Rost anul VIII, nr. 91-92, sept.-oct. 2010

ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 





Apocalipsa, acum 
de Claudiu Târziu 
Hristologia Ortodoxă 
şi Ideologiile Politice ale 
Modernității 
de Alexandru Racu 


an VIII e nr. 91-92 e sept-oct. 2010 e 4lei e 3€ 


O relație încă neclară: 
BOR - Statul român 
de Pr. Marcel Răduţ Selişte 
„Filioque“ de-a lungul 
istoriei 
de Radu Mărculescu 


www.rostonline.org 


Coperta I: Alexandru Ciorănescu 


sumar 


numărul 91 e septembrie - octombrie 2010 








EDITORIAL Zorica Laţcu - Sacrul încarcerat 
Apocalipsa, acum de Cristina NEmeş...caaauuaunnneeeaaaaaaa en aea 45 
de Claudiu Târziu. mec ececeecee eee aceea 3 

Teologia lacrimilor 

MARTORI Al VEACULUI de Prof. Dr. Const. Miu... nenea nenea 51 

Idei, vorbe, fapte... 4 
Omul vrăjit 

POLITICA, LA DESCUSUT de Paul Ghiţiu 
Guvernele României 
şi leninismul pe dos O relaţie încă neclară: 
de Viorel Patrichi.......««caccceeeeneaaaaceeaaeae 10  BOR-StatulRomân 

de Marcel Răduţ Selişte..........cmaaaennnaeneaace 58 

REPERE 
Alexandru Ciorănescu: Originea metafizică a binelui 
Ultimul mare „român universal“ şi a răului 
de Răzvan COdIESCU.......n maneaua 17 de George Popescu Glogoveanu................ 80 
Alexandru Ciorănescu: HISTORIA 
Lecţia de generozitate a unui Vizeta 
maestru de Flori Bălănescu.........ne none ana 85 
de Lilica VOiCu-Brey....... acneea aaa 19 

VIA SACRA 
Imn «Filioque» de-a lungul istoriei 
de Petru Cercel... 29 de Radu MărCUlESCUL umana 89 
Panoramarea literaturii SEMNAL EDITORIAL 
comparate Castelul libertății interioare 
de Constantin Mihai... nnaaceeeeeeeaaaacce 31 de PaulGabriel Sandu... naeaaaneneeeneaaaaee 98 

DECANTĂRI POLEMICI Ş 
Hristologia ortodoxă şi ideologiile Interesul național şi onoarea noastră 
politice ale modernității în al doilea război mondial (II) 
de Alexandru Racu... 33 de Alexandru Racu......mnc aceea 100 

OFERTA 


Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme locale 
de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision atractiv. 
Pentru detalii, luați legătura cu directorul publicației, Claudiu Târziu, 

Ia telefon 0740.103.621 ori pe e-mail revistarostOgmail.com. 


ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociaţia ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
revistarostOgmail.com 


SENIOR EDITORI 
Răzvan CODRESCU 
Paul GHIŢIU 


REDA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Pr. Antonio ARONEASA 
Constantin MIHAI 
Pr. Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 


COLABORATORI PE 
Ierom. Savatie BAŞTOVOI 
Daniel FOCŞA 
Stelian GOMBOŞ 
Paul S. GRIGORIU 
Silviu MAN 
Dragoş MOLDOVEANU 
Paul NISTOR 
Cristi PANTELIMON 
Viorel PATRICHI 
Alexandru RACU 
Teodora ROŞCA 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRĂCHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


EDIȚIE INTERNET 
www.rostonline.org 
lonuţ TRANDAFIRESCU 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


TIPAR 


dd rii ui 


hale di CEE a E aa - Ma al 


ca mai ace - za ma, la Îetaa m i ba 
p: 


DIFUZARE & ABONAMENTE 
Asociaţia ROST 
tel.: 0740.103.621 


ISSN 
1583-6312 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacţiei. 
ROST este difuzată în ţară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 





EDITORIAL 





Apocalipsa, acum 


E sfârşitul lumii. Ba nu, e spectacolul sfirșitului lumii. Ne înconjoară din 
toate părţile, ca un film în 3D într-un cinematograf cît lumea. Ne intră 
pe cabluri de Internet și de televiziune în vieţile noastre care, nu-i așa?, 
fără acest show, ar fi de tot banale şi plictisitoare, aproape de netrăit. 








Claudiu Târziu 


e vreo cinci luni, am renunțat la televizor. 
[) Nu din habotnicie, ci pentru că n-am timp 

de el şi mai ales ca să opresc cumva apo- 
calipsa la uşă. Am reuşit parțial. 

Dacă am scăpat de accidentele mortale, vio- 
lurile de septuagenare, copiii arşi în maternitate 
şi dictatorii de mucava din aceleaşi „ştiri“, în care 
numai personajele se schimbă, derulate la ne- 
sfirşit pe ecranul televizorului, n-am nici o şansă 
să mă sustrag iadului de pe Internet. 

Îmi iau informaţiile care mă interesează în spe- 
cial din mediul virtual. Fi, dar aici e mai greu să mă 
feresc de apocalipsă. Vine peste mine taman prin 
unele siteuri şi bloguri la care mă aştept mai puţin, 
ortodoxe. Sînt avertizat, somat, amenințat, bom- 
bardat şi la urmă condamnat pe paginile ultraşilor 
ortodocşi. Aflu că dictatura biometrică mă va înro- 
bi curînd nu doar în viaţa asta, ci şi în cea veşnică. 
Mise repetă pînă la saturație că ecumenismul mă va 
împinge şi el în focul Gheenei, unde deja tronează 
Papa de la Roma, ca un mare maestru de ceremonii. 
Sînt vestit, cu surlele şi trîmbiele îngerilor de pe 
urmă, Că toți ierarhii ortodocşi, inclusiv cei care tre- 
ceau pînă acum drept tradiționalişti, sînt vînduți 
papei, Occidentului, masoneriei... Şi sînt urmaţi de 
o turmă de preoți nărăviţi la rele. Nu mai avem păs- 
tori, deci înapoi în catacombe. Cu preţul schismei, 
dacă altfel nu se poate. 

Între timp, războiul nuclear bate nerăbdător 
la uşă, din pricina Israelului care va să atace 





Iranul. Dar acest război nu este decît decorul 
prăbuşirii spectaculoase şi definitive a lumii. 
Adevăratul război este dus de “talibanii” orto- 
docşi cu toţi cei care nu sînt de acord cu ei. Nu 
există scăpare decît pentru paznicii “adevăratei 
credinţe” - pe care ei înşişi o stabilesc pe baza 
unor noi canoane şi prin apelul la nişte oameni 
transformați în idoli. 

Nu există speranţă. De dragoste, ce să mai 
vorbim? O fi creştinismul religia iubirii, dar acum 
e timpul urii. Adevăraţii creştini urăsc cu putere 
prieteni autentici şi duşmani - veritabili sau 
închipuiți - care au căzut în “apostazie”. 

Vremea se apropie şi noi nu vrem să înţe- 
legem - ni se reproşează. Ba nu, frați ortodocși, 
vremea a şi sosit! Trăim apocalipsa acum. 

Isteria abil instrumentată toceşte subiecte 
serioase, ridiculizează teme uriașe, minimalizea- 
ză primejii adevărate. Sub tăvălugul isteriei, per- 
soane convinse de necesitatea respingerii 
actelor de identitate biometrice, antiecumeniști 
bine informați, tradiţionalişti ortodocşi în cel 
mai pur sens al cuvîntului, anti-masoni din prin- 
cipiu şi din necesitate, ajung să se clatine în 
convingerile lor. Jena față de o vecinătate troglo- 
dită şi imundă, logica elementară, ştiinţa de 
carte şi bunul simţ le aprind becurile de alarmă 
şi le nasc întrebări şi dileme. Depăşind acest im- 
pas, ei tot nu vor putea fi vreodată pe aceeaşi ba- 
ricadă cu “liderii de opinie” născuţi din milul 
Internetului şi validaţi prin prea marea îngădu- 
ință a unor duhovnici, chiar dacă teoretic îm- 
părtăşesc aceleaşi valori. 

Se întîmplă ca şi în cazul „pericolului ma- 
ghiar“. Isteria peremistă la transformat într-un 
banc. Între timp, revizioniştii maghiari parcurg 

(continuare în pagina 9) 





anul VIII e nr. 91-92 


MARTORI Al VEACULUI 





Idei, vorbe, 


Centenar Arsenie Boca 

Pe 29 septembrie s-au împlinit 100 de ani de la 
naşterea părintelui Arsenie Boca, unul dintre 
cei mai mari duhovnici ai secolului XX, consi- 
derat sfint de mulţi români. 

Cu acest prilej, Mănăstirea Brâncoveanu de la 
Sîmbăta de Sus - unde părintele Arsenie a fost 





stareţ - şi Fundaţia Creştină „Părintele Arsenie 
Boca“ din Bucureşti au organizat un simpozion 
dedicat acestui pisc al ortodoxiei. 

La eveniment au participat, între alţii: Î.P.S. 
Laurenţiu Streza - Mitropolitul Ardealului, P.S. 
Daniil Stoenescu - Episcop-Locţiitor al 
Episcopiei Daciei Felix, Pr. Conf. Dr. 
Constantin Necula (Facultatea de Teologie din 
Sibiu), scriitorul şi fostul deţinut politic Dan 
Lucinescu - Preşedinte de onoare al Fundaţiei 
Creştine „Părintele Arsenie Boca“, Prof. Dr. 
Aurelia Bălan Mihailovici şi lerom. Dionisie 
Ignat de la Mănăstrirea Albac (Alba-Iulia). 
Duminică, 26 sept., după Sfinta Liturghie, a 
avut loc o slujbă de pomenire a părintelui 
Arsenie şi sfinţirea unei troițe, ridicată în 
memoria sfinţiei sale de către fundaţia care îi 
poartă numele. 


pte 


Poetul Răzvan Codrescu i-a dedicat un poem 
părintelui Arsenie, la centenar: 


„De Ia Vata-n Sibii, din Prislop la Sinaia, 
munții îi ştiu pe de rost vîlvătaia, 

şi-n Sîmbăta lui de de-a pururea Sus 
lumina mai are atîtea de spus! 


Sîn Zianul Arsenie e mai viu decit noi 

şi în veacul de-acum, şi în veacul de-apoi; 
e viață de taină şi clară-vedere, 

iar neamul prin el după Cruce se cere. 


Sîn Zianul Arsenie e darul târziu 

a tot ce-a rămas din Valahii mai viu, 
şi-oricît pasul vremii de tare ne-ar bate, 
nu-i nimeni să-l poată goni din cetate. 


Sîn Zianul Arsenie e temeiul prin care 
iubirea se-ntoarce-napoi la izvoare, 

şi nu-şi mai e sieşi făptura măsură, 

ci Duhul ce-n ea zămisleşte şi-ndură. 


Sîn Zianul Arsenie e mai multul ce ştie 
că nu-i plinătate de nu e pustie, 

iar tâlc de rîvnim, să-l cătăm se cuvine 
în gura de rai a uitării de sine. 


Sîn Zianul Arsenie e visul frumos 

pe care-l visează pe lume Hristos, 

şi-n umbra lui moartea, din cruntă ce este, 
se face, cu iadul cu tot, de poveste... 


De la Vaţa-n Sibii, din Prislop a Sinaia, 
munții îi ştiu pe de rost vîlvătaia, 

şi-n Sîmbăta lui de de-a pururea Sus 
lumina mai are atitea de spus! 


Principii de martirologie 

În întîmpinarea Simpozionului Internaţional 
de Martirologie care se va destăşura la 
Bucureşti, în zilele de 11 şi 12 octombrie a. c., 
la Editura Christiana a apărut volumul 





anul VIII e nr. 91-92 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





Principiile cercetării martirologice, realizat de 
Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu, Lector Univ. Dr. 
Andreea Băndoiu şi Prof. Univ. Dr. Pavel 
Chirilă. Sinteza respectivă reprezintă o pre- 
mieră în bibliografia românească şi va fi 
lansată în cadrul Simpozionului, unde vor lua 
cuvîntul, pe lîngă autori, maestrul Dan Puric şi 
mai mulți invitați din țară şi din străinătate. 
Teologia, bioetica şi sociologia se împletesc în 
această fenomenologie a martirajului, avînd 
explicit în vedere organizarea unor viitoare 
Centre de Studii Martirologice, printre care şi 
cel din cadrul „Proiectului Aiud”. Cartea va 
ajunge în librării în cursul lunii octombrie şi 
va fi prezentă şi la Tîrgul Internaţional de Re- 
vistă şi Carte Religioasă de Ia Sibiu (7-10 oc- 
tombrie), la standul Editurii Christiana. (R. C,) 


Oreste, teologul 

Oreste Teodorescu, partea „spirituală“ a cuplu- 
lui de animatori tv „Mircea Badea & Oreste“ de 
altă dată, a anunțat că urmează studii teolo- 
gice. „Am devenit doctorand la Teologie, 
catedra de drept canonic de la Universitatea 
Ovidiu din Constanța. Teza pe care o voi 
pregăti sub coordonarea prof. univ. dr. Nicolae 
V. Dură şi cu sprijinul Arhiepiscopului 








|| ă A i VA 


Tomisului, Înaltpreasfinţia sa Teodosie Petru 
se numeşte: Dialog teologic între creștinism și 
islam-considerente ecleziastico-canonice“ — 
scrie el pe Facebook. 

Anunţul a primit, în acelaşi loc, o ploaie de 
aplauze din partea unor fete şi băieţi care îl şi 
văd pe Oreste în reverendă. Poate că entuzias- 
mul li s-ar mai domoli dacă i-ar urmări emi- 











siunea demenţială, în sensul propriu al ter- 
menului, pe care o realizează la B1'Tv. 

La „Codul lui Oreste“, gazda obişnuieşte să 
bată apa-n piuă despre magie, masonerie, 
tarot, Kabbala, alchimie, „dezvoltare perso- 
nală“, şamanism, respiraţie holotropică, astro- 
logie şi alte minunăţii cu diverşi inşi, unul mai 
ciudat decât altul. O lucrare creştinească, desi- 
gur, care se cerea încununată cu un doctorat în 
Teologie. Avînd în vedere că Oreste este mason 
mărturisit şi că ţine conferinţe cu rol de PR 
pentru masonerie, nu mă miră sfera de interes 
a emisiunii sale. Odată cu intrarea la doctorat 
în teologie, îmi devine şi mai limpede misi- 
unea lui. Se pare că nu şi ÎPS Teodosie. (C.T,) 


Timpul credinței 

De la mijlocul lunii septembrie, apare la 
Bucureşti, în fiecare zi de joi, o nouă publi- 
caţie, Timpul, care conţine şi o pagină reli- 
gioasă creştină: Timpul credinței. 

Directorul fondator al noii publicaţii este d-l 
Petre Mihai Băcanu, coordonatorul paginilor 
culturale este d-l Dan Stanca, iar pagina de 
religie este realizată de d-l Marius Vasileanu. 
Timpul de Bucureşti îi readună pe cei mai buni 
jurnalişti pe care i-a avut România liberă din 
1990 încoace, dar pe care n-a ştiut să-i 
păstreze, preferînd pînă la urmă aventurismul 
ieftin al turturicilor plouate. Desigur, criza (pe 
fondul căreia, de regulă, publicaţiile dispar, nu 
apar) nu reprezintă contextul favorabil pe care 
Timpul l-ar fi meritat, dar mi se pare că tocmai 
acest fapt îl face mai simpatic, meritînd tot 
sprijinul oamenilor serioşi. Iar sprijinul mini- 
mal este acela de a cumpăra în fiecare săptă- 
mînă revista şi de a o recomanda şi celor apro- 
piați. Fie ca Timpul să răzbune vremurile, spre 
mai dreapta noastră aşezare în veac! (R.C.) 


PSD vrea să ne nenorocească 

şi mai tare 

Din ciclul „inconştienţii care ne conduc“, un 
nou episod: Ponta, parlamentar, lider PSD, soţ 
şi tată cu nostalgii comuniste, ginere de neo- 
nomenclaturist, bref, acest domn Goe al 
politichiei româneşti, propune impozitarea 





anul VIII e nr. 91-92 


MARTORI Al VEACULUI 





prograsivă a veniturilor. Nu ştiu ce specialişti 
au partidele politice, dar am impresia că fie n- 
au, fie nu-i ascultă, fie ideologia prosteşte. 
Jurnalistul Lucian Davidescu de la „România 
Liberă „demonstrează impecabil cum inițiativa 
PSD va duce la scăderi certe de încasări la 
bugetul statului de 4,5 miliarde de lei şi la 
încasări ipotetice de 2,7 miliarde de lei anual. 
Sau altfel spus: „eforturi mari la buget, efecte 
mici pe piața muncii, pagube severe în rîn- 
durile clasei de mijloc“. 

Mă întreb şi eu împreună cu Lucian: Vreţi să 
nenorociţi țara mai rău ca Băsescu şi Boc? 
(CT.) 


Sase luni fără 

Gabriel Constantinescu 

Simbătă 4 septembrie a. c. s-a săvirşit la Sibiu, 
în cimitirul din gura Dumbrăvii, chiar dinain- 

tea mormâîntului împodobit cu flori proaspete, 
după cum e obiceiul în Ardeal, parastasul de 6 
luni al veteranului de război şi fostului deţinut 








ra a sa 0 ANEI 


2010), ctitorul şi directorul revistei Puncte car- 
dinale. Au fost de faţă peste o sută de persoane 
(rude, camarazi, cunoştinţe apropiate, pre- 
țuitori ai săi din Sibiu sau din lumea largă), 
printre care şi grupul de co-iniţiatori (Constan- 
tin Apolzan, Radu Urdea, Ion Ungureanu etc.) 
şi de co-laboratori constanţi (Demostene An- 
dronescu, Răzvan Codrescu, Nicolae Pop etc.) 
ai publicaţiei ajunse în cel de-al 20-lea an de 
apariţie neîntreruptă. A slujit un sobor de pre- 
oți, din care nu au lipsit nici de această dată 
părintele Gheorghe Bogdan (fost deţinut poli- 
tic) şi părintele Dumitru Abrudan (fost decan 
al Facultăţii de Teologie din Sibiu), care au şi 
rostit emoționante cuvinte de pomenire, dar şi 
de mărturie creştină în răspărul vremurilor 
confuze pe care le trăim. Părintele profesor 
Dumitru Abrudan a ţinut să se refere cu ose- 
bire la semnul biruitor al Sfintei Cruci, sub 
care creştinul stă în viață şi în moarte, dar, mai 
presus de toate, în zariştea veşnică a Învierii. 
Ani de-a rîndul, pe 14 septembrie, de Înălțarea 
Sfintei Cruci, Gabriel Constantinescu a fost 








anul VIII e nr. 91-92 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





prezent la Aiud, la marea comemorare a 
morţilor din temnițele comuniste, despre care 
a şi scris în atâtea rînduri, considerînd evo- 
carea şi cinstirea lor ca pe datoria de capătii a 
vieţii sale. A fost un sprijinitor neobosit al 
monumentului-biserică şi al schitului ridicate 
la Rîpa Robilor şi a murit bucuros să ştie că 
acolo se vor ridica în urmă o mănăstire şi un 
centru de martirologie, unde urmaşii vor ve- 
ghea asupra destinului postum al martirilor, 
atit liturgic, cât şi documentar. În alt chip, 
tainic, a fost desigur prezent acolo şi în acest 
an, cu marele sobor al drepţilor care ne ve- 
ghează din ceruri şi pentru care Dumnezeu ne 
mai rabdă, poate, în acest târziu al istoriei. 
Aceste şase luni fără Gabriel Constantinescu, 
fără grija şi îndrumarea sa exercitate în mod 
direct şi imediat, au fost cele mai grele din cei 
20 de ani ai Punctelor cardinale. După stră- 
mutarea Sa la cele veşnice, nimic n-a mai fost - 
n-a mai putut fi - parcă la fel; ne-am străduit, 
totuşi, să-i împlinim ultima dorință şi să ducem 
mai departe revista, pînă la capătul anului 20, 
cât şi cum ne-am priceput, cu concursul gene- 
ros al familiei şi al cîtorva vechi sprijinitori 
din ţară şi din străinătate. Traseul de două 
decenii se apropie acum de sfîrşit. Dincolo de 
o anumită mulțumire şi mîndrie de a fi fost 
părtaşi, o mînă de oameni mai vîrstnici sau 
mai tineri, la această realizare unică a presei 
de dreapta din România postcomunistă, avem 
acum inimile strînse, dar încercăm să ne 
mîngiiem cu gîndul că orice lucru pe lumea 
aceasta are o durată firească a lui şi că 
lucrurile făcute cu inimă bună supraviețuiesc 
pînă la urmă propriei lor săvârşiri, în neuitarea 
oamenilor (fie ei şi puţini) şi în neuitarea lui 
Dumnezeu (prin şi întru Care sînt toate). 
Numărul pe septembrie 2010 este antepenul- 
timul al Punctelor cardinale (vor urma cel pe 
luna octombrie şi numărul dublu pe lunile 
noiembrie-decembrie, închinat cu precădere 
lui Gabriel Constantinescu, care în toamna 
aceasta ar fi împlinit 89 de ani). Celor 
obişnuiţi din 1991 încoace să-şi achite încă din 
toamnă abonamentele pentru anul următor 
Redacţia le atrage atenţia - nu fără regret - că 


nu mai e cazul şi le aduce mulțumiri pentru 
fidelitatea admirabilă cu care ne-au însoţit pe 
decindea vremii, oferindu-ne adeseori mai 
mult decît am fost noi în stare să le oferim lor. 
Şi, prin mijlocirea noastră nevrednică, le 
mulţumeşte însuşi directorul fondator al publi- 
caţiei, cel care va rămîne - pentru noi şi pen- 
tru ei deopotrivă - măsură pilduitoare de 
vrednicie creştină şi românească, pe care 
nimeni nu ne-o va putea răpi din suflete şi din 
conştiinţe. 

Ca şi ilustrul său tată, scriitorul-ofiţer Paul 
Constant, Gabriel Constantinescu intră de- 
acum, cu blazonul pînă la capăt onorat al 
Punctelor cardinale şi al cărților de referință 
pe care le-a scris, în istoria culturală a Sibiului 
şi, cu voia lui Dumnezeu, în conştiinţa mărtu- 
risitoare a dreptei româneşti de miine - care 
va fi creştină sau nu va fi deloc. (Răzvan 
Codrescu) 


România, locul 2 în lume 

la Astronomie 

O informaţie care s-ar cuveni să facă măcar 
înconjurul țării noastre: echipa României a 
obținut locul 2 în lume şi locul 1 în Europa la 
ediţia 2010 (a IV-a) a Olimpiadei Internaţio- 
nale de Astronomie şi Astrofizică desfăşurată, 
în perioada 12-20 septembrie, la Beijing. 
Iată-i pe laureaţii noştri: Miruna Oprescu, 
Constanţa -medalie de aur; Kruk $andor, Baia 
Mare - medalie de aur; Roxana Pop, Bucuresti - 
medalie de argint; Ana -Maria Constantin; 
Bucuresti -medalie de bronz; Vlad Mărgărint, 
Bârlad -medalie de bronz. Asta în condiţiile în 
care Astronomia nu se studiază în şcoala 
românească, iar elevii sînt nevoiţi să-şi pro- 
cure informaţiile de pe internet şi din cărți 
cumpărate din străinătate. Bravo! (B.T.) 


Ce contează cine guvernează? 

Cu actuala clasă politică, România nu are nici 
O şansă. 20 de ani ne-am căznit să observăm 
diferențe sau măcar nuanţe între partide şi 
politicieni, de ni s-au înceţoşat ochii. Am încer- 
cat să distingem ceva care ne-ar fi putut moti- 
va votul. Ne-am iluzionat şi am mers la urne. 





anul VIII e nr. 91-92 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





Am căutat ceva ce nu există. O demonstrează şi 
o scurtă analiză a trecutului politic al mem- 
brilor guvernului Boc (inclusiv a celor demişi 
recent). Dacă ar fi existat diferențe, nu erau 
posibile transferuri de cadre în masă de la 
“stînga” la “dreapta” şi viceversa. Şi nici 
partide pretins serioase nu şi-ar fi schimbat 
ideologia peste noapte, devenind din socialiste 
democrat-creştine sau “conservatoare”, 

ca PD(1) sau P(URX. 

În plus, observăm că partidul de guvernământ 
n-are oameni pentru funcțiile importante din 
stat. Deunăzi, pe un post de televiziune, 
Valeriu Stoica, unul dintre arhitecţii PDL, 
declara senin că acest partid nu funcţionează 
ca o instituţie, că nu are un sistem de selecţie 
şi pregătire a liderilor, că ar fi trebuit să treacă 
la organizare încă de acum aproape doi ani 
etc. Şi-atunci ce caută la guvernare? 

Din guvernul de pînă mai ieri făceau parte 
doar şase ped(el)işti veritabili (în sensul că nu 
au venit din alte partide), unii dintre ei cres- 
cuți la sînul partidului de pe cînd acesta se nu- 
mea FSN: Emil Boc, premier, Vasile Blaga, mi- 
nistrul Administraţiei şi Internelor, Adriean 
Videanu, ministrul Economiei, Comerţului şi 
Mediului de Afaceri, Radu Berceanu, ministrul 
Transporturilor si Infrastructurii, Mihai Şeitan, 
ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, 
Daniel Funeriu, ministrul Educaţiei, Cercetării, 
Tineretului şi Sportului. Cu precizarea că 
ultimii doi s-au alipit PDL cînd acesta a venit la 


guvernare. 





Din cei şase pedelişti, trei au fost remaniați 
recent: Videanu (cică să organizeze partidul), 
Berceanu şi Şeitan. Blaga a demisionat şi el. 
În locul lor au fost numiţi doi ped(el)işti, 
Anca Boagiu (Transporturi) şi Traian Igaş 
(Interne) şi doi foşti pesedişti, Ion Ariton 
(Economie) şi loan Botis (Ministerul Muncii). 
Am mai avut în guvern doi foşti liberali, 
Sebastian Vlădescu (Finanţe) şi Gabriel Sandu 
(Comunicaţii) şi un independent, Mihail 
Dumitru (Agricultură) care au fost remaniați. 
Înlocuitorii sînt tot venetici în PDL: 

Gheorghe Ialomiţianu (Finanțe), fost şef al 
Finanţelor Publice Braşov în guvernarea 
Năstase, Valerian Vreme (Comunicaţii), 

fost preşedinte al PNI. Oneşti, şi Valeriu Tabară 
(Agricultură), fost ministru al Agriculturii în 
guvernul Văcăroiu din partea PUNR (dacă îşi 
mai aminteşte cineva de acest partid absorbit 
la începutul anilor 2000 în PD). 

Guvernul mai are în componența sa patru 
inevitabili udemerişti, Mark6 Bla, viceprim- 
ministru, Lâszl6 Borbâly, ministrul 

Mediului şi Pădurilor, Kelemen Hunor, 
ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, 
Cseke Attila, ministrul Sănătăţii, doi foşti 
liberali, Elena Udrea, ministrul Dezvoltării 
Regionale şi Turismului, şi Cătălin Predoiu, 
ministrul Justiţiei, un fost pesedist, Gabriel 
Oprea (actual UNPR), ministrul Apărării 
Naţionale, şi un proaspăt pedelist de orientare 
creştin-democrată, Teodor Baconschi, minis- 
trul Afacerilor Externe. Nu s-ar putea spune, 
aşadar, că nu sînt reprezentate toate curentele 
ideologice din politichia românească. Sigur, în 
mod formal, cum este totul la noi. Ce mai 
putem spera? (Claudiu Târziu) 


PS: Văzînd cum s-a făcut remanierea, cred că 
strategia PDL este să ne arate că se poate şi 
mai rău şi eventual să ne facă să-i regretăm pe 
cei demişi. 


PPS: Eu însumi m-am înşelat, sperînd că vreun 
partid din cele ajunse în „Liga mare“ ar putea 
fi mai bun decât celelalte. Luaţi, deci, acest text 
ca pe unul de auto-lămurire. 





anul VIII e nr. 91-92 


MARTORI Al VEACULUI 











Cine uită, nu merită 

Potrivit unui sondaj realizat de CSOP în 
parteneriat cu Institutul de Investigare a 
Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului 
Românesc (IICCMER), 61% dintre români con- 
sideră în prezent comunismul drept o idee 
bună, față de 53% cât îl apreciau astfel în urma 
cu patru ani. Jumătate dintre români afirmă că 
înainte de decembrie 1989 era mai bine în 
România, în vreme ce doar 23% consideră că 
era mai rău. Potrivit rezultatelor anchetei, pro- 
centul românilor care spun ca Nicolae 
Ceauşescu a făcut bine României (25%) este 
semnificativ mai mare decit al celor care afir- 
mă că a făcut rău țării (15%). 

În faţa unui asemenea exemplu de amnezie 
colectivă te apucă deznădejdea. Majoritatea 
românilor pare să fi uitat nu numai crimele, 
umilințele, lipsurile, interdicțiile şi frica din 


Editorial 





vremea regimului comunist, dar nici nu apreci- 
ază libertatea şi democraţia. Ei ar prefera în 
continuare un tiran care să le organizeze viața, 
chiar dacă asta înseamnă renunțarea la drep- 
turi şi libertăți elementare. 

Evident, clasa politică postdecembristă, 
provenită în convîrşitoare majoritate din 
nomenclatura de la nivelurile 2, 3 şi 4 ale sta- 
tului comunist, este vinovată pentru dezamă- 
girea provocată majorității românilor, dezamă- 
gire care, iată, îi impinge din nou în brațele 
comunismului. Dar asta nu ne exonerează pe 
noi, cetățenii simpli, de responsabilitate. Şi 
mai spuneau unii că anticomuniștii din 
România sînt fără obiectul muncii, că ne dăm 
de ceasul morţii aiurea, căci comunismul e 
mort. Nu e mort deloc, după cum se vede. 
Iorga ne-a avertizat degeaba: „Cine uită, nu 
merită!“. (B.1.) 


(urmare din pag. 3) 





pas cu pas un program de enclavizare a unei părţi 
din Ardeal. 

Isteria anticipistă şi antiecumenistă nu lasă loc 
acţiunilor serioase de stopare a unor pericole ma- 
jore reale. Inhibă reacţiile unor persoane credibile, 


care nu vor să fie confundate cu „talibanii“. lar dacă 
miine, potimiine vom avea toţi cip sub piele şi o sin- 
gură biserică New Age, „istericii“ de serviciu îşi vor 
fi făcut datoria. Intenţionat sau manipulați, oame- 
nii aceştia nu întîrzie Apocalipsa, ci o grăbesc. 





anul VIII e nr. 91-92 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Vedere de pe Centură 


Guvernele României 
şi leninismul pe dos 


Viorel Patrichi 





sau leninismul răsturnat al lui Sachs”, Nina 

Georgescu developează o lucrătură de labo- 
rator politic, despre care noi doar bănuiam că se 
aplică pe destinele noastre. Conform operațiunii 
cu nume de cod “Covert Operation”, CIA a lansat 
un adevărat război în 1989-1991 contra statelor 
socialiste. Teoreticianul din umbră al “Terapiei de 
şoc” a fost Jeffrey Sachs, profesor la Universitatea 
Harvard. În numele economiei de piaţă, el a cerut 
distrugerea economiilor naţionale socialiste cen- 
tralizate prin reforme brutale şi destabilizatoare. 
“Terapia de şoc” face trimitere la şocurile elec- 
trice, aplicate în anii 1950 pe bolnavii psihici, dar 
şi contra disidenţilor politici din aceste ţări con- 
trolate de sovietici. Dacă vom cerceta cine anume 
erau doctorii care foloseau aceste “tehnici”, ne în- 
grozim. Aplicată în plan social-economic, metoda 
duce, inevitabil, la dezastru. “În acest proces, im- 
pus cu viclenie, de transformare radicală a spaţiu- 
lui european socialist în spaţiu capitalist, deci în- 
tr-o altă zonă geopolitică, în care sunt implicate 
Statele Unite, tranziţia a avut ca bază teoretică, 
doctrinară, ideea liberală americană şi engleză 
din anii 1980, prezentată la acea epocă de Mar- 
garet Thatcher şi Ronald Reagan, care exprimă, în 
fond, un neoliberalism extremist”, scrie Nina 
Georgescu. 

Aprecierea este corectă, dar nu cred că a fost 
un război doctrinar. Trebuie să vedem aici sem- 
nele unui război economic, ale cărui consecințe 
nu pot fi măcar bănuite. Sachs şi ai lui au intuit 
venirea crizei provocate şi au forțat piaţa socia- 
listă din sud-estul Europei. Prin aşa-zisele „revo- 
luţii“. De catifea sau de sânge. Cu resursele şi pe 
baza consumatorilor de-aici, prin epuizarea 


N 
] ntr-un excelent studiu despre “Terapia de şoc 


economiilor naţionale şi prin îndatorarea acestor 
state, au mai amânat câţiva ani haosul de la ei. La 
noi, „Lerapia de şoc“ a fost agrimentată prin Con- 
sensul de la Washington şi prin „calea Haosului“, 
postulată de academicianul Tudorel Postolache. 
Era practic aceeaşi idee. Organismul social se vin- 
decă prin suferințe provocate brutal, fără mena- 
jamente. Cum ar fi convulsiile provocate bolna- 
vului psihic prin şocuri electrice, aplicate de doc- 
torii bolşevici. Aşa se explică Schița de perspec- 
tivă a României, adoptată de Guvernul Provizo- 
riu al lui Petre Roman. Să ni-l amintim cum ne 
spunea el că trebuie tăiată coada câinelui dintro- 
dată, nu pe secvenţe. Pentru că - n'aşa? - „indus- 
tria noastră este un morman de fiare vechi”. De 
unde ştia el despre Terapia de şoc? A avut reve- 
laţii? 

Jeffrey Sachs a venit în regiune după ce şi-a 
lansat preţioasele idei prin studiul „What is to be 
Done?“ - “Ce-i de făcut?”, publicat în revista “The 
Economist” la 13 ianuarie 1990. Sachs a răsturnat 
practic teoria lui Lenin: distrugerea CAP-urilor şi 
IAS-urilor din agricultură, distrugerea industriei, 
abandonarea învățământului de masă şi încura- 
jarea analfabetismului, abandonarea cercetării 
ştiinţifice şi a domeniilor de vârf. Terapia de şoc 
fusese aplicată de Milton Friedman în Chile, pe 
timpul lui Pinochet, pe care l-a şi consiliat. Se cre- 
dea că “inducerea deliberată de crize convulsive 
fortifiante reîncarcă în mod miraculos sistemul 
de operare al memoriei pacienţilor”, spune Nina 
Georgescu despre medicii anilor 1940-1950. Fo- 
losită contra disidenţilor politici, metoda dis- 
trugea practic ființa umană. Extrapolată la viața 
economico-socială din ţările ex-socialiste, meto- 
da are consecinţe barbare. Se vede ce se întâmplă 
acum, în plină criză, când aceste țări nu mai au 
măcar agricultură proprie şi aleargă spre Fondul 





10 


anul VIII e nr. 91-92 


POLITICA, LA DESCUSUT 




















Monetar Internațional ca să-şi plătească salariile 
şi pensiile. Convulsiile bolnavului psihic sau doar 
închipuit au drept corespondent şomajul cronic, 
haosul financiar, inflaţia galopantă. 

Dar, mare atenție, câinele poate să şi muşte 
de durere... 


Mogul după mogul... 


După ce l-au târnosit pe mogulaşul Dan Dia- 
conescu, procurorii s-au aruncat asupra lui Sorin 
Ovidiu Vântu. Fără televiziuni, dar Maleficu avea 
camere de luat vederi şi imaginile au umplut 
lumea. Miliţienii ar fi tras în laba unui câine orb... 
Şi de-aici, o întreagă telenovelă. 

Nu vreau să fiu apărătorul lui SOV. Are cine 
s-o facă. Poate s-o facă unul ca Dan Andronic, om 
de mare încredere, care a primit sarcina să ne dea 
afară de la ziarul „Curentul“, pot să-l apere şi alte 
personaje de calitate, pe care Maleficu le-a folosit. 
Având în vedere că am rămas şomer fără drepturi 
elementare din cauza celor care-i ţineau scăpără- 
torile lui SOV Ia “Curentul şi la “Gardianul”, ar fi 
normal să mă bucur de răul lui. Ar fi însă monstru- 
os. Ce poate fi mai sinistru pentru cel care i-a adus 
în România pe Kisinger şi pe Gorbaciov, decât să 
fie aruncat în aceeaşi celulă cu un traficant de 


S. O. Vintu, ieşind din arest 
droguri? Ajuns pe culmile grandorii omeneşti, o 
asemenea umilință nu-şi mai putea imagina. 

Îi voi fi însă recunoscător fiindcă, dat afară 
pe nedrept, în timp ce lichelele rămâneau, am pri- 
ceput şi eu în ce lume sinistră am ajuns. Domnul 
Vântu a izbutit să facă două lucruri excelente: 
ziarul “Curentul”, cel mai frumos ziar din istoria 
presei româneşti, şi “Realitatea”, cea mai bună 
televiziune de ştiri din România. Chiar dacă are şi 
destui clămpăi pe-acolo. 

“Investitorii” de la ENI-FNA? Să fim serioşi! 
Somn uşor, Maleficu veghează pentru voi! Dom- 
nul Vântu este un om de afaceri, iar nu mama ră- 
niţilor. Nu le-a băgat mâna în buzunar, nu i-a 
forţat. A, ne putem întreba de ce hoţia altei bara- 
gladine - Ion Stoica de la Caritas - a fost trecută cu 
vederea de autoritățile lui Ion Iliescu. Atunci 
dezastrul a fost mai mare şi parcă-l văd pe teleas- 
tu Tatulici spunând la televizor, alături de Stoica: 
“Cineva trebuie să salveze România!”... Şi nu i-a 
legat nimeni. Adevăraţii oameni de afaceri însă 
nu speculează sărăcia şi ignoranța oamenilor. Ei 
produc şi creează locuri de muncă. 

Chemat de procurori să-şi asculte dialogu- 
rile cu beneficiarii de imagine, Mogulashu parcă 
îşi vede visul cu ochii deschişi: “Nu m-ar mira să 
urmeze un alt mogul, Dan Voiculescu...” 





anul VIII e nr. 91-92 


IN 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Capete de Moţoci 


Este foarte trist ce se întâmplă cu noi, mai 
ales că nu avem imaginaţia minimă să vedem că 
nici pe la alte curţi nu este situația mai roz. Una 
din marile metehne ale românilor este să caute 
mereu alți vinovaţi pentru ceea ce li se întâmplă. 
Ei lucrează onorabil şi nu au nici o vină. Ei îţi 
prezintă justificări în care cred cu tărie, chiar 
dacă e vorba de situaţii grave, chiar de trădări. 
Este de vină Fondul Monetar Internaţional! Aşa 
vrea Uniunea Europeană! La recomandările 
NATO, UE, OSCE... Altfel noi făceam... În „epoca 
dă aur”, venea secretarul de partid şi spunea can- 
did: „A spus tovarășul secretar general Nicolae 
Ceauşescu că trebuie să ieşim duminică să facem 
bordurile pe stradă”. Mult Iubitu nu avea altă 
treabă şi unii chiar credeau că el a cerut să ieşim. 

Desigur, greşesc prin generalizare şi e păcat, 
dar prea mulți am întâlnit aşa. Unii cu o pregătire 
profesională temeinică. Să spui deschis: „Este 
decizia mea”, „Am greşit”, „E vina mea”, „Răs- 
pund pentru ce am făcut” - mai rar. 

Micu Pirania şi-a instalat al cincilea guvern. A 
sacrificat două piese grele ca să pară credibil în 
fața Marinelului: Radu Berceanu şi Adriean 


cu, pe care unii îl consideră un finanţist bun. Poa- 
te pentru afacerile dumisale. Pentru scandalul 
provocat prin răstălmăcirea Ordonanţei care-i 
pune la plată pe beneficiarii drepturilor de autor, 
epicureanul merita destituit a doua zi. Cu toată 
echipa. Este sinistru să trimiți sute de mii de oa- 
meni să stea la coadă la trei instituţii diferite ca să 
achite impozitele pentru şomaj, pentru pensie şi 
pentru sănătate din drepturile de autor. Avide 
după bani, casele de sănătate vor parale şi retro- 
activ pe cinci ani de la cei plătiţi cu drepturi de 
autor. Cu penalitățile prevăzute. Aici trebuie să 
faci alte drumuri la alte două instituții: la Regis- 
trul Comerţului, ca să dovedeşti că nu ai afaceri, şi 
la Circumscripţia financiară, ca să probezi că ai 
plătit în ultimii cinci ani asigurările de sănătate 
sau că le-a plătit angajatorul. Dacă un angajat are 
cartea de muncă la o instituţie şi primeşte din altă 
parte drepturi de autor pentru al doilea serviciu, 
i-a pus Dumnezeu mâna în cap: va beneficia de 
tratament dublu, triplu, de tip Ciomu. După 
numărul de taxe plătite pentru sănătate. La fel, 
dacă ajunge şomer, iar l-a văzut Cel de Sus: pri- 
meşte două, trei ajutoare de şomaj, după câte co- 
laborări are. În ordonanță, scrie clar că angajato- 
rul trebuie să rezolve această problemă a impozi- 





Videanu. Să nu mai vorbim de Sebastian Vlădes- 
II Ip 








e IT Mae 
Pit ci 





telor pe drepturi de autor, iar Vlădescu nu a res- 
sp SAE 





ra 


E p ] 





Oricît s-ar Schimba alianțele şi oamenii din guvern, ramînem cu aceeaşi guvernare impotentă. 
Aici, fotogratie de „temilie“ de pe cînd guvernul lui Traian Băsescu era unul PDL - PSD 





12 anul VIII e nr. 91-92 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





pectat ordonanța. A răstălmăcit-o. Dacă nu sun- 
tem în stare să strângem civilizat impozitele, fără 
să ne batem joc de oameni, fără să-i umilim, ce 
pretenții putem să mai avem? Despre ce reforme 
structurale să mai discutăm? La ce planuri sofisti- 
cate de ieşire din criză să ne mai aşteptăm, când 
noi nu ştim decât să tăiem venituri, inclusiv pen- 
siile văduvelor de război? 

În ce mă priveşte, consider normal să plătim 
impozite pe drepturi de autor, dar să primim ast- 
fel nişte drepturi la pensie. Cum a promis Emil 
Boc, deşi nici aici nu e clar cum se va proceda. 
Angajatorii au profitat de legislaţia lacunară şi au 
plătit ani la rând şoferi, paznici şi portari cu... 
drepturi de autor. Toate guvernele s-au făcut că 
nu văd, iar acum a plesnit. 

Situaţia pare atât de fără ieşire pentru Româ- 
nia, încât 'Tom Gallagher crede că este posibilă “În- 
toarcerea spoliatorilor”: “Geniul PSD constă, in- 
dubitabil, în capacitatea sa de a supravieţui unui 
număr-record de eşecuri răsunătoare şi de a bene- 
ficia totodată, cum-necum, de sminteala și/sau slă- 
biciunea altora. La începutul anilor 90, Ion Iliescu 
reuşea să pună temeliile unei noi ordini politice, 
care le-a permis politicienilor atât să se privile- 
gieze între ei, cât şi să-şi extindă favorurile asupra 
clientelei, pe când cetăţenii de rând rămâneau, 
constant, excluşi de pe lista beneficiarilor. 

Putem analiza oricare dintre componentele 
determinante ale actualului sistem - bicameralis- 
mul profund disfuncțional al Parlamentului Ro- 
mâniei, managementul plin de carenţe al justiţiei 
sau nenumăratele dificultăți întâmpinate la 
înregistrarea unui nou partid - şi constatăm că 
ele au fost, toate, create pentru menţinerea unui 
statu-quo, perpetuat cu sau fără PSD la putere. 
Astăzi, electoratul pare a se îndrepta, extenuat şi 
demoralizat, din nou către PSD - poate în spe- 
ranța, fie şi subconştientă, că întemeietorul aces- 
tei construcţii schizofrenice va şti să se descurce 
ceva mai bine în vederea obţinerii unor beneficii, 
fie ele şi minimale, de pe urma unui stat comple- 
tamente alienat.” 

Da, l-am văzut pe Nepotu Mătuşii Tamara su- 
râzând şi adulmecând viitorul. L-a sfătuit pe Micu 
Titulescu să se pregătească să fie premier. Ştie că 
acela este un agarici. Mic. Edecu cel Bătrân regre- 


tă, la rândul lui, că l-au suspendat prea devreme 
pe Marinelu. “Acum, populaţia ar vota contra lui”. 


Șatra se întoarce cu hârzobul 
din cer 


„România este o ţară dă c...!” Aşa a spus o ţi- 
gancă din România, prinsă la furat prin Madrid. 
Evident, vorbea în spaniolă! Aşa explica ea de ce 
fură în Spania. M-aş fi minunat dacă ar fi spus ast- 
fel: “România este o ţară de c... fiindcă am fost ne- 
voită să vin să muncesc tocmai în Spania”. Era cu 
totul altceva şi m-aş fi înclinat. M-am consolat însă 
cu gândul că Poetu Portofel scuipă aceleaşi vorbe 
de ocară prin strungăreață, în direct la Televiziu- 
nea lui Nuş, iar țiganca, la fel cu mulți conaţionali 
de-ai lui, a reprodus această învățătură adâncă. 

“Pe noi dă ce ne explodează Sarkuzi? Dă ce 
românii nu-i explodează pă străini dân Româ- 
nia?”, întreba o altă țigancă pe străzile Parisului. 

Şi uite-aşa, țiganii din România au devenit 
cal de bătaie pentru campania electorală obosită 
a lui Sarkozy. Are omul probleme cu popularita- 
tea? Pune problema țigănească pe tapet. Nu mai 
vorbim că este o încălcare flagrantă a legislaţiei 
europene - țiganii aparţin Europei, nu doar Ro- 
mâniei sau Bulgariei. Prin urmare, nu pot fi ex- 
pulzați la grămadă. Dacă săvârşesc delicte, ei tre- 
buie să răspundă în faţa legii acolo unde au făcut 
infracţiunea, iar nu în ţara noastră. Pentru un ur- 
maş de-al lui Yitzhak Shamir, Sarkozy s-a dovedit 
un xenofob straniu. 

Am auzit însă că are de gând să-şi facă mea 
culpa: îi va trimite înapoi în România pe toți 
inginerii, doctorii, arhitecţii care au plecat în 
Franţa fiindcă, zice el, este imoral să lipseşti o 
țară prietenă şi membră a Uniunii Europene de 
cei mai buni specialişti. Fiindcă România a ajuns 
fabrică de specialişti pentru Occident. Pe banii 
tuturor românilor! La fel va proceda şi Silvio Ber- 
lusconi. Ne trimite specialiştii acasă. 

Cred că lucrurile s-ar putea repara foarte 
simplu. Fiecare student care primeşte bursă de 
merit să semneze un contract de loialitate cu sta- 
tul român: după terminarea facultăţii, să lucreze 
minim zece ani în ţară, după care poate să plece. 
Asta pentru că bursa primită de fiecare student 





anul VIII e nr. 91-92 


13 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





vine din taxele şi impozitele plătite de toţi 
românii. Cei care încalcă prevederile contractului 
trebuie să răspundă penal. 

Din toată vâlvătaia care a ars vara întreagă 
pe tema şauroilor, cel puţin presa occidentală nu- 
i mai confundă pe romi cu românii. Deocamdată. 


„Un cârrrlan fără minte!“ 


Este revoltător să vezi un om onest ca Micu 
Pirania că primeşte toate lăturile în cap, iar el 
suportă mizeriile cu stoicism. Mi se pare strigător 
la cer să auzi ziarişti care îl acuză de hoţii pe el, 
uitând că Nepotu Mătuşii Tamara nu a pățit încă 
nimic. Mai ştie cineva ceva de dosarele lui? 

Aşa se face că o lighioană ca Olandezu Zbură- 
tor poate să croncăne din nou: „Nuţi o să-i rupă 
gâtul lui Boc, vă spun eu! Am încredere în ea şi o 
admir. La urma-urmei, ca să fac o glumă, hai să 
încercăm şi cu ea! Dacă tot îl suportăm de atâta 
timp pe Boc, hai să facem şi cu ea! Avem două va- 
riante: ori ieşim în stradă, ori o punem pe doam- 
na Nuţi. Poate o fi mai bine, că mai rău decât este 
nu se mai poate“. Iar Jaba de la Constanţa s-a 
îmbrăcat în ținută Fidel Castro şi a ieşit în fața 
pesedeilor să le dea o lecţie despre noua lor re- 
voluţie. Cu ochelari enormi, deprimatul semăna 
mai mult cu un muscoi când povestea cum se 
înghesuiau colegii din Partidu lu Mukles să-l pupe 
adânc şi lung pe Împăratu-de-Mătase. Dar el 
nuuuu! E] nu a participat la acele partide de poştă 
politică. 

Şi Tataie simte miros de stârv: “Noi, în 2007, 
ne-am grăbit cu suspendarea preşedintelui şi asta 
lui i-a dat un nou imbold, o nouă forță morală. 
Acum Situaţia este invers. Acum populația are 
motiv, ar vota pentru sussspendare. Deci, nişte 
alegeri anticipate, care ar schimba majoritatea 
parlamentară. Pasul următor - să avem şi alegeri 
prezidenţiale anticipate”. După care, Mama 
Omida din Partidu lu Mukles s-a uitat în propria 
ogradă şi nu i-a plăcut ce i-a căzut în ghioc: “Eu 
cred că noi nu ne prezentăm în momentul de față 
cu oameni de mare forță, care să convingă de la 
prima vedere. Ei folosesc orice, folosesc trecutul 
şi în anii anteriori, şi elemente de corupție, şi ele- 
mente de fripturizm”. 


Cu fripturizmu stă bine şi ginerele teologului 
Sîrbu, dar Tataie nu-i de aceeaşi părere. Când 
Micu Titulescu l-a muşcat de gâlci pe Prostănacu 
şi l-a amenințat că-l dă afară din partid dacă mai 
clămpăne contra conducerii, Tataie l-a plesnit cu 
mânie partinică: “Încetează să te comporți ca un 
cârrrlan tânăr, fără minte!” 

Acu, deontologii din presa cu zgardă s-au 
repezit la DEX să vază ce înseamnă “cârrrlan”. Şi 
ce zice la DEX, lucrare făcută de lingviști de talia 
lui Vanghele? “1. miel sau ied care a încetat să mai 
sugă, care a fost înțărcat; miel sau ied până la 
vârsta de circa un an. 2. Mânz sau cal tânăr, până 
la vârsta de circa trei ani”. Cum adică “a încetat să 
mai sugă”? La cine face aluzie DEX-ul? La Micu 
Titulescu? Și de la cine...? Dar să nu ne adâncim 
pe... “Cârlan” înseamnă în nordul României doar 
oaie tânără până la un an, care nu a fost dată încă 
la împerecheat. Niciodată capră. Pentru ziariștii 
noştri, cârlanul este o oaie virgină. În partea de 
sud a României, unde zarzărele sunt corcoduşe şi 
invers, cârlanul este un mânz. „Nu e vorba de 
nimic jignitor. Eu m-am referit la trăsăturile sale 
de tânăr uneori impulsiv, încercând să-l mai tem- 
perez“, a explicat Tataie, prins din nou cu porecla 
pe buze. 

Bătrâna Deşcă i-a explicat mai târziu lideru- 
lui cu caş la cioc că, prin sancţionarea lui Geoană, 
PSD ar pierde funcţia de preşedinte al Senatului, 
al doilea om în stat, iar un partid nu-şi poate per- 
mite acest lucru. 

Dar dacă Tataie se uita mai atent printre 
stravelele vecinilor, putea vedea că există acolo 
un lider destoinic şi conservator, gata oricând să 
ajungă preşedinte de patrie: Varanu cu Platoşă. 
Numai că nu i-a propus nimeni până acum. Eu 
cred că Tataie ar putea să se gândească serios la 
el. În schimb, Varanu sado-masochist cum îl ştim 
la politică, a cerut din nou suspendarea Marinelu- 
lui de la Cotroceni. Este clar că-i place, ca în ban- 
cul cu ursul şi iepuraşul. 

Ameţitoare scenarii pâlpâie prin neuronul 
unor analişti de serviciu. Cică Mogulaşu politic ar 
fi creaţia Marinelului şi a lui Sebastian Lăzăroiu 
ca să smulgă voturi de la PSD, de la PRM şi de la 
PNL. În realitate, Mogulaşului a început să-i țâţâie 
frunzele morcovului băgat de procurori şi crede 





14 


anul VIII e nr. 91-92 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





că scapă cu trucuri politice. Că doar au făcut-o şi 
alții mai grei ca el. Ce poate fi mai nostim decât 
să-l vezi pe Mogulaşu cu cătuşe, iar Nepotu Mătu- 
şii Tamara, după toate tunurile mai tari ca artile- 
ria NATO, nu a păţit nimic. Unde să fie ţepele, Tra- 
iane? Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să 
trăieşti... 

Până când ascuțim parii să treacă uns de 
noadă, i-a sărit în faţă avocatul Chitic tocmai pe 
când Marinelu ieşea de la Cireşica. “Ai distrus 
țara!” “Eşti un dobitoc că nu m-ai votat şi a doua 
oară” şi jap! o bleandă peste ochi. Când să ana- 
lizăm cine este avocatul Chitic, aflăm că e un 
apropiat de-al lui Roşca-Stănescu... 


Salvarea poartă numele 
Remeș 


Zice Marinelu: „Pentru că Ialomițeanu vine 
cam din aceeaşi zonă, din economia reală, mi-aş 
dori să fie un ministru de Finanţe cum a fost 
Remeş. Nu să ia ciubuc, dar să fie ca Remeş - prac- 
tic, aplicat spre rezolvarea problemelor, un mi- 
nistru eficient. Eu am fost coleg în Guvern cu Re- 
meş şi nu l-am auzit o dată pe omul ăsta spunând 
«Nu sunt bani», mereu a căutat soluții. În 1996- 
2000, oricâte proiecte am făcut eu, rămâneau pe 
hârtie, contrar la ce s-ar întâmpla azi, cu abor- 
dările din Ministerul de Finanţe, atunci s-a reabili- 





a Ra 








tat cea mai mare lungime de drumuri naţionale. 
La Remeş mă duceam şi-i spuneam: «Găseşte-mi 
bani! » Şi-mi găsea. Şi fără scandaluri Ia licitații.” 

Sigur, poți să-i spui: “Caută caltaboşi!”, iar el 
căuta fiindcă avea miros fin... 


Și totuşi, Mihai Ghimpu 
a învins 


La referendumul din 5 septembrie, au ieşit la 
vot doar 30% din alegătorii basarabeni. Consulta- 
rea populară pentru alegerea preşedintelui de că- 
tre popor a fost anulată fiindcă erau necesare 
33% din voturi. Vor fi noi alegeri parlamentare şi 
nu se mai ştie ce va aduce viitorul apropiat. 
Atunci când ratezi o situaţie care putea să-ți fie 
favorabilă, moldovenii folosesc o expresie foarte 
plastică: “Sânge-n balegă!” 

Eu cred însă că Mihai Ghimpu a învins. Ma- 
joritatea absolută din cei 30% de alegători au 
votat pentru alegerea preşedintelui prin scrutin 
universal. Pe asemenea oameni pot miza Mihai 
Ghimpu, Vlad Filat, Dorin Chirtoacă. “Komso- 
molskaia Pravda”, crede la fel, dar nuanța este 
nedreaptă şi nepotrivită: “Tocmai Ghimpu era 
interesat mai mult decât toți ca «prezenţa la vot 
să nu fie suficientă» (cu el poate concura aici 
doar Serafim Urechean, care a rămas practic 
unul din membrii partidului său). Pentru el este 
ultima ocazie de a mai rămâne la putere puțin 
(unii politologi vorbesc deja de primăvara lui 
2011). Cunoscându-l pe Mihai Teodorovici, 
nimeni nu îndrăzneşte să presupună când 
anume ar putea el să semneze decretul pentru 
dizolvarea Parlamentului. Este acum clar de ce 
Partidul Liberal, condus de preşedintele interi- 
mar, s-a înscris atât de târziu în cursa preelec- 
torală. Nu avea nevoie să agite prea mult apele în 
planul propagandei”. 

Înţelegând cine este adevăratul adversar, 
presa rusă îl descrie în tuşe sumbre pe Mihai 
Ghimpu. Fiindcă omul este direct şi spune ce gân- 
deşte. IA Regnum Novosti crede că electoratul de 
peste Prut a dat semnalul fatal: Republica 
Molotov este un stat fantomă, care nu trebuie să 
mai existe. Doar Rusia şi România pot rezolva 
chestiunile succesorale. 





anul VIII e nr. 91-92 


15 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 








Vlad Filat se înțelege cu comuniștii pe sub masa 


„Eşecul referendumului pentru construcția 
statului şi pentru Constituţie este ultimul în 
proiectul «Moldova - stat independent». Asta nu 
este o criză, este o catastrofă totală“, a declarat pe 
8 septembrie Polina Platonova, expertă în poli- 
tologie din Ucraina. 

„Este normal când poporul susține un 
preşedinte sau o coaliție din Parlament. Este nor- 
mal când poporul susține Opoziția, ca o contra- 
pondere la Putere. Există situaţii în care poporul 
vrea să schimbe principiile sale de existență. 
Toate sunt procese normale, dar în Moldova totul 
este mult mai rău. Alegătorii au dat de înțeles clar 
că pe ei nu-i interesează cine se află la conducere, 
cine va fi la conducere, pe ei nu-i interesează cum 
se conduce statul. Dacă ar fi fost vorba de o 
afacere, atunci s-ar putea spune că tranzacţia a 
eşuat fiindcă nu o dorea nimeni. În politică este 
simplu de constatat: poporul Moldovei nu are 
nevoie de guvernul Moldovei, ceea ce este inad- 
misibil. De aici se poate trage o concluzie obliga- 
torie. În cazul nostru, situaţia este evidentă şi 
destul de dură - pe oameni nu-i interesează statul 
în care trăiesc. Ei nu cred în politicienii lor, în con- 
ducătorii lor şi nici măcar nu vor să-i schimbe. 
Este incorect să vorbim aşa din perspectiva drep- 
tului internaţional, dar faptul rămâne fapt - sub 





forma actuală, statul Moldova pare fără rost şi 
nimeni nu are nevoie de el“, consideră experta. 
După opinia Polinei Platonova, în curând, 
Moldova va cunoaşte schimbări radicale. „În mă- 
sura în care spiritul cetăţenesc dintr-o ţară slă- 
beşte, automat apar procesele centrifuge. Dacă 
oamenilor le este indiferent destinul statului, 
înseamnă că ei sunt interesați de un alt statut. 
Trecerea sub patronajul României este agreată de 
mulți - România este membră UE şi, pentru căută- 
torii de lucru, este un vis. Este posibil ca Transnis- 
tria să poată obţine mai uşor independenţa. 
Situaţia geografică a Moldovei este de aşa natură, 
încât oamenii nu pot rămâne indiferenți. Dacă 
moldovenii nu au vrut să-şi ia destinul în mâini, 
atunci vor face acest lucru puterile interesate. 
Adică România şi Rusia. Ucraina, SUA și UE vor fi 
invitate la acest proces, dar pentru protocol, în 
calitate de consultanţi formali, nu mai mult“, a 
spus experta din Ucraina. Şi mai că are dreptate... 

Aflându-se în treabă, Vlad Filat a afirmat 
pentru “Kommersant” că în curând se va semna 
tratatul politic de bază între cele două state 
româneşti. 

„Trebuie să avem un asemenea tratat. 
Tratatul politic de bază face acum obiectul ana- 
lizei. Va avea loc un proces de negocieri. Imediat 
ce acest tratat va fi elaborat, va fi semnat. 
Majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova con- 
sideră țara noastră un stat suveran şi indepen- 
dent. Şi aşa va fi țara noastră“, a declarat Filat. El 
a uitat că şi-au mai rupt unii dinţii în tratatul 
politic de bază dintre România şi cele şase judeţe 
româneşti. Jurist fiind, nu înțelege sau simulează 
că nu pricepe semnificaţia unui asemenea prece- 
dent juridic pentru Bucureşti. 

Între timp, Rusia îşi întăreşte poziţia, câtă 
vreme Obama doarme pe tastatura “resetării”. 
Medvedev a oferit arme Armeniei şi a şantajat 
astfel Azerbaidjanul care a semnat imediat că va 
da gaz pentru South Stream, în detrimentul 
proiectului european Nabucco. 

Mai grav! şi-a trimis ambasadorul la Tiraspol 
pentru a marca împreună cu Igor Smirnov 20 de 
ani de la desprinderea de Chişinău. La fel a proce- 
dat şi Ucraina. Indirect, este recunoașterea ofi- 
cială a independenţei Transnistriei de Chişinău. 





16 


anul VIII e nr. 91-92 


REPERE 


ROST 





Alexandru Ciorănescu: 
Ultimul mare „român universal“ 


Răzvan Codrescu 





rea vîrstei de 88 de ani, se stingea din viață 

marele teoretician, critic şi istoric literar 
român din Exil Alexandru Ciorănescu, profesor 
la Universitatea La Laguna şi unul dintre cei mai 
mari comparatişti europeni din epoca postbelică. 
Stabilit la Tenerife, în Insulele Canare (după ce 
petrecuse mai mulţi ani la Paris, întîi ca oficial al 
Statului Român, apoi - din 1946 - ca refugiat po- 
litic), Al. Ciorănescu a lăsat în urma sa o operă 
imensă, deopotrivă de erudiție şi de creaţie, fiind 
un adevărat fac-totum în domeniul larg al 
ştiinţelor umaniste. 

Din vasta sa bibliografie personală se cuvin 
menţionate aici măcar câteva titluri (adoptăm 
ordinea cronologică): monografia Alexandru De- 
părățeanu din 1936 (constituind adevăratul său 
debut editorial); L'Arioste en France, LI (teza sa 
de doctorat, apărută întâi la Paris, în 1939, apoi 
reeditată la Torino, în 1963); Teatrul românesc în 


p e 25 noiembrie 1999, puţin după împlini- 








versuri şi izvoarele lui (Bucureşti, 1943); Vision 
desperada (versuri, Madrid, 1953, sub pseudoni- 
mul Jos6 Domingo); EI barroco o el descubrimien- 
to del drama (La Laguna, 1957; trad. rom. Ga- 
briela Tureacu: Barocul sau descoperirea dramei, 
Cluj-Napoca, 1980), probabil lucrarea sa cea mai 
faimoasă pe plan mondial, echivalind cu o ade- 
vărată revoluţionare a studiilor despre curentul 
baroc - atât ca mod de a vedea lumea, cât şi ca stil 
artistic şi literar, Diccionario etimolâgico ruma- 
no (La Laguna, 1958-1966; trad. rom. Tudora 
Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin: 
Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucu- 
reşti, 2002) - pînă deunăzi singurul dicţionar eti- 
mologic serios al limbii române; Bibliographie de 
Ia litterature francaise du XVLe siecle (Paris, 
1959); Le couteau vert (roman, Paris, 1963, sub 
pseudonimul Alexandre Treize; trad. rom. Ileana 
şi Mihai Cantuniari: Cuţitul verde, Bucureşti- 
Montreal, 1993); traducerea Divinei Comedii în 
franceză, cu introducere şi note (Lausanne, 1964, 
2 vols.), considerată de unii cea mai bună versiune 








anul VIII e nr. 91-92 


17 


ROST 


REPERE 





franceză a poemului dantesc (deşi nu este 
rimată), Principios de literatura comparada (La 
Laguna, 1964; trad. rom. Tudora Şandru Mehe- 
dinți: Principii de literatură comparată, Bucu- 
reşti, 1997); Bibliographie de Ia litterature tran- 
caise XVILe siecle (Paris, 1967); Colân human- 
ista. Estudios de humanismo atlântico (Madrid, 
1967), figura lui Cristofor Columb [Cristâbal 
Col6n] fascinîndu-l de-a lungul întregii vieți, ca şi 
pe bunul său prieten Vintilă Horia; Bibliographie 
de IA litterature francaise du XVIIL-e siecle (Paris, 
1969); L'avenir du pass€. Utopie et litterature 
(Paris, 1972; trad. rom. Ileana Cantuniari: Viito- 
rul trecutului. Utopie şi literatură, Bucureşti, 
1996), Bibliografia franco-espariola: 1600-1715 
(Madrid, 1977); Le masque et le visage. Du ba- 
roque espagnol au classicisme trancaise (Geneva, 
1983); Amintiri fără memorie, I: 1911-1934 (Bu- 
cureşti, 1995), Care Daniel? (roman, Bucureşti, 
1995). Un manuscris cu 12 povestiri scrise în fran- 
ceză, Guignol triste, datat 1974, a fost tradus în 
româneşte şi editat de Simona Cioculescu: Paiaţă 
tristă, Bucureşti, 2002. 

În 1991, la împlinirea vârstei de 80 de ani, s-a 
editat la Madrid un volum omagial, Alexandru 
Cioranescu. L'homime et loeuvre, sub egida între 
timp dispărutei Fundaci6n Cultural Rumana, mai 
ales prin osteneala regretatului Aureliu Răuță. 
Reunind semnături ilustre, româneşti şi străine, 
volumul rămîne de o mare valoare documentară, 
inclusiv sub aspect bibliografic. Între timp a 
apărut însă excelenta teză de doctorat a cercetă- 
toarei Lilica Voicu-Brey, A. Cioranescu. Biografia 
intelectual de un comparatista (La Laguna, 
2006), şi în româneşte, de aceeaşi autoare, volu- 
mul Alexandru Ciorănescu. Bibliografie: 1930- 
2010 (Tîrgovişte, 2009). 

În ultimii ani ai vieții, Al. Ciorănescu a făcut 
mai multe vizite în România (redescoperindu-şi 
cu emoție locul natal - com. Moroieni, jud. 
Dimboviţa), unde a publicat volume inedite de 
beletristică şi memorialistică şi a acordat 
numeroase interviuri (cf., între altele, Crisula 
Ştefănescu, Între admiraţie şi iubire. De vorbă cu 
Alexandru Ciorănescu, Bucureşti, 2000), inclusiv 
televizate. A participat cu destulă regularitate la 
manifestările culturale importante ale Exilului 


românesc (a fost, din 1987, membru de onoare al 
Academiei Româno-Americane din California şi, 
din 1988, membru fondator al Fundaţiei Cultura- 
le Române de la Madrid) şi a scris în presa româ- 
nească din străinătate (Limite, Ethos, Revista 
Scriitorilor Români, Apoziţia etc.), de pe poziţii 
moderate de dreapta (a fost un anticomunist con- 
vins, dar nu un împătimit al luptelor politice). 

Prin Alexandru Ciorănescu s-a strămutat la 
cele veşnice, în pragul noului veac şi mileniu, 
ultimul mare “român universal” al strălucitei ge- 
nerații interbelice; cu el - chiar dacă mai puțin 
cunoscut pe acasă - se încheia un grandios capi- 
tol de cultură românească (marcat de persona- 
lități precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen 
Ionescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu, Bazil 
Munteanu, Ştefan Lupaşcu, Sergiu Celibidache 
etc.), faţă de care generaţiile noi ar trebui să re- 
simtă o mare şi smerită responsabilitate, precum 
şi un imbold spre adevărata vrednicie creatoare 
- singura care ne poate legitima durabil pretenți- 
ile de europenitate. 

Mă bucur că revista ROST îşi împlineşte încă 
o dată datoria şi îl include în galeria persona- 
lităților de dreapta şi pe încă insuficient cunoscu- 
tul - şi încă şi mai puţin valorificatul - Alexandru 
Ciorănescu, închinîndu-i acest număr şi înviindu- 
] în conştiinţa tinerilor săi cititori. O mai largă 
prezentare a vieţii şi activităţii sale apare sub 
semnătura avizată a doamnei Lilica Voicu-Brey 
(de la Universitatea din Tarragona), căruia i se 
cuvine prisos de gratitudine pentru tot ce a între- 
prins spre mai dreapta preţuire românească şi 
europeană a regretatului său maestru. 

Imnul italian al lui Petru Cercel (... Ascolta, 
Padre, lhumil priego mio...) - şi el aproape ne- 
cunoscut generațiilor româneşti mai noi - nu-şi 
putea afla un mai potrivit traducător decât profe- 
sorul Ciorănescu, iar reproducerea în acest nu- 
măr atât a originalului, cât şi a versiunii româneşti 
este în măsură să ne reconexeze la adevărata 
tradiţie creştină a poeziei noastre şi la adevărata 
noastră vocaţie europeană, care nu trebuie cău- 
tată în materialismul sincronic al momentului, ci 
în diacronia spirituală a valorilor esenţiale - 
adică a acelor “comori de suflet” ce nu se pot vin- 
de şi cumpăra nici cu tot aurul din lume. 





18 


anul VIII e nr. 91-92 


REPERE 





Alexandru Ciorănescu: 


Lecţia de generozitate a unui maestru' 


Lilica Voicu-Brey 


n destin capricios a vrut ca viaţa lui Ale- 
U xandru Ciorănescu (Moroeni, Dâmbovița, 

1911 - Santa Cruz de Tenerife, 1999) să 
fie împărțită între patru ţări: România, Italia, 
Franţa şi Spania. În decursul acestei vieți, lungi 
dar mai ales cuprinzătoare, savantul român “a 
umplut câteva rafturi din biblioteca umanităţilor 
moderne cu cărți fundamentale, din cele care dau 
îndeobşte autorilor lor dreptul de a fi recunoscuţi 
drept specialişti în domeniul investigat; dar pro- 
fesorul Ciorănescu a repudiat în mai multe ocazii, 
şi cu oarecare vehemență, acest titlu, recunoscân- 
du-şi doar o neostoită curiozitate pentru orice 
manifestare a spiritului şi dorința de a încerca 
mereu elasticitatea propriilor limite”, semnala pe 
bună dreptate Mircea Anghelescu2. Această atitu- 
dine de autentică rebeliune împotriva specia- 
lizării a fost rezultatul unei îmbinări singulare 
între fatalitatea biografică si rațiunea vocaţio- 
nală, îmbinare care a făcut din Al. Ciorănescu o 
personalitate intelectuală de excepţie în Europa 
secolului XX. Vasta sa operă se află în strânsă 
legătură cu biografia sa. 

O aventură umană şi o aventură spirituală - 
prolifice. Adrian Marino îl considera drept un caz 
fără precedent în România pentru harul de a fi 
avut acces direct la izvoarele majore şi minore a 
trei mari literaturi şi culturi europene: italiană, 
franceză, spaniolă, fără a socoti propria-i cultură. 
Andrăs Sânchez Robaynat a definit personalitatea 
multilaterală a lui Al. Ciorănescu drept sinteza 
unui constant proiect de universalitate culturală, a 








unui nuanțat enciclopedism şi a unui umanism 
integrator. Aceleaşi circumstanţe politice care au 
determinat exilul şi îndepărtarea lui Al. Cioră- 
nescu de țara natală au făcut ca rezultatele fecunde 
ale operei sale să fie foarte puţin sau deloc cunos- 
cute în România până în perioada postcomunistă, 
când este recunoscut ca un mare maestru. 

Coleg de studii sau de traiectorie intelectu- 
ală al unor personalităţi româneşti consacrate la 
nivel internaţional - Mircea Eliade, Eugen 
Ionescu, E. M. Cioran, Alexandru Busuioceanu, 
Vintilă Horia, George Uscătescu, între alții -, Al. 
Ciorănescu s-a împărtăşit împreună cu ei de 
şansa de a-şi realiza studiile superioare în cel mai 
bun moment al Universităţii din Bucureţti: “c6- 
tait '&poque oi Pon pouvait etre 6rudit a 20 ans”, 
cum afirma Eugen Ionescu. Al. Ciorănescu face 


1 Aceste pagini constituie traducerea din spaniolă şi revizuirea Concluziilor la cartea noastră Alejandro 


Cioranescu: Biografia intelectual de un comparatista, La Laguna-Tenerife, Instituto de Estudios Canarios, 2006, 

551 pagini. Această carte a fost concepută pentru publicul din Spania, unde, deşi Al. Ciorănescu a reprezentat o 
autoritate, adevăratele dimensiuni ale preocupărilor sale au fost numai parțial cunoscute chiar şi celor care lau 
apreciat. 


2 Mircea Anghelescu, «Românism şi europenism», în Luceafărul (Bucureşti), 48 (1991), p. 4. 
3 Adrian Marino, «Alexandru Ciorănescu», în Jurnalul Literar (Bucureşti), X (2000), 15-18, august-septembrie. 


4 Andres Sânchez Robayna, «Alejandro Cioranescu (1911-1999), în Estudios Canarios. Anuario del Instituto de 
Estudios Canarios (La Laguna), XLIV (2000), p. 34. 


5 Eugene Ionesco, «Mircea Eliade», Cahiers de /Herne, Paris, 1978, p. 272. 





anul VIII e nr. 91-92 19 


ROST 


REPERE 





deci parte din acea privilegiată generaţie dintre 
cele două războaie care s-a putut forma în unicul 
moment de linişte al zbuciumatei istorii a 
României. Mircea Eliade recunoștea la rândul 
său: “Generaţia mea a avut marele noroc să se 
dezvolte şi să-şi înceapă creaţia după 1918, adică 
după prăbuşirea celor două imperialisme, rus şi 
german. Douăzeci de ani de libertate, atâta ne-a 
fost îngăduit!”. Cu toții se înscriu în ceea ce s-ar 
putea numi o modalitate culturală românească 
de a considera şi a-şi însuşi lumea ideilor, inițiată 
de Dimitrie Cantemir şi purtată la nivelul ei cel 
mai înalt de universalitate de către Mircea Eliade, 
fără a uita pe Bogdan Petriceicu Hasdeu şi 
Nicolae Iorga”. Toţi au simţit necesitatea de a 
cuprinde vaste perspective intelectuale şi cultu- 
rale fără a dispreţui o erudiție exhaustivă. În 
această universitate, Al. Ciorănescu a obţinut în 
1933 titlul de licenţiat în Filologie Română, 
Filologie Franceză şi, în paralel, diplome de 
Istoria Românilor, Limbă şi Literatură italiană, 
Istoria Artei, Arhivistică şi Paleografie. 

Este adevărat că renumele internaţional de 
care s-au bucurat personalităţile menţionate se 
datorează, în primul rând, faptului că s-au înde- 
părtat de România începând cu anii 1940, în 
momentul istoric în care proiectul de demolare a 
valorilor culturale conceput de comunişti înce- 
pea să amenințe în mod vizibil libertatea critică a 
intelectualilor cu orizonturi deschise. Cum afir- 
ma chiar Al. Ciorănescu, “această fugă a inteligen- 
țelor este, pe termen lung, o pierdere greu de 
recuperat din punctul de vedere al societăţii de 
care s-au îndepărtat”. România a câştigat poate în 
prestigiu, dar în termeni reali a pierdut mult mai 
mult decât a câştigat. 

Devotat de timpuriu vieții culturale, captivat 
de enciclopedismul vertiginos al lui Nicolae 
Iorga, receptiv la ideile şi operele profesorilor săi 
şi comparatiştilor francezi Fernand Baldensper- 


ger, Paul Van Tieghem şi Paul Hazard, Al. Cioră- 
nescu a păstrat cu primul şi cu cel din urmă un 
strâns contact personal şi a avut acces la splen- 
didele lor biblioteci. Cititor impenitent ai auto- 
rilor clasici şi moderni şi admirator constant al 
marilor gânditori şi autori precum Montaigne, 
Dante sau Ortega y Gasset, Al. Ciorănescu şi-a 
consolidat propria-i opinie conform căreia istoria 
şi literatura pot fi mai bine înțelese prin transgre- 
sarea strâmtelor limite geopolitice. Compara- 
tismul a reprezentat pentru el o metodă practică 
de cultivare şi stimulare a relaţiilor literare inter- 
naţionale. A fost, cum afirma Crisula Ştefănescu, 
un adevărat “precursor pe plan literar al unităţii 
europene”8. A avut o contribuţie eminentă la 
crearea unei conştiinţe literare comparatiste con- 
tinentale, reuşită în bună măsură dintr-un spațiu 
- Insulele Canare - foarte îndepărtat de marile 
centre de difuziune a culturii de pe continentul 
european. 

După o scurtă escală la Paris, ca diplomat, a 
ajuns în Canare în decembrie 1948. Aducea cu 
sine un curriculum deja important: un studiu 
asupra unei perioade tulburi a istoriei româneşti, 
pe care autorul o clarifică cu documente inedite, 
unele dintre ele dezgropate în timpul unei şederi 
la Veneţia (1932), Documente privitoare la dom- 
nia lui Mihail Radu (Bucureşti, 1934); un altul de 
literatură română, Teatrul românesc în versuri şi 
isvoarele lui (Bucureşti, 1943), abordat din per- 
spectiva marilor modele ale epocii studiate, 
Shakespeare şi Victor Hugo, şi considerat ca 
nedepăşit?; studii despre problema relaţiilor spi- 
ritului național cu cel universal, despre aspiraţia 
europeană a culturii româneşti şi influențele 
europene asupra ei, Spiritul european în cultura 
românească (Bucureşti, 1944), o teză de doctorat 
la Sorbona, care este un vast exercițiu şi exemplu 
de studiu de literatură comparată: L'Arioste en 
France, des origines a Ia fin du XVIIL-eme siecle 


6 Mircea Eliade, Jornal: 1941-1969, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, Humanitas, 2004, pp. 116-117, 


datat 15 iulie 1947. 


7 Vintilă Horia, «Au-dela de Phumanisme», în volumul omagial Alexandru Ciorănescu - L'Homme et oeuvre, 


Madrid, Fundaţia Culturală Română, 1991, p. 14. 


3 Crisula Ştefănescu, «Alexandru Ciorănescu, un precursor pe plan literar al unităţii europene», în Plural. Revistă 


de cultură şi civilizație (Bucureşti), 2 (2004), p. 148. 


9 Mircea Anghelescu, «Un enciclopedist, Alexandru Ciorănescu», în România Literară (Bucureşti), 


XVI, 22 (1983), p. 19. 





20 


anul VIII e nr. 91-92 


REPERE 


ROST 





(Paris, 1939); prima biografie completă a unui 
mare umanist, traducător al lui Plutarh în 
franceză, Vie de Jacques Amyot, d'apres des doc- 
uments incdits (Paris, 1941); două volume de ver- 
suri traduse din italiană în română: Guido 
Gozzano, Domnișoara felicita sau fericirea 
(Bucureşti, 1933) şi din franceză în română: 
Morâas, Stanțe (Bucureşti, 1945), versiune, aceas- 
ta din urmă, considerată la nivelul desăvârşirii!0; 
aproape o sută de eseuri critice, pe cele mai vari- 
ate subiecte, publicate în reviste româneşti şi 
franceze. Toate acestea reprezintă o “demon- 
strație a excepţionalelor sale aptitudini pentru 
cercetarea bibliografică şi pentru căutarea şi 
analiza de documente utile”, spunea A. Sânchez 
Robaynaii. 

Al. Ciorănescu trecuse demult pragul între 
cunoştinţele însuşite la universitate şi cunoaş- 
terea dobândită la şcoala erudiţiei. În Insulele 
Canare şi-a dovedit adevărata dimensiune a 
capacităţilor sale intelectuale şi a interesului său 
neostoit pentru cultură în înțelesul cel mai amplu 
al termenului. Acolo bibliografia sa s-a îmbogățit 
cu mai mult de patru sute de titluri: monografii, 
studii, eseuri, articole, ediţii, recenzii, conferințe, 
traduceri, colecţii, manuale ştiinţifice despre 
Insulele Canare (al căror merit, afirma Carlos 
Brito Diaz, “nu se limitează doar la a situa filolo- 
gia şi istoriografia critice în contemporaneitate: 
le plasează în coordonatele unei maturităţi care, 
uneori, pe lângă faptul de a consolida tradiţia de 
cercetare, o întemeiază”'12). O analiză în profun- 
zime a acestei vaste opere ne permite să obser- 
văm, dincolo de o anume predilecție pentru se- 
colele XVI, XVII, XVIII, un interes cultural fecund 
care vizează extinse arii culturale, de la Antichi- 
tate la secolele XIX şi XX. Studiile sale despre 
poeţii români Mihai Eminescu (La Laguna, 1989; 
Madrid, 1990), Vasile Alecsandri (New York, 
1973), lon Barbu (New York, 1981), Alexandru 
Busuioceanu (Paris, 1955; Roma, 1966), Elena 


Văcărescu (Paris, 1946) sau despre poetul spaniol 
Andr6s Sânchez Robayna (Madrid, 1989) consti- 
tuie reflecţii de o extraordinară valoare asupra 
poeziei contemporane, a fenomenului poetic şi a 
laboratorului lui de chintesențe. 

Prima personalitate cu care a intrat în con- 
tact la Universitatea din La Laguna - unde a sosit 
[a sugestia prietenului său Antonio 'Tovar, fost stu- 
dental lui Miguel de Unamuno şi pe atunci Rector 
al Universităţii din Salamanca - a fost istoricul de 
origine catalană Elias Serra Rafols (1898-1972), 
viitorul său prieten şi colaborator. Recunoscător 
pentru buna primire de care s-a bucurat în Insule, 
Al. Ciorănescu s-a arătat imediat interesat să 
cunoască trecutul şi prezentul noului său loc de 
găzduire. După cum a afirmat el însuşi, iubeşti 
lucrurile şi locurile în măsura în care le cunoşti 
mai bine. Fără a nutri pretenţia de a reforma sau 
inova, s-a integrat şi a participat din plin la 
cercetările asupra istoriei Canarelor iniţiate de 
Serra Rafols şi care s-au constituit într-o ade- 
vărată şcoală. În acest context se poate vorbi de 
un înainte şi de un după contribuţia lui Al. 
Ciorănescu. Istoriografia spaniolă în general - şi 
mai cu seamă cea din Insule - îi datorează lui Al. 
Ciorănescu a sa Historia de Santa Cruz de 
Tenerife (Santa Cruz de Tenerife, 1977-1978), 
patru tomuri groase, însumând mai mult de 2000 
de pagini, o operă considerată unică în genul ei'5. 
Acesteia i se adaugă un instrument indispensabil 
pentru cercetare: ediţiile cu studii introductive şi 
note, precum şi traducerea cronicilor cuceririi 
arhipelagului şi a textelor cronicarilor şi istori- 
cilor din Canare, documente care constituie prin- 
cipalele izvoare privitoare la istoria Insulelor. 
Drept exemplu: Historia General (1950) a lui Jos6 
de Viera y Clavijo; La crOnica de Gadifer de la 
Salle (1952); Historia de Nuestra Serora de 
Candelaria (1952) a lui Fray Alonso de Espinosa; 
Historia (1955) lui Abreu Galindo; Le Canarien, 
cronica cuceririi Insulelor Canare scrisă de Jean 


10 Perpessicius, Jean Mor&as, Stanţe. Traducere de Al. Ciorănescu, în Lumea (Bucureşti), XI (1945), p. 7. 


11 Andrs Sânchez Robayna, art. cit., p. 31. 


12 Carlos Brito Diaz, «Alejandro Cioranescu y los estudios canarios», în A. Sânchez Robayna (ed.), Alejandro 
Cioranescu: De [a literatura comparada a los estudios canarios, La Laguna de Tenerife, Instituto de Estudios 


Canarios, 2000, p. 50. 


13 Domingo Pârez Minik, în E Dia (Santa Cruz de Tenerife), 10 decembrie 1978. 





anul VIII e nr. 91-92 


21 


REPERE 








de Bethencourt (lucrare realizată în colaborare 
cu Elias Serra Rafols, între 1959-1965), Descrip- 
cin e historia del reino de las Islas Canarias 
(1959) a inginerului italian Leonardo Torriani... 
Pe bună dreptate a afirmat Dolores Corbella!* că 
lui Ciorănescu i se datorează în mod decisiv fap- 
tul de a fi făcut cunoscute în exterior istoria şi cul- 
tura Insulelor Canare. Iată deci cele trei merite de 
necontestat ale istoricului român: impulsul pe 
care l-a dat cercetării în interiorul Insulelor, abor- 
darea problemelor din perspectiva deschiderii 
spre exterior şi punerea la îndemâna cercetăto- 
rilor a izvoarelor absolut necesare studiului. 
Astfel, timp de cincizeci de ani, Insulele Fericite 
au avut parte de cercetările care în mod constant 
le-au fost dedicate de cel mai fidel istoric al lor. 
Al. Ciorănescu a reținut de la Nicolae Iorga 
că “adevărul şi înţelegerea lucrurilor nu sunt 
moşia specialiştilor şi că autoritatea lor nu ne 
împiedică să gândim”, aşa încât, urmând îndem- 
nul maestrului său, nu a ezitat să îşi îndrepte 
atenţia şi către lucrurile mai cunoscute, pentru a 
le prezenta într-o lumină nouă. Datorită acestei 
atitudini putem avea azi o bogată bibliografie 
despre Columb, în cadrul căreia se înscriu opere 
de o rară frumuseţe şi în acelaşi timp de o înaltă 


Alexandru Ciorănescu, alături de Lilica Voicu-Brey 


rigoare ştiinţifică. Se recomandă prin ele însele, 
într-un amplu cadru internațional, titluri precum: 
Colon y Canarias (La Laguna, 1959); La primera 
biografia de Cristobal Colon. Fernando Colon y 
Bartolome de las Casas (Santa Cruz de Tenerife, 
1960); Oeuvres de Christophe Colomb, presen- 
t6es, traduites et annotees (Paris, Gallimard, 
1961); Col6n humanista. Estudios de humanismo 
atlântico (Madrid, 1967) sau Christophe Colomb 
et ses biographes (Paris, 1992). Specialiştii în 
materie sunt de acord că avem de-a face cu o cer- 
cetare istorică importantă, o referinţă obligatorie 
pentru oricine studiază viața şi opera lui Columb. 
Numeroşi cercetători atraşi de aceeaşi epocă au 
parcurs acelaşi drum înaintea sa; totuşi, felul său 
de a proceda a fost diferit de cele care i-au pre- 
mers şi constituie un model pentru cele care i-au 
urmat, după cum afirmă Consuelo Varela:5, edi- 
toarea operelor complete ale descoperitorului 
Americii. Fără a-şi propune să facă observaţii cu 
totul noi, principalul obiectiv al lui Ciorănescu nu 
a fost descoperirea şi acumularea de date necu- 
noscute, ci o perspectivă nouă: explicarea fapte- 
lor mai mult sau mai puţin cunoscute, gruparea 
lor şi mai ales, cum afirmă el însuşi, “separarea a 
ceea ce se ştie de ceea ce se presupune că se ştie”. 


14 Dolores Corbella, «La investigaci6n canaria de Alejandro Cioranescv», în Synthesis (Bucureşti), XVIII (1991), 
p. 21 (număr închinat lui Al. Ciorănescu cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani). 


15 Consuelo Varela, «La obra americanista de A. Cioranescu», în volumul omagial Alexandru Ciorănescu - 


L'Homme et /oeuvre, cit., p. 156. 





22 


anul VIII e nr. 91-92 


REPERE 


ROST 





S-ar putea afirma că Al. Ciorănescu a fost un 
mare istoric. Dar ce este istoria? Şi ce înseamnă a 
fiun mare istoric? Iată aici întrebări care l-au pre- 
ocupat în mod continuu şi toată opera sa abundă 
în reflecții privitoare la această problematică atât 
de spinoasă: un istoric “îşi dă silința în munca lui 
pentru că află în ea un stimulent, sau pentru că i 
se pare că ştie sau înţelege ceva nou, sau pentru 
că i se potriveşte de minune să organizeze şi să 
povestească ceea ce e deja cunoscut” (Viera y el 
precio de Ia insularidad, 1982). Se întreabă dacă 
un mare istoric este acel “cercetător pasionat şi 
scrupulos care-şi strică ochii încercând să 
descifreze abreviaţii ilizibile, care-şi consumă 
viața făcând maldăre de fişe şi de documente, 
care-şi pierde somnul cu îndoieli asupra unei 
date sau a unei virgule”. Sau poate că un mare 
istoric este acela care scrie frumos, ceea ce 
implică a avea stil, adică personalitate şi fantezie, 
care se apropie mai mult de imaginaţia literară 
decât de adevărul istoric? Nu a obosit niciodată să 
sublinieze că istoricului “nu i se poate interzice să 
gândească prin el însuşi, chiar dacă meseria lui îl 
obligă să gândească prin perspectiva altora”. S-ar 
părea atunci că “un mare istoric este mare, în 
mod surprinzător, în măsura în care este mai 
puţin exact, mai puţin scrupulos, mai detaşat de 
realitate decît un bun istoric. Acesta din urmă are 
harul de a displace, chiar dacă se dovedeşte a fi 
util sau indispensabil. Primul ştie să-şi convingă 
publicul mai mult decât prin simpla prezentare a 
faptelor, prin procedee literare, sau prin reflecţii 
cu caracter filosofic sau moral, care propun ima- 
ginaţiei interpretări şi perspective ce transgre- 
sează realitatea imediată. Este cazul tuturor ma- 
rilor istorici, de la Voltaire la Hegel şi Dilthey, de 
la Vico la Toynbee, de la Montesquieu la Max 
Weber” (Viera y Clavijo y Ia filosofia de Ia histo- 
ria, 1984). Şi totuşi, gândea AL. Ciorănescu, fără o 
viziune proprie a realităţii, fără o filosofie per- 
sonală, nimeni nu ajunge să fie istoric. Un 
cronicar ne ajută să cunoaştem trecutul, istoricul 
ne ajută să-l înțelegem. Pentru Al. Ciorănescu 
“documentul nu este totul, acestuia trebuie să i se 
aplice criterii de inteligibilitate bazate pe rațiune, 


pentru a descoperi, dedesubtul literei documen- 
tului sau tradiţiei, adevărurile eterne” (Viera y el 
precio..., 1982). Cercetarea istorică înseamnă “în 
afară de respectarea faptului în sine, privi- 
legierea şi potențarea semnificației lui”; “din 
chiar momentul în care istoricul începe să 
comenteze, să discute cu documentul său sau cu 
personajul său, să pună la îndoială şi să afirme 
adevăruri de care nu este sigur, să garanteze o 
afirmaţie prin intermediul altei afirmaţii ana- 
loage, dar nu echivalente, trebuie să facă uz de 
imaginaţia sa. Cu alte cuvinte, înseamnă că 
începând din acel moment începe să fie istoric” 
(Viera y Clavijo..., 1984). Cu o rigoare inteligentă, 
Ciorănescu situează la locul cuvenit sacrul şi pro- 
fanul, fapt care nu îl împiedică uneori să îmbine 
mitul şi istoria: datoria istoricului nu este să 
dărâme miturile, ci să le interpreteze ca atare, ca 
fapte care pătrund dincolo de realitate şi, în con- 
secință, sunt mai puternice ca ea” (Le Canarien, 
1980). Mitul, scria el, “este Ia fel de necesar ca 
istoria, sau chiar mai mult. O colectivitate care se 
asociază pentru a construi o realitate comună şi 
pentru a proiecta un viitor oricum nesigur are 
nevoie de un model, de o garanţie transcenden- 
tală; iar mitul este un angajament la nivelul unei 
colectivităţi. Nu se întemeiază nici pe eroare nici 
pe minciună, ci pe valoarea lui simbolică, care 
cuprinde esenţa faptelor printr-o operaţie de care 
istoria se dovedeşte incapabilă, dacă o lăsăm sin- 
gură” (Viera y Clavijo..., 1984). Putem să conchi- 
dem, pe bună dreptate, că în istoriografia 
Insulelor a fost iniţiatorul curentului universal 
izator al Istoriei şi al Vieţii din Canare. Dacă Serra 
Rafols a pus bazele şcolii de istoriografie a 
Canarelor, Ciorănescu a ridicat-o mai presus de 
metodologia pură, mai presus de document şi 
chiar de sinteză. Prin Al. Ciorănescu, istoria 
Canarelor a fost purtată pe culmile istoriei ge- 
nerale, din perspectiva filosofiei istoriei şi a pre- 
ocupărilor sale teoretice. 

Personalitate intelectuală şi critică irepeta- 
bilă, cum afirma Sânchez Robayna!6, Al. Cioră- 
nescu s-a interesat în egală măsură de literatură. 
În momentul sosirii sale în Insule, făcuse deja 


16 A. Sânchez Robayna, «Un estado de espiritu: A. Cioranescu», în La Provincia. Suplemento semanal (Las Palmas 


de Gran Canaria), 937, 1 februarie 2007, p. 39. 





anul VIII e nr. 91-92 


23 


ROST 


REPERE 





primele incursiuni în literatura spaniolă: “La pre- 
miere 6dition du Bernardo de Balbuena” 
(Bordeaux, 1935), Calderon (Bucureşti, 1944); 
“Descoperirea Americii şi romanul cavaleresc” 
(Bucureşti, 1945). Dar în Canare s-a dovedit a fi 
un adevărat pasionat de literatura spaniolă, atât 
cea scrisă în peninsulă, cât şi cea insulară. O 
muncă “istovitoare”, după părerea prietenului 
său francez Georges Demerson!, l-a făcut să dez- 
groape nenumărate inedite (Tomâs de Iriarte, La 
Laguna, 1950; “Un poeme inconnu de Don Pedro 
Manrique”, Paris, 1951), sa rectifice Ia fel de nu- 
meroase erori (“La biographie de Tirso de Mo- 
lina”, Bordeaux, 1962), să propună noi interpre- 
tări (“Tirso de Molina y Lope de Vega”, Madrid, 
1971), şi chiar perspective înnoitoare (“La decou- 
verte de PAmsrique et art de la description”, 
Paris, 1962). În privinţa literaturii din Canare, 
marele său merit a fost publicarea, comentarea, 
traducerea, prefațarea şi scoaterea la lumină a 
unui număr enorm de opere cuprinse între se- 
colele XV şi XX, în marea lor majoritate puţin 
cunoscute sau chiar inedite. A fost comparat - din 
nou Demersoni8 - cu un “modern şi binevoitor 
Menândez y Pelayo”, care, în condiţii din cele mai 
precare, a dat cercetătorilor o lecţie şi un exem- 
plu de laboriozitate, perseverență, inteligență şi 
omenie. 

A mărturisit că a ajuns Ia literatura spaniolă 
prin intermediul literaturii comparate. Pasionat 
al Barocului literar, Al. Ciorănescu a avut certi- 
tudinea că metodele comparatiste erau singurele 
care i-ar fi permis să scruteze creaţiile literare 
baroce în adevăratele lor dimensiuni spațiale şi 
temporale. Dacă literatura comparată la condus 
la literatura spaniolă, se poate afirma că Al. Cio- 
rănescu a introdus literatura comparată în Spa- 
nia. Deşi nu încape nici o îndoială că metodele 
acestei discipline fuseseră utilizate, mai înainte, 


Lilica Voicu-Bray 


ALEXANERII CIORĂNESCU. 
Bibliografie 1930-2010 








în multe studii literare din Spania, conștiința 
comparatistă şi perspectiva teoretică asupra aces- 
tei discipline sufereau de o anume reticență. 
Faptul că în Spania încă mai există “comparatişti 
fără ştirea lor”, cum afirma Daniel-Henri Pa- 
geaux!9, o demonstrează numărul redus de uni- 
versități spaniole care au catedre de literatură 
comparată. Al. Ciorănescu a fost primul profesor 
care a ținut un curs de literatură comparată la 
Universitatea din La Laguna (1963) şi tot primul 
care a publicat în spaniolă şi în Spania o carte, 
“un neprețuit manual”20, care pune bazele teore- 
tice ale disciplinei comparatiste, Principios de [i- 
teratura comparada (La Laguna, 1964, şi Bucu- 
reşti, 1997), un comparatism de clasificare, care 
îşi propune să facă ordine în biblioteca babelică şi 
care se poate considera ca suma metodologică a 
autorului. Rolul de pionier în acest domeniu este 
neîndoielnic, aşa cum recunoaşte şi Carlos Garcia 
Gual21. Extinsa sa operă de literatură comparată, 
numărând peste o sută de titluri, dă seamă de 
acest lucru, ca în cazul volumelor: Literatură com- 


17 Georges Demerson, «Homenaje a Alejandro Cioranescu», în volumul omagial Alexandru Ciorănescu - 


L'Homme et loeuvre, cit. pp. 77-78. 
18 Ibidem. 


19 Daniel-Henri Pageaux, «Iberica», în Revue de Litterature Comparee, 1/1999, p. 70. 
20 Jos Francisco Ruiz Casanova, «Alejandro Cioranescu y los origenes de Ia literatura comparada en Espafia», în 
A. Sânchez Robayna (ed.), Alejandro Cioranescu: De Ia literatura comparada a los estudios canarios, cit., p. 30. 


21 Carlos Garcia Gual, «Sur les &udes de littârature comparte en Espagne et leur perspectives actuelles (quelques 
remarques genrales)», în Tania Franco Carvalhal (ed.), Comparative Literature Worldwide: Issues and 


Methods, Porto Alegre, L&PM/ AILC/VITAE, 1997, p. 279. 





24 


anul VIII e nr. 91-92 


REPERE 


ROST 





parată. Studii şi schițe (Bucureşti, 1944), Estudios 
de literatura espariola y comparada (La Laguna, 
1954); El Barroco o El descubrimiento del drama 
(La Laguna, 1957, şi Cluj, 1980); Le masque et le 
visage. Du baroque espagnol au classicisme 
francais (Geneva, 1983), între altele. În Princi- 
pii..., AL. Ciorănescu ne invită la delimitarea lite- 
raturilor nu pe criterii geopolitice, în sensul strict 
de frontiere naţionale, ci lingvistice. Nu s-ar pu- 
tea, spune el, stabili limitele unei literaturi por- 
nind de la criterii extraliterare; mai mult chiar, 
identifică un fenomen pe care îl numeşte pluri- 
naționalism, studiindu-i funcţionarea în cadrul 
unei literaturi, chiar dacă aceasta, pe baza ele- 
mentului lingvistic, a fost definită ca unitară. Teo- 
ria comparatistă a lui Ciorănescu este bazată pe 
conceptul de relație, termen prea mult timp hulit 
şi care, în cadrul desfăşurării evenimentelor 
sociopolitice din zilele noastre, îşi redobândeşte 
actualitatea. Marele lui merit, cum afirma Pedro 
AullOn de Haro, constă în faptul că “pornind de la 
conceptul de relaţie, s-a situat chiar în centrul 
problemei, într-un loc-cheie al epistemologiei 
comparatiste, departe de simpla formalitate a 
căutării originii obiectului literar”22. Ciorănescu 
consideră că literatura comparată reprezintă 
studiul relaţiilor cauzale între două sau mai 
multe literaturi separate de frontiere lingvistice, 
al relaţiilor literare internaţionale, al proiecţiilor 
internaționale ale unei opere literare, al litera- 
turii considerate în devenirea ei internaţională, 
şi conchide că ar putea fi definită ca studiul 
devenirii istorice internaţionale a literaturii. 
Devenirea trebuie privită sub dublul aspect de 
obiect şi mișcare. Pentru Ciorănescu, opera de 
artă nu este nici o creaţie ex nihilo, nici o fiinţă 
născută moartă şi care poate fi disecată ca un 
cadavru: este acel ceva care trebuie judecat în 
reflexiunea lui necontenită şi niciodată identică. 
Aceste transformări se fac simţite mai accentuat 
atunci când opera ajunge în mâinile unui cititor 
educat într-o altă cultură şi care purcede la de- 


criptarea operei în original sau în traducere: “difi- 
cultatea de a vorbi altă limbă, de a se face adoptat 
de altă literatură, de a intra în circuitul altui 
mediu cultural, toate aceste sacrificii şi vicisitudi- 
ni la care este supusă opera literară în privința 
adevăratei ei semnificaţii atunci când este trans- 
plantată în medii culturale străine, dar şi rarele 
izbânzi ale artei şi gândirii care permit, dincolo 
de orice dificultate, comuniunea scriitorilor cu 
publicul şi a creatorilor între ei, toate acestea con- 
stituie materia literaturii comparate, diferit 
nuanțată față de cercetarea care se limitează Ia li- 
teratura naţională” (Principii..., 1997).23 

Al. Ciorănescu este o referință obligatorie 
pentru specialiştii în secolul al XVII-lea. În cartea 
sa EI Barroco o EI descubrimiento del drama 
(1957), îşi propune să elimine echivocurile 
într-un domeniu atât de divers şi de complex ca 
acela reprezentat de Baroc, subliniind strânsa 
legătură între stilistică şi formele artei baroce, pe 
de o parte, şi criza de valori de Ia sfârşitul secolu- 
lui al XVI-lea şi din zorii celui de-al XVII-lea, pe de 
altă parte. Prin intermediul unei comparații per- 
tinente între echilibrul ce îl caracterizează pe 
omul Renaşterii — întruchipat de B. Castiglione în 
II Cortegiano-— şi dezechilibrul unui personaj ca 
Don Quijote, Ciorănescu este în măsură să afirme 
că întreaga artă a Barocului dezvăluie ruptura 
traumatică între planul real şi cel ideal, reprezen- 
tând, în acelaşi timp, o viziune relativă şi poliva- 
lentă a lumii. Aceasta este forma mentis barocă 
pe care o defineşte în opera sa prin analiza mi- 
nuţioasă a diverselor manifestări ale literaturii 
baroce europene. Compară pe Corneille şi 
Racine cu Tirso de Molina şi Shakespeare, şi sub- 
liniază importanța lui Montaigne în domeniul 
gândirii filosofice. În aceasta constă marele său 
merit: în a fi dat un fundament filosofic și cultural 
exact unor cercetări care riscau să se piardă în 
analize de natură stilistică, cum afirma Cecilia 
Rizza2. Al. Ciorănescu este astăzi o autoritate în 
acest domeniu. 


22 Pedro AullOn de Haro, «La Literatura Comparada, hoy», în A. Sânchez Robayna (ed.), Alejandro Cioranescu: De 
Ia literatura comparada a los estudios canarios, cit., p. 24. 
23 AL. Ciorănescu, Principii de literatură comparată, Bucureşti, Cartea Românească, 1997, p. 64 (traducere de 


Tudora Şandru Mehedenţi). 


24 Cecilia Rizza, d'apport YA. Cioranescu f la d&finition du baroque littâraire frangais», în volumul omagial 
Alexandru Ciorănescu - L'Homme et loeuvre, cit. p. 112. 





anul VIII e nr. 91-92 


25 


ROST 


REPERE 





În 1983, Ciorănescu continuă drumul deja 
deschis în 1957 şi surprinde cu cartea sa Le 
masque ete visage. Du baroque espagnol au clas- 
sicisme francais, în care cercetează în profunzime 
influența Spaniei în literatura şi cultura Franței 
secolului al XVII-lea. O demonstrație magistrală, 
cu trimitere la afinităţile care justifică şi explică 
influența spaniolă în Franţa la toate nivelurile 
vieții ei culturale, timp de mai mult de o jumătate 
de secol. Avem acum dovada prin intermediul că- 
reia se poate măsura importanţa Spaniei în ceea 
ce priveşte naşterea şi apogeul Barocului literar 
francez. Ideea cea mai valoroasă care se desprin- 
de de-aici, deşi nu a fost explicit exprimată, este 
că definiţia unei literaturi naționale conţine, 
înglobat, recursul la elemente care aparţin unei 
culturi străine şi, prin urmare, interculturalitatea 
intervine în procesul de definire a identității 
naţionale. 

L” avenir de passe. Utopie et litterature 
(Gallimard, 1972) este o cercetare care conferă o 
amploare considerabilă domeniului de cercetare 
al lui Al. Ciorănescu. Trecând în revistă momente- 
le literare ale Utopiei, din Antichitate până în 
prezent, autorul focalizează câmpul studiat dintr- 
o dublă ipostază: aceea de filosof al culturii şi, în 
egală măsură, de critic literar. Opera debordează 
de reflecţii de mare finețe şi de opinii personale, 
uneori ironice, în legătură cu autenticitatea 
prospectivă a mesajului utopic. Întrebarea tema- 
tică a autorului este: ce datorează Thomas Morus 
succesorilor săi? Prin intermediul expoziţiunii şi 
analizei, studiază metamorfozele operei lui 
Morus: de la un gen literar, un program, o con- 
cepție, până la o credință. Avem de-a face cu un 
studiu important despre utopie considerată ca 
gen literar, o meditaţie asupra literaturii şi vir- 
tuților ei profetice; într-un cuvânt: autorul pune 
în evidență literaritatea utopii. În acelaşi timp, 
L'avenir du passe este o istorie intelectuală a 
Europei. Acest eseu îl înscrie pe Ciorănescu în 
rândul marilor gânditori ai Utopiei şi, prin 
extrapolare, ai Literaturii. Nu în van credea că 
Literatura este “unul dintre domeniile spiritului 
care oferă cea mai amplă deschidere de orizont şi 
unica posibilitate de a ne apropia de cunoaşterea 
absolută” (Mircea Eliade et Ia literature, 1990). 


Tinzând spre exhaustivitate, Al. Ciorănescu 
s-a ocupat şi de lingvistică. Trebuie menţionată 
aici o operă de importanță capitală, de care Ro- 
mânia fusese lipsită pînă la el. Singur, fără colabo- 
ratori, a conceput şi a dus la bun sfârşit, în Insule, 
o lucrare de mai mult de două mii de pagini: Dic- 
cionario etimologico rumano (La Laguna, 1958 
1966, şi Bucureşti, 2002). DER-ul trebuie subli- 
niat nu numai pentru extraordinara lui relevanță 
la nivel de etimologie română (autorul funda- 
mentează în mod ştiinţific fizionomia romanică a 
limbii române). Mai mult, faptul de a fi publicat 
rezultatul eforturilor sale în limba spaniolă - o 
limbă de largă circulaţie - are o semnificaţie mult 
mai profundă: DER-ul constituie un instrument 
extrem de util pentru toți specialiştii interesați de 
romanistica orientală şi de contextul mai amplu 
al limbilor neolatine. 

În domeniul istoriei literare regăsim acelaşi 
profund interes. Genurile mai frecventate din 
acest capitol al vastei sale opere sunt biografia şi 
bibliografia literară. Al. Ciorănescu este autorul 
primei biografii complete a umanistului francez 
Jacques Amyot (1941), al biografiilor poeţilor din 
Canare Antonio de Viana (1967), Bartolomâ 
Cairasco de Figueroa (1957) şi al biografiei părin- 
telui Anchieta (1960), precum şi al biografiilor 
unor personalităţi ale culturii din Insule: 
Leopoldo de Ia Rosa (1986). Nu am putea omite 
aici o operă cu un caracter atât de singular cum 
este Diccionario biogrătico de canarios-ameri- 
Canos, în două tomuri masive (1992). Extraordi- 
nara sa competență în domeniul bibliografiei 
este reprezentată de o operă cu adevărat monu- 
mentală: Bibliographie de Ia litterature trancaise 
(1959-1969, 5094 pagini), acoperind secolele 
XVI, XVII, XVIII. Trebuie subliniat că această 
lucrare presupune un considerabil pas înainte în 
materie bibliografică. Sunt incluşi sute de autori 
minori foarte puţin studiați şi inserate adevărate 
monografii asupra marilor autori (1755 intrări 
despre Chateaubriand; 3041 pentru Jean-Jacques 
Rousseau; 3831 pentru Voltaire etc.). Este vorba 
despre o lucrare uriaşă, ce constituie o operă 
esenţială, un instrument de studiu obligatoriu 
pentru oricine studiază literatura franceză. O 
menţiune specială merită, de asemenea, o altă 





26 


anul VIII e nr. 91-92 


REPERE 








lucrare bibliografică a sa: Bibliografia francoes- 
paiiola (1600-1715) (Madrid, 1977), care, deşi 
are un ilustru precedent în Bibliographie hispa- 
no-francaise (1911) a lui Raymond Foulchâ-Del- 
bosc, reprezintă o schimbare de criteriu atunci 
când refuză să considere drept ediţii diferite 
diversele tiraje ale aceleiaşi cărți şi atunci când 
ține seamă şi include autorii spanioli traduşi în 
franceză şi cărţile imprimate în Franța de către 
autorii spanioli. Pentru aceeaşi perioadă, 
Foulche-Delbosc înregistrează 1650 de titluri, 
față de cele 4700 culese de Al. Ciorănescu! 

În domeniul întocmirii de ediţii, Ciorănescu 
a desfăşurat, de asemenea, o activitate de un 
remarcabil dinamism. A fost director al colecţi- 
ilor: Clâsicos Romero (1968-1972) - ediţii ale cla- 
sicilor spanioli; Flor de Romero (1968-1972) - 
opere din literatura universală; Biblioteca Islena 
(1968-1982) - texte istorice şi autori clasici din 
Canare; Enciclopedia Canaria (1968-1982) - 
studii monografice pe teme spaniole etc. În 1990, 
cu ocazia centenarului morții lui Mihai Eminescu, 
Ciorănescu a semnat ediţia unei selecţiuni din 
poeziile marelui poet român. Încă o dată, în con- 
cepția sa, un poet cunoscut trebuie să fie în 
primul rând un poet citit. 

În unele cazuri, ca să întocmească edițiile, 
Ciorănescu trebuie să traducă operele. În reali- 


tate, traducerea a fost una dintre pasiunile sale 
cele mai nobile. A început de timpuriu (1933) tra- 
ducând versuri din italiană în română şi a conti- 
nuat cu versuri din franceză în română. Mai târ- 
ziu, limba sa maternă a trebuit să iasă, deşi nu 
întru totul5, din aria traducerilor sale; va începe, 
aşadar, să traducă din franceză în spaniolă (Le 
Canarien, 1959-1965), din italiană în spaniolă 
(Leonardo Torriani, Descripcion e historia de las 
Islas Canarias, 1959), din spaniolă în franceză 
(Oeuvres de Christophe Colomb, 1961), din 
engleză în spaniolă (Mary Shelley, Frankenstein, 
1969). Dovada cea mai elocventă că a fost un tra- 
ducător de elită este versiunea sa franceză a 
Divinei Comedii (1964), care numără, până as- 
tăzi, nu mai puţin de patru reeditări. Trebuie spus 
că şi pe tărâmul teoriei traducerii Ciorănescu a 
avut o semnificativă contribuţie, revenind în 
multe ocazii asupra acestui domeniu, abordat 
încă din teza sa de doctorat: Eminescu în tradu- 
ceri (1989), El arte de Ia traduccion (1990) etc. 
Al. Ciorănescu şi-a încoronat opera de erudit 
cu creaţia literară personală. A publicat două pla- 
chete de versuri: Atlantic (1950) şi Biogratie pen- 
tru rândunele (1952). S-a apropiat şi de teatru cu 
Don Carlos de Viana (1955), dramă în patru acte, 
scrisă în limba română şi publicată la Paris, şi cu 
Au revoir, Monsieur l'Ange (Paris, 1954), farsă 


25 Al. Ciorănescu a tradus în limba spaniolă poezii de Mihai Eminescu şi mai ales de Ion Barbu, acestea din urmă 
în colaborare cu poetul spaniol A. Sânchez Robayna, care nu au văzut, din păcate, lumina tiparului. O excepție: 
«EI pavo real» (Păunul), publicat împreună cu un studiu al său despre 1. Barbu în revista Limite (Paris), 12 iulie 


1973,p.9. 





anul VIII e nr. 91-92 


27 


ROST 


REPERE 





într-un act, scrisă în franceză. Acolo unde credem 
că se manifestă mai bine harul său de creator li- 
terar este în roman, în special în primul din cele 
două pe care ni le-a lăsat: Le couteau vert 
(Gallimard, 1963), scris în franceză şi trimițând 
cu gândul la romanul american al secolului XX, 
tradus în germană (1965), în română (1994) şi în 
spaniolă (1998), de asemenea, Care Daniel? 
(1995), conceput în limba franceză şi tradus în 
spaniolă (2000). Erudit cu suflet de poet, ne-a 
lăsat un mic, dar complet repertoriu de armonii 
intime în toate genurile. 

Al. Ciorănescu a combinat toate aceste efor- 
turi cu docenţa. Filolog înzestrat, a fost în acelaşi 
timp şi un profesor talentat. A predat limba şi li- 
teratura franceză la Universitatea din La Laguna, 
de unde s-a pensionat după 31 de ani de la sosirea 
sa în Insule (1979). Marile sale calităţi umane au 
contribuit la bunele relații cu studenții, cărora le- 
a transmis cu generozitate curiozitatea şi nesațul 
pentru studiu. Aceştia din urmă şi-l amintesc ca 
pe un profesor punctual şi dăruit meseriei şi dis- 
cipolilor săi, riguros, eficace şi, mai ales, imagina- 
tiv, dotat cu un mare simţ al umorului în legătură 
cu ceilalți, dar şi cu sine însuşi şi, nu în ultimul 
rând, extrem de fecund. Activitatea sa universi- 
tară a fost îmbogăţită prin şederi ca visiting pro- 
fessor şi în alte universități: Oxford, Bologna, 
Londra, Bahia Blanca. În 1991 a primit titlul de 
doctor Honoris Causa al Universităţii din La 
Laguna, iar în 1993 al Universităţii din Bucureşti. 
Cel din urmă, considerat de către Mircea Anghe- 
lescu (promotor al acestei lăudabile iniţiative) 
drept “omagiul celor cărora nu le putuse fi decât 
de departe profesor de ştiinţă, de caracter şi de 
modestie”26. 

Al. Ciorănescu şi-a manifestat interesul 
nestrămutat întru cunoaşterea universului valo- 
rilor culturii în totalitatea sa: cultura ca integrare 
a inteligenței şi a vieții şi ca mod de a fi în lume. 
Oricare dintre realizările sale este o exploratio 
urmată de o explicatio mundi, după cum recunoş- 
tea cu admiraţie Vintilă Horia?7. Erudit de talie 
europeană, enciclopedist, Al. Ciorănescu poate fi 


considerat, oricât de paradoxală ar părea această 
afirmaţie, drept specialist în fiecare dintre mate- 
riile studiate. A fost înzestrat cu o forma mentis a 
unui adevărat umanist, care, urmând propria-i 
definiţie, este “un gânditor care şi-a consolidat 
capacitatea de cunoaştere şi sistemul de gândire, 
o dată pentru totdeauna, prin intermediul acelei 
memorii colective, transcendente şi transmisibile 
deodată, care se numeşte istorie; un om, cu alte 
cuvinte, care simte trăirea sa prezentă ca proiec- 
ție şi fruct a tot ce a fost şi sămânță a tot ce va fi” 
(Colân humanista, 1967). 

Om al analizelor şi al sintezelor, înclinat mai 
cu seamă spre a identifica puncte de contact între 
ştiinţele spiritului şi chiar spre a găsi căi de unifi- 
care a acestora, a fost comparat în acest sens cu 
figuri de intelectuali ca E. R. Curtius, Mario Praz, 
Alberto Tenenti sau Paul Hazard. Înzestrat cu o 
mentalitate polivalentă, fost un om care a aspirat 
să fie un savant fără să renunţe la a fi un om sen- 
sibil. Vastă, diversă, plină de intuiţii sclipitoare şi 
reflecții critice, opera lui se pretează cu greu la o 
prezentare sistematică sau la o interpretare sin- 
tetică. Dacă lucrările sale ar putea pierde din 
vigoarea ştiinţifică imediată - orice savant este 
condamnat la a fi depăşit, spunea Ftiemble - con- 
tactul cu opera sa va înlesni pentru mult timp de 
acum înainte plăcerea intelectuală a unei lecturi 
care deschide larg porțile frumuseții şi ale cu- 
noaşterii. După cum însuşi a afirmat, “judecata îi 
revine viitorului. Contemplarea frumuseții este 
la îndemâna tuturor, dar aprecierea ei exactă 
depinde de varietatea şi de simultaneitatea asoci- 
aţiilor de idei ale fiecăruia dintre noi” (Alejandro 
de Humboldt en Tenerife, 1960). 

Cu prilejul celor zece ani trecuţi “de Ia ple- 
carea profesorului la o catedră mai înaltă”28, con- 
siderăm firesc să lansăm o invitaţie la lectura 
operei sale, [a justa ei punere în valoare şi la situ- 
area ei la locul cuvenit. Asemenea unui adevărat 
maestru, Alexandru Ciorănescu ne-a dat o lecţie 
exemplară de generozitate şi, prin opera sa, o săr- 
bătoare de idei de care vor trebui să ţină seama 
generaţiile viitoare. 


26 Mircea Anghelescu, «Alexandru Ciorănescu şi Insulele fericite», în Observator Cultural (Bucureşti), 207 (465), 


12-18 martie 2009, p. 32. 
27 Vintilă Horia, art. căt, p. 14. 
28 Mircea Anghelescu, ibidem. 





28 


anul VIII e nr. 91-92 


REPERE 


ROST 





Imn 


LAscolta, Padre, lLhumil priego mio... ] 


de Petru Cercel 
trad. din it. Al. Ciorănescu 





Stăpîne Domn pe-adînc şi pe văzduhuri, 
Tu, ce-ai făcut pămînt şi cer şi mare, 
Pe om din lut şi nevăzute duhuri; 

Tu, care din fecioară întrupare 
Ai vrut să iei, Părinte prea puternic, 
Ca să-nviezi şi să ne dai iertare; 

Tu, ce vărsîndu-ți sîngele cucernic 
Ai sfărîmat a iadului tărie 
Şi l-ai legat pe diavolul nemernic; 

Tu, ce-ai deschis a ta împărăție 
Şi blînd te arăţi şi milostiv cu mine, 
Spre-a-mi face raiul veşnică moşie; 

Ascultă, Tată, ruga mea ce vine 
La tine arzătoare şi plecată, 

Tu, ce-ai fost om ca să mă'nalţi la tine. 

Cum voi plăti, stăpînul meu, vreodată 
Atitea bunuri mie hărăzite, 

Şi ce-aş putea să-ţi juruesc răsplată? 

Mă-nbelşugaşi cu daruri nesfirşite, 
Fiind nevrednic eu, şi cu'ndurare 


M-ajuţi mereu, mă'ndrepți din căi greşite. 


Tu nu pui preţ pe-averi şi pe odoare, 
Pe perle, nici pe pietre nestemate, 
Căci tot ce e, e-al tău, stăpîne mare. 

De tine-au fost făcute-n lume toate, 

Şi omul mirşav nici c-un pai subţire 
Să se fălească-a fi al său nu poate. 

Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire 
Chiverniseşti şi-ndrepți orice făptură, 
Şi cerul, şi tărîmul de sub fire. 

Plăcute-altfel de jertfe nu-ţi mai fură, 
Alt dar decit o inimă curată 
Şi închinată ţie cu căldură, 

Şi toţi să te mărturisească, Tată, 

Drept Domn al Israelului, cel care 
L-a înnecat pe Faraon odată. 

Tu vrei doar fapta bună şi'nchinare. 
Şi toţi să te slujim, căci ştii în minte 
Şi-n inimă ce-ascunde fiecare. 

E mică plata ce ne ceri, Părinte, 


Şi n-o'mplinim pe toată cu dreptate, 
Dar tot ne vrei moşteni ai slavei sfinte. 

Prea multă dragoste şi bunătate 
Arăţi spre noi, căci cu nesocotire 
O preţuim, şi numai cu păcate 

Răspundem la a ta milostivire 
Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală 
Călăuzeşti cu bine'ntreaga fire. 

Cu multă neştiință şi greşală 
Noi ne trudim să-ți dăm în închinare 
O inimă plecată cu sfială, 

Dar, bieți de noi, greşim fără'n cetare 
În faţa ta, puternice mpărate, 

Şi-ţi risipim averea'n desfătare. 

Pîn'ce Ursitele ne'nduplecate 
Vor rupe-al anilor mei fir subțire, 
Îmi iartă, Doamne, grelele păcate 

Şi-atât de mare ai milostivire 
Spre mine, sluga ta cea vinovată, 

Ca să trăesc cu tine-n nemurire. 

Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată, 
Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine, 
Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată. 

Greşit-am, Tată, milă ai de mine, 
Aprinde-mi sufletul şi mă învață, 

Şi fă să vin alăturea de tine. 

Tu, ce eşti cale, adevăr şi viață, 
Ştiu că tot binele ce va să-mi vie 
Mi-l va trimite sfinta ta povaţă. 

Ferice de voi fi şi-n bogăţie 
De stare şi avere, dă-mi putere 
Cu spaimă mare să ţi-o'nchin tot ţie. 

Iar caznă cînd avea-voi şi durere, 

Să fiu ca lov cu straşnică răbdare 
Şi să-ți slujesc statornic îţi voi cere. 

Orice ţi-e voia, Împărate mare, 

Nespus de mult mă bucură şi-mi place, 
De-ar fi spre bine sau spre grea'ncercare. 

Mi-e gîndul doar la slujba ce voi face 
Măririi Tale tot mereu, căci ție 
Cel ce-ţi slujeşte va trăi în pace 

Şi va zbura la cer cu bucurie. 





anul VIII e nr. 91-92 


29 


ROST 


REPERE 








[textul original] 


Potentissimo Dio del sommo, et imo, 

Tu che creasti il ciel, la terra, e] mare, 
Gli angeli de la luce, et 'huom di limo. 

Tu che nel ventre vergine incarnare 
Per noi volesti Padre omnipotente, 

Et nascere, et morire, et suscitare. 

Tu che col proprio sangue veramente 
N'apristi il ciel, spogliasti il limbo, et poi 
Sathan legasti misero, et dolente. 

Tu che con sante braccia aperte a noi 
Ancor ti mostri mansueto, et pio 
Per darne eterno ben ne i regni tuoi. 

Ascolta Padre Vhumil priego mio 
Che supplice, et diuoto a te nevegno 
A te che ti sesti huom per far me Dio. 





Con che ti paghero mai Signor degno 
Di tanti beneficij a me largiti? 
Che guidardon potro mai darti in pegno? 
Stati sono i fauor certo infiniti 
Chai dimostrati a me vil peccatore, 
Che mi gouerni ogn'hor, ogn'hor, m'aiti. 
Gemme non cerchi gia d'alto valore, 
Ne perle oriental, ne gran tesoro, 
Che tu gli hai fatti, tutto e tuo Signore. 
Tutte le cose da te fatte fero, 
Ne pono in terra i miseri mortali 
Pur una paglia attribuirsi a loro. 
Tu con un uolger d'occhio, un mouer d'ali 
Reggi, et gouerni tutti gli elementi 
I Cieli, e i regni ciechi et infernali 
Altro non cerchi da 'humane menti, 
Altra offerta non uuoi, ch'un cor sincero, 
A te inchinato, sol questo consenti 
Et che tu sia riconosciuto il uero 
Dio d'Israel, colui che Faraone 
Sommerger fece furibundo, et fiero. 





Opere cerchi sol perffete, et buone 
Et ch'ogni un lodi te che dentro uedi 
Con prouidenza Valtrui intention. 

Picciolo e il premio, (oime) che tu ne chiedi 
Et se poco s'osserua, tu Signore 
Pur ne uuoi far V'eterna gloria heredi. 

Grande e la tua bonta, troppo Pamore 
Che ne dimostri, ma di rado noi 
Lo conosciamo, qual piii espresso errore 

Di par ne va con a giustitia poi 
La tua misericordia, con cui Dio 
Ottimamente il tutto volger puoi, 

Ma troppa e Lignoranza el'fallo rio 
Nostro che consecrar ti contediamo 
Un cor sincero humiliato, et pio; 

Anzi, (miseri noi) sempre pecchiamo 
Contra te grandemente alto monarca, 
E'n vanita quel che ne dai spendiamo. 

Pria Signor mio che la tremenda Parca 
Rompa de gli anni mei lo stame frale 
Perdonami 'offesa che mi carca. 

Et la misericordia tua sia tale 
Verso di me vil peccatore indegno 
Ch'io uiua teco ion ciel sempre immortale. 

Fammi Signor de la tua gratia degno 
Non mi punir secondo i falli miei 
Channo di remission passato il segno. 

Pater peccaui, miserere mei, 

Infiamma il cor, lo spirto, et Palma mia 
Et piacciati ch'io uenga, oue tu sei 

Tu che sei vita, ueritate, et via 
Fammi conoscer che quanto nel mondo 
Di bene hauro, per tua bonta sol fia. 

Se felice faro, ricco, et giocondo 
Di stato, et di tesor, fa ch'in feruitio 
Tuo possa usarlo con timor profondo. 

Et se stratio n'haur faro, doglia, et suplitio 
Fammi con Giobbe patiente, et forte, 
Fammi sempre constante al tuo seruitio 

Quel chi'a te piace o Re de Falta Corte, 

A me gradisce, a me diletta ancora 
O sia benigna o sia contraria forte, 

Solo e intento mio seruir ogn'hora 
Limmensa maesta tua Padre santo, 

Chi serue a te tutta la vita honora, 

Et a la fin uola al Ciel con festa et canto. 





30 


anul VIII e nr. 91-92 


REPERE 





Panoramarea literaturii 


comparate 


Constantin Mihai 





ticomunist românesc în plan cultural este 

Alexandru Ciorănescu. Specializat în lite- 
ratură comparată, cu studii serioase la Ecole Nor- 
male Suprieure din Paris, avându-i ca maeştri pe 
Paul Hazard şi Paul Van Tieghem, cu un doctorat 
în litere la Sorbona (1939), cu o teză despre 
L'Arioste en France, cu o bogată activitate acade- 
mică internaţională: lector de limba şi literatura 
română la Universitatea din Lyon (1938-1940); 
cercetător la CNRS (Centre National de Re- 
cherche Scientifique din Paris - 1948); profesor 
la Universitatea din la Laguna (1948-1979). Autor 
al unor instrumente bibliografice de referință, 
precum Bibliografia literaturii franceze, distinsă 
în 1960 cu premiul Brunet al prestigioasei L'Aca- 


U na dintre figurile esenţiale ale exilului an- 


dâmie des Inscriptions et Belles-Lettres, Alexan- 
dru Ciorănescu realizează o serie de lucrări de 
filologie comparată, reevaluări tematiste explo- 
rând literatura spaniolă sau cea franceză : Studii 
de literatură spaniolă și comparată (La Laguna, 
1954); Viitorul trecutului. Utopie şi literatură (Pa- 
ris, 1972); Masca şi obrazul. De Ia barocul spaniol 
Ia clasicismul trancez (Geneva, 1982); Hispanis- 
mul în franceza clasică (Madrid, 1987). Lucrarea 
sa majoră în domeniul comparatismului rămâne 
Barocul sau descoperirea dramei (1957), “o con- 
tribuţie însemnată la ideea existenţei unei litera- 
turi europene” (C. C. Rosi). Reconfigurarea cu- 
rentului literar şi artistic, precum şi diversitatea 
analitică dau măsura erudiţiei auctoriale, în care 
aspectul teoretic se îmbină rafinat cu exemplifi- 
carea universală a abordării critice. Este o operă 
de sinteză care exploatează cercetările compara- 








anul VIII e nr. 91-92 


31 


ROST 


REPERE 





tistului, iar orice bibliografie solidă a problemei 
nu poate evita contribuţia semnificativă a lui Ale- 
xandru Ciorănescu. Dimensiunea barocului ca 
forma mentis devine exemplară în măsura în 
care discutăm de o adevărată filosofie sau Wel- 
tanschauung. îndoiala ca declanșator al dramei 
constituie noutatea fundamentală a barocului. 
Despre funcţionarea literaturii comparate, 
despre mecanismul său şi despre principiile sale 
reglatoare avea să discute Alexandru Ciorănescu 
într-un succint, dar riguros vademecum Principii 
de literatură comparată, rezultatul atât al unui 
curs de literatură comparată, susținut de autor la 
Facultatea de Litere a Universităţii din La Laguna 
(1963), cât şi al unei bogate experiențe compara- 
tiste. “În 1964, când apărea volumul Principii de 
literatură comparată, altfel se organizau teoretic 
demersurile comparatiste, teoria influențelor 
fiind nu numai părăsită, dar şi dezavuată critic. 
Alexandru Ciorănescu rămâne cantonat într-o 
perspectivă descriptivistă, evitând dezbaterea 
polemică, ceea ce nu dăunează demonstraţiei în 
sine, relevabilă prin bogăţia informaţiei şi prin în- 
cercarea de sinteză, de catalogare a unor tendințe 
până la acea oră în domeniul de manifestare al lit- 
eraturii comparate” (cf. Nicolae Florescu, “Vo- 
caţia enciclopedismului la Alexandru Cioră- 
nescu”, în Menirea pribegilor. Reevaluări critice 
ale literaturii exilului, Bucureşti, Editura Jurnalul 
Literar, 2003, p.195). În pofida perspectivei sale 
conservatoare şi a menţinerii “unei anumite 
desuetudini în abordarea problemelor şi în con- 
figurarea ideilor de bază” (Nicolae Florescu, 
op.cit.), lucrarea lui Alexandru Ciorănescu meri- 
tă apreciată prin coordonata sa metodologică. 
Pornind de la definiţia clasică a literaturii com- 
parate a lui Paul Van Tieghem (1931), studiul 
operelor mai multor literaturi în relațiile lor reci- 
proce sau cea a lui Guyard (1951), istoria relați- 
ilor literare internaţionale, fără a omite pe cea a 
lui Carr (1951), studiul relațiilor spirituale inter- 
naţionale şi mai ales, aceea a lui Wellek (1953), 
literatura care transcende granițele unei litera- 
turi naționale, Alexandru Ciorănescu încearcă să 
reconfigureze noţiunea de literatură comparată, 
ce trebuie înțeleasă “ca o sferă cu o consistență 
tot mai puţin deasă, pe măsură ce ne îndepărtăm 


de centrul ei, datorită întrepătrunderii, de 
asemenea progresive, cu alte discipline care au 
drept obiect studiul literaturii” (Alexandru 
Ciorănescu, Principii de literatură comparată, 
Cartea Românească, 1997, p.37). Ideea compara- 
tistului român anticipează teoria ulterioară a 
interdisciplinarității, depăşind cauzalitatea tezei 
clasice a comparatismului, întrucât literatura 
comparată se ocupă şi cu studiul temelor de an- 
samblu (curente literare, trăsături stilistice, tipuri 
literare), de pildă: studii despre romantismul 
european, poezia nopţii în literatura occidentală, 
Don Juan în teatrul european, lucrări indiscu- 
tabile de literatură comparată. 

O altă abordare a literaturii europene, rele- 
vată în opera ştiinţifică din exil a lui Alexandru 
Ciorănescu vizează, desigur, şi literatură română, 
prezentată în numeroase dicționare şi enciclope- 
dii literare de personalități, precum şi în două 
lucrări publicate în engleză despre Vasile Alec- 
sandri (1973) şi Ion Barbu (1981). Dacă în prima 
monografie, autorul încearcă o reevaluare a 
operei lui Alecsandri, prin cercetarea atmosferei 
epocii în care aceasta a luat naştere, în cea de-a 
doua monografie, autorul repune în discuţie 
problema poetului reprezentativ în modernitate, 
mai ales pentru o literatură cu caracter şi particu- 
larităţi specifice. 

Evitând să se implice în problematica poli- 
tică a acțiunilor din exil, Alexandru Ciorănescu “a 
preferat să confere operei sale un profund carac- 
ter românesc şi să răspundă mistificării prin cul- 
tivarea adevărului, pe care regimul de teroare in- 
staurat în România a urmărit constant să-l mani- 
puleze şi să-l denatureze mai mult de o jumătate 
de veac. Totodată, prin situarea în sfera compara- 
tivismului cultural, profesorul a încercat să sta- 
bilească dialogul spiritualităţii sale carpatice cu 
celelalte universuri spirituale europene. Există în 
lecţia pe care ne-a oferit-o Alexandru Ciorănescu 
o acută continuitate a modelului lorga, căci 
refugiul din Canare - putem constata acum - nu 
a fost nicicum o formă de retragere din tumultul 
vremii, ci tocmai o clipă de liniște şi de examinare 
din depărtări a consecințelor neimplicării în com- 
baterea ravagiilor dezastruoase ale comunismu- 
lui” (Nicolae Florescu, op.cit. p.201). 





32 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 





Hristologia Ortodoxă 
şi Ideologiile Politice 
ale Modernităţii 


Din principiul evanghelic “daţi Cezarului ce este al Cezarului și lui 
Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22, 21) rezultă în mod ofi- 
cial că Biserica trebuie să se ocupe doar de treburile spirituale, nu și 
de cele politice. Însă unde exact se trage linia de separație dintre cele 
care aparțin Cezarului și cele care aparțin lui Dumnezeu? 


Alexandru Racu 





în care răspunde la critica teologiei politice 

formulată de Erik Peterson, Carl Schmitt 
afirmă că “până în ziua Judecăţii, învățătura au- 
gustiniană cu privire la relaţia dintre cele două 
cetăţi este confruntată cu o întrebare cu două 
fațete care rămâne deschisă: Quis judicabut? Quis 
interpretatibur? Cine defineşte în mod concret 
pentru ființa umană concretă ce anume este spi- 
ritual, ce anume este lumesc şi cum anume tre- 
buie abordate lucrurile mixte?! 

Într-adevăr, Hristos nu a delimitat matematic 
cele două sfere, politică şi spirituală (două sfere 
care se intersectează în persoana creştinului care 
are dublă cetățenie, cerească şi pământească), 
lăsând în schimb creştinătăţii ca temă de reflecţie 
până la a doua venire, ceea ce numim problema 
teologico-politică. Mai precis, lăsând Duhului 
Sfânt misiunea de a călăuzi Biserica în modul ei 
de a se aşeza în istorie, în diferitele epoci ale aces- 
teia. În aceasta constă originalitatea radicală a 
Creştinismului. Spre deosebire de Islam, pentru 
Creştinism, teologico-politicul nu este codificat, 
rămânând în schimb o problemă mereu nouă 


ÎL, a finalul părții a doua din Teologia Politică, 


care nu suportă reducționisme ideologice sau în- 
țepeniri în temporalitate. Ca să dăm numai un 
exemplu, tendința de a lega pe veci Biserica Orto- 
doxă de sistemul simfoniei bizantine nu poate să 
reprezinte decât un necreştinesc refuz al istoriei, 
refuz care sfârşeşte în două erezii teologico- 
politice la fel de păguboase, aşa cum a observat 
Mircea Platon în cel mai bun articol al său2. Prima 
astfel de erezie teologico-politică este prăbuşirea 
în istorie prin reactivarea unei pseudo-simfonii 
bizantine alături de noile structuri politice mod- 
erne seculare, dacă nu chiar anticreştine, fie că 
este vorba de statul național modern, separat 
prin propria-i opţiune de Biserică sau, mai rău, de 
structuri transnaţionale precum UE. În context 
contemporan, această soluție presupune ca BOR 
să trâmbițeze împreună cu teologii de serviciu ai 
lui Vladimir Tismăneanu în goarna globalizării, 
democratizării, integrării etc. şi să presteze ținuta 
ecumenistă care se impune unor astfel de vre- 
muri. Cea de-a doua direcţie, la fel de păguboasă, 
este ieşirea din istorie fie prin ceea ce același 
Mircea Platon numeşte isihasmul de debara, fie, 
mai grav, prin rascolnicismul apocaliptic cu 
potenţial schismatic, fenomen care afectează din 
ce în ce mai mult anumite medii zelotiste din țară, 


1 Carl Schmitt, Political Theology II - The Myth of the Closure of any Political Theology, Polity Press, 2008, p. 117 


2 Mircea Platon, Despre câteva lucruri pe care le putem face, ROST, nr. 69, noiembrie 2008 - 
http;/Awww.rostonline.org/rost/nov2008/ortodoxul.shtml 





anul VIII e nr. 91-92 


33 


ROST 


DECANTĂRI 





fenomen alimentat de altfel tocmai de mod- 
ernismele şi ecumenismele facile practicate la 
vârf. 


Biserica să nu facă politică, 
dar să se ocupe de politic 


Afirmația “Biserica nu trebuie să se ocupe de 
politică” solicită nişte lămuriri preliminarii. Mai 
exact trebuie operată distincţia dintre politică, ce 
ține strict de conflictele care au în vedere dobân- 
direa şi păstrarea puterii, şi politic, care ţine în 
ultimă instanţă de conflictele de valori, sau con- 
flictele cu privire la interpretarea adevărului, 
conflicte care traversează orice societate umană 
şi care dau naştere, aşa cum sublinia acelaşi Carl 
Schmitt, la relaţii de tip prieten/duşman. Evident, 
Biserica nu trebuie să se ocupe de politică, 
canoanele interzicând de altfel clericilor să par- 
ticipe la viața politică a cetăţii, dar în mod natural 
se va ocupa de politic, atâta timp cât rămâne cu 
adevărat Biserică, adică o comunitate care po- 
sedă adevărul universal pe care are datoria de a-l 
mărturisi. Mai mult decât atât, Biserica trebuie să 
se pronunțe asupra politicului, şi implicit asupra 
variilor ideologii politice neortodoxe, folosind 
propriile ei criterii de judecată. Aşa cum afirmă 
un teolog contemporan din Marea Britanie, atun- 
ci când teologia refuză să se pronunţe critic 
asupra altor discursuri, în mod inevitabil ea va fi 
subordonată acestor discursuri (psihanaliză, 
marxism, economie politică etc.) care îi vor 
oferi/impune, propria lor cheie de lectură a reali- 
tăţiiă. În acest mod, Biserica ajunge cu adevărat 
să facă politică în sensul cel mai prost al cuvântu- 
lui, pentru că face politica altora, politica lumii 
acesteia. În plus, în materie de politic, aşa cum 
bine observa Carl Schmitt, nu poate exista neu- 
tralitate, iar deseori, făcând-se referire în mod 
insidios la deviza, “daţi Cezarului ce este al Ceza- 
rului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”4, 
Biserica este împinsă către o presupusă sferă a 
neutralității, (care ascunde de altfel afirmarea 


unui alt adevăr, deloc neutru) de către ideologia 
contemporană dominantă, ideologia liberală. 
Scopul ultim al liberalismului (ideologie născută 
din trauma războaielor religioase din secolele 
XVI-XVII), după cum sublinia Schmitt, este neu- 
tralizarea tuturor conflictelor şi “dizolvarea ade- 
vărului metafizic prin discuţie”5. În acest sens, 
multiculturalismul nu este decâ expresia cea mai 
consecventă a liberalismului, sistemul liberal 
fiind în ultimă instanță, aşa cum remarca Max 
Weber, “un politeism al valorilor”. 

Înțelegerea liberală a libertăţii ca libertate 
negativă (eşti liber să faci ce vrei atâta timp cât 
nu-l afectezi pe ceălalt, independent de statutul 
moral al acţiunii tale) implică o negare a social- 
ităţii naturale a fiinţei umane, aşa cum a fost 
aceasta afirmată de Aristotel şi preluată apoi de 
gândirea creştină. De fapt, această concepție este 
evidentă încă din vremea Vechiului Testament, 
ba mai mult, se regăseşte într-o formă sau alta în 
toate culturile umane care au existat de-a lungul 
istoriei, mai puţin cultura liberală. Faptul acesta 
indică de altfel bunul simţ al concepției aris- 
totelice, căci este evident că, trăind în societate, 
aşa cum trăim cu toții, acțiunile noastre rele îi vor 
afecta şi pe ceilalți, chiar dacă în mod indirect. 
Dincolo de imposibilitatea dezinserţiei omului 
din social, creştinismul afirmă şi legătura de 
nedepăşit dintre om şi natură, care din nou face 
imposibilă izolarea, în sfera privată, a păcatului 
rezultat din utilizarea iraţională a libertății. 
Teologia ortodoxă afirmă în acest sens cât se 
poate de clar impactul cosmic al păcatului origi- 
nar şi, pe cale de consecinţă, al oricărui păcat. 
Acceptarea de către teologul ortodox a pseudo- 
providenței liberale, “mâna invizibilă” a lui Adam 
Smith care metamorfozează păcatele particulare 
într-un bine general, este totuna cu un pact cu 
diavolul. 

Impunându-i Bisericii regimul teologico- 
politic modern al separării dintre public şi privat 
şi al implicitei privatizări a religiei, ideologia li- 
berală îi impune de fapt Bisericii propria con- 


3 John Milbank, Theology and Social Theory, Blackwell Publishing, 2006, p. 1 

4 Formulă pe care o foloseşte de altfel şi Cristian Preda într-un interviu acordat lui Alin Fumurescu, asupra căruia 
vom reveni (http;//voxpublica.realitatea.net/politica-societate/cristian-preda-patru-ore-cu-sufletul-pe-masa-ii- 
gabriel-oprea-conducator-de-studii-de-doctorat-e-limita-mea-absoluta-35299.html) 

5 Carl Schmitt, Political Theology, the MIT Press, Cambridge, Massachusetts and London, 1988, p. 62 





34 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





cepție, o concepție falsă asupra lumii, sau mai 
bine spus o concepție eretică. Acest aspect a fost 
sesizat de la bun început de unul dintre princi- 
palii reprezentanţi ai Contra-Revoluţiei Catolice, 
Louis Ambroise de Bonald, care afirma, ca reacție 
la laicismul Revoluţiei Franceze, că “doar prin 
abstracţiune se poate separa religia interioară 
(adoraţia) de religia exterioară (cultul), Ia fel cum 
doar prin abstracţiune se poate separa omul fizic 
de cel spiritual”6, sau, mai clar spus, cum doar 
prin abstracţiune se poate separa omul privat de 
omul public, din moment ce este vorba de același 
om”. De fapt, în ultimă instanță, erezia liberală 
este o erezie hristologică. Această divizare între 
omul public şi omul privat, între omul politic con- 
strâns să opereze în termenii politicii seculare şi 
omul religios, implicit constrâns să-şi păstreze re- 
ligia pentru sine, reflectă în opinia mea erezia lui 
Nestorie, care afirma că în lisus Hristos nu se 
unesc două naturi, desigur distincte, într-o sin- 
gură persoană, ci că în Hristos există două per- 
soane, separație care făcea practic imposibilă în- 
dumnezeirea omului prin har, pentru că îl separa 
în însuşi Hristos pe om de Dumnezeu. Tot astfel, 
establishmentul politic liberal presupune o 





Biserică incapabilă să transfigureze istoria. 
Această erezie izvorăşte de altfel din spiritul teo- 
logiei occidentale care respinge înțelegerea pala- 
mită a harului ca energie necreată a lui Dumne- 
zeu, prin care Dumnezeu, deopotrivă pe deplin 
transcendent în ființa sa şi pe deplin imanent în 
energiile sale necreate, se comunică pe deplin 
firii create. Occidentul, prin gândirea lui Toma 
d'Aquino şi prin întreaga tradiţie a dreptului na- 
tural catolic, opune acestei concepții o înţelegere 
a relaţiei dintre natură şi har ca relaţie dintre 


6 Louis Ambroise de Bonald, Theorie du Pouvoir Politique et Religieux, Union Gensrale d'Editions, Paris, 1996, p. 
203 

7 Faptul că liberalismul caută să impună Bisericii o concepţie eretică sub masca neutralității, a “Iaicităţii”, relevă şi 
ipocrizia inerentă în proiectul politic liberal. Avem un exemplu în gândirea politică a unui personaj autohton 
care încearcă să le impună românilor acel laicism a cărui ipocrizie o demasca Bonald. “Liberal laic” declarat şi 
adept al “separaţiei”, care detestă “ambiguitatea prezenţei religioase în spaţiul public” până la punctul la care 
consideră “ritualizarea stradală a religiei” (se referă la oamenii care-şi fac cruce atunci când trec prin faţa 
Bisericii) “o specie infamă” (a se vedea interviul acordat lui Alin Fumurescu la 
http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/cristian-preda-patru-ore-cu-sufletul-pe-masa-ii-gabriel-oprea- 
conducator-de-studii-de-doctorat-e-limita-mea-absoluta-35299.html), europarlamentarul Cristian Preda avea să 
ne surprindă la numai câteva săptămâni după ce declarase cele de mai sus cu o altă atitudine, diametral opusă, 
atunci când a venit vorba de ritualizarea stradală a identităţii sexuale de către minoritățile sexuale care 
defilează anual (în număr restrâns, ce-i drept) prin capitală. Astfel, atunci când un coleg al său din PDL a găsit de 
cuviință să denunțe pe blogul său indecența ritualizării publice a unui fapt atât de privat ca identitatea sexuală, 
cu atât mai mult cu cât aceasta apare sub forma devierii de Ia “regula strămoşească”, domnul Cristian Preda a 
protestat împotriva “unui astfel de discurs homofob, într-o zi în care Europa condamnă homofobia. Cred că tre- 
(http://www.realitatea.net/urban-o-da-in-homofobie-homosexualii-pedofilii-zoofilii-si-necrofilii-vor-sa-ne-coru- 
pa-copiii_714241.html). Carevasăzică, firescul închinării atunci când treci prin fața bisericii, pe care l-am învățat 
de la părinți sau în multe cazuri de la bunici (dat fiind faptul că mulți din generaţia părinţilor au fost spălaţi pe 
creier de Partid) reprezintă “o specie infamă”, pe când defilatul public în chiloți în culorile curcubeului reprezin- 
tă “o specie europeană”. Din punct de vedere formal ce se întâmplă? Aşa cum bine observa un autor american, 
liberalii îi somează pe credincioşi “să-şi lase rucsacul la intrarea în spațiul public” în timp ce ei îşi permit “să 
intre cu câteva valize” (William E. Connolly, The Ethos of Pluralization, University of Minnesota Press, 
Minneapolis, 2004, p. 130). Din punct de vedere substanţial, proiectul politic al lui Cristian Preda se situează în 
continuitate cu reeducarea la care ne-au supus comuniştii timp de patruzeci şi cinci de ani şi cu aceeaşi politică 
tipic comunistă de inversare a valorilor. Însă slavă Domnului că, la fel ca şi homosexualii, proiectele politice ale 
domnului Preda nu sunt luate în seamă de prea mulți români. 





anul VIII e nr. 91-92 35 


ROST 


DECANTĂRI 





două realități juxtapuse, cea de-a doua adăugân- 
du-se de o manieră exterioară celei dintâi. 
Pornind de la această premisă, în timp, Occiden- 
tul va evolua către o tot mai radicală separație 
între cele două sfere, a naturii şi a harului (care 
corespund politicului, respectiv teologicului), 
evoluţie care va culmina cu regimul liberal mo- 
dern al privatizării religiei şi al desacralizării atât 
a spaţiului public cât şi a naturii. Astfel a devenit 
posibilă democraţia liberală, dar tot astfel au de- 
venit posibile atât exploatarea industrial-utilitară 
a naturii, cu consecinţele pe care le cunoaştem cu 
toții, cât şi variile inginerii sociale ale moderni- 
tății, dintre care cele mai dezumanizante, până 
acum, s-au dovedit a fi nazismul şi comunismul. 


Pericolul nestorian 
și pericolul monofizit 


Evident, ţinând cont de concepţia hristolo- 
gică de la Calcedon (0 persoană şi două firi, ne- 
amestecate, neschimbate, neîmpărțite, nedespăr- 
țite) trebuie să sesizăm nu doar pericolul nestori- 
anismului, reprezentat de separaţia liberală ci şi 
pe cel al monofizismului, întruchipat de variile 
pseudo-eshatologii hiliaste care amestecă sau 
chiar confundă teologicul cu politicul, fapt care 
rezultă într-o pervertire a teologicului. Aşa cum 
observa Frantois Rouleau, dacă de principiu atât 
teologia politică a Occidentului Latin cât şi cea a 
Răsăritului Grec porneau de la acelaşi adevăr 
dogmatic afirmat la Calcedon (o persoană şi 
două firi, nedespărțite dar distincte, ceea ce se 
traducea în termeni politici prin: o creştinătate 
bazată pe unirea de nedespărţit a două realități 
distincte, Biserica şi Imperiul), întruparea 
istorică a acestui principiu a suferit accente 
diferite în Răsărit şi în Apus, Răsăritul tinzând să 
accentueze unitatea iar Occidentul distincţia. 
Rouleau recunoaşte că soluţia latină “risca să 
inducă o laicizare a societăţii până la un ateism 
radical şi, indirect”, să ducă “la o secularizare a 


Bisericii însăşi”, la o pierdere a “simțului tran- 
scendenței misiunii sale”, confirmată de resem- 
narea cu un rol “strict social şi moral”. Rouleau 
recunoaşte că acela care “mărturiseşte Întru- 
parea nu poate accepta ca divinul şi umanul”, 
adică teologicul şi politicul, “să fie situate în două 
sfere incomunicabile”, întrucât deşi “distincte”, 
cele două sfere sunt “unite”. De cealaltă parte 
însă, Rouleau subliniază şi riscul opus la care era 
supusă lumea bizantină, anume statolatria şi 
derivele cezaropapismului, indicând faptul că 
dacă pe de o parte, în teorie, sistemul bizantin nu 
a presupus niciodată “o confuzie între preroga- 
tivele politice ale statului şi funcțiunea sfințitoare 
a Bisericii”, în practică, “sistemul nu a funcţionat 
însă fără numeroase abuzuri”9, ca de altfel şi sis- 
temul occidental, care nici el nu a respectat întot- 
deuna principiul distincției, cu diferența că în 
Occident, nu doar Imperiul a încercat să-şi subor- 
doneze Biserica ci şi Biserica a încercat să-şi sub- 
ordoneze Imperiul. 

Soluţiile politice de tip monofizit, revin în 
modernitate atunci când, împinsă în afara spațiu- 
lui public în numele neutralității liberale, Biseri- 
ca, aşa cum observa Mircea Platon, “încearcă să 
revină în spațiul public ca facțiune ideologică”10, 
un caz tipic fiind cel al fenomenului legionar. E 
drept, Corneliu Zelea Codreanu afirmase că tre- 
buie făcută “o mare deosebire între linia pe care 
mergem noi si linia Bisericii Creştine. Linia 
Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea 
atinge perfecția şi sublimul. Nu putem cobori 
această linie, pentru a explica faptele noastre. 
Noi, prin acțiunea noastră, prin toate faptele şi 
gândurile noastre, tindem către această linie, ne 
ridicăm spre ea, atât cât ne permite greutatea 
păcatelor cărnii şi condamnarea la care am fost 
sortiţi prin păcatul originar”!!. Însă se ridică se- 
rioase semne de întrebare asupra măsurii în care 
este procesată această afirmaţie de către cei care 
solicită nu doar canonizarea creştinilor marti- 
rizați de către comunişti pentru că l-au mărturisit 


3 Vladimir Lossky, The Mystical Theology of the Eastern Church, pp. 101, 241 
9 Francois Rouleau, Vulturul bicefal şi cele două săbii, în Gândirea Socială a Bisericii, editată de loan L. Ică Je. şi 


Germano Marani, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 347 


10 Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, A Treia Forță: România Profundă, Editura Logos, Bucureşti, 2008, p. 267 
11 Citat de Dumitru Perceli în Legionarii şi Vrăjmașii lor, http://www.miscarea.net/1-perceli.htm 





36 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 














ju leg 
A i IE 
| „vastei! | E 

pe Hristos cu prețul vieții, ci şi a “creştinilor mar- 
tirizați în timpul prigoanei carliste şi antone- 
sciene”, de parcă Carol al II-lea şi Antonescu i-ar fi 
omorât pe legionari nu pentru că erau legionari 
(adică membrii unei mişcări politice care lupta 
pentru dobândirea puterii), ci pentru că erau 
creştini. 

În mod paradoxal, această tendință monofi- 
zită cu accente hiliaste, nu este legată doar de res- 
pingerea autoritară, mai mult sau mai puţin fas- 
cistă, a separaţiei liberale, respingere care a ispi- 
tit în special Biserica Catolică în prima jumătate a 
secolului trecut. Dat fiind faptul că, aşa cum re- 
marca acelaşi Schmitt, expresia concretă a sepa- 
rației liberale este piaţa autoreglată şi (adaug eu) 
injustiția socială inerentă sistemului capitalist 
(justificată providenţial de noua teodicee libera- 
1ă), soluţia liberală nu este atacată doar pe baza 
tendințelor antidemocratice care afectează Bise- 
rica, ci şi pe baza tendinţelor radical democratice 
care o afectează pe aceasta din urmă, aşa cum 





este cazul teologiei eliberării de inspirație mar- 
xistă din spaţiul latino-american. Dincolo de as- 
pectul injustiţiei sociale, mai trebuie însă menţio- 
natun altul. Aşa cum remarca Karl Polanyi în The 
Great Transformation, esenţa radical revoluţio- 
nară (în acest sens, nici o altă societate din istorie 
cu excepția reprezentată de “societatea/piaţă” 
modernă nu s-a autoconceput în aceşti termeni) a 
filozofiei liberale constă în separarea economicu- 
lui de social şi subordonarea socialului, a tuturor 
instituţiilor sociale (familie, şcoală, biserică), 
finalităţilor autonome ale sistemului economic, 
proces care, afirmă Polanyi pe urmele lui Marx, 
dacă nu este oprit nu poate decât să sfârşească cu 
distrugerea completă a societății, a naturii şi în 
ulimă instanță a omului!2. Polanyi afirmă că, spre 
deosebire de liberalism, care, în răspăr cu întrea- 
ga experienţă istorică a umanităţii, neagă exis- 
tența societăţii!3, atât socialismul cât şi fascismul 
afirmă dimpotrivă realitatea societăţii, însă 
această afirmare a societăţii se face cu prețul 


12 Karl Polanyi, La Grande Transformation - Aux origines politiques et economiques de notre temps, Gallimard, 


1983, p. 38 


15 Poate cel mai bine această concepție a fost exprimată de către formula lapidară a primului ministru britanic 


Margaret Thatcher: “Societatea? Nu există aşa ceva!”. 





anul VIII e nr. 91-92 


37 


ROST 


DECANTĂRI 





distrugerii libertăţii de către aceste ideologii li- 
berticide!“. E drept, Polanyi spune că doar fascis- 
mul ar nega libertatea, însă experiența istorică a 
socialismului real ne arată mai bine cum stau de 
fapt lucrurile şi, trebuie menţionat că modul în 
care Polanyi, autor socialist, tratează în The Great 
Transformation relaţia dintre socialismul ideal şi 
cel real este dezamăgitor până la nivelul compli- 
cităţii făţişe cu socialismul real. La rigoare, aşa 
cum subliniază atât John Milbank cât şi Vladimir 
Lossky, singura ontologie socială care recunoaşte 
deopotrivă libertatea şi societatea, întrucât nu 
porneşte de la premisa unui antagonism de prin- 


cipiu între cele două (fie el ireconciliabil sau 
pseudo-reconciliabil, prin intermediul unei dia- 
lectici istorice, inevitabil violentă, de tip hegelian 
sau marxist) este autentica ontologie creştină. 
Ca atare, trebuie menţionat că legitimarea 
inividualismului liberal prin revelaţia creştină a 
persoanei şi a libertăţii presupune o deturnare 
eretică a înţelesului ortodox al acestor două cate- 
gorii. În sens strict, sursa liberalismului modern 
se găseşte în Protestantism, care a rupt libertatea 
persoanei de unitatea în comuniune a Bisericii. 
Aşa cum afirma Komiakov, în reacţie dialectică la 
un Catolicism care sacrifica libertatea personală 


14 De altfel, teza lui Polanyi este că atât fenomenul fascist cât şi cel socialist trebuie înțelese ca două fenomene 
reacționare, defensive, două reacţii care îşi au originea în instinctul de autoconservare al societăţii confruntată 
cu dezintegrarea liberal-capitalistă. Cred că în această cheie trebuie privită disputa Platon-Neamțu pe tema 
“darului libertăţii” şi a sinistrelor efecte colaterale pe care acesta le are asupra familiei româneşti din noua 
Românie “europeană”. Evident, asta nu înseamnă că Platon este fascist, aşa cum s-a grăbit să reclame Neamţu. 
Societatea şi, odată cu ea, familia, celula de bază a societăţii, nu se apără doar pe baze fasciste, aşa cum afirmă 
de altfel o tembelă stângă postmodernă pentru care până şi limba pe care o vorbeşte omul este fascistă (acest 
lucru îl afirma Roland Barthes) ci se apără mult mai bine pe baze creştine şi conservatoare, conservatorismul, 
cel puţin în Europa, neputând fi decât creştin pentru că radăcinile Europei sunt creştine. Din nefericire, în acest 
caz, Neamţu s-a integrat perfect, cum bine a remarcat Mircea Platon, în retorica stângii marxiste şi neomarxiste 
care întotdeauna a “exorcizat” conservatorismul în termeni antifascişti. De altfel, ce altă strategie ar putea să 
urmeze un liberal în confruntarea cu un conservator? A-l acuza de “socialism” reprezintă o gogomănie prea 
mare. Aşa că, singura alternativă care-i rămâne liberalului este să-l acuze pe conservatorul care refuză să dev- 
ină “neoconservator” de fascism. În fine, merită menţionat şi un alt aspect care revelează optica incultă, sau 
poate mai degrabă deliberat incultă (ce rezultă din nişte interese care nu au nimic de-a face cu demnitatea int: 
electuală), a elitei neoliberale de Ia noi, în ceea ce priveşte socialismul. Aşa cum a arătat John Milbank, un 
strălucit teolog britanic şi socialist creştin - pe care neoliberalul Neamţu îl vinde românilor la pachet cu Milton 
Friedman, Cristian Preda şi alții asemenea (bazându-se probabil pe ideea că “românii e proşti” şi nu au cum să 
meargă de unii singuri la surse) -, în secolul al XIX-lea, majoritatea formelor de socialism au fost conserva- 
toare, combinând idealul, în ultimă instanță creştin, al egalităţii şi fraternității, cu o cultură a virtuţii şi o 
apărare a instituţiilor tradiţionale amenințate de rapacitatea sistemului capitalist. În ansamblu, aceste forme 
de socialism conţineau o doză substanţială de contra-iluminism romantic. Există din nefericire o întreagă 
tradiţie de gânditori, fie că este vorba de John Ruskin, de Pierre Leroux sau mai târziu de Charles PEguy, care în 
mare parte a fost dată uitării după triumful marxismului în mediile de stânga. Însă după cum subliniază John 
Milbank, alături de fabianism, marxismul, ca variantă de tip modernist-iluminist a socialismului reprezintă în 
secolul al XIX-lea mai degrabă excepția de la regulă. De altfel, dacă pe de o parte Marx afirma în Manifestul 
Partidului Comunist că un bun comunist trebuie să lupte alături de capitalişti pentru distrugerea micii 
burghezii din Germania, clasa socială care reprezenta alături de micii proprietari de pământ marele obstacol în 
faţa instaurării socialismului, tot Marx era nevoit să admită în aceeaşi scriere că, la vremea respectivă (1847), în 
afară de marxism şi cu excepţia socialismului utopic, mai toate formele de socialism european erau conserva: 
toare, clericale sau de-a dreptul “reacționare” (a se vedea Manifestul Partidului Comunist, secțiunile III şi IV). 
Altminteri, critica mecanizării şi alienării fiinţei umane în societatea industrială a fost făcută de Bonald cu cin- 
cizeci de ani înaintea lui Marx, şi după cum remarca acelaşi Polanyi, în urma revoluţiei industriale, pentru 
foarte mult timp proletariatul englez a luptat nu pentru a dobândi noi drepturi ci pentru a-şi redobândi drep- 
turile garantate de vechea ordine medievală, răsturnată de sistemul capitalist. Revenind la Milbank, fără a se 
declara un adept al sistemelor sociale ierarhice de castă, acesta afirmă că “opoziția autentică la capitalism nu 
poate fi decât conservatoare”, întrucât, în ultimă instanță, atât capitalismul cât şi marxismul împărtăşesc 
aceeaşi concepție mecanică a libertăţii, ca pură libertate de alegere, necondiționată de nici o finalitate care, 
deşi ar antecede libertatea în sens cronologic, ar preceda- o însă în sens ontologic. În fine, concluzia lui Milbank 
este că “socialismele “moderniste! sunt incapabile să susțină o critică a capitalismului, întrucât capitalismul 
reprezintă o formă mult mai coerentă şi consistentă de modernism...numai mecanismele pieței fac posibilă 
guvernarea unei societăţi unde singurul principiu recunoscut în mod public este libertatea de alegere” (John 
Milbank, Theology and Social Theory, Blackwell Publishing, 1990-2006, p. 198). 





38 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





în numele unităţii Bisericii, impusă în mod auto- 
ritar, instituționalizat şi exterior, Protestantismul 
a sacrificat unitatea Bisericii în numele libertăţii 
personale, care a căpătat astfel un înţeles anar- 
hic. “Erezia liberală” care neagă existenţa societă- 
ţii este intrinsec legată, atât din punct de vedere 
structural cât şi genealogic, de erezia protestantă 
care neagă existența Bisericii, sau mai bine zis o 
redefineşte (ceea ce este totuna cu negarea) în 
termeni care se aseamănă cu contractualismul li- 
beral: ca asociere de indivizi care-şi urmăresc în 
mod privat mântuirea, nemaiputând astfel să 
formeze, aşa cum învață Apostolul, un trup ci, în 
cel mai bun caz, pot să formeze o asociaţie sau, 
mai bine zis, o multitudine de asociaţii. Mircea 
Platon afirma că “socialismul, liberalismul, ecolo- 
gismul nu sunt decât specializări ideologice ale 
tradiției creştine, forme mai mult sau mai puţin 
generoase de rupere a echilibrului teandric”16. 
Ceea ce înseamnă că, în ultimă instanță, dat fiind 
faptul că rup echilibrul teandric printr-o optică 
unilaterală, aceste ideologii sunt de fapt erezii. În 
raport cu Ortodoxia, ideologiile moderne sunt, 
atât sub raport doctrinar cât şi genealogic, nişte 
secte. Secte care aparţin nu lui Hristos, ci “lui 





Bogdan Duca 


Pavel, lui Chefa, lui Apollo” (1 Corinteni 1, 12) şi 
care extrag un fragment de adevăr, inevitabil per- 
vertit prin această “extragere”, din întregul doc- 


trinar al catolicității. 
Creștinism sau nihilism 


Am observat aşadar că o teologie politică 
ortodoxă se confruntă cu două pericole: pericolul 
nestorian şi pericolul monofizit. Problema însă, 
în ceea ce-i priveşte pe unii teologi ce ucenicesc 
pe lângă Vladimir Tismăneanu, precum este ca- 
zul lui Bogdan Duca, este că ei numai pericolul 
monofizit şi hiliast îl văd (iar şi pe acesta îl percep 
în mod trunchiat), nu şi pe celălalt, dând dovadă 
astfel exact de acea optică unilaterală care, ca 
orice optică unilaterală, este o optică eretică. 
Pentru că, aşa cum afirmă Fabrice Bouthillon, 
dacă pe de o parte este adevărat că o stângă 
creştină (iremediabil pelagiană şi hiliastă) “este 
un non-sens” asta nu înseamnă că un creştin se 
poate ralia la “sanctificarea status quo-ului, în 
maniera gândirii unice Ia care se limitează volun- 
tar o anumită dreaptă”!. Pentru că împărăţia nu 
doar “va să vină”, ci este şi “deja aici”, în inimă şi 
în Biserică. Iar Biserica este chemată să antici- 
peze încă de pe acum eshatonul prin transfigu- 
rarea concretului istoric. Însă Bogdan Duca care 
îi îndeamnă pe creştini să se ţină cât mai departe 
de politicul iremediabil căzuti, şi care pe cale de 
consecință întâmpină ideile lui Mircea Platon 
(care ne spune că sunt totuşi anumite lucruri pe 
care putem şi trebuie să le facem în lumea asta, în 
afară de “mătăniile nimicniciei”! şi vestirile 


15 Această erezie doctrinară care a pus bazele liberalismului, este completată şi pe plan strict istoric, dat fiind fap- 
tul că Reforma şi exproprierea averilor bisericeşti care i-a urmat, a reprezentat practic începutul acumulării 
primitive de capital şi baza pentru viitoarea expropriere şi proletarizare a țăranilor. Trebuie din nou subliniat, 
pentru a reafirma unitatea de principiu care reuneşte capitalismul şi marxismul, faptul că în diferite etape 
istorice, măsurile expropriatoare au fost luate atât de capitalişti cât şi de comunişti (așa cum s-a întâmplat în 
cazul nostru). În ambele cazuri, ideea este să-i iei omului, prin varii mijloace (mai mult sau mai puţin brutale) 
mica proprietate care îl face să stea pe propriile picioare, pentru a-l transforma în sclav, nefericit sau fericit al 


“patronului”, fie că acest patron este un privat sau statul. 


16 Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, Idem, p. 269 


17 Fabrice Bouthillon, Bre Histoire Philosophique de PUnion Sovitique, Collection Commentaire Plon, 2003, p. 


55 


18 Alexandru Bogdan Duca, Îndemn electoral pentru creștini mai talibani ca mine, http://romanianneocon.word- 
press.com/2009/11/21/indemn-electoral-pentru-crestini-mai-talibani-ca-mine/ 


19 Mircea Platon, Despre câteva lucruri pe care le putem face, ROST, nr. 69, noiembrie 2008 - http;//www.roston- 


line.org/rost/nov2008/ortodoxul.shtml 





anul VIII e nr. 91-92 


39 


DECANTĂRI 











Apocalipsei) prin activarea alarmei anti-hiliaste, 
anti-legionare şi anti-inchizitoriale20, se raliază 
pe de altă parte pe deplin proiectului neoconser- 
vator de răspândire a democraţiei liberale şi a 
păcii eterne, prin intermediul agresării militare a 
statelor din Orientul Mijlociu. Duca porneşte de 
la premisa că “timpul marilor teologii politice a 
trecut”, astfel încât “miza metafizică şi-sau teolo- 
gică a politicului este acum doar apanajul ideolo- 
giilor”2i, însă nu pare să-şi dea seama că şi libera- 
lismul pe care îl predică, ca orice “ism”, este tot o 
ideologie : ba chiar mama tuturor ideologiilor, 
aşa cum demonstrează John Milbank în Theology 
and Social Theory. Mai mult decât atât, denun- 
țând hiliasmul comunist, legionar, “platonist” etc. 
în numele democraţiei liberale, Duca nu reali- 
zează de fapt cât de hiliastă este democraţia libe- 
rală însăşi, hiliasmul democraţiei liberale fiind 
deopotrivă cel mai parşiv şi aberant, întrucât, 
spre deosebire de celalte forme de hiliasm, se as- 
cunde sub masca unui pesimism antropologic 
care oficial denunţă orice formă de hiliasm. Şi 
tocmai datorită acestui anti-hiliasm (anti-uto- 
pism) de faţadă socoteşte Bogdan Duca demo- 
craţia liberală, şi expresia ei cea mai concretă, 
piața globală, ca fiind adevăratele epifanii 
fukuyamice ale teologiei politice creştine. 

Însă după cum bine remarca Jean-Claude 
Michea, paradoxul liberalismului constă în aceea 








Jean-Claude Michea 


că nici o filozofie politică nu are nişte premise 
antropologice care să fie în mod concomitent 
atât de pesimiste şi de optimiste, fapt în lumina 
căruia noua ordine mondială de după prăbuşirea 
zidului Berlinului, este definită de Michea drept 
un “empire du moindre mal" care se vrea însă 
adorat precum o “minunată lume nouă. Din doc- 
trina păcatului originar, pe care liberalismul o 
flutură “creştineşte” în fața hiliasmului şi pela- 
gianismului marxist, liberalii nu deduc însă, aşa 
cum o cere minimul bun simţ, necesitatea unui 
stat care să menţină ordinea într-o societate com- 
pusă din oameni răi şi iraţionali, ci dimpotrivă, 
deduc necesitatea reducerii drastice a dimensiu- 
nii statului. Sau chiar necesitatea dispariţiei aces- 
tuia din urmă, în cazul expresiilor radicale ale 
filozofiei liberale precum libertarianismul unui 
Murray Rothbart. Astfel, marele paradox (de fapt 
marea contradicție) constă în faptul că, deşi 
aparent pornesc de la premise antropologice ra- 
dical diferite de cele ale marxiştilor, liberalii 
ajung la concluzii extrem de asemănătoare cu 
cele marxiste, dacă nu chiar identice. Dacă pen- 
tru toți filozofii politici de la Sf. Augustin la 
Hobbes exista o relaţie direct proporţională între 
gradul căderii şi dimensiunea statului, discursul 
liberal basculează în mod constant dintr-un 
repertoriu dicursiv în altul, manipulând în mod 
sistematic sensul cuvintelor. Acelaşi om căzut şi 


20 Alexandru Bogdan Duca, Despre legionari, în Cultura, nr. 239 - http://revistacultura.ro/articol.php?rezul- 


tat=4665 


21 Alexandru Bogdan Duca, Îndemn electoral pentru creștini mai talibani ca mine- hitp://romanianneocon.word- 
press.com/2009/11/21/indemn-electoral-pentru-crestini-mai-talibani-ca-mine/ 





40 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





irațional căruia i se interzice în virtutea căderii 
orice încercare de a edifica o ordine dreaptă, sau 
măcar mai dreaptă decât actuala ordine globală 
neoliberală, este socotit pe de altă parte pe de- 
plin capabil să se auto-organizeze într-o societate 
cu stat minimal, dacă nu chiar, în expresiile radi- 
cale ale liberalismului, într-o societate fără stat, 
asemănătoare cu utopica societate pe care o pro- 
fețea Karl Marx. Discursul liberal este un dublu 
discurs, curat/murdar, augustinian atunci când se 
confruntă cu amenințarea comunistă, şi pelagian 
atunci când se confruntă cu obiecțiile conserva- 
torului. Mai mult decât atât, noua antiteologie 
politică (adoptată la noi de un Bogdan Duca) libe- 
rală ce demontează orice arhitectură teologico- 
politică care încalcă regula liberală a privatizării 
religiei, pe motiv că “nu din lumea asta”, condusă 
de nişte politicieni iremediabili corupți, este 
creştinismul, apare la fel de paradoxală. Dacă ală- 
turi de voința umană incapablă să-şi depăşească 
înclinațiile egoiste, rațiunea umană este incapa- 
bilă, aşa cum subliniază Hayek, atât să planifice o 
societate şi o economie raţionale (soluția socia- 
listă), cât şi să identifice aristocrația naturală 
căreia trebuie să i se încredinţeze puterea politică 
(soluţia consevatoare)2, înseamnă în mod logic 
Că, pentru a nu ajunge la autodistrugere, umani- 
tatea iraţională are nevoie disperată de revelaţie. 
Or, implicit, în aceste condiţii, soluţia liberală a 
separării dintre teologic şi politic cade, cel de-al 
doilea fiind în mod automat trecut sub oblă- 


duirea celui dintâi, pentru a evita războiul tutu- 
ror împotriva tuturor care caracterizează starea 
de natură a lui Hobbes. Soluţia teologico-politică, 
adică aşezarea comunității umane sub autori- 
tatea unei legi de sorginte divină, mediată impli- 
cit de instituţiile religioase şi politice corespunză- 
toare, a fost soluţia tuturor societăţilor umane 
care s-au făcut părtaşe “celei mai mari intuiții din 
toate timpurile, doctrina păcatului originar”, aşa 
cum o numea spre sfârşitul vieţii Max Horkhei- 
mer?5. După cum bine au observat partizanii 
şcolii teocratice franceze, Maistre şi Bonald, o 
argumentaţie coerentă ar funcţiona în felul 
următor: a) dacă omul este înclinat spre rău, 
atunci el are nevoie de un stat care să-l apere pe 
om de propria-i răutate şi de răutatea celorlalți. 
Iar dacă, b) aşa cum afirmă Hayek în textul men- 
ționat mai devreme, nimeni nu are autoritatea să 
decidă cine sunt oamenii superiori care trebuie 
să ne conducă, fapt care presupune că toți oa- 
menii sunt în mod natural egali în incapacitatea 
lor de a distinge între bine şi rău (singura egali- 
tate pe care sunt dispuşi să o recunoască liberalii, 
căci o astfel de egalitate nu obligă la nimic), 
înseamnă că în ultimă instanță, atât omul cât şi 
statul au nevoie de c) Dumnezeu care să-i lumi- 
neze! Altminteri, singura alternativă la soluția 
teologico-politică este atât războiul tuturor 
împotriva tuturor cât şi lipsa completă de criterii 
de judecată, atât pentru stat cât şi pentru om, 
adică nihilismul generalizat?. De aceea, Joseph 


22 Friedrich Hayek, Why I Am Nota Conservative, http;//www.lewrockwell.com/orig6/hayek1.html 
23 Max Horkheimer, Theorie Critique, Paris, Payot, 1978, pp. 360-361 


24 Thomas Hobbes a fost infinit mai sincer şi mai coerent decât John Locke. Hobbes a dedus din răutatea absolută 
a omului suveranitatea absolută. John Locke a dedus dintr-o stare de natură extrem de ambiguă, deopotrivă 
idilică şi potenţial hobbesiană, necesitatea unui stat minimal, care să apere apoi cu orice preţ o ordine socială 
deloc idilică pentru majoritatea celor desproprietăriți de revoluțiile agrară şi industrială (care chipurile ar fi 
fost săraci, în opinia lui John Locke, nu pentru că au fost expropriați ci pentru că au fost leneşi în starea de 
natură) şi să apere proprietatea obținută în mod abuziv de expropriatori (care chipurile ar fi obținut-o, în 
opinia aceluiaşi John Locke, prin muncă, în starea de natură). Aceasta este în opinia mea sursa dublului discurs, 
optimist/pesimist, profund incoerent, pe care l-au practicat întotdeauna liberalii şi care nu este nimic altceva 
decât sofism pus în slujba câştigului, sau mai bine zis a furtului. Pentru această ideologie, omul concret definit 
de relaţia dinamică dintre libertate şi har nu există, fiind în schimb redus Ia statutul de funcție convertibilă 
într-un dicurs interesat, fapt care revelează antropologia liberală drept o caricatură sofistică a antropologiei 
creştine. Această ambiguitate (oameni egoişti care realizează prin egoismul lor o societate bună) se vrea de alt: 
fel rezolvată prin providenţa secularizată a lui Adam Smith, mâna invizibilă, o caricatură a providenței creştine. 
Însă mâna invizibilă este Ia fel de invizibilă, ergo nedemonstrabilă, ca şi orice altă providență; nu poate fi 
dovedită prin vreun exemplu istoric concret. Dimpotrivă, mâna “invizibilă” care a însoțit de la bun început 
capitalismul, instituindu-l, impunându-l, reglementându-l şi apărându-l de propriile lui consecinţe, cât şi de 
furia populară, a fost cât se poate de vizibilă: a fost mâna statului, stat încăput el însuşi, atunci ca şi acum, pe 
mâna unei caste de spoliatori. 





anul VIII e nr. 91-92 41 


ROST 


DECANTĂRI 





de Maistre afirma că, în ultimă instanță, avem de 
ales între Catholicisme şi “rienisme” (nihilism). 
Tot astfel, John Milbank afirmă că nihilismul post 
modern este expresia cea mai fățişă şi mai con- 
secventă a ereziei moderne de bază, liberalismul, 
la fel cum actuala ordine economică neoliberală 
globală, scenă a jocului haotic, brownian, în care 
se intersectează nenumărate forțe brute al căror 
unic criteriu este nietzscheana voinţă de putere, 
reprezintă la rândul ei, în opinia lui Milbank, cea 
mai fidelă expresie a nihilismului postmodern?5. 
Numai dintr-o perspectivă nihilistă asupra lumii 
poţi afirma concomitent, precum bloggerul neo- 
conservator autohton cu care polemizez, că 
politicul este inerent rău şi că “a privi politicul 
din punct de vedere teologic este chiar riscant, 
întrucât «dăm lumii acesteia mai mult decât i se 
cuvine»”26. Sau cel puţin, pentru a ne reîntoarce 
la situarea ortodoxă între nestorianism şi 
monofizism, nu este cu nimic mai puțin riscant 
decât a-ţi refuza perspectiva teologică asupra 
politicului. 


Alierea principială a Bisericii 
cu democraţia liberală 
e imposibilă 

Nu este însă mai puțin adevărat că, spre 
deosebire de celelalte experimente politice ale 
modernităţii, precum cele totalitare, democrația 
liberală s-a dovedit până în prezent a fi cea mai 
puţin nocivă, iar negarea acestui fapt nu poate fi 
decât iresponsabilă. Dar acest lucru nu se dato- 
rează principiilor democraţiei moderne şi ale li- 
beralismului, principii care, dimpotrivă, se fac vi- 
novate în mare măsură de emergența sistemelor 
totalitare, sisteme totalitare care au avut “meri- 


tul” de a fi urmat aceste principii în mod consec- 
vent. În schimb, pentru liberal, definitorie este 
incapacitatea de a trage concluziile care rezultă 
logic din premisele asumate. Din acest punct de 
vedere, dacă o alianță de circumstanţă a Bisericii 
cu democraţia liberală este posibilă şi chiar bi- 
nevenită, în anumite circumstanţe istorice (spre 
exemplu cazul Solidarităţii poloneze din anii 
'80), o alianță de principiu nu este posibilă, 
Biserica fiind chemată să exercite o reflecţie cri- 
tică, adică profetică, asupra modernității, re- 
flecţie care nu se poate amorsa decât din afara 
modernităţii, de pe poziţiile tradiţiei. O critică de 
substanță creştină a totalitarismului nu se poate 
face de pe poziţiile democraţiei liberale, ci dim- 
potrivă, trebuie să treacă printr-o critică a 
democraţiei liberale în particular şi a moder- 
nității în general. Cu atât mai mult este acesta 
cazul pentru teologia orotodoxă, care, dincolo de 
critica modernităţii trebuie să-şi asume şi critica 
Occidentlui. După cum afirma părintele Florov- 
sky, teologia ortodoxă are misiunea de “a diag- 
nostica”, în duh co-pătimitor, nu prin acuzaţii 
facile, “tragedia religioasă a Occidentului”?7, 
tragedie din care s-a născut modernitatea, cu 
toate avantajele şi dezavantajele ei. 

Liberalismul şi democraţia nu sunt acelaşi 
lucru, democraţia liberală fiind la rigoare un 
compus incoerent, iar din punct de vedere struc- 
tural şi istoric, democraţiile liberale experimen- 
tează o continuă tensiune între elementul demo- 
cratic (egalitar) şi cel liberal (individualist)P8. 
Însă această incoerență aparentă tăinuieşte de 
fapt atât înțelepciunea practică a antichității, cât 
şi reflexul ortodox de aşezare pe calea de mijloc. 
În formă pură, liberalismul sacrifică egalitatea în 
numele libertăţii câtorva, cei pe care logica dar- 


25 De altfel, în linia filozofiei marxiste a istoriei şi a “teodiceei” marxiste, tot mai mulți reprezentanți ai stângii 
postmoderne trec la o apologie fățişă şi cinică a potenţialului “emancipator” al unui capitalism, de a cărui vio- 
lență sunt altminteri cât se poate de conştienţi, dar care este în ultimă instanță socotit ca providenţial de către 
aceşti gânditori postmoderni, întrucât distruge toate instituţiile tradiționale (familie, biserică, şcoală, națiune), 


“iremediabil fasciste”. 


2 Alexandru Bogdan Duca, Îndemn electoral pentru creştini mai talibani ca mine, http;//romanianneocon.word- 
press.com/2009/11/21/indemn-electoral-pentru-crestini-mai-talibani-ca-mine/ 


27 Georges Florovsky, Ways of Russian Theology, Nordland Publishing Company, Belmont, Massachusetts, 1979, 


volumul II, p. 302 


28 A se vedea în acest sens excelenta analiză a lui Jean-Yves Pranchere, în monumentalul său volum dedicat 
gândirii lui Joseph de Maistre - Jean-Yves Pranchere, L'Autorite contre les Lumicres: La Philosophie de Joseph 


de Maistre, Librairie Droz, Gentve, 2004, pp. 63-75 





42 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





winistă a pieței îi declară învingători, şi înțelege 
libertatea ca exercitare arbitrară a puterii prin in- 
termediul mecanismelor aceleiaşi piețe. Din 
acest punct de vedere, nazismul nu este decât ex- 
presia ultimă a darwinismului inerent economiei 
politice britanice. În formă pură, democraţia sa- 
crifică libertatea minorităţii în numele voinţei 
generale (iar în termeni concreți, voința generală 
a lui Rousseau sfârşeşte întotdeauna cu dictatura 
unui singur om), şi demnitatea tuturor în numele 
egalităţii, înțeleasă nu ca egalitate ontologică în 
fața lui Dumnezeu, care să se împace cu o ierarhie 
naturală a virtuţilor şi competenţelor în lumea 
aceasta, ci ca egalitate în mediocritate. Din acest 
punct de vedere, revoluţia bolşevică este într-ade- 
văr continuarea revoluţiei franceze. În mod con- 
cret însă, într-o mai mică sau mai mare măsură, 
democraţiile liberale au funcţionat şi continuă să 
funcţioneze în spiritul unei moderaţii aris- 
totelice, care contrabalansează elementul liberal 
cu cel democratic şi viceversa, moderație esen- 


țialmente conservatoare care a funcționat ca un 
antidot la reducţionismele ideologice de tip tota- 
litar. Şi nu doar instituţiile şi valorile lumii “post- 
creştine” se adapă încă, din ce în ce mai dificil ce- 
i drept, din surse antice şi creştine (creştinsimul 
preluând de altfel şi desăvârşind moştenirea anti- 
chităţii clasice) ci însuşi omul de rând este capabil 
să reziste variilor inginerii sociale coordonate de 
“elitele intelectuale”, în măsura în care rămâne 
ancorat într-un bun simţ tradițional, de extracție 
premodernă. După cum remarca de altfel Leo 
Strauss la finalul unui eseu intitulat Three Waves 
of Modernity, “din criza teoretică a democraţiei 
liberale nu rezultă cu necesitate şi criza practică a 
acesteia, întrucât superioritatea democraţiei libe- 
rale în raport cu comunismul, stalinist sau post- 
stalinist, este îndeajuns de evidentă. Şi mai pre- 
sus de toate”, deşi la fel ca şi comunismul, demo- 
craţia liberală îşi are originea în primul (Hobbes 
şi Locke) şi al doilea (Rousseau) val al moder- 
nității (potrivit lui Strauss, originea fascismului 























anul VIII e nr. 91-92 


ROST 


DECANTĂRI 





se situează în cel de-al treilea şi ultimul val al 
modernităţii, reprezentat de filozofia lui Friedich 
Nietzsche, aceeaşi filozofie care rămâne piatra de 
temelie a filozofiei postmoderne) “spre deose- 
bire de comunism şi fascism, democraţia liberală 
primeşte un puternic sprijin din partea unui mod 
de gândire care nu are nimic în comun cu moder- 
nitatea: gândirea premodernă a tradiţiei noastre 
occidentale."29Virtuţile democraţiei liberale nu se 
datorează modernităţii care a produs democraţia 
liberală, ci există (persistă) în ciuda unei moder- 
nităţi incapabile, aşa cum remarca Charles Peguy, 
de a se defini prin altceva decât prin opoziţia față 
de tradiție, prin pura negare, lipsită, asemenea 
răului (în înțelegerea teologică a acestuia), de 
orice conținut ontologic. Drept pentru care, orice 
rezistență autentică în faţa devierilor totalitare ale 
modernităţii nu poate să fie decât de extracţie pre- 
modernă, ergo de esență conservatoare. 

Şi totuşi, oare nu este deloc problematică su- 
prapunerea opțiunii consevatoare şi a credinţei 
ortodoxe? Este. Însă putem fi deopotrivă orto- 
docşi şi conservatori atâta timp cât, în ultimă in- 
stanță (şi, pentru a nu se prăbuşi în istoricism, 
orice gândire politică necesită un fundament 
ultim metafizic) suntem conservatori într-o ţară 
ca România, majoritar ortodoxă, şi ortodocşi ori- 
unde altundeva ne-am afla (New York, Beijing, 
Teheran), adică implicit “revoluționari” în afara 
spaţiului ortodox (desigur, cu discernământ, de 
data asta nu atât conservator cât ortodox), aşa 
cum Creştinismul a fost de la bun început “re- 
voluționar”. Aşa cum observa acelaşi Leo Strauss, 
conservatorul care nu este capabil să opună uni- 
versalismului iluminist o concepție rivală a uni- 
versalului, ci doar concretul istoric, se îndreaptă 
cu paşi, poate înceţi, dar siguri, către fundătura 
relativismului istoricist, adică către fundătura 
postmodernității30. Autenticul instinct conserva- 
tor poate să încetinească declinul lumii moderne. 
Însă lumea nu poate fi salvată decât în chip 
miraculous, de către Dumnezeul cel adevărat, de 
către Dumnezeul răstignit şi înviat. 


Aşa cum arată John Milbank, “universalis- 
mul creştin care afirmă integrarea în Biserică ca 
indispensabilă pentru mântuire” (extra Eccle- 
siam nulla sallus, cum spune Sfântul Ciprian), 
“presupune că alte grupuri religioase şi sociale, 
oricât ar fi de virtuoase în propriii lor termeni, se 
află însă în cele din urmă pe calea către pierzanie, 
astfel încât, o pretenţie gigantică (şi implicit 
extrem de incorectă politic - nota mea) de a fi 
capabil să citeşti, să critici, să spui ce anume se 
întâmplă în alte societăţi omeneşti, este absolut 
integrală naturii Bisericii Creştine”31. Putem 
aşadar să fim ortodocşi şi conservatori doar dacă 
suntem conservatori (într-un context particular) 
pentru că suntem ortodocşi, nu și dacă suntem 
ortodocși pentru că suntem conservatori, naţio- 
nalişti, agrarieni, romantici, eminescieni sau 
orice altceva. Putem fi ortodocşi şi conservatori 
doar în măsura în care pornim de la premisa că 
Ortodoxia este întâi de toate adevărul universal 
şi doar apoi specificul nostru naţional, specific 
naţional care are valoare doar pentru că este ade- 
vărul întrupat. Ca atare, Ortodoxia nu opune glo- 
balizării contemporane specificul local, ci o con- 
cepție rivală a universalității, însă una care spre 
deosebire de actuala globalizare, pură lichiditate, 
este capabilă să se întrupeze. Ortodoxia, ca şi 
orice altă religie, nu poate supravieţui decât dacă 
se dovedeşte capabilă să joace nu doar defensiv ci 
şi ofensiv. În acest sens, wikiprofeția (aşa cum 0 
numea Mircea Platon) lui Mihail Neamţu, 
“Creştinismul mileniului III va fi urban sau nu va 
fi deloc”, trebuie corectată. Creștinismul mileniu- 
lui III va trebui să lupte, ca şi Creştinismul mileni- 
ului I şi II pe toate fronturile (urbane, rurale, sub- 
marine etc.) pe care i le va încredința Dumnezeu. 
Iar dacă acest lucru nu va fi posibil fără perver- 
tirea mesajului creştin, adică mai clar spus, dacă 
adevăratul Creştinism nu va mai fi posibil în 
lumea aceasta, nu trebuie să ne temem, pentru că 
nu Creştinismul nu va mai fi, ci mileniul III, şi 
odată cu acesta veacul, nu vor mai fi. Iar Dumne- 
zeu va fi “totul în toţi” (1 Corinteni 15, 28). 


29 Leo Strauss, Three Waves of Modernity, în An Introduction to Political Philosophy, Wayne State University 


Press, Detroit, 1989, p. 98 


30 Cu privire Ia riscul basculării din conservatorism în postmodernism, extrem de relevant este capitolul din 
Natural Right and History pe care Strauss îl dedică analizei gândirii lui Edmund Burke 


3I John Milbank, Idemn, p. 390 





44 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 





Zorica Laţcu - 
Sacrul încarcerat 


Despre poeta Zorica Laţcu (Maica Teodosia) cunoaştem puţine date, din 
două motive: datorită faptului că a tost considerată o poetă minoră sau o 
colaboratoare „incidentală” a revistei Gândirea și pentru că opera sa 
poetică a fost trecută la „index”. Dacă ţinem cont de perioada în care aceasta 
a debutat, ne dăm seama că motivele au fost de ordin politic şi ideologic. 


Cristina Nemeș 





publică în paginile revistei Gândirea, ea 

este trecută, alături de alți colaboratori ai 
revistei, în diferitele studii care analizează revista 
şi doctrina acesteia. Însă, dacă analizăm aceste 
studii, vom observa că paginile destinate poetei 
sunt foarte modeste. Lirica sa este analizată su- 
perficial, dintr-un simplu motiv: în acea perioadă, 
a regimului comunist, era total interzis a crede în 
existența lui Dumnezeu şi, mai mult, de a vorbi 
despre Dumnezeu. 

Astfel, dacă luăm monumentala operă a lui 
D. Micul, vedem cât de subțire este acest capitol, 
în primul rând şi cât de puţine sunt rândurile 
dedicate poetei, în al doilea rând. 

Capitolul se intitulează „Poeți de alte orien- 
tări” şi sunt amintiți: Tudor Arghezi, on Minulescu, 
ALPhilippide, Demostene Botez, Emil Isac, Ion 
Marin Sadoveanu, Ion Vinea etc, dar numele poe- 
tei noastre nu apare menționat. Anul apariţei 
studiului nu ne indică altceva decât că cei de la con- 
ducere ar fi cenzurat cu siguranță tot ceea ce nu ar 
fi fost în concordanță cu ideologia partidului. 

În pagina indicată la subsol şi, în care poeta 
ne este prezentată, observăm că singura poezie 

A” este „Pescarul”, poezie care a fost pu- 


p entru că poeta Zorica Laţcu debutează şi 


„analizată 
blicată în paginile revistei Gândirea, dar care care 
nu are tematică religioasă. 

Autorul referindu-se la poezie menţionează 
că: „evocă icoane şi episoade antice” şi „spre 


diferență de producţia mai tuturor autorilor 
tratați în acest capitol, versurile(...) şi ale Zoricăi 
Laţcu sunt fără atingere cu tradiționalismul”. 
Aşadar, autorul o detaşează pe Zorica Laţcu 
de tradiționalism, fiind mai degrabă o poetă mo- 
dernistă, datorită viziunii sale, dar şi a formelor 
poetice utilizate în poezia menţionată: „(...)sobre- 
lor cadenţe, hexametrice în majoritate...”.2 
Motivul „analizei” şi prezentării datelor mai 
mult decât modeste de către autor este explicat 
astfel: „Aderentă, total sau parţial, la structurile 
tradiționaliste (sau doar tradiționale), producția 














1 D.Micu, “Gândirea”şi gândirismul, Ed.Minerva, Bucureşti, 1975, p.669-670. 


2 1dem. op. cit., p.669. 





anul VIII e nr. 91-92 


45 


ROST 


DECANTĂRI 





altor colaboratori ai Gândirii, achiziționaţi în 
etapa finală a existenţei sale, nu va face obiect de 
analiză. Aceasta nu numai fiindcă un examen cri- 
tic e altceva decât un inventar bibliografic, dar şi 
pentru că atragerea cu orice preț în sfera cerce- 
tării a tuturor textelor apărute în revistă n-ar face 
decât să dilate descripţia, fără a duce la o îmbo- 
găţire şi nuanțare a observaţiilor. Debutanţii, cei 
mai mulți şi ca atare dependenţi de modele, alți 
autori cu oarecare experienţă, vrednici (unii) de 
interes, însă colaboratori incidentali ai Gândirii, 
alţii, în fine, simpli versificatori, neglijabili, sem- 
natarii încă nemenţionați pot doar oferi noi 
exemple pentru ilustrarea unor constatări deja 
formulate şi validate prin citate îndeajuns de edi- 
ficatoare spre a nu fi cazul să mai apelăm şi la 
altele”.3 

Din cele spuse până acum ne dăm seama că 
intenţia autorului a fost aceea de a oferi o analiză 
a liricii poetei şi nu o fişă bibliografică, pe de-o 
parte, iar pe de altă parte, atât debutanţi, cât şi 
autorii incidentali ai Gândirii, pot fi doar menţio- 
naţi sau oferiţi ca exemple. 

Cercetând mai departe, de exemplu, opera 
monumentală a lui George Călinescut, autorul 
prezintă în paginile sale „Tradiționaliştii” şi 
"Ortodoxiştii”, vorbind şi despre revista Gân- 
direa5 |„vrea să realizeze faza propriu-zis misti- 
că”, „gândiriştii, precum am văzut, s-au mărginit 
unii la pura iconografie în care îngerul e un ele- 
ment capital (V.Voiculescu, Demian, N.Crai- 
nic...)]”, însă despre poeta Zorica Laţcu nu amin- 
teşte nimic. 

Nici Ov. $. Crohmălniceanu în opera saS nu 
aminteşte nimic despre poeta Zorica Laţcu. 


3 Idem.,op.cit.p.670. 


Nici cercetările mai recente, cum e studiul” 
lui Iulian Boldea, nu fac referire la poeta Zorica 
Laţcu. 

Mergând mai departe, Mircea A. Diaconu se 
întreabă retoric într-un studiu: „Cine sunt, ne în- 
trebăm azi, lon Buzdugan, lon Romanescu, Florin 
Creţeanu, Sergiu Grosu, Zorica Laţcu, Constantin 
Câmpeanu, Ion Potopin, |. Alexandrescu?” 


Recunoașterea valorii 


Valeriu Anania mărturiseşte, în Memorii, 
despre poetă că făcea parte dintre membrii cena- 
clului literar care avea loc în casa soţilor Mureşan, 
alături de Lucian Blaga,Victor Papilian, Francisc 
Păcuraru, Titus Țifu şi alţii. Despre Zorica Lațcu, 
Valeriu Anania spune: „Pe lângă o minte foarte 
lucidă şi o bogată cultură clasică, Zorica avea şi 
un talent real, unul dintre talentele pierdute, 
risipite, alungate în anonimat”. 

La rândul său, părintele Teofil Pârâianu afir- 
ma: „Zorica Laţcu a fost o mare poetă Mistică, care 
se înscrie în rândul celor care au scris poezie reli- 
gioasă modernă”10. 

În cunoscuta sa lucrare Gândirea. Indice bib- 
liogratic adnotat! Emil Pintea notează la poziţia 
2566 şi la poziţia 902 colaborarea poetei la re- 
vista Gândirea. 

Cercetând în paginile revistei Gândirea 
observăm că apariţia volumului său de debut 
Insula albă (Sibiu, Ed.Dacia Traiană,1994) este 
elogiată de către mentorul revistei Nichifor 
Crainic.I2 

Cum a fost bine primit şi ciclul de poezii "Epi- 
tafuri antice”: Captivul, Trecătoarea, Atheniana, 


4 George Călinescu, Istoria literaturii române de Ia origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi 


Artă, Bucureşti, 1941. 
5 Idem. op.cit. p.801-802. 


6 OV.S.Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Ed.Universalia, Bucureşti, 2003, p 


15. 


7 Iulian Boldea, Istoria didactică a poeziei româneşti, Ed.Aula,Bucureşti, 2005,p.373. 
8 Mircea A.Diaconu, Poezia de la"Gândirea”, Ideea Europeană,Bucureşti, 2008,p.100. 


9 Anania, Valeriu, Memorii, Ed.Polirom, Iaşi, 2008. 


10 Interviu realizat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus cu părintele Teofil Pârâianu în data de 


22.06.2009. 


1! Emil Pintea, Gândirea. Indice bibliografic adnotat, Ed.Echinox,Cluj Napoca,1998,p.41,139. 
12 A se vedea revista Gândirea,.23,nr.4-5,aprilie-mai 1944,p.274. 





46 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





Pescaruli5, Vergilius, Melissa către Diodor, Lydia 
către Caius! şi, nu în ultimul rând, Epithalam!5 şi 
Ectenie.16 

În Gândirea a publicat relativ puţine poezii, 
dar important este că acestea depăşesc sfera tra- 
diționalismului, apropiindu-se mai mult de mo- 
dernism, tocmai datorită tehnicii poetice folosite. 

Se ştie că Părintele Teofil Pârâianu s-a ocu- 
pat de reeditarea operei poetice a Zoricăi Laţcu.! 
2008, cu o contribuţie substanţială a Pr. Cornel 
Toma, în primul rând prin comasarea celor trei 
volume Insula Albă (Ed.Dacia Traiană, Sibiu, 
1944), Osana Luminii (Ed. Episcopiei Cluj, 1948) 
şi Poemele iubirii (Ed. Ramuri, Craiova,1949) şi, 
în al doilea rând, prin reluarea poeziilor publi- 
cate în revista „Gândirea”. 

Despre această ediție părintele afirmă: „Au 
fost selectate aici cu multă rigoare poeziile 
reprezentative atât din punct de vedere tematic, 
cât şi sub aspect tehnic şi stilistic. Considerăm că 
această ediție prezintă într-un mod admirabil şi 
cu multă fidelitate viziunea poetică a maicii 
Teodosia, tehnica şi stilul poetic, dar mai ales con- 
cepția sa profund teologică şi mistică despre 
lume şi viață” 18 

După cum am spus, opera poetei se află în 
patru manuscrise. Primul manuscrisi? conţine 
volumele de poezii Poemele iubirii şi Icoane pen- 
tru paraclis, poezii inedite închinate Maicii 
Domnului, scrise în mănăstirea Vladimireşti, în 
1953, poezii dedicate maicii Mihaela şi scrisori. Al 
doilea manuscris? conţine traducerea parţială a 
Imnelor iubirii divine ale sfântului Simeon Noul 
Teolog şi un volum de versuri constituit din 101 


poezii, intitulat Din pribegie. Poeziile au fost 
scrise între 1958-1963. Al treilea manuscris?! cu- 
prinde: un poem numit „Grădina Doamnei”, în- 
chinat României creştine, şi 113 poezii dedicate 
vieţii mănăstireşti şi istoriei poporului român. 
Poeziile au fost scrise în perioada 1949-1954 în 
mănăstirea Vladimireşti şi în localitatea Gurgu- 
ieşti. Al patrulea manuscris?2 cuprinde 87 de poe- 
zii închinate frumuseţii cosmosului, istoriei po- 
porului român şi poeme axate pe teme teologice. 

În Ție Doamne îţi voi cânta. Poezii, operă 
aflată întrun manuscris dactilografiat?5, avem 
părerea, unanim acceptată, că opera poetei se 
înscrie în modernitate. 

„Prin bunăvoința nouei dar bunei mele, pri- 
etene, Veturia Vancu, am luat cunoştinţă de opera 
poetică a Zorichii Laţcu (Maica Teodosia). 

După umila mea părere a scris - şi desigur va 
mai publica - cele mai frumoase versuri din lite- 
ratura română modernă”. (Radu D. Rosetti, la Si- 
biu 15 august 1955, Sfânta Maria). Notă la care 
sunt adăugate ulterior: „PS. Cu o mică observa- 
ție: că, pentru a nu deveni monotonă, Muza D. 
Sale, ar trebui plimbată şi prin lumea păgână şi 
păcătoasă. 

PS.bis. După un an, ba nu, doi, recitindu-i 
opera adaog că, dacă aş fi tânăr şi m-aş putea 
deplasa, m-aş duce s-o cunosc.” (Radu D.Rosetti, 
la Sibiu 4 august 1957). 

"E plină lumea şi istoria de stihuitori, de ver- 
suitori şi de fabricanți de versuri. Uneori, rar de 
tot, mai întâlneşti şi câte un adevărat poet, din 
mila lui Dumnezeu, care cântă simplu, ca paserile 
cerului, simplu, măreț, divin. Maica Teodosia este 
din rândurile acestor puţini dăruiţi de Cel de Sus 


13 A se vedea în revista Gândirea- 20,nr.8,octombrie 1941,p.429-430. 

14 A se vedea în revista Gândirea- 20,nr.9,noiembrie ,1941,p.498-499. 

15 A se vedea în revista Gândirea- 21,nr.Lianuarie,1942,p.30-31. 

16 A se vedea în revista Gândirea- 23,nr.6,iunie-iulie,1944,p.262. 

17 Ediţiile folosite:" Insula Albă'şi” Osana Luminii reeditate în anul 1999 la Ed.Semne din Bucureşti şi” Poezii” în 
2000(Ed.1),Ed.Sofia,Bucureşti şi” Poezii” 2008(Ed.A-II-a),Ed.Sofia,Bucureşti. 


18 Pr.Cornel'Toma,Notă asupra ediţiei în volumul Poezii,Zorica Laţcu Teodosia,Ed.Sofia,Bucureşti,2008,p.8. 

19 Primul manuscris al poetei se află la Biblioteca Astra din Sibiu(CXCII/04,nr.inv.31647). 

20 AI doilea manuscris al poetei se află la Biblioteca Astra din Sibiu(CXCII/92,nr..inv.31645). 

21 Altreilea manuscris al poetei se află Ia Biblioteca Astra din Sibiu(CXCII/91,nr.inv.31644). 

22 Al patrulea manuscris al poetei se află la Biblioteca Astra din Sibiu(CXCII/93,nr.inv.31646). 

23 Zorica Laţcu, fie Doamne îți voi cânta. Poezii, operă aflată în manuscris dactilografiat la biblioteca mănăstirii 


Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. 





anul VIII e nr. 91-92 


47 


ROST 


DECANTĂRI 





cu altceva decât cu «talent poetic», şi anume cu 
inspiraţie de proroc, cu duh de apostol şi cu devo- 
tament de evanghelist al «Frumosului» paradisiac. 

Sibiu 17 decemvrie 1958 (0 zi aniversară, 
care mie îmi readuce în minte şi în suflet o ade- 
vărată minune Dumnezeiască). Prof. Onisifor 
Ghibu”. 

„Ca semn al osebitei mele prețuiri pentru 
poezia religioasă a Zorichii Lacu i-am publicat la 
Cluj un caiet de poezii: Osana Luminii. 

Sibiu, 5.1X.1957. Nicolae (Colan).” 

Despre poeziile sale aflăm din articolul 
„Cine este Maica Teodosia:4”, semnat Nelu Baciu, 
că nu au avut circulație după 1948-1949, din 
pricină că erau poezii religioase sau poezii scrise 
de o poetă care a ajuns călugăriță la Vladimireşti. 
Din această pricină cărţile i-au fost interzise, 
poeziile i-au fost aşezate la fondul de documen- 
tare şi au putut fi citite cu aprobare specială (...) 
minunata poezie scrisă de Maica Teodosia, n-a 
fost de circulaţie, n-a fost cunoscută”. 

În ceea ce priveşte contribuţia sa la tradu- 
ceri, avem următoarele opere: 

1. Origen. Scrieri alese, partea ], din lucrările 
exegetice la Vechiul Testament, col. PSB 6, trad. 
Pr. Teodor Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Laţcu 
Teodosia, studiu introductiv şi note Teodor 
Bodogae, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1981. 

2. Origen. Scrieri alese, partea a-II-a, Exegeze 
la Noul Testament, Despre rugăciune, Filocalia, 
col.PSB 7, trad. Pr. Teodor Bodogae, Nicolae Nea- 
ga, Zorica Laţcu Teodosia, studiu introductiv şi 
note Pr.Teodor Bodogae, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 
1982. 

3. Origen. Scrieri alese, partea a-IV-a, Contra 
lui Celsus, col.PSB 9, studiu introductiv, trad. şi 
note de Pr.Teodor Bodogae, colaboratori N.Chi- 
rică, Teodosia Laţcu, Ed.Ibmbor, Bucureşti,1984. 

4. Participă şi colaborează la realizarea 
Dicţionarului limbii române al Academiei româ- 
ne şi pregăteşte bibliografia pentru revista „Dacă- 
Romană” şi pentru Buletinul Institutului de 
lingvistică unde a fost preparator. 

5. A tradus parţial din imnele şi cuvântările 
Sf. Simeon Noul Teologtlucrare care se află încă 
în manuscris), poezii care nu au ajuns să fie pu- 


blicate decât mai târziu, din motive politice, 
apărute doar în ziare bisericeşti („Telegraful Ro- 
mân” de la Sibiu). Aici, pe când pr. Papuc Gheor- 
ghe era redactor la acest ziar, îi solicita poetei să 
compună poezii religioase cu teme precise. 

6. A mai tradus Minunile Maicii Domnului şi 
Parabolele Domnului de arhim. Serafim Papacos- 
tea, precum şi Viaţa Maicii Domnului - o compi- 
laţie patristică. Alături de „Grădina Doamnei” şi 
„Întoarcerea fiilor risipitori”, zeci de cuvinte de 
zidire şi Scrisori duhovniceşti, în marea majori- 
tate inedite. 

Aceste traduceri s-au făcut la îndemnul pr. 
Arsenie Boca şi cu ajutorul pr. Bodogae T,, făcând 
parte din colectivul de traducere. 

Prin invocarea argumentelor de mai sus 
doresc să aduc în prim plan împortanta con- 
tribuție a poetei la lirica religioasă românească, 
precum şi date noi biografice menite să 
îmbogăţească studiile existente. 


Repere biografice 


Poeta s-a născut pe 17 martie 1917, în locali- 
tatea Mezdtur din Ungaria, unde părinții săi erau 
refugiaţi de război. Copilăria şi adolescenţa le 
petrece la Braşov. Tot aici absolvă şcoala primară 
şi liceul. În anul 1936, obţine diploma de bacalau- 
reat cu rezultate deosebite. Între anii 1936-1940, 
urmează cursurile Facultăţii de Filologie din Cluj, 
secția filologie clasică-limba greacă şi latină, şi 
filologie modernă - limba şi literatura franceză. 

În anul 1941, a fost numită preparator uni- 
versitar la Institutul Român de Lingvistică. 

Debutează cu versuri închinate mamei, aces- 
tea fiind premiate. Tot în această perioadă 
debutează la revista Gândirea. În anul 1948, 
Zorica Laţcu intră în viața monahală cu numele 
de Teodosia, în mănăstirea Vladimireşti din 
județul Galaţi. 

În anul 1955, mănăstirea este desființată, iar 
călugărițele arestate. În anul 1956, poeta va fi 
arestată de către securitatea comunistă, din mo- 
tive politice, şi va face închisoare timp de trei ani 
Ia Miercurea Ciuc şi Jilava. 

Între anii 1970-1990, va locui la Braşov şi, în 


24 Baciu, Nelu, Cine este Maica Teodosia?în Maica Teodosia (Zorica Laţcu) pe situl: wwwliteraturasidetentia.ro 





48 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





acest timp va colabora cu prof. Teodor Bodogae 
la traduceri din scrierile sfinţilor părinți în 
colecţia PSB. 

În anul 1990 se întoarce la mănăstirea Vla- 
dimireşti. În data de 8 august 1990, s-a mutat la 
Domnul. 

Întreaga sa istorie se află consemnată în 
lucrarea „Grădina Doamner”, operă aflată în 
manuscris. Cercetând această operă găsim urmă- 
toarea mărturisire a poetei în anul 1985: „Mărtu- 
risesc că activitatea mea poetică are importanță 
numai întrucât am fixat în forme uşor inteligibile 
Lucrarea Măicuţei noastre Veronica şi a Părintelui 
Ioan. Nu am nici un merit care să fie al meu. Totul 
este datorat încadrării mele spirituale la Vladi- 
mireşti! 

Vreau să fiu bine înțeleasă în cele ce afirm. 
Poate rămânând în lume, cu talentul pe care lam 
avut, aş fi ajuns o poetă cunoscută şi apreciată. Dar 
arta mea n-ar fi fost necesară nimănui, nici chiar 
mie. N-aş fi fost citită decât cu trecere de vreme. 

Pe când, făcând din arta mea, o expresie 
fidelă a Vladimireştiului, am lăsat poporului meu 
documente despre această lucrare, tocmai în vre- 
muri când Mănăstirea era desființată şi soborul 
împrăştiat”. 

O altă notă: „Dacă aş fi de acord să fardez 
poeziile pentru ăştia (oficialii vremii) de la pu- 
tere, ce mai vremuri aveam, ce mașină aş fi avut 
la scară (...). 

Tot acolo vin să completeze tabloul mărturi- 
ile altor creştini. „Am cunoscut-o pe maica Teo- 
dosia în anul 1947, la mănăstirea Brâncoveanu- 
Sâmbăta de Sus. Aveam doar 10 ani, eram cu 
mama mea(...) era în grupul tinerelor intelec- 
tuale din apropierea Părintelui Arsenie Boca. La 
hram (Izvorul Tămăduirii sau Sfânta Maria) o 
fetiță de liceu a recitat o poezie compusă de 
Zorica Laţcu - licenţiată în filologie -, care înce- 
pea: „La Mănăstirea Brâncoveanu/ şi-a revărsat 
Dumnezeu harul” (...) În perioada 1954-1955, 
Sfânta Mănăstire a fost desființată. Maica Teodo- 
sia a fost arestată împreună cu comitetul de con- 
ducere al mănăstirii. În prima perioadă de domi- 
ciliu obligatoriu, a locuit la Braşov şi era obligată 
odată pe lună, să se prezinte la Tribunalul Militar 
din Constanţa.” (familia Vlad din Braşov). 























Despre perioada anchetelor şi a detenţiei: 
„În mănăstire cât am stat,1954-1955, prea puţin 
am cunoscut-o pe Maica Teodosia. Adevărata pri- 
etenie am avut-o în pribegie, când maica a fost 
judecată de Tribunalul Militar din Constanţa. 
După arestare, au ţinut-o o vreme în securitatea 
din Galaţi. În timpul nenumăratelor anchete 
despre diferitele probleme legate de măicuța 
Veronica şi de mănăstire, maica i-a înfruntat pe 
toți, dar după multe torturi diabolice, nu a mai 
rezistat şi a căzut la pat, în Securitate. Atunci, ei 
au eliberat-o şi o chemau la proces „tocmai la 
Constanța. Atunci am însoţit-o, că nu se putea 
descurca singură” (Maica Matroana, de la mănă- 
stirea Vladimireşti). 

”(...) Ne mai povestea apoi din cadrul 
anchetelor cum le zicea procurorilor:«Nu sunteţi 
dvîn măsură să judecați Vladimireştiu!b” (Părin- 
tele Sebastian Dediu, de la mănăstirea Sihastru). 

"Era prin octombrie 1955. Mă aflam încă din 
ianuarie, singur, într-o celulă din subsolul 
Ministerului de Interne. (...) Devenisem subiectul 
unei anchete înscenate a securității. Am fost tor- 
turat o zi şi o noapte; în acest timp am leşinat de 
mai multe ori şi pentru a-mi reveni în fire eram 
udat cu apă. Neputând să mă ţin pe scaun, am fost 





anul VIII e nr. 91-92 


49 


ROST 


DECANTĂRI 





legat de el. Spre seară, sunt dus într-o celulă unde 
însă nu reuşesc să aţipesc. (...) În această stare de 
degringoladă psihică, aud din celula vecină un 
glas cristalin de femeie. Nu se înțelegea ce spune. 
(...) Am pus urechea de uşa metalică; n-am 
descifrat nimic, dar din unduirile şi inflexiunile 
vocii se putea constata că nu era tremurătoare, 
nici desnădăjdiută şi nici plângătoare, ci părea 
mai degrabă o rugă stenică şi reconfortantă. (...) 
Făcusem corp comun cu uşa, simțind inconștient 
că dincolo de ea străbate un glas de înger de la 
care acum aud din nou cuvintele: «Maica Dom- 
nului». M-am aşezat pe marginea patului de beton 
şi m-am trezit cu lacrimi odihnitoare în ochi. Ora 
era târzie. În timp ce gardianul era ocupat, am 
ciocănit uşor în perete improvizând un alfabet 
„Suis generis”, greoi, neştiind morse. Litera „a”-o 
bătaie,”b” - două bătăi şi aşa mai departe. Mi s-a 
răspuns. Am aflat că vecina mea se numeşte 
Teodosia şi că era călugăriță la mănăstirea 
Vladimireşti. Nu ştiam că mănăstirea fusese desfi- 
inţată, iar o parte din maici au fost arestate 
împreună cu Părintele Ioan Iovan, iar celelalte au 
fost alungate din mănăstire. (...) Au trecut anii şi 
cu cele bune ale lor, iar după anul 1990 am aflat 
un lucru care m-a uluit. Maica Teodosia, care 
încercase atunci care să mă lumineze, (...) nu era 
alta decât poeta creştină Zorica Laţcu, formată în 
cadrul spiritual al revistei Gândirea” (Traian 
Popescu, fost deţinut politic). 


O poetă mistică prin excelență 


În ceea ce priveşte receptarea poeziei, există 
opinia generală că poeta Zorica Laţcu este o 
poetă mistică prin excelență şi că lirica sa se 
înscrie în linia modernistă. Tematica principală a 
liricii sale este relaţia omului cu Dumnezeu. În 
jurul acesteia se es toate creaţiile sale care 
vizează convorbirea cu Dumnezeu, rugăciunea, 
definirea rugăciunii, raportul Mire - Mireasă, 
specific viziunii creştine, toate culminând cu 
Iubirea Lui Dumnezeu. Se regăseşte în opera sa o 
căutare a lui Dumnezeu, 


Asemeni lui Arghezi, dar, spre deosebire de 
acesta, poeta îl şi găseşte şi, trăieşte prin EI, trăire 
pe care o numim mistică. "Vino, Preaiubite-al 
meu,/ Pe sub bolți de curcubeu, / Dă-mi aripi de 
Heruvim,/ Mână-n mână să plutim,/ În grădini de 
frumuseți, / Din eterne dimineți...” (...) 

"Vino, preaiubita mea,/ Pe sub punți de 
peruzea,/ Cu lumini de foc ceresc/ Haina să ţi-o 
împodobesc.” (Chemarea) 

Poemul din care am extras acest fragment este 
mult mai amplu, aducând în prim plan raportul 
mire-mireasă din Cântarea Cântărilor. Acest raport, 
în viziune mistică, nu înseamnă nimic altceva decât 
relaţia dinte sufletul omului şi Dumnezeu. 

Dacă volumul de versuri Insula Albă poate fi 
plasat sub zodia căutării drumului poetic. Poezia 
Epitafurile antice se află sub influența poeziei mi- 
tice a antichităţii (acest lucru se datorează şi stu- 
diilor de filologie clasică). Aici observăm existen- 
ţa unor personaje antice, reluând mituri stră- 
vechi: Melissa către Diodor, Către Melampus, Tor- 
cătoarea, Atheniana, Lida către Gaius, Epitalam. 

Poezia considerată capodoperă-simbol se 
intitulează Te port în mine, integrată perfect în 
poetica iubirii creştine, relația Dumnezeu-om, în 
comuniune şi trăire deplină. Despre acest poem 
Andrei Andreicuţ?5 afirma că „omul curăţit de 
patimi ajunge la unire cu Dumnezeu şi,implicit,la 
cunoaşterea lui Dumnezeu, precum şi la unirea cu 
El. Iar unirea cu El este dragostea desăvârşită”. 

În cunoscuta sa lucrare La poâsie religieuse 
moderne en Roumaine, ÎPS Bartolomeu Vale- 
riu Anania afirmă că poeta riscă să rămână cunos- 
cută doar prin câteva volume, broşuri sau, în cel 
mai fericit caz, să fie citită disparat în publicaţiile 
bisericeşti din România. „Zorica Laţcu a publicat 
prima dată poeme inspirate din mitologia greacă, 
pentru a publica apoi, după ce a devenit mo- 
nahie, sub numele de Teodosia, o lirică religioasă 
de mare intensitate care aşteaptă încă să fie pu- 
blicată în volum.” 

Pornind de la această idee, precum şi din 
îndemnul părintelui Teofil Pârâianu, s-a editat 
primul volum de poezii (ediţie completă, 2008). 


25 Andrei Andreicuţ, Arhiepiscop al Alba Iulia, Spiritualitate creştină-pe înțelesul tuturor, Ed.Reântregirea, Alba 


Iulia, 2002, p.190. 


26 Bartolomeu Valeriu Anania, La po€sie religieuse moderne en Roumaine, Contacts VI, nr.162, 2/1993, p.129. 





50 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 




















Teologia lacrimilor 


Prof. Dr. Const. Miu 





Ț: ortodoxie, există o relație intimă între Lu- 


mina sacră şi darul lacrimilor. Sfinţii Părinţi 

asociază ideea de Lumină sacră cu Persoana 
lui Dumnezeu Însuşi, „în special când este vorba 
de declaraţii absolute: Dumnezeu este Lumina (1 
Ioan, 1:5...) EL este numit Tatăl Luminilor (Iac,, 
1:17) (...) Cristos este Adevărata Lumină (loan, 
1:4, 9; 8:12; 12:35,46X...) Lumina este adesea 
evocată pentru a descrie lucrarea Cuvântului lui 
Dumnezeu, sub călăuzirea Duhului Sfânt. El 
luminează sufletul (2 Cor. 46; Efes., 5:14; 1 


1 Dicţionar biblic, vol. II, Editura Stephanus, 1996, p. 271. 


„Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia.” 
(Matei, 5: 4) 


Petru, 2:9), (...) umple inima credinciosului de 
bucurie (Psalmul, 27:1, Is., 58:8)P! 

Ținând cont de treptele urcuşului spiritual, 
întru devenirea ființei duhovniceşti (purificarea, 
iluminarea şi îndumnezeirea), Lumina sacră tre- 
buie înțeleasă ca Slava lui Dumnezeu. Aceasta 
este „oglindirea chipului lui Dumnezeu în om, 
Lumina care a învăluit trupul înainte de cădere 
(...) De aceea, Mântuirea este restatornicirea chi- 
pului şi slavei primului om”?, calea de intrare în 
Sfânta Lumină a prezentului etern. 

În poezia Lacrimile (volumul Poemele lu- 
minii), Lucian Blaga ilustrează metaforic legătura 


2 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Buc., 1994 


(ediţia a II-a), p. 361. 





anul VIII e nr. 91-92 


51 


DECANTĂRI 








între Lumina sacră, pocăință, smerenie şi „darul 
lacrimilor”. Mai întâi, această Sfântă Lumină îi 
provoacă protagonistului poeziei - „întâiul om” - 
o durere metafizică, insuportabilă: „Când izgo- 
nit din cuibul veşniciei/întâiul om/trecea uimit şi- 
ngândurat prin codri ori pe câmpuri,/ îl chinuiau 
mustrându-l/ lumina, zarea, norii - şi din orice 
floare/l săgeta c-o amintire paradisul - /şi omul 
cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă./ Odată, 
istovit de-albastrul prea senin/al primăverii,/ cu 
suflet de copil întâiul om/căzu cu faţa-n pulberea 
pământului:/ « Stăpâne, ia-mi vederea/ori dacă-ţi 
stă-n putință împăienjeneşte-mi ochii/ c-un giul- 
giu,/ să nu mai văd/nici flori, nici cer, nici zâm- 
betele Evei şi nici nori,/ căci, vezi - lumina lor mă 
doare»// Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de- 
ndurare/ îi dete lacrimile.” 

Durerea aceasta duhovnicească este cauzată 
- aşa cum mărturiseşte „întâiul om” - de nostal: 
gia Paradisului. El vede într-o serie de elemente 
ale lumii profane (flori, nori, zâmbetele Evei) 
componentele care au fost cândva ale sacrului. 


Ca atare, solicitarea adresată Stăpânului Suprem 
de a-i lua vederea este perfect îndreptăţită, căci 
numai aşa poate scăpa de nostalgia Paradisului, 
devenită obsesie, şi odată cu aceasta de durerea 
metafizică de care se plânge. 

Să reținem că la nivelul registrului verbal, 
durerea metafizică este evidenţiată prin inter- 
mediul unei sintagme cu valoare stilistică de su- 
perlativ: „(îl) chinuia mustrându-P”, unde indica- 
tivul imperfect şi gerunziul focalizează atenția 
spre o acțiune durativă. 

În al doilea rând, întâiul om cu suflet de 
copil nu poate suporta Lumina sacrului, pentru 
că el nu este încă pregătit să o primească: „Oame- 
nii nu pot să se unească cu Lumina dumnezeiască 
şi necuprinsă şi să o vadă, decât curățindu-se prin 
păzirea poruncilor...”4 

Dar cel „izgonit din cuibul veşniciei” nu ştia 
un lucru esențial, fără de care nu poate primi 
Lumina mântuitoare: „...omul cel dintâi, pribea- 
gul, nu știa să plângă” (5. n.). De aceea, Milostivul 
se-ndură de el şi-i dăruie lacrimile. Sfântul 


3 Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai, Buc., 1995, p. 97 
4 Placide Deseille, Nostalgia ortodoxiei, EdituraAnastasia, Buc.,1993, p. 188. 





52 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





Serafim de la Sarov afirmă răspicat că „Unde nu 
sunt lacrimi, nu este mântuire."5 De fapt, prota- 
gonistul acestei poezii, ca şi cel din poezia Orbul 
(din volumul Destin - 1933) a lui V. Voiculescu, 
aşteaptă cu răbdare mântuirea. În poezia Orbul, 
Voiculescu dă Luminii (după care tânjeşte cel 
care-şi recăpătase vederea) semnificaţia unei 
Lumini a cunoaşterii și a iubirii (ct. Arhim. 
Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura 
Adonai, Buc., 1995, p. 112): „Eu n-aşteptam ve- 
derea, ci mântuirea”. 

Chinuit de nostalgia Paradisului, protagonis- 
tul recurge la gestul rugăciunii: „căzu cu fața-n 
pulberea pământului”. Prin rugăciune, cel „cu su- 
flet de copil” intră în dialog cu Tatăl Ceresc, iar 
cererea este formulată în termenii unei negaţii 
totale: „să nu mai văd/ nici flori, nici cer, nici zâm- 
betele Evei şi nici nori” (S. n.). În versurile citate, 
recunoaştem aspecte ale teologiei apofatice, ne- 
gative (negația fiind una totală, realizată prin 
repetarea conjuncţiei negative nici), care defi- 
nesc componentele sacrului, în termenii teolo- 
giei ortodoxe. Se va vedea că rugăciunea, care 
este una lucrătoare, anticipează darul lacrimilor, 
căci „Sporind prin smerenie - aşa cum face pro- 
tagonistul poeziei Lacrimile (n. n.) - rugăciunea 
rodeşte în dragoste.”e 

Răspunsul Stăpânului Suprem este urmarea 
rugăciunii lucrătoare, al cărei rod în dragostea 
dumnezeiască este darul lacrimilor. 

De aici începe urcuşul spiritual al omului 
celui dintâi, căci lacrimile pe care i le dă Milo- 
stivul sunt „măsura înduhovnicirii””. 

Spre deosebire de lacrimile duhovnicești 
care îi sunt dăruite întâiului om cu suflet de copil 
(din poezia lui Blaga), lacrimile mamei lui Fulger 
(din poezia lui Coşbuc, Moartea lui Fulger) sunt de 
cu totul altă esență: acestea sunt trupeşti, căci „la 
originea lacrimilor naturale se află durerea...” 

Plânsul mamei îndurerate de pierderea fiu- 


lui mult iubit este redat de către poet în termenii 
unui superlativ stilistic: „Şi tot palatul plin era/De 
plâns cumplit (S. n.). Această situaţie de excepţie 
este amplificată prin câteva superlative stilistice 
cantitative: „Topiţi sunt ochii viorei/ De-atâta va- 
iet nentrerupt,/ (...) N-ai glas de vifor, să jeleşti,/ 
(...) N-ai mări de lacrimi, mări să plâng? (s.n.). Să 
observăm că în versurile citate se face distincţie 
între lacrimile naturale (de care are parte mama 
îndurerată) şi cele duhovniceşti (de care aceasta 
duce lipsă). Absența acestora din urmă este evi- 
denţiată cu ajutorul unei negații totale, al cărei 
nucleu îl reprezintă substantivul cu valoare canti- 
tativă „mări”. 

Să mai reținem încă un amănunt: moartea 
fiului îi provoacă mamei lacrimile naturale, aces- 
tea izvorând „din aducerea aminte de moarte”: 
„...Mi-a fost şi mie scris/Să mă deştept plângând 
din vis”. 

Bătrânul sfetnic, care încearcă să schimbe 
atitudinea mamei disperate, sesizează că plânsul 
acesteia este al unui om revoltat: „De ce să plângi 
privind în sus?/ Mai bine ochii-n jos să-i pleci”. 
Mesajul pe care acesta i-l comunică este acela că 
fără smerenie şi pocăință nu va avea parte de 
mântuire. De asemenea, sfetnicul observă la 
această nefericită împărăteasă „întristarea cea 
din simţuri, pe care o provoacă şi o alimentează 
patima...”10 Patima aceasta vine din conştienti- 
zarea că a fost părăsită de Dumnezeu. De aici şi 
hulirea divinității (prin care se încalcă cea de-a 
treia poruncă a Decalogului): „Ah, Dumnezeu, 
nedrept stăpân,/ M-a duşmănit(...)/ Şi-a pizmuit 
norocul meu!/ E un păgân şi Dumnezu”. 

Înţelegând că „Nu-i bine să ne dezlipim/ De 
Cel ce vieţile le-a dat”, maica lui Fulger „n-a mai 
plâns”. Abia acum se manifestă frica de Dumnezeu 
care „spre deosebire de angoasa şi spaima provo- 
cată de lume, este o forță spirituală, pozitivă, izvo- 
râtă din căință”!1: „Cu spaimă mută-n jur privea”. 


5 Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, asociaţia creştină Christiana, Buc., 1996, p. 47. 
6 Pr. loan Teşu, Darul lacrimilor, în Teologia necazurilor, asociaţia creştină Christiana, Buc., 1998, p. 140. 


7 Ibidem, p. 195. 

3 Idem, p. 195. 

9 Pr. loan Teşu, op. cit, p. 204. 
10 Ibidem, p. 198. 

11 1derm, p. 197. 





anul VIII e nr. 91-92 


53 


ROST 


DECANTĂRI 





mul vrăjit 


Paul Ghiţiu 





iteam, nu demult, în cartea Arhimandritu- 

lui rus Spiridon, supranumit şi duhovnicul 

închisorilor, relatarea sa despre diferite 
întâlniri cu musulmani şi budiști din ţinuturile 
siberiene şi asiatice. Fie că aceştia făceau parte 
din clerul respectivelor religii sau erau doar oa- 
meni simpli, Arhimandritul povesteşte că adesea 
i se reproşa viața păcătoasă, caracterul mizerabil, 
comportamentul urât, fără egal, al neamurilor 
creştine în raport cu cele păgâne - era vorba de 
întilniri cu oameni din triburile şi populaţiile 
zonelor aspre sau aride ale Orientului nordic şi 
extrem, comunități cu reguli simple, clare, adese- 
ori la fel de aspre ca mediul în care vieţuiau şi cel 
mai adesea diferite de cele ale semenilor lor întru 
religie din zonele bogate, din oraşe, din ținuturile 
primitoare. (Trăiţi ca fiarele sălbatice. Ar trebui 
să vă fie ruşine să vorbiţi despre Hristos, căci 
aveți gura plină de sânge. Cine înșală mai mult, 
cine desfrânează, pradă, minte, luptă, omoară? 
Creștinii, ei sunt primii apostați. Veniţi la noi cu 
propovăduirea lui Hristos dar aduceţi groază şi 
durere... Muncitorii voştri veneau beți în iurtele 
noastre, îmbătau şi bureţii, le seduceau femeile, 
chiar printre noi au apărut bețiile, hoțiile, 
omorurile, bătăliile, certurile, bolile. Până atunci, 
nu aveam lacăte, căci nu aveam furturi şi, cu atât 
mai mult, nu aveam omoruri...) 

După ce primea găleata cu reproşuri, arhi- 
mandritului Spiridon, care, făcea misionarism în 
acele ținuturi, i se spunea că într-adevăr religia 
creştină este cea mai înaltă dar că credința creş- 
tină lipseşte celor ce se revendică creştini şi de 
care ei, „sălbaticii“ fug ca de ciumă. Și că vor 
putea sta de vorbă despre botezare şi creştinare 
de-abia după ce creştinii se vor schimba. Iar pă- 
rintele Spiridon, tăcea amărât, nevoit să recu- 
noască cu amară ruşine şi nesfârşită tristeţe că 
ceilalți aveau dreptate. 

Şi, citindu-l, nu am putut să nu fiu de acord 
că rele nemaipomenite au pornit de la nea- 


murile creştine, că lumea actuală porneşte de la 
neamurile creştine, că mare parte, poate cea mai 
mare parte, în mod sigur o prea mare parte din- 
tre cei care compun neamurile noastre creştine 
sunt aşa cum sunau descrierile acuzatoare ale 
pagânilor ocupați, civilizaţi şi prea adesea creş- 
tinaţi cu sabia, tunul sau mărgelele şi sticla de 
alcool. 

Mi-au rămas aceste lucruri în minte (într-o 
perioadă destul de aglomerată în care nu am 
putut să trec mai departe de acest prag) împre- 
ună cu pornirea de a şi scrie despre cât de răi şi de 
urâţi suntem, până într-o altă zi în care un alt gând 
a venit să echilibreze oarecum situaţia. 

- Da, spunea el, om fi noi aşa, dar ceilalți nu 
au, în afara eroilor mitologici, eroi religioşi sau( 
pentru a preîntâmpina acuzaţiile de parti pris sau 
de fundamentalism sau de cine mai ştie ce chestie 
incorectă politic) atâţia eroi religioşi: atâția 
mucenici, atâţia cuvioşi, atâția sfinţi, atâţia jertfiți 
pentru credință de buna voie şi fiecare față în faţă 
cu destinul lui teribil (mult mai mulți cei fără 
nume decât cei numiţi, pomeniţi şi cinstiţi) şi nu 
în aşa-zisele războaie religioase în care, sub 
această etichetă mincinoasă s-au acoperit crima şi 
jaful la nivel de stat şi popor contra altor state şi 
popoare, nu de puţine ori chiar în interiorul lor. 

Următoarea firească întrebare a fost: 

- Dar de ce sunt aici şi cei mai răi şi cei mai 
buni? Ce au altceva cei din aceste neamuri, ce e 
diferit în structura lor. Şi chiar pornisem să caut 
răspunsul - mă rog, un posibil răspuns mulțumi- 
tor, deşi eram destul de conștient că nu am infor- 
maţiile necesare pentru o astfel de evaluare - 
când am înțeles brusc, ca şi cum cineva mi-ar fi 
şoptit - că nu e vorba de structură, de moştenire 
genetică, de etnie, rasă, zonă geografică, istorie ci 
despre credință, adică despre creștinism, aşa cum 
ne-a fost el lăsat de Hristos şi transmis de apos- 
toli, ucenici, sfinți părinţi ai primelor secole. Că 
eram trimis pe un drum greşit, îmbâcsit, confuz şi 
mincinos aşa cum suntem trimişi mereu, mai nou 
zi de zi, chiar clipă de clipă. 





54 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





Am înțeles că tința nu au fost şi nu sunt 
creştinii ca oameni ci ca mărturisitori ai credinţei 
creştine, că ținta reală este creştinismul. EI tre- 
buia compromis şi batjocorit de creştini, urât şi 
respins de păgâni, apoi de toată lumea (şi nu mai 
avem aşa de mult până acolo). Iar asta arată încă 
0 dată, altfel, dar tot tragic, că creştinismul este 
singura credință adevărată, singura relaţie ne- 
mincinoasă cu Dumnezeu, singura noastră reală 
cale de comunicare şi de întâlnire cu el. Și că, de 
aceea, aici s-a concentrat atacul diavolului. 

Dacă de cei de alte credințe era oarecum si- 
gur, aici era în nesiguranță totală, aici pierduse pe 
toată linia, aici fusese descoperit în toată hido- 
şenia lui şi tot aici oamenii primiseră trusa de 
prim ajutor, tratamentul vindecător dar mai ales 
cel profilactic pentru a nu cădea în bolile pregă- 
tite de el pentru pierderea oamenilor. Şi atunci, 
aici a atacat cu toate forțele, cu toată dibăcia şi 
viclenia, a uneltit, a conspirat, a mințit şi a utilizat 





tot arsenalul său de atac. Adică, magia, vraja, opu- 
sul minunii dumnezeieşti, realitatea contrafăcu- 
tă. A construit o lume paralelă, i-a sedus pe oa- 
meni, i-a vră;jit şi i-a adus pe foarte mulți pe calea 
sa, adică în lumea sa, o lume a iluziilor construită 
din aceleaşi cărămizi cu aceasta numai că pe dos. 

Datorită Adevărului în creştinism au apărut 
şi apar sfinţii, din cauza minciunii aici au crescut 
monstruoase ciupercile cele mai otrăvitoare ale fi 
rii omeneşti.În realitate nu oamenii au fost sau 
sunt diferiţi, ci credința dată lor, astfel că duş- 
manii acesteia au adus la lumină şi ceea ce este 
mai bun în om dar şi ceea ce este mai rău. 


Amăgitorul 


În fiecare zi, fiecare dintre noi ne trezim că 
suntem dezamăgiţi de ceva, de cineva, uneori 
chiar de noi. Dar cum ajungem dezamăgiţi? Cum 
ajungem să ne simțim trădaţi, înşelaţi în speran- 











anul VIII e nr. 91-92 


55 


DECANTĂRI 





țele şi în aşteptările noastre, cum ajungem să ni 
se dărâme construcţiile, care păreau atât de 
solide şi care se adeveresc a fi doar fum înşelător, 
doar ceaţă înecăcioasă, cum ajungem să ne sim- 
țim singuri, fără ieşire, fără speranță, cum ajun- 
gem să ne îmbolnăvim, să cădem pradă unor pa- 
timi distrugătoare, cum ajungem să ne chiar 
omorâm? De ce trăim mereu şi mereu amara şi 
dureroasa dezamăgire? - cei care o trăim pentru 
că mulți alții nu reuşesc să se dezamăgească nici 
până la capătul zilelor. 

Există un cuvânt care adună - sau ascunde - 
în el povestea lumii, a omului terestru, adică 
chiar povestea omului şi acela este amăgire. De ce 
ajungem dezamăgiţi? Pentru că am trăit mai 
înainte dulcea şi adormitoarea de rațiune amă- 
gire, pentru că ne-am lăsat amăgiți ; ne-am lăsat, 
adică, păcăliţi, înşelaţi, ne-am trăit viața induşi în 
eroare (şi astfel aflăm că ne construim viața pe 
eroare, şi atunci şi ea este eroare). Pentru că ne-a 
plăcut să ne păcălim, să ne înşelăm încă mai mult 
decât a făcut-o Înşelătorul, pentru că am dat nu 
fuga, ci iureş să ne facem construcţii din ceață 
care, atunci când se împrăștie, ne lasă mereu şi 
mereu în acelaşi pustiu al dezolării cu gust fiere şi 
miros de pucioasă. 

Şi asta de la început. 

Prima amăgire, marea amăgire, teribila amă- 
gire de la care viaţa noastră a fost complet schim- 
bată a fost cea din Grădina Raiului, când diavolul 
ne-a făcut să credem în posibilitatea unei alte gră- 
dini ; o grădină în care noi să fim stăpâni, în care 
Să putem şi să ştim tot ce putea şi ştia Dumnezeu 
- în care puteam, adică, să fim dumnezei. 

Omul a căzut pentru că s-a lăsat amăgit. Omul 
terestru este omul amăgit, lumea lui este produsul 
amăgirii, este o lume a amăgirii, a greşelii. 


Seducătorul 


Dar cum am ajuns să fim amăgiţi, cum de ne- 
am lăsat păcăliţi într-un asemenea hal încât să 
mizăm fără pic de minte destinul nostru, viața 
noastră? Cum? Simplu: prin seducţie, un alt cu- 
vânt deosebit de important pentru existența 
noastră, în legătură cu care în dicţionare găsim 
următoarele explicaţii : 





A seduce: 1. A incita, a captiva, a subjuga, a 
cuceri prin farmecul vorbelor, prin purtare, etc. 

2. (Despre bărbaţi) - A abuza de buna cre- 
dință a unei femei, ademenind-o şi determinând- 
o să întreţină relații sexuale, cu promisiuni 
înșelătoare; a ademeni, a înşela, a amăgi. 

Iată că ne-am întors de unde am plecat! Iată 
deci ce-am pățit, iată cum s-a construit amăgirea 
noastră şi mai apoi existența noastră! Căci lăsând 
de-o parte chestia punctuală cu relaţiile sexuale 
(deşi este vorba în final tot de stabilirea unor 
relaţii intime între diavol şi noi, mai importante 
chiar, căci sunt relaţii sufleteşti, relaţii de priete- 
nie, de colaborare, de întovărăşire, de corupere 
morală şi sufletească), toate acestea le-am păţit 
noi, toate au fost aplicate asupra noastră - e ade- 
vărat, cu deplina noastră cooperare, cu entuzi- 
asm, cu plăcere. Seducţia a fost de la început prin- 
cipala armă a diavolului ; cu ea ne-a înşelat în Rai 
şi ne-a alungat de acolo, cu ea a continuat să ne 





56 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





amăgească pe Pământ, cu ea a reuşit să-şi atingă 
scopul de a ne ţine în eroare = greşeală = păcat, 
adică departe de Dumnezeu. 

Seducerea Evei şi a lui Adam a fost prima 
ciocnire din viața omului între drept şi strâmb, 
adevăr şi minciună, real şi virtual. Omul a pier- 
dut. E adevărat că a întâlnit un duşman teribil, pe 
Chiar duşmanul Adevărului, Înşelătorul, Amăgi- 
torul, Seducătorul care L-a făcut să creadă că el îi 
este prieten şi aliat şi să uite, de fapt, pe adevăra- 
tul Părinte şi Aliat. L-a uitat, l-a refuzat, l-a renegat 
şi apoi l-a şi minţit - ca pe un duşman, ca pe cine- 
va care îi voia răul - pe Dumnezeu. 

După ce ne-a coborât, pentru a ne ţine legați 
în lumea amăgirilor, diavolul a mers mai departe 
ne-a dat şi nouă priceperea sa, ne-a calificat şi pe 
noi în tot ceea ce înseamnă, conform dicționare- 
lor şi realității înconjurătoare, amăgirea şi se- 
ducţia. 

Le practicăm cu toţii, chiar şi cu cei care ne 
sunt cei mai dragi, dar există două tipuri de acti- 
vităţi în care amăgirea şi seducţia sunt aproape 
însăşi esența şi care au contribuit cel mai mult la 
construirea lumii de astăzi : negustoria şi politica. 
Negustorul, bancherul (adică negustorul de bani) 
şi omul politic sunt, cei mai mulți dintre ei, chiar 
fără intenţii rele, seducătorii interpuşi ai lumii. Ei 
nu fac nimic, nu crează şi nu produc nimic, dar cu 
toții ne vînd ceva pentru a obţine de la noi altce- 
va; ne dau lucruri de care avem nevoie, dar şi mai 
multe lucruri de care nu avem nevoie (Uitaţi-vă la 
lumea de astăzi în comparaţie cu aceea de acum o 
sută de ani, de acum două sute de ani, de acum o 
mie de ani: numărul mărfurilor a crecut de mii, 
poate de sute de mii de ori şi vorbesc despre ti- 
puri de articole şi nu despre cantități. Şi chiar şi în 
acele vremuri, unele erau necesare dar altele nu.) 

Negustorii ne vând altceva decât este în 
pachet; politicienii se străduiesc să pară altfel 
decât sunt în pachet; şi unii şi alţii ne vând cel mai 
adesea iluzii. Pentru a ne convinge să le cumpă- 
răm - fie că dăm pe ele bani (adică timp, muncă) 
fie că dăm voturi (adică încredere, suflet) - şi 
negustorii şi pamenii politici creează în jurul pro- 
duselor lor poveşti, le îmbracă în haine străluci- 
toare, le ascund defectele şi inventează calităţi 
incredibile şi inexistente, ne incită, ne captivează, 


ne subjugă, ne ademenesc, ne amăgesc cu farme- 
cul vorbelor şi al purtărilor făcându-ne să _cre- 
dem că ceea ce ne vând ne este absolut necesar, 
făcându-ne să dorim cu ardoare acel produs, sau 
să îi urâm pe unii ca să îi votăm pe alţii. Dar şi vor- 
bele şi purtările ţin de aparenţe, de spectacol, de 
virtual, de amăgire. 

În schimbul a ceea ce ne vând ei vor putere. 
Iar puterea o iau de la noi. De aceea ne amețesc. 
Pentru că ei nu vor oricum şi Orice putere, ei vor 
puterea noastră: adică, timpul, gândurile, emotți- 
ile, sufletul. Vlaga, viaţa. 

Aţi văzut, în unele filme, cum vrăjitorii 
înghit ca pe un fum viaţa unor oameni ? Acolo 
pare caraghios, dar exact aşa face şi diavolul cu 
noi, direct sau prin interpuşii lui. 


Vâjitorul 


Aşa face. Ca un vrăjitor. Pentru că el este 
Vrăjitorul. 

Cum ne-a amăgit şi ne amăgeşte, cum ne-a 
sedus şi ne seduce? Prin vrajă, prin farmece, prin, 
cu un cuvânt mult folosit astăzi, magie. 

Ce este vraja? Ceea ce nu este şi pare a fi ca şi 
ceea ce este şi în locul a ceea ce este. Vraja este 
amăgire, iluzie. 

Vraja este o imagine deplasată a lumii, ca şi 
cum o schimbare de lungime de undă ar face ca 
lucrurile să pară altfel. Vraja înmiresmează raha- 
tul şi poleieşte noroiul, face întunericul să pară 
lumină şi exilează lumina ca răufăcătoare, aduce 
închinarea către cele de jos şi ura către Cele de 
Sus, îndreptățește poftele şi justifică crima. Ea 
este justificarea, pentru cel care i se dă rob, prac- 
ticând-o, a neputinței sufleteşti, a fricii, a laşităţii, 
a egosimului desăvârşit, a urii de ceilalţi, a veni- 
nului, puroiului şi morții; a disprețului, a însingu- 
rării, a dorinței de putere, a nimicului. 

Urmarea magiei, rodul ei este nimicul, căci 
aşezându-se în viața (în timpul) noastră în locul 
realului, a adevărului, ca negaţie a lor, ea devine 
negație a însăşi vieţii; prin vrajă diavolul ne în- 
ghite hulpav timpul fără a lăsa nimic în loc. Vraja 
este nimicul din existența noastră. Şi de prea 
multe ori din existența noastră nu rămâne nimic. 
(Va urma) 





anul VIII e nr. 91-92 


57 


ROST 


DECANTĂRI 





O relaţie încă neclară: 
BOR - Statul român 


Marcel Răduţ Seliște 





Declaraţii de presă 


„Pe reţeaua de socializare Facebook a fost 
demarată o campanie prin care se cere taxarea 
Bisericii Ortodoxe Române și a celorlalte culte, ca 
strategie pentru ieşirea din criza economică. 
Iniţiatorii acestei campanii invocă mai multe 
motive pentru care această măsura ar putea fi 
luată în calcul, printre care: BOR deţine o avere 
de aproximativ 3 miliarde de euro, BOR deţine 
22% din pădurile din Suceava, Bisericile fac eva- 
ziune fiscală etc.” (Realitatea.net 30 iun 2010) 

„Am fost extrem de nemulțumit privind 
repartizarea de bani din buget pe obiective de 
interese pentru fiecare parlamentar. Să ter- 
minăm cu aceste fanariotisme, că ţara nu are bani 
pentru construirea de biserici...”, a mai spus 
Traian Băsescu la radioul public.” (HotNews.ro 
11 august 2010) 

„Deputatul Silviu Prigoană a iniţiat un pro- 
iect de lege privind reducerea contribuţiei statu- 
lui la salarizarea personalului clerical, consi- 
derând că în condiţile în care fondurile pentru 
sănătate şi educaţie sunt drastic reduse, statul tre- 
buie să-şi revizuiască, temporar, prioritățile, scrie 
NewsIn. „Am iniţiat acest proiect din perspectiva 
deputatului trimis în Parlamentul României de 
către contribuabili pentru a găsi soluţii, astfel 
încât resursele materiale ale statului, bani adu- 
naţi din taxe şi impozite, să fie utilizate cât mai 
eficient“, precizează Silviu Prigoană prin inter- 
mediul unui comunicat de presă”. (România Libe- 
ră 22 August 2010) 

„(...) În momentul de față, cultele oferă 
multe tipuri de servicii, toate scutite de taxe şi 
impozite, în timp ce serviciile medicale au fost 
drastic diferenţiate, introducându-se plata pen- 
tru consultaţiile medicale care depăşesc planul 
lunar al medicilor de familie. Serviciile oferite de 


culte sunt numeroase şi diverse (...) pentru care 
se percep sume diverse, nefiscalizate. Pe lângă 
acestea, cultele deţin monopolul comerțului cu 
obiecte de cult şi au activităţi economice, cum ar 
fi cele legate de turismul ecumenic, din care obțin 
câştiguri importante, pe care statul român ar tre- 
bui să le impoziteze, aşa cum procedează în cazul 
câştigurilor similare ale firmelor private. O altă 
măsură este aceea legată de taxarea imobiliară. 
Cultele deţin un numar mare de clădiri şi tere- 
nuri, care nu sunt impozitate în vreun fel, fără a 
se face distincţia între clădirile destinate oficierii 
cultului şi cele cu alte destinaţie, care ar trebui, de 
drept, impozitate pe aceleaşi principii aplicate 
proprietăţilor cu destinaţii similare - chioşcuri 
comerciale, pensiuni, locuinţe ale personalului.”. 
(Asociaţia Secular-Umanistă din România - 
Scrisoare deschisă adresată mai multor instituții 
ale statului şi parlamentarilor români) 

„«prin Legea pentru secularizarea averilor 
mănăstireşti adoptată şi publicată în ziua de 
17/29 decembrie 1863 au fost confiscate în mod 
nediscriminatoriu de către stat atât proprietățile 
mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte, cât şi a ce- 
lor neînchinate. Astfel, art. 1 al Legii preciza: „Toa- 
te averile mănăstireşti din România sunt şi ră- 
mân averi ale statului.” Potrivit istoricului Con- 
stantin C. Giurăscu (Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, 
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, pp. 148-149) 
în Țara Românească mănăstirile neînchinate de- 
țineau 16,55% din suprafața agricolă şi forestieră 
a țării (mănăstirile închinate deţineau 11,14%), 
iar în Moldova mănăstirile neînchinate dețineau 
12,16% din suprafața agricolă şi forestieră a țării 
(mănăstirile închinate deţineau 10,17%). De 
exemplu, Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei i-au 
fost confiscate prin Legea de secularizare aproxi- 
mativ 300.000ha de teren agricol şi forestier. (...) 
Deşi în ultimii ani Biserica Ortodoxă Română şi-a 
intensificat activitatea pe care o desfăşoară în 
societate, din anul 2008 nu a mai fost prevăzut 





58 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





niciun post suplimentar cu contribuţie de la 
bugetul de stat.” (Să promovăm cooperarea nu 
confruntarea dintre Statul laic şi cultele reli- 
gioase autonome - Biroul de presă al Patriarhiei 
Române) 

„Datorită statutului juridic al cultelor ca uni- 
tăți de drept privat, dar de utilitate publică, aces- 
tea dezvoltă multe activități sociale, astfel încât 
scutirea de impozite este o necesitate. Iar această 
scutire este clar condiţionată de folosirea fon- 
durilor obținute din donațiile credincioşilor şi 
din activităţi economice (producerea şi vânzarea 
de lumânări, calendare, carte religioasă, vin cul- 
tic şi alte obiecte bisericeşti) în scopuri bine defi- 
nite, şi anume întreţinerea şi funcţionarea uni- 
tăților de cult (plata facturilor la curent electric, 
apă, gaze etc.), pentru lucrări de construcţie, de 
reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi 
a clădirilor ecleziastice, pentru învățământ, pen- 
tru furnizarea în nume propriu şi/sau în partene- 
riat, de servicii sociale, acreditate în condiţiile 
legii, pentru acţiuni specifice şi alte activităţi non- 
profit ale cultelor religioase, potrivit Legii nr. 
489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul 
general al cultelor. (...) Întrucât Biserica Ortodo- 
xă Română este ajutată în primul rând de popor, 
când acesta e sărac, este şi Biserica săracă.” (Când 
poporul e sărac, este şi Biserica săracă - Biroul de 
presă al Patriarhiei Române) 

” = 











în i 


„Considerăm că reacţia înverşunată şi păti- 
maşă a respectivului politician se explică mai de- 
grabă prin frustrări personale şi este simptoma- 
tică pentru o persoană care se declară ateu mili- 
tant (adică reprezentantul a 0,2% din populația 
României contra cetățenilor credincioşi, în pro- 
porţie de 99%). (...) Recomandăm parlamenta- 
rilor români şi tuturor oamenilor politici să ia 
legătura cu preoții şi credincioşii din colegiile lor 
electorale pentru a cunoaşte situaţia reală a tu- 
turor comunităților religioase. Acolo unde popu- 
laţia este săracă, şi biserica are nevoie de sprijin, 
pentru a putea ajuta pe oameni. (Domnul Silviu 
Prigoană, mai rău decât comuniștii din vremurile 
trecute - Biroul de presă al Patriarhiei Române) 


Situaţia de fapt 


Criza economică, politică şi socială a Româ- 
niei anului 2010 dobândeşte de ceva vreme o ca- 
racteristică aparte, anume tenisonarea relațiilor 
dintre Biserică şi anumite componente ale soci- 
etăţii. Aflat într-o disperată goană după resurse, 
supus la teribile presiuni politice din partea FMI 
şi Comisiei Europene, guvernul României a co- 
mis un gest politic fără precedent, anume redu- 
cerea cu 25% a contribuţiilor alocate de stat pen- 
tru salarizarea clerului şi personalului adminis- 
trativ al cultelor. Biserica Ortodoxă, prin mărime 








anul VIII e nr. 91-92 


59 


ROST 


DECANTĂRI 





şi anvergură națională, a fost puternic afectată. 
Preoțimea săracă s-a văzut în situaţia de a trăi sub 
un minim de subzistență care să respecte demni- 
tatea umană şi calitatea de preot, minimum abia 
asigurat de contribuţia statului la constituirea 
salariului lunar. În parohiile sărace din marginea 
oraşelor şi mai ales din zona rurală, au apărut si- 
tuaţii în care preotul este obligat să se mulțu- 
mească, în fapt, cu un salariu în cuantum inferior 
salariului minim pe economie. Au devenit astfel 
tot mai evidente discrepanţele şi tensiunile din- 
tre preoțimea săracă şi preoțimea înstărită din 
parohiile mai bogate şi din administraţia bise- 
ricească, nemulțumirea fiind tot mai mare, în 
ciuda măsurilor pe care eparhiile au încercat să le 
implementeze pentru ameliorarea stării pre- 
oțimii sărace. Reducerea contribuţiei statului la 
plata salariilor preoțimii a fost însoțită şi de o altă 
surpriză neplăcută - reducere în acelaşi cuantum 
de 25% a contribuţiei la plata salariilor cântăre- 
ților bisericeşti, deşi aceştia erau plătiți cu sala- 
riul minim pe economie, exceptat de la reducere. 

Atacurile împotriva Bisericii nu s-au limitat 
însă doar la această reducere de 25% a contribu- 
ției statului la plata salariilor personalului biseri- 
cesc. O lovitură, ca o palmă usturătoare, cu efecte 
deocamdată insesizabile, dar de mare gravitate 
în viitorul apropiat, a venit de la Preşedintele 
Băsescu care a transmis un mesaj pe cât de scurt, 
pe atât de clar, cu privire la utilizarea fondurilor 
publice în beneficiul Bisericii. Într-un interviu 
acordat radioului public, Președintele Republicii 
și-a exprimat nemultumirea faţă de solicitările 
parlamentarilor de a primi (la repartizarea de 
bani din buget pe obiective de interese pentru 
fiecare parlamentar) sume destinate construirii 
de biserici, demersul fiind considerat, în contex- 
tul crizei, un „fanariotism”. Chiar dacă într-un stil 
propriu, abrupt şi lipsit de eleganță, Preşedintele 
Republicii a exprimat foarte limpede atât viziu- 
nea personală asupra sprijinirii Bisericii, cât şi 
starea de spirit de la Cotroceni şi posibil din gru- 
parea politică pro-băsesciană din interiorul PDL, 
referitor la relaţia cu Biserica Ortodoxă Română. 

Ofensiva lansată de reprezentanţii Statului 
împotriva Bisericii a înregistrat şi gestul radical 
pe care îl comite deputatul Silviu Prigoană care a 


inițiat în luna august un proiect de lege privind 
reducerea drastică a contribuţiei statului la sa- 
Iarizarea personalului clerical, considerând acest 
demers ca o soluţie care să contribuie la rezolva- 
rea crizei economice în care se zbate România. 

Agresată şi am putea spune, oarecum tră- 
dată de stat, Biserica Ortodoxă se vede lovită şi 
de diferite grupări mai mult sau mai puţin 
reprezentative ale societăţii civile, asociaţii care 
proclamă necesitatea separării imediate şi totale 
a Statului de Biserică. Între acestea, o activitate 
virulentă, dar și - trebuie să recunoaştem - bine 
organizată destăşoară Asociația Secular-Umanis- 
tă din România. Prin comunicate de presă, scri- 
sori deschise ori petiţii on-line, ASUR a solicitat 
Statului român impozitarea tuturor veniturilor 
obţinute de Biserică, aplicarea impozitului pe 
imobilele pe care le deţine Biserica, altele decât 
cele destinate strict oficierii cultului etc. ASUR a 
adresat inclusiv Patriarhiei Române un apel, nu 
ştim dacă sincer sau mai degrabă ipocrit, ca 
Biserica să fie solidară cu poporul aflat în criză şi 
să accepte impozitarea. 

Asediul lansat asupra Bisericii Ortodoxe Ro- 
mâne sau mai exact - pentru a păstra conformi- 
tatea termenilor cu realitatea faptică - asupra 
actualei administrații bisericeşti este unul dintre 
cele mai puternice din cei douăzeci de ani trecuţi 
de la căderea comunismului. Apărarea organiza- 
tă de responsabilii de relaţii publice ai adminis- 
traţiei bisericeşti este insuficientă şi jonglează fie 
cu interpretări limitative şi subiective ale trecutu- 
lui istoric (vezi problema secularizării averilor 
bisericeşti de către Domnitorul Alexandru loan 
Cuza), fie cu rapoarte despre activitatea de 
filantropie redactate într-un stil triumfalist şi 
puțin credibile, în ciuda elementelor de adevăr 
pe care le conţin, în fața unei opinii publice neîn- 
crezătoare şi cinice atunci când este vorba de dăr- 
nicia preoţimii. Se resimte necesitatea atragerii 
unor aliaţi. Aceştia, deocamdată, lipsesc. Organi 
zațiile creştin-ortodoxe, grupate sub genericul 
Laicatul Ortodox Român și care nu se află sub 
controlul administrativ direct al Bisericii, deși 
duhovnicește se supun învățăturii creştin-orto- 
doxe, păstrează un fel de neutralitate faţă de con- 
flict, fiind determinate la această atitudine de 





60 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





două probleme importante şi rămase încă nere- 
zolvate pe agenda discuţiilor cu administraţia bi- 
sericească: problema canonizării Sfinţilor Închiso- 
rilor comuniste de către Biserică şi problema sur- 
selor de finanţare pentru construirea Catedralei 
Mântuirii Neamului, membrii Laicatului Ortodox 
Român refuzând să susțină soluţia propusă de 
Patriarhie de a se contracta, în plină criză, un 
credit bancar în valoare de aproximativ 100 mi- 
lioane euro (!). La cele două importante proble- 
me pentru viaţa Bisericii se adaugă şi dificultățile 
pe care le au unii reprezentanți ai administrației 
bisericeşti în a dialoga cu Laicatul Ortodox Ro- 
mân şi în a înţelege că asociaţiile Laicatului 
numără sute de membri clerici, mireni, monahi şi 
au mii de simpatizanți în rândul credincioşilor, 
fapt care le conferă calitatea de resursă importan- 
tă pe care responsabilii Bisericii nu ştiu încă să o 
folosească. 

Descurajant este însă că românul de rând, 
cel care Îa recensământ se declară cu mândrie a fi 
creștin ortodox, a primit mai degrabă cu secretă 
și perversă satisfacție vestea că şi preoțimea tre- 
buie să suporte rigorile măsurilor anti-criză adop- 
tate de guvern, decât cu tristeţea enoriaşului loial 
care îşi vede preotul nedreptăţit de către con- 
ducătorii țării. Nu cunosc ca la nivel de parohii să 
fi avut loc manifestații de solidaritate sau sim- 
patie ale credincioşilor cu preoțimea aflată la 
ananghie, nici măcar în parohiile sărace. 

În cei douăzeci de ani de pseudo-democra- 
ție, clerul şi ierarhia Bisericii s-au obişnuit să fie 
ocrotiţi de stat. O nocivă nostalgie a vremurilor 
bizantine ne-a acoperit ochii, perpetuând naiva 
credință că Statul român va fi pururea un aliat al 
Bisericii. Relativa uşurinţă cu care Biserica a 
obţinut unele victorii, cu sprijinul puterii politice 
şi prin anumite compromisuri, unele cu iz elec- 
toral - reintroducerea disciplinei Religie în 
şcoală, reînființarea posturilor de preot militar, 
preot de spital şi preot de penitenciar, retroce- 
darea unor vaste domenii funciare şi a unui mare 
număr de imobile, majorarea contribuţiei statu- 
lui la plata salariilor personalului bisericesc, alo- 
carea de către administraţia publică locală a unor 
importante fonduri pentru construirea de bise- 
rici etc. — au creat iluzia că Statul român şi clasa 


politică ar fi într-o poziţie de executanţi, de supu- 
nere față de dorinţele şi dezideratele Bisericii. A 
fost suficient însă ca instituţii străine de duhul 
creştin românesc, precum FMI, Banca Mondială 
sau Comisia Europeană, să solicite, fără prea mul- 
tă insistenţă, adoptarea unor măsuri economice 
draconice - total nepopulare şi cu o capacitate 
redusă de vindecare a economiei româneşti - ca 
responsabilii Statului nostru să sacrifice inclusiv 
stabilitatea şi buna funcţionare a Bisericii. 

Clerul şi ierarhia Bisericii Ortodoxe Române 
au primit o lecţie neaşteptată şi dură din partea 
Statului. Din prieten şi aliat, Statul Român se 
transformă treptat în cel mult un partener dificil 
şi secularizat cu care vom fi obligați să învăţăm să 
negociem. De fapt, dintr-o perspectivă europea- 
nă, abia acum, la douăzeci de ani de la căderea co- 
munismului, relația dintre Biserica Ortodoxă Ro- 
mână şi Statul Român, în forma sa de Republică 
laică, intră într-un fel de adaptare la realitățile 
societăţii europene globale şi secularizate. Totuşi, 
până la clarificarea situaţiei, să observăm şi să 
reamintim tuturor celor implicaţi, cum se 
defineşte relația dintre Stat şi Culte în țări ale 
continentului european. 


Statul şi Cultele în ţări 
europene 


Informaţiile pe care le oferim în rândurile 
următoare au fost extrase din Raportul Interna- 
țional asupra Libertăţii Religioase pentru anul 
2009, remis publicităţii în data de 26 octombrie 
2009 de către Departamentul de Stat al Statelor 
Unite ale Americii. O lectură deosebit de intere- 
santă a acestui raport poate fi accesată la adresa 
de Internet http://www.state.gov/g/drl/rls/irf/ 
2009/c32412.htm. 


Albania 


Guvernul este laic. Conform Constituţiei, nu 
există nici o religie oficială şi toate religiile sunt 
egale, însă, comunitățile predominant religioase 
(musulmani sunniți, Bektaşi, ortodocşi şi cato- 
lici) beneficiază de un grad mai mare de recu- 
noaştere oficială (de exemplu, de sărbători naţio- 





anul VIII e nr. 91-92 


61 


DECANTĂRI 





nale), precum şi de un statut social aparte ca ur- 
mare a prezenței lor în istoria țării. Sărbători ofi- 
ciale includ şi zilele considerate sfinte ale tuturor 
celor patru religii predominante. Cele patru mari 
comunităţi religioase beneficiază de scutire de 
taxe, iar cultele minoritare, prin acordul încheiat 
cu guvernul albanez în 24 octombrie 2008, sunt 
obligate să înregisteze oficial ca fiind comunități 
religioase pentru a dobândi dreptul la scutirea de 
taxe. 

Potrivit legilor albaneze, şcolile publice sunt 
seculare, iar îndoctrinarea ideologică şi religioa- 
să este interzisă. Religia nu este predată în şcolile 
publice. Comunitățile religioase, organizaţiile şi 
fundaţiile acestora administrează 101 instituţi- 
ilor de învățământ private, din care 15 sunt recu- 
noscute oficial ca fiind şcoli afiliate relifios. Prin 
lege, Ministerul Educaţiei acordă licenţe acestor 
şcoli, iar programa şcolară trebuie să respecte 
standardele naționale de educaţie. 


Austria 


Conform recensământului din 2001, aparte- 
nența cetățenilor austrieci la grupuri religioase 
majore este după cum urmează: catolici (Biserica 
Romano-Catolica) 74%; luterani şi prezbiterieni 
(Biserica Evanghelica-Augsburger şi confesiunea 
Elvețiană) 4,7%, comunitatea musulmană 4,2%; 
ortodocşi (în limba rusă, greacă, sârbă, română şi 
bulgară) 2,2%; alte biserici creştine 0,9%; Marto- 
rii lui lehova 0,3%; alte grupuri religioase necreş- 
tine 0,2%, evrei 0,1%, ateii 12% şi 2% nu indică o 
afiliere religioasa. 

Guvernul este laic. Constituţia garantează 
libertatea religioasă. Legea austriacă nu restric- 
ționează afişarea simbolurilor religioase sau a 
vestimentaţiei religioase la locul de muncă sau în 
spaţiile publice. Conform unei legi din 1874, 
amendată şi modificată de-a lungul timpului, so- 
cietăţile religioase au statutul de „corporaţii pu- 
blice”. Acest statut permite cultelor să se angajeze 
într-un anumit număr de activități publice sau 
cvasi-publice. Guvernul oferă finanțare pentru 
educaţia religioasă în şcolile publice şi locuri de 
cult pentru copiii aparținând la oricare dintre 
cele 14 societăţi religioase recunoscute oficial. 








din apropierea oraşului Merano - Tirolul de Sud 


Participarea la educaţia religioasă este obligato- 
rie pentru toţi elevii, cu excepţia cazului în care 
elevul se retrage în mod oficial la începutul anu- 
lui şcolar, elevii sub vârsta de 14 ani trebuie să 
ceară permisiunea părinților să se retragă de la 
ora de religie. Guvernul acordă sprijin financiar 
pentru profesorii de religie, atât în şcolile pu- 
blice, cât şi în cele private. Guvernul oferă sprijin 
financiar mai larg şi unor şcoli private adminis- 
trate de oricare dintre cele 14 societăţi religioase 
recunoscute oficial. 


Belarus 


Conform datelor oferite în ianuarie 2009 de 
Oficiul Reprezentantului plenipotenţiar pentru 
Afaceri Religioase şi Cetăţenie (OPRRNA), în jur 
de 60% dintre cetăţenii Belarus se consideră ca 
fiind religioşi. Aproximativ 80% aparţin Bisericii 





62 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





Ortodoxe Belaruse, 14% Bisericii Romano-Cato- 
lice, 4% sunt membri în grupuri religioase de Est 
(musulmani, Hare Krishna şi Baha'i), 2% protes- 
tanți şi neoprotestanți (Biserica Luterană, Bise- 
rica Calvină, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, 
Biserica Creştină Apostolică, Martorii lui Iehova). 

Constituţia garantează egalitatea dintre 
religiile şi confesiunile țării în fața legii. Legea 
privind cultele religioase adoptată în anul 2002 
recunoaşte rolul determinant al Bisericii Ortodo- 
xe în dezvoltarea tradiţiilor poporului din Bela- 
rus, precum şi importanța istorică a grupurilor 
denumite în mod obişnuit „credinţe tradiționa- 
le”: catolicism, iudaism, islamism şi luteranism. 
Concordatul încheiat în anul 2003 între Guvern 
şi Biserica Ortodoxă garantează autonomia 
Bisericii în afacerile sale interne, libertatea de a 
îndeplini rituri religioase şi alte activităţi, precum 
şi o relaţie specială cu statul. Concordatul recu- 
noaşte Bisericii Ortodoxe „influența asupra for- 
mării spirituale, culturale şi tradiţiile naţionale 
ale poporului belarus.” Guvernul şi Biserica Orto- 
doxă se angajează să coopereze la punerea în 
aplicare a unei politici comune în diverse dome- 
nii, inclusiv educaţia, dezvoltarea, protecţia moş- 
tenirii culturale, precum şi securitatea națională. 
Deşi textual se afirmă că nu se limitează liber- 
tatea religioasă a altor culte, prin Concordat 
Guvernul şi Biserica Ortodoxă devin parteneri în 
combaterea „structurilor pseudoreligioase care 
prezintă un pericol pentru viaţa indivizilor şi a 
societăţii.” În plus, Biserica dobândeşte dreptul 
exclusiv de a folosi cuvântul „ortodox” în titulatu- 
ra sa şi de a folosi imaginea Crucii Sfântului 
Eufrosin, patronul spiritual al țării, drept simbol 
al său. 


Belgia 


Constituţia garantează libertatea religioasă. 
Potrivit unui raport din 2007 al Fundaţiei Regele 
Baudouin (KBF), 4,8 milioane de belgieni se de- 
clară catolici. Statisticile oficiale indică faptul că 
numărul de necredincioşi declaraţi este 924.000, 
iar numărul celor care se identifică ca aparţinând 
unor comunităţi filosofice nereligioase este 
892.500. Conform raportului Fundaţiei KBF, în 


Belgia există aderenți care aparțin unor grupuri 
religioase mai mici, după cum urmează: Islam - 
400.000, Protestantism - 132.000, Ortodocşi - 
70.000, Evrei - 50.000, Anglicanism - 10.800, 
Umanişti seculari - 110.000. Grupurile religioase 
nerecunoscute de Statul belgian includ Martorii 
lui Iehova (23.701), congregaţii independente 
protestante (10.000), budiştii (10.000), Biserica 
lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă- 
Mormonii (4.000), Adventiștii de ziua a şaptea 
(2.000), hinduşi (5.000), Sikhs (3.000), Hare 
Krishna (1.500), Biserica Scientologică (200- 
300). 

Guvernul federal şi Parlamentul au respon- 
sabilitatea pentru recunoaşterea grupurilor reli- 
gioase şi pentru plata salariilor şi a pensiilor cle- 
rului. Guvernul federal are, de asemenea, juris- 
dicție asupra organizaţiilor umanismului secular. 
Ca urmare a reformei constituționale din anul 
2001, autorităţilor federale le revine responsabil- 
itatea de a asigura educaţia religioasă, şi susține- 
rea financiară a grupurilor religioase. De exem- 
plu, în timp ce finanțarea parohiilor şi întreți- 
nerea bisericilor parohiale intră sub incidența au- 
torităților municipale, provinciile sunt obligate 
să susţină funcţionarea lăcaşelor de cult musul- 
mane (moschei). În acelaşi timp, guvernele locale 
sunt obligate să asigure comunităţilor religioase, 
plata salariilor profesorilor de religie şi costurile 
publice ale programelor religioase de radiodifu- 
ziune. 

În prima parte a anului 2009, guvernul fe- 
deral a plătit 137,8 milioane USD (106 milioane 
EURO) către grupurile religioase recunoscute. 
Această sumă include 6,8 milioane USD (5,2 mil- 
ioane EURO) acordate unor grupuri religioase 
islamice. Pentru anul 2008 cheltuielile bugetului 
federal pentru funcţionarea cultelor au totalizat 
137,8 milioane USD (106 milioane EURO). Potri- 
vit Ministerului Justiţiei belgian, Guvernului fede- 
ral a efectuat plăţi salariale pentru 2.787 preoți 
catolici, 122 pastori protestanți, 13 preoţi angli- 
cano, 33 rabini, 47 preoţi ortodocşi, 285 consi- 
lieri şi patru imami musulmani. Conform Centru- 
lui Inter-Universitar de Educaţie Permanentă 
(CIFOP), institut de cercetare belgian, cheltuieli 
totale pentru funcţionarea cultelor, la toate 





anul VIII e nr. 91-92 


63 


ROST 


DECANTĂRI 





nivelurile de guvernare, cu excepţia învățămân- 
tului religios, s-au ridicat la 312 milioane USD 
(240,1 milioane EURO) în 2008. Cu pensii şi dero- 
gări la taxele incluse, subvenţia totală s-a ridicat 
la 422.5 milioane USD (325 milioane EURO) pen- 
tru anul 2008. 


Bulgaria 


Constitutia garantează libertatea religioasă 
şi interzice discriminarea religioasă, dar desem- 
nează creştinismul ortodox ca fiind „religia tradi- 
țională”. Legile de aplicare a acestor dispoziţii 
constituționale sunt ambigue, lăsând locul decizi- 
ilor arbitrare cu privire la politicile publice ale 
statului față de grupurile religioase neînregis- 
trate. Marea majoritate a populaţiei, adică aproxi- 
mativ 85%, se identifică ca fiind creştin-ortodoxă. 
Musulmanii constituie a doua comunitate reli- 
gioasă a Bulgariei, estimată la 13% din numărul 
locuitorilor. Potrivit Directoratului pentru confe- 
siunile religioase al Consiliului de Miniştri, în 
Bulgaria există aproximativ 150.000 de protes- 
tanți evanghelici, până la 30.000 de creştini ar- 
meni, 3.000 de evrei, precum şi 70.000 de cato- 
lici. Dintre aceştia din urmă, aproximativ 30% 
sunt membri ai Bisericii Greco-Catolice Bulgare. 

Constituţia Bulgariei consacră Creştinismul 
Ortodox Răsăritean, reprezentat de Biserica Or- 
todoxă Bulgară, ca religie tradițională, iar Guver- 
nul acordă sprijin financiar acestei biserici, pre- 
cum şi câtorva comunități religioase percepute ca 
deținând o importanţă deosebită în istoria țării. 
Bugetul de stat a alocat în 2009 aproximativ 2,4 
milioane USD pentru grupurile religioase înregis- 
trate, inclusiv pentru Biserica Ortodoxă Bulgară, 
Comunitatea musulmană, Comunitatea evreias- 
că, Biserica Armeană Apostolică, protestanți şi 
alte grupuri mai mici. Din suma totală, aproxima- 
tiv 2 milioane USD au fost alocate pentru Biserica 
Ortodoxă Bulgară, cea mai mare parte pentru 
renovarea şi întreţinerea bunurilor bisericeşti. 

Legea interzice grupurilor religioase desfă- 
şurarea oricărui tip de activitate în sediile unită- 
ților militare. Personalul militar poate participa 
la evenimente religioase în afara ariei unităţilor 
militare. Şcolile oferă un curs opțional de edu- 


caţie religioasă care acoperă creştinismul şi isla- 
mismul. Cursul examinează aspectele istorice, 
filozofice, culturale şi de religie şi introduce pe 
elevi în valorile morale ale diferitelor grupuri 
religioase. Toate grupurile religioase înregistrate 
oficial pot solicita includerea în programa de curs 
a dogmelor religioase proprii. Ministerul Educa- 
ției asigură gratuit materialele de curs pentru 
elevi, iar profesorii de educaţie religioasă partici- 
panți la program sunt plătiţi direct de la bugetele 
locale. 


Croaţia 


Constituţia garantează libertatea religioasă, 
iar Guvernul a respectat, în general exercitarea 
libertăţii religioase. Nu există nicio religie oficială 
de stat. Cu toate acestea, Biserica Romano- 
Catolică primeşte sprijin financiar de la stat şi 
alte beneficii stabilite în diferite concordate sem- 
nate între guvern şi Vatican. Concordate şi alte 
acorduri guvernamentale cu alte comunități reli- 
gioase permit finanțarea de către stat pentru 
unele salarii şi pensii ale personalului clerical, 
prin fondurile de pensii şi de sănătate gestionate 
de guvern. Căsătoriile efectuate de către comu- 
nitățile religioase care au acorduri încheiate cu 
statul sunt recunoscute oficial, fiind eliminată 
necesitatea de a înregistra căsătoriile în regis- 
tratura civilă. Concordatele şi acordurile regle- 
mentează, de asemenea, catehizarea în şcolile 
publice şi activitatea capelanilor militari. 

În conformitate cu concordatele semnate cu 
Biserica Romano-Catolică şi într-un efort de a 
defini în continuare drepturile şi privilegiile într- 
un cadru legal, Guvernul a încheiat acorduri 
suplimentare cu alte 15 comunități religioase: Co- 
munitatea Islamică din Croaţia, Biserica Evan- 
ghelică, Biserica Reformată Creştină, Biserica 
Penticostală, Uniunea Bisericilor Penticostale ale 
lui Hristos, Biserica Adventistă Creştină, Uniunea 
Bisericilor Baptiste, Biserica lui Dumnezeu, 
Biserica lui Hristos, Adventiştii de ziua a Şaptea 
Mişcarea de Reformă, Biserica Ortodoxă Bulgară, 
Biserica Ortodoxă Macedoneană, Biserica Veche- 
Catolică Croată şi Israel Bet (Comunitatea evre- 
iască). 





64 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





Danemarca 


Constituţia garantează libertatea religioasă, 
iar Biserica Luterană Evanghelică este procla- 
mată ca biserică de stat şi se bucură de unele pri- 
vilegii care nu sunt disponibile altor grupuri reli- 
gioase. Conform statisticilor oficiale din ianuarie 
2009, 82% din populaţie aparține oficial la Bi- 
serica Evanghelică Luterană. Totuşi, doar 3% din 
membri bisericii participă la slujbele religioase în 
mod regulat, majoritatea membrilor apelând la 
biserică pentru botezuri, confirmări, nunți, 
înmormântări şi la sărbătorile religioase. Ca 
urmare a tendinţelor de imigrare, al doua mare 
comunitate religioasă este comunitatea musul- 
mană, cu 3,7% din populaţie (210.000). Comuni- 
tățile musulmane tind să se concentreze în marile 
oraşe, în special în Copenhaga, Odense şi Aarhus. 
Grupurile care reprezintă mai puţin de 1% din 
populaţie includ catolici (37.000), Martorii lui 
Iehova (14.500), evreii (7.000), sârbii creştini 
ortodocşi (7.000), baptişti (5.100), penticostali 
(5.100), budişti (4.400) şi Biserica lui Isus Hristos 
a Sfinţilor din Zilele din Urmă-Mormonii (4.500). 
Există, de asemenea, multe comunităţi cu mai 
puţin de 3.000 de membri, inclusiv Adventiștii de 
Ziua a Şaptea, Biserica Catolică Apostolică, Meto- 
diştii, Armata Salvării, Biserica Anglicană şi Bise- 
rica Ortodoxă Rusă. 

Constituţia stipulează că Biserica Evanghe- 
lică Luterană este biserică de stat, monarhul în 
funcţie trebuie să fie membru al Bisericii şi statul 
are obligaţia să sprijine Biserica. Biserica Evan- 
ghelică Luterană este singura organizaţie reli- 
gioasă care primeşte subvenţii de la stat sau fon- 
duri prin intermediul sistemului fiscal. Aproxi- 
mativ 12% din veniturile Bisericii provin de la 
subvențiile de stat, majoritatea din restul provine 
de la impozitul pentru cult, care este plătit doar 
de membri Bisericii Evanghelice Luterane. Cetă- 
țenii belgieni care nu sunt membri ai Bisericii 
Evanghelice Luterane nu sunt obligați să plă- 
tească vreo taxă pentru cult sau să furnizeze spri- 
jin financiar direct bisericii naționale sau către 
oricare altă organizaţie religioasă. 

Toate şcolile, inclusiv şcoli religioase, pri- 
mesc sprijin financiar guvernamental. Credința 


Evanghelică Luterană este predată în şcolile pu- 
blice. Un elev se poate retrage de Ia ora de religie 
cu acordul părinţilor. În plus, legea impune ca 
„studii creştine” acoperind religiile lumii, filozo- 
fia, promovarea toleranţei şi a respectului pentru 
toate credințele religioase să fie predate în şcolile 
publice. Cursul este obligatoriu, deşi elevii pot fi 
exceptaţi de Ia curs în cazul în care un părinte 
prezintă o cerere în scris. În cazul în care elevul 
are 15 ani sau mai mult, elevul şi părintele tre- 
buie să solicite în comun exceptarea elevului de 
la curs. 


Finlanda 


Constituţia garantează libertatea religioasă, 
iar conform legii, Biserica Luterană Evanghelică 
şi Biserica Ortodoxă sunt biserici de stat. Guver- 
nul respectă, în general, exercitarea libertăţii reli- 
gioase. Aproximativ 82% din populaţie aparține 
la Biserica Luterană Evanghelică şi 1% la Biserica 
Ortodoxă. Există şapte congregaţii romano-cato- 
lice, cu 9.000 de membri înregistrați şi două con- 
gregaţii evreieşti cu aproximativ 1.500 de mem- 
bri. Biserica Penticostală are aproximativ 45.000 
de membri. Există aproximativ 40.000 de musul- 
mani, în comparaţie cu un număr estimat de 
1.000 în 1990. 

Toţi cetăţenii care fac parte dintr-o biserică 
de stat plătesc o taxă de biserică stabilit la 1 
până la 2% din venituri, variind în funcţie de bi- 
serică, parte din impozitul pe venit. Cei care nu 
doresc să plătească taxa trebuie să depună o 
cerere de renunțare la calitatea de membru al 
bisericii respective. Aceste taxe contribuie la 
acoperirea costurilor de funcţionare a bisericii. 
În 2008, pentru prima dată, comunităţile reli- 
gioase înregistrate, altele decât bisericile de 
stat, au devenit eligibile pentru a aplica pentru 
fonduri de stat. Legislaţia adoptată prevede 
dreptul comunităţilor religioase cu 200 sau mai 
mulți membri de a primi o subvenție anuală de 
la bugetul de stat. În 2008, 22 de comunități 
religioase au aplicat pentru fonduri de stat. Un 
total de 280.000 USD (200.000 EURO) a fost alo- 
cat la 19 comunități religioase, o valoare de 6,82 
USD (4,87 EURO) per membru. 





anul VIII e nr. 91-92 


65 


ROST 


DECANTĂRI 





Franța 


Constituţia garantează libertatea religioasă. 
În conformitate cu definiţia separării între stat şi 
religie, cuprinsă în Constituţie, guvernul francez 
nu ține statistici privind afilierea religioasă. Po- 
trivit Ghidului 2008 al Bisericii Catolice în Franța, 
65% dintre francezi se declară catolici, însă doar 
5% dintre aceştia merg la biserică regulat. Există 
un număr estimat de cinci milioane până la şase 
milioane musulmani (8-10% din populaţie). 
Potrivit unui sondaj efectuat în 17 ianuarie 2008 
de cotidianul catolic „La Croix”, 39% din musul: 
manii intervievaţi au declarat că practică cele 
cinci rugăciuni zilnice, un procent superior faţă 
de 31% în 1994. Conform statisticilor oferite de 
publicaţia „La Croix” şi de alte organe de presă, în 
Franţa există 500.000 budişti, 600.000 evrei, 
250.000 Martori ai lui lehova, 400.000 de evan- 
ghelişti şi aproximativ 100.000 de creştini 
ortodocşi. 

Organizațiile religioase nu sunt obligate să 
se înregistreze, dar pot aplica pentru statutul de 
scutire de taxe sau a recunoaşterii oficiale dacă 
doresc acest lucru. Autorităţile centrale şi locale 
dețin şi întreţin clădirile religioase construite îna- 
inte de intrarea în vigoare a Legii din 1905 care 
separă religia şi de stat. În Alsacia şi Moselle, legi 
speciale permit autorităţilor locale să ofere spri- 
jin pentru construirea de edificii religioase. Con- 
form Legii din 1905, grupurile religioase trebuie 
să solicite la prefectura locală recunoaşterea ca 
asociaţie de cult pentru a primi statutul de scutire 
de taxe. Conform legii din 1905, asociaţiile de 
cult nu sunt impozitate pe donațiile pe care le 
primesc, totuşi, prefectura poate decide revizui- 
rea statutului unui grup în cazul în care asociația 
primeşte o donaţie sau moştenire mare, care vine 
la cunoştinţa autorităţilor fiscale. În cazul în care 
prefectura stabileşte că asociaţia nu este în fapt, 
în conformitate cu Legea din 1905, statutul aces- 
tuia poate fi schimbat şi asociația poate fi obli- 
gată să plătească taxe în procent 60% pentru do- 
naţiile prezente sau trecute. Şcolile publice sunt 
laice. În 2004, guvernul a adoptat o lege care in- 
terzice funcţionarilor publici din şcoali şi elevilor 
să afişeze simboluri religioase, inclusiv vălul isla- 


mic, skullcap evreiesc, turbanul Sikh şi crucea 
creştină. Legislaţia a intrat în vigoare la începutul 
anului şcolar în 2004. Predarea religiei nu este 
permisă în scolile publice. Sunt oferite elevilor 
informaţii despre religiile lumii parte a curricu- 
lum-ului de istorie. Guvernul subvenţionează 
scoli private, inclusiv a celor afiliate cu organiza- 
țiile religioase. 


Germania 


Nu există statistici oficiale privind grupurile 
religioase. Biserica Romano-Catolică cuprinde 
25,5 milioane membri. Biserica Evanghelică, o 
confederație de luterani, uniţi şi protestanți re- 
formaţi, cuprinde 24,8 milioane de membri. Se 
estimează că 21 milioane de persoane (un sfert 
din populaţie), fie nu au nicio afiliere religioasă 
sau sunt membri ai unor organizații religioase 
neînregistrate. Organizațiile religioase nu sunt 
obligate să se înregistreze la stat. Organizațiile 
religioase trebuie să se înregistreze dacă vor să 
dobândească statutul de asociaţii non-profit pen- 
tru a fi scutite de plata unor taxe. Organizațiile 
care aplică pentru statutul de scutire de taxe tre- 
buie să facă dovada, prin intermediul statutelor 
proprii, istoriei şi activităţii curente, că sunt o 
religie. 

Religia şi statul sunt separate, deşi există un 
parteneriat special între stat şi comunitățile reli- 
gioase care au statut de „corporație de drept pu- 
blic”. Orice organizație religioasă poate solicita 
acordarea statutului de „societate de drept pu- 
blic” în temeiul căruia are dreptul să numească 
preoți în închisori, spitale, Armată şi să perceapă 
o zecime (o medie de aproximativ 9%) din impo- 
zitul pe venit pe care membrii săi îl plătesc statu- 
lului. Organizaţia religioasă cu statut de corpo- 
raţie de drept public plăteşte o taxă către Guvern 
în contul taxei percepute de la membri proprii. 

Cele mai multe şcoli publice oferă educaţie 
religioasă catolică si protestantă în cooperare cu 
bisericile respective, precum şi educaţie reli- 
gioasă iudaică dacă elevii îşi exprimă interesul în 
acest sens. Numărul de clase de religie islamică în 
şcolile publice a continuat să crească. De remar- 
cat că într-un referendum organizat în 26 aprilie 





66 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 








Crist catolic şi clopote în Bad Tatzmannsdor - Austria 





2009, cetățenii din Berlin au respins o propunere 
legislativă care ar fi permis ca elevii şcolilor pu- 
blice berlineze să participe Ia lecţii de religie în 
locul orelor obligatorii de etică. 


Grecia 


Constituţia stabileşte că Biserica Ortodoxă 
Răsăriteană a lui Hristos (Biserica Ortodoxă 
Greacă) este religia în vigoare în stat, dar, de ase- 
menea, prevede şi dreptul tuturor cetăţenilor de 
a practica orice religie la libera lor alegere. Se es- 
timează că 97% din populaţie se identifică ca 
fiind creştin-ortodoxă. Guvernul sprijină finan- 
ciar Biserica Ortodoxă Greacă. De exemplu, 
guvernul plăteşte pentru salariile şi formarea re- 
ligioasă a clerului, precum şi pentru întreţinerea 
clădirilor Bisericii Ortodoxe. Guvernul plăteşte, 
de asemenea, salariile şi unele cheltuieli pentru 
trei lideri religioşi musulmani şi pentru 183 
imami în Tracia. Nici un alt grup religios nu 
primeşte asistenţă financiară guvernamentală. 
Guvernul recunoaşte dreptul canonic al Bisericii 
Ortodoxe, atât în cadrul Bisericii cât şi în zonele 
de drept civil, cum ar fi căsătoria. 





Ungaria 


Datele cu privire la afilierea religioasă sunt 
considerate ca fiind informaţii sensibile şi nu pot 
fi înregistrate în mod oficial. Cu toate acestea, 
recensământul din 2001, a inclus o întrebare 
opţională despre afilierea religioasă, la care 90% 
din populaţie a furnizat un răspuns. Conform 
răspunsurilor, 55% dintre cetăţenii Ungariei sunt 
romano-catolici, 15% reformaţi, 3% luterani şi 
mai puțin de 1% evrei. 3% din respondenţi s-au 
identificat ca greco-catolici şi 15% s-au declarat 
fără afiliere religioasă. 

Constituţia separă biserica de stat. Statul 
rămâne neutru în materie de ideologie, dar are 
datoria de a asigura cetăţenilor libera exprimare a 
convingerilor personale. Nu există nici o religie de 
stat, orice grup religios înregistrat în conformitate 
cu legislația are aceleaşi drepturi. Cele patru 
grupuri religioase „istorice” (romano-catolică, 
reformată, luterană, şi comunitatea evreiască) 
primesc 93% din sprijinului financiar de stat pre- 
văzut pentru grupurile religioase. Toate grupurile 
religioase înregistrate beneficiază de scutiri de 
taxe. Cetăţenii pot dona 1% din impozitul lor pe 





anul VIII e nr. 91-92 


67 


ROST 


DECANTĂRI 





venit la un grup religios. În plus faţă de contribuţi- 
ile contribuabililor, Guvernul alocă fonduri publice 
unora dintre grupurile religioase înregistrate. 

În 2009, guvernul a înlocuit vechiul sistem 
de susţinere a cultelor. În cadrul noului program, 
contribuţiile guvernului constau din contribuţiile 
individuale ale contribuabililor, plus o contribu- 
ție echivalentă de la bugetul de stat. Noua prac- 
tică a dus la o scădere generală în finanțarea acor- 
dată de stat pentru biserici de la 60 milioane USD 
în 2008, la 50 milioane USD în 2009. Guvernul 
acordă finanţări guvernamentale suplimentare 
organizaţiilor religioase pentru o gamă largă de 
activităţi, cum ar fi conservarea colecţiilor pu- 
blice de artă, reconstrucţia şi renovarea clădirilor 
religioase, susținerea educaţiei religioase, com- 
pensaţii pentru proprietăţile religioase nerestitu- 
ite de stat, asistența financiară a personalului bi- 
sericesc care deserveşte comunităţile rurale mici. 
În 2009, acest tip de asistenţă financiară a crescut 
la 82 milioane USD, comparativ cu 74 milioane 
USD în 2008. 

În 2007, un raport oficial concluziona că în 
2005 şi 2006, guvernul a acordat subvenţii la 
şcolile deținute de organizaţiile religioase în 
sumă de 14 milioane USD. Cu toate că acest spri- 
jin a crescut în 2009 Ia o valoare estimată de 337 
milioane USD, comparativ cu 320 milioane USD 
în 2008, grupările religioase „istorice” şi-au 
exprimat dorința ca statul să rezolve această 
problemă şi să stabilească o metoda corectă de 
calcul a finanţării şcolilor teologice, prin adop- 
tarea unei legi parlamentare. Problema a rămas 
nerezolvată la sfârşitul perioadei de raportare. 


Italia 


Nu există religie de stat. Cu toate acestea, din 
cauza statutului său suveran şi a autorităţii sale 
istorice, Biserica Romano-Catolică se bucură de 
unele privilegii care nu sunt disponibile altor 
grupuri religioase. Se estimează că 87% din cetă- 
țeni sunt romano-catolici, dar numai 20% dintre 
aceştia participă în mod regulat la serviciile reli- 
gioase ale Bisericii. Guvernul recunoaşte Sfântul 
Scaun ca autoritate suverană. În conformitate cu 
revizuirea din 1984 a Concordatului cu Biserica 


Catolică, statul italian este laic, dar continuă prac- 
tica de sprijin acordat din partea statului pentru 
religie, care de asemenea este extins, dacă este 
solicitat, şi la confesiunile non-catolice. În astfel 
de cazuri, sprijinul acordat de stat trebuie să fie 
reglementat de legislaţia de punere în aplicare a 
dispoziţiilor acordului (Intesa) dintre Guvern şi 
gruparea religioasă. Acordul (Intesa) oferă cleru- 
lui acces în spitalele de stat, în penitenciare, în 
unităţile militare, permite constituirea unui re- 
gistru de căsătorii religioase, facilitează practici 
religioase speciale cu privire la funeralii, acordă 
elevilor scutire de prezenţa Ia şcoală în zilele de 
sărbători religioase. În cazul în care o comunitate 
religioasă solicită acest lucru, acordul poate să 
prevadă acordarea de către stat a unor fonduri, 
prin reorientarea voluntară a unui procent din 
taxele datorate statului de către contribuabili, 
pentru comunitatea religioasă respectivă. 

Concordatul revizuit din 1984 acordă privi- 
legii Bisericii Catolice în ceea ce priveşte educația 
religioasă în şcolile publice. De exemplu, Bisericii 
Catolice îi este permis să selecteze profesori 
catolici, plătiţi de stat, pentru a oferi instruire în 
cadrul „orei de religie“ în şcolile publice. Astfel de 
cursuri sunt opționale, iar elevii au dreptul să 
studieze alte discipline sau în anumite cazuri, să 
nu participe la ora de religie. 


Republica Moldova 


Noua lege cu privire la cultele religioase, 
intrată în vigoare în 2007, simplifică în teorie 
procedurile de înregistrare şi înlesneşte accesul 
grupurilor religioase la locurile publice pentru 
desfăşurarea activităţilor cu caracter religios. 
Religia predominantă este religia creştină-orto- 
doxă. După diverse estimări, peste 90% din popu- 
laţie aparţine nominal uneia din cele două 
mitropolii ortodoxe, a Moldovei (BOM) sau a Ba- 
sarabiei (BOB). Potrivit guvernului, Biserica Or- 
todoxă din Moldova (BOM) - Mitropolia Chiși- 
năului şi a Întregii Moldove, care este subordo- 
nată Bisericii Ortodoxe Ruse, are 1.281 de paro- 
hii, mânăstiri, seminarii şi alte entităţi; Biserica 
Ortodoxă din Basarabia (BOB) - Mitropolia Ba- 
sarabiei, subordonată Bisericii Ortodoxe Româ- 





68 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





ne, are 309 astfel de entități; iar Biserica Orto- 
doxă Rusă de Rit Vechi (credincioşii de rit vechi) 
are 15 parohii. 

Înregistrarea conferă statut legal grupurilor 
religioase, dându-le posibilitatea de a avea bu- 
nuri, de a deschide conturi bancare şi de a angaja 
salariați. Bisericile individuale sau filialele orga- 
nizaţiilor religioase înregistrate nu sunt obligate 
să se înregistreze la Ministerul Justiţiei atâta timp 
cât nu efectuează tranzacţii oficiale şi nu primesc 
donaţii ca entități juridice locale. Nu există religie 
de stat, dar Biserica Ortodoxă din Moldova 
(BOM) se bucură de un tratament preferenţial 
din partea guvernului. Conform legislaţiei edu- 
caţiei, „educaţia morală şi spirituală” este obliga- 
torie în învățământul primar şi facultativă în cel 
secundar şi universitar. Religia se predă în unele 
şcoli, dar orele se ţin doar la cererea părinţilor şi 
în funcţie de existența fondurilor necesare. 

La 29 noiembrie 2008, Sovietul Suprem al 
regiunii separatiste Transnistria a adoptat o nouă 
Lege cu privire la libertatea de conștiință şi orga- 
nizaţiile religioase, dar Igor Smirnov, conducăto- 
rul regiunii, i-a opus vetoul său. La 4 februarie 
2009, Sovietul Suprem a anulat vetoul lui Smir- 
nov. Pentru prima dată, legislaţia permite înregis- 
trarea juridică a organizaţiilor religioase. Comi- 
sariatul pentru Problemele Cultelor a fost desfi- 
ințat, iar autoritatea acordării înregistrărilor a 
fost tranferată „Ministerului” Justiţiei transnistre- 
an. Noua legislaţie transnistreană recunoaşte 
rolul Bisericii Ortodoxe în istoria regiunii. Toate 
religiile, înregistrate sau nu, au libertatea săvâr- 
şirii slujbelor lor, iar această libertate este acor- 
dată şi cetăţenilor străini. Educaţia religioasă este 
permisă în afara programului în şcolile publice şi 
particulare, la cererea părinților şi tutorilor şi 
dacă este acceptată de copil. 


Norvegia 


Biserica Luterană Evanghelică din Norvegia 
este biserică de stat şi se bucură de anumite avan- 
taje care nu sunt disponibile altor grupuri reli- 
gioase. Cetăţenii norvegieni sunt considerați a fi 
membri ai bisericii de stat, Biserica Luterană 
Evanghelică din Norvegia, cu excepția cazului în 


care aceştia, în mod explicit, declară un alt statut. 
De exemplu, cetățenii pot alege să se asocieze cu 
o altă organizație religioasă, nereligioasă (de 
exemplu, Asociaţia Umanistă Norvegiană) sau să 
nu aibă vreo afiliere religioasă. Se estimează că 
82% din populaţie (3,9 milioane de persoane) 
aparţine nominal la biserica de stat. Cu toate 
acestea, frecventarea bisericii de stat este destul 
de redusă. 

Statul sprijină financiar biserica de stat şi 
există o cerință constituțională ca Regele şi cel pu- 
țin jumătate din membri guvernului să aparțină 
acestei biserici. În 2008 a existat o dezbatere pu- 
blică despre introducerea unei mai mari separaţii 
între stat şi biserică. În aprilie 2008, Ministrul 
Culturii a prezentat rezultatele unui raport al 
unei comisii parlamentare cu privire la starea şi 
relaţia bisericii cu statul. Raportul a recomandat 
menținerea bisericii de stat, dar şi democratiza- 
rea în continuare a bisericii. Guvernului i s-a reco- 
mandat să ia în considerare modificarea Consti- 
tuției, pentru separarea bisericii de stat. Unul din- 
tre efectele imediate ale raportului a fost sem- 
narea unui acord cu biserica, care oferă bisericii 
de stat posibilitatea de a selecta, dar nu de a 
numi, episcopii proprii, un rol care anterior reve- 
nea guvernului. 

O comunitate religioasă trebuie să se înreg- 
istreze doar în cazul în care doreşte sprijin finan- 
ciar de la stat. O lege din 1997 a introdus pre- 
darea în şcolile publice de cunoştinţe creştine, 
etice şi religioase pentru clasele 1-10, pentru pro- 
movarea toleranței şi respectului pentru toate 
credințele religioase. Această disciplină este obli- 
gatorie, fără nici o excepţie, şi pentru copiii apar- 
ținând altor grupuri religioase decât biserica de 
stat. Organizațiile pentru atei, precum şi comu- 
nitățile musulmane, au contestat legalitatea edu- 
caţiei religioase obligatorii, susținând că acesta 
este o încălcare a libertăţii de religie şi a dreptu- 
lui părinţilor de a asigura educaţia religioasă a 
copiilor lor. După ce cazul a fost audiat în fața 
Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), în 
2002 şi din nou în 2006, Guvernul a modificat 
curriculum-ul şi l-a extins la alte religii, conti- 
nuând în acelaşi timp să pună un accent special 
pe creştinism, ca religie a majorității cetățenilor. 





anul VIII e nr. 91-92 


69 


ROST 


DECANTĂRI 








Polonia 


Mai mult de 94% din populaţie este romano- 
catolică. Potrivit Anuarului Statistic al Poloniei, 
Ediţia 2008, componenţa oficială a grupurilor 
religioase include: 33.699.264 romano-catolici, 
504.150 de membri ai Bisericii Ortodoxe Polo- 
neze, 53.000 greco-catolici, 128.235 Martorii lui 
Iehova, 77.500 luterani, 23.568 Vechi-Catolice 
Mariavits, 21.303 penticostali, 9.595 adventiştii 
de ziua a şaptea, 18.804 membri ai Bisericii 
Catolice Poloneze, 4.853 membri ai Bisericii 
Apostolice Noi, 4.818 baptiști, 4.481 metodişti, 
3.510 luterani, 3.389 membri înregistraţi ai asoci- 
aţiilor evreieşti, 2.425 membri ai Bisericii lui 
Hristos, 1.275 membri ai Bisericii lui Isus Hristos 
a Sfinţilor din Zilele din Urmă - Mormoni, 915 
membri ai Societăţii Internaţionale pentru 
Conştiinţa Krishna (Hare Krishna) şi 112 membri 
înregistrați ai asociaţiilor musulmane. 

Există 15 grupuri religioase, a căror relaţie 
cu statul este reglementată de legislaţia specifică. 
Există alte 149 grupuri religioase înregistrate 
care nu au o relaţie cu statul definită de lege. Co- 
munităţile religioase se pot înregistra la Minis- 
terul de Interne, dar nu sunt obligate să facă acest 

















lucru şi pot funcţiona liber, fără înregistrare. 
Toate grupurile religioase înregistrate primesc 
aceleaşi privilegii, cum ar fi importul fără taxe 
vamale a echipamentelor de birou şi impozite 
reduse. 


Rusia 


Aproximativ 100 de milioane de cetățeni 
ruşi se declară membri ai Bisericii Ortodoxe 
Ruse. Musulmanii, cu o populaţie estimată între 
10 milioane şi 23 milioane, formează cea mai 
mare minoritate religioasă din Rusia. Legea cul- 
telor din 1997 declară că toate religiile sunt egale 
în faţa legii, interzice intervenţia guvernului în 
problemele religioase şi instituie proceduri sim- 
ple de înregistrare a grupurilor religioase. Rusia 
este prin lege un stat laic, fără o religie de stat. 

Deşi nici Constituţia şi nici Legea din 1997 
nu acordă privilegii explicite sau avantaje pentru 
cele patru religii „tradiționale”, în practică Bise- 
rica Ortodoxă Rusă cooperează mai strâns cu Gu- 
vernul, decât alte grupuri religioase. Biserica 
Ortodoxă Rusă a intrat într-o serie de acorduri 
formale şi informale cu diferite ministere, care 
dau un mai mare acces Bisericii decât altor 
grupuri religioase la instituţiile publice, precum 
şcoli, spitale, închisori, poliţie, Armată. Potrivit 
statisticilor oficiale, din aprilie 2008 aproximativ 
două mii de preoţi ortodocşi au servit ca preoți 
militari voluntari, 950 dintre aceştia fiind alocaţi 
permanent unităţilor militare. Începând cu fe- 
bruarie 2008, din 438 oficii religioase în instituţi- 
ile penitenciare, 403 au fost capele ortodoxe, 23 
moschei, şapte dugans budiste şi trei capele ro- 
mano-catolice. Printre activităţile Bisericii Orto- 
doxe Ruse în beneficiul Guvernului sunt incluse 
sprijinul pentru reabilitarea psihologică a mili- 
tarilor care se întorc din zonele de conflict, oficie- 
rea de servicii religioase pentru cei repartizați în 
zonele de conflict, precum şi cooperarea cu 
Ministerul Afacerilor Interne pentru combaterea 
extremismului. 

Biserica Ortodoxă Rusă a încheiat acorduri 
speciale cu agenţiile guvernamentale pentru a 
efectua educaţia religioasă în şcoli şi pentru 
oferirea. de consiliere spirituală. Acestea includ 





70 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





acorduri cu ministerele Educaţiei, Apărării, Sănă- 
tății, Afacerilor Interne, precum şi cu alte organis- 
me de stat, cum ar fi Serviciul Federal de Impozi- 
tare, Serviciul Federal de Frontieră etc. Nu toate 
detaliile acestor acorduri sunt accesibile publicu- 
lui, dar informaţiile disponibile indică faptul că 
Biserica Ortodoxă Rusă a primit un tratament 
preferenţial. 


Serbia 


Aproximativ 84% din cetăţeni sunt membri 
ai Bisericii Ortodoxe Sârbe şi 5% sunt musul- 
mani. Romano-catolicii constituie 5% din popu- 
laţie şi sunt în principal etnici maghiari şi croați 
în Voivodina. Nu există nici o religie de stat. Cu 
toate acestea, legea privind religia recunoaşte 
şapte comunități religioase „tradiţionale”: Bise- 
rica Ortodoxă Sârbă, Biserica Romano-Catolica, 
Biserica Evanghelică Slovacă, Biserica Creştină 
Reformată, Biserica Creştină Evanghelică, Comu- 
nitatea islamică şi Comunitatea evreiască. Bi- 
serica Ortodoxă primeşte un tratament prefe- 
renţial din partea statului. Guvernul a continuat 
să subvenţioneze salariile clerului ortodox sârb, 
inclusiv pentru preoții care slujesc în biserici care 
nu se află pe teritoriul statului sârb. Elevii din 
şcolile primare şi secundare sunt obligaţi să par- 
ticipe la cursurile de religie organizate de una 
dintre cele şapte comunități religioase „tradițio- 
nale” sau la cursul de educaţie civică. 


Ucraina 


Guvernul ucrainean estimează că în țară 
există 33 de mii de organizaţii religioase repre- 
zentând 55 culte. Biserica Ortodoxă Ucraineană 
(subordonată Patriarhiei Moscovei) este cel mai 
mare grup religios, cu o prezență semnificativă în 
aproape toate regiunile țării. Al doilea mare grup 
ortodox este constituit din Biserica Ortodoxă 
Ucraineană a Patriarhiei Kievului. Susținătorii Bi- 
sericii Greco-Catolice a Ucrainei constituie cea 
mai mare grupare religioasă non-ortodoxă din 
țară. În Ucraina există şi o comunitate musul- 
mană, unii lideri musulmani estimând că ar 
exista 2 milioane de musulmani ucrainieni, deşi 


statisticile guvernului şi sondaje independente 
consacră numărul de 500.000. Majoritatea mu- 
sulmanilor sunt tătari din Crimeea, în număr de 
aproximativ 300.000. Biserica Romano-Catolica, 
cu aproximativ un milion de aderenţi, este în 
mod tradițional asociată cu cetățenii de origine 
poloneză. 

Nu există o religie de stat. Cu toate acestea, 
în anumite regiuni ale țării grupuri religioase mai 
mici s-au plans de tratament inegal din partea 
autorităților locale. Prin lege, religia nu poate 
face parte din programa şcolară publică. Membrii 
Consiliului Bisericilor şi Organizaţiilor religioase 
din Ucraina au continuat să susțină modificarea 
legii pentru a permite organizațiilor religioase să 
dețină instituţii de învățământ private în care, în 
plus față de curricula oficială, elevii să studieze 
valorile religioase ale organizaţiei religioase 
respective. În iunie 2009, Ministerul Educaţiei şi 
Ştiinţei a raportat o creştere a numărului de şcoli 
secundare care oferă cursuri opționale eleviilor 
cu tematici precum Fundamentele eticii creştine, 
Bazele religioase ale eticii, Bazele culturii isla- 
mice din Crimeea. 

Conform legii, organizaţiile religioase înre- 
gistrate au un statut privilegiat în solicitarea resti- 
tuirii proprietăţilor confiscate de regimul sovie- 
tic. Pe 15 ianuarie 2009, Parlamentul a adoptat 
amendamente legislative care să ofere organiza- 
țiilor religioase înregistrate dreptul de a folosi 
permanent terenuri aflate în proprietatea statu- 
lui, la egalitate cu drepturile întreprinderilor de 
stat şi comunale, ONG-urilor şi organizațiile per- 
soanelor cu handicap. 


Marea Britanie 


Creştinii formează 72% din populația Marii 
Britanii, find membri ai Bisericii Anglicane, 
Bisericii Scoției, Bisericii Romano-Catolice, Bise- 
ricii Protestante şi ai mai multor grupuri creştine 
neafiliate. Există două biserici de stat - Biserica 
Angliei (anglicană) şi Biserica Scoției (presbiteri- 
ană). Monarhul numeşte oficialii Bisericii Angliei, 
la sfatul primului-ministru şi cu consultarea 
Comisiei de Numiri a Coroanei, care include şi 
reprezentanţi ai clerului. Convenţia generală a 





anul VIII e nr. 91-92 


7I 


ROST 


DECANTĂRI 





Bisericii din Scoţia numeşte proprii săi oficiali, 
iar afacerile sale nu sunt supuse autorității civile. 
Biserica din Ţara Galilor, Biserica Episcopală a 
Scoției şi Biserica din Irlanda sunt membre ale 
Comunității Anglicane. 

În data de 8 mai 2008, Parlamentul a abolit 
crima de blasfemie împotriva Bisericii din Anglia. 
În ciuda câtorva încercări, această lege nu a fost 
aplicată în ultimele decenii. Guvernul oferă spri- 
jin financiar - până la 90% din costurile totale de 
capital pentru clădiri şi 100% din cheltuielile de 
funcţionare, inclusiv salariile cadrelor didactice - 
pentru instituţiile de învățământ religioase. 
Guvernul ajută, de asemenea, cu fonduri repara- 
rea şi întreţinerea locaşurilor de cult pentru 
grupurile religioase Ia nivel naţional şi contribuie 
la bugetul Trustului pentru Conservare al Bise- 
ricii, care se îngrijeşte de administrarea imobile- 
lor bisericeşti dezafectate de o importanță isto- 
rică şi arhitectonică deosebită din patrimoniul 
Bisericii Angliei. Cele mai multe instituţii reli- 
gioase sunt clasificate ca fiind de caritate, deoa- 
rece dezvoltarea religiei este considerată a fi cu 
scop caritabil. Instituţiile de caritate sunt scutite 
de impozite pe majoritatea tipurilor de venit şi pe 
câştigurile de capital, cu condiţia utilizării veni- 
turilor sau câştigurilor în scopuri caritabile. De 
asemenea, sunt scutite de taxa pe valoarea adău- 
gată. În anul 2009, mai mult de 30% din şcolile de 
stat aveau un caracter religios. Aproximativ 7.000 
de şcoli „de credință” din Anglia sunt asociate cu 
confesiunile creştine, dar există şi şcoli aparți- 
nând comunităţilor evreieşti, musulmane sau 
hinduse. 


Câteva concluzii 


Câteva concluzii în urma analizării situaţiei 
relaţiei dintre Stat şi Culte în diferite state euro- 
pene. Înainte de toate, este evident că în Europa 
nu există un model unic de relaţionare. De la se- 
pararea totală a Religiei de Stat (cazul Franţei), 
până la consacrarea unor Biserici de stat (fie 
explicit, prin prevederi constituționale, fie în 
fapt, prin acordarea unei poziţii privilegiate bi- 
sericii considerate a fi tradițională sau naţională, 
ca în cazul Finlandei, Norvegiei, Danemarcei, 


Marii Britanii, Greciei sau Rusiei), statele europe- 
ne au adoptat diferite modele de relaţionare. 
Vectorii de influență cei mai importanţi în con- 
strucția modelului sunt constituiți de tradiţia 
istorică a vieţii religioase a naţiunilor respective 
şi de experienţa statelor privind rolul jucat de 
Biserică în evoluţia lor. 

Referindu-ne la tradiţia istorică a vieţii reli- 
gioase la români, observăm că relaţia Bisericii cu 
entitatea statală românească este una dinamică, 
modificându-se în timp, de la o etapă istorică la 
alta. În epoca premodernă, ea a fost caracterizată 
prin „institutionalizarea religiei ortodoxe nu ca o 
credință personală, care angajează responsabili- 
tatea individuală a fiecărui membru, ci ca o «lege 
strămoşească», ce angajează adeziunea colectivă 
şi destinul comunității în ansamblul ei. În raport 
cu statul, biserica a avut o pozitie de subordo- 
nare-autoritate: subordonată domnului pentru 
numirea înaltei ierarhii bisericeşti, ea singură 
avea autoritatea de a confirma sau infirma acor- 
dul domniei cu «legea strămoşească». Cele două 
puteri trebuiau să tie «simtonice», iar sistemul 
politic să tie unul statalo-ecleziastic.” (Horia 
Roman Patapievici - Biserica Ortodoxă Română 
şi modernitatea. Revista Dilema Nr. 332, 18-24 
iunie 1999) O atare raportare la conţinutul de 
credință, ca „lege strămoşească” la care se aderă 
înainte de toate prin presiunea şi la inițiativa 
comunității/familiei, ca executor testamentar al 
moştenirii strămoşeşti, într-o cheie ritualică for- 
mală, şi abia apoi prin înțelegerea şi asumarea de 
către individ a valorilor creştine, caracterizează şi 
în prezent mentalul colectiv al membrilor de 
rând ai Bisericii noastre, cu toate consecinţele 
imediate şi viitoare pe care le are asupra vieții 
religioase a românilor. 

Constituirea Statului român modern a mo- 
dificat relaţia acestuia cu Biserica, „simfonia” 
împreună - lucrării devenind, prin dispariţia sis- 
temului politic statalo-ecleziastic, un parteneriat 
nu întotdeauna avantajos pentru Biserică. „În 
schimbul înălțării ei (de către puterea laică) la 
demnitatea de biserică autocefală şi a dobândirii 
autorităţii sinodale, Biserica Ortodoxă Română a 
acceptat să funcționeze în virtutea unei legislații 
care a consfințit o puternică ingerință a statului 





72 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





laic în formele sale de organizare şi decizie, aban- 
donând prerogative civile care, în epoca premo- 
dernă, îi reveneau de drept”. (Horia Roman Pata- 
pievici - Biserica Ortodoxă Română şi mo- 
dernitatea. Revista Dilema Nr. 332, 18-24 iunie 
1999). Pe lângă aceste ingerinţe ale statului şi 
pierderea unor prerogative, putem adăuga şi fap- 
tul că Biserica şi-a văzut diminuate până aproape 
de dispariţie resursele economice, prin reforme- 
le lansate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, 
devenind tot mai dependentă de finanțările acor- 
date de stat pentru funcționarea sa. 

După căderea regimului comunist - cu ale 
sale prigoane, ispitiri şi căderi de la credinţă asu- 
pra cărora nu insistăm, amintind doar că inge- 
rințele brutale ale statului comunist în viața 
Bisericii ca şi „colaboraţionismul” unora dintre 
membri clerului şi ierarhiei nu au oprit pe Sfinţii 
Închisorilor comuniste, pe mulţi preoți, credin- 
cioşi sau ierarhi să-şi mărturisească credința şi să- 
şi jertfească viața pentru Hristos - Biserica 
Ortodoxă Română a căutat, pe parcursul anilor 
'90 să redescopere „simfonia” bizantină a conlu- 
crării cu Statul român renăscut într-o formă de 
republică democratică bolnavă. Amănuntul 
esenţial care a fost fie uitat, fie mai ales, trecut 
sub tăcere de către susținătorii colaborării dintre 
Stat şi Biserică este acela că Biserica a colaborat 
„simfonic” cu Statul român doar când acesta a 
fost organizat în forma voievodală sau monarhi- 
că. Aflată în zbaterile readaptării la un sistem 
democratic, Biserica Ortodoxă Română a ratat 
gestul istoric de susţinere a restaurării monarhiei 
constituţionale. „Simfonia” colaborării cu Re- 
publica democratică constituită după Decembrie 
1989 - controlată şi în prezent de ex-comuniştii 
eşaloanelor 2 şi 3 ale fostului PCR şi fostei Se- 
curități, o entitate statală grav afectată de corup- 
ție, demagogie, ineficiență economică şi instabi- 
litate socială - a degenerat fie într-un fel de com- 
plicitate, prin inacţiune, la distrugerea morală a 
poporului de către clasa politică trădătoare a 
interesului naţional, fie prin diminuarea până la 
tăcere a glasului profetic al Bisericii. 

Aderarea României în Uniunea Europeană a 
complicat şi mai mult situaţia, iar apelul la tra- 
diția istorică a vieții religioase româneşti a pier- 


dut încă o dată din consistență. Într-un articol pu- 
blicat în ianuarie 2006, în paginile Revistei ROST 
(numărul 35, ianuarie 2006), afirmam, fără pre- 
tenţii profetice, că „românii vor fi obligaţi să în- 
veţe că „sunt român” contează doar în măsura în 
care poți fi capabil să rosteşti „sunt european” şi 
mai ales să-ți asumi consecinţele unei astfel de 
rostiri. Sentimentalismul ateu, fals eroic şi patrio- 
tard cu care comuniștii ne-au otrăvit sufletele 
împiedicându-ne să avem o cunoaştere corectă şi 
o gândire echilibrată despre istoria noastră şi a 
statului român va eşua în fața realităţilor dure ale 
Uniunii Europene. În curgerea timpului, dacă 
privim cu atenţie la semnele vremurilor noastre, 
în cuprinsul Noii Europe a spune „sunt român” va 
avea 0 însemnătate mult mai mică decât a măr- 
turisi „sunt creştin ortodox”. În calea noastră se 
află acum o Europă măcinată de ateism, sin- 
cretism, gnosticism, secte şi alte rătăciri, o Europă 
bolnavă sufleteşte. Noi, Românii avem şansa de a 
fi popor latin şi acest fapt ne înrudeşte prin sânge 
cu majoritatea popoarelor Noii Europe şi în 
acelaşi timp, avem binecuvântarea să fim creştini 
ortodocşi. Secolul XXI nu va mai fi pentru ro- 
mâni un secol al vitejiei demonstrate prin lupte 
eroice pentru apărarea ființei neamului şi desă- 
vârşirea unității naţionale. Eroismul grandios va 
fi înlocuit de smerenia creştină, de anonima fa- 
cere de bine în folosul străinului, bolnavului, să- 
racului, de post şi de rugăciune, de trăirea Sfin- 
telor Taine ale Bisericii, de mărturisirea perma- 
nentă a credinței noastre în faţa sufletelor 
rătăcite ale popoarelor Europei.” În mai puţine 
cuvinte, cei aproape patru ani trecuţi de la ade- 
rarea României la Uniunea Europeană, al căror 
principal fenomen social-economic şi cultural a 
fost emigrarea masivă a românilor spre Vestul 
Uniunii (aproximativ 3,5 poate chiar 4 milioane 
de români sunt plecaţi la muncă sau sunt stabiliți 
în țări europene occidentale, o migraţie pe care 
nu au cunoscut-o nici măcar țări aflate în război, 
precum Irakul!), au solicitat Bisericii Ortodoxe 
Române să-şi redefinească nu numai relația cu 
Statul român sau cu noua entitate apărută în 
peisajul politic românesc, numită Uniunea 
Europeană, ci mai ales cu proprii credincioşi al 
căror „patriotism” - şi implicit credință religioasă 





anul VIII e nr. 91-92 


75 


ROST 


DECANTĂRI 





- începe a fi orientat după dictonul UBI BENE, IBI 
PATRIA. 

Continuând prezentarea concluziilor care 
reies din scurta analiză a stării relaţiei dintre Stat 
şi Biserică în Europa, putem observa că nu există 
o regulă generală cu privire Ia susținerea finan- 
ciară a cultelor de către stat. Cu excepţia statelor 
în care există consacrate prin lege sau în fapt, bi- 
serici de stat, de altfel singurele beneficiare ale 
sprijinului financiar statal, în restul statelor euro- 
pene (pe care nu le-am enumerat în totalitate în 
prezentarea de mai sus) întâlnim mecanisme de 
scutire fiscală pentru activitățile desfăşurate de 
culte şi eventual, proceduri de finanțare parţială 
a anumitor cheltuieli operate de culte (cele pen- 
tru funcționarea orelor de religie, prin plata pro- 
fesorilor de religie sau pentru susţinerea finan- 
ciară a salarizării clerului). Situaţia din România 
apare, din această perspectivă, ca fiind una feri- 
cită, efect al diplomaţiei şi înțelepciunii de care a 
dat dovadă Preafericitul Patriarh Teoctist în nego- 
cierile cu Statul Român din anii '90, dar şi rezultat 
al interesului - exprimat prin diferite compro- 
misuri încheiate cu Biserica - pe care încă îl are 
atât Statul Român, cât şi clasa politică româneas- 
că, de a-şi asigura colaborarea Bisericii în ges- 
tionarea destinului poporului român. 

Păstrarea status-quo-ului relaţiei financiare 
dintre Statul Român şi Biserică presupune o rein- 
terpretare şi reevaluare a poziţiei fiecărei părți 
implicate. Criza economică actuală şi împrumu- 
turile masive angajate de Statul român la diverşi 
creditori internaţionali, au obligat guvernul să 
intervină asupra acestui status-quo şi să aşeze cle- 
rul bisericesc în rând cu toți bugetarii supuşi re- 
ducerilor salariale. Totuşi, nu reducerea cu 25% a 
contribuției Statului la plata salariilor personalu- 
lui bisericesc este principala problemă. Criza eco- 
nomică, cu apariţie ciclică în dinamica societăţii 
capitaliste, va fi într-un final, anihilată. Important 
este cum va reuşi Biserica să-şi păstreze susţine- 
rea financiară a Statului şi mai ales, care va fi 
prețul plătit, în contextul în care la acest moment 
observăm apariția unor numeroase şi tot mai pu- 
ternice voci anti-clericale şi simpatizante ale secu- 
larismului care, pe fondul unor erori de relaţii pu- 
blice sau al unor nereguli de gestionare a resurse- 


lor financiare ale Bisericii, obțin tot mai multă 
susținere din partea unor reprezentanţi ai insti- 
tuțiilor Statului, ai societăţii civile sau ai mass- 
media. Pe de altă parte, Statul român şi clasa po- 
litică vor fi obligaţi să aleagă între ispita scutirii 
bugetului naţional de cheltuielile pentru sus- 
ținerea Bisericii - pierzând astfel parteneriatul 
cu Biserica, atât de necesar măcar în vindecarea 
rănilor sociale din păturile sărace ale populaţiei - 
şi redefinirea reciproc avantajoasă, din perspecti- 
va exigențelor, practicii din Uniunea Europeană 
şi conform cu interesele naționale, a mecanis- 
melor de finanțare de către stat a activităţii 
Bisericii. 

Experienţa europeană ne oferă două mode- 
le de relaționare care pot fi adaptate specificului 
românesc. Vom avea fie o Biserică Ortodoxă pri- 
vilegiată, în armonie cu importanta contribuţie 
istorică, dar şi prezentă, la dezvoltarea spirituală, 
culturală şi socială a poporului român, fie o Bise- 
rică Ortodoxă aşezată pe picior de egalitate cu 
celelalte culte minoritare, beneficiind de scutiri 
de taxe şi de o autonomie absolută în administra- 
rea propriului patrimoniu, grad de libertate care 
va presupune, implicit, un grad superior de res- 
ponsabilitate, dacă ne gândim numai la obligația 
asigurării plății salariilor personalului bisericesc, 
eventual şi ale profesorilor de religie, exclusiv 
din fondurile proprii. 

În prezent, în plină criză economică, admi- 
nistraţia bisericească nu are altă soluţie decât să 
accepte gestul guvernului de reducere cu 25% a 
contribuției la plata salariilor personalului bi- 
sericesc. Totuşi, acceptarea nu înseamnă inactivi- 
tate. Trebuie pregătit momentul renegocierii, tre- 
buie căutate argumente reale, aduse dovezi con- 
crete în favoarea implicării sociale, culturale, 
spirituale a Bisericii şi a importanței prezenţei 
Bisericii în viaţa societății româneşti. Apelul la 
memoria unor momente istorice importante, dar 
controversate, precum reformele Domnitorului 
Alexandru Ioan Cuza, prin interpretare subiec- 
tivă şi utilizare fragmentară a informaţiei istori- 
ce, este nu numai insuficient, ci şi lipsit de eficien- 
ță. Discutând despre eventuala desființare totală 
sau parțială a efectelor secularizării averii biseri- 
ceşti, insistăm în a sublinia că Biserica nu se poate 





74 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





afişa ca putere latifundiară şi mai ales nu are opți- 
unea morală de a pune sub semnul întrebării 
împroprietărirea țăranilor de către Cuza - dar şi de 
către Regii români înainte şi după Primul Război 
Mondial - prin utilizarea inclusiv a pământurilor 
secularizate de la Biserică. Este evident că retro- 
cedarea totală a proprietăților pierdute sub Cuza 
nu este posibilă şi chiar dacă ar fi, un asemenea 
gest ar afecta negativ imaginea Bisericii noastre. 
În context, nu trebuie să uităm că apelul la 
restitutio in integrum utilizat parcă cu prea mare 
insistență în comunicatele Biroului de presă al 
Patriarhiei poate relansa în spaţiul public dez- 
baterea cu privire la proprietăţile Bisericii Greco- 
Catolice confiscate de comunişti, după desti- 
ințarea abuzivă şi „re-unirea” acestei biserici cu 
Biserica Ortodoxă Română în 1948, proprietăți 
într-o parte preluate şi de Biserica Ortodoxă. Nu 
putem ignora faptul că problema fostelor propri- 
etăți greco-catolice este permanent sesizată de 
diferite foruri internaţionale, precum Uniunea 
Europeană sau Departamentul de Stat al SUA şi 


că asupra Statului român sunt exercitate presiuni 
tot mai mari pentru a rezolva situația în favoarea 
Bisericii Greco-Catolice. 

Ar mai fi o cale pentru păstrarea status-quo- 
ului relației financiare dintre Statul Român şi 
Biserică, anume compromisul cu iz electoral, 
eventual mercantil, cu clasa politică, cu alianța 
politică aflată la un moment dat la conducerea 
țării. Un compromis întemeiat pe opinia eronată 
că este de la sine înţeles că Biserica Ortodoxă 
Română este o instituţie naţională, că poziţia ei 
de instituţie religioasă privilegiată în relația cu 
Statul român nu poate fi contestată şi desființată, 
că românul creştin ortodox va fi mereu un indi- 
vid pasiv, convertit de la naştere de „legea stră- 
moşească” şi incapabil să-şi părăsească credința 
moştenită de la părinți sau să emită păreri reli- 
gioase libere. O astfel de opinie nu ia în seamă 
noua dinamică generată de libertăţile şi oportu- 
nitățile - multe din ele nocive sufleteşte, dacă 
sunt utilizate fără bună rânduială, dar atractive 











trupeşte - oferite de statutul României de țară 








Troiță cu Crist 
într-un Sat 
din Tirolul italian 








anul VIII e nr. 91-92 


75 


ROST 


DECANTĂRI 





membră a Uniunii Europene. O instituție religioa- 
să este privilegiată fie într-un stat impermeabil 
politic şi ideologic/dogmatic - cum ar fi Rusia ori 
Grecia, până la aderarea la UE - fie într-un stat în 
care puterea seculară se află de secole în interde- 
pendenţă cu puterea eclezială - cum sunt Marea 
Britanie, Norvegia, Finlanda etc. În situaţia Ro- 
mâniei, organizată, cum spuneam, ca o Republică 
democratică bolnavă - după 40 de ani de dic- 
tatură comunistă, la care se adaugă aproape 10 
ani de dictatură autoritară sub Carol al II-lea şi 
Mareşalul Antonescu, ani în care ierarhia Bisericii 
a jucat un rol cel puţin controversat - compro- 
misul excesiv între Biserică şi Statul român ar fi 
nociv pentru călătoria sufletelor românilor către 
Dumnezeu şi Mântuire. Este inutil pentru orice 
român creştin lucid de menirea sa în această 
lume să enumerăm pericolele unui astfel de com- 
promis. Amintim doar că „a da Cezarului ce este 
al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui 
Dumnezeu” nu înseamnă că Cezarul este aşezat 
pe picior de egalitate cu Dumnezeu, aşa cum 
ipocrit ar interpreta unii dintre partizanii com- 
promisului cu puterea seculară. 

În negocierea cu Statul român, Biserica 
noastră are numeroase şi imbatabile argumente. 
Aşezămintele mânăstireşti ctitorite de voievozii 
români constituie fiecare în parte un argument. 
Doar un stat criminal ar sacrifica această moşte- 
nire spirituală, culturală şi arhitecturală. Istoria 
românilor, dar şi Istoria statului român nu pot fi 
gândite fără existența mânăstirilor şi a bisericilor 
de mir ctitorite de familiile voievozilor şi boieri- 
lor români. La aceste dovezi palpabile ale contri- 
buţiei vitale a Bisericii la supraviețuirea şi progre- 
sul poporului român, se adaugă activitatea căr- 
turărească, culturală, dar şi politică a numeroşi 
ierarhi, preoți şi monahi români, mulți dintre ei 
recunoscuţi de popor şi de Biserică drept Sfinți, 
care au ştiut să împletească slujirea lui Dumne- 
zeu, la sfântul altar, cu slujirea poporului în al 
cărui trup şi suflet comun s-au născut. Nu avem 
aici spaţiul necesar pentru a prezenta lista nes- 
fârşită a ctitoriilor şi a personalităţilor Bisericii 
Ortodoxe Române, dar este suficient să deschi- 
dem orice carte de istorie şi le vom afla chipul 
nemuritor. Lista personalităților Bisericii Orto- 


doxe Române care au dat jertfă de creaţie şi de 
sânge pentru propăşirea neamului românesc cu- 
prinde, nu în ultimul rând, pe Sfinţii Închisorilor 
comuniste şi pe toţi ierarhii, preoţii, monahii, şi 
credincioşii creştini ortodocşi care au înfruntat 
regimul dictaturii comuniste, refuzând orice 
compromis cu demonul roşu. 

Activitatea filantropică desfăşurată de Bise- 
rica Ortodoxă Română reprezintă un alt argu- 
ment important în negocierea cu Statul român. 
Chiar dacă valorile absolute ale acestei activităţi 
(sumele de bani alocate, numărul de beneficiari, 
numărul de aşezăminte filantropice administrate 
de Biserică etc.) sunt uneori utilizate de către 
responsabilii de PR ai Patriarhiei în momente 
neoportune sau în forme neinspirate, nu înseam- 
nă că Biserica noastră nu are activitate filantro- 
pică. Dimpotrivă, activitatea filantropică desfăşu- 
rată de centrele eparhiale se ridică, în multe zone 
ale ţării - precum Mitropolia Olteniei, Mitropolia 
Moldovei, Mitropolia Clujului sau Arhiepiscopia 
Bucureştilor - la nivelul standardelor europene. 
Nu în ultimul rând, ca un alt argument, este de 
notat capacitatea surprinzător de mare pe care 
Biserica Ortodoxă Română a dovedit-o în atra- 
gerea fondurilor europene, fonduri utilizate atât 
pentru restaurarea, conservarea unor inestima- 
bile monumente istorice bisericeşti, cât şi pentru 
dezvoltarea reţelei aşezămintelor filantropice ale 
Bisericii. 

O singură problemă rămâne deocamdată 
nerezolvată, anume ieșirea din enclavizare a acti- 
vităţii filantropice, prin extinderea acesteia de la 
aşezămintele şi programele regionale adminis- 
trate de centrele eparhiale, la mini-centrele şi 
mini-programele filantropice desfăşurate în pa- 
rohii. Dacă preotul din parohie ar fi mai prezent 
şi ca filantrop, nu doar ca liturghisitor, am con- 
vingerea că vocea contestatarilor Bisericii ar 
amuți pentru totdeauna. 

În negocierea cu Statul român, Biserica 
Ortodoxă Română poate folosi experienţa biseri- 
cilor creștine din ţările europene sub aspectul 
exercitării funcţiei profetice. Biserica Romano- 
Catolică este cel mai bun exemplu, prin activi- 
tatea intensă depusă de Papă, de cardinalii şi 
episcopii săi, de avertizare a Statului în legătură 





76 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





cu pericolele generate de erorile economice, 
politice, sociale sau culturale comise. Vocea pro- 
fetică a Bisericii noastre a pierit odată cu jertfa 
mucenicească a Sfinţilor Închisorilor. Regimul 
comunist nu a îngăduit nici măcar umbra unei 
critici la adresa politicilor sale criminale, vocea 
profetică a Bisericii având ca purtători doar pe 
acei ierarhi, preoți şi credincioşi care au ales, cu 
prețul vieţii sau al pierderii libertăţii, să măr- 
turisească pe Hristos în afara spaţiului artificial 
construit de administraţia bisericească din epo- 
că, de aparentă „deplină colaborare” a Bisericii 
cu statul comunist. 

Căderea comunismului, în Decembrie 1989, 
părea să ofere Bisericii şansa de a-și manifesta 
dimensiunea profetică. Au existat câteva momen- 
te importante, cum ar fi lupta de apărare a orei 
de religie sau dezbaterea publică privind educa- 
ţia sexuală în şcoli, în care glasul profetic al Bise- 
ricii, deşi timid şi timorat, s-a făcut auzit. Totuşi, 
administraţia bisericească nu a păşit cu curaj în 
agora pentru a-şi asuma responsabilitatea apă- 
rării poporului creştin în calea exceselor şi gene- 
ralizării imoralității prin care clasa politică post- 
decembristă a mutilat sufletul românesc. Fiii 
Bisericii care au făcut acest pas, preoţi, călugări 
sau mireni, nu au fost sprijiniți şi în unele situaţii 
au fost chiar dezavuați. A existat însă un moment 
de intensă speranță că Biserica îşi va reactiva 
funcţia profetică: decizia Sfântului Sinod de a nu 
permite preoților implicarea în viața politică. O 
decizie înțeleaptă, dar care a fost urmată doar de 
o neutralitate binevoitoare şi flexibilă până la 
compromis a Bisericii faţă de Stat şi mai ales, față 
de clasa politică. 

Faptul că Statul a sacrificat fără să ezite sta- 
bilitatea Bisericii, la solicitarea unor instituții 
străine precum FMI şi Comisia Europeană, ne 
impune să reanalizăm modul în care, pe viitor, ne 
vom raporta la viața politică. Implicarea noastră 
în politică este în afara discuţiei, dar mărturisirea 
credinței noastre în faţa conducătorilor Statului, 
a clasei politice şi a burgheziei îmbogăţite, de cele 
mai multe ori prin mijloace imorale, este nece- 
sară şi se cere a fi mult mai directă. Există întot- 
deauna o interdependență între cum este admi- 
nistrată o ţară şi nivelul spiritual al locuitorilor şi 


conducătorilor săi. Amintesc doar că România, 
dincolo de sărăcia în care se zbate - sărăcie pro- 
vocată de jaful constant la care a fost supusă de 
către „elita” conducătoare - ocupa acum aproxi- 
mativ un an, locul 3 la numărul de avorturi comi- 
se în țările Uniunii Europene, după Marea Brita- 
nie şi Franța, şi locul 1 la numărul de naşteri înre- 
gistrate în rândul fetelor minore. Astfel de sta- 
tistici nu sunt generate de o Românie în care nu 
ar exista Biserica Ortodoxă Română, ora de reli- 
gie în şcoală sau clasa politică post-decembristă, 
ci de România noastră în care la recensământ, 
peste 85% dintre cetăţeni se declară, cu mândrie, 
creştini ortodocşi. 

Analiza situaţiei relaţiei dintre Stat şi Bise- 
rică în țările europene ne oferă, nu în ultimul 
rând, nişte date alarmante care se pot oricând 
regăsi în spaţiul românesc. Aderenţa cetățenilor 
europeni și, mai ales, a tinerilor Îa structurile bi- 
sericești este în scădere. De exemplu, în Austria 
ateii sunt în procent de 12% din populaţie, în 
Danemarca doar 3% din membri bisericii de stat 
participă la slujbele religioase în mod regulat, în 
Filanda 16% din populaţie nu este afiliată religios 
- şi tot în Finlanda un „Barometru de tineret” 
realizat în Octombrie 2008 a constatat că 73% 
dintre cetăţenii cu vârstele cuprinse între 15-29 
ani nu simt niciun ataşament la vreo comunitate 
religioasă - în Germania 21 mil. de cetățeni (adi- 
că 25% din populaţie) nu au afiliere religioasă, în 
Ungaria 15% dintre cetăţeni s-au declarat fără 
afiliere religioasă, iar în Italia numai 20% dintre 
credincioşii catolici participă în mod regulat la 
serviciile religioase ale Bisericii. 

În România nu s-a realizat, deocamdată, o 
cercetare serioasă şi obiectivă asupra convinger- 
ilor religioase ale cetăţenilor români şi mai ales, 
ale tinerilor. De asemenea, nu a fost identificat, 
printr-o cercetare sociologică şi teologică obiecti- 
vă, nivelul real de cunoaştere a învățăturilor Bise- 
ricii Ortodoxe Române în rândul credincioşilor 
săi. Altfel spus, Biserica noastră trebuie să-şi 
reevalueze resursele umane, dincolo de confor- 
tul iluzoriu oferit de procentul de 86,8% români 
care s-au declarat creştini ortodocşi la Recensă- 
mântul din 2002, un procent care nu exprimă 
situaţia reală a participării credincioşilor la viața 





anul VIII e nr. 91-92 


77 


ROST 


DECANTĂRI 





liturgică a Bisericii şi nici gradul de înţelegere şi 
asumare a învățăturilor Bisericii. Puterea unei 
biserici stă şi în numărul membrilor săi, număr 
însoțit însă de calitatea superioară a asumării de 
către aceştia a convingerilor religioase pe care 
biserica respectivă le propovăduieşte, asumare 
care, într-un final, trebuie să se observe în mora- 
litatea vieţii de zi cu zi a societății în care acti- 
vează biserica şi membri săi. 


kk 


Când am reuşit să finalizez această scriere, 
agențiile de presă dădeau publicităţii proiectul 
Legii-cadru privind salarizarea unitară a persona- 
lului plătit din fonduri publice. Contorm grilei de 
salarizare prevăzute de lege, preoţii cu studii 
superioare sunt asimilați profesorilor cu studii 
superioare, conform gradaţiilor deținute, iar pre- 
oții cu studii medii sunt asimilați cu învățătorii, 
educatorii, maiștrii-instructori. Am căutat să aflu 


care este coeficientul de salarizare pentru un 
preot slujitor în unităţile bugetare, fiind direct 
interesat, ca preot de spital. Un preot debutant, 
cu studii superioare, are un coeficient de ier- 
arhizare de 1,77, același cu o soră medicală sau 
un masor cu studii medii. Un preot cu definitivat, 
cu studii superioare, are un coeficient de ier- 
arhizare de 1,95, acelaşi ca un fiziokinetoter- 
apeut (treapta imediat superioară după debu- 
tant) cu studii superioare. Un preot cu gradul II, 
cu studii superioare, are un coeficient de ier- 
arhizare de 2,05, sub coeficientul de ierarhizare 
de 2,20 pe care îl are un asistent social principal 
practicant (treapta imediat superioară după 
debutant) cu studii superioare, iar un preot cu 
gradul I, cu studii superioare are un coeficient de 
ierarhizare de 2,26, acelaşi cu o soră medicală 
principală sau un masor principal cu studii medii. 

Mă întreb dacă Guvernul s-a consultat cu Pa- 
triarhia în elaborarea acestor grile şi dacă Patri- 
arhia va reacţiona. Nu înțeleg de ce acceptăm ca 








Biserica Sf. Silvestru din București 











78 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





slujirea de preot să fie când asimilată cu meseria 
de profesor - onorabilă de altfel, dar care nu se 
poate compara, în conţinut şi responsabilitate cu 
slujirea preoțească - când cuantificată, sub aspec- 
tul contribuţiei statului la constituirea salariilor, 
pe criterii care dovedesc ignoranța politicienilor 
cu privire la exigenţele şi jertfele pe care le pre- 
supune asumarea slujirii preoțeşti. Cu siguranță 
Că se vor găsi voci care să strige că preoţii sunt 
bogați, că nu taie chitanță pentru serviciile pres- 
tate, că se preocupă de înmulțirea averii pămân- 
teşti şi prea puţin de slujire etc. Există un dram de 
adevăr într-o asemenea strigare, dar generali- 
zarea, etichetarea tuturor preoţilor ca fiind nişte 
„negustori de Hristos” este jignitoare pentru pre- 
oții care îşi fac datoria şi totodată, nu exprimă 
adevărul despre majoritatea preoţimii româ- 
neşti, care nu este nici mai bună, dar nici mai rea 
decât restul membrilor poporului român. 

Având nădejde la Dumnezeu şi nu de la oa- 
meni, sfârşesc aceste rânduri dăruindu-vă câteva 
cuvinde de folos din înțelepciunea duhovni- 
cească a Părintelui Iustin Pârvu: 

„Arta asta de a conduce, politica, o are elita, 
crema unei națiuni. În acelaşi timp trebuie să 
aibă aceeași coloratură, aceeaşi credință, ace- 
leași obiceiuri, aceeaşi tradiţie, aceeași rădăcină 
cu neamul din care se trage. Ce este națiunea? 
Ce este un neam? Neamul este legătura celor din 
trecut, prezent şi viitor. Fiecare naţiune este 
așezată de către Dumnezeu şi, cum spune legen- 
da, fiecare neam şi-a luat pământul care i-a fost 
dat. Ca de obicei, românul a venit ceva mai la 
urmă să se plângă la Sfântul Petru că a rămas 
fără loc de așezare, și atunci Dumnezeu i-a dat 
grădina Sa cea mare, şi de aceea suntem o țară 
râvnită de toți. Puţine țări au asemenea oameni 
şi o asemenea structură de relief. Munţii aceştia 
frumoși, cu păstoritul nostru mioritic, dealurile, 
câmpiile... Românul nu este tăcut să găurească 
şurubul în fabrică, să îndoaie metalele în ate- 
liere. Vedeţi dumneavoastră, profilul său s-a 
deformat, acum românul nici agricultor nu mai 
este, nici industriaș, nici negustor, nici afacerist. 
Eun om aruncat de soartă, ce a ajuns brațul cel 
mai ieftin de muncă, slugă la bogaţii lumii, rob 
Ia străini. (...) 


Tot ce se întâmplă acum este şi din lipsa 
prezenţei Bisericii. Politicienii ştiu că întotdeau- 
na Biserica a fost forța şi rămâne forța unui stat, 
şi de aceea s-au grăbit să o paralizeze. Nu i-au mai 
dat voie să lucreze şi ne găsim în asemenea haos 
încât cu greu se va mai putea redresa ceva. Uitaţi- 
vă numai Îa ce se petrece acum: tineretul pleacă, 
se duce în lume, bătrânii mor, femeile nu mai 
nasc, hoardele asiatice vin peste noi, chinezii 
umplu Bucureştiul, sate întregi plângi de mila lor, 
că au rămas casele goale, românilor în general le 
plângi de milă, ajungând mai răi decât cerșetorii. 
În străinătate sunt cotati mai rău decât ţiganii. 
Aici, dacă-i pui să facă ceva nu tac nimic, dar pe 
unde ajung spală rufele şi mizeria din toate ma- 
rile metropole a lumii! Cum mai poți vorbi în acest 
caz de politicieni, când ei trec cu atâta uşurinţă 
peste aceste crime şi urgii, când copiii noștri, nea- 
mul nostru este pângărit şi asuprit, sărăcit şi silit 
să devină cerșetor. Mai poți spune că suntem un 
neam unit, 0 naţiune închegată, când toți spe- 
cialiștii noştri emigrează spre Canada şi alte zări, 
când acolo sunt foarte buni, iar acasă nu fac 
nimic, ci doar aleargă după un dolar și o bucată 
de pâine? Când aici îşi pierd și copilul şi casa şi 
familia şi viata lor? Unde sunt convingerile lor 
religioase, ca să-i lege de acest pământ? S-a ajuns, 
din nefericire, la o descompunere înceată a nea- 
mului nostru, care va avea O consecinţă extrem 
de gravă peste 40-50 de ani, când s-ar putea 
întâmpla să nu mai vorbim în limba română, să 
nu mai avem unde să ne închinăm într-o biserică 
ortodoxă română în Moldova de astăzi sau ori- 
unde în țară. E o vreme de pustiire a neamului, 
dar sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, așa cum 
nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, când Bi- 
serica noastră a fost prezentă în mijlocul poporu- 
lui, când Ştetan cel Mare, Daniil Sihastrul, Ale- 
xandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, uniti cu toți 
călugării şi călugărițele din mănăstiri păstrau 
tradiția şi continuau istoria. Aceştia erau ei politi- 
cieni? Înainte de toate erau creştini, care ştiau să 
apere valorile ortodoxiei şi implicit ale neamu- 
lui”. (fragment din interviul realizat cu Părintele 
Iustin Pârvu de jurnalistul Cornel Galben, „Cre- 
dința ortodoxă” (Bacău), ianuarie 2001; sursa: 
http://www.nistea.com/iustin_pustiire.htm) 





anul VIII e nr. 91-92 


79 


ROST 


DECANTĂRI 





Originea metafizică 
a binelui și a răului 


Problema binelui și a răului este veche ca și lumea însăși. 
Binele şi răul, ca și libertatea, au fost lăsate de Creator 
pentru a garanta omului misiunea extraordinară pe care 
i-a încredințat-o, aceea de a-l tace părtaş la opera de 


desăvârșire a lui şi a cosmosului. 


George Popescu Glogoveanu 





filosofice, dezbate şi problema fericirii. 

Or, putem susţine că se poate ajunge Ia fe- 
ricire ignorând problema binelui şi a răului? Nici- 
decum. Problema binelui şi a răului este legată 
indestructibil de problema desăvârşirii noastre, 
deci de problema salvării. Pentru realizarea aces- 
tei mari încercări este nevoie de libertate. Liberul 
arbitru joacă, aşadar, un rol decisiv în problema 
desăvârşirii. Binele, răul şi fericirea constituie 
piatra de încercare a fericirii sau nefericirii noas- 
tre. Ne mântuim sau ne osândim, mimând cum se 
cuvine libertatea care ne-a fost dată de Creator, 
alegând un drum: binele sau răul. 

Şi pentru că tratăm problema binelui şi a 
răului în perspectivă metafizică, vom încerca să 
ne axăm asupra originii sale, precum şi a implica- 
țiilor sale etico-psihologice. 


D isciplina eticii, componentă a preocupării 


Chipuri ale răului 


Apariţia binelui şi a răului este anterioară 
apariţiei omului. Răul este recunoscut în planul 
transcendental pentru prima dată în războiul 
spiritual de răzvrătire care a dus la căderea lui 
Lucifer din graţia divină. De atunci, răul este re- 
prezentat de Lucifer-Satan şi de legiunile de în- 
geri care l-au urmat. Ca definiție esenţială, răul 
este tot ceea ce se opune valorilor, de orice rang, 
valorii supreme, valorilor fundamentale şi valo- 
rilor derivate. Răul s-a născut printr-o tentativă 
de împotrivire la valoarea supremă, aceea de 


Creator şi guvernator al Universului, care este 
Dumnezeu. De atunci, răul atentează mereu nu 
numai împotriva valorilor, dar şi împotriva 
creaţiei însăşi, împotriva existenței. Răul neagă 
tot ce este adevăr, tot ce este evidență, tot ce este 
realitate spirituală. Dar de cele mai multe ori, 
negația lui merge până la a desființa orice reali- 
tate, plasându-se undeva dincolo de existență, în 
moarte, în haos. Moartea este o încununare a suc- 
ceselor luciferismului în istorie. Plata păcatului 
este moartea, spunea St. Apostol Pavel. 

Răul are o plăcere diabolică de a compromi- 
te, de a desfiinţa totul. Cuvântul desființa i se po- 
triveşte foarte bine acțiunilor lui. Căci atentatul 
lui fiind împotriva existenţei, a evidenţei - chiar 
a contingenţei materiale unde domneşte ordi- 
nea, cu intenţia de a introduce haosul -, el este, în 
ultimă analiză, duşmanul ființei. Atentând 
împotriva ființei, atentează împotriva creaţiei. 
Răul are mediu preferat de manifestare întuner- 
icul, de aceea el se manifestă cu foarte multă dez- 
involtură noaptea. De altfel şi bolile, chiar şi 
moartea sunt mai active noaptea, manifestările 
lor fiind mai acerbe, mai dureroase, mai cutremu- 
rătoare noaptea, fiind o consecință a căderii 
omului în lume. În viaţa omului, răului îi este re- 
cunoscută prezența în paradis, unde apare 
deghizat în şarpe, care reprezintă şiretenia, iscu- 
sința, chiar înțelepciunea de a se strecura în apro- 
pierea pradei pentru a o ataca cu veninul lui şi 
unde o ispiteşte pe Eva, pentru a-l convinge pe 
Adam să mănânce din pomul cunoștinței binelui 
şi răului. Urmările acestui act de neascultare 
comis de Adam și Eva şi de slăbiciune la tentaţiile 





80 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 








răului sunt incalculabile: în primul rând, pierde- 
rea poziţiei paradisiace de către primii oameni; 
pierderea graţiei divine; înclinarea către rău a 
sufletului şi a trupului omenesc din generaţie în 
generaţie. 

Al doilea atac dat de rău împotriva omului îl 
constituie fratricidul comis de Cain împotriva 
fratelui său Abel, cu consecințe asupra desfăşu- 
rării vieții morale şi sociale pe pământ. În primul 
caz, este atacată prima înclinare firească a sufle- 
tului uman, aceea de comuniune prin iubire cu 
Dumnezeu, prin pierderea grației divine. A doua 
tentativă a răului loveşte în cealaltă tendință a 
sufletului uman, comuniunea de iubire cu aproa- 
pele. Crima împotriva fratelui de sânge rupe ten- 
dința de comuniune de destin a oamenilor, după 
ce a sfărâmat tendinţa de a trăi o viață fericită în 
paradisul terestru. Urmările acestor două acte 
sunt incalculabile pentru întreaga istorie a ome- 
nirii, de atunci şi până astăzi. Conflicte, certuri, 
crime, războaie, toate au la bază nesăbuita acţi- 
une a răului împotriva dragostei dintre oameni, a 
liniştii, păcii şi fericirii lor. 


Binele este tot ce a fost creat, adevărat, bun, 
drept, frumos, armonios, ordonat, dar şi ceea ce 
este necreat, Binele Suprem, Dumnezeu. Răul 
este antiteza binelui; el este neadevăr, minciună, 
nedreptate, urât, dizarmonios, dezordonat, ură. 
Dumnezeu a creat totul în limitele principiului de 
bine - deci, toate au fost create perfecte, fără nici 
o greşeală, anomalie sau imperfecţiune. În con- 
secință, ideea de bine este legată de ideea de 
creaţie şi de perfecțiune, în sensul de frumos, 
armonios, ordonat, adevărat, drept şi chiar util. 

Binele şi răul se resping. Ei sunt poli contrari 
care nu se apropie niciodată, asemenea polilor 
contrarii din fizică, pentru ei nu există compro- 
mis. Răul ar dori compromisul din şiretenie, ca 
apoi să învingă el. Dar binele nu-l doreşte. Nici nu 
este de preferat. Din această încleştare antago- 
nică, cu mari sacrificii, cu nenumărate jertfe şi 
suferinţe pe care le creează răul în rândul oame- 
nilor, binele învinge, întrucât are de partea lui pe 
Dumnezeu. De multe ori învinge şi răul pentru o 
scurtă perioadă pentru a se realiza anumite pla- 
nuri de mântuire sau de pedepsire ale Creato- 
rului, dar, în final, binele iese învingător. 

Strategia cea mai avansată în lupta contra 
răului au folosit-o asceţii şi misticii creştini. Tre- 
buie să evidențiem că un om care s-a decis să în- 
ceapă o viață al cărei drum duce la desăvârşire, 
este amenințat de numeroase pericole din partea 
răului. Răul este şi el o ființă nemuritoare, dar 
negativă, căzut din graţia divină, ce a acumulat o 
experiență extraordinară de-a lungul veacurilor 
astfel încât omul, cu puterile şi inteligența lui, n- 
ar putea să i se împotrivească dacă n-ar fi ajutat 
de graţia lui Dumnezeu. De aceea, el trebuie să 
facă toate eforturile de a-şi asigura acest ajutor, 
de a şi-l menţine şi de a se înarma continuu, prim- 
ind sfaturi de a cei iniţiaţi în tainele războiului 
nevăzut sau din scrieri cu mărturisiri despre 
acest război, ale celor care l-au purtat. Unele din 
armele eficiente în acest război sunt rugăciunea 
permanentă, prudența şi umilința, antipod al tru- 
fiei care l-a determinat pe Lucifer să cadă din orbi- 
ta luminii divine. Rugăciunea este contactul ne- 
încetat cu Cel care poate să ne ajute în gradul cel 
mai înalt pentru a birui toate ispitele şi obsta- 
colele răului. 





anul VIII e nr. 91-92 


8l 


ROST 


DECANTĂRI 





Într-o serie de lucrări fundamentale şi de 
mare interes sunt descrise mărturisiri referitoare 
la diferite situaţii din viața sfinţilor, ce fel de 
măsuri au luat, ce atitudini au îmbrățișat, cum au 
procedat şi au dat în vileag multe din vicleşugu- 
rile răului. De altfel, omul trebuie să fie înarmat 
tot timpul cu aceste antidoturi, căci răul dispune 
de numeroase metode pentru a ne deruta, înşela. 
Într-o asemenea lucrare este prezentat un caz în 
care un ascet s-a lăsat înşelat de diavol, ce venise 
la el sub forma unui înger de lumină. Prin ur- 
mare, un alt aspect al problemei îl constituie fap- 
tul că răul nu te atacă întotdeauna îmbrăcat în 
haina lui, ci, de multe ori, apare ca un reprezen- 
tant al adevărului, te încântă cu vorbe de duh, te 
derutează până îţi fură încrederea, iar odată 
câştigat, face cu tine ce vrea, nimicindu-ţi chiar şi 
viața, primejduindu-ți mântuirea 

Iscusința răului este aşa de mare că îşi întin- 
de tentaculele în toate sferele de activitate ale 
vieţii omeneşti: în cultură, în artă, în mitologie, în 
magie, ocultism. Descântecele, farmecele sunt tot 
atâtea forme ale răului, prin care unii inconşti- 
enți, punându-se în slujba răului, se lasă ispitiţi 
din ură, gelozie sau pizmă, în scopul pedepsirii 
semenilor lor prin diverse practici necurate. Şi 
toate se fac spre slava răului. De exemplu, magia 
a făcut ravagii în secolele trecute. Enciclopedis- 
mul veacului al XVIII-lea își clădeşte eşafodajul 
cultural pe negarea valorilor spirituale, renăs- 
când epicureismul, senzualismul, raționalismul şi 
pozitivismul. Nu mai vorbim de Renaştere, unde 
spiritualitatea creştină este aşa de amestecată cu 
tezele preamăririi şi trufiei omului, creându-se 
un labirint din care nu se mai poate descifra lumi- 
na de întuneric. Iar în Răsărit, departe, prin In- 
dia, şi chiar la alte popoare, practicile oculte, 
fachirismul, precum şi numeroase viziuni noi şi 
misterioase: metempsihoză, metapsihică, teo- 
zofie poartă în ele un soi de întunecime, o platoşă 
ceţoasă, un labirint de-a dreptul înfricoşător. 
Dacă libertatea i-a fost dăruită omului pentru a o 
folosi în scopuri pozitive în vederea deosebirii 
binelui de rău, omul nu trebuie să abuzeze de ea, 
creându-şi statuie, asemenea lui Auguste Compte 
sau excesului de antropocentrism din perioada 
renascentistă. 


Bolnavi și posedaţi 


Răul nu este numai un principiu, o idee 
abstractă, ci este o realitate spirituală negativă. 
Negându-l sau contestându-l, omul nu face decât 
să-i facă pe plac răului. Negarea unei existențe 
este acceptarea ei, de facto. Această logică răstur- 
nată îşi găseşte justificare în plan spiritual. Nu tre- 
buie să omitem una dintre cele mai îngrozitoare 
transformări prin dedublare, produsă de efectele 
răului şi care poartă numele de demonizare. 
Această maladie metafizică reprezintă o intrare 
sub influența totală a răului, o supunere oarbă la 
toate comenzile şi dezideratele lui, un contract cu 
răul care se respectă volens nolens, căci bolnavul 
devine un posedat, ţinta vieţii lui fiind răul. Cel 
care a descris o seamă de astfel de situaţii şi de 
posedaţi în romanele sale a fost Dostoievski. 
Cruzimea celor posedaţi este aşa de mare încât 
imperativul luciferic (ateismul) şi cel pe care îl 
reprezintă celălalt prototip al răului, Cain sunt 
respectate întocmai: 1. atentat împotriva Creato- 
rului, cu o ură şi o înverşunare nemaiîntâlnite, 
manifestate în războiul nevăzut şi soldate cu 
căderea unei părți din cetele îngerilor, 2. atentat 
împotriva creaţiei, a omului, prin minciună, ură, 
persecuție, crimă. 

Mai înainte de a analiza răul pe care demo- 
nizatul îl provoacă aproapelui său, trebuie să ana- 
lizăm procesul psihologic ce se produce în interi- 
orul acestui om, noua haină pe care o îmbracă, 
suferința lui spirituală şi cât de periclitată îi este 
poziţia lui morală. A face răul din când în când 
este o etapă, întrucât omul are conştiinţă, iar 
aceasta îl trezeşte la realitate, făcându-l să se căi- 
aScă. În general, viața omului este o îmbinare sau 
o succesiune de rău şi bine. Demonizarea este, 
însă, o altă etapă, una dureroasă, cumplită, căci 
aceasta este o posedare totală a omului de către 
puterile răului. De multe ori, cel ce intră în sfera 
de influență a răului, pe lângă că toate funcțiunile 
sale sufleteşti sunt pervertite, totul este inversat, 
chiar fizionomia lui suferind o alterare sub- 
stanțială. Comunicativitatea demonizatului este 
aproape anulată, fiind înlocuită cu o tăcere şi o 
singurătate ce definesc profilul unui om care nu 
mai poate iubi. Porţile sociabilităţii sunt închise 





82 


anul VIII e nr. 91-92 


DECANTĂRI 


ROST 





de pizma care îl desparte de ceilalți; acestui om i 
se pare că toată lumea îi vrea răul. Munca lui 
sufletească este frământarea pe care i-o dă glasul 
conştiinţei care, deşi adormită, încearcă să bată la 
porțile sufletului său întunecat, dar el refuză s-o 
mai asculte. 

S-a crezut la un moment dat că epilepsia este 
o boala demonică, că bolnavul este un posedat. 
Unii au luat ca bază şi faptul că Dostoievski, bol- 
nav el însuşi de epilepsie, descrie în romanele 
sale o pleiadă de tipi posedaţi, de unde rezultă 
legătura dintre maladia lui şi eroii romanelor 
sale. Cercetările neuropsihiatrice au infirmat 
aceste presupoziţii şi au constatat că boala are cu 
totul alte cauze, fiind una ameliorabilă. Epilepsia 
dă o serie de psihoze maniacale şi o anumită 
stare de nervozitate, dar în care - după cum măr- 
turisea şi soția scriitorului rus - conştiinţa bol 
navului rămâne activă şi nu-i permite acestuia să 
comită atrocitățile pe care le comite un demo- 
nizat. Lui Dostoievski îi părea rău când avea o 
ieşire față de prieteni sau cunoscuţi; acest regret 
este semnul deosebirii dintre un bolnav cu sin- 
drom epileptic şi un demonizat. 

În schimb, s-ar putea remarca o anumită 
similitudine între un paranoic şi un demonizat. 
În forma de delir de persecuție, paranoicul se 
crede, de pildă, urmărit, amenințat, că nu este 
înțeles, având convingerea că se complotează îm- 
potriva lui. În delirul de urmărire, paranoicul se 
consideră o personalitate deosebită în diverse 
domenii, că are calităţi excepționale, ceea ce nu-i 
conform cu realitatea; ori în delirul de revendi- 
care, unde paranoicul se crede autorul unor 
invenţii speciale sau fondatorul unor sisteme 
majore. Toate aceste manifestări îi oferă bolnavu- 
lui posibilitatea - cum este cazul pregnant al bol- 
navului, în forma delirului erotoman - de a se în- 
drepta, dacă nu este înţeles, spre ură şi răzbu- 
nare. Chiar dacă nu este un posedat de puterile 
răului, paranoicul e un zeu închipuit, un bolnav 
psihic care dă dovadă de multă fermitate în atin- 
gerea scopurilor sale. La epileptic, conştiinţa ră- 
mâne întreagă, activă, cu excepţia crizelor epilep- 
tice, când bolnavul rămâne inconștient pentru 
câteva momente, în timp ce la paranoic, con- 
ştiinţa este adormită, bolnavul considerându-se 


un emisar al binelui, un zeu care nu greşeşte şi 
săvârşeşte numai binele. Epilepticul nu este cu 
nimic vinovat de soarta lui nenorocită, iar pentru 
aceasta nu încearcă să se răzbune pe nimeni, nu 
urăşte şi nu face rău nimănui. Dimpotrivă, el este 
un om blând, bun şi care îşi plânge soarta lui 
amărâtă. Paranoicul este dispus să facă rău şi să 
se răzbune atunci când are ocazia, în numele 
unor închipuiri, existența lui este o existență în 
vid. 


Robie şi libertate 


De la început Dumnezeu a hotărât ca spiritul 
să fie liber. Libertatea este, deci, dimensiunea 
fundamentală a spiritului. Dar ce fel de spirit? 
Desigur, spiritul bun care conlucrează cu Dumne- 
zeu. În acest caz, omul - spirit şi materie - este o 
ființă liberă, în adevăratul înțeles al cuvântului, 
atâta timp când conlucrează cu Dumnezeu. Când 
conlucrează cu spiritele rele, el nu mai este liber, 
căzând în robia păcatului. Este aici o logică meta- 
fizică legată de ideea eternității omului. Omul 
care trăieşte legile morale, se va înscrie în eterni- 
tate, salvându-se, iar cel care le ignoră, deşi şi el 
va fi etern, va avea parte de o eternitate întune- 
cată, a morții sufleteşti, nu în sensul de moarte a 
sufletului - căci am nega astfel ideea nemuririi 
sufletului -, ci în sensul de coşmar, de durere, de 
suferință interioară permanentă. Păcatul îl 
înrobeşte pe om, făcându-l sclavul său. Practicat 
mereu, păcatul devine un viciu, o boală sufleteas- 
că gravă. În cazul binelui, lucrurile se schimbă, 
căci Dumnezeu nu înrobeşte, El dă omului liber- 
tate totală, nelimitată de a opta între bine şi rău. 
Pe cei care înclină să săvârşeaşcă binele, graţia lui 
Dumnezeu nu întârzie să le vină în ajutor, fără 
însă a perturba libertatea omului. Prin urmare, 
nu se poate concepe binele în absenţa libertăţii. 
Libertatea fiind arma de manevră a spiritului, iar 
spiritul nemaidominând, ci materia, atunci 
binele este înlocuit de rău. 

Ce este binele? 

Binele nu este de origine imanentă, nu este 
material, lumesc; binele nu este absenţa răului 
sau reversul acestuia. Binele este o realitate de 
sine stătătoare, însă dependentă de Dumnezeu 





anul VIII e nr. 91-92 


83 


ROST 


DECANTĂRI 





din care derivă. Binele este şi derivă din însăşi 
existența lui Dumnezeu. Dumnezeu este Binele 
Suprem. Din El se răsfrânge tot binele pe care 
omul îl face, căci binele este o putere miraculoasă 
care învinge şi porțile iadului. De aceea, acolo 
unde apare binele, totul se preschimbă în lumină, 
restaurându-se paradisul pierdut. Expresia sub- 
limă a binelui este dragostea, una dintre virtuțile 
cardinale cu care se biruieşte răul. Binele este o 
realitate metafizică, gând, faptă şi cuvânt. Această 
triadă constituie poarta prin care noi ne salvăm 
sau ne osândim. Binele nu trebuie să rămână un 
principiu, ci el trebuie tradus în gândurile şi fap- 
tele noastre. Cultivarea dragostei, dragostei de 
Dumnezeu şi de aproapele, este expresia supre- 
mă a binelui. Aşadar, facerea binelui este o stare 
de har. Înainte de păcatul originar, omul era încli- 
nat, prin creare, spre a săvârşi binele. Căzând 
prin neascultare din grația divină, a pierdut 
capacitatea de a face binele, iar tentaţiile de a 
săvârşi răul au devenit foarte mari. Trupul uman 
a devenit mai vulnerabil la ispite, după cum a 
devenit mai vulnerabil la boală, la suferință, la 
moarte. Fiinţei i-a rămas libertatea, libertatea de 
a alege, de a cere graţia lui Dumnezeu pentru a-l 








întări în lupta cu puterile răului. Invocarea graţiei 
se realizează prin rugăciune, una din armele 
redutabile în confruntarea cu răul. Alături de 
rugăciune, mai există postul ca stare de înfrânare 
de la tot ceea ce este rău. 

Un alt aspect care merită subliniat se referă 
la raportul dintre efectele răului, adică dintre 
păcat şi sănătatea omului. Medicina ne oferă ne- 
numărate exemple din care putem desprinde 
legătura indisolubilă dintre diversele maladii şi 
păcate. Această legătură nu trebuie privită nu- 
mai în sensul că suferințele, bolile şi moartea 
sunt o consecință a păcatului originar, ci şi în 
sensul că fiecare boală este rezultatul unui anu- 
mit păcat săvârşit cu insistență mai multă 
vreme. Concluzia care se poate degaja, se referă 
la faptul că medicina trebuie să meargă mână în 
mână cu morala, practica adevărului şi a bine- 
lui. Cumpătarea şi viaţa onestă, curată ne pot 
feri de multe boli şi suferințe, care nu ne aduc 
nici un folos decât acela al satisfacerii de mo- 
ment a unor plăceri. 

Să încercăm să săvârşim binele din noi pen- 
tru a putea fi liberi, aducând cinste şi slavă lui 
Dumnezeu! 





N pir 











84 


anul VIII e nr. 91-92 


HISTORIA 


ROST 





Supravegherea directă 
în spaţiul detenţiei politice din România 


VIZETA 


Flori Bălănescu 


in italiană - visetta. În înţelesul comun, 
[) vizeta se confundă cu vizorul - o deschi- 

zătură mică şi circulară în uşă, la nivelul 
ochiului. Pentru sistemul carceral distincția între 
vizetă şi vizor este foarte clară, cei doi termeni 
fiind proprii pentru două tehnici diferite de su- 
praveghere şi control, deşi ambiguitatea există. 
Astfel, vizorul este orificiul acoperit cu un căpăcel 
(dinspre coridor, pe care îl manevra gardianul), 
asemeni celui uzual la uşile de apartament (în 
acest caz căpăcelul se află pe partea interioară, în 
casă). Ambiguitatea produsă de folosirea terme- 
nului vizetă pentru vizor nu scade rolul niciuneia 
dintre cele două tehnici. De aceea, uneori dețin- 
uții foloseau expresia „vizeta mare”, pentru a o 
distinge de vizor. Fostul deţinut Ioan Muntean 
face distincția, dezambiguizând parţial înţelesul 
termenilor: „Gafencu [Valeriu Gafencu, supranu- 
mit „sfântul închisorilor”, a murit în 1952 la sana- 
toriulînchisoare Târgu Ocna, după ce trecuse 
prin torturile din reeducarea de la Piteşti], 
mergea, când ne scotea la plimbare, cu paşi gâr- 
boviţi, nu de povara anilor, căci doar la arestare 
era student, ci de-a lipsurilor îndurate. După 
atâţia ani de zile de lipsa de contact, a primit şi el 
pachet de la o soră a sa din Bucureşti. Şi ne-am 
trezit, într-o zi când trecea cu tineta la program, 
furişându-se de ochiul gardianului, că ne des- 
chide vizeta (tot vizetă i se spunea şi uşiţii făcute 
în uşa celulei, pentru introducerea mâncării) şi 
ne aruncă un pacheţel, câte o gustare din cele trei 
kilograme pe care le-a primit”. loan Muntean gă- 
seşte proprie folosirea termenului vizetă mai 
degrabă pentru micul orificiu circular (vizor): „La 
începutul puşcăriei mele a Piteşti vizetele aces- 











tea mici erau acoperite doar de un capac de tablă, 
care se rotea în jurul unui cui şi permitea - când 
gardianul nu era atent - să se introducă pe mica 
bortă obiecte de aceeaşi mărime. Apoi au astupat 
orificiul cu o sticlă, peste care rămânea capacul 
de tablă. Vizeta devenise un aparat de vedere, dar 
numai dintr-o parte, până atunci mai puteam şi 
noi ridica cu degetul numitul capac şi să vedem şi 
noi pe coridor. Am făcut această paranteză, pen- 
tru ca cei care nu au avut ocazia «fericită să şadă 
după aceste uşi să înțeleagă ce-i aceea o vizetă”. 
Vizeta este „O mică fereastră în mijlocul uşii, 
prin care se uita paznicul”, după expresia fostului 
deținut politic Ilie Tudor, de formă dreptunghiu- 


! Din volumul colectiv în curs de apariţie Ia Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului: Enciclopedia 
Represiunii Comuniste din România; pentru o mai bună înțelegere a rolului şi importanţei vizetei în spaţiul 
carceral, de văzut, în aceeaşi Enciclopedie, vocile: DETENȚIE, PENITENCIAR, PERCHEZIȚIE, SUPRAVEGHERE 


INFORMATIVĂ GENERALĂ, TORTURĂ. 





anul VIII e nr. 91-92 


8 


ROST 


HISTORIA 





Iară, situată sub vizor şi folosită pentru diverse 
activităţi legate de programul zilnic sau de regu- 
lamentul interior. Fostul deținut Aurel Sergiu 
Marinescu descrie forma şi destinaţia celor două 
deschideri din uşa celulei: „...uşa greoaie care era 
prevăzută în partea de sus cu un vizor - adică 
avea un mic ochean în uşă, acoperit pe dinafară 
cu un căpăcel de tablă prin care gardianul putea 
spiona celula, practică impusă odată cu refor- 
mele sovietice introduse în închisori. Sub vizor se 
afla vizeta, o mică uşă dreptunghiulară de circa 
25 cm lungime pe circa 15 cm lăţime care se 
închidea din afară cu un zăvor. Pe partea din inte- 
riorul camerei, sub această uşă se afla o poliţă de 
susținere pe care se punea obiectul introdus în 
celulă; gamelele cu mâncare sau goale, medica- 
mentele, obiectele de îmbrăcăminte. Spre a nu 
deschide uşa mare şi greoaie care era permanent 
închisă cu două zăvoare şi cu lacăt, temnicerul ne 
aducea la curent o serie de comunicări doar 
deschizând uşa vizetei. (...) Toate uşile celulelor şi 
camerelor din închisorile româneşti erau din 
lemn masiv sau lemn îmbrăcat în tablă sau din 
fier şi se închideau cu un lacăt şi două zăvoare 
sau chiar trei zăvoare în partea de sus, de jos şi 
mijloc. Toate aveau, precum aceea din camera 8 
de la închisoarea Timişoara, vizor şi vizetă cu 
poliţă interioară”. 

Erau prevăzute cu vizetă toate uşile în 
spatele cărora se aflau deținuți, fie în celulele de 
deţinere, fie în carcere, sălile de baie etc. Și 
dubele-vagon erau prevăzute cu vizetă. Aspazia 
Oţel-Petrescu îşi aminteşte cât de chinuitor era 
drumul parcurs între diversele locuri de detenție 
din țară. Uşile acestora, spre deosebire de ale ce- 
lulelor de penitenciar, aveau numai vizetă, adap- 
tată transportului. Rostul ei era de supraveghere 
şi aerisire. Vagonul-dubă era structurat în încă- 
peri mari şi mici. Celula dubei avea o singură 
banchetă de lemn pe latura lungă, iar deasupra o 
plasă pentru bagaje. În capătul opus uşii se afla 
un capac „care se ridica pentru nevoile biolo- 
gice”. Geamul celulei din dubă avea zăbrele, 
înlocuite ulterior cu şipci metalice dispuse în 
solzi (jaluzele metalice fixe). Uşa era închisă cu 
ajutorul unor zăvoare, iar supravegherea se făcea 
printr-o „vizetă zăbrelită”. 


În consecinţă, vizeta avea un rol bine deter- 
minat în supravegherea, controlarea şi intimi- 
darea deţinuţilor. Gardienii îi verificau zi şi 
noapte prin vizor şi vizetă pe deţinuţi, obsedați 
de ideea de a-i surprinde încălcând regulile (folo- 
sirea patului în timpul zilei, jucând şah, table, 
repararea hainelor, încercând să privească pe 
geam - acolo unde nu era acoperit, să ia legătura 
cu deținuți din alte celule ori aflaţi în curte, la 
plimbare etc.). Pentru a nu fi auziţi de deținuți, 
gardienii înlocuiau încălțămintea militară cu 
ceva uşor (de exemplu, tenişi) sau, cel mai ade- 
sea, luau peste bocanci cipici de pâslă, care amor- 
tizau zgomotul paşilor. Totodată, deținutul trăia 
în permanență sentimentul neputinței, ştiindu-se 
urmărit, acesta fiind un efect psihologic bine cal- 
culat de către administraţie. Poetul Dan Deşliu a 
exprimat plastic această realitate: „Ştiam de 
foarte multă vreme că ochiul din vizetă mă 
urmăreşte cu asiduitate”. 

Pe baza celor observate sau auzite în urma 
supravegherii la vizetă, gardienii de serviciu 
întocmeau rapoarte către superiori. În funcţie de 
interesele administraţiei şi de informaţiile trans- 
mise („discuții duşmănoase” la adresa regimului, 
încălcarea regulamentului etc.) deţinuţii erau 
pedepsiți, individual sau colectiv. Cea mai frec- 
ventă pedeapsă era izolarea (la „Neagra”). Ra- 
poartele conţineau informaţii de genul „A fost 
găsit luând legătura cu [prin] alfabetul morse cu 
alți deţinuţi”. 

Spaima indusă de „ochiul” din uşă a atins 
cotele maxime în timpul reeducărilor. Eugen 
Măgirescu a rememorat atmosfera de la Piteşti: 
„În 1950 ajunsese Ia Piteşti un tânăr de circa 25- 
30 de ani, blond, cu ochi albaştri, îmbrăcat civil, 
pe nume Marina - după cum îl strigau gardienii 
[Ion Marina - ofițerul politic în timpul reeducării 
de la Piteşti]. Venea în control prin celule, nu 
scotea nicio vorbă. Pândea prin vizetele celulelor, 
umbla cu papuci de cârpă pe culoare. Mai târziu 
am aflat că este utecist, trimis special, respons- 
abil cu problema «demascărilor», adică distruge- 
rea creierului şi a spiritului celor care erau potriv- 
nici comunismului, în primul rând ale tineretului 
intelectual”. Dacă unii gardieni mai treceau cu 
vederea încălcarea regulamentului sau deținuții 





86 


anul VIII e nr. 91-92 


HISTORIA 


ROST 





reuşeau prin tot felul de artificii să le deruteze ori 
înşele atenţia, în privința controlului ofițerului 
politic cei claustraţi nu aveau nicio şansă. În tim- 
pul demascărilor, rolul acestora nu era atât de a-i 
controla pe deţinuţi (stăpâniţi din interiorul 
celulei de către grupul de reeducatori), ci de a 
supraveghea felul în care se desfăşura experi- 
mentul reeducării şi de a raporta superiorilor. 
Totodată, de a veghea să nu se apropie de celula 
respectivă decât cei implicați direct. „Ce a urmat 
nu se poate descrie. Nimeni nu ar putea crede, 
oricine ar spune că e de domeniul fantasticului: 
bătaie în cap, pentru îndobitocire; bătaie în față, 
pentru desfigurare; mii de lovituri în spate, sub 
coaste, în plex, la tălpi. Zeci de leşinuri şi iar de la 
capăt, ore întregi, iar ochiul de la vizetă veghea, 
veghea merew”. 





Mâncarea era introdusă în celulă prin vizetă, 
pe care plantonul o deschidea şi punea gamelele 
pe polița din dreptul acesteia, în interiorul 
camerei. În cazul camerelor aglomerate, deținuții 
primeau gamelele în serii. Prima serie mânca re- 
pede, astfel încât gamelele să fie spălate şi depuse 
pe poliţă una peste alta („grămadă”) în vederea 
umplerii lor pentru seria următoare de deținuți, 
care-şi aşteptau rândul. Tot prin vizetă, deţinuţii 
primeau efectele penitenciare (obiecte de îmbră- 
căminte, pături etc.), dar mica fereastră din uşă 
îndeplinea şi formalităţi administrative. Iacob 
Pintilie rememorează: „Zilele se scurgeau mono- 
ton în atmosfera de teroare a Jilavei. În mai puţin 
de o săptămână, a venit securistul de la grefa în- 
chisorii şi, prin vizeta de la uşă, mi-a întins o hâr- 
tie pe care trebuia s-o semnez de luare la cu- 








anul VIII e nr. 91-92 


87 


ROST 


HISTORIA 





noştință. Când am citit-o, am rămas descumpănit. 
Mi se aducea la cunoştinţă că fusesem condamnat 
la 20 de ani de muncă silnică, pentru crimă de 
uneltire contra orânduirii sociale”. Cu 40 de zile 
înainte de eliberarea de la Gherla, Paul Goma a 
fost chestionat prin vizetă de către plutonierul de 
la grefa închisorii asupra datelor personale. 
Vizeta era puntea sinistră între deţinut şi admin- 
istraţie. Oficial, explicaţia existenţei acesteia con- 
sta în teama personalului administrativ de a nu fi 
atacat de deținuți în cazul în care ar fi deschis uşa 
celulei. Însă, deţinuţii politici erau persoane edu- 
cate, conştiente de statutul lor politic, indiferent 
de categoria socială din care proveneau. În reali- 
tate, prin vizetă, deținuții erau supravegheați, 
intimidați, hrăniţi, li se comunicau pedepsele, 
dar şi comunicau, la rândul lor, gardianului de 
serviciu nemulțumirile, decizia de a intra în greva 
foamei, necesitatea venirii medicului etc. 

Aurora Dumitrescu-llle îşi aminteşte cât de 
chinuitoare era supravegherea prin vizetă: „...se 
deschidea mereu vizeta, n-aveam voie să dormim, 
trebuia să stăm pe marginea patului, [gardianul] 
ne urmărea pe vizetă. Dar asta nu-nsemna că le 
era drag de noi. (...) aşa de speriaţi erau de noi că- 
şi închipuiau că noi suntem ultimii criminali”. 
Potrivit mărturiei Lenei Constante, uneori gardi- 
enii abuzau de statutul lor de supraveghetori 
folosind vizeta în cazul femeilor deținute pentru a 
le agresa ori pentru a le hărțui psihologic şi sexual 
(atunci când deţinuta era în regim de izolare, sin- 
gură în celulă). Cum regulamentul interzicea 
orice relaţie directă între personalul adminis- 
trativ şi „duşmanii poporului”, vizeta devenea un 
mijloc suplimentar de tortură la îndemâna gardi- 
enilor supraveghetori. Cu toate acestea, au fost şi 
multe cazuri în care gardienii au dat dovadă de 
înțelegere şi omenie, în ciuda interdicțiilor regula- 
mentului penitenciar. Aflată în penitenciarul 
Dumbrăveni, Lena Constante a „scuipat sânge” 
(contractase TBC - boala cea mai uzuală a deți- 
nuţilor politici), dar a avut parte de bunăvoința 
milițiencei de serviciu: „A 2026-a zi de detenţie - 
31 ianuarie 1955 (...) după ce am bătut de mai 
multe ori în uşă şi am auzit paşii milițiencei şi ea a 
deschis vizeta, i-am spus că scuipasem sânge pe 
podea şi că aveam nevoie de o cârpă ca să-l spăl 


înainte de a se usca de tot; ea a văzut sângele prin 
vizetă şi cred că s-a speriat puţin, pentru că a ple- 
cat repede şi s-a întors repede şi a deschis uşa şi 
mi-a aruncat o bucată de pânză de sac, dar nu a 
spus nimic (...) şi eu m-am întins pe pat, fără să cer 
voie şi milițianca a deschis vizeta de mai multe ori 
şi de fiecare dată m-a văzut pe pat şi de fiecare 
dată nu a spus nimic”. Probabil că în această situ- 
aţie a funcționat şi solidaritatea feminină. 
Vigilența supraveghetorilor a fost deseori 
înşelată de inventivitatea deţinuţilor, care au reu- 
şit, deşi urmăriți, să organizeze adevărate confer- 
inţe, să stea de vorbă, să se roage (şi chiar să orga- 
nizeze botezuri), să se aşeze pe pat, să ia legătura 
cu deţinuţi din alte celule, să ascundă micile 
obiecte artizanale (cărți de joc, piese de şah, ace 
pentru cusut, mici statuete, crucifixuri şi icoane 
sculptate din oasele găsite în mâncare etc.) de 
teama de a nu fi descoperite şi confiscate la 
percheziție. Atunci când regulamentul era încăl- 
cat în grup, unul dintre deţinuţi stătea de pază în 
dreptul vizetei/ vizorului, cu auzul încordat, pen- 
tru a da semnalul în eventualitatea apropierii 
personalului administrativ. Uneori, acesta auzea 
zgomotul produs de uşiţa „ochiului” de la o celulă 
vecină - semn că gardianul era în apropiere. 
Bibliografie selectivă: Arhiva personală Flori 
Bălănescu, Interviu inedit cu Aurora Dumitrescu- 
Ille, Bucureşti, 28 octombrie 1998; George 
Aniculoaie, Slujba Învierii într-o catacombă de Ia 
Aiud, în „Ziarul Lumina”, 27 aprilie 2008; Lena 
Constante, Evadarea tăcută, Ed. Humanitas, 
Bucureşti, 1992; Constantin Hrehor, Muntele 
mărturisitor. Anii rezistenţei, anii suferinței, Ed. 
Timpul, Iaşi, 2002; Aurel Sergiu Marinescu, 
Prizonier în propria țară, vol. HII, Ed. Vremea, 
Bucureşti, 1997; Eugen Măgirescu, Moara 
dracilor, Ed. RONDE, Paris - Alba-lulia, 1994; 
Ioan Muntean, La pas prin „reeducările” de Ia 
Piteşti, Gherla şi Aiud sau Ridică-te Gheorghe, 
ridică-te Ioane, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 
1997; Iacob Pintilie, Vremuri de băjenie şi surghi- 
un, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001; Nicolae 
Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj- 
Napoca, 1991; Mihai Stere Derdena, Memorialul 
unui martor redutabil, la http://revista.memo- 
ria.ro/?location=view_article&id=603. 





88 


anul VIII e nr. 91-92 


VIA SACRA 





«Filioque» 


de-a lungul istoriei 


lor” din lagărele sovietice, cum i s-a spus, 

are astăzi 95 de ani. Deşi a făcut frontul şi 
a fost prizonier timp de aproape 10 ani în lagă- 
rele sovietice, iar apoi deținut politic timp de 5 
ani în temniţele comuniste din România, se ţinea 
maian, cînd l-am văzut ultima dată, încă destul de 
bine din punct de vedere fizic, şi încă şi mai bine 
din punct de vedere intelectual, continuînd să 
lucreze şi să-şi împlinească exemplar dubla voca- 
ție: mărturisitoare şi creatoare. 

Pictor bisericesc, dramaturg, memorialist, 
eseist, traducător, fostul ofiţer artilerist de pe 
frontul de răsărit, licenţiat în Litere şi Filosofie, 
rămîne un martor jertfelnic şi harismatic al con- 
torsionatei istorii a secolului XX, iar cărţile sale 
de memorii, Pătimiri și iluminări din captivitatea 
sovietică (Ed. Albatros, Bucureşti, 2000) şi 
Mărturii pentru „Judecata de apoi”... adunate din 
Gulagul românesc (Ed. Aldine, Bucureşti, 2005), 
rămîn printre cele mai bune din categoria lor. Nu 
mai puţin remarcabil este însă volumul său de 
Teatru (cu piesele Meşterul-fără-nume şi Magog) 
apărut la Ed. Vitruviu în 1992. Poemul dramatic 
Meşterul-fără-nume (amintind de „mitul drama- 
tic” blagian sau de teatrul mitico-poetic al lui 
Valeriu Anania), elaborat la Văratec spre sfirşitul 
anilor *60 şi păstrat în sertar pînă la prăbuşirea 
comunismului, a fost nominalizat la Concursul 
UNITER pe 1992, ocupînd în final locul doi din 
peste o sută de piese concurente (locul întîi avea 
să-l ocupe în acel an, spre ruşinea vieţii noastre 
moral-spirituale şi cultural-artistice, piesa Evan- 
gheliștii a Alinei Mungiu!). Piesa d-lui Radu 
Mărculescu a intrat însă în repertoriul Teatrului 
Radiofonic, fiind difuzată în premieră în vara lui 
1994, în adaptarea şi regia lui Dan Puican, cu o 
distribuție pe măsură (Adrian Pintea, Dana 
Dogaru, Mircea Albulescu, Leopoldina Bălănuță, 
Colea Răutu ş. a.). 


D -l Radu Mărculescu, „veteranul veterani 





Dimensiunea creştină, trăită în puritatea 
neostentativă a tradiţiei ortodoxe, rămîne defini- 
torie pentru viața şi lucrarea d-lui Radu 
Mărculescu, ajutindu-l decisiv şi în vremea ma- 
rilor prigoane, încît nu e de nici o mirare cînd 
citim, printre mărturiile sale recente, o declaraţie 
ca aceasta: „Ateii mor primii. N-am văzut om fără 
credință care să reziste [în lagărele şi închisorile 
bolşevice], oricât de robust fizic ar fi fost...” 

Dar creştinismul ortodox al d-lui Radu 
Mărculescu nu-i doar unul al trăirii şi al articulării 
interioare, ci şi unul al cunoaşterii şi al reflecţiei 
responsabile, cum se vădeşte şi din eseul postat 
mai jos (pe care-l reproduc aici din revista Puncte 
cardinale, an XVII, nr. 7/199, iulie 2007, pp. 10- 
12), text de o deosebită importanţă în ansamblul 
scrisului său - şi prin pertinenţa istorică, şi prin 
densitatea teologică. (R. C.) 





anul VIII e nr. 91-92 


89 


ROST 


VIA SACRA 





Din toate formulările de credință dezbătute 
de sinoade, fie locale, fie ecumenice, nici una nu 
a avut în istoria universală a Bisericii consecințe 
atit de adinci, de nefaste şi de imprevizibile, ca 
învățătura despre purcederea Sfintului Duh. Este 
această purcedere numai de la Tatăl, sau şi de la 
Fiul Aceasta este întrebarea care a despicat în 
două cerul spiritualităţii creştine; căci, în fond, 
proclamarea unilaterală ca dogmă de către Apu- 
seni a purcederii Sfintului Duh şi de Ia Fiul 
(Filioque) a fost aceea care a provocat Marea 
Schismă din 1054, celelalte puncte de divergență 
fiind doar consecinţe ale acestuia. Şi se pare că 
lanţul urmărilor nu s-a oprit aici. Anticipînd con- 
cluziile noastre - pe care le vom argumenta pe 
parcurs -, vom afirma de la bun început că pe 
plan teologic şi filosofic “filioque” va deschide 
dogmei Sfintei Treimi un curs involutiv de des- 
personalizare şi abstractizare, făcînd treptat din 
Dumnezeul personal al creştinismului o noţiune 
filosofică, vagă şi derutantă, care în final va som- 
bra chiar în ateism; iar pe plan ecclesiologic-con- 
fesional, va figura în filigran, ca un resort secret, 
pe fundalul tuturor secesiunilor care s-au petre- 
cut în Apus: ruperea din catolicism a protestantis- 
mului şi, din acesta, a tuturor sectelor (atât de pro- 
liferante pînă astăzi). Evaluarea mobilelor - şi vi- 
zibile, şi invizibile - care au generat şi propulsat 
această doctrină, interesele pe care le-a slujit pe 
rînd şi consecinţele ei pe planuri diferite în isto- 
ria lumii, altfel spus, miza reală a acestei nevero- 
simil de înverşunate confruntări în jurul unui sin- 
gur cuvânt, iată obiectul meditaţiei de față. 


I 


Pentru început vom încerca să-i alcătuim 
acestei idei o schiţă istorică, punctînd împre- 
jurările în care a apărut în viața Bisericii şi cum a 
evoluat ea în cursul vremurilor. “Filioque” îşi are 
originea în Tratatul despre Sfînta Treime al 
Fericitului Augustin, compus între anii 400-406. 
Nu este singura învățătură controversată a aces- 
tui mare geniu al creştinismului timpuriu. Doc- 
trina lui despre suficiența graţiei divine în actul 
mîntuirii, ca şi cea despre predestinaţie au dat 
mult de furcă Bisericii şi îşi continuă şi astăzi cari- 


era în teologia protestantă. Nu mult după elabo- 
rarea sa, “filioque” îşi va face debutul în Spania, 
fiind acceptat ca armă de contra-propagandă îm- 
potriva arianismului vizigoților la sinoadele lo- 
cale de la Toledo (nr. 1, la anul 477, şi nr. 2, la anul 
589, cînd s-a produs şi abjurarea regelui vizigot 
Recaredo de la erezia ariană). Se ştie că 
arianismul cobora pe Fiul la statutul de ființă cre- 
ată (“A fost un timp cînd Fiul nu a existat”), iar “fi- 
lioque” nu numai că afirma egalitatea Fiului cu 
Tatăl, dar, ca să-l sporească şi mai mult prestigiul, 
mai făcea din EI încă o sursă de purcedere a Du- 
hului, ceea ce punea Sfîntul Duh într-o poziție de 
inferioritate față de Fiul. Astfel, prin ridicarea 
exagerată a Fiului în detrimentul Duhului, o ere- 
zie (arianismul) era combătută cu alta: filioquis- 
mul. 

Dar cariera în Apus a lui “filioque” avea să 
primească şi alte conotaţii, îndeosebi politice. 
Mai întâi de toate regii franci - iar, după crearea 
Imperiului Roman de Apus (anul 800), împărații 
carolingieni şi mai târziu cei germanici - vor im- 
pune bisericilor din țările de sub sceptrul lor 
acest adaos la crez. Cum se explică acest deosebit 
interes al lor pentru “filioque”? Mai întâi trebuie 
să ţinem seama de faptul că majoritatea popoa- 
relor germanice primiseră creştinismul sub for- 
ma arianismului, iar, pentru combaterea acestei 
erezii, misionarii franci care îşi îndeplineau misi- 
unea în lumea germanică făceau uz de acest in- 
strument teologic, pe care îl considerau ei foarte 
eficient. Dar mai era un mobil - ce-i drept, obscur 
şi nefăţiş - care excita interesul lor pentru „fi- 
lioque“: acela de a-l folosi ca pe o pană spre adîn- 
cirea fisurilor dintre cele două Biserici, de Răsărit 
şi de Apus, pînă la completa lor separare. Numai 
aşa proaspătul Imperiu de Apus - proclamat la 
insistența lui Carol cel Mare - ar fi putut căpăta 
legitimitate. Într-un singur univers creştin, păs- 
torit de o singură Biserică, nu-şi avea locul decât 
un singur Imperiu, cel bizantin, unicul legitim, 
față de care oricare alte pretenţii de imperialitate 
universală apăreau ca impostură şi uzurpare. 
Această explicaţie a fost avansată în timpurile 
noastre de cunoscutul teolog ortodox de origi- 
ne franceză Olivier Clement, opinie pe care o 
socotim pe deplin îndreptățită, mai ales dacă 





90 


anul VIII e nr. 91-92 


VIA SACRA 


ROST 





ținem seama că “filioque” nu a fost singura inge- 
rință a carolingienilor în treburile Bisericii. Cărțile 
caroline, Conciliul de la Frankfurt (794) şi cel de 
la Paris (825) respinseseră cu o brutalitate jigni- 
toare hotărtrile celui de-al şaptelea Sinod Ecu- 
menic de la Niceea (787) cu privire la cultul icoa- 
nelor şi arta sacră - măcar că papii acelor vre- 
muri, Adrian 1 şi Eugeniu II, le acceptaseră iniţial, 
ca mai apoi, sub presiunea împăraţilor şi cleri- 
cilor franci, să se dezică de ele -, ceea ce arăta clar 
alergia francilor față de Bizanţ. Cît priveşte 
inserțiunea rapidă a lui “filioque” în credo-ul din 
Imperiul franc, această inovaţie a fost inițial pri- 
mită cu reticienţă chiar şi de unii papi, care, deşi 
îl practicau în intimitate, ezitau să-l proclame ca 
dogmă. Astfel, cînd Conciliul de la Aachen (809) 
îl introduce în crezul Bisericii Francilor, Papa 
Leon III se opune categoric acestei inovaţii. Chiar 
mai mult, pentru a da protestului său o pondere 
şi mai mare, pune să se sape în plăcuțe de argint 
crezul niceeo-constantinopolitan, fără “filioque”, 
şi să se aşeze în Biserica Sf. Petru din Roma. Abia 
în 1014, la cererea împăratului german Henric Il 
şi prin decizia Papei Benedict al VIII-lea, “fil- 
ioque” fu rostit pentru prima dată în credo-ul din 
Roma, acest eveniment fiind considerat ca ade- 
văratul început al schismei. 

Cit priveşte Biserica Răsăritului, ea a ignorat 
cu desăvirşire foarte multă vreme existenţa aces- 
tui “filioque” şi tot ce se petrecea cu el în Apus. La 
această lipsă de informare au contribuit, în afară 
de izolarea geografică a acestor două părți de 
lume creştină, între care se interpuseseră cuceri- 
rile islamice, şi ignorarea reciprocă nu numai a 
limbilor, ci şi a literaturilor teologice respective, 
dar mai ales o stare tensională pricinuită de câte- 
va deosebiri de practici cultuale şi de o constantă 
presiune hegemonică a Bisericii Romei asupra 
Bisericilor Răsăritului. O primă luare de cunoş- 
tință a acestei doctrine le-a fost prilejuită răsărite- 
nilor de epistola sinodală a Papei Martin 1 (649), 
combătută cu moderație şi tact de tovarăşul său 
de destin în lupta cu monotelismul, Sf. Maxim 
Mărturisitorul. Însă prima ciocnire efectivă cu ea 
au avut-o cînd s-au confruntat în Bulgaria cu mi- 
sionarii franci, care, pentru a-şi recupera credin- 
cioşii bulgari recent trecuţi sub jurisdictia Con- 


stantinopolului, făceau uz, printre alte mijloace 
propagadistice, şi de “filioque”. Acest lucru I-a de- 
terminat pe Patriarhul Fotie al Constantinopo- 
lului să ia atitudine şi să adreseze celorlalți patri- 
arhi răsăriteni cunoscuta sa enciclică (866) în 
care, abordînd cu profunzimea care îi este pro- 
prie problema filioquistă, îi sesizează dimensiu- 
nile negative în termeni care îşi păstrează şi 
astăzi valabilitatea. După aceea, tot la iniţiativa 
lui Fotie, această teză intră în dezbaterea Sinodu- 
lui de la Constantinopol (879-880). Sinodul con- 
damnă doctrina filioquistă şi anatemizează pe 
viitor orice încercare de a mai adăuga ceva la Sim- 
bolul credinţei. La acest Sinod au luat parte şi de- 
legaţii Papei loan VIII, care au semnat protocoa- 
lele respective. Papa a fost inițial de acord cu 
hotărîrile sinodale, ca mai târziu să le dezavueze 
din motive politice, a căror miză era Biserica 
Bulgară: de ce jurisdicție să ţină, romană sau con- 
stantinopolitană? În sfrşit, în 1054, cînd s-a con- 
sumat actul final al schismei, tot “filioque” a figu- 
rat în capul locului, atât în actul de excomunicare 
depus de Cardinalul Humbert pe altarul Sfintei 
Sofii, cât şi în anatemizarea citită de Patriarhul 
Mihail Cerularie în aceeaşi catedrală. 

De a actul schismei (1054) pînă la căderea 
Constantinopolului (1453) s-au făcut multe încer- 
cări de unire a celor două Biserici la solicitarea 
împăraţilor bizantini, în speranța de a dobîndi 
astfel ajutorul militar al Apusului pentru stăvi- 
lirea înaintării otomane. Însă interesele aproape 
exclusiv politice care impulsionau aceste demer- 
suri au întunecat dialogul teologic, al cărui punct 
fierbinte a fost tot “filioque”, astfel că aşa-zisele 
“uniri”, dintre care unele în pragul finalizării 
(Conciliul de la Lyon, 1424, şi cel de Ia Florenţa- 
Ferrara, 1439), au eşuat, fiind repudiate de po- 
porul dreptmăritor de pe întreaga arie a Ortodo- 
xiei. Cîteva secole mai tîrziu, cînd ortodocşii 
ucrainieni mai întâi, apoi şi românii transilvăneni 
(1699) au fost supuşi de către catolicismul habs- 
burgic la acea absorbţie forțată care s-a numit 
“Unirea cu Roma”, în protocoalele semnate ad- 
hoc, la loc de frunte a figurat şi “filioque”. În se- 
colul trecut, Mişcarea Ecumenică, punînd proble- 
ma refacerii tuturor Bisericilor, a făcut începutul 
cu apropierea dintre Biserica Ortodoxă şi cea 





anul VIII e nr. 91-92 


91 


ROST 


VIA SACRA 





Romano-Catolică. Astfel, în ziua de 7 decembrie 
1965, în Biserica Sf. Petru din Roma şi în Biserica 
Sf. Sofia din Constantinopol, s-au ridicat în ace- 
laşi timp, de către Papa Paul al VI-lea şi de către 
Patriarhul Athenagora, atât excomunicarea, cât şi 
anatemizarea aruncate în iulie 1054. 

În acest fel, cele două Biserici reveneau la 
raporturile de dinaintea anului 1054 şi nu se mai 
socoteau schismatice, iar divergenţele dintre ele 
nu se mai socoteau “erezii”, ci “diversităţi de opi- 
nie în unitatea credinței”. A fost un prim pas spre 
unificare, dar - din nefericire - un al doilea nu 
i-a mai urmat. Totuşi pontificatul lui loan Paul al 
II-lea, mai elastic decit cele precedente, a permis 
ca “filioque” să nu mai apară în crezul din litur- 
ghiile greco-catolice. Să nu fim însă euforici! 
Această concesie a fost făcută doar ca un act de 
bunăvoință, căci “filioque” rămîne pe mai depar- 
te în crezul oficial al Bisericii Romei, el fiind 
înfipt adînc în spiritualitatea ei şi constituind 
baza întregului său sistem filosofic-teologic şi 
instituțional. 


II 


Acum, la capătul unui atit de zbuciumat 
periplu ideatic, a venit momentul să ne între- 
băm: cum se explică acest imens scandal în jurul 
unui singur cuvînt? Ca să răspundem, va trebui 
să pornim de la o analiză a dogmei Sfintei 
Treimi. 

Tradiţia Bisericii ne învață că Dumnezeu este 
Unul ca ființă şi Întreit ca persoane (Tatăl, Fiul şi 
Sfintul Duh). Fiecare din cele trei persoane 
conține în ea natura una, dumnezeiască, dar într- 
un fel care îi este fiecăreia propriu: nenaștere - 
sau paternitate — pentru Tatăl, naştere - sau fili- 
ațiune - pentru Fiul şi purcedere pentru Sfîntul 
Duh. Aceste caractere personale, sau “relaţii de 
origine”, cum mai sînt numite, deosebesc pe 
fiecare de ceilalți doi şi în acelaşi timp evocă şi 
legătura inseparabilă care îi uneşte pe toți trei 
laolaltă: Tatăl, din Care se naşte Fiul şi purcede 
Duhul Sfint, este în acest fel izvorul unic al 
divinității şi principiul unității în treime. Aşadar, 
principiul unității naturii dumnezeieşti şi prin- 
cipiul distincţiei între persoane sînt cei doi 


poli ai dogmei trinitare, între care trebuie să se 
păstreze un permanent echilibru. Însă cînd în 
această dogmă se introduce ideea purcederii 
Sfintului Duh şi de Ia Fiul, acest echilibru trinitar 
se răstoarnă, accentul căzînd de acum încolo pe 
principiul unității de natură în detrimentul prin- 
cipiului distincției între persoane. Caracterele 
personale (paternitate, filiațiune, purcedere) se 
resorb acum în natura sau esența dumnezeiască 
una, iar Duhul Sfînt devine - cum spun teologii 
apuseni - “legătura, relația de dragoste între 
Tatăl şi Fiul”. În felul acesta, Duhul Sfint îşi pierde 
statutul de persoană şi îl capătă pe cel de relaţie. 

Cu aceasta în dogma Sfintei Treimi (în vari- 
anta apuseană) s-a făcut începutul unui proces de 
despersonalizare, care va face din ea un obiect de 
speculație raţională, transformînd-o treptat 
dintr-o treime de persoane într-o noțiune abstrac- 
tă de dumnezeire. Dumnezeul personal al lui 
Avraam, Isaac şi lacov va fi transformat pe rînd în 
Dumnezeul platonic al ideii de Bine, Adevăr, Fru- 
mos (Kalokagathon), în Dumnezeul aristotelic al 
Cauzei Iniţiale, Mobilul Imobil şi aşa mai departe. 
Această operaţie o vor începe scolasticii, în frunte 
cu Toma de Aquino (care se va servi de trusa de 
categorii a lui Aristotel), şi o vor desăvîrşi filoso- 
fii. De asemeni, de unde existența unui Dumne- 
zeu personal era în sine o evidență rezultată din 
contactul real cu EI prin Sfintele Taine, sau prin 
trăirea mistică în El, dimpotrivă, existența unui 























92 


anul VIII e nr. 91-92 


VIA SACRA 


ROST 





Dumnezeu rațional trebuie dovedită pe cale ra- 
țională, prin argumente (ontologic, cosmologic, 
teleologic, moral etc.). Lucrul acesta nu este ferit 
de o anumită primejdie, căci dacă se acceptă posi- 
bilitatea dovedirii existenţei lui Dumnezeu pe 
cale raţională, trebuie să se accepte şi posibili- 
tatea refutaţiei acesteia pe aceeaşi cale, ceea ce 
poate duce în final la negarea existenței lui Dum- 
nezeu, adică la un ateism declarat. Aici s-a şi 
ajuns pînă la urmă, cînd Dumnezeu a scăpat din 
miinile teologilor spre a încăpea în cele ale 
filosofilor. Cel puţin primii delimitau în realitatea 
divină zona abordabilă prin rațiune de zona 
abordabilă numai prin credință, salvînd prin 
acest apofatism ceva din absolutul divinității, 
care este incomprehensibil. Cu filosofii însă nu 
ştii niciodată la ce te poți aştepta. Astfel, 
Descartes, prin raționalismul lui integral, a desfi- 
ințat acea zonă din divin abordabilă numai prin 
credință, afirmînd că existența lui Dumnezeu se 
poate dovedi şi fără credință, numai prin rațiune. 
Leibniz L-a aşezat pe Dumnezeu în virful 
piramidei lui de monade, declarîndu-L Monada 
Supremă. Spinoza L-a răspîndit în tot universul, 
ca să fie pretutindeni şi nicăieri. Deiştii T-au per- 
mis să creeze lumea, dar I-au interzis să Se ames- 
tece în treburile ei. Kant I-a îngăduit să existe, dar 
numai ca garant al legii morale, aşezind astfel 
teodiceea în coada eticii. Hegel L-a declarat 
“Spiritul Absolut”, trecîndu-L prin treptele dialec- 
ticii lui - teză, antiteză, sinteză - ca să moară, să 
învie şi să ia cunoştiință de Sine, făcîndu-Se 
natură şi lume. Feuerbach I-a contestat pur şi sim- 
plu existența, iar Marx, după ce şi-a însuşit de la 
Hegel dialectica şi a întors-o de pe faţa idealistă 
pe dosul materialist, L-a înlocuit cu materia, 
căreia i-a atribuit calităţi demiurgice. Şi, în sfîrşit, 
ultima surpriză: Nietzsche proclamă “moartea lui 
Dumnezeu”; Gott ist tot - strigă el pe la toate răs- 
pîntiile. Într-adevăr, aşa este. Dumnezeu a murit. 
Dar care Dumnezeu? Dumnezeul cel Viu, Dumne- 
zeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Cel ce a grăit în 
tunete pe Muntele Horebului şi al Sinaiului, sau la 
apa Iordanului, Cel ce a strălucit pe Muntele 
Taborului şi a sfărîmat Porţile Iadului, Cel ce s-a 
lăsat în limbi de foc pe creştetele Apostolilor? Nu, 
nu Acesta a murit, ci Dumnezeul filosofilor, dacă 


acesta va fi trăit vreodată. Căci ce credincios a 
putut să-şi întindă a implorare miinile, ori să înge- 
nuncheze în faţa unei abstracţiuni? Cine s-a închi- 
nat vreodată la “substanță”, la “esență”, la “ființa 
supremă”, la “cauza primă”, la “scopul final”? 

Şi acum se nasc două întrebări. Prima: în 
acest proces involutiv al ideii de Dumnezeu pînă 
la descompunerea ei în nihilismul ateu, este “fil- 
ioque” singurul vinovat? Greu de răspuns. Occi- 
dentul, în cursul istoriei lui, a acumulat multe ca- 
renţe, care, în final, au ajuns la scadență. Moşteni- 
rea antichităţii păgîne (Platon, Aristotel, Plotin 
etc.) mereu a dat tîrcoale gîndirii teologice, dar 
ele n-ar fi putut pătrunde în chiar interiorul dog- 
melor, dacă nu ar fi găsit o portiţă deschisă în 
chiar dogma trinitară, prin “filioque”. Şi creştinis- 
mul răsăritean a fost continuu ispitit de filosofia 
antică, dar aceasta nu a reuşit niciodată să se 
insinueze în viața intimă a dogmelor, deoarece 
Ortodoxia, prin respingerea categorică a distorsi- 
unii filioquiste, şi-a apărat dogma trinitară de 
orice despersonalizare şi abstractizare, blocînd 
accesul raționalismului, idealismului, materialis- 
mului şi ateismului în spaţiul ei. Chiar dacă aces- 
te curente mult mai tîrziu au bîntuit şi prin părţile 
noastre, ele din Occident au provenit, şi anume 
din descompunerea ideilor teologice. 

A doua întrebare: despersonalizarea şi 
abstractizarea dogmei trinitare nu a dus ea în 
Occident la o pierdere a contactului personal 
între om şi Dumnezeu? Nu, nicidecum. Chiar dacă 
persoana Sfintului Duh se dizolvă în noțiunea de 
“relaţie”, iar Tatăl intră în norul metafizic al 
“esenței”, sau “substanței”, rămîne Fiul cu reali- 
tatea Lui divină şi umană, cu existența Lui în isto- 
rie, cu patimile şi rănile Lui, cu cultul suferinței 
Lui (chiar cu unele exagerări, cum ar fi “Cultul 
inimii lui lisus”), Care asigură relaţia personală 
între om şi Dumnezeu. Aceasta ar fi ancora lor de 
mîntuire - cum observă Vladimir Lossky. Totuşi, 
în condiţiile doctrinare ale Apusului demersul 
personal al omului către Dumnezeu se adresează 
exclusiv Fiului, divino-umanităţii Lui întrupate şi 
pătimitoare, iar nu Sfintei Treimi în plenitudinea 
Slavei Sale transfiguratoare, aşa cum ar fi calea 
împărătească a trăirii mistice în Tradiţia origi- 
nară a Bisericii. 





anul VIII e nr. 91-92 


9% 


ROST 


VIA SACRA 





III 


Consecințele teologico-filosofice sus-aminti- 
te nu sînt singurele urmări negative ale lui “fi- 
lioque”. Lor vin să li se adauge, după cum am 
anticipat la început, şi altele de ordin ecclesiolog- 
ic-confesional. Ca să urmărim şi acest proces, va fi 
mai întîi necesară o abordare a ceea ce se 
numeşte “iconomia Duhului Sfint”, adică a felu- 
rilor în care intervine EI în viaţa Bisericii şi a as- 
pectelor sub care Se înfăţişează în această lucrare 
a Lui. În acest scop, să încercăm a-L căuta în apel- 
ativele prin care este invocat în cadrul tradiţiilor 
vetero-novo-testamentare şi al predaniei Sfinților 
Părinţi. 

Cele mai întilnite apelative sînt: “Împărate 
Ceresc”, “Mîngiietorule”, “Duhul Adevărului”, iar 
în Crez: “Care a grăit prin prooroci”. Să ne oprim 
deocamdată la aceste două din urmă. “Duhul 
Adevărului”, în sens mai restrâns, este Cel ce con- 
feră Bisericii în integritatea ei capacitatea de a 
deosebi adevărul de eroare. Consensul Bisericii 
întrunit asupra unei învățături de credință este 
criteriul adevărului ei, căci acolo unde se rea- 
lizează consensul întregii Biserici, acolo este 
prezent şi Duhul Sfînt, Duhul Adevărului. Duhul 
Profeţiei (“Care a grăit prin prooroci”) este Cel 
Care citeşte prezentul în lumina Veacului de 
Apoi. El denunță toate abaterile de la normali- 
tatea credinţei şi a vieţuirii în Dumnezeu. În acest 
sens, profetismul a jucat un rol considerabil în 
lumea Vechiului Testament, întemeind o insti- 
tuție similară şi paralelă sacerdoţiului, căruia nu 
i-a fost niciodată subordonat şi pe care l-a 
denunţat ori de câte ori a fost cazul. Proorocii 
admonestau poporul pentru idolatrie şi 
depravare, pe regi pentru crimele şi desfriul lor 
(Ilie pe Oseea, Natan pe David, loan pe Irod), pe 
arhierei, pe preoți, pe cărturari şi farisei pentru 
corupție şi ipocrizie. Deseori plăteau cu capul 
îndrăzneala lor (Zaharia şi Ioan), care se înte- 
meia pe convingerea că nu ei, ci Duhul grăieşte 
prin gura lor. În creştinismul primar, cum ne este 
înfățişat în Faptele Apostolilor şi în epistolele 
pauline, întîlnim sumedenie de prezențe ale 
Duhului Profeţiei. În creştinismul răsăritean 
funcţia aceasta a revenit mai cu precădere mo- 


nahismului, adică acelora care şi-au păstrat inde- 
pendenţa față de bunurile lumeşti prin totala 
renunțare la ele, dar n-a ocolit nici pe ierarhi, nici 
pe clerici şi nici pe laici, fiind prezent la toate 
nivelele Bisericii, dar nelăsîndu-se monopolizat 
de nici unul dintre ele. În contextul profetismu- 
lui, trebuie să menţionăm şi pe acei “nebuni în 
Hristos” care, sub imperiul duhului profetic, prin 
comportări non-conformiste şi prin exprimări 
paradoxale, denunțau curajos nedreptăţile vea- 
cului şi greşelile din sînul Bisericii. În acest sens, 
spiritul profetic, aşa cum s-a manifestat el în 
lumea Vechiului şi Noului Testament, cum şi în 
viața ulterioară a creştinismului primar şi apoi 
răsăritean, poate fi denumit - şi a şi fost - “spiri- 
tul critic” în Biserică. 

Cum stau însă lucrurile în Apus cu aceste 
daruri ale Sfintului Duh (Duhul Adevărului şi 
Duhul Profeţiei, respectiv “spiritul critic”)? În ce 
măsură distorsiunea filioquistă a purcederii 
Duhului Sfînt a perturbat exercitarea normală a 
acestor daruri în viața acestei Biserici? După cum 
ştim, în comparaţie cu Ortodoxia şi Protestan- 
tismul, Catolicismul, “marcat de geniul dreptului 
roman”, deprins cu o gîndire clară, logică, for- 
mală şi cu un sistem bine construit de noţiuni”, 
dar mai ales solid ancorată într-o bine articu- 
lată ordine instituţională, reprezintă forma de 
creştinism cea mai organizată, cea mai ordonată, 
cea mai centralizată şi cea mai autoritară. În frun- 
tea sa se află episcopul Romei, care, în calitate de 
pretins “succesor al Sf. Petru, întiiul dintre apos- 
toli”, este socotit Vicarul pe pămînt al Fiului din 
cer. Cum însă prin “filioque” echilibrul trinitar 
este răsturnat, Duhul devenind subordonat 
Fiului, micşorarea Sfîntului Duh în sînul Treimii 
se traduce în iconomia Sa prin faptul că acele 
atribute esenţiale ale Bisericii care sînt realizate 
prin Sfintul Duh (unitatea, sfințenia şi universali- 
tatea) se plasează în miinile Vicarului lui Hristos. 
“Papa este cel îndreptăţit să le ducă la împlinire”. 
La fel şi toate celelalte atribute ale Lui, Duhul 
Adevărului, al Profeţiei, al Libertăţii mai ales, sînt 
concentrate tot în mîinile papei. Deţinător în 
exclusivitate al spiritului adevărului, orice învăță- 
tură de credință proclamată oficial de el este ade- 
văr de necontestat şi devine dogmă. Iată dar 





94 


anul VIII e nr. 91-92 


VIA SACRA 


ROST 





dogma “infabilităţii papale” ascunsă în chiar 
miezul lui “filioque”, cu un mileniu şi jumătate 
înainte de proclamarea ei oficială, la Vatican | 
(1870)! În ceea ce priveşte darul profeției (spiri- 
tul critic), lucrurile iau o întorsătură şi mai dra- 
matică. Dacă instituţia papală este deținătoarea 
în exclusivitate a acestui dar, înseamnă că orice 
critică ce s-ar voi adusă vieţii Bisericii nu s-ar 
putea exprima decît pe canalul pontifical, papa 
devenind astfel singurul critic autorizat în 
Biserică. Dar dacă papa n-ar putea vedea răul 
acolo unde este el denunțat, ce s-ar întîmpla atun- 
ci? Răspunsul este simplu şi dramatic: sub pre- 
siunea contradicţiilor interioare, orice sistem 
bazat pe structuri rigide detonează. Este exact ce 
s-a întîmplat la 1517, cînd Luther şi-a afişat cele 95 
de teze împotriva practicii corupte a indul- 
genelor. Cîţiva ani mai tîrziu, Biserica Apusului, 
aşa cum se rupsese în urmă cu aproape o jumă- 
tate de mileniu de Biserica primară, va fi la rîndul 
ei şi ea ruptă în două: în catolicism şi protes- 





tantism. Iar acesta din urmă, cuprins de febră 
secesionistă, va ajunge, printr-o neîntreruptă sci- 
ziune, la o puzderie de secte (neoprotestan- 
tismul). O înţelegere corectă - nedenaturată de 
distorsiunea filioquistă - a resorturilor Sfîntului 
Duh ar fi evitat această secesiune în lanţ. Şi în 
Ortodoxie vor fi fost momente de criză, dar ele au 
fost depăşite prin dialog sinodal şi prin libertatea 
Duhului de-a circula prin tot spațiul ei ecclesial, 
fără să fie reținut sau confiscat de nici una din 
treptele ierarhiei sale. “Părutu-I-s-a Duhului Sfînt 
şi nouă”: iată formula corectă care în momente 
de criză dezamorsează conflictul şi duce la con- 
sens. De aceea Ortodoxia nu a avut nici Reformă, 
nici Contra-Reformă, iar neînsemnatele secte 
care bîntuie în spaţiul nostru provin din Occi- 
dent, din descompunerea unei părți a protestan- 
tismului şi proliferarea haotică de secte. Cele cîte- 
va erezii din aria Bisericii Ruse (Strigolnicii, 
staroveţii, rascolnicii, inochentiştii, filipovenii 
etc.) au fost şi sunt incidente locale, nesemnifica- 
tive pentru ansamblul Ortodoxiei. 

Reflectare pe pămînt a dogmei Sfintei 
Treimi, Biserica este în acelaşi timp şi trupul lui 
Hristos, şi plenitudinea Sfintului Duh (care umple 
totul în toate). De aci rezultă că viața Bisericii tre- 
buie să fie o împletire între iconomia Fiului şi 
iconomia Duhului Sfînt, între hristologie şi pneu- 
matologie. Normalitatea vieții în Biserică depin- 
de de acest echilibru. În Biserica Romei, definirea 
Întiului său Stătător ca Vicar al lui Hristos a pus o 
pedală hristologiei şi o surdină pneumatologiei, 
întărind astfel ordinea, autoritatea şi disciplina 
(uneori obținute prin constrângere sau oprimare 
- vezi Inchiziția!) în detrimentul libertăţii. Iată 
dar de ce, cînd acest sistem ecclesial autoritar şi 
rigid s-a frînt sub acţiunea tensiunilor acumulate 
în timp, îndelunga compresiune la care a fost 
supus Duhul şi harismele Lui (libertatea, pro- 
fetismul şi celelalte) a provocat o detentă în sens 
contrar, conducînd treptat în unele confesiuni 
neoprotestante la o exacerbare a iconomiei Du- 
hului în detrimentul iconomiei Fiului (de exem- 
plu la penticostali, la quakeri etc.). Acest fapt nu 
trebuie să ne surprindă. Niciodată, pornind de la 
o extremă, nu se ajunge la poziţia corectă fără să 
se treacă şi pe la cealaltă extremă. 





anul VIII e nr. 91-92 


9% 


VIA SACRA 








La capătul acestui excurs, nu putem evita 
constatarea că în existența sa de un mileniu şi 
jumătate “filioque” nu a adus nici o fericire Bise- 
ricii care la elaborat. Despersonalizarea şi ab- 
stractizarea dogmei Sfintei Treimi, involuţia noți- 
unii de Dumnezeu pe panta raționalismului pînă 
la ateism şi nihilism, iar pe de altă parte un per- 
manent patos scizionar care rupe Apusul de Bi- 
serica Universală, ca şi acesta, la rândul lui, să se 
sfişie între catolicism, protestantism şi puzderia 
de secte “al căror număr e legiune” - iată tristul 
bilanț al lui “filioque”! Dar nici nu putea să fie 
altul, deoarece, în esența lui ultimă, “filioque” nu 
este altceva decit o distorsiune a raportului din- 
tre autoritate şi libertate (mascată, desigur, sub 
falduri teologice). Din pricina lui “filioque”, ceea 
ce în Biserica primară era un echilibru între două 
constante complementare devine o confruntare 
dialectică în continuă mișcare între două con- 
trarii, ducînd astfel de la autoritatea devenită 
excesivă Ia libertatea care devine anarhică şi 
apoi, cum este de aşteptat, de Ia anarhie, iarăși la 
autoritatea împinsă pînă Ia tiranie, şi aşa mai 
dreptate. Să nu uităm că protestantismul şi neo- 
protestantismul, deşi au aruncat peste bord 
atitea dogme şi principii de bază ale creştinismu- 
lui, totuşi au păstrat în Simbolul de credință pe 
“filioque”! Să nu ne mai mirăm atunci că mişcări 
religioase apărute ca un protest împotriva opre- 
siunii devin la rîndul lor opresive şi intolerante! 
(Cu ce se deosebeau arderile pe rug şi spînzurăto- 
rile ordonate de Calvin la Geneva de autodafe- 


urile Inchiziției catolice împotriva cărora se ridi- 
case acest reformator?). 

Purtînd în miezul lui germenele sciziunii, 
“filioque” imprimă creştinismului occidental o 
continuă mișcare secesionistă, care tinde să-l 
ducă la o fărîmițare individualistă şi la o dizol- 
vare în elementele profane - desacralizate - ale 
lumii. 

Ajunşi la acest punct al meditaţie noastre, nu 
putem ocoli întrebarea: Dacă începutul, ca şi con- 
tinuarea acestor sfişieri îi revin lui “filioque”, 
abolirea acestuia nu ar putea readuce unitatea de 
credință şi împăcarea Bisericilor? Orice răspuns 
bazat numai pe logica formală ar fi şi simplist, şi 
iresponsabil. În fapt, lucrurile sînt mult mai com- 
plicate. Istoria ne arată că nu numai Cuvântul Se 
face trup, ci şi Eroarea. Într-un mileniu şi jumă- 
tate de existență, filioquismul a avut destul timp 
să se împământenească. Pe el se sprijină un 
întreg edificiu instituțional ale cărui fundaţii sunt 
dogmele infailibităţii papale, primatul juris- 
dicţional papal, indulgențele şi altele, toate 
trăgîndu-se, în ultimă analiză, din “filioque”. 
Chiar dacă printr-un act oficial ar fi scos din 
Simbolul romano-catolic, cum fusese scos din cel 
greco-catolic, el rămîne totuşi înrădăcinat în sub- 
conştientul creştinătăţii apusene, trădîndu-se 
prin reflexe de autoritarism opresiv, urmat de 
răbufniri anarhice de libertate. 

Şi chiar să nu fie nici o ieşire din acest 
angrenaj? Răspunsul ni-l poate da numai o 
întoarcere la punctul de ruptură. Ar fi cazul să ne 
întrebăm de ce breşa pe care a deschis-o filozofia 
profană în lumea dogmelor s-a operat tocmai în 





9% 


anul VIII e nr. 91-92 


VIA SACRA 


ROST 





zona Sfîntului Duh? Pentru că, la nivelul 
înțelegerii comune, Duhul este, în lanţul Treimii, 
veriga cea mai slabă. Duhul Sfint, cea mai miste- 
rioasă dintre persoanele Sfintei Treimi, este sin- 
gurul care nu are un chip propriu. Însă în menta- 
litatea omului obişnuit este indisolubilă legătura 
între noțiunile de persoană şi chip (în limba 
greacă amîndouă sînt denumite prin acelaşi ter- 
men - prosopos). De aceea omului de rînd i-a 
venit mai uşor să înțeleagă Duhul Sfînt (cel fără 
chip propriu) ca pe o “relaţie” decît ca pe o per- 
soană. Astfel, aşa cum s-a mai întîmplat şi cu alte 
controverse, din neputința minţii omeneşti de-a 
se ridica la nivelul revelaţiei divine, a fost cobo- 
rată revelaţia divină la nivelul înțelegerii 
omeneşti. Aşa a apărut “filioque”. 

Dar viața dogmelor nu cunoaşte stagnare. O 
mişcare a Duhului către interior, ţintind către o 
anumită finalitate, poate fi urmărită şi aici, chiar 
dacă mutațiile par insesizabile. Iar sensul acestei 
mişcări nu poate duce decît la o dezvăluire gra- 
duală a chipurilor celor trei dumnezeieşti per- 
soane. Desigur toate trei au fost prezente în 
ambele Testamente. Dar nu în aceeaşi măsură. 
Tatăl a fost dezvăluit în Vechiul Testament, în care 


se vorbeşte aluziv de Fiul, Fiul a fost descoperit în 
Noul Testament, în care se vorbeşte aluziv de 
Duhul (măcar că prezența Lui se găseşte în epifa- 
nia Botezului, în limbile de foc ale Rusaliilor sau 
în “vorbirea în limbi”). Dar Duhul în plenitudinea 
Lui - cînd va fi dezvăluit? Desigur, această dez- 
văluire a ultimului chip treimic, al Chipului Celui 
fără Chip, este inevitabilă. Ea va trebui să aibă loc 
odată, şi tot în eonul nostru. Dar ea se va petrece 
nu la suprafața vieții religioase, ci la cea mai mare 
adincime a ei. Ea va transcende şi structuri insti- 
tuționale, şi delimitări confesionale, căci se va 
plasa la acel orizont abisal al trăirii mistice la care 
se vor putea regăsi şi un Grigorie de Palama şi un 
Meister Eckhart, dar şi un Pascal, un Swedenborg 
sau un Kierkegaard. Atunci în oceanul de lumină 
care va însoţi această dezvăluire finală se vor 
resorbi toate îndurităţile doctrinare şi toate 
divergenţele teologale care au fragmentat în isto- 
rie trupul de taină al Mîntuitorului, iar toate 
părțile dislocate se vor aduna Ia loc, într-un trup 
unic - Biserica. 
Aceasta ar fi ultima noastră şansă înaintea 
Veacului de Apoi. 
Radu MĂRCULESCU 

















anul VIII e nr. 91-92 


97 


ROST 


SEMNAL EDITORIAL 





Castelul libertăţii 


interioare 


Paul-Gabriel Sandu 





olumul de curând apărut la Galaxia Gu- 

ttenberg sub semnătura Brîndugşei Palade 

este deja cea de-a doua lucrare a autoarei 
asupra filosofiei lui Edith Stein, un filosof foarte 
puţin cunoscut nu doar în mediul cultural româ- 
nesc, ci pretutindeni. Chiar dacă de câţiva ani 
ediţia operelor complete Edith Stein a început să 
apară la prestigioasa editură Herder, iar traduce- 
rile în diferite limbi n-au întârziat să apară, gândi- 
rea lui Stein a rămas în acelaşi con de umbră ca şi 
până acum. 

În încercarea de a demonstra că această ati- 
tudine a mediului filosofic de pretutindeni față 
de opera unei autoare canonizate între timp - şi 
devenită patroană a Europei - este neîndreptă- 
țită, Brînduşa Palade își asumă sarcina de a oferi 
o imagine a persoanei, aşa cum este aceasta con- 
cepută în filosofia lui Stein, luând drept punct de 
plecare metafora castelului interior pe care chiar 
Edith Stein o preia de la Tereza de Avila. 

Urmărind drumul gândirii lui Stein, autoa- 
rea discută, pe rând, problema libertăţii perso- 
nale şi a raportului dintre libertatea individuală 
şi acea „robitoare” iubire divină augustiniană, 
problema harului şi a receptivității față de acesta, 
problema întoarcerii la propriul sine ca unic 
drum către cunoaşterea autentică a sufletului, o 
cunoaştere care nu se rezumă la o sumă de sen- 
tințe cu valoare de adevăr, ci care înseamnă un 
mod de a trăi în comuniune cu „iubirea Persoa- 
nelor Divine” (pp. 116). 

În acelaşi timp, autoarea aduce în discuţie 
câteva chestiuni dificile, care dau seama de 
dimensiunea problematică a întâlnirii dintre 
filosofie şi teologie, chestiuni asupra cărora meri- 


Tereza Brîndușa Palade, Castelul libertăţii interioare, 


Ed. Galaxia Guttenberg, Tg. Lăpuş, 2010, 176 pp. 


tă să aruncăm o privire mai atentă, de vreme ce 
ele sunt reprezentantele de drept ale unei între- 
bări căreia Edith Stein a încercat să-i răspundă nu 
numai prin opera sa filosofică, ci mai ales prin 
viaţa sa: întrebarea privitoare la sensul şi posibi- 
litatea unei meditații filosofice în lumina reve- 
laţiei, a teologiei ca sistem, în sine. Poziţia lui 
Stein față de această chestiune a fost într-un mod 
hotărât exprimată atunci când, comentând 
capodopera 'Terezei de Âvila, ea afirma, după 
cum pe bună dreptate observă Brînduşa Palade, 
că rugăciunea nu este singura cale către întoar- 
cerea în interioritatea sinelui - chiar dacă este 
calea regală - aşezându-i alături o „cercetare fe- 
nomenologică a sufletului” (p. 81). (În ce măsură 
o astfel de cercetare fenomenologică este cu 
putință, şi mai ales ce fel de „sol fenomenologic” 
- pentru a folosi o exprimare husserliană - poate 
fi găsit aici ca temei al unei astfel de cercetări - 
este o întrebare prea dificilă pentru a putea fi 
ridicată aici). 

În acest context, Brînduşa Palade vorbeşte 
perfect îndreptăţit despre „tentaţia sistemului” 
cu care, potrivit autoarei, avem de a face chiar în 
cazul tomismului, oferind apoi o rezolvare totuşi 
prea simplă unei chestiuni pe care Heidegger a 
observat-o, cu acuitatea-i specifică, în eseul său 
Fenomenologie şi teologie. aceea a raportului 
dintre credință şi teologie. Autoarea afirmă că 
„nu mai este vorba de o ordine subiectivă, stabi- 
lită arbitrar de o inteligență creatoare, ca în scri- 
erile lui Hegel, ci de o ordine a înțelepciunii” (p. 
60). Nu este în nici un fel lămurit care este moti- 
vul pentru care lucrurile stau în acest fel, şi nici 
care este diferența între sistemul hegelian şi cel 
tomist. Iar a vorbi despre o ordine „subiectivă” 
„stabilită arbitrar” în cazul sistemului hegelian 





98 


anul VIII e nr. 91-92 


SEMNAL EDITORIAL 








este totuşi destul de riscant, o astfel de afirmaţie 
reclamând imperios o întemeiere riguroasă. 

O altă problemă abordată de către Brînduşa 
Palade - şi care se află chiar în centrul gândirii 
asupra posibilităţii libertăţii umane - este pro- 
blema răului, a modului în care acesta este conce- 
put de către teologia tomistă. Autoarea schițează 
în câteva pagini întreaga concepţie steiniană 
asupra acestei chestiuni, punând în lumină faptul 
că răul este „inversiunea voinţei create” (p. 88), 
fiind astfel respingerea iubirii divine şi a libertăţii 
depline. Această înțelegere a răului ca „inversi- 
une a voinței creaturale” a fost formulată cu o ra- 
dicalitate deplină de către W. F. Schelling, în cele- 
brul său tratat Despre esența libertăţii umane, în 
care însă accentua, în acelaşi timp, pozitivitatea 
răului, pentru a vorbi, într-o altă lucrare 
(Stuttgarter Privatvorlesungen) despre rău ca o 
dizarmonie pozitivă - ceea ce contravine fla- 
grant perspectivei teologice. Dacă răul poate fi 
conceput în acelaşi timp ca negativitate, ca nefi- 





inţă, şi ca întoarcere a voinței creaturii împotriva 
„voinţei universale”, rămâne o întrebare pentru 
care teologia în general şi filosofia steiniană în 
special nu par a putea oferi un răspuns satisfăcă- 
tor, respingând totuşi, dintru bun început, pozi- 
tivitatea răului. Însă nu poate fi în nici un caz 
sarcina unei lucrări exegetice asupra unui aspect 
al gândirii steiniene de a rezolva această chesti- 
une căreia i se datorează unele dintre cele mai 
înverşunate şi radicale dispute dintre teologie şi 
filozofie. 

Lucrarea Brînduşei Palade, Castelul liber- 
tății interioare, este o foarte bună introducere nu 
numai în privința acestor problematici schițate 
mai sus, ci şi în privinţa gândirii lui Edith Stein în 
întregul ei, o lucrare care ar trebui să deschidă 
drumul unui dialog viu în jurul unei gândiri care 
s-a împlinit poate în modul cel mai perfect, în 
viața însăşi a gânditoarei, învățându-ne încă o 
dată că raportul autentic dintre viaţă şi gândire 
este adevărata filosofie. 





anul VIII e nr. 91-92 


99 


ROST 


POLEMICI 





Interesul naţional şi 
onoarea noastră în al 
doilea război mondial av 


Într-un articol publicat în numărul 88 al revistei ROST 

şi intitulat sugestiv „Războiul sfânt contra bolşevismului“, 
domnul Daniel Focșa dă încă o replică la opiniile exprimate 
de mine cu privire la politica României din timpul celui 
de-al doilea război mondial. În numărul 90 al ROST 


i-am răspuns parțial, iar acum închei polemica. 


Alexandru Racu 





în sens strict 

teologic”, ci a folosit-o “în sens larg”, 
vrând să arate prin aceasta caracterul “sacru” al 
datoriei românilor de a-şi apăra ţara. Sunt perfect 
de acord cu domnul Focşa că asta trebuie să facă 
un bun român. Însă, mai riguros din fire, mie în 
general nu prea îmi place joaca cu limbajul, ştiut 
fiind de la Orwell că deturnarea sensului cuvin- 
telor reprezintă caracteristica definitorie a fiecă- 
rei ideologii. Şi consider că, mai ales în epoca sta- 
tului secular, separat prin propria-i voinţă de Bi- 
serică, este bine să lăsăm strictîn seama Bisericii, 
inclusiv la nivel terminologic, atât crucea (că de 
la cruce vine termenul de cruciadă) cât şi sfințe- 
nia. Pentru că de la metaforă la erezie “limita e 
subțire”, ca să-l parafrazez pe domnul Focşa, şi nu 
doar o dată a fost trecută de-a lungul istoriei. Cu 
atât mai mult se aplică această igienă a limbajului 
în era statelor totalitare şi a demonismului po- 
litic, în condiţiile în care noi activam pe poziţia de 
“aliat” al lui Adolf Hitler, pe care trebuia să-l “ono- 
răm” cum se cuvine şi în condiţiile în care devie- 
rile de acest gen din epocă nu sunt deloc puţine la 
număr, fapt care a implicat din nefericire compro- 
miterea multor biserici creştine din Europa 
acelor vremuri. În plus, îi reamintesc domnului 
Focşa faptul conform căruia Corneliu Zelea Co- 
dreanu, ale cărui opinii în materie de politică ex- 
ternă sunt apreciate de domnul Focşa, nu a decla- 


omnul Focşa mă lămureşte că nu a folosit 
[) sintagma de război sfânt “î 


rat în 30 noiembrie 1937 că România trebuia să 
se alieze cu Puterile Axei pentru a-şi asigura, prag- 
matic, integritatea teritorială, ci pentru a apăra 
“crucea, cultura şi civilizația creştină”, civilizaţie 
care se extinde dincolo de graniţele României. 
Adică, opţiunea sa pentru Axă nu era doar o opți- 
une strategică, ci şi una moral-religioasă. 
Revenind totuşi asupra clarificărilor, dom- 
nul Focşa sugerează, în virtutea unor exemple 
vrednice de pomenire, că războiul românesc 
(subliniază domnia sa) poate fi considerat un răz- 
boi sfânt şi “în sens restrâns”, întrucât preoții mil- 
itari români desfăşurau o puternică activitate mi- 
sionară, iar “administrația românească redeschi- 
dea bisericile ortodoxe din Rusia şi Ucraina”. Pe 
lângă aceste fapte demne de laudă, armata şi 
administraţia română mai exterminau evrei, 
țigani, îi dădeau lui Hitler o mână de ajutor într-o 
operațiune militară care a trimis pe lumea 
cealaltă în trei ani la fel de mulți muscali câţi a 
trimis comunismul sovietic în şaptezeci de ani : o 
serie de fapte bineplăcute Domnului! Domnul 
Focşa îl citează pe generalul Platon Chirnoagă 
care foloseşte sintagma de război germano- 
român (Sublinierea mea) şi ne spune că românii 
şi germanii aveau în față “o monstruozitate a pă- 
mântului şi a omenirii”, “o fiară ateistă şi sălba- 
tică”. Ulterior, domnul Focga, care nu mă lămu- 
reşte dacă este de acord cu mine că Hitler a fost şi 
el “tot un drac”, sau dacă este de acord cu rapor- 
tul antitetic pe care îl stabileşte generalul Chir- 
noagă între ruşi (monştri, bestii) şi germani 





100 


anul VIII e nr. 91-92 


POLEMICI 


ROST 








duce la niște serioase probleme de identitate şi 
compromite vocația cruciată a României, iar eu 
prefer să nu mă regăsesc ca român în războiul 
domnului Focşa şi al generalului Chirnoagă. 
Prefer să vorbesc în numele unei alte Românii, pe 
care o împărtăşesc mai mult cu Iuliu Maniu decât 
cu generalul Chirnoagă. Întrucât Maniu este cel 
care a optat (greşit în opinia domnului Focşa) 
pentru un război “strict românesc”, ca să-l para- 
frazez pe domnul Focşa, adică pentru refuzul de a 
opera “onorabile” discriminări între agresorii 
statului român şi între cele două totalitarismel!. Și 
chiar nu înțeleg de ce-mi reproşează domnul 
Focşa că nu mă situez pe o poziţie “strict româ- 
nească” în războiul din Est, după ce s-a tot stră- 
duit în prima parte a articolului să-mi explice de 
ce nu era bună şi posibilă o astfel de poziţie. 
Astfel, dacă eu mă situez pe poziția părin- 
telui Stăniloae care afirmă că „orice naționalism 
sau mântuie, sau pierde, după cum este sau nu 





a 


- L & ă ZF | 





(arhangheli, heruvimi, serafimi?), încearcă să mă 
convingă de faptul potrivit căruia, chiar şi dacă 
l-am socoti pe Hitler drac, România, în ciuda 
statutului ei de “aliat cu dracu ”, tot rămâne un 
Sfânt Gheorghe în luptă cu balaurul sovietic. Însă 
eu nu am auzit niciodată ca Sfântul Gheorghe să 
se lupte cu balaurul în alianță cu un alt balaur, cu 
atât mai puțin pe post de vasal al unui alt balaur. 
Aşadar, nu pot să subscriu la logica bogomilă a 
domnului Focşa şi să-l înfrățesc pe Dumnezeu cu 
nefârtatul. Cred că de data asta echilibristica 


străbătut de credința creştină“? (incompatibilă cu 
exterminarea sistematică şi deliberată a oame- 
nilor nevinovaţi), domnul Focşa trebuie să înțe- 
leagă că nu se poate mixa realpolitil-ul de extrac- 
ție machiavelliană şi pretenţia cruciată (sau mai 
pe larg, pretenţia de a creştina politicul). Hristos 
nu a spus nicodată că „scopul scuză mijloacele“, ci 
dimpotrivă. De aceea, sunt momente când un 
popor (sau un om) nu poate rămâne creştin decât 
cu preţul martiriului. Dacă pe de o parte legitima 
apărare, acceptată de Biserică, este doar legitimă, 


1 Tată de altfel ce anume îi transmitea Iuliu Maniu, Mareşalului Antonescu, în scrisoarea pe care i-o adresase aces- 
tuia din urmă pe 18 iulie 1941, un adevărat manifest românesc (şi de o mie de ori mai creştinesc decât variile 
manifeste legionaroide pe tema aceasta) la care eu ader în totalitate: „Nu este admisibil să ne prezentăm ca agre- 
sori față de Rusia, astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obieciv decât Bucovina sau Basarabia, 
în tovărăşie de arme cu Ungaria şi cu Axa, care ne-au rupt printr-un act arbitrar, neratificat de nimeni, o parte 
importantă a țării noastre, vătămând-ne teritoriul, mândria şi onoarea noastră naţională. Chiar şi tovărăşia de 
arme de până acum, impusă de împrejurări, este cât se poate de supărătoare, câtă vreme încă nu am primit nici 
o satisfacţie în problema Transilvaniei“. Mai departe, Maniu afirma că „este mult prea pretenţios, în ceea ce ne 
priveşte, a crede faptul conform căruia continuarea războiului germano-rus depinde de colaborarea noastră; şi 
tot aşa, a crede că noi, România, ar trebui să proclamăm un război sfânt împotriva Rusiei, dată fiind organizarea 
ei domestică şi socială... Nu putem sacrifica nici un soldat român pentru scopuri străine. Trebuie să ne păstrăm 
armata pentru scopurile noastre româneşti, care sunt multe, importante şi de tragică actualitate în timpuri care 
vor veni cât de curând“. În fine, Maniu critica şi măsurile luate împotriva evreilor de către regimul Antonescu 
(pentru unii, acestea nu trebuie criticate prea mult, întrucât ştim cum încă din Evul Mediu, „cruciada“ se îmbină 
de minune cu „pogromul“): „sentimentul de omenie al poporului nostru şi buna sa reputaţie nu trebuie să fie 
compromise prin torturi şi crime în masă... pentru acest motiv, opinia publică românească şi noi toți cei care am 
aflat despre aceste lucruri, protestăm împotriva lor şi împotriva continuării lor“ (Giurescu, Op. cit., p. 144). 
Chiar şi dacă Maniu s-ar fi dovedit naiv din anumite puncte de vedere, prefer să pierd alături de Maniu decât să 
câştig alături de variile tipuri de rinoceri autohtoni. 


2 Dumitru Stăniloae, “Naționalismul sub aspect moral”, în Ortodoxie şi românisim, ed. 1998, p. 104 





anul VIII e nr. 91-92 101 


ROST 


POLEMICI 





nu şi sfântă, pe de altă parte, crucea nu se apără 
prin crimă sau prin complicitate la crimă, ci dim- 
potrivă, se compromite în acest fel. Iar aici dom- 
nul Focşa se află în plină aporie legionară. Motiv 
pentru care nu cred deloc că lungul meu excurs 
despre Mişcarea Legionară din articolul prece- 
dent nu şi-a avut rostul. 

Oricum ar fi, cert este că dacă folosim criteri- 
ile de judecată ale domnului Focga, sintagma de 
“război sfânt împotriva bolşevismului” devine la 
fel de legitimă ca cea de “război sfânt împotriva 
fascismului/nazismului”, sintagmă de care nu s-a 
mai pomenit nicăieri în toată istoriografia româ- 
nească, şi cu atât mai mult ar fi surpinzătoare pre- 
zenţa ei la un istoric care socoteşte guvernarea 
Antonescu-Sima şi aderarea României la Pactul 
Tripartit, “primul moment de restaurare morală 
de după 1918”. “În sens larg”, este clar, iar dom- 
nul Focşa subscrie întru totul: la fel ca şi campania 
din Est, campania din Vest a avut ca scop dezro- 
birea unor teritorii româneşti. “În sens restrâns”, 
aş putea şi eu să menţionez spre exemplu - că tot 
veni vorba de admiraţia mea nețărmuită față de 
sârbi? - faptul că efortul de război românesc în 
campania din Vest a contribuit la răsturnarea mai 
grabnică a regimului croaților ustași care, din 
motive confesionale a exterminat cinci sute de 
mii de sârbi ortodocşi şi a rebotezat forțat (sub 
amenințarea cu moartea) alte două sute cincizeci 
de mii. Sau în sens şi mai restrâns, aş putea să-i 
reamintesc că şi ungurii din teritoriile ocupate 
dărâmau biserici româneşti şi asasinau preoți 
români (Şi este de aşteptat ca situaţia să fi fost 
mult mai rea dacă nu am fi avut “onoarea” de a fi 


aliaţi cu naziștii). Cum eu nu sunt ecumenist nici 
de modă veche nici de modă nouă, nu pot să inte- 
grez providenţial actele cu pricina într-o strategie 
globală, mai largă şi mai importantă, de apărare 
a Europei de comunism, ci le percep ca pe nişte 
prigoane la adresa singurei biserici păstrătoare a 
adevărului întreg de credință, Biserica Ortodoxă. 
Dincolo de aceste aspecte, trebuie menţionat că 
dacă pe de o parte fraţii franciscani de etnie cro- 
ată se întreceau în tăierea schismaticelor gâtleje 
sârbeşti, de cealaltă parte, clerul catolic polonez 
era decimat sistematic de către naziști. În fine, în 
timpul regimului nazist, în Germania au fost 
arestați sau executaţi peste şase mii de reprezen- 
tanți ai clerului catolic şi protestant, care proba- 
bil că nici ei nu înțelegeau, din exces de con- 
ştiinţă, “caracterul acesta de cruciadă” (ca să-l 
parafrazeze pe generalul Chirnoagă) al politicii 
hitleriste. În lumina acestor fapte, las din nou citi- 
torii să evalueze declaraţia lui Corneliu Zelea 
Codreanu (care, nu-i aşa?, n-are nimic de-a face cu 
teologia politică a domnului Focşa) conform 
căreia menirea istorică a României era să apere, 
alături de Puterile Axei, “crucea, cultura şi civi- 
lizaţia creştină”. Vedem deci cum, şi “în sens 
restrâns”, am putea, urmând metodologia dom- 
nului Focga, să socotim şi campania din Vest un 
“război sfânt împotriva fascismului/nazismului”. 
Spre deosebire de mine, care chipurile “fac exces 
de spirit critic”, domnul Focşa preferă să le 
atribuie românilor, nu doar în sens larg ci şi în 
sens restrâns, două războaie sfinte cu sens opus, 
mediate de o trădare. Sesizând caragialescul situ- 
aţiei (ca să nu zic grotescul), eu prefer să persist 


3 Degeaba am scris eu negru pe alb că nu este nicidecum intenţia mea să afirm, citez, “că alte popoare ar avea 
numai virtuți iar românii numai păcate”. Domnului Focşa i-a intrat în cap că eu am “o admiraţie fără rezerve 
față de Serbia” şi că, probabil, sunt gata să înlocuiesc sintagma de “război sfânt împotriva bolşevismului” cu cea 
de “război sfânt pentru înfăptuirea Serbiei mari”. Ferească Dumnezeu! La fel ca şi în cazul Poloniei, am dat doar 
un exemplu. l-am fi explicat asta cât se poate de clar în precedentul articol. Însă punctul culminant îl atinge 
domnul Focşa atunci când deduce din aprecierea mea față de curajul de care au dat dovadă sârbii în fața imperi- 
alismului german, faptul că eu aş contempla retrospectiv, “cu satisfacție”, cadavrele “măcelărite la propriu cu 
săbiile”, ale nefericitului Alexandru Obrenovici şi soţiei sale Draga. Mărturisesc că genul ăsta de argumentaţie 
teroristă îmi aduce aminte de un anume Mihail Neamţu, care deducea automat din ataşamentul unui autor auto- 
hton față de “România veche”, un apetit sângeros pentru “crime ritualizate satatnic ”, de genul celei căreia i-a 
căzut victimă “trădătorul Stelescu”. Acum, dacă asocierea făcută de Mihail Neamţu între Mircea Platon şi 
legionarism era totalmente deplasată, nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre relația domnului Focșa cu ideolo- 
gia în cauză, din moment ce consideră venirea la putere a Mişcării Legionare şi aderarea la Pactul Tripartit drept 
“primul moment de restaurare morală de după 1918”. Drept consecință, aş putea să-l întreb şi eu dacă asasinatul 
“trădătorului Stelescu” şi alte asemenea acte reprezintă “modelul propus de domnia sa”. Insă n-o fac, deoarece 
nu vreau să reproduc un mod infantil de a raționa. 





102 anul VIII e nr. 91-92 


POLEMICI 


ROST 





în opinia că românii au făcut şi ei ce au putut, 
date fiind circumstanţele istorice. 

În fine, ajungem în cele din urmă şi la cel mai 
pervers raţionament al domnului Focşa. În prima 
parte a articolului, domnul Focşa ne-a vorbit prin 
intermediul generalului Chirnoagă de monstrul 
şi bestia de la Răsărit care se confrunta cu crucia- 
tul din Apus, descriere menită să-i pună la zid pe 
Churchill şi Roosevelt care, chipurile, în limitarea 
lor democratică, n-au reuşit să înțeleagă carac- 
terul mesianic al cruciadei naziste. Ținând cont 
de faptul că acelaşi Churchill făcea apeluri dispe- 
rate la adresa guvernului britanic şi a marilor pu- 
teri europene în 1918 ca să nu cruțe nici un efort 
pentru a răsturna cât încă se mai putea regimul 
sovietelor (însă striga în pustie), că acelaşi Chur- 
chill a sprijinit iniţial tabăra naționalistă în 
războiul civil spaniol, că mult timp l-a susținut pe 
Mussolini din raţiuni anticomuniste şi că tot 
Churchill a folosit prima oară, la doar un an după 
război, termenul de cortină de fier, ţinând cont 
aşadar de anticomunismul visceral al lui 
Churchill, spun şi eu, parafrazându-l pe domnul 
Focşa că, poate că faptul conform căruia Chru- 
chill a ajuns în cele din urmă să- prefere pe Stalin 
lui Hitler “spune totuşi ceva” despre politica lui 
Hitler. Evidenţele istorice fiind prea puternice, 
nevoit, domnul Focşa admite laconic că “germa- 
nii au comis atrocități în teritoriile ruseşti ocu- 
pate”, doar pentru a enumera câteva fraze mai 
încolo şi o serie de atrocități ale aliaţilor, comise 
sau doar intenţionate, de la bombardamentele 
atomice de la Hiroshima şi Nagasaki până la 
intenţia lui Churchill de a folosi gaze asfixiante 
împotriva germanilor. Pe baza acestor date, dom- 
nul Focşa lasă să se înțeleagă că şi Hitler şi Chur- 
chill sunt “tot un drac”. Sofismul sună așa: dat 
fiind faptul că pe lumea asta nimic nu este per- 
fect, înseamnă că, deopotrivă imperfecte fiind, 
democraţia liberală şi nazismul sunt acelaşi 
lucru. Evident, reverenţios din fire, dar şi cât se 
poate de obiectiv ca istoric, domnul Focşa nu 
comite impietatea de a număra civilii morţi. Dacă 
ar face-o, ar fi confruntat cu realitatea că din cei 
aproximativ 40 de milioane de civili morţi în cel 
de-al doilea război mondial, doar vreo 4-5 mil 
ioane sunt civili din țările Axei, incluşi fiind aici şi 


civilii ucişi de sovietici. “Poate că şi asta spune 
ceva” ! Aşadar, dacă pe de o parte domnul Focşa 
nu pare să aibă prea multe de obiectat împotriva 
conceptului de război total (ce să-i faci, dacă inte- 
resul naţional şi european o cere?!), bazat pe mă- 
celărirea sistematică a populaţiei civile, cu scopul 
zdrobirii fizice şi morale a inamicului (Scuzați, 
bestia şi aliații ei), pe de altă parte, de îndată ce 
anglo-americanii sunt angajaţi de nevoie într-un 
astfel de război, pe care nu ei lau pornit, domnul 
Focşa îi trage de urechi deoarece nu au fost în 
stare să se ridice la înălțimea aspirațiilor demo- 
cratice şi, drept consecinţă, să se comporte mai 
degrabă ca un echipaj de intervenţie sanitară. Mă 
rog, aş putea să-i spun şi eu domnului Focşa că, 
potrivit estimărilor, dacă japonezii nu ar fi capi- 
tulat în urma bombardamenteleor atomice ame- 
ricane, războiul ar mai fi durat şi se estimează că 
până la capitulare ar mai fi făcut câteva sute de 
mii de victime în rândul americanilor şi câteva 
milioane de victime în rândul japonezilor (plus 
nenumărtae victime în rândul populațiilor asiat- 
ice stăpânite şi exterminate sistematic de 
japonezi). Dar mărturisesc că n-am curajul să mă 
întrec cu domnul Focşa în teodicei militare de 
secol XX. Dacă domnia sa şi-a dat binecuvântarea 
pentru jertfirea a peste douăzeci de milioane de 
muscali pe altarul “civilizaţiei creştine” şi al 
“mântuirii neamului”, ce şansă aş avea eu cu trei 
sute de mii de niponi rași de pe fața pământului 
şi cu restul de iradiaţi? Însă nu eu sunt acela care 
tămâiază pravoslavnic istoria dezumanizantă a 
celui de-al doilea război mondial. 

Genul de echivalări pe care le vehiculează 
domnul Focşa ar putea fi socotite completamente 
iresponsabile, dacă nu ar izvori pur şi simplu din 
penibilul unor frustrări. Nicăieri în teritoriile ocu- 
pate de anglo-americanii nu s-au construit lagăre 
de exterminare şi nimeni n-a fost condamnat la 
moarte pentru ceea ce era (evreu, țigan, creştin, 
basarabean, leton etc.) aşa cum s-a întâmplat în 
cazul celor două sisteme totalitare, ci doar pentru 
ceea ce făcuse. E adevărat că programul nazist de 
sterilizare a persoanelor cu handicap a fost copi- 
at după model american, însă tot la fel de ade- 
vărat este faptul că spre deosebire de nazişti, 
americanii s-au oprit aici şi nu au trecut şi la lichi- 





anul VIII e nr. 91-92 


103 


ROST 


POLEMICI 





darea fizică a categoriei respective. La momentul 
războiului, în S.U.A. sclavia fusese abolită de 
aproape o sută de ani. În Europa dominată de 
Hitler, dimpotrivă, sclavia tocmai era instituită, în 
forme a căror brutalitate depăşea cu mult ceea ce 
îşi putea imagina antichitatea pre-creştină. În 
fine, este adevărat că anglo-americanii nu au lup- 
tat numai cu mijloace curate într-un război 
extrem de murdar, dar de aici şi până la a pune 
semnul de egalitate între ei, nazişti şi comuniști 
este cale lungă. Winston Churchill nu a fost un 
înger. Dar putea oare să fie condusă Anglia de un 
înger în acele vremuri de restrişte, ținând cont la 
ce catastrofă se ajunsese în Europa datorită ange- 
lismului politic al lui Chamberlain? Sub pre- 
siunea opiniei publice, Churchill s-a distanțat de 
bombardamentul Dresdei (care n-a fost un sim- 
plu act de cruzime, ci a fost şi justificat din punct 
de vedere strategic). În Germania Nazistă şi 
U.R.S.S. nu exista însă o opinie publică, delictul 
de opinie pedepsindu-se cu moartea. În fine, 
Churchill era dispus să folosească gazele asfixi- 
ante doar dacă Marea Britanie ar fi fost altfel 
înfrântă, sau dacă asta ar fi scurtat războiul cu cel 
puţin un an şi, una peste alta, nu le-a folositi. 
Hitler le-a folosit (Zyklon B), şi nu pentru a pre- 
veni înfrângerea Germaniei, ci cu scopul exter- 
minării raselor inferioare. 


Epilog 


Ce înseamnă să faci echilibristică? Înseamnă 
să faci compromisuri. Iar un compromis nu este 
onorabil şi cu atât mai puţin sfânt. Poate fi doar, 
în anumite limite, scuzabil. Mai mult, un compro- 
mis poate fi inteligent, însă pentru aceasta, cel 
care face compromisul trebuie să fie perfect con- 
ştient de ceea ce face, şi să nu amestece planul 
interesului cu cel al onoarei (cu atât mai puţin cu 
cel al moralei/religiei), aşa cum din nefericire a 
făcut-o într-o bună măsură Mareşalul Antonescu, 
altminteri o figură tragică a istoriei noastre. 

După cum subliniază Dinu C. Giurescu, pro- 
blema care se punea pentru România în vara anu- 
lui 1940 era următoarea: apărăm granițele, şi 
odată cu ele onoarea, sau cedăm teritorii şi accep- 


4 http;/ ww globalresearch.ca/articles/CHU407A.html 


tăm umilința pentru a menține statul? Altfel spus, 
“murim mai bine-n luptă cu glorie deplină”, aşa 
cum zice imnul nostru național şi cum tot trâm- 
bițau conducătorii noştri până în data de 27 iunie 
1940, când brusc au abandonat pe seama sovieti- 
cilor peste trei milioane şi jumătate de cetăţeni 
români, sau “supraviețuim”? Potrivit aceluiaşi 
Giurescu, opțiunea României la vremea aceea se 
înscrie într-o linie tradiţională a politicii externe 
româneşti, care datează încă din secolul al XV-lea, 
adică din vremea de când am intrat sub nefasta 
influență turcească. În mod tradițional, Polonia a 
optat pentru cealaltă variantă în materie de 
politică externă. Ei au mers pe principiul “ceea ce 
nu mă omoară mă face mai puternic”, noi, în 
schimb, cu filozofia noastră națională * capul ce 
se pleacă, sabia nu-l taie”. Bineînțeles, filozofia 
asta îşi are avantajele ei. Însă trebuie să ne învă- 
țăm să ne asumăm şi partea a doua a sintagmei cu 
pricina, partea mai neplăcută. Şi mă tem că prin 
strategia supravieţuirii nu se câştigă decât timp. 
Evitându-se riscul şi durerea, inerente vieții, se 
optează pentru moartea lentă. 

Asemeni polonezilor, noi nu am pierdut 
războiul la 23 August 1944. Pentru ambele țări 
războiul fusese deja pierdut cu cinci ani mai de- 
vreme, la 23 August 1939, odată cu semnarea 
pactului Ribbentrop-Molotov. Per ansamblu, din- 
colo de eventualele scenarii (pierdeam toată 
Moldova dacă luptam de la bun început?/mai 
luam înapoi Nordul Transilvaniei dacă nu trădam 
la 23 August?), lucrul care rămăsese în mod cert 
de apărat la începutul războiului era onoarea. 
Polonezii au făcut-o. Pentru noi, totul s-a rupt 
odată cu acceptarea ultimatumului sovietic. Am 
mai avut o şansă în urma Dictatului de la Viena şi 
am ratat-o şi pe aceea. Apoi, ne mai puteam apăra 
onoarea prin refuzul demn al angajării într-un 
război care nu ne privea, în care am fost practic 
tot împinşi de la spate (deşi, ce-i drept, într-o 
manieră mai subtilă decât cea în care ne-au târât 
ulterior sovieticii până în Europa Centrală), ală- 
turi de un “aliat ” care se făcea responsabil de vio- 
larea graniței noastre de Vest. Se mai putea apăra 
onoarea în August 1944, aşa cum propunea An- 
tonescu (“este mai bine să murim eroic decât să 





104 


anul VIII e nr. 91-92 


POLEMICI 


ROST 











ne semnăm singuri condamnarea la moarte”), 
în condiţiile în care războiul era pierdut, iar 
Nordul Transilvaniei era la unguri? În opinia 
mea, deşi există o doză substanţială de adevăr şi 
în ceea ce spunea Antonescu (Chiar şi în al dois- 
prezecelea ceas), cred însă că era deja prea târziu, 
şi documentele vremii indică faptul că tot aşa 
gândea şi opinia publică românească din acea 
vreme. Actul de la 23 August s-a integrat perfect 
în strategia de ansamblu prin care România a 
abordat cel de-al doilea război mondial. Ocazia 
eroismului fusese pierdută. Nu ne mai rămânea 
decât să judecăm pragmatic şi să salvăm ce se mai 
putea salva. 

În concluzia articolului domniei sale, dom- 
nul Focşa mă acuză că “demitizez totul pe bandă 
rulantă” şi că spre deosebire de Emil Cioran duc 
lipsă de patriotism. În primul caz, cred că domnul 
Focşa exagerează. Eu am vrut doar să demitizez 
sintagma de “război sfânt împotriva bolşevismu- 
lui”, nicidecum ideea de naţiune. Cu privire la 
patriotism, n-am să încerc să conving pe nimeni, 
întrucât patriotismul nu se vede decât din fapte. 
Cât despre Cioran, acesta spunea: “Îndoiala de 
sacrificiu este o notă diferenţială a românului. 
Credinţa în inutilitatea jertfei este aşa de organ- 
ică, încât ar trebui o febră asemănătoare epocii 
de martiri a creştinismului pentru a convinge 
acest popor amărât de sensul spiritual al renun- 


5 Giurescu, Op. cit, p. 345 








țării. Ne lipseşte pasiunea distructivă pentru 
ideal”. De ce e Cioran patriot, în vreme ce eu îmi 
blasfemiez neamul, nu prea pot să înțeleg. Poate 
domnul Focşa să vadă în adâncul inimilor? Sau 
datorită faptului că Emil Cioran a îmbrăcat 
cămașa verde (de care ulterior s-a dezis, cu 
naționalism cu tot, de frica stângii franceze) în 
vreme ce eu am îndrăznit să atentez la “miturile 
dreptei româneşti”, printre ruinele cărora orbe- 
căim, contraproductiv, de douăzeci de ani în- 
coace (şi mă tem că timpul nu mai are răbdare)? 
Sigur, există o doză inevitabilă de penibil în jude- 
căţiile retrospective emise de către mine, dat 
fiind faptul că inevitabil scriu din postura “vi- 
teazului de după război ”. Nu judec ex cathedra, 
deoarece am văzut deseori defectele poporului 
român în propria-mi persoană. Însă dincolo de 
subiectivitatea mea există şi obiectivitatea real- 
ităţii istorice. Dacă în mod inevitabil eu nu am 
dreptul să vorbesc, Iuliu Maniu care, asemeni lui 
Antonescu de altfel, s-a pronunțat de la bun 
început pentru rezistența armată, are însă dreptul 
să vorbească pentru că este unul dintre cei care şi- 
au vărsat sângele pentru țară. Iar în 1939 el spu- 
nea următoarele : “generaţia aceasta nu se poate 
face de rușine, împreună cu întreaga naţiune (Sub- 
linierea îmi aparţine), prin concesii şi târguieli pes- 
imiste menite să ducă la cea mai mică amputare a 
vreunei părți din teritoriul țării noastre”. 


6 Extras din Schimbarea Ia faţă a României la http://blogu.lu/iulia/schimbarea-la-fata-a-romaniei/ 


7 Dinu C. Giurescu, Op. cit, p.9 





anul VIII e nr. 91-92 


105 


ROST 


POLEMICI 





Sigur, o victimă este o victimă; un erou este 
un erou, conținând o lume întreagă în sine. Din 
această perspectivă, o contabilitate a morţilor 
este într-adevăr de prost gust, ba chiar de-a drep- 
tul revoltătoare. Sunt nevoit să admit că aici este 
posibil să nu fi folosit cele mai fericite formulări, 
într-o chestiune cât se poate de delicată, fapt care 
a lăsat loc de interpretări şi chiar îi mulțumesc 
domnului Focşa că m-a atenţionat, la fel cum 
apreciez demersurile domniei sale de cinstire a 
memoriei ostaşilor români din timpul războiului. 
E un lucru care se face prea puţin în România de 
astăzi, şi nu acesta este cazul altor țări. Revenind 
însă, precizez faptul că ceea ce întrun anume 
sens restrâns este de prost gust, în sens larg (ca să 
folosesc termenii domnului Focşa), la scara isto- 
riei, este totuşi profund relevant şi explică de ce 
anumite popoare sfârşesc prin a deveni “popu- 
laţii” iar altele nu. În acest sens, eu nu cred că ati- 
tudinea polonezilor din timpul celui de-al doilea 
război mondial, care s-a tradus în termeni con- 
creţi prin faptul că au murit de vreo şapte, opt ori 
mai mulți polonezi decât români în acel conficit, 
nu are nici o legătură cu faptul că Polonia anului 
2009 era condusă de (Dumnezeu să-l ierte !) Lech 


Kaczynski, în timp ce România (specializată 
istoric în alegerea răului mai mic şi în strategia 
“înfrățirii cu dracu”) anului 2009 avea de ales, în 
mod “jenant” (ca să-l parafrazez pe domnul 
Focşa), între Geoană şi Băsescu. Domnul Focşa 
are dreptate când spune că “este totuşi jenant să 
scrii aşa ceva despre poporul în mijlocul căruia 
te-ai născut”. Este. Dar asta şi datorită faptului că 
de ani buni încoace situaţia noastră (nu mai 
enumăr aici toate recordurile noastre negative) 
este cât se poate de jenantă. Nu trebuie decât să 
ne uităm în jurul nostru ca să ne lămurim. 

În încheiere, pentru a nu-l lăsa în ceață pe 
domnul Focga, îl informez că atunci când am scris 
că am fost atacat “pe teren propriu” în paginile 
ROST, am spus-o nu în sens patrimonial, ci în sens 
fotbalistic; adică în sensul că, indiferent de diferi- 
tele noastre abordări, formăm (cei de la ROST) 
în linii mari o echipă ai cărei jucători au o serie de 
principii comune, un public comun şi un teren 
comun (revista) în care se exprimă, în ciuda 
divergenţelor care pot apărea între noi şi care 
sunt nu atât o problemă cât un semn de sănătate 
intelectuală. Cât despre sinceritatea demersului 
meu, aceasta se va vedea în timp. 























106 


anul VIII e nr. 91-92 


Abonaţi-vă la ROST! 


Avantaje: 
e Primiţi revista acasă e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie 
e Taxele poştale sunt suportate de redacţie 


Vă puteţi abona: 
e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi citeț numele, adresa com- ] 
] pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, p 
i Căsuţa Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; ' 

e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis 
| la Unicredit Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociaţiei ROST, cod fiscal | 
1 12495302, după care veţi trimite copia chitanței şi o scrisoare în care solicitaţi abonamentul la CP 27, Î 


] Oficiul Poştal 23, Bucureşti. | 
: Prețul în țară şi în Rep. Moldova: Preţul în străinătate: : 
i - 24 lei - 6 luni -50 euro/ an în Europa | 
L - 48 lei - un an - 70 USD/ an pentru celelalte continente | 
EL În a a Sa a a Sa a a a a a a a a a a a a cil 


În acest număr semnează: e Flori Bălănescu - doctor în Istorie, publicist, ultima carte publicată: 
Dialog cu Paul Goma (Ed. Vremea, Bucureşti, 2009) e Răzvan Codrescu - scriitor, ultima carte 
publicată: Crucile pustiei: poeme neptice (Ed. Christiana, Bucureşti, 2010) e Paul Ghiţiu - scriitor, regi- 
zor şi publicist, ultima carte publicată: Reabilitarea politicii (Dacia, 2000) e Radu Mărculescu - pictor 
bisericesc, dramaturg, memorialist, eseist, traducător, fost ofițer în al doilea război mondial, prizonier 
în lagărele URSS şi apoi deţinut politic în România, ultimul volum publicat: Pătimiri şi iluminări din cap- 
tivitatea sovietică (Ed. Universal Dalsi, 2007) e Constantin Mihai - lector universitar doctor, ultima 
carte publicată: Biserica și elitele intelectuale interbelice (Institutul European, 2009) e Const. Miu - 
profesor doctor de limba română, publicist e Cristina Nemeş - profesor, doctorand în Litere la 
Universitatea Bucureşti e Viorel Patrichi - jurnalist, ultima carte publicată: Ochii şi urechile poporului. 
Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă (2001) e George Popescu Glogoveanu - fost deţinut politic, 
eseist, ultima carte publicată: Pentru o istorie culturală. Societatea „Prietenii Ştiinţei” (Craiova, Sitech, 
2008) e Alexandru Racu - doctorand în Ştiinţe Politice la Ottawa - Canada, publicist e Paul-Gabriel 
Sandu - masterand în Filosofie, Albert-Ludwigs-Universitaet Freiburg, Germania, publicist e Marcel 
Răduţ Selişte - preot, publicist, a publicat volumul Cu căruța prin democrația românească (2009) e 
Claudiu Târziu - jurnalist e Lilica Voicu-Brey - doctor în Filologie al Universităţii Rovira i Virgili 
din Tarragona, Spania (2002), cu o teză despre A. Ciorănescu, profesor al aceleiaşi universităţi, traducă- 
tor, ultima carte publicată: Alexandru Ciorănescu. Bibliografie 1930 - 2010 (Ed. Bibliotheca, 
Târgovişte, 2009). 


Cei care doresc să-şi completeze colecția publicaţiei ROST pot trimite contravaloarea 
revistei (3 lei/exemplar), prin mandat poștal, pe numele: 


Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 


Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, în cîte exemplare și adresa dvs. 


Pentru informaţii sunaţi la tel.: 0740.103.621 


Nr. 1 - martie 2003, dedicat lui Nicu Steindhardt 
Nr. 2 - aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 

Nr. 3 - mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 

Ne. 4 - iunie 2003, dedicat lui Mihai Eminescu 

Nr. 5 - iulie 2003, dedicat lui Nicolae Paulescu 

Nr. 6 - august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 

Nr. 7 - septembrie 2003, dedicat lui Nae Ionescu 
Ne. 8 - octombrie 2003, dedicat lui Valeriu Gafencu 


Nr. 9 - noiembrie 2003, dedicat Părintelui 
Dumitru Stăniloae 


Nr. 10-11 - decembrie 2003, dedicat lui Vasile Băncilă 
Nr. 12 - februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic 

Nr. 13 - martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 - aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr 

Nr. 16 - iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia - epuizat 
Nr. 17 - iulie 2004, dedicat lui Ştefan cel Mare - epuizat 
Nr. 18 - august 2004, dedicat lui Ernest Bernea 

Nr. 19 - septembrie 2004, dedicat lui Constantin Noica 
Nr. 20 - octombrie 2004, dedicat Părintelui Arsenie Boca 


Nr. 21-22 - noiembrie-decembrie 2004, dedicat Părintelui 
Constantin Galeriu 


Nr. 23 - ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 
Nr. 24 - februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 


Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Constantin Voicescu 


Nr. 27 - mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga - epuizat 
Nr. 28 - Male 2005, dedicat Părintelui Arsenie Papacioc - 
ai 


Nr. 29 - e bip, dedicat Părintelui Zosim Oancea - 
a 
Nr. 30 - august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu - 
epuizat 


Nr. 31 - septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Liviu Brânzaş 
Nr. 32 - octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş 


Nr. 35 - noiembrie 2005, dedicat Părintelui 
Iustin Pârvu 


Nr. 34 - decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma 

Nr. 35 - ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea 

Nr. 36 - februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 
Ne. 37 - martie 2006, dedicat Părintelui Teofil Părăian 
Nr. 38 aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu 

Nr. 39 - mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu 

Ne. 40-41 - iunie-iulie 2006, dedicat lui lon Gavrilă 


Nr. 42-43 - august-septembrie 2006, dedicat 
Părintelui Adrian Făgeţeanu 


Nr. 44 - octombrie 2006, dedicat lui 
Gabriel Constantinescu 


Nr. 45 - noiembrie 2006, dedicat lui Simion Mehedinţi 
Ne. 46 - decembrie 2006, dedicat Părintelui Rafail Noica 


Nr. 47-48 - ianuarie-februarie 2007, dedicat 
Părintelui Benedict Ghiuş 














LAS 48r 760017 





Nr. 49 - martie 2007, dedicat luiloan Ianolide 

Nr. 50 - aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor 

Nr. 51 - mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiță 
Nr. 52 - iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu 
Nr. 53-54 - iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa 


Nr. 55 - septembrie 2007, dedicat lui 
Alexandru Mironescu 


Nr. 56 - octombrie 2007, dedicat 
Părintelui Sofian Boghiu 
Nr. 57 - noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu 


Nr. 58 - decembrie 2007, dedicat lui 
Demostene Andronescu 


Nr. 59-60 - ianuarie-februarie 2008, dedicat 

Părintelui Ioanichie Bălan 

Nr. 61 - martie 2008, dedicat lui Dan Botta 

Nr. 62 - aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache 
Nr. 63 - mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 
Nr. 64 - iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 

Nr. 65 - iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu 

Nr. 66 - august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 


Nr. 67 - septembrie 2008, dedicat 
Părintelui Chesarie Gheorghescu 


Nr. 68 - octombrie 2008, dedicat Părintelui Marcu 

de la Sihăstria 

Nr. 69 - noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 
Nr. 70 - decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan 


Ne. 71-72 - ianuarie-februarie 2009, dedicat lui 
Gheorghe Stănescu 


Nr. 73 - martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu 
Nr. 74 - aprilie 2009, dedicat Părintelui Cleopa 


Nr. 75-76 - mai-iunie 2009, dedicat lui George Popescu 
Glogoveanu 


Nr. 77 - iulie 2009, dedicat lui Petru C. Baciu 
Nr. 78 - august 2009, dedicat părintelui Dimitrie Bejan 
Nr. 79 - septembrie 2009, dedicat monahului Atanasie 


Nr. 80-81 - octombrie-noiembrie 2009, dedicat 
părintelui Roman Braga 


Nr. 82 - decembrie 2009, dedicat lui ]. V. lamandi 


Nr. 83-84 - ianuarie-februarie 2010, dedicat 
părintelui Vasile Vasilachi 


Nr. 85 - martie 2010, dedicat lui Silviu Dragomir 

Nr. 86 - aprilie 2010, dedicat lui Nicu Naum 

Nr. 87 - mai 2010, dedicat Olgăi Greceanu 

Nr. 88 - iunie 2010, dedicat Pricipesei Ileana 

Nr. 89 - iulie 2010, dedicat lui Nicolae Mărgineanu 
Nr. 90 - august 2010, dedicat lui Gheorghe I. Brătianu