Puncte Cardinale anul IX, nr. 12 (108), decembrie 1999

N, 


PRR 17 | 





“La sfârşit de Nosezăao, î 


237 deani de comunism şi 10-ani i de deziluzii post-comu niste; fie 
ului i rorhânesc şi şi să-i dăruiască binecuv | 


credinta aa 
ADI e Nr. 12/108 
speranta 


— 


Decembrie 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Sie a Aro AIcE AUSTRIA, GERMANIA, ERONA ELVEȚIA, DANEMARCA, SUEDIA: SPANIA, CAN ADA SIA LELE UNITE, AUSIRAL 


DIN CUPRINSUL 
SN UMĂRULUI- 
DE CRĂCIUN: 


„pagina 2 
: Scrisoare-testament i 
„a grupului Gavrilă 
din M, urnţii 2 ăgăraşului, 
(document recuperat din 
arhivele fostei i Securităţi), 





—— Se | DT a -> taia. ta n-0.Ş 
Re) dk, DD e pa „daia, 
1 “paginile 4-5. - ; „VE ia pi : + aha 
9:9.9018) PREDA. dă | 
“Biserica în Sar: 
“model. postbizantin” 


de “pagina '6, 
FLOREA TIBERIAN, i 4 a pi | F is 
A a | , iz, pă | 3 E 4 “i S m t Pay st > în pă - i] și 45 (i ȘI PI ti l-a n hai Tae zar E = za = 
Inconştientul oceunic al | OO EI =. eee Da e be int ae 0 E ri 
Orlodoxiei creştine TR aa, A o AIR dd? | e... 


“pagina 7, 4 | 
RĂZVAN CODRESCU 
Sonete şi false sonete 


(11) 


L “paginile 8-9) 
COSTION NICOLESCU 
Țărănii şi apărarea 
dreptei credinţe 


pagina 10» 


"NICOLAE POP. î 
Istoria ja comtăhudă Dă | a 


„00 popii y ui LR 


Î 
d ui 
a p, let ahs 








——. 














PAG. 2 NR. 12/108 Decembrie '99 







PUNCTE CAADINALE 
DONNA MN O SCRISOARE- TESTAMENT 


Întemeiată la 21 ianuarie 1998, Fundaţia i colt y E & Triția ba 
Luptătorilor din Rezistenţa Armată lăsată de Grupul de Rezistență Armată Antic 


Anticomunistă din România, prezidată de al A din Munţii Făgăraşului (aprilie 1954) 
D-I lon Gavrilă Ogoranu, şi-a desfăşurat e . (ai d: pi 3. 
vineri 19 noiembrie a.c.. la Muzeul Naţional poi d 99 Pt Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoa- 
de Istorie din Bucureşti, lucrările celei de a E ie rea, mândria și conștiința libertă ii neamului nostru, alături de dure-rea Seatului de 
treia Adunări Generale. Au fost prezenţi SORE 4 „A faţă, în inima Şi crezul nostru vut ca o povară scumpă visuri, sori datat E i 
foşti combatanți, sprijinitori şi urmaşi ai Cm i pentru vremile cEVor să fie. Visuri, doruri şi gânduri izvorâte şi căite pin [apouie 
luptătorilor de acum o jumătate de secol. E i pentru neamul nostru; Și așa a înțeles noi neamul nostru: o dâră de fac s Ancpiertia ă 
Adunarea s-a bucurat şi de prezența unui Pi în negura vremilor, în care din 106 în loc strălucesc sori şi lucefegiziţr-o p sale es 3 e 
grup de parlamentari, în frunte cu D-] dia care izvorăst din” hăul trecutului, de dincolo de vremea daci SE REC ori. lar 
Senator Emi! Tocaciu (“Dumneavoastră, IE a: dinaintea noastră, în coptinuare dârei de foc, printre crestele de brazi, ve le meets 
careați luptatcu arma în mână reprezentați Ca dâră de lumi ă din ce în ce mai | ternic luminată şi terminată la picioarele omnului 
demnitatea română... Aţi luptat contra ia Cristos în Ziua cea mare. In această dâră de foc din urma și dinaintea noastră noi, câțiva 
bolşevizării țării. Eu eram copil atunci, dar | P fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, aducem a portul nostru 
îmi amintesc exact că toată suflarea | Ion Gavrilă. ieri... de foc: candela iubirii ngastre de neam, jertfa noastră. La daci era obiceiul ca la zile 
românească se gândea ta Dumneavoastră cu : mari să se jertiească de bună voie unul din cei mai buni de-ai lor. Nu era admis oricine, 
dragoste şi mândrie. Ulterior am ajunsșieu E pr aa ci cei mai buni. Pe jinia lor, vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun 
în temniță Ia Aiud (<) Mărturisesc că mi-a în slaba noastră ființă pământeană: libertatea noastră, tinerețea noastră, renunțările ja a viaţă tihnită. Şi, de candela ce am 
jenă să vin acum în faţa Dumneavoastră ca aprins-o va cere pentru a lumina însăşi viața noastră, nu vom ezița să 0 sacrificăm, Sia: pe : 
reprezentant al unei clase politice care a [E Nu ami luat arma în mână pentru ambițiile noastre, ambițiile deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, 
dezamăgit şi din care ze, Me nici din ură pentru nimeni. Cu atât mai mult suntem "departe de meschinele probleme materiale. Nici pentru poftă de 
parte”) După a ai scai tsi îmbogăţire în viitor. Nici unul dintre noi nu avem averide apărat, nici interese de clasă, Niciodată, nici noi, nici părinții noştri, 

i SI . ; p n-am exploatat viața nimănui, Din contră, suntem din rândulacelora care în viață au cunoscut mai mult foamea și lipsa decât 
activității desfăşurate în ultimul an IPEĂ şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. 
(identificări de morminte, ridicări de troițe, Am învățat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. Exişti în măsura în care iubeşti și 
Îi Oi Duta otil iai aaa Mi te înalți în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. Noi nu admirăm neamul nostru, nici căutăm a-l înțelege şi studia 
Măi os caile Bica Maat O IUiiă în virtutea vreunui principiu scornit de mintea omenească, Noi îl iubim aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinții lui. Și 
Proiectului de Lege LU IRI nui-am schimbacuoricarealtul, nici în ând, cum nici o mamă din lugite nu şi-ar SChifiBă copilul ei. În inima şi mintea noastră 
SA iai sutul ță n-au încolțit niciodată visuri de did ES nu ştiu ce țări fezieite. Voimssărămânem aici, părtaşi ai durerii şi bucuriilor 
SU EU CUI LAU ULĂ tui, ai destinului lui, în valul căruia voim șimdt Să he contopim şoarta noastră tu a lui | 
Camera, Deputaţilor; şi urmează. să. fie Noi nu admirăm și nici nu lăudăm în Cuvinte deşarte pe Ștefan cel Mare; Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să 
prezentat în Senat). Lucrările s-au UULLĂ înălțăm statuia nimicniciei noastre. Noii iubim. Cu iubirea oşteanului, cărei s-a jertfit Sub comanda Domnului pentru 
cu alegerea noului Comitet Executiv ui libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm sţ ina ea lira de aprodul ale ca Domnul să încalece. Și simțim ca o 
au dă UL AU IUllA adiere dulce cuvintele de mulțumire ale luiiȘtefan, In adera omână de frat&peste veacuri apărătorului Sarmizegetusei, 
executiv fiind ales D-l Gheorghe Cornea. arcașului lui Ștefan, oşteanului în opinci de ja Rovine, pandurului lui Tudor şi moțilorui Horia şi lancu. 

O deosebită bucurie a constituit pentru Comunicăm de la suflet la suflet bu orice român de totdeauna focul sfânt şi cald al familiei româneşti. 

toată lumea apariţia volumului al treilea din in aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgați în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe încât nu o 
ue lutizila tai lersiziristurulN viață, dar şi o mie de vieţi de ai avea, se merită să le jertfeşti. 2 i 
intitulată Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, /ambiţie prostea 
(30 ile Bai Eleli Ce Ni ul ir Mato) șimaialesnepăsare,încâtnis-a umplutsufietul de urere,amără iune şi de 
iau Pie Iei DIe PD-l să primim peobrazul nostru nuo dată sărutul scârbos al lui Tudă şi nu o da 
Nicoară. roadele amare ale josniciei omeneștizam ajunsîn pragul deznădejdii. Ne-a m cdi 
în adâncuri şi din istorie ne-am luat dili nou seva dătătoare de viață. Ne-am c 
jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru: Pa mp za- A diete 

Și v-am cunoscut pe voi, suflete mari de pe cuprinsul acestei țări: pe dumneata, suflet 
şi chip de apostol, bădie Trifan, care ne-ai învățat prin propria dumitale viață că brazii se 
frâng și nu se îndoaie niciodată; pe dumneata, moş Bâră, care te-ai jurat că nu te vei 
întoarce în sat până la victoria crezului dumitale; pe dumneata, bătrâne Arieşan din 
creierul Munţilor Apuseni; pe dumneata, văxuitor de ghete, nene Pleşa din Turda; pe tine, 
înflăcărat dascăl Pridon din satul Părău-Făgăraș. lar voi, dragi, camarazi căzuți din 
rânduri, ne-ați legat prin jertfa voastră cu putere în lupta din care nu putem să ieşim decât 
biruitori sau morţi. idila dă mid | 

Şi mai ales, am simțit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu. Atunci când slabele 
pa noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte sau deznădejde: Aici, pe crestele munţilor, 
2 nfs (a am simțit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără E] nu putera face nimic. Și noi, prin 
sira suferința noastră, am învățat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi măcar o palmă 
sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înțelege drama de pe Golgota. 

Aceste gânduri, adânc frământate în nopți lungi de iarnă, îngropați în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de 
veghe cu arma în mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate și oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi 
dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea și strălucita biruinţă românească. 
























































































lon Gavrilă Ogoranu 
Lucia Baki Nicoară fă 





MARINEASA 











A mm îti m E 







s.. Şi lon Gavrilă, azi 







Tot D-l lon Gavrilă Ogoranu a pus la 
dispoziţia redacției Punctelor Cardinale 
documentul inedit pe care-l publicăm 
alăturat, recuperat din arhivele fostei 
Securități — un adevărat Crelo de catehism Grupul carpatin făgărăşan, 
naţional. (D.A) Muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954. 


OVIDIU VASILESCU: O VOCE LIRICĂ Ep 
ă TIPLINITA INIRE YEGSNITA Să EXIL (iuti. A 


ep nzt 









La Editura Dacia, în splendide condiții grafice, aapărutun mult mai semnificativă. Prefaţatorul volumului are dreptate 
nou volum de versuri semnat de D-l Ovidiu Vasilescu: estea să observe, pe urmele criticului Dan Grigorescu: “Cu un 
cincea treaptă (după Fructe din pomul serii, Strigăt către talent şocant, cu o artă poetică originală şi o la fel de originală 
dragoste şi către moarle, Cânluri pentru somnul Tău şi concepție despre salvarea prin suferință și prin credință, 
Pasărea abisului) dintr-o devenire lirică fascinantă, curădăcinile Ovidiu Vasilescu este un nume pe care timpul îl va valida cu 
înfipte în experiența dramatică a închisorilor comuniste şi în siguranță, deşi opera sa încă aşteaptă să fie studiată cu atenția 
nostalgia amară a unei tinereţi sacrificate (“În 1956, la vârsta cuvenită”. 
de 17 ani, Ovidiu Vasilescu era cel mai tânăr deţinut politic din mpărțit în patru cicluri (“Scrisori către îngerul meu” Şi 


cale 


| y A A, 28 
N f Prager ul 
=; 


țara românească”, observă, fără comentarii de prisos, în “Cămările raiului” - ambele reflectând experienţa 4 Pc 
încheierea prefeței la recentul volum, scriitorul Marcel Petrişor).  concentraţionară; “Elegii euxine” - originală sinteză lirico- 

Exilat de mulţi ani în Statele Unite, Ovidiu Vasilescu pare existenţială pendulând parcă între doi poli ideali: Ovidiu şi DACIA 
a fi înfruntat “neagra străinătate” în platoșa limbii române, Rilke; “Sonete pentru Alerim” = 80 de sonete cu a structură 
primele sale trei volume de versuri apărând în Exil (și având, sui generis), volumul Scrisori către îngerul meu poate fi 








de aceea, o audienţă destul de limitată). Cel dintâi volum publicat în țară a fost Pasărea abisului (Ed. — considerat un autentic “portret al poetului la maturitate”. Nu mă pot împiedica să nu citez fragmentar 
Puncte Cardinale, 1996), în al cărui “Cuvânt înainte” scriam: “Temperamental, poetul este un una dintre piesele cele mai sugestive: “Ajuns-am Și eu la maturitate:/munte de vârstă, lac de 
romantic, viforos şi dezabuzat, de o rară acuitate sentimentală, suferind de povara dar și de orgoliul singurătate, și toate păcatele, toate./O, cum mai visam eu să fiu/Înger cu privirea tăioasă, jun 
singurătăţii, Se simte în versurile sale ceva din acea îndârjire a spiritelor donquijoteşti (o bucată mai Arhanghel cu spadă la şold:/Sînt nimeni, tăcut şi pustiu./Mai visam căo să trec, neclintit printre sfinții 
veche se numeşte chiar «Cavalerul Tristei Figuri»), care nu s-ar da bătute pentru nimic în lume, sfidând de seamă,/c-o să-i cert, cu răbdare şi teamă, /şi-n icoane din nou să-i petrec (...) Ah, cum mai ard, în 
toate prăbușirile şi toate deznădejdile. Chipul omului este el însuşi de neuitat: cu părul argintat de amurguri târzii,/amintisi mai adânci, mai răzlețe, /şintr-un loc fără flacără. moale./ard cu mine 
vreme, cu fața suptă ca a sfinţilor din icoanele bizantine, cu ochii halucinaţi ai celui ale cărui priviri  nădejdile goale,/ard mândriile mele de-atunci, /nebunia că mori când te scoli din visare, /eşti mai viu, 


bat dincolo de lumea aceasta...” mai puternic, mai mare, /eşti stăpân pe Heralzii tăcuți/și pe sfinţii miraţi din icoane, /peste lume mai 
Scrisori către ingerul meu se bucură de privilegiul de a fi apărut la o editură cu veche tradiţie mare te crezi,/fără ani, fără vârstă, ETERNĂ/e forma în care te vezi!...”. 
şi larg ecou cultural, putând să-l impună pe autor atenţiei criticii şi publicului de acasă într-o măsură Răzvan CODRESCU 











Pulaul unemii 


„ Inchizitorii de la F.ML.. “obsedaţi” de 
sacnficarea mai crâncenă decât pe vremea lui 
„Ceauşescu a populaţiei pe altarul macro- 
„realizărilor - de unde genocidul este văzut de 
„data aceasta prin lentilele roz-bonbon ale 
„ “liberalizării”, “stabilizării” şi “deficitului 
„ bugetar” - au izbutit să obțină exact efectul 
„contrar celui preconizat: convulsii sociale, 
„amenințăn cu instabilitatea politică, cu toate 


+ EXT: 


„consecinţele nefaste pentru bruma de investitori 


„Străini gata să-şi ia tălpășița, şi crize financiare 
„Care, dacă nu sunt a ui, conduc. 
„la dezastruoase crize economice. În această 
„Situație, nu putem sănune întrebăm: 
CARE ESTE ADEVĂRATUL EFECT SCONTAT 
DE F.M.L? 

Chiar Banca Mondială a criticat pripeala Fondului 
Monetar, care a dus la'““gâtuirea” financiară a unor economii 
stabile. Deîndată ce a simţit că o mână nevăzută dar 
atotputernică îi umblă la finanțe, periclitându-le stabilitatea, 
Japonia şi-a prezentat oficial scuzele (însoţite de anumite 
despăgubitoare “atenții”) față de suratele ei, Coreea de Sud 
şi China, pentru pagubele de război pricinuite acestor state. 
Dece şi împotrivacui anume au simţit nevoiasăse solidarizeze 
aceste puteri imperiale ale rasei galbene configurând 
deocamdată doar arhitectura de securitate a Statelor Unite 
ale Asiei? 

Edificatoare în acest sens este disputa recent declanşată 
pentru accederea la conducerea Fondului - în urma demisiei 
anunţate pentru luna ianuarie a anului 2000 a directorului 
executiv al F.M.I., Michel Camdessus - între SUA (adepte 
ale unei formule valabile pentru toate politicile economiei de 
piaţă) şi Japonia (adepta sistemelor de securitate regionale şi 
susținătoarea obstinatăa înființării Fondului Monetar Asiaric). 

În timpul crizei financiare din Asia, aurul şi-a dovedit 
soliditatea în raport cu moneda națională care se prăbuşea 
vertiginos. Acesta să fie oare motivul pentru care, ulterior, 
directorul F.M.I. Michel Camdessus a anunţat că F.M.I., “ar 

putea vinde o parte din rezerva de aur, pentru prima dată după 
20 de ani”? (cf. Curentul/2 sept.). America, principala 
cotizantă la F.M.. a încurajat această măsură sub pretextul 
umanitar al anulării datoriilor țărilor foarte sărace, dar 
adevăratul motiv pentru care S.U.A. au salutat această 
inițiativă este dolarizarea, care - conform analiştilor de la 
New York Times-constă în instaurareaunei monede universale 
reprezentând echivalentul în aur, dar fără aur (!!!). 

Luate de val - la auzul simplelor declarații făcute de 
Marea Britanie (brațul americanilor în Europa!) şi Elveția 
(neutrul sediu european al Finanţei!) cu privire la intențiile 
lor de viitor de a-şi pune în vânzare rezervele de aur, “nici 
Franța, nici Germania, nici Statele Unite şi nici Italia nu 
intenționează să rămână în urmă” (după cum a afirmat 
guvernatorul băncii Franţei); fiind pe punctul de ase debarasa 
de aurul care până de curând oferise protecție împotriva 
inflației, dar al cărui curs se află acum într-un subit declin în 
raport cu cel al dolarului. Această ““modă” girată de F.M.I a 
fost contracarată însă de mai multe bănci europene care, 
dezmeticindu-se latimp, au anunțat “un moratoriual vânzării 
de aur pe termen de $ ani”, înghețând “vânzarea a 80% din 
rezervele mondiale de metal galben” şi “determinând astfel 
brusca revenire a cursului aurului, după căderea lui la fe! de 
brutală”, (cf. România Liberă /6 oct.). 

Cea mai recentă drăcovenie scomită de F.M.I. pentru 
“ajutorarea” țărilor gata să sucombe economic este 
experimentul “Purden sharing” constând în “împărțirea 
poverii” finanțării de către F.M.I. cu creditorii de pe piața 
privată de capital. Condiţionând oficial, sus şi tare, eliberarea 
tranșei de împrumut din acordul stand-by de obținerea în 
prealabil din partea solicitantului a unor alte împrumuturi de 
la creditorii privaţi, F.M.. reuşeşte să dea lovitura de graţie 
țărilor aflate la ananghie, care au nevoie de transfuzii 
financiare, Pentru că una e să te împrumuţi de la un creditor 
privat cu o dobândă curentă, ca să-ţi acoperi nişte nevoi 
curente, şi alta e să fii obligat chiar de către F.M.I, să te 
milogești de un cămătar care să te scoată la liman dintr-o 
situație-limită (în care te-a adus tot F.M.I!) cu o dobândă 
inevitabil exorbitantă, provocată chiar de afişarea de către 
F.M.L. (pentru acei cămătari la care te trimite!) acondiţionării 
împrumutului său. De ce procedează F.M.I. astfel? Pentru a- 
i căpătui pe proprii săi muşterii de la care ne obligă să ne 
împrumutăm în aceste condiţii draconice? Sau pentru a ne 
“lichida” financiar, însuşindu-și cămătărește, de ia statul 








PUNCTE CARDINALE 


INTERNAȚIONALĂ 
PRIN NO 
S-0 FAURIM ! 


& TRATAN CĂLIN UBA SS 


adus la sapă de lemn, resursele naturale “amanetate” sau aurul 
gajat? Sau poate din ambele motive? 
NATO FRÂNTĂ CĂ I-AM DRES-O! 

Singura țară față de care F.M.I. (altminteri atât de 
tranşant şi rigid) s-a dovedit a fi extrem de culant este Rusia. 
Deşi C.L.A. avertizase Casa Albă în privința implicării 
premierului Cenomiîrdin şi a preşedintelui Elțîn în operaţiuni 
mafiote, F.M.L. a continuat totuşi să acorde noi împrumuturi 
politice mafiei aflate la conducerea Rusiei, contribuind astfel 
la “crearea unui deşert instituțional într-o cultură a minciunii, 
a economiei subterane” - după cum a mărturisit Michel 
Camdessus. Explicaţiile directorului executiv F.M.L. (nevoit 
să-şi prezinte demisia pentru a încerca să spele astfel nu numai 
obrazul şifonat al F.M.L., ci să salveze de la discreditare 
întregul sistem financiar global), conform cărora “Banca 
Centrală a Rusiei ne-a mințit asupra rezervelor sale în 1996” 
(cf. România Liberă/| sept.), lasă să se înțeleagă că F.M.I. a 
continuat să finanțeze în condiții frauduloase Rusia, lapresiunile 
exercitate de SUA. 

Cu siguranţă că America a pus o vorbă bună la F.M.I. 
pentru Rusia, căci oricât de mafiot ar fi regimul “reformist” de 
la Moscova, Statele Unite au tot interesul să se pompeze dolari 
în imensa “caracatiță” rusă (cu riscul infestării, prin banii 
spălați de mafia rusă, a întregii economii mondiale), nu atât din 


„trâmbiţatele considerente democratice (căci rivalii politici 


comunişti ai lui Elțîn n-ar avea cum să se mențină la putere, 
dacă nu mai sunt finanțaţi pe şest), ci mai cu seamă din rațiuni 
concurențiale anti-europene. Pentru S.U.A. e multmai rentabil 
să investească într-o Rusie (fie şi mafiotă) care - cât de cât pusă 
pepicioare- împiedicăextinderea spre Esta Uniunii Europene, 
Şitot în virtutea aceleiaşi politici anti-europene, S.U.A. amână 
la calendele greceşti intrarea României în N.A.T.O.! Dacă 
marele capital şi-ar transfera depozitele bancare din dolari în 
euro, s-a zis şi cu forța financiară a Unchiului Sam, şi cu 
supremația lui mondială. În condițiile acestei acerbe concurențe 
dintre euro şi dolar, S.U.A. nu mai au câtuşi de puţin interesul 
să întărească (prin includerea României) flancul sudic N.A.T.O. 
Refacerea economică a Serbiei în urma bombardamentelor 
“democratice”, ca şi stabilitatea sud-est europeană, întreținută 
de acum înainte de o forță de apărare numai europeană, 
reprezintă - pe fondul disensiunilor dintre pilonii U.E, 
reprezentați de Germania şi Franța - serioase probleme 
financiare pentru Statele Unite ale Europei. 

Pe lângă vorba bună pusă de America, probabil că pentru 
conducerea F.M.I. a cântărit foarte mult şi ““propteaua” pusă 
lui Elțîn din partea Israelului. Este oare întâmplător faptul că 
atât membrii familiei Elțîn, cât şi magnatul rus Boris Abramovici 
Berezovski, “finanțatorul politic principal al lui Elțîn şi omul 
care umple puşculița clanului”, “dispun de paşapoarte 
israeliene”? (cf. Ziua/2 sept.). La nevoie, aceste paşapoarte pot 
fi folosite în cazul în care justiția ar încerca să facă puțină 
curățenie, După cum informează acelaşi cotidian, “în aprilie 
a. c. a fost emis chiar un mandat de arestare pe numele 
magnatului Boris Berezovski, care însă a şters-o temporar în 
Israel”, de unde s-a reîntors la Moscova, în siguranţă, după ce 
Tatiana Diatcenko, fiica mică a lui Elțîn şi “o prietenă intimă 
a lui Berezovski”, a obținut revocarea ordinului de arestare. 

Cine are de câştigat din această bătălie pentru menţinerea 
supremaţiei mondiale dusă de Statele Unite ale Americii cu 
recent înființatele State Unite ale Europei şi, în viitorul 
apropiat, cu Statele Unite ale Asiei? (Ambiţii imperiale 
“unificatoare” nutreşte şi Rusia, dar, deocamdată, buzunarul 
panslavismului nu permite realizarea unei asemenea pohte). 
Singura care profită de această tensionată competiție este 
Marea Finanţă care, în funcție de propriile interese oculte, 
mizează când pe cartea infernaționalismului (prin limitarea 
suveranităţii şi disoluția autorităţii naţionale) pentru a putea 
crea imperii (confederaţii) concurenţiale, când pe cartea ripostei 





Decembrie '99 NR. 12/108 PAG. 3 


naţionaliste (prin încurajarea separatismului enclavelor 
etnice) pentru a dezagrega vechile imperii şi areplianațiunile 
conform noii ordini mondiale. 

ȘI BOGAŢII PLANGI... 

Are loc o schismă în interiorul Marii Finanţe? Aparent, da, 
judecând după politica austeră a F.M.I., care contrastează izbitor 
cu afișata preocupare a Băncii Mondiale pentru combaterea 
sărăciei. Nu cumva însăși Marea Finanţă este cea care cu o mână 
(F.M.) provoacă spasmele financiare, pentru ca ulterior, tot ea, 
cu cealaltă mână (Banca Mondială), să le aline, creând astfel 
orizontul de aşteptare a “izbăvitoarei” noi ordini mondiale? 

“Vom începe oare să privim propriile noastre eforturi nu 
prin prisma prosperității celor puţini, ci a nevoilor celor 
mulți?” - se întreabă retoric nu vreun lider neocomunist care 
recurge la linguşirea electoratului prin discursuri populiste, 
nici vreun agitator sindical de la uzinele “Roman” sau 
“Tractorul”, ci chiar preşedintele Grupului Băncii Mondiale, 
Washington D.C., James D. Wolfensohn, în articolul său 
“Coaliții pentru schimbare” publicat în România Liberă din 
12 noiembrie. Văzându-l pe domnul Wolfensohn atât de 
preocupat de “nevoile celor mulți”, nu poți să nu te întrebi: 
de când a devenit Marea Finanţă atât de receptivă la Vocile 
Săracilor consemnate în studiul astfel intitulat şi lansat anul 
trecut de Banca Mondială? Bunăoară, “o bătrână din Africa 
a spus: «o viață mai bună pentru mine înseamnă sănătate, 
pace şi iubire, fără foame»”. Sau, iată ce mărturiseşte “o 
mamă din Asia de sud: «când copilul îmi cere ceva de 
mâncare, îi spun că fierbe orezul până când adoarme de 
foame, fiindcă nu avema orez»”. Înduioşătoare grijă față de 
om! “Cum s-ar putea să nu fie cineva mişcat de comentariile 
săracilor?” - conchide patetic, în plină mişcare financiară, 
domnul Wolfensohn, încât ai zice că ne aflăm în cea mai 
lacrimogenă telenovelă sud-americană, în care şi bogații 
plâng (mai abitir decât sfinții!) de mila săracilor acestei lumi. 
Care este soluția miraculoasă propusă ca într-o bună zi toți 
aceşti oropsiți ai vieții să țopăie de bucurie pentru că se vor 
trezi cu “propriul lor cont în bancă”, ba s-ar putea chiar să 
devină “conducătorii (sic) grupului deponenților din satul 
lor”"(conformzicalei: decât codaş la oraş, mai bine deponent- 
şef în satul tău fruntaş)? Ei bine, fericirea promisă, bazată pe 
drepturile (sodomiste!) ale omului, constă în “necesitatea 


implicării unei coaliții internaționale reale, construită pe 


cooperarea dintre toți actorii (nici unul să nu scape!) - 
Naţiunile Unite, guverne (sic!), organizații de dezvoltare ca 
Banca Mondială, sectorul privat şi (musai!) societatea civilă”. 

In cadrul acestui acord global bazat pe “reguli globale” 
şi pe o “atitudine globală în elaborarea soluțiilor”, rolul 
salvatoarei coaliții intemaționale este de a recunoaşte că 
“mediul înconjurătornu (mai) are granițe” (de unde înțelegem 
fără echivoc că acest soi de comun(itar)ism, preconizata de 
către comunişti dispariție a statului național e un obiectiv 
prioritar!), dat fiind că, pe baza revoluţiei informaţionale, 
această coahţie va “conecta între ele toate economiile în 
tranziţie şi în dezvoltare prin satelit, e-mail şi Intemet”. 
Pentru punerea în practică a acestei “noi arhitecturi 
intemaționale a dezvoltării care să fie paralelă cu noua 
arhitectură financiară globală”, e nevoie ca guvernanţii să 
explice popoarelor noastre (?) că interesele noastre (717) 
naționale sunt internaționale”. De remarcat că autorul 
articolului vorbeşte în numele popoarelor noastre = semn că 
în viziunea Marii Finanţe aceste popoare au devenit deja ale 
voastre, domnule Wolfensohn! Ce se va întâmpla însă cu 
acei guveranți care nu vor reuşi să “explice” națiunilor 
noastre interesele voastre inter/supra/anti-naționale?- aceasta 
nu ni se spune (pentru că, oricum, n-ar fi în interesul 
nostru...). În rest, indicaţiile Băncii Mondiale sunt foarte 
clare; Internaționala, prin noi s-o făurim! 

Scopul utopic declarat (care nu scuză mijloacele 
nedeclarate!) al acestui guvern de coaliţie internațională nu 
diferă prea mult de “raiul” pământesc promis de comunişti 
şi nici de sloganele lor: “Trebuie să ne angajăm (sic!) că vom 
aduce acea zi când săracii lumii, cei tineri plini de speranțe, 
cei vârstnici, copiii străzii, handicapații, muncitorii agricoli, 
cei ce locuiesc în magherniţe, vor putea să strige: «Astăzi nu 
mi-e teamă de nimeni! Astăzi nu mi-e teamă de nimeni!”. 

Nici de Dumnezeu, domnule director al Băncii 
Mondiale? 


pom ap, mmepam — m r 


| OPRECIZAREREDACȚIONALĂ 
„În axicolul din octombrie al D-lui Traiin Călin Uba, 


"Adevăratul partid al Alianţei Civice” (p. 10, col. 2, 
“Antepenultimul paragrat), epitetul "păguboasă” (referitor la D- 


ee perete a, IO Ti ap E RE PITT RI TETI 







„na Doinea Comea) este a imixiune redacțională penru care 
„cerem scuze autorului şi cititorilor, 


















PAG. 4 NR. 12/108 Decembrie '99 





ZE, 
si 


aa 4 








Noi suntem nu numai în faza în care Biserica îşi 
formulează aşteptările față de Stat, ci şi într-una în care 
Statul trebuie să-și formuleze propria sa viziune asupra 
relației cu Biserica. Or, aici Statul este declarativ 
prietenos, dar practic ambiguu. Dincolo de absența 
unui model românesc, starea aceasta de fapt poate fi 
pusă în legătură cu modul în care este înțeles imperativul 
curental integrării europene, între modalitatea integrării 
şi cea a relației Stat-Biserică existând o legătură mult 
mai strânsă decât se poate bănui. Mare parte dintre 
directorii noştri de opinie nu au priceput că o țară nu 
poate fi integrată doar economic, sau numai militar, de 
sus în jos. Orice proces de integrare (cum 0 şi arată, de 
altfe], istoria integrării în Comunitatea Europeană) 
este un proces dependent de rezultatele electorale. 
Ceea ce înseamnă că procesul integrării nu poate face 
abstracție de structura cultural-spirituală a masei 
electorale. Integrarea europeană are, prin urmare, o 
dimensiune confesională obligatorie, menită nu numai 
să facă posibil pasul către integrare, dar să şi menţină 
integrarea la un nivel de recunoaştere a fiecăruia în 
valorile puse în comun. Motiv pentru care, de câtăva 
timp, funcționează pe lângă Comisia Europeană un 
departament numit sugestiv ““Un suflet pentru Europa”, 
reprezentând Conferinţa Bisericilor Europene, iar la 
Bruxelles sunt reprezentate prin birouri proprii atât 
Conferința Europeană a Episcopilor Catolici, cât şi 
Patriarhia Ecumenică, Biserica Ortodoxă a Greciei, 
Patriarhia Rusă şi Biserica Evanghelică din Germania. 

In cazul nostru, această dimensiune cultural- 
spirituală poartă pecetea Ortodoxiei, fapt ce nu înseamnă 
ignorarea sau discriminarea confesiunilor minoritare 
neortodoxe. Oricât le-ar putea părea unora de paradoxal, 
şansele integrării noastre autentice — adică: o integrare 
cu tot cu identitatea noastră, fără a ne ruşina de noi 
înşine şi fără a copia orbeşte modele ce nu ne prind sau 
care ne împing spre conflicte imprevizibile prin urmări 

— Vor creşte pe măsură ce vom reuşi să asumăm, 
inclusiv la nivel de strategie geopolitică şi culturală, 
acest dat spiritual. Altminteri, reducând chestiunea 
integrării europene sau a celei euroatlantice doar la un 
act de voință politică bazată exclusiv pe elementul 
economic sau pe cel militar, vom risca alimentarea 
substanțială a discursului antieuropean al extremiştilor 
de la noi cu argumente credibile. 

Pentru a înțelege unde se află potenţialul integrator 

al Ortodoxiei şi modul în care Ortodoxia mileniului III 
înțelege să dialogheze cu Statul, este nevoie de o 
privire asupra moștenirii Bizanțului, parte a memoriei 
creştine a acestui continent şi a lumii creştine în 
ansamblu [...] 

Nu există al! domeniu al istoriei europene care să 
fie atăl de străin cărturarilor, atăt de înceţoşal şi atât 
de îndepărta! precum Bizanțul [Ernst Robert Curtius). 

Cuvintele lui Curtius au, din păcate, o valabilitate 
constantă și cu atât mai dureros este spectacolul 
ignoranței oferit tocmai de cei care, prin naştere cel 
puţin, fac parte din spaţiul bizantin, mai precis din 
Bizanțul după Bizanţ. Dacă nu se refugiază într-o 
modernitate lipsită aparent de rădăcini, clasa politică şi 
intelectuală de la noi se refugiază cu voluptate în clișee 
luate în marea lor majoritate din lectura unor cărți 
depăşite ştiinţific şi contestate în mediile cu adevărat 
cunoscătoare. Acest fenomen de criticism ignorant 
trebuie văzut în contextul înregimentării în viziunea 
iluministă şi în aplicaţiile ei actuale. Motiv pentru care 
apelul la istoria şi moştenirea Bizanțului trebuie înțeles 
nu numai ca un efort de reabilitare a trecutului (oricum 
greu de reabilitat in corpore, dacă nu vrem să riscăm 
schimbarea unei extreme criticiste cu unaencomiastică), 
ci şi drept un efort hermeneutic de extragere din 


BISERICA ÎN STAT 
OSIBIL MODEL ORTODOX: 


e Le 
DELUL POSTBIZANIN 


Sa Aliate E td ale Pas 
tt oa AO DE RA ap E 


PUNCTE CARDINALE 





ne 





paradigma trecutului a unor principii utile prezentului; 
mai mult chiar: un efort de antamare a echilibrului 
viitorului prin anamneză. Este un demers de arheologie 
vie, pe trupul societății care, nu totdeauna conştientă de 
acest lucru, este purtătoarea unorvestigii deloc de neglijat 
şi în nici un caz “depășite” în întregime. 

Când se vorbeşte despre Bizanţ, sunt avute în vedere 
două elemente de prim ordin: împăratul şi patriarhul, 
Imperiul şi Biserica. Relaţia dintre cei doi parteneri 
reprezentând cele două puteri, cea profană şi cea 
spirituală, este de regulă redusă la un singur termen 
negativ: cezaropapismul. Un termen la fel de 
impracticabil în istoria ideilor despre structura Statului 
[Hans-Georg Beck er alii] ca şi teocrația. Folosirea 
acestor termeni implică punerea între paranteze a 
ambivalenţei afirmațiilor biblice referitoare la relația 
dintre lumea spirituală şi puterea lumii acesteia [...] 
Specific bizantină (patristică) rămâne interpretarea 
reperelor biblice, citirea acestora în context. Astfel, 
cuvântul Mântuitorului din Predica de pe Munte, potrivit 
căruia nu puteți să slujiți şi lui Dumnezeu şi lui Mamona 
(M/ 6, 24), se completează cu precizarea: Daţi-i dar 
cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele 
ce sunt ale lui Dumnezeu (MI 22,21), trimițând nu la ura 
față de bani sau de puterea politică, ci la echilibrul 
caracteristic creştinului, folosind banii fără să fie robul 
acestora, ascultător față de puterea omenească, supus 
aşadar Statului, dar ascultător în mod absolut numai față 
de Dumnezeu (FA 5, 29), adică având, în virtutea 
credinței, un for lăuntric ce se sustrage oricărei stăpâniri 
discreţionare din afară. Ascultarea față de rânduielile 
stăpânirii vremelnice este un act de înțelegere față de 
cele îngăduite de Dumnezeu (Rm 13,1-7): creştinul nu 
poate să fie în permanent protest față de lume, pentru că 
lumea este ținută, condusă şi răbdată, în bune şi în rele, 
de Cel ce a făcut-o, iar rostul creştinului şi al Bisericii 
este tocmai acela de a depune mărturie pentru pronia 
(grija) dumnezeiască. Este motivul pentru care creştinii 
se roagă pentru stăpânire şi pentru cei care sunț în inalte 
dregătorii (1 Tm2, 1-2), fără ca această mijlocire rugătoare 
să însemne legitimarea necritică a puterii vremelnice, ci 
permanenta readucere în memorie a sursei ei proniatoare. 
lată de ce, din punct de vedere creştin, ideea revoluționară 
are un iz eretic: este o tentativă unilaterală a omului de 
a face ordine în istorie cu prețul unei dezordini şi mai 
mari, ignorând voia lui Dumnezeu. 

Fără să fie o teologie a pasivității civice și nici a 
înstrăinării de responsabilitatea imediată a omului liber 
de a construi sau de a distruge, teologia politică a 
Bizanțului, formulată pe aceste fundamente biblice şi 
îmbogățită de experiența unui mileniu de lucrare a 
Bisericii în societate, se caracterizează printr-un enorm 
simț al dreptei-chibzuinţe. Statul şi Biserica nu sunt 
concepute ca două puteri concurente, Aşa cum spune 
Eusebiu de Cezareea, puterea Statului este cea dinafară, 
în vreme ce autoritatea bisericească este una cu rezonanță 
interioară [...] Armonia principială a acestora, care 
exclude aşadar confuzia de atribute, anulează şi acuza de 
“cezaropapism”, posibil numai în cazul unei relaţii 
concurențiale, de felul celei dintre papalitate şi regalitatea 
medievală apuseană. 

Biserica este partener egal al Statului, instituţia 
imperială simțindu-se legată de Biserică să o ajute în 
implinirea rostului ei misionar sau să îi pună la dispoziţie 
instrumentele exercitării caracterului ei sinodal. Toate 
acestea nu înseamnă că între Stat şi Biserică nu apar 
țensiuni [...] Statul, întrupat de împărații succesivi, nu 
este mereu conştient de limitele puterii lui de intervenție 
în Biserică, după cum anumiți oameni ai Bisericii doresc 
uneori mai mult decât le este specific. Istoria imperiului 
Bizantin cuprinde şi momente în care simfonia dintre 





Padu Precla 


O invitaţie la dezbatere 











Statşi Biserică este disturbată de accente false, stridente. 
Este suficient să ne amintim de persecutarea Bisericii 
de către împărații iconoclaşti. În aceste momente de 
criză se dezvăluie condiţia esenţială a simfoniei dintre 
Stat şi Biserică în teologia Bizanțului: ortodoxia puterii 
civile. Odată cu ataşarea temporară a Statului la 
heterodoxie, dreptul de intervenție a Statului în Biserică 
este suspendat, aşa cum este suspendat şi în cazul 
imoralității evidente a titularului tronului imperial. 
Originea puterii imperiale fiind declarat divină, 
adoptarea ereziei va însemna căderea din legitimitate 
nu numai în ochii Bisericii, dar şi în ochii societății în 
ansamblu. Chestiunea “ortodoxie sau heterodoxie” 
este una vitală pentru integritatea construcției statale 
bizantine. Această lepătură nu este stabilită de sus în 
jos, ci este o realitate cotidiană prezentă ia toate etajele 
sociale. Se confirmă astfel legătura profundă dintre 
Biserică şi poporul credincios. faptul că, în ciuda 
teologiei înalte, Biserica Ortodoxă va rămâne până 
astăzi o Volkskirche, o “Biserică a poporului” [...] 
Această caracteristică civilo-bisericească explică de ce 
în democraţia bizantinăprincipiul reprezentativității a 
fost mereu suveran, viața religioasă şi cea profană 
străduindu-se permanent să mențină un echilibru 
eficient între principiul monarhic şi cel sinodal 
(reprezentativ). 

Lipsa unei schizofrenii sistematice, postulate 
teoretic, între cele ale cezarului şi cele ale lui Dumnezeu 
nu va însemna însă pentru istoria şi teologia bizantine 
lipsa simțului critic. Rezistența Bisericii în fața 
imixtiunilor nejustificate ale Statului reprezintă un 
capitol cu multe nuanțe şi prea puţin cunoscut celor 
care, cu istoria Bizanțului în mână, doresc să cheme 
Biserica Ortodoxă la răspundere. Contrar imaginii 
curente privitoare la supunerea totală a Bisericii faţă de 
Stat, teologii creştini ai mileniului bizantin nu vor 
întârzia să pună în evidență raportul moral-spiritual 
dintre slujirea sacerdotală şi cea politică [autorul îi 
citează pe Isidor de Pelousion, Osie de Cordoba şi 
Leontie de Tripoli; din motive de spațiu, am omis 
aici citatele respective]. 

Pe fundalul teologic al interpretării actului politic, 
nu este de mirare că episcopii vor chema la pocăință pe 
stăpânii vremelnici ai lumii, le vor aduce aminte de 
îndatoririle specifice sau îi vor ajuta să-şi regăsească 
echilibrul personal. Viziunea teologică fundamentală 
se bazează pe unicitatea Creatorului lumii în care 
Biserica şi imperiul sunt chemate să-şi îndeplinească 
menirea. Nici Statul şi nici Biserica nu sunt “libere” de 
supravegherea Stăpânului ceresc, motiv pentru care 
colaborarea lor este oarecum imaginea, reflexul unității 
treimice, Cu toate acestea, starea de conflict dintre 
heterodoxia puterii seculare şi ortodoxia Bisericii va 
ajunge uneori, în ciuda eforturilor personale de refacere 
a echitibrului, la asemenea intensitate încât un Teodor 
Studitul, de exemplu, va chema la nesupunere față de 


(ai 


a e ae _- - sd 








puterea imperială iconoclastă, elementul receptării 
actului politic în lumina corectitudinii lui bisericeşti 
fiind aici decisiv. Ceva similar — receptarea sau 
respingerea prin corpul eclesial a unor decizii politice 
—se vaconsuma şi în cazul rezistenţei în faţa tentativelor 
diplomatice de unire între Est şi Vest (Lyon, Ferrara- 
Florența). 

In ciuda istoriei zbuciumate, sau poate tocmai de 
aceea, marca principială a simfoniei bizantine rămâne 
dorința de a depăşi, atât cât se poate în lumea supusă 
păcatului, schizofrenia dintre expresia privată şi cea 
comunitară a credinței, de a diminua ruptura dintre 
dorința omului şi legea Domnului şi, fără să le confunde, 
de a lega cele două puteri într-un unic efort de slăvire 
a lui Dumnezeu prin grija față de oameni. Oricât de 
utopică poate să apară această viziune, ea are meritul 
inițial de a fi purtătoare de sănătate socială şi iese cu 
atât mai mult în evidență cu câto comparăm cu ideologia 
secularizată de mai târziu. Simfonia bizantină nu este 
cu toate acestea un model absolut şi nici o soluţie 
aplicabilă prin simpla traducere în mediul de azi. Este 
mai degrabă un reper şi un punct de plecare pentru 
găsirea unei: soluţii actuale [...] 

Ortodoxia post-bizantină nu a avut răgazul istoric 
să-şi precizeze o viziune constantă şi articulată în 
relațiile cu puterea profană. Confruntată aproape 
permanent cu regimuri autoritare sau necreştine — de la 
regimul țarist ia dominaţiile otomană şi comunistă —, 
Ortodoxia primeşte abia acum, după cât se poate 
omeneşte prevedea, o libertate proprie de construcție. 
lar construcţia nu poate fi (re)incepută decât de acolo 
de unde a fost brutal întreruptă. Acesta este sensul 
interogării actuale a moştenirii bizantine odată cu 
tragerea unor concluzii din experienţele istorice 
ulterioare proprii, sau ale altor popoare şi confesiuni 
(4) 

Primul deceniu post-comunist este marcat de o 
seamă de provocări, dar şi de o seamă de şanse. Luarea 
acestora deopotrivă în serios este sarcina prioritară a 
gândirii teologice actuale. Lipsa unui sistem canonic 
bine definit, pe de o parte, şi tradiţia bizantină, pe de 
altă parte, oferă, în căutarea unui echilibrat raport între 
puterea spirituală şi cea profană, atât libertate de 
mişcare, cât şi orientări ce obligă. Este o mişcare spre 
înnoire călăuzită de repere deja probate în timp. Modelul 
ortodox al relației dintre Stat şi Biserică cuprinde în 
sine elementele comune tradiţiei creştine generale şi 
aduce în același timp accente proprii, culori specifice. 
Pentru ca această înnoire să fie receptată ca atare, iar nu 
izolată la capitolul “tradiţionalism” sau, mai grav, la 
ce] de “naționalism”, discuţia trebuie să fie purtată în 
termenii corespunzători, teologia de catedră având 
datoria să treacă de Ja cadrele Kirchenrechr-ului la cele 
ale Sraatskirchenrechi-ului. Altfel spus: Biserica are 
nevoie de studii juridice care să depăşească dreptul 
canonic şi care să ofere în acest fel dreptului canonic 
completarea profană, nomică, pe baza căreia se poate 
recupera rotunjimea tradiţiei nomo-canonice. 

Recuperarea normalității pe bazele unui model 
specific este un demers integrator prin excelenţă. Într- 
o casă europeană atât de diversă în articulațiile ei 
religios-politice, țările cu majoritate ortodoxă pot aduce 
o bogăţie de nuanțe provenite dintr-o viziune avându- 
şi rădăcinile în Bizanţ, o viziune a lipsei de conflict 
principial şi programat între puterile distincte. După 
secole de anticlericalism şi confruntare între papalitate 
ŞI puterea profană, contribuţia ortodoxă este cea a unui 
echilibru între atotputernicia Statului modern şi 
drepturile şi demnitatea Bisericii. Tocmai pentru că 
ispita etatismului religios nu este înlăturată prin simpla 
proclamare a principiilor democraţiei, Biserica trebuie 
să reamintească permanent membrilor ei de acea 
neîncredere constructivă pe care orice creştin trebuie 
să o aibă faţă de stăpânii lumii îngăduiţi de Dumnezeu 
Lis) 

Năzuința către un model ortodox -— în care fără doar 
şi poate se regăsesc elemente caracteristice altor modele, 
precum şi valori profane — în relația dintre Biserică şi 
Stat este un act european de recuperare a moștenirii 
creştine de la baza continentului. Aceasta se datorează 
nu numai brizanței europene a dreptului privitor la 
relaţia respectivă. dar şi structurii intime a Ortodoxiei, 
capabile să fecundeze gândirea și practica europene. 
Aşa cum spunea şi Patriarhul Ecumenic Bartholomeu 
! de Constantinopol în fața Parlamentului European de 


PUNCTE CARDINALE 


la Strasbourg, în aprilie 1994; este frapant că 
organizarea reală şi profund democratică a Bisericii 
Creştine Ortodoxe — cu al său grad de autonomie 
administrativă şi de autoritate locală a episcopilor, 
patriarhilor şi Bisericilor autocefale, la care se adaugă 
în același limp unitatea euharistică în credință — 
reprezintă un prolotip, recent instituționalizal de către 
Uniunea Europeană, sub denumirea de «principiu al 
subsidiarităţii», ca fiind metoda cea mai eficace în ceea 
ce priveşte articularea puterilor sale”. [...] 
Ortodoxia îşi redescoperă azi caracterul ei universal, 
contrazicând egoismele naționale şi pericolele ce decurg 
de aici |Boris Bobriaskoy]. Văzută în universalitatea 
ei, reflex imediat al apostolicităţii, Ortodoxia nu poate fi 
redusă la dimensiunea naţională [...] Ataşamentul 
Ortodoxiei față de destinele naţiunilor înmijlocul cărora 
îşi îndepiineşte lucrarea mântuitoare nu înseamnă lipsa 


ET a 
Lai i 


Si, 
i 


fe, 
pa 


27, 
rai 


= 


"Au, 
> 
P ; dA! 
tr fi 
m să + y 


4 ai 


O a 


A 
CĂ te 
N pere tre 


p> 
că 


Lac atit it a o Pepe tea 
- pa 
> ERM ta île 


IP ALU ) - az 
DU ad 97 VA Sarat Aga <a Pra: 4 


În 


AI 
: 


Li 


ÎMPĂRATUL IUSTINIAN, 


ij 

4 

j „2 
> 
>. 

A 


NE: i Pi a 


ame, 


unei conştiinţe critice, Dimpotrivă. Biserica are dreptul 
să ridice semne de întrebare pe marginea unor evoluții 
care, din punct de vedere creştin, nu sunt conforme. Este 
un exercițiu critic constructiv [...] 

Atent şi la această conştiinţă critică a Bisericii 
naţionale, Statul român post-comunist va reuşi să aibă o 
identitate, să îmbogăţească comunitatea țărilor între 
care îşi vede locul, numai în măsura în care va asimila 
profund specificitatea relației sale cu Biserica. lar pentru 
a ajunge aici avem nevoie de o dezbatere largă care, iată, 
a şi început. O sperăm rodnică, păzită de exaperări sau 
de bune intenții utopice, Locul Ortodoxiei în strategia 
culturală a Statului = “geopolitica Ortodoxiei”, cum ar 
spune unii —, departe de a provoca teama unei presupuse 
discriminări a confesiunilor minoritare, oferă întregului 
orizont creştin de la noi şansa unei mai sporite şi mai 
conştiente mărturii, 


NBSP SU dama = 


/ 


Pa 

N 
= 77; 
aj 59. 


. d m , A 4 - 3” , 
se a 4 să , PU R 
4 > PR DN 2 AR Dai) - ro . 
a f be = A) că pitice. 4 Putere te dpi ai = ara 
Ş 3 a VA 7 E ratrtafi Cote n N A 
A DA rs = Re ada AX in RI Ă JI ete > CX A fa. ) a 
Ta 0 ae a Aa sa 





Decembrie '99 NR. 12/1056 PAG. 5 


Legea Cultelor are evidente realizări şi evidente 
nerealizări [...] Pentru efectuarea unor corecturi 
substanţiale pe marginea proiectului legislativ artrebui, 
mai întâi de toate, ca voinţa politică să-şi precizeze 
voinţa identitară şi modul în care ştie să ia seama de 
foloasele unităţii şi stabilității confesionale garantate 
de o Biserică majoritară activă social şi purtătoare a 
valorilor româneşti în dialogul cu lumea. Egalitatea 
obligatorie în fața legii a cultelor recunoscute şi a 
asociaţiilor cu caracter declarat religios nu poate fi 
confundată cu atitudinea no preference de tip american. 
Legea Cultelor trebuie să recunoască, lar nu să 
inventeze orealitate confesională. Or, această realitate 
este aşa cum este, dincolo de isteriile sectare sau de 
şantajul minorităților etnice. Neutralitatea Statului nu 
înseamnă caracterul său ateu şi nic! legalizarea 
prozelitismului, ci tratarea cultelor după principiile 





Na je; v 
ţ Ci Îi . 
A de ii 


Lă | 

. . 

TD Am 
DE 


596 i 
CIA NU 


AL ACE sie mar Pb St: o 
: în 10 3 
ba. gi d În Hp 


73| 


be 
iN] 


LA 
Li 1) 


[d 


Fi 
hi, A teme i 
& = 


a, 


| 
4 


A 


aa iz Piele e e e 
> = Y 
La AI) 
itp 
ae 


* 
> 
* fe 4 d 
Cat 
CN ro 
ză 


9 d 
Pico 


În 
i 
95... 


» Ai 
Ea: 


(mozaic, San Vitale, Ravenna, sec. VI) 


limpezi ale subsidiarităţii şi proporționalității. Potrivit 
acestora, în cadrele neutralității principiale a Statului, 
Biserica naţională ocupă locul pe care îl merită prin 
vechime şi număr. Ea nu este în subordinea Statului, şi 
nici Statul în subordinea Bisericii, caracterul național 
[iind în acest caz mai puţin un indiciu de privilegii şi 
mai mult unul arătând câmpul de lucrare al Bisericii 
majoritare, Raportul dintre Biserica majoritară şi Stat 
este unul de colaborare între doi parteneri sociali egali 
în atribute, chiar dacă diferiţi prin calitatea ultimă, 
teologică. Simfonia bizantină sau tradiţia nomo- 
canonică nu este aici în nici un caz tradusă prin supunere, 
ci prin învecinare — o apropiere simbiotică. 


(fragmente exirase, cu ingăduința autorului, din volumul Biserica în Stat 
O imitație la dezbatere, Editura “Scripta”, București, 1999, pp. 114-126) 














Dee re Tae e a Dia iii A 


a E a pi i 





e Pepene i ne pe 





PAG. 6 NR. 12/108 Decembrie '99 


Dacă de adevăratul confort sufletesc 
nebucurămatunci când fiecare poate spune: 
“măsirnt în largul meu”, oricare altă făptură, 
mai mult, orice lucrusau conceptişi afirmă 
natura intimă când se află în largul lui. 
S-ar părea că fiece componentă a realității 
deține “un larg” al ei, un fel de ipostază 
maximală a Unmwelt-ului, a lumii care îi e 
proprie, înspre a cărui circumferință 
dezmărginită tinde să se dilate până la 
perfecta suprapunere. A te simți în largul 
tău înseamnă a încerca un fel de contopire 
cu orizontul ființei tale. 

Există și adevăruri plasate în orizonturi 
improprii, lisnitate arbitrar, împiedicate de 
la o aşezare firească, sau chiar silite să 
îmbrace cămaşa lui Nessus. Într-un cuvânt, 
idei puse în dezacord cu concretul lor. 
Ținute într-un astfel de context, chiar marile 
idei religioase apar sărăcite în substanța 
lor, cum se întâmplă cu Ortodoxia când 
înțelegerea ei este lipsită de respirație. 
Pentru a fi ferit de astfel! de închistări ale 
orizontului, creştinismul răsăritean, vietate 
marină care se sufocă în limanele stătute, 
trebuie scos din nou în/arg, adică în mediul 
oceanic şi nutritiv al Tradiției (pentru care, 
contrar părerii comune, este dotat cu 
plămâni suficient de puternici), deoarece 
numai în această ambianță emulativă îşi 
poate arăta forța de Revelație absolută. 

Este și cel mai eficient mijloc de a se 
prezenta într-o lume care a redevenit 
sectară. Cum va putea creştinismul, în 
acest peisaj spiritual dezolant, să-şi probeze 
fibra indestructibilă a mesajului său, în 
condițiile abuzului de abordări “imparțiale” 
care îl situează în acelaşi plan de referință 
cu o sectă oarecare? Din afară, 
“intelighenția” contemporană priveşte 
Biserica lui Hristos ca pe o sectă între 
multe altele. Şi nu putem expedia această 
situație stânjenitoare cu un “treaba ei”, 
când în ecuația mântuirii acestei lumi intră 
şi nevoinicia noastră. Chiardacănu părăsi 
țărmul propriei noastre certitudini în relația 
cucreştinismul, trebuie, pentrua nu deveni 
împietrire, să întindem braţul către zarea 
albastră, arătând tuturor /argul lui. 

Oceanografia ortodoxă conține, ca un 
imens inconştient, bogatul orizont mental 

care a precedat revelația creştină, toate 
experiențele spirituale ale umanității. 
Fiecare dintre ele prefigurează într-un 
anumit fe! suprema împlinire hristologică, 
anticipând-o aluziv prin câte o faţetă sau 
nuanță ce se va integra orbitoarei lumini 
albe a Pantocratorului. Din această 
perspectivă ele sunt recuperabile - în 
căutările şi revelaţiile lorcele mai profunde 
- formând “inconştientul oceanic”, 
comorile scufundate din uriaşa zestre de 
spirit a omenirii, străluminată şi sfințită de 
podoaba ei cea mai de preț, conștiința 
bristică. 

Ştim din psihanaliză ce urmări nefaste 
poate avea re fularea tenace aconținuturilor 
de inconştient, iar 1.P.Culianu' aevidenţiat 
cu genialitate efectele cenzurii imaginarului 
instituițe de Reformă: scindarea conştiinţei 
la omul occidental, înțepenirea în rigoare 
puritană, erodată de ateism în câteva 
generaţii, Procesul este surprins în esența 
sa şi de un comentator contemporan al 
Filocaliei; “..„dacă concepția spiritualistă 
a mântuirii a înţeles să se ocupe de 
conştientul uman şi să lase subconștientul 
pe seama ştiinţei sau psihanalizei, 
favorizând trecerea abruptă de |a reprimarea 
trupului la idolatrizarea lui, de la puritanism 
la senzualism, spiritualitatea filocalică a 
avut în vedere nu numai conştientul uman, 
ci și subconștientul, fiind expresia unei 


1) Eros şi magie în Renaștere, în special cap. 
[X 


autentice psihanalize creştine, care tinde 
spre transfigurarea omului şi a creaţiei în 
Duhul lui Hristos"? 

Această notădistinctivăa creştinismului 
răsăritean nu-i îngăduie să trateze cu 
superficialitate moştenirea anterioară fără a 
se nega pe sine. Dimpotrivă, prin 
valorificarea tradițiilor, vechi intuiţii sunt 
propulsate într-un plan superior, 





îmbogățindu-l cu dimensiuni uitate. 

Gândirea patristică utilizează ea însăşi 
acest tezaur, când recuperează, de pildă, 
simbolul Arborelui Lumii care se sublimează 
în Crucea de pe Golgotha, iar sacrificiul 
ritual prin care se fondează o construcție 
sacră (prezent şi în Vechiul Testament) este 
amplificat în mistica toanică a “Mielului 
înjunghiat la întemeierea lumii”. 

Puterile supranaturale încorporate în 
pietrele ce făceau obiectul venerațieiomului 


culturilor megalitice anticipă credința. de. 


stâncă insuflată de lisus ucenicului Petru, pe 
a cărui fundaţie Biserica va dăinui în veac. 

Parabola bobului de grâu instaurează 
dialectica jertfă-rodire peciclul palingenezic 
al morții şi învierii vegetației, sacralizat în 
religiile de mistere ale vechilor civilizații 
mediteraneene. 

Aproape nu există, la o privire mai 
insistentă, scenariu mitic, credință ori simbol 
care să nu anunţe, într-un fel sau altul, 
revelația creştină. 

Particulara frățietate cu animalul care 
caracterizează mentalitatea vânătorului 
paleolitic (relictă azi la eschimoşi, laponi, 
amerindieni) prefigurează camuflarea 
Creatorului în veşmânt creatural = model 
suprem al oricărei substituiri arhetipale - 
pentru a-şi “captura” progenitura. De fapt, 
este o captare a atenției omului către esențe. 
Aşa cum vânătoarea ar fi lipsită de succes 
fără ritualul prealabil de asimilare a 
comportamentului animalului vizat, pentru 
a asigura înțelegerea optimă a mesajului 
său, Vestea cea Bună Dumnezeu se face 
asemenea omului, descinzând, ca şi în primul 
caz, într-un regn inferior lisus Hristos este 
mesaj viu, un Dumnezeu care din prădător 
devine pradă, căci se predă lumii ca Fiu, 
predanie întrupată, 

In această identificare se păseşte şi tâlcul 
profund al pescuirii minunate, Pescarul este 
ȘI e! un vânător, dar miracolul nu constă în 
mulțimea peştilor prinşi în mreje de viitorii 
apostoli, ci în faptul că, în același timp, 
sufletele jorsunt pescuite de Hristos-Pescarul 
pentru Împărăţia Cerurilor, Nu întâmplător, 
în gliptica și iconografia protocreștină, 
emblema lui va fi peştele, avându-se în 
vedere şi coincidența de semnificare a 
monogramei: /isus Christos Theou Uos Soter 


(=ICHTUS). 


2) Darurile Filocaliei, texte culese de Ignatie 
Monahul, Ed. Bunavestire, Bacău, 1996, p. 
85, 





PUNCTE CARDINALE 


Una dintre cele mai populare icoane în 
spațiul răsăritean, “Sfântul Gheorghe 
omorând balaurul”, păstrează încă amprenta 
străveche a spiritualității vânătorului în 
detaliul corespondenţei dintre cămaşa 
înzăuată a sfântului-cavaler şi solzii care 
protejează trupul monstrului. (Sâne amintim 
că nici ştiuca fabuloasă din Kalevala nu 
poate fi vânată până ce fierarul llmarinen 


nu-și făureşte o îmbrăcăminte din zale 
aidoma solzilor ei). Am putea face un pas 
mai departe şi să vedem în vârful lancei 
(desenatăîn unele icoanecao ancoră) cârligul 
cu care Iahve, regăsindu-şi postura de 
vânător, “semorchează” Leviathanul, ca în 
Cartea lui lov (40, 25). 

“Obiectivele” şamanilor, aşa cum 
transpar din credinţele şi practicile lor, se 
apropie de realizarea esenţială a 
creştinismului. Ascensiunile celeste ale 
vragiului şi catabazele în lumea duhurilor 
infemale, subpământene, spre a căuta şi 
recupera sufletele bolnave, “pierdute”, 
echivalează în plan ideal cu pogorârea în lad 
ŞI Inălțarea la Cer a Domnului pentru “oile 
rătăcite”. 

Mentalitatea magică a găsit 
dintotdeauna în unitatea lumii şi în 
corespondențele diverselor ei părți acțiunea 
unor forțe care o impregnează, conferindu- 
i consistență. Mitologia orfică, ale cărei 
rudimente au trecut în filosofia unui 
Empedocle sau Platon, atribuia Erosului o 
funcție cosmogonică, deoarece în absența 
lui Universul, cu ordinea şi ierarhia ce-i sunt 
constitutive, nus-arputea menține, risipindu- 
se. Deci eroticul şi magicul ar fi de aceeaşi 
esență, ambele întruchipând puteri care atrag, 
grupează şi unifică lucrurile, pe baza 
asemănării, afinităţii şi a simpatiei dintre 
ele. 

În viziunea creştină a lui Dante, erosul 
continuă să joace rol de agent cosmic, însă 
aflat în slujba lui Dumnezeu, ca “iubire ce 
mişcă sori şi stele”. Cuoptsecole mnai înainte, 
St. Dionisie pseudo-Areopagitul rânduise 
patru categorii de iubire, toate centrate în 
iubirea divină: a lucrurilor inferioare către 
cele superioare, sub formă de atracţie; a 
celor de acelaşi ordin, prin comuniune 
mutuală; a lucrurilor superioare, care caută 
înspre cele inferioare cu grijulie dragoste; şi 
aunui (e! de dorință de sine întru conservare: 
Ele se înalță mult deasupra erosului magic, 
cucare mai au în comun tendința centripetă. 
Însă dragosteadivinăeste izbăvitoare pentru 
făptură nu numai pentru căo adunăşi reuneşte 
în sânul ei, ci, esențial, deoarece se distribuie 
ca Logos, ca “dragoste care se dăruie”, cum 
a sesizat Mircea Vulcănescu', restaurându- 
i chipul. 

Există în tradiția iudeo-creștină o 





3)CE. Despre Numele Divine. Teologia mistică, 
Ed, Institutul European, laşi, 1993, p. 80, 


întreagă mistică erotică, începând cu 
poemul Cântarea Cântărilor şi până la 
extazele Sfintei Tereza din Avila, ce 
fructifică în termeni nupțiali alegoria iubirii 
divine, a Mirelui care va nunti cu Mireasa 
lui. 

Resacralizarea fiziologiei promovată 
de fantrismul hindus îşi găseşte o 
corespondență în chemarea creştinului 
către îndumnezeire (/heosis), experi- 
mentată mistic de marii înduhovniciți şi 
formulată uneori în termeni foarte 
îndrăzneţi: “A venera trupul, aşa încât 
duhurile orgolioase să nu aibă îndrăzneala 
de acrede că sunt mai de preţ decât omul”, 
cuvântează Sf. Grigorie Palama într-una 
dintre omiliile sale. 

În acelaşi spaţiu religios, strunirea 
minții şi a corpului prin practicile yoga, 
cunoscute şi perfecționate încă din timpul 
civilizației de pe Valea Indusului, sunt în 
fond foarte apropiate de rezultatele la care 
a ajuns independent isihasmul, care 
contopeşte postul, veghea şi rugăciunea 
inimii cu ordonarea respirației şi 
concentrarea minţii în Dumnezeu. 

Chiar dacă o tehnică ce-şi propune 
unitatea şi nu scindarea psiho-mentală nu 
este nocivă în sine, practica isihastă se 
deosebeşte față de yoga prin accentul pus 
pe smerenie. Mintea “adunată” invocă 
necontenit, prin repetarea rituală a aceleiaşi 
rugăciuni, mila nesfârşită a Fiului lui 
Dumnezeu, care suplineşte prin daruri mai 
presus de fire, ce culminează cu unio 
myStica, puţinătatea trupească. Nichifor 
Crainic, reluând cugetări ale Sfinţilor 
Părinți, sublinia sensul cosmical rugăciunii 
inimii: “...omul, în rugăciunea lui 
contemplativă, aduce în fața lui Dumnezeu 
întreaga lume sensibilă şi inteligibilă, pe 
care o rezumă şi o conţine în el ca 
microcosmos-* E| repetă astfel gestul 
interogator al lui Hristos după Înviere ŞI 
Inălțare, care unifică în Sine întreg 
Cosmosul-Biserică, restaurând Macro- 
antropul primordial, prezent în atâtea 
tradiții. Teologi de prim rang validează 
această viziune, afirmând că Biserica este 
macroanthropos.” 

Tot creştinismul este cel care a 
transferat funcția de mijlocitor, deținută de 
vechiul zeu Hermes, din planul unei 
tipologii tranzacționale, proprii spiritului 
elin, în altul. aparținând interpretării 
(hermeneia) vii a celor divine. Marele 
teolog necunoscut al veacului VI vedea în 
ierarhia cerească o intermediere activă între 
Dumnezeu şi om, primul**dând...cuvântul, 
iar îngerii mijlocindu-l.”* Graţie acestei 
dinamici, este legitim ca “...invocând deci 
pe lisus, lumina Tatălui cea adevărată ce 
luminează pe tot omul ce vine în lume... să 
privim în sus după putere ...şi să ne uităm, 
pe cât stă în puterea noastră, la ierarhiile 
duhurilor cereşti ce ne-au fost descoperite 
de către/ prea-sfintele scripturi/ în chip 

figurat şi anagogic” (ibidem, p. 26). Nu 








4) Cf “Logos şi eros în metafizica creştină”, 
în Logos şi eros, Ed. Paideia, Buc., 1991, p. 
40, 
5) Apud Paul Evdokimov, Jubirea nebună a 
lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, Buc., f.a., p. 
125, 
6) Curs de teologie mistică (1935-1936) 
tipărit de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei 
sub titlul Sfințenia = împlinirea umanului, 
Ed. Trinitas, laşi, 1993, p, 164. 
7) Cf. P. Evdokimov, op. cit., pp. 121, 122. 
8)Sf. Dionisie pseudo-Areopagitul, Jerarhia 
cerească. lerarhia bisericească, Ed. Institu- 
tul European, Iaşi, 1994, p. 66 (subl. mea). 
(continuare în pag. 9) 
Florea TIRERIAN 
































PUNCTE CARDINALE Decembrie '99 NR. 12/108 PAG. 7 


















fă | te ia 
A 0 : 7 1 5 E Z 0 Ji LE Bere smereşti acestei feciorii A 
Pin E > ded DI "ARSI e adorînd-o, i săruti călcâiul, 4 

za ) ÎN pă - “ 

d tatalui sa la + Soare-tpate, i . d a 97, ecă râneş. să te înfrupti întâiul : 


XR din daina « ce curînd 5-0 Stovi, 












Și x Sa 7 ARI ă li 
„e Dima tu-L vezi în întuneric = 





Si + 


AS 






neo pottă alt pu-șiscoate, ri a Sc păcatul iul, 





, MRI di 1 ucr, dar fă ără-ală [ vă 
| Pe fie pai li le-am înșe ps Re ul 
Rule ii cita a “e "na ; * =” a: 
ca să mă-utoi | ubindi ile ma E Mi imi prin. laturi. Irecăi 


rac i I00 2 9 

u pofia prinsă bici la inger paie $ 
P, L “ Ve E 
E 








a St îs * că 
A ie 


e  stinsa inimii  dogoare E 





mie că jud 0 Să ne fie SS, sie ia „ERE e ae e e 


"4 E Fă : 
„mi Domul bun, i 
Mo fot At a astea ad maiorem gloria mundi 


n Beacum i ne ata moartea vizita, 


PS A "cu mersu-i legănat de târfă veche: 
A Î Gleeurăe stol, cu ochi Ai pa ei 






ne-om culcuși bătrîni în poala sa, să 

" prinvisul meu ca printr-o stepă sură, £ flat “stu împăratul ci Stele  gustindu-i xn ui iubirea nepereche. 

să-ți prade-n trup stigmatul frumuseții, și ' să-nec în fierea mea pămîntul £ | Se vai | | 

cu pliscul greu de dragoste şi ură. “a Ni iz să-l despic c-o fulgeraresa e | De-am stat tînjind cu carnea lumină 

/ E i Zid ii RA A tă Sam iitesniaţ a pulpă de pădure, 

Tu n-ai abars, măiastra ta (rulaşă, E ce folos, cînd oâfăeuul oare. sănul i cîrtim vremea sempuţină, ş 
ce pîrg de moarte peste lume vine ..- * feuca lumii din î7ân | s-o E zi „da di ci să visăm | slaveipure! a 





cînd | tace-un veac şi: altul plinge-n faşă, aa i 





de rug Pirticta dar unde-i ru 
Yi y x aa, a i SI: 


sa ur 


i d 
je Sasa 
A 


gi asa pi 
gr AC su Ea DA MRDI 


s4rel 


i. 


isi iși 


de-aver ce eta ate stătătoare. 
d Ri RI 


„. Augusta mea mirifică dacie, disănii întinat nici Cerul A mai Sp 
g ii j, cu tot ce-a fost în stirvul meu cîntare şi amtăgire-i orice îndreptare, $ 

cere, fra ale, A: pur din Nord | cad în genunchi şi jinduiesc iertare, căci de ne-ar fi căință cît de d Sa : 

pe noii i, Da barii i ECTII ilor g gete, A şi te ador, din duh şi din viscere! i e păcatul Sem î fie pune, ca o boală. XE 
AL re 0. preia cu zăpada-n plete i E. îi > AR «SĂ 


AJ 


Pe cerul urii | limba mea, debuta AI a Ri pecar da old iubirea-n rio Did 


| mi-0 răstignesc iubirilor dintii Li a şi-ar prisosi pământul de, se 
TA dle iei Pa şi amuțesc, cu slava căpătii, | a n-am fi ce-am fost 
dară lo i, i zii en, Onete, dă etern smerit Rostirii celei una. din mia, di ce a 


- 


Cuvîntu-n cer e strălumină LL 


ri j A i g:: i A, 
- p $.> DE nd în ne 4 ci alma 


28 ef idaiem +9 


d oaia ne vezi idază, "TE ia 37 dar! A cu do rul azi Şi 


cresă cepe, pl are, pi i 
me mai 71$ 


„Doar dre 27 0 și 








— OC...» "a 

















PAG. 8 NR. 12/108 Decembrie '99 





Evanghelizarea populaţiei existente 
pe teritoriul țării noastre s-a făcut de 
timpuriu, tradiția trimițând la Sfântul 
Apostol Andrei şi la cei ce-l vor fi ascultat 
pe Apostolul Pavel, pe când acesta a 
predicat în nordul Greciei. Baza 
vocabularului românesc referitor lacredință 
este formată din termeni latini aparținând 
latinei orientale, de aceea în bună parte 
deosebiți de cei din alte limbi romanice: 
Făcător în loc de Creator, înviere în loc de 
resurrectio, înălțare în loc de ASSumplio, 
Fecioară în loc de virgo etc. (1). 

După Edictul lui Constantin cel Mare 
şi mutarea capitalei Imperiului la 
Constantinopol, teritoriul României de 
astăzi s-a aflat sub influența bisericească a 
Bizanțului, de care era mai apropiat 
geografic. De altfel poate că lucrul acesta 
nici nu avea o prea mare importanță atâta 
timp cât Biserica era una şi credința ei 
aceeaşi. 

O dată cu anul 1054, cu schisma între 
Roma şi Constantinopol, între cele două 
Biserici a început şi o disputăasupra sferelor 
de influenţă, care, între altele, a privit şi 
teritoriul carpato-danubian. Raţiunile erau 
în mare parte şi politice. Astfel împăratul 
vlaho-bulgarilor, Ioniţă Caloian (1197- 
1207), atrasde promisiunile Romei, încheie 

în 1204 o unire cu Biserica de acolo, aflată 
în acel moment sub conducerea papei 
Inocenţiu al II-lea (1198-1216). La 7 
noiembrie este uns în catedrala din Târnovo 
arhiepiscopul Vasile ca primat catolic, iar 
a doua zi Ioniță este încoronat ca “rex 
Bulgarorum et Blachorum ”. După nici un 
an, însă, în aprilie 1205, această “unire” va 
fi denunțată ca urmare a nerespectării 
promisiunilor de către latini (2). a 

Au existat şi încercări ulterioare de implantare a catolicismului la noi, respectiv la 
răsărit şi miazăzi de Carpaţi. Una dintre acestea a constituit-o Episcopia de Milcovia, a 
cumanilor, întemeiată la 13 septembrie 1229 din iniţiativa regelui Albert al II-lea al 
Ungariei (1205-1235) şi a papei Grigorie al IX-lea (1228-1241), distrusă din temelie de 
invazia tătarilor de la 1241. Încercările ulterioare de a o reînfi ința au eşuat (3). 

O ofensivă catolică în Țara Românească s-a exercitat prin călugării franciscani, în 
a doua jumătate a veacului al XIV-lea, acţiune pornită de papa Urban al V-lea şi de regele 
Ludovic cel Mare al Ungariei. În această perioadă sunt menționați câțiva episcopi catolici 
de Severin, iar papa Grigorie al XI-lea (de la Avignon, 1370-1378), sprijinit de Doamna 
Clara, a doua soţie - de origine maghiară - a domnitorului Nicolae Alexandru Basarab, 
dorea să înființeze o episcopie catolică la Argeş. Se pare, însă, că episcopii respectivi nu 
au șezut niciodată în scaunele lor episcopale, ci au rămas în Ungaria (4). 

Cam în același timp, la 1370, în Moldova lua ființă, la Siret, o episcopie catolică. 
Laţcu-vodă (c. 1365-1375) o acceptase tot din interese politice, pentru a se afla în relații 
bune cu statele catolice învecinate, Polonia şi Ungaria. Eforturile prozelitiste catolice n- 
au avut mai mult succes decât cele din Ţara Românească şi, după câțiva ani, în care 
episcopii respectivi au condus treburile episcopeşti din Polonia, la începutul secolului al 
X V-lea, episcopia a dispărut (5). 

Din punctul de vedere al acestui studiu, o importanță mult mai mare decât aceste 
încercări timide şi eşuate o are ceea ce s-a petrecut în Transilvania, începând din veacul 
al XVI-lea până în cel de-al XVIII-lea. 

Reforma pornită de Luther şi Calvin în prima parte a secolului al XVI-lea a pătruns 
rapid în Transilvania, la sași și la maghiari, şi practic a înlăturat pretutindeni catolicismul, 
cu excepția regiunilor secuieşti (6). Îndată noile confesiuni şi-au propus “casă deştepte 
cunoştiința adevărurilor credinţei şi la românii întunecaţi în superstiţiile lor orientale” 
(7). Se tipăresc primele cărți în româneşte, între care catehisme cuprinzând învățături 
protestante, Dar, după părerea lui Iorga, dacă a existat în a doua jumătate a secolului al 
XVI-lea o politică calvinistă în Transilvania, ea s-a exercitat numai “pentru popii şi 
țăranii români” (8). Dieta dă mai multe hotărâri în favoarea Reformei, amenințând pe 
recalcitranți cu măsuri deosebit de aspre: “Toți vlădicii şi preoții români vor i scoşi din 
rosturile lor, ca vinovați de trădare faţă de țară” (9). Toate aceste amenințări rămân fără 
prea mare rezultat, căci: “Românii țineau la vechile lor «eresuri» şi nu voiau să asculte 
decât de «boscoade» îndătinate; de vlădicii lor legiuiţi nu-i putea despărți nimeni" (10). 
Pentru început este de reținut acest ataşament al poporului faţă de ierarhie, atunci când 
aceasta păstra dreapta credință. Vom vedea ce se va întâmpla însă mai târziu, la 1700, când 
unii vlădici vorabandona această credință. Între documentele Hurmuzaki se păseşte unul 
care înregistrează “repulsia românilor faţă de această propagandă [n.n.: calvină] a /uj 
Dumnezeu înţeles în grai, dar fără întruparea în icoane şi în slujba liturghiei” (11). 
Această insemnare este de o importanţă extraordinară prin faptul! că ilustrează felul în care 
motivațiile de credință ale românilor prevalează asupra celor sociale şi politice, În afara 
înlesniri apariției primelor tipărituri în limba română, Reforma a avut, prin rezistența pe 
care a trezit-o, și un alt rezultat benefic pentru români - unirea Bisericii Ortodoxe 
transilvane sub un singur întâistătător, care acum începe să poarte numele de M itropolit 





ai 


DREPTEI 





PUNCTE CARDINALE 
TĂRANII SI APĂRAREA 
CREDINTE 





al Ardealului întreg (12). Acesta va fi 
român Şi va avea drept de reşedinţă lângă 
cetatea Alba Iuliei. Biserica Mitropoliei a 
fost la început o bisericuță țărănească din 
lemn. Astfel, tentativa de a-i suprima pe 
românii din Ardeal sub formă religioasă, 
de a-i face să rupă legăturile ierarhice cu 
mitropoliile de dincoace de munți, au eşuat. 
În timpul lui Mihai Viteazul, Biserica 
ardeleană a fost unită ierarhic cu Scaunul 
Târgoviştei (13). Limba românească, o 
dată introdusă în Biserică, capătă o 
înnobilare anume, cae conduce la o 
dezvoltare culturală evidentă. Anumite sate, 
mai ales cele din Mărginimea Sibiului, se 
bucură de acum de un regim special, având 
juzi şi pârgari români (Cacova, Sibiel, 
Tilişca, Galişşi, mai ales, Săliştea Sibiului) 
(14). Mihai Viteazul, vizând organizarea 
Transilvaniei cucerite, îşi îndreaptă gândul 
“în rândul întâi către Biserică ”, în care 
vedeapentruromâni “7ijlocul decăpetenie 
prin care ei se pot organiza, apăra şi 
îndrepta spre progres ” şi face tat ce este 
necesar pentru a restabili “stricta 
ortodoxie” (15). În toate discuţiile cu 
imperialii, el pune clauza “păstrării legii 
vechi "(“şicălugării şipopii şi mănăstirile 
denleagea lor şidenobiceaiul lor nimenea 
să nu-i scoată") (16). 

La jumătatea veacului al XVII-lea 
presiunea calvină era încă putemică, ea 
exercitându-se prin intermediul 
autorităților, al principelui şi al Dietei. 
Dacă vlădicii mai erau dispuşi la 
compromisuri, pe care trebuiau de fapt să 
le şi promită, pentru a primi diploma de 
recunoaştere, în schimb poporul nu era 
dispus la aşa ceva. lată explicaţia lui Iorga: 

A “Își poate închipui cineva ce figură ar fi 
făcut un vlădică de aceştia care ar fi scos icoanele din biserică, ori ar fi înlocuit formele 
cu care poporul era deprins, când era chemat să facă o molitfă. S-ar fi refuzat, din cana 
făgăduielii ce ar dat-o super intendentului, care ar fi mâncat carne sani măcar lapte şi ouă 
in post, devenind prin aceasta spurcat în ochii populației, ca un latin care ar fi îngăduit 
oamenilor să lucreze în zi de sărbătoare şi l-ar fi văzut lumea că lucra şi el! Ar fi murit 
de foame (..) El care era indreptat către țeranii români, trebuia să țină neapărat samă 
de caracterul ireductibil supt raportul național-religios al acestor țerani ” (17). 

Este interesant faptul că în părțile Bistriţei popii țineau pe lângă casă “câre un 
călugăraș din Moldova ca dascăl ce le învaţă feciorii” (18). Este lesne de presupus cam 
ce fel de învățătură primeau aceşti feciori de la călugări moldoveni. 

Nuo dată sătenii erau cei ce strângeau banii trebuincioşi pentru cumpărarea de cărți 
de cult, cum au făcut, de pildă, cei din Işfalău pentru un Zriod, pe la 1730 (19). 

Până spre sfârşitul secolului al XVII-lea încercările prozelite catolice făceau în toate 
regiunile Transilvaniei impresia unei propagande cu folos, mai ales la vârf. Catolicii 
cereau primirea celor “patru puncte florentine” (primatul papal, împărtăşirea cu azimă, 
existența purgatoriului şi adaosul F ilioque), făgăduind păstrarea ritului întreg, a întregii 
datini, a Pravilei, a calendarului vechi, a limbii române la slujbe. Românii urmăreau 
îmbunătățirea stării lor ca naţiune, dar şi păstrarea a tot ceea ce făcea specificul lor. Toate 
demersurile prozelite la nivelul conducerii Bisericii se făceau oarecum în secret, pentru 
a nu stâmi reacția calvină, luterană sau ortodoxă, dar mai ales pentru a preveni 
împotrivireaa ceeace lorganumeşte “Tiurma aceastaromânească, totdeauna ascultătoare, 
deprinsă a da lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi Chesarului ce este al Chesarulii, 
iar lor înşişi nimic” (20). Întrucât orice încercare de a schimba ceea ce poporul săvârşea 
în mod obişnuit era periculoasă, în timpul “tratativelor” pentru uniație vlădica Atanasie 
şi protopopii soborului său au cerut “să vu fie ştirbit vechiul rit al poporului”, “obiceiul 
Bisericii Noastre a Răsăritului” şi “datina întreagă să stea pe loc” (21). 

in cele din urmă, uniația va fi semnată şi realizată prin acte discutabile şi pline de 
vicleşug, la 1700, dar, cum arată Iorga: “Biserica unită era o creațiune artificială; nu 
pornise dintr-o convingere şi nu se alcăruiseră nici interesele pe care ea s-ar fi putul 
sprijini”. Curând “preoţii români, şi mai ales marea mulţime a mirenilor, nu văzură 
îndeplinite făgăduielile făcute lor" (22). Cuatât mai înd reptățităaveasă fie lupta de rezis- 
tenţă şi de revenire lasituaţia inițială purtată pe parcursul secolului al X VIII-lea. Interesant este 
faptul că, în prima sa parte cel puţin, această rezistență s-a manifestat la nivelul țăranilor. 
lorga chiar intitulează unul din capitolele Istoriei Românilo» din Ardeal şi Ungaria, în 
chip semnificativ, “Mfişcări ţărăneşti ale românilor în mumele Ortodoxiei ” (23). 

Inşelăciunile stăpânirii catolice au creat uneori nemulțumiri: “Sătenii se ridicau în 
masă, izgoneau în bătăi pe preoții unițişi luau cheile de ta biserică” (24). Şi atunci când 
Inochentie Micu Clain era prigonit de împărăteasă, țăranii solidari cu episcopul lor (care 
SI fapt era ortodox) preferau să-și boteze copiii singuri şi să se cuminece cu bureţi de 
copaci, decât să se dea pe mâna urâţitor lui Aaron (25), “între zidurile înalte şi frumoase, 





B 
.* A pt 


dar aşa de înguste, ale bisericii unite, unde neamul se înăbuşia, şi trebuia de fapt să se 
innăbuşe” (26). 


(continuare în pag. 9) 














(armare din pag. $) 


In jurul Bisericii se simțeau 


MoOŞi şi din strămoşi ” (29), 







pentru că numai popii S-au îscălit (32). 









este o atitudine care rămâne exterioară, 
căci aspiranții luminii divine “setransformă 
după dânsa” (p. 36), cu această dispoziţie 
Jăuntrică făptura îngerească ori persoana 
devenind simbol al unei stări superioare. 
“Întoate (ordinele)sunttâlcuitori şi vestitori 
ai acelora ce stau (cu rang) înaintea lor. Cei 
mai de seamă tâlcuiesc hotărânle lui 
Dumnezeu, care este motorul lor” (p. 56). 

Acest gen de mijlocire, care e 
hermeneutica, întruchipează și reia însăşi 
lucrarea lui lisus, Mijlocitorul prin 
excelență. Adăugându-le propriul ferment, 
El pune din nou sub teasc învățăturile 
sfinte vechi-testamentare, pentru a stoarce 
din ele sucul înțelesurilor anchilozate în 
literă moartă. 

Revelată sub cerul Extremului Orient, 
doctrina taoistă se înrudeşte, în esenţa ei, 
cu profunzimea abisală a teologiei 
apofatice, demonstrând încă o dată 
identitatea încercărilor de a cunoaşte 
Realitatea ultimă. “Privit, nu este văzut, 
ascultat, nu este auzit, pipăit, nu este 
simțit.” Mai mult, celebrul principiu taoist 
al ““făptuirii prin nefăptuire” (wei wu-wel), 
se află în spiritul îndemnului hristic de a nu 
ne împotrivi vrăjmaşului. 






9) Laozi, Cartea despre Dao şi Putere (Dao 
de Jing), traducere românească de Dinu 
Luca, Ed. Humanitas, Buc., 1993, cap. 14, 





Sunt afirmate tot mai tare legăturile istorice cu țările româneşti de dincoace de 
Carpaţi: “Aceasta încă să o ştiţi, dintre cei mai băb-ân i, cum că Țara Ardealului viețuia 
cublagoslovenia Maicei Bisericii Răsăritului. prinsfântamibopolie din Țara Mimtenească 
şi mulți dintre preoții voştri şi dintre voi ați (rimis Şi acum: trimeteți pe fiii voştri ca să iea 
preoția de ia Arhiereii Ţerii Moldovei şi Țerii Munteneşti ” (30). 

Rezistența cea mai acerbă la uniație s-a manifestat în sudul Transilvaniei, în 
Mărginimea Sibiului, Vlădeni, Tohan, Zărnești, Apața, Satul Nou etc. (31). De aici s-au 
recrutat mulți dintre acei “eroi” ai neamului şi ai Bisericii de care vorbeşte Iorga. Între ei, 
numeroşi preoți de țară şi țărani care au bătut drumul Vienei la împăratul, sau, la nevoie, 
au pus chiar mâna pe arme pentru apărarea credinței strămoşeşti, cum sunt: preoții 
mărurisitori loan din Galeş, Moise Măcinic din Sibiel (ambii canonizați în 1992), 
Cuviosul Sofronie de la Cioara, ţăranii Sfântul Oprea Nicolae din Sălişte şi mărturisitorul 
Mihai Giurgea din Slatina- Timiş. Nimic nu poateilustra mai bine atitudinea acestorsfinți 
ai Bisericii noastre decât aceste cuvinte ale ţăranului Oprea Nicolae din Sălişte, care 
atunci când a fost întrebat ce l-a îndemnat să călătorească la Viena de atâtea ori, în numele 
unui popor care de peste 40 de ani s-a unit cu Roma, unire care nu poate fi părăsită fără 
a călca jurământul respectiv, a răspuns: “Recunoaştem că-i păcat mare să-ți părăseşti 
credinţa, numai că noi n-am fost niciodată uniţi, aşadar nici nu Părăsim unirea, ci 
rămânem mumai în vechea noastră credință Căci oricât s-ar părea că am fost uniţi, totuşi 
aievea lucrul stă cu totul alijel, căci munai preoții noştri s-au arătat ca şi cum ar fi uniţi 
şi au jurat, pe deo parte, că ei ar fi primit legea nemţească, adică unirea, iar pe de altă 
parie, faţă de noi se legau pe to! ce aveau mai Scump şi se jurau în tot chipul că ei numai 
cu de-a sila s-au arătat față de domni că ar fi uniţi, dar că aievea ei hu ar fi fost, ci ar fi 

rămas Statornici în vechea credinţă şi că jurământul pe care L-au făcut în silă nu ar avea 
nici o (ărie. Aceasta este acum pricina de căpetenie că noi pe astfel de înșelători nu vrem 
să-i mai suferim, nici să-i mai avem ca preoți ai noştri, ci poftim astfel de preoți care jură 
numai btr-un fel, iar nu în două feluri”. Şi continuă: “Cu alte cuvinte, noi vrem să ni se 
dea vlădică de la Carlovăj, casă ne liniştim conștiința, căci noi am fi primit mai bucuroşi 
chiar preoți curat catolici, care au rămas şi au crezul totdeauna într-un singur fel. decăt 
UNII CA aceştia, care grăiesc în două feluri. De aceea, încă o dată, noi cerem în numele 
nostru şi al poporului, fie episcop de legea noastră, fie drum slobod să plecăm din țară. 
Dacă preoții uniţi vreau să spună acum că poporul a fost vreodată unit, vor trebui să 
dovedească cum că om de om s-a mărturisit că e unit, nu muza! preoții, şi deci că întreg 
poporul ar fi primit cu vot obştesc unirea. Dar aşa ceva ei mu vor pulea dovedi niciodată, 


j 
24 


___ ÎNCORSTIERTUL OCEANIC 


Cât despre alchimie, prin Hristoseaeste 
ridicată [a o ipostază superlativă, care nu are 
nimic în comun cu varianta ei pervertită, 
înțeleasă reducţionist, ca succesiune de 
operații magice în algoritmul obținerii 
aurului. Deosebirea dintre propunerea făcută 
de diavol lui lisus, de a preface pietrele în 
pâini, şi alchimia cuadevăratnobilă, realizată 
de Fiul Omului atunci când îşi preface 
propriul trup în pâine, tocmai pentru că nu 
este o pâine menită hranei materiale, ci 
Pâinea noastră spre Fiinţă. 

Dupăce, ca o anticipare, va începe seria 
minunilor prefăcând apa în vin la nunta din 
Cana, o tainică şi cutremurătoare teurgie 
alchimică le încheie în apoteoză la Cina cea 
de Taină, unde se inaugurează transmutarea 
euharistică a pâinii şi a vinului în Trup şi 
Sânge sub epicleză, sub puterea Sfântului 
Duh. | 

Desigur, se mai pot enumera ŞI ae 
tradiții spirituale care prezintă asemănări 
uneori uimitoare cu paradigmacreştină, între 
care merită menţionată măcar ideea creări! 
lumii prin verbul zeului egiptean suprem, 
Ptah.* Însă cele câteva selectate sunt 
suficiente pentru a ilustra afinitatea şi 
complementaritatea lor faţă de creştinism, 
pe care, într-un fel, îl pre-vestesc, Evaluarea 





10) Mircea Eliade, Istoria credinjelor şi a 
ideilor religioase, |, Ed. Ştiinţifică, Buc, 
1991, p. 9, 


PUNCTE CARDINALE 


Nu după mult timp aveau să apară marii eroi transilvani martiri pentru credința şi 
neamul lor, Unul este un fost iobag, Stan, iar după numele de călugărie: Sofronie, preot 
la Cioara, în Alba. Altul era Visarion Sarai “cu căciulă în cap şi cu opinci”, înconjurat 
de țărani care făceau strajă în jurul lui. Ţăranii ocupau bisericile şi le “curăţau” de unire. 
putemici, aveau conştiinţa unei culturi adevărate: “Noi nu 
Suntem dobitoace, cum socol măriile voastre, ci avem bisericile noastre" (27). Lupta o 
duceau cu credinţă, căci: “Păgânii nu sunt ei mai mari. ci Dumnezeu este mai mare... Să 
gonim unirea şi iobăgia din țară” (28). La 1021 martie 176 |, Sofronie a dat o 
proclamație în care cere împărătesei să îngăduie “legea pravoslavnică, dată nouă din 





































.. .x E E 
m 





(1) Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, “Reflexiuni 
despre poporul român”, în rev. Comuniunea 
Românească, Detroit, Michigan, anul (X-X, No. 
21-22, aprilie 1981 - iunie 1982, pag. 5. 

(2) Pr. Prof. Dr. loan Rămureanu, Istoria 
bisericească universală, Ed. Institutului Biblic 
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 
București, 1992, pag. 272-273. 

(3) Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria 
Bisericii Ortodoxe Române, vol. |, d. Institutului 
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe 
Române, București, 1980, pag. 227-228. 

(4) Ibidem, pag. 249 

(5) JBidem, pag. 258. 

(6) N. lorga, Isforia românilor din Ardeal şi 
Ungaria, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 
Bucureşti, 1989, pag. [21. 

(7) Ibidem. 

(8) [bidem. pag. 123. 

(9) Ibidem, pag, 128. 

(10) /bidem. 

(11) /bidera, 

(12) JBidem, pag. 135. 


Al ONTODOAIEI CRESTINE 


corectă a rolului lor nu înseamnă nicidecum 
relativizarea religiei lui Hristos, ori 
justificarea vreunui amalgam sincretic, însă, 
în acelaşi timp, nu se pot neglija multiplele 
substraturi religioase care au precedat-o. În 
definitv, merită să ne întrebăm de ce 
creştinismul a supraviețuit mai întreg şi mai 
viu în Răsărit. E îndeobşte recunoscut că 
absența cenzurii ecleziale a împiedicat 
refularea şi, în cele din urmă, uitarea 
orizontunlor religioase anterioare, astfel că 
acestea şi-au lăsat o putemică amprentă 
cosmică: nu numai omul, ci întreaga natură, 
cu “puterile” ei, este chemată să participe la 
înnoirea liturgică. 

Să se datoreze această viziune structurii 
“oceanografice” a conştiinţei omului 
răsăritean, care a rămas în comuniune cu 
firea? Un mit cosmogonic românesc, cu o 
întinsă răspândire în variantele sale, 
povesteşte că pământul era iniţial plat şi prea 
mare pentru a încăpea sub cer până nu i s-a 
dat, prin presare, o formă vălurită.!! Deci 
pentru străromâni şi pentru alte etnii cu care 
au intrat în contact, Pământul nu poate fi 
cuprins sub Cer dacă nu e ondulat, brăzdat 
de munţi şi văi care dau naștere astfel la 





1]) Elemente ale mitului supraviețuiesc 
intr-o serie de legende. Vezi Tony Brill 
Legendele Cosmosului, Ed. Grai şi Suflet - 
Cultura Naţională, Buc, 1994, pp. 160, 167, 
168, 170, 177, 


Decembrie '99 NR. 12/1083 PAG. 9 


e. T-— = 





Anastasie Crimca, Naşterea lui Hristos (1609) 





n PX dida ia 


140, 
143. 
147. 
ISI. 


(13) Ibidem, pag. 
(14) /Bidem, pag. 
(15) Jbidem, pag. 
(16) JBidem, pag. 
(17) /Pidem, pag. 173. 

(18) Ibidem, pag. 215. 

(19) Ibidem, pag. 206. 

(20) Ibidem, pag. 223. 

(21) Ibidem, pag. 229. 

(22) Ibidem. pag. 246. 

(23) Ibidem, pag. 274. 

(24) Ibidem, pag. 276. 

(25) Ibidem, pag. 280. 

(26) Ibidem, pag. 283. 

(27) Jbidem, pag. 288-289 

(28) Jbidem, pag. 293. 

(29) /bidem, pag. 290. 

(30) /Bidem, pag. 294. 

(31) Ibidem, pag. 295. 

(32) Sfinţi români şi apărători ai legii 
strămoşeşti, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune 
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, ]987, 
pag. 455-456. 




















regiuni geografice distincte, la “mări şi 
țări” prielnice pentru încuibarea feluritelor 
civilizații. 

Spiritul care adat această cosmogonie, 
oricarear fi el, nu poate concepe coexistența 
cerului cu un pământ plat, adică 
funcționând în regim de unitate. Cei doi 
poli sunt opuşi, nu pot avea acelaşi statut: 
dacă primul e unic (şi unificator), al doilea 
trebuie să cadă în multiplicitatea 
manifestării, a concretului. Sau altfel spus, 
numai în măsura în care lumea admite 
varietatea are loc sub un acelaşi Cer. 

Acest mesaj fundamental! al mitului 
nostru este întru totul compatibil cu 
învățătura Celui care, înălțându-se la Cer, 
înfăptuieşte o psihosinteză, cum inspirat o 
numeşte Evdokimov!?, inteniorizând în 
persoanasa întreaga omenire, cu credințele 
ei, câte L-au precedat, Ele se puri fică şi se 
lămuresc în lumina lină a conştiinţei Lui 
atotcuprinzătoare, de dincolo de fire. Pe ea 
o putem asemui unui diamant şi unui 
mărgăritar totodată, acela prin care lisus 
alegoriza Împărăţia Cerurilor (Marei 13, 
45), In apele lui irizate scânteiază reflexele 
tuturor poveştilor lumii, după cum în 
zidurile Ierusalimului Ceresc îşi dau 
întâlnire de nuntă toate nestematele 
împăraţilor ei. 





























12) În Vârstele vieţii spirituale, Ed. 
Christiana, Buc., 1993, p. 104. 












PAG. 10 NR. 12/108 Decembrie '99 


Ca să-şi poată îndeplini rolul de magister vitae şi spre a i se putea folosi cu bune rezultate, ca 
disciplină de studiu în şcoală, imensul potențial educativ, istoria trebuie scrisă, aşa cum spunea 
Ad Tacitus în Analele sale, sine ira et studio. Dar, după ce a avut un singur an statutul de disciplină 
„ obligatorie la examenul de bacalaureat, în sesiunea 1999, Istoria Românilor a fost din nou 
z, retrogradată la categoria “opționale”. începând cu anul şcolar în curs, ea se mai bucură şi de 
„ “privilegiul” noului “curriculum” (denumire cu care au fost botezate actualele programe/planuri 
| de învățământ), ca şi de bogăția de oferte a manualelor alternative (generatoare nu doar de 
| scandaluri mediatice). 

In viziunea “europeniştilor”, pe mâna cărora se află soarta Educaţiei Naţionale şi a Şcolii din 
| România, “reforma curiculară” şi conținutul noilor manuale de Istorie (mai ales a Românilor) nu 
| parea însemna (aşa după cum cei de bună-credinţă ar fi tentaţi să creadă şi s-ar fi aşteptat să se 

” întâmple) o autentică restructurare şi înnoire a instituţiei şcolare, în sensul redării prestigiului şi 
rolului acesteia, a întăririi menirii ei educative. Până să existe însă condițiile pe temeiul cărora 
şcoala să poată contribui cu rol decisiv la regăsirea de sine a neamului românesc va mai trece vreme. 

(Pseudo istorii româneşti la comandă s-au scris mereu în ultima jumătate de veac, arhicunoscut 
ă fiind “cazul Roller”. Faptul că manualele şcolare antedecembriste se întocmeau din ordinul şi cu 
| avizul Secţiei de Propagandă a CC al PCR a rămas o chestiune de notorietate. Dacă odinioară 
poruncile erau date de către Komintern, de la Kremlin, sau din Bucureşti, de la CC al PCR, iar acum 
se primesc doar aparent nevinovate “sugestii” din direcție opusă, nu înseamnă că urmările vor fi 
„| mai puțin răufăcătoare. Fondul problemei generatoare de dispute, inclusiv parlamentare, priveşte 
 “dedesubturi” ce nu au nimic de-a face cu aspectul opțional al manualelor şcolare (chiar dacă nu 
| „ estede neglijat componenta financiară a editării şi tipăririi lor). Manualele şcolare alternative s- 
5 au folositşi în învațământul românesc interbelic, scrise însă de personalități ale culturii româneşti 
şi concepute spre a servi intereselor naţionale. 

Este de observat că actualul conținut al programelor şi manualelor de istorie este “pe linia” 
„ sugestiilor primite de la Project Ethnic Relation (cu sediul în New Jersey, USA). sub a cărui 

“ oblăduire a fost organizat, în octombrie 1988, seminarul de la Tg. Mureş cu tema *““Manualul de 
Istorie - 

„. izvordecunoştințe sau generator de stereotipuri?”. Cu acest prilej a fost conturată “noua viziune”, 

| aceea dea se învăţa şi însuşi “o istorie de tip european şi prin care se înțelege prezentul... ”, din 

„ capul locului neoptându-se pentru “una de tip mobilizator, cu modele de eroism şi patriotism, cu 

,. menireade a generao loialitate naţională ”. Ceea ce s-a planificat de multă vreme prin cotloanele 

| şitainițele ocultei mondialiste a fost apoi dat spre împlinire bravilor urmaşi ai lui Roiler, dintre care 

„| se detaşează (ca să uzăm numai de un singur exemplu!) “însărcinatul” de la Bucureşti al Project 

“ Ethnic Relation, “politologul” Dan Pavel, fo ivi JTEdarrecondiționat postdecembrist 

„Înlaborate mondialiste. Pornindu-se de la o asemenea “bună şi sănătoasă 

orientare” şi dispunând de baza logistică adecvată, au fost tipărite mulțimi de manuale alternative 

de Istoria Românilor şi Istorie Universală, manuale în care, spre a “se înțelege prezentul” aşa cum 

se cuvine, preocuparea expresă se manifestă mai cu seamă pentru fenomenele, evenimentele şi 

procesele ultimelor două secole (tendenţiozitate şi selectivitate manifestată nu doar din acest punct 

de vedere), răstimp ce corespunde istoriei acelui stat care a fost declarat: dintru-începuturile sale 

"drept împlinitor de obediență masonică al “novus ordo seclorum ”, ţel aflat în curs de a deveni 
realitate. 

Din nefericire. problemele cu care se confruntă domeniul educației şi al învățământului din 

„ România sunt foarte multe şi complexe. În primul rând, numeroasa breaslă a slujitorilor catedrei 
î constituieocategorie socio-profesională profund neomogenă. Chiar şi numai pentru că în nici un 

- altdomeniuocupațional nu există categoria “suplinitor”, chestiunea merită toată atenția (un studiu 

- alproblemei în complexitatea sa ar permite concluzii pertinente şi măsuri adecvate). Există însă 

“ încă o altă mulţime de cauze care împiedică corpul didactic să-şi împlinească datoria de 
 “modelatori de caractere” şi “formatori de conştiinţe”. 

; Capacitatea de justă evaluare a realităţii, cea de reacție adecvată la evenimente şi situații, 

mentalitatea şi orizontul cultural ale multor slujitori ai catedrei, din nefericire, nu le depăşesc cu 

“ nimic pe cele din vremurile când școala era anexa prestatoare de servicii a secțiilor de propagandă 

a partidului comunist. Pe atunci școala furniza mână de lucru gratuită în campaniile agricole sau 

' îndeplinea principalul ro! (tot pe baza principiului gratuităţii serviciilor!) de recuperator al 

| 2 deşeurilor refolosibile. Din punctul de vedere al statutului socio-mora! şi al celui salarial- 

| i, profesional, condiția corpului didactic nu s-a modificat cu aproape nimic în bine în deceniul 

pi “ postdecembrist. Prost plătită, dăscălimea se zbate să supraviețuiască în condiții umilitoare, trăind 

adesea la standarde aflate sub limita decenței, iar în nu puţine cazuri, în mizerie cruntă. Există şi 

excepții; este cazul acelora pentru care meseria aceasta atât de nobilă nu este apostolat, ci o afacere, 

“ la fel ca orice altă “bişniță”, motiv pentru care şi-au pus în lucru profitabile linii în “industria 

F meditaţiilor”, oferind servicii bine plătite pentru odraslele celor cu dare de mână. 

Din păcate, mai sunt şi alte laturi ale “realităţii şcolare” actuale deloc de neglijat. Cei mai mulți 
| dintre cei care bat în continuare la “porţile afirmării” în profesiunile educativ-instructive nu sunt 
' nicidecum elitele absolvenților şcolii secundare şi superioare româneşti, motiv pentru care 
"înlocuirea naturală și infuzia de forțe proaspete nu se face nici pe departe la nivelul nevoilor reale 
| aleunei grabnice schimbări calitative într-unul dintre cele mai importante domenii ale societății 
| româneşti, Dacăse mai adaugă şi faptul că cei mai tineri dintre actualii stujitori ai catedrei (în marea 
 lormajoritate) sunt puternic contaminaţi de “valorile” Occidentului, atunci există toate şansele ca 
| înţelegerea stării lucrurilor din lumea școlii românești să fie grav alterată. Pentru că ar fi greu de 
| p crezutcâpreamultă lume poate ajunge la înțelegerea realităţilor Apusului aşa cum o face Vladimir 
| a “ Volkoff în a sa Perire histoire de la desinformation (în recenta ediție românească: 7rarat de 





rete DrODav 41lU 


- DRE = E, N e RAE 


RR a_n i i i II 


NI dezinformare). Dincolo de aparențele bunăstării materiale, în Occident are loc “distrugerea 
7 definitivă a tuturor valorilor moştenite de la creştinism şi constituirea une! societăți fără alte 
| stuciuridecâtcelece se ivesc din corupția ambiantă”, scopuri realizabile prin “disrrugerea 
| A valorilor tradiționale, a religiei, a familiei, a bunelor moravuri" şi materializate concret prin 
| "MM nihilismul moralaltinerelor generaţii”, 

AP Dacă noile programe/planuri de învățământ și manuale “alternative” reuşesc să treacă sub 
4 Ş i tăcere sau să diminueze elementele fundamentale ale istorici vechi şi medievale a românilor, adică 
| | | tocmaipeaceleacare presupun cunoaşterea şi însuşirea datelor care se constituie în componente 
| s A fundamentale ale identității etno-spirituale româneşti, datoria slujitorilor catedrei este de a face 
| Â  cuvenitelereparaţii,cupreţul asumării riscului implicit rostirii adevărului. Menirea şcolii secundare 
L și superioare românești este (ar trebui să fie) aceea de a pregăti viitoarea e/iă națională, iar nu 

" subordonarea acesteia intereselor mondialiste. 
Prof. Nicolae POP 





PUNCTE CARDINALE 





FILON LAURIC 










S-a stins din viață FILON LAURIC, născut în 
1908 în jud. Rădăuți. Student fiind la Facultatea de Drept 
din Cernăuţi, în 1931 intră în Mişcarea Legionară, 

devenind în curând adjunctul lui Vasile Iasinschi pentru Bucovina. 

În 1934-35 a fost preşedinte a! Studenţilor Creştini din Cernăuţi. In 

1935 a primit gradul de Comandant Legionar. 

După război a activat în Mişcarea de Rezistență Naţională a 
generalului Aldea. Arestat ia 15 mai 1948, este condamnat la 20 de 
ani de muncă silnică. Se eliberează în 1964. 

După 1989, împreună cu Dr. Şerban Milcoveanu, Dr. Jon Zeana, 
Vasile Novescu şi alții, a fondat Asociaţia Foştilor Preşedinţi ai 
Studenţimii Creştine Române Interbelice. 

Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor Săi. 


TIBERIU HENTEA 




















Născut în 1920 la Sibiu, într-o familie de 
meseriaşi români, TIBERIU HENTEA aurmat cursurile 
gimnaziale şi liceale la Râmnicu Vilcea. 

Primul contact cu Mişcarea Legionară l-a avut la 15 ani, când 
participă pentru prima dată la o întrunire a unui cuib legionar. Un 
puternic ecou a avut în sufletul sâu sacrificiul eroic al lui Moţa şi 
Marin, căzuți în cruciada anticomunistă din Spania, la ale căror 
funeralii a fost prezent. A participat la campania electorală din 1938, 
precum şi ia taberele de muncă ale tineretului legionar. La numai 18 
ani, în vremea guvernării autoritare a lui Caro! IL, avea să cunoască 
prima condamnare la un an de inchisoare (Văcăreşti şi Jilava). In 
răstimpul guvernării legionare, a îndeplinit funcția de Comisar- 
ajutor la Prefectura de Poliţie a Capitalei. 

Inceputul cruciadei impotriva bolşevismului îl surprinde la 
Timişoara, unde-şi satisfăcea stagiul militar. De aici pleacă pe front, 
urmând traseul Odesa, Harkov, Cotul Donului, Stepa Calmucă, până 
la Marea Azovului. 

După război, se stabileşte la Târgu Mureş, unde îndeplineşte 
diverse funcții în cadrul Prefecturii, concomitent fiind o prezență 
activă în evenimentele vremii, inclusiv la marea demonstraţie din 8 
nov. 1946 de la Bucureşti. 

Arestat la 2 iunie 1948, este condamnat la 15 ani muncă silnică. 
A executat întreaga perioadă a detenţiei, cunoscând din plin ororile 
temnițelor Aiudului, Gherlei şi Ploieştilor, ale minelor de plumb de 
la Baia Sprie şi Cavnic. La expirarea anilor de temniță. calvarul 
continuă în domiciliul obligatoriu de la Rubla- Valea Călmătuiului. 
de unde, în 1964, s-a întors la Sibiu. S-a stins din viata în toamna lui 
1999. 

Parcursul vieţii sale este frumos şi onest povestit de el însuşi în 
cartea De la Cotul Donului la Aiud (Ed. Gordian, Timişoara, 1996), 

Dar iată cum îl evocă Ion loanid: “Legionar din Ardeal. Foarte 
credincios. A fost imposibil să îl convingem să nu mai postească 
Vinerea şi mai ales de Paşte, când timp de trei zile a făcut post negru 
cu toate că muncea din greu în mină. Era extrem de slăbit de anii lungi 
de puşcărie pe care îi executase. Era înconjurat de mai mulți tineri din 
organizațiile Frățiilor de Cruce, ocupându-se de educaţia lorreligioasă. 
Om de un caracter ireproşabil”. 
Dumnezeu să-l odihnească în pace. 


MIHAI GRAMA 









































Lăsând la o parte vechile divergențe, aducem 
un ultim omagiu senatorului PNŢCD MIHAI 
GRAMA care a încetat din viață luna trecută, la 
Spitalul de Urgenţă, în urma unui accident vascular cerebral. 
Mihai Grama s-a născut în 10 noiembrie 1924, în localitatea 
Tău, jud. Soroca. Era inginer constructor și fost deținut politic. S-a 
numărat, în decembrie 1989, printre fondatorii “Uniunii Democrat- 
Creştine din România” (care a primit personalitate juridică la 15 
ianuarie 1990). A fost preşedinte al acestei formațiuni politice, şi, în 
perioada 9 februarie - 11 mai 1990, membru al CPUN. UDC este 
partid fondator al Frontului Antitotalitar din România (aprilie 1990) 
şi, ca urmare, al CDR (1991). Mihai Grama a fost ales, în 1996, 
senator, pe listele PNŢCD, devenind şi membru al Comisiei de 
Politică Externă. De asemenea, din octombrie 1999, era membru al 
Comisiei Interparlamentare Bucureşti-Chişinău. 
Dumnezeu să-l ierte, 
















PR. LIONEL FLOREA 










După o viață plină de jertte şi încercări, în 
noaptea de 15 nov, 1999, s-a stins din viaţă, la vârsta de 
86 de ani, cel care a fost preotul IONEL FLOREA. 

Exemplu de trăire creştinească şi simțire românească, el a 
închis ochii împăcat cu semenii şi cu conştiinţa sa, stimat de toți care 
l-au cunoscut, preoți şi camarazi de suferinţă. 

Născut pe 27 august 1913 în comuna Pianul de Jos, din cei 86 
de ani, 14 i-a petrecut în închisorile comuniste, jertfindu-i pe altarul 
credinței și al dragostei de patrie. 

Bunu! Dumnezeu să-l învrednicească de odihnă veşnică şi de 
partea celor aleşi, în împărăția Sa. 











| 
| 
| 
| 
| 





; CALEGAVA 


(urmare din numărul trecut) 








In dorința de a face o trecere în revistă a diverselor teorii 
despre națiune şi naționalism, am găsit câteva răspunsuri 
foarte interesante la domnul Gil Delannoi căruia, de data asta, 
îi deconspirăm numele, Angajarea în dialog rămâne imaginară 
numai pentru întrebările care i se pun sau pe care i le-am putea 
pune. Opiniile domniei sale în legătură cu subiectul propus 
sunt însă foarte “reale”, nestând, câtuşi de puțin, sub semnul 
unui “ca şi cum” ficționalist. Sunt însă remarcabile pentru 
acuratețea observațiilor, rod, de fapt, al unei iscoditoare 
cercetări. Şi la întrebarea sau rugămintea noastră de a ni le 
expune oarecum cronologic şi diacritic, tabloul lor ni se pare 
deosebit de interesant, şi - am zice - chiar exhaustiv, în ceea 
ce priveşte diversitatea lor. 

La prima întrebare, privind motivele preocupărilor sale 
de această factură, iată răspunsul: 

R. impreună cu Edgar Morin, am vrut să ne interesăm, 
mai înainte de orice, de teoriile despre națiune şi apoi despre 
națiunea propriu-zisă, privită ca fenomen. 

Ideea iniţială a fost, însă, că nici o teorie despre națiune 
nu prea părea a fi reținut în mod special atenţia filozofilor, a 
psihologilor şi a sociologilor. În schimb, fără a fi o teorie 
precisă, ea a suscitat, totuşi, o serie de dezbateri ideologice şi 
politice care, în cursul ultimilor cincisprezece ani, s-au vădit 
a fi extrem de şocante prin inconsecvenţa lor. Totuşi, primul 
impuls în cercetarea lor ni l-a dat problema imigrărilor, care 
au făcut să apară chestiunea identități naționale mai mult 
decât teoria despre națiunile propriu-zise. Un fel de legitimare 
cu scopul ca, înainte de a se vedea ce este “inculpatul”, să se 
poată şti cine este el. 

|. Și unde s-au găsi! cele mai multe încercări de legitimare 
şi leoretizare a naţitanii? 

R. Azi, la dispoziția cercetătorului şi a noastră stă, mai 
inainte de orice, sociologia politică anglo-saxonă, care n-a fost 
insă ignorată nici de francezi, mai ales de către cercetătorii 
universitari, care şi-au apropiat-o într-un mod foarte critic. 
Criticism făcut, însă, în numele unui pluralism al modelelor de 
dezvoltare, cu totul opus caracterului etnocentric anglo- 
american privind națiunea. Şi-n acest sens este edificator 
manualul de ştiinţă politică al lui Jean Pierre Cot şi Jean Pierre 
Mounier, unde însă, deşi se critică modelul anglo-saxon de 
naţiune, nu se face nici o propunere altemativă. In schimb, 
politologul norvegian Stein Rokkan, voind să corecteze 
schematismul modelului american de dezvoltare - model 
cultivat în universităţile de peste ocean, şi care vreasă propună 
țărilor din lumea a treia democratismul liberal - atrage atenția 
că multe dintre acestea, state-națuni deja, mai ales în Europa, 
având secole de experienţă, atât în constituirea cât şi în 
practicarea diverselor formule politice de conducere, nu pot 
practica ideea unui comparatism de emergență. 

Î. Totuşi, în urma faptului că ideea decolonizării a 
stimulat atât de mult problema naţională, mu s-ar putea face 
şi un tabel cu diversele teorii despre națiunea postcolonială? 

R. Desigur, şi în acest sens, s-ar putea stabili trei mari 
variante clasice privind națiunea: teoria funcționalistă, cea 
liberală şi cea marxistă. În ceea ce priveşte această ultimă 
teorie, trebuie subliniat aportul mare pe care l-au adus “părinții 
fondatori”, între care Stalin ocupă locul de frunte. E] dă o 
definiție a naţiunii în care intră teritoriul, etnia, limba şi 
cultura, şi în lipsa acestora, sau chiar a numai uneia dintre ele, 
nici un grup nu s-ar putea constitui în națiune-stat. Neomarxiştii, 
pe de altă parte - mai moderni sau concesivi -, socotesc 
decisivi, în constituirea națiunii, factorii economici, politici şi 
etnici, Oricum, pentru marxişti şi neomarxişti, în genere, 
“comunitatea existenţială” ar depăși conflictele de clasă sau 
cele structurale pe care le-ar ridica în fața ei sistemul capitalist 

internațional. 

Teoria funcționalistă, la rândul ci, se bazează pe 
sociologismul lui Tarcoti Parsons, care depajază atâtea tipologii 
câte tipuri de dezvoltare naţională există, tipuri axate, și ele, 
pe diverse criterii: elitele locale, mijloacete de transport ale 
țării respective, venitul pe locuitor ete. Studiile care abundă în 
acest sens sunt cele ale anglo-saxonilor; Almond, Powell, 
Coleman, Shils, Bendix şi Rokkan. 

. Și propria dumneavoastră teorie despre naţiune, cum 
ar suna? 

R. Iniţial născându-se dintr-o comunitate imaginară legată 
de un mit fraternal, ancestral, La un nivel superior, apoi, pe 
acest mit se arefează conştiinţa şi voința de a fia naţiunii care, 











PUNCTE CARDINALE 





mai sus, se conjugă cu ideile de teritoriu, ereditate şi sânge. 

|. Dar n-ar trebui, oare, făcută o diferenţă între teoriile 
care privesc naționalismul ca pe ceva pornind de la o naţiune 
deja constituită şi cele ce-l consideră născându-se anticipal 
națiunii ce se constituie? 

R. În cazul Franţei, de pildă, iluminismul, ca ansamblu de 
idei, precede tipurile de naţiuni născute în secolul XIX, deci 
ideea precede fenomenul național; în restul Europei, lucrurile 
stau invers, întâi apare națiunea ca fapt sau proces ce se 
constituie şi apoi ideea de națiune. 

Revenind însă la Franţa, ce se poate observa aici este 
faptul că-n epoca clasică națiunea se confundă cu regatul şi 
acesta cu regele (L '6tat c'est moi), iar inşii care-l alcătuiesc 
sunt supuşii regelui. După revoluţia din 1789, însă, națiunea se 
confundă cu statul. 

In Anglia, conscripția şi sufragiul național sunt indiciile 
care au dus la apariția națiunii şi a statului național, fără a 
genera însă fenomene extremiste în acest proces. De unde apoi 
şi consecinţele imediat următoare destrămării unor mari imperii, 
cum a fost, de altfel, şi cel englez; apariția naționalismelor 
intolerante şi extrem de diversificate. 

I. Cum explicaţi sau ce părere aveţi despre faptul că-n 
multe țări din Est naționalismul - mai ales după căderea 
marilor imperii, printre care cel rusesc sau chiar sovietic - s- 
a manifestat şi ca ideologie de dreapra, vezi cazul României, 
sau faptul că-n alte țări, vezi Algeria, a fost sau este numai 
conjunctural? 

R. Aceasta se explică prin deosebita plasticitate a 
termenului de naționalism, naționalismul, în fond, fiind un 
excelent catalizator al unor reacții foarte ditente. Oriur icgim 
îl poate utiliza şi ca demagogie, şi ca ideologie. 

De fapt, tipurile de naționalism variază şi-n funcție de 
cauzele generatoare. Dacă este vorba de un naționalism opus 
imperialismului, hegemoniei unei superputeri, unei metropole 
- formele sale de manifestare vor fi unele ; dacă, însă, aceasta 
se opune unui universalism proletar sau religios - tipologia lui 
va fi şi ea în funcţie de conjunctura respectivă (naționalismul 
lui de Gaulle şi cel al lui Ceauşescu). 

Oricum, naționalismul este o ideologie a organicității, 
care nu se poate concepe altfel. 

. Dar, mai restrâns, faptul care se petrece azi în ES cu 
națiunile eliberate de sub aominația URSS-ul, cumeste văzut 
de dumneavoastră? 

R. Acestea sunt state care s-au eliberat şi de colonialism 
(cel sovietic) şi de un universalism sau internaționalism de 
această factură (internaționalismul proletar). Or, astfel stând 
lucrurile, naționalismele pot fi sau de agregare (cazul Germaniei) 
sau de izbucnire ori emancipare (cazul sateliților polono- 
româno-balcanici). Oricare ar fi destinul sau menirea lor, 
pentru un viitor apropiat, acesta este din ce în ce mai fast - prin 
ceea ce polarizează - şi din ce în ce mai nefast - prin conflictele 
pe care le poate genera. 


IEI DT ESP IPP DEI ID PRI Sa SI 
ÎI DR RD 9 cei PO a Te Ei că ina DA case 
a A Pf 3 e 367, 

, / AVI MR i 
 V PRAUL 
lot adi Mu) 
ă LOL A n - 






Ideologic, unul dintre cele mai simptomatice semne 
maladive, de care s-a făcut atâta caz în secolul trecut, azi ni se 
pare a fi politizarea excesivă a tuturor domeniilor sociale (în 
special în lumea din Est) şi concomitent golirea statului de 
propria sa esență. 

Să ne explicăm: acea separare a puterilor în stat, care se 
constituie = de altfel - în el, adică în interiorul statului, şi-n 
acelaşi timp împotriva lui, la ce altceva duce decât la o slăbire 
a autorităţii şi suveranităţii sale, pe seama lui nemairămânând 
decâtadministrarea economicăa bunurilor celor ce l-au format? 

Dar să trăiască oare azi Oamenii interesându-se doar de 
bunul tor trai, de salarii, de venituri şi de puterea lor de 
cumpărare? Azi când, totuşi, într-o lume (din păcate mai mult 
occidentală) bunăstarea a atins nivele nesperate acum un 
secol? Când au fost, oare, atâtea bunuri de consum la dispoziția 
omului chiar şi la sate? lar de masivitatea şi diversitatea 
informaţiei ce să mai vorbim, ca să nu o amintim şi pe aceea a 
educaţiei (izbitoare, deşi unilaterală, mai ales în țările din Est)? 
Şi totuși atâtea probleme, atâtea critici, nelinişti, blesteme şi 
contestaţii la adresa guvemnanţilor! Ca şi cum statul ar fi devenit 
girantul tuturor plăcerilor, Şi de ce oare? De ce a fost redus 
statul fa funcția de responsabil al sectorului economico-social? 
De ce pe plan spiritual nu mai are nimic de spus? Nu propune 
nimic şi n-are nici idei. 

Or, oamenii - odată îndeplinite fiindu-le nevoile etementare 
- să nu mai aspire Ja nici o autoritate care să le justifice 
proiectele, singurele dătătoare de sens vieţii? Şi de ce statul 


Decembrie '99 NR. 12/108 PAG. ]1 








contemporan face din ce în ce mai puţin acest lucru? De ce nu 
oferă raţiuni justificative, ci doar mijloace de trai? Dar nu e de 
mirare, pentru că, atunci când nimic nu mai are valoare, se 
impune doar prețul. Acel preţ care, în locul statului, face să 
apară pe firmamentul preocupărilor destinale sectele, partidele 
şi grupurile de presiune. Rezultatul? - Dezordine şi confuzie 
la toate nivelele. 

lar Stânga - cel puțin în Est - prezentă mai mult decât 
Dreapta pe firmamentul politic, şi înțelegând că ordinea 
socială este reflexul unei structuri mentale în care nu mai e 
posibilă reforma, incită la revoluţie, la contestarea tohului. 

Ecologismul, neomarxismul, neofeminismul, freudismul 
îşi ridică, apoi, şi ele vocile, tunând împotriva istoriei. Şi sunt 
consecvente logicii lor interioare când denunță instituțiile ca 
fiind alienate: puterea - represivă, limba - fascizantă, iar 
gândirea - siluitoare. Un fel de totul pentru contra şi contra la 
orice. 

Dans macabru pe ruinele unei puteri, statul ajunge, apoi, 
şi el să se nege pe sine - de aceea, probabil, se aud şi voci, 
marcante chiar, cerând cu insistență eliberarea, de pildă a 
muzicii de tirania gamei, a gândirii de limbă (care, chipurile, 
obligăsiluitor) şi, apoi, a limbii de orice sintaxă constrângătoare 
şi jenantă. De aceea, pentru oanumită stângă, statul e oprimant 
şi forma de nesuportat, în locul sensului, ordinei, formei 
propunându-se haosul sau refuzul absolut. Urmarea: prăbuşirea 
sistemelor, “modernizarea” Bisericii chiar, psihanaliză 
frenetică fără sens, pilotare la vedere în atmosfera politică, 
pragmatism ieftin şi comod, speculaţii în sistemul monetar şi 
în economia mondială, dimensiune nucleară, confuzie cu un 
cuvânt și incertitudine în orice achiziție făcută, îndoiala în 
credință şi imposibilitatea oncărui acord. 

Or, latoate acestea să nu se impună o reacție? Reacţia sau 
necesitatea unei noi sinteze a contrariilor care se ciocnesc. O 
reacție şi sinteză ce nu exclud şi nici nu minimalizează factorii 
componenți; cooptându-i doar cooperant în ceea ce trebuie să 
fie. Acel trebuie insuflat de-ordine- şi armonie, de rost şi 
alcătuire; o depăşire a crizei prin îndrăzneala impunerii 
cerului, 

| ace altcevaar putea servi amplitudinea şi complexitatea 
cunoaşterii contemporane, dacă înțelegerea diversității 
antagonice n-ar fi posibilă? Lace bun savanții sau “inteligenții” 
care ştiu şi constată totul, “ştiinţificii” într-un cuvânt, care 
posedă mult fără a pricepe nimic? 

Discriminare şi spirit tranşant, acestea ar trebui să se 
impună acum. Nu teama că unei certitudini i s-ar putea opune 
dubiul, contrariul, sau opinia adversă. Şi nici acel “fiecare are 
dreptate în felul lui”, stabilind astfel substratul unei uniformizări 
egalitare. Decât îndoială, mai bine o idee, chiar falsă fiind, 
spun unii gânditori. Numai astfel s-ar putea legitima faptul că 
“ceea ce a fost, a meritat să fie, iar ceea ce va fi să vie, va veni 
oricum”, 

Marxismul aşa s-a justificat, prin forță şi-ndrăzneală, 
Oricât de fals sau just a fost. lar ceea ce i se va opune, şanse de 
reușită nu va avea decât prin aceleaşi imperative. Pentru că 
orice ideologie, oricât de fastă sau nefastă, falsă sau adevărată 
ar fi, se afirmă ca veridică numai în măsura în care se 
constituie într-o realitate ambiantă față de care noi ne definim. 
Unde-i voință, acolo există şi drum de realizare sau sens, iar 
dacă ceea ce ştim nu e neapărat univoc, energia creatoare 
trebuie, neapărat, să fie. 

Nimic nu-i inocent! - mai strigă Stânga ultracriticistă. 
Dar de ce să nu fie, dacă omul este aici şi acestor lucruri 
trebuie să le dea sens, şi-n ele să impună ordine, norme şi rost? 

E o sfidare, însă, această atitudine = o sfidare a lumii 
modeme şi contemporane - contaminată de relativism şi o 
sfidare care ar trebui să fie a unei Drepte netemătoare nici de 
adevăr, nici de consecințele sale, 

Nu spunea oare şi Pericle cândva că “prin forță ne-am 
croit drumul pe mare şi pe uscat, ridicând în lungul lui 
monumentele nepieritoare fără a ne sinchisi câtuşi de puţin de 
cum vor fi ele considerate de vrăjmaşii noştri”? 

Or, o astfel de cutezanţă s-ar impune şi azi, cu atât mai 
mult cu cât, acum, motivele luptei nu mai sun! frontierele, cât 
ideile. Numai aşa omul viitorului se va afirma seniorial într- 
o lume a contrariilor, cu cea mai lungă memorie, cu cele mai 
țemerare idei şi cu cea mai puternică imaginaţie. 

Un nou romantisn)? Da, dar unul de fier, pentru că orice 
ideologie se impune nu atât prin veridicitatea ei intrinsecă cât 
prin forța sa afectivă. Fundamentarea-i “ştiinţifică” vine la 
Urmă... 

(va urma) 
MARCEL PETRIȘOR 








———— ——— — OO -. -D _ — 





| 
Î 
i 
| 
i 
| 





PAG. 12 NR. 12/108 Decembrie '99 


CABNLA 


PUNCTE CARDINALE 





“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară. ” 


3. ELOGIUL CĂRŢII ZOHAR (2) 


Continuăm să prezentăm studiul lui Jacob B. Angus 
intitulat Cartea Zohar, publicat în lucrarea 7he Grear 
Jewish Books and Their influence on History (Mari cărţi 
evreieşti şi influența lorasupraistoriei), a cărui primă parte 
a apărut în numărul precedent. 

“Raționalitatea a fost întotdeauna mândria 
iudaismului. Activitatea rațiunii a reprezentat un puternic 
efort care a ridicat credinţa iudaică deasupra capcanelor 
viclene ale gândirii păgâne, statuând durabil dogma 
fundamentală a monoteismului. De-a lungul perioadei 
timpurii a iudaismului, purtătorii de cuvânt ai credinţei 
iudaice au folosit armele raționalismului pentru a dărâma 
zeii lumii păgâne. În această ordine de idei, afirmaţia 
făcută de un scriitor evreu alexandrin, care susținea că 
Aristotel ar fi exclamat cu mirare, «Toţi evreii sunt 
filosofi!», nu este lipsită de o justificare istorică. În 
argumentele lor utilizate împotriva gândirii lumii păgâne, 
evreii au utilizat întotdeauna rațiunea. 

Înanii următori, când creştinismul şi ANL Rec ASI 
au contestat dreptul iudaismuluide.a-a prejurăi 

amforțar DE EVre! să-şi susțină eta cu i araumete 
raționale. Împotriva mahomedanismului, purtătorii de 
cuvânt ai iudaismului s-au pronunţat în termenii 
criticismului istoric şi în limbaj filozofic. Împotriva 
creștinismului, gânditorii şi teologii evrei s-au dovedit 
capabili să folosească tot arsenalul raționalist. Este oare 
logic să afirmi realitatea simultană a aceleiaşi ființe ca unu 
şi ca trei? Este oare logic să crezi că Dumnezeu poate să 
intre în pântecele unei femei şi să vină pe lume ca un copil? 
În faimoasa sa dispută în fața regelui Aragonului, 
Nachmanides declara că «mintea unui evreu nu poate 
tolera o astfel de doctrină». Alături de logică se găseşte 
spiritul de justiţie, Evreii contestă atât justiția implicată de 
doctrina păcatului originar ca una din dogmele credinţei, 
cât şi condamnarea tuturor oamenilor nebotezați, inclusiv 
copiii, la «osândă veşnică şi focul iadului». Pe această cale 
impactul iudaismului asupra scenei intelectuale în Europa 
s-a manifestat din plin, în parale! cuavântul raționalismului. 

În perioada de asfinţit a vârstei de aur a Spaniei, a 
devenit însăclar căraționalismul slăbeşte legăturile evreilor 
cucredința tradițională. Pentru filozoful evreu, Dumnezeu 
este o divinitate binevoitoare, care l-a înzestrat pe om cu 
puterea de a dobândi nemurirea prin perfecționarea minții 
şi inimii. În acest scop, ritualul este foarte util, dar numai 
în măsura în care el servește la dominarea pasiunilor 
omului şi la orientarea gândirii sale spre obiective nobile. 
Același scop poale fi însă atins tot atât de bine şi de alte 
popoare, care îşi concretizează eforturile în alte forme de 
ritual şi ceremonii. O concepție într-adevăr superioară 
despre Dumnezeu, Tora și om, Dar trebuie analizată şi 
situația în care, pentruatingerea scopurilor acestei concepții, 
prețul plătit trebuie să fie credința iudaică. De ce să mai 
rişti atunci să trăieşti ca evreu, dacă ritualul creştinismului 
poate servi ca instrument a! progresului spiritual? lar dacă 
mijloacele nu sunt importante în atingerea aceluiași scop, 
atunci cum mai poate fi justificat martiriul iudaic? Este 
evident că spiritul raționalist tinde să slăbească voința 
evreilor de a-și pecetlui credinţa cu sângele lor, 

Cabaliștii în general (şi autorii Cărți/ Zohar în special) 
au inițiat o acţiune de restrângere și modificare a orientârii 
raționaliste în iudaism, în așa fel încât credința să fie 
așezată pe o ternelie care să corespundă circumstanțelor 
epocii lor. În ardoarea lor religioasă, ei fac însă ca balanța 
să se încline în direcția opusă, în Cartea Zohar întâlnindu- 
se pasaje care reflectă gândirea creştină, sau chiar pe cea 
păgână. Esenţial rămâne însă faptul! că gândirea cabalistică 





Rabinul Dr. Alexandru Şafran 


luptăcu bravură întoate domeniile cu problemele existenţei, 
încercând săajungă la cunoaşterea unor profunde adevăruri 
metafizice. În luminaacestorprecizări, se ridică următoarele 
întrebări cu privire la justificarea poruncilor cuprinse în 
Cartea Zohar. Este cu adevărat important a fi evreu? Sunt 
poruncile (mitzvoth) atât de semnificative încât să justifice 
proclamarea zilnică a sfinţeniei prin rugăciune (Aiddus/a 
ha-Shem)? 

Efortul central al gândirii cabalistice constă în încercarea 
de a demonstra că poruncile sunt necesare pentru El, care 
este sus, chiar mai mult decât pentru noi, care suntem aici, 
jos. Prin respectarea lor se menţine unitatea existenţei, fără 
respectarea lor nu pot exista nici puterile cerului şi nici 
omul. În această viziune, evreul care respectă poruncile este 
plasat în centrul viu al creației. Şi cum de efortul său depinde 
totul, poate fi oare posibil să i se refuze răsplata? 

Această temă este prelucrată în mai multe variante. În 
primul sând, divinitatea este concepută într-o dublă 
perspectivă. Ca existență, Dumnezeu este infinit şi total 
incomprehensibil, în lar pe ce în raporturile sale cu univers 
e| este divizat într-o multit xede forțe) CĂI ncționează 
ca divinitate numai când ș sunt unite şi armonizate, În al 
doilea rând, o faţă a divinității este într-atât de identică cu 
poporul evreu şi cu Tora, încât pare a fi reprezentarea 
spiritului viu al lui Israel. În consecință, în totalitatea sa, 
poporul evreueste divin într-un sens foarte real, iarsfinții săi 
țin în mâinile loratât cheile pentru lumea de sus, ca şi pentru 
lumea de jos. În al treilea rând, sufletele evreilor provin din 
divinitate, în timpce sufletele celorlalte popoare provin din 
alră parte [5.n.]. În al patrulea rând, patriarhii şi Moise 
trebuie considerați ca o anumită faţă a divinității. În al 
cincilea rând, poruncile (miizvorh) sunt ca un lanţ cu un 
capăt care exprimă acțiunile de aici de pe pământ, în timp 
ce celălalt capăteste legat de forțele cerului. Când lanţul este 
mişcat «aici jos», celălalt capăt este influențat, în mod 
corespunzător, «acolo sus», 

Consecința acestor puncte doctrinale este ridicarea 
poruncilor la rangul unei supreme forțe cosmice care 
afectează destinul omului, al lumii şi chiar al divinității. 
Simbolul de bază al acestei relaţii este o candelă aprinsă. 
Fitilul care se consumă este poporul lui Israel, partea 
întunecatăa flăcării din jurul fitilului este imanenta prezență 
a lui Dumnezeu, iar partea luminoasă a flăcării, cea care se 
ridică deasupra părții întunecate, este suprema divinitate, 
fiind asociată cu existența fără sfârşit a divintății, faţa care 
transcende rațiunea şi care trece în eternitate.” 

O credinţă care depăşeşte conceptul de “popor ales” 
afirmat în Biblie şi în Talmud. Prin intermediul misticii 
cabalistice, în conştiinţa evreilora prins contur convingerea 
că sufletele fiilor lui Israel, şi numai ale lor, sunt 
consubstanțiale cu divinitatea. O convingere care în viziunea 
Cabalei s-a transfonmat în dogmă, iar Carlea Zohar a 
dobândit statutul de “carte canonică”, pe care Rabinul 
Alexandru Şafran o caracterizează în următorii termeni (în 
lucrarea sa intitulată /nfelepciunea Cabalei, publicată recent 
în “Colecţia iudaică” a Editurii Hasefer): “Zoharul este 
centrat pe Tora. Totul purcede de la aceasta şi totul ajunge 
la aceasta. Ea nue doar prin originea sa opera lui Dumnezeu; 
ea ÎI personifică. Prezența Divină în Tora trebuie să fie 
descoperită în fiecare literă, în fiecare cuvânt, în liecare 
accent al Torei scrise, Ea justifică toate învăţăturile pe care 
je extrag din aceasta Înțelepții pentru a permite o respectare 
a ei fidelă.” 

În galeria marilor personalităţi ludaice care au contribuit 
la afirmarea Cabalei şi implicit a Cărții Zohar, a poziţie 
deosebită o deține misticul Isaak Luria Ben Salomon () 534- 
1577), care şi-a desfăşurat activițatea la Cairo şi apoi în 
Galileea, la Safed. importanţa sa pentru evoluția misticii 





FIE serii JI PR DO TI Day 


i e 


iudaice este subliniată de Rabinul Alexandru Şafran în 
cartea citată mai sus: ““Zoharul află în persoana lui Rabi 
Ițhak Luria pe cel mai strălucit comentator al său. 
Supranumit Ari (Leul), elva fi venerat străbătând secolele, 
sub numele de Ar; Hakadoş, “Leul sfânt”, Adoneinu Rabi 
Ithak (A-R-1). Prin forța personalităţii sale şi a originalității 
doctrinei sale, el va exercita o influență determinantă 
asupra dezvoltării Cabalei. Integrând-o în doctrina sa, Ari 
Hakadoş a aprofundat Tradiţia cabalistică, a îmbogățit-o 
Şi i-a dat o nouă orientare. 

Influența doctrinei sale asupra istoriei evreieşti se va 
dovedi considerabilă. Ceea ce constituie autenticitatea 
învățăturii sale este caracterul ei mesianic. Ea a luat 
naștere-într=arr CONEXE Istoric deosebit de grav. Evreii 
trăiau atunci o stare de traumatism, cauzată de expulzarea 
coreligionarilor lor din Spania, în 1492. Contemporanii 
lui Ari Hakadoş erau ei înşişi supraviețuitori ai acestui 
dezastru. Această catastrofă a zguduit profund sufletul 
evreiesc, plin de credință, dar şi turburat de nelinişte. 

Generaţia care a trăit acest dezastru simţea nevoia să 
primească o explicație religioasă; ea aşteaptă îmbărbătare 
şi lumină din partea conducătorilorei spirituali. Or. potrivit 
concepției eshatologice evreieşti, catastrofa trebuie să 
conducă la mântuire, mântuirea fiind precedată, vai, de o 
catastrofă. Este şi una din ideile apărate cu insistență de 
Maharalul din Praga, contemporan cu Asi Hakadoş. Ma- 
Ha-Ra-L, celebrul mistic “Marele Rabi Low” (“Leul"!) 
(1525-1609), a reluat ideea mesianică evreiască, înscrisă 
în Biblie şi Talmud, potrivit căreia orice naştere fericită 
trebuie să fie precedată de durerile faceri.” 

Aprecierile elogioase ale autorului /nfelepciunii 
Cabalei, cu privire la rolul şi importanța lui Rabi Ițhak 
Luria pentru spiritualitatea iudaică, nu sunt împărtășite de 
toți istoricii evrei. În a sa Geschichte der Juden, Hirsch 
Heinrich Graetz scrie: “După ce Isaak Luria Levi a rămas 
orfan, a fost luat în grijă de unchiul său Mardochai Francis, 
un bogat încasatorde impozite din Cairo, undea fost inițiat 
în studiul Talmudului, dar şi al Cabalei. Studiul arid al 
Talmudului, care-i umplea capul învățăcelului cuoavalanşă 
de cunoştinţe savante, dar care-i lăsa inima goală, i-a 
repugnat lui Luria şi l-a împins spre fantasmagoriile 
misticii, El s-a retras din gălăgioasele săli de studiu ale 
Talmudului în singurătatea ținutului Nilului, spre a se 
cufunda în meditaţie şi rugăciune. În această izolare a fost 
puternic atras de Cartea Zohar, care tocmai ieşise de sub 
teascurile tiparniţelor şi se răspândise spre toate 
comunităţile iudaice. După mai mulţi ani de trăire mistică, 

a ajuns la convingerea că mincinoasa Carte Zohar este 
într-adevăr inspirată de divinitate şi că absurditățile din 
cuprinsul ei reprezintă o adâncă înțelepciune. În 
înfierbântata sa fantezie, a ajuns să creadă că s-a întâlnit 
față în față cu profetul Elia, cel care i-a dezvăluit tainele 
Cabalei lui Simon Ben-lochai, prezumtivul autor al Căii 
Zohar.” 

S-ar putea ca, de pe poziţia unui cercetător ştiinţific, 
H. Graetz să aibă dreptate. Dar mistica operează cu alte 
instrumente de cunoaştere decât rațiunea. Un adevăr pe 
care-l va confirma “Cazul Sabbatai Zevi”, pe care-l vom 
prezenta în următorul capitol. 


(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 











| 





PUNCTE CARDINALE 


Decembrie '99 NR. 12/108 PAG. 13 


130 DE ANI DE LA NASTEREA SAVANTULUI CRESTIN NICOLAE C. PAULESC (1869-1931) 


profesorul 
PAULESCU 


(urmare din numărul trecut) 


Profesorul trebuie să cântărească toate 
cuvintele pe care le pronunţă şi să probeze tot 
ce afirmă — aceasta a fost deviza profesorului 
Paulescu în timpul celor 31 de ani cât a ocupat 
catedra de Fiziologie de la Facultatea de 
Medicină din Bucureşti. 

“Cu toată şubreda lui sănătate, a fost un 
profesor model, savant pasionat de ştiinţa lui şi 
extrem de conştiincios în îndeplinirea datoriilor. 
Orele lui de curs aveau seriozitatea, demnitatea 
şi măreţia unui oficiu sacerdotal. Era sever, dar 
drept şi imparţial cu Studenţii, pe care-i iubea 
care să se poată plânge că a fost respins la 
examen ştiind materia, sau să se laude că l-a 
trecut fără să fi citit, ori că vreunui student i 
s-au făcut şicane sau i s-a a dat o notă mai mică 
fund de altă confesiune”, mărturisea profesorul 
C. N. Michăilescul. 

“Ca profesor, Paulescu era o figură | 
covârşitoare. Lecţiile lui de fiziologie erau 
extrem de impresionante. Care dintre noi nu a 

fost cuprins de emoție [...] atunci când, în fața 
unei studențimi atente şi iubite, evoca existența 
Dumnezeirii, a acelei forţe supreme, în care el 
credea cuo convingere neclintită?”, mărturisea, 
În acelaşi timp, doctorul Aurel Abramovici. 

Nu a lipsit de la Facultate decât în timpul 
războiului, când a fost lăsat la Bucureşti: “Am 
stat pe loc — spunea profesorul Paulescu, 
cuminte, într-un memoriu către colegii săi, 
profesori- pentru că şeful meu militar, Doctorul 
Skupiewski, mi-a dat un asemenea ordin verbal, 
într-o adunare în sala Tomis, în preziua plecării. 
Apoi nici nu puteam pleca, deoarece eram 
bolnav. 

Fiind lipsit de cal şi de trăsură şi obligat să 
străbat distanțe mari pe jos, pentru a-mi 
îndeplini: datoria spitalicească, m-am pomenit, 
pe la sfârşitul lui august 1916, că urinez sânge. 
Neputându-mă repauza, hematuria a continuat 
şi s-a întețit, aşa că la începutul lui noeimbrie 
ajunsesem să fiu anemiat şi foarte slăbit ca 
forţe fizice... 

După ce am primit ordinul de-a rămâne, m- 
am dus la Crucea Roşie, să-mi ofer serviciile 
pentru îngrijirea bieților răniţi. Am fost 
repartizat la spitalul Pitar Moş şi pus sub 
ordinele unui anume Dr. Margulius, pe care un 
politician, peatunci influent, îl cocoțase medic- 
şef. 

Dar starea mea agravându-se, am fost 
obligat să părăsesc această situație oarecum 
umilitoare şi să cer un concediu, care mi-a fost 
acordat. 

Puțin timp după aceea, Comandatura 
nemțească mă luă de corvoadă, pentru 
policlinicile pe care le înființase în București. 


!. Prof. C. N. Michăilescu, Cuvântare rostită la 
inmormântarea Profesorului Dr. N. C. Paulescu. 
2. Dr. Aurel Abramovici, “Profesor Dr. Paulescu”, 
în Bucureşti medical, august 1931, 






N CA e Us NME le ala at 


be Suflet ȘI 
Dumnezeu 


CALE AC) 49 


ANASTASIA 





EDITURA 





“În 1999; se pal 130 de: ani de la naşterea 





Y lui meta risăe mare ee 
i zajenalemala Sia din primul pătrar al 
secolului XX, 

| În întâmpinarea acestei aniversări, Editura 
«A nastasia» din Bucureşti a reeditat de curând una 
dintre lucrările ştiinţifice cele mai importante ale 
lui N. C. Paulescu: Noţiunile de «su fler». şi «Dumne- 
zeu» în fiziologie (ediţie îngrijită şi prefațată 
Răzvan Careia Atac mai (ustse reeditată ja 


intitulată „Peatezătul Paulescu». mea această 
prefață nu a mai fostrepublicată ulterior,am hotărât 
să o oferim în foileton cititorilor Punctelor cardinale, 
omagiindu-l astfel pe N. C. Paulescu printr-o 
mărturie cuprinzătoare şi autorizată, dezvăluind 
cu. căldură complexitatea. şi exemplaritatea 
controversate sale personalităţi, | 
"(Menţionăm că ortografia a fost actualizată, 
punetuaţa îm li bel iar Si eiuleă de tipar s s-au 


ci pă A ia 





SPA A Ar a 0 st ic AR 
dt SP ia a E 
9 voleu rage at, ul de d e sa Et d: 


Cererea mea de-a fi dispensat fu refuzată. 
Totuşi făcui să mi se examineze urina şi, prin 
buletinul de analiză, obținui de la Dr. Orleanu 
posibilitatea de-a sta acasă şi de-a-mi îngriji 
afecția renală...”. 

S-a închis în casă, în cabinetul său de lucru, 
şi a redactat ultimele două volume din Tratatul 
de Medicină (ale cărui prime trei volume le 
publicase cu Lancereaux"), un 7ratat de 
Fiziologie medicală care cuprindea, în trei 
volume, cursul său de Fiziologie de la Facultatea 
de Medicină din Bucureşti”, precum şi încheierea 





3, Ultimele ediţii ale acestor volume, apărute în 
editura J. B. Baill&re din Paris, sunt din 1912 (doiani 
după moartea lui Lancereaux) şi cuprind: val. 1-940 
pp. (ed, | în 1903), vol, Il — 1052 pp. (ed. a Il-a în 
1906), volumul [It — 1200 pp. în total 3129 pagini 
compacte, 

4, Acest tratat de P/psiologie medicale, publicat în 





evocare de 
DR. V. LRIFU 


publicațiilor sale din seria Fiziologia filosofică 
(începută în 1905) — două volume“. 

În prefața Tratatului de Fiziologie 
medicală, profesorul Paulescu lămurea: 
“Această carte este un rezumat succint al 
cursului de Fiziologie, pe care-l profesez de 
douăzeci de ani, la Facultatea de Medicină din 
Bucureşti. Am scris-o, nu pentru fiziologişti, 
ci pentru viitori medici, care vor avea în curând 
să îngrijească bolnavi. Or, un bolnav este 
omul care, sub influenţa unei cauze patogene, 
suferă furburări în funcţiile sale vitale de 
nutriție şi de relaţie. Pentru ca studenţii în 
Medicină să poată înțelege în ce consistă aceste 
turburări, trebuie ca ei să dobândească un 
ansamblu de noțiuni de Fiziologie... alese de 
un medic adevărat. Sarcina acestui medic- 
fiziologist mi-am propus s-o îndeplinesc eu, şi 
am redactat prezenta lucrare, având sub ochi 
un Tratat de Medicină”. 

Citindu-i acest tratat, care este o operă 
unică, inegalabilă, ilustrul fiziologist, prof. M. 
Arthus, fostul său şef de lucrări la Sorbona, îi 
scria între altele; “Cartea D-tale e, prin acest 
fapt, antipodul cărţii mele, din care am eliminat 
ceea ce nu era Fiziologie propriu-zisă. Dar nu 
mă gândesc deloc să pretind că metoda mea e 
mai bună; ea e doar mai aproape de felul meu 
de a judeca, nimic mai mult. Tratatul meu are 
nevoie de adaos de Fiziologie patologică şi 
Farmacodinamie, ca studentul să fie preparat 
pentru abordarea Clinicii; al D-tale e complet. 
Salut, cu plăcere şi respect, acest nou venit 
printre tratatele de Fiziologie...” 

Până la profesorul Paulescu, toți 
fiziologiştii s-au cufundat în amănunte şi 
cercetări care i-au îndepărtat — mai mult sau 
mai puţin complet — de Medicină. Paulescu a 
rămas întotdeauna medic: după cele mai 
minuțioase analize — în Clinică, în Istologie, în 
Anatomia propriu-zisă şi în cea patologică, în 
Chimia biologică (unde dovedea o putere de 
muncă şi de discernământ care uluia) — 
Paulescu, înzestrat cu o putere egală de critică 
şi de sinteză, domina, cum spunea prof. 
Michăilescu, “vastul imperiu al fenomenelor 
biologice şi mecanismul complicat al boalelor” 


(va urma) 


limba franceză, cuprinde: vol. 1— Introducerea. Ce 
este viața? Morfologia vitală. Fiziologia vitală. 
Mediul interior, 1919, 416pp.; vol. 11- Fenomenele 
de nutriție (respirație, digestie, absorbţie, asimilație, 
dezasimilaţie, eliminaţie), 1920, 732 pp.; vol. 1 — 
Fenomenele de relaţie, Fenomenele generaţiei. Care 
este cauza vieții?, 1921, 932 pp., în total 2080 
pagini compacte. 

5. N. C. Paulescu, Cele patru patimi şi remediile 
lor, Bucureşti, 1921, şi Biserica şi Sinagoga față 
de Pacificarea Omenirii, vol. |, Bucureşti, 1924, 
completată ulterior cu vol. II (Bucureşti, 1924) şi 
vol. [II (Biserica şi Sinagoga. Răspuns unei 
întâmpinări eclesiastice, Bucureşti, 1925). 





























PAG. 14 NR. 12/108 Decembrie '99 


upă ce în 1998, la Editura DEISIS din Sibiu 
25) (col. “Mistica”, seria “Filocalica”), apăruse 
volumul întîi din Scrierile SFÎNTULUI 
SETE Tr ne ra SIMEON NOUL TEOLOG (Discursuri 
teologice şi etice, traduse din greceşte de 
diac. loan. Ică jr., cuprinzînd, pe lîngă studiul introductiv 
al traducătorului, şi amplul studiu al ierom. Alexander 
Golitzin: “Simeon Noul Teolog-—viața, epoca, gîndirea”), 
anul acesta a apărut volumul al doilea, conținînd 
Catehezele, în aceeaşi traducere autorizată, precedată de 
studiul introductiv intitulat *“Catehezele simeoniene: 
problematica filologică şi istorică” (semnat tot de 
traducător). Este vorba de 36 de țexte (34 de “'cateheze” 
propriu-zise şi două “mulțumiri” către Dumnezeu) cu 
tematică teologică variată: majoritatea cuvîntări rostite de 
Sf. Simeon pînă către anul 1000, pe cînd era egumen al 
Mănăstirii Sf. Mamas din Constantinopol, dar şi cîteva 
scrisori sau rugăciuni ulterioare. Catehezele 23-34 mai 
apăruseră relativ recent (1995) în româneşte, sub titlul 
Cateheze către monahi, într-o ediție mai modestă (trad. de 
Monahia Teodora Lacu), în populara colecţie “Comorile 
Pustiei” a Editurii “Anastasia”. 
jaga age eee) “overitabilă auțobiogratie 
mistică ra creştină bizantină” 
VK ză îmbină profunzimea teologică, experiența 
duhovnicească şi avîntul liric, atestîndu-l pe autor nu doar 
ca pe un mare gînditor şi trăitor mistic răsăritean, dar şi, O 
dată în plus, ca pe unul dintre marii poeţi ai literaturii 
bizantine, alături de un Efrem Sirul, de un Grigorie de 
Nazianz sau de un Roman Melodul. Tălmăcirea Părintelui 
ică jr. este şi de data aceasta pe măsura complexității 
teologice şi “retorice” a discursului simeonian, iar lectura 
rămîne o sărbătoare a spiritului, pentru care, din nefericire, 
în lumea noastră se găseşte prea puțin răgaz... 






ouă apariții recente la Editura SCRIPTA din 
Bucureşti merită oatenţie aparte. Una poartă 
semnătura controversatului aventurier 
DS) politic şi publicistic RADU SORESCU 
(nepotul regretațului poet Marin Sorescu, 

protejatul regretabilului academician Eugen Simion şi 
“tînărul confrate” al regretatorului de serviciu Octavian 
Paler, despre care a şi scris o carte în 1996), pe vremuri 
“apostol” teribilistal “Noii Drepte” (partid şi revistă), gata 
să-i mănince pîinea D-lui Marian Munteanu (a cărui cale 
a și urmat-o, cu mai vizibilă platformă intelectuală, nu 
doar “la rău”, în politică, ci şi “la bine”, în afaceri). Tot ca 
şi M.M., Radu Sorescu (care D-lui Paler i se “dezvăluie” 
drept singurul dramaturg român, după ştiinţa mea, care e 
interesat artistic de actualitatea eternă a miturilorantice”!) 
e admirator (mai ponderat) al legendarului Petre Ţuţea 
(despre care concluzio- 
nează cam şcolărește:; *.., 

putem aprecia că, așa cum 

Nae lonescu a fost, în 

perioada interbelică, for- 

matorul generației '30, la 

fel, astăzi, Petre Ţuţea este 

perceput ca un adevărat 

maestru al noilor generaţii. 

Culimitele şi virtuțile sale, 

elrămine un model al cărui 

loc îl regăsim în Pamasul 

literelor româneşti”). 

Totuși, oricît de antipatic 

sau de amendabil rămîne 

autorul, volumul Perre 

Ţuţea — Viaţa şi opera, în pofida dimensiunilor reduse 

(abia 100 de pagini de text propriu-zis) şi insuficienţei 

bibliografice (de observat că autorul — sau editura — 

încurcă la sfirşit bibliografia cu notele), asuperficialităților 

sau naivităților, a aglomerării de poncile sau a micilor 











PUNCTE CARDINALE 


aberaţii ce se vor deştepte (mostră: “Format la şcoala 
ortodoxă a lui Nae lonescu şi Nichifor Crainic, autorul 
rămîne — cum se poate constata — un «mistic» creştin ce-şi 
disimulează credința prin afişarea unei false revolte. Orice 
polemică cu divinitatea presupune un act de credință, 
întrucit atât reproşul cît şi blestemul reprezintă, în fond, 
drumul ocolit spre dragostea absolută. De ce nu, atunci, 
polemici cu divinitatea din prea multă dragoste?" —p. 114), 
are utilitatea şi meritele sale, ridicîndu-se, ca putere de 
sinteză şi actualitate a discursului (pe alocuri, cartea e chiar 
bine scrisă), deasupra monografiei anterioare a D-lui A. |. 
Brumaru (Pariul cu legenda sau viața lui Petre Ţuţea aşa 
cum a fost ea, Editura Athena, Bucureşti, 1995, recenzată 
aici la vremea respectivă). Legitim rămîne şi efortul de 
“dezideologizare” a cazului Ţuţea, ca şi evitarea tonului 
encomiastic (adoptat de majoritatea “discipolilor” de mîna 
a doua). Fără să fi realizat convingător “viziunea holistică 
asupra vieții şi operei lui Petre Ţuţea” pe care şi-a propus- 
0, autorul sporeşte bibliografia referențială, punind un 
instrument folositor în mîna viitorilor monografi (dacă 
Petre Ţuţea vasupravieţui, în conştiinţa publică românească, 
generaţiilor care l-au văzut în carne şi oase). 


în vedere poartă semnătura altui reprezentant 
al tinerei generaţii: D-l RADU PREDA (la 
Pi rîndul său autor, în 1992, al unui interesant 
Jurnal cu Petre Ţuţea, rămas pînă astăzi cea 
mai vie şi mai pertinentă introducere mediată în “cazul 
Ţuţea”), absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din 
Bucureşti şi al Academiei 
Evanghelice de Presă de la 
Frankfurt am Main, doctorand 
al Facultăţii de Teologie 
Evanghelică de la Universi 
dir ricidelberg, cadru didactic 
la Facultatea de Teologie 
Ortodoxăa Universității “Babeş- 
Bolyai” din Cluj, redactor al 
revistelor teologice Renaşterea 
(Cluj) şi Deisis (Regensburg),- 
discipol juvenil al lui Petre Ţuţea, 
darşi ucenic spiritual al Părintelui Anania (totuşi nu ardelean. 
cum a afirmat la lansarea cărții senatorul-editor Octavian 
Ştireanu, ci originar din părțile gălățene, cu înfăţişare — şi 
poate sînge — mai degrabă de lipovean). Biserica în Stat. O 
invitație la dezbatere, radiografie voit “provocatoare” (dar 
nu mai puţin pertinentă) a “relaţiei Biserică-Stat” în lumea 
românească şi-n context european, a fost lansată joi 18 
noiembrie a. c. la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, în 
prezența Prea Fericitului Părinte Teoctist, a D-lui Acad. 
Virgil Cândea, a autorului şi a editorilor. Vorbitorii au 
dezvoltat, în genere, scurta recomandare de pe coperta 
finală a volumului: “Analiza lui Radu Preda... este prima de 
acest gen în literatura teologică şi juridică românească din 
ultimul deceniu [deci de dincoace de contextul comunist — 
n.n.]. Îmbinîndcunoştinţe de teologie şi de drept, formulind 
pertinente comentarii asupramomentului politic şi ideologic, 
autorul a reuşit, potrivit cuvintelor sale [cf. “Cuvintul 
lămuritor”, p. 6 — n. n.],, să propună publicului cititor o 
provocare şio invitaţie la dezbatere înacelaşi timp”. Cartea 
are următoarea structură: după scurta introducere (pp. 5-6), 
urmează enunțarea pe scurt a celor 11 teze dezvoltate mai 
departe (“Un proiect legislativ între realizări şi aşteptări” — 
pp. 7-11), apoi ampla secțiune “Biserica în Stat” (pp. 13- 
126, încheiată cu un foarte util ““Excurs” privind “modelele 
europene de relaţie între Stat şi Biserică”: modelul francez, 
al “separaţiei radicale”; modelul englez, al “identificării 
totale”; modelul german, al*“cooperării distincte”, precum 
şi “un posibil model ortodox”, numit post-bizantin, al 
“simfoniei bizantine” sau al “apropierii simbiotice”). După 
bogatul și erudițul corp de note finale (pp. 127-155), ni se 
oferă (pp. 157-172)textul “Legii privind regimul general al 
cultelorreligioase” (proiect jegistativ inaintat Parlamentului 
României), Schiţa““modelului post-bizantin” (în fapt, “miza” 
cea mare a cărții) este reprodusă aproape în întregime, cu 
ingăduința autorului, şi-n numărul de faţă al Punctelor 
cardinale (v. pp. 4-5), 





Z cealaltă carte de la SCRIPTA pe care o avem 


usul VLADIMIR VOLKOFEF, cunoscut 
pină acum publicului românesc prin cărțile 
sale traduse la Editura “Anastasia” (Despre 
Rege, romanul Strufocămila şi Treimea 
Răului. Rechizitoriu în procesul postum al 
lui Lenin, Trotzky şi Stalin), este autorul unei recente Perire 
















Vladimir Maicii VOLKOF F 


Tisezeditaii Lot opea d merţa bin in bai 
lmpiizaţi conducătorii în aciiuni Lisga:a 
Sabminatla reputatia, saprneș:! dispzeta-lui 
Răapândiți disccrâia latre celăteni: 
întărătali-i pe tineri contze bătrânilor! 
Ridiculizai tradiilal 









zi gt 


pi frame fra „.„ 
4 al 1] 2110 






TRATAT DE 






Du cheval de Troie 
a Înteruet 







ACRA GLAS POPORUL ATONC) LĂSA SP (MAIA NI 
TOATĂ ARTA RĂZBOIULUI SE 
BAZEAZĂ PE ÎNSELĂTORIE 


Prefată: Dr, Gheorghe Aridâvoaice 









HISTa n In 


ROCI IER 


histoire de la desinformation. Du cheval de Iroie ă 
Internet (Editions du Rocher), tradusă acum în româneşte 
(Mihnea Columbeanu), cu titlul derutant Zrafar de 
dezinformare (subtitlul este păstrat ca atare: De la Calul 
Troian la Internet), la Editura ANTET din Bucureşti. 
Traducerea nu e rea, dar ediţia e dezastruoasă, făcînd 
ruşine profesiunii de editor, ca majoritatea cărților scoase 
de “Antet” sau de sateliții săi editoriali (cazul'“Samizdat ”): 
coperta, înecată de text, este de un prost-gust deconcertant, 
hîrtia de cea mai joasă calitate, foaia de gardă lipseşte (ca 
la toate ediţiile mitocăneşti), nu se regăsec nicăieri titlul 
original şi datele editoriale ale ediției după care s-a 
efectuat traducerea, tehnoredactarea este destul de 
primitivă, prefața (semnată de un anume Dr. Gheorghe 
Arăvădoaice) e sub limita admisibilității gramaticale 
(ceea ce s-ar putea să țină nu de autor, ci de culegere şi 
corectură, adică tot de “bucătăria” editorială). Redactată 


! mai degrabă la modul jumalistic şi eseistic, pentru un 


public cît mai larg, deliberat uşurată de balastul “notelor 
şi referințelor” (v. “Nota autorului” de la p. 246), cartea 
atuși-pe-odocumentațe solidă şi bine digerată, fiind 
scrisă de o mînă sigură şi călăuzită de o echilibrată 
conştiinţă de dreapta (Care m-are nime de-a face cu 
“naţional-comunismul” transparental editorilorromâni)). 
De o calitate editorială încă şi mai joasă (parțial 
răscumpărată de bibliografia Garaudy de la sfîrşit: pp. 
139-144) este volumul, ieşit din aceeaşi “mînă” (ANTET- 
SAMIZDAT), Procesul sionismului (conform paginii 
de titlu; pe copertă citim altceva: Procesul sionismului 
israelian. Demascarea conspirației sioniste mondiale ). 
Sub numele autorului (ROGER GARAUDY ).peridicola 
copeită, stă scris (probabil cu naiva iluzie a unui mai mare 
impact “comercia!”): “Autorul cărții Mifurile fondatoare 
ale politicii israeliene” (cartea care a declanşat scandalul 
Garaudy, co-editată în româneşte de ANTET şi 
F.R.O.N.D.E..D-IPişcoci-Dănescu avînd de ce să regrete 
nefericita asociere). De data acesta nu numai că nu ni se 
dă nici o indicație mai precisă asupra sursei după care s- 
a făcut traducerea (din păcate, noua cartea lui Garaudy nu 
ne-a parvenit din Franţa, aşa cum se întimplase cu ediția 
franceză a cărții lui Volkoff, drept care nu putem oferi aici 
preciziunile necesare), dar nici nu ştim cine a făcut-o! La 
cît de rău este văzut Garaudy prin eforturile concertate ale 
propagandei de obediență iudeo-occidentală, nu se putea 
să i se facă un deserviciu mai mare decit o astfel de ediție 
incultă şi literalmente mizerabilă. Dar, într-un fel. spre 
deosebire de Volkoff, euro-marxistul francez îşi merită 
soarta, căci acesta este nivelul intelectual şi profesional al 
stîngii comunistoide pe care a exaltat-o decenii la rînd şi 
cu care a nimerit acum în nova fundătură a 
“antisemitismului roşu”... Păcat că, în felul acesta, multe 
dintre adevărurile cărții (căci a fost şi este mult adevăr 
incomod în rechizitoriile lui Garaudy, cu toată aparenta 
“isterie”) îşi pierd creditul publicului mai exigent, uşurînd 
nesperat sarcina defensivă a adversarilor! 


nouă ediţie (a LX-a, se pretinde pe pagina 
de titlu) din Pentru legionari, dedicată 
centenarului naşterii lui CORNELIU 
ZELEA CODREANU (dar cu un aspect 
deloc sărbătoresc), a fost scoasă recent de 
Editura SCARA, cu sprijinul Fundaţiei “George Manu” 
(care se pare că a condiționat apariția precipitată a cărții, 
ceea cea împiedicat realizarea unei ediții mai ambițioase, 
îngrijite profesional şi adnatate), Nu ştim toate amănuntele 
de culise ale acestei întreprinderi editoriale, dar cert este 
că s-a întîmplat ceea ce se întimplă îndeobşte la români de 
un deceniu încoace (dacă nu cumva dintotdeauna); dintr- 
un motiv sau altul, lucrurile - chiar în pofida bunelor 
intenții - ajung să se facă în pripă şi de mintuială. 


Li 


























Cei de la “Scara” au avut intuiţia justă că a sosit 
vremea să se iasă din tradiția catacombică a reeditărilor 
anastatice. Din păcate, însă, ieşirea s-a făcut cu stingul. Ne 
întrebăm de ce a mai fost nevoie de reculegerea şi 
retehnoredactarea textului, dacă el a fost lăsat aproape 
neatins, în starea nedesăvirşită a ediției princeps din 1936 
(unde autorul însuşi, într-o notă finală, invocînd condiţiile 
vitrege în care s-a tipărit cartea la Sibiu, avertiza că “s-au 
strecurat cîteva greşeli de tipar”, cititorul fiind rugat “să le 
rectifice singur")? Dacă nu există o idee editorială, atunci 
tot fotografierea rămîne mai cinstită. Este mai mult decît 
regretabil că în 63 de ani de la apariția cărții şi 61 de ani de 
la moartea lui Codreanu nu s-a putut realiza nici o ediţie 
profesională a operei sale, nici în țară, nici în exil, în ciuda 
indiscutabilei pietăți care i s-a arătat. Sau poate că tocmai 
această pietate va fi generat raționamentul primitiv că în 
textul Căpitanului nu se poate “umbla”... Şi astfel s-aajuns 
la paradoxul că o mişcare ce a cuprins în sînul ei elita 
intelectualității româneşti interbelice (fapt de bază al 
apologiei legionare) şi-a perpetuat “literatura clasică” 
(Codreanu, Moţa, Marin) în ediții subculturale, cum este 
Şi cea “pirată” de gruparea de la ““Scara”. 

Aici nue vorba de “a se modifica” textul Căpitanului, 
cum par ase teme conştiințele elementare, ci de “a îngriji” 
editorial un text editat defectuos, pe de o parte, şi de a-l] 
actualiza ortografic, pe de altă parte, aplicînd nişte tehnici 
curente în toată lumea civilizată. Operațiunile respective 
sînt consemnate de obicei într-o notă asupra ediției, 
eliminîndu-se astfel arbitrariul şi suspiciunea. Demersul 
vine în întimpinarea obişnuințelor şi exigențelorcititorului 
contemporan, reprezentind un serviciu de periodică 
“primenire” făcut autorului şi operei, fără a se aduce vreo 
atingere conținutului ideatic. particularităților stilistice 
sau structurii textului. Or, textul lui Codreanu a suferit, în 
epocă, unele mici îndreptări doar în ediția a treia (Editura 
Mişcării Legionare, Bucureşti, 1940), după care s-a mers 
pe reproducerea ediției din 1936 (cu care se pare că au 
lucrat şi cei de la “Scara”, pentru că anumite intervenții din 

1940 - inclusiv în privința mai bunei evidențieri grafice a 
structurii textului - nu se regăsesc în noua ediţie; de 
exemplu: la p. 18 a ed. 1936 avem de-a-valma, care în ed. 


————H4940-p..17 - apare grafiat corect: de-a valma, dar în ed. 


1999 - tot p. 17 - redevine de-a-valma; altădată pare să fi 
funcționat hazardui: pe niciun de la p. 5 aed. 1936 il allăm 
grafiat corect - nici un - atît în ed. 1940, p. $, cît şi în ed. 
1999, p. 7, dar în restul textului - atit cît am avut timp să 
verificăm - pronumele sau adjectivul negativ apare 
pretutindeni grafiat legat, adică incorect, cel puţin după 
normele actuale). Din unghiul de vedere al cititorului 
mediu contemporan, ortografia edițiilor antebelice 


Cornelia Zelra-Coureanu 


PENTRU 


LEGIONARI 


constituie un balast absolut inutil: păstrarea lui u mut final 
(războiu, obicetu, vechiu, Maiu etc.), a variațiilor 
pronumelui relativ care (foarte des: cari), scrierea legată 
a pronumelui relativ compus ceea ce sau a prepoziției 
compuse de la etc. Unele grafii, mai ales ale unor forme 
verbale și adverbiale, erau greşite şi la epoca respectivă: 
izbucniască, (n-jaşi (auxiliarul a avea de la pers, ] sg. a 
condiționalului), deabinelea, deadreptul ş.a.m.d. Casă nu 
mai aducem în discuţie problema punctuaţiei, adeseori 
deconcertantă (mergînd pină la virgula între subiect şi 
predicat!)... 

In schimb, noii editori nu uită niciodată să scrie 
regulat /isus acolo unde Codreanu scria regulat /sts (formă 
receptată astăzi drept antiortodoxă); aceasta dA foarte bine 
seama de spiritul oarecum '“popesc” al ediţiei (confirmind, 


Editura 
_PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 254100996517509 





PUNCTE CARDINALE 


totdeodată, că la noi “popii” stau prost cu gramatica...), De 
altfel, editorii au înţeles să înlocuiască o necesară prefaţă “ia 
obiect” (în care săse vorbească, adică, despre autor şi despre 
fascinanta istorie a cărții) cu o predică de un înduioșător 
radicalism ortodoxist. pe un ton de gilceavă a monahului cu 
lumea şi cu 0 viziune a istoriei demnă de un Naum 
Rîmniceanu, în care toată istoria modemă a României e 
“greşită” (urmăniți raționamentul, care e aiunitor!): 1848, 
1860-1864, 1866, 1877-78, 1880,deşi sunt momente istonice 
(la care uneori a curs mult sânge românesc) importante 
pentru România, nu sunt altceva decât pagini de istone 
regretabile şi ruşinoase pentru neamul românesc. Vrednici 
de laudă sunt cei care au înţeles că ele nu slujesc mântuirii 
acestui neam”, dar poporul român n-a greşit niciodată şi nici 
nu poate greşi ““desăvirşit” (raționamentul este din nou 
teribil): “Un neam, şi cu atit mai puţin un neam creştin 
ortodox, nu poate greşi desăvirşit în istorie. lar de a şi greşit 
(ceea ce nu este cazul la noi), tot el, prin urmaşii săi, trebuie 
să-şi asume greşeala”. (Observaţi că n-am indicat numărul 
paginilor din care am extras citatele; motivul este foarte 
simplu: editorii au omis să le numeroteze! Prima pagină 
numerotată a volumului, 8, este de fapt pagina... 14! Cum 
s-a ajuns la pagina 8 este fantasmagoric, dar totuşi nu 
imposibil de reconstituit; n-o facem totuşi, din jenă față de 
un asemenea cumul de dilentantism şi indolență!). Se pune 
întrebarea: chiar atît de impecabile să fie “neamurile” 
ortodoxe? Atunci Dumnezeu ar fi de tot nedrept, punînd 
lumea la discreția “ne-ortodocşior plini de greşeli”, iar pe 
“ortodocşii fără greşeală” lăsîndu-i să se îndulcească la 
comunism sau să tiînjească impur după “splendorile 
Occidentului”! Chiar sîntem orbi şi nu vedem în ce hal a 
ajuns, prin “poporul” român de astăzi, acest mult exaltat 
““neam” românesc?! Nu zice nimeni să cădem în cealaltă 
extremă, a D-lui Patapievici, care contestă sincronic şi 
diacronic /0t Ce-i românesc, dar nici să ne dăm drept un 
neam de “sfinți” sau să forțăm o interpretare schizotrencă 
a raportului România-români, 

Autorul (autorii?) “Argumentului” (care e semnat: 
SCARA), de data aceasta cu o viziune a cultuni demnă de 
un Popa Grama, este (sînt?) de părere că trei ar fi cărțile care 
“reprezintă cele mai bune măfiuzii” despre acest veac 
“întunecat” de “istoria oficială”: cea a lui Codreanu şi, la 
rind cu ea, cele ale lui... Virgil Maxim şi Dumitru 
Bordeianu!!! in locul D-lui Dumitru Gh. Bordeianu (autorul 
volumelor de memorii de la Piteşti şi Gherla intitulate 
Mărturisiri din mlaştina disperării), aş simţi o imensă jenă 
în fața acestei abrupte aserțiuni! Cît despre regretatul Virgil 
Maxim (autorul celor două volume mărturisitoare intitulate 
Imn pentru crucea purtată, dar şi al excelentului volum de 
versuri Nunfașul cerului), suflet ales, de o incontestabilă 
măsură şi delicateţe, cred că l-ar fi privit pe autorul unei 
asemenea afirmaţii cu un amestec de milă şi mută 
perplexitate! 

Să fim bine înțeleşi: noi nusintem nicidecum “vrăjmaşi” 
ai celor de la “Scara” (cu care am avut numeroase legături 
şi pe care-i apreciem în multe privințe), nici ai lui Codreanu 
sau ai legionarismului în genere (fapt dovedit cu prisosință 
în cei 9 ani de apariție a Punctelor cardinale, calificate 
demult de adevărații adversari drept “publicație legionară”), 
nici - Doamne fereşte! - ai Ortodoxiei (pe care am apărat- 
o şi am cultivat-o constant prin tot scrisul nostru, atrăgîndu- 
ne chiar stigmatul de “fundamentalism"”), dar, cu toate 
acestea, nu ne putem reprima perplexitatea şi îngrijorarea în 
faţa unei prestații editoriale, culturale şi spirituale atit de 
compromiţătoare pentru'“tabăra” național-creştină şi pentru 
perspectivele unei noi drepte româneşti. Dacă noi încercăm 
acest sentiment, e uşor de închipuit cum vor privi lucrurile 
adversarii declaraţi sau “nehotărîții” inteligenţi pe care am 
vrea să-i cîştigăm pentru cauza noastră! Care este “ținta” 
acestei ediţii? D-l Mircea Nicolau? Noi, cei care ştim pe 
dinafară cartea Căpitanului? Cei avizaţi, care şi-au procurat- 
o demult şi nu mai au nevoie de alte ediţii brute? In numele 
Jui Dumnezeu, dacă vreţi să lărpiți cercul simpatizanților 
dreptei creştine, nuacestae nivelul şi tonul, fraţilor! Trebuie 
nu doar curăţenie de “porumbel”, ci şi înţelepciune de 
“sarpe”! Nu poţi sta, oricît de creştin ortodox ai fi, cu 
Sofronie de la Cioara impotriva întregii deveniri a lumii 
moderne! Vremurile trebuie înfruntate “pe limba lor”, 
pentru că altminteri discursul devine nu doar inoperant, ci 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 





Decembrie '99 NR. 12/108 PAG. 15 





chiar contraproductiv. Creştinii în general (Şi legionarii în 
particular), în contextul atît de complex al actualități, 
dacă vor să biruiască duhul smintit şi smintitor al vremi:, 
trebuie să impună inclusiv prin competenţă profesională, 
mobilitate discursivăşi prestanță culturală, ca-n vremurile 
glorioaseale patristiciii, cînd Sfinţii Părinți erauenciclopedii 
de cultură păgînă şi ştiau, după model paulinic şi sub 
asistența Duhului Sfînt, “să se facă toate tuturor, ca măcar 
pe unii să-i cîştige la credință”, Stă în puterea noastră să 
ridicăm de deasupra Ortodoxiei (dar şi a legionarismului 
actual) acuzaţia curentă de “analfabetism”: dar, desigur, 
nu cu “recomandări” de genul ediției recenzate aici... 
Altminteri, în loc să ne dezarmăm adversarii, nu facem 
decît să-i înarmăm cu probele materiale (ca să nu zicem 
“materialnice”, ca-n “Argumentul” cu pricina) ale 
nevredniciei noastre, pe care ei nu vor întirzia să le 
speculeze, cu mijloace mediatice superioare, bagatelizind 
public nu doar ideea de ““dreapta”, dar chiar înaltele ei 
temeiuri mistice şi morale. 

Şi mai e ceva: primejdia de asuprapune legionarismul 
Ortodoxiei. Confuzia între planul mistic şi cel isforic poate 
fi păguboasă de ambele părți; din inevitabila lor intersectare 
nu trebuie trase concluzii abrupte, mai ales într-o lume atit 
de secularizată, contrazicînd prin ea însăşi nobilele noastre 
idealisme. Codreanu a fost, şi-n această privinţă, cit se 
poate de realist: “Facem o mare deosebire între linia pe 
care mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii 
este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecția 
şi sublimul. Nu putem cobori această linie pentru a explica 
faptele noastre. Noi, prin acțiunea noastră, findem către 
această linie, ne ridicăm spre ea, atît cît ne permite 
greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea la care am fost 
sortiți prin păcatul onginar” (ed. 1936, pp. 420-421; ed. 
1940, pp. 393-394, ed. 1999, p. 332). 

Cruciat şi mărturisitor al unui românism esențial, 
adoralin epocă de o parte a neamului său şi hulit de oalta, 
asasinat mișeleşte la 39 de ani şi cu osemintele risipite nu 
se ştie pe unde, prost înțeles şi prost slujit în posteritate 
chiar de către pretinşii lui veneratori, Corneliu Codreanu 
rămîne una dintre figurile cele mai tragice ale istonei 
româneşti şi ale dreptei europene, al cărui destin postum. 
este, cu toate acestea, departe de a se fi încheiat... 

(Lansarea noii ediții din Perzru legionari a avut loc la 
Bucureşti, simbătă27 noiembrie, bucurîndu-se de prezența 
D-lor lon Coja şi Gh. Buzatu). 


i pentru că a venit vorba de bibliografia 
S legionarismului, semnalăm în treacăt alte 
două apariții editoriale recente pe această 
a, temă: la Editura HUMANITAS. traducerea 

românească a amplului studiu al lui 
ARNIM HEINEN, Legiunea “Arhanghelul Mihail”. O 
contribuţie la problema fascismului internațional (ed. 
germană: Die Legion “Erzangel Michael” in Rumânien. 
Soziale Bewegung und Politische Organisation. Ein 
Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus, 
Minchen, 1986), o carte mai puțin nedreaptă decât altele 
şi fermă în delimitarea legionarismului de fascismele pur 
politice, şi la Editura ION CRISTOIU, lucrarea “scăldată” 
aD-lui GRIGORE TRAIAN POP, Mişcarea legionară. 
Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului (genul de abordare 
ce se vrea deşteaptă şi plină de 
vervă, dar căreia îi descoperi 
incredibile lacune şi chiar gate 
informative, asupra cărora 
vom avea poate răgazul să 
revenim). Nu putem să nu ne 
exprimăm încă o dată indig- 
narea faţă de prețul de-a dreptul 
nesimţit (170000 lei!) al 
volumului de la “Humanitas” 
-editură care continuă, mizind 
pe snobismul unui anumit 
public intelectual, să-şi 
exploateze în mod abject 
renumele (nu întodeauna meritat), instrumentind cea mai 
ordinară speculă editorială din deceniul mizeriei 
postcomuniste, 


— ea 





Răzvan CODRESCU 


fehnoredactare computerizată : 


"PUNCTE CARDINALE" 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN 4 SRL 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel, 0069/422536 


Printing Company 




















“să meditez asupra unor fotografii vechi, ne 











PAG. 16 NR. 12/108 Decembrie '99 


Pai 


PUNCTE CARDINALE 





DINLRHĂ VIN Ac as A 


Interviu realizat de către Pr. Toderiţă Rusu la Aarhus (Danemarca) cu un convertit la Ortodoxie: Nicholas Michael 


Reporter: Faceţi vă rog, o trecere înrevistăa biografiei 
Dumneavoastră de până acum, pentru ca să fiţi mai bine 
Cunoscut de cătme credincioşii Bisericii noastre Ortodoxe... 

N.M.: Am 36 de ani şi m-am născut şi locuiesc în Regatul 
Danemarcei. Viața mea nu a urmat calea pe care părinții mei 
mi-au conturat-o în iubirea lor faţă de mine. Când am împlinit 
16 ani, am devenit narcotic şi ialcoolic. Viaţa mea s-a prăbuşit 


ale Americii mi-a trimis o mulțime de material religios şi cărți, 
ba chiar un extraordinar dar pentru apropierea botezului - o 
aşchie neprețuită din Sfânta Cruce a Domnului. 
pe preot a hotărât să mă boteze pe 16 iulie 1999 cu 
numele de “Nicolae”, după martirul țar Nicolae. Poate 
Diimnezeum-a găsit pregătit acum, după patruani ide rugăciune 
şilerelei încercări de tot felul, Astfel, acum, în cele din urmă, vin 


înainte chiar de a începe. M-am înscris pe o cale de suferință. acasă! 


spirituală, emoțională Şi fizică, ce s-a întins pe următorii 1€ 
ani. Ororile şi degradarea sunt inimaginabile pentru aceia 
care n-au străbătut acest drum al patimilor. 

Nu am fost educat într-o tradiție creştină, dar întotdeauna 
“căutam ceva”, “nepământesc” oricum. Pe acest “cevâ? l-am 
găsit în droguri şi în alcool. Mi s-a dat darul de a face artă, fiind 
chiar muzician, câțiva ani, în timpul alcoolismului meu. 

Cam în acelaşi timp în care am ajuns asaltațde diavolul 
alcoolismului, am devenit foarte fascinat de povestea vieții 
împăratului Nicolae al Il-ea al Rusiei. Nu a fostd garun interes 
oarecare. Când am fost “mare” în droguri, am Yrut să citesc şi 

gr&Şi arse, am vrut 
sămă îmbăt şi să ascult muzică liturgică ruse ă veche. Şi am 
vrut să strig! Am vrut să plâng pent “E conducător 
imperial ortodox şi familia sa, pentru tragica soartă a acestei 
mari țări. Aceasta a durat mulți ani. _$ 

















întâlnit o comunitate de oameni bu 
droguri. Ei mi-au făcut ingestia cas 
pentru Cha aj 2] 


ul 

i, salvați de la alcool şi 
ut o soluție spiritua 
ERIStă O nelinişte 






am înspăimântat şi aă 
cale, ca să trec peste ta Dufarea ca 
am devenit treaz după așă de mulți âi i. 

Am mers la St. Peters) în vă LA 
locurile istorice unde împăratul Rusieişi familia lui Ik cuiseră. 
Am fost, de asemenea, la Tsarkoje Seklo, locul lor rezidențial. 
Am participat la Sfânta Liturghie pențiu prima dată în viaţa 
mea, în mica biserică a palatului lui andru, şi am fost 
uimit de atmosfera spirituală a lifurghiei £ 

Sufeream încă, chiar. după tre) luni de trezie din ispita de 
a bea, atât de teribil, în spitâm şi tremuram în tot locul. 

Acum am mers să Ă rog Sfântului Martir Țar Nicolae 
- dar desigur nu exista o i Atunci m-am rugat în fața 
Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni. M-am rugat şi către 






martirul țar, fără cuvinte. N-am ştiut rugăciuni, aşa că m-am” 


rugat cu inima. Pentru toate rubedeniile mele, pentru o sigyiră 
călătorie acasă, pentru cerşetorii din faţa bisericii. m 
Deodată ceva s-a petrecut în mine. M-am umplut îi 


inima mea deo cunoştinţă şi m-am convins pe mine; însupăi să 


încerc să trăiesc prin princi ipiile spirituale. M-am umplut de o, 


rate anume că îngerii sfinți plâng tot tiriipul zilele d de 
beție şi că nu a fost niciodată voinţa lui Dumnezeu pefitru 
mine ca să păcătuiesc torturându-mă spre fho: E 


După Sfânta Liturghie prietenii m-ausfhtrebat ce s-a păi 
n-am ştiut 


întâmplat. Am privit straniu către ei. Am spus 
dar că m-am simţit bine. În acea ziînd&mnut de a bea pi: 
părăsit. Nu s-a întors încă. Aceasţa S-A întâm 
în urmă... . m 

Când am ajuns acasă, di sia o putezfiică 
spirituală de aspune „mul esc”,darnua fostposibil în acea 








â nu am osii răspuns... 
v mic colț de rugăciune şi am început să 


La intrat încet în declin, din cauza lipsei de Aa pie 
din partea altor ortodocși. Atunci altă minune s-a întâmplat. În 

Gălă locală de diaconie s-a aflat, timp de cinci luni, un preot 
român ortodox, Acest evlavios preot mi-a întețit flacăra 
spirituală ce stătea să se stingă. Un nou preot a venit la biserica 
ortodoxă rusă din Copenhaga. L-am întâlnit şi uşile au început 
să mi se deschidă din nou. Un deosebit preot din Statele Unite 


dacă ăi 


p Sfânt îi ajută să in 


Reporter: Cum vedeţi şi apreciaţi credința ortodoxă”? 

N.M.: Credința ortodoxă mi-a oferit o dragoste şi o 
îngăduință pe care niciodată nu le-am găsit altundeva, doar la 
draga meamamăşi la părinţii ei. Darmamaşi bunicii îmbătrânesc 
şi mor. Credinţa ortodoxă nu moare. Este întotdeauna trăire şi 
viață deplină. Ortodoxia mi-a oferit mijloacele spirituale cu 
care sămă descurc în toate situațiile: întristare, bucurie, pătimire, 
supărare - orice. Mi s-a dat o muncă zilnică şi un ciclu natural 
de trăire, care e cea mai mare întoarcef ătre mine. Venirea 
către credința lui Hristos, Domnul nostru este asemeni unii 
bine ce ni oţată nu poate fi golit. Îi — 

Eun mulți creştinii iai altor d ominaţiuni găsesc că 
trebuie să in 4 E3ă de u i I'șineuți Sfânta Scriptură, fără a 
înțelege Cuvântul lui Dumhezeuă Aceasta e imposibil în 
Ortodoxie, E cămării dă comori spirituale şi învățăturii 


. pe. 












situație de via is Sat i spirituale pentru toate acestea, . 
fiind totdeaufiă A AA 
ca să cred căpot citi Sefiptura şi ca să interpretez de căpul IE 


Cuvântul, lui i Dumnezeu?! a 



















i 
Ortodaykie 


Dricepută de toți, multe schișme şi, dezbinări să 


ia, fiecare ar putea fi sfânt Această'nu e desi Amy 
început studiind Filocalia că un pieot, apoi am începutată 
lărgesc rugăciunea mea în acord Cu lecturile din Părinți Am 
cumpărat recent o Biblie orgâhizată după-Ciclul pascal, cu 
comentarii din Sfinţii Părinţi» In acest fe)'mă simţ în Siguranță 
şi condus de Învățăturilg “Sfintei Tradiţii. A „cati Biblia fără 
îndrumător este: ca şi, cum ai încâtca să înţelegi o teză de 
doctorat ştiinţifică de 1200 pagini, având doar şcoala primară. 
Mai mult, celt câteva rânduri din Sfânta Scriptură pe care 

un om obişnuit poate fi capabil să le leasă, cu siguranță vor 
exalta ego-ul lui sau alei în cel m nesănătos fel, distrugând 
umilința mecesară şi-autentică Fără de care nu ar putea să se 
iGage și să mediteze cu seșiozitate. Astfel, rezultatele citirii 
Bibliei de cătrein simplu Gm fără îndrumare se pot vedea peste 
tot: Mulţi membri ai diferitelor denominaţiuni pretind că Duhul 
preteze Scripturile, când în realitate este 

ndria care-i conduce către ruină şi sărăcie 








propriăil lor eu şi 
gi 


spifituală. = 
Sfân zi 















odoxie are o ga de siguranţă spirituală care 


îinezeu după oropria-mi minte?! Diavolul simulează orice 
e de la Dumnezeu, dar poate face aceasta doar prin patimi 
1 simţuri. Când experiază progresul spiritual, omul învaţă să 
recunoască amăgirile, care sunt senzuale, niciodată spirituale. 
Cu cât cineva practică mai mult rugăciunea, cu atât diavolul va 
trebui să se demaşte el însuşi în a slăbi pe credincios în 
spiritualitatea lui. Şi apoi, deşi chiar războiul lăuntric devine 
uneori o bătălie greu câştigată, diavolul va pierde, întrucât se va 
demasca iarăşi şi iarăşi. Libertatea sexuală, umanismul şi 
ecumenismul contemporan sunt doar câteva dintre aceste 
deghizări, lăudate de către toate societățile democratice, căci 
diavolul se poate îmbrăca chiar în înger de lumină. Voate 
acestea capătă numele de "creştinătate naturală şi modemă”, 
sub pretext că "Dumnezeu doreşte o Biserică Creştină unită”, 

Pentru evita aceste capcane, cineva trebuie să cunoască 
pericolele ce amenință Biserica şi pe toți creştinii. Aceste 
pericole sunt deja descrise, mai bine decât oriunde, de către 
Biserica Ortodoxă... 

Reporter: Mi-a plăcut ideea potrivit căreia Occidentul 
şi-a confecționat propriul creştinism. Ideea vă aparține 

N.M.: Creştinătatea nu are nevoie să fie “modemizată” 
sau “reinviată” de către o societate modemă pentru a se 
“potrivi” timpurilor de azi, Mesajul spiritual al creştinătăţii este 


i și ilocalia vorbeşte despre orice” 









e în Sfintele Scripturi. Cine sint i 


; IT imi că ați înţeles perfecfispiritul dena nomina 
LN in aceastăproblemăa interpretării Scriplurii, care, Spocăințaşi iartă-ne! Doar preoții credincioşi şi evlavioşi ai 





trasat în Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie şi 
Sfintele Taine. Aceste valori sunt în afara influenței faptului 
căpământul se învârte (aşa-numitul timp), iar Hristos, Domnul 
nostru, a întemeiat doar o singură Biserică. Nu două, trei sau 
patru! Ela întemeiat ceea ce este astăzi Biserica Ortodoxă. 

Am fostcondus către Biserica Ortodoxă prin rugăciunile 
Sfântului Martir Țar Nicolae al Rusiei. El îmi este idealul 
spiritual de tată, soț şi adevărat credincios. Toate relatările 
demne de încredere ne spun că a fost Co siderat modest, 
iubitor şi foarte loial şi perseverent Haţa sa. A fost 
conducătorul celui din urmă imperiu creştin ortodox şi a fost 
cu adevărat iubitor de Dumnezeu şi "EI cinstesc foarte 
mult pentru că s-a încrezutlui Dugiinezeuţin toate şi a purtat 
încercareaereaamarfiăjului cre ăbdare şibe imitată tolea an] Ă 













deoparte de ceea ce Dufiezeu a cteăt. A fost un | Fi 
cinstitşi 4 fost mereurespectat şiitibit de către Qd | Ra, 


vă, 
ceea ce a fost celmai bine pentru Rusia şipi 
rând. rapi imperi; ă a suferit pătelele încercări ale 
captivităț je îmorțiigt 0 credință peșii rpinită. Cele din urmă 
cuyinte.ale Ț i, când a fo ecutat de către criminalii 


bolşevici, au foști: “lartă-i, , căci nu ştiu ce fac”. EI şi 
“iubita sa familie martiri merită reverența noastră, a 


„ortodocșilor creştini. lgipreună cu toți noii martiri ai Rusiei, 
Româgjă ŞI altor țări ortodoxe. 

„ma acestăi dezz ruIOăs€ pierderi din lumea ortodoxă, 
mulți “oamenii căzut victime sectelor şi ciudatelor 
i pretins “creştine”. O, Doamne, primeşte 


Bisericii Ortodoxe pot conduce acei sărmani oameni înapoi 


i Sp = adevăr. Doar învățând tineretul din Vest despre țările 


M.: Credcăeste o megalomanie. Datăam putea înțelege . 
i “simplitatea vieții ortodoxe. Psihologia şi filosofia şi-au luat 


oxe şi istoria lor, acesta va redescoperi bogăţia şi 


propriile instrumente. Doar evidențiind lipsa rezultatelor 
pozitive în practicile lor, putem spera să deschidem inima 
celor seduşi de acest fenomen New-Age.. Psihologii şi 
terapeuții au introdus pene între preoți şi enoriaşi. Sfânta 
Spovedanie, Sfânta Impărtăşanie şi lucrările de caritate pot 
eventual îndepărta aceste pene, când descoperim golul 
spiritual în “soluția terapeutică sau psihologică”, fără darul 
spiritual al credinţei în Domnul nostru. 








Oricine trebuie să întărească şi să extindă viața de 


rugăciune zilnică. A ţine pe diavol în lătuni, aceasta cred că- 
mi vine de la patronul meu de multe, multe ori pe zi. A-i purta 
numele îmi cere să acționez cu respect față de memoria lui şi 
să nuapucun drum dezonorant pentru amintirea lui. Şi astfel, 
Sfântul Martir Țar Nicolae mă ajută în fiecare zi. Abia am 
început acest drum al vieții şi sunt încă un mare păcătos. Mă 
rog zilnic ca să devin smerit în atitudine şi ajutător celor încă 
prinşi de boala de moarte a alcoolismului. Căci nu voi uita 
niciodată de unde am venit atunci când țarul martir a mijlocit 
pentru mine dinaintea lui Hristos, Dumnezeul nostru. Pentru 
aceia care doresc să îmbunătățească creşterea lor 
duhovnicească, este necesar să stea aproape de credința 
ortodoxă, alături de preoții buni, citind pe Sfinții Părinţi şi 
rugându-se zilnic. Pentru că noi suntem Biserica, chiar acolo 
unde, ca zid, Bisericanuexistă! Noi suntem Tradiţiaortodoxă 
vie, când acceptăm necesitatea de a respecta pe acei Sfinți 
Părinţi care au trăit înaintea noastră şi au pregătit această 
cămară de comori spirituale pentru noi! 

Vă rog, permiteţi-mi să citez pe țarina mastiră Olga 
Nicolaevna, fiica țarului martir (rugăciune alcătuită în 
captivitate): Dă-ne, Doamne, răbdarea Ta/în aceste ale 
noastre nenorocite zile/mânia mulţimii să-ndurăm,/mânia 
supliciului./Ungerea Ta să ierte/prigoana semenilor noştri! 
şi cu blândețe să purtăm asemenea/o cruce pătată de sânge / 
Şi când mulțimea are mai multă trecere/şi nebunii vin să ne 
prade,/săsuferimruşineacuumilință,/o, Mântuitorule, ajută- 
ne!/Și când ceasul vine/ca să trecem cea din urmă poartă de 
spaimă,/insuflă-ne puterea, ca să ne rugăm zicând:/Tată, 
iartă-i pe ei!/Domnul nostru să vă mântuiască şi Să vă 
ocrolească pe loți 

Reporter; Vă mulțumesc şi vă felicit pentru autentica 
înțelegere şi trăire în spiritul ortodox. Cred că veți fi un bun 
misionar ortodox printre danezi, 

(Pe fondul paginii: semnătura Ţarului Nicolae 11) 


URMĂTORUL NUMĂR AL REVISTEI VA FI DUBLU (IANUARIE-FEBRUARIE) ȘI VA APĂREA, ÎN 24:DE PAGINI, SPRE 
SFÂRȘITUL LUNII IANUARIE. PÂNĂ ATUNCI, LE URAM CITITORILOR NOŞTRI LA MULȚI ANIŞI SÂRBA TORI FERICITE!