Rost anul VI, nr. 69, noiembrie 2008

ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 
































Teologul D5femist i 
Despre câteva lucruri pe care le Conflictul dintre ştiinţă 
putem face şi credință 
de Mircea Platon de Ioan Cișmileanu 
Parfum de poliție politică Negoţul cu Biblia 


de Viorel Patrichi de Cristian Curte 


an VI e nr. 69 e noiembrie 2008 e 4 lei www.rostonline.org 


Coperta I: grafică de Bogdan Căruntu 


sumar 


EDITORIAL 
„România“ vs România 
de Claudiu Târziu... caen ceace eneeeence anca 3 


MARTORI Al VEACULUI 
Campania „Din temnițe 


spre sinaxare“.................unneeeeeeeeeeeaaaaaae 4 


Răul care vine prin fenomenul 
Halloieen-se isi tia aieta 6 


Fapte, vorbe, gînduri................eeaee 10 


ÎN DEZBATERE 

Despre câteva lucruri 

pe care le putem face 

de Mircea PIatOn........ n nnaaaaeeeeeeaaaaae e 14 


Ortodoxia, parte integrantă a 
frontului anticomunist 
de Alexandru Racu... cecene eee eeeueeeee 25 


Parfum de poliție politică 
de Viorel Patrichi. ...... a.m aenenneaeaceaeeeceaeeee 29 


REPERE 

George Racoveanu: certitudinile şi 
dilemele unui teolog „laic“ 

de Mircea Albu... cae eeennencenenenaeee eee 39 


numărul 69 e noiembrie 2008 


Actualitatea „Predaniei“ 
de Cristian Brad... ennaaeea ae ea 42 


DECANTĂRI 
Leo Allatios şi ortodoxia populară 
de Mircea PIAtOn...nnaaeenaenaaeeaaeaaaeeaeaaeea 46 


Discuţia lui Ivan cu diavolul 
de Prof. Dr. Const. Miu... cecene aceea eee 53 


Pentru o istorie intelectuală. Societatea 
„Prietenii ştiinţei“ 
de Constantin Mihai... ceeceeceneaceaceeeaee 55 


Între frica şi iubirea de Dumnezeu 


de Paul CUrcăi sisu cade ia 57 
Conflict între ştiinţă şi credință (1) 

de loan Cișmileanu.......n acneea eneaereaeeaeeee 60 
Negoţul cu Biblia (1) 

de Cristian CUrte....... nana 04 
LA ROST 


Noul Neamţ - o temă tabu 
pentru istoriografia românească 


de Pr. Savatie BaştOvoi.......mmnnnnnnn nana 68 
SEMNAL EDITORIAL 
Pentru inimă şi minte..............mumuaaeeeeeee 73 


.............ccccccccccococooceconoecocooooee 


OFERTĂ 


Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme 
locale de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision generos. 
Pentru detalii, luaţi legătura cu directorul publicaţiei, Claudiu Târziu, la 

telefon 0740.103.621 ori pe e-mail: rostOrostonline.org sau revistarostOgmail.com. 





ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociaţia ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
rostOrostonline.org 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Constantin MIHAI 
Mircea PLATON 
Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 


COLABORATORI PERMANENȚI 
Antonio ARONEASA 
Corina BISTRICEANU 
Răzvan CODRESCU 
Emilia CORBU 
Gheorghe FEDOROVICI 
Pr. Arhim. Chesarie 
GHEORGHESCU 
Stelian GOMBOŞ 
Cristi PANTELIMON 
Viorel PATRICHI 
George POPESCU GLOGOVEANU 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRACHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


DTP 
Omni Press & Design 
artOopd.ro 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


TIPAR 
Docuprint SRL 
tel.: 0234/588.930 


DIFUZARE 
Supergraph SRL 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacție 


ISSN 
1583-6312 


www.rostonline.org 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 


ROST 





„România“ versus 


România 


Un singur nume, România, acoperă două ţări. Țara „lor“ şi țara noastră. 
S-a mai vorbit despre asta. În general însă dihotomia era făcută pe 
criteriul stării materiale: România potentaţilor şi România mămăligii cu 
ceapă. Alții au observat diferența dintre România catodică, țara 


Claudiu Târziu 








Fără îndoială, societatea românească este 
fracturată în mai multe locuri. Fracturi între bo- 
gați şi săraci, între politicienii roşii şi cei albaştri, 
între agenda „publică“ - pe care ne-o livrează pre- 
sa, la comandă politică - şi „agenda“ ţăranului din 
Româneşti, a muncitorului de la Piteşti şi a dască- 
lului din Câmpia Turzii. Dar acestea sînt explica- 
bile în context şi gestionabile. Ele sînt doar 
efectele marii fracturi: între Sistem şi restul lumii. 

Sistemul este ceea ce comentatorul politic 
Tia Șerbănescu numeşte „imperiul subteran“, clă- 
dit pe complicităţile comunisto-securiste şi care 
deține controlul asupra economiei, politicii, justi- 
ției, presei, intelighenției. Fără voia Sistemului, 
nu se întîmplă nimic. Iar cei care, fiind în Sistem, 
au iniţiative pentru care nu cer permisiunea, sînt 
aduşi la ordine sau pedepsiți exemplar: aruncaţi 
din funcţii, supuşi „dezvăluirilor“ de presă, mar- 
ginalizați, hăituiți de „organe“. 

„Imperiul subteran“ îşi are rădăcinile în tre- 
cutul apropiat şi se face cap de pod pentru un vii- 
tor unde va fi doar parte a „Sistemului“ global. 
Sistemul poate fi numit „România“, pentru că el 
se confundă cu ţara, aşa cum odinioară Partidul 
se confunda cu statul. El ne spune ce să mîncăm, 
cum să ne îmbrăcăm, cine are dreptate, cine me- 
rită să deţină funcţii în stat, câte ore să muncim, 
unde să ne relaxăm, ce subiecte de dezbatere sînt 


spectacolului de televiziune, şi România reală, în care viaţa bate orice 
scenariu hollywood-ian. Puţini au adus în discuție criteriul spiritual care 
cască prăpastia între România „lor“ şi România profundă. Și încă mai 
puțini s-au aplecat asupra consecințelor acestei rupturi. 


importante, ce e „corect politic“ şi chiar cum să 
credem în Dumnezeu, dacă ţinem să credem. 

Cea mai mare ambiţie a Sistemului este de a 
ne transforma din persoane în sclavi - ceea ce, în 
bună parte, i-a reuşit -, iar din sclavi nefericiți în 
„sclavi fericiți“ (apud. O. Hurduzeu). Sclavii sunt 
unelte vii, n-au opinii, n-au drepturi în afara celor 
care le îngăduie să funcţioneze, n-au credință, 
n-au cauze nobile, n-au odihnă, îşi fac un scop în 
viaţă din a câştiga cît mai mult pentru a consuma 
şi mai mult, sînt mulțumiți cu ce trăiesc, înspăi- 
mâîntaţi la gîndul că Sistemul s-ar putea dispensa 
de ei. 

În proiectele sale, Sistemul se foloseşte de 
demagogia politicianistă, mimând democraţia. Și 
ne pretinde conştiinţă civică, adică să intrăm în 
jocul „democratic“, să votăm. Chiar şi atunci cînd 
n-ai cu cine. E ca şi cum te-ai duce la piață şi, chiar 
dacă nu-ţi place nimic, cumperi ceva, de ruşine să 
nu te întorci cu mîna goală. 

Fiecare vot legitimează, în fapt, Sistemul. Noi, 
electorii sau, cum bine ne zic de la obraz, popu- 
Iaţia, nu vom cîştiga niciodată în acest joc. Pentru 
că e măsluit. O dovadă recentă, că tot e campanie 
electorală: modul în care principalele partide, 
PNL, PSD şi PD-L, şi-au împărțit colegiile electorale 
uninominale unde vor obține mandate de parla- 
mentar. Acolo unde trebuia să cîştige oamenii 


(continuare în pag. 13) 





anul VI e nr. 69 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





Campania „Din 
temnițe spre sinaxare“ 


„Acest secol a dat noian de sfinți şi de martiri, numai că nu-i 
cunoaștem. Hristos este prezent în lumea de azi prin stinți, martiri, 
mărturisitori şi eroi. Dar lumea de azi nu e solidară cu sfinții ei, căci 
nu le poate urma exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fost la 
începuturile creștinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, 
prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem 


sfinţii.“ (Noul mucenic Valeriu Gafencu) 

ampania Din temnițe spre Sinaxare a fost 
$ iniţiată, cu binecuvântarea părintelui 
Iustin Pârvu, de un grup de intelectuali 
creştini. Ea îşi propune să prezinte viețile şi învă- 
țăturile sfinților închisorilor din timpul prigoanei 
comuniste. Campania se va desfăşura începând 
cu data de 1 decembrie 2008 până la 24 decem- 
brie 2009, dată reprezentativă pentru trecerea a 
douăzeci de ani de la căderea regimului comunist 
condus de dictatorul Nicolae Ceauşescu. 

În zilele noastre, atitudinea creştinilor faţă 
de sfinții închisorilor este foarte diferită, de la o 
indiferenţă totală până Ia cinstirea lor ca mărtu- 
risitori ai lui Hristos. Prea Sfinţitul Iustinian 
Chira mărturisea: „Am fost întrebat şi eu, de 
oameni care lucrează în presă: «Câţi dintre cei ce 
au făcut puşcărie merită să fie trecuți în antologia 
aceasta a sfinților?». Ce credeți că am răspuns? 
«Toţi.» Şi spun şi acum, în auzul universului şi al 
lui Dumnezeu. Toţi.“ 

Învățătura Bisericii Ortodoxe este că un 
mucenic este sfânt din clipa morţii. Singura con- 
diţie pentru canonizare este ca acesta să fi măr- 
turisit dreapta credință a Bisericii. Sinodul nu 
face altceva decât să constate că mucenicul a dat 
mărturia cea bună. Pentru canonizarea sfinţilor 
mucenici nu e nevoie de minuni - deşi s-au săvâr- 
şit deja unele minuni prin rugăciunile acestor 
mărturisitori 

Credem că Sfântul Sinod ar putea alege o zi 
de prăznuire a întregului sobor de noi mărturisi- 
tori, în care să fie cinstiți şi cei despre ale căror pă- 
timiri muceniceşti nu s-au păstrat mărturii scrise 


sau orale. Pătimirea lor o ştie doar Dumnezeu, 
Cel care i-a primit în Împărăţia Sa. 

Campania îl are ca patron pe Noul Mucenic 
Valeriu Gafencu, cunoscut ca „sfântul închiso- 
rilor“. EI, părintele Ilarion Felea şi leroschimona- 
hul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) vor fi 
propuşi Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe 
Române spre canonizare. Iniţiativa canonizării 
Noului Mucenic Valeriu Gafencu (care s-a arătat 
plin de harisme dumnezeieşti încă din timpul 
vieții) aparţine unui grup de foşti deţinuţi politici, 
mireni şi preoți. Iniţiativa canonizării părintelui 
Ilarion, marele teolog şi mărturisitor mort în 
închisoarea de la Aiud, a avut-o un grup de credin- 
cioşi de la parohia Şega 1 din Arad, de la biserica 
ctitorită de părintele Ilarion. Iniţiativa canoni- 
zării Cuviosului ieroschimonah Daniil i-a aparțin- 
ut Mitropolitului Antonie Plămădeală, care a 
declarat următoarele: „Unii din oamenii aceştia 
s-au întors din închisori, Sandu Tudor nu s-a mai 
întors niciodată... A murit la Aiud. El poate fi ca- 
nonizat! Eu aş face o propunere, un Sinod de ca- 
nonizare, pentru că el a murit în închisoare la 
Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pen- 
tru credința lui“. 

În paralel cu aceste trei propuneri de canoni- 
zare - pentru care se va face un Memoriu către 
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, se 
vor cerceta şi vieţile celorlalți mucenici - preoți, 
călugări sau mireni (cum sunt stareţul Gherasim 
Iscu, Mircea Vulcănescu, maica Mihaela Iordache, 
Costache Oprişan şi mulți alții). În acelaşi timp se 
vor cerceta şi vieţile celor care, ieşind din închiso- 





anul VI e nr. 69 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 








DIN TEMNIŢE 
SPRE SINAXARE 


Acest secol a dat noian de sfinți şi de martri, numo: că 
Hristos este prezent în lumea de azi prin sfinți, martiri, mort 
de azi nu e solidară cu sfinți ei, câci nu le poate urmo exc 
acum ar fi fost la începuturile creştinismului, toată suliar ec 
prin ei, câtre ei. Na nu suntem creştini şi de oceeanu ne c 










Noul mucenic Valeriu Gafencu 


Un volum despre 
canonizarea  stinților 
închisorilor, despre 
pâtimirea, jertia și 
minunile lor. Texte de 
părintele lustin Pârvu, 
părintele Gheorghe 
Calciu Dumitreasa, 
părintele loan Negrutiu, 
părintele Augustin de la 
Aiud, Dan Puric, Răzvan 
Codrescu, Danion 
Vasile şi alții. 


Se poate citi pe www.areopag.ro 


Atunci când poporul român simte nevoia să-şi cunoască sfinții dr 
s-au născut, atunci trebuie să-i lăsăm sâ-i cunoască. Şi trebuie să ajutăm 
poporul român să cunoască siinți neamului, şi pe ce: din perioada aceasta 
comunistă 


core e 





Părintele Augustin de la Aiud 


Am fost intrebat şi eu. de oameni care lucrează în presă: „Câţi dintre ce 
ce ou făcu! puşcărie merită să fie treculi în antologia aceasto a slintior?”. Ce 
credeți că am răspuns? „1oți.” ŞI spun ş acum, în auzul universului şi al lu 
Dumnezeu. Toţi. Şi cel ce a făcut numai o zi de puşcărie e un marti şi-un stânt 
Dor, parolei cu ei, sân! a los! ş poporul între: 

P SE 9 PS. lustinian Chira 


supravieţuit închisorilor 
comuniste dar şi de peleri- 
naje la locurile în care au 
fost îngropați sfinții măr- 
turisitori. 

Prima acţiune este 
editarea volumului Din 
temnițe spre sinaxare, la 
Editura Areopag, şi spri- 
jinirea editării numărului 
3 al revistei „Atitudini“ — 
cu materiale despre can- 
onizarea sfinților închiso- 
rilor. Ultima acțiune va 
avea loc în postul Crăciu- 
nului lui 2009 - când se 
va organiza un pelerinaj 
la Aiud, la mormintele şi 
moaştele mărturisitorilor. 
Pe site-ul oficial al campa- 
niei, www,sfintii-inchiso- 
rilor.ro, se va face o bi- 
bliotecă digitală care va 
pune gratuit la dispoziție 
cărți esenţiale din literatu- 
ra închisorilor. Blogg-erii 


CAMPANIA DIN TEMNIȚE SPRE SINAXARE îşi 
propune să prezinte viețile ș învătălurie sfintilor 
inchisoriice. Se vor tipări cărți, se vor organiza 
coniernțe. dezbateri, lansări de corte. Deviza 
companiei: „Să ne cunoaştem trecutul!” 

Comporio se va dosiăpra în perioada 


1 decembrie 2008 - 25 decembrie 2009. 





www,sfintii-inchisorilor.ro 


şi web-master-ii pot susți- 
ne această campanie prin 
promovarea logo-ului 
campaniei. Campania are 
un caracter apolitic. Este 
foarte important ca aceas- 
tă campanie să coaguleze 











rile comuniste, au dus o viață de sfinţenie - cum 
sunt părintele Ilie Lăcătuşu, părintele Benedict 
Ghiuş sau alții (un amănunt din Vieţile Sfinţilor 
merită menţionat aici: Sfânta Mare Muceniţă Te- 
cla a murit la bătrânețe, la zeci de ani după ce fu- 
sese chinuită pentru credința în Hristos...) 
Campania nu se ocupă de studierea vieţii tuturor 
ortodocşilor care au trecut prin închisorile comu- 
niste, ci se ocupă doar de cercetarea vieților celor 
care au dat acolo mărturia jertfelnică a credinţei 
în Hristos şi în adevărul Bisericii Sale. 

Campania va consta în organizarea de con- 
ferinţe, dezbateri, tipăriri de cărţi, broşuri şi pli- 
ante de popularizare, în proiecții de filme docu- 
mentare, în organizarea de întâlniri cu cei care au 


cât mai bine persoanele, 
grupările şi asociaţiile care conştientizează 
nevoia recunoaşterii valorii jertfei noilor mărtu- 
risitori. La 1 decembrie 2008 va fi făcută publică 
lista principalilor susţinători ai acestei campanii 
(asociaţii, personalități, publicaţii, edituri, clerici, 
mănăstiri, schituri). 

Iniţiatori: Danion Vasile (Director Editura 
Areopag), Gigel Chiazna (Web-master sfintii- 
inchisorilor.ro), Laurenţiu Dumitru, Răzvan 
Codrescu (reprezentant Editura Christiana şi 
revista Puncte cardinale), Romeo Petraşciuc 
(director Editura Agnos), Florin Bulică (Web-mas- 
ter ortodoxradio.ro ), Claudiu Târziu (director al 
revistei ROST), Răzvan Bucuroiu (director al 
revistei Lumea Credinței), Mircea Platon. 





anul VI e nr. 69 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





Un memoriu al părinţilor îngrijoraţi către dascălii țării: 
Răul care vine prin 
fenomenul Halloween 


În urma unui extemporal dat elevilor de clasa a IV-a într-o 
şcoală americană, la întrebarea: „Cum aţi vrea să serbaţi 
Halloween-ul?“, 80% au răspuns: „Aş vrea să omor pe 
cineva...“, Acesta este impactul sărbătorii. Ar putea zice 
cineva: „Noi n-am ajuns până aici...“ dar, dacă nu ne 


responsabilizăm, vom ajunge... 


Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, şi sub 

egida Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brânco- 
veni“, la iniţiativa unui grup de părinți, înaintăm 
prezentul memoriu tuturor cadrelor didactice 
interesate de buna desfăşurare a procesului de 
învățământ şi de corecta îndeplinire a rosturilor 
pedagogic-educaţionale ale acestuia în şcolile 
româneşti. 

Dorim să atenţionăm asupra unui eveni- 
ment care captează atenţia şi canalizează preocu- 
pările multora dintre români, începând de la co- 
pii, până la părinţi şi bunici, în perioada aceasta a 
anului. Este vorba de „sărbătoarea“ occidentală a 
Halloween-ului, care, sub masca divertismentu- 
lui, este o veritabilă invocare a demonicului. 

Este evident că noi, românii, ne-am aliniat 
curentului general impus de cultura şi civilizația 
occidentală, importând forțat şi artificial, exclu- 
siv comercial, această „sărbătoare“, încât ni se 
par astăzi din ce în ce mai fireşti defilările de 
oameni deghizați cât mai hidos care împânzesc 
străzile şi umplu localurile, atârnarea în vitrinele 
magazinelor, în parcuri, ba chiar în case, a sim- 
bolurilor mai mult sau mai puţin demonice, în 
timp ce televiziunea, ziarele şi internetul abundă 
de reclame specifice evenimentului. 

Dar ceea ce a reprezentat motivul major de 
îngrijorare care a dus la hotărârea luării atitu- 
dinii de protest prin prezentul memoriu a fost 
constatarea că efectele acestui tip de manifestări 


C u binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului 


se resimt în primul rând în şcolile şi grădinițele 
unde învață copiii noştri. 

Încă de anul trecut am aflat de organizarea 
în cadrul majorităţii şcolilor din mediul urban, şi 
nu numai, la inițiativa profesorilor de limba 
engleză, a unor adevărate „festivaluri“ Hallo- 
ween, uneori numai în cadrul orelor de limba en- 
gleză, alteori ca o manifestaţie generală extraşco- 
lară ce îi antrenează atât pe copii, cât şi pe profe- 
sori. Copiii sunt încurajați să participe la Carna- 
valul cu măşti şi la jocurile distractive specifice 
momentului, sub pretextul cultivării creativităţii 
şi al oferirii unor frumoase clipe de divertisment, 
culminând cu premii. 

Prin urmare, am socotit de cuviință, prin 
prezentul memoriu şi prin documentația aferentă 
pe care v-o punem Ia dispoziţie (pe care o puteți 
găsi şi pe Internet Ia adresawww.hamangia.ro ori 
www.hamangia.ro/hal.html), să vă informăm 
despre istoricul şi sensurile vechi şi noi ale „săr- 
bătorii“. 

Totodată, vă aducem la cunoştinţă îngrijo- 
rarea pe care o avem, ca părinți, în privința cono- 
taţiilor negative de ordin psihic, emoţional, edu- 
cațional şi comportamental pe care le-ar aduce 
asupra copiilor antrenarea lor în participarea 
activă la manifestările specifice Halloweerm-ului. 
Este un paradox cum, în cadrul sistemului de 
învățământ, ne plângem din ce în ce mai des de 
creşterea gradului de agresivitate al copiilor, cât 
şi de amplificarea lipsei lor de receptivitate la 





anul VI e nr. 69 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





cunoştinţele pe care profesorii încearcă să li le 
împărtăşească în cadrul orelor de curs, şi drept 
urmare se țin simpozioane şi se organizează con- 
cursuri pe tema „non-violenţei“, iar în paralel 
stimulăm indirect tocmai această agresivitate, 
prin direcționarea greşită a creativităţii copiilor, 
cu urmări greu de anticipat şi poate chiar ireme- 
diabile în viitor. 

Halloween-ul promovează, sub masca diver- 
tismentului, cultul morții, personificarea morții 
și a fortelor răului, aceasta fiind în contradicție 
totală cu natura şi menirea instituțiilor de în- 
vățământ, putând tulbura mintea şi afecta sănă- 
tatea spirituală şi morală a elevilor prin efectele 
cumulative dezastruoase ale acestei „sărbători“, 
ce marchează profund psihicul copiilor, care nu 
au mecanisme psihice pentru a se apăra de aceas- 
tă deversare a demonicului, a urâtului, a odiosu- 
lui, a magiei în viața lor emoțională și ajung ulte- 
rior să le accepte ca fireşti, în mod necondiționat. 

Copilul încă nu face bine distincţia între real 
şi imaginar, încât degeaba scriu producătorii de 
costume tip „Superman“ pe etichete: „Cu acest 
costum nu se poate zbura“, că tot se găseşte câte 
un „năzdrăvan“ care, influențat şi extaziat de 


prestanța eroului din film, încearcă să-l imite, 
sfârşind tragic într-o cădere în gol. 

Care este pragul psihologic la care un copil 
deghizat în „vampir“ şi care strigă în glumă: 
„Vreau sânge!... Mi-e sete de sânge!...“ să şi intre în 
pielea personajului şi doar aşa, „în joacă“, să vrea 
să vadă cum e când chiar curge sânge? 

Dacă ar fi şi numai un singur caz în zece ani, 
la toate şcolile din România, când dintr-o glumă 
nevinovată şi dintr-un inocent carnaval să se 
sfârşească tragic, şi tot ar fi un semnal de alarmă. 
Statisticile efectuate însă în țările unde „sărbă- 
torirea“ Halloween-ului este în vogă de mulți ani 
arată că procentul de accidente e mult mai mare 
şi că nu sunt doar cazuri izolate situaţiile când de 
a o joacă se poate ajunge la o mare dramă. În 
USA, țara unde această „sărbătoare“ pervertită 
a atins apogeul maleficului, creşterea violenţelor 
în timpul Halloween-ului este o evidență, acest 
moment al anului remarcându-se prin numărul 
cel mai mare de acțiuni violente, fapte penale, 
„8lume“ proaste care duc la accidente grave, dis- 
trugeri, numărul cel mai mare de bețivi, consum 
crescut de droguri la persoane din ce în ce mai 
tinere, inclusiv la copii. 








anul VI e nr. 69 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





Îşi poate asuma vreun profesor responsabil: 
itatea pentru urmările ce ar putea apărea în urma 
acestui nevinovat joc „de-a urâtul“? Poate corpul 
profesoral să rămână indiferent la imaginea pe 
care şcoala unde predă o are în exterior? Panoul 
şcolii reflectă imaginea şcolii, este ca şi o emble- 
mă a şcolii. Orice eveniment extraşcolar (cena- 
cluri, cursuri opţionale, concursuri, serbări, fes- 
tivităţi) se imortalizează prin fotografii care, 
împreună cu documentaţia scrisă aferentă, se 
afişează la panou, iar şcolile şi profesorii primesc 
calificative pentru strădania de a întreprinde ast- 
fel de manifestări extraşcolare care să stimuleze 
creativitatea copiilor. 

Anul trecut, făcând o incursiune prin mai 
multe şcoli dobrogene (situaţia fiind asemănă- 
toare la nivel naţional), la panourile principale 
„tronau“ fotografiile jalnice ale travestirii copi- 
ilor noştri în monştri, pirați, vampiri, strigoi, 
schelete, cât şi premiatele compuneri în limba 
engleză cu teme macabre. Aceasta să fie creativi- 
tatea pe care să o dorim cultivată la copii: capete 
tăiate, trupuri spânzurate, case bântuite?! Şi 
panourile au păstrat aceste mărturii aproape 
două luni, până când au fost înlocuite cu imagini 
şi texte specifice Crăciunului. 

Nu e suficient că observăm abrutizarea sen- 
sibilităţii, a delicateții, a purității sufleteşti speci- 
fice copilăriei prin suprasaturarea cu subiecte de 
violenţă şi erotism pe care mass-media, interne- 
tul, jocurile pe calculator şi industria cine- 
matografică le aduc asupra copiilor? 

De cele mai multe ori din lipsă de timp, sau 
chiar din ignoranță, părinţii nu se preocupă să îşi 
ferească copii de o asemenea sistematică otrăvire 
şi măcar aveam nădejde ca în cadrul sistemului 
educaţional de învățământ să li se dea copiilor 
repere bune. Îi trimitem la şcoală cu nădejdea ca 
măcar şcoala să facă oameni din ei, iar şcoala... îi 
învață să fie... vampiri, vârcolaci, demoni, mon- 
ştri... aşa... „în joacă“, pentru „cultivarea creati- 
vităţii“! 

Vă aduceţi aminte de scandalul iscat la nivel 
naţional pe tema păstrării sau nu a însemnelor 
religioase în instituţiile şcolare? Instanţa judecă- 
torească a dat în final drepturi depline părinţilor 
să hotărască dacă e folositor sau nu pentru copii 
lor să aibă în sălile de clasă icoane. Şi părinții au 
hotărât: icoanele au rămas... 


Cât timp încă, în România, mai pot părinții 
să decidă asupra copiilor, îndrăznim şi noi să 
profităm de acest drept şi în cazul de față, cerând 
insistent RENUNŢAREA LA ORICE MANIFESTARE 
DE TIP HALLOWEEN în şcoli şi grădinițe. 

Există multe alte metode de a stimula cre- 
ativitatea copiilor noştri decât copierea, imitarea 
fără discernământ a unor practici şi obiceiuri 
legate de sărbători ale altor popoare, datini căro- 
ra nici acele popoare însele nu le mai înțeleg sem- 
nificaţia. Una este ca în cadrul orei de limba en- 
gleză să se prezinte ca notă informativă existența 
unei sărbători specifice culturii şi civilizaţiei 
americane, arătând originile ei şi sensurile vechi 
şi actuale, iar alta e să ne maimuțărim - părinți, 
copii şi profesori împreună - de dragul imitaţiei şi 
al alinierii la direcţia generală. Nu tot ce este pe 
scară largă acceptat într-o epocă dată este şi 
neapărat bun. Nu tot ce se socoteşte folositor edu- 
cării copiilor noştri după baremele moderne ale 
gândirii occidentale este, obiectiv vorbind, într- 
adevăr folositor. De ce în ceea ce priveşte crezul 
personal şi cultivarea simțământului religios la 
copii sunt din ce în ce mai multe voci ale psi- 
hologilor moderni care insistă spre a nu-i îndoc- 
trina de mici, ci a-i lăsa ca singuri, la maturitate, 
să hotărască asupra opțiunii religioase, iar în ce 
priveşte îndobitocirea lor prin aceste surogate de 
sărbători pseudo-religioase tip Valentine's Day şi 
Halloween nu li se prezintă adevărul despre ori- 
ginile lor şi despre semnificaţiile obiceiurilor 
legate de acestea? Căci atunci, sigur, măcar o 
parte dintre ei ar opta să nu meargă cu valul, ci ar 
sta contra curentului, cu toate riscurile care ar 
decurge de aici. 

Suntem de acord să se prezinte în cadrul 
orei de limba engleză, dacă într-adevăr aceasta 
prevede programa, doar în mod informativ şi 
nimic mai mult despre existența acestei „sărbă- 
tori“ specifice astăzi culturii şi civilizaţiei ameri- 
cane, deşi chiar Noul Continent a împrumutat-o, 
prin filieră irlandeză, de la vechii celți. 

Ce-ar fi ca la ora de istorie, când se studiază 
civilizaţia aztecă, profesorul să organizeze şi imi- 
taţii, aşa, „în joacă“, ale ritualurilor cu sacrificii 
umane, spre exemplu? 

lertaţi nota ironică şi oarecum agresivă a 
limbajului acestui Memoriu, care se datorează 
conştientizării gravităţii situaţiei în contextul 





anul VI e nr. 69 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





indiferenţei generale. Este specific nouă, români- 
lor, să nu ne asumăm responsabilitatea. luării 
unor atitudini critice față de curentul general, 
aşteptând ca problema să se rezolve de Ia sine, 
sau ca alții să ia iniţiativa. 

Este oarecum firesc ca după 50 de ani de 
urmare a directivelor venite din „Răsărit“ să ne 
întoarcem acum cu totul cu faţa spre „Apus“. Şi 
totuşi corect ar fi să ne preocupe cultivarea pro- 
priului discernământ şi al specificului nostru ca 
neam, nu să copiem diferite „forme fără fond“. 
De nu vom fi cu luare aminte, copiii noştri îşi vor 
forma treptat gustul pentru macabru, ocult, 
sadism şi violență, în acest sens fiind ajutaţi de 
desenele animate cu monştri, jocurile agresive pe 
calculator, filmele horror şi cărţile pentru copii, 
deja clasice, din seria Harry Potter etc. 





În urma unui extemporal dat elevilor de 
clasa a IV-a într-o şcoală americană, la întrebarea: 
„Cum aţi vrea să serbaţi Halloween-ul?“, 80% din- 
tre ei au răspuns: „Aş vrea să omor pe cineva...“. 
Acesta este impactul sărbătorii. Ar putea zice 
cineva: „Noi n-am ajuns până aici...“, dar, dacă nu 
ne responsabilizăm, vom ajunge. 

În Rusia, încă din 2003, orice eveniment 
legat de „sărbătoarea“ Halloween în instituţiile 
de învățământ a fost interzis. Aleksandr Gavrilov, 
reprezentantul Ministerului Educaţiei şi Învăţă- 
mântului, a declarat că această hotărâre este mo- 
tivată de faptul că această „sărbătoare“ perversă 
„Promovează cultul morții, personiticarea morții 
şi a demonicului, fiind în contradicţie cu natura 
instituţiilor de învățământ, tulburând mintea şi 
afectând sănătatea spirituală şi morală a 
elevilor“, concluziile sale fiind împărtăşite de o 


serie de psihologi şi psihiatri consultaţi pe 
această temă. 

În nădejdea că toate cele spuse vor avea 
răsunet pozitiv în conştiinţa cât mai multor 
români, dar în primul rând al conducătorilor 
instituţiilor de învățământ şi al profesorilor de 
limba şi literatura engleză, vă mulțumim pentru 
înțelegere şi pentru frumoasa şi corecta îndru- 
mare moral-civică pe care vă veţi strădui să o cul- 
tivaţi copiilor noştri în continuare. 


P. S. Conștienți de taptul că mulți români 
împărtăşesc părerea noastră privitoare la 
multiplele efecte negative pe care le pot 
avea asupra tinerei generații participarea la 
manifestările şi festivalurile de tip 
Halloween și din dorința de a strânge rân- 
durile, de a ți uniţi în „lupta“ (dacă putem 
zice așa) contra tendinței de generalizare a 
fenomenului imitaţional în care se 
încadrează şi Halloween-ul, chemăm pe toți 
cei într-un duh cu cele scrise să se alăture 
nouă prin adeziune şi să răspândească într- 
un cerc cât mai larg materialele oferite (mai 
ales către cadrele didactice), spre a trezi 
conștiinţele şi a stopa, dacă este cu putinţă, 
acest fenomen nociv societății noastre. 


19 octombrie 2008 


Preot Mihai Deliorga, împreună cu toţi credin- 
cioşii Parohiei „Sf. Arhangheli“ din loc. Poarta 
Albă, jud. Constanţa, Fundaţia „Sf. Martiri 
Brâncoveni“ - Şcoala Brâncovenească din 
Constanţa, 

Cu binecuvântarea Î. P. S. Teodosie, Arhiepiscop 
al Tomisului 


FUNDAȚIA i 

„SFINŢII MARTIRI BRANCOVENI“ 
Constanţa, str. Mihăileanu nr. 21, cod poştal 
900699, 

tel. 0341 416.729, fax: 0241- 66.53.54 
http://Awww.curteabrancoveneasca.ro/ 
e-mail: fundatia_smbQyahoo.com 

Cod fiscal 15832577, Cont RO 06 OTPV 1200 
0004 3576 RO01 

CONSTANȚA 





anul VI e nr. 69 


MARTORI Al VEACULUI 





Fapte, vorbe, ginduri 


Băncile vor protecție contra 
defăimării 

Bancherii români cunosc puterea zvonului şi 
s-au gândit să-i pună botniță. Pentru că o bancă 
îşi poate pierde credibilitatea rapid, iar apoi 
poate intra în faliment dacă o bârfă cu parfum 
de credibilitate este aruncată pe piaţă, bancherii 
cer o lege „antidefăimare“. Adică, închisoarea 
pentru cei care spun ceva de rău de vreo bancă. 
Eşti nemulțumit de serviciile unei bănci? Te 
plângi că banca ta e una de ţepari, că-ţi majore- 
ază dobînzile aiurea, peste noapte? Îţi manifeşti 
neîncrederea în stabilitatea vreunei bănci? 
Atenţie, că rişti puşcăria pentru denigrare! 
Deocamdată proiectul actului normativ n-a 
ajuns în Parlament, dar ministrul Justiţiei, 











Cătălin Predoiu, şi preşedintele Asociaţiei 
Române a Băncilor, Radu Gheţea, susțin iniţiati- 
va. Fapta vine pe fondul uriaşei crize economice 
mondiale. 


Casa regală spaniolă și 
homosexualii 

Într-o carte care i-a fost consacrată cu ocazia 
împlinirii a 70 de ani, intitulată Regina, de foarte 
aproape, de Pilar Urbano, apare o afirmaţie a 
reginei Sofia a Spaniei care a declanşat scandal. 
Regina Sofia ar fi spus că homosexualii pot „să 
trăiască împreună sau să se considere căsă- 
toriți“, dar nu e oportun „Să numească aceasta 
căsătorie, pentru că nu este“. În aceeaşi carte, 
Regina Spaniei şi-a manifestat opoziţia față de 
avort şi faţă de o posibilă legalizare a eutanasiei. 














Organizațiile spaniole de homosexuali au criti- 
cat imediat declaraţiile reginei, în condiţiile în 
care căsătoria guvernul socialist al lui Jose Luis 
Rodriguez Zapatero a legalizat căsătoriile homo- 
sexualilor în 2005. În fața protestelor, Casa 
Regală a dat un comunicat în care se precizează 
că regina regretă „lipsa de exactitate“ a declaraţi- 
ilor care i-au fost atribuite. Autoarea cărții a 
reafirmat corectitudinea afirmațiilor atribuite 
reginei în cartea sa şi i-a apărat dreptul de a-şi 
exprima „opinia“ în privința oricărui subiect. 


In Har-Cov, extremiștii secui își 
fac de cap 

Întâi, drapelul albastru-auriu al secuilor a apărut 
pe Primăria Gheorghieni, apoi şi pe Primăria 
Mircurea Ciuc. Legea interzice arborarea altor 
drapele decât cel al statului nostru pe clădirile 
oficiale. Prefectul de Harghita s-a sesizat şi a 
cerut înlăturarea steagurilor secuieşti. Degeaba. 
Fostul deputat UDMR Raduly Robert Kalman, 
actual primar de Mircurea Ciuc, spune că 
folosirea simbolurilor sînt necesare în „Tinutul 
Secuiesc“, iar steagul secuiesc este unul dintre 
aceste simboluri. El susţine că arborarea acestui 
drapel nu este ilegală şi refuză să asculte ordinul 
prefectului. La fel face şi primarul de la 
Gheorghieni. Într-un stat lipsit de autoritate, 
nimic mai firesc. 


Caragiale e depășit 
Probabil că nici măcar I.L. Caragiale nu putea 
imagina o iniţiativă gospodărească mai amuzan- 





10 


anul VI e nr. 69 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





tă (dacă n-ar fi de tot plinsul). Primăria Capitalei 
are un proiect de lege prin care înmatricularea 
maşinii şi încheierea căsătoriei sînt condiționate 
de plantarea unui pom. După ce mafioţi, în 
complicitate cu edilii noştri, au tăiat pădurile 
Bucureştiului şi sînt pe cale să termine şi 
Băneasa, Primăria se gândeşte să redea plămînii 
oraşului tot cu prețul bietului contribuabil - 
care, vezi bine, n-avea destul de alergat şi aşa 
pentru astfel de daraveli. Aşadar, cumperi pomul 











de la Primărie, îl plantezi într-o zonă stabilită, 
supravegheat de un angajat de la spaţii verzi, îi 
faci poză copacului, Primăria îţi eliberează un 
certificat, iar cu dovada asta în mînă poți să te 
însori sau să-ți înregistrezi maşina. Aşa, angajaţii 
Primăriei nu vor mai munci, ci doar vor 
supraveghea. Drept pentru care, propunem să li 
se dea şi o leafă mai mare, de şefi. 

Nastruşnica inițiativa legislativă îi aparţine 
viceprimarului Robert Ionescu, plantat acolo de 
PNG, de conivenţă cu PL-D. 


Apusul unui patriarh 

În luna mai a.c., Sfântul Sinod al Bisericii 
Ortodoxe Sîrbe a decis să îşi asume toate respon- 
sabilităţile patriarhului (întronizat în 1990). 
Arhiepiscopul Amfilohije a fost desemnat să 
exercite atribuţiile executive ale funcţiei de patri- 
arh. Patriarhul Pavle are 94 de ani şi este spital- 
izat de mai multă vreme. O parte a episcopilor 
sîrbi au anunțat că starea sănătăţii patriarhului 
s-a îmbunătățit. Între timp, Sinodul a înregistrat 
cererea PF Pavle de retragere din scaun pe 





motiv de boală. Alți episcopi pun la îndoială aut- 
enticitatea cererii. Episcopul Lavrentie a declarat 
că patriarhului este grav bolnav şi nu mai poate 
nici să scrie, nici să vorbească. „Este o chestiune 
de săptămîni şi, din acest motiv, nu ar trebui să 
ne grăbim cu alegerea noului Patriarh. Este bol- 
nav, dar nu obstrucţionează activitatea şi viața 
Bisericii“, a subliniat episcopul Lavrentie. 


Părintele Boian, 

caterisit pe nedrept 

Părintele Boian Alexandrovici, singurul preot 
român care a ridicat o biserică pentru românii 
din Serbia, a fost caterisit pe 26 octombrie de 
Episcopul Iustin, care păstoreşte Eparhia 
Ortodoxă Sîrbă a Timocului. Între capetele de 
acuzare se număra şi acela că a slujit în limba 
română, deşi partea sîrbă s-a angajat în comisia 
mixtă de dialog cu Patriarhia Română să ofere 
asistență religioasă românilor în limba maternă. 
Părintele Boian a fost hirotonit de PS Daniil, 
Episcop locţiitor de Dacia Felix (eparhie consti- 
tuită pe locul vechii episcopii de Remesiana) ca 
preot al românilor din Timoc, ulterior el fiind 
investit şi protopop. Actul caterisirii a fost anal- 
izat, la sfirşitul lunii trecute, de Sinodul Bisericii 
Ortodoxe Române, care l-a declarat drept invalid 
şi care l-a împuternicit pe PS Daniel să găsească 
o soluţie de rezolvare frătească a neînţelegeri, 
împreună cu partea sîrbă. 


Umbra lui Andrei Șaguna, 

la Gyula 

Partidul de extremă dreapta Jobbik („Mişcarea 
pentru o Ungarie mai bună“) şi organizaţia para- 
militară Garda Maghiară au oprit ridicarea unei 
statui a mitropolitului Andrei Şaguna în curtea 
Catedralei Ortodoxe din Gyula. Decizia 
amplasării statuii a fost luată într-o şedinţă 
comună a guvernelor român şi maghiar, în 
noiembrie 2007. Kis-Pal Botond, preşedintele fil- 
ialei Jobbik din oraşul Gyula a declarat: „Andrei 
Şaguna! Pînă aici! Niciodată nu va exista o statu- 
ie a unui fost mitropolit ortodox român în 
Gyula! Dincolo de radicalismul național, dincolo 
de bunul-simţ, existența unei statui a unui mitro- 
polit român declarat împotriva maghiarilor nu 
va fi tolerată în oraş...“. În schimb, în România 
există statui ale criminalului de război Albert 





anul VI e nr. 69 


IN 


MARTORI Al VEACULUI 





Wass, ucigaş de români şi de evrei, care este 
comemorat anual de extremiştii maghiari de la 
noi - anul acesta, chiar pe banii statului român. 
Şi asta în condiţiile în care legea românească 
interzice omagierea criminalilor de război. 


Ucraina se laudă cu vechimea 
Cernăuţiului 

Ucraina a organizat la Bucureşti o expoziţie de 
fotografii şi documente care marchează 
împlinirea a 600 de ani de Ia atestarea 
Cernăuţiului. Nici mai mult, nici mai puțin, 
ucrainienii pretind că vechea cetate a Bucovinei 
de Nord este ucrainiană dintotdeauna! 

Dar dovada celor 600 de ani de existență sigură 
o constituie Hrisovul Domnesc prin care domni- 
torul român Alexandru cel Bun dă, la 8 
octombrie 1408, privilegii negustorilor poloni 
din Liov, pe care îi obliga să plătească vama la 
Cernăuţi. Şi-atunci, de unde ucrainieni? 
Provincia a fost mereu parte a Moldovei, pînă la 
răpirea ei de către austrieci. În 1918, a revenit la 
trupul țării, pentru a fi iarăşi ocupată în vara lui 
1940, eliberată în 1941 şi, ca un blestem, re- 
anexată de URSS în 1944. Aşa au primit 
ucrainienii un pamînt plin de sîngele şi de isto- 
ria românilor, un tărîm al patriotismului româ- 
nesc şi un loc de înaltă şcoală teologică. Acum, 
ca nişte hoți obraznici, se laudă cu ceva ce nu le- 
a aparţinut fizic şi nu le va aparţine sufleteşte 
niciodată. 


Se face dreptate mamelor 

Vorba ceea: mai bine mai tîrziu decât niciodată. 
La final de mandat, parlamenarii au votat o lege 
care permite mamelor cu salarii mari să 









primească o indemnizaţie pentru creşterea 
copilului - în concediul post-natal - în valoare 
de 85% din media veniturilor din ultimele 12 
luni, dar nu mai puţin de 800 de Lei. Pînă acum, 
indiferent că avea un salariu de 200 de lei sau de 





10.000, o mamă primea 800 de lei. Era o inechi- 
tate, pentru că dacă ai salariu mai mare, con- 
tribui mai mult la bugetul de stat şi, în con- 
secință, trebuie să beneficiezi de un ajutor mai 
consistent din partea statului. De asemenea, era 
o masură care descuraja natalitatea, în condiţiile 
în care şi aşa suntem în scădere demografică 
vertiginoasă. În plus, noua prevedere nici nu 
presupune un efort bugetar semnificativ. 
Potrivit ministrului muncii, Mariana Campeanu, 
din 1.900.000 de femei care contribuie la buge- 
tul asigurărilor sociale, doar 20% au venituri 
peste salariul mediu. 


Cică la noi nu va fi criza așa de 
neagră 

Ion Ghizdeanu, şeful Comisiei Naţionale de 
Prognoză (CNP), a declarat că la noi nu se poate 
vorbi despre o criză imobiliară câtă vreme piața 
imobiliară românească e făcută de construcțiile 
în mediu rural şi de cele în regie proprie, plus 
economia neagră din domeniu. E crede că unele 
preţuri pe spaţiile rezidenţiale au scăzut nu din 
cauza micşorării activităţii, ci din cauza per- 
cepției pieței. Potrivit lui Ghizdeanu, CNP 
estimează ca pe primul semestru din 2009 vor fi 
finalizate aproximativ 70.000 de construcții. 
Prognoza de toamnă a CNP indică pentru anul 
viitor o creştere cu 4,7% a industriei şi cu 5,8% a 
serviciilor, în timp ce agricultura va avea o 
dinamică de 3,5%, pe fondul unei producţii 
bune şi în 2008. De asemenea, CNP anticipează 
o temperare semnificativă a consumului popu- 
laţiei, de la o creştere cu 10% în 2008 la 7,1% în 
2009. Am zice, una peste alta, suportabil. 


Cine împarte... 

Cu patru zile înainte de începerea campaniei 
electorale, ministrul Sănătății, Eugen Nicolăescu, 
a semnat un ordin prin care trei din cele 12 com- 
putere tomograf cu care trebuiau dotate tot 
atitea spitale au fost „redirecţionate“ de la 
Bacău, Craiova şi Timişoara către Alba, Călăraşi 
şi Zalău. Ministrul candidează pentru un scaun 
de deputat de Călăraşi, iar alţi doi colegi ai săi cu 
şanse, la Alba şi Zalău. Probabil că liberalii şi-au 
luat gîndul de la un fotoliu de parlamentar pe 
seama Bacăului, Craiovei şi Timişoara. Însă, 
manevra e subțire în comparaţie cu banii de la 





12 


anul VI e nr. 69 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 








SĂ “2: 


buget direcționaţi de guvern, pe ultima sută de 
metri, către oraşele conduse de primari liberali. 





Mai bine incompetenţi 

şi cinstiţi... 

Un recent sondaj CURS relevă că majoritatea 
românilor ar prefera un guvern incompetent şi 
cinstit unuia competent dar corupt. Asta în cazul 
în care ar avea de ales între cele două variante. 
Decizia devine mai dificilă cînd ai de ales numai 
între formule de guvern corupte şi incompe- 
tente. Chiar aşa: poate cineva să numească un 
guvern competent pe care l-am avut în ultimii 20 
de ani de democraţie? Dar unul cinstit? 


Iar ne sperie cu dezastrul 
ecologic 

Raportul Living Planet 2008, realizat de organi- 
zația americană World Wildlife Fund, atrage 
atenția că lumea se îndreaptă spre un dezastru 


Editorial 


PNL, celelalte partide şi-au pus candidați necunos- 
cuți, slabi şi fără şanse, la fel s-a procedat în cole- 
giile care au revenit PD-L şi PSD. Alta: între ide- 
ologiile asumate public şi măsurile de guvernare 
nu există adesea nici o legătură; iar ideologiile 
pot fi schimbate, declarativ, peste noapte, cum s-a 
întîmplat în cazul PD(-L), PUR/PC şi PRM. Încă 
una: între partide are loc un permanent transfer 
de oameni, ca la fotbal; cineva poate fi, fără com- 
plexe şi emoții, ieri - social-democrat, azi — libe- 





(ecologic) mult mai grav decit criza economică 
globală. Oamenii ar consuma anual cu 30% mai 
multe resurse naturale decît poate să refacă 
Pămîntul, iar din 2030 am putea avea nevoie de 
două planete precum Terra, pentru a ne susţine 
modul actual de viață. Chiar aşa să fie? Păi cine 
consumă atita, de vreme ce în Africa, în bună 
parte din Asia şi chiar în America de Sud se 
moare de foame? Or fi occidentalii lacomi, dar n- 
au unde băga atita. Şi-apoi, raportul ăsta - ca şi 
cele ale altor organizații ecologiste - nu se face 
pentru prima dată. Cum de marile corporaţii 
continuă să producă, să se extindă, să 
exploateze şi să polueze tot mai mult, fără nici o 
grijă? Chiar îşi taie singure craca de sub picioare 
în goana după bani sau ştiu că alarmismul 
ecologic e pentru naivi? Şi uite-aşa, în curînd 
vom mînca fructe şi legume din plastic, carne 
sintetică şi alte prostii, bucuroşi că le avem 

şi pe astea. 


Cioran, scos la vinzare 

de o îngrijitoare 

Proprietatea asupra a 30 de manuscrise ale Emil 
Cioran, estimate la peste un milion de euro, este 
disputată în instanță, la Paris, de Biblioteca 
Jacques-Doucet şi de o femeie de serviciu, care, 
din întîmplare, a găsit caietele în mansarda 
filosofului. Între manuscrise se află şi jurnalul 
lui Cioran din perioada 1972-1980, pe care 
autorul îl voia distrus, după cum scrie pe fiecare 
caiet. Tribunalul parizian va da o decizie în acest 
caz pe 3 decembrie a.c. 


(urmare din pag. 3) 


ral, mîine - conservator. La cum decurg lucrurile, 
ai zice că victoria „României“ contra României e 
garantată. Pentru că România profundă e sub 
sedative. Ea trebuie trezită, ca să poată fi salvată. 
Deşteptarea ei s-ar petrece prin restaurarea per- 
soaneil. Persoana e scînteie de divinitate, e omul 
liber, demn, conștient şi prezent - în sensul 
atribuit de părintele Arsenie Papacioc2. Românul 
restaurat ca persoană nu va mai putea fi nici 
desconsiderat, nici înşelat, nici folosit. 


1. Pentru aceasta pledează, în esență, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon în ultima lor carte, „un manifest la patru 
miini“, A treia forță: România profundă (Editura Logos, Bucureşti, 2008). 

2. „Să facem act de prezență: să credem, să iubim, să nădăjduim... [...] Să recunoşti că eşti fiul lui Dumnezeu şi să 
trăieşti în EI. [...] Actul de prezenţă este o jertfă permanentă şi plăcută. Şi cînd îl faci, începi să trăieşti“. 
(Părintele Arsenie Papacioc, în Formula AS, nr. 749, 2006) 





anul VI e nr. 69 


13 


ÎN DEZBATERE 





Noi gânduri despre ortodoxul român, în lume, astăzi: 


Despre câteva lucruri 
pe care le putem face: 















( 


1. Ortodocșii și ortomocșii 


Mircea Platon 





Criza socială şi politică a României actuale se 
datorează şi faptului că discursul public ortodox 
românesc e dominat de două versiuni „monofi- 
zite“ ale ortodoxiei. Prima constă în a preda Bise- 
rica lumii, a doua constă în a refuza Bisericii 
lumea. În primul caz, îl facem pe Hristos cetățean 
şi modernizăm Biserica, adică o facem „din lu- 
me“. În al doilea caz, îl punem pe Hristos sub un 
clopot de sticlă, îl ferim de germenii unei lumi 
rele, căzute, îl menţinem pur în „biserica interioa- 
ră“ sau dincolo de iconostas. Ambele versiuni îm- 
piedică Biserica să lucreze în lume, anulează ten- 
siunea teandrică. Făcând Biserica una cu veacul, 
o împiedicăm să prefacă veacul, o prefacem pe ea 
în veac. Izolând Biserica de veac, o împiedicăm 
de fapt să lucreze în veac ca să-l prefacă. Fie o 
supunem veacului, fie o separăm de veac, rezul- 
tatul e acelaşi: Biserica devine irelevantă veacului 
şi oamenii devin fie fiare, fie strigoi. 

De aceea, trebuie să facem o distincție între 
ortodoxie şi ortomokshie. Numesc ortomokshie 
tocmai această dublă varietate de ortodoxie „hin- 
duizată“ susţinută de mulți creştini astăzi. Mok- 
sha, mântuirea hinduistă, era fie o mântuire sub 
semnul belşugului aici şi acum, fie mântuirea de- 
personalizată a „spiritului“ eliberat de trup şi unit 





cu Brahman-Atman. Amândouă formele erau, în 
genere, legate de împlinirea exactă şi minuțioasă 
a unor ritualuri complicate. Făcând o analogie, 
avem în moksha cele două forme preferate de 
„mântuire“ a lumii ortodoxe românești de azi: 
forma de simpozion, şi cea de ortodoxie de deba- 
ra. Ortomokshia de simpozion oferă, la capătul a 
complicate ritualuri, plecăciuni, iniţieri, osteneli 
şi intrigi, mântuirea aici şi acum, raiul civilizat al 
clubului, înlesnirile „elitei“, bucolismul hidraulic 
al unui Solomon de Caus. Ortomokshia de 
debara oferă satisfacția de a fi „pur“ şi „smerit“, 
posibilitatea de a putea să simţi că tu şi cu 
„Dumnezeul tău“ aveţi dreptate şi că restul lumii 
e foarte, foarte, foarte rău şi nu-l merită pe Hris- 
tos. Şi nici pe tine. 

Dacă prima formă de ortomokshie e o formă 
de complex de superioritate de tip Dumnezeu Ta- 
tăl, a doua formă e o formă de complex de supe- 
rioritate de tip Dumnezeu Fiul. Amândouă au în 
comun ideea unei elite - de înţelepţi sau de 
„Sfinți“ - preocupate doar de sine, izolată sublim 
de lume în nirvana pământească sau cerească. 





* Ţin să-i mulțumesc aici publicistului creştin Gheorghe Fedorovici pentru lucidele observaţii ale domniei-sale. 
Orice eroare, neinspirată teologumenă sau stângăcie îmi aparţine, desigur, doar mie. 





14 


anul VI e nr. 69 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





Unii fac totul pentru Dumnezeul acestei lumi, 
ceilalți fac totul pentru alt Dumnezeu decât cel 
care atât a iubit lumea încât şi-a dat Fiul să sufere 
pentru ea. Unii dispreţuiesc lumea cinic, folosind- 
O, alţii urăsc lumea şi se tem de ea. Unii trag sfori, 
ceilalți cred în teoria conspirației. În genere, trăi- 
esc în simbioză. Pentru aerul lui împăcat, pros- 
per, gudurător, primul tip ar putea fi subclasifi- 
cati drept „ortomopsul“. Pentru aerul lui hirsut, 
deprima(n)t, ferapontic, celalalt ar putea fi sub- 
denumit „ortoboxul“. Unii sunt paznicii „civiliza- 
ției“, ceilalți, ai „tradiţiei“. Pentru ortomocşi (ca 
să le românizăm numele), Hristosul care nu e nici 
„gentleman“, nici cu cearcăne, nu existăl. 


2. Datoria noastră 


În condiţiile în care totul pare a converge 
astăzi înspre a-l ascunde pe Hristos în faldurile 
„tradiţiei“ sau în pauzele de publicitate ale „mo- 
dernizării“, datoria oricărui creştin este aceea de 
a-L descoperi sieşi şi altora pe Hristos. Creştinul 
trebuie să trimită la Hristos. Să devină icoană. Să 
devină deschidere către Hristos. A face politică 
ortodoxă nu înseamnă a face politică în numele 
lui Hristos, nu înseamnă a face politica ierarhilor, 
nu înseamnă a transforma „turma“ în propria cir- 
cumscripție electorală pe care să o mulgi de 
voturi. A face politică ortodoxă nu înseamnă a 
face politica „intereselor Bisericii“, o Biserică 
văzută ca un centru de putere lumească. A face 
politică ortodoxă înseamnă a te implica în tre- 
burile cetăţii împreună cu Hristos. Politica orto- 
doxă nu e politică ideologică. Aşa cum Ortodoxia 
nu e o ideologie, ci o cuminecare cu Adevărul 
care e Cuvânt şi Persoană şi Dumnezeu Fiul, aşa 
nici politica ortodoxă nu se poate face în numele 
unei ideologii. Politica ortodoxă porneşte de la 
persoană: de la Persoanele Sfintei Treimi şi de la 
persoana umană. În lumea politică, de afaceri, în 
mass-media, în lumea în viteză de astăzi nu există 
persoane, ci doar indivizi sau mase, „consuma- 
tori“, „votanţi“, „public“, „populaţia“. Persoana e 
un mod de a privi omul specific creştinismului: 
„Întrucât este revelată prin Întruparea Fiului, ca- 
tegoria “persoanei” are un sens propriu doar în 


creştinism.“2. Şi necreştinul e persoană. Dar 
necreştinul poate învăţa doar de la creştin cum 
să-şi vadă semenii ca persoane. 

Departe de a fi o încercare de a instaura 
teocraţia, vreun talibanism neaoş ortodox sau o 
ideologie protocronist-fascizantă, politica orto- 
doxă are a fi o formă de implicare în treburile 
cetăţii având în vedere persoana. Politica per- 
soanei e opusă şi politicii individului (liberalism 
egoist), şi politicii masei (comunism, socialism, 
globalism, fascism). E politica omului care merge 
cu Dumnezeu. Care merge, deci, cu bine. Ca ata- 
re, nu e în primul rând o politică a scopului, ci a 
modului, a lui „cum?“ şi a lui „cine?“. Aşa cum 
eshatonul arde în fiecare clipă a istoriei, aşa cum 
Cuvântul nu era doar „la început“, ci e acum 
Persoana de la temeiul tuturor lucrurilor, politica 
ortodoxă e nu încercarea de a construi raiul pe 
pământ, ci încercarea de a lucra lumea în acord 
cu temeiul ei, care e Logosul întrupat. 

Dar, voi fi întrebat, mai concret, ce înseamnă 
acest lucru, care ne sunt datoriile? În termeni 
extrem de simpli şi direcți, cred că datoriile noas- 
tre politice, adică în lume, sunt următoarele: 1. să 
ne păstrăm integritatea morală şi intelectuală; 2. 
să avem curajul să vorbim atunci când Hristos e 
hulit şi când Dumnezeu ne-o cere; 3. să lucrăm, să 
ne câştigăm şi să ne ducem existența cu Dumne- 
zeu în minte, în suflet şi în trup. 


3. Cum şi de ce să ne 
păstrăm integritatea morală 
şi intelectuală 


„Deci, precum aţi primit pe Hristos lisus, 
Domnul, întru el să umblaţi, înrădăcinați şi clădiți 
întrânsul, întăriți în credință, după cum aţi 
învăţat, şi prisosind în ea cu mulțumită. Luaţi 
aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi 
cu deşarta înșelăciune din predania omenească, 
după stihiile lumii şi nu după Hristos“, zice Sf. 
Apostol Pavel în Coloseni, 2:6-8. Sf. Apostol Pavel 
ne previne aici nu doar împotriva „filosofiei“ ca 
atare, asupra oricărei învățături având de a face 
cu simpla tradiţie omenească, cu „stihiile“, cu 
duhurile, cu natura elementară. „Filosofia“ e aici 


1 Vezi eseul lui Karl Lowith, „Poate exista un gentleman creştin?“, tradus şi prefaţat de Gheoghe Fedorovici, la 
http://Awww.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/poate-exista-un-gentleman-crestin.html. 


2 Gheorghe Fedorovici, Șapte peceti, Făgăraş, Agaton, 2007, 56. 





anul VI e nr. 69 


15 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





şi religiozitatea care parazitează creştinismul: 
gnosticismul, angelismul, esoterismul, toate 
formele de „captare“ a inteligenţei şi de „înro- 
bire“ a sufletului. 

A-ţi păstra integritatea sufletească şi intelec- 
tuală nu e uşor într-o lume podidită de semne, 
minuni, profeții, cuvinte şi indicatoare false. Dar 
a-ți păstra integritatea sufletească şi intelectuală 
e esenţial dacă vrei să devii deschidere către 
Hristos în lume. Nu-l poţi indica pe Hristos dacă 
nu ştii unde este EL. Și nu poţi şti unde este dacă 
nu ai fi deja cu EI: „Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai 
fi găsit deja“. ÎL căutăm pe Hristos pentru că încă 
nu am devenit dumnezei după har. Dar vrem să 
devenim dumnezei după har pentru că L-am gă- 
sit. Îl căutăm pentru că nu ostenim să căutăm re- 
staurarea în El, vindecarea întru Hristos. Deci a-ţi 
păstra integritatea morală şi intelectuală pre- 
supune a merge necontenit, prin urcuşuri şi 
căderi, dar a înainta necontenit, către restaura- 
rea întru Hristos. Şi cum Hristos e Calea, Adevă- 
rul şi Viaţa, atunci înseamnă că o minte întru 
Hristos va fi o minte vie, nu bârfitoare, nu cu- 
rioasă de dragul curiozităţii, nu flecară, ci vie: 
trează, capabilă să distingă, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, binele de rău şi să întrevadă binele 
din rău şi răul din bine. 

O minte nu are cum să fie trează în afara lui 
Hristos. Şi asta pentru că adevărata cunoaştere e 
de fapt practică. Filosofia era, în lumea clasică 
greco-romană, un mod de viaţă înainte de a deve- 
ni o metodă de aflare sau catalogare a adevăruri- 
lor. Pentru creştin, chemat să se cuminece cu 
Hristos, cu Adevărul, cu Logosul devenit trup, 
adevărul e revelaţia sacramentală: slujbă (închi- 
nare), cunoaştere slujitoare. Dumnezeu nu poate 
fi cuprins cu mintea, şi de aceea trebuie cunoscut 
slujindu-L. „Elita“ gnostică nu slujeşte, ci se 
slujeşte, şi de aceea nu cunoaşte. A nu sluji lui 
Hristos înseamnă a nu cunoaşte. 

De aceea, a fi creştin ortodox în lume nu 
înseamnă doar a-ţi vedea de propriul suflet. 
Creştinismul nu e religia celor care vor să-şi vadă 
de propriul suflet. Ci e însoţirea cu Hristos, cu 
Fiul care s-a jertfit pentru că Dumnezeu Tatăl atât 
a iubit lumea încât L-a jertfit pe Fiul Său. A fi 
creştin înseamnă deci a umbla prin lume cu Hris- 
tos. A vedea lucrurile în Hristos. A vedea toate 


lucrurile în Hristos. Nu există lucruri la care nu ne 
e îngăduit, ca şi creştini, să ne uităm în Hristos. Nu 
există lucruri asupra cărora nu ne e îngăduit să 
lucrăm întru Hristos. E greu, dar nicăieri nu se 
spune că a te mântui e uşor. Pe de altă parte, e fru- 
mos pentru că libertatea e frumoasă. E, în ter- 
meni copilăreşti, o „aventură“. Robia nu e fru- 
moasă, şi nici surogatele de „libertate“ pe care ni 
le oferă diferiți „tătuci“: experţi ai „globalizării“ 
sau ai altor „tehnici“ de „integrare“ într-un abso- 
lut transcendent sau imanent. Atât timp cât ne 
vom mulțumi să fim „curatori“, să administrăm 
citate din Sfinții Părinţi, „trecutul“ neamului, 
„memoria“, „viitorul“, „integrarea“ etc., nu ne 
vom putea dezrobi. Dumnezeu nu ne-a chemat la 
EI şi nu şi-a trimis Fiul să moară pe cruce pentru 
ca noi să stăm în debarale şi să anunțăm anonim 
pe internet sfârşitul lumii. Dumnezeu ne cheamă 
la EI şi ne cheamă să lucrăm, liturgic, ascetic, pro- 
fetic, apologetic, sau chiar prozaic, la mântuirea 
lumii. Şi mântuirea lumii începe, poate, cu mân- 
tuirea noastră. Dar poate că mântuirea noastră 
nu începe cu „grija“ pentru mântuirea noastră, ci 
cu iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Mântu- 
irea noastră începe cu lepădarea de noi, nu cu 
reafirmarea importanţei noastre. 

De aceea, pe acest fundament liturgic tre- 
buie să facem politică creştină având în vedere 
persoana şi antrenarea trezviei duhovniceşti şi a 
lucidităţii intelectuale. De exemplu, restaurarea 
sistemului de învățământ din România nu e o 
misiune necreştină pentru că, chiar dacă nu e 
vorba de „mine“, e vorba de milioane de persoa- 
ne schilodite de o uriaşă maşinărie de tocat 
suflete de copii. Dincolo de icoanele din clase sau 
de orele de religie, contează ca întregul învăță- 
mânt să se facă avându-se în vedere persoana. Nu 
trebuie să avem în vedere infiltrarea, cu o oră de 
religie şi cu o icoană pe perete, a unui mediu ostil 
religiei, ci normalizarea programei de învăță- 
mânt, a scopurilor procesului educaţional în Ro- 
mânia etc. Scopul procesului de învățământ nu 
trebuie să fie acela de a produce semiconductori 
umani de ideologie, microcipuri biologice şi fo- 
chişti ai neantului consumerist. Scopul şcolii e de 
a contribui, alături de familie sau biserică, la 
împlinirea persoanei umane, la transformarea 
unui copil în om întreg. 


3 „E smerit mândrulețul“, zice părintele Arsenie Papacioc de asemenea smerenie plină de sine. 





16 


anul VI e nr. 69 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





Sf. Vasile cel Mare spunea, referindu-se la 
educaţia tinerilor, că, de vreme ce creştinul tre- 
buie să-şi „ritmeze“ viața cu viaţa lui Hristos, tre- 
buie să fim educați în acest sens: „Căci ni se cere 
să ne asemănăm cu Dumnezeu pe cât e posibil 
firii umane. Dar nu există asemănare fără cunoaş- 
tere, şi nici cunoaştere fără învățătură.“ La baza 
acestei educaţii, şcolare sau duhovniceşti, Sf. 
Vasile cel Mare aşeza atât Noul Testament cât şi 
lucrările filosofilor şi moraliştilor clasici folosite 
în sens creştin. Educaţia nu se face numai acasă, 
sau numai la şcoală, sau numai pe stradă, sau 
numai la biserică. Se face peste tot: se face prin 
modul de viață. Şi de aceea trebuie să lucrăm în 
sens creştin. Mulţi alții, bine plătiţi şi bine țintiți, 
lucrează în sens necreştin asupra copiilor noştri. 
Nu putem doar să ne rugăm pentru copiii noştri. 
Trebuie să lucrăm, ajutați de rugăciune şi lumi- 
nați euharistic, pentru ei. Politica creştină nu e 
politica scopurilor creştine, ci politica vieţii creş- 
tine, a mijloacelor creştine. De fapt, scopul şi mij- 
locul coincid, fiindcă este vorba de o politică fă- 
cută de persoană în scopul realizării persoanei. 
Să privim deci învățământul din punct de vedere 
creştin, să privim copiii ca pe nişte persoane, şi 
atunci vom înţelege ce trebuie să facem. Şcoala 
nu e simplă acumulare de informaţii. Şcoala e 
pregătire pentru a înțelege şi a primi Tradiţia, 
adică deschiderea către libertatea Persoanei. 
Dispreţul arătat vieţii umane în România de 
astăzi, de la pacienţii aruncaţi din ambulante la 
colț de stradă la moartea copiilor abandonaţi sau 
abuzaţi de părinţii lor, nu e decât rezultatul 
ocultării Tradiţiei printr-un sistem de învățământ 
ideologizat şi prost, printr-o presă scrisă şi 
audiovizuală ideologizată şi proastă, printr-o 


4 Despre Sfântul Duh, |, 2, III, 2. 
5 Vezi Fedorovici, Șapte peceți, 61-66. 


viață de familie sfâşiată de sărăcie şi „căpşună- 
rism“, prin activitatea iresponsabilă a unei elite 
mercenare şi mediocre. 

Nu afirmaţi doar ideea, creați şi contextul 
ideii, sau sugeraţi-l. Succesul ideilor de stânga se 
datorează faptului că par, şi sunt, potrivite medi- 
ului în care apar. Sunt potrivite lumii de azi. Dar 
lumea de azi nu e potrivită naturii umane. Şi 
atunci trebuie să legăm, mereu, ideile noastre de 
o continuă lucrare în scopul reafirmării naturii 
umane, adică a originii creaturale şi scopului în- 
dumnezeit al omului. De aceea lupta noastră nu 
trebui să se reducă la afirmarea ideilor, ci la cre- 
area contextului ideilor, la crearea unui spaţiu pe 
care să-l locuim lucrându-l. Pentru că nu poţi 
locui ceea ce nu lucrezi” . Şi, de aceea, nu mai 
putem locui România. Politica creştină trebuie să 
fie viaţă creştină în lume. Şi viața creştină în lume 
nu poate fi fuga de lume, ci prefacerea lumii. La 
mod prozaic, această prefacere a lumii e o refor- 
mulare a lumii, o descoperire a ei. Descoperiţi, de 
exemplu, prietenilor dumneavoastră cărţi, locuri, 
acțiuni, oameni, mănăstiri, activităţi care ar pu- 
tea fi ţesute într-un context al unei vieți creştine. 
Nu creați realitătți paralele. Creați spaţii de 
„vecinătate“.7 Să ne adunăm în numele lui Hris- 
tos, să trăim împreună întru Hristos, să oprim 
România de la destrămare, cel puţin în jurul nos- 
tru. 

Românii pare că au ajuns să trăiască într-un 
mod bizar, invers, dacă nu chiar pervers, îndem- 
nul hristic de a-şi iubi duşmanii. Nu ne iubim 
duşmanii pentru Hristos, ci împotriva lui Hristos. 
Ne iubim duşmanul care ne separă de aproapele. 
Iubim ceea ce e străin firii, adică originii şi scopu- 
lui, noastre: iubim păcatul. Iubim, de exemplu 


6 SE. Vasile cel Mare scria că nimic nu e rău în sine, de vreme ce totul e creat de Dumnezeu. De aceea, nu suntem 
condamnați pentru simplul fapt că, de exemplu, avem familie, servicii, case, şi bunuri. Buna întrebuințare a 
acestora, libera lor întrebuințare în conformitate cu învățătura lui Hristos, ne ajută, spune Sf. Vasile cel Mare, şi 
să ne „purificăm de păcate şi să moştenim Împărăţia cerurilor“ (vezi regula 92 din Regulile morale ale Sf. Vasile 
cel Mare). Pentru modul firesc, organic, de viață creştină în lume - departe de actuala afectare ortomoxă care 
asimilează ortodoxia unei tehnici de autosuprimare - vezi şi predicile lui Leontius, un preot bizantin din secolul 
VI, în Fourteen Homilies, trand. Paul Allen şi Cornelis Datema, Brisbane, Australian Association for Byzantine 
Studies, 1991. Smulşi din lumea ortodoxiei organice, românii tind fie să se adapteze, să se asimileze coioților şi 
androizilor deşertului postmodern, fie să tânjească după lumea veche pe care o văd „conservată“ în „cămara“ 
bisericii. Un singur lucru nu îndrăznesc să facă: să purceadă la prefacerea lumii împreună cu Hristos, să lupte 
pentru o nouă organicitate. Nu vor să umble cu Hristos în lume, vor fie să uite de Hristos în lume, fie să uite de 
lume în Biserică. 

7 Vezi cum dezvoltă conceptul de „vecinătate“ Ovidiu Hurduzeu, în Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, A treia 
forță: România profundă, Bucureşti, Ed. Logos, 2008. 





anul VI e nr. 69 17 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





„inteligența“ sau „deşteptăciunea“, mai mult 
decât caracterul. Poate că, pentru a învăța cum e 
să ne iubim duşmanii, trebuie să reînvățăm să 
iubim. Să reîncepem să ne iubim prietenii, 
aproapele. A-ţi iubi lucid, integru, aproapele, 
copilul, soţia, familia, satul, cartierul, oraşul, nea- 
mul, ţara, nu e lucru deşert sau anticreştinesc atât 
timp cât e vorba de iubire, adică de dăruire întru 
Hristos, şi nu de altceva, de dorință de dominare, 
de exemplu. România e o țară plină de „tătuci“ 
care trebuie să redevină „frați“, fârtați întru 
Hristos. Aş spune „frați de cruce“, dacă nu m-aş 
teme că voi fi atacat de cicisbeii elitei gata să 
detecteze „legionarismul“ chiar şi acolo unde nu 
este.8 

Românii au ajuns unde au ajuns şi pentru că 
nu şi-au iubit copiii. Nu şi i-au iubit. Le-au dorit 
„binele“. Au vrut să-i „vadă aranjaţi“. Când iubeşti 
pe cineva nu vrei să-l vezi aranjat, încrustat, fixat 
într-un „bine“ străin, într-o structură moartă, într- 
un conformism convenabil. ÎI vrei viu. Şi Viaţa e 
Cale şi Adevăr. A-ţi vrea copilul „aranjat“ înseam- 
nă a-l vrea mort, rigid. A ne iubi copiii înseamnă, 
de exemplu, în plan concret, cotidian, a nu-i mai 
împinge către „facultăți care se caută“. Uitaţi-vă la 
cine sunt ei. Sunt nişte persoane. Sunt diferiţi de 
voi. Sunt ai voştri şi totuşi diferiți de voi. Sunt din 
voi şi totuşi liberi. Noi, voi, i-am adus în lume. Dar 
să nu-i facem ai lumii. Vedeţi care e vocaţia lor, de 
ce natură e libertatea lor. Vedeţi care sunt 
darurile cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Educaţi- 
le acele daruri. Ajutaţi-i să înflorească, nu să se 
„aranjeze“ 9 Nu e întâmplător faptul că actualul 
dezastru socio-cultural al României e „adminis- 
trat“ de o elită alcătuiă din fiii, „aranjaţi“, ai 
nomenclaturiştilor anilor '50-80. 

Dau aceste exemple concrete pentru că mi s- 
au cerut mereu exemple concrete şi pentru că mi 
se pare că cel mai greu ne e să vedem cum se 
leagă ideile de practică. Asta e tocmai pentru că 
nu vrem să înțelegem că, pentru creştin, nu există 
teorie şi practică. Există un mod de viață. Dacă 


trăieşti cu o icoană în gând, atunci vei vedea totul 
în jurul tău într-un mod care îţi va reordona 
înţelegerea lumii şi prioritățile. Când vei înţelege 
ce ţi se întâmplă, vei înţelege şi cum trebuie să 
trăieşti. Luciditatea, integritatea morală şi in- 
telectuală (care nu exclude „înțelepciunea şar- 
pelui“ dacă e însoţită de „curăţenia turturelei“, 
deşi parcă prea mult „duh pitonicesc“ s-a manife- 
stat în noi în toți aceşti ani) nu sunt mofturi, 
fleacuri, imposibilităţi. Ar trebui să fie modul nos- 
tru de a locui, lucra şi privi lumea. 


4. Cum și de ce să vorbim 
când Dumnezeu ne-o cere 


Acum, dacă stai în lume, trebuie să şi comu- 
nici, să conlucrezi. Am auzit de multe ori în decur- 
sul ultimilor ani că trebuie să facem ascultare, să 
fim mici, umili, ascultători. Mesajul venea din 
surse pseudoisihaste de inspiraţie fie ecumenică, 
fie înalt-ierarhică, de la ierarhi interesaţi în 
menținerea discursului ortodox la nivelul unui 
triumfalism mieros, al unei smerenii viclene şi al 
ascultării împotriva lui Hristos. Elitele ierarhice 
ne spun că trebuie să facem ascultare. Că suntem 
laici. Dar iată ce spun Sfinții Părinți. 

Sf. Grigore de Nyssa spune, în scrisorile sale, 
că: „Atunci când biruiau învățăturile eretice, era 
un lucru bun să îţi asumi riscul de a te opune 
autorităților datorită cărora doctrina adversar- 
ilor lui Dumnezeu părea să biruiască, trebuie să 
te împotriveşti astfel încât cuvântul mântuitor să 
nu fie aservit puterilor omeneşti.“10 Fratelui său 
Petru, episcopul Sevastiei, Sf. Grigore de Nyssa îi 
scrie că i s-ar fi părut: „Ruşinos şi complet lipsit de 
noblețe, atunci când inamicii nu îşi camuflează 
absurdităţile, să nu vorbească cu îndrăzneală 
pentru adevăr.“ Iar Petru îi răspunde îndem- 
nându-l să nu abandoneze lupta împotriva ina- 
micilor lui Hristos şi să străpungă cu spada scrie- 
rilor sale şarpele aciuat în scrierile ereticilor: „Cât 
despre iritarea care transpare din tratatul tău, ea 


3 Vezi, pentru discutarea cazului unui fost apologet al lui Corneliu Zelea Codreanu, actual vânător de „legionari“, 
„Slavofili“ şi „păşunişti“, aici: http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/iulian-capsali-despre-mihail- 


neamtu.html 


9 Vezi, pentru importanţa educaţiei în viețile sfinţilor ortodocşi, şi pentru sănătoasa tensiune dintre „cultură“ şi 
„rusticitate“, Evelyn Patlagean, „Ancienne hagiographie byzantine et histoire sociale“, în Structure sociale, 
famile, chretiente a Byzance IV-XI siecle, London, Variorum Reprints, 1981, V. 


10 Gregoire de Nysse, Lettres, trad. Pierre Maraval, CERF, 1990, 131. 


11 Grâgoire de Nysse, Lettres, 315. 





18 


anul VI e nr. 69 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





procură sufletului plăcerea sării.“12 Creştinul, 
monahul, episcopul, laicul, are a vorbi puterii în 
numele lui Dumnezeu, şi când episcopul se mani- 
festă doar ca „putere omenească“, are a îndrăzni 
să-i vorbească şi acestuia în numele lui Dumne- 
zeu. „Pustia“ nu e o fugă de lume, ci un loc de 
unde poţi să vorbeşti liber lumii. 

Astfel încât Părintele Iustin Pârvu e în per- 
fectă simfonie cu tradiția patristică atunci când 
spune: „Cei ce mărturisesc apărându-şi credința 
sunt ca nişte apologeți ai vremurilor acestora. 
Este dovadă de curaj şi de sacrificiu să măr- 
turiseşti pentru că astăzi, când adevărul este sis- 
tematic ascuns cu meşteşugire diplomatică, riscul 
este foarte mare: să-ţi pierzi serviciul, să ajungi pe 
drumuri, să intri la puşcărie, să fii caterisit.“15 

Să ne întrebăm: oare ce s-ar fi întâmplat cu 
noi dacă Hristos ar fi făcut ascultare față de 
Sanhedrin? Dar dacă ar fi recunoscut în Pilat un 
agent civilizator, reprezentantul unui imperiu 
care a adus țăranilor Samariei, Iudeii, Galileii şi 
Idumeii drumuri, un sănătos sistem de taxe, băi 
publice şi toate celelalte elemente ale civilizației? 
lisus nu a confundat mântuirea cu civilizația. 
Hristos nu a fost nici anarhist. Nici măcar un sub- 
versiv de debara. A predicat prin pieţe, a vorbit cu 
oamenii, a trimis apostoli. Nu a vrut să dărâme 
imperiul. A vrut să mergem pe Calea Lui prin 
imperiu, nu pe drumurile imperiului. 

Într-un imperiu trăim şi noi astăzi. E un 
imperiu care are sclavi. „Sclavi fericiţi“, cum le 
spune Ovidiu Hurduzeu apusenilor, şi sclavi 
nefericiţi, cum ne apar mulți români astăzi. Sf. 
Vasile cel Mare vorbea de mai multe tipuri de 
sclavi. Unii sunt sclavi pentru că au fost cuceriţi 
militar. Aşa am fost noi sub comunism. Alții, 
spunea Sf. Vasile cel Mare, sunt sclavi pentru că, 
din cauza sărăciei lor, au fost înrobiţi „precum 
egiptenii, Faraonului“. Aşa sunt românii obligați 
astăzi să se dezrădăcineze sau să-şi vândă sufletul 
pentru a putea să supravieţuiască. Creştinii 


12 Gr&goire de Nysse, Lettres, 319. 


primelor veacuri încercau să răscumpere sclavii 
creştini a căror virtute era periclitată de stăpânii 
lor. Astfel, şi politica ortodoxă ar trebui văzută ca 
o încercare de a dezrobi „sclavii“ români, creştini 
a căror virtute e siluită de stăpânii politici, corpo- 
rați, intelectuali. Din păcate, politica românească 
de astăzi pare a avea un singur obiectiv (dacă îl 
are!): acela de a transforma sclavii nefericiţi în 
sclavi fericiţi. Atât. Nimeni nu vorbeşte de liber- 
tate.14 Ba, mai mult, sclavia e denumită libertate, 
după cum a făcut teologul Mihail Neamţu, care, 
atunci când am deplâns urmările emigrării în 
masă a românilor, consecinţele dezrădăcinării 
lor prin inginerii sociale, a numit această dezră- 
dăcinare o fructificare a „darului libertăţii“. Da, 
copiii care se sinucid din cauză că le e dor de 
mamele lor plecate să schimbe scutece la pen- 
sionarii italieni trebuie trecuţi la rubrica „darul 
libertăţii“: o nouă victorie a integrării României 
în imperiul UE! 











13 Şi convorbirea continuă: „- Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat? - Nu este un eroism deloc, ci frica de a 
nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav. - Şi când trebuie să taci? - 
Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe ori tăcerea este 
ascundere a acestor realități, o trădare a adevărului (...)- Cine-i îndreptățit să mărturisească? - Cine are unele 
convingeri şi le mărturiseşte. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le cunoaştem şi nu suntem în stare 
să le susţinem, dar de cele pe care le cunoaştem ne ținem de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă 
trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De 
nu - trebuie să ai o rațiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus dascălii Bisericii.“ 

14 „Acceptă să pierzi orice în afară de libertate“, spunea Sf. Vasile cel Mare în omilia aspura psalmului XIV. 





anul VI e nr. 69 


19 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Aceasta e opinia elitelor politico-intelec- 
tuale, şi a clonelor ei de mâna a doua, despre 
tragedia românească a ultimelor două decenii: 
„darul libertăţii“. Vorbesc astfel pentru că sunt 
interesaţi doar de rubrici, de statistici, de pro- 
grame de finanțare, de „obiectivele integrării“, 
de inginerii sociale şi financiare. Nu sunt intere- 
sați de om, de român, de tragediile eşecului lui în 
țară, sau de durerile ascunse şi prăbuşirile eşecu- 
lui sau împlinirilor lui departe de țară. Pentru că 
şi împlinirea departe de țară are durerile ei: dure- 
rea de a nu fi alături de cei dragi, durerea de a fi 
departe de biserica ta, de duhovnicul tău, dure- 
rea de a fi trebuit să te înstrăinezi, tu şi copiii tăi, 
pentru a putea supraviețui, în condiţiile în care 
țara îţi e spoliată de o hoardă de hoţi şi prostită 
de o mână de ideologi cinici. Nu, elitele noastre 
nu sunt interesate de om, ci de „integrare“. 
Oamenii sunt grafice, statistici, baterii biologice 
ale sistemului. Dacă îndrăzneşti să iei apărarea 
României profunde (profunde pentru că ade- 
vărate), a lumii organice căreia biserica i-a fost 
temei sute de ani şi în care a stat ca miezul în 
nucă, eşti numit „păşunist“, „legionar“, „paseist“. 
Ți se spune să te modernizezi, şi tu şi ortodoxia 
ta. Să mergi cu lumea. Să urli cu lupii. 

Pornind de la constatarea enormului preţ 
omenesc pe care îl plăteşte România de 20 de ani 
încoace, cred că Biserica are a merge nu cu 
lumea, ci în lume. Nu trebuie să se modernizeze, 
ci să răspundă modernităţii. Să lucreze cu Hristos 
în lumea modernă. Biserica nu există ca să ne 
izoleze de lume. Mai mult încă: nu există ca să ne 
izoleze de lume în trecut. Biserica nu există ca seif 
al trecutului. Biserica nu ne restituie trecutul cu 
dobândă. Biserica există ca vindecare a vremel- 
nicului întru Hristos. Biserica nu e club paseist. 
Nu e cenaclu de împletit. Nu e streaşină sub care 
te ascunzi până trece furtuna lumii moderne. 
Biserica e locul luptei şi al victoriei întru Hristos 
asupra vremelniciei, asupra păcatului şi a morții. 
Şi noi, creştinii, suntem cei chemaţi să dăm aces- 
tă bătălie, cu rugăciunea şi cu fapta, cu rugăci- 
unea ca faptă şi cu fapta ca rugăciune. 

Există un mic amănunt al istoriei literaturii 
creştine de care nu se prea vorbeşte în România. 
E vorba de faptul că, în primele veacuri după 





Hristos, majoritatea lucrărilor apologetice - a 
scrierilor menite să apere creştinii de persecuțiile 
Imperiului Roman şi să prizente cinstit viața şi 
învățăturile creştinilor - a fost scrisă de laici. 
Există aşadar un atac asupra Bisericii şi, dincolo 
de viaţa liturgică, laicii au înţeles să apere Bise- 
rica în fața autorităţilor. Or, astăzi, ce observăm? 
Există un atac, o presiune asupra Bisericii, şi 
Biserica răspunde prin doctoranzi în cele mai 
obscure subiecte de teologie academică. Nu neg 
nici utilitatea aprofundării studiilor dogmatico- 
istorice. Nu neg nici faptul că există şi excepții la 
starea de fapt descrisă aici de mine. Dar dispro- 
porţia dintre cantitate şi calitate e strivitoare. 
Avem, în ultimele două decenii, generaţii întregi 
de studenţi în patristică. Unde mă întorc, numai 
de doctori în latină şi în greacă veche dau. Dar 
când vreau să aflu ceva esenţial, important pen- 
tru mine, laic, astăzi, pentru ca să pot apăra pe 
cineva de persecuțiile imperiului, pentru ca să 
pot să-l transform pe astăzi în „veacul ce va să 
vie“, nu pot apela la aceşti doctori în pustiu. 








îndrăznesc să spun ce am găsit acolo, la surse, 
doctorii îmi strigă că nu sunt „teolog“. Că nu sunt 
„specialist“. Că nu am studiat la Sorbona, la 
King's College sau la Wissenschaftskolleg zu 
Berlin, locuri de înaltă spiritualitate isihastă în 
original. Şi eu le răspund acestor doctori că să fie 
sănătoşi, că mi se pare că au ajuns specialişti doar 


15 Vezi Athenagoras, Embassy for the Christians. The Resurrection of the Dead, trad. Joseph Hugh Crehan, New 


York, Newman Press, 1955, 3. 





20 


anul VI e nr. 69 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





în a le aminti altora că nu sunt specialişti. Nu ştiu, 
asemenea doftorilor lui Molitre sau Goldoni, 
decât să ne „ia sânge“. Nu mă interesează oame- 
nii care trăiesc nu pentru ortodocşi, ci de pe urma 
ortodocșilor, nu pentru Hristos, sau cultură, sau 
ce mai vor ei, ci de pe urma lui Hristos, sau a cul- 
turii. M-am săturat de căpuşe, fie ele şi docte. Mai 
ales dacă sunt docte, semidocte şi sfertodocte, 
adică îşi fac iluzii în privința adevăratei lor naturi 
de căpuşe.16 


5. De ce și cum trebuie să 
lucrăm: cum ne înmulțim 
talanţii? 


Am auzit multe voci care mi-au spus: bine, 
bine, am înţeles, aşa e, aşa ne-am gândit şi noi, 
suntem de acord, dar acum spuneţi-ne care e 
soluţia. Şi am obiectat întotdeauna la acest tip de 
reorientare. Oamenii nu au nevoie de mai mult 
„Mircea Platon“, ci de Hristos. Eu nu scriu pentru 
ca să devin un guru. Nu vreau ca oamenii să 
schimbe dependența de „elită“ pe dependența de 
Mircea Platon. Sau, pentru că nu e nici un pericol 
în acest ultim sens, pe dependenţa de Dan Puric, 
de exemplu. Şi spun asta pentru că am auzit voci 
care spuneau că atât de mult îl iubesc pe Dan 
Puric încât şi-ar dori ca el să se lase de regie/acto- 
rie şi să umble prin țară predicând. Şi m-am 
revoltat, pentru că oamenii aceia, bine intenţion- 
aţi, voiau ca Dan Puric să se lase de actorie pentru 
ca să „joace“ după cum le place lor, pentru ca să-l 
fixeze într-un „rol“. Şi m-am bucurat când Dan 
Puric a spus că el mărturiseşte şi luptă cum luptă 
din cauză că mulți din cei care ar trebui să o facă, 
„profesionişti“ mărturisiri şi slujirii ca să zic aşa, 
nu o fac. Dan Puric e un artist creştin. Mărturi- 
seşte cu putere şi convingător. Dar el e artist. 
Dacă un artist poate mărturisi, de ce profesio- 
niştii teologiei, slujirii şi mărturisiri nu-şi fac tre- 


aba? Unde e vocaţia lor? Care e vocaţia lor? Unde- 
şi înmulțesc talanții? 

Răspunsul la această întrebare trece prin 
elucidarea altei chestiuni, cea a negării valorii şi 
însemnătăţii creştine a lucrului în lume. Ortodoc- 
şii au ajuns parcă să semene cu monahii catolici, 
cei împănțiți pe specializări: unii lucrează, unii 
sunt contemplativi, unii tac, unii cerşesc. Această 
înţelegere schizoidă a ortodoxiei e complet 
străină de duhul ei adevărat, pentru care rugăci- 
unea e lucrare şi lucrarea e rugăciune nu pentru 
că se substituie una celeilalte, ci pentru că se con- 
topesc, asemenea rugăciunii lui lisus cu bătăile 
cordului. 

Pentru laic, Ortodoxia nu e doar post şi rugă- 
ciune, doar bătut mătănii la tine în camera ta de 
bloc. Nu doar asta mântuieşte. Lucrul bun mântu- 
ieşte. Să faci un lucru bun mântuieşte. De ce? 
Pentru că nu poți face nici un lucru bun fără aju- 
torul lui Dumnezeu, fără mila şi harul lui Dumne- 
zeu: „Fără Duhul Sfint nu poți să faci nici măcar o 
ciorbă“, spunea părintele Galeriu!?. A face un 
lucru bun înseamnă a-l face de la început la 
sfârşit. A lua de la bun început şi a duce la bun 
sfârşit. Or cine e Alfa şi Omega întregii firi? Cine e 
Cuvântul de Ia început şi de la sfârşit? A face un 
lucru bun înseamnă a-l primi de la Hristos, a-l 
lucra întru Hristos pentru a-l duce la bun sfârşit în 
Hristos. 

A-L lua de la Hristos înseamnă a lucra pentru 
că aşa ne-a rânduit Dumnezeu în această lume. Și 
pentru că ne-a rânduit, ne-a dat şi anumite 
vocaţii, chemări, înclinații, talente. Şi de aceea 
am spus că părinţii nu trebuie să-şi „aranjeze“ 
copiii, ci să-i ajute să-şi urmeze vocaţia. Pentru că 
talentul e „dar de la Dumnezeu“: e talant. Şi tre- 
buie să lucrăm, cu ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu, 
pentru Dumnezeu. Şi a lucra pentru Dumnezeu 
înseamnă a lucra nu pentru noi, ci pentru 
aproapele, pentru familie, pentru prieteni, pen- 


16 Sf. Nicolae Velimirovici spunea, referindu-se la „intelectuali“: „Dezvoltarea intelectuală a unui om este foarte 
uşoară şi rapidă; despărțită însă de împreună-dezvoltarea cu mintea, de curăţia inimii şi a sufletului, devine 
foarte primejdioasă (...) Pentru dezvoltarea intelectuală ce formează o pătrime din om, avem cinci simţuri, iar 
pentru dezvoltarea celorlalte trei pătrimi din om, avem cele patru Evanghelii. Ca să putem ajunge intelectuali, 
ne stau la îndemână mii de învăţători, iar pentru a deveni oameni desăvârşiți, stă singur Hristos. A spune: eu 
sunt intelectual este acelaşi lucru cu a spune: eu sunt o pătrime de om. De aceea numele de “intelectual este 
nume neomenesc şi o acuzare a propriei tale persoane“ (Invățături despre bine și rău, trad. Teofil Petrescu, 
Bucureşti, Sophia, 2001, 93). Esenţială pentru lămurirea căderilor morale şi intelectuale ale lumii ortodoxe şi 
apusene e şi o altă carte a Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei, apărută la mica, dar excelenta edi- 


tură Predania în 2008. 
17 Precizare a dlui Gheorghe Fedorovici. 





anul VI e nr. 69 


21 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





tru vecini, pentru duşmani.!8 Lucrezi ca să 
trăieşti, lucrezi ca să trăieşti întru Hristos, lucrezi 
ca să poţi face bine, lucrezi ca să faci milostenie. 
Actualul dispreţ arătat lucrului în lume are drept 
urmare, în România, abandonarea vieţii reale, co- 
tidiene, tuturor ticăloşiilor şi mafioților şi înmul- 
țirea falşilor profeți, a „fachirilor“ ortodocşi. Ne 
trebuie, în Biserică, nu mai multă lumină, că de 
„iluminaţi“ suntem sătui şi lumina candelei şi a 
lumânărilor de ceară curată e bună, dar mai mult 
aer! Mi-e teamă că în aer atât de stătut şi cu 
obloanele atât de bine trase, nici Sfântul Duh nu 
va mai avea pe unde sufla. 

De ce credeți deci că are Dan Puric ecou? 
Pentru că mărturisirea sa e cea a unui om viu, 
care încearcă să trăiască cu Hristos. Dan Puric e 
un om care îşi ascultă chemarea, în lume. Aşa 
cum Părintele Iustin Pârvu, sau Părintele Arsenie 
Papacioc, îşi ascultă chemarea, în monahism. Așa 
cum Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, 
Dumnezeu să-l odihnească, şi-a ascultat chema- 
rea, în lume. Sunt oameni care mărturisesc şi au 
mărturisit cu folos pentru noi pentru că au ce 
mărturisi. Sunt oameni reali, fie că sunt în lume, 
în mănăstire, în exil sau în temniță. Nu ocolesc 
realitatea, ci o prefac. Or, în România zilelor noas- 
tre, fuga de realitate îmbracă şi forme hedonist- 
consumiste şi forme religioase. Și forme „tătucic“ 
sfătoase. Dispreţuind lucrul în lume în favoarea 
unui aşa-zis isihasm pentru care de fapt nu avem 
nici o chemare, nu facem nimic bun. Nu e lucrul 
lui Hristos, ci al nostru. 

Creştinii primelor trei veacuri, trăind într-un 
imperiu ostil, au lucrat liturgic, apologetic, 
misionar şi caritabil. Creştinii Bizanțului au trăit 
într-un imperiu legat organic de Ortodoxie. 
Monahii, după cum scria Alexandru Schmemann, 
au recuperat libertatea pe care legătura intimă 
dintre ortodoxie şi împărăție o putea periclita. 
Monahii au apărut ca semn că Biserica nu e din 
lume, nu e un minister, nu e poliţia bunelor 
moravuri a unui imperiu pravoslavnic. Creştinis- 


mul e libertate. Monahii nu au fugit de lume. Ci 
au fugit din lume pentru ca să-l poată aduce pe 
Hristos în lume. De la Sf. Maria Egipteanca între- 
bând în pustia ei pe un vizitator ce se mai întâm- 
plă în lume, ce se mai întâmplă cu regii, cum e 
administrată biserica,!9 până la sfinţii stâlpnici 
care făceau dreptate între păstorii de diferite 
religii care veneau la ei la „judecată“, până la 
Sfinții Părinți care-i sfătuiau pe împărați aşa cum 
Daniil Sihastru a făcut mai târziu cu Ştefan cel 
Mare, până la Sf. Simeon al Tesalonicului care s-a 
opus şi unirii cu Roma şi a îndemnat şi la rezis- 
tența armată împotriva Otomanilor, până la 
creştinii care fugeau în deşert ca să se despă- 
timească pentru ca apoi să se întoarcă şi să scan- 
dalizeze ortomocşii vremurilor lor umblând prin 
cartierele rău famate ale Bizanțului căutând să 
salveze de la pierzanie suflete de prostituate, 
până la laicii care au mărturisit prin scris sau prin 
martirajul care transformă trupul în Cuvânt, 
Ortodoxia nu a fost niciodată o formă de fachi- 
rism, o afacere privată de shaolin duhovnicesc. 
În creştinismul premodern, ascetismul, re- 
tragerea din lume era combinată cu denunțarea 
mai-marilor lumii, o denunţare a lumii înțelese ca 
scop şi cauză în sine. Or, în ortodoxia noastră de 
astăzi ascetismul pseudoisihast e combinat cu slu- 
jirea mai-marilor lumii, cu botniţa pusă omului 
mic în numele ascezei şi ascultării, o asceză şi o 
ascultare care nu mai sînt cerute în vederea eli- 
berării de patimi, ci în scopul unei slujiri necon- 
diţionate, mecanice. După cum îmi scria recent 
Gheorghe Fedorovici: „În esență, monahismul 
creştin constă în a-i aminti lumii că nu se poate 
salva decât lepădîndu-se de sine, adică de orice 
pretenţie de dominație. Hristos singur e Domn 
peste toate şi tocmai de aceea a fost dat morţii: de 
iudei, care nu credeau că lisus Hristos este Domn 
al veacului viitor; de romani, care nu-L puteau 
primi pe lisus Hristos ca Domn al veacului acestu- 
ia. Astăzi, lucrurile au rămas la fel în ce-i priveşte 
pe iudei cât şi pe romani. Cu menţiunea că, pentru 


18 La întrebarea unui monah legată de talantul evanghelic care trebuie fructificat, Sf. Vasile cel Mare a răspuns: 
„Cred că părabola se referă la toate darurile lui Dumnezeu. Fiecare, dacă Dumnezeu a judecat că e bine să-l 
binecuvânteze astfel, trebuie să multiplice roadele acestui dar şi să-l facă să servească binelui şi folosului cât 
mai multor oameni. Căci nu e nimeni care să nu fie părtaş la binefacerile lui Dumnezeu“ (Stanislas Giet, Les 
idees et action sociale de Saint Basile, Paris, Gabalda, 1941, 38) În altă parte, Sf. Vasile spune că, „printr-o 
viață socială (politeias) bine orânduită putem atinge demnitatea îngerilor“. Mântuirea nu e aşadar legată doar 
de pseudo-nevoinţa autistă, ci de întreaga viaţă creştină, în lume sau în afara lumii (Giet, 26). 


19 Holy Women of Byzantium, ed. Alice-Mary Talbot, Dumbarton Oaks, 1996, 78. 





22 


anul VI e nr. 69 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





a controla totuşi veacul acesta, romanii au inven- 
tat o instituţie, papalitatea, care reprezintă în 
mod simbolic autoritatea exclusiv eshatologică a 
lui Hristos. Numai că, separând istoria de esha- 
ton, monahismul ortodox deviant repetă logica 
iudeilor sau a romanilor după cum avem de-a 
face cu un monahism de tip „ortomops“ sau „or- 
tobox“. Monahismul, care era o desprindere de 
lume, devine în formele lui deviante o esență a 
spiritului lumesc: o dată, atunci cînd se raportea- 
ză la lume în termeni de putere, de stăpinire; a 
doua oară, cînd neagă lumea nu pentru că îi este 
potrivnică lui Hristos, ci pentru că este materială 
şi captivă” în timp, în istorie.“ 

Sfinţii părinţi interveneau deseori pentru a 
normaliza relaţiile dintre comunităţile săteşti şi 
autoritățile statului, îi apărau pe țărani de cei care 
strângeau birurile în mod abuziv, de exemplu.20 
Rolul episcopului era şi acela de a-şi proteja 
turma de nedreptăţile magistraţilor care îi urau 
pe creştini.2! Episcopul nu dădea din umeri în 
fața nedreptății magistratului, oferind o rugăci- 
une pentru oprimat şi un zâmbet mieros autori- 
tății de la care urma să extragă ceva bani pentru 
„un acoperiş nou la catedrala mitropolitană“. 
Rugăciunea ar trebui să fie prezență, nu absență. 
De prea multe ori episcopul e doar o absență 
„rugătoare“: un linguşitor al autorităţilor, un 
manager al unei Biserici SRL. Biserica nu are 
răspundere limitată, ci totală. Liturghia nu este o 
obligaţie care ne siciie în week-end, ci singurul 
eveniment inovator şi singura sursă a oricărui 
eveniment veritabil, adică a oricărui gest, întilniri 
sau priviri exersate de persoane în lume. Biserica 
nu poate lipsi motivat, nu poate absenta „în rugă- 
ciune“. Biserica trebuie să fie o prezenţă a rugăci- 
unii, o prezenţă care transfigurează, care respon- 
sabilizează. 

De aceea, de vreme ce Biserica nu mai 
trăieşte astăzi în lumea ortodoxiei organice de 
altădată, rostul Bisericii nu e acela de a se retrage 
paseist în zonele „pure“ ale „trăirii“ pseudo-isi- 


haste, ci de a izbucni cu puterea Sfântului Duh în 
lume, de a frământa lumea. Biserica ortodoxă nu 
există pentru a se salva pe sine - că doar nu sun- 
tem „aleşi“ puritani -, ci pentru a salva lumea. Şi 
nu poate salva lumea doar „rugându-se“ pentru 
ea. Nu poţi să-i vorbeşti de dragoste sclavului şi 
de libertate celui împietrit la inimă. Trebuie să ne 
facem tuturor toate: să le facem pe toate tuturor 
întru Hristos. Celui flămând sa-i dăm o rugăciune 
şi un loc de muncă sau doar o bucată de pâine 
dacă nu putem altfel. Celui în robie, o rugăciune 
şi o chemare la eliberarea lui, celui orfan o rugă- 
ciune şi un cămin etc. Nici să nu credem că sun- 
tem atât de îmbunătățiți încât rugăciunea noas- 
tră ajunge, nici să nu credem că trebuie să facem 
noi totul şi că ne putem mântui fără Dumnezeu. 

Dacă eroii clasici acționau mânaţi de dorința 
de a fi lăudaţi de semenii lor şi de posteritate 
(amor laudis humanae), mărturisitorii creştini 
acţionează motivaţi de dragostea de adevăr 
(amor veritatis), nu pentru glorie, ci pentru drep- 
tate.22 Adevărul pentru care mor creştinii e singu- 
rul care dă viață veşnică, nu doar umbra ei. Şi 
adevărul acesta poate fi trăit şi domestic, în lume, 
după cum ne arată viețile sfintelor laice Maria cea 
Tânără şi Thomads din Lesbos, două sfinte căsă- 
torite a căror viață ne poate folosi drept model şi 
drept dezminţire afirmațiilor unor istorici catoli- 
ci români care au scris că Bizanțul nu a avut sfinţi 
laici şi nu a propus alt model de sfințenie decât pe 
cel al monahului. 

Iată de exemplu ce spune altminteri ascetic- 
ul Sf. Ioan Hrisostom despre rolul soției, fără de 
care, spune el: „Nici afacerile politice nu ar putea 
fi conduse corect. Căci dacă grijile lor domestice 
ar fi într-o stare de confuzie şi neorânduială, cei 
implicaţi în treburile obşteşti ar trebui să stea 
acasă, şi treburile politice ar fi prost adminis- 
trate.“23 Aşadar, bărbaţii, creştinii, au a face poli- 
tică, au a se ocupa de treburile cetăţii, fie că sunt 
sfinţi, fie că nu. Nu e abuz de putere, e datorie 
creştinească pentru cei care au rămas în lume şi 


20 Vezi cazurile Sf. Nil şi Sf. Elias(Ilie) Spelaiotes în Rosemary Morris, Monks and laymen in Byzantium, 843-118, 


Cambridge, Cambridge University Press, 1995, 109. 


21 Vezi, în corespondența sa, modul cum Sf. Vasile cel Mare intervenea Ia autorităţi pentru apărarea văduvelor, a 
unor sate persecutate, a uşurării sărăciei unor creştini etc. Vezi şi Giet, 374, 388-389. 


22 Robert Dodaro, Christ and the Just Society in the Thought of Augustine, Cambridge, Cambridge University 


Press, 2004, 53. 


2 Omilia X despre II Timotei. Vezi şi Aideen M. Hartney, John Chrysostom and the Transformation of the City, 


Londra, Duckworth, 2004. 





anul VI e nr. 69 


23 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





au această vocaţie. Sf. Vasile cel Mare îi scria unui 
vechi funcţionar să nu neglijeze funcţiile publice 
de dragul vieţii retras-pioase pentru că astfel va 
scăpa ținutul gospodărit de el de necazurile unei 
proaste administrații şi îşi va atrage bunăvoința 
lui Dumnezeu, va fi „răsplătit de Dumnezeu“.24 E 
legitim, după cum considera şi Sf. loan Hrisos- 
tom, Să te ocupi, ca şi creştin, de treburile cetăţii. 
Politica nu e mai „căzută“ decât o facem noi să fie. 
E uluitor până şi faptul că a ajuns să trebuiască să 
argumentăm aceste lucruri. Și asta se întâmplă 
pentru că şi „elita“ ortomopsă şi „rezistența“ 
ortoboxă acuză creştinismul de „prea multă isto- 
rie“ şi ar vrea să-l ţină izolat ermetic, primii, de 
naționalism, ceilalți, de realitatea de dincolo de 
debaraua lor de apartament de bloc în care stau 
ca oul clocit în cofraj de alimentară ceauşistă. Și 
elita gnostică şi „îmbrobodiţii“ se vor astfel doar 
administratori ai creştinismului, administratori 
de „texte“ din Sfinții Părinţi. Oricine e viu e sus- 
pect: e fie „necivilizat“, fie insuficient de „sfânt“. 
Când eşti bolnav, iei un leac. Când îţi arde 
casa, chemi pompierii. Şi medicul sau pompierii 
respectivi ar face bine, chiar şi din perspectivă 
creştină, să fie pricepuți şi cu mintea trează la 
momentul intrării lor în acțiune. Biserica se roagă 
la litughie pentru „mila, viața, pacea, sănătatea, 
mântuirea, cercetarea, uşurarea şi iertarea 
păcatelor tuturor robilor lui Dumnezeu“, pentru 
„enoriaşii, epitropii, ajutătorii şi ostenitorii“ bise- 
ricii. Lui Dumnezeu, la Sf. Liturghie, îi dăruim „de 
toate“, îi dăruim toată lumea, toată viața noastră 
spre prefacere.5 În pâinea şi în vinul euharistice 
Dumnezeu binecuvântează şi munca celor care au 
lucrat via şi ogorul. Călugării de la Lavra Muntelui 
Athos ştiau aceste lucruri când îi scriau împăratu- 
lui Alexios Comnenos că: „În pacea ta ne ducem şi 
noi traiul nostru eremitic, rugându-ne la 
Dumnezeu să-i dea ani lungi de domnie Măriei 
Tale.“26 Nu-i spunea nimeni împăratului să lase 
tronul că oricum politica e rea şi lumea păcătoasă. 
Dacă, datorită modului său de a domni, imperiul 
era în pace şi dreptate, atunci credința putea 


24 Giet, 372. 


înflori. Avocatul Tertulian, în secolul al II-lea, se 
ruga şi el pentru împărați (păgâni la acea dată): 
„Pentru viață lungă, pentru pacea imperiului, pen- 
tru protecţia casei imperiale, pentru armate pline 
de vitejie, un senat fidel, un popor virtuos şi pace 
în lume“. Cosmas Indicopleustes, scriitor bizantin 
din secolul VI, scria, cu bogate trimiteri la sfinții 
părinți, că „Roma se împărtăşeşte din meritele 
Împărăției lui Hristos“. Ortodocşii care nu vor să 
îmbunătățească nimic în jurul lor pretinzând, din 
chietism neortodox, că aşa a lăsat Dumnezeu şi că 
aşa e bine pentru mântuirea noastră, că ar trebui 
doar să ne rugăm pentru mântuirea noastră, nu 
să încercăm să îmbunătăţim ceva pentru fratele 
nostru, îmi aduc aminte de un ziarist de la 
Scânteia care îmi spunea că tirania produce ite- 
ratură bună, că libertatea moleşeşte talentul, şi că, 
de dragul culturii, ne-ar trebui un nou Stalin. 

Nu spun că toţi creştinii sunt obligaţi să „facă 
politică“. Implicarea în lume, ca şi rugăciunea, e o 
vocaţie. Cer doar să se recunoască acest lucru. E 
important să se recunoască legitimitatea, limi- 
tele, condiţiile şi foloasele lucrului în lume pen- 
tru ca să putem deschide şuvoaiele, sau izvoarele, 
faptei. Fatalismul globalist, cinismul elitelor gata 
să se împace profitabil cu moartea altora, dar şi 
combinaţia de teoria conspirației şi pseudoisi- 
hasm care se predică astăzi ca scuză a absenței 
din cetate, toate acestea nu au nimic de a face cu 
libertatea Adevărului. Ele doar împlinesc voia 
celui viclean, care a ajuns să stăpînească lumea 
fiindcă creştinii s-au lepădat de ea şi de Cel care a 
venit în lume şi s-a dat morţii pentru ea. Cine 
crede că Dumnezeu nu ne va judeca pentru mize- 
ria anarhică şi anticreştinismul programat al 
României de azi se înşală. Și cine, deşi ar putea să- 
i dea adăpost săracului, cine, deşi ar putea să-i 
ofere un cămin orfanului, cine, deşi ar putea să-i 
zidească un cămin pribeagului, cine, deşi ar putea 
să dea o educaţie şcolară mai bună unui copil, 
cine se închide în debara ca să-şi „vadă de suflet“ 
şi să nu se contamineze cu „răutatea lumii“, acela 
să ştie că bate doar mătăniile nimicniciei. 


25 Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției: O însoţire liturgică pentru preoți şi mireni, Bucureşti, 


Editura IBMBOR, 2005, 207. 


26 Rosemary Morris, Monks and laymen in Byzantium, 843-1118, Cambridge, Cambridge University Press, 1995, 


109. 


27 Milton Anastos, „Political Theory in the Lives of the Slavic Saints Constantine and Methodius“, Harvard Slavic 
Studies, ed. Horace G. Lunt, Cambridge, Harvard University Press, 1954, II, 23-24. 





24 


anul VI e nr. 69 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





Despre tentaţia conservatorismului 


Ortodoxia, parte 
integrantă a frontului 
anticomunist 


Alexandru Racu 








cu atacuri la persoană obiecțiile la argu- 

mentele anti-ecumeniste formulate de 
Mircea Platon în polemica cu Teodor Baconsky. Ca 
atare, în ultimul număr al ROST, a primit o 
replică pe aceeaşi lungime de undă, doar că, ce-i 
drept, amplificată. În ceea ce mă priveşte, consider 
esenţial faptul că, spre deosebire de alţi autori 
autohtoni care au polemizat pe marginea cazului 
Corneanu, Mihail Neamţu a formulat o poziţie lip- 
sită de echivoc vizavi de împreună împărtăşirea cu 
catolicii a Mitropolitului Banatului. Dat fiind faptul 
că s-a pronunțat ferm şi clar asupra aspectelor fun- 
damentale ce ţin de mântuirea noastră!, Mihail 
Neamţu rămâne, în ceea ce mă priveşte, un parten- 
er viabil de discuţie. Refuz de asemenea, pe motiv 
de fair play, să fac speculaţii cu privire la motivele 
neoficiale care l-au determinat să-l atace pe Mircea 
Platon. Acestea fiind spuse însă, cred că o serie de 
poziţii ale lui Mihail Neamţu necesită anumite cla- 


E ste regretabil că Mihail Neamţu şi-a asociat 

















rificări. Luate ca atare, poziţiile cu pricina, expri- 
mă, ca să-l parafrazez chiar pe autorul în cauză, „0 
ideologie perfect chestionabilă“. 

În prima parte a articolului „Ortodoxia 
românească. Deficitul comunicării și inflația 


retorică“, publicat recent în revista Idei în dialog, 
Mihail Neamţu constată naufragiul ecumenismu- 
lui. Acesta din urmă s-ar fi metamorfozat într-un 
mutant birocratizat ce secretă o dubioasă ideolo- 
gie de tip socialist.2 Lupta pentru pace, idealul 


! În condiţiile în care diverşi „elitişti“, altfel avocaţi nedezminţiţi ai dialogului, s-au dovedit a fi mai degrabă 
„autişti“, dialogul cu aceştia din urmă fiind cu adevărat un dialog al surzilor. În vreme ce părinții de la Muntele 
Athos subliniau că avem de-a face cu „o adevărată jignire adusă însăşi Tainei Bisericii“, elitiştii cu pricina tunau 
si fulgerau împotriva tentativelor de a submina proiectul European. Primii se refereau la Biserică, ceilalți la 
Civilizaţia Europeană. Dialogul era imposibil datorită: a) neprecizării de către respectivele elite a unei ordini 
clare a priorităților; b) confuziei termenilor, confuzie care decurge implicit din confuzia priorităţilor. 


2 Analiză cât se poate de interesantă, care mărturisesc că mă duce cu gândul la intuiţia lui Dostoievsky, conform 


x 


căreia „soluţia finală 


a nihilismului Occidental îşi va găsi expresia într-un aranjament ideologico-instituțional, 


care îl va aşeza pe Papă la cârma comunismului. Fără a cădea în scenarii conspiraţioniste sau în profetisme 
deplasate, ne putem gândi totuşi chiar Ia cazul Mitropolitului Corneanu care în tinerețe „îşi dădea seama perfect 
că viitorul nu poate aparține decât comunismului“, pentru ca la bătrânețe să afirme senin că vom fi nevoiți să 
recunoaştem supremația papală ca o consecință firească a unităţii creştinismului. 





anul VI e nr. 69 


25 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





justiției sociale, anti-capitalismul şi anti-imperial- 
ismul prevalează în discursul structurilor ecu- 
menice, în timp ce teme spinoase precum avortul 
sunt ocolite în mod sistematic. Dată fiind natura 
textului, în mare un rechizitoriu anti-socialist, 
mărturisesc că una din concluziile lui Mihail 
Neamţu mi se pare oarecum bizară, dacă nu de-a 
dreptul contradictorie. La finalul articolului, 
autorul sugerează că, „în pofida (sublinierea îmi 
aparţine - Al. R.) derivelor proiectului ecumenis- 
mului interreligios şi interconfesional, alianța 
Ortodoxiei cu diferite curente ideologice conser- 
vatoare (pledând pentru dreptul la proprietate, 
libertate individuală, economie de piață, antico- 
munism) este nu doar posibilă, ci şi necesară.“ 

Aici trebuie făcute două observaţii. Mai întâi, 
de ce anume mi se pare bizară concluzia? Deoare- 
ce, pe de-o parte, Mihail Neamţu pare să învi- 
novăţească socialismul pentru eşecul ecumenis- 
mului, însă, pe de altă parte, afirmă că eşecul în 
cauză nu trebuie să afecteze alianța Ortodoxiei cu 
conservatorismul. Suntem tentaţi să credem că 
avem de-a face cu un pseudo-silogism. Dacă vino- 
vată de eşecul ecumenismului este contaminarea 
socialistă a creştinismului, de ce s-ar aştepta cine- 
va ca acest aspect să afecteze în mod negativ 
alianța Ortodoxiei cu conservatorismul? Trebuie 
subliniat apoi faptul că, în măsura în care nu se 
precizează foarte clar ce anume se înțelege prin 
ele, cele patru principii „conservatoare“ la care 
face referire Mihail Neamţu (dreptul la propri- 
etate, libertate individuală, economie de piaţă, 
anticomunism) pot fi la fel de bine patru principii 
liberale sau libertariene. Mai mult, din punct de 
vedere strict nominal, principiile doi (cu accentul 
pus pe dimensiunea individuală a libertăţii) şi trei 
sunt mai degrabă liberale decât conservatoare. 
Mihail Neamţu, în bună tradiţie „neo-conserva- 
toare“, uită aşadar să semnalizeze tensiunile din- 
tre conservatorismul politic de inspiraţie reli- 
gioasă şi presupusul conservatorism economic. 
Ceea ce mă face să suspectez că în spatele momelii 
„conservatoare“ se ascunde undița liberală. 

Ce anume este însă conservatorismul, şi mai 
ales conservatorismul actual? Un creştinism dilu- 
at cu scopul de a se adapta politic la dihotomiile 
specifice modernităţii (stânga/dreapta; capital- 
ism/socialism; industrialism/ecologism, etc.), o 
ideologie întoarsă cu fața spre trecut şi nu spre 


Dumnezeu. Simplă rămăşiţă a unei dezmembrări 
teologico-politice produse de apariția moder- 
nităţii, conservatorismul nu-şi poate găsi 
reperele decât în istorie (iar aceea nu foarte înde- 
părtată, căci atunci conservatorismul riscă să-şi 
piardă dimensiunea pragmatic-realistă şi să 
eşueze în paseism), cea care în cele din urmă îi 
pecetluieşte soarta în mod fatal. Chiar şi atunci 
când ierarhia lumii a fost totalmente răsturnată, 
adică atunci când nu mai e nimic de conservat şi 
totul de schimbat, conservatorismul continuă să 
conserve, asemenea unui orb care îşi continuă 
drumul către prăpastie din instinct conservator. 
Joncţiunea dintre conservatorism şi diversele 
aberaţii ale modernităţii devine doar o chestiune 
de timp. Conservăm mâine lucrul căruia ne-am 
opus ieri. În cele din urmă, conservatorismul, în 
măsura în care se încăpățânează să rămână con- 
servator, sfârşeşte prin a deveni o simplă unealtă 
servilă în mâna liberalismului. Mai mult, 
funcţionează ca un antidot menit să neutralizeze 
dimensiunea „revoluţionară“ a creştinismului, 
dimensiune de care liberalul burghez s-a temut 
de la bun început precum dracul de tămâie. 
Mihail Neamţu este prost impresionat de fap- 
tul conform căruia „creştin-ortodocşii îşi permit 
luxul de a nesocoti eforturile făcute de Vladimir 
Tismăneanu în direcția demascării comunismu- 
lui românesc“. Or, din câte ţin eu minte, revista 
ROST, ale cărei tendinţe „slavofilo-legionare“ le 
semnalează Mihail Neamţu, a întâmpinat în mod 
pozitiv Raportul Comisiei Tismăneanu, doar că, 
în paginile ei din aceea vreme au mai apărut şi 
anumite obiecții cu privire la respectivul raport, 
obiecții care au lipsit cu desăvârşire din paginile 
publicaţiilor conservatoare „de elită“. Reamin- 
tesc că în ceea ce priveşte anticomunismul 
comisiei Tismăneanu, fuziunea dintre principiul 
liberal al dreptului la proprietate, înțeles ca drept 
nelimitat de proprietate asupra propriului corp, 
şi elanul anticomunist „conservator“, au produs 
un fenomen politic aberant. O turmă întreagă de 
aplaudaci conservatori alături de mai mulți ie- 
rarhi pravoslavnici apatici, au înghiţit fără nici un 
fel de comentariu un raport care condamna fără 
niciun fel de nuanţe interzicerea avortului în tim- 
pul lui Ceauşescu, ba mai mult, considera avortul 
făcut în ilegalitate drept o formă de eroism anti- 
comunist. Iată aşadar un exemplu de asemănare 





26 


anul VI e nr. 69 


ÎN DEZBATERE 











Mihail Neamţu 








între frontul conservator (anti-comunist) şi cel 
ecumenist (anti-capitalist). 

Dacă Mihail Neamţu se referă la o alianță 
strict circumstanţială, atunci trebuie precizat că 
Ortodoxia se poate alia, fără să se mărite, cu anu- 
mite curente de dreapta, care critică etatismul de 
tip socialist, la fel de bine cum se poate alia cu 
anumite curente de stânga, care scot în evidență 
reificarea ce afectează societatea de masă şi 
valenţele totalitare ale advertisementului. Până 
nu demult, Bisericile Ortodoxe erau aliatele 
democraţiilor populare în lupta împotriva impe- 
rialiştilor. Recent, li se cere să devină aliatele li- 
beralismului occidental în lupta împotriva comu- 
nismului, cu sau fără mască slavofilă. Substanţial 
însă, Ortodoxia nu are a se alia cu nimeni întrucât 
discursul ei teologico-politic nu se articulează din 
interiorul modernităţii, pe bază de alianțe, ci din 
afara acesteia. Din acest punct de vedere, Ortodo- 
xia nu se poate alia cu nici o ideologie modernă 
(inclusiv „conservatorismul“), pentru că, înainte 
de a critica ideologiile radicale ale modernităţii, 


Ortodoxia critică principiile modernităţii, iar 
această critică face parte din raportarea profetică 
de ansamblu a Bisericii la veacul de acum. De 
aceea, este drept că nici o Românie nu este îndea- 
juns de veche pentru a fi pe deplin respirabilă 
pentru creştinul ortodox, pentru care, singura 
realitate cu adevărat respirabilă este Biserica, iar 
orice realitate istorică este în consecință mai mult 
sau mai puţin respirabilă în măsura în care este 
transfigurată sau nu de prezența sfințitoare a 
Bisericii. Ortodoxia trebuie aşadar să facă politică 
pe propriile picioare (sper să nu fiu interpretat în 
mod greşit de unii purtători de sutană stăpâniți 
de avânturi sindicale sau electorale), iar din 
punctul acesta de vedere atât nostalgiile legiona- 
re3 sau tentaţia „ortodoxismului“, cât şi alianța cu 
„elitele de dreapta“ nu îi sunt de folos. 

BOR are de asemenea nevoie de propria ei 
analiză sinceră şi lucidă a Mişcării Legionare, o 
analiză care să separe grâul de neghină, folosind 
drept criteriu de distincție Ortodoxia, nu demo- 
craţia. Nu este cazul să aştepte un nou raport 


3 Modul în care Mihail Neamţu asociază reacția polemică a lui Mircea Platon faţă de tentativele de europenizare a 
Euharistiei, cu nişte presupuse simpatii legionare, nu este „nici legitim, nici simpatic“, ca să-l parafrazez pe 
autorul articolului din Idei în Dialog. La fel cum nu cred că la neotomismul lui Jacques Maritain şi nici la filmul 
lui Mel Gibson, caricaturizat ieftin de domnul Andrei Pleşu şi apărat de Mircea Platon, s-ar referi „caricaturizarea 
ieftină a catolicismului“ pe care o sesizează Mihail Neamţu. Ci mai degrabă cred că se referă Ia catolicismul 
recent, cel preocupat de dialogul ecumenic până şi la nivel intergalactic. Cu un pic de bună voință, concluziile cu 
pricina puteau fi trase direct din lectura articolelor lui Mircea Platon, iar o eventuală obiecție cu privire la 
modul de a ne raporta la trecut şi tradiţie, ar fi putut fi formulată de Mihail Neamţu în mod elegant, 


fără insinuări cu iz de excomunicare. 


anul VI e nr. 69 


27 


ÎN DEZBATERE 





Tismăneanu, pentru a şti pe cine 
e cazul să canonizeze şi pe cine 
nu, la fel cum nu este cazul să 
facă apel la expertiza psihiatrică 
pentru a şti dacă un candidat la 
monahism este bun sau nu de 
mănăstire. 

Să recapitulăm, la final, 
aparenta contradicție a lui Mihail 
Neamţu: deriva ecumenismului 
este de natură socialistă, dar asta 
nu trebuie să afecteze relaţia 
Ortodoxiei cu conservatorismul 
care este de fapt liberalism. Ce 
anume se ascunde în spatele 
acestei frazeologii ambigue? 
Cred că se ascunde însuşi Mihail 
Neamţu, care semnalizează pseu- 
do-antagonisme şi presupuse 
înfrăţiri slavofilo-comuniste cu 
scopul de a justifica nişte con- 
tracte sociale dubioase. În argu- 


mentaţia sa, socialismul joacă roluri multiple: țap 


ispăşitor, bau-bau, inamic comun ce reuneşte toți 
oamenii de bine etc., toate acestea cu scopul de a 
paraliza polemicile care riscă să supere pe cine 
nu trebuie, şi de a-l ajuta pe autor să navigheze 
prin „meandrele concretului“ fără să facă prea 
multe valuri. Ai o problemă cu UE? Ia priveşte 
oleacă spre Răsărit la pravoslavnica maică Rusie 
condusă de KGB-istul Putin! Tocmai acum când 
„departamentele de filozofie ale lumii se îmbată 
cu aromele neomarxismului“ te-ai găsit să te iei 
de Gabriel Liiceanu!? Nu-ţi place expoziția de artă 
satanică a ICR-ului condus de Patapievici? Doar 
nu l-oi prefera pe comunistul de Păunescu! Şi aşa 
mai departe. 

În realitate, rădăcinile eşecului ecumenist 
sunt mult mai adânci. Ele ţin de natura profundă 
a liberalismului, ideologia care inaugurează 
modernitatea şi care astăzi, depăşit de haosul pe 
care singur I-a creat, pozează în conservatorism şi 


Sankt Petersburg 





miorlăie pe la porţile Bisericii. Fațada socialistă a 
ecumenismului nu trebuie să ne inducă în eroare. 
Resorturile profunde ale fenomenului ţin de ide- 
alul liberal al „dizolvării adevărului metafizic 
prin discuție“ şi de dorința burghezului de a în- 
locui conflictul politic cu competiția economică, 
fenomene sesizate de Juan Donoso Cortâs acum 
vreo sută şaizeci de ani, pe vremea când conser- 
vatorii erau încă reacţionari. Elita „conserva- 
toare“ autohtonă nu este nici ea străină de ten- 
dința de a dizolva Creştinismul într-un front anti- 
comunist. 

Comentându-l pe Cort6s, Carl Schmitt afir- 
ma că esenţa liberalismului constă în negarea 
politicului, sau mai precis în negarea relaţiei pri- 
eten-duşman (definiția politicului la Schmitt), 
relaţie pe care Mihail Neamţu se încăpățânează să 
o redea în scrierile sale în termeni de „prieten- 
adversar“, făcându-l astfel pe sărmanul Schmitt 
să se răsucească în mormânt. 


4 Mihail Neamţu se întreabă în mod retoric: „Nu ține oare de un minim discernământ să le ceri oamenilor ceea ce, 
prin vocaţie, îţi pot oferi?“. Or, chiar cred că prin vocaţie, Horia Roman Patapievici („conservator“ libertarian 
care promovează arta postmodernă pe banii statului) ne putea oferi altceva decât ceea ce ne oferă în ultima 
vreme. Domnul Patapievici ne-a convertit forțat la nostalgie. Ca orice om normal la cap, prefer mai degrabă un 
remember cu folkiștii de la Flacăra (trist dar adevărat, şi nu din vina mea, nici a lui Adrian Păunescu) decât o 


expoziţie cu Iude spânzurate în ipostaze pornografice. 


5 Cu diferenţele de rigoare de Ia caz Ia caz, a căror ignorare ar fi deopotrivă nedreaptă şi contrapoductivă. Din 
punctul acesta de vedere sunt nevoit să recunosc încă odată diferența dintre poziția lui Mihail Neamţu în cazul 


Corneanu şi cea a lui Teodor Baconsky. 





28 


anul VI e nr. 69 


ÎN DEZBATERE 





Parfum de poliţie 


politică 


De la Radu Timofte la Varujan Vosganian 











Viorel Patrichi 








casă, am conceput aceste rânduri pe când 

nu se scria Sergiu Andon pe perete cu 
privire la Securitate, adică înainte ca meticulosul 
jurist de la „Scânteia“ să găsească noduri în papu- 
ra legii după care funcționa CNSAS. Tot apărân- 
du-l pe Varanu-cu-Platoşă, Sergiu Andon a pus în 
paralel textul legii respective cu anumite articole 
din Constituţie. Şi aşa a reuşit să le convingă pe 
Sybilele de la Curtea Constituţională că legea 
după care juca Mircea Dinescu scheciurile de pe 
scările CNSAS încălca legea fundamentală. Ne 
place sau nu, jos pălăria! Sergiu Andon a găsit 
clenciul pe care Valeriu Stoica, apărătorul Monei 
Muscă, nu l-a văzut. Sigur, putem presupune că 
ornitorincii de la CNSAS amuşinară urmele 
securiştilor de prin dosarele procurorilor şi ale 
judecătorilor, aşa cum susţinea Ticu Dumitrescu, 
şi că nu se putea merge mai departe. Eu nu pun 
mâna în foc dacă nu cumva şi prin dosarele 
Sybilelor mişună rădăştile şi urechelnițele 
Bătrânei-şi-Perversei. 

Citisem însă cartea lui Alexandru Mihăilă, 
intitulată Cazul Timofte-KGB. Între diversiune şi 
adevăr. Acest studiu aplicat m-a făcut să înţeleg ce 
efecte dezastruoase poate avea asupra unor 
oameni poliția politică, practicată chiar şi în anii 
deplinei noastre „democraţii originale“. 


C um nu m-a scos totdeauna modestia din 


După căderea comunismului, auzim tot 
mai frecvent o sintagmă relativ nouă pentru 
noi, imposibil de rostit în „epoca de aur“: „po- 
liţia politică“. Sună sinistru prin alăturarea in- 
sidioasă a doi termeni care, aparent, nu ar tre- 
bui să coabiteze într-o societate civilizată. Sin- 
tagma face carieră deja de ani mulţi, ascultăm 
declaraţii incendiare, se aduc acuze grave, au 
loc procese pe care judecătorii noştri ştiu aşa 
de bine să le tergiverseze. Parcă asistăm la o 
exorcizare fără de sfârşit, mereu reluată cu alte 
şi alte victime. 

Pe cine putem acuza de un asemenea delict 
monstruos? Cu ce probe? Şi dacă există probe, 
cum răspunde cel vinovat de un asemenea 
delict? Iar dacă nu este pedepsit, nu cumva cul- 
tivăm condiţiile pentru perpetuarea unor 
asemenea practici? Ce se întâmplă însă cu un 
om acuzat pe nedrept că „a făcut poliție politică“ 
sau că „a colaborat cu Securitatea ca poliţie 
politică“ sau cu alte servicii secrete străine? Pe 
el cine îl mai apără? 


Fisurile legii 


Dar ce este „poliţia politică“? Există o 
definiţie acceptabilă din punct de vedere juridic? 
Şi cine poate fi acuzat de o asemenea faptă abo- 
minabilă? Articolul 5 din Legea nr. 187/1999 ne 
oferă prima definiţie: „Prin poliţie politică se 
înțelege toate acele structuri ale securităţii, cre- 
ate pentru instaurarea şi menţinerea puterii 
totalitar-comuniste, precum şi pentru supri- 
marea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor 
fundamentale ale omului“. 

Să trecem cu vederea formularea şchioapă a 
frazei, puţin onorantă pentru atâţia aleşi care au 
votat-o. De exemplu, germanii nu au scris nicio- 





anul VI e nr. 69 


29 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





dată cuvântul „STASI“ cu literă mică. Ceea ce sur- 
prinde însă este referirea exclusivă la Securitate, 
la perioada comunistă. De parcă până atunci şi 
după „epoca de aur“, nu s-a mai pomenit şi nici 
nu va ma exista poliție politică. Legiuitorul avea o 
singură preocupare obsesivă: demascarea Secu- 
rității. Numai că legile nu se elaborează sub pre- 
siunea străzii, a momentului, sub impulsul pseu- 
do-societăţii civile. Al doilea aspect jenant al defi- 
niţiei este generalizarea. Din această formulare, 
deducem că „toată Securitatea“ a făcut crime, 
deci poliţie politică. Toţi ofiţerii care au lucrat în 
diplomaţie sau în comerţ exterior - toți au făcut 
„poliţie politică“ pentru că erau angajaţii Securi- 
TDI IEZI | 


ii 








7, 








Radu Timofte 


tății. Sau, cum spunea un important politician, „şi 
femeile de serviciu au făcut poliţie politică“. Pro- 
babil că aşa se întâmpla cu unele tovarăşe care se 
deghizau, la ordin, în conducătoare de mătură şi 
tămbălău. „Securitatea a fost poliţie politică. Ce- 
or fi făcut ei la Securitate, dacă nu poliție poli- 
tică?“, generalizează şi Marius Oprea, consilierul 
premierului Călin Popescu-Tăriceanu pe proble- 
me de Securitate, el însuşi supranumit „agentul 
Victoria“. În realitate, cine a săvârşit fapte penale 
trebuie să răspundă penal, indiferent unde a 
lucrat, iar răspunderea trebuie să fie individuală, 
iar nu colectivă. O asemenea lege, care să con- 
damne categorii întregi de oameni, nu face decât 
să încalce drepturile omului, să afecteze serviciile 
secrete actuale şi viitoare ale țării. Dacă dorim să 
le distrugem, atunci e perfect. Cine va mai dori să 
lucreze în asemenea domenii de activitate? Cine 
va mai accepta să colaboreze cu sericiile secrete 
în interesul țării, iar nu pentru a-şi turna colegii? 


Cum putem să introducem într-un text de lege 
formulări prezumtive, de genul „activitatea lui ar 
fi putut să provoace etc., etc.“? 

Nu voi accepta niciodată formularea adver- 
sativă şi revanşardă „securiştii buni, securiştii 
răi“, aşa cum este inadmisibil calificativul „toţi au 
fost criminali“. Am căderea morală să afirm aşa 
ceva fiindcă nu am lucrat şi nu lucrez, nu am cola- 
borat şi nu colaborez cu niciun serviciu special. 
La Securitate, ca peste tot, au fost oameni normali 
şi lichele, ca în orice sistem, iar legea trebuie să 
evalueze activitatea fiecărui individ. Ce să înţele- 
gem din contextul „activitatea care a vizat men- 
ținerea la putere a regimului comunist“? Aici in- 
trăm toţi adulţii de dinainte de 1980, la grămadă: 
ai săpat şanţuri? prin asta ai susţinut regimul 
comunist; ai fost inginer într-o fabrică şi munceai 
ca să-ţi creşti copiii în acele condiţii precare? ai 
acționat pentru menţinerea la putere a regimului 
comunist... Toţi am fost colaboratori, cum spunea 
Dan Voiculescu. Devine aiuritor. 

În rest, Legea nr. 187/1999 defineşte corect 
categoriile: „agent al organelor de securitate, ca 
poliție politică“ şi „colaborator al organelor de 
securitate, ca poliţie politică“ fiindcă prestaţia 
acestor indivizi este raportată permanent la 
„atingerea drepturilor şi libertăților fundamen- 
tale ale omului“. Aspect esenţial, eludat însă în 
definiția dată poliției politice. Ori tocmai acest 
lucru trebuie avut în vedere dacă vrem realmente 
să construim nişte servicii secrete moderne, cu 
ofițeri care să nu mai devină captivii politicie- 
nilor sau ai oamenilor de afaceri. 

În textul legii amintite, nu se foloseşte for- 
mula „Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor 
Securităţii dă verdict de poliţie politică“, aşa cum 
procedează Mircea Dinescu şi compania. Acolo se 
foloseşte cuvântul „adeverinţă“, iar nu „verdict“. 
Şerban Nicolae, senator PSD, a cerut eliminarea 
din lege a sintagmei „poliție politică“, dar asta 
este o altă atitudine extremă. Ceea ce trebuie 
reţinut din propunerea lui Şerban Nicolae 
vizează însă blocarea transformării CNSAS în 
poliție politică. Fiindcă devine tot mai limpede că 
acolo funcționează oameni pe criterii politice, 
deci subiective, şi folosesc dosarele pentru şantaj, 
în loc să le facă publice. Iar pentru ca masele să 
fie fericite, „mai pârlim nişte berbecuţi în sutane 
aurite“, după cum se exprima Poetu Portofel. 





30 


anul VI e nr. 69 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





Anticomunismul ca afacere 


Din cauza presiunii politice, acceptăm consti- 
tuirea grupurilor revanşarde, foarte asemănă- 
toare celor din anii 1950. Lupta contra burghezo- 
moşierimii de-atunci seamănă foarte mult cu anti- 
comunismul de astăzi. Evident, nu mai folosim 
naganul contra „duşmanilor de clasă“. Este ade- 
vărat că anticomunismul a devenit rentabil fiindcă 
aduce posturi călduţe şi parale frumoase, dar nu 
trebuie să alunecăm în extrema cealaltă. De ce 
apar asemenea consecinţe? Fiindcă Legiuitorul nu 
a prevăzut corect ce se va întâmpla când se va 
deschide cutia Pandorei. 

Legea trebuie să fie clară, atemporală, detali- 
ată până la exhaustiv, imperativă, coercitivă, dar şi 
preventivă. lar Legea nr. 187/1999 nu excelează 
prin astfel de însuşiri. Iată şi materialul didactic. 
Membrii Colegiului CNSAS au votat că Mona Muscă 
a făcut poliţie politică, iar instanțele de judecată au 
procedat Ia fel. Automat, ca să nu aibă complicații 
cu noua orientare politică. Cunosc foarte bine 
perioada în care Mona Muscă, graţie desigur cali- 
tăților profesionale, a devenit asistentă universi- 
tară. Ştiu foarte bine ce dificultăți creau în Româ- 
nia, mai ales studenții arabi. Erau turbulenți, unii 
săvârşeau violuri sau se încăierau între ei. Dacă un 
ofiţer era abilitat să afle cine face trafic de stupefi- 
ante, de valută şi chiar de arme nu însemna că 
făcea poliţie politică. Iar dacă un profesor oferea 
informaţii în acest sens nu echivala cu „încălcarea 
drepturilor omului“. Cine trebuia să ne apere pe 
noi, cetățenii români, dacă, la fiecare pas, securis- 
tul sau milițianul putea fi acuzat că face poliţie 
politică? Eu cred că astăzi se încalcă drepturile 
omului şi prin transformarea României în piață de 
consum şi de tranzit pentru droguri. Consider că 
mi se încalcă drepturile dacă sunt nevoit să văd 
tineri drogați, cerşind agresiv prin Bucureşti. Apoi, 
cele două rapoarte semnate de Mona Muscă vizau 
două persoane care trebuiau racolate. Nimeni nu 
le obliga să colaboreze. Prin urmare, unde li s-au 
încălcat drepturile şi libertăţile? De ce respectivele 
persoane nu au acționat-o în judecată pe Mona 
Muscă, dacă drepturile lor au fost afectate? Sigur, 
am cunoscut judecători importanți, cu pretenții, 
care-mi spuneau că hotărârile lor sunt lege, că 
nimeni nu-şi poate permite să le pună în discuţie. 
Chiar dacă erau vizibil eronate sau abuzive, fie şi 


pentru un necunoscător al ştiinţelor juridice. 
Dovadă că victimele lor au avut câştig de cauză la 
CEDO, iar statul român, adică noi toți, nu judecă- 
torii respectivi, plătim daunele. 

Într-o ieşire teatrală, de-a dreptul histrionică, 
preşedintele Traian Băsescu rezuma situaţia în 
stilul său inconfundabil: „Vorbeam cu soţia despre 
Justiţie... Domne, uite, pentru Mona Muscă au dat 
verdict de poliţie politică într-o lună. De doi ani, lui 
Dan Voiculescu nu-i dă nimeni. Se amână... şi se 
amână... Nu-i vreun reproş, Doamne fereşte!... asta 
discutam eu cu soţia despre Justiţie...“ 

Sigur că lucrurile stau aşa, dar atunci nu e 
firesc să apară suspiciunea: De ce a fost acel hei-rup 
în cazul Monei Muscă? Nu cumva a fost o acţiune 
comandată pentru compromiterea unei femei care 
ataca funcții la vârf? Şi întrebarea inevitabilă: Cine 
a dat comanda din umbră? Nu cumva este un caz 
de poliţie politică tocmai prin instrumentarea do- 
cumentelor fostei poliţii politice? Nu, pentru că de- 
finiţia din legea menţionată nu precizează expres 
un asemenea caz. Situaţia însă mi se pare evidentă. 

De ce s-a ajuns la o conjunctură atât de ridi- 
colă, în care este târâtă şi Justiţia? Din cauza legii 
amintite, care a fost aşa de politizată, încât judecă- 
torii nu mai ştiu cum să procedeze. Până la urmă, 
senatorii din Comisia juridică au eliminat din 
Legea CNSAS sintagma „poliție politică“ - o altă 
inepție, la fel cum era şi generalizarea acuzei de 
„poliție politică“ la adresa tuturor lucrătorilor din 
domeniu, inclusiv a tuturor colaboratorilor. 

Casă condamne actele de poliţie politică, jude- 
cătorii au nevoie de o definiţie precisă a fenome- 
nului. Organizaţia Naţiunilor Unite nu a reuşit să 
dea o astfel de definiție, aşa cum nici pentru con- 
damnarea terorismului nu avem decât... opinii, 
rechizitorii şi... pedepse! Uneori, chiar bombarda- 
mente. Dezbaterile s-au blocat de fiecare dată când 
a venit vorba despre terorismul de stat, despre 
poliţia politică, exercitată, fireşte, în primul rând de 
indivizii care deţin puterea politică. Prin urmare, 
cum să nu-și dea cu deştele-n ochi specialiştii lui 
Mircea Dinescu din CNSAS dacă nu operează cu o 
definiție clară a delictului? Însă „dau verdicte“! 
Legislația rămâne echivocă fiindcă aşa le convine 
politicienilor, însă ştiinţa nu admite confuzia. Ei 
preferă însă echivocul fiindcă aşa pot exercita o 
adevărată teroare psihică asupra adversarilor. Iată 
unde se întâlneşte poliţia politică cu terorismul. 





anul VI e nr. 69 


31 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





În cartea „Marele şoc din finalul unui secol 
scurt“ a lui Vladimir Tismăneanu, apărută în anul 
2004, la pagina 172, se încearcă o altă definiție a 
poliţiei politice: „Nu mă gândesc la poliția politică 
cu branşa ei care se ocupă de informaţii sau care 
protejează demnitarii ş.a.m.d., mă refer Ia poliţia 
politică ca poliție a gândirii, care pedepsea oame- 
nii pentru că gândesc altfel.“ Mă abţin să fac o ana- 
liză a scriiturii şi am să mă refer la conținutul enun- 
țului. De la coadă la cap. Poliţia politică este o po- 
liţie a gândirii! Foarte corect, însă nu suficient. 
Corect, dacă rămânem exclusiv la nivelul studiului 
asupra epocii comuniste, unde oamenii erau obli- 
gați să gândească identic, să vadă şi să înțeleagă pe 
acelaşi calapod, la fel ca în lumea lui Oblio. Dar ce 
ne facem cu alte tipuri de societăţi, pretins demo- 
cratice, unde fiarele se plimbă libere printre oa- 
meni, profitând de orice fisură a legislaţiei pentru 
a cuceri puterea? Acolo nu mai există poliție poli- 
tică? Celebrele cazuri „Watergate“ şi „Monica Le- 
winsky“ (ce coincidență, altă Monă!) sunt exemple 
clasice de poliţie politică într-o societate liberă. Dar 
fabricarea dosarului pentru uraniul importat, 
chipurile, de Saddam Hussein din Nigeria, un caz 
mai puţin cunoscut, desigur, cum s-ar putea 
încadra? Pentru captarea bunăvoinței poporului, 
aveam nevoie de un motiv plauzibil pentru 
invadarea Irakului. Se vede că poliţia politică 
poate fi uneori transfrontalieră. Prin urmare, 
fenomenul este cu mult mai complex. 

Prima parte a definiţiei oferite de Vladimir 
Tismăneanu este cel puţin discutabilă. Cum să afir- 
mi că ofiţerii care se ocupă de informaţii sau cei 
care îi protejează pe demnitari fac poliţie politică? 
De exemplu, lucrătorii din SPP, dacă dl. Tismănea- 
nu ar fi preşedintele tuturor românilor, ar face 
poliţie politică! Se developează aici un tip de gândi- 
tori internaționalişti, care au alergie față de însăşi 
noţiunea de serviciu secret, obligat să acţioneze în 
apărarea intereselor naţionale. 

Emil Boc, altfel specialist în ştiinţe juridice, 
încearcă să dea şi el o definiție, marcată însă de 
percepția politică. „Un minim necesar pentru ca 
cineva să fi făcut parte din structurile Securităţii 
este să fi semnat un angajament sau cel puţin o 
notă informativă. Şi dacă era şi plătit pentru aceas- 
ta, nici nu se mai pune problema. Mai ales că, din 
câte ştiu, unii ar fi primit câte 700 de lei pe lună. 
Deconspirarea foştilor colaboratori ai Securităţii 


este pasul înainte spre integrare. Ținta de astăzi 
sunt demnitarii în funcţie şi magistraţii“. Aceeaşi 
reducere restrictivă la perioada comunistă, mai 
ales că poliţia politică era un fenomen foarte 
cunoscut şi o practică largă în perioada interbelică. 
Asasinarea lui 1.G. Duca, asasinarea lui Armand Că- 
linescu şi neantizarea lui Corneliu Zelea Codreanu 
pot fi considerate exemple clasice de poliţie 
politică. 


Eterna continuitate a muncii 
informative 


O clarificare interesantă, dintr-o anume per- 
spectivă, asupra chestiunii, dar parțială totuşi, ne 
oferă generalul Aurel Rogojan, fostul şef de cabinet 
al generalului Iulian Vlad. EI susţine că poliţia 
politică într-un stat de drept este opera factorului 
de decizie politică şi că Serviciul Român de 
Informații ar fi străin de asemenea practici. Ascul- 
tarea convorbirilor telefonice, fără autorizare, nu 
ar fi un act de poliţie politică. Este doar o infracți- 
une contra libertăţii persoanei. 

Tot generalul Rogojanu spunea că „firul 
tradiției informative continuă deasupra vre- 
murilor. Şi nici nu se va întrerupe decât odată cu 
moartea istoriei“. Aici are perfectă dreptate. Mas- 
culul dominant din grotă, ca să-şi păstreze dreptul 
de a purta silexul în mână, îşi marca teritoriul, 
avea „semnele“ lui, primea „semnale“ - forma pre- 
istorică a serviciului de informații. Oricât de sofisti- 
cat ar fi politicianul de astăzi, purtător de costum 
Armani, lupta pentru putere îmbracă tot felul de 
forme şi haine, iar dacă legea nu-i pune stanoaga 
acolo unde trebuie, fiara din grotă se întoarce cu 
silexul în mână, spre disprețul majorității. În detri- 
mentul democraţiei şi, prin urmare, contra intere- 
sului general, de cele mai multe ori. Şi nu în ultim- 
ul rând, vai de cine pierde! 

Cartea lui Alexandru Mihăilă cu privire Ia pre- 
supusua relație Radu Timofte - KGB, un studiu 
excelent elaborat şi articulat, m-a ajutat să înțeleg 
mai bine fenomenul. Un bărbat, mai puţin cunos- 
cut opiniei publice de până atunci, este preferat de 
preşedintele țării pentru funcţia de director al 
Serviciului Român de Informaţii. Era din afara sis- 
temului şi, în plus, Ion Iliescu îl preţuia pentru 
onestitatea lui. Cred că sistemul nu l-a acceptat la 
început şi pentru că Radu Timofte venea din 





32 


anul VI e nr. 69 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





Armată. Iar între militari şi ofiţerii de informaţii 
relaţiile erau crispate. Şi atunci s-a declanşat 
calomnia năucitoare. 

Imediat după 1990, gentlmenii suspiciunii şi 
foştii activişti comunişti credeau că prinde exce- 
lent un calificativ, cumplit prin anii 1950: „Eşti 
legionar!“ Aşa se face că, inițial, „golaniada“ din 
Piața Universității era atribuită legionarilor. Ce era 
mai abominabil după acele evenimente tulburi în 
lupta pentru putere (şi încă mai este)? Colaborarea 
cu serviciul sovietic KGB. Și exact un asemenea sce- 
nariu i s-a servit lui Radu Timofte. Chiar dacă, din 
punctul meu de vedere, este la fel de abominabil să 
fii agent CIA, Mossad, MI6 etc. 

Autorul denunțului calomnios a fost George 
Şerban, un migrator în politica din România. A nu 
se confunda cu celălalt George Şerban, de la Timi- 
şoara. George Şerban, cel implicat în calomnierea 
lui Radu Timofte, a intrat mai întâi în Partidul 
Democrat, fiind deputat PD de Brăila după 1996. S- 
a certat la cuțite cu Petre Roman şi, în 1999, a tre- 
cut la PNL. Apoi s-a plasat lângă Emil Constantines- 
cu, pe care l-a abandonat, iar din 2004, îl găsim în 
Alianța D.A. 

Celălalt George Şerban a trăit în perioada 
1954-1998 şi a fost deputat de Timiş pe listele 
PNŢCD. A participat la revoluţia de la Timişoara şi 
s-a opus Frontului Salvării Naţionale. A participat 
la redactarea Proclamaţiei de la Timişoara contra 
lui Ion Iliescu şi a activiştilor comunişti din 
eşalonul al doilea. După moartea lui, Nicolae 
Mavru, şeful filajului Securităţii de la Timişoara, 
avea să insinueze că George Şerban era şi el raco- 
lat. Fără probe sau poate că îi confundă. 

O „notă“, emanată de la structurile SRI, fără 
ştampilă, fără antet, ajunge la deputatul liberal 
George Şerban, care făcea parte şi din comisia par- 
lamentară pentru supravegherea serviciului 
respectiv. „Odată cu instalarea noului regim demo- 
cratic în România, practicile poliţiei politice nu au 
dispărut cu desăvârşire, unii ofiţeri ai fostei 
Securităţi continuîndu-și, şi în primii ani de după 
1989, modul de operare propriu regimului totali- 
tar“, notează Alexandru Mihăilă. 


Aria calomniei 


În scandalul care a urmat, au fost folosiţi pe 
scară largă şi foştii informatori ai Securităţii din 


presă, dezavuaţi ulterior. Vocaliza lui Cornel 
Ivanciuc este doar un exemplu. Se invocă NATO şi 
încrederea etc., etc. „Un om răstignit pe o calom- 
nie“, spune Alexandru Mihăilă despre senatorul 
Timofte. Și nu este doar o metaforă. S-a produs un 
linşaj mediatic. Până la grotesc. Radu Timofte este 
„un antioccidental convins“, „un naţionalist“, cum 
afirma Carol Sebastian, de care nu se ştia pe-atun- 
ci că a ciripit, dar pe care nu l-aş încadra la „poliţie 
politică“. Din cauza lui Radu Timofte, România va 
fi scoasă din structurile euro-atlantice, susținea 
Dorin Marian. Cornel Nistorescu „ştia el“ că Radu 
Timofte s-ar afla în grija unui medic psihiatru de la 
Spitalul Militar Central. Radu F. Alexandru, un alt 
conațional de-al lui George Şerban, sare şi el: 
„Există semne de întrebare privind compatibili- 
tatea lui Radu Timofte cu şefia SRI, precum şi 
asupra libertăţii de acțiune şi de gândire a per- 
soanei sale“. Participă şi presa străină în solidar cu 
acelaşi Şerban, care avea să retracteze: că nu a afir- 
mat că noul şef al SRI a fost agent KGB, că el a spus 
doar că Radu Timofte a fost supravegheat de o uni- 
tate a Securităţii, carei viza pe agenţii KGB, că va 
prezenta „în curând“ documentul cu antet şi 
ştampilă, pe care nu l-a mai produs niciodată. 


Păpușarul 


În asemenea situaţii năucitoare, se pune 
întrebarea simplă: De ce? Păpuşarul scenariului 
era considerat Virgil Măgureanu. Încă din 1992, 
Ion Iliescu voia să-l înlocuiască, evident cu Radu 
Timofte. Dom'Profesor nu a mâncat usturoi: 
„Afirmațiile conform cărora Radu Timofte ar fi fost 
agent KGB sau al unei alte instituții asemănătoare 
sunt iresponsabile şi meschine“. Aşa o fi, dar făcă- 
tura datează din 1993, pe când Virgil Măgureanu 
era pe covertă. Calomnia a stat la fezandat până în 
1999, când este scoasă din nou. Cătălin Harnagea, 
directorul Serviciului de Informaţii Externe pe- 
atunci, semnează şi îi trimite lui Costin Georgescu, 
şeful SRI, „o notă cu conținut asemănător cu cea 
prezentată de George Şerban“. Cătălin Harnagea 
neagă, dar îl dă de gol semnătura, sugerează Ion 
Stan. „SIE nu a trimis niciodată vreun document 
care să-l incrimineze pe domnul Timofte“, ne 
asigura Cătălin Harnagea. EI îi transmitea însă lui 
Costin Georgescu o „informaţie-trăsnet“, conform 
afirmațiilor aceluiaşi Stan: agenţii Federaţiei Ruse 





anul VI e nr. 69 


33 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





au de gând să-l contacteze pe Radu Timofte! Ca să 
intuieşti gândurile celor de la FSB-GRU trebuie să 
fii mai tare ca Ştefan cel Mare în contraspionaj! 
Virgil Măgureanu are grijă să nu semneze nimic: 
nu ştia, domne! Pe 26 octombrie 2000, Cătălin 
Harnagea cere Parchetului Militar anchetarea 
penală a lui Radu Timofte fiindcă acesta i-ar fi inci- 
tat pe militarii din SIE să se revolte contra şefilor. A 
doua zi, pe 27 octombrie 2000, George Şerban 
organizează o conferință de presă, în care face 
„dezvăluirea“. George Şerban părea credibil fiind- 
că fusese membru al Comisiei pentru Apărare, 
Ordine publică şi Siguranţă Naţională, preşedinte 
al Comisiei parlamentare de control a activității 
SIE. Posturi-cheie! 

Lucrătura era însă atât de penibilă, încât 
oricine se poate întreba cum de puteau nişte ofițeri 
din Securitate, ulterior din SRI, să însăileze nişte 
elemente suprarealiste şi să le dea apoi şefilor 
politici drept informaţii certe. Erau atât de stupizi? 
Ei bine, nu cred! Ofițerii au răspuns la o comandă 
politică, trebuiau „să scoată ceva“ şi au procedat ca 
atare: au oferit informaţii din vârful pixului pentru 
a rămâne în două luntre. Altfel, nu este admisibil 
ca. ofițerii să colporteze atâtea informaţii false 
printr-o singură notă: Radu Timofte era angajatul 
Uzinei de Ţevi din Roman, stâlcirea numelui Vasile 
Sav în Vasile Sava, Radu Timofte a fost trecut în rez- 
ervă în 1981, scrie în Notă, anul real fiind 1987, 
„Radu Timofite a efectuat dese deplasări în URSS“, 
dar omul nu fusese niciodată acolo; „Radu Timofte 
a sustras după 1990 şi a distrus documentele 
biroului de contraspionaj de la Roman“, birou care 
nu a existat niciodată acolo. Vera Gorianina-Chiş 
(sau Kiss?), rezidentă sovietică la Roman, era 
„agent sovietic“, „vectorul Katia“. De ce aveam noi 
„rezidenţi sovietici“ după 1968 este o întrebare, 
dar colonelul Sprianu avea să retracteze toate 
acuzele fiindcă femeia era nevinovată. Erau atât de 
naivi ofiţerii SRI, încât să conceapă un asemenea 
fals penibil sau fabricau spioni la comandă, ca pe 
vremea „societății socialiste multilateral dez- 
voltate“? Sau au primit asigurări de la cineva im- 
portant („firul scurt“, „cineva din exterior“, după 
cum spunea Virgil Măgureanu) că la ei nu se va 
ajunge niciodată? Membrii Comisiei de Control s- 
au comportat lamentabil, nu lau determinat pe 
George Şerban să spună tot adevărul, până la 
capăt. 


Contrar lucrăturii, senatorul Radu Timofte 
este votat în unanimiate la CSAT pentru funcția de 
director al SRI. În Parlament, nici chiar liberalii nu 
au votat toţi contra lui Radu Timofte. Chiar dacă s- 
a invocat şi vechea prietenie dintre senator şi Sorin 
Ovidiu Vântu. 





Ovidiu Grecea *S N 
Pânza de păianjen 


Comisia parlamentară de profil va verifica 
atent rețeaua malversaţiunilor şi ajunge, inevita- 
bil, la structurile din Judeţul Neamţ şi la Ovidiu 
Grecea, un apropiat de-al lui Adrian Năstase. Do- 
vadă că, oricât de controversat ar fi fost, Ovidiu 
Grecea avea să fie purtat pe funcţii de consul mai 
pe toate meridianele. Şi mai peste tot a provocat 
scandaluri. Ca un specialist indispensabil. Afară, 
numai să nu stea în ţară. Aici, nu! Tot dom" Pro- 
fesor sugerează o pistă după perdeaua de fum: 
„documentul este măsluit!“ (în parohia dumisale), 
„a fost o banală dispută politică“, „o comandă pe 
firul scurt“, „cineva important din exterior“. În 
2005, Virgil Măgureanu se confesează: s-a certat 
„groaznic“ cu Ion Iliescu. În 1992-1993, Ion Iliescu 
voia să-l schimbe cu Ion Talpeş sau cu Radu 
Timofte, dar că moldoveanul îi plăcea mai mult 
preşedintelui. Oare de ce? Simplu: Ion Iliescu, loial 
colaboratorilor lui, ştia să-i preţuiască pe cei apro- 
piați de el. Face excepţie doar Nicolae Ceauşescu, 
în altă perioadă istorică. De aceea, se pare că Ion 
Iliescu nu a renunțat la varianta Radu Timofte 
până în anul 2004. În anul 2000, pe timpul efe- 
meridei Alianța Naţională, Virgil Măgureanu 
spunea într-un cerc de apropiaţi: „Aseară am fost la 
domnul Ion Iliescu. «Virgile, am înțeles că ai făcut 





34 


anul VI e nr. 69 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





jocuri de gleznă, Virgile! «Ee, facem şi noi ce pu- 
tem, domnule preşedinte»“... Nu a precizat la ce s-a 
referit atunci. 

Şi au căzut capete de ofițeri importanţi: gene- 
ralul Grigorie Zăgărin, şeful Diviziunii Contraspio- 
naj, generalul Bujor Iamandi, fost şef al Diviziunii 
Protecţie din cadrul SRI în 1998, când s-a scos de la 
fezandat nota Timofte-KGB, Vasile Lupu, general 
de corp de armată, colonelul Nicolae Lugoj, şeful 
diviziunii Supraveghere şi Investigaţii, colonelul 
Constantin Spiranu, şeful Secţiei judeţene Su- 
ceava, colonelul Marin Gheorghe, locţiitorul Divi- 
ziunii Contraspionaj, colonelul Lucian Vasileniuc, 
fost locţiitor la Divizia de apărare a Unităţii şi 
Integrității Teritoriale. Şi ca un corolar al absurdu- 
lui, ginerică George Şerban face spre final o afir- 
maţie năucitoare: „Eu n-am nici un fel de ostilitate 
pentru domnul Radu Timofte. Eu, peste două-trei 
săptămâni, mă căsătoresc şi l-aş invita cu prilejul 
acesta să-mi fie naş. Mi-ar face mare plăcere“. „A 
căzut de fraier“, „a fost un papagal“, cum spuneau 
unii politicieni pe-atunci? Nu cred. Radu F. Alexan- 
dru va retracta şi el. E adevărat, mai elegant. 

O întrebare simplă şi gravă, pe care şi-o poate 
pune oricine: Ce s-ar fi întâmplat însă cu dosarul 
„Timofte-KGB“, dacă senatorul nu ajungea la timo- 
na SRI? 

Surse discrete ne asigură că episodul „Radu 
Timofte-KGB“ ar fi fost doar un moment din răz- 
boiul Ion Iliescu-Adrian Năstase. Cine se ia de Ris- 
tea Priboi dă în fabrici şi uzine! Şi a venit în- 
scenarea contra lui Radu Timofte. 

Comunicatul Comisiei de control SRI sublini- 
ază fără drept de apel: „asemenea fapte care țin de 
practicile şi mentalităţile unor organe represive, a 
căror activitate a fost abolită în România“. Oare? 
Vom vedea. 


Crima organizată și invocarea 
„poliţiei politice“ 


Vreau să fiu foarte bine înțeles: preţuiesc în 
cel mai înalt grad ideea de servicii secrete, a căror 
activitate să fie pusă în serviciul naţiunii, nu doar 
al statului român sau al unor structuri politice sau 
grupuri de interese. Demnitari, magistrați şi 
oameni de afaceri, contra cărora există probe clare 
că se fac vinovaţi de corupție, de asociere crimi- 
nală contra națiunii şi a statului, atunci când vor fi 


acuzaţi, vor striga, mereu şi fără excepție, că este 
poliție politică. 

Fiecare caz din perioada comunistă trebuie 
evaluat individual. Nu toţi intelectualii au rezistat 
tentaţiei de a colabora cu poliția politică pentru a 
parveni în cea mai dramatică perioadă istorică din 
secolul XX. Delaţiunea, care putea duce până la 
crimă, este o chestiune care nu ține doar de regi- 
mul politic. Această boală există în noi. Aşteaptă 
doar condiţiile propice pentru manifestare. „Pen- 
tru a trece la colaborare pe o treaptă nouă, mai 
complexă şi mai variată, trebuie să se poată realiza 
contacte cu străinătatea mai intense, să se asigure 
o poziţie mai prestigioasă. Realizarea unei poziţii 
mai prestigioase ar însemna confirmarea titlului 
de doctor docent și, de ce nu, de membru al Acade- 
miei Române“, scria academicianul Constantin Bă- 
lăceanu Stolnici, unul din ultimii boieri. Este al 
patrulea senior liberal dat în vileag pentru colabo- 
rarea cu Securitatea, după Alexandru Paleologu, 
Dan Amedeo Lăzărescu şi Mircea Ionescu-Quintus. 
Că toţi au făcut poliţie politică este o exagerare. 
Am avut şi vom mai avea surprize grele. Pe mine 
însă mă va convinge foarte greu cineva că Înaltul 
Pimen al Sucevei „a făcut poliţie politică“, aşa cum 
s-a lansat „verdictul“ de la CNSAS, chiar dacă ar fi 
colaborat cu Securitatea, sub numele de cod „Sido- 
rovici“ sau „Petru“. 


Presa, câinele fripturist de pază 
la ușa democraţiei 


Presa a dezvăluit că practicile de poliție po- 
litică urcă până în anul de grație 2007, chiar dacă 
România se află în Uniunea Europeană. „Jurnalul 
Naţional“ susține cu probe că ministrul Cristian 
David a ascuns timp de trei zile faptul că procuro- 
rul Marian Sântion, consilierul său, a fost urmărit 
de Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie 
Internă, serviciu secret, aflat în subordinea minis- 
trului. Magistratul Marian Sântion tocmai ceruse 
verificarea unor fruntaşi din Ministerul de Interne: 
32 de chestori şi alţi funcţionari din subordinea lui 
Cristian David. Era doar reacția unui serviciu 
restructurat? Sau a fost comanda ministrului în- 
suşi? Procurorul Sântion ştie multe, a văzut multe 
şi, mai ales, a tăcut multe. SRI a fost acuzat de PSD 
că face poliție politică şi în cazul Florian Coldea, 
prim-adjunctul directorului SRI George Cristian 





anul VI e nr. 69 


35 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Maior. Misterul face ca nimeni să nu-l întrebe pe 
Mircea Geoană cum a ajuns Ia el bileţelul semnat 
de un director SRI, fie el şi adjunct. 

Au apărut şi acuze că folosirea serviciilor se- 
crete în cercetarea dosarului Zambaccian vizează 
acţiuni de poliție politică. Pot fi acuzaţi de aseme- 
nea practici Octavian Creţu, Adrian Vilău şi Mircea 
Zărie? Nu am văzut dovezile. Avem aceeaşi reacţie 
de apărare din partea unui vinovat care încearcă 
să-şi salveze pielea? Sau serviciile secrete au căzut 
în capcana unui politician abil, care vrea să le folo- 
sească împotriva unui adversar politic? Preşedin- 
tele Băsescu supervizează acțiuni de poliţie po- 
litică împotriva politicienilor şi a demnitarilor, sub 
aparența luptei contra corupţiei? Greu de dovedit 
acum. Până atunci, Adrian Năstase acuză Direcţia 
Naţională Anticorupţie că face poliţie politică. 
Regimul gemenilor Kaczynski din Polonia a fost 
acuzat de asemenea practici, tot fără dovezi. 

Nu doar din cauza educaţiei comuniste, politi- 
cianul român ştie care este efectul letal al dosaru- 
lui-beton. Iată o mostră: „Cei care ne acuză acum 
pe noi, pesediştii, sunt falşi, demagogi, bandiți şi 
hoţi notorii. l-am radiografiat. În campania elec- 
torală, o să le prezint la fiecare fişele“, spunea Io- 
nel Blănculescu, ministrul Autorităţii Naţionale de 
Control pe timpul Guvernului condus de Adrian 
Năstase. N-a mai apucat. 

Unii politicieni strigă „Poliție politică!“ şi atun- 
ci când ar trebui să tacă pentru a nu deveni ridicoli. 
De exemplu, deputatul Attila Kovacs îl sună pe pro- 
fesorul universitar Nicolae Bujdoiu din Braşov. 
Nimic abominabil aici. Dar ce-i cere Oti profesoru- 
lui? „Am o rugăminte: mâine are soţia un examen 
cu Gheorghe Carmen de la Drept, la masterat. Şi 
no, Carmen e mai dificilă...“ Profesorul Bujdoiu îşi 
notează meticulos, iar Oti, când află că a fost ascul- 
tată convorbirea, sare de un stânjen că e poliţie 
politică. „Şi no...“ - această superbă formulă de ini- 
țiere a ofertei de şpagă mă duce cu gândul la cazul 
„arvuna de pălincă şi caltaboş“ către ministrul 
Decebal Traian Remeş. Ar fi penibil să vorbim aici 
tot de poliție politică. 

Acuzele zboară însă din toate direcţiile. 
Premierul Călin Popescu-Tăriceanu a sărit în spri- 
jinul lui Dan Ilie Morega, şeful liberalilor din Gorj, 
cu armamentul din aceeaşi panoplie: „Vreau să dau 
un avertisment foarte serios celor care, din funcții 
publice, vor să-şi folosească poziţia pentru a face 


poliție politică. Ceea ce se întâmplă azi este un de- 
rapaj care duce din ce în ce la discreditarea 
justiţiei. Justiţia, în loc să fie un arbitru imparțial, 
dacă intervine în luptele politice, se discreditează 
complet. Justiţia are de mult o problemă de credi- 
bilitate în România. Prin ceea ce se întâmplă în ulti- 
ma vreme, prin trimiterea pe bandă a dosarelor 
unor miniştri care sunt acuzaţi pentru nimic, dar 
numai că cei ce fac acest lucru răspund unor 
comenzi politice, duce la discreditarea justiției şi 
suntem într-o situaţie foarte delicată din acest 
punct de vedere“. 


Turcu vorbește. Cine plătește? 


Că unii magistrați au fost dezavuaţi că au 
făcut poliție politică nu ne mai miră fiindcă toate 
procesele politice din timpul comunismului, in- 
strumentate de Miliție şi de Securitate, aveau 
undeva în spate câte un procuror, câte un judecă- 
tor. Puiu Nicolae Fesan, secretarul de stat pentru 
problemele revoluționarilor, face o mărturisire 
şocantă despre revoluționarii acuzaţi de CNSAS că 
au făcut poliție politică: „S-au găsit patru luptători 
cu merite deosebite în Revoluţie şi cinci eroi mar- 
tiri. Va trebui să le ridic titlul urmaşilor şi luptăto- 
rilor. Aceşti oameni nici măcar nu au venit din bun 
simț să-şi predea certificatele. De la Timişoara 
începem această curățenie, mai ales că cei de aici 
(revoluționarii) au tot cerut acest lucru“. 

„Calomniază, calomniază! Până la urmă, tot va 
rămâne ceva!“ La fel ca Radu Timofte, un alt om 
care a trecut printr-o experiență cumplită este sena- 
torul liberal Varujan Vosganian. Indivizii din um- 
bră au intervenit „pe căi specifice“ pentru a-i bara 
drumul spre Comisia Europeană. A sărit cu pieptul 
la hotare însuşi Liviu Turcu, venit special din Sta- 
tele Unite, ca să ne lumineze. Liviu Turcu a lucrat la 
Direcţia de Informaţii Externe, devenită apoi 
Centrul de Informaţii Externe, precursorul SIE, 
până în ianuarie 1989, când a fugit în Occident. El 
a aterizat special la Bucureşti şi a prezentat o listă 
cu 12 nume de colaboratori grei: Adrian Năstase, 
Teodor Meleşcanu, Mircea Coşea, loan Mircea Paş- 
cu, Radu Vasile, Eugen Dijmărescu, Alin Teodores- 
cu, Viorel Hrebenciuc, Şerban Mihăilescu, Ilie Sâr- 
bu, Gelu Voican Voiculescu şi, ultimul pe listă, dar 
adevărata țintă, Varujan Vosganian. Două lucruri 
par încă surprinzătoare: Liviu Turcu reconstituie 





36 


anul VI e nr. 69 


ÎN DEZBATERE 

















codurile tuturor unităților unde se deţin informați- 
ile despre aceşti oameni şi numai Vosganian l-a dat 
în judecată pe Liviu Turcu. 

În acelaşi context, Turcu a afirmat că Varujan 
Vosganian a fost „brichisit“ de unul din subordo- 
nații săi. A fost un acces de onoare din partea fos- 
tului general CIE şi chiar a vrut să ne elibereze de 
sechele? Greu de susținut aşa ceva. Mai avem 
nevoie de nişte elemente. 

Chiar dacă a primit din partea CNSAS, din 
partea tuturor serviciilor secrete adeverințe din 
care rezulta că nu figurează în calitate de colabora- 
tor al Securităţii, Varujan Vosganian a pierdut pos- 
tul de comisar european la Bruxelles. Pe-atunci, el 
a afirmat că „surse de la Bruxelles“ i-ar fi spus că 
anumiţi politicieni din România au regizat o cam- 
panie de denigrare după ce a fost propus pentru 
fotoliul de comisar. Cineva dorea să-i atace pe li- 
berali. „Acest atac a fost organizat fie de adversarii 
PNL sau chiar de aliaţi care doreau slăbirea par- 
tidului din care fac parte“. Adversarii din PNL erau 
cei din PSD pe-atunci. Aliaţii, care urmăreau prăbu- 


şirea liberalilor, ar putea fi cei din PD. Traian Bă- 
sescu? S-a vehiculat! Ca să-l incrimineze pe şeful 
statului, Marius Oprea, acest inchizitor al securiş- 
tilor, supranumit „agentul Victoria“, a răspândit 
zvonul că Liviu Turcu ar fi locuit la un prieten 
apropiat de-al lui Traian Băsescu, atunci când a 
venit să-l developeze pe Varujan Vosganian. Călin 
Popescu-Tăriceanu l-a apărat pe Vosganian. Traian 
Băsescu a procedat a fel la început, spunând că a 
discutat cu şefii serviciilor, care l-au asigurat că sena- 
torul liberal este curat ca lacrima. Apoi, preşedin- 
tele tuturor românilor l-ar fi primit pe Marius Tucă 
la Cotroceni, iar ziaristul i-ar fi transmis un mesaj 
de la Liviu Turcu. Ulterior, şeful statului a admis că 
ar fi putut să fie minţit de către conducătorii ser- 
viciilor, „ceea ce ar fi foarte grav“. Unde să fie ade- 
vărul? „Şi de această dată, ne-am dat cu stângul în 
dreptul. Vreau să spun că am asistat la un scandal 
mediatic, bazat pe date false şi procese de inten- 
ție“, avea să declare Tăriceanu. Premierul cel supă- 
rat a vrut să desemneze singur un comisar şi sin- 
gur a trimis o scrisoare cu propunerea către Jose 
Manuel Durao Barroso, preşedintele Comisiei Eu- 
ropene. „Premierul a primit scrisoarea de la Barro- 
so şi, drept urmare, a considerat că este doar atri- 
buţia lui desemnarea comisarului european. O ci- 
tire a Constituţiei ar fi fost foarte utilă şi în acest 
caz. Desigur, aveam varianta să trimitem fiecare 
câte o scrisoare, dar mi-am dat seama de ridicolul 
situației“, avea să spună Traian Băsescu după scan- 
dal. Constituţia este legea fundamentală a statului 
pentru oameni normali. Dacă îl desconsideri pu- 
blic pe preşedintele ales de majoritatea românilor, 
indiferent cine ar fi acela, nu este doar o chestiune 
de corectitudine politică, dar şi de bună-creştere. 


Don” Profesor la Paris 


A urmat şi aici un război mediatic. În „Jur- 
nalul“ ei, Monica Lovinescu susţine că ar fi văzut 
dosarul lui Varujan Vosganian, că i ar fi arătat 
chiar... Virgil Măgureanu la ea acasă. Fiindcă, ace- 
laşi dom” Profesor s-ar fi opus ca Vosganian să de- 
vină ministru. S-a dus Măgureanu cu dosarul la 
Paris? Mult mai târziu, Monica Lovinescu a retrac- 
tat tot. Turnătorii de pe lângă Bruxelles lau acuzat 
pe armean de naționalism (culmea!), că vrea reu- 
nificarea Basarabiei cu România (ce poate fi mai 
absurd, decât să crucifici un om pentru că este 





anul VI e nr. 69 


37 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





unionist?) şi că era întreţinut de Sorin Ovidiu 
Vântu. Ei, şi? Îi merge rău justițiarului Turcescu? 
Oricum, şi aici găsim încă un loc comun cu dosarul 
Radu Timofte-KGB. Atacurile de acest fel veneau 
din partea socialiştilor europeni, adică dinspre... 
PSD. „Eu am probleme la Bruxelles cu reprezen- 
tanții României, nu cu cei ai UE“, spunea Vosga- 
nian. O mare certitudine! Şi a arătat spre Adrian 
Severin, euroobservator pe-atunci, europarlamen- 
tar acum şi mereu. În anul 2000, Traian Băsescu 
lansase altă petardă: Vosganian ar fi primit bani de 
la Sorin Ovidiu Vântu ca să deţină preşedinţia 
Comisiei de buget-finanţe a Senatului. „Nimeni, 
niciodată, nu a putut să producă nici o dovadă“, s- 
a apărat Vosganian. Inutil. Bolovanul s-a prăvălit. 

Varujan Vosganian i-a chemat în fața instanței 
pe generalul Liviu Turcu şi pe Marius Tucă şi le-a 
cerut 300 000 de euro. Se va judeca şi el cu fan- 
tomele. În locul lui, a fost preferat fiul unui colonel 
de Securitate. 


Paratrăsnete 


Sigur, Radu Timofte s-a remarcat ca politician 
şi prin declaraţii abrupte, prin care şi-a făcut mulți 
duşmani. A atacat dosare grele: „Țigareta II“, revol- 
ta din armată cu „sindicatul“ generalului Mircea 
Chelaru, Brigada Delta, conflictele cu Dorin Ma- 
rian, cu Cătălin Harnagea şi cu Bogdan Teodo- 
rescu. Aşa a devenit țintă. Varujan Vosganian era 
altă structură, s-a manifestat mai timid. 

Lacrima lui Patriciu în războiul Palatului 
Cotroceni cu „oligarhii“ a fost mărgăritarul perioa- 
dei de tranzacție pe talerul „poliției politice“. Prin- 
tr-o sentință fără precedent, judecătoarea Ileana 
Dănăilă de la Tribunalul Municipiului Bucureşti 
confirmă că Parchetul General şi Serviciul Român 
de Informaţii au săvârşit acte de poliţie politică în 
detrimentul interesului economic al statului ro- 
mân şi contra lui Dinu Patriciu. Motivarea deciziei 
este năucitoare: „Fapta comisă de SRI prin inter- 
ceptarea ilegală a convorbirilor lui Dinu Patriciu, a 
fost săvârşită cu vinovăţie“. Au folosit procurorii 
aceleaşi metode ca înainte de 1989? Este grav dacă- 
i aşa. În acelaşi context politic, Norica Nicolai la 
acuzat pe Traian Băsescu de „practici securistice“ 
fiindcă s-a uitat în mapa ei profesională de la 
Parchet. Dar oare cum ar fi să te trezeşti arestat în 
locul unui hoţ doar fiindcă ponți acelaşi nume? 


N-am văzut ca Norica Nicolai-Clinci să-i fi cerut ier- 
tare acelui nevinovat, care, sigur, nu a făcut puş- 
cărie. Dacă justiţia îl va lua la întrebări pe procu- 
rorul care l-a ţinut în puşcărie pe amăritul Marcel 
Țundrea, ei bine, acel individ nu are căderea să 
invoce „poliția politică“. Dar nici nu poate spune, 
ca Norica Clinci în 1991, că nu cunoştea legea... 

Se poate conchide că delaţiunea este în struc- 
tura multora din noi, face parte din natura noastră 
precară şi nu doar din cauza comunismului. Iar 
când această însuşire se activează în lupta pentru 
putere, apare tentaţia pentru activități de poliţie 
politică. Păstrând proporțiile, am traversat o situ- 
aţie similară celei prin care a trecut Radu Timofte. 
Şi tot cu acuze de colaborare cu structurile KGB! Eu 
nu candidam la funcţii politice, dar m-am opus - 
prin scrisul meu - invaziei din Irak. Nu mă bucur că 
am intuit corect dezastrul care a urmat. Cred, apoi, 
că am reflectat obiectiv relaţiile noastre politice cu 
Federaţia Rusă şi cu Ucraina, succesoarele juridice 
ale Uniunii Sovietice. Nu intru în detalii, dar, prin 
mijloace specifice, deontologic coroborate, aveam 
să aflu că personajul, care lansase penibila acuză 
pentru concedierea mea, avea afaceri la Viena, în 
asociere cu nişte onorabili cetățeni ruși. 

Prin urmare, am şi motive subiective să mă 
gândesc adesea la modalităţile prin care se poate 
reduce dependența ofițerilor de informaţii de 
politicieni şi de oamenii de afaceri. Şi asta pentru 
că activitatea serviciilor de informaţii este funda- 
mentală pentru statul de drept. Pornind şi de la 
studiul de caz, realizat de Alexandru Mihăilă, am să 
propun o definiție a poliției politice, definiție per- 
fectibilă, desigur: Constituie poliție politică totali- 
tatea activităţilor prin care oamenii cu putere de 
decizie politică şi/sau economică sau profesională 
folosesc serviciile secrete, cu mijloacele şi cu infor- 
maţiile lor specifice, pentru a-şi intimida sau neu- 
traliza, pentru a-şi marginaliza sau chiar anihila 
fizic şi moral, prin atribuirea unor delicte de opinie 
sau de altă natură, adversarii politici, profesionali 
sau care le fac concurență în domeniul economic. 
Încălcarea drepturilor omului şi a libertăţilor fun- 
damentale reprezintă doar efectele colaterale 
grave ale poliţiei politice, nu un scop în sine. Iar 
dacă legea nu va ţine cont de asemenea aspecte (şi 
de altele, desigur), abuzuri ca în cazurile „Radu 
Timofte - KGB“ sau „Varujan Vosganian - Liviu 
Turcu“ se pot repeta oricând. 





38 


anul VI e nr. 69 


REPERE 





George Racoveanu -— 
certitudinile şi dilemele 
unui teolog „laic“ 


Mircea Albu 





George (Gheorghe) Racoveanu s-a născut la 
10 februarie 1900 în comuna Crăguieşti, judeţul 
Mehedinți. Părinţii săi, oameni credincioşi, l-au dat 
la vestitul seminar de la Râmnicu Vâlcea, cu gândul 
ca feciorul lor să devină preot. După absolvirea 
seminarului, tânărul Racoveanu se înscrie la Facul- 
tatea de Teologie a Universităţii Bucureşti. În para- 
lel, a urmat şi cursurile Facultăţii de Filozofie. Aici 
s-a produs întâlnirea destinală cu profesorul Nae 
Ionescu. Unde se aştepta mai puțin, George Raco- 
veanu întâlnea o persoană care teologhisea în cel 
mai autentic spirit al răsăritului, departe de discur- 
sul metafizic lipsit de religiozitate al multor profe- 
sori de Ia teologie, dar şi de exprimările lirice, im- 
pregnate de idei apusene, ale unor profesori de la 
teologie. Gustul pentru o erudiție aproape meta- 
lică, înclinația spre chestiuni dogmatice privite din 
perspectiva Sfintei Tradiţii, trăirea credinței în 
duhul Bisericii, fără sentimentalisme, solidele cu- 
noştinţe filosofice, care l-au ajutat să lămurească 
aspecte ale învăţăturii ortodoxe, l-au făcut pe 
Racoveanu cel mai „bizantin“ în spirit dintre teolo- 
gii români contemporani, amintind de un Nicolae 
Cabasila şi de alți mari teologi bizantini ai secolu- 
lui al XIV - lea. În acelaşi timp, Racoveanu este, 
poate, cel mai fidel continuator al lui Nae Ionescu 
pe linia teologică. 

De altfel, împreună cu maestrul său, Racovea- 
nu a pus bazele „Predaniei“, o revistă de „critică 
teologică“, prin care a polemizat cu cei care, în vi- 
ziunea sa, trădau învățătura autentică a Bisericii 
Ortodoxe. Mai mult ca oriunde, în paginile acestei 
reviste s-a văzut nervul său polemic, pe care i la 
surprins foarte bine Mircea Eliade. Acesta spune: 
„Anumite texte polemice ale lui George Racoveanu 
par desprinse dintr-o antologie. Şi acolo îşi vor găsi 
locul într-o zi: în Antologia literaturii polemice 


româneşti“. Pentru cineva cu gustul tratatelor teo- 
logice ample, textele lui Racoveanu din „Predania“ 
ar putea dezamăgi, deoarece ele sunt cel mai ade- 
sea note, considerații pe marginea unei cărți, eve- 
niment etc. Cine citeşte cu atenţie va observa însă 
uluitoare risipă de erudiție a unui cunoscător pro- 
fund al scrierilor Sfinţilor Părinţi, al limbilor cla- 
sice, dar şi al limbii române vechi, „limba vechilor 
cazanii“, din care scoate înțelesuri teologice nebă- 
nuite. Cu pregătirea sa, George Racoveanu putea 
să scrie o „dogmatică“ de cea mai mare valoare. 
Aparenta „risipire“ în lucruri „mărunte“ a fost re- 
zultatul unei alegeri deliberate, fundamentată pe 
smerenia sa profundă şi pe convingerea fermă că 
învățătura Bisericii a fost exprimată deplin prin 
predania Sfinților Părinți şi a soboarelor ecu- 
menice. Pentru Racoveanu, a face „teologie“ nu în- 
seamnă a scrie tratate prin care să se „inter 

















anul VI e nr. 69 


39 


ROST 


REPERE 





preteze“ dogmele, să se „revizuiască“ liturghia sau 
să se scoată sau să se adauge canoane, ci a mărtur- 
isi fără „strâmbătate“ învățătura Bisericii şi a o trăi 
în acelaşi timp în mod deplin. 

Din acest motiv, temele abordate de Racovea- 
nu în câmpul teologiei sunt de o remarcabilă con- 
secvenţă: chestiunea Sfintei Tradiţii, „bibliolatrie“ 
vs. „teologhisire“, spiritualitatea monahală, pro- 
blema „ecumenismului“ sau cea a autorității în Bi- 
serică, ele revenind în chip recurent în textele scri- 
se de-a lungul timpului. Nu este vorba însă de o 
repetiție searbădă, făcută de un om care nu mai 
are ce spune, ci de repetarea în contexte noi a unor 
adevăruri veşnice, care trebuie mereu reamintite 
celor care le uită și rătăcesc calea. De fapt, în loc să 
scrie, Racoveanu a preferat să „trăiască“ în duhul 
învățăturii Bisericii. Şi-a dorit mult să intre în mo- 
nahism, chiar s-a retras o perioadă la mănăstirea 
Izbuc, unde şi-a făcut ucenicia spirituală sub ascul- 
tarea starețului Atanasie Popescu. Vremurile l-au 
împiedicat să-şi ducă la bun sfârşit gândul, rămâ- 
nând toată viaţa un teolog „Laic“ (de altfel nu s-a 
căsătorit niciodată). Mai mult, în locul producţiilor 
„originale“, George Racoveanu a preferat să 
strângă mărturii despre un „Pateric românesc“ sau 
să reediteze texte uitate ale spiritualităţii ortodoxe, 
lucru făcut cu umilinţa vechilor monahi care 
lucrau anonimi, întru slava Bisericii. 

Legăturile cu Nae Ionescu, prestigiul deosebit 
de care se bucura pe plan teologic, l-au introdus pe 
George Racoveanu în atenţia liderilor Mişcării 
Legionare. El spunea că nu a fost legionar, ci doar 
simpatizant: „Întâmplarea face să nu fiu legionar. 
Când le-am luat legionarilor apărarea (în 1933) nu 
cunoşteam dintre ei pe altul, fără numai pe preotul 
Duminică Ionescu. Le-am luat apărarea fiindcă li se 
făcea nedreptate grea. Apoi am cunoscut oamenii. 
Şi, cu timpul, am înţeles ființa mişcării re- 
voluționare a lui Corneliu Codreanu: cea mai pro- 
fundă revoluţie spirituală în viaţa poporului 
român, de Ia creștinarea lui încoace. (Vorbesc de 
revoluţia lui Corneliu Codreanu, de el creată, de el 
condusă şi controlată până în momentul în care 
acest control asupra ei a fost, prin „aparatul de 
Stat“, curmat.) [În articolul „La un sfert de veac...“, 
în: Cuvântul în exil, Nr. 42/43, Noemvrie-Decem- 
vrie 1965, pag. 4.] 

El a considerat că Legiunea poate produce 
necesara „revoluție“ (mai ales pe plan spiritual) pe 


care majoritatea tinerei generații interbelice o aş- 
tepta în viața societăţii româneşti. Ideea unei „Miş- 
cări legionare“ aducătoare a spiritului Evangheliei 
în viața națiunii române şi atenuarea dimensiunii 
politice a acesteia a fost de altfel şi miza cunoscutei 
conferințe din 15 martie 1943 (cu ocazia comemo- 
rării morţii lui Nae Ionescu) în faţa legionarilor din 
lagărul Buchenwald. 

Textul conferinței, publicat adesea de către 
simpatizanţii legionari, este extraordinar din 
punct de vedere al erudiţiei şi cel puţin prima par- 
te, în care se vorbeşte despre rostul Bisericii, este 
extraordinară. Cu toate acestea, prin această con- 
ferință Racoveanu trădează tocmai ceea ce a afir- 
mat de atâtea ori în „Predania“. Adesea el a sugerat 
ideea că atunci când Biserica suferă datorită 


















județul Hunedoara 





căderii de la dreapta credință a ierarhilor, alte părți 
ale trupului bisericii sunt îndrituite să preia con- 
ducerea, iar cazuri de acestea sunt multe în istoria 
creştinismului, când simpli preoți sau călugări au 
apărat dreapta credință în faţa patriarhilor eretici. 
Faptul este corect, numai că aceste dispute s-au 
consumat în mod normal în interiorul comunității 
ecleziale, fără amestecul altor organizații. Racovea- 
nu s-a lăsat sedus de ideea unora dintre legionari 
că numai în interiorul Mişcarii legionare este o 
viață autentic creştină iar biserica oficială şi-a tră- 
dat misiunea ei duhovnicească. De fapt, Biserica 
refuzase să acorde gir necondiționat unei mişcări 





40 


anul VI e nr. 69 


REPERE 


ROST 





cu o pronunțată componentă politică, care nu re- 
prezenta decât o parte a societăţii româneşti. Pro- 
clamându-se cei mai curaţi fii ai Bisericii, dând 
lecţii celorlalţi credincioşi, legionarii nu erau mai 
breji decât mult criticaţii în „Predania“ „ostaşi ai 
Domnului“, căpătând un caracter sectant. Mai 
mult, în perioada guvernării legionare, una din 
prioritățile noului guvern a fost „reforma“ Bisericii 
prin intervenţia statului, încercându-se o reeditare 
a acţiunilor statului bizantin în cazuri de schismă şi 
erezii (vezi de exemplu restaurarea cultului icoane- 
lor). Aici însă nu era vorba de dogme, iar pretenția 
legionarilor că ei sunt „mădularul sănătos“ al 
Bisericii şi amestecul teologiei cu politica au com- 
promis ideea unor reforme în Biserică (de natură 
administrativă, organizațională) care erau de alt- 
fel foarte necesare. 

În toată perioada guvernării naţional legio- 
nare, George Racoveanu a fost „consilier tehnic 
onorific“ la Ministerul Educaţiei Naţionale, Culte- 
lor şi Artelor, fiind delegat cu conducerea „Direc- 
ției Cultelor“. Cu toate că a crezut şi el în misiunea 
salvatoare a Legiunii față de Biserică, Racoveanu s- 
a dovedit printre cele mai echilibrate persoane, în 
condiţiile în care mulți cereau răzbunare. Reforma 
Bisericii Ortodoxe, aşa cum o vedea el, însemna 
sfârşitul amestecului politicului în viața Bisericii şi 
sprijinirea acesteia pentru ca să devină o prezență 
activă în viața societății româneşti pe plan liturgic, 
social, cultural şi nu un simplu departament al sta- 
tului, însărcinat cu administrarea tainelor, aşa cum 
o priviseră guvernările anterioare. 

Prăbuşirea răsunătoare a guvernării legionare 
a lăsat în suspensie orice dezbatere, bună sau rea, 
referitoare la rostul Bisericii în viața societății 
româneşti. Deşi mult mai puţin „vinovat“ decât alți 
colegi din minister, care au fost menținuţi în funcții 
datorită legăturilor personale, George Racoveanu a 
apucat în 1941 calea exilului, stabilindu-se, după 
război, în Germania federală, devenind un fruntaş 
al exilului, prin condei şi printr-o susținută activitate 
organizatorică. Astfel, a fost director a două reviste, 
„Îndreptar“ şi „Cuvântul în exil“, membru, secretar 
sau preşedinte în următoarele organizaţii ale exilu- 
lui românesc: Societatea Academică Română 
(Roma), Uniunea Asociaţiilor Româneşti din Repu- 
blica Federală Germania, Asociaţia Românilor din 
Germania de Sud, Asociaţia Creştin Socială Română 
din Republica Federală Germania, Institutul de 


cercetări şi Biblioteca românească din Freiburg. 

Pe tot parcursul exilului, preocupările teologi- 
ce au rămas în centrul atenției lui George Racovea- 
nu. A fost un militant activ pentru crearea episco- 
piei ortodoxe române din Europa Occidentală sub 
oblăduirea episcopului Teofil Ionescu, aflat la 
rându-i sub ascultarea mitropolitului Visarion 
Puiu, singurul ierarh canonic al exilului românesc. 
Colaborarea la reviste cu români greco-catolici, 
precum monseniorul Octavian Bârlea, i-au pus în 
repetare rânduri problema teologică a relaţiei 
ortodocșilor cu greco-catolici, iar pe plan general 
a Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică. Acest interes a 
fost stimulat şi de dezvoltarea pe plan mondial al 
curentului ecumenic. Subliniind diferențele dintre 
Biserica Catolică şi cea Ortodoxă, Racoveanu a 
concluzionat că totuşi ele sunt cele mai apropiate 
dintre toate denominațiile creştine, prin originea 
apostolică şi prin recunoaşterea celor şapte sinoa- 
de ecumenice, învățăturile acestora trebuind să 
constituie baza dialogului în viitor. 

După o activitate intensă şi bogată, George 
Racoveanu a trecut la cele veşnice la 1 mai 1967 
fiind înmormântat Ia Freising, slujba fiind oficiată 
de preoţii ortodocşi Vasile Boldeanu (Paris) şi 
Dumitru Emanuil Popa (Freiburg) în prezenţa a 
numeroase personalități româneşti din exil. Ocul- 
tat timp îndelungat pentru simpatiile sale legio- 
nare, Racoveanu a fost redescoperit în România 
post decembristă mai întâi tocmai pentru această 
calitate, el fiind ignorat ca remarcabil teolog toc- 
mai pentru această apartenenţă. Dacă ignorăm 
opțiunile sale politice şi ne concentrăm pe „critica 
teologică“, ideile lui Racoveanu își păstrează neal- 
terate actualitatea. Unde a greşit în mod categoric 
a fost în identificare vectorului schimbării. „Înnoi- 
rea“ se poate produce numai din interiorul Bise- 
ricii şi nici o organizaţie, precum a fost Mişcarea Le- 
gionară, oricât a fost impregnată de creştinism, nu 
se poate substitui acesteia. De aici a izvorât de alt- 
fel dilema multor legionari: ori legiunea este 
expresia desăvârşită a credinței ortodoxe şi atunci, 
mai devreme sau mai târziu, ea trebuie să se 
topească fără rest în cadrele Bisericii, ori este şi o 
mişcare cu caracter naţional-politic şi atunci este 
diferită de Biserică, neavând nici un drept să-i sta- 
bilească acesteia calea. Răspunsul este unul singur 
şi l-a dat de altfel Racoveanu: numai în Biserică este 
mântuirea. 





anul VI e nr. 69 


41 


ROST 


REPERE 





Actualitatea 
„Predaniei“ 


Cristian Brad 





De aproape două veacuri cultura româneas- 
că stă sub semnul dezbaterii chestiunii moder- 
nității. Cum trebuie românii să se integreze în 
„noul ritm al vremii“,ce trebuie să respingă şi ce 
trebuie să păstreze din trecut? Dincolo de foarte 
multele discuţii sterile sau amatoriste, au existat 
grupuri culturale care şi-au pus în modul foarte 
serios problema valorilor pe care se construieşte 
societatea românească. Celor care considerau că 
tot ce s-a petrecut în istoria românilor înainte de 
secolul XIX trebuia şters cu buretele, iar românii 
să adopte integral un imaginar model „occiden- 
tal“, i s-au opus cei care au subliniat necesitatea 
păstrării „tradiţiei“ pentru o bună rostuire a soci- 
etății noastre. Dacă reviste precum „Rânduiala“ 
au căutat să exploreze întreg orizontul cultural 
tradițional românesc în încercarea definirii 
„ethos-ului“ românesc şi al valorilor sale funda- 
mentale, „Predania“ (a se observa numele revis- 
telor, definitorii) şi-a circumscris orizontul la 
probleme de natură teologică. 


Pentru mulţi intelectuali ai perioadei inter- 
belice ideea dezvoltării naționale româneşti era 
strâns legată de asimilarea în profunzime de că- 
tre corpul național al valorilor creştine, singurele 
adevărate şi creatoare de autentică civilizaţie. 
Atunci (ca şi azi de altfel) mulți vorbeau de rolul 
important pe care Biserica Ortodoxă I-a jucat de- 
a lungul timpului în istoria neamului românesc, 
precum şi de misiunea glorioasă pe care urma să 
o aibă şi pe mai departe, asta după ce ar lepăda 
hainele „vetuste“, ar renunța la „imobilism“ şi s-ar 
adapta spiritului vremii. În numele îndeplinirii 
unei misiuni „istorice“, i se trasau Bisericii tot fe- 
lul de „directive“, unele din ele chiar acceptate de 
către oamenii Bisericii, copleşiți de presiunea ve- 
nită din mediul laic. „Predania“, „revistă de criti- 
că teologică“, şi-a stabilit drept obiectiv identifi- 
carea tuturor acelor „reforme“, transformări în 
Biserică, făcute în numele „modernizării“, dar 
care în fapt trădau ceea ce era de fapt esenţial: 
adevărul teologic, credința autentic ortodoxă. 
Degeaba se racorda Biserica la „ritmul vremii“, 




















42 


anul VI e nr. 69 


REPERE 


ROST 





degeaba creştinismul era pus în slujba societăţii, 
dacă tradiţia autentică era uitată, iar teologia Bi- 
sericii Răsăritului falsificată. Dacă se accepta 
ideea că cea mai bună societate se poate construi 
doar pe valorile creştine, măsluirea acestora nu 
însemna altceva decât edificarea unei societăți 
bazate pe minciună, a unui castel de nisip. Din 
acest punct de vedere, cei care au semnat în 
„Predania“ nu au întreprins jocuri cultural-teolo- 
gice gratuite, ci au operat o veritabilă aşezare a 
tuturor lucrurilor în Adevăr. 

„Predania“, al cărei director a fost George Ra- 
coveanu, a avut viață scurtă. Au apărut doar nouă 
numere de-a lungul anului 1937, an de vârf al po- 
lemicilor culturale din România interbelică, desfi- 
ințându-se apoi, prin „purtarea de grijă“ a nefas- 
tului rege Carol al II-lea. Cu toate acestea, ea mar- 
chează apogeul interbelic a ceea ce Dan Ciachir 
definea drept „spirit profund răsăritean care şi-a 
asumat şi practicat aievea devotamentul procla- 
mat faţă de o ortodoxie „pură şi dură“. În paginile 
„Predaniei“ au semnat relativ puţine persoane, 
legate însă printr-o remarcabilă unitate de con- 
cepție. „Vedeta“ revistei a fost fără îndoială Nae 
Ionescu, care a scris în paginile acesteia câteva 
din cele mai importante articole ale sale cu teme 
religioase, texte care arată maturitatea spirituală 
a „teologului nespecialist“. Sufletul întregii între- 
prinderi a fost însă George Racoveanu, care s-a 
menținut în umbra maestrului, preferând să publi- 
ce articole, note, mai apropiate de „critica teolo- 
gică“ exprimată în subtitlul revistei. Mai precis, el 
se „mulțumea“ să ia textul unui profesor de teolo- 
gie, o traducere „nouă“ a unor slujbe bisericeşti, 
sau o hotărâre a Sinodului şi să le arate inadecva- 
rea cu autentica tradiţie ortodoxă. Acest lucru nu 
însemna câtuşi de puţin că Racoveanu şi-a risipit 
uluitoarea erudiție în texte „academiste“, în re- 
cenzii de natură ştiinţifică. „Recenziile“ sale arată 
de fapt, în varietatea lor, unitatea tradiţiei auten- 
tice, spiritul ei viu, care însuflețeşte toate 
aspectele vieţii Bisericii. 

Scopurile revistei au fost definite de Raco- 
veanu însuşi în „Cuvântul de lămurire“ cu care în- 
cepe numărul 1 al revistei: „Predania s-a născut 
din râvna pentru păstrarea dogmei şi a rânduielii 
dată nouă de Părinţi, împotriva oricui. Încre- 
dințaţi că bucuria de a strica lucrul vătămător e 
bucurie creatoare, păşim în cale cu hotărâre şi cu 


bucurie. În munca pe care o începem nu vom veni 
cu «adevărurile» noastre. În munca acesta noi 
vom fi doar mărturisitori: vom mărturisi ade- 
vărul Bisericii. Care se află întreg, în păstrarea 
Ei“. În condiţiile în care şi în mediul ortodox se 
răspândeau ideile de nuanță protestantă privind 
recursul exclusiv la textul Bibliei şi ignorarea 
Sfintei Tradiţii, Racoveanu este teologul interbe- 
lic care a accentuat poate cel mai limpede rolul 
imens pe care această tradiție îl are pentru situ- 
area credincioşilor în adevăr: „Mărturisindu-ne 
credința că Duhul Sfânt a grăit prin Soboarele a 
toată lumea; mărturisind că oamenii - fie ei epis- 
copi şi patriarhi - sunt supuşi greşelii; mărturi- 
sind că numai Biserica este infailibilă..., mărtu- 
risindu-se nădejdea că, cel puţin, pe temeiul 
hotărârilor Bisericii din vremea celor şapte 
soboare ecumenice se poate sta de vorbă cu oa- 
meni de bună credință şi cu pregătire teologică, 
păşim la munca de descurcare... Cu învățătura 
celor opt veacuri - aflată în hotărâri de credință, 
în canoane, în liturghii, în predanii scrise ale 
părinţilor, - în mărturisirea Bisericii - vom con- 
frunta noi învățătura «lupilor îmbrăcaţi în piele 
de oaie“. 

De pe aceste poziţii teologice riguroase cei 
de la „Predania“ au combătut pe „bibliolatri“, adi- 
că pe cei care cred „că dacă cineva are o biblie 
portativă, de buzunar, şi citeşte din ea pe apu- 
cate, în tren, în tramvai, în birou sau atelier, devi- 
ne, prin însuşi acest fapt, un perfect creştin orto- 
dox, un fiu ideal al Bisericii“. Punând accentul 
excesiv pe Biblie, aceşti „bibliolatri“ au înlocuit 
Biserica, Sfânta Tradiție şi pe Hristos Cel viu cu 
un raţionalism searbăd. Calea autentică de mân- 
tuire este îmbisericirea, adică integrarea în duhul 
învățăturii Bisericii. Ignorarea rolului preotului şi 
al sfintelor slujbe, pretenţia de „curățenie“ mai 
mare față de restul credincioşilor, sunt numai 
câteva elemente care i-au făcut cei de la „Predania“ 
să manifeste serioase rezerve față de „Oastea 
Domnului“, apreciată pentru intenţiile de „învio- 
rare religioasă“, „de primenire a moravurilor“, dar 
care a tins să devină o mişcare „extra ecclesiam“. 

Perioada interbelică marchează avântul 
spiritului „ecumenic“. În răspăr cu opiniile multo- 
ra, cei de la „Predania“, în special George Raco- 
veanu, nu cred că „a trecut vremea pozițiilor şi 
opoziţiilor“. Acest lucru nu se va petrece cu ade- 





anul VI e nr. 69 


43 


ROST 


REPERE 





vărat până când „toţi cei ce s-au rupt de trupul 
Bisericii nu vor blestema rătăcirea lor şi nu vor 
veni, ca fiul cel stricat, să zică, cu inima zdrobită: 
greşita-am şi nu mai sunt vrednic!“ Aceasta pen- 
tru că adevărata ecumenicitate nu este o chestiu- 
ne de număr, de punere împreună, ci o chestiune 
calitativă: „ecumenicitate... însemnează invaria- 
bilitatea învățăturii Bisericii. Însemnează măsura 
creşterii fireşti a Evangheliei“. Prin urmare, nu se 
pot face compromisuri, de dragul unității creş- 
tine, în chestiuni dogmatice, Biserica fiind una şi 
singurul loc unde omul se poate mântui. Din 
această perspectivă, cei care vorbesc de existența 
a „trei biserici creştine“ (cea ortodoxă, catolică şi 
protestantă) relativizează dogma, necrezând de 
fapt în nimic sau în toate („ceea ce este tot una“ 
după cum spune Racoveanu). 

O altă preocupare majoră a „Predaniei“ a 
fost chestiunea monahală. De la actul seculariză- 
rii înfăptuit de Al. |. Cuza, monahismul românesc 
a cunoscut o lungă perioadă de decădere, fiind 
lovit sistematic de „elitele“ pătrunse de un pro- 
fund spirit anticlerical şi mai ales antimonastic. 
Imaginea monahului ca parazit, ca persoană inu- 
tilă societăţii, revine în chip recurent în imagi- 
narul epocii. Pentru „remedierea“ acestei stări de 
lucruri se propunea un „monahism social“ faţă de 
care măsurile adoptate în anii comunismului 
sunt cât se poate de cuminţi. Cel puţin, în anii co- 
munismului, cu toată prezenţa atelierelor de pro- 
ducție, monahii îşi duceau viața între zidurile mă- 
năstirii şi nu aruncaţi în lume precum se preco- 
niza atunci: „Drept aceia, se spune în «Predania», 
au hotărât aceşti îndreptători» ai schivnicilor să- 
i lecuiască de pusnicie, să golească mănăstirile de 
«trântori» şi «desfrânate», să curme cu «slujirea 
duhului» şi «cu urmarea lui Hristos», prostii în 
care mai stăruiesc şi azi călugării, şi să croiască 
prea sfinţiile lor un «monahism social, după 
porunca şi legea Bisericii Vii. Până când călugării 
vor ajunge la desăvârşita «slujire socială», adică 
să facă şi copii pentru armata românească, ei vor 
trebui să înceapă cu «misionarismul» şi cu «filan- 
tropia». Călugărițele au şi început. 

Coadele de topor şi proştii cu nume şi putere 
mare în călugărie merg, în numele stăpânului, să 
le «convingă»... ispitesc pe îndelete fața şi ochii, 
ca să fie acestea «dulci la vedere» şi «mângâioase» 
la căutătură. Caută măselele şi se uită la limbă, ca 


să fie «neprihănite» la miros şi cu «nespusă dul 
ceață» la auzire (că aşa a zis şi un Ministru al Sănă- 
tății: «infirmierei nu trebuie să-i miroase gura, 
trupul sau picioarele şi nu trebuie să fie gro- 
solană în vorbă sau urâtă ca mama pădurii»). 

După asemenea «recrutare», copilele şi călu- 
gărițele tinere au fost şi sunt încă înaintate «cu ta- 
blou în regulă» comandamentelor militare, ca să 
facă din ele infirmiere şi surori de caritate. 

Şi astfel au fost jefuite mănăstirile de răsadul 
lor cel neprihănit şi râvnitor... 

Au fost furate de cântarea lor, strănile, de 
slujirea lor, altarele; de deşteptarea lor, clopotele; 
de tămâierea lor, cimitirele; de ascultarea lor, 
muncile cele mai grele pentru binele obştesc. 

Iar «miresele lui Hristos» ... sunt silite să în- 
veţe anatomia, ele care s-au lepădat de grija cea 
trupească. Sunt canonisite să pipăie trup bărbă- 
tesc, ele care n-au voie să-şi vadă nici goliciunea 
trupului lor... Toate acestea, cu preţul vătămării 
lor, cu agonisirea pierzaniei sufletului, cu primej- 
dia lipsirei de mântuire, cu căderea lor din starea 
de mirese dumnezeieşti; dar cu câştigarea unei 
«diplome de infirmieră şi soră de caritate»“. 

Astfel, prin asemenea gesturi, „teologhisirea 
prin rugăciune“, fundamentală pentru orice 
monah, tinde să dispară, iar de acest lucru se fă- 
ceau vinovaţi, în opinia celor de la „Predania“ şi 
acei episcopi prea plecaţi puterii politice, unii 
dintre ei lipsiți complet de experiență monahală 
sau, şi mai rău, divorțaţi pentru a fi liberi să 
obţină un scaun de vlădică. Lupta pentru putere, 
influenţă şi glorie a avut loc şi la alte nivele, însă 
nu de acest aspect s-a ocupat „Predania“, ci de 
aberaţiile teologice făcute de acei care şi-au făcut 
un nume altfel decât prin merite: „Sunt în biseri- 
ca noastră câţiva proşti cu nume mare: profesori 
de teologie, înalte feţe bisericeşti şi mireneşti. 
Aceştia, prin greutatea numelui, lucrează la 
strâmbarea înțelegerii obşteşti asupra dogmei şi 
a rânduielii dreptei credinţe“. Polemicile iscate în 
paginile „Predaniei“, mai ales de George Raco- 
veanu, au rămas vestite, întărind ceea ce spunea 
despre Racoveanu monseniorul Octavian Bârlea: 
„Avea întâi o inteligență rară, înclinată spre 
sentințe şi sinteze, avea zestrea intuiției. Cât ai 
clipi, înţelegea de ce e vorba şi avea răspunsul 
gata. Era ca făcut pentru scrimă - nu cu floreta, ci 
cu scânteierile minţii, cu condeiul. A fost un 





44 


anul VI e nr. 69 


REPERE 








polemist de mulțime admirat şi de adversari 
temut. Ştia să descopere îndată slăbiciunea argu- 
mentării adversarului şi ţintea în tendonul lui 
Achile. Făcuse din polemică o artă“. 

Nu stăm să discutăm aici relaţia pe care cei 
de la „Predania“ au avut-o cu mişcarea naţiona- 
listă. Unii dintre ei au fost membri sau simpati- 
zanți ai Mişcării Legionare, chiar făcând parte din 
structurile de conducere ale Statului Naţional Le- 
gionar. „Predania“ însă nu a avut o miză naţiona- 
listă decât în mod tangenţial, ea rămânând în 
esenţă o „revistă de critică teologică“, axată pe 
discutarea unor realități bisericeşti pornind de la 
câteva principii teologice clare. Lectura „Preda- 
nici“ arată cât de prostească este afirmaţia unora 
că refuzul unor membri ai Bisericii Ortodoxe de a 
accepta „ecumenismul“ este dovada unor remi- 
niscenţe...legionare! Este vorba doar de o anu- 
mită viziune teologică şi ecleziologică, care vede 
Biserica Ortodoxă drept apărătoarea dreptei 
credințe, calea unică prin care omul se poate 
mântui. Extremism, inflexibilitate, „imobilism“? 
Doar o viziune consecvent teologică, care refuză 
în mod sistematic decăderea religiei la nivelul 
unei simple morale sau a bisericii ca simplă 
prestatoare pe tărâm social. Pe de altă parte, lec- 





tura „Predaniei“ ne mai arată că Biserica suferă 
de anumite maladii, pe care nu regimul comunist 
le-a adus: legătura uneori prea strânsă cu politi- 
cul, selecția clericilor, profesorilor şi episcopilor 
pe alte criterii decât cele date de canoane, 
uşurinţa cu care credincioşii alunecă în super- 
stiţie sau erezie în lipsa unei catehizări bine gân- 
dite, transformarea monahismului dintr-un re- 
zervor de „oameni sfinți“ întrun rezervor de 
mână de lucru, cea mai ieftină posibil. Unele din- 
tre aceste „maladii“ pot fi circumscrise istoric, 
altele însoțesc Biserica de la începuturi şi sunt 
iarăşi aspecte care țin de domeniul teologic. 
Discuţia asupra acestora trebuie mereu reluată 
deoarece prezenţa lor împiedică creşterea în duh 
a credincioşilor. Discuţii care trebuie făcute fără 
patimă, fără a-l lovi pe celălalt, mai ales dacă isto- 
ria ne arată că unii din membrii cercului 
„Predania“, după ce au criticat viguros realităţile 
bisericeşti din România interbelică, au făcut ulte- 
rior exact acele compromisuri pe care altă dată le 
criticau. Din păcate, vorba „uşor de zis, greu de 
făcut“ rămâne mereu valabilă, iar faptul că avem 
multe inteligențe, însă puţine caractere rămâne 
pe mai departe o realitate tristă în România con- 
temporană. 





anul VI e nr. 69 


45 


ROST 


DECANTĂRI 





Un pionier al dialogului ecumenic catolic-ortodox: 


Leo Allatios și 
ortodoxia populară 


Mircea Platon 





1. Leo Allatios și epoca sa 


În rândul cărţilor netraduse, nerecenzate şi 
necirculate în România se află şi o lucrare a isto- 
ricului britanic Karen Hartnup despre Leo Alla- 
tios, un pionier al ecumenismului din secolul al 
XVII-lea. «On the Beliefs of the Greeks»: Leo Alla- 
tios and Popular Orthodoxy (Brill, Leiden- 
Boston, 2004) ne oferă un lămuritor studiu al 
modului în care misionarii iezuiţi din secolul XVII 
s-au raportat la ortodoxia populară a locuitorilor 
insulelor Mării Egee. 

După cum notează Hartnup, Leo Allatios 
(1586-1669) a fost unul dintre cei mai prolifici şi 
importanți erudiți catolici ai secolului XVII. 
Născut în Chios în 1586, botezat ortodox, Allatios 
(Allatzes) şi-a trăit primii ani de viaţă pe o insulă 
unde, sub stăpânire otomană, ortodocşii şi cato- 
licii trăiau în genere într-o bună vecinătate, punc- 
tată de ocazionale gesturi de efuziune frățească, 
precum cel din 1566, când, după ce turcii au con- 
fiscat o biserică catolică, catolicii s-au despăgubit 
confiscând o biserică a ortodocşilor greci! şi 
începând să săvârşească liturghii catolice în bi- 
serici de mănăstiri ortodoxe. Relaţiile dintre 
ortodocşi şi catolici aveau să se deterioreze rapid 
şi drastic abia o dată cu cucerirea insulei Chios de 
către venețieni, în 16943 

La 13 ani, Allatios a plecat să studieze teolo- 
gia la Colegiul Grec „Sf. Atanasie“ din Roma, înte- 
meiat în 1576 de Papa Grigore XIII în scopul încu- 


1 Hartnup, p. 56. 


rajării dialogului între catolici şi ortodocşii greci 
lipsiţi altminteri de o instituție de învățământ 
superior, deşi trăiau într-o împărăție musulmană 
celebrată de istoriografia occidentală actuală 
pentru toleranța şi cultura ei: „La «Sf. Atanasie» 
elevii au fost pentru o bucată de vreme obligaţi să 
jure că se vor întoarce în patrie şi că vor predica 
«ritul grecesc (adică ritul uniat) îndată ce şi-au 
terminat studiile“4. Acolo, la Sf. Atanasie, Allatios 
s-a convertit la catolicism, făcând „profesiune de 
credință“ catolică secretă. A făcut şi studii de me- 
dicină, a fost apropiat şi de Galieo Galilei, dar 
cariera sa în sânul Bisericii Catolice a fost cen- 
trată mai ales pe rolul său de consilier, de 
„expert“ pe problemele ortodoxiei am spune 
astăzi, al celebrei congregaţii „pentru răspândi- 
rea Credinței“ - De Propaganda Fide. 
Principalele lucrări ale lui Allatios sunt De 
Graecorum hodie quorundam opinationibus 
(1645), în care discută din perspectivă uniată 
credințele populare greceşti, şi De ecclesiae occi- 
dentalis atque orientalis perpetua consensione 
(1648), în care prezintă legăturile istorice dintre 
catolici şi ortodocşi şi argumentează că, în 
esenţă, nu există nici o schismă între Apus şi 
Răsărit şi că „adevărații ortodocşi sunt în comuni- 
une cu Biserica Catolică*5. Scrierile lui Allatios 
aveau şi rostul de a ajuta Biserica Romano- 
Catolică în lupta împotriva protestanților, aşa 
după cum interesul în patristică şi în ortodoxia 
grecească sau georgiană al luteranilor sau al an- 
glicanilor avea drept scop să-i ajute pe aceştia din 
urmă în lupta împortiva catolicilor prin racorda- 


2 Charles A. Frazee, „The De ecclesiae of Leon Allatios - A Church History of the Seventeenth Century“, în Greek 


Orthodox Theological Review 29 (1984), p. 61. 


3 Vezi Philip P. Argenti, The Occupation of Chios by the Venetians (1694): Described in Contemporary Diplomatic 


Reports and oficial Dispatches, Londra, 1935, pp. xc-xci. 


4 Hartnup, pp. 5455. 
5 Hartnup, p. 61. 





46 


anul VI e nr. 69 


DECANTĂRI 


ROST 





rea la o tradiţie care le îngăduia să conteste pri- 
matul papal, Purgatoriul sau celibatul preoţilore. 

Allatios nu avea în vedere o deplasare a cato- 
licilor şi ortodocșilor către un punct dogmatic 
comun, ci 0 „întoarcere“ a ortodocşilor la Roma. 
După cum notează Hartnup: „În 1639, Allatios a 
fost unul dintre mulţii savanți convocați la Roma 
de Urban VII ca să discute poziţiile doctrinale ale 
catolicismului şi ortodoxiei în vederea unificării. 
Misionarii din Răsărit, coordonaţi de Propaganda 
Fide, acționau în acelaşi scop într-un mod mai 
practic. Misiunea lor nu era de a-i converti pe 
musulmani, acţiune care aducea pedeapsa cu 
moartea, ci pe ortodocşi“7. Această convertire a 
ortodocșilor aflați sub stăpânire musulmană tre- 
buia făcută după o metodă care dăduse deja re- 
zultate în lupta împotriva Reformei. Convertirea 
elitelor era mai importantă decât cea a oame- 
nilor simpli: „Deşi era important să atragă laicii la 
«adevărata credință», convertirea celor aflați pe o 
treaptă ierarhică superioară avea un impact mai 


«din interior a Bisericii şi câţiva dintre patriarhii 
acelei perioade au răspuns eforturilor lor tri- 
miţând profesiuni de credință papei“. 

În cadrul acestor dialoguri ecumenice şi în- 
cercări de solidarizare creştină cu populaţia orto- 
doxă aflată sub stăpânire otomană, iezuiţii au 
descoperit importanța „ritului şi ritualurilor“ 
pentru ortodocşi. După cum notează Hartnup, 
iezuiţii au „realizat că principala barieră în calea 
convertirii la catolicism consta în obligaţia con- 
verţilor de a nu se mai duce la liturghia ortodoxă, 
şi de aceea misionarii le-au îngăduit converţilor 
să facă profesiune de credință privată (să se con- 
vertească în secret) şi să meargă şi la liturghia 
catolică, şi la cea ortodoxă. Ritul Uniat a fost creat 
pentru a înlătura acest obstacol la convertire, 
pentru că era doctrinar romano-catolic, dar urma 
tipicul liturghiei ortodoxe“. 

Una dintre cele mai grave dileme ale teologi- 
lor catolici angajaţi în dialog ecumenic cu fraţii 
lor ortodocşi era că, deşi doreau ca preoții uniați 
convertiți în secret să fie primiţi fără bănuieli de 





mare. lezuiţii în special ținteau către convertirea 











6 Vezi, printre alte titluri ale unei bibliografii în creştere, S. Runciman, „The Church ot England and the Orthodox 
Churches“, în E. G. W. Bill (ed.), Anglican Initiatives in Christian Unity: Lectures Delivered in Lambeth Library 


1966, London, 1967. 
7 Hartnup, p. 69. 


3 Hartnup, p. 69. Pentru amănunte, vezi Runciman, The Great Church in Captivity, pp. 230-232. Printre Patriarhii 
ecumenici din prima jumătate a secolului XVII care au trimis scrisori de supunere Papei se numără: Grigore IV, 


Chiril II şi Atanasie III. 


9 Hartnup, p. 15. Hartnup îl citează şi pe Charles A. Frazee, Catholics and Sultans: the Church and the Ottoman 
Empire 1453-1923, Cambridge, Cambridge University Press, p. 115. 





anul VI e nr. 69 


47 


DECANTĂRI 





către grecii ortodocşi, şi deşi acceptau calendarul 
şi ritul grecesc, nu puteau accepta şi împărtăşania 
ortodoxă, cu ambele „specii“. Contribuţia lui Alla- 
tios a fost esenţială la depăşirea acestui dureros 
impas produs, pe de o parte, de o facțiune cato- 
lică fundamentalistă, şi, pe de alta, de caracterul 
depresiv-bănuitor al grecilor ortodocşi aflaţi sub 
stăpânire musulmană. Astfel, în 1639, Allatios a 
arătat că, dacă se suprimă, la uniaţi, toate riturile 
liturgice ortodoxe deosebite de cel catolic, aşa 
cum voiau mulți teologi catolici, atunci se pune 
sub semnul îndoielii succesiunea apostolică, 
„deoarece episcopii Bisericii timpurii fuseseră 
hirotoniți după ritul grecesc“10. În cadrul acelo- 
raşi dezbateri, deşi fără îndoială cu argumente 
care nu țineau de succesiunea apostolică, Allatios 
a militat cu egal succes şi pentru menţinerea ritu- 
lui chinez, dezvoltat de misionarii iezuiţi în China. 


2. Pășunism și teologie 


Din prisma interesului nostru actual, cea 
mai importantă carte a lui Allatios rămâne cea 
despre „credințele grecilor“ (De Graecorum ho- 
die quorundam opinationibus), una dintre rarele 
lucrări despre ortodoxia populară din secolul 
XVII. După cum arată Hartnupi!, ortodoxia balca- 
nică nu a cunoscut o Reformă, şi nici o Contra- 
Reformă, după model apusean. Departe de a fi 
privită mai ales ca un sistem propozițional, orto- 
doxia populară era mai ales o practică, o întâlnire 
sfințitoare cu Dumnezeu. Aflată sub ocupaţie 
otomană, Biserica Ortodoxă era lipsită şi de mij- 
loacele şi de voinţa de a se reforma după model 
apusean, protestant sau catolic. Rezultatul a fost 
că laicii şi clerul împărtăşeau în mare măsură 
acelaşi orizont de credinţă, spre deosebire de 
Apus, unde clerul protestant şi cel catolic post-tri- 
dentin fuseseră deja trecute prin filtrul educaţiei 
academice. În plus, clerul catolic avea misiunea 
de a purta în teritoriu, în parohie, mesajul centru- 
lui. În Răsăritul ortodox, lipsit de puternica cen- 
tralizare a Romei, „centrul“ clerului era Hristosul 
credincioşilor. Centrul era oriunde se afla Hris- 
tos, nu acolo unde nu se afla pentru că Îi ţinea 
locul Vicarul Său roman. 


10 Hartnup, p. 63. 





Allatios 


Ortodocşii insulelor din Marea Egee trăiau, 
în Imperiul Otoman, sub episcopi catolici. Preoții 
educați făceau studii în seminarii catolice (sau 
calvine). Drept urmare, existau în sânul ortodo- 
xiei o partidă filocatolică şi una filoprotestantă. 
În 1627, ortodocşii au reuşit, cu ajutor protestant, 
să aducă la Constantinopol o tipografie, dar ea a 
fost închisă la scurt timp din cauza reclamaţiilor 
catolice Ia Înalta Poartă referitoare Ia caracterul 
anticatolic al tipăriturilor ortodoxe. În aceste 
condiţii, ortodoxia populară nu a avut un con- 
curent serios şi statornic, vârfurile episcopal-pa- 
triarhale oscilând politic - uneori sincer ecume- 
nic, alteori încercând să apere diplomatic intere- 
sele ortodocşilor - între ambasadorii puterilor 
catolice (mai ales cei francezi), cei ai puterilor 
protestante (mai ales cei englezi şi olandezi) şi 
varii eunuci şi viziri ai Sultanului. 

Privită în acest context, înțelegem de ce De 
Graecorum hodie quorundam opinationibus era 
extrem de importantă: deoarece avea drept 
obiect ortodoxia trăită de greci, nu ortodoxia din 
catehisme şi din cărți. Din punct de vedere teolo- 


1! Vezi şi Mircea Platon, „Din pricina babelor, secularizarea se amână! Mic excurs edificator despre virtuțile esha- 
tologice ale colivei, parastaselor şi păşunismului“ (http://www.rostonline.org/rost/ian-feb2007/babele.shtml). 





48 


anul VI e nr. 69 


DECANTĂRI 


ROST 





gic, era o încercare temerară de a prezenta religia 
populară unui public apusean care devenise 
foarte suspicios în privința religiei populare şi 
care dorea un creştinism cât mai „pur“, reformat 
de orice elemente „păgâne“, de orice colive ilite- 
rate. Miza lui Allatios era aceea de a demonstra că 
grecii nu erau atât de superstițioşi precum cre- 
deau apusenii şi că, îndărătul „superstițiilor“ lor, 
se ascundeau motivații creştine şi o anumită inti- 
mitate cu viaţa liturgică şi cu Tainele. În esență, 
dacă De consensione... îşi propunea să demons- 
treze unitatea istoric-dogmatică a ortodocşilor şi 
a catolicilor, această lucrare etnografică îşi pro- 
punea să indice unitatea de trăire religioasă a 
ortodocșilor şi a catolicilor. 

Preţul acestei întreprinderi era însă o distor- 
sionare a datinilor luate în discuţie. Încercând să 
le facă plăcute publicului catolic, Allatios rupea 
din contextul teologic ortodox datinile respective 
şi le interpreta în lumina teologiei catolice. Într- 
un fel, dacă Allatios socotea că ortodocşii sunt de 
fapt catolici rătăciți, De Graecorum hodie quo- 
rundam opinationibus încerca să arate că fol- 
clorul grecilor era folclorul unor catolici rătăciţi 
şi, ca atare, se potriveşte cu - şi poate fi explicat 
prin - categoriile teologiei apusene. Voi discuta 
aici, pe urmele lui Karen Hartnup, doar despre 
două dintre aceste exemple: e vorba de gello şi de 
tympaniaios. 

Gello era, în credința populară, un demon 
care fura copii. Biserica Ortodoxă condamna 
credința în gello şi, ca atare, nu oferea nici o 
măsură de protecţie împotriva acestui tip de 
demon. Grecii foloseau candele aprinse la 
icoane, tămâie, cruci puse pe pereţi, amulete cu 
nume de sfinți şi alte asemenea moduri de umilă 
exorcizare legitimă sau sui generis. Cel mai bun 


12 Hartnup, p. 95. 
15 Hartnup, p. 114. 


mijloc de apărare împotriva unui gello era con- 
siderat, de către laici, botezul, cu ale sale puter- 
nice formulări exorcizante. Deşi Biserica Ortodo- 
xă nu boteza pentru a apăra de gello, ci pentru a 
introduce copilul în Biserica cerească şi pămân- 
tească, pentru a-l îmbrăca în Hristos, Allatios 
folosea opinia populară grecească pentru a se 
indigna că, în Biserica Ortodoxă, copiii nu sunt 
botezați la fel de repede precum în cea Catolică. 
Pentru catolici, e neapărat necesar ca un copil să 
fie botezat cât mai repede, deoarece creştinismul 
apusean acceptă doctrina lui Augustin conform 
căreia întregul neam omenesc moşteneşte din 
naştere, pe lângă păcat, şi vina lui Adami3. În cazul 
în care mor înainte de botez, copiii ajung în limb 
din cauza stării de păcat şi de vină în care se află. 

În Biserica Ortodoxă, însă, soarta copiilor 
nebotezaţi nu e atât de cruntă, motiv pentru care 
ortodocşii au şi fost acuzaţi de către catolici de 
pelagianism. În viziunea patristică, ceea ce am 
moştenit de la Adam nu e vina păcatului, ci mor- 
talitatea, o fire scăzută care ne face să ne separăm 
uşor de Dumnezeu şi astfel să „murim“, o „boală 
a păcatului“ care aduce după sine diversele nevoi 
ale corpului. Din aceste nevoi se nasc patimile şi 
surogatele de restaurare!“ Aşadar, pentru orto- 
docşi botezul aşază copilul în relaţie cu Hristos, 
împreună cu Care moare morţii şi învie întru 
viața veşnică a iubirii lui Dumnezeuf5. Dar prun- 
cii nu sunt „vinovaţi“ în sens catolic augusti- 
nian!6. Pentru ortodocşi, după cum arată Hart- 
nup pe urmele lui John Meyendorff, expresia „în 
păcat zămisliţi“ are în vedere mai degrabă „condi- 
ţia generală a omenirii decât natura particular 
păcătoasă a zămislirii“. De aceea, încercarea lui 
Allatios de a explica diferenţele dintre catolici şi 
ortodocşi în termeni de cutumă şi nu de dogmă, 


14 Hartnup, p. 114. Dar vezi şi John Meyendorff, Byzantine Theology: Historical Trends and Doctrinal Themes, 
New York, Fordham University Press/London, Mowbrays, 1974, pp. 143-149; şi John Romanides, The Ancestral 


Sin, Ridgewood, New Jersey, Zephyr Publications, 2002. 


15 Vezi Alexandre Schmemann, Din apă şi din Duh, Bucureşti, Editura Symbol, 1992, pp. 45-63; Dumitru 
Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ediţia a doua, Bucureşti, EIBMBOR, vol. 3, pp. 28-44. Îi mulţumesc 
domnului Gheorghe Fedorovici pentru a-mi fi semnalat şi trimis aceste două referințe. Orice eroare în înter- 
pretare îmi aparține în exclusivitate. Înclin înspre înțelegerea păcatului strămoşesc pe linia lui Romanides şi a 
neopatristicii antiaugustiniene şi nu am găsit încă o lucrare a vreunui teolog român care să facă lumină în 
această problemă şi să discute chestiunea botezului şi a mântuirii pruncilor în lumina acestei înţelegeri a 


învățăturii Sf. Părinți. 


16 Vezi frumoasele cuvinte ale Părintelui Cleopa despre „nevinovăția“ pruncilor nebotezaţi aici: http;//sww.misi- 


une-ortodoxa.ro/news.php?extend.19. 





anul VI e nr. 69 


49 


ROST 


DECANTĂRI 





ca şi încercarea de a folosi credința populară în 
gello pentru a indica faptul că ortodocşii împăr- 
tăşesc doctrina lui Augustin referitoare la dam- 
narea pruncilor, e o eroare. 

O altă discuţie revelatoare pentru dife- 
renţele subtile dintre ortodocşi şi catolici, țâşnite 
din adevăruri de credință diferite, nu din simple 
derive rituale sau excentricități cutumiare, este şi 
cea referitoare la tympaniaios. Dacă grecescul 
vrykolakas era un trup mort luat în stăpânire de 
diavol, un fel de strigoi, tympaniaios era, în 
accepțiunea nomocanoanelor bizantine, trupul 
nedescompus al unui excomunicat, trupurile 
umflate ca nişte timpane. Excomunicarea oprea 
sufletul să se ducă la Dumnezeu. Trupul, cu sufle- 
tul încă în el, nu se mai putea descompune. Închis 
în trupul mort, dar nedescompus, sufletul deve- 
nea astfel pradă diavolilor. 

Conform nomocanonului lui Malaxos, citat 
de Hartnup, faptul că trupul se umfla şi se 
înnegrea era un semn al milei lui Dumnezeu, 
deoarece astfel i se semnala comunității starea în 
care se afla sufletul răposatului şi se puteau face 
rugăciunile de rigoare pentru ca apoi sufletul să 
se poată îndrepta spre rai. Dacă un trup excomu- 
nicat era găsit descompus, atunci însemna că 
Dumnezeu deja a trimis sufletul în Iad. Cel mai 
celebru tympaniaios a fost cel al împăratului 
bizantin Mihail VIII Paleologul (1259-1282), care 
a murit nepocăit şi nemărturisit după ce a fost 
excomunicat din cauza încercărilor sale de a forța 
Biserica Ortodoxă să se unească cu cea Catolică la 
Conciliul de la Lyon. 

În interpretarea lui Allatios, tpmpaniaios a 
devenit dovadă a doctrinei existenţei Purgatoriu- 
lui. Acceptată de Catolici în secolul XII, după cum 
arată Jacques le Goff, doctrina Purgatoriului era 
rezultatul firesc al concepției despre mântuire a 
Bisericii Catolice. Pentru catolici, nu era de ajuns 
să te pocăieşti pentru a fi iertat de păcate, ci tre- 
buia să faci suficientă penitență pentru a-ţi „plăti 
datoria apărută ca urmare a săvârşirii păcatu- 


lui“18, Ca urmare, cei care muriseră înainte de a fi 
făcut destulă penitență pe pământ aveau, 
începând din secolul XII, şansa de a-şi termina de 
plătit ratele în Purgatoriu, continuând apoi, debt 
free, spre Rai. Pentru Allatios, deci, tpmpaniaios 
erau echivalentul ortodox al Purgatoriului, un 
Purgatoriu care e aici, pe Pământ, văzut ca al 
treilea loc între Rai şi lad!9. 

În concepția ortodoxă, însă, dominată de 
apofatism, nu se discută foarte mult despre soar- 
ta sufletului după moarte. De vreme ce nici 
Evangheliile, nici Sfinţii Părinți nu fac referire la 
un al treilea loc, al unui Purgatoriu, majoritatea 
teologilor ortodocşi neagă existența unui al 
treilea loc, temporar, de pedeapsă. Motivul ţine şi 
de concepţia ortodoxă asupra mântuirii, care nu 
e axată pe „rascumpărarea păcatelor“ în sensul 
juridic, ci pe pocăință sinceră20. Pentru catolici, 
pocăința trebuie urmată de plata datoriei către 
Dumnezeu. Pentru ortodocşi, căința păcătosului 
şi mila lui Dumnezeu merg mână în mână. Doar 
cei care nu se pocăiseră mergeau în Iad. Cel care 
urmase sfaturile duhovnicului său era cu conşti- 
ința liniştită şi putea fi purtat spre Rai chiar şi de 
virtuțile părintelui său spiritual21. Departe de a fi 
semnul existenţei unui Purgatoriu, tpmpaniaios 
erau doar semnul puterii Bisericii de a lega şi 
dezlega, al jurisdicției ei atât asupra celor vii, cât 
şi asupra celor morţi, într-un context de ocupație 
otomană în care funcţia politică a Bisericii, de 
călăuzire şi reprezentare a comunității în fața pu- 
terii seculare (dacă putem numi astfel Imperiul 
Otoman), devenise extrem de importantă. 

Hartnup mai ia în discuție şi alte aspecte ale 
lucrării lui Allatios şi trage concluzia că, de fapt, 
viziunea lui Allatios era dominată de neoplato- 
nism, şi că neoplatonismul şi practica magică îi 
îngăduiau să vadă ortodoxia şi catolicismul pe 
acelaşi continuum cu magia. Exorcismul creştin 
era, pentru el, parte a aceluiaşi spectru ca şi 
magia păgână. Allatios denunța ca „superstiție 
băbească“ doar ceea ce nu funcționa, practicile 


17 În ortodoxie copiii se botează mai târziu şi pentru că se botează prin scufundare şi nu prin stropire, şi deci e 
nevoie să fie fizic mai puternici pentru a putea trece prin întregul ritual. 


18 Hartnup, p. 206. 
19 Hartnup, p. 207. 


20 Hartnup, p. 209. Vezi şi Robert Ombres, „Latins and Greeks in Debate over Purgatory, 1230-1439“, în Journal of 
Ecclesiastical History 35 (1984), p. 8; George Every, „Toll Gates on the Air Way“, în Eastern Churches Review 8 


(1976), p. 149. 


21 Vezi „Visul lui Grigore“ din Viaţa lui Vasile cel Tânăr scrisă de Grigore din Tracia, citată de Hartnup Ia p. 209. 





50 


anul VI e nr. 69 


DECANTĂRI 








n 





„magice“ care nu treceau proba experimentală. 
În rest, tot ceea ce dădea rezultate concrete era 
aşezat în acelaşi plan al unui cosmos bântuit de 
duhuri şi creaturi nevăzute, care uneau, ecu- 
menic, miracolul păgân cu Taina creştină22. 


3. Concluzie 


În focul recentelor confruntări despre „cazul 
Corneanu“, apologeţii ortodoxiei au fost acuzaţi 
de ignoranță, păşunism, fundamentalism, antica- 
tolicism primar, slavofilie, legionarism, comu- 
nism, ba chiar şi de erezie acompaniată de devi- 
aţii comportamentale. Ultimele acuzaţii au fost 
lansate de un domn al cărui entuziasm ecumenic 
a depăşit demult rotunjimile diplomatice în care 
altminteri se complace atunci când e vorba de 
apărat ortodoxia. Slabi în argumente, tari în insi- 
nuări, campanii de presă şi redute instituționale, 
„eroii civilizatori/ecumenici“ sunt de fapt pri- 
zonierii unui paradox. Paradoxul e că, politizând 


22 Hartnup, pp. 302-306. 





Ă 
A 


Bisericii din Brebi, Sălaj 





“ Turnul 


adevărul de credință, instrumentalizând Euharis- 
tia, manipulând Adevărul în loc să-l trăiască, îşi 
pregătesc singuri prăbuşirea din fotoliile de piele 
unde s-au cățărat datorită limbii lor de muşama. 
Şi asta pentru că politizarea ortodoxiei nu le 
poate folosi decât dacă ortodocşii rămân majori- 
tari în România. Românii smintiți din ortodoxie 
nuvor deveni buni catolici, aşa după cum catolicii 
smintiți din catolicism nu au devenit buni protes- 
tanți. Românii smintiţi din ortodoxie vor deveni, 
ca şi ceilalți cetățeni ai U.E,, fie indiferenți reli- 
pios, fie atei, fie se vor da cu noua majoritate, 
devenind eventual musulmani (asta ca să vorbim 
strict sociologic, pe acelaşi plan cu cel al „elitelor“ 
care consideră necivilizată orice referire la 
Pronie). Cert este că, o dată cu dispariţia „majori- 
tății ortodoxe“ a României, va dispărea oportuni- 
tatea instrumentalizării şi exploatării - prin vân- 
zare, închiriere sau uzufruct - acestei majorități. 
De aceea, arendaşii ecumenici şi brokerii politici 
ai ortodoxiei româneşti trebuie să acţioneze în 





anul VI e nr. 69 


51 


ROST 


DECANTĂRI 








aşa fel încât să reuşească a ne transfera în „con- 
tul“ stăpânilor lor fără prea multe pierderi. E im- 
portant să rămânem „ortodocşi“ ca să nu ne risi- 
pim ca potențial financiar-politic. Dar nu trebuie 
să fim atât de ortodocşi încât să zădărnicim ex- 
ploatarea noastră în scopuri anterioare sau pos- 
terioare ortodoxiei. 

În acest sens trebuie interpretată şi recenta 
acuzaţie adusă de acelaşi reprezentant al societă- 
ţii şi religiei civile, fost teolog ortodox şi actual 
teolog al misteriilor comunitare care mântuiesc 
asfaltând, cum că reificăm ortodoxia, că ne e mai 
dragă dogma decât Dumnezeu. Sorbonardul cu 
pricina nu a înţeles că, pentru noi, întruparea, 
suferința pe cruce şi învierea lui Hristos nu sunt 
inutile precum pentru cei pregătiţi şi dispuşi să 
descopere căi de mântuire în toate cele patru 
vânturi, pe care le confundă cu suflarea Sfântului 


Pa 
Icoană Ia Biserica Sfântul Ştefan din Zalău 





Duh. Nu a înţeles că suntem fundamentaliști în 
sensul în care, după cum spunea un filosof catolic 
de modă veche, „fundamentalist e orice creştin 
care îşi ancorează credinţa în lucruri şi fapte care 
s-au întâmplat în istorie, mai ales în ce s-a întâm- 
plat în acea primă duminică de Paşti“23. Nu a înţe- 
les că, pentru noi, ortodoxia nu e o ideologie, nu 
eun Dumnezeu în efigie, pe care îl fluturăm tribal 
sau îl ardem saturnalic precum catolicii răzvrătiți 
efigia Papei. Ortodoxia, dincolo de „carnea“ 
dinamică a dogmei, e un mod de a fi cu Dumne- 
zeu. E un loc şi un timp. E singurul loc şi singurul 
timp care restaurează. E un ochi de lumină. 
Restul sunt pleoape, jungle, fălci de necunoscut 


în care eşti liber să te avânţi, pe care eşti liber să 
le cutreieri căutând izvoarele Nilului sau originile 
iubirii divine. Dar în care, cel puţin dacă nu eşti 
de-al locului, rişti să sfârşeşti precum Kurtz. 

Românii sunt de-ai locului în Ortodoxie. 
Ceea ce nu e totul, şi nimeni nu a spus că e totul. 
Dar e important să realizăm acest lucru: că nu 
mai avem de căutat ceva, ci de urmat pe Cineva, 
de trăit cu Hristos. Suntem unde trebuie să fim. 
Nu suntem „mai buni“ din cauza asta. Dar putem 
să ne mântuim dacă nu ratăm actualizarea poten- 
țelor noastre, opuse virtualităților amăgitoare 
ale „elitelor“ de azi. Şi tocmai de aceea cred că e 
important de analizat, în actualul context din Ro- 
mânia, dacă: 

1. există posibilitatea ca teologi şi clerici 
ortodocşi plecați la studii în instituții catolice să fi 
făcut în secret profesiune de credinţă catolică; 

2. se operează o cucerire „din interior“ a 
BOR după vechiul sistem iezuit al unei Biserici ca- 
tolice care, în loc să încerce recucerirea Vestului 
de la proprii apostaţi şi de la musulmani, face mi- 
siune tot asupra ortodocșilor; 

3. nu cumva agenții în teritoriu ai unificării 
sunt mai degrabă de extracţie gnostic-neoplaton- 
ică decât ortodoxă sau catolică, şi de aceea dis- 
cută problemele teologice dintr-un unghi magic- 
civilizaţional complet inadecvat, operând o re- 
ducție politică a teologiei şi o instrumentalizare a 
Cuvântului; 

4. în vreme ce ortodocșilor li se dă mereu în 
moalele capului cu „legionarismul“ şi cu „păşu- 
nismul“, în România nu se creează, pe tăcute, o 
„dreaptă“ catolică. Problema e că, fiind minori- 
tari, catolicii români par a tinde să îmbrăţişeze 
mai degrabă un discurs antipopulist, antiorto- 
dox, liberal, elitist, blocând astfel, de fapt, crearea 
unei drepte puternice. Dacă vor într-adevăr să se 
opună stângismului şi multiculturalismului, atun- 
ci romano- şi greco-catolicii trebuie să bată palma 
onest cu ortodocşii şi să abandoneze orice încer- 
care de capturare a BOR din interior prin inter- 
mediul unor facţiuni liberal-ecumenice. Elita 
(filo)catolică trebuie să dea lui Dumnezeu ce e al 
lui Dumnezeu şi „babei ortodoxe“ ce e al „babei 
ortodoxe“: minimul respect de a nu-i trimite soli 
mincinoşi şi de a nu-i flutura prin faţa ochilor 
fățarnice jumătăţi de steaguri albe. 


25 Frederick D. Wilhelmsen, Christianity and Political Philosophy, Athens, University of Georgia Press, 1978, p. 207. 





52 


anul VI e nr. 69 


DECANTĂRI 





Discuţia lui Ivan cu 


diavolul 


Prof. Dr. Const. Miu 





deea în jurul căreia polarizează întregul dis- 
curs al naratorului în romanul Fraţii Karama- 
zov este aceea că sufletul omului are o struc- 
tură bipolară: demonică şi angelică, atât demo- 
nicul, cât şi angelicul sălăşluiesc în stare latentă 
încă de la naştere. Prin contactul individului cu 
societatea, prin integrarea lui în fluxul vieții, una 
din aceste coordonate poate germina. Când însă 
latura demonică debordează peste limitele nece- 
sarului, apare pericolul ca ea să devină malefică, 
împingând gândirea omului spre zonele obscure 
ale inconştientului, iar această odisee a gândirii 
se soldează, de obicei, cu un eşec. De altfel, tema 
omului dedublat o regăsim într-un alt roman al 
lui Dostoievski, împrumutând titlul temei. 
Cei doi actanţi, care în momentul când îşi țin 
discursul devin şi naratori, dar în egală măsură şi 





destinatari interni ai mesajului, încearcă să-şi 
convingă interlocutorul - unul că reprezintă 
doar o plăsmuire a propriei închipuiri, un alter 
ego (logosul lui Ivan), celălalt - diavolul - că este 
într-adevăr o existență reală, de sine stătătoare. 
Apariţia diavolului în camera lui Ivan este 
misterioasă şi ambiguă, narațiunea glisând din 
real în fantastic pe nesimţite: Ivan „...şedea acum 
la el în odaie, aproape conştient că aiurează şi 
privea fix ceva ce se afla pe divan, spre peretele 
din faţa lui. În locul acela apăruse un ins.“ ($.n.). 
Impresia de real e dată de amănunțita descriere a 
acestei apariţii, cu alura de genteleman. 
Raționamentul lui Ivan în ceea ce priveşte 
nonidentitatea diavolului este logic: acesta din 
urmă nu poate fi decât o imaginaţie, o plăsmuire 
a primului - „o nălucire de om bolnav“ - de vre- 
me ce reprezintă o întruchipare fragmentară „a 
celor mai josnice şi mai meschine sentimente“ 


„Frații Karamazov“ 





1 Maria Corti, Principiile comunicării literare, Editura Univers, Bucureşti, 1981, p. 42. 


2 Dostoievski, Fraţii Karamazov, EPL, Bucureşti, 1965. 





anul VI e nr. 69 


53 


ROST 


DECANTĂRI 





ale propriului eu, această latură negativă nu 
poate sa-i ofere nimic nou. 

Tot timpul discursului său, diavolul oferă 
argumente în sprijinul ideii afirmate că ar avea o 
identitate proprie - iubeşte cu toată sinceritatea 
oamenii şi de câte ori descinde pe pământ, 
devine romantic, îi place să călătorească şi să 
viseze; ba mai mult, îşi însuşeşte toate obiceiurile 
pământenilor, devenind chiar superstiţios şi, ca 
orice om, care are păcate, doreşte să se purifice: 
„N-am alt ideal decât să intru într-o biserică şi să 
aprind o lumânare (...) Atunci suferințele mele 
vor lua sfârşit.“ Dorinţa aceasta a interlocutoru- 
lui de a intra în biserică şi a aprinde o lumânare 
€, poate, argumentul cel mai puternic în convin- 
gerea lui Ivan că nu e o plăsmuire, ştiut fiind fap- 
tul că diavolul se fereşte de Casa Domnului. 

Diavolul este un damnat, un vinovat fără 
vină şi e conştient că are un destin tragic: deşi nu 
€ o fire negativistă, împotriva voinței sale trebuie 
să nege totul: „Mi s-a spus (...) «Fără tine nu s-ar 
mai produce nici un fapt divers, şi viața are abso- 
lută nevoie de fapte diverse». (...) Îmi îndeplinesc 
obligaţiile împotriva voinței mele, scornesc tot 
felul de fapte diverse, şi din ordin superior mă ţin 
numai de ticăloşii.“ Din cele mărturisite, reiese 
clar că acest diavol nu are personalitate, în sensul 
că, lipsit de iniţiative, el nu face altceva decât să 
execute ceea ce i se cere; el nu e liber nici măcar 
în gândire, ci depinde total de Stăpân. Şi-atunci, 
ce fel de „persoană“ este aceea care nu are liber- 
tate de gândire? EI este doar un biet executant. 

Are totuşi un moment de slăbiciune şi 
recunoaşte că e o nălucire a unei minți bolnave: 
„de fapt, nu sunt decât o nălucire a minţii tale, o 
halucinație, la fel ca într-un coşmar.“ Dar Ivan nu 
se lasă prins în jocul tovarăşului său de conver- 
saţie şi nu acceptă „capitularea“ acestuia tocmai 
când disputa e în toi: „Minţi! Scopul tău e să mă 
convingi că ai o existenţă cu totul independentă, 
şi nu c-ai fi o fantasmagorie plăsmuită de mintea 
mea.“ 

Diavolul îşi întrerupe discursul printr-o pro- 
lepsă - anecdota cu filosoful ce nega credința în 
viaţa de apoi, şi care, până la urmă, a ajuns în rai 
-, pentru a-i demonstra că lumea sa se orga- 
nizează după modelul celei a lui Ivan: „Şi la noi, 
bârfeala e în floare, la fel ca şi pe meleagurile 
voastre (...) E un haos întreg, superstiţiile au 


răsărit ca ciupercile (...) şi denunţurile, că doar 
noi avem o secţie unde se primesc anumite infor- 
maţii (...) Şi la noi s-a introdus în ultima vreme sis- 
temul vostru metric (...) Pe lumea cealaltă (...) 
acum se folosesc torturile morale, cum ar fi mus- 
trările de conştiinţă (...) moda pe care tot de la voi 
am împrumutat-o, de când cu îmblânzirea 
moravurilor voastre.“ De pe urma lor - spune 
diavolul - profită numai cei lipsiţi de conştiinţă. 
Raționamentul său e simplu: din moment ce nu 
există conştiinţă înseamnă că nu mai poate fi 
vorba de remuşcări. Concluzia sa e general vala- 
bilă oricărui regim constituțional: „Ca să vezi care 
sunt rezultatele reformelor când sunt copiate 
după diferite instituții străine.“ Conştient de 
acest adevăr, Dostoievski disimulează, punând 
replica pe seama unui personaj cu personalitate 
incertă. 

Ivan îşi întrerupe din nou preopinentul: el 
este cel care a scornit anecdota cu filosoful, pe 
când avea 16 ani. „Mi-am amintit de ea ca prinvis. 
Înseamnă că vorbesc cu tine în somn! Şi deci nu 
eşti decât un vis, nu exiști!“ Înverşunarea cu care 
Ivan neagă existența diavolului, ar fi o dovadă că 
totuşi ar accepta să creadă în existența acestuia, 
fie ea şi în vis. 

Tactica diavolului este subtilă: îl poartă pe 
Ivan de la credință, la tăgadă, în aşa fel încât cel 
care va încerca să-l convingă de faptul că nu e o 
fantasmagorie, ci există în realitate, va fi însuşi 
Ivan. 

Logica diavolului se afirmă cu putere în 
finalul discursului, când îşi exprimă punctul de 
vedere ateist: divorțul de divinitate nu este expre- 
sia unui înger căzut, ci a unui genteleman hiper- 
lucid. Descătuşat de sub „teroarea“ acestei cre- 
dinţe, omul însuşi va fi un zeu, care va supune 
definitiv natura. Conştient de propriul destin, 
omul va întâmpina moartea cu seninătate şi mân- 
dru ca un zeu: „Dragostea lui se va mulțumi cu 
limitele unei vieți trecătoare, dar în acelaşi timp 
conştiinţa faptului că viaţa e scurtă va înteţi 
flacăra ei tot atât de mult pe cât o făcea să tân- 
jească mai înainte speranța deşartă într-o 
dragoste infinită, dincolo de mormânt.“ 

Construindu-şi discursul pe ideea „omului 
dedublat“, Dostievski lasă a se înțelege că 
diavolul sălăşluieşte în om, fiind o emanaţie a 
subconștientului. 





54 


anul VI e nr. 69 


DECANTĂRI 





Pentru o istorie intelectuală. 
Societatea „Prietenii Ştiinţei“ 


Constantin Mihai 





e spune că perioada interbelică a fost unul 

dintre momentele-reper pentru cultura şi 

spiritualitatea românească, o perioadă de 
efervescenţă intelectuală pe care cu greu o mai 
putem regăsi în istoria culturală română. Dacă 
renunțăm - şi este cazul să renunțăm la orice fel 
de poncife păguboase - la idealizarea inerentă 
oricărei aprecieri la adresa spaţiului cultural 
autohton, vom observa că perioada interbelică a 
constituit, într-adevăr, un prim pas important în 
actul de exercitare critică a unei culturi ce tindea 
spre o performanţă evidentă. Această afirmaţie 
fundamentală este probată de o întreagă elită in- 
telectuală care a reuşit să reconfigureze un profil 
sui generis al spaţiului intelectual românesc, prin 
conectarea sa la fluxul tradiţiei europene, şi nu 
numai. 

În această perspectivă de restituire a unor 
pagini esenţiale de istorie intelectuală interbelică 
se înscrie şi demersul domnului George Popescu 
Glogoveanu, a cărui miză este una dublă: pe de o 
parte, recuperarea unor momente fondatoare 
pentru cultura română, iar pe de altă parte, reca- 
librarea la o tradiţie culturală şi spirituală pro- 
fundă pe care trebuie s-o reînnodăm, aceasta 
fiind, de altfel, singura posibilitate de salvare din 
haosul existent. 

Volumul de față Pentru o istorie culturală. 
Societatea „Prietenii Științei“ (Craiova, Sitech, 
2008), încearcă să deceleze articulațiile majore 
ale „Societăţii Prietenii Ştiinţei“, un aspect mai 
puţin cunoscut de istorie culturală pe care auto- 
rul reuşeşte cu talent să ni-l readucă la lumină, 
pentru o cunoaştere aprofundată a istoriei inte- 


lectuale interbelice. Meritul domnului George 
Popescu Glogoveanu, un fin intelectual, format la 
şcoala interbelică, autor al unor volume consa- 
crate Akademos.ului naeionescian, este cu atât 
mai mare, cu cât Domnia sa, în calitate de co-orga- 
nizator al Societăţii „Prietenii Ştiinţei“ din 
Craiova, ne prezintă laboratorul intern de creație 
al unei societăţi academice, care a marcat, 
peremptoriu, cultura română. 

Asociaţia „Prietenii Ştiinţei“ creată de mate- 
maticianul Gheorghe iţeica, în scopul culturali- 
zării maselor, s-a extins şi la Craiova, la iniţiativa 
doctorului Charles Laugier şi a renumitului in- 

















anul VI e nr. 69 


55 


ROST 


DECANTĂRI 





telectual, profesorul Constantin Fortunescu, fon- 
datorul Arhivelor Olteniei, la care au aderat şi 
alte personalități, precum: doctorul Ion Maier, is- 
toricul Ion Donat şi mulţi alții. Paradoxal, Asocia- 
ţia fondată de Țiţeica nu a supravieţuit mult timp, 
singura care a avut o existență de mai bine de 
două decenii, până la instalarea comunismului în 
România, a fost filiala din Craiova. 

Societatea „Prietenii Ştiinţei“ a reprezentat 
un moment de emulaţie culturală şi spirituală, 
reiterând modelul criterionist, de aducere a pro- 
blematicii intelectuale în mijlocul oamenilor. Pro- 
gramul societăţii era foarte precis, axat pe confe- 
rințe publice, susținute de o întreagă elită inter- 
belică, vizând repunerea în discuţie critică a tutu- 
ror problemelor culturale şi spirituale care fră- 
mântau lumea românească interbelică. Această 
asociaţie reuşea să aducă în circuitul public dez- 
baterea intelectuală, chiar academică, făcând-o 
pe înțelesul tuturor. Nu era vorba de vreo emfază 
sau morgă universitară, ci de o modestie a unor 
caractere puternice care îşi propuneau să popu- 
larizeze cultura română, să o scoată dintr-o stare 
pernicioasă de osificare, s-o fertilizeze şi s-o revi- 
goreze, printr-un contact direct, nemijlocit cu un 
auditoriu dornic de cunoaştere. Dincolo de cul- 
tura de performanță, mediată printr-o supleţe şi 
o simplitate exemplare, specifice savantului 
român interbelic, aspectul educativ (aspectul 
moral) era unul preeminent. 

Publicul asista la un adevărat spectacol de 
idei care se îngemăna armonios cu o trăire, un 
pathos remarcabil al ideii de cultură şi spirituali- 
tate care nu erau simple concepte sau noțiuni 
operaționale, ci valori asumate conştient de o în- 
treagă generaţie intelectuală angrenată la amplul 
proces de reconstrucție naţională. Spre deose- 
bire de intelectualii români din perioada post- 
comunistă, forjați, în marea lor majoritate, la 
şcoala ne-gândirii marxiste, intelectualii interbe- 
lici întrupau modele autentice de savanți, unii 
dintre ei fiind exemple de erudiție şi trăire creş- 
tină, dăruitori şi jertfelnici, aşa cum s-a întâmplat 
cu elita interbelică din timpul prigoanelor 
carliste, antonesciene şi comuniste, a cărei exis- 
tență a pendulat între temniță şi exil. 

Domnul George Popescu Glogoveanu, iniţi- 
al, în ipostaza unui simplu participant la aceste 
conferințe, ulterior, co-organizator al acestei So- 


cietăți, ne introduce într-o lume a superbiei inte- 
lectuale şi spirituale, un univers al competenţei, 
al discernământului, al bunei măsuri, al spiritului 
critic, al credinței şi al onoarei, toate valențe 
inconfundabile ale perioadei interbelice. Cu ta- 
lent şi suplețe eseistică, cu rafinament şi eleganță, 
autorul cărții rememorează un întreg şir de con- 
ferinţe la care a participat, introducând în circui- 
tul cultural atât numele unor personalități cunos- 
cute (Nae Ionescu, Liviu Rebreanu, Ionel Moţa, 
Mircea Eliade, Radu Gyr, Romulus Vulcănescu, P. 
P. Panaitescu, Nichifor Crainic, Traian Brăileanu, 
Ionel Teodoreanu, Vasile Băncilă, Constantin Ră- 
dulescu Motru, N. 1. Herescu), cât şi numele unor 
personalități mai puţin sau chiar deloc cunoscute 
(George Giugiuc, Ion Simionescu, Ilie Popescu 
Teiuşani, Grigorie Cristescu, Ion Sângeorgiu, 
Corneliu Georgescu, I. D. Ştefănescu). Parcur- 
gând această listă succintă, ne putem da seama 
de valoarea acestei generaţii interbelice şi de ro- 
lul său jucat inclusiv în cadrul Societăţii „Prietenii 
Ştiinţei“. Suma acestor personalități dă măsura 
rostului major al acestei asociaţii culturale, pre- 
ocupate să retrezească la viaţă pasiunea pentru 
cultură, artă şi credință, în speranța unei pri- 
meniri atât de necesare ființei umane. 

Merită apreciat efortul extraordinar al auto- 
rului de a reînvia, la nivelul memoriei, în pofida 
scurgerii a peste şapte decenii de la acest mo- 
ment cultural, toate aceste conferințe unice, prin 
modul lor specific de abordare şi problematizare. 

Recursul la memoria colectivă, prin încer- 
carea de reconfigurare a unei istorii culturale 
fecunde, constituie nota de originalitate a acestui 
volum, indispensabil oricărei cercetări de istorie 
intelectuală. Fără acest exerciţiu al memoriei, nu 
vom putea pretinde niciodată că vom recupera 
integral o istorie culturală semnificativă. 

Volumul domnului George Popescu Glogo- 
veanu despre practicile culturale din cadrul So- 
cietății academice „Prietenii Ştiinţei“ constituie o 
etapă din procesul de restituire a istoriei intelec- 
tuale interbelice, a valorilor sale permanente la 
care suntem mereu chemați să ne raportăm. Ast- 
fel, orice abordare ştiinţifică riguroasă şi onestă 
de istorie culturală nu va putea elimina acest ca- 
pitol esenţial, referitor la rolul major al Societății 
„Prietenii Ştiinţei“ în redefinirea spaţiului intelec- 
tual românesc. 





56 


anul VI e nr. 69 


DECANTĂRI 


ROST 











Între frica şi iubirea 
de Dumnezeu' 


Paul Curcă 





rica de Dumnezeu pare să fie printre lucru- 

rile care nu mai interesează pe nimeni, nici 

măcar pe credincioşi, deoarece oamenii îşi 
închipuie că au prea multă iubire. Iar iubirea vine 
şi înlocuieşte sentimentul mult mai prozaic, mai 
banal, mai ignobil, de slugă cumva, al fricii. Dar o 
înlocuieşte numai în imaginaţia unora. Căci, 
atâta vreme cât în lume creşte dezinteresul pen- 
tru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, cât viața 
noastră este tot mai îndepărtată de sursa ei di- 
vină, nu putem susţine că avem iubire față de El. 
Există, desigur şi o frică laşă, paralizantă, dar nu 
pe aceasta o vrea Dumnezeu de la noi. Frica cea 
bună îl duce pe om către împlinirea poruncilor, îl 
face să aibă mintea aţintită cu grijă către Dumne- 
zeu. Împlinirea poruncilor, prin care ne purifi- 


căm de cul egoist, este o etapă obligatorie în do- 
bândirea iubirii. 

Părintele vorbeşte despre semnele venirii 
antihristului, despre pecetluirea cu semnul fiarei. 
Si aici drept-credincioşii primesc sfaturi cum să se 
poarte: nu trebuie primit nici un semn, nici în 
actele personale şi, cu atât mai puţin, în trup. Dar 
mă pot folosi de lucruri pecetluite exterioare per- 
soanei mele, cum sunt mărfurile care au inscrip- 
ționat pe ele codul de bare. Cedarea, chiar în lu- 
cruri care par minore, neafectând fondul lucruri- 
lor, va fi o cădere din har, care ne face neputin- 
cioşi să luptăm cu ispitele. Primim astfel criterii 
de a acţiona în acele momente critice. 

Întreaga lucrare e străbătută de credința că 
trăim vremurile de pe urmă, în care toate cele ce 
țin de viața duhovnicească s-au răcit. Dacă nu mai 
suntem în stare să împlinim poruncile ca cei de 


1 Comentariu la lucrarea Părintelui leromonah Grigorie Sandu Mântuitoarea frică de Dumnezeu, apărută la 


Editura Christiana, Bucureşti, 2008 





anul VI e nr. 69 


57 


ROST 


DECANTĂRI 





dinaintea noastră, măcar să ţinem aşa cum se cu- 
vine dreapta credință. Iar Părintele ne propune 
în tratarea credinței şi a vieţii creştine un lucru 
care nouă a început să ne lipsească: rigoarea, 
atenţia cu care păstrăm şi cu care transmitem mai 
departe adevărurile de credință. Căci orice mo- 
dificare are drept consecință pierderea mântuirii. 
Tradiția nu este un piedestal la care să te închini, 
ea a fost îmbogăţită, şi poate fi şi pe mai departe 
dacă Duhul va lucra prin oameni care dovedesc 
viață sfântă. Dar, atenţie, această îmbogățire nu 
înseamnă, sub nici un chip, modificare a dogme- 
lor sau simplificare a lor, ca să fie mai pe gustul 
contemporanilor noştri. Cedări în chestiuni mici, 
de dragul „armoniei“, al „păcii“, vor aduce rapid 
cedări în puncte importante, care vor avea drept 
consecință anularea mântuirii credincioşilor. 
Iubirea creştină este amestecată cu „sloga- 
nul masonic al drepturilor omului“, iar produsul 
obținut duce Ia o iubire drăcească, în care sunt 
acceptate acele abateri de la credință de care 
Sfinţii Părinţi s-au lepădat. Adevărata iubire creş- 
tină cere să nu-l lăsăm pe cel ce a greşit în rătă- 
cirea sa, ci să încercăm să îl aducem pe calea cea 
bună, arătându-i unde a greşit, să ne silim să-l 
îndreptăm, nu să îi spunem că este perfect aşa 
cum este el, că nu are nimic de schimbat. Faptul 


că este respinsă erezia sau homosexualitatea, sau 
alte feluri de păcate, nu se răsfrânge şi asupra 
persoanelor care au respectivele păcate. Ba din 
contră, drept-credinciosul are milă de ei, se poate 
ruga în taină pentru îndreptarea lor, va suferi 
pentru patimile la care sunt ei supuşi. În schimb 
însă, în numele unei presupuse armonii univer- 
sale, de dragul păcii, ni se cere să trecem peste 
toate diferențele, să acceptăm toate patimile, să 
fim toţi la fel, globalizaţi şi, astfel, mai uşor de 
adus laolaltă într-un stat mondial. 

Dacă vrem să ne apropiem de Dumnezeu 
(ceea ce nu ni se întâmplă, totuşi, decât la câţiva 
dintre noi), atunci preferăm calea îndrăznelii din 
iubire, nu a fricii. Frica ni se pare un sentiment 
josnic, însă dacă avem răbdarea de a citi rânduri- 
le Părintelui Grigorie, care se bazează pe texte 
din Biblie şi din Sfinții Părinţi avem posibilitatea 
de a ne apropia de o cale mântuitoare mai oco- 
lită, dar mai sigură, mai ferită de pericole, căci 
aceasta a fost calea cea mai mult folosită în trecut. 
Frica nu este o spaimă teribilă care te pironeşte în 
loc, nelăsându-te să faci vreun pas de teama de a 
nu greşi, ci este grija de a împlini prouncile dum- 
nezeieşti, este dorința de a nu dezamăgi iubirea 
lui Dumnezeu. Ea aduce în suflet bucurie, pace şi 
veselie duhovnicească. 




















58 


anul VI e nr. 69 


DECANTĂRI 


ROST 





Frica e mai cuminte, mai la îndemâna noas- 
tră. Nu avem atâta dragoste cât să fim îndrăzneţi 
către Dumnezeu, aşa că, dacă avem îndrăzneală 
în manifestarea noastră faţă de Dumnezeu, fie 
avem mai multă dragoste decât prooroci şi sfinții 
lui Dumnezeu, fie suntem, mult mai probabil, in- 
conştienţi. Umblând însă pe calea arătată nouă 
de sfinţii din trecut, primim întâi înțelepciunea, 
sădită în noi de Duhul Sfânt, care aduce frica, iar 
frica, prin paza poruncilor, ne apropie de Dumne- 
zeu. lar apropierea de Dumnezeu ne aduce în 
suflet iubirea. Această frică este mai degrabă o 
grijă care ne conduce treptat de la credință la 
dragoste prin intermediul lucrării virtuţilor şi al 
poruncilor. 

Există o creştere şi o împreună rodire a fricii 
şi iubirii. Se foloseşte în carte o frumoasă meta- 
foră a Sfântului Grigorie Teologul, în care viața 
creştină este asemănată cu mersul pe o coardă. 
Dedesubt se află abisul pierzării, la un capăt coar- 
da e ţinută de frica de Dumnezeu, iar la celălalt de 
iubire. Înaintarea se face dinspre frică spre iubi- 
re, dar permanent trebuie să le avem pe amân- 
două cu noi spre a nu cădea. Iar rezultatul iubirii 
de Dumnezeu este dorinţa tot mai mare de a fi cu 
EI, privirea lumii prin ochii Lui, necedarea la vre- 
una din ispitele care se ivesc la tot pasul. 

Lumea de azi se lasă tot mai mult sedusă de 
mirajul comodității şi tinde spre o postură din 
care să obțină multe drepturi pentru tot mai puți- 
ne obligaţii. Rigoarea pe care vrea să o păstreze 
Părintele Grigorie în numele tradiţiei autentice a 
Ortodoxiei intră în conflict cu duhul căldicel al 
lumii acesteia. Nici de sfânta euharistie nu se mai 
apropie credincioşii aşa cum se cuvine. Îndrăz- 
neala pe care o avem, de a cere deasa împărtă- 
şire, ar trebui să se bazeze pe mai multă nevoință, 
nu pe pogorăminte. 

Înşelarea ia în lumea noastră forme mai 
drastice decât oricând în trecut. Dacă înainte dia- 
volul ataca pe fiecare personal, acum, grăbit că i 
se apropie sorocul, a trecut la înşelarea sistema- 
tică, a societăților întregi. Aşa este cazul în Apus, 
unde catolicismul, şi apoi protestantismul s-au 
îndepărtat de la calea cea bună. Problema cea 
mai gravă este că acum se încearcă aducerea ace- 
luiaşi spirit şi în Biserica Ortodoxă. Ori de câte ori 
sunt primite ajutoare pentru diverse categorii 
defavorizate, bolnavi, bătrâni, cei din închisori, 


este adus cu ele şi duhul protestant al celor ce 
alocă fondurile respective. 

În această carte a Părintelui Grigorie găsim 
una din cele mai radicale opţiuni, în spațiul nos- 
tru bisericesc, pentru adevărul Ortodoxiei, ceea 
ce implică cu necesitate o atitudine anti-ecume- 
nistă. Astfel, ecumenismul, prin dorința declarată 
de unire a tuturor bisericilor nu face nimic altce- 
va decât să pregătească drumul lui Antihrist. O 
Biserică globală, rezultat al unirii tuturor biseri- 
cilor existente, fiecare venind cu partea ei de ade- 
văr, dar care nu mai păstrează integralitatea ade- 
vărului predaniei ortodoxe, nu poate avea drept 
cap pe Hristos. Ortodoxia este staulul în care pot 
fi adunate oile rătăcite. De aceea adunările ecu- 
menice ar trebui să aibă ca singură temă de dez- 
batere care este Biserica cea adevărată, în care s- 
a păstrat întreaga bogăţie a adevărului, şi la dog- 
mele aceleia să adere apoi toate celelalte. Deo- 
camdată, mişcarea ecumenică nu este decât suita 
compromisurilor pe care Ortodoxia le face în fața 
celorlalte denominaţiuni creştine. Relaţia mea cu 
Dumnezeu este ca şi cum numai eu şi Dumnezeu 
am exista. Atunci, lumea, pentru că şi ea există, 
trebuie gândită, recuperată, acceptată numai prin 
Dumnezeu şi în El. Daca nu îl iubim întâi pe 
Dumnezeu, nu îi vom putea iubi nici pe oameni, şi 
nici lumea, căci iubirea noastră va fi pătimaşă, şi 
ne va menţine în eul nostru egoist. În schimb însă, 
prin deschiderea către Dumnezeu ne vom 
deschide către oameni şi vom putea realiza starea 
noastră proprie, aceea de fiinţe în comuniune. 

Cu toate că ar putea fi un bun dogmatist 
datorită cunoaşterii profunde şi întinse a comorii 
scrierilor ortodoxe, dar şi a conceptelor celorlalte 
denominațiuni creştine, Părintele Grigorie prefe- 
ră să se ocupe de lucruri concrete, ţinând de viața 
de zi cu zi a creştinului ortodox, de modul de îna- 
intare pe cale, de rezolvarea problemelor care 
apar pe parcurs. Dă cu precădere răspuns unor 
chestiuni punctuale, cum sunt pregătirea față de 
vremurile din urmă, postul euharistic, comporta- 
mentul femeii în biserică, atitudinea față de 
monofiziți şi nestorieni şi multe altele. Din toate 
eseurile ce compun această carte se străvede 
dragostea Părintelui Grigorie de Dumnezeu, 
rigoarea, dorința de păstra neatinsă învățătura 
dreaptă de credință, precum şi mântuitoarea lui 
frică de Dumnezeu. 





anul VI e nr. 69 


59 


ROST 


DECANTĂRI 





Conflictul dintre 
știință și credinţă u 


loan Cișmileanu 





Limitele cunoașterii 


Se spune că este imposibil de demonstrat 
atât existența lui Dumnezeu cât şi inexistența Lui. 
De aceea, la baza religiei nu stau descoperirile 
ştiinţifice ci revelațiile, nu stau teoriile ştiinţifice 
ci dogmele, nu stau adevărurile demonstrate, ci 
dreapta credință. Dar chiar şi la baza ştiinţelor 
exacte stau adevăruri nedemonstrate (axiome), 
doar că acestea sunt acceptate de toţi ca fiind evi- 
dente. Şi nu numai începutul (baza) ştiinţelor 
este nedemonstrabil, ci şi sfârşitul lor. Fizicianul 
W. Heisenberg (1901-1976), întemeietor al 
mecanicii cuantice, cel care a formulat „relaţiile 
de incertitudine“, laureat al premiului Nobel, 
spunea: „Prima înghițitură din paharul ştiinţelor 
naturii te face ateu; la fundul paharului, însă, te 
aşteaptă Dumnezeu“. Cu mult înaintea lui, filozo- 
ful şi naturalistul Roger Bacon (1214-1292) spu- 
nea aproape acelaşi lucru: „Puţină ştiinţă duce la 
ateism; dar multă ştiinţă duce mintea la 
cunoaşterea lui Dumnezeu“. 

Într-un discurs, chimistul şi biologul francez 
Pasteur (1822-1895) spunea: „Ce este dincolo de 
această boltă înstelată? Alte ceruri înstelate! Fie! 
Şi dincolo? Mintea omenească, mânată de o nebi- 
ruită putere, nu va înceta niciodată să întrebe: Ce 
este dincolo?...Când această cunoaștere [a ceea 
ce este mereu dincolo] pune stăpânire pe pri- 
ceperea omului, nu-i rămâne nimic altceva decât 
să-şi plece genunchii“. 

Şi într-adevăr! Ce este dincolo de viteza lu- 
minii? Ce este dincolo de limita Planck? Ce este 
dincolo de zero grade Kelvin? Ce este dincolo de 
haos? Şi mai ales, ce este dincolo de moarte? Exis- 
tă unele limite, dincolo de care materia nu se mai 


explică prin materie. Legile exacte (obiective) de- 
vin relative, neadevărate, iar credința dreaptă 
(dar subiectivă) devine absolută, adevărată. 
Dumnezeu apare ca o ipoteză (speranță), care 
apoi devine credință, iar mai târziu revelație 
(adevăr). Fericitul Augustin spunea: „Crede ca să 
înţelegi. 

Ştiinţa are limitele ei, dincolo de care nu mai 
poți înțelege nimic decât dacă-L accepți pe Dum- 
nezeu ca şi Creator. „Ştiinţa se va sfârşi; pentru că 
în parte cunoaştem“ (1 Cor.13, 8-9). Tot aşa, viaţa 
are limitele ei, dincolo de care nu mai poți trăi 
fericit decât dacă-L primeşti pe Dumnezeu ca şi 
Mântuitor. 

Omul religios, ca şi omul de ştiinţă, trebuie 
să treacă de bariera cuvintelor şi a gândurilor de 
genul „este imposibil să...“, adică trebuie să spere, 
să creadă. Iată chiar îndemnurile lui Hristos: 
„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi 
vi se va deschide“ (Mat. 7, 7)...“Îndrăzniţi. Eu am 
biruit lumea“ (loan 16, 33). Însă omul de ştiinţă 
trebuie să accepte că există limite spirituale ale 
înțelegerii noastre, limite numite dogme - unde 
toate contradicţiile dispar! -, trebuie să accepte 
că „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu 
putință la Dumnezeu“ (Lc.18, 27). Doar făcând o 
adevărată asceză a cunoașterii raționale, omul 
acceptă aceste limite, aceste dogme. Dacă însă nu 
va rezista ispitei, ci va lua - ca şi Adam şi Eva - din 
pomul cunoaşterii, omul de ştiinţă va deschide 
mereu o cutie a Pandorei. Ştiinţa neînsoțită de 
conştiinţă, cunoaşterea rațională neînsoțită de o 
viață interioară, de o cunoaştere contemplativă 
(prin Duhul Sfânt), este o cunoaştere magică, 
ocultă, malefică. Căci „ştiinţa îngâmfă iar iubirea 
zideşte“ (Sf Ap.Pavel). 

Aşa cum cele zece porunci dumnezeieşti 
sunt limitări ale libertăţii noastre pentru a nu 





60 


anul VI e nr. 69 


DECANTĂRI 


ROST 





„ană n upoc 
Nero M MONSA 
AOHNAI anno 


dăuna aproapelui, tot aşa dogmele sunt limitări 
ale cunoaşterii, tot pentru a nu dăuna aproapelui. 
„Iubeşte şi fă ce vrei!“ ne îndeamnă Fericitul Au- 
gustin. La fel putem spune: „Iubeşte şi cunoaşte 
ce vrei“. Vieţile Sfinţilor ne arată că dacă ne des- 
pătimim, dacă ne curăţim sufletul, atunci putem 
să iubim pe aproapele, iar cui iubeşte pe aproa- 
pele îi deschide Dumnezeu ochii, îi dă mintea lui 
Hristos, îi dă să cunoască inclusiv viitorul, prin 
profeţii. În caz contrar, savantul devine un pose- 
dat de obiectul cunoaşterii, un idolatru. Mircea 
Eliade îi descrie pe savanții moderni astfel: „De 
două zile privesc cu mare atenţie savanții. Gândul 
că odată aş putea ajunge şi eu ca oricare din ei îmi 
amorţeşte sarcasmul, întristându-mă. Oamenii 
aceştia, probabil, ştiu foarte mult despre foarte 
puțin, căci aşa definea cineva savantul: un om 
care ştie din ce în ce mai mult despre din ce în ce 
mai puțin. Unul cunoaşte totul despre pietre, iar 
altul aproape tot despre anumite hârtii. Sunt 
niște posedați, şi dacă îşi cheltuiesc zilele şi nop- 
țile în laborioase cercetări, nu o fac pentru afla- 
rea adevărului şi înlăturarea erorii - ci, în primul 
rând, pentru că nu pot face altceva şi nu pot face 
altfel, pentru că sunt pasionaţi de munca lor, do- 





minaţi de o patimă egală aceleia a unui colecțio- 
nar de timbre sau de melci. Majoritatea savan- 
ților, din întreaga lume, sunt simpli meseriaşi, 
neodihniţi salahori. Pe figurile lor nu citeşti nobi- 
la oboseală a gândului, obsesia delirantă a ade- 
vărurilor fundamentale...“ 


Contemplarea creaţiei. 
Adevăr şi exactitate 


De când omul a luat din pomul cunoaşterii 
binelui şi răului, toate cunoştinţele lui, toate des- 
coperirile lui ştiinţifice au fost folosite atât pentru 
a face bine, cât şi pentru a face rău, atât pentru a 
făuri unelte, cât şi pentru a construi arme. 
Oamenii de ştiinţă însă, în majoritatea cazurilor, 
au urmărit, asemeni unor prometei, să aducă un 
bine omenirii (excepţie fac cei angajați în cercetă- 
rile secrete de azi). De ce credem aceasta? Pentru 
că, cine contemplă Creaţia, indirect ajunge să-L 
contemple pe Creator. Pentru Sfântul Vasile cel 
Mare, lumea este ca o carte care predică (pentru 
cel ce are minte) slava ascunsă şi nevăzută a lui 
Dumnezeu. Acest lucru ni-l descrie şi Fericitul 
Augustin, într-o confesiune de-a sa, frumoasă ca 





anul VI e nr. 69 


61 


ROST 


DECANTĂRI 





un psalm: „Și ce este acest Dumnezeu? Am între- 
bat pământul şi mi-a răspuns: Nu sunt eu. Şi cele 
ce sunt pe pământ mi-au răspuns acelaşi lucru. 
Am întrebat marea şi străfundurile şi târâtoarele 
sufletelor vii şi mi-au răspuns: Nu suntem Dum- 
nezeul tău; caută deasupra noastră. Am întrebat 
adierile care suflă şi a zis aerul cu locuitorii săi: Se 
înşeală Anaximenes, eu nu sunt Dumnezeu. Am 
întrebat cerul, soarele, luna şi stelele şi îmi 
răspund: Nici noi nu suntem Dumnezeul pe care- 
L cauţi. Şi am zis tuturor acestora care înconjoară 
uşile [simţurile] trupului meu: spuneți-mi ceva 
despre El. Şi au exclamat cu voce mare: EI ne-a 
făcut pe noi. Întrebarea mea era cercetarea mea 
şi răspunsul lor era frumuseţea lor“ (Confesiuni, 
x, 69). 

Chiar şi Darwin (1809-1882), fondatorul 
teoriei despre evoluţia speciilor, declara în scriso- 
rile sale că nu este ateu, că nu tăgăduieşte exis- 
tența lui Dumnezeu şi că teoria evoluţiei este 
compatibilă cu credința în Dumnezeu. La el însă 
era vorba de un dumnezeu impersonal. Deşi stu- 
diase trei ani teologia, ajunsese la un moment dat 
să spună: „Nu pot să înțeleg cum poate dori cine- 
va să fie adevărat creştinismul“. Cu puţin timp 
înainte de a muri, mărturisea (poate cu nostal- 








gi) că de mic primise o educaţie religioasă, că 
mergea regulat la biserică şi numai nevoia de 
timp pentru studiile sale l-a făcut să renunțe la 
biserică. Pentru el este valabilă numai partea 
negativă a cuvântului Sântului Apostol Pavel: 
„Ştiinţa îngâmfă, iar iubirea zideşte“. Căci el nu 
contempla creaţia lui Dumnezeu, ci, cu rațiunea, 
o diseca şi apoi îi făcea autopsia! 

Putem spune că deosebirea dintre religie şi 
ştiinţă este deosebirea dintre Adevăr şi exacti- 
tate. Adevărul se contemplă, se revelează, pe 
când exactitatea se măsoară. Prin măsurare obți- 
nem o informaţie ce exprimă realitatea obiectivă, 
dar prin revelaţie trăim însăşi această realitate la 
nivel spiritual, la nivel individual şi subiectiv. 

Lucrurile exacte sunt exprimate în mod for- 
mal prin legi generale și obiective. Adevărurile 
sunt experiate/trăite însă în mod real la nivel spi- 
ritual şi individual. Generalitatea lucrurilor exac- 
te înseamnă omogenitate, uniformitate, adică 
haos şi moarte (ştiinţa modernă ne spune chiar că 
realitatea este probabilistică, nu deterministă!). 
Pentru gânditorul obişnuit acest lucru e greu de 
acceptat, căci se întreabă: „Cum adică, legile ge- 
neral valabile ale lumii materiale, care arată că 
există o ordine în lume, sunt o expresie a haosu- 


Darwin 





62 


anul VI e nr. 69 


DECANTĂRI 


ROST 





lui, a dezordinii, a morţii? “. Şi răspunsul este: „Da, 
pentru că aceste legi exprimă o ordine a unei 
materii moarte sau a unei materii vii ţinută pri- 
zonieră într-o lume moartă, entropică. Doar când 
- printr-o minune, ce o trăim la nivel spiritual şi 
individual - se încalcă aceste legi, doar atunci pu- 
tem contempla adevărul, putem întrezări viața şi 
sensul vieții“. Dar pentru a trăi această viață, ade- 
vărata viaţă, trebuie să ne eliberăm de materia 
moartă şi legile ei, trebuie să murim trupului şi să 
înviem duhului. 


Credinţa în Creator 


Majoritatea oamenilor mari de ştiinţă şi-au 
declarat credința, trecând peste orgoliul profesio- 
nal. Marele matematician francez Cauchy (1789- 
1857) spunea: „Eu sunt creştin, ca toţi marii astro- 
nomi, ca toţi marii fizicieni şi toți marii geometri 
ai veacurilor trecute... Şi dacă mi s-ar cere să arăt 
motivul, l-aş arăta cu plăcere. S-ar vedea că con- 
vingerile mele sunt rezultatul, nu al unor preju- 
decăţi ci al unei cercetări adânci“. 

Cât de departe suntem de dictonul „Crede şi 
nu cerceta“, folosit tocmai de cei care nici nu cre- 
deau, nici nu cercetau! Binot, fizician şi astronom 
francez, vorbea despre prietenul lui (Cauchy), 
astfel: „L-am văzut străduindu-se să facă bine în 
jurul lui, cu o linişte plină de încredere, pe care 
numai o credință adâncă o poate da. Fericit acela 
în care Dumnezeu a voit astfel să unească bogăți- 
ile geniului cu acelea ale inimii“ . 

Şi iată şi o declaraţie a lui Faraday (1791- 
1867), fondator al teoriei electromagnetismului, 
citată de Pasteur la un discurs de recepție: 
„Cunoaşterea şi respectul lui Dumnezeu pătrund 
în mintea mea prin căi tot aşa de sigure ca acelea 
care ne conduc la adevărurile de ordin fizic“. 

A.M. Ampere (1775-1837), un alt teoretician 
al electromagnetismului, îşi compusese singur o 
rugăciune pe care o repeta zilnic: „Dumnezeule! 
Îţi mulțumesc că m-ai creat, răscumpărat şi ilumi- 
nat cu lumina Ta divină... Îţi mulțumesc iarăşi de 
a mă fi readus la Tine după rătăcirile mele: eu 
simt că Tu vrei ca eu să trăiesc pentru Tine şi ca 
toate clipele vieții mele să-ţi fie Ţie consacrate“. 

Iar N.C. Paulescu (1869-1931), profesor şi fi- 
ziolog român, descoperitorul insulinei, airma: 
„Evanghelia Domnului Iisus Hristos este suprema 


treaptă a ştiinţei. Nu numai că eu cred în Dumne- 
zeu, dar ştiu cu certitudine că este Dumnezeu“. 

Copernic, Kepler, Galilei, Descartes, Bacon, 
Pascal, Leibniz, Newton, au fost credincioşi decla- 
rați. La fel au fost unii mari astronomi (Laplace, 
Herschell, etc), mari matematicieni (Euler, Cau- 
chy, Hermite etc.), mari chimiști (Lavoisier, Berze- 
ius, Berthelot, Gay-Lussac, Thenard etc.), mari fi- 
zicieni (Volta, Ampere, Faraday, Maxwell, William 
Thomson adică Lordul Kelvin etc.). Dar să nu-l 
uităm pe marele Einstein (1879-1955). Iată 
chemarea lui, adresată tuturor oamenilor: „Avem 
o religie capabilă să ferească lumea de toate 
relele sociale. Orice om are datoria sfântă să facă 
tot ce poate pentru triumful acestei religii“. 

Pentru ineditul ei, să inserăm aici şi o decla- 
rație a unui om politic, fost preşedinte al SUA, W. 
Wilson: „Datorită citirii regulate a Bibliei am 
primit, prin bunătatea lui Dumnezeu, ajutorul 
necesar, care mi-a îngăduit să trec printr-o serie 
lungă de mari încercări, fără a da înapoi. Sunt 14 
ani de când am luat acest obicei şi nu-l pot reco- 
manda îndeajuns tuturor. Însă trebuie să citim 
sub privirea lui Dumnezeu şi să cerem ajutorul ca 
să pătrundem gândurile Sale. Deplâng pe cei ce 
nu citesc Biblia zilnic. Ei se lipsesc astfel de un 
izvor nesecat de putere spirituală“. 

Deci Dumnezeu există. Este şi concluzia ma- 
rilor oameni de ştiinţă, marilor căutători. Cine nu 
crede trebuie să cerceteze pe cont propriu. Aşa a 
făcut şi generalul englez Lew Wallace. EI a vrut să 
scrie o carte în care să arate că Hristos n-a existat, 
iar creştinismul este absurd. După câţiva ani de 
documentare anticreştină a început să scrie car- 
tea. Dar când a ajuns la capitolul 4 şi-a dat seama 
că Hristos a existat şi că a fost mai mult decât un 
personaj istoric. La 50 de ani, generalul a înge- 
nunchiat prima dată pentru rugăciune şi a cerut 
lui lisus Hristos să fie Mântuitorul său. A revizuit 
cartea şi a terminat-o. Este vorba de celebrul ro- 
man „Ben-Hur“ (lucru curios: generalul şi Ben- 
Hur seamănă!). 

Mărturisirile de mai sus sunt ale oamenilor 
mari, înţelepţi, angajați în cunoașterea lumii 
materiale. Dar asta nu-i împiedică pe mulți con- 
temporani de-ai noştri să spună „Numai proştii 
mai cred“. Să le amintim cuvintele psalmistului: 
„Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu“ 
(P5.14, 1). (va urma) 





anul VI e nr. 69 


63 


ROST 


DECANTĂRI 





Scurtă radiografie a unor fenomene mediatice postcreştine 


Negoţul cu Biblia w 


Cristian Curte 


odul lui Da Vinci“, „Evanghelia după 

GQ Iuda“, „Mormântul lui lisus“. Creştini- 

99 lor, sau postcreştinilor, le place să fie 
provocaţi. Cât adevăr şi câtă falsitate ascund fe- 
nomene precum cele enunțate anterior? În ce mă- 
sură sunt ele ştiinţific demonstrabile? Probabil că 
cititorii avizi, pasionaţii de documentare senza- 
ționale, nu îşi pun astfel de întrebări. Sunt sufi- 
ciente puţin mister şi o poleială ştiinţifică pentru 
a avea un subiect de presă care să se vândă. leşit 
de mult dintr-o lume mitică, omul modern nu are 
nevoie de credinţă ci de certitudini. Cărţile de 
popularizare a ştiinţei împreună cu pozitivismul 
lau convins că orice cunoaştere savantă e ade- 
vărată, un adevăr care nu presupune continue 





schimbări de paradigmă şi anulări ale altor „ade- 
văruri“, ci mai degrabă un marş triumfal la care 
se adaugă în continuu noi paşi care ne apropie de 
momentul în care ne vom lămuri şi ultima între- 
bare. Acest demers, foarte popular, transformă 
ştiinţa în religie iar religia în ştiinţă. Prima e cre- 
zută, a doua trebuie să demonstreze. Cele trei ca- 
zuri pe care le vom analiza în studiul nostru nu au 
legătură directă decât în minţile celor pasionaţi 
de conspirații mondiale anticreştine. Totuşi, deşi 
nu sunt conectate în mod direct, „Codul lui Da 
Vinci“, „Evanghelia după Iuda“ şi „Mormântul lui 
lisus“ au incumbate în demersul lor un pattern 
care poate fi decelat la o analiză atentă. Ele se 
înscriu de aceea într-un fenomen, care dincolo de 
metamorfoze şi adaptări la context, are o identi- 
tate. Paginile de faţă vă propun decriptarea ei. 


Zeița lui Dan Brown 


Jesus - 211.000.000, Bible - 172.000.000, 
Shakespeare - 115.000.000, Dan Brown - 
97.100.000, Leonardo Da Vinci 24.700.000, 
Paulo Coelho - 9.750.000. 

Numerele reprezintă paginile pe care moto- 
rul Google le asociază numelor respective în 
urma unei căutări. Am făcut respectivul sondaj 
pentru a vedea, fără pretenţii de exactitate, unde 
s-ar situa Dan Brown la acest moment în cultura 
electronică a planetei. O primă remarcă ar fi 
aceea că el este mai puțin celebru decât isus, care 
apare într-un număr dublu de pagini. Or e incon- 
testabil că pe celebritatea lui Hristos s-a construit 
şi celebritatea lui Dan Brown. Interesant este însă 
că autorul „Codului lui Da Vinci“ e mult mai popu- 
lar decât Leonardo Da Vinci însuşi, un alt nume 
cheie care a propulsat romanul în topul vânză- 
rilor. Oricum sondajul poate releva şi lucruri sur- 
prinzătoare despre „mentalitatea“ electronică 
contemporană. Astfel Iisus este mai puţin celebru 
pe web decât... George Bush, al cărui nume apa- 
re în 216.000.000 de pagini. Dan Brown are de ce 


să fie gelos. Cu toate acestea, numele scriitorului 
american rămâne un brand puternic care a adus 
până acum profituri semnificative. Dar cine este 
Dan Brown? 

Născut pe 22 iunie 1964, fiul lui Richard, 
profesor de matematică, şi al lui Constance, or- 
ganistă de biserică, Dan Brown a crescut propriu 
zis în campusul de la Phillips Exeter Academy, 
unde tatăl său preda. Avea să spună, ani mai târz- 
iu, că încă din copilărie a fost pasionat de 
codurile si cifrurile pe care tatăl său le interpunea 
între el şi cadourile de Crăciun. Viitorul roman- 
cier s-a format într-un mediu creştin cântând 
chiar în corul bisericii. După încheierea claselor 
de liceu la Philips Exeter Academy, Dan Brown a 
urmat Amherst College, pe care la absolvit in 
1986 cu specializarea Engleză-Spaniolă. Dacă în 
timpul colegiului a avut o pasiune pentru muzică, 
cântând în formaţia Amherst Glee Club, după ab- 
solvire a produs de unul singur o casetă pentru 
copii, în care imita sunetele animalelor cu ajuto- 
rul unui sintetizator. „SynthAnimals“ nu s-a vân- 





64 


anul VI e nr. 69 


DECANTĂRI 








dut însă decât în câteva sute de exemplare, aşa că 
Dan Brown şi-a încercat norocul fondând propria 
casă de discuri cu care a produs în 1990 un CD 
intitulat „Perspective“. Vândut tot în cateva sute 
de exemplare. În 1991 a plecat la Hollywood 
unde, pentru a se lansa ca si compozitor si inter- 
pret, a urmat cursurile Beverly Hills Preparatory 
School şi ale National Academy of Songwriters. 
Aici o va cunoaşte pe viitoarea sa sotie Blythe 
Newlon, care a preluat neoficial munca de pro- 
movare a proiectelor sale. Relaţia lor a devenit 
publică în momentul în care cei doi s-au mutat la 
New Hampshire, unde s-au şi căsătorit în anul 
1997. Aici Dan Brown va preda engleza la Phillips 
Exeter şi spaniola la Lincoln Akerman School. 
După câteva încercări în genul umoristic, 
semnate cu pseudonimul Danielle Brown având-o 


pe soţia sa ca şi coautor, Dan Brown va scrie 
primul său roman, „Fortăreaţa digitală“, roman ce 
îl determină să renunţe la predat şi să se dedice 
total scrisului. Romanul a apărut în 1998, dar, la 
fel ca urmatoarele două volume, „Îngeri şi Demo- 
ni“ şi „Punctul Decepţiei“, s-a vândut în mai puțin 
de 10.000 de exemplare. Asta în ciuda promovării 
de care s-a ocupat tot soţia sa. Însă cu al patrulea 
roman Dan Brown avea sa intre in istorie. 

„Codul lui Da Vinci“ a urcat în prima săp- 
tămână a apariţiei sale în 2003 în topul New York 
Times Best Seller List. Cu 60.5 milioane de exem- 
plare vândute, romanul a catapultat în vânzări şi 
celelalte romane ale lui Dan Brown care aveau să 
ajungă în New York Times List. În 2005, Dan 
Brown intra deja în cele mai influente 100 de per- 
sonalități ale anului potrivit revistei „The Times“. 





anul VI e nr. 69 


65 


ROST 


DECANTĂRI 





În acelaşi an „Forbes“ îi conferea locul 12 în lista 
sa cu 100 de celebritaţi şi aprecia venitul său 
anual la 76,5 milioane de dolari. „The Times“ esti- 
ma veniturile autorului, doar de pe urma vânză- 
rilor „Codului lui Da Vinci“, la aproximativ 250 
de milioane de dolari. Venituri fireşti dacă e să ne 
gândim că romanul a fost tradus în 44 de limbi 
ale lumii. Ca o posibilă comparaţie, Paulo Coelho 
a vândut de la apariţia primei sale carți 65 de mi- 
lioane de exemplare, traduse în 59 de limbi. „Al 
chimistul“, cel mai bine vândut roman al său, a 
ajuns până acum la 30 milioane de exemplare. 

Dar nu numai Dan Brown a profitat de pe 
urma vânzărilor. Autorii care l-au contestat sau 
cei din care el s-a inspirat sunt şi ei atraşi în 
malaxorul marketingului. Daca veți intra în res- 
pectabile librării româneşti veţi vedea cum nu- 
mele Dan Brown sau „Codul lui Da Vinci“ este 
asociat în cele mai diverse şi năstruşnice moduri. 
Diferite romane sunt, „altfel decât în Codul lui Da 
Vinci“, diverşi autori au scris cărţi care „au stat la 
baza Codului lui Da Vinci“, restul romanelor lui 
Dan Brown sunt scrise de... „autorul Codului lui 
Da Vinci etc, etc. Cum publicitatea naşte publici- 
tate, e firesc să se ajungă la un ciclu deja des uzi- 
tat în marketingul de peste ocean. Întâi cartea, pe 
urmă filmul. Dan Brown a cedat drepturile de 
autor în schimbul sumei de 6 milioane de dolari. 
Filmările au debutat pe 30 iunie 2005. Dar încă 
înainte de lansare au început protestele, mult mai 
virulente decât în cazul cărții. 


Boicotul filmului 


Pe 14 februarie 2006, organizaţia Opus Dei a 
emis o declaraţie prin care afirma că nu intenţio- 
nează să boicoteze filmul, dar cerea companiei 
Sony Pictures să nu includă în respectiva pro- 
ducţie referinţe care ar putea jigni sentimentele 
religioase ale catolicilor. Era vorba, în primul 
rând de atacurile dure pe care romanul le adresa 
organizaţiei Opus Dei şi practicilor sale. De Paşte, 
pe 16 aprilie 2006, biroul de presă al Organiza- 
ției Opus Dei din Japonia adresa o scrisoare des- 
chisă către Sony Pictures prin care cerea ca peli- 
cula să includă la început o notă care să specifice 


că filmul este o ficțiune şi orice asemănare cu rea- 
litatea este pur întâmplătoare. Compania a răs- 
puns negativ cererii adresate de Opus Dei, şi de 
atunci protestele s-au ţinut lanţ. 

Pe 28 aprilie 2006, Secretarul Congregaţiei 
pentru Doctrina Credinței, arhiepiscopul Angelo 
Amato, a chemat în mod expres la un boicot al fil- 
mului, pentru că este „plin de calomnii, ofense şi 
erori teologice şi istorice“.! În documentarul „Co- 
dul lui Da Vinci: A Masterful Deception“, Prefectul 
Congregaţiei pentru Cult Divin şi Sacramente, 
Cardinalul Francisc Arinze, a chemat la acțiuni 
legale împotriva filmului: „Toţi aceia care-l blas- 
femiază pe Hristos, şi scapă nepedepsiți, exploa- 
tează disponibilitatea creştinilor pentru iubirea 
şi iertarea celor care îi insultă. Sunt alte religii în 
care dacă îl insulți pe fondator, adepții nu se vor 
mărgini la simple discuţii. Ei îţi vor face acest 
lucru evident la modul dureros.“ Conferinţa Epis- 
copilor Catolici din Peru a calificat filmul drept: 
„parte a unui atac sistematic asupra bisericii cato- 
lice“.2 Cardinalul Juan Luis Cipriani, Arhiepsicop 
de Lima, a chemat comunitatea sa la un boicot al 
vizionării filmului: „Dacă cineva merge (să vizio- 
neze filmul) va da bani celor care rănesc credința. 
Nu este o problemă de ficţiune, dacă adevărul nu 
este respectat putem spune că apare un soi de 
terorism cu mănuşi“.5 

Suprinzător, reacţii masive de boicot la adre- 
sa filmului au venit nu numai din partea Vatica- 
nului sau a țărilor majoritar catolice, ci şi din cele 
islamice. 

În Pakistan, pe 3 iunie, cinematografele au 
fost boicotate pentru că filmul „Codul lui Da 
Vinci“ conţinea ceea ce oficialitaţile au numit 
„blasfemii la adresa lui Iisus“. Autorităţile au in- 
terzis finalmente rularea peliculei pentru că lisus 
e cinstit în islam ca un profet, şi s-a dorit respec- 
tarea credinţei creştinilor care reprezintă 3% din 
populaţia de 150 de milioane a Pakistanului. 

Provinciile Punjab, Goa, Nagaland, Meghala- 
ya, Tamil Nadu şi Andhra Pradesh din India au 
interzis rularea filmului. În restul țării filmul a 
rulat, dar audiența a fost restrânsă la adulți. 
Curtea Supremă din India a respins petiţiile care 
cereau interzicerea filmului, argumentând că 


1 Reaffirm the Resurrection, Pope urges faithful, „Catholic World News“, 1 mai 2006. 
2 CNN „«Da Vinci Code» a hot ticket“, apud: http;//en.wikipedia.org/wiki/The_Da_Vinci_Code_(film) 


3 Ibidem. 





66 


anul VI e nr. 69 


DECANTĂRI 


ROST 














Dă 


prezentarea căsătoriei lui lisus cu Maria Magda- 
lena este o ficţiune şi nu este ofensatoare. Totuşi, 
Comisia de Certificare a filmului a adaugat peli- 
culei o notă care rula timp de 15 secunde Ia final, 
precizând că întreaga naraţiune este o pură ficţi- 
une. Protestele au determinat o întârziere de o 
săptămână a premierei, timp în care piața neagra 
a invadat India cu copii pirat ale filmului. 

În Thailanda, ţară majoritar budhistă, Co- 
misia de Cenzură a îngăduit filmului să ruleze cu 
condiţia ca ultimele 10 minute să fie tăiate. Com- 
pania Sony Pictures a afirmat că nu va difuza fil- 
mul dacă nu se reveni asupra deciziei. Finalmen- 
te, ultimele 10 minute au fost necenzurate, dar o 
notă a însoțit filmul, iar la începutul şi la sfârşitul 
peliculei au fost adaugate şi pasaje din Biblie care 
să contraargumenteze afirmaţii din film. Disputa 
cu Comisia de Cenzură a întârziat totuşi pre- 
miera, drept pentru care în anumite provincii fil- 
mul nu a mai rulat. 

„Codul lui Da Vinci“ a izbutit să treacă de 
cenzura chineză, dar rularea a fost brusc între- 
ruptă din ordinul guvernului după ce încasările 
au atins suma de 13 milioane de dolari. Nici o 
explicaţie nu a fost oferită. 

În Europa filmul a fost boicotat în Insulele 
Feroe unde cel mai mare cinematograf, Havnar 
Bio, a blocat rularea socotind că filmul este o 
blasfemie. Cum celelalte mici cinematografe în- 
chiriau peliculele de la Havnar Bio, „Codul lui Da 
Vinci“ ar fi fost pus în imposibilitatea de a rula. 
Iniţiativa privată a lui Herluf Sorensen a spart 
însă blocada, iar filmul a rulat finalmente la 
Nordic House, pe 5 iunie 2006. 

















În Grecia, la Athena, 200 de protestatari au 
boicotat sălile de cinema în zilele ce au umat pre- 
mierei. 

În Rusia filmul nu a fost cenzurat de Agenţia 
Federală Pentru Cultură şi Cinematografie, insti- 
tuţie care ar fi putut să-l interzică, dar care a 
opinat că filmul nu contravine legislaţiei în vigoa- 
re şi ca atare poate să ruleze. Totuşi, o părere 
tranşantă, fără măsuri concrete, a venit din par- 
tea Irinei Savelyeva, şefa Comisiei pentru Cultură 
din Duma de Stat. Aceasta a declarat într-un inter- 
viu citat de Intefax că nu doreşte să vadă filmul, 
care este consumat de către oamenii cu o cultură 
îndoielnică şi care îi perverteşte în special pe 
tineri. 

În Statele Unite câteva săli de cinema au 
fost boicotate de protestatari în weekendul ce 
a urmat premierei. Aceştia au acuzat filmul de 
blasfemii la adresa lui Hristos şi a bisericii cato- 
lice. 

Dar cum publicitatea, pozitivă sau negativă, 
face bine vânzărilor, încasările de pe urma filmu- 
lui au ajuns la 29 de milioane de dolari în ziua 
premierei. În weekendul ce a urmat premierei, 
„Codul lui Da Vinci“ a adus încasări de 77 de mi- 
lioane de dolari în S.U.A şi de 224 de milioane de 
dolari în restul lumii. De la lansarea din 19 mai 
anul curent, filmul a adus încasări de 718 milioa- 
ne de dolari. E greu de imaginat ce s-ar fi întâm- 
plat fără respectivele boicoturi şi fără declaraţiile 
incisive ale Vaticanului şi ale ierarhiei catolice de 
pretutindeni. Dar ele seamănă cu înțepătura 
țânțarului care a pus în mişcare uriașul marketin- 
gului. (va urma) 





anul VI e nr. 69 


67 


ROST 


LA ROST 





„Noul Neamţ“ — temă 
tabu pentru istoriografia 


românească 


Pr. Savatie Baștovoi 





ocmai am terminat de citit studiul Doam- 

nei Nina Negru intitulat: „De la Neamţ la 

Noul Neamţ: secularizarea ca prilej pentru 
înstrăinarea de valori patrimoniale româneşti“ 
apărut în revista chişinăueană Magazin Bibliolo- 
gic (ar. 1-2, 2008). Revista mi-a fost oferită de 
însăşi autoarea articolului, fapt care ar trebui să 
spulbere de la bun început orice bănuială de ne- 
simpatie din partea mea față de omul de litere 
Nina Negru, deoarece, în continuare, voi ataca 
discursul Domniei Sale exprimat în acest studiu. 

Încă din titlu, autoarea indică linia pe care îşi 
propune să o urmeze, numindu-i pe întemeietorii 
mănăstirii Noul Neamţ, după vechea tradiţie 
cuzistă, hoți de patrimoniu. Pretenţioasă este şi 
sintagma „valori patrimoniale româneşti“ cu 
referire la proprietatea Mănăstirilor Neamț şi 
Secu însuşită abuziv de regimul lui Cuza. Este ca 
şi cum i-ai învinui de înstrăinare de valori patri- 
moniale pe monahii care în 1940 au trecut peste 
Prut, din Transnistria în România (la Căldăru- 
şani) icoanele pline de aur de la Noul Neamţ, sal- 
vîndu-le de sovietici. 

Şi regimul sovietic, ca şi regimul lui Cuza, 
identice prin ateismul lor, au declarat icoanele şi 
odoarele de aur „patrimoniu de stat“. 

Ironia soartei este că monahii de la Noul 
Neamţ, care în 1940 au trecut Prutul fugind de 
sovietici, au dus în România mult mai mult aur 
decît au adus înaintaşii lor la plecarea din Lavra 
vechiului Neamţ. Ca să nu spunem că nu prea 
avem mărturii cum că monahii nemţeni ar fi adus 
cu ei în Basarabia aur, altminteri nu se explică 


primii ani. Acesta trebuie să fie un argument sufi- 
cient cum că monahii nu „înstrăinau valorile pa- 
trimoniale“, ci, pur şi simplu, îşi apărau icoanele 
pe care le considerau sfinte şi făcătoare de mi- 
nuni, cât şi cărțile de cult şi de învățătură fără de 
care nu concepeau organizarea vieţii călugăreşti 
de obşte. 

De pildă, monahii de la Neamţ, la plecarea 
lor în Basarabia, nu au luat odorul principal al 
mănăstirii, icoana făcătoare de minuni a Maicii 
Domnului. Că această icoană era cinstită de 
călugării „fugari“, o arată faptul că ei au făcut o 
copie (pe hîrtie) a sfintului chip, comandînd 
după aceea la Petersburg unui oarecare pictor 
Verhovţev, să le execute o copie după icoana de la 
Neamţ. Această icoană a fost ferecată cu aur şi 
pietre scumpe, agonisite din danii, pe care le 
făceau credincioşii, deoarece vestea despre minu- 
nile icoanei de la Neamţ era cunoscută în Rusia, 
iar o copie a ei era văzută ca o aducere a harului 
în aceste pământuri. Această icoană de la Noul 
Neamţ, cu tot aurul şi pietrele nestemate „franțu- 
zeşti“ (după cum dă mărturie Părintele Andronic 
în „Istoria despre minunile icoanei Maicii Dom- 
nului de la Neamţ şi Noul Neamţ“, ridicată de 
către noi de la Arhiva de Stat a RM), se găseşte 
acum la mănăstirea Căldăruşani din România. 

Faptul că monahii de la Neamţ nu au luat cu 
ei în Basarabia icoana Maicii Domnului făcătoare 
de minuni arată că ei nu au luat lucruri şi cărți la 
nimereală, de dragul de a se înavuţi, ci că au făcut 
totul cu multă discreţie şi temere de Dumnezeu. 

Mai înțîi, trebuie să spunem că monahii ple- 
cați de la Neamţ să înfiinţeze noua mănăstire de 
pe malul Nistrului, pe care o vor numi Noul 
Neamţ, nu erau oareşicine. Printre ei era duhov- 
nicul obştii, în persoana părintelui Andronic, cât 





68 


anul VI e nr. 69 


LA ROST 


ROST 





şi o bună parte a clerului, ştiut fiind că pe atunci 
monahii hirotoniți erau foarte puţini, alcătuind 
elita mănăstirii. Faptul că noua mănăstire a prelu- 
at numele şi hramul (Înălțarea Domnului) lavrei 
Neamţ arată că aceşti monahi şi-au iubit locul 
nevoinţei lor şi că se considerau, pe bună drep- 
tate, continuatori fideli ai tradiției nemţene înte- 
meiate de marele Stareţ Paisie. 

Este o blasfemie insinuarea cum că aceşti 
monahi au fost mînaţi în Basarabia de ura pe care 
o aveau față de neamul românesc şi că au fost 
„agenți“ ai imperialismului rusesc. Însuşi stareţul 
Paisie este prezentat ca un partizan al Rusiei, tre- 
cîndu-se cu vederea că tocmai el a format la 
Neamţ prima şcoală de traducători în limba 
română a textelor greceşti. Faptul că în obştea 
Cuviosului Paisie se slujea în două limbi (slavonă 
şi română), lucru nemaiîntilnit nicăieri în lume, 
arată tocmai spiritul său mai presus de orice 
orgoliu naționalist. Acest spirit i-a lipsit cu desă- 
virşire lui Cuza, care a intrat în mănăstirile mol- 
doveneşti cu ciocanul, arătînd o totală lipsă de di- 
plomație, izvorâtă, probabil, din ateismul său de 
tip masonic. 














Pe de altă parte, există suficiente dovezi 
cum că averile mănăstirilor numite se confiscau 
de către miliția cuzistă nu pentru a fi trecute în 
patrimoniul noului stat român, ci pentru a fi vîn- 
dute prin licitaţie evreilor care stăpîneau atunci 
împrejurimile. Astfel, chiar Doamna Negru în 
studiul său afirmă că tipografia mănăstirii 
Neamţ a fost „vîndută ieftin unor evrei pentru a 
tipări jurnale şi cărți laice“. O parte din „valorile 
patrimoniale“, cum ar fi cărţi în limbile slavonă 
şi greacă, au fost pur şi simplu nimicite, în stilul 
bolşevicilor de mai tîrziu. Se înțelege de ce mo- 
nahii nemţeni s-au văzut nevoiţi să ascundă 
parte din obiecte şi cărți din fața acestor barbari, 
căci altfel nu-i poți numi pe oamenii care distrug 
operele literare şi artistice doar pe motivul că nu 
corespund politicii lor. 

În ce priveşte reproşul pe care Nina Negru îl 
aduce Părintelui Andronic de a fi transportat 
cărți şi manuscrise peste Prut în Basarabia, este 
nepotrivit. Ironia făcută în jurul valizei acestuia 
în care, chipurile, ar fi încăput prea multe cărţi, 
este cu atît mai nelalocul ei. Mai întîi, pentru că 
Părintele Andronic a fost vreme de mai mulţi ani 
bibliotecar la Secu, mai bine zis, a fondat bibliote- 
ca de acolo, adunînd cărţi, iar pe unele copiindu- 
le cu propria mînă, după cum reiese din autobi- 
ografia sa Aduceri aminte (Cathisma, 2007). La 
vremea sa, Andronic pare să fi fost omul cel mai 
instruit din obşte, deşi era un autodidact, arătînd 
o rîvnă supraomenească pentru studiu şi ago- 
nisirea cărţilor. A fost împuternicit de mitropoli- 
tul Moldovei să scrie istoria mănăstirilor Neamţ şi 
Secu, publicată în 1953. Numai cărţile scrise de 
mînă şi legate personal de acest om alcătuiesc o 
colecţie cu totul impresionantă. Printre manu- 
scrisele Părintelui Andronic se numără pînă şi 
două volume de notație psaltică, fapt care arată 
aria largă pe care o acopereau manuscrisele sale. 

Aşadar, dacă studiosul Andronic a dorit să-şi 
ia cu el truda de zeci de ani, care, pe de asupra, 
părea să nu intereseze pe nimeni din cei rămaşi la 
Neamţ, este un lucru care nu doar că nu poate fi 
condamnat, ci este vrednic de apreciere. Dar lista 
primilor călugări veniţi în Basarabia, pe care şi 
Doamna Negru o reproduce, ne descoperă şi câţi- 
va legători de cărți şi copişti. Şi aceştia aveau 
dreptul moral să ia din faţa urgiei care s-a abătut 
asupra mănăstirii lor cărţile sfinte pe care le-au 





anul VI e nr. 69 


69 


ROST 


LA ROST 





lucrat cu propriile mini. Iar dacă mai punem la 
toate acestea şi cărțile în limbile greacă şi slavonă 
regăsite în fondul de la Noul Neamţ, cărți care, 
dacă ar fi fost lăsate la Neamţ, ar fi fost pur şi sim- 
plu distruse, înțelegem cine, de ce şi ce fel de cărți 
şi manuscrise a adus în Basarabia. 

Din cele zise pînă aici, desprindem cîteva 
concluzii. Mai întâi, că însăşi împroprierea valo- 
rilor bisericeşti, denumite de către Doamna Ne- 
gru „patrimoniale“, este discutabilă. Privită prin 
prisma legislaţiei actuale a Statului Român aceas- 
tă împropriere este ilegală. În orice caz, ceea ce 
Doamna Negru numeşte „valori patrimoniale 
româneşti“ erau, de fapt, proprietatea obştii de la 
Neamţ. 

E adevărat că se cere să stabilim care din că- 
lugări şi în ce măsură își putea revendica bunuri 
din averea mănăstirii, în condițiile risipirii obştii. 
Că această chestiune a fost luată în considerare 
de grupul călugărilor plecaţi, este evident. Întii 
de toate, pentru că aceştia nu au luat cu ei icoana 
Maicii Domnului, pe care nu au considerat-o ca 
proprietate a lor, ci a mitropoliei, icoana fiind 
donată cîndva de împăratul Constantinopolului, 
Manuil Paleologul, mitropolitului moldovean 
Iosif, pe vremea lui Alexandru cel Bun. 

Părerea mea personală este că monahii ple- 
caţi, care doreau cu tot dinadinsul să trăiască 
după rînduiala Cuviosului Paisie, lucru care 
devenise cu neputinţă la Neamţ, au luat cu ei ceea 
ce era legat de iubitul lor Stareţ. Aici trebuie să 
numărăm cărți în limbile greacă şi slavonă, pe 
care atit Starețul însuşi, cât şi ucenicii săi le-au 
cumpărat din lumea întreagă pentru a le traduce; 
dar trebuie să socotim şi traducerile însăşi, care 
erau rod al şcolii paisiene şi pe care Părintele 
Andronic, ca unul ce dorea păstrarea tradiţiei cu 
tot dinadinsul, avea tot temeiul să le ia de la cei 
care nici nu au lucrat la aceste cărţi, nici nu le 
preţuiau, arătîndu-şi pe față ura lor faţă de rîn- 
duiala paisiană. 

Pe de altă parte, ustavul paisian, foarte 
aspru în privința sărăciei, admitea, ca singură 
avere a monahului, cărţile. Trebuie, aşadar, să ad- 
mitem că toate cărțile aduse de părintele Andro- 
nic şi fraţii veniți, fie că le aparţineau prin agoni- 
sire personală, fie că erau moştenite de la bătrânii 
înaintaşi, care îşi lăsau cărțile ucenicilor iubiți. Iar 
monahii veniți în Basarabia, spre deosebire de 


cei rămaşi, erau tocmai cei care au păstrat legătu- 
ra cu înaintaşii lor. 

O altă concluzie care se cere a fi trasă este 
aceea că printre „valorile patrimoniale“ nu a fost 
aur sau argint vandabil. Chiar articolul Doamnei 
Negru adevereşte, bazat pe mărturiile atestate 
documentar, că monahii plecaţi în Basarabia au 
trăit primii patru ani într-o sărăcie ajunsă la mi- 
zerie, avînd, la 32 de persoane, doar 4 cojoace şi 
două perechi de cizme. Dacă aceşti oameni ar fi 
adus cu ei aur din România, ei nu ar fi trăit astfel. 

S-ar putea ca printre lucrurile personale ale 
călugărilor veniţi să fi fost şi icoane sau cruci 
aurite sau argintate, lucru pe care nu-l lămureşte 
nici Nina Negru, nici manuscrisele Părintelui An- 
dronic. Însă şi această afirmaţie este doar ipote- 
tică, într-o posibilă pledoarie juridică, dar nimic 
mai mult. Monahii plecaţi au lăsat bogăţiile de la 
Neamţ, venind în pămînt străin, suferind de frig şi 
de foame, dar mai ales de pe urma autorităţilor 
pseudo-bisericeşti de Ia Iaşi (căci se aflau în legă- 
tură cu mitropolitul depus al Moldovei, dar nu cu 
autoproclamaţii conducători ai mitropoliei), care 
făceau periodice plingeri la poliție asupra lor, nu 
pentru a ține aur şi argint la ei, lucru oprit şi de 
rînduiala Cuviosului Paisie, de dragul căruia 
aceşti monahi pătimeau. Păstrarea aurului şi 
argintului printre lucrurile personale ale călugă- 
rilor este exclusă. 

Ipoteza cum că monahii fugari ar fi putut 
lăsa spre păstrare icoane şi obiecte de aur şi ar- 
gint unor necunoscuţi (căci în noua mănăstire 
era mai mult decît periculos a le păstra, statutul 
lor juridic fiind incert vreme de 4 ani, pînă la 
1864, aşa încât oricine le putea confisca bunurile, 
în acest sens existînd tentative atestate documen- 
tar) este şi ea de neconceput. 

Moralitatea şi integritatea monahilor veniţi 
la Noul Neamţ nu poate fi pusă la îndoială. Aceş- 
tia erau oameni drepţi, credincioşi pînă la jertfi- 
rea de sine, străini de duhul amestecului lumesc, 
darămite intrigilor politice. Mai degrabă grupul 
rămas la Neamţ ridică o seamă de îndoieli. Mai 
întîi pentru că au sărit să slujească o stăpinire 
străină tradiţiilor Bisericii, prin care mitropolia 
trecea în ocîrmuirea unui împuternicit laic, ca în 
URSS mai tîrziu. Monahii rămaşi s-au arătat străi- 
ni de idealurile monahiceşti, preferînd mărtu- 
risirii propriului crez viaţa comodă cu orice preţ. 





70 


anul VI e nr. 69 


LA ROST 


ROST 





Pe lîngă toate, ei s-au arătat orbi duhovniceşte, 
acceptind un regim care, dincolo de fațada unei 
politici naţionale, urmărea de fapt desființarea 
monahismului şi a preoțimii, măsuri care au 
străbătut ulterior din reforma cuzistă. 

Nu este secret pentru nimeni că Alexandru 
Cuza era mason, deschizînd calea conducătorilor 
masoni în România, care, în diferite etape istori- 
ce, au prigonit Biserica. Din fața acestui pericol au 
fugit monahii nemţeni în Basarabia, aflată de ju- 
mătate de secol în stăpînire rusească, şi nu pen- 
tru a-şi exprima ura faţă de poporul român, ei 
fiind români cu toții. 

Părintele Andronic, care este învinuit mai 
mult decât ceilalți de „rusolatrie“ şi spionaj în fo- 
losul Rusiei, era român din zona Neamţului. Ve- 
nind în Basarabia, pînă la sfîrşitul vieţii sale, a 
continuat să scrie în limba română, nu ruseşte. 
Fără îndoială, Părintele Andronic ar fi putut 
deveni un autor de largă circulaţie în spaţiul 
Imperiului Rus dacă ar fi ales să scrie în limba 
imperiului, pe care o cunoştea. El însă a scris în 
română, fiind cu gîndul la neamul său, în special 
la credincioşii rămaşi în România. De pildă, 
atunci cînd scrie „Istoria mănăstirii Noul Neamţ“, 
face două copii, una fiind destinată „fraţilor 
rămaşi în obştea vechiului Neamţ, pentru a 
cunoaşte adevărul despre cum s-a întemeiat 
această Nouă Mănăstire Neamţu“. 

În plus, obştea de la Noul Neamţ, care în 
timp a ajuns să depăşească 200 de monahi, nu 
s-a aliniat niciodată politicii de rusificare a ro- 
mânilor din Basarabia, întreprinsă pe cale 
bisericească. Nu a existat nici o perioadă cînd la 
Noul Neamţ limba română să fi fost scoasă din 
cult. Dimpotrivă, trebuie să vedem în Noul 
Neamţ un important bastion al păstrării limbii 
române în rîndul populaţiei din zona vitregă a 
Transnistriei. 

Prin urmare, este nedrept ca Părintele An- 
dronic, care, alături de ieromonahul Teofan Cris- 
tea, a întemeiat mănăstirea Noul Neamţ, să fie 
învinuit de politică pro-rusească doar pentru fap- 
tul că a văzut în ţarul rus, Alexandru II, un sprijin- 
itor trimis de Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem 
că acest ţar, dincolo de faptul că era rus, totuşi a 
emis un decret prin care călugărilor de la Noul 
Neamţ le era înapoiată moşia de altă dată, cu 
scopul ridicării unei mănăstiri. 


Dacă Părintele Andronic, ca om, a făcut o 
diferență între un domnitor care le-a luat mo- 
nahilor mănăstirea şi altul care le-a dat-o, nu tre- 
buie să vedem aici o chestiune de simpatii etnice 
sau politice, ci manifestarea unei fireşti simpatii 
personale faţă de un suveran la care, de altfel nu 
ajungea oricine. Țarul Rusiei a luat în considerare 
cererea unor monahi sărmani, ajunşi pe dru- 
muri, care lau convins prin sinceritatea lor. Tre- 
buie să spunem că episcopia Chişinăului, deşi era 
aservită intereselor politice ale Rusiei de acum 
jumătate de secol, nu a reuşit să obțină propri- 
etatea moşiei Copanca Chițcani. 

Faptul că Alexandru II era rus nu umbreşte 
frumuseţea gestului său, după cum faptul că Ale- 
xandru Cuza era român nu trebuie să îndreptă- 
țească reforma lui barbară la adresa mănăstirilor 
moldave. Să lăsăm clişeele naţionalismului neo- 
comunist, de sorginte masonică, pentru alte situ- 
aţii. Aici a fost vorba de o simpatie profund ome- 
nească față de un om care şi-a oferit sprijinul într- 
o perioadă cînd toți, începînd de la politrucii 
cuzişti, pînă la reprezentanţii episcopiei de la 
Chişinău şi evreul care ţinea moşia Copanca 
Chițcani, pe care s-a întemeiat mănăstirea, îi 
duşmăneau pe monahii nou veniți. Aşadar, nici 
un fel de politică, ci sentimente cât se poate de 
fireşti, pe care şi monahii pot să le aibă uneori. 

Spunînd acestea, nu pot să trec cu vederea 
sintagma „vise imperialiste“ pe care Doamna Ne- 
gru o foloseşte cu referire la vedeniile duhovnicu- 
lui Andronic, pe care, de altfel, mărturiseşte că nu 
pune preţ. Andronic a fost un om care a iubit 
smerenia şi dreptatea, lăsînd testament să nu fie 
îngropat în biserică, în locul hărăzit stareților 
mănăstirii, ci în cimitirul de obşte. Vreme de pes- 
te 30 de ani a făcut ascultare desăvîrşită în Lavra 
Neamţ, în care a intrat la vârsta de 12 ani. În tot 
acest timp a răbdat frigul, greutatea muncilor, 
nesomnul, mulțimea bolilor, ocările şi chiar bătă- 
ile unor frați, după cum însuşi mărturiseşte în 
„Aduceri aminte“. E destul să spunem că, din ziua 
cînd a fost hirotonit diacon, vreme de cinci ani nu 
a fost lăsat să slujească nici măcar o singură litur- 
ghie, din invidia unora, dar că nu s-a plins nicio- 
dată şi nu a înştiințat despre aceasta pe mitropo- 
litul care la hirotonit. 

Cum, aşadar, se poate spune despre un astfel 
de om că ar fi recurs la născocirea unor vise şi ve- 





anul VI e nr. 69 


7I 


ROST 


LA ROST 





denii cu scopul de a-i manipula pe fraţi? Şi cum 
nişte monahi care ar fi putut fi păcăliţi cu vise ar 
fi răbdat mizeria, frigul şi foamea în pămînt 
străin? Ar fi venit oare stareţul de la Secu, Isihie, 
cu întreaga obşte în Basarabia, dacă monahii de 
la Noul Neamţ ar fi fost nişte amăgiţi de vise, 
unelte ale imperialismului rusesc? Mă tem că lu- 
crurile acestea nu se cuvin a fi gîndite de către ci- 
neva care crede în Dumnezeu, iar Doamna Nina 
Negru, pe care o respect pentru unele mărturisiri 
publice pe care le-a făcut ca ziarist, are şi calitatea 
de a fi un om de biserică. 

Închei această pledoarie prin a-mi exprima 
regretul că minciunile scornite de agentura 
cuzistă la adresa cuvioşilor monahi români care 
au întemeiat Sfinta Mănăstire Noul Neamţ conti- 
nuă să fie preluate şi după un secol şi jumătate. Atit 
istoria laică, precum şi istoria bisericească, evită 
să dea amănunte despre unul din cele mai intere- 
sante evenimente din istoria Bisericii noastre, 
fără îndoială plin de tragism, cum a fost risipirea 
monahilor din marea Lavră Neamţ, cu schiturile 
ei, ca urmare a reformelor cuziste. Este o ade- 
vărată orbire să credem că toți monahii şi preoții, 
în frunte cu mitropolitul Moldovei, Veniamin 
(arestat şi ucis de miliția noii orînduiri), care au 
încercat în acea perioadă să se opună lui Cuza, 
erau niște trădători de neam, iar toţi care lau 
susținut, erau nişte bravi şi luminaţi luptători 
pentru idealurile naţionale. 

Avem de a face cu o temă tabu pentru istori- 
ografia românească. Mărturiile dintr-o perioadă 
istorică mai mult decât apropiată, sînt neînsem- 
nate cantitativ. În România, ele au fost distruse, 
sau poate camuflate cu prea multă grijă. Arhivele 
KGB-ului au fost mai indulgente în acest sens, 
deşi se ştie că şi la Chişinău a existat intenţia de a 
distruge fondul Mănăstirii Noul Neamţ din Arhiva 
de Stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldo- 
veneşti. 

Starea actuală a națiunii române nu poate fi 
înțeleasă corect decit aflînd adevărul despre ceea 
ce s-a petrecut în vremea lui Cuza. Lucrul acesta, 
după cum se vede, este camuflat de către cei care 
l-au făcut pe Cuza domn. Mărturiile publice veni- 
te dinspre marea lojă masonică a României ne 
descoperă că domnul Cuza a fost unul din mem- 
brii ei de gală, deschizînd calea conducătorilor 
masoni în România. A fost nevoie însă ca primul 


domn mason al românilor să fie şi un erou naţio- 
nal. 

Adevărul este că acest Cuza a comis şi multe 
fapte condamnabile, în special faţă de Biserica 
Ortodoxă, care este Biserica neamului al cărui 
erou a fost declarat. Aceste fapte sînt ascunse cu 
grijă sub tăcerea care stă peste această perioadă 
istorică, din care mărturiile monahilor şi pre- 
oţilor, pînă la mitropoliți, disidenții de fapt ai 
epocii, au fost omise ca fiind din start tendenţioa- 
se. Poate că şi oamenii care au pus începutul cul- 
turii române, prin primele tiparnițe şi tipărituri 
în limba română, ar trebui cel puţin ascultați, 
înainte de a fi diabolizați pentru vecie de politru- 
cii masoni? Dar lucrul acesta ar răsturna România 
Cu josul în sus. 

Cum ar fi, de pildă, ca rămăşiţele eroului na- 
țional, zis Cuza vodă, să fie scoase din biserica 
Trei Ierarhi din Iaşi, pe motivul că acest om a pri- 
gonit Biserica, fiind străin şi potrivnic Ortodoxiei 
întru toate, altfel spus, neamului românesc? Dar 
lucrul acesta, ştim bine că nu se va întîmpla. 
Pentru că cei care l-au îngropat pe Cuza în bise- 
rică, mai repede vor îngropa biserica, decât îl vor 
dezgropa pe Cuza. 





Clopotul mare, 
de 9 tone, de la 

















72 


anul VI e nr. 69 


SEMNAL EDITORIAL 


ROST 





Corina Bistriceanu Pantelimon 


C.S. Lewis 





Sacralitatea răului 


Rîndul titlurilor de calitate de la 
editura „Lumea credinţei“ se îngroaşă 
cu încă unul: Sacralitatea răului. 





ANTE 


Sacralitatea râului 


Stiu de 
Saciolagie a 
Dtratiel 


Studiu de socio- 
logie a tradiţiei, 
de Corina Bis- 
triceanu Pante- 
limon.  Autoa- 
rea observă că 
„în înţelegerea 
românească a 
binelui şi a rău- 
lui există 0 zo- 
nă a păcatelor 
imanente ome- 





Surprins de bucurie 


Cartea, apărută la editura “Humanitas”, este 
Povestea unei convertiri. C.S. Lewis, cunoscut pu- 
blicului larg mai degrabă ca autor de poveşti fantasy, 
a devenit dintr-un ateu manifest un apologet creştin 
de primă mînă, onsiderat de unii cel mai mare al se- 
colului trecut. Scrierile şi mai ales conferințele sale 
despre creştinism erau atât de convingătoare pentru 
că izvorau din încărcătura emoțională a propriei con- 


vertiri. „Surprins de bu- 
curie este, în fond, o au- 
tobiografie spirituală: în 
spatele vieţii exterioare 
se conturează evoluţia 
lăuntrică a autorului de 
la credința convenţiona- 





|. n Za 








2 nescului; ai 
nega apartenenţa la această zonă 
înseamnă a-şi renega «natura», a te sus- 
trage cu trufie greşelii îngăduite de 
Dumnezeu ca măsură sau, cum ar 
spune Noica, ca «hotar» al omului“. 


lă a copilăriei la necre- 
dința frivolă din prima 
tinereţe şi, în fine, la cre- 
dința profundă în Dum- 
nezeul creştin“ - spun 
editorii. 












Ion Vlăducă, Dumitru Popescu, Gheorghe Fecioru 




























Acceptăm unirea cu monofiziţii? 


Editura „Predania“ şi Schitul „Sf. Dimitrie“ - Lacu (Muntele Athos) au 
scos volumul Acceptăm unirea cu monofiziții?- Românii ortodocși între opti- 
mism, dezinformare şi apostazie, un studiu teologic amănunţit şi documen- 
tat, semnat de Ion Vlăducă, drd. Dumitru Popescu şi drd. Gheorghe Fecioru. 

Întemeiată pe o cercetare exhaustivă, cartea caută să lămurească citi- 
torului român o problemă mai puţin cunoscută - cea a dialogului contem- 
poran cu bisericile anticalcedoniene (coptă, armeană, siro-iacobită, etiopi- | 
ană, eritreană şi indiană), măsura în care acest dialog a fost unul rodnic şi 
în duhul predaniei dreptslăvitoare, precum şi urmările sale în planul vieții 
Bisericii Ortodoxe, îndeosebi a celei din România. 

Bisericile anticalcedoniene s-au despărţit de Biserica Ortodoxă în sec- 
olul al V-lea, refuzînd să primească cel de-al Patrulea Sinod Ecumenic, de la 
Calcedon, precum şi pe cele care le-au urmat. Sinodul de la Calcedon a desluşit şi a dezvoltat dogma 
hristologică a Bisericii, arătînd că Hristos are două firi (dumnezeiască şi omenească), „nedespărțite, 
neîmpărțite, neamestecate şi neschimbate;“ cei ce s-au împotrivit acestui Sinod Ecumenic, susținând 
că Hristos are o singură fire (dumnezeiască), s-au numit „monofiziți.“ 


los Viiducă + Ded. Dumitru Pupescu * Ord. Gherghe Fetiona 


22 
pu) 
[TI 
> 


ONOFIZIȚII ş 





română cetodocși intre optimism. dezirtormare și npostazi 








anul VI e nr. 69 73 


ROST 


SEMNAL EDITORIAL 








Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon 





= S si România 


profundă 
Ovidiu 
Hurduzeu 


Alea 





A treia forţă: România profundă 


O carte cu potenţial exploziv, A treia forță: România pro- 
fundă, de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon a fost publicată recent 
de editura „Logos“ din Bucureşti. 

Autorii, aflați de multă vreme pe tărîm american, spun 
limpede ce vor cu acest volum: „Publicăm aceste eseuri în spe- 
ranţa Că vor ajuta la coagularea unei «a treia forţe». Între capitalis- 
mul foştilor comuniști şi marxismul de salon pe banii corporaţi- 
ilor occidentale, între cîrdăşia politico-economică pozând în piață 
liberă şi lichelismul ideologic-corporat pozând în nonconformism 
de stînga, între vechiul şi noul establishment, România profundă 
a dispărut în exil interior sau propriu-zis. Propunem acest mani- 


fest la două miini în nădejdea că va ajuta la identificarea unei <a treia căi». Una de întors acasă.“ 


Credem că sînt mari şanse să reuşească. 


John Chryssavgis 





Sfintul loan Scărarul 


Sub titlul complet Sfintul Ioan Scărarul - 
de la Pustia egipteană la Muntele Sinaiului, 
editura “Sophia” publică un larg comentariu 
al părintelui John Chryssvgis care îşi pro- 
pune si să arate că, deşi scrisă pentru monahi, 





Scara Sfintului Ioan 
Scărarul este o carte 
despre om, pentru 
toţi oamenii. „Supu- 
nîndu-se  exigenței 
mărturisite de la bun 
început, proprii teolo- 
giei patristice, de a 
privi în permanență 
ființa umană ca un în- 
treg şi în cadrul re- 
laţiei cu Dumnezeu şi 








cu întreaga creație, autorul analizează atent 
temele principale cuprinse în Scara în lumina 
învățăturii patristice privitoare la om. Aflăm 
astfel nu doar care sînt ideile ce lau influ- 
ențat pe Sfintul Ioan, ci şi felul în care el 
însuşi a marcat teologia răsăriteană ulte- 
rioară“ - explică editorii. 





Ierom. Visarion Moldoveanu 





Ecumenismul 


Editura „Vicovia“ 
(Bacău) pune la dispo- 
ziţia creştinilor mai 
puţin avizaţi o carte lă- 
muritoare, Ecumenis- 
mul - în întrebări şi 
răspunsuri pe înţele- 
sul tuturor, de lerom. 
Visarion Moldoveanu. 
Despre acest mic vo- 
lum care demontează 
erezia ecumenistă (în- 


er en 0 GG) &3) 


€(VMONISMU 


în întrebări şi răspunsuri 
pe înţelesul tuturor 


Ierom. Visarion Moldoveanu 





țeleasă ca tendință de amestecare a credin- 
țelor şi de îndreptare spre o biserică unică, 
dar unită administrativ, nu în duh şi în co- 
muniune cu Dumnezeu) autorul scrie: „Ecu- 
menismul în esență nu este altceva decât o 
oglindire răsturnată, o dublură stilcită a Cre- 
zului Bisericii. Dacă cel ce se numeşte pe sine 
ortodox ar înțelege cu adevărat ceea ce cu 
buzele rosteşte: Cred întru Una, Sfintă, Sobor- 
nicească şi Apostolească Biserică, nu ar mai 
putea fi uşor sedus de mitul «bisericilor» din 


Prostentatism“. 








74 


anul VI e nr. 69 


Abonaţi-vă la ROST! 


Avantaje: 

e Primiţi revista acasă 

e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie 
e Plătiți mai puțin cu 25% decât la chioşc 

e Taxele poştale sunt suportate de redacție 


Vă puteți abona: 

e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi citeț numele, adresa com- 
pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, 

ăsuța Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; 

e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis la 
+ Unicredit Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociaţiei ROST, cod fiscal 
! 12495302, după care veţi trimite copia chitanței şi o scrisoare în care solicitați abonamentul Ia CP 27, 
1 Oficiul Poştal 23, Bucureşti. 


Preţul în țară: 

- 18 lei - 6 luni 

- 36 lei - un an 

Preţul în străinătate: 

-50 euro/ an în Europa 

-70 USD/ an pentru celelalte continente 





În acest număr semnează: e Pr. Savatie Baştovoi - ieromonah la 
Mănăstirea Noul Neamţ din Basarabia, publicist, ultima carte publicată: 
Cînd pietrele vorbesc - Biserica faţă în față cu propria imagine (Ed. 
Catisma, 2008) e loan Cişmileanu - directorul revistei “Porunca iubirii” 
e Cristian Curte - licenţiat în Teologie, jurnalist e Constantin Mihai - doc- 
torand în litere la Universitatea Michel de Montaigne, Bordeaux 3, ultima 
carte publicată: Descartes. L'Argument ontologique et sa causalit€ Sym- 
bolique, (Paris, LHarmattan 2007) e Constantin Miu - profesor, doctor în 
literatură, publicist e Viorel Patrichi - jurnalist, ultima carte publicată: 
Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleșiţă 
(2001) e Mircea Platon - doctorand în istorie la Columbus University din 
Ohio - SUA, scriitor, ultima carte publicată: Cine ne scrie istoria (Timpul, 
Iaşi, 2007) e Alexandru Racu - doctorand în Ştiinţe Politice, Ottawa - 
Canada e Claudiu Târziu - jurnalist, coautor şi îngrijitor al volumelor 
Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret 
biografic şi şapte evocări (Ed. Christiana, Bucureşti, 2007) şi În căutarea 
rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura natională (Ed. Timpul, Iaşi, 
2007) 


. 1— martie 2003, dedicat lui 
Nicu Steindhardt 
. 2 — aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 
. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
. 4-— iunie 2003, dedicat lui 
Mihai Eminescu 
. 5 iulie 2003, dedicat lui 
Nicolae Paulescu 
. 6 — august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
. '7 — septembrie 2003, dedicat lui 
Nae Ionescu 
. 8 — octombrie 2003, dedicat lui 
Valeriu Gafencu 
. 9 — noiembrie 2003, dedicat Părintelui 
Dumitru Stăniloae 
Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 
Vasile Băncilă 
Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui 
Nichifor Crainic 
Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui 
Mircea Vulcănescu 
Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui 
Radu Gyr 
Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia 
Nr. 17 — iulie 2004, dedicat 
lui Ștefan cel Mare — epuizat 
Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 
Ernest Bernea 
Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 
Constantin Noica 
Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 
Părintelui Arsenie Boca — epuizat 
Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 
dedicat Părintelui Constantin Galeriu 
Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 
Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 
Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Constantin Voicescu 
Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga — epuizat 
Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 
Părintelui Arsenie Papacioc — epuizat 
Nr. 29 — iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea 
Nr. 30 — august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu 
Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Liviu Brânzaș 
Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruș 
Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat 
Părintelui Iustin Pârvu 
Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma 
Nr. 35 — ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea 
Nr. 36 — februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 
Nr. 37 — martie 2006, dedicat 
Părintelui Teofil Părăian 
Nr. 38 — aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu 
Nr. 39 — mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu 
Nr. 40-41 — iunie-iulie 2006, dedicat lui 
Ion Gavrilă 
Nr. 42-43 — august-septembrie 2006, 
dedicat Părintelui Adrian Făgeţeanu 
Nr. 44 — octombrie 2006, dedicat lui 
Gabriel Constantinescu 
Nr. 45 — noiembrie 2006, dedicat lui 
Simion Mehedinți 
Nr. 46 — decembrie 2006, dedicat 
Părintelui Rafail Noica 
Nr. 47-48 — ianuarie-februarie 2007, 
dedicat Părintelui Benedict Ghiuş 


aaa 
Juin fi hagi) 


5 saluta 
sugar 
s pugizutiib 


părintele Calciu 


ai secolului XX 


Centenarul naşterii unui martir 
CE TINA CITI SCAN) 


Părintele Iustin 


un adevăraţ 
purtător de Hristoy 


Constantin N ica 
pa 


Nr. 49 — martie 2007, dedicat lui 

Ioan Ianolide — epuizat 
Nr. 50 — aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor 
Nr. 51 — mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiţă 
Nr. 52 — iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu 
Nr. 53-54 — iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa 
Nr. 55 — septembrie 2007, dedicat lui Alexandru Mironescu 
Nr. 56 — octombrie 2007, dedicat Părintelui Sofian Boghiu 
Nr. 57 — noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu 
Nr. 58 — decembrie 2007, dedicat lui 

Demostene Andronescu 
Nr. 59-60 — ianuarie-februarie 2008, dedicat Părintelui 

Ioanichie Bălan 

Nr. 61 — martie 2008, dedicat lui Dan Botta 
Nr. 62 — aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache 
Nr. 63 — mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 
Nr. 64 — iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 
Nr. 65 — iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu 
Nr. 66 — august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 
Nr. 67 — septembrie 2008, dedicat Părintelui 

Chesarie Gheorghescu 
Nr. 68 — octombrie 2008, dedicat Părintelui 

Marcu de la Sihăstria 


Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației 
ROST pot trimite contravaloarea revistei 

(3 lei/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: 

Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 
Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, 
în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru informații sunați 
la tel.: 0740.103.621 





dd 








EISAgAgE 760017