Rost anul VII, nr. 71-72, ianuarie-feb. 2009

ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 








- 





mă 





] 


Gheorghe Stanescu 


() — 


mărtiirisitonul 





Ed 
. 
A şi 














„Paşapoartele 666“, 


Un interviu cu 
în dezbatere poetul suferinţei, Grigore Vieru 
Grupaj colectiv de Stelian Gomboş 
Veghea pietistă şi analfabetă Conservatorism, Liberalism, 
asupra lui Eminescu Socialism 
de Răzvan Codrescu de Alexandru Racu 


an VII e nr. 71-72 e ianuariefebruarie 2009 e 6 lei www.rostonline.org 


Coperta I: Gheorghe Stănescu 


sumar 


EDITORIAL 

O falsă dilemă: guvern moral 

sau eficient? 

de Claudiu Târziu... caen anca eneeeeace eee 3 


MARTORI Al VEACULUI 
Fapte, vorbe, gînduri... 5 


POLITICA, LA DESCUSUT 
Micul pirania în lumea rechinilor 
de Viorel Patrichi.. esa cetei ao 8 


Conservatorism, Liberalism, Socialism 
Interviu realizat de Francesc Strazzari ......l8 


ÎN DEZBATERE 
Avva Iustin: „Este vremea muceniciei“ 
de Arh. Iustin PâVIL. cena eeenaeeeeeeeee 24 


Avva Arsenie: „Prea devreme 
facem zgomot“ 
Interviu realizat de Claudiu Târziu ........... 25 


Avva Adrian: „Nu faceţi pe eroii, 
pe martirii“ 
Interviu realizat de George Crăsnean........27 


O scrisoare de la Athos 
despre actele de identitate cu cipuri 
de Ierom. Ștefan 





Dumnezeu nu are nevoie de cip pentru 
a şti unde sîntem 
de Pr. Savatie Baştovoi........nnn cana 32 


Creştinii români față cu Apocalipsa 


de Alexandru Racu... nenea eeceeeeceaeeee 33 
România - un posibil loc de început al 
pecetluirii apocaliptice 

de Pr. Prof. Dr. Mihai Valică. „n.a 36 
Atenţie la tabloidizarea Ortodoxiei! 

de Claudiu Târziu... 44 
Despre ura creştină 

de Elena Dulgheru.......unuunnnnananaeanneeneneenae 48 
Ierarhia BOR îndeamnă la calm 

ŞI TUgĂCIUDE:..nn asasinate 52 


Reacţii ale Bisericilor Ortodoxe din 
Grecia şi Serbia cu privire la docu- 
mentele electronice...................auuuuee. 53 


REPERE 
Gheorghe Stănescu, 
o conştiinţă exemplară 


de Constantin Mihai... ceeace nea 60 


numărul 71-72 e ianuarie-februarie 2009 


Gheorghe Stănescu - 
Repere biografice................uuuuuea aere 64 


Fratele nostru Gheorghe Stănescu 
Arhim. IUStin PÂTVU. nana 65 


Recurs la onoare 
de Camelia Corban 





Gheorghe Stănescu, mărturisitorul 
de Aspazia Oțel Petrescu... caca 69 


DECANTĂRI 

Conflictul dintre ştiinţă 

şi credință (III) 

de loan CiȘmileanu....... anca aneneeeneceaeeeee 72 


Negoțul cu Biblia (III) 
de Cristian Curte... naeeaeaeeaeaeeneae eee 74 


„Zeitgeist“ sau panorama 
deşertăciunilor (II) 
de Paul Grigoriu JI... ceeunaaeenenaeenenaeneaaaaee 82 


Manifestări ale fundamentalismului 
islamic (II) 
de Antonio Aroneasa.........nn anna 85 


Benito Cereno 
de Paul-Gabriel Sandu... nenea 91 


Triumful discreției 
de Ştefan Muşat. .mmnneneenonanneaneaereeneaeaeea 93 


IN MEMORIAM 

A murit Mihai Rădulescu, istoricul 
detenției româneşti 

de Daniela ŞONtICĂ.......m nn 96 


Arhiereu Efrem 
Enăcescu-Tigheneanul 
de Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu......... 97 


Un an de cînd ne lipseşte 
Părintele Grigore Băbuş 
de Alexandru Racu.......nc nana neneeaneeeaaee 100 


Un interviu cu poetul suferinţei, 
Grigore Vieru 
de Stelian GOMbOș.......m macaroane 101 


CENTENAR NOICA 
A treia cale 
Ge Paul S200U.s scania ata ice ta că da 105 


LA ROST 

Despre pietatea oarbă 

şi analfabetismul isterizat 

de Răzvan COdTESCUL....... nn aaaaeeeeneaaasece 106 





ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociația ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
rostOrostonline.org 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Antonio ARONEASA 

Constantin MIHAI 
Marcel RĂDUT SELIŞTE 


COLABORATORI PE 
Corina BISTRICEANU 
Răzvan CODRESCU 
Emilia CORBU 
Gheorghe FEDOROVICI 
Pr. Arhim. Chesarie 
GHEORGHESCU 
Stelian GOMBOŞ 
Cristi PANTELIMON 
Viorel PATRICHI 
George POPESCU GLOGOVEANU 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRACHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


TIPAR 
Docuprint SRL 
tel.: 0234/588.930 


DIFUZARE 
Supergraph SRL 


ABONAMENTE 
OP 23, CP 27 
Bucureşti 


ISSN 
1583-6312 


www.rostonline.org 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





ROST 





O falsă dilemă: 
suvern moral sau 


eficient? 


Un prieten vechi, om cu vederi de stînga, îmi spune că n-am îndreptățirea 
să mă interesez de politică şi să comentez ce se întîmplă, pentru că n-am 
votat. Că n-aş avea dreptul moral să mă indignez și nici să calific în vreun 
fel manevrele murdare care se petrec în politichia noastră. Cu alte 
cuvinte, amicul afirmă că nu pot ti dezamăgit dacă nu m-am amăgit, şi că 
n-ar trebui să-mi pese, dacă am renunţat pînă şi la cea mai simplă formă 


de implicare: votul. 


Claudiu Târziu 











L-am răspuns că nimic nu-mi interzice să anali- 
zez obiectiv ce se întîmplă. Mă interesează cine şi în 
ce fel conduce ţara mea. Refuzul meu de a vota este 
tot un gest democratic. Numai în dictatură eram 
duşi cu forța Ia vot, deşi ştiam rezultatul dinainte. 
Acum am posibilitatea să protestez prin absență şi 
să nu cauţionez un sistem putred, sau nişte oameni 
corupți pînă în măduva oaselor. În asta constă 
responsabilitatea mea. Pe de altă parte, este drep- 
tul şi datoria mea de cetăţean să văd şi să mărturis- 
esc adevărul, cu speranța că asta va schimba ceva. 

Aşadar, chiar dacă nu sînt partizan şi chiar 
dacă nu mai vreau să aleg între răul mai mic şi 
răul mai mare, am o atitudine civică. Nu aştept 
nimic de Ia nici un politician şi poate că asta mă 
face să judec mai limpede. Faptele bune mă vor 
surprinde şi vor cîntări cum se cuvine în ochii 
mei, iar porcăriile vor însemna doar rutina care 
îmi confirmă justeţea atitudinii, fără să-mi dea 
vreo satisfacție. 


De altfel, nu sînt singurul care gîndeşte aşa. 
Românii încep să se dumirească. Partidul absen- 
teiştilor creşte. Ce se petrece în aceste zile face ca 
procentajul de 60% dintre cetățenii cu drept de 
vot care au lipsit de la urne să urce spre 70- 80%. 
Aud tot mai des: „am greşit că am votat cu PDL, ca 
să nu vină la guvernare PSD, toţi sînt o apă şi-un 
pămînt, nu voi mai vota“. Desigur, politicienilor 
nu le pasă acum de această reacție primejdioasă 
pentru democraţia de la noi. Iar cînd se vor trezi, 
va fi prea tirziu. Fie vor fi măturaţi de la putere, 
pentru lungă vreme, de o formaţiune nouă şi 
credibilă (variantă mai degrabă iluzorie), fie se 
va instala o formă de autoritarism de tip sud- 
american, care ne va afecta pe toți. 

În tot cazul, dacă ar fi pus la cale un plan pen- 
tru a tăia orice interes pentru politică românului 
şi tot nu o puteau nimeri mai bine decit cu alcă- 
tuirea unei monstruoase coaliții: PDL - PSD. 
Guvernul rezultat este unul în care compromisul 
ține loc de competență, cinste, demnitate, 
coerență ideologică, slujire a binelui public etc. 
Asta e impresia generală. Desigur, sînt şi cazuri 
particulare care, dacă nu-mi dau mari speranțe, 
din pricina contextului, măcar îmi stîrnesc simpa- 
tia, aşa cum este cel al lui Toader Paleologu, mini- 
strul Culturii. Omul ştie carte, provine dintr-o 
familie unde politica a fost ridicată la rang de artă 





anul VII e nr. 71-72 





ROST 


EDITORIAL 





şi are un parcurs biografic extrem de promiţător. 
În plus, la cum îl cunosc, cred că va încerca să 
mişte lucrurile pe direcția bună. Doar să şi poată. 
Din păcate, cu trecerea anilor, se înmulțesc 
cunoscuții mei care, ajunşi în posturi ministeri- 
ale, fie n-au făcut faţă, fie n-au fost lăsaţi să mişte 
în front şi s-au conformat situaţiei. Nădăjduiesc 
că Toader nu li se va adăuga acestora. 

Întorcându-mă la înţelegerea negustorească 
PD-L-PSD, mă uluieşte laxismul nostru. După 
câteva zile de comentarii contrariate asupra 
pactului PSD-PDL, lumea a trecut peste această 
nuntă între tatăl ticăloşiei şi mama „anti- 
corupţiei“ tv, ca peste ceva normal. Cu ajutorul 
neprecupeţit al unor analişti băsescieni, care au 
furnizat pretexte, justificări şi tumbe de fum. Doi 
mari vinovați au fost găsiți repede: PNL, cu un 
Tăriceanu încăpăținat, care a condiționat alianța 
cu PDL de obţinerea de către el însuşi a scaunului 
de premier, şi criza economică mondială. Mai tîr- 
ziu, Ilie Sârbu a scăpat porumbelul: parte din PSD 
negocia cu Băsescu alierea cu PDL încă de acum 
doi ani. Mă rog, şi liberalii au împins lucrurile în 
direcția asta prin comportamentul lor. 

Însă, una dintre cele spectaculoase piruete 
retorice menite să explice alianța contra naturii a 
fost făcută de Emil Hurezeanu. „Bine, domnule, 
poate că acest guvern este unul lipsit de orice 
legitimitate şi moralitate, poate că este unul al 
instituționalizării falsului şi a corupției, poate că 
va înseamna întoarcerea României, din punct de 
vedere politic, la începutul anilor “90, dar cît mai 
contează toate astea dacă va pune pe masă pîinea 
necesară românilor, dacă le va da o şcoală mai 
bună şi dacă va asigura liniştea în ţară?“ - a rostit 
cu morgă Emil Hurezeanu, într-o ediţie a emisiu- 
nii „Cap şi Pajură“ de la Realitatea TV. Partenerul 
său de studio, Cristian Tudor Popescu a tăcut 
încurcat o vreme, ştiind că pe timp de gravă criză 
economică mondială - una care se instaleze bini- 
şor şi la noi -, a pune morala mai presus de piine 
ar părea un moft. Totuşi, aici nu e vorba de o ast- 
fel de alegere. PDL, care a fost îndemnat să facă 
guvernul, şi preşedintele Traian Băsescu, artiza- 
nul şi, deci, principalul responsabil al acestei 
guvernări, trebuiau să găsească o soluţie şi 
morală şi eficientă. Nu poți să acuzi, timp de opt 














ani, PSD că este încarnarea răului absolut 
(„Sistemul ticăloşit“), iar apoi să te faci frate cu el, 
sperînd să treci puntea, şi să pretinzi apoi să mai 
fii crezut. Nu poţi să condamni oficial comunis- 
mul, ca regim ilegitim şi criminal, iar apoi să te 
înhăitezi cu partidul în care se înghesuie cei mai 
mulți comunişti, securişti şi neocomuniști, fără 
să-ţi vădeşti ipocrizia. Nu poți să-l ameninţi pe 
Mircea Geoană că o să-i ţii porțile guvernării 
închise, indiferent cât le va „zgîria cu gheruțele“, 
iar apoi să-l rogi să vină la guvernare şi să-l ungi 
al doilea om în stat, fără să-ţi dinamitezi credibili- 
tatea şi autoritatea. Nu poţi să te plingi de soluția 
imorală Dan Voiculescu, să-l blamezi pentru că a 
fost turnător la Securitate, să te lupţi cu el ani în 
şir pe scena publică, iar pe urmă să-l accepţi, ca pe 
o fatalitate, vicepreşedinte al Senatului, fără să te 
faci de rîs iremediabil. 

Revenind la „dilema“ exprimată de Emil 
Hurezeanu, este ca şi cum sărăcia ar justifica 
hoţia, prostituția şi crima. Dacă nu mai avem 
norme morale, devenim animale. O societate nu 
poate exista fără principii, valori şi reguli. 
Altminteri, avem anarhie, barbarie, sîntem o 
adunătură promiscuă şi tragică, menită dispari- 
ției de pe fața pămîntului. Şi încă nu aduc în dis- 
cuţie încărcătura teologică (menajînd astfel 
spiritele „pragmatice“ şi „liber cugetătoare“). 

Pe de altă parte, stau şi mă întreb cînd am 
fost altfel vreodată. În epoca modernă, sigur nu. 
Căci, încă de la fondarea statului nostru am avut, 
vorba carageliană, „o soţietate fără prinţipuri“, 
fără morală şi deci coruptă. 





anul VII e nr. 71-72 


MARTORI Al VEACULUI 








Fapte, vorbe, ginduri 


Părintele Iustin Pârvu 

la 90 de ani 

Pe 10 februarie, părintele Iustin Pârvu, starețul 
Mănăstirii Petru Vodă (Neamţ) a împlinit 90 de 
ani de viață. Piscurile senectuţii îl găsesc tot în 
luptă, căci sfinţia sa se află la originea unei 
ample dezbateri, declanşată la început de an, 
asupra paşapoartelor biometrice. Cei 17 ani de 
închisoare politică, pe care i-a suferit sub comu- 
nişti, ca şi deceniile de călugărie trăite după 
aceea, l-au sfinţit cu adevărat pe prea-bunul 
părinte, dar nu-l scutesc de viclenia vrăjmaşului 
şi de răutăţile oamenilor, care continuă să-l 
rănească. Toate le îndură cu o demnitate şi o 
dragoste care s-ar cuveni învăţate de toţi cei care 
îl cunoaştem şi îl prețuim. La ceasul acesta 
aniversar ne rugăm lui Dumnezeu să ni-l ţină 








sănătos şi în putere cît mai mult pe părintele 
Iustin. La mulți ani, părinte! 


Omul frumos al lui Dan Puric 
Februarie este o lună a aniversării rotunde şi 
pentru o altă personalitate din în spațiul româ- 
nesc ortodox: actorul şi regizorul Dan Puric a 
împlinit 50 de ani pe 12 februarie a.c. Drept pen- 
tru care, cu două zile înainte, şi-a făcut un cadou 
minunat: a ţinut o conferință la Atheneu şi a 
lansat o carte sub acelaşi titlu, Omul frumos. 
Despre omul frumos, spre deosebire de omul 
recent, Dan Puric spune că este “acel om care 




















încearcă să urce pe o scară rulantă împotriva 
scării, care coboară, şi a oamenilor de pe ea. El 
este omul frumos pentru că el iese la lumină”. La 
50 de ani, Dan Puric abia îşi intră în rolul vieţii 
sale, de apologet ortodox, spunînd adevăruri 
tăioase la modul aşezat, cînd serios, cînd glu- 
mind, cu argumente şi imaginație. Dan Puric 
slujeşte ideea creştina hotărit şi senin, aşa cum 
trebuie să fie un ortodox. La mulți ani, maestre! 


FOR cere explicații 

Luînd act de discuţiile publice, cât şi de rezo- 
nanța socială deosebită provocate de introduc- 
erea paşapoartelor biometrice şi a noilor per- 
mise de conducere, pentru a înțelege dimensi- 
unea reală a acestui eveniment, dar şi pentru a 
exprima public un punct de vedere, Forul 
Ortodox Român, organizaţie federativă a asoci- 
aţiilor de orientare creştin-ortodoxă, reprezen- 
tată de jurişti, teologi, matematicieni, specialişti 
LT. jurnalişti, etc., a solicitat autorităților pub- 
lice (Ministerului Administraţiei şi Internelor, 
Autorităţii de Supraveghere a Datelor cu 
Caracter Personal, Direcţiei Generale 
Paşapoarte, Centrului Naţional de Administrare 
a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, 
Inspectoratului General al Poliţiei Române) 





anul VII e nr. 71-72 





MARTORI Al VEACULUI 





2 ARE în 


erinta asociațiilar iaicatului artoda 


informaţii privind caracteristicile legale şi 
tehnice ale acestor documente. În acest sens, 
specialiştii FOR au formulat 21 de întrebări la 
care se aştepta răspuns încă la momentul redac- 
tării acestor rînduri. În funcţie de răspunsuri, 
FOR ar putea taca în justiţie hotărâre de guvern 
privind introducerea documentelor de identi- 
tate biometrice. 


Conferinţe despre 

Sfinţii Inchisorilor 

În zilele de 17 şi 19 ianuarie, Claudiu Târziu, 
directorul revistei ROST, a conferenţiat despre 
Sfinţii Închisorilor la Constanţa şi Galaţi, la invi- 
taţia tinerilor de la Păvălia „Predania“ şi a celor 
din Asociaţia Pro-Vita. Simbătă, 17 ianuarie a.c., 
la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din 
Constanţa, Claudiu Târziu a vorbit alături de fos- 
tul deţinut politic George Cuşa - supraviețuitor 
al „reeducării“ de la Piteşti, iar luni, 19 ianuarie 
a.c., la Casa de Cultură a Studenţilor din Galaţi, 
în compania publicistului şi teologului ortodox 
Danion Vasile. În ambele oraşe a fost prezentat 
volumul Din temnițe spre sinaxare (Editura 
Egumenița, 2008), parte şi el, ca şi conferințele, 
din campania pentru canonizarea sfinților din 
închisorile comuniste. 


Rușii se închină la Stalin 

O icoană care-l reprezintă pe dictatorul sovietic 
Iosif Stalin, stînd în picioare lingă Sfinta 
Matrona din Moscova, a fost expusă pentru rugă- 








ciune într-o biserică de lîngă Sankt Petersburg. 
La solicitarea enoriaşilor revoltați, preotul bis- 
ericii a mutat icoana într-un loc mai puțin vizibil, 
dar nu a scos-o din biserică, relateaza cotidianul 
rus Novaie Gazeta, amintind în acest context de 
apelurile care sunt adresate din ce în ce mai des 
Bisericii Ortodoxe Ruse pentru canonizarea lui 
Stalin. 

Părintele Evstafi a explicat: „Sentimentul că 
Stalin este tatăl tuturor popoarelor, că este în 
parte şi părintele meu, nu m-a părăsit întreaga 
viață“. În opinia părintelui, „atacurile la adresa 
lui Stalin sînt ridicole şi respingatoare“. 

Liderul comuniştilor din Sankt Petersburg şi 
regiunea Leningrad, Serghei Malinkovici, a 
declarat: „Nu voi ascunde faptul că majoritatea 
membrilor organizaţiei noastre sînt atei, însă 
există şi oameni credincioşi, iar noi trebuie să 
ținem cont de părerile lor. Mai multe feţe bis- 





stimă din partea enoriașilor. De aceea, am pus 
problema canonizarii lui Stalin şi am propus 
realizarea de icoane cu chipul său“. 


Grigore Vieru a trecut 

Prutul de Sus 

Pentru că “elitele” culturale româneşti s-au dez- 
interesat de soarta lor şi pentru că în România 
post-comunistă n-a reuşit să se coaguleze şi să 
impună semnificativ o dreaptă autentică, în 
măsură să apere şi să promoveze coherent şi 
hotărât valorile şi interesele naţionale, mulți 
basarabeni de bună-credinţă, inclusiv intelectu- 
ali şi artişti notabili, au ajuns să fie atraşi de 
flaşnetarii naţional-comunismului, în frunte cu 
un Adrian Păunescu sau un Corneliu Vadim 
Tudor. Această încîrdăşire conjuncturală a arun- 
cat asupra lor o umbră de suspiciune adeseori 





anul VII e nr. 71-72 


MARTORI Al VEACULUI 





ROST 





nemeritată şi i-a expus unor judecăţi oarecum 
apriorice şi superficiale, dacă nu chiar disprețu- 
lui sau indiferenței publice. 

Acesta a fost, din nefericire, şi cazul regretatului 
Grigore Vieru, poet remarcabil şi vie conştiinţă 
românească, membru de onoare al Academiei 
Române din 1990 şi mare sacerdot al emines- 
cianismului în lumea românească de dincolo de 
Prut. Primise în anul 2000 din partea 
Guvernului României Medalia “Eminescu - 150 
de ani de la naştere”, iar în noaptea fatală de 15 
spre 16 ianuarie a. c. se întorcea tocmai de la un 
concert organizat în memoria lui Eminescu 
undeva în sudul Moldovei. În marginea 
Chişinăului s-a zdrobit, de stilpul unui panou 
publicitar, cel care n-a încetat pînă în ultima 
clipă să creadă lui Eminescu şi idealului unionist 
al tuturor românilor, cel care a ars ca o flacără 
pe rugul aprins al limbii române şi care în 1973, 
cînd a trăit bucuria primei vizite în România, a 
formulat fraza aceea care stă în cumpănă cu tot 
restul operei lui: “Dacă visul unora a fost ori este 








să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat 
să trec Prutul”. 

În februarie ar fi împlinit 74 de ani. Măsura vieții 
şi-a dat-o, iar destinul lui postum rămîne spînzu- 
rat de un vers care nu se uită: “Şi din mormânt 
voi spune mulțimii adevărul”. Fie ca să existe 
mereu o mulțime cu nevoie de adevăr, iar sufle- 
tul poetului să-şi afle odihna în Cuvîntul cel mai 
presus de cuvinte! (R. C.) 





Prostituţia, ilegală. In Norvegia 
Norvegia este cea de-a treia ţară din Europa care 
scoate în afara legii prostituția, după ce aceasta 
fusese „legală” sau cel puţin tolerata. Noua lege 
norvegiană, la fel ca cele din Suedia şi Finlanda, 
pedepseşte cererea şi nu oferirea de servicii sex- 
uale. Astfel, cetățenii norvegieni care sînt prinşi 
în timp ce cumpără astfel de servicii vor plăti 
amenzi mari sau vor face închisoare pînă la şase 





luni. Autorităţile norvegiene afirma că această 
lege are ca ţintă limitarea turismului sexual şi a 
prostituţiei stradale. 


UE presează pentru căsătoriile 
homosexuale 

Pe 15 ianuarie 2008, Uniunea Europeană a 
adoptat o rezoluţie care propune uniformizarea 
între statele membre a statutului legal al relați- 
ilor dintre persoanele de acelaşi sex. Liderii pro- 
life şi pro-familie au făcut un apel pentru un 
răspuns creştin puternic la această rezoluţie ce 
caută ca statele membre ale UE să adopte „căsă- 
toriile“ homosexuale şi să se legalizeze avortul 
chiar şi în țările care apără nenăscuții şi în care 
doar căsătoriile dintre un bărbat şi o femeie sunt 
recunoscute. Rezoluţia, avîndu-l ca autor pe 
Giusto Catania, comunist italian, cheamă statele 
membre ale UE să garanteze accesul la „sănă- 
tatea şi drepturile sexuale şi reproductive“, ter- 
meni care denotă avortul şi sterilizarea, precum 
şi recunoaşterea uniunilor între persoane de 
acelaşi sex. 





anul VII e nr. 71-72 





ROST 


POLITICA LA DESCUSUT 





Vedere de pe Centură 
Micul pirania în 
lumea rechinilor 


Viorel Patrichi 


i uon, ui uon! It uăz a veri impotent 

U victări. It uăz a veri impotent victări!“, 

2 striga Prostănacu în noaptea în care 
„ufsomarele“ l-au făcut fericit. Degeaba! Iar a 


înfrânt! Ca Adrian Năstase! Gata! Am scăpat şi de 
alegeri! Vin altele... 








O coaliţie C.E. contează! 


Noi cu noi, ei cu ei! Avem premier nou, intră 
în biroul Marinelului cu ideile lui şi iese tot cu ale 
lui. Dincolo de orice glumă însă, eu i-aş acorda un 
credit moral de un an fiindcă ştiam că este un om 
deştept. Chiar inteligent, are şarm şi putere de 
muncă. A fost reales primar la Cluj, un oraş com- 
plicat, şi nu au apărut nici zvonuri măcar că ar fi 
furat. Dar când ajungi în luminile rampei, te 
zăpăceşti, nu mai vezi pe unde calci din cauza 
reflectoarelor, nu-l mai auzi nici pe Marinelu şi te 
duci. Pe copcă... Aşa că omul şi-a început manda- 
tul cu o ordonanță de urgenţă prin care-l făcea pe 
Prostănacu, din chelner de bacşişuri pârlite, 
adjunct la CSAT. S-avem şi noi omul nostru acolo, 
sub aripa Marinelului! Să ştim ce coace! 

Ioan Oltean traducea cel mai bine starea de 
spirit a bocilor: trebuie să înghită broasca râioa- 
să. După o campanie electorală, în care nimeni nu 
a cârâit nimic despre corupție, Marinelu şi-a vă- 
zut „visul cu ochii“: are un guvern cu majoritate 
absolută, alături de nepoţii Mătuşii Tamara. Ne 


întâlnim la ţepe, Traiane! Ce vom mai spune atun- 
ci? Că bine zicea Prostănacu înainte de alegeri: să 
dăm o amnistie pentru hoţi ca să nu mai fie jude- 
cat nimeni şi să se aplice legea doar pentru cei 
care fură de-aici înainte. Dar cum i-a căzut Marine- 
lului broasca râioasă la lingurică? Guzganu Roza- 
liu are toxine fără egal. Cum simte el la mură ba- 
lele Varanului-cu-Platoşă? Văzurăm că spionul Şe- 
reş este priponit la Investiţii Străine. Mai lipsesc 
alde Mucea şi Stancev, ca să avem securitatea na- 
țională pe chituci, că butuci şi-aşa nu mai există. 
Şi de-aici tot felul de teorii, din care eu desprind 
două variante plauzibile: Marinelu a înghițit 
broscoiu râios fiindcă aceasta este coaliția C.E. 
contează la Bruxelles, iar semne au fost; Marinelu 
a comis-o ca să submineze PSD din interior, dar 
trebuie să acceptăm că ar fi diabolic de inteligent, 
iar noi nu admitem că printre contemporanii 
noştri ar fi unii mai deştepţi ca noi. 

Traiane, dacă nu pricep de ce-ai comis-o cu 
Prostănacu, mă spânzur de antena Casei Scânteii, 
ca Traian Ungureanu. Că bine zicea Savonarola 
pe sticlă, tot la Casa Scânteii: „Traian Ungureanu 
este un propagandist. Ar trebui să zic că este un 
imbecil“. Dar omul nu zice, este elegant! 

Ce vor mai spune acum cei care îl acuză pe 
Marinelu că se ceartă mereu cu „Cei 322*? Pupat 
toți Piaţa Dependenţi! „Din 1992 şi până acum, 
am fost un adversar neîmpăcat al PSD. Poate că în 
intervalul ăsta de 16 ani, ne-am epuizat potenţia- 
lul de ură şi nu mai avem ce ne spune rău şi vom 
face şi ceva bun. Dragoste nu o să fie niciodată, 
poate conjunctura ne-a adus aici, pe un program 
ce mai trebuie ajustat... Asta a fost exigența libe- 
ralilor. După ce a scos o dată PD de la guvernare, 
cum puteam avea încredere să spun „mai ia o 
dată mandatul şi a doua zi, după ce ţi-l dau, fugi la 
Patriciu repede, pupă-te cu el şi vezi ce faceţi 





anul VII e nr. 71-72 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ROST 





împotriva lui Băsescu... Doar proştii nu învață din 
greşeli“. Adâncă meditaţie şi, culmea, voi spune 
din nou că are dreptate. Un guvern cu PNL, plus 
Tăricelu, ducea inevitabil tot la dezastru, dar şi la 
suspendarea preşedintelui. Măcar aşa, vom asista 
la măcinarea forțelor PDL/PSD, iar cine va fi mai 
subtil va învinge. „Lupta iar începe!“ şi, prin săp- 
tămâna patimilor, capra râioasă a Prostănacului, 
care mai ţine şi coada pe sus, va fi deşelată. 


Vrea sânge proaspăt 
în instalaţie! 


Corul sclavilor a reacționat pe toate coarde- 
le după ce Micul Pirania a dat o ordonanţă de ur- 
gență pentru a tăia dublul tain de Ia stat. Măsura 
era perfect justificată în această perioadă cum- 
plită, prin care trece România. Emil Boc s-a referit 
la „structurili“ care au beneficiat 20 de ani de legi 
speciale pentru lefuri şi pensii speciale. Scriam 
altădată despre legile adoptate de parlamentarii 
noştri pentru aviatori şi pentru personalul 
nenavigant, cu mult înainte să devină subiect zil- 
nic pentru Realitatea TV. Cap de afiş printre cei 





care au inițiat legile - Victor Ponta şi Daciana Sâr- 
bu. La fel s-a întâmplat cu procurorii, cu judecă- 
torii, cu şefii din agențiile guvernamentale. Să ne 
amintim de Dana Lulache, pupila lui Relu 
Fenechiu de la Fondul Proprietatea, cum sălta ea 
17.000 de euro pe lună pentru competenţa cei, 
măi! În aceste zone a vrut Micul Pirania să 
lovească, dar nu s-a pregătit suficient. A dat ordo- 
nanța şi au ţâşnit pe sticlă Radu Beligan, Gheor- 
ghe Dinică, profesorii pensionari, îngrijitorii han- 
dicapaţilor: Vampiru! Auzi, vrea sânge proaspăt 
în sistem! Dar în instalație are? Şi de-aici, o întrea- 
gă telenovelă cu Stela Popescu: Am eu sânge 
vechi, dar ce sânge, bă!... Îmi pare rău pentru 
Emil Boc, dar a procedat aici aidoma legiuitorilor 
care au dat cu parul legile fondului funciar, încât 
avem astăzi sute de mii de procese pentru pă- 
mânt. Mai întâi trebuie cercetate efectele pe care 
o lege ar putea să le aibă asupra diverselor cate- 
gorii sociale, trebuie pus la punct cadrul de apli- 
care şi abia apoi poate să apară şi legea. Este ade- 
vărat că legislația muncii a creat în România un 
paradis al escrocilor susținuți de diverse partide. 








anul VII e nr. 71-72 





ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





drepturi elementare mai ales la particulari (plata 
vechimii şi a experienţei în muncă, categorii, 
trepte, sporuri pentru condiţii grele de muncă 
etc. au fost uitate), avem indivizi abonaţi la bine- 
facerile statului. Au reuşit să impună legi care le 
dau 80% din ultimul salariu, pe care unii îl aduc de- 
acasă. Indiferent de cotizaţiile la fondul de pensii. 
Toate aceste aberaţii trebuie să înceteze, iar cine va 
încerca s-0 facă va avea necazuri mari. Altfel, Poetu 
Portofel va ieşi din nou şi va scuipa prin 
strungăreață: „Bou' dă Boc, bă!“ Că eu tot pe Toni 
Greblă îl vedeam şef de Guvern în această 
perioadă de restriște, să strângă dările toate. Iar pe 
blonda norvegiană o preferam ministru pentru 
bunele relaţii cu Palatul Cotroceni. Radu Mazăre 
era excelent ca ministru de Interne, iar Manivelă la 
Muncă, fiindcă tot nu i-a dat Prostănacu nimic. La 
Externe era ideal nepotul Mătuşii Tamara să se tot 
ducă, mai ales că alde Eugen Nicolicea au votat 
pentru neînceperea urmăririi penale. Iar la cultură 
postmodernistă îi stătea bine Titanului din Bârca. 
Şi cum vorbeam de Micu Pirania, noi avem şi 
politicieni carnasieri. Ce bani am putea să scoa- 
tem din turism dacă vom şti să facem o legătură 
trainică între Manivelă şi Dracula, dragă Elena! 
„Cu Geoană am probleme. Mi-am băgat dinţii în 
beregata lui şi nu-i mai scot. La următoarea şedin- 
ță, mai atac o dată, şi mai atac o dată, şi mai atac 
o dată! Până îl rup! Am vrut să candidez la funcția 
de vicepreşedinte al Senatului şi mi-a spus că nu 
pot, că e funcţia PC-ului. Geoană nu poate, orice 
face, trebuie să-l ajute şi pe Voiculescu. Pup-o pe 
nașa din partea mea!“, îi spunea Manivelă lui DIP, 
în timp ce telefonul unui confrate din Partidu lu 
Mucles înregistra fidel. Și uite-aşa, Manivelă a 
rămas de căruță după ce l-a băgat pe Prostănacu 
al doilea stupid în stat. Că bine zicea el: „Liderul 
partidului nostru - eu - am fost desemnat candi- 
dat de un congres al partidului. Trebuie ca Româ- 
nia să continue să fie un loc în care aceste reţele 
de crimă organizată să nu se întrepătrundă într-o 
reţea complexă, de tipul McMafia“. Adânc spus! 
„În 2003, Băsescu a venit la mine precum 
cățelul de pe stradă - plouat, amărât, jigărit“, îşi 
aminteşte Tăricelu, după ieşirea definitivă de la 
Palatul Victoria. Și asta după ce a aflat că Emil Boci- 
a făcut inventarul la trezorerie şi a ieşit prost de tot. 





Ieșirea din istorie 


Planetaru Obama s-a instalat la Casa Albă. 
Provocări noi, speranţe deşarte. „Când l-am văzut 
pe Obama la televizor, mi-a crescut inima de bu- 
curie. Am crezut că este un țigan de-al nostru, din 
cauza culorii lui“, povesteşte Maria Savu din satul 
Rusciori, bunica lui Obama Rorin Ilie Scoică, cel 
născut chiar pe 4 noiembrie 2008. 

„Cine se teme de lup nu intră în pădure! 
Totul este cum se intră şi mai ales cum se iese din 
pădure. Ne aşteaptă deci vremuri NU uşoare“, dă 
glas regretului bloggangiu' Tataie după intrarea 
Prostănacului în laţ. Dar în istorie cum se intră şi, 
mai ales, cum se iese? Emil Constantinescu a 
primit în barbă „o stecluță cu cerneală violentă“. 
Tataie a fost bătut cu ouă clocite chiar de ziua 
loviluţiei. Câtă lipsă de recunoştinţă! Cum putea 
să iasă din istorie unul ca Bush? Cu un pantof în 
gură, suprema insultă în lumea arabă. „Ame- 
ricanii au votat cu Obama din cauza mea“, spunea 
George W. Bush după alegerile din noiembrie 
2008. 

Viaţa în leasing a provocat dezastrul din 
America şi din toată lumea. Nu putem să-l acuzăm 
pe Bush pentru criza financiară, dar nici nu e de 
scuzat. Dezastrul are rădăcini adânci. Joseph 
Stiglitz, economistul care a luat Premiul Nobel 
pentru economie, găseşte cinci cauze care au dus 
a criză: Ronald Reagan l-a numit la Trezorerie pe 
Alan Greenspan şi i-a cerut să deschidă robinetul 


> |] 














10 


anul VII e nr. 71-72 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ROST 





politicii monetare, fără a respecta misiunea de 
reglementare, pe care o avea banca centrală. 
Greenspan a lansat două bule financiare: una în 
domeniul IT, alta în domeniul imobiliar. El a abro- 
gat în 1999 „Glass-Steagall-Act“, în vigoare din 
1935, de pe timpul lui Roosevelt. Această lege 
împărțea drastic instituţiile bancare în bănci de 
afaceri şi bănci comerciale. Administraţia Bush a 
semnat celebra reducere a impozitelor pentru cei 
bogați. Această lege şi deschiderea robinetului cu 
bani a dus America pe drumul traiului în leasing. 
Pe timpul lui Bush s-au declanşat primele mari 
scandaluri financiare, cum ar fi Enron, cu com- 
plicitatea organelor de control şi a societăţilor de 
rating. Unde erau atunci serviciile secrete, care 
trebuiau să prevină asupra riscurilor economice 
pentru securitatea naţională a celei mai mari pu- 
teri din lume? Aşa au intrat companiile şi băncile 
în colaps. Stiglitz crede că Administraţia Bush a 
dat lovitura de graţie sistemului financiar pe data 
de 3 octombrie 2008, când a autorizat planul de 
salvare a sistemului financiar - „The Emergency 
Economic Stabilization Act of 2008“, elaborat de 
Paulson. Numeroşi cetățeni aveau venituri de 
2000 de dolari şi contractau vile de un milion. Li 
se permitea fiindcă banca primea un comision de 
5% din împrumut. Nu mai conta ce avea să urme- 
ze. În acest desfrâu financiar, oamenii au ajuns 
să-şi părăsească vilele şi să fugă în lume. Oraşe 
întregi au fost închise. În timpul lui Bush, ameri- 
canii au înregistrat cele mai crunte lovituri până 
şi în conturile de la băncile pentru pensii private. 
Dobânzile acestor fonduri de pensii au fost pur şi 
simplu rase. „Am renunțat la principiile econo- 
miei de piață pentru a salva sistemul economiei 
de piaţă. Am decis că nu doresc să fiu preşedinte 
în timpul unei crize mai mari decât Marea Criză. 
Cred că este o bună politică să nu-i las lui Barack 
Obama o catastrofă încă din primele zile ale ad- 
ministraţiei sale. Multe din deciziile care au con- 
dus la criza economică au venit de pe Wall Street, 
înainte ca eu să ajung la Casa Albă“, se scuza Bush 
în plină recesiune economică. Unii republicani 
importanți au elaborat o rezoluţie prin care-l acu- 
ză de socialism. „Nu putem fi un partid ce susține 
neintervenţia guvernului, piața liberă şi taxe 
scăzute, în timp ce sprijinim planurile de salvare 


şi naționalizarea industriilor, care duc la guver- 
nul intervenţionist, socialism şi taxe ridicate, în 
detrimentul libertăţii individuale şi a libertăţilor 
noastre“, a afirmat Solomon Yue (Oregon), unul 
din inițiatorii rezoluţiei. Situaţia dramatică, la 
care a contribuit şi Bush, l-a făcut pe Hugo Chavez 
să jubileze: „Bush se află acum la stânga mea. 
Tovarăşul Bush a anunțat că va cumpăra acțiuni 
în bănci private“. Mulţi analişti americani îl con- 
sideră cel mai slab preşedinte din istorie. „Este ri- 
dicol. Viitoarele generaţii îi vor mulțumi preşe- 
dintelui pentru ceea ce a făcut. Această adminis- 
traţie va fi judecată pozitiv şi aştept judecata isto- 
riei, nu pe cea a presei“, a spus Condoleezza Rice. 


Cine pomenește de „adevărata 
mamă a lui Putin“ moare! 


Vera Putina, o bătrână de 82 de ani, cu ochi 
albaştri şi pomeţi proeminenți, susține că este 
adevărata mamă a lui Putin. „Eram mândră că un 
fiu de-al meu a ajuns preşedintele Rusiei. De când 
cu războiul din Georgia, mi-e ruşine cu Vova“, 
spune bătrâna din satul georgian Metehi, aflat la 
20 km de Gori, oraşul natal al lui Stalin, arată 
„The Daily Telegraph“. Ea are zece copii şi chiar 
seamănă cu Putin. Sau, mai precis, Vova cu ea. În 
1999, l-a văzut la televizor şi la recunoscut. În 
1952, Vera Putina s-a măritat cu soldatul geor- 
gian Giorgi Osepahvili şi a plecat cu fiul ei în 
Georgia. În decembrie 1960, la insistenţele soţu- 
lui, ea l-a dus pe Vova la buncii lui din Rusia. 
Băiatul a trăit de la doi la zece ani la Metehi, după 
care a fost dus la Ocior, în regiunea Permi, la 
bunicii dinspre mamă. În cataloagele şcolii de la 
Ocior, figurează într-adevăr numele elevului 
Vladimir Putin. Ziaristul rus Artiom Borovik a 
murit misterios înainte să publice ancheta despre 
Vova în revista „Soverşenno Secretno“: a explo- 
dat avionul la decolare. Reporterul italian Anto- 
nio Russo, care trimisese în Italia fotografii cu 
Vera Putina, a fost găsit mort lângă Tbilisi. 
Criminalii nu au fost descoperiți. Vera vrea să i se 
facă o analiză ADN. Aşa că nu pomeniţi de mama 
lui Putin dacă mai rămâneţi fără gaze. Ucraina 
este calul troian al Washingtonului, cred analiştii 
de la Moscova. 





anul VII e nr. 71-72 


IN 





ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Momeala lui Vova — exportul 
direct de gaze spre România 


Premierul rus Vladimir Putin a făcut o pro- 
punere aparent surprinzătoare: Moscova este 
gata să exporte direct gazele naturale spre 
România, urmând ca ţara noastră să-l revândă 
Ucrainei şi altor țări din UE. „Suntem dispuşi să 
vindem tot gazul companiei de stat din România, 
iar România să-l reexporte Ucrainei. Nu suntem 
împotrivă ca România să participe sau să facă 
parte din proiectul South Stream“, a spus Putin la 
o conferință cu jurnaliştii străini, acreditaţi la 
reşedinţa de la Novo-Ogarevo. South Stream este 
un proiect rusesc, opozabil proiectului european 
Nabucco. Vladimir Putin nu omite să justifice 
momeala pentru Bucureşti: „Nu facem parte din 
proiectul Nabucco, dar nici nu vom împiedica 
realizarea lui. Dacă sunt resurse, dacă există 
înțelegere - să se facă!“. EI ştie că europenii sunt 
incapabili de „înţelegere“ şi atunci nu e mai bine 
să se facă numai South Stream? Numai aşa Rusia 
va deține monopolul gazelor pe continentul 
„unit“, mai ales dacă reuşeşte să preia şi gazele 
din Algeria şi din Iran. Specialiştii germani reco- 
mandă Berlinului să creeze alternative la gazul 
rusesc, dar Angela Merkel merge cu Moscova. Ge- 
rard Mestrallet, directorul GDF-Suez, spune că 
Franța a consumat cu 40% mai mult gaz în 2008, 
decât în 2007. „Noi putem compensa complet lip- 
sa gazului rusesc cu resurse din Norvegia, Olanda 
sau cu gaz lichefiat din Algeria, Qatar sau Trini- 
dad-Tobago“, spune Mestrallet. Indirect, Putin re- 
cunoaşte deschis că Rusia nu are suficiente resur- 
se şi că scoate profituri uriaşe din Asia Centrală. 
Iată dovada pentru cei care nu ştiu: „Aş vrea să vă 
atrag atenţia că, în toți anii trecuţi, noi am 
cumpărat gaz din republicile din Asia Centrală- 
Turkmenistan, Kazahstan şi Uzbekistan, am tran- 
zitat gazul prin teritoriul nostru şi l-am vândut 
Ucrainei. Până acum am reuşit să cumpărăm gaz 
ieftin de acolo,însă din acest an a devenit imposi- 
bil. Țările din Asia Centrală au trecut la prețuri 
europene şi pentru Rusia“, explică Putin. Acceptă 
România hapul sau va reuşi să-i convingă pe gân- 
ditorii de la Bruxelles să se implice serios în 
proiectul Nabucco? Aici e dilema. Putin face un 


calcul simplu, raportat la rata profitului: „Dacă e 
să calculăm costul livrării la frontiera cu Ucraina, 
preţul va fi de 375 de dolari pentru mia de metri 
cubi. Le-am propus ucrainenilor să facem în felul 
următor: semnaţi cu 250, iar noi vom permite să 
scoateţi gaz din depozitele subterane din Ucraina 
şi împreună să-l comercializăm Occidentului la 
un preţ mai mare. Voi veţi avea un venit supli- 
mentar, iar prețul real pentru gazul rusesc pe 
care îl veți plăti va fi de 235. Ei au refuzat de 
teamă că acest acord va fi folosit împotriva lor în 
luptele politice interne dinaintea alegerilor“. 
Capitalismul nu face pomeni în funcţie de servi- 
lismul politicianist. Putin explică de ce Belarus are 
preţ preferenţial la gaze: Gazprom deţine 50% 
din Beltransgaz. Noi nu ne permitem să oferim 
Transgaz ruşilor: am înstrăinat destul. „România 
trebuie să depăşească mentalitatea de lacheu, fie 
că e vorba de relaţiile cu America sau cu Rusia. Ne 
aflăm într-o economie capitalistă, cu implicații 
geopolitice, iar Rusia devine partenerul obiectiv 
al României. Moscova nu are altă opţiune, în 
condiţiile în care Ucraina este un partener neloial 
şi adversara României“, apreciază Mircea Druc, 
fostul premier (ne-comunist) de la Chişinău. În 
timp ce caloriferele basarabenilor au făcut țur- 
țuri, preşedintele Vladimir Voronin îşi petrece va- 
canța de iarnă în aceeaşi staţiune cu nume buclu- 
caş din Croaţia. Spre iritarea populaţiei. 

„Va trebui să învăţăm limbile care se vorbesc 
spre Marea Caspică. Vorbim foarte bine limbile 
europene, vorbim foarte bine engleza americană, 
dar va trebui să învăţăm foarte bine Azerbaidja- 
nul, Kazahstanul, Turkmenistanul şi toată zona 
de mare interes pentru Europa, pentru că noi 
suntem la zona de contact, din care putem face 
multe servicii Uniunii din care facem parte, dar, 
în acelaşi timp, servicii majore României“, a spus 
Traian Băsescu. Din nou, și aici vorbeşte corect, 
dar să vedem ce vom face. Vom evalua doar 
faptele pe care le aşteptăm de 20 de ani. 


Nuntă cu repetiţie: Rusia și 
Ucraina s-au împăcat iar 


După eşecul reuniunii de la Kiev pe tema 
gazului metan, nici Kremlinul nu s-a bucurat de 





12 


anul VII e nr. 71-72 


POLITICA, LA DESCUSUT 











mai multă trecere pe continent, iar summitul 
anunțat de preşedintele rus Dmitri Medvedev a 
fost un fiasco. Au venit doar demnitari de talia 
tovarăşei Zinaida Grecianii de la Chişinău. Pre- 
mierii Vladimir Putin şi Iulia Timoşenko au sem- 
nat totuşi la Moscova un nou acord cu privire la 
tranzitul gazelor pe teritoriul Ucrainei. „După 1 
ianuarie 2010, tarifele la gaze şi tranzit se vor 
constitui exclusiv după formula europeană“, a 
anunțat Putin la terminarea negocierilor, în tim- 
pul nopții de 17 spre 18 ianuarie. Cei doi au con- 
venit ca Naftogaz Ucraina şi Gazprom Rusia să 
semneze noi contracte de livrare şi tranzit, tot la 
Moscova. Putin şi Timoşenko au asistat la ceremo- 
nia semnării de către miniştrii de resort din cele 
două țări. „După semnarea acestor contracte 
privind tranzitul şi aprovizionarea Ucrainei cu 
gaze, Rusia va relua livrările de gaze spre Europa, 
iar din partea Ucrainei nu va exista nici un impe- 
diment pentru asigurarea, fără perturbări, a tran- 
zitului“, a promis Iulia Timoşenko. Putin a accep- 
tat reduceri cu 20% a prețului la gazele ruseşti 
pentru Ucraina în anul 2009, dar cu condiția 
menţinerii actualului tarif pentru tranzit pe teri- 
toriul ucrainean. În prezent, Rusia plăteşte o taxă 











de doar 1,6 dolari pe mia de metri cubi de gaze la 
100 de kilometri, în timp ce tariful european la 
tranzit este de 3,2 dolari pe mia de metri cubi 
pentru o distanță de o sută de kilometri. Putin a 
precizat că la 1 ianuarie 2010, Rusia şi Ucraina 
trec la prețuri europene în domeniul livrărilor de 
gaze. Prin urmare, acordul semnat cu Timoşenko 
pe 2 octombrie 2008 nu va mai fi valabil în 2010. 
Ca să nu mai fie vorbe, preşedintele ucrainean 
Viktor Iuşcenko a comunicat că Iulia Timoşenko 
dispune de toate prerogativele pentru semnarea 
documentelor. Uniunea Europeană a salutat 
semnarea acordurilor, dar aşteaptă să vadă efec- 
tul la celălalt capăt al conductei. Această nouă 
criză a fost necesară, în speranța că multe guver- 
ne au făcut ochii mari. „Bulgaria are de câştigat 
de pe urma acestei crize, deoarece, pentru prima 
dată, ne obligă să privim în jur. Mulți bulgari cre- 
deau că, dacă acest gazoduct din Rusia există, este 
fiabil şi funcţionează. Acum ne dăm seama că nu 
e fiabil şi că poate să nu meargă“, a avertizat 
Petăr Dimitrov, ministrul economiei şi energiei 
din țara vecină. Ce vor înţelege gânditorii de la 
Bruxelles? Cum vor proceda românii pentru asi- 
gurarea securităţii energetice? 





anul VII e nr. 71-72 


13 





ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Conservatorism, 
Liberalism, Socialism 


Alexandru Racu 





Ontologia liberală 


Un autor liberal precum Friedrich Hayek a 
avut, spre deosebire de diverşi apologeți ai libe- 
ralismului de pe la noi, decenţa de a fi liberal pe 
propriile picioare. Astfel, într-un eseu din Consti- 
tuția Libertăţii, intitulat „De ce nu sunt Conser- 
vator“, Hayek separa apele indicând faptul că, în 
afară de antipatia faţă de centralismul statal so- 
cialist, liberalismul şi conservatorismul nu au 
mai nimic în comun. Mai mult chiar, Hayek sug- 
erează că există asemănări foarte relevante între 
socialişti şi conservatori, astfel încât “unui socia- 
list pocăit îi este mult mai uşor să-şi găsească un 
nou lăcaş spiritual în tabăra conservatoare decât 
în cea liberală”. În opinia lui Hayek, atât conser- 
vatorul cât şi socialistul se consideră îndreptăţiți 
să-şi impună valorile de care sunt ataşaţi asupra 
altora în timp ce, chipurile, oricât de profunde i- 
ar fi convingerile morale şi spirituale, liberalul 
refuză să facă acelaşi lucru. “În ultimă instanță”, 
conchide Hayek, “poziţia conservatoare se spri- 
jină pe credinţa că în orice societate există per- 
soane superioare ce pot fi recunoscute ca atare şi 
care ar trebui să aibă o mai mare influență asupra 
afacerilor publice decât altele” - principiu ierar- 
hic pe care, de altfel, s-au bazat toate societățile 
din istoria umanităţii, mai puțin societatea mo- 
dernă. Hayek afirmă însă că liberalul “nu neagă 
că există oameni superiori - nu este un egalitarist 
-, dar neagă că cineva ar avea autoritatea să de- 
cidă cine sunt aceşti oameni”!. Dar această afir- 
maţie reprezintă, evident, un sofism, un raţiona- 
ment circular. În definitiv, din poziţia conform că- 
reia nimeni nu are autoritatea să ia o astfel de de- 
cizie rezultă în mod logic că oamenii sunt prin na- 
tură egali în incapacitatea lor de a distinge binele 


de rău. De unde rezultă evident egalitarismul. Ne 
întoarcem astfel la principiile de bază ale libera- 
lismului modern care se regăsesc în filozofia lui 
Thomas Hobbes. Sistemul lui Hobbes se sprijină 
pe o antropologie radical pesimistă conform 
căreia virtutea umană, înțeleasă fie în sens antic, 
fie în sens creştin, nu poate exista. Altfel spus, li- 
beralismul se naşte din premisa că oamenii sunt 
toți la fel de răi; că nu pot exista nici sfinți, nici 
înţelepţi. 

După cum bine ştim de la Carl Schmitt, 
negarea liberală a deciziei (în cazul de faţă 
decizia priveşte oamenii care ar trebui să con- 
ducă, fapt ce trimite implicit la decizia cu privire 
[a valorile pe care ar trebui să se fundamenteze 
societatea) nu înseamnă dispariţia deciziei. 
Deciziile se iau fie că vrem, fie că nu vrem (chiar 
şi decizia de a nu decide tot decizie este). Potrivit 
lui Schmitt, negarea liberală a deciziei trădează 
de fapt dorința nemărturisită de a muta decizia 
din sfera politică în cea economică, unde decide 
mâna invizibilă a lui Adam Smith. Aşa cum sub- 
liniază şi C.B. Macpherson, mecanica socială a lui 
Hobbes, precum şi dezvoltarea ei ulterioară la 
Locke, sunt o reflectare directă a noii “societății 
de piață” ce apare în Anglia secolului XVII. 
Părinţii liberalismului resping premisa aris- 
totelică, preluată de către creştinism, a caracteru- 
lui natural al societăţii. Dacă la Hobbes societatea 
artificială, constituită prin contract, se baza încă 
pe frica de moarte, deja la Locke, finalitatea 
devine acumularea, punându-se astfel bazele 
actualei societăţi ce gravitează în jurul consuma- 
torului şi al instinctelor sale. Astfel, în ciuda a 
ceea ce afirmă Hayek, în esenţa sa, liberalismul 
este [a fel de egalitar precum socialismul; doar că, 
refuză să tragă concluziile necesare din această 
situaţie - lipsa oricărei justificări de natură etică, 
şi nu doar utilitară, a diferenţelor de venit. O so- 


!'Textul lui Hayek se g; se[te Ia http://www.lewrockwell.com/orig6/hayek1.html 





14 


anul VII e nr. 71-72 


POLITICA, LA DESCUSUT 











cietate care respinge posibilitatea existenţei ori- 
cărei forme de aristocrație, nu poate fi decât o 
societate de piaţă în care aristocrația naturală 
este înlocuită de aristocrația financiară, “cea mai 
ignorantă şi mai ordinară formă de aristocra- 
ție”2, şi în care ierarhia valorilor se stabileşte în 
funcţie de topul vânzărilor. Cât despre presupusa 
neutralitate şi imparţialitate a ordinii liberale şi 
presupusul refuz al liberalului de a-şi impune pro- 
priile valori asupra altora, acest gen de discurs 
apare în mediile liberale ca rezultat al unui pro- 
ces de amnezie deliberată față de adevăratele 
presupoziţii ontologice ale acestei ideologii, aşa 
cum au fost definite de către Hobbes. 


Miturile liberale 


Însă nu trebuie să fii mare filozof ca să-ți dai 
seama cât de ipocrită poate fi o asemenea afir- 
maţie. Istoria o demonstrează cu prisosință. 
Critica lui Schmitt la adresa parlamentarismului 
liberal demonstrează clar că, la rigoare, liberalis- 
mul supravieţuieşte în fața atacurilor diverselor 
forme ideologice moderne doar prin reîntoar- 
cerea periodică la dictatura de tip hobbesian. Lo- 








vitura de stat din Chile, cea din Algeria, Guanta- 
namo Bay şi închisorile secrete ale CIA, în fine, 
pomparea a sute de miliarde de dolari în fali- 
mentarele bănci americane prin decizia aceloraşi 
politicieni care au trâmbițat în cele patru zări 
principiile „ortodoxiei“ neo-liberale, sunt doar 
câteva exemple cu privire la cât de fidel îşi este 
propriilor principii liberalismul, atât cel politic, 
cât şi cel economic. După cum ne învață acelaşi 
Schmitt, liberalismul nu funcţionează în situaţiile 
de excepţie, de altfel singurele care spun cu ade- 
vărat ceva despre natura lumii în care trăim. 
Altfel spus, pentru a supraviețui, liberalismul este 
constrâns ca orice alt sistem politic să decidă 
asupra relaţiei prieten/duşman şi să-şi reducă la 
tăcere inamicul, prin mijloace violente dacă este 
necesar. Liberalismul, după cum afirma Donoso 
Cort6s, există doar “în acel interval scurt în care 
este posibil să răspunzi la întrebarea “Hristos sau 
Barabbas? cu propunerea de a numi o comisie de 
investigaţie” 3 

Pretenţiile liberale conform cărora statul 
secular este neutru, pe când cel teocratic sau 
legitimat din punct de vedere religios nu, repre- 
zintă o ofensă la adresa intelectului uman, 


2 Carl Schmitt, Political Theology, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts and London, translated from the 


German by George Schwab, 1988, p. 60 
3 Ibidem, p. 63 





anul VII e nr. 71-72 


15 





ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





întrucât, dacă ar fi cu adevărat neutru, statul ar 
trebui să nu fie nici secular, nici teocratic (sau fun- 
damentat religios), ceea ce evident este imposi- 
bil. Şi aici, liberalismul se sprijină pe uitarea deli- 
berată a rădăcinilor sale hobbesiene. Hobbes ad- 
mitea în mod făţiş că toleranța religioasă înseam- 
nă războiul tuturor împotriva tuturor şi că, în 
consecinţă, supraviețuirea statului depindea de 
existența unei singure religii civile şi de încapsu- 
larea oricărui altfel de sentiment religios în adân- 
cul conştiinţei individuale. Mai târziu însă, epigo- 
nii lui Hobbes au dezvoltat mitul neutralității lib- 
erale, al statului secular, neutru din punct de 
vedere axiologic. Ca să dăm un exemplu care ţine 
de o dezbatere recentă de la noi, trebuie spus că, 
în definitiv, un spaţiu public din care s-au scos 
icoanele nu este un spaţiu public neutru, ci un 
spaţiu public fără Dumnezeu. Iar a fi fără Dumne- 
zeu înseamnă orice doar neuralitate nu. De altfel, 
un critic post-modern al liberalismului, cu ale 
cărui idei altminteri nu simpatizez, subliniază 
foarte bine faptul conform căruia în realitate libe- 
ralii “aduc în sfera publică o credință deopotrivă 
privată şi contestabilă, de natură seculară“ (sepa- 
rația dintre Biserică şi stat, „libertatea de expri- 
mare”, dreptul de a face ce vrei cu propriul corp - 
mai puţin gesturi religioase în public etc.) “în 
timp ce refuză să admită un privilegiu similar 
credințelor non-seculare”. Altfel spus, liberalii le 
spun credincioşilor “să-şi lase rucsacul la intrarea 
în spaţiul public” în timp ce ei îşi permit “să intre 
cu câteva valize” 4 


Asemănări și diferențieri ale 
celor trei ideologii 


Este important însă să analizăm şi asemănă- 
rile pe care le semnalează Hayek între socialism şi 
adevăratul conservatorism. Cu mult înaintea lui 
Marx, Bonald vitupera împotriva noii societăţi 
burgheze, a cărei unică religie, potrivit reacţiona- 
rului francez, era banul. Bonald compara noul 
fenomen capitalist cu un “delir universal”. Oame- 


nii odinioară solidari în cadrul ordinii organice a 
Vechiului Regim, se găseau acum “într-o stare de 
perpetuu război şi viclenie” încercând fiecare să 
obțină profit pe seama “sărăcirii şi ruinei 
celuilalt”. Principiile comerțului modern, socotea 
Bonald, “îl aşează pe om într-o stare de sălbăticie 
vizavi de semenul său”. Potrivit lui Bonald, soci- 
etatea burgheză este caracterizată de “egoism, 
dorințe artificiale şi lipsite de moderație, extre- 
ma inegalitate a averilor” elemente care “ase- 
meni unui ulcer devorant au atacat principiile 
conservatoare ale societăţilor”. Pe scurt, societa- 
tea burgheză pentru un conservator ca Bonald 
reprezenta “la propriu, spectacolul hidos al unei 
bande de sălbatici” care caută să-şi răpună prin 
orice mijloace competitorii. În Manifestul 
Partidului Comunist, Marx nu scria lucruri cu 
mult diferite: „Oriunde a triumfat, burghezia a 
pus capăt tuturor relațiilor feudale, patriarhale şi 
idilice. A zdrobit fără milă relaţiile feudale care îl 
legau pe om de «superiorii lui naturali», lăsând 
nici o altă legătură între om şi om decât interesul 
individual şi plata în bani. A înecat cele mai ce- 
reşti extazuri ale devoţiunii religioase, ale entuzi- 
asmului cavaleresc, ale setimentalismului filistin, 
în apa înghețată a calculului egoist. A transformat 
valoarea personală în valoare de schimb şi, în 
locul nenumăratelor libertăți concesionate în 
mod irevocabil, a instaurat o singură libertate - 
Liberul Schimb. Întrun cuvânt, a înlocuit ex- 
ploatarea învăluită în iluzii politice şi religioase 
cu exploatarea, fățișă, lipsită de ruşine, directă şi 
brutală.”6 

Deşi marxismul se distanța în mod radical 
de gândirea conservatoare prin prisma ateismu- 
lui său fondator şi a tuturor consecințelor acestu- 
ia, socialiştii şi conservatorii erau reuniți de un 
acelaşi sentiment de oroare față de aspectul noii 
societăţi capitaliste. Marx însuşi recunoştea de alt- 
fel că primele măsuri de protecţie socială pentru 
clasa muncitoare, expropiată de către burghezie 
şi nobilimea liberală şi supusă unui regim de 
exterminare prin muncă, au reprezentat opera 


4 William E. Connolly, The Ethos of Pluralization, University ot Minnesota Press, Minneapolis, 2004, pp. 124, 130 
5 L-A. de Bonald, Theorie du Pouvoir Politique et Religieux, Union Gensrale d'Editions, 1966, pp. 118, 230 
6 Karl Marx, Manifesto of the Communist Party, în The Marx-Engels Reader, edited by Robert C. Tucker, Princeton 


University, 1978, p. 475 





16 


anul VII e nr. 71-72 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ROST 





partizanilor Vechiului Regim. Cu toate acestea, 
pentru Marx, capitalismul era un rău necesar, o 
etapă peste care nu se putea sări în istoria eman- 
cipării umanităţii, ce urma să se desăvârşească în 
societatea comunistă. De asemenea, violența re- 
voluţionară reprezenta şi ea tot un rău necesar. 
Deconectat de Ia valorile eterne de bine şi rău pe 
care numai religia le poate furniza, marxismul nu 
putea în cele din urmă decât să aplaude cinic oro- 
rile istoriei şi să-şi pregătească la rândul lui con- 
tribuția. Drept consecință, la fel cum liberalismul 
avea Să justifice ulterior, retroactiv, procesul de 
acumulare primitivă a capitalului (iniţial l-a 
camuflat în teoria lui John Locke a “acumulării 
proprietăţii prin muncă în starea de natură”) şi 
zecile de milioane de victime pe care le-a produs 
(dacă e să ne gândim doar la exterminarea indie- 
nilor şi comerțul cu sclavi) prin prisma bunăstării 
generalizate pe care economia de piață a produs- 
o în cele din urmă, tot astfel şi Marx, avea să justi- 


fice aceleaşi samavolnicii şi, avant la lettre, 
crimele socialismului real din secolul XX, prin 
prisma bunăstării generalizate ce avea să vină 
odată ce societatea ajungea în comunism. În sine, 
diferența constă doar în faptul că justificarea sa- 
crificiilor umane pe care istoria le pretinde în 
numele unui viitor mai bun, nu este făcută de 
Marx în mod retroactiv (ca în cazul gânditorilor 
liberali sau hegelieni), ci se bazează în schimb pe 
nişte pretenţii profetice, pe credința conform 
căreia spectacolul sângeros al istoriei avea să se 
termine cu paradisul pe pământ. Însă aspectul cel 
mai relevant în cazul de faţă este faptul că, în 
definitiv, atât socialismul cât şi capitalismul îm- 
părtăşesc acelaşi dispreț față de persoana umană, 
înțeleasă în unicitatea ei irepetabilă. Sacrificarea 
acesteia din urmă este pe deplin justificabilă în 
numele utilității sociale de ansamblu. După cum 
sublinia şi Christos Yannaras, cele două sisteme 
împărtăşesc “aceleaşi premise fondatoare, 


























anul VII e nr. 71-72 


17 





POLITICA, LA DESCUSUT 





aceeaşi descendeță din metafizica occidentală, 
aceleaşi rădăcini într-un raționalism care pro- 
duce în mod necesar infailibilitatea” şi, pe cale de 
consecință, totalitarismul. Întreaga gândire occi- 
dentală poartă de altfel amprenta acelei 
nefericite ecuaţii augustiniene a mântuirii, con- 
form căreia chinurile celor din iad sporesc des- 
fătarea celor din rai. Mai mult, finalitatea ţintită 
de către ambele sisteme este o fericire imperson- 
ală, mecanică, absurdă şi abrutizantă, încapsu- 
larea fiinţei umane într-un univers al prosper- 
ităţii desăvârşite, părăsit de orice urmă a 
prezenţei divine sau umane. Altfel spus, ca să-l 
parafrazez pe Traian Băsescu, ambele ideologii 
ne îndeamnă să ne limităm la “a trăi bine”, aici şi 
acum. Yannaras, subliniază faptul că, măcar, 
socialismul are decența de a nu se considera 
creştin, în timp ce universul capitalist american 
abundă în diverse evanghelii ale prosperității. 

Liberalismul a ieşit învingător din confrun- 
tarea cu comunismul nu pentru faptul că primul 
ar fi fost în sine superior din punct de vedere 
moral. Aparenta sa superioritate morală s-a da- 
torat de fapt rezervorului de tradiţie pre-moder- 
nă care l-a alimentat în mai mare măsură decât în 
cazul socialismului, şi asta doar pentru că marxis- 
mul (mă refer doar la partea lui teoretică), din- 
tr-un exces de onestitate intelectuală, a avut cura- 
jul să tragă până la capăt concluziile care rezultau 
din fundamentele gândirii moderne, rupându-se 
astfel de trecut într-o manieră mai radicală decât 
a făcut-o liberalismul. În sine însă, această re- 
zervă de pre-modernitate, care ne mai ajută încă 
să rămânem normali şi în actualele vremuri post: 
moderne, nu are legătură nici cu capitalismul, 
nici cu socialismuls. Ambele ideologii au con- 
tribuit şi continuă să contribuie la erodarea ei. 
Liberalismul a învins doar pentru că în cele din 
urmă s-a dovedit a fi mult mai performant din 
punct de vedere economic. Nimic mai mult. După 
cum bine remarca părintele Seraphim Rose (citez 
din memorie), “nu poate exista o apologie filo- 
zofică a liberalismului, ci doar una retorică sau 
pragmatică”. 











Che Guevara - fața comercială a comunismului 





Aclimatizarea 
neo-conservatorismului în 
România 


Deosebirile dintre liberalism şi conserva- 
torism pe care le semnalează Hayek, precum şi 
asemănările dintre conservatorism şi socialism 
sunt în special relevante pentru cazul românesc, 
acolo unde, pe fondul unei inculturi într-ale 
gândirii politice şi al unei prostituţii intelectuale, 
fenomene de altfel întru totul explicabile într-o 
societate post-comunistă, s-a aciuat în ultimii ani 
hibridul ideologic numit neo-conservatorism 
(sinteză de protestantism american şi ideologie a 
pieţei libere). În momentul de faţă, în SUA, pro- 
iectul politic neo-conservator îşi dă duhul. Natura 
hibridă a alianţei pe care Hayek a semnalat-o 
acum cincizeci de ani şi-a arătat în cele din urmă 
roadele prin finalul dezastruos al guvernării 
Bush. Partidul Republican este rupt în două, sci- 
ziune care reflectă ruptura analogă la nivelul 


7 Christos Yannaras, The Freedom of Morality, St. Vladimir's Seminary Press, New York, 1984, pp. 131, 153, 205, 
3 Leo Strauss, The Three Waves of Modernity, în An Introduction to Political Philosophy, The University of 


Chicago Press, 1988, p. 98 





18 


anul VII e nr. 71-72 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ROST 





bazei sociale a partidului. De o parte, o comuni- 
tate de afaceri tot mai alienată de originile calvin- 
iste ale ethosului capitalist, risipitoare, lacomă, 
nesimțită şi tot mai obişnuită să întindă mâna la 
stat. De cealaltă parte, o grupare protestantă tot 
mai apocaliptică şi tot mai sectarizată în raport cu 
restul societăţii (de mai bine de o generaţie, 
aproape toţi copiii americani din familiile 
creştine “fundamentaliste” sunt şcolarizați fie în 
sistemul privat de învățământ, fie acasă). 

Eşecul neo-conservatorismului nu poate fi 
pus, aşa cum ar tinde unii “apărători ai dreptei” 
de la noi, pe seama nu ştiu cărei conspirații a me- 
diilor universitare americane, tot la fel cum tri- 
umful lui nu se poate explica, aşa cum o fac medi- 
ile universitare cu pricina, printr-o conspirație a 
“marii finanțe”. Eşecul neo-conservatorismului 
ține de natura hibridă a ideologiei în cauză. Aşa 
cum a prezis Sheldon Wolin în zilele de început 
ale administraţiei Reagan, proiectul lui Reagan 
de a reface ethosul Americii tradiționale printr-o 
accelerare a modernizării capitaliste a fost de la 
bun început sortit eşecului, întrucât politicile 
neo-liberale duc cu necesitate la distrugerea 
bazei materiale a comunităților tradiţionale: 
“una dintre condiţiile necesare pentru ca o eco- 
nomie inovatoare să funcționeze liber este dis- 
trugerea legăturilor tradiționale. Modernizarea 
economică nu înghite doar resurse naturale ci şi 
baza tradițională a societăţilor: capitalul profe- 
sional, profesiile tradiționale, relaţiile familiale şi 
inter-personale, moralitatea tradiţională”. 

Deşi peste ocean curentul neo-conservator 
îşi dă ultima suflare, ecourile sale pe plaiurile 
mioritice par să nu-şi fi pierdut nimic din prospe- 
țime. În definitiv, raportarea intelighenţiei româ- 
neşti la producţiile ideologice ale Occidentului a 
fost întotdeauna defazată. Neo-conservatorismul, 
ca să-l parafrazez pe Eminescu, “era pe când nu 
s-a zărit”, iar astăzi, când de-abia am început şi 
noi să-l vedem, nu e. Însă dat fiind faptul că neo- 
conservatorismul este un masiv cu doi versanți, 
unul economic, celălalt religios, exportarea lui 


prin regiunile răsăritene ale Europei devine ex- 
trem de problematică. Căci după cum bine ştim, 
de la Weber încoace, economia de piaţă nu pro- 
duce religie, ci se hrăneşte cu ea. Iar dacă capita- 
lismul american nu se mai înțelege bine nici 
măcar cu protestantismul care i-a dat naştere, 
ajungând la epuizarea resurselor calviniste din 
care s-a hrănit până în prezent, cum oare ar putea 
să se înţeleagă cu înapoiata Ortodoxie, inamicul 
numărul unu al “civilizaţiei” în România? De alt- 
fel, pentru un autor ca domnul Traian Ungureanu 
o astfel de reţetă economică de succes este impo- 
sibilă. Societăţile răsăritene, ne informează dân- 
sul, sunt bune doar să livreze “forță de muncă şi 
costuri de producţie mici”10 răspunzând “meca- 
nic unei solicitări mecanice” a pieţei Occidentale. 
Însă Ia capitolul “calitate intrinsecă a lumii româ- 
neşti” stăm mult mai prost decât visează “adepții 
«pieţelor emergente»”, care îşi pun probabil sper- 
anţa în posibilitatea ca Ortodoxia să reprezinte 
un fel de etanol care să înlocuiască petrolul 
protestant care e pe terminate, repunând astfel 
în mişcare maşinăria capitalistă. „«Răsăritul Pro- 
videnţiab”, subliniază Traian Ungureanu, nu este 
nicidecum “acea zonă de energie şi spiritualitate 
conservată intact care salvează un Occident 
corupt”. În străfundurile Răsăritului zace de fapt 
“o cultură obosită de insucces şi subdezvoltare”, 
“sentimentul de inferioritate ortodox” cu ale sale 
“fixaţii naționaliste” şi panslaviste. Vădit lucru, 
România profundă nu este îndeajuns de protes- 
tantă, drept pentru care, singurul lucru pentru 
care e bună, până când i-o veni mintea la cap, este 
să îndeplinească cuminte funcţiile mecanice cu 
care se ocupă muncitorul alienat al lui Karl Marx. 
Evident, Traian Ungureanu îşi dă singur seama 
(sper) că proiectul unei protestantizări, sau 
măcar al unei catolicizări a României este total 
utopic, rămânând doar alternativa descrisă de 
Mircea Platon: românii smintiți din Ortodoxie nu 
devin buni catolici ci devin, ca toţi ceilalți 
europeni, indiferenți religios sau eventual musul- 
mani. lar atunci, vorba tovarăşului Lenin, “ce-i de 


9 Fred Cox, Understanding the Diverging Trajectories of the United States and Western Europe: A Neo-Polanyian 


Analysis, Politics&Society, nr. 35, issue 3, 2007, p. 22 


10 În cele ce urmează citez din articolul domnului Traian Ungureanu, $i idioţii locali sunt utili, din numărul 984, 


(13-19 ianuarie 2009) al Revistei 22 





anul VII e nr. 71-72 


19 





ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





făcut?”. Mai mult, ce-i de făcut, dacă chiar şi în 
SUA, machiavelica elită neo-conservatoare se va 
dovedi incapabilă de-acum înainte să mai mani- 
puleze “nucleul cultural protestant”? Cine, sau ce 
anume, îi va putea apăra pe gânditori precum 
Traian Ungureanu de pericolul Islamic asupra 
căruia TRU şi mentorul său Huntington au tot 
atras atenţia în ultimii ani? 


Poziţia Ortodoxiei 
vizavi de conflictele ideologice 
ale modernităţii 


Aşa cum am scris-o şi în alt articol, Max 
Weber, sociolog care s-a dovedit în cele din urmă 
mai lucid decât Marx în ceea ce priveşte analiza 
capitalismului, şi-a dat seama că, mai devreme sau 
mai târziu, evoluţia lumii moderne se va reduce 
la două variante: fie religia (apariţia uneia noi 
sau revenirea uneia vechi), fie “pietrificarea 
mecanizată”, maşinăria diabolică în care indi- 
vidul se identifică total cu funcţia sa de rotițăli, 
totalitarismul birocratic, ce poate fi la fel de bine 
capitalist sau socialist (alternativa Orwell/ 
Huxley).12 Or, din moment ce protestantismul 
calvinist produce capitalism, săpându-şi singur 
groapa prin chiar acest proces de producţie, care, 
odată finalizat, îneacă ascetismul calvinist prin 
consumul bogăției produs de chiar ethosul 
economisirii, rezultă că alternativa religioasă la 
“pietrificarea mecanizată” nu poate fi în nici un 
caz acelaşi protestantism care a construit Ame- 
rica şi care a adus lumea modernă, inclusiv pe noi 
românii, în actuala ei situaţie. Prin protestantism 
se intră în capitalism, însă reciproca nu este vala- 
bilă. Drept pentru care, în lipsă de suport religios, 


domnului Traian Ungureanu şi prietenilor săi nu 
le rămâne decât cea de-a doua variantă, de altfel 
singura soluţie ce poate să prevină o înfrângere a 
Occidentului într-un conflict inter-civilizațional. 
Este mai mult decât evident, cel puţin în momen- 
tul de față, că Occidentul nu poate câştiga un ast- 
fel de conflict prin propria cultură, ci doar prin 
supremaţia tehnologică, economică şi militară. 
Nu are rost să mai spunem însă că o astfel de vic- 
torie presupune implicit moartea oricărei culturi: 
occidentală sau nu. În fine, este clar că, prin stră- 
dania lor de a-i emancipa pe români de identi- 
tatea ortodoxă, autorii din categoria domnului 
Traian Ungureanu contribuie, poate în mod 
inconştient, la apariţia unei societăţi atomizate 
de români amnezici şi spălaţi pe creier, care va fi 
trecut cu totul în administrarea Leviathanului de 
la Bruxelles. Sau, altfel spus, tot o Uniune Sovieti- 
Că, doar că nu cu un singur post de televiziune ci 
cu patruzeci. Din moment ce pentru domnul 
Traian Ungureanu românii care caută o alterna- 
tivă, mai mult sau mai puţin “răsăriteană”, la 
dihotomia capitalism/socialism sunt nişte “idioţi 
utili”, şi din moment ce împărțeala lui Huntington 
i-a condamnat, cel puţin pentru mult timp de 
acum înainte la idiotism cronic, singura concluzie 
la care poate ajunge domnia sa este că, idioţi 
fiind, e bine să se facă utili cui trebuie, anume 
multinaţionalelor în căutare de forță de muncă 
ieftină. Între timp, noi ar trebui să credem că 
finalitatea unui astfel de hocus pocus socio-eco- 
nomic nu este cea mai dezaxată post-modernita- 
te ci, dimpotrivă, redescoperirea de către români 
a lui Goethe şi Beethoven! 

Dincolo de toate acestea, pot să spun că ten- 
tativa lui Traian Ungureanu de a fi, asemeni lui 


1! Leo Strauss, Natural Right and History, The University of Chicago Press, 1955, p. 42; sau, afirmaţia celebră a lui 
Andr6 Malraux: “Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” 


12 Weber sublinia de altfel faptul că această corespondență este naturală întrucât economia capitalistă a creat un 
stat după chipul şi asemănarea sa. Statul modern, ale cărui principii comuniştii şi fasciştii le-au dezvoltat la 
maximum, reproduce astfel în mod fidel structura birocratic/totalitară a uzinei capitaliste. Ambele mecanisme 
se bazează pe mecanizare, calcul impersonal şi reducerea persoanei umane la funcția productivă pe care aceas- 
ta o îndeplineşte (Georg Lukacs, Histoire et Conscience de Classe, Les Editions de Minuit, 1960, pp. 123-124) 
Astfel, alternativa dintre capitalism şi socialism se reduce Ia alternativa dintre mai multe uzine (care, dacă e să-i 
dăm crezare lui Marx -până acum istoria confirmă - tind să se concentreze în conglomerate industriale din ce 
în ce mai mari) sau o singură uzină. De altfel, teoreticienii marxişti din cadrul Şcolii de la Frankfurt ajung la 
concluzia eşecului proiectului revoluționar marxist atunci când realizează că regimurile socialiste au sfârşit, la 
fel ca cele capitaliste, prin triumful birocraţiei. Şcoala de la Frankfurt operează astfel o trecere de la marxismul 
revoluționar la teoria critică, un fel de marxism al disperării. 





20 anul VII e nr. 71-72 


POLITICA, LA DESCUSUT 











Hayek, liberal pe propriile picioare, de fapt, mai 
degabă de a exclude Ortodoxia dintre potenţialii 
aliaţi ai capitalismului pe care îl venerează, este 
de apreciat. Este bine că domnul Ungureanu, de 
altfel eseist deosebit de talentat, a pus cât de cât 
punctul pe „i“, subliniind faptul că, în definitiv, 
Ortodoxia şi capitalismul (înţeles ca ideologie şi 
nu doar ca simplu mecanism neutru ce poate şi 
trebuie să fie disciplinat în numele unor valori 
etice foarte precise) nu au nimic în comun. 

De altfel, în ciuda strădaniei unora de a ne 
zugrăvi o imagine de talibani, noi nu le cerem 
altor intelectuali să subscribe la nu ştiu ce 
gândire cu sens unic, de tip neo-legionar, ci doar 
să dea dovadă de coerență şi onestitate intelectu- 
ală. Mult mai problematică mi se pare însă poziţia 








ăla sali aie E ae 
unor membri ai laicatului ortodox de pe la 
diverse publicaţii de elită, care încearcă să ne 
convingă de posibilitatea şi de oportunitatea 
unei astfel de alianțe, care ne avertizează conde- 
scendent, de la înălțimea statutului lor de doctori 
în teologie, că trebuie să ne “urbanizăm” credința 
şi să ne-o adaptăm la exigenţele europene, care 
ne mustră ofuscați pentru faptul că nu înțelegem 
că locul natural al Ortodoxiei româneşti nu este 
în comuniune cu “slavofilii” de la Răsărit, ci în 
comuniune cu muribundele centre universitare 
catolice din Occident ce se chinuie să-l integreze 
pe Hristos în lungul lanţ al ființării post-darwin- 
iste, care începe cu maimuța şi se termină cu 
extraterestrul. Aceştia chiar că ne consideră 
idioţi. 





anul VII e nr. 71-72 


21 





ÎN DEZBATERE 




















Avva Iustin: „Este. 
vremea muceniciei!“ 


Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam 


adresez aceste cuvinte, pentru care mă 

simt dator în fața lui Dumnezeu şi con- 
ştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe 
lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghi- 
tă toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, 
de este cu putință. Nu în calitatea mea de biet mo- 
nah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc 
la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra 
Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăsto- 
rilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec 
aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai 
de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec 
cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas 
credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi 
aşteptat şi mi-ați cerut cuvântul în privința aces- 
tor realități dureroase în care ne aflăm. 


C u multă durere şi îngrijorare vin să vă 


De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit 
ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, lisus 
Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu cre- 
deam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor 
vremuri de durere, apocaliptice - dar iată că mâ- 
nia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra 
noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe 
care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu 
sunt pregătiţi să facă față acestor capcane ale 
vrăjmaşului, a cărui nouă lucrare acum este să 
pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei - 
666. Toţi am citit Apocalipsa și înfricoşătoarea 
profeție - scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea 
(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, 
şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi 
pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea 
dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată 





22 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 





ROST 





cumpăra sau vinde decât numai cel ce are sem- 
nul, adică numele fiarei, sau numărul numelui 
fiarei“(Apoc. 13:16-17). 

Vremea în care ne aflăm acum este premer- 
gătoare acestei proteții. Prin lege, prin ordonanță 
de guvern, românii sunt obligați să se încadreze 
într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel 
naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de 
fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere 
să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi 
orice alt act personal cipul biometric ce conţine 
amprenta digitală, imaginea facială şi toate 
datele personale. Poate pentru mulți dintre dum- 
neavoastră acest cip pare un lucru nesemnifica- 
tiv, dar în spatele acestui sistem de însemnare a 
oamenilor, de codare şi stocare a datelor de iden- 
tificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg 
plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi 
sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe 
vite, este primul pas al unor alte măsuri luate 
pentru controlul absolut al ființei umane. 

Dragii mei, după cum proorocesc Sfinții 
Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea 
noastră de credință. Să nu credeţi că putem sluji 
şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu 
primiţi acest însemn diavolesc care vă răpește 
ceea ce vă aparține prin moştenire de la Dumne.- 
zeu, dreptul Ia identitate, dreptul la unicitate și 
originalitate, al fiecărei ființe umane! Trebuie să 
vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de 
ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar 
câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele 
voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinții 
Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de 
Dumnezeu mai mult decât de oameni“. 

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! 
După părerea mea ne aflăm în vremurile în care 
singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia 
acuma este momentul să mărturisim cu propria 
noastră viață, până acum ar fi fost o risipă de 
energie. Din păcate noi nu avem un tineret orto- 
dox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru 
este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de 
vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de cura- 
jos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au pro- 
testat împotriva acestor cipuri şi a sistemului 
însemnării şi controlului total al identităţii. 


Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta 
patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor - ei au 
noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; 
din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. 
De pe timpul comunismului încoace noi am dove- 
dit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de 
curajul şi demnitatea românilor de altădată. 
Toate popoarele vecine au încercat să scape de 
comunism, să-şi impună cumva neatârnarea - şi 
au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, 
care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, 
al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime 
şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi 
putregai. La noi în Biserică situaţia este destul de 
anevoioasă, deoarece credincioşii nu sunt destul 
de informaţi cu privire la aceste provocări ale lu- 
mii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti 
un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghe- 
lică. El este vinovat numai prin neştiință, deoare- 
ce dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la 
biserică, de la şcoală, din familie, din societate - 
ignoranța e cuceritoare. Pentru că el are un text 
în capul lui: „supuneți-vă mai marilor voştri“; la el 
trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau 
în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul 
scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?- „Voi aţi fost 
încăpățânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiți, n-aţi ascul- 
tat de cuvântul Evangheliei - păi, ce creştini mai 
sunteți voi? Voi vă pierdeţi viața zadarnic“. Aşa 
încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, 
si tot astfel fac acum cu poporul nostru comu- 
niştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe. 

Se vrea şi se încearcă o desființare a sacrului 
prin relativizarea valorilor fundamentale, a ade- 
vărului de credință prin ecumenicitate, se vrea 
înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist 
a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetățean 
care are cinci copii în casă - „Măi, nu mai lua bu- 
letinul sau paşaportul“ - păi el nu înțelege. „Păi, 
părinte, eu ce le mai dau de mâncare“? Şi-l pui în 
faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi, ca 
Brâncoveanu de altădată, să facem sfinți din co- 
piii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine 
poartă toată această vină? Nu noi, Biserica? Nu 
noi, mănăstirile, care suntem în fața altarului, 
avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi 
să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar 





anul VII e nr. 71-72 


23 





ROST 


ÎN DEZBATERE 





în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de 
problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depă- 
şit - ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci 
dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, 
atunci ce să mai spui de bietul credincios care 
săracu' de-abia deschide Biblia de două trei ori pe 
an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea 
tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea 
acestui popor - de la învățători, profesori până la 
preoţi şi miniştri. 

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hris- 
tos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru 
Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pen- 
tru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. lar 
de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor 
şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, 
Care este în ceruri.“ (Matei 11: 32-33), să cereți 








autorităților române să abroge legile care permit 
îndosarierea şi urmărirea electronică a creştini- 
lor, renunțarea Ia libertatea cu care ne-am născut. 

Dar o să primim plata păcatelor noastre, 
moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească 
Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi- 
a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, po- 


porul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până 
la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei stră- 
moşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare 
prin neprezentarea acestor adevăruri scripturis- 
tice; am fost deseori absenţi din fruntea micii 
oştiri a Adevărului. 

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea 
izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fieca- 
re în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne 
punem cenușă în cap, ca să ne dea Domnul harul 
şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să 
creăm mici fortărețe, mici cetățui de supravieţui- 
re, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care 
pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem 
pământul nostru, şcoala noastră - în care să ne 
creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem 
spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naş- 
tere trebuie protejaţi - pentru că, după cum ve- 
deți, vor să implanteze acest cip pruncului la naş- 
tere. 

Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. 
Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în 
fața unui moment de cumpănă în care ai de ales: 
să-ți pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel 
care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă 
să afle şi să se dumirească. 

Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin 
conferinţe nu mai facem nimic. 

Să te duci, române drag, fără frică, direct 
spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să 
te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu 
vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena 
romană cu fiare sălbatice - stai aici în mijlocul 
arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să 
dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupți, 
altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi 
până la capăt! Nu vă temeți! Aşa cum a început 
creştinismul, aşa va şi sfârşi - în dureri şi în sufe- 
rință. Pecetluiţi creștinismul cu mucenicia voastră! 

Iubiţi frați întru cinul îngeresc şi întru Slu- 
jirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să 
întăriți acest text cu semnătura proprie, în 
numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi. 


Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009 
Cuvioşii Mucenici uciși în Sinai şi Raith 
Arhimandritul Iustin Pârvu 





24 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 








Avva Arsenie: „Prea 
devreme facem zgomot“ 


blogul meu, alături de alți creştini care 
administrează site-uri şi bloguri orto- 
doxe, apelul Părintelui Arhimandrit Tustin Pârvu, 
de la Sfinta Mănăstire Petru Vodă (Neamţ), intitu- 
lat „Este vremea muceniciei!“, reacţiile au fost 
dintre cele mai diferite, de la spaimă, proteste şi 
deznădejde, la negarea autenticității textului, 
contestarea autorități duhovniceşti a părintelui şi 
luare în rîs a celor scrise de sfinția sa. La confuzia 
şi vacarmul general au contribuit cîțiva neduşi la 
biserică degrabă incitatori la „revoluţie“. 
Mărturisesc că în prima fază am fost nelă- 
murit dacă este vreun pericol şi de unde vine, şi 
am vrut să aflu şi opinia altor mari duhovnici. 
M-am uitat cu nădejde şi spre Sfintul Sinod şi m- 
am consultat cu câţiva ierarhi. Ştiam însă că 
Sfîntul Sinod va lua o poziţie abia la proxima sa 
întrunire. Pînă atunci, am mers la Techirghiol, la 
Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, să 
primesc un cuvînt de folos, pe care vi-l împărtă- 
şesc cu toată dragostea. Am vrut s-o fac atunci, 
imediat, prin intermediul blogului meu, însă pe 
urmele mele a fost la Părintele Arsenie, şi Pr. 
Eugen Tănăsescu, de la Radio Dobrogea, care a 
făcut cu iubitul duhovnic un interviu tendenţios 
pe care l-a şi difuzat în acele zile. Pe bună drep- 
tate, mulți credincioşi s-au tulburat, neştind ce să 
creadă. N-am vrut, aşadar, să măresc şi eu starea 
de tensiune publicînd interviul meu. Acum îl pu- 
blic, pentru că sîntem la o oarecare distanță de 
evenimente şi pentru că, între timp, au avut loc 
conferințe publice, dezbateri cu specilişti în 
domeniu, proteste de stradă şi polemici în presă 
pe acest subiect, astfel încît lucrurile s-au mai 
decantat. 
-Preacuvioase părinte, lumea românească 
este foarte tulburată de introducerea în uz 
a unor paşapoarte biometrice, care au 
încorporat un cip electronic, cu datele noas- 
tre de identificare, inclusiv fotografia şi 


[) upă ce, pe 14 ianuarie a.c., am publicat pe 





ampretele digitale. O parte dintre credin- 
cioşi se tem că acesta e semnul satanei şi că 
el vesteşte Apocalipsa. Se spune că în codul 
electronic al acelui cip ar fi numărul 666, 
despre care se vorbeşte în Apocalipsă. 
Părintele Iustin Pârvu a atras atenția, 
într-un apel public, asupra acestei tentative 
de instaurare a controlului asupra româ- 
nilor, care este un pas spre lepădarea cre- 
dinței noastre ortodoxe. Sfinția voastră ce 
părere aveţi? 

- Grija noastră trebuie să fie aceea de a ne 
închina la cruce, nu la 666. Dacă vor să ne bage 
pe gît cu forța numele fiarei, e o dovadă de slăbi- 
ciune a diavolului. Cei care vor să facă asta uită 
faptul că omul a fost înzestrat de Dumnezeu şi cu 
puterea de a rezista. Iar românii care sînt mai 
treji duhovniceşte trebuie să ducă un război de 





anul VII e nr. 71-72 


25 





ROST 


ÎN DEZBATERE 





apărare, nu unul de cucerire. Numele fiarei pe 
noi, pe mâna sau pe fruntea noastră, nu-l vom 
primi. 

Pînă la a ne băga numele diavolului sub 
piele mai durează. Şi pînă atunci, n-avem a ne 
face griji. Un paşaport e un obiect, îl pui în buzu- 
nar, faci o cruce şi mergi mai departe. Nu vă 
temeți! Că, dacă mergeţi în Turcia, cumpăraţi 
piine cu bani turceşti, dar asta nu înseamnă că 
sînteți turc. 

Cred că prea devreme facem z20mot. 

Ştiţi ce înseamnă 666? Aceşti trei de şase sim- 
bolizează trei patimi mari, care vor cuprinde 
lumea în vremurile de pe urmă: desfrâu cum n-a 
mai fost niciodată pe pământ; lipsă de credință, 
care aduce boli sfleteşti, dezbinări, deznădejde... 
şi al treilea şase înseamnă ură între oameni, de se 
omoară şi creştinii între ei. Dacă ne uităm la ce se 
întâmplă în lume, 666 deja s-a instaurat, nu vine 
acum printr-un buletin. 

- Dar înd ar fi momentul să ridicăm glas şi să 
ne opunem intențiilor de a ne controla prin 
astfel de mijloace? 

- Părerea mea € că e prea devreme să facem 
zgomot. Nu sînt de părerea părintelui Iustin, la 
care am mare evlavie, dar nu sînt de părere... În 
luptă, nu e totul să ai curaj şi arme, îţi mai trebuie 
şi strategie. Noi avem arme puternice, rugăci- 
unea şi postul. Însă, o luptă începută acum ne va 
obosi pînă cînd va veni încleştarea cea mare, care 
va fi decisivă. 

-Ce ar trebui să aşteptăm? În Grecia şi 
Serbia, Sfintele Sinoade s-au opus introdu- 
cerii unor documente electronice, iar 
creştinii au protestat... 

- Şi ce-au rezolvat? Dacă s-a oprit pentru 
moment, nu înseamnă că au câştigat lupta. Nu 
ieşitul în stradă i-au oprit, ci evoluţia în mare a 
lucrurilor. 

Nu înseamnă să acceptăm. Dacă vine la mine 
şi mă întreabă dacă vreau pașaport din ăsta îi 
spun tare şi răspicat: hai, sictir! Dacă te întreabă, 
nu accepți. Cum să-ţi bage sub piele? 

- Încă nu au venit cu cipuri de băgat sub 

piele. 

- Dracul nu se astâmpără cu nici un chip. 
Însă, sîntem botezați, sîntem înzestrați cu dis- 


cernămînt, putem fi în orice clipă cu Hristos, cu 
„Doamne, lisuse...“. Nu ne lasă Dumnezeu la mîna 
unui drac. Să ne rugăm la Maica Domnului, care e 
foarte supărată pe noi că nu-i cerem nimic. Ca 
orice mamă care își iubeşte copilul, e supărată că 
nu-i cerem ajutor. Avem înger păzitor, care cu un 
singur deget poate răsturna pămîntul... Însă 
războiul e un joc de inteligență, deci trebuie să-l 
purtăm cu inteligență şi cu credință. Căci n-avem 
alt ideal, noi, creştinii, decît să murim sfirtecaţi 
pentru scânteia de adevăr pe care ştim că o avem 
în noi şi pentru a cărei apărare sîntem într-o per- 
manentă încleştare cu puterile întunericului, pe 
viață şi pe moarte. Cînd sîntem puși în situaţia să 
mărturisim, atunci să firm gata şi de moarte. 

- Credeţi că a venit momentul muceniciei? 

- Nu cred în nici un fel. Sînt liniştit sfleteşte. 
Dar, vă repet, dacă mă întreabă cineva, nu accept. 
Dar n-are rost să ne descoperim acum, căci e prea 
devreme, şi duşmanul îşi schimbă tactica... El nu 
se lasă, că e drac... 

-După imensa experiență de duhovnic a 
sfinției voastre, credeți că românii mai sînt 
capabili de mucenicie? 

- Dragă, nu te supăra, operăm cu elemente 
inventate. Nu te repezi! Nimeni nu ştie de ce e 
capabil pînă la momentul cînd este pus să aleagă 
între viaţa pămîntească şi Hristos. Că viaţa 
creştinului asta e: cruce, moarte, înviere. Dacă ne- 
am pregătit de înviere, de ce ne mai temem de 
moarte? 

Dar, încă o dată, nu faceţi zgomot prea 
devreme, că vă consumaţi. Fiţi atenţi la amă- 
nunte. Uite, vă dau un exemplu. S-a dat oarecînd 
o sentință de condamnare la moarte a unui om. 
Şi sentința suna aşa: „Să se ierte nu se poate, (vir- 
pula) să fie condamnat la moarte!“ Grefierul cînd 
a scris sentinţa, din neatenţie sau ştiu cu ce, a 
scris: „Să se ierte, (virgula) nu se poate să fie con- 
damnat la moarte!“ Iată cum un amănunt, virgu- 
Ia, dacă nu ţii cont de el, schimbă totul. 

Şi să nu uitaţi un lucru, pacea e mai mare de 
patru ori decît dreptatea. Că pacea e greu de 
făcut, iar dreptatea nu înseamnă neapărat pace. 


Claudiu Târziu 
Techirghiol. 17 ian. 2009 








26 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 








Avva Adrian: 
„Nu faceți pe eroii, 


pe martiri 


rice întâlnire cu seniorul duhovniciei din 
Q România, părintele Adrian Făgeţeanu, e o 

mare bucurie. Una care îţi covârşeşte 
inima şi te răneşte cu dorul de Dumnezeu. 

De cum s'a întors în Lainici, după sfat în zi de 
ianuarie, am şi plecat la avva Adrian, împreună 
cu fratele întru dreaptă credinţă Nicolae Burdea. 
Stă părintele acum într'o chilie mai apropiată de 
biserică şi de sfintele Liturghii, învecinându'se cu 
părintele Melchisedec Şuparschi - care e mai june 
cu 10 ani şi are doar 87 de primăveri- şi cu 
tânărul părinte Calinic, care a împlinit 77 de ani. 
Dacă iei binecuvântare de la părintele Adrian, 
n'ai cum S'0 uiţi, pentru că după ce te însemnează 
cu sfânta cruce, te sărută pe cap, copleşindu'te cu 
dragostea lui... 

- Ați fost plecat de sărbători, părinte! 


| bă 


- Am fost plecat la Spitalul Militar şi pe la alte 
spitale. Am fost dus şi mi s'au făcut analize, dar nu 
ştiu cine a pus un reşou la priză şi'o uitat să'l mai 
şi scoată şi s'or ars toate analizele. 

- Părinte pot să vă întreb şi eu ceva? 

- Da. Te rog! 

- Am venit să vă întreb ce să fac, cor apărut 
paşapoartele şi permisele astea cu cip. Săl 
primesc? Să nul primesc? Îi începutul 
sfârşitului? Ce părere aveţi? 

- Eu n'am nici o părere. Eu pot să vă spun ce 
spune capitolul 24 din Sfânta Evanghelie după 
Matei. Mântuitorul spune că în aceste vremuri - 
spune şi'n convorbirea Lui cu Fotini la fântână - 
vor fi strâmtorări mai mari, mai grele de cum au 
fost de la'nceputul lumii şi până acum. Deci cine 
poate... să evite! Căci chiar Mântuitorul îţi dă 

















“ Interviu preluat din revista „Lumea Credinței“ nr. 2 (67), febr. 2009. Titlul original: „Sfat de Ia Avva Adrian 


Făgeţeanu despre paşapoartele biometrice:. 





anul VII e nr. 71-72 


27 





ROST 


ÎN DEZBATERE 





voie: când vei fi prigonit într'o cetate, să fugi în 
alta. 

Eu am greşit când iam spus odată unui pri- 
eten (era vorba chiar de mine) să fugă în Rusia 
(dacă va veni prigoană). Or Rusia avea, mai mulți 
decât orice altă țară, pravoslavnici ca Alexei. 
Patriarhul, înainte de a muri, a caterisit pe singu- 
rul episcop care apăra Ortodoxia. Deci odată ce 
şi'acolo stăpâneşte antihristul... Şi Putin şi 
Medvedev sunt de aceeaşi origine, ca şi cei care 
au prigonit pe Mântuitorul. Noi nu suntem năs- 
cuţi din curvie - adică din păgâni - la fel cum se 
socoteau şi evreii urmaşii lui Avraam, însă 
Mântuitorul le'a spus: Voi sunteți din tatăl vostru 
diavolul, adică tatăl minciunii, care este şi urâtor 
şi ucigaş de oameni. Urâtor şi ucigaş de oameni... 
Şi vor fi strâmtorări mai mari... Eu vă sfătuiesc să 
nu bravaţi! Să nu faceţi pe eroii, pe martirii! 

- Păi da, dar şi martir... să te duci aşa gratuit, 

nu cred 

- Da, dar nu să te bagi singur. Mi'aduc aminte 
că nişte tineri, care trăiau în pustie, s'au hotărât 
să nu'L părăsească cu nici un chip pe Hristos. Erau 
atacați în pustie de saracini. Saracinii le spuneau: 
ori treceţi la Mahomed, ori vă omorâm. Şi ei sau 
hotărât să nu treacă. Dar când a început între ei 
dezbinarea - că unul spunea „tu mă comanzi şi 
de'acum ai să asculți de mine“, iar celălalt îi zicea 
că dimpotrivă „tu mă comanzi“ - când a început 
aşadar dezbinarea dintre ei, nau mai putut să 
mărturisească pe Hristos, pentru că s'au lepădat 
din cauză că n'a mai fost armonie şi înțelegere 
între ei, ci dezbinare. Dracul n'ar fi făcut pe voia 
lor, or, din cauza mândriei, diavolul a reușit să'i 
dezbine pe ei. Unde dezbină diavolul... Hristos 
spune clar (ca să te mântuieşti) numai cine va 
răbda până la sfârşit se va mântui. Deci rugăci- 
unea voastră să fie: Luminează'mă, învață'mă, 
înțelepțeşte'mă, întăreşte'mă Tu Doamne! Eu sin- 
gur nu pot şi vă spun că fără de El nu se poate face 
nimic. Deci, Tu Doamne luminează'mă, înva- 
ță'mă, înțeleţeşte'mă şi întăreşte'mă! 

Și să mai ştiţi că singuri, n'o să ne mântuim. 
Rugaţi'vă pentru aproapele... 

-Deci părinte, în concluzie: dacă putem, să 

evităm primirea documentelor biometrice, 
da? 


- Eu zic să nu bravaţi! Nici chiar în pro- 
blemele cele mai mici! Ceea ce discutăm noi 
acuma se înregistrează la telefon? 

- Acuma da, părinte. 

- Deci dacă eu vam dat sfatul să vă ocrotiți... 
de ce dar, dumneavoastră, faceți invers. Poftim? 

- Uitaţi'vă că'l opresc. 

-Da. 

Şi i'am cerut iertare bătrânului. Aveam mare 
nevoie. „Eu te'am iertat înainte de a şi veni tu 
aici“ - mi'a răspuns avva Adrian. „Că ai mai greşit 
şi altă dată“. Drept era că nu'i cerusem iertăciune 
părintelui nici pentru fotografiile ce i le făcusem 
cu ceva vreme în urmă, fără să am binecu- 
vântarea lui (şi pentru care miam primit neîn- 
târziat scumpă răsplată!). „Eu din dragoste 
părinte am greşit“, iam spus. Şi iam mai cerut 
binecuvântare să spun şi altora poveţele lui, şi, 
om bun fiind bătrânul, mi'a dat'o. 

Fiind şi zi de luni, Nicolae a ținut să mai ceară 
sfat de la avva, dacă bine este mireanului să 
postească în astă zi, ori nu. „În satul meu, unde 
m'am născut“ - a spus avva - „țăranii obișnuiau să 
postească şi în ziua de luni... pentru sănătatea ani- 
malelor. Deci, dacăți iubeşti animalele... Dar 
canoanele ce zic?“ Frumos spus... Mireanul care nu 
va posti miercurea şi vinerea de peste an şi sfântul 
şi marele post (al Paştilor) să se afurisească - am 
gândit, în canonul 69 apostolic, instantaneu. 

Nedorind să'l mai supărăm cu ceva, neam 
luat rămas bun de la avva Adrian şi ne'am însem- 
nat cu semnul sfintei cruci, aşa după cum ne'a 
învăţat (lucru a care ţine foarte mult şi pe care îl 
verifică de fiecare dată!) şi sărutând crucea de 
lemn de care nu se desparte niciodată bătrânul, 
Nicolae a mai vrut săşi întărească vorbele de 
rămas bun. „După ce săruţi sfânta cruce să nu mai 
spui niciodată nimic“ Pa povăţuit însă părintele. 
Şi ieşind noi în lumea de afară, primul nostru 
gând a fost să ne întoarcem, că ne era bine nouă 
acolo, dimpreună cu bătrânul şi înțelepciunea lui 
duhovnicească. 

„Venim şi altădată, am zis. Să nu mai necăjim 
acuma pe gheronda“. Şi am plecat mai departe, 
spre Tismana... 

George Crăsnean 
Lainici, luni 19 Ianuarie 2009 








28 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 











O scrisoare de la 
Athos despre actele de 
identitate cu cipuri 


unor monahi de la Sf. Munte Athos un 

punct de vedere asupra introducerii 
actelor de identitate cu cip. Cu îngăduinţa con- 
ducerii publicaţiei, preluăm şi noi acest docu- 
ment duhovnicesc. 


R edacţia revistei „Presa Ortodoxă“ a cerut 


Răscumpăraţi vremea 


Cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Răs- 
cumpărând vremea, căci zilele rele sunt“(Efeseni 
5, 16) se potrivesc mai mult ca oricând vremu- 
rilor de astăzi. „Zilele rele“ sau, mai bine spus, 
vremurile apocaliptice în care trăim, îl pun pe 
creştinul ortodox în fața unor evenimente şi 
fapte nemaiîntâlnite în istoria omenirii. Un 
guvern mondial, un singur conducător, o singură 


religie, cip-uri pentru supravegherea şi manipu- 
larea întregii populaţii şi celelalte care decurg din 
acestea sunt obiective „de binefacere“ ale Noii 
Ordini Mondiale. 

Cum va putea oare creştinul ortodox de as- 
tăzi să călătorească pe calea cea dreaptă în 
această confuzie uriaşă creată de diavolul şi de 
oamenii lui? Unde va putea afla odihnă sufletul 
său, care orbecăieşte în întunericul dens al lipsei 
de povăţuire şi sfătuire duhovnicească, precum şi 
al dezinformării promovată de mass-media, fie ea 
laică, fie uneori chiar cea zis bisericească? Ce fel 
de strigăt ar putea scoate el pentru a putea 
deştepta auzul celor care au făgăduit înaintea lui 
Dumnezeu că îl vor povăţui la limanul mântuirii? 

Un stareț athonit spunea că cea mai mare 
faptă bună a creştinului ortodox de astăzi, faptă 





anul VII e nr. 71-72 


29 





ROST 


ÎN DEZBATERE 





care condiţionează mântuirea sa, este mărtu- 
risirea ortodoxă a lui lisus Hristos. Dar pentru a-L 
mărturisi ortodox pe Hristos, trebuie ca el să fie 
un adevărat creştin ortodox. Iar a fi un creştin 
adevărat înseamnă a lucra poruncile evanghe- 
ice. Criza şi orbirea duhovnicească la care s-a 
ajuns astăzi şi, ca o consecință, compromisurile 
grave care se fac până şi în Biserică, au ca princi- 
pală cauză tocmai nelucrarea de către noi toţi a 
poruncilor lui Dumnezeu. 

Lăsând la o parte celelalte probleme grave 
cu care se confruntă Ortodoxia, să ne oprim la 
cea a introducerii în România a cip-urilor în paşa- 
poarte şi în permisele de conducere, problemă 
care a creat multă tulburare în rândul creştinilor 
ortodocşi. Cu toate că această iniţiativă are în 
primul rând implicaţii religioase - desigur, pen- 
tru cei ce vor să se mântuiască -, fiind o lucrare 
curat satanică tocmai pentru că este îndreptată 
împotriva libertăţii omului în gradul cel mai înalt, 
libertate pe care Însuşi Dumnezeu o respectă, ea 
este nesocotită, din păcate, de mulți dintre cei pe 
care Dumnezeu i-a pus să vegheze asupra turmei 
încredințate lor. 


Un singur glas, asemenea „glasului celui ce 
strigă în pustie“, a răsunat cu tărie şi a tulburat pe 
„Irod şi tot Ierusalimul“. Ca şi atunci, tot astfel şi 
acum s-au adunat cărturarii, fariseii şi învățătorii 
de Lege să cerceteze cine a slobozit glasul şi pen- 
tru care pricină a îndrăznit să tulbure „liniştea“ 
oilor celor cuvântătoare. În loc să-şi plece ure- 
chea la omul lui Dumnezeu şi să-i soarbă cuvin- 
tele sale insuflate de Duhul, îl nesocotesc şi-l dis- 
preţuiesc, iar prin conferințele şi interviurile lor 
savante sfătuiesc oile să doarmă liniștite, căci 
încă nu a venit lupul, ci au fost numai nişte 
zvonuri false. Ce bine se potrivesc şi astăzi cuvin- 
tele proorocului Isaia: „Cu auzul veţi auzi şi nu 
veţi înțelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu 
veţi vedea“! (Isaia 6,9) 

Dar nu este de mirare aceasta. Dintotdeauna 
proorocul, omul lui Dumnezeu, deşi a strigat cu 
mare glas, nu numai că nu a fost auzit şi nu a fost 
luat în seamă, ci, mai degrabă, a fost luat în râs, 
prigonit şi chiar omorât. Avem atâtea pilde şi 
totuşi inima noastră împietrită refuză să creadă 
adevărul dumnezeiesc, amăgindu-se cu nădejdi 
deşarte şi cu promisiuni de viață îndelungată, 








30 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 





ROST 





prosperă şi fericită. Şi aceasta pentru că mentali- 
tatea creştinului de astăzi s-a schimbat. Creştinul 
„modern“ nu mai vrea să-şi asume Crucea, nu 
mai vrea să fie părtaş la Jertfa Mântuitorului şi, 
prin urmare, nu mai vrea să fie al lui Hristos. În 
aceste condiţii de lepădare de credință şi de con- 
fuzie planificată vin pregătirile pentru instau- 
rarea unui guvern mondial, cu un conducător 
unic, antihrist, la care va trebui să se supună 
necondiţionat toată populaţia globului. 

Părintele Iustin, față de care noi, monahii 
athoniţi români şi nu numai, nutrim o deosebită 
evlavie şi îl cinstim cum se cuvine, ca pe un om al 
lui Dumnezeu şi far luminos ce luminează în 
întunericul dens creat de norii grei a tot felul de 
compromisuri în materie de credință ce s-au abă- 
tut pe cerul Ortodoxiei româneşti, a conştientizat 
pericolul pregătirii domniei lui antihrist ce se 
apropie cu paşi repezi şi a tras la bună vreme 
semnalul de alarmă absolut necesar. Nu mai este 
vreme de discutat, de comentat, de criticat, ci a 
venit vremea „Să luăm aminte“ în modul cel mai 
serios la cele ce se întâmplă în jurul nostru. 
Evenimentele se desfăşoară cu repeziciune şi, 
datorită trândăviei şi comodităţii noastre, ne vor 
lua prin surprindere şi nu vom mai avea vreme 
nici să ne mai gândim ce se întâmplă cu noi. 

Părintele Iustin vorbeşte în acelaşi duh atât 
cu Părintele Paisie, cât şi cu mulți alți părinți con- 
temporani bine cunoscuți de credincioşii români, 
care au vorbit atât de clar despre vremurile grele 
în care trăim, căci s-au adăpat din Acelaşi Duh 
Sfânt, Care i-a insuflat şi i-a luminat pe Părinţii 
Bisericii să înţeleagă şi să vadă cele viitoare ca 
fiind prezente. 

Părintele Paisie spune clar: „Biserica trebuie 
să ia o poziţie corectă. Să vorbească, să explice 
credincioşilor ca să înţeleagă că de vor lua noul 
buletin de identitate, aceasta va constitui o 
cădere“. Căderea nu se petrece atunci când ac- 
cepți să ţi se implanteze cipul pe mână sau pe 
frunte, căci aceasta va însemna deja lepădarea, ci 
atunci când accepţi actele de identitate cu cip, 
pentru că prin aceasta ne subjugăm de bună voie 
unui sistem universal de urmărire şi control al 
fiinţei umane, care prin trăsăturile sale se 
vădeşte a fi lucrarea lui antihrist. Mulţi „oameni 


duhovniceşti“ spun că vor pune alături o cruce şi 
totul se va aranja. „Dar lucrul murdar nu se 
sfințeşte, spune Părintele mai departe. Apa 
curată primeşte Harul şi se face agheasmă, dar 
urina nu se face agheasmă. Piatra se face pâine 
prin minune. Necurăţia, însă, nu primeşte 
sfințire. Prin urmare, diavolul, antihristul, atunci 
când este în buletinul nostru de identitate, pe 
mână sau pe fruntea noastră prin simbolul lui, nu 
se sfințeşte chiar de am pune şi o cruce“. 

Ce este de făcut? În primul rând, să ne 
întoarcem la Hristos, să ne simplificăm viața şi să 
ne mulțumim cu puţin. Aceasta este adevărata 
schimbare şi ea se poate împlini în măsura în care 
ne apropiem mai mult de Biserică şi de Tainele ei, 
ceea ce înseamnă: 

m participarea la viața liturgică a Bisericii; 

m împărtăşirea cât mai deasă cu Sfintele 
Taine, cu pocăința şi asceza cuvenite; 

m rugăciunea, pe care Apostolul Pavel o 
recomandă a fi neîncetată şi care sparge cercul 
închis al egoismului nostru; 

m dragostea față de aproapele, care ne 
scoate din cadrul strâmt al intereselor personale; 

m curajul mărturisirii până la jertfă a Adevă- 
rului, virtute care încununează întreaga nevoință 
a creştinului ortodox. 

Numai aşezându-ne sub acoperământul 
Harului dumnezeiesc mintea ne va fi luminată de 
Sfântul Duh spre a înţelege chipul în care trebuie 
să ducem până la capăt „lupta cea bună“ şi vom 
primi puterea să înfruntăm cu bărbăţie avalanşa 
evenimentelor de suflet pierzătoare, mărturisind 
fără frică pe Hristos înaintea oamenilor, ca şi El să 
mărturisească pentru noi înaintea Tatălui Său cel 
ceresc. 

Dorim să-i încredințăm pe fraţii noştri 
ortodocşi români, clerici şi mireni deopotrivă, de 
toată dragostea noastră, de smeritul nostru spri- 
jin în rugăciunile înălțate către Hristos şi către 
Maica Domnului ca să caute cu milostivire spre 
Biserica Sa şi să nu îngăduie să fim înşelaţi de ba- 
laurul cel viclean. 

14/27 ianuarie 2009 

Praznicul Sfinţilor Părinţi uciși în Sinai și Rait 
Ierom. Ștefan dimpreună 

cu toţi părinţii Schitului Lacu 





anul VII e nr. 71-72 


31 





ROST 


ÎN DEZBATERE 





Dumnezeu nu are 
nevoie de cip pentru a ști 
unde ne aflăm 


Pr. Savatie Baștovoi 





iscuţia despre paşapoartele cu cip nu a reu- 

şit niciodată să fie teologică. Pentru că nu 

este o problemă teologică. Ghiciturile de- 
spre esența numărului satanic nu pot lua locul cer- 
titudinii, cu neputinţă de pus în cuvinte, a luminii 
dumnezeieşti. Şi nu trebuie amestecate aceste două 
aspecte ale cunoaşterii creştine: discuţiile despre 
Dumnezeu şi discuţiile despre satana. Deşi ele fac 
parte, în proporții diferite, din viața noastră. 

Desigur, un cip nu este un diavol. Totuşi, 
nimeni nu mă va contrazice dacă voi spune că 
cipul nu este altceva decât rodul dorinței demo- 
nice de a stăpîni pe celălalt. Dumnezeu nu are 
nevoie de cip pentru a şti unde ne aflăm, ce tran- 
zacții facem şi cu cine intrăm în relaţie. Veţi spune 
că este o invenţie omenească. Sigur, dar al cărei 
categorii de oameni? Al oamenilor răi, căci cei 
buni se sfiesc să citească scrisorile străine. Obli- 
gativitatea cipurilor este o înjosire a persoanei, 
deoarece propune o relaţie care nu se mai bazea- 
ză pe respect şi încredere. A încuraja acest tip de 
relaţie, după ce generaţii de mucenici au însuflat 
în noi duhul dragostei şi al toleranţei, este ne- 
drept înaintea lui Hristos şi un grav păcat 
împotriva aproapelui. 

Sînt mulți oamenii în întreaga lume care au 
protestat împotriva introducerii cipurilor. Moti- 
vele lor nu au fost întotdeauna bazate pe analo- 
gia dintre cip şi cifra fiarei pomenită în Apocalip- 
să. În orice caz, fiecare din ei ştia că a-l urmări pe 
celălalt înseamnă a nu-l iubi, ba chiar înseamnă 
a-l robi. Răspunsul care se cuvine dat, în primul 
rînd, este acela dacă e bine să-i lăsăm pe nişte 
străini să ne urmărească pas cu pas? E bine să ne 
facem trădători ai fraților noştri, lăsînd acest 
popor în mîinile unor străini, fără nici o luptă? 


Dacă este să gîndim în numele unei singure 
persoane, cipul nu e un pericol, dar dacă trebuie 
să gîndim la nivelul unui grup, atunci pericolul 
este evident. Personal, aş putea arunca cipul în 
faţa diavolului, dar nu voi putea la fel de uşor să 
refac un grup risipit de urmăritorii care arată 
atita interes şi atâta grabă în a şti totul despre noi. 
Rămiîne întrebarea: facem ceva pentru păstrarea 
adunării, a Bisericii sau ne mîntuim singuri, dacă 
ne vom mântui. 

Atunci cînd nu va mai exista nici o posibili- 
tate de împotrivire sistemului, cînd foamea şi 
bolile ne vor dobori, iar singura modalitate de a 
plăti şi de a ne deplasa va fi cipul, risipirea 
adunării creştine se va face într-un timp record şi 
într-o proporţie pe care nu a atins-o nici o 
prigoană în decursul întregii istorii. Şi încă ceva, 
de acum nu vor mai exista mucenici privind la 
care poporul să se aprindă de rîvnă, căci ade- 
văraţii mucenici vor muri în mizerie, izolaţi şi 
poate chiar expulzați de restul adunării, ştiuţi 
doar de Dumnezeu. Dacă Sfîntul Vasile cel Mare 
se ruga să nu prindă vremurile sfirşitului, de 
teamă că nu le va putea face faţă, nu ştiu ce vom 
face noi. 

Lupta pornită acum în România nu este 
împotriva pecetluirii, căci unul Dumnezeu ştie ce 
a vrut să spună Sfintul loan în Apocalipsă, dar 
este o luptă de apărare a adunării creştine. 
Biserica trebuie păstrată compactă şi cît mai 
mare, aşa cum am moştenit-o, căci pentru fiecare 
om botezat din această țară cineva, pe care nici 
nu-l ştim, şi-a vărsat sîngele. Mai întîi de toate a 
fost vărsat sîngele scump al lui Hristos. 

Nu cred că e momentul teologhisirilor, ci al 
unei rezistențe normale în faţa unui fenomen 
normal. Normal din punctul de vedere al anor- 
malității generale în care ne aflăm. 





32 


anul VII e nr. 71-72 





ÎN DEZBATERE ROST 














Pe marginea dezbaterii AZEC 


Creștinii români faţă 





cu Apocalipsa 


Alexandru Racu 





dacă există vreun text asupra căruia 

Ortodoxia ne îndeamnă să fim extrem de 
precauţi, acela este Apocalipsa. Apocalipsa este 
singura carte canonică din Sfânta Scriptură din 
care nu se citeşte în public, în biserică, întrucât 
este textul biblic care de-a lungul veacurilor a 
provocat cele mai multe sminteli, şi nu doar la 
neo-protestanţi, acolo unde an de an se mai anun- 
ță câte o Apocalipsă, ci şi în spațiul creştinătăţii 
răsăritene, dacă e să ne gândim doar la schisma 
Vechilor Credincioşi din Rusia. Apocalipsa, din 
câte ştiu eu, nu este o carte deloc clară, iar inter- 
pretarea ei literală a dat naştere la fel de fel de 
rătăciri, de la erezia hiliastă a celor care au inter- 


P otrivit puţinelor mele cunoştinţe teologice, 


pretat şi interpretează termenul „împărăție de o 
mie de ani“ în sens literal, până la credința unor 
secte conform căreia doar o sută patruzeci şi pa- 
tru de mii de suflete se vor mântui. Ştim de ase- 
menea că, potrivit Sfintei Scripturi, nimeni în 
afară de Dumnezeu nu ştie ceasul când se va fi 
Apocalipsa. E drept, ştim şi că sunt semne pre- 
mergătoare sfârşitului, iar capacitatea de a le 
desluşi pe acestea din urmă o au doar cei deose- 
bit de înduhovniciţi, cei pe care Dumnezeu i-a 
chemat să vegheze şi pentru noi păcătoşii. 


Sub un control tot mai strict 


Dincolo de aceste aspecte, cred că o decon- 
strucție a recentei dezbateri cu privire la paşa- 
poartele biometrice, relevă simplul fapt că 





anul VII e nr. 71-72 


33 





ROST 


ÎN DEZBATERE 





Ortodoxia este confruntată cu un stat (mă refer la 
suprastatul european în interiorul căruia Româ- 
nia pare să devină o simplă gubernie) care devi- 
ne din ce în ce mai puternic şi din ce în ce mai se- 
cular. Întemeiată pe refuzul explicit de a-şi asuma 
moştenirea creştină (şi mă gândesc aici la o afir- 
maţie a lui Horia Roman Patapievici din Omul Re- 
cent: „0 lume care a încetat să mai fie creştină este 
o lume inevitabil anticreştină“), mai mult chiar, 
dezvoltată pe terenul unei moşteniri confesion- 
ale neortodoxe, construcţia politică europeană 
capătă în ochii credincioşilor ortodocşi trăsături 
antihristice. Sociologic vorbind, reacţia alergică 
față de Europa, care la pus la zid pe Buttiglione, 
este cât se poate de organică şi de naturală. De ce 
s-ar mira cineva că un creştin ortodox devine 
recalcitrant atunci când un organism suprastatal, 
care altminteri îi recomandă insistent să legali- 
zeze „Căsătoria“ între homosexuali, se decide pes- 
te noapte să-l amprenteze? Pe de altă parte, cred 
că ar trebui precizat foarte clar că amprentarea, 
stocarea electronică a datelor despre cetățeni etc. 
nu reprezintă în esență nimic nou, ci doar adân- 
cirea unui proces de supaveghere şi control al 
populaţiei pe care statul l-a început cu mult timp 
în urmă, mult înainte de vremea când ne-a făcut 
buletine şi CNP-uri. 

Întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună 
oricine în momentul când statul decide ampren- 
tarea întregii populații este: ce va urma, când se va 
face următorul pas şi cât de mare va fi acesta? 
Nimeni nu poate contesta faptul că, mergând mai 
departe pe linia acestui proces istoric, picătură cu 
picătură, suntem din ce în ce mai aproape de sce- 
narii gen Orwell şi că, exceptând situația în care 
istoria va lua o întorsătură neprevăzută, este doar 
o problemă de timp până când se va ajunge la 
totalitarismul desăvârşit, la controlul absolut al 
fiinţei umane. Ca atare, cu fiecare nouă măsură de 
acest gen suntem, ce-i drept, mai aproape de vre- 
murile din urmă, pe care le proroceşte Apocalipsa 
Sfântului loan. De altfel, cred că aceasta este şi 
esența mesajului trimis de părintele Iustin Pârvu. 

După cum bine a remarcat domnul Dan 
Dungaciu, problema centrală a actualei dezbateri 


a fost lipsa unei definiri clare a subiectului dezbă- 
tut. Mai exact, întrebarea care se pune este despre 
ce dezbatem? Despre drepturile civile sau despre 
Apocalipsă? Transformarea unei dezbateri de- 
spre drepturile civile într-o dezbatere despre 
Apocalipsă reflectă, printre altele, şi următorul 
fenomen foarte îngrijorător: cu excepţia mediilor 
tradiționaliste ortodoxe, nici un grup din soci- 
etatea civilă românească nu pare să aibă mari 
probleme cu privire la faptul că statul îşi măreşte 
controlul asupra vieţii private a cetățenilor aces- 
tei țări prin intermediul unor decizii ale guvernu- 
lui, care altminteri nu sunt supuse nici unui fel de 
dezbateri publice. 


Manifestări de tip sectar 


Cât priveşte manifestările agresiv sectare de 
care dau dovadă unii dintre credincioşii Bisericii 
noastre, precum şi tendința acestora de a „infaili- 
biliza“ anumiți părinţi duhovniceşti, cred că una 
din cauzele profunde ale acestui fenomen social 
este si îngrijorătoarea pierdere a încrederii în 
Sfântul Sinod care, în cele din urmă, rămâne sin- 
gura instanță abilitată să lămurească actuala 
problemă şi care acum pare să plătească preţul 
pentru modul în care a tratat diversele probleme 
din viaţa Bisericii în ultimii ani. După cum bine 
ştim, o extremă o atrage întotdeauna pe cealaltă. 
Cred că putem distinge în actuala agitaţie o 
reacție psihologică adversă Ia celebrele „comuni- 
cate de presă“ de gen: în Biserica Ortodoxă nu 
există exorcisme, Biserica Ortodoxă e de acord cu 
avortul în caz de viol etc. sau, la măsuri reforma- 
toare precum curățarea pe furiş a cărţilor de slu- 
jbă de pasaje incorecte politic, represaliile unor 
ierarhi împotriva oponenților ecumenismului 
ş.a.m.d. Există probabil o legătură profundă între 
isteria sectar-apocaliptică care a ieşit la iveală în 
cadrul conferinței AZEC şi faptul că unul dintre 
mitropoliţii Bisericii noastre se împărtăşeşte pe 
unde îl taie capul, iar după ce Sinodul îl admon- 
estează şi îl iartă cu exces de indulgență, respec- 
tivul continuă să afirme că în momentul cumine- 
cării cu greco-catolicii, cuprins fiind de „o emoție 


1 Horia Roman Patapievici., Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci 
când se câştigă ceva“, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 87 





34 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 





ROST 





intensă“, care după cum singur mărturiseşte l-a 
făcut să-şi piardă „discernământul“, a fost „aco- 
perit de harul dumnezeiesc“. Probabil că tot o 
senzaţie mistică de genul acesta au experimentat 
şi „talibanii“ care păreau pregătiți să transforme 
o conferință organizată de o asociaţie creştină în- 
tr-o cafteală. Iar dacă vine vorba de lipsa ende- 
mică de rânduială, ce pare să fi pus stăpânire pe 
Biserica noastră, îndrăznesc să mai fac un comen- 
tariu, pentru care îl rog din suflet pe părintele 
Filotheu să mă ierte. Din relatarea părintelui 
Filotheu reiese că, ţinând cont de natura extrem 
de sensibilă a subiectului abordat, părintele Ius- 
tin Pârvu i-ar fi înmânat apelul cu privire la sem- 
nificația paşapoartelor biometrice, cerându-i să se 
ducă cu el pe la părinţii duhovniceşti de la mănăs- 
tirile din țară, pentru ca, prin sfătuirea mai mul- 
tora să se ajungă la o poziţie comună care să fie 
prezentată ulterior credincioşilor. Părintele 
Filotheu ne spune însă că, din greşeală, un nea- 
vizat din mănăstire a postat textul pe internet. Or, 


anul VII e nr. 71-72 





părerea mea este că un asemenea text, dat fiind 
potenţialul său exploziv, ar trebui „gestionat“ 
totuşi cu ceva mai multă atenţie şi responsabilitate. 

Atmosfera otrăvită care a înconjurat dezba- 
terea privitoare la paşapoartele cu cipuri m-a fă- 
cut să mă gândesc cu amar la cuvintele lui Hris- 
tos: „Întru aceasta vor cunoaşte toți că sunteţi 
ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de 
alţii“ (loan 13, 36). Or, dacă noi nici măcar nor- 
mele elementare ale dialogului civilizat nu sun- 
tem în stare să le respectăm, ca să nu mai vorbim 
de porunca iubirii, nu cred că mai are rost să ne 
plângem de societatea asta, „hedonistă şi secular- 
izată“, care, nu-i aşa?, nu ne înţelege pe noi, cei 
care suntem „sarea pământului“, nici de elitele 
intelectuale care ne privesc cu dispreţ, nici de 
presa care ne ridiculizează în mod ieftin şi nici de 
prietenii secularişti care consideră că locul 
Ortodoxiei nu este în mijlocul cetăţii, ci într-un 
ghetou pseudo-isihast, situat cât mai departe de 
lumea asta nenorocită. 





35 





ROST 


ÎN DEZBATERE 








România - un posibil 
loc de început al 
pecetluirii apocaliptice? 





Pr. Prof. Dr. Mihai Valică 


o grabă suspectă şi tacită, eliberarea de 
paşapoarte şi permise de conducere cu 
cip RFID!, fără ca cineva să cunoască în detaliu 
datele stocate pe cip. În vederea aderării fără rez- 
erve la spaţiul Schengen?, prevăzută pentru 
2011, şi executând cu multă râvnă şi acrivie direc- 
tivele UE:, România extinde procedeul şi la alte 
documente personale, cum ar fi: actul de identi- 
tate, cardul de sănătate, precum şi alte docu- 
mente de călătorie. 
Pe fondul acestei acţiuni, Părintele Justin 
Pârvu a dat un comunicat, care a creat anumite 
controverse, contestaţii şi reacţii. 


D in ianuarie 2009 a început în România, cu 











1 Prescurtare de la Radio Frequency Identification Device. 


Cu binecuvântarea ÎPS 'Teofan, prezint mai 
jos părerea mea referitoare la problema ridicată 
de Părintele Justin, întrucât sunt doctor în 
Teologie Socială Aplicată, disciplină care regle- 
mentează moral relația Bisericii cu lumeat, şi 
cadru didactic universitar la Facultatea de 
Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, 
specializarea Biserica azi. Istorie şi Actualitate. 


1. Sinteza psiho-teologică a 
comunicatului Părintelui 
Justin Pârvu din 14.01.2009; 


a. Îndemnat de glasul conştiinţei şi curăția 
inimii, Părintele Justin atenționează cu duh pro- 
fetic, de pericolele unui posibil început de 
însemnare cu numărul fiarei apocaliptice 666% şi 
consideră planul naţional de introducere a 
cipurilor biometrice pentru buletin şi paşaport ca 
o vreme „premergătoare acestei profeţii”, deci 
nu derularea însăşi a profeţiei:. 

b. Nu acţiunea cipurile biometrice în sine 
este egală cu pecetluirea, ci aceasta reprezintă 
doar un început şi „0 capcană a vrăjmaşului“”. E 
posibil ca ulterior aceste date să fie folosite pen- 
tru trecerea la acţiunea propriu-zisă, iar o dată 


2'Toate datele despre Acordul Schengen, inclusiv descrierea Centrului SIS (Schengen Informational System) din 
Strasbourg, sunt descrise pe larg în 1 Simfonia tou Senghen, To Pontiki, Athena, 1997, editia a II-a, lucrare ofi- 
ciala ce contine textul integral al Acordului, interventia de protest Van Outrive si legea „Pentru protectia per- 
soanei la prelucrarea datelor cu caracter personal“, votata de parlamentul elen in martie 1997. 

3 Vezi http://consilium.europa.eu/prado/RO/1611/docHome.html. 


4 Vezi Pr. Dr. Mihai Valică, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Andreea Băndoiu, Cristian Popescu, Teologie socială, Ed. 


Christiana, Bucureşti, 2007. 
5 www.calauzaortodoxa.ro 
6 Vezi Apocalipsa 13, 16-17. 
7 Vezi www.calauzaortodoxa.ro, comunicatul, p. 1. 


8 Unele concluzii sunt trase şi în urma unor discuţii personale avute cu părintele Justin, după publicarea comuni- 


catului cunoscut. 
9 Idem, ibidem. 





36 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 





ROST 





începută, să pregătească pas cu pas, psihologic- 
aperceptiv şi mental, acţiunea finală: pecetluirea. 

c. În acest context, Părintele Justin îi îndeam- 
nă pe credincioşi să fie vigilenţi şi, dacă e nevoie, 
chiar jertfelnici: să primească martirajul, dacă 
vor fi forțați să primească „inofensiva“ acțiune, 
adică acceptarea cipurilor biometrice pentru 
buletine şi paşapoarte. 

d. Recunoaşte că nu este de datoria sa să facă 
această atenţionare, ci ar fi fost de datoria „arhi- 
păstrorilor, mai marii acestei Biserici“, însă din ca- 
uză că ei nu iau atitudine, sau nu consideră acest 
lucru un pericol, se substituie acestora şi, din 
dragoste pentru neam şi Biserică, trage un semnal 
de alarmă, considerând ca acest „proiect le 
răpeşte de fapt oamenilor libertatea“ şi ar grăbi şi 
chiar ar uşura ulterior procesul de pecetluire. 

e. Cuvintele: „Este vremea muceniciei! 
Luptați până la capăt! Nu vă temei!“ vor să 
marcheze acest lucru şi vor să spună că dacă 
acum, când acţiunea este abia la început, creştinii 
nu vor fi capabili de jertfă şi împotrivire, mai târ- 
ziu va fi şi mai greu. 

f. Dacă această acţiune nu ar fi fost prooro- 
cită cu 2000 de ani în urmă de Sf. Apostol şi 
Evanghelist Ioan, demersul pe care guvernanţii, 
cu ştiinţă sau neştiință, îl fac prin acest proiect nu 
ar fi fost pus sub semnul întrebării sau al con- 
testării, ci nebăgat în seamă, sau poate chiar con- 
siderat un lucru benefic. Însă dacă luăm în serios 
Sf. Scriptură, şi în special proorocia din Apoca- 
lipsă 13, atunci, după părerea mea, demersul 
Părintelui Justin este justificat teologic, responsa- 
bil şi profetic, întrucât există multe date comune 
între acțiunea introducerii cip-urilor biometrice 
şi atenționarea profetică din Apocalipsă”. 


2. Legislaţia naţională, 
internaţională și europeană 
referitoare la 

cip-urile biometrice 


a. Regulamentului Consiliului Europei nr. 
2.252/2004" dă recomandări şi detalii tehnice 
privind cip-urile biometrice”, însă nici o țară din 
lume nu s-a grăbit să le implementeze cu atâta 
acrivie tehnică şi obediență. România este prima 
țară-pilot-cobai de pe planetă cu un asemenea 
proiect experimental, iar guvernarea trecută a 
reglementat aceasta prin: OGU 94/2008%, HG 
1566/2008", 0G 207 din 04/12/20085. 

b. Acţiunea cip-urilor biometrice a „început 
în pas de marş“ în județul Ilfov, de la 1 ianuarie, 
iar până în iunie 2009 se urmăreşte extinderea 
sistemului informaţional biometric în toată ţara. 

c. Din decembrie 2008 a început în România 
emiterea unui nou model de permis auto de tip 
card, care conţine de asemenea un cip electronic 
pe bază de cod de bare. Cip-ul conţine date per- 
sonale uzuale, date medicale, istoricul bolilor, 
contravenţii rutiere etc. Acţiunea a început fără o 
bază legislativă şi fără o promovare corespunză- 
toare prin mass-media. 

d. Pentru 1 ianuarie 2011 este programată 
introducerea noilor cărți electronice de identitate 
cu cip. Platforma-pilot-cobai informaţional va fi 
implementată în judeţul Caraş-Severin, de unde 
se va extinde proiectul şi în celelalte judeţe!. In- 
formaţiile sunt memorate pe două suporturi: 
banda optică şi circuit integrat de tip smartcard 
(cip). Datele înscrise nu pot fi şterse, ci se poate 
doar adăuga la ele informaţii, iar această acțiune 
o poate face nu numai Ministerul Internelor, ci şi 


10 Vezi Pr. dr. loan Mircea, Apocalipsa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, pp. 213-235; Mircea Vlad, Apocalipsa 13 - 
Sfârşitul libertăţii umane, la adresa: http;//www.razboiulnevazut.org/carte.php?id=97. 

1! Vezi http;//ec.europa.eu/prelex/detail_dossier_real.cfm?CL=en&Dosld=189152; 
http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/04/st06/st06406-re01.en04.pdf 
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=0J:L:2004:385:0001:0006:EN:PDF 

12 Vezi Opinion 3/2005 on implementing the Council Regulation (EC) No 2252/2004 of 13 December 2004 on 
standards for security features and biometrics in passports and travel documents issued by Member States 


(Official Journal L 385 „29/12/2004 P.1 -6). 


13 Publicat in Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 485 din 30/06/2008. 
14 Publicat in Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 842 din 15/12/2008. 
15 Publicat in Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 831 din 10/12/2008. 


16 Vezi OGU 184/2008. 





anul VII e nr. 71-72 


37 





ROST 


ÎN DEZBATERE 





cel al Comunicaţiilor!” Există aşadar un drept dis- 
creționar asupra naturii şi cantității informaţiilor 
înscrise, întrucât nu este reglementat cine are 
dreptul să înscrie, care sunt criteriile de selecţie a 
ceea ce trebuie înscris şi cea ar putea afecta imag- 
inea sau confortul psihic al persoanei în cauză etc. 

e. Abuzurile se extind şi mai aberant prin 
legea 298 din 21 nov. 2008, care obligă pe furni- 
zorii de servicii de comunicaţii electronice să 
păstreze orice convorbire telefonică, orice sms 
sau e-mail pe ultimile 6 luni și să le pună la dis- 
poziţie, la solicitarea autorităților competente“. 

f. Îngrijorător este faptul că nici o lege sau 
normă naţională, europeană sau internaţională 
nu garantează discreția, securitatea absolută a 
datelor înscrise şi nu prevede sancţiuni clare pen- 
tru cei ce le-ar utiliza în alte scopuri, sau ar comite 
erori tehnice sau neglijență în securizarea 
datelor. 

g. Până în prezent doar Asociaţia Civic 
Media” a semnalat şi contestat abuzul acestor 
legi şi încălcarea drepturilor omului, pe când unii 
membrii „justiţiari“ ai societății civile sunt pre- 
ocupați mai departe şi interesaţi obsesiv doar de 
scoaterea icoanelor din şcoli... 


17 Vezi Norme metodologice ale OGU 69/2002. 


3. Scopul cip-urilor RFID 


Anunţate deja de doi ani, paşapoartele bio- 
metrice conţin imaginea facială şi amprentele 
deţinătorului. Cerute de Statele Unite, paşapoarte- 
le vor fi emise în premieră de România, în ciuda fap- 
tului că unii experţi, susțin că este nevoie de doar 
patru ore pentru a decripta informațiile de pe cip”. 

Cip-urile RFID sunt menite să înlocuiască 
codul de bare de pe produsele din magazine şi să 
controleze „pozitiv“ individul, cu intenția de a-l 
proteja şi în scopul creşterii gradului de securi- 
tate al acestuia”, însă nu s-au luat în seamă în 
mod real şi pericolele şi vulnerabilitatea sistemu- 
lui. Componentele şi alte operaţiuni electronice 
ale cip-ului biometric sunt deja mediatizate şi se 
găsesc pe larg în literatura de specialitate”. 

3.1. Avantaje ale cip-urilor RFID 

a. Din punct de vedere economic şi comercial: 

1. Uşurează, scurtează şi eficientizează con- 
siderabil procesul de producţie. 

2. Datorită capacităţii de stocare a cip-urilor, 
se reduce timpul de cumpărare a produselor prin 
identificarea şi livrarea rapidă a acestora şi oferă 
posibilitatea refacerii stocurilor în timp util. 


18 Legea nr. 298/2008 privind retinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicatii 
electronice destinate publicului sau de retele publice de comunicatii, precum si pentru modificarea Legii nr. 
506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul comunicatiilor 
electronice, a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 780 din 21.11.2008. 

19 Asociatia Civic Media, prin preşedinte fondator Victor Alexandru Roncea, cu sediul în Bucuresti, web 
www.civicmedia.ro, e-mail office&civicmedia.ro, în temeiul disp. art. 1 pct. 1 si 7 din legea nr. 554/2004 for- 
mulează contestaţie împotriva disp. Hotărârii de Guvern nr. 1566/2008 din 25/11/2008 pentru modificarea si 
completarea Hotararii Guvernului nr. 557/2006 privind stabilirea datei de Ia care se pun în circulaţie 
paşapoartele electronice, precum şi a formei şi conținutului acestora. Vezi pe larg http://victor- 
roncea.blogspot.com/2009/01/in-al-11-lea-ceas-civic-media-contestat.html. Studiul a fost întocmit înainte ca o 


serie de alte organizații ale laicatului să ia poziţie. 


20 Vezi RFID http;//www.technovelgy.com/ct/Technology-Article.asp?ArtNum=20; http;//epic.org/privacy/rfid/ (exem- 
ple de RFID cu probleme) ; http;//www.darknet.org.uk/2008/06/hackers-crack-london-tube-oyster-card/ (RFID 


spart). 
21 Vezi fundamenatrea legilor mai sus menţionate. 


22 Vezi 1. E. Bowman, Everything You Need to Know About Biometrics', Identix, 2000. 2. A. Bromme, A Classifica- 
tion of Biometric Applications Wanted by Politics: Passports, Person Tracking, and Fight against Terror, Kluwer, BV 
Deventer, The Netherlands, 2002, pp. 207-19. 3. M. Foucault, Discipline and Punish: The Birth of the Prison, Pen- 
guin, 1979. 4. K. A. Gates, “Wanted Dead or Digitized: Facial Recognition Technology and Privacy”, Television and 
New Media, Vol. 3, No 2 May 2002, pp. 235-38. 5. D. Lyon, Theorizing Surveillance: The Panopticon and Beyond, 
Willan Publishing, 2006. 6. P. H. O'Neil, Complexity and Counterterrorism: Thinking About Biometrics, Taylor & 
Francis, 2005, pp. 547-66. 7. Pravoslavni Episkop licki, Svetom Arhejerejskom Saboru Srpske Pravoslavne Crkve, 
Blagovesnik licki, 2006. 8. ]. Tasic, “Protiv Velikog Brata'. DANAS 16.-17. december 2006. 9. ]. D. Woodward, Biome- 
trics: A Look at Facial Recognition, RAND, 2003. PUBLIC POLICYANALYSIS WBSO; http://www.rfidnews.org/ 
http;//ifile.it/10gd7ji/3540710183.zip, http://www filefactory.com/file/295b26/n/1596931949_rar; 


http://www filefactory.com,/file/2f209a/. 





38 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 





ROST 





b. Din punct de vedere militar: 

1. Servesc cu mare precizie atingerea obiec- 
tivelor militare, precum şi a celor de spionaj. 

c. Din punct de vedere al evidenţei, identi- 
ficării şi ajutorului unei persoane în caz de 
urgenţă: 

1. Introducerea cip-urilor în paşapoarte este 
considerată o măsură de siguranță în plus* de 
către guvernele țărilor“ care le-au introdus deja 
parţial. 

2. Conectarea la anumite baze de date pub- 
lice naţionale şi internaţionale oferă în citeva 
minute toate informaţiile vitale despre persoana 
căreia i se scanează un document personal pre- 
văzut cu cip RFID. 

3.2. Dezavantaje ale cip-urilor RFID 

1. Informaţiile din memoria cipului pot fi 
citite de către orice cititor, nu doar de către cele 
specializate”. Astfel, cu un simplu calculator per- 
formant, orice date, oricît de criptate ar părea, 
pot fi sparte* într-un timp extrem de scurt (cel 
mult patru ore)” şi chiar falsificate?. 

2. Controlul total asupra cetăţenilor. Se va şti 
în orice clipă unde sîntem, cu cine sîntem, tranza- 
cţiile financiare, rutele de călătorie, timpul petre- 
cut în anumite locuri şi alte date, ce vor fi folosite 
după bunul plac al posesorilor acestor baze de 
date. 

3. Cip-urile nu pot fi detectate de simțurile 
fiziologice sau percepția umană. Deci nu vor 
putea fi evitate. 

4. Microcipurile implantate la animale au 
provocat cancer în aproximativ 10% din cazurile 


implanturilor. Țesutul cancerigen a apărut întot- 
deauna în jurul cipului RFID”. 

5. Cip-urile RFID sînt sensibile la anumite 
tipuri de radiaţii ori contactul cu surse încărcate 
cu electricitate. 

6. Nu există inclusă în cip-uri opțiunea: Nu 
colecta date statistice despre mine. 

7. Cel care va refuza cip-urile din varii 
motive, va fi lipsit de serviciile publice, care cer o 
identificare la baza de date, generând astfel o izo- 
lare şi înstrăinare socială. Deci persoanele fără 
cip nu există. 

8. Cip-urile sunt o sursă de informaţie gratu- 
ită pusă la dispoziţie pentru serviciile de spionaj 
[a toate nivelurile, iar date personale pot fi detur- 
nate în diferite scopuri sau făcute publice fie din 
neglijență, fie intenţionat. 

9. Cip-urile biometrice pot avea avantaje pe 
termen scurt, dar pe termen lung pot fi un pericol 
real. Ele compromit metodele existente de securi- 
tate pe baza celor două elemente introduse, 
folosind presupunerea că ele nu sunt accesibile 
publicului, nici măcar în mod criptat. De exem- 
plu, dacă ai o bază de date cu amprente şi pentru 
a intra în sistem este nevoie de amprenta unei 
persoane, nu trebuie să fie persoana acolo, poţi 
să iei din baza de date a poliției amprenta ei. În 
mod paradoxal, cip-urile biometrice diminuează 
siguranța unei țări. Ele permit accesul pe baza 
paşaportului altcuiva, fară a fi nevoie ca el să fie 
de față. Nu te mai verifică nimeni fizic, totul se 
bazează pe sistem. De aceea, expunerea infor- 
maţiilor digitale ale românilor discreţionar şi 


23 Conţine 50 de elemente de siguranță, cu 18 mai mult decât actele actuale. Vezi 
http;//Awvww frontnews.ro/social-si-economic/eveniment/pasaportul-biometric-cea-mai-noua-arma-a-romaniei- 


impotriva-comertului-de-infractionalitate-19018. 


24 Malaiezia în 1998, Irlanda, Japonia, Pakistan, Germania, Portugalia, Polonia, Spania în 2006, Marea Britanie, 
Australia şi SUA în 2007, Serbia şi Coreea în 2008, România în 2009. Numai România implementează sistemul 


complet şi fără rezerve. 


25 Din acest moment, posesorul de buletin / paşaport / carnet de conducere / card de sănătate / card de credit, 
care conţine cip devine cea mai uşoară pradă în fața oricui are un cititor de cipuri RFID şi un calculator. 


26 Paşaport biometric spart în 2008 în UK. De atunci UK şi Irlanda contestă cip-urile biometrice. Vezi 


http://www.gss.co.uk/news/2008/04/?&id=4988; 


http://ww.guardian.co.uk/technology/2006/nov/17/news.homeaffairs 
27 Vezi http://www.darknet.org.uk/2008/06/hackers-crack-london-tube-oyster-card/ (RFID spart). 
28 Vezi http;//omroep.vara.nl/tvradiointernet_detail.jsp?maintopic=424&subtopic=38690; http;//www.theregis- 


ter.co.uk/2006/08/04/cloning_epassports/ 


29 Vezi K. Albrecht, Microchip-Induced Tumors in Laboratory Rodents and Dogs: A Review of the Literature 1990- 


2006. 





anul VII e nr. 71-72 


39 





ROST 


ÎN DEZBATERE 





fără nici un discernământ reprezintă o acţiune fie 
inconştientă şi iresponsabilă, fie de trădare a pro- 
priilor cetăţeni. 

10. Serviciul 112 permite găsirea locației 
telefonului. Oricând te poate localiza fără să 
apelezi, numai datorită faptului că telefonul 
primeşte semnal. Acelaşi lucru se poate extinde 
la cip-urile RFID. 

11. Evidenţa strictă a vieţii personale la toate 
nivelurile elimină şansa de a repara o neglijență, 
0 greşeală sau o neputinţă de plată, de exemplu 
faţă de o bancă. Cazul americanilor cu dosar 
financiar. Dacă uiţi să faci o plată, eşti catalogat ca 
rău platnic toată viaţa. Nu mai primeşti un împru- 
mut, niciodată. 

12. Monitorizarea prin satelit pe baza identi- 
ficării faciale reprezintă o amenințare la propria 
viață, dacă luăm în consideraţie ghidarea 
rachetelor antipersoană prin satelit. O eventuală 
lovitură de stat omoară orice persoană cu aju- 
torul rachetelor ghidate după recunoaştere 
facială. Tehnic acest lucru este deja posibil. Deci 
cip-ul biometric poate servi şi la terorism, ucideri 
şi crimă organizată. 

13. Autentificarea biometrică se poate rea- 
liza şi atunci când persoana deţinătoare a docu- 
mentelor biometrice este moartă: este nevoie 
doar de mâna sa, sau de un ochi, pentru a intra 
într-un sistem. Astfel banii din cont, sau alte acţi- 





uni financiare sau administrative, care necesită 
informaţii biometrice, se pot obține doar dacă ai 
cadavrul. Deci pericolul cip-urilor biometrice se 
prelungește chiar şi atunci când omul este fără 
viață. 











4. Opoziţii și atitudini contra 
cip-urilor biometrice în lume 


Luând în consideraţie aspectele de mai sus, 
precum şi din motive de etică civică sau etică a 
tehnologiei biometrice, unele instituții, persoane 
sau asociaţii religioase, civice sau profesionale se 
opun vehement, cum ar fi: unii americani30, sâr- 
bii3, greciis2, scoţienii3, alte țări occidentale, 
piloții britanici3+ etc. 


30 Vezi Electronic Frontier Foundation şi de CASPIAN, două organizaţii din SUA luptă pentru libertatea individu- 
ală în fața măsurilor de urmărire şi control electronic impuse de guverne. Katherine Albrecht este fondatoarea 
şi preşedinta CASPIAN (Grupul consumatorilor care sunt împotriva invadării intimității de către supermarke- 
turi - Consumers Against Supermarket Privacy Invasion and Numbering) si autoare a lucrarii „Cipurile-spion: 
Cum plănuiesc mega-corporaţiile şi guvernul să vă urmărească orice mişcare cu RFID” (Spychips: How major 
corporations and government plan to track your every move with RFID). ; La un pas de Semnul Fiarei, un docu- 
mentar de Katherine Albrecht: http;//video.google.co.uk/videoplay?docid=-2029681589148358971&hl=en 


3I Western Balkans Security Observer English Edition (Western Balkans Security Observer English Edition), 


issue: 4 / 2007, pages: 6268, on www.ceeol.com. 


32 Vezi Comunicatul Sfantului Munte Athos catre poporul ortodox: http;//victor- 
roncea.blogspot.com/2009/01/crestini-organizati-va-formular-de.html; parlamentul scotian respinge noile car- 


duri de identitate cu cip RFID. 


35 Parlamentul scotian a votat impotriva propunerii guvernului Marii Britanii de a emite carduri cu cip de tip 
RFID. Masura nu are nici un efect legislativ insa membrii parlamentului scotian au opinat ca aceste noi carti de 
identitate nu vor scadea criminalitatea si nici nu vor creste securitatea cetatenilor, in schimb vor afecta puter- 
nic drepturile civile. Parlamentarul Fergus Ewing a declarat in fata parlamentului local ca guvernului nu-i 
poate fi acordata increderea ca va pastra in siguranta datele stocate pe cipuri si ca intreaga investitie de 5 mil- 
iarde de lire sterline este o teribila risipa care ar putea fi folosita mult mai eficient in alte scopuri. 


34 Vezi http://sorinalukacs.wordpress.com/2009/01/16/pasapoartele-biometrice-un-semn-al-apocalipsei-ori-0- 
simpla-masura-de-securitate/; sursa: Pilots threaten to strike over ID cards; Pilotii britanici ameninta cu greva 


datorita noilor carduri de identitate cu cip RFID 





40 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 





ROST 





Introducerea cip-urilor este, fără îndoială, 
un scandal. „În toate aceste cazuri revolta nu tre- 
buie privită ca o reacţie provenită pe fondul unui 
fanatism religios, aşa cum încearcă să o sucească 
unele glasuri din presă, ci, mai întâi de toate, ca o 
reacţie de apărare împotriva unei înregimentări 
forţate într-un sistem de supraveghere suspect”55. 


5. Omul redus de la 
imago Dei la un simplu număr 
sau cip electronic 


Dacă se respinge din motive de bioetică 
clonarea biologică, de ce nu s-ar respinge din ace- 
leaşi considerente şi „clonarea electonică biomet- 
rică”, având ca motivaţie teologică învățătura 
Bisericii Ortodoxe despre antropologie. 

Imago Dei în om după Sfinţii Părinţi este uni- 
tară atunci când exclude orice concepție sub- 
stanţialistă despre „chip”, care constă în mod 
funcţional, practic, în manifestarea vieţii sale 
spirituale, ca nevoie primordială şi centrală. 
Primatul vieţii spirituale activează aspiraţia 
fiinţei noastre umane spre absolut, spre arhetip- 
ul ei divin (Origen), spre Dumnezeu. 

Prin „Harul lui Hristos, prin dragostea lui 
Dumnezeu Tatăl şi prin împărtăşirea Sfântului 
Duh”36, omul reuneşte, în ipostasul său creat, div- 
inul şi umanul, după chipul lui Hristos, adică 
„chipul Celui ceresc”37, ajunge „a măsura vârstei 
plinătăţii lui Hristos”38 şi astfel devine dumnezeu 
prin har. În acest sens spune Sfântul Vasile cel 
Mare că „omul este o făptură care a primit 
poruncă să devină Dumnezeu”39, adică „chip al 
Chipului” - eikon Eikonos. 

Deci omul are un destin hristologic, întrucât 
originea (aâ+61) lui este in Hristos, Care este 
Chipul, icoana lui Dumnezeu. Omul real „s-a năs- 


cut atunci când Hristos a intrat în viață şi s-a năs- 
cut”40, iar ziua naşterii lui Hristos „este zi de 
naştere a umanităţii”41. Omul este alcătuit teolo- 
gic, iar chipul său are o valoare teologică, hristică, 
şi nu îl putem amaneta sau împrumuta, sau per- 
mite să fie folosit fără voia şi libertatea noastră. 

Valoarea ontologică a omului nu constă, sau 
nu se află în el însuşi, înțeles în mod autonom, 
cum susţin teoriile materialiste, în suflet, minte, 
intelect, sau exclusiv în persoana omului, cum 
susțin sistemele filozofice contemporane, ci în 
Arhetipul lui. De vreme ce omul este o icoană, 
existența lui reală nu e determinată de elementul 
creat din care este făcută icoana, sau din voia lui 
liberă, ci de Arhetipul (Modelul) ei necreat. Omul 
este înțeles astfel de Părinţii Bisericii “în mod 
ontologic numai ca ființă teologică. Ontologia lui 
este iconică”42. 











35 Citat în http://savatie.wordpress.com/2009/01/15/scandalul-cip-urilor/ 


36 2 Cor 13, 14; Rom 16, 24. 
37 1 Cor 15, 49. 


38 Efeseni 4, 14. Majoratul omului coincide cu hristificarea lui (christopoiesis). 

39 Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p. 51. 

40 Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos 4, PG 150, 6044. 

41 Sfântul Vasile cel Mare, La Naşterea lui Hristos 6, PG 31, 14734. 

42 Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu 


2002, p. 69. 





anul VII e nr. 71-72 


4 





ROST 


ÎN DEZBATERE 














A permite ca chipul nostru să fie „clonat elec- 
tronic” şi înregimentat în cip-uri, iar apoi manipu- 
lat după bunul plac al cuiva, înseamnă a „ama- 
neta” ceea ce nu ne aparține şi a reduce identi- 
tatea noastră iconică, care este unicat, la un 
număr într-o bucată de plastic. 

Aceasta este ca şi când ai folosi o icoană ca 
placă video, sau hard disc... Din punct de vedere 
moral este un sacrilegiu, sau cel puţin o desacral- 
izate, întrucât se petrece o coborâre a dimensiu- 
nii spirituale, respectiv a chipului iconic uman, 
într-o folosință strict materială şi terestră. Or, 
chipul nostru aparține arhetipului divin, adică lui 
Dumnezeu. 

Deci cip-urile biometrice, în acest context, 
contravin învățăturii biblice şi patristice despre 
antropologia creştină, întrucât reduc, circum- 
scriu, deci mărginesc chipul/icoana ființei umane 























la o simplă tehnologie şi suport electronic de 
emițătoare şi implanturi. 


6. Propuneri și perspective 


Lăsând la o parte orice panică şi tulburare, 
care nu fac cinste creştinilor, refuzul în masă al 
unor experimente pe care Guvernul României le 
aplică în serie ar trebui să ne pună pe gânduri şi 
să ne întrebăm dacă ne mai simțim, sau mai sun- 
tem considerați şi tratați ca persoane umane, ori 
ca o simplă marfă, pe care se poate pune o eti- 
chetă, cip-uri etc. 

Nimeni din Guvern, nu s-a gândit să supună 
această temă dezbaterii publice, ca o problemă de 
etică cetățenească sau de etică biometrică a tehnolo- 
giei moderne“, aşa cum s-ar cuveni unei țări demo- 
cratice, la care se pare că suntem doar figuranți. 


43 Vezi vaccinarea cu Gardasil, „anexarea şi livrarea” României la UE fără referendum, legea 298 din 2008, cip- 
urile biometrice etc., acţiuni care arată disprețul aleşilor noştri faţă de cetățeni şi o privare a libertăţii noastre 
de opinie şi de acțiune în perfectă armonie cu Constituţia României. 

44 Vezi BITE (http;//www.biteproject.org/) - research and to launch public debate on bioethics of biometric tech- 


nology, http://Awww.essc.eu/media_coverage.php 





42 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 








Propun ca implementarea privind cip-urilor 
biometrice să fie amânată, până ce această prob- 
lemă va fi dezbătută public. 

Sf. Sinod al BOR să inițieze toate demer- 
surile legale pe lângă organismele responsabile, 
pentru a nuanța legile privind paşapoartele şi 
alte documente personale, în raport cu convin- 
gerile ştiinţifice, religioase sau morale ale cetățe- 
nilor. 

Până atunci să se respecte legislaţia actuală, 
privind noile cărţi de identitate, respectiv 
Ordinul 1190 din 31 iulie 2001 al Ministerului de 
Interne, care menţionează că „persoanele care 
refuză cartea de identitate din motive religioase“ 
primesc buletine de tip vechit5. La fel, HG 
978/2006 privind fotografiile de paşaport, care 
dă posibilitatea personalului monahal ca 
„fotografia să poată fi realizată cu capul acoperit, 
din motive religioase”. 

Prin opoziţia fiecăruia, prin trezirea unei sol- 
idarităţi de conştiinţă creştină la nivel naţional, 


putem cere legiuitorului să abroge noile legi din 
domeniul actelor electronice de identitate, sau să 
le aplice diferențiat, fără ca aceasta să conducă la 
un regim discriminatoriu din punct de vedere 
politic, economic sau al serviciilor sociale. 

Personal cred că introducerea cip-urilor este 
neconstituțională şi antidemocratică, întrucât nu 
s-a realizat prin dezbatere publică națională şi 
încalcă flagrant „drepturile omului“ prevăzute în 
Constituţia României“ şi în alte legi inter- 
naționale“. 

Am convingerea că Sf. Sinod va interveni la 
forurile legislative în acest sens, pentru a linişti 
problemele de conştiinţă ale credincioşilor BOR, şi 
va demara conceperea unei doctrine sociale, 
care să reglementeze moral relația Bisericii cu 
lumea la toate nivelurile. După părerea mea, aceas- 
ta ar pune capăt oricăror speculații, precum şi 
unor substituiri şi intervenții singulare, referitoare 
la cipurile biometrice şi nu numai, care apar pe 
alocuri în cuprinsul Patriarhiei Ortodoxe Române. 





i Bania eră, 


să 





3. 

dia! 
Î i 3 
Si 
n a m 















45 Din păcate, actul este de circulaţie internă şi este inaccesibil pentru public. 


46 Vezi art.26: Autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si viața privata. Persoana fizica are 
dreptul sa dispuna de ea insasi, daca nu incalca drepturile si libertatile altora, ordinea publica sau bunele 
moravuri, art. 28: Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al convorbirilor telefonice si al 
celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil. Vezi şi art. 53 şi 148. 


47 Art. 1 din Declaratia universala a drepturilor omului spune ca toate fiintele se nasc libere si egale in demnitate 
si in drepturi. Art. 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domicil- 
iul lui sau in corespondenta sa, nici Ia atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la 
protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. 

48 Vezi Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen 
Lehre und der Tradition der Rumănisch-Orthodoxen Kirche, lucrare de doctorat, Freiburg 2007; Mihai Valică, 
Pavel Chirilă, Andreea Băndoiu, Cristian Popescu, Teologie socială, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007. 





anul VII e nr. 71-72 


43 





ÎN DEZBATERE 





Atenţie la 


tabloidizarea 
Ortodoxiei! 


Joi, 22 ianuarie 2009, începând cu ora 12.00, Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor 
Creștini (AZEC) a organizat, în sala de presă a Radio România, dezbaterea cu 
titlul „Pașapoartele biometrice: între legislaţie și semnele vremii“. Au fost invi- 
taţi să-și expună punctele de vedere: pr. prot. Ștetan Buchiu, profesor de dog- 
matică ortodoxă, decanul Facultăţi de Teologie din București, pr. prot. 
Constantin Coman, profesor de Noul Testament, sociologul Dan Dungaciu, 
monahul Filotheu Bălan de la Mănăstirea Petru Vodă din Neamţ, comisar şet de 
poliție Gabriel Pandele şi comisar șet de poliție Horaţiu Judea, de Ia Serviciul 
Paşapoarte. Moderator: Răzvan Bucuroiu, preşedintele AZEC. Dezbaterea s-a 
dovedit necesară după ce un apel al părintelui lustin Pârvu de la mănăstirea 
Petru Vodă pentru respingerea pașapoartelor biometrice a iscat reacții dintre 


cele mai diverse în presă şi pe internet. 


Claudiu Târziu 





N ntrunirea aceasta spune multe, aproape totul, 
despre lumea românească de azi. În faţa unor 
evenimente care ar reclama unitate, alegem 

dezbinarea. Prea puţini avem nedumeriri, majo- 

ritatea covîrşitoare are doar certitudini pe care şi 
le susţine înverşunată. Foarte puţini sînt intere- 
sați să audă un punct de vedere contrar a ceea ce 











Ai 
7 


Pr. Filotheu Bălan - 
trimisul mănăstirii Petru Vodă 





ei „ştiu“, şi încă mai puţini sînt sensibili la argu- 
mente. Logica e un lux pe care nu ni-l permitem. 
Orgoliul este adevăratul stăpân al celor mai mulți 
dintre noi, oricît de mici am fi pe scara socială. E 
un duh al slavei deşarte care trăzneşte a pu- 
cioasă. Oazele de normalitate sînt rare şi aproape 
că nu se mai văd pe tărîmul nesfirşit de piatră. 

Vrem să schimbăm multe şi pe mulți, adică 
tot ce ţine de exterior, dar înlăuntrul nostru nu 
mai apucăm să ne uităm şi să schimbăm nimic. 

Suferim de o lipsă de iubire care îngheață, 
usucă, macină. Nici multă credință nu e. Dar 
„credința“ fără iubire ar fi şi mai primejdioasă. 

Dincolo de aceste gînduri pe care mi le-a 
inspirat dezbaterea, s-au desprins şi cîteva idei 
interesante, unele chiar de folos. 

După eveniment, însă, exact cum mă aştep- 
tam, ziariştii indiferenți religios au luat dez- 
baterea în băşcălie, profitînd de spectacolul peni- 
bil oferit de câţiva participanți, iar gherilele orto- 
doxe - un fel de „revoluționari“ pe internet (i-ar 
lua frica să dea față cu duşmanul în realitate), 
care au ideologizat Ortodoxia şi văd în Mîntuito- 





44 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 














rul un fel de Marx & Engels & Lenin mai paşnic - 
continuă isteria, acuzînd, printre altele, AZEC de 
toate relele pămîntului. Oare cît va mai răbda 
prea bunul şi iubitul părinte Iustin ca astfel de 
ipochimeni să se folosească de numele sfinţiei 
sale pentru a se legitima? 


Vina este împărțită 


Revenind la eveniment, vina pentru impre- 
sia jalnică pe care a lăsat-o această iniţiativă ani- 
mată de bună credință, este împărțită, în pro- 
porţii diferite, între organizatori, invitaţii speciali 
şi participanţii ceilalți. 

Noi, organizatorii, am greşit cînd am permis 
accesul în sală unor persoane care nu aveau nici 
calitatea de ziarist, nici pe aceea de membru 
AZEC. Am fost siliți să procedăm aşa întrucit gaz- 
dă ne era postul public de radio, la care cotizează 
toată lumea. Apoi, poate că nici nu am găsit invi- 
taţii cei mai potriviți pentru o astfel de dezbatere. 
Pe de altă parte, Răzvan Bucuroiu nu a reuşit să-i 
țină permanent aproape de subiect pe invitaţi. De 
pildă, comisarii de poliţie ne-au plictisit cu detalii 
tehnice fără folos, dar au vorbit prea puţin de 









secta aţi Ecole! 


oeaeurere AZEG 


Pajanantaa Cornii: 


vre eg baie şi serantele remi 









cipul pe care unii creştini îl cred semnul diavolu- 
lui. Iar părinţii profesori s-au referit doar tan- 
genţial la subiect, preferînd digresiunile în ton 
minor (mă aşteptam să spună măcar unul dintre 
ei ceva despre cum au reacționat marii duhovnici 
sau ierarhii Bisericii Ortodoxe a Greciei sau cei ai 
Bisericii Ortodoxe Sîrbe vizavi de acest subiect). 
În plus, în cuvântul de deschidere, Răzvan Bucu- 
roiu şi-a spus părerea, renunțind la imparțiali- 
tatea pe care o presupune calitatea de moderator 
şi lăsînd senzaţia că direcţionează discuţia. Erori 
care, totuşi, într-o atmosferă mai puţin tension- 
ată, ar fi fost trecute cu vederea. 

Unii dintre invitaţii speciali, cum e cazul pr. 
prof. Ştefan Buchiu, au alimentat suspiciunile şi 
au pus gaz pe foc într-un război al acuzațiilor, care 
nu-şi avea rostul acolo. 

În fine, câţiva participanţi din „public“, unii 
necunoscuți mie, alţii de la care aveam pretenţii, 
ca maica Ecaterina Fermo, teologul Danion Vasile 
şi pr. Eugen Tănăsescu de la Radio Dobrogea, au 
provocat şi au jgnit prin intervenţiile lor brutale, 
gălăgioase şi pline de prejudecăţi. 

Pe de altă parte, remarc cuvântările pline de 
înțelepciune şi de dragoste ale părintelui Iustin 





anul VII e nr. 71-72 


45 





ROST 


ÎN DEZBATERE 





Pârvu- care a intrat în legătură telefonică prin sis- 
temul de teleconferință - şi a părintelui loan Șiş- 
manian de la mănăstirea Petru Vodă. De aseme- 
nea, notez că sociologul Dan Dungaciu, avocatul 
Cezar Axinte şi profesorul Radu Carp - prode- 
canul Facultății de Ştiinţe Politice din Universita- 
tea Bucureşti - au dat o notă de seriozitate şi pro- 
fesionalism manifestării, propunînd o abordare 
judicioasă, pe baza de argumente şi oferind 
repere legislative şi politice pentru limpezirea 
întregii poveşti. 


Între legislaţie și semnele 
vremii 


Redau în continuare, fără comentarii, 
fragmentele de discurs care mi se par relevante 
pentru felul în care a fost tratat subiectul dezba- 
terii. 

Comisar şef Gabriel Pandele: „Paşapoartele 
biometrice au rolul de a ne proteja. Nu există nici 
un caz în care ele să fi fost falsificate. Paşapoartul 
românesc are elemente de siguranță în plus față 
de cele europene. Paşapoarte vechi erau uşor de 
falsificat şi de aceea trebuie schimbate.“ 

Monahul Filotheu Bălan: „Părintele Iustin 
m-a chemat, săptămîna trecută, să-mi arate textul 
apelului către credincioşi, în care sesiza pericolul 
acestor paşapoarte. Eu am plecat cu textul către 
alți mari duhovnici, pentru a le cere părerea, iar 
în urma mea altcineva a pus apelul pe internet. A 
fost o greşeală strategică, pentru că apelul tre- 
buia întîi adus la cunoştinţa şi semnat şi de alți 
mari duhovnici. [...] Apelul părintelui Iustin este 
un mesaj profetic, o chemare la trezvie. [...] 
Părintele ne avertizează că este începutul sfîrşitu- 
lui libertăţii noastre. [...] Consider că mi se aduce 
un afront prin faptul că se ataşează numărul 666 
numelui meu primit la botez şi chipului meu datd 
e Dumnezeu. [...] Era firesc ca statul să ceară pă- 
rerea poporului înainte de a introduce paşapoar- 
tele biometrice:. 

Pr. Iustin Pârvu: „La mine vin oameni de 
peste tot. Şi am fost întrebat mereu despre aceste 
probleme şi a trebuit să dau răspuns. În urmă cu 
mai mulți ani, toate acestea păreau incredibile. 
Azi le trăim încet, încet. Nu mai pot folosi tele- 


fonul că e controlat, nu mai pot să cumpăr o hai- 
nă că are un număr, un semn pe ea... Asta € liber- 
tatea? [...] Regret mult că nu avem un ierarh care 
să exprime un punct de vedere al Bisericii. Să 
vină un călugăr din munți Neamţului să spună?...“ 

Pr. prof. Ştefan Buchiu: „Este străină de 
duhul Ortodoxiei orice viziune apocaliptică. [...] 
Nu de tehnică trebuie să ne temem, căci tehnica 
nu e bună sau rea, ci depinde cum o foloseşti. [...] 
Codurile de bare şi CNP-urile există la noi de mai 
multă vreme şi nu s-a întîmplat nimic, nu ne-au 
furat credința. [...] Eu ştiu că în Biserica noastră 
sînt doar trei trepte preoțeşti: diacon, preot şi 
episcop. De unde a apărut instituţia marilor 
duhovnici? [...] Este discutabil un duhovnic care 
spune sau lasă pe ucenicii săi să creadă că e pro- 
fet.“ 

Pr. prof. Constantin Coman: „Personal, am o 
mare problemă cu ceea ce se cheamă teoria con- 
spiraţiei. Nu neg că e posibil să fim victimele unei 
conspirații şi le mulțumesc celor care veghează ca 
să nu se întîmple, dar eu n-am o motivaţie să mă 
preocup de aşa ceva. [...] Aş fi ipocrit să spun că 
cea mai mare problemă a mea este pașaportul. 
Am alte păcate care îmi pun în primejdie mîn- 
tuirea. [...] ÎI creditez pe părintele Iustin, care a 
făcut acest apel în temeiul credinței sale, căci 
părintele îl trăieşte pe Dumnezeu. [...] Îi 
mulțumesc părintelui Iustin că a tras acest sem- 
nal de alarmă, care s-ar putea să se adeverească 
sută la sută. Dar să fim atenţi să nu tragem prea 
multe semnale şi să nu ne credem infailibili.“ 

Dan Dungaciu: „Problema care se pune este 
aceasta: în ce măsură avem de-a face cu un con- 
flict între cetățenii cu sensibilitate religioasă şi 
stat? În ce măsură acţiunea aceasta a statului îi 
periclitează mîntuirea creştinului. Îmi împiedică 
mîntuirea acest paşaport? Dacă da, trebuie să 
explicăm şi să luăm o decizie [...] Eu cred că de 
fiecare dată funcţionează liberul arbitru. Putem 
alege. Mucenicia este la dispoziţia oricui.“ 

Cezar Axinte: „Paşaportul biometric este o 
obligație asumată prin tratatul de aderare a Ro- 
mâniei la UE. [...] Statul ne afectează mîntuirea 
prin multe din acțiunile sale, cum ar fi legea pen- 
tru recurgerea la avort a fetelor mai mici de 14 
ani. [...] Orice protest este inutil.“ 





46 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 





ROST 





Radu Carp: „Ideea introducerii acestui 
paşaport era de a renunţa la CNP, care nu asig- 
ură protecția datelor personale. Paşaportul 
biometric însă conţine şi CNP-ul, prin care state 
care nu au un sistem de protecţie a datelor cu 
caracter personal intră în posesia informaților 
despre noi. [...] Societatea civilă a fost consul- 
tată cînd s-a hotărît introducerea acestor 
paşapoarte? [...] Maniera în care au fost intro- 
duse aceste paşapoarte este un atentat la drep- 
turile noastre.“ 


Opinia mea 


După ce am răscolit internetul pentru infor- 
maţie, am stat de vorbă cu numeroşi oameni 
şi am asistat la dezbaterea AZEC, m-am lămu- 
rit Întrucâtva 

Cred că, înainte de toate, prin acest paşaport 
îmi sînt lezate drepturile civile. Cipul care conți- 
ne datele mele personale nu este sigur, iar infor- 
maţiile de pe el pot fi preluate şi de Ia distanță. În 
plus, nimeni nu are dreptul să mă considere un 
potenţial infractor şi să mă amprenteze. 

Nu există un temei tehnic real pentru intro- 
ducerea paşapoartelor biometrice, ele putind fi 
citite şi de persoane neautorizate care au sculele 
trebuincioase, şi apoi falsificate, după cum s-a 
demonstrat. 

Pe de altă parte, acest paşaport nu poate fi 
considerat un mijloc de urmărire a persoanei. 
Deja putem fi supravegheați prin intermediul 
cardurilor bancare, a telefonului mobil, a abona- 
mentului electronic de RATB, a camerele video 
din locuri publice etc. 

Nu realizez cum acest paşaport îmi poate 
afecta credința. Însă, am mare evlavie la părin- 
tele Iustin şi cred că sfinția sa „vede“ uneori lu- 
cruri care nouă ne sînt ascunse. Dar mai cred că 
părintele a avertizat nu atât asupra primejdiei - în 
ordinea duhovnicească - la care ne-ar expune 
aceste paşapoarte, ci mai ales asupra faptului că 
se apropie vremurile de pe urmă, pentru care tre- 
buie să ne pregătim duhovniceşte. Admit însă că 
s-ar putea înşela, pentru că nimănui nu i se 
descoperă Adevărul mereu şi nimeni în Răsărit 
nu e infailibil. Şi chiar îmi doresc să se înșele, pen- 














iii i il ii i 
tru că noi nu sîntem vrednici să trăim acele vre- 
muri ale Parusiei Domnului. 

Din păcate, mesajul părintelui a fost prost 
receptat din pricina scandalului declanşat în 
jurul său, fie prin rîvna nepricepută, fie prin acţi- 
unea tendenţioasă a unora dintre cei care afirmă 
că susțin „cauza“. Şi foloseşte mai mult anticreşti- 
nilor - care au mai găsit un prilej de a lovi în Bise- 
rică şi în figuri luminoase ca aceea a părintelui 
Iustin -, decât creştinilor - derutaţi şi panicaţi de 
campania de „informare“. 

În fine, este poate simptomatic faptul că 
guvernul nu a prevăzut o variantă de paşaport 
pentru cei care resping astfel de documente pe 
motivul încălcării convingerilor religioase sau a 
drepturilor civile. La fel îmi pare tăcerea ierarhiei 
Bisericii Ortodoxe Române, în condiţiile în care 
Sinoadele altor Biserici Ortodoxe locale s-au pro- 
nunțat cînd a fost cazul în privința introducerii 
unor astfel de documente. 

Subiectul rămâne deschis. Însă, cred că nici 
n-0 să înţelegem, nici n-o să convingem pe nimeni 
dacă nu învăţăm să comunicăm (că pînă la cumin- 
care e cale şi mai lungă). Tabloidizarea sau ote- 
vizarea Ortodoxiei nu ajută decât vrăjmaşului. 





anul VII e nr. 71-72 


47 





ÎN DEZBATERE 














Despre ura creștină 


Elena Dulgheru 





cumentelor de identificare electronică şi bio- 
metrică! au scos la lumină o seamă de proble- 

matici şi tensiuni, despre care tot evităm să vorbim. 
Despre problema în sine a cuantificării bio- 
metrice şi însemnării electronice a populaţiei a 
început să se discute intens, în registre diferite, 
pe tonuri diferite, adesea, haotic, şi încă se va dis- 
cuta. Credincioşii scot de pe rafturi cărți de 
răsunet, pe care teologii universitari şi intelectu- 
alii “respectabili” se pare că, la vremea respec- 
tivă, le-au ignorat: La apusul libertății de ierom. 
Hrisodul Aghioritul, Pecetea lui antihrist, codu- 
rile de bare şi semnele vremurilor a diac. Andrei 


R === evenimente, declanşate de legea do- 


Kuraev, Apocalipsa 13 de ing. Mircea Vlad, cule- 
geri de profeţii, literatură samizdat ş.a. ş.a. Multe 
sunt lucrări serioase, bine documentate, argu- 
mentate, cu trimiteri la o bibliografie solidă. 
Primele două, traduceri din greacă, respectiv din 
rusă, expun experiența dramatică a două țări de 
tradiție ortodoxă în cazul impunerii unor măsuri 
administrative similare. Avertismentul lor este 
clar: problema codificării electronice a populaţiei 
nu este o problemă strict tehnică, nici strict 
demografică, nici strict religioasă ori psihologică, 
ci se află la intersecţia tuturor acestor domenii. 
Cu o problematică de o asemenea complexitate 
nu au avut de-a face până acum nici informatica, 
nici sociologia, nici statul laic şi nici Biserica. De 
aceea, bagatelizarea ei, ca şi tratarea ei unidimen- 


1 H.G. nr. 1566/2008 privind paşapoartele biometrice şi Legea 298/2008 privind controlul electronic 


al populației. 





48 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 





ROST 





sională sunt inacceptabile şi pot avea urmări ca- 
tastrofale, atât pentru statul laic, cât şi pentru 
B.O.R. (includem aici, fireşte, şi pleroma). Solu- 
ționarea ei nu va fi uşoară, căci va solicita con- 
juncţia unor forţe şi nişe sociale (atât din socie- 
tatea civilă, cât şi din Biserică) cu moduri de 
gândire radical diferite, aflate, de regulă, într-o 
permanentă tensiune. 

Factorul comun, unificator al acestor gru- 
puri sociale, cu interese şi convingeri religioase 
diferite, nu este mistica, ci dreptul la libertate ci- 
vică şi de conştiinţă, manifestat într-un stat demo- 
cratic. De aceea, din punct de vedere pragmatic, 
problema înregimentării electronice şi biome- 
trice a populaţiei nu este o problemă strict religi- 
0asă, ci una a libertăţii cetăţeneşti. Aceasta este 
valoarea socialmente universală, pusă sub ame- 
nințare, valoare acceptată atât de creştini, cât şi 
de atei şi de cei de alte religii. Recurgerea Bisericii 
la argumente de tip mistico-religios (singurele 
esenţiale, dar susceptibile întotdeauna la nuan- 
țări şi la mai multe răspunsuri, valabile toate nu- 
mai pro-domo) în dialogul cu statul laic, compro- 
mite din start dialogul, provocând, în circumstan- 
țele tensionate deja existente, efectul unui bume- 
rang. O dovedesc, din plin, reacţiile virulente ale 
presei corporatiste, care înfierează la unison, cu 
risipă de cinism şi invective, “recrudescența 
fanatismului religios” etc. Şi totuşi, mediile orto- 
doxe nu par să-şi sesizeze eroarea metodologică, 
acționând cu comoditatea intelectuală a majori- 
tarilor, când, la nivelul elitelor conducătoare 
U-europene (de care reflexele politice româneşti 
se lasă, inerent, contaminate), creştinismul nu 
este deloc majoritar, ba dimpotrivă. 

Provocarea legii cardurilor personale este 
un examen de solidaritate naţională, supra-etni- 
că şi supra-religioasă. Iar la acest examen am 
picat prost, deocamdată, cu toţii, dar mai ales or- 
todocşii: anatemele “creştineşti” curg de-a valma, 
partiduleţe para-monahale se acuză unul pe altul 
de apostazie, isteriile pe Internet ating cote ma- 
xime. Recursul la argument este nul, în schimb 
tronează autosuficienţa şi citatele din mari du- 
hovnici, scoase din context (aşadar, şi din duhul 
rostirii lor), folosite pe post de ghilotină. Câţiva 
“blogangii” şi colportori de ştiri şi comentarii reli- 


gioase, majoritatea, protejându-şi ignoranța jur- 
nalistică şi teologică în spatele anonimatului, dar 
dornici de rapidă afirmare, se erijează în purtă- 
tori de cuvânt ai marilor duhovnici, pentru a co- 
mite o triplă impostură (probabil, nici măcar con- 
ştientizată): jurnalistică, teologică şi duhov- 
nicească. Dintre acestea, cea mai gravă e cea 
duhovnicească, întrucât au reuşit instigarea la 
ură. Sub pretextul infailibilităţii (ascunse ipocrit 
în fața “ascultării”), numele marilor duhovnici 
este folosit pe post de sperietoare (desigur, în 
absenţa acestora şi fără informarea lor) împotri- 
va duşmanilor de idei, în lipsa argumentului logic 
şi teologic. Apelul la “smerenie”, inserat printre 
exclamaţii vehemente şi acuze severe, e adresat, 
polemic şi discreționar, doar duşmanilor de idei, 
ascunzând rudimentar mobiluri diametral opuse 
smereniei. “Duşmanii”, jurnalişti creştini şi inte- 
lectuali cu formaţie sau aplecaţie teologică, aşa- 
dar, oameni cu argumente (valide sau nu - cine 
mai are răbdarea să le cântărească?) renunță je- 
naţi la dezbatere, din teama de a nu leza ima- 
ginea autorității duhovniceşti (percepută de am- 
bele părți static, deci idolatru) dar, mai ales, de a 
nu se expune acuzațiilor de “apostazie”. Succesul 
impostorului e asigurat! Cine-şi mai aminteşte de 
dreapta socotință? Cine-şi mai aminteşte de 
duhul luminos din preajma marilor păstori, duh 
ce dizolvă spontan meschinăria discordiilor 
obtuze, tranşează cu o singură frază nelegiuirea, 
neavând nimic de-a face cu gâlceava de iarmaroc 
ori cu ura de clasă? În schimb, în mâinile aven- 
turierilor erijați în lideri de opinie, marii duhov- 
nici devin un fel de Danton şi Robespierre, spre 
anihilarea oricărei pulsiuni de înţelegere a Orto- 
doxiei, ce nu se încadrează în limitele percepţiei 
primilor. Disprețul strident, manifestat de unii ex- 
ponenți ai elitei intelectuale teologice faţă de 
aceste patimi şi neputințe escaladează şi mai 
mult frustarea celor dintâi. 

Oare de ce jurnaliştii creştini nu înţeleg că 
pamfletul nu este doar o luptă de idei, ci şi o 
arenă a emoțiilor şi egolatriilor, având ca efect se- 
cundar umilirea adversarului, efect ce deserveşte 
moralmente cauza creştină, riscând să o compro- 
mită definitiv? De ce jurnaliştii din jurul Bisericii 
nu încearcă să aducă umbrirea Sfântului Duh 





anul VII e nr. 71-72 


49 





ÎN DEZBATERE 





peste textele lor, de ce nu-şi pun nici măcar pro- 
blema îmbinării spiritulului polemic, inerent dez- 
baterii de idei, cu dragostea față de aproapele şi 
cu îngăduința intelectuală față de cel mai slab, cel 
mai emotiv, cel mai puţin pregătit pentru con- 
fruntări cu alteritatea? S-ar scrie mai frumos, mai 
obiectiv, mai eficient şi mai imbatabil, vă asigur! 

S-a spus despre dezbaterea publică din 22 
ianuarie organizată de AZEC pe tema paşapoar- 
telor biometrice că a fost un eşec. A fost un eşec, 
din punctul de vedere al consensului şi al capa- 
cității colective de formulare a unui comunicat 
coerent. Dar cine, cunoscând peisajul vieţii orto- 
doxe actuale din România (relevat cât se poate de 
clar cu ocazia scandalurilor pe marginea cazului 
Corneanu, ori a problematicii mai vaste a ecu- 
menismului), avea naivitatea să se aştepte la con- 
sens? Dezbaterea AZEC şi-a atins câteva scopuri 
importante: acela de a crea un prim brain-storm- 
ing, mai avizat decât cel de pe Internet, mai sin- 
cer şi mai obiectiv (prin cumularea multor su- 
biectivităţi) decât comentariile monocorde ale 
editorialelor, mai prompt decât dezbaterile 
aşteptate şi, evident, hotărâtoare ale Sfântului 
Sinod, pe tema paşapoartelor biometrice şi a 
chestiunilor conexe. Este o primă luare de puls al 
opiniei publice pe această temă. Discuţiile, con- 
tinuate de presă, în ciuda turbulenței lor, au reu- 
şit să contureze - pentru cine e dispus să observe 
- cele câteva perspective asupra problemei, evi- 
denţiind şi potenţialele pericole sociologice, 
ecleziologice, soteriologice etc. - iar acesta este 
deja un rezultat important, din care îşi va extrage 
concluziile orice ulterioară dezbatere. Pentru că 
nici una din perspective, nici una din sensibilități 
nu trebuie ignorate. 

Uităm că suntem mădulare ale unui aceluiaşi 
trup duhovnicesc al Bisericii. Uităm îndemnul 
paulin (Rom. 14, 1-10) de a-i ocroti pe cei mai 
slabi duhovniceşte decât noi şi pe acela evanghe- 
lic de a-i iubi şi pe duşmanii Bisericii. Ne dispre- 
țuim, în schimb, unii pe alţii, chiar în sânul 
Ortodoxiei: cei şcoliţi, pe cei mai puţin învățați, 
cei cu studii în Occident, pe cei formaţi acasă, 
creştinii-“tradiționalişti”, pe cei “progresiști”, uni- 
versitarii teologi privesc cu scepticism “profeți- 
ile” şi misticismul “necanonic” al monahilor, iar 














Biserica din bârne Carelia 


aceştia din urmă dispreţuiesc apriori erudiţia şi 
urbanismul (ca factori “indiscutabili-2 de răcire a 
duhului şi de apostazie). Opțiunile ideologice, 
simpatiile politice, lecturile şi pasiunile, formaţia 
profesională, statutul social, ne împart în grupus- 
cule potenţial belicoase, chiar în Biserică, antipa- 
tia faţă de celălalt dovedindu-se mai puternică 
decât duhul iubirii evanghelice, care ar trebui să 
ne unească. Fustele lungi şi sumanele sunt “mai 
evlavioase” decât blugii, bărbile tunse scurt fri- 
zează erezia ecumenică, lipsa basmalei vădeşte 
păcatul liberei cugetări - iată o serie de reflexe 
pavloviene, cel mai adesea benigne, de care ne 
lovim adesea, de la pridvorul bisericii până spre 
amvon. În loc să urmărească “cele ale păcii şi ale 
zidirii unuia către altu” (Rom. 14, 19), uitând de 
libertatea cea mai elevată, adusă de Ortodoxie, 
ignorând Taina Persoanei (aşadar, şi nivelurile 
diferite de trăire şi tâlcuire a tainelor creştinătă- 
ţii), credincioşii aceleiaşi Biserici se împiedică de 
piedici fictive, divorțând de Hristos şi căzând 
într-o evlavie algebrică, în materialism şi păgână- 
tate. Dezvoltate în monologuri autosuficiente şi 
în polemici caustice, frustrările unora şi disprețul 
altora se cronicizează. Şi e suficientă o scânteie, 
care să inflameze aceste automatisme ale deni- 


_ 2208 E EEE 





50 


anul VII e nr. 71-72 





ÎN DEZBATERE 





ROST 





grării aproapelui, şi atunci ele se pot transforma 
în motoare ale conflictului, chiar ale schismei. 

Am asistat, cu ocazia mai vechiului scandal 
legat de problema ecumenismului, la escaladarea 
unor atari susceptibilități. Am citit atunci cu 
stupoare, diseminat pe Internet, “portretul-robot 
al ecumenistului”: este cel ce participă la simpo- 
zioane şi congrese internaţionale, cel ce îşi tunde 
barba, cel ce este atent la ținuta sa vestimentară, 
cel ce intră în discuţii (pe orice temă) cu “ereticii”, 
cel ce dă drept de cetate (istoric şi cultural, iar nu 
mistic) altor religii şi confesiuni... Cu ce diferă 
aceste criterii de cele ale urii de clasă, de spălările 
pe creier, impuse de marile guverne ale minciu- 
nii, ori de cel mai elementar sectarism? Bolşevis- 
mul, ca forță socială organizată, a apus, dar ura de 
clasă, inspirată dintr-o funciară invidie, este în 
floare. 





Există azi o ură creştină, nu ura legitimă față 
de păcat, ci ura față de aproapele neînțeles, 
echivalat cu Duşmanul, iar nu cu Hristos, este ura 
ancestrală față de necunoscut, asimilat cu Răul 
absolut, este aceeaşi ură tribală, care îi făcea pe 
păgâni să se decimeze unii pe alţii, până la veni- 
rea Creştinismului, este ura izvorâtoare a marilor 
trădări, chiar din sânul Bisericii drept-slăvitoare, 
ce au condus la prăbuşirea marilor civilizații 
creştine. Îi cad pradă, de obicei, tocmai cei ce se 
prevalează mai gălăgios de numele lui Hristos şi 
de “adevărata Ortodoxie”, trăind, de fapt, în afara 
Lui şi căutând demoni şi antihrişti oriunde, 
numai nu în propriul suflet. Dar şi acestora, pen- 
tru energia neobosită pusă în slujba sesizării 
unor probleme reale şi-a unor pericole grave, cât 
şi pentru sensibilizarea rapidă a unei părți consis- 
tente a pleromei, le mulțumim. 

















anul VII e nr. 71-72 





ROST 


ÎN DEZBATERE 





Ierarhia BOR 
îndeamnă la calm şi 


rugăciune 


Precizarea Patriarhiei Române 


În legătură cu opiniile exprimate în dezba- 
teri publice şi pe diferite site-uri referitoare la 
problema paşapoartelor biometrice, precizăm 
următoarele: 

Biserica Ortodoxă Română nu aprobă iniția- 
tive particulare şi de grup, fără consultarea şi 
binecuvântarea ierarhului locului, care provoacă 
mai mult tulburare, decât să clarifice problema. 

În vederea formulării unui punct de vedere 


m] 


zilele de 25-26 februarie 2009, Patriarhia 
Română a solicitat Direcţiei Paşapoarte din 
cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor 
lămuriri privitoare la paşapoartele biometrice şi 
în ce măsură datele cuprinse în acestea nu aduc 
atingere libertăţii şi demnităţii persoanelor 
umane. 


Biroul de presă al Patriarhiei Române 
28 ian. 2009 











Comunicat al Mitropol 


Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Moldo- 
vei şi Bucovinei, luând act de discuţiile publice cu 
privire la introducerea paşapoartele biometrice, 
face un apel către clericii şi credincioşii săi de a 
aborda cu discernământ, răbdare şi pace sufle- 
tească această situaţie. 

Reamintim, cu acest prilej, că Sfântul Sinod 
al Bisericii Ortodoxe Române va aborda această 
problemă în şedinţa sa din zilele de 25-26 febru- 
arie 2009, urmând a-şi exprima punctul său de 
vedere. 


De aceea, îndemnăm pe toți clericii şi credin- 
cioşii, monahii şi monabhiile din Mitropolia 
Moldovei şi Bucovinei ca să sprijine această 
lucrare a Sfântului Sinod prin împreună rugăci- 
une către Dumnezeu, ştiind că acolo „unde este 
unire a poruncit Domnul binecuvântarea şi viața 
până în veac“ (Psalmi 132, 3). 


Biroul de Presă al Mitropoliei Moldovei şi 
Bucovinei 
3 febr. 2009 





52 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 

















W AR - SI "A dai 
3 | Pa - Pi, L ş 





furi 





Reacţii ale Bise 


ricilor Ortodoxe 


din Grecia și Serbia cu privire 
la documentele electronice 


Scrisoarea Părintelui Paisie Aghioritul 
referitoare la semnele vremurilor 


An spatele duhului lumesc al „libertăţii“ de 
astăzi, al lipsei de respect în Biserica lui Hris- 
tos față de cei mai mari, părinţi şi dascăli, care 

au frică de Dumnezeu, se ascunde sclavia duhov- 

nicească, stresul şi anarhia, care conduce lumea 
la impas, la catastrofă sufletească şi trupească. 
Iar în spatele sistemului perfect de asigurare 
computerizată, ce se face prin „cartela“ electro- 
nică, se ascunde dictatura mondială, sclavia lui 
antihrist. „..Ca să-şi pună semn pe mâna lor cea 
dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată 
cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are sem- 
nul, adică numele fiarei, sau numărul numelui 
fiarei. Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere 
să socotească numele fiarei, căci este număr de 
om. Şi numărul lui este şase sute şaizeci şi şase“ 

(Apocalipsa 15, 16-18). 

Sfântul Andrei al Cezareii scrie următoarele: 

„Despre numele cel murdar al lui antihrist şi 


despre tâlcuirea numărului, precum şi despre 
altele ce s-au scris despre acela, vremea le va des- 
coperi şi experiența celor înțelepţi..., dar nu a bi- 
nevoit harul dumnezeiesc să se scrie în dumneze- 
iasca carte numele lui cel pierzător. Însă cerce- 
tând cu rațiunea, cu adevărat multe (nume) se 
pot afla...“. (Sfântul Andrei al Gezareii, Tâlcuire Ia 
Apocalipsă, cap.58, pp. 541-342, ediţie greacă) 

Dar lucru ciudat este că mulți oameni 
duhovniceşti, pe lângă faptul că fac tâlcuirile lor 
proprii, se mai şi tem cu o frică lumească de 
„punerea la dosar“, în timp ce ar fi trebuit să se 
neliniştească duhovniceşte, să-i ajute pe creştini 
cu neliniştea cea bună şi să le întărească credința 
şi astfel să simtă măngâierea dumnezeiască. 

Mă mir cum toate aceste evenimente nu le 
crează probleme de conştiinţă! De ce nu-şi pun 
măcar un semn de întrebare la tâlcuirile mintii 
lor? Şi dacă îl ajută pe antihrist la pecetluirea lor, 





anul VII e nr. 71-72 


53 





ROST 


ÎN DEZBATERE 





de ce mai trag şi alte suflete Ia pierzare? Căci la 
aceasta se referă: „...ca să înșele, dacă este cu 
putință, şi pe cei aleşi“ (Mc. 13, 22). 

Se vor înşela cei care le vor tâlcui pe acestea 
cu mintea lor. În timp ce semnele sunt foarte 
clare. „Fiara“ de la Bruxelles a sorbit în computer 
cu 666 aproape toate statele. Cartela, buletinul 
electronic, „înainte mergătoare ale pecetluirii“, 
ce arată? Din păcate la radio ascultăm numai tim- 
pul probabil. 

Ce ne va spune Hristos? „Fățarnicilor, faţa 
cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremurilor 
nu puteți“ (Mt. 16, 3). 

Aşadar, după cartelă şi după buletinul elec- 
tronic, adică „îndosarierea“ persoanelor, ce se 
face pentru a înainta cu viclenie Ia pecetluire, vor 
spune mereu la televizor că oarecare a furat 
cartela cutăruia şi i-a luat banii din bancă. Pe de 
altă parte vor face reclamă „sistemului perfect“, 
adică pecetluirii pe mână sau pe frunte cu raze 
laser, a numărului 666, numele antihristului, 
care nu se va distinge cu ochiul liber. 

Din păcate, iarăşi „anumiți cunoscători“ îi 
vor „înfăşa“ pe fii lor duhovnicesti ca pe nişte 
prunci, chipurile ca să nu-i mâhnească. „Aceasta 
nu are importanță“. „Nu-i nimic, este destul să 
credeți lăuntric“. Și, deşi vedem că Apostolul Pe- 
tru, care s-a lepădat numai la exterior de Hristos, 
i s-a socotit aceasta cu adevărat lepădare, aceştia 
se leapădă de Sfânta pecete a lui Hristos, ce le-a 
fost dată la Sfântul Botez, care este „Pecetea daru- 
lui Sfântului Duh“, prin primirea peceţii lui anti- 
hrist şi mai spun apoi că îl au pe Hristos înlăun- 
trul lor. 

Din păcate, o astfel de logică aveau şi unii 
„enostici“ pe vremea sfinților mucenici, care în- 
cercau să întoarcă pe mucenici de la mărturisirea 
lor, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare în „Cu- 
vântul“ său la mucenicul Gordie: „...mulți încer- 
cau să-l convingă pe mucenic să se lepede numai 
cu gura şi să-şi păstreze credința în suflet prin 
aceiaşi dispoziţie lăuntrică, pentru că Dumnezeu 
nu caută la cele pe care le rosteşte limba, ci la 
intenţia omului. Însă mucenicul Gordie a rămas 
neînduplecat şi a răspuns: „Nu suferă limba cea 
zidită de Hristos să rostească ceva împotriva 
Ziditorului... Nu vă înşelați, Dumnezeu nu se lasă 


batjocorit, căci din cele ce ies din gura sa, fiecare 
va fi judecat; din cuvintele tale te va îndreptăţi şi 
din cuvintele tale te va osândi“. 

De asemenea, sub stăpânirea lui Deciu, s-a 
poruncit creştinilor să mărturisească religia în- 
chinătorilor la idoli şi creştinii care au mărturisit 
şi au jertfit idolilor, au primit un certificat 
scăpând astfel de mucenicie. Dar nu numai aceş- 
tia s-au lepădat de Hristos, ci şi cei care au dat 
bani închinătorilor la idoli şi au luat certificatul 
fără să se lepede de Hristos, aşa numiții „libellus“. 
Dar şi pe aceştia Biserica noastră i-a considerat 
lepădaţi, căzuți. 

Să ne amintim şi de minunea săvârşită de 
Sfântul Teodor, care se prăznuieşte în fiecare an 
în sâmbăta din prima săptămână a Postului Mare: 
„Iulian Paravatul ştiind că poporul lui Hristos, 
mai cu seamă în săptămâna întâi a Postului Mare, 
caută să se curățească şi să se apropie mai mult de 
Dumnezeu, a voit să-i spurce. De aceea a poruncit 
să pună în piață în acele zile mâncăruri spurcate 
cu sângele jertfelor idoleşti. Dar Sfântul mucenic 
Teodor s-a arătat în vis lui Evdoxie, arhiepiscopul 
de atunci al Constantinopolului, şi descoperin- 
du-i fapta împăratului, i-a poruncit să-i adune pe 
credincioşi dis-de-dimineață ca să-i împiedice să 
folosească acele mâncăruri spurcate. Iar lipsa 
hranei necesare să o înlocuiască vremelnic prin 
colivă... În felul acesta scopul Paravatului a fost 
zădărnicit şi poporul cel credincios a fost păzit 
nespurcat...“. 

Depărtarea de cele jertfite idolilor a fost rân- 
duită printr-un canon al Sfinților Apostoli: „Şi 
apostolii şi preoții s-au adunat... (şi au hotărât) să 
se ferească de cele jertfite idolilor şi de destrâu şi 
de (animale) sugrumate şi de sânge“ (Fp. Aposto- 
ilor 15, 6, 20). 

Dar cu toate cele pe care le-am arătat, auzi, 
din păcate, o grămadă de neghiobii ale minţii 
unor „gnostici“ de astăzi. Unul spune: „Eu voi 
primi buletinul cu 666, şi voi pune şi o cruce ală- 
turi“. Altul spune: „Eu voi primi pecetea cu 666 pe 
frunte şi voi face şi o cruce pe cap...“. Iar alții spun 
o grămadă de alte neghiobii, crezând că se vor 
sfinți în felul acesta. Dar toate acestea sunt 
înşelări. 

Numai cele care primesc sfințire, numai ace- 





54 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 





ROST 





lea se sfințesc. De pildă, apa primeşte sfințire şi se 
face agheasmă. Însă urina nu primeşte sfințire. 
Piatra se poate face pâine prin minune, dar 
necurăţia nu primeşte sfințire. 

Prin urmare, diavolul, antihristul, atunci 
când este pe buletin, pe mână sau pe fruntea 
noastră prin simbolul lui, nu se sfințeşte chiar şi 
o cruce de ai face. 

Avem puterea Cinstitei Cruci, a simbolului 
sfânt, şi harul dumnezeiesc al lui Hristos numai 
atunci când ne îndestulăm cu Sfânta pecetluire a 
Botezului, prin care ne lepădăm de satana, ne 
unim cu Hristos si primim sfânta pecetluire: 
„Pecetea darului Duhului Sfânt“. 

Hristos să ne lumineze pe toți. Amin. 

Sfântul Munte Athos 

Chilia Tanaguda - Mănăstirea Cutlumus 

Sâmbăta din prima săptămână a Postului 
Mare 1987 

Cu multă durere şi dragoste în Hristos 

Monahul Paisie 


E 
Î | Cuviosul Paisie Aghioritul 


Declaraţia Sfintei Chinonite a Muntelui Athos 


Karyes 

21 august/ 3 septembrie 1997 
Sfânta Chinonită 

Sfântul Munte Athos 

Nr. Protoc. F2 / 32 /1412 


Comunicatul Sfintei Sinaxe Duble Extraordinare 
a Sfântului Munte 


Sfânta Sinaxă Dublă Extraordinară a Sfântu- 
lui Munte Athos, cercetând iarăşi importanta 
chestiune a Acordului Schengen şi a buletinelor 
electronice de identitate, a socotit necesar ca în 
continuarea declaraţiilor sale anterioare să infor- 
meze cinstitul popor ortodox grec următoarele: 

1. Împărtăşim neliniştea întregii Biserici, ală- 
turându-ne spiritului recentelor comunicate ale 
Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, Sfântului 
Sinod Eparhial al Bisericii Cretei şi ale multor 
altor sfinte mitropolii şi sfinte mânăstiri. 

2. Ca monahi ortodocşi, trăim permanent în 
duhul răstignirii şi al învierii, duh al plânsului de 
pocăință dătător de bucurie şi al aşteptării venirii 


Celui “care a pornit ca un biruitor să biruiască“ 
(Apocalipsa 6, 2). Considerăm de aceea necesar 
să amintim fiecărui creştin ortodox că împlinirea 
datoriei fundamentale a mărturisirii credinței 
noastre către Domnul nostru lisus Hristos nu se 
poate împleti cu un duh de tulburare şi panică, 
duh care nu arată altceva decât lipsa de credinţă 
și de trăinicie a harului în inimă. Adâncirea studi- 
ului semnelor vremii şi constatarea cu certitu- 
dine a zilelor de pe urmă produc o bună nelinişte 
care are drept rezultat încercarea unei pocăințe 
depline, a unei lupte hotărâte pentru biruirea 
patimilor noastre aducătoare de moarte și a unei 
mai bune pregătiri pentru intrarea în împărăția 





anul VII e nr. 71-72 


55 








ROST 


ÎN DEZBATERE 





Mielului cel înjunghiat. “Fericiţi cei ce spală 
veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul 
vieții şi prin porți să intre în cetate !“ (Apocalipsa 
22, 14). 

3. Căderea din dreapta credinţă şi secu- 
larizarea, spiritul general de apostazie şi de 
înaintare în diverse rătăciri şi slujiri ale diavolu- 
lui, saltul progresului tehnologic al sistemelor de 
înregistrare, arhivare şi supraveghere, univer- 
salizarea economiei şi constatarea încercării de 
pătrundere clandestină a simbolurilor anticreş- 
tine în domeniile vitale ale vieţii sociale - cum 
sunt produsele comerciale, tranzacțiile economi- 
ce şi relaţiile stat-cetăteni - fac cu adevărat mult 
prea palpabile şi apropiate cele pe care Sfântul 
Evanghelist loan le descrie în versetele 16-18, din 
capitolul 13 din de Dumnezeu insuflata Carte a 
Apocalipsei. Îndreptățita neliniște şi protestele 
cinstitului popor nu au, desigur, scopul de a 
împiedica împlinirea desăvârșită a proorociilor 
Ia 0 vreme de care“nimeni nu ştie, nici îngerii din 
ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Matei 24, 36). 

4. Suntem însă îngrijoraţi şi protestăm, 
deoarece răceala şi indiferenta arătată față de 
credința şi tradiţia spirituală a unui popor creştin 
ortodox de către Guvernul său şi a reprezen- 
tanților săi aleşi poate pune Biserica, chiar şi Na- 
țiunea, într-o încercare inoportună şi în confuzie. 

5. Declarăm încă o dată că datoria funda- 
mentală a mărturisiri credinţei, dar şi încrederea 
în cele câte Mângâietorul le-a predat ca proorocii 
în Biserica creştină ne obligă să refuzăm a accep- 
ta orice fel de buletin electronic de identitate cu 





[R 7 „ME iai PAL a 1 IMI 





Cod Numeric Matricol Unic (C.N.M.U.), ca adu- 
când prejudicii libertăţii persoanei şi conştiinţei 
noastre creştine. 

6. Chemăm Guvernul şi pe reprezentanții 
aleşi ai poporului grec să anuleze aplicarea, dău- 
nătoare Națiunii, dar deja votată de Parlamentul 
ales, a Acordului Schengen, deoarece nu conţine 
o garantare deplină a respectării secretului par- 
ticular şi a prezumţiei de nevinovăție a cetățean- 
ului şi contribuie în cel mai înalt grad la degrada- 
rea ortodoxiei neamului nostru, de vreme ce in- 
troduce discriminări inadmisibile pentru cetă- 
țenii țărilor terțe. 

7. Declarăm cinstitului popor grec că trăim 
“buna“ nelinişte întru Dumnezeu pentru cele pe- 
trecute, în post şi rugăciune, stabilind în acest 
scop o priveghere de toată noaptea în Sfânta Bi- 
serică Protaton, duminică 8 / 21 septembrie 
1997, de sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului. 

8. Fie ca rugăciunile Preacuratei Născătoare 
de Dumnezeu, Mijlocitoarea tuturor şi Acoperi- 
toarea Sfântului Munte şi a ortodocşilor de pre- 
tutindeni să-i întărească pe toți credincioşii în 
lupta comună a pocăinței, sfârşitului creştinesc şi 
a bunei mărturisiri şi să alunge de la națiune 
orice nouă ispită şi evoluţie a evenimentelor care 
duc departe de izvoarele dătătoare de viață ale 
Tradiţiei noastre Creştine Ortodoxe. 


Semnează întâistătătorii și reprezentanții 
celor douăzeci de sfinte mânăstiri din 
Sfântul Munte Athos, prezenţi la Sfânta 








anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 





ROST 





Circulara Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Elene 


nr. 2626 / 7 aprilie 1997 


Către cinstitul popor grec 


Acordul Schengen și legea pentru Protejarea individului 
la prelucrarea datelor cu caracter personal 


Iubiţii noştri fii întru Domnul, har vouă de la 
Domnul Dumnezeu Atotţiitorul. 

Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, motivat de 
cele câte s-au scris, s-au auzit şi s-au petrecut de 
curând din pricina îngrijorării cauzate de Acordul 
Schengen şi de votarea legii pentru Protejarea 
individului la prelucrarea datelor cu caracter per- 
sonal, studiind tema şi având în vedere cuvintele 
Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos: 
„Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui 
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 
22, 21), adresându-se credincioşilor săi fii, remar- 
că următoarele: 

Dând „Cezarului cele ale Cezarului“, Sfântul 
Sinod şi împreună cu dânsul orice creştin 
conştient recunoaşte că temele politicii externe şi 
ale protecţiei interne de care depind bunăstarea 
poporului nostru în viața lui pământească sunt 
reglementate de către conducerea politică a 
Statului, care dă socoteală în fața poporului şi are 
obligaţia de a se lupta pentru libertăţile acestuia, 
pentru drepturile şi progresul său. 

În paralel însă, Sfântul Sinod, dar împreună 
cu dânsul orice cetățean elen, are, potrivit Consti- 
tuției, dreptul de a se interesa de exactitatea res- 
pectării drepturilor private şi a celor obşteşti 
garantate constituțional. Astfel, Sfântul Sinod, cu 
convingerea că orice formulări oficiale pe o temă 
necunoscută până acum (precum este şi aşa- 
numita „îndosariere electronică“), nu sunt cu pu- 
tință a acoperi toate datele necunoscute ale ches- 
tiunii, face apel către guvern şi, în general, către 
conducerea politică a țării noastre, de a lua în 
vedere în cadrul competenţei şi a responsabi- 
lităţii sale orice explicaţii legate de această temă. 
Iar în continuare să se îngrijească de o cât mai 
bună cu putinţă protecţie a persoanei fată de pre- 
lucrarea datelor cu caracter personal, prin proce- 





duri legislative constituționale şi să aducă îmbu- 
nătățirile cerute a recent votata lege. 


Pe tema lui Antihrist și a 
pecetluirii 


Sfântul Sinod doreşte a remarca însă că, o 
dată cu Acordul Schengen şi cu respectiva lege, a 
revenit în actualitate tema lui Antihrist şi a sem- 
nului său, despre care ne vorbeşte Sfânta Carte a 
Apocalipsei. 

Pe tema aceasta, deoarece are legătură direc- 
tă cu credința creştină şi cu mântuirea omului, 
Sfântul Sinod este îndreptăţit să declare către 





anul VII e nr. 71-72 


57 





ROST 


ÎN DEZBATERE 





toate forurile punctele sale de vedere, dând „lui 
Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu“. 

Aşadar, cu tristeţe remarcăm că progresul 
civilizaţiei în domeniul aplicaţiilor electronice 
este legat, din păcate, de numărul 666, care este 
utilizat drept cod numeric principal în tehnologia 
respectivă. Acest număr este limpede menţionat 
în Sfânta Carte a Apocalipsei ca fiind numărul lui 
Antihrist. Despre însemnătatea acestui număr 
s-au scris şi s-au auzit multe opinii. 

Biserica noastră primeste învățătura cum că 
Pecetea lui Hristos nu este un oarecare simbol 
exterior care se poate impune oamenilor prin 
forță şi prin tiranie, ci este harul Sfântului Duh, 
pogorât prin Sfintele Taine ale Botezului şi 
Mirungerii numite „peceţi ale lui Hristos“, „o 
pecete adevărată, luminată de Duhul“, după cum 
spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Şi pecetea lui 
Hristos o are şi o păstrează cel care mărturiseşte 
că lisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care a 
venit în lume în trup şi S-a făcut om pentru mân- 
tuirea noastră. Iar o pecete care se impune cu 
forţa şi în mod tiranic nu este în stare a face nelu- 
crătoare puterea lui Hristos. 

În acelaşi fel, pecetea lui Antihrist, despre 
care vorbeşte Apocalipsa, nu este un simbol 
extern care se poate impune cu forța, peste voia şi 
împotrivirea omului, ci este despărţirea volun- 
tară de viaţa harului Sfântului Duh prin lepă- 
darea nesilită a credinţei că Iisus este Fiul lui 
Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Pe această temă 
s-au scris însemnate studii de către sfinţi clerici şi 
înțelepti dascăli de teologie. 


Numărul 666 


Însă numărul 666, potrivit celor menţionate 
despre el în Apocalipsă este consfințit ca număr 
al lui Antihrist şi, prin urmare, nu este cu putință 
ca un creştin să nu fie interesat de introducerea 
intenţionată şi sistematică a acestui număr în 
viața sa, şi îndeosebi în viața poporului elen care 
este aproape în totalitate creştin şi ortodox, 
indiferent cât de conştient îşi trăieşte fiecare om 
credința. 

Desigur, este posibil şi ca numărul 666 să fie 
un număr fără nici o importanţă spirituală, aşa 


cum este când apare în numerotarea filelor unei 
cărți cu multe pagini, sau un număr dintr-un 
ordin de înmatriculare. Însă ni se pare ciudat şi 
contradictoriu, pe de o parte, ca țara noastră să 
aibă mândria Peceţii lui Hristos, a credinţei în 
Hristos şi în Sfânta Treime, în numele căreia s-a 
votat şi s-a consacrat Constituţia sa, şi a Sfintei 
Cruci care împodobeşte în mod concret drapelul 
nostru, iar pe de altă parte să acceptăm ca normă 
de stat o situaţie socială care permite să votăm 
legi (pe orice temă şi, mai mult, pe o temă care 
are legătură directă cu omul şi cu credința sa în 
Hristos, cu conştiinţa sa) în care să fie introduse 
subtil practici care presupun conformarea statu- 
lui elen a sistemul electronic al cărui element de 
bază va fi codul numeric 666. Nu constituie aces- 
ta un dispreţ al cuvântului lui Dumnezeu ? Nu 
este provocare şi scandal pentru poporul nostru 
creştin ortodox ? 

Prevedem că protestele pe această temă vor 
fi numeroase. Și, din păcate, vor fi direcționate de 
cercuri care nu este cu putință a ti supuse con- 
trolului Bisericii. 


Să nu fie acceptat 


Pentru aceasta, Sfântul Sinod se adresează 
Guvernului şi lumii politice a ţării noastre şi con- 
sideră potrivit: 

a. A nu fi acceptat drept cod numeric al sis- 
temelor electronice de stat pentru protecția per- 
soanei numărul 666. A se face respectate şi a se 
aplica la acest punct repetatele asigurări oficiale 
ale factorilor de conducere din diferite perioade 
de guvernare. 

b. Să se facă o intervenţie la conducerea 
țărilor membre ale Uniunii Europene în care, 
chiar dacă unele state s-au declarat „laice“, există 
însăşi țări creştine, cu politică creştină, şi să se 
ceară oficial înlocuirea numărului 666 în sis- 
temul electronic central al Uniunii Europene cu 
oricare alt cod numeric. Cu un atât de mare pro- 
gres al electronicii, oare nu e posibil să înlocuieşti 
un cod numeric ? 

c. Sub nici un motiv să nu se aplice drept cod 
numeric numărul 666 în noul sistem de identi- 
tate al țării noastre, iar apartenența religioasă să 





58 


anul VII e nr. 71-72 


ÎN DEZBATERE 














4 


fie specificată obligatoriu între elementele 
înscrise pe noul tip de buletin. 

Dacă se insistă în aplicarea legii, nu se va 
naşte oare opinia conform căreia folosirea aces- 
tui număr nu este întâmplătoare ? Şi că în spatele 
acestei utilizări se ascunde ceva suspect ? 

Dăm slavă lui Dumnezeu pentru progresul 
civilizaţiei, pentru toate darurile lui Dumnezeu 
către poporul nostru ortodox. 

Dăm slavă lui Dumnezeu deoarece ţara 
noastră este guvernată democratic, iar libertățile 








şi drepturile fiecărui individ sunt protejate de 
Constituţia țării şi de acordurile internaţionale 
până într-atât încât să fie respectate şi conside- 
rate inviolabile chiar şi drepturile individuale ale 
unei minorități „contrar conştiinţei“, fie şi dacă 
acestea vin în vădită contradicție cu interesele 
majorităţii. 

Exprimăm convingerea că poporul nostru 
va primi cu bunăvoință mesajul duhovnicesc şi 
că, în consecință, conducerea politică respons- 
abilă va face tot ce este mai bine pentru a nu pro- 
voca unei părți a poporului nostru ortodox, dacă 
nu chiar întregii naţiuni, probleme de conştiinţă. 

După toate cele spuse şi privind înainte către 
zilele Mântuitoarelor Patimi şi ale învierii din 
morți a Mântuitorului Hristos, dorim întregului 
popor ortodox grec a ajunge cu înțelepciune 
Sfintele Paşti, dăruindu-i binecuvântarea părin- 
tească a Bisericii şi chemând asupra tuturor harul 
lui Dumnezeu şi nemărginita Sa milă. 


Președintele Sfântului Sinod, 
Arhiepiscopul Greciei, 

SERAFIM, 

urmat de semnăturile celorlalți membri 
ai Sfântului Sinod 


Această circulară (2626/7 aprilie 1997) a 
fost citită în toate bisericile Greciei, în Duminica 
Ortodoxiei din anul 1997, iar mai apoi a fost pu- 
blicată în oficiosul Sfântului Sinod, „Pros ton lao“ 
(Către popor), nr. 21 din aprilie 1997. 


Către Sfântul Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe 


Sfântul Sobor Arhieresc, în adunarea sa, a hotărât următoarele: 
„Este de datoria Sfântului Sinod Arhieresc să intervină în mod corespunzător pe lângă organele 
abilitate ale Republicii Serbia ca legea de curând votată în Parlament privind documentele de identitate 


să nu fie pusă în practică.“ 


Cu cinste anunțăm Sfântul Sinod Arhieresc de această hotărâre a Sfântului Sobor Arhieresc, pentru 
a lua la cunoştinţă şi a duce a bun sfârşit această lucrare. 


Către Sfântul Sinod Arhieresc credincios în Hristos, 


Preşedintele Sfântului Sinod Arhieresc şi Patriarh al Serbiei 


PAVLE 





anul VII e nr. 71-72 


59 





REPERE 





Gheorghe Stănescu, 
o conştiinţă exemplară 





cca] 


îs, 
— 
ps Constantin Mihai 


tunci când i-am propus lui Claudiu Târziu 





realizarea unui medalion despre 

Gheorghe Stănescu, o figură reprezenta- 
tivă a rezistenței româneşti anticomuniste, mă 
gândeam la o abordare simpatetică a persona- 
lităţii sale, plecând de Ia virtutea sa capitală, pri- 
etenia. Mărturisesc că nu am întâlnit o altă per- 
soană care să întrupeze cu asupra de măsură 
această calitate remarcabilă a omeniei, el fiind 


artizanul cimentării unor prietenii solide, un ade- 
vărat dar insuflat de Pronia cerească, prin care 
reuşea să pună în contact multe suflete. A vorbi 
despre Gheorghe Stănescu înseamnă a face un 
adevărat elogiu prieteniei, a valorii sale 
cuminecătoare în planul relaţiei interumane, în 
prelungirea tratatelor antice care vizau această 
trăsătură anatreptică. Am avut privilegiul, alături 
de fratele meu, de a face parte din ultimii şase ani 
ai vieţii lui nea Ghiţă, cum îl numeam noi, cei 
apropiaţi (îl urmărisem de la începutul anilor'90, 
prin intermediul emisiunilor sale de radio şi tele- 
viziune din Rm. Vâlcea, cu privire la restituirea 
unor pagini esenţiale de istorie recentă, confis- 
cată de comunism), şi de a ne bucura de prietenia 
sa bazată pe o sinceritate totală şi pe o profundă 
deschidere sufletească. Generozitatea, altruis- 




















600 


anul VII e nr. 71-72 


REPERE 





ROST 





mul cu care îi ajuta pe cei din jur, de la camarazii 
de suferință până la cei mai puţin cunoscuţi erau 
grefate pe un puternic fond religios care marca 
personalitatea sa. Intelectual autentic, pentru 
care lucrul bine făcut reprezenta un modus 
vivendi, dublat de o oratorie remarcabilă şi de o 
calitate elevată a scriiturii, a înțeles mai bine ca 
nimeni altul să sprijine, cu orice preţ, tineretul 
studios, să-l stimuleze spre noi aventuri spiri- 
tuale, convins fiind că regenerarea morală a nați- 
unii române nu poate pleca decât de la o tânără 
elită intelectuală, formată în duhul competenţei 
şi al credinţei creştine, trăite plenar şi nu mimate 
printr-un formalism păgubos. Nu a încetat nicio- 
dată să readucă în prim planul opiniei publice 
istoria românească adevărată, prin restituirea sa 
în fundamentele sale, falsificate de propaganda 
şi ideologia comuniste. Prin întreprinderile sale 
salutare de recuperare a memoriei colective, nea 
Ghiță Stănescu a reprezentat o adevărată insti- 
tuţie. Tot ceea ce a realizat în acest sens a fost 
cu pasiune şi cu multă dăruire, plecând de la 
convingerea că moştenirea rezistenţei anticomu- 
niste, plătită cu jertfă de generaţia sa, trebuie 
dusă mai departe, ea constituind singurul nostru 
bilet de prezentare la Judecata de Apoi a nea- 
murilor. 

Pentru a putea reliefa dimensiunea exem- 
plară a conştiinţei sale, ne-am îndreptat atenția 
asupra ultimei sale cărți care probează măsura 
caracterului său. 

Există în publicistica de factură culturală 
postcomunistă o teamă endemică de a aborda 
„Subiecte tari“, subiecte cu miză intelectuală, 
etică, teologică, teamă provenită din atitudinea 
„liderilor de opinie“, mulţi dintre ei formaţi la 
şcoala bolşevismului, cu puternice reflexe 
securiste, de cea mai pură extracţie com- 
internistă. Numai aşa se poate explica reacţia 
umorală a marii majorităţi a revistelor culturale 
față de subiecte precum: istoria intelectuală a 
Criterionului, Nae Ionescu şi elita culturală for- 
mată de acest ilustru magistru al culturii 
româneşti moderne, istoria universului concen- 
traţionar din perioada comunistă şi a Mişcării de 
Rezistență din munţi, exilul românesc anticomu- 
nist. Unde nu mai punem la socoteală faptul că 


asemenea subiecte sunt tabu la nivelul academic 
românesc sau la nivelul burselor, girate de trepă- 
duşii regimului roşu. 

Din păcate, există o „cabală a tăcerii“ şi în 
privința prezentării cărților autentice, cu miez, 
care ar putea declanşa dezbateri serioase, 
fecunde în spaţiul cultural românesc. O aseme- 
nea carte cu miză este şi volumul Cabala Tăcerii şi 
„Dreptul la Replică (Bucureşti, Editura Venus, 
2001) al regretatului scriitor şi rezistent antico- 
munist Gheorghe Stănescu, autor al cărții de me- 
morii Jurnal din Prigoană (Bucureşti, Editura Ve- 
nus, două ediţii: 1996 şi 2000), precum şi a uneia 
de versuri, Pseudo-Jurnale Poetice (Bucureşti, 
Editura Venus, 2000). 

Cabala Tăcerii şi Dreptul la Replică, o lucrare 
incitantă, scrisă în spiritul acelor disputationes, 
ce are drept fundament polemica de idei cu 
diverse figuri ale vieţii culturale româneşti sau cu 
medii instituționale, a trecut voit neobservată, 
conţinutul ei fiind incomod pentru multe dintre 
„personalităţile“ vizate. Titlul cărții este mai mult 
decât revelator, sugerând, din păcate, refuzul in- 
telectualilor de a intra în Agora şi de a susține 
polemica ideatică cu autorul volumului de față. 
Această lucrare se structurează sub forma unor 
epistole deschise către Mass-Media: „22“, „Dile- 
ma“, „România Liberă“; Instituţii: „GDS“, Sfântul 
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române; Persoane şi 
Personalități: Andrei Pleşu, Răzvan Theodorescu, 
Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Cristian Tudor 
Popescu, Andrei Pippidi şi alții. 

Poetul Gheorghe Stănescu se dovedeşte a fi 
un fin polemist, un intelectual autentic care, for- 
mat la şcoala interbelică, în descendența gândirii 
problematizante naeionesciene, înțelege să intre 
într-o dezbatere cu o miză majoră: primenirea cli- 
matului cultural românesc, după vidul spiritual 
de o jumătate de secol comunist. 

Textul „Pagini cenzurate în 1986“, text care 
va crea multe comentarii şi chiar dispute, oferă 
lectorilor o luare de poziţie corectă a lui Gheor- 
ghe Stănescu cu privire la „cazul Eminesu“ văzut 
de Nichita Stănescu. Scrisoarea deschisă tovară- 
şilor — căci despre tovarăşi este vorba - Mircea 
Micu, Gheorghe Tomozei, revistei „Flacăra“ şi edi- 
turii Sport-Turism corectează poziţia deloc 





anul VII e nr. 71-72 


61 





REPERE 





onorantă a poetului Nichita Stănescu, care 
vorbeşte astfel despre Mihai Eminescu: „...0 hali- 
ma de zile mari. Activişti ai suferinței şi cuconet şi 
tot atâtea sticloanţe, cât şi flori. Mă bătrâne, aşa 
trebuia sărbătorit numai bietul Mişu Eminescu...“ 
(Nichita Stănescu, citat de Mircea Micu, în Unicul 
Nichita, din volumul Intâmplări şi alte năluciri, 
Editura Sport-Turism, 1985, p.11). Are perfectă 
dreptate Gheorghe Stănescu când afirmă că: 
„Mihai Eminescu nu este şi nu poate fi Mişu sau 
Conu Mişu pentru nimeni dintre cei născuți în 
veacul nostru şi în cele ce vor veni. Mihai Emines- 
cu nu este şi nu poate fi Titi pentru nimeni dintre 
cei prea răsfățați de publicitate în vremea noas- 
tră şi în cea viitoare. Mihai Eminescu nu este şi nu 
poate fi Vecinul (de spaţiu locativ) pentru nimeni 
dintre cei ce s-au întâlnit cu Poezia datorită ui... 
Dacă s-au întâlnit...“ (p.8). Curios este faptul că 
pentru Nichita Stănescu, Mihai Eminescu nu este 
cel mai mare poet român (a se vedea fragmentul 
dintr-un dialog cu Nichita Stănescu, publicat de 
Constantin Crişan, în „Flacăra“, nr.1 (1490)/8 ia- 
nuarie 1984, citat de Gheorghe Stănescu, în volu- 
mul său, pp.8-9). Atitudinea lui Gheorghe Stănes- 
cu este una de-a dreptul onestă şi ea nu vrea să 
impieteze cu nimic asupra rolului jucat de Nichita 
Stănescu în cadrul literaturii române, ci să sanc- 
ționeze, atunci când este cazul, scăderile şi ati- 
tudinea neonorantă ale unui intelectual, în cali- 
tatea sa de formator de opinie. Un alt text resen- 
timentar al poetului Nichita Stănescu merită să 
fie cunoscut, cu atât mai mult că este „de o imper- 
tinentă originalitate scabroasă“: „Când te doare 
un genunchi de începi să zbieri cu tălpile şi ceri 
opiu sau cocaină ori măduvă de îngeraş-canar, ori 
tupeu de Arghezi, uns cu smoală şi tăvălit în pene 
de Eminescu tocmai când ţi-e durerea mai dragă 
şi mai plină de urlet, ţi se face o injecție în fesul de 
arnăut al lui Caragiale, o injecție bineînțeles cu 
apă, de te doare până la urlet replica, dar îţi trece 
durerea din genunchi şi din talpa piciorului. 
Acesta este efectul PLACEBO, mutatis mutandi în 
literatură...“ (Nichita Stănescu, Sadoveanu și efec- 
tul PLACEBO, în „Flacăra“, nr.6(1443)/11 febru- 
arie 1983, citat de Gheorghe Stănescu, p.9). 
Tendinţa autorului spre verticalitate trans- 
pare din corpusul scrisorilor adresate diverselor 

















instituţii sau personalităţi, tendință dublată de o 
capacitate a voinței şi de o disponibilitate de a 
reînnoda legătura cu europenitatea culturală, 
frântă brutal, după 23 august 1944. În acest sens 
este exemplară scrisoarea adresată lui Andrei 
Pleşu - pe atunci ministru al Culturii - căruia, în 
ipostaza sa de demnitar, responsabil de soarta 
culturii româneşti, i se propunea înființarea unei 
edituri „destinată întregirii patrimoniului spiritu- 
al românesc“ care ar fi urmat să preia reeditarea 
a circa 100 de volume apărute la editura „Destin“ 
din Madrid (1951-1986), sub patronajul lui 
George Uscătescu; a cărților apărute în colecția 
„Limite“ (Paris), precum şi a celor din întregul 
Exil anticomunist, publicate de-a lungul celor 50 
de ani de izolare de România, cărţi necesare pen- 
tru primenirea spiritual-culturală a spațiului 
românesc. Răspunsul la acest proiect salutar a 
fost nul. Singurul care s-a aplecat spre recupe- 
rarea exilului românesc anticomunist şi care mer- 
ită felicitările noastre este domnul Nicolae Flores- 
cu, prin revista „Jurnalul Literar“, pe care o con- 
duce, precum şi prin editura cu acelaşi nume care 
scoate programatic cărțile fundamentale ale cul- 
turii române, într-un context intern ostil, nesti- 
pendiat de nici o fundaţie din ţară, ci numai cu 
sprijinul exilaţilor români. 

Cuvântul rostit în Piaţa Universităţii, din 10 
mai 1990 reprezintă o pledoarie esențială a lui 
Gheorghe Stănescu pentru ceea ce înseamnă fi- 
xarea pe coordonata morală, intelectuală şi spiri- 
tuală a Umanului. Trecutul anticomunist al auto- 





62 


anul VII e nr. 71-72 


REPERE 





ROST 





rului - putem vorbi despre o dominantă organică 
a anticomunismului românesc - îl îndreptăţeşte 
să afirme judecăţi de bun-simţ, în primul rând, 
dar şi idei care susţin o etică a majusculării 
Adevărului. 

Răspunsul intelectual şi atitudinal pe care îl 
dă lui Andrei Pippidi în ceea ce priveşte articolul 
acestuia din urmă în „22“ (nr. Din 23 august 
1991), „Pentru dreapta măsură“, subliniază o 
dată în plus justețea poziţiei pe care se plasează 
Gheorghe Stănescu. E greu de crezut cum un 
istoric de talia lui Andrei Pippidi, ieşind din do- 
meniul său de specialitate, propune nişte aserțiu- 
ni îndoielnice pe tărâmul filosofiei culturii şi al 
criticii literare, pornind de la cartea lui Virgil 
Ierunca Românește. Grila axiologică a istoricului 
este discutabilă, dacă luăm în considerare perioa- 
da supusă dezbaterii 1944-1964, când afirmă 
Andrei Pippidi „actorii intelectuali ai istoriei 
româneşti din acea epocă n-au fost nici o clipă 
marionete ale căror sfori să le tragă un critic gră- 
bit, în funcţie de criterii superficiale. Nu cred că 
deriziunea şi injustiţia cu care este tratat Căli- 
nescu, căruia contemporanii mai tineri îi datore- 
ază imens, vor zdruncina recunoştinţa acestora, 
dar altora, aflaţi abia la începutul creşterii, persi- 








flarea le poate încuraja prejudecățile“ (p.49). 
Ținând cont de afirmaţia lui Virgil Ierunca care 
făcea o disociere netă între cei care „aservindu-şi 
conştiinţa au ales Academia, în aceeaşi vreme, 
mulți dintre colegii lor preferaseră Temniţa“, 
Gheorghe Stănescu propune o altă axiologie, 
prin care protestul moral înlocuieşte „resenti- 
mentul“, criteriul moral pe cel politic şi pune rig- 
uroasele raportări la criteriile conştiinţei şi ale 
răspunderii față, în locul criteriilor superficiale. 
În această ordine de idei, dreapta măsură a lui 
Andrei Pippidi nu este o dreaptă judecată, pentru 
că este concepută în afara şi chiar în detrimentul 
eticului. 

Prezent în Agora şi atent la fenomenul cul- 
tural care se desfăşoară după'89, Gheorghe Stă- 
nescu a oferit un exemplu de atitudine intelectu- 
ală fermă, onestă, fără artificii, precum şi de atitu- 
dine morală, având la bază principiile unei etici 
ireproşabile. Polemica de idei a lui Gheorghe Stă- 
nescu se bazează pe o logică a argumentelor, pe o 
gândire originală capabilă să demonteze din ar- 
ticulațiile sale mecanismul de funcționare a logi- 
cii preopinenților săi. O asemenea lucrare poate 
şi chiar trebuie să contribuie la aerisirea mentală 
şi intelectuală a spaţiului cultural românesc. 








anul VII e nr. 71-72 


63 





REPERE 





Repere biografice 


Gheorghe Stănescu 


m Se naşte la 4 iulie 1926, în comuna Negru 
Vodă, judeţul Constanța. 

m Între 1938-1940 este elev la Liceul „Nicolae 
Filipescu“ din Bazargic, în Cadrilaterul „cedat“ Bulga- 
riei, în 1940. Între 1940-1946 îşi continuă studiile se- 
cundare la Liceul „Spiru Haret“ din Bucureşti. Susţine 
Bacalaureatul în 1946, promoţia Profesorului 
Gabriel 'Ţepelea. 

m În 1046 se înscrie ca student la Facultatea de 
Litere şi Filosofie din Bucureşti, precum şi la 
Facultatea de Drept. În toamna anului 1948, promo- 
vat în anul III, este silit să-şi întrerupă studiile pentru 
a evita arestarea, ca urmare a apartenenţei sale la 
Frăția de Cruce din Constanţa - organizaţia de 
tineret a Mişcării Legionare. 

m În 1049, judecat în lipsă de Tribunalul Militar 
Constanţa, este condamnat la 5 ani închisoare pen- 
tru uneltire împotriva ordinii sociale. 

m La 16 februarie 1952 este arestat Ia Bucureşti, 
trecând printr-o întreagă geografie penitenciară: 
Constanţa, Peninsula - Valea Neagră, Aiud, mina 
Cavnic, Gherla, Jilava, Iaşi. La 26 decembrie 1956 
este eliberat. Lucrează ca tehnician în construcții la 
Bucureşti şi pe şantiere în Moldova şi Oltenia până la 
pensionare, în 1986. 

m La 10 mai 1990, în calitate de participant la 
fenomenul „Piaţa Universităţii“, vorbeşte din balcon, 
în numele studenților trimişi de regimul comunist la 
„studii“, în temniţele şi lagărele de muncă forțată. 

m În 1994 înființează Filiala Rm. Vâlcea a 
Fundaţiei Culturale „Memoria“ pe care o conduce ca 
preşedinte până la moartea sa. În această ipostază, ia 
iniţiativa realizării unor emisiuni radio (peste 100 de 
episoade) şi TV (peste 200 de episoade) „Restituiri 
din istoria confiscată“ care se bucură de o largă audi- 
ență, o întreprindere salutară şi unică în spaţiul 
românesc postdecembrist pentru recuperarea mem- 
oriei colective. Aici, reuşeşte să prezinte mărturii 
esenţiale ale unei istorii recente adevărate, prin 
intermediul unor supraviețuitori ai gulagului comu- 
nist; să discute despre Mişcarea Legionară şi despre 
rolul ei în România modernă. O parte a acestor emi- 
siuni constituie un fond documentar la „Memorialul 


Sighet“ şi la „Memorialul Fortul 13-Jilava“. La iniţiati- 
va sa, sunt aduse să țină conferinţe câteva dintre fig- 
urile rezistenţei anticomuniste: dr. Nae Nicolau, în 
mai 1997, cu o conferinţă despre Martiriul în Biserica 
Ortodoxă Română, regretatul Pr. Liviu Brânzaş, în 
mai 1998, cu o conferință despre Incompatibilitatea 
dintre Biserica Creştină şi comunism, ambii apropi- 
aţi de suflet ai autorului, ş.a. 

m Din 1994, pentru a onora memoria rezis- 
tenței anticomuniste, inițiază un program ce include, 
printre altele, sfințirea unor cruci memoriale, pre- 
cum Crucea memorială din cimitirul Schitului 
Țigănia-Bistrița, aşezată pe groapa comună a luptăto- 
rilor anticomuniști din grupul Arnota, căzuţi în 
prima zi a Sfintelor Paşti din 1949, sfințire la care 
reprezentanţii BOR, prin Episcopia Râmnicului (PS. 
Gherasim, episcopul Râmnicului şi PS. Irineu, vic- 
arul Episcopiei, actualmente Mitropolitul Olteniei) 
nu au participat, continuând aceeași mentalitate 
bolşevică care încă mai domină în Ortodoxia 
românească şi care are alergie la anticomunismul 
semenilor săi, cu atât mai mult la cel legionar. 

m Publică în diverse periodice locale şi la 
numeroase reviste naţionale: Permanențe, Memo- 
ria, Puncte Cardinale, Lumina Lumii (coordonatorul 
rubricii „Martiri în vremuri moderne“ al revistei) ş.a., 
remarcându-se printr-o ținută intelectuală elevată şi 
printr-o conştiinţă etică accentuată. O proiecţie fidelă 
a omului interbelic, o specie rarissimă în contextul 
marxist al multiculturalismului şi al lui political 
corectness, Gheorghe Stănescu constituie un reper 
absolut al rezistenței anticomuniste. 

m La 6 ianuarie 2003, de ziua Botezului 
Domnului (Epifania divină), trece Ia cele veşnice. 


Volume publicate: 


* Jurnal din prigoană (Bucureşti, Editura Venus, 
două ediţii: 1996, 2000). 

* Pseudo-jurnale poetice (Bucureşti, Editura Venus, 
2000). 

* Cabala tăcerii şi dreptul la replică (Bucureşti, 
Editura Venus, 2000). 





64 


anul VII e nr. 71-72 


REPERE 








Fratele nostru 
Gheorghe Stănescu 


Arhim. lustin Pârvu 





în mânăstirea noastră. Parcă îl văd cum 

venea pe jos pe cursul apei Mălătăului, 
puţin obosit, cu rucsacul greu pe umeri, închipuia 
însuşi drumul vieţii sale de pantă grea al 
celulelor Aiudului, al coloniilor de muncă forțată 
din Baia Sprie, Cavnic şi Valea Neagră... 

Urmele lui sunt ca o figură dăltuită într-o 
stâncă de marmură, truda lui, dragostea, credința 
lui, munca lui, iubirea de patrie au rămas în stân- 
ca Neamului nostru ca o mărturie pentru gene- 
rațiile din prezent şi viitor. 

În lumea noastră de astăzi, cu un tineret 
haotic şi descumpănit moral de supratehnica ce 
stă în casa omului ca o ispită, de la pruncul de la 
sânul mamei şi până la bătrânul uscat şi pedepsit 
de truda anilor, Ghiţă Stănescu ne vorbeşte 
fiecăruia despre austeritatea şi disciplina vieții 
noastre creştine, care ne pune în legătură cu put- 
erile cereşti. E este mărturia vie şi permanentă, 
este omul de rugăciune, de post şi de veghe în 
duhul mucenicilor din criptele Aiudului, care 
parcă strigă permanent la indiferența şi la 
amoițirea conştiințelor noastre. Urma rugăciu- 
nilor lor înaintea Sfintei Treimi şi a Maicii 
Domnului, se revarsă peste noi prin imaginea 
Maicii Domnului, ocrotitoarea tuturor celor ce au 
dus crucea pe Golgotă, spre bucuria Învierii. 

Miile de exemple ale generaţiei din 1948, 
celulele temințelelor noastre de la Gherla, Aiud, 
Piteşti, reverberează rugăciunea lor prin care a 
respirat Neamul nostru până în 1964. Prin rugăci- 
unea lor a respirat Văzduhul Ceresc, Virtuţile 
Cereşti fără de moarte, cum spunea părintele Ius- 
tin Popovici. Prima condiţie a sănătăţii sufleteşti 
a neamului nostru, fără de care ne îmbolnăvim 
de tuberculoza sufletului, şi se distrug țesuturile 
sufletului şi acesta putrezeşte până la descom- 


U rmele lui Ghiţă Stănescu sunt proaspete 





punere în rele şi păcate, este deci, respiraţia 
cerească a rugăciunii - de la mucenicii închiso- 
rilor până la ultimul muritor cu suflet românesc. 

Am revăzut recent temniţele de la Sighet şi 
Aiud. Am trăit momente emoţionante. Văzând 
numele eroilor şi mărturisitorilor noştri căzuți la 
înalta datorie, parcă mă simţeam nevrednic că nu 
am rămas şi eu cu ei, consolându-mă doar cu tex- 
tele sfintelor cărţi, a celor mult chemaţi şi puțini 
aleşi. Ei au fost aleşi pentru că Maica Domnului le- 
a hărăzit o viață aleasă a taţilor şi mamelor lor. 








Di: |! | iN 
Ghiţă Stănescu a fost o voce menită să ne 
trezească şi să ne asigure că vom birui vremurile 
întunecoase care vin spre sfânta noastră Ortodo- 
xie. Deşi pare că suntem puţini, totuşi, ne vom în- 
toarce biruitori şi din iad. 

Cu rugăciunile lui loan Hozevitul, ale lui 
loan Lăcătușu, Valeriu Gafenu, Mircea Vulcănes- 
cu, Radu Gyr, Petre Ţuţea, Virgil Maxim, Gheor- 
ghe Stănescu şi a celorlalți, Dumnezeu primească 
toată osteneala noastră, a celor ce am trăit şi 
supraviețuit zecilor de ani de captivitate şi săl- 
baticie ateistă. 

Binecuvântarea Domnului peste voi toți cu 
al Său Har şi cu a Sa Iubire de oameni! 








anul VII e nr. 71-72 


65 





ROST 


REPERE 





Recurs la onoare 


Camelia Corban 


rmele lui sunt ca o figură dăltuită într- 

U o stâncă de marmură, truda lui, 
99 dragostea, credinţa lui, munca lui, iu- 
birea de patrie au rămas în stânca Neamului nos- 
tru ca o mărturie pentru generaţiile din prezent 
şi viitor.“ Aceste cuvintele rostite de Părintele Ius- 
tin Pârvu despre seniorul Ghiţă Stănescu ne în- 
deamnă la meditaţie. Se naşte firesc întrebarea ce 
arde în sufletul românilor: cum ar fi arătat Româ- 
nia de astăzi, dacă generaţiile anilor '30, '40, 
'48... nu ar fi fost frânte de mecanismul diabolic 
al comunismului! 

Dacă zestrea de exigență şi rigoare, de cinste 
şi devotament, de ţinută morală şi omenie, ar fi 
rămas criterii solide ale urcuşului social şi ele- 
mente definitorii ale educaţiei generaţiilor noi. 
Cu siguranță altfel ar fi arătat România. Dacă pă- 
mântul se desțeleneşte după ce a fost cuprins de 
ciulini, casele se reconstruiesc după ce au fost 
ruinate, conştiinţa se primeneşte mult mai greu. 
A intrat în conştiinţa colectivă minciuna, hoția, 
trădarea, ca mari calităţi ale individului, pentru 
care este promovat în ierarhiile sociale cele mai 
înalte. Calitatea de „demnitar“ ascunde delinc- 
veni notorii şi trădători ai intereselor țării. Aceşti 
humanoizi crescuţi ca ciupercile otrăvitoare, unii 
chiar din tulpina sănătoasă de unde s-au ridicat, 
au creat modele ce se propagă cu neruşinare pe 
toate canalele posibile, de la televiziuni, radio, 
presa scrisă, până la mediul şcolar şi academic, 
culminând cu cele mai înalte poziţii politice. De 
unde pot să îşi satisfacă toate poftele de fiare 
nesățioase şi sălbatice devalizând toate resursele 
şi bogăţia acestei țări. Nu se dau în lături de la 
nimic pentru a jecmăni, a trăda, a murdări şi lovi 
în omul cinstit şi drept, în tot ce este sfânt şi curat 
în țara aceasta... 

Secvența de gol în conştiinţă este un post fac- 
tum culpabil, un hiatus între noi şi purtătorii 
românismului luminat şi nobil. Putem noi recom- 
pune, fie şi din fragmente de sclipiri recuperate 





din catacombele unei memorii neexersate, 
atributele fundamentale şi creatoare a ceea ce ar 
trebui să fim? Mi-e teamă să nu fi pierdut şi voința 
de a fi oameni. Şi totuşi existăm pentru că suntem 
conectaţi la monada esenţială şi emblematică a 
culturii româneşti morale, înnoitoare şi cre- 
atoare cu adânci rădăcini în creştinismul primor- 
dial şi civilizator. 

Oazele spirituale ale neamului trimit lumina 
binefăcătoare peste conştiințele noastre, trezin- 
du-ne şi ridicându-ne inimile. Un astfel de loc este 
şi Mânăstirea Petru Vodă. Aici ni se se păstrează 
matricea sfințeniei, a măreției şi nobleţei româ- 
neşti. Aici ne cufundăm în sacru, contemplând 
frumuseţea omului autentic, nobil, sfinţit prin 
credință. Omul autentic aşa cum apare la Dumi- 
tru Stăniloae: „În acesta nu există nimic trivial, 
nimic grosolan, nimic josnic, nimic cinic, nimic 
tocit, în el e actualizată, delicateţea, sensibilitatea 
şi noblețea cea mai autentica a umanului. El se 
caracterizează printr-o delicateţe ireproşabilă, 
prin cea mai fină sensibilitate, care sesizează stări 
pe care nu le pot sesiza ceilalți, printr-o reţinere 
de Ia tot ce este impur şi neautentic, care s-ar 
putea numi buna cuviință exemplară, printr-o 
atenţie fără greş față de semeni.“ 

Plecând de la această sublimă descriere 
îndrăznim să numim români: Arsenie Papacioc, 
loan Lăcătuşu, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Ar- 
senie Boca, Petre Ţuţea, Virgil Maxim, Sandu Tu- 
dor, adăugând cu pioşenie pe Părintele Iustin 
Pârvu, starețul mânăstirilor din inimile noastre şi 
câți alți mii şi mii de bravi şi buni români ce şi-au 
păstrat conştiinţa curată, sacrificând fără osten- 
taţie averea, succesul profesional, libertatea şi 
chiar viața pentru a-şi păstra onoarea şi demni- 
tatea. Din aceste exemple, şi nu sunt puţine, 
putem aduna ca cioburile unui diamante sfărâ- 
mat, conştiinţa românească. 

lată că am posibilitatea şi dacă vreţi, 
onoarea, să vorbesc despre unul dintre aceşti 
buni şi drepţi români: Gheorghe Stănescu. Este 
paradoxul generaţiilor noastre - de a fi avut con- 





66 


anul VII e nr. 71-72 


REPERE 





ROST 








PP 


Ld 











temporanii cei mai buni, mai valoroşi şi mai 
devotați patriei şi neamului nostru, ascunşi în 
întunericul cel mai hidos ce putea fi născocit vre- 
odată - închisorile politice. 

Gheorghe Stănescu s-a născut la Negru Vodă, 
județul Constanţa, student în paralel la Filosofie- 
Litere şi la Drept în Bucureşti, este arestat pentru 
apartenența la o organizaţie anticomunistă din 
Constanţa, judecat în lipsă şi condamnat, în 1949. 
Prins în 1952, trece prin închisorile Constanţa, 
Peninsula - Valea Neagră, Aiud, mina Cavnic, 
Gherla, Jilava, Iaşi. În 1994, a înființat, la Râm- 
nicu-Vâlcea, o Filială a Fundaţiei culturale 
„Memoria“ şi a realizat un serial radio şi TV inti- 
tulat „Restituiri din istoria confiscată“. 

Un om de o mare noblețe, cu o bogată cul- 
tură şi o rară jovialitate, Gheorghe Stănescu s-a 
dăruit cu generozitate redescoperirii adevărului 
istoriei noastre recente, pentru a reda generaţi- 
ilor care vin, zestrea de demnitate şi dreaptă cre- 
dință. El însuşi este un român care a făcut istorie. 
Anii petrecuți în închisoare s-au dovedit a fi fost o 
treaptă purificatoare, un salt prin suferință, care 
i-a amplificat calitățile, instruirea şi educaţia 


1 Acatistul Sfântului şi de Viaţă Făcătorului Duh, icosul 2. 


2. Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail 





solidă primită de la părinți. Am avut privilegiul 
de a-l cunoaşte pe Ghiţă Stănescu într-o toamnă 
frumoasă, în preajma hramului Sfinţilor Ar- 
hangheli Mihail si Gavriil, la Mânăstirea Petru 
Vodă, unde se pregătea cu smerenie şi rugăciune 
marea sărbătoare. 

Oamenii aşteptau cuminţi să intre în chilia 
micuță, dar atât de luminătoare a Părintelui Ius- 
tin Pârvu, stareţul care ştie ce este suferinţa şi o 
îndepărtează de la toţi cei ce vin cu inima curată 
şi cu dragoste de Dumnezeu la Sfinţia Sa. Stăteam 
la rând contemplând în tăcere lucrarea Duhului 
Sfânt, coborât prin harul duhovnicesc al Părinte- 
lui, „să aprindă evlavia noastră cea rece şi nerodi- 
toare, să risipească negura necredinţei şi a rău- 
tăţii, care se îndeseşte pe pământ, să ne călă- 
uzescă pe toţi pe drumul vieții celei drepte şi să 
ne povăţuiască la tot adevărul.“ La un moment 
dat apare din umbra pădurii de brazi un călător 
mai puțin obişnuit. Era un domn în vârstă, îmbră- 
cat într-un costum impecabil, cu un rucsac pe 
umăr. A intrat în holul îngust, rugându-ne să-i 
îngăduim să îşi salute prietenul şi fratele său. 
Oamenii s-au dat la o parte imedit. După câteva 
minute, uşa se deschide şi Părintele Iustin iese 
împreună cu musafirul său. Mă cheamă şi îmi 
spune: „lată Domnul Ghiță Stănescu, staţi de 
vorbă, de a el vei afla multe din răspunsurile pe 
care le cauţi“. 

Am mers în camera de oaspeți împreună. A 
venit şi un grup de la Diaconeşti (Bacău). Camera 
de oaspeţi a prins viață. Întrebările maicilor, 
răspunsurile blânde, dar ferme ale Părintelui 
Iustin trasau cu simplitate şi firesc conduita şi țin- 
uta morală, necesară fiecăruia, susținută de cre- 
dința ce aprinde sufletele, conferindu-le darul 
iubirii, acea iubire „care se trece prin foc, dar ră- 
mâne nemistuită; în trup se pogoară, dar în înalt 
veşniceşte; pe cruce se spânzură, dar stă morţii 
biruitoare“2. Cuvintele Părintelui Iustin ne recre- 
ează prezentul şi dă consistență viitorului pentru 
toți cei ce gândesc şi simt româneşte şi creştin, 
deopotrivă. Timpul îşi pierduse cadenţa obişnu- 
ită, dar la plecarea Părintelui şi a măicuţelor, şi-a 
mutat coordonatele spre o altă frumoasă trecere. 





anul VII e nr. 71-72 


67 





ROST 


REPERE 





Am rămas de vorbă cu domnul Ghiţă Stă- 
nescu. Universul bogat al personalităţii sale a 
împodobit acest sfat de neuitat, cu poezie şi cân- 
tece, cu înțelepciune şi frumuseţe. Mi-a răspuns 
cu obiectivitate şi clarviziune. Experienţa sa 
vastă, încercările grele prin care trecuse cu vitejie 
îi confereau capacitatea de a evalua cu mare 
obiectivitate problemele istoriei româneşti ale 
cărei pete albe ascund sângele martirilor. 

Am descoperit un poet de mare sensibilitate, 
ale cărui poezii şi psalmi au înfiorarea delicată şi 
profundă a adevăratului creştin atins de fru- 
museţea cuvântului, stihuit în har. M-a impresion- 
at umorul sănătos şi subtil cu care evalua reali- 
tatea. Avea o vocaţie a frumosului; fusese dăruit 
cu memorie şi cu sensibilitate artistică uimitoare. 
Dar, cum enciclopedia românească şi universală 
pe care o răsfoisem cu domnia sa, nu fusese de 
ajuns, surprizele nu s-au oprit aici. 

A doua zi domnul Stănescu nu mai era în 
mânăstire. Când clopotele vecerniei chemau 
credincioşii la rugăciune, a sosit şi domnia sa. Nu 
puţină mi-a fost mirarea când mi-a dezvăluit că 
fusese la Roman, la o bună prietenă, Aspasia Oțel 
Petrescu, pe care a rugat-o să mă primească pen- 
tru documentarea mai detaliată a lucrării mele. 
Făcuse un drum de peste 200 de km şi când m-a 
reîntâlnit, mi-a spus simplu : „Ie aşteaptă Pazi, să 
ştii că a făcut 14 ani de închisoare, zece cu con- 
damnare plus patru pentru că nu a acceptat 
«reeducarea».“ 














În fotografia alăturată este Ghiţă Stănescu 
împreună cu Doamna Aspasia Oțel Petrescu la 
Bucureşti, în primăvara anului 1998, cu ocazia 
realizării serialului documentar intitulat „Istorie 


şi adevăr“. La acest serial, Ghiţă Stănescu a lucrat 
câțiva ani şi a adunat interviuri inedite cu person- 
alități ce au trecut prin închisorile politice ale 
comunismului. Episodul cu doamna Aspasia Oțel 
Petrescu a fost transmis în acelaşi an, în trei 
episoade, la Televiziunea Vâlcea 1 din Râmnic. În 
prezent, casetele originale cu acest documentar 
de mare importanţă istorică şi sociologică se află 
depuse la Muzeul de la Sighet. 

După această frumoasă şi providențială 
întâlnire de la Petru Vodă, am câştigat alți doi şi 
dragi mari prieteni şi sfătuitori. 

Iată un dar de vers şi credință din partea 
Domnului Ghiţă Stănescu, noiembrie 2000 





Aaa e | i 
stele caen a path 
pă mul pad ca de-a poa pa fim taman 











Existenţa şi exemplul acestor personalități 
deosebit de valoroase prin măreția şi puterea cu 
care au ținut şi apărat, cu orice sacrificiu, ade- 
vărata noastră conştiinţa românească, ne dă 
dreptul acum să credem încă în noblețea, demni- 
tatea şi onoarea de a fi români. 





608 


anul VII e nr. 71-72 


REPERE 








Gheorghe Stănescu, 
mărturisitorul 


Când mi s-a oferit ocazia să spun câteva cuvinte adevărate despre 
fratele Gheorghe Stănescu, o bucurie caldă mi-a inundat inima. 

Mai întâi pentru taptul că personalitatea sa se va face cunoscută 
mai mult prin intermediul revistei ROST, revistă care se osteneşte, 
de o bună bucată de vreme, să ofere modele strălucite de 
personalități vrednice de o aleasă pomenire. Apoi, pentru că am 
fost invitată să aduc mărturie despre o figură luminoasă din rândul 
cruciaților români ai secolului XX, bunul nostru „Nea Ghiţă“. 


Aspazia Oțel Petrescu 


i-am adunat scrisorile primite în decur- 
M sul celor câţiva ani în care viața ne-a adus 

aproape şi m-am pregătit să încerc un 
portret Gheorghe Stănescu, desprins din aceste 
epistole, aşa cum el mi s-a dezvăluit. Dar după ce 
am recitit scrisorile, păstrate cu suflet de soră, am 
constatat că relaţia de suflet ce s-a stabilit între 
noi este mai presus de capacitatea mea de a-i găsi 
un corespondent prin cuvinte. Totuşi voi încerca 
să explic de ce îl numesc cu tot plinul inimii mele 
frate, aşa cum în toate scrisorile, absolut în toate, 
mi s-a adresat cu iubita mea soră. in să subliniez 
că această frățietate mi-a fost dăruită de acel 
miraculos 1989, când Dumnezeu ne-a adunat sub 
cupola Patriei pe cei ce am înfruntat prin lagăre şi 
închisori, prigoana comunistă, dar rădăcinile ei 
sunt mult mai îndepărtate. 

Veţi gândi că era normal să ne simțim ca frați 
deoarece ne leagă acelaşi ideal, aceeaşi luptă, 
aceeaşi suferință. Este mult adevăr în această 
considerare, dar frăţia noastră se referă la ceva 
deosebit de adânc. Foarte mulți din cei ce am tre- 
cut prin focul prigoanei comuniste am primit un 
dar de foarte mare preţ, ce ne-a marcat şi ne-a 
înfrățit pe vecie. Este ca o pecete duhovnicească 
aşezată de Pronia Divină pe inimile noastre, pe 
care aş numi-o virtutea transcendentă a sufer- 
inţei, sau, mai simplu, transfigurarea suferinței în 
bucurie izbăvitoare, sau poate şi mai limpede, un 





dar ecumenic pentru inimile credincioase aflate 
în suferință. 

Ecumenismul închisorilor şi lagărelor politi- 
ce din perioada comunistă a fost un ecumenism 
total, complet diferit de ceea ce ni se oferă acum 
în numele acestei noţiuni. El s-a născut în toiul 
suferinței şi a fost trăit solidar ca o speranţă certă, 
ca un ajutor nesperat oferit într-un ocean de dis- 
perare. Suferinţa a adunat toate sufletele pe o sin- 
gură linie dreaptă, comună, într-o credință pro- 
fundă şi în aşa fel că orice deosebire, de orice 
natură ar fi fost ea, se topea într-o unitate eliber- 
ată de orice discriminare. Îndurător cum este 
Domnul Iisus Hristos ne-a dezvăluit în mod direct 
puterea rugăciunii rostite în comun. A ne ruga 
împreună însemna să nu mai cunoaştem gratii 
despărțitoare, să nu ne mai simţim pierduţi într-o 
lume ostilă şi prigonitoare. În celulele hâde şi 
glaciale nu mai existau oameni diferențiaţi prin 
limbă sau prin diferite forme de adorare a Divini- 
tăţii, cu orgoliile respective. În faţa Divinității în- 
lăcrimate nu existau decât ființe copleşite de su- 
ferinţe, înecate în deznădejde, hotărâte să implo- 
re împreună izbăvire de dureri. Şi aşa înfrățiți 
prin rugăciunea comună, rugătorii au aflat la 
picioarele Izbăvitorului Divin o revărsare de lu- 
mină şi pace, care nu ţinea cont de vrednicia ori- 
cărui dintre noi. 

lisus era lumina şi pacea noastră, era Însoţi- 
torul nostru tainic pe drumul Golgotei, un drum 
atât de cunoscut Lui. Era Însoţitorul trecut prin 





anul VII e nr. 71-72 


69 





ROST 


REPERE 











moarte, dar mai tare decât moartea, era Birui- 
torul iadului, sub forma sa absolută. Era Elibe- 
ratorul nostru prin iubire, era, de fapt, însăşi iu- 
birea eliberatoare. Nu mai exista infern pentru că 
pe firul rugăciunii comune lisus cobora în iadul 
nostru cel de toate zilele, în cel exterior, şi mai 
ales în cel în cel interior, umplând spaţiul şi tim- 
pul nostru, ambele mizerabile, cu o frumuseţe de 
neimaginat în condiţiile date. Am realizat că pric- 
ina acestei bucurii era, de fapt, suferința, prin ea 
am ajuns la rugăciunea în comun şi apoi la întâl- 
nirea cu Iisus. Iubire eliberatoare în toate cea- 
surile de rugăciune. Aşa am realizat că miracolul 
era posibil prin acceptarea de către noi a sufe- 
rinței comune ca treaptă de iubire. Aşa am ajuns 
la împăcarea noastră cu destinul. Ea venea din 
comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin 
acceptarea suferinței ca mijloc de iubire. În toiul 
suferinţei lisus ne-a învăţat că iubirea, starea 
noastră de fericire vine de la Dumnezeu şi se în- 
toarce la EI prin intermediul aproapelui. Iisus 
spunea: Mie nu-mi puteţi da nimic, dar vă puteți 
ajuta între voi. Te-am pus pe tine lângă aproapele 
tău şi ceea ce îi vei face lui vei primi tu ca şi cum 
Mi-ai făcut-o Mie. Ați văzut cât de adevărat este că 








Eu nu lipsesc dintre voi atunci când vă adunaţi în 
numele Meu şi acolo unde sunt Eu nu există altce- 
va decât iubire. Iată cum suferința noastră s-a 
făcut prilej de iubire. 

Am făcut acest ocol ca să pot explica natura 
condiției de frate-soră ce ne uneşte în numele 
Domnului prin cât ni s-a dat să îndurăm. Ucenicul 
Gheorghe Stănescu a primit, a păstrat şi a crescut 
darul ce i s-a dat; o inimă ecumenică. Inima blân- 
dă şi duhovnicită a fratelui Gheorghe la expri- 
mat în dăinuirea sa printre noi; om neîntreg, ne- 
împărțit, în care a sălăşluit iubirea. În inima lui ar- 
zătoare se afla miezul personalității sale; liniştit, 
generos, bucuros, chiar şi atunci când duhul cel 
rău, prin slujitorii săi nu-l lăsau în pace. Fratele 
Gheorghe ştia ce lucru mare este să-ți descoperi 
propria inimă şi să-i dai glas ca un vrednic măr- 
turisitor. Îmi spunea într-una dintre scrisorile 
sale: „Facem parte dintr-o familie care nu are de 
ce să se ruşineze că poartă în piepturi inimi sensi- 
bile şi pe umeri capete în care cresc gânduri 
alese“. 

Îmi îngădui să punctez în ce măsură s-a făcut 
mărturisitor al etapelor prin care am trecut cei 
pecetluiţi cu darul de a afla bucurie şi iubire în 





70 


anul VII e nr. 71-72 


REPERE 





ROST 





Calvar. Pentru că este de la sine înțeles că aduce- 
rea noastră la o astfel de cunoaştere s-a făcut în 
etape. Fiecare etapă a fost o nouă fereastră des- 
chisă spre orizonturi uluitoare. Fratele Gheorghe 
a păstrat cu grijă în inima sa etapele şi le-a măr- 
turisit apoi ca trepte pentru cei ce se vor osteni să 
le urce. La început rugăciunea noastră era rostită 
cu inimă şovăitoare. Suferinţa era trăită ca atare, 
prea împovărătoare, sufletul îşi lua greu zborul 
pe aripile rugăciunii. Fratele Gheorghe măr- 
turiseşte despre această greutate: „Neroditor şi 
ars de solitudini/ şi-ncovoiat sub greaua Ta 
povaţă,/ ajută-mi, Doamne, să mă schimb la față/ 
şi-n ajutor dă-mi, Doamne, certitudini!“ (Psalm 1). 

Nu era însă uşor să primeşti certitudini şi ilu- 
minare când suferința te strângea permanent şi 
necruţător în chingile sale, iar tu erai prea slab ca 
să te eliberezi de teroarea ei. Dar pentru că rugă- 
ciunea comună se derula în continuare, Domnul 
îi răsplătea pe nevoitori cu linişte şi lumină: „Eşti 
Linişte. Eu încă sunt osândă,/ dar jefuit cu ziua, 
risipitor cu ora,/ mă tem că nu-mi sunt date lumi- 
na, aurora,/ zăpada Ta de nori şi peruzea,/ înalte, 
pângărite de suferința mea“ (Psalm VI) 

Rugăciunea se rostea în continuare şi obştea 
rugătoare ajunge la o etapă superioară. Inima ac- 
ceptă suferința, şi-o însuşeşte, se împărtăşeşte cu 
ea: „Nu mă cruța! Nu-ţi cer ca Timpul/ să nu-şi mai 
ascultă securea ştirbită;/ cândva, ispita mea era 
Olimpul:/ acum, grumazul meu stă drept sub ursi- 
tă./ Nu vreau scăpare, nu caut vicleşug/ ca să nu-mi 
sorb cucuta toată;/ lasă-mă dezlegat, căci n-am să 
fug,/ia-mă întreg sub funie, pe roată!“ (Psalm IV). 

Şi Divinul ascultă rugăciunea şi eliberează 
treptat-treptat sufletele de teroarea suferinței. Nu 
o suspendă, ea rămâne, dar durerea devine taină 
şi nu supliciu. Certitudinile curg şi îndrumă 
inima pe făgaşul cel bun: „Pare-mi-se că am fost şi 
tineri/ când ne sprijineam fruntea de nori,/ pen- 
tru neamul nostru visători,/ pentru steaua lui, 
robiei: gineri“ (Împăcare). 

Acum se dezleagă rostul încercărilor dure- 
roase. Suprema fericire este Învierea, dar ea nu 
este posibilă fără Răstignire. Calvarul este fereas- 
tra prin care izbucneşte lumina Învierii şi aşa 


stând lucrurile poţi să nu iubeşti Calvarul? Nu 
este cuvânt în stare să tălmăcească bucuria ce o 
aduce cu sine această certitudine prin acceptarea 
şi îndurarea suferinței; durerea se preschimbă în 
lumină, în bucuria celei mai sublime încredințări: 
prin suferință, Învierea este câştigată! Inima 
capabilă să păstreze această cunoaştere trăieşte o 
permanentă stare de bucurie duhovnicească. Un 
fluviu de iubire curge printre lucruri şi printre 
semeni, lumina celestă scaldă întregul univers, 
liniştea şi împăcarea închid orice adversitate. 
Fratele Gheorghe a văzut cum arată lumea scăl- 
dată în Dumnezeire şi face mărturie despre 
această imensă frumuseţe. Mărturia sa vine din 
trăire, nu din imaginaţie de poet: „Tu eşti în norii 
albi, în rândunele,/ în mugurii sfioşi ai primă- 
verii,/ în zâmbetul soarelui, în blândele stele,/ în 
tot ce e minunea-Învierii,/ în serile, când cerul e 
cupolă/ de-atot-cuprinzătoare catedrală,/ în orice 
gând rotund ca o corolă,/ în visul delicat ca o 
petală,/ în dimineţile spălate cu lumină, / în plopii 
aşteptării, stinşi în ceaţă;/ eşti Împăcarea care va 
să vină/ şi Liniştea de dincolo de viață“ (Psalm 
VII). 

Fericit este fratele Gheorghe Stănescu pen- 
tru că nu a uitat învăţul şi s-a făcut fidelul lui măr- 
turisitor pentru ca şi cei ce nu au parcurs un 
drum atât de sever să se poată folosi de miracu- 
loasa povaţă. În ceea ce mă priveşte îi sunt 
datoare cu fierbinți mulțumiri pentru că m-a 
făcut să înţeleg că sunt datoare să depun măr- 
turie pentru felul în care am fost călăuziți de 
Iubirea Proniatoare prin catacombele uşii. El jus- 
tifică de ce a depus mărturie şi de ce ne-a convins 
pe mulţi dintre noi să o facem şi noi: „Înţelegând 
şi tăcând devin complicele celor răi,/ frați ai mei, 
toți fii ai Tăi -,/ împreună cu ei mă voi răs- 
cumpăra prin durere:/ nu toți am ales cele mai 
luminoase căi, / dar toţi avem dreptul la Înviere“ 
(Mărturisirea lui Alioșa Karamazov). 

Căci iată, ca frate bun ce ne-a fost, depun 
smerita mea mărturie pentru vrednicia cu care şi- 
a încheiat destinul, sau mai bine zis, a acoperit 
intenţia cu care l-a semănat Domnul printre 
brazdele lumii, neuitatul nostru nea Ghiţă. 


1 Versurile scoase din scrisori pot fi regăsite în placheta de versuri Gheorghe Stănescu, Pseudo-Jurnale Poetice, 


Bucureşti, Editura Venus, 2000. 





anul VII e nr. 71-72 


7I 





ROST 


DECANTĂRI 





Conflict între 
ştiinţă şi credinţă «o 


loan Cișmileanu 





recerea de sub binecuvântare sub blestem, 

de sub legile vieţii veşnice sub legile 

termodinamicii (de la viața primită ca un 
„dar“ la viața privită ca un „dat“), a adus univer- 
sului şi omului mari transformări structurale, cât 
şi o percepere a lor cu totul diferită, căci şi 
simțurile şi raţiunea omului s-au stricat. Astfel, 
dacă, potrivit cronologiei biblice, vârsta omenirii 
şi a universului ar fi de 7.500 de ani, după cal- 
culele şi măsurătorile actuale (de după cădere) 
universul ar exista de 15 miliarde de ani, sistemul 
solar de 4,6 miliarde de ani, iar omul de 200.000 
de ani (homo sapiens) şi de 100.000 ani (omul 
modern), existând însă şi studii genetice ce con- 
firmă că oamenii provin dintr-o singură gene- 
rație sud-sahariană, sau din sud-estul Asiei (ipote- 
za Eva). Însăşi originea universului şi apariţia 
vieţii sunt văzute de omul actual într-o cu totul 
altă perspectivă decât cea biblică, tocmai datorită 
legii entropiei de care omul de ştiinţă nu poate 
face abstracţie. Astfel, universul și apoi viața apar 
din întâmplare (nu sunt create de nimeni), reali- 
tatea este probabilistică, nu deterministă (asta 
deşi Einstein spunea că „Dumnezeu nu joacă 
zaruri cu universul“). lar dimensiunile universu- 
lui (în continuă expansiune) devin inimaginabile. 
Am putea spune că, prin căderea omulu, spațiul şi 
timpul universului s-au dilatat sau cel puţin aşa 
sunt percepute de omul căzut (în schimb, tot dato- 
rită păcatelor, a stricăciunii tot mai mari, vârsta 
omului a tot scăzut de la vârstele matusalemice de 
aproape 1.000 de ani, la 70-80 ani). 

În plus, dacă, după Biblie, omul este cununa 
creaţiei, iar pământul este centrul universului 
creat, conform ştiinţei actuale, pământul este 
doar o mică planetă situată aiurea în univers şi 
rotindu-se în jurul soarelui, iar omul nu este sin- 
gur, ci pe alte planete există alte ființe (extrate- 


reştri). Am putea spune că prin căderea omului 
pământul a fost izgonit din centrul universului 
(aşa cum omul a fost izgonit din rai) sau cel puţin 
aşa este perceput de omul căzut. 

În realitate însă, aşa cum raiul există încă 
pentru dreptcredincioşi, dar nu mai este o „țară 
deschisă“ (Eden) decât pentru omul nou (omul 
născut din nou, care prin sfințire ajunge la ase- 
mănarea cu Dumnezeu), tot aşa, pământul este 
încă în centrul universului dar acest lucru nu va 
mai fi evident decât la a doua venire a Domnului, 
când vom vedea „un cer nou şi un pământ nou“. 
Paradoxul sau mai bine zis anomalia zilelor noas- 
tre este că mai sunt oameni de ştiinţă - puţini - 
care iau în considerare geocentrismul (măcar ca 
ipoteză), dar nu mai există creştini care să susțină 
geocentrismul (măcar din punct de vedere spiri- 
tual), deşi el este prezent in Sfânta Scriptură şi în 
scrierile Sfinţilor Părinţi! „Orbul, de va povăţui 
pre orb, amândoi vor cădea în groapă“ - Mt.5, 
14). „Am meditat mult cu privire la modalitățile 
de luptă împotriva ateismului militant, la con- 
tracararea tentaţiilor acestuia. Am ajuns la con- 
vingerea profundă că obişnuitele metode tra- 
diţionale ale apologeticii nu fac decât să sprijine 
ateismul şi să-i ofere argumente. Nu credința în 
Dumnezeu este greu de apărat, este greu să aperi 
învățătura tradițională despre Lucrarea lui Dum- 
nezeu în lume. Această învăţătură nu poate nici- 
cum să fie pusă în concordanță cu existența rău- 
lui şi cu excepționalele sale victorii în viața uni- 
versală, cu suferințele de neîndurat ale omului. 
In esență, această învăţătură despre Lucrare se 
constituie într-o justificare a răului. Trebuie să re- 
nunțăm cu totul la ideea raționalistă că Dum- 
nezeu este chinuitorul lumii, că El domneşte în 
această lume a naturii, în lumea fenomenelor...; 
în această lume a necesității, dezbinării şi înro- 
birii, în această lume căzută, care nu s-a eliberat 
de sub puterea ursitei, domneşte nu Dumnezeu, 





72 


anul VII e nr. 71-72 


DECANTĂRI 














ci stăpânul acestei lumi. Dumnezeu domneşte în 
împărăţia libertăţii, nu în împărăția necesităţii, în 
duh, nu în natura determinată. Ideea de Lucrare 
nu poate fi înțeleasă în plan naturalist şi fizic, ci 
doar în plan spiritual şi moral, ea se retrăieşte 
doar în destinul personal... Tot aşa este de neac- 
ceptat înțelegerea naturalistă, obiectivată, a reve- 
laţiei. Revelația se produce în spirit şi are caracter 
spiritual, în planul naturii obiectivate şi al istoriei 
avem doar simbolizarea ei (N Berdiaev). 

Odată cu omul a căzut întreaga creaţie. De 
aceea, omul este responsabil nu numai de mântui- 
rea sa, ci şi de mântuirea întregii creații, de scoa- 
terea sa de sub blestem. Tocmai acest lucru va avea 
loc la a doua venire a Domnului, când, cum spu- 
neam mai sus, vom putea vedea „un cer nou şi un 
pământ nou“ iar oamenii vor avea trup nestri- 
căcios (pământul va fi văzut din nou în centru, iar 
omul va fi văzut într-adevăr ca o cunună a creaţiei). 

Pământul este deci încă centrul universului 
pentru cei dreptcredincioşi. Dacă pământul nu e 
în centrul universului atunci nici omul nu e cen- 
trul (cununa) creaţiei şi deci extratereştrii există şi 
sunt de pe alte planete, sunt „fraţii noştri extra- 
tereştri“, cum zic unii de la Vatican. Dacă însă 
pământul e centrul universului, atunci extra- 
tereştrii sunt îngeri căzuți (din „cerul“ spiritual nu 
de pe alte planete), alungaţi de Dumnezeu pe 
pământ, în „văzduhul“ din jurul pământului (dacă 
pământul e în centrul universului, acest văzduh 
poate fi întreg cosmosul, întreg universul). 








Este aici, într-un fel, o aplicaţie a teoriei re- 
lativităţii (Einstein). Conform acesteia, un om 
din gară poate spune că trenul se depărtează de 
gară cu viteza v (luând ca sistem de referință 
gara). Dar tot aşa, un om din tren poate spune 
Că gara se depărtează de tren cu viteza V (luând 
ca sistem de referință trenul). Einstein spunea: 
„E totuna, dar nu-i totuna! Depinde de sistemul 
de referință“. În cazul nostru sistemele de refer- 
ință sunt materia şi spiritul/sufletul. Dacă ne 
bazăm pe cunoaşterea materială, ştiinţifică, pe 
înțelepciunea omenească, atunci percepem şi 
universul şi omul (aproapele şi pe noi înşine) 
aşa cum sunt sub blestem, sub stricăciune, sub 
egoism, sub legea entropiei. Dacă ne bazăm pe 
cunoaşterea spirituală, pe înțelepciunea dum- 
nezeiască, atunci percepem universul şi omul 
sub binecuvântare, sub legea iubirii şi a vieţii 
veşnice. Parafrazându-l pe Einstein, putem 
spune doar „Nu-i totuna. Depinde de sistemul de 
referință“. Căci una e să raportezi totul la mate- 
ria moartă (cu o existență temporară şi relativă) 
şi alta e să raportezi totul la Dumnezeu („Nimic 
fără Dumnezeu“), la o Persoană Vie (cu o exis- 
tență veşnică şi absolută). „Dacă Hristos ne-a 
arătat calea prin care materia poate fi transfigu- 
rată [prin „Schimbarea la Faţă“ - 6 august], Hi- 
roshima [ştiinţa - 6 aug.1945] arată calea prin 
care materia poate fi dezintegrată“ (Știință şi 
teologie, pr.prof.dr. D.Popescu, Ed.XXI:Eonul 
Dogmatic, Bucureşti 2001). 





anul VII e nr. 71-72 


73 





ROST 


DECANTĂRI 





Negoţul cu Biblia a» 


Evanghelia după luda 


rădătorul, vicleanul, avarul - toate acestea 

pot fi atribuite lui Iuda Iscarioteanul şi nici 

o virtute sau apreciere pozitivă. Asupra lui 
stă aşezat un blestem pe care cultura creştină l-a 
moştenit din relatările evanghelice - uda este cel 
care a permis umanității comiterea celei mai 
monstruoase fapte - deicidul. Motivele pentru 
care el l-a vândut pe Hristos sunt nuanțate de fie- 
care evanghelist în parte. Potrivit lui Matei, el se 
tocmeşte cu arhiereii ca un negustor: „Ce voiţi să- 
mi daţi şi eu ÎL voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au 
dat treizeci de arginți“ (Matei 26,15). La Marcu, 
motivul trădării nu apare conturat. Iuda Iscario- 
teanul „s-a dus la arhierei ca să li-L dea pe lisus“ 
(Marcu 14,10). Luca este primul care aduce o pre- 
cizare de natură spirituală. Fapta lui Iuda se pro- 
duce pe fundalul unei demonizări. Patima, şi nu 
vreun alt motiv, este cea care îl va împinge către 
vinderea Învățătorului său, pentru că în el „a 
intrat Satana“ (Luca 22,3). Viziunea din evanghe- 
lia lui Luca este reluată în cea a lui loan, în care, 
cu mult înainte de moarte şi răstignire, lisus le 
spune apostolilor: „Oare nu v-am ales Eu pe voi, 
cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol! Iar 
El zicea de Iuda al lui Simon Iscarioteanul, căci 
acesta unul din cei doisprezece fiind, avea să-L 
vândă“ (loan 6,70-71). 'Tot loan afirmă că Iscario- 
teanul fura din punga comună a grupului, faptă 
scoasă în evidență de evanghelist cu prilejul rela- 
tării mirungerii Mântuitorului de către Maria (cf. 
loan 12,3-7). Avariţia lui Iuda va fi dezvoltată 
ulterior şi de către Părinţii bisericii, ea devenind 
un leit-motiv al trădării. Iscarioteanul l-a vândut 
pe lisus cu un preţ de nimic - treizeci de arginţi - 
faptă care i-a pecetluit sfârşitul. Moartea lui uda 
este comsemnată doar de Matei şi în Faptele 
Apostolilor, Luca, Marcu şi loan nepomenind ni- 
mic de ea. Matei consemnează căința şi deznăde- 
jdea lui Iuda, care înapoiază arginții aruncându-i 
în templu apoi „ducându-se s-a spânzurat“ (Matei 
27,5). Arhiereii cumpără cu cei trezeci de arginţi 


Țarina Olarului pentru îngroparea străinilor. 
Banii aceştia fiind „preţ de sânge“, locul respectiv 
rămâne în memoria colectivă cu supranumele de 
„Tarina Sângelui“. Acelaşi nume apare în Faptele 
Apostolilor care oferă însă o altă versiune a 
molrţii lui Iuda care, după trădare, „căzând cu 
capul înainte, a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat 
toate măruntaiele“ (Fapte 1,18). Accident? Sinu- 
cidere? E greu de spus; rămâne insă ideea unei pe- 
depse, a unei justiţii divine, care îl pedepseşte pe 
Iuda. Această justiție este de fapt şi sursa acuzaţiei 
care i se aduce lui Iuda. 

Faptul trădării este, oricât ar părea de scan- 
dalos, pasibil de iertare. În fond, aceasta este 
esența creştinismului. Sinuciderea însă imprimă 
existenței lui Iuda traseul unei damnări veşnice. 
El este exclus comuniunii cu Dumnezeu pentru 
eternitate, lucru care îl face - asemenea lui Luci- 
fer - prototipul blestematului. După fapta sa, nici 
un creştin nu-i va rosti cu plăcere numele şi nici 
nu-l va pune vreunui copil de-al său. Damnarea 
lui Iuda se extinde automat asupra întregului 




















74 


anul VII e nr. 71-72 


DECANTĂRI 





ROST 





popor evreu. Ei sunt cei care, în loc să-L primeas- 
că pe Iisus drept Mesia, L-au judecat şi răstiginit. 
Aşadar, împreună cu Iuda, ei sunt cei care trebuie 
disprețuiți, ignoraţi. Antisemitismul ar fi puternic 
zdruncinat dacă am afla o altă versiune despre 
fapta lui Iuda. 

Ce s-ar întâmpla bunăoară dacă lisus ar dori 
să fie trădat? Nu acesta era de fapt țelul misiunii 
Sale? Nu trebuia să moară? Dacă Iuda este cel care 
s-a străduit să-l pună în aplicare planul de mân- 
tuire de care Petru se înfricoşase? Nu ar fi atunci 
Iuda cel mai prețios apostol? Nu ar fi poporul 
evreu mandatarul celui mai oribil gest care va 
salva, însă, paradoxal, lumea de Ia pieire deschi- 
zând calea către Înviere? Acestei idei îi va ieşi în 
întâmpinare o sectă gnostică. Abili în a interpreta 
în cheie inversă toate scripturile iudeo-creştine, 
gnosticii vor intui potenţialul uriaş al revalori- 
ficării faptei lui Iuda. Despre viziunea lor va scrie 
Sfântul Irineu de Lyon în Adversus Haereses: 

„Şi Cain, spun alții, ar fi fost de pe tărâmul 
superior al absolutei puteri, iar Esau, Korah, 
sodomiții şi alţii asemenea lor sunt din acelaşi 
popor cu ei: de aceea creatorul lor i-a urât, deşi 
nici unul dintre ei nu a avut de suferit. Căci 
Înţelepciunea Sophia a luat din rândurile lor tot 
ce îi aprținea. Iar Iuda trădătorul ştia bine aceste 
lucruri, zic ei; şi numai el, cunoştea adevărul, aşa 
ca nimeni altul, şi astfel a împlinit taina trădării. 
Prin el, toate lucrurile, cele pământeşti şi cele 
cereşti deopotrivă, au fost date nimicirii. Şi ei au 
făcut o lucrătură neadevărată care să spună 
aceasta, pe care o numesc Evanghelia după 
Iuda.“! Multă vreme, timp de mai bine de 1500 de 
ani, cuvintele ereziologului vor fi singurele măr- 
turii despre această interpretare. Abia în anii '70 
ai secolului XX, nisipurile aride ale Egiptului vor 
scoate Ia iveală o scriere considerată pierdută, o 
evanghelie atribuită chiar apostolului pierzării. 


Descoperirea Evangheliei 
lui luda 


La fel ca la documentele de la Nag Hammadi, 
în cazul „Evangheliei după Iuda“ descoperirea a 
fost făcută de câțiva țărani egipteni. Ei au găsit 


1 Evanghelia după Iuda, Egmont, Bucureşti 2006, pg. 123 


din întâmplare un mormânt antic situat pe colina 
Jebel Quarara, în provincia Al Minya, din Egiptul 
de Mijloc. În grota folosită în scopuri funerare, 
țăranii au găsit scheletul unui bărbat cu stare, 
înfăşurat într-un giulgiu. Într-un cufăr de calcar, 
lângă schelet, se aflau cărțile defunctului. Fără să 
cunoască valoarea exactă a descoperirii lor, 
intuiseră că e vorba de papirusuri care i-ar putea 
îmbogăţi. L-au contactat cu discreţie pe un negus- 
tor local care putea cumpăra toată marfa. Am 
Samiah nu a fost însă decât un intermediar, care 
la rândul său, trebuia să vândă manuscrisele des- 
coperite unui comerciant care avea contacte in- 
ternaţionale, singurul în măsură să exporte mar- 
fa în afara Egiptului. Acesta a fost Hanna Asabil, a 
cărui principală activitate era tranzacţionarea 
artefactelor şi nu a manuscriselor. El a cumpărat 
totuşi codexul care conţinea „Evanghelia după 
Iuda“ fără a fi capabil să îi intuiască valoarea rea- 
lă. Ca majoritatea confraţilor din Cairo, Hanna 
nu cunoştea suficientă istorie astfel încât să apre- 
cieze singur vechimea artefactelor cumpărate. 
Pentru a le evalua apela la un expert, sau se baza 
pe intuiție. Nu se ştie cum şi când şi nici de către 
cine a fost analizat codexul cu „Evanghelia după 
Iuda“. Este sigur însă că cel care a făcut-o a avan- 
sat o sumă nerealistă: 3 milioane de dolari. Acest 
preţ a blocat practic vânzarea manuscrisului. El a 
fost arătat unei comisii de experți care la putut 
consulta rapid pe 15 mai 1983, la Geneva, în Elve- 
ţia. Cum suma pe care ei au reuşit s-o strângă nu 
depăşea 300.000 de dolari, Hanna a refuzat hotă- 
rât tranzacţia. Va mai încerca să vândă codexul o 
singură dată, în martie 1984, în SUA. Din nou pre- 
tențiile sale exorbitante, care acum scăzuseră la 1 
milion de dolari, au blocat tranzacţia, aşa că pro- 
prietarul a decis să depună codexul într-un seif al 
unei bănci din Long Island. La acea dată, 
papirusul devenise extrem de fragil, iar clima 
umedă din Hicksville, orăşelul în care se afla ban- 
ca, s-a dovedit fatală pentru soarta acestuia. 
Dacă nu ar fi intervenit Frieda Tchacos 
Nussberger, probabil că manuscrisul s-ar fi distrus 
iremediabil. În anul 2000, ea la contactat pe 
Hanna spunându-i de la bun început că nu va 
obține milionul de dolari la care visa. Pentru că era 





anul VII e nr. 71-72 


75 





DECANTĂRI 











ea însăşi o influentă comerciantă de antichităţi, 
Frieda se gândea să revândă prețiosul papirus. A 
reuşit să-l cumpere de la Hanna Asabil, dar vân- 
zarea sa ulterioară a fost mai mult decât dramatică. 

În septembrie 2001, ea a încercat o tranza- 
cție cu Universitatea Yale, eşuată din pricina pro- 
blemelor legale pe care le ridica documentul apă- 
rut pe piața neagră a antichităţilor. Dorind să-şi 
recupereze banii şi să obțină profit, Frieda Tcha- 
cos Nussberger a contactat un comerciant din 
Ohio, Bruce Ferrini, care i-a semnat suspect de 
uşor două cecuri care urmau să fie încasate de 
Frieda abia după ce acesta revindea manuscrisul. 
Suma de 2,4 milioane de dolari a convins-o repe- 
de pe comercianta elveţiană şi codexul a rămas la 
Ferrini. Acesta i-a adus ultima şi cea mai severă 
deteriorare: l-a închis într-un congelator pentru a- 
i separa paginile. Codexul, în întregimea lui, nu a 
fost o afacere, Ferrini nereuşind să îi găsească un 
cumpărător, astfel încât nu a avut de unde să-i 
plătească Friedei cele 2,4 milioane de dolari. 
Pentru a scurta ițele încurcate ale acestei afaceri, 
trebuie să precizăm faptul că, în final, Frieda 
'Tchacos Nussberger a recuperat în cele din urmă 
manuscrisul, pe care la încredințat Fundaţiei 
Maecenas pentru Artă Antică. Fundaţia a benefi- 
ciat şi de sprijinul Waitt Institute for Historical 





Discovery şi a National Geographic Society, care 
au sprijinit costisitoarea operaţiune de recon- 
diţionare a manuscrisului, au popularizat textul 
şi au facut din „Evanghelia după Iuda“ un feno- 
men mediatic. 

Traseul sinuos al codexului a culminat cu o 
comunicare ştiinţifică la Paris, pe 1 iulie 2004, 
când, în fața a 150 de cercetători, membri ai 
Asociaţiei Internaţionale pentru Studii Copte, 
Rodolphe Kasser, specialistul care conducea 
echipa de restauratori şi traducători a anunțat 
public existența codexului. 

Numit de atunci înainte Codex Tchacos, 
după numele celei care contribuise decisiv la 
recuperarea sa, acesta conține patru scrieri, 
printre care şi „Evanghelia după Iuda“: 

- Paginile 1-9 reprezintă o versiune a 
„Epistolei lui Petru către Filip“, cunoscută şi din 
codexul VIII de la Nag Hammadi; 

- Paginile 10-32, o versiune a „Primei 
Apocalipse a lui Iacov“, din Codexul V de la Nag 
Hammadi, 

- Paginile 35-58, „Evanghelia după Iuda“; 

- Paginile 59-66, cu un text intitulat provizo- 
riu „Cartea lui Allogenes“, necunoscut anterior. 

Textul întregului codex este scris în dialectul 
sahidic al limbii copte, anumite particularități 





76 


anul VII e nr. 71-72 


DECANTĂRI 





ROST 





lingvistice indicând faptul că originalul fusese 
scris în limba greacă şi apoi tradus în coptă. 
Datarea cu carbon radioactiv a stabilit că manu- 
scrisul a fost creat cândva între anii 240 şi 320 
e.n., cu o probabilitate de 15% ca el să fi fost scris 
înainte de 240 şi 15 % după 3202 

Ce e de reținut din toată această poveste cu 
iz de roman polițist? Că de-a lungul succesivelor 
vânzări şi cumpărări (codexul e parcă urmărit de 
blestemul lui Iuda, prototipul vânzătorului) au 
fost vehiculate sume cu multe zerouri în coadă. 
Nu se ştie cât a oferit Fundaţia Maecenas Friedei 
Tchacos Nussberger pentru a-i fi „încredințat“ 
manuscrisul, dar înstărita comerciantă nu a 
declarat că l-ar fi donat. Acestei sume se adaugă 
costisitoarea operaţiune de restaurare a codexu- 
lui aflat într-o stare avansată de degradare, 
National Geographic şi Waitt Institute for 
Historical Discovery alocând pentru aceasta 
suma de 2 milioane de dolari. Toţi aceşti bani pre- 
sează asupra interpretării „Evangheliei după 
Iuda“ pentru că o „împing“ să devină atractivă 
pentru publicul larg. Dacă ea oferă amănunte 
asupra lucrurilor pe care Hristos i-a învăţat direct 
pe apostoli, un miliard de creştini vor fi intere- 
saţi. Dacă ea nu reprezintă decât o elaborată 
scriere a unei secte gnostice care îl foloseşte pe 
Iuda pentru a-şi prezenta doctrina, Evanghelia 
ajunge un caz academic şi interesul ei nu 
depăşeşte sfera unui număr de câteva mii de spe- 
cialişti. Cine poate spune însă adevărul despre 
realitatea sentințelor lui Iisus cuprinse în codex? 
Cine e cu adevărat liber, adică independent, în 
măsură să ofere o hermeneutică la un nivel aca- 
demic, detaşată de supoziţii partizane şi coman- 
damente de ordin financiar? 


Un singur codex și mai multe 
erminii 

Înainte ca întregul codex să fie publicat pe 3 
februarie 2006, James M. Robinson, Profesor 


Emerit la Clarmount Graduate School, cunoscut 
mai ales datorită faptului că a condus editarea 


manuscriselor de la Nag Hammadi, avea să 
declare pentru Associated Press că: „Textul nu 
oferă nicio informaţie în plus despre cel care L-a 
trădat pe lisus. Deşi este vechi, nu este suficient 
de vechi. Sunt o mulțime de evanghelii din cel de- 
al doilea, al treilea sau al patrulea secol atribuite 
diferitor apostoli. Dar nu putem presupune că ele 
ne vor putea da într-adevăr vreo informaţie din 
primul secol. Textul este valoros pentru cercetă- 
torii celui de-al doilea secol, dar nu poate să reve- 
leze secrete biblice“3. 

De cu totul altă părere a fost Elaine Pagels, 
care este Harrington Spear Paine Professor of 
Religion la Princeton University, binecunoscută 
drept autoare a bestseller-ului „Evangheliile 
gnostice“ (v. Citarea acestei lucrări de către Dan 
Brown în „Codul lui Da Vinci“). Într-un interviu 
pe care l-a acordat lui Steve Palmson în 2 aprilie 
a.c., ea afirma că „Evanghelia după uda“ „Este o 
surpriză din multe puncte de vedere(...). 
Contrazice tot ce ştim despre creştinism.. Dar 
sunt foarte multe lucruri pe care nu le ştim 
despre creştinism. Sunt mai multe feluri de a 
înțelege moartea lui Iisus, care au fost îngropate 
şi reprimate. Acest autor sugerează că Dumnezeu 
nu cere sacrificii pentru iertarea păcatelor, iar 
mesajul lui lisus e ca noi venim din Dumnezeu şi 
ne întoarcem la Dumnezeu, că toți trăim în 
Dumnezeu. Nu este vorba de sacrificii sângeroase 
pentru ieratrea păcatelor. El sugerează că 
moartea lui lisus demonstrează faptul că esențial 
şi spiritual, noi nu suntem trupurile noastre. 
Chiar dacă trupurile noastre mor, noi trăim în 
Dumnezeu.“4 

Într-un interviu acordat lui John Brockman, 
Pagels va mai preciza: „Deşi Evanghelia după 
Iuda este un autentic document al creştinismului 
timpuriu, el a fost condamnat ca o blasfemie. Noi 
nu ştim ceea ce lisus a învățat de fapt, pentru că 
evangheliile Noului Testament ne spun că lisus a 
predat anumite învățături secrete, dar nu ni se 
spune care erau acelea. Dar avem multe texte 
care ne dezvăluie aceste învățături secrete, ca 
Evanghelia după Toma, Evanghelia Mariei 


2 Herbert Krosney, „Evanghelia pierdută“, National Geographic, Washington D.C., Egmont, Bucureşti, 2007 
3 http;//www.usatoday.com/tech/science/2006-03-02-gospel-of-judas_x.htm 
4 http://Awww.salon.com/books/feature/2007/04/02/elaine_pagels/index.html 





anul VII e nr. 71-72 


77 





ROST 


DECANTĂRI 





Magdalena sau Evanghelia lui Filip (cu toate, 
evanghelii gnostice n.n.). şi probabil că Iisus, ca 
alți rabini ai primului secol, învățau ceva în pu- 
blic, cu mii de oameni care-l ascultau, şi altceva în 
particular. Noi nu credem că Evanghelia după 
Iuda aparţine canonului, dar nu credem nici că 
trebuie aruncată la gunoi. Ea aparţine istoriei 
creştinismului, o istorie care acum, în lumina 
descoperirilor recente, va trebui rescrisă com- 
plet.“5 

Dar ce anume învaţă Hristos în „Evanghelia 
după Iuda“? Dincolo de câteva episoade în care 
apar şi ceilalți apostoli pentru a fi criticați că se 
închină şi celebrează euharistia pentru dum- 
nezeul acestei lumi, întreaga scriere este o 
descoperire secretă adresată lui Iuda. Este învăţat 
despre neamurile acestei lumi dintre care doar 
unul este cel bun, al urmaşilor lui Set, despre 
greşeala Sophiei şi despre cel Autogenerat, 
despre Adamas, părintele setienilor, şi despre 
Nebro (Apostatul), Yaldabaoth (Copilul haosului) 
şi Saklas (Neghiobul) care sunt demiurgii acestei 
lumi.6 

Cu alte cuvinte, o elaborată cosmologie 
gnostică, încadrată de specialişti ca aparținând 
sectei gnosticilor setieni. Toată scrierea cul- 
minează cu o sentință scurtă a lui lisus care îi 
spune lui Iuda: „Dar tu îi vei întrece pe toți. Căci 
tu vei jertfi omul care mă înveşmântează.“” 

Înainte de vânzare, lisus îl îmbărbătează: 


„Deja truntea ta s-a înălțat, 

Urgia ta a fost aprinsă, 

Steaua ta a strălucit viu, 

Iar inima ta a devenit puternică. € 


Evanghelia se încheie brusc cu vinderea lui 
Hristos: „Iuda le-a răspuns (arhiereilor n.n.) aşa 
cum au vrut ei. Şi a primit nişte bani şi l-a dat în 
mâinile lor“. 

Chintesenţa întregii demonstraţii a textului 
stă în obișnuita interpretare gnostică a lumii 
materiale. Întreaga creaţie fizică e un accident 


nefericit, iar cel care i-a dat naştere este un demi- 
urg rău. Acest demiurg, al Vechiului Testament, 
este cinstit de ceilalți apostoli, de care Hristos 
râde în câteva locuri. E nevoie de intervenţia lui 
Iuda pentru ca Iisus să fie eliberat din temnița 
trupului pentru a se reîntoarce la demiurgul cel 
bun, pe tărâmul divin al lui Barbelo, de unde Iuda 
afirmă că a venit. 

Nu există înviere pentru că trupul şi lumea 
sunt evaluate negativ, cheie în care întreaga 
învățătură a celorlalți creştini e o farsă grosolană. 

Ar fi putut propovădui Hristos astfel de 
lucruri „în secret“? E într-adevăr academică vi- 
ziunea doamnei Pagels? Dacă e aşa, înseamnă că 
Iisus a fost El Însuşi membru al unei grupări gnos- 
tice iudaice, care a disprețuit cultul vechi-testa- 
mentar şi care a răspândit o cosmologie cu totul 
diferită de cea profesată în tradiţia evreiască 
ortodoxă. În acest caz, mare parte din evangheli- 
ile canonice nu sunt decât mărturia acelei părţi a 
creştinilor care a reuşit să iasă învingătoare din 
războiul doctrinar al primului secol. O mărturie 
falsă, care inventează o înviere a unui Hristos 
care nici măcar nu şi-a dorit-o. O iluzie a celorlalți 
unsprezece apostoli în care creştinismul se com- 
place de 2000 de ani. Elaine Pagels nu merge 
până la a formula astfel de concluzii. Ea afirmă 
însă că ceea ce evangheliile gnostice relatează 
reprezintă probabil învățătura secretă a lui 
Hristos, o versiune care se constituie într-o alter- 
nativă la creştinismul ortodox de astăzi (în 
cadrul acestui articol termenul de ortodox a fost 
asociat creştinătăţii cu sensul de doctrină univer- 
sal acceptată şi nu în sensul obişnuit nouă, 
românilor, de biserică ortodoxă n.n.). Elaine 
Pagels nu vrea să menţioneze însă un fapt, acela 
că „alternativa“ gnostică este fundamental dife- 
rită de cea ortodoxă, iar viziunile nu pot coabita. 
Aşadar nu putem vorbi de complementaritate. 
Lucru intuit atât de biserica creştină primară, 
care i-a atacat virulent pe gnostici denunțându-i 
ca eretici, cât şi de gnosticii înşişi, care au consi- 
derat doctrinele ortodoxe apanajul ignoranţilor 


5 http;//www.edge.org/3rd_culture/pagels07/pagels07_index.html 
6 Evanghelia după Iuda“, Egmont, Bucureşti 2007, pg. 37-38 şi notele infrapaginale 


7 „Evanghelia după Iuda“, Egmont, Bucureşti 2007, pg. 43 


8 Ibidem, pg. 43 





78 


anul VII e nr. 71-72 


DECANTĂRI 





ROST 





care-l urmează pe demiurgul cel rău. De altfel, 
aceasta este şi doctrina pe care o propagă 
Evanghelia lui uda. Comentând o viziune a apos- 
tolilor, în care nişte preoți aduceau jertfe pe copi- 
ii şi nevestele lor şi practicau homosexualitatea, 
lisus le spune: „Cei pe care i-aţi văzut primind 
jertfele Ia altar - aceia sunteți voi. Acela e dum- 
nezeul pe care-l slujiți şi voi sunteţi cei dois- 
prezece bărbaţi pe care i-ați văzut. Vitele aduse 
sunt jertfele pe care le-aţi văzut, ele sunt cei mulţi 
pe care îi duceți pe căi greşite înaintea acestui 
altar.“ Pentru gnosticii setieni, celebrarea 
euharistiei era o blasfemie la adresa unui 
Dumnezeu care era dincolo de materie şi pentru 
care materia era o închisoare din care Însuşi lisus 
trebuia eliberat. 

E greu de înțeles ceea ce Elaine Pagels afir- 
mă, cum adică poate rescrie creştinismul o astfel 
de mărturie? Probabil că desființând viziunea 
ortodoxă şi îmbrăţişând ideea unui Hristos al 
gnozei. Ar fi interesant însă cum ar fi putut 
propovădui un asemenea Hristos învățături orto- 
doxe în public şi doctrine gnostice în secret? 


PE E i 





9 Ibidem, pg.27-28 
10 Ibidem, pg. 119 


Simpla supoziţie a coabitării unor sisteme reli- 
gioase contradictorii ar fi de ajuns pentru a pune 
afirmaţiile publice ale doamnei Pagels sub sem- 
nul întrebării. 

Lansarea „Evangheliei după Iuda“ a adus în 
prim plan şi alte interpretări. Unele comple- 
mentare celei enunțate anterior de profesoara de 
la Princeton University. Volumul în care National 
Geographic a publicat traducerea se bucură de 
comentariile a patru specialişti: Rodolphe Kasser, 
coptolog, profesor emerit la Facultatea de Arte a 
Universităţii din Geneva, Marvin Meyer, Profesor 
Griset de Studii Creştine şi Biblice la Universita- 
tea Chapman, Gregor Wurst, Profesor de Patris- 
tică şi Istorie Ecleziastică la Universitatea din Aug- 
sburg, Germania şi Bart Ehrman, profesor James 
A. Gray al Departamentului de Studii Religioase 
de la Universitatea din Carolina de Nord. Dintre 
ei, Bart Ehrman a mai fost citat în cuprinsul aces- 
tui articol atunci când am analizat „Codul lui Da 
Vinci“. Este meritul său că, prin lucrarea „Adevăr 
şi ficţiune în Codul lui Da Vinci“ a demontat pas 
cu pas informaţiile false strecurate în această 
operă de ficțiune pe post de afirmaţii „ştiinţifice“. 

Iată ce afirmă el în voluminosul comentariu 
care însoţeşte „Evanghelia după Iuda“: „Avem de- 
a face în acest caz cu un text care zdruncină din 
temelii teologia creştină tradițională şi schimbă 
tot ce ştiam despre natura adevăratului creştin- 
ism. În această scriere, adevărul nu este propovă- 
duit de ceilalți ucenici ai lui Iisus şi de succesorii 
lor protoortodocşi; dimpotrivă, ei sunt orbi în 
fața adevărului care i-a fost dezvăluit, în cadrul 
unor revelații secrete, doar celui pe care îl dis- 
preţuiesc cu toţii: Iuda Iscarioteanul, trădă- 
torul.“10 

lisus este aşadar într-un conflict cu ucenicii 
Săi care au construit viitoarea doctrină ortodoxă. 
Bart Ehrman face această afirmaţie după ce 
încadrează în context mişcarea gnostică genera- 
toare a „Evangheliei după Iuda“, încadrare care 
nu încearcă să-l confişte pe Hristos şi nici să-i 
atribuie valenţele unui eon întrupat. Într-o astfel 
de iconomie a studiului este greu de explicat cum 
va zdruncina teologia creştină acest text gnostic... 





anul VII e nr. 71-72 


79 





DECANTĂRI 














Şi mai greu de conciliat este comentariul lui 
Bart Ehrman cu cel al lui Marvin Meyer care 
încheie volumul. În capitolul final al studiului, 
autorul conchide: „documentul redă actul de tră- 
dare a lui lisus; totuşi, principalele dezvăluiri pe 
care le face lisus cu privire la cosmologie şi la 
secretele Universului (Evanghelia după Iuda 47- 
53) cuprind foarte puţine elemente care ar putea 
fi considerate specific creştine. Această expunere 
cosmologică se bazează pe o serie de concepte 
iudaice novatoare şi pe interpretări ale Scriptu- 
rilor iudaice, fiind influențată de ideile platonice 
(...). În Evanghelia după Iuda, filosofia iudaică 
setiană este transformată în filosofie creştină 
setiană. O astfel de metamorfoză e evidentă în 
întreaga literatură de tip gnostic. În mod similar, 
Euguostos cel Binecuvântat este un text iudaic 
gnostic, cu o structură epistolară, revizuit şi dez- 
voltat pentru a reda învățăturile lui isus în dialog 
cu ucenicii săi, devenind astfel Înţelepciunea lui 
Iisus Hristos“11. O astfel de viziune e limpede că 
nu ar putea răsturna creştinismul şi nici nu ar pu- 


1! Ibidem, pg. 168 











E ă să 

tea să-l rescrie, aşa cum o fac interpretările lui 
Bart Ehrman, dar mai cu seamă cele ale doamnei 
Elaine Pagels. 

Totuşi, pentru un cititor aflat în afara taberei 
academice, care cumpără „Evanghelia după 
Iuda“ este dificil să stabilească cine se păstrează 
în limitele unei rigori ştiinţifice şi cine iese în 
afara lor printr-un subiectivism nepermis. Cert 
este că astfel de interpretări fac sarea şi piperul 
fenomenului mediatic construit în jurul Evan- 
gheliei după Iuda. Fascinaţia ei constă tocmai în 
scandalul pe care îl creează propunând o altă ver- 
siune asupra apostolului trădării. Oamenii nu o 
cumpără pentru că ea reprezintă mărturia unui 
gnosticism iudaic îmbrăcat într-o mantie creştină. 
Oamenii nu o citesc pentru că ea le-ar vorbi de- 
spre diversitatea credințelor din secolul al II-ea al 
erei creştine. Oamenii sunt interesați de acest 
text doar dacă li se sugerează că el descoperă 
ceva din spusele pe care Iisus le-a rostit real- 
mente! Doar dacă există supoziţia că biserica ofi- 
cială, cu ierarhia ei pro-ortodoxă, a ascuns, a elu- 





80 


anul VII e nr. 71-72 


DECANTĂRI 





ROST 





dat sau a strâmbat adevărul obiectiv despre 
moartea şi învierea lui Mesia! 

Dintr-o astfel de perspectivă, comentariile 
unor savanţi ca Elaine Pagels sau Bart Ehrman nu 
fac decât să întrețină combustia unui fenomen 
care se naşte în cercurile academice, dar care, 
ajuns „în stradă“, ia forma unui folclor din care se 
nutresc convingerile religioase sincretiste sau 
credința difuză că biserica (Şi aici sunt vizate în 
special confesiunile apostolice) ascunde ade- 
vărul despre Hristos. În „cheie gnostică“, ea nu 
face altceva decât să păstreze pentru uzul privat 
învățăturile ezoterice care, deîndată ce ar fi pub- 
licate, i-ar submina autoritatea. 

Nu e aici locul să ne întrebăm cum apar ast- 
fel de comentarii şi cum sunt întreţinute în lumea 
academică. Ceea ce este însă clar e faptul că, 
odată ieşite „pe piaţă“, ideile savante pot angrena 
fonduri publicitare deloc neglijabile, faţă de care 
societăți ca National Geographic e greu de crezut 
că pot rămâne indiferente. 

Ce rămâne însă după ele? Ceea ce în orto- 
doxie e îndeobşte cunoscută drept „sminteală“. 
Adică o răzleaţă cugetare în afara unor hotare nu 
numai ale ortodoxiei, ci şi ale bunei orânduieli 
academice, o scrântită aşezare a problemelor. Și 
este mai dificil să reaşezi decât să sminteşti. Cu 
atât mai mult cu cât textul gnostic al setienilor 
genrează clone. Una dintre ele este „Evanghelia 
după Iuda“ de... Benjamin Iscarioteanul. Ficțiune 
în care Iuda nu-L trădează pe Iisus, acesta fiind 
înşelat la rândul său de Sinedriu, volumul este 
scris de Jeffrey Archer, cunoscutul autor britanic 
de thrillere care s-au vândut până acum în întrea- 
ga lume în 128 de milioane de exemplare. El este 
scris din perspectiva fiului lui Iuda, Benjamin, 
care poartă o discuţie cu tatăl său într-o comuni- 
tate eseniană în care acesta s-a retras. luda nu-L 
vinde pe Iisus, Iuda nu se sinucide, scrierea este 
concepută şi arată exact ca o evanghelie. Toată 
lumea este mulțumită, poate şi creştinii fervenți 
care îi văd astfel înşelaţi pe cei care se pot păcăli 
crezând că au citit „Evanghelia după Iuda“ 
tradusă din Codexul Tchacos. 

Cum ficțiunea are şi contribuţia preotului 
profesor Francis Moloney, membru în Comisia 


12 www, catholica.ro/stiri/shaw.asp?id=13468 


Teologică la Sfântul Scaun timp de 18 ani, există 
şansa ca o parte a publicului catolic să o con- 
sidere varianta „ortodoxă“ a „Evangheliei după 
Iuda“ din Codexul Tchacos sau măcar un nou text 
descoperit de curând. Pe 20 martie ea a fost 
lansată şi la Institutul Pontifical, Vaticanul fiind 
nevoit, prin vocea preotului Stephan Pesano, 
Rectorul Institutului, să recunoască faptul că a 
făcut acest lucru din respect pentru Părintele 
Moloney, ceea ce „nu implică o susţinere a cărţii 
nici din partea Institutului Biblic, nici a Vatica- 
nului, nici a Papei. Mă tem numai de faptul că 
lumea va crede că tot ceea ce este scris în această 
carte este istorie, dar nu e istorie, e un roman!“12 
care probabil se va vinde la fel de bine ca şi 
„Evanghelia după Iuda“ şi „Evanghelia pierdută“ 
patronate de National Geographic şi oferite în 
limba română de Egmont România. Din ambele 
volume s-au vândut în primele trei luni de la 





apariţia în România, în noiembrie 2006, câte 
3000 de exemplare. Poate că ficțiunea lui Jeffrey 
Archer le va depăşi, cele zece titluri ale sale publi- 
cate până acum la noi fiind cumpărate de 
200.000 de români. Peste câţiva ani ar fi intere- 
sant să facem un sondaj printre români sau print- 
re americani (sic!) pentru a-i întreba care sunt 
opere de ficțiune şi care nu. Nu m-ar surprinde să 
aflu că, în opinia publicului, ambele sunt opere 
descoperite de curând de savanți, iar conținutul, 
supervizat de aceştia, e dincolo de orice îndoială 
adevărat, iar Evangheliile canonice sunt opere de 
ficţiune create la comanda bisericii şi a împăratu- 
lui Constantin undeva pe la anul 300. Dar nu 
cumva asta spunea într-un fel şi „Codul lui Da 
Vinci“?... (va urma) 





anul VII e nr. 71-72 


8l 





ROST 


DECANTĂRI 





„Zeitgeist“ 
panorama 


Sau 


deşertăciunilor «o 


Paul S. Grigoriu 





scenă“, se ocupă cu un subiect îndelung 

dezbătut, evenimentele din 9 septembrie 
2001 (9/11) din New York. Prin demonstrații 
interesante şi adesea elocvente, sunt reluate cele 
arătate într-o anumită măsură de Michael Moore 
în „Fahrenheit 9/11“, dar mai detaliat de Noam 
Chomsky în cartea sa „9/11“. Chomsky, un renu- 
mit lingvist, este în acelaşi timp şi membru în 
organizația Human Rights Watch, şi exercită o 
critică foarte dură la adresa abuzurilor din politi- 
ca americană. Viziunea lui este, desigur, una de 
stânga, însă argumentele pe care le aduce sunt în 
general extrase din fapte şi depăşesc cadrul ideo- 
logic. La fel ca şi cartea sus-amintită, „Zeitgeist“ 
demonstrează că poziția oficialităților americane 
în legătură cu evenimentele de la World Trade 
Center şi Pentagon este plină de neconcordanţe 
sau explicaţii de-a dreptul puerile. Scopul pentru 
care, conform filmului dar şi al altor cercetători ai 
evenimentelor, a fost provocată tragedia new- 
yorkeză, este reprezentat de găsirea unui pretext 
pentru instaurarea unui control din ce în ce mai 
rigid asupra cetățenilor americani şi - prin rico- 
şeu - străini care intră în vreun fel în contact cu 
Statele Unite şi aliaţii, care duce în mod inevitabil 
spre sugrumarea libertăţii. Concluzia este extrem 
de plauzibilă, mai ales corelată cu diferitele luări 
de poziţii ale unor importanți pioni de pe scena 
politică americană, susținători ai intervenţiei 
brutale în viaţa statelor şi a propriilor cetățeni, 
sub masca securității şi a apărării împotriva unor 
pericole de tipul terorismului. Fără a putea cu- 
noaşte toate dedesubturile evenimentelor din 11 
septembrie 2001, este evident că lucrurile nu s-au 


p artea a Il-a „Zeitgeist“, „Întreaga lume e o 


petrecut aşa cum ni le prezintă rapoartele ofi- 
ciale. La fel de evident ca faptul că în Irak nu s-a 
găsit nici urmă de armament nuclear. Totodată, 
controalele s-au înăsprit atât în Statele Unite, cât 
şi în Europa, iar legislaţia evoluează într-o direc- 
ție ce presupune limitarea drastică a libertăţilor 
individuale. În mod paradoxal, acest lucru a fost 
sesizat mult înaintea apariției „Zeitgeist“, şi sem- 
nalat în mai multe cercuri creştine, printre altele 
prin vocea unor călugări ortodocşi. De pildă, 
monahul Hristodul Aghioritul vorbeşte şi despre 
alte crize, ca pretexte pentru înăsprirea controlu- 
lui asupra cetăţenilor: „În acest punct, criza artifi- 
cială pe care o urmăreau şi-a atins scopul. Lumea 
a ajuns în punctul de a cere cu disperare o soluție 
şi momentul „servirii' sistemului celui mai totali- 
tar, a celui mai lipsit de libertate şi a celui mai 
antidemocratic a sosit. Ba chiar sub forma de 
acadea.“ Părintele din muntele Athos se referă la 
o situație existentă în Europa, care în contextul 
globalizant se aplică însă la fel de bine - ba chiar 
atinge o oarecare desăvârşire în control - în 
Statele Unite. 

Este primul paradox al „Zeitgeist“: în prima 
parte este atacat violent şi cu false argumente 
creştinismul, pentru ca în a doua să fie scoase la 
iveală aspecte ale manipulării asupra cărora au 
atras atenţia adesea şi cercurile creştine. 


Finanţe și manipulare 


Lucrurile nu se opresc aici, ci continuă în 
ultima parte a filmului, „Nu-i băga în seamă pe oa- 
menii din spatele cortinei“. Desigur, nu am pregă- 
tirea economică necesară pentru a intra în detali- 
ile celor dezvăluite aici. Dar încă o dată remarc că 
sunt foarte plauzibile, şi că asupra lor au atras 





82 


anul VII e nr. 71-72 


DECANTĂRI 











atenţia şi alţii. Pe scurt, este vorba despre sforări- 
ile făcute în domeniul finanțelor - aici în special 
al celor americane - prin banca centrală, care 
este în acelaşi timp unic fabricator de monedă şi 
instituţia care împrumută, cu dobândă, statul. Ne 
sunt înfăţişate câteva dintre personajele puter- 
nice ale acestei lumi (Rockefeller, Rothschild), 
precum şi crizele economice provocate intenţion- 
at pentru a falimenta băncile mai mici şi pentru a 
ajunge, prin căi aparent cinstite, la împlinirea in- 
tereselor mârşave ale finanţiştilor. De la războaie 
extrem de profitabile, (Al Doilea Război Mondial, 
în care bancherii americani au finanțat ambele 
părți, Vietnam, Kosovo, Irak etc.), până la un con- 
trol total asupra populației prin sistemul bancar, 
vedem un scenariu cu tentă apocaliptică al cărui 
ultim scop este, conform realizatorilor filmului, 
crearea unui guvern mondial care să aibă con- 
trolul absolut asupra fiecărui cetățean. Repet, nu 
pot vorbi despre doza de adevăr cuprinsă în fie- 


care dintre argumentele luate separat, însă con- 
textul general ne trimite spre o concluzie apropi- 
ată de cea a filmului. Guvernul unic care să insta- 
ureze „noua ordine mondială“ (inscripția „novus 
ordo seclorum“ se găseşte şi pe bancnota de un 
dolar) este un vechi ideal al masoneriei şi nu 
numai şi, în viziune creştină, unul dintre paşii 
importanți pentru instaurarea domniei lui 
antihrist. Iar finanţele sunt mijlocul cel mai sigur 
pentru a asigura o asemenea „unificare“. 

Despre toate acestea se vorbeşte intens de 
câţiva ani buni în medii creştine şi în general reli- 
gioase. De Ia articole panicarde până la analize 
lucide, aceste subiecte sunt la ordinea zilei în con- 
vorbirile duhovniceşti. Iată, de pildă, ce spune un 
stareţ rus, Antonie, comentând o viziune avută în 
anii 70: „Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşe- 
lare, o fantomă, o iluzie, ca şi acele „minuni dia- 
bolice. Toată tehnica produsă devine ceva semni- 
ficativ doar în prezența a o mulţime de „dacă: 





anul VII e nr. 71-72 


83 





ROST 


DECANTĂRI 





dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb 
etc. (...)Cea mai mare parte de bani se păstrează 
fie Ia bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea 
aceste bănci, vor da faliment, ca să poată fi înge- 
nuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; 
asemenea repetiții au mai avut loc şi cu destul 
succes.“ (sursa: www.razbointrucuvant.ro). Ve- 
dem dar că, în acest punct, dincolo de eventualele 
nuanțe date de argumentele faptice, cele spuse în 
film coincid cu semnalele de alarmă trase de 
diferite voci din lumea creştină. Personal, rețin 
din această a treia parte a „Zeitgeist“ un discurs al 
unui personaj public care înfierează manipularea 
prin mass media şi spălarea permanentă a 
creierelor, în încercarea de a avea controlul facil 
asupra unor mase needucate şi inculte, discurs 
ale cărui puncte principale pot fi însuşite cu 
uşurinţă de orice predicator creştin. 

De aici începe de fapt analiza mizei acestui 
film. Prima parte şi următoarele două se bat cap 
în cap şi creează o contradicţie majoră. Tocmai 
oamenii educați şi informaţi despre care se 
vorbeşte spre sfârşitul „Zeitgeist“ nu vor înghiți 
niciodată falsurile şi minciunile din prima parte. 
Lucrul s-a demonstrat şi în practică. Atei oneşti, 
cu bază intelectuală - inclusiv unul dintre cei care 
au comentat pe acest blog - recunosc cu uşurinţă 
aţa albă cu care sunt cusute pseudo-argumentele 
anticreştine de la începutul filmului. Dincolo de 
orientarea ideologică a oricui, lucrurile nu stau în 
picioare şi nu pot sluji ca bază de pornire într-o 
discuţie intelectuală. Şi atunci de unde alăturarea 
aceasta ciudată? 


Interpretare, reacţii, concluzii 


Pentru a încerca să înțelegem, trebuie să 
închidem cercul şi să revenim la cadrul general 
care apare din nou în concluzia filmului. Se spune 
aici că oamenii sunt manipulați prin minciuni ca 
religia şi patriotismul (în ce măsură un sentiment 
poate fi o minciună e de asemenea discutabil, dar 
nu intru în amănunte), prin care sunt duşi or- 
beşte către sclavie. Soluţia ar fi refacerea legăturii 
cu natura şi regăsirea puterii personale ce se as- 
cunde în fiecare om. În cele din urmă, principiul 
este cel de autodeificare, de om care se face pe el 


însuşi zeu, adică baza luciferismului, aşa cum se 
regăseşte în Sfânta Scriptură, în momentul în 
care diavolul îi spune Evei: „Dumnezeu ştie că'n 
ziua'n care veţi mânca din el (din pomul vieții - n. 
n.) vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte 
Dumnezei, cunoscând binele şi răul“ (Facerea 3, 
5). Aceasta este analiza teologică. La nivelul 
reacţiilor pe care le poate genera „Zeitgeist“ în 
rândul privitorilor neavizaţi, vorbim despre trei 
variante. Sunt cei care, convinşi de falsul afir- 
maţiilor din prima parte a filmului nu le vor lua 
în seamă nici pe celelalte două. Alţii, dimpotrivă, 
sesizând filonul de adevăr al acestora din urmă, 
le vor lua de bune şi pe cele spuse de pe creştin- 
ism. Tehnica cea mai folosită pentru compro- 
miterea unui adevăr este amestecarea lui cu cele 
mai monstruoase minciuni. Cei mai numeroşi 
însă vor fi cei pe care confuzia îi va paraliza. Omul 
de astăzi, dependent în mare parte de mass 
media, este bombardat din toate părțile cu infor- 
maţii contradictorii, atât de multe încât la un 
moment dat, orice adevăr i-ai pune pe masă, fie el 
şi șocant, nu reuşeşte decât să-i sporească 
nedumerirea. Frica în faţa unor dezvăluiri fără 
îndoială tulburătoare, neîncrederea, necunoaş- 
terea, îl transformă pe orice om în ființă neputin- 
cioasă, retrasă în sine, care văzând că nu poate 
lupta împotriva minciunii şi a opresiunii de tot 
felul se limitează la viaţa vegetativă definită de 
un minim confort şi de dorinţa de supraviețuire. 
„Mai bine rob şi viu decât liber şi mort“ devine 
definiția modului său de viaţă. Am cunoscut câți- 
va oameni fascinați de „Zeitgeist“, care credeau 
cu tărie toate cele spuse în film. De fapt, ei m-au 
determinat să scriu aceste rânduri. Niciunul nu 
vedea însă soluţii concrete, niciunul nu avea 
reacţie, pentru simplul motiv că nu-şi putea ima- 
gina nici o reacţie utilă. Cei lipsiţi de privire crit- 
ică ajung să devină sclavii pasivi ai sistemului pe 
care filmul pare că l-ar denunța în părţile a doua 
şi a treia. Fie că duce spre panteism şi contopirea 
cu natura din învățăturile orientale - şi care este în 
cele din urmă o anulare totală a personalității - sau 
către o lipsă de reacție determinată de frică, „Zeit- 
geist“ este cu adevărat rezultatul unui duh al tim- 
purilor noastre, spiritul confuziei şi amestecului 
numit tată al minciunii şi stăpânitor al acestui veac. 





84 


anul VII e nr. 71-72 


DECANTĂRI 





ROST 





Manifestări ale 


fundamentalismului islamic wm 


Antonio Aroneasa 


ccidentul a început să acorde o impor- 
Q tanță deosebită problemei terorismului 

islamic contemporan, cu precădere, după 
tragicul eveniment din 11 septembrie 2001, când, 
organizaţia teroristă Al-Qaeda a ucis prin atentat: 
ul de la World Trade Center în jur de 3000 de 
oameni. Ceea ce s-a petrecut atunci în America a 
tras un serios semnal de alarmă în ceea ce 
priveşte pericolul terorismului. Fireşte că 
teroriştii islamiști, care ucid fără milă vinovaţi, 
dar mai ales nevinovaţi, nu s-au oprit. Atentatul 
de la Madrid, din 11 martie 2004, are, se pare, 
legături cu aceeaşi organizaţie teroristă care a 
acționat în 2001. Şi aici bilanţul este tragic: în jur 
de 200 de morţi şi aproape 1500 de răniți. De 
asemenea, în 7 iulie 2005, un alt atentat terorist 
a zguduit de această dată capitala Angliei. La 
Londra, din fericire, victimele au fost mai puţine 
şi anume 38 de morţi şi mai mult de 90 de per- 
soane rănite. În spatele acţiunii se află tot Al 











Qaeda, care de altfel a revendicat atentatul. În 
numele cui se fac toate acestea? Cei care pun la 
cale totul spun că în numele lui Allah şi aduc în 
sprijinul acțiunilor lor Coranul şi Profetul. Să mai 
amintim de atentatul de la Beslan, din Osetia de 
Nord, desfăşurat la 1 septembrie 2004 în care şi- 
au pierdut viaţa în jur de 400 de persoane dintre 
care jumătate au fost copii? Se pare că nici pruncii 
nu mai scapă de ura iraţională a teroriștilor care, 
la Beslan, nu s-au mai numit Al-Qaeda, fiind însă 
tot musulmani din Cecenia. 

Din toate aceste crime oribile se vede foarte 
clar că acestea sunt manifestări necontrolate ale 
urii. Vedem cu toții că lumea noastră se schimbă 
la față şi începem tot mai mult să trăim într-o 
lume dominată de teroare. „În acest context nou 
s-a avansat conceptul de „neoterorism“ sau „Su- 
perterorism“ - forma inedită de manifestare pe 
plan mondial a confruntărilor militare asime- 
trice, care pot îmbrăca fie caracterul clasic de acţi- 
une militară, fie de folosire a unor mijloace sau 
metode specifice neconvenţionale. Situaţia este 
impusă de faptul că nu este exclus ca „supertero- 
rismul“ să recurgă în viitor la utilizarea armelor 
de distrugere în masă, manifestându-se sub 
forma terorismului nuclear, chimic sau bacterio- 
logic sau la ecoterorism şi ciberterorism, cu con- 
secințe greu de imaginat la scară naţională sau 
mondială. 

Rivalitatea religioasă împletită cu xenofobia, 
cu ura pătimaşă manifestată făţiş în numele unor 
precepte absolutizate reprezintă o realitate veche 
de secole. Neoterorismul de factură fundamenta- 
list-religioasă se particularizează de cel clasic prin 
impactul mediatic pe care este capabil să-l rea- 
lizeze, prin potenţialul de intimidare şi de indu- 
cere a terorii de care dispune.“! 

În privinţa tuturor acestor manifestări un 
cuvânt foarte greu de spus l-a avut fundamenta- 


1 Conf.univ.dr. Neculai Stoina, Fundamentalismul islamic, modalitate de manifestare a neoterorismului în http://- 


www.actrus.ro/reviste/2_2004/r2.pdf 





anul VII e nr. 71-72 


8 





ROST 


DECANTĂRI 





lismul islamic. Se ştie că fundamentalismul reli- 
gios este acea mişcare extremistă care face 
referire la persoanele religioase care îşi bazează 
credința în primul rând pe scrierile religioase, 
luându-le ad litteram. Fundamentaliştii idola- 
trizează cuvântul sfânt, susținându-l şi urmându- 
] întocmai. Fundamentaliştii sunt numiţi adesea 
şi fanatici religioşi, tocmai fiindcă transformă 
religia în pilonul central al acţiunilor lor, con- 
ducându-şi fiecare acțiune conform cărților sfinte 
ale religiei în cauză, mergând atât de departe 
încât să-şi sacrifice propria viață spre înde- 
plinirea cuvântului sacru denaturat de către ei. 
Din categoria fundamentaliştilor s-au remarcat 
cel mai mult aceia care aparțin religiei islamice, 
fiind cunoscuţi drept cei mai radicali în acţiunile 
lor. De altfel este cunoscut faptul că în țările 
islamiste predomină interpretarea ad-litteram a 
Coranului, iar omorârea cu pietre a ereticilor, 
femeilor adultere şi a celor care sunt considerați 
trădători ai religiei, sunt fapte reale care stâr- 
nesc groaza în cel mai autentic sens al cuvântului. 
Este în acelaşi timp o ironie a istoriei faptul că 
radicalii islamişti au fost numiţi cu acest termen 
de „fundamentalişti“ ştiut fiind că pentru prima 
dată au primit acest nume creştinii protestanți 
din America de Nord care, la începutul secolului 
XX, au reacţionat împotriva secularizării religiei. 
Au primit numele acelora împotriva cărora îşi 
îndreaptă cel mai mult ura lor. 

Începuturile fundamentalismului islamic 
pot fi fixate în secolul XVIII, atunci când teologul 
„ElWahhab a pus bazele unei mişcări de 
renaştere a Islamului, bazată pe disciplina reli- 
gioasă. Noua mişcare a servit drept ideologie de 
luptă unui şeic local, Mohamed Ibn Saud care a 
unit triburile din Peninsula Arabică punând 
bazele Arabiei Saudite şi dinastiei cu acelaşi 
nume“2. El- Wahhab a fost cel care a observat 
declinul credinţei islamice sub influența materi- 
alismului occidental. Arabii deveneau tot mai 
străini de principiile islamului, de shari'a şi de 
aceea se impunea o revenire la puritatea cre- 


2 Ibidem 


dinței islamice din vremea profetului Mahomed. 
După El-Wahhab, arabii secolului XVIII erau în 
situaţia de decadență spirituală în care se aflau 
triburile arabe înainte de Mahomed. „În prima 
jumătate a secolului doisprezece Hijra, lumea 
islamică atinsese un declin, o degradare şi o 
decădere extremă. Atmosfera era foarte apăsă- 
toare şi întunericul cuprinsese toate regiunile ei. 
Degradarea morală şi corupția se răspândiseră 
peste tot. 

Religia decăzuse şi ea, ca toate celelalte. 
Monoteismul pur şi auster (Tawheed) al 
Profetului , pacea şi binecuvântarea lui Allah să 
fie aspura lui, era corupt de înmulţirea superstiţi- 
ilor şi a misticismului. (...) Sheikhul a văzut că 
oamenii îşi abandonaseră religia şi cu cât studia 
deviaţiile lor, cu atât mai mult creştea în el 
convingerea că inevitabil, musulmanii ar trebui 
să se schimbe şi să păşească pe calea pioşilor lor 
predecesori“.3 

Aşadar Ibn Saud pune în practică învăță- 
turile lui EI Wahhab şi reuşeşte să unifice triburile 
din Peninsula Arabică creând noul stat Arabia 
Saudită, ţară în care se află primele două locuri 
sacre ale musulmanilor, Mecca şi Medina. Ibn 
Saud pune început şi dinastiei regale care se află 
la conducerea Arabiei Saudite până în zilele noas- 
tre. Pe lângă cele două comori spirituale pe care 
le deţine, Arabia Saudită este foarte bogată în 
petrol ceea ce face din aceasta una dintre cele mai 
bogate state ale lumii. După cum se vede teologii 
asupra lumii islamice şi a guvernelor „corupte“ 
care conduc în această parte de lume. ElWahhab 
este şi cel care autorizează masacrele de la 
Qarbala în care sunt ucişi în jur de 2000 de arabi. 
„Cu toate acestea, primul apostol al fundamental- 
ismului islamic violent a fost un molah itinerant, 
scriitor şi activist politic numit El-Afgani, care a 
decretat că nu există nici o compatibilitate între 
islam (care cuprindea religia, legea, guvernarea 
şi socialul) şi modul de viață de tip occidental 
(european).“4 „Opera lui ]. E. al-Afghani fusese 


3 Chemarea lui Muhammad ibn Abd al Wahhab în http://www.turntoislam.com/forum/showthread.php?t=25734 
4 Conf.univ.de. Neculai Stoina, Fundamentalismul islamic, modalitate de manifestare a neoterorismului în 


http://wrww.actrus.ro/reviste/2_2004/r2.pdf 





86 


anul VII e nr. 71-72 


DECANTĂRI 











deosebit de marcată de un caracter social şi 
politic ofensiv. Teologia lui este pusă direct în ser- 
viciul luptei de eliberare naţională şi socială, 
chiar dacă orizontul acesteia din urmă rămâne 
prizonier al maturizării contradicțiilor sociale şi a 
îngustimii de vederi a burgheziei naţionale a 
țărilor arabe şi islamice aflate sub dominație 
colonialistă sau semi-colonialistă.“5 În anul 1870 
El-Afgani a intrat în conflict cu sheik-ul al-Islam 
din Constantinopol datorită faptului că punea 
accentul exclusiv asupra rolului social al învăță- 
turii lui Mahomed. Ca şi înaintaşii săi vedea în 
Occident un teritoriu supus satanizării şi nu apro- 
ba conducerile islamice care se aliau cu Occiden- 
tul. El-Afgani, „prin predica sa itineranta a incitat 
popoarele islamice la nesupunere fata de condu- 
cerea statului, care ar fi trădat legea Shariei şi ar 
fi copiat Occidentul. Dupa el, islamul este un mod 
cuprinzător şi atotsuficient de viață, care include 
religia, legea, guvernarea şi socialul, deci este 
incompatibil cu oricare din formulele laice, occi- 
dentale“e 

„Transformarea fundamentalismului reli- 
gios în politică de mase a debutat în 1928 când un 


activist egiptean, El-Banna, a format Frăția Musul- 
mană. Această organizare politică a derapat spre 
terorism datorită ideologului Said Qutb. Acesta a 
trasat linia politică clasică a terorismului funda- 
mentalist islamic, care se angaja în lichidarea 
tuturor guvernelor musulmane „corupte de 
ideile occidentale“ şi înlocuirea acestora cu con- 
duceri devotate aplicării stricte a „Shariei”. 

Importanța lui Said Qutb, născut în 1906 în 
Egipt, este foarte mare în istoria fundamentalis- 
mului islamic, întrucât el este socotit a fi primul 
fundamentalist islamic modern. Om cu studii, 
Qutb a fost funcționar în Ministerul Educaţiei din 
Egipt şi în această funcție fiind începe să schițeze 
teoria statului islamic, bazat pe principiile islam- 
ice. Este şi astăzi socotit unul dintre „mentorii“ 
fundamentaliştilor şi al teroriștilor islamici. 
Asemenea lui E-Wahhab şi Said Qutb aseamănă 
societatea islamică a secolului XX, în decadența 
sa, cu starea arabilor înainte de Mahomed. El 
denunță starea de decadenţă a societăţii în care 
trăieşte spunând că este o stare de barbarie, 
„jahiliya“, din care trebuie să iasă întorcându-se 
la curăţenia islamului. În 1954 este arestat, iar în 
1966 executat pentru că a participat la un com- 
plot care avea în vedere răsturnarea guvernului 
egiptean. Chiar dacă Said Qutb a murit ideile sale 
au rămas vii printre islamiştii radicali. Unul din- 
tre adepţii lui Qutb a fost Ayman al Zawahiri, care 
a devenit fidel ideilor acestuia după ce l-a cunos- 
cut pe fratele lui Said, Mohamed, care era profe- 
sor de religie islamică în Arabia Saudită. Între 
timp Ayman al Zawahiri ajunge sfetnicul princi- 
pal al lui Osama bin Laden şi în acelaşi timp men- 
torul organizaţiei teroriste Al Qaeda. 

Unele dintre cele mai răsunătoare succese 
ale fundamentaliştilor islamici pot fi considerate 
revoluția islamică din 1979 de la Teheran, când la 
conducerea Iranului se instalează Omar Abder 
Rahman, cunoscut sub numele de clericul orb şi 
intrat definitiv în istorie ca Ayatolahul Khomeini, 
şi ocuparea Kabulului în 1996 de către gruparea 


5 Muhammad Tahar Bensaada, Teologiile islamice ale eliberării (partea a II-a), în http://introducere-la- 


islam.blogspot.com 


SPr. Conf. Dr. Emil Jurcan, Câteva din cauzele violenței islamului, în www.crestinortodox.ro 
7 Conf.univ.dr. Neculai Stoina, Fundamentalismul islamic, modalitate de manifestare a neoterorismului în 


http://www.actrus.ro/reviste/2_2004/r2.pdf 





anul VII e nr. 71-72 


87 





DECANTĂRI 








talibană. Fără îndoială că scrierile lui Said Qutb 
l-au inspirat mult pe Khomeini aşa cum au fost o 
sursă de inspirație pentru toţi fundamentaliştii 
islamici. 

Impactul revoluției islamice a fost unul răsu- 
nător reprezentând un model de inspiraţie pen- 
tru toţi extremiştii islamici. Înainte de venirea lui 
Khomeini la conducerea Iranului, „șahul Iranu- 
lui încercase să europenizeze țara eliminând 
tradițonalismul oriental, cum ar fi impunerea 
portului şi a bărbii, purtarea voalului la femei 
(burqa) etc. Studenţii iranieni aveau posibilitatea 
de a studia în mediile occidentale, revenind apoi 
în ţară cu mentalități mult mai deschise. Sharia 
era un simplu simbol, care acţiona doar în medi- 
ul religios, propagat de conducătorii spirituali. 
Orice reacţie islamistă era eliminată cu dispreţ de 
către şah, trimițând în exil vocile care cereau o 








zi if y ra ITI] 


mai mare atenţie asupra problemelor fundamen- 
tale ale societăţii islamice. Una din aceste voci exi- 
late a fost a ayatollahului Khomeini, care deşi 
departe, prin undele mass-mediei a reuşit să 
antreneze spiritul de revoltă şi să-l detroneze pe 
şah. A urmat apoi urcarea în fruntea țării a aces- 
tui lider religios, care a fanatizat țara. America era 
văzută de acesta ca fiind «Marele Satan»“?. 
Khomeini a reuşit toate acestea şi prin 
manipularea mass-mediei occidentale prezen- 
tându-se pe sine ca fiind un lider al iranienilor 
aflat în exil. La venirea sa în Iran, „în mod 
neobişnuit pentru un ayatollah şiit, a îngăduit 
să i se atribuie titlul de imam - un titlu în mod 
normal rezervat Celor Doisprezece imami 
sfinți din descendența Profetului. Deşi n-a 
pretins niciodată că este Imamul Ascuns, 
folosirea neoficială de către el a titlului, ca şi 


8 Pr. Conf. Dr. Emil Jurcan, Câteva din cauzele violenței islamului, în www.crestinortodox.ro 





88 


anul VII e nr. 71-72 


DECANTĂRI 





ROST 





abila exploatare a aşteptărilor care o înconju- 
rau, i-au promovat fără îndoială cauza“.9 

Se spune de către unii analişti politici că 
înainte de Iran - înțelegându-se aici Iranul după 
1979 - nici nu exista fundamentalism islamic, 
ceea ce este evident o exagerare, însă aceasta 
arată culmile Ia care a fost ridicat fundamentalis- 
mul prin ayatollahul Khomeini. 

Un alt teritoriu propice terorismului islamic 
şi în care fundamentalismul s-a dezoltat Ia fel de 
mult este Afganistanul în care rolul esenţial îl 
joacă gruparea talibanilor (taliban se traduce 
prin „student religios“). Afganistanul a fost timp 
de zece ani, între 1979-1989, teatrul unui război 
în care erau implicaţi sovieticii, americanii şi, fi- 
reşte, „ţara gazdă“. Cunoscut ca războiul sovieto- 
afgan acesta era purtat de către ruşi pentru men- 
ținerea unui regim comunist în zonă şi pentru 
transformarea țării în satelit URSS. Afganistanul 
a fost susținut pe tot parcursul războiului de SUA 
care doreau înlăturarea influenței sovietice din 
zonă. Americanii au fost cei care au susținut mate- 
rial şi logistic Afganistanul în acest război, iar 
„CIA a investit mulţi bani şi echipamente militare 
sofisticate în diversele grupuri de mujahedini 
care luptau cu trupele sovietice. Mişcarea taliban- 
ilor s-a dezvoltat din mişcarea mujahedinilor, 
după retragerea trupelor ruse şi a moştenit mare 
parte din arsenalul mujahedinilor şi din cel aban- 
donat de armata sovietică în momentul retragerii 
din Afganistan.“10 

Însă în mod sigur interesele celor două pu- 
teri în zonă erau atunci ca şi acum în primul rând 
de natură economică. În 1989 ruşii au fost 
înfrânți şi nevoiți să se retragă, iar în septembrie 
1996 puterea a fost preluată de gruparea taliban- 
ilor care ocupă Kabulul. În anul 1997 aceştia 
„proclamă Emiratul Islamic al Afganistanului şi 
trec la aplicarea severă a legilor islamice tradițio- 
nale: femeile sunt obligate să apară numai cu faţa 
acoperită, le este interzis să meargă la muncă, 
pedeapsa pentru adulter este lapidarea, 


vizionarea televizorului şi ascultarea muzicii, ca 
şi diversele jocuri (şah, cărți) sunt interzise“. 
Talibanii au fost înlăturați de la conducere în 
2001, când Afganistanul a fost cucerit de forțele 
NATO într-un timp scurt. În Afganistan şi-a avut 
tabăra şi cel mai cunoscut terorist contemporan, 
Osama ben Laden, liderul organizaţiei Al Qaeda, 
fiind susținut de către regimul taliban. Prin toate 
victoriile militare repurtate de NATO în 
Afganistan sau în Irak, au fost distruse bineînţe- 
les importante centre ale fundamentaliştilor şi 
organizaţiilor teroriste din aceste țări, însă nu se 
poate spune nici pe departe că terorismul a fost 
eradicat. Acest lucru se vede din atentatele orga- 
nizate în diferite țări din Europa sau SUA soldate 
cu foarte multe victime. 


Cât va mai dura? 


Cât timp va continua acest război lipsit de 
orice rațiune? Există speranțe că va înceta vreo- 
dată? Samuel Huntington ne spune că „atâta timp 
cât Islamul va rămâne Islam (ceea ce se va şi în- 
tâmpla)şi Occidentul va rămâne Occident (ceea 
ce este mult mai nesigur), acest conflict funda- 
mental între două mari civilizații şi moduri de 
viață va continua să definească relaţiile lor în 
viitor chiar aşa cum le-a definit timp de patru- 
sprezece secole“.12 

De ce trebuie să fie aşa? Pentru că aici este 
vorba despre mentalități, despre modalitatea de 
a manifesta credinţa. 

Întotdeauna în islam va exista deosebirea 
aceasta între „dar-al-islam“ şi „dar-al-harb“, ceea 
ce înseamnă că întotdeauna vor exista islamici 
care să vadă în Occidentul creştin (sau necreş- 
tin?!) un teritoriu al lui „sheitan“ pe care trebuie 
să îl înfrunte. „Din ce în ce mai mult, musul: 
manii atacă Occidentul nu pentru că aderă la o 
religie imperfectă, eronată, care este o „religie a 
cărții“, ci pentru că nu aderă la nicio religie. În 
ochii musulmanilor, laicitatea occcidentală, 


9 Malise Ruthven, Islamul - foarte scurtă introducere, Editura Allfa, Bucureşti, 2004, pg. 88. 


10 Sursa: http;//www.afganistan.go.ro/talibanii.html 


1! Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Enciclopedia statelor lumii, Editura Meronia, Bucureşti, 2005, pag. 17 
12 Samuel P. Huntigton, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, trad. Radu Carp, 


Editura Antet, pag. 311 





anul VII e nr. 71-72 


89 





DECANTĂRI 





ireligiozitatea şi, în consecință, imoralitatea sunt 
păcate mai rele decât creştinătatea occidentală 
care le-a produs. În timpul Războiului Rece, 
Occidentul îşi numea oponenții „comunişti fără 
Dumnezeu“; în conflictul civilizaţiilor ulterior 
Războiului Rece musulmanii îşi văd oponenții ca 
fiind „Occidentul fără Dumnezeu“.13 

Prin urmare ceea ce îi deranjează cel mai 
mult pe teroriştii islamişti nu este în primul rând 
religia creştină, ci, mai mult decât atât lipsa de 
religiozitate. Cum altfel poate fi văzută carica- 
turizarea profetului Mahomed de către ziarul 
danez Jyllands-Posten, cu reluarea acestora şi în 
alte publicații europene decât ca o lipsă acută de 
religiozitate a europenilor occidentali? O mani- 
festare a libertăţii de expresie, sau a libertății de 
a jigni sentimentul religios al altora, libertate pe 
care şi-o arogă tot mai mult europenii occidentali 
transformați în umanişti lipsiţi de Dumnezeu? La 
momentul apariţiei acelor caricaturi, lumea 
creştină a fost împărțită, însă în cele mai multe 
cazuri a fost dezaprobată acţiunea ziarului danez. 
Şi era firesc să fie aşa pentru că în acest mod nu 
se pot rezolva problemele. Una dintre soluţii 
poate fi cea a dialogului dintre creştini şi islamici, 
care însă, nu are nicio şansă să îi includă pe fun- 
damentalişti. „Acest dialog poate desigur să con- 
tribuie la depăşirea neînțelegerilor şi răstălmăci- 
rilor seculare. Dar, în cele din urmă este firesc să 
ajungă la limite, în care cele două religii diferă 
radical. Şi astfel de diferenţe structurale evidente 
se întâlnesc în ceea ce priveşte dogmele supreme 
ale creştinilor: credința în Taina Sfintei Treimi şi 
în taina Întrupării Cuvântului - a dumnezeirii lui 
isus Hristos. Musulmanii, aşa cum este cunoscut, 
ÎL respectă pe Iisus ca mare profet, însă neagă 
Crucea şi, mai mult decât orice, însemnătatea ei 
soteriologică pentru umanitate“. 

Soluţia este într-adevăr cea a dialogului cu 
acceptarea faptului că aşa cum trăim într-o lume 
caracterizată de diversitate rasială, etnică, aşa 
lumea noastră se caracterizează şi prin diversi- 
tatea ei religioasă. 


13 Idem, pag. 315 





Dialogul nu înseamnă impunere, ci 
acceptare a celuilalt aşa cum este el. „Oricare ar fi 
opiniile lor politice sau religioase, musulmanii 
sunt de acord cu faptul că există diferenţe funda- 
mentale între cultura lor şi cea occidentală. După 
cum accentua şeicul Ghanousi, «esenţialul este că 
societăţile noastre sunt bazate pe unele valori, 
altele decât cele ale Occidentului ». Un membru al 
guvernului egiptean afirma că americanii «vin 
aici şi vor să fie ca ei. Ei nu înțeleg nimic din valo- 
rile sau din cultura noastră». Un ziarist egiptean 
este de acord cu această afirmaţie: «suntem dife- 
riţi. Avem un fond diferit, o istorie diferită. În con- 
secință, avem dreptul la un viitor diferit».5 

Să fie unica soluție izolarea vieţii religioase 
în domeniul privat? Europa spre aşa ceva tinde, 
sau mai degrabă aşa ceva trăieşte. Însă, atâta 
timp cât există respect reciproc lucrurile pot fi 
îndreptate către o conviețuire pașnică. Dacă isto- 
ria nu ne-a putut dovedi acest lucru, viitorul ne 
apaiține din plin. Important este să se întrebe 
fiecare ce vrea Dumnezeu şi aici intervine superi- 
oritatea învățăturii creştine care poate arăta 
lumii, chiar şi celor care atentează la siguranța 
vieţii că într-adevăr Dumnezeul creştinilor este 
un Dumnezeu al iubirii. 


14 ÎPS. Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, Bucureşti, 


2003, pag. 142 


15 Samuel P. Huntigton, Ciocnirea civilizațiilor şi refacerea ordinii mondiale, trad. Radu Carp, 


Editura Antet, pag. 315 





90 


anul VII e nr. 71-72 


DECANTĂRI 








Benito Cereno 


Herman Melville, Benito Cereno, 


traducere din engleză de Petre Solomon, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, 129 pp. 


Paul-Gabriel Sandu 





Antrunul dintre eseurile sale, Borges afirmă 
că romanul lui Melville, Benito Cereno, nu 
este, în fond, nimic altceva decât replica pe 

care scriitorul american a dat-o unei lumi compli- 

cate şi de neînțeles: o operă ea însăşi inexplica- 
bilă. 

De pe vasul ancorat în portul insulei Santa 
Maria, „inimosul căpitan Delano“, vede la orizont 
profilul neclar, învăluit în ceață şi fum, al unui alt 
vas. Căpitanul bănuieşte, după mişcările nesigure 
ale vasului, că acesta se afla în primejdie, şi se 
hotărăşte să plece spre corabia străină la bordul 
unei baleniere. Ajungând pe vas, descoperă o 
lume stranie, haotică, în care albii şi negrii trăiesc 
de-a valma împreună, căpitanul, Benito Cereno, 


fiind un tânăr spaniol aflat într-o stare foarte 
apropiată de nebunie. Încercând să afle de Ia aces- 
ta ce s-a întâmplat cu vasul şi cum de a ajuns în 
starea aceasta deplorabilă, trebuie să accepte 
lungile lui pauze, momentele de leşin, incoerența 
şi stranietatea discursului. Mereu însoţit de un 
negru credincios, Babo, Benito Cereno apare în 
ochii „inimosului căpitan“ mai întâi ca un om stra- 
niu, tulburat de boală şi de suferințe, apoi ca un 
om ce ar putea pune Ia cale propriul lui asasinat. 
După ce căpitanul Delano pune la dispoziție 
echipajului înfometat şi însetat al vasului cele tre- 
buincioase, şi după ce acelaşi căpitan reuşeşte să 
aducă vasul în siguranță în port, se petrec câteva 
lucruri în stare să lămurească întru câtva atmos- 
fera artificială de la bordul vasului străin. În bale- 
niera căpitanului Delano, care urma să-l poarte 


ALA PA 
E m AeL 

iu îl 
porrriretrrtei 


„ANINA 








anul VII e nr. 71-72 


91 





ROST 


DECANTĂRI 





pe acesta înapoi la propriul vas, se aruncă 
Benedito Cereno, într-un act de disperare, urmat 
în ultima clipă de Babo, care se dovedi a fi nu un 
sclav ascultător şi grijuliu cu stăpânul său, ci 
capul răscoalei care a smuls ambarcațiunea din 
mâinile albilor, hotărât să le redea libertatea 
semenilor săi. „Inimosul căpitan“, simțindu-se 
atacat, este pe punctul de a-l ucide pe Benito 
Cereno, aflat într-o stare de leşin, însă Babo este 
o amenințare încă mai mare, de vreme ce în 
mâna sa se vede strălucind aripa unui pumnal. 

Evenimetele se precipită, echipajul căpitanu- 
lui Delano reuşeşte, după o serie de încercări, să 
recucerească vasul stăpânit în întregime de negri, 
cele două vase pornind împreună spre Concep- 
tion, unul din marile porturi din Chile, pentru a 
se îndrepta, în final, spre Lima, acolo „unde în- 
treaga istorie a fost adusă în fața justiţiei vice- 
regelui“ (p. 104). Întreaga desfăşurare anterioară 
se lămureşte astfel deodată cu depoziţia căpita- 
nului spaniol, care încearcă să explice cum au 
reuşit negrii, conduşi de Babo, să pună mâna pe 
vas, şi care erau intenţiile lor. 

Dincolo de narațiunea propriu-zisă, al cărui 
subiect nu suprinde, poate, decât prin abordare, 
romanul fascinează prin construcţia sa. Eveni- 
mentele nu sunt desfăşurate cronologic, ci aşa 
cum sunt luate la cunoştiință de căpitanul 
Delano, care este mereu surprins, şi căruia nu-i 
este în putință să înţeleagă nimic din starea 
lucrurilor de la bordul vasului străin, fiind 
muncit de tot felul de bănuieli. Astfel, deşi naraţi- 
unea se face la persoana a treia, naratorul îşi 
însuşeşte de cele mai multe ori perspectiva căpi- 
tanului american, având grijă să marcheze, acolo 
unde este cazul, trecerea de la perspectiva per- 
sonală, la cea omniscientă. După ce este amă- 
nunțit descrisă starea deplorabilă în care se afla 
căpitanul Benito, naratorul remarcă: „E drept că 
impresia pe care spaniolul o făcea asupra oaspe- 
telui său nu era chiar aceasta. În ochii căpitanului 
Delano, tulburarea spaniolului era...“ (p. 16). Tot 
ce urmează să fie povestit de aici înainte, se va 
face din perspectiva căpitanului, a cărui privire 
este uneori urmărită cu o minuţie demnă de arta 
marelui ecran: „Stingherit, oaspetele îşi întoarse 
faţa spre cealaltă parte a vasului. Și atunci, 








privirea lui căzu întâmplător asupra unui tânăr 
matelot spaniol, care, ţinând în mână un colac de 
frânghie, se urca pe punte spre prima velă a catar- 
gului de mizenă. Omul ar fi trecut, poate, neob- 
servat, dacă, în timp ce se cățăra pe una dintre 
vergi, n-ar fi privit țintă spre căpitanul Delano, cu 
un soi de insistență mascată; simțindu-se obser- 
vat de acesta, matelotul îşi întoarse cu dezin- 
voltură privirea spre cei doi care şuşoteau. 
Redevenind astfel el însuşi atent Ia cele ce se pe- 
treceau acolo, căpitanul avu o uşoară tresărire“ 
(pp. 36, 37). 

Acest scurt pasaj este dovada unei extraor- 
dinare virtuozităţi narative. Jocul de priviri, pe 
care privirea cititorului este obligat să-l urmeze - 
de la cei doi care „șuşoteau“ (Babo şi Benito), la 
matelotul spaniol a cărui privire se întoarce 
brusc, când este privit, către cei dintâi, obligând 
astfel privirea căpitanului să revină acolo - este 
poate metafora întregului roman. Căpitanul 
Delano nu ştie niciodată nimic cert, înțelegerea 
lui este mereu perturbată de ceea ce îi este dat să 
vadă ori să audă. 

Stranietatea jocului de priviri este expresia 
stranietății unei lumi întregi - cea a vasului străin 
- în care nu se poate niciodată destăinui mai mult 
decât ceea ce se lasă, pentru o clipă întrevăzut, în 
lucirea unei priviri. Iar dacă ţinem seama de fap- 
tul că în finalul romanului mărturia celui mai tul- 
burat şi mai instabil dintre personaje este cea 
care clarifică întreaga desfăşurare, ar fi poate 
istoria straniei ambarcaţiuni să ne rămână, în 
fond, necunoscută şi de neînțeles. 





92 


anul VII e nr. 71-72 


DECANTĂRI 








Triumful discreţiei 


Arșavir Acterian - Intelectualitatea interbelică între ortodoxie şi tradiționalism. 


Editura Vremea, 2008 


Stefan Mușat 





fricoşător învecinată cu ignoranța activă, 

cea despre care Goethe spunea că este cea 
mai periculoasă. Adică persistență în ne- 
cunoaştere şi blazare. Ţelul se pare că este pura 
(con)vieţuire, un soi de biologie sedusă de ea 
însăşi. Cam trist şi făr' de perspectivă (ontolog- 
ică). Se vrea cu orice chip progres. Serios? 
Domnule, nu putem să stăm pe loc, hai să facem 
şi noi ceva. Serios? Da domnule, uite, trebuie să 
ajungem şi noi la o economie de piață stabilă. 
Serios? Da' omenie nu vrei să ai? Păi... 

Păi stai aşa. Că de-aia ai conştiinţă. Sau poate 
este incurabilă naivitatea mea. Dar hai să facem 
acest exercițiu, de dragul imaginaţiei. Şi încep să 
te macine câteva probleme. Şi poate chiar ajungi 


D) eocamdată, avem patima derizoriului. În- 


inteiechuniitaina iniertalică 
intre cataciowie şi tracițiaruaiisr 











să te întrebi: Domne', da” cum devine chestiunea 
asta? Vezi că prin jurul tău nu prea sunt răspun- 
suri, sau dacă sunt, îs parțiale sau siluite de corec- 
titudine. Dar pe lângă asta, mai repede îţi sar în 
ochi mizeria, insuficiența şi oportunismul. Mult 
mai grave decât vreun intelect dotat şi nepus la 
treabă. Automat, sau măcar semi-automat, te în- 
trebi: eu cu cine votez? 

Soluţii prea multe nu sunt. Sau dacă sunt, 
sunt acoperite de ceața mediatică. Nu avem de 
ales şi ne întoarcem în timp, la interbelic. Or fi şi 
alte opțiuni, nu zic, dar eu pe asta o vreau. Și 
apare un: „Hai domne”, mă laşi? lar mă ei cu mist- 
icii ăia legionari?“ Ce să facem, cum să facem, dar 
demonul stereotipiilor încă hăituie judecata 
clară. Da, domnule, erau şi mistici, şi legionari, şi 
ce vrei dumneata. Ar fi şi culmea să neg. Că doar, 
istoric vorbind, nu poţi nega crimele sau abuzu- 
rile. Dar asta este munca istoricilor, nu a mea, cel 
puţin nu în totalitate. Altceva se prea poate să ne 
țină apropiaţi de acele momente. Ceva mai 
adânc, ceva mai profund poate. Un alt fel de altce- 
va. Dar ce? 

Ei bine, acestă recuperare, după umila-mi 
părere, ar fi bine să începă cu o aplecare înspre 
biografii. Pentru că acolo se vede cel mai bine cine 
au fost, ca oameni, „capetele luminate“. Interesant 
nu este parcursul intelectual - în sensul ştiinţific al 
termenului - care poate fi atacabil. Arareori să vezi 
o filozofie inexpugnabilă. Dar un drum spiritual, 
marcat de scăderi şi urcări, iată un posibil punct de 
reper. Iată de ce cartea lui Arşavir Acterian, emi- 
nent prin discreţia sa la vremea respectivă, are 
darul de a ne insufla o fărâmă de esență. 

Carte debutează cu o brutală confesiune 
despre înrădăcinarea în solul ortodoxiei: „Într-un 
moment în care pe toboganul istoriei se revizui- 
esc pe o scară întinsă toate valorile lumii contin- 
genelor, a te îndrepta către un absolut, iată desi- 


* Recenzie preluată de pe Secţiunea de Ştiinţe Umaniste şi Religie a site-ului www.bookblog.ro 





anul VII e nr. 71-72 


9% 





ROST 


DECANTĂRI 





gur un început sau un iz de înțelepciune.“ Și toc- 
mai această orientare este ilustrată în paginile de 
jurnal. Acterian, încă din primele contacte cu 
străvechea credință ştie că mariajul este unul 
veşnic: aderenţa la aceasta implică responsabili- 
tate, poate chiar suferință. Consecințele sau efec- 
tele cu greu se întrevăd, dar drumul în sine este 
revelator. Între predicţie şi urcuş, va dăinui harta 
potecilor sufletului. 

Abundă, în cele ce urmează, descrieri ale 
unor contemporani cu Acterian. Reţine atenţia 
părintele Avramescu, „sobru, politicos, îndatori- 
tor, afabil, gata oricând de a lăsa o punte de co- 
muniune în ordinea marilor sale preocupări“, 
adept al lui Rene Gu6non şi cel care îi iniţiază în 
doctrina tradiţională pe Vasile Lovinescu şi 
George Vâlsan, deveniți, la rândul lor, adepţi ai 
acestei doctrine. Interesant în acest punct este că 
Avramescu, deşi având această deschidere, nu a 
urmat drumul Egiptului, pesemne firesc, ci „s-a 
preoțit întru ortodoxie“, la Jimbolia, acolo unde 
şi moare. 


Cuvintele despre Ţuţea ne provoacă un mic 
surâs: „O namilă de om, cu un verb potopitor de 
gigant.“ Şi nu putem să nu zâmbim de-a dreptul 
când citim că „Mircea Eliade - alt potop - încer- 
când o întrecere cu Ţuţea... a spus că ar fi onorat 
să-i fie secretar.“. Dar nu aici este Ţuţea, sau nu 
numai aici. Degrabă filozof, economist „geniu 
verbal“, dar „capabil de mari, neclintite pri- 
etenii.“ Iar una din frazele imediat următoare: 
„au fost epoci când el a avut din plin şi n-a pre- 
cupeţit să-şi ajute prietenii în nevoie sau să-şi ui- 
mească prietenii cu generozitatea lui.“, sugerează 
exact acea legătură indisolubilă între gând şi 
faptă, lucru poate atât de rar în zilele noastre. 

Uimeşte altceva: cum că adevăratul şef al 
„generaţiei 27“ este Mircea Vulcănescu. „Masiv, 
gras, cu chipul adumbrit pe gânduri, voalat parcă 
de vălul pe care-l aşază pe figura omului o fire 
contemplativă şi obişnuită îndelung cu medi- 
taţia...“. Prima condiţie - „tobă de carte“, a doua 
- un orator care, de la un punct încolo, determi- 
na publicul să părăseasca sala, sunt îndeplinite cu 











[7 
Si Arşavir Acterian şi Barbu Brezianu într-un grup de prieteni, în tinereţe 








94 


anul VII e nr. 71-72 


DECANTĂRI 








brio de acest „om de o probitate exemplară, care 
nu înțelegea să facă vreun compromis, care nu se 
temea să-şi spună răspicat cuvântul în orice fel de 
problemă.“ Nu putem să trecem peste îndemnul 
acestuia, ilustrat de Acterian astfel: „...e vremea 
în care vom fi chemaţi să trăim la cea mai înaltă 
tensiune spirituală, să trecem prin foc şi să ardem 
în alb.“ Mare izbândă ar fi aceea a re-citirii biogra- 
fiei lui Vulcănescu, în lumina acestor gânduri ale 
sale. 

Răzbate din rândurile lui Acterian o certă 
înclinaţie către întrebările ultime. Nu cochetează 
cu imediatul, îl găseşte inutil de la un punct înco- 
lo. E necesar socialul sau interacțiunea de mo- 
ment, atât cât alimentează energia supravieţuirii 











în singurătate. Damnarea la o reflexivitate 
ascuţită, pe alocuri bolnavă, îi provoacă tânărului 
student la Drept imense tristeţi. Suferă de acui- 
tate, şi adevărurile simţite şi re-simţite nu le 
tocmeşte estetic: notarea concluziilor nu țintesc 
vreo glorie mundană, ci doar eliberarea de sub 
tirania apăsătoare a gândului iscoditor. Scrisul 
devine terapie, nu epatare şi parvenire. 
Problema morţii e centrală la Acterian. În 
fața acesteia, nu putem decât să rămânem nepu- 
tincioşi. Este inevitabilă şi singura certitudine 
care ne marchează existenţa. Tot ceea ce facem, 
acționăm şi scriem stă sub semnul finalalui, căci 
ce rost au toate zbaterile în fața morţii? Tocmai 
această inutilitate a oricărui efort îl subminează, 
inconştient, pe Acterian, în privința participării la 
viață. Lenea sa este pavăza contemplației - sau, 


cel puţin, a unei tentative de a elucida misterul 
vieţii. În faţa miracolului acesteia, orice efort de 
raționare şi raționament este inutil, căci orice 
explicaţie este cu rest. Ce poate face sau gândi 
omul în faţa misterului nesfârşit? 

Scrierea sa nu este rodul unei frustrări. 
Nicidecum; ea este expresia unei nedumiriri. 
Acterian tocmai aceasta ţinteşte, fără prea multe 
concesii esteticului, concesii văzute ca un pact 
nedorit cu un public neinvitat. Dacă există vreo 
frumuseţe aici, e aceea a neputinței, aproape în 
ciuda oricărui efort, de a găsi un răspuns lămuri- 
tor. E căutat cu aviditate absolutul, şi această sete 
este necruțătoare. Macină ca un „microb“, nu 
oferă nici o clipă de repauz. Poate părea bolnăvi- 
cioasă această disperare, nu închipuită, nu fabri- 
cată, cu o certă doză de realism, de aici şi acum în 
ea, dar a cărei proiecţie se vrea în etern. Acterian 
nu favorizează compromisul cu imediatul; sigu- 
ranța căutării sale provine tocmai din conştiinţa 
futilităţii acestui imediat şi sesizarea drumului 
salvator. 

Dar e ceva supărator în toată căutarea aceas- 
ta. Ceva care deranjează, dar nu imediat identifi- 
cabil. Este încâlcit pe alocuri gândul său, firul 
urmează întortocheatul labirint al unor trăiri 
difuze, dar corect notate. Insistenţa este maladi- 
vă pe alocuri, angoasa provocată se întrupează 
insidios în lector, participăm împovărați la dru- 
mul lui Acterian, un drum cuprins de umbra 
incertitudinilor, colțuros şi năduros tocmai din 
cauza lipsei unei dumiriri tămăduitoare. Dar să 
fie oare spiritul vremii cel care să-l „corupă“ pe 
Arşavir Acterian? Este o perioadă marcată de 
întrebări tulburătoare, de un tumult existențial 
dus la limita suportabilului. Febra aceasta o simţi 
din: „...mergem la Mircea Eliade unde cheful e în 
toi.“ Se prea poate să fi fost un chef în toată reg- 
ulă, şi cu siguranță nu este nimic condamnabil în 
acest fapt. Dar dincolo de acesta, se caută un fel 
de a fi, o raportare la misterul vieții. Rezultatul 
este atacabil, încă. Poate fi susţinut, apreciat sau 
poate fi aruncat în derizoriu. Interesează patosul, 
discret - cazul lui Acterian -, sau public şi cu iz de 
bravadă - vezi Cioran. 

Mă întreb, naiv, unde sunt toate acestea 
astăzi? 





anul VII e nr. 71-72 


9% 





IN MEMORIAM 





A murit Mihai Rădulescu, 


istoricul 


detenţiei româneşti 


Daniela Șontică 





poetul Grigore Vieru, iar românii se pregă- 

teau să serbeze Unirea de la 1859 depu- 
nând flori la picioarele statuii lui Cuza de pe 
Dealul Patriarhiei, a plecat la Domnul şi profe- 
sorul Mihai Rădulescu (n. 1936). 

Poate unora nu le spune mare lucru numele 
lui, pentru că nu s-a înghesuit să apară în public, 
să facă mare caz de viața lui, trăită aşa cum cere 
duhul creştinismului. Dar Mihai Rădulescu va ră- 
mâne în istoria noastră drept primul - şi până a- 
cum singurul - care a editat o istorie a detenţiei 
de la noi. Asta şi pentru că el însuţi a fost deţinut 
politic vreme de trei, în timpul studenţiei sale. 

Mihai Rădulescu a fost arestat la 4 noiembrie 
1956 pe motiv că a condus o demonstraţie a stu- 
denților medicinişti în Piaţa Universităţii, la care 
a convocat şi numeroşi colegi de Ia Facultatea de 
Filologie, unde era student în anul II. A trecut 
prin multe puşcării: Jilava, Gherla, Periprava, Sal- 
cia, Luciu-Giurgeni, după ce fusese anchetat la Mi- 
nisterul de Interne. 

După trei ani de detenţie politică, timp în 
care a suferit de mai multe boli grave, a fost elibe- 
rat şi şi-a reluat studiile în 1963. Şi-a luat licenţa în 
limbă şi literatură engleză şi limba română. S-a în- 
scris la doctorat, sub îndrumarea profesoarei Zoe 
Dumitrescu-Buşulenga, dar, din cauza petelor din 
dosarul său nu a avut voie să-şi susțină teza. 

Între timp a devenit profesor de liceu, apoi 
asistent al Facultăţii de Limbă Engleză şi al Insti- 
tutului Pedagogic, iar în 1972 a fost numit prin 
concurs lector de limbă engleză şi franceză la In- 
stitutul Teologic de Grad Universitar din Bucu- 
reşti, de unde a ieşit la pensie, la 65 de ani. 

A scris lucrări de beletristică, de istorie a de- 
tenției române sub comunism, a fost cercetător în 


L, a mijlocul lunii ianuarie, când ne părăsea 











domeniul artelor plastice şi un harnic editor. Du- 
pă 1989 a fondat Editura Ramida, care a funcțio- 
nat timp de zece ani, publicând cărţi de memorii 
de detenţie şi religioase. Constatând că unii 
dintre foştii deţinuţi politici sau rudele rămase 
ale acestora nu pot publica o carte pe print, deşi 
ar dori acest lucru, a renunțat la editura sa şi a 
creat şi susținut site-ul www.literaturasidetentia- 
ro, unul dintre cele mai complete şi lămuritoare 
ale fenomenului, dând astfel şansa exprimării tu- 
turor celor care aveau ceva de povestit despre a- 
cele timpuri sumbre. 

A publicat plachetele de versuri Haiku-urile 
putrezirii de viu şi Morţii noştri vii din temnițe. 
Sonete, volumul de povestiri Decameronul din 
Nowhershire, sub pseudonimul Alquain Fog- 
grery, Răvașe tăinuite, Ceruri stâşiate, Ospăţul de 
prisos, Saloma şi ludeul. A publicat şi pe site-urile 
„Cercul Poeţilor“, „Procesul Comunismului“ din 
Canada, ţară în care i-a apărut şi volumul Chema- 
rea lui Dumnezeu în temnițele comuniste. A cola- 
borat la revistele „Luceafărul“, „România Litera- 
ră“, „Ramuri“, „Viaţa Românească“, „Argeş“, „Re- 
vista de istorie şi teorie literară“. 





9% 


anul VII e nr. 71-72 


IN MEMORIAM 








Arhiereul Efrem 
Enăcescu-Tigheneanul 
(1893-1968) 


Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu 





la trecerea sa la cele veşnice: 5 decembrie 

1968 - 5 decembrie 2008, îi închinăm cu 
fiiască prețuire cele câteva amintiri prezentate 
mai jos. 

Născut la 22 mai 1893, în satul Zăvoieni, co- 
muna Măciuca (Vâlcea), din părinţi creştini-orto- 
docşi: Marian - Alexandru şi Maria, fiind al cin- 
cilea copil al familiei, Enăcică loan, cum era nu- 
mit în copilărie, a fost ajutat să învețe carte şi a 
absolvit şcoala primară din localitatea Oveselu. 
Încă de mic, copilul Ioan s-a dovedit a fi atras spre 
viața meditativă şi duhovnicească şi spre rugăciu- 
ne. Absolvind şi Şcoala de Cântăreţi bisericeşti 
de la Rm. Vâlcea, tânărul Ioan, prin anii 1907- 
1908, s-a retras la Mânăstirea Frăsinei, care era 
condusă atunci, cu multă înțelepciune şi evlavie, 
de Cuviosul Părinte Porfirie Bucurescu. Noul fra- 


C omemorând cu smerenie cei 40 de ani de 





SCAN 











te începător, loan Enăcescu a avut deosebita bu- 
curie să ajungă, pentru scurt timp, şi la Sfântul 
Munte Athos (1909). Fiind încă la Athos, a avut fe- 
ricita ocazie să facă cunoştinţă, în parte, şi cu via- 
ţa Părinților români de la Schitul Prodromu. Aici, 
în 1910, la vârsta de 17 ani, fratele loan Enăcescu 
a fost tuns în monahism, primind la călugărie nu- 
mele de EFREM. 

Peste puţin timp, datorită calităţilor sale de 
om cu o solidă pregătire intelectuală şi teologică, 
fiind înzestrat de Dumnezeu cu alese însușiri de 
slujitor al celor stinte, Părintele Efrem a fost 
hirotonit lerodiacon, în aceeaşi aşezare călugă- 
rească (Stânişoara) de Episcopul Gherasim Ti- 
muş al Argeşului, iar în 1920, ridicat la treapta de 
leromonah ( a se vedea textul lui Petre Popa, din 
„Studii Vâlcene“, Serie nouă, nr (IX), 2006, 
pp.355-370). 

Devenit între timp egumen la Schitul Ostrov 
din Călimăneşti, ridicat curând la rangul de 
Arhimandrit (1923), ajuns Stareţ al Mânăstirii Co- 
zia (1925-1928), student la Facultatea de Teologie 
din Bucureşti, a beneficiat, în acelaşi timp, şi de o 
bursă în străinătate, frecventând astfel cursuri su- 
perioare, în anumite universităţi din Occident: 
Paris şi Montpellier (1928-1930). Devenind şi 
Profesor la prestigiosul Seminar „Sf. Nicolae“ din 
Rm. Vâlcea (1930-1933) şi exarh al Mânăstirilor 
din Eparhia Râmnicului (1930-1936), apoi preot 
deservent la Catedrala Patriarhală şi Exarh al Bu- 
cureştilor (1936-1938), Arhimandritul Efrem 
Enăcescu a ajuns să fie foarte cunoscut, apreciat 
şi simpatizat atât de opinia publică ecleziastică, 
cât şi de autoritățile laice din ţară, în general (a se 
vedea în acest sens Prof. Mircea Păcurariu, Dicţio- 
narul Teologilor Români, Bucureşti, 1996, p.161). 





anul VII e nr. 71-72 


97 





ROST 


IN MEMORIAM 





Astfel, Arhimandritul Efrem Enăcescu, fiind 
cunoscut de mai mult timp în centrele eparhiale 
din Rm. Vâlcea şi Bucureşti, ca un călugăr-teolog 
de aleasă pregătire, cu studii superioare în țară şi 
în străinătate, autorul unor lucrări remarcabile: 
Privire generală asupra monahismului creştin, (2 
volume, Rm. Vâlcea, 1933-1934, 459p) sau Pe ur- 
mele strămoșilor (Bucureşti, 1938, 176p.), dar ţi- 
nându-se cont, în primul rând, de ţinuta sa mona- 
hal-comportamentală exemplară şi de devota- 
mentul său conştient de bun patriot şi de fiu al Bi- 
sericii Ortodoxe Române, Arhimandritul - mitro- 
for Efrem Enăcescu a fost ales, în februarie 1938, 
de Sfântul Sinod de la Bucureşti, Arhiereu-Vicar, 
cu titlul de Tighineanul şi numit Locţiitor de Arhi- 
episcop al Chişinăului (1938-1943), în locul Mi- 
tropolitului Gurie Grosu, care fusese înlăturat pe 
motive politice şi de culise, în urma conflictului 
său cu Carol al Ilea. La 12 ianuarie 1944, Mitro- 
politul Locotenent Efrem Tigheneanul a fost ales 
Arhiepiscop al Chişinăului şi Mitropolit titular 
(plin) al Basarabiei. 

După nenumărate obstacole, greutăți şi 
umilințe întâmpinate în această perioadă foarte 
zbuciumată din cauza războiului devastator, în lu- 
na august 1944, împreună cu zeci de mii de patri- 


oţi români din Basarabia şi Bucovina, care se re- 
fugiau în România, şi Mitropolitul Efrem Enăces- 
cu a fost nevoit, chiar forțat de comuniştii cotropi- 
tori, să-şi părăsească Scaunul de Arhipăstor al Ba- 
sarabiei şi de Părinte iubit al păstoriţilor săi şi să- 
şi caute un loc de refugiu pe meleagurile natale, 
stabilindu-se provizoriu la Mânăstirea Cozia 
(Vâlcea, 1944-1946), împreună cu devotatul său 
ucenic şi fost intendent al Palatului Mitropolitan 
din Chişinău, Protosinghelul Iosif Trofim, preot- 
călugăr, român basarabean. Stabilindu-se deci, 
provizoriu, la Cozia, mânăstire unde, cum am vă- 
zut, fusese stareţ şi profesor la Şcoala de Cântă- 
reţi (1925-1928), a fost primit cu multă dragoste 
creştinească de Părintele stareţ de atunci, Gher- 
mano Dineaţă, om cultivat şi duhovnicesc, iar 
Mitropolitul Efrem a încercat să se acomodeze cu 
noua stare de viețuire, în ciuda faptului că el îşi 
dădea seama că atmosfera de aici, pe cât era de 
austeră şi de nesigură, putea deveni catastrofală 
pentru el. Se gândea îndeosebi la evenimentele 
triste petrecute în Basarabia, Transnistria şi Ode- 
ssa, din timpul războiului, la românii care activa- 
seră atunci ca misionari în teritoriile ocupate de 
armatele române pentru a înlătura urmările ne- 
faste ale comunismului ateu; se gândea la Mitro- 




















98 


anul VII e nr. 71-72 


IN MEMORIAM 





ROST 





poliții Visarion Puiu, Tit Simedrea, la Episcopul 
Antim Nica, la Gheorghe Alexianu, fostul Guver- 
nator al Transnistriei şi la mulți alţii, când el, 
Efrem Enăcescu era atunci Mitropolit la Chişinău 
şi, prin urmare, putea fi şi el acum inculpat împre- 
ună cu ei, de armatele invadatoare sovietice. Dar 
mai avea încă în vedere şi alte urmări neprevăzu- 
te, cu consecințe nefaste, ce puteau să aibă loc şi 
în țara noastră, care intrase atunci în sfera de in- 
fluență comunistă. 

Faptul însă că la Mânăstirea Cozia funcţiona 
un Colegiu Militar, pentru aproximativ 200 de co- 
pii orfani de război, numit „Colegiul Militar Mare- 
şal Ion Antonescu“, ce era condus şi apărat de o 
unitate militară, cu gardă permanentă la poarta 
mânăstirii, atât pentru Mitropolitul Efrem, cât şi 
pentru cei 25-26 de bieţi călugări, trăitori la 
Umbra lui Mircea cel Bătrân de pe Valea Oltului, 
această unitate de bază prezenta încă o oarecare 
stare de siguranță. În incinta Mânăstirii Cozia 
puteau intra numai persoanele legitimate de ofi- 
țerul de serviciu şi de garda militară de la poar- 
tă... Nici armatele sovietice care, în 1945-1946, se 
retrăgeau din Occident, pe Valea Oltului şi care, 
regretabil spus, pe unde treceau devastau totul, 
nu aveau voie să forțeze intrarea în mânăstire, 
căci era strict păzită de garda Colegiului Militar. 
Trăind într-o astfel de tensiune îngrijorătoare şi 
nesigură pentru ziua de mâine, distinsul Arhi- 
ereu Efrem Enăcescu, alături de Părinţii călugări: 
Maxim Grogorescu, frații ieromonahi Nifon şi Da- 
niil Băicuş, Visarion Peţa, Varnava Cumpătă ş.a., 
Mitropolitul Efrem era un model de urmat pentru 
noi toți. Era prezent aproape zilnic la Sfintele sluj- 
be din mânăstire; oficia Sfânta Liturghie în zilele 
marilor sărbători; ţinea cuvânt de învățătură la 
biserică; era foarte prețuit (aproape venerat) de 
noi toți şi se ruga zilnic pentru sine, pentru patria 
noastră şi pentru toți cei din nevoi... Suporta, cu 
optimism, toate încercările. Ne binecuvânta la bi- 
serică, vorbea cu noi, ne dădea sfaturi de îmbăr- 
bătare etc. Iar Părintele Iosif Trofim şi Părintele 
Nicodim (bucătarul său), foştii săi ucenici, apropi- 
aţi de la Chişinău, care îl însoțeau la Cozia, în lip- 
să de alte preparate culinare consistente, din cau- 
za sărăciei de atunci, ei aveau purtarea de grijă să- 
i prezinte zilnic Mitropolitului un blid sărăcăcios, 


cu supă vegetariană şi o porţie de grâu fiert cu 
miez de nucă?! Pentru noi, viețuitorii de la Cozia, 
în acele momente de mari încercări pentru Bise- 
rică şi pentru popor, Mitropolitul Efrem Tighinea- 
nul era şi a rămas un Mare Părinte şi Dascăl spiri- 
tual, pentru trăirea sa exemplară, luptându-ne şi 
noi să fim cu luare aminte la el, ca la un model de 
trăire, şi să-i urmăm credința (Evrei 13, 7). 

Pe la începutul anului 1947, Patriarhul Nico- 
dim Munteanu a găsit de cuviință ca Înaltul 
Ierarh Efrem Enăcescu, care ducea o viață de 
mari lipsuri la Cozia, dar şi pentru mai multă 
siguranță, sub aspect politic, precum şi pentru 
oferirea unor condiții mai satisfăcătoare pe plan 
material, să fie transferat la Mânăstirea Cernica, 
având, inițial, şi misiunea de Spiritual la Interna- 
tul teologic din Bucureşti (1947-1948) şi de Sta- 
reț, până în 1952, când s-a retras din administra- 
ție. Mulţi monahi basarabeni care îl avuseseră pe 
Mitropolitul Efrem arhipăstor la Chişinău şi care 
erau şi ei refugiați, acum, la Cernica, s-au bucurat 
nespus de prezenţa distinsului Ierarh în comuni 
tatea lor. Retrăgându-se, cum s-a spus, destul de 
repede din orice răspundere administrativă a 
mânăstirii, având şi venerabila vârstă de 75 de 
ani, Mitropolitul Efrem Tighineanul, începând cu 
anul 1953, şi-a petrecut restul vieţii într-o casă 
modestă, dar bine îngrijită, la sud-est de incinta 
mânăstirii (extra muros), vecină cu acea casă în 
care şi Sfântul Calinic şi-a petrecut ultimii ani din 
viaţă, tot la Cernica, până la trecerea sa în rândul 
celor drepți (11 aprilie 1868). Aici, distinsul şi 
mult încercatul ierarh Efrem Enăcescu, prin rugă- 
ciuni, meditații şi prin sfaturi părinteşti împărtă- 
şite cu drag tuturor, şi-a dus restul vieţii, până la 5 
decembrie 1968, când a trecut în pace Ia cele veş- 
nice. Parcă auzim şi noi acum cuvintele Domnu- 
lui, rostite şi pentru el: Bine servitor bun (Slujitor 
al Bisericii), peste puţine ai fost credincios, peste 
multe te voi pune. Intră şi tu întru bucuria Dom- 
nului tău (Matei 25, 14-23). 

A fost înmormântat alături de alți distinşi pă- 
rinți cu viață sfântă care îşi dorm somnul de veci 
în cimitirul Mânăstirii Cernica. Comemorând as- 
tăzi 40 de ani de la plecarea sa din această lume, 
să rugăm pe Dumnezeu să-l odihnească în pace în 
rândul aleşilor Săi. Amin. 





anul VII e nr. 71-72 


99 





ROST 


IN MEMORIAM 





Un an de cînd ne 
lipseşte Părintele 
Grigore Băbuş 


Pe 7 februarie a.c se împlineşte un an de cînd Părintele Arhimandrit 
Grigore Băbuş a trecut a cele veşnice. La Mănăstirea Cheia, acolo 


unde este înhumat, va avea loc un parastas. 


În memoria sa redăm aici un cuvînt despre Părintele Grigore, pe care 
ni la încredințat IPS Bartolmeu Anania, prietenul său de-o viață. 


m „În toamna anului 1941 m'a lovit toana de 
a deveni călugăr şi am bătut în poartea mânăstirii 
Antim, din Bucureşti. Nu cunoşteam vreo altă aşe- 
zare monahală şi cred că am ales-o pe aceasta da- 
torită faptului că acolo îşi avea o chilie protosin- 
ghelul Firmilian Marin, viitor mitropolit al Olteni- 
ei, fostul meu profesor de Geografie şi, o vreme, 
director, la Seminarul Central din Bucureşti, un- 
de continua să-şi aibă catedra. La vremea aceea, 
mânăstirea Antim, al cărei stareţ era arhiereul 
Eugeniu Laiu, vicar patriarhal şi director al Insti- 
tutului Biblic, devenise cămin al absolvenţilor Se- 
minarului Monahal de la Cernica, acum studenți 
la câteva Facultăţi ale Universităţii bucureştene. 
Am fost primit cu bunăvoință, cel puţin pentru 
perioada de încercare, şi, în lipsă de spaţiu, mi s-a 
rânduit să împart chilia cu ierodiaconul Grigorie 
Băbuş, student la Facultatea de Teologie. Ne cu- 
noscuserăm, mai mult în treacăt, în singurul meu 
popas cernican, la vremea când el era încă elev. 
Aşa a început fraternitatea noastră spirituală, ca- 
re avea să dureze o viață.“ 

m „Ani întregi am avut locuinţele vecine, în 
aceeaşi curte din Intrarea Patriarhiei 7, aşa încât 
vizitele noastre reciproce se produceau aproape 
zilnic. Cu toate acestea, rețin în memorie - dar 
mai ales în sensibilitate - un singur moment. În- 
cepând cu anul 1958, afându-mă în temnița co- 
munistă din Aiud, ştiam că printre miile de deţi- 
nuți politici se află şi părintele Grigorie Băbuş, 
undeva în una din numeroasele secţii ale uriaşei 


închisori, ermetic izolate, fără nici o putință de 
comunicare între ele. Prin 1963, însă, când mi- 
jeau premisele unei posibile eliberări, deţinuţii 
din secţia a XII-a, unde mă aflam şi eu, ne-am po- 
menit duşi într-o sală imensă, cu bănci, în care în- 
să intraseră - şi încă mai intrau - deţinuţi din alte 
secţii, rânduiţi în anume spaţii, cu straşnicul con- 
semn de a nu comunica între ei, nici prin vorbe, 
nici prin semne. Trebuia să privim doar drept îna- 
inte, spre un ecran mare, ca să vedem filmul artis- 
tic „Darcl6e“, semnal de destindere a regimului 
carceral. Când au început luminile să scadă pen- 
tru începerea filmului, am simţit în dreapta mea 
un corp omenesc care escaladase banca şi se li- 
pea de mine, strângându-mi cu frenezie braţul. 
Era prietenul şi fratele meu Grigorie Băbuş. Mă 
zărise de pe locul său, de undeva din spate, şi, ris- 
când pedeapsa pentru încălcarea consemnului, 
se strecurase lunecos printre condamnații cu- 
minți, doar pentru a-mi oferi mie o clipă de 
afecțiune. Asta nu se poate uita.“ 

m „Înzestrat de Dumnezeu cu o voce super- 
bă, cultivată la şcoala mitropolitului Firmilian, a 
fost unul din cei mai valoroşi slujitori ai catedra- 
lei patriarhale, timp de o viață. Tot pe viaţă a fost 
şi directorul Bibliotecii Sfântului Sinod, unde şi-a 
iubit cărțile cu pasiunea unui părinte pentru copi- 
ii săi. Era un om foarte generos, nu rata nici un 
prilej de a ajuta pe cineva, fie direct, fie printr-o 
intervenţie. Avea prieteni peste tot şi era ascul- 
tat.“ 





100 


anul VII e nr. 71-72 


IN MEMORIAM 





ROST 

















Un interviu cu poetul 
suferinţei, Grigore Vieru 


Stelian Gomboș 





pe poetul, mărturisitorul şi apologetul lim- 
bii române Grigore Vieru, cel care s-a 
săvârşit în urma unui năprasnic accident de circu- 
laţie, în apropiere de Chişinău. Nenorocirea a 
avut loc pe 15 ianuarie, când Vieru se întorcea de 
la comemorarea lui Mihai Eminescu, la 159 de ani 
de la naşterea sa în această lume. În toamna anu- 
lui 2000 am avut privilegiul şi bucuria de a-l 
cunoaşte şi de a face un interviu cu marele român 
şi poet Grigore Vieru, pe care îl redau aici. 
- Domnule Grigore Vieru, cum aţi descope- 
rit poezia, cum ați început să scrieți? 
- Mi-este teamă că o să repet nişte lucruri. 
Am mai fost întrebat, inclusiv de copii, de unde vi- 
ne poezia mea, şi am răspuns de fiecare dată că 
din suferință şi singurătate. Eu am trecut prin su- 


|, -am petrecut, spre dumnezeieştile lăcaşuri, 


ferinţă şi singurătate din copilărie. Sunt născut în 
1935, iar în 1946-47 noi am trecut prin mari în- 
cercări, noi, românii din Basarabia. A fost o mare 
secetă, o mare foamete, când au murit mai mulţi 
decât în război. Dar acea foamete a fost progra- 
mată, organizată. A fost, într-adevăr, o mare sece- 
tă, dar fiecare țăran avea în pod o rezervă de po- 
rumb, de grâuşor, de fasole. Eu sunt fecior de plu- 
gari, ţin minte anii aceia. Dar şi noi, cu toate că 
mama era văduvă de război, aveam în pod nişte 
rezerve. N-ar fi trebuit să moară nici un suflet, cu 
toată seceta, căci şi cei mai sărăcuți mai aveau ce- 
va rezerve. Dar au venit păgânii şi ne-au măturat 
podul. Chiar şi la noi, chiar dacă mama era vădu- 
vă de război, au urcat şi ne-au măturat podul şi nu 
ne-au lăsat nici un grăunte. De aceea, au murit 
mai mulţi ca în război. Ţin minte că mama pleca 
la Cernăuţi - sunt născut în preajma Cernăuţiului 
-, pleca în căutarea unui pumn de făină, de gră- 





anul VII e nr. 71-72 


101 





ROST 


IN MEMORIAM 





unțe, scotea din casă ce mai putea să aibă o vădu- 
vă, un covoraş, nişte lăicere, ca să le vândă la Cer- 
năuți, ca să ia ceva de mâncare pentru mine, că e- 
ram Mic, şi surioara mea, mai mare decât mine. 
Se întorcea după două-trei zile de la Cernăuţi, un- 
de pleca cu soră-mea, iar eu rămâneam singur în 
casă. Iar eu, bolnav fiind şi înfricoșat, fiindcă au- 
zeam că mănâncă om pe om de foame, nu mai pu- 
team să dorm şi în acea singurătate a mea, noap- 
tea, îmi spuneam poveşti. Nu ştiam multe poveşti, 
pentru că bunicii şi părinții mei nu ştiau multe 
poveşti şi nici nu aveau timp să ni le spună, şi-mi 
spuneam „Capra cu trei iezi“, singura poveste pe 
care o ştiam în copilăria mea. Dar o spuneam nu- 
mai până vine lupul la uşă, la fereastră, fiindcă 
mai departe mă temeam s-a spun, şi mi-o repetam 
de mai multe ori. 

Şi-atunci începeam să-mi fac poveştile mele, 
aşa cum putea un copil să şi le facă. Şi-atunci, în 
nopțile acelea de singurătate, am compus primele 
versuri. O aşteptam pe mama şi spuneam „Vino tu, 
vino tu“, şi-mi părea că vine, apărea chipul ei şi eu 
spuneam „Nu te du, nu te du“. Acestea erau 
primele mele versuri pe care le-am scris în 1946, 
aşteptând-o pe mama. Deci, poezia mea vine de- 
acolo, din mare singurătate şi din mare suferință. 
Şi, de altfel, tot de-acolo vine şi azi poezia mea. 

Marea poezie românească am descoperit-o 
nu la şcoală, pentru că ea era interzisă, ci din pro- 
verbele noastre, care nu puteau fi interzise, din 
cântecele noastre populare, pe care le auzeam pe 
la şezătorile noastre la care mergeam cu soră- 
mea, din ghicitorile noastre. În ele am descoperit 
marea poezie română, fără să ştiu că aceasta este 
poezia noastră. Proverbele, ghicitorile noastre 
sunt fără egal pe faţa pământului. Eu studiez fol- 
clorul poetic al lumii de zeci de ani, am o pasiune 
pentru folclorul planetar şi trebuie să spun şi nu 
cred că exagerez, folclorul nostru este poetic, este 
fără egal. 

- Căutările în poezie suportă rătăciri. Mânu- 
irea cuvântului este şi mântuirea cuvântu- 
lui. Care au fost rătăcirile poeziei dum- 
neavoastră? 

- Eu îndrăznesc să spun că nu am rătăcit în 

poezia mea. Nu am avut o bună pregătire naţion- 
ală, ca să zicem aşa, în şcoală, dar am avut o foar- 


te bună pregătire... nu ştiu cum să spun... instinc- 
tivă, dacă este bine aşa. Deci, dragostea mea pen- 
tru cuvântul românesc, pentru cântecul nostru, 
pentru tot ce este național, am moştenit prin in- 
stinct. Mie nu mi-a spus nimeni la şcoală că sunt 
român, că vorbesc limba română. Din contră, ei 
mi-au spus că nu sunt român, căci vorbesc altă 
limbă, cea moldovenească, dar, instinctiv, strigă- 
tul sângelui mi-a spus că eu vorbesc limba româ- 
nă. Şi-atunci când am greşit, mai exact, se crede că 
am greşit, cred unii tineri de-aici de la noi, artişti, 
poeţi şi, din păcate, şi din țară, cred că am greşit, 
îi asigur că nu am greşit. Am încercat să fiu diplo- 
mat, deşi vocaţia mea nu a fost de diplomat. Şti- 
am că un cântec frumos despre limbă, pe care 
lam scris în anii bolşevici, un poem frumos 
despre tricolor, despre neamul nostru, nu va 
trece dacă nu voi scrie o strofă, două, trei, despre 
Lenin. Nu scriam din rătăcire un astfel de poem, 
dar ştiam că dacă nu scriu o astfel de strofă 
despre Lenin (despre partid nu am scris nicio- 
dată), cartea mea nu va trece. Şi eu ştiam foarte 
bine că cititorul cuminte, frumos şi înțelept, va 
trece peste strofa asta şi va găsi în întreaga carte 
niște versuri creştineşti - nu zic geniale, nu zic 
frumoase - despre mama, despre pământul nos- 
tru, despre limba română pe care eu niciodată nu 
am numit-o limbă moldovenească. 

Am scris foarte multe poeme şi cântece dedi- 
cate limbii noastre. Nu puteam s-o numesc limbă 
română, dar n-am numit-o nici limbă moldove- 
nească. Răsfoiţi întreaga mea creaţie şi nu veţi gă- 
si niciun poem în care să fi cântat limba moldove- 
nească. Ştiam că poemele acestea vor ajuta nea- 
mul meu în această margine de țară, poporul, şi- 
mi vine să cred căci chiar l-au ajutat. Chiar în lu- 
mea aceasta pe care o vedeţi la această sărbătoa- 
re (la care am participat împreună la Chişinău), 
rătăcită, într-un fel, veţi găsi şi foarte mulți ro- 
mâni frumoşi, care, deşi au fost educați în limbă 
de lemn, au crezut în poezia noastră. 

- Cum a fost întâlnirea cu poezia româneas- 
că, atunci când Prutul n-a mai putut fi men- 
ținut de alții drept graniță între fraţi? 

- Cum v-am spus, cu poezia română m-am 

întâlnit fără să ştiu că mă întâlnesc cu poezia ro- 
mână, prin istoria noastră, prin proverbele noas- 





102 


anul VII e nr. 71-72 


IN MEMORIAM 





ROST 





tre, prin cântecul pe care-l cânta mama, îl cânta 
tata, dar mai târziu, după dezgheţul hrusciovist, 
m-am întâlnit în primul rând prin poetul nepere- 
che Mihai Eminescu, prin Alecsandri... Prin anii 
57,58, când ajunseseră la noi în Basarabia într-un 
mod selectiv. Din Eminescu, „Împărat şi proletar“, 
„Somnoroase păsărele“, dar eram totuşi fericiţi, 
înţelegi, căci auzeam limba noastră adevărată, fru- 
moasă, muzicalitatea cuvântului nostru, şi eram 
fericiți că cunoaştem măcar atât. Pe urmă, desigur 
că au fost editaţi toţi clasicii noştri din Moldova şi 
i-am studiat în ultimii ani la facultate. Apoi, sigur că 
am cunoscut şi poezia lui Blaga, care a venit mai 
tâziu în Basarabia, apoi şi a lui Arghezi. 

Dar m-am întâlnit cu poezia română şi prin 
poezia generaţiei de aur a lui Nichita Stănescu, 
Labiş, Sorescu, Ioan Alexandru, Tomozei, Pău- 
nescu, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu. Re- 
pet, eu am răsărit ca poet din marea poezie ro- 
mână. Țara are o mare poezie, eu o cunosc bine, 
şi aş vrea să cred că poezia română este una din 
cele mai originale şi mai variate şi mai frumoase 
la ora actuală. Poate că numai poezia țărilor 
latino-americane se ridică la nivelul poeziei 
române. 

-Alături de care poeţi români de peste Prut vă 

simțiți mai apropiat? 

-De poeții care au venit şi ei din suferință. De 
Goga şi Bacovia. Iar ca expresie poetică sunt şi eu 
poet al timpului pe care îl trăim şi nu mă pot des- 
prinde de acesta, ca expresie, deci, cred că aş veni 
tot din Bacovia, dar şi din Blaga, Stănescu, Sores- 
cu şi din Păunescu, care este un mare poet, vă rog 
să reţineţi aceasta, dincolo de unele poeme de-ale 
lui de ocazie, din care are destule, după cum bine 
ştiţi. Dar, dacă dăm deoparte zgura poetică pău- 
nesciană şi lăsăm numai poezia lui autentică, din 
cărțile sale atât de voluminoase, ca să zic aşa, aş 
putea selecta un singur volum, aşa cum pricep eu 
poezia, un volum de o sută de poeme, cu care l-aş 
aşeza pe Păunescu alături de cei mai mari poeţi ai 
noştri. Deci, se crede greşit, nu greşit, dacă s-ar 
crede greşit nu m-ar supăra, dar unii poeți şi unii 
critici literari de dincolo de Prut, din țara noastră, 
spun că eu sunt un poet vetust, paşoptist. Sunt 
nişte minciuni şi ei ştiu că spun minciuni şi asta 
mă supără cel mai mult. Eu am spus că vin din tra- 


diţia noastră folclorică şi clasică, dar sunt un poet 
modern, ca expresie şi ca simţire. Și, ca exemplu, 
dacă nu vă supăraţi, vă spun un poem din două 
strofe, pe care l-am scris nu azi, ci pe la începutul 
anilor şaptezeci, în urmă deci cu treizeci de ani, şi 
care se numeşte Făptura Mamei: „Uşoară, maică, 
uşoară/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţe- 
le ce zboară/ între ceruri şi pământ!/ în priviri c- 
un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti -/ Iarba ştie 
cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti“. 
- Se vorbeşte mult în ultima perioadă de re- 
cuperare şi integrare a poeziei din Basara- 
bia. Cum vedeți dumneavoastră strategia a- 
cestei integrări? 














- Eu o văd foarte simplu, din punctul meu de 
vedere, şi poate primitiv. Aşa ar putea să creadă 
unii - primitiv. Ce se întâmplă cu scriitorii români 
din Basarabia? Unii cred că, dacă au fost editaţi 
dincolo de Prut, la Bucureşti, la Iaşi, la Craiova, la 
Cluj, la Oradea, la Târgu-Mureş ori la Timişoara, s- 
au integrat în literatura română. După mine, cred 
că este o mare greşeală. Şi v-o spune un poet care 
este poate cel mai editat dincolo de Prut. Aproa- 
pe toate cărțile mele au fost editate în țară, însă 
eu nu mă pot bucura. Mă bucur, bineînțeles, că 
am fost editat, însă bucuria mea nu este deplină. 
Căci eu ştiu că deşi sunt în literatura română nu 
m-am integrat, totuşi, în literatura română, pen- 





anul VII e nr. 71-72 


103 





ROST 


IN MEMORIAM 





tru că nu s-a integrat şi lumea aceasta rătăcită. Ba- 
sarabia nu s-a integrat însă şi nu este vina ei. Şi, 
deci, eu, fără ea, fără lumea asta, aşa cum este ea, 
rătăcită, Basarabia, eu nu mă pot considera de- 
plin integrat. 

Mă bucur însă, frate dragă, c-au venit şi tim- 
puri când uite, stăm aici şi poate că este şi altcine- 
va prin preajmă care ne înregistrează, dar nu-mi 
mai este frică, nu-mi mai este teamă şi asta mă bu- 
cură cel mai mult. Că ne putem întâlni, că trecem 
vama, chiar dacă uneori nu prea uşor, dar aţi a- 
juns aici la noi şi noi putem sta de vorbă şi lucrul 
cel mai important pe care trebuie să-l ştie româ- 
nii, şi cei de-aici şi cei de dincolo de Prut, este că 
istoria nu se mai poate da înapoi. Din momentul 
în care vom şti că istoria nu mai poate fi întoarsă, 
va fi bine în Ţara Românească. Deci, cu răbdare, 
cu înțelepciune, să facem lucrul pe care nu am pu- 
tut să-l facem în timpurile acelea draconice, sata- 
nice. Deci, eu sunt optimist, foarte optimist, deşi 
se spune că, mă rog, granița va fi întărită la Prut, 
vor fi nişte vize, dar eu ştiu că comunismul, bolşe- 
vismul nu mai poate reînvia, imperiul nu mai 
poate reînvia, cu toate tancurile ui, cu toate ra- 
chetele lui. Şi eu cred că voi apuca vremurile când 
vom fi împreună noi, românii de pe ambele ma- 
luri ale Prutului, vom fi împreună cu adevărat. 

- Dincolo de optimismul poetului, să acceptăm 
şi vizionarismul său. Avem o patrie de cuvinte 
întreagă. Când credeți că am putea avea şi O 
patrie de pământ întreagă? 


-Deci, vă pot spune. Eu sunt autorul mai mul- 
tor cărți de versuri pentru copii şi al unor manua- 
le pentru copii. Am fost la multe întâlniri cu copii 
din clasele primare, din gimnaziu, din licee şi, 
când intru, de pildă, în sala de clasă, la clasa întâi, 
prima întrebare pe care o pun copiilor este între- 
barea „Ce limbă vorbiţi, copii, moldovenească 
sau română?“ Copiii îmi răspund în cor: „Limba 
română“. Apoi: „Copii, ce sunteţi, moldoveni sau 
români?“ Copilaşii îmi răspund în cor: „Români!“ 
Deci ei au la ora actuală şapte anişori. Când vor 
absolvi liceul, se vor trezi chiar cu totul, vor avea 
optsprezece ani, ei vor fi în România întreagă, vor 
realiza ceea ce n-am realizat noi, cei înfricoşaţi, 
rătăciți, înfricoşaţi de Siberii şi de toate. Repet, 
mersul istoriei nu mai poate fi întors şi vom veni 
spre țară, dar şi ţara trebuie să vină spre noi, să 
ne înțeleagă, să nu ne jignească. Mulţi români din 
țară, care nu ne cunosc suferinţa, ne fac ba ruşi, 
ba kaghebişti, ba cutare. Să nu uite că suntem ro- 
mâni şi am trecut prin mari suferințe. Basarabia 
es te un copil cu inima în afara pieptului. Am vă- 
zut un film documentar despre un copil care s-a 
născut cu inima în afara pieptului, iar nişte mâini 
de aur ale unor chirurgi au reuşit să pună inima 
[a locul ei. Asta este şi Basarabia, un prunc cu ini- 
ma în afara pieptului. Inima Basarabiei trebuie 
pusă la locul ei. Locul ei este limba română, este 
istoria română, credința strămoşească. Și lucrul 
acesta îl putem face numai împreună, în primul 
rând românii din țară şi apoi românii de-aici. 








Grigore Vieru şi Andrei Vartic 














104 


anul VII e nr. 71-72 


CENTENAR NOICA 








Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Constantin Noica, 
drept pentru care vom ţine o rubrică permanentă intitulată chiar 
„Centenar Noica“, în care vom comenta pe scurt idei nicasiene. (ROST ) 


A treia cale 


„Sau nicăieri nu e bine, sau peste tot e bine. 
Dar numai oamenii care găsesc o a treia condiţie tac ceva în viaţă (Sau-sau depășit)“ 
(C. Noica, Jurnal de idei, Fragmentul 164). 


Paul Sandu 





este, de fapt, înfăţişarea disimulată, însă 

deloc pretențioasă, a miezului filosofiei 
nicasiene. Intuiţia originară a filosofului este 
obnubilată - deşi aparent paradoxal - tocmai de 
simplitatea cuvintelor şi de puţinătatea lor. Totul 
se rezumă, în fapt, la tensiunea perechii „sau- 
sau“, o închidere condamnată, asemenea unei 
monade leibniziene, la ea însăşi. „Sau-sau“ este în 
acelaşi timp chipul polarităţii unei gândiri sortită 
să rămână, ar spune Noica, nefilosofică: gândirea 
goetheană. 

Mai întâi să ne îndreptăm o clipă atenţia către 
prima dintre dintre propoziţii, cea care oferă diho- 
tomia celor două „sau“-uri: primul, cel al nesă- 
buitei întârzieri în neclintire, cel de-al doilea, al ri- 
sipirii necontrolate şi nepăsătoare în lucruri, în 
ceilalti. „nicaieri nu e bine“ este expresia perfecta 
a fiinţei care zâmbeşte ironic oricărei determinații 
individuale, a fiinţei care refuză orice deschidere 
şi orice întâlnire cu posibilul, blocându-se într-o 
necesitate nerodnică. Ea nu este decât, aşa cum ar 
fi spus Goethe, „verweilen“ (rămânere), şi atât. 

Cealaltă variantă, la fel de simplu expusă, 
oferă paradisul lui „peste tot e bine“. Acum ne a- 
vântăm, siguri, în lumea lui „totul-este-cu-putin- 
ță“, în lumea lui „carpe diem“, în care posibilul 
străjuieşte de la un hotar la altul, iar necesarul e 
de neconceput. E lumea „Marii treceri“, e lumea 
Devenirii îndrăgostită de ea însăşi. Suprasolici- 
tând, am putea spune că e lumea devenirii încre- 
menită in devenire. Exact opusul celei dintâi. 


] deea cuprinsă aici, în marginea acestui gând, 





Singurul fel de a depăşi dihotomia celor do- 
uă „sau“-ri, este acela pe care îl aduce cea de-a tre- 
ia condiţie. Aceasta, la rându-i, este într-un sens, 
amândouă. Nu le contrazice, nu se dezice de ele, 
şi asta pentru că, un „biet“ de cuvânt vine să pună 
ordine în ele, îngăduind nesupunerea lor: întru. 
Deodată cu a treia cale, „sau-sau“ devine deopo- 
trivă şi-şi, nici-nici, devenirea colorându-se de 
sens, mişcâdu-se întru ființă. Cei care se deprind 
cu această cale, asemenea celor ieşiţi de sub fasci- 
naţia umbrelor din peşteră, intră în lumea înte- 
meierilor: ei fac ceva. Şi asta pentru că au des- 
coperit modelul ontologic. 





anul VII e nr. 71-72 


105 





LA ROST 





Despre pietatea oarbă și 
analfabetismul isterizat 





Răzvan Codrescu 





An seara de 15 ianuarie a. c., deci chiar de ziua 
lui Eminescu, la Sala Rapsodia, am avut bucu- 
ria de a fi prezent la premiera unui minunat 

spectacol de pantomimă, „Toţi cinci“, realizat de 

compania maestrului Dan Puric şi precedat de un 
cuvânt al acestuia (m-am tot gîndit, ascultîndu-l, la 
cât de nedrept a fost totuşi d-l Andrei Pleşu ca să 
facă dintr-un artist ca Dan Puric „ţapul ispăşitor“ 
al cumulului de iritări pe care i le va pricinuit de- 

a lungul vremii elementaritatea unui anumit tip 

de discurs tradiţionalist-ortodox). Pantomima m- 

a fascinat dintotdeauna ca teatru întors la esența 

lui pură, non-verbală, iar cei cinci tineri mi s-au 

părut aproape vrednici de a fi geloziți de maestru 

(nu pot să nu înşir aici numele lor, despre care, 

dacă nu veţi fi auzit deja, fiţi siguri că veţi tot auzi 

de acum înainte: Ana Pepine, Dana Paraschiv, 

Ştefan Ruxanda, Paul Ciompoieru, Silviu Man). 

La sfârşitul spectacolului, dinspre unul din 
standurile de cărți şi reviste improvizate în hol, 
mă pomenesc că vine spre mine un copilandru de 

7-8 anişori, cu o revistă în mînă. Mă priveşte cu 

un amestec de antipatie, circumspecţie şi teamă, 

oarecum ca pe un balaur, mirat că nu scot foc pe 
nări. Bănuiesc că i se spusese ceva de genul: „Uite- 


|, ăla trebuie să fie, du-te şi dă-i-o!“. Avînd grijă să 
păstreze o distanță prudentă, copilandrul mă în- 
treabă cu o voce gâtuită: „Sînteţi Răzvan Codres- 
cu?“. La răspunsul meu afirmativ, îmi întinde re- 
vista şi apoi o tuleşte uşurat înapoi. 

Îmi dau seama despre ce este vorba de la pri- 
ma ochire: auzisem de revista cu pricina (inclusiv 
de ultimul ei număr tematic), dar nu apucasem s- 
o văd. Revista se numeşte Veghea şi apare la Bra- 
şov, iar nr. 1/2009 are ca temă „Creştinismul lui 
Eminescu“. Numărul este oarecum încropit împo- 
triva mea, ca să contracareze, în închipuirea gru- 
pării respective, studiul meu „Eminescu şi creştin- 
ismul“!. 

La finele numărului, de altfel, redactorul Flo- 
rian Palas semnează un text direct referitor la mi- 
ne, „Nedespărţirea de Eminescu“ (pp. 51-52), iar 




















1 Este destul de curioasă - dincolo de cecitatea ei - această „reacţie” atit de tîrzie: textul meu a apărut încă de 
acum vreo 13 ani, întîi sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile („Eminescu şi creştinismul”, în Puncte cardinale, anul 
V, nr. 6/54, iunie 1995, pp. 9-10, şi în România literară, anul XXIX, nr. 23/1996, pp. 10-11), apoi, cu modificări 
succesive, sub semnătura Răzvan Codrescu, în vol. meu De Ia Eminescu Ia Petre Ţuţea. Pentru un model paideic 
al dreptei românești, Ed. Anastasia, col. “Dreapta europeană”, Bucureşti, 2000., pp. 33-51, în Rost, anul VI, nr. 
63, iunie 2008, pp. 42-48 (fără notele de subsol), în Aldine, anul XIII, nr. 625, vineri 13 iunie 2008, pp. 22-23. 
Probabil că postarea lui on-line, anul trecut, l:a făcut mai vizibil şi pentru cei mai puţin dedați cu lectura cărților 


şi revistelor. 





106 


anul VII e nr. 71-72 


LA ROST 





ROST 





sub fotografia mea stă scris: „Răzvan Codrescu, 
noul detractor al lui Eminescu“! 

Dacă ştii să nu pui la inimă toate neghiobiile 
ambientale, vine pentru fiecare o vreme a amu- 
zamentelor nostalgice. Îmi amintesc că în urmă 
cu aproape 20 de ani, mai exact în primăvara lui 
1990, scoteam, la Bucureşti, o revistă intitulată... 
Veghea, în al cărei prim număr salutam apariția 
volumului X al ediţiei Perspessicius (al doilea de 
articole politice) şi îi luam apărarea lui Eminescu 
împotriva principalului său detractor postbelic 
încă în viaţă pe atunci, şef-rabinul Rosen Moses, 
care determinase, în urmă cu zece ani, retragerea 
de pe piață a volumului IX (R. C., „s-a făcut drep- 
tate lui Eminescu“, în Veghea, anul |, nr. 1, 12 
martie 1990, p. 8). Voi fi avut şi eu pe atunci ceva 
din intempestivitatea mai tinerilor de acum... Ia- 
tă însă că după două decenii, într-o revistă numi- 
tă tot Veghea, am ajuns eu însumi... „noul detrac- 
tor al lui Eminescu“! 

Ceea ce mi se pare tragicomic este că aceşti 
oameni, mai tineri sau mai puţin tineri, sunt, în fe- 
lul lor, sinceri admiratori ai lui Eminescu şi chiar 
îşi închipuie că fac un serviciu posterităţii lui. Eu, 
de-a lungul vremii, am ţinut partea lui Eminescu 
față de un Rosen Moses, de un Zigu Ornea, de un 
Leon Volovici, de un Cristian Preda, de un Ion 
Bogdan Lefter, de un Sorin Şerb etc., care erau 
adversari efectivi şi ireductibili (cu care astăzi mă 
trez eu asimilat!), dar acum sînt pus într-o situaţie 
aproape perversă: să iau partea lui Eminescu față 
de proprii lui adulatori care au pierdut măsura! 

Am mai observat şi altădată („Oboseala de E- 
minescu“) că există două fundături simetrice ale 
receptării sale actuale: contestarea radicală şi ve- 
hementă, pe de o parte, adorarea sterilă și lozin- 
cardă, pe de altă parte. Amândouă vădesc o pato- 
logie a receptării, la granița dintre stupid şi ridi- 
col. Este vorba de o criză a spiritului receptor, ge- 
nerată la rîndul ei de o lungă disoluţie cultural-es- 
tetică şi moral-spirituală, la care se adaugă nu o 
dată şi un exces de ideologizare a valorilor (la fel 
de neavenit atît dinspre stînga, cât şi dinspre 


dreapta). Adevăratul Eminescu rămîne maiestu- 
os suspendat între aceste două fundături, aştep- 
tînd în continuare o valorificare creatoare de ca- 
re încă n-a avut parte şi cu care tindem să-i rămi- 
nem datori în eternitate. Noica zicea bine că nu 
pricepem cum se cuvine darul care ni s-a făcut 
prin Eminescu, dar nu-şi pierduse speranța că pi- 
nă la urmă îl vom înțelege şi vom rodi întru el. 
Pentru asta trebuie însă să nu fii doar soldatul u- 
nor înguste cauze ideologice, ci unul confiscat de 
altitudinea şi pasiunea culturală a lui Eminescu, 
ceea ce reclamă un efort pe care prea puţini se 
mai înduplecă să şi-l asume astăzi. 

Întorcîndu-ne la aspectul în discuţie, toată a- 
ceastă campanie împotriva mea? nici măcar nu 
are cu adevărat obiect. Eu n-am spus nici că Emi- 
nescu n-ar fi avut viață spirituală (cum aş fi putut 
spune aşa ceva despre un om genial?), nici că n-ar 
fi fost creştin în sens larg (cum aş fi putut spune 
aşa ceva despre un om botezat?). Eu am spus că E- 
minescu n-a fost un model de creştin, că n-a avut 





E 


-— ; 


un creştinism ortodox consecvent şi asumat, că 
viața, gîndirea şi creaţia lui, deşi în multe privinţe 
exemplare, nu se definesc în primul rînd prin 
creştinism, nici prin rigoare ortodoxă. Cu toate a- 
cestea, n-am spus că un creştin, ortodox sau nu, n- 
ar avea ce învăţa de la Eminescu sau nu s-ar putea 
regăsi sufleteşte într-una sau alta dintre scrierile 
sale. Eminescu a fost nu doar o minte genială, ci 
un suflet viu, în permanentă zbatere şi căutare, 
pendulînd între neliniştea filosofică şi nostalgia 














2 Nu exagerez cînd spun „campanie”, pentru că, în afară de revista respectivă (pusă şi ea pe internet), sînt con- 
stant atacat, de vreo lună încoace, pe nenumărate bloguri fetide sau decerebrate, iar un om pe care-l credeam 
mai serios, profesorul Nae Georgescu, a deschis, în ziarul Curentul, un serial împotriva mea. Profesorul 
Georgescu n-are, în comparație cu cei câțiva tineri agramaţi, nici măcar scuza analfabetismului. Omul, pur şi sim- 


plu, „a intrat la o idee”... 





anul VII e nr. 71-72 


107 





ROST 


LA ROST 


























religioasă, punîndu-şi toate marile întrebări, 
chiar dacă nu va fi ajuns şi la toate marile răspun- 
suri. Eminescu e atît de mare încât rămîne exem- 
plar şi-n împlinirile, şi-n ratările lui, şi-n cele din 
urmă e mai de dorit o „neaşezare“ ca aceasta de- 
cât o aşezare fățarnică sau habotnică într-un for- 
malism religios oarecare, înstrăinat şi de temeri- 
tățile gîndului, şi de sevele vieții (cum ni se întim- 
plă, din păcate, multora dintre noi). 

Reproduc şi aici concluzia analizei mele de a- 
colo: „Hotărât lucru, orideunde ne-am uita, nu 
prin creştinism se defineşte Eminescu. Este cu- 
rios cu cîtă uşurinţă se trece peste onesta lui auto- 
definire. «Eu rămîn ce-am fost: romantic» înseam- 
nă mai mult decît se consideră îndeobşte; versul 
nu trimite doar la un crez literar, ci la o Weltan- 
schauung şi la un mod de existență. Eminescu 
este, înainte de toate, o majoră întruchipare 
românească a omului romantic, cu virtuțile, dar 
şi cu limitele sale. Regăsim în el, în strai național, 
paseismul romantic, evaziunea în exotic, pesi- 
mismul superior, «religiozitatea fără religie», fan- 
tezia şi visul lăsate în voia lor (în opera de crea- 


ție). Nu foloseşte la nimic să încerci a face din 
Eminescu un model creştin (Şi cu atât mai puţin 
ortodox), pe deasupra operei şi chiar împotriva 
voinţei lui. Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un 
credincios creștin (deşi va fi avut în comun cu 
creştinismul - în resorturile intime ale personali- 
tăţii sale - acuitatea metafizică, intuiţia organicu- 
lui, reverența faţă de tradiţie sau vocaţia mărturi- 
sitoare)“. Şi încă ceva: dacă cineva va spune vreo- 
dată că Eminescu n-ar fi avut nimic de-a face cu 
creştinismul, că ar fi fost un „demonic“ sau un 
„ateu“, că ar fi fost străin de orizontul şi proble- 
matica religiei, atunci eu voi fi primul care să 
reacționez şi să-l contrazic (tot „cu textele pe ma- 
să“, cum se zice). 

Aş vrea ca toți cei care mă critică azi cu atâta 
suficiență ulcerată, pe baza unui studiu din care 
nu par a fi înțeles mai nimic (Şi în care nici o sin- 
gură afirmaţie nu-i fără acoperire într-un text e- 
minescian sau într-un fapt biografic), să aibă mă- 
car jumătate din dragostea şi prețuirea pe care i 
le port eu lui Eminescu, care mi-a fost reper cultu- 
ral o viaţă întreagă, despre care am scris nenumă- 


3 De altfel, am şi spus-o în chiar studiul incriminat: „A face din Eminescu un poet şi un gînditor creştin cu orice 
preţ rămîne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei. Tot aşa cum nu trebuie 
trasă nici concluzia opusă, anume că Eminescu ar fi fost complet lipsit de sensibilitate religioasă sau că s-ar 
putea număra printre exponenții radicali ai demonismului romantic ori ai ateismului modern”. şi ceva mai jos: 
“Însă chiar dacă şi-a mărturisit deseori necredința sau neînregimentarea religioasă, n-a căzut niciodată într-un 
nihilism radical sau militant. EI a fost un zbuciumat, dar nu «un luciferic» (deşi romantismul l-ar fi putut duce 
spre luciferism, mai ales în prima tinereţe). A-l înscrie pe Eminescu printre marile «spirite luciferice» ale veacului 
romantic, aşa cum s-a încercat uneori, e Ia fel de fals ca şi a-l asimila creştinismului” 





108 


anul VII e nr. 71-72 


LA ROST 





ROST 





rate alte texte (de care preopinenții curenți fac se- 
nin abstracție)“ şi pe care n-am nici o ezitare să-l 
consider, cu Iorga şi cu Noica, „omul deplin al cultu- 
rii româneşti“, „sămădăul“ ei „cel unul fără de al 
doilea“. Atita doar că „deplinătatea“ lui, om fiind, 
nu trebuie confundată cu „absolutul“ sau cu „per- 
fecţiunea“. Eminescu n-are nevoie să fie canonizat 
ca să fie Eminescu5. Eminescu este şi rămîne 
Eminescu aşa cum a fost, cu toată umanitatea lui 
contradictorie şi cu toată genialitatea lui fascinantă. 
Mistificările naive, oricât de bine intenţionate, nu-și 
au rostul în economia posterității lui. Judecătorii 
mei grăbiţi (atât de grăbiţi încât ignoră sistematic 


toate „probele materiale“ pe care le-am produs toc- 
mai din respect pentru adevărul la care obligă 
statura intelectuală şi creatoare a lui Eminescu) fac 
un şir întreg de confuzii, dar cea mai gravă este con- 
fuzia planurilor spirituale: a celui religios şi a celui 
cultural Sfântul şi Geniul sînt întruchipări urieşeşti 
şi exemplare ale spiritului, dar în ordini diferite. Nu- 
1 măsor pe Sfint cu măsura Geniului, nici pe Geniu 
cu măsura Sfintului. Un Sfint analfabet nu e mai 
puțin Sfînt, iar un Geniu păcătos nu e mai puțin 
Geniu. Nu spun că sfinţenia şi genialitatea nu se pot 
întilni, dar spun că suprapunerea lor este rară şi 
deloc obligatorie. Sfințenia şi genialitatea s-au întil- 


4 Despre Eminescu am scris şi înainte de 1989, dar n-am putut publica. Lucrarea mea de licență, din 1983, s-a inti- 
tulat Atitudini mesianice în poezia românească: Heliade, Eminescu, Goga, Cotruș, greu digerată, i în plin comu- 
nism, de o comisie din care făcea parte şi d-l Paul Cornea. Înşir aici, numai selectiv, pentru a mai atenua din 
ignoranța şi suficiența vajnicilor „veghetori”, modestele mele referințe la Eminescu din 1990 încoace: „I s-a făcut 
dreptate lui Eminescu”, în Veghea, anul 1, nr. 1, 12 martie 1990, p. 8; „Campania împotriva lui Eminescu”, în 
Puncte cardinale, anul II, nr. 3/15, martie 1992, p. 12; „Crucialul Eminescu”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 
1/37, ianuarie 1994, p. 1; „Evreii îl aniversează pe Eminescu!” în Puncte cardinale, anul IV, nr. 2/38, februarie 
1994, p. 16; „Pentru dreapta înțelegere a lui Eminescu (La 145 de ani de Ia naşterea poetului)”, în Puncte cardi- 
nale, anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995, p. 5; “Este Doina un poem xenofob?”, în Ziua, serie nouă, anul VII, nr. 1696, 
sîmbătă 15 ianuarie 2000, p. 5; “Prin Tradiţie spre Mîntuire. O exegeză a Doinei eminesciene”, în Puncte cardi- 
nale, anul X, nr. 6/114, iunie 2000, pp. 1-2; „Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu”, în vol. Spiritul 
dreptei. Între tradiție şi actualitate. Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 127-134, şi în vol. De la Eminescu la Petre 
Tuţea..., ed. cit., pp. 23-30 (text preluat şi în Rost, anul I, nr. 4, iunie 2003, pp. 4 5, apoi inclus şi în antologia În 
căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Ed. Timpul, Iaşi, 2007, p. 90 şi urm.), „Eminescu şi 
creştinismul” (vezi mai sus, nota 1); „Poetul printre epigoni”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 6/90, iunie 1998, 
p. 1; „Oboseala de Eminescu”, în Ziua, serie nouă, anul V, nr. 1209, sîmbătă 13 iunie 1998, p. 2, şi în vols. 
Exerciţii de “reacționarism”. Între zO0n politikân şi ihomo religiosus, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pp. 45-48, şi 
De la Eminescu la Petre Țuţea..., ed. cit., pp. 15-19, ca şi în antologia Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacții 
din presa anului 1998, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999, pp. 200 şi urm.; „Lupta cu temeiurile”, în Puncte cardinale, 
anul VI, nr. 5/65, mai 1996, p. 1, şi în vol. Exerciţii de “reacţionarism“..., ed. cit., pp. 41-44 (republicat, cu titlul 
„Un holocaust spiritual”, şi în Ziua, serie nouă, anul IV, nr. 919, simbătă 28 iunie 1997, p. 4); “Anul Eminescu (1): 
o perspectivă creştină”, în Ziua, serie nouă, anul VI, nr. 1696, sîmbătă 15 ianuarie 2000, p. 5; “Poarta editorială 
a jubileului Eminescu”, în Ziua, serie nouă, anul VI, nr. 1702, sîmbătă 22 ianuarie 2000, p. 5; “Anul Eminescu”, în 
Puncte cardinale, anul X, nr. l- 27109. 110, ianuarie- “februarie 2000, p. 1 (republicat, cu titlul “Cruciadă pentru 
Eminescu”, şi în Ziua, anul VII, nr. 1826, sîmbătă 17 iunie 2000, p. i “La încheierea Anului Eminescu: Odihna de 
Eminescu”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 1-2/121-122, ianuarie- februarie 2001, p. 1; “Eminescu şi credința”, în 
Puncte cardinale, anul XIII, nr. 6/150, iunie 2003, p. 9; “Ce nu se ştie despre Eminescu”, în Lumea credinței, anul 
II, nr. 1(6), ianuarie 2004, p. 57 (articol preluat şi pe numeroase site-uri sau bloguri, arătînd tocmai punctele de 
întâlnire ale lui Eminescu cu creştinismul), „Noua singurătate a lui Eminescu”, în Lumea credinţei, anul VI, nr. 
2(55), februarie 2008, p. 25, în Rost, anul VI, nr. 59-00, ianuarie-februarie 2008, p. 90, şi în Puncte cardinale, 
anul XVIII, nr. 1/2(205/206), ianuarie-februarie 2008, p. 1; „De ce Eminescu?”, în Puncte cardinale, anul XIX, nr. 
1-2/217-218, ianuarie-februarie 2009, p. 2. La acestea se adaugă două poezii închinate lui Eminescu: „A fost la 
voi...”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1 (inclusă în vol. Răsăritenele iubiri. Fals tratat de 
dezlumire, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 87), şi „Sfinx”, în Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 1/2(205/206), 
ianuarie-februarie 2008, p. 1 (inclusă în vol. Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, Ed. Christiana, 
Bucureşti, 2008, p. 58). Cele mai importante dintre aceste texte se regăsesc şi pe blogul meu, unde se află 
postate şi Doina, precum şi o mică antologie din articolele politice (cf. grupajul intitulat “Recitindu-l astăzi pe 
Eminescu”, în arhiva lunii ianuarie 2008). 

5 Republicarea textului meu în 2008, în Rost, în Aldine şi pe blog, a fost determinată şi de campania strângerii de 
semnături pentru canonizarea poetului, inițiată de protocronistul şi tracomanul Gh. Gavrilă-Copil. Faţă cu 
asemenea manifestări necumpănite, îţi vine să tragi concluzia că nu numai memoria lui Eminescu, ci Ortodoxia 
însăşi trebuie apărată de zelul penibil al “ortodoxismului” decerebrat, care crezînd că slujeşte o cauză, nu face 
decât să o compromită. 





anul VII e nr. 71-72 109 





ROST 


LA ROST 





nit într-un loan Gură de Aur sau în alți câţiva mari 
Sfinți ai Răsăritului sau ai Apusului, iar atunci de 
regulă genialitatea a fost înghițită de sfințenie. Din 
păcate, nu e şi cazul „geniilor naţionale“ moderne 
(în sens larg, de la Dante la Dostoievski, să zicem). 
Nici măcar ultracatolicul Dante sau ultraortodoxul 
Dostoievski n-au avut dimensiunea sfinţeniei, dară- 
mite un Shakespeare, un Cervantes sau un Goethe. 
Şi se întîmplă că n-a avut-o ca atare nici Eminescu, în 
condiţiile pe care m-am străduit să le arăt (de ordin 
deopotrivă istoric şi psiho-biografic). Dar Eminescu 
nu-i mai puţin prestant în sistemul de referință ce i-a 
fost propriu, excelînd în multe alte daruri de care la 
învrednicit Dumnezeu - şi cu care ne-a punctat defi- 
nitiv istoria şi cultura. A nu fi vrednic să preţuieşti la 
el şi să valorifici creator aceste alte daruri, reale şi 
indiscutabile, dar a te prevala abuziv şi maniacal de 
ceva ce-a avut în prea mică măsură (şi de care nici el 
n-a făcut vreun caz), mi se pare cel puţin o formă de 
derută intelectuală, dacă nu una de mistificare ha- 
botnică, şi m-am străduit să arăt, ca iubitor 
deopotrivă al „eminescianității“ şi al Ortodoxiei, că, 
puse cu obstinaţie naivă una lîngă alta, nu fac decăt 
să se relativizeze reciproc, fără ca vreuna să tragă 
vreun folos efectiv de pe urma celeilalte. Eminescu a 
cuprins, în respectul lui față de tradiţie, și zestrea 
noastră religioasă, dar n-a fost un ortodox con- 
secvent, nici o fire bisericoasă, darămite un purtător 
de sfinţenie în sensul teologic al cuvîntului! Nu era 
însă lipsit, ca alţi contemporani, de sensibilitate reli- 
gioasă sau metafizică, de unde evaziunile lui „miti- 
zante“ ori în spaţii exotice, ori în timpuri ime- 
moriale, sau accentele lui de misticism poetic, care 
în câteva rînduri au nimerit şi coarda ortodoxă. 
Aceasta este deja o altă discuţie, fiind în joc nu vreo 
angajare religioasă fermă şi consecventă, ci doar o 
seamă de predispoziţii difuze şi aleatorii, pe care 
geniul lui artistic le-a potențat uneori în expresii me- 
morabile, care-l onorează fără să-l definească. Asta 
ținusem eu să explic, cu argumente şi citate, dintr-o 
dublă reverență: față de maiestatea creatoare a lui 
Eminescu şi față de maiestatea mistică a Ortodoxiei. 

Mi se pare că-mi pot servi de bună încheiere 
două comentarii postate pe blogul meu şi pentru 
care le mulțumesc celor doi „Anonimi“ (am pus eu 
diacriticele şi câteva virgule în plus, altminteri păs- 
trînd ortografia autorilor): 


„Văd că revista Veghea din Braşov răspunde 
articolului «Eminescu şi creştinismul» cu un număr 
întreg intitulat «Creştinismul lui Eminescu», în care 
Răzvan Codrescu e nici mai mult nici mai puţin 
decât «noul detractor al lui Eminescu». Oare cei care 
fac revista sunt sănătoşi la cap? Dacă la un prieten 
a care ţii, să zicem, după ce îl lauzi pentru multele 
lui calități, observi la un moment dat că, de exem- 
plu, n-are voce muzicală, înseamnă că îl denigrezi? 
Dacăun părinte care ține la copilul lui ca la ochii din 
cap şi-l laudă la toată lumea câte de grozav, observă 
o dată că copilul lui are totuşi capul cam mare sau 
un început de platfus, înseamnă că-şi denigrează 
copilul? Dacă despre persoana cu care convieţuieşti 
conjugal de o viaţă întreagă îi spui unui prieten 
apropiat că n-are nici un defect, doar că se bâlbâie 
când se enervează, înseamnă oare că-ţi denigrezi 
«jumătatea»? Cred că lui Eminescu însuşi i-ar fi 
ruşine de asemenea «apărători» absurzi, care de 
fapt nu vor să apere decât ce le place lor să creadă, 
luându-l pe Eminescu doar ca pretext“ (16/1/09, 
11:21 AM). 

„E incredibil «darul» unora de a citi una și de a 
înţelege alta! În articol e în mod evident vorba de 
Eminescu nu ca şi creştin prin naştere, mediu ori 
sensibilitate sufletească, ci de Eminescu ca şi creştin 
credincios şi practicant. E clar că Eminescu, deşi 
avea o vie sensibilitate religioasă şi era în principiu 
solidar cu comunitatea ortodoxă a neamului său pe 
care la iubit atât, nu ținea nici să fie riguros teolog- 
ic, nici riguros confesional, nici riguros ascetic. 
Altminteri creştin era, fără discuție, şi Creangă 
răspopitul, dar nici unui admirator de al său nu 
cred eu că i-ar trece prin cap să spună că Creangă ar 
fi fost un model de preot ortodox. Dar para- 
frazându-l pe dl. Codrescu, Creangă rămâne Crean- 
gă așa cum a fost. Ce-i aşa de greu de înţeles? 
Impresia mea este însă că mulți mai degrabă nu vor 
să înțeleagă decât nu înțeleg de fapt: preferă o min- 
ciună convenabilă unui adevăr incomod“ 
(16/1/09, 10:58 PM). 

Cred că nu mai e cazul să insist, ci cel mult să 
mai trimit o dată la lectura fără idei preconcepute a 
textului meu, dar şi a celorlalte texte pe care le-am 
scris despre Eminescu, din care orice om cu mintea 
normală poate cumpăni apoi cât de „detractor al lui 
Eminescu“ sînt eu (sau am putut fi vreodată). 





110 


anul VII e nr. 71-72 





LA ROST ROST 








anul VII e nr. 71-72 IM 





ROST 


LA ROST 





Noul Patriarh al Rusiei si 
vechea tema a KGBului 


Acuzaţiile de colaborare a ierarhilor ruși cu poliţia politică au 


un carâcter oficial 


Alegerea noului patriarh pe scaunul Moscovei a stîrnit un val de comentatori care au răscolit 
nu doar trecutul candidatului, ci şi al altor colegi din Sfintul Sinod. Rușii se arată nemulțumi- 
ți în special de colaborarea ierarhiei cu KGB. Pînă în momentul de față Patriarhia Moscovei 


nu a contrazis aceste acuzaţii. 


Pr. Savatie Baștovoi 


olaborarea unor ierarhi cu struc- 
GQ turile de securitate ale statului soviet- 
ic a fost discutată la modul oficial în 
Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse şi s-a păstrat 
într-un raport făcut în 1992 de către deputatul 
poporului P. Ponomariov, preşedintele Comisiei 
pentru Situaţiile de Urgenţă de pe lîngă 
Prezidiumul Sovietului Suprem al Federaţiei 
Ruse. În raport Ponomariov îşi exprimă ee 
rarea pentru colaborarea „neconstituțională“ 
ierarhilor cu structurile KGB. „Comisia îi 
atenţia conducerii Bisericii Ortodoxe Ruse asu- 
pra folosirii neconstituţionale de către Comitetul 
Central al Partidului Comunist şi de către Co- 
mitetul pentru Siguranța Statului (KGB) o seamă 
de structuri bisericeşti în scopuri proprii prin ra- 
colare şi infiltrare a agenţilor KGB [...] Caracterul 
misiunilor îndeplinite de ei [ierahii-agenți] do- 
vedeşte că Departamentul numit nu este separat 
de stat şi că el s-a transformat într-un centru as- 
cuns al KGB-ului în mijlocul credincioşilor“. 

În raportul său, Ponomariov numeşte cola- 
borarea ierarhilor cu structurile de securitate „un 
pericol grav“ pentru stat. „O atât de profundă in- 
filtrare a agenturii organelor de securitate în me- 
diile religioase prezintă un pericol grav pentru 
societate şi stat“. Deputatul chiar sugerează că lo- 
vitura de stat din 1991 s-a făcut şi cu vina ierarhi- 
lor-agenţi. De aceea se impune necesitatea „depo- 
litizării“ Bisericii prin renunțarea la colaborarea 
neconstituțională cu structurile de securitate ale 
statului. „Lustraţia agenturii bisericeşti ar putea fi 





dură, poate chiar un act de duritate la adresa Bi- 
sericii care şi fără aceasta a suferit destul. Comisia 
consideră că este mai bine ca înşişi credincioşii să 
găsească o cale de a curăța Biserica de elementele 
infiltrate. Spre regret, conducerea Bisericii nici 
pînă acum nu a emis o opinie oficială în ce priveş- 
te depolitizarea ei [...] Deoarece nu există o păre- 
re oficială a Bisericii în acest sens, Comisia reco- 
mandă introducerea în regulamentele canonice 
şi civile a interdicţiei asupra colaborării ilicite a 
feţelor bisericeşti cu organele statului“. 

Raportul cuprinde şi poreclele conspirative 
ale mai multor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse. 
Consultînd şi alte surse, a rezltat următoarea lis- 
tă, care, desigur, nu este una exhaustivă: 

mPatriarhul Alexei II - agent KGB 

„Drozdov“, 
m Mitropolitul Smolenskului şi al Kaliningra- 
dului Kiril (actualul patriarh) - agent KGB 
„Mihailov“, 
m Mitropolitul Voronejului Methodie - agent 
KGB „Pavel:, 
a Mitropolitul Kievului Filaret Denisenko (în 
prezent patriarh autodeclarat al Ucrainei) - 
agent KGB „Antonov“, 
m Mitropolitul Minskului Filaret - agent KGB 
„Ostrovski“, 
m Mitropolitul Nicodim Rotov - agent KGB 
„Sviatoslav“, 
a Mitropolitul Volocolamului şi Iurevului Pi- 
tirim - agent KGB „Abbat“, 
mMitropolitul Iuvenalie Poiarcov - agent 
KGB „Adamant“, 








112 


anul VII e nr. 71-72 





LA ROST ROST 





mArhiepiscopul Kalugăi Climent - agent KGB 
„Lopaz“, 
mArhiepiscopul Vilnusului - agent KGB cu şa- 
se nume de cod: „Grigoriev“, „Esaulenko“, 
„Cuzneţov“, „Nesterovici“, „Ognev“, „Potio- 
mkin“. 
La sfirşitul raportului Comisia îşi exprimă 
speranţa că Biserica Ortodoxă Rusă va reuşi să-şi 
depăşească amara moştenire a trecutului. 





anul VII e nr. 71-72 113 





ROST TITLU DE RUBRICĂ 








114 anul VII e nr. 71-72 


Abonaţi-vă la ROST! 


Avantaje: 

e Primiţi revista acasă 

e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie 
e Plătiți mai puțin cu 25% decât la chioşc 

e Taxele poştale sunt suportate de redacţie 


Vă puteți abona: 

e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi citeț numele, adresa com- 
pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, 
Căsuţa Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; 

e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis la ! 
: Unicredit "Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociaţiei ROST, cod fiscal : 
! 12495302, după care veți trimite copia chitanței şi o scrisoare în care solicitați abonamentul Ia CP 27, 
Oficiul Poştal 23, Bucureşti. 


Prețul în țară: 
- 18 lei - 6 luni 
- 36 lei - un an : 
Prețul în străinătate: 
-50 euro/ an în Europa 
-70 USD/ an pentru celelalte continente 4 


OFERTĂ 
Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme locale de difuzare a presei, 
librării şi persoane particulare. Oferim comision generos. Pentru detalii, luaţi legătura cu directorul publicaţiei, 
Claudiu Târziu, la telefon 0740.103.621 ori pe e-mail: rost&rostonline.org sau revistarostOgmail.com. 





În acest număr semnează: e Antonio Aroneasa - teolog, profesor, publicist e Pr. Savatie Baştovoi 
- ieromonah la Mănăstirea Noul Neamţ din Basarabia, publicist, ultima carte publicată: Cînd pietrele 
vorbesc - Biserica faţă în faţă cu propria imagine (Ed. Catisma, 2008) e Ioan Cişmileanu - directorul 
revistei “Porunca iubirii” e Răzvan Codrescu - scriitor, ultima carte publicată: Rug aprins. O sută de 
sonete şi false sonete (Bucureşti, Christiana, 2008) e Camelia Corban - jurist, publicist e Cristian Curte 
- teolog, jurnalist e George Crăsnean - publicist e Elena Dulgheru - Critic de film, eseist, poet, traducă- 
tor. Doctor în Cinematografie şi Media, a publicat, între altele, volumul Tarkovski. Filmul ca rugăciune 
(2002) e Pr. Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu - fost deţinut politic, duhovnicul Mânăstirii Dintr-un 
Lemn (Vâlcea), ultima carte publicată: Studii de teologie fundamentală şi apologetică (Rm. Vâlcea, 
Conphys, 2003) e Stelian Gomboş - doctorand în teologie, publicist, a publicat volumul Smerita încer- 
care întru desăvârşirea începutului (Ed. Agnos, 2008) e Paul S. Grigoriu - muzician, publicist 
e Constantin Mihai - asist. univ. dr., Universitatea Constantin Brâncoveanu, Rm. Vâlcea, ultima carte 
publicată: Descartes. L' Argument ontologique et sa causalit€ symbolique (Paris, LHarmattan, 2007) 
e Aspazia Oțel Petrescu - fostă deținută politic, ultima carte publicată: Adusu-mi-am aminte (Roman, 
2007) e Viorel Patrichi - jurnalist, ultima carte publicată: Ochii și urechile poporului. Convorbiri cu 
generalul Nicolae Pleșiţă (2001) e Alexandru Racu - doctorand în Ştiinţe Politice, Ottawa - Canada 
e Paul-Gabriel Sandu - student la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti e Daniela Şontică - 
jurnalist e Claudiu Târziu - jurnalist e Pr. Mihai Valică - doctor în Teologie, profesor Ia Facultatea de 
Teologie Ortodoxă din Iaşi 


Nr. 1-— martie 2003, dedicat lui 
Nicu Steindhardt 
Nr. 2 - aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 
Nr. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
Nr. 4-— iunie 2003, dedicat lui 
Mihai Eminescu 
Nr. 5-—iulie 2003, dedicat lui 
Nicolae Paulescu 
Nr. 6 -— august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui 
Nae Ionescu 
Nr. 8 — octombrie 2003, dedicat lui 
Valeriu Gafencu 
Nr. 9-— noiembrie 2003, dedicat Părintelui 
Dumitru Stăniloae 
Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 
Vasile Băncilă 
Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui 
Nichifor Crainic 
Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui 
Mircea Vulcănescu 
Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui 
Radu Gyr 
Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia 
Nr. 17 — iulie 2004, dedicat 
lui Ștefan cel Mare — epuizat 
Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 
Ernest Bernea 
Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 
Constantin Noica 
Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 
Părintelui Arsenie Boca — epuizat 
Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 
dedicat Părintelui Constantin Galeriu 
Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 
Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 
Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Constantin Voicescu 
Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga — epuizat 
Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 
Părintelui Arsenie Papacioc — epuizat 
Nr. 29 — iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea 
Nr. 30 — august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu 
Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Liviu Brânzaş 
Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş 
Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat 
Părintelui Iustin Pârvu 
Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma 
Nr. 35 — ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea 
Nr. 36 — februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 
Nr. 37 — martie 2006, dedicat 
Părintelui Teofil Părăian 
Nr. 38 — aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu 
Nr. 39 — mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu 
Nr. 40-41 — iunie-iulie 2006, dedicat lui 
Ton Gavrilă 
Nr. 42-43 — august-septembrie 2006, 
dedicat Părintelui Adrian Făgețeanu 
Nr. 44 — octombrie 2006, dedicat lui 
Gabriel Constantinescu 
Nr. 45 — noiembrie 2006, dedicat lui 
Simion Mehedinţi 
Nr. 46 — decembrie 2006, dedicat 
Părintelui Rafail Noica 
Nr. 47-48 — ianuarie-februarie 2007, 
dedicat Părintelui Benedict Ghiuș 


Nr. 49 — martie 2007, dedicat lui 
Ioan Ianolide — epuizat 









Centenarul nagterii um marin 
IP za VP sia 333 


| mm 


| _ROST | 











De pere 
| 








a. | 
parintert ss 


un adevâraţ 
purtator de Hiistoy 


See dt e ta 











Nr. 50 — aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor 

Nr. 51 — mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiţă 

Nr. 52 — iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu 

Nr. 53-54 — iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa 

Nr. 55 — septembrie 2007, dedicat lui Alexandru Mironescu 
Nr. 56 — octombrie 2007, dedicat Părintelui Sofian Boghiu 
Nr. 57 — noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu 


Nr. 58 — decembrie 2007, dedicat lui 
Demostene Andronescu 


Nr. 59-60 — ianuarie-februarie 2008, dedicat Părintelui 
Ioanichie Bălan 


Nr. 61 — martie 2008, dedicat lui Dan Botta 

Nr. 62 — aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache 
Nr. 63 — mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 
Nr. 64 — iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 

Nr. 65 — iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu 

Nr. 66 — august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 


Nr. 67 — septembrie 2008, dedicat Părintelui 
Chesarie Gheorghescu 


Nr. 68 — octombrie 2008, dedicat Părintelui 
Marcu de la Sihăstria 


Nr. 69 — noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 

Nr. 70 — decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan 
Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației 
ROST pot trimite contravaloarea revistei 
(3 lei/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: 
Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 
Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, 
în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru informații sunați 
la tel: 0740.103.621 


Dz 








EISAgAgE 760017