghe Calciu, Iosif 


V. Iosif şi Marcel Petrişor (Bucureşti, 1995). 


9v. Elena Irion (/Moisuc), Martin Heidegger - ideea de existenţă ca fundament al eticii, în rev. « Ethos », laşi, 


1944, precum şi art. Ce este Etica ? în rev. « Ethos », Iaşi, 1946. La Heidegger sentimentul eternității ar avea 
cumva drept izvor frica de neant. Referitor la o asemenea frică, în cele două studii în care aborda problema 
binelui moral din filosofia lui Heidegger, Elena Irion (/Moisuc) se întreba cum poate cineva, care se simte 
stingher în lume şi fatalmente abandonat unei morţi care va veni cu siguranță, să găsească în sine o posibilitate 
de reechilibrare, de reintegrare în lumea în care se simte cu totul părăsit. Cea care avea să devină prin anii şaize- 
ci traducătoarea lui Kant (traducerile universitarului cernăuțean Traian Brăileanu fiind cu totul interzise în vre- 
mea comunismului) făcea referire la Sein und Zeit şi la accentuarea exagerată a sentimentului de panică inte- 
rioară indus în om de conştiinţa sfârşitului său, de teama de moarte. De fapt, problematizările heideggeriene 
fuseseră receptate de tânăra asistentă de la Facultatea de Filosofie din Iaşi într-un fel care evidenția mai mult 
amprenta matricei stilistice româneşti, ca să folosim inspirata formulă blagiană. Aceasta reiese din inaderența 
unei firi echilibrate interior prin credința creştină Ia acel presupus sentiment de panică în fața neantului de care 
am fi cuprinși, sentiment pus (de Heidegger) la baza crizei existenţiale a omului modern. 


10 y. Isabela Vasiliu-Scraba, MISTICA PLATONICĂ, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999. 


anul VI e nr. 70 27 


REPERE 





tin Oprişan heideggerianei „Sorge“ trimite în- 
tr-un anume sens la interpretarea pe care Horia 
Stamatu a dat-o baladei Miorita, pe când invoca 
acea echilibrare interioară pe care o oferă creşti- 
nismul cosmic românesc. 

În viziunea necunoscutului discipol al lui 
Heidegger (care - foarte probabil - îi ascultase 
alături de Octavian Vuia şi Alexandru Dragomir 
cursul despre Parmenide), la temelia lumii nu stă 
nici Binele Suprem de care vorbea Platon, prin- 
cipiu de dincolo de existență a tot ce există. Întru- 
cât independent de contrastul de sorginte plato- 
nică dintre lumea spiritului şi lumea simţurilor 
pe care îl păstrează, la Constantin Oprişan viziu- 
nea creştină asupra lumii apare prin indirecta 
invocare a trans-substanţializării la care participă 
orice creştin prin taina eucharistiei: „Cu suflet 
cald şi dulce din pâine şi din vin / Unesc abstrac- 
tul spirit pământului concret, / În duh port 
limpezimea Olimpului Elin, / Si-n trupul meu de 
iască, port fiere si oțet“ (Psihaion, p. 11). 

Lui Heidegger, Constantin Amăriuței îi vor- 
bise despre gândirea filosofică a lui Mircea Vulcă- 
nescu ilustrată de irumperea timpului sacru în 
timpul profan pe care o evidenția hermeneutica 
vulcănesciană în construcţia etimologică de 
obârşie latină a termenului aievea. Poate tocmai 
pentru că autorul volumului Sein und Zeit(1927) 
îşi pusese problema vieţuirii în timp a omului 
desprins de tradiţia religioasă!! şi metafizică şi 
cumva constrâns a atribui totuşi un sens vieţii 
sale. Soluţia lui Heidegger, dincolo de analizele 
sale asupra semnificaţiilor existenței umane pe 
care în 1933 Mircea Vulcănescu le găsea „fasti- 
dioase“, nu s-a deosebit (în esența ei) de conside- 
rarea omului în postura sa de creator de cultură. 
Or, la fel a fost văzut omul şi de Lucian Blaga. Mai 
mult chiar, într-un mod paradoxal, în opera sa fi- 
losofică, poetul Lucian Blaga a fost mai limpede 
în exprimarea gândirii sale decât Heidegger, care 
s-a vrut poet în toate scrierile sale filosofice, nu 
doar atunci când s-a apropiat cu o „religioasă în- 
fiorare“ (apud. Blaga) de poezia lui Hoelderling. 








Mircea Vulcănescu 
Înţelesul pe care îl dă Constantin Oprişan 
heideggerianei „Sorge“, cu un abia bănuit punct 
de inflexiune, aminteşte (în mod surprinzător) 
de dublul sens (de o primă şi de o a doua instan- 
ță) pe care la conferit acestui termen Nae Ionescu 
vorbind la un curs de metafizică despre Faust şi 
problema mântuirii. Iată - dintr-una din poeziile 
sale -, prelucrarea pe care a făcut-o Costache 
Oprişan temerii de neant: „Amurgul mă lasă în 
urmă, / Şi negura-n suflet pătrunde, / Tăcerea din 
spate mă scurmă, / O, cine mă cheamă, şi unde?“ 
(Frământări elegiace, p. 43). Cum se poate obser- 
va, fostul student al lui Heidegger deplasează 
accentul de pe momentul fricii, pe uimirea provo- 
cată de păşirea pe un tărâm necunoscut. Faptul a 
fost perfect intuit şi de editorul volumului de ver- 
suri apărut în 1995, care se deschide cu acel lung 
poem intitulat Psihaion: „Conştiința unui tărâm 
suprafiresc, adâncită într-o zonă pe care spiritul 
nostru abia o ghiceşte, a fost probabil resortul 
creaţiei lui Constantin Oprişan“ (Marcel Petrişor, 
Prefață, p.6). 
Când Nae Ionescu vorbise prin 1926 studen- 
ților săi despre semnificaţia metafizică a poemu- 
lui Faustde Goethe, el a amintit la un moment dat 


11 Cu prilejul oferit de un colocviu internaţional organizat la Miinchen, Horia Stamatu invocase credința, iubirea 
şi speranţa, virtuţi care şi-au păstrat valoarea intactă în tradiționala noastră ierarhie valorică. Atunci, în 1979, 
traducătorul lui loan al Crucii mai observa că istoria culturală a Europei s-a edificat cu triada virtuților teolo- 
gale potențate de înțelepciune, dreptate, curaj şi măsură (v. Horia Stamatu, Germanii şi Românii, Revista 


Scriitorilor Români, nr.17/1980, pp. 227-233). 





28 


anul VI e nr. 70 


REPERE 


ROST 





de versul în care apare prima dată grija („Die 
Sorgenistet gleich im tiefen Herzen,/ Dort wirket 
sie geheime Schmerzen“) în „cutele cele mai 
adânci“(trad. Nae Ionescu) ale sufletului eroului 
căruia îi produce dureri stranii. Comentariul 
Profesorului este de mare fineţe, căci după ce in- 
dică momentul depresiei care-l cuprinde pe 
Faust, Nae Ionescu observă că grija ar fi într-o a 
doua instanţă un „element de potenţare a pute- 
rilor lui Faust“ şi nu o cale de cufundare într-o şi 
mai adâncă disperare (v. Isabela Vasiliu-Scraba, 
„Nae Ionescu despre Faust“). 

În gândirea metafizică a lui Constantin 
Oprişan, tărâmul suprafiresc se vădeşte în chiar 
titlul poemului Psihaion, care cuprinde o deter- 
minantă cu iz temporal, aionul. Realitatea acestu- 
ia nu este pur mentală. Ea pare mai degrabă a fi 
legată de cel care cugetă printr-un fel aparte de 
solidaritate ontologică primordială. În orice caz, 
Psihaion-ul indică o realitate aievea, în sensul 
oferit de Mircea Vulcănescu acestui termen care 
i-a sugerat o stranie „irumpere a timpului sacru în 
timpul profan“. Aionul, zeul timpului (sau „eo- 
nul“) pe care Lucian Blaga îl vedea „dogmatic“ - 
adică sub semnul acelei minus-cunoașteri înain- 
tând simultan în ştiinţa şi neştiința omenească -, 
este intuit de tânărul filosof ca ţinând de domeni- 
ul spiritualului şi nu de domeniul cunoaşterii 
conceptuale. 

Cedând ispitelor heidegeriene, poetul:filo- 
sof va mai întrebuința de-a lungul elaboratului 
său poem şi alţi termeni obținuți prin acelaşi pro- 
cedeu. De pildă „somatomu/“, ilustrând (în negu- 
ra începuturilor în care timpul nu începuse încă a 
curge) existența androgină a unor entităţi cu cor- 
pul („soma“, gr. corp) nedespicat în bărbat şi fe- 
meie (indivizibil, „atomos“): „Natura necurmată 
şi timpul neştirbit, / nimic nu separase realul de 
latent. / Ce-a fost, cu ce-o sa fie, un tot nedespărțit, 
/ iar lumea, uriaşă, întreagă în prezent. // Când 
mintea noastră ruptă pe dinafară cată, / prin sim- 
țuri să-şi întindă spre lume cap de pod, / ei pă- 
trundeau misterul din două părți de-odată, şi gân- 
dul lor în lucruri curgea ca seva-n rod“(Psihaion, 
p. 12). 

Filosoful poet mort Ia Jilava pe 26 iulie 1958 
şi-a centrat viziunea pe acel „ontonoos“ format 


din amplificarea termenului ce desemnează gân- 
direa. Adăugând gândirii în mod explicit „exis- 
tenţa“ acesteia („on“, gr. ființă), trimiterea se face 
către tărâmul noetic atât de greu de exprimat în 
cuvinte. 

De la presocratici prin excelență existent, 
„ontonoos“ este cu mult mai existent decât toate 
câte există în lumea celor care se trec odată cu 
timpul: „Dar ce mister s-ascunde în dosul ăstui 
nume?/ Să vă desleg eu taina, oricât aş vrea, nu 
pot. / Conceptele, gândirea, spun prea puţin: «O 
lume, / cu cerul laolaltă, şi încă nu spun tot.»// 
Gândirea e prea strâmtă şi vorbe nu aveţi/ să 
prind în ele taina ca vouă să v-o spui. / Si Cronos 
ne cuprinse. Nespuse frumuseți / revărsă din 
adâncul tezaurului lui: // O muzică de sfere se 
rupe din tăcere, / din neguri se desprinde al aştri- 
lor exod. / Si naşte bucuria din cea dintâi durere,/ 
la glasul de aramă al primului rapsod. (Psihaion, 
p. 14) 

În plus, puritatea domeniului spiritual va 
apărea într-una din poeziile sale prin contrast, 
căci de partea celor impure ar sta folosirea jos- 
nică a rațiunii aservite scopurilor nedemne de 
ea, respectiv „bunăstării materiale“ [expresie ne- 
însemnând nimic, datorită creionării unei aşa- 
zise stări de „bine“ care în fond nu este bună, pen- 
tru că este „materială“]: „Să mă cobor cu raţi- 
unea, iat-o: / Mai jos ca Marx, în murdării. / Apoi, 
purificat cu Plato, / Să urc abstractele tării.“ (Defi- 
nire, p. 41). Ivită odată cu apusul spiritului reli- 
gios ce a dăinuit în toată Europa evului de mijloc, 
epoca modernă, cu somnolența ei spirituală, ar fi 
fost inaugurată de seducţia clarităţi. La ea 
Descartes ar fi ajuns imitându-i pe scepticii dis- 
preţuitori care se îndoiau de dragul îndoielii pen- 
tru ca mai apoi să-i lase în urmă: „Dar cine-mi 
doarme, oare, pe patul de licheni?/ Si recunosc 
tichia bătrânului Descartes // Ciubotele-i sînt 
prinse sub giulgiul de bureți,/ Crescuţi parcă la 
sânul decorului de basm./ Pe față-i doarme 
umbra aceluiaşi dispreţ/ Pe buze strâmbătura 
aceluiaşi sarcasm// Si parcă-l văd spre seară 
grăind o sacră lege,/ lângă izvor, sub poala 
pădurii de stejari:/ „Ca nu cumva vreodată să 
rătăceşti, alege,/ din tot ce vei percepe, percepţi- 
ile clari!“ „(Psihaion, p.24). 





anul VI e nr. 70 


29 


REPERE 








Din Ontonoos vine şi în el se resoarbe tim- 


pul, prim „trecător“ în decorul de vis al nedespi- 
catelor începuturi : „Din umbră şi lumină cărarea 
eu mi-o torc, / Si tai în două lumea, c-un fir imag- 
inar, / Cobor din Ontonoos şi tot în el mă-ntorc, / 
unind cu începutul destinu-mi circular“ (Psiha- 
ion, p. 15). 

Într-o strofă din poezia Întoarcere („Şi-ntr-un 
amurg nostalgic, când soarele pe culmi / Va săru- 
ta pământul uitându-se-napoi, / Vei revedea în 
zare pădurile de ulmi, / Şi dulcele Psihaion cu 
turmele de oi“, p. 48) termenul de „Psihaion“ 
pare a indica tărâmul de dincolo, chiar în acea 
accepţiune pe care Horia Stamatu o va da peste 
ani localizării întâmplărilor din balada Mioriţa, în 
perfect acord cu acel creştinism cosmic românesc 
de care mai vorbiseră cândva Mircea Eliade, 
Mircea Vulcănescu şi Lucian Blaga!2. 

Dar în poemul Psihaion, doi eseişti îi oferă în 
final reperele structurante ale viziunii filosofice 
prezentate: Papini, autorul Poveștii lui Christos şi 
Unamuno, cel care, prin Don Quijote y Sancho 
segiin Miguel de Cervantes Saavedra (1931), a ri- 
dicat donquijotismul în înaltul filosofiei culturii, 
spre a ilustra lupta împotriva spiritului Renaşterii 
dusă de pe ultimele baricade ale religiozității 
unor timpuri apuse. Cu amândoi, Constantin 
Oprişan împărtăşeşte aşadar nostalgia credinței 
religioase din Evul Mediu şi interesul pentru des- 
tinul individual şi personal al omului. 


Cu Miguel de Unamuno disprețuieşte exage- 
rările „silogisticii“, pretenţiile rațiunii invocate la 
tot pasul de pedanți şi diletanţi: „Când spiritul 
opreşte mişcarea lui subtilă,/ Iar somnul liber- 
tatea i-o țintuie pe loc, / Din geniu mai rămâne ne- 
trebnica fosilă, / Închisă într-o carcasă, ca scoica 
în ghioc. /“(Psihaion, p. 27). „De-i lunecă privi- 
rea pe limpezimi banale, /... / Te trage-n somnul 
trândav gândirea trivială, / .../ Te-alintă glorii 
vane, păcatul îl respiri, /.../ Vicleanul te vânează 
cu plasele-i subțiri/“(ibid.). 

Pe Giovanni Papini îi ia drept simbol al 
luptei pentru convertirea la creştinism a lumii 
moderne, diavoleşti: „Dar răul se ascunde, îl su- 
pără lumina, / Minţind că toate acestea-s copilă- 
reşti simboluri, / Şi-n bezna sufletească-şi înfige 
rădăcina, / Să ne prăvale duhul într-ale sale 
goluri/“. 

Miracolul supravieţuirii şi publicării, oricât 
de târzii, a unor asemenea gânduri filosofice care 
au părut un moment sortite a nu ajunge nicicând 
Ia cititorii interesaţi ne pare nu numai impresion- 
ant, ci şi semnificativ pentru neizbânda finală a 
celor care au vrut să ne distrugă din temelii cul- 
tura - arzând biblioteci, desființând edituri, rui- 
nând învățământul, întemnițând vârfurile spiri- 
tualităţii româneşti şi punând sub interdicţia pro- 
pagării acele creaţii ivite de după gratii, din exilul 
de dincolo de Cortina de fier, sau din exilul inte- 
rior al clandestinităţii culturale. 





12 y. Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic şi în Mioriţa/ The opening of the skies în a 
Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, 2004, p. 35. 





30 


anul VI e nr. 70 


REPERE 





Două relatări 
despre Constantin 


Oprişan 


nul dintre episoadele cele mai memora- 
U bile şi mai grăitoare din perioada post 

Piteşti, petrecut a Jilava în iulie 1958! şi 
rămas legendar în istoria închisorilor, cel în care 
Gheorghe Calciu, forțând imposibilul, şi-a desfă- 
cut venele, în încercarea de a salva viața unui alt 
deținut, ne este relatat într-unul dintre volumele 
de memorii ale lui Marcel Petrişor2: 

- Dumnezeule! - exclamă Mircea, sărind 
spre Gore. Ce faci?! 

- Taci! - îi porunci scurt Gore. Storc o game- 
lă de sînge din braţ, ca să-i dau limfă lui Costache. 
Nu vezi c-a pierdut atâta sînge şi se stinge dacă nu 
intervenim cu ceva? [...] 

Gore umpluse între timp jumătate din game- 
lă cu sînge şi o pusese pe tineta cu apă, acope- 
rind-o cu o cârpă. 

- ÎL las, să se sedimenteze hematiile, şi-i voi 
da doar limfa s-o bea - îi explică el lui Mircea, în 
şoaptă, în timp ce-şi bandaja sumar încheietura 
braţului, de unde lăsase să i se scurgă sîngele. [...] 

Se dumiriră însă repede, văzîndu-l cum 
decanta limfa, din gamela în care-şi storsese sîn- 
gele, în cea a lui Mircea. 

- Bea! - îi zise apoi lui Costache, pe un ton 
poruncitor. 

Oprişan însă zîmbi nemişcat.Răspundea cu- 
n suris nelumesc Ia tot ce se-ntimpla în jur. 





- Costache, bea asta! - încercă Gore să-l facă 
să bea limfa cu orice preț. [...] 

- Prea tirziu! - exclamă Iosif. Costache e 
departe acum; atât de departe că nimeni nu-i mai 
poate face nimic... Lăsaţi-l! 

- Costache! Costache! - ţipă atunci Gore, ca 
şi cînd ar fi vrut să-l întoarcă din drum cu o game- 
lă de sînge. E al meu, al meu, mai am! - murmura 
el. Şi ei... o să ţi-l dea şi ei pe al... 

Nu-şi termină însă vorba cînd Oprişan [...] 
tresări de trei ori, ca la vederea a ceva nevăzut şi 
[...] îşi dădu duhul pe braţele lui Gore. Gamela cu 
limfă căzu pe jos, iar el [Gore/Calciu] îl îmbrățişa- 
se pe Costache ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai lase 
să plece...“ 


UI 
Ci 


AZ 


A 
+ 
„ 
d 
> 
Ş 





ERE 


Tai 17 





1 În vestita „Casimcă“ a Jilavei se aflau pe atunci: în celula I - Nicolae Petraşcu, Octavian Voinea, Aurel Popa 
(Popicu), Nuţi Pătrăşcanu; în celula II - Valeriu (Vică) Negulescu, Paul Grimalschi, Dan Dumitrecu, Aristotel 
Popescu (Aligo); în celula III - Dragoş Hoinic, Alexandru Popa (Tanu), Virgil Bordeianu, Gheorghe Caziuc; în 
celula IV - Gheorghe (Ghiţă) Calciu, Constantin (Costache) Oprişan, Iosif V. Iosif, Marcel Petrişor (cf D. Bacu, 
Piteşti, Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991, pp. 16-18 - cu reprezentări grafice; descrieri amănunțite în Marcel 
Petrişor, Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991). 


2 Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, laşi, 1994, pp. 127-133 - unde Gh. Calciu apare sub 
numele de „Gore Bolovan“, iar autorul însuşi sub numele de „Mircea Petre“. Deţinutul muribund era Constantin 
(Costache) Oprişan (1921-1958), trecut şi el prin Piteşti, fost şef pe țară al Frăţiilor de Cruce şi remarcabil poet 
(creaţia sa din închisoare s-a salvat prin faptul că a fost memorată integral, între alții, de Gh. Calciu şi M. 


Petrişor). 





anul VI e nr. 70 


31 


ROST 


REPERE 





În prefața la ediţia a doua a volumului Piteşti 
al lui Dumitru Bacu, Părintele Calciu relatează el 
însuşi episodul morţii lui Oprişan, care l-a marcat 
profund, dar, din discreție, trece sub tăcere gestul 
său personal: 

„În 1958 eram într-o corabie a molţii: şais- 
prezece oameni puşi în patru celule oarbe de la 
Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare, 
de forma unui semicilindru culcat. O corabie a 
cărei destinaţie era moartea. Şaisprezece oa- 
meni, fiecare cu nebunia şi înțelepciunea lui, cu 
boala şi tragedia lui. Cei mai mulţi trecuseră prin 
Piteşti - mai mult de două treimi din câți eram 
închişi acolo. Bolnavi trupeşte, răniți sufleteşte, 
înfometați şi înfriguraţi, în celule în care apa 
curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în 
oase, eram acolo într-o amestecătură dozată 
după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili 
cât timp poate rezista un om în teroare, la foame 
şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care 
infestau fiecare centimetru cub de aer cu mil- 
ioane de microbi. 

Atunci a murit, în celula mea, cel mai bun din- 
tre noi. Era atît de bolnav şi atit de slab, încît 
moartea era mai prezentă pentru noi decât pereții 
umezi, decît mîna gardianului care ne lovea, sau 
descuia şi încuia uşa, mai concretă decât pîinea şi 
apa noastră zilnică. Tusea de tuberculos a lui 
Costache Oprişan, expectoraţia abundentă şi urit 
mirositoare a unui plămîn ros aproape integral de 
bacili, ne întorcea uneori stomacul pe dos, în 
ciuda dragostei imense pe care i-o purtam toţi trei. 

Şi totuşi el, Costache, muribundul, era axa şi 
suportul nostru, justificarea noastră pentru aco- 
lo, îngerul care îl biruia pe diavol pentru noi. În 
clipa în care a murit, universul nostru şi-a pierdut 
sensul; atunci lumea s-a prăbuşit cu vaiet, cataclis- 
mul s-a produs şi noi am rămas trei oameni într- 
un pustiu al disperării. [...] 

Era în luna iulie 1958. Spre apusul soarelui, 
după ce trecuseră zece ore de la moartea lui 
Costache, în care timp ne rugaserăm cu lacrimi şi 
disperare: «Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufle- 
tul adormitului robului Tău Costache... Costa- 
che...», după ce i-am spălat trupul, ca să intre 


curat în pămîntul din care a fost zidit, l-am scos 
gol pe targă, în curtea închisorii. Soarele apunea, 
iar lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie lux- 
uriantă, nebună, înăbuşitoare. 

Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în 
neființă, soarele nu-şi întunecase lumina sa, nu se 
despicase pămîntul pînă în adînc, nici florile nu-şi 
pierduseră frumuseţea [...]. Ne-am întors în celulă 
copleșiți, urînd florile şi copacii, şi cerul senin şi 
pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi mică, în 
mijlocul curții uriaşe, păzit de gardianul în unifor- 
mă, era trupul gol al lui Costache. Slab, doar piele 
şi os (incredibil cum putea fi acela un trup de 
om!), sub lumina dură care îi scotea în evidență 
slăbiciunea şi urîciunea corpului emaciat, zăcea 
acolo ca un monument al morţii. Şi nici un înger 
nu-l păzea cu sabie de foc de profanările ulte- 
rioare. Nici unul. Doar un gardian în uniformă. 

Pe pieptul gol şi descărnat, străluceau două 
flori albastre, mari, necunoscute - toate florile 
ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, pro- 
fitînd de un moment de confuzie a gardianului. 
Le rupsese în fugă şi le aşezase pe pieptul osos, 
aruncate strîmb, dar reale şi agresive. Gardianul 
strigase la Iosif; «Ia-le de acolo, ia-le mai repede. 
(Lui îi era frică să se atingă de mort.) Iosif nu l-a 
ascultat. «O să vă învăţ eu minte pe toți, şi pe voi, 
şi pe el!» - a mai strigat gardianul. Pentru prima 
dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui 
Costache, în afară de lacrimi şi rugăciuni, nu mai 
schimbaserăm nici un cuvânt, nici între noi, nici 
cu gardianul: «Nouă, domnule gardian, ne mai 
puteţi arăta încă multe, dar lui nu; el v-a scăpat 
pentru totdeauna». Vedeţi, ei, gardienii, îngerii 
materiei, credeau că mai au putere asupra noas- 
tră chiar şi după moarte! 

De atunci, ani în şir, k-am tot chemat pe Cos- 
tache Oprişan, ziua şi noaptea, ca să-mi dea un 
semn, să-mi spună ceva despre moarte şi viața de 
veci... şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă 
întreb şi ne întrebăm: «Care este hotarul dintre 
moarte şi viaţă, cine este mort şi cine este viu — 
noi sau Costache Oprişan?»...*3. 

Selecţie şi adnotare: 
Răzvan Codrescu 


3 Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturiit, Ed. Nemira, 


Bucureşti, 2001, pp. 91-94. 





32 


anul VI e nr. 70 


REPERE 











) 0 ap: 
ORĂ - p455 








SAii 





Cu sufletul cald şi dulce din pîine şi din vin 
Unesc abstractul spirit, pămîntului concret. 
În duh port limpezimea Olimpului elin 
Şi-n trupul meu de iască port fiere şi oțet. 


N-am nume; despre mine, eu însumi ştiu puţin ; 
Nici cine-mi vrea pieirea, nici cine m-a născut, 
Ci împlinesc în lume un trist şi greu destin 
Ştiind pe toți şi toate să-mi fiu necunoscut. 


Pe vîrsta mea în urmă cu gîndul cînd alerg, 
Mă pierd în depărtarea de apă şi de cer 

Şi îmi aduc aminte că m-am deprins să merg 
Ținîndu-mă de cîrja bătrînului Homer. 


Tot bunul orb, devreme, să văd m-a învățat 
Cu zeii lui, spre boltă, privirea să-mi ridic ; 
Mă cățăram pe brațu-i spre cerul înstelat 
Şi-i măsuram statura cu degetul cel mic. 


Cartea ontolo 


ică 
de Constantin Oprișan 


Cînd mizgăleam cuvîntul sub ochii lui miopi, 

În praf, cu beţişoare din creangă de măslin, 
Printre istorii grele cu nimfe şi ciclopi, 

Mi-a spus că eu m-aş trage din neam de androgin. 


La androgini, cum spune istoria în cărți, 
Bărbatul şi femeia formau un singur ins. 
Neîmpărțită, vremea curgea din două părți 
Şi-ntreg principiul vieţii era în ei cuprins. 


Fiinţa necurmată şi timpul neştirbit, 
Nimic nu separase realul de latent. 

Ce-a fost cu ce-o să fie, un tot nemărginit 
Şi lumea uriaşă întreagă în prezent. 


Cînd mintea noastră ruptă pe dinafară cată 
Spre lume să-şi întindă, prin şanţuri, cap de pod, 
Ei pătrundeau misterul din două părţi deodată 
Şi gîndul lor în lucruri intra ca seva-n rod. 





anul VI e nr. 70 


33 


REPERE 





Nu-i stînjeneau hotare în drumul lor deschis, 
Nu se trudeau să-nşire al vremilor şirag ; 
Visarea lor - o lume şi lumea lor- un vis: 
Aşa erau aceştia şi eu din ei mă trag. 


În Somatonul verde pe cîmpuri şi-n păduri, 
Cu ape răcoroase şi arbori seculari, 
Trăiam născuţi din sînul sălbatecei naturi 
Prinzînd din zbor ereţii şi şoimii solitari. 


În Somaton la dînşii, sub cerul sclipitor, 
Pluteau mai dulci miresme pe aripe de rînd; 
Creşteau mai nalți copacii pe margini de covor, 
Țişnea mai plină viața din reavănul pămînt. 


Acolo, într-o seară, cînd soarele-apunînd 
Învăluia în purpuri pădurile de fag, 

leşi din zarea sumbră, prin ierburi străbătînd, 
Un uriaş croindu-și cărarea c-un toiag. 


Creştea bizara-i umbră pe-a cerului fundal 
Şi chipul fantomatic în magicul decor ; 
Era bătrânul Chronos cu pasul lui egal 
Şi-n Soomaton la dînşii fu primul trecător. 


Îşi îndrepta cărarea pe urmele luminii 

Şi orb căta amurgul, urmîndu-l pas cu pas. 
De unde vii ? ieşiră în cale-i androginii, 
Oprind în loc pe Chronos, în cel dintii popas. 


„Cobor din Onthonoos, răspunse el domol. 
Lumina am pierdut-o în sferele de sus 

Şi trag prin spaţiul vostru în drumu-mi un ocol 
Să aflu iar lumina cînd cade în apus. 


Mă-ntorc să-mi pipăi paşii cu degete de orb 
Dar bezna nu-i înghite cu clipele ce curg. 
Din spate-mi vine umbra cu aripa-i de corb, 
Din faţă-mi fuge veşnic agonicul amurg. 


Din umbră şi lumină cărarea eu mi-o torc 
Şi tai în două lumea cu-n fir imaginar, 
Cobor din Onthonoos şi tot în el mă-ntorce 
Să leg cu începutul destinu-mi circular. 


Dar ce mister s-ascunde în dorul ăstui nume? 
Să vă dezleg misterul, oricât aş vrea nu pot; 
Conceptele, gîndirea spun prea puţin: o lume 
Cu cerul peste dînsa ; şi încă nu spun tot. 


Gîndirea e prea strimtă iar vorbe nu aveţi 
Să prind în ele taina, ca vouă să v-o spui.“ 
Şi Chronos, necuprinse, nespuse frumuseți 
Desface din adîncul tezaurului lui. 


O muzică divină se rupe din tăcere, 

Din neguri se desprinde al aştrilor izvod 
Şi naşte bucuria, cu cea dintii durere, 

La cântecul de-aramă al primului rapsod. 


Cînd stelele pe fundul izvoarelor se scald 
Şi umbre fermecate din zodii se aştern, 
Zburdă cuvântul încă pe cîmpul de smarald 
Şi timpul se opreşte din visul lui etern. 


Într-un suspin, căindu-şi luminile pierdute, 
Tîrziu plecă bătrânul pe drum fără zăgaz ; 
Iar orişice crepuscul, cătînd lumini pierdute 
Şi-n orişice sclipire cătîndu-şi un răgaz. 


„Mă-ntorc în Onthonoos și tot din el cobor 
Purtînd pe căi eternul, sub trecător veşmînt.“ 
În urma lui, ecoul, pierzîndu-se în zbor, 

Mai flutură mirajul abstractului cuvînt. 


Astfel, uitaţi de Chronos, la poală de păduri, 
Privind la urma-i trasă prin fragedul trifoi, 
Născu din ei ispita cumplitei aventuri 

Pe urma lui să bată cărarea înapoi. 


Să taie ca o rază prin colbul sideral, 
Spărgînd azurul bolţii, să-l calce sub picior 
Şi tot mai sus să urce în spaţiul ideal, 

Să cate-n infinituri al lumilor izvor. 


Pulsa întrânşii viața şi drumul sta deschis 

Îşi părăsiră şesul în negre adîncimi, 

Pornind mai iuți ca gîndul spre cel mai mare vis 
Să prindă-n miini concrete abstracte înălțimi. 





34 


anul VI e nr. 70 


REPERE 


ROST 





Lăsau în zbor pe şesuri culori îmbietoare, 
Pădurile în freamăt piereau în urma lor 
Şi mai departe încă, nisipuri mişcătoare 
Rămaseră-n deşerturi sub vîntul arzător. 


Şi cînd, purtați de urme pe marea cristalină, 
Scrutau în depărtare al apelor liman, 
Văzură cum din spaţii scăldate în lumină 
Cad faldurile zării în funduri de ocean. 


Şi-acolo unde zarea spre valuri se apleacă 

Să pună văl privirii şi apei stăvilar, 

Lăsară-n jos oceanul ca-n zbor înalt să treacă, 
Prin pânzele albastre, al cerului hotar. 


Ajunşi în orizontul etericelor sfere, 
Orbiţi de strălucirea tăriilor de-azur, 
Simţiră că-i frămâîntă o tragică durere, 
Uitîndu-se cu scîrbă la trupul lor impur. 


Cînd străbătură vălul azurului boltit, 
Avîntul să-şi încerce în spațiul ideal, 

În jur li se deschise un gol nemărginit, 
Arzînd sub strălucirea abstractului cristal. 


Pe lumi de forme pure în nesfirşitul vid, 
Vedeau planînd din spaţii sclipiri de diamant 
Şi vasta-i feerie cu dansul ei fluid, 
Pierzîndu-se-n adîncuri scăldate în neant. 


Jos, cerul fulg albastru cît bobul mic de mei, 
Plutind cu alte ceruri în goluri fără fund, 

O mare de lumină mișcîndu-se-n scîntei, 

Se joacă în văpaia cristalului rotund. 


Dar cînd priviră-naltul spre bolta de cleştar, 
Un foc, umplind abisul cu fastu-i de lumini, 
Le rupse-n două trupul din saltul temerar 
Şi frînţi se prăbuşiră semeţii androgini. 


Căzutu-mi-au părinții din cel din urmă zbor, 
Zvârliţi în avalanşă de-un aprig demiurg, 
Trezindu-se-n ţărînă din Sonatoonul lor, 

Pe urmele lui Cronos ce merg după amurg. 


În van întorc privirea pe căile umblate, 
Căci urme tot mai dese cărarea le-o ascund. 
O zare de-ntunerec îi străjuie din spate, 
Din faţă îi îmbie amurgul muribund. 


Abia-şi mișcau piciorul, tîrîndu-se prin lut, 
Că-n mintea lor se-arată bătrînul pelerin 
Şi-nţelegînd în Cronos pe cel dintii căzut, 
Se văd legaţi în lanţul aceluiaş destin : 


Să caute lumina ca orbul călător 

Ce cosmică putere în viață le-a intrat, 
O biată tirîtoare din falnic zburător, 
Tăiați în jumătate, femeie şi bărbat. 


Bărbatul şi femeia privindu-se străini, 

Din aspră suferință abia se reculeg ; 

Dar ce mai au întrînşii din marii androgini 
E doar o arzătoare dorinţă de întreg. 


Un demon analitic a frânt principiul vieții 
Şi dorul de-ntregire atunci a apărut, 

Iar eu, venit pe lume în faptul dimineții, 
Din cea dintii iubire sunt cel dintâi născut. 


Sunt fructul care naşte din setea de total 
Intregul androginic din nou s-a închegat 
Îmi port în chinul cărnii principiul divizat 
Şi-n patosul iubirii principiul integral. 


Iubire, formă vie ! prin plinul tău trăiesc! 
M-aş pierde-n rînd cu toții, tăiat de-acelaş chin, 
Dar îmi rămii întreaga, din geniul părintesc 

Şi tragica-ți sinteză mă face androgin. 


Zadarnic stau să caut părinții. Nu mi-i ştiu. 
Cu toţii mă doriră şi-am fost al tuturor ; 
Mi-au pregătit venirea şi m-au dorit să viu 
Prin mine să renască înfrîntul zburător. 


Copil a fost oricare, dar eu sunt cel dintii, 
Născut cum naşte geniul din patosul păgân ; 
Natura mi-a fost leagăn, pămîntul căpătii 

Şi m-a purtat pe braţe Diotina Ia sân. 





anul VI e nr. 70 


35 


REPERE 





Mi-au mîngiiat obrazul atâtea dragi femei : 
Artemis, virginala, frumoasa Afrodită, 

Dar totdeauna, seara, dormind pe braţul ei, 
Îmi cucerea ființa o pace fericită. 


Diotina iubită, ce cîntec mi-ai cîntat ? 
Suspinul tău nostalgic îl port şi azi în vine ; 
Pierdutu-ţi-am şi chipul şu glasul ţi-am uitat 
Dar pacea-ți dulce încă mă cheamă lîngă tine. 


Trecutul, amintirea din vremuri iar mă cer 

Şi rînd pe rînd, pe toate din minte cînd le şterg, 
Mă văd din nou pe cârja bătrînului Homer, 

Pe urma temporală trudindu-mă să merg. 


Apoi, pe toate gîndul mi le dezgroapă iar 
Şi plouă iar lumina pe leagănul străvechi ; 
În jurul meu, ciclopii şi nimfele apar 

Şi cîntecul homeric îmi sună în urechi. 


Homer ! Cu el alături visam atunci copil, 
Culcat în iarba moale mai mic decât un ghem, 
În cântecul de leagăn, prinzîndu-l pe Achil 

Şi-n somn, lăsînd pe-Achile, să lupt cu Polifem. 


Astfel, din mituri vîrsta pornind se desfăşoară, 
Gîndirea prinde forme şi formele culori, 

Iar lumea ne apare din ce în ce mai clară, 

Cu tot ce ne rămase din marii visători. 


Îi văd pe toţi, dar Tales mi-apare cel dintii, 
Cătînd în apă urma principiului concret 

Şi-n marginea pădurii cu miros de lămii, 

Mă cheamă Empedocle să-mi spună un secret. 


Pe Euclid cum cată pe galbenul nisip, 
Simbolul clarității să-l scoată din obscur, 
Pe Parmenid, eternul, cu limpedele-i chip, 
Cu fruntea lui albastră ca bolta de azur. 


O, neuitat maestru ! tot ce-am citit cîndva 
Pe fruntea-ţi imobilă şi azi mi-e de folos. 
Dar cine mă trimise să nasc în sfera ta 

Nu am putut să aflu pe chipul tău frumos. 


Îmi povesteau cu toții din zborul lor trecut 
Dar vorba e prea strâmtă şi visul lor prea mare 
Şi-n toată încercarea de-ami spune ce-au văzut 
Găseam doar amintirea tăiată de uitare. 


Bătrinul Euclides, în cel mai simplu chip, 
Imi desluşea misterul prin linie şi punct, 
Trudindu-se să tragă cu bățul pe nisip, 
Abstracta-nfăţişare a visului defunct. 


„Un punct perfect e totul ; el stă întru-nceput 
Şi-n punctul de plecare ai punctul din final“ 
Aşa-mi vorbea bătrînul cînd stam plecaţi pe lut, 
Trudind să-nțep cu-n spine un punct incorporal. 








Cu bunul meu geometru plecam de-atitea ori, 
Din punct, călări pe linii, uşori ca un ecou, 
Țintind spre infinituri, urcam cutezători 

Şi frînți de oboseală cădeam pe punct, din nori. 


Bătrânul meu prieten ! Copilul iată-l mare 
Dar tot fidel repetă abstracta-ţi poezie. 

Avînd un punct în palmă, se-avîntă iar călare, 
În punctul lui să prindă a lumii geometrie. 


Tu-l învățai în dorul visatei geografii 
Să-nchidă între linii al spaţiilor eres 

Cu el ţintind spre forma perfectei simetrii 
Să prindă-n înţelesuri al lumii ne-nțeles. 





36 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 





Cui 


1i e frică de 
România? 


A treia forță: România profundă, de Ovidiu Hurduzeu şi 
Mircea Platon, Logos, 2008 


Silviu Man 


u ni se potriveşte nici un model 
extern de civilizaţie: nici cel sovietic, 





nici cel american, nici cel nipon sau 
german. Ar fi trebuit să fim lăsaţi să creştem 
organic, dinlăuntrul nostru. Cred că schema de 
bază, arhetipal-seminală, a fiinţei noastre se 
găsea undeva în duhul vechiului sat valah: care 
sat, murind cu zile, ne-a lăsat de izbelişte, la 
mijloc de drum, între preistorie şi electronică. Nu 
avem un pattern, creştem şi descreştem aiurea, 
după legi haotice, stejari în ghivece, lupi în semi- 
nare marxiste, ingineri căutând petrol şi oțel şi 
negăsind decât cimitire de folclor şi limbă.“ (Ion 
D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal). 
În răstimpuri, în orice cultură apar cărți care 
dinamitează ideile considerate până atunci a fi de 


neconstestat. Cărţi inclasificabile, care deschid 
drumuri, redefinesc perspective şi creează un cli- 
mat nou. Nu cred că greşesc când afirm că A treia 
forță: România profundă, cartea scrisă „la patru 
mâini“ de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon va 
măsura cu precizie cât de permeabili am rămas la 
idei cu adevărat noi, cât de ancoraţi suntem în 
realitatea zilelor noastre şi, mai cu seamă, ade- 
văratul nostru apetit nostru pentru libertate - 
acea libertate nemediată de nici o instanță 
politică sau slogan publicitar. 

A treia forță: România profundă nu este bri- 
colaj conceptual manufacturat de doi universi- 
tari. Autoritatea lui Hurduzeu şi Platon nu pro- 
vine din niscaiva fraze lungi şi amenințătoare, 
delicat-ininteligibile, nici din docte şi țepoase 
note de subsol, ci din faptul că ei ştiu să ţi se adre- 
seze direct, franc, iar nu cu identitatea tupilată 





IL 3 











Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon 


* Recenzie preluată de pe secțiunea de Ştiinţe Umaniste şi Religie a site-ului www.bookblog.ro 





anul VI e nr. 70 


37 


DECANTĂRI 












î. România | 
profundă 





după tufişul unor concepte costelive şi arabescuri 
„telectualiste“. În cartea lor - scrisoare-manifest, 
iar nu poligon pentru patinaj teoretic - se vorbeş- 
te, în cel mai viu şi mai asumat mod cu putință, 
despre ştirbirea fundamentelor lumii, despre lip- 
sirea progresivă a omului de omenie, despre creş- 
terea deficitului de România în România şi alte 
probleme ce nu pot fi acoperite prin înnodarea 
de silogisme, ci doar prin mărturisire. lar Hurdu- 
zeu şi Platon mărturisesc, vorba aceluiaşi I.D. 
Sîrbu, citat mai sus, „despre tot ce nu ţi se poate 
lua la percheziție“. 

Ce înseamnă a gândi? Ionesco spunea: „A 
gândi înseamnă a gândi de unul singur“. A gândi 
există, deci, numai în afara locurilor comune şi 
ale prejudecăţilor vremii. Noi ne-am obişnuit să 
credem că vremurile noastre ne dăruiesc liber- 
tatea, ceea ce n-a făcut nici Evul Mediu (pentru că 
„hm, obscurantist“), nici secolul XIX (pentru că 
„vai, monarhist“), nici perioada interbelică (pen- 
tru că, „ah, Cioran-Eliade-lonesco“). De-abia 
acum, după 45 de ani de comunism şi aproape 20 
de ani de tranziţie, printr-un miracol pe care 
nimeni nu încearcă să şi-l explice, ni se pare că 
ne-am trezit, un pic buimăciţi, în cea mai bună 
dintre lumile posibile. Libertatea noastră cea 
nouă s-a născut prin „spargerea prejudecăţilor“ 
lumii celei vechi... 

Ce uităm însă, tot aruncând diatribe împotri- 
va vremurilor trecute, este că în locul vechilor 








prejudecăţi, timpurile moderne ne-au făcut ca- 
dou altele, mai subtile, mai rafinate, mai adaptate 
noii noastre identități, de posesori de drepturi, 
carduri bancare şi ferestre cu geam termopan. În 
loc să gândim singuri, ne-am învățat să cântărim 
lumea în termeni vagi şi smulşi de realitate, să ne 
raportăm existența nu la oameni, ci la instituții, şi 
să etichetăm definitiv adevărurile incomode pen- 
tru a nu fi perturbați din reveriile noastre progre- 
siste. Acesta este unul dintre marile merite ale 
volumului A treia forță: România profundă- acela 
că demonstrează, cu argument limpede şi maxi- 
mum de blândeţe, că şi lumea în care trăim suferă 
de grosolane imprecizii şi de insuportabile locuri 
comune. 

De exemplu: imaginea noastră despre „capi- 
talism“ este indisolubil legată de aceea a unor 
bănci şi corporaţii uriaşe, care rulează în circuitul 
economic sume ameţitoare. Nu ne putem, deci, 
închipui un aşa-zis capitalism la scară umană. Aici 
intervine Mircea Platon, dând exemplul unui mo- 
del de capitalism antibancar (!) practicat de 
negustorii Franţei de dinainte de Revoluţie, care 
- în chip uimitor pentru noi, cei de azi - evitau 
creditele şi care nu aveau obsesia consumului şi a 
maximizării cu orice preț a profitului (elemente 
fără de care nu poate fi imaginat „capitalismul 
nou“). Desigur, contraargumentul cel mai la înde- 
mână ar fi să afirmăm că exemplul este lipsit de 
relevanţă, fiindcă aceasta se întâmpla de mult, în 





38 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





vremuri imemoriale, nu acum şi aici, „în cea mai 
bună dintre lumile posibile“... Dacă am aduce 
însă această obiecţie, am uita, în mod nepermis, 
că circuitul lumii nu este liniar şi că o creştere can- 
titativă nu înseamnă neapărat un progres („Chiar 
şi despre o tumoare se spune că se află în pro- 
gres“ -Giovanni Sartori)). 

Într-un stil imbatabil, cu floreta lucidității 
învelită într-o teacă stilistică de mare rafinament, 
Mircea Platon ridică masive semne de întrebare 
deasupra utopiilor prefabricate cu care ne ali- 
mentăm zilnic: 

- iluzia dezvoltării României prin rapt: „Ro- 
mânia îşi va fi revenit când va avea nu cinci mi- 
liardari, ci 30.000 de croitori buni, nu când va 
avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar 
când va avea o economie țărănească prosperă şi 
200 de soiuri de vin bun“ (Ce-a mai rămas de 
apărat? Micul întreprinzător) ; 

- iluzia democraţiei imaculate: „După cum 
observa Victor Davis Hanson, sistemul actual are 
încă de dat un răspuns la întrebarea dacă demo- 
craţia e posibilă în lipsa existenței unei clase de 
țărani, de fermieri, de yeomen, de răzeşi, a căror 
independență economică şi virtuţi rustice de 
autosuficiență, spirit de întreprindere, stocism, şi 
prudență au stat la baza ideii democratice din 
vremea Greciei antice şi până în secolele XIX- 
XX.“ (Ce-a mai rămas de apărat? Satul) ; 

- iluzia dreptei intolerante: „Nu forțez pe ni- 
meni să fie ortodox, îl ascult pe cel care îmi vor- 
beşte de altă credință, dar nu accept să fiu „tra- 
dus“, să fiu redefinit, reeducat, să fiu forțat să de- 
vin altceva sau să renunţ la părţi din credința mea 
sau din practica ei liturgică. Darul lui Dumnezeu 
e să ne iubim fiind diferiți - chiar duşmani.-, nu să 
ne iubim pentru că suntem la fel. Pentru că tre- 
buie să-l iubim pe El în noi, nu pe noi.“ (Cum poți 
fi conservator fără să tii legionar şi fără să fii de 
stânga) ; 

- iluzia învecinării dintre conservatori şi le- 
gionari: „Punctele unde se operează desprinde- 
rea de Mişcarea Legionară sunt cele referitoare la: 
cultul violenței şi folosirea atentatului politic ca 
răspuns la terorismul de stat; tehnocratismul eli- 
telor (cultul „intelectualilor“); legat de acesta la 
rolul covârşitor al statului în viața economică sau 


spirituală, rol pe care conservatorii moderni nu îl 
mai pot pretinde, importantă fiind acum restau- 
rarea libertăţii omului după deceniile de manipu- 
lare comunistă şi pavlovianism social; anti- 
semitismul şi teoria conspirației iudeo-masonice, 
o pervertire doctrinară a realităţii care cere ins- 
trumente mult mai nuanțate de înţelegere şi acți- 
une decât determinismul conspiraționist“ (idem); 

- iluzia unui creştinism al elitelor, aseptic şi 
urban: „Intelectualii spiritualiști se vor introver- 
tiți într-o „biserică interioară“. Vor să fie singuri 
cu Dumnezeu. Dar le ia multă bibliografie ca să 
ajungă acolo. Unui țăran român îi lua doar o înge- 
nuchere. Uneori, prin părțile Basarabiei, şi câteva 
gâturi de tărie.“ (Ce-a mai rămas de apărat? „Or- 
todoxia babelor“); 

A nu se înțelege că omul timpurilor noastre 
- fie că locuieşte la Lyon, Boston sau Galaţi - nu ar 
avea deloc capacitatea de a distinge între reali- 
tatea înconjurătoare şi realitatea simulată, năs- 
cută din prejudecățile despre care vorbeam mai 
sus. Omul poate încă intui răul, dar numai în 
manifestările lui cele mai vizibile - ale nepăsării 
civice sau ale trucurilor politice. Neîncercând să 
caute cauzele prime ale răului ce-l înconjoară, el 
- constată Ovidiu Hurduzeu - sfârşeşte prin a-l 
echivala numai cu mizeria copioasă. Orizontul 
nostru de sensibilitate este micuț şi, în miopia 
noastră, credem că de îndată ce nu vom mai arun- 
ca gunoaiele pe jos, vom putea să ne numim „ci- 
vilizați“, uitând că civilizaţia nu înseamnă neapă- 
rat omenie. Nu văd, de exemplu, dacă ar putea fi 
preferabilă limba dezinfectată, de cauciuc, a cor- 
poratiştilor, înjurăturii cleioase de Strehaia: 

„În România, el nu vede decât gropile din as- 
falt, corupția politicianului şi şpaga funcţionaru- 
lui din spatele ghişeului, mitocănia semenilor săi 
(dar nu şi pe a lui însăşi). În mintea sa toate ar tre- 
bui să funcţioneze ca-n Elveţia, dar habar n-are 
cât lar costa o Elveţie românească. Nici sclavii 
fericiţi ai Americii nu văd mai departe de vârful 
nasului: îl înjură pe Bush pentru preţul ridicat al 
benzinei, dar continuă fiecare să mearșă la birou 
într-un SUV de cinci tone. Se arată vag îngrijoraţi 
de „global warming“, dar sunt speriaţi de-a bine- 
lea că fabricile se închid, țara se dezindustria- 
lizează iar viitorul se mută în China și India. 





anul VI e nr. 70 


39 


ROST 


DECANTĂRI 





Enorma aglomerare de mijloace redundante, 
proliferarea superfluului şi a insignifianței, 
epuizarea realului prin secătuirea resurselor na- 
turale şi deşertificarea ordinii simbolice, prin 
virtualizare, viteza paroxistică imprimată fiecărei 
activități umane însoţită de imobilitatea gândirii 
critice - într-un cuvânt hipercomplexitatea, acţio- 
nează prin mii şi mii de cauze tangenţiale şi inter- 
puse. E greu să le desluşeşti din habitaclul auto- 
mobilului.“ (ipercomplexitatea păguboasă) 

Odată ce diagnosticul corect a fost pus, trata- 
mentul este necesar. Platon şi Hurduzeu nu înte- 
meiază o doctrină sau o ideologie, nu propun regu- 
lamente noi şi noi organigrame. Oferă un drum 
de urmat, iar nu rezultatul de dobândit la dead- 
line-ul vreunui cincinal. Omul înfățişat de A treia 
forță nu este Om Nou, nu este secreția ambiguă a 
unor minți înfierbântate care vor să încerce încă 
un experiment social a la maniere de Pavlov. Nu 
un alt om mutilat prin aderarea la noi canoane 
exterioare, ci omul întors înspre matca sufletului 
său. Nu partizani, nu adepţi, nu purtători de insig- 
ne şi drapele, ci oameni - fără majuscule, oameni 
în carne, oase şi suflet... Oameni care nu trăiesc 
pentru a se încadra în vechea dihotomie: „Hoţ vs. 
Prost“. Oameni care nu jubilează la gândul că au 
să-şi îngroape viața undeva pe ruta birou - hiper- 
market. Care ştiu că „a te realiza“ nu înseamnă a 
avea un frigider ticsit. Care nu au nevoie de man- 
uale de PR şi comunicare pentru a se face înțeleşi. 
Care nu fac binele doar pentru că aşa se reco- 
mandă la televizor în fiecare sâmbătă seara şi 
care ştiu că, orice ar spune cercetătorii americani, 
copiii pot creşte cu hrană catodică pe bază de de- 
sene animate sângeroase şi filme cu împuşcături. 
Oameni normali. 

A treia forță este cea mai coerentă pledoarie 
pentru normalitate într-o vreme în care acest ter- 
men este pus sub semnul întrebării cu înverşuna- 
re iresponsabilă. România normală apărată de 
Hurduzeu şi Platon nu este nici Românie păşu- 
nistă adormită suav pe „Mugur de fluier“, nici 
teocraţie musculoasă, ci o Românie ordonată, în 
care economia nu este pârghie de control a ingi- 
neriei sociale, cultura nu este terenul de joacă al 
celor mai mici dintre demagogi, rebranduiţi ca 
„manageri“, biserica nu practică autismul insti- 


tuțional, politica nu e circ, iar justiţia nu-i contor- 
sionistă angajată la negru în circul politic. O 
Românie alcătuită din oameni, nu din funcţii: 
„Dacă sistemul economic actual, îţi oferă o 
prostituată, personalismul îţi propune o nevastă 
drăgăstoasă; în loc de un hamburger, înfulecat la 
volanul maşinii, o friptură într-o grădină de vară, 
la un pahar de vorbă; în loc de mall-ul imperso- 
nal, magazinul din colţ unde vânzătorul îţi 
spune pe nume; în loc de o filozofie abstractă, un 
om întreg care-ţi vorbeşte; în loc de revoluții, 
utopii şi experimente, născute din haos şi plic- 
tiseală, evenimente desfăşurate în rânduială.“ 


Grain 
A TREIA 
FORȚĂ: 
România 


profundă 














o sca 


„„Aşadar, ce am putea face, atunci, fiecare 
dintre noi? s-ar putea încă întreba un sceptic. Pen- 
tru început, răspunsul ar fi: să nu uităm că, după 
cum spune Ortega y Gasset, „lamentaţia bolnavu- 
lui nu este numele bolii de care suferă“. Să încer- 
căm, cu alte cuvinte, să vedem cât mai departe, 
atât în afara, cât şi pe dinăuntrul nostru. Şi să nu 
ne pierdem speranţa, uitând că zarurile, înainte 
de a fi aruncate, au fost temeinic măsluite... 








40 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 





Un manual de istorie a 
comunismului ca un 
exercițiu de manipulare 


Prin filiera Asociaţiei Ziariştilor și Editorilor Creștini, ne-a parvenit o pertinentă 
critică a modului în care este tratată problema cultelor din România comunistă în 
recentul manual O istorie a comunismului din România. Istoricul George Enache, 
specialist în istoria Bisericii Ortodoxe Române sub comunism, arată că manualul e 
prost făcut şi tendenţios - cel puţin în capitolele despre culte. Publicăm aici analiza sa. 
Pornind de Ia aceasta, am cerut părerile altor istorici privind celelalte secțiuni ale 
manualului, pentru a vedea în ce măsură acesta slujeşte înțelegerii epocii comuniste 
de către elevi. Pe măsură ce vom primi răspunsurile, le voi publica. (ROST) 


George Enache 





mului în România, O istorie a comunismului 

din România, manual pentru licee, autori: Mi- 
hai Stamatescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, 
Andrei Muraru, Liviu Pleşa, Sorin Alexandrescu. 


] nstitutul de Investigare a Crimelor Comunis- 


Despre prezentarea 
realităţilor religioase din 
România comunistă 


În interviul realizat în 11 septembrie 2008 de 
Armand Goşu cu autorii manualului de istoria 
comunismului apărut sub egida IICCRI, s-a sublini- 
at în repetate rânduri ideea că manualul elaborat 
nu vine cu sentințe definitive şi irevocabile în ceea 
ce priveşte evoluţia regimului comunist în spaţiul 
românesc, iar autorii nu au dorit crearea unui con- 
flict între generaţii, cu alte cuvinte nu avem de-a 
face cu un „manual al lui Roller pe invers“. Unul din 
scopurile principale urmărite de autori a fost dez- 
voltarea gândirii critice a elevilor, prin recursul la 
activități de învăţare bazate în cea mai mare parte 
pe cercetare personală sau de echipă. În acest sens, 
susțin autorii, au fost puse la dispoziția elevilor un 
mare număr de surse istorice de diferite tipuri, care 


1 Vezi http:/ /syw.corneliu-coposu.ro/articol/ 
index.p 


să îndemne la descoperire, dezbatere şi exercitarea 
propriului spirit critic: „Exerciţiile ... îi îndeamnă pe 
elevi să se implice, să cerceteze, să pună Ia lucru 
ceea ce învaţă Ia lecţie şi ceea ce ştiu din alte locuri, 
să îi îndemne să citească altceva, să poarte discuţii 
cu părinții, cu bunicii, între ei, într-un cuvânt, să 
dezbată. Din fericire, şi în România, cultura dezba- 
terii începe să câştige teren“. 

Sunt doar câteva elemente din interviu, care 
sugerează că autorii au dorit să redacteze manu- 
alul în spiritul „noii istorii“ şi al multiperspectivi- 
tăţii. Cuprinsul volumului, în care găsim teme de 
viaţă cotidiană, studii de gen, prezența număru- 
lui mare de surse istorice, sunt elemente care 
conduc către această concluzie. Totul este însă 
aparență înşelătoare. Cine are cât de cât cunoş- 
tințe despre ce înseamnă „noua istorie“ şi multi- 
perspectivitatea şi, în plus, deține necesara ones- 
titate intelectuală, va observa lesne că manualul 
dedicat istoriei comunismului nu are nici o trea- 
bă cu cele două concepte invocate mai sus. Este 
vorba de fapt de un discurs în maniera „litaniilor“ 
de dinainte de 1989, sursele „multiple“ inserate 
neavând decât caracter ilustrativ-demonstrativ al 
celor afirmate deja în textul lecţiei. Mai mult, 
există diferențe de abordare de la un capitol la 


p/760_procesul_comunismului_cu_manualul_pe_masa_armand_gosu, Internet. 








anul VI e nr. 70 


41 


ROST 


DECANTĂRI 





altul în cee ce priveşte utilizarea surselor. În 
unele cazuri avem enunțate sarcini de lucru, ade- 
sea prost formulate, neadaptate în raport cu 
sursele propuse (fie nu valorifică deplin poten- 
țialul acestora, fie răspunsul cerut depăşeşte cu 
mult limitele textului şi ale cunoştinţelor elevu- 
lui). În alte cazuri, autorii se mulţumesc pur şi 
simplu să facă trimitere în textul lecţiei la diverse 
surse aflate pe marginea paginii. În anumite priv- 
ințe, efortul autorilor hulitelor „cărămizi“ din 
anii '90, mă refer la cele două manuale de istoria 
românilor pentru licee, era mai onest, prin înşi- 
rarea în cuprinsul textului a dovezilor care le 
susțineau punctul de vedere. Acum sursele au 
fost scoase pe manşetă, în încercarea de a păcăli 
lumea că se folosesc metode moderne de pre- 
dareînvățare a istoriei. 

Problema surselor istorice prezente în 
cuprinsul manualului IICCR a constituit la rându- 
i una din temele importante ale interviului real- 
izat de Armand Goşu. Acesta întreabă la un 
moment dat: „Acest manual este destinat copiilor 
de 17-18 ani. De ce nu aţi separat sursele istorice 
directe, de exemplu o stenogramă a şedinţei Co- 
mitetului Central, de un tragment de memorialis- 


tică Sau de un fragment din Raportul Final al Co- 
misiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii 
Comuniste?“ Răspunsul l-a oferit Mihai Stama- 
tescu, profesor la un prestigios liceu din Orşova, 
vechi autor de manuale şi implicat în numeroase 
proiecte de implementare a curriculum-ului la 
disciplina istorie: „Despre tipul de surse istorice 
se învaţă încă din clasa a V-a, sunt primele lecţii, 
pentru că e alfabetul învățării istoriei. Sigur că pe 
parcursul gimnaziului şi apoi în liceu elevii învaţă 
oarecum să deosebească între sursele istorice şi 
să le analizeze. Foarte multe dintre obiectivele 
studierii istoriei în şcoală sunt legate de modul în 
care se abordează sursele istorice. Și asta tocmai 
pentru că demersul istoric care se face prin lec- 
țiile de istorie este unul civic. Trebuie să-i 
învăţăm pe copii să citească o sursă istorică, să-l 
analizeze pe autor, să vadă nivelul lui de edu- 
caţie, interesele lui politice. Asta nu doar în ce 
priveşte sursele de istorie contemporană. La fel îl 
citim şi pe Miron Costin“. 

Domnul profesor a dovedit prin acest răs- 
puns că este o persoană silitoare, care stă bine cu 
teoria. La partea practică se pare că manifestă 
unele deficienţe. Dintre toţi autorii manualului, 









Mihai STAMATESCU 
Raluca GROSESCU 
Dorin DOBRINCU 
Andrei MURARU 
Liviu PLEŞA 

Sorin ANDREESCU 








Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România | 







istorie 


din România 


A „ 
“| 








Manual pentru liceu 








42 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





domnia sa era cel mai în măsură să dirijeze lu- 
crurile astfel încât produsul final să devină un 
adevărat manual de „nouă istorie“. Dl. Goşu a pus 
o întrebare formulată de mulți alți istorici: care 
este raţiunea acestui amestec între documente 
produse în timpul regimului comunist şi texte 
pline de judecăţi de valoare, multe contestabile, 
ale unor istorici contemporani? Răspunsul profe- 
sorului Stamatescu vine din logica multiperspec- 
tivităţii, care pune laolaltă cele două tipuri de dis- 
cursuri. Dar, pentru ca demersul didactic „multi- 
perspectival“ să fie complet, este absolut necesar 
următorul lucru, enunțat atât de competent de 
di. Stamatescu: „Trebuie să-i învăţăm pe copii să 
citească o sursă istorică, să-l analizeze pe autor, să 
vadă nivelul lui de educaţie, interesele ui politi- 
ce“. Asta presupune că însuşi istoricul devine 
parte a criticii, subiect al deconstrucției, textele 
sale intră în malaxor laolaltă cu documentele 
contemporane epocii de studiat. Unde este acest 
lucru în manualul IICCR? Nicăieri. Elevilor li se 
serveşte de fapt o materie deja „mestecată“, 
istoricii fiind evocaţi mai mult în virtutea pres- 
tigiului numelui lor. Din contra, dacă am realiza 
noi o abordare a manualului în spirit „multiper- 
spectival“, s-ar vedea lesne preferința pentru anu- 
miți autori, care formează o „şcoală“ (deşi deo- 
camdată e mult spus), cu meritele ei în abordarea 
fenomenului comunist din România. Direcţia 
promovată de aceştia nu este însă singura în 
spaţiul istoriografic românesc, iar multe dintre 
enunţurile făcute de ei nu au încă o consacrare 
care să le permită să fie incluse în manual. În con- 
cluzie, elevii nu vor afla decât un singur punct de 
vedere şi vai de capul celui care va îndrăzni să 
spună că regimul comunist a fost mai bun decât 
ceea ce este azi! 

Nu dorim să insistăm cu critica din perspecti- 
va „noii istorii“ a manualului elaborat de IICCR. 
Pentru cei interesaţi facem trimitere la textul lui 
Robert Stradling - Multiperspectivitatea în 
predarea istoriei: un ghid pentru profesori2. Ne 
vom referi numai la un aspect menit să facă legă- 
tura cu miza principală a demersului de față, anu- 
me viaţa cultelor religioase din România în pe- 











George Enache 


rioada comunistă. La un moment dat, Stradling, 
vorbind de modul în care multiperspectivitatea 
extinde aria şi profunzimea analizei istorice, 
aminteşte următoarea afirmaţie a lui C. B. 
McCullagh: „Dacă spun că câinele meu are o ure- 
che, un ochi, un picior şi o coadă, această afir- 
maţie ar fi literal corectă. Câinele are toate aces- 
tea. Dar afirmaţia nu reprezintă o descriere 
corectă a a câinelui meu, care are două urechi, 
doi ochi, patru picioare şi o coadă“. Fără a insista 
pe discuţii ample asupra chestiunii adevărului şi 
corectitudinii în cercetarea istorică, spunem doar 
atât: textul de la pagina 108 din manual, indicat 
drept sursa 6, aparținând patriarhului Teoctist, 
este literal adevărat. La fel şi fotografia aflată sub 
acesta. Dar, din punct de vedere al corectitudinii 
istorice, ceea ce a făcut autorul capitolului în care 
sunt inserate textul şi fotografia (e vorba de 
Mihai Stamatescu) este profund tendenţios şi lip- 
sit de echilibru, sugerându-se că numai ierarhii 
Bisericii Ortodoxe Române au avut legături, con- 
tacte, cu liderii comunişti. În realitate, nu există 
practic şef de cult din România care să nu fi trim- 
is la un moment dat o telegramă lui Nicolae 
Ceauşescu, care să nu fi ciocnit un pahar cu aces- 
ta la diferite ocazii. Sunt sute de texte şi fotografii 
care pot sta mărturie în acest sens, dar nu are 


2 http://Awww.coe.int/t/e/cultural_co-operation/education/history_teaching/european_dimension/ 
Multiromanian.asp. Recomandăm să se citească cu atenţie acest text iar apoi să se analizeze dacă manualul pro- 
dus de IICCR îndeplineşte exigenţele enunțate. Opinia noastră este că nu. 





anul VI e nr. 70 


43 





ROST 


DECANTĂRI 





sens să discutăm acum pe marginea lor5, mai ales 
că până la urmă ele nu au semnificaţia catas- 
trofică care li se atribuie. Era până la urmă dato- 
ria liderilor religioşi să întreţină dialogul cu şeful 
legitim al statului de atunci, ca şefi recunoscuți 
prin decret ai unor culte recunoscute de statul 
român. Altminteri, în logica strâmbă a autorilor 
manualului, mai lipseşte ca în manual să fie 
înfățişat Nicolae Ceauşescu alături de Papă sau de 
regina Marii Britanii, ca şi cele două persoane să 
fie supuse oprobriului public. 

Legat de cele de mai sus, trebuie reamintit 
autorilor manualului că la începutul anului 1948 
şefii tuturor cultelor religioase, fără excepţie, au 
depus jurământul de credință față de Republica 
Populară Română, iar ceea ce în mod greşit este 
numit în unele studii „dizidență“ religioasă, acope- 
ră în majoritatea cazurilor demersurile legaliste 
ale unor reprezentanţi ai cultelor care se adresea- 
ză autorităţilor politice comuniste, cerând să fie 
respectate prevederi deja înscrise în Constituţie 
şi în legile țării referitoare Ia culte şi la viaţa reli- 
gioasă. Pentru că, înainte de a ne grăbi să vorbim 
de ilegalitatea unui întreg regim social-politic 
(cum fac unii), trebuie surprins faptul esenţial că 
regimul comunist şi-a încălcat în mod sistematic 
propriile legi, de aici rezultând numeroase abu- 
zuri. Până la urmă, „pâinea şi cuțitul“ erau în mâ- 
na Partidului, şi nici un lider religios nu-și putea 
permite să ignore acest lucru. Recent, au fost pub- 
licate memoriile trimise de cardinalul Alexandru 
Todea, liderul greco-catolicilor rezistenți, lui Ni- 
colae Ceauşescu, în care îi cerea acestuia recu- 
noaşterea legală a cultului greco-catolici. Dacă 
luăm doar primele rânduri ale acestor texte, în 
care Todea foloseşte diverse formule de captare a 
bunăvoinţei, şi le publicăm ca „sursă“ într-un ma- 
nual de istoria comunismului, elevii pot rămâne 
cu impresia că vrednicul de pomenire cardinal a 
fost un simpatizant al regimului comunist! Mai 
mult, pentru că nu putea acuza, aşa cum era 


firesc, în mod frontal autoritățile comuniste, 
principalele responsabile de desființarea Biseri- 
cii Greco-Catolice, în aceste texte Todea aruncă 
întreaga vină pe umerii Bisericii Ortodoxe, insti- 
tuind un stereotip care se perpetuază şi azi. 

Asemenea întâlniri cu şeful statului, cum 
este cea înfăţişată în fotografia de la pagina 108, 
de altfel destul de rare, puteau constitui ocazii ex- 
cepţionale pentru şefii cultelor ca să mai obțină 
un sprijin pentru repararea unui edificiu, pentru 
publicarea unei lucrări cu caracter religios şi nu 
neapărat un prilej de celebrare a lui Nicolae Cea- 
uşescu. Iar patriarhul Teoctist s-a folosit de ase- 
menea ocazii pentru biserica pe care o păstorea. 
În paranteză fie spus, autorii manualului, extrem 
de „scrupuloşi“ în ceea ce priveşte sursele isto- 
rice, prezintă drept autor al mesajului publicat în 
Scânteia din 24 mai 1985 pe ... patriarhul 'Teoc- 
tist! Un elev ar înţelege astfel că la acea dată Teoc- 
tist era deja patriarh al Bisericii Ortodoxe Româ- 
ne, însă, dacă citeşte orice altă sursă decât manu- 
alul IICCR, el poate afla că la 31 iulie 1986 a tre- 
cut la cele veşnice patriarhul Iustin Moisescu, în 
locul acestuia fiind ales la data de 9 noiembrie 
1986, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Teoctist 
Arăpaşu! O eroare de peste un an în cronologia 
manualului IICCR, dar ce contează acest lucru în 
marele fluviu al istoriei! 

Aceeaşi eroare grosolană este făcută în cazul 
fotografiei publicate, în care Teoctist apare în veş- 
minte de mitropolit, onorând un eveniment des- 
făşurat probabil la Iaşi. Sub fotografie scrie iarăşi 
„patriarhul“, ceea ce ne face să credem că gestul 
autorilor nu a fost câtuşi de puţin inocent, de ilus- 
trare a unei realităţi, ci de lovire în efigia răposat- 
ului patriarh. Probabil, dacă interesele ar fi ce- 
rut-0, s-ar fi publicat şi poza lui Teoctist Arăpaşu ca 
tânăr seminarist, sub care la fel s-ar fi scris „patri- 
arhul“. Pentru un autor de manuale acest lucru 
este inadmisibil. În discuţiile curente, lui Teoctist 
Arăpaşu i se poate spune „patriarhul“, ca ultim 


3 În general, în ceea ce priveşte problemele ridicate de perioada comunistă, Biserica Ortodoxă Română a înțeles 
să-şi vadă de ograda proprie, refuzând orice atac la adresa altui cult. Menţiunea de mai sus o fac în calitate de 
istoric laic, dar precizez limpede că nu este vorba de o strategie de a macula şi pe alţii, ci o menţiune absolut 
necesară în condiţiile gestului incalificabil din punct de vedere ştiinţific realizat de autorii manualului IICCR. 
Tocmai de aceea, mă feresc să dau aici nume şi exemple concrete. 


4 Alexandru Todea, Luptele mele. Un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de veac, ed. îngr. de Vasile Sav, Ed. 


Dacia, Cluj-Napoca, [2003], 235 p. 





44 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





titlu şi cel mai important, chiar şi atunci când vor- 
bim de realități de dinainte de 1986, dar când 
vine vorba de o sursă istorică, aici în mod obliga- 
toriu trebuie precizată condiția emitentului din 
momentul elaborării documentului. 

Revenind la aspecte de ordin metodologic, 
este limpede că multiperspectivitatea necesită 
timp şi resurse numeroase pentru a fi pusă în 
practică. În condiţiile unui curs opţional, cu ex- 
trem de puţine ore, în care trebuie parcursă o ma- 
terie totuşi vastă, profesorul este obligat să recur- 
gă adesea la metodele „vechii istorii“, ceea ce pre- 
supune transmiterea unui set minimal de cunoş- 
tințe legate de trecutul societății omeneşti. De 
fapt, „litaniile“ din predarea istoriei, la care m-am 
referit mai devreme, nu sunt deloc un lucru de 
disprețuit. Accentul excesiv pus pe diverse meto- 
dologii, competenţe, ocultează adesea misiunea 
dintotdeauna a istoriei, care trebuie să răspundă 
în esenţă la întrebarea: „Cine suntem?“ Elevii pot 
deprinde multiperspectivitatea pe baza istoriei 
statului Mitanni, a Imperiului Hun sau chiar a 
istoriei Fundaţiei imaginate de Isaac Asimov. 
Dacă alegem totuşi să studiem cu prioritate isto- 
ria României şi a Europei este pentru că noi ne 
situăm într-un anume loc şi timp, iar acest demers 
ne ajută la configurarea propriei identități. Iar 
această alegere o face în ultimă instanță gene- 
rația matură, care coordonează viața socială. 
Chiar dacă tinerei generaţii i se oferă azi nume- 
roase oportunități pentru a gândi cu propria rați- 
une şi propriul suflet, inevitabil generația matură 
transmite o anumită viziune asupra trecutului. 
Dintotdeauna cei bătrâni au povestit celor tineri, 
iar această narațiune este baza de Ia care porneş- 
te orice tânăr în dezvoltarea sa. Din acest motiv, 
personal nu credem că poate exista manual de is- 
torie adevărat fără un minim discurs, fără pre- 
zenţa naraţiunii. Aici intră însă în joc responsabi- 
litatea autorului. 

Oricât ne-am feri de acest cuvânt, manualul 
a fost, este şi va rămâne o „vulgată“, răspândind 
un set de idei, valori, unitar, până în straturile 
cele mai profunde ale societăţii. În majoritatea 
covârşitoare a cazurilor oamenii rămân cu ceea 
ce învaţă pe băncile şcolii, fiind foarte rare cazu- 
rile când un zidar, de exemplu, mai deschide 


după terminarea liceului o carte de istorie sau de 
biologie. Cine crede altfel, trăieşte iluzia „omului 
multilateral dezvoltat“ pe care îl propovăduia re- 
gimul comunist. În afară de domeniul în care noi 
suntem competenți, în majoritatea cazurilor ne 
bazăm pe autoritatea altora. Astfel, un medic cu 
maşina defectă va apela la serviciile unui meca- 
nic, în timp ce acesta va asculta întocmai reco- 
mandările medicului în cazul în care se îmbol- 
năveşte. În cazul celor doi, avem însă un criteriu 
foarte simplu de verificare a competenţei lor: 
proba practică. Dacă mecanicul este bun, atunci 
maşina va merge, dacă medicul este bun, pacien- 
tul se va face sănătos. Însă, în cazul istoricilor, 
cum facem această verificare? 

Aici intervine, mai mult decât în cadrul altor 
discipline, autoevaluarea. Istoricul trebuie să 
conştientizeze permanent limitele competențe- 
lor sale şi responsabilitatea pe care o are față de 
ceilalți, potenţialii săi cititori. O prostie spusă de 
un istoric, pe moment nu reprezintă nimic, în 
timp însă, mai ales dacă este răspândită prin in- 
termediul manualelor, poate conduce la efecte 
nebănuite. Ani de zile s-a râs pe seama ideilor 
protocroniste, a „dacismului“ etc. Azi, când gene- 
rația care citea astfel de lucruri în perioada Ceau- 
şescu a ajuns la maturitate, asistăm la o prolife- 
rare a acestor idei, în condiţiile în care statul co- 
munist care le promova a dispărut. Prostiile din 
manualele de azi, pretins desprinse de orice pre- 
judecată, vor deforma percepțiile elevilor de azi 
şi maturilor de mâine. 

Legat de responsabilitatea conceperii unei 
„vulgate“, construcţia europeană a mers mână în 
mână cu scrierea unei istorii care să pună în evi- 
dență ceea ce uneşte naţiunile continentului, nu 
ceea ce dezbină. Acest lucru a fost extrem de greu în 
condiţiile suferințelor extreme aduse de cel de-al 
doilea război mondial. Ce ar fi însemnat în acei 
ani de după război să se insiste în manuale pe 
conflictele istorice dintre Franța şi Germania, de 
exemplu? Lucrările dedicate istoriei Europei, sub- 
scrise de Serge Bernstein şi Pierre Milza, traduse 
şi în limba română, sunt un model de evitare cu 
eleganță a unor aspecte controversate, fără însă a 
se face rabat de Ia calitatea ştiinţifică. Genul aces- 
ta de scriere a istoriei a fost contestat mai apoi 





anul VI e nr. 70 


45 


ROST 


DECANTĂRI 





chiar de reprezentanții „noii istorii“, care a apă- 
rut însă ulterior, când rănile şi animozităţile nu 
mai erau atât de prezente. 

Manualul IICCR nu ţine, după cum am văzut, 
de „noua istorie“ dar nici nu merge pe linia elabo- 
rării unei „vulgate“ responsabile, fiind plin de ele- 
mente controversate, generatoare de conflict. Mai 
mult decât atât, cel puţin când vine vorba de cul- 
tele religioase, acesta este plin şi de erori de in- 
formare. Iar textul lecţiilor cade exclusiv în respon- 
sabilitatea autorilor. Aici nu se mai poate vorbi de 
surse diverse sau de diferenţe de perspectivă. 

Ca să discutăm mai aplicat, aspecte privind 
viața cultelor din România sunt prezente mai ales 
în următoarele capitole din manual: capitolul 6 - 
Distrugerea societăţii civile şi represiunea 
politică, paragraful - Represiunea împotriva so- 
cietăţii civile şi a cultelor religioase (p. 83-84); 
respectiv capitolul 7 - Monopolul ideologic, para- 
graful - Biserica (p. 98-109). 

Capitolul 6 este redactat de Andrei Muraru, 
un tânăr şi de viitor cercetător pe tărâmul muzei 
Clio, care are deja unele realizări certe. Însă, pen- 
tru a redacta un manual de istorie nu trebuie nu- 
mai talent, ci şi multă experienţă. Ori, lipsa aces- 
tei experienţe se vede de la o poştă în redactarea 





capitololelor subscrise de Muraru. Un basm din 
1001 de nopti vorbeşte de un filosof islamic care 
a scris referitor la chestiunea divinității 5000 de 
pagini, pe care le-a concentrat apoi în 500, 50,5 
pagini, ajungând la 5 rânduri. 5 rânduri, însă 
redactate în urma unui uriaş efort hermeneutic. 
Nefiind specialist în domeniul istoriei Bisericii, 
dl. Muraru se inspiră şi el de unde poate, „Biblia“ 
lui fiind capitolul dedicat cultelor din „Raportul 
Tismăneanu“, dar nici acesta nu este rezumat 
cum trebuie. Ceea ce ne oferă dl. Muraru este 
aproape o pagină de propoziţii şi fraze, aruncate 
în stil dadaist, confuze, cu multe erori de infor- 
mare. 

Prima dată se afirmă foarte clar: „Politica 
atee a regimului comunist a condus practic la su- 
primarea organizaţiilor. religioase“. Îngrozitor! 
România a cunoscut prin urmare un regim în 
ceea ce priveşte cultele mai rău decât cel din Al- 
bania. Ne liniştim însă citind următoarea afir- 
maţie: „Deşi în perioada 1949-1989 au existat 14 
culte legale, manifestările religioase făţişe erau 
interzise“. Prin urmare, erau şi organizaţii care 
nu erau suprimate, dar, altă nenorocire, mani- 
festările făţişe erau interzise! Foarte complicat! 

Este locul să amintim aici domnului Muraru 
că manualul nu este al profesorului, ci al elevului 
şi, din două una: ori elevul nu are cunoştinţe în 
domeniu şi, în consecință, nu înțelege nimic din 
cele scrise în manual, ori are, şi atunci lasă acest 
manual deoparte. Nimeni nu este obligat să ştie 
de dinainte că, atunci când vorbeşte de „organi- 
zații religioase“, dl. Muraru se referă (probabil) la 
diversele asociaţii religioase din cadrul cultelor 
(gen „Oastea Domnului“, AGRU etc.) care au fost 
toate desființate în anul 1948, şi nu Ia cultele reli- 
gioase propriu-zise. Apoi, ce se înțelege prin reli- 
gioase „fățişe“? Liturghia, pelerinajul, nu sunt ma- 
nifestări de credinţă „făţişe“? Ceea ce vrea să spu- 
nă (probabil) dl. Muraru este că statul comunist a 
urmărit consecvent să limiteze viaţa religioasă la 
spațiul privat şi să împiedice, prin diverse 
mijloace, „propaganda“ religioasă şi prozelitis- 
mul, cu scopul de a controla ceea ce era numit în 
mod curent „misticism“. Dar bisericile, în toată 
perioada comunistă, au fost pline. Cel care a vrut 
a intrat în biserică fără a fi împiedicat. De exem- 





46 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





plu, cu ocazia hramului Sf. Dimitrie cel Nou, ocro- 
titorul Bucureştilor, mii de credincioşi luau cu 
asalt dealul Mitropoliei, unde se afla şi sediul 
Marii Adunări Naţionale. Această manifestare de 
credință, desfăşurată sub ochii liderilor comu- 
nişti, nu era suficient de „fățişă“? Problema li- 
mitelor libertăţii de conştiinţă în România comu- 
nistă este mult prea complexă pentru a o aborda 
aici detaliat. Am deschis numai discuţia pentru a 
arăta cum un cuvânt prost ales poate conduce la 
concluzii greşite. 

După afirmaţiile de mai sus, dl. Muraru ne 
informează că în mai 1945 s-a înființat noul De- 
partament al Cultelor. Î informăm la rândul nos- 
tru pe dl. Muraru că în 1945 (nu în mai, ci chiar de 
la formarea guvernului Groza) s-a înființat Minis- 
terul Cultelor, Departamentul fiind înființat abia 
în 1957. Legea de organizare a ministerului din 
1945 era inspirată din decretul lege nr. 1629 din 
1941 privitor la organizarea şi funcționarea 
Ministerului Culturii Naţionale şi Cultelor. Prin 
urmare, nu era vorbă de vreo noutate comunistă, 
deoarece comuniştii au căutat în perioada 1945- 
1947 să atenueze proiectul lor „revoluţionar“ 
prin recursul la tradiţiile statului român interbe- 
lic. Şi înainte se verifica activitatea cultelor reli- 
gioase de către institiţiile statului, mai ales partea 
financiară, statul fiind îndreptăţit la acest lucru 
deoarece dădea bani din buget cultelor. Noutatea 
la comunişti este reprezentată de modul în care 
ei au utilizat aceste instrumente pentru pro- 
movarea propriilor interese. 

Perioada 1945-1947 este una paradoxală. 
Acum numeroase culte, asociaţii religioase, care 
înainte erau interzise, sunt recunoscute de stat, 
pierzând acest statut după 1948. În acelaşi timp, 
comuniştii încep o politică bine pusă la punct de 
preluare a controlului asupra cultelor. Acest 
aspect dual poate fi explicat prin „lichefierea“ 
inițială, adică dezmembrarea vechilor structuri, 
urmată de „cristalizare“, adică de reordonarea 
realităților din zona cultelor în funcţie de intere- 
sele comuniste. Lucrurile acestea sunt prea com- 
plexe pentru a fi incluse într-un manual. Pentru a 
evita complicațiile, domnul Muraru putea să 
spună simplu că în perioada 1945-1947 s-au pus 
bazele amestecului Partidului Comunist în viața 


cultelor, viziunea acestuia asupra modelului de 
relaţii stat - Biserică fiind concretizată prin decre- 
tul 177 din 4 august 1948. Acest decret era abso- 
lut obligatoriu să fie pomenit deoarece el a mo- 
delat relaţiile dintre cultele din România şi statul 
comunist în perioada 1948-1989. Cu această 
ocazie au fost modificate atribuţiile şi modul de 
funcţionare al Ministerului Cultelor, adaptat noii 
legi. Pomenind de organizarea „departamentu- 
lui“ (sic!) din 1945, dl. Muraru uită că atribuţiile 
lui s-au modificat semnificativ în 1948, astfel că 
un elev înțelege că „departamentul“ controla 
„asociaţiile“, „fundaţiile“ religioase, chiar şi după 
desființarea acestora din 1948. Ce contează însă 
acest „amănunt“? 

După ce „rezolvă“ problema „departamen- 
tului“, dl. Muraru ne informează următoarele: 
„Cultele religioase au fost infiltrate cu informa- 
tori pentru o strictă supraveghere. Prin reforma 
învățământului din august 1948, toate unităţile 
de învățământ cu caracter religios au trecut la 
administrarea statului. Unele culte au fost supri- 
mate (spre exemplu, Martorii lui Iehova). Cele 
mai multe fiind strict controlate. Hărţuirea şi su- 
pravegherea s-au realizat prin urmărirea şi inti- 
midarea practicanţilor, discreditarea. clericilor, 
ruperea relațiilor externe, înlăturarea celor inco- 
mozi şi cenzurarea publicaţiilor“. 

Lăsăm pe cititor să aprecieze coerenţa celor 
de mai sus. Putea măcar domnul Muraru să îm- 
partă măsurile de supraveghere şi control asupra 
cultelor în două categorii: cele cu caracter legisla- 
tiv, administrativ, şi acţiunile desfăşurate prin in- 
termediul organelor de represiune (în special Se- 
curitatea). Era mai limpede totul, credem. Discu- 
tând însă frază cu frază: „culte infiltrate cu infor- 
matori“ este o exprimare nefericită. De unde ve- 
neau aceşti informatori? Din străinătate? De pe 
lună? Mai logic era să se spună că „au fost recru- 
taţi informatori din interiorul tuturor cultelor“. 
Este foarte importantă această precizare, pentru 
a se sublinia clar că în general ortodoxul l-a tur- 
nat pe ortodox, catolicul pe catolic, protestantul 
pe protestant, iar acest lucru era cât se poate de 
logic deoarece doar cei din sistem puteau să cu- 
noască bine ce se petrece. 

O altă frază nefericit formulată este cea 





anul VI e nr. 70 


47 


ROST 


DECANTĂRI 





legată de legea învățământului. Corect, prin le- 
gea învățământului din august 1948, religia a fost 
scoasă ca disciplină de învățământ din şcoli, iar 
cultele nu au mai putut deţine şcoli confesionale, 
ci doar instituţii de învățământ necesare pentru 
pregătirea personalului de cult. 

O formulare complet aiurea este cea legată 
de suprimarea unor culte. Nu ne dăm seama ce 
înțelege dl. Muraru prin „suprimare“, însă dacă 
avem în vedere înțelesul larg acceptat, singurul 
cult suprimat a fost cel greco-catolic, care înainte 
de 1948 era un cult istoric5, pentru ca apoi să fie 
desființat cu totul din punct de vedere juridic. 
Exemplul dat, referitor la Martorii lui Iehova, nu 
are nici o legătură cu suprimarea, deoarece, din 
punct de vedere juridic, Martorii lui lehova nu au 
fost recunoscuţi nici înainte de 1940, nici măcar 
ca asociaţie religioasă, cu atât mai puțin ca şi cult. 
Au fost „suprimați“ adepții? Nu avem cunoştinţă 
de asemenea carnagiu. Ceea ce se poate spune 
despre „Martorii lui lehova“ este că, datorită refu- 
zului de principiu de a recunoaşte autoritatea sta- 
tului, au fost priviți drept „Secta“ prin excelență, 
imaginea despre ei acumulând toate stereotipu- 
rile asociate ideii de „sectă“. Exemplul ales este cu 
atât mai nefericit cu cât „Martorii lui lehova“ au 
constituit mulţi ani obiect al atenţiei serviciilor 
secrete din multe state, inclusiv state democra- 
tice, unde însă adepţii nu au cunoscut, e adevărat, 
persecuții similare cu cele din spaţiul comunist. 

În sfârşit, ultima frază citată este un monu- 
ment de vorbărie goală, tocmai acolo unde 
autorul trebuia să fie mai atent. Adică clericii au 
fost doar discreditați, nu au fost şi ei la rândul lor 
intimidați? Şi oare care relaţii externe au fost rup- 
te şi ce însemna o persoană incomodă din inte- 
riorul cultelor din punctul de vedere al regimului 
comunist? 

Urmează un alt paragraf, care de fapt nu tre- 
buia să fie paragraf, el făcând corp comun din 
punct de vedere logic (dacă există vreo logică în 
cele scrise de di. Muraru) cu paragraful anterior. 
Aici găsim altă prostie: că relaţiile cu Vaticanul au 


fost rupte în iulie 1948, prin denunțarea Concor- 
datului din 1927. Este complet fals. În 1948 a fost 
denunțat numai Concordatul. În schimb, Nunţia- 
tura Apostolică de la Bucureşti a continuat să 
funcţioneze până în 1950, când a fost închisă, iar 
reprezentanţii diplomatici ai Vaticanului expul- 
zaţi în urma unui proces spectacol. Însă, din 
punct de vedere oficial, relaţiile României cu 
Vaticanul nu au fost „rupte“, ci „suspendate“. 

De-a dreptul amuzantă este afirmaţia legată 
de Biserica Greco-Catolică: ,... aceasta și-a pierdut 
credincioșii şi editiciile de cult care au trecut în 
proprietatea Bisericii Ortodoxe“. Sincer, nu am 
ştiut până acum că credincioşii sunt „proprieta- 
tea“ unei biserici! Unui specialist în chestiuni 
ecleziologice o asemenea afirmaţie ar trebui să-i 
ridice multe semne de întrebare. Trebuie spus 
însă că au trecut în „proprietatea“ Bisericii Orto- 
doxe şi o parte din preoții greco-catolici, care au 
acceptat „revenirea“, aşa cum a fost numită în 
epocă acţiunea de unificare a Bisericii Greco-Ca- 
tolice cu cea Ortodoxă. Apoi, cifra de 300 de cle- 
rici „uniaţi“ arestaţi dată de Muraru este preluată 
din lucrarea lui Dorin Dobrincu, Proba infernu- 
lui, demult depăşită de noile cercetări. Se dă şi un 
fragment din această lucrare (sursa 4) din care 
aflăm că cei 300 de preoți se „reduc“ la episcopii 
„uniați“ arestați în 1948. Să nu se înțeleagă că 
minimizăm suferința greco-catolicilor. Tot ce 
spunem aici are caracter metodic: de ce vorbeşti 
de 300 de arestaţi şi citezi o „sursă“ în care dai o 
listă cu câteva nume? Un text care să lămurească 
de ce unii preoţi greco-catolici au fost arestaţi era 
mai lămurilor. Aşa, elevul înțelege că bisericile şi 
credincioşii au trecut în „proprietatea“ Bisericii 
Ortodoxe, iar episcopatul şi clericii greco-catolici 
au intrat toți în închisoare. 

Cele petrecute cu Biserica Greco-Catolică în 
1948 reprezintă un fenomen deosebit de com- 
plex, asupra căruia există viziuni profund diver- 
gente. EI se preta foarte bine unei abordări multi- 
perspectivale, care putea lămuri măcar termenii 
foarte diferiți cu care este definit fenomenul invo- 


5 Vezi art. 22 din Constituţia României din 1923: „Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor 
cultelor o deopotrivă libertate şi protecțiune întrucât exercițiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor 
moravuri şi legilor de organizare ale Statului. Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici 
româneşti. Biserica Ortodoxă Română, fiind religia marii majorităţi a Românilor, este biserica dominantă în 
Statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea faţă de celelalte culte“. 





48 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





cat: „revenire“, „unificare“, „desființare“, „supri- 
mare“ etc. De altfel, din câte ştim, termenul de 
„uniat“ nu este privit cu ochi buni de reprezen- 
tanții cultului greco-catolic, fiind considerat peio- 
rativ. 

Vine timpul apoi să aflăm de destinul cul- 
telor protestante, cărora „le-au fost impuse mă- 
suri dure de restrângere a activităţii religioase“. 
Numai lor, ne întrebăm noi? Se pare că da, ne asi- 
gură dl. Muraru, deoarece, din fraza imediat ur- 
mătoare aflăm că „Biserica Ortodoxă a fost con- 
trolată de puterea comunistă“! O prostie nemă- 
surată, care vine din lipsa completă de înţelegere 
a fenomenului religios din România comunistă şi 
preluarea, fără spirit critic, a unor opinii parti- 
zane, care vor să acrediteze cu orice preţ ideea că 
Biserica Ortodoxă nu a fost o victimă, ci o benefi- 
ciară a regimului comunist, un partener al acestu- 
ia în acţiunea de distrugere a țării. Aceste aserţi- 
uni sunt serios încurcate de numărul foarte mare 
de preoți şi monahi ortodocşi intraţi în închisori 
şi lagăre, formând procentul cel mai mare din to- 
talul clericilor arestaţi de regimul comunist (mult 
mai mulți decât câteva sute, cum afirmă fără 


temei Muraru). Atunci s-a găsit soluţia să se spună 
că acestea sunt cazuri individuale, care nu anga- 
jează Biserica Ortodoxă în general. Revenim aici 
la dilema d-lui Muraru: Biserica este o structură 
juridică abstractă sau este formată din credin- 
cioşi? Dl. Muraru nu face decât să preia nemeste- 
cat stereotipul: Biserica Ortodoxă a fost „contro- 
lată“, chiar dacă şi-a avut şi ea victimele ei. 

Un lucru este limpede: dacă folosim noți- 
unea de „control“ în sens general, nu există nici 
un cult din România care să fi scăpat autorității 
statului. Mai devreme sau mai târziu, prin meto- 
de mai dure sau mai „soft“, autorităţile Statului 
şi-au impus punctul de vedere în ceea ce priveşte 
chestiunile religioase şi nu există şefi ai unui cult 
care să nu fi făcut măcar un compromis cu statul 
comunist pentru un anumit scop. Evident, există 
numeroase cazuri particulare, dar care nu pot fi 
nuanțate în aşa puţine rânduri cum a avut la dis- 
poziţie dl. Muraru. 

Ca să fi scris ceva inteligibil, dl. Muraru tre- 
buia să fi avut în primul rând clar în minte „obiec- 
tivele finale“ ale comuniştilor faţă de culte, Ia fel 
pentru toate. Apoi, de ce natură erau pericolele 











4 Biserica mănăstirii Turnu din Prahova 








anul VI e nr. 70 


49 


ROST 


DECANTĂRI 





ridicate de viaţa religioasă şi activitatea cultelor 
înaintea statului comunist: de natură strict reli- 
gioasă („mistică“), pericole date de componența 
etnică sau de structură a cultului, pericole de na- 
tură politică sau geopolitică. Acestea se indivi- 
dualizau în funcţie de cult. De exemplu, Biserica 
Ortodoxă era asociată cu legionarii (deşi la un 
moment dat se spunea că toţi legionarii au intrat 
în rândurile „Martorilor lui lehova“!), catolicii şi 
protestații, prin natura relaţiilor lor externe, erau 
considerați spioni etc. Odată particularizată pro- 
blema, se trecea la rezolvarea acesteia cu mijloa- 
ce specifice pentru fiecare caz în parte, utilizân- 
du-se uneori chiar şi rivalitățile istorice existente 
între culte. În funcţie de situaţie, cultelor li s-a re- 
zervat câte un rol specific, el fiind însă, repetăm, 
strict contextual, fapt care le apare unora drept 
acte de favorizare din partea regimului. În reali- 
tate, toate acțiunile tindeau către aceeaşi finali- 
tate: o societate atee, fiecare cult fiind blocat să 
dezvolte „activitatea religioasă“. Fiecare cult a 
avut agenți ai regimului în funcţii importante, 
după cum fiecare a avut reprezentanţi care au 
luptat să menţină vie flacăra credinţei. Prin ur- 
mare, ideea unei Biserici Ortodoxe colaboratoare 
în timp ce restul cultelor ar fi „curate“ este com- 
plet falsă. Martirii şi „colaboraţioniştii“ au fost 
peste tot, la fel rezistenţa şi controlul din partea 
autorității politice. 

Odată stabilite temele principale ale dis- 
cursului, dl. Muraru trebuia să verifice la final 
dacă cele scrise în aşa puţine rânduri reflectă 
realitatea istorică. Problema atitudinii diferite a 
statului față de unele culte este prea complexă 
pentru a. trata într-un manual de istorie a comu- 
nismului, fiind alte lucruri, foarte importante, 
dar nesusceptibile de interpretări tendenţioase, 
care să fie incluse în text. Și, cu toate acestea, 
chiar aşa sună o sarcină formulată de dl. Muraru: 
„Cum explicaţi relaţia diferită a partidului-stat cu 
principalele culte din timpul regimului comunist? 
Argumentați cu exemple“. De unde să ia răspun- 
sul bieţii elevi? Din textul autorului, din textele 
sursă, prost alese, puţin relevante pentru sarcina 
trasată? Unul care nu ştie despre subiect altceva 
decât ce scrie în manual, va reuşi cel mult să afir- 
me: pentru că Biserica Ortodoxă era controlată 


de regim şi celelalte culte nu. Mai mult de atât nu 
ai ce să spui, iar concluzia, respectând adevărul 
istoric, este complet falsă. 

Pe de altă parte, textele despre culte pro- 
puse elevilor de dl. Muraru nu se referă explicit la 
sarcina amintită mai sus, ci sursele 13-19 sunt 
prezente pentru ca, pe baza lor, elevii să analize- 
ze metodele utilizate de autorităţi pentru supra- 
vegherea activităților religioase. Este singura sar- 
cină formulată mai acătării, deşi sunt alte texte 
cunoscute, mult mai relevante, pentru acest su- 
biect. Invers, textele care sunt deja prezente nu 
sunt valorificate aşa cum ar trebui, la capacitate 
maximă. Câteva cuvinte despre aceste „surse“: 

Fotografia cu patriarhul Nicodim reflectă de 
fapt preocuparea de începuturi a liderilor comu- 
nişti de a evita, în imaginarul social, o ruptură 
prea evidentă cu trecutul. În toată perioada inter- 
belică şeful Bisericii Ortodoxe era condus Ia ple- 
care şi întâmpinat la sosirea dintr-o călătorie ofi- 
cială peste hotare de către înalte personalități 
politice, astfel că ceea ce s-a petrecut în noiembrie 
1946 nu este o noutate. Evident, fiecare urmărea 
ceva prin această situare „în poză“, dar mai ciudat 
ar fi apărut dacă aceşti lideri ai guvernului Groza 
nu îl întâmpinau la gară pe înaltul prelat. Aşa cum 
este prezentată unor necunoscători, fotografia 
este profund tendenţioasă, sugerând o „alianţă“ 
între Biserica Ortodoxă şi liderii comunişti. Multe 
alte fotografii cu lideri religioşi de alte confesiuni, 
aflaţi la întâlniri cu şefii PCR, pot fi aduse în dis- 
cuție, dacă ar fi să fim corecți. 

Patriarhul Nicodim a fost un opozant al co- 
muniştilor, fapt general recunoscut, însă ideea 
folcloristică privind moartea lui „misterioasă“ a 
dispărut demult din orice studiu serios. Este cât 
se poate de clar că Nicodim a decedat datorită 
unor complicaţii datorate unei răceli, el fiind la o 
vârstă înaintată şi suferind de ani de zile. De fapt 
el şi-a hotărât singur destinul, deoarece avea 
recomandări ferme de odihnă, pe care le-a elu- 
dat, pentru a rămâne o prezență activă pe scena 
publică şi a nu lăsa pe comunişti să speculeze în 
spatele bolii sale. 

Sursa 13 (legată de Petru Groza): sunt texte 
mai relevante în ceea ce-l priveşte pe liderul Fron- 
tului Plugarilor, care în domeniul religios a desfă- 





50 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





şurat o acţiune complexă, care putea fi valorifi- 
cată din mai multe unghiuri de vedere. 

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul Bisericii 
Greco-Catolice, măcar dacă avem în vedere că 
motivele care au condus la desființarea ei repre- 
zintă şi azi un motiv de dispută istoriografică. 
Sursele 14 şi 19, analizate comparativ, puteau să 
arate elevilor, pe de-o parte, motivele pentru care 
statul a desființat Biserica Greco-Catolică, pe de 
altă parte, raţiunea pentru care unii greco-catolici 
au ales să continue activitatea clandestin. Pentru 
statul comunist gestul a avut motivații politice, în 
timp ce majoritatea greco-catolicilor ar respinge 
categoric aserțiunile din sursa 14, considerând că 
ei au fost persecutați exclusiv din rațiuni de ordin 
religios. În plus, sursa 14 este un citat dintr-un 
document al Securităţii şi nu o judecată de va- 
loare a autorului Cristian Vasile. Un mic apudera 
prin urmare necesar. 

Sursele 15 şi 18 se referă la patriarhul Justi- 
nian Marina. Complexitatea acestei personalități, 
viziunile foarte diferite asupra activității sale, îl 
făceau ideal pentru o abordare multiperspecti- 
vală. Nici de data aceasta textele nu sunt bine 
alese, dar chiar formularea unei sarcini prin care 
cele două citate să fie comparate ar fi adus o lumi- 
nă în plus în cazul patriarhului Justinian, atacat, 
după cum vom vedea imediat, extrem de urât în 
alt capitol al manualului. 

Dincolo de toate, erau absolut necesare nişte 
texte din care elevii să desprindă ce dorea regi- 
mul comunist de la cultele religioase, care erau li- 
mitele libertăţii de credință, cu ce pericole poten- 
țiale veneau cultele la adresa regimului comunist. 
Nimic din toate acestea, numai ideea de ansam- 
blu că Biserica Ortodoxă a fost „rea“ (ca să vor- 
bim în limbaj neacademic). 

Textul domnului Muraru se încheie apoteo- 
tic cu o frază neterminată, după ce înainte emis- 
ese nişte cifre legate de numărul preoților 
arestaţi, fără fundament. Această neterminare 
este poate o greşeală de tipar, însă ea exprimă 
foarte bine caracterul „neterminat“ pe care îl are 
contribuția domnului Muraru la manualul IICCR. 

Capitolul 7, „Monopolul ideologic“ este scris 
de Mihai Stamatescu, profesor, după cum am 
spus, la un liceu din Orşova. Domnia sa se vede că 


a mai lucrat la manuale, având o experiență recu- 
noscută în domeniu. Dumnealui are însă alte pă- 
cate. Cel mai mic este preţiozitatea, de care se 
pare că nu scapă mulți autori de manuale de isto- 
rie proveniţi din mediul preuniversitar, care vor 
să demonstreze că statutul, extrem de onorabil, 
de profesor de liceu, este doar o întâmplare, iar ei 
dețin expertiză cât pentru 10 profesori universi- 
tari. Cealaltă problemă, mai gravă, o reprezintă 
faptul că domnia sa nu este specialist în istoria 
contemporană a României, după cunoştinţele 
noastre el participând la redactarea unor ma- 
nuale dedicate antichității şi evului mediu. Din 
acest motiv, atunci când vine vorba de Biserică, el 
ia de bune doar ce se scrie în „Raportul Tismănea- 
nu“ (nu vedem altă sursă folosită), țiplându-şi 
ideile în expresii de genul „eşafodaj legislativ“, 
„instituţii ecleziastice“, de negăsit la mai „teres- 
trul“ domn Muraru. 

Capitolul 7, din câte ne dăm noi seama, 
doreşte să înfățişeze modul în care ideologia 
comunistă a fost prezentă în toate straturile soci- 
etăţii, precum şi vectorii acestei difuzări. Din 
această perspectivă, paragraful intitulat „Biseri- 
ca“ este pe dinafara problemei. Dl. Stamatescu nu 
începe rău, împărțind problematica judicios. Un 
prim paragraf repetă ceea ce a spus de fapt dl. 
Muraru, însă mult mai limpede, aici înțelegân- 
du-se cât de cât că s-a urmărit controlarea cultelor 
prin măsuri legislative şi prin racolarea unor per- 
soane fidele liderilor comunişti. Dar şi aici sunt 
unele greşeli. Astfel, când vine vorba de epurările 
din 1945, este greşit să se vorbească de „comisii 
de verificare a instituţiilor ecleziastice“ deoarece 
nu instituțiile erau verificate, ci persoanele. O sin- 
gură „instituție religioasă“ a fost în pericol de a fi 
desființată la un moment dat: Biserica Lutherană, 
care a fost acuzată că s-a identificat prea mult cu 
Grupul Etnic German. Au fost însă oameni lucizi 
care au arătat că cele două entităţi nu se pot con- 
funda. Apoi fraza: „Popularitatea de care se bucu- 
ra Biserica în rândurile populației nu a permis 
însă eliminarea cultelor“ este nefericit formulată. 
Era vorba de „popularitatea“ de care se bucura 
religia, credința. Chiar dacă erau desfiinţate ofi- 
cial cultele, credința continua să subziste, iar cre- 
dincioşii găseau forme ad-hoc de organizare, care 





anul VI e nr. 70 


51 


DECANTĂRI 





scăpau de controlul autorităţilor. O biserică con- 
trolată de autorităţi era în anumite cazuri mai uti- 
lă. Toate cultele, după cum am spus, au fost con- 
trolate de autorităţi, dar sunt extrem de puţine 
cazuri când şefii religioşi au devenit inamici ai 
propriului cult, aceştia încercând, în majoritatea 
cazurilor, să menţină vie credința religioasă, în 
pofida tuturor greutăților. 

Un asemenea lider religios a fost patriarhul 
Justinian Marina. Ajuns în fruntea Bisericii Orto- 
doxe cu sprijinul, e adevărat, al unor lideri comu- 
nişti, patriarhul a acceptat să vorbească despre 
lupta pentru pace, să îndemne chiar la colectivi- 
zare, însă, atunci când a venit vorba de credință, 
el şi-a apărat Biserica chiar cu riscul de a fi scos 
din scaun sau asasinat. Ce dovadă mai mare de 
iubire faţă de propria credinţă poate fi decât 
menţinerea aproape a tuturor bisericilor deschi- 
se, cu preoți care să slujească necontenit Sf. Litur- 
ghie, în faţa lui Dumnezeu şi a credincioşilor? Ce 
altă dovadă mai elocventă poate fi decât dez- 
voltarea fără precedent a monahismului ortodox 
în România, tocmai în acei ani negri? Ce dovadă 
mai clară poate fi decât sprijinul pentru marii 
profesori de teologie şi pentru marii duhovnici 
din mănăstiri? Prin urmare, citatul de mai jos este 
pur şi simplu o enormitate: „Prin Ministerul Cul- 
telor, comuniştii au cerut „colaborarea necondi- 
ționată“ a Bisericii în procesul de „democrati- 
zare“. Desemnarea lui loan Marina, preot de ţară, 
în poziţia de patriarh al Bisericii Ortodoxe 
Române, sub numele de Justinian, a fost momen- 
tul în care a început supunerea totală a Bisericii. 
Compromisurile acesteia din perioada următoare 
au favorizat acțiunea de scoatere a oamenilor de 
sub influenţa religiei inițiată de statul comunist“. 

Dl. Stamatescu folosise şi în paragraful ante- 
rior denumirea generică de Biserică, care în acel 
context putea sugera că era vorba de toate cul- 
tele. Cel de-al doilea paragraf ne arată că, atunci 
când spune „Biserică“, dl. Stamatescu înțelege 
numai Biserica Ortodoxă Română, singura „rea“, 
care a făcut compromisuri care au ajutat la „scoa- 
terea oamenilor de sub influenţa credinței“. În 
comparaţie cu Stamatescu, Muraru devine în 
acest caz mic copil. Să lămurim însă chestiunile 
pe rând: 














Patriarhul Justinian Marina 

1. loan Marina nu a fost „preot de ţară“, asta 
dacă Râmnicu Vâlcea nu este cumva sat în mintea 
d-lui Stamatescu. A fost director de seminar teo- 
logic, mâna dreaptă a episcopului Vartolomeu 
Stănescu şi unul din liderii autoritari ai țărăniş- 
tilor olteni, care a fost propus în varii epoci, mai 
multor regimuri, drept un candidat foarte serios 
la un scaun episcopal, asta după ce soţia lui a tre- 
cut la cele veşnice. Dej a fost adăpostit la preotul 
loan Marina tocmai pentru că acesta era cunoscut 
şi respectat de toţi liderii politici din Oltenia, şi nu 
pentru că era un personaj obscur şi şters. Ape- 
lativul de „preot de ţară“ la primit din partea 
unor Clerici bucureşteni simandicoşi, mirați de 
ascensiunea „provincialului“. 

2. Nu s-a început cu Justinian „supunerea to- 
tală“ a Bisericii, deoarece toate documentele Se- 
curităţii de la începutul anului 1949 arată lim- 
pede că noul patriarh a „schimbat macazul“ şi nu 
era dispus să accepte toate cerințele puterii. 
„Adaptarea“ pe care a realizat-o el are cu totul alte 





52 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





semnificații decât cele afirmate de Stamatescu. 

3. Niciodată nu s-a promovat ateismul prin 
biserică, iar credincioşii nu au fost îndemnați să 
nu mai participe la slujbe, după cum sugerează 
textul d-lui Stamatescu. „Apostolatul social“ al 
patriarhului Justinian nu a însemnat deloc, cum 
afirmă aiurea ignoranții întrale teologiei, pă- 
trunderea ideologiei comuniste în corpul doctri- 
nei creştine. 

4. Fotografia cu Justinian în fața Prezidiului 
Marii Adunări Naţionale nu are altă semnificație 
decât îndeplinirea unei proceduri standard, sta- 
bilite prin lege. 

Comparând textele d-lor Muraru şi Stama- 
tescu se poate observa lesne că la elaborarea 
acestui manual nu a existat o minimă colaborare 
şi coerență. În primul rând, sunt reluate inutil ele- 
mente deja prezentate. Apoi, dacă dl. Stamatescu 
ar fi avut curiozitatea să citescă măcar sursele 15 
şi 18 propuse de dl. Muraru, ar fi văzut că aserțiu- 
nile domniei sale sunt extrem de şubrede. 

Până acum am arătat că numeroasele erori 
din pasajele dedicate cultelor din manualul 
IICCR se datorează mai ales lipsei de profesiona- 
lism al autorilor, în ton cu întreg manualul, care 
nu poate fi calificat decât searbăd, prea greoi pen- 
tru elevi, şi, prin urmare, prea puţin atractiv, 
după cum arată deja unele opinii de pe internet. 
Dar oare, dincolo de greşeli, obsedanta culpabi- 
lizare a Bisericii Ortodoxe Române nu izvorăşte şi 
din alte interese, care nu au legătură cu ştiinţa? 
Unele elemente în sprijinul acestei idei au fost 
deja sugerate. Putem afla însă mai mult? 

Manualul IICCR, în ceea ce priveşte chestiu- 
nile de natură religioasă, este o „vulgarizare“ a 
celor scrise în Raportul Tismăneanu, unde Biseri- 
ca Ortodoxă este atacată în mod generos, dar par- 
că aici tonul e mai evident. Pentru a înțelege 
această situaţie, este necesar să ne întoarcem la 
interviul realizat de Armand Goşu. Negând cu 
vehemență că manualul ar fi unul de tip rollerian 
„pe invers“, autorii manualului admit că poate 
exista totuşi o „tendință“, afirmată (întâmplător 
sau nu) de Dorin Dobrincu: „Noi nu suntem afili- 
aţi politic, în schimb, avem cu toţii o orientare 
civică. E foarte important. Nu e scris din perspec- 


tiva oamenilor care au polițe de plătit, nu e scris 
din perspectiva nostalgicilor regimului comunist. 
E scris din perspectiva oamenilor care fie cerce- 
tează, fie predau istorie, oameni care au o înţele- 
gere pentru dezastrul suferit de această țară în 
timpul regimului comunist, oameni care au încer- 
cat să înțeleagă ei şi la randul lor să comunice şi 
altora într-un mod comprehensibil acest trecut.“ 

Întrebarea firească este: care orientare 
civică, deoarece în România „societatea civilă“ 
este extrem de fragmentată? Un posibil răspuns îl 
putem afla dacă citim sursa 4 de la pagina 157, 
din capitolul 11, redactat chiar de domnul Do- 
brincu. În text se spune la un moment dat că „ide- 
alul nostru, al creştinilor, este o biserică liberă 
într-un stat liber“. Ori dacă ar fi să judecăm dispa- 
riția sistemului totalitar după îndeplinirea aces- 
tui criteriu, statul român de azi este încă comu- 
nist! 

Acest principiu reflectă o stare a relaţiilor 
stat-biserică care se găseşte de facto numai în Sta- 
tele Unite ale Americii, tradiţiile europene fiind 
total diferite în această privință. Cu toate acestea, 
organizaţii religioase, originate pe solul ameri- 
can, promovează activ această idee, protestând 
împotriva legii cultelor adoptată în 2006, lege 
care a fost acceptată de majoritatea covârşitoare 
a cultelor din România. De aici se extrag şi o parte 
din „civicii“ care raportează Departamentului de 
Stat al SUA tot felul de aberaţii despre pretinse 
abuzuri pe teren religios în România, aceste 
abuzuri fiind produse (foarte interesant) mai ales 
de Biserica Ortodoxă (vezi raportul pe 20086). 

SUA sunt, fără îndoială, un model în multe 
privințe, însă pretenţiile unor ideologi americani 
ca restul globului să adopte integral „the Ameri- 
can Way of Life“ este cu totul exagerată. Modelul 
de relaţii biserică-stat din SUA este unul cu carac- 
ter particular, generat de anumite condiţii isto- 
rice, care nu se poate aplica oriunde şi oricum. El 
însă este prezentat în mod forţat de unii drept un 
principiu general, strâns legat de drepturile uni- 
versale ale omului. 

Dacă citim printre rânduri manualul, se 
poate observa următorul lucru: se argumentează 
„istoric“ faptul că Biserica Ortodoxă a jucat un rol 


6 http://vww,state.gov/g/drl/rls/irf/2008/108467.htm, Internet. 





anul VI e nr. 70 


53 


ROST 


DECANTĂRI 





eminamente negativ în societatea românească, 
fapt care implicit poate fi valabil şi în prezent (în 
alte lucrări, de aceeaşi „specie“ cu manualul 
IICCR, această idee a fost enunțată în mod expli- 
cit). De fapt, rolul (potenţial) uriaş pe care Bise- 
rica Ortodoxă îl poate juca în societatea româ- 
nească apare multora drept o amenințare, acest 
lucru trebuind să fie combătut chiar şi prin falsifi- 
carea istoriei. Legea din 2006, care a ţinut seama 
de tradiţiile istorice ale României în ceea ce pri- 
veşte relaţiile stat-biserică, a fost privită drept o 
expresie a voinţei Bisericii Ortodoxe Române de 
a-şi menţine, prin acte legislative, poziţia domi- 
nantă. Prin urmare, această lege nu este bună, 
relaţiile stat-biserică în România trebuind prin 
urmare să fie edificate pe baza modelului „uni- 


versal“ american. lar pentru atingerea acestui 
scop, trebuie folosite o gamă cât mai largă de me- 
tode, proteste, atitudini „civice“, rapoarte, inclu- 
siv introducerea unor idei „subversive“ într-un 
manual de istoria comunismului. 

De aici rezultă o întrebare foarte simplă: de 
ce un credincios ortodox sau aparținând altui cult 
care acceptă ordinea actuală a relațiilor stat-bi- 
serică trebuie să înghită opiniile partizane ale 
unei minorităţi, ascunse sub masca „civismului“, 
a „drepturilor omului“ şi, mai rău, a „adevărului 
istoric“ expus întrun manual adresat tuturor 
elevilor de liceu? Este datoria domnului Marius 
Oprea, director al unui institut subordonat guver- 
nului care a elaborat legea cultelor din 2006, să 
ne lămurească. 











Biserica Stavropoleus 











54 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 





Conflictul dintre 
ştiinţă şi credinţă 


loan Cișmileanu 





Despărțirea cunoașterii de 
Creator 


Despărțirea ştiinţei de Dumnezeu, a cunoaş- 
terii creaţiei de cunoaşterea Creatorului, a avut 
loc treptat, ea reflectând de fapt despărțirea omu- 
lui de Dumnezeu. 

1. Dumnezeu 

În Eden („Ţară deschisă“) omul era în de- 
plină comuniune cu Dumnezeu şi asculta de 
Dumnezeu - Creatorul său. Omul era făcut după 
chipul lui Dumnezeu, era cununa creaţiei şi urma 
să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Şarpele 
(Satana - înger căzut) însă la amăgit cu reali- 
zarea rapidă a acestei asemănări („vi se vor des- 
chide ochii şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând 
binele şi răul“ - Fac.3, 5) şi omul a căzut în neas- 
cultare de Dumnezeu. Dumnezeu l-a alungat din 
Rai, care, din ţară deschisă omului (Eden), a 
devenit ţară închisă. De acum încolo oamenii s-au 
împărţit în două: 1. unii care căutau să fie dum- 
nezei, să stăpânească lumea prin cunoaşterea 
(ştiinţa) binelui şi răului; 2. alţii care căutau să 
cunoască pe Dumnezeul adevărat, să asculte de 
poruncile Lui (pentru a-şi reface chipul lui Dum- 
nezeu, chip desfigurat prin păcatul neascultării) 
şi să aştepte venirea Lui. 

2. Dumnezeu şi zeii 

După izgonirea din Eden, omul a rămas încă 
multă vreme cu amintirea lui Dumnezeu (evreii, în 
primul rând) şi aşteptau venirea Lui pentru a-i 
salva. Alţi oameni însă (popoarele păgâne) au 
rămas cu amintirea îngerului căzut (satana) care a 
atras după el căderea multor alţi îngeri - zeii. 
Filozofia antică greacă, indiană, chineză, feniciană, 
aramaică, iraniană etc. arată din plin acest lucru. 

3. Polaritatea vie Dumnezeu - om 

Prin naşterea lui Dumnezeu în trup ome- 


nesc, prin moartea şi învierea Sa, toate făcute din 
dragostea Sa fără margini pentru om, relația 
omului cu Dumnezeu s-a refăcut, a prins din nou 
viață. Apostolii, în călătoriile lor prin toată lumea 
pentru a propovădui pe Hristos, apoi şirul nes- 
fârşit de martiri ai credinţei, apoi scrierile lui 
Tertulian, Origene, Evagrie, Augustin, Boethius, 
Ioan Gură de Aur, Pseudo-Dionisie Areopagitul, 
loan Damaschin şi mulţi-mulți alţii, şi apoi 
hotărârile sfintelor sinoade, descoperă lumii pe 
Dumnezeul adevărat şi-i demască pe toți falşii 
dumnezei (zei) ai popoarelor. A fost perioada 
patristică (sec. I-VIII). 

4. Polaritatea moartă Dumnezeu - om 

Perioada scolastică/ medievală (sec.IX-XV). 
Imediat după ce, în disputa cu păgânii, cu 
sectele şi cu evreii, s-au format şi întărit dog- 
mele creştine, a şi început declinul. Gânditorii 
creştini apuseni (I.Scotus Eriugena, Anselm de 
Canterbury, Bonaventura, Albert cel Mare, 
Toma de Aquino, R.Lullus, R.Bacon; D.Scotus; 
W.Occam; M. Eckhart; N.Cusanus), uitând că 
Dumnezeu este Persoană, cu care trebuie să sta- 
bilim în primul rând relaţii de comunicare şi 
comuniune, au încercat a-l. găsi pe Dumnezeu 
numai prin rațiune, mai exact prin demons- 
trații logice, făcând din EI ceva exterior nouă şi 
universului. Astfel, teologia s-a abstractizat şi 
formalizat, s-a rupt de realitatea spirituală, 
fiind stoarsă de orice conţinut de viață. În 
acelaşi timp, a apărut evident faptul că între 
credință şi rațiune este un conflict, conflict acu- 
tizat tocmai prin încercarea de a le uni! În 
Răsărit, ortodocşii, neîncercând să înțeleagă 
raţional religia, ci trăind-o („Ortodoxia nu se 
învaţă ci se deprinde“), au reuşit însă această 
unire prin „coborârea minţii în inimă“, prin 
contemplarea naturală (revelaţia lui Dumnezeu 
în natură şi Scriptură - contemplarea creaţiei cu 
mintea omenească luminată de Duhul Sfânt). 





anul VI e nr. 70 


55 


ROST 


DECANTĂRI 





5. Polaritatea vie Om - natură 

Renaşterea  (sec.XV-XVIII), umanismul 
(sec.XIV-XVI) şi raționalismul (sec.XVIL-XVIII). 

Filozofia transcendentală şi Metafizica. 
Iluminismul (sec.XVIII-XIX) . După această - am 
putea zice - a doua despărţire de Dumnezeu, după 
cea din Eden, oamenii au căutat un înlocuitor al 
Lui. În preocupările omului, Dumnezeu a fost 
înlocuit încet-încet de natură, Creatorul a fost 
înlocuit de creaţie, teologia de ştiinţă (F. Bacon, 
H. Spencer, Leonardo da Vinci, IL. Newton; Raţio- 
nalişti: Descartes, Spinoza, Leibnitz, Kant). Impli- 
cit, sistemul geocentric de inspiraţie biblică a fost 
înlocuit de sistemul heliocentric (Copernic, Gali- 
lei, Kepler) iar Creaţia lumii conform Genezei 
biblice a fost înlocuită de Teoria Evoluţionismu- 
lui (C.Darwin). 

Sfânta Scriptură rămâne totuşi în continuare 
o sursă de inspiraţie la care se raportează toate 
descoperirile ştiinţifice, dar ea nu mai este izvor 
de viaţă, de trăire interioară, mai ales pentru 
oamenii de ştiinţă. Descartes scria: „Am redus fi- 
zica la legile matematice“ şi „toată fizica mea nu e 
decât geometrie“. Pentru a explica fenomenele 
nu se mai caută principii metafizice, ci legi. 
Descartes chiar a propus o înţelegere între 
oamenii de ştiinţă şi teologi: oamenii de ştiinţă să 
se ocupe numai de studiul lumii materiale, iar 





Jean Jacques Rousseau 


teologii numai de realitatea transcendental-di- 
vină. Laplace, după publicarea cărţii „Mecanica 
cerească“ a fost întrebat de împăratul Napoleon: 
„Care consideraţi că a fost rolul lui Dumnezeu în 
acest domeniu [mecanica cerească]?“ Iar răspun- 
sul lui a fost: „Sire, nu am avut nevoie să folosesc 
această ipoteză!“. 

Renaşterea este o naştere din nou a omului, 
dar numai din apă (natură), nu şi din Duh (Dum- 
nezeu). Este o renaştere a antichității şi a păgânis- 
mului, o eliberare de sub autoritatea Bisericii Ca- 
tolice şi o emancipare față de pretenţiile teologiei 
scolastice. 

Filozofia transcendentală şi Metafizica 
(Kant, Hegel, Sheling, Heidegger) au înlocuit teo- 
logia sufletului cu filozotia spiritului. lluminismul 
continuă înlocuirea celor dumnezeieşti cu cele 
omeneşti: cultul e înlocuit de cultură (Voltaire, ].]. 
Rousseau, Lessing, Herder, în România: Şcoala 
Ardeleană). Dar lovitura de „graţie“ e dată de 
însăşi Biserica Catolică prin înlocuirea lui 
Dumnezeu cu un om (Papa). În 1870 s-a procla- 
mat infailibilitatea Papei - vicarul lui Hristos. 

6. Polaritatea moartă Om - natură 

Materialismul. Ateismul (sec.XIX-XX). Psiho- 
logismul filozofic şi logic (sec.XVII-XX), Logica 
pură (sec.XIX-XX), Logica matematică (sec.XIX- 
XX). Prin referirea permanentă la Sfânta Scrip- 
tură şi la scrierile Sfinţilor Părinți, ştiinţa era to- 
tuși încă vie. Odată cu materialismul şi ateismul 
(comunismul: Marx, Engels, Lenin etc.) „relația 
omului cu natura“ (ştiinţa) moare şi ea. Totul e 
pustiit şi gol (din punct de vedere spiritual) în 
mintea omului. Dar mintea omului nu are stare, 
ea continuă să caute şi în acest pustiu şi se găseşte 
pe sine, fără Dumnezeu: raţiunea pur omenească, 
înțelepciunea pur omenească. Aşa apar Psiholo- 
gismul filozofic şi logic (sec.XVII-XX), Logica pură 
(sec.XIX-XX), Logica matematică (sec.XIX-XX) - 
Bolzano, Husserl. Aceste logici pregătesc apariția 
calculatoarelor, a informaticii. De asemenea, are 
loc evoluţia tehnicii, a societății industriale, a pro- 
gresului material. 

Desigur că în toate aceste perioade istorice 
au existat în continuare creştini adevărați şi chiar 
sfinți. Numai că, dacă inițial toți creştinii se nu- 
meau sfinți şi trăiau în sfinţenie, având „mintea 





56 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





lui Hristos“ („Nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în 
inima mea“), cu timpul numai o parte din ei au 
păstrat tradiția (ortodocşii) şi o şi mai mică parte 
au fost consideraţi cu adevărat sfinți. Şi printre 
oamenii de ştiinţă au existat în continuare 
creştini adevăraţi (conform mărturisirilor de mai 
sus). Cu timpul însă, cercetarea ştiinţifică înaltă 
s-a mutat în laboratoarele secrete ale armatelor, 
cei mai mari oameni de ştiinţă fiind racolaţi sau 
sabotaţi să lucreze pentru crearea de arme de dis- 
trugere. Decalajul dintre ştiinţă şi conştiinţă 
(glasul lui Dumnezeu din om) a crescut enorm, 
între ele s-a făcut o prăpastie (adică un mare om 
de ştiinţă de azi, un mare savant, are de ales: ori 
ştiinţă, ori conştiinţă!). 

7. Supraomul 

Începând cu sec. XX ştiinţa este chemată să 
rezolve toate problemele omului, este un ele- 
ment determinant al viitorului omului. Entuzias- 
mat şi mândru de propriile descoperiri ştiinţifice, 
care-i conferă o anumită putere, astăzi omul/su- 
praomul nu vrea să fie doar un înlocuitor al lui 
Dumnezeu, ci chiar dumnezeu, pregătind astfel 
venirea lui antihrist. Omul de azi nu vrea să fie 
stăpân pe pământ în virtutea binecuvântării 
dumnezeieşti („Creşteți şi vă înmulțiți şi stăpâniţi 
pământul“), ci vrea să fie stăpân prin propriile 
forţe. Şi-a creat organizaţii multinaționale şi su- 
prastatale, organizații militare şi poliţieneşti (In- 
terpol, FBI, CIA, NSA, NATO) şi organizaţii ştiinți- 
fice militare (MAJI, Jason Group, asociaţii ale 
savanților). Există şi un „Comitet al celor 300“, 
un grup de elite ce vor să creeze un guvern mon- 
dial unic şi o biserică (religie) unificată, unică. 
Aceşti 300 se cred egali ca putere cu zeii legendari 
ai Olimpului şi de aceea se autointitulează „Olim- 
pienii“. Iată, naşterea din nou a antichității, înce- 
pută în perioada Renaşterii, ajunge acum la apo- 
geu prin întruparea zeilor antici (!), a îngerilor 
alungaţi din cer. Ei pregătesc apariţia stăpânului 
lor, (golemul) antihrist. Spre deosebire de anti- 
chitate însă, când spiritul era materializat, înce- 
pând cu Renaşterea şi până la a doua venire a 
Domnului, materia/natura/omul se spiritualizea- 
ză, adică se fetişizează. 

Pentru a putea stăpâni masele, ele trebuie 
manipulate de aceşti zei, de aceşti „supraoa- 


meni“. Dacă iluminismul a înlocuit cultul cu cul- 
tura, globalismul (noua ordine mondială) face un 
pas „înainte“ înlocuind cultura cu civilizaţia şi 
aducând „drepturile omului fără Dumnezeu“. 
Aceste drepturi nu înseamnă altceva decât 
manipularea maselor prin îndobitocire. Fără cul- 
tură spirituală omul e sclavul tuturor patimilor 
(„trupul e o bună slugă, dar un rău stăpân“) şi 
doar conştiinţa îl mai scoate din nepăsare, nu 
nevoia de mântuire. 

Iar pentru un control total al maselor so- 
cietatea industrială e înlocuită de societatea 
informaţională. Peste puţin timp, punerea pe 
mână şi pe frunte a peceții sau semnului Fiarei 
(numele Fiarei sau numărul numelui Fiarei: 666 
= număr de om/supraom, antihrist) va fi doar o 
chestiune de ştiință/tehnică, aceasta deoarece 
acest semn/număr se presupune că se va materia- 
liza într-un cip (probabil un cip biologic bazat pe 
ADN-ul lui antihrist). 

Tot pentru un control total al maselor ştiinţa 
este măsluită după cum vor „supraoamenii“. 
Evoluţionismul e predat în şcoli deşi s-a demon- 
strat că e eronat (creaționismul este însă interzis 
în şcoli). Malthusanismul (teoria creşterii popu- 
laţiei în progresie geometrică şi a creşterii 
mijloacelor de existentă doar în progresie arit- 
metică) şi eugenia (teoria ameliorării patrimoni- 
ului genetic al comunităţilor - igiena rasială - prin 
sterilizare,  contraceptive/anticoncepţionale, 
avort, război, genocid si prin eliminarea facto- 
rilor mutageni din mediul înconjurător) sunt 
întotdeauna luate în calcul de mai marii zilei 
atunci când iau hotărâri importante privind 
viitorul. 

Apoi, ştiinţa este confiscată, orice mare 
descoperire fiind imediat ascunsă în marile labo- 
ratoare militare. 

Şi, în sfârşit, știința este ideologizată. Comu- 
nismul a interpretat şi direcționat rezultatele 
ştiinţei în favoarea materialismului. Azi, „tehno- 
globalismul consideră că activităţile financiare şi 
industriale, revoluția tehnologică contemporană 
trebuie să fie orientate spre transpunerea în viață 
a proiectului unei singure societăți globale“ 
(Ovidiu Hurduzeu). Rezultatele ştiinţei sunt inter- 
pretate în favoarea New Age şi a globalismului 





anul VI e nr. 70 


57 


ROST 


DECANTĂRI 





noii ordini mondiale, ideologii în care Dumnezeu 
există, dar nu ca Persoană. În New Age „Dumne- 
zeu, omul şi cosmosul“ sunt o singură realitate 
(creaţia şi Creatorul se confundă formând 
Universul / Fiinţa), iar omul (fiind şi dumnezeu în 
acelaşi timp) se automântuieşte, este supraom. O 
aplicaţie a ideologiei globaliste este şi teoria 
bootstrap (de inspiraţie holistă) din fizica cuan- 
tică. Conform acesteia, nu există un tip privilegiat 
de particule (democraţie la nivel cuantic, globa- 
lism cuantic), ci toate particulele constituie inte- 
gritatea şi unitatea Universului / Fiinţei. Această 
Fiinţă nu poate fi însă o entitate individuală, o 
Persoană (nu poate fi deci Dumnezeu adevărat). 
Şi implicit, acea „particulă a lui Dumnezeu“ pe 
care speră să o descopere savanții de la CERN 
(Geneva), nu este altceva, din perspectiva holistă, 
decât o particulă ca toate celelalte (democrație 
nucleară), dar care exprimă mai bine întregul şi 
unitatea Universului/Fiinţei. Aceste particule 
(foarte instabile, cu o durată de viață inimagi- 
nabil de mică) au un câmp răspândit peste tot în 
spaţiu şi care dă masă tuturor celorlalte particule 
(care astfel devin materie), petrecându-se ceva 
asemenea Genezei, o Geneză fără Dumnezeu 
(căci s-ar crea materie din nimic, nici măcar din 
iubire!). 

Prin aplicarea „drepturilor omului fără 
Dumnezeu“ corupția, terorismul, criminalitatea, 
desfrâul (iniţiate, încurajate şi chiar legiferate de 
„supraoameni“ - antihrişti) vor atinge nivele ce 
nu vor mai putea fi controlate decât prin implan- 
tarea unui cip (cu semnul fiarei) în trupul uman, 
prin care orice om (potenţial infractor) să poată 
fi controlat în orice moment. Legile de azi dau 
„libertatea şi drepturile omului“ de a se desfrâna, 
numai pentru ca mâine, tot ele, să poată aduce 
sfârşitul libertăţii umane. Implantarea cipului se 
va face deci obligatoriu, prin lege, firesc şi justifi- 
cat! Păcatele oamenilor justifică introducerea im- 
plantului, a semnului fiarei, ultima mare realiza- 
re a ştiinţei fără credință sau, mai bine zis, a ştiin- 
ței împotriva credinței. „Cei ce pe temeiul legii 
plăsmuiesc munca silnică, ei vor prinde în cursă 
sufletul celui drept şi sânge nevinovat vor osân- 
di“ (Ps. 93, 20-21). Dar „pace multă au cei ce 
iubesc Legea Ta şi nu se smintesc“ (Ps.118, 165). 


Rezumând, putem spune că, odată cu căde- 
rea omului şi izgonirea lui din rai, şi pământul s-a 
stricat („spini şi pălămidă îţi va rodi“ - Fac.3,18) 
şi întreaga creație, întreg universul s-a stricat. 
Spaţial, omul nu a fost izgonit din rai (teritoriul 
de pe pământ unde a fost grădina Edenului există 
şi azi şi e locuit de oameni), ci legile după care 
sunt guvernate pământul şi întreg universul au 
căzut și ele de sub binecuvântare sub blestem 
(„blestemat va fi pământul din pricina ta“ - 
Fac.3,17), de sub legea iubirii şi a vieţii veşnice 
sub legea cunoaşterii binelui şi răului, a stricăciu- 
nii, a morţii. De aici putem deduce că toate legile 
fizicii, toate legile universului (descoperite de 
omul căzut) sunt doar o imagine a lumii aflate 
sub blestem. Acest blestem are şi o denumire şti- 
inţifică: Legea entropiei (a doua lege a termodi- 
namicii), care ne spune că orice sistem (şi univer- 
sul întreg) tinde spre echilibru termic, adică spre 
dezordine maximă, spre haos, spre moarte (plata 
păcatului este moartea - Rom.6,23). Această lege 
e numită de Einstein şi „legea primordială a tutu- 
ror ştiinţelor“. În acest sens, Sir Arthur Eddington 
afirma: „Dacă teoria voastră este împotriva celei 
de-a doua legi a termodinamicii, nu pot să vă dau 
nici o speranță, nu mai este nimic de făcut pentru 
ea...“ (The Nature of the Physical World). Ei bine, 
teoria evoluționismului este împotriva acestei 
legi a entropiei (nu poate exista evoluție într-un 
univers entropic), dar şi împotriva Genezei bibli- 
ce şi totuşi este predată în şcoli! Legea entropiei 
guvernează întreaga noastră existență şi prezice 
moartea termică a universului - sfârşitul lumii 
materiale. O consecință a legii entropiei este şi că 
nu poate exista un perpetuum mobile, nu poate 
exista nimic veşnic. 

Există şi un corespondent spiritual al acestei 
legi. I-am putea spune „legea entropiei spirituale“ 
dar ea are deja un nume: taina fărădelegii 
(2Tes.2,7), a păcatului. Ea ne aduce moartea su- 
fletului („din pricina înmulțirii fărădelegii, iubi- 
rea multora se va răci“ - Mt.24,12), tot un fel de 
moarte „termică“, dar spirituală, în focul veşnic al 
gheenei. Globalizarea societății (democratiza- 
rea=egalizarea, omogenizarea, uniformizarea, 
atomizarea ei) nu înseamnă altceva decât reali- 
zarea unei dezordini sau entropii sociale şi spiri- 





58 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 








tuale maxime (anarhie), a unui echilibru pe care 
antihriştii îl vor numi pace, dar care este de fapt 
moarte socială şi spirituală. Căci, încet-încet, prin 
democratizarea societăţii, sunt „omorâte“ religi- 
ile, naţiunile, familia, învățământul, proprietatea 
şi orice asociere între oameni (spunea un sfânt 
părinte că „sfârşitul lumii va veni când nu va mai 
fi cărare de la om la om“). Zeii moderni, antihriş- 
tii, masonii au dat o nouă exprimare motto-ului 
(şi motorului!) lor „Dezbină şi stăpâneşte“, care a 
devenit „Prin haos, la o nouă ordine“ (o nouă 
ordine mondială), sau, altfel spus „Prin anarhie, 
la un nou totalitarism“. În anarhie nu este niciun 
guvern la conducere (anarhia este specifică re- 
voluţiilor, momentelor critice). Ea nu poate dura 
mult, căci foarte repede se vor impune cei mai 
puternici. De la haos (anarhie) la o nouă ordine 
(totalitarism) se trece într-o clipă. Astfel că anar- 
hiştii, deşi sunt aparent duşmanii totalitarismu- 
lui, ei sunt de fapt un instrument al totalitarismu- 
lui, sunt manipulaţi. De aceea îi vedeţi manifes- 
tându-se, pentru că ei trebuie să fie pregătiți tot 
timpul pentru momentul critic al trecerii la o 
nouă ordine mondială. La televizor vedeţi doar o 


mână de anarhiști care demonstrează, dar, în 
momentul culminant, nu atât ei (pentru că sunt 
prea puţini), cât alții în numele lor (precum mine- 
rii la noi) vor demonstra în număr de sute de mii, 
manipulați fiind. 

Astăzi, aceşti zei moderni (masoni), din 
secreți au devenit discreți, din conspirativi au 
devenit conspirativi pe față! Mâine ei vor deveni 
indiscreţi (big brotheri) şi doar Domnul ne va 
salva de ei, la a doua Sa venire. 

Doar viaţa, chiar şi cea biologică, trecătoare, 
se opune acestei legi a morții, dar şi aceasta nu- 
mai până când stricăciunea şi moartea o va răpu- 
ne. Şi doar Mântuitorul, „cu moarte pe moarte 
călcând“, ne-a adus din nou viața veşnică şi raiul. 
Învierea Sa este începutul învierii noastre, înce- 
putul „izbăvirii din robia stricăciunii“ (Rom. 
8,21). Facerea lumii din nimic (din nimic exterior, 
ci doar din iubire) şi apoi re-Facerea ei la a doua 
venire a Domnului („un cer nou şi un pământ 
nou“ când „moartea nu va mai fi“ - Ap.21,1-4) 
anulează legea entropiei şi a morţii. Abia atunci 
va fi cu adevărat pace, căci va domni Hristos. (va 
urma) 





anul VI e nr. 70 


59 


DECANTĂRI 








Negoţul cu Biblia « 


Cristian Curte 





Reacţii ale criticilor 
și actorilor 


Dacă filmul a fost bine primit în rândul pu- 
blicului, nu acelaşi lucru poate fi spus despre critici. 

La Festivalul de la Cannes, scena de maximă 
importanță din film, unde Robert Langdon îi 
dezvăluie lui Sophie Neveau că este descendenta 
lui Hristos, a fost întâmpinată cu hohote de râs. 
Filmul s-a încheiat cu fluierături în loc de aplauze. 

„Fraza menită să fie cheia filmului a fost 
primită cu râsete sau mai degrabă cu şicane. Asta 
spune totul“, remarca Gerson Da Cunha, critic de 
la „Times of India“. Variety a fost şi mai dur pos- 


tând pe site-ul său: „Urmărind toată vorbăria de 
explicaţii şi speculaţii despre simboluri, coduri, 
culte secrete, istorie religioasă şi mesaje ascunse 
în artă, îţi vine greu să crezi că, dacă romanul n-ar 
fi existat, un asemenea scenariu ar fi fost băgat în 
seamă de vreun studio de la Hollywood.“ 

Site-ul Rotten Tomatoes, din 199 de cronici 
are doar 47 pozitive vis-â vis de film. 

The Hollywood Reporters a fost mai degrabă 
neutru în aprecieri: „Pentru cei care urăsc best: 
seller-ul lui Dan Brown, mult-aşteptata ecrani- 
zare îi expune toate defectele şi logica de coşmar. 
Pentru cei care iubesc intensitatea cărții, care te 
face să dai pagină după pagină, filmul amplifică 
amestecul obraznic între acţiune, fapte istorice şi 
invenţii. Cu alte cuvinte, pentru spectatorii 





600 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





Codului lui Da Vinci, ceea ce vezi depinde de ceea 
ce crezi. La fel ca în religie, într-un fel“. 

Criticii au spus foarte puţin, cum era şi firesc 
de altminteri, despre confuziile pe care filmul le 
ridică din punct de vedere istoric. Actorii însă, au 
fost nevoiţi să răspundă celor care boicotaseră, 
într-un fel sau altul, producţia. Între ei reacţia cea 
mai tranşantă aparține lui Tom Hanks (creştin 
ortodox în urma căsătoriei, sic!), interpretul lui 
Robert Langdon, unul dintre eroii principali ai 
romanului : 

„Tradiția mea şi a soţiei mele sugerează că 
ne-au fost spălate păcatele, nu creierele“. Sir lan 
Mc Kellen (Sir Leigh Teabing - „Codul lui Da Vin- 
ci, Gandalf - „Stăpânul Inelelor) a declarat referi- 
tor la roman: 

„Pe când citeam cartea, am crezut-o în între- 
gime. Inteligent, Dan Brown mi-a răsucit mintea 
într-un mod convingător. Dar după ce am pus-o 
jos m-am gândit: Ce risipă de ... potenţial non- 
sens!“l 

Referitor la boicotarea filmului şi la o notă 
explicativă potrivit căreia acesta este o ficțiune, 
tot Ian Mc Kellen declara pe 17 mai 2006 într-un 
interviu realizat la „The Today Show“ cu direc- 
torul de producţie Matt Lauer: „Deseori m-am 
gândit că Biblia ar trebui să aibă de asemenea o 
astfel de notă explicativă la început: Aceasta este 
o ficțiune. Vreau să spun, să mergi pe apă? Cere 
un act de credință. Şi eu am credință în acest film, 
nu că e adevărat, nu că e real, dar că este o 
poveste bună. Şi cred că publicul este suficient de 
inteligent să separe realitatea de ficțiune şi să dis- 
cute după ce a văzut filmul“. 


Criptexul lui Dan Brown 


Toate afirmaţiile de genul celei anterioare 
pot fi foarte convingătoare. Şi nu se poate spune 
că, mai ales după apariţia filmului, nu s-a făcut 
risipă de ele. Separarea realităţii de ficțiune, bu- 
nul simţ al publicului, inteligența şi discernămân- 
tul său, sunt argumentele care, pentru o ureche 
exersată, sună teribil de fals într-o orchestră ce nu 
îşi propune nicidecum îmbunătățirea condiției 


intelectuale a spectatorului, ci, finalmente, profi- 
tul. Ori, în fața acestuia, ce rost are să pari preocu- 
pat că spectatorul e sau nu în măsură să dis- 
cearnă între adevăr şi ficțiune, de vreme ce 
respectivul act nu schimbă cu nimic soarta 
încasărilor? Dan Brown a aşezat în preambulul 
romanului o notă prin care afirma că „toate 
operele de artă, obiectivele arhitecturale, docu- 
mentele şi ritualurile secrete menţionate în 
această carte sunt reale“ 2 Tot în debutul cărții se 
specifică şi faptul că „Stăreţia Sionului“ este reală 
şi că Opus Dei este o organizaţie care „a stârnit de 
curând controverse ca urmare a relatărilor 
despre utilizarea unor tehnici de coerciție şi 
spălare a creierelor“. 

Afirmaţii în genul celor făcute în debutul 
romanului au fost făcute de Dan Brown şi în 
cadrul unui interviu acordat NBC: 

Dan Brown: „Codul lui Da Vinci este un 
roman, deci o operă de ficțiune. Dar dacă perso- 
najele şi acțiunile lor sunt evident imaginare, 
operele de artă, arhitectura, documentele şi ritu- 
alurile descrise în roman există. Aceste elemente 
reale (subl. mea) sunt interpretate şi dezbătute 
de personaje de ficţiune. 

Reporter: „Dar nu se afirmă în roman că 
fiecare cuvânt scris este o certitudine din punct 
de vedere istoric?“ 

Dan Brown: „Cei care citesc paginile de 
fapte vor descoperi că toate documentele, ritu- 
alurile, organizaţiile, operele de artă şi arhitec- 
tură care apar în roman există. Dar acolo nu se 
spune nimic despre teoriile susținute de perso- 
naje. Interpretarea acestor idei este lăsată pe sea- 
ma cititorilor. Mulţi istorici consideră, aşa cum o 
fac şi eu, că înainte de a verifica adevărul istoric 
ar fi mai bine să ne punem întrebarea: cât de 
corectă şi de exactă este istoria“. Sigur că ultima 
afirmaţie se poate foarte bine aplica şi variantei 
istorice propuse de „Cod“. Dacă tot contrazice ro- 
mancierul istoria învățată la şcoală, de ce să nu 
ne gândim că poate, ce am învățat la şcoală e ade- 
vărat? 

Înainte de a discuta despre adevăr şi falsi- 
tate în „Codul lui Da Vinci“ ar fi poate util un rezu- 


! http;//film.guardian.co.uk/cannes2006/story/0,,1777404,00.html. 
2 Dan Brown, „Codul lui Da Vinci“, Editura Rao, Bucureşti 2004, pg. 9. 





anul VI e nr. 70 


61 


ROST 


DECANTĂRI 





mat al principalelor teme din roman care au stâr- 
nit controverse. 

În primul rând e vorba, desigur, de faptul că 
lisus Hristos nu a fost celibatar, ci a fost căsătorit 
cu Maria Magdalena şi ar fi avut şi un copil, care 
s-a născut după răstignire. 

În al doilea rând, Hristos nu a fost Dumne- 
zeu, ci un simplu om care a murit pe cruce pentru 
învățătura sa. El nu a dorit să întemeieze creşti- 
nismul în forma sa actuală şi nici nu a dorit ca 
apostolii să fie conduşi de Petru, ci de Maria Mag- 
dalena, soția sa. Aceste realități apar conservate 
în evangheliile gnostice, care sunt singurele evan- 
ghelii autentice. 

Evangheliile canonice au fost scrise la co- 
manda împăratului Constantin cel Mare, care a 
distrus evangheliile gnostice şi a comandat un 
corpus al Noului Testament în care lisus apare ca 
Dumnezeu. Până la Constantin, Hristos era soco- 
tit un simplu profet, iar adevăratele evanghelii 
(cele gnostice) dezvăluiau acest lucru. Reforma 
imperială a avut, evident, un scop politic, care a 
mai realizat o schimbare importantă: lisus a dorit 
o religie în care femeia să joace rolul central (de 
aceea a investit-o pe Maria Magdalena ca princi- 
pal apostol) iar reforma lui Constantin a alungat 
de fapt femeia din religie şi societate, instaurând 
patriarhatul. 

Pe lângă evangheliile gnostice, aceste adevă- 
ruri sunt în posesia unei societăți secrete, „Stăre- 
ţia Sionului“, care a fost înființată în anul 1099 
pentru a-i proteja pe descendenții lui lisus. La 
conducerea societăţii s-au numărat şi genii pre- 
cum: Isaac Newton, Boticelli, Victor Hugo şi Leo- 
nardo Da Vinci. Ultimul a ascuns dovezi despre 
adevărul deţinut de „Stăreţie“ în operele sale de 
artă şi mai cu seamă în „Cina cea de taină“, unde 
în locul Sfântului Apostol Ioan a pictat-o pe Maria 
Magdalena. Aceeaşi pictură dezvăluie un alt ade- 
văr şocant, anume că Sfântul Graal nu este poti- 
rul de la Cina cea de Taină, ci... Maria Magdalena 
(idee pe care, împreună cu cea a existenței Stăre- 
ției Sionului, Dan Brown a preluat-o de la autorii 
cărții „Sânge Sfânt, Sânge Regal“, Richard Leigh, 
Henry Lincoln şi Michael Baigent; preluarea i-a 
adus o acuzaţie de plagiat de care a fost în cele din 
urmă achitat). 


Acum, dacă avalanşei de date de mai sus, îi 
adăugăm afirmaţia lui Dan Brown cum că „toate 
documentele, ritualurile, organizaţiile, operele 
de artă care apar în roman există (...), aceste ele- 
mente sunt reale“, e evident că nu putem nega 
adevărul „Stăreţiei Sionului“. Dar dacă e ade- 
vărat acest lucru, e adevărat şi faptul că ea îi pro- 
tejează pe decendenții lui lisus. Atunci e adevărat 
şi faptul că, înainte de răstignire, Hristos a încre- 
dințat toată conducerea bisericii Mariei Magdale- 
na, aşa cum arată... evangheliile gnostice. Dar 
dacă toate acestea sunt adevărate, fapte reale din 
punct de vedere istoric, atunci ce mai e ficţiune în 
carte? Personajele şi acțiunea? Aici este punctul 
nevralgic al romanului. Se prezintă ca o ficţiune 
care îmbracă istoria reală. Se afirmă că orice citi- 
tor, evident inteligent şi de bun simţ, va reuşi 
uşor să separe adevărul de fantezie. Lucrul acesta 
devine însă foarte dificil dacă e să dai crezare afir- 
maţiilor lui Dan Brown din interviuri sau să cre- 
ditezi ca adevărate notele de la începutul roman- 
ului privind realitatea organizaţiilor, operelor de 
artă, obiectivelor arhitecturale, documentelor şi 
ritualurilor secrete. Dacă este aşa, ce a vrut oare 
Dan Brown? O „facțiune“, aşa cum au caracterizat 
opera sa criticii „Codului“? 


Facţiune = Fapte + ficţiune 


Dat fiind faptul că prezentul eseu este adre- 
sat unor cunoscători nu e nevoie de prea multe 
comentarii pentru a demonstra falsitatea unor 
afirmaţii „istorice“ care apar în roman. Pentru un 
public avizat teologic nu e greu să separe ade- 
vărul de ficţiune. Dar nu un astfel de public a 
adus în conturile lui Dan Brown 350 de milioane 
de dolari. Totuşi e interesantă, chiar şi pentru 
publicul avizat, modalitatea prin care scriitorul 
prezintă falsul istoric drept adevăr susținut de 
documente. Iată câteva exemple. 


Constantin și rescrierea 
Noului Testament 


Figura controversată a împăratului Constan- 
tin e punctul de plecare pentru lansarea unui atac 
la adresa bisericii catolice. Asta pentru că primul 





62 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





primul împărat creştin a fost „un necredincios 
toată viața lui şi a fost botezat pe patul de moarte, 
când era prea slabit ca să mai protesteze. Pe vre- 
mea lui, religia oficială a în Roma era venerarea 
Soarelui - Sol Invictus, adică Soarele Invincibil - 
şi Constantin era marele ei preot. Din nefericire 
pentru el, capitala imperiului căzuse pradă unor 
tulburări religioase din ce în ce mai accentuate. 
La trei secole după crucificarea lui lisus, numărul 
celor care credeau în el crescuse exponențial. 
Între creştini şi păgâni izbucneau conflicte care, 
cu timpul, au căpătat proporții atât de mari, încât 
amenințau să ducă la scindarea Romei. Constan- 
tin a decis că trebuia făcut ceva pentru a calma 
spiritele. În anul 325 d.Hr., a hotârât unificarea 
Romei sub o singură religie: creştinismul. (...) 





a = pe 
7] A UB 













———— 
gin 18.05 ă 
PPCD LL 








Constantin era un abil om de afaceri. Şi-a dat 
seama că religia creştină este în plină dezvoltare 
şi nu a făcut altceva decât să parieze pe cartea 
câştigătoare. (...) Îmbinând simbolurile, datele şi 
ritualurile păgâne cu tradiţia creştină proaspăt 
formată, a pus bazele unei religii hibride, accep- 
tabilă pentru ambele părți implicate.“3 Afirmația 
îi aparţine în roman lui Sir Leigh Teabing, erudit 
savant britanic, istoric de profesie, pasionat de 
cautarea Graalului. Am utilizat un citat atât de 
amplu pentru că el cuprinde exemplar modali- 
tatea în care ficțiunea se îmbină cu adevărul 


3 Dan Brown, op. cit., pg. 248. 
4 Dan Brown, op. cit., pg, 248. 


istoric în „Cod“. Astfel controversata convertire 
constantiniană este pusă în legatură cu un con- 
flict care ameninţa să-i divizeze imperiul. Că s-a 
folosit Constantin sau nu de creştinism e foarte 
greu de argumentat, dar e util să te foloseşti de 
prezentarea unui fapt istoric (edictul de Ia Milan) 
ca să introduci falsificarea: Constantin - creator al 
unei religii sincretiste sintetizată deliberat în la- 
boratoarele imperiale. Ridicol dar util naraţiunii. 
Urmează argumentul „ştiinţific“ în sprijinul 
pretinsului sincretism, formulat în carte de 
Robert Langdon, al doilea savant erudit din 
roman, care demonstrează că: „Vestigiile religiei 
păgâne în simbolistica creştină sunt irefutabile. 
Discul solar al egiptenilor a devenit aureola 
sfinților creştini. Pictogramele ce o reprezentau 
pe Zeița Isis alăptându-l pe Horus, fiul ei con- 
ceput miraculos, au fost preluate în imagistica 
Fecioarei Maria cu Pruncul lisus în braţe. Şi efec- 
tiv toate elementele ritualurilor catolice - mitra, 
altarul, doxologia şi împărtăşania - adică 
hrănirea cu trupul Domnului - provin din religi- 
ile păgâne anterioare“.+ Cu acest tur de forță 
devine evident pentru cititorul care crezuse în 
afirmaţia dintru început, potrivit căreia 
„obiectele de artă şi documentele din carte sunt 
reale“, că şi afirmaţiile de mai sus sunt reale 
întrucât au în spate dovezi concrete: artefacte şi 
documente. Atunci se impune ca adevărată şi 
următoarea deducție a celor doi savanţi care îi 
explică neştiutoarei Sophie Neveau că: „Pe fondul 
acestei fuzionări a religiilor, Constantin a simțit 
nevoia Să întărească noua tradiţie creştină şi a 
organizat o celebră adunare ecumenică pe care o 
cunoaştem sub numele de Sinodul de la Niceea. 
(...) La această întrunire participanţii au dezbătut 
şi au votat (...) caracterul divin al lui lisus. (...) 
Până atunci lisus fusese considerat de adepții săi 
un profet, un muritor... un om extraordinar, însă 
doar un om. (...) Constantin l-a transformat într-o 
divinitate ce transcende omenescul, o entitate a 
cărei putere este mai presus de orice punct. Pe 
lângă faptul că astfel erau zădărnicite de la bun 
început orice viitoare atacuri păgâne la adresa 
creştinismului, acum adepții lui Hristos nu mai 





anul VI e nr. 70 


63 


ROST 


DECANTĂRI 





puteau fi mântuiți decât prin intermediul unicu- 
lui intercesor sacru - Biserica Romano-Catolică. 
(...) Fiindcă această schimbare de statut a avut loc 
la aproape patru secole după moartea lui Iisus, 
Constantin a fost nevoit să facă, de asemenea, 
ceva în privința miilor de documente anterioare 
ce relatau viaţa lui de om muritor. Şi împăratul 
ştia că are nevoie de o lovitură de maestru pentru 
a rescrie istoria. Aşa a apărut cel mai interesant 
moment în istoria creştinismului. Constantin a 
comandat şi a finanțat scrierea unei noi Biblii, 
din care a eliminat acele evanghelii ce aminteau 
de caracterul lui uman şi le-a îmbogăţit pe cele- 
lalte, care îi accentuau caracterul divin. Astfel, 
primele evanghelii au fost interzise, adunate de 
pretutindeni şi arse.“ În două pagini Dan Brown 
desfiinţează practic evangheliile canonice. În lun- 
gul expozeu al savantului Leigh Teabing nu apare 
nici un cuvânt referitor la începuturile pre- 
niceene ale constituirii canonului nou testamen- 
tar. Cititorul neavizat va fi frapat şi de logica 
transformării lui lisus care a „devenit“ divin, 
Constantin transformându-l într-o entitate „ce 
transcende omenescul (astfel încât, n.n.) acum 
adepții lui Hristos nu mai puteau fi mântuiţi 
decât prin intermediul unicului intercesor sacru 
- Biserica Romano - Catolică. (... ) Miza nu era 
alta decât puterea.“ € 

În doar patru pagini Dan Brown se foloseşte 
de realități istorice precum: Edictul de la Milan, 
botezul lui Constantin pe patul de moarte, credin- 
ţa sa în Sol Invictus, Sinodul 1 Ecumenic, disputa 
ariană, pentru a introduce propriile falsificări: 
actuala religie creştină e fabricată de Constantin, 
acesta a sintetizat-o din creştinism şi păgânism 
pentru că imperiul era divizat de luptele(!) dintre 
creştini şi păgâni, tot Constantin la „făcut“ pe 
lisus - Dumnezeu, în sinodul de la Niceea, pentru 
că înainte de acesta el nu fusese privit decât ca un 
remarcabil profet iar evangheliile (în număr de 
80!) ÎL prezentau ca atare. Întrucât miza este 


5 Ibidem, pg. 248. 
6 Ibidem, pg. 249-251. 
7 Ibidem, pg. 250 


anticlericală are toate şansele să prindă la public, 
venind ca o mănuşă peste mentalitatea contem- 
porană. Aceeaşi mentalitate care va îmbrăţișa, 
bucuroasă, varianta Dan Brown a interpretării 
fenomenului gnostic. 


Gnosticism și evanghelii 
feministe 


Tot amalgamul de falsuri şi adevăruri isto- 
rice, legate de epoca lui Constantin, pregăteşte de 
fapt intrarea în scenă a episodului cheie pentru 
roman: adevărul cu privire la căsătoria lui lisus 
cu Maria Magdalena. Pentru că ştim deja că împă- 
ratul Constantin a adunat de pretutindeni pri- 
mele evanghelii şi le-a ars, ne vom bucura să 
aflăm că: „din fericire pentru istorici, unele dintre 
evangheliile pe care Constantin a încercat să le 
distrugă, au reuşit totuşi să supraviețuiască. Prin 
anul 1950 au fost descoperite Manuscrisele de Ia 
Marea Moartă, ascunse într-o grotă în apropiere 
de Qumran, în Deşertul Iudeii. Să nu uităm, de 
asemenea, Manuscrisele Copte găsite în 1945 la 
Nag Hammadi. Pe lângă faptul că relatează istoria 
reală a Graalului, aceste documente vorbesc de- 
spre viața lui lisus în termeni cât se poate de 
umani. Ele scot la iveală crasele discrepanțe şi 
adăugiri ulterioare, confirmând fără dubiu că 
Biblia modernă a fost alcătuită şi corectată de 
oameni care urmăreau un ţel politic clar - pro- 
movarea caracterului divin al lui lisus Hristos şi 
exploatarea în interes propriu a influenței sale.“& 
Conform lui Dan Brown, Manuscrisele de la Nag 
Hammadi şi cele de la Marea Moartă sunt „cele 
mai vechi documente ale creştinătăţii.“9 

Ca atare, ele cuprind adevăruri pe care 
Noul Testament al lui Constantin nu le 
menţionează. Printre acestea şi pe cel al căsăto- 
riei lui lisus cu Maria Magdalena, idee care, pro- 
babil că a bulversat opinia publică înaintea 
oricăror alte „adevăruri“ vehiculate de „Cod“. 


3 Petru o critică bine structurată asupra acestor aserțiuni ale lui Dan Brown vezi şi: Bart D. Ehrman, „Adevăr şi 
ficţiune în Codul lui Da Vinci, Editura Humanitas,Bucureşti 2005, pg. 25-51. 


9 Dan Brown, op. cit. pg. 251. 





64 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





Fireşte, Dan Brown aduce şi documente 
reale în sprijinul afirmației sale. Iată cum arată, 
în roman, unul dintre cele mai incitante pasaje 
din „Evanghelia lui Filip“, descoperită la Nag 
Hammadi: „şi însoţitoarea Mântuitorului este 
Maria Magdalena. Hristos o iubea mai mult decât 
pe oricare dintre ucenicii Săi şi o săruta adesea pe 
gură.“10 Cum romanul are drept eroi principali 
doi mari savanți, aceştia ne pot explica şi sensul 
original al termenului de „însoţitoare“: 

„Sophie remarcă: 

- Nu pomeneşte deloc despre căsătorie! 

- Au contraire, surâse Teabing arătându-i un 
cuvânt de pe primul rând. Aşa cum ţi-ar spune 
toți cei care au studiat aramaica, termenul însoți- 
toare însemna, pe atunci, tocmai soție. Langdon 
a du ja ORA = RE =] 








7 Pa 


încuviință.“!! În plus, tot ei ne pot arăta cum 
„Evanghelia Mariei Magdalena“ ne dezvăluie ade- 
văratele planuri pe care lisus le-a avut cu biserica 
Sa. „Şi Petru spuse: Chiar a vorbit Mântuitorul cu 
o femeie fără ştiinţa noastră? Acum trebuie să ne 
întoarcem cu toţii şi să ascultăm de ea? O preferă 
oare pe ea în locul nostru? Iar Levi răspunse: 
Petru, totdeauna ai fost aprig. Acum te văd câr- 
cotind împotriva femeii ca împotriva unui 
dușman. Dacă pentru Mântuitor ea a fost vred- 


10 Ibidem, pg. 263. 
1 Ibidem, pg. 263. 
12 Ibidem, pg. 264 
15 Ibidem, pg. 265. 
14 Ibidem, pg. 265 


nică, cine eşti tu să o respingi? Fireşte că 
Mântuitorul o cunoaşte bine. De aceea a iubit-o 
mai mult decât pe noi toţi“? În roman urmează şi 
erminia evangheliei: „În joc era mai mult decât 
simpla afecţiune. În momentul despre care se 
vorbeşte în această evanghelie, lisus bănuiește că 
va fi în curând prins şi răstignit. Drept urmare, o 
povățuieşte pe Maria Magdalena cum să ducă mai 
departe Biserica Sa după ce EI nu va mai fi.“15 
Urmează şi concluzia potrivit căreia: „lisus a fost 
primul feminist din istoria omenirii. El şi-a dorit 
ca viitorul Bisericii Sale să fie încredințat în 
mâinile Mariei Magdalena.“1* Ce e adevărat din 
toată această disertaţie „savantă“ asupra evan- 
gheliilor gnostice? Faptul că ele au fost, într-ade- 
văr, descoperite la Nag Hammadi în 1945 şi, evi- 
dent, faptul că sunt creaţia unor cercuri gnostice. 
În rest... 

Documentele de la Marea Moartă nu sunt 
evanghelii, ci scrieri evreieşti, veterotestamen- 
tare. Ele nu au fost descoperite în 1950, ci în 1947, 
de un tânăr păstor beduin. Atât scrierile de la 
Marea Moartă, cât şi cele de la Nag Hammadi nu 
vorbesc despre Graal. 

Documentele de la Nag Hammadi nu sunt 
cele mai vechi evanghelii creştine, putând fi 
datate cel mai timpuriu în secolul II d.Hr. sau III 
d.Hr.. Cele mai vechi scrieri creştine sunt cele ale 
Sfântului Apostol Pavel, datate în secolul 1 d.Hr., 
scrieri ce fac parte din corpusul noutestamentar 
utilizat actualmente de toate bisericile creştine. 
În plus, cu excepţia „Evangheliei lui Toma“, cele- 
lalte scrieri de la Nag Hammadi cu greu pot fi 
încadrate în categoria evangheliilor.b 

Sărutul Mariei Magdalena pe gură nu e 
nicidecum evident în textul original. Întrucât în 
acel loc manuscrisul este deteriorat, putem citi în 
el doar următoarele: „Tovarăşa lui (gaură în man- 
uscris) Maria Magdalena (gaură în manuscris) 
mai mult decât (gaură în manuscris) discipolii 
(gaură în manuscris) sărute ea (gaură în 


15 „Evangheliile Gnostice“, Editura Herald, Bucureşti 2005, pg. 7. 





anul VI e nr. 70 


65 


DECANTĂRI 








a 







(HAREA FM 


== 


manuscris) pe ea (gaură în manuscris)“16 Iată şi o 
variantă prin care traducătorii ediţiei româneşti 
a „Evangheliilor Gnostice“ au încercat să explici- 
teze locurile goale din manuscrisul deteriorat. 
„Iar însoţitoarea (Mântuitorului este) Maria 
Magdalena. (...a iubit-o) pe ea mai mult decât pe 
(toți) ucenicii. (şi) pe ea, el a sărutat-o (chiar) pe 
(...)"!7 E evidentă discrepanța dintre inter- 
pretarea citată şi „traducerea“ lui Dan Brown. 
Traducătorii ediţiei române nu încearcă să 
suplinească ceea ce Dan Brown, în ingeniozitatea 
sa reuşeşte, aşezând substantivul „gură“, astfel 
încât efectul să fie maxim. Falsul este cu atât mai 
grosolan cu cât tratatele gnostice de la Nag 
Hammadi sunt, potrivit experților, ascetice prin 
natura lor.18 Aşadar introducerea termenului nu 
numai că blochează orice variantă diferită de tra- 
ducere, dar şi confiscă mesajul textului. În plus, 
„însoţitoare“ nu înseamnă în textul original soție. 
15 apud Barth D. Ehrman, op. cit., pg. 205. 

1 „Evangheliile Gnostice“, Ed. Cit., pg. 167. 


| Iu CONS, 
PADARE LE INI) 


Sa- 






maică, termenul „koinonos“ (împrumutat din 
greacă) se traduce prin „tovarăş“, „prieten“, „aso- 
ciat“, dar nicidecum prin soție. 

În ceea ce priveşte ideea că gnosticismul, şi 
indirect şi evangheliile gnostice, au reprezentat 
un curent spiritual care, în opoziţie cu iudaismul 
şi creştinismul (religii ale Tatălui) s-a concretizat 
ca un cult în care femeia avea rolul central, Dan 
Brown nu este original. Înaintea sa, în 1979, 
Elaine Pagels avansa această ipoteză în „The 
Gnostic Gospels“. De atunci însă teoria a fost cri- 
ticată. În primul rând pentru că din analiza 
miturilor gnostice deducea un aspect greu de 
demonstrat, anume că o comunitate gnostică 
era 0 comunitate „feministă“. Extragerea unor 
date sociale din analiza unui mit s-a dovedit ulte- 
rior o practică cu rezultate ambigue.!? Chiar 
Elaine Pagels şi-a revizuit parte din teoriile 


18 Pentru detalii a se vedea şi „Evangheliile Gnostice“, Ed. Cit., pg. 209. 
19 Vezi poziţia lui loan Petru Culianu referitoare la metodă în loan Petru Culianu, „Arborele Gnozei“, Editura 


Nemira, Bucureşti, 1998, pg. 135-137. 





66 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





expuse în lucrarea sa referitoare la evangheliile 
gnostice. În plus, în cazul miturilor gnostice, situ- 
aţia este cu atât mai problematică cu cât Sofia, 
personajul celest în jurul căreia pivotează mitul, 
nu este un personaj care să producă evenimente 
benefice. În marea majoritate a variantelor mitu- 
lui gnostic ea este indirect responsabilă de 
geneza lumii materiale, ca Mamă a Demiurgului 
rău, creatorul direct al lumii materiale. Naşterea 
Demiurgului rău (Ialdabaoth, Adamas, Authades, 
Sabaot) creatorul universului material, este 
rezultatul unui accident datorat fie erosului 
necontrolat al Sofiei, fie unei aventuri a acesteia, 
evenimente în urma cărora ea părăseşte Plero- 
ma.20 Atât într-un caz, cât şi în celălat, Sofia regre- 
tă greşeala ei şi făptura pe care ea a zămislit-o. 
Lumea în care trăim, guvernată şi creată de Ialda- 
baoth, este rea în esența ei, iar figura sa 
funcţionează ca o soluţie logică la existența rău- 
lui. Sofia este indirect responsabilă răului din 
univers. Acesta e generat în urma acțiunilor ei 
care au tulburat Pleroma, guvernată de Demiur- 
gul cel bun (văzut ca Tatăl a Toate, Puterea Supre- 
mă). Valoarea faptelor ei este aşadar antifemi- 
nistă.21 Dan Brown încearcă nu numai Să o trans- 
forme într-o divinitate eminamente pozitivă ci şi 
Să 0 aşeze ca personaj central al unei religii gnos- 
tice care valorizează creaţia, actul sexual (acel 
„hieros gamos“ practicat de membrii „Stareţiei 
Sionului“) lumea ca fiind bună în sine, pentru că 
e epifania Zeiței. Aceasta nu este însă viziunea 
împărtăşită de variatele versiuni ale mitului 
gnostic, care nu au valorizat pozitiv nici creaţia 
nici actul sexual, văzut mai degrabă ca rău în 
sine. Tratatele de la Nag Hammadi nu pot fi înţe- 
lese decât în acest context, orice altă inter- 
pretare a lor fiind o denaturare forțată a sensu- 
lui pe care ele îl dau eliberării şi mântuirii. Zeița 
lui Dan Brown nu este deci Zeița gnosticilor şi 
dacă e să ne gândim la avalanşa de falsuri 
istorice prezentate în roman care au fost pro- 
fitabile pentru autorul îmbogăţit peste noapte, 
am putea spune că ea nu este nici Afrodita, 
patroana iubirii ci mai degrabă Fortuna care a 


fost invocată nu pentru a veghea asupra 
renașterii feminităţii şi a actelor sexuale sacre ci 
pentru a aduce prosperitate şi noroc. 


Societăţi secrete 


Dacă pe tărâm istoric „facțiunea“ lui Dan 
Brown poate fi uşor urmărită, pe tărâmul specu- 
laţiilor pe marginea unor societăți secrete acest 
lucru devine dificil. Totuşi, în ceea ce priveşte 
vestita „Stăreţie a Sionului“, fondată în 1099 pen- 
tru a apăra pe descendenții lui lisus şi ai Mariei 
Magdalena, precum şi documentele care le atestă 
originea divină, se pot face anumite comentarii. 

Astfel, mare parte din dovezile referitoare la 
această societate, dovezi preluate de Dan Brown 
din volumul „Sânge Sfânt, Sfânt Graal“ de Ri- 
chard Leigh, Henry Lincoln şi si Michael Baigent, 
sunt conţinute în aşa numitele „Dosare secrete“, 
descoperite în 1975 la Biblioteca Naţională din 
Paris. Documentele menţionează numele unor 
ilustre personalități ale Evului Mediu, printre 
care şi Isaac Newton sau Leonardo da Vinci, 
indicându-i ca Mari Maeştri ai „Stăreţiei“. Listele 
indicau şi o descendență a urmaşilor lui lisus şi ai 
Mariei Magdalena, incluzându-i pe regii Franţei 
din dinastia Merovingiană, până în zilele noastre. 
Pe listă apărea şi un anume Pierre Plantard, indi- 
vid obscur, condamnat în Franţa în 1953 pentru 
fraudă. În 1993 el a compărut în faţa unui tribu- 
nal într-un proces legat de un scandal politic. În 
cadrul procesului, Plantard a recunoscut sub 
jurământ că a inventat toată structura „Stăreției 
Sionului“. În urma unei percheziţii la domiciliul 
său, au mai fost găsite documente care îl declarau 
pe Plantard... regele de drept al Franţei.22 

Pentru un cititor sceptic, argumentul de mai 
sus este suficient, dar pentru un fan al teoriei con- 
spiraţiilor el poate fi o dovadă în plus a încercării 
lui Pierre Plantard de a oculta adevărul pentru a 
păstra secretele Stăreţiei. Sigur că în fața unor ast- 
fel de supoziţii raţiunea nu poate decât să se pre- 
dea şi să-i lase pe conspiraționişti... să-şi savureze 
speculațiile. (va urma) 


20 Ioan Petru Culianu, „Jocurile minţii“, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pg, 113-137. 


21 Ibidem, pg. 143. 


22 James L. Garlow, Peter Jones, „Codul spart al lui Da Vinci“, Editura Aqua Forte, Cluj Napoca, 2005, pg. 82-83. 





anul VI e nr. 70 


67 


ROST 


DECANTĂRI 





„Zeitgeist“ 
panorama 


Sau 


deşertăciunilor o 


Paul Grigoriu jr. 





Cadrul general 


În ultima vreme, un filmuleţ ce se vrea docu- 
mentar face furori printre internauți. Difuzat cu o 
tenacitate suspectă - ca spam, cu posibilitatea 
vizionării şi descărcării gratuite - „Zeitgeist“, ai 
cărui finanțatori ne rămân până astăzi necu- 
noscuţi, încearcă să ofere o privire asupra lumii 
ce ar rupe vălul ignoranței care a făcut din noi 
subiecte ale manipulării. Filmul are trei părți. 
Prima, cu subtitlul „Cea mai mare poveste spusă 
vreodată“ este un atac direct la adresa creştinis- 
mului. De fapt, la nivel declarativ sunt vizate în 
general ceea ce autorii numesc „religii teiste“ 
(adică ce presupun credinţa în cel puţin o dei- 
tate), dar ţinta principală a presupuselor dezvă- 
luiri e Hristos, atacurile având efecte prin ricoşeu 
şi asupra mozaismului şi, în mai mică măsură, a 
mahomedanismului. 

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, 
„Zeitgeist“ stabileşte destul de clar pentru cine 
are ochi să vadă, cadrul ideologic. Accentul este 
pus pe trăirea lui „aici şi acum“, fără a da atenţie 
trecutului sau viitorului, pe amoralism („nu 
există lucruri bune sau rele în sine“), pe evolu- 
ționism şi o „reconectare cu forțele naturii, cu uni- 
tatea universului“. Nu se neagă o anumită spiritu- 
alitate, deci poziţia nu este una pur atee - deşi 
sunt folosite argumente puse la dispoziţie de dife- 
ritele forme ale ateismului organizat - ci mai de- 
grabă cu accente de panteism, divinizare a naturii 
şi contopire a omului în esența ei impersonală, 
toate având o profundă aversiune faţă de religia 
aşa-zis oficială şi față de instituţiile religioase. 
Toate acestea se identifică cu un curent numit 
new age, pe care, în 1994, Părintele Symeon de la 


Essex îl descria în felul următor: „Nu există o 
mişcare new age, nu există un fondator al ei, dar 
toate aceste mişcări interesate de spiritualităţile 
orientale, de magie, de toate aceste lucruri, 
amestecate cu o răceală a credinţei creştine sunt 
legate un pic de astrologie. Se crede că omenirea 
va intra într-o nouă eră, în care elementele pozi- 
tive din toate religiile lumii vor forma o nouă re- 
ligie, în care capacitățile spirituale ale omului vor 
fi dezvoltate enorm. (...) Din nefericire însă, 
intrând în acest curent, oamenii devin sclavii 
unor spiritualități false. (...) După perioada de 
decădere materialistă, omul se întoarce spre spir- 
itual, fără să-şi dea seama că există multe duhuri 
care nu sunt Duhul Sfânt“. Această spiritualitate 
mixtă este evidentă în „Zeitgeist“, în momentul 
în care Jordan Maxwell, specialist independent în 
astro-teologie, introduce atacul împotriva creşti- 
nismului prin afirmaţia că cei ce cred în Dumne- 
zeul creştin se opun dreptăţii divine şi au nevoie 
„Să cunoască adevărul, pentru că adevărul îi va 
face liberi“. Paradoxal şi ironic, această ultimă 
parte a propoziției nu este altceva decât un citat 
din spusele lui Hristos (Evanghelia după Ioan, 
capitolul VIII, versetul 32). 


Asemănări şi deosebiri, 
simboluri și false simboluri 


Urmează apoi argumentaţia anti-creştină 
propriu zisă. Pornind de la efectele de stand-up 
comedy, cu râsete pe fundal, ironizând o variantă 
simplificată şi ridiculizată a credinţei, se afirmă în 
„Zeitgeist“ că învățătura creştină nu este decât o 
compilație a credințelor mai vechi care ar avea la 
bază o schemă evolutivă astrologică, cu soarele 
în centru şi cele douăsprezece semne zodiacale în 





68 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





jurul lui. Urmează o înşiruire de falsuri groso- 
Iane, care se sprijină pe ideea inculturii publicu- 
lui contemporan şi disponibilitatea de a crede 
orice are o aură de mister. Astfel, sunt prezentate 
mai multe zeități păgâne, aşa-zis solare, despre 
care se spune că ar avea exact aceleaşi caracteris- 
tici ca Hristos: naşterea pe 25 decembrie, dintr-o 
fecioară, activitatea publică începută la 30 de ani 
după un botez, numele divine de „Fiu al lui Dum- 
nezeu“ sau „Lumină a lumii“, moartea şi învierea. 
Privitorul e bombardat cu o serie imensă de nu- 
me de zeități cărora le sunt asociate aceste carac- 
teristici. O simplă privire critică, eventual dublată 
de lectura oricărei istorii a religiilor - de găsit şi 
la un click distanță, pe internet - arată falsitatea 
argumentelor înfăţişate. Horus este fiul lui Isis ŞI 
OSIRIS, iar moartea lui este consecința unei lupte 
şi nu jertfă de bunăvoie, Krishna, avatar al lui 
Vishnu, identificat în alte variante ale hinduismu- 
lui cu ființa supremă însăşi, este al 8-lea fiu al 
prinţesei Devaki şi al lui Vasudeva, născut, după 
calcule care, desigur, nu pot avea pretenţia unei 
prea mari exactități, deoarece în perioadele 


PART II: 
HE MORLD'S A STAGE 


N 
[22] 
H 
Lc: 
[n] 
ki 
La 
Liz] 
Lc 


PART III: 


Ioon:7 MIND i 
BruzNo 


woo:eracuasșeBaȚez "Ann 








apariţiei acestor mituri se foloseau alte calen- 
dare, pe 18 sau 21 iulie 3228 înainte de Hristos, 
Dionisos este fiul lui Zeus şi al prinţesei Semele 
(în alte variante al zeității infernale Persefona). 
Despre alți zei enumerați în lista autorilor filmu- 
lui, cum ar fi Thor, nici nu mai are rost să amin- 
tim, deosebirile fiind evidente. Că există similitu- 
dini între creştinism şi unele credinţe anterioare 
este de netăgăduit. Dar acestea merg până la un 
punct şi se deosebesc în esenţă. Explicaţia pe care 
o dau istoricii religiilor este fondul comun al 
experienței omeneşti, din care, ulterior, s-au des- 
prins diferitele sisteme religioase, iar Sfinţii 
Părinţi vorbesc despre rămăşiţe ale Revelaţiei de 
la începuturi, care s-a deformat, cu timpul din 
pricina păcatului oamenilor, şi le-a fost redată în 
forma corectă întâi prin profeţi, apoi prin însăşi 
venirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumne- 
zeu adevărat din Dumnezeu adevărat. De altfel, 
realizatorii însuşi arată că apologeții creştini, din- 
tre care ei dau exemplul Sfântului Iustin Martirul 
şi Filosoful, au cunoscut aceste asemănări şi s-au 
folosit de ele pentru a-şi transmite mai uşor me- 


ZEITGEIST 


The Movie 








anul VI e nr. 70 


69 


ROST 


DECANTĂRI 





sajul. Concepţia lor era aceeaşi ca cea menționată 
mai Sus, că deformările şi „schimonosirile“ ade- 
vărului sunt rezultatul păcatelor şi al intervenţiei 
nemijlocite a diavolului, căci în creştinism cu- 
noaşterea teoretică nu poate exista decât în de- 
plină armonie cu trăirea în acord cu Dumnezeu. 
Explicaţia din urmă poate fi considerată forțată 
de cei care nu cred, însă cu atât mai mult sunt 
forţate similitudinile cu ciclul planetelor şi cre- 
dințele astrologice derivate din acesta. 

Mai departe, autorii filmului insistă pe sim- 
bolismul noii ere (new age!), care ar însemna 
sfârşitul creştinismului prin ieşirea din era Peşti- 
lor şi intrarea în era Vărsătorului (aquarius). 
Continuă şi aici paralelele imaginare. Se ştie că, la 
începuturile creştinismului, cei care aparțineau 
credinței în Hristos se recunoşteau între ei prin 
desenarea pe pământ a unui peşte. Acesta nu este 
însă nicidecum legat de semnul zodiacal cu 
acelaşi nume. Cum lumea în care s-a răspândit 
creştinismul la început vorbea cu preponderență 
limba greacă, în care peşte este „ichtios“, acesta 
era folosit ca semn de recunoaştere pentru că 
literele sale formează inițialele de la „lisus Hris- 
tos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul“. 

În treacăt sunt atacate şi alte persoane sau 
evenimente biblice, cum ar fi Moise sau Potopul. 
Despre acesta din urmă, autorii filmului arată, 
pentru a demonta istorisirea din Vechiul Testa- 
ment, că se regăseşte în multe alte credințe, cel 
mai la îndemână în Epopeea lui Ghilgameş. Lu- 
crul este atestat demult de istoricii religiilor, însă 
unii dintre ei au ajuns la o concluzie destul de 
diferită de cea din „Zeitgeist“. Dacă un același 
eveniment este descris în mai multe culturi de pe 
pământ, dintre care unele nu s-au aflat niciodată 
în contact, nu este oare un indiciu că acel eveni- 
ment sau măcar ceva în felul lui s-a petrecut cu 
adevărat în timpuri preistorice? 

Logica internă a credinței învaţă că, dacă 
toată istoria omenirii se învârte în jurul eveni- 
mentului central al Întrupării lui Hristos, toate 
întâmplările ei au, pe lângă elementele concrete, 
faptice, şi o încărcătură simbolică. Mai multe per- 
sonaje din trecut sunt prototipuri, simboluri, pre- 
închipuiri ale celor ce au fost după ele sau ale 
celor ce vor fi. Hristos Însuşi îl înfăţişează pe Sfân- 


tul Ilie ca prototip al Sfântului Ioan Botezătorul, 
iar pe proorocul Iona, care a stat trei zile în pân- 
tecele unui monstru marin, ca simbol viu al 
morții şi învierii Fiului lui Dumnezeu. Sesizând 
asemănarea (care, de altfel, se opreşte într-un 
anumit punct) dintre Iosif şi lisus, filmul încearcă 
să facă din ea încă o dovadă a falsității istoriei 
creştine. Însă simbolism există nu numai în 
Scripturi, ci şi în natură, la tot pasul. Ciclul ano- 
timpurilor este simbol pentru ciclul vârstelor 
omului, însă ar fi absurd să susţinem că, din 
această cauză, omul e o invenţie! 


lisus Hristos ca Persoană 
istorică 


În cele din urmă, „Zeitgeist“ merge, deşi 
printr-o altă metodă, pe aceeaşi linie pe care au 
mers, acum un an sau doi, pseudo-dezvăluirile lui 
James Cameron. Regizorul pretindea că ar fi găsit 
mormântul Sfintei Familii, ceea, ce, evident, ar fi 
dărâmat orice învățătură despre Înviere. Oame- 
nii de ştiinţă au demonstrat repede falsul, dar 
acest lucru a fost anunțat discret în presă, în timp 
ce aşa-zisa descoperire a avut parte de o largă 
acoperire media. Văzând că nu pot dărâma prin 
argumente „ştiinţifice“ Învierea lui Hristos, dar 
animați de acelaşi duh, realizatorii „Zeitgeist“ 
încearcă să ne convingă că lisus nici măcar nu a 
existat ca persoană istorică. Deşi istoricii romani 
Tacit şi Suetoniu Îl menţionează în scrierile lor, 
noii contestatari susțin că ei s-ar fi referit la un 
substantiv comun (Hristos, în ebraică Mesia, 
înseamnă uns, consacrat) şi nu la Persoana lui 
lisus. Cu toate acestea, legătura pe care respec- 
tivii o fac între Hristos şi cultul creştin este, după 
părerea noastră, suficientă pentru a înlătura în- 
doielile. Pliniu cel Tânăr, proconsolul Bitiniei, în- 
tr-o scrisoare către împăratul Traian, vorbeşte de- 
spre creştinii care ÎL adorau pe lisus, argument 
suficient pentru a demonta teoria conform căreia 
lisus ca persoană istorică a fost „fabricat“, din 
rațiuni politice, în timpul domniei lui Constantin 
cel Mare. Mai este şi mărturia importantă a 
istoricului evreu Iosif Flaviu. Despre aceasta ni se 
spune în „Zeitgeist“ că oamenii de ştiinţă i-au de- 
monstrat inautenticitatea. Minciuna devine evi- 





70 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





dentă. Mărturia lui Iosif Flaviu din „Antichităţile 
iudaice“ are două părți. Una, la capitolul XX, 9, 1, 
unde aminteşte despre uciderea lui Iacob, „frate 
al lui lisus Hristos“. Aceasta nu a fost contestată 
niciodată de nici un om de ştiinţă! A doua, la capi- 
tolul XVIII, 3, 3, ÎI menţionează pe lisus ca făcător 
de minuni şi învățător al adevărului. Doar în pri- 
vința acesteia există controverse, pentru că Iosif 
Flaviu nu era creştin şi deci este greu de înțeles 
cum ar fi putut susţine aceste lucruri. Deci oame- 











S/, E e af n dna! 
nii de ştiinţă PRESUPUN - nu au demonstrat fără 
putință de tăgadă - că mărturisirea despre 
Hristos ca învăţător al adevărului la Iosif Flaviu 
ar putea fi o adăugire târzie, însă NU PUN LA 
ÎNDOIALĂ mărturiile istoricului despre existența 


lui Iisus Hristos ca persoană istorică. 








Concluzia filmului și concluzia 
noastră 


Concluzia primei părți a filmului este, după 
cum am amintit, că învățătura creştină a fost fabri- 
cată şi oficializată în scopul consolidării puterii 
politice de împăratul Constantin cel Mare. Este 
un argument preluat - paradoxal! - de la secta 
neoprotestantă a adventiştilor, care deşi ÎL măr- 
turisesc pe Hristos, susţin că instituirea duminicii 
ca zi de cult datează din timpul acestui împărat 
roman. Cu toate acestea, încă din primele secole 
creştine ni se păstrează nenumărate scrieri 
creştine, iar miile de martiri ucişi de puterea ro- 
mană în timpul persecuțiilor (dintre care, printre 





cele mai sângeroase, cele ale lui Nero şi Diocle- 
țian) demonstrează clar că învățătura şi credința 
existau cu mult înainte de anul 313, când le-a fost 
acordată libertatea de către Constantin cel Mare. 
Mai mult primul Sinod Ecumenic, ce a avut loc la 
inițiativa acestui împărat în anul 325, la Niceea, 
nu a „inventat“ noua învățătură oficială a Impe- 
riului, ci doar a precizat un punct important al 
credinței în fața apariției unei erezii. Mai departe, 
„Zeitgeist“ ne spune că Vaticanul deţine adevărul, 
dar că se foloseşte în continuare de creştinism, 
pentru a controla societăţile. Lăsând la o parte 
faptul că este ignorată în întregime Ortodoxia, 
deşi aceasta reprezintă, chiar şi din punct de ve- 
dere strict numeric, o importantă parte a creşti- 
nismului, care nu a practicat persecuțiile sau cru- 
ciadele de care e plin catolicismul, filmul nu reu- 
şeşte să explice cum este controlată societatea 
contemporană prin creştinism, atâta timp cât se 
poate observa cu ochiul liber că valorile prin care 
sunt guvernate atât piața cât şi viaţa oamenilor 
sunt complet străine învățăturii creştine despre 
iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. 

Prima parte a filmului „Zeitgeist“ este un 
atac slab argumentat şi incoerent împotriva 
creştinismului, dar cu toate acestea un atac ce se 
bazează pe scenografia prezentării argumente- 
lor, ca într-un spectacol de sunet şi lumini, şi pe 
pretențiile ştiinţifice ale acestora, uşor de înghiţit 
de un public ale cărui singure surse de informare 
sunt reprezentate de televizor şi internet. Oricine 
cercetează atent şi onest va vedea, chiar dacă nu 
este un adept al creştinismului, că argumentele 
filmului sunt bazate strict pe scoateri din context, 
conexiuni forțate şi, mai ales, pe minciuni şi fal- 
suri istorice şi mitologice. Acestea sunt cu atât 
mai periculoase, cu cât scopul lor este dublu, de 
a-i îndepărta pe oameni de învățătura lui Hristos 
şi de a-i face receptivi la un alt fel de spiritualitate, 
„în care omul vrea să devină Dumnezeu prin el 
însuşi. Deci, în realitate (...) o formă de gnosti- 
cism care poate merge până la a lua forme de 
păgânism, ca de exemplu cultul naturii, astrolo- 
gia, magia şi toate formele de spiritualitate orien- 
tală şi credințe“. (Pr. Symeon) Părțile a 2-a şi a 3-a 
ale filmului arată o evoluţie cu atât mai tulbură- 
toare. (va urma) 





anul VI e nr. 70 


7I 


ROST 


DECANTĂRI 





Manifestări ale 
fundamentalismului islamic w 


Antonio Aroneasa 





ecolul al XXI-lea va fi religios sau nu va 

fi deloc“ - acest citat celebru atribuit, 
99 nu fără controverse, lui Andre Malraux, 
a fost şi este privit în continuare ca o profeție care 
vizează destinul omenirii. În ce măsură depinde 
acesta de religiozitatea oamenilor? Este o între- 
bare al cărei răspuns devine complex, pentru că 
orice religie se cere să fie trăită, iar trăirea ei în- 
seamnă manifestarea religioasă într-un spațiu ex- 
terior care în lumea contemporană îi priveşte şi 
pe cei care aparţin altor religii sau sunt areligioşi. 






era 
= 


Lumea în care trăim este extrem de comple- 
xă şi această complexitate are în vedere, pe lângă 
alte sfere de existenţă ale umanității şi existența 
religioasă care are, în pofida „înțelepților acestui 
veac“, care întrevăd că religia va fi depăşită de 
ştiinţele exacte, un cuvânt hotărâtor de adresat 











umanității. Religia nu poate fi ignorată şi nu 
poate fi nicicând inhibată de om pentru că omul 
este, în adâncul său, o făptură religioasă, care are 
nevoie neîncetat de o legătură cu ceva/Cineva 
dincolo de existența limitată a vieţii de zi cu zi. 
„Religie“ — acest cuvânt care în chiar etimologia 
sa arată că omul are nevoie de o legătură care să 
îl susțină dincolo de moarte, o legătură care să 
dea sens acestei vieți scurte, exprimă şi un alt 
adevăr care arată că omul deţine şi o identitate 
spirituală şi că această identitate îl face veşnic, îl 
ajută să biruie moartea, să se apropie de Dumne- 
zeu şi să trăiască cu conştiinţa atotprezenţei divi- 
ne. Atât în vechime cât şi în zilele noastre omul 
religios se caracterizează prin faptul că, pentru el, 
întreaga lume este înveşmântată de iubirea lui 
Dumnezeu, o lume în care împreună cu ceilalți se 
străduieşte pentru a dobândi mântuirea. Dar 
lumea de astăzi, în latura ei spirituală, înseamnă 
diversitate în care trebuie să îmi manifest cre- 
dința lângă celălalt, trebuie să fiu în religia mea 
lângă altul, care poate să nu se împărtăşească 
împreună cu mine din aceeaşi credință, din 
acelaşi adevăr. Şi de aici, de la existența celuilalt, 
războiul interior care trebuie să fie purtat 
împotriva propriilor mele patimi se exterio- 
rizează şi devine război împotriva semenilor. 
Rigoarea spirituală, care îmi cere să fiu exigent cu 
propria mea existență, aspru şi critic față de mine 
pentru a-mi vedea, aşa cum Însuşi Mântuitorul 
îndeamnă, bârna păcatelor din ochiul meu, se 
transformă în luptă oarbă cu semenul meu, în 
violență care nu are ca scop decât impunerea cu 
forţa a unor principii religioase sau morale sau, 
dacă nu, distrugerea celuilalt. Aici se naşte acel 
gen de fundamentalism religios care a îngrozit 
miliarde de oameni și în numele căruia se 
săvârşesc crime oribile într-un secol care ar tre- 
bui să fie marcat de lupta pentru pace şi în care 
banii ar putea fi cheltuiţi pentru eradicarea sără- 
ciei şi nu pentru fabricarea armelor. 





72 


anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 


ROST 





În lumea de azi fundamentalismul religios se 
manifestă cu precădere dintr-o singură direcţie şi 
anume dinspre religia islamică. Chiar dacă funda- 
mentalismul şi terorismul sunt acceptate şi mani- 
festate doar de către o anumită parte a islamului 
şi anume de latura sa radicală, totuşi acestea sunt 
realități care au tulburat şi tulbură în continuare 
într-un mod foarte serios istoria lumii. Cea mai 
curată şi mai logică întrebare este următoarea: de 
ce este posibil aşa ceva şi de ce este posibil în 
islam, în vreme ce alte mari religii - creştinismul, 
budismul, hinduismul etc. - nu cunosc nici pe 
departe astfel de practici? Cine sau ce anume dă 
girul acestor oameni pentru a se manifesta în 
acest mod? Există două izvoare principale din 
care fundamentaliștii şi teroriștii musulmani se 
pot inspira din belşug şi acestea sunt cartea sfân- 
tă a islamului, Coranul şi Profetul Mahomed. 
Înainte de a descoperi aceste surse de inspirație 
pentru crimele teroriștilor asupra atâtor oameni 
nevinovaţi este bine să remarcăm faptul că sunt, 
în acelaşi timp, foarte mulți islamici care con- 
damnă terorismul spunând în mod paradoxal că 
însuşi Coranul îl condamnă. 


Coranul și viaţa lui Mahomed 
— două surse de inspiraţie 


Viaţa şi personalitatea profetului Mahomed 
se pot constitui în adevărate temelii pentru cei 
care recurg la acţiunile teroriste. Profetul însuşi a 
uzat de sabie şi a purtat lupte destule ceea ce face 
ca, în ciuda denumirii sale, noua religie pe care o 
întemeiază să se nască în toiul luptelor, prin văr- 
sare de sânge. Viaţa profetului Mahomed este 
una tumultuoasă. Se naşte în anul 570, iar la 24 
de ani intră în slujba unei văduve bogate, pe 
nume Khadija, cu care se căsătoreşte, chiar dacă 
aceasta este mult mai în vârstă decât el. La 40 de 
ani se retrage pentru prima oară în apropiere de 
Mecca, la poalele muntelui Hira, unde pretinde că 


a avut revelații de la îngerul Gabriel (Djabrail). 
Mahomed însuşi începe să îşi propovăduiască 
învățăturile, la început celor apropiaţi. Pe lângă 
faptul că a fost un comerciant şi un lider religios, 
Profetul a fost şi o personalitate războinică, 
purtând lupte atât împotriva tribului quraişiţilor 
din Mecca, cât şi a evreilor din Medina, unele din- 
tre acestea purtate şi câştigate într-un mod necin- 
stiti. Pe lângă viaţa şi personalitatea profetului 
Mahomed în Coran găsim un număr mare de ver- 
sete în care pur şi simplu musulmanii sunt îndem- 
nați să ucidă pe cei care se împotrivesc lor. 
Pentru a fi lămuriți, iată câteva exemple: „Lupta- 
ți-vă pentru calea lui Dumnezeu împotriva celor 
ce voiesc să se lupte cu voi (...). Omorâți-i oriunde 
îi găsiți şi goniţi-i de acolo, de unde v-au gonit pe 
voi, căci ispita este mai rea decât omorul, însă nu 
luptați împotriva lor lângă templul sfânt doar 
dacă se luptă ei acolo împotriva voastră; omo- 
râţii, căci aceasta este răsplata celor necredin- 
cioși (Sura 2, 186 - 187); „Poate că urâţi tocmai 
ceea ce este bun pentru voi, poate că iubiţi tocmai 
ceea ce este rău pentru voi... . Războiul este greu, 
însă a te abate de la calea lui Dumnezeu şi a te le- 
păda de EI şi de templul său cel sfânt şi a alunga 
poporul său de acolo este păcatul cel mai mare 
înaintea Domnului. Ispita este mai grea decât 
omorul. (...) Cei ce cred şi purced la luptă pentru 
drumul lui Dumnezeu, aceia să nădăjduiască în 
mila lui Dumnezeu“ (Sura 2, 213-215). 

Prin urmare, nu numai că războiul este îngă- 
duit, dar el este o mare datorie a musulmanului, 
pentru că este „calea lui Dumnezeu“, iar războiul 
se înţelege că nu poate fi purtat decât împotriva 
necredincioşilor. De asemenea „expresia 
«războiul vă este orânduit...» (Sura 2, 212) pare 
un testament al Profetului față de o nouă religie şi 
un nou imperiu, care se va clădi pe râuri de 
sânge, care vor umezi pământul din India până în 
Spania şi din Rusia până în Sudul Africii3. 
„Extremismul islamic poate fi de asemenea argu- 


1 În anul 627 d. Hr are loc aşa numita „luptă a tranşeelor, deoarece Mahomed săpase tranşee în jurul cetăţii 
Medina şi le prevăzuse cu ţepuşe. Ori arabii aveau spiritul cavaleresc de luptă cinstită, care implica sabia şi calul 
într-o luptă deschisă“. - Pr. Conf. Dr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporantă, Editura Reîntregirea, Alba- 


Iulia, pag. 66 


2 Coranul - traducere din arabă de Sivestru Octavian Isopescul, editra Cartier, Chişinău, apudPr. Cont Dr. Emil 
Jurcan, Lumea religioasă contemporantă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, pg. 105-106 


3 Pr. Conf. Dr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporantă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, pg. 105-106 





anul VI e nr. 70 


75 


ROST 


DECANTĂRI 





mentat pe un alt verset coranic, care spune: „nu 
încheiați prietenie cu cei ce nu-s de-ai voştri“ 
(Sura III, 114), evident acest loc dând şansa 
comentariului de a putea exclude orice ne-musul- 
man din cercul prietenilor . 

Fanatizarea, care duce până la moarte deli- 
berată pentru cauza islamului, se poate argumen- 
ta pe versetele următoare: „dacă veți fi omorâţi 
pentru drumul lui Dumnezeu sau veți muri, este 
iertarea lui Dumnezeu şi îndurarea lui mai bună 
decât toate averile pe care le-aţi adunat. Căci dacă 
veți muri sau veţi fi omorâţi, vă veți aduna la 
Dumnezeu (Sura III, 151-152). Cu alte cuvinte, 
toți cei morți pentru cauza Coranului vor avea 
bucuria fericirii paradisiace.“+ 

Simpla comparaţie, făcută chiar de un cre- 
dincios simplu, între mesajul coranic şi Evanghe- 
lia Mântuitorului lisus Hristos va evidenția în 
mod clar diferența. Dacă creştinismul, prin Mân- 
tuitorul Iisus Hristos şi prin învățătura Sa, este de 
la începuturile sale o religie a păcii, nu acelaşi 
lucru se poate spune despre „islam“5. Bineînțeles 
şi creştinii, mai ales cei din primele veacuri, dar şi 
creştinii secolului XX în închisorile comuniste, au 
fost fericiţi să sufere şi să moară pentru Hristos, 
dar nu încercând să omoare pe alţii, ci răspun- 
zând cu dragoste acolo unde cei care îi persecu- 
tau îşi manifestau ura faţă de ei. Mântuitorul 
Hristos i-a spus sfântului apostol Petru, în 
Grădina Ghetsimani, atunci când acesta se 
pregătea să-L apere, să pună sabia în teacă pentru 
că aceia care scot sabia de sabie vor şi pieri. 
Aceste cuvine ale Mântuitorului arată clar carac- 
terul irenic al învățăturii creştine şi de aceea 
războaiele „creştine“ purtate cu crucea înainte nu 
îşi pot găsi niciodată vreo justificare în Sfânta 
Scriptură a Noului Testament sau în Persoana 
Mântuitorului Hristos. Pentru creştin, una dintre 
datorii este „facerea de pace“ pe când mesajul 
Coranului este clar: „războiul vă este orânduit“. 


4 1dem, pag, 107 


n 


De aceea încercările unor teologi musulmani de a 
scoate actele teroriste de sub incidența Coranului 
sunt lipsite de temei. Musulmanul care are astfel 
de precepte care îndeamnă la violență şi la crimă, 
aşezate tocmai în cartea sa sfântă, poate oricând 
să „aplice“ la acestea şi să le pună în practică, con- 
siderând aceasta ca fiind o datorie sfântă. De alt- 
fel întreaga istorie a „coexistenței“ dintre creştini 
şi musulmani, începând din secolul VII până în 
zilele noastre, a fost marcată de violențe, întrucât 
islamul a avut în vedere pe plan politic extin- 
derea şi cucerirea de noi teritorii. 

După ce islamul, cu greutate la începuturile 
sale a implementat în conştiinţa arabilor impor- 
tanța apartenenţei la umma, o comunitate bazată 
de data aceasta nu pe identitatea etnică, ci pe cea 
religioasă, făcându-i prin aceasta să renunţe la 
luptele fratricide, şi-a îndreptat atenţia spre teri- 
toriile populate de creştini pentru că acestea tre- 
buia să fie cucerite. „De fapt, nu este vorba de o 
ocupare a teritoriilor, cât mai ales jefuirea țării 
respective. Lumea se împărțea deja în două: în 
«Casa Islamului» (Dar al-lslam) şi «Casa 
Războiului» (Dar al-Harb), care era lumea ghiau- 
rilor. Din momentul în care «oamenii cărții» (ahl 
al-kitab) deveneau supuşi (dhimmi) ei nu mai 
erau prădaţi, fiind consideraţi vasali, dar erau 
obligați să plătească haraciul.“C Datorită învăţă- 
turii conform căreia lumea este împărțită în două 
„case“, musulmanii vor fi convinşi, în mod sigur 
extremiştii, că aceia care se află în „dar-al-harb“ 
se află într-o lume potrivnică, a războiului, o 
lume supusă influențelor diabolice, iar această 
lume trebuie să fie supusă. De aici până la a ge- 
nera curente fundamentaliste într-un islam con- 
temporan şi într-o lume în care balanța a înclinat 
şi continuă să încline, cel puţin pentru un timp, în 
favoarea Occidentului creştin, pasul este foarte 
mic. Cu atât mai mult cu cât bazele sunt deja puse 
prin chiar întemeierea islamului. (va urma) 


„A devenit un loc comun a da ca sens etimologic al lui aslama „a se supune“ şi, prin urmare, a spune că muslim 
înseamnă literalmente „supus“ (lui Dumnezeu). De fapt adevărata etimologie introduce o nuanță importantă: 
radicalul sim are ca înțeles primordial „lipsă de contestare“, de unde sensul bine cunoscut al cuvântului salam, 
„pace“, „mântuire“. - Jean Delumeau - Religiile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pg. 251. În ce măsură 
religia al cărei nume vine de la pace este o religie a păcii, poate fiecare să constate din manifestări. Rămâne în 
acelaşi timp incontestabilă, ca un paradox, contribuția arabilor musulmani la „fertilizarea“ culturii occidentale, 
îndeosebi în domeniul ştiinţelor umaniste. 

6 Pr. Conf. Dr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporantă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, pg. 69 





74 anul VI e nr. 70 


DECANTĂRI 














— 





Surâsul Beatricei 


Paul-Gabriel Sandu 





turi ce par întâmplătoare leagă lumea efe- 

meră a personajelor, trăirile şi gândurile lor, 
de nemurire. O mână fluturată în semn de bun 
rămas, un surâs dăruit celui plecat pentru totdea- 
una sunt cu totul altceva decât simple decoruri 
ale unui sentiment niciodată până la sfârşit expri- 
mat. De fapt, s-ar putea afirma că fiecare personaj 
trăieşte prin gesturile de care se lasă cumva „con- 
fiscat“, operându-se astfel, prin intermediul ges- 
ticii, instituirea unei dimensiuni spațiale şi tem- 
porale calitativ diferite. 

Una dintre observaţiile lui Milan Kundera - 
în stare să îndreptățească singură toate laudele 
aduse scriitorului - surprinde gestul de adio al 
unei femei: făptura ei întreagă se concentrează în 
mişcătoarele falange ale degetelor fluturate uşor 
deasupra capului. Numai că gestul acela nu e alei, 
ci se foloseşte de degetele ei, de întregul ei trup, 


AN 
] n repedea schimbătoare lume a literelor, ges- 


pentru a-şi preschimba virtualitatea în act, aşa 
cum se folosise, de-a lungul veacului, de un şir 
nesfârşit de oameni. Fiecare gest deschide o lume 
atemporală, unde ne este îngăduit, pentru o 
clipă, să ne mutăm: clipa noastră de nemurire. 

Un alt gest - zâmbetul îndepărtatei Beatrice 
- ultimul zâmbet adresat celui de care avea să se 
despartă, fascinează de secole comentatorii Divi- 
nei Comedii, fie ei şi numai „creatori de alegorii“, 
cum îi numeşte Borges, sau critici însemnați. 
Francesco Torraca sau Luigi Pietrobono oferă ex- 
plicaţii pertinente şi clare versurilor 91-93 ale 
Cântului XXXI, însă neajunsul lor constă tocmai 
în acest lucru. 

„Atare mă rugai: şi către mine/ zâmbind 
privi iubita de departe/ şi-apoi din noi în marea 
de lumine“ (Purgatoriul, XXXI, 91-93), scrie poe- 
tul, închizând în cele trei versuri inexprimabila 
tensiune dintre apropierea zâmbetului şi depăr- 
tarea care îi confiscase iubita. Unii dintre comen- 
tatori au văzut în aceste versuri o nestrămutată 





anul VI e nr. 70 


75 


ROST 


DECANTĂRI 





promisiune, o mărturisire a dragostei pe care 
Beatrice o poartă celui pe care îl călăuzise până 
acolo. 

Ortega y Gasset, comentând în ale sale Studii 
despre iubire fascinanta apariţie a Beatricei, 
observă că „din gură şi din pupilă Dante ia doar 
electricitatea mistică a surâsului care salută. 
Acest surâs, [...], este surâsul gotic pe care-l per- 
petuează întunecatele fecioare de piatră din por- 
talurile catedralelor europene.“ (Studii despre 
iubire, Bucureşti, Humanitas, '91, p. 118). Ortega 
y Gasset recunoaşte, aşadar, în surâsul Beatricei 
semnul atemporalităţii, vede în gestul ei şirul 
întreg al fecioarelor - de piatră, de data aceasta — 
care vor fi fost luate în stăpânire de acelaşi gest. 
Astfel trasfigurată, Beatrice trascende individu- 
alul feminin, pentru a ancora în acel „Etern femi- 
nin“ idealizat de Goethe. Se întâmplă ca şi când 
surâsul ar fi miezul iradiant al feminității, flacăra 
mereu schimbătoare, îngheţată, pentru mai 
puţin de o clipă, în făptura idealizată a Beatricei. 
În acest chip „electricitatea mistică“ reţinută de 
Dante ar fi tocmai esența feminității, întruchi- 
pată, pentru îndrăgostit, într-o unică persoană. 

Jorge Luis Borges construieşte interesante 
căi pentru a pătrunde semnificaţia surâsului 
Beatricei, în care surprinde mult mai mult decât o 
nuanță de patetism, de vreme ce îşi propune să 
comenteze „versurile cele mai patetice pe care lit- 
eratura le-a izvodit vreodată.“ (Jorge Luis Borges, 
Eseuri, Iaşi, Polirom, '06, p. 373). Ca un excelent 
plăsmuitor de vise, Borges intuieşte un adevăr 
fermecător: acela că Dante „lipsit pe vecie de 
Beatrice, singur şi, poate, umilit, a plăsmuit scena 
pentru a-şi închipui că este împreună cu ea.“ (Op. 
cit. p. 376). Divina comedie n-ar fi astfel altceva 
decât prilejul unui schimb de priviri şi zâmbete 
fugare pe care făptura iubită le adresează îndră- 
gostitului de la o inaccesibilă înălțime. Iar dacă 
Ortega y Gasset nu ne oprea să ne închipuim că, 
prin medierea surâsului Beatricei, lui Dante îi de- 
venea accesibilă persoana iubită în însăşi ființa 
ei, în atemporalitatea ei, înțelegem însemnătatea 
acestor întâlniri înadins tăinuite în spatele unei 
uluitoare arhitecturi poetice. Poate tocmai din 
acest motiv surâsul de bun rămas al Beatricei, 
care va dispărea, peste puţin timp, în „marea de 


lumine“, este deschis nenumăratelor inter- 
pretări, ca şi când Dante n-ar fi dorit ca semnifi- 
caţia intimă a surâsului din urmă să treacă, altfel 
decât imperceptibil, cititorului; ca şi când, înţe- 
legând acest lucru, cititorul ar fi sporit depăr- 
tarea, ar fi grăbit despărţirea poetului de făptura 
iubită. 

Surâsul Beatricei rămâne enigmatic, şi 
numai „prin ghicitură“ întrevăzut. S-ar putea însă 
ca tocmai de aceea semnificaţia lui să fie încă mai 
profundă decât cea sugerată de Borges; s-ar 
putea ca ființa însăşi a poetului să-şi aibă izvorul 
în acea fantă de lumină, în acea deschizătură a 
buzelor, peste care limba a aşezat metafora zâm- 
betului. Imperceptibila deschidere, acest străluci- 
tor mediu iradiant, ar putea fi condiţia chiar de 





.: =: E Sa 
existență a poetului, ce se va prăbuşi în neant 
deodată cu dispariția surâsului. Gândul meu se 
sprijină, la rându-i, pe câteva versuri, de această 
dată ale unui poet român: „În ochii tăi cu luna mă 
răsfrâng/...şi ai putea, uitând, să ne striveşti în 
gene/ dar chipul ţi-l întorn pe braţul stâng.“ 
(Nichita Stănescu, Poezii, Bucureşti, Minerva, '88, 
„Lună în câmp“, p. 14). 

O vagă clipire din gene ar fi aruncat în nefi- 
inţă întreaga lume a poetului, aşa cum privirea 
ființei iubite menţine universul celui îndrăgostit 
în ființă. Iar dacă aşa stau lucrurile, atunci ar tre- 
bui să ne întrebăm cu toată seriozitatea, dacă nu 
cumva Divina Comedie a fost mai degrabă visul 
Beatricei, aşa cum ar trebui să ne întrebăm, de 
fiecare dată când iubim, dacă nu cumva noi sun- 
tem cei visaţi. 





76 


anul VI e nr. 70 


VIA SACRA 





Nașterea Domnului 


„În nesfârşitul întuneric eu văd Treimea Sfântă, şi în 
Treimea desprinsă din noapte, în mijloc, mă văd pe mine 


însumi în picioare“ (Angelo de Foligno) 





Constantin Mihai 


aşterea Domnului Nostru lisus Hristos 
N arată momentul istoric în care Dumnezeu 

s-a făcut om. Apariţia christică, anunțată 
de Legea Vechiului Testament, este faptul esenţial 
al adevăratei antropologii, ca modalitate de com- 
prehensiune a omului. Cum foarte bine spunea 
Nae Ionescu, „omul fusese creat după chipul şi 





IIS 





asemănarea lui Dumnezeu; dar păcatul originar 
însemna căderea definitivă; izgonirea lui din 
Paradis echivala cu o schimbare de esență, schim- 
bare pe care Mesia cel cu calul alb ar putea să o 
anuleze... numai omenirea lui Hristos a desfăcut 
cercul de fier al acestei vecinice şi întunecate 
robii. Căci Dumnezeu, în cea de-a doua ipostază a 
LUI, a devenit om, s-a purtat printre oameni şi le-a 
trăit viața în forma ei vecinică şi absolută. Hristos 
- noul Adam“ (... Și s-a făcut om). Prin întruparea 
lui Hristos, omul restabileşte legătura cu 
Dumnezeu, ridicându-se la conştiinţa esenței lui 
divine. Mai mult chiar, prin acest fapt fundamen- 
tal, omul este poziţionat deasupra îngerilor, 











anul VI e nr.70 


77 


ROST 


VIA SACRA 





în ierarhia lumii adevărate, el ţinând „scaun de 
judecată pentru îngeri“, potrivit cuvintelor Sfân- 
tului Apostol Pavel. Pe fondul pierderii tradiţiei 
gândirii mistice, omul coboară din ce în ce mai 
mult în lumea lucrurilor, iar îngerul devine un 
ideal de perfecţionare. De altfel, se omite un 
lucru fundamental: într-o cosmologie creştină 
„consecventă“, omul şi îngerul se mişcă pe două 
planuri diferite, îngerul nefiind decât ideal de 
sublimare a lucrurilor, iar omul, treaptă de ajun- 
gere spre Dumnezeu. 

Dacă ne raportăm la simbolul de credință 
niceo-constantinopolitan pe care îl mărturisim, 
dogma naşterii, „nu numai că aşează piatra de 
hotar între două lumi, dar le precizează integral“: 
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mân- 








tuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la 
Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. 
Acest adevăr esenţial învăluie, explică şi îndrep- 
tăţeşte bucuria zilelor de sărbătoare care ne stau 
în față. Logosul s-a făcut om nu este un fapt din 
lumea obişnuită; neînțelegerea şi necredința în 
acest fapt fundamental „nu pledează împotriva 
realității sale, ci dovedeşte numai insensibilitatea 
noastră față de transcendență: am pierdut simţul 
minunii“. O falsificare grosolană a înțelegerii rea- 
lităților, prin reducerea la o explicaţie raţională, 
reprezintă progresul uman actual. Această fante- 
zie, această iluzionare de a cunoaşte totul pe cale 
raţională nu este decât o fundătură. În cele din 





urmă, ființa umană ajunge să constate că nu ştie 
nimic mai mult în „ordinea necesităţii“ decât ştie 
în „ordinea harului şi a minunii“. Refuzul omului 
de a-şi însuşi minunea ţine de incapacitatea 
umană de a o percepe, de „sărăcia de conţinut şi 
avânt metafizic a epocii noastre“. 

Omul are posibilitatea de a se mântui, dar 
pentru ca aceasta să se împlinească, Dumnezeu a 
trebuit să coboare între noi, ca OM, şi să ia asupra 
Lui, Miel al Domnului, păcatele lumii, adică ale 
noastre. De altfel, aici rezidă esența învățăturii 
creştine: un om nu poate mântui pe altul, „mai 
puţin: un om nu poate sta pentru altul. Mântuirea 
este de două ori un act de îndurare de sus: o dată 
că se face prin voia lui Dumnezeu; a doua oară, 
pentru că se face prin intervenţia activă a lui 
Dumnezeu (jertfa Mielului)“. Actul de îndurare 
s-a exercitat prin întruparea Logosului în om. 
Aceasta configurează caracterul esențialmente 
antropologic al creştinismului, impunând o 
asemenea formă de viață religioasă tuturor care 
doresc cu adevărat să afirme preeminența nea- 
mului omenesc. De aceea, nu poate părea para- 
doxală ideea naeionesciană potrivit căreia „Cră- 
ciunul, sărbătoare a întrupării Logosului, ca con- 
diţie a mântuirii - este sărbătoarea singurătăţii 
metafizice a omului, care deschide porțile ceru- 
lut. În acest sens, mărturiseşte chiar Evanghelia, 
prin relevarea faptului că în noaptea Întrupării, 
cerul s-a deschis pentru ca oamenii să se 
împărtăşească la spectacolul îngerilor, cântând 
slavă întru cei de sus. Nu există mântuire sub cer, 
ci numai prin legătura dintre cer şi pământ. Iar 
între cer şi pământ, în drama răscumpărării pri- 
mului păcat, omul stă singur în fața lui Dumne- 
zeu. 

Prin urmare, nu există o altă cale de restau- 
rare a omului în ierarhia cosmică decât cea a creş- 
tinismului, iar „în creştinism nu există alt drum 
decât cel care duce prin staulul minunii din 
Bethleem. Toate celelalte încercări sunt iluzii con- 
struite pe pulbere şi pe cenuşă“. Nu putem decât 
să revenim la solia pe care o ascultăm în aceste 
momente ale Naşterii Domnului: Nașterea Ta, 
Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii 
lumina cunoștinței... şi să nădăjduim în recâşti- 
garea demnităţii umane pierdute. 





78 


anul VI e nr. 70 


VIA SACRA 





Despre Dar și 


Prezenţă 


Ce forță există în obiectul pe care îl oferim, forță care îl determină 
pe cel ce primește să întoarcă darul la rîndul său? (Marcel Mauss) 


Gheorghe Fedorovici 





gătura dintre dar şi prezență. După cum se 

ştie, în limba engleză cuvîntul present în- 
seamnă, ca substantiv, dar iar, ca adjectiv, faptul 
de a fi prezent. Observînd că cei doi termeni au, 
în engleză, o origine comună legată de calitatea 
prezenţei (darul fiind ceea ce este prezentat de o 
persoană altei persoane în anumite împrejurări) 
am încercat să văd în ce măsura relaţia dintre ei 
ar putea avea şi un sens mai adînc. Întrucât darul 
şi prezenţa sînt deopotrivă cauze şi efecte ale săr- 
bătorii şi sărbătoririi în general, am ilustrat 
raportul dintre ele prin invocarea, în încheiere, a 
două sărbători semnificative în chip special: 
Sărbătoarea Naşterii şi cea a Întîmpinării Dom- 
nului. 

Dacă toată această zvîrcolire după cadouri 
care precede Sărbătoarea Naşterii nu pare să mai 
aibă ceva în comun cu evenimentul în sine, a că- 
rui venire ne găseşte deja epuizați, este pentru că 
toată emoția, interesul şi energia ni le-am pus în 
pregătirea din timp a cadourilor devenite, între 
timp, doar obligaţii - un semn indiscutabil că am 
pierdut înțelegerea darului o dată cu cea a sărbă- 
torii. De aceea, scopul meu a fost acela de a amin- 
ti, plecînd de la relaţia dintre dar şi prezență, 
legătura dintre dar şi sărbătoare. Limba este de 
fapt cea care ne aminteşte că darul este în mod 
esenţial legat de o prezenţă, că sărbătoarea cele- 
brează o întâlnire. Întrucât anunţă o prezenţă, da- 
rul este o epifanie. La limită, darul absolut nu 
poate fi decât prezența absolută. 


AN 
] n textul următor am încercat să subliniez le- 


Eseul de față pleacă de la presupoziţia patris- 
tică a legăturii dintre logos şi Logos; astfel, între- 
gul demers este circumscris mai degrabă la un 
nivel teologic decît la unul filologic. Mai precis, 
din perspectiva teologiei creştine, Întruparea 
Logosului este condiţia de posibilitate a oricărui 
dar. Exerciţiul de față nu ar fi fost mai mult decât 
un caz tipic de pseudoetimologie (folk etymolo- 
2y) şi de speculație forțată dacă validitatea 
demonstraţiei propuse ar putea fi determinată 
exclusiv filologic. Însă atât premisa cât şi concluzia 
acestui eseu sînt strict teologice: de fiecare dată 
cînd un dar este oferit şi pus înainte, această 
„prezentare“ este cu putință doar în virtutea 
Întrupării, faţă de care orice dar există ca semn 
sau anticipare (typos). Limba ne este doar drum 
şi ocol. 


Faptul că limba ne vorbeşte limpede despre 
realități confirmate ulterior de discipline diverse 
are o semnificație aparte, pe care nu voi întârzia 
să o subliniez. Astfel, dimensiunea necomercială 
a darului, determinată de relaţia lui cu prezența, 
a fost demonstrată de cercetarea antropologică a 
lui M. Mauss în Eseu despre dar: darul este funda- 
mentul societăţii primitive, prin intermediul lui 
fiind realizată o reţea de „prestații totale“! coex- 
tensivă cu viața. Deşi are şi o valoare economică, 
valoarea darului nu poate fi stabilită doar în ter- 
meni economici de vreme ce darul poartă identi- 
tatea spirituală a dăruitorului? Este tot meritul 
lui Mauss de a fi arătat că prin intermediul daru- 


1 Marcel Mauss, Eseu despre dar, laşi, Institutul European, 1993, p. 41 şi 54. 


2 Ibidem, p. 51 şi 53. La drept vorbind, în universul credințelor primitive, „spiritele morților şi ale zeilor sînt ade- 
văraţii proprietari ai lucrurilor şi bunurilor din lume.“ Id, p. 61. 





anul VI e nr. 70 


79 


VIA SACRA 








lui se deschide o dimensiune profundă a rea- 
lităţii, o ordine „magică“. Numai că imprecizia cu 
care este definit magicul în afara teologiei s-a re- 
flectat şi asupra felului în care a fost şi este darul 
înțeles. Presupunerea că ordinea religioasă este 
cuprinsă de ordinea magică, că religiosul este 
doar un caz particular al magicului în timp ce 
acesta este înţeles ca fenomen religios originar 
este responsabilă de dezacordurile dintre cerce- 
tătorii moderni în privința naturii libere a schim- 
bului de daruri, a caracterului de reciprocitate pe 
care-l presupune darul, a obligaţiei implicate ori 
a posibilității înstrăinării sale. Teologic vorbind 
însă, diferența dintre magic şi religios este soli- 
dară cu cea dintre mister şi taină.3 O lume lipsită 
de revelaţia unui Dumnezeu personal este o lume 
misterioasă, guvernată de forțe care trebuie con- 
trolate, stăpînite. În ordinea magică, puterea şi 
cunoaşterea sînt valorile supreme. În schimb, 
lumea persoanei este tainică nu pentru că ar fi 
ascunsă ori inaccesibilă, ci pentru că este o lume 
a libertăţii. Persoana nu urmăreşte stăpînirea 
cuiva, ci unirea, co-substanţierea. Valorile supre- 
me în ordinea religioasă (iar dacă o religie nu 
este personalistă, nu mai este deloc o religie, ci 
fie un sistem filozofic, fie un ansamblu de practici 
magice) sînt iubirea, libertatea, smerenia. Este 








d. E 





lumea puterii adevărate, care „se desăvîrşeşte în 
slăbiciune“ (2 Cor. 12, 9). Aceasta este puterea pe 
care ne-o dăruieşte Hristos dar pe care Simon 
Magul a confundat-o cu puterea de tip magic 
(Fapt. 8, 19), ratînd astfel natura ei de dar (Fapt. 
8, 20). De altfel, cât timp darul rămîne la nivelul 
„magic“, el se poate degrada oricînd într-un sim- 
plu obiect de schimb cu valoare economică şi 
socială, se „secularizează“, pierzîndu-şi puterea, 
prestigiul său „misterios“. Lumea modernă a de- 
monstrat dureros de clar că, dacă nu devine o ico- 
nomie a mântuirii, economia darului nu va putea 
evita să se degradeze într-o economie a bunurilor 
de consum. Dar chiar şi atunci cînd omul a pier- 
dut înțelegerea relației dintre dar, prezență şi săr- 
bătoare, gestul de a dărui, oricît de formal şi de 
pragmatic va fi devenit, va continua să vorbească 
despre nevoia lui de prezenţă, adică despre 
vocaţia sa de persoană. 

Dar pentru a putea ajunge la dreapta 
înțelegere a relaţiei dintre dar şi prezenţă, vom 
face mai întîi un ocol necesar. Acest ocol este 
impus de altfel de adevărul evident că oameni de 
limbi diferite pot comunica între ei tocmai pentru 
că, mai întâi, limbile vorbesc între ele. EI este cu 
atît mai mult solicitat de fiecare dată cînd 
urmează o lucrare de „cultură, de refacere, de 


3 Am vorbit mai pe larg despre acest raport dintre mister şi taină în Șapte peceți, Editura Agaton, 2007, pp. 76-78. 





80 


anul VI e nr. 70 


VIA SACRA 


ROST 





protecţie şi pază, de ocrotire şi valorificare“ a 
unor resurse - fie că acestea sînt ale naturii sau, 
în cazul nostru, ale limbii, un astfel de ocol sau de 
împrejmuire este necesară. 

În limba engleză darul este numit gift sau 
present. Ambii termenii par să fi intrat aproxima- 
tiv în aceeaşi perioadă în limbă; dar faptul că gift 
se bucură de o frecvență mai mare în limba 
engleză contemporană este de natură să su- 
gereze că tocmai prezenţa, care este însăşi ade- 
vărul darului (present) şi miza a ceea ce el pune 
în joc, este cea care este ignorată. 

Ca adjectiv, present înseamnă acelaşi lucru 
în engleză ca şi în română, adică prezent ca opus 
lui absent. Ca substantiv, înseamnă cadou, dar. 
Care este însă legătura dintre dar şi prezență? Să 
urmărim prin urmare ceea ce cuvîntul are de 
spus el însuşi. 

În engleză, ne spune OED, present a venit 
din franceza veche: „mettre une chose en present 
a quelquun“ (a pune un lucru în prezența cuiva, 
a prezenta). La rîndul ei, franceza l-a preluat din 
latina medievală, unde praesentare însemna „a 
pune înainte, a înfățişa“.* Ceva devine prezent în 
urma faptului de a fi prezentat. Aceasta înseamnă 
că nu numai lucrurile puteau fi înfăţişate. Latina 
făcea nişte distincţii al căror rost s-a pierdut pen- 
tru noi din clipa în care prezența a încetat să mai 
însemne şi altceva în afară de opoziţia cu faptul 
de a fi absent. Latina avea prin urmare un termen 
pentru prezența omului (praesente; quo prae- 
sente = „în a cărui prezență“) şi altul pentru pre- 
zenţa lucrului (praesenti). Cu alte cuvinte, ceea- 
ce-este-prezent si ceea-ce-este-prezentat, deşi 
diferiți, au din capul locului o rădăcină comună. 

Calitatea celui prezent este aceea de a avea o 
putere: în primul rînd, puterea de a fi prezent. 
Lucrurile însă îşi realizează prezenţa prin partici- 
pare. Astfel, puterea şi prezenţa lucrului sînt deri- 


4 DEX, art. „Ocol“. 


vate atât din puterea şi prezenţa celui care înfăți- 
şează lucrul, cît şi din puterea prezenţei celui 
căruia lucrul îi este înfăţişat. Riguros vorbind, 
lucrurile nu devin niciodată prezente, ci sînt puse 
într-o prezenţă de care depind, astfel că nu pot să 
atingă prezenţa decât în lumina celui care le oferă 
ori a celui care le primeşte. În cazul oamenilor, cel 
care se prezintă solicită prezenţa celuilalt prin 
simpla oferire a prezenței proprii. Prezenţa este o 
categorie proprie persoanei,” singura care poate 
fi prezentă şi care poate prezentifica. 

Cel prezent nu aşteaptă însă ca prezența să-i 
fie solicitată. Prin însuşi actul prezenţei sale, el se 
pune înainte, se înfăţişează, apărînd şi protejind 
(praesum, praesse). Urmează că prezența este 
puterea spontană de a apăra şi proteja printr-o 
neşovăielnică expunere de sine (adică a acestui 
esse care formează rădăcina lui praesentia). De 
aici derivă încă un sens al prezenţei şi al puterii 
ei: cel de protecţie şi asistență, aşa cum îl întîlnim 
în expresia Praesentia Matris Deum. 

Cuvintul mai are încă ceva de spus, lămurin- 
du-ne acum în legătură cu felul acestei asistențe 
proprii prezenţei: este o ex-punere care pre-vede 
(pra-esum, pra-esse). Această pre-vedere nu are 
nimic în comun cu vreo artă divinatorie; ea 
exprimă acea purtare de grijă plină de atenţie im- 
plicită lui providentia. Tocmai pentru că prezen- 
ţa se pre-zintă, ea precede deja şi cuprinde, prin 
propria ei disponibilitate, ex-punerea ulterioară 
a lucrurilor şi ființelor. Numai prezența este 
disponibilă, căci numai ea dispune de sine. A dis- 
pune de sine nu înseamnă nimic altceva decît 
ceea ce cuvîntul spune în mod obişnuit: a se pune 
într-un mod vizibil (adică neîndoielnic) înaintea 
cuiva (praesens). 

Legătura dintre dar şi prezență este expri- 
mată vag atunci cînd, prin ofrandele sale, omul 
dorea să se pună în prezenţa protectoare a zeului:8 


5 Potrivit Oxford English Dictionary, aceasta s-ar fi întîmplat aproximativ în secolul VII. Gift este de proveniență 
germanică, înrudit cu giptdin norvegiana veche şi cu germanul gefan. Este posibil ca preferința pentru gift să 
fie determinată şi de dorinţa de a evita confuzia produsă de faptul că substantivul şi adjectivul lui present au 


forme identice. 


6 Pentru analiza termenilor latini am folosit Lewis and Short, A Latin Dictionary, Oxford, Oxford University Press, 


1998 [18791]. 
7 Am în vedere sensul teologic al persoanei. 
8 M. Mauss, op. cit., pp. 57-58. 





anul VI e nr. 70 


8l 


ROST 


VIA SACRA 























a: Fi dit Li 





în ordina magică, omul nu ştie cine este zeul cu 
adevărat, cum este el şi nici dacă ofrandele sale vor 
fi primite sau nu de acesta. Darul şi prezența 
încep să se identifice de-abia în momentul Naşterii 
lui Hristos, cînd magii caută prezența ui Hristos 
care este deja dăruit oamenilor de către Tatăl. În 
Hristos, Dumnezeu şi omul se oferă necontenit 
unul altuia în spaţiul aceleiaşi prezențe, în virtutea 
aceleiaşi puteri. Cînd spunem, în rugăciunea 
Împărate Ceresc, că Duhul este pretutindeni, măr- 
turisim în fond, o dată cu prezenţa neîntreruptă a 
Duhului, darul Său. lar darul Duhului Sfint este 
darul prezenţei Fiului, singurul care ne poate pune 
în prezenţa generatoare de prezență - dătătoare 
de viaţă - a Tatălui. 

Lucrurile nu se încheie aici, şi de fapt, ele nici 
nu se pot încheia. În esență, fiecare sărbătoare 
reia toată această horă a chemării şi a întilnirii. 
Voi aminti deci, pe lîngă momentul paradigmatic 
al sărbătorii Naşterii, de încă unul, tocmai pentru 
că este atit de iluminator pentru discuţia de față. 
Este vorba de Întîmpinarea Domnului, din 2 fe- 
bruarie. În limba engleză, (sărbătoarea este cele- 
brată la aceeaşi dată în calendarul ortodox şi în 
cel romano-catolic), ea poartă numele de 
Presentation of the Lord: 

„Şi cînd s-au împlinit zilele curățirii lor, după 
Legea lui Moise, L-au adus pe prunc la Ierusalim, 


ca să-L pună înaintea (napiornu) Domnului, 
precum este scris în legea Domnului, că orice înții 
născut de parte bărbătească să fie închinat 
Domnului, şi să dea o jertfă“ (Lc. 2, 22-24). 

Termenul grecesc are toate valorile latinescu- 
lui praesentia arătate pînă acum. Trebuie obser- 
vat că limba română l-a preluat ca atare, folosin- 
du- însă cu exclusivitate în limbajul bisericesc. 
Dar tocmai de aceea cuvântul românesc (parastas) 
a reuşit, spre deosebire de neutrii dar şi cadou, să 
conserve ambivalența proprie darului: în darurile 
de parastas, cei vii şi cei morţi se întîlnesc (sînt 
prezenți) în prezenţa lui Dumnezeu, datorită aces- 
tei prezenţe. Prezenţa lui Dumnezeu creează 
această „înainte“ în interiorul căreia darul poate fi 
depus. Urmează că darul nu este altceva decit 
semn al prezenței şi al setei de prezență. 

Din capul locului, prezența este dar, căci 
prezența nu este prezenţă decât întru cât se oferă. 
Atunci cînd un dar concret apare, acesta nu este 
altceva decît semn al unei prezenţe. Cînd este 
vorba de darul prezenţei absolute, acesta nu 
poate fi altceva decât propria ei Întrupare. Acest 
adevăr simplu este ex-pus (anaphora), arătat şi 
amintit (anamnesis) la fiecare liturghie, 
exprimând cel mai înalt, mai deplin şi mai eficient 
schimb de daruri: „Cuvîntul S-a întrupat pentru 
ca noi să fim îndumnezeiţi“.10 


9De aici şi importanța diferită a cunoaşterii: în creştinism, omul trebuie să-l cunoască pe Dumnezeu pentru a 
deveni viu. În sistemele magice şi în gnosticism, omul trebuie să cunoască divinitatea pentru a rămîne viu. 


10 Sf. Atanasie cel Mare, Despre Întrupare, 54. 





82 


anul VI e nr. 70 


Abonaţi-vă la ROST! 


Avantaje: 

e Primiţi revista acasă 

e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie 
e Plătiți mai puțin cu 25% decât la chioşc 

e Taxele poştale sunt suportate de redacţie 


Vă puteți abona: 

e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi citeț numele, adresa com- 
pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, 

ăsuța Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; 

e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis la 
: Unicredit Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociaţiei ROST, cod fiscal 
! 12495302, după care veți trimite copia chitanței şi o scrisoare în care solicitați abonamentul Ia CP 27, 
Oficiul Poştal 23, Bucureşti. 


Prețul în țară: 

- 18 lei - 6 luni 

- 36 lei - un an 

Prețul în străinătate: 

-50 euro/ an în Europa 

-70 USD/ an pentru celelalte continente 





În acest număr semnează: e Antonio Aroneasa - teolog, publicist 
e loan Cişmileanu - directorul revistei „Porunca iubirii“ e Răzvan 
Codrescu - scriitor, ultima carte publicată: Gâlceava dracului cu lumea. 
Mic tratat de demonologie aplicată (2005) e Cristian Curte - licenţiat în 
Teologie, jurnalist e George Enache - doctor în istorie, conferenţiar uni- 
versitar la Univ. Dunărea de Jos - Galaţi, a publicat: Ortodoxie și putere 
politică în România contemporană (Nemira, Bucureşti, 2005) e Gh. 
Fedorovici - absolvent al Facultăţii de Teologie, traducător, publicist 
e Paul Grigoriu - publicist e Constantin Mihai - doctor în litere la 
Universitatea Michel de Montaigne, Bordeaux 3, ultima carte publicată: 
Descartes. L'Argument ontologique et sa causalite symbolique (Paris, 
LHarmattan 2007) e Viorel Patrichi - jurnalist, ultima carte publicată: 
Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleșiţă 
(2001) e Marcel Petrişor - scriitor, fost deţinut politic, ultima carte publi- 
cată: Trecute vieți de domni, de robi şi de tovarăși (Vremea, Bucureşti, 
2008) e Silviu Man - student e Mircea Platon - doctorand în istorie la 
Columbus University din Ohio - SUA, scriitor, ultima carte publicată: Cine 
ne scrie istoria (Timpul, laşi, 2007) e Petru Emil Raţiu - medic, publicist 
e Paul-Gabriel Sandu - student la Facultatea de Filosofie a Universităţii 
Bucureşti e Isabela Vasiliu-Scraba - eseistă, ultima carte publicată: 
Propedeutica Ia eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului 
(Ed. Star 'Tipp, 2004) e Claudiu Târziu - jurnalist 


. 1— martie 2003, dedicat lui 
Nicu Steindhardt 
Nr. 2 - aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 
. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
. 4-— iunie 2003, dedicat lui 
Mihai Eminescu 
. 5-—iulie 2003, dedicat lui 
Nicolae Paulescu 
Nr. 6 — august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui 
Nae Ionescu 
. 8 — octombrie 2003, dedicat lui 
Valeriu Gafencu 
. 9 — noiembrie 2003, dedicat Părintelui 
Dumitru Stăniloae 
Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 
Vasile Băncilă 
Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui 
Nichifor Crainic 
Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui 
Mircea Vulcănescu 
Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui 
Radu Gyr 
Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia 
Nr. 17 — iulie 2004, dedicat 
lui Ştefan cel Mare — epuizat 
Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 
Ernest Bernea 
Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 
Constantin Noica 
Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 
Părintelui Arsenie Boca — epuizat 
Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 
dedicat Părintelui Constantin Galeriu 
Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 
Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 
Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Constantin Voicescu 
Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga — epuizat 
Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 
Părintelui Arsenie Papacioc — epuizat 
Nr. 29 — iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea 
Nr. 30 — august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu 
Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Liviu Brânzaş 
Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş 
Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat 
Părintelui Iustin Pârvu 
Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma 
Nr. 35 — ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea 
Nr. 36 — februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 
Nr. 37 — martie 2006, dedicat 
Părintelui Teofil Părăian 
Nr. 38 — aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu 
Nr. 39 — mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu 
Nr. 40-41 — iunie-iulie 2006, dedicat lui 
Ion Gavrilă 
Nr. 42-43 — august-septembrie 2006, 
dedicat Părintelui Adrian Făgețeanu 
Nr. 44 — octombrie 2006, dedicat lui 
Gabriel Constantinescu 
Nr. 45 — noiembrie 2006, dedicat lui 
Simion Mehedinţi 
Nr. 46 — decembrie 2006, dedicat 
Părintelui Rafail Noica 
Nr. 47-48 — ianuarie-februarie 2007, 
dedicat Părintelui Benedict Ghiuș 


Nr. 49 — martie 2007, dedicat lui 
Ioan Ianolide — epuizat 


aaa îi 
Juin fi hagi 


5 valuta 
sugar 
s pugizutiib 


părintele Calciu 


ai secolului XX 


Centenarul naşterii unui martir 
CE TONA CITI SCAN) 


Părintele Iustin 


un adevăraţ 
purtător de Hristoy 


Constantin N ica 
pa 


Nr. 50 — aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor 
Nr. 51 — mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiţă 
Nr. 52 — iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu 
Nr. 53-54 — iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa 
Nr. 55 — septembrie 2007, dedicat lui Alexandru Mironescu 
Nr. 56 — octombrie 2007, dedicat Părintelui Sofian Boghiu 
Nr. 57 — noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu 
Nr. 58 — decembrie 2007, dedicat lui 

Demostene Andronescu 
Nr. 59-60 — ianuarie-februarie 2008, dedicat Părintelui 

Ioanichie Bălan 

Nr. 61 — martie 2008, dedicat lui Dan Botta 
Nr. 62 — aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache 
Nr. 63 — mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 
Nr. 64 — iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 
Nr. 65 — iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu 
Nr. 66 — august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 
Nr. 67 — septembrie 2008, dedicat Părintelui 

Chesarie Gheorghescu 
Nr. 68 — octombrie 2008, dedicat Părintelui 

Marcu de la Sihăstria 
Nr. 69 — noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 





Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației 
ROST pot trimite contravaloarea revistei 

(3 lei/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: 

Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 
Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, 
în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru informații sunați 
la tel.: 0740.103.621 


lz 









EISAgAgE 760017