Scara nr. 6, martie 2001

E- Ace see Ta PE TE 


ore cearta arts 2 af 


PO ARA 


REVISTA DE OCEANOGRAFIE ORTODOXĂ 
ANUL V, TREAPTA A ŞASEA, MARTIE 2001 


Prea Fericite Părinte Patriarh Teoctist, 
Înalt Prea Sfinţiţi şi Prea Sfinţiți 
Părinţi, Sfinţiile şi Cuvioşiile voastre, 
Părinţi neprețuiţi, Bătrâni ai neamului 
românesc, binecuvântați lucrarea 
începută acum, Treapta a Şasea a 
revistei Scara. Credeţi-ne, iertați-ne şi 
ne îndreptaţi acolo unde, din neştiinţă - 
şi nu din rea voinţă - am greşit! 
Această încercare s-a făcut cu gândul - 
temător - şi cu dorința de a ieşi în 
întâmpinarea misiunii Neamului 
românesc, 
Totul în Hristos! 


Scara - revista de oceanografie ortodoxă 
apare cu binecuvântarea Sfântului Sinod 
al Bisericii Ortodoxe Române 


DESPRE POMENIREA MORŢII 
Cea de-a şasea treaptă a scării duhovniceşti a' 
Sfântului loan, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae 


ricărui cuvânt îi premerge un gând. Plânsului şi tânguirii îi premerge pomenirea morții şi a 
greşelilor. Pentru aceea se pun acestea la acest loc în cuvântul nostru. Aducerea aminte de 
moarte este o moarte de fiecare zi. Aducerea aminte de moarte € un suspin de fiecare ceas. 


Frica de moarte este o însuşire a firii, intrată în ea prin neascultare. lar tremurarea de moarte este 
-semnul păcatelor nepocăite. Hristos are frică de moarte, dar nu tremură, ca să arate limpede însuşirile 
celor două firi. Precum pâinea e cea mai de trebuinţă dintre toate mâncările, aşa aducerea aminte de 
moarte e cea mai de trebuinţă dintre toate lucrările de curăţire de patimi. 


Celor aflători în mijlocul (obştii), aducerea aminte de moarte le pricinuieşte osteneli, împliniri de 
ascultări, necinstiri. Celor din afară de zgomote, le pricinuieşte lepădarea grijilor, rugăciunea 
neîncetată şi păzirea minţii. Acestora pomenirea morţii le este şi maică şi fiică”. 


Precum cositorul se deosebeşte de argint, chiar dacă la vedere se aseamănă, aşa pentru cei ce au darul 
deosebirii, frica firească de moarte se deosebeşte în chip vădit de cea potrivnică firii. 


Semnul adevărat al celor ce-şi aduc aminte de moarte întru simţirea inimii este despătimirea de bună 
voie de toată zidirea şi părăsirea desăvârşită a voii lor. Cel ce o aşteaptă pe fiecare în această zi e om 
cercat. Cel ce o doreşte în fiecare ceas-sfânt. 


Nu toată poftirea morţii e bună. Căci sunt unii care, greşind neîncetat din forța deprinderii, o doresc 
pe aceasta cu smerenie. Şi sunt iarăşi alţii care nu vor să se pocăiască şi aceştia o cer din deznădejde. 
Şi sunt alţii care nu au frică de moarte, deoarece se socotesc pe ei nepătimaşi, din mândri€. In sfârşit, 
sunt unii care cer plecarea lor de aici prin lucrarea Duhului Sfânt. 


Unii dintre bine-credincioşi se întreabă cu nedumerire: pentru ce, dacă pomenirea morţii ne face atâta 
bine, Domnul ne-a ascuns cunoaşterea ei de mai înainte? Ei nu ştiu că Dumnezeu ne lucrează prin 
aceasta în chip minunat mântuirea noastră. Căci nimenea, dacă ar cunoaşte mai dinainte moartea sa, 
nu ar veni îndată la botez sau la viaţa cea călugărească, ci şi-ar petrece toate zilele în fărădelegi şi s- 
ar năpusti spre botez şi spre pocăință numai în ceasul ieşirii. Dar, dobândind calitatea păcatului din 
obişnuință îndelungată cu el, ar rămâne cu totul neîndreptat?. 


Plângând, să nu primeşti niciodată pe câinele acela care îţi strecoară gândul că Dumnezeu e iubitor 

de oameni. Căci scopul lui este să alunge de la tine plânsul şi frica neînfricată”. Acest gând îți este 
FĂ ap . 5 A_LALA A = = : 4 

bun numai când te vezi pe tine târât în adâncă deznădejde . 


' Gândul la moarte, zice, pe cei de sub ascultare îi face iubitori de osteneli şi-i ajută să aibă plăcere de necinstire; pe cei din liniştire îi face fără 
griji şi să se ocupe pururea numai cu rugăciunea. s 

Alta; Celor din inijlocul lumii, care viețuiesc în nepăsare şi nu după Dumnezeu, gândul la moarte le pricinuieşte dureri şi osteneli zadarnice, 
indeleiniciri sau cuvinte nefolositoare şi flecăreli prosteşti, dulceața necinstirii, îndulcirea cu necinstirile; iar celor din afara zgomotelor, 
lepădarea grijilor, rugăciunea şi păzirea minţii, căci lucrarea acestora e păzirea poruncilor lui Hristos şi întoarcerea la El. Celor ce viețuiesc în 
lume fără să schimbe viața, gândul la moarte le dă sentimentul că ostenelile şi convorbirile lor sunt zadarnice, că necinstirile de care au parte sunt 
adevărate necinstiri. Dimpotrivă, celor ce-şi schimbă viața, ostenelile le sunt dulci, iar necinstirile nu le sunt necinstiri. Scărarul foloseşte foarte 
des paradoxul care rezultă din optica diferită cu care e privită viaţa: fie ca satisfăcându-se cu cele trecătoare şi lumești, fie căutând cele veşnice şi 
duhovniceşti. Există astfel o cinstire necinstită pentru cel ce o aduce şi pentru cel ce o primeşte, când e adusă din linguşeală celui ce o caută 
pentru slava deşartă; şi o necinstire cinstitoare când, de exemplu, e adusă de cel lipsit de vicleşug, celui bun până la naivitate. La fel există o 
păcere neplăcută a trupului, care e o plăcere a sufletului. 

Tobe; Ti KIKUa, - primind calitatea păcatului. Fiinţa întreagă a omului dobândeşte prin felul său de viață o anumită calitate, un anumit miros, 
bun sau rău, Păcatul sau binele nu stă într-un colț al ființei noastre, ci aşa cum o picătură de petrol dă apei întregi dintr-un vas ceva din calitatea 
ei, aşa şi păcatul sau binele modifică într-un sens sau altul întreaga fire a noastră. Iar calitatea curată sau îmbunătăţită a firii are un caracter 
dinamic. Ea îndeamnă pe om la bine sau la rău şi le face cu uşurinţă pe acestea, Efortul de a readuce la calitatea bună firea înrăutățită trebuie să 
lupte cu pornirea ei de a săvârşi răul. 

” Frica pentru trup, neînfricată pentru sufletul care crede în Dumnezeu. Frică Şi aşteptare bucuroasă pentru bunătăţile de după moarte. 


Să nu te bizui pe gândul că Dumnezeu este iubitor de oameni, ca prin el să slăbeşti pocăința. EL să-ţi fie de ajutor numai când eşti în primejdie 
de a deznădăjdui, 


aducerea 
aminte 
de moarte 


frica 
de 
moarte 


A 


| 
i 


frica 
neînfricată 
de 
Dumnezeu 


Isichie 
Horevitul 


E 


Cel ce voieşte să țină pururea în sine pomenirea morţii şi a judecății lui Dumnezeu, dar 

sine grijilor şi împrăştierilor lumeşti, este asemenea celui ce înoată, dar voieşte să- 
5 

palmele. 


S-a preq 
ŞI Clocne, 

Case 
Pomenirea conştientă a morții depărtează mâncarea. lar mâncarea înlăturată cu smerenie, depă 
patimile. Lipsa de durere a inimii învârtoşează mintea”. lar mulţimea bucatelor usucă izyg 


tea, 
Setea şi privegherea aduc zdrobirea inimii. lar din inima zdrobită ţâşnesc apele (lacrimile), 


arelg) 


Cele spuse sunt aspre celor lacomi de mâncare şi de necrezut celor trândavi. Dar bărbat 
va cerca prin râvna lui. Şi cel ce le-a cunoscut prin cercare va zâmbi gândindu-se la 
caută încă să le cunoască e mai trist.” Precum părinţii spun că iubirea desăvârşită nu p 
spun eu că simţirea desăvârşită a: morţii este lipsită de frică. 


ul făptuitor, 
oate cădea UI 


. 


Multe sânt lucrările minţii făptuitoare. Amintesc dintre acestea: gândul la dragostea lui Dumnez, | 
pomenirea lui Dumnezeu, aducerea aminte de Impărăţia cerurilor, aducerea aminte de rân 
mucenicilor, aducerea aminte de Dumnezeu care este de față, potrivit cu cel ce a spus: Văzuteg 
înaintea mea pe Domnul (Ps. -15, 8) aducerea aminte de sfintele Puteri în 


țelegătoare, aducere, « 
aminte de moarte, de răspuns, de hotărâre, de pedepsire. Începem cu cele mari Şi sfârşim cu Cele 
nu trebuie uitate. 


€ 
D 


Mi-a povestit odată un călu 
voind odată, mânat de nevo 
de un judecător; şi ce e mi 
locuind aci, în aşa zisa Th 
aflat de fraţi de parcă era | 


Săr egiptean că după împlinirea pomenirii morții întru simţirea. 
ie, să mângâi puţin lucrul, am fost împiedicat de pomenirea aceasta, cş 
nunat e că, deşi am voit, n-am putut să mai scap de ea!” Un alt Oarecare 
ola, îşi ieşea de multe ori, din pricina acestui gând (al morţii), din sine Şi 
eşinat, sau cuprins de epilepsie, era dus de ei aproape fără răsuflare. 

Nu voi tăcea să-ţi fac cunoscută şi povestită despre Isichie Horevitul!! 
într-o totală lenevie, neavând nici o grijă de sufletul său. Îmbolnăvind 
marginea vieţii, încât părea că peste un ceas va muri, dar venindu-şi iară 
plecăm îndată. Zidind apoi uşa chiliei, a rămas înăuntru doisprezece ani 
vreo vorbă tu cineva. Nu mai gusta nimic altceva, decât pâine şi apă. Şe 
țintă (în extaz) la cele ce văzuse în această ieşire (în extaz). Era atât de 


nu şi-a mai schimbat niciodată acest fel de vi 
fierbinţi în tăcere? 


inimi 


„. Acesta petrecea totdeauna 
-se odată cu trupul până 

ŞI în fire, ne rugă pe toți să 
fără să mai iasă vreodată h- 
dea numai acolo, cu minte 
adunat cu mintea în sine, d, 
eţuire, fiind pururea ieşit din sine şi vărsând lacrimie 
Dar când era să se săvârşească, deschizând uşa am intrat înăuntru. Şi rugânduli 
mult, numai atâta am auzit de la el: Iertați-mă! Nimenea, de va avea Pomenirea morţii, nu va putea 
să păcătuiască vreodată. lar noi ne-am minunat "văzând pe cel odinioară atât de. nepăsător, 
preschimbat atât de repede cu o schimbare şi prefacere fericită. Şi înmormântându-l cu cuvioşie în 
cimitirul apropiat al castrului, după un număr de zile căutând sfintele lui rămăşiţe, nu le-am aflat? 
Domnul a încredinţat în felul acesta despre pocăința lui plină de Srijă şi vrednică de laudă, pe toți ca, 
ce voiesc, să se îndrepte după o lenevire îndelungată. i 
UC 

Precum unii socotesc nemărginit adâncul (abisul), căci îl numesc loc fără fund, aşa gândul morții î 
nesfârşit atât în curăţia, cât şi în lucrarea lui. lar coca ce am spus e întărit de amintitul cuvios. Unii! 
aceştia, adăugând neîncetat frica la frică, nu se odihnesc până nu se va topi şi însăşi puterea oaselor. 
. 3 Dă 
Asa, în ed. 1970 ( nporewv) În P.G.: Să-şi țină mâinile (Kparew). : 


Inima care nu e îndurerată de păcate face şi mintea învârtoşată, adică ia omulu 
e deci o chestie de simţire. Un om nesimţi 


le 
$ 


A 
e , pricini de bucurie şi de veselie. Câştigând prin cercare o uşurinţă față de ele; ajung a 
în desăvârşire. Dar cei încă nedesăvârşiți se înd esc cu ele, cu osteneală, dacă se îndeletnicesc peste tot. ij d 
ani avea atâţ şi silit de foame de mai multe zile, n-ă putut să alunge pomenirea morți * 3) 
sine, măcar că voia, ci mai degrabă a alungat ea foamea, , : Y 
E Vieţuitor pe Horeb, loc de pustnici la poalele muntelui Sinai; Thola, localitate pe Horeb, 
Era pe de o parte cu mintea adunată îi ) 


TEL 
A ; în sine (ovwvovs) pe de alta, ieşit din mintea sa. Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine (% „i 
înțelege, dincolo de lume), adică se află î „Mi i i 


rji 
; e ji irea no 
ajuns, adică nu are sfârşit în cei ce au Poni fiti 
morţii, să spună în chip fariseic, că a ajuns k 


Să ne încredințăm că, pe lângă toate bunătăţile, şi acesta este un dar al lui Dumnezeu“. Pentru că 
altfel, cum se explică faptul că, chiar venind la morminte, unii rămân fără lacrimi şi învârtoşaţi, dar 
pe de altă parte chiar aflându-ne departe de această vedere, de mai multe ori suntem străpunşi la 
inimă? 

Cel ce a murit tuturor, şi-a adus aminte de moarte“. Dar cel ce-e încă legat de ele, nu încetează de a 
lucra el însuşi împotriva sa. Nu voi să încredințezi pe toți despre iubirea ta față de ei. Ci cere lui 


Dumnezeu să le-o arate EI însuşi aceasta în chip negrăit. lar de nu, nu-ţi va ajunge timpul şi pentru 
legături (pentru relaţii) şi pentru străpungere.!” 


Nu te amăgi, lucrătorule fără minte, că poţi să înlocuieşti timpul (pierdut) cu alt timp. Căci nu va 
ajunge ziua să împlineşti datoria ei faţă de Stăpânul.'? Nu e cu putință, zice cineva, nu e cu putinţă a 
străbate ziua de faţă cu bună credincioşie, de nu va fi socotită ca cea din urmă a întregii vieţi ?. E de 


mirare cu adevărat cum au rostit acest cuvânt elinii. Căci socotesc şi ei că e propriu filosofiei să 
2 
cugete la moarte.” 


Aceasta a fost a şasea treaptă. Cel ce se va sui pe ca nu va păcătui niciodată, dacă e adevărat ce s-a 
spus: Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui (|nţ. Sir. 7,38). 


i 


curăției, adică “ am ajuns desăvârşit în curăţie”. Cel ce ar spune aceasta nu ar fi smerit. Deci s-ar întâmpla ceva ciudat: de cel ce ar îndrăzni să 
spună aceasta nu s-ar atinge nepătimirea nici cu vârful degetelor. Căci slava deşartă e cea mai cumplită patimă. Dar de cel smerit se atinge 
până la săturare, dar datorită smereniei socotește că-i lipseşte. Deci în amândoi, adică atât în cel smerit, cât şi în cel stăpânit de slava deşartă, 
curăția e necuprinsă. Cel mândru nu o cuprinde din pricina mândriei, cel smerit simte mereu că mai are şi de fapt mereu mai are de înaintat în 


„ smerenie. Pe cât de neajunsă este infinitatea lui Dumnezeu, pe atât de neajuns este hotarul smereniei, deci şi sentimentul nedeplinătății curăţiei. 
Iar gândul morţii, întreținând smerenia întreține şi sentimentul nedeplinătăţii curăţiei. EI consideră nesfârşitul omului ca un nesfârşit al înaintării, 


19 


datorită faptului că înaintarea are ca ţintă să cuprindă pe Dumnezeu cel nesfârşit. De aici urmează că nesfârşirile acestea sunt ale persoanei şi nu 
ale lucrului, obiectului,-substanţei. Curăţia înseamnă putinţa unei infinități în înaintarea persoanei, smerenia la fel, bunătatea la fel, iubirea la fel, 
înțelegerea la fel, tăcerea care adânceşte la fel. Dacă n-ar fi persoana, n-ar exista infinitatea adevărată Şi putinţa înaintării în ea. Mai bine zis, dacă 
n-ar fi persoana infinită a lui Dumnezeu spre care tinde la infinit persoana umană, n-ar exista un infinit adevărat. 

Pe de altă parte, perspectiva infinității veşnic noi a curăţiei, a iubirii, se deschide pentru cineva după ce s-a plictisit, s-a obosit de monotonia pe 
care o poate oferi alipirea exclusivă la lume, alipire care pare să aibă şi ea o infinitate, dar o infinitate în monotonia repetiţiei şi deci o infinitate 
aparentă, o infinitate care la un moment dat devine leşinată, împreună cu setea după ea care se satură de a tot acapara acelaşi fel de lucruri care nu 
oferă nimic nou, nimic care să-i satisfacă setea de infinitate adevărată a spiritului, care să-i satisfacă setea de adevărul care stă în infinitatea 
adevărată. Adevărata infinitate a lumii crapă la un moment dat pentru spiritul săturat de ea şi prin această crăpătură ţâşneşte din ascunzimea sa 
adevărata infinitate, cea a ordinii Duhului. Aspiraţia de înaintare în ea e ajutată de dorul ei şi de fiica continuă de a rămâne înlănțuit prin patimi în 
monotonia acestei lumi. 

'! Adică şi pomenirea morții cu simţirea inimii şi deci cu lacrimi este un dar al lui Dumnezeu. Şi este un dar al lui Dumnezeu şi faptul de ni se 
deschide perspectiva infinității prin gândul la moarte, care îi deschide spiritului orizontul veşnic şi infinit, potrivit lui. 

'2 Suntem străpunşi la inimă şi plângem, pentru că s-a străpuns în fața noastră zidul care ne închidea în infinitatea aparentă şi monotonă a alipirii 
pătimaşe la lume. 

19 Cei care au descoperit lipsa de atracţie şi falsa plinătate a tuturor celor din lume au descoperit infinitatea ce-i aşteaptă după despărțirea de ele 
prin moarte. 

17 A adeveri prin cuvinte iubirea faţă de toţi e lucru greu şi de respins. A o adeveri prin fapte e lesne şi mai uşor celui ce se sârguieşte să 
înfăptuiască virtutea. Şi ascultă cum: a venit cineva să mă î jure sau să mă și bată. Dacă îi spun că deşi aş putea să mă apăr, nu mă apăr, ci 
dimpotrivă, cad în genunchi, îl rog, îl sărut, îi dăruiesc cele ce pot, e vădit tuturor că fac aceasta din dragoste. Iar aceasta am făcut-o prin fapte. 
Căci, cum s-ar face prin cuvinte? Căci dacă rugându-mă tuturor le voi spune că-i iubesc, voi apărea ca un linguşitor şi ca unul ce caut să place 
oamenilor, ca unul ce se îndeletniceşte cu o virtute prefăcută şi ca unul ce vânez prin aceasta slava deşartă. Deci părintele îndeamnă să nu ne 
silim să arătăm iubirea prin cuvinte, ci prin fapte, iar iubirea faţă de Dumnezeu, prin amândouă şi mai mult prin cuvinte. Căci semnul iubirii faţă 
de EI este rugăciunea neîncetată. Astfel vom înfăptui amândouă virtuțile. Căci, dacă te sârguieşti să împlineşti iubirea faţă de oameni numai prin 
cuvinte, nu ți-ar ajunge nici tot timpul vieţii pentru legături şi umilință . 

Suprema valorificare a timpului e condiționată de înţelegerea fiecărei zile ca stând la uşa vieţii de dincolo, a eshatologicului. Carpe diem (= 
foloseşte intens ziua), dar nu în sensul lui Horaţiu - ca fiind ultima ce ne poate aduce o plăcere trecătoare, ci ca fiind ultima ce ne poate asigura 
Viaţa eternă. Deci cu mai multă intensitate foloseşte creştinul fiecare clipă. 

4 Timpul eun dar al lui Dumnezeu, dar şi o datorie de a-l umple cu fapte date Domnului, cu sârguința de a ne desăvârşi. Nu trebuie să pierdem 
nici o clipă. Chiar dacă-l folosim întreg, nu ne ajunge să împlinim toată datoria ce ne e dată odată cu el. E o puternică afirmare a valorii timpului, 


contrar lui Origen. Gândul continuu la moarte nu înseamnă nefolosirea timpului, ci dimpotrivă, buna lui folosire intensă. 
Platon, Phaedon II, |. 


aceasta 
a fost 

a şasea 
treaptă 


PET PET IP 


DESPRE POLITICĂ ŞI POLITICIANISM 


cum mai bine de un secol, Eminescu trasa linia de demarcaţie între două categorii de indivizi care 

aveau ca “meserie” conducerea statului, politica. Astfel există o categorie alcătuită din politicieni 

şi alta din oameni politici. Deşi pentru noi mai puțin vizibilă, diferența între aceste două categorii 
este aceea că, spre deosebire de oamenii politici, politicienii îşi folosesc poziţia socială, obţinută prin 
practicarea politicii, în interes personal. 


In general noi înțelegem acelaşi lucru prin cei doi termeni, cu observaţia că “cei care fac politica” sunt, de 
obicei, răi dar că există - trebuie să existe — şi unii buni. Chiar dacă nu la alegerile acestea... 


Fără îndoială că nu-i lucru uşor să îi deosebim pe politicieni de oamenii politici pe viu. Şi asta tocmai 
pentru motivele de mai sus. Teamă mi-e că vorbind despre omul politic voi deveni bătaia de Joc a cititorilor 
fiindcă, trebuie să spun din capul locului, responsabilitatea stării de fapt şi de drept actuale a țării noastre 
este consecința indiferenţei şi ignoranței electoratului, adică a cititorilor, adică a domniilor voastre. 


Omul politic 
Premiza de la care pornesc este aceea că politica nu este o meserie. Poate fi privită ca o supra-meserie, dacă 
vrem cu tot dinadinsul să facem o apropiere între cele două cuvinte. 


Politica este însă precumpănitor o preocupare, cu expresie publică activă, care are ca obiect împlinirea 
aspirațiilor poporului din care face parte cel ce o practică. Abilitatea omului politic stă în găsirea 
modalităţilor de punere în practică a acestor aspirații, folosind întregul bagaj de experiență propriu pentru 
neamul din care se trage. În continuare vom numi om politic pe acela care răspunde acestor prime 
caractere, opunându-l celui care are o altă definiție adică politicianului — cu alte cuvinte vom folosi 
distincția făcută de Mihai Eminescu. 


Omul politic îşi asumă părtăşia la conducerea unui stat. În faţa cui trebuie să răspundă omul politic? În faţa 
a tot ce s-a întâmplat până în momentul prezent cu poporul său. Cu alte cuvinte un conducător de stat sau 
un conducător de guvern trebuie să răspundă şi pentru faptele conducătorilor de stat şi de guvern dinaintea 
lor — şi de aici-vine greutatea actului de conducere a cetăţii. În plan absolut orice conducător poartă o 
răspundere aparte în fața lui Dumnezeu. 


În vreme ce politicianul răspunde în fața populației — adică a cetățenilor statului — de îndeplinirea 
promisiunilor făcute în campania electorală (indiferent dacă ceea promite este bun sau nociv pentru ...) 


Întreg sistemul este construit în aşa fel încât accesul la cârma statului — respectiv a istoriei — îi este cu mult 
mai lesnicios politicianului. adică celui care promite lucruri plăcute — fie că le respectă, fie că nu — decât 
omului politic, cu alte cuvinte celui care promite lucruri necesare — de multe ori cu totul neplăcute. Pe 
scurt, politicianul este acela care promite ceea ce populaţia vrea să i se promită, fără să-i pese vreun 
moment dacă ceea ce aşteaptă “lumea” de la el este într-adevăr bun pentru neamul din care face parte. 
Astfel, în primul rând se pune problema conținutului promisiunilor şi doar apoi respectarea lor. 


Revenind: sistemul care ia în faţa lui Dumnezeu şi în fața istoriei un judecător fără identitate — electoratul 
format din populația statului - care votează pe ascuns — am numit votul “secret” — creează integral 
premizele dezvoltării clasei politicienilor şi face ca omul politic să fie prezent în conducerea statului din ce 
în ce mai rar. 


Omul politic are în tot ceea ce face sentimentul apartenenței la neamul. său — cu alte cuvinte la limba, 
tradiția şi credinţa care definesc neamul său. De aici preocuparea sa principală este aceea de a crea în plan 
administrativ şi legislativ un cadru în care limba, tradiția şi credința să călăuzească şi să sprijine 
continuarea drumului poporului său în istorie şi a neamului său spre Dumnezeu. 


Politicianul nu crede o iotă din cele spuse mai sus: nici despre cultura, tradiţia şi credința că ar fi mai 
Importante decât oricare altele — asta în cazul “fericit” în care crede că aceste cuvinte au acoperire în 
realitate. Fireşte că în general, nici o cultură nu este mai bună decât celelalte; dar aici nu e vorba de 


9 


3 


general, raportarea nu se face din plan neutru, ci e vorba despre credinţa, tradiţia ȘI cultura unui anumj 
popor, care în mod firesc sunt cele mai importante pentru poporul respectiv. Un popor are o Singu 
credinţă. o singură cultură. o singură tradiţie, o singură istorie — tot aşa cum orice om are doar doi Părinţi 
orice ar crede el despre naştere. Credinţa are ea însăşi un caracter absolut — acesta este şi motivul Pena, 
care se luptă cu atâta îndârjire împotriva ei prin relativizare. O singură credință defineşte un popor — i. 
toate acestea se înțelege mult mai uşor faptul că românii au o singură istorie decât că doar ortodoxia este 
definitorie pentru români. Acest din urmă lucru nu lezează pe nimeni şi nimic - şi dacă ar face-o NU € ving 
ortodoxiei. E ca şi cum faptul că cu am o anumită femeie mamă ar fio ofensă la adresa celorlalte femei 
Nici eu şi nici mama nu suntem de vină dacă problema se pune în felul acesta. Însă felul în care Sunt văzuțe 
lucrurile are un anumit tâlc şi consecințe devastatoare pentru noi. 


Omul politic este călăuză, adică acela care ştie drumul în istorie Şi ştie că va da seama atât în istorie Cât i 
deasupra ei. 


Politicianul îşi face un traseu după vorbele mulțimii. Dacă mulţimea vrea în porumb atunci Politicianuj 


promite şi - dacă nu e prea mare efortul — o duce direct în mijlocul lanului. EI nu trebuie să răspundă deci! 
în faţa mulțimii de îndeplinirea promisiunilor sale. 


Dreapta politică şi valorile la care se raportează aceasta 
In mod firesc, mai departe vom încerca un mic discurs asupra politicii în general şi a politicii din România 
în special. Deşi această încercare a noastră ar putea să pară prea curajoasă şi în acelaşi timp temerară ne 


încumetăm să o facem, tocmai pentru că racordul la realitatea politică românească actuală ne ajută în mare 
măsură. 


În general se consideră că în politică ar fi două direcţii - poziţii - categorice şi categoriale şi o. poziţie 
mediană, oscilantă. Astfel vorbim despre dreapta politică, stânga politică şi de politica apropiată de centru: 
de aici centru-dreapta, centru-stânga, centru, ş.a.m.d. La ce ne raportăm însă când facem aceste delimitări, 
iată un subiect foarte puţin şi confuz discutat în lumea politică actuală. Acesta este şi motivul care a dush 
categorisiri de-a dreptul hilare: partide de centru stânga - care se autodefinesc ca atare - sunt considerate 
partide de dreapta, partide prin definiţie de stânga - dar nu de stânga socialistă sau cum e denumită astăz 
social-democraţia - sunt din nou considerate de dreapta; ce să mai vorbim de partidele care au ca doctrină și 
ideologie codul penal şi care la rândul lor sunt catalogate a fi tot de dreapta. Poate cel mai necesar lucrii 


pentru a evita aceste confuzii ar fi o descriere a dreptei: atât a valorilor la care aceasta se raportează cât şii 
modului de raportare. 


Astfel, principial trebuie spus din start că orice doctrină politică, orice ideologie politică nu apare din vidși 
nu se suprapune pur şi simplu peste oricare realitate socială şi culturală. Fără îndoială există legături - Să 
ar trebui să existe - între doctrinele politice şi realitatea spirituală, istorică. culturală şi civică a unui popor: 


Un popor este definit, cum spuneam mai sus, de câteva constante care formează fundamentul lui - sigur d 
de-aici apare “crunta învinuire” de fundamentalism, care este ridicolă tocmai prin aceea că nu exisi 
construcție solidă pe pământ care să reziste fără un fundament - sau fără o bază - foarte bine stabilit. Asti 
pentru români ceea ce stă mărturie de ființarea acestui Popor sunt istoria, cultura şi credința românilor. A 
lăsat la urmă credinţa nu pentru că ar fi ce] mai puţin importantă ci pentru că ea necesită o discul 


si : = - : : ă st 
separată, pe care o vom face revenind. Aşadar, politica în spațiul românesc trebuie cu necesitate să 
raporteze la aceste valori. 


Cum se raportează în România politica ultimilor ani la acestea? 


Fi ; j | 

si | a e A SSE i ei ENI e aceasi 
In primul rând prin distrugerea perspectivei IStorice, prin crearea unui învăţământ în care ai 
preocupare este pusă sub semnul îndoielii, prin modificarea Şi lăsarea la îndemâna tuturor nepregătit! pă 


. PE) . 3 “ . . . E! | dă 
istoriei naționale - n-are rost să detaliem discuţia despre manualele de istorie, care sunt o ruşine pafl0R si 
preluând ȘI promovând interpretări mistificatoare ale personalităților şi momentelor cruciale din si ] 
românilor, fabricate de regimul comunist, despre c 


aaa ua ele 
'A0J] are nu trebuie vorbit la capitolul politică ci la : 
infracţionalităţii. 


Cât priveşte ceea ce se înţelege îndeobşte prin cultură, 


[i 

| le cultul 

( iveşte c lucrurile stau cu mult mai grav. Valorile cu pc 
interzise în timpul regimului comunist au rămas în C 


, A en 
ontinuare în umbră - de cealaltă parte ved 


10 


stupoare cum non-valorile vremii de care vorbim sunt promovate în continuare. cum vechea gardă a 
kominternului. revigorată şi întinerită a reluat ștafeta direcționării culturii româneşti oficiale; totodată cum 
fiauri sfinte ale culturii româneşti sunt bătaia de joc a anonimilor cu nume încâlcite, în reviste sprijinite 
financiar de statul român, cum vocile boschetilor bucureşteni devin vocile culturii naționale. cum expresia 
durerilor noastre este luată în râs considerându-se că nici nu există. Pe teren cultural lucrurile sunt 
flagrante. foarte uşor de verificat, foarte uşor de vădit - fii foştilor kominternişti sunt cei care formează 
clasa culturală românească, cei recunoscuţi de străinătate - ca şi cum legitimitatea culturală ar avea nevoie 
de recunoașterea personală a străinătății. O cultură are expresii care depăşesc cadrul naţional participând 
prin acestea la marea cultură, la cultura universală. Aceasta este verificare ŞI recunoaşterea pe care trebuie 
să o caute cultura românească şi nu recunoașterea personală a unor domni de către alți domni drept analişti 
politici de geniu, drept scriitori de mărime “europeană”. În Europa şi scarlatina este europeană nu numai 
Shakespeare. doar că scarlatina este recunoscută printr-un certificat medical câtă vreme Shakespeare își 
este sieşi certificat de autenticitate şi valoare. În cultură nu există certificate de bună purtare- care să ateste 
valoarea autentică. Există însă recompense pentru servilism politic european, ceea ce e cu totul altceva. 


Despre modul de raportare al politicii româneşti la ortodoxie - credința românilor - vom spune doar câteva 
cuvinte. Cea mai mare ispită cu care din păcate ne luptăm din ce în ce mai puțin este democratizarea 
credinţei noastre ortodoxe. Suntem în plin “dialog ecumenic”, prin aceasta înțelegând un fel de târg privitor 
la dogma ortodoxă şi nicidecum o încercare de înțelegere şi recunoaştere reciprocă. E cred inutil să spunem 
că nu poate exista nici un astfel de dialog, fiindcă e evident că el ar însemna încălcarea principiului de bază 
al ortodoxiei anume dogma. Statul român are; fireşte, prin clasa politică actuală - prin asta înțelegând clasa 
politică din ultimii zece ani -, o poziţie caraghioasă faţă de Biserică: pe de-o parte practică în toate 
segmentele legislativului şi executivului un ateism fără echivoc. pe de altă parte nu există om politic care 
să nu fi afirmat public cât de creştini sunt românii - fireşte şi el personal - şi cât de importantă este această 
instituţie numită Biserica ortodoxă “pentru noi”. Cred că iar ating un punct comun în politica vremii când 
spun că această ultimă poziţie a oamenilor politici vine tocmai din faptul că sondajele sociologice au arătat 
că românii - pe limba lor electoratul - au încrederea cea mai mare în această instituţie, ceea ce le dictează 
imediat captarea acestui electorat. Din păcate. electoratul. în discuţie nu-şi pune problema. încercării 
creştinismului oamenilor politici prin actele lor. Cum poate fi creştin ortodox un parlament - membrii unui 
parlament - care votează o lege împotriva învățăturii ortodoxe? Cum pot fi creştin-ortodocşi = adică în 
dreapta credință - cei ale căror interese la nivel de stat sunt atee? lată numai două din întrebările la care ar 
trebui să-şi răspundă onoratul electorat, atunci când îşi ia “destinul istoric” în mâinele-i democratice - fie- 
mi iertată îndrăzneala. Totodată, iată doar două întrebări pe care nimeni nu şi le pune, lucru simptomatic 
pentru distinsul nostru electorat... Cât priveşte faptul că ortodoxia nu este singura credință trebuie nu numai 
să ne îndoim, noi ca ortodocşi, ci trebuie să fugim şi de gând, fiindcă asta ar însemna sfârşitul mântuirii 
noastre. Motivele pentru care se întâmplă ceea ce se întâmplă sunt multiple - iar noi nu le vom discuta aici. 


Deşi am spus mai sus că orice putere politică trebuie să se raporteze la valorile neamului său, fără îndoială 
că nu ne refeream la o raportare ca cea de mai sus. De altfel . în rândurile de mai sus n-am făcut altceva 
decât să definim stânga politică, care are ca expresie individuală politicianul de care am pomenit în primele 


rânduri, Observaţi cum se potrivesc trăsăturile politicianului cu cele ale omului de stânga. E chiar o 
identificare. : 


Aşa credem că se verifică şi se identifică poziția politică - şi nu prin afirmarea apartenenţei la una dintre 
poziţiile politice. Nu-i de-ajuns să afirmi că eşti de dreapta ca să şi fi, 

Oprim aici consideraţiile despre omul politie și politicianism. Pe parcursul revistei vă veţi mai întâlni cu 
acest subiect, dealtfel foarte important. 


Despre revista pe care o aveţi în față acum mai trebuie u 
treaptă autentică, suitoare. Ca şi celelalte: trepte.-e 
are rostul şi locul lui între coperţile ei. 


n singur lucru adăugat: Treapta a Șasea se vrea o 
a trebuie parcursă plecând de la premiza că fiecare text îşi 


Pe măsură ce înaintăm, cu fiecare treaptă, tot mai mulţi cititori ne întreabă despre programul Scării. lată de 
ce reluăm mai jos editorialul programatic din Treapta Intăi a Scării, apărută în aprilie 1997. | 


1] 


0 


DESPRE SCARA - REVISTA DE OCEANOGRAFIE E cal 
în care se arată ce urmăreşte această publicaţie şi de ce poartă [INIE e Scara; 
totodată se mai explică subtitlul de oceanografie ortodoxă 
şi fiecare dintre capitolele revistei pe care aţi deschis-o 


a ce bun o „altă” revistă? De unde vine şi cât de îndreptățit îs iul ză, dal ca a 

i lumii”, fie şi printr-o. revistă, sau mai ales printr-o revistă. 16,4 Pr$, ? Este 

sl en apariția unei reviste, alta decât cele nu se ştie câte Bo ieeti 7? Da e vede pri 

fereastra deschisă de paginile revistei Scara, altceva faţă de toate Variantele sufleteşti şi intelectua îi Sa . Propune 

cu atâta generozitate şi abundență mass-media? Mai există posibilitatea de a spune VA E Aa ; sp i ste ac 

intenția noastră, de a spune ceva nou? Este ceva ce frebuie spus, sau vorbim a artă săi a „ilosofie”? Cum s-ar 
interpreta politic ceea ce facem noi? Sau poate o revistă ca aceasta este apoliticul însuşi” 


Casta 
Putea 


De obicei, un început, o dată în afirmarea unei ordini, înseamnă şi negarea alteia. Care este ordinea pe care o afirmăm) 


ee : iei : A 
Negăm ceva? De ce se numeşte Scara o revistă care, după cât se ştie, nu se urcă, ci se citeşte? Şi de ce „de Oceanografie 
ortodoxă”? 


ma „fără leac”, care doare într-adevăr, se construieşte in jun 
morții sau, altfel spus - şi în felul acesta deschide perspectiva 


» soluția se obține doar într-un singur fel, pe un 


parcurilor duc paşii trecătorilor spre Damas 
e unică. lată dificultatea! 


emuritori?. (Cum putem - dacă putem - lu 
drumul Damascului?) 


Poate modul cel mai propriu de a 


„spune ceva”, în lumea modernă, este ţ 
măsură, publicaţiile cotidiene, în g 


eneral relatările de tip „fapt divers” 
dacă ai de spus anumite lucruri. Fiindcă sunt lucruri de spus. Pe de o pa 
sunt de pus: dacă le-am rosti doar, ar suna amenințător sau, mai mult ch 
vreme se identifică cu un soi degenerat de justificări. Pe de altă parte, 


de înțelegere, a fiecăruia dintre noi, ca locuri ŞI momente în univers, 
care stăm nu este - nu doar - al istoriei, 


„ Nicidecum o revistă şi, din păcate, nicidecul 
rte, întrebările ce ne frământă sunt incomode; ; 
iar, ultimativ: ar fi şi inutil: răspunsurile de mu 
semnul sub care stăm se referă la puterea ni 
un univers anume, particular definit. Semnul $ 


Știm totul. Tot ce s-a petrecut. știm totul şi trebuie să se ştie că ştim totul. 


| 
ie Ş == ai i brută 
»CXerciţiu de uitare”. La propriu şi foarte Ip 
atâta impostură, atâta deznădejde, încât sint 


i : aia implic! 
m fi ştiut: ca şi cum n-am fi în nici un fel pe 
> Să nu ne mai putem iubi, practicând indi "pt 
prea mult timp - şi nu noi Suntem cei ce trebuie să judece. Prea multă ură s-a 


: l! 
onsola cu faptul că totul a fost greşit. Totu 


: năsti! 
a E , » în lumea modernă”, pentru că Hristos S-a 
Sunt prea multe lucruri care se cer Știute, care nu mai au răbdare în rafturi, care se cer distrugător ştiute. 
Ele nu trebuiesc ştiute, ele trebuiesc uitate. 


ă, fremătătoare, şi având ca pun 


Sa : fa “mid 
eleviziunea sau radio-ul ŞI, într-o mal M! 


S 


] 


Exerciţiul de uitare pleacă de la realitatea că lucrurile care trebuiesc ştiute „în mod existențial” sunt ridicol de puţine. 
Despre Iertare spunem: nu noi putem ierta - căci nu noi suntem în drept de a ierta toate răutățile pământului făcute 
moşilor noştri. Ei înşişi pot ierta şi mai presus de ei Dumnezeu. Nu noi suntem chemaţi la iertare. 


Uitarea. Nu uitarea laşa, ci uitarea atotbinefăcătoare, uitarea care a lăsat şi lasă multă lume să doarmă (fiindcă lumea 
poate), uitarea care împiedică pierzania; uitarea ca unică forma de a construi. Nu uitarea proastă, nu ignorarea - uitarea 
care nu se leagă în mod complice de îngăduință. Uitarea fecundă, uitarea fertilă, uitarea necesară oricărui început, fiindcă 
de aici trebuie să înceapă. 


Intr-un cunoscut articol, publicat in 1934 în revista Criterion, şi. intitulat Generaţie, Mircea Vulcănescu explica 
înțelesurile proprii folosirii cuvântului „generaţie” în diferite contexte, trasând într-un fel câteva linii în descrierea 
conceptului denumit de acest cuvânt. lar problema aceasta a „generaţiei” i-a preocupat cu deosebire pe reprezentanții 
generaţiei dintre cele două războaie mondiale. Vulcănescu analizează conceptul de generaţie din punctul de vedere 
biologic, economic, istoric şi aşa mai departe. 


Dar înţelesul cel mai important, pe care Mircea Vulcănescu î1 ocolește în studiul din Crirerion, este acela al contextului 
mistic sau, poate mai bine, al contextului religios. Raportarea generației, cu alte cuvinte, la punctele esențiale descrierii 
conceptului: Dumnezeu şi neamul. Generaţia se leagă în chip fundamental de funcţia neamului în istorie, aceea de a 
părăsi terenul specific istoriei şi a escalada Cerul in căutarea drumului stabilit de Dumnezeu în istorie, spre Dumnezeu. 
Sensul generaţiei atinge oarecum. notele specificate de biologic, economic şi psihologie. Nu se opreşte însă aici. 
Generaţia nu înseamnă leat, deși implică într-o oarecare măsură ideea unei vârste apropiate pentru membrii ei. O 
generaţie se defineşte - repetăm - în raport cu valorile eterne ale poporului în care se iveşte: Dumnezeu şi neamul. 
Poporul este actualizarea în istorie a neamului. Poporul nu se confundă (sau ar trebui să nu se confunde) cu populaţia 
unei țări. Astfel, România are, actualmente, o populaţie de 22 de milioane de cetățeni români şi un popor alcătuit din 
totalitatea trăitorilor tradiţiei româneşti ortodoxe în acest moment. Sunt, astfel, termeni cu totul diferiți - folosirea lor 
perversă face unul din obiectele carnavalului la care suntem siliți să asistăm. 


Neamul este alcătuit din diferitele ipostaze ale poporului: morţii (moşii şi strămoşii neamului, cel care au alcătuit la 
rândul lor poporul românesc, constituindu-se, pe rând, în generații) şi viii (poporul activ). Neamul este cel care obligă 
poporul (actant al istoriei) să ia hotărâri în momentele sale cruciale, în virtutea unei misiuni care i-a fost data în veac de 
divinitate, iar mai departe, poporul acţionează prin generație. Generaţia este, într-un fel, momentul de limpezime al unui 
popor, momentul în care, părăsind istoria, poporul însuşi se apropie, şi apropie implicit neamul, cu încă un pas de 
Dumnezeu. Generaţia este clipa! de claritate, de înțelegere a destinului aparținând unui popor în interiorul neamului sau. 


Formularea sau afirmarea acestui drum se numeşte mesianism. Funcţia principală a unei generații în înţelesul pe care L 
am afirmat, este aceea a mesianismului. Neamul aşteaptă ca, în partea sa din istorie (în poporul său) să apară generaţiile 
care să-l apropie mai mult de divinitate. Astfel ca discursul unei generaţii, descrierea drumului ce trebuie urmat de întreg 
poporul pentru a îndeplini datoria neamului, este discursul mesianic. 


Înainte de a ne pune întrebarea daca suntem sau dacă putem fi noi o generaţie, va trebui să ne întrebăm care a fost ultima 


generaţie? Generaţia de care trebuie să ne legăm, cuprinzând între noi şi ea un hău, steril sub toate formele, este 
generaţia interbelică. Ne trebuie conştiinţa actului pe care îl săvârşim: stabilirea identităţii generaţiei trecute şi, mai apoi, 


ştergerea din istoria noastră a ultimei jumătăţi de secol. Din nou, ştergem totul. 


Putem fi o generaţie. Trebuie să fim o generaţie, şi asta până se mai poate. Aproape orice leat ar fi putut fi o generaţie, ar 
fi putut trăi. Noi, toți cei vii, trebuie să fim o generaţie şi să descoperim „„scara”, drumul spre nemurire. Din câți sunt 
astăzi sub cumpăna vremurilor trebuie să facem cât mai mulți nemuritori, pentru nemurirea şi viața veşnică a neamului 


românesc. 
Revista Scara vreă să fie un martor al vremurilor noastre, al revigorării neamului românesc şi, totodată, un calendar al 
sfârşitului de mileniu. 


! Definim generaţia în principal în legătură cu timpul. pentru a pune accent pe ocolirea timpului, pe ieşirea din timp. 


13 


2 Care este programul unei astfel de reviste? Este el programul unei generaţii? Cine şi în ce 
2 Nu cumva e ridicol că punem problema în felul acesta? Poate Li 
să devenim alţii? Alţii să fie la alții “u 


Ce anume propunem 
poate garanta veridicitatea unui astfel de program 
semn de intoleranţă să vrem să rămânem aşa cum supei 2 Sau poate ar trebui 
Preocuparea revistei Scam va fi de a construi un mod de a vedea şi a înţelege viaţa cotidiană. Incercarea CONStĂ în a ars 

în lumina ortodoxiei lumea ce ne înconjoară. Fiindcă tot ce ne înconjoară poate fi văzut şi trebuie văzut. Scopul redă 
este de a face conştientă de propria existență şi de misiunea ce o aşteaptă o generaţie. Pe de o parte, programul revii 
poate fi compus (sau se poate înțelege ca fiind compus) din mărturii (literare, ştiinţifice, ş.c.I.) ale existenţei noastre pi 
de altă parte. obiectul revistei Scaru poate fi expus ca: definirea sau descrierea omului în diferite ipostaze, în multele 
temerarele sale încercări de a-şi rezolva sensul existenței, de a-şi înţelege problemele de viaţă şi de moarte, ca 
împresoară și-l cuprind ca un ocean. e] 
Modalitatea tehnică de realizare a acestui demers va diferi: Scara nu este numaidecât o revistă culturală, ci am Numi. 

cu precădere, într-un fel încă puţin înţeles, o revisză «le oceunogrufie ortodoxă (astfel încât poezia, eseul antropolog 
sunt tot atâtea mijloace de persuasiune). Altfel spus, o revistă care oferă sprijin în rezolvarea creştin-ortodoxă 

problemelor reale care frământă lumea românească la sfărșitul mileniului al doilea. 


Înțelegem prin oceunografie ortodoxă o preocupare permanentă, vitală, pentru înţelegerea lumii înconjurătoare, de i 
aspectele ei cotidiene, prozaice şi până la gesturile complexe, tainice, religioase; în acelaşi timp, o luare de Poziție, 9 
valorificare a lumii din perspectivă ortodoxă. Nu am anunţat-o ca pe o ştiinţă, nu temându-ne de rigoarea impusă d 
disciplinele ştiintifice; ci pentru că dorim ea oceanografia ortodoxă să fie un mod de a aprecia tot ceeace ne conţine şi 
pe de altă parte. o înlesnire a accesului la înțelesurile lumii româneşti ortodoxe. nu ca la un fişier bibliografic, ci ca ag 
părtăşie la viață, ca un răspuns la permanenta provocare a transcendentului în imediat. Aceasta presupune existen 
apriorică a unui fel ortodox de a vedea lumea. Astfel, oceanografia ortodoxă înseamnă recepționarea spiritului Vreni 
prin folosirea unei grile hermeneutice şi totodată, dar mai întâi, încercarea de a crea una. Nu cu valoare constatatiy. 
descriptivă vom promova această perspectivă, ci cu conştiinţa şi cu puterea dată de experienţa participării la „lume” 
fiecăruia dintre noi şi cu dorința de a cunoaşte această lume. Nu cateheză, ci efortul de a simţi nemijlocit semnificaţie 
lumii ce ne înconjoară şi ne conţine ca un ocean, de a ne aduce la Viaţă. Din această perspectivă se lasă interpretate toat 
fragmentele. lumii cotidiene, de la gestul sportiv până la performarea pseudo-culturii (ca forma proprie de expresiei 
lumii moderne). 


Ceea ce propunem. noi prin această perspectivă este mai mult decât un joc şi cu totul altceva decât participara 
intelectualistă la descifrarea unei lumi. Intelectualismul. din punctul nostru de vedere, este lovit de nulitate, atâta timpă 
nu este fundamentat pe sau dublat de o motivaţie care să-i facă să evadeze din cotidian, să depăşească mundanul. O, 
gratuitatea în orice act o vedem ca fiind principial nocivă şi, în cea mai mare parte, vinovată de sterilitatea spirituală 
cotidianului. de incoerența sau, mai mult, de nebunia lumii moderne. Nu este câtuşi de puțin o poziţie belicoasă; tot cei 
ce urmărim se referă în mod direct la viaţa noastră şi ne implică, în calitate de parte constitutivă a lumii la a CĂRI 


împlinire am fost chemaţi. 


Important pentru oricare act public (şi revista, ca orice altă publicaţie este, în mod elementar, un. act public) est 


raportarea acestuia la reversul suprafeţei publice: raportarea la politie. 


Un gest, oricare ar fi el, o dată încadrat şi valorificat ca act public, devine act politic. Trebuie să atragem astfel atent 


dintru bun început că revista Scara nu'este apolitică. Ar fi o contradicţie în termeni dacă am situa în afara vieții celâl! 4 
afara „politicii”, acțiuni definite prin caracterul lor social. Încercând să înlăturăm confuzia, vom aborda Li 
politică din două perspective: mai întâi ne vom preocupa de aspectul principial al politicii; mai apoi vom avea în i) 
politica practicată astăzi (cu care ne aflam într-un raport oarecare de participare), cu intenţia de a evidenția cartă 
iterativ al multora dintre actele „spontane” la care participăm (altfel spus, caracterul de lege faţă de ceca ce Ie 
prezentat ca întâmplător). Din acest punct de vedere, vom încerca să descifrăm politica zilei. 


i 
A clu 
acest lucru nu &" 


lată ceea ce nu vom face: nu vom susţine un anumit partid, nici propagandistic, nici principial - 
e : fl acesla: 
“yiălt 


posibilitatea ca anumite puncte de vedere ce ne aparţin să coincidă cu cele ale unui partid politic. oricare ar iv 
: i Beti iz ; sia ta JA 

scurt, ni se pare important să afirmăm, în măsura în care le putem recunoaşte, principiile care stau la baza act! f 

politice. E 


n 
= i a Se. E pa - S A Ie PESE A dz tea ânga. Plc 
Politic, de ani de zile, românii sunt ciungi: nu mai au decât o mână, stânga. Mănâncă, scriu, se închină cu stâng 


dreapta judecată o fac tot cu stânga. Stânga încearcă, la noi, să devină dreapta. Cum să fie stânga dreaptă? 


14 


ici 2 0 


Oceanogrufie: nu € în nici un caz nejustificată reticenţa şi suspiciunea faţă de un asemenea cuvânt; mai întâi pentru că 
nu puţine sunt aberaţiile sau bolile lumii contemporane. nu puţine sunt „ereziile”. Neplăcerea, dată, de cele mai multe 
ori. chiar de teamă faţă de anumite cuvinte, este hotărâtoare, face orice explicaţie inutilă. Oceanografia, după dicţionare, 
este ştiinţa care se ocupă cu studiul oceanului din perspectivă zoologică. botanică. fizică şi chimică. Mircea Eliade a 
folosit, în volumul Ocecmogrufie, un alt înțeles al acestui termen: .. Încercarea aceasta de a privi viaţa de toate zilele a 
sufletului. de a dezlega iarăşi, cu seriozitate, problemele simple - pe care nu le mai ia nimeni în seamă pentru că sunt 
prea mari sau prea simple - o numesc Ocecnogrufie”. 


Incercând să lacem un pas mai departe, am definit oceanografia în sintagma folosită în subtitlul revistei, aceea de 
oceemografie OrIOdoxă, într-un mod asumat incomplet. eliptic. înțelesul acestei sintagme urmând să se împlinească în 
sensurile articolelor sale. 


Materialul cuprins în revistă a fost împărțit. mai mult cu valoare operativă. în patru capitole, ce descriu tot atâtea poziţii 
ale omului în raport cu Dumnezeu: de la performarea actului ritual în/sub asistenţă divină până la trăirea conştientă a 
divinităui. Faptul esenţial în ceea ce. priveşte definirea fiecărui capitol este cuprins în titlul sau, toate cele patru titluri 
făcând, explicit ori subinţeles, referire la relația omului cu timpul. la felul în care ştie să fie deasupra vremurilor şi nu 
apăsat de ele. sau la modul în care ştie să dea timpului valenta atemporalității. 


Capitolele Zimpul omuhii şi Onnul creştin, sunt cele în care omul se afla pe verticală, ca pe o scară ce urcă (în cel dintâi 
caz, nu spre o țintă bine definită, ba poate chiar fără să urce; în cel de-al doilea având un țel inconfundabil, cert şi 
nesfârşit): în primul caz. omul se află în urcuşul pe o verticală oarbă. în al doilea verticala e una limpede, căreia i se 
disting cu claritate şi începutul şi sfârşitul şi chiar și atunci când nu va fi vorba de un urcuş, aceste două capitole sunt cele 
în care orice situare pe orizontala vieţii mai mult sau mai puţin obişnuite va fi una în care nici un punct de pe orizontală 
nu este văzut vreodată altfel decât ca punctul de intersecţie cu câte o dreaptă verticală. 


Tot aşa cum în celelalte capitole vom vedea rătăcirile pe orizontală ale omului. Adică, pe de o parte, în Opu/ cultural, 
încercările de a exorciza, de a înțelege, de a se opune la, de a descrie, de a şterge, de a suporta etc., prin spiritual. 
acțiunile socialului. coroborate. uneori. cu încercarea de a-l părăsi cu totul şi de a urma calea unică a spiritualului, iar 
alteori cu încercarea de a spiritualiza socialul, adică de a verticaliza orizontala: iar, pe de altă parte, pentru capitolul 
Veucul. am înţeles că cercetăm diferite segmente ale orizontalei aşa cum se prezintă ea «străzi, la noi şi aiurea. Nu va fi 
însă prezent aici. într-un loc privilegiat, segmentul cultural, ei mai ales cel științific, al mediei, al economiei, legislaţiei, 
şi. pe scuit şi în linii voit mari. ceea ce se înțelege acum prin noţiunea de „politică”, adeseori în opoziţie cu ceea ce ar 
trebui să se înţeleagă şi cu ceea ce înțelegeau cei care încă îi mai cunoşteau înțelesul. 


Toate aceste capitole vor cuprinde descrieri ale unor gesturi. obiecte, fenomene, din lume (lumea modernă, a cărei 
modernitate s-a preschimbat de multă vreme în post-modernitate) «//2 perspectiva oceanogrufiei ortodoxe. Intre al doilea 
şi al treilea capitol. cu alte cuvinte la mijlocul ei. se află o scrisoare (prima scrisoare) scrisă de pe poziţia cuiva aşezat la 
mijloc. adică de-a lungul unei frontiere. E o scrisoare adresată unei entităţi cu o existență abstractă pentru noi, cei situați 
de veacuri la ..porţile Orientului”, dar devenită extrem de concretă prin modul în care acţionează (nu întotdeauna benefic 
şi niciodată justificat) asupra noastră. Ne adresăm ei cu apelativul simptomatic Dragă Occidentule. 


Revista pe care o ţineţi în mână este dublă, pentru că ultimele ei pagini (Cuvântul de folos) conțin încă o dată revista (aşa 
cum soluţia unei probleme conține și ipoteza ei). Cei care nu au vreme să citească prima revistă, cea de vreo patru sute 
de pagini şi ceva. pot citi numai versiunea scurtă. 

Scunu este. și nu e deloc greu de observat. o revistă care se spune pe sine într-o manieră uşor diferită decât cea în care o 
fac. de multă vreme. publicaţiile de orice fel. Dar nu din dorința de a fi, cu orice preţ, diferită, ci din încercarea de a 
strânge legătura dintre text, referentul său şi receptor. Metoda aleasă a fost cea de a îmbina titluri din care nelipsit este 
cuvântul iniţial «/espre (pentru a marca dorința de a desemna întotdeauna cât mai exact şi definitoriu aria cercetării şi 
sistemul de referință al spwmerii) şi subtitluri în care, ca în cărțile medievale (pentru a veni în sprijinul cititorului), sunt 
indicate de la bun început cuprinsul şi finalitatea scrierii. 

Pesemne că ar trebui spuse mult mai multe lucruri. Lucruri dumiritoare. Ar fi însă inutil, atâta timp cât acest articol are 
funcţia de a introduce, de a atrage atenţia asupra a ceea ce urmează, și nu de a-şi fi propria urmare. Este un prolog ce va 
fi imediat urmat de câteva acte și interludii, un prolog care deschide, tot aşa cum cuvântul de folos ce încheie revista îi 
este și epilog. Prologul și, implicit, textul de faţă, e un fel de a saluta şi de a se prezenta: Scara - revistă de oceanografie 


Orlocdloxă apare acum. 


15 


UNDE-S NEBUNII? 
Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii? 
E, Doamne, lumea plină de cuminţi, 
E plin pământul de martiri şi sfinți 
Atinşi de filoxera-nţelepciunii. 
Tăcută-i gloata de-nţelepți ca sfinxul 
In faţa lumii şi-a nemărginirii 
Și-ascultător de rânduiala firii, 
Cu un plăvan în jug trudeşte insul. 


Scâncesc cuminţii-n chingile durerii 
ŞI, sângerând din răni adânci blândeţe, 
Lângă neveste mor de bătrânețe, 
Necutezând să tragă spada vrerii. 


Boleşte omenirea ca o juncă 
Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge; 
S-a-mpotmolit istoria şi plânge 
Ca prora-nfiptă într-un colț de stâncă. 


Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne 
Cu bâta de la spate ca pe-o vită, 
Acestui veac să-i pună dinamită 
Şi evu-nţelepeiunii să-l dărâme. 


O! Doamne, unde-s Don Quijoţu? 
E lumea plină de-alde Sancho Panza 
Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lancea, 
Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii. 


Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii 
Să tragă spada şi să taie nodul? 
Tânjeşte după glorie norodul 
Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii... 


Sloboade, Doamne-n lume nebunia, 
S-o răvăşească şi să o răstoarne, 
Ca un berbec să ia pământu-n coarne 
Şi-acestui veac să-i surpe temelia. 


Demostene Andronescu 


politica 
înseamnă 
putere, iar 
puterea 
înseamnă 
acțiune 


POLITICA, DRUMUL SPRE IAD? 
în care Mircea Gherboveţ încearcă să delimiteze politica 
iadului de iadul politicii, spre o mai corectă înțelegere a 
rosturilor noastre în va/ea plângerii 


ste, aşa cum pare să creadă tot mai 

multă lume, morala incompatibilă cu 

politica? Dar ce înseamnă morala: 
morala creştină, morala atee? Ambele, în 
mare, predică, impun, facerea binelui în locul 
răului, a cinstei în locul necinstei. Marea 
diferență între ele ar fi scopul urmărit: 
mântuirea personală, în primul caz; buna 
convieţuire, în ultimul caz. Deci o evitare, în 
cazul moralei atee - tot mai prezentă în lume 
- a neplăcerilor, de tipul: Ce ție nu-ți place, 
altuia nu face! O astfel de viziune, care 
presupune, implicit, o comportare corectă 
doar pentru a aştepta şi de la alţii acelaşi 
tratament, seamănă cu o pereche comodă de 
papuci de casă. În general ea poate fi cu 
succes aplicată şi stând în iatac, în vârful 
patului, liniştit că muzica este dată încet, nu 
deranjezi vecinii, ei nu te deranjează pe tine 
şi lumea este frumoasă pentru că cinstea ta te 
protejează de neplăceri şi inconfort. 


Cu o astfel de morală, politica este 
incompatibilă, pentru că politica înseamnă 
putere, iar puterea înseamnă acțiune, decizie, 
alegere între mai multe căi, aparent la fel de 
incomode pentru cel care trebuie să le 
parcurgă, cu diferența că de alegerea ta 
depind un număr mare de oameni. La prima 
vedere, populaţia aşteaptă un astfel de 
comportament moral de la conducători, atunci 
când propune o politică morală: o 
corectitudine absolută față de fiecare 
persoană în parte şi față de toți, în acelaşi 
timp. Ca să fiu mai bine înţeles, voi da un 
exemplu meschin: omul din Bucureşti, fără 
casă, fără serviciu, care acuză primarul că e/ 
Hu are casă şi primarul sau fostul lui coleg 
de uzină are. Morala populară cere ca 
primarul să renunţe, eventual, la casă, şi s-o 
dea nevoiaşului, care nu are nici casă Şi nici 
şanse să-şi cumpere. Pare neverosimil, dar 
lucrurile sunt percepute, în mare, cam aşa. 
Muncitorii de la o fabrică nerentabilă înjură 
guvernantul dacă aceasta se închide, 


18 


considerând că este grija guvernantului Să-i 
asigure un alt loc de muncă similar. 


În peisajul românesc, mai toţi iau partea 
muncitorului, mai de ochii lumii, maj î 
serios. Acest lucru este explicat şi prin lipsa 
acută de legitimitate a guvernanţilor fată q 
popor. Vom elimina această premisă 
momentan. 


Presupunând că cel de la putere este cinstiţ 
moral, poate desfiinţa respectiva fabrică 
pentru că este, în fapt, subvenţionată de un 
număr mare de contribuabili într-un mod 
inutil; sau este obligat să o menţină în funcţie, 
pentru că, luând de la mai mulţi câte puţin, 
plăteşte un număr de salariaţi care se fac ci 
muncesc şi-şi prezervă cu asta un oarecare 
confort psihic, greu de găsit în ipostaza de 
şomer? 


Care este atitudinea morală, în acest caz, care este 
hotărârea corectă şi eficientă, în acelaşi timp. 
Acestea sunt situaţiile, chiar dacă variază infinit, în | 
care este judecată morala politicianului. Nu cred ; 
nenumăratele cazuri de corupţie intră automat în + 
judecata cetăţeanului: în majoritatea acestor cazul. « 
corupția este descoperită ulterior sau &t 1 
presupusă automat, atunci când explicaţii ; 
furnizate ca şi cauză a deciziei luate nu satisfac P | 
cel afectat de ele. V 


Dacă decizia nu-mi convine, dacă mă atinge g 
pe mine personal dăunându-mi, înseamii & 
automat că cel care a luat-o e corupt sau 1 
incorect. Şi nu mă gândesc aici la situaţia UA 
azi, când lucrurile chiar aşa stau, CI j = 
nemulțumirile pe care le crea un domnitor | 
oricare, chiar şi Sfântul Ştefan cel Mare. 4 


mai scurta de-un cap pe unii dregători. A 


Or, în exercițiul puterii, judecata machiaveli AA 
este inevitabilă, rămânând de discuta! dice 
justețea scopului care poate scuza - sal NEI, 
mijloacele pe care le alegi. Nu este Sorin 
cinism, ci de dreaptă judecată. A căuta i „di 
celor mai mulţi, în mod real, ca şi urmăr! d 

termen lung, nu este populism, ci dreah 


e TU 


judecată. Adevărata misiune a celui de la 
putere este binele celor mai mulţi dintre cei 
care îl împuternicesc. Pentru cei mai puțini 
există alte debuşeuri de satisfacere a nevoilor 
decât batjocorirea majorității. 


În funcție de aceste lucruri îşi poarte ordona 
morala practică cel de la putere. Cât priveşte 
morala creştină, acesta este un lucru în care 
trăieşti, dacă trăieşti, permanent, ea îţi 
coordonează implicit acțiunile, dar ea nu-ţi 
poate da soluţii practice pentru fiecare caz în 
parte, decât dacă deţii acele soluţii, deja, 
printr-un îndelung practicat exercițiu al trăirii 
creştine. Un exerciţiu susţinut, nu neapărat de 
tip monastic, îţi creează o anumită percepţie a 
lumii care te împiedică, cel puţin, să fii 
ticălos. Ea nu te poate împiedica să greşeşti, 
pentru că nu te transformă în supraom, dar îţi 
va sugera de fiecare dată o cale care să te ajute 
să-ți păstrezi echilibrul interior, puritatea. 


Morala care s-ar putea cere unui politician i-ar 
impune o sinceritate desăvârşită faţă de el 
însuşi, în primul rând, pentru că astăzi mulți se 
păcălesc spunându-şi sieşi: n-am avut încotro, 
dacă n-o făceam eu o făcea altul! încercând 
astfel să-şi justifice acţiunile pe care chiar el 
le percepe ca incorecte. Pentru că aici vom 
discuta doar despre un tip de politician relativ 
onest, cel care este luat de curent, cel care se 
străduieşte să fie corect, pentru că este 
imposibil ca acest tip să nu existe. Nu vom 
vorbi despre escroc, preponderent totuşi, 
despre cinicul care nu şi-a propus nici un 
moment să facă altceva decât să-şi facă 
jocurile. Nu vom vorbi despre mentalitatea 
liberală, deci. 


Vom admite însă, că, la un anumit nivel, orice 
gest şi orice decizie are o cu totul altă 
greutate, că, de la un anumit grad de putere, 
insul nu-şi mai aparţine în aceeaşi măsură. Nu 
vom spune că este imposibil să păstrezi o 
rectitudine morală, dar în orice caz, îţi va fi 
mult mai greu, pentru că nu mai discuţi doar 
de persoana ta, pentru că nu se mai pune doar 
problema de a-ţi impune ţie un mod de viaţă, o 
anumită grilă de valori, ci de a acţiona asupra 
unui număr extrem de mare de oameni, ceea 
ce modifică ameţitor perspectiva. 


Am amintit, în treacăt, despre raportul existent 
între morala creştină şi cea atee: este o 
diferență ameţitoare între rosturile fiecăreia şi, 


cu toate acestea, ele nu se exclud, nu-şi sunt 
adversare, ci doar se subsumează, în cele mai 
multe cazuri una alteia. Diferenţa este făcută 
şi din aceea că, pe când morala atee poate 
duce la erori, fiind antropocentristă şi punând 
deasupra doar justiția omenească, cea de-a 
doua nu poate duce la erori, fiind subordonată 
chiar Creatorului, în logica Lui neexistând 
erori. 


Omul politic, deci, nu poate să fie „cinstit şi 
onest” în cadrul moralei atee şi eficient, în 
acelaşi timp. Poate părea paradoxal, dar 
morala divină este mai puţin restrictivă, într- 
un anume sens, fiind bazată pe iubire. Era 
Ştefan cel Mare şi Sfânt un om cinstit? Onest? 
Avem o mare îndoială. Dar a fost eficient în 
ordinea divină şi pur, ceea ce a făcut să poată 
fi primit în rândul sfinţilor. 


Oare s-au dus acele vremuri? Ne mai pot oare 
învăţa ceva, într-un veac ce pare a-şi fi pierdut 
complet măsura şi simţul valorii? Depinde ce 
suntem dispuşi să înțelegem. Am putea 
înțelege că omul politic are responsabilităţi 
individuale şi responsabilități colective. Adică 
el nu va putea să se menţină într-o carcasă a 
cinstei dacă aceasta dăunează scopului său 
politic, pentru care a fost ales, sau numit, în 
funcţie. Cine vrea să-şi salveze sufletul, prin 
zăvorârea într-un turn al cinstei neimplicate, 
nu are voie să intre în politică. Intrând şi 
neîndeplinindu-şi menirea este mai mârşav 
decât dacă şi-ar încălca anumite principii 
morale pentru a-şi îndeplini funcţia ce-o 
ocupă. Un „om onest” într-o funcţie care cere 
sacrificiul de sine pentru ţară este un găinar, 
un impostor. Politica adevărată cere, într-un 
mod pervers, o sacrificare a eu-lui, deci şi o 
asumare a unui risc de periclitare a 
raporturilor clasice cu divinul, în slujba 
neamului şi Ad Majorem Dei Gloriam. 


Simplificând, asta înseamnă că o nerespectare 
a unor principii morale în beneficiul celorlalți 
este uneori necesară, iar nerespectarea 
aceloraşi principii în folosul propriu este 
inacceptabilă. 


Invers, şi este cazul cel mai frecvent, o 
drapare în „interesul naţional” a unor interese 
personale este condamnabilă, la fel cum şi o 
tendință de a nu-ţi risca confortul sub scuza 
unei  moralități, oricare ar fi ea, este 


19 


morala 
divină este 
mai puţin 
restrictivă, 
fiind bazată 
pe iubire 


o drapare în 
„interesul 
naţional” a 
unor 
interese 
personale 


L. îN* 


în viată 

ŞI 

în politică, 
calea 
dreaptă 

nu este o 
cărare 
luminoasă 


pe cei 
călduti 
Domnul 
nu-i 
iubeşte 

ŞI istoria 
Nu ȘI-I 
aminteşte 


incompatibilă cu un om politic necesar unui 
stat. 


Omul politic, deci, trebuie să fie moral în 
măsura în care este şi eficient şi poate să-şi 
îndeplinească funcțiunea. Orice altă percepție 
a fenomenului politic este o impostură. Putem 
admite că acest gen de poziţie în raport cu 
divinul poate repugna unui anumit tip de om. 
Acela nu este chemat pentru politică şi nu este 
nici o nenorocire, nici pentru el, nici pentru 
politică. Dar reprezintă o imoralitate şi 
inadaptarea la funcţie, sub indiferent ce 
motive. Atâta timp cât este nevoie ca cineva să 
conducă, cât este nevoie ca cineva să 
îndeplinească această funcţie, acela care alege 
această cale trebuie să fie adaptat funcţiei, 
altminteri este la fel de imoral cu cel care fură 
ŞI omoară. 


Carenţele unui om politic pot să fie şi o prea 
mare grijă de a nu se „murdări”, în aceeaşi 
măsură bălăceala într-o mocirlă care nu este, 
totuşi, inerentă politicii. În viață şi în politică, 
calea dreaptă nu este. o cărare luminoasă, 
plăcut umbrită . şi frumos mirositoare, 
altminteri nu ne-am găsi în valea plângerii, ci 
în rai, iar Domnul nu a vrut să fie aşa! 


Nu vrem să se înțeleagă de aici că duşmănim 
oamenii morali, departe de noi acest gând, dar 
nu putem ignora faptul că impostura are mai 
multe fațete. Toată lumea este de acord că 
actuala noastră politică este mârşavă, dar se 
greşeşte în transformarea acestei mârşăvii într- 
un implacabil destin al politicii, aceasta 
ducând la două consecinţe: îndepărtarea de 
politică a oamenilor valoroşi, pe de-o parte, şi 
intrarea în politică doar a oamenilor pentru 
care abjecţia este un mod de viaţă, pe de altă 
parte. Mai mult chiar, până şi cei care intră cu 
sufletul curat o fac cu un soi de resemnare 
bolândă, cu senzația că odată pasul făcut, orice 
le este permis pentru că, nu-i aşa: odată intrat 
în horă... 


Pentru aceştia din urmă, nu puţini, marele 
păcat este intrarea în politică, restul este 


implicit şi nu mai contează. Pentru aceştia, 


aceste rânduri. 


Cu riscul de a obosi cititorul vom repeta: noi 
nu cerem nimănui să îşi asume această grea 
sarcină, după cum nu recomandăm nimănui să 
stea de-o parte. Tot ceea ce dorim este o 
lămurire a confuziei dintre morală şi politică, 


20 


o înţelegere a rosturilor omului politic, rost. 
ce nu pot fi judecate cu un cântar Strâmp 
nici-cu invidia meschină a neputinciosului | 
ratatului ce se consideră cinstit doar pentr. 
nu a avut niciodată de unde să 

Corectitudinea unui om este diee 
proporțională cu rolul pe care îl joacă ; 
timpul vieţii. Nu este un om cinstit cel care 
a făcut nici rău nici bine, cel care, în săi 
n-a făcut nimic. Or, de obicei, send 
neputinciosului dictează „moralitatea” 


epoci. 


U ci 
fure 


Une 


Este profund imoral, în orice plan, să proți 
de o funcţie înaltă în stat pentru a te îmbogăj 
prin ruinarea unei ţări, dar este la fe] d 
profund imoral să te consideri cinstit do 
pentru că n-ai fost în măsură să te pol 
îmbogăţi. 


Un om politic ideal nu este chibiţul de bodegă, 
ci un om care practică politica în. folosul 
neamului- său, greşind de multe ori. dar nu în 
folosul său. 


În România contemporană există două feluri 
de politicieni: cei care practică politica. k 
cele mai multe  execrabil şi cei car 
comentează politica. Cei dintâi par ma 
imorali decât cei din urmă. dar diferențele 
sunt aşa de mari. Doar cei care practiți 
exerciţiul politic pot fi mari oameni politici 
aşa cum pot fi şi mari nemernici, cei cart 
comentează nu sunt decât nişte neisprăviți 
aflați la adăpost de orice greşeală majoră. da 
în acelaşi timp şi de orice destin măr 
Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi; cei care st 
ascund în spatele unor astenice pălăvrăzel 
moralizante sunt cei călduţi, pe care Domnu 
nu-i iubeşte şi istoria nu şi-i aminteşte. 


Nu există, cred, ocupaţii în folosul comuniti!! 
imorale în sine. Cu gândul la Dumnezeu ȘICI 
conştiinţa  nimicniciei personale în li 
drumului pe care Dumnezeu l-a pus în Î 
fiecăruia, politica poate fi cununa de spini 
fiecăruia. dintre noi, poate fi proba Pe SA 
trebuie s-o dăm pentru a binemerita mântuire 
la fel de bine cum poate fi şi numele Pe 
ratării acestei mântuiri. ei 
Totul, însă, stă la îndemâna noastră, nimic gl 
prestabilit, noi fiind cei care putem d) |. 
întâmpinarea Harului pe care Iubirea Lu | 
pogoară spre noi. 


pe a 008 


__ DESPRE HOMO EUROPAUS 
INTRE ONTOLOGIE ȘI IDEOLOGIE 
unde Răzvan Codrescu arată că europenitatea sau 
europenismul nu reprezintă o afacere conjuncturală şi nu 
se întemeiază pe vreun decret ideologic, homo europeus 
fiind o realitate ontologică şi istorică, iar nu un produs 
aleatoriu al democraţiei moderne sau al umorilor 
contemporane 


fi A apisa Unde incepe şi unde se termină Europa? Ce este ea dincolo de convenția 
geografică? Ce înseamnă a fi european? Este europeanul născu sau făcur? Este calitatea 
de european ceva ce se poate pierde sau dobândi conjunctural? 


În lumea românească există un fel de complex al Europei: ne-am vrea europeni şi ne e teamă că nu 
suntem; am vrea să ne “integrăm” în Europa şi ne e teamă că nu vom fi primiţi... 


Este astăzi curentă reducţia europenismului la occidentalism. Pretenţia Occidentului modern de a 
deţine monopolul europenismului nu este lipsită de motivații: ea reprezintă, pe de o parte, 
expresia unor interese imediate (politice, economice, strategice) şi, pe de altă parte, expresia unor 
orgolii istorice (inclusiv de natură confesională). Mai anevoie de înțeles este uşurinţa cu care noi, 
răsăritenii, primim, ca pe o fatalitate, această viziune exclusivistă ce, dincolo de umilințele 
prezentului, ne pune între paranteze întregul trecut. 


În realitate, etnic şi lingvistic, Europa este lumea indo-europeană cuprinsă geografic între Marea 
Neaoră şi Oceanul Altlantic (pe axa est-vest) şi între Marea Nordului şi Marea Mediterană (pe axa 
nord-sud), cu unele. variaţii geo-politice spre sud-est (dar nu mai departe de Urali şi de Asia 
Mică). Cultural, Europa este rezultatul sintezei. istorice dintre diferitele straturi arhaice indo- 
europene şi tradiția dominantă greco-latină de mai târziu. Religios, ea poartă pecetea 
creştinismului — unificator, dar nu uniformizator. Franţa, bunăoară, este europeană, dincolo de 
orice conjuncturi ulterioare, prin rădăcinile sale ariene, prin sinteza galo-romană şi prin 
creştinism. România este, structural vorbind, la fel de europeană, prin aceleaşi rădăcini ariene, 
prin sinteza traco-romană şi prin ortodoxie. Faptul că Franța şi România aparțin şi geografic 
spațiului continental este până la urmă aspectul cel mai puţin relevant. În orice caz, nimic nu ne 
îndreptățeşte, istoric vorbind, să o considerăm pe una mai europeană decât cealaltă. Că destinul 
Franței este mult mai împlinit, aceasta este o altă discuţie. 


Există, prin urmare, trei note distinctive. ale europenităţii: originea etno-lingvistică "ariană" 
(îndepărtata rudenie de sânge şi limbă); moştenirea Antichității greco-latine (rudenia culturală); 
tradiţia Evului Mediu creştin (rudenia moral-religioasă). 

Spaţiul geografic poate fi variabil, iar denumirea lui arbitrară. Condiţiile politico-economice pot 
varia şi ele, până la divergență. Adevăratul europenism se defineşte istoric, lingvistic şi spiritual, 
iar nu geografic, politic sau economic. 

Trebuie admise mai multe feluri de a fi european. Europa este unitate în diversitate. Europenismul 
nu este monopolul nimănui, ci numitorul comun al unor entităţi naţionale. şi confesionale 
istoriceşte consolidate?. Iar dacă astăzi Occidentul este /a cârma Europei, nu-i mai puţin adevărat 


Bt Ap e ae a a RE IAPE 0p 
' Desigur, Tradiţia nu mântuieşte de la sine: e nevoie ca prezentul să se ridice creator la înălțimea ei. Pe de altă parte, nu se 
Poate eluda Tradiţia sub presiunea unui prezent destructurat: soarele nu-i mai puţin real la vreme de eclipsă... 

In ce privește enclavele fino-ugrice (maghiarii, finlandezii, estonienii), ele sunt europene, dincolo de conjunctura 
Scografică, prin înfiere cultural-religioasă. Altminteri, în pofida oricărei ideologii umanitariste, cine nu aparține etno- 
lingvistic spaţiului european, iar în plus refuză şi tradiţia cultural-religioasă a Europei, cum este îndeobşte cazul aluviunilor 
semitice (evrei, dar şi arabi), acela nu poate fi european decât în mod contractual, indiferent de vechimea spiţei sale pe 


21 


adevăratul 
europenism 
se defineşte 
istoric, 
lingvistic 

şi spiritual, 
iar nu 
geografic, 
politic sau 
ECONOMIC 


i 


C.M OO 


| parodia de 
europenizare 
este o nouă 
formă de 
obedientă 


|] 


renunțând 
la 

Tradiţie. 
renunțăm 
chiar la 
autenticul 
nostru fond 
european 


că la originile lui medievale stă Orientul bizantin — matca originară a întregii creştinătăţi — de |, 


care apusenii post-carolingieni au reînvățar lecţia culturii (dar şi a elementarei civilizaţii) cu muj 
înainte de explozia renascentistă. Vreme de aproape o mie de ani, apuseanul a fost barba. Astă,, 

pe i Stada da A i SEA | 
barbar este răsăriteanul. Centrul de cultură şi civilizație se mută, dar Europa rămâne. Salvati 


tocmai de acest dinamism intern. Au existat, de-a lungul istoriei, ceasuri ale Răsăritului şi 
ale Apusului. Dar veşnicia nu se măsoară cu ceasul. lar în ea ne întâlnim cu toţii, fie 
rândul cetei sale (| Cor. 15, 23), dinaintea Aceluiaşi Dumnezeu. 


care în 


În căutarea Europei pierdute. Privită în principiu, aspirația noastră spre Europa este fără 
îndoială legitimă. Etnic, lingvistic, cultural şi religios, noi corespundem definiţiei diacronice 
oricărui popor al vechiului continent: prin urmare, e firesc să vrem să devenim ceea ce su 


nem 
adică se ne împlinim destinul istoric în liniile de forţă rânduite de Dumnezeu. 


Privită însă în fapt, aspirația noastră spre Europa are în ea ceva vicios, de natura unei sin 


Cronjj 
aberante:  europenismului real şi organic îi ia locul, în imediat, un europenism ideologic şi 
propagandistic, în care ne recunoaştem mai greu, sau nu ne recunoaştem deloc. În anumite 


privințe, în mod paradoxal, a intra în Europa, astăzi, pare să echivaleze cu o dez-europenizar 


conjuncturală. E ca un fel de aberaţie ontologică: fenomenul european se vrea emancipat de oseng 
europeană! 


Parodia de europenizare în care lumea românească s-a angajat de mai mulţi ani, mai ales prin 
anumite cercuri intelectuale dominante (în frunte cu Grupul pentru Dialog. Social), pare să 
implice, printre altele, un fel de frondă permanentă față de valorile Tradiţiei, fie că este vorba de 
tradiţia națională (în mod fatal pătrunsă de duhul Ortodoxiei), fie că este vorba de tradiția mai 
generală a Europei creștine (căreia îi aparţinem cu diferența noastră specifică). Avem de-a face, 
dincolo de expresia unor convingeri politice sau spirituale, cu o nouă formă de obedienţi 
conjuncturală, intelectualul român fiind nărăvit, de o jumătate de veac încoace, să se con-formeze 
liniei ideologice impuse de puternicii zilei. Dacă Europa ne vrea antitradiţionalişti, atunci noi 
suntem gata să ne spălăm creierii şi să exaltăm propagandistic valorile îngăduite, în limba de lemn 


a noului internaţionalism democratic (ce a luat şi la noi, mutatis mutandis, locul vechiului 
internaționalism proletar)! 


În realitate, renunțând la Tradiţie, noi renunțăm chiar la autenticul nostru fond european, căci 
europenismul, privit în legitimitatea lui diacronică, nu ține atât de ordinea materială a civilizaţiei 
sau de conjuncturile economico-politice (cum consideră neomarxismul camuflat de azi, pe urmelt 
marxismului făţiş de ieri), ci de o venerabilă comunitate etno-lingvistico-spirituală, ale cărti 
diferențieri lăuntrice nu rup unitatea esenţială, ci o exprimă mai pregnant în diversitatea 
concretului?. Renegându-şi tradițiile şi absolutizându-şi conjuncturile, Europa însăşi (identificată 
abuziv cu Occidentul contemporan) tinde să se dez-europenizeze treptat, devenind o simplă 
etichetă arbitrară pentru o lume care îşi pierde galopant identitatea şi temeiurile!. În mol 
paradoxal, se întâmplă uneori ca noi, barbarii conservatori din Răsărit, să fim, în multe privinte 
mai europeni decât cei ce se cred — şi se proclamă Zgomotos — patronii sau garân!! 
europenismului propagandistic! Oricât ar părea de ciudat, o veche creaţie folclorică româneast 
este, în principiu, mult mai aproape de esența europenismului autentic decât o-mie de.discursu! 
mediatice ale Occidentului actual! Reacționarul. Eminescu este infinit mai european decât LU 
palavragiu emancipal din tagma lui Bernard Pivot... 


a iu pe e iernii ne pissi a editiei pal Da 
bătrânul continent; drepturile sale civile ar trebui delimitate de 
destinul istoric şi spiritual al lumii europene, o ONB 
” Aici poate fi evocată formula colportată cândva de un Nichitor Crainic (în Rasă şi religiune, una dintre cele mai câlee 

critici ale nazismului făcute de pe poziţiile dreptei creştine): Pacea Europei înseamnă: pământ național şi cer com! 
* În Scrisoare către un intelectual. din Occident. Constantin Noica (astăzi exilat propagandistic în lep! “el 
autorilor protocroniști) risca următoarea definiţie patetică a declinului occidental postbelic; Voi îi lăsați pe pe a 
să trăiască unul lângă altul ca şi cum ar fi unul fără altul: şi, ajutați fiind de o tehnică prin care am gale 
să ajungem undeva, cât să plecăm mai repede de oriunde, (...) voi favorizați o lume în care surâsul fad, pole n 
salutul amabil (...) dau singura măsură a societății noastre civilizate — societatea lui bye-bye (the Bye-Bye Sotie: 


“oa 
ă i E „care VIZE 
drepturile sale morale. cel puţin în circumstanţele care 


-urll 


22 


e 


Adevărata Europă, aşa cum am văzut, nu este atât un spaţiu geografic, nici un conglomerat politic, 
economic sâu militar, cât suma ideală a trecutului milenar al unor neamuri indo-europene, 
moștenitoare ale tradiției greco-latine (în ordinea culturală) şi ale tradiţiei creştine (în ordinea 
religioasă)- Astfel că noi doar ne iluzionăm că am fi în căutarea Europei pierdute, în care am avea 
să ne (re)integrăm; această Europă nu este de găsit astăzi nici în Occident, nici altundeva pe 
orizontala proastă a istoriei contemporane; ea se află mai degrabă înlăuntrul nostru, sau pe 
verticala Tradiţii legitimante. Dacă Europa este adevăratul obiect al năzuinţelor româneşti ale 
momentului, atunci s-ar cuveni s-o redescoperim esenţial în străfundurile fiinţei/memoriei noastre 
sau în uriaşa ei zestre culturală, acolo unde stă ascunsă de agresiunile suficienţei contemporane, 
de toate iconoclasmele dizolvante ale unei lumi care, după vorba lui Saint-Exupery, a pierdut 
esenţialul şi ignoră ceea ce a pierdut... 


Prin urmare, când strigăm după Europa, precum oltenii la prune târzii, nu Europa o tânjim de fapt, 
ci accesul conjunctural la o ordine mondială nivelatoare, de sorginte masonică (redimensionarea 
contemporană a dezideratului iluministo-romantico-revoluționar al Statelor Unite ale Europei), 
ale cărei slugi depersonalizate ne visăm în chip nevertebrat. Mitizăm din mers o falsă Europă (mai 
degrabă iudaizată şi americanizată), pentru a ne satisface tentaţiile imediate şi pentru a ne 
ascunde (de ochii lumii, dar şi de noi înşine) propriile abdicări şi inconsistenţe, toată mizeria unei 
istorii în faţa căreia ne-am resemnat, se pare, cu condiţia de milogi pe la uşile altora... 


Fără Dumnezeu şi fără Tradiţie, Europa nu există”. Există doar Vavilonul vremurilor de pe urmă 
(căruia i se poate da orice alt nume), ridicat pe ruinele acelei Europe ai cărei avortoni suntem cu 
toţii, de la Răsărit până la Apus. 

Urgenţa noastră ar trebui să fie — dacă năzuim o salvare esențială, iar nu doar o biată soluţie 
accidentală — întoarcerea la Dumnezeu, pe calea binecuvântată a unei Tradiţii reînviate şi 
reasumate în mod responsabil şi creator. De-L vom căuta pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, precum 
stă scris, toate celelalte ni se vor adăuga nouă... Inclusiv Europa, cu apusa ei maiestate. 


noastre, observa în acest sens (iar ultima jumătate de secol nu-i contrazice, ci-i 
Nu (mai) există unitate spirituală. Ceea ce numim noi astăzi spirit european este o 
: e chiar specific anglo-saxonă, care nu izbutește a încadra decât nord-vestul Europei, 
lăsând în afara acestei structuri spirituale într-o bună măsură sudul şi întru totul sud-estul şi estul continentului. De altfel, această 
Structură nici nu defineşte spiritul european ca atare; ea însemnează pur şi simplu o preponderență istorică pe o anumită perioadă: 
cea care începe cu Renaşterea”. În ce ne priveşte, el adaugă: "Cam de la 1840 până astăzi, noi nu am făcut decât să ne întrebăm 
ce zice «Europa» şi ne-am forțat să ne potrivim pasul după «ea». Aproape un veac de când un popor tânăr şi sănătos face politica 
eroilor lui Caragiale, fără să se întrebe un singur moment ce este această Europă şi dacă în adevăr ea există..." 


23 


5 
Nae Ionescu, în articolul Înspre realitățile 


Vl spusele); "Europa nu (mai) există. 
Itudine precumpănitor anglo-saxonă, aş zic 


a pierdut 
esenţialul şi 
ignoră ceea 
ce a 
pierdut... 


DESPRE SOCIETATEA DESCHISĂ ȘI PRIETENII E] 
în care Roland Hoffman Negulescu vădeşte faptul că filosoful 
politic amator Karl Popper nu este în nici un caz infailibil, deşi 
idioții utili şi comisarii ideologici de azi decretează aceasta; 
totodată ne arată câtă valoare poate avea trecerea pragului 
celei mai apropiate biserici 


espre conceptul de sociefate deschisă. În filosofia politică a ultimului deceniu şi 

implicit, în practica politică se regăseşte conceptul de socierare deschisă (Opey 

society)', care fusese deja abordat de filosoful politic amator K.R.Popper î 
controversata lucrare Societatea deschisă şi duşmanii ei (The Open Society and Iis Enemie ) 
Trecut din cărțile de teorie politică în programele diferitelor partide politice sau grupări Civica 
atât vest cât şi est-europene (mai ales după mişcările sociale de la sfârşitul anilor '80), aceş 
concept a devenit o axiomă în ştiinţele sociale moderne, prin axiomă neînțelegând veche, 
accepţiune aristotelică de propoziţie evident adevărată, certă, necesară şi nedemonstrabilă, ş 
noul sens, epistemologic, de adevăr ipotetic, relativ la un sistem teoretic determinat, luat q 
punct de plecare în derivarea şi interpretarea altor propoziţii. 


Popper nu propune modelul unei socierăți deschise pe post de panaceu universal, ci crede că, i 
comparaţie cu societatea tribală, dominată de magie şi tabuuri, de închidere şi comportament de 
turmă, este de preferat acest tip de societate permisivă ale cărei graniţe sunt fluide şi deschise li 
orice experiment social. În timp ce Popper rămâne în domeniul teoriei, care, ca orice teorie 
poate să-l facă pe omul modern să viseze cu ochii deschişi, atât triştii epigoni (aşa-numiţii idioţi 
utili), cât şi urmaşii serioşi (noii comisari ideologici) s-au apucat precum sectanții să faci 
prozeliți pentru a strânge mâna de lucru în vederea construirii noii societăţi.” Popper afirma 
însă, la sfârşitul pledoariei pentru ruperea de societatea patriarhală închisă, că trebuie si 
mergem înainte spre necunoscut, spre incert şi nesigur, folosindu-ne rațiunea, atăta câtă aven 
pentru a planifica realizarea atât a securităţii cât şi a libertăţii (vol. 1, pag. 227). Aşada, | 
simpla desprindere de rribalism sau cu alte cuvinte de naționalism (ceea ce ar implica în primu 

rând dispariţia instantanee a conştiinţei naționale) nu asigură automat instaurarea societăli 
deschise, amănunt pe care epigonii par să-l fi trecut cu vederea. | 
Pentru desprinderea de societatea tribală sau despre cum în sânul Creaţiei nu trebuie 5 | 
domnească armonia. Acceptând că civilizaţia occidentală îşi are rădăcinile la greci, Popp“ 
analizează în lucrarea sa (vol. 1, cap. 10) trecerea acestora de la tribalism la umanitarisn , 
speță la societatea deschisă. Descrierea societății arhaice, rigidă şi lipsită de distincția în 


Î 
te în S 
regularităţile cutumiare sau convenţionale ale vieţii sociale. şi regularităţile descoperii" y 


ap N 
' Pe lângă conceptul de societate deschisă se mai foloseşte sintagma societate permisivă (permissive society) Sa înlr 3 
o accepțiune mai largă, conceptul de societate civilă (civil society) „ntori bin 
“Spunem amator pentru că Popper a fost apreciat în primul rând ca epistemolog, el aducând o contribuție ma) edi i 
avântul filosofiei ştiinţei în secolul XX. Prin publicarea lucrării Societateă deschisă şi duşmanii ei, carte cale Sai | | 
tiparele clasice ale filosofiei politice şi ale filosofiei istoriei, Popper a reuşit să provoace un scandal de BIOP i dia 
rândurile platoniştilor şi hegelienilor, dar şi marxiştilor, cu toate că prin formaţia din tinereţe era un marxist UE pat 
însă în haine conservatoare. Deşi ideile avansate în această lucrare alcătuită din două volume Vraja lui Platon ari SA 
marilor profeţii: Hegel şi Marx sunt în parte eronate, conceptul de societate deschisă precum, şi nomină “a 
duşmanilor ei au făcut carieră mai ales în practica politica a anilor '90. 
* Atât idioții utili cât şi comisarii ideologici pot fi întâlniți în România anului 2000 răspândiţi pe la tot felul de 
de dialog, de ligi care apără tot felul de drepturi, care nu interesează mai pe nimeni sau de redacții ale unor fițu 
se întrec care mai de care în a arăta vulgului ignorant calea către înaltele culmi ale democraţiei. Desigul, 
invazie de intelectuali europenişti are şi partea ei bună, căci dialogul şi polemica pot fi constructive. AtunC! 
încadrează în limitele constituționalităţii şi ale bunului-simţ. 


„în 
grup! cc 
ici CU S 

actb şa 
când” cu 


24 


LD 


natură (pag.197), ne dezvăluie o societate închisă îmbibată de credinta în supranatural, credință 
care este de fapt un fel de raționalizare a fricii de a schimba o rutină - frica ce se „tal rage la 
copiii de vârstă. foarte mică. (idem) In această societate arhaică şi extrem-conservatoare, 
singurele schimbări ar fi revirimentele religioase sau introducerea unor noi tabuuri magice care, 
de fapt reglementează toate aspectele vieții nelăsând multe fisuri în ea (pag. 198). 


Toate acestea, crede Popper, se petrec în defavoarea unei încercări raționale de ameliorare a 
condițiilor sociale (pag. 197). El opune două tipuri de societate - cea închisă magică, tribală 
sau colectivistă şi cea deschisă, în care indivizii se confruntă cu decizii pepsohala (pag. 198) şi 

ledează pentru cea de-a doua; spuneam însă, mai sus, că această societate luată ca o axiomă în 
sens epistemologie poate constitui un punct de plecare pentru alte derivări. Şi într-adevăr 
Popper, deşi pare a fi optimist în problema făuririi acestui tip de societate, vorbeşte după cum 
am văzut şi despre mergerea spre necunoscut, spre incert şi nesigur. 


Aceasta ar putea însemna că depăşirea stării tribale“ şi mişcarea către societatea deschisă, în 
care oamenii se străduiesc să urce pe scara socială şi să ia locurile altora (pag. 199) ar putea 
da naştere unei societăţi-hibrid în care, pe lângă permisivitatea aproape anarhică, să funcţioneze 
principiul homo homini lupus, iar comunităţile (de rudenie, de religie, de neam) şi ordinile lor 
să dispară, în locul lor apărând o uriaşă pseudo-comunitate amorfă, ce s-ar supune unei ordini 
unice emanată de cineva care se va îngriji raţional de ameliorarea conditiilor sociale. În aceste 
societăţi, legătura aproape organică dintre oameni, comuniunea acestora cu natura şi legătura cu 
zeii, nu mai au ce căuta. Solidaritatea aceea originară şi organică trebuie să dispară. 
Comunitatea tribală (iar ulterior cetatea) este locul unde membrii tribului se simt în siguranță. 
Înconjurați de duşmani şi de forțe magice periculoase sau chiar ostile”, ei simt comunitatea 
wribală cum simte copilul familia sa şi căminul părintesc, în care el deține un rol bine precizat, 
rol pe care îl cunoaşte bine şi îl joacă bine (pag. 202). 


Odată cu dezvoltarea comunicaţiilor maritime şi cu comerțul începe declinul societății închise. 
Economizarea vieţii cotidiene, contactul cu alte neamuri, ucid comunitatea arhaică grecească şi, 
în general, tribalismele. Apare angoasa civilizaţiei. (idem) Trecerea la societatea deschisă, 
scrie Popper, aduce schimbări sociale (de exemplu lupta de clasă) pe care trebuie să le suportăm 
chiar dacă aduc suferință. Este prețul pe care trebuie să-l plătim pentru faptul de a fi oameni. 
(idem) 

Acest tip de umanism, străin de ideea de om ca încununare a unui proces unic în istorie - 
Creaţia, presupune separarea de celelalte segmente ale acesteia, ruperea de semen prin 
abstractizarea extremă a comunităţii şi îndepărtarea de Supranatural, adică de Dumnezeu, sub 
pretextul depăşirii atitudinii magico-primitive. Procesul acesta este ireversibil, pentru cei ce au 
gustat din pomul cunoaşterii, paradisul e pierdut (pag. 227). Intoarcerea la eroismul tribalist ar 
conduce la Inchiziție, la Poliţie Politică şi la un banditism romanticizat. Intoarcerea la natură ar 
însemna revenirea la animalitate (idem). Întoarcerea la copilărie nu poate aduce (conform 
sensului hristic) mântuirea, ci starea de turmă. Dacă vrem să rămânem oameni, conchide 
Popper, nu putem urma decât o singură cale, calea spre societatea deschisă. 


Noul tribalism. În ciuda atâtor revoluţii şi mişcări sociale progresiste şi spre neliniştea celor 
care credeau că drumul către societatea deschisă este descongestionat de tribalisme şi de 
misticisme, iată că secolul XX a adus o renaştere a ideii de societate închisă, de comunitate 
indestructibilă. Eşecul Ligii Naţiunilor şi reîntoarcerea la eroismul tribalist au zgâlţâit şubredul 


e e Ey dee d 
4, 

In aceasta stare “societatea închisă” seamănă cu o cireadă sau cu un trib prin faptul de a fi o unitate semi-organică ai 
cărej membri sunt ținuți laolaltă prin legături semi-biologice - de rudenie, convieţuire, participare la eforturi comune, 
pd comune, la bucurii şi necazuri comune şi deasemenea constituie un grup concrel de indivizi concreți, legați 
Aba doar prin relaţii sociale abstracte cum sunt diviziunea muncii şi schimbul de mărfuri, ci prin relaţii fizice 
5 rău cum sunt atingerea, adulmecarea şi vederea.(vol.l, pag.199) asi A SL 
snoop 05) deja clasica acuză ce se aduce celor ce au o conştiinţă de neam bine înrădăcinată cum că ar gândi în 
RR, e în care gândea Şi omul primitiv şi anume demonizarea celui străin de comunitatea sa ori identificarea duşmanului 

Piritele rele, Desigur, analogia este simplistă, iar explicarea unui fenomen politic presupune mult mai mult efort. 


25 


= 


eşafodaj al democrațiilor apusene şi al grupurilor de interese ce aveau drept mască activită 
filantropice. S-a demonstrat că tradiționala comunitate familială, legăturile bazate pe religie. 
amprenta etnicității nu pot dispărea nici prin teroarea dezlănțuită de revoluțiile egalitanl 
progresiste, nici prin educarea paşnică a mai multor generații succesive în sensul socieă 
permisive. Renaşterea ideilor comunitariste nu ar trebui să surprindă pe nimeni; mai ales su 
căderea comunismului în estul Europei, acesta a fost un proces firesc, avându-i ca aci 
principali pe cei ce n-au renunţat la zriba/ism (ca să folosim termenul preferat al lui Poppeji 
adică nu şi-au tăiat legăturile -cu natura, cu membrii comunităţii. reale-religioase (Gal 
comunităţii abstracte) şi cu Dumnezeu. ( 
În lucrarea sa de căpătâi — Sein und Zeit - M. Heidegger afirma că ființarea umană primitivă 
exprimă adesea mai direct printr-o deschidere mai originară în fenomene ($13). Suntem d 
părere că aparenta simplitate arhaică ne poate conduce la o mai bună înţelegere a fenomenul, 
uman şi ca atare la găsirea unei soluţii de supravieţuire şi de convieţuire a Comunităţi 
omeneşti. Heidegger este conștient că omul din vechime reuşea o deschidere mai apropiată d 
esența lucrurilor şi fenomenelor. Omul societății închise se deschidea la anumite momente (ji 


timpul ritualurilor. sacre) către transcendent şi odată cu el se deschidea pentru o clipă j 
societatea lui. Atât cât era nevoie. 


Duşmanii societăţii deschise. Marele jurist german C. Schmitt, preocupat. de raportul prieten. 
duşman, scria în lucrarea Ex captivitate salus: Cine este de fapt duşmanul meu?... Pe cine por si 
identific drept duşman al meu? Evident, doar pe cel care mă poate pune sub semnul întrebării 
Și cine mă poate pune în realitate sub semnul întrebării? Doar eu însumi. Sau fratele meu, 
Adam şi Eva au avut doi fii, Cain şi Abel. Aşa începe istoria umanităţii... Aceasta este sur 
dialectică a duşmăniei care ţine istoria universală în mişcare, istorie care încă nu a luat Sfârşi 
(pag. 89-90). Duşmanul societății deschise ar putea fi acela ce o poate pune sub semnul 
întrebării prin exemplul chiar al existenţei proprii şi al existenței comunității din care face parte 
Este vorba de existenţa reală (nu abstractă); de cea care se află în armonie cu întreaga Creați 
Aceasta este existența omului care iubeşte şi care, fiind conştient de funcţia mântuitoare 4 
iubirii, se deschide firesc spre Creaţie, fără ajutorul tehnicilor sociale create în laboratoare. ȘI 
cum dragostea se poate experimenta doar în comunitate, numai în comunitate se va şterg 
vechea duşmănie dialectică, iar frica de tribalism, de naționalism, angoasa în faţa comunitățile 
fără fisură va dispărea. Prin urmare, cel ce poate iubi şi îşi poate împărtăşi dragostea în cadnl 
comunității concrete, întărind-o, este mai mult ca sigur duşmanul abstractei societăţi deschise. 


Prietenii societății deschise. Conform principiului unității speței umane, prietenii societ! 
deschise sunt frați cu duşmanii ei. Însă, pentru că deosebirea dintre prieten şi. duşman est! 
parte a căderii în păcat a Creaţiei (W.Stapel - Der christliche Staatsmann. Eine- Theologie d 
Nationalismus, pag. 110-171), despărţirea şi vrajba sunt atât de accentuate încât de multe ori , 
repetă chiar crima primordială a lui Cain. Prietenii de care vorbim, spre deosebire de duşmmal 
acestei societăţi, sunt oameni năpăstuiți. Deşi fac parte din marea comunitate planetară, nu ; 
reuşit să se integreze cu adevărat în micile comunităţi. Familiile le sunt dezorganizate sal 
există deloc. Unii au obiceiuri sexuale bizare ori de-a dreptul nenaturale şi, de aceea, unâ il 
preocupările de bază ale societății deschise este ocrotirea drepturilor propriilor adepți. Blu 
atei sau liberi-cugetători ori chiar adepţi ai unui cult satanic, însă mai mult din ot AI 
orgoliu - cică prin aceasta ar avea acces la cunoaşterea luciferică şi deci la putere. Mai i) 
unii care nu au rezistat şi la bine şi la rău în sânul neamului lor şi, dându-și demisia, au dela 
cetățeni ai lumii. ji 
Cum ştim foarte bine, şi în România sunt destui prieteni ai societății deschise, care nu au rai A 
integreze în nici un tip de comunitate. Aceşti ciudaţi semeni ai noştri mai au o şansă de înst epil 
căci ei sunt afectați de o boală des întâlnită în societățile care s-au deschis mai rapid câ Ra 1] 
Boala aceasta apare când capacitatea de a iubi scade. Însă, din fericire pentru ei, iubire se găsc 
plin la cea mai apropiată biserică, Rămâne doar să-i treacă pragul... 


26 


e 


ÎNTRE POSTINDUSTRIALISM IDILIC ȘI 
MONDIALIZARE CONSPIRATIVĂ 
în care Bogdan Baltazar arată două modalități antagonice 
de raportare la sistemul social actual şi consecinţele ce decurg din fiecare 


e se întâmplă, de fapt, cu lumea noastră, despre 

care avem tot mai mult impresia că, în ultimul 

secol, a intrat într-un soi de vârtej, un vârtej care 
devine tot mai vertiginos în mişcarea sa destructivă, sau 
aparent destructivă? Există, în acest moment, două teorii 
consacrate, care explică în moduri complet diferite această 
situație - limită: teoria postindustrialismului şi teoria 
mondializării semiconspirative. Vom încerca, în aceste 
rânduri. să punem față în faţă argumentele celor două 
grupări. care exprimă aceste două curente de idei. Vom 
încerca să discernem unde începe şi unde se termină 
veridicitatea acestor teorii, cât este real şi cât absurd la cele 
două categorii de comentatori, în care cea mai mare parte 
se contestă reciproc, aruncându-şi fără. reținere cele mai 
grave acuze. posibile. Evident, pentru a face o analiză 
amănunţită a speţelor existente ar trebui să scriem o carte 
întreagă. Ne vom mărgini aici la un excurs rapid şi, prin 
urmare, incomplet, al acestui subiect despre care s-au scris 
biblioteci întregi. 


Profetul postindustrialismului 


Părintele postindustrialismului este futurologul american 
Alvin Toffler, sfetnic de taină al preşedinţilor americani; 
cel puţin de la Ronald Reagan încoace. Fost consilier 
strategic al boardului AT&T în anii "60-70, a scris pentru 
compania naţională americană de telefoane un studiu 
notoriu. numit Corporatia Adaprabilă, pe care politicienii 
și managerii români ar trebui să-l citească atenți şi să-l 
folosească, atunci când previzionează viitoarea dezvoltare 
a României, în secolul care începe la 1 ianuarie 2001. 
Credem. însă, că scrierile lui Alvin Toffler trebuie citite cu 
prudență. atunci când autorul elucubrează asupra unei lumi 
viitoare roz, cu lapte și miere curgând pe străzi şi state 
idilice cu graniţe moi şi perimeabile conviețuind paşnic 
intr-o confrerie universală greu de imaginat în lumea reală. 


Democraţia comunitaristă şi ultimul om 


ceea ce el numeşte democraţia liberală şi - economia 
liberală este Francis Fukuyama, fost director adjunct la 
echipa de planificare politică a Departamentului de Stat al 
SUA. în prezent consultant rezident la Rand Corporation, 
în Washington DC, membru al Consiliului pentru Relaţii 


27 


) 


Externe. În Sfârşitul istoriei şi ultimul oni, Fukuyama 
susţine că viitorul omenirii aparține democraţiilor liberale 
şi economiei liberale, care în anii ce urmează vor ajunge să 
câştige teren, rând pe rând, în toate statele lumii. Atunci 
când am scris pentru prima oară în acest paragraf noțiunile 
democraţie liberală şi economie liberală între ghilimele, 
ne-am referit la conceptul vest-european de dreaptă 
politică (după cum se ştie, în America noţiunea de 
liberalism înseamnă stânga politică). Despre ce se 
întâmplă azi în lumea capitalului, noi susţinem că s-a 
abătut, cu mai bine de un secol în urmă, de la veritabilul 
liberalism şi a eşuat într-un comunitarism foarte periculos. 
Economistul american de origine română Gheorghe 
Zaman, de exemplu, susține că acest fapt reprezintă unul 
dintre cele mai mari eşecuri ale capitalismului în acest 
secol şi că, practic, adepţii comunitarismului au frânat 
mult dezvoltarea naturală a omenirii. 


Al Patrulea Val sau Babilonul 


Ciudat este că ideea aceasta fixă a comunității, care este 
mai importantă decât individul, revine la doi dintre 
continuatorii lui Toffler, care au scris o carte simptomatică 
pentru acest gen de gândire: A/ Parrulea. Val. Herman 
Bryant Maynard jr. este în comitetul director al unei 
instituții numite Academia Afacerilor Mondiale, Ekanului 
Mondial şi Centrul Internaţional pentru Design 
Organizatoric. A lucrat 22 de ani la Du Pont. Susan E. 
Mehrteas este preşedintele board-ului Potlateh Group Inc. 
o organizație de cercetare specializată în analiza 
tendințelor de afaceri înrudite cu evoluţia globală şi 
schimbarea socială. lată cum văd aceşti autori corporația 
viitorului, pe care o consideră cea mai importantă instituţie 
a lumii de mâine: 

]. Structură: comunitate; 2. Poziţia controlului şi u 
autorității: Rolul administraţiei - inexistent, 3. Atmosfera: 
Libertate de auto-expresie pentru toli, deschidere și 
acceplare, egalitate, flexibilitate, învățătură în tot timpul 
vieții. Probabil că aşa arăta Babilonul, după ce Dumnezeu 
a amestecat limbile pământului. Acesta este un model 
posibil al anarhiei! lar toată această hălămuşteală. se 
prefigurează în numele centrării pe comunitate, în care 
individul este un simplu servitor. Pericolele acestui model 
de gândire sunt covârşitoare. Mentalitatea creştină pune în 


prim - plan persoana, aflată într-un permanent dialog cu 
Dumnezeu, care este Unul. Liberalismul, preocupându-se 
exclusiv de chestiunile lumii laice, pune în prim - plan 
individul căruia îi dă libertatea să se regăsească în credința 
creştină, în iubirea de Dumnezeu. Comunitarismul . îl 
degradează pe individ din drepturile sale fundamentale. 
Când comunitatea va decide să i se închine spre exemplu, 
lui Lucifer, să adopte ritul Paladin, individul, servant al 
comunităţii, va trebui să se supună şi să îşi renege pe 
Dumnezeul său. 


Mondializarea comunitaristă 


În chestiunea mondialităţii comunitarismului (numit 
liberalism) democratic şi a drepturilor omului, Alvin 
Tother este mai circumspect decât Francis Fukuyama. 
Toftler susține că mediul urban va deveni tot mai 
postindustrializat (dacă ne este permis acest barbarism ) şi 
oraşele se vor constitui în metropolis-uri. cu o influență 
economică şi politică uneori mai mare ca a statelor. Alături 
de teroriştii avuţi şi statele (considerate de acest analist) 
teroriste, Toffler susține că trilaterala SUA - Europa Unită 
- Japonia şi, separat, aceste conurbaţii, vor deveni 
eladiatorii lumii globale roz de mâine. Pe de altă parte, în 
viziunea acestui autor, postindustrialismul (Al Treilea 
Val). industrialismul (Al Doilea Val) şi feudalismul 
(Primul Val) vor continua să coexiste şi să se confrunte, 
într-o  simbioză-antibioză elastică şi  modulatorie  - 
fenomen care pare a se petrece, într-un fel, chiar în aceste 
momente pe care le trăim azi. 


Computerele sunt arme 


James Adams este analist de probleme militare şi servicii 
secrete pentru Sunday Times. Acest ziarist dezvoltă şi 
detaliază temele dezbătute, de exemplu, de Toffler, în 
Război şi Antirăzboi, într-o carte numită în original 7he 
Nexi World War, Computers are The Weapons & The 
Fronl Line Is Everywere. Dacă traducem mot-â-mot 
numele, acestei cărţi, care exprimă starea de spirit a 
oficialităților americane (în primul rând), obsedate de 
faptul că pierd controlul mecanismului pe care ei l-au pus 
la punct cu obsecviozitate, nu mai este nevoie să spunem 
nimic în plus. Să notăm, totuşi că întreaga carte vorbeşte 
despre următorul război mondial ca despre o certitudine, 
ca despre un fapt imuabil asupra căruia nu ar trebui să ne 
îndoim, ci doar să-i determinăm coordonatele spaţio- 
temporale și armele cu care se va purta, 


Lumi în coliziune 
Samuel P. Huntington este autorul celei mai pesimiste 


dintre acește teorii non-conspirative (ca să folosim un 
termen care va reveni ulterior), care dă şi numele unei 


celebre cărți pe care a publicat-o: Ciocnirea Civilizaj 
Huntington spune că democraţiile liberale, în tendința i 
benefică de a acapara întreaga planetă sub arina | 
proteguitoare ca reprezentante ale unui anumit tip 
civilizaţie, se ciocnesc de un alt tip de Civilizație. “ 
înapoiat. Acest concept nu este în fond o noutate, D. 
lungul ultimului secol, de când intelectualii Curopenj 
descoperit civilizaţia orientală, s-au scris foarte ă 
tomuri pe această temă. Românul Anton Dumitriu s 
că lumea este într-un permanent balans între cele 
tipuri de civilizaţie - cea eleată sau orientală Şi ce 
heracleitică sau occidentală şi că aceasta este şi frumuseţe 
chestiunii în speţă. Din acest mixtum-compozitum 4 
experienţe culturale, sociale, economice şi politice rezul; 
frumuseţea lumii în care trăim. Dimpotrivă, Huntinay 
susține că civilizațiile acestea distincte sunt ireconciliabi 
Ele se ciocnesc şi nici una din ele nu poate să o domine p 
cealaltă. 


nul 


Pun 
do; 


Îngrijorător pentru România este că, în timp ce noi am fo 
educați că frumuseţea eposului românesc este dată 4 
îngemănarea dintre eleat şi heracleitic, Huntington 
trasează linia unde se ciocnesc cele două tipuri &: 
civilizație pe Carpaţii româneşti: Huntington considei : 
Transilvania catolică şi  filooccidentală şi an: 
Românească, Dobrogea şi Moldova Occidentală ortodoi ! 
şi filoorientale. Pe bună dreptate unii comentati ! 
consideră această carte un atentat la siguranța națională: 


României. i 
z 
Conspiraţie versus paranoia conspirației i 
V 


Să facem trecerea spre teoriile conspirativiste. pri | 
intermediul politologului american Daniel Pipes, special i 
în problematica Orientului Apropiat şi Mijlociu. Imed - 
după Revoluţie, Pipes a publicat o analiză asupra situa!“ 
din această regiune a globului în revista românea Ii 
Meridian, editată în America de Dorin Tudoran. Da a 
Pipes se dovedeşte aici un fin cunoscător al jocuik 
politice din Bazinul Mării Negre şi Mediteranei ȘI Ie 
lumea post sovietică şi musulmană, Daniel iii 
publicat în 1998 o carte numită Conspiracy. Şi AER 
româneşte Paranoia  Conspiraţiei. Adică acelâ ÎR 
vorbesc despre existenţa unei conspirații mondiale m 
adjudecarea hegemoniei asupra lumii sunt parano!<! si 
teoreticienii acestui curent Pipes îi numeşte det 
conspirativişti. În viziunea autorului, aceştia sun! pu lee 
pseuclo-gânditori. Datoria analistului este să se A 
şi să analizeze. lată ce afirmă Daniel Pipes: : 
excepţii neobişnuite, teoreticienii (de. dreaptă & 
conspirației sunt capete rase, neonazişti şi al A 
care dau glas unor idei vicioase despre eve! d 


28 


a 


concepții demente despre societăţile secrete. Multora le 
lipseşte O calificare, n-au prea trecut prin şcoală şi au 
ocupații umile.(...)Totuşi aceşti oameni se pronunță 
asupra istoriei, teologiei, finanţelor şi asupra altor subiecte 
complexe pe care prea puţini le înțeleg. Chiar şi cei cu o 


pregătire mai temeinică, cum ar fi un chimist, un preot, 


rareori au vreo cunoaştere la prima mână asupra 


subiectelor pe care le aleg. 
Capete rase, neonaziști şi alţi mocofani 


Evident că lui Mihai Eminescu îi lipsea o calificare. În 
schimb, istoria literaturii române i-a dat un calificativ clar: 
cel mai mare poet al românilor. După ce câţiva ani a 
pierdut vremea prin Volkspark şi pe Ringstrasse, urmând 
cursurile Universităţii din Viena, a revenit în ţară, unde a 
fost — ziarist la Timpul. Scrierile sale jurnalistice sunt 
considerate o piatră de hotar şi un exemplu demn de urmat 
de către oricine are această vocaţie. 


Trecem prin nişte zile în adevăr foarte grele şi trebuie în 
sfârşit să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte 
scumpă poate, a greşelilor şi rătăcirilor noastre politice 
săvârşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din 48 
şi până astăzi națiunea românească, pe tărâmul politic, n-a 
făcut alta decât a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a 
răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut 
numi original în viaţa ei naţională (...). Articolele. lui 
Eminescu din Zinmpul sunt punctate. permanent, aproape 
obsesiv. de cestiunea, evreiască, cu argumentele. tipice 
ziaristului anchetator modern.. Trecând peste numele său 
răsunător, Eminescu nu poate fi catalogat drept tributar 
vreunei concepții vicioase despre evrei. 


lată un alt român, care se pronunță împotriva 
mondialiştilor din masoneria sionistă şi care evident că nu 


a tăcut şcoală prea multă - dr. N.C. Paulescu: 


În 1776, evreul Adam Weishaupt crea în Bavaria, adică 
afară din Franţa, o sectă de franc-masoni numiţi Iluminaţi, 
care-și propuneau, între alte scopuri, să distrugă 
catolicismul, adică creştinismul. (...) Nu există nici 0 
mişcare, zisă populară, de la 1787 la 1795, care să fi fost în 
realitate populară. Toate au fost hotărâte, organizate, 
determinate în amănunte de către şefii unei societăţi 
secrete. Franc-Masoneria, care au lucrat în acelaşi timp şi 
mod, făcând să se execute peste tot aceeași lozincă. (...) 
“A declara pe cineva suspect”, “a declara patria în pericol” 
ic, și până la faimoasa deviză republicană “Libertate, 
Egalitate, Fraternitate”, sunt nişte expresii pur masonice. 


Piecizăm că Paulescu scria aceste lucruri la începutul 
secolului XX. De atunci şi până în prezent, nenumărați 
mocofani” ca el au susținut același sau aproape acelaşi 


29 


lucru. Un asemenea exemplu de om care se pronunță 
asupra unor Subiecte complexe pe care prea puţin le 
înțelege este Petre Ţuţea: Pe parcurs au luat-o în stăpânire 
(n.n.: pe Francmasonerie) evreii. Au transformul-o. în 
unealtă de stăpânire iudaică. (...) Francmasoneria 
doreşte puterea cu lozinci democratice. Nu. sunt religioşi. 
Au 0 singură religie: propria lor doctrină. Pe duşmani ii 
anulează social. (n.n.: probabil de aceea conspirativiştii 
find să trăiască în locuri îndepărtate şi Să aibă putine 
legături cu instituțiile importante, cum spune Pipes) Au o 
structură supranaţională. Deci sun anti-naturali. 


Cu aceste exemple ocazionate de acuzaţiile. pipesiene, 
credem că am lămurit chestiunea în speţă şi putem trece 
mai departe. 


Aberaţii 


În viziunea lui Daniel Pipes, tot ce s-a scris, mai ales de la 
Revoluţia franceză până în prezent, despre conspirația 
sionist-masonică, cu excepția a două cărți pe care nu le 
numeşte, sunt aberaţii. Sunt, în schimb, conspirații certe 
cea nazistă şi cea sovietică, despre care autorul afirmă că 
au urmărit cucerirea puterii mondiale. Nu există şi nu va 
exista vreodată un guvern secret mondial, manipulat din 
umbră de aşa zişii bancheri internaționali (Casele 
Rockeffeler, Rotschild, Harriman, Carnegie), de sionism şi 
de fiancmasonerie. Între aceste trei componente legăturile 
sunt'absolut întâmplătoare şi cine îndrăzneşte să contrazică 
această axiomă este catalogat drept paranoic. Protocoalele 
Inteleptilor Sionului sunt 0 ficţiune construită de Ohrana 
țaristă, la ordinul lui Racikovski, şeful oficinei din Paris, 
iar testamentul ţarului Petru I este şi el un fals dubios. Pe 
această linie, Karl Marx nu se numea şi Mordechai şi nu 
avea legături cu “biserica” satanistă, iar poemele sale 
inspirate de legăturile sale cu Ritul Paladin au fost dictate 
de inspiraţia bolnăvicioasă a unui tânăr visător. 


Totuși, ne permitem să notăm că, în atari condiţii, este de 
neînțeles, dacă Protocoalele... sunt un fals, cum de ţarul 
Nicolae al II-lea îi citea țarinei seara, înainte de culcare, 
din această carte scrisă chiar de serviciul său secret? Era 
acesta dezinformat de Ohrana? Dacă da, de ce îi intoxica 
Ohrana pe Ramanovi? Suntem convinşi că există în acest 
moment în lume zece oameni de ştiinţă reputați şi 
recunoscuţi, fiecare gata să scrie un tom gros care să 
argumenteze pe acest subiect. Dar nu prin inversarea 
cauzei cu efectul se scrie adevărul istoric. 


Este la fel de greu de înţeles cum de un fals testament a 
fost urmat secole întregi de un stat, în politica sa externă, 
indiferent de regimul politic instituit într-o anumită 
perioadă istorică, aşa cum se întâmplă şi în prezent şi se va 
întâmpla şi în viitor. Tot de inversarea cauzei cu efectul 


tine şi teoria lui Pipes, preluată de la alţi autori, conform 
căreia unele falsuri convenabile au fost preluate şi 
transtormate în ideologii convenabile. 


New Lies for Old 


Ne permitem să semnalăm una dintre. interpretările 
superficiale pipesiene ale politicii sovieticilor în timpul 
Războiului Rece: 


Aşa de adânc s-a infiltrat conspirativismul în viata rusă 
incăt chiar şi anticomuniştii l-au adoptat. Anatoli Goliţin, 
un agent KGB care a dezertat în 1961, a povestit despre un 
plan elaborat în joacă la o conferință la Moscova în mai 
1959 pe care KGB-ul l-a dezvoltat într-un complot de 
"dezinformare. strategică” ce solicita crearea unei aparenţe 
de slăbiciune pentru a închide ochii Occidentului şi prin 
aceasta să se realizeze vechiul obiectiv sovietic de putere 
mondială. Într-o carte din 1984, Goliţin şi-a prezentat teza 
după care Moscova crea intenţionat iluzia că are o serie 
întreagă de probleme, cum ar fi conflictele cu lugoslavia, 
cu Albania şi cu China, independența României (s.n.), 
Primăvara de la Praga, sindicatul muncitoresc polonez 
Solidaritatea, lupta de putere în cadrul partidelor 
comuniste,  destalinizarea, slăbiciunea economică şi 
mişcarea dizidenţilor. 


Că Goliţin este anticomunist, acesta e un fapt discutabil. 
De fapt, autorul este obligat să ţină cont de unul dintre 
puținii autori conspirativişti americani de dreapta, despre 
care nu are încotro şi trebuie să recunoască faptul că este 
un intelectual respectabil: - senatorul republican Pat 
Robertson, fost candidat la Preşedinţia S.U.A. În cartea sa 
Ihe New World Order, Pat Robertson citează pe larg un 
fragment din cartea lui Anatoli Goliţîn, New Lies for Old, 
în care rusul relua ceea ce a adus la cunoştinţa CIA încă 
din 1970 - faptul că pentru Europa de Est KGB-ul 
pregăteşte o perestroika - termen consacrat prima dată de 
Stalin - perioadă istorică excepţională prin glasnost-ul său 
- termen folosit prima dată de Lenin. În această perioadă 
extraordinară, statele din Europa Estică şi Centrală vor 
avea impresia că au scăpat de cizma rusă, iar la Kremlin 
tot acest teatru va fi orchestrat de un fruntaş provenit din 
rândurile KGB-ului. Goliţin are aşa de multă dreptate, 
KGB-ul a fost într-aşa de mare măsură în spatele 
evenimentelor din 1989 - 1990, că perestroika şi glasnostul 


au fost coordonate de doi oameni ai KGB-ului : Gorbaciov 
ȘI Șevarnadze. 


Cât despre alegaţiile lui Pipes, în realitate rusul spunea că 
Moscova plănuia orchestrarea unei false independenţe “in 
partea regimurilor din România, Cehoslovacia şi Polonia. 


30 


e 


Valabilitatea independenţei lui Tito este recun 
fel stă cazul cu răcirea relaţiilor dintre M 
Întotdeauna aproape, China comunistă a 
diferită de cea a URSS. Este absurdă explic 
de la Praga printr-o conspirație KGB. Dubcek, 
ceilalți disidenţi cehoslovaci au stat în puşcărie 
1989. Despre Solidarnosc, ca şi despre Carta 74 
Cehoslovacia, se poate spune că mai Curând a f 
stipendiată de Occident prin intermediul Vaticanului, deşi 
de către URSS. In schimb, KGB-ul a urmărit Şi a reuiu, 
i creeze lui Ceauşescu, cu ocazia anului *68. o imagj 
internațională de lider comunist independent, de pe um 
căreia Nicolae Ceauşescu a profitat copios, rămânând | 
putere mai bine de 20 de ani. După ce Succesiun 
Cernenko - Andropov - Gorbaciov s-a oprit, când apele 


au limpezit la Kremlin, Ceauşescu a mai supraviețuit ci 
ani. 


OSCuţă. 
a0 şi 


Până; 


Ni 
$ 
UN 


Ipoteze de lucru 


Ce trebuia să înțelegem din aceste confuzii? Ipoteza un 
în “realitate Daniel Pipes cunoaşte perfect situaţia dj 
această parte a lumii şi are motivele sale să falsifii 
realitatea. Combate teza lui Robertson privind control 
perfect - coordonat al  masoneriei - sioniste aSupn 
momentului 1989, nereferindu-se la acesta. dar atacând. 
chestiune colaterală oarecum şi diagnosticând finalmeni 
paranoia. Este logic: atunci când încerci să construieşti ! 
teză falsă trebuie să începi prin a falsifica datele de intran 
ale tezei adevărate care o contrazice. Rezultă, la celăla 
capăt al falsului, imaginea unei lumi ireale. care s 
îndreaptă, mai greu sau mai uşor, mai repede sau ni 
încet, spre un postindustrialism cu nuanţe trandafirii. und 
cavaleri cu gulere albe să confruntă, cu flori la butonieri 
într-o scrimă elegantă în care floretele au bumbi ! 
Siguranță, să nu cumva să se rănească... 


Ipoteza de lucru doi spune că autorul american cunoai 
superficial situaţia din această zonă a. lumii. Concep 
înrudită cu aceea, conform căreia americanii. - în pe 
rând - şi occidentalii în general nu înțeleg cu adevăral i 
petrece de fapt în țările fostului Pact de la Varşovia: 


i di Ca i piei E UC Ic 
aici ŞI politica aceasta, uneori destructivă, pe care O d 
zonă. 


(po 


a 
. 5 * E lă -a şti perla 
Evident, America şi Europa Occidentală par aan 
. . . ij şi A A a ) 
prin intermediul net-urilor hi-tech, ce se întâmp i i 
je e . dau semne d si 
(ceea ce sprijină ipoteza 1 ), totuşi nu el, 
înțelege foarte clar mentalitatea uneste şi 
Și ep . . A Și A b) 
heracleitică şi, prin urmare, cum reacționăm € să 
. . . . ... . a 
pulsiunile unor macrostimuli geopolitici sei E 
e ag [i 
ipoteza 2). Faptul că ipoteza 1, pentru eluci ză i 
. . . . d ) 
necesitat mai multe cuvinte și o argumentaţie n 


ri) 
Să: > 
| 


tut o 


vine în sprijinul ipotezei contrare. Faptul că Daniel Pipes 
este în contradicție flagrantă cu principiul deontologic al 
obiectivităţii întru audiatur er altera pars şi ține fățiş 
paitea teoreticienilor non-conspirativişti, întăreşte ipoteza 


E) 


Dumnezeu,  Jahve, Lucifer şi  conspirativismul 


intelectualizat 


Ultimul autor al unei teorii unificatoare conspirativiste - 
aşa cum o numeşte Pipes, vădit cu accente peiorative, de 
care noi am dori să golim acest termen, pe care îl folosim 
pur şi simplu pentru a simplifica din construcţia frazei - 
este cel care spune despre sine să este german şi că se 
ascunde sub pseudonimul Jan Van Helsing. Coincidenţă 
sau nu. prescurtarea numelui celebrului doctor vânător de 
vampiri. din romanul Dracula de Bram Stoker, JVH, 
seamănă foarte mult cu felul în care este numit adesea 
Dumnezeul evreilor, Jahwe: JHWH. Dacă adaptăm la 
scrierea în română, sau mai bine spus adaptată la limba 
română, este Jahve, deci  JHVH. Poate cea mai gravă 
afirmaţie cu implicaţii teologice pe care o face autorul este 


că studiul Bibliei i-a relevat discrepanţa dintre învățătura . 


transmisă de Vechiul Testament şi respectiv de Noul 
Testament. Acest lucru şi predicile lui lisus Hristos sunt 
pentru JVH un motiv îndeajuns de puternic să afirme că 
Jahve. Dumnezeul evreilor, este chiar Lucifer, că în 
vechime. în timpurile Genezei, Judecătorilor, Regilor 
ş.a.m.d.. poporul evreu ar fi făcut un jurământ de credință 
şi supunere cu acest Jahve-Lucifer. Helsing leagă această 
speculație interesantă şi periculoasă de toate relele din 
lume. văzând creştinismul şi iudaismul pe poziții 
ireconciliabile. 


Spre comparaţie. Pat Robertson consideră că. lucrarea 
antichristică este făcută din afara sistemului religios 
creştin-iudaic, de către biserica satanistă, mişcarea New- 
Age şi Islamism - Budism. Pe de altă parte, Protocoalele 
de lu Toronto, făcute cunoscute lumii de ziaristul canadian 
Serge Monaste, merg pe versiunea Helsing. 

Conţinutul conspirativist care face substanța primelor cărţi 
JVH este realizat în descendență directă din lecţia predată, 
după Revoluţia Franceză, de francezul de Barruel, 
germanul Stark şi englezul Robison. În mare, conţinutul 
acestei lecţii, preluate apoi de continuatorii celor trei, 
enunță același concept, pe care noi l-am prefigurat anterior 
prin citatele din N.C. Paulescu şi Petre Ţuţea. Pentru 
secolul XX, Helsing explică în amănunt, cu date concrete 
verificabile şi verificate (care sunt confirmate şi detaliate 
Suplimentar de Pat Robertson în New World Order), cum 
alianța secretă dintre marii bancheri şi masoneria sionistă a 
pus la cale primul război mondial pentru a nimici 


monarhiile “europene, al doilea război ca prim pas spre 
supremaţia mondială, care urmează să fie desăvârşită în 
aceşti ani pe care noi îi trăim, printr-un nou război 
mondial, azi mai aproape de noi decât ne imaginăm. 


Ceea ce susține puternic back-ground-ul conspirativist al 
acestor lucrări scrise de autori ca Helsing. Robertson. de 
Barruel, Stark, Robinson, Serge Monaste, Milton William 
Cooper ş.a. este cantitatea extraordinară de date concrete 
care. sunt oferite. Confruntaţi cu acestea, autori precum 
Daniel Pipes, care neagă conspirativismul, în loc. să 
contracareze acest fluviu de date exacte, neagă pur şi 
simplu existența lor, clasându-i pe autorii lor drept 
mocofani şi paranoiei. De aici, credibilitatea crescută a 
primilor şi lipsa de facto a argumentelor celor din urmă. ca 
Pipes. 


Scăderi valorice 


Totuşi, la cel puţin doi dintre autorii la care ne-am referit 
există, în textura scriiturii, scăderii de nivel valoric greu de 
trecut cu vederea. Acestea dau impresia că scrierile lor au 
fost realizate, de fapt, de comitete redacţionale eterogene. 
cu autori. prodigioşi şi submediocri la un loc. La Pat 
Robertson, de exemplu, argumentația religioasă este 
dominată de acel tipic americănese de propăgandă 
religioasă pro-creştină, care lezează pudoarea noastră 
creştină românească legată de tradiţiile ortodoxiei. 


La Helsing, în finalul fiecărui volum apare un tel de 
îndreptar cu ce să facem în caz dle, prin care transpar multe 
convingeri new-age-iste de calitate îndoielnică, combinate 
cu sfatul ca noi, oamenii, să stăm şi să aşteptăm ca 
exlratereştrii cei buni să ne salveze la momentul potrivit. 
în vreme ce noi ne rugăm lui Dumnezeu, pasivi. 


Germanii lumii arabe 


Însă ceea ce deranjează cel mai mult este că pe unele 
porțiuni JVH - sau comitetul respectiv de autori. se 
dovedeşte adept al unui fel de neonazism. bine ponderat 
combinat cu teorii absurde. Una dintre acestea este că 
irakienii ar fi germanii lumii arabe: Dintre aşa-numitele 
state industrializate - spune Helsing - , Irakul este cel cure 
a atins cel mai înalt grad de cultură şi instruire. Încleosebi 
gradul de cultură este mai ridicat decât cel al multor tări 
est - europene şi al unor largi pături de populuţie «lin 
SUA. Sistemul social este exemplar, etica muncii este de 
nivel central - european. Irakul este aşadar o tară care 
tinde să devină un factor de forţă de loc neglijabil chiar 
şi din punct de vedere economic. Și toate acestea într-un 
sistem social cvasi - “fascist”. În asemenea momente ale 
cărții sale, JVH seamănă cu Corneliu Vadim Tudor. Pe de 
altă parte, cu limbajul tipic analistului politic, Daniel Pipes 


31 


se angajează, în Conspiracy, pe un teren periculos, de 
parcă nu ar avea încotro şi ar fi obligat să o facă. EI îşi 
riscă reputaţia recunoscută, aruncând, cu scriitura sa 
pragmatică, un noian de inexactități, greşeli şi afirmaţii 
puerile. Să-l credem atunci? Noi, personal, nu putem. 


Ochii deschişi, capul în nori şi picioarele pe pământ 

Am fi foarte fericiți să apară un analist realmente obiectiv 
care să demonstreze meticulos, cu documente şi mărturii, 
fondul fals al teoriilor conspirativiste, referitoare la 
Sionism şi masonerie, pentru că atunci ne-am convinge că 
lumea în care trăim este la fel de murdară cum pare a fi, nu 


BIBLIOGRAFIE 


= 


de o mie de ori mai ticăloasă. In asemenea condit 


UI, în (e 

sai d 3 pă d] 
NICI O sursă contemporană conspirativistă nu are decâ, i 
Aa > 3 i | 

mult o credibilitate limitată, nu ne rămâne decât .. 


aşteptăm, să vedem ce se întâmplă în continuare. | 
înțelegem din aceasta dacă vreuna dintre variante - . 
industrialism sau mondializare semiconspirativă 
verifică în timp şi, dacă este posibil şi e cazul, la MOmenj, 
respectiv să ne comportăm ca nişte creştini şi ca nişte fiin 
care gândesc, nu ca o masă de manevră manevră. aşa cu 
de prea multe ori în Istoria Omului s-a întâmplat . 


li 
] 


“JAMES ADAMS, The Next World War. Computers are The Weapons & The Front Line Is Everywere 
*RADU COMĂNESCU ŞI EMILIAN M. DOBRESCU, /storia Franc-Masoneriei 

*ANTON DUMITRIU, Culturi eleate şi Culturi heracleitice 

*MIRCEA ELIADE, Istoria ideilor şi credințelor religioase 


*MIHAI EMINESCU, Publicistica 


*FRANCIS FUKUY AMA, Sfârşitul istoriei şi ultimul om 
*ROGER GARAUDY, Miturile fondatoare ale politicii israeliene 
“JAN VAN HELSING,Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, vol. 1-4 


*SAMUEL P. HUNTINGTON, Ciocnirea civilizaţiilor 
*BRIAN LANCASTER, /udaism 


*H.B. MAYNARD ŞI S.E. MEHRTENS, 4/ patrulea val 


*SERGE MONASTE, Protocoalele de la Toronto 


*HORIA NESTORESCU - BALCEŞTI, Ordinul Masonic Român 


*DANIEL PIPES, Conspiracy 

*PAT ROBERTSON, 7he New World Order 

* ALVIN TOFFLER, Șocul viitorului 

* ALVIN TOFFLER, A] treilea val 

* ALVIN TOFFLER, Puterea în mişcare 
*ALVIN TOFFLER, Război şi Antirăzboi 
“ALVIN TOFFLER, Corporaţia adaptabilă 
“FRANCK ZUCKMANTEL, Conspirația tăcerii 
*BRUNO WURTZ, New Age 


32 


o îm gi ata 


DESPRE CÂTEVA ISPITE CONTEMPORANE 
unde Petre Goleşteanu arată că stafia lui Marx bântuie nu numai Europa 
„i Americă; urmărind un singur scop: alungarea lui Hristos din viața popoarelor; 
.otodătă autorul ne atrage atenția asupra pericolelor cu care ne întâlnim în fiece zi 


e umărul stâng. Este relativ uşor de demonstrat, folosind exemple din cotidian, că marxismul nu 
numai că nu a murit, dar trăieşte chiar o epocă de înflorire, alimentat fiind nu doar de succesul 
auvernelor socialiste din Europa si SUA, ci mai curând de alungarea creştinismului, la capătul unui 
din întreaga viață socială, politică şi artistică a țărilor occidentale. Şi este evident că această 


lung proces » spate 
ui Hristos stă la baza succesului politic mai sus amintit. 


expulzare â 
Aşadar, mass-media internațională în loc să prezinte cu obiectivitate evenimentele (şi unde comentariul, şi 
el obiectiv, nu trebuie să lipsească) va prefera neutralitatea, adică ne-implicarea, ce o pune astfel în pielea 
unui nou Pilat din Pont, şi mai hidos, ce îşi spală mâinile zilnic, precum cel personificat, în plus frecându-şi 
şi palmele cu satisfacţie. Spre exemplu, undeva în Kosovo, mai mulți copii înarmaţi cu răngi şi ciocane 
stând cățărați pe ruinele unei biserici încearcă să distrugă crucile sculptate în basorelief şi orice a mai rămas 
simbol creştin, înainte de demolarea prin dinamitare. Această muncă voluntară, voioasă, răzbunătoare şi 
“purificatoare” se desfăşura sub privirile încurajatoare ale părinţilor şi reporterilor din toată lumea. Acesta 
este probabil unul din exemplele cele mai teribile ce ilustrează apostazia contemporană. Bisericile şi 
mănăstirile, monumentele şi casele devin “simbolurile opresiunii”, astfel că numai distruse din temelii se 


poate reinstaura... pacea. lar ochiul internaţional (reportericesc) înregistrează “neutru” cum nişte copii 
distrug şi murdăresc Biserica lui Dumnezeu... Fi, copiii... 


În țările din Lumea Nouă, adolescenții, tinerii sunt “instruiți” de către stat pentru a părăsi familia şi a deveni 
independenți, liberi de orice aşa-zise constrângeri, pe drumul personal al căutării unui destin închipuit. Un 
mic conflict în familie poate provoca o adevărată dramă, pentru că elevii sunt învățați la şcoală că drepturile 
lor trec înaintea familiei. Prin urmare, o simplă declaraţie a tânărului (ce nici nu trebuie dovedită!) că a 
primit o palmă de la părinți (ori a fost cumva înjurat, ameninţat cu bătaia, etc.) poate atrage după sine o 
foarte severă admonestare a părinților (iar Poliţia le întocmeşte dosar), iar pentru elev un spațiu pentru 
locuit şi ajutor în bani din partea statului. “Bătaia este ruptă din rai” nu reprezintă o justificare pentru bătaie, 
decât în sensul unei pedepse spre îndreptare, izvorâtă din dragoste, iar aplicarea ei poate să nu se întâmple 
vreodată într-o familie unde fiecare îşi cunoaşte locul dat de Dumnezeu. În schimb o lege ce încurajează 
fuga tinerilor de acasă, profitând de violențele ce, regretabil, se întâmplă, este o lege care pulverizează şi 
aşa slăbita coeziune a familiei din această mult prea “busy” civilizaţie. 


Fascinaţia intelectualului occidental pentru marxism este atât de mare, încât îi este imposibil să abdice 
Chiar şi cu puţin de la această “credință”. S-ar putea exclama: nu se poate, dar este vorba de capitalism, de 
ceea ce am visat tot timpul, de Lumea Liberă! Într-adevăr, această lume a devenit liberă de orice: rațiunea şi 
logica fiind singurele metode de cunoaştere acceptate, obiectivizarea valorilor devine valoare în sine. 
Școlile şi universitățile sunt adevărate fabrici producătoare de minţi îndoctrinate şi suflete otrăvite de 
această religie a diavolului. Probabil românului de acasă nu îi sunt străine modurile de desfăşurare a 
lecţiilor şi cursurilor: este vorba de libertatea materiei de a subjuga spiritul, de a constrânge fluviul de 
energie al tinerei generaţii să curgă numai în direcția unor false împliniri. Tinerii trebuie (sunt constrânşi 
indirect) să producă idei (sau concepte, sisteme, opere artistice, etc.) contestatare cu orice preț. În discuţiile 
libere” sub îndrumarea lectorului, la seminar (tutorial), subiectele controversate sunt ocolite cu dexteritate. 
e dorești să-ţi exprimi un punct de vedere deosebit de al celorlalţi (în sensul nealinierii la contestarea 

igatorie), eşti întors pe toate feţele şi privit cu suspiciune. Toţi ceilalți devin brusc mai rezervaţi şi poți îi 


Mpa e aa ea SEES si 

ul e din celebrul film Killing Fields, un tovarăş “învățător” cambogian demonstrează mult mai tinerilor săi 

recif i una din esenţele comunismului (devotamentul faţă de partid, de fapt alienarea individului prin ştergerea 

Er az său) desenând pe tablă trei siluete umane: mama, tata şi între ei, copilul: apoi plin de elan revoluţionar, taie 
mâinile părinţilor, deoarece fiul lor aparține numai societăţii comuniste. 


33 


Sa Ra 


mass-media 


la 


familia 


şcolile 


politica 


întrebat: dar tu nu eşti socialist? Poţi răspunde: nu, n-am cum să fiu socialist sau comunist, cel 
experiența pe care am trăit-o într-o țară comunistă... Numai din acest moment vei fi înțeles Şi ceilalţi + 
răsufla uşurați şi vor înțelege “aprehensiunea” ta față de comunism (“bietul om a trăit într-o dictatură. N 
aceea...) Ideologia comunistă nu este văzută ca o manifestare a răului absolut, pentru că în primul : 
perspectiva căutată este cea ateistă.” Ateii nu pot vedea ceva rău în comunism, ci doar excese a 
întâmplă, nu-i aşa, şi cu alte ideologii/ sisteme atunci când sunt “puse în practică”. 


Puțin dy. 


La suprafață, ateismul şi comunismul diferă prin aspectele la care se referă (viaţa spirituală 
viața politică), dar în realitate au aceeaşi origine satanică, izvorând apoi unul din celălalt, înt 
arderea puturoasă şi excitând până la “genialitate” minţile celor lepădaţi.” 


ȘI TeSpecţi, 
reținându,y 


Abordând subiectul din punct de vedere strict politic, percepţia individuală asupra comunismului v 
funcţie de cultura, inteligența şi în primul rând credința fiecăruia. Într-o discuţie cu un. fost 
vietnamez, acesta îşi exprimă bucuria și fericirea că este în Occident, unde se construieşte “ad 
comunism”, pentru că poți să-ți cumperi repede o casă, o maşină, etc., şi nu acolo, în ţara lui de 
unde comunismul a eşuat. Vietnamezul a înţeles perfect direcţia înspre îndestularea materială a s 
contemporane, pe care nu anumit-o întâmplător comunism, în ciuda existenței diverselor 
numite Partidul Liberal, Partidul Laburist, Partidul Democrat, etc. 


ariază în 
refugia 
CVărat 
baştină 
Ocietăţi, 
grupări Politice 


Omul de rând poate avea acces la tehnologia contemporană (sau prin tehnologie, la informație) din oriog 
colț al lumii. Este această tehnologie neutră sub aspect politic? Să vedem ce ne spune dicționarul digital qj 
companiei Microsoft. Acesta (Microsoft Office 97) indică drept sinonime ale cuvântului anti-comumnis, 
următoarele: rasist, fascist, nazist, naţionalist - cuvinte de mare ocară în democraţia absolută a acest 
sfârşit de secol. Inutil de adăugat că de acum înainte toată lumea este împinsă să crească în umbr 
înțelesurilor newspeak, ce deja re-evaluează (şi schimbă) trecutul istoric. Deci făcând abstracție de q 
obligatorie nuanțare a sensurilor cuvintelor “sinonime” de mai sus, în dictatura democraţiei. 
anticomunist nu îşi are locul! Aşadar, milioane de oameni ce au supraviețuit ororilor marxiste, edificați ş 
asupra sensului diavolesc al acestei ideologii, sunt excluşi din acest sistem democratic contemporan 
Numitul dicționar electronic este la îndemâna a sute de milioane de familii din lumea zis civilizată, ce îş 


? Pentru a sublinia rolul şcolii atât în propagarea ateismului (egala oportunitate?), cât şi în inocularea anormalului dregi 
normal, un bun exemplu este prezența unui subiect universitar intitulat Guys & Gays: Dolls & Dykes (Contex 
Curriculum 069), ce oferă spre discuţie savantă, imagini ale sodomiştilor în cinematografie, pentru că “falsa” noasti 
înțelegere a perversiunii trebuie schimbată printr-un efort cultural. 

* Despre inteligența comuniştilor: Comuniştii uzează de un alt tip de inteligență decât inteligența omului normal 
Aceeaşi inteligență, inteligența aceluiaşi om, se diversifică şi se ascute, după natura relaţiei spirituale ce o întrețin 
eul său. Avem mai întâi tipul comun de inteligență, pe care o folosim în viața de toate zilele. Cu această inteligenți 
operăm în 90% din cazuri. Dar dacă eul nostru se ataşează puterilor răului, dacă intră conştient şi lucid sul 
obediența lui Lucifer, atunci şi inteligenţa noastră suferă un salt calitativ. Nu mai e aceeaşi inteligență, ci devint! 
inteligență superioară aceleia pe care o posedăm în stare normală. Inteligența noastră capătă reflexe luciferice, del 
stăpânul căruia i-am încredințat destinul vieţii noastre. Comuniştii sunt închinătorii şi aliaţii lui Satan. Ca urmă 
inteligenţa lor s-a rafinat, a devenit mai adâncă, mai pătrunzătoare decât a omului normal. Ei operează de pe un d 
plan de existentă, superior imensei majorități a omenirii. Ei sunt nişte posedaţi şi orice om posedat dispune dev 
arsenal imens şi variat de mijloace pentru a-şi impune voința. Ce este de făcut atunci? Pentru a birui pe comuni! 
pentru a scăpa din cursele lor, să devenim şi noi ca ei, să ne achiziționăm şi noi acest tip de inteligenţă perve'' (4 
dispuşi la orice crimă şi infamie? Nicidecum. Un creştin nu poate întrebuința decât mijloace loiale şi corecte. di 
/aţă de comunişti. Dar atunci cum ne apărăm de ei? Dacă rămânem în cadrul inteligenței ordinare, suntem pie! : 
Înfrângerea noastră este inevitabilă, pentru că aceştia acţionează de pe un plan de existenţă superior nouă. SA j 
putem rămâne nici în această stare de inferioritate intelectuală. Spre norocul şi mântuirea noastră, dispunen Si 
antidot, care anulează şi depăşeşte. inteligența perfidă a comuniştilor. Există şi al treilea tip de intel i 
inaccesibilă comuniştilor: inteligența de natură divină, Hristos ne-a sfătuit să fim blânzi ca porumbeii şi înţelep! E 
șerpii. Ne sfătuieşte să avem o inteligenţă care să egaleze cel puţin inteligența şarpelui, dar suavizată, purifica. / | 
blândeţea dragostei creştine. Acest tip de inteligenţă, care îşi are rădăcinile în dragostea creştină, nu are i jigăi 
omenire. Când ne înfruntăm cu comuniştii având inteligența conectată cu Natura Divină, instantaneu a | « 
superioritate Jaţă de adversar. Toate atacurile lor, toate cursele lor, toate manevrele lor cad neputincioase i ă 
ecranului inteligenței noastre, când este iluminată de Spiritul Divin. Bineînţeles că pentru a dobândi aces! imi 
perfecțiune intelectuală trebuie să ne supunem mai întâi unei băi purificatoare interioare. Trebuie să ne eli “if E 
interese şi egoisme, pentru a servi numai Adevărului. Trebuie să începem o viaţă nouă, bazată pe ideea de SC rii 
Nu trăim pentru noi, pentru poftele noastre, pentru gloria noastră, ci pentru a servi lumea din care Jacem p 
valorile ei, cu credinţa ei, cu dragostea ei. (Horia Sima, Ce este comunismul?, Editura Dacia, Madrid, 1972) 


34 


ce 00 


VfL 


piii în aceeaşi învăţătură ruptă de Dumnezeu. Chiar dacă dicţionarele-cărți încă se mai tipăresc, cine 
să le mai răsfoiască? ŞI chiar dacă le răsfoieşte cineva, ce audiență mai poate avea o altă “variantă” ce pune 
în încurcătură pe cea cvasi-oficială? Răsfoind” acelaşi dicționar al Microsoft-ului, se mai pot observa şi 
„e cuvinte şi expresii (ce reflectă conflictul, încă actual, între ideologii) ce sunt cu mare grijă golite de 
sensul lor. Astfel că dictatura fascistă (ori nazistă, autoritară, etc.) echivalează cu dictatura țaristă ori 
e fi o monarhie absolută, dar nu şi o dictatură... comunistă. 


cresc CO 


poat 
În mod clar, majoritatea australienilor resping religia în forma sa tradițională.” Bisericile se închid, 
ransformate fiind în restaurante sau teatre. Centrele comerciale stau deschise în timpul Paştilor. Donaţiile 
în bani Către spitale ori mărşăluitul pe străzi sunt formele de manifestare religioasă ale prezentului. 
Fotbalul este recunoscut de mult timp drept cea mai mare pasiune a Melbourne-ului, iar Ziua Marii Finale 
este ritualul cel mai solemt şi cea mai mare sărbătoare. Ziua de Crăciun este ziua de mers la plajă, ori cel 
mult ziua în Care membrii familiei se adună. lată cum se prezintă la zi, situaţia “pe teren” într-o societate 
superindustrializată, în viziunea autoarei Ruth Rosenberg în articolul intitulat Cea/a/tă reconciliere: aceea 
dintre Evrei şi Creştini (The Age, 8 iunie 2000), şi care pe parcursul articolului, nu îşi reține satisfacția de a 
afla starea de lucruri descrisă mai sus. Dar'aşa ceva s-a mai întâmplat în istorie, de-a lungul a zeci de ani, în 
Rusia bolşevică, când aproape 50.000 de biserici şi mănăstiri au fost distruse ori transformate în depozite 
agricole ori săli de bal. (Revelations from the Russian Archives, 
http://leweb.loc. gov/exhibits/archives/anti.html) 


Deci, nimic nou sub soare? Intrebarea este retorică, iar răspunsul se re-găseşte în titlul acestor rânduri. 
Şoapta otrăvită ce vine din stânga face pe cei “sensibili” la astfel de vorbe ale Trufaşului, să-şi încleşteze 
pumnul şi să lovească năuci în tot ce este sfânt, ca apoi să motiveze aceasta în numele libertăţii. Este 
libertatea celui care mereu neagă existența lui Dumnezeu, şi care a pierdut prima partidă, atunci când 
Dumnezeu S-a Întrupat, şi o va pierde şi pe a doua, care va fi şi ultima. Până atunci se zbate într-o lungă 
agonie ce pentru mulți pare un triumf al materiei asupra Spiritului, aparență ce-şi are originea tot într-un 
spirit, care stă chircit şi hâd pe câte-un umăr stâng. Ba al lui Marx sau Lenin, ori al lui Clinton sau Blair. 


Ispite contemporane. Pare surprinzător la prima vedere, dar oamenii devin întotdeauna “uniți” când caută 
satisfacerea nevoilor lor materiale. Iar cu cât sunt mai pofticioşi (ochii văd, inima cere!), cu atât mai mult 
prințul imperiului material îi adună mai repede şi mai eficace, pentru că lui i se închină de fapt; se uită de 
adevărata importanță a materiei ce vine numai din exemplul Întrupării. Ordonarea a tot ce se percepe prin 
simţuri este dată numai de credinţa în Fiul Lui Dumnezeu. Credinţă ce ierarhizează tot acest aparent haos. 
Atât timp cât bunăstarea materială nu. este supusă dorinţei de împlinire spirituală (mântuirea) pe calea 
descrisă de Biserică, întru slava lui Dumnezeu Cel în Treime slăvit, această împlinire materială este inutilă, 
sau chiar spre osândă. Deci numai în Biserică (în sensul larg al comunităţii creştine) oamenii pot fi cu 


adevărat împreună. 

area au depăşit cu mult sațietatea şi lumea caută noi senzații, tot o “unire” 
spirituală (închinare Dezunitorului!), chiar mai evidentă, are loc atunci când se umplu stadioanele cu ocazia 
întrecerilor sportive, spectacolelor muzicale, etc. Filme şi show-uri de tot felul creează o tot mai mare unire 
culturală; graniţele statelor şi vârsta consumatorilor nu mai sunt de mult relevante pentru stabilirea unei 
ierarhii a gustului “cultural”. Sunt de cele mai multe ori opțiuni determinate ocult de stimuli rafinați în 


eprubete şi retorte luciferice. 

Omul, ființă creatoare, își vinde talentul (talantul!) pe mai nimic. Tot ce este valoare pământească se va 
transforma în praf şi pulbere. Relaţiile interumane se strică, pentru că spiritul ce le animă este potrivnic lui 
Dumnezeu şi atunci creativitatea umană găseşte soluții rele problemelor de tot felul, având şi pretenția 
infailibilităţii. În zona socialului, spre exemplu, adevăratele sărbători se transformă în simulacre cu urmări 
“terapeutice”, cum ar fi “Crăciun în August”. Bieţii bătrâni, majoritatea locuind în azile în grija statului, 
Sunt ajutaţi să dea efectiv în mintea copiilor, împinşi fiind să se distreze acum, pentru că, (se sugerează) unii 
dintre ei nu vor mai prinde luna Decembrie. Despre Naşterea Mântuitorului nici nu se mai aminteşte... 


Acolo unde progresul şi îndestul 


FO e a ae ata ss A e Pets ee 
dia 7 Ă Ă 
Cântatul colindelor de, Crăciun, în şcolile de stat din țările superdezvoltate este interzis prin lege, pentru a nu leza 


“alte religii”, 


35 


tehnologia 


societate 


reclama 
comercială 


spectacol/ 
show/ 
sport 


Una din căile cele mai sigure prin care tot “poporul” este înrobit satisfacerii plăcerilor de moment e 
reclama comercială. În spatele acestui tip de “prezentare” a unor produse, se găseşte concepţia contat 
căreia oamenii sunt proşti (intelectual) şi pot fi păcăliți uşor prin excitarea simţurilor. Dar în apărarea « 
omul nu are nevoie decât de puţină credință - cât un bob de muştar! Reclama, această făcătură inteligeny; 
plină de umor, şi de cele mai multe ori de o agresivitate căreia îţi vine greu să te sustragi, a Contribuj 
crearea unui arhetip uman ce se poate caracteriza prin reacții umorale şi excesiv emoţionale | ( 


. ge AA a Stimujj 
oferiţi în cantități bine dozate. 


În general, reclama comercială pune mult accentul pe mişcarea în aer liber, pe naturaleţea CU ca 
gesticulează tinerii, în primul rând. Avântul, mişcarea largă a personajelor dintr-o reclamă pentru firma de 
confecții “Just Jeans” (Australia), spre exemplu, au însă şi un mesaj subliminal: cele două perechi înfățișate 
în câte două imagini separate, sunt de acelaşi sex. Doi bărbaţi tineri, efeminaţi (în ciuda fețelo, 
nebărbierite, la modă) par a se ţine de mână, “zburdând” într-un cadru natural, la fel ca şi cele două tiner, 
femei, “surprinse” într-o hârjoneală la limita eroticului. Toate aceste lucruri nu sunt remarcate imediat n 
acest fel, ci sunt simţite drept ceva firesc şi total nevinovat. Nu sunt reținute decât. gesturile largi al 
tinerilor, fără să găseşti ca nepotrivită o anumită alăturare. Pentru că totul este aşa de natural! Desigur c 
în lumea strălucitoare şi excesiv de comercială, unde perversiunea nu numai că nu este interzisă, ci Chiar 
încurajată, exemplul de mai sus pare nesemnificativ. În realitate ceea ce se vinde nu este doar o pereche de 
blugi, ci şi “stilul” de viață în care “trebuie” să crească noi generaţii. Şi aceşti tineri se pot trezi, încetul cu 
încetul, îngroşând rândurile celor ce cu “mândrie” demonstrează în parade ale sodomiştilor, în marile Oraşe 
ale lumii. 


Astfel este marea “paradă” anuală din Sydney (similară cu cele din New-York, Roma, Amsterdam, etc,) 
unde pederaşti de ambele genuri petrec şi demonstrează, mândri de ceea ce sunt, sub privirile entuziaste a 
Jumătate de milion de oameni!!! Evenimentul este numit Chiar o sărbătoare a familiei! Actori, politicieni 
poliţişti, grupuri etnice (de remarcat grupul de Evrei, având fiecare pe piept câte o stea roz în şase colțuri!)- 
toți mândri de a fi diferiţi şi în sfârşit acceptaţi de societatea devenită atât de tolerantă... Este foarte greu de 
explicat unui obişnuit al acestui tip de spectacol (şi sunt milioane!), că de fapt este vorba despre unul dintre 
cele mai mari păcate ce îşi are originea într-o posedare diavolească. 


În simbolistica secolului XX, aşa-numita flacără olimpică şi-a găsit un loc special. Privit cu nostalgie, 
încredere, speranță, dragoste, etc. etc., acest lămpaş nu luminează ci indică o direcție (sportivă?) şi este 
purtat cu afectare leninistă, sub aplauzele umanităţii euforizate. Flacăra olimpică este chiar spiritul (!) 
Jocurilor, este 'căldura! ce ne înalță sufletul spre mai bine (“citius, altius, fortius”). Cu alte cuvinte, să 
privim cu sufletul la gură (!) cum sportivii, altfel oameni având calități remarcabile, îşi îmbunătăţese 
recordurile. Şi iată 'trăirea' prin reprezentanţi care, astfel fiind investiţi, au şi puterea de a polariza întreaga 
energie' de care mai dispun privitorii. Chiar mai mult: are loc o adevărată închinare demonului cu multe 
picioare şi mâini, numit convenţional Sport. Această formidabilă deplasare a milioane de oameni către 
centrele acestui spectacol, şi concomitent 'adunarea' în fața televizoarelor a miliarde de bărbaţi, femei ș 
copii, de pe tot globul, provoacă poate cea mai mare izolare, din istorie, a individului față de comunitate şi? 
tuturor față de Dumnezeu. 


Alte “expresii” contemporane de inducere a falsului unui public larg se dovedesc a fi chiar ştiri 
(emisiunile de ştiri) şi filmul documentar. Tehnic, metodele sunt diferite dar scopul este acelaşi 
îndepărtarea ultimelor rămăşiţe de manifestare creştină rămase intacte în sufletul omului. Mass-medi 
mondialistă produce la comandă documentare, conform orwelianului “cine stăpâneşte prezentul, esti 
stăpânul trecutului şi al viitorului”. Tehnica este foarte bine pusă la punct. lată câteva aspect 
caracteristice filmului documentar contemporan, ce se pot observa cu uşurinţă: 


1. Documentarele sunt gândite ca nişte filme “artistice”, ce trebuie să creeze tensiuni, emoții, satisfac! 
senzitive şi intelectuale, etc. şi apoi să aibă un “happy end” (În replică, multe filme artistice sunt “aranja 
să pară documente de epocă, substituindu-se astfel realităţii istorice în imaginaţia populară) le 
2. Neutralitatea şi obiectivitatea autorului este declamată la început, ca apoi documentele, evenimente“ 
teoriile în cauză să fie analizate unilateral. ţi 
3. Alăturarea (imagistic) de evenimente sau discursuri ce au avut loc la mare distanță în timp sau spa! 

sunt puse împreună după reguli ce sfidează logica, dar folosesc intențiilor prezentului. 


36 


ăi 


PX e si UPA Iri. pai 


NO DD — 


N 


V 


Bi 


. Dia e ere i ese E 25 AI | 


Ve fu 


asa interpretare a simbolurilor şi gesturilor (dacă există o secvență dintr-un documentar! film al vremii 
nde intenţiilor prezentului, acea secvenţă va fi izolat 
tată obsesiv şi cu alte diferite ocazii) 


3 | repe 
j apol x i : + a 
; e enimentele/ datele ce ar contrazice mersul lin al analizei sunt pur şi simplu eliminate 


6, niroducerea Wa ue A BAe con imagini de arhivă, astfel ca imaginile să pară ridicole şi 

stfe rsonaj Istoric (ori i cc » filmul 

aturale. oricare ar fi acel tii 

CA a ie de sunete stridente ori grave, pentr blini ironi 2) spe ieetule : În i a 
acompaniată de ; A give, pentru a sublinia astfel ironia obligatorie sau chiar baţjocura (ca documentar 
înte-un desen animat la care trebuie să râdem în hohote). 
7. Vocea comentatorului va suna convingător, Iar întrebările retorice par întotdeauna a căuta alternative, dar | 
în final concluzionează ferm asupra acelui unic punct de vedere permis | 
3, Punerea în scenă a unor. scurte episoade istorice, unde actori profesionişti “întrupează” adevăratele 
pentru...0 mai bună înțelegere a evenimentelor. i 


AF 


ce corespu 4 ŞI scoasă din context, pusă în noul context 


personaje, 
în 1995, odată cu experiențele atomice franceze din Mururoa, diverse canale de televiziune australiene au ştirile 

pornit o companie împotriva a tot ce era francez: orice subiect era tratat sub imperiul tensiunilor 

internaționale existente la acea oră. Astfel că până şi istorisirile de groază ce reprezintă adeseori ştirile zilei, 

au fost contaminate de această relaţie: un adolescent francez este acuzat de a fi un membru al unei 

organizaţii neo-naziste, pentru că numai aşa s-ar explica crimele săvârşite (şi-a asasinat jumătate din 

familie). Iar dovada în sprijinul afirmațiilor redactorilor de ştiri era dormitorul tânărului, tapetat cu afişe, 

unde fotografia lui Hitler apare în prim plan. Dar cauza reală (aflată dintr-un buletin de ştiri al canalului 

TV France International), ce a declanşat abominabila faptă, a fost interdicţia relaţiei incestuoase pe care o [i 
avea tânărul cu sora sa... lată cum manipularea se bazează în acest caz pe o sumă de informaţii ce sunt 
asamblate după nevoia de moment, îngroşându-se anumite detalii în dauna altora. În definitiv, dincolo de | 
sărirea peste acest “detaliu” (păcatul strigător la cer al incestului), redactorii nu văd că acolo pe pereți erau 

şi “Rambo” şi “Terminator” şi alte personaje ... distractive şi (tragic!) modele de urmat. Cum de altfel sunt 

atârnate pe pereţii universităţilor lumii portretele “intelighenţiei” marxiste, de la Troţky şi Lenin, până la 

Jean-Paul Sartre şi Naom Chomsky - autori ... obligatorii în studierea istoriei, filosofiei şi “politichiei” 

contemporane. 


În acest prezent dramatic, unde vedem cum ascensiunea stângii politice în România şi în întreaga lume nu 
are o replică pe măsură, singura speranță (ca din totdeauna) rămâne Credinţa. Credinţa în Înviere. Pentru 
că Telul final nu este viața. Ci Învierea... Învierea neamurilor în numele Mântuitorului lisus Hristos. 
Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc, nu un Scop, Cum s-a crezut, pentru a obține această înviere. Este 
rodul talantului, pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o 
vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toți morţii şi cu toți regii şi împărații lor. Având 
fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, “învierea din morți, este țelul 
cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălța un neam. (Corneliu Zelea Codreanu) 


Popoarele acestei lumi sunt mult chinuite - atât cei care au, cât şi cei lipsiţi se găsesc în conflict unii cu alții. 
Pentru că inimile şi le-au lipit de cele trecătoare şi sunt continuu stimulaţi să-şi dorească lucruri poleite ce îi 
îmbracă cum şi-au imaginat că sunt îmbrăcați zeii. lar ca metodă de analiză pentru starea deosebită de 
“înălțare” de care suferă omul, i s-a dat “inteligenta” armă a psihanalizei, ce devine şi panaceu universal. 
Dar deşi se face o psihanalizare a întregii societăți contemporane, ridicând la rang de ştiinţă interpretarea 
gesturilor umane cele mai banale, se uită sau se ocolesc manifestările ce ar evidenția eşecul 
antropocentrismului. Se poate observa că orice persoană, indiferent de rasă, religie, vârstă ori gen, atunci 
când vorbeşte despre sine şi gesticulează, duce arătătorul/ mâna spre cutia toracică. Eu, aici sunt eu unde 
mi este inima. Nu ne îndreptăm gestul către tâmplă ori frunte, ci către piept, indiferent că spunem “eu am 
dreptate! ori “pe mine nu mă păcăleşti”. Da, atunci când vorbim de suflet, de propriul nostru suflet, 
Vorbim de fapt şi de Dumnezeu Creatorul sufletelor, pe Care ar trebui să-L căutăm tot timpul... lată gestul 
care ne poate salva, și care scapă celor care-l vor interzis! Şi se mai poate spune: nu există obiectivitate în 
ul caz, ori care ar fi acela. Într-adevăr nu este, pentru că unitățile de măsură sunt omeneşti. Dar dacă L- 
a a pe Dumnezeu în centrul preocupărilor noastre, adică în iii Pentru că numai astfel întăriți, 
tra crea cu mintea şi brațele noastre nu doar pentru istorie, 'făcături' uşor de dărâmat, ci direcţii 

>. Viitor venite dintr-un prezent viu, la fel de viu precum trecutul, mereu prezent prin Învățătura 


ISeri . . N i-g [LA 
ICI ŞI a martirilor Ei. 


37 


Ari SN zf 07/44 


TD d 


PI, i 


i! : 
Pi 2 


i 


ate? 


tota, ip e petit A 


tei 
4 z. 
a 3 D 
Xaa 3 
ă j 
stă - 
i s 
& Pa Z * 
Fi N =. $ 
3 
a & 


pei AEON 
î Că a, i 
. 


apple 74: 


Me 


DESPRE NEW AGE: O PSEUDO-RELIGIE MONDIALĂ 
în care părintele Dan Bădulescu arată că new age înseamnă o 
nouă descriere a lui antihrist şi este în cel mai bun caz 
un ghiveci spiritual sincretist cu fragmente dintr-o 
religiozitate păgână 


ew age, era nouă, ne este tot mai insistent propovăduită de noii prooroci mincinoşi 
(Matei XXIV, 11; Marcu XIII, 6) apăruţi mai întâi în spaţiul denumit astăzi euro- 
atlantic, cu alte cuvinte SUA şi Europa de nord-vest anglo-saxonă, stăpânii lumeşti 
temporari ai acestui veac. Pentru că se cheamă nouă presupunem desigur că trebuie să ia locul 
celei vechi în virtutea evoluţiei dialectice de tip hegelian optimist, spre progresul Spiritului lumii. 


Erele la care se referă aceşti prooroci de sorginte ocultă francmasonică şi teosofică se delimitează 
după criteriile astrologice potrivit cărora soarele parcurge în chip regresiv timp de aproximativ 
2160 de ani un sector celest din cele 12 numite zodii. Acest parcurs are consecinţe majore ce 
determină schimbări cu un caracter evolutiv ciclic în mentalitatea, cultura şi chiar spiritualitatea 
omenirii. În momentul de față suntem martorii trecerii de la era Peştilor la cea a Vărsătorului sub 
semnul căruia se va instala noua eră. Se poate constata cum procesul de precesie (mişcare 
astronomică inversă) devine o utopie de tip dublu milenarist (2000 de ani de fericire în Vărsător). 
În filmul muzical (operă rock) hippy al anilor *60 Hair (Broadway 1968) una din temele cheie 
este piesa programatică The Age of Aquarius: 


Când Luna va fi în casa a şasea / Și Jupiter aliniat cu Marte / Atunci pacea va călăuzi planetele / 
Și dragostea va mâna stelele / Sunt zorii erei Vărsătorului. 


lar în alt loc: Armonie, justitie şi claritate / Simpatie, lumină şi adevăr / Nimeni nu va pune căluş 
libertăţii / Nimeni nu va îngreuia spiritul / Mistica ne va da cunoaştere / Omul va învăța din nou 
să gândească / Datorită Vărsătorului, Vărsătorului. 
Din punct de vedere astronomic observaţiile astrologilor new age suferă de grave fisuri ce fac să 
apară o multitudine de cronologii diferite cu privire la momentul acestei treceri. Ceea ce ne 
interesează pe noi în acest studiu sunt însă implicaţiile teologice prezente în aceste concepţii şi 
efectul lor asupra credinţei şi învățăturii creştine. Căci, departe de a fi o simplă aberaţie 
astronomică și măruntă superstiție, mişcarea new age se conturează ca un adversar periculos al 
creștinismului la scară mondială! 
Era Peştilor a fost identificată forţat cu era creştină, plecând de la binecunoscutul semn 
întrebuințat alături de cruce de vechii creştini, semn preluat din anagrama IXOY0% (Incovş 
Xpioroc Qeov Yioc Eoornp). Adepții new age presupun că această eră, la sfârşitul său, va antrena 
totodată și dispariţia creştinismului, în orice caz cel tradițional aşa cum îl propovăduieşte cea una, 
Sfântă, catolicească (xaolim) şi apostolească Biserică. Este uşor de presupus ce se prevede a 
apărea în locul erei creştine, în viziune necreştină. 
Binecunoscuta frază a lui Andr& Malraux, mult prea des abordată în mass-media, din punct de 
Vedere al teologiei ortodoxe poate fi considerată o butadă de efect, cu valoare cultural-sociologică, 
îr in fond e o pseudo-profeţie (asemeni celor ale lui Nostradamus) ce nu lămureşte nimic serios 
din punct de vedere duhovnicesc. Ceva adevăr este totuşi conţinut aici, şi anume faptul că ne 
pati 0 reinstaurare a atitudinii religioase ce a fost zdruncinată în secolele XIX-XX prin 
zare şi descreştinare în masă, marea apostazie pe care am şi trăit-o din plin. Ceea ce se 


] 
he > A . 
Vo We moon is in the seventh house/ And Jupiter aligns with Mars/ Then peace will guide the planets/ And love 
siiide the stars/ This is the dawning of the Age of Aquarius. 


39 


sorginte 
ocultă franc- 
masonică Şi 
teosofică 


un adversar 
periculos al 
creştinis 
-mului 

la scară 


pericolul 
unei religii 
mondiale 
instaurată 
de un 
guvern 
mondial 


calea 
religiei 
versus 
calea 
magiei 


ca ai 
ha 


propune este însă o re-păgânizare a omenirii, şi anume sub forma unei religii mondial 
tip păgân sincretist. Acest avertisment foarte serios a fost lansat mai întâi de a 
întâmpinat nemijlocit fenomenul la fața locului. Din SUA s-au ridicat vocil 
fundamentalistă, urmând apoi reacțiile luterane şi romano-catolice. Vom cita ca exe 
lui Constance Cumbey, Caryl Matrisciana şi Dave Hunt, reprezentanți ai neoprot 
evanghelic harismatic, Lothar Gassmann şi Holger Nilsson, ai luteranismului, cardin 
Danneels, reprezentant al romano-catolicismului. Toţi aceştia (şi desigur încă m 
unanimi în a semnala pericolul unei religii mondiale instaurată de un guvern m 
fiind încununarea acțiunii de secole a lojilor francmasonice. Aceste loji sunt în 
înaintemergători ai lui Antihrist, lucru ce nu poate fi cu nimic exagerat dacă avem în vede 
adevăratele proorocii ale Sfintei Scripturi”. În cartea apologetului suedez Holger Nilsson: X, 
age banar văg fâr antikrist (New age pregăteşte cărările antihristului) se află capitolul intitula 


e Unitare 
Cei Care | 
e din i 
mple nu S 
<Stantism | 
alul Godţi 
ulți alții 
ondial, am 
fățişate ca ni 


nouă religie mondială”; cardinalul Danneels ne vorbeşte despre O „religie” Ia dimensiuj 
universului întreg”; cunoscutul autor catolic Jean Vernette, vicarul general al diocezei | 
Montauban, tratează subiectul: 17 ritorno del Cristo, il 


"New age” e la nuova religione mondiale! 


ŞI vine în primul rând tot din spaţiul fierbinte american, de| 
atrage atenția asupra proiectatei religii a viitorului”. A flat 
paroh al parohiei ortodoxe române din Roma 
s pe această temă articole pertinente în paginil 
atra a revistei Gazeta de vest“ stă scris cu litere 
„New age: noua eră care vrea să schimbe creştinismul cu păgânismul! ”. În concl 
că acest pericol este real şi iminent, el trebuie luat în serios şi întâmpinat c 


de ispite (zpaopov, încercare, probă, test, experiență) ce se profilează cu 
şi la orizontul nostru. 


Reacţia ortodoxă a fost mai târzie 
ieromonahul Serafim Rose, care 

misiune ortodoxă în Occident ca 
doctorand luvenalie lonaşcu a scri 
român de la Sibiu”. Pe coperta a p 


> IEromonal 
(eul elegraful 
de o ŞChioapi 
uzie constati 
um se cuvine acestui 
tot mai multă pregnanj 


Definiţiile mai noi ale reli 


giilor au în vedere anumite trăsături care 
restrâns de credinţe şi 


pot fi aplicate unui numi 


sunt rezultatul abordării ştiinţific 
In ce ne priveşte, vom căuta să tratăm această tem 


contextul ecleziologic. 


Din cele peste 100 de definiţii şi acce 
re-legare, re-luarea comuniunii o 


imperios prezența divinității ca fiind altceva decâ 


adoptăm terminologia lui R. Otto — numinosul —, fie că nu, primul sentiment în faţa divinului 


- e 10 
n harul comuniunii cu Dumnezeu a fost, desi 


Ortodoxia şi religia viitorului Chişinău 1995, p.231 
. În numerele 29-32/97 p. 5; 7-10/98 p. 3 şi 11-12/9%8 p.2 ta 
Numărul 30 (94), febr. 1994 


40 


VfL 


manipula forțele a ata ȘI a supraomeneşti, în scopuri personale de dobândire a 
dominație! asupră Datini E E menilor. Am relatat aceste lucruri prea bine cunoscute cu scopul 
de a face O distincție esențială, recunoscută de altfel în zona teologică, dar amestecată în câmpul 


culturii Şi ştiinţei profane (secularizate): anume, distincția clară între vrăjitorie, magie şi religie”. 


Astfel, aserțiuni ca sentimentul magico-religios devin inoperante în acest context. Dacă însă vrem 
să continuăm â câula Z201$ CONU ASI magiei vom afla ocultismul, ezoterismul, divinaţia, vrăjitoria şi 
spiritismul. In Sfânta Scriptură si Sfânta Tradiţie, cu un cuvânt în Biserică, distincţia enunțată 
era făcută cu tărie ŞI claritate, fără confuzie, echivoc sau amestecare. Începând însă cu secolul 
luminilor franemasonice, al XVIII-lea, critica raţionalistă a pus la stâlpul infamiei amestecând 
laolaltă fără discernământ (dreapta judecată 6raxpro1) creștinătatea, religia, mistica, superstiţia, 
magia, divinația etc., instalând în locul lor societatea secularizată, fenomen ale cărui urmări le 
suportăm şi astăzi pe plan global. Lojile masoneriei de stânga au impus după 1848 ateismul în 
diferitele lui variante, marxiştii s-au desprins dând naştere aripii radicale a comuniştilor, ce a fost 
continuată în secolul nostru de Lenin, Stalin şi ceilalţi, cu consecinţe prea bine cunoscute pentru a 
mai zăbovi asupra lor. 


Religia era o componentă principală a societăților precreştine. Nu am venit să stric Legea, ci S-0 
împlinesc, a zis şi a făcut Mântuitorul explicit, dar de aici decurge implicit şi: Nu am venit să stric 
religia mozaică, nici să întemeiez o religie nouă. Hristos este şi plinirea Legii, dar şi plinirea 
tuturor religiilor. Creştinismul nu era o nouă religie ci o cotitură în istoria lumii, apariția 
Domnului în luptă cu cel ce Ii uzurpase autoritatea!?. Creştinătatea este, orice s-ar spune, într-un 
sens mai profund, sfârşitul tuturor religiilor... De fapt, nicăieri în Noul Testament, creştinătatea 
nu este prezentată ca un cult, ca o religie. Religia este necesară acolo unde există un zid de 
separare între Dumnezeu şi om. Dar Hristos, care este atât Dumnezeu cât şi om, a dărâmal zidul 
dintre Dumnezeu şi om. EL a inaugurat o nouă viaţă (subl. n.), nu o nouă religie. În acest sens 
putem afirma cu îndreptăţire că trăirea creştină se opune celei religioase, caracteristică perioadei 
pre-creştine. Suntem cu totul de acord cu părintele Al. Schmemann în faptul că este vorba de o 
gravă degradare a socoti creştinismul ca una din religiile lumii, sau una din marile religii ale lumii 
(H. von Glasenapp), trecută în dicționarul religiilor la litera „c” (Eliade-Culianu)'?. Nu este mai 
îndreptăţită nici încadrarea creştinismului la religii monoteiste, alături de iudaism şi islam, cum 
afirmă de exemplu Papa Paul al VI-lea: Evreii, mahomedanii şi creştinii sunt trei expresii ale 
aceluiaşi monoteism...!5. Dimpotrivă, aşa cum afirmă Sfinţii Părinţi ai răsăritului, creştinismul 
este la egală distanță atât de mono- cât şi de poli-teism*. Cele trei mari religii au mai fost grăbit 
încadrate la religiile cărții, termen folosit în imperiul otoman cu referire la statutul special al 
creştinilor şi al iudeilor, statut ce-i deosebea de celelalte religii şi credinţe din imperiu. Dar 
creştinismul este locul unde Cuvântul trup S-a făcut, iar Sfânta Scriptură este doar o componentă, 
excepțională e adevărat, dar nu exclusivă, a revelației divine desăvârşite de Mântuitorul Hristos. 


In acest domeniu ne atrag atenţia lucrările unor specialişti europeni în istoria religiilor trecuţi la 
sufism sau cel puţin abordând fenomenul din perspectiva sufistă: Ren6 Guenon, Fritjof Schuon şi 


Henri Corbin. Din punctul lor de vedere, la nivelul exoteric apar incompatibilități dogmatice 
ireconciliabile, ce sunt doar de suprafață şi urmează unor conjuncturi culturale sau politice. La 


DE iii EA E ol sue i 000 ase 


9 para . E; .. 
Vrăjitoria, termen desemnând principalele mijloace g : ă 
Magicul, adică să provoace schimbări prin propria voință, folosind mijloace supranaturale. Magia trebuie 


separată de religie, în care oamenii sunt total dependenți de zeitatea căreia îi aparţin, pentru a li se îndeplini 
dorinţele, şi de asemenea să fie deosebită şi de farmece, în care puterea supranaturală este dobândită printr- 
şi ucenicie la un maestru. Vrăjitoria a fost privită pe de o parte ca o 
lăsat moştenire, prin tradiție mai mult sau mai puţin 


prin care s-a considerat că oamenii au manipulat 


"1 proces de studiu, ce presupune cărți, 
La innăscută, şi pe de altă parte ca un lucru 
(i Sg cf. Encarta Encyclopedia 98 
II d Schmemann Historical road ofeastern orthodoxy New York 1977, p. 35 
“ iad For the Life of the World, New York 1988, p.19 
5 pa za Culianu, Dicţionar al religiilor, Humanitas 1992 
14 0ix, aug. 11, 1970 

“nry Corbin, Paradoxul monoteismului, Apostrof 1997, p. 10. 


4] 


creştinătatea 
este 

sfârşitul 
tuturor 
religiilor 


religiile 
cărții 


între 
Sfântul Duh 
şi spiritele 
căzute 


reperele 
religiei 
veritabile 


“sacerdotale ce operează sacrificiile la altar 


i 


nivelul inițiatului sufist (ne referim aici la mistica islamică a secolului XX, şi nu la Perioay 
] 


medievală a lui Ibn-Arabi), în planul ezoteric, există o unitate /ranscendentă a religiilor, Cel pu 
a celor trei religii abraamice sau monoteiste. “ Nici această categorie nu rezistă, deoarel 
iudaismul actual şi islamul nu sunt nicidecum o continuare organică a credinţei lui Avraa 4 
dimpotrivă constituie abateri grave de la aceasta. Originea lor rămâne exclusiv. în spaţiul 
semit (la evrei) şi semito-hamit la arabi (Agar egipteanca cf. Facere XVI, |], lar la Facere 

pentru fiii lui Ham... Miţraim, adică Egiptul). In această privință nu ar trebui acceptată aCeas, 
categorisire a istoriei religiilor (loan VIII, 39-40): Dac-aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele i 
Avraam. (vezi şi Matei III, 9). Faptele de care vorbeşte aici lisus Hristos sunt faptele credingi 
deci este vorba de a fi urmaş al lui Avraam după credință, în duh, nu după ereditate biologică. D, 
altfel chiar şi din acest punct de vedere Scriptura prooroceşte: vei fi tată a mulțime de Popoare, 
(Facere XVII, 4-6), ceea ce contează fiind însă continuitatea duhovnicească. | 


» 
CTediţ, 


Atitudinea religioasă, atât de naturală omului şi societăţii, a fost contestată nu numai de 
pozițiile creştinismului, ci şi de pe ale copilului său degenerat, secularismul de tip ilumini 


Aia Sea e St d 
Occidentului secolului al XVIII-lea. Astfel, în viziunea specialistului suedez în istoria religiily 
Nathan Sâderblom, în religie sacrul e mai esenţial ca Dumnezeu, religia fiind nu numai re-legare 


omului cu Dumnezeu, ci şi cu orice este considerat a. fi sacru. Această trăsătură specifici 
secularizării duce la consecinţa logică (deşi aberantă) că, prin extensie, pot fi şi religii atee. Nus 
poate accepta aşa ceva, deoarece conceptul de religie se diluează extrem, putând astfel includ 
orice manifestări, cum ar fi, să zicem, fotbalul. Se observă evident confuzia făcută între religie 
relație cu divinul şi manifestarea psihologică a sentimentului religios. Împotriva abordări 


antropologico-psihologice a religiei vom adopta punctul clasic de vedere, după care o relig 
trebuie să conțină sine qua non următoarele elemente: 


1) Relaţia omului cu o Fiinţă divină infinit superioară, adorarea ei şi căutarea unei mântuiri 
Potrivit etimologiilor de filieră latină ale lui Cicero și Lactanţiu, fie că e vorba de re-ligere saud 
re-legare, recunoaştem acea legătură, acea re-laţie ce se doreşte a se restabili între omul-creatu 
şi Fiinţa Supremă, indiferent cum ar fi aceasta reprezentată (în chip teist personalist, mono- sa 
politeist, henoteist sau kathenoteist!S). Sensul acestei relații este dat de aspiraţia general umană d 
salvare din condiția actuală, percepută a fi o cădere şi dorința de mântuire, de întoarcere la stare 
cea dintâi. Această dorință presupune şi nădejdea (£4z:c), care, alături de credință (7710715) $ 


dragoste (ayazn), alcătuiesc cele trei virtuţi teologice, cea de-a treia virtute, dragostea, fiind « 
adevărat caracteristică doar creştinismului. 


2) Credinţa în divinitate şi într-o lume de „dincolo”. Aici intervin categoriile exprimate ! 
filosofie prin transcendent şi imanent. Omul are conştiinţa că dincolo de lumea văzură se mai al 
şi alte lumi, desigur populate cu ființe supra - şi sub-naturale. Fiinţa Supremă nu Îşi are sălaşul! 


această lume fizică, iar legătura omului cu Ea (în cazul cel mai înalt unirea, evoo1G) se va face! 
acea lume. 


3) Existenţa unui cult organizat ce cuprinde rugăciune, sacrificii (jertfe), a unei cl 
şi conduce rugăciunea de obşte, şi a distincți 
între sacru şi profan. Cultul este un element de nelipsit în orice religie. Dacă acceptăm faptul: | 
sentimentul religios primordial este teama de Dumnezeu, urmează în mod coerent acțiuni | 
îmbunare a divinității de către oameni prin. intermediul rugăciunilor. şi jertfelor (sacrifie!, | 
ofrandelor), Prin aceasta se recunoaşte explicit atotputernicia divinității şi dependența omulu! 
de ea, În cartea Facerea IV, 4-5 este descrisă apariţia primelor jertfe: După un timp, Cain € ip 
jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Și a adus şi Abel din cele întâi-născute ale A ş 
sale şi din grăsimea lor. Jerttele pot fi de mai multe feluri: vegetale, animale, pietre şi I. 3 


a 


15 i tal dc ma C 
Vezi Frithjof Schuon, Despre unitatea Wranscendentă a religiilor, Humanitas 1994, cap. „Aspectul E 
monoteismului” 


lu 
16 


henoteism: adorarea unui Zeu s 


LA 
| „on literal în 
e uprem fără negarea existenţei altor zeități subordonate; kathenoteism: Jite FI) 
credința momentană într-un singur 


zeu. (termenii de dicţionar sunt adaptați după Merriam- Webster Dictionar) 


42 


Vf(UL 


reţioase, ba chiar şi oameni. Menţionăm aici că în cazul canibalismului avem de a face cu un act 
cultic (ritual), ce nu are o justificare trofică, deoarece nu constituie pur şi simplu o hrană, ci este 
urmarea credinței deviate după care, prin asimilarea directă trupească se pot moşteni calităţile 
celui consumat. In acest caz avem o religie decăzută la starea de magie. În mod general, existența 
jerttelor reclamă existența unui altar, de obicei din piatră şi situat pe o înălţime sau într-un loc 
deosebit. Cu timpul, jertfele şi rugăciunile, într-un cuvânt cultul, a început să fie oficiat de 
anumiți oameni special aleşi din rândurile obştii, alcătuindu-se astfel o clasă sacerdotală, preoţii, 
ce s-au ordonat mai târziu în chip ierarhic (desigur în cadrul religios superior). 


Prin cult şi sentiment religios, oamenii au putut face distincția între sacru şi profan, delimitându-şi 
astfel acțiunile. Aici, desigur, s-ar putea aduce obiecţia că, în vremurile străvechi, această 
distincţie nu exista şi că toate acțiunile omeneşti erau desfăşurate în zona sacrului. Dar la această 
obiecţie se răspunde prin aceea că în această situație ideală jertfele, cultul şi religia nu-şi mai au 
rostul enunțat. Este punctul de vedere vehiculat în ultima vreme mai ales de către antropologii 
orientați spre viața idilică a indienilor nord-americani, ce trăiau în “perfectă” armonie cu natura, 
cu Mama Pământ, armonie tulburată de agresiunea şi imixtiunea brutală a omului alb creştin. 
Acest caz tipic de neo-rousseauism nu se poate susţine în faţa necesităţii evidente a cultului cu 
distincțiile între sacru şi profan. Chiar şi în cadrul magiei, cercul magic de protecţie față de 
duhurile rele arată clar o delimitare spaţială, a sacrului şi a profanului. 


4) Existenţa unui locaş sacru (templu), a unor locuri sacre cu eventuale pelerinaje. şi 
perioade sacre de timp. Cultul, aşa cum l-am descris mai sus, are nevoie în faza cristalizată de un 
cadru deosebit de desfăşurare. Altarele erau la început sub cerul liber, pe dealuri sau în pădure, 
dar cu timpul s-a ivit şi necesitatea plasării lor interioare din nevoia mai clară de delimitare a 
spațiului sacru. Aşa au apărut corturi şi colibe sfinte, culminând cu construcţiile mai ample de 
piatră, templele. De altfel chiar termenul profan vine din grecescul zpopava, ce s-ar traduce în 
fața (înaintea) templului. Arhitectura deosebită din punct de vedere tehnic şi artistic (în greceşte 
artă = zeyvy) ne introduce în domeniul artei sacre. Aici intră muzica, imnurile, imaginile, 
sculptura şi obiectele de cult. Momentul apariției cultului sub forma de slujbă religioasă este 
relatat în cartea Facerea IV, 26: Atunci au început oamenii a chema numele Domnului 
Dumnezeu ... 

Delimitarea sacrului de profan nu este numai o operaţie omenească. Aceasta capătă o mult mai 
mare autoritate atunci când se face prin intervenţie supranaturală. Este cazul aşa numitelor 
cratofanii (manifestarea forței divine) şi chiar reofanii, în care locurile capătă un caracter unic şi 
pot deveni loc periodic de pelerinaj. 

Desigur că nu numai coordonata spaţială se supune delimitării sacru-profan, ci şi cealaltă 
dimensiune esenţială a cosmosului fizic: timpul. Chiar dacă el este conceput ciclic şi nu liniar, 
măsurătoarea şi ritmul astronomic sunt completate de periodizarea calendaristică cu distincţia 
sacru-profan. În acest fel cultul capătă un contur tot mai deplin, desfășurându-se după o rânduială 
precisă, un tipic cu anumite rugăciuni, anumite jertfe, în anumite locuri şi în anumite perioade. 


5) Revelaţii naturale sau supranaturale făcute de clarvăzători, de prooroci, o structură mai 
mult sau mai puţin dogmatică a doctrinei, consemnată în cărți sacre, fiind prezentă totodată 
şi o tradiţie orală. O religie în adevăratul sens al cuvântului nu se poate întemeia la întâmplare, 
spontan şi de către oricine. Este adevărat faptul că revelația naturală - descoperirea lui Dumnezeu 
din contemplarea şi observarea fenomenelor naturii - este deschisă mai mult sau mai puţin tuturor 
oamenilor. Dar pentru expunerea unui mesaj coerent care să ducă mai departe la structurarea unei 
învățături (doctrine) este nevoie de revelații deosebite primite de aleşi, clar-văzători, prooroci, 
Șamani, oameni cu vocaţie specială ce comunică obştii aceste mesaje şi învățături. In cazul cel mai 
inalt ei devin întemeietori de religii, precum au fost Buddha, Zoroastru, Mani, Moise, Mahomed şi 
alții. Mesajele menţionate sunt comunicate oral şi se transmit spre însuşire şi spre păstrare fie pe 
cale orală, fie prin cărţi sacre adunate într-un canon. Are loc astfel închegarea unei doctrine 
revelate, ce îşi revendică o autoritate supraomenească, şi are un caracter mai degrabă conservator, 


In unele cazuri chiar dogmatic, devenind cu timpul normă şi tradiție. 


43 


Mântuitorul 
nu este 

un simplu 
prooroc 


concepția 
secularist 
iluministă 


Atragem atenţia că în rândul acestor întemeietori s-a obişnuit a se trece şi numele lui lisus Hy: 

ceea ce constituie în fond o gravă eroare. Aşa cum am arătat mai sus, Mântuitorul n, se lo 
simplu prooroc, nici întemeietor de religie, ci este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-0, W 
Cel ce a împlinit religiile şi l-a unit pe om cu Dumnezeu, mai întâi în persoana Sa cea cu q y 
naturi (divino-umană), urmând ca omul să continue acest proces de îndumnezeire (Beoorg). O. 


6) Caracter vădit social, comunitar, presupunând existenţa unui cod moral închegat. Asta 
se vehiculează conceptul de religie privată sau individuală, ca fiind caracteristic pcrioaji 
postmoderniste. Unii oameni, întrebaţi fiind asupra credinţei lor, afirmă: Cred, dar în felul i 8 
Acesta este un principiu al statului laic secularizat ce zoferează credința şi garant 
constituțional libertatea religioasă şi de conştiinţă, însă în mod tacit caută pe cât posibil să alun 
cultul din viața publică izolându-l în sfera privată. Ori se constată în mod evident că religia i 
spre deosebire de magie, un caracter social, ea fiind îmbrăţişată de membrii unei COmuniţă 
umane şi practicată în grup. Cazurile speciale de pustnici şi sihaştri nu fac decât să Confirm 
această regulă. 


Caracterul comunitar al cultului religios implică totodată şi aplicarea în viaţa practică de zi cu zi, 
învățăturii (doctrinei) şi anume morala. Codul moral cu prescripţiile sale precise se bazează p 
legea morală naturală înscrisă în inimile tuturor oamenilor: Ceea ce arată fapta legii scrisă i 
inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îj j 
apără. (Ep. Romani 11,15). De aici vin criteriile binelui şi răului, codurile de onoare, tabuuri 
religioase. Desigur aceste legi pot fi scrise sau nescrise, important este că ele există şi trebuiey 
respectate de toţi. 


La o primă evaluare a acestor criterii observăm că religia care a corespuns la cel mai înalt niv 
acestor criterii a fost religia mozaică a Vechiului Testament. Celelalte mari religii suferă ii 
anumite privințe diferite imperfecțiuni şi scăderi ce elimină mai mult sau mai puţin conținuti 
termenului religie. Astfel, hinduismul se prezintă ca un conglomerat religios ce nu poate oferi u 
corp dogmatic unitar, un cult sau o morală unanimă. Budismul, cel puţin în versiunea originală, 
prezintă ca a fi o religie atee, Fiinţa divină fiind un concept pe care Buddha a evitat consecvei 
să-l clarifice. Este adevărat că în dezvoltarea ulterioară, petrecută mai ales în Indochina (în țara d 
origine, India, budiştii numără aproximativ 1% din populaţie!), Buddha este venerat în temple o 
un zeu. Monahismul budist a existat de la bun început şi joacă până astăzi un rol decisiv, da 
despre o clasă sacerdotală ce aduce jertfe la altar cu greu poate fi vorba. La fel se prezini 
lucrurile în cea mai recentă mare religie mondială, /slamul, unde absenţa preoţilor, a jertfelor și! | 
altarului ridică serioase semne de întrebare. Am menţionat desigur marile religii contemporalt « 
Cercetătorul suedez în sociologia religiilor Olav Hammar!” face o analiză “apofatică” a mişcă! € 
arătându-ne ceea ce, după opinia sa nu este new age: 


- Mai întâi de toate new age nu este o religie „privată ” pentru acasă, ci una socială. 


special în SUA, după care religia, sau credinţa în general, aparține domeniului privat, domen 
public, statul şi societatea, declarându-se neutrale din purict de vedere religios şi laice din p' 
de vedere confesional. Iată cum termenul bisericesc Jaoc capătă un sens cu totul diferit dei 
inițial, acela de poporul lui Dumnezeu, devenind poporul secularizat de tip franemasonic, SA r 
poporul fără Dumnezeu (şi chiar împotriva Lui!). Astfel biserica trebuie separată de stat, nu î 
există în această viziune nici biserica de stat protestantă, nici biserica star romano-catolică și 
anulează şi vulturul bicefal bizantin, simfonia ortodoxă a trupului cu două capete: Bis9i | + 
Statul, Separaţia de care am vorbit a fost precedată de o separație în chiar sânul Biserio!” 1 
anume cea între ierarhie (clerul sacramental, sacerdoțiul) şi credincioşi, între cler şi popor» !. 
și 40og. De aceea şi astăzi în mod curent prin Biserică se înțelege clerul, iar prin Sel 2 
(instituția, mentalitatea) /aică se înțelege o grupare seculărizată quasi atee. Conform punct 

de mai sus religia are însă în mod obligatoriu o componentă comunitară, socială. Ii 


( 

A 

„J 

Observaţia de mai sus nu-şi are sens decât în cadrul concepţiei secularist-iluministe, prezentă! « 
i 

C 

l 


” Olav Hammar, Pă spaning efter helheten, W&W 1997. 


44 


0 


VU 


Ocultismul şi ezoterismul secolului trecut pot fi considerate izvoare, gestații hibernale ale 
fenomenului ce va ieşi la lumină peste 100 de ani. Prin desfăşurarea publică /a arătare, se pierde 

Seal arcan, de inițiere elitistă. Fenomenul se exteriorizează, se vulgarizează, şi, potrivit lui 
Rene Guenon , Se depreciază catastrofal. New-age are ca elemente comune cu spiritualismul 
secolelor XVII-XIX: spiritele, ocultismul, maeştrii spirituali, societăţile ezoterice, lumile paralele, 
evoluţia spirituală, puterile supranaturale, filosofii şi concepţiile orientale. De altfel, trebuie 
menţionat că două din credinţele de temelie ale new age, karma şi reîncarnarea, sunt luate din 
feosofia occidentală, nu direct din hinduism sau budism. 


Nu este ocultismul secolului al XIX-lea. 


să observăm acum succint cum se prezintă mişcarea new age în raport cu criteriile mai sus 
menționate. 


1. Relaţia omului cu o Fiinţă divină superioară, adorarea Acesteia şi căutarea unei mântuiri. 
În această privință lucrurile se prezintă destul de confuz, deoarece trebuie să ținem seama de 
orientarea inițială a adepților new age. Cel mai răspândit şi tipic concept new age în această 
privință este holismul (engl. whole, grecescul zo 040) de inspiraţie hinduistă. Cunoaştem însă că 
astfel se cade în monismul panteist, acest tot unitar fiind străbătut de o energie care uneşte, 
energie ce este oarecum un dumnezeu imanent, deosebit de Dumnezeul creştin. Autorul new age - 
ist ]. B. Priestley se referă la religie ca /a existența reintegrată în totalitatea monistă a holosului 
universal, refăcând sistemul şi totalitatea unei paradigme'”. Alice Bailey (1880-1949) descrie la 
rândul ei religia new age ca fiind exprimabilă printr-o punte, prin curcubeu, antakharana,"- sub 
deviza "totalitate" şi "iniţiere"? Remarcăm astfel simbolul cheie al mişcării, curcubeul, dar nu cu 
semnificația revelată din Facere cap. IX, ci cu o interpretare ezoterică bazată pe tradiţii orientale 
păgâne. La Nathan Săderblom întâlnim conceptul de religiozitate mistică. Acesta este caracterizat 
prin monism, unirea cu Absolutul, individualism, ezoterism, toleranță, toate fiind binecunoscute 
trăsături ale religiozității de tip new age care au influențat probabil pe teologul protestant. 


Dumnezeu în new age este fie impersonal, fie o energie, creația este o manifestare, iar toate 
celelalte concepte: karma, reîncarnarea, ciclurile — aparţin în speță filosofiei indiene. În această 
privință cercetătorii neo-protestanţi americani David K. Clark şi Norman Geisler au avut o 
contribuție deosebită la examinarea adevărurilor propuse de new age şi în special a elementului de 
panteism din concepţiile respective”. Aceşti autori sunt de părere că, în general, creştinii şi-au 
apărat cu succes credința împotriva ateismului epicurean, dar că sunt dezarmaţi în faţa 
panteismului stoic. După părerea acestora, panteismul ar fi reprezentat de idea că Dumnezeu nu 
este o persoană ci toată realitatea, adică toate legile, forțele şi manifestările unui univers auto- 
existent. 


Cei doi americani susțin că dimensiunile religioase ale new age nu pot fi apărate. Din punctul de 
vedere al new age-rilor, numinosul este înlăturat, respingându-se din capul locului fie şi ideea de 
Jrică de Dumnezeu. O energie omniprezentă nu poate fi temută şi adorată, divinitatea, ba chiar şi 
omul în new age pierzând caracterul de persoană - o altă caracteristică a religiozităţii orientale. 
Ființa divină infinit superioară se evaporă în acest fel, iar mântuirea capătă în consecință alte 
dimensiuni. Fundamentul în new age se regăseşte în mântuirea de tip hinduist. Văzută ca 
iluminare şi realizare - intuitivă la început - a unităţii pan-cosmice între Brahman şi Atman, 
revelaţia devine: rar rwam asi - „tu eşti acela”, destrămarea iluziei (maya), ce acoperea adevărul. 
Drept urmare mântuirea capătă aici o conotaţie gnosticistă, nefiind însă şi unica. În sensul de 


aaa aa a A DEO E PESE 

19 Rene Gunon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas 1995, : 

20 , Priestley, Literature and Western Man, 1990 cf. Bruno Wiirtz în New Age, Timişoara 1992, p.23. 

Podiu sanscrită antar (lăuntric) şi karana (organ de simţ). 

22 y Wiurtz, New age p. 131. 

avid K, Clark şi Norman L. Geisler, 4 Christian critics of Pantheism, Grand Rapids 1990 Baker Book House, 
“nzent: Rev. Richard L. Dowhower All Saints Lutheran Church Bowie, Maryland. Clark predă la Bethel 
ologica| Seminary iar Geisler este decan la Center for Christian Schoolarship al Universităţii Liberty. 


45 


Re. 


mântuirea 
prin 
ecologie 
şi drog 


drog 


urile 
sunt 


religia 


Seco 


lului 
XX 


era Peştilor 


 Vărsăto 


era 
rului 


RR aa i: CERE e 


salvare (engl. save, franc. sauver), mântuirea e văzută prin ecologie, prin terapie, alime i 
naturistă, termenul extrapolându-se apoi chiar şi asupra animalelor, într-o viziune praeţu) 
terestră. Această mântuire, aşa cum o descrie de pildă Alice Bailey, este de fapt O AUIOmMântuiy, i 
torțele proprii prin trezirea unor puteri supraomeneşti ce se găsesc latent în Om, trezire e i 
realizează prin diferite tehnici de meditaţie de tip oriental, sau terapii alternative de SOrgi 
psihologică transpersonală ce modifică funcțiunile creierului (lucru Cesse obține uneori şi. 
folosirea drogurilor de tip LSD sau ecsrasy). Această cale a fost propovăduită mai ales 
psihologii Alpert şi Timothy Leary (im.1996): /:i (Leary şi supei) au ales acrasid Carte spa, 
(Cartea mortilor tibetană), deoarece socoteau că LSD era un "sacrament chimic" care ap iu 
declanşa trăiri spirituale... Leary şi Alpert voiau să mai tn escapadă LSD cu up Site 
de gândire asemănător ramurilor oculte ale catolicismului şi islamului... Leary l-a întâlni | 
Aldous Huxley (un alt favorit al lui John Lennon) în 1960 şi a Jos frapat de profeția aces 
drogul va face experientele oculte accesibile maselor şi va declansa o trăire religioasă ce 
revolutie”. 


U 
Ul 
< Sfân, 


va fi 


Într-o altă lucrare pe aceeaşi temă, intitulată 7he Politics of Exrasy, se afirmă că dropurile SU 
religia secolului XX. Printre efectele acestor practici nesănătoase putem cita una din cele m 
obişnuite stări modificate obţinute prin LSD; pierderea personalităţii. Cel în cauză nu-şi m 
percepe eul ca o entitate proprie, ci se pierde în ceea ce Jung numea conşriinta oceanică: Senzaj, 
că totul e una, iar conştiinţa individuală e o iluzie. 


Potrivit adepților new age, mântuirea creştină din era Peştilor şi-a ratat rezultatele ŞI menirea 
drept care este de aşteptat o mult mai mare eficiență de la era Vărsătorului, aceasta fiind Varian 
astrologică a utopiilor milenariste. De la sine înțeles este că în acest sistem optimist Judecata d 
apoi, raiul şi iadul nu au nici un loc, eventual (deoarece nu este acceptată nici doctrina păcatul, 
originar) fiind acceptată apocatastaza. Pentru că în creştinism. scopul ultim al mântuirii es 
îndumnezeirea. unirea cu Dumnezeu Veoaic, vedem că diferenţa față de new-age este dată 
dualismul Creator-creaţie cu discontinuitate de natură, unire liberă de persoane după detiniţ 
Calcedonului - fără amestecarea firilor (acivkiroş), fără schimbarea. lar (arpentos) - desigurt 
nu şi în modul ipostatic al lui lisus Hristos. 


În acest punct trebuie să facem următoarea observaţie importantă. Analiza de mai sus trebuie pus 
în relație cu un anumit tip de new-age, cel mărturisi! ŞI afirmat deschis. 
cu acesta s-au dezvoltat o serie de religii neo-păgâne ce tind într-adev 
aproape completă datele necesare. Avem în vedere cultele neoceltice, 
putem întâlni zeități ale naturii. uneori politeism chiar, 
Shing-Moo, Cybele, Astarte, Isis, Diana, Frigga etc. 


Căci alături şi în paral 
âr să aibă într-o măsu 

druizii şi Wicca, uni 
căci se adoră zeițe ca Gaia, Demet 


Despre planul mondial Wicca se vorbeşte şi în lucrarea lui Robert D. Doyle. Wirchesu 
Wirchcrați. Wicca este un termen paleo-englez ce înseamnă vrăjitor. Rădăcinile indo-europene i 
cuvântului wic sau weik duc la noțiunea de a se apleca, a se îndoi, a se întoarce, a se suci, Al 
putem face o referire la termenul bisericesc latin curbatus"*, pe care Martin Luther I-a descris! 
bună dreptate ca desemnând vrice aplecare (îndoire, curbare) spre cele materiale, nu numa! 
sensul sexual, cel folosit îndeobşte. Wicca sau cultul Vrăjitoresc contemporan se bazează pe că! 
din anii *20 ale scriitoarei americane Margaret Murray, continuată de englezii Gerald Boss 
Gardiner (1884-1964), Alex Sanders (1926-1988) şi Aleister Crowley. Acesta a scris în anl! - 
cărțile Wirchcrați Today şi The Book of Shadow i | 


ramuri enunțate mai sus nu se revendică a face parte din new age, ba chiar în anul 
circumstanțe se delimitează deschis de mişcare. Motivul (cel puțin cel declarat) ar fi 10% 
absența elementelor propriu-zis religioase. S-ar mai putea ca new age, aşa cum a fost dest! 
datorită carenţelor respective, să nu corespundă unor persoane, mai ales femei, dotate o 


Caii e PPE 7 ONE | 
23 Ă gă, 
3 McDonald: The Beatles - inspelningar och G0-talet - A Revolution in the Head Bo Eneby forlas 19 
2 


ce a dat la noi curvar, termen vechi cronicâresc - 


46 


= a$tă se Pală ces 
$ în care a creat o religie numită 7helema. A | 


[ATA PD, Ul fi 


DV 


VU 


sensibilitate religioasă e E cult, fie ea şi de tip păgân, moştenire a trecutului creştin. Se 
ţie că Pr Ci a ee pala .a popoarelor europene componenta păgână din străfundul 
telor acestora n-a fost niciodată extirpată din rădăcină. Acest fenomen este pus printre alții de 
srintele lector Vasile Vlad, pe seama unor carenţe misionare ale Bisericii apusene, tributară 


i pus etniilor barbare germanice, nu a fost asimilat natural prin metabolismul 


SUA, teologia feministă este susținută în mod deosebit de o personalitate marcantă în domeniu, 
Zsuzsana Budapest, auto-intitulată vrăjitoare într-o ramură a societăţii wicea, adoratoare a Zeiței- 
mamă, şi care exclude bărbaţii din societate. 


Ajunşi în acest moment, putem trece succint la apropierea de o altă ramură specifică a neo- 
păgânismului contemporan: sâtanismul. Publicistul român stabilit în SUA Traian Golea ne 
informează într-un material apologetic ce dezvăluie pericolele new age: Tor lui Satana-Lucifer i se 
închină adepții "religiei pământului", cum îşi zic cei ce cred şi practică vrăjitoria, înregimentaţi 
într-o multitudine de "biserici": Biserica Wiccan Nouă, Păgânii pentru Pace, Copiii Pământului 
Verde, Biserica Copacului Rowan, Biserica Întregii Lumi, Oul Verde, Universitatea Pomilor, 
Alianța Femeilor, Centrul pentru Resursele Comunităţii, Seminarul Seax-Wicca, Convenţia Zeiţei, 
Biserica Georgiană, Biserica Izvorului etern, Druizii Reformaţi şi ne-reformaţi, Fundaţia pentru 
Studiile Samanilor. Un astfel de adept al vrăjitoriei, Matthew Fox, a reuşit să convingă sute de 
preoți şi călugărițe catolice să i se alăture în credința lui panteistă grupați în culte ca. de 
exemplu: Colegiul Sfintelor Nume, Centrul pentru Spiritualitatea în jurul Creaţiei şi Prietenii 
Spiritualităţii Creaţiei... există şi sinagogi ale Noii Ere, ca Makom Ohr Shalom din Woodland 
Hills, California, care se roagă şi Mumei Pământului (Mother Earth) alături de Yehova”. 


2. Credinţa în divinitate şi într-o lume de „dincolo” 

In concepția noii paradigme holistice (aici în sensul de mai sus al monismului panteist) nu mai 
există o distincţie clară între om şi divinitate, între Creator şi creație, între imanent şi 
transcendent. Mântuitorul a spus că împărăţia Sa nu. e din lumea aceasta. Dar noii evangheliști nu 
se sfiesc să aducă revelaţiile lor în totală contradicție cu Sfânta Scriptură ca şi când nici n-ar fi 
auzit avertismentul Sfântului Apostol Pavel: Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a 
Chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie. Care nu este alta, decât că sunt unii 
care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger 
din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-0 - să fie anatema! (Gal. ], 6- 
8) In „evanghelia new age” Hristos are doar numele în comun cu Domnul şi Dumnezeul 
“Teștinilor. EI este considerat a fi un avatar, un maestru, un inițiat sau întemeietor de religii ca 
252 
2 Ape Teologia, Nr, 1, ianuarie-martie 1997, Arad . 
2 e heiclopedia CD Encarta 98. 


fc acestea şi încă multe altele sunt încadrate astăzi în termenul sociologiei religiilor ca NRM (New Religious 
cel) Astfel lor li se conferă în occident un statut „legal” de coexistenţă cu celelalte „denominaţiuni” şi culte 
“Ptate de stat, Întrucât asupra statului nostru se fac presiuni de aliniere a legislaţiei la standardele euro-atlantice, 


(rage m : , ! h 
| i peri izont cu consecințe foarte 
p 3 noi un serios semnal de alarmă asupra acestui pericol ce se anunţă la or ț te grave 


entru yj 
U Viaţa duhovnicească, 


47 


se adoră | 
Marea Zeiţă | 
ŞI 

Zeul cornut 


neo 
păgânismul 
este 
îmbrățişat 
de femei 


evanghelia 
new age 


hristosul 
colectiv 
este 
entitatea 
supremă 


în locul 
rugăciunii 
se practică 
meditaţia 
de tip 
oriental 


simbioza 
de 
elemente 
creştine şi 
ocultism 
masonice 


omul 
modern 
este 
refractar 
ideii de rit 


ambianţă 
muzicală 
adecvată 


Moise, Hermes, Zaratustra, Manu, Ram, Budha şi alţii, i paie, dica ae mai dep, 

rogresul spiritual al lumii. Acest Avarar este aşteptat. e mai mu k r igii su nume, 
it a (budism), Krishna (hinduism), Messia a E Fa (islamul, su 
Bodhisattva... În acest context putem aminti şi de apostolu apocaliptic a emesuriey d 
ameninţă omenirea, că, dacă refuză să accepte un fel de nou ati it AU pa NU Vor fa | 
înțelege, parte din el. Numai cei ce-l acceptă vor plămădi Nou m, a oilea Adam Său Fin, 
Mesia, restul inevitabil, nu va avea aşadar accesul în jinduitul Logat, ia i vor Pătrungg: 
Noul Regat vor fi, prin definiţie, parteneri la conducere... Hristosu ș geriv fiind nt 
Supremă. În acelaşi fel conglăsuieşte Alice Bailey, care a primit pe căi me se de la Spiru 
Koothumi şi Diawl (sic!) Kuhl „revelaţiile” de tip nou şi care explică foarte binevoitor că, atu 
când conştiinţa care este “hristos” (cel colectiv new age) a fost deşteptată in toți Oamenii, ah 
atunci va trebui să dobândim pacea pe pământ şi bunăvoirea între semeni, că expresia divinig 
noastre va pune capăt urii dezlănţuite asupra pământului şi va zdrobi toate zidurile deSpănțito, 
care separă pe om de om, grup de grup, naţiune de naţiune, religie de religie. 


E 


3. Un cult organizat ce cuprinde rugăciune, sacrificii (jertfe), o clasă sacerdotală ce o 


sacrificiile la altar şi conduce rugăciunea de obşte, o distincţie între sacru ŞI profan 
sacră 


pere, 
> O-arţ 


Aici lucrurile se prezintă mai simplu. Mişcarea propriu-zisă new age nu prezintă, nici cel puţin; 
stadiu de embrion vreun cult specific, un ritual şi celelalte elemente ale punctului (3). În loa 
rugăciunii este prezentă meditaţia de tip oriental sub diferite forme: meditaţie transcendent; 
meditații de tip yoga, zen, rozicruciene, antroposofice ş.a.m.d. Meditaţia se deosebeşte | 


=) 
de ceva superior lui. Sesizând această carență şi importanţa majoră a rugăciunii, Alice Bailey 


alcătuit aşa numita Marea Invocaţie. ce. preia atribuțiunile rugăciunii 
. . . Î.. A . o A > 28 =] 

creştinism: Nu trece zi fără ca însuși Cristos să nu O recite””. Stilul com 

sorgintea teosofică, simbioza de elemente creştine şi ocultism franemason 


Tatăl nostru. pent 
punerii arată fără tășal 
IC. 


O altă caracteristică a Vieţii. adepților new dge „este ambianța muzicală adiacentă. Nu 
religiozitate impune o exprimare muzicală foarte modernă, industrializată, făcând uz! 
materialele şi metodele cele mai noi ale domeniului. Atributele acestei muzici sunt faptul câ 
meditativă, fără contur, de atmosferă mistică, magnetizantă. Ca şi scrierile sacre ale mişcării 
pretinde ca fiind fără autor, dictată de anumite entităţi divine din lumea spiritelor, nescrisă! 
mână omenească”. Aceste producții artistice sunt în general caracterizate de specialişti ca fiind 


x : iat În ș ica | 
. Părerea adepților mişcării este că muzici 


AF j - a 
Alice Bailey, La grande invocation, Bonne Volonte 
Din izvorul de Lumi 
cobori pe pământ, 
, E , . . .. . . “i j y, 
„Din izvorul de Iubire al inimii lui Dumnezeu/lubivea Se va revărsa în inimile oamenilor/lar Cristos 
pulea reîntoarce pe pământ, 
Din centrul în care 
cunosc înțelepții, 
Din centrul pe care îl numi ] e 
mim neamul omenesc/Înmu ureşte planul Iubirii si ninii/Şi se pod 
ubirii şi al Luminii/Și se 
poartă locaşului răului Nae du i 


e Pa Lumina, I ubirea şi Puterea vor restaura/Planul pe Pământ, gpii 
r a ge AS pr: de exemplu: Pharaoh, Spirii of Tibet, Medicine Woman, Drifting in a Calm Bâv- pr 
e din loresi; The Un erwater World of Dolphins and Whales Misteri | S Ii 0s 00 3 

i i: ales Mistey g sunt bine 
adepților mişcării, listeries, Edge of Dreams si 


Mondiale, Gensve p. 7-8: 


ȘI sp ) pia IL 
nă al cugetului lui Dumnezeu/Lumina Se va revărsa în cugetul oamenilor/Luni 


Ș i ; . > cul 
S-a născut voia lui Dumnezeu/Planul călăuzeşte slaba voire a oamenilor/Planul pt 


48 


E 


specifică este o armă Sp ze posi şi a încordării, iar o altă muzică fără caracteristicile di 
respective are e Ma e Aa Sate ale mal este folosită şi ca suport pentru diverse 

sorapii Și meditații, să 8 i NLEZIIlE visării cu ochii deschişi (day dreaming) practicate de | 
tineri. pentru a-ŞI căŞISa Ba aa ua Unul din compozitorii recunoscuţi totuşi în cadrul | 
mi cării, se pronunță asupra lui Bach ca fiind cel ce pune bazele muzicii stresante, încordate, fiind 

în acelaşi timp convins că inspiraţia de sorginte asiatică este mult mai benefică, deoarece în | 
culturile asiatice s-a păstrat ceea ce s-a pierdut în occident: spiritul. i 


4, Locaş sacru (templu), locuri sacre cu eventuale pelerinaje (geografie sacră) şi perioade 
sacre E : : 
specific mişcării, în occident, sunt atelierele de lucru (workshop), cursurile de dezvoltare 
ersonală sau educația pe internet, care dobândesc anumite caracteristici în cadrul unor societăţi 
secularizate. deja. Interesul spontan al individului pentru cele sfinte fiind general uman, aceste 
mici şcoli devin un fel de locuri sacre pentru cei ce le caută. Dar statutul de loc sau obiect sacru a 
fost atins de anumite categorii renumite în mişcarea new age. Astfel, obiectele sacre devin 
cristalele care se folosesc la anumite terapii ca instrumente medicale sau amulete, anumite 
simboluri ca de exemplu micile bijuterii cu semne zodiacale, alte simboluri preluate din diferitele 
culte sau chiar mici obiecte investite direct de posesor cu o semnificaţie conştientizată doar de el 
însuși (fetişuri). 
Aşa numitele locuri sacre ale mişcării pot fi considerate şi locurile de pelerinaj de la Findhorn din 
Anglia unde deşi nu s-au realizat chiar minuni, după cum s-ar fi dorit, (în domeniul agriculturii 
alternative) s-a ajuns totuşi la crearea unei şcoli în acest sens. Alte locuri de pelerinaj cu o aură 
oarecare de loc sacru pot fi considerate Sedona în SUA unde se crede că există o fereastră 
deschisă spre cer, loc de aterizare a OZN-urilor şi al unor spirale energetice sau diferitele 
ashramuri, domenii ale unor secte care pretind că dăruiesc puteri deosebite celor ce se află în 
interiorul acestora. În ţara noastră, o încercare de a sacraliza în acest fel un anumit loc s-a făcut în 
legătură cu platoul Bucegilor, presupus loc de existență al altarelor păgâne din Dacia: Or, vom vegetarianism 
vedea că acestea sunt bine cunoscute adepților mişcării, "vortex", acest Polus geticus, această 
"reprezentare" a Polului, există în România în Carpaţi (Munţii Riphei), pe Muntele "Omul", care 
este încă numit de popor "Osia Lumii", "Buricul Pământului”. După alte surse de aceeaşi 
factură,” muntele sfânt al dacilor Kogaion este identificat cu Ceahlăul. 


Adepții new age sunt implicaţi şi în mişcarea ecologică, având ca bază de plecare concepţia 
monist-panteistă. Pământul întreg este sacru. El nu trebuie agresat, iar energia divină care este un 
fluid universal, sacralizează totul, inclusiv omul şi animalele. Dar cu toate acestea, anumite 
animale, şi anume delfinii şi rudele acestora, balenele, au ajuns la un statut deosebit în concepţia 
1ew age. Delfinii au o poziţie aparte deoarece aceştia comunică prin canalizare cu oamenii, fiind 
de multe ori sototiţi încarnarea unor entităţi de dincolo. Se poate considera în acest sens, că prin 
îceste pretenţii, mişcarea new age pune bazele creării de noi mituri, legende, care, în perspectivă 


Storică, ar putea umbri pe cele deja existente. 


S, Revelaţii naturale sau supranaturale făcute de clar-văzători, de „prooroci”, o structură 
mai mult sau mai puțin dogmatică a doctrinei consemnată în cărți sacre, dar totodată fiind 


Prezentă şi o tradiţie orală 

Alături de aceste scrieri, există în mişcarea new age o serie de mesaje sacre, răspândite sub formă 
de mijloace audio, rezultatul aşa numitelor canalizări“? şi care accentuează aceleaşi caracteristici 
cp ua de new age: redescoperirea sacralității universale, „exaltarea stării de pietate, 
ia A facultăţilor paranormale, acordarea de semnificații spirituale gDOL, anumite 
exerci Ie, INCrederea în sine, nelimitarea energiei uman-universale, neutralizarea răului prin 

HI spirituale, etc, 
în PR aste St al io 3 ia 


V 
„p covinescu, Dacia hiperboreeană, Rosmarin 1994, p. 21. 
: Crai I. Țugui, C, Negureanu, dar şi alţii înaintea lor. 
"Medium pi (engl.) = canalizare, dicteu automat sau scriere în 
Spiritismului secolului XIX. 


ecologism 


transă, termen contemporan ce înlocuieşte mai vechiul 


49 


entitatea 
lisus 


Scrierea care a dobândit deja statutul de scriere sacră este Cursu/ Miracolelor, care, cu toate ce 


pazei e -: > a S 
dori cât mai repede parcursă de cititorii din diverse locuri ale lumii, nu poate fi tradusă în Mod as d 


3 Ofin: 
decât după o perioadă de acomodare de un an, timp în care se învață şi se studiază te ul 
traducătorul dobândind astfel o anumită stare de spirit. In cadrul mişcării există multe Scrie £ 
specialitate, biblioteci sau librării cu produse de interes specific, dar nu toate au dobândit Sacralj 
Cursul miracolelor pretinde că nu are autor uman, ci este o carte inspirată de catre entitatea i 
posesoare a acesteia fiind psiholoaga americană Judith Skutch, cei cărora li s-a dictat textul fii | 
fapt alte persoane. Bineînţeles că literatura new age este mult mai abundentă şi mai dezvo 
bazându-se pe scrieri şi surse mult mai vechi, fiecare din ele pretinzându-se a fi foarte importantă, în. 


noi ne-am limitat doar la aceste două tipuri de scrieri care sunt specifice pentru mişcare în general. 


6. Caracter vădit social, comunitar, deci existenţa unui cod moral închegat. E 

În spiritul acestor caracteristici, mişcarea de new age s-a impus în fața adepților Săl cel mai interey, 
cu un nou stil de viață. Stilul de viață new age este condus de mai mulți factori, dintre care ce] i 
răspândit este vegetarianismul şi naturismul. În istoria civilizației creştine a Vestului, traumati 
felurite proteste religioase, întâlnim pentru prima dată o atitudine vegetariană în anul 1809 la y 
religios autointitulat Bible Christian Church din Anglia, nerecunoscut de statul englez. Ace 
adoptat regimul vegetarian din considerente spirituale şi nu din simple motive. de sănătate. Bine 
stilul vegetarian este deja cunoscut în istorie ca fiind propriu credințelor asiatice, de unde se Presupuy 
a fi fost inspirat. Medicina ayur-vedică recomandă vegetarianismul, de „asemenea macrobioțig 
propovăduieşte acelaşi lucru, în diferite stadii de curăţire interioară şi exterioară, în diferite boli sa 
pentru rezolvarea diferitelor probleme. În Occident există multe mişcări de grup ale vegetarienilop 
care, pe lângă faptul că fac o propagandă specifică a dietei culinare pe diferite stadii, se dedau Chiarș 


la violente proteste ilegale, ca de exemplu atacarea armată a abatoarelor sau a fabricilor de mezeluri 
eliberarea animalelor din crescătorii. 


zat 4 
N gr, 
Ştia ] 
înțeles 


Pe lângă aceasta, adepţii new age încearcă să-şi elaboreze un cod moral-etic specific, insistâni 
asupra ecologiei şi feminismului. Aleister Crowley a stabilit în 7he Book 0f Law legea morali! 
satanismului: Singura lege este ca să faci tot ceea ce ai chef. În 1966, Anton Szandor la Vej, 


întemeietorul bisericii sataniste din San Francisco, a formulat în The Satanic Bible şi cea de 
doua regulă: Fă-le celorlalți ceea ce-ţi fac ei ție. 


O altă caracteristică a mişcării este dominaţia femeilor. Deşi mişcarea feministă la început nu! 
avut propriu-zis de a face cu new age-ul, acestea s-au întâlnit în cele din urmă, datorită un 
trăsături comune, cea mai importantă fiind protestul împotriva instituţiilor sociale bine stabili 
deja, împotriva ordinii tradiţionale. Este demnă de reținut remarca potrivit căreia feminismul apă 
în mediile protestante unde au fost neglijate feminitatea, sensibilitatea, afectivitatea familială et 


S-a constatat faptul că new age-ul este dominat d 
ş.a., dar poate mai puţin evident este că se urmăre 
obicei vehiculul ideal de răspândire a subculturii r 
în alte țări din Europa, interesul pentru fenomene 
zodiac, senzațional, este crescut în rândul femeilo 
new-aze este feminista Clarissa Pinkola Est&s, sta 
Jolje med vargar (Femei care se alătură lupilor). 
unor domenii exclusive cum ar fi 
feministă există două curente deo 


e femei dezaxate, dereglate, divorțate, lesbi 
şte chiar promovarea femeilor, acestea fiind! 
eligioase ighorante şi superstiţioase. În SUAS 
limită, pentru paranormal, pentru ghicit, tra 
T. O reprezentantă interesantă a feminismului! 


2 


tru a-şi demonstra superioritatea. 


că 
. - A a  i clit 
r, trebuie constatat că la baza atât teoretică, cât şi cea prâ n ct 
uhovniceşti tipice strămoaşei Eva: mândria, curiozitatea (Îi 


Cu tot respectul datorat femeilo 
new-age-ului, se află rătăcirile d 
a aa 5 stapini, Wa 

Există şi noțiunea de vegan 


> strict vegetarian, fără „Pogorământul catolic: 
Anagramă pentru Levy am 


ozaicului maghiaro-american. 


50 


ouă şi lactate. 


Vf 


de fată ghicit în tot, astrologie, i-qing eto:) şi neascultarea (feminismul). Astfel se explică 
resuscitarea ocultismu e spiritismului, vrăjitoriei,”* neo-păgânismului wicca şi al cultelor 
naturiste politeiste şi panteiste, a terapiilor complementare sprijinite pe concepţii orientale sau în 
cel mai bun Caz sine eLIsie, paralele cu invăţătura Bisericii. La eventuala obiecţie ce ar susține 
prezența masivă a bărbaţilor la vârful mişcării, răspunsul este următorul: 

]) Este întru totul adevărat că bărbaţii domină în eşaloanele superioare. Dar asta se datorează 
capacității acestora de Organizare şi conducere, uneori ei sunt acei lideri carismatici din fruntea 
sectelor sau a unor noi curente şi terapii, maeştri şi învățători spirituali (guru), lideri de opinie, 


ete. Acestea sunt date şi realități pe care nu le pot contesta nici cele mai înfocate feministe 
prigonite de societatea patriarhală. | 


feminismul 


2) Pe de altă parte aceşti bărbaţi au ajuns ceea ce au ajuns într-o mare măsură datorită femeilor de 
care au fost educați: mame, bunici, mătuşi, învățătoare, soţii, amante. Aceasta nu îi absolvă 
desigur în totalitate, fenomenul rămâne în picioare. Dovadă de nezdruncinat sunt cazurile Adam- 
Eva, Samson-Dalila, Răzvan-Vidra, Lady Macbeth, Chopin-G. Sand , J. Lennon-Yoko Ono, ca să 
nu cităm decât exemple arhi-cunoscute. 


Dar tot atât de adevărat este şi faptul că aşa cum printr-o femeie (Eva) a venit moartea, printr-alta 
(Fecioara Maria) a venit mântuirea. În natura gingaşă a sufletului feminin există suficiente 


crescut de mici în duhul şi evlavia creştină. Deci, precum acelea, se poate aştepta şi astăzi ca să 
existe femei capabile de a îndrepta această situație îngrijorătoare. 


Numeroşi cercetători au subliniat caracterul eclectic al mişcării, acel disembedding, respectiv 
libera conectare a noţiunilor care de fapt nu au nimic în comun, dar care farmecă minţile 
autodidacților semidocţi. Astfel, un concept dintr-o cultură este desprins din aceasta şi se cuplează 
la cu totul altceva din altă cultură, un exemplu de remarcat fiind conceptul de yoga universală 
(pan yoginism) avansat de Osho şi adoptat la noi de Mario Vasilescu şi Gregorian Bivolaru: Yoga 
nu este o religie. Yoga nu este hindusă sau musulmană. Yoga este o ştiinţă universală, la fel ca 
matematica, fizica sau chimia. Cum fizica nu este creştină chiar dacă aproape toate legile fizicii 
au fost descoperite de creştini, la fel Yoga nu este hindusă, susţin aceştia, chiar dacă ea a fost 
descoperită de hinduşi'”. Yoga este o ştiinţă pură a transformării ființei umane astfel că un 
mahomedan poate fi yoghin, un budist poate fi yoghin, un creştin poate fi yoghin”. 

Dacă înțelegem prin religie sensul extins de relație a omului cu sacrul, atunci tot rămân descoperite 
următoarele elemente esenţiale ale religiei: sacrificiul, sacerdoțiul, rugăciunea, cultul, aspectul 
comunitar (instituţia) şi cel moral-etic. Aceste elemente de bază sunt rezolvate mai mult sau mai puțin 
în cadrul cultelor neopăgâne (inclusiv sataniste) menţionate mai sus. 


Să reținem și faptul că unele dintre ele au contestat în repetate rânduri apartenența lor la mişcare. În 
această privinţă părerile pot fi împărțite, însă în ceea ce ne priveşte ne menţinem părerea exprimată în 
titlu şi anume aceea că new age-ul nu poate fi decât - cel mult - o pseudo-religie. Mişcarea se prezintă 
ca fiind mai degrabă o pan-psihologie transpersonală, în cadrul căreia putem detecta în hăţişul acestui 
Zhiveci spiritual sincretist urmele unei religiozități de tip neo-păgân. 


iei ie TOR Ie ai gi 
; Resimţite din plin şi la noi prin activitatea prodigioasă a etniei romilor, încurajată iresponsabil pe canalele mass- 
media: presă, Ty (vezi Tv Prima cu Dosarele Y şi chiar Credo de pe canalul TVR 2). 

cestă argumentaţie de sofism neo-hinduist tipică lui Osho (Bagwan Rajneesh) este o capcană în care pică însuşi 
autorul ei. Cele arătate demonstrează de fapt tocmai contrariul: fizicienii au descoperit legile datorită tocmai formaţiei 
i Creştine (scolastic experimentale de tip Cartezius-Bacon), asemenea şi hinduşii au ajuns la yoga datorită unei 
37 9S0fii specifice! 

“8a Magazin, nr. 7 coperta 4. 


51 


piete 2 Pa 
et op d 


sri, 


pă 


DESPRE RECLAMĂ ÎN SOCIETATEA DE CONSUM 
în care Andrei Boambeş arată că unul din stâlpii 
societății contemporane este producţia de idoli 


ocietatea occidentală contemporană este una de consum. Ce înseamnă, în fond, aceasta? 

Înseamnă că toată munca de creație, în orice domeniu, are un aie scop: consumul 

produselor ŞI serviciilor respective. Aceasta implică faptul că, într-o astfel de societate, 
hotărâtoare pentru stabilirea direcţiei de mers este interacțiunea a două forțe: cererea şi oferta. 
Aceste două forțe se întâlnesc intr-un spațiu, concret sau virtual, denumit piață. În concluzie, 
se poate spune Sa orice ACI ILALE care are drept scop a oferi ceva, un produs finit de orice 
natură, trebuie să pornească, in conceperea şi realizarea acestui produs, de la finalitate: 
dorința consumatorului. Corifeii acestui tip de societate susțin că ea a reuşit să creeze 
consumatorul rege, care, în deplină cunoştinţă de cauză (pentru că are acces la o varietate de 
surse de informație, cum n-a mai existat în istorie), alege oferta care i se potriveşte cel mai 
bine. 
Când am spus că orice domeniu intră în acest joc al cererii şi ofertei, nu am exagerat absolut 
deloc. Există în Occident o piață a religiilor, o piață a opțiunilor sexuale etc., pe lângă 
piețele mai obişnuite, ale automobilului, cosmeticelor, imobilelor ş.a.m.d. Cine sunt actorii 
acestor pieţe? Pe de o parte, ofertanţii, iar pe de altă parte, consumatorii. Între ofertanţi, pe de 
o parte, ca şi între consumatori, pe de alta, există concurență. Ne interesează, acum, în mod 
deosebit, concurenţa dintre ofertanţi şi armele folosite de aceştia în această luptă. 


O armă de care se folosesc ofertanţii este etalarea calităţilor pe care produsul lor le are şi al 
ascendentului faţă de produsul similar al concurenţei. De exemplu, un negustor de maşini 
laudă consumul redus şi performanţele de securitate ale maşinii, iar un politician programul 
său de dezvoltare economică, enumerând motivele pentru care acesta este mai bun decât al 
contracandidatului său. În utilizarea acestei arme există posibilități de înşelăciune, în sensul 
că ofertantul poate exagera unele calități şi ascunde unele defecte, mizând pe ignoranța 
interlocutorului său. Aceste posibilităţi de înşelăciune sunt însă relativ reduse. 


Există, însă, şi o altă armă pe care războinicii piețelor o folosesc. Este vorba despre 
publicitate. Publicitatea este, de fapt, un arsenal. Ea cuprinde reclamele de orice fel: audio- 
vizuale, din presa scrisă, de pe panourile de pe blocuri sau alte locaţii, de pe bannere 
(steagurile de pe marile artere de circulaţie), cele pe diferite suporturi, instalate cu ocazia 
diverselor evenimente sociale, culturale, sportive, diferite activități conexe care sporesc 
prestigiul etc. 
Teoretic, publicitatea este, aşa cum intuieşte majoritatea cititorilor, un ansamblu de metode 
prin care se aduce la cunoştinţa publicului faptul că cineva oferă ceva, precum și 
caracteristicile acelui ceva. Sunt cazuri în care definiţia este respectată: anunţurile de la mica 
publicitate din ziare, de exemplu. Acolo se spune foarte clar şi pe scurt (chiar dacă mai apar 
inflorituri de stil): vând/cumpăr un anume lucru, cu anume caracteristici, la cutare preț. 
Mesajul este structurat logic, îl invită pe cel care îl receptează să facă comparații, deducții, să 
tragă concluzii, 
Nu același lucru este valabil pentru publicitatea efectuată de marile corporații (aici intră nu 
numa; cele din domeniul economic, dar şi cele din politică, social etc.). Dacă tipul de mesaj 
despre care am vorbit până acum este unul care se adresează rațiunii, cel al reclamelor din 
Ultima categorie se adresează în mare măsură nu nivelului nostru cognitiv, ci celui perceptiv- 
E senzorial, O dovadă care poate fi adusă imediat în sprijinul acestei afirmaţii este legată de 
: regyportamentul copiilor de până într-un an vis-ă-vis de aceste reclame. Toţi copiii de 
Ctiva vârstă, pe care-i cunosc, reacționează prompt la apariţia momentului publicitar: în 


53 


reclama 
de mare 
clasă se 
adresează 
în special 
nivelului 
perceptiv 
senzorial 


ni se cere 
să credem 
ȘI să 
nădăjduim 
într-un 
produs 
banal 


clipa în care încep să se difuzeze primele reclame, lasă totul şi se uită vrăjiţi î 


pai A j : N ecr 
fuseseră până atunci perfect indiferenți la televizorul care funcționa de mult timp. ăn, 


d, 


Voi încerca să analizez mai adânc natura şi scopul acestor tehnici de convingere ] 
scop, voi lua un caz reprezentativ de mesaj publicitar din România de astăzi şi voi 
felul lui, urmând ca apoi să trag concluziile. Este vorba despre un clip al unui Oper 

telefonie mobilă, posesor al unei binecunoscute mărci. Respectivul clip face pată 
campania de imagine. Să încep prin a-l prezenta. “g 


dog, 


Totul se derulează pe o muzică ritmată, dar neagresivă. Apare întâi o stradă dintr-up 

oraş, pe care circulă oameni fericiţi, zâmbitori, cu pas avântat, cu chef de viață. Apoi d 
oameni de afaceri tineri, îmbrăcaţi în costume impecabile, discută foarte degajaţi. Unul a y 
ciocăneşte într-un mic ecran portabil şi apare acolo familia lui: soţia şi copiii, râzând, îi 
fericire. În următorul cadru, nişte copii aleargă lipsiți de grijă pe o pajişte într-un N 
jucându-se cu un câine mare, zglobiu şi cu ochii blânzi. În final, apare numele i 
împreună cu mesajul: Viitorul sună bine, totul pe un fond verde (culoarea de marcă). A 


Cred, acum, că dumneavoastră v-aţi dat seama la ce clip mă refer, în ciuda lipsei de Pute, 
cuvintelor de a prezenta astfel de producţii. Voi încerca, acum, să descopăr, împreună cu ji 
ce mesaj transmite clipul? În primul rând, o stare de bine, de bucurie. Totul concurează, 
obținerea acesteia: muzica, acţiunile şi figurile personajelor, mişcările încetinite. Se Creeazj 
atmosferă magică, de basm. Telespectatorul o trăieşte câteva zeci de secunde, după Gal 
brusc, apare scris punctul către care trebuie să-şi canalizeze recunoştinţa: numele de marcă, 
produsului. Nu numai atât, însă. El recepționează şi mesajul: Viitorul sună bine, i 
conexiunea este făcută: acestea sunt doar câteva imagini din viitorul pe care firma ni 
pregăteşte. Putem fi liniştii şi încrezători: ei au grijă de noi. 


Dar care-i, de fapt, problema? Păi, se pare că am uitat ce semnifică, de fapt, numele ca 
apare în reclamă: este vorba despre un produs complex al unei firme care scoate profit îi 
vânzarea lui. În ce constă acest produs? Este un pachet de variante care satisfac o anun 
necesitate. Şi anume nevoia unui om care circulă mai mult sau mai puţin, de a putea! 
contactat şi de a putea contacta pe cât mai multă lume, în orice moment. Pentru a-şi satisf 
această nevoie, se pare tot mai presantă în condiţiile vieţii agitate pe care o trăim, a 
persoană plăteşte un preţ. În asta constă toată relaţia unui consumator cu produsul menţioni 
Punct! 


Atunci, de ce dă firma atâţia bani (între 3500 şi 5000 $ pe 30 secunde de emisie, la ore! 
maximă audienţă), ca să facă un clip care nu transmite nici un mesaj practic, ceva de naturi 
facilita accesul consumatorului la produsul său? De pildă: Aveţi acum mai multe minut! 
acelaşi preț, sau: Acum vă taxăm la doar 30 secunde etc. Plăteşte această corporație, care! 
resursele să angajeze cei mai buni psihologi, aceşti bani din prostie, sau fără nici un st 
Cred că orice om normal ar răspunde nu la această întrebare. Atunci, care este scopul ac& 
imagini de basm? Nu cumva transmiterea următorului mesaj: Nădăjduiţi în produsul nos 
credeți în el şi totul va fi bine? 


Păi, în acest caz, se cam joacă cu sufletele noastre! Cum poate o societate comercială de 
şi corporație multinațională), o organizaţie cu un scop atât de prozaic (acela de a 0003 
vânzând un produs), să ne propună aşa ceva? Căci, de fapt, nu ne propune altceva de 
idol! Nu vă aminteşte cu nimic de sectarii care umblă pe străzi şi prin parcuri; RR 
oricui vrea sau nu să-i asculte, să creadă în zeul lor, căci le va schimba viața? Firmă ci 
care vorbim ne cere să ne mobilizăm măcar o parte din resursele de credinţă şi nădejde Pe 
le avem, în direcția unui biet produs, care satisface o nevoie (destul de margie. 
recunoaştem). Ce-ar fi dacă şi cârnățarul din colțul străzii ne-ar invita să nădăji 
salamul lui, care ne va face viitorul luminos? Nu mă pot abţine să nu întreb: cum Aa d 
adevărul sintagmei consumatorul rege, despre care vorbeam mai înainte, în condițiile il 
acest consumator e de fapt programat şi manipulat să cumpere un produs nu pentru i, 
sale, ci pentru că a văzut un basm de 20 secunde la televizor? 


54 


i | 


oate că mă PIIpesCE CU concluzia şi exagerez! Poate că asta-i concluzia pe care am tras-o 
„„. Poate alții Mata. e Saltea la acel clip. Este posibil, deşi mă îndoiesc! Să-i dăm 
cuvântul doamnei = ele Era sit Vicepreşedinte pentru marketing şi vânzări la corporaţia 
in discuție: Nu vindem un proaus, ci un stil de viață (revista Capital nr. 36, 7 septembrie 


2000). 

lată că; printr-un reprezentant de frunte, o voce autorizată a companiei, aflăm ce se doreşte: să 
acceptăm, să credem într-un set de valori (căci ce altceva este un stil de viață?). Nu încep să 
se lege lucrurile? Dacă mai amintim şi de o colecție vestimentară pe care ei au lansat-o (care 
avea un stil MTV-istic, deci un mesaj cultural ferm conturat), ne apare în fața ochilor întreg Sare 


o societate 


tabloul. Pentru că nu a fost vorba de o sursă alternativă de profit, ci, după cum tot doamna consideră 
Gaudette spune: „a făcut parte din strategia de început a companiei. Am dorit să impunem O ae 
„numită imagine pe piață (am citat din aceeaşi sursă ca şi mai înainte). Păi, cum vine asta: ici 
deschizi nişte magazine cu haine (care, lucru semnificativ, merg în pierdere), ca să vinzi mai ca ținând 
multe abonamente de telefonie mobilă? Ce legătură are una cu alta? Cei mai mulți dintre de - 
economişti, precum şi o mare parte din cititorii care lucrează în publicitate, indiferent de normalitate 
formaţia lor intelectuală, citind frământările mele, ar fi nedumeriți: oare unde vrea să ajungă? poate ii 

Nu se predau la toate cursurile de marketing aceste tehnici? Crede că a descoperit el acum rea 


roata? Le-aş răspunde: tocmai aici e problema! Toate suporturile de informaţie ale societății 
de consum contemporane, prezintă aceste lucruri ca fiind normale. Ce poate fi mai normal 
decât dorinţa puternică a unui ofertant de a-şi vinde produsul şi decât consecința acesteia, 
alegerea celei mai bune metode de a-l convinge pe cumpărător? 


creştină nu 


Ei bine, pentru un om sau pentru o societate care se ghidează după ordinea lucrurilor în 
Hristos, nu există nimic mai anormal! Să mă explic. Învățătura de credinţă a Bisericii ne 
transmite că există o anumită ierarhie în creaţie. În ceea ce priveşte nevoile şi grijile 
materiale, Biserica ne învaţă să le dăm exact atenţia cuvenită: ele există, trebuie să le avem în 
vedere, dar trebuie să ştim că există lucruri mult mai importante decât ele. Când Mântuitorul 
spune: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. 
El nu are în vedere numai pâinea propriu-zisă. Se referă, în acelaşi timp, la toate bunurile de 
consum. Prin aceasta, ne ajută să ne raportam corect la realitate, să punem orice lucru care ne 
înconjoară la locul său. Orice răsturnare a acestei ierarhii are consecinţe negative majore 
asupra echilibrului duhovnicesc al oricăruia dintre noi: Căci ce-i va folosi omului de va 
dobândi lumea întreagă dacă va pierde sufletul său? Or, orice mesaj publicitar de genul 
celui în discuţie, tocmai asta urmăreşte: să ne facă să aşezăm produsul respectiv undeva mai 
sus decât este locul lui. Păi, dacă este aşa, nu înseamnă că un astfel de clip publicitar este o 
ispită? Și încă una dintre cele mai grave, o invitaţie de a ne crea idoli! Mântuitorul este foarte 
clar în problema responsabilității pentru apariţia ispitei: Cu neputinţă este să nu vină 
smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin. Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o 
Piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici. lar . 
Ispititorul, care, după cum am văzut, poartă cea mai mare parte a vinei, este, în cazul nostru, 
firma în discuţie, care ştie exact ce face și plăteşte şi bani grei pentru asta! Or, o societate 
care consideră această activitate ca ţinând de normalitate, poate fi oricum, numai creştină nu. 


Dat fiind că acest pen de publicitate este unul din stâlpii societăţii de consum (putând fi 
întâlnit nu numai în domeniul comercial, dar şi în cel politic), putem concluziona că 
societatea în care trăim este chiar anticreştină. Nu-mi fac iluzii că trag în premieră această 
“ncluzie. Au tras-o alții mult mai înduhovniciți, mai inteligenți şi mai informaţi decât mine, 
cu destul timp în urmă, când încă tabloul respectivei societăți nu era aşa de bine conturat ca 
“cum. Au descoperit acest lucru pornind de la multe alte aspecte ale lumii în care trăim. Nu 
Sper decât că dumneavoastră, cititorii prezentului articol, aţi reuşit, în ciuda cuvintelor mele 
Poate nu prea bine alese, să vă întregiţi imaginea pe care o aveaţi despre lumea contemporană. 


55 


DESPRE EURO ȘI ŢĂRILE DIN EUROPA! 
în care părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa arată că 
dorințelor unioniste europene ale oligarhiei transnaţionale 
statele mici le pot răspunde constructiv şi cu demnitate 


aj n timp ce România, prin guvernanţii ei, este gata să-şi vândă nu numai SUVEranitate 
] şi teritoriul şi bogăţiile şi fiii, alte ţări, mult mai mici decât ţara noastră, îşi adi 

demnitatea şi caracterul de independenţă față de Europa Unită şi de euro, o „h 
masonică de distrugere a independenţei naționale a popoarelor europene pentru dog, 
subordona unor cercuri politice profitoare. În prezent, finanţele lumii fiind în mâna 4 
grupuri de bogaţi de origine europeană şi evreiască, aceştia consideră că a sosit pent 
timpul de a subordona popoarele din punct de vedere politic şi cultural prin introducg, 
monedei comune Europei şi prin extirparea tradiţiei culturale naţionale, înlocuind-o A 
subcultură internaţională, ca un drog de consum, omorând demnitatea, libertatea şi Crediu 
creştină. Ei pun pe primul loc drepturile minorităţilor sexuale, a deviaţilor de orice fel, a 
felul de secte spre descompunerea creştinismului, izgonind din societățile naţiongj 
subordonate lor orice principiu, orice adevărată demnitate, orice ataşament la vajy 
spirituale care nu se subsumează subculturii lor create în laboratoarele subterane şi 
concernelor politice şi financiare. 


Danemarca a spus un NU hotărât la referendumul privind adoptarea monedei e 
Participarea electoratului a fost masivă, 90%, iar rezultatul referendumului a fost net: 5) 
împotriva adoptării, 47% pentru. Fireşte că Europa Unită îşi are agenţii ei infiltrați în tou 
națiunile, agenţi de influenţă, care vor urma să ocupe posturi de conducere în țările integru 
spre a schimba guvernul naţional într-unul subordonat centrului internaționalist. 


Conducătoarea campaniei anti-euro este o femeie — Pia Kjaersgaard — care nu se temei 
afirme că batălia câştigată nu este una economică împotriva monedei euro, ci una politii 
împotriva integrării europene a Danemarcei. A existat un tren expres către Statele Unitea 
Europei, afirmă Pia. Poporul danez a pus frâna pe tren. 


Aceeaşi părere are şi ministrul finanțelor, Mogens, mare susţinător al integrării europei 
Danemarcei: Nu poți da poporul danez de o parte. Există o animozitate generală imp! 
birocrației Europei Unite... Ceea ce am văzut astăzi a fost un vot politic, nu unul econon 


Ceea ce este curios este faptul că grupul anti-euro se constituie dintr-o alianţă drea! 
stânga. (Bine înţeles, stânga daneză nu are nimic de a face cu stânga românească). ! 
Kjaersgaard este liderul Partidului Naționalist al Poporului Danez. Ce oroare trebuie Și) 
pentru intelectualii internaționalişti, pentru ziariştii şi politicienii români, să audă a : 
există un partid naţionalist în Danemarca şi în alte state europene, care se opune intesf 
masonice a lumii vechi, în timp ce ei, în România, stau în genunchi implorând Dei 
pregătită de organizaţiile mondialiste şi strigă cu disperare împotriva celor cal€ a 
demnitatea naţională şi credinţa, numindu-i fundamentalişti. 
înseanli 
jurid' 
mânie 


Danezii se tem de o explozie a imigrației în ţara lor, în cazul integrării care 
singură piață, o singură monedă, o singură legislaţie politică şi o singură legislație 
Intre aceste principii nu mai există nici un loc pentru specificul Danemarcei, al RO 
al altor țări mici. 


] 

: > SS ] vol! 

Primul ministru danez Poul Nyrup Rasmusen declară că este nefericit cu rezultatu „Ad 
dar respectă voința poporului său. Deoarece e] presupune că refuzul primit de 


A) 
: ; X ]; ŞI 
' Comentariu elaborat pe baza articolului Votanţii Danezi resping moneda euro, Washington Post, 29 Sept. 2000 p.Al$ 


56 


Izeze coroana daneză, ca sancţiune, primul 


supăra Europa Unită care va încerca să devalor 
apărăm moneda daneză şi, dacă va fi nevoie, 


ministru declară: Suntem deplin pregătiți să 
om interveni pentru a-i păstra valoarea. 


Faceți diferenţa e tt ma de conducătorii politici ai Danemarcei, vorbind despre 
oporul SiS ee a Mala or, S: limbajul servil față de orice tratat internaţional folosit 
“ 1 a = = > F. . pr, . . 
de demnitar i ii reşe inte la cel din urmă “reprezentant”, în situații mai puţin 

conflictuale cu organizațiile politice şi financiare înrobitoare. 


Acest vot se repetă pentru a doua oară. În 1992, poporul danez a respins Tratatul Maastricht 
de integrare europeană. Refuzul din 1992 (atenţie, români!) a obligat Franța, Germania şi 
alte state majore din Europa să acorde anumite concesii tuturor viitorilor membri, dându-le 
mai multe drepturi politice, economice şi mai multă autonomie, în general. Un stat mic, 
chiar foarte mic din Europa, a schimbat raportul Europei Unite faţă de partenerii majori şi 
mINOrI. 


Pentru pedeapsa indemnităţii noastre, Dumnezeu a pus la conducerea României oameni fără 
suflet, fără dragoste de țară, fără credință, urmărind numai avantaje personale pe spinarea 
poporului, promovând o corupţie fără egal în ţara noastră şi scufundând tot mai mult 
poporul în deznădejde, foame, necinste şi servilism faţă de un Occident corupt de dorința de 
putere şi de ideea unei deznaţionalizări generale, spre a putea conduce fără opoziţie 
popoarele amorfe. 


Români, căutați-vă originea şi demnitatea iniţială. Dumnezeu aşteaptă revenirea voastră la 
creştinismul adevărat, care apără neamul, hotarele şi Biserica de distrugerile demonice. 


S 


SA 


e 
So A SR 
Sa 


57 


tara 
noastră 

a 
reprezentat 
pentru 
sute de mii 
de evrei 

O oază 

de linişte 
Şi pace 


ar trebui 

o judecată 
publică 
asupra 
chestiunii 
holocaustului 
evreilor din 
România 


DESPRE UN HOLOCAUST IMAGINAR 
în care lon Coja, în numele Ligii pentru combaterea anti-românismului 
se adresează autorităţilor statului şi opiniei publice referitor la autenticitatea 
holocaustului evreilor din România 


e adresăm înaltelor foruri politice, 

morale. religioase şi academice. din 

întreaga lume, capabile să ia atitudine 
şi să exprime un punct de vedere documentat şi 
argumentat asupra unui subiect extrem de 
important pentru “poporul român: - acuzaţia 
potrivit căreia România a fost părtaşă la 
holocaustul antievreiesc din anii 1940-1945. 
Sunt avansate cifre care urcă până la 800.000 
(opr sute de mii!) în legătură cu numărul 
evreilor care - şi-au pierdut viaţa în aceste 
condiţii, ca victime ale unui genocid, ale unui 
holocaust provocat şi organizat de autorităţile 
româneşti. În mod deosebit, incintele memoriale 
de la Tel Aviv şi Washington fac menţiune 
despre această cumplită hecatombă, răspândind 
în conştiinţa omenirii faima tristă a acestui 
carnagiu care s-ar fi petrecut pe teritoriul 
României, sau din pricina autorităţilor 
româneşti. 


Ne vedem puşi în situația de a semnala şi 
sublinia faptul că dovezile invocate în sprijinul 
acestei acuzaţii sunt extrem de precare şi de 
neconvingătoare în raport cu gravitatea 
acuzațiilor. 


De asemenea, se cunoaşte bine faptul că, 
dimpotrivă, foarte multe personalităţi, inclusiv 
de naţionalitate evreiască, printre care şi reputați 
istorici, au semnalat situația de excepţie de care 
au avut. parte evreii în România anilor '40, când 
țara noastră a reprezentat pentru sute de mii de 
evrei o oază de linişte și pace (Malcolm 
Randolph)... Însuşi W. Filderman, preşedinte al 
Uniunii Evreilor din România în perioada 1940- 
1945, declara în 1946 că în nici o țară dominată 
de nazişti, n-a supravieţuit o aşa de mare 


proporție a populaţiei evreiești. Această 
concluzie a fost reluată în cadrul Congresului 
Institutului - Internaţional de Statistică, 


Stockholm, 8-15 august 1957, în comunicarea 
intitulată Regional Development of !he Jewish 
Population in Romania. 


“până acum au fost respinse, astfel 


58 


Noi, semnatarii documentului de față. CONtesţi, 
în modul cel mai solemn şi mai catezaș 
existenţa unui holocaust anti-evreiesc produ 
vreodată în România şi cerem din partea cely 
care susțin contrariul să îşi facă Public 
temeiurile, argumentele şi dovezile, în, 
probatoriul valabil şi acceptabil sub aa 
juridic şi ştiinţific, punându-l la dispoziţ 
opiniei publice internaţionale. 


Nu excludem deloc eventualitatea ca, pri 
contestarea ideii de holocaust şi genocid an: 
evreiesc în România, noi să ne situăm, fără voi 
şi fără ştiinţa noastră, pe o poziţie greşii 
înşelându-ne, aşadar, asupra celor petrecute i 
anii 1940-1945. De aceea, noi cerem o judecali 
publică şi internaţională asupra chestiunii și! 
ne -erijăm în postura închipuită de uni 
deținători ai adevărului. Ne adresăm celor e 
deţin * documente şi argumente, fie pro. | 
contra ideii de holocaust în România. rugându: 
să le publice in extenso ori să le pmă! 
dispoziţia celor. interesaţi, a publicului lt 
îndeosebi. 


Ne adresăm celor care au formulat acuzatia 
holocaust în România, invitându-i respectuos! 
colegial să publice documentele pe cât A 
întemeiază această acuzaţie atât de gravă 
cutremurătoare. Dacă însă aceste dovezi âu (i 
deja publicate şi au stârnit în timp contestă! 
contra-argumente faţă de ideea de holocaust 
România, rugăm ca odată cu republici! 
documentelor holocaustului să se precize 
motivele pentru care contestaţiile şi obiectii. 


menţine acuzația de holocaust, de geno“ 


evreiesc în România. 
esh 
| 


| x un al 
Ne âdresăm celor care nu au nicu“ 


A ue = e. îsi pot 5 
direct în această dispută, dar care 1ȘI DS ah 


părerea, în principiu, asupra gravităti 
a o ase) 


| acul d 
eh 


de holocaust şi asupra necesităţii c 


o disproporţie frapantă între dimensiunile 


Există Ma 
apocaliptice ale holocaustului din România şi 
numărul extrem de mic al persoanelor din 


România care au fost până azi acuzate, 
incriminate şi pedepsite pentru crime împotriva 
umanității, împotriva. populaţiei evreieşti. În 
momentul de față încă mai sunt în viață destul 
de multe persoane care cunosc ori au luat parte 
la acele evenimente din anii '40-44. Nu e târziu 
să fie identificate şi trase la răspundere 
persoanele care au participat la desfăşurarea 
holocaustului, fie şi ca simplu executânt. În 
acest sens, noi, semnatarii documentului de faţă, 
ne exprimăm în mod solemn convingerea că 
pentru crima de genocid, de holocaust, nu poate 
exista nici prescripţie şi nici circumstanțe 
atenuante; de aceea ne declarăm totala 
disponibilitate de a sprijini orice acțiune sau 
activitate având drept scop identificarea şi 
pedepsirea. celor vinovaţi de producerea. în 
România a unui holocaust anti-evreiesc. sau 
anti-țigănesc. Dacă un astfel de holocaust s-a 
produs într-adevăr, înseamnă că încă mai sunt în 
viață numeroase. persoane care au participat, 
într-un fel sau altul, la acţiunile criminale din 
anii 40-44. Aceste persoane se cuvine să fie 
identificate şi pedepsite pentru abominabila lor 
faptă! 
Avem însă o nedumerire: de ce până acum 
organizaţiile şi instituțiile care se ocupă pe plan 
mondial de identificarea — vinovaţilor de 
holocaust şi genocid antievreiesc nu au deschis 
nici o anchetă asupra holocaustului . din 
România? Nici o cercetare serioasă, temeinică 
din punct de vedere juridic, ştiinţific şi istoric, 
care să dea de urma celor care au asasinat 800 
000 de evrei! Nu putem consemna pe acest 
„Subiect, al holocaustului din România, nici 
“măcar o anchetă gazetărească! 


Din păcate, acest dezinteres total faţă de 
dovezile şi probele producerii holocaustului nu-i 
împiedică pe unii, persoane şi instituții, să 
deplângă mai departe sutele de mii de victime 
| ale unui holocaust imaginar, nedovedit şi 
neinregistrat în analele istoriei propriu-zise. 


In mod specific semnalăm situaţia în care se află 
| membrii Mişcării Legionare, formaţiune politică 
| aflată la guvernarea României în perioada 6 
septembrie 1940-20 ianuarie 1941, în sarcina 
căreia sunt puse o sumedenie de victime, fiind în 


%.. 


mod curent acuzată de pogromuri şi genocid 
antisemit. La sfârşitul celui de-al doilea război 
mondial, după cum se ştie, forțele aliate au 
organizat un tribunal internaţional, cel de la 
Niirnberg, care a cercetat toate crimele 
împotriva umanităţii comise în anii celui de-al 
doilea război mondial. Cu acel prilej a fost 
anchetată şi Mişcarea Legionară, dar procurorii 
înaltei instanţe internaţionale nu au putut reţine 
nici o vină, nici o crimă de genocid pe seama 
legionarilor. Cu toate acestea, sub efectul 
propagandei comuniste, acuzaţiile de genocid la 
adresa Mişcării Legionare din România nu au 
încetat nici o clipă. Nici măcar după căderea 
comunismului, ceea ce ar putea constitui o 
dovadă în plus că acesta, comunismul, este 
departe de a-şi fi dat sfârşitul. 


Mişcarea Legionară din România a fost prima 
formaţiune politică din lume care a avut în 
programul ei politic şi în strategia sa, ca 
principal obiectiv, lupta împotriva 
comunismului, considerând că triumful mişcării 
comuniste în România ar însemna desfiintarea 
Monarhiei, desfiintarea Bisericii, desființarea 
Familiei, desființarea proprietăţii individuale şi 
desființarea libertăţii. 

Mereu acuzată de crimele cele mai oribile, 
Mişcarea Legionară pretinde a fi victima unei 
vaste manipulări a opiniei publice, a unei 
diversiuni mediatice care a încercat, până acum 
cu un succes total, să arunce pe umerii 
legionarilor povara unei vinovăţii fără pereche 
în istorie. În ultimii ani, însă, în apărarea 
Mişcării Legionare s-au adus probe şi argumente 
tot mai convingătoare care confirmă în mod 
strălucit verdictul de la Niirnberg. Semnatarii 
documentului de față susţin şi aprobă cererea cu 


care ni se alătură reprezentanţii Mişcării 


“Legionare, de a se pune la dispoziţia tuturor 


58 


instanțelor. internaţionale, a persoanelor 
doritoare şi interesate de aflarea adevărului 
istoric, pentru a da toate lămuririle şi explicaţiile 
legate de activitatea acestei formaţiuni politice 
în anii '40-44, legate de activitatea fiecărui 
membru, fiind gata să răspundă în faţa justiţiei 
pentru aceste fapte, conform principiului crima 
de genocid nu se prescrie! 

Nu putem decât să promovăm şi să susţinem în 
fața opiniei publice internaționale dorința 
compatrioților noştri legionari de a se face 


la Niirnberg 
procurorii 
înaltei 
instanţe 
internațional 
nu au putut 
reţine nici O 
vină, NICI O 
crimă de 
genocid 

pe seama 
Mişcării 
legionare 


până astăzi 
nimeni nu a 
putut stabili 
nici măcar 
pentru un 
singur 
român 
legionar 
implicarea 
în acțiuni 
antievreieşti 
criminale 


au fost 
mulți evrei 
din alte țări 
europene 
(Franţa. 
Ungaria, 
Polonia, 
Uniunea 
Sovietică) 
care s-au 
refugiat în 
România 
pentru a-şi 
salva viaţa 


il i 
| 


conform principiului crima de genocid nu se 
prescrie! 

Nu putem decât să promovăm şi să susţinem în 
fața opiniei publice internaţionale dorinţa 
compatrioților noştri legionari de a se face 
definitiv lumină şi dreptate în privinţa activităţii 
lor, a ideologiei şi a practicii lor politice. Cităm 
în acest sens un paradox: deşi mii şi zeci de mii 
de legionari au cunoscut rigorile şi suferinţele 
temniţelor, condamnaţi la ani grei de închisoare 
în perioada 1941-1964, deşi pe seama 
legionarilor sunt puse mii de victime din rândul 
evreilor din România, până azi nici un legionar 
nu a fost acuzat şi inculpat pentru uciderea unui 
evreu! Nici măcar după 23 august 1944, când în 
structurile puterii politice din România au ajuns 
numeroşi comunişti evrei! 


De aceea considerăm că încă nu este prea târziu 
pentru a afla adevărul despre vinovăția legionară 
faţă de evreii din România şi din lumea întreagă. 
Susţinem cu. tărie ca legionarii vinovaţi de 
violenţe şi atrocități antievreieşti, de crime, să 
plătească potrivit „legii. penale indiferent . de 
vârsta celor vinovaţi. În mod special solicităm 
intervenţia instituţiilor pe care  evreimea 
mondială le-a creat pentru identificarea tuturor 
persoanelor care s-au făcut vinovate de crime 
împotriva evreilor. Suntem în. situaţia de a 
consemna ca pe un lucru greu de înțeles faptul 
că până azi aceste instituţii ŞI organizaţii cu 
vocaţie Justiţiară nu au putut stabili nici măcar 
pentru un singur român legionar implicarea în 
acțiuni antievreieşti criminale! Cu toate acestea, 
asupra legionarilor şi, implicit, a românilor, se 
menţine. aceeaşi presiune mediatică, produsă 
prin insistența cu care este reluată la nesfârşit 
acuzaţia de genocid şi de holocaust antievreiesc 
în România. 


Ne adresăm “în mod deosebit muzeelor: 
memorial ale holocaustului din Tel-Aviv şi 
Washington “pentru a le face cunoscut că au 
datoria “morală de a” prezenta publicului 
internaţional, specialiștilor. jurişti şi istorici, 
documentele doveditoare pe bază cărora au 
stabilit că în România anilor *40 s-a comis un 
genocid apocaliptic, un holocaust! 


Cunoaştem bine că în România acelor ani a 
existat o legislaţie cu caracter discriminator față 
de evrei, dar acea legislaţie antisemită, impusă 


României de contextul internațional 
împins niciodată discriminarea până la si) y i 
genocid. Dimpotrivă, potrivit acelei dă 
care interzicea evreilor accesul în 
combatante ale” Armatei Române, zeci 
evrei au fost salvaţi de la moarte Neparticii. 
la un război care pe români i-a costa dl 


E a Ala, 
aproape un milion de oameni în floarea id 
Stei 


De asemenea, ştim că au existat lagăre 
deportare pentru evrei, dar numai pentru ey, i 
ț 


care se făcuseră vinovaţi de Colaborarea | 
ț 


inamicul, de organizarea în spatele frontulu;. 
diverse acţiuni şi activităţi de sabotaj, sold 


Ale e 
moartea a mii de soldaţi şi ofițeri român 
Aplicarea legii marţiale în asemenea Căzu 


chiar şi a unor represalii oricât de Sângeroay 
nu constituie act de genocid, de Persecu 
rasială. 

Acei evrei nefericiţi au fost sub incidenţa le 
penale, împinsă uneori până la pedeaps 
capitală, dar nu pentru că erau evrei. ci pentru di 
erau agenţi ai Uniunii Sovietice. 
bolşevismului, cu care România s-a aflati 
conflict politic şi militar până în august 194|, 
aceeaşi perioadă, pentru opţiunile lor politice. 
suferit, alături de evrei, şi numeroşi români cană: 
după caz, au fost deportaţi. încarcerați sau chi E 
condamnaţi la moarte. Nu “pentru că 
români, ci pentru că: erau trădători de ti. 
Astfel de trădători de ţară:s-au găsit. din păcat, 
foarte mulţi, şi printre evreii din provinciile 
Răsărit ale României, Basarabia şi Bucovina. . 


endl 


În acest context, merită să luăm aminte faptul 
au fost mulţi evrei din alte țări europene (Fall 
Ungaria, Polonia, Cehoslovacia. Uniul 
Sovietică) care, riscându-şi viaţa, s-au rel 
in România pentru a-şi salva viaţa, ameniii 
în ţara pe care o părăseau. Au fost şi evrel: | 
puțini, care au părăsit România în acei a. i 
părăsit-o cu acordul şi chiar cu sprili 
autorităţilor româneşti şi toți au plecat în d 
direcție: Palestina. Chiar şi evreii aflati în ij 
de deportare erau liberi să plece în Palestina 
în alte țări! Un asemenea regim de deportă' hz 
era în nici-un caz un regim de exterminare: 


= 


În “aprecierea “evenimentelor, situaţi | 
faptelor care ar putea face obiectul acu Aa 
pogrom, genocid sau holocaust, No! pir y 
nu greşim dacă luăm în considerare nun“ 


pe. 


ae 


aliate, nu s-a găsit nici un act care să poată 
evidenția - intenția, politica sau dorința 
autorităților româneşti de exterminare fizică a 
evreilor sau a țiganilor. 


În momentul de față, însă, cea mai mare parte a 
arhivei militare româneşti din anii războiului se 
află în Rusia, capturată după semnarea 
armistițiului dintre România şi Rusia, în 
septembrie 1944. Cu aceste precizări vrem să 
preîntâmpinăm obiecția incorectă şi neserioasă 
precum că autoritățile româneşti de ieri şi de azi 
ar bloca accesul la arhive, împiedicând aflarea şi 
documentarea adevărului. 


Semnatarii documentului de față ţin să 


precizeze, în încheiere, că nu au nici o legătură 
cu acele persoane şi opinii care contestă integral 
producerea holocaustului antievreiesc din anii 
celui de-al doilea război mondial. Competența 
noastră, oricum relativă, nu depăşeşte frontierele 
neamului românesc şi ale istoriei României. Dar 
ne vom permite să atragem atenţia asupra 


modului uşuratec, neserios în care sunt avansate 
cifrele şi însăşi ideea unui holocaust în 
România, cifre şi idee uşor de contestat, 
deoarece nu se sprijină pe nici o dovadă! 


Această joacă cu cifrele şi cu acuzaţiile cele mai 
înfricoşătoare devine vinovată faţă de evreii 
nevinovaţi care într-adevăr au suferit de pe urma 
unei politici rasiale, intolerante, de genocid. Au 
suferit cam peste tot în Europa acelor ani, dar nu 
şi în România. Din respect pentru suferința lor, 
atât de reală, noi nu dorim să intrăm în polemică 
pe tema holocaustului, ci ne interesează numai 
purul adevăr, indiferent care ar fi acela, cu 
privire la felul în care s-au purtat evreii în 
România anilor 1940-1944 şi felul în care 
românii “au răspuns solicitărilor istoriei în 
perioada amintită. Căci, aşa cum ne-au rămas 
mărturiile unor evrei demni de toată încrederea, 
în acei ani România şi poporul român au avut un 
comportament. care face onoare demnităţii 
umane. 


cifrele 

ŞI însăşi 
ideea unui 
holocaust. * 
în România 


nu se sprijin 


pe nici 0 
dovadă 


i 


$ 


| îi 


ŞI 


DESPRE TIMP ȘI SPAȚIU ÎN FIZICĂ ȘI TEOLOGIE 


în care Adrian Lemeni arată că, după ce şi-a ajustat concepţiile 

şi sistemele filosofice după ultimele mode şi descoperiri ale ştiinţei, 
omul contemporan se întoarce din nou către lume 

ca spre creaţia lui Dumnezeu 


impul şi spațiul în fizica clasică și 

teologia scolastică. Atât teologia Evului 

Mediu (mai ales cea apuseană) cât şi 
concepția. cosmologică din cadrul fizicii. au. fost 
influentate de filosofia antică (în special de filosofia 
lui Platon şi Aristotel). Platon considera că Universul 
este sub forma unei sfere, mişcările din el fiind 
circulare şi făcându-se cu viteză constantă. Platon are 
o viziune idealistă. El dă un primat formei asupra 
conținutului. Dacă pentru atomişti atomul era 
realitatea fundamentală a lumii, pentru Platon figurile 
eometrice dădeau consistență atomului. Un atom de 
fapt era actualizarea unei figuri geometrice. 
Geometria simboliza lumea perfectă a ideilor şi prin 
aceasta orice figură geometrică era prototipul din 
lumea inteligibilă a realităţii elementare din lumea 
sensibilă, aparentă (Universul văzut). 


Aristotel vedea Pământul ca o sferă înconjurată de 
alte nouă sfere concentrice, transparente, ca foile de 
ceapă. Prima ar fi sfera Lunii, penultima din exterior 
— stera stelelor fixe. iar ultima — sfera lui primum 
movens. În spaţiul sublunar avem patru elemente 
(pământ. apă, aer, foc). În spaţiul după sfera Lunii 
avem un element imuabil, imaterial. Este o viziune 
care împacă . părerea atomistă a lui Leucip şi 
Democrit, în care Universul era un produs al forțelor 
dinamice într-o curgere eternă, cu cea a lui 
Parmenide, în care toate schimbările vizibile sunt 
iluzii ale simţurilor noastre. Aristotel credea că 
Pământul este în centrul Universului şi că mişcarea 
circulară este cea perfectă. Această idee a fost 
elaborată şi dezvoltată de Ptolemeu în secolul:al II- 
lea după Hristos. Pământul era fix şi în centru, 
inconjurat de opt sfere (Luna, Soarele, stelele şi cele 
cinci planete cunoscute atunci: Mercur, Venus, 
Marte, Jupiter. Saturn). Sfera exterioară era formată 
din stelele fixe care aveau aceeaşi poziţie unele față 
de altele, dar care se roteau împreună. Ceea ce se 
sasea dincolo de ultima sferă nu făcea parte din 
Universul observabil al omenirii. Universul era văzut 
ca un mecanism cu roți uriaşe. 


2 


63 


Biserica romano-catolică a preluat această conceptie. 
De fapt, lumea apuseană, după un prim mileniu în 
care accentul s-a pus pe teologie, în al doilea mileniu 
s-a îndreptat spre ştiinţă. La sfârşitul primului 
mileniu oamenii aşteptau cu - înfrigurare a doua 
venire a lui Hristos. Dezamăgit că până atunci 
lucrurile nu s-au întâmplat aşa: ...0mul întreg s-u 
smucil. şi s-a rupt de lumea “nevăzulă în cure 
crescuse, întorcându-se de la ea şi îndrumeindu-şi 
privirile către ceea ce socolise până alunci a. fi fos o 
deşertăciune a deşertăciunilor... Omul S-a hotărăl să 
renunțe la bucuriile incomparabile ale paradisului 
Ceresc, pentru a căuta cu perseverență prin loule 
mijloacele iscusite ale minții. ale ştiintei, pe cele din 
viula aceasta. a 

lată că omul Apusului va abdica de la cele nevăzute. 
pentru a se dedica văzutului. Dintr-o extremă se trece 
în altă extremă. Este o consecință a conceplici 
dualiste, preluate din filosofia antică. Apusul n-a 
reuşit să ajungă la acea viziune sintetică a lumii: 
pentru occidentali totul trebuia să exprime fie o teză. 
fie o antiteză. Teoriile cosmologice ale grecilor au 
fost cunoscute de apuseni, prin traducerile în latină 
făcute. de Lucrețiu şi: Diogene Laerţiu. Au fost 
preluate de scolastică. Teologia scolastică elimină 
prezenţa lui Dumnezeu din creaţie, ea reduce totul la 
cauză şi efecte. Se conturează imaginea unui Univers 
autonom. Este adevărat, un Univers creat de 
Dumnezeu, dar înzestrat cu legi proprii de 
funcționare, care se actualizează de la sine. Deci 
Dumnezeu nu mai are ce căuta în creaţia Lui! Începe 
să se întărească mentalitatea că omul este stăpân al 
Universului, pe care-l poate conduce 
satisfacerea scopurilor sale. 


În Evul Mediu, Nicolaus Cusanus (1401 — 1464) este 
cel care are o poziție heliocentrică, dând asttel o 
lovitură viziunii ptolemaice despre Univers. El spune 
că Pământul şi celelalte corpuri cereşti se învârt în 
jurul propriilor axe, efectuând şi mişcări de revoluție. 
Cusanus proclamă infinitatea Universului. Asttel, 
pentru prima dată, Pământului ar fi trebuit să i se dea 


către 


' Dumitru Popescu, /eologie şi cultură, p. 98 


o importanță relativă şi nu una absolută în cadrul 
Universului. Dar această relativitate, în loc să-l facă 
pe om să se conştientizeze ca o existență raportată 
permanent la Dumnezeu, va avea un rol contrar. 


Universul era presupus ca o sferă (sfera reprezenta 
simbolul geometric al perfecțiunii). Dar dacă 
Universul este infinit, la limita care tinde spre infinit 
circumferința coincide cu tangenta. lar în cercul 
infinit mic (limita tinde spre zero) circumferința 
coincide cu diametrul. Acestea sunt afirmate de 
Nicolaus Cusanus în De docra ignorantia (1410). 
Conform principiului enunțat de el: coincidentia 
opositorum, noţiunile de drept şi curb la limită 
coincid (atât la o limită care tinde spre infinit, cât şi 
la limita care tinde spre zero). Dumnezeu este văzut 


acum ca 0 sferă al cărei centru este pretutindeni şi 
= = aa „2 
circumferința nicăieri.“ 


Pe de o parte concepţia lui Cusanus reduce 
importanța poziţiei Pământului în Univers, dar pe de 
altă parte contribuie la accentuarea absenței lui 
Dumnezeu din creaţie. Cum se explică aceasta? De ce 
omul, care îşi dă seama acum de relativitatea 
spaţiului în care trăieşte, în loc să se îndrepte mai 
mult spre Dumnezeu, el se îndepărtează? Dacă omul 
de acum îşi imaginează Universul ca fiind infinit, de 
ce Dumnezeu nu-şi mai are locul în acest infinit? 
Pentru a înțelege mai bine această situaţie e nevoie să 
ne plasăm puţin în contextul istoric. Apusul era 
atunci în căutarea unor teritorii, pentru extinderea 
influenţei sale politice. Şi Biserica Romano — 
Catolică contribuie la această expansiune. În această 
perioadă are loc sinodul unionist de la Florenţa — 
Ferrara (1437). Catolicii vor cu orice preț. să-şi 
impună confesiunea şi în Imperiul bizantin. După 
cruciadele - organizate de ei, puterea Imperiului 
bizantin a slăbit. Să ne amintim doar de. tristul 
eveniment pentru întreaga creştinătate. constituit de 
cucerirea Constantinopolului-de către cruciați, într-o 
zi deosebită pentru creştini: Vinerea Mare. De fapt 
cruciadele n-au fost decât expresii concrete ale 
expansionismului apusean. 


Suntem în perioada prerenascentistă, premergătoare 
marilor descoperiri geografice făcute de Amerigo 
Vespucci şi Cristofor Columb. Apuseanul simte 
nevoia să-şi mărească spaţiul în care să domine. 
Inclusiv pentru Biserica romano-catolică prezenţa lui 
Dumnezeu în creaţie era destul de stânjenitoare. Papa 
trebuia să-l înlocuiască în mod absolut pe Hristos. În 
acest context apare ideea aceasta despre posibilitatea 
infinităţii Universului. Această viziune cosmologică 


? Alexandre Koyre, De la lumea închisă la universul infinit, p. 19 


64 


va fi folosită în mod favorabil 
mentalități existente. În loc ca această c 
relativizeze poziția omului în Cosmos e 
absolutizează şi mai mult. De ce? Pentru că un. 
nu mai poate accepta prezența. altui infinie 
moment ce Universul este infinit, Dumneze ] 
infinit nu mai are ce căuta în acest infinit ăn at 
Dumnezeu a proiectat ŞI a creat acest infinit, dal 
conferit legi proprii de autoguvernare. ati N 
infinită a lui Dumnezeu este separată de legile ue 
care Universul se conduce. Apare astfe] a 
mentalitate în care Universul se conduce, ny î 
avem de-a face cu un Univers care este cÂRă 
Foarte importantă mi se pare această mutație, acea 
schimbare de diateză. In cazul diatezei pasive & 
implicată prezenţa subiectului care acţionează sup 
obiectului. Subiectul este Dumnezeu care acţiOnea, 
asupra Universului. Prin formularea Universul e 
condus nu trebuie să înțelegem o raportare eXteriog 
între Dumnezeu şi cosmos, ci doar că nu exy; 
separare între Creator şi creație. Nu avem de-a ta 
cu un Creator care-şi părăseşte creația. Lumea e; 
plină de Dumnezeu, chiar după ce Dumnezeu a adu 
la existenţă din nimic această lume. În cazul diatea 
reflexive centrul se mută în obiectul însuşi. Obiect 
nu mai are nevoie de Dumnezeu. El se autoconduu 
după legile cu care Dumnezeu l-a înzestrat iniţial, | 
acest fel omul se simte mai în largul lui, crezândus 
un stăpân al Universului, pus chiar de Dumnezeu în 
tot de la începutul creaţiei. Nu s-a înţeles că aceasi 
conducere sau: stăpânire - înseamnă de fa 
responsabilitatea omului pentru cosmosul în car! 
fost pus. De acum demersul ştiinţei va fi acela pri 
care să se caute, să se descopere legile după 4 
Universul se conduce, aceste legi fiind independent 
de prezența lui Dumnezeu în creaţie. Omul de şir! 
se va osteni să descopere, eventual să invenl” 
aceste legi autonome, nu să le recunoască dr 
legităţi ale lui Dumnezeu, ca expresii ale raţiuni 
din “creaţie, recapitulate în Logosul Cre 
(...printr-Însul toate s-au făcur.). Se pun Și 
bazele viitorului antropocentrism. Centrul se mul 
la: Dumnezeu la om. Omul de ştiinţă va : 
Universul în care trăieşte ca un imens labor? 
căruia el este chemat să-i descifreze tainele. 
savantul va căuta să facă acest lucru prin €l însuș 


pentru întărirea 


Un. 
Oncepţi ui 


prin raportare la Dumnezeu! 

3 € . i ară, 
Mă opresc din nou la observaţia anterlo aci 
domeniul gramaticii, referitoare la Cons, 


icter atit 1927 dU 
asupra mentalității rezultate din (ist e i 
diateze. Limbile antice nu posedau diateza '* 


. ju 
(limbile sacre). De exemplu, latina nu dețin“ 


[SUA pi E eh Di a 


reflexivă. În majoritatea situațiilor, în traducerile din 
latină în limbile moderne, diateza pasivă se traducea 
rin diateza reflexivă. Anticul nu putea să separe 
acțiunea subiectului de obiect. Intre subiect şi obiect 
exista o strânsă interrelaționalitate, De exemplu avem 
propoziția la diateza activă: Dumnezeu conduce 
Universul. Dumnezeu este subiectul, iar Universul 
este complementul de agent (obiectul care suferă 
acțiunea din partea subiectului). La diateza pasivă 
avem: Universul este condus de Dumnezeu. Subiectul 
este acum Universul, iar complementul de agent 
Dumnezeu. Dar esenţial este că există o strânsă 
legătură între subiect şi obiect. În primul caz 
subiectul acționează asupra obiectului, în al doilea 
caz subiectul suferă a acțiune din partea obiectului. 
Anticul avea o percepţie foarte clară despre realitate, 
văzând o strânsă legătură între subiect ŞI obiect. Nici 
subiectul, nici obiectul nu se puteau singulariza. 
Diateza reflexivă din limbile moderne constituie 
expresia unui nou tip de mentalitate. Reciproc, 
limbajul va influența gândirea omului modern. 
Acum putem traduce fie: Universul se conduce de 
către Dumnezeu, fie Universul se conduce, 
complementul de agent având un rol implicit, 
subînțeles. EI poate să fie sau să nu fie. Astfel diateza 
reflexivă este o diateză a echivocului care lasă 
posibilitatea mai multor interpretări. Prin folosirea 
primei traduceri Universul se conduce, în. care 
complementul de agent este subînțeles, omul modern 
este mult mai predispus să admită existența unei 
autonomii a Universului. În această perioadă a 
Istoriei omul modern îşi face o părere distinctă despre 
Univers, față de cea a omului antic. În opera lui 
Cusanus se simte suflul Renaşterii. El nu mai prezintă 
nici cosmosul antic, dar nici universul înţeles prin 
prisma modernilor. 


Nicolae Copernic este cel care dă o lovitură de graţie 
concepției ptolemaice despre Univers. Ideile lui sunt 
cuprinse în Cartea Revoluţiilor Sferelor Cereşti pe 
care autorul a apucat s-o vadă doar în ziua morții lui, 
cu puțin timp înainte să moară. Universul prezentat 
de Copernic este unul descentralizat, este deschis 
spre infinit. Totuşi el nu afirmă explicit infinitatea 
Universului, spunând doar că lumea este 
icomensurabilă, Noţiunile de nemărginire sau de 
infinitate pe care le implica sistemul copernican erau 
obligate să devoreze spaţiul rezervat lui Dumnezeu 
pe hărțile astronomilor medievali... De acum înainte, 
continuum-ul spațiu-spirit va fi înlocuit de 
Continuum-ul spațiu-timp. Aceasta însemna, printre 
altele, Şi sfârşitul intimităţii dintre om şi Dumnezeu. 
“90 sapiens a trăit într-un univers. învăluit „de 


divinitate ca un foetus în uter; acum omul a fost 
expulzat de acolo. 


Ce înseamnă de fapt această trecere de la spațiu-spirit 
la spațiu-timp? Până acum spaţiul nu însemna pentru 
om un teren neutru. EI era legat de spirit, în sensul că 
spațiul era pătruns de o anumită sacralitate a 
divinității. Şi mai mult decât atât, prin spaţiu omul 
putea să progreseze spiritual, să ajungă să se 
împărtăşească din spiritualitatea divină. Dar acum 
timpul ia locul spiritului. Adică Universul nu mai are 
dimensiune spirituală, ci el este o entitate 
autosuficientă în ea însăşi, caracterizată de spațiu- 
timp. Se pun bazele unei concepţii fizice 
fundamentate pe geometria lui Euclid. Începem să 
avem de-a face cu un univers cvadridimensional, 
caracterizat de un spaţiu tridimensional şi o altă 
dimensiune (a patra): timpul. În această concepţie nu 
numai că avem o eliminare progresivă a elementului 
spiritual din Cosmos, dar sunt separate şi cele două 
realități care caracterizează Universul: spațiul şi 
timpul. Avem un spaţiu autonom de timp. Nu numai 
că spaţiul şi timpul încep să se desacralizeze, dar 
aceste realități sunt privite acum în mod separat. 
Întâlnim acum o lume care-şi trăieşte istoria într-un 
spaţiu autonom, într-o trecere ireversibilă a timpului. 
Progresul istoric va fi privit acum ca o înaintare într- 
un timp care să-i permită omului o descifrare (a se 
înțelege o eliminare a tainicului) şi mai incisivă a 
spațiului înconjurător.  Însăşi istoria este 
autonomizată. Evenimentele istorice sunt considerate 
doar ca acţiuni pur ” omeneşti. Lumea este 
descentralizată din raportul ei firesc cu Dumnezeu. 


Concepţia lui Copernic a contribuit la întărirea 
viziunii omogenităţii Universului. În secolul al XVII- 
lea această viziune a facilitat fuziunea dintre teologie 
şi fizică. S-a ajuns până aproape la identificarea 
argumentelor teologice cu cele fizice. Descartes va 
matematiza excesiv. fizica. În acest demers el va 
ajunge la o soluţie unilaterală, conferindu-i materiei o 
singură calitate: întinderea. La fel, spaţiul nu 
semnifică decât o simplă întindere. Nu mai avem de-a 
face cu un spaţiu calificat, ci cu o domnie a cantității 
în detrimentul calităţii. La Descartes, spaţializarea 
lumii înseamnă de fapt şi pierderea sensului autentic 
al spaţiului, dar şi o diminuare a ineditului lumii. EI 
consideră corpurile ca res extensae. Ele nu mai au 
nici un fel de raționalitate intrinsecă, sunt lipsite de 
simboluri. Mai mult, avem de-a face cu o concepție 
dualistă atunci când raportăm res extensae cu res 
cogito. Rațiunea devine un atribut exclusiv al omului. 


? Arthur Koetsler, Lunaticii, p. 17 


Dar acest raţionalism exacerbat va duce tocmai la 
eliminarea raţiunii autentice. 


Fizica lui Descartes va influența şi teologia, acesta 
întărind concepția deistă din teologia scolastică. Prin 
faptul că spaţiul este conceput ca o întindere neutră, 
iar lucrurile creaţiei ca simple forme care umplu 
această întindere, se ridică bariere între transcendent 
şi imanent. Spaţiul şi timpul din lumea imanentă în 
care trăim nu mai au implicații în viața 
duhovnicească, care include aspirația omului spre 
transcendent. Sunt create atât bariere temporale între 
veşnicia din transcendență şi timpul imanent, cât şi 
bariere spaţiale între /umea de dincolo şi lumea de 
aici. Aceste bariere vor influenţa teologia scolastică, 
dându-i un caracter static. Ea va fi lipsită de 
perspectiva  transfigurării. Cosmosul cartezian, în 
această perspectivă unilaterală, este redus la singura 
dimensiune ontologică a întinderii, în întregime 
desfăşurat dinaintea noastră, partes extra partes, 
mecanică demontabilă şi demontată, fără rest şi fără 
mistere, fără interioritate, limita sa fiind pretutindeni 
şi centrul nicăieri! Tocmai definiţia dată în care se 
afirmă că centrul este nicăieri redă o imagine 
răsturnată asupra spațiului față de aceea a omului 
religios. Dacă în viziunea tradiționalistă asupra 
spaţiului, omul simţea adânc nevoia de a se situa 
spaţial în centru (această poziție conferindu-i o 
plenitudine existenţială), în noua perspectivă ne 
confruntăm cu absenţa centrului Universului. Această 
perspectivă redă o imagine dezolantă a unui om 
dezorientat în spaţiu, dezorientarea' resimţindu-se şi 
pe plan existenţial. 


Galileo Galilei va elabora o învățătură despre spațiu 
şi timp care va duce la un univers lipsit de fond 
semantic, la distrugerea mitocosmosului. Galileo 
Galilei, prin matematizarea relaţiilor referitoare la 
spațiu şi timp, erodează concepția simbolică din 
cadrul cosmologiei. De ce aceasta? Pentru că Galilei 
nu foloseşte  matematicile decât ca un limbaj 
intermediar, pur profan, prin care traduce lumea 
fizică. El nu atribuie matematicii o simbolistică 
intrinsecă, cum a făcut-o, de exemplu, Kepler. Deşi 
în teoriile lui a folosit intens matematicile, Kepler o 
face considerând matematica în sine nu doar un 
simplu instrument, ci având şi ea o bogăţie 
semantică. Tocmai de aceasta, studiind cosmosul, 
matematicianul Curţii Imperiale va ajunge să afirme 
în cartea Armonia lucrurilor: O, Tată al luminii! Tu, 
ce prin lumină aprinzi în noi aspirații după lumina 
grației Tale pentru ca să ne aduci la lumina măririi! 


* Jean Borella, Criza simbolismului religios, p.74 


Iată acum Iți mulțumesc ie, Făcătorul şi Sr 
meu, că Tu m-ai desfătat prin creațiunea Ta 


ps că 
m-a fermecat opera mâinilor Tale”. nuj 


Deşi şi-a început demersul într-o manieră aris 
Galilei tocmai prin preocuparea lui de mate 
sfârşeşte prin a fi adeptul lui Platon. E] afirmă 
orgoliu, sub influența platonismului, în Discăsală 
dimostrationi că ...voi promova 0 ştiinţă cu la 
nouă asupra unei probleme foarte vechi...şi 4 
demonstra ceva ce nimeni n-a mai demonstrat Dă 
acum şi anume că mişcarea corpurilor în cădere , 
supune legilor numerelor. Cum se explică aceasi 
Galilei, după experienţele efectuate asupra Corpurilo 
aflate în cădere liberă (arunca pietre cu mase diferi, 
din turnul Pisei şi le măsura timpii de cădere), ajung; 
la concluzia că aceşti timpi sunt independenţi 4 
masele corpurilor, considerate punctiforme. 


totelic 
Matiza, 


Prin faptul că el consideră independent timpul 4 
masa corpurilor punctiforme, se face o separație între 
timp şi creaţie. Materia nu mai interacționează q 
timpul. Legile mişcării sunt independente de masek 
corpurilor. Materia în substanţa ei intimă este anula 
şi totodată separată de continuum-ul spațiu-timp în 
cadrul căruia există. 


Isaac Newton va fi acela care va fundamenta fiziu 
clasică în lucrarea Principiile matematice « 
filosofiei naturale (1687). Pentru fizica lui Newton 
timpul şi spaţiul sunt mărimi absolute. Nu numai 
sunt absolutizate, dar sunt considerate ca realită 
independente una de alta. Newton vorbeşte de! 
timp absolut, exprimabil matematic şi care cult 
uniform, fără nici o legătură cu nimic exterio 
Conceptul fizic de spaţiu la Newton poartă o ti?! 
semnificaţie, considerându-l ca fiind omogen, absoli 
şi infinit. Timpul este considerat absolut pentru an 
se afecta caracterul relaţiei cauză-efect. Dacă rele) 
dintre două evenimente petrecute într-un interval 
timp ar avea caracter relativ, la fel s-ar întâmpla 
relația cauză-efect. Newton vorbeşte de spațiu ab 
pentru că el avea credința existenței unui pune 
spaţiu care să fie repaus absolut. E vorba 4" 
numitul eter. 


La Newton concepțiile fizice despre spațiu ȘI 
avut la bază concepțiile filosofice. EI se detaş 
Descartes, care vedea spaţiul doar câ 
întindere. Jean Pierre Lonchamp în | 
Science et croyance mărturiseşte că: ... espd 
est incree, il en fait un atribut divin. L espace 


timp! 
ează! 
n) 


ucrared , 
ce Il 


dei 


” Ion Vlăducă, Elemente de apologie creştină, p- 180 
* Ibidem, p. 182 


66 


i 


le cadre de la presence et de l'action divine 
(sensorium Dei), d'un Dieu omnipresent.! 


Newton vede în gravitație acțiunea lui Dumnezeu în 
lume. Nu el este cel care oferă o concepție 
mecanicistă, ci cei care i-au urmat folosindu-se de 
rezultatele cercetărilor sale ştiinţifice. Foarte 
important este să nu confundăm mecanica cu 
mecanicismul. Newton a pus bazele mecanicii în 
fizică, prin principiile dinamicii şi legea atracției 
gravitaționale. Dar el n-a avut o viziune mecanicistă 
asupra lumii. Această concepție a fost dezvoltată de 
cei care au trăit după el. Pentru Newton, Dumnezeu 
este prezent în lume. Dumnezeul lui Newton nu este 
perceput nici în sens panteist, nici filosofic. Isaac 
Newton credea în Dumnezeul Sfintei Scripturi: 
Această ființă infinită guvernează totub nu ca suflet 
al lumii, ci ca Domn al tuturor lucrurilor... El este 
omniprezent nu numai virtual, ci şi substanţial, 
deoarece nu se poate acționa în absenţă. 


Între Leibniz şi Newton a existat o dispută în epocă, 
rămasă celebră. Mai întâi se ştie de disputa lor în ceea 
ce priveşte paternitatea calculului infinitezimal. 
Acum se ştie că Newton l-a descoperit mai devreme, 
dar cel care a publicat primul elemente despre acest 
calcul a fost Leibniz. Gottfried Leibniz prin formaţia 
lui era cartezian. Implicit înseamnă că era un adept al 
deismului. Leibniz îl atacă pe Newton de materialism 
voalat. Atacul este făcut printr-o scrisoare adresată 
prințesei de Walles, în noiembrie 1715. Răspunsul nu 
este dat de Newton, care detesta orice polemică, ci de 
doctorul Samuel Clarke, elev al lui Newton, care a 
tradus în latină Optica. În scrisoare se subliniază: 
Ideea celor ce susțin că lumea este o maşină uriaşă, 
care se mişcă fără intervenţia lui Dumnezeu, aşă cum 
un orologiu continuă să funcționeze fără. ajutorul 
ceasornicarului, “ această idee, “spun, introduce 


materialismul şi fatalitatea; şi sub pretextul de a face - 


din Dumnezeu o Intelligentia Supramundana, ea 
finde efectiv să izgonească din lume providenţa şi 
stăpânirea lui Dumnezeu.” 


Deci e limpede că nu Newton este acela care a 
introdus concepția mașinistă despre Univers, care 
afirmă că Dumnezeu nu mai are nici un rol în 
funcționarea Universului. 


Renaşterea, apoi Iluminismul, va facilita dezvoltarea 
mentalității antropocentrice. Omul este măsura 
tuturor lucrurilor (este reînviată afirmația lui 
Protagoras), Omul va crede că-şi va putea explica 


omega LEE EP E PIE 700 EP i 0 a E ae 


7 ă 
: Jean Pierre Lonchamp, Science et croyance, p.120 
; Alexandre Koyre, Op. cit., p.56 

Ibidem, p.183 


„Te a 


67] 


totul pe baza cunoştinţelor sale. În predicțiile sale el 

va elimina actul credinței. Rațiunea umană este 

autonomizată, fiind descentralizată din Rațiunea 

divină. In prezicerile fenomenelor fizice, omul nu 

mai presupune necesară credința. De exemplu, faptul 

că soarele a răsărit în fiecare zi în trecut, nu ne dă 

dreptul de a prezice că soarele va răsări şi în viitor. 

Asta doar dacă admitem principiul că orice fenomen 

petrecut în trecut, în condiţii identice se va repeta în 

viitor. Dar acest lucru nu este logic. El implică 

credința. Noi prin credință admitem această situaţie. 

La fel se întâmplă cu orice supoziție dintr-un 

domeniu al ştiinţei pe care o presupunem ca fiind 

adevărată. De exemplu, axioma lui Euclid (printr-un . 
punct exterior unei drepte se poate duce o singură 

paralelă la acea dreaptă) este acceptată prin credință. 

Această realitate o admite până şi David Hume, un 

filosof care nu se opune logicii. Avem aici aspectul 

de încredere al ştiinţei. Ştim foarte bine că şi urmaşii 

evreilor Îl invocau pe Dumnezeu'ca fiind Dumnezeul 
părinţilor noştri; Dumnezeul lui Avraam, al lui 
Isaac şi al lui Iacov. Evreii au avut încredere în 
Avraam, Isaac, lacov, tocmai de aceea ei au primit şi 
credinţa în Dumnezeul Cel viu. La fel s-a întâmplat şi 

în creştinism. Actul credinței are şi această 
dimensiune pe orizontală. Foarte mulți oameni L-au 
primit pe Hristos ca Dumnezeu tocmai pentru că au 
fost impresionați de oamenii care aveau credința 
creştină. De exemplu, mulți dintre păgâni nu ştiau 
nimic despre Hristos, dar prin modelul de viaţă al 
martirilor, al sfinţilor, L-au primit pe Hristos ca 
Dumnezeu. Să ne amintim de Nestor, tânărul care l-a 
învins pe Lie (ucigătorul de creştini în arenele 
romane, pe vremea împăratului Dioclețian). Nestor 
are încredere în Sfântul Dimitrie. El nu-l cunoaşte pe 
Hristos, atâta doar că crede cu toată puterea lui în 
Sfântul Dimitrie. Mergând înainte de luptă la Sfântul 
Dimitrie, el cere binecuvântare de la sfânt ca să-l 
învingă pe Lie. Apoi, înainte de luptă, el strigă cu 
credință: Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mă! Şi, într- 
adevăr, cu ajutorul lui Dumnezeu celui viu îl învinge 
pe Lie. 


Dar iată că Renaşterea şi Iluminismul nu mai 
transmută această încredere umană de pe orizontală 
într-o credință pe verticală, în Dumnezeu. Omul este 
văzut ca stăpân într-un Univers infinit al materiei. În 
lucrările Forță şi materie a lui Biichner şi Omul 
maşină a lui La Mettrie se postula veşnicia mişcării şi 
a materiei. 


Lagrange generalizează legile lui Newton. Prin 
mecanica analitică a acestuia o cauză este legată de 
un efect printr-o conexiune rigidă. O astfel de 


ră exterioară l-a influenţat pe matematicianul şi 
fizicianul Pierre Simone de Laplace să elaboreze 9) 
întreagă concepție deterministă, cunoscută sub 
denumirea de determinism dinamic. Conform acestei 
concepții Universul este constituit dintr-o mulțime de 
materiale, între care există interacțiuni 
instantanee la distanță. În această viziune mecanicistă 
nu interesează natura acestor interacțiuni, ci doar 
efectul de deplasare a particulelor în Univers. 
Laplace, bazându-se pe astfel de considerații, afirmă 
că cineva care cunoaşte la un moment dat poziţiile şi 
impulsurile tuturor particulelor din Univers ar putea 
să prevadă cu precizie absolută toate evenimentele 
ulterioare cosmice, fizice, chimice şi chiar destinul 
istorie al omenirii. Laplace şi-a elaborat această 
teorie în lucrarea Sysfeme du monde. Întrebat - de 
Napoleon unde este prezent Dumnezeu în tratatul lui, 
Laplace. răspunde că nu are nevoie de ipoteza 
Dumnezeu pentru a-şi explica lumea. Astfel întreg 
universul este un mecanism uriaş, care odată pornit 
îşi mişcă toate rotițele fără greşeală. 


legătu 


puncte 


Continuumul  spațiu-timp în contextul 
rezultatelor actuale ale fizicii. Referinţe 
teologice răsăritene asupra spaţiului şi 
timpului. Noţiunile de timp absolut şi spațiu absolut 
încep să fie puse sub semnul întrebării în momentul 
dezvoltării teoretice în fizică şi matematică. Mai întâi 
aparatul matematic este revoluționat prin apariția 
matematicilor neeuclidiene. Geometria lui Euclid se 
bazează pe axioma conform căreia printr-un punct 
exterior unei drepte se poate duce o singură paralelă 
la acea dreaptă. 


În 1829 este publicat primul sistem de geometrie 
necuclidiană care îi aparţine savantului rus N. 
Lobacevski. EL a publicat lucrarea cu titlul Despre 
bazele geometriei. Janoş Bolyai îşi va expune şi el 
cercetările sale în lucrarea publicată în limba latină: 
Apendice la încercare de inițiere a tineretului... în 
elementele matematicii pure. B. Riemann ridică 
problema pe o treaptă mai înaltă publicând în 1868 
Despre ipotezele care stau la baza geometriei. 


Aceste geometrii neeuclidiene constituiau cadre mult 
mai adecvate pentru ca teoriile fizice să exprime 
realitatea materială. Se vor crea şi spaţii diferite decât 
cele euclidiene, care vor contribui la apariția 
viitoarelor spaţii Minkovski şi Hilbert, utilizate în 
teoria relativității, 

Faraday şi Oersted, prin experienţele lor, vor eroda 


concepția  mecanicistă asupra lumii. Fizicianul 
scoţian, James Clark Maxwell a construit prima, 


teorie de câmp şi anume cea a câ 
electromagnetic. Era evidențiată în acest fe] exisali 
unui realități nemecanice. In această nouă copeaui 
energetică asupra universului nu avem de-a face al 
cu mişcarea materiei ci şi cu mişcarea unei săi 
materiei. Definind energia ca o funcţie de Sta d 
putem spune că pentru prima dată este evi dap 
mişcarea unei realități nemateriale ŞI care se prop i 
străbătând totuşi materia. Fizica se apropie 
metode specifice, de ceea ce se descoperise Sfântu 
Grigore Palama şi altor Părinţi în chip desăva, | 
existența energiilor necreate ale lui Dumnezeu 
pătrund şi susțin Creaţia. i 
Am arătat în capitolul anterior că Newton credea A 
existența unui punct în spaţiu care se află în TEpau 
absolut. Sistemul de referință absolut a fost numit dk 
mecanicişti eter. Faţă de eter corpurile se deplasea,; 
cu o anumită viteză. Inventarea eterului. ca 
substanță foarte fină, imponderabilă, era o expresie 
limitelor fizicii mecaniciste. Mai târziu concepţia 
asupra eterului a evoluat, fiind considerat ca un Corp 
solid, elastic. Sunt cunoscute în acest sens încercările 
lui Fresnel de a deduce proprietăţile luminoase din 
cele ale eterului, încercări continuate în direcţi 
diferite de Navier, Cauchz, Poisson, Green şi 
Neumann. Spre deosebire de fizica lui Newton, unt 
în afara corpurilor spaţiul era gol, în teoriile aceston 
spaţiul dintre corpuri şi interiorul lor este umplut ci 
eter. A existat apoi ipoteza eterului în repaus, 
eterului total antrenat de mişcarea corpurilor, 
eterului parţial antrenat de această mişcare. 


Iniţial s-a “presupus că viteza luminii este infinită 
(lumina se transmite instantaneu), dar apoi “si 
demonstrat că viteza luminii este limitată: c=300.0) 
km/sec. Prin încercarea de a determina care îi 
viteza cu care se mişcă Pământul față de eter, într-ul 
experiment făcut la Chicago în 1882 de A 
Michaelson, urmând . întocmai . principiile . fize 
newtoniene, s-a dat o puternică lovitură aces!0 
concepții. Fizica, prin urmare, trebuia să) 
definească un nou sistem de referință. Acest IUO! 
afirmă pentru prima dată Ludwig Lange în lucrat 
Evoluţia istorică a noțiunii de mişcare. 


Totuşi, pentru menţinerea ipotezei existenței eterul! 
fizicieni ca Fitzgerald şi Lorentz au lansat ipoteză , 
orice corp care se deplasează cu viteza V 
suferă o contracție în sensul că dimensiun 
cu direcția mişcării se micşorează. Aceste 
sunt înmulţite cu un factor subunitar. Acest 
este introdus şi în măsurarea timpului. 


față de € 

;Je parale: 
dimensi! 
fact 


ş 


- demonstraţie, 


pe baza acestor ipoteze, Lorentz a găsit relaţiile de 
calcul ale lungimilor şi intervalelor de timp. în 
sistemele în mişcare şi a arătat că aceste relaţii 
istrează invariant ecuațiile câmpului 
electromagnetic. Rezultatele lui Lorentz au fost 
confirmate de Larmor (1900) şi Poincare (1905). În 
acest fel sunt înlocuite relaţiile de transformare ale lui 
Galilei. Relaţiile de transformare ale lui Galileo 
Galilei se referă la valabilitatea ecuaţiilor mişcării în 
sistemele de referinţă inerțiale. Lorentz a modificat 
aceste transformări în speranța menţinerii utopiei 


eterului. 

Consecințele teoriei lui Lorentz sunt remarcabile. Un 
subiect va observa mereu aceleaşi procese indiferent 
dacă sistemul său de referință este în repaus față de 
eter sau în mişcare rectilinie şi uniformă. Această 
concluzie echivalează practic cu anularea eterului ca 
sistem de referință aflat în repaus absolut. 


Metodele lui Lorentz şi Poincare necesitau un grad 
mare de intuiție care depăşea deducționismul 
cartezian. Această intuiție reflectă o şi mai puternică 
participare la fenomenul respectiv, o asumare şi o 
mai intensă trăire a lui. Mărturiseşte Poincare: Nici în 
logica nu este rotul. Adevăratul 
raționament matematic este o veritabilă inducție, 
diferită în multe privințe de inducția fizică, dar 
procedând ca şi aceasta, de la particular la general. 
Toate eforturile care au fost făcute pentru a răsturna 
această ordine şi a readuce inducția matematică la 
regulile logicii n-au ajuns decât la insuccese, rău 
disimulate de întrebuințarea unui limbaj inaccesibil 
profanului.! | 


Dar Lorentz, Poincare şi alţi fizicieni până la Einstein 
nu au înțeles profunzimea transformărilor făcute, care 
impuneau o nouă concepție asupra lumii . fizice; 
Aceasta trebuia să se bazeze pe redefinirea noţiunilor 
de spațiu şi timp. Lucrul acesta l-a făcut Einstein în 
lucrarea sa Asupra. electrodinamicii corpurilor. în 
mişcare, apărută în 1905, în care a pus bazele teoriei 
relativităţii restrânse. Consideraţiile. lui Minkovski 
asupra teoriei lui Einstein, prin care se pun bazele 
Universului  cvadridimensional, sunt expuse în 
Conferințele acestuia Principiul relativității (1907) şi 
Spațiul şi timpul (1909) constituind momente de 
desăvâr şire ale concepţiei unitare asupra 
SOntinuumului spațiu-timp în fizica relativistă. 


In (eoria. relativităţii. restrânse (1905) se evidenția 
„ARĂ ul relativ al spaţiului şi timpului şi legătura 
| E tupp, dezvoltându-se o întreagă concepție pe 

continuumului cvadridimensional amintit. Se 


ş 
j 
SI] 
i 


L) A : 
Henri Poincare, Știinză şi metodă, p.195 


Esi 


Vf 


puteau alege diferite drumuri între evenimentele ce 
aveau loc în spațiu-timp, însă cadrul spațio-temporal 
în sine rămânea acelaşi. Şi această viziune se schimbă 
în 1915, odată cu elaborarea teoriei relativităţii 
generalizate. Einstein a avut ideea de a afirma că 
gravitația nu este o simplă forță între celelalte forțe 
care acționează asupra cadrului fix al spaţiu-timpului. 
El a considerat gravitația ca o distorsiune a spațiu- 
timpului, produsă de masa şi energia conţinute în 
acest cadru. Se evidențiază nu numai legătura dintre 
spațiu şi timp, dar şi a continuumului spaţio-temporal 
cu materia, cu energia, cu cosmosul. Spaţiul şi timpul 
nu mai reprezintă, ca în fizica lui Galilei sau Newton, 
două realităţi independente, abstracte, detaşate de 
lume şi viață. Descoperirea lui Einstein a schimbat 
complet modul în care gândim despre spaţiu şi timp. 
Ele nu mai constituie cadrul pasiv în care au loc 
evenimentele. Nu mai putem concepe spațiul şi timpul 
ca pe niște entități veşnice, neafectate de ceea ce se 
întâmplă în univers. Acum ele devin cantități 
dinamice care influențează şi sunt influențate la 
rândul lor de evenimentele care se petrec în spațiu- 
timp. 

... În teoria generală a relativității, spatiul şi timpul 
sunt mărimi dinamice: atunci când un corp se mişcă, 
sau 0 forță acționează, aceasta afectează curbarea 
spațiului şi a timpului şi la rândul său structura 
spațiu-timpului afectează modul în care corpurile se 
mişcă, forțele acționează. Spaţiul şi timpul nu numai 
că afectează, dar sunt şi afectate de orice se întâmplă 
în Univers. Exact aşa cum nu se poate vorbi de 
evenimentele din Univers fără noțiuni de spațiu şi 
fimp, tot aşa în relativitatea generalizată nu are sens 
să se vorbească despre spațiu şi timp în afara 
Universului.? 


S-a vorbit şi s-a scris mult despre presupusul 
experiment de la Philadelphia, în care Einstein ar fi 
avut un rol decisiv. Se credea că omul descoperise 
cheia de control asupra spaţiului şi timpului. Deşi e 
un episod controversat, voi prezenta totuși câteva 
date despre aşa-numitul experiment de la 
Philadelphia “ şi despre implicațiile lui asupra 
concepției despre spațiu, şi timp. Philadelphia 
Experiment realizat în toamna anului 1943, presupus 
a fi fost organizat de specialiştii Marinei americane, a 
făcut să se vorbească şi să se speculeze pe marginea 
evenimentelor care se presupune că s-au derulat. 
Experimentul, desfăşurat sub supravegherea lui 


'! Stephen Hawking, Visul lui Einstein, p.82 
12 Stephen Hawking, Scurtă istorie a timpului, p.53 


Einstein, s-a făcut în condiţii strict secrete, ținând 
cont că lumea se afla în plină conflagrație mondială. 


În portul din Philadelphia, asupra distrugătorului USS 
Eldrige-173 cu o capacitate de 1240 t, staționat într- 
un anumit loc, s-a acționat cu un puternic câmp 
electromagnetic. Role imense au fost montate pe 
vasele apropiate. Prin producerea unui câmp 
magnetic rotitor foarte puternic s-a constatat ceva 
uluitor: distrugătorul de marină a fost învăluit într-un 
fel de nor verzui, apoi în ceva ca într-un fel de ceață, 
pentru ca să dispară definitiv din raza vizuală a 
observatorilor care urmăreau experimentul. . În 
aceleaşi momente s-a constatat apariția subită a navei 
respective în portul Norfolk. Acest port se află la o 
distanță de peste 400 km de Philadelphia. A urmat 
reapariția vasului în portul din Philadelphia după 
câteva momente. Această revenire a fost la fel de 
subită ca dispariția. 


Câmpurile magnetice au fost concentrate într-un 
volum aproape sferic cu un diametru de = 200 m. 
Echipajul aflat în acest sferoid a suferit urmări grave. 
Cei aflaţi în interiorul sferoidului puternic magnetizat 
şi apoi demagnetizat mărturisesc că în acel interval 
de timp au suferit un fel de îngheț, n-au mai putut 
vorbi şi n-au mai perceput mediul înconjurător în 
mod real. Unii din marinarii respectivi se ridicau, 
dispăreau în aer şi reapăreau. Unul din ei a ieşit prin 
zidul casei (sub ochii soţiei şi a copiilor) pentru a 
dispărea pentru totdeauna. Alţii fie au murit, fie au 
avut tulburări psihice foarte grave. 


Experimentul la timpul respectiv a fost efectuat în 
condiţii de strict secret, aşa cum am mai precizat. Dar 
ziarele din Philadelphia din acele zile au redat 
fenomene foarte ciudate (dispariția şi reapariţia unor 
marinari) din localul Gin Mill. S-a discutat, s-a scris 
şi s-a speculat mult pe marginea celor întâmplate. 
Aceste lucruri n-au fost confirmate niciodată în mod 
oficial. 


Bineînțeles se poate specula enorm şi de multe ori 
exagerat asupra timpului. Nu am vrea aici să ne 
hazardăm în astfel de speculaţii. Cert este că teoria 
relativității demonstrează matematic şi s-a confirmat 
experimental că timpul nu trece la fel pentru toată 
lumea. Depinde de condiţiile în care se află 
observatorul care măsoară trecerea timpului. De 
exemplu pentru cineva aflat într-o rachetă cu o 
anumită viteză v față de Pământ timpul trece mai 
încel. Astfel, dacă mijloacele tehnice existente astăzi 
ar face posibilă construirea unei rachete care să se 
deplaseze cu o viteză apropiată de cea a luminii, 
pentru un astronaut care s-ar deplasa cu această 


rachetă câteva zile, reîntorcându-se 
constata că au trecut de fapt Câteva zeci de d 
tereştri. E posibil ca el să nu mai găsească pe n: d) 
în viață, dintre cei care au trăit în momentul ati 
lui de pe Pământ. O experiență foarte ce ec, 
simplă pe care o poate încerca oricine o al j 
Einstein. El a observat că deplasându-se Lă 
trecând prin fața unui orologiu dintr-un d dy 
observă mişcarea acelor indicatoare ale Ceasoraie 
într-un anumit ritm. Trecând apoi cu tramvaiul uk 
fața aceluiaşi orologiu, el observă că A 
ceasornicului se mişcă într-un ritm mai lent. DA 
timpul are altă dimensiune pentru observator A 
tramvai. Bineînţeles că această diferență este d 
de greu sesizabilă, pentru că viteza tramvaiului e, 
destul de redusă. Insă dacă am avea posibilitatea d, 
ne afla într-un mijloc cu 0. viteză foarte mare ( 
exemplu, care să tindă spre viteza luminii) difere, 
de timp percepută de un observator aflat întru 
asemenea mijloc ar fi semnificativă. 


PS Pămân 


Pe plan auditiv am putea face o analogie cu efec 
Doppler. S-a demonstrat că undele sonore emise 4 
un corp aflat în viteză față de noi au lungimi de uni 
diferite, în funcție de sensul deplasării (dai 
respectivul corp se îndepărtează sau se apropie t 
noi). De exemplu un tren care se apropie de noi 
un şuierat mai ascuţit (unda sonoră emisă de elu 
lungime de undă mai mică, respectiv frecvență m 
ridicată).  Cunoaştem relația de, in 
proporţionalitate între lungimea de undă 


frecvenţa unei unde sonore v: V = —). Apoi unt 


care se îndepărtează de noi are un şuierat 
înăbuşit, mai stins (unda sonoră emisă de el? 
lungime de undă mai mare, respectiv frecvenţă» 
scăzută). Deci noi auzim anumite sunete şi în fun! 
de viteza corpurilor care emit acele sunete, raport! 
faţă de noi. La fel este şi cu perceperea timpului i 
percepem timpul într-un anumit mod, în funct 
viteza noastră față de respectivul sistem de referin 


Aceste consideraţii au substrat ştiinţific şi a 
clarificate şi adâncite în cadrul teoriei Ela 
restrânse elaborate de Albert Einstein. Deci nu SI 
poate vorbi de un timp neutru, absolut, indie, 
sistemul de referință la care ne raportăm. Câl**, 
absolut al timpului nu mai este de actualitate. 
timp aprioric al lui Kant, care preexistă S 
experienţe externe şi interne, acel timp al ua | 
filosofiei din secolul. al XVIII-lea apât! 
domeniul trecutului. 


70 


peterminismul aplicat asupra spațiului şi timpului a 
fost depăşit de fizica relativistă. Odată cu 
descoperirea principiului de nedeteriminare al lui 
Heisenberg şi a fizicii cuantice s-a ajuns la o viziune 
tot mai dinamică referitoare la timp, la spaţiu, la 
cosmos. Mecanica “cuantică va fi aplicată nu doar 
asupra microparticulelor în mişcare, ci inclusiv 


asupra structurii spațiului şi a timpului. 


Fizicianul american Richard Feynman a devenit 
cunoscut în 1949 pentru lucrarea sa despre teoria 
cuantică a luminii. EI a primit premiul Nobel în 1965 
împreună cu un alt american, Julian Schwinger, şi cu 
fizicianul japonez Shinichiro Tomonaga. Feynman a 
introdus conceptul de sumă a istoriilor. Astfel un 
sistem fizic nu are o singură istorie în spaţiu-timp ci 
există posibilitatea mai multora. Acest concept 
deschide o perspectivă fantastică  interrelaţionării, 
libertăţii existente în microstructura materiei. Dar nu 
e cazul în studiul de față să detaliem aspecte deosebit 
de spectaculoase ce ţin de microfizică şi implicaţiile 
lor pe plan teologic şi filosofic. Totuşi e interesant de 
precizat că acest concept de sumă a istoriilor se poate 
aplica şi în cazul structurii continuumului spațiu- 
timp. Nu se ştie exact cum se va calcula această 
sumă a istoriilor spaţiu-timpului, dar se ştie sigur că e 
mai uşor să se efectueze aceste calcule în aşa numitul 
timp imaginar. Acest timp imaginar este diferit de 
timpul real, pe care îl cunoaştem -noi, dar nu este 
separat de el. Timpul imaginar este un timp virtual, 
potențial care poate fi actualizat în timp real. 


Existenţa acestui timp imaginar arată că. istoria 
cosmosului. nu este una univocă, ci una din multele 
posibile. Astfel este posibilă corelaţia. între „istoria 
cosmosului şi istoria umanității. Omul nu poate fi 
separat de cosmos, istoria lui împletindu-se cu cea a 
universului. Destinul omului este indisolubil legat de 
destinul cosmosului. Mai mult decât atât, conceptul 
de timp imaginar ne ajută să surprindem libertatea 
creației (prezenţa lui Dumnezeu în lume) care se 
actualizează într-o adâncă şi fină corelare cu 
libertatea omului. Este o perspectivă cu implicații 
„ asemănătoare cu cele existente în teologia ortodoxă. 


Timpul imaginar reliefează dinamica istoriei, ne ajută 
să ne formăm o viziune fenomenologică asupra 
desfășurării, istoriei, Concepţia fizică despre timpul 
imaginar îl “ajută pe: om să-și conştientizeze 
fesponsabilitatea de a-şi asuma rolul de preot al 
creației (în viziunea patristică). Regăsim implicaţii ce 
„țin “de. dinamica vieţii “duhovniceşti. Stephen 
Hawking, fizician contemporan, declară: Timpul 
iaginar este deja un loc comun pentru literatura 
Wiinţifico-fantastică. Dar timpul imaginar este mai 


7I 


VfL 


mult decăt literatură sau truc matematic. EI este ceva 
3 >: PIE) 
care dă forma Universului în care trăim. 


Existenţa timpului imaginar şi considerarea lui ca a 
patra dimensiune în Universul cvadridimensional 
alături de spaţiu, conferă o viziune eshatologică 
asupra creaţiei. Rene Guenon afirmă: ...ceea ce joacă 
rolul celei de-a patra coordonate nu este timpul, ci 
ceea ce matematicile numesc timpul imaginar; iar 
această expresie care nu reprezintă decât o 
particularitate a limbajului ce provine din 
întrebuințarea unei notații absolut convenționale, 
capătă aici o semnificație destul de neprevăzută. 
Într-adevăr, a spune că timpul trebuie să devină 
imaginar pentru a fi asimilat celei de-a patra 
dimensiuni a spaţiului, nu este altceva, în fond, decăt 
a afirma că pentru aceasta el trebuie să înceteze a 
exista ca atare, altfel spus transformarea timpului în 
spațiu nu e propriu-zis realizabilă decât la sfârşitul 
lumii.” 

Caracterul calitativ al spaţiului şi al timpului este 
reliefat în actualitate şi de teoriile morfologice 
(teoriile care descriu în măsura posibilităților apariţia, 
menţinerea şi dispariţia formelor într-o mulțime de 
domenii). 


Din multitudinea : teoriilor morfologice vom 
exemplifica două: teoria catastrofelor şi teoria 
fractalilor. Teoria catastrofelor aparține 
matematicianului Rene Thom. El va debuta cu 
această denumire a teoriei sale într-un articol din 
1966: Une theorie dynâmique de la morphogenese. 
Teoria oferă o metodă generală de studiu a 
schimbărilor discontinue, a  salturilor calitative. 
Termenul de catastrofă nu are înţelesul său cotidian. 
Din punct de vedere matematic o catastrofă apare 
atunci când o variaţie continuă a cauzelor produce o 
variaţie discontinuă a efectelor. Este contrazis. în 
acest fel principiul: cauza egalează efectul (Thoma 
d” Aquino) sau principiul enunțat de Leibnitz: Cauza 
şi efectul depind. până în detaliu de cea mai mică 
circumstanță, cu toate că orice efect depinde de o 
infinitate: de cauze şi cu toate că orice cauză are o 


infinitate de efecte.” 


Teoria fractalilor, fundamentată de Mandelbroat, 
începând din 1975, contrazice viziunea 
simplificatoare a lui Galilei, care reducea spaţiul la o 
sumă de figuri geometrice regulate. Această teorie se 
bazează pe  geometriile  neeuclidiene, foloseşte 


15 Idem, Visul lui Einstein, p.9l 
14 Rene Guenon, Domnia cantității şi semnele vremurilor p.166 
15 Alain Boutot, Inventarea formelor, p.23 


concepte elaborate de matematicieni ca Peano, 
Cantor, Lebesgue, Hausdorf. 


Teoriile amintite evidențiază aspectele calitative ale 
spaţiului şi timpului. În acest fel se favorizează 
revenirea la concepția omului religios asupra acestor 
“coordonate. Rene Guenon mărturiseşte: Spaţiul ca şi 
timpul, definesc existența corporală, dar aceste 
condiţii sunt diferite de materie sau mai degrabă de 
cantitate, deşi se combină evident cu aceasta; ele 
Sunt mai puțin Substanţiale, deci mai apropiate de 


esenţă, şi într-adevăr acest lucru implică existenţa în 
ele a unui aspect calitativ. 16 


“Un alt aspect care apropie teoria formelor de viziunea 
tradițională a omului 3] constituie ciclicitatea 
timpului. Omul religios are o concepţie ciclică asupra 
timpului. Teoria structurilor disipative (din cadrul 
teoriilor morfologice) redescoperă un timp care 
evidențiază realitatea schimbărilor şi care are un 
caracter ciclic. Nu avem ca în fizica clasică un timp 
care concepe evoluţia ca pe o succesiune de stări 
eterogene. Trecerea de la o stare la alta este continuă, 
timpul nu mai înseamnă repetarea  indefinită a 
aceluiaşi lucru, ci este sinonim cu creația. 


Reprezentarea ciclică stabileşte. în mod precis o 
corespondență între fazele unui ciclu temporal şi 
direcțiile spaţiului; e deajuns, ca să ne convingem, să 
considerăm un exemplu luat dintre cele mai simple şi 
mai imediat accesibile, acela al ciclului anual, care 
joacă, aşa cum se ştie, un rol foarte important. în 
simbolismul tradițional, şi. în care. cele patru 
anotimpuri Sunt puse în corespondență respectiv cu 
cele patru puncte cardinale. 


Nu îmi propun în cadrul de față să fac o analiză a 
fimpului ca şi concept analizat de diferite filosofii, 
religii sau ştiinţe. Dar vom face câteva observaţii pe 
marginea acestui timp relativ proclamat de teoria 
relativităţii. Este foarte clar că nici măcar nu ne 
propunem să insinuăm cumva că Einstein sau alți 
savanți ar fi făcut într-un fel sau altul vreo legătură 
între timpul relativ şi considerațiile pe care le vom 
face. Dar acest timp relativ ne îndeamnă în mod 
implicit la un anumit tip de consideraţii. 


Am văzut în primul capitol că omul arhaic avea o 
anumită reprezentare a timpului. Pentru acest om 
timpul nu însemna o înşiruire monotonă, indiferentă a 
clipelor. Timpul nu se constituie într-o succesiune de 
momente lipsite de semnificaţie. Timpul era văzut în 
dimensiunea sacră. Omul arhaic avea această viziune 


„o oa she i, RD a a Ma 
9 Rene Guenon, op.cit., p.41 
7 Ibidem, p.46 


72 


religioasă, spirituală asupra lumii Ca între 
făcea parte din existența lui. E firesc atunci «În, 
timp să fie unul sacru. Omul îşi reprezenta a 0 
o manifestare a sacrului. Deci e fals să creatii 
pentru omul religios exista un timp Sacru şi NU A 
profan. Nu exista această distincţie. Exista a În 
sacru în cadrul căruia existau anumite disconţ; Ul 
în sensul că erau anumite momente «Mii 
încărcate de sacru într-un mod mai deosebi Cta 
altele. Deci timpul nu este omogen, nediferenyi Ce, 
prezintă anumite singularități. Acestea să 
pentru omul religios de sărbători. Intr-un EL, 
context al sărbătorii timpul este şi maj mult A 
decât timpul cotidian. Dar e foarte intereş 
reversibilitatea sărbătorilor în Viața omului i 
Anul liturgic, de exemplu pentru un Creştin, ne a 
în față anumite perioade liturgice. Fiecare perioa 
liturgică (fie că e vorba de Octoih, Triog ă 
Penticostar) e caracterizată de anumite CVenimeg, 
centrale din viața Mântuitorului. Aceste CVenimey, 
dau un duh specific, o anumită stare perioad; 
liturgice. Şi anul calendaristic, prin SUccesiung 
lunilor care formează anumite anotimpuri, prezini 
un timp ciclic. Deci pentru omul arhaic timpul eş 
ciclic. Chiar dacă timpul este ireversibil e] ş 
desfăşoară într-un cadru ciclic. Această percepere. 
unui timp ciclic îl ajută pe om să-şi păstreze tradiii 
EI revine mereu într-un timp caracterizat de anumit 
obiceiuri. Creştinismul nu anulează o anuni 
realitate, ci o transfigurează. De fapt acesta es 
sensul autentic al abordării unei probleme. Când n 
confruntăm cu o problemă rezolvarea nu constă na 
respinge, a ne preface că ea nu există. A O rez 
înseamnă a ne-o asuma şi a ne strădui s-o depășin 
Cu alte cuvinte, nu e vorba de anulare, ci de depâșr 
într-un sens superior. Ideea aceasta a cicliciit 
timpului ne este pusă în față de fizica actuală. 

Se ştie că modelul acceptat astăzi de ştiinţă pe 
formarea Universului este aşa numitul big bang. 
pentru noi, cei care trăim astăzi într-un anumit Sp 
ŞI timp, e foarte greu să ne închipuim acest big 0 
De multe ori traducem acest termen prin FI 
explozie. Englezii, mai aproape de o Iepre a 

adecvată a acelei stări inițiale, propun formula i 

pocnet. Ideea de explozie înțeleasă de omul de - 1 

nu redă corect ceea ce se presupune că a fost ci 

la începutul timpului. Noi percepem Să zi 

explozia într-un sens obişnuit: adică o eXP NI 

materiei într-un anumit spaţiu vid. Dar nu â E 

aşa. Big bang-ul arată de fapt nu numai O Sa | 

materiei, ci şi o explozie a timpului ŞI 

Adică nu a explodat materia într-un spațiu 


| 
| 


asistăm efectiv la o creare a spațiului şi timpului, 
simultan cu extinderea materiei în timp şi spaţiu. De 
„ceea putem vorbi de o apariţie a lumii odată cu 
timpul, nu în timp. Ştiinţa cu posibilitățile de astăzi a 
realizat un scenariu ini „Sens invers săgeții timpului 
ână la timpul t =10 s, numit zidul lui Planck. 
Dincolo. de acest timp nu se poate şti ce a fost. În 


ngularitate inițială ştiinţa nu va putea şti 


acea si esa 
niciodată ce a fost, pentru că în momentul absolut 
originar ( = 0), practic nu exista spaţiu, timp, 


materie. Nu exista decât nimicul. Dar acest nimic nu 

trebuie înțeles ca un principiu existent prin el însuşi. 
Bineînţeles că se poate vorbi foarte mult şi variat 
despre acest nimic. Se pot elabora diverse teorii ale 
nimicului. Interesant este că anumiţi savanţi, prin 
calculele lor, propun existenţa unui univers reversibil, 
care să presupună un timp reversibil. Ei prezic un 
moment în care se va declanşa aşa zisa big crunch 
(marea implozie). S-a demonstrat experimental că 
universul actual este în expansiune (deplasarea spre 
roşu în spectrul culorilor a undelor emise de galaxiile 
îndepărtate). S-au făcut laborioase calcule prin care 
se arată că la un anumit moment galaxiile îşi vor 
încetini vitezele unele față de altele, urmând apoi să 
se apropie, în cele din urmă ciocnindu-se şi având loc 
acea big crunch. Universul se va distruge. Apoi va 
avea loc un alt big bang, urmat de altă big crunch. 
Ciclul se va repeta la infinit. Această concepție 
proclamă ca atare existența timpului reversibil. În 
plan filosofic şi religios, credem că această concepție 
este tributară religiilor orientale. Mulţi fizicieni au 
aderat la aceste religii (Fritjof Capra o mărturiseşte 
explicit în lucrarea lui Zaofizica) şi s-au lăsat 
influențați în cercetările lor de asemenea concepții. 


Dacă am accepta timpul ireversibil, acele prelucrări 
ale ştiinţei care prezic marea implozie a Universului 
ar însemna că proclamă de fapt un sfârşit al 
Universului.  Apropierile dintre galaxii şi toate 
celelalte fenomene sunt fenomene. inverse. acelora 
care s-au petrecut înaintea momentului de repaus al 
galaxiilor, Deşi ele au această simetrie inversă, nu 


Înseamnă că şi timpul trebuie să fie simetric, adică să 


admită o reversibilitate, ci înseamnă că aceste 
fenomene se desfăşoară într-o simetrie inversă față de 
cele anterioare lor, dar în aceeaşi direcţie a timpului. 


Cred că importantă nu este reversibilitatea sau 


Ireversibilitatea timpului, esenţială este ciclicitatea 


E ASA : & 
| lui Un om nu poate experimenta în viaţa lui dacă 
„timpul este reversibil sau ireversibil, dar el 


PIE nentează ciclicitatea lui. Timpul prezentat de 
„SM relativităţii ne readuce în memorie, ne trimite 
4 timpul înțeles de omul arhaic. Pentru acest om, 


73 


timpul nu trecea în mod identic, el era perceput în 
mod diferit în funcţie de comportamentul omului. 
Filosofia şi ştiinţa modernă s-a îndepărtat de această 
viziune. Pentru omul modern, timpul nu prezintă 
discontinuități, el este o succesiune echidistantă, 
neutră, a clipelor. Acest om se va lăsa tot mai mult 
dominat de o viziune pragmatică asupra lumii. Pentru 
el ştiinţa înseamnă o sporire a pragmatismului, o 
creştere a posibilităţilor tehnice şi tehnologice. Acest 
lucru reiese foarte clar din afirmaţia făcută de 
pozitivistul din secolul trecut, Auguste Comte: ...d şti 
e a prevedea, iar a prevedea e a pulea. Ştiinţa este 
redusă la determinism. Acest determinism este unul 
atotputernic care dă posibilitatea de a realiza multiple 
mijloace. materiale.  Transferarea concepției 
deterministe în planul moralei (7ozu/ îmi este permis — 
personajele lui Dostoievski) va avea consecințe 
catastrofale pentru omenire. 


Absența conştiinţei unui timp ciclic în va face pe 
acest om să fie predispus mai uşor la a abdica de la 
tradiţie. Un om care percepe timpul ca o desfăşurare 
liniară a clipelor, va trăi într-un prezent fals. Pentru 
că nu ne putem imagina un prezent autentic, separat 
de trecut şi de viitor. La fel un viitor prezis de un 
astfel de om nu poate fi decât unul iluzoriu. Această 
situaţie poate fi analizată în istorie sub diverse 
nuanţe. Asistăm în istorie la anumite revoluţii sau 
mişcări care răstoarnă valori consacrate, tradiţionale, 
pentru a impune altele, dărâmate la rândul lor şi aşa 
mai departe. Este un demers menit să relativizeze 
totul. Omul contemporan trăieşte astăzi drama unor 
astfel de timpuri. Pentru el nu mai există valori de 
referință, incontestabile, de neînlocuit. Totul este 
atacabil şi înlocuibil. Omul de azi crede că a fi liber 
înseamnă a face orice, a dispune oricum de sine, de 
semeni şi de cosmos. 


El nu recunoaşte sensul încorporat în timp. El 
deturnează sensul autentic pentru a-i da un sens 
iluzoriu şi în cele din urmă autodistrugător. Sensul 
adevărat al timpului este cel pe care i l-a conferit 
Dumnezeu dintru început: să fie un cadru în care 
omul să actualizeze şi să înainteze în comuniunea 
veşnică, eternă cu Dumnezeu. Aici regăsim acea taină 
a creştinismului de a transfigura o realitate dată, 
despre care am vorbit anterior. Menirea noastră ca 
oameni este aceea de a regăsi (nu de a inventa!) 
sensul timpului dat de Dumnezeu. În veşnicia lui 
Dumnezeu este presupusă posibilitatea existenţei 
timpului, dar a unui timp în care să se concretizeze un 
răspuns liber din partea omului la chemarea de iubire 
din veşnicie a lui Dumnezeu. 


Cred că în această perspectivă trebuie înțelese 
cuvintele rostite de Ecclesiastul: ... Vreme este să te 
nuşti şi vreme să mori; ...vreme este să răneşti şi 
vreme Să tămăduieşti; ...vreme este să plângi şi 
vreme Să râzi; ...vreme este să iubeşti şi vreme să 
urăşti... (Ecelesiastul 2, 1 — 8). Aceste cuvinte nu ar 
trebui înțelese în sensul că omul ar dispune de timp şi 
că are vreme să facă de toate: să se nască, să plângă, 
să râdă, să iubească ete. Omul nu dispune de timp, el 
trăieşte în timp şi are menirea să regăsească sensul 
incorporat în timp. Expresia vreme este nu înseamnă 
că omul are vreme. Este diferența fundamentală între 
a fi şi a avea. Omul nu are timp, el este în timp. Şi 
dacă el este în timp va fi capabil să actualizeze la 
momente diferite sensurile puse de Dumnezeu. în 
timp. În acest fel el se află într-o mişcare care 
converge spre Dumnezeu. În această perspectivă 
omul trăieşte timpul ca o înaintare spre veşnicie. 


Cum ne-am explica altfel că marii trăitori creştini au 
timp de toate? Ni se pare că ei au mult mai mult timp 
decât oamenii obişnuiţi. Dar de fapt ei nu au timp mai 
mult, ei sunt în timp. Oamenii duhovniceşti au regăsit 
rostul. firesc dat de Dumnezeu timpului. Aceşti 
oameni au identificat voia lui Dumnezeu în timp şi 
atunci ei înfăptuiesc ceea ce îi împlineşte. Aceşti 
oameni trăiesc adierea veşniciei încă de aici, ei 
actualizează timpul -prefăcându-l. în eternitate. Aşa 
trebuie să înțelegem acele cuvinte din Apocalipsa 10, 
6 ...timp nu va mai fi. Nu e vorba de o anulare a 
timpului, ci de o transfigurare a lui în- eternitate. 
Acum omul a ajuns la o asemenea comuniune cu 
Dumnezeu încât nu mai poate să cadă din această 
Stare, în timp. De-acum înainte şi pentru. toată 
veșnicia omul va înainta în mod continuu, dar nu 
monoton într-o comuniune tot mai 


adâncă cu 
Dumnezeu. 


Ecclesiastul.. mărturiseşte explicit - rostul timpului, 
câteva versete mai departe după ce enunţă vremea 
tuturor lucrurilor. Astfel el. spune: Toate le-a făcut 
Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; EI a pus în 
inima lor veşnicia, dar fără ca omul să poată 
înțelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la 
început până la sfârşit. Deci fiecare lucru are un rost 
al său, un timp al său. Dar Dumnezeu a pus dintru 
început în firea lucrurilor Veşnicia ca stare potenţială, 
care urma să fie actualizată în timp. Însă omul cu 
cunoaşterea lui discursivă nu a avut acea percepere 
totală a timpului. EI nu poate depăşi o viziune 
secvenţială despre timp. Pe când la Dumnezeu. nu 
este timp, este doar veșnicie! E nevoie să ne ostenim 


pentru a înțelege fiecare clipă ca o şansă de sporire a 


noastră în comuniune cu Dumnezeu. Timpul ne este 


74 


dat, este un dar pe care l-am primit, nu îl ave, 
Având această reprezentare asupra timpujui” n 
noastră poate fi înțeleasă în mod funda menaj ! 
Înţelegând şi trăind timpul ca pe un dai UN 
Dumnezeu, avem şansa de a-l transfigura în Vei 
Dar vom reuşi acest lucru numai prin raport 
Dumnezeu, nu prin noi înşine. Este foarte Suge 
oamenii duhovniceşti şi în general un om ga e 
tradiţie, în mod cotidian, nu folosesc expresia 
timp. Ei spun dacă dă Dumnezeu, dacă îmi SĂ 
Dumnezeu. Aceşti oameni fac anumite ucypld 
dacă au timp, ci dacă Dumnezeu le în 


găduie, d 
ajută. Adică ei fac acele lucruri doar dacă se f 


| 
L] 


că: 


A : : x: Se] 
în voia lui Dumnezeu şi omul trăieşte cu CONŞtiinţa. 
i | i ş E SU 
le îndeplineşte nu cu puterile lui proprii, ci : 
| 


raportare permanentă la Dumnezeu. 


Valorificarea timpului trebuie înţeleasă într-un Se 
superior, nu pragmatic. Aşa ne vom bucura 
sensurile luminoase ale existenţei, date de trăi 
timpului. De fapt a câştiga timp nu înseamnă a Obi 
cât mai mulţi bani. A câştiga timp înseamnă a Câştiu 
Viață! Aşa vom înțelege cuvintele biblie 
răscumpărând vremea. Viaţa în unele Situaj 
înseamnă a îndura timpul, alteori a acţiona asupra lu 
Acest lucru se observă în numeroase rituri Şi mituri 


Există un raport între timpul grăbit (condens 
concentrat) şi timpul real. 


Fie că se grăbeşte încolţirea bobului de grâu (gri 
din iesle de Crăciun — în sudul Franței); fie amânat 
unui termen fatal. cu ajutorul unei poveş 
interminabile a unui martir vegetal, ambele situ! 
reflectă realitatea că timpul înseamnă viață. Fort 
plastic găsim exprimări în tradiţiile româneşti — cit 
grâului din Pluguşorul — e vorba aici de adevănt 
ciclu al pâinii. În tradiția românească există! 
povestire: Povestea pâinii. Se relatează cun 
petrecere de nuntă este tulburată de venirea 
balaur. Colacul de nuntă, stând pe masă, în mi 
invitaţilor, ia “ cuvântul şi îşi povesteşte Sh, 
existenței sale. (un răbdător martiriu). Apoi ii Si 
balaurului: Și pe toate le-am răbdat! Rabdă şi ÎL: 


Dar pentru a ajunge la o asemenea măsură € ] 
de trăirea vieţii ca o continuă rugăciune. ZA 
înseamnă . viaţă, dar viaţa este dată de A 
rugăciunii. Rugăciunea ne devine un mod 5 pa 
Aşa putem înţelege cuvintele Sfântului Apoi > 
care ne îndeamnă să ne rugăm fie cu VS încd 
vreme şi apoi ne spune explicit: Rugaţi-vd n 
Sfântul Apostol “Pavel - foloseşte cuvântul apli 
întocmai ca Ecclesiastul. Vremea înseamnă ! 


A 523 
'5 Marianne Mesnil, Ernologul între şarpe şi balau!- P 


a unui rost dat. Aici este vorba de rugăciune. Nu 
jobuie "sâine iata doar la anumite momente 
p revăzute, ci va trebui să ne dăm toată silința pentru a 
iransfigura aa noastră (vremea în care trăim) într-o 
rugăciune continuă. 


Concepția teologiei răsăritene despre timp şi spațiu 
este una de o dinamică extraordinară, cu adânci 
implicații. în viziunea asupra lumii, asupra modului 
concret de a fi. Diferenţa dintre veșnicie şi timp 
asioură existența acestei perspective dinamice. Prin 
distincția enunțată se poate evidenția deosebirea 
dintre ființa lui Dumnezeu şi lucrările Lui. Veşnicia o 
raportăm la existența lui Dumnezeu în Sine (EI 
există ca Dumnezeu al iubirii din veşnicie până în 
veșnicie). Timpul îl raportăm la lumea noastră, dar 
această distincţie ne pune în vedere taina creației. 
Teologia răsăriteană vorbeşte de creario ex nihilo. 
Momentul de început în care creaţia este adusă la 
existență înfăţişează intersecția eternității cu timpul. 
Dar lumea a fost chemată spre transfigurare, spre 
îndumnezeire. Această realitate o putem observa Şi 
din perspectiva înveşnicirii timpului, concepţie 
specifică omului religios. 


Distincția între firea creată şi necreată asigură 
împlinirea vocației creaţiei: aceea. de transfigurare. 
Există o libertate a creaţiei; cea autentică. duce la 
împlinirea vocației. Libertatea sinucigaşă duce la o 
separare față de Dumnezeu. Foarte interesant este că 
deşi lumea a fost făcută din nimic şi în timp, ea va 
rămâne în veşnicie, indiferent de opţiunea ei. 
Creaturile au libertatea sinuciderii ontologice, însă 
ele nu se pot aneantiza, nu se pot elibera de 
existență. Creatura este indestructibilă în esenţa sa şi 
în formele sale constitutive şi ea nu se va. aneantiza 
niciodată... Prin fiat-ul creator lumea este chemată 
invariabil la existenţă, pentru totdeauna.“ 


Nimicul nu trebuie înțeles ca un principiu de sine 
stătător. În caz contrar am avea o concepție dualistă 
despre lume, în care Dumnezeu şi nimicul ar fi cei 
doi factori care contribuie la apariţia lumii. Nimicul 
constituie mediul în care Dumnezeu Îşi revarsă 
dragostea, aducând la existență creația. În teoriile 
fizicii actuale sunt multe concepții care trimit la 
Crealio ex nihilo. În lucrarea The Anthropic 
Cosmological Principle a lui John D. Barow şi Frank 
Tipler se precizează: 4 number of quantum gravily 
Models of creation ex nihilo of the entire Universe, 
Wcluding space and time, have been constructed. The 


ÎN a RI 

A George Florovsky, Ideea de creație în filosofia creştină, 
4 POBic şi viaţă, Rev, Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, nr. I- 
» 1998, p.30 


75 


idea common to all of them is that the Universe. is 
envisaged as originating out of a point in the past. 
The best known model of quantum creation ex nihilo 
is due to Hartle and Hawking.» 


Deşi timpul nu e identic cu veşnicia, el nu e într-un 
raport antagonist cu veşnicia. Veşnicia poartă în 
interioritatea ei posibilitatea timpului, dar şi timpul e 
susceptibil de a fi transfigurat în eternitate. Această 
perspectivă dinamică exprimă posibilitatea 
comuniunii infinite a lui Dumnezeu cu întreaga 
creaţie, posibilitatea existenței unui răspuns liber din 
partea creaţiei care să fie actualizat prin comuniunea 
veşnică cu Dumnezeu. Timpul nu este o desfăşurare a 
eternității, el este intervalul în care lumea, în frunte 
cu omul — coroana creaţiei — răspunde dragostei 
infinite a lui Dumnezeu în dialogul absolut al iubirii. 
Dumnezeu se dăruieşte întreg creaturii temporale 
pentru că ea e făcută pentru veşnicie. Prin această 
dăruire Dumnezeu primeşte “în Sine pentru vecie 
conţinulul ce se câştigă în timp, şi creatura 
deschizându-se în momentul temporal prin răspunsul 
ei sau prin dăruirea ei lui Dumnezeu, se umple de 
eternitatea Lui sau îşi vede conţinutul ei temporal 
umplut de eternitate.” 


Deci timpul îl putem vedea ca un interval între 
chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru, astfel 
încât trebuie asumat cu o responsabilitate maximă în 
care constă de altfel şi dimensiunea autentică. a 
libertății. Timpul implică libertatea creaţiei. Fiecare 
dintre noi avem ocazia în cadrul temporal în care 
trăim să ne asumăm starea de jertfelnicie, prin 
dăruirea de sine eternizând timpul. Numai în această 
stare putem spune că nu pierdem timpul, că nu-l 
anulăm ci îl transfigurăm în eternitate. Trăirea în 
timp e trăire din harul lui Dumnezeu sau moarte. şi 
obținere a vieţii, mereu din mâna lui Dumnezeu. Dar 
numai întrucât aşteptarea morţii pentru tine însuți 
înseamnă a accepta să trăieşti în Dumnezeu, această 
moarte aduce adevărata viaţă. Altfel mori fără să 
vrei față de fiecare clipă, fără să obţii viaţa.” 


Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă conul ca 
virtualitate în cadrul veşniciei, fără să se confunde cu 
ea. Eonul e raţiunea din veşnicie a timpului, legată de 
raționalitatea cosmosului. “Aceeaşi perspectivă 
duhovnicească o regăsim în teologia ortodoxă şi în 
ceea ce priveşte spațiul. Dumnezeul treimic e mai 
presus de spaţiu, dar e prezent în spațiul lumii în care 


% John D. Barow, Frank 1. Tipler, 7he Anthropie Cosmological 
Principle, p.443 

*! Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime şi creația lumii din nimic în 
timp, Rev. Mitropoliei Olteniei, nr.2, 1987, p.23 

* jdem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol |, p.132 


SEE aia 


teologia răsăriteană că 
tă comuniunea dintre 
spațiul 
depăşit 
între 


trăim. Spaţiul este perceput de 
mediul în care. este actualiza 
Dumnezeu şi creație. Întocmai ca timpul, 
semnifică un interval care este dat pentru a fi 
prin realizarea unei comuniuni cu Dumnezeu; 
noi înşine şi cu cosmosul. 
nui Univers rece. EI 


tiul nu e un teren neutru al ur | 
menilor care trăiesc 


poartă amprenta subiectivităţii oa 
în spațiul respectiv. De exemplu spaţiul în care eram 
obişnuiţi cu o anumită persoană, ne face simțită 
prezența persoanei respective chiar dacă ea lipseşte 
fizic. Prin aceasta conştientizăm că: „spațiul nu e 
făcut pentru a fi de sine. Lipsa oricărei persoane din 
el îl face oarecum lipsit de viată, mort. EI nu conţine 
sensul deplin în sine sau numai pentru eu-l izolat. El 
este ambianța unei alte persoane, în relația cu mine. 
E făcut să se umple pentru plinătatea comunicării, 
pentru a fi contextul, mediul comuniunii, locul de 
întâlnire şi de relaţie interpersonală, mediul relevării 
reciproce,  împlinindu-şi rostul deplin -- într-0 
transfigurare şi copleşire a lui de către comuniunea 


Spa 


interpersonală.“ 

Teologia răsăriteană a avut mereu această perspectivă 
dinamică a transfigurării. Putem spune chiar că taina 
creştinismului este  transfigurarea creației. Poate 
tocmai de aceea, pentru ortodocşi este emblematică 
sărbătoarea  Schimbării la faţă. Nu numai 
Mântuitorul s-a împărtăşit atunci de lumina necreată 
ci întreaga creaţie de pe Muntele Taborului. 
Universul fizic al spațiului şi timpului nu va înceta 
niciodată să existe. Am ajuns la cunoştinţa că tot ce 
uce Dumnezeu dăinuieşte în veci (Ecelesiastul 3,14) 
Dar acest cosmos cuprins în coordonatele sale spaţio- 
temporale va fi transfigurat. Și aceasta se va face 
copleşind şi depăşind spațiul: şi timpul prin iubire. 
Nu vom ajunge la acea stare de iubire desăvârşită 
printr-o anulare exterioară a spaţiului şi a timpului. 
Chiar dacă trăim într-o epocă a vitezei, nu avem cum 
depăși cele două coordonate printr-o creştere a vitezei 
exterioare. O vom face doar în contextul asumării lor 
şi după ce vom fi epuizat toate sensurile încorporate 
de ele, în perspectiva transfigurării lor. 


Concepţia amintită reclamă necesitatea trăirii 
duhovniceşti, paradoxale, care să depăşească logica 
exclusivistă a dualului. În “faţa unei asemenea 
perspective, chiar şi ştiinţa la cotele ei cele mai înalte 
îşi recunoaște limitele. O exprimă şi unul dintre 
reprezentanţii de vârf ai ştiinţei actuale, Hubert 
Reeves, director de cercetări la Centre National de la 
Recherche  Scientifique în Franţa: Nu numai 


* Ibidem, p.143 


e 
Penty d, 


folosesc aces! limbaj..... Pe acest teren cazi iq 
0lQ,; 
: Cl 
itucli LG 
ajunge la probleme de finitudine. şi de ji că, 
i Sac, | 
Universului în spațiu Şi Imp... Odată Fc d, 
ignoranță noastră, ea devine adevăratul atu 
hc 


plecare al cosmologiei. Există ceva. Există real d 
Ilq 


este în 


Prin conştiinţa noastră percepem existenţa i e, 
mai degrabă decât nimic. Or, această COnştii ce, 
se află în afara Universului, ci face parte din 4 
vezent începem să ne dăm seama de pi 
între conştiinţă şi datele observaiei. di 


hy 


l 


relaţiilor 


24 
Hubert Reeves, Răbdare în necazuri, p:30 


76 


PENTRU O APOBETICĂ A COMUNICĂRII UMANE 
în care Dan loan Mureşan ne arată de ce există Hlomo communicans 
şi care este finalitatea acestei condiţii sine qua non 
a existenţei noastre ca ființe omeneşti 


mul este o ființă care comunică. O asemenea propoziţie în era Internetului poate să pară 

de domeniul banalităţii, dar avem în acest fenomen uimitor o motivaţie în plus să ne 

interogăm asupra esenței înseşi a comunicării umane. Psihologia fetală a relevat că 
ființa omenească, deja din pragul embrionar, receptează comunicarea duioasă a mamei care-i 
vorbeşte şi care-i simte şi-i poate interpreta reacţiile. Omul împarte un universal biologic cu 
întreg regnul animal — reproducerea sexuală — dar are ca o caracteristică proprie dependența 
prelungită a descendenților săi de ocrotirea şi sprijinul părinţilor. Omul are de parcurs de la 
naştere etape de dezvoltare pe care animalele le străbat deja în stare embrionară. Primii ani ai 
vieții sale sunt de o plasticitate remarcabilă, dar şi de o dezolantă vulnerabilitate şi lipsă de 
putere de adaptare. Este perioada de inserare a noii ființe în sânul culturii umane. Este 
inimaginabilă, în aceste condiţii, o perioadă pre-culturală-a lui Homo sapiens: scenariile 
evoluționiste nu fac decât să ocolească această veritabilă problemă. O comunitate a-culturală de 
hominizi, dată fiind slăbiciunea fizică a speciei noastre, nu ar fi putut-să supraviețuiască. 
Cultura este “instinctul” de supravieţuire care, din punct de vedere genetic, îi lipseşte omului. 
Prin educaţie, omul se formează ca un caracter, ca membru al comunităţii morale în mijlocul 
căreia s-a născut: sufletul său înfloreşte prin dialogul continuu pe care îl poartă cu părinții şi cu 
fraţii săi, cu rudele şi cu prietenii, cu sufletul marilor autori exprimat în operele lor literare, 
artistice, muzicale, cu cercuri concentrice de subiecți a căror rază sporeşte pe parcursul unei 
vieţi întregi. Prin instrucţie, omul devine un specialist, aflat în discuţie necontenită cu 
autorităţile, tehnicile şi descoperirile din domeniul său de activitate. 


Sociologul român Traian Brăileanu a construit un întreg sistem de analiză şi înțelegere a 
genezei şi evoluţiei comunităţilor omeneşti pornind de la acest proces de continuu discipolat în 
care se află membrii lor în raport cu cultura, pe care el îl numeşte proces dialectic. Există, 
bineînțeles, fenomene grave de distorsiune ale acestui neîntrerupt dialog între fiinţele umane, 
care în ultimul timp au făcut obiectul unei insistente cercetări din partea lui Rene Girard, al 
cărui proces mimetic nu este decât inversarea procesului dialectic. O sudare a celor două direcții 
de investigare, obiectiv la care ne-am angajat noi înşine, poate să ofere un model complet de 
înțelegere a modalităţilor în care se desfăşoară comunicarea umană, cu desfăşurarea şi maladiile 
ei. Demersul Brăileanu — Girard, completând cercetările şcolii de la Palo Alto ale discipolilor 
lui Gregory Bateson, se inserează astfel pe direcţia unei pragmatici a comunicării umane. În 
mod complementar, metafizica şi. ştiinţele cogniţiei, cu condiţia să nu cadă în capeanele 
tehnomorfismului materialist, pot să lămurească semantica comunicării umane, prin 
investigarea intelectului şi a condiţiilor transcendentale de posibilitate ale intelecției. Răspunsul 
de comun consens, pe care îl dau diferitele direcţii ale acestui domeniu de maxime divergențe 
hermeneutice, este că trăsătura distinctivă şi ireductibilă a cunoaşterii umane care se comunică 
prin semne este caracterul său non-ontologic. Omul nu este stăpânit de experienţă, ci domină 
experienţa de la înălțimea intelectului, prin intermediul simbolurilor. EI poate înțelege realitatea 
pentru că prin ceva el se ridică deasupra ei. Deşi ca fiinţă biologică el se amestecă existenţial cu 
natura, aidoma oricărui alt animal, ca fiinţă intelectuală el scapă ordinii ei deterministe şi o 
poate interoga şi cerceta. lată fundamentul însuşi al filosofiei şi al ştiinţei. Ele sunt de 
Neconceput în afara comunităţii comunicative a omenirii. 


Insistăm asupra acestui imperativ vital al comunicării, obiectul unor ştiinţe din ce în ce mai 
sofisticate, pentru a ne întreba: de ce există Homo communicâns? Care este finalitatea acestei 


Cc î... 5 3 '. [. A 
ondiţii sine qua non a existenţei noastre ca fiinţe omeneşti? 


ŢI 


Omul 

este 

o fiinţă 
care 
comunică 


pragmatica 
comunicării 
umane 


semantica 
comunicării 
umane 


ÎN 55 DD O DD E CN N N N N N N N a NP RR E N N N N Santa Aaa, = 
CI Rt A vei e se » 


Ştiinţa secolului XX a dat trei răspunsuri la acest semn de întrebare: o negaţie, un 


Paliatiy 
afirmaţie. Ai 


| 


Curentul majoritar de orientare materialistă, originar în mecanicismul secolulu; 
iluminismul secolului XVIII şi în darwinismul secolului XIX, a avansat răspunsul h i 


a Au 

al necesităţii. Dominată de premisa naturalismului (continuumul nostru spațiu-timp care j 

şi întreaga realitate, în afara ei nu există nimic), această direcţie a încercat zadarnic a Sup, 

universul, viaţa şi conştiinţa la o explicaţie reducţionistă. In permanenţă, realitatea rebelă , UL: 

să se supună corsetului unui determinism absolut al cauzelor naturale. Nu vom InSista Cup 

asupra acestui dosar, ci doar vom aduce în față răspunsul dat imperativului uman al comuni 

In cartea sa paradigmatică, Jacques Monod descrie imaginea dezolantă a omului aflat Că 

Realitatea prima oară, în urma revelaţiei darwiniste, în contemplarea singurătăţii sale cosmice, pn 
refuză univers tern, cu rezonanță de cavou, fără sens şi absurd. Nevoii de comunicare a Omului ta 
săse răspunde nimeni, strigătele sale sunt zadarnice, deoarece de acum înainte el ştie că va dispăue 
supună ca atâtea alte specii. Trebuie să remarcăm prezumţiozitatea afirmațiilor liricului biolog fite 
corsetului El încearcă să ne convingă în mod raţional de absurditatea raţiunii umane înseşi! Problen, 
unui după cum a remarcat Jean Borella, este că dacă Monod ar avea dreptate, atunci afirmaţiile și 
determinism nu sunt mai puţin absurde, mai exact ele nu ar fi putut să fie rostite. El nu poate revendica 
absolutal statut de transcendenţă al rațiunii sale, dincolo de absurda lume pe care o descrie. Faptul însu 
cauzelor al existenței frumoasei, dar tristei sale cărţi ne convinge că, din fericire, el nu are dreptaț 


naturale Motivele ştiinţifice pentru care teoria pe care o reprezintă cu virtuozitate vor fi date în Vileaa 
mai departe, dar aici nu putem decât să ne minunăm de îndoielnica sa filosofie şi de răspuns 
care eludează prin lipsă de obiect capacitatea comunicativă a omului. 


Un răspuns diferit în formă, dar identic în conţinut, este dat de o orientare de avangardi + 
ştiinţei de orientare naturalistă. Reprezentată la nivel de excelență de Carl Sagan, ea nu poat 
accepta futilitatea absolută a însuşirii comunicative a omului. Omul nu poate fi singur, este 
un egoism absolut să pretindă că ar fi singura ființă inteligentă dintr-un univers atât de uriaş ș 
de vechi. Pe baza unor procese naturaliste similare celor de pe Terra, evoluția, această Mar 
Zeiţă a modernităţii, a putut foarte bine să conducă la apariţia de creaturi inteligente în alt 
galaxii, cu care trebuie să intrăm în contact. Nu există nimic mai îndepărtat de istoriile u 
omuleți verzi decât seriosul program de cercetare pus în mişcare de Sagan, The Search i 
Extraterrestrial Intelligence (SETI), care a reuşit să convingă guvernul american să aloce sit 
de milioane de dolari pentru utilizarea unor radiotelescoape gigantice, urechi aflate i 
permanentă ascultare a undelor hertziene care, venite din toate direcţiile universului, inun 
Terra. Un serios filtru ştiinţific a fost elaborat, care să permită discriminarea indubitabilă int 
zgomote şi mesaje produse de cauze inteligente. Nu există putință de confuzie între cele dou 
categorii, dar uriaşa cantitate de date receptate, înregistrate şi analizate de aproape trei dece! 
de continuă muncă nu au putut aloca unor cauze inteligente decât capodoperele de umor neg 
ale unor farsori... umani. La mesajele pe care noi le trimitem în Cosmos nu a răspuns nine 
până acum. Filmul Contacis, realizat de soţia regretatului Sagan, în care savantul, interpretă!” 
Jodie Foster, demonstrează prezenţa unui model inteligent în cadrul unor zgomote recept 
rămâne deocamdată pură ficţiune izvorâtă din nevoia irepresibilă a omului de a-i răspul 
cineva de acolo, din cosmos. 


Această orientare a ştiinţei spre studierea teoretică a mesajelor şi a inteligenței nu a rămas 
fără consecinţe extrem de pozitive pentru cunoaştere. Într-adevăr, nu putem folosi pr ejudeci., 
cercetare, trebuie investigate toate alternativele posibile. Poate direcţia în care avanseazt * 
nu este rodnică, dar nu în mod obligatoriu, deoarece ne putem aştepta oricând la surprize” 
metodologia de investigare a cauzelor inteligente, pe care a prilejuit-o acest program, este P 
chiar mai importantă decât rezultatele sale concrete. 


pati | ei ii ard 
Noua epistemologie a fost aplicată la cercetarea informaţiei de o altă direcție de avane ligi 


7 , ; LA - i i - : (4 
Ştiinţei contemporane, organizată în Mişcarea pentru Studiul Proiectului Inteligent (n! ale! 
Design Movement). Este din ce în ce mai evident că, alături de materie şi energie, obie? 


78 


predilectie ale direcției materialiste în ştiinţă, informaţia joacă rolul de a treia cantitate 
fundamentală a lumii, ireductibilă la primele două. Informaţia cosmologică este reprezentată de 
setul. legilor fundamentale ale funcţionării materiei şi energiei în Cosmos (ex. Legea 
gravitaţiei), de constantele fizice şi de cei peste o sută de parametri cosmici care sunt reglaţi cu 
precizie infinitezimală, astfel încât Viaţa să fie posibilă în univers. Dacă un singur factor dintre 
aceştia ar fi câtuşi de puțin modificat, nu doar că existenţa vieţii, dar şi cea a universului însuşi, 
ar fi imposibilă. Explicaţiile naturaliste ale finului acord al sistemelor cosmologice nu pot fi 
decât nesatisfăcătoare, deoarece cauzele iraționale nu pot fundamenta raționalitatea realităţii. 
Informaţia biologică (codul genetic înmagazinat pe suportul fizico-chimic al sistemului ADN - 
proteine). este de o complexitate şi mai uluitoare. Cantități uriaşe de informaţie, necesare 
specificării fiecărei proteine care alcătuieşte sistemele biologice, sunt concentrate  tri- 
dimensional. pe o infrastructură materială de domeniul infinitului mic. ADN-ul specifică 
proteinele, transmițând un mesaj formulat într-un limbaj alcătuit din patru baze (A, C, T, G, 
acidul uracil), proteinele reproduc ADN-ul prin alt mesaj transmis într-un limbaj de douăzeci de 
aminoacizi. Cele două limbaje sunt riguros similare limbajului uman, ele transmit mesaje de 
lungimi ameţitoare (cel al genomului uman poate fi tipărit în 3000 de volume!), în durate 
temporale de câteva minute şi cu o precizie perfectă. Deşi ele constituie două limbaje diferite, 
traducerea reciprocă se face instantaneu. În plus, deoarece dubla elice genetică produce 
proteine, care la rândul lor construiesc moleculele de A.D.N., acest sistem formează o 
complexitate ireductibilă: el nu putea să apară treptat, prin paşi evolutivi, ci dintr-o dată, cu 
toate elementele în stare de funcţionare. Acest sistem are toate caracteristicile unui produs al 
unei cauze inteligente. 


Informaţia complexă şi specificată, marcă inconfundabilă a inteligenței, este veriga structurală 
lipsă a evoluţiei, singura care poate în mod efectiv inversa ponderea dizolvatoare a legii 
entropiei. Ignorarea ei lămureşte toate insuficienţele vechilor teorii evoluționiste: mecanismele 
propuse de vechea biologie (variabilitate, mutații, macro-mutații, selecţie naturală, izolare 
genetică etc.) nu „puteau să explice decât micro-evoluţia intraspecifică, nicidecum  macro- 
evoluția de la o specie la alta. Ele rămân valabile în clarificarea diversităţii biologice, dar nu pot 
să dea seama de originea însăşi a vieţii şi a speciilor. În afara acțiunii unei cauze inteligente, 
informaţia biologică rămâne marea necunoscută şi nedreptăţită a ştiinţei. 


Trei savanți teoreticieni ai Proiectului Inteligent (Walter ]. ReMine, Werner Gitt şi Hugh Ross) 
au incercat să privească dintr-o nouă perspectivă informaţia cosmologică Şi Brologică Efiau 
avut intuiţia de a vedea un mesaj tocmai în aceste urme omniprezente ale unei cauze inteligente 
Şi de a-i aplica metoda SETI, atât de pertinentă, dar orientată atâta vreme spre analizarea unor 
zgomote lipsite de orice indiciu de raționalitate. Nimeni, nici cei ce nu sunt de acord cu 
implicaţiile demersului lor, nu pot să-i conteste pertinenţa ştiinţifică. Unificarea teoriilor lor 
convergente se poate numi Zeoria Mesajului Cosmo-biotic. Noua formă pe care aceasta o ia 
poate fi următoarea: 


Cosmosul şi viaţa au fost proiectate în mod rezonabil pentru conservare şi, respectiv, 
supravieţuire, astfel încât să comunice un mesaj care ne informează asupra originii informaţiei 
cosmologice şi biologice. Mesajul cosmo-biotie spune următoarele: 

I. Cosmosul şi viața sunt produsele unui singur Proiectant transcendent al continuum-ului 


NOStru cvadri-dimensional. £ 
2, Cosmosul şi viața au fost proiectate în mod. intențional astfel încât să reziste tuturor 


celorlalte interpretări posibile ale originii lor. 

Predicțiile directe ale acestei teorii sunt : 

4 Structura şi caracteristicile universului şi formelor lui de viaţă contrazic ideea unei origini 
Naluraliste, 

3 Dovezile împotriva existenţei eterne a cosmosului (susținută de teoriile stării stabile şi a 
iniversului oscilator), precum şi cele în favoarea unui mesaj intenţional, ideea panteismului şi 


79 


Teoria 
Mesajului 
Cosmo- 
biotic 


apobetica 
comunicării 
umane 


azează pe noțiunile unui trecut veşnic şi une; 
j 

Oy, 

4 


(aplicabilitatea legilor. fizice descoperite pe Terra la 
de ex. A.D.N.-ul, inserarea perfectă a 5 Ca 
ntropic etc.) contrazic ideea unor e Hi j 


a tuturor credințelor înrudite care se b 


divine impersonale. 

c. Particularitățile mesajului 
întregului univers, universaliile. biologice, 
cosmos conceptualizată sub forma Principiului A 


multipli şi independenți. 


'ealg, 
Nu stă în intenţia noastră să demonstrăm adevărul acestei teorii. Este sarcina pe care şi-o 

în Occident un număr din ce în ce mai larg de savanţi de primă mărime. Nu putem pe 
remarcăm ca fiind teoria creaționistă de cea mai largă respiraţie, care depăşeşte i 
reziduurile de mecanicism în care se mai complăceau unii adepţi ai acestei orientări. În iul 
timp, această teorie satisface căutarea unei explicaţii a funcţiei comunicative umane. Unică 
nu mai este surd şi mut, el răspunde interogării ştiinţei umane izvorâtă din perfecțion. 
continuă a funcţiei cognitive şi comunicative a omului. Dar el se mărturiseşte a nu fi cau 
ultimă, ci un simbol, un mesaj. Aidoma hârtiei care poartă pe albele ei aripi urmele ul 
ale unei gândiri, materia cosmosului nu serveşte decât unui mesaj al cărui sens se face iii 
mai evident. Iar omul este destinatarul acestei scrisori. Minţii umane îi revine misiunea de y 
descifra, întocmai cum odinioară a făcut-o cu hieroglifele sau cu liniarul B al limbii greceşti î. 


Avem posibilitatea să conferim în sfârşit un sens şi un scop comunicării umane. După cum 
observat la început, comunicarea şi intelectul nu se dezvoltă decât în sânul unei al 
omeneşti: ele sunt cadoul unui act de generozitate care obligă la un respect faţă de ni 
care a învățat noua. ființă abecedarul omeniei. Dar ea nu se odihneşte în sine ci aleareă i 
permanenţă spre căutarea unui scop. Treptat, orice scop se dovedeşte a nu fi decât mijloc sali 
un alt scop care îl depăşeşte. La sfârşitul secolului XIX, un filosof american, Charles Sanda 
Peirce, a studiat condiţiile transcendentale ale logicii cercetării, dar le-a adăugat şi un Principi 
social. Deoarece raționalitatea nu se poate naşte decât într-o comunitate nelimitată de ființe i 
care putem comunica, ea trebuie să se bazeze pe identificarea interesului propriu cu interes 
respectivei comunităţi, implicând iubirea pentru acea comunitate, credința în posibilitatea de: 
face din interesul ei supremul interes, şi a speranței în perpetuarea nelimitată a activit 
spirituale. Desigur, acest principiu ar fi inoperant în universul trist al non-sensului cu cart : 
imbie Jacques Monod. Deoarece el depinde de existența unui scop suprem (Unicul rău mon 
constă în a nu avea un scop ultim, spune C. S. Peirce). Contemplând acest scop ultim, cares 
satisfacă definitiv setea de comunicare a fiinţei umane, părintele semioticii: îl concepea Q 
ae de-a lungul istoriei a unei comunităţi nelimitate a oamenilor uniți întru Binele ultin 
aționalitatea concretă. 
n 00ta a DetO RI DINBN pita ate o eaA 
A ei unificate a informaţiei, 
aspectul apobetic (din grecescul apobeinon = rezultat, concluzie, sco ) ca 
problema scopurilor comunicării umane. Fără un asemenea nivel fier sa stiință a comunică! 
nu poate fi completă. Dar pentru a evita regresia la infinit a ierarhiei mijloacelor şi scopurile 
asemenea apobetică trebuie să nu ignore problema scopului ultim a e i la mecesilă 
revenirii la etică, ştiinţa generală a scopurilor umane. Apobetica E ea E nonică Etica devi 
în epoca relativismului total al post-modernităţii, de o actualitate mai proaspătă ca oricând: 
ntă, trebuie 5 


ne, alături 
l-a definit 
re cercele!! 


ce esa! cosmo-biotic este adresat omului de către o Raţiune transcende 
(a canu propoziție a unui dialog în care se aşteaptă ca OI! ih 
di ar td enii anl itea dificultăţi în a-l înțelege şi a-i accepta implie”., 
PEN tre ci ' şi posi ilitatea să devină concretă, după formularea lu se 
PEN de ue up Ş u mesajului, feo-antropic, care să fie înscris nu doar PE mal ş 

i, ci şi pe lemnul unei cruci şi în sufletele oamenilor. Şi, după înviere, acest Lot? 


ă Aa „a 
e lase pipăit de un necredincios, pentru ca acum toţi să putem striga: ESTE! 


80 


DESPRE INVAȚAMINTELE UNUI VEAC DE EVOLUȚIONISM 
ȘI O ALTERNATIVĂ PENTRU MILENIUL TREI 
unde Emil Silvestru, preşedintele Fundaţiei române pentru cercetarea creației, ne spune 
că socialul, politicul, economicul, culturalul, ba chiar şi religiosul — toate sunt adânc 
pătrunse sau chiar definite de ideea evoluționistă; totodată că noi românii trebuie să 
avem curajul de a ne privi slăbiciunile în faţă, dacă vrem să înţelegem de ce suntem atât 
de departe de împlinirea aspirațiilor noastre 


scurtă istorie. Atunci când Andre Malraux, 

probabil sub influenţa devastatoare a 

ororilor celor două conflagrații ale secolului 
XX, profeţea că secolul al XXI-lea. va fi religios sau 
nu va fi deloc, o făcea în deplină cunoştinţă de cauză. 
Căci tocmai în iubita lui Franţă, a cărei cultură a şi 
păstorit-o vreme de 10 ani, începuse, cu aproape două 
secole înaintea lui, lunga şi zbuciumata fugă a omului 
de Dumnezeu. Iluminiştii francezi au fost aceia care 
îndemnat 


au poporul — din umbră sau prin 
ridiculizare făţişă — să se proclame liber de 
constrângerile. religiei,  reiterând. într-o formă 


revoluționară spusa lui Protagoras conform. căreia 
Omul este măsura. tuturor lucrurilor. Şi pentru -a 
pecetlui această decizie, populaţia Parisului a ales o 
obscură dansatoare de . cabaret Madmoiselle 
Candeille — pe care a purtat-o în triumf până la 
catedrala Notre-Dame, unde a fost încoronată drept 
Zeită a Raţiunii. După ce s-a închinat ceremonios 
zeiţei pe jumătate nude tronând pe altar, mulțimea a 
ars în mod solemn Biblia în piaţa din faţa catedralei, 
declarând că de atunci. înainte Rațiunea şi. numai 
Rațiunea avea. să conducă Franţa. Şi pornind de 
atunci şi de acolo, aceste idei au început să cutreiere 
lumea. A trebuit însă să treacă mai bine de o jumătate 
de secol pentru ca ideile, Revoluţiei franceze. să-şi 
găsească un suport dogmatic solid., Or, nu. era, cu 
putință “ca acesta să vină tot. din Franța, care-şi 
cpuizase, deja elanul creator. sub lama ghilotinei şi 
prin marea stepă rusă. 


Anglia a fost aceea care a făcut pasul decisiv. Dar l-a 
făcut aşa cum îi șade bine, adică... englezește. Ideile 
revoluționare franceze nu au izbutit să penetreze în 
Mod imediat şi direct societat&a engleză, aflată în plin 
elan spiritual creștin, ca urmare! a "marii 'renaşteri 
„metodiste. În plus, “sprijinul: “francez “acordat 
<voluţiei americane 'a creat în imperiu un puternic 


ET . ZA ; , 
îi oieri impotriva ideilor revoluţionare de orice 

el, îi 
Și totuşi, Anglia ascundea o grupare de oameni - o 


e se TO a & 7 i (> . Pi ja, 
elită intelectuală — ce pregătea în tihnă diseminarea 


81 


ideilor “socialiste franceze. Societatea Lunară din 
Birmingham, activă între 1764 şi 1800, a avut 
neîndoios - o influență capitală. Trăgându-şi numele 
de la faptul că membrii ei se întâlneau o dată pe lună, 
la luna plină, această societate — care s-a transformat 
mai târziu în Societatea Regală — a avut un rol decisiv 
în implementarea Revoluţiei Industriale, dar şi în 
sădirea ideilor“. socialiste. Considerându-se 
“neguțători de lumină” — sintagmă împrumutată din 
utopia New Arântis a lui Francis Bacon — avea ca 
membri - personalități “precum Erasmus Darwin — 
bunicul lui Charles Darwin John - Wilkinson, 
constructor de tunuri, James Watt, creatorul 
motorului cu -aburi, industriașul Matthew Boulton, 
chimistul Joseph Priestley şi Benjamin Franklin — 
corespondent în coloniile americane. Toţi au fost în 
mod explicit partizanii Revoluţiei americane - din 
1776 şi susţinători fervenţi ai Revoluţiei franceze 13 
ani mai târziu. Benjamin Franklin a fost un adevărat 
navetist între idealiştii francezi şi englezi. Erasmus 
Darwin a fost un susţinător activ al ideilor iacobine. 
Un alt membru, Richard: Edgeworth, a colaborat cu 
Rousseau - la scrierea unei cărți despre educaţia 
copiilor. Fiul lui James Watt a fost denunţat în 
Camera Comunelor ca agent francez. Joseph Priestley 
a fost un susținător viguros al Adunării Naţionale 
Franceze, organizând chiar-o serbare de aniversare a 
2 ani de la căderea Bastiliei. Înfuriată de acest afront, 
comunitatea creştină în care locuia Priestley, a dat foc 
casei în care se ținea serbarea şi l-a forțat pe chimist 
să plece în exil în America: 


Era evident pentru membrii Societăţii Lunare că 
ideile revoluţionare nu puteau fi pur şi simplu 
implantate în Anglia. De aceea au ales calea ocolită 
de a submina temeliile creştinismului prin ştiintă, 
conştienţi fiind de caracterul eminamente empiric al 
anglo-saxonilor şi implicit de tăria argumentelor 
ştiinţifice pentru aceştia, Trebuiau însă găsite şi 
propăgate repede câteva idei concrete. Prima şi cea 
mai iconoclastă idee a venit din partea unui avocat. 
pasionat de geologie, pe nume Charles Lyell. Născut 


în 1797, anul în care părintele geologiei moderne, 
scoțianul James Hutton murea, Lyell s-a inspirat 
copios din lucrarea acestuia intitulată 7heory of the 
Earth, în care se propunea pentru prima dată o 
cronologie extinsă a pământului, care nu făcea apel la 
evenimente supranaturale. Ideea lui Lyell, cunoscută 
astăzi sub denumirea de principiul actualismului 
(uniformitarianism, în engleză) susţine în esență că 
procesele geoformante de astăzi sunt identice cu cele 
din trecut şi se desfăşoară cu o viteză similară. 
Aceasta implica faptul că pământul ar avea o vârstă 
de ordinul zecilor de milioane de ani şi că viaţa a avut 
la dispoziție durate imense de timp. Această nouă 
viziune avea să stimuleze ideile pe care prietenul 
apropiat al lui Lyell, Charles Darwin le pritocea în 
liniştita şi bogata sa rezidență numită Down House. 
Căci de atât avea nevoie atunci Darwin — de un timp 
suficient de lung pentru ca un animal să sufere o 
schimbare pe care să o transmită prin pangenele din 
sângele său (aşa credea atunci Darwin) urmaşilor săi 
care la rândul lor vor amplifica schimbarea şi o vor 
transmite mai departe. Şi aşa, din milion în milion de 
an, un peşte putea ajunge într-o bună zi filosof şi 
nişte molecule oameni... În definitiv, Charles Darwin 
relua ideile bunicului său Erasmus, publicate în 1794 
în voluminoasa sa Zoânomia, carte în care anticipa 


dei 


până şi conceptul de “selecție naturală”. 


Lumea noastră cea evoluționistă. Unde se găseşte 
azi ideea lui Darwin? Ei bine, la temelia întregii 
omeniri! Căci  socialul,  politicul,  economicul, 
culturalul, ba chiar şi religiosul — toate sunt adâne 
pătrunse sau chiar definite de această idee. Ni se 
spune că societatea a evoluat de la comuna primitivă 
la post-modern sau “sfârşitul istoriei” (după 
Fukuyama), că politica a evoluat de la 
conservatorism la neoliberalism, că economia a 
evoluat de la agricultura primitivă la computerizare, 
că de la picturile rupestre la post-modernism s-a 
produs o evoluţie uluitoare (deşi Picasso a suspinat la 
ieşirea din peştera Lascaux: Noi nu am inventat 
nimic!). Şi pentru că şi specia umană a evoluat, nu 
era cu putință ca toți oamenii să fie pe aceeaşi treaptă 
a evoluţiei. Urma logic de aici că cei primitivi 
trebuiau să dispară — şi asta şi fac din clipa în care 
ideea lui Darwin a văzut lumina tiparului, în 1859. 
Din ce în ce mai eficient, mai gospodăreşte. Şi pentru 
că neoliberalismul este în vârful piramidei evoluţiei 
politice, trebuie, nu-i aşa, să accelereze dezintegrarea 
oricărei alternative (primitive, se înțelege), cu adepții 
ei cu tot. Şi cum poate să facă asta mai bine decât cu 
bombe inteligente şi militari docili şi eficienți? Şi, 
dacă robotul este mai eficient decât muncitorul uman, 
ce nevoie mai este de acesta din urmă? Este deci nu 


82 


numai logic, dar şi moral şi mai ales Progres: 
forțezi pe toţi să se robotizeze sau să renunte i SA 
ramuri economice care nu pot fi robotizate. 2 ace 
cele 5 simţuri nu mai sunt suficiente pentru a au 
arta ajunsă pe culmile evoluţiei, trebuie 
îndopi organismul cu te miri ce substanță îa Să 
exacerbeze “simţirea artistică”. Şi toate ș Să 
numai pentru că evoluţia înseamnă “progreş, dl 
simplu la complex, de la primitiv la sofisticat 
ceilalți la noi!! 


Ce 
Musaj i 


> 


“l 
a, d, 


Unul dintre cele mai inechivoce xemple 
fundătură sângeroasă întemeiată pe raţiunea u 
reprezintă “rasismul ştiinţific”. Consider că 
istoric al acestui monstru născut din insomnia rațu 
este necesar şi foarte revelator. Pornind de Ja iba | 
colecţie de cranii a lui Samuel George Morton (la 
1851) şi cărțile acestuia (Crania Americana şi Crania 
Aegyptiaca), ideea că nivelul de inteligență este 
funcție de volumul şi forma craniului a devenit u 
“fapt ştiinţific” în secolul al 19-lea. Acesta a foste 
siguranță întărit de publicarea în 1859 a cărţii | 
Charles Darwin, al cărei titlu complet es 
semnificativ: Asupra originii speciilor pe căi 
selecţiei naturale sau conservarea raselor favorizat 
în lupta pentru viață (sublinierea noastră). Fran 
Galton (1822-1911), văr primar cu Darwin, reluâni 
conceptul de rasă favorizată, a devenit avocati 
fervent al raselor umane şi claselor sociale favorizat: 
În ajutorul lui a venit medicul francez Paul Brou 
creatorul conceptului de coeficient de inteligeni 
(ntelligence Quotient), iar la moartea englezulu 
stindardul a fost preluat de psihologul americi 
Henry  Goddard (1866-1957), cu finanța 
substanţială a Fundaţiei Rockefeller. Goddard a relu 
antica idee spartană a eliminării celor slabi, si 
forma  eugeniei. Ideile americanului au 4 
susținători puternici şi în Anglia, printre acei 
numărându-se — inevitabil, nu-i aşa? — Leo 
Darwin (fiul lui Charles) şi Winston Churchil. , 
coleg al lui Godddard, Madison Grant, a public!” 
1916 The Passing of the Great Race (Efemeni 
Marii Rase), carte ce l-a impresionat profun i 
Hitler. Grant propune în această carte o explica! 
eşecului germanilor în Primul Război Mondial: 
de mulți. din masivii războinici blonzi &! și 
germanice au pierit în Războiul de 30 de An! “und 
1648) încât la debutul: Marelui Război 12, 
germană era încă sărăcită în fondul ei ein! j 
Continuând şi amplificând ideile lui Goddar» 
: : plin 

coleg de generaţie al său — Harry Laus”. 
publicat, la începutul anilor '20, o carte ni 
furniza o listă “completă” a celor ada, Ş 
inadecvați”, pentru care recomanda steriliza! 


k 
Maână | 
UN Sep 


cugenia. Dar în America aceste idei nu au putut fi 
aplicate. In Germania însă — profund desacralizată de 
marele traumatism post-belic — sterilizarea celor 
indezirabili a început să fie aplicată încă din 1927. 
lar odată cu venirea la putere a lui Hitler, în 1933, a 
devenit politică de stat. De altfel, este astăzi un lucru 
ştiut că întreaga “viziune biologică” din Mein Kampf 
este în întregime inspirată din darwinism. lată dar că, 
departe de a fi o idee ariană, rasismul ştiinţific îşi are 
sorgintea în “lumea bună” anglo-americană! Şi 
pentru că această lume este conservatoare şi 
perseverentă, sumbrul experiment german a fost 
considerat doar o “eroare”. Temelia darwinistă nu a 
fost pusă sub semnul întrebării. În consecință, un nou 
experiment = de data aceasta la scară mondială — se 
desfăşoară sub ochii noştri şi pe banii noştri! 


Filosofia U.N.E.S.C.O. — Organizaţia Naţiunilor 
Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură — era şi este 
clară încă din 1949, atunci când Sir Julian Huxley 
(nepotul “buldogului lui Darwin” — Thomas Huxley) 
a redactat Manifestul U.N.E.S.C.O. Iată un eşantion: 
Unificarea tradițiilor într-un singur rezervor comun 
de experienţă,  conştiență şi motivaţie este o 
necesitate ă priori pentru progresul viitor al evoluţiei 
umane. În acest sens, deşi unificarea politică într-un 
fel sau altul de guvern mondial va fi necesară pentru 
atingerea acestui nivel, unificarea în lucrurile minţii 
nu este numai necesară, ea poate chiar deschide 
calea spre alte tipuri de unificare. Câtă vreme copilul 
respiră aerul otrăvit al naţionalismului, educația. în 
spirit mondialist nu poate produce decăt rezultate 
precare. Aşa cum am subliniat, deseori familia este 
cea care infectează mintea copilului cu naționalism 
extrem. Școala trebuie de aceea să utilizeze căile 
descrise anterior pentru a combate. atitudinea 
familială. 

Este semnificativ faptul că acest manifest a fost 
accesibil publicului larg numai după 30 de ani de la 
redactarea lui, atunci când O.N.U. şi U.N.E.S.C.O. 
erau definitiv instalate în politica mondială. 


De la Darwin încoace, am încercat o mulţime de 
Sisteme de referință alternative unui Creator, 
Incepând cu noi înşine şi terminând cu timpul Planck 
(10 s de la explozia iniţială generatoare a 
Universului, moment în care cele patru forțe 
fundamentale s-au separat). Am încercat să definim 
Constante universale, spre a descoperi azi, când 
tehnologia a ajuns la un nivel foarte avansat, că nici 
măcar Viteza luminii nu mai este constantă! A fost 
Suficient un foraj ultraadânc pentru ca întreg modelul 
Structuri interne a planetei să fie pus sub semnul 
„lrebării, Şi nişte microscopice aureole pleocroice în 


83 


Vf 


granite primare pentru ca întreg eşafodajul datărilor 
radiometrice — zise “absolute” — să înceapă a tremura 
amenințător. A fost suficient să schimbăm spectrul 
radiației investigate prin telescoape spaţiale, pentru 
ca imaginea noastră despre univers, pe care o 
credeam coerentă şi rațională să fie spulberată. Odată 
ajunsă la nivel molecular — acolo unde se credea că se 
găseşte secretul evoluţiei pe verticală — biologia dă 
din colț în colţ, încercând cu disperare să identifice 
acest secret ce se transformă pe zi ce trece într-o 
himeră. În ansamblul său, establishment-ul ştiinţific 
este pus sub semnul întrebării, şi asta pentru că se 
încăpățânează să nu-şi recunoască neputința în fața 
chestiunii originilor. 


Toate acestea fiind zise, cred că Malraux a profețit cu 
adevărat. EI a înțeles prea bine (şi poate că avusese 
acces la Manifestul U.N.E.S.C.O.!) că cei 100 de ani 
de fundamentare evoluționistă a lumii o vor aduce în 
cele din urmă pe muchia prăpastiei. Intoarcerea 
evoluționistă de acolo nu este posibilă, aşa că numai 
acea latură a umanității care nu a fost atât de letal 
afectată de evoluţionism — adică sentimentul religios 
— mai oferă o şansă. 


Se poate altfel? Din fericire, există azi o cale de 
întoarcere şi pentru ştiinţă. Ea se numeşte 7eoria 
Modernă a Proiectului - (Designului)... Inteligent 
(TEMPI). Propusă de A. E. Wilder-Smith, Charles 
Thaxton şi William Dembski; aceasta pleacă de la 
teoria. informaţiei, teoria probabilităților, ştiinţele 
cogniţiei şi termodinamică, fiind vârful de lance al 
ştiinţei moderne, şansa ei de a păşi în mileniul al 
treilea într-un spirit nou, profund uman (nu umanist!). 
William Dembski a publicat o carte intitulată 
Deducţia Proiectului — eliminarea întâmplării prin 
probabilități reduse. Pornind de la principiul elaborat 
de matematicianul francez Emile Borel, conform 
căruia Fenomenele cu probabilități foarte mici de 
producere nu se produc,  Dembski spune: 
Evenimentele specifice cu probabilitate mică de 
producere, nu se produc la întâmplare, ci sunt 
cauzate de o sursă inteligentă. Rămânând cu 
desăvârşire în cadrul paradigmei ştiinţifice, fără a 
face apel la transcendent în demersul său, TEMPI se 
mulţumeşte să elaboreze un instrument ştiinţific 
riguros şi uşor adaptabil oricărei ramuri ştiinţifice. 
Utilizarea lui nu face decât să aducă omul de ştiinţă 
onest în fața Adevărului: EXISTĂ UN DESIGNER 
INTELIGENT AL UNIVERSULUI. Când şi cum se 
raportează omul de ştiinţă la acest Designer, aceasta 
este o chestiune care ţine numai şi numai de 
conştiinţa şi personalitatea sa. 


Dar Oa i € 


Văzut de mulţi ca o încercare de a apăra Biblia prin 
ştiinţă, deşi un leu nu are nevoie de apărare, 
creaționismul . ştiinţific este doar o schimbare 
fundamentală de paradigmă ştiinţifică. El urmăreşte 
în ultimă instanță să ofere adevărul despre ştiinţa 
evoluționistă, “să scoată la lumină caracterul 
eminamente . religios al acesteia. O religie 
desacralizată şi malefică. În definitiv, ştiinţa nu ar 
trebui să fie decât un instrument al cunoaşterii! Şi, 
oricât de mult s-ar strădui, ea nu va putea oferi mai 
mult decât răspunsul 
fundamentale: Cum s-au făcut şi funcționează toate? 
Dar cealaltă întrebare, cea mai mare: De ce şi pentru 
ce s-au făcut toate?, nu-şi va găsi niciodată răspunsul 
în ştiinţă. 


Şi noi românii? Noi românii trebuie să avem curajul 
de a ne privi slăbiciunile în față, dacă vrem să 
înțelegem de ce suntem atât de departe de împlinirea 
aspirațiilor noastre. Dacă vom continua să ne amăgim 
cu surse exclusiv externe ale nenorocirilor noastre, 
vom fi condamnaţi la dispariţie într-o lume ce s-a 
pornit pe calea globalizării  năucitoare şi 
uniformizante. 


Nu am nici pregătirea şi nici dorinţa de a mă avânta 
în analiza surselor spirituale şi “organice” ale 
slăbiciunilor noastre, deşi tentaţia este mare. Mă 
mulțumesc a afirma că fără o schimbare 
fundamentală a spiritualității româneşti, o trecere de 
la fatalism şi resemnare la o mireasmă de la viață 
spre viață în Hristos (7 Corinteni 2:16), mileniul al 
treilea va fi mai sărac cu o națiune — românii. 


Convinşi fiind că nu mai este timp de pierdut şi că 
situația actuală a României este în cea mai mare parte 
datorată românilor şi implicit educaţiei pe care au 
primit-o, ne-am constituit într-un grup de iniţiativă 
pentru înființarea FUNDAŢIEI NAŢIONALE 


cunoaşterii, este nu numai mai bine inf 
la una dintre- întrebările 


PENTRU CERCETAREA CREAȚIE 
asociere liberă de orice prejudecăți 
religioase a unor oameni doritori să 
înțeles ca plan al Designerului 

omenire, dorim de asemenea să elaborăm 
repede şi profesional posibil, o ] 
creaționistă a educaţiei. Credem cu fermit 
elev şi mai departe un student, căruia ; s- 
atât alternativa evoluționistă, cât şi cea cre 


I. Gândig 
Stiințifice ul) 
Supe, Aterau 
Uprem Pen 
ât 
tema 
ate că | 
au pre 
Aționisg;, 
| ae Ormaţ 
poate avea o putere superioară de discernămâni ] 
discernământul, deplina conştiinţă a d 
responsabilități şi limitări sunt esenţiale st 
adevărat. Căci dacă este convins că Strămoșul d 
este o maimuţă, iar viitorul său mormântul, A 
se simte responsabil nici măcar. pentru sine : 
singura limită pe care o acceptă este cea a Saturaj, 
instinctelor sale. Priviţi bine în jurul dumneavoast; 
Nu acesta este spiritul lumii în care trăin 
Alternativa există, rămâne doar să o acceptăm. Daci 
Biserica îşi va conjuga eforturile privind renaştere 
morală şi spirituală a tineretului acestei țări cu e 
ale  alternativei educaţionale  creaționiste, . putea 
spera, cred, să apucăm ziua în care o nouă generaje 
cu valori ferme şi idealuri ce trec dincolo de instine 
şi desconsiderarea trecutului, va avea curajul i 
trăiască după voia Ziditorului, adică aşa cum i-a fot 
menirea. 


Toate celelalte alternative s-au dovedit neviabile, b 
mai mult, distructive, căci, deşi lumea refuză si! 
recunoască, sursa lor ultimă nu este omul, 


Înşelătorul. Aşa cum spunea cineva, cea mai mat 
realizare a diavolului este că ne-a făcut să credent 
nu există... Şi să nu uităm cuvintele lui Goethe: 
mai mare fericire a omului care gândeşte «sk: 
cerceleze ceea ce poate fi cercetat şi să respa 
de 


ceea ce este necupr 


piere, 


PEPI 


DESPRE ALIMENTAȚIE, ENTROPIE ŞI POST 
în care Florea Tiberian arată că postul înseamnă pentru raţionalist hrană puţină 
şi deficitară în anumiţi compuşi, dar celui ce crede postul îi asigură 
toate cele necesare trupeşte şi sufleteşte 


lături de capacitatea de reproducere, 

metabolismul constituie o caracteristică 

definitorie a organismelor vii. 
Prevenind o confuzie destul de frecventă, trebuie 
să atragem atenţia că nu substanţele extrase din 
alimentație şi preluate de corpul biologic - unde 
suferă o serie de transformări — constituie sursa 
vieții. Ştiinţele naturii fac distincţie între fluxul 
de energie, orientată unidirecțional, şi materia 
care parcurge un perpetuu circuit, animată de 
aceasta. Evident că schimburile se desfăşoară 
după o anumită ordine, au loc în baza unui 
program care exprimă complexitatea 
informațională a sistemului, după cum va reieşi 
mai Jos. 


Uimitor este că formele superioare de energie 
naturală îşi au originea în regnurile inferioare. 
Astfel, cea mai eficientă formă de energie, 
lumina primită şi preluată de plantele verzi şi de 
bacteriile fotosintetizante, provine de la un corp 
neinsuflețit, Soarele (la urma urmei o piatră 
incinsă prin acreaţi). Energia luminoasă este 
convertită de plante în energie chimică, este 
preluată cu pierderi de regnul animal, o parte din 
ca este stocată tot în legături chimice, însă o 
Cantitate însemnată este cheltuită tot pentru 
mişcare, menţinerea temperaturii. corpului. şi 
celelalte procese metabolice, adică se transformă 
In energie mecanică şi căldură, care în cele din 
urmă se risipeşte în mediu!. Astfel, cu cât urcăm 
Pe Scara regnurilor, cu. atât energia fizică în 
Yimlutea. căreia funcţionează este degradată, în 
schimb reprezentanţii lui sunt tot mai dotați sub 
a ee 


| Ă 
„A parte. studiul cuanticii, biocenozelor arată că 
Onalori 2. diplecele celulelor vegetale funcţionează ca 
animale i electroni. faţă de atomii din moleculele celulei 
generală E Sunt acceptori. (V. Bogdan Stugren, Ecologie 
acest die a Didactică și pedagogică, Buc,, 1975). La 
elecronilor d Wgerarea hranei constă în smulgerea 
îl er. e pe orbitele atomice ale celor dintâi de către 
E noleculelor celulei animale, mult mai slab încărcate. 
Sg vorbi de o adevărată cascadă de energie ce 
* lucruri gi UNUI lanţ trofic. Semnificaţia acestei Stali 
Complexe) sar că formele de viață superioare (citeşte: 
„pe Nivelele a SREcial adaptate pentru a folosi energiile de 
Smice inferioare. 


Curg 


aspectul inteligenţei, din ce în ce mai capabili să 
opereze cu informaţii, sau — în cazul omului — cu 
energii spirituale.  Animalul nu ar putea 
supraviețui dacă, grație inteligenţei cu care este 
investit, nu şi-ar eficientiza activitatea în vederea 
prelucrării repetate de noi „porţii” de energie 
acumulată chimic în plante sau animale, deci în 
alte nivele trofice. Pare ciudat, dar animalele şi 
omul nu dispun, ca umila plantă, de un 
„convertizor” pentru energia luminoasă, ceea ce 
face ca preluarea ei directă să fie ineficientă şi 
insuficientă necesităţilor proprii. 


Această situație paradoxală este ea singură de 
ajuns pentru a demola tezele evoluționiste şi 
materialiste. . Într-adevăr, de unde inteligența 
organismelor superioare, dacă energia care. le 
parvine -se degradează entropic pe măsură ce 
migrează spre vârful piramidei trofice? De unde 
complexitatea structurii lor anatomice? 
Înseamnă că eficienţa acestor organisme. (care 
devine o necesitate pentru supravieţuire) are o 
sursă de natură fundamental diferită. 


Reflectând asupra semnificației hrănirii la 
organismele vii, Erwin Schrădinger, cunoscutul 
fizician  atomist,  sesizând că . metabolism 
înseamnă schimb, formula următorul 
raționament: dar este absurd ca schimbul. de 
materie să fie esențial. Orice atom concret de 
azol, Oxigen, Sulf, etc. este la fel de bun că toți 
ceilalți (...): Intr-un organism matur conținutul 
de energie este la fel de staționar ca şi 
conținutul de materie. Întrucât orice calorie 
valorează tot atât cât orice altă calorie. nu 
vedem la ce ar putea ajuta simplul schimb dle 
materie. Prin urmare, ce este acel prețios ceva 
Cin mâncarea noastră care ne păzeşte de 
moarte? Şi răspunde: organismul se hrăneşte cu 
entropie negativă” extrasă din mediu, absoarbe 
ordine, care pentru organismul viu înseamnă 
structura bine stabilită a compuşilor organici (cf. 
cp. cit., pag. 96). După folosire, materia din care 


2 Ce este viața? Spirit şi materie. Ed. Politică, Buc.. 1980. 
p.93. 


de unde 
inteligența 
organismelor 
superioare, 
dacă energia 
care le 
parvine se 
degradează 
entropic pe 
măsură ce. 
migrează 
spre vârful 
piramidei 
trofice? 


aa at tt . al tnt oc a ic pi iii ză me 
—— a 


în 

alimentația 
organismelor 
vii esenţială 
este materia 
contigurată 
informațional 


viaţa 
contrazice 
a doua lege 
a termo 
dinamicii 


sunt alcătuiți este restituită mediului într-o formă 
degradată, dar nu complet, deoarece plantele o 
mai pot folosi . 


Un coleg al fizicianului austriac i-a ridicat însă 
următoarea obiecţie: de ce trebuie să ne hrănim 
cu materia ordonată a compuşilor organici şi nu 
cu cărbuni sau cu diamante pisate? Sau putem 
întreba şi noi, de ce nu stăm pe o plită încinsă 
când ne e foame şi avem nevoie de energie? 


E limpede că energia primită sub această formă 
este inutilizabilă, ba mai mult, de la o anumită 
intensitate ar afecta ordinea propriilor noastre 
țesuturi. E drept că ne simțim mai vioi când 
razele Soarelui ne luminează şi ne încălzesc, dar 
un Soare prea fierbinte şi o expunere prea 
îndelungată ne-ar provoca insolaţie, arsuri, poate 
chiar un cancer al pielii, sau orbire dacă l-am 
privi mai mult. Prin urmare, înainte de cantitatea 
de energie, contează forma din care este ea 
preluată din mediu. Faptul că organismul nu 
poate utiliza energia decât numai de o anumită 
calitate, conduce la ideea unui fel de convertizor 
funcţionând numai cu tipuri compatibile “de 
energie, pe care o prelucrează după un program 
preexistent. Acest program nu mai e însă luat din 
mediu, ci face parte din zestrea de inteligență a 
speciei. Deci nu materia ca materie este 
esenţială în alimentaţia organismelor vii. ci 
materia  configurată informaţional, materia 
signata. Am putea spune că misterul alimentului 
rezidă. în forța a  vitalizantă semnelor. în 
principiul activ încapsulat în ele. 


Să mai zăbovim încă puţin asupra structurii 
material “ energetice a hranei. Cele două 
componente,  convertizorul de energie şi 
programul după care se desfăşoară mecanismul 
bazal, sunt proprii oricărui organism viu, după 
cum se arată în lucrarea lui Henry Morris, 
Creaționismul ştiinţific”. Viaţa, având 
De me e en ie ee pae 

„Reiese clar de ce excrementul nu poate fi aliment, 
darămite să conţină proprietăți curative. cum pretind 
apostolii urinoterapiei: din cauza entropiei reziduurilor. 
Cum poate să fie nutritiv, cu atât mai mult remediu 
terapeutic. un produs din care organismul a extras ceea ce îi 
cra necesar? Numai în situaţia în care am dispune de o 
capacitate de conversie totală a substanţelor, suplinind 
sărăcia nutritivă printr-o maximizare a eficienţei energetice. 
ar fi posibil, Însă, în acest caz, nu văd pentru care motiv am 
recurge la un produs de dezasimilare (a cărui slabă valoare 
nutritivă ar trebui suplinită prin ce 
hrânim cu aer curat, bunăoară, 

" Societaea misionară română, 1992, 


antitate), în loc să ne: 


proprietatea de a extrage entropig ne 
substanţe, contrazice a doua 
termodinamicii. Într-adevăr, trecerea se 
stadiul de copac, al foetusului la ce| de o ine; 
adult, dovedesc o creştere a ordinii, îi 
descreştere, după cum stipulează ac 
Autoorganizarea se observă în cad 
proceselor vieţii aflate pe panta 
dominată de asimilaţie, ca şi 
naturală a ecosistemelor, dar şi 
unei răni bunăoară. 


SUliyg | 
I 


Sân, 
N lo 
castă | 


rul q“ 


Utu 
ASCende | 


în SUCCEsiup. 
inv indeca, 
] 


Programul după care se desfăşoară 
structurat ca sistem informaţional în molecuj, 
ADN a fiecărei specii şi chiar vietăţi în i 
Dispozitivul de conversie a eneroiei AI 
clorofila - în cazul plantelor. întreținiy, 
fotosinteza, iar în cazul regnului anim 
complexul  asimilator (digestie, respira 
circulație) care transformă hrana - in, 
structură a trupului (op. cit., p.45). 


ca g 


Din acest motiv noi nu ingerăm Substanțele 
energiile în formă brută, ci preferăm hrana vit 
pentru asimilarea căreia suntem adaptaţi. | 
aceasta în primul rând pentru că ea concentreui 
în legături chimice complexe o gamă aproț 
completă de substanțe trebuincioase. Aşa s 
explică şi următorul fapt: cu cât regnul din e 
alegem substanţele” utile ocupă o treaptă m 
Joasă în ierarhia naturii, cu atât cantităţile t 
materie brută extrase din el pentru alcătui 
unei mese sunt mai mici. De pildă, un me 
complet poate fi preparat numai din carnea un 
animal (pasăre, porc, oaie, vită, peşte etc) 
care putem consuma fără grijă o porţie carei! 
sature. Desigur, la următoarea masă pu 
tentaţi să înlocuim tipul de carne consumat 
loc de muşchi vom prefera, să zicem, mărunt! 
Trecând la regnul vegetal, care ne si 
nutrienţii mai ales sub forma hidraţile 
carbon, constatăm că ne putem sătură Şi 
cantitate oarecare dintr-un singur soi de E 
legumă, totuşi vom simţi şi nevoia AT 
ales dacă am depus un efort şi sunteti j 
înfometați) dar, mai degrabă, vom piei 
combinăm într-un singur fel de mâncare: m 
cu bucăţi de carne. Însă în acest prepară! i E 
intenționa să  amestecăm aproape ti 
substanțe brute de origine minerală, 
excepția unui praf de sare; nu punem 4 s 
mâncare nici cărbune pisat, nici ÎIRAE ia f 
nici pilitură de fier sau îngrăşăminte Ch! 


86 


id aaa a să edi, tt A ca 


Acest dozaj extrem de precis al substanţelor 
arată că există O structură optimă a hranei utile 
oroanismului. Cultivarea unei arte a gătitului, 
intrucâtva asemănătoare celei chimice, denotă că 
ea este cerută chiar de alchimistul din interiorul 
nostru — sistemul de conversie a energiei de care 
am vorbit. Faptul că o porție de hrană trebuie să 
conțină o gamă completă de compuşi indică 
necesitatea realizării unei sinteze, care la nivel 
biologic înseamnă însuşi corpul ca atare, în 
întregul său. Proporția unitară a variatelor 
substanțe dintr-o rație de hrană se regăseşte la 
nivelul individului în diversitatea ființei lui 
biologice, ca şi în mediul cosmic din care sunt 
absorbite. Sângele, de pildă, are aproape aceeaşi 


compoziție cu a apei oceanului planetar. 
Totalizarea armonioasă a compuşilor se 
datorează unicului program care dirijează 


continuu edificarea acestei sinteze, astfel că şi în 
cazul unei alimentaţii dezechilibrate ea se 
păstrează. 

Totuşi, în condiţiile acceptării restricțiilor 
alimentare potrivit prescripţiilor creştine, se 


renunţă tocmai la principiul complexităţii hranei. 


Alimentele consumate nu “mai acoperă un 
spectru cât de cât complet al tipurilor de 
substanţe nutritive şi al elementelor chimice. Şi 
care categorie alimentară este recomandată de 
către toate marile religii să fie supusă restricţiei 


în timpul posturilor? Este vorba de produsele de 


origine animală, adică, aşa cum am arătat, chiar 
acea categorie de alimente care prezintă pentru 


"hrana omului atât avantajul concentrării unei 


largi pulete de compuşi utili, cât şi a formei lor 
oplime — energie stocată chimic — pentru a fi 
dcceplulă cu uşurinţă de organismul uman. Se 
ştie. de altfel, că proteinele animale sunt mult 
mai uşor de asimilat decât cele vegetale. 


Care să fie rostul acestei recomandări, ştiind că 
Postul propune nu atât un model de hrănire, un 
sim alimentar, cât punerea la încercare a 


Puterii de stăpânire, de înfrânare în faţa unor 
„Stincte naturale cum este foamea? Și, mai ales, 


In fața 


| poftei sau a patimii care, cum o definea 
Nicolae 


Paulescu: ...nu e aliceva decât căutarea 
pai Usivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea 
ei 'rebuințe instinctiv deviate...* Este limpede 
Să, departe de a urmări subminarea 
ONsanismului, postul pune de fapt la încercare 


ă 
." Ni EES : : 
i uolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică |. Instincte, 


Pălimi şi : : 
183 PI ȘI conflicte, Remedii morale, Ed. Anastasia, Buc.. p. 


—" .....—__.—” Tr 


capacitatea lui de a funcționa nu cu energiile 
naturale luate din substanţe, ci cu energii de 
origine spirituală, cu calităţi sufleteşti precum 
voinţa, puterea de concentrare care ordonează şi 
simplifică activitatea şi necesităţile fiziologice. 
De aceea, postul propriu-zis este însoțit 
întotdeauna şi nu poate fi despărţit de rugăciune, 
chemată să asigure îndestularea spiritului cu 
ordinea suprafirească ce energizează şi: trupul — 
dovadă viaţa atâtor asceţi. 


În această perspectivă, principiul respectării unui 
regim alimentar echilibrat devine de importanţă 
secundară, sau chiar-caduc. Puţini dintre noi ştim 
- iar majoritatea oamenilor de ştiinţă nu au 
acordat importanţa şi semnificaţia pe care ar fi 
meritat-o - faptul: că pentru fiecare substanță 
nutritivă pe care o ia din mediu, o fiinţă 
vieţuitoare este capabilă să secrete o diastază 
specifică, pentru a o face  dializabilă 
(absorbibilă)”. Rezultă că, cel puţin teoretic, 
orice substanţă poate servi drept hrană. lar dacă 
prin hrana materială, trupească, ne situăm în 
continuitate cu întregul cosmic, sensul profund 
al postirii constă în restabilirea legăturii cu 
Unitatea şi Legea lui de organizare — Dumnezeu. 
Prin post ne verificăm trăinicia ancorării în 
transcendent. Acum se vădeşte că omul nu este 
ceea ce mănâncă, aşa cum susțin concepţiile 
materialiste. Dovada cea mai bună că această 
conexiune şi reintegrare s-a realizat este 
experimentarea acelui stadiu în care nu mai 
simţim foamea şi setea. Cuvântul lui Dumnezeu 
ține şi de foame şi de sete, sau, cu răspunsul dat 
ispititorului în pustie: nu numai cu pâine se 
hrăneşte omul, ci cu tot Cuvântul lui 
Dumnezeu. Când accezi la modul de a fi al ideii. 
al spiritului, nu mai ai nevoie, nu mai duci lipsă 
de hrană perisabilă, căci nu mai trăieşti (=devii). 
Ci eşti. 

Apar acum alte pericole, în special în fazele 
incipiente.  Rarefierea — substanței pământeşti 
destrupează şi eliberează înainte de toate părțile 
rele ale făpturii noastre (pentru că sunt 
consubstanţiale ființei căzute). Procesul 
reprezintă un fel de obiectivare a duhurilor 
malefice, până atunci strunite, fixate în carne, 
deoarece le erau satisfăcute poftele. Primele 
încercări de rezistență, de dominare a ispitelor, 


“Nicolae C. Paulescu, Finalitatea în biologie, lecţie inclusă 
în Noţiunile de “Suflet” şi "Dumnezeu" în fiziologie, Ed. 
Anastasia. Buc.. 1999, p. 44. 


postul 
propune 

nu atât 

un model 
de hrănire, 
un regim 
alimentar. 
cât punerea 
la încercare 
a puterii 

de stăpânire. 
de înfrânare 
în fața unor 
instincte 
naturale 
cum este 
foamea 


postul 
propriu-zis 
este însoţit 
întotdeauna 
şi nu poate fi 
despărțit de 
rugăciune 


omul 

nu este 
ceea ce 
mănâncă 


P ee 


nemurirea 


le redau adevărata lor fire (pentru că în carne ele 
erau -deghizate), sub forma unor impulsii 
mânioase şi spăimântătoare ce incearcă să ne 
facă a renunţa. Separaţia, desprinderea de ele, le 
arată aşa cum sunt de. fapt: duhuri aeriene, 
lipsite de realitate proprie, amenințate cu 
extincţia, şi tocmai de aceea căutând prin orice 
mijloace (ispită, dorinţă, durere, sperietură) să-şi 
reia locul în: trup, parazitându-l. Puterea 
rugăciunii face ca pe măsură ce duhurile: rele 
sunt alungate, harurile dumnezeieşti pogorâtoare 
să le înlocuiască şi deci să schimbe efectiv 
condiția  psiho-fizică prin  neştiute . şi 
infinitezimale transmutaţii. 


Să recapitulăm. Încorporarea ordinii, a entropiei 
negative de către organism, nu numai că 
împiedică destructurarea şi moartea acestuia, dar 
oferă putinţa dezvoltării lui complete. şi: a 
reproducerii. Totuşi, capacitatea se pierde odată 
cu moartea, dacă nu cumva disfuncţia ei îi 
determină sfârşitul. Abilitatea de a extrage 
ordinea. (şi). din resursele. materiale, indică 
tocmai imposibilitatea ca ea însăşi să constituie 
un apanaj al materiei. Dacă ne întrebăm ce 
semnificaţie au procesele sintetizării 
substanțelor utile de către organismul viu, nu 
găsim altă finalitate decât aceea a menţinerii 
propriei. sinteze şi - unităţi funcţionale, a 
perpetuării - macrosintezei anatomo-psiho- 
fiziologice. Că aceasta atârnă însă de unitatea 
Supremă, cea, a „spiritului, o. dovedeşte 


38 


SU 
CZĂ (eg 
şi transmis ereditar, ca moştenire Origiy 
pofida variatelor substanțe care se pernă 

Sara Be da 
el, şi a regenerării periodice a celui (A 


lulele, 
țesuturi. O 4 
Palierul material se caracterizeaza 
multiplicitate, cel spiritual, Bile ună 
Pierderea — odată cu moartea — la 


A pas : 7 A0ey,. 
înzestrări, a acestui dar graţie Căruia N 
răstoarnă un neîndurător principiu cosigă 
drept cauză orientarea către materialitate, că 
i se atribuie în mod greşit Capacitatea | 
sintetizare a compuşilor şi de întreţine 
organismului ca entitate, când, de fapt, cea 
este funcţie spirituală. Ataşându-se 2buz 
acest pol, eul îi împărtăşeşte în cele din un 
destinul, desfăcându-se ca orice conglomera 
care a dispărut forţa coezivă. 
Dacă am avea — cine ştie? - tăria de a ne pâst 
ca parte integrantă a unităţii spiritului, nua 
pierde nici puterea de a menţine viaţa concref 
corpului fizic, însă numai în măsura înca 
acesta îngăduie o transfigurare, Schimbareul 
fată a propriei naturi. | 


Nemurirea ne va fi dăruită atunci când ne 
deschide fără crispare pentru a. primi (ui 
negrăitei lumini dumnezeieşti, ca 0 ambri 
cerească, aşa cum florile îşi desfac corola și 
întind antenele pentru a o capta pe cea creată 


Doha Prmenfi ba Due a 
Pe PEPE 
LA 


ASR ai = A 
Totu Lia îi aa ? 


d “, da” = 


dude, 9440 Sp, £ ax 


pă 
SE: 


se 


——.. 


SSI 


POVESTEA UNEI TRAUME: 
„CARTEA ROMÂNEASCĂ POSTBELICĂ 
în care Mihai Ungheanu ne arată că povestea României postbelice este şi 
povestea cărților ei distruse, mucegăite, macerate, arse sau păstrate cu evlavie 
în colțuri ascunse, neatinse de viforul vremilor 


a puțină vreme după ce vechile bariere dintre Est 

şi Vest au fost desființate, a apărut şi aserţiunea 

după care vremea istoriei a. trecut, pentru că 
storia s-a sfârşi. Un japonez, Fukuyama, a tipărit chiar un 
eseu despre Sfârşitul istoriei. Cu alte cuvinte, istoria s-a 
terminat, nimeni nu mai are nevoie de istorie. Dar s-a 
sfârşit într-adevăr istoria? Cine are nevoie de această 
aserțiune? Cui îi este frică de istorie? La zece ani după 
prezicerea Că istoria s-a sfârşit, evenimente diverse din 
lumea largă ne arată că istoria este departe de a se fi sfârşit. 
Nu demult, asupra lugoslaviei micşorate s-au năpustit 
stoluri de avioane occidentale, lansând neobosit bombe 
peste bombe. Vechile tensiuni, vechile confruntări, vechile 
conflicte din Asia Mică ating şi ele cote alarmante. Istoria 
nu s-a sfârşit, deci. O clasificare grăbită, întemeiată pe o 
optică orbită de tehnologie, a confundat dispariția unuia 
dintre cele două mari centre gigantice de putere de până 
mai ieri, drept sfârșitul istoriei. Chiar aşa de ar fi, n-am 
avea de-a face decât cu începutul unei alte istorii. Dar, 
istorie! Pentru că sfârşitul istoriei de care ni se vorbeşte nu 
e tot una cu instaurarea unei lumi fără conflicte, o lume 
paradisiacă. Istoria înseamnă, cum ne atrăgea atenția N. 
orga, manifestarea răului în lume. Istoria este lupta dintre 
bine şi rău, iar dispariţia fostului lagăr comunist nu 
înseamnă deloc dispariţia răului din lume. EI continuă să 
existe, iar existența lui înseamnă istorie. Omenirea nu 
poate inceta să vorbească despre răul care o mistuie, adică 
hu poate renunţa la istorie. Istoria înseamnă de fapt 
memoria celor rele faţă de cele bune. Interesul pentru 
dispariţia istoriei tinde să facă să dispară memoria care 
scpară binele de rău. Vocile care ne tot învață că nu mai 
île importanță ce a fost ieri, că trebuie să ne uităm doar 
Mâinte, se tem, de fapt, de istorie, Istoria e o poveste în 
Ra, en faptul bun, dar şi cel rău. Cine se teme 

Istoria românilor? De ce nu e bine să ne ştim 


DOVestea? De ce ne trebuie să o modificăm? 
na a zf povestea societăţii. Dacă vrem să o 
Cărțile sau Să cunoaştem ŞI oamenii care acompaniază 
ăsat în i sau din depărtare. Panait Istrati ne-a 
ine e of] In lumea Mediteranei O istorioară scurtă: 
instructiv “ta lui Hamlet? plină de viaţă şi foarte 

[ - KSâtăcit în lumea orientală, undeva în Damasc, 


ameni țră: a ie 
Meni trăind de azi pe mâine, eroul povestirii este 


93 


obsedat de o întrebare: Cine este autorul lui Hamlei? O 
pune tuturor celor întâlniți, în micul şi declasatul cerc de 
cunoştinţe pe care-l frecventează. Dar nici farmacistul, nici 
tinichigiul, nici ofiţerul, nici altcineva dintre obişnuiţii 
cafenelei nu ştie cine este Hamlet. Din om în om, bântuit 
de nevoia de a şti cine a fost autorul celebrei piese, eroul 
lui Panait Istrati întreabă mereu, la întâmplare, cine a fost 
dramaturgul. Nimeni nu ştie! Memoria culturală s-a 
pierdut. S-a pierdut pentru că, în mediul traversat de 
povestitor şi de eroii săi, pierdută era cartea! Într-un târziu, 
un concetățean, evreu din Moldova, care dădea un fel de 
reprezentații de circ, îi spune cu năduf numele, crezând că 
cel din faţa lui e un excentric. Căutarea s-a încheiat. Cel 
fără memorie culturală s-a întâlnit cu cel în care memoria 
culturală nu murise. Panait Istrati ne-a arătat cât de vie 
poate fi o carte şi ce înseamnă memoria culturală. 


Evenimentele din decembrie 1989 din România, şi 
prelungirea lor în replici ale acestui cutremur, au dus la un 
surprinzător hiatus cultural. O serie de valori au fost 
înlăturate rapid, altele au fost maltratate, altele frecventate 
de-a valma. În orice caz, noul ciclu de libertate al culturii şi 
cărții româneşti s-a soldat cu rezultate puţin previzibile. 
Românii au lepădat, în 1989, tot ceea ce ţinea de o 
disciplină greu de suportat, dar interesant este că, odată cu 
scurtarea săptămânii de lucru, s-au despărțit şi de anume 
preocupări culturale. Într-o societate unde cartea avusese 
parte de interdicții, fenomenul invers ar fi fost mult mai 
firesc să urmeze. Este drept că, un an — doi, cartea s-a 
bucurat de atenţie. Edituri prompte, edituri pirat, s-au 
grăbit să tipărească o sumă de cărți scoase din circuit şi 
proprietarii lor, de obicei neliterați, s-au îmbogăţit din acest 
înfloritor comerţ, dar febra s-a stins. Presiunile unei vieți 
foarte solicitante, scăderea puterii de cumpărare a leului şi 
creşterea prețurilor a dus bănoasa industrie a cărții la 
împuţinare. Cartea românească îşi are povestea ei pentru 
că şi-a avut interdicția ei. Povestea cărții româneşti scrisă 
după 1989 devine inevitabil povestea unei interdicții. 


Din toamna lui 1944, România a intrat într-un regim de 
ocupație militară şi politică fără precedent. Trupe ruseşti, 
greoaie, abuzive, insuportabile, urâte, mai fuseseră în 
România de-a lungul ultimelor secole. In intenţia de a 
ocupa şi anexa pământurile româneşti de la est şi sud de 
Carpaţi, imperiul moscovit invadase de mai multe ori țările 


ERE 


ha 


româneşti. Deşi aduseseră, prin ofițerii lor, şi o spumă de 
civilizaţie, amintirea acestor ocupații a rămas şi dureroasă, 
datorită maltratărilor cumplite. Ca ocupanți, ruşii aveau ce 
aveau cu cuvântul scris, cu cartea, fiind părinții unor 
interdicții, ai unor cenzuri necruțătoare. Biografiile lui Ion 
Heliade Rădulescu şi Mihail Kogălniceanu vorbesc despre 
strivitoarea cenzură. Ocupanții cenzurau informația 
culturală şi erau vădit interesați să elimine din circulație 
semnele unei identități naționale latine care nu consunau 
deloc cu teoria unei origini slave a românului, preferată de 
funcționarii țarului. Dealtfel, atât Ion Heliade Rădulescu, 
cât şi Mihail Kogălniceanu au avut parte, după războiul al 
doilea mondial, de o cenzură atentă, fiind practic scoşi din 
circuit şi marginalizați, când ocupația Moscovei s-a 
“reinstaurat în România. Povestea cărții ca poveste a unei 
interdicții are şi ea o vechime pentru că nu începe doar din 
toamna lui 1944 şi a perioadei de ocupaţii care i-a urmat, ci 
mai de mult. 


În memoria generaţiilor care trăiau simultan după 1944 în 
România, stăruiau amintirile unor evenimente culturale, 
spectaculoase şi fireşti. După primul război mondial 
apăruse romanul Jon şi conştiinţa generală că avem un 
roman, iar autorul lui, Liviu Rebreanu, devenise o figură 
de referință. Nicolae lorga continua să-şi ţină uimitoarele-i 
cursuri de istorie universală şi românească, tipărind zeci de 
titluri anual. Cafeneaua de la Capşa era locul unui 
spectacol al personalităților de excepție. Circula din mână 
în mână revista Gândirea, care propunea un stil românesc 
al artei, al poeziei, al gândirii. Nichifor Crainic era un om 
de rezonanță. La Cluj apăruse un profesor de filosofie nou 
şi atractiv, Lucian Blaga, care tipărise mai multe volume 
de versuri şi mai multe drame, începând, după aceea, şi un 
sistem filosofic. Al doilea volum al trilogiei culturii, 
Spatiul Mioritic, a devenit popular. Intelectualii cu 
pregătire filosofică îi preferau  Eonul dogmatic. 
Manuscrisele eminesciene erau din nou cercetate, iar un 
universitar cu instinct de explorator tipărea un şir de cinci 
volume despre Opera lui Eminescu antumă şi postumă. 
Paul Zarifopol scotea o ediție respectabilă din opera lui 
Caragiale, continuat de Şerban Cioculescu. Apărea 
sentimentul clasicității. Un poet cu stil inimitabil scria 
pamflete distrugătoare şi tipărea o revistă cât palma: Bi/ete 
de papagal. Când şi-a tipărit, la- 47 de ani, volumul de 
versuri Cwvinte potrivite a fost o-mare explozie şi o mare 
revelație: apăruse un nou Eminescu. Literatura îşi avea 
cercul ei specific de existență - unde se întâlneau, în primul 
rând, scriitorii, artiştii, universitarii, gazetarii - dar şi o 
rezonanță mai largă, fiind şi un spectacol al vremii, într-o 
Românie cu hotare întinse. Intrarea unor. scriitori în 
Academie (Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Nichifor 
Crainic) devenea eveniment cu rezonanță. Romanul 
românesc îşi începuse o viață nouă, îşi atrăgea cititorii şi 


A 


menținea interesul pentru omul scrisului. A A 
războiul prim mondial, şi o altă generaţie de 
profesor de filosofie şi de teologie, care ştia să trata LĂh 
mai complicate noțiuni şi probleme filosofice în (ze e 
mai şocant şi mai familiar, fără a le cobor ce acd 4 
aprinsese minţile unei lumi tinere, atrasă de Orizon SO, 
Era Nae Ionescu, cel mort atât de devreme, M AU 
decât el, Mircea Eliade îşi începuse cui ă 
indianistică şi tipărea romane îndrăznețe, străbătut e 
probleme decât cele îndătinate. Mihail Sebastian e 
al lui Nae Ionescu, ceruse profesorului său o prefată SCpy 
propriul roman, De două mii de ani .. Pie 
mentalității şi dramei evreieşti Şi o aşezase în fruntea 
deşi prefața era, în fond, umilitoare. Cartea a pi 
interes imens şi a declanşat polemici mistuitoare 


9 dup 


na, 


+ 


Produs 
Cultura şi literatura română trăiau la mare tensiune Ă 
evenimentele ei depăşeau strâmtul cerc al câtn, 
interesați. Un alt tânăr al aceleiaşi generații gândea i 
România este înapoiată şi provincială şi cerea schimbau, 
la față, printr-un efort de smulgere din tradiţie, d 
anonimat, din minorat, din mediocritate socială şi politici 
Se numea Emil Cioran. După război, cursurile lui Geore 
Călinescu de istoria literaturii române (de literatui 
comparată, am zice astăzi) duceau mai departe tradiţ, 
unor amfiteatre asaltate (ca la N. lorga şi N. Ionescu) deu 
public care depăşea mediul studențesc. Fără aces 
recuperare de imagine, (sigur incompletă) nu vom înțeleg 
ce s-a petrecut cu cartea românească după război. 


Datorită convenției de armistițiu dintre Români ; 
U.R.S:S. s-a trecut la o purificare a bibliotecilor, sub mi 
că tot ce a fost publicaţie nazistă trebuie eliminat. Prch 
tematica volumelor eliminate a fost mult mai vastă. 0 
de cărţi, în limba română şi în limbi străine, afle! 
circulaţie în România, a fost interzisă. Un volum int 
Publicaţii interzise arată opt mii de titluri. Da“ 
cuprindeau şi clasici români şi cărți glorioase în per: 
interbelică din România. leşeau din circuit, spre exerif: 
cărţile lui Nicolae Iorga, la fel cele ale lui Lucian Bi 
cărţile lui Nichifor. Crainic, cele ale lui Octavian Gu 
cele ale generaţiei Eliade, Cioran, şi multe altele. Val) 
erau scoase din bibliotecile publice, din depoz* , 
anticariate, din biblioteci particulare, pentru a fi d 
obicei arse. În cel mai fericit caz, ele erau se i 
depozitate în spaţiile nefrecventate ale unor mar! bib 


de , Conseil 
O mare parte a culturii române a fost arestată. Si, 
eînt 


au fost de o amploare extraordinară, încă n Qy 
Deţinătorii de cărți interzise au ajuns în închisoare eye 
interzisă, care circulase pe la mai mulți Ctitor 
obiect delict şi era cauză de proces şi ii atu 
Studentul Ion Diaconu a fost arestat în 1960 p TA 
citise o carte anticomunistă la modă alune: - şei 
melodii fredonate sau cântate, după ce €I 


94 


Felul în Care 


„ohibite, deveneau şi ele capete de acuzare şi asigurau ani 
buni de puşcărie politică celor imprudenţi sau încăpăţânaţi. 
A fost un adevărat război cu cărțile ŞI cu oamenii legaţi de 
ele. Un război care a lăsat victime ŞI urme grele, un război 
în care iubitorii de carte erau expuşi din capul locului. 


Au existat, în acest holocaust general al culturii şi cărții 
românești, în ciuda aspectului aparent haotic, ordine şi 
metodă. Au fost urmărite şi îngropate adâne mai ales 
căile şi conştiințele care vădeau o conduită națională. 
Istoriceşte vorbind, tot ceea ce se referea, de pildă, la 
consecințele nefaste ale raporturilor românilor cu imperiul 
tarist era cenzurat. La fel, erau eliminate toate lucrările de 
istorie care reprezentau fără fard relațiile ungaro-române, 
bulgaro-române. Un punct special l-au oferit temele evreo- 
române, scoase şi ele din circuit, fie că se vorbea obiectiv, 
fie că se vorbea tendențios despre cele două părți aflate în 
relaţie. O întreagă literatură de concepţie, închinată tradiţiei 
româneşti, a fost prohibită. E vorba de revista Gândirea, 
de pildă, de colaboratorii ei. Generaţia Vianu, Blaga, 
Călinescu, Camil Petrescu şi-a avut problemele ei de acest 
fel. Generaţia următoare, păstorită de Nae Ionescu, cu 
Mircea Eliade, cu Emil Cioran, cu Vintilă Horia, cu Ernest 
Bernea, C. Noica, dr. Papadima și alţii a fost urmărită în 
mod special, fiind satanizată complet şi eliminată din 
cultura oficială a României ocupate. Mai mult de trei 
decenii, despre membrii acestei generaţii, aflată fie în 
exilul occidental, fie în declasare programată, fie în 
închisori, nu s-a putut vorbi. Aruncați de-a valma. în 
rândurile unei extreme drepte, falsificată şi diabolizată 
brutal, membrii acestei generaţii au revenit foarte greu şi 
destul de târziu în circuitul public românesc, nu fără 
accidente semnificative, unii doar după 1989. 


P Ovestea României postbelice este şi povestea cărţilor ei 
distruse, mucegăite, macerate, arse sau păstrate cu evlavie 
In colțuri ascunse, neatinse de viforul vremilor. A dăinuit 
Insă şi amintirea evenimentelor . culturale şi. literare 
interbelice, după cum au dăinuit şi cărţile. Dar au fost 
Mpledicate să-şi joace rolul firesc în osmoza continuă a 
Culturii române, Ceea ce echivalează cu o crimă la fel de 
mare precum cea de la Katin. 


a funcționat memoria privind acest trecut 
CĂ în sac: âne o problemă nevralgică. Este incontestabil 
„ tie românească a funcţionat, chiar în timpul 
„tă 9 memorie culturală vie, dar este şi mai 
intelect, : i Ştiut, de văzut, cum a funcționat ea la elitele 
ÎN€ ca 46, cât de multă importanță le-au acordat elitele. 
Ost re e Seiatie câte cărți au fost interzise, câţi autori au 
men Maţi, câţi au fost pedepsiţi în mod fatal, câți 
au în ce feluri au avut de suportat consecințe grele 

<â au venit în atingere cu aceste cărți, îşi poate da 

“ amploarea chestiunii. A. fost mai mult decât 
'€a unui mare număr de cărți, precum cărămizile, 


Cultural răm 


depozita 


9) 
CULȚURAL_ 


uri, în condiţii improprii, unde s-au distrus. A fost 
mult decât actul propriu-zis al macerării dirijate, al 
Cr, cum s-a întâmplat de multe ori. Pentru că nu e 
vorba doar de cărți, ci şi de cei care le-au scris, de cei 


cărora Ii se adresau, de circulaţia lor liberă în toate mâinile 
posibile. 


în subsol 
mai mul 
ard 


Atacul la carte este atacul la o ființă vie. Un program 
sistematic s-a pus în aplicare în România. Cine vrea să 
înțeleagă comunismul, țintele şi efectele lui, cine vrea să-i 
facă procesul, are de mers în această direcție, a cărții 
interzise, arestate, cartea corp delict, cartea ca instrument al 
unui diavol politic, cartea care trebuie distrusă, arsă. Prin 
parte se vede întregul. 


Holocăust înseamnă ardere, ardere completă, ardere de 
ofrandă religioasă, aşa cum ne arată istoria religioasă a 
Asiei mici. Holocaustul culturii şi literaturii române 
înseamnă o ardere completă, ca ofrandă pe altarul unei 
religii; aşa cum într-un război religios prizonierii sunt 
sacrificați în numele credinţei învingătorului, şi în războiul 
politic dus de comunism, în Europa şi în alte părţi ale 
lumii, s-au practicat sacrificii rituale. Pe un loc important, 
pentru vandalizatori, s-a aflat cartea dusmanului, cartea 
malefică, Acest sacrificiu s-a desfăşurat cu atâta tenacitate, 


cu atâta metodă în România postbelică, încât eticheta 


inflamată, denunțătoare, pusă atunci, îşi are şi astăzi 
efectele ei exclusiviste, chiar în mediile unde persoanele s- 
ar cuveni - prin profesie, pregătire - să fie avertizate şi să 
nu accepte acest sumbru joc al istoriei. 

Tema religiei, tematica cărților religioase, cere o minimă 
insistență, deşi ea s-ar cuveni să fie, de multe ori, tema 
centrală a unei poveşti a cărții româneşti. Cartea 
românească a început ca tipăritură bisericească, carte 
creştină, iar spiritul religios a străbătut şi opere mari ale 
literaturii române moderne. Mentalitatea pe care o 
dezvăluie opera de istorie a lui N. Iorga este, fără dubiu, 
creştin ortodoxă. Condamnarea totală a Gândirii, în pofida 
pleiadei de mari şi inspirați scriitori pe care i-a găzduit, 
vine tocmai din respingerea ideii creştine, care a constituit 
miza revistei și punctul de raportare central pentru mai toți 
colaboratorii ei. Respingerea și „satanizarea” lui Nae 
Ionescu, compromiterea lui pe orice cale, continuată şi 
după ciclul comunist al culturii române, vine din spiritul 
religios, creştin al demersului său. Un savant de talia lui 
Simion Mehedinţi a fost şi el interzis, iar pe lângă motivele 
strict politice (viziunea acestuia asupra geopoliticii şi 
culturilor europene) un motiv cardinal l-a dat componenta 
creştină a scrierilor lui. Venind după război, în literatura 
care trebuia să fie realist socialistă, sovietizantă - şi n-a fost 
niciodată integral - exemplul poeziei lui loan Alexandru, 
membru grăitor al generaţiei N. Labiş, dă şi el seamă în 
acelaşi sens. Atât timp cât poetul bea lapte din şiştar, 
tânărul ardelean e un poet admisibil. Energia lui fără 


| 
li 


spiritualitate, chiar dacă amenințătoare, era acceptată cu 
toată deschiderea ei modernistă, recte expresionistă. Din 
momentul în care, însă, poetul loan Alexandru s-a adresat 
universului spiritual creştin, de când a început să SCrIe 
despre vămile pustiei, de când şi-a luat ca model şi îndemn 
imnele bizantine, încărcate de duh ortodox, poetul a 
devenit suspect, indezirabil, criticabil, şi pus în cele din 
urmă la zidul intoleranței specifice; talentul lui era 
recunoscut doar atunci când hoinărea departe de cele 
sfinte, de Maica Domnului şi de lisus Hristos. Odată cu 
intrarea poetului sub cerul plin de harul mărturisit al 
credinței în lisus, loan Alexandru n-a mai avut brusc talent, 
devenind destul de repede o persoană demnă de dispreț şi 
(ca o culme a declasării!) un poet asimilabil extremei 
drepte. În tabla de valori a culturii comuniste, instalată 
după război în România, tradiţia, naționalismul, 
creştinismul şi extrema dreaptă au fost pentru ideologii 
culturii partinice comuniste semnele groazei, ale desfrâului 


ideologic, ale pericolului, o maladie care se cere reprimată 
cu orice mijloace. 


Înțelegerea holocaustului culturii române nu ţine doar de 
fixarea operaţiei. strict administrative de blocare a vieţii 
bibliotecilor şi a circulaţiei cărții. Operația a fost mult mai 
amplă, mai complicată şi ne dezvăluie la analiză o 
concepție, un program, o metodă, o selecție de executanți. 
Redusă la elementele principale, operaţia se reduce la a 
scoate din circuit valorile naționale specifice ŞI înlocuirea 
lor cu alte valori, internaţionale, supranaționale, în vederea 
creării unui context psiho-intelectual nou, favorabil unei 
construcții sociale, politice, spirituale “noi”. Este vorba, pe 
scurt, de omul nou, visat de constructorii comunismului 
internațional: un om fără frâne de mentalitate tradițională, 
capabil să se adapteze oricărei comenzi venite de. la 
laboratorul ingineriei socio-politice a kominternului. 
Asemănarea cu operaţiile de ştergere a memoriei culturale, 
care se practică astăzi în Europa de est, cu certitudine în 
România, după ce s-au practicat şi în anii “50, este vizibilă 
şi indiscutabilă.. Scopul este clădirea unei  patrii 
internaţionale, pe deasupra statelor naționale. A dispărut 
utopia comunistă a. statului proletar în. extensiune, dar 
cealaltă utopie: a statului unic, mondial, care să dizolve 
toate naţiunile şi naționalităţile într-o singură mare naţiune, 
întinsă pe tot globul pământesc, este cea care domină cele 
mai importante procese Econo 
mileniului trei. România s-a 


> Cu atât trăirea lor va fi mai luci 
ŞI mai eficientă. Naţiunile bi i E, 


obicei, internaționalizările, ia 
între 1944-1989, a reacțion 


RR 


care a fost supusă. Ea a reacționat cel Puțin pri 
față de manualele alternative de istor 
acelaşi sens şi după 1989, pe o direcție e 
Câteva exemple ne vor apropia de 
metaforic holocaustul culturii române 
precedente semnificative. 


In atițu 
= Ud 
la tor nik 
a-l ese Pro, 
Cee ]) 

a Ce num: 
Postbelice pă 


IN 
După primul război mondial, în 1944 Odată cu i 
Moscovei de a ne răpi Basarabia printr-o falsă Ia 


lumea literară românească a fost surprinsă de un k, We 
literar insolit: un scriitor român, până atunci re 
cucerea publicul din Franța cu un roman de in. 
româno-levantină, Chira-Chiralina,. şi Publicul de pa 
franceză din întreaga lume. Se numea Panait IStraţi, zi i 
Brăila, fusese socialist în tinereţe şi ajunsese, ca Vaealu 
internaţional, pe pământ francez. „Naşii” Oce ri 
acestui scriitor român au fost scriitori de Stânga din în 4 
Romain Roland şi Henri Barbusse, ambii prezentând 
elogios cititorilor din întreaga lume. Panait Istrati ş 
asociază acestei lumi şi ideologiei ei, tipăreşte la edituri 
ei mai multe romane, fiind comentat favorabil tot acg 
dar stârneşte reacţii de dezaprobare, când, după o viziti 
URSS, dă la lumină, tot în Franţa, o carte care dezvăluie 
Occidentului aspectul brutal şi terorist al lumii SOvietie 
prezentat idilic până atunci de iterații stângii. Urmeaziu 
declin rapid al interesului pentru Panait Istrati în cercuri 
intelectualiste care-l cultivaseră, şi chiar dezvăluiri drasto: 
de aspect moral şi politic. Panait Istrati, căruia îi stătea 
odată deschise uşile presei şi editurilor franceze, se veb 
obligat să renunțe la cariera lui occidentală ŞI se întoarce! 
România, unde ajunge în cercurile presei de dreapta, p 
care până atunci o combătuse. Omul moare bola 
denigrat şi singur, asasinii lui morali fiind cei car: 
ridicaseră pe soclul unei glorii literare condiționate. Per 
a nu lăsa loc considerațiilor improvizate, trebuie spus 
Panait Istrati este un scriitor autentic, de o - 
sensibilitate a 'trăirilor. Proza lui se poate citi şi astă , 
satisfacție. N-a fost o invenţie de sezon, dar a fost tată i 
atare. Cazul lui Panait Istrati scoate la suprafaţă, exani 
în toate componentele lui, ce este un succes literar, cul 
fabrică şi cum poate fi pulverizat. Este, desigur, ne 
un scriitor, de o operă, de cititori, dar între aceştia ȘI %, 
scrisă stau instituţii multiple, de care, din păcate, pi “A 
literară nu se interesează suficient. Publicaţiile din “i 
care găsiseră în umanitarismul şi talentul lui Pau | 
un excelent suport pentru propria lui ideologie, i 
stânga, în mod teoretic, dar şi într-un mod foarte s9, ri 
existat şi un substanţial ajutor bănese (ajutor! ) 
introdus de Uniunea Sovietică în Oocideni sovi 
Susținerea imaginii morale şi ideale a statului 

destinat să asigure fericirea omenirii. 


vi 


Z > 


| 


p 
aie £ ă e pi 
Publicaţiile ŞI personalitățile care l-au susținut fi pat 
Istrati au fost expresia acestei structuri intel“ 


DP... 


andei moscovite. Toate mişcările de stânga ale 
propâez. intelectualiste şi lumii politice occidentale au fost 
UE legătură cu oamenii Moscovei. Intră aici şi 
e populare” şi participarea stângii la războiul civil 

aniol. Este o latură a vieții intelectuale occidentale care 
18 la sfârşitul mileniului iese la iveală, fără a fi evaluată 
adevărată ei importanţă. Mitul comunismului Susținut de 
occidentali şi cu bani buni veniți din Tăsărit a făcut mult rău 
irlor din Estul Europei. In chestiunea revoluției de la 
Tatar Bunar, O afacere politică a Moscovei, care dorea 
alipirea Basarabiei, Henri Barbusse a fost de partea 
Moscovei. Ştim astăzi că Barbusse a fost agent plătit al 
acestui centru al komintemului. Atacul lui odios la adresa 
jui Panait Istrati, după ce acesta a tipărit Spre o altă 
lumină, carte critică faţă de URSS, se explică astfel. La fel 
de duri cu Panait Istrati au fost şi gazetarii de stânga din 
România, (de la Cuvântul Liber, Manifest, Reporter, etc.), 
care l-au pus la zid conform intereselor Moscovei. Toate 
acestea evidențiază un eveniment extra-literar, din care 
rezultă că ascensiunea uimitoare a lui Panait Istrati, ca Şi 
declinul său, provin de la instituţii culturale cu 
infrastructură politică. Scriitorul a fost supus, după cartea 
antisovietică, unei morți civile şi lăsat de izbelişte în 
România, în seama bolii şi a morții. În spatele ascensiunii 
mai multor scriitori occidentali, mai prudenţi decât Panait 
Istrati, stă acelaşi mecanism. Sunt câteva cărți interesante 
pe această temă (care au început să apară cam prin 1985), 
în care găsim informații extrem de incitante despre felul în 
care Moscova a modelat şi chiar a plătit evoluţia unor 
conştiinţe occidentale. Dacă la Bucureşti o. literatură 
realist-socialistă a apărut abia în 1944, sub protecția 
tancurilor sovietice, în. Franţa ea a existat încă înaintea 
războiului, militând la fel de aprig precum literatura 
sovietică pentru omul nou, omul sovietic. În acest context, 
larg şi real, problemele literaturii postbelice se cuvine să fie 
Puse în termenii lor veritabili, şi nu după aprecieri. şi 
etichetări de conjunctură. 


Cazul lui Panait Istrati luminează foarte bine ceea ce s-a 
„ii Tăzboi în România, unde opera lui a fost 
prea a rez, în 1964, când o monografie a lui Alexandru 
Prileju] pia așaf retipărirea lui la Bucureşti şi a dat 
ot că ie AIR ŞI n lansări a operei lui peste hotare. 
Română a] île Oprea a dezvăluit dosarul de la Siguranța 
Urmărit a se - anait Istrati, scoțând în relief condiția de 
Statului. Pe rac ȘI nu de colaborator al Siguranței 
 &devăratuj : i „9ceidentali, dosarul a dat garanția că 
 Barbusse şi a Istrati nu era cel acuzat de Henri 
P fana, fie q; N CAZARI ai komintenului, fie aceștia din 
„trai nu ca România, sau chiar din Polonia. Panait 
înidemocra sl haiduc al Siguranței, nu. era un 
IS&biltarea AU era un antisemit, ceea ce a şi determinat 
1 că un  soljeniţean, înainte de Soljeniţin. 


97 


Q 
CULȚURAL_ 


Povestea - cărţii, în România postbelică, îşi are 
hermeneutica ei. Ea cunoaşte mai multe etape, mai multe 
metode, mai multe tratamente ale literaturii scriitorilor. 
Intotdeauna s-a desfăşurat pe un fond de interdicție sau de 
cenzură, fățişă sau mascată. Succesul Zieraturii noi, care s- 
a încercat pe căi oficiale în România, depindea hotărâtor 
de ocuparea instituţiilor culturale de către oamenii 
partidului, de înlăturarea scriitorilor români, prestigioși şi 
simbolici pentru cultura naţională, de înlocuirea lor cu 
autori capabili să execute comenzi sociale. Din 1944, însă, 
Partidul Comunist devenea centrul vital al literaturii, iar 
Societatea Scriitorilor Români (SSR), devenea Societatea 
Scriitorilor “din România (SSDR), apoi USAZ, apoi, 
Uniunea Scriitorilor, care a rămas şi după 1989, sfidând 
transformările necesare. Extrem de importante pentru 
condiționarea vieții culturale şi literaturii rămâneau ziarele 
şi revistele, catedrele universitare şi editurile. Toate au fost 
luate sub controlul partidului şi statului. Foştii ocupanți 
legitimi au fost îndepărtați prin acuzaţii politice, unii 
epurați, unii arestați, alții condamnați şi aşa mai departe. 
Pentru cultura socialistă, comunistă, problema instituţiilor 
şi a conducerii unice de partid a fost capitală. Articolul lui 
Lenin despre conducerea de către partidul comunist a 
literaturii şi culturii, devenea evanghelia comisarilor 
ideologici din România. 

Decisivă pentru apariția literaturii române postbelice a fost 
reducerea la tăcere a unor mari poeți şi prozatori, a unor 
dramaturgi şi gazetari, a unor profesori universitari şi 
introducerea în locul acestora a unor autori noi, cu 
literatura lor de comandă. A-l scoate din scenă pe Arghezi 
sau pe Blaga era esenţial. În prezența lor nu puteau înflori 
poemele lui Dan Deşliu, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu, 
Maria Banuş. In prezența lui Arghezi sau Voiculescu nu 
putea fi întronat ca model un poet ca Alexandru Toma. În 
locul istoricului Gheorghe Brătianu, care a fost închis, a 
apărut Mihai Roller. Operația a început încă din 1944 
când, printr-o cenzură post-apariție a gazetelor existente 
(aşa cum își aminteşte Saşa Pană, într-o carte de memorii) 
publicaţiile nonconformiste erau interzise. Aşa a dispărut 
Gazeta de Transilvania, de la Braşov, cel mai vechi ziar 
românesc în acel moment. S-au făcut liste de epurare a 
scriitorilor, de eliminare a lor din societatea scriitorilor, din 
catedre, de la reviste şi de la edituri. După ce vechiul corp 
profesional a fost înlăturat, s-au adus în loc oamenii 
partidului. Pe acest set de instituţii, înțesate cu adepţi ai 
partidului, a apărut literatura realismului socialist şi 
premiile de stat, a apărut o nouă istoriografie română. 
Operația a fost foarte brutală. Scoaterea în afara literaturii a 
unor mari personalităţi se făcea prin campanii de presă, în 
care, de regulă, erau antrenați şi studenții celor. acuzaţi, 
campanii susținute de ideologii partidului, comisarii 
politici . ai momentului. Aceştia erau: Miron . Radu 


ha 


Paraschivescu, Sorin. Toma, ]. Popper, Nestor Ignat, JE 
Vitner, Paul Cornea, Ov. S$. Crohmălniceanu, Traian 
Şelmarii, Mihai Novicov, Nicolae Moraru ŞI mulți alții. 
Aceştia ocupau. în acelaşi timp locuri ŞI în redacții ŞI la 
Universitate, având rolul principal în revizuirea corpului 
cultural, literar. şi artistic. Stalin a murit în 1953, dar 
operaţia a continuat după aceea. Acesta este semnul că nu 
stalinismul (0 etichetă: comodă!) era cauza, ci sistemul. 
Primul manual de literatură, glorificând scriitori de duzină 
drept mari scriitori, datează din 1955! Dacă Tudor Arghezi 
a fost readus în literatură cu opera lui politică, în 1955, 
Lucian Blaga a murit totuşi semianonim, ca bibliotecar lă 
Cluj, iar G. Călinescu nu s-a mai putut întoarce niciodată, 
cu adevărat, la catedra de unde fusese, practic, alungat de o 
echipă de tineri comunişti amenințători, în frunte cu I. 
Vitner şi cu Paul Cornea. 


În 1960, părăseşte țara fugind, prin Berlinul de Est, în 
Oceident, unul dintre politrucii literaturii române, scriitor 
de o distincție intelectuală remarcabilă şi de un talent 
superior, Petru Dumitriu, după ce lăsase în literatura 
română, pe lângă câteva cărți ratate, şi alte câteva cărți de 
proză, de o remarcabilă calitate. Această plecare bruscă, 
dezertare politică majoră, schimbă ceva în climatul 
literaturii române. S-a încercat atunci readucerea în 
literatură a lui Lucian Blaga, care a refuzat, de vreme ce 
sistemul lui filosofic era interzis. S-a aplicat un tratament 
mai atent lui G. Călinescu, fără a-i fi dată satisfacția 
revenirii la şefia catedrei. de literatură română, “la 
Universitatea din Bucureşti.. În -1980, conflictul politic 
chino-rus- deschide posibilitatea unei noi politici a 
Partidului Comunist din România față de Moscova. Apar 
scenetele antiruse. S-a desfiinţat editura Cartea Rusă, a fost 
desfiinţat Institutul Maxim Gorki, limba rusă fost eliminată 
din şcoală ca limbă obligatorie, iar limbile străine încep să- 
și facă loc în programele învățământului: românesc. În 
1964, partidul comunist din România intră în polemică 
deschisă cu partidul comunist bolşevic, proclamând 
iniţiativa unei linii proprii de dezvoltare, avansând şi. o 
polemică economică, pe tema noilor hărți interstatale 
propuse de Valev în lagărul socialist. Proiectul -Valev 
afecta integritatea statului român. Simultan este tipărit Karl 
Marx, cu /nsemnări despre români, însemnări care 
condamnau țarismul cotropitor, vorbind de fapt despre 
pierderea Basarabiei. Era o promisiune de 'resurecție 
îuitorată Iar intelectualitatea, începea să respire. altfel, 
dai me pi. a : po cuier Bliberarea 
E aia E 1962 — 1964, a fost încă 9) 
România. Printre d ANZI rEPreS Yan COVALI 
> cadiu e e le se aflau şi unii scriitori, dar nu 
el pop bi a i Ion Caraion intră treptat în 
Doinaş nu acelaşi i ii A SAU SE Pieta Augustin 

s-a întâmplat cu Nichifor Crainic, 


ţinut în permanentă carantină. Acelaşi tratamer, | 

aplicat şi lui Radu Gyr. Libertatea sperată a fost i. îș, 
la caz la caz. Povestea cărții rămâne legată pal d 
evenimente. Începuse să apară din opera lui Lucian pă 
mai ales poeziile şi teatrul. Filosofia blagiană tăma Li 
embargo. Mutilate, cultura şi literatura română mer i 
înainte. Rămân în continuare arestate cărțile de eg Oy 
cărţile de filozofie, de sociologie, de teologie, căi le 
psihologie; plus o întreagă direcție eseistică. Mircea BI 

era în continuare tratat ca un rebut moral, iar Emi] Ciuc 
drept un legionar incurabil. Despre Roza Vânturi. 
Nae Ionescu nici nu se putea pomeni; la fel despre eseu 
lui Nichifor Crainic. În 1968, datorită lui D. Ghise “ 
activist de partid, se tipăreşte Spatiul mioritic de ia 
Blaga. Gestul a rămas izolat şi a produs o reacție represiă 


Imaginea generală era aceea a unei directive Oficial 
neorganice şi neacceptată de suflarea intelectuală i 
mijlocie a țării. Împotriva direcției oficiale se produ 
mereu reacții, unele importante, care indică o stare d 
opoziţie. Apariţia romanului Bietul Ioanide d G 
Călinescu (1953) a echivalat cu un cutremur. Eroul, u 
arhitect, construia o biserică şi nu hale de uzină. Carta 
deşi o capodoperă, a fost interzisă, condamnată brutal, î 
în ripostă, ideologii partidului au clădit teo 
romantismului revoluționar, un întreg, curent oficial & 
comandă, potrivnic ideilor cărții lui G. Călinescu. O ali 
carte producătoare de scandal politic a fost Groapa (191) 
unde autorul, Eugen Barbu, elogia spiritul de independeni 
anarhică al unei lumi de declasaţi, la antipodul comenzii & 
partid, care cerea muncitori conştienţi. Autorii unor ast 
de cărţi suportau -carantine, cenzuri speciale, tratament 
critice represive. Un moment norocos la consti 
romanul Moromeţii, în care cititorii percepeau notele un 
realism de tradiţie Rebreanu. Alt moment de spera” 
fost poezia lui Nicoale Labiş, talent precoce și răsună! 
care se întorcea la temele sadoveniene, cântând pe cu 
Răcoare, Mioriţa, Meşterul Manole şi închinând drag 
poezii autentice, într-o vreme când lirismului | se A 
cânte Tovarăşul Meu. Era o reînnoire, de la care îi i 
foarte mult. Dar Nicolae Labiş a murit brusc ŞI sp, 
după izbucnirea rebeliunii anticomuniste ungar“ dou 
retezând multe elanuri. Anii următori, genera! 4, 
urmaşii acestuia: Nichita Stănescu, loan Alexandru i 
Sorescu, Gheorghe: 'Tomozei, lon Gheorghe, “ e! 
Pituţ, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, ION LA, 
Paul Anghel, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neasi on cu 
şi alţii, produc o explozie literară, în care 5 
stilurile literaturii române interbelice: A, 
preocupare a generaţiei Labiş şi rolul membrilor pila” 
pe care i-a avut a fost legată de recuperareâ A, j 
stilului literar interbelic. Nichita Stănescu a IP” „pu! 
de recitire, Marin Sorescu a dat eseuri desP!“ | 


98 


celelalte 


mână precedentă, într-un stil liber, Ion Gheorghe s-a 
adresat folelorului vechi, cu motive arhetipale, Ioan 
Alexandru a introdus „modelul imuelor bizantine: Paul 
Anghel a tipărit o serie de remarcabile eseuri, în buna 
„zadiţie interbelică, pe teme literare ŞI artistice mai puţin 
abordate: Arhiva sentimentală. Dan Zamfirescu s-a întors 
fn ărăturile lui Neagoe Basarab către Jiul său Teodosie, 
Ştefan Bănulescu a redescoperit proza cu orizonturi 
fantastice. Fănuş Neagu se înscrie în tradiţia prozei de 
pitoresc a Jui Panait Istrati sau Mateiu Caragiale, intrând în 
olemică cu cei care complotaseră împotriva. literaturii 
române. inta era Ştefan Voicu, care  resuscitase 
argumentele antiargheziene ale lui Sorin Toma. într-un 
articol din Manuscriptum (1983). Rolul generaţiei Labiş a 
fost, în primul rând, unul cultural, care precumpăneşte 
marile ei calități literare. Labişienii sunt autorii Podului 
geriam cu literatura marilor mize şi stiluri din perioada 
anterioară, literatura care mai stătea în anii “70 - *80 sub 
interdicții vechi. 


Ceea ce s-a întâmplat, după 1965, într-un climat de relativă 
libertate, rămâne foarte instructiv. Vechii comisari 
ideologici trimit în față combatanți mai puţin uzaţi, dar de 
aceeaşi factură (Ileana Vrancea, Zisu Ornea), care fac, în 
paralel, două operaţii ideologice importante. Prima autoare 
încearcă o de culpabilizare a celor vinovaţi de holocaustul 
cultural, însoţind această acţiune de culpabilizare a altora, 
care fuseseră victime ale holocaustului; aşa se face că nu 
mai sunt vinovați de dezastrul culturii române: 1. Vitner, N. 
Moraru, Sorin Toma, Ov. S. Crohmălniceanu, Dan Deşliu 
şi alţii ca ei, ci G. Călinescu, de pildă. În acelaşi timp, 
tinerii generației Labiş, care încercau recuperarea 
(limitată!) a trecutului cultural erau acuzaţi de tendința de 
extremă dreaptă. Zigu Ornea continua, tenace, munca de 
istorie politică, deghizată sub haina istoriei literare, prin 
analiza curentelor literare româneşti, conform unei vechi 
politici dogmatice. Din această prezentare de curente de 
idei, tipică gândirii kominterniste, tot ceea ce era 
conservativ, tradiţionalist în cultură, devine automat 
inapoiat, reacționar, de dreapta. In acest fel, bilanţul propus 
de monografiile politice semnate de Z. Ornea, aduce în 
fată socialismul gherist, ca singur fapt demn de laudă, 
Mat într-o oarecare măsură de poporanism, mai ales 
Când acesta este legat de socialism, şi condamnă toate 
d poziții, începând cu  Junimismul, cu 
Sâmănătorismul, cu tradiționalismul interbelic. Z. Ornea a 
Si eocupat să evidențieze componentă de dreapta a 
E Aj române, falsificând datele tabloului istoric. Ceea ce 
IPârit, în acest sens, după 1989, confirmă concluzia. 
«Pa 1989 se repetă anumite negaţii dogmatice, ca în anii 
a ss alia Labiş a ieşit la orizont, după 1989, cum 
iresc, ci vechea linie dogmatică. Ea a fost, de 


99 


(9) 
CULȚURAL_ 


altfel, proprie şi mişcării din decembrie 1989, dacă 
urmărim figurile promovate (S. Brucan, D. Deşliu). 


Cele două linii de construcţie ideologică dogmatică, de tip 
kominternist, Ileana Vrancea, Z. Ornea, au fost dublate şi 
de o a treia, paralelă şi înrudită în esență. Este vorba de 
literatura cercurilor şi publicaţiilor studenţeşti. Publicaţiile 
centrelor universitare au fost extrem de politizate - vezi 
titlul: Convingeri Comuniste, pe de o parte, iar pe de altă 
parte, membrii cercurilor literare studenţeşti au fost 
îndreptați cățre noutăţi de tehnică, de modermizare a 
expresiei, pe linia unei racordări la Europa, orientare care a 
însemnat, totodată, o desprindere de modelele şi de tradiția 
internă. Cercurile literare studențești recuză experiența 
generației Labiş, ca gest şi literatură şi frecvent, chiar 
modele literare vechi, impozante, precum Eminescu sau 
Arghezi. Labiş a fost părăsit cu tam-tam, ca o mostră de 
literatură caducă. Cazurile în care o revistă studențească să 
se fi implicat în combaterea dogmatismului sunt rare, 
precum revista Echinox, de la Cluj, care a publicat 
memoriul lui Lucian Blaga contra unei infamii a lui M. 
Beniuc. O altă excepție rămâne serialul lui I. Cristoiu dintr- 
o revistă studențească bucureşteană, unde se analizează 
unele cazuri de interdicţie literară postbelică. Este partea 
lacunară a activităţii cercurilor. literare. studenţeşti, care 
adoptând un postmodemism exterior, s-a ridicat şi 
împotriva unei tradiții literare şi artistice interne, pe care n- 
o prețuia sau n-o cunoştea. Postmodermiştii se întâlnesc cu 
linia dogmatică resuscitată de Ileana Vrancea şi Z. Ornea. 
Nu întâmplător între negatorii postdecembrişti ai lui M. 
Eminescu se găsesc în postura de vehemenţi contestatari şi 
câţiva literați tineri, postmodernişti, alături de Z. Ornea. 


Ceea ce ar fi salvat noua grupare tânără (care şi-a zis 
postmodernistă!) de sterilitate, ar fi fost contactarea şi 
preluarea unei componente de temelie a literaturii şi 
spiritului românesc; ideea creştină, pe care generația Labiş, 
din motive de cenzură, n-a putut-o incorpora. Or, 
postmodernismul, ca însoțitor al societăţii postindustriale, 
consumeriste, nu a avut programatic cum să facă loc 
acestei deschideri spirituale. 


Despiritualizarea. literaturii. române postbelice. constituie 
una din cele mai mari victorii ale programului dogmatic şi 
ateist aplicat culturii. române. Tematica şi lexicul religios 
au fost vigilent eliminate. din noul corp al literaturii 
române. Poeziile atât de spiritualizate ale unui Vasile 
Voiculescu, din ultima sa fază lirică, au fost şi ele 
prohibite, apărând foarte târziu, într-un climat de idei 
prevalent artistic, frigid la orice tentativă de adâncire a 
sensurilor religioase. Anterior, . încercarea lui. Ion 
Alexandru de a merge pe urmele poeziei de. inspiraţie 
religioasă, promovată de Gândirea, fusese primită cu 
rezerve şi chiar baţjocorită. Acesta fiind climatul, este 
explicabil de ce generația nouă, mereu amatoare de noutate 


Aaa 


ŞI modemism, a mers înainte ignorând componenta 
creştină a culturii şi literaturii române. Mentalitatea 
generaţiei uasecerizate şi atrase de ireverență, în sens larg, 
se poate descifra într-o piesă de teatru: Fvangheliştii 
(1994), autoare A. Mungiu, care pare inspirată direct din 
volumul Că/ăuza cteismului, sau din prelucrările brigăzilor 
ateiste de altă dată. Generaţiile lucrează însă în 
compensație. Ceea ce n-a putut înfăptui generația Labiş, 
din pricini de cenzură, şi-a asumat, în schimb, generaţia 
următoare, postdecembristă, care s-a întors la mizele 
iretutabile ale existenţei româneşti: la religia ortodoxă şi la 
gânditori care s-au inspirat. din ea. A.S.C.O.R--ul 
întruchipează în mod vizibil, organizat, o tendință mai 
generală a tineretului din România şi chiar a societăţii 
româneşti. Este un fapt de recuperare a identităţii, care abia 
după lichidarea unor condiţionări represive se înfăţişează 
articulat spiritului public. Fiecare generaţie îşi are mesajul 
său, care devine cu atât mai prețios cu cât se aşează în 
succesiune misiunilor de generatie. 


După 1989, mai mulţi lideri inventaţi peste noapte s-au 
străduit,să convingă pe toată lumea că românii n-au avut 
istorie după 1944, că n-au avut economie, n-au avut 
industrie, n-au avut cultură şi nici demnitate. În realitate 
istoria a existat, iar povestea trebuie spusă. Este o poveste 
care contrazice ecranările folosite după 1989 pentru a 
intoxica lumea cu imagini şi etichete false. A existat o 
cultură de ocupaţie, factor suprapus peste cea tradițională, 
interzisă în diverse feluri. Autorii acestei false culturi au 
intrat cu vremea în conflict cu realităţile pe care le 
opresaseră. Este limpede că unii sunt cei care l-au lichidat 


Bibliografie selectivă 


I. xxx - Publicaţii interzise, Buc. 1988 

2. Alexandru Oprea - Panu! Istrati, EPLA, 1964 

5. lon Lăncrajan - Caloianul, | - 1, Ed. Albatros, 1975 
4. Radu Cosaşu - Supranviețuiri, Ed. C.R., 1970 

3. Marin Preda - Viaţa ca o pradă, Ed. C.R., 1977 

6. lon Bălu - Viaţa lui G. Călinescu, 1977 


7. XXX - L-am cunoscul pe Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, 198| 
8. Mihai Ungheanu = Exactitatea admiraţiei, Ed. C.R.,. 1985 


9, Achim Mihu - Maestru și iedera, Ed. Dacia, 1988 


pe Tudor Arghezi, decretând o moarte 
poetului naţional postbelic, şi alţii sunt cei 
pe acesta în viaţa culturii şi literaturii r 
schimba o iotă din poeziile reeditate. 
politice, existente în cadrul aceluiaşi partid, ay „Îi 
adesea divergent, de-a lungul a peste treizeci Con, 
Ambele erau direcţii de lucru ale Partidului. e “i aj 
urmărind în linii mari aceleaşi țeluri, dar diferind ml 
şi uneori ca metodă. Echipa care I-a restituit pg „4% 
Arghezi a făcut-o pentru a se legitima astfel, cu i 
unui scriitor reprezentativ. Ceilalţi, antiarohezie. 
considerau că o astfel de legitimitate este. inutiță N, 
valorile naţionale, aşişderea. Energiile creatoare ale nu 
direcţii naţionale în cultură s-au folosit de ta 
contradicții. - Linia dură - îndreptată Împotriva culu; 
române a reinstituit ori de câte ori a putut, după J9; 
vechiul stereotip de evaluare a literaturii român 
Incercările cele mai evidente de întoarcere la linia rigidă, 
anilor *50, ne-o arată reeditările ostentative, din TEVista 
Cavântul liber (1983) şi Era nouă (1987), ca şi ale 
încercări de a reinstitui respingerile dogmatice anterioare 
Sunt indicii. numeroase în acest sens. Dar după 1989. ma 
ales către anul 2000, au apărut suficiente: mărturii care şi 
ateste tipul de dinamism descris. Este necesară, desiur, ş 
o sinteză sistematică, fără componente emoționale. care 
scoată la lumină fluid şi convingător pentru toată lumea 
“povestea” cărții româneşti şi a uriaşei drame pe care 0 
reprezintă, ca un receptacol al marii traume trăite după 
război. Fără istorie nu există vindecare. 


Civilă în o 
Care |n. ÎN 
Omâne 


Că făra 
9 
Aceste dota 4 


10, Fănuş Neagu - A doua carte cu prieteni, Ed. Sport Turism, 1988 


1.J. Popper - /n culisele Europei Libere, Ed. V.E., 1993 
2, 


Mihai Ungheanu - Scriitorii de lă miezul nopții, Ed. Porto - franco, 1995 


13. Ana Seiejan - Trădarea intelectualilor, Ed. Transpress, 1995 şi următoarele 

14, Mihai Ungheanu - Panait Istrati şi kominternul. Ed, Porto-franco, 1995 

15. Marin Nitescu - Sub zodia prolercultismului. Ed. Humanitas, 1995 

16. xxx - Procesul “tovarăşului Camil”, Ed, Apostrof, Cluj, 1998 

7. Pavel Țugui - Amurgul demiurgilor, Arghezi, Blaga, Călineseu, Ed. Floarea Darurilor, 1998 


18. Vasile Mocanu - Cuzarma scriitorilor, 1999 


19, Mihai Ungheanu - Holocaustul culturii romane, Ed. D.B.H., 1999 
20, Ilie Bădescu și Mihai Ungheanu - Enciclopedia valorilor reprimate, Ed. Pro-Humanitate, 2000. 


100 


DESPRE INCEPUTURILE NEAMULUI CA TEOLOGIE 
în care părintele Mihai-Andrei Aldea propune o altă înţelegere 
a formării poporului român, arătând că romanizarea 
populațiilor traco-ilire s-a făcut prin creştinarea lor 


ai mulţi autori s-au ocupat de-a lungul timpului de ceea ce s-ar putea numi Teologia 
istoriei'. Dar, cu toate că unul dintre ei şi-a denumit chiar aşa opera”, în realitate nu a 
existat o încercare adevărată de elaborare a unei teorii a Teologiei. Istoriei. O asemenea 
elaborare cere în primul rând cunoaşterea şi /răirea - de câte ori nu se uită acest aspect - Revelaţiei. 


aşa Cum ea se găseşte doar în Ortodoxie. 


Desigur, nu este acesta locul umplerii acestui gal, nici subsemnatul cel care ar putea realiza o astfel de 


operă orandioasă. Dar unele repere tot trebuie trasate, măcar pentru a evita exprimări de genul: omul 
este singura fiinţă istorică . 


Chiar dacă unii sunt de altă părere, Sfânta Scriptură este o carte istorică. Ba chiar, dacă înțelegem 
Istoria în sensul ei originar, de ceea ce merită reținut, este cartea istorică prin excelență, arhetip pentru 
orice alte realizări în domeniu, paradigmă absolută. Acest lucru se poate verifica relativ uşor, prin 
cercetarea literaturii patristice şi mai ales a celei din perioada apostolică. Se va putea astfel constata că 
toate scrierile ce au ca subiect evenimente mai noi sau mai vechi sunt realizate cu mare grijă în acelaşi 
duh în care trăieşte şi Scriptura. De aceea, orice încercare de studiu în domeniul feologiei istoriei 
trebuie să aibă la bază exemplul biblic. Aşa cum s-a precizat deja, în scurtul studiu introductiv al 


prezentei lucrări nu se pot selecta decât unele repere ale Teologiei Istorice. Este totuşi un avantaj față 
de situația unui vid total. 


Primul element ce trebuie reţinut este cel al realităţii cadrului istoric Dumnezeire-creaţie. Întreava 
istorie este bazată pe interacțiunea dintre activitatea din interiorul lumii create şi legile şi intervenţiile 
divine. Legile sunt cele prin care este ordonată lumea de Cel ce este Dumnezeul ordinii; unele dintre 
ele pot fi încălcate, în special de fiinţele extraordinare care sunt îngerii şi oamenii, dar nu fără 
consecințe inevitabile, prevăzute de alte legi. Intervenţiile dumnezeieşti nu sunt. în principiu 
obligatorii. căci Dumnezeu nu este condiționat de nimic. Dar în practică ele sunt inevitabile, deoarece 
Dumnezeu nu a creat lumea spre a o abandona, ci spre a avea cu ea o relaţie deosebită, numită de 
obicei proniere.. 


Studierea Teologiei. istoriei înseamnă tocmai studierea pronierii şi a legilor pe care se bazează 
“Xistența lumii. Importanța unor astfel de studii nu este deloc mică, atât din punct de vedere 
âpologetic, dar şi dogmatic, moral etc. Am putea da ca exemplu textul: Arunci a zis Dumnezeu către 
Avraam: « Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsați patru 
e de ani; dar pe neamul acela, căruia ei vor fi robi, îl voi judeca Eu şi după aceea ei vor ieşi să 
vină aici, cu avere multă [...] Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, căci nu s-a 
Umplur încă măsura nelegiuirilor Amoreilor.» (Fac. 15.13-16). Avem aici preştiinţa dumnezeiască. 
e interesează. în mod deosebit atât Dogmatica și Apologetica - chiar şi Morala - dar şi, fireşte, 


EDIOGiA pa le i pe - E FĂ 
m ela IStoriei. Avem de asemenea exemplul relației speciale între un popor ca întreg şi ordinea 
MI. A 


e i vem exemplul pronierii și milei divine, atât faţă de Up Ai lui Avraam cât 9Ntată dă 
- ȘI astfel de informaţii deosebit de importante pentru înţelegerea realităţii în care trăim se 
Î? 
iei Părinților Apostolici se găsesc elemente de Teologia Istoriei. lreşte nu sistematizate. Aşa sunt | Cor. şi cap.17 
Maru ua | ee pa pa Ul pe ui i, azi le “bucățele” de adevăr prinse în lucrare. Mai 
mul, rebuje pi i istoriei, laşi. | 9955 Desigur. această SHEUEA FIU i ei II ee i e iz UE Sta i 
ISlorie, e, iat că în Occident există o preocupare activă pentru dovedirea ş 


40 Teac 


pă ie pă TE E Sef recent este lucrarea Dumnezeu şi ştiinţa, realizată de Jean 
Guiton. c le la deismul şi ateismul ce îl distrug, Un exemplu recent este lucrare: Şi Ştiinţe ată £ 


Mircea il Şi Igor Bogdanov, 


d 


Curari e sabiei : 
Urariu. /storia Bisericii Ortodoxe Române. p.7. 


101 


Sfânta 
Scriptură 
este şi 

O carte 
istorică 


neamurile. 
entități 
bine 
definite 


saga 


i 030 TEI 5 romă Data dn a Pa ate 


Dumnezeu 
a făcut 
dintr-un 
sânge 

[OI 

neamul 
omenesc 


găsesc peste tot în Sfânta Scriptură, multe fiind deja explicate de către Sfinții Părinţi; lipsește 4 
munca de sinteza necesară adunării textelor patristice din domeniu, iar dincolo efortul s i | 
selecție şi sistematizare a pasajelor încă nevalorificate din unghiul Teologiei istoriei (Ceea A N 
constitui un larg, câmp de lucru pentru Exegetică şi Patrologie). Poaj, | 


Cita 


Pentru această lucrare ne vom opri pe moment la observarea existenței popoarelor e 
definite, cu responsabilitate morală. Această existenţă se arată nu doar în pasajul citat 
întreaga Scriptură, prin atitudinea lui Dumnezeu faţă de poporul ales şi față de to 
menţionate în Istoria sfântă a mântuirii. Este un lucru ce ne interesează în mod deo 
implică o nouă atitudine faţă de istoria neamului nostru. 


a entităţi. | 
a 
E POare, 


Ci 


Privind istoria neamului din acest punct de vedere, realizăm adevărata importanță a unor 
minimalizate ori, din contra, maximizate. Trăirea duhovnicească a unor oameni sfinți, fi 
sau nu, capătă o nouă semnificație în lumina Scripturii, fie şi rezumându-ne la d 
Dumnezeu şi Avraam dinainte de distrugerea Sodomei şi Gomorei, sau la cererea lui L 
unei mici cetăți în care se refugiază (Fac.18.16-33 şi.19.15-22). De asemenea, anumi 
tradiţii străine creştinismului, privite cu îngăduință şi chiar plăcere de unii istorici 
etnologii, apar altfel dacă ne raportăm la răspunderea pe care o are un neam ce se vrea c 


aspecte al 
C €1 din PO; 
Ialogul din 
ot de Cruțare, 
te obiceiuri g; 
ŞI de maj toj 
reştin. 
Un alt reper teologic ce trebuie obligatoriu recuperat este cel al rostului, al motivaţiei existenței un, 
popor. De vreme ce neamurile există prin voia lui Dumnezeu şi vor exista în veci - Apocalipsa 2] 
22.2 - este limpede că apariţia fiecăruia corespunde unui sau unor țeluri cunoscute de Dumnezeu și 
care, măcar parțial, pot fi detectate de Teologia istoriei. Cunoaşterea acestor țeluri este absolu 
necesară pentru orice om care doreşte să îşi înțeleagă rostul său, dar şi fiecărui neam care vrea Să şi 
împlinească menirea. Deosebirile între rosturile pentru care a fost creat un popor şi imaginea pe cat 
acesta o are despre ele pot provoca greşeli ireparabile şi chiar distrugerea acelui popor. 


Alt aspect deseori uitat, însă deosebit de important mai ales sub aspect practic, este cel al legături 
dintre oameni, mai ales consideraţi comunitar, şi restul lumii create, chiar excluzând pe îngeri. Vedea 
astfel, în Vechiul Testament, cum poporul. evreu, depărtat de Dumnezeu, se desfată de bogăţit 
naturale ale Canaanului pentru ca, dintr-o dată, prin puterea lui Dumnezeu, să fie lipsiți de acest! 
bogății. Pustiirile, ca şi belşugul, nu sunt deci rezultatul unor forțe oarbe, mecanice şi indiferente, cil) 
legilor morale ce stabilesc relaţiile în triunghiul Dumnezeire - oameni - restul creației. 


Tot aici trebuie subliniat şi acel aspect al vieţii naţionale care este din păcate uitat de mulți aşa:7 
patrioți: deşi ereditatea contează, nu ea este factorul primordial în stabilirea apartenenţei naționak 
Dumnezeu a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc (F.A. 7,26 ), iar urmaşii lui Avraam suni“ 
care fac faptele lui Avraam şi au aceeaşi credință cu el (loan 8.39; Rom. 2.28-29, 4.11-12 etc.) $ 
poate observa de aici - ca şi din studiile ştiinţifice existente” - că factorul determinant din punct 
vedere național este cel spiritual şi nu cel biologic. 


Formarea Românilor 


PRE: ă S 3 A 3 i E “ta ul 
Apariţia Neamului Românesc nu a fost un eveniment întâmplător. Ea nu a însemnat nici AA 
SEA ză acte SINA 
vas al mâniei lui Dumnezeu, sau al unuia de ruşine. Modul cu totul unic în care a apărut ! Aa 
Românesc lămureşte o parte din scopurile înalte pentru care Dumnezeu l-a chemat la existentă:“ 


0) 
: Eat e St A A zarea rostul | 
mod unic de naştere va fi descris în paginile care urmează, şi se va încerca, în final, găsirea 1% | 


existenței Neamului Românesc. | 


m! 

Ș E SA e de! | 

Românesc se vede clar din anal A if 
. ș . A ă a-ţi 

poporul de care prin voia lui Dumnezeu aparții înseamnă A și 
enţei tale individuale. Tainele nedesluşite ale sufletului - 


i 3 > RA 4 Jul ȘI 
ete, - au de multe ori la origine prăpastia dintre ființa neamu 


Importanța înțelegerii felului în care s-a format Neamul 
sus. A înțelege pentru ce există 
o mare parte din rostul exist 
nemulțumiri, chemări ascunse 
ce se pretinde că ar fi ea. 


„pia 
id 
. A . .. .. . stă ve, pi 
ŞU, 1982, în totalitate: este o culegere de studii ştiinţifice de valoare dă Ş ri 
biologic în defini Iu Cel ce au nevoie de o astfel de validare - în ceea ce priveşte raportul suită ur | 
gic în definirea raselor, naţiunilor şi în general a grupurilor umane, în ceea ce priveşte originea co 
oamenilor, fireşte, conţine ŞI anumite 


afirmaţii propagandistice deplasate. 


102 


| Q 
CU ȚURAL 
Într-adevăr, cum ar te a ae că Dumnezeu, făcându-te să apari într-un anume popor, 
 zămislit CU ae Scop = Spa aa intr-un mod mal special, astfel încât să poți lucra şi tu pentru 
împlinirea celor ae ROp See L Se a afirma aici, fără dubiu, că multe din greșelile făcute de 
neamul nostru, mâl a sila ins A Seo lesege datorează distanţei gigantice dintre realitate şi teoriile 
| pseudo-istorie€ EU see SR a tul Şi persoane, Tot din cauza acestei ruperi de realitate a 
apărut Și fenomenul de: inst ze are tață de neam pe care îl putem constata, tot mai amplificat, de mai 
“multe generații. Autorii ia, ial teoriilor false sus amintite nu sunt, aşa cum s-ar putea crede, inocenți 
savanți de buna credință, dar lipsiți de informaţii, nici teoriile lor simple erori. Realizarea primelor 
teorii false a fost un act conştient, voit, având scopuri precise. Se poate vedea acest lucru cercetând 
izvorul lor. În cazul autorilor pro-ungari acest lucru se vede cu claritate, motiv pentru care ele au putut 
fi mai uşor evitate; totuşi nu s-a putut evita de fiecare dată când li s-a răspuns căderea în anumite 
 exagerări. O poziție mai specială 9 ocupă însă Școala Ardeleană. Izvoarele ei se află la Vatican. De 
aceea falsurile constatate aici capătă o semnificaţie specială. Ne referim în special la poziţia unică în 
Imperiul Roman pe care, după afirmaţiile întemeietorilor Școlii Ardelene, o ocupa Dacia”. Ea apare ca 
singura provincie în care a avut loc exterminarea populaţiei autohtone şi totodată ca singura în care s- 
au colonizat numai cetățeni ai Romei. Dacă veneau din altă sursă aceste afirmaţii puteau. părea simple 
erori. Dar ele au ca izvor Vaticanul, depozitarul unor informaţii clare în acest domeniu. Columna 
Traiană, document în imagini, atestă supraviețuirea populaţiei dacice, fiind astfel cel mai evident 
document”. Dar şi fără aceasta, biblioteca Vaticanului putea furniza informaţiile obiective necesare. 
Corespondența dintre ţarul român Ioniţă şi Vatican” atestă cunoașterea de către acesta din urmă a 
originii unice a românilor, indiferent că ei erau în Dacia, Macedonia sau alte foste provincii romane. 
De aceea nu se putea în nici un caz lansa ipoteza, absurdă ştiinţific din toate punctele de vedere, a 
exterminării dacilor şi colonizării cu locuitori ai Romei. Desigur, se pune întrebarea: ce scop a urmărit 
Vaticanul prin lansarea acestui fals? 


Dezrădăcinarea. Odată separați de adevărata lor istorie, odată convinşi. că ei sunt, ereditar, fii ai 
" Romei, românii ar fi putut fi mult mai uşor convertiți la romano-catolicism şi păstraţi sub controlul 
- Romei. De asemenea, prin divizarea realizată între românii din Dacia şi cei din alte provincii s-ar fi 
slăbit puterea unui neam prea mare pentru a fi controlat. Primul scop a fost parţial atins, al doilea în 
intregime. Iniţiatorii Școlii Ardelene au făcut astfel un rău imens, practic ireparabil, ca dovadă că nu a 
“putut fi îndreptat ulterior nici de istoricii mai realişti ai acestei Școli. Un rezultat similar l-au obținut în 
sudul României - luată în sensul său real - clericii şi călugării greci. Aceştia au născocit termenul de 
vlaho-elini, nemaiîntâlnit până atunci, şi au convins pe mulți dintre românii macedoneni, epiroți etc. că 
„ar fi de origine ... grecească! Astfel prelucraţi românii grecizaţi au devenit cei mai mari duşmani ai 
 nației lor, cum se întâmplă de altfel cu toți renegaţii care nu revin la adevări.. 


| De aceea, privind lucrurile în singura perspectivă validă, cea ortodoxă, este evident că regăsirea 
adevărului privind formarea Neamului Românesc şi redarea lui Neamului sunt lucruri de o deosebită 
=: i 
“ Romul Munteanu, Școala Ardeleană, Bucureşti, 1997, p.19-20, dar şi 12-14 ş.a.; tot aici se pot vedea eforturile: ineficiente 
ale unor urmaşi de corectare a gravelor falsuri introduse anterior. Pentru efectele avute a se vedea prezentarea, de fapt nu doar 
„ laudativa, ci şi absurdă, făcută de dl. Rădulescu-Motru în Einicul românesc. Naționalismul , Bucureşti, 1996, p.42-46, d-sa 
ie smn de ma Nem on ou în Dei e i n na îs sar 
teori r din respectivele pagini care conduc spre izvoarele SEAINE ce Și puri ea 
€, Să subliniem atât iresponsabilitatea şi netemeinicia credinţei în lipsa de conştiinţă latină a Poporului, cât şi absurditatea 
Ca crede că un popor atât de vechi ca Neamul Românesc poate a nu avea conştiinţă națională sau, şi mai grav, că aceasta ar 
aa “îmbunătăţită”, Pentru alte "originalități” ale d-sale a se vedea eleganta GE Ri bale esti gutăde Ra Dă icu Stan |păa hi 
iai Ortodoxie și Românism . din volumul Ortodoxie şi Românism + de acelaşi autor, editată de Asociaţia Românilor din 
Ucovina de Nord (1992 2), p 10-86 şi lucrările indicate în articolul respectiv de autor; merită studiat şi studiul Ortodoxie şi 
dinitate , op. cit., p.87-101 pentru a observa caracterul ântiteologic şi antinaţional al uniatismului interbelic. | 
n vedea pentru problema constiintei naționale lucrarea dl.-ui Iseru, Formarea națiunii române, Bucureşti, 1995, iar pentru 
sp ICOnştiinţei latine cea'a di-ui Armbruster, Romanitatea Românilor, Bucureşti, 1993. 


adu Vu lei Traiană, «Mi VU(1973), nr.5(74), p.60-67; Paul 
Pe, Cel mai original. d, ral Romei - Columna Traiană, «MI, ; . i 
ac : 'ginal. document a ge pa i A sc 
i Kendrick, Pietrele dacilor vorbesc, Bucureşti, 1978, p.63-75; Constantin şi Dinu C, Giurescu, Istoria românilor, |, 


Adel uouresti, 1975, p.78 


+a p,! WI mMbruster, op. cit. 


“mânii de la sud de Dunăre, Bucureşti 1997, p.142-43, 144-145, 166-169, 184, 193-197, 202-204, 206-208 etc; 


103 


ip 


portanță. Fără exagerare, de recăpătarea conştiinţei adevăratei noastre origini depinde CXist 
im (a. 


noastră ca neam. 
Cadrul apariției Neamului Românesc | sita 
sate de-a lungul vremurilor o mulțime de ipoteze şi teorii privind formarea românilor. p._| 
ării românii au apărut în teritoriile lor din nordul acestui nu | 
După cei mai mulți alogeni din miazănoaptea Dunării românii ar fi sosit din sudul acesteia, D&a a. 
nu avem informaţii despre oameni amfibie în vechiul Danubius, Ar, românii sunt prezenți din aia, 
vechi timpuri şi la nord şi la sud de Dunăre, o concluzie se impune: indiferent ce ar dori unii Sau 
românii nu au fost niciodată migratori şi s-au format în toată această Zonă în care se află şi stă 
Silviu Dragomir afirmă că românii sunt urmaşii tracorilirilor romanizați . Acelaşi lucru este afirma, 
de istorici ca Nicolae Iorga" şi Theodor Capidan . Dar istorici români, de prestigiu, ca de exempj, 
Dinu şi Constantin Giurescu afirmă o origine daco-romană a românilor - Informaţiile pe care însă h 
prezintă chiar ei dovedesc abilitatea acestei teorii. Nu se poate explica de ce în Dacia Română, din 
un amestec de daci, traci sudici, iliri şi traco-iliri romanizați s-au putut forma români, iar în dl 
provincii cu aceeaşi compoziţie etnică, nu”. Fără a intra în dispute ce nu fac obiectul prezentei lucrăg 
menționăm că singura teorie ce se susține ştiinţific este cea a formării românilor din traco-iligi 
romanizați. Cu o precizare: romanizați prin creştinism. 


UA 


Au fost lan ung 
cei mai mulți alogeni din sudul Dun 


| 
ali, 


Se impune aici o lămurire mai largă. Limba tracilor era pentru ei o limbă sfântă; cultura lor era ș 
cultură mistică, esoterică şi aproape total orală. Sfințenia limbii era pentru traci un element atât d: 
important încât nu renunțau la ea nici sub presiunea civilizației greceşti, nici în urma îndelungatului 
stagiu militar roman. Singura putere care a reuşit să le schimbe limba a fost creştinismul. De aceea s 
poate afirma fără nici o îndoială că romanizarea strămoşilor noştri s-a realizat prin creştinarea lor, Și 
dacă sintagma poporul român este singurul popor născut creştin e evident eronată - creştini au fost de 
la apariția lor ca popoare şi spaniolii, portughezii, francezii etc. - în schimb este profund adevăr 
faptul că, pe cât ştim, poporul român este singurul popor născut în şi prin Biserică. 


În această formă, naşterea Poporului Român apare pentru prima oară la Pr. Dumitru Stăniloae”, în 
actul de naştere al Neamului Românesc îl constituie textul din F.A. 16.8-40'5. În acesta se ani 
activitatea Sfântului Apostol Pavel în colonia romană Filipi, aflată în unul dintre cele mai puternici 
ținuturi tracice din Macedonia. Neamul românesc a prins a se zămisli din astfel de puncte de viețuit 
creştinească înființate de apostoli şi ucenicii lor în spaţiul traco-ilir. Momentul a fost acelaşi mal 
pentru toți traco-ilirii, căci încă din acei ani minunați ai începutului Biserici propovăduitorii au ajun 
în majoritatea zonelor traco-ilire europene. Sfântul Apostol Pavel a predicat nu doar în Asia Mi 
Grecia, Italia sau Orientul Apropiat, ci şi în Macedonia - cum am mai arătat - în Tesalia şi în ]liriă 


[repre P PI ti ă a g 
Silviu Dragomir, Românii din nordul Pen. Balcanice în Evul Mediu „Ed. Ac.R.P.R., Bucureşti, 1959, p.5 
” Nicolae lorga, Istoria romanilor „IL, Bucureşti, 1935, în special p.108, dar si 17-19 ş.a. a 
ta Capidan, Macedoromânii. Etnografie. Istorie. Limbă, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1942, alt 
1 şu. (aproximativ până la p.147, dar ŞI în alte locuri din lucrarea citată, se poate urmări opinia autorului În A 
„aa = citarea pu şi lucrărilor folosite şi comentarii de valoare; la p.143 afirmă că în epoca de după păr 
pâruală a Daciei sub Aurelian, limba latină a răsunat din Carbati până ep de ă i iaticii până la.E£E * 
alăa relian, paţi până la Pind ână las 
EDrinyă în a admițând romanizarea întregii zone). : aa o aul e AIR 
e exemplu în Românii în secolul migrațiilor,-apărut î i ii 
Pam i Pi „apărut în «BOR»5-6/1975 : ESEU pp 
despre românii din Dacia Pontică, Dobrogea, ca fiind urmasi ai lației : pă ue 708 di Cons Jan < : i, bessi, CI X 
j ȘI al populației romanice locale, “alcătuită din geti; coma 


. . . . . . . i 
tec de Iraci sudici şi geți romanizați s-au putut forma români, de ce nu s-au aci li 
t de altfel întreaga Peninsulă Balcanică? De asemenea în Istoria r omâniio' VĂ 
mult înainte de cucerirea romană) i a lata mare de dalmaţi din Apuseni (lucru de altfel valabil şi pentru nl 
, trup acice din Panonia şi alte regiuni. balcanice etc. Este probabil € reali? 


contradicție între fa 7 | ii 
ptele prezentate și concluziile trase să provină din imperativele vremii de dictat în care Sâ 


PA. 16.8-40. 


104 


Q 
CUTȚURAL_ 


exemplu - fusese adoptat şi perfect copiat când 
u 1 era km. Mai mult, dacă limba grecească avea, la fel 
cu celta sau germana, unii cunoscători în zonă, ea, la fel cu celelalte limbi alogene, nu se bucura însă 
de răspândirea deosebită a latinei, de statutul unanim acceptat al acesteia de lingua franca. 


Revenind, trebuie să subliniem alte două aspecte ale acestor momente de început ale neamului. Astfel, 
trebuie. înțeles faptul că adoptarea creştinismului de către iliro-traci nu a fost, oricât ne-ar fi plăcut să 
fie aşa, un fenomen rapid. El a avut loc în timp îndelungat, printr-un proces complex de trăire şi 
vestire a Evangheliei. Astfel, în sec.IV-V, Sfântul Niceta de Remesiana desfăşura încă o misiune de 
creştinare a tracilor păgâni, creştinare ce însemna totodată şi romanizarea lor'”. Dar, şi acesta este al 
doilea aspect important, centrele protoromâneşti ce existau deja sau apăreau, unite între ele prin 
fraternitatea şi ierarhia creştină, aveau o stabilitate deosebit de mare. Membrii lor nu mai erau iliro- 
tracii păgâni dornici de lupte şi aventuri, ci iliro-tracii creștinați şi romanizați, cetăţeni de nădejde ai 
Imperiului, oameni legaţi de pământul pe care trebuiau să-l sfințească prin viața lor. S-a derivat din 
pagus cuvântul păgân, şi s-a dedus greşit că viaţa creştină a pătruns în mediul rural foarte greu şi 
foarte târziu. Că şi în mediul rural a pătruns greu creştinismul este adevărat. Dar se uită atât faptul că 
diferența dintre oraş şi sat nu era pe atunci chiar aşa de mare - exceptând cele câteva oraşe ... de 
excepție - cât şi că mai exista un termen pentru localităţile rurale: fossazum!. Or, tocmai din acest 
cuvânt, ce desemna satele întărite, 8 sunt originari termenii ce definesc în limba română aşezarea rurală 
şi membrii ei: sar şi respectiv sătean! Explicaţia este una singură, conformă cu toate dovezile 
arheologice, istorice şi lingvistice cunoscute: opoziţia fiinţială între satele întărite ale sedentarilor 
protoromâni creştini, apărători sau nostalgici ai Imperiului, şi pagusurile păgânilor migratori, localități 
neîntărite, ridicate pentru un timp şi nu pentru totdeauna. Avem astfel, păstrată în limba națională, cea 
mai autentică, imaginea comunităților. stabile protoromâne. Stabilitatea lor, rezistența lor în faţa 
migraţiilor, s-au datorat Bisericii si puterii dumnezeieşti ce lucra prin aceasta. 


De altfel, în limba română există o serie de aspecte unice apărute în urma acestei situaţii. Părintele 
Petroniu de la Athos dădea ca exemplu numele cele mai răspândite date de ruşi, greci şi români 
Fecioarei Maria. Astfel, în vreme ce primii o numesc în general Bogorodița, Născătoare de Dumnezeu, 
'âr grecii Panaghia, Prea Sfânta, românii folosesc numele de Maica Domnului, care include în el şi 
lecioria și calitatea de mamă a lui Dumnezeu, precum şi - trebuie adăugat - adevărata înfăţişare a 
Pilerii şi sfințeniei Preacuratei. Acest nume este o sinteză milenară a conştiinţei ortodoxe despre cea 
Care S-a învrednicit a naşte pe Dumnezeu întrupat. La aceeaşi concluzie conduce şi termenul de 
Nevoinţă folosit pentru ostenelile mântuitoare ale vieţii călugăreşti, în comparaţie cu sportivul askisis, 


Da e 
“pic Spaţiului elenistic marcat de psihologia veche, ante-creştină “. 


Firește, nu trebuie să, neglijăm nici importanța armatei romane în cadrul procesului de formare a 
Poporului român, Chiar. din punctul de vedere al vieții creştine funcţia armatei nu a fost de mică 


|Nsemnătate, E cazul să amintim că Sfântul loan Botezătorul nu a cerut militarilor să renunţe la 


16 A . a A 
i PI, Prof. dr. loan Rămureanu, Istoria bisericească universală , Bucureşti 1992, p.30-35, 4 1-43 (au vestit Evanghelia în 
a: traco-ilire curopene Sf. Ap. Andrei, Sf. Ap. Şi Ev. Luca, Sf. Ap. Sila / Silvan, Sf. Ap. Tit, Sf, Ap. Pavel). | 
„n Ştefan C. Alexe, Sfântul Niceta-de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, Bucureşti 1969, 
"FRA ş 

i Capidan, Limbă şi cultură Bucureşti, 1943, p.149; M, Petrescu-Dâmboviţa, Cetăți medievale de pământ pe teritoriul 


Mâniei „ «M.; 
“ MI), XI1(1978), nr.9(138), p.28-32. a mi aa 
Pr: Constantin ca A ea SĂ e eina istoriei „ Bucureşti, 1995, p.211-212; tot aici se dă şi pilda unor obiceiuri 
Şti c ” 


'Omâne 


e dovedesc adâncimea pătrunderii creştinismului în sufletul acestui popor. 


105 


spiritul 
militar- 
cavaleresc 
al 
Ortodoxiei 


ha 


ia armelor (Le. 3,14) şi nu a cerut aceasta nici Sfântul Petru, atunci când l-a botezat 
ceia (F.A. cap.10). De aceea în armată au existat mulţi creştini, chiar 
Copa un apostolice, mai ales că şi Ortodoxia este potrivită cu spiritul militar- 
sensul cel mai curat al cuvântului. 


pe C 
de la înce 


cavaleresc 


Ora, 

pik 
> ati, 
Sfinții militari” au dovedit cu prisosință acest lucru. Ei au dat în Romania un nou s 
armata şi soldatul roman au devenit imaginea apărătorului. Apărător în faţa du 
păgânilor. Dublul sens s-a datorat atât faptului că toți migratorii erau Păgâni + i 
persecuțiile, singurele atacuri de stat asupra armatei, au fost organizate de Impărați păgâni, de d A 
şi cei mai ghinionişti - de fapt bătuţi de Dumnezeu - în ceea ce priveşte situația economică. În A 
existat un fenomen de mare importanță etnogenetică: asimilarea veteranilor. Atât autohtonii întop : 
zări îndepărtate după cei 20-25 de ani de armată, cât şi veteranii din trupele din Romania Stabiliţi i 
în calitate de coloni au participat esenţial la etnogeneză. Aceste două fenomene, ca Şi inf. 
generală a coloniilor şi taberelor militare din România au dat încă o 


caracteristică personală 
românesc: aceea de popor războinic defensiv, apărător prin definiție nu doar al unui pământ s 
al unui întreg spațiu creştin. 


ens vieţii Milit, 
$manului, da, "| 
Cât Și faptul; 


Neamul; 
trăbun, ș 


Au existat o serie de centre de romanizare. Aşa a fost zona celebrei Via E 

coasta adriatică a Epirului şi Constantinopol (iniţial drumul viza le 
RC ez : .21 

coasta Dalmației, apreciată de romani pentru frumuseţea ei 


creştine apărute în Filipi, Salona (românescul Sărună? 
Dalmația, Iliria etc.). 


enatia ce făcea legătura între 
gătura cu Asia Mică). Aşa a foş 
. Aşa au fost fiecare din Comunităţi; 
» gr. Tesaloniki) şi în alte zone (în Sciția Mici 


Consider necesară explicarea unor termeni 
termen întrebuințat aici pentru acei strămo 


„ adică între începerea răspândirii cre 
partidei creştine din cadrul traco-ilirilor rom 


neamului românesc în forma sa inițială, primi 


e SE fe editie 
* Sfinţii: Achindin din Nicomidia, ostaş, + 
împăratului traco-roman Probus, +26 aug.; Aglaie, împreună cu cei treizeci 
Armeniei, +9 martie 320; Agapie, ostaş, +3 nov. în vremea împăratului Decie; 
stratilatul, +19 aug. 303-305 şi cei două mii cinci sute nouăzeci şi trei de ostași împreună cu dânsul; Andrei & 
Mesopotamia, ostaş, +18 mai 250; Anichit din Nicomidia, ofițer, +12 a 

Attic, împreună cu Agapie mai sus amintit 

de ostaşi martiri, +3nov. cca.320; Azi, 


sept. 304; Chelsie din Egipt, fiu de guvernator, +8 ian. 303; Chesarie 


din Durostorum (sudul Dobrogei), ostaş, 20 nov. 303; Chiriac, fra 
Durostorum, ostaş, +20 nov. 303; Ciprian di i 


A tor, 10 mai 310; Claudie tribunul din Roma, +19" 
283; Cleonic din Amasia (Pont), ostaş, răstignit i 


20 apr. 303; Adrian din Nico 


şi cu Evdoxie, Carterie, Is 
făcătorul de minuni, ostaş, 


> 


aş, +20 apr. 303; Dada din Durostorum, ostaş; sal 
rul de mir, guvern. Sărunei, +26 oct. 303; DO ard 
: „304; Elefterie cubicularul, +15 dec., sec. II; Cr px 
Fe 362; Eudoxie, ostaş, +3 nov., sec. III; Evcarpion din Nicomidia, ostaş, +18 mai 300; E ) 
reg, imp., 6 sept. 303; Eventie ia Siriei » sec. IV; Evsignie din Antiohia Siriei, ostaş, +5 Ca 
ia, ostaş, +25 iunie 303-305; Faust, ostaş, +12 iulie». 


ș Isidor din Chios, ostaş, +14 Pi 


( 
Sa i ânee 
tru altele ce dovedesc definitiv continuitatea FOB 4! 


| ROM 


 Împ 


Q 
CUTȚURAL_ 
ania este vechiul nume al Imperiului Roman de Răsărit, statul străromânilor (v.); este strămoşul 
numelui România. 


România este un cuvânt folosit în această lucrare nu cu sensul de star românesc ori de Republica 
România, CI în cel iniţial, autentic, de Patrie originară, de spaţiu de formare a poporului român. 


Sirăromânii sunt românii cei mai vechi, din primele secole de existență a neamului românesc în forma 
sa propriu-zisă (cca. 313-602). 


ăraţii traco-iliri şi străromâni 


Primul împărat de certă origine tracică este Maximin Tracul (235-238). Acesta fusese păstor în 


regiunea să natală, Moesia, şi fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorită 
capacităţii sale militare şi aspectului său impunător: avea 2,40m înălțime şi era deosebit de voinic. 
Vorbea latina cu accent tracic. Atins de bolile sufleteşti ce caracterizează de obicei pe deținătorii 
puterii ajunsese, de exemplu, să îşi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne şi 27 de litri de vin pe zi 
ete. Mai mult, ridicarea sa pe tron a făcut-o prin asasinarea binefăcătorului său !" 


Tot prin crimă urcă pe tron şi Decie (C. Messius Decius), în 249, fiind şi el de origine traco-iliră”?. 
Domneşte până în 251. Urmează: Marcus Acilius Aureolus (261-268) şi el de origine umilă, ca 
majoritatea imensă a împăraţilor traco-iliri, Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270), Aurelian - 
Lucius Domitianus Aurelianus - (270-275), Probus - M. Aurelius Probus - (272-282) din Sirmium”, 
Marcus Aurelius Carus (282-283), Aurelius Valerius Diocletianus (284-305), Valerius Maximianus 
Herculis (286-305), Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare, Caius 
Galerius Valerius Maximianus (305-311), Galerius Valerius. Maximinus Daia (305-313), Flavius 
Valerius Severus (305-307), Valerius Licinianus Licinius (308-324), Domitius Alexander (308-328), 
Flavius Iulius Crispus (317-328), Sfântul Împărat Constantin Cel Mare, fiul lui Constantius Chlorus şi 
al sfintei Elena - dacă de origine - (Flavius Valerius Constantinus Magnus; 305-337), Constantinus II 
(317-340), împărat arian, prigonitor al Bisericii, Da/matius, nepotul Sfântului Constantin cel Mare, 
proclamat august între 335-337, Hannibalius, de asemenea nepot al Sf. Constantin cel Mare, august 
335-337 (ambii au fost respinşi de armată după moartea Sf. Constantin cel Mare); Constans, împărat 
ortodox (333-350), Vetranius (350), Constantius II, împărat arian (337-361), Constantinus Galus 
(351-354), Nepotianus (350), Flavius Claudius Iulianus, păgân şi mare persecutor al creştinilor, 
supranumit Julian Apostatul (361-363), Flavius lovianus, împărat ortodox (363-364), Flavius 


 Valentinianus 1 (364-375), Flavius Valens (364-318), arian, Gratianus (367-383), împărat al Apusului, 


ortodox, Flavius Valentinianus II (315-392), Flavius Constantius II] (411-421), Valentinian III (425- 


455), Marcianus (450-457), Leon 1 Thrax (Ti acul). (451-417), Leon II (456-474), Vitalianus (513- 


515), Anastasius (491-518), Justin 1 (518-527), Justinian I (521-565), Flavius lustinianus II (565-578), 
Tiberius (578-582), Focas (602-610), ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care Imperiu va 
fitransformat de Heraclius în Imperiu elinesc (cunoscut ca Imperiul Bizantin). | 


Imperiul Roman cunoaşte în secolul III un declin tot mai accentuat. Unii istorici au pus acest declin pe 
Scama invaziilor venite în special din Răsărit. Neamurile migratorilor, lovind val după val, au sfărâmat 


3 
| „Pâul MacKendrick, op. cit. , p.125, 


25 ID, p.45 
i Ibidem . 
Pr. prof, loa 
am fo] 
Ucur 


; n Rămureanu, Sfântul Irineu, episcop de Sirmium „ ASI, XXVII(1975), nr;3-4, p:204; pentru lista prezentată 
Osit mai multe lucrări din care, în afară celor deja citate, menţionez: Ion Coja, Transilvania Invincibile Argumentum, 
“şti, 1990,.p,60-62; G. D. ici Traco-geto-dacii, națiunea matcă. în spațiul carpato-danubiano-balcanic, Bucureşti, 
p.329 P. 201-202; Mircea Păcurariu, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, «BOR», XCIII(1975), 


Coj, 356, Liviu Mărghitan,. Traianus Decius, restaurator al Daciei , «Mii», VUI(1974), nr.12(93), p.55; PL. David, 
1 Cidenţe şi relații generale (indirecte) între Anglia şi Daco-Romania (sec. I-XIl) „«BOR», XCIII(1975),p.746-784 Şi 
în pp, P aco-dacă şi celto-britanică. Studiu comparativ „ «BOR», XCIII(1975), p.389-408: loan I. Rămureanu, Creștinismul 
i %inciile romane dunărene ale Iliricului la sfârşitul secolului IV. Sinodul de la Sirmium din 378 si sinodul de laAcvileea 
81, «ST, » XVI(1964), nr.7-8, p.408-450; Ion Barnea, Stindardul dacilor pe Arcul de triumf al lui Galerius , «Mi», XI 
130), p.11-1 5; PPE) ti de i sud de Dunăre, editată de Arhivele Naţionale, Bucureşti, 1997; *** Fontes 


-Romanae „II, Ed. Ac. R.S.R. Bucureşti, 1970, cu 0 Introducere de prof. Gh. Ştefan. 


107 


însă o observaţie empirică şi părtinitoare, ce exclude ii 
4 ( 


imperială ta este S 
în timp puterea imperială. Aces ar şi pe Dumnezeu, realitatea absolută. d 


blemei, ci chi 
NOE pia ga decădere o constituie voința îndreptată spre rău a cetățenilor , A 
fii Aia A NS în această epocă la apogeu, la fel şi ura faţă de creştini. Prigoana acestor Bes) 
Hedonis S 
lui Dumnezeu ŞI PPR ABE A A decadenţei romane, aşa cum stăpânirea filistenilor ga NU 
e A iti joci IBr morale şi nu invers. Trebuie observat însă un fapt semnificatiy. A u | 
uimita şi a anarhiei militare, este deschisă de un e ua (Maximin Tracul) şi CONini 
de alți împărați sau candidaţi la tron de aceeaşi origine traco-iliră. 


Referindu-se la situația Germaniei cucerite de Imperiul Roman, Th. Mommsen spune: Ca Întotdea, 
în asemenea situații, în fiecare canton se formă 7) partidă a docililor partizani ai Romei ta 
națională, care pregătea răscoala în secret. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu traco-ilri S, 
exemplu, la începuturi, populaţiile traco-ilire din Panonia şi Iliria au opus Romei o rezistență îndârii 
reeditată atunci când impozitele sau alte obligații deveneau supărătoare. In contrast, Tracia a jucat 
predominanță rolul de aliat fidel al romanilor, chiar în contra celorlalți traci. Aceeaşi luptă intre taber 
naţionale opuse ca aceea dintre taberele naționale ale galilor, germanilor sau altor neamuri a avut îş 
în cazul iliro-tracilor o influență hotărâtoare, definitorie, asupra istoriei Imperiului. Numeroși 
capabili ei au ajuns să ocupe funcții importante în armată şi administrație, poziții pe care le-au foloş 
în interesul propriu pentru clarificarea conflictelor dintre tabere, antrenând după ei tot Imperiul. 


Debra C 2, ep. 
e mai josnice păcate aduce după sine şi pedeapsa divină, UL 


Este de observat că acest fenomen începe a se manifesta destul de târziu faţă de primele contacte tra 
sau iliro-romane. Se dovedeşte astfel că romanizarea - cea care a declanşat aceste lupte - s-a manifesta 


mai târziu decât se crede de obicei, ceea ce necesită găsirea unui alt factor de latinizare decât cel 
valabile până la începutul sec. 1 d.Hr. Acesta este creştinismul. 


Primul împărat din seria traco-iliră, Maximin Ti racul, de o mândrie bolnavă, datorată probabil nu dou 
vigorii sale aproape incredibile ci şi conştientizării trufaşe a caracterului excepţional al ascensiunii sa 
sociale, a fost unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creştinilor. El a poruncit de la început ucidere 


conducătorilor Bisericii. [episcopi, preoţi, diaconi] vinovați. de învățătura cea după Evanghel 
(Eusebiu, Ist. Bis., VI,28). 


Primul edict general împotriva creştinilor aparţine lui Decie (249-251). Amintirea acestuia este trist 


dată fiind înverşunarea cu care atât el cât şi oamenii săi au prigonit Biserica. Aurelian (270-275): 
inceput spre sfârşitul domniei o mare persecuție anti- 


întrebarea ce legătură este între retragerea trupelor din D 


fi încercat Aurelian eliminarea creștinismului din Dacia 
Să se fi 


ni: , Istoria Romană 3 , 
x: ibidem, p.21-22, 28-29, 96 sa ană, vol, IV, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p.30. 
Cetăți dacice în Oltenia, «Mii () 
«Mi, VUI(1974 o, RU: 
nr.9(102), p.13-14;Petrescu-D jo y ) nr, 12(93),p.45; Titu George : i Mil AI 
romane „451, XVIn(1960), mp ABIL. loc. cit; Rădună Dumitru, ie Mle 4 ol în timpul! i 
iricului la sfârşitul secolului IV. Sinodul de la Sirmi an Rămureanu, Creştinismul î inciile romane ri pb 


pr 

: | iale dul p A 

ansilvania. Prezența dacilor liberi la "i mei? | 
S) a fost permanent resimțită de Imperv» 


uSul pulație din Tr 
SIS şi a Daciei Porolissensi 


108 


(9) 
CULȚURAL_ 


e care o pot găsi ținând cont de toate aceste elemente este aceea a Transilvaniei centru al 


icaţie p | ţi 
esp! lui nord-dunărean'. 


creştinismu 
După cum Spune un celebru cunoscător al istoriei bisericeşti: sub împărații Dioclețian (284-305), 
Galeriu (293-305), Maximian Hercule (286-305) şi Constanțiu Chlor (293-306), Biserica a suferit cea 
mai grea persecuție. Aceşt binparaţi, în frunte Cu Dioclețian, au dat contra creştinilor patru edicte de 
orsecuție, trei în 303 şi al patrulea în ianuarie-februarie 304, prin care decretau dărâmarea 
locaşurilor de cult CRUD iza, 2 niezIC clica adunărilor creştine, arderea cărţilor sfinte şi a arhivelor 
creştine, pedepsirea aspră a clericilor ŞI creştinilor care nu apostaziau de la credința în Eristos. In 
298, Galeriu a procedat la 9 «curăţire» a soldaţilor creştini din armată”. Mai departe autorul citat 
oferă o largă listă de Martiri, atât din acel an cât şi din următorii ani ai persecuțiilor. Este de 
asemenea cunoscută atitudinea lui Licinius, care după un început promițător în 313 decade la statutul 
de persecutor al creştinilor, mai ales din cauza unor ambiții personale, pierzând în final totul”. 


Nu încercăm aici realizarea unei relatări amănunțite a situaţiei din Imperiul Roman în timpul dinastiei 
păgâne traco-ilire (dacă poate fi numită dinastie). Acesta este scopul altor lucrări, cu caracter mai 
general. Dorim-să arătăm aici doar interacțiunea dintre gesturile acestor zeloți iliro-traci şi dublul 
fenomen al formării românilor şi apariţiei Imperiului Roman de Răsărit. Şi, într-adevăr, efectul pe care 
ei l-au avut asupra istoriei este considerabil, atât luând în considerare poziţia lor de împărați cât şi 
laturile specifice pe care ei le-au dat acesteia. 


Un prim element al puterii acestor împărați îl constituie trupele tracice. Fiind în număr de peste 
200.000 de soldaţi, militarii traci formau o forță extraordinară... însă doar la nivel teoretic, ori doar 
pentru duşmanii externi. Aflaţi în diferite părți ale Imperiului, împărțiți între ei prin religii şi păreri 
politice, confirmând prin toată atitudinea lor apartenenţa la neamul lor cel dezbinat, tracii de sub arme 
erau o putere mult mai mică decât ar fi putut fi, cel puţin din punct de vedere politic. Totuşi împărații 
traco-romani s-au folosit de aceste trupe în mare măsură, iar rezultatele n-au fost deloc neglijabile, fie 
ŞI considerând doar succesele lui Galerius. 


A doua latură a forţei specifice pe care o posedau e importanţa elementului iliro-tracic în Imperiu. 
Acesta se întindea din zona Veneţiei şi din Noricum până departe în Răsărit. În afara importanţei 
militare ei erau şi o însemnată putere economică şi culturală. Puterea economică a Daciei, atât de mult 
dezvoltată sub conducerea înțeleaptă a diferiților regi şi mai ales a lui Decebal, trebuia să fi sporit mult 
sub organizata stăpânire romană. Totodată se dezvoltaseră şi regiuni cu o economie latentă - dacă o 
putem numi astfel - ca cele din Ilia şi Pind, dezavantajate inițial de marea fărâmiţare geografică şi 
Statală. Traco-ilirii aveau o largă arie. de activitate. Din Iliria în Dacia se întindeau o sumedenie de 
mine şi de ape aurifere ce erau exploatate de Imperiu. Alături de mine se găseau în' mod firesc centre 
Megteşugăreşti, atât pentru prelucrarea metalelor cât şi conexe - ceramică, zidărie, producerea 
cărbunilor, dulgherie etc. Şi probabil nici nu mai este cazul să prezentăm activităţile agro-pastorale şi 


Incepând cu anul 117. Ei erau în legătură continuă cu. dacii ocupați, ba chiar cu autorităţile romane, astfel încât după 
Felragerea trupelor romane sosirea lor în Transilvania era de neevitat. Un hiatus este aşadar complet exclus, chiar dacă cineva 


i, fi atât de puţin cunoscător al oamenilor şi al istoriei încât să îşi poată imagina că autorităţile romane ar fi exterminat pe toți 
sa din Dacia Romană, că i-ar fi putut sili pe toţi colonii de rând să se retragă odată cu trupele şi că dacii liberi şi goții ar fi 
mis 


EM aşa ceva, Desigur, nu am mai citat aici milioanele de alte mărturii - istorice, arheologice, lingvistice etc. - ale 
ue mităţi, meritând a fi consultate printre altele, şi următoarele titluri: Ion Coja, Transilvania Invincibile Argumentum, 
E. CUreşti, 1990; Adolf Armbruster, Romanitatea Românilor, Bucureşti, 1993; Gheorghe Guler, Etnogeneza Şi continuitatea 
a Mânilor în vatra străbună, Ed Sagittarius Bucureşti, 1997; Nicolae Iorga, Istoria Românilor,Il, Bucureşti, 1935; Constantin 
U.Sin: ; ș 3 , Ata A i Fi ia A 

“a inu C, Giurescu, Istoria Românilor, |, Bucureşti, 1975; Traian Dumitrescu: - Transilvania - Pământ strămoşese 


i Ultimilenar » Vol. 1, Ed. Carpatică, Cluj-Napoca, 1996; Ion Clopoţel - Originile, dezvoltarea şi desăvârşirea limbii române 


Iterare Ă 
De » Ed. Did. Ped,, Bucureşti, 1972 etc,, etc,, etc, i i i 
mare Importanță pentru lămurirea acestei probleme sunt săpăturile arheologice menite să descopere noi aspecte ale 


vie li . . . . 

A Wroane de după retragerea aureliană, până când această viață urbană dispare sub loviturile barbarilor. 
2 idem, p.62. ui Istoria bisericească ...» p.6 1-62. 

ș idem, p 


4 

33 1.“ loan Rămur 
3 

3 


.98-99. E Epir :, Pi 
i » Emilian Popescu, op. cit., p.34 şi 40. 
 Barnea, Stindardul dci i cal de tumfal lui Galerius „ «Mii.» XIL (1978), nr.1 (130), p.11, 


109 


Transilvania, 
centru al 
creştinismului 
nord- 
dunărean 


trupele 
tracice 


CR TE Ra i e 


ceea 

ce 
uimeşte 
este 
atitudinea 
lor 

ostilă 

față de 
creştinism 


deauna excelaseră- Și totuși, această imensă forță economică ați 
= î 
tracii totdea 


în care iliro- i 
Goes respunzător 


folosită, nici protejată co 


i iul cultura : Fa : 775 
i cu domeniu ă licit, asupra romanilor. Câ a] 
liră a avut-o asupra grecilor ȘI aste): 0ip E ÎI se gând 


e originea şi instrucţia tracică a avut-o asupra unor person 
lebrului Diogene, sau Menandros, Miltiade, Temistocleş, «| 

- A A E - . 0, 
faptul că atât Orfeu cât şi Dionisos, cu opusa lor misc | 
Any 


de atacurile externe. 
|. Se uită când se tratează acest teritoriu de influența Su 
STR es 
La fel s-a întâmpla 
a traco- 

pe care cultura îr 
de exemplu, la influența pe car 
filosoful. Anistene, maestrul a E 

di 5% Câţi îşi aminte : 
Tucidide etc. "? Câţi IŞI a i de greci şi apoi de romani, au izvorât de la traci? Sau de ay 


xi i i alți zei adoptați ăi 
mitologie, i A pe AA Jordanes? Nu este locul aici a trata Saele laturi ale Cult 
aa ii FA ne-am limita la opera lui Mircea Eliade De la Zamolxis la Genghis-Han, sau la ale, 
tracice, îl z 


milare. Este însă o realitate incontestabilă ştiinţific faptul că traco-il irii au apei cultură Cel puţin, 
fel de avansată ca şi cea grecească, sortită însă să rămână în umbră. ŞI aceasta nu doar din Can 
e A i “1. .. = . . . Ri 
caracterului ei ezoteric, ci şi dezinteresului pe care militarii traco-iliri ajunşi pe tronul Romei l-a au, 


față de cultură. i Ss 

Nu se poate nega faptul că toţi împărații citați mai sus au fost a viteji şi este de remarcat ș 
aproape totdeauna ascensiunea lor a fost realizată pe linie militară. Nu li se poate nega în general ni 
dragostea de neam, fie ea şi într-o formă alterată. Dar ceea ce uimeşte este atitudinea lor absurd-osi 
fată de creştinism, asemănătoare cu a zeloților din vremea vieții pământene a Mântuitorului. De te 
oare nu au încercat să obţină un creştinism de limbă tracică"'? De ce au fost oare atât de obtuzi încât și 
nu înţeleagă puterea pe care ar fi adus-o neamului lor creştinismul? Poziţia lor este cel puţin ciudată 
Deşi duşmani ai Romei, nu aveau curajul să se desprindă de ea, nici cultural, nici religios, ni 
administrativ. Poate că originea lor umilă, şocul inerent unei ascensiuni sociale atât de rapide ș 
strălucitoare, lipsa de clarviziune, să fi fost unele din elementele ce au dus la comportarea lor atât 
iraţională. Ceea ce rămâne de necontestat este însă rezultatul purtării lor. Loviturile pe care le-a sur 
armata din partea unor astfel de conducători s-au adăugat loviturilor primite de aceasta din para 
inamicilor aduşi de Dumnezeu ca pedeapsă pentru prigonirea ucenicilor Săi. Alte lovituri le-a suf 
administraţia, precum şi alte domenii ale vieţii publice ale Imperiului sfâşiat de o permanenti; 
absurdă luptă internă. Dacă adăugăm aici şi hedonismul promovat de familiile aristocrate care, tot mi 
puțin implicate în conducere de aceşti împărați autoritari, aveau prea mult timp liber, prea mulţi bani 
prea puțină morală Şi responsabilitate, hedonism atât de atrăgător pentru majoritatea păgânilor şi d 
secol în stia Comicul înteră Imperiului, veni o maine despre fatale 
războiului nevăzut purtat de Satana şi în St că E ae, de a ne See 1 
înduhovnicit l-ar putea analiza m no dea ea Mie biet zu sp ăz a sala 
slabi și atacarea Bisericii. Ha metodele folosite de cei răi pentru amăgire € 


a 
alităţ 


Protoromânii și Străromânii în această perioadă 


. E . CI ia 
orului român. Secolul al [il-lea al ere! -. ji 


ână î : tal â ăspândi | “i 
până în Noricum, din insulele Ei ată „N Protoromâne, răspândite din vestul A [i 
Lă Li . . Lă | 

: i omane din Crimeea şi Sciţia Mare (nor! 
Constantin Papan 


ace, Geneza 
Pretinsul caracter 


tracic al "]i a A 
1961, p.27 - trebuie înțeles pi DESse” - a se vedea de ex, Capa i pie pd- Bitimat; 1995/p.4145 Bu 
Protoromâna - a se vedea de e “pl ca 0 exprim “nsuşianu, Istoria limbii. române, VOL: 


a c i i SA e să | idio 
ae, Besii în... Yonicarilor vremii, aflaţi în faţa unu! 


Q 
CUL ȚURAL_ 


Negre) și din Moreea Sau, Pelo Ne A Cel mai nordici Carpaţi, ajung să formeze un tot unitar, un 
9 o neamul românesc. Uniţi nu doar printr-o limbă comună, o dezvoltare specifică a limbii latine, ci 
i inro religie comună, printr-o viaţă religioasă comună, printr-o conştiinţă comună asupra rolului 
Mia existențe, e: specific. naţional, protoromânii sunt adunați acum într-un organism 

iritual Și material unic. i E se poate fixa o dată a acestei treceri de la comunitățile apropiate 
spiritual şi material la întregul închegat care este un popor. Dar limita până la care s-a putut efectua 
această închegare nu poate trece mult de epoca retragerii aureliene (270-275). 


importanță retrager i ip A sas destul de mare pentru neamul românesc. Separaţi administrativ de 
Imperiul Roman şi lipsiţi i ea e 9, viaţă, urbană propriu-zisă, protoromânii din Transilvania, Crişana, 
Moldova, Galiţia şi Slovacia de mai târziu trec din procesul de extindere naţională de până atunci la 
cel de conservare, de supravieţuire. De ce? Din cauza imposibilității existenţei unei ierarhii bisericeşti 
superioare, din cauza permanente! conlocuiri cu păgânii şi a pierderilor provocate de-a lungul timpului 
de aceştia. De fapt, nu procesele fizice de extindere au încetat. Păstorii români, de exemplu, ajungeau 
în continuare în mlaştinile Pripetului şi la poalele Caucazului. De asemenea este inevitabil ca în 
continuare entuziaşti creştini români să încerce convertirea nu doar a păgânilor ce veneau la ei ci şi a 
altora de la distanță. Dar nu mai aveau, nici unii, nici ceilalţi, sprijinul ierarhic, organic necesar, care 
să le menţină identitatea şi erau, încet dar inevitabil, asimilați. 


Avem astfel o primă divizare artificială a Românilor. Pe de-o parte sunt cei din Imperiul Roman, 
întinşi din Dacia Malvensis şi Câmpia Română în Creta şi Asia Mică. Ei suferă în această perioadă o 
serie de persecuții religioase, în realitate cu efecte exact contrare celor vizate de prigonitori, datorate 
printre altele chiar originii comune a împăraţilor păgâni. Alte suferințe datorate acestora sunt de ordin 
material, legate de proasta politică internă şi externă promovată de aceiaşi împărați. Dar cea mai mare 
asuprire o vor suferi mai târziu de la - încă de atunci - fanaticii elenişti (a se vedea pentru aceasta 
lucrarea lui Constantin Papanace, Geneza şi evoluția conştiinţei naţionale la macedoromâni, 
Bucureşti, 1995, care, exceptând mai slaba înţelegere a laturii creştine naționale, este cea mai bună 
lucrare în domeniu). De altfel subiectul a fost tratat în lucrarea de față. 


Pe de altă parte sunt românii care până la retragerea aureliană aveau parte şi de asupririle materiale ale 
administrației, dar şi de “prietenoasele” invazii ale dacilor liberi şi ale altor “musafiri” dornici de jaf. 
Pentru ei retragerea a fost un fenomen foarte important şi efectul avut asupra lor se va extinde în timp 
şi asupra celorlalți români. Desigur, au fost destui care s-au bucurat de plecarea administraţiei, dar 
mult mai puțini care să se bucure de plecarea armatei. Această apărare cade acum şi, pentru multă, 


foarte multă vreme, singurele apărări în faţa silniciilor rămân fie mobilizarea civilă, fie retragerea la 
codru-?. 


In aceste condiții, în care nu mai puteau exista aşezări urbane, nu mai puteau exista nici episcopi 
locali”. De aceea, pentru toate hirotoniile trebuia menținută legătura cu episcopii ortodocşi din sud. 
Din Noricum în Chersonez episcopii oraşelor de frontieră aveau această misiune suplimentară, de a 
“Sigura existența ierarhiei religioase pentru românii de dincolo de graniţă. Şi trebuie subliniat că, pe 
Măsură ce Imperiul trecea la defensivă în Sciţia Mare sau Dacia Nordică, singurul sprijin pentru 
TOmânii din câmpiile Niprului, Azovului şi Nistrului îl constituia Biserica, alături de tradiţia istorică tot 
"AI mitologizată (desigur, nu excludem aici întărirea etnică realizată prin elementele pastorale venite 

a “hersonez ori Carpaţi, de fugarii românofoni şi de sclavii pe care migratorii îi aduceau din acele 
nu o excludem, dar nici nu o includem, deoarece această întărire nu poate avea efectul dorit fără 


ex , 7 pasa ss 5 
Stența unor instituții superioare, aşa cum sunt Biserica şi tradiția populară). 


tate areale 

- A G Giurescu în Românii p.737-739 face cuvenita şi prea mult aşteptata rectificare a erorii istorice conținute de 

a “ȘI (eoria - “retragerea la munte”. înlocuindu-o cu adevărul istoric al “retragerii la codru”. Ţin să subliniez aici că şi 

Un j ai NU au masacraț pe ESBlOsi nicăieri, aceasta nu înseamnă că aceştia o duceau daia gi o) i ate ce punea 
Ozit ofiei : i ilor, idealiza trecutul nu pri 

nostaj,L Oficial de 50% - după IRD, p.42 - şi că memoria lor care, câ â tuturor oamenilor, privea cu 


39 “IBle spre , Si ! i : mic în comun cu delirul ipotezelor imigraţioniste. 
Pidaliope mega urile stabilităţii, Această realitate psihologică nu are IruSAU E Sa: 


1 Cârma Bisericii , Bucureşti, 1993, p.86. 


11] 


Păstorirea venită din sud, alăturată prestigiului imperial şi relaţiilor comercial 
unitatea națională, ci şi un specific al dezvoltării spirituale. Acesta se va difuza | 
ales atunci când şi ei se vor găsi în situaţii similare, în urma unor InNVazii mai vio 


a aspira 
a românii din Sud Oa 

lente. > aj 

S-ar părea - e timpul să observăm aceasta - că data limită a Protoromânismului ar fi 271, nu 3 | 
trebuie să subliniem că, în măsura în care am valorificat corect datele Istorice, ni se pare puţin prob i 
ca neamul românesc să fi avut aceeaşi soartă fără ceea ce s-a întâmplat la începutul secolului [y d 
victoria străromânilor în Imperiul Roman, fără schimbarea de regim de care a avut parte O todoş, ăn 
acel moment, este puțin probabil că străromânii din nord s-ar fi putut menţine ca POpor lau di 
români. Este mai sigur că s-ar fi întâmplat ca în Mesopotamia sau Siria unde creştinii, ; 
împuținați de persecuții, dar mereu prezenţi, şi-au pierdut limba sau - în cel mai bu 


Mere, 
unde limba băştinaşă a rămas doar ca limbă de cult, fără a fi folosită în mod liber - ca slavo 


n Caz - ca în £ 
: Ă na în Rusia 
Ucraina, Serbia etc. 


Întorcându-ne. la problema. vieţii proto/stră-românilor în secolul III. să remarcăm 

existența elementului românesc extra-statal încă dinainte de 271. Existenţa lui se b 
elemente ce permiseseră infiltrarea latinismului în Dacia nord-dunăreană înainte de c 
în zonă: prestigiul militar al Imperiului, negustorii şi religia. Viaţa protoromânilor de 

fost mult mai uşoară decât sub stăpânirea romană dată fiind atitudinea agresivă a dacilor liberi fată de 

Imperiu“. Dar e sigur totuşi că ostilitatea față de ei nu a atins la dacii păgâni aceeaşi intensitate Ca la 

cei din sud, care erau apăsaţi de felurite complexe şi de procesul de romanizare mai intens. Maj mult 

odată aliați cu migratorii şi deveniți în mare parte ei înşişi migratori, dacii liberi aveau nevoie de 
populația sedentară, paşnică şi productivă, pe care o constituiau creştinii. În acest fel ea se bucura de o 

anumită autonomie şi ocrotire pe care o va întâlni ulterior şi la alte popoare, atitudine care nu însemna 

însă nici pe departe ceva mai mult decât efectul un interes economic ŞI social. 


În sud, în Imperiul Roman, situaţia 
de rând aveau o situaţie 
traco-iliri păgâni. Aceştia erau o plagă atât prin persecu 
declarat avea efecte distructi 


în Primul rând 
aza pe aceleaşi 
uceririle romane 
aiCI pare să nuţi 


Ceea ce era misiunea lor fusese acum 


e Sa = ate: al 
preluat de Biserică. Ea devine astfel în cel mai intim sens 
cuvântului Maica Neamului Românesc. 


Viaţa proto şi stră-românilor are acum, ca întotdeauna, o mare varietate de aspecte. practice. pi) 
păstorii din Dalmația, Alpi, Pind, Hem, Carpaţi sau Chersonez la crescătorii de -cai din ZA; 
Moesia sau Sciţia Mare, de la minerii din Carpaţi la agricultorii din Tesalia, Sciţia Mică ş-a.m.d» si 
olari la soldați şi de la episcopi la argintari ei ocupă o varietate de domenii de activitate, forn “n 
bazele unui neam mult mai dezvoltat decât se cunoaşte în general. Această varietate se menţine 3 
românii de dincolo de hotarele Imperiului, dar în proporții diferite față de celelalte zone româneşti: 
ÎN i a tie 


“9 Dacă primele invazii ale dacilor liberi au loc în 117 ele contin 
triburi, până în 381, deci vreme de 254 de ani 
dacă îl admirau. 


“! Lon Coja, op, cit., p.61 (şi 62); desigur, trebuie precizat că această " 
Imperiului şi nu la cea față de Imperiu ca instituţie; în acest fel ei, fără 
prin definiţie oricărei orânduiri statale mai cuprinzătoare. 


-u all 
A Sa ianțe cu“. 
uă însă, de foarte multe ori, în cadrul unor au chiu 
- cu adevărat, nu se poate spune că dacii liberi iubeau Imperiul Kc 
i „+0 
ale 
leii ct Ș roman!“ 
antinomie'" se referă la atitudinea faţă de sa or. os. | 
să îşi dea seama, erau deja separați de neam 


112 


CULȚURAL_ 


ua nia, sau Imperiul Roman cu capitala la Bizanţ 


Constantin cel Mare, ta Constantin cel Mare, a fost şi rămâne una dintre cele mai mari 
essonalităţi ale Istoriei. Etnic şi spiritual a fost străromân în cel mai clasic sens al cuvântului. Sau, cu 
alte cuvinte, el este primul — şi probabil cel mai mare — domnitor român”? ag) 


> 


Constantin cel Mare rămâne o pildă de neegalat în toată istoria civilizaţiei creştine. (Tocmai de aceea 
este și poneerit și antipatizat de cei ce se opun lui Dumnezeu), 


EI s-a născut la a RIES cut în complexul mediu al îraco-romanilor şi protoromânilor aflați la 
putere în Imperiu. Ca sugestiv exemplu al sus-amintitei complexităţi este faptul că a trebuit, atunci 
când tatăl avid de putere şi-a abandonat soţia - pe Sfânta Elena - să se obişnuiască a trăi între mama 
vitregă, fiică a lui Maximianus Hercules (deci tot traco-romană) şi mama sa adevărată. Este de mirare 
cum, în aceste condiții vitrege, a izbutit să devină creştin, şi încă unul de asemenea impresionantă 
dimensiune spirituală. 


Desigur, nu trebuie să idealizăm în stil pietist imaginea Sfântului Constantin. Drumul său către Hristos 
a fost, ca la aproape absolut toți oamenii, un drum lung şi greu în care ispitele au fost multe. EI a fost 
multă vreme influențat de religia tatălui său - pe care probabil, dincolo de nedreptatea făcută mamei 
sale, l-a iubit şi admirat. Dar în final nu doar a acceptat creştinismul, ci s-a făcut şi propovăduitor al 
acestuia în tot Imperiul. Şi este cazul să subliniem faptul că a fost propovăduitor al creştinismului, nu 
persecutor al altor religii. El nu a impus credinţa sa nimănui, chiar dacă şi-a susţinut-o pe a sa şi s-a 
străduit să creeze armonie între feluritele religii din Imperiu. Introducerea elementelor creştine a făcut- 
0 treptat şi cu multă diplomaţie, evitând tulburările, pe care le considera primejdioase pentru 
Imperiu“. Acest lucru dovedeşte de altfel şi realitatea şi vechimea adeziunii sale la creştinism. 


In acelaşi timp însă a avut grijă şi să îşi îndeplinească îndatoririle creştineşti personale. Să nu uităm că 
mult admirata biserică Sf. Petru din Roma i se datorează, ca şi cea din Lateran, ca şi Biserica Sfântului 
Mormânt (a Învierii) din Ierusalim, cea a Naşterii Domnului din Bethleem şi cea a Înălţării de pe 
Muntele Măslinilor. Tot el a ridicat şi alte locaşuri sfinte la Cirta (Numidia), Nicomedia şi Antiohia şi 
le-a înzestrat cu mari averi. Alte biserici deosebit de frumoase a ridicat în Bizanţ, cea mai vestită fiind 


biserica Sfinților Apostoli“. 


Dar ceea ce conferă domniei sale o semnificaţie care este superioară pentru noi, românii, celei general 
“Teștine, este acel act uimitor al mutării capitalei de la Roma la Bizanțul tracic. Mutarea capitalei are o 


Semnificație aparte. Constantin cel Mare nu a fost singurul împărat ce ar fi avut nevoie de un post de 
conducere mai bine plasat decât Roma. Mai mult, au fost împărați care, prin aşezarea preferenţială 


MNtr-0 anumită localitate, fie ea Săruna (Salonic), Sirmium sau alta, au transformat respectiva localitate 
2 


Mr-un fel de capitală personală“5. Gesturile acestea erau totuşi extrem de limitate, neavând un caracter 


Oficial Şi fiind puțin durabile. Constantin a fost singurul care a îndrăznit să facă acest gest incredibil: să 
Mute capitala Imperiului Roman de la Roma în alt oraş al Imperiului. Roma era Oraşul, era Capitala; 
o | iza 

e drumurile duceau la Roma. Cum să o înlocuieşti? Cu ce? 

Imeni n-ar fi îndrăznit, pentru nici un motiv militar sau administrativ, să facă o astfel de mişcare. Dar 
Motivaţiile Ju; Constantin cel Mare au fost mai profunde decât un simplu calcul militar sau 
4. 

Din 


„ (raco. ni e etnic se înscrie în marile famili E sei i dea militar al vieţii sale, toate elementele de bază ale 
'âmuluj a creştinism; el adună astfel, luând în considerare ŞI asp 


indi Omânesc, Pentru viaţa şi spiritualitatea sa a se vedea şi studiul diac. P.I. i a şi relaţii generale 
: st cat Anglia şi Dacoromania (sec. II I-XIIL), Ta Mabel cula cap (ua de istoria şi spiritualitatea 
- Pizanpuț,; a. Se poate studia modul introducerii simbolur 

4 u Se „33, 

| A bider, VE Emilian Popescu, Bucureşti, 1996, xerografiat; p:33 

SI) cai Sfântul Irineu, episcop de Sirmium , AST», XXVII(1975), nr.3-4, 


e Imperiului, marcând însă trecerea clasei superioare 


P204,isen, op, cit., p.101; Pr. prof. loan Rămureanu, 


113 


Biserica 
devine 
Maica 
Neamului 
Românesc 


romanitatea 
Românilor 


Mare era creştin. Avea nevoie de o Capitală Me 
smului de limba latină se afla în acea vreme | 

ta 
„ dincolo de Marea Marmara, elementul TOMano.y 


7 : ; (n 

: i i - ce furnizase Romei a44 20, 

fi a amestecul de orientalism. ŞI elenism : atâtea Surei) 

mai slab. Acolo incepe ni şi creştinism. Că s-a dorit o capitală cre pică 

era 3 : impune peste traco-romaă pe II ea TEŞtină 

rătăcire şi delir - a se IMP dere. În lipsa trupului, ridicat la cer, al Maicii Domnului Sa ri | 

evident AU PNOT SE TOR Pa d ; a încercat adunarea moaştelor Sfinţilor Apostoli. Năzuinţa Spr lu 

Ai e s- 

Aa e SEA pe sală a Creştinilor este evidentă. S-au făcut de asemenea eforturi de 4 

ua Cretiit S O îi a ului şi alte relicve sfinte. 'S-a încercat ridicarea prestigiului Bizanyj 
ali omn i : Sp | 

aduce relicve ale Maicii entru păgâni Pontifex Maximus, pentru creştini un Sf 

tracic, dându-i-se numele celui ce era p p Su e : n 
intei. si toți laolaltă un apărător al Patriei, un comandant eXtraord 

viață, un apărător al credinţei, şi pentru toți ina. 

Constantin. 


Pentru neamul românesc şi pentru acea latură spirituală care este a ue ca Su, Muta 
capitalei la Bizanţ este deosebit de importantă. Din acest mormenț; apare Romania, Zerra Romanon 
Din acest moment Vechea Romă, ostilă şi străină, este înlocuită de Noua Romă, Simbol al totu, 
aspirațiilor religioase, sociale şi economice ale Românilor. Bizanțul post-bizantin detectat de Nico 
Iorga îşi are sursele în această schimbare. Romania avea o nouă Romă, Constantinopole, Una care 
mai era duşman ci aliat, părinte, ocrotitor. Cel care cunoaşte mentalitatea românească „Privitoare + 
părinţi - orice ţi-ar greşi sunt ai tăi - înţelege-de ce, chiar în timpul unor împărați nepotriviţi, TOmÂâni 
au privit spre Bizanţ cu mândrie. Trebuie însă subliniat că a fost inițial-un oraş mai mult românei 
decât latin - păgânesc - sau grecesc - idem - iar-efectul său asupra spiritualității româneşti a fos 
profund. Şi aceasta nu doar în formele până acum cunoscute, relativ târzii. Este locul să reaminin 
totuşi „un element vital pentru înţelegerea: romanității noastre: centrul spre care. Străromânii i 
îndreptau privirile nu-era Roma, ci Noua Romă, Constantinopole (Țarigrad). Romanitatea româneasti 
a fost legată astfel întâi de Biserică şi Ţară (Romania / România), iar apoi de Constantinopole ș 
regalitatea pe care o reprezenta. S-a evitat astfel efectul pe care l-ar fi putut avea mai apoi erorlt 
Romei şi influența pe care aceasta ar fi putut-o avea prin Mitropolia Sărunei, subordonată ei atu 


A 3 2 SAG Eee ctiia 4 e STA 3 : i 
când s-a reorganizat Biserica şi, depăşind iar limitele lucrării într-un fel, deznaţionalizarea provotii 
de Roma în Dalmația secolelor X-XI, de exemplu. 


ăgână antin cel 
administrativ. Roma era păgână. Const 


reştini 
nu de una păgână. Centrul de greutate j. ia 
mai târziu s-a numit Dioceza Traciei. La 


Decăderea stopată de Constantin cel Mare a reînceput, din nefericire, sub urmaşii săi. Lipsit de atât 
fina şi necesara dreaptă judecată a tatălui său, Constantinus II se va “amesteca în probleme <! 
depăşeau cu mult competența. Chiar înainte de a rămâne Singurul stăpân al Romaniei (Imperiul Rona 


4 e ee ia 
cu capitala la Bizanţ)”, urmaşul vrednicului Constantin cel Mare se arată nevrednic de părintele 5% 


a 5 Şir nun cel CINIC 
ri, APosiaziipa de la Ortodoxie în favoarea arianismului, dar şi încercând să-l impună pe 2% 


adâncă. încât -a încercat 
Dumnezeu i-a distrus toată strădania nu s-a pocăits 
neamului românesc este 14) 
cop al ] “ . ŞI Jet 
P al Tomisului, Betranion. Împăratul, aflat din rațiuni militare - NE 
Î ea, 
; pă i ei $I 
ar pe argumentele teologice, ci şi pe prestanţa sa şi al 
» după un răspuns documentat şi c4? 
IŞI continuă. slujba în alt-sfânt locaş, ! 


„fur 


Bi ariantă a reme, dovedind că În it IO acea VI? ut 
pede Său cu Situaţia Bisericii ani Vulgare, (a se face Comparaţie iai ERROLULbA di U a, aa del mit 
E 2 P:47; Emilian Opescu. o ipru ), cu structura Imperiului, de obice 

milian Po » Op. cit p.46-47 


Q 
CUL ȚURAL_ 


astfel unirea I E ae i GECI ia - Tot oraşul se adună de partea sa, astfel încât Valens trebuie 
E limiteze la a-l exila. ulburările stârnite silesc însă pe împărat să se E lalea în faţa episcopului iubit 
de popor şi să-l readucă în scaun. Românii uniţi îl învinseseră pe împăratul decăzut”, 

Deşi se consideră de obicei că epoca Romaniei / Imperiului Roman de Răsărit începe cu anul 395 
considerăm câ este nepotrivit ca 0 excepţie - unitatea Apusului şi Răsăritului sub Teodosie 1 cel Mare - 
să fie tratată ca regulă. Bazele divizării Imperiului fuseseră puse încă în perioada împăraţilor păgâni 
iraco-iliri, iar Sfântul Constantin cel Mare a consfințit această situaţie încă în timpul domniei ie atât 
prin mutarea capitalei cat ŞI prin felul în care şi-a asociat fiii la domnie. Mai este cazul să spunem că 
divizarea etnică dintre latinii apuseni ŞI românii din zona Dunării şi Asiei Mici a favorizat această 
separatie. Şi pentr u că momentul in e străromânii ajung, la putere este momentul victoriei Bisericii, 
313, credem că acesta, ori cel mai târziu 325, sunt anii de la care putem vorbi cu adevărat de apariția 


Imperiului Roman de Răsărit (Romaniei). 


în Imperiu ierarhia bisericească era asigurată, ceea ce nu se putea spune despre cea din teritoriile 
controlate de migratori. Mai mult, distrugerile îndreptate asupra oraşelor făceau practic imposibilă 
existența episcopilor care, prin canon apostolic, erau legaţi de acestea. De aceea privirile creştinilor din 
nordul Imperiului se îndreptau spre acesta, aşteptând de la fraţii din sud ajutorul duhovnicesc atât de 
necesar. Şi această aşteptare nu era nemotivată. De-a lungul Dunării, din Noricum în Sciţia, se găseau 
numeroase centre episcopale. O listă a episcopilor din Panonia Inferior, Moesia Superior, cele două 
Dacii - Ripensis şi Mediterranea - Dardania, Moesia Inferior şi Sciţia Mică a fost realizată în 1975 de 
părintele Mircea Păcurariu*%. Completată de listele pentru Iliria, Panonia Superior, Noricum, Epir, 
Macedonia, Thracia, Chersonez etc., ar putea ajuta-la formarea unei imagini nu doar asupra unităţii 
românilor sud şi nord dunăreni, ci şi asupra vechii istorii bisericeşti a neamului românesc. 


în ce măsură exista o unitate a românilor din zonele aflate sub 
aflate sub influența Imperiului? Într-adevăr, până când, nude 


prea mult timp, popoarele alogene balcanice, de la neogreci la croați, au început a-şi dezvolta cultura 
naţională şi a o impune şi românilor de pe teritoriul lor, limba română avea un: aspect deosebit de 
unitar. Or, explicarea unităţii lingvistice a unui neam atât de întins a creat multe dileme şi polemici. 
O sinteză mai-apropiată = şi cu mare autoritate în epocă - a realizat Ovid Densuşianu în a sa Istorie a 
limbii române, vol. 1, Bucureşti, 1961. Domnia sa a trecut în revistă pe autorii “legali” în acea vreme, 
ocupându-se cei drept. în mod special de lingvişti. A arătat izvoarele cercetărilor privind originea 
limbii române de la cronicari la Haşdeu şi Aron Densuşianu, de la Miklosich la Goston Paris, fiecare 


prezentat cu poziţia lui, într-un stil critic similar celui folosit de domnul 1. Russu în E/nogeneza 
| ta latino- romanică), Bd. Şt. Enc., Bucureşti, 


românilor (Fondul autohton. traco-dacic -şi COmpONSn TIS 
191. Soluţia domnului O. Densuşianu pare â fi la un moment gas formarea românilor în sudul 
Dunării, în acele provincii considerate de d-sa romanizate. Am spus "pare a îi; deoarece silit chiar de 
fzplele domeniului. său- de specialitate - lingvistica - O: Densuşianu recunoaşte totuşi că iommastiaa 
(Străromâna) cui îi cai eid dia Pie aţii până în Carpaţi “. Ramificaţii, însă de mare influenţă! 
Este aici o contradicţie datorată unor fapte de limbă pe care domnia sa nu le poate pla Ale a le 
Poate explica deoarece nu ia în considerare pro limite din domeniul istoriei. De fapt aici alunecă 
In aceeaşi greşeală u ja oil lingvisticii, i-o face lui Haşdeu „ respectiv aveitura rea pripită 
Pe teritoriul ipotez Razi i descoperirile arheologice trimit pretinşii savanți inlpațoa ge, î 
Stupul şovinist de Care de fapt aparțin, ideile domnului O. Densuşianu par cu atât mai evicen 


Daia » foiago qi 9 
ile, 51, 

T, Pi ; 
p302 e Mircea Păcurariu, Listele cronologice ale ierar 
i 55, la p.-le 323-324, VU, după,un mil 

ae Palgle diviziuni ale unei limbi sunt dialectele. Ori 11 sec, A la Al Eau, ra 
i zi: doar patru dialecte. Mai mult, după cum arată cele mai vec i E mă 
jonalsa 3 ial apinpfatagle “does 0iminti ia îsi Acei arte şi la nepăsarea, 

C Fi 3 , iii oare is 
sârăclerizat z irc pe mai toți A a ai dar care nu schimbă regula; nici fin 
îi O as, i toţi conducătorii românilor (ex! Pr 061, p.200. 
l ușianu, /storia limbii române, vol. , BuCUre* 


'dem, p.12.13 
115 


Intrebarea care se. pune este: 
administraţie romană şi cei din zonele 


priile 


hilor Bisericii Ortodoxe Române, «BOR», XCIIL, 1975, nr.3-4, 


eniu şi jumătate de existență, românii 
mâne păstrate, acest dialect era atunci 
dacă luăm în considerare atât râvna 
incompetența sau laşitatea ce i-a 
alul - eventual îl amână ). 


ă subliniem că d-sa a pornit de pe terenul unor fa te 


Dar, revenind, trebuie s | limbii române. In realitate, adevărul a in 
Ste 


deplasate. ronunţat caracter sudic a 


incontestabile, ce atestau un şi 

i si ît şi-l imaginase . | E 

ai simplu decât şi e sa 

m E a format atât în Romania balcanică, din Aorojei în Bitinia, cât şi în k 

s- -: în | 

Poporul român derului la țărmurile Azovului; singura diferență este că românii Rona, 
nordică, de la izvoarele Oderu 


inferiori atunci celor sudici atât pe plan economic şi social cât şi organizatoric, militar ete 
mult influențați decât au influenţat în raporturi | 

: plică faptele de limbă observate de d-sa: prin polul de formare a limbii romă 

În acest fel se Se a Roiaâniel iar nu prin deplasări de populaţie nedovedite de absolut nic; fi 
n di cară sau arheologică. Astfel apar lucrurile atunci când sunt luate în caleu Urg 


d 
aspectele palpabil transmise nouă, inclusiv cele pri 


Ul) 


au gpl 
re art ; 
le lor cu românii sudici. Osţ na 


vind existența unor teritorii care erau de de 
i de Imperiu Pendey; 
romană în chip real, deşi teoretic, oficial, erau separate de Imperiu. 


Concluzii 

Imperiul Roman cu capitala la Constantinopole apare prin urmare ca o evadare în fața haosului i 
lumi păgâne, ca o nouă creaţie a Imperiului Roman. Şi noul întemeietor încearcă să pună alt Popor! 
baza noului stat, poporul român de care el aparținea. 


Revenind la elementele de Teologia istoriei prezentate la începutul lucrării să remarcăm că întregire 
imaginii privind formarea românilor cu noile elemente are o influență deosebită asupra înțelege 
rosturilor naţionale - şi implicit şi personale. Rolul pe care Românii ar fi trebuit să îl joace în Romani, 
Imperiul Roman de Răsărit, primul stat românesc, rolul pe care de fapt l-au jucat, consecin 
atitudinii lor, toate aceste lucruri de mare importanţă pentru noi apar într-o nouă lumină. | 


Putem începe prin a ne referi la caracterul creştin-militar al românilor, remarcat deja. Traco-ilirii a 
fost războinici. Păstrând respectul cuvenit strămoşilor putem spune, oarecum eufemistic, că era 
exagerat de războinici. Pe de altă parte, nici romanii nu erau altceva decât o naţiune de războinici 
având însă un caracter ordonat foarte deosebit atât de cel tracic cât şi de cel numit actualmente “latin 
Creştinismul este de asemenea o religie luptătoare. Dar traco-ilirii luptau doar pentru plăcerea de: 
lupta - fără ca prin aceasta să negăm luptele lor defensive, iar romanii pentru a impune pacea ș 
ordinea romană. Altfel spus, şi unii şi ceilalți luptau pentru lucruri pământeşti şi trecătoare, adi 
pentru himere. În schimb lupta creştină are cu totul alt caracter: lupta noastră nu este împolri! 
A ti a alea ue i sia paturi zor poeta stăpâniilor, împotriva Sit 
fel creştinarea E Sei a avut un efect d : aula e Se e e caut E CA aa ii 
dispărut în esenţă. Dar aşa cum mânia ni pa apa i Cs IS azDol e sa FI 

| s-a dat ca să ne mâniem împotriva păcatului şi astfel * 


utem învi i evita : Si aaa 
pet i sa tot astfel şi caracterul războinic este, în creştinism, folosit pentu lu 
« La protoromâni a apărut însă şi un : ii pi 
, : aspect s or, ac 
luptei defensive cu arma în mâini. i puecourapanțieior 


In acest context trebuie văz 
Pe de-o parte ca mijloc de 


% Ibidem, p.12 
5 Sfântul loan Casi 
an Casian, Scrieri alese „ PSB 57 Bucureşti 199 
A I, 0, p.215. 


116 


Q 
CULTURAL 


pceastă âp eu a permis strămoşi] i să nă 
omânilor Dumnez p& OSilor noştri să păstreze, de exem 


ră . Organizarea, paralelă cu cea 
ând, şi abia ulterior Juridice și economice 


Ă . ȘI > . î fagi Li Li] 
rare venite din exterior, se datorează aceluiaşi spirit românesc ce influențează până la urmă pe cei 


aracteristică iniată, şi î iile privindu-i 
românii sud-dunăreni, de o mulţime de autori români şi = a 7 n setei pi 
Toate aceste elemente observate de noi sunt de o im 
Neamului Românesc. Dar, desigur, pentru concluz 
Sperăm că cineva o va face. Și poate va fi şi luat în 
s-a făcut cu Iorga, Silviu Dragomir, Capidan, pări 
ridicăm, totuşi, fruntea. 


portanță fundamentală pentru înţelegerea rosturilor 
i esenţiale mai este mult de cercetat şi de cernut. 
seamă. Nu ignorat în ceea ce va descoperi, aşa cum 
ntele Dumitru Stăniloae ş.a.m.d. Dacă vrem să ne 


61, p.170-171. | 
îl tratează dacă nu în întregime, apoi măcar într-o 
elaşi comentariu, *** Istoria militară a poporului 


6 
sn Dimitri : | ie 
A i sei Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Tineretului, Bucureşti, 19 
măsurs Sia Subiectul în special la Constantin Papanace, op. cit. care 
'Omân, ai Peniru a permite selecţii, Vasile Toga, Op. cil., CU †
“d. Militară, Bucureşti, 1984 etc. 
14 7 


Neamul 
Românesc 


Ș 


| Ai 
[lam m EA 


CICITETĂ V)) )f 

NI pr, rea BRA 4 
(puna = ien | IL 
Si j [loci a i 

+ N /: : 


E 


OI i 4 
a ONANO DOES 


a 


DESPRE IOAN VI CANTACUZINO; ÎMPĂRAT, ISTORIC. MONAH 
în care părintele Marin Cojoc ne vorbeşte despre întâlnirea 
în persoana conducătorului a dimensiunii duhovniceşti cu 
datoriile sale lumeşti 


ercetând istoria Bizanțului, descoperim că o 

parte din împărații acestui imperiu de 

odinioară, pe lângă preocupări politice, au 
avut şi preocupări teologice, istorice, — literare, 
memorialistice, — etc. Printre aceşti împărați cu 
preocupări multiple, la loc de frunte se numără 
împăratul, istoricul şi monahul loan VI Cantacuzino, 
care a făcut obiectul unor cercetări ample în 
istoriografia trecută şi modernă. În ceea ce priveşte 
izvoarele istorice, textul Istoriei sale s-a aflat în mai 
multe manuscrise, întregi sau fragmentare, începând 
chiar din secolul al XIV-lea sau în anumite ediţii 
tipărite. Cele mai recente editări ale Istoriei lui loan 
Cantacuzino aparţin lui Georgios Faturos şi Tilman 
Krischer, publicate în limba germană. În cadrul 
cercetărilor istorice s-a simţit nevoia unor cât mai 
complete lucrări cu privire la loan Cantacuzino (1296 
— 1383), despre originea, activitatea sa de început, 
realizările sale ca mare domestic, domnia sa (1347 — 
1354) şi timpul care a urmat după aceea. 


In acest sens i-au fost dedicate o serie de studii. şi 
monografii. Şirul acestora începe cu lucrarea lui V. 
Parisot care a adus interesante, informații în lumina 
cercetărilor de la jumătatea secolului trecut, cu 
privire la viaţa, faptele. politice şi genealogia casei 
Cantacuzinilor, O interesantă contribuţie cu privire la 
legătură lui Cantacuzino cu. familia - Paleologilor 
(Andronic 1] şi III ) este aceeaa lui T: J. Florinskij. 


E.» rivire la activitatea lui loan: Cantacuzino: după 
lu ie la mănăstire, este de menţionat contribuția 
lologie is. De menționat de asemenea şi studiile de 
SE ES, dedicate de J Draseke scrierilor lui 
interesant d în raport cu alte izvoare contemporane, 
CU privire | e urmărit şi lucrarea lui L. Maksimovie 
carea fi rolul politic al lui loan Cantacuzino după 
€spre gen n de asemenea lucrarea lui D. M. Nicol, 
Ucrare A 9gla Cantacuzinilor Toto asemenea 
“Parține Vaz și de cercetare semantică 
Van Cantacuzin A, Zakythenos. Monografii despre 
Weiss. 0 pe au mai pregătit $. Kourousis SI G. 
Măsuri ale iat interesantă cu privire la primele 
partie iul O dată cu urcarea să pe 
Semnătura lui Ș V. Laurent. O altă! lucrare, sub 
- Meyendorff, scoate în evidență 


j 


câteva din gândurile “ecumeniste” ale acestui 
împărat. Un alt. cercetător de renume, H. Hunger, 
într-un studiu documentat, scoate în evidență un 
aspect din activitatea de legislator a acestui împărat al 
Bizanțului. Alt cercetător, E. Voordeckers, a editat 
din scrierile teologice ale fostului împărat loan VI 
Cantacuzino şi, de asemenea, s-a ocupat într-un 
studiu de şederea acestuia la Mistra. În afară de 
aceste studii şi articole, informaţii preţioase cu privire 
la viața şi opera împăratului sus numit, cât şi ample 
informaţii bibliografice, aflăm din lucrările generale 
de istorie şi literatură bizantină, ca acelea ale lui K. 
Krumbacher, Gy. Moravicsik, M. E. Collonna, H. 
Hunger, G. Weiss. 


În ţara noastră, persoana şi opera lui loan 
Cantacuzino s-au bucurat de mai puţin interes. De 


menţionat, totuşi, câteva lucrări dedicate, începând cu 


cele în manuscris. O anumită atenţie faţă de persoana 
şi opera împăratului bizantin o găsim la N. Iorga, pe 
la începutul secolului. Fragmente din opera sa au fost 
traduse în româneşte şi publicate în 1975 în colecţia 
Fontes Historiae Daco-romaniae. În ceea ce priveşte 
atitudinea sa faţă de mişcarea isihastă, ea a fost pusă 
în lumină de Pr. Prof. D. Stăniloae, în studiul său 
dedicat lui Grigorie Palama. De asemenea numele 
său este amintit în încercările de genealogie ale 
familiei Cantacuzinilor în Ţările Române. 


Viaţa şi opera în general 

Alături de Istoria lui Nichifor Gregoras, care prezintă 
de asemenea evenimente contemporane, memoriile 
împăratului monah loan Cantacuzino sunt un izvor de 
primă mână, ce oferă un bogat izvor informațional, 


“redând -evenimente însemnate cu un rafinat simţ 


apologetic al Strădaniilor sale de lupta cu “casa 
Paleologilor”. In general, lucrarea sa memorialistică 
scoate în evidență următoarele aspecte: . 
1. Bogate informaţii despre anumite evenimente din 
războaiele civile dintre anii 1328 -1354. 

2. Prezentare critică a mişcărilor populare în oraşele 
bizantine. 

3. Descrieri ale celor mai importante evenimente de 
război pe toate fronturile: în Balcani, cu turcii, cu 
italienii, cu oraşele maritime. 


119 


4. Informaţii prețioase cu privire la viaţa şi concepția 
păturilor sus-puse bizantine (în acest sens se compară 
cu Nichifor Bryennios şi Ana Comnena). 

5. Importante evaluări cu privire la viaţa economică 
şi socială: numărul celor din “Suita regală”, averea 
împăratului, prădarea albanezilor (IL 32), Dialoguri 
cu anumite personalități - interesant cel cu legatul 
papal Paul, în 1367, în care, în ciuda tonului 
conciliant, se arăta înăsprirea fronturilor. 

6. Importante dezbateri religioase în cadrul ortodoxiei 
bizantine, la loc de frunte înscriindu-se mişcarea 
isihastă la triumful căreia loan Cantacuzino a jucat un 
rol deosebit. 


Familia Cantacuzinilor se numără printre marile 
familii ale aristocrației feudale bizantine târzii. loan 
Cantacuzino era înrudit după mamă cu familia 
Paleologilor, tatăl său a îndeplinit printre alte funcţii 
pe aceea de arhon de Peloponez. De la unchiul său 
din familia Anghelilor, un mare “stratopedarh”, el a 
primit o bună instrucție militară. Prin soţia sa Irina, 
care i-a dăruit trei fii: Matei, Manuel, Andronic şi trei 
fiice, era încuscrit cu familia Asăneştilor. 


Proprietar al mai multor terenuri şi aşezăminte, şi cu 
un bogat şeptel, el a avut astfel un suport economic 
puternic care l-a ajutat în ascensiunea sa socială. Tot 
în acest sens, el a încheiat în 1320 o alianță cu 
aristocrații Theodor  Synadenos şi Syrgiannes, 
catalogată de unii istorici ai Bizantinului ca un 
adevărat “triumvirat”. În războiul dintre Andronic II 
şi unchiul său Andronic III, loan Cantacuzino, care 
era în vremea aceea “mare domestic”, s-a pus în 
alianţă cu tânărul Paleolog, alianță la care s-a adăugat 
mai apoi şi Syrgiannes. După victoria lui Andronic 
III (1328), el a devenit cel mai apropiat colaborator şi 
om de încredere al tânărului împărat. In această 
calitate, el a reuşit prin mare rafinament să-l aducă pe 
scaunul patriarhal pe loan Calecas (1334) fără să 
bănuiască în el pe înverşunatul adversar de mai 
târziu, care după moartea lui Andronic III (15 iunie 
1341) îi va face o opoziţie evidentă. Tot în această 
perioadă a început şi lupta ascunsă din partea 
împărătesei văduve Ana de Savoia. În oct. 1341 Ioan 
Cantacuzino e silit de adversari să se retragă la 
Dydimoteichos, în timp ce mama sa şi soţia fiului său 
Matei erau întemnițate. La 26 octombrie 1341 
Cantacuzino era încoronat împărat la Dydimoteichos 
cu gândul totuşi de a da întâietate reginei şi tânărului 
împărat minor loan V Paleologul. 


Urmare acestui act, a izbucnit războiul civil, la 
început cu urmări nefavorabile pentru Cantacuzino, 
ceea ce l-a determinat -să se refugieze la sârbi. 
Datorită ajutorului tesalienilor şi mai ales prin 


apariția emirului turc Umur în vara a 
reuşit să se redreseze ŞI să pornească e 
devastând mai multe oraşe. Căderea adver Cnsi, 
ş Ss d 
Apocaucos (1346) a dus, printre altele la s tului Si 
. . Li > 
de mentalitate la cei mai Chi are, 


nului 


4 


ie importanți parti 
reginei, ca spre exemplu aceea a lzan 


1 
Ş „o : Com d 
flotei, Fazzaloti. In această situaţie, are l-a Cn 
urmă marșul către Constantinopol (febr A Cele 


Cele d 
cai rsc uari | 
instalarea pe tronul imperial. F 1343) j 


În ceea ce priveşte activitatea sa culturală 
remarcă în primul rând prin lucrările e] 
memorialistice cunoscute sub titlul de Jstor;; în 
cărți, care se ocupă cu evenimentele dintre anii A 
-1356, într-o anumită privință până în anul EP 
prima dintre cărți el imaginează o corespondenţă că 
el şi Nil, identificat cu arhiepiscopul de Tesalonic; 
Cabasila, care-l îndeamnă pe monahul Christodu 
(pseudonimul lui loan Cantacuzino), să-şi Scrie 
memoriile. Cartea I se ocupă cu lupta dintre Andronie 
II şi Andronic III. Cartea a doua cu domnia hi 
Andronic III. Cartea a treia tratează evenimentele de 
la moartea lui Andronic III şi până la marșul şi 
intrarea lui loan Cantacuzino în Constantinopol în 
1347. Cartea a IV-a se ocupă cu domnia lui 
Cantacuzino, abdicarea sa şi anii care au urmat. 


Sg 
ale 


Cărţile I, II şi IV au în mod asemănător cam aceeaşi 
proporţie, cartea a III-a, însă, este dublă în lungime 
faţă de celelalte. Lucrarea se remarcă printr-un stil şi 
o descriere aparte, fiind bine chibzuită, de asemenea 
prin cuvântări lungi orale, unele dintre ele fiind 
izolate din punct de vedere al conţinutului, număr 
acestora fiind foarte mare. Aşa de exemplu, dpi 
sinodul din 1351, autorul încearcă să prezinte toat: 
evenimentele; în detalii, în acest fel. Nichifor 
Gregoras, contemporanul său, dimpotrivă, ataşeati 
toate cărţile cu discuţii teologice lucrării sale istorice 
Discrepanţa în descrierea ultimilor 30 de ani lasă i 
se întrevadă asemănarea cu opera unui refractar. și 
observat şi o anumită diferență a orânduirii texte 
de sfârşit din cartea a IV-a în manuscrise. CA iul i 
alcătuire a Memoriilor se consideră prima” i fi 
după abdicarea sa. Nu este acceptat faptul câ ati 
apucat de elaborarea lor înainte de acest evel jel 
în schimb, în liniştea relativă a mănăstiri +. sale 
prilejul, după căderea sa, să-i dea lucrării we 58 
un aspect de apologie a celor înfăptuite Şi 9 ăn 


evenimentelor. Ca terminus. ad queri JR „| Co 
poate fi luat anul 1369, anul de încep felt 
Lauren 99 care conţine şi Memoriile Sale. “* „ext 


A P* > năațirii DUE” 
împăratul se foloseşte de liniştea mănăst” cară pe 
copiatul de manuscrise, cum se credea 0 


120 


M & 


din prima Jun 


e confuzii, ci pentru a-şi depăna amintirile 
steritate. 
istorică a lui loan Cantacuzino stă, 
ucraleă cu cea a lui Nichifor Gregoras, ca unul 
împreue mai importante izvoare de istorie bizantină 
dintre Ce ătate a sec. al XIV-lea. Ambele lucrări 
mpletează reciproc, fără întrerupere, în această 
se şi în altele în relatarea evenimentelor. 
ru hul scriitor Christodul îl aminteşte pe Gregoras 
în câteva rânduri, fără a-l numi, în momentul când 
ne întrebarea cu privire la iubirea de adevăr şi 
aţia concurenţilor săi. 


pază 
pentru po 


inform 
În legătură cu sinodul din iulie 1361, Cantacuzino 
duce o ascuţită polemică împotriva lui Gregoras, care 
mai întâi dezvinovăţise măsurile regimului său contra 
neascultătorilor antipalamiți. De altfel, se cunoaşte o 
permanentă polemică şi o corespondenţă agitatoare a 
lui Gregoras cu străinătatea (Trapezunt şi Cipru). 
Cantacuzino. îl caracterizează ca “defăimătorul”, 
arma sa verbală favorită. In ceea ce priveşte izvoarele 
Memoriilor sale, se poate invoca în primul rând 


experiența proprie; astfel începând de la 1320, el nu 


numai că observă aceste evenimente, dar le şi trăieşte 
continuu. Se consideră că pe baza prieteniei sale 
strânse cu Andronic III lui i-au fost accesibile, în 
războiul civil, multe documente relevante, hrisoave, 
serisori. La 1342, loan Cantacuzino aduce scrisoarea 
locuitorilor din Dydimotichos lui Alexios Apocaucos 
(| 278, 15, 281) şi de asemenea chrisobulul, cu 
aşezarea lui loan Anghelos ca guvernator de Tesalia. 


De remarcat că memoriile lui loan Cantacuzino. au 
imprumutat unele documente sau scrisori pe care le-a 
Mserat direct, aşa este, spre exemplu, documentul 
deosebit de valoros pe care îl redă cuvânt cu cuvânt - 
le vorba de o scrisoare a sultanului Nasrredin 
îssan, comparată uneori cu unele scrisori ale 
vlanului către principii din apus, dintre care unele 
Ap ul 15-16 se mai păstrează. Mulțimea 
anumit II or lasă să se creadă că el ar fi ţinut un 
rezultă ai pe care l-a folosit mai apoi. Aceasta 
arată rit „din mărturiile cronologice care 
i una şi i de ani şi numărul indictionului, adesea 

amănunțite e asemenea oferă informaţii destul 
€ războj ; despre trupe și despre numărul vaselor 
EXemplificang marul celor căzuți şi răniţi, dep, 
mărul exact ui acolo unde Gregoras : 
gr Căzuţi şi 4, Se 3 De asemenea număru 
i or răniți lasă posibilitatea să ne 


Curi i, ânumite comunicate de război. Sunt şi 


A 


e ă ri A Li PA 
lor morţ lasă de dorit în ceea ce priveşte numărul 


! în luptă din partea bizantinilor. în raport 


Q 
CULȚURAL_ 


cu cel “al turcilor, şi acest lucru. se explică prin 
caracterul apologetic al lucrării. 


Ioan Cantacuzino ca împărat 

După încoronarea de la Dydimoteichos din 1341, 
asigurat de victoria sa prin ajutorul turcilor, loan 
Cantacuzino s-a încoronat pentru a doua oară la 
Adrianopole, la 21 mai 1346. Prin această încoronare 
solemnă, la care asista patriarhul de la Ierusalim se 
marca legalitatea acestui pronunciamento de la 
Dydimoteichos prin care începe războiul civil în 
1341. Teritoriul Anei de Savoia era limitat la capitală 
şi împrejurimile sale; ambițioasa femeie nu abandona 
însă lupta şi făcea eforturi deosebite pentru a recruta 
trupe străine. Astfel, în vara anului 1346, au sosit 
6000 de selgiucizi din emiratul lui Saroukhan, dar 
aceştia în loc să meargă împotriva lui Cantacuzino, 
au devastat prin Bulgaria şi împrejurimile 
Constantinopolului - provocând momente de 
tensiune. În acest timp, împărăteasa era preocupată de 
mişcările isihaste şi de depunerea din treaptă a 
patriarhului loan Calecas, la 2 februarie 1347. Ieşit 
din tensiunea creată, Palama lucra pentru loan 
Cantacuzino, împreună cu prietenul său Isidor, 
promovat patriarh. La 3 
Constantinopolul “a deschis porţile lui loan 
Cantacuzino, garnizoana oraşului trecând de partea 
sa. Împărăteasa cedează, iar Cantacuzino este 
recunoscut suveran. El conduce imperiul timp de 
şapte ani, având asociat la conducere pe loan V 
Paleologul, căruia i-a dat în căsătorie pe fiica sa 
Elena. La 17 mai 1347 a avut loc o nouă ceremonie a 
încoronării, de această dată Ioan Cantacuzino primind 
coroana imperială din mâinile patriarhului de 
Constantinopol, căpătând prin aceasta valoare 
juridică deplină şi incontestabilă. 


loan Cantacuzino a luat într-o oarecare măsură locul 
defunctului Andronic III; el a fost considerat ca 
fratele “spiritual” al acestuia şi ca “tată comun” al 
lui loan Paleologul şi al propriilor săi fii şi, în acelaşi 
timp, conducătorul casei regale. Victoria lui Ioan 
Cantacuzino a pus capăt pentru câtva timp războiului 
civil, totuşi zeloții se mențineau în Tesalonic, şi 
refuzau să-l recunoască pe Cantacuzino. Ei nu 
recunoşteau nici un ordin venit de la Constantinopol, 
dar căderea lor era o problemă de timp. Aceştia 
refuzau să predea oraşul lui Cantacuzino şi negociau 
cu suveranul sârb Ştefan Duşan. Dominația lor a 
sfârşit în 1350, când Andrei Paleologul s-a refugiat la 
sârbi; în acest timp guvernatorul Alexios Metochites 
a trimis un apel către loan Cantacuzino. 


121 


februarie 1347. 


La sfârşitul anului, loan Cantacuzino şi-a făcut 
intrarea în oraşul lui Constantin, însoțit de loan 
Paleologul, timp în care Grigore Palama, numit 
mitropolit de Tesalonic şi fiind împiedicat de zeloți 
să-şi ocupe scaunul, reuşeşte, odată cu instalarea 
noului împărat, să ajungă în oraşul de reşedinţă, 
oraşul Sf. Dimitrie. Prin atitudinea sa politică ŞI 
religioasă, loan Cantacuzino VI se remarcă printre 
altele ca un simbol al gândirii bizantine ortodoxe, 


conservatoare. 


Din punctul de vedere al ciocnirilor armate, 
interesant de observat că cel mai mare câştig din 
războiul civil nu l-a avut nici una dintre părți, ci 
regele Serbiei, Ştefan  Duşan. Cu excepția 
Tesalonicului, el a pus sub sceptrul său întreaga 


Macedonie până la râul Nestos, iar mai târziu, după- 


atacuri repetate şi Surresul, la 25 septembrie 1345. 


Puțin timp după ce Duşan a primit demnitatea 
imperială, şi-a numit teritoriul “Imperiul sârbilor şi al 
grecilor”, prin acestea se înțelegea o substituire a 
vechiului imperiu bizantin. În duminica Paştelui, de 
16 aprilie 1346, patriarhul nou creat al Serbiei a dus 
la încoronarea solemnă la Skopje. Neobţinînd 
„consimțământul Constantinopolului, actul încoronării 
s-a desfăşurat în prezența patriarhului de Târnovo, a 
arhiepiscopului  autocefal de Ohrida şi a 
reprezentanţilor mănăstirilor de la Athos. Liniştea 
statornicită în acest moment în războiul civil din 
Bizanţ nu a afectat avansul sârbilor chiar în primii ani 
de domnie a lui loan Cantacuzino. Astfel, Ştefan 
Duşan a început cucerirea Albaniei, Epirului, apoi s-a 
îndreptat către Etolia, Acarnania şi, în. final, a pus 
mâna pe Thesalia. După căderea Tesalonicului, însă, 
loan Cantacuzino a reînceput cucerirea Macedoniei, 
dar multe oraşe au recăzut în mâinile lui Duşan. 
Imperiul său era jumătate grecesc. Duşan, în calitatea 
sa de împărat al sârbilor şi al grecilor, a păstrat în 
administrarea sa partea meridională, iar partea 
septemtrională a lăsat-o fiului său Ştefan Uros. 
Suveranul sârb se numea în acest timp: fere totius 
imperii romani dominus. Atenţia sa se îndrepta către 
Constantinopol, dar pentru acesta îi trebuia o flotă 
care-i lipsea în acest moment, căci toate demersurile 
sale către Veneţia au rămas fără răspuns. În 1346 
genovezii au recucerit Chiosul, care va fi bază 
militară navală până în sec. al XVI-lea. 


Flota bizantină era în ruină, după marile încercări sub 
Andronic III şi mai ales din timpul războaielor civile. 
Slăbiciunea imperiului, pe uscat, era în favoarea 
turcilor şi sârbilor, iar pe mare în favoarea 
genovezilor şi venețienilor. Teritoriul bizantin se 
reducea acum la Thracia şi la insulele din nordul 


E 


Mării Egee, la Tesalonic, izolat de cuceri 

Duşan şi la posesiunile din Peloponez rile l 
războaiele civile, imperiul era ruinat Econo Du 
financiar, bandele turceşti şi sârbești năvăleau d j 
transformând teritoriul într-un deşert. Sea 


Comerţul bizantin: era ruinat, în timp ce Venie.. 
genovezilor din Galata se ridicau anual la 209 opuik 
hiperperi, Constantinopolului revenindu-i anual 

30.000. La începutul războiului civil, împără Oa | 
Ana de Savoia, din lipsă de fonduri, puse în d ri 
bijuteriile coroanei imperiale, obținând E, 
venețieni suma de 30.000 de ducați. : 


La toate aceste lipsuri, în anul 1348 s-a adăugat 
ciumă care a semănat moarte în capitală şi în imperiu 
Interesant de observat că, în această perioadă 
autoritatea imperială se transformă într-un regim 
familial al casei de domnie, imperiul nu mai putea 
aproape, să fie condus dintr-un singur centru și î 
această situaţie critică venirea lui loan Cantacuzino; 
marcat transformarea acestei suveranități colective de 
dinastie, într-un adevărat sistem politic. Poate şi în 
sensul celor subliniate mai sus, dar şi pentru a câştig 
poziţii puternice în imperiu, el a transformat teritoriul 
bizantin al Moreei într-un despotat autonom pe car 
l-a încredințat fiului său Manuel. 


Fiul său Matei a primit de asemenea un teritoriu in 
Tracia occidentală, un teritoriu ce mergea de h 
Chrisopolis la Dydimoteichos. Prin acest sistem s 
urmărea în acelaşi timp să se menţină coeziunti! 
internă, instituindu-se astfel o puternică foi 
familială. Sistemul acesta al lui Cantacuzin 
cunoscut şi anterior, va fi utilizat şi în epocik 
următoare de casa Paleologilor. În politica extern 
loan Cantacuzino a încercat să rămână pe ace 
linie de continuitate. Marele domestic al lui Androik 
II, uzurpatorul din timpul războiului civil $ ” 
sfârşit, suveranul avea o deschidere pol 
exterioară, cu predilecție, pentru turci şi avers 
pentru genovezi, care câştigau 87% din veniturile ; 
pe Bosfor, deținând o flotă puternică. Dândurşi î | 
că lipsa unei flote este cauza multor pierderi, ji 
Cantacuzino încearcă, apelând la proprietatea P' i | 
să construiască această flotă, dar abia Su Eul 
aduna 50.000 de hyperperi. Pentru a opri i 
exagerate ale genovezilor, a impus tarife VADA i 
avantajoase spre a atrage vasele de import ÎN 
bizantin şi a-l evita pe cel genovez din Galata: 


mi 


Atinşi de această măsură, genovezii au ! ipostal i | 
Şi flota bizantină a fost pusă la grea încolo! e] 
primăvara anului 1349, încât toate eforturi, i 
scăpa de tutela maritimă genoveză au fosi Să 


122 


„IE 


e sii Constantinopolul a scăpat de această 
Mai târziu, mod. indirect, datorită unui nou război 

î genovezi şi venețieni. Genovezii voiau 
comerțul pe Marea Neagră şi, în acest 


? 
Fuenit între 
să controleze 


Sell»> 
au confiscat 


“one care se sustrăgeau controlului. Veneţia a 


IV de Aragon şi la loan Cantacuzino 

a evitat să se decidă, dar a sfârşit prin 

venețienii. La 13 februarie 1352, a avut 

bătălie pe Bosfor între flota genoveză şi 
cea venețiană Şi aragoneză, la care s-a adăugat o 
escadră de 14 nave bizantine, trimise de loan 
Cantacuzino în ajutorul venețienilor. Lupta s-a 

prelungit în noapte fără a fi decisivă, dar până la 
urmă conflictul s-a încheiat prin pacea din 1355. 
Replierea puterii venețiano-aragoneze, după bătălia 
de pe Bosfor, l-a pus pe loan Cantacuzino într-o 
situaţie delicată, ceea ce l-a determinat să facă pace 
cu genovezii încheind în acelaşi timp o alianță cu 
Orchan. Acest lucru i-a determinat pe genovezi să 
încheie, la rândul lor, un acord cu loan V, oferindu-i 
tânărului Paleolog 20.000 de ducați în schimbul 
insulei Tenedos. 


Joc o mare 


În această situație critică, sârbii se ridică şi ei contra 
lui loan Cantacuzino, Bizanțul fiind din nou în faţa 
unui război civil. În jurul împăratului legitim, loan V, 
sau adunat acum toți adversarii lui loan 
Cantacuzino, dar, printr-o manevră diplomatică, loan 
Cantacuzino a încercat să aplaneze conflictul - în 
acest sens fiul său Matei Cantacuzino care stăpânea 
in Rodopi, a renunțat în favoarea împăratului, 
primind o stăpânire în jurul Adrianopolului, dar 
lucrurile au dus, în această situaţie, la tensiune între 
Palcologi şi Matei Cantacuzino, culminând cu invazia 
A anul 1362 a lui Ioan V în teritoriul cumnatului său. 
i Cantacuzino, ajutat de turci, a restabilit situația, 
„i e a urmat un jaf în Adrianopol şi în 
Atel din partea necreştinilor. loan = 

a pitt tde apelat la rândul său la bulgari şi sârbi şi 
atorită Ic la Ştefan Duşan 4000 de cavaleriști. 

Petcu pas Nei lui Orkhan, care a trimis 
€ oameni aa Cantacuzino” 0 trupă de 10.000 

a accentuat esuat cu fiul său Soliman, conflictul s- 
Copleşit a, tree rupele numeroase ale turcilor şi-au 
că până gi bulgari și sârbi, care s-au retras. 

Săutat să salve acest moment loan Cantaciizino a 
unej lupte. de i legitimitatea principatului, în ciuda 
Moment chei 9 âni cu casa Paleologilor, în acest 
legitim, Did a căutat să-l îndepărteze pe împăratul 
[3 âmându-] pe fiul său Matei ca împărat, 

La început Matei nu a avut titlul definit; 


ÎN anu] 


Q 
CULȚURAL_ 


el avea o demnitate care era mai ridicată decăt cea a 
despotului şi urma imediat după cea de împăral. 


Acest rang intermediar între împărat şi despot fusese 
ocupat pentru prima oară de fiul lui Mihail VIII, 
Constantin Paleologul. Mai întâi Matei a fost ridicat 
la rangul de coimperator şi moştenitor al tatălui său, 
în timp ce numele lui loan V Paleologul era interzis a 
fi pomenit la sărbătorile naţionale şi la rugăciunile 


din biserică. loan Cantacuzino a trecut şi peste 


123 


cuvântul patriarhului Calecas, pe care l-a depus într- 
un Sinod, fiind ales în locul lui Filotei. În 1354 Matei 
a primit din mâinile împăratului şi ale noului patriarh 
coroana imperială în biserica din Vlaherne. Triumful 
casei de Cantacuzino nu a fost de lungă durată, căci 
opoziția devenea din ce în ce mai puternică, iar turcii 
chemați în ajutor în disputele dintre loan Cantacuzino 
şi casa Paleologilor erau un cuţit cu două tăişuri care 
a dus în cele din urmă la instalarea lor pe pământul 
european. Din 1352, ei s-au implantat în fortăreața 
Tzynpe, aproape de Galiopoli. Şi în martie 1354, în 
urma unui cutremur de pământ, Soliman, fiul lui 
Orkhan, a cucerit Galipoli. loan Cantacuzino a 
încercat să apeleze la prietenii lui Orkhan spre a 
retroceda oraşul, care pentru turci era un punct 
strategic puternic spre Tracia, dar fără reuşită. În 
această situaţie, însăşi capitala era pusă în pericol 
direct. 


În timp ce Ioan V a apelat la genovezi, vechii prieteni 
ai lui loan Cantacuzino, asigurându-şi ajutorul lor, un 
corsar genovez - Francesco Gatilusio, care avea două 
alere, a promis că îl va ajuta în recăpătarea tronului. 
În schimbul ajutorului, loan al V -lea a promis mâna 
surorii sale Maria, şi ca moştenire insula Lesbos, cea 
mai mare şi cea mai importantă dintre insulele care 
mai rămăseseră în posesia imperiului. Pericolul s-a 
apropiat încetul cu încetul şi, în noiembrie 1354 
susținătorii lui loan V intră în Constantinopol, loan 
Cantacuzino fiind nevoit să abdice şi să se retragă în 
mănăstire, unde va trăi 30 de ani, până la 15 iunie 
1383. Căderea lui loan Cantacuzino nu a însemnat 
însă sfârşitul rolului istoric al casei Cantacuzino, căci 
“împăratul” Matei Cantacuzino s-a menținut încă 
câtva timp în regiunea Rodopi, apoi înfrânt de către 
sârbi, a căzut în puterea lui loan V şi a fost pus în 
situaţia de a renunţa la drepturile sale de suveran (în 
1357). În schimb, toate încercările lui loan V de a-l 
disloca pe celălalt fiu, Manuel, care guverna Moreea, 
nu au avut nici un succes, acesta stăpânind-o până în 
1380. Posesiunile bizantine din Peloponez au avut în 
acest timp ca guvernator pe Matei care, după căderea 
sa, se retrăsese aici stăpânind până în 1382. În acest 


timp de decădere singur imperiul de la Moreea rezistă 
cu forță expansiunii turcilor. 


loan VI Cantacuzino şi problema isihasmului 

Războiul civil  zguduise considerabil imperiul 
bizantin. La mişcările zeloților care au urmat s-a 
adăugat, în această perioadă, o mişcare religioasă 
dintre cele mai importante ale epocii târzii bizantine - 


este vorba de disputa isihastă. De mult timp se dădea - 


în Bizanț numele de isihaşti călugărilor care se 


retrăgeau în linişte spre a se ruga şi a se dedica unei 
vieți ascetice deosebite. 


Originile mai aparte ale acestei practici provin de la 
un mare trăitor din sec. al XI-lea, Sfântul Simeon, 
mare teolog. Prin originile sale imediate, isihasmul 
bizantin se leagă însă de Sfântul Grigore Sinaitul, 
care a parcurs provinciile bizantine în anii 30 ai 
secolul al XIV-lea, practica acestuia găsind un 
puternic ecou în mănăstirile bizantine, în special la 
muntele Athos. Isihaştii, având ca ideal vederea lumii 
necreate, pentru a ajunge la aceasta, se retrăgeau în 
locuri izolate, pustii şi acolo, într-o poziţie specială, 
cu ochii către piept, rosteau neîncetat rugăciunea 
inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, 
miluieşte-mă, în acelaşi timp controlându-şi 
respirația. Împotriva practicii isihaste s-a angajat un 
călugăr, Varlaam Calaabritul, spirit orgolios, venit la 
Constantinopol mai mult pentru dispută ştiinţifică, pe 
care a şi avut-o cu enciclopedul Nichifor Gregoras, în 
1331, dar logica raţionalistă, impregnată de filosofia 
lui Aristotel, nu a prins ecou în mediul bizantin, drept 
care şi-a îndreptat atacul contra monahilor isihaşti de 
la Athos, cu care a început o puternică dispută. El a 
avut de înfruntat, însă, pe un mare apărător al 
teologiei ortodoxe şi al practicii isihaste, pe Grigore 
Palama. A început o dispută aprinsă, Varlaam 
combătând posibilitatea vederii luminii taborice, căci 
nu se poate percepe aceasta deoarece Dumnezeu este 
invizibil, spunea el. La aceasta Palama răspunde 
făcând distincţie între substanța divină 
transcendentală şi energiile divine care operează. în 
lume şi se manifestă în umanitate. Isihasmul -nu -a 
reușit să se impună decât după o îndelungă perioadă, 
deoarece chiar unii dintre reprezentanţii de seamă ai 
Bisericii opuneau rezistență . acestei practici. Din 
1335, de când datează primele scrieri ale lui Palama 
către Varlaam, începe propriu-zis disputa. oficială, 
această dispută rămânând, se pare, necunoscută mai 
mult timp cercurilor de la curte, Varlaam a scris prin 
1337 trei tratate contra isihaştilor. Palama a răspuns 
prin 1338 acestor lucrări, fără să numească pe autorul 
lor, cu trei tratate corespunzătoare. În această situaţie, 


124 


Varlaam a dat o nouă formă tratate 
din nou în mâna lui Palama ŞI aces 
nou în 1339, moment în care Va 
Avignon ca sol al împăratului, care se presu Us | 
era în ajunul plecării. Pune q 


: AU a; 
ta i-a răş 


În cursul călătoriei de întoarcere de | 
oprirea în Italia probabil, îndemnat d 
acolo, Varlaam a alcătuit un al treilea 
contra isihaştilor, numindu-le de aceas 
Masalienilor. Palama, preconizând ce 
ajunge la sinod, a plecat împreună 
Tesalonic la Athos, unde a pre 
aghoritic, care a fost semnat 

monahismului atonit şi aprobat d 
Ierisos, lacob, în martie 1341. 


a Avignon 
€ Catalan; 
rând de t; 
ta dată Con, 
ă lucrările vo 
cu Isidor di 
gătit Tomosy 
de Căpeteniij 
€ Episcopul q; 


> la 
| de 
Alate 


În aceasta perioadă, nu se ştie în ce măsură, Ioa 
Cantacuzino a fost influențat de practica ISihastă, 
Interesant este însă că adepţii lui Varlaam aparţineau 
păturii nobiliare bizantine, care în acest timp îi era 
favorabilă lui loan Cantacuzino. Totuşi, împotriva 
obiecţiilor care i se aduceau de unii nobili, 
Cantacuzino se apăra afirmând în această perioadă; 
nimeni nu poate susține că eu cunosc concepția lui 
Palama, căci mie îmi sunt necunoscute unele părţi 
însă dacă va trebui să spun adevărul mai degrabă de 
acela mă voi lega. În acest timp, sub influența lui 
Akindin, patriarhul îşi schimbă atitudinea fată de 
Palama. Interesant de observat că Akindin este de 
fapt cel care mai întâi a influențat multe persoane în 
sprijinul isihasmului, chiar el fiind cel care trimite 
scrisoarea de chemare a lui Palama din Tesalonic 
Constantinopol la începutul anului 1341. Ambel 
partide fiind continuu în capitală, isihaştii au ceruto 
intervenție a sinodului pentru că disputa nu mi 
înceta, fiind angrenate mai multe grupuri. 


La 11 iunie 1341 s-a întrunit un sinod pentru a decide 
în această privință dând dreptate lui Palate i 
isihaştilor. În acest timp Varlaam, după mărturie h 
Cantacuzino făcută în 1370, cere acestuia un sf! 


e A A - . î Ce pe | 
care Cantacuzino îl îndeamnă să-i lase în pă 


> T0al 
monahi. În ceea ce priveşte sinodul, se crede A 4 
Cantacuzino a jucat în culise unul din Sti 
importante. Disputa lui Varlaam cu monahi! “d 
Athos i se părea de acum penibilă şi de e ol 
acest moment nu a mai încercat să frâneze pe !! [] 
în căutarea adevărului. Varlaam,  înto!$ 
Tesalonic, a avut mai multe întâlniri CU ului 
dintre care una chiar în faţa guve! A după 
ajungându-se la o oarecare înţelegere. Cur il 
aceea însă, el publică tratatele Contra Masa mi | 
ceea ce a creat o nouă tensiune. Palama & Pro! că W 
Akindin, care îl chemase la Constantinopol: 


palat 
| 


Ung aq: | 
rlaam era Săli 


Bu eventuale lămuriri în primăvara anului 
veni de d va pleca şi împăratul din Tesalonic la 
ol Se pare, însă, că nu a mai aşteptat 
Consta! mpăratului ci, luând cu sine pe Isidor şi pe 
plecare venit la Constantinopol. Aici fiind mulți 
i ventru Varlaam, Palama a trebuit să facă 
câștigați lângă arhierei pentru a-i convinge de 
„n GR susținute de el. Pentru că disputa nu 
pi sui es) arătat, s-a întrunit sinodul de la 
„0 1341 dând dreptate isihaştilor. La această 
„AR Varlaam a trebuit să-şi ceară iertare pentru a 
"fi condamnat, după care a plecat în Occident. În 
intenția de a nu incita spiritele, sinodul nu a dat nici 
un tomos. La 3 zile după şedinţa sinodului a murit 
Andronic Il Paleologul. După acest eveniment, 
isihaştii au început să fie atacați de akindini, motiv 
pentru care ei sunt nevoiţi să ceară convocarea unui 
a] doilea sinod, la care patriarhul a trebuit să emită un 
tomos. El pretinde însă că a dat această hotărâre 
numai silit de Cantacuzino, ocrotitorul împăratului 
minor loan V Paleologul. La acest sinod au fost 
dezaprobaţi Akindin şi acoliţii săi. loan Cantacuzino 
însuși a luat atitudine împotriva lui Akindin. De altfel 
aceasta este şi atitudinea patriarhului Calecas: Arunci 
însă el ne-a constrâns să redactăm o scrisoare pentru 
monahi şi imediat să o întocmim. Acest document 
conținea problema celor. două puncte şi nimic 
dliceva. Palama arată, în combaterea Tomosului lui 
Calecas, că acesta după sinodul din august a fost 
semnat de patriarh. În ceea ce priveşte Tomosul, John 
Meyendorff interpreta unele locuri. în sensul unei 
Presiuni a lui Cantacuzino, dar această presiune. se 
referă la publicarea documentului, şi nu cu privire la 
“Onţinut. Pe de altă parte, cercetătorii consideră că ar 
ii de neînțeles ca puternicul “mare domestic” să 
Piegătească publicarea fără a avea şi. o influență 
m, Sonținutului „acestui document, căci chiar 
de sar» 4 IE respira “şiretenia diplomatică a omului 
În ra 
Cantacu 
vor d 


Ca spriji 


ca Tomosului, să îmbunătățească situația 
| Spune Atanasi e întâi au semnat şase episcopi, cum 
NVOit să că Aj = Cizic, apoi însuşi patriarhul a fost 
VI loan Ze acestui Tomos, deşi după afirmaţia 
“Chema, întacuzino, la sinodul din august nu a fost 
în locuyj > «Mtăcuzino este cel care a prezidat sinodul 


„In loc i 

ă ul Im ă i .. 

R: ia pu Este sub semnul întrebării faptul 
Pioteşuju: aul Cunoștea însemnătatea politică a 

E. su p 


i a 
» Sum arăta el însuşi în 1345, apoi el nu â 


Q 
CULȚURAL_ 


i cale absența sa la sinod, pe care Meyendorff o 
indică cu dreptate. Disputa care a început acum s-a 
transformat. în luptă politică între patriarh şi loan 
Cantacuzino în lupta sa pentru tron. După descrierea 
lui Cantacuzino, patriarhul se comporta, după 
moartea împăratului, ca un veritabil nobil bizantin. EI 
a format o erormipero OVYXĂTIOV, 0 grupă de 
susținători a cărei mărime şi compunere ne-au rămas 
necunoscute. Intre timp, patriarhul s-a mutat în 
palatul imperial; el a trebuit în timpul absenței 
marelui - domestic - din capitală să-şi întărească 
planurile sale politice şi, în al doilea rând, să-și 
apropie cât mai mulţi adepți. La sfârşitul lui 
septembrie şi începutul lui octombrie, împărăteasa 
văduvă Ana de Savoia, susţinută de marele duce 
Apocaucos şi de patriarhul loan Calecas, a demis pe 
loan Cantacuzino din postul de regent, acesta 
trebuind să părăsească Constantinopolul şi să-şi 
stabilească la Dydimoteichos, în Tracia, centrul 
operaţiilor sale militare contra împărătesei și a lui 
loan Paleologul. Akindin şi cei din jurul său, sprijiniți 
puternic de patriarhul Calecas, prezintă pe isihaşti ca 
susținători ai lui Cantacuzino. Însă, abia la sfârşitul 
lui septembrie, când Cantacuzino a părăsit capitala, a 
putut Calecas şi ovyvousow sa, împreună cu 
Apocaucos, să se îndrepte împotriva susținătorilor 
săi; Palama e aruncat în închisoare în primăvara 
anului 1343 şi e lăsat acolo până în 1347. În toamna 
anului 1345, împărăteasa, realizând faptul că poporul 
şi monahismul sunt de partea lui Palama, renunță la 
susţinerea patriarhului şi a lui Akindin, a cărui 
hirotonie este declarată ilegală de senat. Toate 
indiciile converg spre aceea că schimbarea de situaţie 
a avut loc deci la sfârşitul lui septembrie, când loan 
Cantacuzino a părăsit capitala. Pretutindeni s-a arătat 
neputinţa patriarhului în lunile decisive dintre 
mijlocul lui iunie şi sfârşitul lui septembrie 1341. 
Este clar, în acelaşi timp, că loan Cantacuzino s-a 
folosit cu regularitate de cearta religioasă pentru 
realizarea scopului său politic. 


De remarcat că nu s-au mai înregistrat dispute după 
ce Varlaam, după Sinodul din iunie, a părăsit 
capitala, când au început de fapt să fie distruse şi 
scrierile provocate de dispută. De subliniat că disputa 
palamită a avut un rol deosebit în ceea ce priveşte 
mişcările politice interne. După plecarea lui Ioan 
Cantacuzino, la sfârşitul lui septembrie, influenţa lui 
politică scade în capitală, aici rămâne Palama pe care 
îl ajutase împotriva lui Akindin cu o mică ceată de 
credincioşi. Cât de mic era acest grup îl arată o 
observaţie importantă a lui Palama într-o scrisoare 
către monahii din muntele Athos, scrisoare care, 


125 


ha 


împreună cu scrisoarea lui Filotei, este în acelaşi timp 
un izvor principal pentru procedeele şi atitudinea 
conducătorilor isihaşti. La începutul războiului civil, 
numai cu 16 susţinători, Palama a reuşit să reziste în 
iarna anului 1342 în Sf. Sofia, unde el a rămas ca la 
două luni. După ce Palama a fost aruncat în 
închisoare, monahii din Athos au scris patriarhului, 
împărătesei şi autorităților cerându-le să-l elibereze. 
În noiembrie 1341, patriarhul le răspunde, Justificând 
întemnițarea lui Palama datorită uneltirilor dogmatice 
şi învinuirilor politice. Patriarhul îndeamnă şi pe 
împărăteasă să le răspundă, învinovăţindu-l. pe 
Palama de o pretinsă alianță cu Cantacuzino. Palama, 
la rândul său, a scris mai multe scrisori către diferite 
persoane, încercând să se apere cât mai temeinic. De 
remarcat că în această perioadă, într-una din 
scrisorile sale către monahii de la Athos şi către 
Filotei, Palama se dovedeşte foarte precaut, el 
pledând pentru pace împotriva distrugătorului război 
civil şi nu se observă din aceasta o atitudine pro 
Cantacuzino, deşi acesta din urmă arată, în istoria sa, 
că Palama s-a lăudat, după obţinerea victoriei, cu 
protecția lui care a trebuit adesea să-i ia apărarea 
împotriva calomniatorilor. - Din primăvara anului 
1343 Palama a început totuşi să lucreze, ca şi vechiul 
său prieten Isidor, care era deja un foarte energic 
partizan al lui Cantacuzino, dar Isidor, chiar în anul 
absenței lui loan Cantacuzino. din capitală, a fost 
numai episcop de Monembasia, fără să poată să-şi ia 
locul până în 1344. De asemenea, patriarhul Lazăr de 
Ierusalim era bănuit de a fi în partida Cantacuzinilor, 
deşi încerca să explice că nu i-a dat nici un sprijin. 
De menţionat de asemenea că înainte ca împăratul 
loan VI Cantacuzino să ia oraşul în vara anului 1346 
când se găsea în Selimbria — îl aflăm pe Nicolae de 
Monembasia în împrejurimi şi în această perioadă 
pregătea poporul pentru venirea lui loan. În acest 
timp libertatea de acţiune a palamiților era destul de 
limitată, lucru pentru care Palama a ridicat mari 
plângeri, dar atitudinea guvernului era evidentă de a 
stopa activitatea palamiţilor, care putea să slujească 
mult lui loan Cantacuzino la luarea oraşului în 
războiul civil şi să  contrabalanseze situația. 
Atitudinea politică a monahilor în războiul civil, în 
favoarea lui Cantacuzino, s-a manifestat mai întâi în 
societatea de la Athos din martie 1342, cum atestă în 
scris împăratul-monah în istoria sa. 


Opoziția. organizată pe care patriarhul Calecas o 


formase prin. acea "Eroupeuu 9vYXAIyoV nu a fost 


îndeajuns de puternică pentru a opune rezistență 


“marelui domestic”. În acest timp de tensiune, când 


Cantacuzino stătea pregătit, el i-a chemat pe 


genovezii din Galata în ajutor. Îm 
patriarhul stăteau în aşteptarea tr 

care le căutau încă din toamna anului 1346 pute n 
seama de pericolul palamit, la 2 februar aud, 
împărăteasa a convocat ierarhii la un Sia 
Acesta a depus pe Calecas din Patria) my 
condamnat pe Akindin şi a reafirmat învățate i 
Palama. Înainte ca tomosul să fos: ua | 
Cantacuzino a reuşit să intre în oraş prin p să a 
deschisă de  ostaşii generalului împărgă 
Fakeolatos. Devenit împărat, Cantacuzino : 
pe Palama şi pe cei şase ierarhi. Prietenul | 
Isidor, este ales patriarh, iar acesta ocu 
vacante cu apropiați de-ai lui Palama 
Grigorie Palama îl numeşte mitropolit i 
Tesalonicului, a doua capitală a Imperiu 
Amănuntele cu privire la condamnarea patriarhul 
loan Calecas, înainte de intrarea lui în Capitală la) 
februarie 1347, au rămas neclare, în această privină 
Cantacuzino, în lucrarea sa istorică este slab informa 
sau trece în mod intenționat peste amănunte 
respective. 


Părăteasa 
upelor Stră: 1 j 


„9 
Clibere | 
ui Pala | 
Pă Scaun 
ŞI. Chiar 


În acest timp de schimbare politică, se formează i 
nouă  Heteria împotriva regimului lui loa 
Cantacuzino, mai ales după alegerea noului patra. 
Conducătorul grupării era Matei al Efesului; el sa 
unit cu susţinătorii lui Akindin şi au atras şi ali 
episcopi. Aceştia luptă insistent împotriva lui Palam 
şi Isidor, cum arată documentul din 22 aprilie 135| 
Un an mai târziu acelaşi Matei al Efesului lupi 
alături de Gregoras contra lui Palama. De acu 
atitudinea ostilă față de deosebirea ce o făcea Palani 
între ființa şi energiile lui Dumnezeu a fost adopll 
după ieşirea lui Varlaam şi Akindin din luptă % 
deosebită vigilență de filozoful Nichifor Gregofă 
care se bizuia pe prietenia lui Cantacuzino. Bi 
cerut lui Cantacuzino să convoace un sinod pet 
elucida această problemă, căci, văzând e | 
akindiştilor şi calomniile răspândite de aceşti dl 
ar susține o erezie, s-a hotărât să convoace ca 

sinod pentru a dovedi că învățătura palarii y 
învățătura Bisericii. Sinodul a fost convocat ef 

de 27 mai 1351 într-o sală a palatului Mee i 

care a participat şi împăratul. Palamiţii au i ai 
în august acelaşi an s-a redactat Tomosul SI 3 pi 
lui Gregoras i sia prescris domiciliu re, 0 
mănăstirea  Chora. Tomosul din 1351 €S aticbi 
Tomosul din 1347, nu numai o hotărâre dO8. jr 
şi document de stat al gloriei iu par Se del | 
Cantacuzino, cum observa cu dreptate ro 
Din scrierea anonimului din Cod. Vat. IL pet 
IV-a, aflăm că loan Cantacuzino a susținut ! 


126 


[E 


sinod că antipalamiţii îl urau şi voiau să-l răstoarne. 
Cod Vat. 2335 arată că loan Cantacuzino a convocat 
sinodul din 1351 pentru a atrage Svpuog de partea sa. 
După sinod Grigore Palama pleacă la Tesalonic, dar 
împăratul loan V Paleologul nu l-a primit în cetate 
pentru că îl socotea omul socrului său Ioan 
Cantacuzino cu care era în conflict. În aceste 
împrejurări Palama pleacă la Athos şi abia peste trei 
luni, cu cei doi împărați împăcându-se, el a putut să- 
şi ocupe scaunul. La sfârşitul anului 1352 sau 
începutul lui 1353 loan Paleologul l-a trimis la 
Constantinopol pentru mijlocirea împăcării cu loan 
Cantacuzino cu care ajunsese din nou în conflict. Pe 
drum e capturat de turci; abia după un an de detenţie 
e eliberat. Venind la Constantinopol, a găsit ca 
împărat pe loan V Paleologul, care, biruitor în lupta 
cu Cantacuzino, l-a obligat pe acesta să intre în 
mănăstire ca monah sub numele de Ioasaf. Gregoras a 
fost eliberat în acest moment şi a început să insiste pe 
lângă împăratul loan Paleologul să înlăture din 
Biserică ideile lui Palama, dar acesta, influențat de 
soția sa Elena, fiica lui Cantacuzino, nu a acceptat. 
Victoria isihasmului, această “reformă” care nu a 
ieşit din cadrul ortodoxiei, a marcat profund viața 
religioasă şi chiar politică în acest mijloc de secol 
XIV, învăţătura şi practica isihastă a rămas normativă 
pentru ortodoxie, mai mult, Grigore Palama a fost 


canonizat la puţin timp după moartea sa, 13 
noiembrie 1355. 


loan Cantacuzino istoric şi monah 

Înainte de a vorbi de fostul împărat loan Cantacuzino 
ca istoric, trebuie mai întâi să trasăm, în câteva 
cuvinte, momentul eliberării sale, apoi cadrul 
monastic în care el şi-a redactat scrierile memorialist- 
istorice. Conform cercetărilor, cel mai documentat 
eveniment din viața lui loan VI Cantacuzino este 
momentul abdicării sale. Motivele abdicării au fost 
analizate în mod critic în secolul trecut de V. Parisot. 
Imprejurările sociale şi politice au făcut obiectul unui 
studiu al lui E. Frances, care vede în ridicarea 
bizantinilor în favoarea lui loan V Paleologul, la 
1351, o mişcare onestă, certificată de Cantacuzino 
însuşi ca ultimul triumf. al maselor din 
Constantinopol împotriva aristocrației feudale 
sprijinite de turci. Momentul abdicării sale a fost tot 
atât de surprinzător ca şi momentul intrării sale în 
Constantinopol la 1347 ca Împărat. loan V 
Paleologul venea pe mare de la Tenedos la 
Constantinopol, într-o noapte, la sfârşitul anului 
1354, făcând o intrare bruscă în oraş cu ajutorul lui 
Francesco Gatilusio. Pentru început s-au dat câteva 
lupte în stradă, dar Poporul i-a sărit în ajutor tânărului 


Paleolog. După trei zile, Cantacuzino 
fortăreața Vlaherne a cedat, punând 
avut loc o înțelegere în care cei doi î 
de acord să domnească împreună, 

însă, invitat să vină la palat, Cantacu 
a intrat în monahism cu numele de Ioasaf Na 
două sublinieri ale evenimentelor sunt de ace 
cele două referințe ale lui Nichifor Gregoras 

înainte de 1370. Afirmația lui Cantacuzia 
abdicarea sa a fost un act voluntar a fost E g 
unii istorici ca un act de ipocrizie, căci e] afin a 
ales momentul potrivit ca să abdice. i 


Sdia 
capăt lu al l) 


= Upte 
după Câtey a 


ZINo a renu al 


Deşi s-a făcut această afirmaţie, de neîncred 
partea unor cercetători, este demnă de luat în Scam; 
totuşi afirmaţia patriarhului Filotei, care Scotea i 
evidență dorinţa lui Ioan VI Cantacuzino de a deveni 
monah. Alături de aceste afirmaţii, credem Că loan 
Cantacuzino, având şi o formaţie teologic; 
sedimentată în timpul anilor şi nenumăratelop 
experienţe, putea nutri acest gând pentru monahism şi 
înainte de abdicarea sa, iar momentul revenirii lu 
loan V nu a fost cauza, ci o cumpănă, un prilej 
nimerit pentru a-şi petrece restul vieţii în mănăstire. 
Dacă Nichifor Gregoras, contemporanul său, se ridica 
împotriva sa, considerându-l drept: Nenorocirea 
Bisericii şi campionul fervent al tuturor ticăloşiilo. 
credem că aceasta nu reflectă obiectivitate strictă, ci 
mai degrabă scoate în evidență subiectivismul său 
alături de bigotismul său religios şi inconstanța si 
cum s-a dovedit în cazul mişcării isihaste. Mai mul 
de două săptămâni după înfrângerea din 21 noiembri 
1354, loan V şi loan VI au condus în calitate d 
coimperatori (ovuBooievovrec). Aceasta a fost pâni 
în 10 decembrie, când Cantacuzino şi-a anunț 
intenția de a părăsi viaţa laică şi a se retrage în 
mănăstire, mai întâi la Perivleptos şi apoi la Ath% 
Toate autorităţile au fost de acord în acest momen! “ 
el să devină monah. Cu privire la locul corecl i 
retragerii, el însuşi arăta, ca şi Gregoras şi Lp 
cronicii scurte de la Vatican, că mai întâi a fost : 
mănăstirea Sf. Gheorghe de la Manga al 
Constantinopol şi că el şi-a luat numele de 10% 
după o oprire fără durată precisă în And 
Charsianes din Constantinopol. Numai ; 
Chalkokondyles afirmă greşit că împăratul : îns 
monah sub numele de Matei. Cantacuzino ; (ni 
vorbeşte de dorința sa de a părăsi capitala Fir 
mănăstirea Vatoped de la muntele Athos, Le faci 
anului 1364-1365, şi că el a fost constrâns *.;o 
aceasta de loan V Paleologul, dar nu exist puri! 
evidenţa că loan Cantacuzino s-a retras paste Du 
la Vatoped, cum afirmă Dukas şi mai țar? 


.. 


vrivit cercetărilor acestora, nu a fost altceva 
Cange. E it generat de dorința monabilor de la Athos 


decâ fuziile de nume: In acest sens se poate aduce 
i de con că împăratul monah loan  loasaf 


| ih] 
argument fost confundat cu împăratul monah 
f Uroş, care se ştie că a trăit câtva timp la 


Vatoped. 

Vatoped, C 
desemnate â Ss i 
vtr cul rasei împăratului, în 1354, a fost 
fără îndoială, mănăstirea angana, el trăind aici până 
în 1357, dar în acelaşi timp, după cum s-a afirmat, a 
vecut Şi prin mănăstirea Charsianiţilor, unde loan 
Charsianitul sau monahul Iob, fondatorul mănăstirii, 
a fost în mod evident un sprijinitor al lui 
Cantacuzino. Mănăstirea  Charsianita era chiar 
urmărită de mulţimea oraşului în zilele când Ioan V a 
iat în oraş, ceea ce scoate în evidență 
nepopularitatea sa, datorita atitudinii pro-cantacuzine. 
Patriarhul Matei, care de asemenea fusese starețul 
mănăstirii Charsianites, îşi aminteşte, prin 1390, cum 
mănăstirea fusese înzestrată de Cantacuzino. Istoricul 


Ducas afirmă un lucru care pare verosimil, acela că . 


impăratul s-ar fi retras la Perivleptos, la un moment 
dat. De remarcat că numele corect al mănăstirii 
Charsianites pare să fi fost Nea Perivleptos. Se 
afirmă, de asemenea, potrivit cercetărilor istorice, că 
abdicarea lui loan VI în favoarea vieţii monastice 
pare să nu fie întru totul sfârşitul activităţii sale în 


probleme de stat. Titlul de basileus i-a fost dat mult 


timp după anul 1354 şi a fost folosit chiar de el în 


raporturile cu anumite persoane, ca spre exemplu cu 


gatul papal cu care a intrat în corespondenţă. 


Ca Istoric, după cum s-a arătat în notițele de 


i ai de ie 
Miroducere, loan Cantacuzino şi-a redactat lucrarea 


“i 


ş î î e, A. Ci . 

îi pe raperea sa în 1354 şi în acelaşi timp cu 

„A Gregoras. Textul grecesc al Istoriei a fost 
Cu 0 introducere latină, în trei volume, în aşa 


Numit 3 i 
A Corpus historiae bizantinae, Paris, 1645, şi o 
Sohicuju copile ar fi existat şi în biblioteca 
„fost zii onstantin Cantacuzino. Ca istoric, el a 

e N Li . 
Chiar, ja (, analizat, suspectat şi acuzat uneori 


Iicepând ai Iul cercetărilor de bizantologie, 
ra cu Ju Cange, Gibbon şi alții. Scepticismul 
E tite la Cantacuzino s-a dovedit şi mai 
Core Rina, cercetător. Este vorba, de englezul 
Autoruju; 3 y. Dimpotrivă, din punctul de vedere al 
Stamă pen île scrie, ca şi Iulius Caesar, dare de 
deva, ( i Posteritate, e] pretinde a căuta tot mereu 
“imat că. dea) cum afirmă în atâtea locuri. S-a 
Numaj pen, A<€astă iubire de adevăr va fi valabilă 


Pentr E Die 3 ; 
1 detalii, în timp ce întregul ar fi numai O 


Q 
QILȚURAL_ 


încercare de inducere în eroare. Supunând opera lui 
Cantacuzino unui examen. critic atent, ajungem. la 
concluzia că orice autor de memorii politice este, 
până la un anumit grad, în mod inevitabil părtinitor, 
aceasta fiind valabil şi pentru loan Cantacuzino. Cu 
toate acestea, trebuie sa recunoaştem că o mare parte 
din Istoria sa este scrisă în mod obiectiv. Interesant 
de observat că autorul scrie despre sine la persoana a 
III-a, care credem că este o metodă de a întări în 
cititor impresia de obiectivitate. Acestei părtiniri îi 
aparține şi arta tăcerii care este demonstrată destul de 
bine de Cantacuzino. Astfel, el nu povesteşte nimic 
de extravaganțele tânărului Paleolog. De asemenea 
nu dă nici un detaliu cu privire la tăcerea lui 
Syrgiannes şi a poziţiei triste a lui Andronicos. Tot 
astfel el trece sub tăcere luarea Niceii şi Nicomidiei 
de către turci, motiv care este lesne de înţeles. 


Împotriva reproşurilor aruncate de adversarii săi, 
respectiv. încercările lui ilegitime de a lua coroana 
imperială, ca şi strangularea Bizanțului de către turci, 
la chemarea sa, el aduce tot mereu scuze şi asigură că 
aceste reproşuri nu sunt făcute cu dreptate. Referitor 
la reproşul că în timpul războiului civil ar fi chemat 
trupe străine in ţară, Cantacuzino se apără, repetând 
mereu absoluta sa iubire de pace şi faptul că a fost 
silit la luptă de adversarii săi. El arată motivul acestor 
invidii, ca şi al calomniilor, arătând că aceasta se 
datorează războiului civil dintre Cantacuzino si 
partida Paleologilor. De altfel, împăratul loan VI 
Cantacuzino începe un Chrisalvi-Logos pentru loan 
Anghelos cu un blestem pentru invidie. De remarcat 
însă că, de foarte multe ori, Cantacuzino nu foloseşte 
asemenea surse necesare. 


Cu toate că lucrarea sa istorică are caracterul unor 
memorii, cititorul primeşte o privelişte clară cu 
privire la situaţia istorică, politică, internă şi externă, 
a regimului bizantin, respectiv a ambelor partide din 
războiul civil, despre evenimentele cu turcii şi cu 
sârbii, despre  discrepanța dintre pretenţiile 
tradiționale ale bizantinilor şi cele ale urmaşilor lor, 
despre clasa conducătoare şi realitatea amară a celor 
de jos, despre marea pustiire a ţării, ruinarea 
economiei şi a finanțelor. 


În întregime, memoriile oferă un tablou variat din 
Bizanţ, o parte din începutul prăbuşirii sale. De 
asemenea se pot găsi informații utile despre condiţiile 
sociale de viață la care autorul însuşi, aristocrat şi 
lider al partidului, dă informaţii vrând-nevrând. 
Astfel, el scrie că, la izbucnirea flăcării războiului 
civil în 1311, în cele mai multe oraşe s-au constituit 
două partide, cei mai distinși şi cei mai puternici erau 
de partea lui Cantacuzino, poporul din revoluție şi cu 


129 


DEEE RE PireS > 


Saca 


> Dai 


cei lipsiţi de mijloace erau de partea reginei. Mai 
târziu, peste 12 ani, la sfârşitul războiului civil dintre 
Cantacuzino şi loan V, se schimbase situația; poporul 
era pretutindeni de partea tânărului Paleolog şi lupta 
cu susținătorii lui Cantacuzino. Pentru încadrarea 
socială a persoanelor în acțiune există, în memorii, 
interesante exemple. Dintre grupele sociale, el acorda 
o atenţie deosebită soldaţilor, care, consideră el, 
trebuie să fie susținuți cu mijloace oferite de civili 
pentru bunul mers al societății. Cu privire la țărani, 
cunoaşte lipsa lor de vederi şi se resemnează. 


Pe de altă parte, loan Cantacuzino, ca bizantin, 
cunoscător al tradiţiilor, trăieşte chiar într-o 
înțelegere apreciată a ideologiei de împărat cu toate 
formele sale de apariție. El pune preț pe întâietatea 
concepției imperiale bizantine. Demn de amintit în 
Memoriile sale este ceremonialul încoronării în 
perioada Bizanțului târziu, pe care el îl descrie, cu 
prilejul încoronării lui Andronic III în 1325, cu 
exactitate şi cu detalii. În repetate rânduri el revine la 
amănunte cu privire la ceremonii şi în special cu 
privire la diferite forme de salut către împărat. Ca şi 
alți scriitori bizantini de istorie, care intercalează 
cuvântări directe în lucrările lor, la fel procedează şi 
loan Cantacuzino, dar el îi întrece pe toţi ceilalți prin 
cantitatea lor, mai ales a celor din a doua parte a 
lucrării. Autorul se ocupă în special de cuvântări 
proprii, planurile şi cuvântările sale fiind aşezate într- 
un oarecare fel. Cantacuzino nu se limitează numai la 
atât ci, în multe locuri cheie de descrieri, lasă propria 
persoană să vorbească şi oferă toate posibilele 
explicații pregătirii militare şi politice. Sunt 
prezentate de asemenea metode de gândire sau chiar 
puncte de vedere politice şi foarte multe amănunte 
personale despre tot ce a gândit autorul însuşi în 
evenimentele timpului. Unele cuvântări ale lui loan 
Cantacuzino -servesc în mod firesc la clarificarea 
punctelor sale de vedere politice şi motivaţiilor sale. 
De asemenea, Andronic III primeşte adesea în 
Memorii posibilitatea de a-şi expune punctele sale de 
vedere politice, ca şi unii demnitari turci. Uneori lasă 
să vorbească într-un glas colectivităţi întregi. De 
remarcat o altă particularitate de prezentare a unor 
cuvântări. In Istoria sa autorului îi place să lase 
cuvântările să înceapă în mod indirect cu apostrofarea 
partenerului. Memoriile lui Cantacuzino au un număr 
interesant de scene, unele dintre ele împrumutate din 
autori clasici ca Tucidide, cum este spre exemplu 
momentul desfăşurării ciumei. De observat că ceea ce 
remarcam ca artă portretistică la alţi istorici, aceasta 
lipseşte lui loan Cantacuzino, deşi uneori se mai 
întrezăresc trăsături particulare şi descrierea unor 


„de multe ori evită cuvântările banale şi p 


130 


persoane, ca spre exemplu Alexis, A 
caracterizarea fiicei sale Elena. Ca ş 
memorialişti, şi Cantacuzino este 
modelelor antice şi acest lucru nu-l tă 


POCaucos, CA 
i alţi istoric ) 
tributar ini 
găduieşte, 9) 
aceasta amintind de procesul şcolilor retofiga Cd | 
modalități stilistice şi de limbaj sunt de rema Ul 
Istoria lui loan Cantacuzino. Acuzaţia lui i În 
Gregoras, privindu-l pe ex-Impăratul şi preapiulli 
său, de incultură parţială, nu a fost împărtăși 
critica istorică. De remarcat că d 


a at azODera au 
Cantacuzino exemplele mitologice şi istorie 


- 3 Ep Ca 
numai ocazional. Se întâlneşte la Cantacuz. 
predilecţia aceea a scriitorilor bizantini privitoare l 


conducerea poporului prin previziune . divină i 
intervenția lui Dumnezeu prin pronia Sa pe car 
uneori, ca şi Procopius din Caesarea, 0 înlocuieşte e 
termenul Se1ov. 


Ioan VI Cantacuzino şi despotatul dobrogean 
Afirmarea în acest timp de adânci frământări interne 
în istoria Bizanțului a statului dobrogean - fără Ţara 
Cavarnei - în politica sud-est europeană în deceniul 
frământat al sec. al XIV-lea, a fost rezultatul unei 
evoluţii interne ascendente, capabile să creez 
temeiul acţiunii externe. 


Izvorul principal pentru acele vremuri în această 
privință este lucrarea istorică a călugărului Ioasaf, ex 
Împăratul loan VI Cantacuzino, - care dezvălui 
aspecte interesante din ara Cavarnei. In ai 
patruzeci ai sec. al XIV-lea domnea aici arhontk 
Balica, formula Împăratului  dovedindu: 
asemănătoare cu aceea din Gesta Hungarori 
referitoare la ducele de Transilvania Gelu: - 
oarecare român Gelu... (Gelu quidam Blacus), pent 
a-i indica numele şi titlul cârmuitorului țări! dn 
colțul maritim al ținuturilor carpato-danubla”: 
pontice. . Atât, localitatea de reşedinţă & Asi 
despotat, Țara Carvonei, cât şi numele stăpânitor! i 
acestei Ţări, Balica, au dat naştere la discuții ii 
Împăratul istorie loan Cantacuzino arată ai 
momentul în. care împărăteasa Ana de Savolă 

că din întreg imperiul n-a mai rămas decât 
lui Constantin, toate celelalte trecând de 
Cantacuzino, a trimis o solie la un Qare 
cârmuitor al Carvonei, cerându-i ajulor: „ei p 
primit bine solia şi a trimis în ajutor înppat. o d 
frații săi Teodor şi Dobrotiţă, în fruntea 2 O! 
oameni aleşi, care, trecând prin oraşele de P “păr 
Pontului, le-au convins să se îndepărteze” e arte 
(adică de loan Cantacuzino) şi să treacă 
împărătesei. 


. 


Savoia i-a primit cu multă bunăvoință şi 
Ana dei entru o legătură mai trainică, a căsătorit-o 
cinste ŞI» e Se duce Apocaucos cu Dobrotiţă, 
e e e el strateg al armatei romeilor. Acesta, 
făcându- i şi cu cea a romeilor, a plecat asupra 
cu Aa în vreme ce împăratul se găsea la 
E ctichos. Phakrases, protospătarul lăsat de 
E în Selimvria, avându-i de partea sa şi pe 
lim vrieni, s-a ciocnit în luptă cu oștenii lui 
Dobrotiţă şi i-a InVIns, Caci asesia nu cunoştea 
locurile şi i-a condus greşit pe ai săi. Au fost luați 
mulți prizonieri, chiar şi Dobrotiţă era să fie prins. 
După acea înfrângere, Dobrotiță a rămas în Bizanţ, 
căci avea soție dintre romei, şi s-a bucurat de cinstea 
cuvenită din partea împărătesei, în timp ce fratele său 
Teodor s-a întors acasă împreună cu puțina oaste 
rămasă. 
În iunie 1340 acelaşi istoric-monah loan Cantacuzino 
relatează că împăratul de altădată loan VI, ducând cu 
sine şi pe ginerele său loan V Paleologul, a pornit cu 
oastea împotriva Midiei, cetate aflată pe ţărmul 
Pontului, care rămăsese în mâinile lui Dobrotici ce 
prăda împrejurimile. Lăsându-l pe fiul său Manuel în 
Bizanț şi punând în fruntea flotei pe protostrategul 
Phakeolatos şi alături de el avându-l pe tânărul 
împărat, l-a silit pe Dobrotici să cadă la înţelegere. În 
schimbul Midiei primea cu titlul de feudă din partea 
noului împărat, loan VI Cantacuzino vechile 
posesiuni de-a lungul litoralului pontic, fiind socotit 
după mărturia aceluiași istoric printre romeii cei mai 
de vază. În calitatea sa de proniator, Dobrotici făcea 
parte din grupul care cuprindea reprezentanți ai 
aristocrației, senatori şi chiar membri ai dinastiei, 
are primeau feude ca răsplată pentru serviciile 
aduse. În urma titlului de despot, care împiedica 
(cunoaşterea vreunei legături de vasalitate, 
pii a devenit un feud care s-a înrudit cu familia 
Aa să 1371 în urma căsătoriei fiicei sale cu 
în A ao fiul lui loan V, astfel s-a încadrat 
l cărui E € guvernare al lui loan VI Cantacuzino, 
În Fei racter feudal a fost recunoscut de istorici. 
statulu; E o de feudalizare accelerată a 
tceiași cate ntin, despoția lui Dobrotici face parte din 
oierinuj Sa cu cea formată în munții Rodope de 
Împărăteasa pica Momcilo, numit despot de 
na de Savoia şi sebastocrator de loan 


antacuzi 
no. După informaţii aVâri 
Spotatul P maţiile pe care le i 


litoralului i Dobrotici se întindea de-a lungul 


esa Pusean al Mării Negre până la Anchialos 
semvria, 


ca cetate 


Și M 
Vech cuprindea Dobrogea meridională cu 


Caliacra care mai târziu, după 


131 


Q 
CURȚURAL_ 


retragerea de la Varna, a devenit mai predilect pentru 
O guvernare. 


Un alt aspect relevant al istoriei lui loan VI 
Cantacuzino în legătură cu populaţia românească 
constituie interesantele lui informaţii cu privire la 
vlahii din sudul Dunării. Este interesant de menţionat 
faptul că el nu oferă numai informaţii în acest sens, ci 
chiar el este desemnat într-o scrisoare din 30 
octombrie 1349, de fapt o scrisoare de răspuns a 
sultanului Egiptului Malik Maşir Hasan, în care îl 
numeşte pe loan VI Cantacuzino, printre altele, şi 
împărat al vlahilor. De asemenea Cantacuzino 
vorbeşte despre vlahii care locuiesc în munţii Rodope 
şi de o regiune întinsă din împărăţia bizantina numită 
Vlachia, plină de. cetăți întărite, având pe loan 
Anghelos prefect al lor în anul 1342. 


Analizând până aici viața şi opera lui loan 
Cantacuzino ne dăm seama de marea complexitate a 
personalităţii sale. Implicat în marile evenimente din 
prima şi chiar din a doua jumătate a sec. XIV-lea, el a 
marcat aceste evenimente şi le-a dat o orientare nouă, 
într-un spirit de adevărată revoluție bizantină, în 
momentul în care începuse scăderea vizibilă a 
supremaţiei Imperiului de pe Bosfor. Provenind dintr- 
o familie cu tradiţie în cadrul sistemului feudal 
bizantin, el a urcat pe scara demnităţilor prin meritele 
sale proprii şi, în acelaşi timp, prin marea sa putere 
economică, s-a remarcat în special ca mare domestic 
în timpul lui Andronic III, după moartea căruia, 
printr-un concurs de împrejurări nu fortuite ci 
marcate a ajuns coimperator, alături de loan V minor 
şi de mama acestuia, Ana de Savoia. Perioadă de mai 
mulți ani, fățiş sau mai puţin fățiş, a antrenat războiul 
civil din cadrul imperiului, ce a generat atâtea mutații 
în cadrul societăţii şi tradiţiilor bizantine. După cum 
am văzut, s-a remarcat în mod evident ca un împărat 
autoritar cu un deosebit simț politic deşi cu unele 
scăderi, dacă luăm în considerare chemarea în ajutor 
a turcilor, care băteau continuu la porţile Europei. 


În timpul acesta, al luptelor civile, nu a fost absent 
nici de la luptele religioase, în speță isihasmul, după 
cum am văzut, la a cărui victorie a contribuit dându- 
şi seama de ortodoxia acestor practici atât de 
încetățenite în lumea monastică. Retras din viaţa 
politică la mănăstire, ex-împăratul loan VI 
Cantacuzino a întreținut de aici continuu viaţa 
politică, dovedind încă o dată spiritul său viu, politic, 
lăsând, în acelaşi timp, posterității o lucrare de 
dimensiune, cu unele scăpări inerente oricărei lucrări 
memorialistice, de importanță deosebită pentru viaţa 
politică şi religioasă a acelor vremuri. 


AD ee e ae 


Pee 


SEI 


ea 


ata) 


4 
ţ 
Ei 
i 

2 


DESPRE ORIGINEA BASARABILOR 
în care Petru Demetrescu Popescu arată 
autohtonia întemeietorului Valahiei 


e lângă expresia îndeobşte cunoscută 

historia magistra vitae, într-o formulă cât 

se poate de laconică, istoria este ştiinţa 
adevărului. Sau ar trebui să fie. Nu pare aşadar de 
mirare faptul că problemele originii neamului 
nostru şi ale constituirii statelor medievale 
româneşti de sine stătătoare să fi angajat pe 
istoricii noştri cei mai importanţi într-o dezbatere 
de întindere în timp şi pe o vastă problematică. 
Dar tentația sau seducția cercetării n-a putut 
ienora sau ocoli nici originea conducătorilor pe 
care i-au avut românii din cele două mari state 
româneşti surori, Muntenia şi Moldova, constituiți 
în familii dinastice: Basarabii şi Muşatinii. 
Monarhi pe care Mihai Eminescu îi aşează pe 
drept într-un distih de permanentă referinţă: 


Rămâneți în umbră sfântă Basarabi şi voi Muşatini, 
Descălecători de țară, dătători de legi şi datini! 


Dar mai întâi despre originea Basarabilor: pentru 
că nenorocul sau poate destinul românilor a fost 
ela de a avea, în decursul desfăşurării 
Spectaculoase a istoriei naţionale, nu numai 
Conducători de țară”, adică autohtoni, ci şi de 
lie etnii. Odată cu expansiunea maghiară dinspre 
Pista Panoniei şi formarea unui. voievodat 
iansilvan, voievozii (ducii) au fost în majoritatea 
„urilor de origine maghiară. lar “Principatul” 
Dslvaniei din secolul XVI aduce treptat. în 
Princi / panăiunea habsburgică, Şi, ca urmare, 
vaii Suvernatori imperiali. Muntenia. şi 

Şiru| ini ce în frunte, în veacul rio 
Autohtone or greceşti (nu sunt excluse şi pere 
COnstantino de „regulă din Fanarul 
ContemporzE a tan. Târziu, în epoca modernă şi 
hă, regatul României (1881 - 1947) va 


re r - . -» 
Rip. eZentat-“la., ron de. „dinastia prusacă 
| “nzollern, 


Câtus: 
expres e puțină xenofobie! Dar, atenţie la 
| Ierită co a de Nicolae Iorga: Orice popor îşi 
fie peior Paucătorii. Sensul ei este fie optimativ, 
s, atv. Depinde de interpretare. Oricum, un 
Poporuj îi îl vrednic de adoptat, ar fi acela că 
îi harnic şi priceput la vreme de 
Sg. „42 în luptă (după tradiția orală, dar şi 
0emus documenta) a meritat să aibă 


conducători corespunzând virtuţilor lui înnăscute. 
Este drept, s-au auzit şi voci care propagau ideea 
că unii domni şi voievozi români, de alte origini 
decât cea autohtonă, s-au dovedit prin faptele lor 
de seamă puse în slujba afirmării poporului de la 
Dunăre şi Carpaţi mai români decât românii. Este 
adevărat, dar atenţie la locul şi timpul în care 
putem plasa şi lăuda faptele acestora pentru a nu 
exagera, dar nici a nu atinge obiectivitatea 
istorică. 

Într-un astfel de context istoric, problema originii 
Basarabilor - ca şi deopotrivă a Muşatinilor. - 
constituie o chestiune prioritară şi de însemnătate 
națională. De aceea a fost. viu disputată în 
istoriografie. Părerile, oricât de diferite, se 
concentrează, totuşi, în două direcţii principale: 
cea a autohtoniei Basarabilor (origine naţională), 
teză îmbrăţişată de majoritatea istoricilor; Şi cea a 
originii lor.străine, din afara teritoriului românesc, 
mai cu seamă a originii lor sud-dunărene. În 
legătură cu această ultimă discuţie, devin necesare 
două precizări. Prima se referă la pericolul de a 
cădea pe concluziile tezei imigraţioniste a lui 
Roesler şi a tuturor adepților ei de până astăzi. Se 
ştie că miezul acestei teze (care a fost cu deplin 
temei doborâtă şi pe cale de fi înlăturată definitiv 
din orice lucrare ştiinţifică, obiectivă) susținea în 
diferite feluri formarea poporului român la sud de 
Dunăre, undeva în Balcani, şi reîntoarcerea lui în 
teritoriul de la nord de Dunăre după câteva secole 
de istorie sud-dunăreană.! A doua precizare vine 
în sprijinul argumentaţiei istoriografiei române şi 
are la bază numeroase cercetări efectuate în 
ultimele decenii şi care plasează etnogeneza 
românească într-un spațiu mult mai larg, atât la 
nord, cât şi la sud de Dunăre, proces istorie 
îndelungat ce are atâtea liante cu marea migraţie 
indo-europeană, apoi cu lumea tracică din 
Balcani, cu procesul romanizării pe scară mare a 


1 Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, Privire 
istoriografică. Istoricul problemei. Dovezile continuității. Ed. 
Şt.şi Encicl., Buc. 1980 Sunt prezentate aproape toate lucrările 
predecesorilor și concluziile acestora în problemă, dar mai cu 
seamă dovezile continuității poporului român în spaţiul carpato- 
dunărean. 


133 


unor popoare (“Sigiliul Romei”), cu influențele 
slave etc. 


Devine clar faptul că etnogeneza românească, cu 
sumedenia de implicaţii (istorice, geografice, 
arheologice, epigrafice, numismatice, 
demografice, lingvistice, etnografice, folclorice, 
onomastice, religioase), reprezentând problema 
fundamentală a istoriei naţionale, este necesar a fi 
pusă în legătură tot mai mult nu cu tezele 
imigraționiste (respinse ca nefondate şi având 
imperativ tendenţios) ci pe linia cercetărilor, mai 
ales a celor mai recente, care privesc procesul 
istoric într-un spațiu mai larg petrecut atât la nord 
cât şi la sud de Dunăre, cu toate implicaţiile pe 
care le-a avut acest unic proces. Problema 
etnogenezei româneşti (din care derivă o 


rganic şi 
structural subiectul nostru) 


trebuie abordată 


ştiinţific şi nu politic. Ea face parte dintr-un. 


proces continental, inte 
etnico-lingvistice desfă 
" mileniu al erei creştine. 


grat unor ample asemănări 
şurate în Europa în primul 


Marele istoric G.I. Brătianu sesizează acest proces 
general în cuvintele: Ar fi însă la fel de greşit 
dacă am separa istoria unei provincii de a 
celorlalte, dacă din diversele manifestări locale 
de viaţă, pe. care administratorii le respectau, n- 
am ține seama de marea unitate a imperiulu 
întindea de la marea Britanie până la ma 
golfului Persic. În Dacia romană lucru 
prezintă la fel ca şi în celelalte provincii din 
imperiu; ea nu prezintă o excepţie nici pe plan 
propriu-zis politic şi administrativ, nici din punct 
de vedere economic sau social şi cu atât mai putin 
în privința manifestărilor de viață religioasă şi 
artistică; cel mult... anumite trăsături sunt mai 
pronunţate aici decât în altă parte? 


Ținând seamă de 


i ce se 
rginea 
rile se 


esenţial că 
ntinuitate de 


E Gh..Brătianu, 


24) O enigmă şi un miracol 
ediţie Stelian Br 


istoric: popor ] Â 
ezeanu, Buc. 1988, p.116-1] CE Pila mâl 


alla 


secole a celor româneşti, la sud de iii 
înseamnă nicicum că românii s- 
popor acolo ci, dimpotrivă, aici, 
de baştină, pe care nu l-a pără 
dezbaterile istoriografice de pe 
urmărire atentă şi logică a evo] 
uşurată dacă pornim de la tradiţ 
o altă problemă cheie a Istoriogr 
la pragurile întemeierii de stat 
români. 


ar. fi for Zi | 
PE teritoniy, A 
sit niCiodara 
E SUI secoj 
uției lor n... 


7 Oate f 
ia descălecay, ji 
afiei TOmâne ţi (N 


: | 
e independeny, i 


d 


B.P. Haşdeu, dorind să clarifice aspectele | 
de tradiția descălecatului, a construit 
Basarabilor mai bogată ca tradiția însăşi, | 
privința numelui, este de părere că acesta Vine de 
la urmaşii unei caste nobiliare din Dacia numi 
Sarabi. Aceasta ar fi dăinuit în anii Stăpânizi 
romane (106-271) în Dacia Felix ŞI după 
retragerea aureliană ar fi continuat să exercite 
conducerea în Oltenia şi Haţeg. În procesul 
desăvârşirii etnogenezei româneşti şi cristalizări 
primelor stătulețe medievale, ei şi-ar fi extins 
treptat stăpânirea asupra teritoriului de la răsări 
de Olt, dând naştere statului Țara Româneasci 
Haşdeu merge însă ŞI mai 
argumentația, presupunând că din Basarabii 
olteni, deveniți apoi, după întemeiere şi munteni 
s-ar fi desprins două ramuri care ar fi emigrat spre 
Moldova: una s-a aşezat întâi în Maramureş şi a 
fi trecut apoi în Moldova, numindust 


Bogdăneştii, alta a trecut din Muntenia. în 
Moldova, Muşatinii. 


Ceate 
O cronică, 


departe cu 


D. Onciul nu este de acord cu aceste ipoteze P 
care le formulează Haşdeu,  caracterizându-e 
drept “derivații istorice”, în primul rând pentru ; 
nu sunt dovedite documentar, cât şi pentru fapiu 
că nici o familie domnitoare sau nobilă f 
Europa nu merge cu descendența mai departe ui 
cruciade (sec. XI). Totuşi “teoria sarabă” i, 
Haşdeu este valoroasă în fondul ei. La 
întemeierea Țării Româneşti de către E Sani 
respinge descălecatul... La fel, găsind Safe) 
primelor formaţiuni politice în Oltenia Soia 
pe locurile vechilor Sarmisegetuza dacă $ 
Traiană Augusta Dacica, afirmă încă hi 
marele adevăr a] continuității . şi. Ye 
tradiţiilor autohtone. Este ŞI 0 ipespeete 
demonstra unitatea poporului nostru, Chiar P „,] 
dinastic, Conform acestei . teorii, prin? i 


„osti. 
3 = ; E An 
noastre dinastii medievale, Basarabii, B08 


JL 
ind, e 
„Vezi B.P.Haydeu, Basarabii. Cine? De unde? De câ 
1984, p.4 şi urm. 


134 


“M uşatinii sunt de fapt derivați dintr-o singură 
ȘI se familie, au acelaşi arbore genealogic. 
mă 


D. Onciul, la rândul său se face adeptul teoriei lui 
Tomaschek, cea a admigrării. Tomaschek afirma 
că Basarabii sunt urmaşi ai unuia din triburile 
trace din Peninsula Balcanică, bessii. Aceştia au 
fost romanizăți. Că toate celelalte triburi tracice 
„d-dunărene şi aveau capitala la Bassapara, în 
munţii Rodope. Prin secolul al VII-lea, bessi ar fi 
trecut În nordul Dunării, contribuind la 
prosperarea elementului romanic de aici. Mai 
târziu, D. Onciul a renunțat la teoria admigrării şi 
s-a raliat tezei privind autohtonia Basarabilor. 


Considerentele de mai sus privesc originea emică 
a Basarabilor. Cât priveşte numele de Basarab, ele 
este, după părerea lui N. lorga, de origine 
cumană, dovedind legăturile dintre români şi 
cumani din vremea când aceştia s-au stabilit prin 
teritoriile patriei noastre.* O contribuţie însemnată 
o aduce geograful Ion Conea. În lucrarea 
Basarabii din Argeş” oferă un bogat tablou al 
lucrărilor şi părerilor mai puţin cunoscute în 


legătură cu originea numelui de Basarab şi cu 


răspândirea lui geografică. Exemplele oferite de 
autor vizează existenţa acestui nume, mai întâi în 
afara hotarelor ţării. Numele este urmărit apoi pe 
leritoriul ţării noastre, însoţit de o hartă a 
României cu zonele lui de răspândire. Prin aceasta 
autorul caută să lămurească şi să-şi răspundă dacă 
himele de Basarab a pornit de pe feritoriul 
'omânesc spre a se întinde şi în afară de el sau, 
“inpotrivă, el îşi va fi având originea aiurea, 
dincolo de limitele acestui teritoriu, înlăuntrul 
“a i el ar fi numai oaspete“. Ion Conea admite 
Tiginea cumană a numelui propusă de N. lorga, 
în onridetă autohtoni pe cei care a De 
ŞI nume] e Basarabi şi le găseşte vatra aco o un » 
„deşi a este mai răspândit. Astfel încât iaca 
Obârşig d, AI de Basarab poate fi de IATA 
“Senţia] E piglă cumană sau de altă natură, 
„HA este că vatra numelui de Băsărabă pe 


Pâmă z: 
“Hlul românesc este în Haţeg şi Hunedoara - 


“gi o et Be nuante 


onuai Care susținea reîntoarcerea din sudul Dunării a une! 
buri o mmâneşti în perioada 679 - 895, adică de la aşezarea 
Până la venirea mashiari 
tu ; ghiarilor. mia 
Serdojea Scrieri istorice, 1, ediţie critică îngrijită de A. 
Vezi MENU, Buc. 1968, p. 391 sp a 
i “A p. ie Originea numelui Băsărabă, în "Revista 15 [) 0 
"One : iai 
iei ag abii din Argeş, despre originea lor teritorială $ 
nu p.7 din Rânduiala, anul I, nr.2, Buc. 1935 
bidera, p I6 


Q 
CULIURAL_ 


pi sei originea numelui de a oamenilor care |- 

adoptat constituie o problemă esenţială. Cu atât 
mai mult cu cât istoricul maghiar A. Veress nota: 
La Sfârşitul veacului al XIII - lea, familia 
Basarabilor, cu 0 mână de oameni războinici 
veniți de pe plaiurile dintre Prut şi Siret, pe care 
au locuit cine ştie câte secole laolaltă cu cumanii, 


au cucerit poporul român aflat pe şesul Dunării, 
alcătuind acolo un stat? 


Conform acestei opinii, Întemeietorului i s-ar găsi 
o altă origine şi o nouă direcţie de descălecare. 
Respingând o astfel de interpretare, precizarea 
distincției dintre originea numelui şi cea etnică 
devine. cu atât mai necesară. Pentru că numele 
Basarabilor, peceneg sau cuman, nu implică şi 
originea pecenegă sau cumană a acestei familii ci 
el poate fi numai rezultatul influenţei fireşti a 
vecinătății şi a alianței acestui neam de năvălitori 
asiatici cu românii de la Dunăre, o mărturie a 
legăturilor noastre cu neamurile turco-tătare. O 


„opinie asemănătoare prezintă P.P. Panaitescu. 


Acesta arată că numele Basarab era un nume 
propriu, de botez, pesemne împrumutat de la 
cumani, ceea ce nu înseamnă că purtătorii lor 
erau chiar - cumani, precum numele slave 
Vladislav, Mircea, Dan, nu înseamnă că avem de- 
a face cu domnitori de neam slavon”. 


Constantin C. Giurescu vine cu o altă precizare: 
Faptul că întemeietorul Țării Româneşti ar purta 
un nume Ccuman n-ar avea nimic extraordinar. În 
acest domeniu, al numelor de persoane, 
constatăm în. toate. timpurile şi în toate ţările 
influențe străine foarte puternice. Relaţiile cu 
stăpânitorii (şi doar pecenegii şi cumanii au stai 
la noi, după cum am spus, peste trei sute de ani), 
moda, care n-a lipsit nici atunci, pot foarte. bine 
explica alegerea unui asemenea nume străin. 
Ceea ce nu scade. întru nimic rotmânis mul lui 
Basarabă, nici însemnătatea faptelor lui *, 

Aşadar, de oriunde ar veni numele de Basarab, de 
au din alt izvor, faptul nu poate 
distruge autohtonia Basarabilor. Adoptând această 


denumire, Basarabii au schimbat de fapt şi numele 
străin. într-unul românesc. Astăzi, când zicem 


la cumani S 


igi ărilor Române, în Revista 
10. A. Veress, Originea stemelor Țări | 
A ă, 1, 19315p.230- 231 


i An 
uiti anii În jurul originei stemelor Principatelor 


] ic i 1 p.238 - 239 
:0 în Revista Istorică Română, 1, 1931 p 
iai Er efieaăl Mircea cel Bătrân, Casa Şcoalelor, Buc, 1944, 


„40 , 2 j 
E Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, |, Buc. 1935, p.286 


135 


a 


Basarabi ne gândim la voievozii românilor şi nu 
la numele de origine cumană. Se ştie că, deşi 
populaţia autohtonă a plătit tribut cumanilor, 
“stăpânitorii” au sfârşit prin a fi asimilați. Or, 
asimilarea presupune dominanța celor mulţi şi 
puternici. Românii, convieţuind cu cumanii, i-au 
asimilat pe aceştia. In lexicul nostru au intrat 
câteva cuvinte de origine cumană şi pecenegă 
(adică turanică): Bărăgan şi Burnaz, Teleorman, 
Caracal, Caraiman, Covurlui, Vaslui, Călmățui, 
Desnăţui; iar pentru problema noastră, cuvinte ca 
Tâncabă (de aici numele satului Tâncăbeşti), 
Toxabă, Carabă (nume frecvent de familie în satul 
Clipiceşti, jud. Vrancea), Basarabă. În cazul lui 
Basarabă care va desemna numele 
Întemeietorului Tării Româneşti, el ar însemna în 
vechea turcă părinte cuceritor sau părinte 
stăpânitor. 


Cât priveşte denumirea de Basarab, ea nu este 
atestată documentar la noi înainte de Întemeietor. 
Termenul îl întâlnim folosit în 1324 într-un act în 
care Carol Robert îl numeşte 
voievodul nostru Transalpin. Multă vreme s-a 
susținut existența denumirii înainte de Întemeiere 
şi deci de Întemeietor. Se folosea ca exemplu şi 
argument acel Bezeremban întâlnit în cronica 
persană a lui Fazel Alah Raşid ad-Din. Cronicarul 
persan îl aminteşte pe Bezeremban ca luptând cu 
tătarii la 1241, în țara numită Ilaut. Haşdeu!* şI D. 
Onciul'? consideră că Bezeremban este numele 
compus din două cuvinte: Basarab şi Banul. Deci 
personajul ar fi făcut parte din Banii Basarabi 
adeveriți pe timpul invaziei tătarilor. Potrivit 
acestei teorii, Basarab Întemeietorul nu este altul 
decât urmaşul lui Bezeremban. Cât priveşte ţara 
unde s-au dat lupte, Ilaut, a fost identificată de 
unii cu Aluta (Țara Oltului sau Făgăraşului) sau 
cu Oltenia!“ Ultimele cercetări au elucidat şi 
această problemă. Mai întâi că Basarab nu a fost 
nume de familie, ci numele sau supranumele 
adoptat de primul domn muntean. Astfel încât, 
dacă la 1241 ar fi existat un conducător de 
formaţiune social - politică cu acest nume, 
Diploma Ioaniților de la 1247. ar fi trebuit să-l 
pomenească, După cum se ştie însă, în Diplomă 


i 


+ Vezi BP. Haşdeu, Eiymologicum Magnum  Romaniae 
Dicţionarul. limbii istorice şi poporane a românilor, ediție 
îngrijită de Grigore Brâcuşi, vol. 3, Negru-Vodă (1230-1380), 
Ed. Minerva, Buc, 1976, p.670 

'5 D, Onciul, Scrieri. Istorice 1, ediţie critică îngrijită de 
A.Sacerdoţeanu, Buc, 1968, p.352 - 389, 608 

'* Vezi N. Stoicescu, Op.cit,, p.161 


pe Basarab 


136 


nu este menţionat un conducăto 


: T cu acest 
deoarece nu exista. În schimb Cronicaru] n ne 
aminteşte de luptele tătarilor cu eta 
(Seneslau), voievodul pomenit în D; 50, 
Privitor la primii Bani ai Olteniei, ace et n 
fost Basarabi, ci Craioveşti, iar marii DU 3, 


existat abia la sfârşitul secolului a] XV. cal a 
altfel, A. Decei a dovedit netemeinicia vecţii 
identificări ale lui Bezeramban”, arătând lo 
acesta este în realitate castelanul Brzeze (Ba că 
din Sandomir, iar Ilaut - ţinutul Liovului. ri 
încât ştirea din 1241 nu priveşte su i 
românilor.” ra 


Aşadar, înainte de Basarab nu putem v 
atestarea documentară a acestui nume în Cuprinsul 
Țării Româneşti. Cât priveşte numele de botez 4] 
Intemeietorului, era Ivanco. Întemeind statul Țara 
Românească, Basarab 1 a pus şi bazele unei 
dinastii - cea a Basarabilor. Personalitatea lui 
Basarab a fost aşa de Duternică - spune 
profesorul Constantin C. Giurescu - opera 
îndeplinită de el aşa de mare, încât numele hi 
personal a ajuns să fie acela al familiei, d 
dinastiei, dându-se tuturor membrilor ei, aşa cum 
la Roma, după Cezar, împărații îşi adăugau acest 
nume glorios, devenit titlu, al înaintaşului lor. 
Fiindcă Basarab sau, în forma exactă, Basarabi 
este un nume personal, întocmai de pildă ca şi 
Gheorghe, Ion sau Constantin”. 


Orbi. de 


Interesant de ştiut este însă un fapt: urmași 
direcţi ai Intemeietorului - şi apoi şi cei care au 
urmat acestora - nu şi-au adăugat la numele lor d 


botez pe cel de Basarab, deoarece el * 


presupunea.” 


n E a N N N A 


1 vezi A. Decei, L'invasion des tatars de 1241-1242 “i în 
regions selon Djami ot - Tevarikh de Fazel Ollah Ras! 
Revue de Recherche Historique, 1973, nr. p.103-111 But 
Vezi Ştefan Ştefănescu, Bănia în Țara Româneasct 
1965, p.99 - 102 “ban ar 
De pildă T. Hotnog şi I.C. Filiti socoteau că Bezerem fi trecul 
fost Zeberen - ban (banul maghiar de Severin) pe unde Fri 4 
cu tătarii (vezi T. Hotnog şi Bezeremban din cronică p si. 99 
lui Fazel - Ullah Raschid - Studiu istorico-filologic, i i 
idem O lămurire despre Basarab ban sau Severin A apă 
33/1926, nr.2, p.131 + 134), ct. N.Stoicescu, op. cit. ibi ironii 
* Vezi A. Decei, op. cit. Ibidem, în 1. română în Rele/! 
- orientale, Buc. 1978, p. 193 - 208 : Românie” 
1 Constantin C, Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria ; atelo! 
].. Din cele mai vechi timpuri până la întemeie!“ 
româneşti, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1974,p.277 clu ap 
2 În hrisoavele de domnie emise din cancelaria lor, A exante 
domnitorul cu numele de botez. De pildă: lo SpA familie 
voievod şi adaugă "fiul marelui Basarab". Îşi dau num “i dul 
domnitoare însă, unii din cei care proveneau di? - don! 
familiilor boiereşti şi se înrudeau cu Basarabii. Ei 


P 


ieel teritoriul de la sud de Carpaţi a avut cele 
ga denumiri:  Transalpina, Țara 
al Sasca afara Muntenească (Muntenia), 
Ro” e Vlahia (Vlahia de lângă Ungaria), 
MA cehia Mazor (Valahia Mare), Cara - Vlahia 
Mahia Neagră), Țara de la Istru (nume dat de 
cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil). Şi, la 
problema noastră, în documente sud - slave din 
prima jumătate a sec. XIV apare denumirea de 
Basarabia Sau [ara lui Basarab. Fiind 
contemporane lui Basarab, aceste documente au 
valoare mult mai mare decât cele din secolul XVI. 


multe 


De la sfârşitul secolului al XIV - lea şi până în 
secolul al XVI - lea, când cronicarii moldoveni 
vor începe să folosească termenul de Țara 
Muntenească, în Moldova s-a întrebuințat de 
asemenea, pentru desemnarea teritoriului sud- 
carpatin, denumirea de Basarabia. Sau, în diverse 
variante: Ţara Basarabilor, Țara Basarabească. 
Părăsit în documente, numele de Basarabia a 
rămas pentru a desemna partea de lângă gurile 
Dunării, care a fost stăpânită de Basarabi şi care a 
trecut apoi la Moldova. În 1812, prin raptul 
teritorial săvârşit de Imperiul țarist la pacea de la 
Bucureşti, când întreg teritoriul dintre Prut şi 
Nistru a fost răpit românilor, termenul de 
Basarabia a fost extins asupra întregului teritoriu 
dintre Prut şi Nistru.2 


Dacă înainte de Basarab nu putem vorbi de 

îlestarea documentară a acestui nume în cuprinsul 

Țării Româneşti, în schimb după el, în secolele ce 

a numele capătă o mare răspândire. De la 

ARĂ care aşa cum este şi firesc l-au luat ca 
< noblețe - el pătrunde treptat în popor. 


Num 
„_Icroase acte atestă acest nume, care depăşeşte 


Imite 3 E aa - a 
„Mă Carpaţilor, fiind întâlnit în întreg 
l â zi = A > 
ul românesc. Este uimitor însă cum numele 


i ct pie Poe e ea, 


Basarabi să 

Sar). A imi, cum au fost cei trei mari patronimi: Neagoe 
Vezi amplu E: îi (Basarab), Constantin Brâncoveanu (Basarab), 
Memoria pă MON Petru Demetrescu Popescu Basarabii, colecţia 
si ântului românesc, Ed. Albatros, Buc. 1989, p.43 - 


Vezi am 

Sursei el Studiu Petru Demetrescu Popescu, cu explicația 
“e zi din denumirile citate în text, în op. cit. P.18 - 22; 
92, cd. app. Colecţia Columna, Ed. Universitas, Chişinău, 
“all-a, loc, cit, - 


Q 
CULȚURAL_ 


purtat de Întemeietor, Basarab, capătă diferite 
forme de exprimare, mai apropiate sau mai 
îndepărtate de original. În documentele străine 
este firesc să apară schimbat, deoarece poartă 
amprenta structurii limbii respective. Dar chiar 
numele întâlnit în diferite regiuni ale patriei 
noastre apare altfel. În 1341 este menţionat, în 
regiunea Târnavelor Egidius, filius  Iohannis 
Bazarab de Bezermen - Zanchal (Sâncel); în 
1358, doi cnezi Bozorad în Craşova; în 1360, 
Bazarab Longus în Haţeg; în 1389 cneazul 
Bessarab în Râuşor Haţeg; în 1447, preotul Joan 
Basarabă din Vaideei; în 1450 Basarab, deţinător 
de posesiuni în regiunea Telciu - Năsăud; în 1956 
o doamnă Băsărăzboaie, în părţile muntoase ale 
Argeşului etc. 


Observă că numele acestea sunt purtate de 
elemente din rândurile nobilimii sau, în orice caz, 
de oameni cu dare de mână, cu poziţie socială 
înaltă. Dar în secolul al XVII - lea numeroşi 


iobagi din Făgăraş purtau numele de Basasab. În 


1745 este întâlnit un Josif Basarab, în Cugir 
(Hunedoara); în 1814 Mihai Băsărab, cioban la 
turmă. În acest din urmă caz, observăm că la 100 
de ani de la stingerea lui Constantin Brâncoveanu, 
care ca domn se va numi şi el Basarab, numele îşi 
continua drumul şi circulaţia lui printre români. 


În onomastica actuală, numele este destul de 
frecvent: Basarab, Băsărabă, Băsărăboiu, sau 
forma cea mai modernă, Basarabescu. În 
toponimie sunt numeroase exemple: satul 
Basarabă (aproape de Zalău), satul Băsărăbeasa 
(în regiunea Hunedoara), muntele Basarabă (la 
hotarul dintre Maramureş şi Năsăud), Câmpia 
Basarab (Vâlcea), iazul Basarab (Botoşani), 
dealul Băsărăboaia (Botoşani) etc. Nu mai 
vorbim de faptul că numele de Basarab este 
atribuit unor instituții (licee, cămine culturale, 
gări). De asemenea, şosele şi străzi. 


EI a intrat astfel în conştiinţa poporului pentru a fi 
păstrat în memoria pământului-românesc. 


137 


pa Aaa ast e 


> 


să 


E dip oa azere 
iconita 


A 
& 


ia cec 
PS At 


(ud 
seal 


7 Al, 


pp 


DESPRE IMNOGRAFIA BIZANTINĂ ŞI CÂNTĂRILE 
RELIGIOASE TRADIŢIONALE DIN MARAMUREŞ 
în care Ileana Băcescu arată că muzica religioasă din Maramureş 
este o parte a creaţiei folclorice de care va trebui 
să ținem seama ca fenomen 


entru contextul de care nu pot fi separate cântările pe 

care. le cercetăm, este foarte important de silit 

locul lor în cadrul imnografiei, al creaţiei poetice 
aa e ie sia e mata. O compari 
kre imnograia iza ŞI i aia religioase din 
Maramureş ar putea să pară, la prima vedere, nejustificată. 


Ar tebui să comparăm o vastă literatură de autor care se 
exprimă în forme fixe, intrate în cultul oficial al Bisericii, cu 
o literatură populară sau semi-cultă, intrată în circuitul 
foleloric, negată, în mare parte, cel puţin ca valoare, şi de 
Biserică şi de folclorişti. Cu toate acestea, unul din punctele 
care ar uni cele două specii este faptul că fiecare se 
întemeiază pe Scriptură şi pe tradiție (canonică sau 
populară), intrând în circulaţia orală şi fiind purtătoarele 
unei spiritualități distincte, originale, mai ales în zona 
Transilvaniei. 

Evreii, în cultul lor divin, aveau anumite melodii pentru 
psalmi. Moise rânduise ca preoții să cânte din trâmbiţe la 
aducerea jertfelor... Culmea. înfloririi: muzicii ebraice s-a 
inregistrat în vremea lui David, care a pus patru mii de leviţi 
săcânte la templu, din gură şi din instrumente? 


Sunt cunoscute, de asemeni, imnuri necanonice ale evreilor 
din comunităţile de la Qumran, datate din secolul I î.Hs., 


Care slăveau dumnezeirea şi erau cântate regulat, ziua şi 


„la de aceste comunități. În ele sunt prezente şi 
Proicţiile mesianice, autorul fiind considerat “învăţător” al 


&rupului > C zi = 4! 
Supului:. În cadrul cultului, evreii aveau o muzică 


“ra foarte zgomotoasă, însoțită de jocul femeilor 

Ilgioasă ioarelor. Poezia ebraică . este esenţialmenle 
9! Wranscendentă ca obiect, procedee, execuţie. 

EI ala i Dumnezeu inspiratorul şi eroul poetului, căci 

| “We slăvirea şi nu i-o dă altuia" 

? Seştinism, | 


Nouă l 


ucrurile nu stau însă la fel. Când această 
ICligie ş- 


Opene â răspândit în Asia Mică și în unele părți 
Inttoduş pasat atunci de cultura greacă, Biserica a 
A una dintre acomodările la spiritul noii religii 


larea 4 
| YOcală grecească, 


1 Biserica Primară. ași pi ; 
ară, toți creştinii cântau pe o melodie 


U, Tezaurul... 


simplă, de felul celei folosite la citirea Apostolului sau 
Evangheliei azi, psalmi sau imnuri întocmite de ei 
Incepând cu epoca lui Constantin cel Mare, când 
creştinismul intră în legalitate după Edictul de la Milan 
(313), dispare cântarea simplă şi apare una meşteşugită. 
Drept urmare, se instituie clasa cântăreților.” Desigur că şi 
creaţia poetică s-a diversificat în forme de expresie care 
trebuiau să răspundă trebuințelor sufleteşti ale noilor 
creştini. Arma şi forma de luptă a sinoadelor era speculația 
teologică, dar cel care putea prinde şi mintea şi fondul 
afectiv al credincioşilor era imnul, care trebuia să exprime 
precis o idee dogmatică. Prima formă de manifestare a 
imnografiei oficiale a fost troparul. Cu el începe evoluţia 
speciilor. imnografiei bizantine.” Troparul este, de fapt, o 
stofă singuratică sau o bucată de proză poetică ce se cântă. 
Pentru veacul al V-lea, el reprezintă strofa imnografică 
închegată pe baza unei aclamații, invocaţii ori exclamaţii 
religioase, sau a unei formule deja consacrate chiar în cultul 
neoficial. 


Pornind de la semnificaţia latinescului modu/us (modulaţia 
imnului şi imnul) în Evul Mediu cuvântul. tropar, care 
desemna melodia pe care era cântat un imn, începe a 
desemna imnul însuşi. Aceste cântări, avându-şi originea în 
bisericile “din lume” şi fiind considerate, la început, 
“sminteală” pentru călugării din pustia Egiptului, se 
răspândesc în sens invers propagării rânduielii Ceasurilor 
(adunări de psalmi şi scurte rugăciuni, întocmite pentru a fi 
rostite în diferite momente ale zilei, pentru a respecta 
porunca Apostolului de a ne ruga neîncetat) şi a celor şapte 
laude (cântări de laudă - psalmi - a lui Dumnezeu care se 
rostesc la slujba Utreniei), din lume către mânăstire 


Versetul biblic oferă, la început, cadrul pentru consacrarea 
liturgică a troparului. Adăugat întâi, scurt şi timid, la 
rugăciunea biblică, el se încetățeneşte apoi în cult, 
constituind. matricea” dezvoltării viitoarei  imnografii a 
bisericii creştine, care va fi consacrată pe baza autorității 
bisericeşti şi a renumelui autorilor, a influenței catehetice pe 


ia ea eat i DB E a 
* Tertulian, Apologeticus, cap. XXXIX 

* Canonul 15 al Sinodului de la Laodiceea. Constituţiile apostolice 
Libr, III, cap. XI, Novela a III-a a lui Justinian, canonul IV al 
sinodului trulan. 

1 Pr. P. Vintilescu, Despre poezia... 

% Pr. P. Vintilescu, Despre poezia... 


139 


ha 


i Ic) 
care o au imnele asupra mulțimii. 


A 


Troparele primare au rămas, în cea mai mare parte, în 
liturghie, sub titlul apolitichia sau stihire. Mai târziu, legile 
ritmice ale izosilabiei şi omotoniei au fost aplicate mai 
multor stihire şi s-au transformat în tipuri sau irmoi de 
tropare noi. Celelalte, cele mai multe, au rămas în stare de 
idiomelă, păstrându-şi melodia. Aceste idiomele au luat în 
cult un loc determinat. Şi.cum de la an la an s-au introdus în 
cultul Bisericii greceşti noi sărbători, melozii însărcinați de 
episcopi cu aceste treburi liturgice au vrut să observe 
analogia oficiilor vechi şi au compus idiomele, aşa cum 
compuneau condace şi canoane. De aceea există autori de 
idiomele în toate perioadele imnografiei.! 


Idiomelele nu sunt în mod necesar monostrofice. Adeseori 
se succed mai multe tropare, indiferent de ritm, dar urmând 
aceeaşi gândire şi formând un singur poem. Această formă 
simplă, elementară, a fost prima manifestare a imnografiei. 


La sfârşitul secolului al V-lea, liturghia grecească se 
compunea din psalmi şi cântări scripturistice, din unele 
formule deja vechi, poate chiar apostolice, şi din tropare 
adăugate de personaje aproape contemporane. Aceste 
tropare erau simple perioade de proză destinate a 
caracteriza sărbătoarea zilei şi a rupe, printr-o cântare mai 
cadențată, monotonia psalmodiei.! 


După un secol regăsim troparul acceptat, avându-și un loc 
distinct în liturghie. Acum el se putea deja utiliza ca tip 
regulat tradițional. Muzica, modulația, îi erau acceptate şi 
cunoscute. Urma numai adăugarea altor cuvinte conforme 
cu modelul şi cântate pe aceeaşi melodie. Nu se ştie în ce 
moment şi de către cine troparul a fost transformat în 


Altă specie reprezentativă pentru imnografia bizantină este 
condacul sau poemul imnografic. Noul gen liric apare în 
condițiile impuse de înmulţirea sărbătorilor Bisericii, a 
comemorării sau celebrării evenimentelor din viața Sfintei 
Fecioare Maria, Apostolilor, sfinților,  mucenicilor, 
mărturisitorilor şi cuvioşilor care s-au jertfit între timp. 
Imnul câştigă teren în serviciul divin după fixarea doctrinei 
ortodoxiei de către sinoade şi în condiţiile noilor cerințe 
psihologice ale creştinilor, a căror Biserică, ce se răspândise 
şi la alte popoare decât evreii, avea de înfruntat multiple 
dispute hristologice. Imnul se dezvoltă în perioade mai 
lungi, expunând mai pe larg, faptele Evangheliei şi laudele 
sfinţilor, ajungând la cântări de câteva zeci de strofe.!* 


În imnografie, condacul, care se pare că a avut altă 
denumire înainte de secolul al IX-lea, denumeşte genul 


” [dem 
9 dem 
"! Paul Edmond Bouvy, Etude... 
'2 dem 
'5 Jdem 


140 


poetic cult din literatura bizantină a secolului al VI. 

după aceea, mai ales din secolele al IX-lea i A ŞI de 
Astăzi, în Minee şi Triod, condacul desemnează A Xe 
sau antistrofele din fruntea cântărilor sau 0 PrOodey, 
Roman Melodul. melor |, 


Ca structură, condacul avea 18-24 de strofe (ro 
20-30 sau chiar mai multe versuri, al căror număr Fe) d 
şi accente coincidea cu cel al primei strofe (irmos) i 
fiecare strofă sau tropar se cânta un refren. +... 
irmosului, deci în afara acrostihului fiind o strofă 
avea comun cu restul imnului glasul (nu şi 
refrenul. 


liberă c 
melodia) şi 


Izvoarele dogmatice ale condacului se regăsesc în predica 


bizantină a sec. al V-lea, mai poetică”, aflată în opoziţie cu 


cea veche, apreciată ca fiind mai „didactică”. 


Mai pe larg decât condacul descrie caracterul sărbători 
icosul (de la gr. Jkos - casă, locuinţă; cuvântul ebraic cas 
însemna şi poezie, cântare). In vechime, icosul desemna 
strofa poemului care urma după proodă, adică irmosul. În 
Evul Mediu, sensul era al desemnării strofelor imnelor 
anacreontice profane, fără a se preciza dacă influenţa vine 
de la acestea sau de la cele creştine. Principalii autori de 
condace şi icoase, cunoscute în literatura de specialitate 
până azi, sunt Roman Melodul, Patriarhul Serghie, 
Anastasie, Chiriac, Dometius. 


Canonul poetic sau imnografic (gr. Kanon - regulă, nori) 
ca formă nouă de dezvoltare a poemului, odei sau cântări 
imnografice de la începutul secolului al III-lea, este defini 
drept un complex de poeme sau ode, fiecare tratând 
episoade diferite ale aceleiaşi teme, care se epuizează !n 
canon. Fiecare odă sau cântare a canonului are mai mule 
strofe (tropare), dintre care prima este irmosul, rasul 
strofelor având acelaşi număr de silabe şi accente ca Și a 
Irmosul stabileşte unitatea şi legătura în canon, fiind păstă 
până astăzi, dar numai ca indiciu al melodiei tropanl! 
următoare. 


În forma sa clasică, canonul era alcătuit din nouă i 
cântări, poeme sau pesne, prin adaptarea la cele A 
cântări biblice utilizate în cult: cele două cântări î1u” 
ale lui Moisel€, cântarea de laudă a Ane! 


A i Avacul ! 
proorocului Samuil!, cântarea proorocului A aa pi 
cântarea lui Isaia!”, cântarea lui Iona“, cântarea € all 


tineri în cuptorul de foc?! şi cântarea lui Zaharlă, 


'4 dem 

5 Pr. P. Vintilescu, op. cit. 

'* Exod, XV, 1- 19; Deuteronom XXXII, 1-34 
171 Regi, II, 1—10 

'5 Avacum, III, 1-13 

9 Isaia, XXVI, 9-17 

% Jona II, 3-10 

2! Daniel, III, 24-90 


35 


potezătorul (Luca 1, 68-79), la care s-a 


ME Sfintei Fecioare (Luca 1, 46-54).* 


jul 

Sf „cântarea : 

ial V-lea şi al VI-lea nu se poate vorbi de canon. 
În veaci csculsal VIl-lea -a putut cunoaşte _triodele, 
Cel mult nografio fiind realizarea secolului al VIII-lea, 
canonul ie ralizează forma care rămâne normativă pentru 
când II O realizare amplă şi completă a canonului se 
mal DI Sfantul Andrei Criteanul. Cei care-i dau o formă 
găseşte ia, rămasă până astăzi în cărțile de cult, sunt sfinţii 
d schinul şi Cosma Ierusalimiteanul (melodul sau 
(ia cum mai este cunoscut), care nu creează o formă 
1 de i bisericesc, ci îşi toamă inspirația în forme deja 
roicale, făcând din canon o formă aproape obligatorie, 
consacrată prin autoritatea autorilor. 
În veacul al VIII-lea, poezia bisericească a ajuns să-şi 
definească complet caracterul, genurile atingând 
perfecțiunea, consacrarea lor liturgică nemaifiind 
contestată. Biruința asupra iconoclasmului care semnifica, 
de fapt, o restatornicire a ortodoxiei, este un nou prilej de 
jbilare, care a dat noi imnuri ce protestau împotriva 
iconoclasmului, a ereziei în general. In secolul al IX-lea şi 
după aceea, fiecare sărbătoare îşi are unul, chiar mai multe 
canoane, pentru a se găsi întrebuințare liturgică imnografiei 
bogate. Centrul imnografiei se deplasează de la Ierusalim 
(mânăstirea Sfântul Sava) către Constantinopol, cu 
mânăstirea studiților care, în secolul al IX-lea, face o 
strălucită şcoală imnografică, reprezentată - de Teodor 
Studitul ( 826), losif Studitul (către 830), Sfântul Nicolae 
Mărturisitorul (Idem). 


Sursele la care se alimentează Constantinopolul vin de la 
Imnografii din Siria, patria vechilor imnuri şi din Italia de 
Sud (Sicilia), unde mulţi călugări se retrăseseră în urma 
persecuțiilor iconoclaste. Printre autorii de imnuri se aflau şi 


în ME care o amintim pe talentata călugăriță Cassia 
Sia), 


Să Idruntului dă, la sfârşitul secolului al IX-lea, în 
încap runtărlor de tipic, o regulă de folosire a imnelor 
VS: coincidență în aceeaşi zi, semn că toate sărbătorile 
ot a de cu imnologia lor. Începând din această 
temele sg Poate socoti epuizat genul imnografic, pentru că 
Puteau ia le putea oferi inspirației anul bisericesc se 
im Ografi Ș a terminate, Totuşi, în secolul al X-lea, 
p Orfirogen câ impăratul loan Înțeleptul, Constantin 
Cristofor în (913-959), Simeon Metafiastul. (4970) şi 
S€ înche; 'Oasieritul scriu o serie nouă de imnuri. În epocă 
CU autor. „2"gerea lor din serviciul divin public în colecții 
în explicarea şi oficială bisericească, făcând 
lat ca ea pe larg, chiar în veacul al XI-lea. S-a 


ao taia Open Triodului şi 
[de 
Pi ALI] 


Q 
QULȚURAL_ 


Mineelor să se mai admită, prin consens comun, inserarea 
altor imnuri în aceste cărţi canonice.” 


După scrierile celor care devin maeştri, loan Damaschinul 
şi Cosma Melodul, poezia bisericească de mai târziu apare 
ca o operă de imitație. Dacă la început legătura dintre text şi 
melodie era atât de putemică, ambele fiind create de o 
singură persoană, numită melod, în secolele al IX-lea - al 
X-lea această interrelaţie slăbeşte, autorii numindu-se 
imnografi. Creatorii de imnuri care au urmat secolului al 
VIII-lea foloseau melodiile înaintaşilor pentru versurile lor, 
ceea ce, în timpul vechiului lirism grecesc, ar fi fost 
considerat plagiat pentru un poet. Astfel, datorită autorității 
vechilor imne, creaţia imnografilor noi se bucura de o 
primire bună, nesuspectată. Pe de altă parte, dat fiind 
numărul mare de sărbători şi de imnuri cu teme: diferite, 
varietatea melodică i-ar fi încurcat nu numai pe cântăreți, 
cărora le-ar fi trebuit mult timp pentru pregătirea cântărilor 
de la slujbele zilnice, ci şi pe credincioşii care trebuiau să le 
înveţe. S-a recurs, deci, la ritmuri simple, populare, uneori 
Chiar melozii mai vechi revenind asupra creaţiei lor 
anterioare. Noua imnografie foloseşte şi ritmurile 
consacrate şi strofe ale vechilor melozi drept irmoase, 
intrând în uz denumirile de idiomele, automele, prosomii, 
pentru a se diferenția bucăţile celor două categorii de poeţi 
bisericeşti. 


Actuala imnografie bisericească prezintă şi ea un tablou al 
speciilor cântate, după cum urmează”S: 

1. Specii care îşi împrumută numele de la întinderea lor: 

- Stihul (grec, linie, rând) este un verset scurt din psalmi şi 
alte cărți ale Sfintei Scripturi, cântat repede, care serveşte ca 
introducere la o cântare mai lungă. 

- Stihira (grec. - ceea ce este compus din linii, din stihuri) 
este o cântare precedată adesea de stihuri şi făcută de 
imnografii creştini ca să înlocuiască stihurile din Vechiul 
Testament. 

Tipologie: 

a) de la vecernie - după psalmul 140; 

b) de la stihoavnă - legate de evenimentul zilei; 

c) de la utrenie - laude. 

- Condacul este o cântare scurtă care rezumă esenţa 
sărbătorii sau lauda sfântului. 

- Icosul este o cântare mai lungă în care se desfăşoară pe 
larg cele zise în condac. 

2, Cântări care îşi derivă numele de la conţinut: 

- ale Învierii - imnuri duminicale ce au ca obiect Învierea. 
Această numire o poartă şi alte cântări - troparele Învierii, 
canoanele Învierii, sedelnele Învierii, ete. 

- ale Crucii - imnuri tratând despre patimile, crucea, 
răstignirea Domnului, li se mai zice şi tropare ale crucii. 


4 Jdem 
25 Jdem 
26 cf. Badea Cireşanu, Tezaurul... 


141 


ha 


_ ale Născătoarei de Dumnezeu - laude privitoare la Sfânta 
Fecioară; Sa 

- Dogmalicele - sunt laude ale Născătoarei, conținând 
dogme care stau în legătură cu persoana lui lisus şi cele 
două firi ale Lui; sunt alcătuite de loan Damaschin; 

_ Cântările treimice. (triadicalele) din Octoih - conțin 
preamărirea Sfintei Treimi; se cântă duminica dimineaţa; 

- Exapostelariile (trimiterile) - imnele duminicilor din 
Octoih ce se cântă după canon şi ţin locul luminândelor din 
zilele săptămânii; se cheamă astfel pentru că în ele se 
vorbeşte de făgăduinţa Domnului de a-L trimite pe Sfântul 
Duh apostolilor; 

- Luminândele - svetilnele - cântări de la utrenie, după 
canon, în zilele săptămânii; conțin rugămintea pentru 
iluminarea de sus cu harul Sfântului Duh; 

- Cântările pentru adormiţi - cântate numai sâmbăta. 

3. Specii care se intitulează după întocmirea, măsura şi 
forma cântării lor 

- Canonul - o cântare întinsă, compusă după o anumită 
regulă, din împreunarea câtorva ode scrise cu o singură 
măsură; cuprinde nouă ode, după numărul celor nouă cete 
îngereşti, dar poate fi alcătuit şi din 2, 3 sau 4 ode. Primul 
tropar se numeşte irmos, iar un anumit irmos de la sfârşitul 
fiecărei ode - catavasie. | 

- Asemăânândele (prosomiile, idiomelele) - modele de 
cântări din Minee sau Octoih, ale fiecăruia din cele opt 
glasuri, după care se cântă alte imne. 

- Antifoanele - imnuri care se cântă de ambele străni, pe 
rând. 

Tipologie. 

2) antifoanele carismelor sau stihurile lor de la Slavă...; 

b) antifoanele treptelor de la utrenia de duminică; 

c) antifoanele liturghiei de după ectenia mare; 

d) antifoanele celor douăsprezece praznice împărăteşti. 

4. Specii cu numele de la locurile Sfintei Scripturi cu care 
se uneşte cântarea lor 

- Binecuvântările - tropare precedate de versetul 12 al 
Psalmului 118 - Bine eşti cuvântat, Doamne ... 

- Polieleul - cântarea Psalmilor 134 şi 135; 

- Fericirile. 

Specii cu numele de la timpul în care se cântă 

- Lucernalele sau luminariile - cântări de la partea întâia a 
vecerniei când preoții se roagă lui Dumnezeu, care locuieşte 
în lumină, ca să reverse strălucirea Sa în sufletul 
credincioșilor, se cheamă în acest fel pentru că atunci este 
timpul când se aprind luminile în casa Domnului; 

- Chinonicul - stihul care se cântă în timpul împărtăşirii 
preoţilor; 

- Prochimenul - stihul biblic ce se aşează înaintea citirii din 
Sfânta Scriptură a Apostolului, Evangheliilor, Parimiilor; 
este diferit de prochimenele sărbătorilor mari şi acelea de la 
vecemniile duminicilor Postului Mare; 

6. Specii care arată poziţia şi respectul celor ce se roagă în 


142 


: . A teal : ar. 
„corespondențe imediate între incidentele unu! trop 


timpul cântării 

- Acatistul - cântarea în vremea căreia credinciosi: 
genunchi; SUL Stau 
- ipacoi - cântarea de la privegherea de anu 
miezonoptică şi utrenie înainte de antifoane sua 
Evangheliei; Citirea 
- Sedelnele (şezândele) - imnuri la a căror Cântare se 
jos; se cântă la utrenie după catisme, după 
treia odă a canonului; 

- Doxologia (imnul martirului Atinogen) - se cântă ij 
la sfârşitul utreniei, în zilele de duminici Şi Sân el, 
(doxologia mare), iar în rest se citeşte (doxologia mică) o 


Melozii au căutat întotdeauna corespondențele 1Z0ilabioe i 
omotonice de la un cuvânt la altul. Dar această sii 
minuțioasă nu era oricând posibilă. Ea făcea Ornamentul și 
luxul ritmurilor tonice, dar nu era pentru ele o condiie 
necesară şi constantă. Cum regula izosilabiei se aplic 
numai propoziţiilor incidente, nu şi cuvintelor, picioarele 
tonice puteau trece liber de la un cuvânt la altul, cu condiția 
ca orice compensație odată făcută, să se regăsească k 
sfârşitul incidentei, acelaşi număr de silabe şi aceleaşi 
accente.” 


polieleu şi i: 


Imnografii, interpreți oficiali ai rugăciunii publice, se 
conformau strict limbii contemporanilor lor. Însă pentru a 
marca ritmul, s-a menţinut -o punctuație care pare a 
contraria sensul. Un membru ritmic este definit de 
întinderea sa silabică şi dispoziția accentelor. Orice 
propoziție incidentă se poate descompune în picioare tonice 
de două sau trei silabe. Ritmul tonic al imnografiei este 
binar sau ternar, niciodată cuaternar. Melodul pretinde it 
de poet, dar cântă; scrie în proză, dar observă legile rime, 
iar troparele care îi compun cântările sunt între ele la fel dk 
asemănătoare prin ritm, ca strofele şi antistrofele dn 
vechime. 


ae 18 
Melodul este, deci, independent de metrica ştiinţifică 
păstrându-şi toată libertatea de a recurge exclusiv ; 
procedeele ritmice cele mai simple şi mai accesibile pentu 
urechea contemporanilor săi. Dintre aceste DE 
populare menţionăm în primul rând asonanta $! SA 
Principiul cantitativ i se aplică fiecărei silabe, dân 
valoare absolută şi invariabilă.”? 


În noile cântări ale melozilor, esența ritmului stă 1 lui 
corespondenţele izosilabice şi omotonice ale mos 
troparele.  Idiomelele - şi, în general, toat și 
considerate în izolarea lor, nu 'ar prezenta aste! 
armonie sensibilă, dacă ţinem cont de †ilească | 
fundamentală. Melozii au căutat, deci, să sale cost 


21 Idem 
* 1dem 
* 1dem 


=. interioare ale _ strofelor pot fi 


„nondent pet numai 
COIESpO. e. Omotonia, la finalul incidentelor, face apel la 
omoloni€ 30 


Îi Liturghia era supusă unei legislații severe, 
În ace dul de la Laodiceea interzisese demult orice 
ar je liturgică anonimă sau a autorilor incompetenți. 
ea acrostihul era semnul exterior al unei 
ni legitime şi când cântăreții sfinți pronunțau succesiv 
A lele aşteptate, pontificele, clerul şi chiar poporul, care- 
niţa inteau de la un an la altul toate frazele unui ciclu 
Ii îşi recunoşteau melozii preferaţi şi devansau textul 
vi găciunca interioară. 
Această grijă a cântăreților pentru forma cântărilor este 
aglicabl, deoarece ele intrau în cultul divin public, 
umând a fi reprezentative pentru biserica dreptmăritoare, 
așa cum au rămas până. azi. De aici şi Srija - pentru 
corectitudinea dogmatică şi pentru frumusețea, stilului şi a 
expresiei, care urmau a fi în armonie cu celelalte laturi ale 
atei creştine - iconografie, arhitectură, chiar ritualul 
cultului. 


În ceea ce priveşte cântările culese de noi din Maramureş, 
simaţia este cu totul alta, dacă nu chiar opusă celei 
prezentate anterior. Vom vedea cât de greu este să se 
stabilească un criteriu de clasificare, dată fiind circulația 
cântărilor în popor şi în cultul oficial, fără vreo rânduială 
precisă sau stabilă. Pe lângă aceasta, nici chiar în mediul lor 
de utilizare ele nu cunosc o tipologie gândită după unul sau 
mai multe criterii. 


În ace 


Caracteristic acestor cântări este circulația lor folclorică. De 
aceea, în ce priveşte regulile formale (măsură, ritm, rimă, 
melodie) avem de a face cu două tipuri de creatori: pe de o 
parte, creatorii propriu-zişi, iar pe de alta, performerii. 


În cazul cântărilor studiate, la nivelul autorilor se regăseşte 
9 carecare preocupare pentru rimă şi estetica exprimării. În 
pi. rima este împerecheată sau încrucişată. Deşi 
„Salorii încearcă să evite banalitatea în acest domeniu, 
îi NU se identifică efecte formale speciale, neîntâlnindu- 
ea măcar figuri fonetice de genul aliterației. Avem de a 

cj, discurs poetic tradițional, logic, lipsit de figurile 
oica iei (onirism, discontinuitate sintactică sau 
Melozi, a Ca ŞI de pr cocupările pentru formă ale vechilor 
COmparaţii unele - figuri stilistice - întâlnite (epitete, 
din sfera aa ei) sunt cele obişnuite textelor religioase 
1egă Onică sau apocrifă, fără originalitate; aceasta se 
Îtcuru pata In Organizarea materialului, în “construirea 


ocs, > âm spune, 
ee Se 
le formale, de orice tip ar fi ele, nu constituie o 


%0 
Hi] Idem 
dem 


Q 
CULȚURAL_ 
preocupare distine 


Eu tă, un scop în sine, al creatorilor acestor 
cântări. Ele sunt făcute pentru a fi înţelese de toată lumea, 
«Ul scopul de a decoda Poporului mesajul şi tâlcul Scripturii 
ŞI al învăţăturii Bisericii. De aceea nici sfera lor semantică 
nu iese din. categoria cuvintelor celor mai frecvent 
intrebuințate de comunitate. Pe de altă parte, am spune că 
ele constituie o marcă ideologică a grupurilor pe care le 
reprezintă şi care se consideră a fi nişte creştini mai 
îmbunătățiți, cu o “misiune specială între — ceilalți. 
Preocuparea autorilor şi a interpreţilor cade deci mai puțin 
asupra formei textului, cât asupra mesajului. 


ŞI totuşi, cum am Văzut, preocupările estetice nu lipsesc. În 
comunitățile studiate există pretenţia de a considera aceste 
cântări drept o literatură aparte, sau măcar egală cu cea 
populară, din pricina frumuseţii formei lor. textuale Şi 
muzicale, sau superioară acesteia datorită “sacralității” 
textelor. Acesta este însă şi un obiectiv programatic, 
întrucât forma este făcută ca să atragă, iar conţinutul să 
catehizeze și să convingă. 


Alt aspect demn de luat în seamă ar fi al locului cântării 
imnelor. Pe vremea Sfântului Efrem, arienii cântau la 
răserucile de drumuri, alţii în adunări publice sau private, 
iar ortodocşii în cadrul adunărilor lor, în biserici. 


Cântările noastre se cântă acum în biserici la chinonic sau la 
sfârşitul slujbei, când credincioşii sunt miruiți, la hramuri 
(la Sfânta Maria Mare, la mânăstirea Moisei se renunță la 
rânduiala Ceasurilor în favoarea acestor cântări), în adunări 
particulare. Acesta este, însă, numai uzul tradițional, căci 
cântăreții profesionişti de muzică populară din Ardeal 
(Valeria Peter Predescu, Elisabeta Ticuţa, Dumitru Sopon 
ş.a.) le-au preluat, cântându-le la radio, televiziune sau pe 
casete de interpret. 


A 


Ajunse în alte medii decât cel tradiţional, cântările îşi 
menţin neschimbate versurile, chiar şi pronunția dialectală. 
Interesant este însă ce se întâmplă la nivelul melodiei. 
Interpreţi de muzică populară, dacă nu o modifică în 
esenţă, cel puţin o cizelează, o armonizează, o apropie de 
tipare folclorice consacrate, dându-i o formă mai elaborată 
(“de autor”, i-am zice), care nu există în comunitățile 
tradiționale. 


Pentru monahii din pustia Egiptului, rugăciunea, evlavia şi 
întreaga rânduială liturgică era în psalmi. Avii din mânăstiri 
îi învățau Psaltirea pe începători, iar aceştia trebuiau să o 
cunoască în întregime şi să mediteze neîncetat la sensurile 
ei. Pentru aceşti oameni care erau în comuniune de 
rugăciune cu îngerii şi îi vorbeau lui Dumnezeu doar în 
limba inspirată de EI, nu existau cuvinte omeneşti şi 
melodii pământeşti în care să te poţi ruga. 


Avva Isaac recomanda rugăciunea scurtă și deasă pentru a 


32 Patericul sinaitic... 


"143 


RE aere: 


Ea pa a 


Sha 


evita răpirea inimii de duhurile viclene. gind g 
isa ÎN e ai adi iulie ca să-și 
nepotrivit pentru monahii care s-au retras gen le 
plângă păcatele Un monah din pa esto Lp aa 
cu cântarea troparelor introduse de Sfântu SI SE 
pustiul Nitriei unde este oprit să le cânte de către | ătânul 
său. Egumenul mânăstirii, la care reclamă acest e ul 
explică: În ce priveşte cântarea troparelor şi canoanelor ŞI 
folosirea modulațiilor muzicale, acestea sunt pentru preoții 
din lume, ca să adune oamenii în biserici; dar pentru 
monahi, care trăiesc departe de lume, astfel de lucruri nu 
sunt 'de folos, ci aduc mai mult necaz.* Avva Pamvo 
deplânge chiar vremea când în biserici se vor introduce 
tropare şi se va cânta lumeşte. 


Această primă reacție a monahilor este determinată de 
faptul că ei considerau că acest gen de cântare seamănă cu 
riturile vechiului păgânism - folosirea muzicii profane şi 
cântarea modulată; faptul s-a dovedit, însă, inofensiv. în 
practică. După această primă reacţie, chiar monahii se vor 
situa, cu zel, în fruntea cetelor de cântăreți. 


Nu lipsesc nici astăzi reacţiile la cântarea religioasă 
populară, de tipul celei amintite. Unii clerici o resping, pe 
motivul că ar putea fi poartă de intrare a ereziilor, că se 
adoptă melodii care sunt departe de psalmodie, lumeşti 
(vals, romanță, melodii populare), în fine, că este o 
activitate în afara Bisericii, mirenească, folclorică. 


Cu toate că în cercurile teologice elitiste aceste păreri se mai 
mențin încă, cercetările noastre de teren dovedesc faptul că 
la foarte multe biserici şi mânăstiri din Ardeal ŞI chiar 
Moldova şi Muntenia, pentru a nu mai vorbi de Banat, unde 
mişcarea Oastea Domnului are o activitate mai intensă 
decât în rest, contribuind la o mai mare răspândire a acestui 
fel de cântare, chinonicul este înlocuit de o priceasnă, iar la 
sfârşitul slujbelor, la  miruirea credincioşilor, se 
interpretează pricesne. Ba chiar există şi moduri organizate 
de a învăța aceste pricesne, în Ardeal şi chiar în mânăstirile 
şi bisericile unde sunt cântăreți şcoliți în muzica bizantină 
(de exemplu, la biserica Sfântul Mina din Bucureşti, lunea 
după-amiază se învaţă cântarea pricesnelor, sub denumirea 
de cântări creştine, de către credincioşii prezenţi atunci în 
biserică, cu concursul preoților). 


Opinia cercetătorilor muzicii bisericeşti este că în muzica 
noastră populară există structuri asemănătoare cu cele 
bizantine. De aceea cântăreții mai sus numiți 
melodia populară, făcând-o să sune psaltic, o 
prelucrează pentru coruri bărbătești sau mixte, 
cazul, de exemplu, al călugărilor de la schitul C 
chiar al profesorilor de muzică psaltică ai F 
teologie din Bucureşti. Putem vorbi, 
acestor cântări în cultul divin oficial, d 


a aaa ES a ai 
* Idem 


adaptează 
ri Chiar o 
cum. este 
rasna, sau 
acultății de 
deci, de intrarea 
e adoptarea lor de 


către acest mediu, de o sele 
compoziţii ale clericilor, ceea 
specie vie, mobilă, modernă 
ortodoxiei la cerințele sociale 
de azi. 


cție şi apariţi 
: Ia 
ce face din Acea si i 
âm Spune, chiar ş ai 
3I duhovniceşti ale cp 
LU 


d 


Se ştie că unul dintre impulsurile date cre 
de la începutul creştinismului au fost Creziile, care a 6 
atragă oamenii la învățătura lor Şi prin grea 
imnografiei. Moe, 


În comunitățile de care ne ocupăm este vo; 
reacție a ortodoxiei, pe de o parte (în Comun 
contemporane) la propaganda cultelor neoprotestante E 
de alta (mai ales în trecut) la Uniaţie. Însăși mişcarea (y 
Domnului, principalul mediu în care s-au COMPus Cântă 
s-a înființat ca reacţie la greco-catolicism, mare parte d; 


activitatea mişcării constând în adunări ŞI cântarea de imne 


Precum se ştie, imnografia creştină, în comunitățile eretice 
a degenerat, deoarece principala funcție a sa este de a-i ară 
omului calea cea adevărată către Dumnezeu, iar cânte 
aparținând ereziilor sunt non valori dogmatice, cu toate; 
pot avea valoare estetică, pot suna frumos, melodios. Aces 
pericol al degenerării cântărilor există Şi în actuale 
comunități, provenind din: apariţia cântării ca reacție 
propaganda neoprotestantă şi la tendințele de catolicizar 
prin biserica unită, deci punerea accentului mai mult pe 
partea ideologică, pe apartenenţa ei la un anumit gmp 
religios şi neglijarea aspectului duhovnicesc; utilizarea 
cântărilor în cadrul unor adunări particulare care, scăpale & 
sub supravegherea şi îndrumarea. clerului, sunt pori & 
pătrundere a ereziilor, mai ales pentru faptul că contacte: 
dintre ortodocşi şi eterodocşi sunt dese, prin locuirea in 
acelaşi sat, înrudire, etc.; utilizarea cântării în bul 
rugăciunii din cărțile consacrate, mai ales atunci când e: 
vorba de adunări particulare, de unde şi scopul est 
predominând asupra celui mistic, în unele cazuri. 


ației imun, 


ba to d, 


Dacă până acum am ţinut să precizăm câteva a 
teoretice privitoare la cântare, ne propunem să iza 
şirul acestor probleme care ne sunt de folos în CA 

paralelei noastre. 
probe!” 


Pentru creatorul de muzică bisericească se pune tele sk 


studierii şi cunoaşterii psihicului omenesc, cu infini 3 
forme de manifestare, căruia să i se poată adresă ȘI Pee 
să-l influențeze. Simpla exprimare senzitiv-sonor> ct 
reflectare în lumea afectivă a auditorului, anihileaz 
scontat chiar de autor." since 
Pe lângă o construcţie inteligentă şi exprima”, il 
creatorului i se cere utilizarea unor imagini „zi ok 
forță şi convingere, cuprinderea în Stă : 
grăitoare a lumii infinite de idei, trăiri, 
"V. Giuleanu, Tratat... 


144; 


p 


„5 sel-cere, de asemeni, „Cunoaşterea . tradiției 
cesti. şi naţionale, ca şi noțiuni teoretice de 
ci bizantine ŞI teologie. 

„-tărilor. religioase, dacă autorul textului. este 
în cazu Ce despre autorul muzicii comunitatea nu ştie 
„peori cun seică acesta este aceeaşi persoană cu autorul 
nimic. 9 ste cazuri, sau melodia îi aparține interpretului, 
“tul utiliza una Sau alta dintre melodiile cunoscute 
| pu et textului pe care îl are de interpretat. 

Prese 


tului i se cere; în muzica cultă, deci şi bisericească, 
jpterpre sui adâncime şi pătrunderea psiho-emoţională a 
poate care o are de interpretat, veridicitatea exprimării 
Oper a emoțional, intervenția activă în redarea operei, 
area concepției şi a modului propriu de a înțelege 
"pă interpretată, fără rabat de la partitură, lucrul 
ivelient şi conştient. In plus, cântărețului bisericese 1 se 
cere 0 cântare domoală, dulce, lină, fără a fi stridentă, 
deoarece cântarea este mal întâi rugăciune şi după aceea 
artă 
interpretului cântărilor i se cere din partea comunității voce 
şi auz muzical, apoi credință, dragoste față de cântare şi de 
Dumnezeu. Înțelegerea acestor factori de către indivizi şi 
comunitate este, însă, subiectivă; prin credință se înțelege o 
credință oarecum oarbă, deasupra înțelegerii raționale, iar 
prin dragoste, un fel de zel misionar şi ruperea de lume 
pentru a-I sluji lui Dumnezeu. 


- O interpretare frumoasă, făcută cu talent şi suflet este mult 
apreciată, cel care o realizează fiind considerat de 
comunitate ca om înzestrat cu har de la Dumnezeu, făcând 
parte din ceata cântăreților cei împreună cu îngerii. Opinia 
frăitorilor creştini este relativ alta. Încă de la începutul 
introducerii troparelor în Biserică s-a condamnat cântarea 
Care se aseamănă artei profane, sinoadele dând indicații în 
Vederea interpretării cu bună cuviință a cântărilor bisericeşti 
(ră a sil firea spre răcnire - canonul 15 al sinodului de la 
Laodiceca - fără a-ţi modula şi trupul după ondulațiile vocii, 
frăa gesticula ca în teatrele romane, etc.). 


Cântarea religioasă trebuie să fie în primul rând rugăciune, 
Ai toate regulile care ar face-o bine primită 
pa A Dumnezeu, Şi numai după aceea artă, pentru ca 
Înspre i ŞI cuviința ei să înalțe sufletul omenesc 
Cântările E ti se dumnezeiască. Mulţi care interpretează 

iungă | da noi în comunitatea tradițională încearcă 
Pimită cântar ca duhovnicească în care să le fie bine- 
Simplă, zi a iz lui Dumnezeu. Ei „due o viaţă 
Îiccventând i de „Sa deIe, curată (văduvie), cinstită, 
Serica, Îşi dee dA (mai ales în duminici şi sărbători) 
=) Pruncii în credință şi cinste, învățându-i să 
Cm 


; iulean 
u, 7 3 
» “Tatat...Şi Canoanele Bisericii... 


9) 
CULTURAL 


păzească, înainte de toate, legea lui Dumnezeu şi fiind 
conştienţi că părinții sunt cei care vor da socoteală înaintea 
lui Dumnezeu de greşelile copiilor. Îngrijesc de gospodărie 
ŞI de rugăciune. Fac milostenie, după putere, cu cei străini 
călători, cu monahii, bisericile, cu credința că prin acestea şi 
Dumnezeu îi va milui cu cele ce le sunt de folos vieții, cu 
iertarea păcatelor şi cu ajutorul copiilor lor. Ei consideră 
cântarea ca pe o slujbă specială adusă lui Dumnezeu, pentru 
care lasă cele ale gospodăriei şi ale lumii. O consideră ca pe 
un fel de jertfă şi o practică însuflețiţi de o iubire aprinsă 
pentru Dumnezeu. 


Interpreţii consideră apoi cântarea ca făcând parte din 
misionarismul creştin, alături de ajutorarea aproapelui şi 
propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu (mai ales cuvântul 
Scripturii şi învăţăturii unor părinți trăitori pe la mânăstirile 
la care au fost în pelerinaj, ori ale căror cărți le-au citit). Ei 
consideră cântarea ca pe o chemare a lui Dumnezeu şi, nu 
în ultimul rând, ca pe un talant pe care au datoria de a-l 
înmulți. Cântarea înseamnă pentru ei şi un mod de a te ruga 
atât pentru cei credincioşi, cât şi pentru cei care, prin faptele 
lor, s-au depărtat de la credință, pentru lumea. întreagă, 
pentru care suntem cu toţii datori să ne rugăm. 


Ca mod de cântare este acceptată însă adesea cântarea tare, 
“răcnită”, cu inflexiuni care pun în evidență mai mult vocea 
cântărețului şi mai puţin vorbele, lipsind astfel nu numai 
dulceața cântării, ci şi starea prielnică rugăciunii. Nu la fel 
se pune problema şi cazul cântăreților profesionişti de 
muzică populară. Aceştia transformă cântarea în artă, o 
prelucrează, dar rămân cu credința că slăvesc pe 
Dumnezeu, prin darul cântării care li s-a dat. Pentru 
interpreții-monahi, pricesnele au, mai ales, funcţie 
catehetică şi liturgică, înlocuind chinonicul. 


În cazul comunităților monahale feminine, discutarea 
problemei se apropie mai mult de cazul interpretului din 
comunitatea tradițională, căci unele maici provin din 
mediul în care se cântă aceste cântări, deci le cântă în 
virtutea moştenirii lor prin tradiție, neavând nici pregătirea 
teologică şi nici instrucția muzicală care să le permită 
armonizarea sau prelucrarea; de aceea ele menţin modul de 
interpretare şi concepția tradițională despre cântări şi 
interpretarea lor. 


În Bizanţ s-a creat un teren prielnic pentru artele timpului. 
Cântecul bizantin este un amestec de procedee de origine 
greco-romană, ebraică, arabo-siriană şi a diferitelor straturi 
ale muzicii laice, populare, de orice factură. Muzica 
bizantină este răspândită într-un spaţiu destul de larg: din 
Peninsula Balcanică până în inima Europei (fosta 
Iugoslavie). Orientul Apropiat, Africa de Nord, toată Rusia, 
până în Asia Centrală. In contact cu arta muzicală a atâtor 
popoare, cea bizantină cunoaşte evoluții foarte variate, 
complexe, care fac imposibilă o privire stilistică generală 


145 


ha 


cuprinzătoare asupra tuturor mijloacelor întrebuințate, mai 
ales pentru arta de la periferia ariei de răspândire. Cele mai 
mari dificultăți se înregistrează mai ales după 1453, când 
mijloacele originale resimt influențele şi manierele din zona 
turco-arabă şi persană, ce pun greu în cumpănă 
autenticitatea şi puritatea stilistică. Totuşi muzica bizantină 
şi-a păstrat liniile stilistice fundamentale prin acele ipostaze 
şi forme structurale care aparțin organic trunchiului său, cu 
rădăcini în Bizanţ” 

După cum am amintit anterior, cântările din Maramureş 
conțin în cea mai mare parte melodii populare din Ardeal, 
melodii de vals şi romanțe, cu variațiile pe care le-am 
menționat, de la o categorie de interpreți la alta. Despre 
influențele pe: care le-a suferit cântarea religioasă din 
Maramureş, ar fi multe de spus. Prima şi cea mai 
importantă este cea folclorică, resimţită mai mult la nivel 
muzical, chiar şi în cazul cântării canonice. La nivel formal 
şi prozodic, aceasta influență este mai puţin resimțită. 


La nivelul textului, influențele sunt mai multe şi mai 
complexe. Între ele distingem câteva mari categorii: 

- ale textelor apocrife şi legendelor populare religioase, 
manifestate în formulări, expunerea temei, tratarea 
subiectului, completarea datelor oferite de Scriptură cu date 
din apocrife, folclor şi, mai rar, Sfânta Tradiţie; 

- ale catolicismului, mai ales în cântările închinate Maicii 
Domnului şi în unele cântări în a căror formă originală se 
găsesc sau nu menționate denumiri catolice, precum Sfântul 
Spirit, Fecioara Maică, etc.; 

- ale grupării Oastea Domnului în cadrul căreia au şi apărut 
unele cântări — concepția despre crucea suferinței, pocăință, 
zelul misionar, rugăciune; 

- ale grupărilor neoprotestante, resimţite mai mult în 
melodie, dar şi la nivelul textului: obsesia pocăinței, a 
pedepsei divine pentru păcate, concepția despre Parusie. 


Cântarea veche bizantină nu era uniformă. Ea diferea de la 
O biserică la alta, de la o localitate la alta, atât ca notație, cât 
şi ca interpretare. Actuala cântare bisericească beneficiază 
de o notație simplificată şi o relativă uniformitate, dobândite 
în urna reformei muzicii psaltice din secolul al XVIII-lea de 
la Constantinopol. Cântarea bizantină actuală este 
organizată în opt moduri (glasuri), patru autentice şi patru 
plagale  (lăturaşe). În subsidiar există moduri 
complementare, fără autonomie structurală, depinzând de 
modurile din care derivă. 


In cazul cântărilor maramureşene nu am întâlnit notații 
muzicale în caietele de cântări ale femeilor, nici - în 
culegerile publicate până. în prezent, ci doar transcrieri 
ocazionale ale cercetătorilor. Denumirea de “glas” circulă 
„în comunităţile studiate de noi, dar el nu are semnificaţia 
termenului din muzica bizantină, nici nu implică o tipologie 
> e ati Co e AI? i at a ae, 
” diac, as. Nicu Moldoveanu, /zvoare... 


a cântărilor ca acolo. În cazul nostru, glas. înse 
melodie sau alta dintre cele cunoscute, care se po mnă 
măsura şi ritmul versurilor ce urmează a ph 
Termenul, chiar în înțelesul acesta, este NECUNOScuţ Cântă, 
dintre cântăreți, fiind întâlnit doar în vocabularu] a lor, 
dirijoare al corurilor bisericeşti. Variantele melodice « 
în funcţie de: satul şi biserica 


Oa 
- e dif 
in care se Cântă, ler 
momentul interpretării, context. 


INterprey 
Muzica bizantină cunoaşte existența mai multor. ş 
(octaviante, infraoctaviante şi Supraoctaviante), şi „, 
multor genuri melodice - diatonic (glas | 24 Ip să 
cromatic (glas 2+6, muştar, mixte Cromatico-diatonjce! 
enarmonic (glas 3+7 + unele cântări din 5) 38 ) 
Din punct de vedere al ritmurilor, întâlnim 
muzică bizantină:”” irmologică (grabnică) - vi 
pentru fiecare silabă din text fiind creat un sunet; Sfihirarică 
(“zăbavnică”, cum o numeşte A. Pann) - mişcare mijlocie, 
moderată, de expresie calmă, liniştită, domoală, permițând 
cântarea mai multor sunete pe aceeaşi silabă, qy 
posibilitatea dezvoltării melodiilor de gen ornamental; 
papadică - mişcare foarte largă, rară, preluată cu 
ornamentări excesive, pe o silabă putându-se desfășura o 
melodie întreagă. 


In actuala 
€, concisă 


Comunitatea care interpretează pricesnele nu cunoaşte 
aceste noțiuni teoretice, singura normă de interpretare a 
cântărilor  constituind-o tradiţia orală, familială seu 
comunitară. Remarcăm, de asemeni, că lipsesc, la unii 
interpreți, bogatele omamentaţii din muzica bizantină, 
cântarea înscriindu-se în stilul celei folclorice româneşti sau 
al cântărilor neoprotestante. 


Modulaţia are ca scop colorarea cât mai variată a versului 
melodic şi evitarea monotoniei. Este prezentă mai mult în 
cântările stihirarice şi papadice, presupunând. fantezie, 
improvizație,  inventivitatea psalților şi imnozilor. $ 
realizează prin treceri în moduri diferite ca gen (diatonie 
cromatic, enarmonic) sau în modurile lor complemenia€ 
(muştar, nisabur, hisar)'9. 


În cântările religioase din Maramureş modulația este în 
prezentă şi foarte apreciată de comunitate. Ea se a 
în funcție de posibilitățile vocale ale fiecărui interpre Și” 
fantezia. fiecăruia, ducând adeseori până la schimbat 
melodiei de la un interpret la altul. 


ot 
Repetarea, numită şi imitație, constă în reluarea gun 
melodice, care dă muzicii bizantine un caracie! tale; 
tradițional. EI face parte din estetica artelor gina 
desenele melodice realizând prin repetare o 7 stă 
simetrie, care se găseşte în elementele artelor P 


———————— e 


% V. Giuleanu, Op. cit., N. Lungu, M. Croitoru, Gramatică: 
% Idem 


* V. Giuleanu, Op. cit. 


146 


ionale Și asigurând melodiei legătura dintre părțile 
reglo nente. În muzica bizantină se realizează reeditarea 
compr ipuri melodice în. texte liturgice . diferite 
e eodeat de conținutul literar al cântărilor. Există o 
lu tare. strictă şi alta liberă a unei figuri melodice. 
ET uită doar pe orizontală, figura oferă posibilități 
N din construcții monotone.  Tiparele melodice se 

erezia. pe plan general, de unde rezultă gruparea 
E ilorîn opt moduri, sau particular în fiecare Cântare. 


În cazul cântărilor religioase din Maramureș, nefiind vorba, 
prectic, de o artă riguroasă a interpretării, nu există nici o 
repetare de motive sau structuri melodice, deşi se poate 
vorbi, la un mod foarte general, de un stil propriu acestor 
cântări, influențat mai mult de melodica populară. 
Repetarea, în cazul pricesnelor, se realizează prin reluarea 
unei structuri melodice de-a lungul a zeci de strofe uneori. 
Al doilea nivel la care se poate vorbi de repetare (de data 
aceasta atât la nivel muzical, cât şi literar), este cel al 
refrenului, repetat mereu, chiar de două ori, după fiecare 
strofă. De aici decurge o lungire a cântării (practic dublarea 
sau triplarea numărului de strofe, prin repetiţia de fiecare 
dată a refrenului) şi o monotonie, dorită de interpreți, care 
pentru ouisider-ul neobişnuit cu acest stil ar putea să pară 
plictisitoare. Scopurile acestei repetări sunt multiple. 


În primul rând, se cuvine să luăm în considerare scopul 
mnemotehnic, propriu oricărui fapt de folelor literar, pentru 
a asigura circulația şi transmiterea în cadrul grupului. 
Refrenele sunt mult mai bine cunoscute şi cântate decât 
sirofele propriu-zise ale cântărilor. Există obiceiul de a 
adapta unele texte la un anumit refren. Uneori, versurile 
propriu-zise ale cântării prezintă o importanță atât de mică, 
incât este necesar să fie citite pe rând de conducător cu 
Yoce (are, înaintea grupului, înainte de a fi cântate. 


În afară de a fi mnemotehnic, refrenul mai are încă un rol 
pare bine determinat: exprimă - ideea de bază a cântări, 
Yntimeniele de durere sau de bucurie ale comunităţii, 
Antarea propriu-zisă nefiind decât un suport pentru refienul 
Care sintetizează dorința de rugăciune a grupului. 
pie scopuri ale repetării țin de ritualul interpretării. In 
tepe ecelor de procesiune, cântate, de obicei, în timpul 
sere Srupurilor către mănăstire, sau la înconjurul 
iSeri Se Detai ia însoțește, practic, paşii oamenilor spre 
cende dând ritm mişcării parcă desenând drumul 
elodi At Spre Dumnezeu al acestor grupuri. „Mişcarea 
Re Se aceeași cu mişcarea fizică a grupului. 
di île, însă și un sens mai profund. Scopul 
zei 2. Menirea cântării nu este cea estetică. Ea este 
AC sau Slujbă adusă lui Dumnezeu. Repetarea unei 


(AMR E 208 ac Rica 


Q 
CULȚURAL_ 


structuri melodice pe o întindere uneori foarte mare, prin 
monotonia şi forma fixă, duce la lipsa de grijă a interpreților 
Pentru calitatea melodiei, uneori chiar la ignorarea 
aspectului estetic, artistic al melodiei şi implicit, a 
caracteristicilor individuale ale vocii interpreților. 

Lipsa nevoii de a acorda atenție melodiei transferă interesul 
interpreților către text. EI este cel care contează. EI este 
Tugâciunea propriu-zisă, melodia fiind numai haina 
frumoasă. în care această rugăciune este înălțată către 
Dumnezeu. Prin lipsa de grijă față de tehnica muzicală şi 
prin repetarea unei structuri melodice şi a refrenului chiar 
de zeci de ori, performerii realizează o interpretare 
“perfectă”, al cărei suport este repetarea, dobândind în 
acelaşi timp o concentrare la rugăciune, o stare sufletească 
deosebită ce se înalță, odată cu înălțarea acordurilor 
melodice, către Dumnezeu. Dintr-un procedeu formal, 
repetarea se transformă în cazul cântărilor studiate, în 
procedeul de bază al interpretării, care aduce la atingerea 
scopului celui mai nobil al cântării - îndreptarea ei către 
Dumnezeu; acest procedeu se transformă într-un model de 
pregătire spirituală pentru rugăciune. 


Procesul variațional pleacă de Ia linia de bază, dându-i alte 
înfățişări prin: schimbarea direcției liniei, a omamentelor, a 
desenelor ritmice şi structurilor intonaționale în care se 
reunesc elemente esențiale din formula de bază, trecerea în 
câmpuri modale diferite, rar variaţii de ritmică. Şi în 
cântarea studiată de noi se întâlneşte schimbarea direcție 
liniilor şi a structurilor intonaţionale, ca şi variaţii ritmice, 
mai ales la trecerea dinspre strofă spre refren şi invers? 


Improvizația este un procedeu componistic utilizat în 
muzica bizantină datorită oralităţii şi naturii solistice a 
actului interpretativ folosită. Este folosită mai mult în 
genurile mai libere (papadice). Se desfăşoară un cadru 
modal precis (respectă formulele cadenţiale şi finale ale 
unui mod). A generat forme melodice bogate şi 
omamentale: 


În cazul cântărilor noastre, improvizația este un procedeu 
destul de mult utilizat, având însă alt mecanism decât în 
melodica bizantină. În cazul nostru nu sunt “respectate 
anumite tipare melodice ca în muzica bisericească, ci se 
improvizează după bunul plac al performerului. 
Improvizația poate viza întreaga melodie, în cazul în care 
interpretul, necunoscând melodia pe care se cântă de obicei 
acea cântare, sau vrând să-i dea un aer de noutate, îi 
ataşează o melodie improvizată de el, sau poate privi doar o 
performerului, de preferințele sale muzicale sau de context 
(o interpretare mai aleasă, mai artistică, va face 
interpretulul în cazul prezenţei altor grupuri din sate sau de 


42 V. Giuleanu, Op. cit. 
% Idem 


147 


ha 


credințe diferite, ca şi în fața străinilor pentru a demonstra 
frumuseţea tradiției locului şi talentul său interpretativ). Ca 
şi în muzica bizantină şi în cântare putem vorbi de „0 
competență a performerului, chiar de o specializare a sa. In 
cazul muzicii bizantine, acestea se dobândesc prin învățarea 
într-o şcoală de muzică sau pe lângă un protopsalt, într-o 
catedră. 


În ce priveşte cântările noastre, competenţa. se certifică de 
comunitate prin apartenența încă din copilărie la grupul de 
cântăreți. Această competență nu ţine numai de 
corectitudinea executării  cântării, ci şi de integrarea 
cântărețului în comunitatea: creştină a satului. Totuşi, în 
cazul unei înzestrări vocale excepționale, comunitatea uită, 
pentru moment, de celelalte cerințe. Cântările se învață în 
familie, în cadrul pregătirii pentru procesiunile la 
Adormirea Maicii Domnului, în adunările particulare şi la 
biserică. Deci improvizația nu este exclusă, însă ea merge 
numai până la o anumită limită; cântarea trebuie să fie 
recunoscută de insideri ca bun al comunităţii respective, 
aparținând tradiţiei locului. Noutatea este primită privită 
uneori circumspect, dar este. admisă destul de repede, mai 
ales atunci când este în concordanță cu cerinţele estetice ale 
comunității. Se întâlnesc, în cazurile studiate, două tendinţe 
contradictorii, la fel de puternice: pe de o parte relativa 
încremenire într-o formă (text şi melodie) fixă a cântării, iar 
pe de altă parte, marea receptivitate la nou, care exprimă 
dorința, integrării. grupurilor în societatea modemă şi. în 
creştinism românesc în ansamblu. 


Centonizarea este compunerea unei cântări cu ajutorul unor 
fragmente melodice din alte cântări. preexistente. Psalţii 
foloseau texte muzicale vechi în țesătură melodică nouă.“ 
ŞI în cazul nostru există posibilitatea de a realiza o melodie 
din combinarea a două-trei alte melodii cunoscute. Aceasta 
o face şi omul din popor dar mai ales diecii bisericeşti care 
au cunoştinţe muzicale. 


Isonul este acompanierea melodiei de a doua voce, prin 
sunet prelung şi discret pe vocala a, se numeşte ison pentru 
permanenţa prezenţă pe firul cântării. A fost destinat, iniţial, 
să menţină cântarea primei voci purtătoare a melodiei la 
intonația exactă față de „bază” şi în atmosfera modală 
cerută de cântare, sau pentru a readuce la aceste condiţii 
dacă vocea respectivă s-ar fi depărtat. Cu timpul, devine 
pedală armonică a muzicii bizantine care, mânuită cu bun 
gust ȘI simţ estetic, dă un plus de expresivitate cântărilor.” 


Reguli: Se poartă pe unul dintre sunetele principale ale 
melodiei cum ar basul (tonica). modului, uneori pe 
dominantă. Nu suportă ison începutul melodiei în registre 
Joase și finalurile, unde vocea urmează firului melodiei. Se 
Mad ae Ai a Ne st, 

"1 Idem 

“ Idem 

18 după V, Giuleanu, op. cit. 


148 


alege o nuanţă adecvată ca să nu aco 
scoată în relief, însoţind-o discret şi 
loc modulaţiile. Este foarte adecvat 
papadice şi este contraindicat în re 
irmologice. 


pere melodi Ci 
„nârcându-i din să 
in cântări Stihirarice JE! 
Citative şi în Cântă 


În cântările noastre nu poate fi vorba de o astfel de tey.. 

ce presupune cunoştinţe muzicale temeinice, Toy ni 
comunitățile studiate există şi interpretări ale pricesnej” 
două sau trei voci, în cadrul corurilor bisericeşti : y 
datorită lipsei de instrucție muzicală a dirijorilor, cântar i 

realizează mai mult “la octavă”, fără a ține cont de re di i 
muzicii bisericeşti şi după ureche, aceste prelucrări i 
făcute de dirijoarea corului şi, mai rar, de preot. k 


În cadrul serviciului divin există Şi astăzi aşa numit 
parlando-rubatto, care denumeşte o melodie foarte simplă, 
mai mult vorbită, după care se intonează un text. Acest ritm 
se constituie ca structură din formule cu durate aflate în 
relații  nemăsurabile, cu  augmentări şi diminuări 
neproporționale, cu accelerări şi răriri ale valorilor ritmice 
fiind propriu mai mult interpretării solistice.” În biserii 
astăzi este auzit mai mult la citirea Evangheliei. şi 
Apostolului. Acest ritm, aşa cum este cunoscut în cultul 
oficial, nu apare în cadrul ritualurilor interpretării cântărilor 
nu apare nici chiar recitativul, care în cultul oficial are 
rolul de a pregăti părțile şi secțiunile de tipul „arioso” şi 
presupune un anumit ritm de citire şi o intonaţie specifică. 
Găsim însă pasaje de recitare, pe care le numim parlando. 
Atunci când grupul de cântăreți este mai mare, iar aceştia 
nu cunosc textul pe de rost, nici nu dispun de texte scrise, 
conducătorul recită întâi fiecare strofă înainte de a fi cântată, 
cu scopul de a le-o reaminti membrilor grupului. 


Efectul acestei citiri ni se pare însă mai mare. Cel cart 
citeşte subliniază ideile, imprimând textului citit propriz- 
trăire şi accentuându-i caracterul liric pe de o parte și cel de 
rugăciune, pe de alta. Această citire îl pune în evidentă pe 
conducătorul grupului care pare că reuneşte în glasul să! 
cântarea întregului grup, ce va urma să interpreteze, după 
recitarea sa. Prin aceste pasaje, cântările se apropie N 
mult de stilul rugăciunii clasice, care este vorbii 
însemnănd un dialog, personal, intim, tainic şi direct i 
Dumnezeu. Acest tip de recitare este folosit la proialul 
de la Adormirea Maicii. Domnului şi în aa 
particulare, acolo unde sunt îndeplinite condiţiile iai 
mai Sus, În acest context (de sărbătoare şi „cu Bud î 
recitarea devine un mod de „a se da în spectaco 
grupurilor, de a-şi marca mai mult identitatea. 


11 dem 


 Muanţe 


Di. 
Cigiozi 


DESPRE ICOANA MAICII DOMNULUI 


în 


„biectele de iconografie marială au fost 
matate până în prezent de două categorii de 
autori: teologi ŞI ISUO4IS de artă. Cei care se 
e de iconografia marială dinspre teologie tind 
ze problemele referitoare la subtilitățile 
ie dogmă, făcând din lucrarea respectivă un prilej 
k descriere lirico mistică a diferitelor tipuri 
ioonografice mariale şi a semnificaţiilor lor 
dbematice. Pe de altă parte istoricii de artă urmăresc 
o clasificare cât mai exactă a tipurilor mariale, 
adoptând ca principal scop sistematizarea tipurilor 
iconografice, descrierea acestora şi a variantelor, 
sabilirea extinderii temporale a unui tip, 
clasificarea relațiilor care. există între- un tip 
iconografic şi diferitele denumiri sub care apare. 
Această viziune, deşi riguroasă din punct de vedere 
şiințific (sau poate tocmai pentru că urmăreşte să 
fl foarte riguroasă din punct de vedere științific) 
pierde uneori din vedere un aspect esenţial şi anume 
lgătura strânsă care există între orice imagine 
lizioasă şi sentimentul religios care a generat-o şi 
de aici, implicit, legătura între variaţia în timp -a 
*nimentului religios şi variaţia în interiorul 
“purilor imaginilor religioase. 


ropi 
Si accentue 


Pentru a înțelege mai bine acest aspect trebuie să 
distingem trei nivele în interiorul creştinismului: 
„A nai este acela al mesajului originar, 
n ceea e HIiCOri greu inteligibil, contrazicând 
este trecător-uman în noi. Este domeniul 


) 

Dir rc 
„„ Ynlaţiile fo ări 

SIpuirile ( rmelor  iconografice putem să urmărim 


* raportân po heminements) propriei noastre credinţe, în timp 
Ce. este za modelele mai vechi suntem plasați în faţa a 
Ppanineş i 'edința dintotdeauna (B,Sendler - Les icones 
diuj religi de Mer e de Dieu, Tours 1992, p.10). Evident, în 
Majoritea € Ozitaţii „pare o problemă insolubilă pentru 
x, der, Ati spaţiilor geografice: religiozitatea. Ea are 
Niciodata Su De diferite niveluri sociale şi nu vom avea 
e, Es bocumentaţie pentru a distinge net fiecare 
loaţe „.. 4 Care srl zl de obicei, pentru fiecare perioadă, o) 
Bemy|ele € sociale € cu mai multă sau mai puţină intensitate 
tag Perioade di care merită să fie studiată. Există, spre 
dec. tinde Sita, distinct de ideea apocaliptică şi 
modeleze într-un anumit fel întreaga 

Pective. Evident, ideea de apocalipsă este 
tine, dar preeminența pe care această idee 
moment dat este un aspect al religiozităţii 


- ASpecy al E “pocii res 
(Obindesu a Creş 


adej 4 un 
| 'eSpective, 


care Emanuela Munteanu ne prezintă 
şi a creștinului, diferitele tipuri de 
şi felurita cinstire ce [i s- 


149 


» din perspectiva istoricului de artă 
icoane ale Maicii Domnului 
a adus şi li se aduce 


inefabil 


al. cunoaşterii mistice prin experiență 
directă. 


Al doilea nivel este acela al ideologiei religioase, 
cuprinzând dogma şi cultul, realizând o mişcare 
lentă de deviere de la mesajul originar pe care 
urmăreşte să-l conducă spre inteligibilitate - şi 
umanizare. Aici ar trebui să se afle rădăcinile artei 
bizantine, întrucât ea este oarecum parte a cultului şi 
este fundamentată dogmatic. În mod real însă arta 
bizantină preia de la acest nivel numai scheletul 
structurii sale intrinsece, ideea primă a anumitor 
tipuri  iconografice, precum. și caracterul de 
stabilitate, fixitate. (uneori se spune rigiditate) 
rezultat din respectarea canoanelor stabilite de 
sinoadele ecumenice. Am putea spune că de acest 
nivel. ţine tot ceea ce este constant, aproape 
neschimbat în arta bizantină de la începuturi şi până 
la ultimele ramificații post-bizantine. 


Al treilea nivel. este cel al religiozităţii, al 
sensibilităţii religioase a maselor. Actul devoţional 
propriu zis preia selectiv părți din dogmă şi le exaltă 
rând pe rând, adaptând religia la spiritul epocii. 
Marea masă a credincioşilor nu a cunoscut niciodată 
subtilităţile dogmei şi nici nu s-a interesat de ele, a 
făcut din iubirea de Dumnezeu o chestiune 
personală, uneori pasională până la distrugere şi 
erezie. Este aici partea cea mai fluctuantă a 
creştinismului, povestea oglindirii chipului lui 
Dumnezeu în apele tulburate ale istoriei. Din punct 
de vedere al religiozităţii, nici o epocă a 
creştinismului nu seamănă cu alta, fiecare popor şi 
fiecare timp are modul său particular de a-l concepe 
şi iubi pe Dumnezeu şi de a trăi comuniunea cu el. 
La acest nivel se află rădăcinile artei bizantine în 
forma sa concretă, vie, fluctuând discret dar 
inconfundabil, aici se află mecanismele selecţiei 
anumitor tipuri iconografice preferate sau 
dimpotrivă ignorate în diferite circumstanțe spaţio- 
temporale. 


Pentru studiul religiozității istoricul are la dispoziţie 
arta, literatura religioasă, toate sursele scrise în care 
apar menţiuni referitoare la Dumnezeu (acte de 
danie, pisanii, inscripții, elementele de cult 


particulare pentru anumite zone și perioade). 
Deasemenea, o sursă importată pentru studiul 
religiozității, dar cu mari inconveniente ținând de 
lipsa reperelor tempotăle, poate fi prezenţa 
personajelor sfinte în folclor”. 


Ne-am oprit tocmai la pietatea marială deoarece ea 
dă tonul relaţiei între divin şi uman. Intre adorarea 
lui lisus Hristos şi cultul sfinților, cultul marial este 
veriga de legătură: nu la fel de ancorată în 
transcendent precum adorarea lui lisus Hristos, dar 
nici la fel de apropiată de uman precum cultul unui 
sfânt. În plus, în Occident, problema marială este, 
în perioada secolelor XVI-XVII, un aspect 
important al disputei între catolicism şi Reformă. 


Din pictura bizantină, icoanele reflectă cel mai bine 
fluctuațiile religiozității, pictura murală fiind mult 
mai dependentă de canon. lată cum descria Manolis 
Chatzidakis* impactul icoanei asupra religiozităţii: 
Trebuie să fi trăit un timp printre călugării de la 
muntele Athos pentru a înțelege cât de mult icoana 
rămâne încă o valoare puternică şi vie. Icoana 
vorbeşte, se supără, impune pedepse, se amestecă în 
disputele. dintre călugări, într-un cuvânt ea are 
raporturi directe cu fiecare individ al comunităţii. 


Istoriografia de artă referitoare la iconografia 
marială distinge mai multe tipuri iconografice; 
stabilirea tipurilor precum şi clasificarea şi 
interpretarea acestora comportă uşoare diferențe de 
la un autor la altul. Pentru simpla descriere a 
tipurilor iconografice, fără problematizări legate de 
geneză, evoluție, filiaţii, denumiri, vom folosi în 
continuare lucrarea lui L.R6au despre iconografia 
artei creştine” care în tomul II, 3 abordează 
problema iconografiei mariale. Reau distinge patru 
categorii de tipuri iconografice: Fecioara Majestății, 


Cr aa E E e E ia a ee ieste 


” Pentru prezența Maicii Domnului în folclorul românesc vezi 
Simion Florea Marian - Legendele Maicii Domnului: Bucureşti 
1904. 
* L.Reau remarca faptul că pe măsură ce se avansează în Evul 
Mediu, cultul marial ("mariolatria”) progresează din ce în ce 
tinzând să diminueze cultul Fiului şi al celorlalte persoane ale 
Treimii (L.Rau - Iconographie de Vart chretien; tom II, vol., IL., 
p.66). Însuşi acest fenomen este un aspect al religiozității şi nu al 
religiei propriu-zise, deși el este justificat dogmatic. Preferința 
pentru unul sau altul din personajele sfinte este un aspect al 
fluctuaţiei sensibilităţii religioase a maselor. Nu putem să nu 
remarcăm în acest context că Dumnezeu Tatăl nu a generat 
Niciodată un cult şi o adoraţie specială în afara Liturghiei, şi 
aceasta tocmai datorită caracterului. său transcendent, greu 
inteligibil. 
4 M.Chatzidakis, L'icone byzantine: în Studies in Byzantine Art 
and Arheologie, XVI, p.12, London 1972. 

Louis Reau - L'iconographie de l'art chretien, tom 1, vol.I, 


Fecioara Tandreţii, Fecioara Patimilor 
> 


R 
Protectoare€. ăi 
Fecioara Majestății cuprinde următoarele ti 
reprezentări: a 


Platytera, care poartă pe Piept Prunc 
reprezentarea ideii dogmatice că Sfân 
pieptul mai larg decât Empireul pent 
pe Dumnezeu întrupat. 


ta P ecioarga 
ae! Cupring 
Vlaherniotissa este reprezentată în 
braţele întinse, asemeni tipului 

catacombe, de care se diferențiază 
poartă pe piept un medalion cu lisus Emanuel, Tipul 
este curent în icoanele ruseşti desemnate cu numele 
Znamenie, dar lipseşte aproape total în Occident, În 
secolul XIV este transformat în Fecioara 
Protectoare. (Vierge de - Miscricorde), acordând 
adăpost sub faldurile mantiei celor aflați în nevoi i 
necazuri. 


Picioare, 
de orantă di 
Prin faptul că 


Panaghia Hodighitria este reprezentată în picioare 
cu Pruncul binecuvântând, susținut pe braţul stâng, 
Este tipul adoptat de majoritatea madonelor gotice i 
semnifică prin nume Cea care arată drumul. 


Panaghia Nicopeea (Cea care dă victoria). este 
reprezentată în picioare sau aşezată, în atitudine 
hieratică, riguros frontală, prezentând cu ambelt 
mâini Pruncul. Atitudinea şi gestul se regăsesc in 
Occident în tipul Vierge de Majeste. 


În tipurile Fecioarei Tandreţii, Bizanțul precedă 
Sienna în crearea unei Sfinte Fecioare umant, 
materne, care dă sânul Pruncului, mângâindu-l și 
jucându-se cu E]. 


Panaghia Galaktotrophoussa este tipul Sfinte! 
Fecioare alăptând, care apare în arta rusă sub 
numele - Mlekopitatelnila, iar în arta italian 
Madonna del Latte. Eleusa sau Glykopbilou 
reprezintă pe Sfânta Fecioară cu obrazul, lipit 
obrazul Pruncului printr-un gest de tandrețe . 


Panaghia Strasnaia (Fecioara Patimilor) i 
pandantul lui Mater  Dolorosa din e ză 
occidentală şi reprezintă presentimentul ea 
simbolizate de îngerii purtând crucea ȘI a 
prezenţi în bust în colțurile de sus ale icoanei: ai 
iden 


esi 


Bizanțul creează de asemenea înaintea ge cesiul 
tipul Sfintei Fecioare mediatoare. în rector 
pentru mântuirea oamenilor (Fecioara Prolec 


A I[ 
._. AI ăS an 
Tema protecției a cunoscut o atât de mare răsP 


> aa e ap ien aia tii ea i a 
* Ibidem, p.72-74 
” Ibidem, p.113. 


150 


pp 


a 
„Maria ţgp Vdues de. la 


cât ea este cunoscută în iconografia 
în RusIă i rin numele grecesc skepe sau 
pizantină ci prin traducerea rusă: Pokrov. Tipul a 


gsp inopol în biserica Blachernelor 


care P ; foarte populară spune că Sfânta Fecioară 
măi, de îngeri şi sfinți a apărut în această 
înconjura: faţa Sfântului Andrei, desfăşurând 
piserică ântul său protector. Palladium al cetăţii, 
cope antul Sfintei Fecioare era venerat ca fiind 
Mono sigur adăpost (Skepe) al trupului şi 
“A ului. Pocrovul face pandant tipului occidental 
IA Protectoare (Vierge  Tutelaire), care 
i pustete credincioşii sub mantia sa. In icoanele 
ruseşti Sfântul Acoperământ este ținut fie de Sfânta 
fecioară, fie. de doi îngeri. Tot în cadrul tipului 
Sfintei Fecioare Protectoare, Reau menționează 
prezența Maicii Domnului în tema Deisis . 


Primele încercări notabile -de sistematizare a 
materialului iconografic referitor la Sfânta Fecioară 
au fost întreprinse la începutul secolului XX de 
Kondakov şi Lichacev?. Prin amploarea informaţiei, 
lucrările lor se mențin încă în actualitate în ciuda 
celor aproape optzeci de ani trecuţi de la întocmirea 
lor şi a modificării viziunii asupra unora din 
probleme abordate, ca urmare a cercetărilor 
ulterioare.  Kondakov  sistematizează lucrarea 
Iconografia Maicii Domnului în funcţie de criterii 
cronologice şi spațiale, studiind în tomul | 
Iconografia Sfintei Fecioare, începând cu pictura 
Catacombelor romane şi cu  basoreliefurile 
Sarcofagelor şi terminând cu. tipurile iconografice 
sreco-orientale şi bizantine ale Sfintei Fecioare în 
Occident în secolele VII-IX. Tomul II este consacrat 
i cea mai mare parte tipurilor iconografice 
indamentale ale Sfintei Fecioare: Blacherniotissa, 
Cl og i na E tri 
capital si ca orul consacră de asen F 
minuni din C ui cultului icoanelor făcătoare de 

onstantinopol. 


n a uta, a po: 
mara controversat al istoriografiei iconografiei 
este acela al genezei tipului Eleusa şi al 


Vlobe 

Majestg i pică o altă clasificare, introducând în tipul de 
ecâţ sf? ILES, Nicopeea, Sfânta Fecioară mai slăvită 
A8l0sotirissa Ar în tipul de intercesiune: Blachernitissa, 
i Desis, Sfânta Fecioară cu mâinile ridicate în 
Pepi e Sfânia IOPETE semnalează, de asemenea, ca tipuri 
a .087ă cu trei recioară izvor de viaţă, Pokrovul, Sfânta 
„A Mâini (Tricherousa), (M. Vlorberg, Les types 
amor PA) de Dieu dans Lart byzantine; in 
'dphie op, Lichatcey vezi bibliografia în Ivan Bentchen 

er Gottersmutterikonen. 


Sexy Pieptu ui, 


Q 
OILȚURAL_ 


raporturilor acestuia cu Hodighitria. Kondakov!" 
consideră că tipul Hodighitria a apărut în Palestina 
sau Egipt în perioada preiustiniană şi a devenit 
general răspândit în secolul VI. Tradiţia atribuie 
prima icoană de acest tip Sfântului Luca'!. Numele 
tipului este legat de acela al unui sanctuar. O primă 
biserică ce purta acest nume este construită în 
secolul V de împărăteasa Pulcheria'?. Cronicarii 
vorbesc de asemenea de un celebru sanctuar şi de o 
mânăstire a Hodighitriei construite de Mihai al III- 
lea (842-867) numită Biserica conducătorilor, 
deoarece conducătorii de armată, înainte de a pleca 
la luptă, veneau să se roage în faţa icoanei ce purta 
acest nume". Cinstirea Hodighitrei a atins culmea 
sub domnia Paleologilor. Constantin Porfirogenetul, 
în Cartea ceremoniilor, ne dă o imagine a acestui 
cult: în fiecare Marţi * Hodighitria era adorată în 
mod special, iar la începutul lunii Mariei (august) 
împăratul însuşi prezida ceremoniile. În 1350, 
Ştefan din- Novgorod descrie astfel procesiunea: 
Această imagine bogat ornamentată a Hodighitriei 
cântăreşte mai multe quintale. Surprinzător! Trei 
oameni o pun pe umerii unui singur om şi el merge 
cu uşurinţă prin harul lui Dumnezeul!” Variaţiile în 
interiorul tipului Hodighitria sunt relativ reduse, ele 
referindu-se - în special la  pendularea între 
reprezentarea întregului corp şi reprezentarea până 
la jumătatea corpului!€. 


Studiind problema apelativelor!” asociate diferitelor 
tipuri iconografice, A. Grabar!€ sesizează faptul că 
există două categorii: apelativele care însoțesc în 
mod constant acelaşi tip iconografic (Hodighitria, 
Blacherniotissa, Hagiosotirissa,  Pelagonitissa) şi 


10 Kondakov, Iconografia Bogomateri; St.Petersbourg, vol.Il, 
p.192. 

i! Vezi M.Vloberg, op.cit. 

12 Egon Sendler, op.cit.p.91. 

'3 Kondakov, op.cit., p.192. 

14 Marte - Ziua lui Marte; alegerea zilei nu este fără legătură cu o 
reminiscență păgână a ideii de război (Marte); cultul Hodighitriei 
păstrează până în epoca Paleogilor ceva din semnificația 
originară de îndrumare în luptă (Hodighitria corespunde din acest 
punct de vedere sintagmei Arhistrategă nebiruită a oștilor 
creştineşti din Acatistul Sfântului Acoperământ (icosul 3). 

15 E.Sendler, op.cit., p.94. 

15 Kondakov discută pe larg evoluţia diferitelor stadii ale tipului, 
considerând că acesta trece treptat de la reprezentarea întregului 
corp la reprezentarea până la jumătatea corpului. O analiză 
atentă, cu exemple, a evoluției tipului găsim şi în Lazarev Studies 
in the iconography of the Virgin; în The Art Bulletin, XII, 1938, 
p.29-65, cap. IV  Hodighitria. O variantă interesantă este 
Hodighitria reprezentată cu întregul corp (full figure) pe tron. 

17 Pentru. apelativele Sfintei Fecioare vezi Louis Petit 
Bibliographie des acolouthies greques, Bruxelles, 1926. 

18 Andre Grabar, L'art paleochretien et l'art byzantine; London 
1979, XI, p.170. 


151 


apelativele care însoțesc tipuri iconografice diverse 
(Eleusa, Peribleptos-P'rumoasă, Elpis Ton 
Apelpismenon-Nădejdea deznădăjduiților, Boetos- 
Cea care ajută etc.”). Grabar emite ipoteza că, în 
cadrul celei de a doua categorii, nu este vorba de 
ignorarea regulei care asociază un apelativ unui 
anumit tip iconografic, ci pur şi simplu calificativele 
nu desemnează în acest caz icoanele (imaginile), ci 
persoana Sfintei Fecioare; ea este plină de milă, 
frumoasă ete. În acest caz nimic nu împiedică 
folosirea de tipuri iconografice diferite pentru 
acelaşi apelativ, întrucât oricare ar fi tipul 
reprezentării, Sfânta Fecioară este mereu ea însăşi, 
dotată cu toate virtuțile care îi sunt atribuite2. Ca 
urmare a acestui fapt, A. Grabar consideră necesară 
o rectificare terminologică, înlocuind apelativele 
Eleusa sau Umilenie prin sintagma Vierge de 
Tendresse”. Motivul iconografic al tandreţii apare 
încă în primele secole ale erei noastre, dar fără o 
conotaţie religioasă anume. Pe monedele romane 
apar reprezentări ale Împărătesei ținând în braţe un 
prunc pe care îl mângâie, semnificând virtuțile 
materne şi operele de  binefacere2. Imagini 


asemănătoare apar pe stele funerare romane ŞI în 
catacombe.% 


La începutul secolului, Kondakov? considera 
Eleusa drept o variantă a Hodighitriei, rezultată din 
tendința de “înfrumusețare” a acesteia. EI remarca 
faptul că orice tip iconografic este precedat de un 
concept; deşi conceptul de compasiune referitor. la 
Sfânta Fecioară a apărut încă de la începutul 
creştinismului, tipul iconografic s-a răspândit 
pregnant abia începând cu secolele XII-XIII. 


O altă ipoteză referitoare la geneza tipului Eleusa 
este emisă tot la începutul secolului de Lichacev5. 
Acesta considera că tipul Eleusa nu are un prototip 
bizantin, ci a fost creat de pictura italiană și franceză 
şi a fost dus în Bizanţ în epoca Paleologilor, iar în 
Rusia a fost introdus prin filieră bizantino-balcanică. 
Cercetările ulterioare, favorizate printre altele şi de 
ae IRT ALI E Dag af eee 

[2 A.Grabar, op.cit., IX, p.12, evidențiază următoarele apelative 
ce însoțesc tipul Vierge de Tendresse în icoanele greceşti: a) 
Gorgoepikos (ajutor instantaneu  - "prompt secours”); b) 
Episkepis (protecţie); c) Elpis ton anelpismenon (speranţa celor 
disperaţi), Hodighitria, Blacherniotissa. 

£ A.Grabar, op.eit., XI, p.172, 

“ Ibidem, IX, pl. 

% Ibidem, LX, p.6, 

* Ibidem.. 

“ Kondakov, op.cit., vol.II, p.211, 


L'importance historique de la peinture des icones. italo- 
greques, St.Petesburg, 1911, apud Igor Grabar Sur les origines et 
evolution. du Wpe iconographique de la Vierge Eleousa, în 
Melanges, Charles Diehal, Paris 1930, vol, II, p.29. 


restaurarea icoanei Sfintei Feci 
au infirmat definitiv această ipoteză întru 
. . . > A 
evidenţiat existența a numeroase Icoane bizage tau 
; Ine 


acest tip din secolele XI-XII, deci ante 
avântului artei italiene? CTlOare 


oare di 
nV dimi,a | 


Odată stabilită originea bizantină a tipului EI 

următoarea problemă care a atras Sus 
cercetătorilor a fost aceea a evoluţiei în interi 
acestui tip. Igor Grabar Consideră că il 
evoluează de la un prototip al Sfintei Ficioare U 
tron, - reprezentată întreagă, către 
reprezentare până la jumătatea Corpului, aşa Cum 
apare în icoana din Vladimir, evoluţie datorată unej 
fragmentări a prototipului. I. Grabar Presupune 
deasemenea că a exista o evoluție de la o fază 
timpurie în care Sfânta Fecioară nu face decât și 
sprijine Pruncul cu brațul drept, în timp ce cu braţuj 
stâng atinge veşmântul Pruncului (€X.: Sfânta 
Fecioară de la mânăstirea Tolga), spre o fază târzie, 
în care brațul drept al Sfintei Fecioare Coboară 
treptat astfel încât Pruncul este efectiv. aşezat pe 


acesta, iar mâna stângă a Sfintei Fecioare schițează 
_ 9 
un gest de rugăciune”. 


Atenţia 


pe 
ipul  qe 


Reluând problema genezei şi evoluţiei tipului 
Eleusa, V. Lazarev” îl consideră derivat din 
Hodighitria, prin apropierea capetelor — Sfintei 
Fecioare şi Pruncului. Lazarev atacă ipoteza lui |. 
Grabar -conform căreia prototipul era o Sfântă 
Fecioară pe tron reprezentată întreagă, . schiţând 
următoarea evoluţie în timp: Hodighitria în picioare 
- Eleusa în picioare - Eleusa reprezentată până la 


jumătatea corpului, Eleusa cu Pruncul aşezat (ultima 
variantă). 


Dacă studiile lui 1. Grabar şi V. Lazarev au un 
caracter poate prea mecanicist, privind forma Şah 
un organism în sine, rupt de ambianța culturală Și 
spirituală a epocii, A. Grabar”! urmăreşte în schimb 
să descifreze şi contextul de semnificații aa 
generat şi a susținut diferitele tipuri iconografice. 

remarcă faptul că trebuie stabilit în primul E. 
raportul între imaginile realiste ale unei nat 
mângâindu-și copilul pe care îl ţine în pe 
imagini existente în Antichitatea târzie - şi imasin 
medievale ale Sfintei Fecioare care folosesc 


——————————————————— —— * ni 
“9. Pentru rezultatele curățirii icoanei Sfintei Ferioă! 
Vladimir vezi spre ex. I.Grabar op.cit. 

27 A.Grabar, op.cit. IX, p.6. 

*% 1, Grabar, op.cit, p.41. 

* Ibidem, 

* Victor Lazarev, op.cit., p.29. 

"1 A.Grabar, op.cit. IX, X, XI. 


152 


e din 


32 
„semănătoare “. Este“ - necesar, 
conoot 2 4 se înțeleagă care sunt temele 
“irora Le corespund aceste imagini ale 
“plini? + cum se încadrează ele în „evlavia 
observaţie este aceea că aceste 
mute sd substrat diferit de imaginile narative 

ni fice, nefiind menite să facă cunoscute 
tag? evenimente ale istoriei mântuirii, ci să 
Pr onlemplate şi să primească rugăciunile** 
aedincioșilo! + SE TR Sas Ea 
problema semnificaţiilor diferitelor tipuri 
ice ale Sfintei Fecioare în studiul 
sur I'iconographie byzantine de la 
farae > A. Grabar accentuează foarte mult aspectul 
je intercesiune (mijlocire); considerând Fecioara 
Tandreții ca Theotokos în rugăciune şi introducând 
în acelaşi tip de intercesiune — toate imaginile 
fecioarei Orante ”. EI consideră chiar că tipul 
Hodighitria nu evită tema intercesiunii, ci o tratează 
i-o modalitate mai discretă, gestul pe care îl face 
fe obicei Sfânta Fecioară cu mâna dreaptă 
insemnând adorație — rugăciune”. Imaginile care 
au implică ideea de intercesiune ar fi, în acest caz, 
imaginile frontale de tipul Nicopeea, care semnifică 
dogma Intrupării. 


peluând 
iconogră 
RemarqueS 


0 modalitate interesantă de clasificare a tipurilor 
nonografice ale Sfintei Fecioare întâlnim în 
icrarea lui Egon Sendler, Les icones byzantines de 
lu Mire de Dieu?. Autorul, de formaţie teologică, 
eşte să, surprindă foarte bine anumite aspecte 
=, iz semnificaţia spirituală a diferitelor 
E compensând prin fineţea observaţiei 
ic E care puteau apărea datorită unu! aparat 
i ipur E extins. E.Sendler remarcă existența a 
tree şi E reprezentări: tipurile teologice, tipurile 
: purile simbolice. 


În 

A jul tipuritor teologice, E. Sendler studiază 
Sia FN iotissa, Blacherniotissa, Eleusa. 
„dlestate, le 4 imaginea Maicii Domnului în 
Secole Crești rea, de adoraţia magilor în primele 
Vonând, cy N Sfânta Fecioară este reprezentată 
u i perfa ia în braţe, binecuvântând într-o 
Sec în p; rontală””. Originile acestui tip se 

'Ctura catacombelor. 


Yrioț 


153 


Q 
OITȚURAL_ 


E. Sendler consideră ca variante ale tipului 
Kyriotissa tipurile Sfintei Fecioare cu îngeri 
(reprezentată tronând) şi Sfânta Fecioară alăptând. 
Autorul defineşte acest din urmă tip nu ca 0 
manifestare a folclorului, aşa cum există tendința să 
fie considerat, Ci ca expresie a unui concept teologic 
precis: Intruparea“. Fiul lui Dumnezeu a devenit 
om, s-a întrupat din Maria Fecioara şi a fost hrănit 
de ea ca orice copil”. Tipul exprimă astfel dogma 
maternității divine. 


Tipul Kyriotissa este legat de ambianța spirituală 
creată de sinodul III ecumenic de la Efes, exaltând 
maternitatea divină a Mariei. Sfânta Fecioară nu 
este numai mama fericită a unui copil, ci este Tronul 
Ințelepciunii purtându-l pe Dumnezeu întrupat”. 


Tipul Blacherniotissa îşi datorează numele bisericii 
în care se presupune că s-a aflat prototipul. Cu toate 
acestea, nu se cunoaște întradevăr tipul iconografic 
al icoanei Sfintei Fecioare din biserica Blachernelor. 
Se presupune că este vorba de o orantă (Maica 
Domnului în rugăciune), bust sau în picioare, cu 
Pruncul pe piept, în disc sau medalion”. Tipul 
orantă este întâlnit încă în catacombe. Formula 
completă, cu Pruncul în medalion, simbolizează 
taina necuprinsă ascunsă în sânul fecioresc, pieprul 
mai vast decât cerurile sau, aşa cum spunea Sfântul 
Epifanie, pieptul mai vast decăt empireul, mai 
sublim decât cele şapte cercuri ale cerului. Tu eşti 
al optulea [cer]. La sinodul de la Efes Sfântul 
Chiril din Alexandria celebra pe Născătoarea de 
Dumnezeu, al cărei sân imaculat a purtat Imensul şi 
Incomprehensibilul”. Aceeaşi idee este exprimată în 
liturghia Sfântului Vasile astfel: Jnima ta a devenit 
tronul Său şi sânul tău a crescut devenind mai 
spaţios decât cerul“. În acest context este evident 
că semnificaţia tipului este în primul rând una 
teologică - făcând puţin neadecvată clasificarea sa în 
tipul de intercesiune, de către M. Vloberg”. 

Studiind originile tipului Eleusa, E. Sendler admite 
posibilitatea ca el să fi fost creat, ca şi celelalte, în 
secolele VI-VII, în ciuda lipsei unor astfel de 
exemplare care să fi ajuns până la noi. El remarcă 
totuşi că se pune întrebarea dacă lipsa de informaţii 
asupra tipului Eleusa pentru această perioadă nu se 


a RMN că e E SE 
40 Ibidem, p.86. 

4! Ibidem. 

12 M, Vloberg, op.cit. p.406. 

4% Ibidem, p.413. 

14 Ibidem. 

45 Ibidem, p.415. 

4 jbidem. 

47 Ibidem. i 


r şi simplu spiritualității epocii: vârsta 
de aur a lui Justinian | avea un ideal religios care 
ț pe  maiestatea şi măreția lui 
punea accent P* ... 5 IAA 
Dumnezeu, lar acest spirit se exprima foarte bine în 
Blacherniotissa ȘI. Hodighitria.. Stilul era 
monumental. şi. nai puţin . potrivit să exprime 
aspectul. intim al revelaţiei . In ce priveşte 
redescoperirea gestului lipirii obrazului în secolul 
XII, Sendler remarcă apariția acestuia în două scene 
legate de Patimi: Invierea şi Plângerea “, ceea ce îl 
duce la concluzia că icoanele lui Hristos și ale 
Maicii Domnului sunt inspirate, în secolul XII, din 
Patimi. Faptul că pe spatele icoanei Fecioarei din 
Vladimir este pictat un altar cu o cruce cu 
simbolurile patimilor şi inscriplia JS-HS Nika (lisus 
Hristos victorios), pare să fie un argument în 
favoarea ipotezei că tema tandreţei joacă un rol în 
liturghia Patimilor. > 


datorează pu 


Legătura între motivul tandreţei şi al Patimilor apare 
uneori evidentă în textele epocii. În Omiliile lui 
Simeon Metaphrast, călugăr la Hodegon, întâlnim 
următoarea formulare: Odinioară îmi scufundam 
buzele în buzele tale mai dulci decât mierea şi mai 
proaspete decât roua. Copil, Tu ai dormit deseori 
pe pieptul meu şi acum tu eşti culcat în brațele mele, 
mort.” 


În cadrul tipurilor simbolice, E. Sendler studiază 
Sfânta Fecioară alăptând, Sfânta Fecioară izvor de 
viață, Rugul în flăcări, Pelagonitissa, Chalkopratia, 
Hagiosotirissa,  Nikopeea. ' Kondakov afirmă că 


Sfânta Fecioară alăptând lipseşte din arta bizantină 


şi că ea apare abia în arta post bizantină sub 
influenţa occidentală. Afirmația sa este contrazisă 
ulterior de istoricii din următoarea generaţie: 
Lichacev, O. Wulff, G. Millet, A. Grabar, care 
consideră că tipul era foarte bine cunoscut în Bizanţ. 
Originile tipului se află în arta coptă”. Dacă în arta 
Renaşterii italiene motivul, aflat în mare vogă, este 
tratat cu un senzualism ce sfidează uneori caracterul 
religios al temei, în arta bizantină el se remarcă, 
dimpotrivă, prin puternica stilizare, grafism, 
caracterul plat. Încă în secolul VIII Papa Grigore al 
doilea într-o scrisoare către Leon Isaurianul (717- 
741), menţionează că printre icoanele venerate se 
găseşte şi o reprezentare a Sfintei Fecioare care ține 


% E Sendler, op.cit., p.132. 

” Ibidem, p.134. 

* DI.Pallas, Passion und Bestattung Chnosh; Miscell Byz. 
Monacensia, II, 1965, p.167, apud E.Sendler, op.cit., p.136, 

*! E,Sendler, op.cit., p.165. 


154 


ş 


în brațe Pruncul şi îl hrăneşte cu lapte” 
deosebire de Bizanţ, în țările Orientului Creștii Pre 
este destul de frecventă şi apare de soia (ema 
alte personaje” (Sfânta Ana alăptând pe Satu 
Fecioară). Într-o miniatură armeană în vignetă “în 
Sfânta Fecioară oferindu-şi sânii apostolilor p 
Pavel, motivul pierzând astfel semnificaţia ori 
şi dobândind valențe simbolice. Incă de la înce 
în Bizanţ şi în Orientul grec, numele Sfintei i: 
legat de ideea vindecărilor miraculoase şi A 
ajutorului în caz de boală”. În secolul VI Sfântu 
Efrem Sirul spune: Ze slăvesc, Maică a tuturor iz 
izvor al harului. şi al mântuirii pentru toţi”, în 
secolul V exista o biserică ridicată de împărăteasa 
Pulcheria deasupra unui izvor miraculos 
apropierea Porții de Aur la Constantinopol. 


etru i 
Sinară 


în 


La sărbătoarea Înălţării aici se realizau slujbe la care 
participa însuşi împăratul**. Constantin 
Porfirogenetul, în Cartea ceremoniilor, spune; 0, 
fluviu în care curge viaţă fără sfârşit, izvor sfân, 
noi, creştinii, te-am găsit, mamă prea sfântă a lui 
Dumnezeu. Te venerăm ca  Iheotokos şi te 
implorăm: acoperă-ne până la sfârşit, o, maica 
noastră, izvor de viață, cu aripile protecției tale”, 
Pelerinii ruşi la Constantinopol, în secolele XIV- 
XV, povestesc că se duceau la pigi ("izvor” în limba 
greacă) pentru a o adora pe Sfânta Fecioară, a bea 
apă sfântă şi a se spăla. 


Tipul iconografic Rugul în flăcări era la origini 0 
icoană reprezentând locul consacrat prin, apariția lui 
Dumnezeu în faţa lui Moise. Cea mai veche icoană 
de acest tip provine de la Sinai, secolul XII, şi îl 
reprezintă pe Moise pe muntele Horebs$. Începând 
cu secolul V, Sfinţii Părinţi interpretează rugul 
arzând ca o prefigurare a. Sfintei Fecioare, 2 
întrupării din fecioară a lui Hristos. Tipul rus apa 
în arta postbizantină în secolul XVI şi este tota 
geometrizat. Sfânta Fecioară, reprezentată în centi» 
în aureolă, este înconjurată de simbolu' 
Compoziţia este asemănătoare unei stele în opt 
colțuri” (opt fiind cifra perfecțiunii di" 
suprapuse pe o floare. Tipul corespunde une! între 
categorii de icoane de la sfârşitul Evului Mediu Ga 


2  DV.Ainalov, Les monuments  byzantines de Ls 

St.Petesburg, 1899, p.75, apud E.Sendler, op.cit.» p.165- 

53 Ibidem 

*4 E Sendler, op.cit., p.167. 

*5 Maternodaran, 6289, folio 141 şi 226, apud E.Sendler; 
„167. 

i E.Sendler, op.cit, p.169. 

* Ibidem. 

% Ibidem. 

* Ibidem, p.175. 


opel» 


degrabă piratate de teologie, pline de 
şi alegorii. . Aceste icoane, în loc să facă 

tun personaj, fac să apară printr-o serie de 
rezen ideile conținutului dogmatic. Ele nu au drept 
semne 1 creeze un dialog în rugăciune, ci să 
E unoştința adevărurilor mai degrabă 
greu, de conciliat ca  fecioria şi 
divină. . 


sunt mal 
simbolur! 


CO G 
aprofundeze 


abstracte ȘI 
maternitatea ci a 
Tipul pelagonitissa este unul din tipurile cele mai 
uimitoare, căci se îndepărtează mult de concepția 
solemnă a Fecioarelor bizantine. Pruncul se întoarce 
cu 0 mişcare bruscă, cu capul răsturnat pe spate, cu 
obrazul lipit de cel al Sfintei Fecioare. Tema este 
larg răspândită în Evul Mediu. Istoricii actuali văd 
în ea o variantă a tipului de tandrețe, deoarece 
reflectă ca nici un altul aspectul unei spiritualități 
afective şi emoționale. 


Primele exemplare care ne-au parvenit datează de la 
sfârșitul secolului XII”. În privința originilor sale 
există mai multe ipoteze. Kondakov şi Lichacev îl 
consideră de origine din Italia, unde era larg 
răspândit în secolul XIV. Ph. Schweinfurt îl derivă 
din arta gotică. Dimpotrivă C. Weigelt, A. Grabar, 
N. Beliaev îl consideră de origine bizantină, preluat 
în arta italiană. A.Grabar îl leagă de tipul Sfintei 
Fecioare alăptând, care apare în secolele VII-X în 
Egipt. Denumirea sa are origine toponimică, 
Pelagonia fiind o regiune din Macedonia. În 


replicile ruseşti apare şi sub denumirea 
Moldovskaia. 


Primele icoane de acest gen provin din Siria şi 
Armenia, ceea ce ar putea susține “ipoteza originii 
sale din Orientul Apropiat. Motivul nu a găsit o 
mare rezonanță la Constantinopol, dar a fost primit 
CU entuziasm în Macedonia şi în ţările slave“. 


În secolul XII, în Constantinopol se impune un 
rin, die înlocuieşte stilul monumental bizantin 
sf e a umane, ce țin de 0 sporită 
Serpuit pal „Răstigniri trupul lui Iisus apare 
emejlor . Sfânta Fecioară leşinată în braţele 

âre 0 înconjoară, toate acestea evidențiind 


Pentru p 57 
lazațe REPR Itissa vezi şi N.Beljaev L'image de la Ste. Verge 
d, 


Lazarey pe În Byzantoslavica, 11, 1930, p.386-394:; Victor 


Misauicu VS Wit the Plai d, i it.; Hadermann 
gu ! e Playing Child, in op.cit. Hader 

Vier și Pelagonitissa et i | 
ienatiopaj 6 


a et Kardiotrisa: varlautes extremes du type 
By, IONal s esse, in Byzantion Wetteren;, Actes du Colloque 
! ur Lart des icones en Crete et dans les iles apres 


(9) 
CULȚURAL_ 


tendinţa de expresivitate care favorizează un stil mai 
narativ şi mai deschis spre formule emoţionale de 
genul celei din tipul Pelagonitissa. În orice caz 
denumirea Jocul Pruncului contrastează cu expresia 
foarte gravă a chipurilor care face din acest tip mai 
degrabă o prefigurare a Patimilor decât o expresie 
ludică, 
Tipul Chalkopratia (Hagiosotirissa) derivă dintr-un 
prototip aflat în biserica omonimă, construită în 
secolul V şi unde se cinstea Sfântul brâu al Sfintei 
Fecioare. Sfântul Ghermanos definea astfel puterea 
spirituală a acestei relicve: O, nobilă centură, tu 
înconjori oraşul tău şi îi aperi porțile de duşmanii 
care îi dau târcoale neîncetat”. Tipul o reprezintă 
pe Sfânta Fecioară, uşor. întoarsă spre stânga, cu 
trupul uşor înclinat, ca şi cum ar purta o greutate, 
aceea a suferințelor şi păcatelor lumii. Mâna dreaptă 
întinsă în faţă şi mâna stângă ridicată arată că este 
vorba de un tip de intercesiune. Uneori ţine în mână 
un sul cu cuvintele rugăciunii sale. Tipul este 
frecvent în iconografia rusă şi greacă. Înainte de 
secolul VIII pare să fi fost desprinsă din grupul 
Deisis, 

Tipul  Nikopeea este o expresie a divinității 
victorioase asupra forțelor răului şi, în acelaşi timp, 
prin extensie, este expresia oricărei victorii obţinută 
prin sprijinul divin. În Cartea ceremoniilor a lui 
Constantin. al VII-lea Porfirogenetul întâlnim 
următoarea formulare într-un imn de laudă (secolul 
VIII): Izvor de viaţă (...), Fecioară şi Maică a lui 
Dumnezeu Logosul divin, conduci armatele singură, 
alături de suveranii încoronați, căci prin tine ei 
primesc scutul de porfir invincibil. Afirmația 
conduci armata împreună cu regii se găseşte deja la 
Nicetas Khoniatos în legătură cu Nicopeea“t. Tipul 
o reprezintă pe Sfânta Fecioară aşezată pe tron, 
ținând pe genunchi un scut cu imaginea lui lisus 
Emanuel. Uneori în locul scutului apare o aureolă de 
lumină. 


Egon Sendler studiază în cadrul tipurilor liturgice 
Laudă Maicii Domnului, De tine se bucură toată 
făptura, Cuvine-se cu adevărat să te fericim”. 


55 M.Jugie, L'eglise Chalkopratia et le culte de la ceinture de la 
Vierge in Constantinople, în Les Echos de lOrient, tom XVI, 
311, apud E.Sendler, op.cit. p.161. 

$ E Sendler, op.cit.; p.162. 

S7 Apud, E.Sendler, p.156. 

5% Ibidem. 

% Ibidem. 19) Acia | 

70 Ibidem, p.185-212, tipurile liturgice sunt specifice sec. XV- 

XVII şi cuprind icoane cu caracter liturgic foarte explicit. Uneori 

o icoană urmăreşte prin detalii iconografice un imn liturgic. 


155 


Reforma spirituală a lui Iosif din Volokolamsk, 
confirmată de sinodul din 1503 de la Moscova, pune 
bazele unei vieţi liturgice foarte riguroase, care a 
marcat profund evoluția ulterioară a Bisericii 
Ortodoxe Ruse. In iconografie, ea determină 
preferința pentru teme liturgice, cu simbolistică 
dogmatică bogată, transformând icoanele în 
adevărate tratate teologice. Se acordă mare atenţie 
perfecțiunii execuţiei şi elementului decorativ care 
generează uneori compoziţii geometrice precum De 
line se bucură toată făptura, una din ultimele 
capodopere ale perioadei clasice a iconografiei 
ruseşti. 


Tipul Cuvine-se cu adevărat să te fericim ilustrează 
un imn din liturghia Sfântului loan Gură de Aur: 
Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de 
Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată 
şi Maica Domnului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită 
decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare, 
decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu 
Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat 
Născătoare de Dumnezeu, te mărim. Primele icoane 
care ilustrează acest imn datează din secolul XVI şi 
provin una din Rusia şi una din Grecia”. Tipul 
Axion Estin ilustrează acest imn în patru scene 
reprezentând fiecare un fragment al imnului”. 


a) Cuvine-se cu adevărat să le fericim reprezintă 
Sfânta Fecioară pe tron cu Pruncul pe genunchi, în 
spate cor de îngeri într-o mare aureolă, jos David şi 
Solomon, profeţi, femei încoronate (regine). 


b) Prea fericită şi neprihănită reprezintă Sfânta 
Fecioară orantă, în picioare, cu lisus Prunc în 
medalion pe piept, iar jos adunarea apostolilor 
conduşi de Sfinţii Petru şi Pavel. 


c) Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii... 
reprezintă Sfânta Fecioară în picioare, cu Pruncul în 
brațe, în stea cu opt colțuri (Rugu/ arzând în 
varianta rusească), înconjurată de coruri îngereşti. 


d) Te slăvim... reprezintă Sfânta Fecioară pe tron, în 
mandorlă, pe cercul exterior busturile Sfinţilor 
Părinți, la picioarele tronului mulţime, patriarhi, 
călugări. 

Tipul Laudă Maicii Domnului  (Pokhvala 
Bogomateri) reprezintă Sfânta Fecioară pe tron, 
încojurată de profeți care prezintă un sul cu textul 
profeţiei. Într-o variantă profeţii sunt plasați pe 


Scenele sunt bogate în personaje reflectând celebrările oficiului 
liturgic. 

” Ibidem 

7 Ibidem 


156 


marginile icoanei, în bust. În acest caz 
numele Profejii te-au vestit înainte. 
Fecioare în mijlocul profeților apare încă în Îinte, 
XII pe o icoană de la Muntele Sinai şi reflectă 0 
veche tradiție. În secolul XIV tipul se e CCI 9 
Serbia”. voltă i 


Ideea adorării Pruncului pe genunchii vw... 
Domnului, care a stat la baza tipului Soborul pai 
Domnului”, devine treptat o adorare a Sai 
Fecioare. Tipul reprezintă în centru MA. 
Domnului cu Pruncul, în dreapta-magii, în spice 
păstorii, sus-cor de îngeri, ce exprimă ideea ui 
darurile magilor se adaugă darurile întreguți 
Univers. 


ICOana poz. 
Tema sp. d 


Din punct de vedere al religiozității există o strânsă 
legătură între icoane şi textele folosite în mod curea 
în rugăciune. Atât rugăciunile cât şi stabilirea 
tipurilor iconografice îşi au sorgintea de obicei la un 
nivel instituționalizat (ţin de instituția Bisericii şi 
deci au raportări dogmatice bine controlate) după 
care, prin priza pe care o au în rândul maselor, se 
încadrează într-o anumită nuanță de religiozitate, 
declanşând o anumită rezonanță spirituală a 
comunității. Trebuie înțeles prin aceasta că există o 
diferență între studiile teologice, dogmatice (şi care 
țin strict de ceea ce am numit religie) şi canoanele 
de rugăciune, rugăciuni curente, acatiste, paraclise, 
care sunt (ca şi icoanele) acea parte a religiei aflată 
în permanent contact cu masele populare, generând 
astfel dominanta a ceea ce am numit religiozitate 
(evlavie). 


Din acest punct de vedere considerăm utilă o 
definire a câtorva din tipurile iconografice ale 
Sfintei Fecioare cu Pruncul prin intermediul 
atributelor Sfintei Fecioare, aşa cum apar ele In 
Acatiste'$. 


Eleusa (Îndurătoarea): Bucură-te, iertare a multor 
greşiți (Bv. 1c.7); Bucură-te, dragostea CA“ 
biruieşte toată dorirea; Ceea ce eşti una Maică 4 
milostivirii (M.D.e. 2); Ceea ce cu rugăciunile ah 
degrabă potoleşti mânia lui Dumnezeu Ce i 
dreptate pornită împotriva noastră (Sf.Ac.le | fi 
Ceea ce te înduri de cei dispreluiți şi depadli 
(Sf.Ac.c.12); Ceea ce ridici din groapa pier 
pe cei deznădăjduiţi (Sf.Ac.Ic.12). 


% Ibidem 

"4 Ibidem 
75 Vom folosi pentru aceasta Acatistul Bunei Vestir 
Acatistul Maicii Domnului - Bucuria tuturor celor n 
M.D.), Acatistul Sfântului Acoperământ (notat Sf. AC emel 
al Adormirii Maicii Domnului (notat Ad.): am notat de 25 

cu Ie - Icosul. 


i (notat i 
ecăjiţi (not 


ed 


„telege în profunzime semnificația Sfintei 
pentr a înd urătoarea trebuie să sesizăm polaritatea 
peoioar - drumare (ndrumătoarea-Hodighitria) 

FAS două modalităţi ale drumului către 
fiind, € Îndrumătoarea este cea care arată calea, 
pumneZ e luminează mintea, făcând-o aptă să 
dă înțelePe > discearnă drumul strâmt care duce la 
cca Îndurătoarea este cea care, atunci când 
Dunnezt.- pierdută, porunca a fost încălcată, 
ale rin iubire şi har suspendând pedeapsa şi 
"0 nouă posibilitate de apropiere de Cale. Între 
ui se află un aspect mai Puțin cunoscut al 
Sfintei Fecioare, dar care este indispensabil pentru a 
fce legătura între indrumare şi îndurare: capacitatea 
de a distruge răul ȘI, implicit, uneori de a purifica 
prin suferință, pregătind o nouă revărsare a harului. 
tă cum este definit în Acatiste acest aspect 
distrugător-purificator: Ceea ce prin necazuri 
curățeşti păcatele noastre (M.D.c.2), Ceea ce prin 
îistări vindeci neputințele noastre cele sufleteşti 
şi tupeşti (M.D.lc.2), Spaima cea grozavă a 
pulerilor celor întunecate ale iadului (Sf.Ac.Ic.]); 


Ceea ce îngrozeşti pe vrăjmaşi ca un tunet (Bv.Ic.] 1). 


Acest aspect purificator al Sfintei Fecioare se află la 
Jumătatea drumului între îndrumare şi îndurare, căci 
ueori se manifestă ca necaz şi înstristare, 
corectând (îndrumând) prin suferință drumul greşit 
al păcătoşilor, iar alteori se manifestă ca distrugere a 
vdjmaşilor, suspendând (prin îndurare) patimile şi 
spitele, În ultimă instanță îndrumarea şi îndurarea 
ieprezintă cele două modalităţi specifice Vechiului 
Testament şi respectiv Noului Testament. 


Expresia iconografică a aspectului de îndrumare 
Mnifestat de Sfânta Fecioară este Hodighitria. 
pi îşa cum am arătat, inițial tipul avea o 
nificaţie mai degrabă militară, treptat el adună 


Mir . e E 
„a complex de semnificaţii de care tocmai am 


d A 

pa este definită în Acatiste Sfânta Feoioară 
Cenei (Se Arhistrategă nebiruită a oștilor 
plen! f.Ac.Ie.3); Ajutătoărea neadormilă a 
'olăjij Păe oraşe (Sf.Ac.Ic.3);, Oglindă sfântă a 
Păi Hu judecătorii nemitarnici (St. Ac.Ie-3); 
"eincey IC ul îndrumătoarea] monahilor care 
SAce SU esc lucrarea lui Dumnezeu 
minte a Ceea ce în ceasul nedumeririlor ne pui 
“tre po act cel bun (Sf.Ac.1c.6), Povățuiloarea 
de ; Ş ne aduci. în patria cerească (M.D.Ic.8); 
luu Î „d Şi povățuirea celor rătăciți (M.D.lc.4) 


'“lepciunii li Dumnezeu (Bv.c.9) 


Q 
CULURAL_ 


a) Blacherniotissa: 

Mat ue că DOȚ ți pe Cel ce poartă toate (Bv.Ic.]); 
“cură-te încăperea lui Dumnezeu celui neîncăpult 

(Bv.le.8); Bucură-te, lăcaşul lui Dumnezeu . - 

Cuvântul (Bv.Ic.12); Încăperea preacurată a lui 

Dumnezeu, a Fiului Celui fără de ani (Sf.Ac.le.1). 


Este evident din aceste definiții că, aşa cum arătam 
ma! sus, Blacherniotissa are mai puţin rol de 
intercesiune în sensul strict, aşa cum apare în Deisis 
spre „exemplu, şi este asociată mai mult cu 
semnificația teologică a tainei Întrupării, a 
sălăşluirii necuprinsului în finit, şi a puterii rezultate 
din aceasta. Blacherniotissa semnifică mai degrabă 
izbăvirea prin intermediul forţei rezultate din 
sălășluirea lui Dumnezeu pe pământ (prin Întrupare) 
decât iertarea obținută prin intercesiunea (uneori 
chiar oratorică) a Sfintei Fecioare. 


b) Hagiosotirissa 

Ceea ce cu rugăciunile tale degrabă potoleşti mânia 
lui Dumnezeu (Sf.Ac.Ic.2); Îmblânzirea 
Judecătorului Celui drept (Bv.lc.7), Apărătoare a 
celor ce se căiesc înaintea lui Dumnezeu pentru 
păcatele. lor (M.D.Ic.]). 


c) Galaktotrofousa 

Bucură-te, hrana cea în loc de mană (Bv.Ic.6); Cea 
dintru care curge miere şi lapte (Bv.Ic.6); Pomul 
cel cu luminoasă roadă din care se hrănesc 
credincioşii (Bv.Ic.7;, M.D.Ic.6); Hrănitoarea cea 
nevăzută a celor sărmani (Sf.Ac.Ic.10); Ceea ce ne 
scapi din foametea duhovnicească şi trupească 
hrănindu-ne cu pâinea vieţii (Sf.Ac.Ic.9; Bv.Ic.l 1). 


Toate aceste formulări vin în sprijinul ipotezei lui 
Egon Sendler referitoare la semnificaţia spirituală a 
tipului. Tipul Sfânta Fecioară alăptând întâlneşte 
astfel acea formulare din 7ată/ nostru: Pâinea 
noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi şi 
sugerează hrănirea . spirituală, . inspiraţia divină 
(tipul întâlneşte dealtfel simbolul universal al 
laptelui şi alăptării - vezi spre exemplu Jean 
Chevalier - Dictionaire des symboles). 


d) Tipul Fecioara tandreții este însoţit de 
următoarele apelative pe care le găsim de asemenea 
enuriţate sau explicate în Acatiste: 

Gorgoepikos - Grabnică ajutătoare a celor ce sunt 
în nevoi şi necazuri (M.D.Ic.2, 1c.4); Grabnică 


ajutătoare a celor obosiţi de mâhnire şi de întristare 


(Sf.Ac.Ie.5). 
Tot în categoria de ajutor instantaneu ar putea fi 
considerată şi intervenţia sa în cazul catastrofelor 


naturale: Ceea ce păzeşte oraşele şi satele de 


157 


cutremurul pământului (Sf.Ac.1c.9); Ceea ce cu 
mână tare ne izbăveşti din revărsarea apelor 
(Sf.Ac.Ic.9); Ceea ce cu roua rugăciunilor tale 
ne izbăveşti de arderea focului (Sf.Ac.1c.9). 
Peribleptos (Frumoasa): psaltire şi alăută prea- 
frumoasă (Ad.lc.5); cea împodobită cu 
frumusetea tuturor virtuților (Ad.lc.7); Cea 
dintâi înfrumusețare a sfintelor lăcaşuri şi altare 
(Sf.Ac.lc.3); Frumusețea din dreapta Domnului 
care înfrumuseţezi pe toți cei ce în ceruri le 
fericesc pe tine (Ad.Ic.12). 


Ca şi Hodighitria, acest aspect pare să fi fost 
legat iniţial de victoria militară. Într-unul din 
cele mai celebre imnuri, Strategei protectoare, 
se spune: Ze slăvim, tunel, semănând groază 
între vrăjmaşi; te slăvim pe tine prin care suni 
ridicate trofeele de război, pe tine prin care sunt 
doborăti vrăjmaşii... 


În Ţara Românească, în ultimele trei secole, 
icoanele Maicii Domnului sunt barometrul unei 
spiritualităţi ce trece treptat de la sobrietatea 
unei viziuni mistice şi transcendente, 
caracterizate de importanţa efortului uman în 
iconomia divină a mântuirii, la o viziune tentată 
din ce în ce să  umanizeze divinitatea 
transferându-i în acelaşi timp mare parte din 
sarcina proprie. Această trecere este observabilă 
în întreg Orientul creştin, înscriindu-se într-un 
proces complex, care cuprinde pe de o parte 
avântul preocupărilor intelectuale într-o Europă 
tinzînd spre Iluminism, iar pe de altă parte 
pierderea simțului transcendentului inerentă unei 
perioade în care omul este din ce în ce mai 
convins de puterea raţiunii sale de a controla 
universul realului. În acest context ia naştere 
ceea ce am putea numi o refigiozitate bolnavă în 
care speranța (nădejdea, virtute creştină) este 
inseparabil “amestecată cu îndoiala (acea 
capacitate dubitativă specifică intelectualului 
cartezian şi care, infuzând treptat în toate 
mediile sociale, a devenit caracteristica 
fundamentală a omului secolului nostru). 
Indoindu-se de Dumnezeu şi de sine însuşi, omul 
continuă totuşi să spere nedefinit într-o salvare 
pentru care nu mai are puterea să lupte pentru că 
se îndoieşte de ea. Secolul XVIII a pierdut în 
spirit ceea ce a câştigat în gândire întrucât a 
strivit corola de minuni a lumii. 


158 


în care Gheorghe Zbuchea ara 
supraviețuire națională a ro 


; cu peste un veac, în paginile ziarului 
nu ] din 25 mai 1879, Mihai Eminescu 

A că: Nu e popor megieş care să nu 

al 3 sub jugul său: sârbi, bulgari, greci. 
aibă roni pi. muscali, nemți, fiecare are, unii 
lurci gs Ii sute de mii de suflete, din acest 
pi dir de Dumnezeu spre nefericire. şi 


pp Tot acolo, Eminescu considera că 
pla i românilor au fost din marea unitate 
Ş 


„mică a tracilor romanizați care ocupau. în 
acul de “mijloc aproape întreg . teritoriul 
Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile 
Constantinopolului, ale Arenei şi ale Triestului. 
și ajungând până la Istru spre miazănoapte şi 
zăsării, şi până în şesurile Tisei, spre apus. 


Se poate constata azi că, într-o măsură mai mare 
sau mai mică, la toate punctele cardinale, mai 
aproape sau mai departe, România este o ţară 
iconjurată de români. Se cuvine aşadar a se 
vorbi mai degrabă de o istorie a românilor şi nu 
de una a României. În jurul frontierelor de astăzi 
de statului român trăiesc o serie de români care 
au fost şi sunt acolo autohtoni, deci oameni ai 
pământului. Între aceştia se înscriu şi cei din 
dreapta Dunării, existenți într-un număr mai 
Mare sau mai mic înspre sud, în Bulgaria, 
Grecia, Albania ŞI în toate ţările rezultate din 
*strămarea fostei federaţii iugoslave, din valea 
ddarului şi până 'în Peninsula “ Istria şi 
et Triestului. Aceşti conaționali ai noştri 
numiri ia în general astăzi cu diverse 
n di za ate de populaţiile majoritare în 

„_Cătora trăiesc, fie decurgând din 


pei î trăsăturile graiurilor pe care le-au 
ie a.“ „Vorbesc. Astfel, - înspre sud. de 
d i, imediata apropiere a fluviului şi 
registră * în inima Greciei continentale, mai 


su. ÎNCĂ vorbitori ai ialecte 
* alCătu ies bitori ai celor patru diale 


Tajorităţi 2 laolaltă, conform părerii imensei 
Î “invăţaţilor, limba română. 


SPaţiuj 
AUlOhton; ii dunărean românii au fost şi sunt 
"muri! Că din evul mediu, şi apoi în 


odernc, a apărut ideea şi apoi teoria 
€I sunt descendenţii romanității 


tă lupta îndârjită pentru 
mânilor s 


ud-dunăreni 


orientale şi că în acest fel au fost 
poporului român, a cărui arie de 
de Viață a fost mult mai întin 
Cuprinsă între hotarele statului nați 
Mare parte a lumii savante: 


ctnografi (exceptând pe unii di 
din moti 


şi sunt parte a 
etnogeneză şi 
să decât cea 
onal de astăzi. 
istorici, lingvişti, 
n ţările balcanice, 
ve lesne de înțeles, şi mai nou pe unii 
aromâni din zonă sau din diasporă) au susținut şi 
susțin că aromânii, denumiți între altele în 
spațiul balcanic, şi vlahi, termen străin pus. în 
circulaţie şi folosit de slavi, bizantini, turci etc., 
au fost şi sunt o ramură a poporului român, iar 
idiomul folosit de ei un dialect al limbii române. 


În Spațiul balcanic prezenţa elementului 
românesc, alături de alte etnii, a fost atestată de 
diverse izvoare din zonă sau din afară încă din 
jurul anului 1000, atunci când în general acolo s- 
au încheiat diversele  etnogeneze. Masa 
românilor balcanici trăitori în vremurile 
medievale şi moderne, cu descendenţi Până în 
zilele noastre, “a continuat neîntrerupt 
romanitatea “orientală. În ultimele secole ale 
mileniului | se vorbea o limbă comună, relativ 
unitară, pe un mare spațiu. Într-o epocă istorică 
greu de precizat, şi ca atare controversată, 
această limbă comună s-a diferențiat apărând în 
acest fel dialectele istorice ale limbii române: 
daco-român, aromân, - meglenoromân şi 
istroromân. Aceste dialecte şi-au avut apoi în 
timpurile medievale şi moderne propria lor 
existență - şi evoluție, fără a-şi modifica 


trăsăturile caracteristice fundamentale, fără a | 


deveni la rândul lor limbi distincte, chiar dacă cu 
timpul unele diferențieri au devenit tot mai 
pronunțate. Ulterior aceşti români balcanici nu 
au rămas în afara fenomenului de migrații 
interne specific acestui spaţiu, ceea ce a făcut ca 
tabloul etno-demografic al vremurilor mai noi să 
fie diferit de cel al vremurilor de odinioară. Se 
ştie astfel că de-a lungul multor veacuri, mai cu 
seamă în vremea turcocrației, a avut loc o 
deplasare şi deci o extindere. a elementului 
sârbesc dinspre sud spre Dunăre. şi Sava. O 
extensie a albanezilor s-a petrecut din apropierea 


159 


România 
este o ţară 
înconjurată 
de români 


în 

spaţiul 

sud 
dunărean 
românii au 
fost şi sunt 
autohtoni 


mozaicuri 
etnice 


păstoritul 


agricultura 


armele 


Mării Adriatice înspre interiorul Peninsulei 
Balcanice. În spaţiul balcanic s-au amestecat tot 
mai mult, mai ales în anumite zone, precum cea 
a Macedoniei istorice, diferitele populații, 
apărând adevărate mozaicuri etnice. Totodată 
acest amestec a favorizat, datorită ŞI 
disproporţiei numerice, asimilarea unor populații 
ca proces continuu, respectiv schimbarea 
compoziţiei etnice. Românii balcanici nu au 
putut rămâne în afara unui asemenea proces, 
care pentru ei a avut efecte negative mult mai 
pronunţate, în raport cu alte etnii balcanice, 
întrucât proporţional numărul lor s-a restrâns 
continuu, iar ariile de locuire au devenit şi ele 
din ce în ce mai reduse, mai izolate, fără legături 


continue. 


Existenţa românismului balcanic în spaţiul sud- 
dunărean a avut o serie de trăsături proprii pe 
multiple planuri: Înglobaţi, dar nu înghițiţi în 
masa slavă sau grecească din zonele respective, 
aceşti români nu au reuşit să-şi creeze o viață 
statală proprie, ceea ce în perspectivă istorică a 
avut însemnate consecințe negative. Asupra lor 
s-au perindat o serie de stăpâniri politice străine, 
precum cea bizantină, sârbească, otomană etc. 
pentru a ajunge apoi între granițele diferitelor 
state naţionale moderne ce s-au creat în zonă, 
după dispariţia parţială sau totală a unor mai 
vechi forme politice imperiale. - Astfel, la 
începuturile epocii moderne, urmaşii romanității 
orientale erau împrăștiați în grupuri mai mari sau 
mai mici în întregul spaţiu balcanic, împărțindu- 
se în mai multe grupuri. Cei mai numeroşi şi cei 
mai activi dintre ei erau aromânii, avându-și ca 
principală arie de existență zona Macedoniei 
istorice, a Albaniei, Epirului, Thesaliei - şi 
munţilor Pind. Încă de timpuriu, din ce în ce mai 
mulți, aromânii “roiseră”, voit sau nu, spre alte 
spaţii. balcanice, în Bulgaria, în Croaţia, Istria 
etc., precum şi mai departe, din Orientul 
Apropiat spre țărmurile nord-pontice, câmpia 
Dunării de mijloc, Veneţia şi mai departe, spre 
occident, urmând apoi a-şi crea comunităţi şi 
peste ape, din America până în Australia. 


In perioada turcocrației a continuat modul de 
viaţă — tradiţional  multisecular al românilor 
balcanici. În cele mai multe zone, mai ales în 
părțile central-sudice, comunităţile româneşti 
cele ale aromânilor în special, şi-au păstrat îică 
caracterul patriarhal, precumpănitor pastoral 
nelipsind însă şi o angrenare din ce în ce îl 
pronunțată în realităţile societăţii urbane în 


160 


contextul mutaţiilor ce începeau a se face 
şi în lumea balcanică. Păstoritul a fos NU 
inclusiv în secolul trecut, o dimensiune se Pl 
statornică a vieții româneşti, favorizată lă şi 
altele de condițiile mediului geografic mu in 
cea mai mare parte, precum şi de lips 
frontiere statale închise care să împiea. 

deplasările lor în zonă. Această îndeletnicii ACE 
permis ca de-a lungul mai multor vea 
înţelesul etnic al termenului de vlah să fi 
de un înţeles tehnic, acela de păstor. Ag 
în diverse forme a fost omniprezentă în ie 
majorităţii românilor balcanici, mai ales în că 
zone unde păstoritul nu era o sc 
principală. Zone mai importante . în cală 
agricultura era practicată pe o scară mai largă all 
fost Valea Timocului şi a Moravei, ținuturile diăl 
jurul oraşului Niş, părțile centrale ale Croaţiei 
etc. Încă în secolele XIII-XIV în actele sârbești e 
consemnată claca lor la arat şi secerat, la cosituj 
fânului şi lucrarea viilor, precum ŞI obligaţii în. 
produse agricole. Tot din aceeaşi perioadă, 
izvoarele consemnează însemnate cantități de 
grâu exportate din Marea Vlahie. O mărturie a 
vechimii şi continuității îndeletnicirilor agricole 
la românii balcanici o poate constitui şi păstrarea. 
unei bogate terminologii de origine latină, 
inclusiv a unor elemente ce au dispărut în spaţiul 
nord-dunărean, unde agricultura a fost principala. 
ocupaţie. 
O parte din românii balcanici au îmbrățișat 
meseria armelor. Rolul lor ca factor militar poale, 
fi urmărit de-a lungul veacurilor de la bizantini 
şi turci până la imperiali şi grecii moderni 
Astfel au intrat în componentele unor realităţii 
militare extrem de diversificate, devenind. 
voinuci, pronoiari, armartoli, uskoci etc. Erau 
vestite şi căutate produse ale economiei. 10% 
precum săbii, iatagane, junghere, apoi paftalesi 
obiecte de podoabă sau bisericeşti. Încă din 
secolul al XII-lea produsele făurite de românii 
balcanici au devenit cunoscute şi căutate departe 
de locurile lor de baştină, mai întâ! lă 
Constantinopol sau Veneţia şi apoi din Egipt 
până în Franța sau Rusia. La începutul epocii 
moderne, în satele lor s-a răspândit cultură 
gogoşilor de mătase şi prelucrarea acestei 
Diversificarea îndeletnicirilor meşteşugărest!» Că 
şi implicarea tot mai pronunţată în ac! 
comerciale au dus la implicarea lor ! 
oraşelor şi târgurilor existente, precum 
lanina, Arta, Castoria, Ohrida, precu 


te 
tos în 
cl Unop 


Aurii 
e dublaj 
TICu tura, 


cavitățile 
n viată 
pitoliâ 
m ȘI 


DP 


sformarea unor sate proprii în târguri şi 
n 


a recum  Moscopole, Călăreţi, Siracu, 


e Î 
E ica, Clisura, Cruşova, Meţova etc. Între 
Gr se centre urbane, în cursul veacului al 
ace 


VIII-lea, cel mai important şi implicit cel mai 


cunoscut â fost Moscopole. 


începând din secolul trecut, treptat, în spațiul 
sud-est european s-au modificat realitățile 

glitico-statale pe măsura declinului Şi apoi 
dispariției imperiului otoman (ulterior şi a celui 
habsburgic). Ca urmare a acțiunilor naționale au 
apărut state precum Serbia, Grecia, Muntenegru, 
care. au înglobat în teritoriul lor şi populație 
românească. Cu ocazia războaielor balcanice din 
anii 1912-1913 stăpânirea otomană în spaţiul 
sud-est european a dispărut practic, iar aromânii 
au fost cuprinşi în principal în hotarele statelor 
Grecia, Bulgaria, Albania şi Serbia (Iugoslavia 
după 1918). În paralel cu crearea noilor realități 
statale, această parte a continentului european a 
intrat şi ea, cu întârziere, într-un proces de 
modernizare ce s-a făcut simțit în toate planurile 
existenței oamenilor, deci şi a românilor. Încă de 
la începutul veacului păstoritul, prin sistemul 
transhumanței, ca îndeletnicire importantă a 
aromânilor, a primit o serie de lovituri, 
ajungându-se treptat practic la dispariția sa. 
Frontierele stabilite nu o dată artificial, în 
funcție de jocuri de interese şi înţelegeri oculte, 
au rupt legăturile absolut necesare între locurile 
de pășunat şi de trăit ale aromânilor din timpul 
verii, respectiv al iernii, aflate de acum în state 
diferite. Veacuri de-a rândul aromânii fuseseră 
proprietarii locurilor de păşunat şi a altor întinse 
terenuri. Statele moderne, spre deosebire de 
bizantini sau de turci, nu le-au mai garantat 
astfel de posesiuni, ei fiind supuşi unor 
exproprieri masive, ce au lovit în egală măsură 
în îndeletniciri şi în standardul lor de viaţă. 
Statele moderne, mai ales în secolul nostru, au 
promovat o amplă acțiune de colonizare în 
zonele locuite de aromâni. Exemplul cel mai 
semnificativ, fără a fi singurul, l-a constituit fără 
indoială stabilirea în Macedonia grecească a 
sutelor de mii de refugiați greci din Asia Mică, 
ceea ce a şi determinat între altele plecarea a 
Zeci de mii de aromâni în emigrație, respectiv 
Stabilirea multora dintre ei în Cadrilater, cu 
dutorul statului român, până în 1940, când 
Mtregia vremurilor i-a silit să plece într-o nouă 
“migrare. Multă vreme românii balcanici 
Wseseră vestiți pentru calitatea lor de 


161 


Q 
CULTURAL 


meşteşugari, produsele lor artizanale fiind 
prezente nu numai în spațiul balcanic, ci şi în 
întregul bazin mediteranean şi mai departe. 
Fenomenul industrializării şi al producţiei de 
fabrică a lovit iremediabil şi această 
îndeletnicire tradițională. Într-o perioadă în care 
mijloacele moderne de circulație lipseau în 
spaţiul sud-est european, aromânilor le revenise 
rolul important de vehiculare a bunurilor de tot 
felul în întreaga arie balcanică, îndeletnicire care 
de asemenea avea să dispară treptat, inexorabil. 
Târziu în raport cu părţile occidentale fenomenul 
urbanizării a cuprins şi țările balcanice. 


Tot mai mulți aromâni din motive evidente şi-au 
abandonat satele şi cătunele lor, îndreptându-se 
spre aşezările urbane şi stabilindu-se între 
oameni aparținând altor neamuri. A fost această 
restrângere continuă a comunităţilor rurale până 
la dispariție una dintre cele mai importante şi în 
acelaşi timp mai tragice modificări existenţiale 
în viaţa românilor balcanici în plan naţional. In 
aşezările lor rurale, de regulă, aromânii alcătuiau 


comunități închise, endogame, ceea .ce a 
constituit un factor esențial în păstrarea 


sentimentului identității proprii, a tradițiilor de 
tot felul şi mai cu seamă a limbii învățate din 
pruncie şi transmisă din generație în generație, 
mai ales de către femeile care, în cele mai multe 
cazuri, nici nu cunoşteau altă formă de 
exprimare, spre deosebire de bărbați care, în 
marea majoritate a cazurilor, erau poligloți. 
Stabilirea în mediul urban a distrus astfel de 
realități şi legături tradiționale, a contribuit la 
adâncirea fenomenului înstrăinării şi deci al 
pierderii identității româneşti. La aceasta a mai 
contribuit şi un alt factor, respectiv politica de 
desnaționalizare şi de asimilare promovată de 
toate statele din zonă, cu toate mijloacele pe care 
le aveau şi le au la dispoziţie. Şcoala, armata, 
administrația, biserica au fost factori în statele- 
națiune din zonă ce au contribuit şi contribuie la 
deromânizare. S-a adăugat într-o măsură 
crescândă şi media, respectiv presa, radioul, 
televiziunea, cu rol din ce în ce mai important, 
pe aceeaşi direcție a asimilării. 


Evident că astfel de realități precum cele 
enumerate, precum şi altele, ce amenințau însăşi 
existența românismului balcanic, nu puteau lăsa 
indiferentă masa românească din spațiul balcanic 
şi nici societatea românească şi elita politică de 
la nord de Dunăre. Încă spre sfârşitul domniei lui 
Alexandru loan Cuza începuse cea de a doua 


statele 
moderne 


dispariția 
modului 
tradițional 
de viață 


a doua 
renaştere 
națională a 
românilor 
balcanici 


şcoala 


licenţiaţi 
“analfabeți” 


renaştere naţională a românilor balcanici, 
acțiune care avea să continue şi în primele 
decenii ale veacului XX. Laolaltă, în acei ani, au 
acționat atât românii originari din sudul Dunării, 
cât şi cei de la nord de Dunăre, fie în locurile lor 
de baştină, fie în statul român, „pe care-l 
denumeau atunci şi mai târziu ţară. Incă de la 
început au fost urmărite mai multe obiective în 
plan şcolar, bisericesc, politic. Decenii în şir a 
rămas valabilă ideea programatică exprimată de 
Dimitrie Bolintineanu: Nu este ideea noastră de 
a-i uni cu noi, căci suntem depărtaţi de dânşii. 
Nu este ideea noastră de a-i ajuta să opereze 
răsculări. Cugetul nostru este ca acest popor să 
aibă conştiinţa naţionalităţii sale... ceea ce 
credem noi că toți aceşti români ar trebui să 
facă este de a-şi păstra cu sânțenie limba. şi 
datinile române, oricare ar fi soarta ce viitorul 
le păstrează. 


În acest context, după 1900, a continuat şi s-a 
amplificat procesul de creare a unui învățământ 
propriu românesc. Astfel, în ajunul primului 
război mondial, în spaţiul aromânesc funcționau 
118 şcoli primare, precum şi 4 şcoli secundare. 
Toate acestea fuseseră create în principal. în 
vremea turcocraţiei, ele fiind finanţate, în ceea 
ce priveşte construcţiile, dotarea, salariile 
cadrelor didactice, de către guvernul României şi 
de către propriile comunități româneşti - din 
locurile de baştină. Prin angajamente oficiale 
semnate cu ocazia conferinței de pace de la 
Bucureşti din august 1913, guvernele grec, sârb, 
bulgar se angajaseră să permită funcţionarea pe 
mai departe a rețelei şcolare româneşti. 


Primul război mondial, urmând războaielor 
balcanice, a lovit puternic rețeaua şcolară 
românească din spaţiul balcanic, care a intrat 
într-un proces de declin şi apoi de dispariție. 
Astfel, în Serbia şi apoi în lugoslavia interbelică, 
învăţământul în limba maternă pentru aromâni 
nu a existat (a existat doar o rețea şcolară în 
Banatul sârbesc pentru românii de acolo, nu însă 
pentru aromâni sau  timoceni). În Albania 
interbelică au funcționat cu intermitențe între 3- 
7 şcoli româneşti, având de fapt un regim juridic 
de tolerare. In Bulgaria a funcţionat doar o 
şcoală primară, la Djumaia în Macedonia, căreia 
i s-a adăugat apoi un liceu românesc la Sofia, 
evident mult prea puţin pentru marele număr de 
români trăitori în spaţiul dintre Dunăre şi 
Carpaţi. Oarecum paradoxal tocmai în spaţiul 
grecesc au continuat să funcționeze, deşi în 


162 


continuă. diminuare, Un număr 
româneşti, ultimele fiind închise 
încheierea celui de-al doilea răzb 
condiţiile începutului războiului 
conflictului dintre autorităţile com 
Bucureşti şi cele regale de la Ate 
unui învățământ propriu pentru 
spaţiul statal grecesc a fost fără 
realitate ce ar fi putut avea efect 
pentru sutele de mii de aromâni trăitori 
autoritatea Atenei. A intervenit Si 
reglementare juridică plină de Sa 
negative pentru aromâni. Astfel actele de Al 
ale absolvenţilor şcolilor româneşti, inclusi i 
absolvenţilor cu bacalaureat ai învățământul 
secundar de la Salonic, nu aveau valabilitate A 
fața autorităților greceşti, ce-i considerau E 
astfel de absolvenţi drept “analfabeți”. Ace 
generat o dublă realitate. Tot mai mulți aromâni 
au urmat şcolile cu limbă de predare greacă și în 
care li se făcea masiv, în toate formele posibile 
propagandă în sensul că vlahii erau şi sunt greci 
şi nu aveau şi nu au nimic comun cu românii. 
Astfel a crescut foarte mult numărul 
grecomanilor, ce a devenit cu timpul covârșitor 
şi în destule părți unanim. 


| ab; 4 
OI mondia d 
rece «|N 
Uniste d i 
na. Existen, 
aromâni 
îndoiala 


e benefice 


Sub 


O altă consecință negativă a constituit-o faptul 
că un număr crescând de absolvenți ai şcolilor 
româneşti, de regulă elementele cele mai 
capabile şi mai dotate, “s-au îndreptat spre 
instituţiile de învățământ superior din România, 
pe care le-au absolvit nu o dată cu brio şi apoi s- 
au stabilit în România Mare, departe de locurile 
unde. se născuseră. Astfel, în mare măsură, 
românii din Balcani au fost lipsiţi de o elită 
culturală şi politică ce ar fi putut să aibă un 10! 
important în frânarea fenomenului înstrăinăr. 
De altfel acest proces al plecării spre alte zâr 4 
aromânilor nu era nou, căci nici viața lor nu & 
fost ferită de lovituri care i-au pus mereu P* 
drumuri. Dacă după prăbuşirea Moscopoli 
diaspora aromânească se orientase mai cu sean 
spre - spaţiul central european, Spre” Ma 
Budapesta, spre țările române etc. In eh 
anului 1900 diaspora aromânească DURI 
treptat arii tot mai întinse. Încă din e 
deceniu al secolului trecut, în diverse păt “d 
SUA, de la Detroit până la Saint Lou! 5 A 
menţionaţi aromâni, ca şi istroromân!, &: din 
considerau de altfel aceiaşi cu fraţi de-a! chiul 
Transilvania, Bucovina, Basarabia sau SE în 
Regat. În primele decenii ale secolului “* 


; Canada au fiinţat nu mai puțin de 27 de 
aromânilor (cu sau fără alți români) 
de întrajutorare, cultural, bisericesc. 
che dintre ele, cu existență până în 


ocietăţi ale 


dai noastre, este Societatea. Fârşerotul, 
Al în anul 1903. Ulterior aromânii s-au 
fon “sştiat în diferite ţări occidentale, precum 
împ 


ta, Anglia, Germania şi pe alte continente, 
Med la importante comunități în Australia şi 
aju 


Noua Zeelandă. 


chiar . . . _. 
evident Că 0 analiză a situației românităţii 
balcanice în general, a aromânilor în special, la 


inceputul secolului XX, trebuie a avea ca punct 
de plecare pe de 0 parte situația statistică ŞI 
repartiția geografică a elementelor latinofone de 
acolo, iar pe de altă parte imaginea, deci 
aprecierea apartenenței etnice pe care ei înşişi şi 
altii o aveau despre o realitate categoric diferită 
de celelalte etnii ce alcătuiau mozaicul atât de 
pestriț de popoare şi de limbi din spațiul sud-est 
european. Vorbitorii idiomurilor latine în diverse 
ipostaze, fie dialectale, fie regionale sau chiar 
Jocale, la nivelul unor comunități rurale fuseseră 
denumiți dealungul veacurilor în cele mai 
diverse moduri de către cei cu care intraseră în 
contact şi în mijlocul cărora trăiau. Cea mai 
răspândită denumire era categoric cea de vlahi, 
respectiv valahi, cărora li se adăugau destule 
altele precum:  cuţovlahi, morovlahi, țânțari, 
ciobani, machedoni etc. păstrând în tradiţie 
amintirea Romei imperiale ce le lăsase drept 
moştenire limba. Ei înşişi se denumeau statornic 
cu termenul de armâni sau derivate ale acestuia, 
aşa cum cei mai dinspre nord se denumeau 
romeri. 


În spaţiul balcanic, în cursul secolului al XIX- 
lea, fiecare dintre popoarele ce urmăreau atunci 
crearea de state naţionale, ca primă etapă în 
implinirea unor planuri de extindere bazate nu o 
dată pe himere imperiale ale trecutului (Imperiul 
Bizantin, Țaratul bulgar, Imperiul lui Ştefan 
Dușan), au căutat să folosească, adeseori prin 
falsificări nu o dată grosolane, statistica 
demografică drept argument şi instrument în 
realizarea unor aspirații politice mai mult sau 
Mal puţin lăudabile. În astfel de condiţii 
PIPo/erA situației statistice a elementului 
a din Peninsula Balcanică este extrem 
< dificil de abordat, neputându-se ajunge acum, 
Probabil niciodată, Ia încheieri sigure. 


Multă : oii 
ua Vreme, în cadrul Imperiului otoman, 
semnarea - în documentele oficiale a 


Da 


163 


Q 
CULȚURAL 


populațiilor s-a făcut exclusiv pe baza criteriului 
religios, respectiv al apartenenţei la o comunitate 
recunoscută oficial de către sultan. În astfel de 
condiţii, în spaţiul otoman românii apăreau între 
ortodocşii subordonați Patriarhiei ecumenice. O 
dată cu naşterea şi amplificarea mişcării 
naționale greceşti, s-a ajuns la confundarea 
întregii mase de ortodocşi cu grecii, ignorându- 
se în acest fel caracterul etnic distinct al unor 
ortodocşi ce erau fie români, fie bulgari sau sârbi 
etc. Despre numărul românilor de peste Dunăre 
au făcut menţiuni o serie de călători străini 
diplomaţi, militari, publicişti etc. Ei proveneau 
fie din spaţiul balcanic, fie din alte părți ale 
Europei. 


Există mai multe statistici alcătuite, de exemplu, 
în perioada războiului din 1877-1878 cu privire 
la Macedonia istorică. Statistica rusă din 1877 
consemna existența în sangeacul Monastir a unui 
număr de 187.800 români, respectiv cca. 25% 
din populaţia ce trăia acolo. Pentru sangeacurile 
Salonic, Monastir, Seres şi Drama o statistică 
oficială turcă din 1878 consemna pentru 
sangeacul Monastir 15.843 români. Intr-o 
statistică publicată la Belgrad în 1889 se 
considera că în Macedonia trăiau 74.375 români. 
Statistica bulgară alcătuită în anul 1900 
consemna în Macedonia 80.717 români, 
respectiv 77.626 creştini şi 3.500 musulmani. 
Patru ani mai târziu, francezul G. Routier 
aprecia că în Macedonia şi vechea Serbie trăiau 
163.000 români, cifră apropiată de cea dată în 
statistica oficială turcă din anul 1905, conform 
căreia românii alcătuiau cca., 6% din totalul 
populației. Într-o statistică germană din 1906 în 
Turcia europeană erau consemnați 56.000 
români. În 1918, cehul V. Sis credea că în 
Macedonia trăiau 58.000 de români, iar la New 
York se aprecia că numărul românilor din 
Macedonia, în 1916, se ridica la 63.895. 
Delegaţia bulgară la conferința de pace de la 
Paris din anii 1919-1920, aprecia că în 
Macedonia istorică trăiau 79.401 români. 


Aşadar, înaintea primului război mondial, pentru 
Macedonia numărul românilor a fost apreciat de 
greci între 12.000 şi 600.000, de către bulgari şi 
sârbi între câteva mii şi peste: 100.000. La 
începutul secolului XIX Pougueville credea că 
în spaţiul grecesc trăiau 74.000 de români. 
Ubicini aprecia numărul românilor din Turcia la 
400.000 în 1853, pentru ca 6 ani mai târziu E. 
Poujade să ridice numărul lor la 800.000, cifră 


societatea 
Fârşerotul 


statistici 
ce nu spun 
NIMIC 


atac 
asupra 
identității 
naționale 
româneşti 


ha 


reținută şi de E. Picot în 1874. În anul 1895 G. 
Weigan credea că în spaţiul balcanic trăiau 
373.000 de români, respectiv 163.000 în Turcia 
şi Grecia, 150.000 în Serbia, 60.000 în Bulgaria. 
Un bun cunoscător al realităților balcanice, col. 
L.Lamouche credea că în anul 1899 în Turcia 
trăiau 500-600.000 români, cărora li se adăugau 
145.000 de români în Serbia şi 60.000 în 
Bulgaria. 


Cifre diferite au dat şi românii. Dimitrie 
Bolintineanu credea că în spaţiul sudic al 
Peninsulei Balcanice trăiau 1.200.000 români. În 
lucrarea sa memorialistică I. Neniţescu aprecia 
numărul românilor la 863.000. În 1906 V. 
Diamandi credea că în Turcia europeană trăiau 
721.000 de români, în Grecia 200.000, în Serbia 
150.000 şi în Bulgaria 110.000. În 1913 
Constantin Noe, secretar al Societăţii de cultură 
macedoromâne din Bucureşti, credea că în 
Macedonia trăiau 350.000 de români. In anul 
1919 delegația românilor balcanici, condusă de 
G. Murnu, aprecia la Paris că în spaţiul 
Macedoniei istorice trăiau cca. 480.000 de 
români, cărora li se adăugau încă 120.000 de 
conaționali împrăştiați în alte zone ale celor 4 
state. În perioada interbelică, în diversele 
statistici ale statelor balcanice - apăreau şi 
românii, cel mai adesea în număr mult diminuat 
față de realitate. Astfel, de exemplu, 
recensământul oficial din Grecia, din 1928, 
înregistra un număr de 19.703 români, iar 
recensământul din Bulgaria din 1934 - 16.405 
români. În recensământul oficial din Iugoslavia 
din 1921 erau înregistrați 229.398 români, 
respectiv 74.090 în Banatul sârbesc, 10.550 în 
Macedonia şi 141.279 în Craina (ulterior aceştia 
dispărând cu totul din“ statistici, conform 
concepţiei existente mai de mult, dar şi astăzi, că 
vlahii din Timoc nu sunt români, ci sârbi). 
Autorităţile de la Bucureşti sau unii oameni din 
țară implicaţi în problemele balcanice, precum 
Victor Papacostea, V. Stoica, G. Murnu, 
considerau că în spaţiul balcanic trăiau între 
300.000 şi 1.000.000 de aromâni, mai multe mii 
de istroromâni şi meglenoromâni, 500.000 de 
timoceni etc. 


Situaţia statistică este tot aşa de complexă şi 
după al doilea război mondial. In statistica 
oficială a Macedoniei sunt menţionaţi mai puţin 
de 10.000 de vlahi, deci aromâni. Aproape 
aceeaşi este situația în ultima statistică oficială 
bulgară, care înregistrează 7.650 vlahi şi 5.159 


aromâni. Unele aprecieri recen 
existența în lume a cca. 1,5 Milioane își: ă 
a unui număr apropiat de timoceni. E âni i 
astfel de date statistice nu pot fi controla Cn! ci 


te se fax 


Pare destul de curioasă şi următoarea ra... 
Practic în toate țările sud-est curopencă tate, 

forme de asociere ale românilor, uneg,. CASĂ 
mai multe aflate în dispute pe probleme Chia, 
sau minore. După câte ştim nici una dintre „te 
societăți sau asociaţii ale aromânilor e 

etc. nu a făcut în mod independent Sea «ali 
proprii o acțiune de identificare şi de coca 
corectă a tuturor celor de descend a 
aromânească, fie că ei astăzi sunt sau A 
vorbitori ai idiomului aromân, au sau dU 
conştiinţa distinctă a .propriei lor identia 
etnice. 


Legat de problema apartenenței etnice se Cuvine 
a adăuga şi alte aspecte. Incă din secolul trecut 
cu o insistență din ce în ce mai mare în aces 
veac, o serie de reprezentanți ai cercurilor 
culturale şi politice din spaţiul balcanic au 
încercat şi încearcă să conteste însăşi identitatea 
națională distinctă a neamului românesc din 
Balcani şi a limbii sale. Astfel multă vreme s-a 
încercat, se încearcă şi acum, să se demonstreze 
că în veacurile trecute termenul de vlah — vlahi 
ar fi desemnat fie balcanici de tot felul ce se 
îndeletniceau în exclusivitate cu păstoritul, fie 
oameni ce aveau un statut juridic aparte, cu alte 
cuvinte se contesta etnikonul în favoarea unei 
categorii  socio-profesionale. Astfel a fost 
contestată vlahilor calitatea lor de etnie distinctă 
şi diferită în raport cu celelalte popoare mai 
vechi sau mai noi din Peninsula Balcanică. 


În subsidiar, unii reprezentanți ai ideologiilor 
naționaliste din Balcani au contestat, atunci când 
au admis romanitatea vlahilor, legătura lor de 
înrudire, respectiv unitatea lor cu frații din 
spațiul nord-dunărean. S-a încercat astfel mai 
întâi în mediile otomane (ale Junilor Turci), âp0! 
în mediile balcanice, acreditarea ideii existențe! 
a două popoare romanice distincte, români $ 
aromâni, respectiv vorbitori a două limbi 
neolatine distincte. În condiţii istorice complex” 
deosebite, după al doilea război mondial, 0 eg 
de idee a fost îmbrăţişată şi de un număl, JS 
aromâni aflați în locurile lor de baştină $! : 
diasporă. În sprijinul acestei teze se i 
adeseori rezoluția 1333 adoptată de ni 
Parlamentul Europei în 1997, pe baza raportu 

prezentat de deputatul catalan De PU“ 


164 


d 


ionăm imediat că atât în raport cât şi în 
vorbeşte în mod clar doar de o 
ltural-lingvistică. 


Menţio! 
rezoluție e 
minoritate cu 
XX marea masă a aromânilor, în 
d vârfurile lor, mai cu seamă 
E ejectualii, S-au considerat în calitatea lor de 
int Eee od parte integrantă a neamului 
"rtânese, respectiv componenta sudică a 
-omânismului. Considerau „de asemenea că ei 
vorbeau un dialect al limbii române pe care îl 
foloseau în mod frecvent alături de ceea ce era şi 
este limba literară. Din acest punct de vedere în 
veacul XX continua O tradiţie ce începuse încă 
din vremea primei renaşteri, cu Ucuta, Roja, 
Boiagi, şi continuase apoi cu toți reprezentanții 
celei de-a doua renaşteri naționale, în plină 
manifestare prin activitatea şi opera lui 
C.Belimace, G.Murnu, N.Batzaria, T.Capidan, 
familia Papahagi şi mulți alții. Toţi aceştia au 
continuat şi au afirmat cu tărie mai vechea idee a 
unității de neam şi de limbă. Situaţie care poate 
fi constatată şi astăzi de exemplu la cei mai 
mulți dintre aromânii trăitori în actualul stat 
românesc. 


în veacul 


Nu trebuie ignorate nici alte realități de 
concepţie şi de acțiune ale unor aromâni în 
tinuturile lor de baştină sau în diasporă. La fel ca 
şi în veacurile anterioare, mulţi aromâni trăiau în 
mijlocul unor etnii majoritare distincte în raport 
cu ei. Mulţi şi-au desăvârşit educaţia în şcolile 
majoritarilor şi au făcut cariere de tot felul în 
statele acestor majoritari. Nu puţini au sfârşit 
prin a se considera din punct de vedere etnic ca 
aparținând acestor majoritari. Evident că la 
aceasta au putut contribui nu o dată şi eforturile 
încununate de succes ale unor propagande 
străine. Este evident că o serie de descendenți ai 
familiilor aromâne s-au considerat în statele în 
care trăiau fie greci, fie sârbi, fie bulgari etc. 
Intr-un anume fel, debutul a fost făcut în 
perioada luptelor de eliberare şi a începuturilor 
Statului grec, când au apărut aşa-numiţii 
grecomani, adică vlahi care s-au considerat (şi se 
consideră destui şi astăzi) componenți ai etniei 
greceşti, vorbind un idiom romanic. Astfel, 
Numeroase personalități din cele mai diverse 


domenii ale vieţii Greciei au fost vlahi la. 


origine, precum Rigas Velestinis, G.Averov, 
M.Tosiţa, I.Coleti, S.Sina, S.Lambros şi mulţi 
alţi. Un inventar sumar al oamenilor de seamă 
din istoria Serbiei, având origine armânească, 
menționează nu mai puţin de 112 savanţi de tot 


Dai 


165 


Q 
CULȚURAL_ 


felul, 64 de scriitori şi artişti, 35 de politicieni 
între care 8 şefi de guvern, 56 de însemnați 
oameni de afaceri etc. Oarecum asemănătoare 
este situația şi în cazurile Bulgariei, României şi 
chiar Albaniei. 


Lupta națională a românilor din Peninsula 
Balcanică, desfăşurată cel mai adesea cu 
sprijinul autorităţilor de la Bucureşti, s-a dus pe 
trei planuri: învățământ primar şi secundar în 
limba naţională, organizare bisericească proprie 
(inclusiv recunoașterea unui episcop sau 
mitropolit) cu oficierea cultului în româneşte şi, 
nu în cele din urmă, reprezentare proporțională 
pe baze etnice în organismele locale şi regionale. 
Românii balcanici, împrăştiaţi şi deci minoritari, 
au urmărit obţinerea unor drepturi naționale 
elementare în cadrul structurilor politice 
existente, nepropunându-şi o afirmare statală 
proprie care nici nu ar fi fost posibilă. 


În anul 1905, în viața aromânismului dintre 
granițele Imperiului otoman a intervenit o 
schimbare majoră. Ca urmare a eforturilor 
conjugate ale propriilor lor reprezentanți din 
zonă, ca şi ale autorităţilor bucureştene, la 9 mai 
1905, sultanul a emis o iradea prin care era 
recunoscută naționalitatea aromână. Printr-un 
adevărat document constituţional se garanta 
şcoala, biserica şi autoconducerea locală. Se 
crea, în acest mod, baza legală ce ar fi trebuit să 
asigure locuitorilor de origine aromânească din 
Imperiul otoman o situație națională care să le 
permită cultivarea lor în limba proprie, 
perpetuarea  individualităţii lor etnice şi 
participarea pe această bază la întreaga viață a 
statului ai cărui cetăţeni erau. Într-un fel se 
deschidea calea spre un regim mai bun decât cel 
pe care-l aveau atunci îndepărtaţii lor fraţi din 
Transilvania şi mai ales din Basarabia. 


În perioada imediat următoare aplicarea efectivă 
a unor reglementări extrem de favorabile a 
întâmpinat numeroase piedici, făcându-se deci 
parțial. Dincolo de inerentele slăbiciuni ale 
aparatului de stat otoman, gata de prăbuşire, 
incapabil de a asigura o guvernare eficientă, la 
aceasta au contribuit şi alți factori, deloc 
neglijabili, ce ţineau de popoarele şi statele din 
zonă şi, în primul rând, de împotrivirea 
Patriarhiei ecumenice şi a autorităților de la 
Atena. De altfel, această ultimă realitate a şi 
determinat o tensionare continuă a condiţiilor de 
viață a aromânilor din zonă, ce au suferit mult, 
generalizându-se jafurile, distrugerile, 


asimilări 
forţate 
sau 
voluntare 


1905 - 
recunoaştere 
națională 


congresele 
naţionale 


asasinatele. După unele calcule incomplete, în 
acei ani au căzut din rândurile aromânilor peste 
400 de victime, în special institutori, preoți, 
oameni bogaţi şi influenți. Au fost date focului şi 
distruse şcoli, biserici, numeroase gospodării. 
Totodată s-a ajuns la ruperea relaţiilor 
diplomatice dintre Bucureşti şi Atena. 


În vara anului 1908 a avut loc în statul otoman o 
mişcare revoluţionară ai cărei iniţiatori şi 
conducători au fost Junii Turci. Mişcarea 
acestora, încă de la începuturile ei, se bucurase 
de sprijin din partea aromânilor, atât din Regat 
cât şi de la sud de Dunăre. Între membrii 
mişcării, cu o compoziție eteroclită din punct de 
vedere etnic, se aflau şi o serie de aromâni, mai 
cu seamă în cadrul nucleului cu rol determinant 
de la Salonic. Această participare fusese 
generată de idealurile programatice iniţiale ale 
unei mişcări ce-şi propunea salvarea statului 
otoman prin reformarea acestuia în numele 
principiilor şi libertăţilor general democratice, 
inclusiv în ceea ce priveşte complexa 
problematică a naționalităților. 


Pentru fruntaşii de atunci ai aromânilor, ca şi 
pentru sprijinitorii lor la Bucureşti, s-a pus 
problema unor opţiuni de maximă însemnătate. 
Majoritatea acestora au ajuns la concluzia că 
soluționarea pozitivă, durabilă a problemei lor 
naționale era legată de soarta Imperiului otoman 
mai mult decât de statele naţionale balcanice ce 
aveau să-i succeadă acestuia. Aceste state 
manifestaseră deja atitudini discriminatorii, 
deznaţionalizatoare față de minorităţi, provocând 
astfel îngrijorarea legitimă a elementului 
aromânesc din Balcani. Axându-se pe ideea 
menţinerii, prin modernizare şi democratizare, a 
lumii politice otomane, aromânii au participat 
nemijlocit la întreaga viață publică ce s-a 
desfăşurat la Constantinopol şi în alte părți până 
la războaiele balcanice inclusiv. Au avut 
reprezentanți în Parlamentul turc, în unele 
instituții guvernamentale. Nicolae Batzaria a 
îndeplinit timp de 8 ani funcţia de senator şi a 
fost totodată un exponent de bază al partidului 
Uniune şi Progres al Junilor turci în parlamentul 
otoman, iar în timpul crizei balcanice, în 1913, a 
avut şi funcția de ministru, în această calitate 
punându-şi semnătura pe tratatul de la Londra 
care lichida multiseculara stăpânire otomană în 
cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. 
Perioada de după victoria revoluţiei Junilor 
Turci până la războaiele balcanice reprezintă 


într-un fel, pe plan politic, o adev 


sal ărată 
aur pentru românismul din iei a Docă 4, 
Balcanice. Penins,j 
| 


Noul climat a dat posibilitatea 
primelor, de fapt singurelor, Congres "Bania, 
ale aromânilor şi rolul prepondereni Național, 
corpului didactic ce reprezenta, atunci aj “Veni 
partea cea mai activă şi = 
aromânismului. Acestea au avut loc 3 
1909-1910 dezbătând probleme „n &ti 
culturale, politice, neavând însă g Si le 
legislativă. A urmat apoi perioada războ zare 
balcanice. Cea mai mare parte a inuturţas 
baştină ale aromânilor au devenit cat de 
operațiuni militare, fiind lovite de disgăi S 
jafuri şi omoruri. In noile condiţii îi i. 
aromânii au sperat într-o soluție fie a unu; ŞI 
macedonean  plurietnic, fie a unui ii 
confederativ  albano-român. În acest sens ș 
delegaţie aromână condusă de George Murnu a 
făcut, fără rezultat, un lung periplu în capitalele 
marilor puteri. In final, cu ocazia conferinței de 
pace de la Bucureşti, conducătorii delegaţiilor 
Serbiei, Greciei şi Bulgariei au semnat scrisori 
prin care angajau forurile conducătoare ale 
statelor respective în recunoaşterea şi sprijinirea 
în plan cultural şi bisericesc a aromânilor. Nici 
unul dintre guvernele respective nu şi-a respectat 
obligaţiile asumate. 


: 09 
Conştientă  ? 


Oarecum asemănător a fost modul de abordare a 
problemei românismului balcanic în condițiile 
terminării primei conflagrații mondiale, în 
timpul lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris, 
ce-şi propusese a da Europei o nouă organizare, 
bazată în mare măsură, cel puţin declarativ, pe 
principiul drepturilor naționalităților, respectiv a 
autodeterminării popoarelor... Din nou sub 
conducerea lui. George Murnu, în numek 
aceleiaşi Societăţi de Cultură Macedoromână 
percepută atunci ca un organ conducător â 
tuturor românilor din spaţiul - balcanic; ; 
delegaţie cerea pe malurile Senei satisfacere, 
unor. deziderate româneşti în Balcani, în fon 
identice cu cele solicitate prin capia 
europene în 1913. Şi în 1919-1920, ca a 
1913, eforturile delegaţiei aromâne nu au i 
sprijinite efectiv de către autoritățile rOn0âne ul 
mai cu seamă nu au reuşit să capteze In A 
fel atenţia şi bunăvoința marilor pute! ALE tu 
de altfel, în ultimă instanță, deciziile. In Ș je 
tratatului de la Sevres a fost cupr isi că în 
formulare despre o autonomie româneas 


166 


Dă 


DP . 


i 


nu a devenit realitate pentru că 
| tratat nu a fost pus niciodată în 
iar în tratatul de la Lausanne ce-l 
nii nu mai erau pomeniţi. Nu s-a 

lizat atunci nici ideea unei  Macedonii 
rea să nici ideea unei comunităţi statale 
7 baneze şi cu atât mai mult nici ideea 


pind, Ce 
aplicare; 1& 


om 3 ă ş ă 

sd statalități proprii româneşti, aşa cum existase 
u : ă aa : 

b tentativă de scurtă durată în vara anului 1917, 


urmată de o alta, cu acelaşi rezultat negativ, în 
prima parte a anului 1941. 


Realitățile politice şi naționale româneşti în 
spaţiul balcanic la începutul veacului pot fi privite 
şi sub un alt aspect. In Turcia europeană, 
dispărută în 1912, în special în zona Macedoniei 
istorice, fuseseră desfăşurate mai multe decenii 
propagande ale statelor naționale avându-și 
capitalele la Atena, Belgrad, Sofia şi Bucureşti. 
Propaganda statelor sud-dunărene în Macedonia 
urmărise prin cele mai diverse mijloace, inclusiv 
cele violente, dobândirea Macedoniei în totalitate 
sau în cea mai mare parte. Statul român se afla la 
sute de kilometri depărtare de micile şi 
împrăştiatele comunități româneşti de la sud de 
Munţii Balcani. Anexarea unor teritorii de acolo 
nu a fost dorită de cercurile bucureştene şi nici nu 
ar fi fost posibilă. În fapt guvernul român în zonă 
a fost singurul care a urmărit în mod consecvent 
şi exclusiv scopuri culturale şi umanitare, 
respectiv păstrarea şi cultivarea identităţii 
naționale a românilor de acolo, în cadrul statelor 
naționale a căror cetățeni loiali au fost îndemnați 
a fi. O astfel de acţiune românească, din păcate, a 
fost şi este încă denigrată şi  falsificată, 
subliniindu-se continuu ideea unei politici a 
Bucureştiului de românizare forțată, nedorită a 
unor populaţii din Balcani. Dacă astfel de opinii 
și atitudini sunt explicabile din partea cercurilor 
naţionaliste, nu- o dată şoviniste, din capitalele 
balcanice, ele sunt mult mai puţin de înțeles şi 
mai ales de acceptat din partea unor aromâni din 
Zonă şi din afară, mai ales din partea celor care 
intr-un fel sau altul se consideră exponenți şi 
lideri de opinie ai aromânilor. Din acest punct de 
Vedere atitudinea autorităţilor guvernante de la 
Bucureşti a fost consecventă de la Cuza Vodă 
Pană în ultima vreme, când implicarea în diverse 
forme a guvernului României, prin 
Departamentul pentru relații cu românii de peste 
lare, a avut în vedere mereu aceleaşi scopuri 
ale păstrării identităţii naţionale, mai cu seamă 
Prin şcoală, biserică, media. 


Dă e 


167 


Q 
CULȚURAL_ 


Până la conferința de pace de la Paris, Societatea 
de Cultură Macedoromână a acţionat în mod 
efectiv ca un organ reprezentativ şi coordonator 
pentru românii din spaţiul balcanic. Tot atunci, 
alături de aromâni, în jurul anului 1900, au 
început şi primele acţiuni revendicative sau de 
altă natură în legătură cu istroromânii, pe de o 
parte, şi timocenii, pe de altă parte. În mai multe 
rânduri. înainte şi după 1900 fruntaşi din satele 
istroromânilor s-au adresat dietei provinciale 
pentru a se aproba deschiderea unor şcoli în care 
să se înveţe în limba maternă românească. Astfel 
de demersuri au fost sprijinite de deputaţi italieni 
însă majoritatea croată a împiedicat în diverse 
feluri materializarea pozitivă a unor asemenea 
deziderate. Abia la sfârşitul primului război 
mondial, cu sprijinul guvernului de la Bucureşti şi 
prin bunăvoința guvernului italian, Andrei 
Glavina, apostolul istroromânilor, a reuşit să 
deschidă o şcoală românească care a funcționat 
doar câţiva ani, până la moartea, în anul 1925, a 
iniţiatorului şi directorului ei. De atunci şi până 
astăzi nu au mai existat la istroromâni forme 
organizate de instruire, după cum au fost lipsiți şi 
de mijloace proprii de informare şi chiar, cu 
puţine excepții în perioada interbelică, de orice fel 
de tipărituri în dialect. Astfel, între toţi românii 
balcanici, procesul de alienare pare a fi cel mai 
avansat la ei, astfel că nu este exclus ca nu peste 
multă vreme istoria să consemneze moartea 
ultimului vorbitor de istroromână aşa cum în 
1898 se înregistra decesul ultimului vorbitor, în 
insula Veglia, a limbii dalmate. 


Tot la începutul veacului, după anul 1907, au 
început acțiunile naționale şi ale timocenilor, mai 
întâi din Serbia şi apoi din Bulgaria. În vremea 
războaielor balcanice, apoi la sfârşitul primului 
război mondial şi din nou în primăvara-vara 
anului 1941, cu ocazia primei destrămări a 
Jugoslaviei, reprezentanți ai românilor de acolo, 
inclusiv a două comitete naționale constituite, au 
cerut unirea zonei timocene cu România. În vara 
anului 1941, în peste 60 de sate din valea 
Timocului s-au desfăşurat adunări populare 
încheiate cu decizii semnate în acest fel, decizii 
asemănătoare credinționalelor prezentate la Alba 
Iulia la 1 decembrie 1918. Nici autorităţile de la 
Bucureşti, nici factorii responsabili ai Europei de 
atunci nu au sprijinit astfel de demersuri. Aceiaşi 
români timoceni au încercat în anii 1944-1945 să 
obțină de la noile autorități iugoslave, în frunte cu 
mareşalul Tito, recunoaşterea lor ca minoritate 


lupta 
pentru 
statalitate 


doar 
România 
nu a avut 
interese 
teritoriale 
în 
Macedonia 


naţională şi un regim specific acesteia. Acţiunea a In astfel de condiţii era normal ca unele 
y N 3 i F ._. a tere . =) - acți, 
eşuat atunci, nerecunoscându-li-se calitatea de linia mişcării naţionale să existe în afara Cțunj De 
S . 


români, situaţie care practic din punctul de vedere de baştină al românilor balcanici, RA âfiul,j 

al autorităţilor belgrădene durează până astăzi. statului român. O serie de ot. afar 

; : i aula intelectualității âneşti nți 

Putem considera că la sfârşitul primului război ea a , seem A balcanice a, sia 

* A . “A 3) ate i e: 

mondial se înregistra eşecul unui întreg program ş 8 atenția opiniei Public ul 

FA iN Ata cau z, Anil cercurilor conducătoare asupra 2 CNI 
Timocul politic de afirmare a identității proprii a românilor latinității sud-dunărene şi a dorin: CXIStepţe: 
vrea în spațiul balcanic. In deceniile următoare, în ŞI a dorinței acesteia dea 
A 


i Sai et a ; Si pa ipă identi î i Aa 
unirea ritmuri diferite, cu intensitate variabilă, a Ele ie e a ag i, lingvistic e, 
continuat amplificându-se fenomenul de asimilare acţ u desfăşurat multă Vreme 


3 E a SS, cu sporadic, ca rezultat al unor iniţiati 
şi desnaţionalizare, de diminuare drastică a p - r inițiative Particulare 
potenţialului uman şi spiritual al descendenților Un rol de seamă în această direcție l-a avuţi 
| i! 


romanității orientale din dreapta Dunării. primii ani postbelici Constantin Papanace Care 
Li, pi = 
fost şi un fruntaş de seamă al mişcării leo 
€, 


dar care şi-a consacrat ultimele decenii de 
existență mai ales problemei aromânești despre 
care a şi alcătuit un număr însemnat de Valoroase 
lucrări. El a alcătuit o serie de memorii în 
problema aromânească, ce au fost adresate 
secretarului general al ONU, congreselor FUEV 
regelui Mihai aflat în exil, diverșilor fruntaşi 
politici din Europa etc. În esență Constantin 
Papanace cerea ca românilor balcanici să li se 
aplice drepturile“ prevăzute - în normele 
internaționale şi în carta ONU pentru minoritățile 
etnice. În scopuri tactice, având în vedere şi 
dezinteresul complet, ostilitatea chiar a 
autorităților de la Bucureşti, precum şi atitudinea 
negativă față de Bucureşti existentă în capitalele 
balcanice, în diversele memorii cu caracter oficial 
Constantin Papanace adoptă o anumită poziție de 
ambiguitate, vorbind despre românii balcanici, în 
speță despre aromâni, atât ca parte a 
românismului în general, cât şi ca despre o etnie 


Schimbările intervenite în zonă o dată cu 
terminarea celui de-al doilea război mondial nu 
au contribuit la ameliorarea situaţiei, dimpotrivă. 
Desigur că instaurarea regimurilor totalitare 
comuniste şi a cortinei de fier ca simbol al 
războiului rece şi-a avut rolul în evoluţiile 
respective. Practic regimurile comuniste de la 
Tirana sau Sofia nu recunoşteau în nici un fel pe 
aceşti români autohtoni ca minoritate ce trebuia 
să se bucure de drepturi şi garanţii conform 
standardelor internaţionale. Practic aceeaşi era 
situația şi în Jugoslavia, unde vlahii apăreau din 
când în când în statistici. În numele principiului 
neamestecului în treburile interne, dar şi din alte 
considerente mai mult sau mai puțin valabile, 
autoritățile comuniste de la Bucureşti au încetat 
E complet să se preocupe, chiar şi formal, de 
regimurile românii balcanici, chiar destulă vreme, practic, s- 
totalitare a interzis a se vorbi despre ei, absolutizându-se de 
comuniste exemplu teza falsificatoare în fond a formării 
E KE sui SI NUD rogi i: hapiul balcanică distinctă cu propria sa limbă. Se impune 
E E imediat a se preciza că în lucrările sale de analiză 
Situaţia nu a fost în esență diferită în ceea ce şi investigație ştiinţifică, unele având dimensiuni 
priveşte problema aromânilor nici în Grecia, de sute de pagini, Condei ati Papanace a afirmal 
devenită parte a lumii libere, membră a Uniunii statornic, cu dovezi concludente, apartenența 
Europene şi a NATO. Impotriva conducătorilor românilor balcanici la unul şi acelaşi popor, 
naționali ai aromânilor au fost luate măsuri de locuind întregul spaţiu sud-est european de o 
prigonire, uneori aspre „până la pedeapsa cu parte şi de alta a Dunării. Pe termen scurt, practic, 
moartea. A fost lichidată rețeaua şcolară eforturile lui Papanace nu au avut rezultatele 
românească. S-a intensificat prin toate mijloacele scontate. Românii balcanici erau prezenți doar 
propaganda antiromânească și răspândirea ideii că într-un număr restrâns de studii şi cercetări †

aromânii erau şi sunt greci vorbitori ai unui idiom lingviştilor, etnografilor, istoricilor. 
latin. Unele manifestări româneşti, inclusiv de ? i i 2": orin grija lui 
formare a unor asociaţii, au fost permise exclusiv AU apărut, de exemplu, în România, ps ii ale 
în domeniu cultural, folcloric, cu condiția  H-Cândroveanu şi Chira Manţu, rai sa 1978, 
afirmării explicite a apartenenței la etnia Literaturii aromâne populare şi culte. ia 

prin eforturile succcesive ale unor câ 


grecească, A 3 entă la 
problema aromânească a început să fie prez 
diverse reuniuni şi organisme precum 


pi) 


168 


: ca 


ntul Europei, conferințele OSCE, 
le FUEV etc. Intre inițiatorii unor astfel 
au remarcat A.Ciufecu, V.Barba, 
lţii. După 1980 au început să se 
re periodic, în SUA şi în Germania, 
ternaţionale consacrate în mod special 
aromâneşti. Evenimentele 

ultuoase legate de - prăbuşirea regimurilor 
E te în anii 1989-1990 şi începutul 
E atizării şi europenizării statelor sud-est 
Sa reprezintă un moment important în 
istoria aromânilor în cadrul a ceea ce putem deja 
mi cea de a treia renaştere națională. 


parlame 
congrese!“ 
de acțiuni s- 
perifan şI a 


desfăşoare 
congrese in 
roblemelor 


denu 
În toate țările din zonă, într-o formă sau alta, 
problema aromânească/ românească este prezentă 
în cele mai diverse forme. In unele state, 
Macedonia fiind un exemplu ilustrativ, li s-a 
acordat o recunoaştere prin legea fundamentală. 
În toate țările balcanice au apărut forme proprii de 
asociere şi organizare, uneori mai multe, aflate nu 
o dată în conflict şi dispută, ceea ce de altfel pe 
ansamblu nu serveşte cauzei naționale. În fiecare 
din țările din zonă au început să apară una sau 
mai multe publicaţii periodice cu conţinut politic, 
cultural, istoric. - În programele de radio şi 
televiziune, sporadic la început, apoi prin 
emisiuni permanente, aromânii au început a fi tot 
mai prezenți. Au fost făcute şi primele tentative, 
prea puţine însă, din inițiativă neguvernamentală, 
de introducere în sistemul educaţional a graiului 
propriu. În ultimul deceniu au fost tipărite peste 
100 de volume în grai aromânesc pe probleme 
aromâneşti, au apărut câteva dicționare etc. Ca 
rezultat al acțiunii cumulate a  militanților 
naţionali ai aromânilor din mai multe țări 
problema a fost dezbătută în o serie de foruri 
internaționale, ajungându-se la elaborarea şi 
aprobarea în urmă cu trei ani a unei recomandări 
(ar. 1333/1997) prin care parlamentul Europei 


cerea tuturor statelor să asigure drepturi 
corespunzătoare comunităţilor aromâne. 
Problemele evoluţiei situației  romanității 


balcanice în ultimul deceniu, precum şi în 
perspectivă, sunt complexe. Au. acţionat şi 
“Cțonează factori din cei mai diverşi. A continuat 
Sg ideea mai veche, corectă întru totul în 
na pile a identității de neam şi de limbă 
da ș i. ramurile românismului de o parte şi de 
alai Nu poate fi însă ignorată nici 
i ala pi în spațiul țărilor balcanice, adică 
româneasca e baştină, cât şi în diaspora 

că, există un număr de oameni care 


MS 


9) 
CULȚURAL_ 


cred că aromânii şi limba lor au o strânsă legătură 
de rudenie cu românii şi limba lor, fără însă a se 
identifica cu aceştia, alcătuind astfel două 
popoare separate. Pentru mulți o asemenea 
concepție, pe care o propagă şi o sprijină în fel şi 
Chip, ar avea un rol esenţial în acţiunea viitoare în 
planul naţional. În sprijinul unei asemenea idei se 
aduc diverse argumente, adeseori lipsite de temei, 
conjecturale, şi se inițiază diverse acţiuni, precum 
generalizarea unui nou alfabet, a cărui “calitate” 
esenţială ar fi deosebirea cât mai mare față de cel 
românesc. Fără a se nega buna credință şi dreptul 
la opinie al adepților unei asemenea teorii, trebuie 
observat că cei mai mulți dintre ei provin din 
afara cercului specialiştilor cu pregătire istorică, 
lingvistică etc. Desigur că problema ca atare a 
identității / nonidentităţii vorbitorilor latinofoni 
din dreapta şi din stânga Dunării poate fi oricând 
discutată ca subiect de interes ştiinţific în 
rândurile specialiştilor, care în marea lor 
majoritate astăzi consideră că există doar un 
popor român cu mai multe ramuri componente. 


Dincolo de toate acestea însă agitarea-problemei 
romanităţii balcanice, demersurile făcute pentru 
aceştia în domeniul şcolii, bisericii, mediei, în 
reprezentare şi participare în instituţii politice şi 
culturale ale statelor din zonă, se pot constitui în 
premisă şi garanţie a continuității unei realități 
etnico lingvistice care de peste 1000 de ani e 
parte componentă şi îmbogăţitoare a lumii 


„europene în care trăim şi pe care ne-o dorim. 


Orientare bibliografică 


Esenţialul documentelor invocate, precum şi o 
bibliografie sumară există în S.Brezeanu, G.Zbuchea, 
Românii de la sud de Dunăre. Documente, Bucureşti, 
1997. Problemele de bază ale veacului nostru au fost 
abordate în lucrarea G.Zbuchea, O istorie a 
românilor din Peninsula Balcanică (secolele XVIII — 
XX), Bucureşti, 1999, unde sunt şi notele ştiinţifice 
necesare. Dintre lucrările recente mai amintim 
N.S.Tanaşoca, Afirmare şi alienare în istoria 
romanității balcanice, în Sud-estul şi contextul 
european. Buletin II, Bucureşti, 1994; Matilda 
Caragiu Marioţeanu, Un dodecalog al aromânilor, 
Constanța, 1996; Neagu Djuvara (coord.), Aromânii. 
Istorie, Limbă. Destin, Bucureşti, 1996; G.Caragiani, 
Studii aromâne, Bucureşti, 2000. Probleme actuale 
ale vieții românismului balcanic pot fi întâlnite şi în 
numeroasele periodice, mai ales ale aromânilor, între 
care menționăm Deşteptarea aromânilor, 
Dimândarea, Bana armânească, Zborlu a nostru, 
Fenix,  Perenitatea vlahilor în Balcani, Grailu 
Armânescu, Timpul — Vreme, Vorba noastră etc. 


169 


asociaţii 
ŞI 
organizaţii 


DESPRE STAREA ACTUALĂ ŞI PERSPECTIVELE 
ROMANITĂŢII SUD-DUNĂRENE 


în care Petar Atanasov arată cum accelerarea stingerii neamului românesc 
din Sudul Dunării coincide cu respingerea de către mulți aromâni 
a unităţii naţionale şi lingvistice cu frații daco-români 


acă excludem da/mata, care a dispărut pe la 

sfârşitul secolului al XIX-lea, romanitatea 

sud-dunăreană astăzi, mai este reprezentată 
prin istroromână, meglenoromână, ambele pe cale de 
dispariție, şi de aromâna care, datorită faptului că 
este vorbită de un număr mai mare de oameni, se 
menţine ceva mai bine, dar nici ea nu este scutită de 
pericolul stingerii într-un viitor mai îndepărtat, ca să 
folosesc termenul lui T. Papahagi din prefața 
cunoscutului Dicţionar aromân. 


Cât priveşte istroromâna putem spune că numărul 
vorbitorilor acestui dialect este, după o anchetă 
făcută de Radu Flora în 1962, de 1140 de vorbitori, 
iar după August Kovacec, care a făcut anchete 
aproximativ în aceeaşi perioadă, între 1250-1500 
vorbitori. Astăzi, după patru decenii, acest număr 
este cu siguranță înjumătăţit, fapt pe care ni-l 
dovedeşte cazul meglenoromânei, despre care voi 
vorbi mai Jos. 


Aromâna. Din aceste trei idiomuri, cel mai bine, atât 
din punct de vedere numeric cât şi prin răspândirea 
ei, este reprezentată aromâna, vorbindu-se în toate 
statele balcanice, fără însă să cunoaştem, măcar 
aproximativ, numărul de vorbitori ai acestui idiom. 
După Elir (1989), numărul aromânilor din Balcani ar 
fi în jurul a 500.000. După cum am menţionat, ei 
trăiesc pe un spaţiu foarte mare care se întinde de la 
Marea Neagră până la Marea Adriatică în Albania şi 
de la Timişoara şi Belgrad până la Atena. Un spațiu 
atât de mare pentru o populaţie atât de mică nu e în 
favoarea €i, ba chiar este una din cauzele pentru 
dispariția aromânei. Aromânii au un bogat trecut 
cultural. Primele texte scrise datează de la începutul 
secolului al XVIII-lea, în greacă sau în aromână, în 
perioada când Moscopole devine cel mai mare centru 
economic, cultural şi spiritual al Balcanilor. 
Distrugerea  Moscopolei provoacă împrăștierea 
aromânilor, în special a familiilor înstărite, în marile 
centre ale Europei ca: Belgrad, Bucureşti, Viena, 
Veneţia, Budapesta, etc. Atât prin acest exod cât şi 
prin legăturile comerciale ale comercianților 


170 


aromâni, a fost favorizat contactul lor cu 
românii şi, sub influența școlii ardelene de ori 
latinistă, şi aromânii încep să scrie cu ca 
latine. Emigraţia aromână din România descoperă 
asemănările frapante între aromână ŞI dacoromână Şi 
în rândurile coloniei aromâne din Bucureşti, interesu] 
pentru organizarea unui. învățământ în româneşte 
pentru aromâni şi meglenoromâni creşte din zi în zi, 
Aşa se ajunge la înființarea primei şcoli româneşti în 
Peninsula Balcanică, în comuna Târnova, în 1864, de 
către Dimitrie Athanasescu. Urmează apoi înființarea 
şi a celorlalte şcoli în limba română, ajungând la vreo 
113 şcoli primare şi la 6 şcoli secundare, dintre care 
şi două licee de elită: Liceul din Bitolia şi şcoala 
comercială din Salonic. Acţiunea românească în 
Balcani, după Capidan, a contribuit nu numai la 
trezirea conştiinţei naţionale la aromâni şi la 
meglenoromâni ci, la cei dintâi, şi la apariția unei 
literaturi dialectale. lar Tache Papahagi declară că 
liceul din Bitolia, unde şi el însuşi a învăţat, a fosto 
pepinieră şi un focar de cultură pentru renașterea 
aromânilor. În perioada interbelică aceste şcoli au 
fost desființate (în Iugoslavia imediat după primul 
război mondial), aşa că aromânii şi meglenoromâni 
au fost nevoiți să înveţe în limbile naţionale ale 
statelor balcanice nou create, situaţie care durează 
până astăzi. 


daco. 
Entare 
Tactere 


Am menţionat părerile lui Capidan şi ale lui Tache 
Papahagi, care au fost, de fapt, şi părerile tuluio! 
intelectualilor aromâni din perioada respectivă, 
privire la rolul pe care l-au avut şcolile româneşti i 
trezirea conştiinţei naționale a acestor populatii. 
ultimele două decenii, însă, o parte A 
intelectualii aromâni, care în general nu ri 
lingvişti, susținuți de marea majoritate a aromân! f 
au calificat învățământul în româneşte de pe v! zi î 
ca o catastrofă pentru aromâni, 0 asimilare A 
deznaționalizare din partea românilor (propâs“ i 
românească). Ei afirmă că aromânii sunt un pop 

aparte, cu o cultură aparte, care n-au nimic CO 
românii. Din diferite motive, afirmă că aromă 
de fapt greci romanizați. 


mun CU 
nii suni 


| 


„200 


rămâne decât să ne punem întrebarea: 

Capidan şi Papahagi au fost atât de miopi de n- 
are E ine lucrurile, susținând o asemenea pacoste 

_a abătut asupra aromânilor? Eu personal am 
care ap că în Macedonia nici un aromân care a 
"ile dal românească nu şi-a pierdut limba 
ÎN ma dar asimilarea familiilor lor a luat proporţii 
mă „ivăzute din momentul când ei au început să se 
e în limbile popoarelor din statele respective. 
N-aş. vrea să las impresia că susțin teza unui 
învățământ în dacoromână pentru aromâni. Eu sunt 
meglenoromân şi sunt poate ŞI mai mult îngrijorat 
decât dumneavoastră văzând sub ochii mei cum 
dispare meglenoromâna, dar nici aromâna nu va fi 
scutită de această soartă şi caut să găsesc calea 
optimă pentru menținerea acestor idiomuri cât se 
poate mai mult. Să trec la prezentarea. situaţiei 
meglenoromânei din zilele noastre. 


Meglenoromâna. În timpul Imperiului Otoman, 
meglenoromâna a reprezentat o enclavă lingvistică 
compactă constituită din următoarele comune: 
Lumniţa, Cupa, Oşin, Birislav, Lundin, Nănti, 
Tărnareca şi Uma. Prin stabilirea graniţei de stat între 
Grecia şi regatul lugoslav, după primul război 
mondial, comuna Uma a rămas în lugoslavia, iar 
celelalte în Grecia. În anii “40 -"50, toţi locuitorii 
acestei comune s-au mutat la Gevgelija. O parte din 
meglenoromâni au emigrat în anii *20 în România 
(Cerna), iar cei din comuna Nănti, islamizați pe la 
1759, au plecat în Turcia, cam în aceeaşi perioadă 
când s-a procedat la schimbul de populaţie între 
Grecia şi Turcia. Cu privire la numărul lor, Weigand 
dă cifra de 14 400, iar Capidan 14 770 de suflete. 
Din anchetele făcute de mine la meglenoromâni, 
acum două decenii, reiese că numărul lor este de 
5213 suflete. Jumătate din ei nu mai vorbesc graiul 
matern (este vorba de copii). 


Meglenoromâna din Grecia este puternic influențată 
de limba greacă ca şi cea din Macedonia de limba 
Slavo-macedoneană. Până la primul război mondial, 
atâta timp cât meglenoromâna era o insulă lingvistică 
compactă, cuvintele grecești se numărau pe degete. 
Cele Slave erau mult mai numeroase deoarece 
“omunele înconjurătoare erau slave. Stabilirea 
aţa între Grecia şi lugoslavia a produs o ruptură 
EA piu populaţiei meglenoromâne. Școlile 
Ș “fue, 1 nu mai existau. Cei din Grecia erau nevoiți 
„4 greaca, iar cei din Iugoslavia limba sârbă 
na ci al doilea război, iar după război limba slavo- 

neană. Prin exodul lor către oraşe (Boiniţa, 


Q 
CULȚURAL_ 


Săbutsca, Salonic - în Grecia şi Gevgelija, Negotino, 
Veles, Scopje - în Macedonia), modul lor de viață s-a 
schimbat radical. Meglenoromânii vin în contact 
direct cu grecii şi slavo-macedonenii, încheie 
căsătorii cu ei, la serviciu vorbesc limbile respective, 
limbi oficiale ale statelor, limbi de cultură. Idiomul 
matern este vorbit acasă, în familie, dacă nu este 
vreun intrus, iar posibilităţile de exprimare ale 
idiomului matern nu merg-pas la pas cu cunoștințele 
asimilate de către individ în cultivarea lui în limbile 
greacă şi slavo-macedoneană. EI începe să introducă 
cuvinte străine, construcții şi întregi unităţi 
frazeologice străine în limba lui maternă. După 
modelul străin calchiază şi introduce noi categorii 
gramaticale. Acesta este cazul istroromânei şi al 
meglenoromânei. Voi încerca mai jos să ilustrez 
această situaţie. 


Mulţi termeni referitori la casă şi obiectele din ea 
sunt de origine slavă-macedoneană în 
meglenoromâna vorbită în Macedonia. lată numai 
câțiva dintre ei: zgradă “clădire”, vlez “intrare”, 
cupatilo “baie”, vodovod “instalație de apă”, pegal 
“fier de călcat”, şporir “aragaz”, prahosmucalcă 
“aspirator”, peralnă “maşină de. spălat rufe”, etc. 
Toate aceste cuvinte au corespondentul lor grecesc în 
meglenoromâna vorbită în Grecia şi corespondentul 
lor românesc, desigur adaptat în spiritul 
meglenoromânei vorbite în România. Se pune 
întrebarea: ce este mai bine să spunem - peglă, şideo, 
sau her di călcat; strujă, rovma sau curent electric. 
Vă las dumneavoastră să trageţi concluzia. 


Părăsind păstoritul, meglenoromânii se ocupă astăzi 
cu agricultura, în special cu cultivarea: roşiilor, 
ardeilor, viței de vie şi tutunului. Terminologia cu 
privire la aceste activităţi este slavo-macedoneană. 
Dăm numai câteva exemple: odrină “vie înaltă”, 
gajbă “ladă”, otcup “achiziţie”, blăgajnic “casier”, 
prva clasa, ftora clasa “clasa întâi, a doua”, hemisko 
“îngrăşăminte chimice”, etc. La fel se înlocuiesc 
termenii turceşti (cu care au plecat meglenoromânii 
în România) ca: văcăt, ăsker, ăpsăna, gunlue, irbap, 
mirikep, pămpur, silimet etc, cu cuvintele. slavo- 
macedonene corespunzătoare: vreami, vujnic, zatfur, 
nevniţă, itru, măstil, voz, spas. 


Ceea ce este şi mai tragic este faptul că mulți termeni 
de origine latină din fondul principal al lexicului 
meglenoromân sunt înlocuiți, în special de către 
tinerii vorbitori, cu termeni  slavo-macedoneni: 
mardină, direptu, ziniri, ver, cuscru, lunia, marta, 
nercur, Joi, vini, duminică, sunt înlocuiţi cu craj, 


171 


pravu, 'zet, bărced, sfat, punidelnic, fiornic, sreda, 
citfrătoc, pitoc, nidela. 


Construcţiile ca: ăn-ți fați “mi se pare”, ăn-ți bea 
“mi-e sete”, ân-ți mancă “mi-e foame”, ăn-ți doarmi 
“mi-e somn”, ân-ți putoarnă “îmi vine să vomit”, si 
făni ăn mari “îşi dă aere, importanță”, ăntru doi an 
“acum doi ani”, nu im tri iuva “suntem nimica totul”, 
istu ăn ți cață “îmi este egal”, “nu schimbă nimic”, 
tista om nu si trazi “acest om este insuportabil”, sunt 
calchiate după slavo-macedoneană: mi se cini, mi se 
pie, mi se jade, mi se spie, mi se povraka, se drzi na 
golemo, pred dve godini, ne sme za nikado, isto mi se 
faka, ovoj covek ne se tegli. 


O particularitate a  meglenoromânei (şi a 
istroromânei) este posibilitatea exprimării aspectului 
verbal cu mijloace morfologice, după modelul slavo- 
macedonenei (respectiv croatei pentru istroromână). 
În meglenoromână deosebim două aspecte verbale: 
imperfectiv şi perfectiv. Opoziția dintre imperfectiv 
şi perfectiv este, de cele mai multe ori, marcată prin 
prefix verbal la forma perfectivă şi prin absenţa lui la 
cea imperfectivă. Cele mai des folosite prefixe sunt: - 
du, -iz, -nă, -u, -ub, -ud, -pu, -pud, -pri, -pru, -răs şi 
altele. Prefixele pot schimba şi sensul lexical al 
verbelor, ceea ce se întâmplă de mai multe ori, de 
exemplu: viz u “văzu”, si pruvizu “a crăpat de ziuă”, 
si toarnă “se întoarce”, ăl-ți putoarnă “îi vine să 
vomite”, cățari “a prinde”, zăcățari “a începe”, “a se 
înstări”, “a deveni bogat”, ducățari “a prinde cu 
totul”, pricățari “a prinde a doua oară”, “a cuprinde 
cu ambele mâini”, năcăzari “a se încumeta”, “a lua 
un angajament”. lată şi câteva exemple prin care este 
marcată opoziţia  imperfectiv-perfectiv:  mancu, 
mănancu “mănânc” - mi nămancu “mă satur”, dorm 
“dorm” - zădorm “adorim”, săpari “a săpa” - 
dusăpari “a termina de săpat”, rălari “a tăia” - 
dutălari “a termina de tăiat”, etc. După cum am 
menționat mai sus, situația este identică şi în 
istroromână, iar în ceea ce priveşte împrumutul de 
cuvinte noi şi aromâna urmează acelaşi exemplu, cu 
deosebirea că apar atâtea variante de aromână au câte 
state sunt locuite şi de aromâni. Dacă pentru 
aromânul din Macedonia o adeverinţă este ună 
potvrdă, pentru cel din Grecia este ună apodiksi, iar 
pentru cel din Albania este ună verretimi. 


Totuşi trebuie să precizăm că o limbă nu dispare din 
cauza împrumutului masiv de cuvinte din alte limbi. 
Ea îşi schimbă doar fizionomia. Dispariţia unei limbi 
survine când ea este abandonată de vorbitorii ei, aşa 
cum este cazul cu istroromâna şi meglenoromâna. 


Acum o lună de zile am fost în satele meglen 

din Grecia. La cafenele toți bărbaţii în vârsta OM 
greaca. La întrebarea mea dacă Ştiu lasa Vorbe 
răspund că da, dar mai uşor le este să d În 
greceşte., Copiii, de la vârsta de doi Ali sorbeau 
grădinița fără plată unde învață greaca. duc |, 
bunicii sunt obligaţi acasă să vorbească 
Abandonând graiul matern, el se stinge. 


Se 


p ărinţi ia 
STeceşte 


Acum revin la problema a ce se poate fac 
idiomuri să nu piară. După cum am me 
sus, aromânii au lansat formula sawve qui 
ei se declară un popor aparte, cu o limbă 
aparte, încercând să se îndepărteze cât maj mult 
dacoromâni, iar meglenoromânii, treaba lor, să A 
descurce! S-au creat asociații, grupuri folclorice, în 
Macedonia chiar s-au introdus nişte ore facultative în 
şcoli pentru cei mici şi nişte emisiuni la radio Şi la 
televiziune. Despre calitatea acestor emisiuni n-aş 
vrea să vorbesc. Interesul pentru învățământul 
facultativ descreşte. Liga armânilor dit Machidunie, 
în zece ani, n-a reuşit să facă măcar un recensământ 
intern (uşor de făcut prin corespondență) pentru 
populaţia aromânească din Macedonia, care la 
ultimul recensământ oficial de abia a atins cifra de 
8467 de suflete. Dacă. în trecut aveau frică să se 
declare ca aromâni, acuma motivul este cu totul altul: 
le e ruşine să se declare, fiind bine încadraţi în viaţa 
social-economică şi apoi, ce să facă în viaţă cu limba 
aromânească, care nu e o limbă de stat? La cele 
poate servi această limbă care nu este o limbă de 
cultură şi în care nu se pot instrui? Aceasta este 
judecata aromânului de astăzi care a văzut lumea 
printr-un filtru străin de cultură, el, care acum 80 - 
120 de ani, rivaliza cu toate popoarele balcanice. 
Disensiunile între ei au dus la crearea câtorva 
asociații care se duşmănesc. 


nționat mai 
ŞI O tradiţie 


În condiţiile în care trăiesc astăzi aromânii $ 
meglenoromânii n-au şanse să se menţină. Cunos 
nenumărate familii din Skopje, chiar vecinii me! Y 
alții din cartier, ai căror copii nu mai vorbesc 
aromâna. După generația mea, cea mai mare parte 
dintre aromâni nu va mai vorbi 
Învățământul facultativ (2 ore pe săptămână) es!€ : 
iluzie amarnică. Dacă vrem să ne păstrăm limba 
maternă trebuie să o vorbim în familie şi nu la aceste 
ore facultative. Instruirea este însă o altă pipe Se 
Despre asta putem discuta dacă s-a procedat bine dă 
nu. După mine, cred că drumul care s-a ales 4 
greşit. Eu sunt profesor de franceză la Catedra al 
limbi romanice din Skopje, unde există şi un Iec!9 i 
de limba română (curs trienal). *Cursurile de lim 


1/2 


aromâneşie. 


di 


„= sunt frecventate de macedoneni, de turci, de 
il nezi şi foarte rar de vreun aromân. Limba 
mult al a învață atât ca limbă romanică, cât şi ca 
română ia Ideea mea a fost că posedarea limbii 
inpbe E Sai studierea şi cercetarea aromânei este 
ae, necesitate. Toate materialele lingvistice 
L Se în româneşte. De nenumărate ori am stat 
sunt Ss cu mai mulţi aromâni de la Ligă, la cererea 
, le-am spus să creăm o catedră de limba română 
cu profil special şi aurie - pe lângă română, o bună 
arte din învăţământ să fie Cousacral aromânei şi 
* valenoromânei. Acest profil îl cere specificul 
Macedoniei, diferit de cel al Franţei, Italiei, etc. 
Astfel de catedre ar putea fi create şi în Albania unde 
sunt aromâni. Cu Grecia lucrurile sunt mai 
complicate. În patru ani un aromân învaţă bine 
vomâna (ca să se poată servi de literatura de 
specialitate), învață ştiinţific  aromâna. După 
facultate se poate. înscrie la studii postuniversitare. 
făcând masterat şi doctorat în aromână. 


Astăzi de soarta aromânilor şi a meglenoromânilor 
nu se interesează nici italienii, nici francezii, nici 
spaniolii şi nici portughezii ca popoare latine. 
Singura țară, în ciuda unui antiromânism pronunțat 
din partea aromânilor, care le dă nişte ajutoare, este 
România. Această ţară acordă burse pentru ca tineri 
aromâni să facă studii superioare în România. La fel 
ajută şi Liga aromânilor din Skopje cu materiale: 


OMU 
CULȚURAL_ 


ordinatoare, maşină de fotocopiat, hârtie pentru 
editarea ziarului Fenix şi publicarea unor cărţi. etc. 
Am avut ocazia, în calitate de traducător, să fac parte 
din delegaţiile macedonene care s-au întâlnit cu 
delegaţii române, să asist la convorbirile oficiale 
dintre omologii respectivi. Atât fostul ministru de 
externe TI. Meleşcanu, cât şi primul ministru Isărescu 
şi preşedintele Constantinescu au subliniat faptul că 
România este interesată pentru menţinerea acestei 
populaţii în Macedonia, cerând să fie asigurate 
drepturile care li se cuvin. 


Limba română este o limbă de cultură. Un român 
trebuie s-o cunoască din multe motive. În primul 
rând tot ce s-a scris ştiinţific despre aromână şi 
meglenoromână este scris în română. Studierea 
dialectelor române din sudul Dunării presupune 
cunoaşterea istoriei limbii române, cu toate 
transformările care au avut loc de la latina vulgară 
până în zilele noastre, unde  aromâna 

meglenoromâna reprezintă nişte faze mai arhaice. 
al doilea rând, româna este o limbă care posedă o 
literatură bogată în toate domeniile ştiinţei - prin care 
ne putem documenta uşor despre tot ce avem nevoie. 
Desigur că ar fi mai bine să-i citim şi să-i înţelegem 
pe Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Anton 
Dumitriu, Mircea Eliade, etc. în româneşte decât în 
limba greacă, albaneză, bulgară sau macedoneană. 


ŞI 
In 


173 


DESPRE BISERICA ROMÂNEASCĂ DIN BASARABIA 
în care Eleodor Ghenoiu face istoricul unei lupte naţionale și duhovniceşti 
ce se desfăşoară sub ochii noştri indiferenți, care nu mai găsesc vreme să privească 
şi spre răsărit, spre fraţii uitaţi, ci doar spre apus, pentru săturarea pântecelui 


curt istoric al continuității prezenței româneşti. Pe 
NA pământul românesc aflat între Prut şi Nistru avem 

cunoştinţă de o bogată şi înfloritoare viață creştină, 
desfăşurându-se de-a lungul secolelor IV-XIV, cu un număr 
important de comunităţi, preoți şi episcopi ortodocşi, ce s-au 
aflat sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. 


Din 1359. odată cu întemeierea Ţării Moldovei ca stat 
independent, ce cuprindea teritoriul situat între Carpaţi, 
Dunărea de Jos, Nistru şi Marea Neagră, istoria vieţii bisericeşti 
de pe aceste meleaguri este o dovadă vie a permanenţei şi 
unităţii creştinismului românesc. 


În 1401, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol recunoaşte 
pe losif 1 Muşat ca mitropolit canonic al întregii Ţări a 
Moldovei, avându-și reşedinţa la Suceava. În 1564 reşedinţa 
mitropolitană se mută de la Suceava la Iaşi. În perioada 1546- 
1395 se întemeiază la Brăila Mitropolia Proilavei, ce cuprindea 
Cetatea Albă, Bugeacul, Ismailul, Căuşanii, Hotinul şi 
Dubăsarii din Transnistria. Mitropolia ființează până la pacea 
de la Adrianopol (1829), ultimul episcop cunoscut având 
numele de Antim. 


În 1598 Aron Vodă întemeiază Episcopia de Huşi, care avea 
jurisdicție şi asupra ținuturilor din stânga Prutului: Cahul, 
Tighina. Lăpuşna, Orhei, Soroca, trei mari târguri şi alte 40 de 
sate româneşti ce se aflau între Nistru şi Bug. Aceste teritorii 
rămân sub jurisdicția episcopiei până în 1812, când turcii 
cedează Basarabia ruşilor. În urma cotropirilor succesive ale 
Moldovei (1769-1774, 1787-1791 şi 1806-1812) de către 
armatele ruseşti, între 1806-1812 ia naştere un exarhat 
dependent de Biserica Ortodoxă Rusă. 


După pacea de la Bucureşti din 16 mai 1812, ce are ca urmare 
ruperea din teritoriul Moldovei a porțiunii aflate între Prut şi 
Nistru, în 1813 Biserica Ortodoxă Rusă hotărăşte înfiinţarea 
unei eparhii la Chişinău, cuprinzând. . teritoriile anexate, 
rupându-se astfel spaţiul jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei, 
înființată cu patru secole înainte, După scurta păstorire a unui 
ierarh român, urmează o perioadă în care se succed la 
conducerea acestei episcopii nu mai puţin de 12 episcopi ruşi, 
care nu vorbeau limba credincioşilor pe care îi păstoreau, 
im puși cu misiunea precisă de a-i deznaţionaliza pe români, 


Între Tratatul de pace de la Paris (1856) şi Congresul de la 
Berlin (1878), cele trei judeţe din Sudul Basarabiei — Cahul, 
Ismail și Bolgrad — s-au aflat sub jurisdicția Episcopiei Dunării 
de Jos, după 1878 ele fiind trecute din nou sub Biserica Rusă. 


Pentru poporul român de pretutindeni... Domnul; 
zului s 


din Liturghia Sfâ IC Pulgă i 
(din Liturghia Sfântului loan 


Gură de Aur 


Sfatul Ţării hotărăşte la 27 martie 1918 Unirea cu Patri 
iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române deleaă pe py 
Sfinţitul episcop Nicodim Munteanu al Huşilor i, 
Patriarh al României) spre a conduce Arhiepiscopia Chişinău 
şi Hotinului, rămasă fără chiriarh, până la alegerea titularului. 


La 21 februarie 1920 Congresul general al Bisericii basarabene 
întrunit la Chişinău, a ales pe arhiereul Gurie Botoşăneanu| 
vicarul Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei, ca arhiepiscop al 
acestei arhiepiscopii, care a fost confirmat în această demnitate 
de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ȘI prin 
Înalt Decret Regal. În 1922, Sfântul Sinod al B.O.R. a înființat 
două eparhii noi în Basarabia: Episcopia Hotinului. cu judetele 
Hotin, Bălţi şi Soroca, cu reşedinţa la Bălți şi Episcopia Cetăţii 
Albe — Ismail, cu judeţele Cetatea Albă, Ismail şi Cahul. având 
reşedinţa la Cetatea Albă. 


a-Mama 


La cererea clerului şi credincioşilor, în 1923 Arhiepiscopia 
Chişinăului este ridicată la rang de mitropolie, purtând numele 
de Mitropolia Basarabiei, cele două eparhii nou înființate 
devenind sufragane ale acesteia, iar în 1928 arhiepiscopul Gurie 
Grosu este ridicat la rangul de mitropolit. 


În iunie 1940, ca urmare a pactului Ribbenwop-Molotov. 
Basarabia, Bucovina de Nord şi Ținutul Herţei sunt invadate și 
anexate de Uniunea Sovietică. Mitropolia Basarabiei este 
desființată şi întreg teritoriul ei ajunge sub jurisdicția Patriarhiei 
Moscovei. Pentru 0 scurtă perioadă de timp (între 1941-1944). 
ea revine din nou sub Patriarhia Română. pentru ca după 1944 
să fie din nou desfiinţată. 


După 47 de ani de ocupaţie sovietică şi sovietizare, la 27 auvust 
1991 Republica Moldova şi-a proclamat independenta. Ca 0 
urmare firească a acestui eveniment, în 1992 adunarea eparhială 
constituită “la Chişinău a hotărât reactivarea Mitropolie! 
Basarabiei şi începerea demersurilor de unire a sufletului 
românesc prin reintrarea sub jurisdicţia Patriarhiei Române: 


Reînființarea Mitropoliei Basarabiei — 1992 


La data de 14 septembrie 1992, clerici şi mireni reuniti ră 
Adunare eparhială de constituire, prezidată de P.S. Egis 
Petru din Republica Moldova, au trimis Bisericii Suita 
Române cerere ca vechea Mitropolie Ortodoxă a Basarabie! - 

şi reia activitatea sub oblăduirea canonică a Sf. Sinod al B.O.k- 


: ie, 27 
In şedinţele Sfântului Sinod al B.O.R. din 24 SIC Tal Și 
noiembrie şi 19 decembrie 1992 (potrivit înaltului E 
10/1992), Patriarhia Română, bazându-se pe CE ii 


RUSE Eee a A : Aa in 
istorică şi duhovnicească a acestui demers, binecuv 


174 


a Mitropoliei Basarabiei (de stil vechi) din Republica 
va, ca mitropolie autonomă sub oblăduirea sa canonică. 
ie Mitropoliei Basarabiei a fost adusă la cunoştinţa 
Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe surori în luna 
precum şi conducerii Republicii Moldova prin 
ise de către P.F. Părinte Patriarh Teoctist 
Republicii Moldova, d-l Mircea Snegur 
Primului  Ministu Andrei  Sangheli 


reactivâl€ 


Mold 
Reacii 
turor 
ianuarie 1995, 
scrisorile WU 
preşedintelui 
00.12.1992) Și 
(17.05.1993): 
ctitatea Sa, Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei, trimite, 
sr ata de 24.12.1992, către Patriarhia Română o scrisoare în 
hp = susţine că reacfivarea Mitropoliei Basarabiei de către 
“MZ noastră este o ingerință anticanonică în problemele 
interne ale Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova. În ciuda 
puternicei opoziții, atât din partea autorităților statale cât şi din 
artea Bisericii Ruse, Mitropolia Basarabiei şi-a reluat 
activitatea pastorală, sub jurisdicția canonică legitimă a Bisericii 
Mame, Biserica Ortodoxă Română. 


în ziua de 3 octombrie 1995, P.S. Episcop Petru, până la 
această dată locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, a convocat în 
incinta Bisericii Sf. Nicolae din Chişinău adunarea eparhială. 
Aceasta s-a transformat în colegiu electoral pentru alegerea 
titularului scaunului vacant de mitropolit pentru Mitropolia 
Autonomă a Basarabiei. In urma votului secret, P.S. Petru este 
confirmat în unanimitate în funcția de Mitropolit al Basarabiei. 
Totodată, Consiliul Eparhial al Mitropoliei Basarabiei a solicitat 
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române jurisdicţia asupra 
comunităților româneşti de pe teritoriul întregii foste Uniuni 
Sovietice, denumirea Eparhiei devenind Mitropolia Basarabiei 
şi Exarhatul Plaiurilor, cerere aprobată de hotărârea Sfântului 
Sinod al B.O.R. din 24 octombrie 1995. 


Dialogul cu Patriahia Moscovei privind recunoaşterea 
Mitropoliei Basarabiei 


Reînființarea Mitropoliei Basarabiei a avut ca urmare un intens 
dialog între Patriarhia Română, Patriarhia Moscovei şi 
autoritățile Republicii Moldova, în legătură cu situaţia actuală a 
mitropoliei, dialog ce a fost în permanenta atenţie a Sf. Sinod al 
Bisericii noastre, încă de la reactivarea acestei eparhii, în 
decembrie 1992. 


În 30 aprilie 1995, Patriarhia Română, prin scrisoarea adresată 
de P.F. Părinte Patriarh Teoctist, a avansat ideea iniţierii unui 
dialog între Patriarhia Română şi Patriarhia Moscovei, pentru 
reglementarea statutului Mitropoliei Basarabiei, aflată sub 
jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române. Ca urmare, abia la 9 
februarie 1997 a avut loc prima întâlnire semioficială, la 
Geneva, a celor două delegaţii, conduse de Î.P.S. Mitropolit 
Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi, respectiv, ÎPS. Mitropolit 
Kiril de Smolensk şi Kaliningrad. Întrucât fiecare parte şi-a 
susținut punctul de vedere propriu, s-a ajuns la concluzia 
continuării discuţiilor, cu prilejul celei de a II-a Adunări 
Ecumenice Europene de la Graz, Austria (iunie 1997). 


aid în vedere că, pe de o parte, delegaţia română a susținut 
a se reconcilierea - şi cooperarea celoi' două mitropolii, 
sf de altă parte, delegaţia rusă s-a pronunțat în favoarea 

1 importanței Mitropoliei Basarabiei, prin acordarea 


unui SE ippie ERĂ 
Nu! statut de metoc sau reprezentanţă a Patriarhiei Române în 


175 


Q 
CULȚURAL_ 


Republica Moldova, s-a convenit reluarea discuţiilor cu o altă 
ocazie. 


Patriarhia Moscovei a propus ca în locul Mitropoliei Basarabiei 
să funcționeze o reprezentanță a Patriarhiei Române, cu statut 
de exarhie, iar denumirea de Mitropolia Basarabiei să fie 
păstrată doar formal în dipticele noastre. În şedinţa sa din 
februarie 1998, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a considerat 
necesar să prezinte poziţia B.O.R., pe care Î.P.S. Mitropolit 
Daniel al Moldovei şi Bucovinei să o susțină în discuţiile ce 
urmau să aibă loc la Roma cu Patriarhia Moscovei, pe tema 
Mitropoliei Basarabiei. 

In acest context, se făceau următoarele consideraţii: 


- Dacă Patriarhia Moscovei doreşte o singură structură ortodoxă 
românească în Republica Moldova, această eparhie nu trebuie 
neapărat să fie sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse. Este 
mult mai normal ca ea să aparţină jurisdicţional Bisericii 
Ortodoxe Române, deoarece credincioşii ei, în majoritate, sunt 
de etnie şi vorbitori de limbă română; 

- Dacă se pune problema unei reprezentanțe sau metoc al 
Patriarhiei Române, se cuvine ca Mitropolia condusă de I.P.S 
Vladimir să aibă acelaşi statut, întrucât funcționează într-un Stat 
independent. 


S-a subliniat faptul că, prin conţinutul său, scrisoarea primită de 
la Î.P.S Mitropolit Kiril reprezenta un regres în dialogul dintre 
delegaţii celor două Patriarhii. Mai mult, poziţia expusă în 
scrisoare exprima punctul de vedere al Sf. Sinod al Bisericii 
Ortodoxe Ruse, care reitera principiul conform căruia într-un 
singur loc poate fi un singur episcop. Este interesant de 
menţionat că, deşi există o situaţie similară în Estonia, în acest 
caz Patriarhia Moscovei a acceptat existența a două unităţi 
bisericeşti ortodoxe, fiecare cu jurisdicție diferită. 


S-a considerat că reducerea Mitropoliei Basarabiei la statutul de 
exarhie, condusă de un protopop, dependentă de Mitropolia 
Moldovei şi Bucovinei, ar echivala cu desfiinţarea propriu-zisă 
a Mitropoliei. De aceea, s-a apreciat că dialogul trebuie să se 
desfăşoare în duhul adevărului istoric şi în dreptate. În ceea ce 
priveşte existența în Republica Moldova a unui exarhat al 
Patriarhiei Române, acest lucru depindea de poziţia clerului şi a 
credincioşilor din Mitropolia Basarabiei. A fost remarcat şi 
faptul că, în 1917, chiar Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse, 
Patriarhul Tihon, vorbea despre consultarea credincioşilor, în 
cazul stabilirii jurisdicției canonice. În viziunea actuală a 
Patriarhiei Moscovei, existenţa Mitropoliei Basarabiei nu este 
socotită ca o reparaţie istorică, ci ca o invazie în spaţiul ei 
canonic. 


O nouă întâlnire a Comisiei de dialog dintre Patriarhia Română 
şi Patriarhia Moscovei s-a desfăşurat la 15 ianuarie 1999, în 
Palatul Republicii din Chişinău. Cele două delegaţii au fost 
compuse din: ÎP.S. Mitropoliți Daniel al Moldovei şi 
Bucovinei şi Nestor al Olteniei şi Dl. Vlad Cubreacov, membru 
al Adunării Naţionale Bisericeşti a Patriarhiei Române (din 
partea Bisericii noastre) şi respectiv Î.P.S. Mitropoliţi Kiril de 
Smolensk şi Kaliningrad şi Vladimir al Chişinăului şi al întregii 
Moldove, împreună cu Dl. Gheorghe Armaşu (din partea 
Patriarhiei Moscovei). 


De subliniat interesul arătat de DI. Lucinschi, Preşedintele 
Republicii Moldova, sub al cărui patronaj s-a desfăşurat 
dialooul, ceea ce a creat un climat favorabil clerului şi 
credincioşilor Mitropoliei Basarabiei. Din 4 atitudinea 
reprezentanţilor Patriarhiei Moscovei s-a observat că doreau ca 
parohiile româneşti dependente de Mitropolia Basarabiei să se 
constituie în Uniunea/Asociaţia Parohiilor Româneşti din 
Republica Moldova şi nu ca o Mitropolie a Patriarhiei Române, 
tendință fată de care delegația Bisericii noastre a protestat. Din 
delegaţia Patriarhiei Moscovei la discuţiile purtate la Chişinău 
au făcu parte şi Î.P.S. Mitropolit Vladimir, care, prin semnătura 
pe care a pus-o pe documentul final, s-a angajat la respectarea 
principiilor de respect reciproc stabilite în cadrul dialogului. S-a 
subliniat în discuţiile de la Chişinău că, chiar şi în cazul în care 
Basarabia s-ar uni cu România, structurile bisericeşti 
dependente de Patriarhia Moscovei ar fi păstrate. 


De remarcat şi faptul că, în ultima vreme, sub presiunea Curţii 
Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, unde se 
desfăşoară actualmente procesul dintre Mitropolia Basarabiei şi 
Guvemul Republicii Moldova, având ca obiect recunoaşterea 
de către Stat a structurii bisericeşti aflată sub jurisdicţia 
Patriarhiei Române, oficialitățile moldoveneşti au manifestat o 
pozitie deşi neclară, totuşi mai deschisă. 


Începând cu 8 octombrie 1992, Mitropolia Basarabiei a solicitat 
oficial, de nenumărate ori, recunoaşterea sa de către Guvemul 
Republicii Moldova. Cele 10 cereri au fost tratate cu refuz de 
Guvemele Andrei Sangheli, lon Ciubuc, Ion Sturza şi Dumitru 
Braghiş. Mitropolia Basarabiei şi-a utilizat dreptul legal de 
apărare în Justiţia națională, atacând deciziile Cabinetului de la 
Chişinău. Începând cu 12 septembrie 1995 s-a desfăşurat 
procesul între membrii Consiliului eparhial al Mitropoliei 


Basarabiei şi Guvem. Mitropolia Basarabiei a depus o nouă . 


cerere în justiţie, la 4 iunie 1997, de această dată la Curtea de 
Apel a Republicii Moldova, singura abilitată prin lege să 
examineze, în prima treaptă, cauzele intentate contra 
Guvemului. După examinarea dosarului, Colegiul Civil al 
Curţii de Apel a pronunţat, la 19 august 1997, o hotărâre prin 
care a recunoscut ca fiind întemeiate plângerile Mitropoliei 
Basarabiei, iar Guvernul Republicii Moldova a fost obligat să 
examineze şi să aprobe Statutul pentru organizarea şi 
funcționarea Mitropoliei Basarabiei. i 


La | septembrie 1997, Guvernul Republicii Moldova a atacat în 
procedură de recurs hotărârea Curţii de Apel din 19 august 
1997. Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a 
reexaminat cauza pe fond şi la 9 decembrie 1997 a pronunțat o 
decizie definitivă şi irevocabilă, prin care a casat hotărârea 
Curţii de Apel şi a adoptat o nouă hotărâre prin care a respins 
cerințele Mitropoliei Basarabiei sub pretextul caracterului 
neintemeial şi nelegal al plângerii. 


Dat fiind că Republica Moldova a aderat la Consiliul Europei şi 
a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Şi 
Libertăţilor fundamentale şi a acceptat jurisdicția Curţii 
Europene de la Strasbourg, Mitropolia Basarabiei s-a văzut 
nevoită să apeleze şi la justiția internaţională. Astfel, o petiție a 
Mitropoliei Basarabiei a fost prezentată Curţii la 3 iunie 1998, 
când aceasta a fost înregistrată cu titlu provizoriu. După o primă 


176 


examinare, Curtea Europeană a decis 
Mitropoliei Basarabiei, pe care a înregistrat. 
la 26 ianuarie 1999, deschizând dosarul nr. 
Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilo 
Republicii Moldova. 


reținerea DA 
O cu titlu ef Wei 
45701/9g +. Ally 
"şi 12 alţii 


La 24 ianuarie 2000, Procuratura Generală a 
Moldova a examinat, în procedură specială 
recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei ca entit 


ISarabig, 
multor prevederi ale Constituţiei şi legilor naţionale. area A 
ale celor cuprinse în art. 18 al Declaraţiei Uhiversafă i 
Drepturilor Omului şi în art. 10, 11 şi 13 din Conven 
Europeană a Drepturilor Omului, documente la care Repubjia 
Moldova a aderat. a 


După toate probabilitățile, o decizie definitivă de admisi 
va fi pronunțată de Curtea Europeană până la finele anului 
2000, când Guvernului Republicii Moldova i se va oteri pentru 
ultima oară posibilitatea soluționării amiabile a cazului Într-un 
termen convenit prevăzut de Curte. In ciuda declaraţiilor 
recente ale preşedintelui Comisiei de politică extemă A 
Parlamentului de la Chişinău, în favoarea unirii dintre 
Mitropolia Basarabiei şi Mitropolia Chişinăului sub jurisdicția 
Patriarhiei Române, Guvemul Republicii Moldova nu este 
deschis către unire, iar de-a lungul ultimilor ani a supus. la 
nenumărate presiuni preoţii şi credincioşii aparținând acesteia 
din urmă. 


bilitate 


Cazuri de persecuție, acțiuni violente şi pedepse aplicate 
preoților şi credincioşilor Mitropoliei Basarabiei 


Din momentul în care demersurile de reînființare a Mitropoliei 
Basarabiei au fost iniţiate şi până în zilele noastre, fără 
întrerupere clericii şi credincioşii ei au fost supuşi presiunilor, 
abuzurilor şi violențelor din partea autorităţilor “moldovenești” 
şi a clericilor Mitropoliei Chişinăului şi Moldovei. lată câteva 
cazuri grave: 


24.12.1992. — prin Decretul cu nr. 313 al Mitropolitului 
Chişinăului şi Moldovei, Î.P.S. Vladimir. Cantarean.  Prot. 
Gheorghe Eşanu a fost oprit de a sluji cele sfinte şi eliberat din 
funcția de paroh al bisericii „Sfântului Nicolae” din localitatea 
Făleşti, pentru faptul că a revenit la Mitropolia Basarabiei. 


1995 — a fost făcută o tentativă de a ocupa cu forta biserica din 
parohia Climăuţi, Donduşeni. 


23.06.1993 -— Î.P.S. Vladimir se adresează cu scris! 
tendenţioase şi dezinformatoare către prim-ministrul Republic! 
Moldova, Dl. Andrei Sangheli şi ministrul de Inte 
Constantin Antoci, în care cere organelor executive să lie fig 
măsuri împotriva ierarhului şi preoților Mitropoliei Basarabie!- 


19.07.1993 — Prim-viceministrul Republicii Moldova Me 
Catan, răspunde la cererea Î.P.S. Vladimir şi dă CPA a 
tuturor comisarilor secţiilor de poliţie să Ia at 
corespunzătoare cu cei care au trecut de sub IE 
Patriarhiei Moscovei sub oblăduirea Mitropoliei Basarabie!. 


s [Și] i, 4 
22.09.1993 — în jurul orei 11, mănăstirea Veveriţa, Unshei, 
fost ocupată și devastată de o bandă din 45 indivizi, din 


i 
Aaa aperi 


15 erau preoți din Eparhia Chişinăului, înarmaţi cu hârleţe, bâte, 27.10.199% — Duminică, la ora 4 dimi 
lopeţi şi topoare. Poliţiştii înarmați le asigurau paza. Acest act Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea între 
de huliganism a fost organizat şi regizat de b/agocinul din Eparhia Chişinăului (patriarhia Moscovei), au i Preo; 


(protopopul) raionului Ungheni, Prot. loan Porcescu. Tot el, în de la biserica Sf Nicolae din localitatea Făleşti şi au „acătej, 
septembrie 1992, a participat activ la devastarea Episcopiei din sfântul locaş ce aparține Mitropoliei Basarabiei. La „văl A 


neaţa, de Ziu 


gii Moldove E Sfinte 


Bălți şi alungarea P.S. Episcop Petru Păduraru. Acest preot a participat şi 20 de studenți de la Academia eo] Casta 4 
ordonat mulțimii înarmate care îl însoțea devastarea mănăstirii Chişinău, care împreună cu preoții nepoftiți. s-au Sică di 
„Veveriţa. Astfel, au fost alungaţi din această mănăstire toți biserică şi au început să slujească. Părintele Inchiş Î 
călugării şi credincioşii Mitropoliei Basarabiei. Gheorghe Eşanu a venit în grabă la biserică, dar a fo to 
SSĂ area: afară cu forța şi bătut în mod barbar, fii St stg 

=S ări cu credincioşii din ca > Und ary $ 

15.05.1994 — după trei ore de confruntări c Ş OP cat de : 


localitatea Hânceşti, un mare grup de indivizi agitați şi preoți de 
la diferite parohii din Episcopia Tighinei au reuşit să ocupe 12.02.1998 — lângă propria casă, la ora 20.00, 
biserica Sfinților Arhangheli cu forţa. În fruntea acestui grup de Veleşcu, paroh în satul Mărinici - Nisporeni, a 
preoți invadatori era Episcopul Tighinei, Vichentie Moraru şi bătut şi ameninţat cu moartea. 

Gheorghe Armaşu, Directorul Serviciului de Stat pentru 


Prot. Gheorey, 
fost atacat fii d 


Octombrie 1999 — parohia Sf. Nicolae din Chi 


problemele cultelor pe lângă Guvernul Republicii Moldova. ocupată abuziv de către Pr. Vasile Borşevschi A, a fost 
: : ie Su > Cale a 

X1.1994 — preotul Teodor Botezat, parohul bisericii din satul necanonic de la Mitropolia Basarabiei la Mitropolia Chisndug 

l 


Sărbova, Coniţa, a fost arestat de poliție în gara Drochia, în şi care, cu concursul poliţiei, a interzis accesul 
timp ce mergea să viziteze un bolnav pe patul de moarte. Mitropoliei Basarabiei în biserică. 

Condus la postul de poliţie, preotului T. Botezat a fost 
ameninţat, interzicându-i-se să mai viziteze bolnavii la = 
domiciliu. In Sudul Basarabiei istorice, cele trei județe care-au intraţ în 
componența Ucrainei — Cahul, Ismail şi Bolgrad - Mitropolia 
Basarabiei a reuşit, cu mari greutăți, înființarea a 3 parohii, la 
Anadol şi Frecăţei, păstorite de părintele Nicolae Asargiu şi la 
Hagi-Curda, păstorită de părintele Anatol Cristea. Acești 
vrednici preoți şi patrioți români au fost supuşi unor presiuni de 
neimaginat din partea statului ucrainian, care i-a acuzat de 
spionaj în favoarea României pentru simplu fapt că Slujeau în 
limba strămoşească. Părintele Asargiu a fost arestat de către 
autoritățile ucrainiene şi a fost expulzat din Ucraina, cu 
interdicţia de a mai intra în această ţară 5 ani. 


Credincioșilo 


Parohiile din Sudul Basarabiei istorice 


22.X1.1994 — asupra parohiei Cania, Cantemir şi în special 
asupra preotului paroh Vasile Burduja, se exercită presiuni şi se 
proferează ameninţări din partea conducerii raionale, pe 
motivul apartenenței la Mitropolia Basarabiei. În acest scop 
Comitetul Executiv Raional a expediat tuturor primarilor din 
raion o circulară prin care se arată că Mitropolia Basarabiei 
activează ilegal şi urmează ca toate comunitățile ei din raion să 
suporte presiuni din partea autorităților pentru a trece sub 
jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. Ministerul Muncii şi Protecţiei 
Sociale al Republicii Moldova îl obligă pe preotul Vasile 


Burduja să părăsească Republica Moldova în 72 de ore, iar în Societatea Culturală Dunărea şi Marea a românilor din Sudul 
caz de nesupunere este amenințat cu expulzarea forțată. Basarabiei a înaintat Guvernului României şi Patriarhiei 
Prescripţia este semnată de prim-viceministrul Mihailov Române „în 1998 un apel pentru salvarea comunităților 
Eugenia. româneşti viețuind pe aceste meleaguri, supuse 


deznaţionalizării forțate, apel care cuprinde situaţia a 24 de 
localități din Basarabia istorică în care se vorbeşte şi se studiază 
în şcoli în limba română şi care păstrează biserici românești: 


25.X1.1994 — conform unei decizii a Comisiei administrative a 
Primăriei Făleşti, părintele Gheorghe Eşanu, parohul bisericii 
Sfântul Nicolae din localitate, a fost amendat cu trei salarii 
minime pe motiv că aparţine de Mitropolia Basarabiei şi nu Raionul Reni: a e 
acceptă jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. 1. Anadol (Dolinckoie) - fără biserică. Distrusă de sovietici în 
1982. Redeschis un paraclis în 1994. Canonic subordonată 
Mitropoliei Autonome a Basarabiei, preot-paroh — Nicole 
Asargiu 
2. Frecăţei (Limanscoe) - biserica distrusă (dinamitată) In 
1982. Redeschis un paraclis pe 7.X.1997. Subordonali 
Mitropoliei Basarabiei, preot-paroh (provizoriu) acelaşi Nicole 
8.XI1.1994 — Prot. Vasile Petrache, parohul bisericii S/ Nicolae Asargiu (distanţa între parohii — 8 km). i 
din Chişinău, adresându-se la Eparhia Chişinăului pentru a i se 3. Cartal (Orlovka) - biserica repusă în funcţiune în 1989. 
perfecta actele necesare pentru primirea pensiei conform perioada sovietică a fost pângărită. A. fost depozit, în 1989 3, 
legislaţiei, a fost refuzat în mod categoric, primind la reamenajată (pictura murală acoperită cu vopsea) if la 
16.03.1993 răspunsul scris de la Î.P.S Vladimir şi astfel este Muzeul Satului, dar nu reuşeşte să aibă această meni, fiin 


X11.1994 — la cererea Directorului Serviciului de Stat pentru 
Problemele Cultelor, Gheorghe Armaşu, primăria municipiului 
Chişinău amenință enoriaşii parohiei Sfinţii Apostoli Petru şi 
Pavel din localitate că va interzice în scurt timp construcția 
bisericii parohiale. 


lăsat fără mijloace de existență numai din cauza aderării la câteva luni readusă la condiţia ei de biserică. In E 
Mitropolia Basarabiei. Astfel de cazuri nu sunt singulare, mulți comunitatea face cerere de aderare la Mitropolia Basarâ” d 
preoți din Mitropolia Basarabiei împlinind vârsta pensionării şi Lipsa preotului i-a determinat să ceară subordonarea faţă oh 
fiind confiruntaţi cu aceeaşi problemă, Mitropolia Odesei şi Ismailului (Patriarhia Rusă). Reza 
din cadrul Mitropoliei Chişinăului şi a Moldovei, angajat P 
178 


a, A 


„EI 


- Mitropolia Odesei. (Există o conlucrare în acest 
2 Mitropolii ale Bisericii Ruse). Slujbele se ţin în 


ozn ovoselckBe) - este singura biserică sătească din 
Se activat, inclusiv în perioada sovietică. Aparține de 
raion, Care Odesei inclusiv preotul. Slujbele - în română. 

A ab biserică reactivată. În perioada sovietică a 
5, Bartă ja cu tentativă de incendiere. A fost salvată de 
fost e ai n-a activat decât după 1990. Subordonată 
creştin» liei Odesei, slujbele = în română. $ 
Mitropo 3 biserici, inclusiv catedrala orăşenească. In anii de 
6. Reni “comunistă a funcţionat doar biserica de la cimitir. În 
dieatu urmă — redeschisă şi catedrala, care a avut de suferit 
anii di în exterior. Ambele locaşuri subordonate Mitropoliei 
ie Oficierile — în rusă, la catedrală parțial în română 
(preotul _ de origine găgăuz). Cea de-a treia biserică, cea mai 
înumoasă, lăsată în continuare pradă ploilor şi vânturilor — 
biserica Sf. Constantin şi Elena. 


Raionul Ismail: st 
1. Babele (Oziornoe) - biserica a activat fără întrerupere. 


Subordonată Mitropoliei Odesei, preot găgăuz, predică . în 
română şi rusă. Babele este satul natal al Mareşalului Averescu. 
3. Edec-Burnu (Utkonosovka) - biserică reactivată, după o 
reparaţie capitală. Pe timpul U.R.S.S., ca şi majoritatea, 
devastată şi închisă. Administrată de Odesa. Preot — prin 
contract cu Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei - oficiază în 
limba română. 

9. Hagi — Curda (Kamişiovka) - fără biserică. Distrusă de 
sovietici la sfârşitul anilor “70. Pe locul ei ridicat monument 
sătenilor căzuţi în cel de-al II-lea război mondial. În 1995 
redeschis un paraclis. Subordonată canonic Mitropoliei 
Basarabiei. Preot-paroh Anatol Cristea. 

10. Pocroavele Noi (Novaia Pokrovka) - biserică lăsată în 
paragină, care se degradează. Fără preot. 

1]. Ismail - 4 biserici, inclusiv catedrala. Subordonate 
Mitropoliei Odesei, cu un protopopiat, reprezentat de părintele 
Nicolae, bulgar de origine, trecut de 60 de ani.- Cunoaşte 
româna, oficiază parțial în română la catedrală. 


Raionul Chilia 

12. Dumitreşti (Dmitrievka) - biserică în funcțiune. Reactivată, 
aparține Mitropoliei Odesei, inclusiv preotul. Oficierea 
slujbelor — în română. 

13. Chitai (Cervonăi Iar) - biserica distrusă definitiv. Pe locul ei 
s-a construit un monument al sătenilor căzuți în-cel de-al II-lea 
război mondial (caz similar celui de la Hagi-Curda), fără 
comunitate, fără preot. 

14. Ciamaşir (Prioziornoe) - biserica a activat permanent, 
subordonată Mitropoliei Odesei. Slujbele — în română. 

15. Furmanca (Furmanovka) - biserică reactivată, aparține 


Mitropolia Odesei, oficierile în rusă şi română (populație 
mixtă), 


Q 
CUL ȚURAL_ 


16. Chilia - 2 biserici ortodoxe, subordonate Odesei. Mai 
există şi a treia — rusă de rit vechi. Una din cele 2 ortodoxe este 
vechea biserică, ctitorie a lui Vasile Lupu, situată în mahalaua 
moldovenească a Chiliei. În 1991 se reactivează comunitatea Şi 
este reamenajată pentru oficierea slujbelor clopotniţa bisericii (0 
construcție alăturată ei în secolul XIX, multietajată cu un spaţiu 
de vreo 12 m pătraţi la sol). Biserica ca atare a avut de suferit 
mult în anii *80. A fost devastată, distrusă pictura, cavourile etc. 
Biserica prezintă interes şi ca monument de istorie și cultură, 
singurul de felul lui în stânga Dunării de Jos. Este administrată 
de Mitropolia Odesei. Parţial, se slujeşte în limba română. 


Raionul Tatar-Bunar 

17. Borisăuca (Borisovka) - biserică activă. Aparține 
Mitropoliei Odesei, inclusiv preotul. Slujbele — în română. Tot 
la Borisăuca, în preajmă, pe malul ghiolului Sasâc, a fost 
redeschisă mânăstirea de maici, singura din cele 3 care au 
existat în Sudul Basarabiei antebelice. Limba de administrare — 
rusa. 

18. Eschipolos (Glubokoe) - biserică reactivată, Mitropolia 
Odesei, inclusiv preotul. Predicile în rusă şi română (populaţie 
mixtă). 


Raionul Tatutin: 

19. Cioara-Murza  (Nadrecinoe) - Biserică reactivată. 
Administrată de Mitropolia Odesei. Preot al aceleiaşi 
Mitropolii, oficiază, în română. 


Raionul Sarata: 

20. Satu-Nou  (Novoseliţa) - biserica a funcționat fără 
întrerupere. Aparține Mitropoliei  Odesei, inclusiv preotul. 
Predicile — în română. 

21. Frumușica Veche (Staroselie) — biserică reactivată, 
Mitropolia Odesei, predicile în română. 

22. Mangiu (Meniailovka) - situaţie similară 

23. Furatu (Furatovka) - nu avem date (este un cătun) 

Raionul Cetatea Albă: 


24. Văduleni (Krutoiarovka) - biserică administrată de Odesa, 
oficierile în română. 


Raionul Bolgrad: 
- nu mai există nici o localitate cu populație compact 
românească. 


Aceste informaţii de dată recentă despre situaţia bisericii 
româneşti din Basarabia, ne lasă un gust amar. Deşi se mai 
slujeşte sau măcar se predică în limba română, sentimentul 
spiritual şi naţional al românilor scade, atâta timp cât nu vor fi 
uniți într-o biserică ținând canonic, după cum este firesc, de 
Patriarhia Română. Nevoiţi să ne alegem judecători străini de 
neam şi neortodocşi de credință poate chiar necreştini, de pe la 
Strasburg, ne luptăm cu nişte români ortodocşi ce se comportă 
precum nişte slugi ce preferă să fie conducători ai unei gubernii 
aşa-zis independente, decât cetățeni oneşti ai României întregite 
măcar duhovniceşte. 


179 


DESPRE ANARHIA DEMOCRATICĂ - 1848 
în care Florin Stuparu arată începuturile României moderne, 
o bună ocazie de a ne înţelege prezentul 


iii fărădelegii, tiranii demonizaţi, sunt 
reprezentaţi de monarhi, ŞI ar ItOGraţE Ura 
mpotriva. lor. nu era justificată de excesul de 
re, de eventualele abuzuri, ci de componenta mistică 
rităţii ce le era conferită prin mandat divin. (In fond, 
Ballo i dispunea, după reformele iluministe, de mai 
A putere efectivă decât un preşedinte de republică 
RI de cameră parlamentară. Ludovic al XVI-lea, de 
exemplu, â păcătuit prin exces de democratism şi şi-a 
plătit slăbiciunea cu capul.) * 


ulei 


Vonurhia creştină, care a zidit împărăția lui Hristos pe 
pămint şi a tinut-o timp de aproape 17 veacuri, nu este 
Jucrure omenească, ci dumnezeiască! 


Monahul se află, într-un fel, în acelaşi raport față de 
societate, cum e Creatorul față de lume; persoana lui 
încamnează principiul spiritual ordonator, aşa cum. o face 
și preotul în comunitatea credincioşilor, bărbatul în cuplu 
şi tatăl în familie. Impotriva acestui principiu se constituie 
revolta modernităţii, fie că ea se numeşte republicanism, 
democrație, ateism, feminism, iuvenocraţie etc. Toate 
aceste ism-e sunt feţele. aceleiaşi contestări. Mişcarea 
republicană, de exemplu, este corelată cu aceea feministă 
şi cu sectarismul satanic: Vew-Age-ul, este matriarhal, 
prevesteşte veacul feminităţii. (De exemplu, din spirit de 
toleranță democratică, americanii se închină acum unei 
Holly Mother). 


Cultul tinereţii, al jumimii, este expresia cea mai evidentă 
a încercării. de abolire a ordinii spirituale. Revoluţia e a 
tinerilor (tot mai tineri, conduși însă de maeştri în vârstă), 
idicaţi împotriva Tatălui şi a substituţilor Lui: preotul, 
tatăl de familie, bătrânul. (Omul descris de teoria lui 
Freud există, ca şi acela al darwiniştilor. Omul 
Marerialisimului e fiul maimuţei,. deşi nici un savant n-a 
Eul maimuţă născând om.(CRA18) Este omul modern, 
a Vrea să-şi ucidă rată]. Modernitatea este cea mai 
acută insurecție filială împotriva lui Iahveh. 


Moralismul 


iudeo-protestant — fundamentează | teoria 


Cgalitară i i ist şi 

ş itară a statului revoluţionar contractualist şi sfinfeşre 
Ur C Dat, A . . . 
'<ctia anarhică, punând-o sub semnul. sacrei rațiuni 


SIE: Acum a venit vremea ca morala ce se învaţă în 
Scrici. în numele 
Ocnieniloy 


Omeneşti: 


lui Hristos. să. intre. în adhmările 
care cârmuiesc. şi fac legi. Dacă. această 


181 


morală este în inima noastră, S-0 arătăm, să ne ținem loți 
după . frăţie.(BALII/127) Peste . legile omeneşti. noi 
recunoaştem şi adorăm o lege sfântă, morală, absolută: 
dreptatea (la justice). Acest atribut. sublim al. fiintei 
nemărginile, această . stea. strălucitoare, care se 
reflectează în raţia omenească. (la raison humaine), 
luminează şi povăluieşte omenirea în calea binelui. A 
căuta realizarea ei în sotietate spre a învinge răul şi u 
aduce binele, asta e  misia  omenirei pe 
pământ.(BALII/157) 


În afara poziţiei atee, antimonarhismul, oricum ridicol, al 
48-ismului. românesc, ar fi de neînțeles. Beizadelele 
principatelor, bieţi administratori ai Porții, supuşi ai 
Regulamentului Organic gubernial, dispuşi. la orice 
reforme şi chiar la rolul de președinți aleşi, nu au nici pe 
departe -alură autocratică şi nu justifică - diatribele 
sanchiloţilor bahluieni şi dâmboviţeni: Dar! Să cadă, căci 
ceasul sfintei dreptăți a sunat! Căci Dumnezeu însuşi « 
hotărât osânda. lui. Michail. Sturza, pentru ca el să 
slujească de pildă tiranilor! Să cadă fiara încoronată, 
care suge sângele cel mai bun al țării! (ACT 1/459) 


Dar, chiar dacă nu mai sunt nici măcar umbra basileilor 
creştini, domnii regulamentari reprezintă totuşi fimcia de 
conducere mistică,  suprăordonată, căreia i se 
subordonează întreaga ierarhie statală, aristocratia. 
Revoluţia neagă tocmai principiul ierarhic şi de aceea 
discursurile. prefigurează o dies irue în care cosmosul 
social. va. fi incendiat pentru ca dreptatea egalitară a 
haosului să triumfe. 


Aristocraţiă propriu-zisă era necunoscută în ţările 
româneşti, şi istoricii revoluționari ştiau asta şi o afirmau 
în anumite contexte. În altele însă, atunci când sacrele 
interese ale momentului o cereau, boierii se transformau 
în demoni aristocrați şi erau înfieraţi cu sfântă mânie 
ciocoiască de inspiraţie creştină, turnată în forme iudeo- 
protestante: 


Aristocraţilor! / Toate funcţiile cele mari şi până. lu 
Director de tribunal să se ocupe numai de măclulările 
acestor neamuri, şi de bieţii ciocoi, ale căror drepturi 
simt de a vă izgoni pe voi, fiindcă a lor e tara şi ul lor e 
dreptul etc. (ACTI/454)/ 

Vai vouă! şi vai copiilor voştri! 


Spuneţi-ne, ciuzilor, cum. îndrăzniţi a mai purta, după 
atâtea crime, pe buze, binele patriei şi frălernitatea, voi, 
cari sunteţi răii răilor! nelegiuiţii nelegiuiților! voi, 
creaturile tartarului! voi. demonii din adâncurile iadului! 
voi, pe ale căror buze zace otravă din care Satana a 
alcătuit păcatul zavistiei!. voi, cari sunteţi maşinele 
infernale ale tartarului! voi, pe ale cărora frunte Satana 
şi-u pus temeliile negrei sale împărăţii? Cutremuraţi-vă! 
şi iarăşi zic, cutremuraţi-vă! căci puţin încă şi ora 
răzbunării va bate. Amar vouă atunci tiranilor! Amar 
vouă! să piară atunci, dintre noi, ticăloasa voastră fiinţă, 
cum piere fumul, şi să topească sămânța voastră, cum se 
topeşte ceara în fața focului! Atunci veți vedea ce pol 
fraţii ciocoi în turbare, când vine timpul să-şi răzbune 
«supra veneticilor, în țara lor, şi asupra asupritorilor 
lor. (M. K. şi N.. în ACTI/456) 


Revoluţia este acea mişcare socială aberantă, care atribuie 
unei clase cu funcţie speculativă, funcția improprie de 
conducere. Mentalitatea modemă nu înțelege caracterul 
funcţional al oricărei forme de organizare, şi de aceea 
umanismul este, încă o dată, un cancer care confundă 
rolul diverselor celule specializate, ducând la neant social 
generalizat. (Ceea ce nu înseamnă că lumea este 
neguvernată. Anarhia este programată şi bine temperată 
de o castă conducătoare ce s-a retras în spatele scenei pe 
care se reprezintă comedia democratică. Adevărata putere 
a devenit ocultă în toate sensurile, fiind anonimă şi având 
surse magice. Dacă imperiul creştin fundat de Constantin 
cel Mare şi perpetuat până în secolul nostru de Sfânta 
Rusie a avut origini extraumane, în mod analog, imperiul 
răului construit prin revoluţie este de asemenea o lucrare 
supranaturală, inspirată şi condusă din văzduh de puterile 
intumericului.) 


De la început, din 1789, s-a ajuns la ultimele consecințe 
ale acestei teorii metastazice. Iniţial, revoluţia a fost 
făcută prin intermediul marilor cămătari, comercianți şi 
industriaşi iudei, care dispuneau de putere financiară şi 
conduceau de fapt, indirect, regatul. Ei nu înțelegeau de 
ce nu pot accede efectiv la puterea politică deţinută de o 
nobilime care renunțase să mai guverneze, lăsând 
afacerile în mâna ciocoilor alogeni. După lovitura de stat 
burgheză, nu a trecut mult şi, urmând riguros principiile 
constituționale, poporul a ridicat şi el pretenţii la domnie, 
ajungându-se la conflictul deschis între fraţii girondini şi 
sanchiloţi, neînțelegere rezolvată cu tunurile într-un târziu 
de antileristul Bonaparte. 


Opoziția de suprafață dintre liberalism. (revoluţia 


burgheză) şi comunism (revoluţia sanchilotă, proletară), 
este una de accent, care în primul caz este pus pe 


182 


libertate, iar în al doilea, pe egalitate. Punctul în «; 
este acela referitor la statutul proprietății n d 
tendinţe neînțelegându-se cu privire la Carae 
economiei. Pentru liberali, proprietatea e 
comunişti e încărcată de miasmă, de păcat 
contemporaneitatea „noastră cea mai recentă 
dezvoltarea industriei supraabundenței sintetice a el 

principiul în litigiu, aducând concordia între toate 2 
revoluţionare. Până de curând însă istoria j, 
revoluţiei apare ca o continuă polemică a Celor da. 
tendințe, în care fiecare capătă ciclic Câştig de ad 
(Singurul loc unde revoluţia a apărut ca un mar Să 


SCUţi 
| 
Cele «€ 


terul Mor 
SaCră, 


[3 


Ouă 
a| E] 
Penn, 


IA 
Prin 
Ina 
„Schele 
Internă 


FE , $ Ordonat 
armonioasă, a fost Statele Unite.) 
Aşadar, primul pas era zdrobirea oarbei tiranii adică 

ș aaa trăi af = a Ca 
subminarea definitivă a principiului — ordonator | 

d 


societății, care se opunea libertății: 
Libertatea o grăbesce! 
Iată-ţi stărui pe hotar, 
Scoală, scoală şi sdrobesce, 
Despotismul arbitrar.(ACT 1215) 


Ce presupune această /ibertare? Guvernământ republican. 
democratic, aşadar conducători aleşi prin vot universal de 
către poporul care a preluat (teoretic, demagoic) 
suveranitatea monarhică. In cadrele revoluționare. 
poporul desemnează masele, adică populația, organizată 
în afara ierarhiei şi modelată, (dresată), contorm 
ideologiei dominante a momentului. Omu/-masă este o 
creaţie ideologică, el transcende categoriile sociale, poate 
fi găsit în oricare dintre acestea şi cu precădere în afara 
lor, printre marginali, care încep să apară masiv în secolul 
XIX, odată cu industrializarea. 


În țările româneşti, revoluția era aproape imposibilă 
pentru că masele lipseau cu desăvârşire. De aceea, 
transformarea României a şi mers atât de greu. Societatea 
noastră avea o structură simplă şi compactă, determinată 
de caracterul ei rural: marii proprietari şi țăranii. 


Evident, revoluția nu pune problema în aceşti termeni ȘI 
se referă constant la popor identificat cu ragiuneca, ca la 
asociaţie compusă din categoriile considerate la ui 
moment dat productive. La început aceştia sunt burghezi 
comersanți şi funcţionari (ciocoii), la care se adaust 
abuziv, propagandistic, țărănimea copleşitor majoritară 
Cum se putea, în sfânta noastră înfocare, să mu scuti 
de pe cerbicele noastre un jug ruşinător, dacă cele !i 4 
milioane de țărani, fiaţi ai noştri, cari he dani pe 
gemeau de sărăcie şi ticăloşie şi întindeau mânile că 
noi cu rugăciuni de umilinţă, ca'să le dăm şi lor d a îi 
căci sunt oameni, căci sunt români şi creştini căei 9! 
fiații “noşmi de acelaşi  sânge2(ACTI! 515) 


op 


(i săteni, fraţi ai hi Christos, munca voastră, 

I ei pt | 

nul se prefac în trupul şi sângele Dommului; 

VI pe O ae ea PER se : 
„pi: corului, fiii păcii ŞI ai tăriei; voi Sunteţi 

ulei. fiii ce 

i sunle! îi 

ii nOŞIII see come atat ial 

Je dreptate ŞI Va veți răcori; pe voi v-a fericil 

! hunii. (ACTI499) Mai târziu, poporul va fi 


„meitori şi țărani săraci. 


y0 
ppănil 
pseloşăl 
Mânltilor ui 
compus din m 


„i de comunizare apar încă din prima fază, prin 
Încereăl! ra-radicale ce proclamă suveranitatea unui 

sat inventat din nimic de o propagandă care 
i d : texte celebre (V. citatul din Syeiens din SCARA 
ra ui meseriaşii? (Broşură) Gândul acestei scrieri 
TE mai de înțeles. Avem trei întrebări a deslega. Ce 
fi moseriaşii? Tot. Ce au fost ei până acum? Nimic. Ce 
i. oi astăzi? A fi ceva. Cap. Î. Meseriaşii sunt naţia 
îlroagă. Industria agricolă, industria manufăcturieră, 
inchustria comercială, industria intelectuală. Acestea sunt 
rumurile care țin şi cresc O soțietate. Aceste lucrări cine 


le fuce? Meseriaşii. (ACTI/460) 


În realitate, la noi, masele nu există încă şi ele vor trebui 
create. tocmai de statul revoluţionar ajuns la putere. 
Deocamdată, ele se compun din alogeni (judei, bulgari, 
tioani. oreci şi armeni) şi corcituri, din mahalagii şi mitici, 
din populaţia cu statut incert a puţinelor noastre târguri 
dintre care cele mai mari erau cele două capitale. Joan 
Brăliunu se înflăcăra pentru violente scene. de stradă, 
pentru procesiuni şi discursuri pe Câmpia Libertăţii şi 
pentru 0 ridicare a marii mase a poporului împotriva 
despoților.(IOR1/609) Brătianu avea cei mai mulți 
purtizni. în capitală. Aici erau inculţii locuitori. ai 
mahalalelor, uşor de întărâtat, nemulțumiii şi vânătorii 
dle funcții şi Studentii care, însuflețiți de idealul aprins al 
unei libertăţi rău înțelese, erau ațățaţi sistematic de o 
presă fără frâu. Tovarăşul său de idei, Roselti, dispunea 
de cel mai citit ziar din tară, "Românul" care, după 
împrejurări, era zilnic un clişeu căt se poate de exact al 
dispoziţiei politice dominante la Paris.(1OR1/661) 


mişcări ult 


Oricum, mitocanii nu reprezentau ţara şi revoluţia 
burgheză s-a făcut în numele țăranilor, nu numai fără ei, 
dar ŞI impotriva lor, pentru că ei nu voiau nici libertate, 
Hici. egalitate, nici constituție, nici republică: toate 
dcestea li se păreau închipuirile unor rătăciţi.(LOR1/609) 


Acești rurali înrădăcinați în tradiţia autocratică nu puteau 
U conduşi de un preşedinte. De aceea, regimul plebeian, 
le a maselor este nevoit să accepte compromisul 

! republici parlamentare conduse de un surogat de 


Monari A i 
narh ales de popor. şi acceptat de țărani. Astfel, 
'eVoluționarii 


de /iranie 


antimonarhişti vor putea să-și instituie 


Q 
CULȚURAL 
dictatura în numele regelui, aşa cum îşi duceau 
campaniile anticreştine în numele Domnului. 


Falsificarea istoriei 


Secolul revoluțiilor este şi secolul istorismului. 

Numai că istoriografia revoluționară nu este interesată de 
originile neamului românesc, cum pretinde, ci de 
fabricarea probelor originilor primordiale ale revoluţiei. 
prezentată ca motor al existenţei sociale. Ca și în Franţa, 
noua Romă păgână, şi la noi, ficționalizarea istoriei 
merge în direcţia latinizării. 


Am arătat în prima parte a studiului nostru semnilicatția 
anticreştină a acestui racord cu antichitatea. Istoricii noştri 
nu fac decât să reproducă mecanic teoria socialist- 
iluministă a evului întunecat creştin, elipsă burbură. în 
istoria civilizației: Barbarii, așezându-se pe ruinele 
împărăției romane, îşi puseră legile şi obiceiurile lor în 
locul instituțiilor romane. Civilizaţia Se Stinsese, şi «cum 
nu se mai vedea nici urma acelor arte şi şliinte în cure 
stătuse slava Greciei şi puterea Romei. Arta şi instituţiile 
Ostăşeşti, - care - dintr-um. sal mie făcuseră pe Romi 
capitala “universului,  periseră şi ele cu celelalte. in 
mijlocul întunericului neştiinței, ce ca o manta «le plumb 
apăsa Europa. Cărţile care ar fi putul lumina lumea ereu 
în mânele popilor şi interesul lor era ca lumea să fie în 
întunerec.(BALI/49) 


De asemenea, explicam în treacăt că romemizureu 
României moderne răspundea exigențelor c/ubulzi /urin. 
ale gintei alese, îndreptăţite să conducă lumea barbară 
către binefăcerile civilizaţiei occidentale: Civilizarea 
numai gintea latină a suflatu-o ş-a răspândilu-o supra 
omenirii. Toate celelalte ginte au lucrat ş-au dobaânulil 
pentru ele numai; numai gintea latină s-a revărsut asupru 
omenirii ca. fluviile. pentru fecundarea omenirii. a 
civilizării.(ROS/153) 

În această colosală acţiune, țările româneşti trebuiau să-şi 
câştige locul de avangardă luptătoare a imperiului 
francmasonic al luminii împotriva puterilor nordice ale 
răului: Singuri românii cunosc ițele moscovite, singuri ei 
pot propaga ideile franceze în Orient, şi câştigăânuhi-i 
cauzele şi spiritele, să deu Franţei influența aceea pe 
care trebuie s-o aibă ca să învingă pe Rusia şi Să 
îndeplinească misiunea ei cea mare în Orient. Ducă 
românii din principate ar îndeplini menirea lor, şi ducă 
din altă parte ar purcede la înaintarea țării lor cu 
ajutorul moral al Franţei şi al Italiei, ar putea atunci, cu 
uşurinţă să silească pe unguri să părăsească ideea lor 
asiatică, şi formând atunci o adevărată confederație u 
Dunării, să facă pe Austria să cază în călevu zile. 
România legând astfel Franţa cu Orientul, şi întinzcâncl 


prin aceaslă să constilule 


i latine care, CU Spania ŞI 
învinge panslavismul şi 


Italia, ar contribui 


acea formidabilă pulere a rase 
Portugalia unile, A pulea 
pangermanismul(ROS/12) = 
Ascendența dacică eră în aceste pasti Sai, 
neconvenabilă - şi de aceea strămoşii ar 


| logia ŞI 
exterminați fără ezitare pentru a ne purifica fie sa 
a fi demni de calitatea de fii ai acelora care ave 


d-a domni lumea(ROS/327): Adusă de marele ŢI raian j, 
Dacia după nimicirea locuitorilor ei (apr e 
împărații mători, colonia romana ajunse într-o Stare 
foarte înfloritoare (BALII/ 14) 

Revoluţia îşi caută alibiul într-un pretins socialism 
roman: Când Traian întemeie colonia romană în Dacia, 
pământul se. împărți în părti egale la colonişti, dupe 
obiceiul comun la romani, în colonizare. Dar peste pulin, 
acele două rele mari care mistuia împărăția romană şi îi 
pricinui. căderea, robia şi proprietatea cea mare, Se 
introduseră şi în Dacia.(BALII/135) 


Republica egalitară /radițională s-ar fi perpetuat, deși în 
forme tot mai degradate: Statul nostru a fost totdeauna un 
fel de republică, căci slujbele de la pârcălab până la 
domn, mai tot prin alegere se da; dar această republică 
era foarte proastă şi rea din două pricini. Întâia, că era 
aristocratică. adecă că puterea statului era. în mâna 
boerilor numai, şi poporul mai nici un drept n-avea. Al 
doilea, că boerii încredința cârmuirea ţării pe viață Sau 
pe o seamă de ani unui om ce îl chema domn şi stăpânitor 
al tării şi carele, zicând că domneşte din mila lui 
Dumnezeu se unea şi el cu boerii de jăfuia, tiraniza şi 
robea pe bietul popor. Astfel boeria și domnia aduse 
peirea țării. (BALII/129) 


mâna peste 


cu totul 


In cele din urmă, după o îndelungată luptă de clasă, 
democraţia va fi fost înfrântă, instaurându-se tirania 
religioasă şi aristocratică, iar mai apoi, burgheză: Idealul 
ce Ford: goniră în organizaţia lor era egalitatea. în 
drepturi şi în stare. Dar în această organizare era vitiuri 
izvorăle din ideile feodale ale timpului şi care fu pricina 
zdrobirii acestii constituţii. În această republică 
războinică se afla, deşi slabe la început, elemente sotiale 
monarhic, aristocratic şi democratic.(BALIII/ 16) Astf ] 
se stinse egalitatea străbună de drepturi şi de | 
țările noastre Şi se formă acea monstr 
(ară întreagă să robească la vro câteva indivicle, As 
Această fară de egalitate so împărți în caste 4 Sf 
vechiul Egipel, casta popilor şi a războinicilo să, Seuţi 
muncitorilor (BALII/139) (Ce spuneam A ici 
aflerior, când pomeneam de repartiţia şi capitol 
tripartută, a, societăţii? Raționalismul nu a se 
e 


Stări. în 
uOZilare soțială ca o 


decât sisteme aflate în permanent conflict interioy p 

acestei gândiri strâmbe, oralores (popii) begahă 
(aristocrații războinici) şi  laboralores d 
muncitorilor) nu. reprezintă funcţii specializate i Cy, 
organism. Viu, aflate în relaţii de. inter depend 
armate care îşi dispută spațiul vital. Feluj i y 
vedea lucrurile, generalizat astăzi, reflectă “i ad, 
despărțită de Dumnezeu, ființa omenească i A 
unitatea, coeziunea interioară, funcțiile care o pia 
separă şi se războiesc între ele. Trup, minte. Inimă ia % 
vrea să fie preeminentă şi să domine conștiința i 
căzut de la Dumnezeu creează o lume după e iu 
asemănarea sa, în care ura de aproapele are rol de Şi 
al istoriei.) op 


Astfel, întregul ev mediu românesc, următor Unei 
fanteziste libertăţi, egalități şi fraternități originare, dă 
ca o recădere în sălbăticie, inadmisibilă pentru urmașii | 
Traian: Aceasta nu se poale, 0 astfel de nedreptate nu 
poate sprijini decăt într-un popor barbar şi România 
declarat că nu mai vrea să se numere între popoane, 
barbare. (BALII/28) 


Prin apelul la vârsta de aur a democraţiei, la antichitatea 
precreştină, revoluția îşi creează imaginea unei restaura 
(1) a vechilor şi primitivelor instituţii ale țării.(prezentarea 
făcută. de Bălcescu constituției Vladimirescului, în 
BALII/144). 


Ce visează măscăricii? Revoluţionarii nu sunt numa 
profeți şi apostoli, ei se văd în rolul de preofi războinici 
adică regi, conducând poporul spre victorii ideologie 
dar şi militare. (Mantia albă, de Mihai Viteazu, î lu 
Heliade- Rădulescu e o excentricitate semnificativă.) 


Dumnezeul meu politic, declară Bălcescu, este pule“ 
este. lehovah, Dumnezeul armatelor. (BALIN!160) ( 
1877-78 frontispiciul ziarului Răsboiul va înfățișă mâl 
lui Iehova aruncând dintre nori fulgerele pedepsei divin: 
Printr-un artificiu istoriografic ce ocolește No 
Testament, Dumnezeul strămoşilor noştri devine + 
Iehova şi părinții noştri, credincioşi sublimi îngerunchii 
pe câmpul bătăliilor, cerând îndurare de la Dumei! 
armatelor, laurile biruintei SAU cum 
martirilor (BALIII/19) 


] 
Amintirea gloriei imperiale romane şi credința în la, 
alimentează naționalismul revoluţionar de i 
sionist-talmudică, ce îşi propune ca ţintă final cal 
revohiția soțială, unirea tuturor fiilor lui Trail i pi 


Li . 1. ] | , 
cu 0 funcţie civilizatoare: Chiar în acele vremi fil i JI 
şi nenorocire ale invaziei barbarilor, romani! fin! 
uitară că au o misie în omenire (BALIIUI 13) p ch 
] luni” 


He tragem din acel glorios popor, stăpân d 


184 


mai minunată şi mai colosală unitate 


je Ce 3 pă, E e e 
lomlele cartea istoriei omenirei, fi-vom noi osândiţi 


cun ături frate Cu frate în veci strein unul de 
i; ală 


111/211) Străbunii noştri romani din Italia 
tot puternici în toată lumea, popoarele se 

umilință înaintea lor, împărații pământului îşi 
Jecaut CU SI jos şi se închinau numelui lor, şi se 
„meau e oții unor atât de mari oameni să mai 
„ea Ca Str ee suferințelor şi a durerilor, dacă odată 


» arc 
„amă Sub Sarcu: Sa 
de orau uniţi într-O voință?(ACTI/575) 


d 
i „tul (BAL 
erau Domni 4 


Ol 
a : oravă consecință a latinismului este că el a 
Gea inăle A: 

--entat feoria lipsei unui fond. autohton, aceasta 
ra adoptarea oricărei forme. străine, justificând 
i necesitatea imitării unui mod de a fi care, cu timpul, 

arfidus la constituirea ae identități a poporului român i 

Această aberaţie istorică, lgaică şi ontologică îşi va găsi 

expresia deplină în scrierile 48-istului întârziat Eugen 
Lovinescu. Părerea lui era că popor de nobilă viţă latină, 
deci. am fost plantați aici într-o “poziţie geografică”, în 
nişte "condiţii istorice” şi în mediul unei "religii" "cu totul 

potrivnice structurii noastre intime". Din aceste pricini n- 
am creat nimic, n-am însemnat nimic; fireşte până la 
1848. Care ar fi soluția integrală, după doctrina d-lui 
Lovinescu? S$-0 rupem cu acest exil în Orient, să părăsim 
acest pământ al României, potrivnic nouă (în viziunea 
latinistă a d-lui Lovinescu fiecare român e un Ovidiu 
proscris, care se doreşte din nou la Roma, sau un sionist 
galii care se doreşte la Tel-Aviv) să ne lepădăm de 
istorie, deci de strămoşi, şi să ne lepădăm de ortodoxism, 
deci de suflet, pentru a ne muta undeva, în pământul 
clasic al latinităţii. Oh, ce frumos vis! Dar chiar d. 
Lovinescu a observat să soluția aceasta e oarecum 
absurdă. Și atunci a recurs la alta mai modestă: 
rămânem tot aici la Carpaţi şi Pontul Euxin, dar facem 
bula rasa peste 1ot ce a fost istorie, credință şi cultură 
românească, proclamăm revoluția şi, îmbrăţișând legea 
inspirației, începem o viaţă nouă, europeană, adică latină 
după modelul Parisului. 1848 e nunta poporului român 
revoluţionar cu latinitatea. De atmci datează destinul 
"ostru: imitația integrală! (Nechifor Crainic în CRA/152) 
Exterminarea lingvistică 


Dumneavoastră Ştiţi, domnilor, că limba mai mult decât 


religia și orice alt este fundamentul naționalităților. 
BĂLCESCU 


ja EU romanității nu este opera exclusivă a 
aja iu acă Clasicismul de la | 789 eo amplificare a 
Varianta dig A italiene, latinismul 48-ismului este 
VIII cu ata renașterii româneşti din secolul XVII - 

ron Costin. şi Cantemir, şi a iluminiştilor 


otet aa 


Q 
CUL|URAL_ 


Şcolii Ardelene. Aceştia din urmă nu fundamentează 
numai falsul istoric, exterminându-i pe daci (în Începuturi 
ale românilor în Dacia a lui Maior), ci şi pe acela 
filologic, deschizând calea exterminării lingvistice, prin 
penibile fabricate ce îşi menţin prestigiul până în zilele 
noastre. Ceea ce surprinde şi întristează în aceste 
productie nu este eroarea în sine dar este eroarea 
judecății noastre de astăzi asupra lor, este lauda şi 
suficiența cu care se privesc de inteligenţele române cu 
adevărate fapte de ştiinţă valabilă, este orbirea de a nu 
vedea că zidirea naţionalităţii române nu se poate așeza 
pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul (Titu 
Maiorescu în MAI/166) 


Latinismul Școlii ardelene este justificat îndeobşte ca un 

exces patriotic, ca o reacţie împotriva teoriilor care ne 

contestau drepturile istorice în Ardeal. Explicația aceasta 

este, ea însăşi, vicioasă. În primul rând, pentru că nu 
dovedeşti adevărul printr-un  neadevăr, chiar bine 
intenționat. Cum spune tot Maiorescu: Dacă străinii ştiu 
astăzi şi recunosc că noi suntem de viță latină, meritul 
este nu al nostru, ci al filologilor Dietz, Raynaurd, Fuchs, 

Miclosich, Max Muller şi alții, cari nu prin iluzii 
pretenţioase, ci prin legile solide ale ştiinţei au dovedit 
latinitatea esențială a limbii române. lar cărți de natura 
“Testamentului critic” şi a “Lexiconului de la Buda” nu 
puleau decât să împiedice adevărul, producând 
neîncredere în contra unei teze care avea trebuinţă de 
argumente aşa de greşite pentru a fi susținută. (MAIL/167) 

Teoria purității etnice şi lingvistice latine este 
fundamental contraproductivă în polemica externă şi 
distructivă în interior pentru că neagă autohtonia. Nu îţi 
aperi drepturile teritoriale afirmându-ți statutul de colonist 
şi nici nu te mândreşti cu asta. 


În realitate, latinismul ardelean reprezintă expresia 

ideologiei /uminilor cu dublă sursă: Viena, de o parte, şi 

Roma catolică de cealaltă parte. Conştiinţa romană a 

ardelenilor. fusese intens cultivată după uniaţie prin 

propaganda catolică ce îşi atinsese în sfârşit. tinta: 

convertirea schismaticilor răsăriteni, în zadar încercată 

atâtea sute de ani de către unguri, organul înarmat al 

Papei.(1OR) Romanizarea limbii române este parte a . 
acestui program de sfărâmare a unităţii spirituale, de 

alienare a celei mai pure provincii româneşti, despărțită 

de fară la 1700 prin bariere mult mai ermetice decât 

acelea politice. Limba nu este mai mult decât religia 

fimdamentul naționalităților. Dar limba, religia, originea 

etnică, apartenenţa la un teritoriu formează un întreg, şi 

orice intervenţie arbitrară asupra unuia dintre elemente 
duce la negarea principiului identității. 


185 


ele slave parazite 
ine de către ereticii 


lavismul. acesta aberant, aversiunea 


fată de un lexic de mult asimilat pe că! naturale, i 
inlocuirea lui cu un prefabricat. este una dintre feţele 
universaliste antiortodoxe, fie ea catolice, 
iste. Direcţia falsă odată croilă prin 
ul culturei noastre moderne 
Testamentul. .-), inteligenta 
ușurință pe calea 


-omâne de element 


Epurarea limbii 
storiei noastre creşt 


urmărea ştergerea 1 
latini, catolici. AniS 


agresiunii 
iluministe sau 48- 
cele trei opere de la începul 
(Începuturile...> Lexiconul...Şi 
română a înaintat CU 
deschisă (MAV167) Din progres în progres, falsul, 
impostura . şi ignoranță capătă, în cadrele statului 
revoluționar, caracter normativ: În 1866 se întemeie de 
către ministrul instrucției, CA. Roseti, O socielale care 
trebuia să se ocupe cu limba şi să stabilească o ortografie 
oficială. Printre diferitele curente care se arătară, învinse 
cel ulta-latinist al lui Laurian; lui i se încredință 
redactarea dicționarului îndreptar care decretă pur şi 
simplu o limbă artificială. ((OR1/654) 


Romanizarea propriu-zisă a fost dublată de ceea ce s-a 
numit direcţia italienizantă, în care a excelat Heliade, la 
care se adaugă, inutil să mai amintim, curentul franțuzit, 
cel al noii Rome, care, triumfătoare, va ataşa definitiv 
principatele la francofonie. 


America Europei 

Văzând că nu pot să fac nimic cu miniştrii noştri, am 
deschis în '59 o subscripţie în ziarul meu, după titlul: 
Subscriptie naţională pentru ridicarea unui monument în 
onoarea . tuturor . Străinilor cari au apărat - Cauza 
națională. (C.A. ROSETTI) 


Scopul declarat al 48-iştilor este acela de crea din nimic 
un star românesc, O națiune (pentru ei, sferele celor două 
notiuni se întrepătrund), eliberarea de sub suzeranitatea, 
din ce în ce mai: mult doar nominală, a Turciei şi, mai 
ales, de protectoratul. rusesc şi întregirea în perimetrul 
teritorial al Daciei. 


Aceasta e versiunea impusă de propaganda revoluționară, 
perpetuată de istoriografie şi consfințită autoritar de 
"tradiţia" şcolară, ele însele "realizări" ale revoluţiei. 


De fapt, aşa cum am tot spus, naționalismul a fost, pentru 
o perioadă, formula de organizare a statului supranaţional 
umanist, naționalism cu semnificaţie vidă în conic til] 
secolului XIX, dar capabil de a mobiliza haotic micile 
popoare-satelit ale imperiilor creştine în agonie. Acestor 
țări li se creează de la centrul de comandă parizian o 
aparenţă de instituții, neapărat democratice, guverne. în 
exil şi li se induce orgoliul de a se afla în marea alianță a 
popoarelor ce luptă pentru /ibertare, independenţă . şi 
suveranitate. Cuvinte care nu înseamnă nimic şi nici nu 


trebuie să însemne, pentru că altfel şi-ar pierde 
magică. Per, 
Guvernele acestea naționale se constituie într. 

rețea conspirativă internațională: Aceea ce mg Ş Vo 
merge la Londra mai mult este treaba cealală ii i 
seamă că Mazzini va merge acolo în curând 0 di c, 
că mebue a ne înțelege cu dânsul şi cu Ledru Roll, 506 
şi cu oarecare nemți radicali şi a întocmi s 
solidaritate revoluționară în toată Europa. Eu lu fă 
am cunoscut pe LOuis Blanc. mult, dar pe ru 
fiindcă trăia prea retirat.(BALIV/204) Am scris să i 
dacă Mazzini a sosit acolo (la Londra). Creg ui 
dânsul. cu Ledru Rollin, cu Manin, pe care l-am ir 
mai dăunăzi aci, şi alții, de fiecare natie câte a . 
facem un comite! revoluționar european (condus 
târziu de D. Brătianu), conservând totodată comite 
Europei Orientale. Mi-am închipuil un şir de comite 
supuse unul altuia, începând gradat: I) de la judete, 2) l, 
cele cinci țeri române, 3) unul central la Paris pentru 
roată românimea; şi apoi acele două pentru chestii 
internaționale şi europene. Ar trebui Să arzi acele scrisori 
ale mele, care vorbesc de comitetul de la Londra (Feli 


Gotlieb, alias Bălcescu, în BALIV/213). 


Cup, | 
Hy 


Comitete ce au misiunea de a pregăti incendiul fimal a 
republicii universale: Hotărăsem să nu mor până ce wi 
vedea Republica Universală.( Rosetti, în ROS/237) 


O primă încercare se făcuse în 1848-49, când brigăzile 
internaționale, mobilizate de comitete,  înscenaseră 
repetiţia primului... război mondial şi reorganizarea 
raţională a Europei unite. Atunci, Moldovalahia nu 
putuse participa la războiul sfânt împotriva. crucii, cu 
toate eforturile pe care le-au făcut comisarii europeli 
Bălcescu, Bolliac etc. de a alcătui în Ungaria o legiouli 
română. Voluntari ardeleni nu ar fi lipsit, numai că 
aceştia, țărani reacționari cum erau, ignoranți, au ales si 
lupte, comandaţi de. Avram lancu, de: partea despolilor $ 
împotriva. fraților unguri. 

Este o situaţie pe care naționaliștii nu contenese să 0 
deplângă: Încăi măcar de am avea şi noi acum d 
reprezentaţie, de ar fălfăi măcar. un Sin8u stindu 
român pe aceste câmpuri. de. bătae, unde. se hotărâ 
soarta libertății în Europa.(Bălcescu, în BALIVIISDA 
Dacă eram un guvern de români, gloria aceasli da 
scăpa lumea de robie n-ar fi avul-o ungurii, Ci NOI “i 
uniţi cu ungurii, am fi fost siguri să măm Viena Si : 
proclamăm Republica; când acum tremurăm şi ASI d și 
să putem aduna fărămiturile ospățului unguresc (o 
în ROS/237). 


186 


DO 


-chipuită victorie în Austria, legioana ar fi urmat 
rupă o ÎNC în Principate. Astfel, pe lângă aceea că ne 

oma „ă numele, că nu ne temem d-a ne lupta 
mase ale puleam a ne crea 0 oştire cu care la 


ai”! > facem ceva în țeară la noi.(BALIV/131) 

2IN2 

i ah generalul ungur Bem (comandantul trupelor 
Conu 


sai maghiare, în război cu Avram lancu!), 
de eliberare trebuia să instaureze noul regim, cu 
IT seneral în Chip de rege democrat: Am mai 
aces E pe Bolliac să-i zică cu meşteşug (generalului 
păi noi l-am numi bucuros de domn sau rege al 
Bem) i BALIV/154) La întâmplare, când Bem va intra în 
ei ni Mare, apoi voi acolo trebue să veniți, în Valahia 
ee cu Negri ca să-l puneţi în capul trebilor.(Bălcescu 
către lon Ghica în BALIV/164) 


Odată puterea preluată, opera de fundare a statului 
„alional modem putea să înceapă, aşa cum fusese 
proiectat în întâlnirile din Ungaria şi Anglia: Eu (spune 
pălcescu) voi căuta pe lângă Bem şi guvernul maghiar, 
către care sunt bine recomandat de la Constantinopol, să 
fac orice voi putea atât în favorul românilor d-aci, cât şi 
în favorul țărilor noastre.(BALIV/131) Chestia română, 
în general, am câştigal-o deplin de la unguri; Klapka, 
care e bine văzut în Londra, are idei foarte largi. Socot că 
va publica o broşură, asupra cum ar trebui a se organiza 
Europa Orientală. (BALIV/200) 


Am întocmit la Londra un comitet în care vor fi căte trei 
reprezentanți de aceste şase naţii: români, unguri, poloni, 
ruşi, bohemi şi moravi, slavii sudului. Tinta este o 
confederație democratică a tuturor, mijloace 
revoluționare, acord, unitate şi solidaritate în mişcare. 
Aces! comitet e secrei.(BALIV/199) 


Acordul este greu de realizat, datorită opoziţiei - lui 
Kossuth faţă de proiectata autonomie a Ardealului. Aici 
ideca că Ungaria nu poate trăi decât prin confederația 
românilor din Transilvania şi a slavilor, este foarte mult 
rspândită Dar guvernul (revoluţionar maghiar) nu vrea 
Fa: dceasta, dar zice mult că vor face confederaţia cu 
sa Mare şi Valahia Mică, cu Moldova şi cu 
€ ia (BALIV/ 138) Am auzit că Bem a pus pe sigilul său 
wgariea, Poloniea şi Româniea unite. (BALIV/131) 


Vari z 2 > F - 
| lana românească a. lui "Felix Gotlieb” (pe care 


ferit, E va atribui greşit lui Brătianu) arăta în felul 
„alor: Ji voi trimite un proi 
Joc, pe aces 
leritOriu] 


armală 


aceste baze: 1. Trei naţionalităţi deosebite cu 
f ua A de afia Jor: unguri, români şi iugoslavi. 
"14joritațeq lo calului 4 feritoriului, se va socoli 
Minoyi Cuilorilor judeţului sau a comitatului. 


'ate, sali ii nati 
a, de va fi mare, va dobândi garanţii naţionale 


ect de confederație, ce voi 


Q 
CULȚURAL_ 


de limbă, de religie şi de administraţie comunală, iar va fi 
lipită de teritoriul majorităţii. Statul federal se va numi 
Staturile Unite ale Dunării şi vor coprinde, afară de Io! 
rigatul Ungariei, Bucovina, Moldova, Valahia, Serbiea şi 
Basarabiea, când om lua-o.(BALIV/16) 3. Adunarea 
centrală federală de 150 deputaţi, câte 50 de fiecare din 
trei najionalităţi. Se va aduna în tot anul în capitala 
fiecărei naţionalităţi pe rând. Ea va hotări şi limba 
discuțiilor sale (franțozască şi nemțească sau alta) 
(BALIV/217) Klapka propune o dietă federală, în care 
discuţiile să se facă în limbele nemţească şi frantozeşte, 
pentru înlesnirea tutulor, aceste limbi fiind cele mai 
generale în acele locuri. Eu aş fi de opinie a substitua 
limba latină, foarte întinsă în Polonia şi Ungariea, şi care 
ar fi favoritoare nouă, deşi necunoscută. Fii foarte discret 
(Ion Ghica), căci te împuşc.(BALIV/200) 


Aşadar, idealul patriotic al 48-iştilor este statul maghiaro- 
slav, de limbă germano-franceză sau, ca o concesie făcută 
federaţilor catolici, de limbă latină! 


Ideea va fi părut ciudată şi unora dintre frații mai puţin 
inițiați, cărora trebuie să li se explice de două ori teoria 
naționalismului - internaţionalist: Vin de la adunarea 
căuzaşilor, unde i-am făcut să înțeleagă trebuința d-a nu 
fi ultraromâni separatiști, şi că noi trebue să profesăm 
respectul naționalităților şi egalitatea lor şi federatia cu 
ungurii şi iugoslavii.(BALIV/251) 


Argumentele sunt preluate din aşa numita teorie a 
dreptului natural, care fundamentează întreaga revoluţie. 

În disputa dintre români şi unguri se vede uşor că 
patriotismul antiautohtonist al dreptului natural le dă 
câştig de cauză celor din urmă, la fel ca şi purismul 
latinist de care am vorbit: Că acest drept natural e pe 

deasupra oricărui drept istoric, de vreme ce pământul e 

al oamenilor, iar nu oamenii ai pământului. Problemul de 

dezlegat în Ardeal era şi este nu cum vor face românii, 

ungurii, saşii şi săcui ca să rămâie numai ei singuri într- 
acea țară şi să gonească pe celelalte popoare, ci, 

proclamând dreptul comun sau egalitatea pentru individe 
şi naționalități, să caute mijlocul de a armoniza 
împreună, alcătuind un stat federativ (BALIII/2 12) 


O propunere mai modestă, dar mai interesantă decât 
aceea a lui Bălcescu, enunţă în 1856 Rosetti, care 
sugerează constituirea unui stat bi-național, mai precis 
româno-iudeu. Argumentele folosite de el pentru a 
demonstra unitatea de destin a celor două popoare a/ese şi 
neapărata trebuință ca frații israeliteni să refuze drepturile 
individuale câştigate prin Alianţa israelită universală şi să 
formeze un corp de națiune, sunt halucinante, dar 
nicidecum ridicole, având în vedere istoria viitoare a 


187 


o SP a 


românilor, la care ne vom referi. Citez dintr-un articol al 
lui Rosetti: D-aceea dar, mi se pare că-n acest minul, 
când din ameteala luptei se pol isca multe neînțelegeri, 
îmi va fi iertat a face în coloanele acestui jurnal ( Steaua 
Dunării”, omonimul Lojei francmasonice) un apel către 
a ce văz, cu cea mai deplină 
făcu din nenorocire între 
terpuind 


rumâni şi israeliți. Cee 
durere, este ciocnirea ce se 
rumâni şi israeliți, şi pe care voiesc a O CUrma IN 
inima mea între amândouă părțile. (ROS/326). Lupta 
iscată între rumâni. şi israeliți nu poate folosi. decât 
inimicilor naţiei rumâne şi israelite. Cei cari au suferil 
împreună se cuvine, mai. Cu seamă în asemenea 
împrejurări critice, nu a se lovi unii pe alții, ci din contra, 
a se susține. Astfel şi numai astfel poate veni fericirea şi 
salvarea comună. Deşi în ochii unora este o mare osebire 
între israeliți şi rumâni, cei cari se uită-n fundul istoriei 
vor vedea că sunt două ginte mari înaintea lui Dummezeu. 
Căci dacă cei dintâi sunt fiii celui care luptă cu Domnul, 
işol (demon, adversar, duşman) şi fur-aleşi spre a 
conduce populii la conchista cerurilor, ceilalți suntem fiii 
celora carii avură misia d-a domni lumea. "Tu mumdum 
regere memento." Când dar fiii Romii şi fiii Ierusalimului 
por fi d-opotrivă mândri de originea lor, alianța este 
lesne de făcut. Cei d-opotrivă se pot iubi şi uni cu mai 
multă lesnire. Deci seculii ne făcură frați, frați prin misie, 
frați prin suferinte. Fiecare. trebuie să simlă trebuința 
acestii prescriptii a iubirii, căci toți am Jost sclavi pe 
pământul şărbiei. Ţara rumânilor este astăzi într-un 
minut de căpetenie. Cei carii speră a ei trunchiere. şi 
pândesc cu lăcomire minutul împărtirei se-ncearcă şi se 
vor sili a dezbina pe locuitorii ei. Aceste suferințe ale 
românilor, la noi ca şi pretutindenea, nu le-au produs 
israeliţii. Ele sunt. urmarea neapărală a năvălirei 
streinilor ş-a perderii idealului nostru. Ceea ce se cuvine 
a constata este că, la '48, când rumânii munteni rupseră 
Un minut jugul strein, rumânii şi israeliţii se uniră şi 
deschiseră împreună inimile lor la speranța unui Viitor 
fericit pentru toți. Dar adevărul, dreptatea. şi fericirea 
israeliților mă sileşte a spune că Constituţia de la 1545 
era vălămătoare lor. Fraţii noştri israeliți nu trebuie să 
ținte la dobândirea unei libertăţi civile acordate lor ca la 
nişte fii ai României, ci la dobândirea drepturilor legitime 
cu corp de nație. Ce privelişte mai sublimă şi unică decât 
a cestor doi populi trăind seculi întregi numai pe temelia 
nestrămutată a legii? Israil pe Decalog, Roma pe cele 12 
table. Ce privelişte mai Sfântă, admirată de lumea 
întreagă, decăt rumânii de la Dunăre păstrând viaţa şi 
credința lor printre năvăliri secularii, precum şi israeliţii 
printre izgoniri şi chinuri de tot felul?(ROS/328) Să 
rumpem dar cu toții pâinea înfrățirei, şi pentru aceasta 
sfârșesc zicând israeliților: rămâneţi credincioşi naţiei 


188 


SI 


voastre. Primiţi de la noi ospitalitatea, libertatea «. 
dorim şi noi a găsi pe pământ strein, unde a IO! e; 
emigraţi. Drepturile noastre să fie negreşit ş-ale le 
pe câl cere dreptatea. Dar şi voi nu uitaţi că ji 
vă putem da libertatea, trebuie mai întâi s-a 
înşine, că pentru a dovedi că voii frăţia, trebuie 
ajutaţi, şi mai cu seamă astăzi, cu inima, cu min 
punga şi la trebuință cu braţul vostru. Nu uitaţi ase 
voi mai cu seamă cei de curând şi pe furiș venii 4 
ziua ce veți deveni instrument activ sau pasiv chip 
inimicilor noştri, dreptatea cere a vă lepăda din zi 
nostru, mai cu seamă în Moldavia unde numărul a 
cel nou (...XROS/330) 


Puterea magică a discursului ideologic revoluționar, care 
nu contenea să-i uluiască pe Eminescu şi pe Caragiale, 
fost (este) atât de nemăsurată încât a reuşit să dizolve 
realitatea, să paralizeze judecata obiectivă, până în zilele 
noastre, şi se pare că definitiv. 


[Cu ş 
n ngj 
Să ha 
ea, cu 
Mieneg 


Căci, acțiunea pe care o tot numim constituirea României 
moderne, a statului național unitar român, se referă la 
crearea coloniei carpato-danubiano-pontice, identificată 
convenţional prin indicele ROMANIA. Procesul este 
similar aceluia recent al creării statelor africane. sau 
asiatice, în rândul cărora figurăm, pe deplin justificat. ca 
membri ai comunităţii francofone. 


Toate victoriile istoriei noastre, de la 1848 încoace, sunt 
sarcini îndeplinite din programul noului imperiu: unirea 
din '59, războiul de independenţă, războiul şi unirea din 
'918, al doilea război mondial etc., până la restaurarea 
socialist-liberală din 1989. 


Unirea principatelor dunărene a fost hotărâtă în urma 
războiului Crimeii (1853-1856), ca o mişcare strategică 
urmărind - oprirea ofensivei ruseşti ce confirma 
promisiunile țarului din 1848. 


Una dintre cauzele războiului, etapă a nesfârşitei, până în 
1918, lupte dintre imperiul pravoslavnic şi cel antihristie 
a fost tocmai dorința de stăpânire a Ţărilor Româneşti. 
ocupate în 1853 de ruşi, care pretindeau dreptul a 
protecție a tuturor creştinilor din Balcani. Români! 
puneau nădejdea în Napoleon al III-lea, în război cU 
Rusia. După război, în conferinta de la Viena, se ral 
întâi asupra organizaţiei viitoare a Principuleloi 
dunărene, a țărilor de compensație. Anglia fii Pe! i 
unirea ambelor țări româneşti. Napoleon voiul i 
înlocuiască vechile state prin noi creaţii politice pe bu 
naţionale. Pentru Napoleon era o datorie să înființeze 
Dunăre bariere veşnice față de pr pondere!“ 
rusească.(lIOR 1/626) 


PO 


la 1849 în Transilvania, românii nu răspund nici 
Jului revoluţionar şi nu formează /egioane de 
disperarea căuzaşilor: Franţa, care primea 
ol 00 de soldați ai Piemontului, nu ar fi refuzat pe 
pi 100 e cari România ar fi putut să-i dea pentru 
cei 4 000 P care trebuia să hotărască de viata sau de 
aces! E ționalității noastre. Din acel moment 
Mod E 3, avut O armată a ei, ar fi fost o naţiune; ar fi 
Român A realitate acea barieră pe care Napoleon 
cop ui fata camerilor franceze că 0 constituie pe 
deci şi pă fi redobândit existența ei proprie, dreptul 
“i dispune de ea însăşi. Din nefericire, ea nu făcu 
nimic(ROS/70) Puterile occidentale au trebuință a avea 
„e Dunăre o nație, iar nu un regal fără putere.(ROS/219) 
Dur suntem o naţiune şi atunci trebuie să ne manifestăm, 
să lucrăm şi Să dăm satisfacție intereselor materiale şi 
morale ale popoarelor şi ale guvernelor de la care cerem 
perolire și prietenie, sau nu Suntem O naţiune şi atunci nu 
vebuie să ne pierdem timpul şi banii şi să ne jucăm de-a 
nulionalitatea(ROS/71) S-a zis că românii n-au luptat 
pici măcar O zi pentru a lor naţionalitate şi că prin 
urmure, Dunărea trebuie dată în paza unei alte națiuni 
cure s-o poală păzi cu puşca.(ROS/346) Trebuie prin 
urmare Să ne aşteptăm, că în prima zi, dacă prilejul va 
veni, împăratul francezilor şi chiar regele Italiei să ne 
sacrifice fără şovăire cutărei sau cutărei compensaţii 
morale sau materiale pe care le-ar oferi-o Austria sau 
chiar Ungaria.(ROS/70) 


Instituţia medievală a vasalităţii presupunea un contract 
intre parteneri principial egali, având îndatoriri reciproce 
şi deplina libertate a vasalului de a stabili o altă alianță, 
mai avantajoasă pentru el. (Schimbarea suzeranului. în 
momentele critice a fost un joc practicat cu multă artă de 
români.) Raporturile suveran vasal nu aduceau nici o 
atingere suveran ității interne. i 


Colonia are un cu totul alt statut, nefiind nici 
independentă în politica externă, nici liberă în aceea 
Internă. Continua decădere a României de la condiţia de 
vasalitate, până la aceea de provincie imperială şi colonie 
4 Inceput odată cu Regulamentul guvernatorului Kiseleff 
3! S-a adâncit cu fiecare nouă constituție impusă de 
suzeranul imperial. Aşa, sub stăruitoarea influentă a 
Pipărat ului francez Congresul de pace de la Paris (1856) 
îi : Cc e Aa constituție a Principatelor trebuia 564 
Populaţia COR ae ia E E tati te 
sd Bi 625) Bineînţeles că nu populația avea să 
conisapi, ta ce a Vor ama împreună cu 
d Bliăi “ul vor hotări I0l. Se va face acum Cum s- 

, adică un nou Regulament care va fi 


COnStituția, ii zi 
Hid viitoare a țărilor. Ai văzul că Congresul a 


9) 
CULȚURAL_ 


Stalual că Divanul trebuie compus astfel încăl să 
reprezinte toate clasele sociale (ROS/316) 


Cu toată presiunea propagandistică a comitetelor 
unioniste, divanurile refuză unirea Şi, implicit, constituţia 
revoluționară, e drept că pe fondul neînțelegerilor dintre 
puteri. De vom judeca însă cu sânge rece, vom vedea 
Pipăil că vina este a noastră numai. Este învederul, 
precum O vedem în protocoale, că Napoleon a propus a 
decreta Unirea Principatelor şi Ştim că turcul şi neantul 
au zis că Principatele nu voiesc unirea. Ce dar putea să 
facă Napoleon? S-o decrete? Congresul ia Turciei 
Principatele şi ridică pe Dunăre un Regat care poate 
deveni fatal imperiului otoman şi Austriei, când mai Cu 
seamă Principatele nu vor?(ROS/218) 


Nu a fost însă decât o scurtă amânare. În 1858 o nouă 
conferință, compusă din reprezentanţii puterilor 
Semnalare, avea să asculte aceste dorințe, să le ia în 
consideraţie şi să dăruiască protejatului ei, poporul 
"moldovalah” renăscut, o nouă constituție în munele 
Europei. (LOR 1/626) Constituţia impusă atunci a fost atât 
de aberant de nepotrivită, de modernă, încât, câţiva ani 
mai târziu, provoacă reacţia lui Cuza, care cere îngăduinţa 
să restrângă întrucâtva excesul de sacre libertăţi, care 
transformaseră ţara într-un haos republican, (21 de 
guverne de la 1859 până la 1863): În fata meu, se plânge 
Cuza lui Negri, se ridică o coaliție care, mulţumită 
lacunelor codurilor noastre legislative, poate. înfrunta 
nepedepsit autoritatea. Mult mai îndrăzneți, mai activi 
decăt partidul pretendenţilor,. dispunând de majoritatea 
gazetelor, încurajați de comitete republicane. din afară 
ale căror. instrumente: mărturisite sunt, ultra-liberalii 
conduc mişcarea şi antrenează după ei pe aliații lor 
imprudenţi. (CUZ/531) 


Aşa vorbeşte carbonarul Cuza şi unii dintre furori săi sunt 
de acord că o colonie ar trebui guvernată altfel: Domnul 
ambasador al Angliei mi-a spus că el ne sfătuieşte să 
cerem deschis fie o dictatură, fie o nouă constituție. A 
adăugat că Anglia, deşi țară constituțională, dă, totuşi. 
coloniilor sale cu totul alte constituții decât a sa şi 
potrivite cu statul în care se află aceste colonii mui 
spunându-mi Că există chiar o cenzură a presei, cure 
altminteri ar deveni o armă primejdioasă în mâinile 
oamenilor, care ar folosi-o cu ignoranță şi cu 
patimă. (Negri către Cuza, în CUZ/334) 


Iniţiativele îi vor fi fatale frădărorului (vorba lui Rosetti, 
deşi obedientul domnitor democratic nu trădase cauza, ci 
încerca doar să-şi elimine rivalii şi să-şi consolideze, naiv, 
poziția personală). Urmare a intrigilor clicii, (cum numea 
Bălcescu triada compusă din Rosetti şi frații Brătianu) 


189 


Napoleon nu-l mai simpatiza pe Cuza. zi aa 
aceea a fost numai 0 repetare a evenim« se 
Bucureşti din 1848 şi ceea ce făcuse Cuza e cl 
exemplul Franței pie zopaa de a Ra, pi 
în î cu unele ce i ae 

eo De aceea se comvocă (7) conjerinid la 
Paris, care trebuia să hotărască încă o dată soarta țari. 


(IOR1/647), i 
Câştig, de cauză avură ultraliberalii, adică cei mai 
sineronizați vremurilor, care nu oboseau să afirme şi să 
lucreze necondiționat la consolidarea României ca 
paşalăc al Franței mesianice:  Cestiunea “oaald se 
propagă în toate părțile. Napoleon crezu că vom putea 
să-i dăm ceea ce-i cântarăm prin toale instrumentele. în 
curs de 3-4 ani, adică o Francie de 10 milioane la 
Dumăre, care la un răzbel cu Austria şi la o-mpărțire a 
Turciei să-i poată da o oaste de 200 000 de soldați, 
comandată de generalii lui.(ROS/346) 


Tot ce cer ctitorii statului naţional român este să li se 
recunoască statutul de francezi, adică de copii divini ai 
luminii şi să fie lăsaţi ca în această calitate să apere 
graniţele hiperboreene ale imperiului: Francia s-a ridicat 
şi Europa întreagă s-a ridicat la vocea ei. Libertatea s-a 
ivit din sânul Franciii, ca zeii lui Homer din înălțimile 
Olimpului, şi a făcut ocolul lumei. Piciorul ei s-a pus pe 
pământul nostru, pe acel sol român a cărui limbă, a cărui 
origină le-ai studiat (Michelet), unde numele vostru, 
cărțile voastre, ideile voastre ridică atătea simpatii. 


Piciorul ei s-a pus şi iată că pământul s-a cutremurat, un 
fior a străbătut de pe marginile râurilor sale, până în 
vârful munţilor; fără turburări, fără zguduiri, fără 
sfâşieri, fără ca sângele să fi curs, ca prin farmec. Opera 
întmericului a reintrat în umbră, opera de lumină şi 
divină s-a arătat oamenilor. “Lux fiat et lux facta est. “ 
Toată nădejdea noastră este în a doua noastră patrie. Şi 
aceasta este adevăr. Tot românul are două patrii. Mai 
întăi pământul pe care s-a născu, apoi 
Francia.(ROS/310) Francia ne-a crescut, ne-a instruit: 
scânleia care a strălucit asupra ţării noastre am luat-o 
din focarul ei. Mai aminteşte Franciei că suntem fiii săi, 
că am combătut pentru ea pe baricade. Adaugă că ceea 
ce am făcut, l-am făcut după exemplul ei că suntem ante- 
garda ei în partea Rusiei. (ROS/371) 


Termenul de colonie, folosit pentru a desemna un stat 
care în toate documentele figurează ca independent, liber. 
suveran şi naţional este. inacceptabil pentru oieliei 
admis, eventual, doar ca o metaforă (o metaforă a ce?) 
Or, este vorba de sensul cel mai propriu al cuvântului, 
adică de popularea unui teritoriu Vacant, sau considerat 


190 


astfel. în mod simbolic. Continentul american 
exemplu, nu era deşert de oameni şi. imensele sa 
necultivate aveau totuşi un proprietar, vânătorul ul 
care trăia de pe urma bizonilor ierbivori, doar că el nu sg 
considerat decât un semi-om. La fel în Africa, i 
Australia, şi oriunde a ajuns omul occidental. a 


În aceeaşi situație se află şi aborigenii din Euro 
orientală, printre care moldovalahii. Ei sunt ignoraţi Ca 
oameni în toată puterea cuvântului de revoluționarii cale 
indiferent de originea lor etnică, sunt recrutaţi dintre i 
care au o mentalitate de colonişti, de desperados 
cuceritori ai unei lumi noi. (Nouă pentru ei, pentru că nu 
o cunosc.) Aşa se explică latinismul, insistența cu care 
vorbesc de colonia lui Iraian. Aşa se explică 
elucubraţiile unui Rosetti, pentru care românii sunt un 
popor de exilați. Aşa se explică xenofilia prostituantă, pe 
care 0 moştenim şi noi, străinii români ai vremurilor 
acestea, xenofilie a unor oameni care lucrează împotriva 
tradiţiei tocmai pentru că ei înşişi nu pot concepe ideea de 
patrie şi de istorie, considerându-se generaţie spontanee: 
Dar cum O să ţi se pară, când ţi-oi spune Că sunt piste 3 
hmi de când nu mă pol vindeca de dorința ce am d-a 
studia 3, 4 ani ş-a scrie... ghici...? Istoria ovreilor, 
revoluționară şi literară, 2 volume. Ce ai cu ovreii, o să- 
mi zici? Aşa îmi zic şi eu şi nu pol găsi alt nimic decăl că- 
mi Sunt dragi.(ROS109). 


Colonia înseamnă în principal două lucruri: un teritoriu 
de exploatare a resurselor primare şi a acelora ale unor 
indivizi aflaţi în afara standardelor de umanitare impuse 
de puterea cuceritoare, la care se adaugă o piață de 
desfacere a produselor secundare fabricate de omul 
superior; în al doilea rând, colonia este spaţiul de 
evacuare a deşeurilor sociale ce nu mai pot fi absorbite, 
acea populaţie infracționară, sau cel puţin parazitară, 
antisocială, generată pe o scară tot mai mare de civilizatia 
modernă. Secolul XIX este epoca în care încep marile 
mişcări de populaţii, datorate tocmai noilor condiții create 
de revoluţie. 


Când numărul acestor oameni de prisos atinge pragul 
critic, ei sunt expulzați sau lăsaţi să emigreze într-o pară d 
nimănui, lipsită de instituţii statale solide, loc viu ! 
afara civilizaţiei. 


Răscruce a continentului, spaţiul românesc era locul ideal 
de amplasare a rezervorului colector a tot ceea ce Europă 
nu mai putea mistui. De asemenea, România era locul 
ideal pentru colonizare, datorită materiilor prime neatins“ 
a drumului comercial dunărean, a unei pieţe de desfacel“ 
a subproduselor industriale. Într-adevăr, ea merita să (E € 
naţiune: Englejilor trebuie să le vorbeşti comerciu, mille 


re, petrol, canalizările râurilor, debuşeul 


căi fera cast pe : 
al industriei şi comerciului englez, Dunărea 
a comerciului şi industriei al naiunei celei 


oa mai mare Californie, o Americă în Europa 


duri 
cel mai LA E 
ja dispozil 
libere. Si pia şi comerciul englez. Toată lumea a 

ontru. În cere. Noi ca deputaţi ne-am muncit să 
înfeles-0, & ceastă cale. Ca membri la sfat, îndată ce am 
deschiden ropagăm a da îndată oraşul acesta în 
începu! ce 95 ani ne-a casal erc., etc. Bogăţiile sunt 
inneP' ei am voit să le dăm englejilor (Şi francejilor). 
ME E fost, să le zici, cu Franța, fiindcă ea ne sustinea; 
ui ra pentru Că nu ştia, ne combătea. Dar suntem 
: prgliera căci ea este libertatea, ea este industria cea 
mure, Şi perim din cauză că comorile noastre sunt 
ingropale elc., el. (ROS/380) 


(e, 


Numai noi putem face confederaţiunea.. Acesta este un 
i văr. Fă-l cunoscut, dezvoltă-l, propagă-l şi în Francia 
si în Englilera. Times scria acum un an că. să cază 
“Austria şi să dea Dunărea până la Marea Neagră 
maghiarilor, căci ei o vor deschide-o comerciului. şi 
industriei engleze. Nu se poate. Numai noi putem împăca 
otul. şi numai, Zău, noi, şi prin noi comerciul şi industria 
engleză (franceză) pot avea această Californie, aceste 
Indii ale Europei etc., etc.(ROS/381) 


Astfel, cel mai unitar popor european, care a putut absorbi 
şocurile invaziei triburilor zise barbare, devine victima 
invaziei imparabile a singurilor barbari din istorie, aceia 
produşi de societatea modernă. Un alt vehicul al acesteia 
a fost aproape continua ocupare a Principatelor de către 
armatele ruseşti, - austriece şi otomane, însoţite în 
campanii de armata corbilor iudei, a speculanţilor de 
război, de cei ce adună aur din bălțile de sânge 
(Eminescu). 


Aceşti nomazi nu au un statut precizat în cadrele sociale, 
nu numai etnic, dar nici funcţional. Funcţia pe -care o 
indeplinesc, este una negativă, parazitarea prin. diverse 
mijloace speculative, sub sau cel „mult la limita 
infracționalităţii, tot mai mult lărgite prin /iberalizarea 
legislaţiei. 25 


N este vorba, aşa cum se spune, de o clasă comercială, 
CI de una eminamente exploatatoare, nu doar 
pe o ieivă ci distructivă social, economic, spiritual şi 
dl prin exploatarea viciului, dacă ar fi să ne gândim 
a Sonrla de alcool sintetic, prin care țărănimea 
pă. ici nu numai Slăbită economic, dar ŞI fizic, 
deimarii apa Ei similar. aceluia al selavizării, și 
CU alcoolurile au or americani şi africani, neobişnuiți 

istilate, mai ales cu acelea preparate cu 


adaos de acid sulfuric. 


(9) 
CULȚURAL_ 


Neavând nici un statut legal, nici un drept legitim într-un 
spaţiu care îi acceptase totuşi, revoluţia le creează un stat 
în care toate criteriile sunt răsturnate, funcția parazitară 
acuzând funcția de conducere, atât cât mai era 
reprezentată, de exploatare a funcţiei productive şi 
pretinzând în numele acesteia accesul la putere. Toată 
teoria democraţiei moderne, a egalităţii, nu reprezintă 
decât efortul ideologic de legitimare a acestei acțiuni 
împotriva firii, care transformă categoriile sociale reale, 
funcționale, în categoria abstractă de cetățean. 


În accepțiune modernă, cetățean înseamnă soldat ul 
revoluției, iar revoluţia ca atare este expresia armată a 
invaziei noilor migratori, pregătită printr-un lung, război 
ideologic: Cetăţeni în general, preoti, boeri, ostaşi, 
neguțători, meseriaşi de orice treaptă, de orice religie, ce 
vă aflați în capitală şi prin oraşe, greci, sârbi, bulgari, 
germani, armeni, israeliți, armati-vă spre a ține buna 
orânduială şi a ajuta la fapta cea mare. Patria noastră e 
şi a voastră. Vouă vă place a şede într-însa şi ea vă 
primeşte. De azi înainte o masă avem cu toții, un ospăt de 
frăție. ni. se. întinde, aceleaşi drepturi vom avea cu 
roții (ACTI/499) Dreptate Frăţie. Cetăţeni, de ce vaţi 
lras în casele voastre? De ce mâna voastră cea lare şi 
tânără a lăsat puşea biruinței? Români, până ce câmpul 
bătăliei nu se curăță de toți vrăjmaşii, chiar şi de 
trupurile lor, şi până ce iarba şi florile nu cresc pe 
dânsul, soldatul nu trebuie să lase arma. 


Tineri români, negustori virtuoşi, frați israeliteni, soldaţi 
tari şi puternici ai gardei naţionale, sculați, deşteptati în 
voi patriotismul, aş putea zice chiar şi eroismul şi pziti 
iarăşi oraşul precum l-aţi păzit atunci... (Proclamaţiune a 
lui Rosetti, în ACT I/LII) 


Se cere: În mumnele Moldovei, a omenirei şi a lui 
Dumnezeul (de V. Alecsandri - Broşură) formarea 
grabnică a unei garde cetățene prin toate lârgurile țării, 
alcătuită atât. din “Români cât şi. din străini 
proprietari.( ACTI/426) 

În timp ce organizează gărzile patriotice, armata 
sanchiloților «apostoli ai libertăţii demobilizează armata 
națională: Ofiţeri români! Camarazii voştri din Europa v- 
au dat exemplu. Europa. luminată e cu ochii deschişi 
asupra voastră. (ACT/1497) lar dacă capii voştri vă vor 
comanda asupra fraților voştri, n-aveţi să ascultați decât 
glasul poporului suveran, frângeți-vă săbiile înaintea ori- 
cărui comande. vărsătoare de sânge. Nişte. asemenea 
comandanţi vor fi “insuflați de. duhul. lui 
Satan.( ACTI/498), 


Patrioţii de la '48 îşi doreau un jacobinism sângeros, cu 
Bălcescu în chip de Saint-Just (Faceți mai curând 


191 


Ka 


judecată arestuiţilor. Cercetaţi şi ispitiți ca să se afle oi 
complotiști şi arestuiți-i. Acum avem mijloace de a ne 
scăpa de toți reacţionarii. Trebuie ca judecata să fie căt 
mai expeditivă. O comisie ostăşească ar fi fost de 
wrebuință. În împregiurări grele şi estraordinare trebuie 
măsuri estraordinare. Nu faceți poezie şi sentimentalism, 
ci dreptate straşnică(BALIV/74) Socor că acuni vom 
putea începe o mişcare română. De nu alt ceva, măcar O 
grozavă răzbunare în contra ciocoilor.(BALIV/167)) sau 
cu un Brătianu robespierrian: Brătianul (Dumitru) e un 
maniac furios care nu pricepe nici locul unde se află, nici 
poziția politică şi morală a poporului şi a ţării noastre. 
Aşa el ne scriea mereu din Ungariea ca să Jefuim 
bisericile şi să dăm foc oraşelor, p-atunci pe când 
poporul nostru nu era deloc revoluționat şi nu voia deloc 
a se bate. (BALIV/109) (Bălcescu nu are nimic împotriva 
iniţiativelor ca atare, ci a momentului rău ales.) 


Dacă din fiorosul plan a ieşit un vodevil alecsandrinian, 
vina nu e a complotiştilor, ci a țăranilor, care nu au înțeles 
să se revoluționeze, aşa cum nu o vor face nici în timpul 
primului război, când au oprit revoluția comunistă 
aproape victorioasă în Moldova. 


Spuneam că toate victoriile noastre naţionale, de 150 de 
ani încoace, au făcut parte dintr-o istorie programată, în 
care am fost, antrenați fără a ni se cere părerea, rolul 
nostru fiind doar acela de a lupta şi a muri pentru cauze 
străine, fiind excluşi, după fiecare război câștigat de la 
tratativele de încheiere a păcii. Iluziile compensatorii, 
morale şi teritoriale, cu care am fost dăruiți au avut un 
preţ, acelaşi de fiecare dată: obligaţia de a acorda drepturi 
depline imigranților  clandestini. Istoria constituţiilor 
noastre este istoria lărgirii acestor drepturi, pentru ca în 
1923 România să fie o ţară mai democratică decât Statele 
Unite, având cea mai modernă constituţie din Europa. 


Astfel, în 1856, printre alte puncte ale constituţiei, 
Divanurile discutară şi stabilirea situaţiei legale a 
străinilor. Mai ales asupra acestui Punct se ajunse la 
discuţii violente (LOR 1/628) 


Câţiva ani mai târziu, prin 1864, nu se mai discută doar 
despre dreptul de azil al celor veniți pe furiş, ci dreptul lor 
de proprietate, într-o țară care, în tristele vremuri ale 
atotputerniciei otomane, putea să impună  suzeranului 
interdicţia de a avea pământ şi de a construi pe teritoriul 
său: Legea asupra dreptului de proprietate acordat 
străinilor a făcut aici o impresie proastă, din pricina 
restricţiilor sale, şi în primul rând Pentru că nu sunt 
socoliți apți a fi proprietari decăt proprietarii domiciliaţi 
la noi. La ambasada Franței mai ales s-a socotit că 
exceplarea evreilor nu este nici ea echitabilă şi că va 


192 


avea un efec! neplăcut în Franţa. Am Şi primit o . 

i : c Crie 
de la preşedintele Comitetului centra] din, ISO, 
. . . . D 1 SL 
Alianței israelite universale a cărei zi Cid q 


alăturat.(Negri către Cuza, în CUZ/37| ), 


0 Cvejj 


Acesta era preţul recunoașterii unirii, 
declară că: Singura mea datorie este să mă Bândese. 

reorganizarea [ării potrivit principiilor Corveniiei și lu 
1858.(CUZ/438) încearcă să nu-l plătească, gândind, la 
chiar la rezistența armată: Penvru a ne păzi bi se 


Pe care Cuza. des: 


RI a i ete Ie granije, 
şi ca să supraveghem şi mai bine aglomerările de Srăjui 
: > 3 SU Cin] 
Sunt dispus să măresc numărul trupel 
CLOp 
noastre.(CUZ/438) 


Recunoașterea independenței a . fost de asemenea 
condiționată de abrogarea unui anumit articol din 
constituţie, care prevedea îngrădiri necredincioșilor. 
Lupta dusă în jurul articolului 7, s-a încheiat abia în 193 
după un alt război câştigat, în urma căruia am pierduț 
orice drept de a ne proteja în interior. 


Tot după victoria din 1877, care ne-a adus, pe lângă 
slăbirea suveranităţii interne, şi — pierderea sudului 
Basarabiei, este luată în calcul posibilitatea colonizării 


provinciei de compensație Dobrogea, cu cetățeni 
austrieci. 


BIBLIOGRAFIE 


ACT 1 - Anul 1848 în Principatele Româneşti. Acte și 
documente publicate cu ajutorul comitetului pentru 
rădicarea monumentului lui loan C. Brătianu, Tomul | - 


821-1848, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice “Carol 
Gobl”, 1902. 


BAL | - Bălcescu Nicolae, Opere complete, vol. | 
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 


BAL II - Bălcescu Nicolae, Opere complete, vol Il 
Bucureşti, Ed. Științifică şi Enciclopedică. 


BAL II - Bălcescu Nicolae, Opere complete, vol. Îl 
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 


BAL IV - Bălcescu Nicolae, Opere complete, vol. II, 
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 


: ada Ed: 
IOR 1 - Jorga Nicolae, Istoria poporului romanesc, E 
Ştiinţifică şi Pedagogică, 1984. 


A iul 
IOR II - Jorga Nicolae, Studii asupra evului Mei 
românesc, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, 1984. 


ROS - Rosseti, C.A., Corespondenţă, Minerva, 1980. 
CUZ - Cuza, C.A, Corespondenţă, Ed. Academie! J9 


Document 


DESPRE COMPOSESORATELE DE PADURE 
DIN JUDEŢELE COVASNA ȘI HARGHITA 
unde se va vedea originea şi însemnătatea composesoratelor 
de pădure şi ce vor să însemne astăzi pentru românii din Harghita şi Covasna 


rimele composesorate au fost înființate ca o 
formă de folosință comună a membrilor 
regimentelor secuieşti de graniță înființate de 
Maria Tereza, proprietatea rămânând a statului. 
Dreptul de folosință asupra pădurilor s-a transformat 
în drept de proprietate numai între anii 1870-1880, 
printr-un abuz de putere, în detrimentul statului, în 
perioada când politica de maghiarizare a 
Transilvaniei căpătase formele de cea mai mare 
intensitate. Atunci, suprafețele de pădure folosite în 
comun de foştii grăniceri şi urmaşii lor au fost 
intabulate în cadastru, respectiv în cărţile funciare, 
deşi aceştia aveau numai dreptul de folosință asupra 
pădurii şi nu cel de proprietate. 


Românii nu au fost primiţi în aceste composesorate, 
decât în număr restrâns, doar în câteva localităţi. 
Proprietatea composesorală secuiască a fost un mijloc 
eficient de deznaționalizare a românilor care au fost 
obligaţi să devină maghiari pentru a putea face parte 
din obştea composesorală. 


O altă categorie de composesorate au fost înființate - 


după Dualismul Austro-ungar, cu scopul vădit de a-i 
ajuta pe secui. Composesoratele secuieşti, atât cele de 
origine grănicerească cât şi cele create ulterior, au 


fost şi sunt în detrimentul românilor din judeţele 
Covasna şi Harghita. 


Consideraţii istorice, economice şi juridice 


pertinente, devenite după apariția legii 1/2000 de 
mare actualitate, a făcut magistratul Ovidiu Creangă 
în publicaţia Țara Bârsei din iulie-august 1932 şi 
Gheorghe Popa-Lisseanu în lucrarea Date privitoare 
la maghiarizarea românilor, apărută în 1937. 


Din monitorizarea presei locale rezultă multiplele şi 
complexele implicaţii ȘI consecinţe ale reînființării 


composesoratelor. Deputaţii UDMR au actualizat 
vechiul slogan. Ardealul este al celor cărora _le 
aparține pământul 


conform căruia Ținutul secuiesc 
este al celor cărora aparține pământul. Nu trebuie 
lăsat statului nimic sau eventual doar câteva 
procente, susțin parlamentarii UDMR din zonă. 


De menționat că pădurile din județul Harghita, de la 
granița cu Judeţele Neamţ şi Bacău au făcut obiectul 
unei dispute prelungite între Moldova, respectiv 


194 


Principatele Unite şi Imperiul Austro-Un 
din Zona Buzăului Ardelean au fost 
grofilor maghiari. 


gar, lar Cele 


Redăm selectiv câteva din aprecierile referit 
composesorate şi aplicarea legii nr.1 din p 
limbă maghiară din judeţul 
Composesoratele nu constituie doar o sursă de 
venituri, ci una de autoapărare colectivă, cetate de 
apărare a spiritului unitar. Miza este uriaşă pentru că 
redobândirea noilor pământuri şi păduri poate fi 
hotărâtoare pentru un timp mai îndelungat — pentru 
soarta comunității maghiare din România. Acţiunea 
reprezintă un pas uriaş, înainte din perspectiva 
autodeterminării; o problemă cheie a menținerii şi 
consolidării. maghiarimii din Transilvania. Din 
150.000 hectare pădure existente în Judeţul Covasna, 
aproape toată suprafaţa a fost revendicată. La fel s-a 
revendicat şi în judeţele Harghita Şi Mureş. Este 
meritul domnului Secretar de Stat Pete Istvan faptul 
că se va restitui integral proprietatea 
composesoratului indiferent de numărul solicitărilor. 
Vor beneficia şi cetățeni români care trăiesc în 
străinătate sau care au dublă cetățenie. Pentru a-i 
ajuta pe aceştia, UDMR a deschis în 28 ianuarie la 
Budapesta un birou unde până în 23 februarie s-au 
prezentat 1200 de persoane. Pentru cei din fară 


UDMR a editat un îndreptar la legea Lupu în 3000 de 
exemplare. 


Oare la 
resa de 
Covasna. 


UDMR are o activitate enormă în elaborarea și 
aplicarea acestei legi, apreciată drept ce/ mai mat 
rezultat din sfera economică al activităţii de 10 ani « 
Uniunii. Există un uriaş aparat care s-a pus | 
mişcare: grupuri parlamentate, biserici, angajat» 
organizații de specialitate. S-a reactualizat expresii 
istoricului maghiar Moricz Miclos care a pus: 
destinul Transilvaniei este pământul. 


Problematica reconstituirii fostelor composesorâl“ 
reprezintă unul din cele mai intens mediatizat 
subiecte în acest an. Presa de limbă maghiară 4 
zonă - cu precădere cotidianul local Haromszek - 
implică din ce în ce mai mult în susținere! 
demersurilor liderilor UDMR, vizând urgentare! 
aplicării Legii pentru reconstituirea dreptului % 
proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere; 


„TR 


otrivit prevederilor Legii fondului funciar 
sli 991 şi ale Legii nr. 169/1997. 
ul 


nr „1 vigoare a Legii funciare este considerată 
mirarea ! ţ deosebit pentru comunitatea maghiară 

venimehi cces pe care - aşa cum subliniază 
din R alele de referință - formațiunea 
A mA a acesteia l-a putut repurta doar în 
e rezentă articipării la guvernare şi pentru care a 
conditie ? din 1996, de la începutul mandatului. 
ul aspect este legat de faptul că acest act 
iv permite restituirea fără nici un fel de 
normati a pădurilor aflate în composesorat, care 
TE cea mai extinsă formă de proprietate din 
CO 


ul omânia; un Su 


Princi 


Secuime site : 

Conform unor interpretări abuzive ale legii din partea 
unor lideri UDMR, fostele composesorate trebuie 
ceînființate, existând posibilitatea restabilirii situaţiei 
roprietăților din 1948. Potrivit evaluării liderilor 
UDMR, această comunitate are acum posibilitatea de 
a-şi recăpăta 90-95% din drepturi. In realitate - 
subliniază Simo Erzsebet în articolul semnat în 
Haromszek / 25.01.2000 - acest procent este relativ, 
deoarece actuala lege reștabileşte într-o oarecare 
măsură doar stările de după Trianon, adică din 1921, 
când s-a încheiat prima mare etapă de jefuire a 
maghiarimii. În conformitate cu datele furnizate, 
fostele proprietăți comunitare maghiare din Trei 
Scaune sunt evaluate la aproximativ 33.000 ha. Se 
apreciază că deşi proprietățile care urmează să fie 
restabilite prin aplicarea acestei legi reprezintă doar 
un crâmpei din patrimoniul de odinioară, pentru 
maghiari acest lucru este extrem de important, având 
in vedere perspectivele pe care le deschide şi anume, 


posibilitatea unei propăşiri reale din punct de vedere 
economic. 


Miza este uriaşă - afirmă Benko Levente (Haromszek 
2/15.02.2000), pentru - că redobândirea noilor 
Pimânturi şi păduri poate fi hotărâtoare pentru un 


imp mai îndelungat pentru soarta comunității 
maghiare din România. 


În ” A NI e 

, Mâterialele de presă pe această tematică se 
c > Fe Eu Na spe atat? 
entuează asupra necesității urgentării aplicării noii 


e ă 5 . . . 

ga (i surarea terenurilor şi pădurilor, eliberarea 
i etilog de proprietate), argumentele invocate 
nd următoarele: 


marie terenurile nerevendicate până la data de 12 
Yor intra definitiv în proprietatea statului: 

” PoSibilitatea revenirii 

în aplicare a 

gii. 


PDSR la guvernare şi 
amenințărilor privind 


Punerij 
Modificarea le 


Este invocată forța de coeziune a fostelor 
composesorate şi rolul lor în funcţionarea 
autoguvernării. În cazul în care punerea în posesie a 
foştilor proprietari va fi analizată până la data 
alegerilor generale, va fi aproape imposibil să li se ia 
maghiarilor un drept, o proprietate redobândită. 


Între argumentele invocate în favoarea susținerii 
necesității reconstruirii com posesoratelor figurează şi 
restabilirea, pe această cale, a democraţiei locale care 
guverna activitatea acestor forme de proprietate în 
perioada anterioară. Se subliniază de asemenea rolul 
extraordinar pe care l-au avut aceste composesorate 
în viața culturală, economică şi religioasă a 
comunităţii. 

În intervalul menţionat s-au organizat numeroase 
consfătuiri, adunări săteşti, cu participarea liderilor 
UDMR din zonă, ocazie cu care s-au formulat cele 
mai importante sarcini în vederea reconstituirii 
composesoratelor: 

- stabilirea patrimoniului acestora; 


- înființarea şi înregistrarea cât mai urgentă a noilor 
composesorate. 


În numeroase localități din judeţ s-au organizat 
şedinţe de reconstituire a composesoratelor - Valea 
Zălanului, Aita Seacă, Comolău, Băţanii Mici, 
Aninoasa, Bita, Saciova, Estelnic, Covasna, Lisnău, 
Lisnău-Vale, Vârghiş, Sânziene. În cadrul acestora s- 
a adoptat regulamentul de bază şi, prin vot, a fost ales 
Consiliul de conducere al composesoratului. 


Se. accentuează asupra faptului că aceste 
composesorate trebuie să slujească interesele şi 
binele comunității, funcționând în baza principiului 
democraţiei. Astfel, referitor la transferarea dreptului 
de proprietate, se stipulează că pădurile nu se pot 
vinde persoanelor din afara composesoratului, doar 
membrii  composesoratului având calitatea de 
cumpărător. În cazul în care nu se găseşte un 
cumpărător, terenul este cumpărat de composesorat, 
din venitul anual, şi împărțit între membri în funcţie 
de suprafața deținută de fiecare în parte. 


Sunt reguli în baza cărora funcționau fostele 
composesorate şi care vor fi reluate pentru ca nici 
unul dintre urmaşii îndreptățiți să nu-şi poată vinde 
pădurea primului ofertant - se subliniază în 
materialele de presă. 


Sunt reguli stricte privind suprafața maximă pe care o 
poate deține o persoană fizică, pentru ca nici unul 
dintre membrii composesoratului să nu poată ajunge 
să dețină o putere mare şi să conducă după bunul 
plac, hotărâtoare fiind voinţa comunității. 


195 


Aşa cum rezultă din aceste materiale, se încearcă 
elaborarea unor programe, în baza cărora 
composesoratele, conform - tradiţiilor locale, să 
formeze asociaţii de exploatare sau de prelucrare a 
lemnului, pentru valorificarea acestuia ca produs 
finit, evitându-se astfel vânzarea la prețuri derizorii. 
De asemenea se vor elabora programe pentru 
valorificarea păşunilor, pentru ca şi creşterea şi 
îngrijirea animalelor să fie preluate de composesorat, 
căci şi în trecut aceste sarcini reveneau comunității, 
După cum se arată în unele materiale, se mizează pe 
sprijinul statului ungar în acest sens, 


Materialele mai sus prezentate sunt puternic angajate 
afectiv, având grave accente antiromâneşti, scopul 
principal. fiind mobilizarea etnicilor maghiari, ca 
aceştia să manifeste simț de răspundere, solidaritate 
şi curaj în privinţa reconstituirii dreptului. de 
proprietate pentru a-şi revendica întreaga avere furată 
de statul român. Aserţiuni de genul aici, statul (se 
subînţelege român) nu a deținut niciodată măcar un 
copac revin în mod obsesiv. 


Unele materiale semnalează presupuse abuzuri din 
partea  administratorilor statului ai suprafețelor 
forestiere (ocoale silvice). În acest sens reține atenţia 
atitudinea instigatoare a primarului localităţii Belin, 
Vajda Denes, care dezvăluie în paginile cotidianului 
Haromszek jafurile nemiloase care au loc în întregul 
judet Covasna şi anume: defrişările în cantităţi 
industriale care se fac de către ocoalele silvice, în 
numele statului şi care, după părerea sa, contravin art. 
35. alin. 2 al Legii funciare. EI adresează pe această 
cale un apel tuturor colegilor primari pentru a acționa 
împreună şi apăra interesele locuitorilor, pentru a se 
termina odată cu prădarea pădurilor şi vânzarea lor 
străinilor, amenințând: dacă nu se va putea rezolva 
nimic pe calea tratativelor, vom acţiona pe calea 


nesupunerii civice şi dacă trebuie, ne vom apăra cu 
forța moştenirea (5) 


Reţin atenţia tonurile amenințătoare din unele 
materiale ca de exemplu: Oricine va veni. în locul 
celor de acum (n.n. adică al actualilor guvernanţi) va 
Irebui să respecte proprietatea particulară! Aceasta 
este sfântă şi inviolabilă! Cei ce se vor alinge de ea 
vor fi îndepărtați în mod ruşinos din Europa, mai 
mult chiar nu va mai rămâne urmă de ei pe toi 
globul pământesc. A Jost a noastră şi va fi a noastră! 
pectele relevate, se conturează 


la adresa siguranței naţionale 
de instabilitate socială: 


unor eventuale conflicte 
îşi dispută proprietatea 


Aşa cum reiese din as 
posibili factori de rise 
prin crearea unor surse 


pe fondul 


4] între 
localităţi care 


asupra 


196 


com posesoratelor (din datele difuzate în presa | 
între localitățile Zagon şi Întorsura Buzăului ei 
Breţeu şi Ghelinţa, din județul Covasna şi. SA 
Tulnici din judeţul Vrancea, între Doboli; de 
Podu Olt şi Dobrlău, Chichiş şi comunele, qi, (in 
Târgu Secuiesc și Sânzâieni şi altele); Jur 

prin incitări din partea unor 
administrative locale la acțiuni de nesupun 
vizând  obstrucționarea activității ocoale] 
înainte de punerea în posesie 
îndreptățite să primească în prop 
forestiere, care, conform legii, trebuie să se facă dunş 
crearea în teritoriu a structurilor de Control. şi î 
aplicare a regimului silvic şi numai după Promulgarea 
legilor privind contravenţiile silvice, regimul silvic i 
administrarea fondului forestier proprietate privată şi 
de stat, precum şi a statutului personalului silvic. 
(conform art. 35 alin.1 ); 

o posibilă consecinţă a aplicării legii 1/2090 
în spiritul urmărit de liderii etnicilor maghiari ar fi 
readucerea în actualitate a unor grave inechități în 
sensul că populația română va fi exclusă de la aceste 
forme asociative de proprietate, constituite exclusiv 


după criteriul etnic. Acest fapt poate afecta climatul 
interetnic din zonă. 


P=7a 


Autorităţi 
cre CIVică 
or Silvice, | 
a PErsoanely 
rietate terenuri 


Prin acţiuni de genul celor menționate se urmăreşte 
limitarea, mai mult decât atât, excluderea oricăror 
competenţe ale statului român în zonă. Edificator în 
acest sens este interviul acordat publicaţiei Europui- 


Ido nr. 4, de Tamas Sandor, jurist, deputat UDMR de 
Covasna, în care se subliniază: 


Noi considerăm că trebuie să se pună odată cupă! 
situaţiei în care alții să ne administreze (sau să ne 
distrugă) bunurile, sub ochii noştri. Consicler că cecu 
ce pulem obține acum este maximum posibil. în 
actuala conjunctură politică. Acest lucru nu 
înseamnă însă că renunțăm la celelalte revendicări. 


Acelaşi lider UDMR este citat într-un alt material. cu 
ocazia consfătuirilor pe tema legii funciare, la care 4 
participat, când l-a citat pe un istoric maghiar cal 
spunea că Ardealul este al acelora, în proprietate 
cărora se află Pământul! (Haromszek/ 15.02.2000). 


Ipoteza unei eventuale eludări a prevederilor lee! 
este susținută şi de poziţia exprimată de lideri! 
UDMR - între care parlamentarii UDMR Bintala! 
Akos şi Tamas Sandor - în cadrul informărilor făcule 
cu ocazia recentelor deplasări făcute în judet 
conform căreia trebuie înfiinţate composesoratele: 


NA . . . . . i Ul 
fără a mai aştepta instrucţiuni din partea Guvernul 
sau a Prefecturii. 


«CUM SĂ MAGHIARIZĂM NUMELE DE FAMILIE” 
este un document în care Simon Telkes, preşedintele Societăţii centrale 
de maghiarizare a numelui în anul 1898, indică la nivel instituţional 
şi particular, modalitatea de maghiarizare a numelor româneşti, : 
ale cărei consecințe le trăim şi acum 


Numele maghiar. Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, tot aşa, prin 

maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional, cel cu nume străin este primit în societatea 

maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii. Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere 
| şi național, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi 
a religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea 
N 


iprocă şi ne face egali întraolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în 
ec e Fe 

«nsolidarea şi unificarea naţiunii noastre. 

co 


S-ar putea spune că numele maghiar reprezintă crezul politic, Sentimentele maghiare ale celui ce poartă nume 
SA a . = = . = . a x 
unguresc nu pot fi puse la îndoială, deoarece, dacă cineva nu vrea să fie maghiar, află destule modalități ca 


să-I schimbe numele. 


Mulţi spun: Numele nu contează, sunt mai bun ungur cu numele meu străin decât alții! Ei flecăresc şi noi 
ebuie să-i credem pe cuvânt. Dar de ce nu o demonstrează deschis, de ce nu o dovedesc prin fapte? De ce ne 


scot ochii afirmând că tatăl şi bunicul lor şi-au purtat numele cu demnitate? Oricum, ei au fost nemți, slovaci 
etc. şi s-au mulțumit cu starea şi cu numele lor. 


Cu totul alta este situaţia noii generaţii, ce se declară cu mândrie maghiară, şi totuşi îşi mai păstrează numele 
cu care strămoşul slovac sau german s-a fălit, respingând bănuiala de a trece drept maghiar. Această generaţie 
ar trebui să renunţe la tradiția conservatoare, să nu se lase urmărită de limitata prejudecată feudală şi să se 
ridice la înălțimea la care numai geniul naţional se poate ridica, adică să rupă cu obiceiurile învechite şi să nu 
se preocupe de prejudecăţi, demonstrând elocvent sentimentele maghiare. 


Nu numai noblețea, ci şi numele obligă. Cel ce poartă nume maghiar nu-şi repudiază niciodată sentimentele 
maghiare şi nici nu-şi minimalizează obligaţiile față de naţiune şi patrie, nu contează că este maghiar. 
deoarece numele său l-ar dezminți. 


Maghiarizarea numelui este un jurământ de credință, o angajare patriotică. Maghiarizarea numelui 
intâmpină două principale dificultăți: mradiția şi prejudecăţile. Cu prima putem termina repede, întrucât 
ruperea verigilor naționale nu produce decât neplăceri neînsemnate şi, față de gravitatea problemei, nu poate 
îi luată în seamă. Cu prejudecățile însă avem de dus lupte mai grele decât cu comodele obiceiuri burgheze. 
Prejudecăţile, de obicei, sunt adânc înrădăcinate în cercurile conservatoare ale nobililor, care îşi păzesc cu 
străşnicie numele aristocratic. 


în ft Ma patra u A EI Deta: AZ, A AI &; = E 
Unii dintre aceştia îşi descarcă mânia prin izbucniri necontrolate, când, întâmplător, un cetăţean de origine 


obscură îndrăzneşte să-şi ia un nume cu rezonanţă similară. În schimb, uită că orice cetățean poate să-şi 
castige o faimă, dând strălucire şi glorie numelui său. Aşadar, nimic nu-l poate împiedica pe omul de rând să- 
3! obțină doritul nume. În acest chip nu încearcă a încuraja pe nimeni spre a-şi alege nume vestite, dar socotim 
“â văicărelile pe această temă sunt lipsite de demnitate. 

Unii domni, 
Prăpăstioși, 
10țului de b 
Ntâmpla să 
că Ştirea pol 


temându-se să nu se compromită numele istorice prin maghiarizare, devin pur şi simplu 
De pildă, se jură că ar fi citit în ziare o ştire despre arestarea de către poliţie /a Szigervăr, « 
uzimare Zrinyi Miklos. E posibil ca ziarele să fi transmis o astfel de ştire polițistă. S-ar putea 
fie O glumă de prost gust, dar regele ridică statuie eroului de la Szigetvâr, ceea ce dovedeşte clar 
Ițistă nu a vătămat cu nimic memoria numelui glorios. 


197 


| Docuicat 


Ar fi păcat să ne împiedicăm în astfel de nimicuri. În ultimul timp, ori de câte ori am citit 
r fi păc 


Nume : 
E . . 2 . ISto g 
hiarizate) în dosarele tribunalelor, le-am trecut pe ordinea de zi fără ezitare, deoarece Şi dă Tic 
Sg ume istorice sunt oameni ca toți oamenii. Falsele motive nu vor bloca - şi în această tori 
acestor n 


E Rat lui Privință Sun 
absolut liniştiţi - avântul liber luat de procesul paglliari Zână numelui. reia 

Aşa cum numele ne ajută să ne deosebim unii de alții, tot aşa el trădează naționalitatea. Aici 
punctul nevralgic al Ungurilor. In literatura, ştiinţa şi arta noastră unele nume de vază au rezona 
deseori nu sunt considerate ca maghiare, ceea ce reprezintă o însemnată pierdere de prestigi 
noastre în străinătate. Din acest motiv străinătatea ia cunoştinţă de noi atât de greu şi atât de le 
ani în urmă, presa şi opinia publică au primit cu mare bucurie şi au felicitat ideea maghiarizării 
să caute pricină şi să se neliniştească de viitorul ŞI consecinţele acestei acţiuni. Astăzi, când mare parte i 
nume au fost maghiarizate, când campania a luat un avânt apreciabil, apar falşii profeţi, care se ci, 
frângându-şi mâinile: Ce-o să iasă din toată harababura asta? Ce se va alege din numele Zrinyi, Hunya Ir, 
Ca şi cum aceste nume ar avea nevoie să fie apărate. 


tem 


însă se af 

nță Străină i 
W al Culturi 
ACU Câțiva 
numelor, fă 


Bizuindu-ne pe sentimentul național maghiar, recunoscut la timp de cel mai şovin împărat din Oce; 
credem că cei şovăielnici şi de rea credință se vor convinge că maghiarizarea numelui va realiza o conso 
unică şi monolită a societății maghiare, în locul actualei societăți pestrițe. 


den, 
idare 


II. Cum maghiarizăm numele de familie 


Alegerea noului nume trebuie să corespundă celui mai rafinat gust lingvistic: să fie impecabil maghiar şi să 
nu lezeze interesele nimănui. Noul nume să fie scurt, cu sonoritate plăcută, ungurească, frumos şi lesne de 
pronunțat chiar şi pentru un străin. Se vor evita numele strălucite şi de rezonanță istorică, în toate cazurile 
posibile. Numele nou să fie uşor de recunoscut de orişicine şi, de la prima rostire, să se vadă că este unguresc. 
Numele aiurite, care nu înseamnă nici lae, nici bălaie, să fie evitate. Pentru a înlătura confuziile, nu se 
recomandă frecventele nume maghiare, ca: Kis (Micu), Nagy (Mare), Fehsr (Albu), Fekete (Negru), Kovâcs 
(Fieraru), Molnâr (Moraru), Szabâr (Croitoru), Varga (Cismaru) etc., precum şi numele de botez lesne de 
tradus şi de schimbat. În ultimă analiză, fiecare face cum îl taie capul, dar. dacă ţine să ia nume vechi, să 
cumpănească mult, pentru a nu căşuna necazuri familiarilor în viață. Dealtfel, bunul simț impune, de pildă, să 
nu fie adoptate nume ca Batthyâny, Hunyadi, Râkoezi, Szechenyi etc., nici nume de naţiuni, nici nume 
nobiliare, ca Bânfi, Vajdafi, Abaffi, Ostaffi etc. Mulţi cred că un y la coada unui nume poartă o semnificaţie 
nobiliară, dar se înşeală, deoarece acesta poate să arate doar că avem de-a face cu un nume mai vechi. De 
altfel, nobilimea din judeţele din partea Ardealului socoteşte corectă scrierea numelui cu îi. Cei care doresc să- 
şi maghiarizeze numele recurgând la scrierea de modă veche dau dovadă de imaginaţie bolnăvicioasă. La 
alegerea noului nume recomandăm să se țină seama de următoarele elemente: 


|. De locul naşterii, al comunei, al pustei, al câmpiei, al ogorului, al hanului, al uzinei sau, în general, de 
toponime, la care, prin adăugarea literei i, se va obţine un ireproşabil nume maghiar, ca: Aradi, Bekesi 
Csabai, Di6szegi, Erdi, Firedi, Gămări, Haraszti, Ipolyi, Jânosi, Karczagi, Lendvai, Monori, Nemedi, Oroszi, 
Perhâti, Romhânyi, Selmeczi, Turi, Vări, Zâgori etc. Dealtfel, toponimia noastră conţine un mare depozit 4 


nume originale de localităţi cu pronunţarea maghiară atât de bună, încât folosirea lor la alegerea noilor num: 
este tuturor recomandată cu căldură. 


2. Meseriaşul sau neguțătorul va proceda în mod corect dacă, pur şi simplu, se va numi după meseria S* 


Astfel de nume pot fi: Acs (Dulgheru), Asztalos (Tâmplaru), Bânyâsz (Minieru), Cserpes (Țiglaru), Csipke 
(Brodeza), Dobos (Toboşaru), Dudâs (Gornistu), Erny5s (Umbrelaru), Erszenyes (Poşetaru), Far 
(Strungaru), Festă (Boiangiu), Gelencsâr (Căldăraru), Gyertyâs (Lumânăraru), Hoj6s (Corăbieru), Halas 
(Pescaru), Into (Paznicu), Ihâsz (Văcaru), Juhâsz (Ciobanu), Jogâsz (Juristu), K&mives (Zidaru), Kalepe. | 
(Pălărieru), Lakatos (Lăcătuşu), Lantos (Lăutaru), Mester (Meşteru), Meszâros (Măcelaru), ua 
(Curelaru), Nyro... (Tundeoaie), Olt6 (Grădinaru), Ostoros (Cel ce mână caii cu biciul la poştalioane sâu a 
pustă), Posztâs (Postăvaru), Puskâs (Puşcaşu), Revesz (Pilotul), Rajtos (Franjuri), Siită (Brutar), sa 
(Sitaru), Timâr (Tăbăcaru), Udvaros (Curteanu), Utas (Drumeţu), Vadăsz (Vânătoru), Vedres (TinichigivP 
Boltos (Băcanu), Csaplâr (Barmanu), Itezâs (Cârciumaru), Kalmâr (Negustoru), K&blăs (Burduhos 


Linsztes (Moraru), Penzes (Bogătaşu), Szatâcs (Prăvăliaş), Szattyânos  (Pielaru), Toszer, Târne 
(Magazioneru) etc. 


198 


d 


„ctualii pot să-şi ia numele după preocupările lor: Pap (Preotu), Kântor (Cantor, Crâsnic, Dascălu), 
Intele€ ațătoru), Ir (Scriitoru), Katona (Cătana), Tiszt (Ofiţeru), Hadnagy (Locotenentu), Bajnok 
it. (Inv Csatlos (Premilitaru), Fegyveres (Armurieru), Harczos (Luptătoru), Hajdu (Haiduc), Kardhord6 
(Camp | ândzsâr (Lăncieru), Porosz6 (Jandarmu), Puttantyos (culegător de vie), Pânczelos (cavaler în 
(cutie! 4 u), ToborzO (Arcanu), Vivo (Scrimeuru), Vârnagy (comandant de cetate, Hatmanu), Vârăr (paznic 
zal i Vezăi (Căpetenie), Zâszlos (Stegaru), Szoldos (Lefegiu) etc. 


3, 


- 
= 


i; Îndeletn 
ete. Pot 
Şemănă 
î ala 
ză (a 
jo (rânzaru) ete. i ia 
Ş Cei ce doresc să păstreze amintirea naționalităţii strămoşilor, pentru nepoţii de mai târziu, pot recurge la 
me ca: AVar (Avar), Najos (Bavarez), Bolgâr (Bulgaru), Cserkesz (Cerchez), Dalmât (Dalmaţianu), Horvât 
4) Hun (Hun), Gârâg (Grecu), Jasz (neam din regiunea Tisei), Kun (Cuman, neam aşezat între Dunăre 
; Tisa), Labancz (tagmă militară), Magyar (Maghiar), Nemet (Neamu), Lengyel (Leahu), Orosz (Rusu), 
rmăny (Armeanu), Olâh (Valah, Român), Palocs, Szăsz (Sas), Szekely (Secuiu), Tatâr (Tătaru), Tot 
(Slovacu) etc. 


6. Blondul poate să ia numele de Blond, cel brunet de Brun, cel ce se crede drăguţ, poate să ia numele de 
Drăguţ, cel plăcut, numele de Plăcut, nobilul de Nobil, fericitul de Fericit. Astfel unii îşi pot lua numele de 
Aranyos (om de aur), Buzg6 (Harnicu), Bân6 (Întristatu), Csândes (Liniştitu), Csinos (Elegantu), Dics6 
(Gloriosu), Elmet (Glumețu), Jămbor (Blându), Takaros (Cumpătatu), Termetes (Voinicu) etc., alții pot să-şi 
aleagă numele de Beszedes (Vorbăreţu), Vig (Veselu), Virăg (Florea), Barâk (Prietenar), Ifju (Junele), Oreg 
(Moşu), Os (Străbunu), Derek (om de nădejde), Dolgos (Harnicu), Fiirge (Dibaciu), J5 (Bunu), Jeles (cel 
foarte bun), Heves (Pripitu), Vitez (Viteazu) etc. 


7. Oricine poate să se adreseze celor trei regnuri ale naturii, după cum urmează: Cs6ka (Cioară), Farkas 
(Lupu), Fiirj (Potârniche), Hall (Corbu), Sas (Vultur), S6lyom (Şoimu), Rig6 (Privighetoare), Roka (Vulpe), 
Szarvas (Cerbu), Buza (Grâu), Arpa (Orz), R6zsa (Secara), Feny6 (Bradu), Aczel (Oţelu), Arany (Aurel), Rez 
(Arămaru), Vas (Fier) etc. 


8. Numele se obține după ziua de naştere, după anotimp, după munți, după văi, după ape, după lacuri, după 
epoci ete. De pildă Szerda (miercuri), Pentek (vineri), Tavasz (primăvară), Nyâr (vară), Eszaki (de nord), Deli 
(de sud, miazăzi), Harmat (rouă), Szel (vânt), Kârpâti (din Carpaţi), Vâgvălgyi (din Valea Vagului), Tisza 
(Tisa), Balaton, Maros (Mureş), Kărăs (Criş) etc. 


9. Nimeni nu va fi potrivnic dacă cineva îşi va lua numele de Elsă (primul), Harmos (tretie, al treilea), Negyes 
(al patrulea) etc. sau ceva asemănător. 


10. Numele devine maghiar dacă se adaugă substantivelor sufixul s, as, es, 6s, sau verbelor litera 6, 5, cu 
Autorul cărora se alcătuiesc nume noi. Astfel verbul kerni (a cere, a ruga) devine Keră (petiţionar, 
faci) de la merni (a măsura) se ajunge la Mernă (măsurător), vedeni (a apăra) dă Ve&d5 (apărător), 
Bei (a hotărî) devine Dântă (cel ce hotărăşte) sau Aczelos (oțelar), Boros (podgorean), Cserjes (tufăriş), 
fa (bostănar), Egres (agriş), Fives (pajiște), Fenyves (brădet), Gykeres (rădăcinos), Hegyes. (vârf), 
(pasii es (umblărețul, ulițarnicul), Kardos (cel ce poartă sabie), Lombo (arbore secular), Madarâsz 
(ocs ), Notăs (cântăreţ), Pârto (părtinitor), Peres (pârâtor), Rendes (cumsecade), Sodros (şuvoi), Szabados 
Iber), Tâlgyes (stejar), Tiiskes (spin), Ugros (săritor), Vermes (pivnicer), Zajos (zgomotos) etc. 


a Aaa ungurească se poate reînnoi dacă, prin traducerea numelor existente, se obține tonalitatea 
in Drecy e eSPunzătoare. Astfel, din Schiemd derivă Kovâăcs (fierar), din Wagner derivă Bognâr (dulgher), - 
chsler derivă Esztergâlyos (strungar), din Schnitzer derivă Farag6 (strungar), din Weber se ajunge la 


A des ă ă  _ A 3 - 
ei) ete. Tălmăcirea numelui străin să se facă în aşa fel încât să nu trezească în mintea omului 
“izaţia că 


"ICI mashi CLS de-a face cu un nume tradus. Astfel de nume sunt mai rele decât originalele, deoarece nu sunt 
Sau Ala NICI germane. Nume ca Mayerfi, Mânffi, Keszlerffi etc. nu-s cu nimic mai bune decât Deutschi 
etc. Mai 


bine Buchberger decât Kânyvhegyi, căci, la auzul numelor de mai sus, ne dăm seama, fără 


199 


vem de-a face cu o traducere străină. Numai atunci ar fi considerat maghiar un astfe 


SI, | de 
tăgadă, că a . : i ât să Dume 
a n tară ar exista o comună Cu numele Kânyvhegyi. Decât să facem din Ankersch 
câl ta ee 
Vasmacskakovăcsi (făurar de ancore), sau din Ellenbogen, Kânyâki (al cotului), mai bine Mayer să rima 
ân 


Mayer şi Keszler, Keszler. | : = 
12. Romancierii noştri Jokai, Josika, Edtvos, Kemeny etc., Aita Petofi, Arany, Vâr&smarty cr 
dramaturgi noştri Katona, Szigligeti, Szigeti, Csiky, Doczi, Ră să oth e a ua noştri Horvăt, Szala: 
Varga etc. şi, în general, operele scriitorilor noştri reprezintă tot i âtea nume a Sica E cu 0 bună şi îumoal 
sonoritate maghiară. Dintr-un astfel de tabel onomastice pot fi alese, cu curaj şi din elşug, nume ca Be. 
Beldi. Bărcezai, Cserei, Kapuvări, Kârpăti, Madocsai, Perenyi, Simonyi, Szecsi, Szentirmai, Telegdi, Uli 
Vârdai, ZOlyomi. 
Nu intenționăm epuizarea modalităților corecte de maghiarizare a numelui. Am dorit doar să le amintim A 
cele mai importante şi mai potrivite, recomandându-le spre a fi urmate. Gustul personal fiind variabil, nu este 
lesne s-o nimereşti la alegerea numelui. Nevoie ar fi de demarcat hotarul păstrării onorabile a numelor Vechi 
Aici hotărăşte îndeosebi bunul simţ. Cel ce doreşte să ia un nume nou, face bine dacă cere părerea a 
persoane de specialitate. 


III. Îndrumări pentru maghiarizarea numelui 
|. În cazul cel mai simplu de maghiarizare a numelui, se scoate certificatul de naştere şi actul de rezidenţă. 


2. Despre certificatul de naştere. La maghiarizarea numelui se cere, fără excepţie, certificatul de naştere, de 
botez şi de rezidență. Dacă un tată are mai mulți copii, va scoate pentru fiecare câte un certificat de naştere, 
Aşa-numitul certificat de familie nu poate fi folosit la maghiarizarea numelui. Este absolut necesar să se 
specifice volumul, pagina şi numărul de înregistrare în certificatul de naştere. 


3. Despre timbru. Pe cerere se aplică un timbru de 50 de creiţari, pentru fiecare persoană adultă, ca şi pentru 
întreaga familie. Dacă în familie mai există un adult, şi pentru acesta se va plăti separat 50 de creițari. 
Conform legii, cu o cerere se pot adresa mai mulţi sau chiar o comună întreagă, dar timbrul se plăteşte pentru 
fiecare adult în parte. Pe extrasele din străinătate, se adaugă un timbru maghiar de. 15 creiţari. 


4. Cum se face o cerere de maghiarizare. Cererea trebuie să fie scurtă, deoarece maghiarizarea numelui nu 
necesită justificări. Nu se îngăduie ca, pe lângă iscălitură şi adresă, să nu fie trecută în cerere meseria. În 
oraşele cu privilegii regale şi în localităţile cu consilii comunale, cererea se adresează consiliului. În 
localităţile mai mici sau mai mari cererea se adresează şi se înaintează prim-pretorului, solicitându-se 
autorităţii respective să o trimită cu referat favorabil (prin notar şi prin subprefect) Ministerului de Interne. 
Cel care a întocmit o astfel de cerere, înaintând-o personal autorităţii competente şi cerând în acelaşi timp o 
audienţă, va scurta şi va accelera prin aceasta întregul procedeu. 


3. Rezidenţă şi cetățenie. Potrivit articolului 11,a din volumul XXII, apărut în anul 1886, dreptul de rezidență 
se obţine din localitatea unde solicitantul a stat în ultimii doi ani şi a plătit dările. Minorii se bucură fără 
excepție de dreptul de rezidență în localitatea de domiciliu a părinţilor. Străinul care timp de cinci ani a locuil 
în țară, chiar în localităţi diferite, a plătit impozit şi este înscris. în registrele electorale beneficiază de 
cetățenie maghiară. Pe certificatul de rezidenţă, autoritatea se poate pronunţa cu privire la comportamentul 
moral, procedeu prin care executarea şi rezolvarea formelor devine mai lesnicioasă şi mai simplă. Dac 


cererea este făcută în scris, atunci se va aplica pe ea în mod obligatoriu un timbru de 50 de creițari. (FO- ss 
sz.-v. penziigyigazg. 87.708 sz./ 111.-1986). 


6. Conform ordinului circular nr. 84.829 din 26 septembrie 1896 al Ministerului de Interne, persoanele în | 
serviciul statului nu au nevoie de certificat de cetăţenie. În schimb, sunt obligate să-şi dovedească calitatea di | 
un certificat sau o declarație prevăzută cu ştampila şefului lor. Acelaşi procedeu este valabil şi pent 


învățători, Pe cerere se va menţiona: Solicitantul este funcţionar (învăţător etc.) şi dovedeşte calitatea să 
angajat aici. Urmează data, iscălitura şi ştampila. 


. . . . 4 ă ă | | ici i 
7. Nu se cere certificat special de moralitate. Autoritatea cercetează viața morală a cetățeanului din oficiu 
pe baza datelor, îşi exprimă părerea. 


Y ȘI A . .. . .. . SA A pi . . . . a . ă ar el 
8. Cum se procedează cu minorii şi orfanii. Uneori tatăl îngăduie maghiarizarea numelui fiului său. dal 
Insuși nu-şi schimbă numele. În acest caz este mai simplu ca tatăl să se adreseze în numele minorului. 


200 


) 


ă părinți; care îşi câştigă singuri existența, dovedind aceasta prin certificat, pot cere orfelinatului 


far E a . ; 
inorii ț. Dacă sunt majori, se pot adresa singuri. 


i ada de Mal9r€ carte E 
0 orfani pot, de asemenea, să-şi maghiarizeze numele, cu condiţia ca mama, ca tutore natural, sau 


“ori Ş ț EA : Ps 5 PE ss aa 

10. Min oficial, să-şi dea asentimentul. Şi în acest caz este mai potrivit ca tutorele să se adreseze mai întâi, 

tutore e netimbrată, la orfelinatul respectiv, solicitând aprobarea acestuia şi numai după primirea acordului 
in Ce 


prin E ca dovezii; să se treacă la cererea de maghiarizare a numelui. Procedeul se aplică la copiii vitregi, ca 


S [i te 
plase 
la minori! nelegitimi. 
| i . . . 2 e SE 
pentru obținerea avizului necesar la schimbarea numelui, cererea se adresează în oraşe primăriei, iar la 
& ine su: ic Eradaat zica se SA 
|. apicalei de judeţ, adică oficiului prim-pretorului şi, numai în baza avizului acestuia, Ministerul Regal de 
a C ? 
țară» 


eva permite schimbarea numelui. 
[tel E = > SE : i aie 
» Femeia divorțată poate să ceară maghiarizarea numelui. La cerere, ea trebuie să ataşeze hotărârea 


„ gecătoriei de gradul III, iar dacă are copii, să ataşeze aprobarea orfelinatului pentru ei. Ministerul de Interne 
u 


inoăduie văduvelor să maghiarizeze numele soțului defunct. 
pu Il 


3 Cetățenii care trăiesc în străinătate adresează cererile lor corespunzător întocmite, prin autorităţile legale 
3% y 


respective Sau direct Ministerului Regal de Interne. 


14, Locuitorii din Croaţia şi Slovenia se bucură de toate drepturile de cetăţenie şi pot înainta cererea pe calea 
autorităţilor de resort sau direct Ministerului Regal de Interne. 


|5. Despre nume. Numele este la libera alegere, dar ar fi de dorit să se ţină seama de legile limbii şi de cele 
„le modestiei şi esteticii ete. Se recomandă solicitarea părerii specialiştilor în această materie. 


16. Ministerul Regal de Interne aprobă alegerea noului nume numai dacă se respectă normele scrierii corecte 
actuale. De aceea cererea de maghiarizare a numelui cu aâ, 06, es, ch, th, ts, ss, ff, y etc. îngreunează 
procedeul de rezolvare. Cel care îşi scrie numele altfel decât i-a fost aprobat de Ministerul Regal de Interne 
nu dovedeşte bună-credinţă şi săvârşeşte o greşeală care poate fi pedepsită. 


17. Despre decizie. Permisiunea de modificare a numelui se publică de Ministerul Regal de Interne în 
oficiosul Budapesti K6zl&ny, care comunică aprobarea către forurile competente, iar aceste foruri anunţă pe 
solicitant şi îndeplinesc formalităţile. Publicarea în Budapesti Koslâsny are valoare de act oficial. 


18. Despre folosirea numelui. Folosirea noului nume este îngăduită numai după publicarea în ziarul oficial. 
Cine îl întrebuinţează înainte de asta, chiar dacă e de bună-credinţă, săvârşeşte o greşeală. După aprobare, în 
schimb, folosirea noului nume nu numai că este legală, ci şi obligatorie. 


19. Maghiarizărea numelui cu menţinerea calității nobiliare: Cel ce ţine ca prin maghiarizarea numelui să-şi 
păstreze calitatea nobiliară, se va adresa Majestății Sale, iar dovada descendenţei directe o va înainta prin 
Ministerul Regal de Interne. Calitatea nobiliară trebuie dovedită la Prefectură şi numai pe baza unui document 
complet şi corect formulat se poate solicita maghiarizarea numelui, chiar şi în ortografia veche. Pe o 
asemenea cerere se aplică un timbru de 20 de creițari. 


20. Maghiarizarea numelui la soldaţi. Soldaţii majori, în serviciu permanent, vor înainta pe cale ierarhică o 
cerere timbrată, la care se anexează certificatul de botez. Pentru minori, tatăl se adresează forurilor militare 
sau forurilor unde domiciliază. Se recomandă soldaţilor să-şi însuşească numele vitejilor maghiari. 


2, Nu este nevoie să se facă dovadă specială pentru omologarea noului nume. Este suficientă prezentarea 

„0 hotărârii ministeriale. Nu este necesar ca noul nume să fie trecut în diplome, acte sau în cartea 

dă In asemenea cazuri, se arată decizia sau copia deciziei. Copiile de pe decizia ministerială le face 
U! subprefectului sau consiliul orăşenesc. 


MODEL DE CERERE 


Locul limbrului 
€ 90 de creițari 


Onoy at oficiu al prim-pretorului! 
sau Onorat Consiliu Regal Municipal! 


201 


Subsemnatul Kratochwil Jânos, stabil în localitate, în numele său si al minorului Pa] ec 
Subsemn 


2 | 


In 


> CE AI “15 . Mu) | 
1554 paziti ; Sepi i 
1 pagă onoratul oficiu prim-pretorial (sau Consiliul Orăşenesc cu Pr ivilegii Regale) să b inevoju [ | 
'ODIILOr, Fe £ că : s = DDR - să 
SOBII ta înaltului demnitar al Ministerului Regal de Interne prezenta cerere cu trei anexe, în ve lu d 
ca înainte i i 
maghiarizării numelui meu în «Katona». 


Budapesta, 189... 
Semnătura 


Către Onoralul Serviciu al Prim-pretorului 
(sau Consiliul Orășenesc cu Privilegii Regale) 


Se înaintează cererea cetățeanului Kratochwil Jânos, domiciliat. în localitatea 
permisiunea ca numele lui, al minorului Păl etc. şi al copiilor, să fie maghiar 
Se unexează trei bucăţi acte. 

Locuiește în N. 


N.,. prin cure 


Ye 
izul în «Katona». 


Cory 


EXEMPLU DE CERERE PENTRU APROBAREA DATĂ DE ORFELINAT 
Scutită de timbru 


Onorat Orfelinat! 


Subsemnatul, cu onoare, mă declar de acord ca numele 
devenind «Barăt». şi rog onoratul orfelinat să acorde cu 
Rog, după utilizare, a binevoi să-mi restituiți cer 
Budapesta, ... 

Văduva Brichta Maria 

VII, Str. Vesselenyi 


fiului meu, minorul Brichta Bela, să fie 
venita aprobare. 
tificatul de naştere. 


Maghiari=uj 


MODEL DE CERERE PENTRU CERTIFICATUL DE REZIDENŢĂ 
Timbru de 50 de creițari 


Onorat Consiliu al Oraşului cu Privilegii Regale! 
(sau Onorat Pretoriat!) 


Subsemnatul Gyura Istvân, năse 
solicil certificatul de 
Menţionez 


ut în această localitate, Potrivit certificatului de » 
rezidență necesar pentru maghia 


rizarea numelui. 
Că, între timp, nu mi-am schimbat domiciliul. Aşadar conform Deciziei XXII, cap. 16, b din 19%, 
consider că aparțin acestei localităţi. 
Totodată, rog onorata autoritate ca în certificatul de rezidență (de domiciliu) să menţione 
privire la viaţa mea morală. 


Pentru certificatul de rezide 
Os, 


1aştere alăturat. cu Stimă 


Ze părerea Su cu 


nță anexez un timbru de 50 de creițari, iar Pentru expedierea sa pe adresa «le mul 
4 onoarea să ataşez încă un timbru 


de 50 de creizari, Precum şi un timbru poştal de 20 de creituri 
Pentru scrisoarea de expediţie. 

Budupesta, „., 

Cu stimă, 
Oyura Istvân 
domiciliat în Budapesta, 1] | 

sir. Battyâni 24 


Capitolul IV conține o list 


ă lungă de nume 
eșantioane revelatoare. 


. . . * â ci 4 
maghiarizate, din care vom reproduce fotografic căt 
V. Date privind istoria maghiarizării numelui 

Procesul de maghiarizare 


> sub 
astră este vechi. După eminentul nostru istoric Jakab Elek. su. 
regele Matei, un mare număr de ostaşi de naționalitate maghia i 

dovedi credința față de r i 


al ei i ru aş! 
Ard Şi-au maghiarizat numele, numai pEILt, Ea e | 
“8€ ŞI atașamentul față de Unguri. În acest fel, o mulțime de persoane cu so! | 


cu cetăţenie maghiară, au ținut să dovedească în mod indubitabil, prin schimbarea numelui. 


ăine, q E ă a : = : 
e lor la națiunea maghiară, Bart (Barbă) devenind Szakâl, Kiirschner (Blănaru) Sziics, Tischler 


Asztalos, Kannengiesser (Olaru) Kannagyârt6, Weber (Țesătoru) Takâcs, Salzer (Săratu) So6s, 


entul 


Albu) Feher, Schwartz (Negru) Fekete, Raw-Ravius (Flocosu) Sziiorios, Goldschmidt (Auriu) 
weiss ( Kraus (Dantelat) Fodor, Sattler (Stelaru) Nyerges, Scherer (Frizeru)  Nyir6, Kauffmann 
Anan3, cant) Kalmar. 


botez dăinuie de la începuturile creştinismului până în prima partea secolului al XIII-lea. În patria 
a ca şi în alte părți, societatea bogată şi distinsă îşi lua numele după cetăţi şi moşii. Cetăţenii şi iobagii 
i A să folosească numele în mod deliberat abia pe la începutul secolului al XVI-lea. În secolul al XVI- 

-- scopul de a menţine evidenţa populaţiei, statele au impus în mod obligatoriu însuşirea unui nume de 
ea. 1 Dar, înainte de a se fi petrecut aceasta, societatea însăşi i-a scos în relief pe cei mai distinși 
i ea săi, prin adăugarea sufixului fy (al lui) la numele tatălui. Prin această particulă, au apărut la 
pe e SA Gerâfy, Pâlfy, Peterfy. Acelaşi efect se obţine la neamurile slave prin adăugarea lui i/s şi vi/s, cu 
EA lui fy sau cu acelaşi înțeles; la neamurile germane, la saşi, prin son, son, sen; la naţiunile latine prin 
Vă 


la spanioli şi la normanzi prin ez şi filz, iar la irlandezi şi scoțieni prin Mac şi O. Adăugate la numele tatălui, 
Il 


particulele respective arată originea. 
Li 


în patria noastră, folosirea numelui de familie a devenit obligatorie în secolul al XVI-lea, după cum rezultă 
ja registrele județelor. Prima constrângere în acest sens a săvârşit-o împăratul Iosif al II-lea împotriva 
Evreilor care țineau cu fanatism la tradiţiile lor şi nu se hotărau să părăsească obiceiul a adăuga particula ben 
la numele tatălui. Prin decizia nr. 10.426 din 23 iulie 1787, s-a dispus ca, fără nici o excepţie, fiecare evreu 
să-şi ia un nume german şi să-l poarte neschimbat toată viaţa. 


În această decizie, par.l sună astfel: Evreii în toate provinciile trebuie să ia act de faptul că, începând cu 1 
imuarie 1788, sunt obligaţi să poarte nume de familie, tatăl de familie pentru familia sa, tutorele pentru 
orfanii săi, celibatarul pentru sine, deoarece nu se află nici sub ocrotirea tatălui, nici a tutorelui, nici în 
curatelă. Femeile necăsătorite vor primi numele de familie al tatălui, iar cele căsătorite al sotului. Fiecare 
persoană, fără deosebire, trebuie să-şi ia un nume german, pe care nu-l va părăsi toată viaţa. 


Peste tot şi în toate epocile s-a practicat, în patria noastră, schimbarea de nume. Multe familii îmbogăţite şi-au 
luat numele după moşia lor. Alţii şi-au luat nume slovace sau nemțeşti după denumirea moşiilor lor, iar cei 
mai mulți şi-au modelat numele după pronunţarea populară. (Aşa a făcut, de pildă, o ramură a familiei 
Rudnay din județul Nyitra, care s-a stabilit în județul Trencsen, devenind Rudnyânsky). 


Impăratul Francisc, înțelegând însemnătatea evidenţei numelui în domeniul instrucţiunii publice, al 
impozitului şi al poliţiei, a chemat în audienţă, în anul 1814, pe cancelarul Curţii şi i-a cerut să raporteze dacă 
există, iar dacă nu, să se efectueze neîntârziat această evidenţă a populaţiei. 


Primul ordin al împăratului Francisc, din 13 noiembrie 1814, referitor la reglementarea maghiarizării 
numelui, prevede cu străşnicie ca schimbarea numelui să nu poată fi făcută fără aprobarea autorităţilor locale 
ŞI numai în baza unor motive bine întemeiate, ignorarea prezentei hotărâri atrăgând pedeapsa ce se aplică 
celor ce încalcă ordinele superioare şi dispoziţiile publice legale. Cu toate acestea, schimbări de nume fără 
autorizaţie s-au produs, după cum rezultă din scrisoarea redactată cu propria mână de împăratul Francisc. la 
15 aprilie 1815: Dragă Conte Erdidy! La'8 octombrie anul. trecut am semnat o ordonanță referitoare lu 
schimbarea abuzivă a numelui în Ungaria. Văd totuşi că situația se perpetuează şi repet recomandarea meu 
călre Cancelaria aulică a Ungariei, pentru a se lua măsurile necesare şi a se pune capăt acestui abuz, 
dtp măsuri legale împotriva celor ce încalcă ordinele mele. Veţi da un rapori amănunțit USUpru 
uale. Viena, 13 aprilie 1815. Franz, im.p. să 
su “vidența an 
Ocalitate, să- 
această locali 
“Xpeditorul € 
Palatului, să s 


gajaților, s-a dispus, în temeiul ordonanţei, ca Andorth, mare angrosist, domiciliat în această 
ŞI schimbe numele în Andor; ca Demeter, însărcinat cu evidența, de asemenea domiciliat în 
fate, să devină Dâmâtâr; ca Linczenpolcz, furnizorul Curţii, să devină Nyilassy; ca Hollober, 
urții, să fie Hollobsr, ca Hink să devină-Hinkă, ca Hoffmann, lăcătuş din Pozsonyi şi paznic al 
< numească Hoffmânyi, ca Seemann, furnizor al Curţii, să fie Zemâny, ca Paid Marchegg să se 
dly, ca Buzâdy, cantaragiul sării din Mohâcs, să devină Buzădfy şi Kânig, şeful serviciului 
NY, să se scrie Kirâly. 


transforme în Pay 
€ Sare din Pozso 


203 


lementarea schimbării numelui (adică pentru împiedicarea abuzurilor) s-au 
Pentru Şi Su se păstrează în arhivele statului. Astfel, ordinele din 1815 şi 
sa fn aa că sufixele its şi vits se pot păstra, cu Sa fe î ae alei pontaj e) 
împiedica maghiarizarea arbitrară a numelor germane, s-a emis SE oase na 1845, Cuza 
retroactiv, către toate autoritățile, prin care se interzice nu numai schimbarea, ci şi modifi 


e| 
ICarea Numelyj Şi 
adăugarea sau scoaterea unor părți de cuvânt, litere, silabe sau semne. Prin 
lo) 


em is 

3 | 
1817, referitoare la Mu 
A Or 
In permanenţă. $ rece 


Primele maghiarizări masive ale numelor de familie au avut loc din martie până la finele lunii 
1848 şi de la 1 iunie 1849 până la sfârşitul războiului de eliberare. In prima perioadă 
numele 526 persoane majore, iar în perioada a doua, un număr de 148 de persoane majore. 


: decem tie 
ŞI-au Mâghiariz, 
Guvernul absolutist, prin ordinul nr.3366 din 1849, s-a grăbit să anuleze legea maghiarizării numelor, q; 


e . . * pă . Fi a N Za dân 
dispoziții ca cetăţenii să-şi reia vechile lor nume. Ordinul care a pus în ilegalitate schimbările de nume, da; i 

> .. . Fi . LU A .. 2 3 âa: 3 U 
a interzis posibilitatea schimbării lor în viitor, are următorul aspect: 


Comunicatul nr. 43 


Către guvernatorii civili şi militari ai Împăratului. şi Regelui, referitor la schimbările de nume făcute qj 
aprobarea Ministerului de Interne Maghiar de la 15 decembrie 18949. 

În cursul anilor trecuți şi în anul curent s-au săvârşit frecvente 
să fi apărul o aprobare legală anterioară. S-au înr 
contrar voinţei lor, să-şi schimbe numele. 
Pentru ca această chestiune maghiară să se re 
pentru asigurarea proprietăţii 


abuzurile la care au fost Supuşi conform ordonanţei emi 
Interne, se ordonă, în vederea 


Schimbări de nume, fără ca, pentru ace 


i USIa, 
egistral cazuri când unele persoane au 


fost Obligule 


„ în aciele oficiale, să treacă În 
scris adevăratul nume de familie al persoanelor în cauză. 


De aici înainte, pentru aprobarea 'schimbării numelui. se va face o cerere prin autorităţile de Stat către 
Ministerul de Interne Impărătesc şi Regal. Se vor înainta aceleaşi acte doveditoare care au fost necesare 
Wohlgemuth, 

General adjunct 


parțial până în prezent vechiul lor 
Şi-au menţinut, adică şi-au reluat numele 


» Cu privire la maghiarizarea numelui, îşi mai păstrează 
mai Egar i A > Prin ordinul nr. 105.265 din 11 noiembrie 1897.2 
aprobat în principiu valabilitatea maghiarizării ii 1848 / 1849, însă, de la caz la caz, partea 
interesat 

Pecgaa ca maghiar izăr i num, Lp oprită prin ordonanța din 15 decembrie 1849, dată de către 
guvernatorii civili şi militari ai Împărăției şi Regatului şi, în 1850, împuternicitul împărătesc şi delegatul civil 


SEA i ) 
„ în acest scop, emite u! 


î acestui ordin, din 1853 până la Sfârşitul anului 1859, s-au făcut numai nouă schimbări de nume 

rept urmă hiarizări- În 1854, jandarmul Weisz Mârton, domiciliat în Buda, şi-a maghiarizat numele în Fejer 
şi patru 257 pietrarul Goldberger Ferencz din Pesta şi-a maghiarizat numele în Hagyei (Munteanu); 
(Albi): în Alajos, gestionar de magazin din Pesta, domiciliat în Buda, devine Oppodi; în 1858, şi Guttmann 
h funcţionar la primăria din Kassa îşi schimbă numele în Bânyai. În 1851, Helley Ferencz, cu 
Mihâly. i în Pozsonyi, şi-a schimbat numele din maghiară în germană, devenind Helly, şi tot atunci 
qomiC Frigyes, domiciliat în Pesta, a devenit Gans. În 1855, Boskovits Le6, negustor în Pesta, a devenit 
SARE 3] 856, Graf Simon, domiciliat în Pesta, mutat la Buda, s-a transformat în Stern; în 1854, 
Bunge» ki Lărincz din Sopron, maior pensionar, şi-a schimbat numele în Niedzielsky; în 1853, contele 
e funcționar la Ministerul de Interne, şi-a luat numele de Lipât Daun-Pâlffy; în 1854, 

f <amen. Aron, calfă de neguţător din Pesta, a devenit Pfeffermann; în 1858, Ribaud Francziska din 
pfetfersa a devenit Flette şi tot atunci soldatul Schwartz Mârkus din Kassa a devenit Tolvetzky. Amintim 
si în 1860, Renyi Rudolf, şeful cărţii funciare din Kassa, şi-a schimbat numele în Schreiner, iar 


too icăţile din Sopron l-au obligat pe Egervâry Jozsef, nume ilegal luat, să revină la vechiul său nume, 
autoiita: 


ger. 
MausperS sa a 

măsura evoluţiei vieţii noastre constituţionale, începând cu anul 1861, s-a redeşteptat tendința de 
he izare a numelui, iar mişcarea patriotică i-a dat un puternic imbold. 213 nume noi au fost adoptate în 


ohiar 2 
i : 332 de nume noi în 1862. 


pe la această dată, maghiarizarea numelor a devenit mai lentă şi mai greoaie. Se ştie că, până în 1850, în țara 
ungurească nu exista timbru şi, după prima lege provizorie a timbrului (intrată în vigoare la | octombrie 
1850). fiecare cerere înaintată autorităților s-a timbrat obligatoriu cu un timbru de 15 creiţari. Legea 
provizorie a timbrului a suferit modificări în 1862 şi, după articolul 43, aliniatul 1 (intrat în vigoare la | 
ianuarie 1863), valoarea timbrului-pentru schimbarea numelui s-a stabilit la 5 forinţi. Prin această majorare 
procesul de maghiarizare a numelor a înregistrat o scădere. În anul 1863 s-a atins cifra de 130, în 1864 s-a 
ajuns la 83, în 1865 la 67 şi în 1866 la 72. După inventarul Ministerului de Interne, aprobările pentru 
schimbarea numelui date de autorităţile locale, de la 1853 la 1867, sfârşitul lunii februarie, arătau astfel: 
1853-1:1854-5; 1855-1;1856-1;1857-2;1858-3;1859-0;1860-2; 1861-213; 1862-332; 1863-130; 1864-83: 
1865-67; 1866-72;1867 până la sfârşitul lui februarie-21. Total = 933. 


Maşhiarizările de nume cu i sau cu y s-au făcut adeseori fără gust, ca: Zabhegyi (vârful orzului), Helyettesi 
(al locţiitorului), Tollhoni (al lui Tollhon), lramfi (copilul iuțelii) etc. Se întâlnesc, în schimb, şi dintre cei 
care au luat nume cu frumoasă rezonanţă maghiară. Astfel: Karikâs (rotofeiul), Bir (jude), Bodor, Pogâny 
(păgân), Bognâr (dulgher), Pâsztor (pastor, popă), Nemes (nobil), Keve (cute), Sipos (fluier), Sulyok 
(greoiul), Boda, Rudas (oişteanu), Kun (neam aşezat între Dunăre şi Tisa), Kiizdă (luptătorul), Sass (vultur), 
Cseng5 (sonerie) etc. 


Familia Trsztyenszky din Nyiregyhăza, cu cei şaptesprezece membri, şi-a schimbat numele în Nădasi, iar 
familia Remenyi, cu cei nouă membri ai săi, şi-a schimbat numele din Hoffmann. Cu privire la ocupaţii 
ȘI câştiguri, cei mai mulţi dintre noii maghiarizați fac parte din corpul funcţionarilor. Între aceştia numărăm 
subprefecți, primari, notari principali, secretari ai prefectului, notari, judecători etc. Familia nobilă Ullmann 
din județul Bihor şi-a schimbat numele în Szitânyi. 


Cele 933 schimbări de nume efectuate între 1853 şi 1867, categorisite după venituri şi ocupaţii, arată astfel la 
Sfârşitul lunii februarie: Funcţionari-151; Meseriaşi-99; Comercianți-80; Preoţi, profesori, învăţători-75; 
doric a Elevi-48; Avocaţi-40; Moşieri-39; Ingineri-19; Farmacişti-16; Proprietari de restaurante-l] 5; 
oldați-9; Alţii, probabil intelectuali-39 etc. 


apă desemnarea în 1867, al celui de al doilea minister maghiar responsabil, maghiarizarea numelui a luat 
iii a ŞI mulți cetăţeni veritabili s-au grăbit să-şi exprime deschis, pe această cale, satisfacția 
egularitai e atunci, Ministerul de Interne Imperial şi Regal a pregătit, la fiecare jumătate de an, cu 
subprefecrie : listă oficială cu privire la schimbările de nume, expediind exemplarele multiplicate la serviciul 
Ein ine Or județene şi la consiliul orăşenesc, în scopul de a ține la zi oficiile stării civile cu schimbările 
zi o IA a fi inregistrate şi a se găsi în permanență urma lor. După aceste publicaţii, la câte o jumătate 

i ţia schimbărilor de nume, de la începutul lunii martie 1867, până la sfârşitul anului a 1880, a fost 


205 


j AS i - 522;1869 — 217; 1870 — 163; 1871 — 145: 187_ 
-mătoarea: 1867 martie - 1868 sfârşitul anului - 522;186 j 
140; 1874-139: 1875-175; 1876-152; 1877-193; 1878-191; 1879- 213; 1880-293. Total = 


În viata noastră constituțională, mişcarea a luat o deosebită amploare în anii 1861 ŞI 1862, 
1867 şi 1869, încât numărul maghiarizărilor a crescut tot mai mult. Şi după această dată, 
mică sau mai mare, maghiarizarea numelui a continuat, deoarece societatea ŞI ziarele s-au interesat me 
acest proces, dar a lipsit mâna care, pe de o parte, să îndemne Şi să țină treaz interesul public pentr 
maghiarizarea numelui, iar, pe de altă parte, să ajute la realizarea practică a acestui proces. U 


134. 8 
2.677, 


Precum şi în ani 
Cu o Variaţie 


h 


'eu de 


În Szegedin (locul de naştere al autorului), unde apare ziarul (Szegedi Hirad€), autorul a făcut a 
întâia oară (nr. 10 din 24 ianuarie 1872) la evreime, în scopul masivei ei maghiarizări. EI s-a referit 
ilegal al împăratului Iosif al II-lea din 23 iulie 1787, prin care aceştia au fost forțați să-şi ia nume germane ș 
le-a. atras atenţia că a sosit vremea exprimării sentimentelor maghiare, a dărâmării acelui zid al ruşinii ridicat 
de împărat cu de la sine putere spre a-i despărţi de concetăţeni şi de a-şi dovedi pe această cale ataşament 
term la națiunea maghiară. 


pel Pentru 
la Ordinul 


Acest apel a găsit un răsunet favorabil în rândul evreimii şi în presa cotidiană, dar nici de data aceasta n-a 
pornit o „mişcare mai amplă, deoarece a lipsit un aparat executiv, angajat în îndeplinirea operaţiilor de 
maghiarizare a numelor. Totuşi, sămânța a fost aruncată şi, privind cifrele de mai sus, putem constata că 
numărul numelor maghiarizate a sporit în mod lent, dar hotărâtor. 


Către sfârşitul anului 1879, autorul acestui studiu a reînnodat firul uitat, iar acum, pentru trecerea la realizarea 
practică a maghiarizării numelor, a-organizat, la 20 decembrie 1880, o întrunire la Cercul Messeriașilor. din 
Capitală, pe atunci aflat în fostul local al bazarului Ferenczi. Comitetul executiv ales în această şedinţă m-a 
însărcinat cu efectuarea lucrărilor pregătitoare în vederea înființării unei societăţi de maghiarizare a numelui. 
precum şi cu lucrările necesare aplicării impozitului. şi obţinerii autorizaţiei legale. Totodată, mi-a revenit 
etectuarea demersurilor necesare pentru suspendarea - adică scăderea - taxei timbrului de 5 forinţi. de pe 
cererile pentru schimbarea numelui. La 18 aprilie 1881, după încheierea lucrărilor pregătitoare, s-a putut ține 
prima şedinţă a Societăţii Centrale de Maghiarizarea Numelui, în baza Statutului aprobat la 6 aprilie 188|. 
Textul Statutului de bază, alcătuit din 12 paragrafe, este următorul: 
Statutul societăţii centrale de maghiarizarea numelui 


|. Denumirea Societăţii: Societatea Centrală de Maghiarizarea Numelui. 
Sediul Societăţii: Budapesta. 


Scopul: Declanşarea unei acțiuni sociale masive, 


străin şi răspândirea în provincie a acestui proce 
numelui. 


în întreaga ţară, pentru maghiarizarea numelor cu accent 
s, prin crearea filialelor menite să ajute la maghiarizarea 


Societatea exclude cu desăvârşire, din raza sa de acțiune, mânuirea fondurilor băneşti. 


2. Poate deveni membru al Societăţii orice cetățean major cu o viață onestă. Noul membru va fi admis de 
biroul executiv, la'recomandarea unui membru al Societăţii. Calitatea de membru se pierde prin demisie, prin 


excluderea hotărâtă de biroul executiv sau prin deces. Contestarea la primirea unui nou membru sau la 
excludere se înaintează adunării generale. | 


3. Drepturile membrilor: 


Dreptul de a participa la alegeri, dreptul de vot în adunarea generală, dreptul de a fi ales membru în comitet. 


4. Fiecare membru este obligat să promoveze țelurile societăţii, 
activeze cu deplină convingere patriotică. Calitatea de membru n 


S, Conducerea Societăţii; preşedintele, 
secțiile de acțiune şi adunarea generală. 


6. Drepturile preşedintelui, 


A DALE Ai 3 E 4 = să 
să execute hotărârile adunării generale și s 
u impune nici O obligaţie materială. 


locţiitorul acestuia, Vicepreşedintele, secretarul, biroul execulit: 


eventual ale vicepreşedintelui, 
biroului executiv sau adunării generale, Secretarul ţine sc 
procesele verbale ale şedinţelor biroului. executiv 
este semnat de trei membri ai acesteia. 


ai A Ş ip => ra 
se pot extinde în unele cazuri neprevăzute dap 
riptele şi evidenţa lor. EI şi preşedintele semnea ; 
AI ea i 
» In timp ce procesul verbal al şedinţelor adunării generi 


7. Atribuţiile Comitetului executiv: 


206 


Document 
că la îndeplinire hotărârile adunării generale, 


â ai SDU UE catre ai Orităţale de stat, către guvern, spre a înlătura piedicile ivite la 
“zarea numelui, cu respectarea legalităţii, 
maehia a răspândească ideeaiprin ziare, conferinţe şi muncă de lămurire de la om la om, 
Ă i instruiască publicul cu privire la procedeul de maghiarizare a numelui, prin ziare, tipărituri. 
i ca noul nume să corespundă normelor lim bii maghiare, în interesul maghiarizării masive a numelui. 
său 5, să recurgă CU tenacitate la toate posibilităţile şi toate modalităţile îngăduite de lege, 
, să dispună aplicarea eficientă a concepției societăţii în comitetele care funcţionează în anumite 
: si asociaţii; sira * e 
A , să caute, A fiecare societate și adunare generală să-şi întocmească planul de activitate şi, în sfârşit, 
8. în unele aspecte ale maghiarizării numelui, să acorde, după posibilităţi, tot sprijinul. 


|..să du 
2. să fac 


epturile Adunării generale: | 
4 iubirea! executiv este obligat ca, în fiecare raport anual, să menţioneze activitatea în toate ramurile şi 
ele obţinute, spre a fi luate în discuţie şi a se decide asupra lor; 
i 2. în scopul răspândirii cât mai largi a obiectivelor societăţii, adunarea generală va da îndrumările şi 
tiunile necesare şi va discuta toate sugestiile, chiar dacă ele au fost doar menţionate în şedinţă; 
3. să schimbe sau, eventual, să modifice statutul; 
i tn anual preşedintele, vicepreşedintele, secretarul şi pe cei doisprezece mem bri ai 
Comitetului executiv. 


instruc 


9, În absenţa preşedintelui, vicepreşedintele îi ţine locul şi reprezintă societatea, iar în Comitetul executiv îl 
suplineşte împreună cu trei membri. In adunarea generală el poate să ia o decizie valabilă numai cu două 
ireimi din numărul total al membrilor. EI convoacă Adunarea generală o dată pe an şi Comitetul executiv cel 
puțin O dată pe lună. iai 

Adunarea generală extraordinară se convoacă la hotărârea biroului executiv sau ta cererea a cincisprezece 
membri ai Societăţii. Şedinţa extraordinară a biroului executiv se convoacă la cererea a trei membri din birou 
şi preşedintele este obligat să publice convocarea în opt zile. Preşedintele poate convoca biroul executiv ori 
de câte ori crede de cuviinţă. 


10. Convocările se publică în cel puţin trei ziare din Capitală, cu menţionarea ordinei de zi, cu opt zile 
inainte. Cele ale biroului executiv, cu minimum douăzeci şi patru de ore înaintea şedinţei. Dacă la Adunarea 
venerală nu sunt prezenţi suficienți membri pentru a lua hotărâri, se va publica din nou convocarea şedinţei 
peste opt zile, dată la care, fără a se ţine seama de numărul membrilor, se vor lua hotărâri asupra ordinei de zi 
anunțate, fapt ce se va menţiona în anunţul dat publicităţii. 

Biroul executiv fixează datele şedinţelor pe întregul an şi, prin invitaţii speciale, poate să convoace şedinte 
extraordinare. 


1]. Societatea se dizolvă dacă nu mai rămân în ea decât cinci membri sau dacă Adunarea generală hotărăşte 
dizolvarea ei, cu acordul a 3/4 din numărul total de membri. Guvernul Regal Maghiar poate suspenda şi. 
după. cercetări legale, poate chiar să interzică funcționarea Societăţii, dacă constată că Societatea se abate de 
la scopurile ei, ameninţă averea membrilor sau periclitează interesele statului. 


rap | ame | 3 3 
p. inainte de dizolvarea Societăţii sau de modificarea statutelor, se va cere aprobarea Ministerului Regal 
Machiar de Interne. 


Budapesta, 26 martie 1881 
Arany Sândor 


Ş Telkes Simon 
ecretar 


preşedinte 
Scutit de timbru 
Nregistrat sub nr. 16.729 
Vă pe 
cu de ministrul de Interne Regal Maghiar, 
4pesta, 6 aprilie 188] 
octiitor de ministru, 
'Onay Jozsef 
“cretar de stat 


207 


| A 


irul mare al reprezentanților societăţilor convocate a dovedit interesul deosebit arătat m 
Sei Au fost reprezentate: Societatea Scriitorilor şi Artiştilor, Societatea de Filologie din 
ua al i ca ja a Poporului din Budapesta, Uniunea Învăţătorilor din Budapesta, Cercul Pro 
SE zdeciiia Comereianţilor Maghiari, Societatea Meseriaşilor Tâmplari din Pesta, Prima 
Autodidacţi a Calfelor şi Ucenicilor Croitori, Clubul Polonezilor din Budapesta, Cercul Che 
Asociaţia de Ajutorare şi Inmormântare a Servitorilor din instituţiile publice din Budapesta. 


agh lariză,i 
Budapeşe, 
fesorilo i 
Unitate d 


Inerilor şi 


La această Adunare generală s-a ales primul comitet, alcătuit din: Telkes Simon, preşedinte, Huben 
vicepreşedinte, Csiutkasi Fiilăp, secretar şi 12 membri. în Comitetul executiv. Societatea şi-a începu 
activitatea prin apeluri şi prin răspândirea de circulare, silindu-se să trezească prin ziare interesul Pentru 
maghiarizarea numelui şi pentru Societatea de maghiarizarea numelui. Primul apel patriotic Denta 
menţinerea şi dezvoltarea acțiunii de maghiarizare a numelui a fost adresat, la data de 5 decembrie 188], Către 
instituţiile legale de stat (consiliile judeţene şi consiliile orăşeneşti cu privilegii regale). Această însuflețit 
chemare a găsit un larg ecou în mai multe părți ale ţării. Consiliul Municipal al Budapestei a dis 


ay JOzseţ 


; Cutaţ 
problema în 14 decembrie 1881 şi, printr-un extras din procesul verbal, a anunţat Societatea Noastră că 
Adunarea generală apreciază întru totul strădania Comitetului central al Societăţii de maghiarizarea numelui, 


Dar că această acțiune patriotică nu se poate face decât pe cale particulară, autorităţile statului neputând să 
întreprindă nimic pentru promovarea ei. La propunerea membrilor din comisia judeţeană permanentă, județul 
Szolnok-Doboka, avându-l ca prefect pe baronul Desză Bânffi, actualmente prim-ministru al Ungariei, a 
înființat o sucursală a Societăţii de maghiarizarea numelui, compusă din zece membri şi un preşedinte. 
îndrumându-i să ia legătura directă cu comitetul central al Societății de maghiarizarea numelui din Budapesta, 
potrivit extrasului din procesul verbal a şedinţei extraordinare a consiliului judeţean din Dess (Dej). Cei din 
județul Lipto au comunicat, printr-un extras din procesul verbal al şedinţei ordinare a consiliului, din 3 aprilie 
1882, că populaţia județului a hotărât, cu temeinicie şi înțelepciune, să dea concursul, cu tot elanul patriotic, 
Societăţii de maghiarizarea numelui. Totodată s-a angajat să răspândească, pe cât îi va sta în putință, cu 
ajutorul primarilor, instrucţiunile ataşate şi apelul referitor la magbhiarizarea numelui. În sfârşit, județul 
Maros-Torda (Mureş-Turda), conform hotărârii din 30 decembrie 1881 a Adunării generale, a ordonat 


aducerea la cunoştinţă a regulamentului de procedură transmis de comitetul central al Societăţii de 
maghiarizarea numelui. 


Au sosit rapoarte din diferite colțuri ale 
mai 1881, că a constituit un comitet de 
oraş, ci şi în întregul judeţ Bâcs-Bodrog, 
e 1881 din Szeged (Seghedin), unde, sub 
Kann Antal, anunţă înfiinţarea comitetului 
iunea pornită se bucură de larg răsunet şi de 
dapesta un anunț din partea societăţii de 


e cinci membri ai Comitetului central al Societăţii de Maghiarizare d 
aintat o cerere d-lui ministru de F inanţe, pentru suprimarea sau reduce!“ 
gatorie la maghiarizarea numelui. Această intervenţie a avut drept rezulta! 
punerea ministrului de Finanţe şi după expunerea favorabilă a deputatului 


208 


kălmân- pecizia din tomul 26 par. 21, anul 1881, referitoare la timbru, a devenit legală şi îşi păstrează 
Tha, tatea în prezent 
valab : dezbaterilor în Camera Deputaţilor, pe marginea acestei legi, au fost opoziții din două părţi 
A vaghiarizării numelor. Mai mulți deputați au făcut să circule o petiție prin care se solicită o 
impotriva -ocesului de maghiarizare a numelui. Petiţia a apărut în ziare, dar n-a avut nici-un efect, deoarece 
limitare & de a fi ajuns în Parlament, Societatea de maghiarizare a numelui n-a stat pur pasivă şi a luptat prin 
al ic 08 opozanților. Intervenţia a fost determinată de un funcţionar al căilor ferate, care şi-a 
IE mele în Bano, ceea ce a nu a impresionat în mod plăcut pe deputatul parlamentar Bând Jzsef. 


pesă .. 
"ohiarizat MU ti ăuălităeil : sa a 
ltatac a venit din partea naționalităților, care s-au pronunţat nu numai contra suspendării timbrului, dar 
bării ŞI maghiarizării numelui. 


Celăla! 
șia schim se FE 

„intrat în vigoare la l mai 1881, zi în care Comitetul central de maghiarizare a numelui a înaintat, la 
Legea a Consiliului municipal al Capitalei, 115 cereri, la Ministerul de interne 7 cereri, şi în diferite părți 
piste pe calea poştală, 64 de cereri de maghiarizare a numelui. Societatea a formulat cererile şi a dat 
ale E necesare fără să perceapă vreb taxă. Celor interesaţi li s-au dat explicaţii în zilele de lucru, după 


mu Ș n 3te SR - ze 3 ca a = L 
it de la 2 până la 4, iar duminica şi în zilele de sărbătoare, înainte de masă, între 11 şi 12, la sediul 
Msi Meseriaşilor din Capitală, al cărui preşedinte - de atunci şi în prezent - Rath Karoly, ni l-a pus la 


dispoziţie în mod gratuit. 


pe la această dată, maghiarizarea numelui a cunoscut o amploare deosebită, atingând cel mai ridicat procent. 
În 1880, cifra maximă a fost de 293, iar în 1881 s-a ridicat la 1261. Maghiarizarea intensă s-a menţinut şi în 
1882, când au fost cei aprobate 1065 de cereri. După aceea, numărul a început să scadă în chip variabil, 
atingând cea mai joasă treaptă în 1889, când au fost aprobate 647 de cereri de maghiarizare a numelui. În 
schimb, în medie s-au făcut pe an între 750 şi 850 de maghiarizări. 


lată tabelul schimbărilor de nume aprobate de Ministerul de interne, de la crearea societăţii până la sfârşitul 
anului 1896: 1881-1.261; 1682-1.065; 1883-876; 1884-710; 1885-675; 1886-817; 1887-709; 1888-701; 1889- 
647; 1890-735; 1891-722; 1892-7861; 1693-8838; 1894-868; 1895-1.046; 1896-1.589. Total 14.090 


Din cifrele înşiruite se observă cum, treptat, de la începuturile activităţii, Comitetul central al Societăţii de 
maghiarizare a numelui, până în anul sărbătoririi Mileniului, ca şi în anul precedent, când în amintirea acestei 
sărbători s-a declanşat o nouă campanie, numărul numelor maghiarizate a atins o deosebită amploare. Rezultă 
că în 1846/49 şi-au maghiarizat numele 674 persoane; între 1853-1867 şi-au maghiarizat numele 933 de 
persoane, iar de la 1867 la 1880 şi-au maghiarizat numele 2.677 persoane. Adică, în cei 33 de ani, s-au 
maghiarizat 4.248, de nume, iar de la înființarea Societăţii până în 1896, timp de 16 ani, s-au înregistrat 
11.090 de nume de familie, cifră care demonstrează în mod evident eficiența şi necesitatea funcționării 
Comitetului central al Societății de maghiarizarea numelui. 


Nu lesne s-au atins aceste rezultate, deoarece au existat întotdeauna piedici în calea maghiarizării numelui. 
Pentru învingerea lor, Comitetul central al Societăţii de maghiarizarea numelui a luptat cu bărbăţie. La 
inceput şi mult timp după aceea, autorităţile au cerut numai extrasul de naştere. Datele referitoare la 
localitatea de domiciliu şi la: viaţa morală se stabileau din oficiu. Situaţia n-a rămas însă neschimbată. 
Provocarea de dificultăți la maghiarizarea numelui, din partea unora, a ţinut până la apariţia unui caz extrem 
de favorabil procesului în plină desfăşurare. Soţia unui eminent fiu al patriei, domiciliat de mai multă vreme 
” Străinătate, a dat naştere unui copil. Oficiul stării civile din țara respectivă a fost anunţat de maghiarizarea 
numelui, fapt care a iscat proteste diplomatice, guvernul țării respective contestând Ungariei dreptul de a 
Maghiar iza numele cetăţenilor străini, născuţi în altă țară. Spre a nu se mai ivi cazuri asemănătoare, la cererea 
€ maghiarizarea numelui, pe lângă extrasul de naştere, se ataşează, fără excepţie, certificatul de cetăţenie. 


uta certificatului de cetăţenie impune greutăți şi pretinde intervenții, dar necesită şi cheltuieli 

în a a e, Astfel, în Capitala noastră şi în multe oraşe de provincie s-a impus 0 taxă de timbru de 1 forint 

At a multe localităţi, 50 de creiţari). Şi în Capitala noastră se mai încasează câte . forinţi de persoană. 

Practici Pia al Societăţii de maghiarizarea numelui s-a adresat Ministerului de Finanţe împotriva acestei 
Crai ; i dureros, Ministerul de Finanţe ne-a respins intervenția. | 

are) oii în schimbarea numelui o constituie faptul că nu orice nume nou poate fi Kis (Micu), Nagy 

» Szab6 (Croitoru) sau Kovâcs (Fieraru) şi nici Feher (Albu) sau Fekete (Negru), deoarece s-ar 


209 


i 
j 
. 
| 
| 
| 
| 


pocunezt : e tente, altele şi mai mari. Pretenţiile sunt diferite şi tendințele la fe 1... 
produce, pe lângă confuziile eXIS en f cita Hunyadi şi Râkeezi, alții, în schimb, socotesc că dacă , Uni 
susțin că at si e lac St (Ţesătoru); mai bine rămân la numele lor vechi. Tânărul cu A Pa 
deveni Szenes (Căr cab dacă ar putea fi numit Beldi sau Kârpăâti (Beldeanu sau Carpat). Dar fiecar, ajii 
îmbujoraţi de Aa o idee cu privire la numele ales. Comitetul central al Societăţii de maghiarizare 
up ee SSD Aaa dea în acest sens recomandări prin pu Ea a dr pi paie poale Maghiariz, 
numele mai eficient. Dar, în multe cazuri, scopul n-a (OpiA Aa pi egida teza mai puţia 
dacă cineva cere să le împrumute numele. Astfel, de pildă, Fer ja o Fa iuți ri ii Zayugrâczi, 
cerut permisiunea. de a-şi maghiariza numele în Tisză, pe când kâldman 1152 stru de Interne, Fer 
primit aprobarea cu numărul 64.764 din 1885. 


Goldmann Mans, funcționar de mancă, s-a adresat lui Gy 


părerea în privința însuşirii numelui de Gyulai, şi a primi ul ră: i | 
amabila dvs scrisoare şi iată răspunsul. Impotriva dorinţei dvs de a vă schimba numele în Gyulai nu am A 


un drept legal. Şi pentru Că dvs totuşi ați întrebat, fap pe care îl iau doar ca 0 politețe, vă răspund la fel. Mg 
bucur că tocmai numele meu de familie a fost ales şi sunt convins că, prin această înrudire de nume, am avu 
prilejul să fac cunoştinţă cu un Om cinstit şi de nădejde. Am rămas, CU stimă, al dvs Gyulai Păl, m.p,, 16 


decembrie 1890. 


lată că se poate alege un nume spre mulțum 
preîntâmpina multe prejudecăţi şi multe amăr 
bun şi mai frumos. Totuşi, de alegerea cu tact depind multe ele 
şi binevoitori în acţiunea de maghiarizarea numelui s-au găsit de la vlădică până la opincă. Astfel, regretatul 


Szende Bela, fost ministru al Apărării, la cererea delegaţiei noastre - care l-a vizitat - nu numai că a susținut 
verbal, dar a şi dat îndrumări pentru ca tipăriturile privitoare la maghiarizarea numelui să fie ataşate 
Buletinului oficial al Ministerului. Un vrednic propagandist al operei de maghiarizarea numelui a fost şi 
secretarul Ministerului Agriculturii, Bed, care a desfăşurat o luptă intensă, prin scris şi prin fapte, în raza sa 


de activitate. 

Mileniul a fost sărbătorit de Comitetul central al Societăţii de maghiarizarea numelui printr-o vie 
maghiarizare, în care scop â pornit o campanie amplă, constând în tipărirea şi difuzarea de mii de exemplare a 
apelului şi instrucțiunilor pentru maghiarizarea numelui, expediindu-le nu numai la aproximativ şapte sute de 
ziare şi reviste, ci Şi directorilor de şcoli, tuturor societăţilor industriale şi financiare pe acțiuni etc. Un 
memoriu aparte a fost înaintat Consiliului Capitalei, în problema maghiarizării numelui funcționarilor din 
Budapesta, la Ministerul de Finanţe, la păzitorii tezaurului, la Ministerul Comerţului, la Ministerul Căilor 
te, SAR, la Miateivi Poştelor şi Telegrafului Regal, ca şi la Arhivele Statului şi la Casa de Credit a 
uncţionarilor poştelor, la Ministerul de Interne, la Poliţia Statului, la Mini Învătămâ i și 

a La VUNISI , ( inisterul In 
şcolile de stat şi la corpul didactic. - sa plic ai cutia, 


Apeluri ănă imi ă tza da d 
a ; 2 auiea Sae au fost trimise la Reuniunea maghiară a zidarilor, la înaltul prelat Cardinalul Ungariei, 
îsicohe pa E E piceg-Cato ce catolici, reformaţi, unitarieni etc., adică sămânţa a fost aruncată şi aşteaptă să 
ască. : . a : 
pei E Die tara e 2 de l-a arătat baronul Dâniel Ern6, ministrul Comerţului. Domnia sa a dat 
z66Ordiauli a tei tă acu ol d depusa de maghiarizarea numelui, conform ordinului cuprins în acest 
a la ii ara E 7 Bec NB a ziarului Căilor Ferate Maghiare Regale nr. 7 din 16 februarie 1896 
- a, ) 
sentimentele tale oi Mitea u un ape! la cei care au nume cu pronunțare străină, să-şi exprime 
; sârbâtor ileniului A : : a 
Pentru aceasta s-a cerut să 8 toma Şi fu di he arie ala diuiielE fi nutnăr. câc mal £ re 
: en i ST ES ee a ei 
numelui. Apelul a găsit un larg ecou şi un mare fii je ue O Societati de aa ec, 
. : ar de iați al căi sate 
apuăâţarea mitiietrolui d:Internezpentr achitobareai me lui angajaţi ai căilor ferate, cu familiile lor, au cerul 


ulai Păl, membru în ordinul superior, cerângu.; 
t următorul răspuns: Stimate Domn, am za 
il 


irea ambelor părţi. Şi dacă mulţi ar urma acest exemplu, s-ar 
ăciuni, Niciodată un nume nu face pe nimeni mai ungur, maj 
mente, şi de aceea pripeala nu e bună. Prieteni 


Un astfel de spriji PT 

IN l-a A 4 . ş 
83.042 din 7: ab ti fai cal pu AR Lâszl6, ministrul de Finanţe, care, pentru întâia oară, prin ordinul 
mențiunea ca toţi funcfibiarii Prev pu e ia tipărit Indrumări pentru maghiarizar za numelui, CU 
Ulterior, prin ordi A ntregul personal să i ma . 

, inul 2.475 A a cunoştinţă pentru executare şi raportăr“ 
act de problema lee a pp abis ; 896, a îndemnat toate sutozita ile şi serviciile iale să Ia 
patriotic. Un ordin cu acelaşi e melui, ocupându-se. de ea voluntar, cu pasiune şi cu un adânc sentimeni 

şi conținut a fost emis de ministrul Agriculturii, Darânyi Ienâez, la 3 iulie 189% 
a > 


210 


o presiune morală asupra nimănui. Interesul 
ul Justiţiei, publicând, la cererea Comitetului 
în Buletinul oficial al Justiţiei nr. 11, pp. 378-380 
publice şi al Cultelor, prin circulara 2.980 din 28 
vățământ să binevoiască a sprijini efectiv acţiunea 


176, arătând că nu se simte în drept pentru a exercita 
capi u „„hiarizarea numelui l-a dovedit Erdely Sândor, ministr 
faţă de au cţiunile privitoare la maghiarizarea numelui, 
centra Și în sfârşit, Wlassics Gyula, ministrul Instrucțiunii 
| din 1896, aminteşte tuturor directorilor principali din în 
| 


ae de maghiarizarea numelui din circumscripţia şcolară, natural, fără exercitarea vreunei presiuni. 
ialei 
filiale 


„otul central al Societăţii de maghiarizarea numelui a înaintat t 
Comite ga circulara în problema magbhiarizării numelui funcți 
lor. Din acest punct de vedere, Comitetul central al Societă 


ltat mai eficace, deoarece cererile înaintate personal de către preşedintele societăţii fiecărui ministru în 
E speci) segretarului da Raț, nu numai că au atras o atenţie deosebită asupra problemei, dar au deschis 
o nouă perspectivă, cu sprijin mai eficient în procedura de maghiarizarea numelui, aşa încât ministrul de 
nene a găsit momentul potrivit pentru a trimite circulara 84.829 din 26 septembrie 1896, către toate 
U . . E 
„utorităţile publice: 


spe af sal di zip ot ie GE iunea de maghiarizarea numelor, cerem să se evite tergiversarea 
„lberarii certificatelor de cetățenie şi avizul autorităților. Măsura de faţă se referă Ia toţi angajaţii publici. 
Asijele menționare. Ca Vu SG mai..pr etind aceste documente, cererea urmând a fi trimisă cu un referat către 
ministru, fără nici-o întârziere. 

Locţiitorul Ministrului, 

Latkâczy Imre, secretar de stat 


uturor ministerelor, exceptându-l pe cel 
onarilor, angajaţilor şi servitorilor. din 


so-sl E E, S 
croâ ţii de maghiarizarea numelui aşteaptă un 


Largi perspective se deschid operei de maghiarizare a numelui, mai cu seamă în teritoriile locuite de Unguri, 
unde sunt mii de Maghiari după naţionalitate, nu după nume. Preoţilor, învăţătorilor, notarilor, primarilor, în 
general tuturor celor care au un contact mai apropiat cu poporul li se oferă o ocazie unică pentru sprijinirea 
acţiunii de maghiarizarea numelui. Spre a determina îmbrățişarea cauzei noastre, Comitetul central al 


Societăţii de maghiarizarea numelui “a înaintat, la 28 august 1896, următoarea scrisoare deschisă clerului 
pătruns de patriotism față de Ungaria: 


Cunoscând cât de mult se simt obligați clericii patrioți să se țină la curent cu toate mişcările declanşate de 
secolul nostru, secolul progresului, şi cum această mişcare este folositoare dulcei noastre patrii, să se 
hotărască şi ei să o sprijine şi să-o- dezvolte. Suntem siguri că clerului îi este cunoscută Societatea de 
maghiarizarea numelui, care funcționează la: Budapesta, este la curent cu existența, apariția ideii, scopul 
acțiunii noastre, mijloacele de muncă de până acum, precum şi cu rezultatele obținute. Neîndoindu-se de 
oale acestea, datoria noastră este să dezvoltăm mişcarea cu concursul şi ataşamentul clerului, care nu ne va 
Jace greutăţi în cuprinsul frumoasei noastre patrii. Concordia res parvae crescunt. 


Nefăcând parte din rândul marilor națiuni Şi, datorită teritoriului, neputând să mai crească în mijlocul lor, 
Ungaria îşi urmează instinctul. în timp şi caută să înhațe toate mijloacele legale şi curate, prin care se 
Wurează contopirea - în mica patrie - a tuturor fiilor săi, alcătuind 0 unică şi mare familie: Cursul contopirii 
4 pornit fără zgomot, din fericire, şi devine tot mai simplu. Imprejurările sunt favorabile, dar timpul ne 
dieaptă. Trebuie să stăm la pândă, să nu rămânem de căruță, dar mai ales să nu scăpăm vrabia din mână. 
Sint în această /ară familii de limbă maternă cu mentalitate şi sentimente maghiare, dar numele lor se 
P'orunță nemţeşte. Aceste nume au nevoie de un tratament. Iar tratamentul respectiv constituie marea 
obligație a societăţii. În colaborarea de față s-a angajat Societatea de maghiarizarea numelui, şi din partea 
tai fa Subsemnaţii cu prezentele rânduri, către fiecare membru al clerului din Ungaria, ca să ceară 
5 7 WICvoința şi aderenţa, cu acea încredere, cu acel sentiment părintesc, cu care un prelat e obişnuit 
Pi acd în rândul fiilor poporului îndrumați de dânsul. Ajutorul clerului ip face multe. în 
aduce îș Ale e străine. Maghiarizarea numelui nu este ețiai Paleta 4 aceia used 
ideiloy AI. : Day SUS (ii udatţi un Iapa aval ŞI totodată Oi eg etică, Gu osGana-ca.insufiajirea A 

ste în raport direct cu curăţenia sufletească a celor în cauză, şi nu ne îndoim, şi nici n-avem 


e să Î ] A - ... 

; "e îndoim, că cuvântul nostru va rămâne fără răsunet când vă cerem sprijinul. 
: , 7) ? . A . - A . . . â 
miel Xistând în rândul clericilor şi dintre aceia care vor trebui să-i lămurească pe credincioşi asupra 
: 1 noaş 


imbărpă tre dezinteresate şi asupra înaltului ei scop. Vor fi fiind dintre aceia care au nevoie de o 
“lare. Cei ce stau la îndoială vor trebui stimulaţi, iar cei ce simt nevoia îndrumărilor sau sfaturilor, 


PA ăi 


A 
Documente 


ă fie trimişi la noi. Suntem mândri de posibilitatea ce-o avem de a oferi AI VIC I &raluile. Sperăm că ; | 
i vor îndemna pe gură-Ccască să-i urmeze = De 0y 

i ni de initiativă care, cu un bun exemplu, vor inde pe călă,,.. 
exista oameni de inițiali re, “uzito, 


lor. Ş 

Încă o dată înfrățire, stimaţi domni, şi încă o dală: timpul nu aşteaptă! 

Pogonyii Bernât, protopopul romano-catolic din Ujhut, dutebu/ eee aaa frunios Săerplu de fe 
poate fi câştigat poporul pentru masiva schimbare a numelui. In anu ăi > € E utit să e atu 
52, apoi 27 de credincioşi să-şi maghiarizeze numele, iar în iei i E în SE Unii noi 
aceluiaşi an, a mai reuşit să maghiarizeze numele altor 27 de cre inCIoŞI. și atat analog a izbuţ : 
obtină Societatea Unificată de Căi Ferate Arad- Cenad, care a lămurit 62 e familii de funcționari să 
maghiarizeze numele. Un frumos rezultat s-a obținut în comuna de colonişti Szapary-Liget din județul Arad 
unde, după aprobarea din 1893, şi prin strădania procurorului Ujlaky Jozsef, 40 de familii de plugari cu 
străine s-au maghiarizat. Aprobarea a fost dată de Ministerul de Interne tot în cursul anului 1896. Păg 
P&ch Dezs5, directorul şcolii de pădurari din Gârgeny (Gheorghieni) Szent Imre, judeţul  Moros-Torţ, 
(Mureş- Turda) a obținut merite deosebite prin faptul că a maghiarizat numele a 45 de familii din rânduj 
elevilor nemaghiari, din localitatea Gârgeny-Uvegcsur (Gheroghieni-Sită de sticlă), între care şi 7 familii de 
Valahi. Primpretorul Prepeliczay Odân din Detta, județul Timiş, a desfăşurat cu mare zel acţiunea de 
maghiarizarea numelui în pretoratul său şi a izbutit să schimbe onomastica multor familii. 


lu] Cu 
mai întă 
“mbrie 


Nume 
Uraru| 


Maghiarizarea numelui desfăşurată din interes, din profit, din entuziasm sau din alte cauze reale sa, 
imaginare urmăreşte atingerea aceluiaşi scop: în tot cazul, națiunea câştigă, deoarece persoana care şi-a 
maghiarizat numele a intrat prin aceasta în corpul naţiunii. Fiindcă nu numai titlul nobiliar, dar şi numele 
obligă. Numele ne aduce mereu aminte de datoriile faţă de patrie, de naţiune şi împiedică altă națiune să.; 
revendice pe ungurii cu nume străin. Într-adevăr, maghiarizarea numelui este o problemă importantă şi nimeni 
nu are dreptul s-o minimalizeze. Presa să-şi facă datoria, să menţină treaz şi să mărească interesul, să aţâte 
focul şi să nu îngăduie ca cenuşa poporului să-l stingă. Pentru că sunt Unguri al căror nume nu este unguresc 
şi ei numără câteva milioane bune. Chiar dacă toți aceştia şi-ar maghiariza numele, tot vor mai rămâne destui 
venetici cu nume străine. 


În toamna anului 1896, Comitetul central al Societăţii de maghiarizarea numelui a deschis, prin presa din 
Capitală, o nouă acțiune, făcând să apară numeroase articole de fond. Impresionat de reînvierea mişcării. 
cedând dorinței generale de bună-voie, la 9 noiembrie, noul primar ales al Budapestei, Haberhauer Jânos, şi-a 
depus numele străin pe altarul iubirii de patrie, luându-şi numele unguresc de Halmos. Acest fapt l-a adus la 


cunoştinţa adunării generale, după alegerea sa, în timp ce-şi expunea programul. Comunicarea a stârnit un val 
de ovaţii şi de entuziasm, cum rar s-a putut vedea în sala adunărilor generale. 


O altă personalitate a vieții publice, un nobil maghiar de seamă, baronul Lipthay B&la, a simţit din cuvântarea 
primarului importanța momentului şi, ridicându-se imediat, printr-o cuvântare străbătută de focul 
entuziasmului, şi-a exprimat adeziunea, apoi i-a invitat pe ceilalți funcţionari ai capitalei să-i urmeze 


exemplul. După câteva zile, sub imboldul acestui exemplu, Engel Pâl, directorul Societăţii maghiare d 
comerţ, şi-a maghiarizat numele în Elek. 


212 


EPISTOLĂ ENCICLICĂ! 
A BISERICII UNA, SFINTE, CATOLICE ȘI APOSTOLICE 
CATRE ORTODOCŞII DE PRETUTINDENI 
în care cei patru patriarhi ai Răsăritului dau, la anul 1848 
un răspuns ferm enciclicei Către Orientali a Papei Pius IX 
şi afirmă fundamentele Ortodoxiei contra tuturor ereziilor 
(Tradusă de prof. univ. Teodor M. Popescu) 


uturor celor de pretutindeni, în Duhul Sfânt iubiţi şi doriţi fraţi ai noştri, 

cucernicului cler din jurul lor ŞI tuturor ortodocșilor, fii adevăraţi ai 

catolice şi apostolice, îmbrăţişare frățească în Duhul Sfânt şi toate cele b 
la Dumnezeu. 


sfinţiți Arhierei, prea 
Bisericii una, sfinte, 
une şi de mântuire de 


Țrebuia că propovăduirea evanghelică, sfântă şi dumnezeiască a răscumpărării” noastre să fie vestită de 
către toţi aşa neschimbată şi să fie crezută în veci aşa de curată, cum a descoperit-o dumnezeieştilor şi 
sfinților Săi Ucenici Mântuitorul nostru, cel Care pentru aceasta S-a deşertat pe Sine luând chip de 
rob“, coborând din sânurile pârinteşti şi dumnezeieşti. Şi cum aceia devenind martori văzători şi 
auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice au răsunat în toată lumea (căci în tot pământul a ieşit graiul lor şi 
până la marginile lumii cuvintele lor) ş şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum ne-au predat-o de obşte atâţia 
şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii catolice, cei de la marginile pământului, cari 
au repetat aceleaşi graiuri şi au învățat până la noi în sinoade şi fiecare în parte. Dar precum odinioară 
în Eden, începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel neînțelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip 
de sfetnic folositor, a făcut pe om călcător al poruncii dumnezeieşti celei cunoscute, tot astfel amăgind 
pe mulți cu timpul şi în Edenul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu şi făcându-i uneltele sale, 
amestecând veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învățăturii ortodoxe, adapă pe mulți, ce sunt 
nevinovați dar viețuiesc fără pază, în (pahare) aurite aşa zicând cu hristologia evanghelică, şi cari 
neluând seama mai mult la cele auzite (Evrei LI, 1) şi vestite de Părinţii lor (DeuteronomS, XXXII, 7) 
potrivit Evangheliei şi la fel pururea cu învățătorii cei de mai înainte, nici socotind îndestulător spre 
mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Domnului şi autoritatea Bisericii celei de 


totdeauna, urmăresc nelegiuire nouă şi inovaţii, ca în îmbrăcăminte, şi desfăşoară în toate chipurile 
invățătura evanghelică cea de ei stricată. 


2. De acolo ereziile cele multe sfâşiate şi îngrozitoare, pe cari Biserica cea catolică, primind chiar din 
scutecele ei armătura lui Dumnezeu şi apucând cuțitul Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu 
(Efeseni VI, 17), a fost nevoită să le combată, şi împotriva tuturor a triumfat până azi şi va triumfa 
biruitoare în toți vecii, înfăţişându-se totdeauna mai strălucită şi mai puternică după luptă. | 


SE ERE Ii 


] a . . 1. . = 
Traducerea pe care o dăm este literară, ceea ce o face greoaie, dar mai fidelă. Am preferat-o unei traduceri libere, şi pentru a păstra 
derul bisericesc și arhaic al enciclicei greceşti şi pentru a respecta termeni şi expresii, care, într-o traducere liberă, se pot răstălmăci. 
Unele neologisme sunt totuși inevitabile. 


„Acest titlu a displăcut, fireşte, romano-catolicilor, pentru care Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică este cea romană. Un asemenea 
titlu, crede J, Chanterel nu arată deloc de la cine emană enciclica; episcopi şi credincioşi „ortodocşi” are Biserica romană în tot orientul 
i: Rohrbacher- Chantrel, Histoire universelle de L'Eglise catholique, €d.9, t. XIV, Paris 1900, pag.850). Formula pia, &yia, kaon kat 
o r0ud Exkinoa aparține simbolului credinţei. Cuvântul catolică implică de la prima lui întrebuințare cunoscută (Sf. Ignatie al 
pă Epitola către Smirneni VIII, 2) noţiunea de ortodoxie (comp. Martiriul sfântului Policarp, adresa şi VIII, |). Acest atribut se 
ră de aceea de drept Bisericii ortodoxe şi în nici un caz exclusiv celei romane. La Dallas şi Mansi se traduce inconsecvent fie 
întregi na die universelle. Dallas la pagina 29 notează; Cuvântul Catolic însemnează literal Universal. Acest nume fiind comun Bisericii 
pai imi de secolul al IX-lea, Biserica ortodoxă de Răsărit îl păstrează. 

pese, las ŞI Mansi traduc acest adjectiv când divin când saint. 

5 pr ilipeni 11,7 

"Da Met, 5 (citat şi în Ep. Romani X, 18). 


» Necunoscând probabil cartea citată, traduce: Second 


213 


3. Dar din aceste erezii unele au şi dispărut cu totul, altele se duc, altele s-au veştejit, altele şi în 

mai mult sau mai puţin, fiind în putere până la timpul restabilirii lor, altele iarăşi reapar, ca « 
meargă drumul lor de la naştere până la distrugere, căci fiind gânduri şi născociri nenorocite de p să-şi 
nenorociţți, trăsnite ca anatema celor şapte Sinoade ecumenice, ca şi ei se nimicesc, chiar de ar mai <ni 
o mie de ani. Numai Ortodoxia Bisericii catolice şi apostolice, cea însuflețită de Cuvântul Ce] „de 
lui Dumnezeu, ea dăinuieşte veşnic, după făgăduinţa cea nemincinoasă a Domnului: Porţile iadului al 
o vor birui (Matei XVI, 18), adică gurile nelegiuiților şi ereticilor (cum ne tălmăcesc ri : 
dumnezeieştii Părinţi), oricât de grozave, oricât de. uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură ouă 
liniştită şi tăcută. Dar oare ce este că drumul celor păcătoşi merge bine? (leremia XII, 1) şi nelegiuiii 
se semeţesc şi se înalță ca cedrii Libanului (Psalm XXXVI, 45), tulburând adorarea cea liniştită a i 
Dumnezeu? y 


Pricina acestui lucru este nespusă, şi Biserica, deşi se roagă zilnic ca să lipsească de la ea b 


ASE: 5 oldul 
acesta, acest înger al lui Satan, aude de la Domnul totdeauna: Destul își este ție harul Meu: 


suetie : = căci 
puterea mea întru Slăbiciune se desăvârşeşte (Corinteni XII, 9). De aceea mai cu plăcere se laudă 
întru slăbiciunile sale, ca să se sălăşluiască asupra ei puterea lui Hristos" şi pentru ca cei încercaţi 


să se vădească (Corinteni XI, 19). 


4. Dintre aceste erezii răspândite — pentru judecăţi pe care le ştie Dumnezeu — pe o mare partea 
pământului era cândva arianismul, iar astăzi este şi Papismul;, dar şi acesta (ca şi acela, care a dispărut 
cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până la sfârşit, ci va trece şi va fi doborât ŞI va răsuna 
marele glas din cer: Doborâtu-s-a (Apocalipsa XII, 10). 


5. Părerea cea nouă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul este potrivnică lămuririi hotărâte a 
Domnului nostru, dată cu grijă pentru aceasta (loan XV, 26): Care de la Tatăl purcede, şi potrivnică 
mărturisirii întregii Biserici catolice, după cum este încredinţată de către cele şapte Sinoade 
ecumenice: Care de la Tatăl purcede (Simbolul Credinței). |. Pentru că înlătură progresiunea cea 
mărturisită de Evanghelie a persoanelor dumnezeieşti ale Fericitei Treimi, progresiune dintr-o singură 
cauză, unică, dar diferită. II. Pentru că. introduce raporturi diferite şi inegale între ipostasele cele de 
aceeaşi putere şi împreună mărite, şi confundarea sau amestecarea. lor. III. Pentru că dovedeşte aşa 
zicând ca fiind imperfectă, ba chiar obscură şi greu de înțeles până la ea mărturisirea Bisericii una, 
sfântă, catolică şi apostolică. IV. Pentru că atacă pe sfinţii Părinţi din;-sinodul. întâi ecumenic: de la 
Niceea şi din Sinodul al doilea ecumenic «de la Constantinopol, ca şi cum adică ar fi teologhisit 
nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh şi ar fi trecut sub tăcere o asemenea însuşire a Dumnezeirii 
fiecăreia din cele două persoane, deşi era nevoie să fie lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti 
împotriva şi a arienilor şi a macedonenilor. V. Pentru că insultă pe Părinţii Sinodului al treilea; al 
patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea ecumenic, cari au vestit în lume desăvârşit şi întreg 
dumnezeiescul Simbol, încât şi cu blesteme înfricoşate şi cu pedepse nedeslegate au oprit orice adaos 
sau scădere sau schimbare sau mutare fie şi de o cirtă, şi lor înşişi şi oricăror alţii”; ca şi cum ar 
trebui să fie îndreptat şi mărit, şi prin urmare toată învățătura teologică a Părinților catolici ar fi de 
schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei persoane ale Fericitei Treimi. VI. Pentru 
că s-a strecurat la început în Bisericile Apusului, ca un lup în piele de oaie, cu însemnare adică nu de 
purcedere, după înțelesul grecesc din Evanghelie şi din simbol, ci cu însemnarea de trimitere", cum se 
apăra papa Martin"? față de Maxim Mărturisitorul şi cum explica Anastasie Bibliotecarul sub 10ân 
VIIl”. VII. Pentru că forțează în chip deosebit, cu neînchipuită, îndrăzneală, şi. falsifică Simbolul 
însuşi, care este depozit comun al creştinismului, VIII. Pentru că a adus atâtea tulburări în Biserica cea 


7 Comp.. II Corinteni XII, 9. 

* Pentru justificarea cuvântului, vezi par.6 i i | ie 
” Sinodul al III-lea ecumenic (Efes 431) a oprit sub pedeapsa excomunicării şi a depunerii întrebuințarea altui simbol decât cel iată 
constantinopolitan) sau schimbarea acestuia (canon 7), (V. şi şedinţa VI, la Hefele-Leclercq, Historie des conciles, t. IL, partea jar 
1908, p.331). De văzut lunga și importanta notă din Pidalion Tlm5o)uov, ed 5 (loan Nicolaidis Kesisoglu) Atena 1908; p 176-178: 

'9 Traducerea franceză Dallas p.33 şi Mansi p.40, col. 382 D, adaugă aici: d'apres la doctrine de Rome. 

'! Dallas, p.33 şi Mansi 40, 382: /a mision dans le temps. i 


' Martin 1 (648-653). În Migne P.L. 87 nu se găseşte o epistolă sau scriere adresată lui Maxim Mărturisitorul. 
Joan VIII: 872-882 


214 


- 


ui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile. 1X. Pentru că a fost dezaprobată în chip solemn de la 

jpiştită î isare de către doi papi de veşnică amintire, Leon III ŞI loan VIII, care — acesta din urmă — în 
prime E, către sfântul * Fotie - a pus în rândul lui luda pe cei care au introdus-o întâi în dumnezeiescul 
episto X. Pentru că a fost condamnată de multe sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului. 
simbo!: "că a fost'lovită cu anatemă, ca o inovație şi adăogire în Simbol, la Sinodul al optulea 
ce i el întrunit la Constantinopol pentru pacea Bisericilor răsăritene şi apusene!€. XII. Pentru că 

eu Beni să în Bisericile din Apus, fie a născut făpturi de ruşine, fie a atras după sine în curând alte 

ată IN 

aţi 
nostru Ș 


„a vechea sfântă şi drepteredincioasă Biserică a Romei, pe atunci mădular prea cinstit al sfintei 
ea catolice şi apostolice. XIII. Pentru că a îndemnat pe teologii Apusului, apărătorii ei, neavând 
fe loc nici în Scriptură, nici în Părinţi, pentru a da chip plăcut greşitelor învățături enumerate, nu 
numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Părinţii sfintei Biserici catolice, dar 
şi la falsificarea textelor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi răsăriteni ca şi apuseni. XIV. 
Pentru că a apărut ca ceva străin, nemaiauzit şi blasfemiator chiar şi pentru celelalte comunităţi 
creştine existente, care, pentru alte drepte pricini, au fost înlăturate din Staulul catolic „ XV. Pentru că 
nu se poate încă apăra nici măcar cu probabilitate din Scripturi, sau cel puţin în chip raţional din 
Părinţi, cu tot zelul şi cu toată lupta apărătorilor ei, în nici una din acuzaţiile enumerate”. O asemenea 
părere poartă toate caracteristicile învăţăturii greşite, ce provin din firea şi din însuşirile ei. Şi 
deoarece orice învăţătură greşită, care atinge cugetarea catolică cu privire la Fericita Treime şi la 
progresiunile”! dumnezeieşti, şi încă chiar existenţa Prea Sfântului Duh, este şi se numeşte erezie, şi 
cei care cugetă astfel eretici, după hotărârea celui întru sfinţi Damasus Papă al Romei: Dacă cineva va 


* Epistola 350, ad Photum patriarcham Constantinopolitanum (anno 879-882). De processione Spiritus sancti , P.L. 126, 944-946 locul 
citat este la col. 945 C: Reverantiae italique tuae iterum significamus, ut de hac additione in Symbolo (et Filio scilicet) tibi satisfacimus, 
quod non solum hoc non dicimus, sed etiam quod eos qui principio hoc dicere sua insania ausi sunt, quasi transgressores divini verbi 
condemnamus, sicut theologiae Christi Domini eversores, sanctorum Patrum qui synodice convenientes sanctum Symbolum nobis 
tradiderunt, et una cum Iuda illos collocamus, quod eadem ipsa quae ille patrare non sunt veriti;- non quia Dominicum corpus morti 
lradideruni, sed quia Dei fideles, qui sunt ejus membra, schismate segregarunt et invicem diviserunt, et ita aeterno igni illos praecipites 
dantes, et multo magis seipsos ut fecit praedicius Judas indignus Christi discipulus, suffocarunt. 

Fotie este pomenit de Biserica greacă la 6 februarie. Praducerea franceză Dallas, p. 33, Mansi 40, 384: au venerable Photius: cuvântul 
grec este însă iepoc; 


* Sinodul ținut la Constantinopol 879-880; sub patriarhul Fotie, cu participarea delegaților papei loan VIII, a fost considerat uneori de 
onodocşi ca al optulea ecumenic, prin opoziţie la sinodul ţinut la 869-870 sub patriarhul Ignaţiu, cu participarea delegaților papei Adrian 
I, penru condamnarea lui Fotie, considerat de romano-catolici ca al optulea sinod ecumenic. De regulă enciclica socoteşte, cum a rămas 
d oaicie şapte sinoade ecumenice (par. 12, 13, 15, 16, 20, 21). În sinodul de la 879-880 s-a citit simbolul credinței în forma ortodoxă 
rez a şasea, Martie 880) şi s-a anatemizat oricine s-ar atinge de simbol, fie lăsând, fie adăogând, fie schimbând, fie falsificând 
săaie upRarea ovăev npoon5evrec, ovăev apeipovrec, ovâev kiBânievvreo). Măsura era îndreptată asupra adaosului latin Filioque 
1upuc a in ședința următoare; Cine se va atinge de simbol să fie anatema. De Văzut actele sinodului pentru şedinţele citate. în Touoq 
sia du a Ste Vic 1705, p. 96-102 (îndeosebi p. 97-98). Hefele-Leelereq, op.cit. t. IV, partea 1, p. 603-604, numesc hotărârea 
17 Dalas Saga De fapt, sinodul repeta în cuvinte mai precise hotărârea sinodului III ecumenic (canon 7). 

tansaţione, ȘI Mansi 40, 384 B traduc ciboire, iar în Mansi se observă în nota 1: Calice, non ciboire dicere oportuit. Caeterum 
[i em hanc ve] Xxenismis refertam intactam placuit relinquere 


eradyg OV care prezidează ceremonia; cuvântul este greu de redat în româneşte. Dallas (p.34) şi Mansi (40, 384) l-au lăsat 
4 "SIP. ŞI par, 13, 


Dallas 
“ac a apa ȘI Mansi 40, 384; du vrai bercail. 


er și 10Y KuTo)ey Dev KaTnypiov. Dallas p.34-35 şi Mansi 40, 382 formează din aceste cuvinte o propoziție fără sens în 
, ont parvenus a la classer dans aucune des categores precitees. 


(erme 9 Tpodoy, la D 


&eneral pentru a ar 
D 


allas p.35, Mansi 40, 38: les attributs divins. Cuvântul zpooăoc nu însemnează atribut, ci este întrebuințat ca 
Prăerafulu;. acă am tra 


ăta provenirile din Tatăl: naşterea Fiului şi purcederea Sfântului Duh, cum rezultă din punctul 1 de la începutul 
dus “progresiunile” este pentru a nu întrebuința un cuvânt mai îndepărtat de sensul obişnuit al celui grecesc. 


215 


N 


avea dreaptă părere despre Tatăl şi Fiul, dar nu va avea despre Sfântul Duh, este eretic (Mărturie; 

credinţei catolice pe care Papa a trimis-o Episcopului Paulin al Tesalonicului ), de aceea Bisevie ISirea 
sfântă, catolică şi apostolică, mergând pe urmele sfinţilor Părinţi, răsăriteni ca şi apuseni, n 
odinioară pe timpul Părinților şi declară iarăşi astăzi în sinod, că această nouă părere mai sus an 

că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, este în esență erezie, iar partizanii ei, oricine i i 
eretici, potrivit cu sus numita hotărâre sinodică a Prea Sfinţitului Papă Damasus, şi adunările. i, 
eretice, şi orice comuniune duhovnicească şi religioasă a fiilor ortodocşi ai Bisericii catolice lor 
unii ca aceia neîngăduită, mai ales în virtutea canonului 7 al Sinodului al treilea ecumenic?, cu 


a declar 


6. Această erezie, care a atras după sine şi foarte multe inovaţii, precum s-a arătat, cunoscută fiing 
la jumătatea secolului al şaptelea“, necunoscută şi anonimă la început, şi încă diferite însemnări 
în provinciile apusene ale Europei, furişându-se cu încetul în timp de patru sau cinci secole, coy 
vechea Ortodoxie a acelor părţi prin nepăsarea Păstorilor de atunci şi prin protecția Suveranilor?$ 
la rătăcire puţin câte puţin nu numai Bisericile atunci ortodoxe încă ale Spaniei, dar şi pe cej 
germane, galice şi italiene, a căror ortodoxie se vestea odinioară în toată lumea, şi cu care aleea 
comunicau dumnezeieştii noştri Părinţi, ca marele Atanasie şi Vasile cel până la cer strălucitor”, Şi a 
căror împreună bună înțelegere şi lucrare cu noi până la Sinodul al şaptelea ecumenic a păstrat neatinsă 
învățătura Bisericii catolice şi apostolice. Dar în urmă, prin pisma celui care urăşte binele, inovațiile ei 
cu privire la Teologia cea sănătoasă şi ortodoxă a Prea Sfântului Duh (a Cărui kulire nu se va ierta 
oamenilor nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie, după hotărârea Domnului, Matei XII, 3]. 
32) şi una după alta, inovațiile privitoare la dumnezeieştile taine şi mai ales la taina cea de-lume. 
mântuitoare a Botezului şi a dumnezeieştii Împărtăşanii şi a Preoţiei, ca nişte făpturi îngrozitoare 
urmându-i, au pus stăpânire şi pe Roma cea veche însăşi, de unde luând caracter oficial în Biserică, 
au” primit spre a se deosebi şi numele de Papism. Căci episcopii ei supranumindu-se Papi, deşi la 
început unii dintre ei s-au declarat în chip ecumenic împotriva inovației, ca Leon III şi loan VIII, 
precum am mai spus, şi au dezaprobat-o în toată lumea, unul prin acele plăci de argint*, iar celălalt 
prin epistola sa către sfântul Fotie la Sinodul al optulea ecumenic şi prin cea către Sfendopulchros” 


âVând 
ârşind 
„A dus 


* În Mansi 40, 383 nota 1, se arată că este vorba de mărturisirea trimisă trimisă de Damasus lui Paulin al Antohiei (362-388) episcop în 
timpul schismei meletiene — în care cuvintele citate se găsesc în art.XXIII. Adnotatorul se miră, fără dreptate, că aceste cuvinte se aplică 
la Filioque. lată nota: Lege: Ad paulnum Antiochenum, ad quem revera Damasus misit Cofessonem fidei, cuius art. XXIII ita se habet: Si 
quis de Patre et Flio bene senserit, de Spiritum autem sancto non'recte habuerit, haereticus est. (Migne, Patr. Lat. XII, 363 b). Scilicet: 
sive de Filio, sive de Spiritu sancto prave sentias perinde est, quia utroque casu Trinitatem negas. Qud haec ad processionem Spiritus 
sancti e solo Patre? 

Adăugăm că mărturisirea trimisă de Damasus a fost primită de Paulin al Antiohiei la Tesalonic (Hefele-Leclercg, op.cit. II, I, p.58), de 
unde greşeala encielicii, care socoteşte pe Paulin episcop de Tesalonic. Paulin se înapoia de la sinodul ţinut la Roma la 382. 

% Canonul zice: “Fiind citite acestea [simbolul niceean şi un simbol nestorian], sfântul Sinod-a hotărât, că nimănui nu-i este îngăduit să 
prezinte, să scrie sau să întocmească altă credință, decât cea hotărâtă de Sfinții Părinţi cei adunaţi în oraşul Niceea, cu ajutorul Sfântului 
Duh. lar cei care ar îndrăzni fie să întocmească altă credință, fie chiar s-o aducă sau să o prezinte celor care voiesc să se întoarcă la 
cunoştinţa adevărului, fie din păgânism, fie din iudaism, sau fie din orice erezie, aceştia dacă sunt Episcopi sau Clerici, Episcopii să ll 
scoşi din Episcopie, iar Clericii din Cler; iar dacă sunt laici, să se anatematizeze”. (În continuare, canonul se referă în special la erezia 
nestoriană). = 3 - 
” În realitate, expresia Filioque a fost întrebuințată întâi în Spania, într-o mărturisire de credință compusă de episcopul Pastor pe la 450 
(F.X. Funk-Karl Bihlmeyer, Kirchengeschichte ed. 8, Das christliche- Altertum, Paderborn 1926, p.182) şi apoi într-un simbol de 
credință aprobat de sinodul de la Toledo“ 447 (Hefele-Leclercq, op. cit., t.II, partea 1, p. 483); introdus în Simbolul nice 
constantinopolitan de sinodul de la Toledo 589 (Hefele-Leclereg, op. cit., t.II, partea 1,(1909),p.223-224. Dom H. Leclerc, L tacit 
chretienne (Bibliotheque de lenseignement de Phistoire ecelesiastique),ed. II, Paris 1906, p. 280-281). În Răsărit Filiogue & 105 
cunoscut mai târziu, prin epistola sinodală a papei Martin 1. 1129 
3 Carol cel Mare a favorizat introducerea lui Filioque în Simbol (Hefele-Leclercq, op. cit., t. III, partea a II-a,(1910), p. 11271 * 
(Sinodul de la Aix-la-Chapelle (Aachen) 809. 

* Ovpavogovrop, la Dallas, p.36 şi Mansi 40, 386: divin. 

* În textul grec singular (etimy£), în dezacord cu subiectul. za iu 
** Se ştie că papa Leon III (795-816) a dezaprobat introducerea lui Filioque în Simbol, pentru motivul că sfinții Părinți şi scad e papa 
cunoscut acest cuvânt, ba chiar au oprit orice schimbare în Simbol (Hefele-Leclereq, op. cit., tII, partea II, p. | 132).Ceva mal e zi fos 
a pus să se graveze simbolul niceo-constantinopolitan în grecește şi latineşte, fără Filioque, pe două plăci mari de argint, care 
aşezate în biserica Sf. Petru. vi. 160 
* Svatopluc (Swetopluk, Swentopulk), regele Moraviei (ț894). Epistola papei, în Monumenta Germaniae historica; Epistola + zl 
s.q. (v. despre conflictul dintre Metodiu şi Svatopluc, F. Dvornik, Les'slaves, Byzance et Rome au IX-e siecle (Travaux publies P 
Institut d 'ctudes slaves. IV), Paris 1926, p. 261-270). 


au 


216 


e ai aa 


Document 

etodiu episcopul Moraviei, cei mai mulți 

pentru dale ce decurgeau pentru ei din erezie”, 
“sin 


„ntisin it folos lumesc Şi câştig mult, închipuind conducerea monarhică în 
„je mu zi harurilor Sfântului Duh, nu numai au schimbat câ 

mono Pe inovaţii de cealaltă veche şi existentă încă formă 
n ară A 


de conducere creştină, ci s-au silit nu 
i 


ărată, ca să atragă cu ei de la Ortodoxie 


ne să robească astfel Biserica cea catolică”! voilor Şi 
postă 


lor oamenilor. 

nasii și Părinţii noştri de fericită amintire de atunci, 

[5 inaih picioare învățătura strămoşească evanghelică şi sfâ 
esut al Mântuitorului nostru, mişcaţi de dragoste pări 
S „ creştini pentru care & murit Hristos şi au depus mult zel şi iubitoare străduință, şi în sinoade şi 

a articular, pentru ca, salvând învăţătura ortodoxă a sfintei 

Il 


cl Biserici catolice, să coasă împreună la loc 
de vor putea ceea ce s-a sfâşiat, şi ca doctori încercați au chibzuit laolaltă pentru mântuirea 


mădularului suferind, îndurând multe supărări şi dispreț Şi prigoniri, numai ca să nu se despartă în 
bucăţi corpul lui Hristos, numai ca să nu se calce in picioare hotărârile dumnezeieştilor şi venerabilelor 
Sinoade. Dar istoria gca:nernincinoasă, ne-a încredințat de neînduplecata stăruință apuseană în rătăcire. 
Aceşti bărbați de fericită amintire au incercat în faptă şi în această chestiune adevărul cuvintelor celui 
întru sfinți Părintelui nostru Vasile cel până la cer strălucitor”, care zicea şi atunci din experiență 


despre episcopii Apusului şi îndeosebi despre Papa însuşi: Care nici nu cunosc adevărul, nici nu 


> a Ei i - » “A . A e “A a a PI 
suferă să-l învețe, Geatan dusi a cu cei care vor să le anunţe adevărul şi întinzând prin ei înşişi erezia 
(către Eusebiu al Samosatei) 


şi astfel cunoscând neîndreptarea lor după prima şi a doua certare 
frătească, lăsându-i în pace şi evitându-i i-au lăsat la mintea lor cea neîncercată (căci mai bun este 
războiul decât o pace care desparte de Dumnezeu, cum a spus şi cel întru sfinți Părintele nostru 
Grigorie despre arieni) S. De atunci nu mai este nicio comuniune duhovnicească între noi şi ei. Căci au 
săpat cu mâinile lor prăpastie adâncă, cea între ei şi ortodoxie. 


întru osteneală şi sfat îndeobşte, văzând 
şiat cu mâini nelegiuite veşmântul cel de 
ntească şi frățească au plâns”? pierderea 


8. Dar pentru aceasta Papismul n-a încetat de a tulbura Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu, ci 
trimițând pretutindeni aşa numiți Misionari, oameni traficanţi de suflete, înconjoară pământul şi 
marea, ca să facă un prozelit, să înşele pe vreunul dintre ortodocşi, să strice învățătura Domnului 
nostru, să falsifice prin adaos dumnezeiescul Simbol al sfintei noastre Credințe, să arate de prisos 
Botezul” cel lăsat de Dumnezeu, inutilă împărtăşirea cu Potirul Testamentului şi câte altele 
nenumărate a insuflat demonul inovației scolasticilor, care au îndrăznit totul în evul mediu, şi 
Episcopilor Romei celei. vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stăpânire. Fericiţii pentru 
evlavie înaintaşii şi Părinţii noştri, deşi în multe feluri şi în multe chipuri supăraţi şi prigoniți 


Ar părea poate falsă o asemenea afirmaţie, dacă declaraţiile unor papi nu ne-ar arăta că episcopii romani şi-au permis să treacă peste 
hotărârile Părinților şi sinoadelor pentru interesul şi plăcerea de a impune voința Romei ca normă de credință şi de a ridica astfel 
autoritatea papală. Iată, de exemplu, declaraţia făcută de papa Ştefan V (885-891) moravilor după moartea lui Metodiu, 
ortodoxiei bizantine a acestuia privitor la purcederea Sfântului Duh: 
"Si dixerunt: Prohibitum est a sanctis Patribus symbolo addere aliquid vel minuere, dicite: Sancta Romana Ecclesia custos est et 
confirmatrix sanctorum dogmatum”. (Dacă vor zice: Este oprit de către sfinţii Părinţi a adăuga sau a reduce ceva în Simbol, răspundeţi: 
Sfânta Biserică Romană este paznicul şi confirmatorul sfintelor dogme) la F. Dvornik op. cit. p. 287. 
& De aici înainte, Dallas şi Mansi traduc kaGoMukn mai mult “universelle”. 
Expresie imitată probabil după enciclica de la 867 a Patriarhului Fotie, par. 25 şi 26 (Migne, P.G. 102,732; în traducerea mea, Studii 
leologice, Publicaţie a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, an. I (1930) nr. 2, p. 68-69 
„Dallas p.37, Mansi 40, 388: divin (comp. par. 6). te 
Locul Nu este citat întreg, Epistola zice: Iar dacă va mai ține mânia lui Dumnezeu, ce ajutor vom avea de la mândria apuseană [Sfântul 
LEE zice figurat: sprânceana apuseană]? Care nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, şi prejudecând cu bănuieli 
al A PRE, acelea le fac şi acum, care (le-au făcut) mai-nainte cu Marcel [aluzie desigur la atitudinea occidentalilor în cazul lui Marcel 
, sep d, condamnat în Orient ca eretic(336, 338, 339, 343), găsit ortodox la Roma (340 şi Sardica 343)]; certându-se cu cei care vor să 
A e 2 şi întărind erezia prin ei înşişi. Căci eu însumi voiam, fără forma comună, să scriu corifeului lor, cara despre cele 
5 SEA ie numai cât să fac să înțeleagă că nici nu ştiu adevărul celor de la noi, nici nu primesc calea pe care să-l afle. 
i cuvânțarea zi a P.G.,32,889-893. Citatul de mai sus, la col. 893 B. „ci rep sii o SP Merge dee ale că 
opitovonc sate a ( Ano)oynrikos 1ng es rov Ilovrov (wyns) la Migne P.G. 32, NP Yap 


în ciuda 


€ ințe] : a : f 
felege botezuj prin cufundare, în opoziţie cu cel prin stropire. 


2147 


dinăuntru şi dinafară, direct şi indirect de către Papism, încrezându-se în Domnul, ausizy 
păstreze şi să ne predea şi nouă această neprețuită moştenire a Părinților lor, pe care şi noi, cu sali să 
lui Dumnezeu, o vom trece ca pe un tezaur de mult preț generaţiilor ce vor veni până la a tonu 
veacului. Dar nu încetează până astăzi şi nu vor înceta pentru aceasta Papiştii să atace după Arşity, 
lor ortodoxia, care le este zilnic mustrare vie înaintea ochilor ca unor apostaţi de la credința | Cei] 
strămoşească. De ar fi dat Dumnezeu să îndrepte ei aceste atacuri contra ereziei, care a năvălit a Cea 
şi a pus stăpânire pe el! Cine se îndoieşte, că dacă zelul lor pentru distrugerea Ortodoxiei „Pus 
întrebuințat cumva pentru distrugerea ereziei şi a inovaţiilor, după sfaturile cele lui Dumnezeu i f 
ale lui Leon al III-lea şi loan al VIII-lea, acei ultimi Papi ortodocşi de fericită pomenire, de ai Cute 
mai fi rămas nici urmă din ea pe lume şi am putea acum să spunem acelaşi lucru”, după fă i N-ar 
apostolică? Dar zelul urmaşilor lor nu era pentru apărarea Credinței ortodoxe, ca zelul vrednicujuinl 
amintire întru fericiți Leon al III-lea. ! de 


9. Până în timpul de acum, atacurile personale ale Papilor înaintaşi încetaseră şi nu mai erau q 
ale misionarilor; de curând însă Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847%, a dati 
6 ianuarie acest an o enciclică intitulată Cărre Orientali, având douăsprezece pagini în traducer a 
greacă, pe care trimișii săi au răspândit-o ca pe o miasmă venită de undeva din afară înăuntrul Îi 
noastre ortodoxe. Această enciclică se adresează către cei care în diferite timpuri şi în diferite 
comunităţi creştine au apostaziat şi au dezertat la Papism şi prin urmare îi- sunt partizani, dar i 
îndreaptă intenţionat şi către ortodocşi, nu în particular şi numindu-i, dar citând pe nume“ (pag.3. r.4. 
18, pag.4 r.19 şi pag.9,r $, 17 şi 23) pe dumnezeieştii şi sfinții noştri Părinţi, calomniindu-i adică pe e; 
şi pe noi, moştenitorii şi urmaşii lor; pe ei ca ascultând zice-se de ordinele papale şi de hotărârile 
venite de la Papi, ca de la arbitrii Bisericii catolice, iar pe noi ca pe nişte neascultători de pildele 
acelora şi prin urmare calomniindu-ne față de Turma noastră cea de Dumnezeu încredințată, ca pe nişte 
despărțiți de Părinţii noştri şi nepurtători de grijă pentru datoriile noastre cele sfinte şi pentru 
mântuirea sufletească a fiilor noştri duhovniceşti. Şi uzurpând anume ca pe o proprietate a lor Biserica 
cea catolică a lui Hristos, pentru că deţin, cum se laudă, scaunul episcopal al Fericitului Petru, voiesc 
să amăgească astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, adăugând acele cuvinte 
surprinzătoare pentru oricine s-a hrănit cu învățătura teologică (pag.10, r. 29): nici nu există motiv să 
pretextaţi contra întoarcerii la adevărata Biserică şi comuniune cu acest sfânt scaun. 


ecât Cele 


10. Desigur că fiecare dintre fraţii şi fiii noştri în Hristos cu educaţie şi instrucţie religioasă, citind cu 
atenţie şi cu înțelepciunea cea dată lui de Dumnezeu, observă că şi cuvintele Episcopului de acum al 
Romei, ca şi ale înaintaşilor lui de la schismă, nu sunt cuvinte de pace, cum zice (pag.7, r.8) şi de 
iubire, ci cuvinte de amăgire şi absurde, tinzând la interes, după obiceiul înaintaşilor lui antisinodali. 
De aceea şi suntem siguri că aşa cum nu s-au înşelat până azi, ortodocşii nu se vor înşela nici de acum 
înainte; căci cuvântul Domnului nostru este sigur (loan X, 5): Nu vor urma pe cel străin, ci vor fugi 
de la el, pentru că nu cunosc glasul celor străini. 


11. Cu toate acestea, am socotit de datoria noastră părintească şi frăţească Şi ca o obligaţie sfântă, ca să 
vă întărim prin prezenta rugăminte“ în ortodoxia pe care o ţineţi din strămoşi şi să arătăm totodată în 
treacăt netemeinicia celor gândite de Episcopul Romei şi ce este vădit că el cugetă. Căci nu cu 
mărturisirea sa apostolică îşi împodobeşte scaunul, ci cu tronul apostolic se sileşte să-şi stabilească 
autoritatea, şi cu autoritatea mărturisirea sa. Dar lucrul nu stă aşa. Căci nu numai că scaunul Romei se 
socotește a fi cinstit cumva de către fericitul Petru dintr-o simplă tradiţie, dar nici scaunul domnesc al 
fericitului Petru, mărturisit de Sfânta Scriptură, adică Antiohia, a cărei Biserică este de aceea 
mărturisită de sfântul Vasile (Epist. 48 către Atanasie cel Mare)? ca cea mai însemnată dinre 
Bisericile din lume”, şi ceea ce este şi mai mult, Sinodul al doilea ecumenic scriind către Sinodul 


%% To aro, adică să mărturisim aceeaşi credință. 

* Greşit, în loc de 1846. 

“0 Adică nu specifică Biserica Ortodoxă, dar citează Părinţi ortodocşi. 

* Dallas p.41, Mansi 40, 390; par cette Lettre pastorale. 

“ În Migne P.G. 32, 424-425, epistola 66 (din anul 371), fi 
% Că trebuie început cu grija celor mai importante, după cei mai înţelepţi dintre medici, ştii mai bine ca oricine. Şi care poate !! 
importantă dintre Bisericile lumii decât cea a Antiohiei? (ibidem, col. 425 B). 


218 


mai 


pF 


4 (prea cinstiților și cucernicilor frați. ş 

Apusel î aloianue şi ceilalți) “ mărturiseşte zicânds 

pritto E ia Siriei, în care pentru prima dată s-a Î 
p 


asld, . > 
(a Scriptură i "A 
i icem? Insăşi persoana fericitului 


pati cea catolică, la care-şi Episcopii Romei sunt nevoiți 
BIS 


ne-a ară 
cunosc € 
ei Înşis! 
luminăto 


IX, 27 şi Matei XXIV, 15), de ce n-ar fi şi erezia pe sca 
zădărnicia și slăbiciunea şi a celorlalte argumente (pag. 8, 
Episcopului Romei. Căci dacă Biserica lui Hristos nu s- 
mărturisiri lui Petru (care era răspuns comun din partea ap 
Matei XVI, 15): Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu (ibidem, 16), cum ne tălmăcesc nouă 
dumnezeieştii Părinți răsăriteni şi apuseni, s-ar fi întemeiat pe temelie greşită chiar pe însuşi Petru, dar 
încă pe Papa, care, după ce şi-a însuşit şi cheile Împărăției cerurilor, ce fel de întrebuințare a făcut de 
ele se vădeşte din istorie. Dar şi însemnarea întreitului Paşte oile mele, dumnezeieştii noştri Părinţi 
comuni de acord învață că nu era un privilegiu al fericitului Petru asupra celorlalți Apostoli, şi cu atât 
mâi puțin şi al urmaşilor lui, ci o simplă restabilire a lui în apostolat, din care căzuse prin întreită 
lepădare. Dumnezeiescul Petru însuşi se arată a primi astfel înțelesul întreitei întrebări a Domnului Mă 


ostolilor întrebaţi Voi cine ziceţi că sunt? - 


“ La Teodoret de Cyr, Ist. bis.,V, IX, în Migne, P.G. 82, 1212-1218 
“ Episcopul Romei, 366-384. 
“ Episcopul de Mediolanum (Milano), 374-397. 

Poate episcopul de Treveri (Trier), 373-386 (menţiune la Hefele-Leclereq, ibidem, p.58; Ulysse Chevalier. 
historiques du moyen age. Bio-bibliographie, nouvelle edition, vol. I, Paris 1905, col.704, şi Briton). 


= Episcop de Aquileia, 369-381 (menţiune la Hefele-Leclercq, op. cit. p.50; Ulysse Chevalier, op. cit. vol II, (1907),col. 4622). 


După Valerian, adresa epistolei are: Asholios, Anemios, Vasilios şi celorlalți sfințiţi episcopi, adunaţi în marele oraş Roma...(col. 
1218 B). 


(v. şi Hefele-Leclercg, op.cit. LII, partea I, p. 54-55). 


» Repertoires. des sources 


jLa Mansi 40,391, nota 1: Apud Migne, Patr. Lat, XIII, 1202 b. 

„Op. Faptele Apost. XI, 26, Epistola explică alegerea lui Flavian pentru scaunul Antiohiei: Pe prea venerabilul şi de Dumnezeu 
Mbitorul episcop Flavian al prea vechii şi în adevăr apostolicii Biserici din Antiohia Siriei, în care pentru prima dată s-a întrebuințat 
Anstitul nume al creştinilor, conlucrând cei ai provinciei şi ai diocezei Orientului, l-au hirotonit canonic...(col.1217 B). 
„ Comp. Galateni 11, 14, j 

Na renta (ti Dic nrads Dal pi ciiopniraleu n a 

Spa : ântul Vasile, ci vechii Ierarhi şi credincioşi ai provinciilor orientale, r.3 1-32. 


den, Ovarikavov aditov, sanctuarului de la Vatican. Dallas p.42, Mansi 40, 392 lasă netradus cuvântul a5irov, care ca adjectiv 
Ri pa inaccesibil, impenetrabil, sacru. Ca substantiv neutru, cum € aici, însemnează sanctuar . - 

sasa odul VII ecumenic, Constantinopol, 680-681, în şedinţa XIII (28 martie 681), v. Hefele-Leclereq, op. cit. t III, partea 1 (1909), p. 
1» * A i, 4 “ P 

s9 ea A Caterisit la Sinodul IV ecumenic, Calcedon 451. 

“Las; ul “cumenic, Constantinopol . 

[7] inodul III ecumenic, Efes 431. 


ta VUPEVG sau Py : i 40, 392 lăsat afară 
Monos.= %pEw6, piuar (lat. Fullo, franc. Foulon). La Dallas p.42, Mansi 40, a : 
Nofizit, uzurpat ; 


Or al scaunului pe la 470, exilat de împăratul Leon |. 


219 


iubeşti? şi mai mult şi decât aceştia (loan XXI, 16). Căci aducându-şi aminte de chiar dacă toti 
scandaliza de tine, eu nu mă voi scandaliza niciodată (par.12), s-a întristat că i-a zis d treia dpi 
iubeşti. Dar urmaşii lui iau zicerea în chip oportun în înțelesul cel foarte plăcut lor”. 


12. Dar, zice Fericirea sa (pag. 8, r.12) că Domnul nostru a spus lui Petru (Luca XXII, 32)*pu îi 
rugat pentru tine, ca să nu lipsească credinţa ta, iar tu întorcându-te oarecând întăreşte pe A 


E S i 3 Frații tăj 
Rugăciunea Domnului nostru s-a făcut pentru cuvântul că Satan încercase (ibidem 31) 


să tulbu.. 

Ă SR . A = . . p : ur 
credinţa tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a îngăduit numai pentru Petru, şi tocmai de aceea anume 
S oa A ES : - = : : A ; s e 

pentru că grăia cuvinte de iubire de sine şi se îndreptățea pe sine mai presus decât ceilalți (Mate: 
S | 


XXVI, 33): Chiar dacă toți s-ar scandaliza de. Tine, eu nu mă voi scandaliza niciodată. Dar aceasta 
îngăduință a fost trecătoare, a început să blesteme şi să jure, că nu cunosc pe acest om. Atât de d 
este firea omenească lăsată la puterea ei însăşi, duhul este osârduitor, iar trupul neputincios (Matei 
XXVI, 41), trecătoare, am zis pentru ca iarăşi venindu-şi în sine, prin întoarcerea sa întru pocăință, A 
întărească şi mai mult pe fraţii săi întru Acela pentru Care ei nici n-au jurat greşit, nici nu s-au lepădat 
O, înțelepte judecăţi ale lui Dumnezeu! Cât de dumnezeiască şi tainică era cea din urmă noapte pe 
pământ a Mântuitorului nostru! Cina aceea sfântă este crezută a fi săvârşită şi astăzi în fiecare zi . 
aceasta să faceţi întru pomenirea mea (Luca XXII, 19). Şi ori de câte ori veți mânca pâinea aceasta 
şi veţi bea paharul acesta, vestiți moartea Domnului până ce va veni (| Corinteni XI, 26). Dragostea 
frățească cea cu atâta grijă vestită nouă de către Învățătorul nostru comun, întru aceasta vor Cunoaşte 
toți că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste între voi (loan XIII, 35) ale cărei zapis şi condiţii 
Papii le-au sfâşiat întâi, apărând şi primind inovaţii eretice împotriva celor evanghelizate nouă şi 
rânduite de către Învăţătorii şi Părinţii noştri comuni, însăşi această dragoste, zicem, lucrează şi astăzi 
în sufletul popoarelor creştine şi îndeosebi al celor care le conduc“. Căci mărturisim cu tărie în fața lui 
Dumnezeu şi a oamenilor, că rugăciunea Mântuitorului nostru (pag.7, r. 33) către Dumnezeu şi Tatăl 
Său pentru dragostea comună a creştinilor şi pentru unitatea întru una sfântă catolică şi apostolică 
Biserică, în care şi credem, ca să fie una precum şi noi una Suntem (loan XVII, 22), lucrează în noi, 
ca şi în Fericirea Sa, şi aici dorința şi zelul nostru frățesc întâlnesc pe ale Fericirii Sale, cu această 
singură deosebire, că în noi lucrează cu condiția de a se păstra întreg şi neatins dumnezeiescul Simbol 

cel neprihănit şi desăvârşit al Credinței creştinilor după glasul evanghelic şi după hotărârile celor şapte 

sfinte Sinoade ecumenice şi învăţătura Bisericii catolice celei de totdeauna, iar în Fericirea Sa pentru 
întărirea şi predominarea autorităţii şi funcțiunii celor care stau pe Scaunul apostolic şi cea a noii lor 
învățături. lată pe scurt capitolul întregii deosebiri şi neînţelegeri dintre noi şi aceia şi zidul cel din 
mijloc al despărțirii, care, după cum ne-a prezis Dumnezeu (ibidem X, 16), şi alte oi am, care nu sunt 
din acest Staul. Şi acelea Mi se cade să le aduc şi vor asculta de glasul Meu, (care de la Tatăl 
purcede), nădăjduim că, cu împreuna-lucrare a vestitei înțelepciuni a Fericirii Sale, se va ridica din 
mijloc în zilele noastre. Fie spusă acum şi cea de a treia. Căci dacă socotim după cuvintele Fericirii 
Sale, că rugăciunea Domnului nostru pentru Petru, care avea să se lepede şi să-şi calce jurământul, 
rămâne legată şi unită cu scaunul lui Petru şi că se reface virtual şi la cei care stau în timp pe el, deşi, 
cum s-a spus mai sus (par. 11) cu nimic nu contribuie la întărirea părerii (după cum din exemplul 
fericitului Petru însuşi din Scriptură aflăm, încă şi după pogorârea Sfântului Duh), încredințăm totuşi 

din cuvintele Domnului, că va veni timpul când această dumnezeiască” rugăciune, cea pentru 
lepădarea lui Petru, ca să nu lipsească întru sfârşit credința lui, va lucra şi asupra vreunuia dintre 

urmaşii scaunului“ lui, care va şi plânge amar ca el şi întorcându-se oarecând ne va întări şi mai mult 

pe noi, fraţii lui, în mărturisirea ortodoxă pe care o ţinem din strămoşi. Şi dea Dumnezeu câ aces! 

urmaş al lui Petru să fie Fericirea Sa! Dar la această umilă rugăminte a noastră oare ce împiedică să 

adăugăm şi sincerul nostru sfat cordial în numele sfintei Biserici catolice? Noi nu îndrăznim nicidecu 

să zicem, cum a zis (pag 10, r 22) Fericirea Sa, fără altă întârziere. Zicem însă fără grabă, cu matură 

chibzuinţă, şi încă, de va trebui, cu sfatul Episcopilor şi teologilor şi învăţătorilor celor mai înţelept» 


% Probă de traducere liberă la Dallas p. 45, Mansi 40, 394 B: Or, ses successeurs n'ont voulu voir dans cette parole du Sauveur AU i 
plus haute bienveillance pour Pierre, parce que cela convenait a leur but. : 

% Dallas p.45, Mansi 40, 396 A: qui agit jusqu'a ce jour sur les ames des peuples restes fideles a l'enseienement du Christ: et 
partculierement sur les ames de leurs pasteurs, 

% Dallas p. 46 şi Mansi 40, 396, netradus. 

% Dallas p. 46 şi Mansi 40, 396, netradus. 


plus 


220 


. si şi totdeauna mai iubitori de adevăr Ă 
„vlavioşi $ de care destui au astăzi, 


mal uzeiasca iconomie, toate popoarele din Apus, 
ju £ Fericirea Sa, că Episcopul de Lugdunum”?. Sf 
B.P E piEă adică credincioşii de pretutindeni. + 


şi nepărtinitori, după 


mal e 
5) şi c! 
ărăs! 
arinților, 4 1 ei canonică în ordi l iei 
„ „quit întâietatea isa moaca lofatiiei, 
ji alăturându-se regulii infailibile a Scripturii 
xy] [ = ia ._. . . . SI . 
Wa în ea nici dogma Fericitei “ Treimi după simbolul 
ăs 


Duhului celui de taină 
eiescul Potir socotit - fie departe de noi'*-— ca 


Baie ra u numai sfinților noştri Părinţi, care au fost 
otdeauna canon Şi dreptar catolic infailibil” a] Ortodoxiei 


este atât de îndrăzneţ şi de încrezut în 
ar trăi din nou cel întru sfinţi Părintele 
nvăţătură apostolică în atât de esenţiale 
potrivi el cel dintâi la inovațiile şi la dispoziţiile 
arbitrare ale Bisericii romane celei pe drept lăudate atunci, ca una ce se conduce curat după dogmele 
părintești? Văzând, de pildă, că Biserica romană nu numai înlătură din canonul ei liturgic după 
inspiraţia scolasticilor”” străvechea şi apostolica invocare“ a Duhului celui de taină sfinţitor şi că 
mutilează lerurgia! în chip deplorabil în partea ei cea mai esenţială, dar se şi sileşte cu hotărâre ca să 
o scoată şi din liturghia celorlalte comunități creştine, calomniind în chip atât de nedemn Scaunul 


Ca N N i N 


” Aovyăovvov; forma obişnuită este singularul Aov 
frază netradusă la Dallas p.47 şi Mansi 40,398 A. 

* Dallas p. 47, Mansi 40, 396-398: II faut que toute l'Eglise se rallie, c'est-a-dire, a cause de la 
fidelement conserve l'enseignement transmis par les Apotres sur tout ce que croient tous les fideles de 
: Frază netradusă la Dallas p:47 şi Mansi 40,398 A. 


"Dallas p. 47, Mansi 40, 398: En general, l'Eglise de tout l'Occident, se gouvernant strictement d'apres la teneur des dogmes transmis 


(ir nos Peres, s'est maintenue exempte de toute scission et de toute aberrration,dans les questions religioses. Locul se găseştem în 
Migne, P.G.67, 1065 C. 


IlpeoPeua arată drepturile sau privilegiile celui mai mare în vârstă sau celui ma vechi, nu o supremație propriu zisă; prn urmare este 
Vorba de o întâietate onorifică. 


 Dellas p. 47, Mansi 40, 398: sainte, 
p. 47, Mansi 40, 398: saints. 


, Dallas 
„Dallas p. 47, Mansi 40, 398: saint. 


ls - "Eherupguov Ilvevparog. Dallas p. 47-48 şi Mansi 40, 398:du Saint-Esprit. Comp. Şi par.5. 

= feel 48, Mansi 40, 398, lăsate afară. 

î pp ca. 18, Mansi 40, 398: la regle univeselle et les guides infaillibles. | | 

e «ă IVOV TVnOv Kai apoațieie “lEpapyIKOv £16 KVpiapyIKOV HETONENTOKOG. Dallas p. 48, Mansi 40, 398: suprematie transformee 
3, SOUVerainete temporelle, d'autorite fraternelle et de prerogative hierarchique quelle etait d'abord. 


par l'instigation de quelques faux docteurs. 
cleza (enwînârc). 


; ansi 40, 398: le service divin. - 
» Mansi 40, 400:de lordre des mones latins appeles freres Mineurs. 


22 


Y5ovvov sau Aovy5ovyo (comp. Eusebiu, Istoria bisericească VL, 1lşi3). 


preeminence de cette Eglise qui a 
Punivers. 


sei ie p. 48, Mansi 40, 398: 
page PI 


25 p. 
Due 48 


5 8% 

apostolic cu care se laudă, că s-au strecurat după schismă i 7 a reia Siahie aceag, 
inovaţie acest dumnezeiesc Părinte? El care ne asigură (cartea e > A assuet: “ 
pâlc aie Casa utD dmânh P 4 uzAsei a a sui e ImACeaA pu rai ea a ae lea Uminy | 
evocare invocarea '. Că prin ea crede Irineu că se săvârşeşte Mis 4] , tat în chi cosepjul 
Francois Feuardent* din ordinul numiţilor călugări minori papali , care a editat la 1630 See ailă 
sfântului cu scolii, la capitolul 18 al primei cărți, pagina 114: Panem. ei calycem Com 
invocalionis verba corpus et sanguinem Christi vere fieri, că Irineu invaţă pâinea E, 
Paharul amestecat“ prin cuvintele invocării“” devin adevărat trup şi sânge al lui Hristos 
auzi despre vicariatul şi arbitrariul lui”, ce ar zice el, Sarea pentru 9. IICA, ȘI -a indiferent 
dispută despre serbarea Paştilor (Eusebiu, Istoria Bisericească V, 24) a reținut violența Papii Victor i 
Biserica liberă a lui Hristos, sfătuindu-l tocmai contrariul cu atât curaj şi succes? Astfel că chiai 
martorul invocat de Fericirea Sa pentru primatul Bisericii romane arată că autoritatea ei nu SA 
suverană şi nici arbitrală, cum n-a avut-o niciodată nici însuşi fericitul Petru, ci un privilegiu frățesc. 
Biserica cea catolică şi o distincţie acordată Papilor pentru faima şi pentru privilegiul Oraşului? ir 
cum şi Sinodul al IV-lea ecumenic, pentru a menţine independența Bisericilor cea hotărâtă de Sinoduj 
al II-lea ecumenic (can.8)%, urmând Sinodului al II-lea ecumenic (can.3) şi însuşi Sinodului | 
ecumenic (can.6)%* care, numind supremaţia arbitrară a Papii peste Apus Obicei, a decis: Peny că 
Oraşul acela este capitală, Părinţii i-au acordat pe drept ra Ilpeofeia (can.28), nespunând nimic 
despre emanaţia apostolică de la Petru, cea însuşită de ei şi mai puţin decât orice despre Vicariatul 
Episcopilor ei şi despre Păstoria catolică”. lar o asemenea tăcere profundă asupra unor atât de mari 
privilegii, şi nu numai aceasta, dar şi motivarea întâietăţii lor nu cu paşte vile Mele, nici cu pe această 
piatră voi zidi Biserica Mea, ci pur şi simplu cu obiceiul şi cu calitatea de oraş-capitală şi aceasta ny 
de la Domnul ci de Ja Părinţi va părea cu atât mai paradoxală — suntem convinşi — Fericirii Sale, care 
gândeşte altfel despre întâietatea sa” (pag.8. r.16)%, cu cât'el însuşi, cum vom vedea (par.15), ţine în 
mare stimă mărturia ce crede a fi găsit în favoarea scaunului Său apostolic a Sinodului al IV-lea 
ecumenic amintit, şi cu cât Sfântul Grigore Dialogul, numit şi cel Mare (cartea I, ep.25), obişnuia să 
numească aceste patru Sinoade ecumenice ca patru Evanghelii şi piatră în patru colțuri, pe care s-a 


; ICrije 
MiXtum A 
d F 
Uharistie; ţi 
: lar dacă dă 
Proape indif, 


zidit Biserica cea catolică! 


a E i a a A a a a 


* Se referă la locul din enciclica papală unde se spune: Cât pentru cele privitoare la sfintele voastre rituri, trebuie înlăturate din ele cele 
ce s-au introdus după despărțire şi se opun credinţei şi unităţii catolice. 


“5 Ediţia benedictinului R. Massuet s-a tipărit la Paris 1710 şi retipărit la Veneţia 1734. Este reprodus 

5 EKKAOIG. 

5 exkAmăng Aeyov nv emwAmoic, lăsat afară la Dallas p. 49, Mansi 40, 400. 

5 Sancti Irenaei Lugdunensis episcopi adversus Valentini et similium haereticorum haereses libri quinque, Paris 1576 (reeditat Colonia 

1596, cu adaosuri şi după moartea lui — 1 ian. 1610 — la 1639). 

3 Dallas p. 49, Mansi 40, 400: Le pain de I'Eucharistie et le vin mele d'eau. 

*% Dallas p. 49, Mansi 40, 400: Le pain de I'Eucharistie et le vin mele d*eau. 

” ns ETIKAMGEOG. . 
Nota este reprodusă în Migne P.G. 7, 1492 C: Eucharistiae panem, et calicem commistum, per invocationis verba corpus et sangvinem 

Christi, vere fieri, et utrumque per Christi ordinationem toto mundo, velut novi t 


estamenti sacrificium, idque super altare per manus 
sacerdotum offerri, constanter frequenterque praedicat et prophetarum apostolorumque dsertis verbis confirmat, lib.c. 32, 33, 34, 45, ei 
lib. V, c. 2, ş 


”! Dallas p. 49, Mansi 40, 400: du vicariat que s'arrogent les Papes. 
” Dallas p. 49, Mansi 40, 400: par egard pour'l'anciennete et !'Ilustration de la Cite reine. 


” Stabileşte principiul libertăţii bisericeşti, în legătură cu situația Ciprului, declarat autocefal faţă de Antiohia. Lipseşte din colecțiile 
romano-catolice, ca şi can, 7, care opreşte orice schimbare în Simbolul credinţei. £ 
” Recunoaşte episcopului de Constantinopol rang de cinste 
” Stabileşte privilegiile patriarhale ale episcoplor de Alexa 
” Adică privilegiul întâietăţii onorifice, cuvenite oraşului. 
”! Dallas p. 50, Mansi 40, 400: du droit d'etre le Pasteur universel, 
”% larăși ra Ilpeopea. ia zi ca 
” Unde se afrmă transmiterea  privilegiului lui Petru asupra. urmaşilor lui, episcopii Romei, întrucât Biserica nu poate rămâne ăi 
temelie. pura a : 


ă în Migne, P.G. 7 (1857). 


terrestre et de larbitrage universel 


după cel al Romei, fiind episcopul Romei celei noi. 
ndria şi Antiohia, după exemplul celui al Romei. 


» ore autem confessio fit ad salutem 
fateor... quia in his velut in quadrato lapid, sanctae fidei structura consurgit 


= Sat ela i “caujs eorum 
. » €t cujuslibet vitae atque actionis existat, quisquis 
solditatem non tenet, etiam si lapis asse cernit i : 


ur, tamen extra aedificium jacet. (col. 478 A,B). 


220 | | 


ivirea Sa (pag.10, r. 12): certându-se între ei Corintenii au făcut arătare!"! către Clement 


ei, care judecand cazul le-a scris, iar ei atât de mult au îmbrățişat hotărârea lui, încât o 
7 Biserică” Dar acesta este un argument fo 
| în 


findR „loarte slab al autorităţii papale în Casa lui 
ea Ş „Căci atunci, fiind Roma centru al conducerii ŞI capitală, în care rezidau împărații, trebuia 
0 eu. : 


pune” o estiune orintenilor, să se hotărască acolo, 
oa 07! “jacă una din părțile CE Cruel) neinţelegere recurgea la ajutor dinafară, cum se întâmplă şi 
mai al i Patriarhii Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, în cazuri extraordinare şi greu de rezolvat 


nță imperială şi încă pentru întâietatea lui 
e este de îndreptat, bine! Dar dacă nu, se 


sin0 > jucrul ză A ncurs frățesc întru credinţa creştină nu se 
anunt in robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Acestea fiind zise ŞI despre exemplele citate de Fericirea 
vin i Atanasie cel Mare şi loan Hrisostom (p.9, 5, 17) despre protecția frăţească şi cuvenită 


celoră Bisericile nestăruind în învăţătura de la Niceea (Sozomen! 
lbură ia ameninţat (ibidem)...sau în viitor nu vor fi tolerați, 
cap. incă, în cazul Corintenilor, că atunci fiind numai trei scaun 
| > 
potal 
. in . - Si > 
i deci în acestea nimic extraordinar, care să 
ve 
Dumnezeu: SA | 
(5, Dar zice, în fine, Fericirea Sa (aceeaşi pagină, 1.20), că Sinodul al IV-lea ecume 
ea i î ă de la Cal 
şeală, desigur; îl mută d Calcedon la Carta 
2 


“ Istoria bisericească, cartea III, 
de nu vor înceta cu inovațiile”. De 
e patriarhale'%, cel mai aproape şi cel 
către care şi trebuiau să se îndrepte canonic. Nu 
arate supremaţia! Papei în Biserica liberă a lui 


nic (pe care din 


gena'!!), a strigat după citirea epistolei Papei Leon I: 
Petru a vorbit astfel prin Leon. Lucrul este adevărat. Dar nu trebuia să treacă cu vederea Fericirea Sa 


şi cum şi după ce fel de lucrare au strigat Părinţii noştri ceea ce au strigat întru lauda lui Leon. Pentru 
că aceea!” poate din preocuparea de a fi concisă pare necompletă în acest punct necesar, care arată cu 
evidență cu cât stă mai presus autoritatea Sinodului ecumenic nu numai decât a Papei, dar şi decât a 
Sinodului””” lui, iată vom arăta noi în public faptul, aşa cum a fost. Din cei peste şase sute de Părinţi 
adunaţi de Sinodul de la Calcedon, aproape două sute, cei mai învăţaţi dinte ei, au fost însărcinaţi de 


Nu Corintenii s-au adresat lui Clement Romanul, ci acesta a aflat din auzite, ca 


comunității. Prin urmare nu se poate vorbi de un apel la episcopul Romei, cum se credea mai înainte şi cum crede încă F. Cayre, Precis 
de Patrologie. Histoire et doctrine des Peres et docteurs de | 'Eglise. T. 1, Paris-Tournai-Rome, 1927, p.59. Vezi Otto Bardenhewer. 


Geschichte der altkirchlichen Literatur, t.], ed. 2, Freiburg im Breisgau 1913, p.124; J. Tixeront, Precis de Patrologie, ed. 6, Paris 1923. 
„16. 


şi alţii, cele întâmplate la Corint Şi a scris în numele 


e Exk)notas, tradus de Dallas p. 50, Mansi 40, 400: dans les Eg 
'% Dallas p. 51, Mansi 40, 402: parce que cette ville est le siege de 'Empire et a cause de la preseance de ce siege dans les Synodes 

E 6e pm, OVOYYEMETAL TO RPayua Kai E1G Tnv AOIKNOIW KATU Ty kaGeorora. Amintesc că locul acesta a fost mult criticat de romano- 
atolici, ca arătând dependența Bisericii ortodoxe față de stat. De observat însă că enciclica zice: lucrul se aduce şi la cunoştinta 
conducerii statului: nu se spune că aceasta rezolvă chestiunea singură, ca Supremă instanță, ci că de nevoie şi în mod excepţional se face 
fnoscut cazul, după ordinea de lucruri stabilită, impusă Bisericii ortodoxe din imperiul turc de situaţia ei. 

mt npeopeia. Dallas p. 51, Mansi 40, 402: de lautorite fraternelle due aux prerogatives. 

i Mansi 40, 402 B citează Soc, greşeală care ar putea face să se creadă că este vorba de istoricul bisericesc Socrate. 

Migne P.G. 67, primul citat la col. 1052 D: Kou TOIG OVA TI]V EU 'ETIOKONOIG Eypaye, HEngponevos mg ovk opdoc Bovhevoapevoic nepi 
1006 avăpag, Kou Tag “EKKÂNGIAG TOPATTOVOI, TW um Euuevew Toiş ev Nikua 5otaoig. Al doilea în continuare col 1052 D-1053 A: 
ia d€ Ek novrav €!$ pPntnv nuepav napeivoi ekehevoe, BiedeyEov Ta ÂWOtav En OvING EVNVOXEVaL IOV WNPov n Tov ACUrOv OK 
ja NREUMOEV, Ei un 1OVO0WTO VEOTEPILOVTEG. | => Aga 
alege Roma, Alexandria şi Antiohia, care nu erau încă scaune patriarhale, dar erau centrele bisericeşti cele mai de seamă. 
ja P2ls p. 51, Mansi 40, 402: et le plus convenable d'apres la division de PEmpire en provinces, explicând astfel pe Oeuorikorepoc. 

1%0no7eta, cuvânt care arată şi natura supremației papale. 


lises. Pentru motive sinctactice şi istorice trebuie preferat singularul. 


Ei 
& e 
"3 
3 Se 
LE = 
> e 
= 
- 
> 
= 
[ej 
O 
& 
Ra 
a) 
E, 
& 
a: 
= 
[=] 
d") 
le) 
e) 
E3 
= 
=] 
2. 
ex 
e) 
FA 
le) 
(a) 
2. 
o 
> 
Pai 
4 
E 
= 
< 
— 
Q 
= 
9 
a 
93 
[4 
= 
[=*) 
Pa 
a 
[= 
= 
& 
= 
na 
[=] 
5 
2, 
< 
[=] 
[=>] 
< 
4) 
je) 
(>) 
3 
e) 
= 
pu 
[7] 
= 
px 


"indreptata m care numeşte observaţia din enciclica ortodoxă purum mendacium. De notat însă că în Mansi 40, 402 se primeşte 
tr 
Ka 


ucerea franceză a lui Dallas p.52, care zicând de Chalcedoine a Carhedon se mulţumeşte să transcrie cuvântul 
Encicțiea ţa. 44Uce, neştiind poate că este vorba de Cartagena (Carthage). 
13 Ciclica latină, 


as : 
P. 52, Mansi 40, 402: a son college. 


ÎL - 


: x : 114 

Sinod ca să cerceteze şi după literă şi după sens amintita Epistolă a lui E : sau numai ata A 

raporteze în scris şi sub semnătură părerea lor asupra ei, Magia Ra ieirosluza, ele aproape i 
sute de aprobări şi cercetări parţiale ale Epistolei se găsesc indeos Ş (a a patra a num pot 
Sinod, cu acest fel de cuprins, de exemplu: | ui 
Maximos al Antiohiei Siriei a zis: Epistola sfântului Arhiepiscop Leon al Romei celei împărățesi; - 
de acord cu cele expuse de către cei trei sute opisprezece sfinți Părinţi de la Niceea şi cei i; 
cincizeci de la Constantinopol noua Romă şi cu credința expusă la Efes de prea sfinţitul Episc op Cin 
Și am subscris, 


ă 


Şi iarăşi: 
Teodoret prea cucernicul!!s Episcop al Cirului: Epistola prea sfințitului Arhiepiscop domnul!!6 
este de acord cu credința expusă la Niceea de către sfinţii şi fericiţi Părinţi şi cu Si 
Credinței cel întocmit la Constantinopol de către cei o sută cincizeci şi cu Epistolele ferici 
Ciril. Şi acceptând sus numita Epistolă am subscris. 


Leoy 
tului! 


Şi aşa mai departe, toți mărturisesc: Epistola concordă, Epistola este conformă, Epistola este co 
cât priveşte sensul etc.; după atât de multă şi aşa de riguroasă cercetare făcută alături de 
Sinoade de mai înainte!” şi după deplină informare asupra Ortodoxiei!" ideilor, şi nu pentru că 
şi simplu Epistolă a Papei, au scos, fără nici o pismă, această exclamaţie faimoasă, cu care ŞI Fericirea 
Sa acum lăudându-se se mândreşte. Dar dacă şi Fericirea Sa ne-ar fi comunicat lucruri conforme și de 
acord cu sfintele şapte Sinoade ecumenice de mai înainte, în loc să se laude cu pietatea înaintaşilor săj 
cea vestită de înaintaşii şi Părinţii noştri într-un Sinod ecumenic, s-ar putea lăuda pe drept cu propria 
sa Ortodoxie, vestind adică în loc de onoruri strămoşeşti virtuți proprii. Aşa că depinde şi acum de 
Fericirea Sa,:ca scriindu-ne de acelea, de care, cercetându-le şi comparându-le cei două sute de Părinţi 
să le găsească de acord şi conforme cu Sinoadele mai sus pomenite!”!, de el — zicem — depinde ca să 
audă şi de la noi păcătoşii astăzi nu numai Petru a vorbit aşa'”, şi orice alt se mai cuvine”, dar şi: Fie 
sărutată sfânta mână, care a şters lacrimile Bisericii catolice. 


hformă 
Sfintele 
cra pur 


16. Şi este permis întru totul să aşteptăm de la înțelegerea Fericirii Sale un lucru atât de mare, vrednic 
de adevăratul urmaş al fericitului Petru, al lui Leon | şi Leon III, cel care pentru paza Credinței 
ortodoxe a gravat pe table inexpugnabile dumnezeiescul Simbol fără inovaţie!”, lucru care va reuni 
Bisericile Apusului cu Biserica sfântă catolică, în care sunt încă vacante şi gata de primire şi scaunul 
de întâi — stătător canonic!” al Fericirii Sale şi celelalte scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Căci 
Biserica cea catolică, aşteptând în tot cazul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat, împreună cu 
turmele lor, nu numeşte nominal!% intruşi la locul de conducere al celor în funcţiune, traficând cu 
Preoția'”. Şi am aşteptat cuvânt de mângâiere şi-l nădăjduiam, cum scria sfântul Vasile către sfântul 


at, părinţii au'strigat: Aceasta este opera lui Dumnezeu (ibidem, p. 703). 


fă o ev)afeoruTog, netradus la Dallas p. 52, Mansi 40, 404. 


: S pt en 
: e des pansees telles que, deux cents Peres, apres les avoir examinees, les trouY€ 
accord parfait avec les premiers Conciles. i 


'% Dallas p. 53, Mansi 40, 404: Pierre lui-meme a parle par sa bouche. 

ci Dallas p. 53, Mansi 40, 404: et d'autres louanges semblables, 

ii ame i oi Ma pour conserver intacte la Foi orthodoxe, fit graver sur les tables a Pepreuve de toute atteinte. 
'% Alăturare de cuvinte inevitabilă 
' Enciclica vrea să spună că deşi 
titulari în scaunele lor, pe care le- 


(ov dopulei VU TO ovouari); vezi nota următoare. miri & 
papa şi episcopii romano-catolici au căzut în erezie Biserica Ortodoxă nu-şi permite să facă 2 serică 
ar putea considera vacante, pe când, din contra, papa trecând peste canoane şi jignind grâY 


224 


diolanu i L8 ii E a 
zie, Episcop da e ce (pistele 55). > Sd Se reînnoiască vechile urme ale Părinților, 
mbro fără mare surprindere am citit numita encicli or, în care cu nemângâiată 
a = SS FN > 
când nu suflet vedem şi pe Fericirea Sa cea lăudată pentru ințelepciune, ca Şi 
jurere A vorbind cuvinte de falsificare!%, adică 


adică de falsă Î 
> - i 3 132 
schismă pecetluit de cele şapte Sinoade ecumenice “*; 


ntocmit şi 


turghii, a căror numai 
IC (actul V 


chitate şi autoritatea ce 
făcut să se abţină chiar 
. Din aceste 
île ta sl inges ara greșeală de răsturnare! 
ai înţelepţi şi mai evlavioşi Piscopi ai Bisericii romane, încât să n 
inerea infailibilei şi prin urmare Invidiatei autorităţi vicariale şi a 
Joc şi de cele mai sfinte şi 
n cuvânt cu evlavia antichiră 
IDLE ă 
ie S AES A - î 
ied astfel până şi în Cina Domnului 
ames păi 


e dintr-odată în to 
colastică *, în care încrezând-se, se mulţumeşte cu gândul că şi 
$ 


amic. au suferit la fel, respectuoasă totuşi totdeauna cu aq 
-ondescendență orişicum apostolică! fără — cum zice (pag.11, r.5) 
aspră! Dintr-o asemenea necunoaştere a rânduielilor noastre ap 
cazul şi cealaltă declarație a sa (pag.7, r.22): Dar nici între 
imătăturii şi a sfintei supravegheri „» atribuindu-ne în chip cur 
oarecând şi Papa Leon al IX-lea scria celui întru fericiți Mihail 
schimbat Simbolul Bisericii catolice!“ i 


de învățătura dumnezeieştilor Părinţi 


arheologia şi de istoria bisericească, 
vechii Biserici romane, va afla cu sur 


ale Spaniei şi de evhologhiul 


țiunea pentru mama comună în 


ipsa V, 1), adică cu cele şapte 
Sinoade ecumenice, şi în ascultarea adevărului. Pentru câte trebuiesc în adevăr să fie înlăturate din 


» întrucât sunt porunci omeneşti, pentru ca să se poată reîmpăca 


Ortodoxă, numeşte episcopi ca simpli 


titulari la scaune din Orient, deci de pe teritoriul ortodox, 
Păstori canonici, dând însă titularilor 


pe care le consideră astfel ca lipsite de 


alte însărcinări, în legătură cu misiunea printre ortodocşi. (Un asemenea episcop titular, de Ilion. 
ese şi Mer. D'Herbigny, cunoscut emisar al romano-catolicismului printre ortodocşi, în special în Rusia). Această practică scandaloasă a 
Biserici 


np-7IC papale are la bază concepția că Orientul ortodox este o sim 
In Miene P.G. 32 


plă terra misionis rezervată pentru episcopi in partibus infidelium. 
“ Dall 


» 109-714, Epistola 197 din anul 375. 


ie 35 p. 54, Mansi 40, 40: Sa Saintete si vantee pour sa sagesse, suivre l'exemple de ses predecesseurs depuis la separation. 
„ Pidem: la langage de linnovation. 


| AHounros, ireproşabil, 
, bellas p. 54, Mansi 4 
5 ee dui frappa le 
; Pldem: dans quel ine 


0, 406: deja irrevocablement fixe par les Conciles oecumeniques. 

Seigneur au visage. e 

allas nextricable labyrinthe d'erreurs, dans quel cerele vicieux, 

zi a p. 54, Mansi 40, 406: Ia primaute absolue. 

ji idea 55, Mansi 40, 406; des liturgies. 

“i ore due sur la celebrațion de la sante Cene. 

ude o rep i 7 6oide Ba: Eiotcra bărie înșelătoare, subtilă 

A “pUpe inte întâlnite şi mai sus; = vorbărie înşelătoare, i Ap 

ul Palas , Mast 40. gt yet şi mai scie rari vous ala de l'enseignement sacre et du Ag ie E eimfi ca 

Du, Că este vorba de sentința de excomunicare depusă de cardinalul Humbert pe Sfânta Masă în gris ca E a ue 

IS oa că CTau acuzaţi ortodocşii, între altele, că au tăiat pe Filoque din Simbol. De notat că ŞI A SAO aia să Sizatau) ulei meet 

taler ou pi linii au pretins pe baza unui manuscris grec falsificat că Sinodul VII ecumenic (787) a în pă A ae 
la pe care grecii apoi l-au înlăturat. Învăţatului Ghemist Pleton nu i-a fost greu să vădească neseriozitate 


225 


Documeni 
cu credinţa catolică ortodoxă cea neschimbat 


iseri Î toare a Apusului 
Biserica cea intru toate inova £ 
Părinților noştri comuni, spre care, precum cunoaşte după cele ce zice (pag-8. r 30), este zelul] A 
l către strămoşii noştri, bine face învățându 
garii 


învățătura cea păstrată de 
comun de a luă seama la învăţ 1 p dude Ge moş 
(ibidem r.31) să urmăm vechilor Ierarhi şi credincioşi ai provinciilor e eauaă care, de felul Cun 
: 2142 i : a 
înțelegeau autoritatea învățătorească!" a Arhiepiscopilor Romei celei vechi şi ce idee despre ei dnei 
ț (=) 


să avem în Biserica ortodoxă şi în ce fel trebuie să primim învățăturile lor, De sau lăsat nouă pildă pi 
Sinoade (paragraf 15) şi ne-a lămurit clar Vasile cel până la cer strălucitorul (paragraf 17). Și Cum 
trebuie să înţelegem şi supremaţia, acelaşi mare Vasile formulează - în puține cuvinte voiam să Scriy 


corifeului lor (ibidem), deoarece noi nu facem aici un tratat!”. 
17. Din toate acestea conchide orice om instruit în învăţătura catolică cea sănătoasă, dar îndeosey, 
Fericirea Sa, cât este de nepios şi antisinodal'“ a se cuteza să se schimbe dogmele şi liturghiile Noastre 
şi celelalte ierurgii'”, săvârşite şi încă şi mărturisite ca fiind de aceeaşi vârstă cu propovăduirea 
creştină, pentru respectul ce li s-a acordat totdeauna, şi crezute intangibile chiar şi de Vechii Papi 
ortodocşi, cărora altădată erau comune ca şi nouă acestea. Şi se înțelege cât este de cuviincioasă Şi 
sfântă'“S îndreptarea inovaţiilor, a căror introducere în Biserica Romei noi ştim în ce timp s-a făcutY, 
şi fericiții noştri Părinţi au protestat la timp împotriva inovației. Dar sunt pentru Fericirea Sa şi alte 
motive pentru uşurinţa acestei schimbări!. Întâi, că ale noastre au fost altădată respectabile şi pentru 
Apuseni, care aveau aceleaşi ierurgii şi mărturiseau acelaşi Simbol. lar cele inovate Nici nu erau 
cunoscute Părinților noştri, nici nu pot fi dovedite fie măcar şi din scrierile Părinților ortodocşi 
apuseni, nici nu sunt recomandate fie prin vechimea, fie prin catolicitatea lor. Apoi la noi n-au putul 


niciodată nici patriarhi, nici sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi 
trupul Bisericii, adică Poporul însuşi!*?, care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a 
Părinților săi, cum au experimentat în faptă mulţi dintre Papii de după schismă şi dintre Patriarhii 
latinizanţi!*?, care n-au izbutit nimic, pe când în Biserica apuseană, cum au făcut în diferite timpuri 
Papii, au decretat cele noi fie uşor, fie prin constrângere, pentru iconomie, după cum se justificau către 
Părinţii noştri, deşi împărțeau trupul lui Hristos, tot astfel Papa poate, pentru dumnezeiască în adevăr 
şi foarte îndreptățită iconomie!*%, refăcând nu mreajă, ci însăşi haina cea sfâşiată a Mântuitorului, să 
reconstituie cele vechi şi respectabile în stare să păstreze pietatea, precum zice şi Fericirea Sa (pag.Il. 
r.16), pe care şi el însuşi le cinsteşte, cum zice (ibidem r.14), şi înaintaşii săi, adăugând cuvântul 
memorabil al unuia dintre fericiţii săi înaintaşi (acesta este Celestin, în timpul Sinodului al III-lea 
ecumenic): Desinat novitas incessere velustatem - să înceteze noutatea de a ataca vechimea. ŞI 
bucure-se măcar de acest câştig Biserica cea catolică din infailibilitatea de până" acum a declaraţiilor 


Papilor. În tot cazul trebuie să mărturisim, că pentru o asemenea întreprindere, deşi Pius IX este atât de 


Uie 


'* Dallas p. 56, Mansi 40, 408: magistrale. 

"5 ovpavopavrop, tradus le divin ca şi mai înainte. 

' În text imperativ (VNOTVAOGOTW). 

'% exeăn evravda ov npoypurevav. exmi0eneda, tradus la Dallas p. 56, Mansi 40, 408: pour ne pas entrer ici dans une dissertation 
inopportune: 

" Ibidem; contraires aux decrets des Conciles. 

'47 Dallas p. 56, Mansi 40, 408: pratiques sacrees. 

'% Jbidem: salutaire et conforme a la religion. 

gi Ibidem: don”t la date dans les annales de l'Eglise romaine nous est parfaitement connue. 

"9 Dallas p. 57, Mansi 40, 408; II existe encore d'autres raisons qui militent en faveur des reformes indiquees et les prezentent 
Saintete comme tres-admissibles. 

Ibidem: les dogmes nouveaux. 

d, dori O VNEPUOMIOTNG EOTIV UVTO 10 CEHU 1ng EKKANOLOG: nroi avrog o Aaog, Dallas p. 57, Mansi 40, 408. Această afirmaţie d 
scandalizat pe romano-catolici ca un indiciu de protestantism în Biserica Ortodoxă. Enciclica nu vrea însă să spună că paza credinței 0 
are poporul. ci că acesta ţine atât de mult la religia strămoşilor, încât tradiționalismul lui vine în apărarea ei, chiar dacă ierarhia ar vrea Să 
introducă inovaţii. Poporul nu legiferează în materie religioasă, dar se opune la inovaţii, ceea ce este firesc şi adevărat. De altfel. dac 


romano-catolicilor le place să înțeleagă acest loc în sensul că poporul se impune ierarhiei, nu trebuie 'să uite că aceasta se întâmplă nu li 
I[ 


a la Sa 


ortodocşi, ci la ei înşişi. Filioque a fost o cerință populară; papalitatea l-a admis după ce l-a admis poporul. Immaculata concepl 
atisfactie: 


deasemenea: Conştiinţa creştină este gata să o primească şi chiar o solicită cu strigăte. La 8 decembre 1854 Pius LX îi va da s 
pe notat: Este vorba de o dogmă nouă, solicitată chiar lui Pius IX! 

a Tlarpiapxov AaTivoppovov: Quelques Patriarches sectateurs de la Papaute, Dallas p. 57, Mansi 40, 408. 

i de meme encore un Pape, cette fois par une mesure veritablement juste de menagement divin, ibidem. 

* EK 70v uuxp rov5e, netradus la Dallas p. 58, Mansi 40, 408; în schimb; de I'infaillibilite presumee. 


226 


i a creştină în Biserica cea catolică, precum 
mal ui şi dinăuntru ŞI dinafară. Dar noi suntem întru aceasta 
ice. mai ales, să sete ba j d za a stil fie cu Iertare această îndrăzneală! — însăşi tema 
tori Se (pag-8 E. ) că în ce € priviloara ia mărturisirea dumnezeieştii religii, nu există nimic 
șpistole ozav, care să nu trebuiască îndurat şi pentru 


să n i 6 slava lui Hristos şi pentru răsplata din viata 
dt de E a Fericirii Sale ca să arate înaintea lui 
gre O unui sfat plăcut lui Dumnezeu, tot astfel este şi cel care de bunăvoie apără adevărul 
cepă SE si sinodal, încă Şi cu Sacrifioiul propriilor in 
want a în pace şi episcop, în dreptate ia Fie! Dar până să se întâmple această întoarcere dorită a 
d poştale la corpul Bisericii una, sfântă, Catolică şi apostolică, al cărei cap Hristos este 
piserici IV. 15) iar noi fiecare membre în parte, orice 
fesen! distrugerea credinţei noastre celei fără pată p 
| inzând tată: dar se şi condamnă sinodal pe drept, c 
«rebui€ intră în primul rând şi numita enciclică a Epis 


rie R: pi a caeesta 
Leii şi ca atare declarăm acest lucru în Biserica ce 
Orei 


- 


este nu numai suspectă şi 
a nelegiuit şi pierzător'de suflet. Şi în această 
copului Romei celei vechi, Papa Pius IX, Către 
a catolică. 

eea, iubiţi fraţi şi împreună — liturghisitori ai Smereniei noastre!*? 
ş, Pentru acecc, sa s ca Sai 
| mai ales în această imprejurare a publicării numitei E 
Mai după obligaţia noastră patriarhală şi sinodală!% 
"setei catolice ortodoxe, Mama cea prea sfântă a noa 


să vă îndemnăm şi pe voi întru aceasta, pentru ca amintindu-vă unii altora cuvintele şi îndemnurile 
fericitului Pavel către sfinţii noştri inaintaşi, pe care el i-a chemat de la'! Efes, să repetăm unii către 
alții: Luaţi seama la voi şi la toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi Episcopi ca să păstoriți 
Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Său. Căci ştiu aceasta, că vor veni după 
plecarea” mea „lupi răpitori” dai voi, care nu vor cruța turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica 
hărbați vorbind lucruri S/FICIE >» Pentru a Smulge ucenici în urma lor. De aceea privegheaţi 
(Faptele Apostolilor XX) . Atunci înaintaşii şi Părinţii noştri, auzind aceste sfinte porunci'”, au făcut 
plângere mare şi căzând pe grumazul lui îl sărutau'%. De aceea dar şi noi fraților, auzindu-l sfătuindu- 
ne cu lacrimi”, să cădem cu gândul pe grumazul lui şi sărutându-l să-l mângâiem cu statornica noastră 
fcăduință'%, că nimeni nu ne va despărți de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va îndepărta de la 
invătătura evanghelică, nimeni nu ne va rătăci de la călăuza cea sigură a Părinților noştri”, aşa cum 
nici pe ei nimeni n-a putut să-i amăgească, cu toată silința ce şi-au dat în diferite timpuri cei ridicați 
asupra lor de către ispititorul, ca să auzim de la Stăpânul!”: Bine Slugă bună şi credincioasă, 


intăptuind scopul Credinţei"”!, adică mântuirea sufletelor noastre şi a Turmei celei cugetătoare, căreia 
ne-a pus Duhul Sfânt Păstori. 


, ca totdeauna, aşa şi 
nciclice, socotim pentru noi ca o datorie de 
» ca să nu se piardă nimeni din sfântul Staul 
stră a tuturor, să ne amintim în fiecare zi ŞI 


z Ec tat Cei Ș =, E SER AȚA A Si 9] 
19. Această poruncă şi îndemnare apostolică o transmitem prin voi şi întregii adunări! 
orice parte a pământului s-ar găsi, Preoţilor şi leromonahilor, lerodiaconilor şi Mon 
cuvânt întregului Cler şi poporului evlavios, conducători şi conduşi, bogaţi sau sărac 


â ortodoxe, în 
ahilor, într-un 
i, părinților şi 
i Această indicație de Toc lipseşte din Dallas p. 58, Mansi 40, 410, poate pentru că în textul grec este greşită (Isaia XL, 17). 

“A 


sp APIOV Ev eipnvn Kau Emoonoş g&v Satoovvn: Souverain dans la paix et Pontife dans la justice, ibidem. 
4 WIEnuyyehrog lăsat afară de Dallas p. 58, Mansi 40, 410. 


a 4145 p. 59, Mansi 40, 410: cooperateurs de notre mediocrite. 
S ge Peine de responsabilite patriarcale et colective, ibidem. 
sp „EXT și traducerea zic greşit: la Efes; adunarea a avut loc la Milet, comp. F. Apost. XX, 17. 


 Iridus după înțeles, căci cuvântul întrebuințat este apiEo =sosire. 


i, PESTPaueva;: falsificate, denaturate. 
er. 28-30 


i Aa P. 59, Mansi 40, 410; celestes admonitions. 
ii allas p. 59, 


idem. » Mansi 40, 410 adaugă: a plusieurs reprises.ovornuu: tradus la Dallas p. 60, Mansi 40, 410: societe. 
ED m: dociles aux conseils de I”Apotre sanctifie par ses larmes. 
sp Pldem; Par p 


[i 


Dallas 6 romesse formelle. 
i idei P. 00, Mansi 40,410: de la voie trace par nos Peres. 
7 "E C'est ainsi que 


nous meriterons d'entendre de notre Maitre ces paroles . 
nt le salaire de la Foi. 


us la Dallas p. 60, Mansi 40, 410: societe. 


m IVem: receva 
SVOTnua: trad 


227 


ă | ş 


copiilor, învăţătorilor şi şcolarilor, celor învăţaţi şi lee altă e PUI Mă lor 
toţi întărindu-ne şi sfătuindu-ne unii pe alții să putem rezista la 12023 pe 1volu ui Căci $a ne 
îndeamnă pe toţi şi fericitul Petru Apostolul : Fiţi cumpăraţi, e Colette Polrivaicu host, 
diavolul ca un leu care răcneşte umblă, căutând pe cine să înghită. E ae zistaţi-i tari i, 
credinţă. 


> Pentru 


20. Căci credința noastră, fraţilor, nu este de la oameni Și prin. om, ci Îi 3 opekirea lui lisus 
Hristos, pe care au vestit-o dumnezeieştii Apostoli, au IL ANI Sfinte să inoade ecumenice î, 
transmis-o prin succesiune prea marii Dascăli înţelepţi ai lumii ș ŞI a confirmat-o sângele A 
sfinților Martiri. Să ținem mărturisirea pe care am primit-o curată de la atâţia bărbaţi Vi 
inovaţie, ca pe o insuflare a diavolului; cel care primeşte inovâție vădeşte nedesăvârşită 
ortodoxă cea propovăduită!'””. Dar aceasta este pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşo 
adăugire, nici vreo schimbare oarecare, şi cel care îndrăzneşte să facă sau să sfătuiască sau să 
aceasta! a şi tăgăduit credința lui Hristos, s-a şi supus de bună voie anatemei Veşnic 
blasfemie împotriva Duhului Sfânt, ca şi cum adică n-ar fi vorbit drept în Scripturi Şi prin Sinoade, 
ecumenice . Această înfricoşată anatemă, frați şi fii iubiți în Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci 4 


rostit-o cel dintâi Mântuitorul nostru (Matei XII, 32): Celui ce va vorbi împotriva Duhului Sfân 
se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor; 


Mă mir că aşa de iute ați trecut de la Hristos Cel ce 
este aliceva, decât că sunt unii dintre voi, 
Hristos; dar chiar dacă noi sau Înger din cer 
au rostit-o cele şapte Sinoade ecumenice şi to 
toți cei care inovează sau prin erezie sau prin 
(Psalm CVIII, 17), cu blestemul ca şi cuo h 
laici. Chiar Înger din cer, anatema să fie, 
cugetând Părinții noştri şi ascultând de cu 


rare, nici 
Cugete la 
c, Pentru 


nui 
a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galaten; l, 6); 


v-a chemat în har la altă evanghelie, care nu 
care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui 
va vesti vouă altceva decât v-am vestit, anatema să fie. 
ată ceata de-Dumnezeu-purtătorilor!% Părinți. De aceea 
schismă, de bună voia lor s-au îmbrăcat, după psalmist 
aină, fie că ar fi fost Papi, fie Patriarhi, fie clerici, fie 
dacă cineva vesteşte vouă altceva decât ați primit. Aşa 
vintele cele de suflet mântuitoare ale lui Pavel, au staţ 


tă, cum am primit-o, 
neavând a se ruşina!'!, când 


21. De aceea, fraţi şi fii ai noştri iubi 
după cuvântul Apostolului (Petru 1 


ne sufletele cu ascultarea adevărului, 
2 . 
ele'*” (Evrei II 


uzite, ca nu cumva să trecem pe lângă 
nu are a se ruşina!t, fiind învățată în 
postoli, de către sfintele şapte Sinoade 


urisită şi de vrăjmaşii ei, care, înainte de a apostazia de 
la Ortodoxie la crezii, țineau această Credinţă şi ei, sau măcar părinţii sau strămoşii lor. Este 


mărturisită de întreaga istorie, ca aceea care a triumfat împotriva tuturor ereziilor, ce au prigonit-o şi o 
Prigonesc, precum vedeţi, până astăzi. Unii după alții, sfinţii dumnezeieşti Părinți! şi înaintaşi al 
noştri, începând de la Apostoli, ŞI cei pe care Apostolii i-au pus urmaşi până astăzi, constituind un 
Singur şi neîntrerupt lanț'% şi ţinându-se de mână, închid împreună o sfântă Incintă, a cărei uşă este 
PER AED II IEI AS a 
Epistola I, cap. V, 8-9. 
'4 Dallas p. 61, Mansi 40, 412: les doctes et 
'* Ibidem: d'aussi grands hommes. 
E eMunng: incompletă, defectuoasă, insuficientă, 
"7 Dallas p. 61, Mansi 40, 412: la Foi proclamee orthodoxe, 
ZA Ibidem: ou premediter un pareil acte. 
Ibidem: qu'il suppose avoir dogmatise d'une maniere incomplete dans les Ecri ini i iques. 
ș As ţ eniqu 
'% Ibidem: divins (grecește: zwv Beogopov). E a aaa e Noro îi esrOcciimenie 
'%! Ibidem: le front haut sans honte, 
HN7OTE napappvouev (mapappeo=a curge pe alături); Dallas p. 62, Mansi 40, 414: d i 
UKOTUO/VVTOG EOTu; tradus irreprehensible (ibidem). N a ale laisetecouler 
4 O. a)Imd05a00x01 1epoi Beto Ilorepeg; la | 
'% Dallas p. 63, Mansi 40, 414: faisant une ch 


grands Precepteurs de Punivers, 


178 


ongue succession 


de nos saints Peres (ibidem). 
aine indissoluble. 


228 


; în care toată Turma DE do sa este păstorită în păşunile cele roditoare ale Edenului tainic, şi 
ăstioase şi aspre!, cum crede Fericirea Sa (pag.7, r.12). Biserica noastră deţine înseşi 
i nefalsificate ale dumnezeieştilor Scripturi, traducerea cea adevărată şi dreaptă a 


ceremoniile sfintelor Taine!8 şi îndeosebi 
te şi mişcătoare ceremonii transmise de la 


vechiu dumnezeieştilor Liturghii sunt înseşi acele străluci 
ASA Nici un neam, NICI 9) somunjtate creştină nu poate să nu se laude!“ cu lacob, cu Vasile, cu 
ui . venerabilele Sinoade ecumenice, acești şapte stâlpi ai casei Înţelepciunii, în aceasta şi la 
SI ue. Aceasta posedă originalele sfintelor lor hotărâri'*, Păstorii ei şi cinstitul Presbiteriu ŞI 
i ahal păstrează însăşi > demnitatea cea prea veche şi curată a primelor secole ale 
“omului, şi în vrednicie ŞI AN Viaţă, incă Şi în însăşi îmbrăcămintea lor cea simplă”. Da, în 

în acest sfânt Staul CONLiUU du, sărit ŞI Sâr, precum vedem şi în timpul nostru, lupi grei'”, după 
adeve”» Apostolului, ceea ce arată că adevărații miei ai Arhipăstorului în el sunt adăpostiţi, dar el a 
i va cânta în veac înconjurând m-au înconjurat şi în numele Domnului m-am apărat de ei 
CXVIL, 11). Să adăugăm o amintire tristă “, dar necesară pentru dovedirea şi încredințarea 
ărului cuvintelor noastre: Toate neamurile creştine, câte se văd astăzi cinstind numele lui Hristos, 
ale tând nici chiar Apusul şi nici Roma însăşi, cum ne încredințăm şi din lista primilor Papi, au 
see ate credinţa cea adevărată în Hristos de către sfinţii noştri înaintaşi şi Părinţi, deşi mai târziu 
an vieleni, dintre care mulți Păstori şi Arhipăstori ai numitelor neamuri, cutezând cu gânduri 


icăloase şi cu păreri eretice, au întinat, vai, ortodoxia acelor neamuri, precum ne învaţă istoria cea 
| 


-mincinoasă; precum a prezis Pavel. 
n 


psalm 


2. Pentru aceea, frați şi fii ai noştri duhovniceşti, să cunoaştem bine cât de mare este harul, pe care 
Dumnezeu l-a dat Credinței noastre ortodoxe şi Bisericii Lui una, sfinte, catolice şi apostolice, care ca 
o Mamă credincioasă soțului ei ne creşte pe noi întru a nu fi de ruşine şi a ne apăra bine, cu curaj 


demn” pentru nădejdea cea din noi. Dar ce vom răsplăti Domnului noi păcătoşii pentru toate câte 
uință, Cel Care ne-a câştigat pe noi cu 


ne-a dat nouă? Domnul şi Dumnezeul nostru cel fără de treb 
însuşi sângele Său, nimic altceva nu cere de la noi, decât numai devotament din tot sufletul şi din toată 
inima față de sfânta!” şi nepătata Credinţă a Părinților noştri; iubirea şi afecțiunea pentru Biserica 
ortodoxă cea care ne-a renăscut!* pe noi nu prin stropire inovatoare!%, ci prin dumnezeiasca baie!” a 
Botezului apostolic; cea care ne hrăneşte pe noi după Testamentul cel veşnic al Mântuitorului nostru cu 
Însuşi cinstitul Lui Trup şi ne adapă din destul, ca o adevărată mamă, cu cinstitul Lui Sânge vărsat 
pentru mântuirea noastră şi a lumii'%. Să o înconjurăm dar cu gândul ca puii pe cloşcă, în orice parte a 
pământului ne-am găsi, la Miazănoapte sau la Miazăzi, la Răsărit sau la Apus. Să ţintim privirile şi 
cugetele noastre la dumnezeiasca şi prea strălucita ei față şi frumuseţe'”. Să cuprindem cu amândouă 
mâinile haina ei cea luminoasă, cu care a îmbrăcat-o cu neprihănitele Sale mâini mirele cel frumos la 
vedere”! când a răscumpărat-o din robia celui viclean”! şi şi-a împodobit-o ca pe o mireasă veşnică. 


Să simțim în sufletele noastre acel reciproc sentiment de durere de mamă iubitoare de copii şi de copii 
+ 202 


DA Ea = c A 203 . . . : E = 
iubitori de mamă”?, când oameni cu gânduri”* de lupi şi traficanţi de suflete se silesc Şi 
PE RI e asi E E bait s, 
186 1. = . . 
Ș Ibidem: les rites de la celebration des saints Mysteres. 
2 În traducerea franceză se adaugă: d'avoir pour maitres. 
up idem: ont pris naissance dans notre Foi et dans nos pays. 
199 Ibidem; cânons, pentru opon, care însă nu însemnează canoane, ci hotărârile sinodale privitoare la erezii. | 
le idem; Consservent cette antique et pure gravite des premiers siecles du Christianisme, et dans la graduation de leurs dignites, et dans 
pp EXIstence colective, et jusque dâns la simplicte de leurs vetements. 
ip PIdem: ravissants (pentru Bapeic). 
199 idem: penible, 
154 re p. 64, Mansi 4 
i rASal afară, ibidem, 
19 bi 7, (ui nous a purifies. 
m; zy 

1 i ai Non par une aspersion nouvellement invitee. 
în 1: Mais par la divine i i 

ata at Ivine immersion. 
i aie: de Univers, 


Dal a : 
199 Mă P. 65, Mansi 40, 416: attachons nos yeux et nos esprits sur sa vue divne, sur se beaute resplendissante. 
ti e: VEpoux d? 


une beaute accomple 
idem: de p Fe 
1 : de 
n bd i, esclavage de VP'erreur. 

Ne mere tendre et tendres enfants. 


0, 416: nous eleve prets a repondre sans rougir et avec une noble assurance. 


229 


DA 


2 i a Sc: Sati FI i l iei 
meşteşugesc”“!, fie s-o ia pe ea roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe nişte miei, de la mame] 


A at a e lor 
întărim acest sentiment clerici şi laici, acum mal ales, când vrăjmaşul cel cugetător al mântui: 
noastre, oferind înlesniri înşelătoare (pag.11, r.2, 25) ; întrebuinţează asemenea instrumente şi ung 

ă 


pretutindeni, cum zice fericitul: Petru, căutând pe cine să înghită, şi când în calea aceasta, 

mergem, în pace şi fără răutate, pune cursele lui cele înşelătoare. 

23. lar Dumnezeul păcii, Care a ridicat din morţi pe păstorul oilor cel Mare, Care nu dormite 

nu se dă somnului păzind pe Israil, va păzi inimile şi cugetele voastre şi va îndrepta căile 
e A sta ce aria e 

spre tot lucrul cel bun. Fiţi sănătoşi bucurându-vă în Domnul. 1848, luna Mai, indiction VI. 


Pe cur 


(ză și 
VOastre 


+ Antim"%, cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului, Roma cea nouă, şi 
patriarh ecumenic, frate iubit în Hristos Dumnezeu şirugător . 

+ lerotei, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Alexandriei şi al întregului Egipt, frate iubit în 
Hristos Dumnezeu şi rugător. E 

+ Metodie, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al marelui oraş al lui Dumnezeu Antiohia Și a] 
întregului Orient, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător: 

+ Ciril, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Ierusalimului şi al întregii Palestine, frate iubit în 
Hristos Dumnezeu şi rugător. 


Sfântul Sinod din Constantinopol 


+ Paisie”!! al Cezareii + Antim al Efesului 

+ Dionisie al lracliei + Ioachim al Cuzicului 

1 Dionisie al Nicomidiei  lerotei al Calcedonului 

+ Neofit de Dercos + Gherasim al Adrianopolului 
+ Curil al Neocezareeii + Teoclit al Veriei 

+ Meletide al Pisidiei + Anastasie al Smirnei 

+ Dionisie de Melenic 1 Paisie al Sofiei”? 

+ Daniil de Limnos + Panteleimon”"” de Drynopolis 
+ losif de Ersekion + Antim de Vodena 

Sfântul Sinod din Antiohia 

+ Zaharia al Arcadiei + Metodie al Emesei 

+ loanichie de Tripolis + Artemie al Laodiceii 


Sfântul Sinod de la Ierusalim 


“ Meletie al Petrei”! + Dionisie al Betleemului 
+ Filimon al Gazei +Samuil de Neapolis?? 
+ Tadeu al Sevastei + lonichie al Filadelfiei 


+ 
+ 216 a 


lerotei al Taborului 


pi ali a ORE e e Mii Se se ee ea e ee e a a E e taia deal. Deta ce Atat e cae Că E au DPN IRI 
5 jbidem: aux coeurs. 
1 jbidem: s'ingenient (pentru ambele verbe). 
Unde enciclica papală asigură pe orientali că îi va primi cu bunăvoință părintească, în loc să-i lovească cu vreo prescripţie aspră! 
*% jbidem: saint. 
“7 Înaintea semnăturilor, traducerea Dallas, p.66 adaogă: Ont signe I'original. 
*% Antim al VI-lea a fost patriarh de trei ori; 1845-48, 1853-55, 1871-73. 
“% La Dallas, p.66, Mansi 40, 416: frere en Jesus-Christ, fără cuvântul evxerng la toate cele patru semnături patriarhale. 
9 Deovno)ug. nume dat Antiohiei după refacerea ei de către lustinian, în urma cutremurelor şi incendiilor catastrofale de la 
după sfatul lui Simeon Stilitul cel nou (J. Card. Hergenroether, Antiochien 1, în Wetzer und Welte 's Kirchenlexcon, ed. 2. t: (1882). 
941). 
*! La Dallas, p.66-67. Mansi 40, 416 adaogă după fecare nume: eveque de, 
"1 La Dallas, p.66: Sophie (în loc de Sophia sau Sofia). 
"5 La Dallas, p.66. Mansi 40, 418: Panteleon (citind probabil greşit numele prescurtat; lavredeun). - 
214 La Dallas. p.67, Mansi 40, 418; Petra en Arabie. 
215 jbidem: Naplouse. 
21% jbidem: Mont-Thabor. 


205 


526 şi 528. 
col. 


230 


EXPERIMENTUL PITEŞTI 
SAU DESPRE TERORISMUL DIN INCHISORILE COMUNISTE 
PITEŞTI, GHERLA, CANAL, TARGU-OCNA 
unde Traian Popescu vorbeşte despre atacul brutalității asupra COnştiințe;, 
totodată ne este pusă înainte cea mai grea încercare prin care a teo 
generaţia care s-a opus comunismului 


nainte de a face analiza celor petrecute în închisorile Piteşti, Gherla, Târgu-Ocna, 

următoarele precizări. Sunt unul dintre cei 3 sau 4 supraviețuitori care, trecând prin de 

aşa-zisa reeducare, poate aduce precizări şi în ceea ce priveşte ultima înscenare a Secu 
1957, cu care s-a încheiat acest lung şir de crime, printr-un aşa-zis proces al autorilor moral; A 
reeducării. De asemenea, pentru o mai clară înțelegere a dimensiunii acţiunilor din închisorii 
amintite, am tratat această problemă în modul cum a fost abordat comunismul în volumele 
Holocaustul Roşu (1992 şi 1998) ale domnului Dr. Florin Mătrescu. 


fin să fa 
Mascăyi 


Analiza celor petrecute în închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna, Târgşor, în perioada 1949. 
1952 nu poate fi desprinsă de tot ceea ce s-a petrecut în răsăritul Europei din 1917 în Rusia și din 
1944 în statele predate U.R.S.S.-ului. 


Pentru a putea prezenta şi înţelege factorii care au stat la baza acestor “acțiuni”, este necesar a 
puncta cu câteva citate caracteristicile fundamentale ale teoriei şi practicii marxist-leniniste şi 
anume: violenţa şi teroarea mergând până la criminalitatea organizată la nivel de stat: 


V.I. Lenin: Voi ne-aţi provocat în octombrie la luptă, la această provocare. noi vă răspundem cu 
teroare, cu 0 întreită teroare, iar dacă va fi nevoie vom recurge la o şi mai aspră teroare (N. 
Lenin, Gesammelte Werke — traducerea în limba germană, ed. a 4-a, 1952, vol. XXXII, p. 193) 


Ilya Ehrenburg scria în foaia sa volantă intitulată Ucide (101); Nemţii nu sunt oameni. Noi nu vom 
vorbi, noi vom omori! Ucide pe nemți! Nu te sfii, ucide!! 


Generalul ceh Ingr: Când va veni ziua noastră, întreaga națiune va urmări strigătul de război al 
husiţilor: Loveşte-i, ucide-i, nu lăsa pe nimeni în viaţă! (13 Nov. 1944 BBC) 


Citatele pot fi mult mai multe şi toate converg către aceleaşi acţiuni de teroare. Vom mai reveni pt 
parcursul expunerii. 


Răsăritul a fost incontestabil “teatrul unui experiment”, iar Piteştiul un segment al acestuia. El 4 
fost un “Laborator”, ale cărui rezultate şi metode trebuiau extinse în toate închisorile, apoi ie 
întreaga țară. Dar, în acelaşi timp, Piteştiul a reprezentat şi un fenomen. El a cuprins, la cele două 
extremități ale sale, rezultatul efectului maxim la care se poate ajunge prin exercitarea unei teo! 
permanente şi îndelungate, fizice şi psihice în acelaşi timp, după un minuţios şi ştiinţific progrân | 
La un capăt s-a produs o dezumanizare totală printr-o degradare psihică, morală şi fizice ; 
elementului asupra căruia s-a acţionat, iar la celălalt capăt rezultatul torturii a fost martirajul: n 
şi mucenici pe de o parte, monştri pe de alta. Între cele două extreme s-au manifestat !02 


PP 


Acolo s-a experimentat acel principiu materialist: acumulări lente cantitative duc la salturi iei 
calitative. Rezistenţa umană acumulând cantități uriaşe de tortură poate ajunge într-un moment cun 
o clipă când cel torturat cedează psihic, moral şi fizic, transformându-se "din victimă în gala i 
se cerea de cel care îl tortura. Astfel s-au putut produce mutații psihice asemănătoare schimo: 
stării de agregare a materiei, când un metal sau un lichid se transformă în lichid sau 842 


232 


a i 


n care atinge punctul critic. Oameni care, 
Î 


în condiții normale de exi ă ă 
: ! Istență, au dat dovadă 
adevărat eroice, acum, supuşi torturilor ŞI i 


presiunilor psihice permanente, timp de luni de 
din fericire puţini — dacă ace 


oră. Mă refer la cei care în Cazimca de la Jilava, unde, zi 
osIstI“: 


îi criminalul regim, şi-au aflat sfârşitul din acea 
pecial fuseseră folosiţi ca martori falşi. 
+ ce 


i0nar: 
Ai tul celor mai sus afirmate câteva fraze din Proces 
de lui Juberian Constantin la data de 28 ianuarie 1954. 

ți 
(ct _ Ai fost forțat de Ciueva să te sinucizi? Prin 

in, cât şi prin faptul că nu ai fost întrebat 
i dovedeşte că încercarea de a te sinucide a 
săvâr în fata organelor de anchetă şi a ascunde at 
oinstil IS Aşa a fost treaba? 


ul Verbal de Interogatoriu luat 


faptul că nu ţi se pun în sarcină fapte ce nu- 
decât despre faptele criminale pe care le-ui 
i făcut-o tocmai în scopul de a nu răspunde 
ât faptele tale cât şi pe ale altora de aceeaşi 


Îtr 
li apă! 


alegorie 


Răspuns: — Erin încercarea mea de a mă sinucide nu am căut 
alor elemente împreună cu care am activat, şi această încer 
termina Cu viața. 

Cită tortură fizică şi psihică s-a putut acumula de-a lun 
om ca să încerce să-şi pună capăt zilelor?! 


al să ascund faptele mele şi nici pe ale 
care de sinucidere am făcut-o pentru a 


gul anchetelor în fiinţa şi conştiinţa acestui 


Continuând analiza celor petrecute în închisorile amintite, apelând din nou la origine, adică la esenţă 
şi anume la aparatul de teroare cel mai sângeros din istoria lumii, se pun întrebările fireşti, valabile 
atât pentru Experimentul comunist, cât şi pentru Laboratorul său, Piteşti, şi anume: 


Cine a conceput satanicul experiment? 

Cine au fost autorii proiectului? 

Cine au fost executanţii? 

Cine au fost sprijinitorii din umbră? 

Cine au fost colaboratorii? 

Cum s-au recrutat victimele şi călăii? 

Care a fost scopul organizării unui asemenea experiment? 


Pentru a putea răspunde la primele două întrebări începem prin a face câteva precizări. 

Sistemul comunist ultracentralizat nu permitea. iniţiative personale, totul desfăşurându-se într-o 
perfectă respectare a ierarhiei şi a unei discipline oarbe; nimeni nu executa nimic fără ordin, iar după 
“Xecutare urmează raportarea în amănunțime asupra aducerii la îndeplinire a acestuia. 

După 1945 țara noas 
Conducătorii maril 
'Wvietici care îj 
Primite de la 
CONStituj de C 
Wând privile 


tră s-a bucurat de o dublă guvernare, care în esenţă era una singură. Guvernul şi 
or'instituţii centrale, în calitate de simpli executanţi, pe de o parte şi consilierii 
dublau la toate; nivelele, pe de altă parte. Aceştia din urmă transmiteau directivele 
Moscova şi vegheau la stricta lor execuţie. Vârful piramidei organizatorice era 
omitetul Central P.C.R. sau P.M.R.. şi organul său represiv; Securitatea, aceasta 
&iul” de a le controla şi pe primele. Ambele organisme se aflau desigur sub directul 


C . 
trol sovietic, 


În £ | i iasa ze 
neg acesta, știind. structura organismelor statale: la acea oră,“răspunsul firesc la cele două 
Ar! inj 


iale, Cine a conceput satanicul experiment? şi Cine au fost autorii proiectului? este: 


233 


Comitetul Central al P.C.R. sau P.M.R., respectiv Biroul său Politic şi în acelaşi timp Securita 
peste ambele Consilierii Sovietici, cu experienţa lor de 30 de ani (1917 — 1947), deloc neglija 


ţ “ 
SA, iar 
bilă, 
Din documentele apărute în ultima vreme, inclusiv monumentala lucrare Ho/ocaustul Roşu, au 
Florin Mătrescu, reiese clar experimentarea în spitalele de psihiatrie din Rusia a procedee 
alienare psihică şi spălarea creierelor pentru opozanţii comunismului. 


tor D, 
lor de 


În continuare voi cita din Manualul de instrucțiuni privind războiul psihopolitic, Spălare 
creierului, Complotul psihopolitic al comunismului. Volumul a apărut sub redactarea scriitorului Par 
Izverna, a traducerii din engleză a Doamnei Mioara Izverna şi prefațarea Domnului Sergiu apa 
Cartea, editată de John Keats, alias Kennets Goff, fost membru al Partidului Comunist din America 
în perioada 1936 — 1939, conţine cuvântul adresat de Beria în 1936 studenţilor americani l 
Universitatea Lenin. 


Menirea Psihopoliticii este, în prima etapă, aceea-de a organiza supunerea şi de a orienta scopuril, 
pe care aceştia trebuie să le urmărească şi, apoi, aceea de a menţine starea de supunere prin 


anihilarea acțiunilor persoanelor şi personalităților care ar putea să îndrepte grupul spre 
nesupunere. 


După enunţarea rolului Psihopoliticii, le spune tinerilor: În cazul când în grupurile de tineri exisă 
lideri puternici, agentul psihopolitic poate să acționeze în mai multe feluri, folosindu-se de ei sau 
îndepărtându-i. Dacă liderul vizat, băiat sau fată, urmează să fie folosit, caracterul său trebuie 
schimbat cu grijă, îndreptându-l spre căi criminale, după care urmează să fie ținut Sub control sub 
şantaj sau prin alte mijloace. Metoda, cum se va vedea mai departe, a fost aplicată de administraţia 
închisorii Piteşti, începând cu vara anului 1949. 


Citez mai departe: 


De exemplu, un soldat căzut prizonier poate fi maltratat, înjosit şi umilit până e adus într-o 
asemenea stare încât chiar şi cel mai neînsemnat gest al celor ce l-au chinuit îl va face să tremure 
de frică. EI se va supune fără crâcnire sau îşi va schimba simțămintele şi credințele la prima vorbă 
poruncitoare a asupritorilor săi. Dacă este degradat până la limita necesară prizonierul poate fi 
făcul să-şi ucidă chiar şi compatrioţii aflaţi în acelaşi lagăr cu el. Apreciez că acest paragraf nu 
necesită comentariu. | i 


Omul — se spune mai departe — nu trebuie să mai creadă despre sine sau despre cei din jurul său că 
ar fi apți de “rezistenţă spirituală” sau de “sentimente nobile ”. De aceea se spune în continuare: 


Religia trebuie să fie socotită demodată, prin îndoctrinare psihopolitică demonstrându-se că nu 
există suflet şi că Omul este un animal. Mincinoasele mecanisme ale Creştinismului l-au făcut pe On 
să săvârşească, fără nici un rost, tot-felul de acte de bravură. Spunând oamenilor că există viată de 
apoi, teama lor de urmările pe care le-ar putea avea actele de curaj, făptuite în timpul vieții, 
scăzut mult. Dacă vrem ca poporul să asculte de ordinele noastre fără să crâcnească, această teamă 
(rebuie mult mărită. Aşadar, credinţa în Biserică trebuie să dispară şi puterea Bisericii trebuie 
anihilată pas cu pas. 


În programul său de degradare a Omului, agentul psihopolitic trebuie să se ocupe de fiecare familie 
profund religioasă şi să-i provoace unuia dintre membrii ei o stare de nevroză sau de nebunie, dup 
care să susțină că această nevroză sau psihoză: este. rezultatul credinței. Oamenii profund 
credincioşi vor fi consideraţi din ce în ce mai puţin responsabili de propria lor sănătate mentală $! 
vor fi trecuţi din ce în ce mai mult în grija agenţilor psihopolitici. 


A . . . Ș a Ă 4 ă St ÎI d 
Voi încheia citatele cu cel de la pagina 84 — Populaţia trebuie convinsă, prin diferite metode, ! 

3 A . y G . : - . re. 
bolile mentale pot fi tratate numai prin şoc electric, tortură, lipsuri de toate felurile, umili 
discreditare, violență, mutilare, ucidere şi administrarea pedepsei sub toate formele ei. 


234 


22 


cxperiment, urmează să trecem la faza 


Sul şi cunoscut programul diabolicului 
5. con! anume punerea lui în aplicare. 
i 
re, $ 


9 
fost executanții: 
u 


„fost în ordine ierarhică: 

pceştia : Ministerului de Interne, a Securităţii, a Direcţiei Penitenciarelor, precum şi a 
on i craţiei penitenciarelor implicate. 
Ad! escu faptul că până la ministrul Marin Jianu din Ministerul de Interne, 
ste 2 hi ulorieii Czeller, Sepeanu, Dulgheru (Dullberger), Constantinescu — inspect 
NE i aceştia s-au făcu vinovați de conducerea şi executarea criminalului Experi 
Aurii A 


oa — ———————— ———— 
=> 
= 
So 
— 
lo) 
==) 


la generalul 
or — Nemeş, 
? Se ment. Ultimul 

„i sus, colonelul Alboiu felicită la Canal pe cei care I-au torturat pe doctorul Simionescu, 
citat E între sârme. Doamne! Aceasta seamănă cu felicitarea minerilor după devastarea Capitalei 
nt 5 iunie 1990. 


| - 

iuli pleiadă de conducători ai Securităţii şi Ministerului de Interne nu numai că nu au fost 
i de acţiunile ce se desfăşurau la Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna, Târgşor, dar au fost 

a ara direcţi ai ordinelor superioare, supervizând aducerea lor la îndeplinire. Mutările 

aia că de la un penitenciar la altul s-au făcut dirijat, organizat. Şi în perfectă cunoştinţă. 

fi ajunşi de la Piteşti la noile penitenciare, erau preluaţi de conducerile administrative şi 

vlitice, care le amenajau apoi camere speciale pentru acţiunea de demascare-reeducare. Mutările de 


ln o celulă, sau cameră, la alta, cum era şi firesc, le făcea conducerea închisorii, în funcţie de stadiul 
în care se afla deţinutul în cadrul Experimentului. 


Ja Piteşti, actiunea. s-a început cu concursul -şi în prezența directorului închisorii Dumitrescu 
Alexandru şi a gardienilor: Mândruţă, Lăzăroiu, Georgescu, Dina, Nistor. Oficiantul sanitar Cioltan 
ridică pe deţinutul- Niță omorât în. bătaie ca şi pe ceilalţi asasinați sau sinucişi. Doctorul 

penitenciarului, Ionescu, eliberează. certificate de - deces false, iar ofiţerul “politic Marina 
supraveghează şi coorodonează împreună cu directorul Dumitrescu Alexandru întreaga acțiune. 


La Gherla torturează în bătăi gardienii: Văşcanu, Nichi Dănică, Lazăr Simion, Gabor Tiberiu. 
Doctorul penitenciarului, Bărbosu, face acelaşi oficiu ca la Piteşti, eliberând certificate false, iar 
ofiţerii politici Avădanei şi Sucegan conduc şi urmăresc întreaga desfăşurare a Demascărilor. 


Toţi ofițerii politici au pus la dispoziţie în celule, hârtie şi creioane — care de fapt erau total interzise 
de regulamentul închisorilor — în scopul obţinerii de informaţii despre persoane nedeclarate în timpul 
anchetelor de “la Securitate. Tot ei au urmărit mersul şi evoluţia torturilor, dirijând mutarea 
deţinuţilor dintr-o celulă în alta. Menţinând- permanenta legătură cu forurile superioare, ofiţerii 
politici, în momentul primirii. dispoziţiilor din partea acestora de mutare a deținuților de la un 
penitenciar la-altul, selectau pe cei care urmau să fie transferați. O dată ajunşi la noile penitenciare, 
ofițerii politici îi preluau pe cei reeducaţi, oferindu-le camere speciale unde aveau loc torturile. 

Elementele succint prezentate până în prezent ne duc clar la concluzia categorică că Experimentul 
demascape — reeducare a aparținut în exclusivitate aparatului politic şi administrativ al Statului. 
Prijinit de consilierii sovietici care îi dirijau, îndrumau şi supravegheau: sprijinitorii din umbră. 
Aceștia au făcut parte tot din pleiada executanţilor şi inițiatorilor care, transmițând ordinele primite, 
'erificau la fața locului îndeplinirea lor întocmai. 


Eperimenia însă s-a bazat şi pe alte elemente şi anume: 

e cunoaştere a specificului, a structurii umane pe de o parte, cât şi pe necesitatea distrugerii 
iVotului de rezistență anticomunistă: conştiinţa creştină. | 
* posibilitatea manevrării Şi influențării unor destine individuale şi colective, prin aplicarea de 
torturi îndelungate. | 


p 


235 


- De a avea un caracter ultrasecret şi conspirativ care să asigure păstrarea unei tăceri 
privind scopurile şi metodele de executare a Experimentului. 


âbsoluţ, 


Or, aceste condiţii nu puteau fi asigurate decât de aceia care duc de secole o luptă fătişă sau unegy 

i * Sai e 55) a Li s. pe Şi “i 
subtilă de subminare şi combatere a spiritualității umane, de înlocuire a  leocentrismuluj SU 
“antropocentrism ”, şi anume a “curentelor materialiste de toate felurile”. 


Colaboratorii şi cum s-au recrutat victimele şi călăii 


Colaboratorii Experimentului pot fi împărțiți în două categorii mari: se SE 

|- Câţiva, foarte puţini, care au trecut alături de Țurcanu fără a primi nici o palmă, unii di 
fiind înspăimântați la gândul că îi aşteaptă cine ştie ce suplicii. 

2- Alţii, tot mai puţini, care după ce au fost torturați, unii rămânând fără fese (cazul Pop Corne| 


cedat executând ordinele lui Țurcanu. 


ntre ei 
), au 


La închisoarea Piteşti, în perioada iunie — septembrie 1949, un număr de circa 20 de deținuți au fost 
izolați la etajul II, la aşa-zisa secţie S.S.1. păzită de un: comisar civil, Țapu, unde erau încarceraţi 
foştii socialişti ai lui Titel Petrescu şi alţii acuzaţi de spionaj. Printre cei izolați au fost: Valeriu 
Gafencu, lon lanolide, Pandurescu, Adrian Cărăuşu, Romică Eutuşanu (toţi închişi din 1941), Comşa 
leronim, Nuţi Pătrăşcanu, Florian Dumitrescu, Voinea Octavian, Costache Oprişan, subsemnatul şi 
alții de care nu-mi mai amintesc. Se pare că aceştia erau socotiți mai reprezentativi, urmând a ți 
anihilaţi prin tortură printre primii. De altfel, aşa s-a întâmplat cu Comşa şi Pătrăşcanu. 


La Suceava, în anul 1948, Bogdanovici Alexandru are un vorbitor cu tatăl său, prefect de Botoşani, 
întrevedere nesolicitată de el, ci înlesnită de afară. Bogdanovici, originar din Soroca, activase în 
Frăţiile de Cruce, făcuse închisoare în timpul perioadei antonesciene, iar după 1947 conducea 
Grupul Studenţesc Legionar laşi. În concepţia lui reeducarea' trebuia să fie un act voit şi liber 
consimţit, nicidecum un act de constrângere şi violență. Astfel ia ființă la Suceava O.D.CC. 
(Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste), care în gândirea lui, 
Joc politic (mai mult ca sigur la rugămintea tatălui său) pentru salvarea lui şi probabil a celor cu care 
intrase în închisoare. Dar în acelaşi timp, se poate aprecia că forurile conducătoare care au gândit, 
condus şi supravegheat Experimentul au urmărit în această fază la Suceava testarea celor 
şovăielnici dispuşi să accepte acest demers criminal. Astfel se explică faptul că Ei, găsind în 
Turcanu colaboratorul ideal pentru punerea în practică a satanicului Experiment, îl folosesc 
instruindu-l asupra modului de desfăşurare a acţiunii. Se ştie că după plecarea studenţilor, 
majoritatea legionari, de la- Suceava la Piteşti, Turcanu a lipsit un anumit timp din închisoarea 
Suceava, bănuindu-se că a fost dus la Bucureşti, iar dintr-o “sursă care nu am calitatea de ao 
dezvălui, a fost şi la Moscova. Omorârea lui Bogdanovici la Piteşti, ca “oportunist”, de călre 
Țurcanu şi primii lui colaboratori, confirmă faptul că “iniţiatorii” au hotărât dispariția lui în aceu 
primă “fază”, după ce el inconştient îşi îndeplinea misiunea de “turnesol”. Trebuie menţionat faptul 
că adeziunea la O.D.C.C. a fost extraordinar de mică, insignifiantă, toţi ceilalţi deținuți proveniți din 
cadrul Mişcării Legionare opunându-se în proporție covârşitoare acestei acțiuni. 


Bogdanovici reprezenta un 


mal 


În ceea ce priveşte pe Țurcanu, acesta făcuse 
41, după ianuarie 1941 nemaiactivând. El a fos 
cu Ştefan Caciuc, Acesta din urmă s-a întâlni 
Jaceţi voi vă priveşte, eu sunt comunist! Sunt p 
şi mă ajută să fac carieră în politică. Aşa c 
întâlnesc cu tine (Mărturisiri. din mlaştina 
Uniunea Naţională a Studenţilor din Româ 
Comitetul de Conducere al acesteia. Apoi se 
pentru a fi trimis la o şcoală de diplomați. 


parte din F.D.C. (Frăţiile:de Cruce) în toamna 1940 - 
t coleg de clasă şi apoi la Facultatea de Drept din lași 
t'eu Țurcanu în 1946 la examene, care i-a spus: (€ 
rieten cu fraţii lui Emil Bodnăraş şi aceştia mă sustii 
ă aceasta este ultima dată când mai vorbesc și id 
disperării, vol. |, Dumitru Bordeianu). Se înscrie ! 
nia (organizaţie oficială procomunistă), ajungând ! 
înscrie în Partidul Muncitoresc Român, fiind selecta! 


236 


Gaciuc, în timpul anchetei, aminteşte de întâlnirea lui cu Țurcanu, acesta fiind arestat şi adus 
n area Suceava toamna târziu, după ce anchetele erau aproape terminate. Urmează numirea 


nton Şi instruirea lui în ceea ce va urma la Piteşti. Trebuie menționat că anchetele 
făceau în incinta Securităţii Suceava. 


țefan 
închis0 


“ca pla 
ităţii se 

SRI ȘI singurii de fapt care s-au alăturat lui Ţurcanu la Suceava au fost: Gebac, Negură, 
Dintre i Mihai, Mărtinuş, Sobolevschi, Zbranca, Popa Alexandru (Ţanu), proveniţi dintre legionari. 
Livinse Suge celor care se pun la dispoziţia lui Țurcanu se măreşte cu deținuți din alte categorii 
Ulterior» ti. care acceptă totul din oportunism, frică sau din simplă slăbiciune umană, văzând ce se 
de UR a lor. La Piteşti şi apoi la Gherla, pe măsura amplificării torturilor, numărul celor care 
A ese dar în acelaşi timp şi al acelora care sunt omorâţi, se sinucid sau săvârşesc tentative 
i ujerai Majoritatea covârşitoare a celor care trec prin suplicii este copleşită şi tăcută. Din 
de E când, câte unul desconspiră celor netrecuţi prin Demascări urgiile Experimentului. Aceştia 
când jestigurați şi purtați prin camere pentru a se anihila asemenea tentative. (Cazul legionarului 
i Edi de la Gherla). Totul ia aspectul unui sinistru şi macabru convoi al morţii. Zdrobiţi fizic, 


disperaţi sufleteşte, ei înfruntă muţi această urgie a secolului cu ultimele resurse umane, ascunse şi 
ebănuite, ce nu fuseseră totuşi distruse. 
n 


Din nefericire, căderea pentru unii a fost ireversibilă, ei sfârşind fără a-şi fi revenit, deşi rezistaseră 
eroic anchetelor Securităţii. (Dan Dumitrescu, Nuţi Pătrăşcanu, Popescu Aristotel, decedați la 


“Cazimea” din Jilava). Alţii au reuşit să se smulgă din dezastru, redevenind ce au fost înainte de a 
trece prin acest cazan al supliciilor. 


Doresc în acest final de capitol să menţionez şi să accentuez că nu persoanele care au colaborul lu 
acest “Experiment trebuiesc aduse în primul plan al vinovăției. Acţiunea o dată concepulă şi 
definitivată trebuia îndeplinită şi pentru aceasta se puleau găsi atâtea persoane de câte aveau 
nevoie “inițiatorii”. Planul trebuia îndeplinit, indiferent de persoana'care era folosită. Ulterior însă 
inițiatorii au deturnat şi acest aspect, făcând uz în anchetele ce au urmat, numai de deținuți care au 
provenit din rândul Mişcării Legionare. Asupra acestui aspect voi reveni în capitolul următor. 


Scopul “experimentului” şi alegerea închisorii Piteşti ca loc de desfăşurare a lui 


Această acțiune a avut un scop imediat care a constat în obţinerea, din partea Securităţii, a unor 
informaţii despre persoanele nearestate. Lucrul acesta s-a realizat în mare măsură făcându-se arestări 
şi procese cu opozanți ai comunismului care nu fuseseră descoperiți, în ciuda torturilor aplicate de 
Securitate primilor arestați. Unii dintre cei care rezistaseră cu adevărat eroic la Securitate la 
Demascările de la Piteşti sau Gherla capotează ca urmare a şocului psihic, pe de o parte, cât şi a 
torturilor inimaginabile şi îndelungate, pe de altă parte. La Securitate ancheta dura câteva săptămâni 
şi o făcea adversarul direct, acum însă anchetatorul era acela care sta lângă tine, te supraveghea şi 
tortura luni de zile — zi şi noapte — şi care îți cunoştea intimităţile. Concomitent însă, acțiunea bine 
gândită şi programată pe etape se transformă în Experiment, aşa cum am precizat în primele pagini 
ale acestei prezentări. 


Cedările au avut diverse forme şi s-au produs în etape diferite, în funcţie de o serie de factori: 
- de menţinerea unui timp mai scurt sau mai îndelungat în şoc; 
de funcția avută până la arestare, pentru a se putea influența asupra celorlalţi (torturile erau 
direct proporționale cu scara ierarhică pe care se aflase cel asupra căruia se acționa); 
de abilitatea cu care te puteai strecura mimând acceptarea sau căderea; 
de gradul de abilitate al caracterului deținutului; 
de rezistența la teroare, care:de multe ori se sfârşea brusc (cazul multora ca Pop Cornel sau 
Voicu Andreescu, etc.); 
de firea mai fricoasă sau mai curajoasă a fiecăruia în fața agresiunii fizice şi psihice; 
de Obişnuinţa sau neobişnuinţa cu bătaia; 


237 


NSE ee 


- » de sadism (Tragedia Piteşti — Costin Merişca). 


S-a mai întâmplat şi un alt fenomen cu unii care, după cădere, se înverşunau parcă să vadă alături d 
ei pe cei care se împotriveau eroic. Şi uneori au reuşit! E 


Experimentul urmărea ca prin torturi fizice şi morale asupra victimelor să se obțină transforma; 
lor, ştergerea conştiinţei etnice — de apartenență la un neam şi o cultură. Procesul țintea eXtir i 
centrului naţional din creierul deţinutului. Kominternul obținuse lucrul acesta la toți comunişti 
n-aveau nici o aderență la ideea de patrie, pe care o substituiseră cu ideea de revoluție univer, 
de patrie proletară universală. 


Parea 
| Care 
ală ŞI 


Reeducarea întreprinsă la închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Aiud, Târgşor, de către agentul 
regimului comunist, sovieto-kominternist, a fost un experiment identitar desfăşurat. în mediu 


concentraționar şi carceral, cu scopul distrugerii identităţii etnice, religioase, morale, 


la. Scară 
inividuală şi de grup. 


Rostul acestui experiment era acela de a depista mecanismele care pot contribui la modificarea 
identităţii şi de a determina condiţiile diseminării unor operaţii de schimbare a identităţii în sânul 
întregii societăţi, pentru a-i disloca sentimentul etnic religios şi de a declanşa astfel o mutație etnice. 
religioasă la scara întregii comunități naţionale (prof. univ. Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu - 
Experimente Totalitare — Modelul Reeducării Piteşti, Gherla, Canal 1949 — 1952). 


Piteştiul, devenind Laborator al Experimentului comunist, poartă şi o altă amprentă specifică luptei 
anticomuniste din ţara noastră. La Piteşti s-a urmărit desființarea acelei forțe care se opusese 
constant comunismului încă din anii 1919 — 1920, când s-a înlocuit drapelul roşu de pe Atelierele 
Nicolina şi de la Regia Monopolurilor Statului din laşi cu tricolorul românesc. Lupta anticomunistă 
nu a reprezentat numai acţiuni şi atitudini cu caracter politic de rezistență. De-a lungul timpului, ea a 
îmbrăcat haina spiritualității creştine care s-a opus materialismului. Pe măsură ce omul luase locul 


lui Dumnezeu, devenea tot mai evident 'că va sosi momentul. răzbunării satanice: împotriva 
apărătorilor credinței în Dumnezeu. 


Acest rol de apărător şi-l asumase Mişcarea Legionară. Comunismul brutal şi agresiv, precum şi 
forţe nocive camuflate mult mai subtil nu-l puteau ierta. Dintre cele trei entităţi distincte, Individul, 
Colectivitatea Naţională şi Națiunea, ultima a fost cea mai contestată şi în final agresată. 


Neamul cuprinde: 
1. Toţi Românii aflători, în prezent, în viaţă; 
2. Toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor; 
3. Toţi cei care se vor naşte Români. 


Neamul are: 
1. Un patrimoniu fizic, biologic: carnea şi sângele; 
2. Un patrimoniu material: pământul țării şi bogăţiile lui; 
3. Un patrimoniu spiritual care cuprinde: 
a. Concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă; 
b. Onoarea lui ce străluceşte în măsura în care neamul s-a putut conforma, în existența să 
istorică, normelor izvorâte din concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă; 
c. Cultura lui: rodul vieţii lui, născut din propriile, sforțări în domeniul gândirii şi arte! 
Această cultură nu este internaţională. Ea este expresia geniului naţional, a sângelui: 
Cultura este internațională ca strălucire, dar naţională ca origine. 


gi 7, PIE i . p gi a a 
Toate aceste trei patrimonii îşi au importanța lor. Pe toate un neam trebuie să le ŞI apere. Dar ce 
mai mare însemnătate o are patrimoniul său spiritual. 


238 


A 


PPE 


mul este viaţa? Dacă este viaţa, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile 


| final E a . 

el r-uințează spre a ŞI-O asigura. 
e IN : pata ti Ei . E A E pai 7 

este viaţa. Ci Invierea. Invierea neamurilor în numele Mântuitorului lisus Hristos. 

9 vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toți morţii şi cu toți regii şi 
E, “ii lor Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final — 
înpăre Jin morți — este țelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălța un neam. 

„vjere d 
învie i at te tz ma 
o deci o entitate care îşi prelungeşte viața şi dincolo de pământ. Neamurile sunt realități 


| est , 
Neamu cealaltă, nu numai pe lumea aceasta. (Corneliu Zelea Codreanu — Pentru Legionari) 


şi în lumea 
În Laboratorul Piteşti trebuia distrusă conştiinţa apartenenţe la un neam, trebuia nimicit virusul 
US itualității şi al îndumnezeirii omului. 

sp i 


-minat alegerea Piteştiului ca loc al Experimentului? 


Din anul 1949 închisorile“ destinate executării pedepselor erau profilate pe categorii sociale, şi 
nume: intelectuali — închisoarea Aiud; țărani şi muncitori — închisoarea Gherla; studenţi — 
ş 


inchisoarea Piteşti; elevi — închisoarea Târgşor; femei — închisoarea Mislea şi Miercurea-Ciuc. 
l 


|. Studenții încarceraţi la Piteşti reprezentau factorul dinamic al societăţii, prin care aceasta se 

opunea comunismului. 

» Datorită tinereţii, ei aveau şansa cea mai mare de supravieţuire. 

Din punctul de vedere al structurii politice, studenţii proveneau în proporție de peste 85% din 

Frăţiile de Cruce ale Mişcării Legionare. 

4. Studenţii arestaţi (nu numai cei proveniţi din Mişcarea Legionară) erau vârfuri în Facultăţi şi 

fuseseră premianţi în licee, condiţie necesară acceptării lor în Frăţiile de Cruce. 

Prin distrugerea morală şi fizică a grupării de mijloc dintre elevi şi maturi, reprezentată de 

studenţime, se prăbuşea întreg edificiul. 

6. Închisoarea Piteşti, prin poziţia ei în afara oraşului, permitea o izolare perfectă şi deci asigurarea 
secretului de care avea nevoie Experimentul. 


(OS 


n 


O dată sfărâmat aici pivotul rezistenţei — tineretul — acțiunea urma să fie extinsă în celelalte închisori 
şi apoi în afara lor. Planul Experimentului minuţios pregătit a găsit că metoda cea mai eficientă de 
distrugere a Mişcării Legionare era cea din interiorul ei. 


Noi (declara Țurcanu) facem altceva şi o facem mai bine: vă ucidem moral până vi se face scârbă de 
voi înşivă, să nu mai puteţi aştepta nimic, să nu mai puteţi dori “biruința legionară”. Care dintre 
Yoi să dorească aşa ceva? Pop Cornel mai poate dori biruința legionară? ... Acum nu mai sunteti 
decâ! nişte epave. lată ce am reuşit să facem! 


Prin desconspirarea pe mai multe căi a celor ce se petrec la Piteşti şi în celelalte închisori, 
Experimentul încetează la | ianuarie 1952. Totuşi, organizatorii lui (Comitetul Central, Securitatea, 
consilierii sovietici) îşi continuă diversiunea, înscenând un proces al aşa-zişilor vinovaţi de 
Organizarea demascărilor şi de atrocitățile comise în acest timp, uitând că ordinele au fost date de ei 
incă de la început. Nu interesează câți ochi sar, spun Dumitrescu Alexandru, directorul închisorii 


Pj Lă . LA pi | Î | | 
tești şi Marina, ofițerul politic. Sau: Le vom da un cutremur de nouă grade la urmă, atirmă 
colonelu] Sepeanu. 


dag acest proces, stupoare, apar numai deținuți care au făcut parte din Mişcarea Legionară, chiar 
tomitete ri ză, Ig! activi in CON L849 Si cel mal cruzi. Alții care au Amarat sau: au condus 
os nici aaa, estându-şi cruzimea în demascări, dar au provenit din alte formaţiuni politice, nu au 
i: totalul de EI cercetaţi de Securitate, Aceştia au fost In numar mare, deşi nu tspigzen tau ca poderă 

ținuţilor decât câteva procente. Cei mai mulți dintre ei nu primiseră nici o palmă măcar, 


239 


« 


9 


pal 
PILE. 
dar cedaseră fie datorită fricii, fie, uneori, datorită spectacolului sinistru la care asistau, sau Dus 
simplu oportunismului. ŞI 


Regretatul Dr. Banu Rădulescu, trecut prin demascări neavând apartenenţă partinică, scrie în re 
Memoria, nr. 15: Alegerea n-a fost întâmplătoare, fiindcă se ştia că legionarii erau adversarii i 
mai de temut ai regimului comunist şi ei nu se bucurau nici de“ simpatia marilor democraţii i 
Occident. De aceea au fost lăsați deoparte acei conducători ai “reeducării” care aveau ali 
coloratură politică: ţărănişti, regalişti, sioniști e!c., deşi au fost tot atât de sadici ca şi j 
condamnaţi, ba unii chiar mai sadici. (vezi Nota). 


Vista 


În procesul Țurcanu, printre cei condamnaţi la moarte şi executaţi s-a aflat şi avocatul Cobâlaş 
Nicolae, legionar, care însă în tot timpul detenţiei a stat numai in închisoarea Aiud. 


Dacă voi cita câteva nume din cele câteva zeci aflate în documentele Securităţii şi care au aparținuţ 
altor formaţiuni politice, nu o fac pentru incriminarea lor, ci pentru a demonstra că pe Organizatori 
nu i-a interesat pedepsirea unor vinovați de atrocități, ci incriminarea în demascări numai ş 
legionarilor. Din cei mulţi, foarte mulţi, voi aminti câteva nume: Bogdănescu, Enăchescu, Furs, 
Steier, Dan Deaca, Titus Leonida, Burculeţ Viorel, Rusu Gh., Griga lon, Andreev Andrei, Doncea 
D., Stănescu Cezar, Gherman Coriolan, Zaharia Nicolae, Matei Alex., Reck Ştefan, etc. Privitor la 
Reck Ştefan, fost membru P.C.R. din ilegalitate, coautor al uciderii socialistului Flueraş la Gherla, 
voi prezenta un episod la care am fost martor, elementele lui doveditoare putându-se eventual găsi în 
arhivele Securităţii. 


În 1950 mă aflam la închisoarea Jilava în Camera 6 Reduit, împreună cu alţi 200 de deţinuţi (la un 
moment dat 245). Printre noi se aflau enorm de multe personalităţi marcante ale vieţii culturale şi 
politice. Voi aminti numai numele a două persoane: Mircea Vulcănescu şi lon Nedelescu. În una din 
seri, prin luna iunie, este scos din cameră Mircea Vulcănescu, care -se reîntoarce după circa 3 zile 
bătut cumplit cu un sac de nisip, cum ne-a mărturisit. Bătaia a avut loc la o baracă aflată în curtea 
interioară a camerelor care formau Secţiile 1 şi 2. A fost ţinut apoi şi în celula de pedeapsă cu apă pe 
jos din Turela Reduit. Aici a contractat o răceală puternică, apoi un TBC care i-a fost fatal la Aiud, 
unde a intrat în cele veşnice. După câteva zile este luat lon Nedelescu, avocat, fost consilier juridic 
al ziarului Universul (director Stelian Popescu). El se întoarce după două zile, fără un dinte. Ne 
povesteşte cum a fost bătut în acelaşi mod, tot la baracă. Acolo nu a putut zări, pe sub gluga pe care 
o avea pe cap, decât pe milițianul Ivănică. La circa o săptămână sunt luat şi eu, dus la aceeași 
baracă, dezbrăcat şi ținut până dimineaţă cu lanţuri la picioare şi cătuşe' la mâini, fără însă a mi se 
face altceva, şi fără a fi întrebat nimic. Din când în când auzeam în jurul meu zăngănit de lanţuri, dar 
atât. În 1952, după ce am trecut prin demascări, la Gherla sunt scos la lucru în fabrică: Într-una din 
zile sunt întrebat de Reck Ştefan, dacă îl cunosc. l-am răspuns că nu. El a-replicat că mă cunoaşte 
spunându-mi; Ştii de unde?, precizând în continuare că de la baraca din Jilava unde conducea 
anchetele în calitate de deţinut. Concluzia mea de mai târziu a fost firească. Anchetarea deținuților 
tot cu deţinuţi şi prin violență este cert că se aplica de către Securitate încă din 1950 sau poate chiar 
din 1949. 


Procesul Țurcanu nu-i mulţumeşte pe organizatori. De'aceea, încă din anul 1954, pe când se 
definitiva acest proces, Securitatea şi toţi cei care au gândit şi executat Experimentul elaborează un 
nou plan, care în concepţia lor trebuia să desăvârşească opera de compromitere definitivă a Mişcăr!! 
Legionare, Pentru aceasta, din cei 22 de condamnaţi la moarte în procesul Ţurcanu, sunt executati 
numai 17, fiind graţiaţi 5 şi anume: Popa Alexandru (Țanu), Popescu Aristotel (Aligo) Dai 
Dumitrescu, Voinea Octavian şi Nuţi Pătrăşcanu. Această grațiere se face şi se comunică mai târziu» 
abia în octombrie 1957. Trebuie menţionat că cei cinci, cu excepţia lui Popa Alexandru, au ceda! ! 
timpul Experimentului ca urmare a torturilor ce li s-au aplicat. 


240 


tatea are grijă şi îi păstrează PE aceştia sub spectrul condamnării la moarte timp de trei ani, 

ge ii permanent posibilitatea execuţiei dacă nu acceptă absolut tot ce li se cere. În tot acest 
1954 — 1957) sunt anchetați fără întrerupere Şi li se inoculează argumentele pentru acuzarea 
in lotul 2, al aşa-zişilor Autori morali ai Demascărilor. Lotul acesta a fost format din: Valeriu 
lescu (deţinut permanent pe SUE Aiud şi neavând nici o le 
gu andamentul Legionar pe țară), Constantin Oprişan (fost şef al F.D.C. pe țară), Popa Aurel şi 
a Hoinic (foşti internați în lagărul de la Buchenwald din Germania); Calciu Gheorghe, Iosif 
pr 9% rdeianu Virgil; Caziuc. În condiţiile anchetei celor cinci grațiați, era imposibil ca aceştia să 


fi ; : = pice e , 
josit» „pă într-o stare de alienare mintală care să fie folosită în procesul instrumentat în perioada 
rosimil am fost implicat şi 


gătură cu Experimentul Piteşti — fost 


ung = : : : : Ap : 
nu â) 1957. În scenariul acestuia, nu mai puţin macabru, sinistru şi neve 


| unei anchete cumplite de un an şi şapte luni. 
upus 


u o mai bună înțelegere a modului cum a fost creat scenariul acestui proces va trebui să fac un 
pentr onologic înapoi. La 30 decembrie 1949 sunt transportat de la închisoarea Piteşti la Securitatea 
Î piresti (aflată în fosta clădire C.C. din Piaţa Palatului) pentru un supliment de anchetă. După 
din tămână sunt transferat la Jilava în camerele 1 — 12 din Reduit, unde am stat până în iunie 1951, 
Sie mult timp fiind încarcerat în Camera Nr. 6. Aceste camere erau destinate celor condamnaţi 
să trebuiau “să plece spre închisorile de execuţie, sau deținuților veniţi în tranzit de la alte 
închisori, pentru diverse probleme. Tot timpul cât am stat în camera 6 am fost nedespărţit de un 
absolvent al Facultăţii de Arte din Bucureşti, proaspăt condamnat, Anghel Avram (Avrămuţ), din 
comuna Balomir, județul Alba. Il menţionez nu numai pentru caracterul lui deosebit şi ataşamentul 
meu pentru el, ci şi pentru faptul că va mai juca un rol salvator pentru mine în demascări. Prin lunile 
mai-iunie au venit de la Piteşti în această cameră Iosif Iosif şi Păunescu Ion (Nelu). Aceştia mi-au 
relatat despre grozăviile care se petreceau la Piteşti, care, pe cât de incredibile pe atât de 
înfricoşătoare, mi-au creat o spaimă teribilă, îngrozindu-mă. Aproape în fiecare zi venea în curtea 
Reduitului grefa închisorii, cu dosare pentru trimiterea la închisorile de execuţie sau pentru formarea 
de loturi cu destinația Canal. Am avut surpriza plăcută să constat că grefier era un fost gardian al 
Jilavei, destul de iisteţ, care mie şi altora ne făcuse legătura cu casa în anul 1948. Se numea loniță. 
Mi-am luat inima în dinți şi am ieşit şi eu la raport pentru grefă, reuşind astfel să-mi dau seama că 
m-a recunoscut. L-am întrebat care sunt criteriile de a ajunge la Canal, la care mi-a răspuns că am 
condamnare mare (20 de ani) şi nu am condiţii. După alte câteva zile, revăzându-l şi profitând de 
ocazia că nu mai era însoțit de nimeni, i-am strecurat printre dinţi rugămintea de a face tot posibilul 
să mă trimită oriunde, numai la Piteşti nu. După câteva săptămâni în care prezenţa lui devenise 
obişnuită, fiind însoţit de un maldăr de dosare, i-am spus în 2-3 fraze că la Piteşti se petrec lucruri 
ingrozitoare, să caute să-mi rătăcească dosarul, atât al meu cât şi al lui Avrămuţ, la care discret a dat 
afirmativ din cap. Din acel moment, dat fiind faptul că absolvisem Politehnica, m-am declarat 
inginer, cu ocazia fiecărui control oficial, gândind că voi ajunge la Aiud. În iunie 1951 grefierul mi- 


a spus că nu mă mai poate ţine, dosarul fiind foarte vechi şi că din păcate mă trimite la Piteşti de 
unde am venit. 


Ajuns la Piteşti, am fost introdus într-o celulă împreună cu Avrămuţ, în care mai erau doi foarte buni 
prieteni, care însă nu mi-au putut relata nimic din cele ce se petrec acolo, ei înşişi fiind trecuţi prin 
demascări şi desigur sub permanentă teroare. De altfel, o relatare sau punere în gardă din partea lor 
nu le-ar fi adus. decât chinuri. inutile, pe mine neputându-mă ajuta cu nimic. În schimb eu le-am 
povestit ce ştiam -de la Iosif: şi Păunescu. Mult mai târziu (după ce am luat şi eu drumul 
Demascărilor), mi-am dat seama că starea lor vizibilă de tensiune nu fusese determinată de 
povestirile mele, ci de faptul că ei înşişi trăiau drame fără ieşire, din care totuşi Dumnezeu i-a salvat, 
pentru că în afara acelei tăceri pe care am socotit-o totdeauna înțeleaptă, conştiinţa lor a rămas la fel 
de pură ca mai înainte, 7 

Către Sfârşitul luni 


i iulie — începutul lui august, am fost adus în faţa unui colonel care, după spusele 
Sardianului, se nu 


mea Czeller. Acesta vorbea prost româneşte. Intre noi a avut loc un scurt dialog: 


241 


i să 


- Ce mai face la dumneata? Cum mai stăm cu cocleala din cap? 
- Domnule colonel, îmi execut detenţia. 

- Nu asta întrebăm, ci ce mai gândim? 

- Domnule colonel, nimic deosebit. 

- O să facem să fie şi la dumneata ceva deosebit! 


În luna august, prin desfiinţarea închisorii Piteşti pentru studenți, sunt transferat la Gherla. 


Relatările ce vor urma sunt în mai mică legătură cu teza principală a prezentării Demascăriloy 
aceea nu voi insista asupra desfăşurării acestora, care poate — cu ajutorul Celui de Sus — vor face 
obiectul unei alte scrieri. Voi puncta totuşi câteva momente care să-l ajute pe cititor să pătrundă în 


atmosfera acestui cutremurător Experiment, pe care cei supuşi lui l-au trecut cu o unicitate specifică 
fiecăruia. 


> de 


Ajuns la Gherla, sunt introdus într-o cameră în care se mai aflau circa 10-15 deţinuţi. Aici foarte 
repede mi-am dat seama că totul este regizat. Se făceau rugăciuni în comun, dimineața, la prânz Şi 
seara. Am refuzat de la început să particip, motivând — şi de fapt aceasta era realitatea — că îmi fac 
rugăciunea singur. Ştiam că aceste rugăciuni în comun, provocate de o parte din cei din Cameră 
trecuți prin demascări, dar pe care nu reuşisem să-i identific, se vor întoarce ca un bumerang, cu un 
plus de acuzare şi de chinuri pentru cei care le practicau. Aşteptam în fiecare -seară ca o parte din cei 
din cameră să sară asupra celorlalţi şi să-i doboare în bătăi. Dar spre satisfacția mea, timp de circa 
două săptămâni nu s-a întâmplat nimic, fapt care contribuia ca tensiunea mea psihică şi mintală să 
crească în proporţii insuportabile. În după-amiaza zilei de 3 septembrie am fost mutat la camera 99. 
tot la etajul 3. Aici, după configuraţia celor prezenţi, m-am lămurit cam care vor fi cei care urmează 
să intre în demascări. În total se găseau acolo cam 50 - 60 de tineri. După ora: închiderii (18.00), un 
bărbat voinic, înalt, osos — Țurcanu — ne-a anunţat că aici se va desfăşura:o acțiune de reeducare şi 
că s-a terminat cu banditismul unora şi că cei cinstiţi nu mai pot suporta să aibă alături criminali şi 
bandiți. Apoi a anunţat că cei care sunt de acord cu reeducarea să treacă în stânga lui, iar ceilalţi în 
dreapta. În acest timp un deținut a început să închidă ferestrele. Eu ştiam de acum (ca şi Avrămuţ) că 
Țurcanu era informat despre faptul că sunt în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte scenariul. A 
trece de partea celor care nu acceptă reeducarea însemna un plus de tortură cu deznodăminte fatale 
pentru bravură, care pot duce la cedări ce îmi vor marca conştiinţa tot restul vieții. 


Faptul că aveam în fața mea foşti colegi şi camarazi cărora le purtam consideraţie ştiindu-i mai buni, 
superiori mie, dar care nu rezistaseră torturilor, mă înspăimânta. Mi-am făcut o cruce în sinea mea, 
zicându-mi: Doamne, mi-a venit în sfârşit momentul să intru şi eu în “rândul” celorlalți! Doamne: 
Fă ce crezi cu mine! şi am trecut de partea celor care acceptă. Deliberarea mea fost extrem de scurtă, 
probabil de câteva secunde, pentru că a urmat o comandă din partea lui Țurcanu: Pe ei!! Apoi, 0 
busculadă, fiecare din cei destinaţi a fi reeducați — indiferent de ce parte trecuseră — să fie trântit pe 
duşumea şi având doi-trei deasupra lui. O nouă comandă de încetare şi suntem nominalizați cei ce 
vom intra în tură, ordonându-ni-se trecerea în poziție: stat pe rogojină cu picioarele întinse şi trupul 
la 90 de grade, iar mâinile întinse peste genunchi cu palmele spre vârful bocancilor. Eram circa 15 - 
16. Cei de care îmi amintesc au fost : Zotu Vasile, Amitroaiei Mihai, Anghel: Avram, on Ştefan 
Constantin, Herlea, Dezmeri Zoltan, Teja Constantin, Timaru Mihai, căpitanul Gheorghiţă Savel. 
Mandru, Florin Rusu, Măgirescu Nicolae, Drohobeţchi Atila. Alături de aceştia au fost aduşi ulterio! 


i pa ă Ă A | 
Caravia Paul și Ciuceanu Radu. Nu mai descriu cele:ce au urmat. De mine s-a ocupat personâ 
Turcanu. 


Prin luna septembrie, în urma unor lovituri în ceafă, cu o coadă de mătură, pentru a înghiţi dintr? 
singură dată suta de grame de pâine şi a sorbi pe nerăsuflate ciorba fierbinte, mi s-a fisurat O Vel 
din care a ţâşnit sângele ca la o pasăre tăiată. A fost adus doctorul (medicinist în ultimul an) deţin 
Turcu, care mi-a prins vena cu două copei. În aceeaşi perioadă, într-o noapte, plântonul care E 
supraveghea somnul a sesizat că sub mine este sânge. Leviţehi Mihai m-a scos în cămăruța alătură! 


242 


io 2 


onstatat că urinam sânge. Mi-a dat să bea apă şi am înghiţit pe nerăsuflate şapte gamele. Aveam 


și a ia că apa pătrunde în ia, porii ca într-un burete. Mi-a pus în mână o bucată de săpun şi o 
senzat : tindu-mi că dacă vine Ţurcanu să-i 


= 


şârm â, 
pedecl 


spun că am cerut să scriu nume de persoane 
arate la anchetele de la Securitate. Mi-am dat seama că şi el, care făcea parte dintre reeducați 
ja Suceava, se temea totuşi de Țurcanu. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi în noaptea 


de data aceasta cel care mi-a dat să beau apă — urinam totuşi sânge în continuare — fiind 


toare; 
î ev din Ardeal, Henteş. 


“k începutul lunii noiembrie, într-o seară, Țurcanu m-a chemat la el şi mi-a spus: 7u zici că ai 
at CU trecutul. Trebuie să 9 dovedeşti; Aici se află unul încăpățânat care trebuie “convins: 

hel Avram. Uite această coadă de mătură. Du-te la el şi loveşte-l până se cuminţeşte. În acele 
d mi-a apărut figura luminoasă a lui Avrămuţ, care avea o mare considerație față de mine şi de 
ua eram legat mult sufleteşte. Am răspuns pe loc fără nici o ezitare dar cu vocea tremurândă: 
nula Țurcanu, asta nu o poi face! A urmat un strigăt al lui Ţurcanu: Luaţi-l! Am numărat până 
la 300 loviturile primite la tălpile goale, după care am leşinat. Mi s-a fisurat osul în talpa piciorului 
stâng, unde â apărut Şi O umflătură cât un ou de bibilică. La o săptămână, fiind mutat în altă cameră 
mai mică, pentru Gale vai zile, Avrămuţ = care şi acum era cu mine — m-a întrebat dacă nu cumva am 
innebunit, pentru că râdeam prosteşte când nimănui nu-i mai ardea de așa ceva. I-am arătat talpa 
spunându-i că merg pe rulmenţi, dar nu este mai puţin adevărat că în aceste clipe când nu mai 
vedeam în Jur plantoane şi nici nu mai şedeam în poziție, psihicul cvasidegajat reacţiona nefiresc, 
„semeni unui arc destins brusc după o maximă comprimare. Nu mai eram un om normal! Un ultim 
moment din această perioadă pe care îl voi mai relata — perioadă care a abundat în sumedenie de 
suplicii şi torturi — s-a petrecut prin luna decembrie. De la etajul trei am fost adus la parterul 
închisorii, mi s-au pus în picioare nişte papuci de cârpă, spunându-mi-se că trebuie să frec 
pardoseala de mozaic a holului, mergând târâş ca pe un patinoar, şi ținând mâinile la spate. În timp 
ce făceam această operație, plantonul de la parter (tot deţinut) împingea cu piciorul pe lângă uşile 
celulelor o gamelă plină cu arpacaş, îndemnându-mă din ochi şi discret din cap să o iau. M-am făcut 
că nu pricep, pentru a respecta consemnul de a nu vorbi cu nimeni. Ajuns cu frecatul până la capătul 
holului, plantonul disperat s-a apropiat de mine şi mi-a spus printre dinți, dar răspicat şi uşor 
indignat: Mănânc-o, mă! Am înşfăcat-o şi hămesit cum eram, dar şi antrenat în înghițirea gamelelor 
cu viteză, am terminat-o imediat. Pe cel care mi-o dăduse însă nu-l cunoşteam. Din acel moment şi 
până am ajuns la loc sus la camera 99 a urmat un adevărat coşmar de proces. Dacă cel cu gamela mi- 
a întins o cursă, de conivenţă cu cei de sus din cameră, pentru a vedea cum reacționez? În această 
situație, ajuns în cameră trebuia imediat să raportez comitetului incidentul. Dar dacă gestul a fost 
unul simplu omenesc, născut din faptul că arătam ca o stafie? În acest caz, denunţându-l, îi făceam 
un mare rău, putându-l aduce lângă mine, pe rogojină. Drumul până la etajul trei a durat o veşnicie. 
N-am spus nimic! Și nici nu s-a întâmplat nimic! Am aflat mai târziu că şi cel care îmi dăduse 
samela îşi luase o măsură de precauţie dacă ar fi fost văzut de cineva. El putea să spună uşor că nu 
mi-a înmânat-o, ci eu am luat-o fără ca el să mă vadă. Cel de care povestesc este Glodeanu Inocențiu 
(Cenţiu), student din Cluj. Nu mă cunoştea, dar fusese probabil impresionat de halul în care eram. 
Am rămas prieteni pe viață şi ne-am ajutat tot pe tăcute, în fabrica de la Gherla, împreună cu un al 
treilea, Gelu Gheorghiu, erou viu la demascărilor, în faţa căruia spun mereu că stau drepţi sufleteşte, 
3! despre care voi mai aminti în finalul povestirii mele. 


jermin 


Spre uriașul meu noroc, am stat la camera 99 numai până la 31 decembrie 1951, când au încetat 

isi, Dacă acele luni s-ar fi prelungit, aşa cum s-a petrecut cu marea majoritate a studenților, 
omentul cu punerea ciomagului în mână s-ar fi repetat, probabil că n-aş fi rezistat şi aş fi lovit! 

ia Dumnezeu a vrut altfel cu mine, poate mai mult decât meritam. După această incursiune, voi 
rul relatărilor legat de prezentarea Experimentului. 


La | 1 CT) .. A 
S 'ânuarie 1955 sunt ridicat din Gherla şi adus la S:S.1. (Serviciul Secret de Informaţii), în Calea 
ne! din Bucureşti. Cele relatate în paginile anterioare vor avea legătură cu toată ancheta ce se va 


243 


desfăşura între 3 ianuarie 1955 şi iulie 1956. În toată această perioadă am fost complet 
Ancheta la S.S.I. a început-o un colonel civil — nu l-am văzut niciodată în haină militară > 
stat, grăsuţ, cu glas pițigăiat, asistat de un locotenent - major. Timp de cinea e) săptămână, z 
fost presat cu enorm de multe întrebări, în care mi se cerea să le explic, să le detaliez afirm 
că nu mai sunt un adversar al regimului. Ştiam lecţia că sub nici un motiv nu trebuia să ami 
demascări sau reeducare, pentru că acest lucru m-ar fi putut readuce acolo de unde sc 
neavând nici un indiciu că nu se poate reedita. Nu ştiam absolut nimic despre Procesul Turce 
toamna 1954, unde alții fuseseră martori, dar pe care eu nu-i întâlnisem. Noii anchetatori 

să-mi smulgă un cât de vag indiciu în legătură cu Demascările. Intrebările curgeau, cerându-m; să 
spun prin ce camere am trecut la Gherla şi ce am făcut în fiecare. Venind vorba de camera 99, m-au 
întrebat cine era şef de cameră şi ce făceam acolo? Am răspuns timid că acolo se purtau discuţiile 
privind reorientarea noastră şi reeducarea în spiritul societăţii de afară, iar şef de cameră era 
Țurcanu Eugen. Trecuseră cred 10 zile şi la cuvintele reeducare şi Ţurcanu, colonelul a izbucnit: 
Auzi! Reeducare făcută de legionarul Țurcanu! Chiar că nu puteam să-mi dau seama ce se urmăreşte, 
Ancheta a durat încă două săptămâni pe tema activitate legionară sub masca unei așa-zise reeducări, 
după care am fost mutat la Ministerul de Interne, unde de altfel mai fusesem şi în 1948. 


izola, 
MiCuţ de 
ilnic, am 
ația mea 
ntesc de 
Apasem, 
anu, din 
INCercay 


Aici am început să fiu din ce în ce mai circumspect, mai precaut, lăsându-i pe ei să-şi dezvolte tema. 
Anchetele-se desfăşurau zilnic la etajul 1V..Până în iunie inclusiv, expunerile lor care trebuiau să-mi 
intre în subconştient prin repetări zilnice susțineau cam următoarele reze: 

-  Legionarii din ordin au dus în închisoare acţiuni de compromitere a regimului. 

Legionarii din ordin şi-au continuat activitatea criminală în închisoare strângând informaţii 
despre cei nearestaţi, cât şi asupra armamentelor din afară neştiute de Securitate, informaţii pe 
care le-au transmis în exterior. Toate le-au făcut sub masca reeducării. 


Aceste prezentări au fost foarte lungi, pe parcursul a multe săptămâni, menţionându-se mereu că ele 
vin în sprijinul meu, care nu mai am nimic de ascuns, totul fiind cunoscut. Într-una din zile am 
izbucnit, spunându-le: Pentru aceasta mi s-a spart vena în ceafă şi osul în talpa piciorului stâng? Vă 
rog să fiu consultat pentru veridicitatea celor afirmate. Răspunsul anchetatorului a venit prompt: 
Metodele dure care vi s-au aplicat au fost specific legionare pentru a fi “căliți”, “fortificaţi” !! 
Până la schilodire şi moarte?, am replicat eu. Trebuiau să s 
“slabi”, “nerezistenţi” nu se puteau numi leg 
răspunsul neîntârziat al locotenentului major. 


upraâviețuiască numai cei “tari”, cei 


E) 


ionari, urmând a pieri în această selecție, a fost 


Dar anchetatorii socotesc că demonstrațiile de până acum au fost insuficiente şi - vin cu o nouă 
bombă. Ordinul de “reeducare de la Horia Sima l-ai primit prin Vică Negulescu şi Andrei Decebul 
la Jilava în camera 7 Reduit, după proces în ianuarie 1949, când ai stat cu ei. Acest ordin l-ai 
transmis la momentul oportun lui Turcanu, iar apoi de la acesta ai Drimit informaţiile din Piteşti pe 
care le-ai transmis afară în 1950-1951 când ai stat-la Jilava. Tot atunci ţi-ai îndeplinit misiunea de 


din Aiud” şi Țurcanu cu aşa-zişii lui “reeducaţi 
Am rămas înm în ce mai înspăimântat, că în lipsa lor de logi 


cu nu recunoşteam, pe de o parte, iar pe de alta faptul că va trebui să recunosc ceva, dar care pentru 
mine constituia încă o nebuloasă. Un moment de apogeu in această fază I-a constituit cel pe care ; 
relatez acum. Colonelul civil îi dă locotene A 


discutăm despre proble 4 ză 3 ii şi ină 
AL 276: PHQDrema peecelor a, cămaşa, pantalonii şi 0 ha! 
Jerpelită erau numai petece, pe cămaşă 


A . .. AA 4 
in special fiind unele peste altele, ţinându-mi în felul acest 


244 


——  — — — — — COC „v 


îi Colonelul continuă: Spune de bună voie tot ce ai ascuns sub petece. Natural, nu aveam 
i E a convins că şi ei credeau acelaşi lucru. Totuşi ofiţerul a început să taie fiecare petecel, 
pin“ * | însă să atârne agăţat de un colț. După câteva ceasuri eram tot ca o gâscă leşească, îmbrăcat 
jasându etecele care atârnau. Din când în când colonelul amuzându-se spunea pe un ton victorios: 
în ui şi descoperim mesajele acestui bandit! Acţiunea îşi realizase efectul psihic scontat 


uram din toate încheieturile, simțind că mă prăbuşesc. Totul a durat o dimineață întreagă. 
at de descusut m-au trimis în celulă. 


! Încă 
Ţrem 
U termin 


n 
Aha: 
e el. 
Când a ete piete 

„ câteva zile constat că mi se umflă testiculele care devin extraordinar de sensibile, acuzând şi 
par in si Sunt vizitat de un doctor, iar după două zile sunt transportat cu o furgonetă pe care scria 
dureri Bructă trezindu-mă într-o aripă specială a Securităţii la Spitalul Văcăreşti, unde, cu 
ee orhiepididimită bilaterală TBC, primesc câte două hidrazide pe zi, total insuficiente 
A tutaă bolii. Voi trece peste câteva lucruri inedite petrecute aici, pentru ca relatările mele să 
RE numai elementele legate de anchetă. După două -— trei zile liniştite, când am crezut că am 
pupi sunt luat din cămăruța de infirmerie şi dus într-o alta din curtea spitalului. Şi aici ancheta 
e de data aceasta cu doi ofițeri deodată. Am fost întrebat ce am discutat la proces cu 
“gti mea care a fost în lot cu mine. Am răspuns că am rugat-o să-şi refacă viața, pentru a fi eu 
rii împăcată. Răspunsul meu nu i-a satisfăcut, dar nici eu nu ştiam ce urmăresc. 


Timp de câteva săptămâni, câte o dimineață întreagă, cei doi ofițeri, alternând unul în picioare, 
celălalt cu mâna-pe umărul meu, rosteau stereotip: Ce i-ai spus şi ce i-ai dat logodnicei la proces? 
Apoi numai: Ce i-ai spus şi ce i-ai dat? Ce i-ai spus şi ce i-ai dat?... După cele câteva ore veneam 
în cameră epuizat, istovit, şi încercam să dorm. Calvarul a durat cam 3 săptămâni, după care sunt 
readus la Interne, unde ancheta se reia pe un ton mult mai dur şi mai ameninţător. Mi se spune că îmi 
vor fi aduse ultimele dovezi al activităţii mele criminale din închisoare. Era prin iulie 1955. Într-una 
din dimineţi sunt confruntat cu Voinea Octavian, fost ofiţer şi student la Facultatea de Construcţii 
din Bucureşti, care fusese şeful lotului în care am fost judecat şi condamnat. După identificările de 
rigoare acesta reia tot scenariul inventat de Securitate. 


- Popescu Traian, după procesul din ianuarie 1949, a stat la Reduitul Jilavei cu lotul Vică 
Negulescu şi cu Andrei Decebal. De la aceştia a primit “directiva-ordin de reeducare” în 
inchisoare, aceasta fiind transmisă din partea lui Horia Sima. Tot de la ei a primit “ordinul” prin 
care se dispunea ca în închisoare să se ducă acțiuni de compromitere a regimului. Să se facă absolut 
orice pentru a se ieşi din închisoare, în vederea continuării acțiunilor teroriste afară. Acţiunile din 
închisoare vor fi dure, aplicându-se metode care să contribuie la “fortificarea” şi la “călirea ” celor 
ce vor trebui să continue “lupta” după eliberarea din închisoare. La proces Popescu Traian a 
Iransmis logodnicei sale care era în acelaşi lot “codul” secret prin care urma să se transmită 
informațiile afară, în legătură cu reorganizarea celor nearestaţi, a locului unde se află depozite de 


armament, etc. Acest “cifru” secret logodnica lui l-a transmis surorii lui Popescu Traian, medic la 
Spitalul Brâncovenesc. 


A urmat descrierea cifrului secret pe litere. În momentul acela m-am blocat, făcând un efort uriaş de 
4 hu înregistra nimic, pentru a nu-l putea reproduce în urma torturilor care îmi imaginam că vor 
„ma. Creierul îmi zvâcnea, ochii îi simțeam că aruncă flăcări, care încet - încet îmi cuprindeau 
intregul trup, buzele îmi tremurau, palmele nu le mai puteam stăpâni. Nu era revoltă, nici urmă de 
â5a ceva, ci numai totala neputinţă de a mă mai stăpâni. Confruntarea continuă. 


0 acestea Popescu Traian le-a transmis lui Țurcanu Eugen, care le-a folosit după cum voi 
e ala în continuare. 


z anul 1950 Popescu Traian a fost “lăsat” la Jilava unde a stat până în 1951. In acest interval 
e sisu Traian a fost elementul de legătură între “Comandamentul legionar” din Aiud şi 
15 , . . ci . . » . . 
Soarea Piteşti, respectiv Țurcanu Eugen, căruia i-a transmis “directivele ” din Aiud. 


245 


Y 


_ În 1950 Popescu Traian a fost contactat la Jilava în camerele dela Reduit de către Păunescu | 

(Nelu) şi Iosif Iosif, veniţi de la Piteşti. Aceştia i-au comunicai mersul reeducării şi i-au Să 
nişte chiloți, pe care prin “cifrul” secret amintit se comunicau datele rezultate din “Teeducapu 
Aceste obiecte Popescu Traian le-a transmis afară. La rândul lui, Popescu Traian a transmis 
cei doi “curieri” lui Țurcanu “directivele” suplimentare primite de la Aiud în privinţa “reeducă 


Prin 
ru 
Confruntarea a fost mult mai amplă decât aceste relatări, pentru că ea a durat două dimineţi. N, i 
redat răspunsurile mele la aceste invenții, ele demonstrând că la secretul desăvârşit al Comunicări 
între noi în închisoare se adăuga şi faptul că deplasările de la o închisoare la alta se făceau numai iu 
ordinul Securităţii şi Direcţiei Generale a Penitenciarelor. În câteva rânduri, le-am spus că aa 
este alienat mintal. Aşa cum am mai relatat, nu ştiam că la acea oră Voinea era de peste jumătate i 
an condamnat la moarte. Dar în afară de aceasta, îmi puneam problema prin ce chinuri Sera 
coşmaruri a trecut acest om, a cărui integritate o cunoşteam de afară dinainte de arestare. 


Era sfârşitul lui iulie 1955. Mă aflam în aceeaşi stare psihică descrisă mai înainte, când aşteptam SEE 
intru în Demascări, indiferent ce s-ar întâmpla cu mine. După două, trei zile sunt dus din nou la 
etajul IV, într-o cameră destul de mare şi aşezat pe un scaun care avea în față la câțiva metri două 
stative cu becuri puternice. Ancheta a început să se desfăşoare într-un ritm infernal, de mitralieră, cu 
câteva fraze stereotipe: Recunoaşte, recunoaşte, ce ai primil, ce ai dat, ce ai transmis?? etc. etc. 
Anchetatorii se schimbau neputând nici ei rezista acestei viteze. Lumina de la becuri începuse să mă 
doară, oboseala se aşternea ucigător. După primele 24 de ore, în uşa camerei a apărut un bărbat în 
civil, având faţa osoasă, prelungă, care a întrebat într-o românească cu accent străin: 

- Cine este anchetatul? Recunoaşte? 

- Tovarăş general, nu vrea, se încăpătânează, a răspuns anchetatorul. 

- Continuațţi cu el până recunoaşte! 


În 1990 sau 1991 într-o emisiune TV l-am recunoscut după trăsături şi dicţie: Era generalul 
Nicolschi. 


Această rundă de anchetă a durat două zile şi o noapte. Nu ştiu de câte ori am leşinat căzând de pe 
scaun. În a doua zi seara, leşinat, mi-am revenit călcat în picioare cu cizmele. Dus pentru puţin timp 
în celulă sunt readus către miezul nopţii, la etajul IV, într-un mic birou. Aici, colonelul civil și 
locotenentul major m-au întrebat dacă acum, după ce mi-au adus toate dovezile posibile m-am 
hotărât să vorbesc şi să recunosc, întrucât răbdarea lor a ajuns la limită. Am răspuns că totul este o 
invenție şi o mare minciună. A urmat un Luaţi-l. În uşă a apărut vestitul Brânzaru (0 namilă de peste 
100 de kilograme, cu fruntea lată de două degete, părul tuns scurt, țigan, şofer de prin Obor, 
bătăuşul Internelor, cunoscut încă din 1948). M-a împins într-o cămăruţă alăturată unde se mai afla 
un colonel în haine militare. A urmat bătaia c/asică la tălpi cu o țeavă de locomotivă de 2 metri. SE 
luminase de ziuă. Cei doi alternau la bătaie. Brânzar în maiou, colonelul cu tunica scoasă. Era 
suspendat între două mese şi din când în când îmi dădeau drumul pe podea. După mai multe leşinuri 
urmate de aruncarea peste mine a unei găleți cu apă, ud leoarcă am spus: Am transmis! A urmat ui 
Daţi-l jos! şi am fost dus în celulă. In ziua aceea am fost lăsat în pace. Până a doua zi când s-a relua 
ancheta mi-am încropit propria invenție, propriul scenariu cu elemente furnizate de ei, care însă să 
nu fie identice cu cele prezentate de Voinea. Aceasta pentru că două declaraţii identice, a mea Şi-a 
lui Voinea, îmi pecetluiau soarta, dar şi pentru faptul că nu mai puteam reproduce povestea cu cifrul. 


Acest nou fals cuprindea următoarele date: 

— După proces. în 1949 stând cu Vică Negulescu, acesta ne-a “recomandat” ca, dacă ni se vă cer“ 
să nu ne o0punem în acceptarea unor lentative de reeducare din partea administrației. + 
eventualitatea unei ieşiri mai repede din închisoare, dar fără “cedări de conştiinţă”. 

La Jilava în 1950 am primit prin Iosif Iosif şi Păunescu Ion chiloti pe care era scris ceva CW i 
albă, dar nu ştiu ce anume. Ei proveneau de la Țurcanu cu indicaţia de a-i trimite afară. L-a! a 


246 


e elibera spunându-i să-i arunce în curtea Ambasadei americane sau engleze. Probabil 
„iva C ;chiloți era scris că la Piteşti unii deţinuţi îi torturează pe alții. 
ace 


E E Să 
căp Ai întrebărilor anchetatorului ŞI răspunsurile mele au creat o nouă situație foarte 
paienl€ a şi de cele mai multe ori imposibil de clarificat. 
Jica 
comp 


A dezastrul, la care acum aveam propria contribuţie, să fie cât mai complet, sunt confruntat 
pentr Jimineaţă atât cu Păunescu Ion cât şi cu losif Iosif. Confruntarea a fost foarte scurtă. Am 
înti”e că am primit de la ei nişte chiloți trimişi de Țurcanu. La întrebarea anchetatorilor ce era 

di hiloţi, am răspuns că nişte semne cusute cu aţă albă, la care Păunescu Lon a răspuns că într- 
scris PS E este cusul cu aţă albă. Desigur ambii au negat totul pe un ton ferm, chiar vehement, 
d îndu-mă nebun. În acele momente îmi reproşam că n-am mai putut rezista şi în felul acesta poate 


fâc fi omorât. Doamne! La ce bun să mai trăiesc, la ce-mi mai foloseşte viața, ce să mai fac cu ea? 


ar 4 A Se Aaa ata > 
m mă epavă nu merită să mai trăiască! 
Ace 


în lunile august şi septembrie, ancheta se continuă cu accente dure. Nu se leagă nimic din poveştile 
». repeta anchetatorul. La începutul lui octombrie 1955, amenințările se accentuează Şi se înteţesc. 

că iar la roată, mă amenința locotenentul major. Ajung într-o stare de semialienare mintală. În 
di după-masă, reîntors de la anchetă, râd şi plâng, trecând brusc de la o stare la alta. Sunt în 
“Ji degringoladă psihică. Aud prin uşa metalică ce da în coridor un glas de femeie. Seara 
ciocănesc uşor în perete improvizând un alfabet sui generis, nu ştiam Morse (litera A o bătaie, B, 
două, C; trei ete.). Se SUțELOpESIE un dialog prin perete. În celula alăturată se afla o maică de la 
mănăstirea Vladimireşti, Teodosia. Ii spun printre altele să se roage şi pentru mine, eu nemaifiind în 
stare de nimic. Se apropia ziua mamei, 19 octombrie. În zilele de 16, 17, 18 octombrie mi-au apărut 
în minte primele versuri din viaţa mea, pe care le adresam mamei. Ele se terminau cu versurile: 
Printre lacrimi şi suspine / te rog să-mi asculți chemarea / în genunchi căzând la tine / eu îți spun 
iartă-mă mamă! Plimbându-mă prin celulă am început să fredonez o melodie care îmbrăca versurile. 
Cum? De unde? Şi mai ales de ce mi-au apărut? Desigur de la Dumnezeu, dar nici ele nu mă mai 
ajutau. Sus la anchetă amenințările se înteţeau, însoţite de acel intri iar la roată. În după-amiaza 
zilei de 19 octombrie — repet, ziua mamei — în genunchi şi în hohot de plâns repetam fredonând 
versurile pentru mama, însoțite de Doamne, Doamne, dacă exişti, pentru ce m-ai părăsit? Eu nu mai 
sunt în stare să mă mai rog, poate de aceea nu vrei să mă mai ajuţi, fă ceva şi ia-mi viața! Gardianul 
deschizând uşa mă întreabă: Jar ai luat-o razna? Am ridicat ochii spre el neputând articula nici un 
cuvânt. 


(al 


Seara fiind scos la aşa-zisul program pentru WC am văzut pe sub ochelarii maţi pe Brânzaru. Întors 
în celulă mi-am spus că mi-a venit rândul, am avut un şoc, am luat 80 de hidrazide (strânse în 
ultimele săptămâni) şi mi-am tăiat venele cu un ciob de sticlă de la un bec spart găsit în WC. Am 
fost transportat la Văcăreşti, pe aceeaşi aripă a Securităţii unde până în martie 1956 nu am mai fost 
anchetat, iar după acea dată, numai de câteva ori, nu însă în problema Reeducare. Acel cântec de 
durere pe care l-am intitulat Deznădejde face parte din oratoriul Calvar, inspirat din Zarca Aiudului 
şi care în 15 noiembrie 1997 a fost interpretat de Corul şi Orchestra Naţională Radio. În august 1956 
Sunt scos din izolare şi internat în secţia TBC a Spitalului Văcăreşti. Nu redau această perigadă 
nefiind legată de demascare-reeducare. 


In martie 1957 sunt dus ca martor al acuzării la un proces la inginerului Pârlea Mihai, condamnat în 
contumacie la 5 ani închisoare şi amnistiat în 1955. In ancheta amintită declarasem că în perioada 
1946 — 1947 activase împreună cu mine în Grupul Facultăţii de Construcţii din Politehnică, fapt 


absolut real. Ajuns în instanță a avut loc — aproximativ — acest dialog între mine şi Preşedintele 
Completului de Judecată. 


- Uitaţi-vă în boxă şi spuneți cine este persoana? 
= Nu Ştiu, 
- Vă a > * pri gr, 

drog încă o dată, priviți-l atent! 


247 


UL 


— Nu ştiu, nu-l cunosc, eu sunt arestat de 9 ani. 

(În realitate îl recunoscusem imediat, după o pată de pe partea stângă a gâtului.) 
- Este Pârlea Mihai. 

— A, da, ştiu despre ce este vorba! 

— Deci îl cunoaşteţi. 

— Nu-l cunosc, dar ştiu despre cine este vorba. 

— Ai o declarație că ați “activat” împreună. 

- Declaraţia mi s-a luat prin tortură. 

- Tovarăşe Grefier, consemnați că declaraţia s-a luat cu forța. 

- Domnule Preşedinte, declarația mi s-a luat prin tortură. 


La insistențele Preşedintelui că declarația s-a luat cu for/a, acesta m-a întrebat ce se înțelege Prin 
declaraţie luată prin tortură? 


- Domnule Preşedinte, declaraţiile se pot lua “cu forța” în mai multe modalităţi: stat la margineg 

patului 18 ore din 24, refuz de medicamente, ameninţări cu arestarea familiei, anchetă Non-Stop 
două zile şi o noapte, călcat în picioare cu cizmele. Când toate acestea s-au epuizat, am fost bătut Ia 
tălpi cu o țeavă de locomotivă de 2 metri de căpitanul Brânzaru şi un colonel. Dacă mi se cerea să 
spun că mi-am omorât mama aflată aici în sală, spuneam că am făcut-o. 


Pârlea Mihai a fost eliberat chiar din instanţă. 


Am relatat acest episod pentru că are legătură cu finalul din procesul demascărilor, sărind peste 
perioada 1956 — 1957, care îşi are şi ea evenimentele ei, de data ceasta mai plăcute. 


În aprilie 1957 sunt luat de la Aiud şi adus la Interne. Încă din aceeaşi seară mă trezesc la vechiul 
etaj IV în prezenţa anchetatorilor din 1955. Am înlemnit! Şi eu care mă credeam scăpat! Se reia 
vechea poveste cu demascările, inclusiv amenințările. Ancheta până către dimineaţa a decurs în felul 
următor: " 

— Cum a fost cu “'reeducarea ”, cine a făcut-o, cum aţi ticluit-o? 

— Până la participarea administraţiei închisorii ştiu, dar mai Sus nu ştiu nimic. 

— Iar umbli cu cioara vopsită! 

— Domnule Colonel, cred că aveţi suficiente dovezi că tot ce s-a declarat acolo a servit Securităţii. 
— Uite la el! Banditul a prins curaj — vezi că mâine îti vei vedea camarazii! 

— Nu ştiu la ce vă referiți! 

— Ai Să vezi, ai să te lămureşti! 


— Repet, mâine îţi vei vedea camarazii. Să nu crezi că vei mai putea face ceea ce ai făcut la Pârlea! 
— Nu face pe prostul. Văd că ai bocanci cu tălpile bune. Să nu crezi că ai scăpat de noi. Ie vei 
întoarce tot aici şi vom sta altfel de vorbă, cum am mai Stat. 

(Am constatat că frica nu-mi dispăruse din oase, iar la mine nu mai aveam nimic să-mi iau zilele.) 

- Mâine când îţi vei vedea camarazii răspunzi numai cu Da sau Nu, fără nici cel mai mic 
comentariu. Ne-am înțeles? 

— Da. 


Era către dimineaţă şi am fost dus în celulă. Credeam că voi fi martor al acuzării în cine ştie ce proces. Către Oră 
8 —9 sunt dus cu o dubă la Tribunalul mare de pe cheiul Dâmboviţei, unde în sală îi văd pe: Valeriu Negulescu 
(Vică), Constantin Oprişan, Dragoş Hoinic, Popa Aurel, Gheorghe Calciu (Dumitreasa), Losif losif, Caziuc 5 
Virgil Bordeianu. Aflu spre surprinderea mea că sunt martor al apărării, propus de Popa Aurel. Dialogul între 
mine şi Popa Aurel a fost cam în felul următor: 

— Știe martorul că am trecut prin “demascări"? 


248 


Ul. A ; 
, i, fos! pătul: 
d. e 

: m fost schingiuil: 
„Du. pi 
m bătut P ci 


sa ntuat 
|! (foarte accel ) 


, i 
a. „ maltratal Sau rorlural! 
An E 


“NU! NUUU.. 

nat cam aceleaşi întrebări din partea lui Dragoş Hoinic şi Iosif Iosif. Am răspuns la fel 
u A cu da sau Nu. Dorind să-mi pună întrebări şi Gheorghe Calciu, Preşedintele îl întrerupe 
o 3 sunt numai martorul lui Popa Aurel. Vică Negulescu intervine vehement: Domnule 


presedinte vă rog nu intimidați martorul. Trebuie să se termine această mascaradă! 
Pe : 


yi-am dat seama după întrebări, după vioiciunea din glas, că toţi cei din boxă aveau un moral 
vtrem de ridicat. Gheorghe Calciu a fost cel care a dat peste cap tot acest simulacru de proces, 
e) 


printr-un moral inegalabil şi o ascuţime de minte care îl caracterizează. 


Valeriu Negulescu este condamnat la moarte, dar i se comută pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. 
Pentru toţi cei opt, cât şi pentru martorii acuzării, Popescu Aristotel, Dan Dumitrescu, Nuţi 
Pătrăşcanu, Voinea Octavian şi Popa Alexandru, se construiesc şase celule speciale în aşa-zisa eluvă 
de la Reduitul Jilavei. Mai sunt aduşi aici, fără nici o legătură cu procesul demascărilor, profesorul 
Nicolae Pătraşcu, secretar general al Mişcării Legionare, Pavel Grimalschi şi Marcel Petrişor. Se 
poate afirma fără exagerare că în aceste celule au fost practic zidiţi de vii. Lispiţi de aer şi hrană, 
respirând umezeala. de pe pereţi, nu reuşesc să supraviețuiască: Valeriu Negulescu, Costache 
Oprişan. Dan Dumitrescu, Popescu Aristotel şi Nuţi Pătrăşcanu. 


În timpul cumplitului cataclism au fost omorâţi ori s-au sinucis peste 30 de tineri, schingiuiţi peste 
180 din care 100 au rămas cu infirmităţi grave (v. Magazin istoric, Apr. 1993). Din toţi cei care au 
cunoscut total sau parţial această înscenare finală, pe cât de macabră, pe atât de ridicolă, mai trăiesc 
numai trei: Gheorghe Calciu, Popa Aurel si subsemnatul. 


EPILOG 


Din aceste sinistre adâncuri au ţâşnit totuşi revărsări nu de ură, nici de răzbunare. Oblojindu-şi rănile 
irupeşti şi sufleteşti, cei care au supravieţuit au convertit suferinţa în creație. Unii şi-au aşternut 
amintirile în pagini cutremurătoare: Gheorghiţă Viorel, Costin Merişca, Mihai Timaru, Gheorghe 
Stănescu, Dumitru Bordeianu din Australia, lon Munteanu, Nicolae Călinescu, Radu Ciuceanu, Paul 
Caravia: Dan Lucinescu devine membru al Uniunii Scriitorilor din România şi din Suedia, cu 7 
volume publicate; Prof. Boldur Lăţescu, Sergiu Mandinescu, Virgil Constantinescu, Emilian Brânzei, 
Constantin Oprişan (postume); Maxim Virgil, Păunescu Ion (Daia), Şahan Eugen, Vişovan Aurel. 


Alții, aşa cum scrijelau în celulă cu un ac sau o sârmă pe un os rătăcit în mâncare, ajung sculptori. 
în oii expune la Palatul Patriahal până în anul 2000, după ce a sculptat iconostasul Bisericii 
curea = Siria, Nicuşor Purcârea expune. sculpturi, de la, miniaturi la unele monumentale, în 
A sculpturi St, ŞI Brâșov, unde îndrumă şi noi generații care să-l urmeze. lon Păunescu lasă în urma 
încă, (ERE ae fără a le vedea expuse. Mihai Tufeanu, pe cât de talentat pe atât de necunoscut 
inventatori cu E acuarelă şi ulei. Octavian: Tomuţă Şi același Dan LUsil escu (citat mai înainte) devin 
În posesia ge Larei în străinătate, dar vândute de Statul român care a avut grijă să intre 
or până în 1989. 


Prinț : 
re toţ 1 € - A . . 
20 hu a (1 aceştia şi cel care semnează aceste rânduri compune (poate este prea pretenţios termenul, 
m ă ci Sa tai ă . Z, e i Ce «5 
găsit altul) fără hârtie şi creion, textul şi muzica a circa 20 de lucrări. Poemul — Cantată 


249 


“ 


Mântuire şi Oratoriul Calvar sunt interpretate în şase concerte (1991 — 1997) de către Orchest, 
Liceului de Muzică George Enescu, Corul Filarmonicii George Georgescu, Corul şi „Orchesy, 
Teatrului Muzical N. Leonard din Galaţi şi Corul şi Orchestra Naţională Radio. A treia lucrare 


oratoriul Patimile Domnului nu se ştie când şi dacă Domnul lisus va hotări să fie auzită. 


Cititorule, aceste rânduri au dorit a oferi o imagine a ceea ce a însemnat acel satanic Experi 
în acelaşi timp şi Fenomen. Cele inserate aici sunt simple jaloane care pot constitui = îm 
miile de pagini ale celor mai înainte amintiţi — material de studiu pentru medici, psihiatri, 
teologi, dar şi cineaşti sau dramaturgi, care până acum nu s-au încumetat să abordeze o 
temă. De fapt cei care au trăit drama sunt singurii care pot aduce informaţiile veridice şi 
trage concluzii în ceea ce priveşte dimensiunile şi rezultatele ei: rezistența totală până la 
dincolo de această lume, sau chiar a supravieţuirii; revenirea din cedări, uneori chiar spectaculos 
concesii prin tăcere şi în sfârşit căderi ireversibile, totul petrecut într-un climat luciferic, premedizaj 


şi conceput însă în creuzete străine acestui neam. Dumnezeu a vrut şi a hotărât altfel decât fortele 
întunericului. 


ment, dar 
Preună cu 
SOciolg i 
asemene, 
care pu 
trecerea 


NOTĂ 


Revista Magazin istoric din aprilie şi mai 1993 publică sub titlul Arhipelagul ororii, sub semnătura domnilor Constantin 
Aioanei şi Cristian Troncotă, două materiale privind ororile din închisoarea Piteşti, dar şi cele petrecute în anii 1949 


1953 în coloniile de muncă de la Salcia, Cernavodă şi Capul Midia, în scopul declarat al reeducării prin muncă. Din 
torturile şi din bătăile curente prezentate în material reproduc numai câteva: 


În ianuarie 1953 — declara fostul sublocotenent Ion Cârliga de la Secţia Strâmba — a venit /a Secţia Strâmba colonelul 
Coler Ștefan (devenit mai târziu comandant al închisorii Aiud, n.n.), împreună cu locțiitorul politic Szabo şi cpt. 
Dumitrescu. Seara după orele 9 a dat alarma, scoțând afară 300 de deținuți în cămaşă, izmene, desculți şi cu capul gol, 


ținându-i în curtea coloniei o oră şi ceva, culcați pe burtă, înconjurați de sentinele După acest “exercițiu”, a doua zi 
am avut 50 de deţinuţi bolnavi care nu au putut ieşi la lucru. 


Deţinutul Andrei Rădulescu declară că într-o seară în luna ianuarie 1953 cumnatul său Lunca Dionisie a fost bătut de 
It. Popa cu parul, ordonând apoi brigadierului (deţinut) Popovici să-l bată până îl va omori. 
fost băgat în carceră în pielea goală, 


Grigoraş să-l bată până la exterminar 
bătuse piroane de fier. Când l-a adus 
Atrocitățile sunt multe, enorm de multe 


După bătaie deținutul a 
iar a doua zi dimineața a fost scos mort. Acelaşi It. Popa pune. pe brigadierul 
e pe deținutul Sotir Georgescu. După ce l-a bătut l-a pus pe o targă pe care 
la infirmerie de la Secţia Băndoiu era mort şi avea capul în întregime perforal. 
„Nu voi insista asupra lor, ci numai asupra epilogului. 


uncă, deci şi pentru perioada cât s-au ajlal în 
(Magazin istoric, mai 1993). Magazinul istoric din 
e S-ar putea totuşi îndoi de faptul că acțiunea de 
a forurilor celor mai înalte de partid şi de stal, i 
citească şi ultimul episod al articolului nostru. (€ 
torționarii de la Canal — care nu au mai fost legionari (subl. 


— s-a desfăşurat cu aprobare 
puțin a celor din Ministerul Afacerilor Interne şi din Securitate, să 


citat de subsemnatul anterior, n.n.) Va vedea ce au “pățit” 
NS.) = şi va putea judeca mai limpede. 


250 


„ISTA PARȚIALĂ A NUMELOR CELOR ANGAJAȚI ÎN REZISTENȚA 
ROMÂNEASCA ANTICOMUNISTĂ, UCIȘI PRIN DETENȚIE, MUNCĂ 
RORȚATĂ, TORTURI, ASASINAȚI SAU EXECUTAȚI ÎN URMA 
CONDAMNĂRII LA MOARTE, DUPĂ 23 AUGUST 1944, 
ALCĂTUITĂ DE EUGEN ŞAHAN 
(partea a IV-a) 


A DABIJA (?) (soţia lui Nicolae), Turda, 06.03.1949, Muntele Mare, ucisă în luptă 1963. 
| SĂ NICOLAE, maior, 42, Aradu Nou, 28.10.1949, Sibiu, executat 1964. DACHE NICOLAE, 
DA DALEA EMIL, ţăran, 33, Galda de Jos, Alba, 05.04.1950, Sibiu, ucis de securitate, 1966. 
A GHEORGHE 1967. DAMIAN GHEORGHE, şef gară, 25.05.1976, Aiud, ucis prin 
î enje 1968. DAMIAN GHIȚA 1969. DAMIAN MARTIN 1970. DAMIAN MIRCEA, scriitor, 
1948, Văcăreşti, ucis” prin detenţie 1971. DAMIAN TEODOR 1972. DAMIAN VASILE 1973. 
DAMU GRASU 1974. DAN CONSTANTIN 1975. DAN FLOREA 1976. DAN ILIE, 47, 
21.08.1949, Gherla, ucis prin detenţie 1977. DAN PAMFIL, învăţator, Mogoş, Alba, 1950, Gherla, 
„cis prin detenţie 1978. DANAIATA TOMA, 69, 1969 1979. DANCEA ILIE, 29, Socolari, Caraş- 
geverin, 1952, ucis de securitate 1980. DANCI IOAN 1981. DANCIU CONSTANTIN, profesor, 
71, Turnu Severin, Mehedinţi, 1959, Craiova, ucis prin detenție 1982. DANCIU IOSIF 1983. 
DANCIU NAPOLEON, 25, 1952 1984. DANCU CONSTANTIN, sudor, 51, Bocşa Montană, Caraş- 
Severin, 24.01.1956, Aiud, ucis prin detenţie 1985. DANEŞ AUREL 1986. DANEȘŞ REMUS, 
profesor, 33, Dragomirna, Suceava, 10.04.1950, Aiud, ucis prin detenţie 1987. DANILIUC 
CONSTANTIN, 69, 1967 1988. DANILOV GHEORGHE, ofiţer, 1959, Jilava, ucis prin detenţie 
1989. DANIȘ REMUS, 33, 1950 1990. DANIULUC GHEORGHE, ţăran, 50, Trifeşti-Bacău, 
Bacău, 27.09.1952, Cernavodă, ucis prin muncă forțată 1991. DANO IOAN, muncitor, 51, Satu 
Mare, 16.03.1953, 5 Culme, ucis prin muncă forţată 1992. DANȚIS CORNEL, țăran, 72, Spineşti, 
Vrancea, 31.07.1952, Aiud, ucis prin detenţie 1993. DANŢIS CONSTANTIN, Păuleşti, Vrancea, 
14.08.1950, Păuleşti, ucis de securitate 1994. DARABAN NICOLAE 1995. DARAC TACHE 1996. 
DARANDAN CONSTANTIN, Ploieşti, 1951, ucis la frontieră 1997. DARĂU TEOFIL 1998. 
DARIE ALEXANDRU, inspector CFR, 1946, dispărut după arestare 1999. DARIE ELISEI, ucis 
prin detenție 2000. DARIE GHEORGHE, țăran, 63, Bârgăoani, Neamţ, 21.04.1953, Gherla, ucis 
prin detenţie 2001. DASCĂL IOAN, muncitor, 22, Bucureşti, 25.05.1953, 5 Culme, ucis prin muncă 
forțată 2002. DATCU ALIONTE, 50, 1951 2003. DATCU ANTON, ţăran, 25, Cireşu, Timiş, 
20.08.1952, 5 Culme, ucis prin muncă forțată 2004. DATCU GHEORGHE, Suceviţa, Suceava, 
UR.S.S., decedat în lagăr 2005. DATU MANEA 2006. DAVID ANGHELACHE 2007. DAVID 
CONSTANTIN 2008. DAVID CRĂCIUN, 38, 1950 2009. DAVID EMIL, cismar, 26, Frumuşica, 
Botoșani, 10.02.1948, Aiud, ucis prin detenţie 2010. DAVID GHEORGHE 2011. DAVID 
HEINRICH, 50, 1952 2012. DAVID IOAN 2013. DAVID ION, militar, 24, Bucureşti, 14.05.1950, 
Aiud, ucis prin detenție 2014. DAVID ION, preot, Gura Văii, Făgăraş, 07.01.1954, Porumbacu de 
pi ucis de securitate 2015. DAVID MIHAI, 62, Buneşti, Huşi, 10.02.1953, Galaţi, ucis prin 
“tenție 2016. DAVID NICOLAE, 66, 1950 2017. DAVID ŞANDOR 2018. DAVIDEANU IOAN, 
fai Eau Noi, Suceava, 07.08.1949, Frătăuţii Noi, ucis de securitate 2019. DAVIDESCU 
ai CRU, țăran, 28, Urleasca-Piteşti, Argeş, 09.03.1953, Poarta Albă, ucis prin muncă forţată 
Dayana IDESCU NICOLAE, scriitor, 68, Breaza, 1954, Ocnele Mari, ucis prin detenţie 2021. 


pici DEI ERWIN 2022. DAVIDOGLU MIHAI 2023. DAVIDOVICI BRANCO, Ciacova, 
1, 1951-1956 

R.S.S, 

Aiud 


» Viişoara, Ialomiţa, decedat în D.O. 2024. DAVIDOVICI MAIER, Basarabia, 
] decedat în lagăr, 2025. DĂDÂRLAT DUMITRU, comerciant, 57, Sibiu, 19.08.1950, 
» NCIS prin detenție 2026. DĂNĂILĂ VASILE, cismar, 65, Piatra Neamţ, Neamţ, 16.12.1952, 


251 


. 


Peninsula, ucis prin muncă forțată 2027. DĂNESCU DAN, 56, 1956 2028. DANESCU DUMI RU 
73, 1960 2029. DĂNESCU MIHAI 2030. DĂNICEL CONSTANTIN, 64, 1954 2031. DĂNI 3 
CONSTANTIN, student, 26, Vaslui, 14.06.1954, Aiud, ucis prin detenţie 2032. DANILĂ EL A 
1944, Bacău, asasinată de sovietici 2033. DĂNILĂ MATEI 2034. DANILA MIHAI 2035. DĂNILA 
NECULAI, Spineşti, Vrancea, 14.08.1950, Spineşti, ucis de securitate 2036. DANILĂ SAVU, tăran 
51, Giulvăz, Timiş, 15.03.1953, Poarta Albă, ucis prin muncă forțată 2037. DANILĂ SEBASTIAN 
elev, 27, Roman-Poienari, Neamţ, 08.03.1956, Aiud, ucis prin detenţie 2038. DĂNULEScy 
CONSTANTIN, demnitar, Bucureşti, 03.1953, Muncelu, decedat fiind fugar 2039. DANULEScy 
CONSTANTIN, Constanţa, 1961, Salcia, ucis de securitate 2040. DARAC TACHE, 29, 09.06.1959 
Gherla, ucis prin detenţie 2041. DĂRĂMUŞ SAMUILĂ, 38, 1954 2042. DĂRĂSCU MIRCEA 
2043. DĂRĂU TEOFIL, 1951, Târgu Ocna, ucis prin detenție 2044. DASCALESCU VASILE, 65 
1954 2045. DÂMBU VASILE, muncitor, 39, Braşov, 06.10.1950, Gherla, ucis prin detenţie 2046, 
DÂNGĂ VASILE, Basarabia, U.R.S.S., decedat în lagăr 2047. DEAC CAROL 2048. DEAC 
VICTOR 2049. DEBOSSY IULIU 2050. DEBREȚIU ION muncitor, 21, Gai, Arad, 23.08.1947 
Aiud, ucis prin detenţie 2051. DECA CONSTANTIN 2052. DECAN LUDOVIC, ţăran. 4). 
Dumbrăviţa, Mehedinţi, 11.03.1953, Poarta Albă, ucis prin muncă forţată 2053. DECEAN PETRU, 
student, 23, Mihalţ, Alba, 03.08.1949, Bistra, ucis de securitate 2054. DECUSEARĂ GHEORGHE, 
țăran, Fălticeni, Suceava, 1959, Periprava, ucis prin muncă forțată 2055. DEDIU TOADER, 
muncitor, Chiojdeni, Vrancea, Aiud, ucis prin detenţie 2056. DEDU (7), Făgăraş, Braşov. 
20.07.1949, Pui, ucis în luptă 2057. DEGERATU CONSTANTIN, țăran, 47, 01.1953, Bicaz, ucis 
prin muncă forţată 2058. DEJEU ALEXANDRU, medic, Margău, Cluj, 02.09.1958, Gherla. executaţ 
2059. DEJEU AUREL 2060. DELAGNES GEORGES, Auvergne - Franţa, 1953, Mărgineni, ucis 
prin detenţie 2061. DELAMARIAM ȘTEFAN, ţăran, Sl, Aveneag, Arad, 01.10.1953, Peninsula. 
ucis prin muncă forţată 2062. DELCEA VOICU, 22, 1953 2063. DELCESCU ELIZA, proprietară, 
52, Craiova, 04.1949, Mislea, ucisă prin detenţie 2064. DELIMANICI OLGA, Checea, Timiş, 195]- 
1956, Frumuşiţa-Brateş GL, decedată în D.O. 2065. DEMETER BELA, 2066. DEMETER IOSIF 
2067. DEMETRESCU DORU, inginer, 1944, Bucureşti, asasinat de sovietici 2068. DEMIRSA 
RAIM, 73, 1961 2069. DENGEL MARTIN 2070. DEPMER ANDREI, țăran, 58, Jibot-Rupea. 
30.12.1952, Poarta Albă, ucis prin muncă forțată 2071. DERESTEI MARIA 2072. DESZKE 
ANDRAS 2073. DEZIDERATU NICOLAE 2074. DIACONESCU AMFILOHIE, ţăran. 
Calafindeşti, Suceava, 06.08.1949, Calafindeşti, ucis de securitate 2075. DIACONESCU 
CONSTANTIN, 62, 1951 2076. DIACONESCU CRISTACHE 2077. DIACONESCU DUMITRU, 
colonel, Făgăraş, ucis prin detenţie 2078. DIACONESCU ION, tipograf, Târgovişte, 04.1949, 
Arnota, ucis în luptă 2079. DIACONESCU IONEL, poliţist, Făgăraş, ucis prin detenţie 2080. 
DIACONESCU OCTAVIAN, învățator, 52, Pucioasa, Dâmboviţa, 04.03.1953, Capu Midia, ucis 
prin muncă forţată 2081. DIACONESCU PAUL, comandor, 1952, Jilava, ucis prin detenţie 2082. 
DIACONESCU PETRE, 42, 1948 2083. DIACONU AUREL 2084. DIACONU CONSTANTIN 
2085. DIACONU DUMITRU, 65, 1962, 2086. DIACONU GHEORGHE, 57, 1954 2087. 
DIACONU GHEORGHE, tâmplar, 51, Bucureşti, 01.04.1953, Peninsula, ucis prin muncă forțată 
2088. DIACONU GHEORGHE, 1. 2089. DIACONU GHEORGHE, V. 2090. DIACONU MARIN: 
50, Poiana Lacului, 22.11.1961, Aiud, ucis prin detenţie 2091. DIACONU PETRE, şofer milita! 
06.12.1944, București, asasinat de sovietici 2092. DIAMANDI ALCIBIADE, 55, 1948 209. 
DIANU CONSTANTIN, căldărar, 24, Colțeşti, Gorj, 18.08.1947, Aiud, ucis prin detenţie 209% 
DIANU MIHAI 2095. DIANU PIERETTE, contabilă, Bucureşti, 1952, ucisă în anchetă 2096. 
DICU CONSTANTIN 2097. DICU CONSTANTIN DINCULESCU, profesor, Mehedinţi, Botoşan!: 
ucis prin detenţie 2098. DICU DUMITRU, 62, 196] 2099. DIENES JENO 2100. DIETER PAUL: 
25, 1946 2101. DIJMĂRESCU DUMITRU, țăran, 31, Tomnatec, Timiş, 15.05.1951, Poarta Albi: 
ucis prin muncă forțată 2102. DILĂ CONSTANTIN, preot, Barboi, Dolj, 1961, Periprava, ucis PE 
muncă forțată 2103. DILĂ NUȚIU, țăran, 35, Sâmboteni-Arad, Arad, 01.06.,1950, ucis prin deten!“ 
2104. DIMA GHEORGHE zis BROASCĂ 25, Casimcea, Tulcea, 19.10.1950, Canal, ucis prih 


252 


i A Lunca Râmnicu Sărat, ucis prin detenţie 
muncă -IMCIU GAROFIL, țăran, 33, Tulcea, 12.12.1950, Gherla, ucis în "reeducare" 2107. 


MA: RIE 0) călugăr, M-rea Ciolanu, Buzău, Salcia, ucis prin muncă forțată 2108. 
TROPOL CONSTANTIN, funcționar, 57, Negru Vodă, Constanţa, 06.01.1951, Poarta Albă, 

Il muncă forțată 2109. DIMITRU 1ON, funcționar, 32, Braşov, 1952, Mt. Făgăraş, ucis de 
2110. DIMLEA MARIN, țăran, 32, Drăgăneşti, Bucureşti ?, 16.12.1952, Galeşu, ucis prin 
securi! At 2111. DIMOFTE AUREL, țăran, 26, Vadu Roşca, Vrancea, 04.12.1957, Vadu Roşca, 
e securitate 2112. DINA MIHAI, țăran, 71, Tătărai, Prahova, 04.12.1954, Aiud, ucis prin 
U05 2113. DINCĂ FILIP, pastor, ucis de securitate 2114. DINCĂ GHEORGHE, inginer, 34, 
“Dolj, 31.10.1953, Jilava, executat 2115. DINCĂ ION, ţăran, 40, Tulcea, 21.08.1951, Gherla, 
AR "reeducare" 2116. DINCU MIHAI 2117. DINCULESCU CONSTANTIN, 59, 1960 2118. 
i CULESCU GHEORGHE 2119. DINCULESCU VIRGIL, 1975, Poiana Mare, decedat în spital 
21420. DINDIRI OPREA, 2121. DINEAŢĂ ION, funcționar, Bucureşti, 04.1949, Arnota, ucis 
i luptă, 2122. DINESCU CALIN, avocat, 44, Constanţa, 27.09.1952, Capu Midia, ucis prin muncă 
în tată 2123: DINESCU HARALAMBIE, preot, Şuici, Argeş, 1952, Şuici, ucis de securitate 2124. 
DINESCU ION 2125, DINESCU NICOLAE, preot, Dolj, Periprava, ucis prin muncă forţată 2126. 
DINESCU TEODOR, muncitor, 36, Brăiliţa, 11.1948, Braşov, ucis de siguranță 2127. DINOTRI 
OPREA, țăran, 54, Cetatea, Constanţa, 30.01.1953, Galeşu, ucis prin muncă forțată 2128. DINU 
ANA, casnică, Dulgheru, Constanţa, 25.03.1950, Dulgheru, ucisă în anchetă 2129. DINU ANTON 
2130. DINU CONSTANTIN, 58, 1962 2131. DINU DUMITRU, 64, 1959 2132. DINU DUMITRU, 
A. 52, 16.10.1953, Gherla, ucis prin detenţie 2133. DINU DUMITRU, C. 2134. DINU EUGENIA, 
60, 1956 2135. DINU GHEORGHE-DODICĂ, ţăran, Dulgheru, Constanţa, 26.03.1950, Dulgheru, 
ucis de securitate 2136. DINU ILIE 2137. DINU NEAGU, ALEXANDRESCU, învăţător, 61, 
Măcrina, Râmnicu Sărat, 1959, Râmnicu Sărat, ucis în anchetă 2138. DINU PIERETA 
MARGARETA, avocată, Bucureşti, 23.08.1953, Văcăreşti, ucisă prin detenţie 2139. DINU 
ŞTEFAN, 68, 1960 2140. DINU VASILE, 33, 1953 2141. DINULESCU CONSTANTIN 214. 
DINUT (2), 20.07.1957, Gherla, executat 2143. DINUT (?), 1963, Grindu, ucis prin muncă forțată. 
2144, DINUT (?), student, 1951, Piteşti, ucis prin detenţie, 2145, DITCOV (?), Tulcea, 1952, 
Ovidiu, ucis prin muncă forțată, 2146. DITMAR MARTIN, pensionar, 52, Braşov, 28.05.1952, ucis 
de securitate 2147. DIŢĂ MARIN 2148. DLICIU GAROFIL, 1950, Gherla, ucis prin detenţie 2149. 
DOBRE ANDREI, 70, 1953 2150. DOBRE CONSTANTIN 2151. DOBRE DUMITRU, ţăran, 27, 
loneşti-Găeşti, 12.03.1953, Poarta Albă, ucis de securitate 2152. DOBRE GHEORGHE, ministru. 
11.1959, Rm. Sărat, ucis prin detenţie 2153. DOBRE ILIE, 46, 1953 2154. DOBRE PAVEL, țăran. 
40, Revetiş, Arad, 28.05.1952, Păiuşeni-Arad, ucis în luptă 2155. DOBRE ŞTEFAN, 43, 1953 2156. 
DOBREI PAVEL, țăran, 40, Arad, , 1952, Păiuşeni, ucis de securitate 2157. DOBRESCU AUREL, 
ministru, Făgăraş, Braşov, 1963, Văcăreşti, ucis prin detenţie 2158. DOBRESCU GHEORGHE, 
student, 26, Bucureşti, 16.03.1949, Aiud, ucis prin detenţie 2159. DOBRESCU IORGU, 2160. 
DOBRESCU JEAN, 2161. DOBRESCU VIRGIL, profesor, Piatra Neamţ, Neamţ, decedat în D.O. 
2162. DOBRILĂ ALEXANDRU, țăran, 56, Corbasca, Bacău, 01.02.1953, Poarta Albă, ucis prin 
muncă forțată 2163. DOBRIN NICOLAE, economist, Bucureşti, 1948, Aiud, dispărut în penitenciar 
2164. DOBRIN ȘTEFAN, muncitor, 48, Roşu, Ilfov, 11.12.1952, 5 Culme, ucis prin muncă forțată 
2165, DOBROMIR NICOLAE, țăran, 43, Casimcea, Tulcea, 10.03.1950, Timişoara, ucis de 
securitate 2166. DOBROSINSKI BORIS, 51, 1958 2167. DOBROTĂ MARIA 2168. 
DOBROVSCHI ALEXE 2169. DOCAN VASILE, ofițer, 54, Vaslui, 16.11.1954, Aiud, ucis prin 
detenție 2170, DODE GHEORGHE, funcţionar, 39, Ploieşti, 30.04.1953, Aiud, ucis prin detenţie 
71. DODON ANTON, 39, 1952 2172. DODU MARIN, țăran, 04.09.1944, Adunaţii Copăceni, 
4sasinat de sovietici 2173. DOGARIU SAVU, 65, 1961 2174. DOGARU VALERIU, 62, 1954 2175. 
adu FLOREA, 67, 1953 2176. DOICA CONST. ("DASCĂLU"), parlagiu, 39, aie 
DOICgsz 5 Culme, ucis prin muncă forțată 2177. DOICESCU CONSTANTIN-TI 178. 
CU DUMITRU, 29, M. Kogălniceanu, Constanţa, 20.03.1950, Piteşti, ucis de securitate 


şih. 


253 


2179. DOINEA ION 2180. DOJE EUGEN, 45, Ungar, Basarabia, 28.10.1951, Canal, ucis 
muncă forțată 2181. DOLGOPOLI GRIGORE 2182. DOLINEANU PETRE, ţăran, 47, Gur 
Botoşani, 11.03.1953, Poarta Albă, ucis prin muncă forţată 2183. DOLINESCU VASILE 


> Prin 
băneşti 


3 preot, 65. 
Bârlad, Vaslui, 08.01.1953, Capu Midia, ucis prin muncă forțată 2184. DOLOMAN ION 


: > , CiSma 
22, Prejba, Vlaşca, 24.09.1947, Aiud, ucis prin detenţie 2185. DOMAŞNEANU ILIE ; 


= > făran, 38. 
Petnic, Caraş-Severin, 09.09.1950, Timişoara, executat 2186. DOMAŞNEANU PETRE, comando, 
Băile Herculane, Caraş-Severin, 16.07.1949, Timişoara, executat 2187. DOMENTI A i 


Basarabia, U.R.S.S., decedat în lagăr 2188. DOMIDE OCTAVIAN 2189. DOMIȚIANU Ss 
2190. DOMNESCU CONSTANTIN, țăran, 44, Truşeşti, Botoşani, 02.07.1947, Aiud, ucis prin 
detenţie 2191. DON ILIE, țăran, 38, Curtici, Arad, 1955, Gherla, ucis prin detenţie 2192, DONCy 
„CONSTANTIN 2193. DONDOCZI FRANCISC, țăran, 76, Viişoara, Cluj, 12.07.1947, Aiud, ucis 
prin detenţie 2194. DONESCU NICOLAE, preot, Şuici, Argeş, 1951, Şuici, ucis de securitate 2195, 
DONICI MARIA, ucisă prin detenţie 2196. DONOSE GHEORGHE, 59, 25.03.1958, Gherla, ucis 
prin detenţie 2197. DONŢȚU GHEORGHE, țăran, 55, Cogarcea-Feteşti, Iaşi, , 21.02.1953, Poarta 
Albă, ucis prin muncă forțată 2198. DORAN NICOLAE, 30, Socolari, Caraş-Severin, 1952, ucis de 
securitate 2199. DORCA NICOLAE 2200. DORCA VASILE, țăran, 37, Lehliu, Ialomiţa, 
04.07.1952, Poarta Albă, ucis prin muncă forţată 2201. DORDAI AUGUSTIN 2202. DORDEA 
IOAN 2203. DORDEA VALERIU, 2204. DORDEA VASILE, 2205. DORGO IULIU, preot, Băița, 
Mureş, ucis prin detenţie, 2206. DORNEANU TOADER, 2207. DORNESCU CORNELIU, 
farmacist, 60, Paşcani, Iaşi, 12.1952, Capu Midia, ucis prin muncă forțată 2208. DOROBANȚ 
FRANCISC, țăran, Biharia, Bihor, 06.1949, Biharia, ucis de securitate 2209. DOROBANŢU 
CONSTANTIN, învățator, Cărpiniş, Argeş, 05.1949, Şuici, ucis de securitate 2210. DOROBANŢU 
NICOLAE, mecanic, 50, Bucureşti, 04.11.1952, Aiud, ucis prin detenţie, 2211. DOROFTEI 
ALEXANDRU, 2212. DOROSAN AMILCAR GHEORGHE, 20, Bârlad, Vaslui, 06.1950, Galaţi, 
ucis prin detenţie 2213. DOVLEAC VASILE 2214. DOXA GHEORGHE, țăran, 60, Ghindăreşti, 
Constanţa, 24.11.1952, 5 Culme, ucis prin muncă forțată 2215. DRACEA IACOB 2216. DRACIUC 
PETRE 2217. DRAGNEA DUMITRU, 40, 1952 2218. DRAGOMIR CONSTANTIN, ţăran, 59, 
Cotu Văii, Constanţa, 13.02.1953, Poarta Albă, ucis prin muncă forţată 2219. DRAGOMIR 
LUDOVIC 2220. DRAGOMIR NICOLAE, şofer, 38, Bucureşti, 15.11.1948, Aiud, ucis prin 
detenţie 2221. DRAGOMIR SILVIU, 1962, Gherla, ucis prin detenție 2222. DRAGOMIRESCU 
ANGHEL, medic, 67, Bucureşti, 1954, Făgăraş, ucis prin detenție 2223. DRAGOMIRESCU 
GHEORGHE, inginer, 44, Paşcani, laşi, 1959, Periprava, ucis prin muncă forțată 2224. 
DRAGOMIRESCU GHEORGHE, N. 2225, DRAGOMIRESCU GHEORGHE-PUIU, preot, 
Beceni, Buzău, 1959, Bacău, ucis în anchetă 2226. DRAGOMIRESCU PETRE, ceferist, 
Pătârlagele, Buzău, Cislău, ucis în anchetă 2227. DRAGON GHEORGHE 2228. DRAGU TUDOR, 
țăran, 12.09.1944, Teleorman, asasinat de sovietici 2229, DRĂGAN DUMITRU, 51, 1953 2230. 
DRĂGAN EMIL, 40, Turda, Cluj, 12.1952, Capu Midia, ucis prin muncă forțată 2231. DRĂGAN 
ȘTEFAN, 50, 1959 2232. DRĂGAN TRAIAN, muncitor, 24, Jurjova-Oraviţa, Caraş-Severin, 
22.03.1953, Poarta Albă, ucis prin muncă forțată 2233. DRĂGĂNESCU GHEORGHE 2234 
DRĂGĂNESCU NICOLAE, avocat, Galaţi, 1957, ucis prin detenţie 2235. DRĂGHICEANU 
CONSTANTIN, 52, 1953 2236. DRAGHICEANU NICOLAE, muncitor, 45, Vălenii de Munte, 
Prahova, 23.10.1947, Aiud, ucis prin detenţie 2237, DRĂGHICESCU NICOLAE 2238. 
DRAGHICI ALEXANDRU, Gherășeni, Buzău, Galaţi, ucis prin! detenție 2239. DRĂGBICI 
FLOREA 2240. DRĂGHICI GHEORGHE 2241. DRĂGHICI ION 2242. DRĂGHICI SABIN 
țăran, 34, Sibiu, , 1950, Gherla, ucis prin detenţie 2243. DRĂGHICI SOARE, funcţionar, 55% 
Medgidia, Constanţa, 31.03.1953, Capu Midia, ucis prin muncă forțată, 2244. DRĂGHILĂ IOAN 
38, 1959 2245. DRĂGOI (?), țăran, Muscel, 1959, Mt, Făgăraş, ucis de securitate 2246. DRĂGO 
OMPORGHE, elev, 19, Buzău, 23.03.1951, Poarta: Albă, ucis prin împ. în LME 2247. DRĂGO 
ION, preot, 50, Nucşoara, Argeș, 18.07.1959, Jilava, executat 2248. DRĂGOI SABIN, funcţionă” 
42, Curăţele, Braşov, 20.08.1954, Aiud, ucis prin detenție 2249. DRĂGOIU ION, 53, 191 2250. 


ELIAN 


254 


| 


ANESCU CONSTANTI 
păGU x N, colo 
st. acu ANESCUM SS: Făgăra nepi Esie ue sasa ON 
sI ara, Odăile, Buzău, ucis în isi Aa eto 04.1952, uci 1955, Aiud, ucis pri 
5.10.1952 Culme, ucis prin siiineăite S ață 2253; DRĂGUSIN. în anchetă 2252 i ai pa 
e “ LEXANDRU 2257. Capa 2254. DRĂGUȚ | N ILIE, țăran, 61, Ci AGULIN 
“in de enţie 2258. DRESCHER azi ge al Sighetu Marm ON 2255. DRĂGUT Sp Argeş, 
fenţie 2259. DREXLER GEZA ec comerciant. 53 Sea Maramureş, 07 iei 2256. 
07.04.1952 Capu Midia, ucis prin mun IN DROLOI cota becul 01.08.1952, Ai „ Aiud, ucis 
21.02. 51, Jilava, executat 2262. lead 2261. Ca race țăran, 63 aa ucis prin 
AMOAN; ţăran: 55. Arad, , 23.02 EAG FELIX, arhim Z ROMUALD, E Tulcea, 
MIHAI 2265. DUCAI ap Alta dar Păartăt:A [bă andrit, Aiud, pei r Bucureşti, 
gEORGHE 2268. DUDAŞ GHEOR „40, 1961 2266 ucis prin muncă forțată aa 2263. 
getenție 2269, DUDAŞ IOSIF A țăran, 27 iasi DUCKHORN EVA a DUCA 
5, 11.1947 Aiud, ucis prin det a, 0. DUDĂU CON aş, Arad, 10.04.1958 67. DUCU 
|. ucis prin muncă enţie 2271. D STANTIN, ţă ,„ Gherla, ucis pri 
ă ea 
Cana! p uncă forțată 2272. DU + DUDO LUDOVIC „ ţăran, 30, Zăne ci prin 
satele 273 DOI CU 105 tăran PI DULESCU (?), țăran, 41, Tughin, Orade fs ep 
NISTOR, țăran, Plugova. Orşova E E para ounce ina Ma e le ae 
: 1: > = > Ă : : > - Cc 7 
Mediaş, ini 29.12.1952, Capu Midia „ ucis de securitate ea ucis în luptă ga sia de 
Ţimişoară, -03.1953, Poart Midia; ucis prin+mu 75: DUINER IU „DUICU 
BEORGHE fancți a Albă, ucis prin = ncă forţată 2276. D LIU, profesor 63 
C FORGE, ționar, 29, Peri, Mehedi muncă forțată 2277 + DULA SIMEON, ţă de 
, 47, 1960 228 » Mehedinţi, 14.0 77. DULAC DO » țăran, 52, 
21.03.1946, Turdaş, uci 0. DULO G 9.1953, Aiud, uci RA 2278. DULAMĂ 
1.03.1946, urdaş, ucis de comunişti AVRIIL.2281. DUMA | ucis prin detenţie 22 AMĂ 
Sibiu, executat 2283..D = nişti 2282. DU : MA IOAN, tă 79. DULCA 
ietenție, 22 UMĂCHITĂ G MA VASILE. ofi „ţăran, Turdaş, H 
ie Du 5 DUMBRAVĂ ALEXA ALOCE sdiitabil, oiițer 397 Apusul 2 ape doare: 
Aluniș er efe 1ONe țărani ae RISztE3: ap ea Bacău, 1949, up ea 
GHEORGH 1951, Braşov, execut „ucis prin detenţie 22 ILIE, 51, 1959, ucis Z UcIs prin 
UCIS prin detenţie 2291. DUMI ITRACHE ILIE. ci HE ANGHEL 2289 „ student, 24, 
ucis prin muncă forțată TRACHE IOAN, ţă » cismar, 25, Târ = ii DUMITRACH 
Anii acelea za di ee 2292. aia a țăran, 42 a e la 07.10.1947, Ai :: 
= 7 su i : 3 3 > 1 
detenţie 2294 DUM a, ucis de securitate 2 HE ION, tehnici ov, 03.02.1953, 5cC ud, 
securitate. 2295 Mă E ION, N., It Sa DUMITRAGEIE ION, Pietroşița Se le 
09.10.1944 ăn ITRACHE A „colonel, Câmpulu , general Aj d DEEE: 
, Ivăneşti-P : RIN. 28 ng, Argeş, | ; ud, ucis pri 
ION 2 şti-Putna, as W, 28, 1960 ş, 11.05.1951, Ji prin 
0952. DUMITRAS GusORGIIE 3300. DUNITĂ radoe: DUMITRACIIE, NESIU, ran 
agăr 2301 00. DUM CHE TICĂ = Îțăr 
DUMITRAŞ . DUMIT ITRAŞ N ICĂ 229 țăran, 
CU DU RAȘ VASI ISTOR. Hărădăuti 8. DUMITR 
forțată 230 MITRU, ță LE 2302 » Hărădăuţi, B ă AN 
: 4. DUM ] țăran, Cucorani „ DUMITRA > asarabia. Si = 
2305. DUM ITRAŞCU S$ ani, Botoşani ŞCU ALEX „ Siberia, 
ş ITRAŞCU AVA, Cenad za „29.01.1953 ANDRU 2 
muncă 5 TEO s , Timiş, 1951- „5 Culm 3 303. 
muncă forțată: 2306: D DOR, ţăran, 66, Col ş, 1951-1956, Zagna, B me, ucis prin muncă 
MITREA UMITRA ceag, Praho „ Brăila, de = 
medic, Buză NU ION, 50,: 1948 pă VASILE, 1953 E 23.12.1952, Sp în D.O: 
Severin au, 08.1964, Salci 2308. DUMITREA „Gherla, ucis pri ula, ucis prin 
, Mehedinţi „ Salcia, ucis pri NU RODI prin  detențţi 
DUMIT edinţi, Galaţi ISIS PEN muncă fi z CA. 2309 nție 2307 
RESC > alați, ucis 5 orțţată 2310 - DUMITR = 
forțată U CON-S prin  detenţi . DUMITRE ESCU 
(ată 2313, DU TANTIN, CIU ție 2311. DU scU ), 
: R MIT 2) aVvo 
o oii Colt tr Vaiataseu Au Stana DI 
â2315.D U CONST » funcţionar, 76 „ Salcia, ucis pri 
Proprieta ps UMITRESCU ANTIN, 39, Bucu E: 0781952; Dumbră 1$ prin muncă 
funcţio r, Măgura, Buză CONSTANTIN > reşti, 14.11.1952 umbrăveni, i cedată 
cționa „ Buzău, 19 5 „74, 1962 „ Peninsul : ee a eta i 
laşi, 2 r, Bucureşti, 1946 49, Buzău, ucis în anchetă 2316. DUMITRESCU a, ucis prin muncă 
pipe 401956 4] » Braşov, ucis de chetă 2317. DUMITRE CONSTANTIN, C 
TRESCU € ava, ucis-prin d comunişti 2318. D SCU CONSTAN pact 
GHEORG etenţie 2319 DUMITRESCU TIN, V. 
HE, 56, 1959 2321 rai eee pa mai Cate student, sa 
OREI 7 Mă atei 
„ învăţator, 69, 


255 


Dumitreşti, Vrancea, 23.02.1960, Gherla, ucis prin detenţie 2322. DUMITRESCU GHEORGy 
D., 68, 1962 2323. DUMITRESCU GHEORGHE, GH., proprietar, 1961, Grind, ucis prin a, 
forțată 2324. DUMITRESCU GHEORGHE, I., avocat, 66, Bucureşti, 08.02.1954, Văcăreşti. ră 
prin detenţie 2325. DUMITRESCU GRIGORE, guvernator BN, Botoşani, ucis prin detenţie 333) 
DUMITRESCU IANCU, Orodel, Dolj, 12.1950, ucis de securitate 2327. DUMITRESCU ILIE șI, 
1953 2328 DUMITRESCU IOAN, 60, 1961 2329. DUMITRESCU ION, avocat, Piatra N , 
Neamţ, 1952, Canal, ucis prin muncă forțată 2330. DUMITRESCU ION (IONEL), Ziarist, 1949 
Galaţi, ucis prin detenţie 2331. DUMITRESCU ION, LAZEA, ziarist, 48, Bucureşti, 09.09.1944, 
Braşov, ucis în anchetă 2332. DUMITRESCU JENICA 2333. DUMITRESCU MANOLE, pa 
Radna, Arad, ucis prin detenţie 2334. DUMITRESCU MANTA 2335. DUMITRESCU MARIN 
țăran, 55, Caraula, Dolj, 03.02.1953, 5 Culme, ucis prin muncă forțată 2336. DUMITREScy 
MIHAI, jurist, ucis prin detenţie 2337. DUMITRESCU MIRCEA, avocat, 40, Turnu Severin 
Mehedinţi, Galaţi, ucis prin detenţie 2338, DUMITRESCU NADEJDA, Step-Orhei, Basarabia. 
Siberia, decedată în lagăr 2339. DUMITRESCU PETRE, colonel, 05.05.1959, Jilava, ucis prin 
detenţie. 2340. DUMITRESCU PETRE, 54, 17.01.1959, Gherla, ucis prin detentie 2341, 


Neam 


y 


DUMITRESCU POMPILIU, 74, 20.12.1959, Gherla, ucis prin detenţie 2342. DUMITRESCy 
SAVA 2343. DUMITRESCU TEODOR, 53, 12.10.1963, Gherla, ucis prin detenţie 2344, 
DUMITRESCU VASILE, morar, 38, Bucureşti, 1953, Gherla, ucis prin detenţie 2345. 
DUMITRESCU VICTOR, 55, Bucureşti, 01.02.1951, Capu Midia, ucis prin muncă forțată 2346, 
DUMITRIU GHEORGHE 2347. DUMITRIU NICU, student, 24, Constanţa, 28.12.1948, Răstolița. 
ucis de securitate 2348. DUMITRIU SVETOZAR 2349. DUMITRIU ȘTEFAN, 47, 1950 2359, 
DUMITRIU VASILE, 67, Călieni, Vrancea, 1953, ucis prin detenţie 2351. DUMITRIU VICTOR 
2352. DUMITRIU VIRGIL 2353. DUMITROPOL CONSTANTIN, 58, Suraia, Vrancea. 
08.01.1951, Canal, ucis prin muncă forțată 2354. DUMITRU (?), ţăran, Lăpuş, Maramureş, ucis de 
securitate 2355. DUMITRU ANDREI, țăran, 59, Războieni, Neamţ, 23.05.1947, Aiud, ucis prin 
detenție 2356. DUMITRU ANDREI zis IORGU, camionar, 40, Bucureşti, 12.12.1950, Gherla, ucis 
în "reeducare" 2357. DUMITRU CONSTANTIN, muncitor, 52, Bucureşti, 02.02.1953, 5 Culme. 
ucis prin muncă forţată 2358. DUMITRU CRISTEA, învățător, Glodeanu Siliştea Buzău, Aiud, ucis 
prin detenție 2359. DUMITRU DESPA 2360. DUMITRU DINU, 64, 1959 2361. DUMITRU 
GHEORGHE, țăran, 70, Bucecea, Botoşani, 02.09.1952, Poarta Albă, ucis prin muncă forţată 2362. 
DUMITRU ILIE, muncitor, 48, Bucureşti, 12.01.1953, 5 Culme, ucis prin muncă forțată 2363. 
DUMITRU ILIE, 1948, Gherla, ucis prin detenţie 2364. DUMITRU ION, muncitor, Bucureşti, 
Văcăreşti, ucis prin detenţie 2365. DUMITRU MIRON 2366. DUMITRU NEAGOE 2367. 
DUMITRU NICOLAE 2368. DUMITRU TOADER 2369. DUMITRU VASILE, țăran, 67, Focşani, 
Vrancea, 04.03.1953, Capu Midia, ucis prin muncă forțată 2370. DUNCA ION-JOLDEA, preot, 
leud, Maramureş, ucis prin detenţie 2371. DUNCA VASILE, cioban, Budeşti, Maramureş, Călinești. 
ucis în luptă 2372. DURCOVICI ANTON, episcop cat., 63, laşi, , 10.12.1951, Sighet, ucis prin 
detenție 2373. DURGO IULIU 2374. DUȘESCU MIRCEA 2375. DUȘMĂNESCU NICOLAE 
comisar, 1954, Târgu Ocna, ucis prin detenţie 2376. DUŞU GHEORGHE, 42, Cogealac, Constanţa. 
04.11.1961, Aiud, ucis prin detenţie 2377. DUTCHEVICI GHEORGHE, 48, Bucureşti, 1963, 
Târgu Ocna, ucis prin detenţie 2378. DUŢĂ GHEORGHE-GICU, Lacu lui Baban, Vrancea 
20.06.1960, Galaţi, ucis prin detenţie 2379. DUȚĂ MANEA, țăran, 49, Râmnicu de Jos, Constante: 
10.03.1950, Timişoara, ucis de securitate 2380. DUŢESCU DAN-ALEXANDRU, farmacist 
Râmnicu Sărat, Buzău, Baia Sprie, ucis prin muncă forțată 2381. DUŢȚESCU ION, muncitor, 49 
Craiova, 18.01.1953, 5 Culme, ucis prin muncă forțată 2382. DUȚESCU RADU, farmacist, sa | 
Hârşova, Constanţa, 06.03.1951, Târgu Ocna, ucis prin detenție 2383. DUȚIN JIVA, Satchinez: 

Timiş, 1951-1956, Dâlga, Călăraşi, decedat în D.0O. 2384. DVORSCHI (?), 1951-1956, Fundatâ 
decedat în D.O. 2385. DZSINDZSEA LADISLAU 2386. ECKLES FRANZ 2387. ECKSTEIN 
FRANCISC, 54, 1954 2388. ECONOMU (?), inginer, Iugoslavia, - ucis de U.D.B. 2389, 
ECONOMU (2), (soţia), Iugoslavia, ucisă de U.D.B. 2390. ECONOMU (9), (fiu), 16, Lugosi!” 


256 


U.D.B- 2391. ECONOMU (?), (fiică), 17, lugoslavia, ucisă de U.D.B. 2392. ECONOMU 
ucis de NDR 2393. ECONOMU ILEANA 2394. EDIP ALI MEHMET, hogea, Bucureşti, 1958, 
L XA cis prin detenţie 2395. EDU RADU-RAOUL, funcționar, 42, Bucureşti, 08.10.1950, Aiud, 
piteşti» + detenție 2396. EFTIMIE CALIN, 59, Aprozi Olteniţa, 07.02.1953, Galaţi, ucis prin 
„ciS Pr_397. EFTIMIE GHEORGHE, 61, 1959 2398. EFTIMIE VASILE, 61, 26.12.1960, 
detenție “cis prin detenţie 2399. EFTIMIU (?), colonel, ucis prin detenţie 2400. EFTIMIU 
TIN, ministru, general, 57, Bucureşti, .18.09.1950, Aiud, ucis prin detenţie 2401. 
MIU GHEORGHE, elev, 18, Turnu Severin, Mehedinţi, 03.1949, Isverna, ucis de securitate 
£F EGED BELA 2403. EGUNOVA TATIANA, artistă, Bucureşti, Bucureşti, dispărută din 
2402 te 2404. EHLINGER MARIA 2405. EITEL ADOLF, 73, 1950 2406. ELEFTERESCU 
„AMA general, 60, Miercurea Ciuc, Harghita, 21.12.1953, Aiud, ucis prin detenţie 2407; 
MIR LAJOS 2408. ELIAD MIHAIL, maior, Bucureşti, 13.12.1949, Jilava, executat 2409. 
LISABETA, 24, 1954 2410. EMILIAN MARCEL DIMITRIE, actor, 38, Bucureşti, 
d 2.1949, Jilava, executat 2411. EMIN NIHAT, 41, 1969 2412. EMINGER WALTER-WILLY 
„443. ENACHE GHEORGHE, 44, M. Kogălniceanu, 1950, ucis de securitate 2414. ENACHE 
GHEORGHE, țăran, 29, Craiova, 07.07.1952, Poarta Albă, sinucis în muncă forțată 2415. 
ENACHE GHEORGHE, GH., țăran, 52, N. Bălcescu, Constanţa, 04.04.1959, ucis de securitate 
2416. ENACHE ION-NICOARA 2417. ENACHE TEODOR, funcționar, 43, Bucureşti, 
0.06.1952; 5 Culme, ucis prin muncă forţată 2418. ENACOVICI VLADIMIR, student, Bucureşti, 
1950, Piteşti, ucis_prin detenţie 2419. ENAN CURTMOLA, hogea, Muraţian, Aiud, ucis prin 
detenție 2420. ENACHESCU EFREM, mitropolit, ucis prin detenţie 2421. ENACHESCU IOAN 
2422. ENĂCHESCU, STERE 2423. ENACHESCU VICTOR, student, 24, Teişani, Prahova, 1945, 
Constanţa, ucis în anchetă 2424. ENCEA VICTOR, 23, 07.1950, Jilava, ucis prin detenţie 2425. 
ENCEOIU ION, comerciant, 61, Calafat, Dolj, 06.11.1952, Poarta Albă, ucis prin muncă forțată 
2426. ENCIOIU COSZICA 2427. ENCIU MOISE, țăran, 42, Câlnic, Caraş-Severin, 14.12.1952, 
Cernavodă, ucis prin muncă forțată 2428. ENE DUMITRU, țăran, $5, Tg. Frumos, laşi, 09.02.1953, 
Capu Midia, ucis prin muncă forţată 2429. ENE IOANA, comerciantă, 09.09.1944, Şt.cel Mare 
Vlaşca, asasinată de sovietici 2430. ENE MINEA, căruţaş, 56, Ploieşti, 09.04.1953, Capu Midia, 
ucis prin muncă forțată 2431. ENE NICOLAE, cercetător, Bucureşti, Aiud, ucis prin detenție 2432. 
ENE ȘTEFAN, țăran, 20, Bărbuleşti, Ilfov, 17.10.1952, 5 Culme, ucis prin muncă forțată 2433. 
ENE VETA 2434. ENEA IOAN 2435. ENESCU ARON, 71, 11.11.1951, Gherla, ucis prin detenţie 
2436. ENESCU ION, muncitor, 56, laşi, 15.10.1952, Cernavodă, ucis prin muncă forțată 2437. 
ENESCU ION, 81, 02.1949, Sighet, ucis prin detenţie 2438. ENESCU MIHAI, preot, 56, Valea 
Rumâ-neştilor Argeş, 22.06.1959, Aiud, ucis prin detenţie 2439. ENESCU NICOLAE 2440. 
ENULESCU (?), general, Bucureşti, 13.12.1949, Jilava, executat 2441. ENULESCU 
CONSTANTIN, şofer, 18.01.1945, Bucureşti, asasinat de sovietici 2442. ENULESCU PETRE, 
Oltenia, Aiud, ucis prin detenţie 2443. EPURE DIAMANDI, muncitor, 68, Şerdaru, Bucureşti ?, 
10.10.1952, Poarta Albă, ucis prin muncă forţată 2444. ERCUŢA IOAN 2445. ERDEY LUDOVIC, 
10, 1955 2446. ERDEYI FRANCISC, pantofar, 52, Huedin, Cluj, 15.08.1947, Aiud, ucis prin 
detenție 2447. ERDHARDT OMINIC 2448. ERDODI ALEXANDRU, 56, Oradea, Bihor, 
05.09.1952, Poarta Albă, sinucis în muncă forțată 2449. EREMIA CONSTANTIN 2450. ERGHICI 
NEDA 2451, ERIMESCU PANTELIMON, ţăran, 08.02.1949, Cracu, Stânei, ucis în luptă 2452. 
ERNEST SIMION 2453. EROS TIBERIU, 52, 1959 2454. ERVES CAROL 2455. ESCHINOZI 
LAZĂR, şofer, 50, Craiova, 10.02.1953, 5 Culme, ucis prin muncă forţată. 


257 


în A Aaa 


La ada ase 


Gă OGCIDENTULE, 


anume; mă bucur să văd şi să aud cum cele ce vin dinspre noi te interesează, (în limba română termenul 
Întru fe sm, dar rămâne funcţional), că încerci să cunoşti mai îndeaproape cultura noastră, cea pe care, de-a 
ste ma i ; de-a latul locului, memoria şi istoria o poartă. Doreşti să discutăm în continuare despre unele 
Ig le folclorului tradiţional. Bine, cred că în iureşul acesta de post-torul, nu'strică să ne întoarcem privirea 


olive ecul, în ceea ce el persistă şi ne ajută să fim şi chiar să ne întâlnim unii cu alții. 


m intele bi 
[e înaunle . . . . . 1. = 
5 cap cisajul actual al unei Europe ce se vrea unite este şi pentru tine derutant prin mobilitatea sa mentală, 
; ideologică- Dacă lucrurile stau la fel pentru mine? Mă întrebi, încerc să răspund, nu ştiu dacă reuşesc. 
lul fapt că memoria şi istoria sunt surori, chiar dacă vitrege, uneori. Vreau să spun că, pentru mine, 
„reg europeană nu este ceva de făcut, ea este, aşa cum eşti şi tu, eu sunt şi apoi, împreună, conjugăm pe a fi, la 
unitate lural. Nu am avut niciodată o perspectivă din exterior a locului ce-l numim continentul nostru, nici nu 
a. Este o absurditate să căutăm semnificări pentru situaţii circumstanţiale atunci când vorbim despre 


-fi putut ave : = ze ie ip, ă ta Lia 
SA ntitate, despre potenţialul ei de autogenerare, chiar şi în condiţiile acestea ale unei globalizări, despre a cărei 
oI0€ 


ocență eu mă îndoiesc. 


Mobilitatea peisajului. Din punctul tău de vedere, toate situările părților continentului sunt arbitrare, iar pentru a-ți 
sustine ideea, te referi la marea împărțire, Europa Occidentală, Europa Orientală. Popular, în română, Europa 
Apuseană, Europa Răsăriteană. Din nou problema punctelor cardinale, cu calendarul lor de timpuri de atâtea ori, 
iraoic, sincronizate. În scrisoarea precedentă am vorbit despre asta. Putem completa harta cu celelalte două puncte 
cardinale, Europa Nordică, Europa Sudică, Meridională. Dacă urmăm istoria, spui tu, popasurile riscă să fie, chiar 
în actualitate, prea puţin odihnitoare. Probabil. Dealtfel, îmi atragi tu atenţia, nici măcar aceste repere nu sunt de 
meredere, fiecare din ele se deplasează, se măreşte, se restrânge, încât despre o orientare cardinală nu avem ce 
povesti, decât, tot tu o spui, într-o epopee mai curând descurajantă decât exemplară. Nu cumva cauţi repere în 
irans-istorie? Sau în post-istorie? Imi vei spune sigur, ştiu. Dintotdeauna, personal, m-am bazat pe sinceritatea ta, 
chiar dacă tu o consideri fapt spontan, sau, cum îi mai spui? Instinctiv? 


Văzut de la locul unde te afli tu, în Europa Occidentală, ţi-ai ales numele şi pentru tine ca individ, eu prefer să spun 
persoană; locul unde trăiesc eu apare sub semnul unei şi mai acute mobilități decât cea caracteristică întregului 

peisaj continental. Ceea ce, zici tu, este derutant şi neliniştitor. O Europă Orientală devine un fel de monedă de 
schimb, mijloc de tranzacție, cu modificabilele ei denumiri, diviziuni. Toate acestea, fără să se mai ţină cont măcar 
de realitățile geo-fizice. Şi, de aici, vii cu exemple cărora departe de mine gândul de a le contesta circulaţia şi 
impactul. 


S-ar zice că Europa cea mai învecinată celei Răsăritene este Europa Centrală. Brusc, intervine şi o Europă de Sud- 
Est, implicând astfel un Sud care este mai cuprinzător în geo-continentalitatea lui. Cum toate aceste hotărniciri se 
intrec în dinamism, se apelează la configurații naturale, la forme de relief, cum le definesc manualele şcolare. Nu 
numai la cele care, prin natura lor, sunt dintru începuturile mitice investite cu principii de comunicare şi 
parcurgere, apele; mă refer desigur, la Dunăre, şi nu numai la ea. Dar, în cazul acesta, frumosul şi mutilatul nostru 
Pt este, totuşi, cel mai important. Mutaţiile politico-ideologice sunt multiplicate şi la stările mai puţin supuse 
piese de e = S ae = A 
E: pa da i pe - munții Balcani. Avem, nu-i aşa, o Europă Dalaiica ss odată cu ea, un întreg repertoriu 
ază, din cele mai variate, cea mai larg răspândită fiind Balcânii = Butoiul de pulbere al Europei. 


suge Sa de necrezut cu ce rapiditate şi cu ce consecințe astfel de etichete, teorii, şcoli de gândire, concepte, 
erai c, ac durabile cariere şi se încrucişează, deloc armonios (nici n-ar avea cum) în mentalul elitar ŞI 
ât da i ua (noştri), chiar dacă ei nu au pus vreodată piciorul în Europa, necum prin aceste 
Cunouscă nai bi e componente ale ei. Cred ŞI eu, ca tine, că europenii, ar fi timpul şi locul (popasul) să se 
ră întârziere în pe zi înşişi Şi, totodată, lucid, unii pe alții. Proiectările mentale, solid ideologizate, ne pot plasa 
dorit să Je ep = calitate Virtuală de un concret fără ieşire. Am avut destule astfel de realități, nu mai este de 
neleapă, za A E, orbite. Dintre cele două surori, memoria şi istoria, eu cred, ca şi tine, că prima este cea 

a doua poate învăța. 


259 


i > 


> Îmi 
fice 
Cgic 


Unde este ţara mea, România, în toate astea? Aş fi înclinată să ZIC, în toate, după istoria şi geografia celor Care 
permit să afirm, habar nu au despre ce vorbesc sau, mai rău, vorbesc cu intenții ce nu sunt, în nici un fel, bene 
vreunei Europe. Îmi aminteşti că, în cazul României, putem şi trebuie să includem şi un alt element geo-stray 
(şi nu numai, aş spune eu) Marea Neagră. Mai rămâne de văzut ce facem cu Carpații, întrebi tu, oarecum retoric 
dar, de fapt, foarte realist. Ce pot spune? Dacă ne referim la aceleaşi preocupări pe:care le-am vrea şi inteligenţe 
integraţioniste, realiste şi benefice, găsim România în numitul Grup de la Helsinki (!), configurat, sau prefi sie ȘI 
din decembrie 1999 şi care este: România, Bulgaria, Letonia, Lituania, Slovacia, geometrie economico- politică di 
care nici Dunărea, nici Marea Neagră, nici Carpaţii nu pot fi scoase, dar în care ele nu sunt nici circum Scrise. A 


Mai sunt şi Balcanii, cu toată faima de care sunt însoțiți, numai că ei nu au trecut niciodată Dunărea, nici nu g S-0 
treacă, deci, nu au cum, într-o lectură cât de cât avizată, să includă România. Mă întrebi de ce este văzută Români 
ca o țară balcanică; aş răspunde că dintr-o carență nu de informaţie, ci de educație şi de memorie, a celor care o 
situează astfel. 


Şi acum, pentru a nu face din această scrisoare una prea extinsă, chiar dacă nu răspund la toate solicitările tale, să 
ne întoarcem la folclorul nostru. Adică, la una din constituentele patrimoniului nostru cultural-spiritual, pe Care, de 
mult timp, îl îndrăgeşti şi cauţi să-l cunoşti, să ţi-l apropii; prin care, cum singur spui, ca într-o iniţiere blândă, 
(douce, zici tu), te descoperi ție însuţi, prin prezenţa celuilalt. 


Să vedem cum ne regăsim de data aceasta. Nu mă uit acum la o epopee, genul epic, de fapt, nu mă atrage, chiar 
încerc să mă ţin departe de el. Totuşi, mă opresc la un basm fantastic. Povestirea, ca şi actul povestitului au, pentru 
mine, o desfăşurare tainică, una ce este accesibilă prin cele mai sensibile registre ale memoriei celui care a ascultat 
şi a deprins din înţelepciunea ei puterea cuvântului. Basmul de acest tip este dincolo de genurile literare, el se 


spune singur, chiar fără audienţă istorică, suscită în sensibilitatea şi în conştiinţa noastră simplitatea rosturilor 
împărtăşite. 


N-o să-ţi povestesc aici toată acea vreme a unei zile-nopţi în care, undeva, o femeie a născut patru feciori. Le-a pus 
la fiecare nume, după momentul în care au venit pe lume. Unul era Apusul, altul Miazănoapte, al treilea Răsăritul, 
cel din urmă Miazăzi. Vezi că se ţinuseră şi ei după mersul Soarelui, cum altfel? Numai că, de îndată ce s-au aflat 
slobozi din pântecele mamei, fiecare s-au şi pornit la drum, într-o parte a lumii, după rânduielile din alte porunci. 
S-a trezit biata femeie singură, că bărbatul ei era dus departe la lucru, erau săraci, zice povestea. Avea femeia 
acolo, cu ea, în casă, cămaşa ce o purtase la facerea pruncilor, îi era dragă şi se întreba ce putea să facă cu ea, dar 
mai ales, cum să-i aducă pe năzdrăvani acasă. Că erau năzdrăvani copiii. De abia ieşiţi din sânul ei, fiecare 
crescuse ca din apă... Acum erau patru feciori în toată firea. Şi nici măcar nu ştiau că sunt frați. Şi uite minune ca 
în basme! Pe rând, au prins a veni acasă. S-ar fi bucurat femeia, doar că tot nu i se arăta a bucurie. Cum ajungea 
unul acasă, că soseau după rândul naşterii, cum se trântea pe pat şi adormea ca mort. Când să fie toți şi să le poată 
spune femeia ce şi cine erau, prindeau să se trezească, dar tot pe rând, şi uite aşa, povestea, adevărată ca toate 
poveştile, merge înainte. 


Până odată, când a luat femeia cămaşa aceea, a întins-o frumos pe patul cel mare şi unul câte unul, au venit cei 

patru feciori de s-au culcat şi au adormit buştean. Mama, încet, a luat un ac cu aţă şi, fără să-i trezească, i-a cusut 
pe toţi patru în cămaşa fermecată. A dat unul să se scoale, apoi altul, al treilea, cel din urmă, în zadar. Până nu au 
aflat cu toţi că sunt frați buni, nu i-a lăsat femeia să iasă din cămaşă. Şi de atunci, zice povestea, în locurile acelea 


sunt bune rânduielile ceasurilor, zilelor, vremilor, între toți oamenii, fiindcă timpul, chiar şi cel al firii (naturii); 
simte inima omului. 


Erau, pesemne, tot după o vorbă de la noi, pe atunci, vremi de inimă curată. Una este dacă asculți o poveste ca ast 
dacă o auzi, cu adevărat, alta este dacă o citeşti la repezeală şi fără luare aminte, iar dacă o scrii fără să mai a! 


cămașa, să ştii cum să o coşi în una, se aleg vremi şi suflete despărțite, inconştiente. Cum dormeau frații aceia, câ 
morţi. 


Ca întotdeauna, aştept să-mi scrii, cu promisiunea că-ţi voi răspunde, fie şi cu oarecare întârziere, dar cu aceeâs! 
prietenie şi apropiere peste locuri. 


260 


IA , 
D970 0 0PEP 
[i Ni dl aiba CACI Li 

ȘI, 


VU 4 (i dud 
O // 


4 ALINB a a 


fa He ii aul] UL 97, 
bu faut JM TATI DC . ZI ZOR (4-A ZE 
a pa (N d (NU 

4 210% 9 MU: SS frize | 

J ei e beta Lui 

n mâinbul i , ture Pr phnni 
MAX 
(MU IX 


DESPRE CRIZA ŞI DECADENȚA LUMII 


- care Marcel Petrişor arată că nu-i uşor 
în 


“nici să-ți înfrângi unele pofte într- 
ȘI 


ia obişnuită a cuvântului criză lumea 

înțelege de obicei un fel de lipsă. Dar nu una 

obişnuită, adică lipsă de ceva mărunt, ci lipsă 

eva important, de ceva fără de care nu se mai 
de i Un ceva însă fie de ordin material, fie 
i eese sau spiritual, dar despre care anticii 
spuneau c-ar fi fost la-nceputul începutului, ceva 
ce era atunci şi care, dacă „n-ar fi fost, s-ar fi 
păscut, iar dacă s-ar fi născut, ar fi fost cu 
neputinţă să nu se nască din ceva. Cam aşa 
gândeau cei de dinaintea lui Socrate în începânda 
lume greacă şi precreştină în care acel ceva încă nu 
se definise prea bine. Să vedem însă ce se întâmplă 
azi în lumea noastră cu aceste lipsuri? 


n accept 


Lipsa materială, lipsa a ceea ce e nevoie să fie 
consumat pentru ca viul să poată dăinui, când 
ajunge la apogeu devine criză. O lipsă foarte gravă 
adică, lipsă a cărei cauze sunt, dacă nu chiar 
necunoscute, în orice caz greu de înlăturat. lar 
lumea ce face atunci? Două lucruri: ori rabdă până 
la dispariţia ei de la sine, ori se refugiază într-un 
alt domeniu sau spaţiu în care, fie că lipsa 
dispăruse, fie că, în acel domeniu sau ținut, nici nu 
fusese sau existase o astfel de stare. Este cazul — în 
storia omului de pretutindeni şi mai ales a celor de 
la începuturile “ci — a marilor strâmtorări 
“conomice, şi a perioadelor de perindare sau 
Migraţie a popoarelor dintr-un loc într-altul. 
Căutarea de fapt a ținuturilor fără lipsuri sau crize 
„e el a cetăților în care, grija şi nevoia să 
: â locul sau să existe într-o cât mai mică 
Măsură, 
S-ar mai 
lipsă sau 
Un alt d 
Să se 


Putea însă petrece şi altceva. Din marea 
Criză materială neputând găsi ieşire într- 
omeniu, în care aceasta să nu existe, lumea 
unde tite dni-u alt plan, în cel spiritual, 
Veşte si-n eg aul o compensație. Când însă se 
Cândva uta, ŞI! omeniu lipsa a ceea ce a fost 
îpo cu, criza SS apoi „gasit apare şi aici, tot la 
Satisfăcuţ Egg i Lua, adică lipsa a ceva ce a 
â 0 nevoie com pensatorie. 


de scopului material atins, idealul, 


inconştient căutat, pentru ca-n cele 


265 


A îi Succe 


Chiar 


să-ți laşi averile şi mândria la o parte 


o lume în care, tot mai multe fiind posibile, 
incearcă să fie tot atât şi de permise 


din urmă, şi acesta să-i fugă omului dinaintea 
ochilor nelăsându-se prins de el o dată pentru 
totdeauna. Aşijderea apoi, căutătorii zeului pentru 
cetate, alungarea lui. Şi exemplele pentru aceste 
căutări a ieşirii omului şi a societăţilor din crize, 
sau pentru soluționarea ori evitarea lor, în 
antichitate le găsim în încercările de realizare a 
unor cetăţi arhetipare, ceva mai târziu (în Anglia) a 
unei cetăți utopice, iar în vremurile noastre în 
marile proiecte comuniste sau mondialiste ori 
globalizatoare (holiste), cum li se spune mai 
savant. În perspectivă creştină am zice oscilaţii 
între diverse cetăţi terene (sivae diabolicae cum le 
numea Toma d'Aquino), cea celestă sau divină, 
nefiind nici măcar băgată în seamă). 


De unde însă eşecurile atâtor încercări mai mult 
sau mai puțin realizate? Şi răspunsul sau 
răspunsurile ni le dă tot istoria atunci când o 
cercetăm atât în proiectele cât şi în realizările sale. 


În antichitate (ne spune Platon în Critias), modelul 
unei cetăți perfecte, concepute arhetipal pentru a 
evita decăderea, disoluția sau dispariţia, l-a oferit 
Atena şi acea faimoasă Azlantidă cu care a şi intrat 
în conflict. Cetăți fără probleme, dar numai atâta 
vreme. cât cetățenii lor au respectat anumite 
conveniente sau legi după care se şi constituiseră. 
Ce le-a adus însă pieirea sau când au intrat ele în 
criza premergătoare sfârşitului? 


Pentru Atena, cetate terestră — bine proporţionată, 
limitată şi închisă, cu trei clase sociale (aşa cum 
sunt descrise ele în Republica), armonios colorate, 
decăderea a început o dată cu apariţia hybrisului, a 
păcatului altfel spus, păcat constând în 
nerespectarea principiilor constitutive ale cetăţii. 
Dispar treptat virtuțile, se observă deci lipsa lor; şi 
cu aceasta începe criza — substituite fiind de 
aviditatea unei expansiuni teritoriale, de o creştere 
nesănătoasă a gustului de mărire, a dorinței de 
dominare, a luxului, a îmbogăţirii nemăsurate. Pe 
scurt, lipsa virtuţilor arhetipale a favorizat apariția 
păcatelor, care au dus la prăbuşirea cetăţii. In 
Atlantida, de al cărei model se serveşte Platon în 
elaborarea Republicii, lucrurile au stat la fel. 


Pierderea sau obnubilarea moralei a dus la 
exacerbarea dorințelor expansioniste, a fantasmului 
puterii, a unor creşteri nemăsurate a posibilităților 
tehnice şi a bogăției care, pe baza multiplicității 
posibilului generat de ea, a dus şi la neîngrădirea 
permisibilului. Or, unde mult este posibil şi totul 
permis, lipsa măsurii duce la dezechilibru. Oare nu 
se spune că, orice dorință împlinită, după aceea, 
izbucneşte şi mai tare? 


Pe parcursul istoriei, acelaşi lucru s-a produs apoi 
şi cu Roma şi cu toate imperiile bântuite, înainte de 
cădere, de aceleaşi crize. Fapt care, în secolul al 
XV-lea, îl face pe Thomas Morus să conceapă 
Utopia. O cetate sau un loc (roposul inspirat de 
greci), într-un undeva nedefinit în care organizarea 
societății să se facă nu atât pe baze arhetipale, cât 
raționale. O raționalitate însă socială zice T. 
Morus, bazată pe o igienă mentală şi fizică 
perfectă, pe o puritate a gândului, a limbajului şi a 
moravurilor, asigurate, în integritatea lor şi de o 
neapariţie a claselor sociale, în urma nedivizării 
muncii (fiecare ins al Utopiei trebuind să facă de 
toate) şi de imposibilitatea imixtiunii străinilor în 
Utopie, aceasta refuzând şi accesul străinilor pe 
teritoriul său. O utopie deci, autonomă şi autarhică 
în acelaşi timp (autarhia exercitându-se' printr-un 
control sever al populației) şi-n care, neexistând 
diviziunea muncii, nu putea exista nici 


dezastruoasa diversificare a populaţiei în clase 
sociale. 


Rezultatul utopiei? Crearea unui cetăţean conştient 
de faptul că trăieşte într-o cetate perfectă, tutelară 
şi atotprevăzătoare ca o mamă, şi care nu-i cere 
copilului în schimbul asigurării securității căldurii 
şi mâncării, decât renunțarea la libertatea 
individuală şi la orice dorință neperimisă de ea. 


Un proiect deci de încheiere a istoriei şi de 
excludere a oricărei transfinitudini a ei. Umanist 


însă şi lăsând în urma lui, ca toate uman 
utopiile, drum liber tentativelor unor realizăr ŞI 
căror preț nu s-a putut măsura decat ! a] 
hecatombele victimelor (vorba lui Berdiaey i ul 
de calitățile utopiilor) şi, tot ca proisei 0 

realizat decât imaginar de T. Morus, 
parcursul vremii, devenit chiar dezastruos .! 
ceea ce a sugerat Utopia unor Binefăcăt 
omului. Altfel spus o altă mare încercare umanistă 
înscrisă şi ea în şirul celor ce, încercâng . 
soluţioneze crizele sau impasurile istoriei, ; 


reuşit decât să le amplifice. 


iSmele 


6 Nici 
Iar pe 


D-a 


Proiecte terestre şi deci diabolice, ar spune un 
tomist, cele celeste sau divine aparținând însă cui? 
Religiilor, ar răspunde însă emulii credințelor. Şi 
nu fără temei. Dar nu ca proiecte de cetăţi Sau 
împărăţii terestre (pentru că lisus spune c«ş 
împărăția mea nu-i din lumea aceasta), ci ca 
revelări a ceea ce trebuie să se respecte şi să se 
facă în vederea evitării crizelor, a impasurilor, a 
relelor şi nenorocirilor din lumea aceasta, precum 
şi a unui mod de a fi pentru ca, în lumea de 
dincolo, raiul, atât de generos făgăduit de utopii şi 
ideologii pe' lumea aceasta, dincolo, în lumea 
cealaltă, să poată satisface pe deplin sufletele fără a 


mai fi nevoie să se recurgă pentru aceasta la nicio 
asigurare ştiinţifică. 


Şi de ce nu, când Bunul Dumnezeu, chiar izgonit 
din Cerate ne-a lăsat totuşi zece porunci de împlinit 
cu străşnicie şi o listă completă a păcatelor ce nu 
trebuie săvârşite tocmai pentru a nu intra în diferite 
crize. Ba mai mult, ajunşi la fundul căderii, ne-a 
trimis şi un exemplu viu, din păcate însă atât de 
greu de urmat. Pentru că nu-i uşor să-ţi laşi averile 
şi mândria la o parte şi nici să-ţi înfrângi unele 
pofte într-o lume în care, tot mai multe fiind 
posibile, încearcă să fie tot atât şi de permise. 


tuf / Ga 


C/ 


DESPRE TIMPUL ȘI MISTICA NEAMULUI 


unde Adrian Botez va vădi că adevăratul țăran e cel care nu trădează 
mistica pământului, iar adevăratul intelectual e c 


Seat el care nu trădează 
mistica spiritualității neamului - 


pentru a îmbogăţi spiritualitatea umanității 


impul Neamului Românesc nu se măsoară cu grabele apocaliptice (aşa cum îl măsoară 
neamurile vestice): el, Timpul Neamului Românesc, se măsoară cu Soarele şi Luna, cu ochiul 


clipire, cu sufletul. Se măsoară cu mulțumire şi împăcare sufletească — sau cu nemulțumirea, şi 


Eiumul (nu unul năuc, ci unul adânc sufletesc). Incă se măsoară cu roada pântecului şi cu roada 
z întului. Încă se măsoară pe tâmpla uşii: cât a crescut, în raport cu lemnul cosmic, în raport cu 
mările şi ieşirile vieții din lume (după poruncă divină) — copilul omului. 


Serviciile la oraş, navetele pentru o foarte vagă slujbă, goana după câştig mai mare (necumpănit cu 
măsura Drepltei Fiinţe a sufletului) — au frânt Copacul Crucii din, inima oamenilor, le-au stins, ca de 
furtună, icoanele — au întors pe dos, au năucit spiritele oamenilor. Românul are un ceas interior (infinit 
mai precis decât maşinăniile lumii), un ceas fără fierul demonic şi fără rotiţe: e ceasul anotimpurilor, 
ceasul luminii şi întunericului, al cocoşilor, al Soarelui şi al Lunii — ceasuri subordonate scopului rodului, 
a împlinirii misiunii de viaţă şi de iluminare, de pe pământul tot mai aburit de toate întunecările ŞI 
intunecimile. 


Şi nu se grăbeşte românul nici la rod, nu siluieşte până la artificializare timpul rodului; rodul va ieşi din 
contemplare şi din dreapta chibzuinţă. Dacă nu în roata aceasta a anului — atunci în cealaltă roată. Dacă 
nu în roata de aici — atunci în roata de dincolo, roata cea sfântă. Roata este sfântă — nu capriciul, sub chip 
de voință falsă al omului. Omul care aparține spiritului strămoşilor (căci, în definitiv, aceasta e percepția 
noastră, în legătură cu spiritul neamului), are pipăirea tuturor lumilor (posibile şi imposibile) la care, prin 
grație, l-a făcut şi-l face părtaş (dacă respectă regulile spirituale) Dumnezeu. 


Este un timp de trăit, un timp de nuntit, un timp de rodit — şi, fireşte, un timp de murit. Toate la timpul 
lor. Minunat şi extrem de exact (prin inexactitatea lui, ca o boare mistică, divină) acest adevăr. Câtă 
srijă, serioasă şi trează, pune Românul (acest ”primitiv”, tată! înțeleptilor lumii) în drumul vieţii către 
moarte: nu uită nimic din ceea ce trebuie trăit — pentru a nu scăpa nici un amănunt al modului cum 
trebuie murit. Doar împăcând toate grijile — a fi sigur de împlinirea rostului, a misiunii sale pe pământ. 

Lăsaţi diavolului ”productivitatea” “muncii, ca asasinare multiplă; crimă asupra ritmului cosmic al 
omului, siluire a diverselor forme materiale (care sunt distruse disproporționat, față de capacitatea lor 
naturală de autosacrificiu, în vederea rostului divin, (deci a re-spiritualizării lor, progresive, prin datul lor 


interior), unilateralizare şi sărăcie demonică a plinătății şi eternității rostului: totul se mişcă (de fapt, este - 


EI 


anice) spre falsa şi demonica țintă a profitului-ban. 


Tăranul s-a mişcat — şi trebuie lăsat iar să se mişte — spre țelul polar: viață-moarte — din conjugarea 


Misticelor demersuri pentru viață şi pentru moarte, răsărind, ca un fruct de aur, rostul omului pe pământ. 
î (n unirea mistică a Rosturilor Neamurilor — se naşte Făt-Frumosul: rostul omului pe pământ. 


Mişcat, prin consimţirea noastră complice, prin indiferența noastră spirituală — de către forțele 


eu țăranii să fie — şi, apoi, să fie iar ce-au fost: fii ai Pământului, de care să asculte ca de singura lor 
aia bună, De fapt, pe mama noastră bună, a tuturor — a noastră mamă, pe care, în fiecare zi, o otrăvim 
Lăsa “Isitatea noastră - o sugrumăm, cu egoismul şi indiferența noastră rece, satanică. 
pa [rapi să întârzie, cât mai mult: ei întârziind pe la icoanele sfinte ale Pământului, cu rugăciunile 
u = . .."." A - . . . Lă - 
Orbire, » Ne vor salva şi pe noi. rătăciţii în /abirintul grabei satanice — graba de nerost. De disperare şi 
le i : . . - . = A 
va î. “Sunt ochii lui Dumnezeu pe pămânl. Striviţi aceşti ochi — şi, apoi toată mişcarea voastră în lume 
ar zvârcolire oarbă, în trup de Satană şi cu rost de Satană: vom distruge, în zvârcolirea oarbă, tot 


267 


românul 
Nici 

la rod 

nu siluieş 
până la 
artificiali 
timpul 
rodului 


țăranii 
sunt 

ochii lui 
Dumnezeu 
pe pămâni 


timp 

de mii 

de ani 

a existat 
conştiinţa 
neamului 


Li A . | 
în noi reînglobarea cosmică — | 
fie în noi, prin tuns 
t ce ar trebui să Hi, ] 


SEE --că bun = şi to | 
ce-i în noi acum încă bun —3 || 
L 


ivină. „1. = (oncețineala-ritual), încetineala-că 
= 1 ulii. orbilor, încetineala aceasta ritualică (face ai curând i cu folos : ale Meţ 
Nu mai huliți, Or ilor, In cu Dumnezeu. Sa ți, ma! Serie neChibauj, aj 
înţeleaptă, a căii de reunire înțelegeți o dată, vă predaţi Ag 
au) 


. . 4 
i ) j 


Satanei. 


Sfântul D intreba câte lucruri ați apucat să faceți — ci vă va Între 
La Judecată, Siântu ] 


Sie cut singurul lucru pe care l-a cerut mereu, cu insiste i 
de lucru aj acuta a 3 e care, îndrăciții de noi, am refuzat, Ci papeibie sa le înțelegem i 

noi — prin toate e p cra suflet vi l-a dat drept călăuză, spre împlinirea acelei ui 
urmat chemarea sufletlui, p icilor, dar bine îndrumatelor, de suflet, gesturi: rostul vostru pe i 


umnezeu nu vă va 
treba dacă aţi fă 


ă rmi 

rotunde, ca rezultantă a tuturo 2 E RER ni 
: : ici ncului Sfânt î 4 

Nu-l arătaţi cadavrele grabei bezmetice — aduca i; isicetee surprins şi DS coca Proprie 
Nu furiile descreierate 1 le veţi pune la picioare - GI as 3 pilâresc, al desc 


inii în stră ul ființei voastre: să vadă: - vrednici sunter 
luminii pe care El v-a plantat-o, secret, în străfund i unieț a : 
găsiţi singurul ROST al trimiterii voastre în lume. 


Opriţi maşinile infernale, cu o docilitate suspectă de ele — stingeți focurile demonice, risipiţi în 
otrăvite — opriţi ceasurile Satanei, care măsoară câtă vreme v-a ai 1âmas,. până. săi căde i 
definitivă. Şi apoi, după ce ați scăpat de ticăitul metalelor rele, după ce ați scâpat de ticăitul VOTbelu 


ale agenților Satanei (care îmbracă, perfid, chip de oameni-afişe, de savanți scriitori) = scula 
bătaia, năvalnică spre stele, a inimii, romantismul. Dar romantismul acesta este sublimul realism di, 


Apoi, încet, ca atunci când luați, fără nici o pripeală, Sfânta Impărtăşanie: deschideţi ochii. Veţi vede; 
sfârşit, lumina. Lumina este timpul adevărat, iar inima este potirul în care v-a dat Dumnezeu, y 
păstrare tainică şi rodnică, timpul-lumină: deşteptarea sufletului nostru. Invierea! 


N 


Neam al Omului, deşteaptă-te în timpul adevărat! Învie! Lazăre, vino afară! Uită, ca pe arăta 
noapte a Satanei — timpul fals, al nechibzuitelor grabe de a te uita pe tine şi de a-L uita pe Dumnezeu 


* 


Timp de mii de ani a existat conştiinţa apartenenței la neam (o mistică a sângelui tribal — misicip 
care inima şi mintea se supuneau aceleiaşi credinţe şi aceleiaşi limbi — aceste forțe fiind inglobst! 
mod organic, într-o comunitate de semne). 


Apoi, pe măsură intei îsi ni : 
ea n iara ce semnele credinței îşi pierdeau semnificația, adică spiritul pierdea aderi! 
elor (şi gestul rămâne gest, fără să antreneze cosmicul, lipsindu-l pe om de fii 


dumnezeiască ) — a ră i, insti | 
i ai ja a ramas, totuşi, instinctul de apartenență la moşie, adică la o mistică a pământ 4 
e spirituală imediată - mioapă, în raport cu cosmosul 


: ă, spre S E pat ană 
semne exterioare, pentru fi » Spre exemplu, nu este aceeaşi, ca atitudine late 
ri Ai 

j 


atitudinale între ortodoxia a e at de la ortodoxie: sunt mari deosebi 

ilibeule intari r st 4 3 u 
Echilibrul interior al românului Srecească şi cea slavă, vorbind doar de Zonă ui 
xferl0”., 
îns, 


== 


ineretul (şi nu doar...), în România (şi nu doar....), tr 
| 


i ziceai) deasa r i ce prin cea mai gravă criză spirituală cTRd 
AstăZ '-- nu mai are nevoi cae /ROcsapa tenența a un neam — şi această negare este tradusă, în plan astăzi 
posi 1 “rin negarea oricărei mistici pozitive: neagă atât m 


i. Ie league UER AA istica cosmică a sângelui, cât şi mistica pia 
pro, Jui, â ământului etc. ( SCieste irijat, in mod subtil sau mai puţin subtil, de către !“C€ 
avânt. rernaţionale, cu susținere internă — cercuri care, ele înseşi, aparțin, esenţial, zonei mistice PIN. 
cercul! distructive). Tineretul (şi nu numai...) vorbeşte prost, numai cât să comunice nevoi fiziologice “Ea Mă! 
mezat re de gândire, pentru stârnirea unor stări de veselie ori mânie (ca surescitări nervoase), de Brava 
en xuală etc. Dispare, vertiginos, simțirea (sentimentele pure, intuiţia, ca punte spre sacralitate). Criză A 
XC tineret nu-şi dă seama că-l bat toate vânturile, că-l înglobează, în sistemul lor de semne, neamurile fpiiiziE 
ces semnele antispirituale: însemnele 


o nalist”-satanice (e vorba de semnele neantului spiritual, 
maţio i: Juciferice ale economicului şi mercantilismului, auto invadatoare). Nu-şi dă seama că 


ă portul altora, vorbeşte vorba altora, mănâncă şi bea bău 
în cred alții (şi aceşti alții nu reprezintă o spiritualitate superioară, ci, 


| E 
xcitați€ ŞC 


emnu . A . Ş = E că 2 
> vodernizare” — la o desemantizare grosolană, pretinsă ca solidaritate spiritual-umană etc.). Ca o 


ontrapondere (deocamdată extrem de firavă, necoagulată suficient, din păcate) la acest proces de 
C i 5 A . . =, A PE E, Ş = 7 
filtrare a mediului românesc cu miasme satanice — s-a născut în România mişcarea tineretului naţional- 
creştin (după modelul proto-spiritualității legionare, din epoca interbelică). 


Întorcându-ne la discuția despre procesul de descompunere spirituală, în cadrul actual, din România — ti lia 
trebuie să constatăm cauza: existența (ca impunere agresivă, dinafară, cu susținere dinăuntrul corupt, mai pe 
ales la nivel social-politic, al țării-naţiune) a unui „naţionalism” economic materialist, ca antinaţionalism, aieria ji 
ca satanism, negator al diversităţii, în unitate, a lui Dumnezeu: acest pseudo-naţionalism satanic (impus ta 

prin economicul cel mai grosolan, prin idolatrizarea banului) sufocă naționalismul autentic, spiritual. e 
Pentru a fi naționalist spiritual, pentru a nu te bate toate vânturile altora (vânturi-furtuni, care, de obicei, 

în acest secol XX, au componente luciferic — ahrimanice), deci, pentru a avea identitate spirituală (care 

să determine şi o identitate materială, o forță economică națională, forță alimentată de elemente 

sănătoase, conforme cu natura neamului) şi a nu fi subjugat de semnele altora — semne încărcate, de 

obicei, de antinaționalism satanizator - trebuie să faci mari eforturi spirituale. O muncă intelectuală pură 

nu este de ajuns: intelectualii sunt alt fel de ignoranţi decât vulgul (în plus, prin intelectualizare excesivă 

a unor elemente care țin de spiritualitatea divină sau de intuiţia inimii, se introduce, în mod foarte 

periculos, elementul de pervertire, de confuzie interioară, de suficiență şi trufie satanică), devenind 

cosmopoliţi, înainte de a-şi da seama cine sunt — ce sunt, de fapt, în esența, în profunzimea lor interioară. 

E nevoie de intuiţia spiritului neamului — şi această forță nu se poate dobândi decât printr-o re-iniţiere în 

semnificaţia de dincolo de semnele lăsate goale, în trecut - re-iniţiere în clocotirile spirituale de dincolo 


de cuvintele reci, secate de semantica divină - re-iniţiere în modalitatea existenţială credință, dincolo de 
orice formalism. 


Neam nu se mai numeşte mulțimea care se şterge din palma lui Dumnezeu, ne mai deosebindu-se de 
celelalte neamuri - dar nu aducând vreo contribuţie, în cadrul unei solidarităţi universal-spirituale — ci 
pur şi simplu, dispărând din peisajul multicolor şi multiform al lumii. Neam se numesc inițiații 
(Spiritual), şi care vor, într-o măsură sau alta, să se inițieze în mistica neamului. Adică, mai exact, neamul 
nu mai există cantitativ, ci strict calitativ. Orgoliul de a fi, de a însemna ceva în faţa lui Dumnezeu — 
orgoliul paradoxal, orgoliul smerit, de a fi împlinitorul misiunii — misionarul neamului (orgoliul de a 
serie litera neamului tău, în cartea lui Dumnezeu, pentru a putea Dumnezeu să citească lumea creaţiei 
sale, şi s-o îndrepte, nu s-o piardă, în Apocalipsa) - orgoliul acesta nu-l mai au decât câţiva. 

O esenţă uma 
Astfel, Carte 
âceastă redu 
Nternaţional 
Oligarhia spi 


nă, o elită spirituală ascunsă. Neam nu mai înseamnă proşti, dar mulți - ci puţini şi inițiați. 
a lui Dumnezeu, probabil, se clarifică, în registrul mistic. E mai aproape de re-îndumnezeire 
cere a neamurilor la pura calitate. Există o oligarhie antispirituală internaţională. (şi 
istă, ca acțiune de influențare) masonică - trebuie să re-trezească la veghe şi datorie sacră - 
rituală naționalistă şi spiritualistă creştină. 


269 


Dn 3 


neam 

nu mai 
înseamnă 
proşti, dar 
mulți... 
ci cei 

cu spirit 
treaz, 

cu spirit 
şi orgoliu 
misionar 


ee 


Oligarhia spirituală naționalistă - şi turma. Acesta este rezultatul operaţiunii mistico-reducționis 
care am pomenit mai sus. Dar se iveşte, imediat, întrebarea: e necesară turma - şi de ce? La ce ma 
bune populațiile cantitative — când am avea iniţiaţi întru neam — calitativi. 


S, de 
l Sun 


Răspunsul aproape că se impune de la sine: nu poate exista păstor, dacă nu există turmă. Da, trebuie « 
existe, ca realitate necesară, turma fără (sau aproape lipsită de) ale inițiaților, cât şi, implicit j 
neamului, ca entitate divină, lăsată-încredințată, spre identitate națională: prin contrast, se vor iată 
mai bine coordonatele de ființare — atât exprimare inițiatorilor. Se va preciza, prin contrast față q 
existența şi mentalitatea gregară a neinițiaților - rostul neamului, misiunea sacră a neamului, Ocrotit p 
Arhanghel (în cazul românilor: Arhanghelul Mihail). Numai prin menţinerea tensiunii constant du 
între oligarhia spirituală şi masa gregară — se va putea îndrepta neamul spre Judecata de Apoi, unde ş, 
trebui să dea seamă de împlinirea rostului său în lume. 


Neam nu înseamnă pace: înseamnă stare de luptă continuă, între ignoranța gregară a maselor în curs de 
ştergere (cu voinţa de ştergere a identității, de renunțare la misiune) şi intuiţia misionară (voinţa iniţiaţi] Si 
de a păstra rostul neamului, pentru a nu ne face neamul de râs, la Judecata lui Dumnezeu). 


Iniţiaţii nu sunt, neapărat, dintr-o tagmă anume: nu țărani neapărat (țăranul, în adevăratul sens al 
cuvântului, a dispărut, aproape total, printr-o strategie a elementelor ahrimanice, strecurate în sânul naţiei 
noastre), nu intelectualii neapărat. Nu. Sunt cei cu spiritul treaz, cu spirit şi orgoliu misionar — în raport 
cu entitatea metafizică a neamului. 


Naționalismul, azi, e o revoluţie spirituală, cu atât mai profundă, cu cât e mai tăcută, mai înverşunată şi 
mai mistică. Cu atât mai profundă, cu cât e o revoluție paradoxală: e o atitudine prin care se redobândesc 
şi păstrează - nu se schimbă începuturile omului (se readuc, în umanitatea despărțită şi, prin aceasta, 
îmbogăţită: rostul, misiunea) — nu se schimbă, în neant, totul. 


Până când va dura războiul surd între elita misionară — şi turma-popor? Până când va fi dezgropat, din 
spiritul mistic al neamului, în întregime, rostul neamului. Atunci, ca dintr-un potir plin ochi cu mir, se va 
revărsa de neistovitul Sfânt Duh, care va produce revelația globală. Turma şi Elita se vor uni sub acelaşi 
har — şi vor păşi într-o lumină comună şi specifică, lumina rostului neamului, în lumina lui Dumnezeu, la 
Sfârşitul Lumii, la Judecata Luminilor, pentru a se reface atotinglobatoarea întoarcere în şi întru 
Dumnezeu. Până atunci, însă, mari nemulțumiri, hule, înjosiri şi războaie (gălăgioase sau mut- 
înverşunate) se vor duce în sânul neamurilor cu oligarhii naţionaliste. Dar oligarhia spiritual —naţionalistă 
nu trebuie să cedeze, cu nici un preţ, în fața turmei — căci cedarea înseamnă pierderea rostului mistic al 
neamului: înseamnă, deci, furarea-sărăcirea, cu bună ştiinţă, a viziunii-Dumnezeu - înseamnă, deci, 
trădarea față de Dumnezeu. 


Misiunea trebuie. îndeplinită, fie şi cu prețul morţii multor oameni. Căci Misiunea este însăși 
dumnezeirea. Plata sângeroasă e pentru mântuirea neamului, pentru regăsirea lui Dumnezeu. Deci, este 
necesară la modul absolut. 


Vor muri oameni din neam, ucişi de oameni-turmă, din interiorul neamului! Vor muri oameni dintr-un 
neam, ucişi de oameni din pseudo-neamuri, infiltrate de spiritul ahrimanic. Misiunea, rostul - âu 
prioritate absolută, față de arătarea instabilă, pur fizică, a indivizilor - căci moartea pentru ca Dumnezeu 
să nu fie trădat, pentru ca Dumnezeu să fie re-îmbogăţit cu spiritualitatea neamului - duce, deci 
nemijlocit, la nemurire, la mântuire. 


Misiunea este, deci, supraindividuală, individul inițiat trebuie să accepte ideea autosacrificiulu. 
Mădularele lui Hristos sunt neamurile (rosturile mistice ale - neamurilor.). Fiecare neam conține O 
picătură din sângele potirului Graal. Şi, pentru această picătură, fiecare neam îşi făureşte un potir Graal al 
său. La judecata neamurilor, toate picăturile de sânge se vor recontopi - în lumină, toate potirele se A 
topi în potirul mântuirii divine. 

Adevăratul țăran e cel care nu trădează mistica Pământului. Adevăratul întelectual e cel care N! 
trădează mistica spiritualității neamului — pentru a îmbogăţi spiritualitatea umanităţii. Nu pi 
îmbogăți (mistic) decât dinspre centru — spre centru: trebuie să vii dinspre inima-neam (mist 
pământească) — spre inima- Dumnezeu (mistic - celestă). ) 


270 


DESPRE CHIPUL CREȘTIN ȚĂRĂNESC AL LUI DUMNEZEU 
unde Costion Nicolescu arată că țăranul român percepe lumea 
ca pe o revelaţie continuă şi ca pe o permanentă teofanie 


imic nu este mai dificil decât să spui 

Cine este Dumnezeu. Această 

dificultate nu ține neapărat numai de 
si intelectual al credinciosului, deşi se 
nivelul desea, la oamenii cu carte o tendință 
observă, rată de a defini şi, ca atare, aceştia 
mal dr de un risc mai mare de a greşi. Cine 
sunt E refere mai mult la ființa unui subiect, 
A 2, ființa Sa; Dumnezeu rămâne imposibil 
or, i Eat de. către oameni. Este această 
e noscibilitate, printre altele, şi una dintre 
consecinţele logice ale dumnezeirii Sale. Orice 
jucru sau persoană care ar putea fi cuprinsă şi 
definită ar înceta să mai poată fi supremă, 
superioară şi creatoare a tuturor celorlalte, deci 
să fie cu adevărat Dumnezeu, în sensul cel mai 


propriu al cuvântului. 


O cimilitură spune că Dumnezeu este o ființă 
care nu poale suferi pe altcineva asemenea 
(GOROVEI, Cimiliturile, „nr... 726,.. p. 154). 
Desigur, pu poate suferi are aici înțelesul de a 
nu avea asemănare, a nu suferi comparaţie. 


Într-o altă cimilitură se spune că Dumnezeu este: 
Cine nu S-a născul şi încă n-a murit Ubidem, p. 
437). Este exprimat Dumnezeu prin veşnicia Sa, 
veşnicie care este într-adevăr o calitate pe care, 
la modul absolut (fără de început, deci), numai 
Dumnezeu o are. Pentru om nu există viaţă în 
afara lui Dumnezeu, nici nu poate fi conceput un 
astfel de în afară; 

Inceputul-este cu Dumnezeu 

Şi sfârşitul cu Dumnezeu. 

(SEVASTOS,  Nunra, 'Iertăciune, p. 


n acest distih o referire la textul Apocalipsei 
ântului loan: Eu sunt Alfa şi Omega, zice 
i Dumnezeu... ( 1,8). În cazul acesta se 
a E eiilatea lui Dumnezeu prin calitatea 
leac aja dlecralagy de creator şi susținător în 
regii lumi. 
Având în veder, 
umnezeu dup 
* Poate face d 


e imposibilitatea cunoaşterii lui 
ă ființa Sa, orice referință la EI nu 
ecât în legătură cu Ipostasurile, cu 
idle ea, » aşa cum ni S-au revelat Ele. 

e de căutat şi în exprimările 


“1S0anele divine 
Cest 


țăranilor. Prin simplitatea sufletului său şi prin 
contactul mai puţin mediat cu Dumnezeu, 
țăranul poate ajunge uneori la un chip mai 
limpede al lui Dumnezeu şi la exprimări mai 
fruste, dar poate tocmai de aceea mai adecvate. 


1. Problema cunoașterii lui Dumnezeu în 
Biserica Ortodoxă 


Conform. învățăturii creştine ortodoxe, fiinţa lui 
Dumnezeu este şi rămâne incognoscibilă pentru 
om. După spusa Sfântului Apostol Pavel (1 
Timotei 6,16), Dumnezeu este: Cel ce singur 
are nemurire şi locuieşte întru lumina. cea 
neapropiată, Cel pe Care nimeni dintre oameni 
nu L-a văzut şi nici nu poate să-L vadă. 


De remarcat această prea frumoasă expresie 
românească /umină neapropiată pentru lumina 
inaccesibilă alui Dumnezeu. Incognoscibilitatea 
ființei lui Dumnezeu nu înseamnă că omul nu 
are totuşi acces la o anumită cunoaştere -a lui 
Dumnezeu, şi: anume Îl poate cunoaşte din 
lucrările Lui. În acest sens, Sfântul Maxim 
Mărturisitorul “arată “că: Wu cunoaştem pe 
Dumnezeu din ființa Lui, ci din măreția faptelor 
şi din purtârea de grijă ce o are pentru cele ce 
sunt. Căci prin aceasta înțelegem, ca pe nişte 
oglinzi  nemărginite, bunătatea, - înțelepciunea, 
puterea Lui... (Dragoste, nr.96, p. 53). 


Maxim mai arată cum omul, contemplând cele 
nevăzute, caută rațiunile lor naturale, precum. şi 
providența care se arată prin ele. În continuare 
mintea se ridică “la Dumnezeu,” fără a putea 
pătrunde în intimitatea fiinţei Lui, căci acest 
lucru este imposibil pentru om: (...) ci se 
mângâie  dimprejurul Lui, “adică cu cele 
privitoare la veşnicia, la nesfârşirea şi la 
nehotărnicia Lui, la bunătatea, la înțelepciunea 
şi „la puterea creatoare, providentiatoare şi 
judecătoare a celor ce sunt. Numai. aceasta se 
poale cuprinde dintre cele ale Lui: nesfârşirea. 
Iar a nu cunoaşte. din El nimic, înseamnă a 
cunoaşte că este mai presus de minte, cum au 
spus. cuvântătorii de Dumnezeu Grigorie şi 
Dionisie (bidem, nr. 100, p. 53). 


Părinţii au arătat că pentru om cea mai simplă şi 
mai apropiată cale de a afla, totuşi, ceva despre 


271 


Dumnezeu este rațiunea luminată de credinţă. 
Baza oricărei cunoaşteri a lui Dumnezeu, din 
punct de vedere creştin, constă în credință: De 
nu veţi crede, nu veţi înţelege! (Isaia 7,9). Mai 
explicit încă, Sfântul Clement Alexandrinul 
spune: Credința este o cunoaştere scurtă a celor 
mai de seamă învățături; cunoaşterea, însă, este 
dovedirea puternică şi sigură a învățăturilor 
cuprinse în credință; prin învățătura Domnului 
cunoaşterea este zidită pe credință; şi, cu 
ajutorul ştiinţei, ne duce la înțelegere şi 
infailibilitate (CLEMENT, Stromate, VII, X, 57, 
p. 511-512). Când vorbim de  /eologie 
țărănească ne referim tocmai la această 
cunoaştere. scurtă a celor mai de seamă 
învățături. 

La îndemâna şi a celui mai simplu om se află 
natura (asemenea unei cărți, cum s-a afirmat 
adesea), în care el poate să-L caute și să-L afle 
pe Dumnezeu. “Toate lucrurile din natură dau 
mărturie despre Dumnezeu, cu condiția ca 
această mărturie să fie căutată. Este vorba de 
descoperirea naturală care conduce la 
cunoaşterea puterii, a înțelepciunii şi a iubirii lui 
Dumnezeu. Cu alte cuvinte este vorba de o 
cunoaştere a lui Dumnezeu prin atributele Sale. 
Privind lumea cu ochii rațiunii luminate de 
credință, omul vede efectele lucrărilor 
dumnezeieşti în lume şi, pe calea atributelor Lui, 
poate cunoaşte câte ceva despre El. Desigur, 
aceste atribute sunt în mare măsură arribuite, 
analogice, ele păstrând un caracter subiectiv şi 
analogic. Teologii au putut vorbi, în legătură cu 
această cale de cunoaştere, de o teologie 
naturală. 


Lucrarea lui Dumnezeu în natură este vizibilă şi 
recognoscibilă la toate etajele şi de la lumea 
neînsuflețită până la cununa creației, la om. 
Experiența de viață a fiecărui om normal, 
precum şi experiențele sale îl vor conduce la 
cunoaşterea lui Dumnezeu, pe măsura 
capacităților sale, a deschiderii şi a vieţuirii sale. 


Omul este singura ființă conştientă de sine şi de 
lume şi atunci ține de natura lui să se întrebe şi 
să caute sensul existenței sale şi a lumii. Sensul 
acesta este dat de perspectiva eternității 
existenței şi omul va căuta, încercând să 
descopere şi să se apropie de suportul acestei 
existenţe eterne: Noi vrem să iubim şi să fim 
iubiți tot mai mult, tinzând spre iubirea absolută 
şi fără sfârşit. lar aceasta n-o putem afla decât 
în relația cu o Persoană infinită şi absoluță, o 


e SR 


Persoană conştientă, ca să folosim un Pleona 
(...) Noi tindem prin toate acestea spre ; și 
pentru că suntem persoană. Dar toate 
aspecte ale unei realități infinite nu le 
afla decăt într-o Persoană infinită, mai b 
într-o comuniune de Persoane infinite în 
în iubire, în frumusețe 
Dogmatica |, p.14). 


nfiniy 
ACest 
Putem 
ine Ziş 
E în ființă 
(STĂNILOAg 


Cunoaşterea lui Dumnezeu prin atributele, 
lucrările Sale, este posibilă datorită energiilor 
necreate care izvorăsc din fiinţa lui Dumnezeu 
nedeosebindu-se şi neconfundându-se cu ea. În 
acest fel atributele lui Dumnezeu au, în acelaşi 
timp, origine divină şi umană, obiectivă ŞI reală 
dar şi subiectivă. Modul în care un om sau altul 
ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, să intuiăscă 
cât mai apropiat despre EI, depinde de 
deschiderea pe care o are şi o oferă acestei ploi a 
energiilor divine necreate, pentru a capta cât mai 
mult din ele. Lucrul este valabil la toate 
nivelurile: individual, etnic, eclesial etc. 


Prin 


Cunoaşterea naturală mărginită şi la îndemâna 
oricărui om care priveşte atent şi reflectează la 
lumea înconjurătoare este completată de 
cunoaşterea datorată Revelaţiei supranaturale 
păstrată în integritatea ei în Biserică. În acest 
sens Părintele Stăniloae scrie: Creştinii văd la 
lumina Revelaţiei supranaturale cum Dumnezeu 
conduce şi prin lucruri, prin împrejurări, prin 
întâmplările bune şi rele din viața lor, prin 
glasul conştiinţei sau prin ideile lor, la tot mai 
multă comunitate cu El. (...) Creştinii văd cum 
revelaţia naturală este precizată şi completată 
prin Revelația supranaturală care culminează în 
Hristos. Amândouă duc spre Dumnezeu ca ținlă 
finală şi eternă (bidem, p. 33). 


Țăranii sunt creştini aflați în această postură de 
receptori fideli ai Revelaţiei supranaturale, în 
primul rând a lui Hristos ca punct culminant ȘI 
împlinire a ei. Dar, aşa cum bine remarca Mircea 
Vulcănescu: Nu numai arătarea lui Dumnezei 
umblând prin lume, dar toată lumea e concepuli 
de român ca o revelaţie continuă şi Ca 
permanentă teofanie (Existenţa, p. 78) 


În orice caz, formularea adevărurilor de credință 
în Biserică începe cu experienţa creştinilor, CU 
primirea de către ei a Revelaţiei sub t0â! 
aspectele, natural şi supranatural, şi continuă! 

cu mărturisirea ei. 


272 


religie şi viață religioasă 


], decât să fim de acord cu Ernest 


: E E FReE Sei, 
N Pee i când afirmă că: Cercetătorii 
jiică > 


per“. i au ignorat în întregime rolul Bisericii 

pe „eligioasă a satului şi a ţăranului 

i vid Civilizatia, p: 60). Şi dacă acest lucru 
Î1 


on i pregnant înainte de 1944, el a fost 
s-a i mult impus după aceea. Această lipsă 

„oreş a foleloriştilor pentru manifestările 
de pe atare, integrate în viața curentă a 
oreștine are cauze. multiple: o secularizare 
paletă ştiinţelor, accentuată în secolul al 
ie - concepția că aceste manifestări aparțin 
WI oficiale (expresie care aparține, printre 
relis i aceluiaşi Ernest Bernea), deci au. fost 
E: oarecum din afară şi ca atare nu ar spune 
să de mult din punct de vedere antropologic, 
-ît o spun diversele manifestări cu conținut 
păgân Sau (aparent) fără o marcă creştină prea 
evidentă. 


Siour că afirmaţia de mai sus este completată la 
Emest Bernea de alta, referitoare la atitudinea 
celor care vin din câmpul teologiei: ... Teologii 
înclină să-nlăture tot ce este dincolo de dogma 
şi ritualul creştin Ubidem, p. 60). 


Concluzia eminentului cercetător este aceea, 
firească, că trebuie operat cu toate instrumentele 
de cercetare şi trebuie luate în atenţie toate 
categoriile de fenomene: Viaţa religioasă a 
satului românesc nu poale fi determinată Şi 
înțeleasă fără studierea totală a acestor 
fenomene. Deşi pot fi deosebite mintal, cele 
două categorii alcătuiesc în realitate un întreg, 
In organism cu 0 tradiţie de milenii (bidem). 
Impletirea în ansamblul credinței ţărăneşti a 
unor elemente aparţinând limpede vieţii creştine 
(prezența extrem de răspândită a crucii, de 
“xemplu) cu altele de nuanță sau de conținut 
Pigân face adesea dificilă cercetarea, pe de o 


Parle datorită posibilităților multiple de 
îi mretăre, pe de alta şi unei detectări şi 
“Velopări superficiale a conţinutului 


fenomenelor analizate. 


Pen aa 
pr E se evita căderea într-o extremă sau alta 
est 


noțiuni A propune să se opereze cu două 
ferită Săli dar cu o sferă de cuprindere 
Parte pă Caan instrumente de analiză în 
“prinde o SI a e lângă noțiunea de religie, care 
Şi Fituriloy Daf za Get Cl (GC&Hrci, 
şi ilie 0000 dee oficial, mai întrebuințăm 

< Viaţă religioasă care are o sferă 


O * 


largă şi care Cuprinde toate 
Jenomenele ce exprimă în vreun fel ideea de 
Sfințenie, toate credințele... şi 
corespunzătoare populare, nu num 
cuprinse în sistemul 
(bidem, p. 61). 


mult. mai 


aclele 
ai pe acele 
religios general şi oficial 


Ajunşi în acest punct al consideraţiilor lui Ernest 
Bernea este bine să amintim că noțiunea de 
sfințenie este specifică creştinismului autentic ŞI, 
ca atare, în măsura în care un fenomen popular 
exprimă această idee, el aparține. conceptual 
sferei creştinismului. 


In plus, ar fi greu de crezut că ar putea exista la 
nivelul unei naţii posibilitatea unei. existenţe 
istorice îndelungate duble, schizoide: pe de o 
parte o religie oficială, propovăduind o anumită 
învățătură de credință şi un mod de viață în 
consecință, pe de altă parte o viață religioasă 
scăpată din chingile respective ale religiei 
oficiale. ; 


Această dihotomie are la bază o concepţie de 
sorginte occidentală, catolică, dar pătrunsă cu 
destul succes la noi începând cu secolul trecut. 
Ea tinde să considere că dogmele şi canoanele 
Bisericii ar fi constrângătoare pentru libertatea 
de manifestare a omului în general. Or, adevărul, 
sprijinit pe analiza spiritului doctrinei, este că: 
Ortodoxia, cel puţin, a încurajat întotdeauna 
manifestarea personală, specifică, a credinţei atât 
la nivel personal, cât şi la nivel etnic. Unitatea la 
care a tins Biserica este în mai mică măsură 
unitatea formală externă (de unde Şi o infinitate 
de, forme de manifestare - vezi, de pildă, 
arhitectura - cu egală. îndreptăţire şi susținere 
teologică), ci una internă, de conţinut al 
credinței. Unitatea internă, prin bogăţia 
cuprinsului ei, conduce aproape automat la o 
manifestare externă variată şi pluriformă. 


Totodată considerăm pertinentă observaţia 
făcută de Părintele Stăniloae în 1938: Să ne 
dezobişnuim de a mai considera pe țărani nişte 
copii care nu înţeleg şi nu se preocupă de nimic 
din ceea ce formează conținutul credinței. şi, 


„prin urmare, îi pulem purta cu vorbe goale 


spuse pe ton sentimental (Şcoala țărănească, p. 
Îi), 

Ar mai fi de amintit, în acest context, faptul că 
anumite violențe ale creştinismului au avut în 
vedere numai esenţa credinței (dărâmarea 
idolilor, de exemplu, atât la propriu, cât şi la 
figurat), dar în ceea ce priveşte anumite cuceriri 


273 


SO 


valabile ale lumii precreştine, creştinismul le-a 
considerat ca fiind creştinism înainte de 
creştinism şi a căutat să le asimileze, să le 
transfigureze. 


În observarea şi analiza fenomenelor aparținând 
vieții religioase populare trebuie ținut cont de 
acest filtraj pe care l-a făcut creştinismul, şi nu 
la nivelul unor organisme sau comisii speciale, 
ci tocmai la nivelul poporului credincios 
încadrat în Biserică, aşa cum se menționează în 
Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848. 


Viaţa religioasă a ţăranului, viaţă în care intră 
total poziția creştină (...), este totodată şi mai 
largă şi mai specifică din punct de vedere etnic, 
arăta Ernest Bernea (Civilizaţia, p. 61). Această 
lărgime şi specificitate au fost în parte neglijate 
şi pot constitui un câmp interesant de cercetare, 
în măsura în care se concede că o coordonată 
fundamentală - a . ființei - poporului: român “o 


constituie creştinismul, care este țesut în trăirea 
sa cea mai intimă. 


3. Rolul “poporului: drept-credincios”. în 
cunoașterea şi apărarea dreptei credinţe 


O opinie comună în rândul specialiştilor 
(folelorişti, etnografi, etnologi, etc.) îi prezintă 
pe țărani ca fiind o entitate etnică asupra căreia 
s-au exercitat două influențe contrare, cea 
păgână şi cea creştină. Stratul primar, profund 
constitutiv, ar fi cel precreştin, în care s-a forat 
cu precădere pentru a găsi elemente primare 
autentice, pe baza cărora s-au forjat diverse 
teorii asupra datului fundamental al etnici. 
Aceste teorii pot fi reduse la următorul scenariu 
general: specificul “ naţional este dat de 
manifestările stratului păgân originar, în timp ce 
elementul creştin adăugat nu a făcut altceva 
decât să-şi însuşească şi să pună, în parte sub 
haină proprie şi în folos propriu, unele din 
manifestările rituale şi ceremoniale păgâne. Tot 
ceea ce ține de creştinism este târziu, adăugat şi 
mai puţin interesant, deoarece vorbeşte “de o 
vârstă mai înaintată a poporului. şi sunt: de 
influență cu/ră. Concluzia firească ar fi aceea că 


poporul a suferit la un moment dat o presiune 


evanghelizatoare din partea Bisericii. 


Aici se pierde din vedere un lucru. În concepția 
noastră creştină poporul formează Biserica, nu 
se situează în afara ei, nu este un apendice al ei. 
Mai mult chiar, în Ortodoxie rolul poporului 
credincios + este. fundamental în apărarea 
adevărurilor dogmatice, în menţinerea fiinţei 


Blondel ca pe o condiţie sine qua non a pă 


Bisericii într-o corectitudine doctrinară În 
- : = - C 
sens se poate vorbi mai de grabă de g SAI 


+X Presiu 
pe care o exercită. poporul asupra Bisericii i 
aceasta numai dacă, vorbind de Biserică a 
) 


referim la suprastructura ei. Ne 


Din punct de vedere al învățăturii do 
ortodoxe poporul  drept-credincios 
unul dintre factorii activi a ceea ce s 
tradiția dogmatică. dinamică: Poporul drept. 
credincios participă în chip quasianonim li 
apărarea şi transmiterea adevăruriloy de 
credință primite în Biserică. (...) Poporul 5 
apropie de altar şi trăieşte credința lui ca 9 
chestie de viaţă şi de moarte pentru el, n i 
speculație ori de cunoaştere. Cunoaşterea pe 
care el o are este una de ordin practic 
verificată prin experienţa zilnică şi provocată de. 
rezonanțe puternice, pe care o au în cămarg 
sufletului său cultul şi predica (Dogmatica l., 
197). 


Despre faptul că, după învățătura Bisericii 
Ortodoxe, problema apărării neştirbite a dreptei 
credințe nu aparține exclusiv științei teologice, 
se face menţiune, între altele, în Enciclica 
patriarhilor ortodocşi de la 1848, important 
document. dogmatic având girul celor. patru 
Patriarhate ortodoxe clasice: La noi n-au putul 
niciodată nici. patriarhii, nici  sinoadele, să 
introducă lucruri noi, pentru că apărătorul 
religiei este însuşi corpul Bisericii, adică 
poporul însuşi, care voia ca religia să-i fie 
veşnic neschimbată şi la fel cu a părinților săi 
(Ibidem, p. 296-297). 


Acest rol decisiv al poporului credincios se 
referă, după cum 'se observă, la chestiunile cele 
mai importante din punct de vedere teologic, la 
cele ale adevărului de credință. Este evidenția! 
caracterul: conservator al poporului, precum ȘI 
rolul său de veghetor corect asupra Tradiţie!: 
Desigur, poporul împlineşte acest rol şi poat 
exercita valabil această funcţie numai întrucât 
constituie o Biserică cu fundamente apostoli 
neîntrerupte şi neştirbite. Or, adevăruril 
dogmatice pe care, le apără acest popor" 
Biserică se referă toate la Dumnezeu, 96 
corectă, percepție a Acestuia şi a relaţiei CC i 
cere a o avea cu El. Şi apoi, recunoaşte! 


- . - Li unice 
țărani această calitate pe care o vedea i 
Ş 

Li . ... . A S î ă» isiru 
neştirbite a Tradiţiei în Biserică: 4 pa 
cuvântul lui Dumnezeu înseamnă să-l P pi d 

. A A. 3 i Ă € 
mai întâi. Lucrarea credincioasă e 4 


&m atice 
"prezintă 
e numeşte 


p. 


274 


„n care sălăşluiesc  confidentele. lui 
„liane! . vabernacolul în care se perpetuează 
umnez a. învățăturile Sale (M. Blondel, 
preze 5 Dogme, p. ST, apud Dogmatica |, p. 


poporului este una practică, 

3 în primul rând din viaţa liturgică, cu 
eul x ceremoniile ei care fixează mai bine 
ei şcoală acel minim de cunoştinţe 
păstrându-le totodată nealterate. 
„ont mai. aproape de tainele lui Dumnezeu 
gi sun teologii învăţaţi. Au o intuiţie mai 
E roi şi un instinct mai prompt de 
Pe ae a abaterilor doctrinare (Dogmatica I, 


p. 97). PE -ă ă i 
Un rol mai important, special, îl au acei oameni 
din popor. care: In chip excepțional ( = ) se 
imvrednicesc şi de unele iluminări duhovniceşti, 
care, confirmate de Biserică, nu fac decât să 
mțărească Descoperirea „publică”- şi să 
îmioreze trăirea ei mai în adâncime. (...) Ei 
privesc mai adânc în lumea de taină a lui 
Dumnezeu decâl teologul învăţat. Ei gustă, 
inluiesc ceea ce acesta caută să formuleze şi se 
depărtează, instinctiv oarecum, de tot ce este 
fals şi nesincer (Ibidem). 


„noaşterea 


ritualuri! 
cât orce 
îundamentale; 


În legătură cu reacția oarecum. instinctivă a 
omului simplu la abaterile de la dreapta credință, 
trebuie avută în vedere şi această remarcă atât de 
justă a părintelui Rafail Noica: 7or omul este 
orlodox prin fire, iar ortodoxia, dincolo de 
culorile exterioare, ca să zicem aşa, şi de 
aspectul cultural, istoric, etnic  ş.a.mi.d. este 
esența omului. Deci, am văzut că esența omului 
a trăit toare. înțelepciunile şi toate gândirile 
lumii şi a văzut cu uimire Cât adevăr este în om 
3 că, într-adevăr, omul prin fire este ortodox şi 
linde firesc către adevărul ortodox. Întotdeaună, 
Wr-un loc sau altul, se sminteşte dacă nu-l 


găseşte pe Hristos” pe Hristos Cel adevărat 
(Celălalt Noica, p. 48). 


Biserica Ortodoxă acordă un rol deosebit de 

| A . . .. ai = is 

rasta In cunoaştere, iubirii. Învățătura 
Smatică ortodoxă consideră că, în timp ce 


Cun : ua = 
Vâsterea intelectuală Îl coboară pe Dumnezeu 
n tiparele minti 


bire, din contr 


aiută SA, E 
Jutându-| să-și depăşească limitările 
“&matica |, p. 144) 

Cine S- 


anului! Putea. îndoi de accesul. intens. al 
! la această cunoaştere prin iubire? 


273 


NSE 


O 
4. Trei moduri de raportare la divinitate 


In principiu pot fi detectate trei feluri de 
raportare la divinitate şi, ca urmare, trei tipuri de 
prezenţă pe care acestea le presupun: 


- Idolatria vede prezența nemijlocită şi materială 
a divinității în idol, Ținta este totuşi una greşită, 
fiind falsă. Dumnezeul cel viu şi adevărat nu 
este, practic, întâlnit. Avem de a face cel mult cu 


dorinţa şi tendinţa de a-L afla şi de a fi în contact 
cu El. 


- Simbolismul îl apropie pe Dumnezeu pe calea 
gândului, al unor relații mentale biunivoce. 
Dumnezeu este prezent prin simbolurile Sale 
acreditate. El rămâne în depărtare, dar 
simbolurile amintesc de EI şi, într-un fel, ÎL fac 
prezent, dar prezenţa nu este o prezență reală, ci 
prezenţa reprezentării lui intelectuale. Pe de altă 
parte, trebuie recunoscut că adesea simbolurile 
nu sunt 0 creaţie subiectivă, ci pot avea un 
caracter revelat, obținut fie pe cale naturală, fie 
pe cale supranaturală. 


- Iconicitatea este singura care conduce la o 
prezență reală şi nemijlocită, deşi neapropiată, 
inefabilă a lui Dumnezeu. Prin energiile Sale 
divine necreate Dumnezeu nu numai că ne 
devine proxim, dar se fese, chiar, în noi, ne 
pătrunde, ne locuieşte. Această concepţie este 
specifică îndeosebi teologiei răsăritene ortodoxe. 
Fără a se anula prezența simbolică, ea este 
depăşită în favoarea unei prezenţe reale. 


În alte confesiuni creştine, Dumnezeu rămâne 
încă o prezență depărtată, care fie guvernează 
lumea prin intermediul graţiei create, un fel de 
pachete de Crăciun pe care le trimite din când în 
când oamenilor, fie că „ predetermină, 
predestinează din veci întreg mersul ființei 
omeneşti, făcând inutil orice efort sau lucrare 
din partea acesteia în vederea mântuirii sale. 


Reprezentarea creştină asupra lui Dumnezeu are 
la bază în mod determinant revelaţia, îndeosebi 
Revelația Supranaturală împlinită în chip maxim 
prin venirea lui Hristos în trup în lume. 
Receptarea iconică a lui Dumnezeu nu ar fi fost 
posibilă fără întruparea lui Hristos şi fără 
garanţia Învierii Sale. 


Țăranul, membru activ al Bisericii, se înscrie în 
modul iconic de raportare la Dumnezeu, dar în 
gândirea şi actele sale pot fi întâlnite destule 
manifestări simbolice şi, mai rar, la nivel 
personal sau zonal, chiar idolatre. 


ha 


5. Izvoarele cunoașterii lui Dumnezeu 


a) Familia 

Întâile cunoştinţe despre Dumnezeu le primeşte 
copilul de țăran, firesc, în familie. Aici aude el 
primele rugăciuni, îndeosebi la masă, dar, 
adesea, şi în alte împrejurări, cum ar fi, de pildă, 
înainte de culcare (există numeroase variante 
ţărăneşti versificate ale rugăciunii  /Hger, 
îngerașul meu). În casele țăranilor se găsea, 
adesea, câte o carte sfântă: Ceaslovul, Psaltirea 
sau chiar Sfânta Scriptură, fe în . varianta 
integrală, fie numai Nou/ Testament. Tot în casă 
vedea şi primele icoane, în faţa cărora învăța să 
se închine. În general, gospodăria ţăranului purta 
principalul însemn creştin, crucea. Ea se afla fie 
adăugată pe acoperiş, fie traforată în frontoanele 
podurilor sau pe porţi, fie desenată pe pereții 
caselor, fie însemnată pe diverse acareturi, fie în 
alte locuri. Tot cu semnul crucii era însemnată 
pita înainte de a fi începută. Expunerea cu care 
s-a redeschis Muzeul Ţăranului Român a arătat, 
cu mare relevanţă, cât de puternic era marcată de 
cruce viaţa ţăranului. Atât cea spirituală cât şi 
cea materială. 


În familie auzea copilul primele istorisiri despre 
Dumnezeu, despre Domnul Hristos. şi despre 
Maica Domnului, despre diverşi sfinţi. Aici 
învăţa calendarul, ce anume se face sau nu se 
face la diverse sărbători. Aici vedea preotul 
venind cu Borezul Domnului, la Bobotează sau 
cu icoana la Naşterea Domnului, cântând 
troparele praznicelor respective. Tot acasă vedea 
slujbele de înmormântare, toată rânduiala care se 
adăuga lor. Copilul primea o educaţie religioasă 
firească, treptată, din mers, temeinică, practică, 
după modelul oferit de părinți. Părintele Dumitru 
Stăniloae îşi amintea cum, copil fiind, îl auzea 
pe tatăl său, sculat în zori, bocănind prin casă şi 
spunând cu glas şoptit Psalmul 50 în timp ce se 
pregătea să iasă “la primele “treburi ale 
gospodăriei. 

Dar de cele mai multe ori mama era aceea care 
îşi asuma sarcina educației religioase a copiilor. 
lată şi o mărturie în sensul celor arătate mai sus: 
Copiii învaţă colindele seara pe lângă vatră, din 


spusa părinţilor, cum învaţă şi rugăciunile” în 


poala mamei. (VICIU, Colinde, p..10). 

b) Biserica 

Țăranii îşi aduceau, în general, copiii la biserică 
de la o vârstă fragedă. Şi astăzi se pot vedea la 
hramurile mănăstirilor părinți sau bunici care au 


SS 


purtat prunci cu ei pe distanțe Îi 
obositoare. In biserică copiii Puteau Îi 
pericopele evanghelice şi cazaniile explicat 
puteau deprinde comportamentul liturgic, i Ve, 
chiar să îşi adauge glasurile unor cântate 
rugăciuni care, de obicei, se rostesc de Obşte pă 
se imprimau mai uşor şi mai persistent le 
memoria lor. Astfel ei aflau în biserică g i 
casă a lor, în care prezenţa lui Dumnezeu fe, 
mai pregnantă. Sărbătorile şi hramurile cu îi 
lor liturgic, cu bucuria şi veselia lor 
reprezentau, de asemenea, momente din care d 
învăţa mult. Apoi se mai găseau în bisenică 
zugrăvite tot felul de scene biblice şi Numeroase 
chipuri de sfinți, a căror poveste o puteau afla şi 
care făceau ca să se simtă şi mai familiari în 
comunitatea întregii Bisericii, dintotdeauna. 


Biserica rămânea însă o şcoală pentru întreg 
parcursul vieții ţăranului. Experiența vieții, 
maturizarea în gândire, eventual chiar 
dobândirea, o dată cu trecerea anilor, a unei 
înţelepciuni, îl fac -să: înțeleagă mereu altfel, 
mereu mai profund, aceleaşi evenimente. şi 
cuvinte, care se repetă în cadrul fiecărui an 
liturgic. În felul acesta învățătura Bisericii va 
păstra mereu o nealterată prospețime şi noutate. 


Este de la sine înţeles că educaţia religioasă în 
biserică este dependentă în bună măsură de 
calitatea preotului. Totuşi, ritualul slujbelor, în 
Biserică Ortodoxă cel puţin, este astfel întocmit, 
încât un minim de cunoştinţe să transpară spre 
credincioşi în orice condiţii. În plus, țăranul a 
avut această înțelepciune (care cuprinde, ce este 
drept, şi o doză de tristețe) de a şti că trebuie să 
făci ce zice popa, nu ce face popa. În acest fel 
țăranul poate depăşi situaţia precarității morale a 
unui slujitor al altarului, care, în unele cazuri, îl 
poate urmări, din nefericire, aproape toată viața. 
Nu o dată, în aceste cazuri, pentru a se mângâiă, 
țăranul apelează la asistența marilor duhovnic! 
din mănăstiri. 

Până astăzi poate fi constatată bucurie 
participării copiilor satelor maramureşene la 
pregătirile ce se fac cu mult timp înainte !1 
cadrul bisericii, în vederea procesiei pe care * 
face fiecare sat la mănăstirea Moisei cu Ocaziă 
Sfintei Mania, la 15 august, 


c) Comunitatea satului 


Comunitatea satului constituia, în fapt, ună î 
comunitatea bisericii. Tot satul era un sat +: 
creştini, un sat structurat în jurul biserici” 


276 


PO 


4 gradul de înscriere reală în viața 
e mult diferit de la un individ la altul, 


pesizu! 

pisericii 1 ta să afecteze însă condiţia generală 
a că IE i Se poate spune că în această 
pmun re uitate bisericească, comunitatea 
tale E cita chiar o presiune asupra fiecărui 
tului gi ei spre a rămâne, cât mai mult 

i niscris în rânduiala creştină. 

OSILII» 


|. absența de la biserică era remarcată uşor 
Astfel, iz E repetare prelungă, amendată ca 
i, În E scăderea prestigiului şi a poziției în 
atare, Si Acelaşi lucru este valabil şi în caz 
ÎN ecrare a tuturor rânduielilor impuse de 
A unor sărbători sau de momente 
i ante ale vieți personale sau de familie 


(botezuri, nunți, înmormântări, parastase, etc. ). 


â 


În orice caz, în societatea sătească, un om 
credincios se bucura de mai mult respect decât 
unul nedus la biserică. Nu este tot una să fii 
omul lui Dumnezeu sau om fără nici un 
Dumnezeu.  Întâmplările . nefericite sau 
nenorocirile care se abat asupra unui om sau a 
unei familii erau raportate şi la viaţa lui 
religioasă şi privite, nu o dată, ca o reacţie a lui 
Dumnezeu la comportarea din acest punct de 
vedere. 

Întâlnirile mai importante, în grup, ale ţăranilor 
se petreceau în legătură cu anumite marcaje ale 
timpului făcute de Biserică (posturi, sărbători, 
etc.) şi atunci era cât se poate de normal să se 
vorbească, printre altele, desigur, şi despre cele 
in legătură cu credinţa şi cu Dumnezeu. Avea 
loc şi cu: aceste ocazii o transmitere de 
cunoștințe în acest domeniu, adesea “prin 
intermediul unor /ex/e care tratează, direct sau 
indirect, şi teme religioase. 


Un exemplu în acest sens îl constituie pregătirea 
Pentru unele manifestări de grup cu prilejul 
numitor sărbători. Astfel Alexiu Viciu relatează 
“m, în postul Crăciunului, junii satului repetau 
AU învățau colinde la câte/o gazdă, un. fel de 
apa deci ele constituiau, ne spune autorul 
îi adevărată şcoală anuală, la care feciorii 
Vatra cu drag. Fi aveau.0 mare grijă pentru 
ivește. Mositită a tradiției atât în ceea ce 
E Obiceiurile, cât şi-n ceea ce priveşte 

e colindelor (Ibidem, p.9). Grija pentru 
din le reprezintă un element foarte important 


tranujut de vedere al cercetătorului vieții 


d) Şcoala 


Când au început să apară şcolile în. peisajul 
satelor româneşti, ele au fost ținute mult timp de 
Biserică. Invăţătorii erau preoți sau dascăli, de la 
care copiii auzeau, în primul rând, istoriile 
biblice, îndeosebi pe cele din Noul Testament, 
despre lisus Hristos. 


Cărțile după care se, învăţa cititul şi scrisul erau 
cele de la strana bisericii, cu precădere 
Ceaslovul. Această deprindere de buche după o 
carte de rugăciuni nu putea să nu aibă urmări, 
atât în ceea ce priveşte realizarea unei legături 
reale cu Dumnezeu cât şi în felul de viaţă 
ulterior. 

Chiar şi mai târziu, când învățământul a trecut în 
grija statului şi s-a secularizat, copiii de țăran se 
bucurau încă de asistența educaţională a 
preotului satului, în cadrul orelor de religie. 
Sigur că efectul nu mai putea fi acelaşi ca în 
cadrul şcolilor confesionale. 


Totuşi, încă mult timp copiii învățau la şcoală 
lucruri absolut necesare în vederea consolidării 
cunoştinţelor lor despre Dumnezeu: În ceea ce 
priveşte colindele, copiii de şcoală învățau 
odinioară de la dascăl troparul Naşterii care 
era inclus în “repertoriul de colinde. (Ibidem, 
p.10). 

6. Catafatic şi 
credinţei ţăranului 


apofatic în exprimarea 


Conform învăţăturii Bisericii de Răsărit, ca să 
preluăm formularea lui Vladimir Lossky, există 
două căi de cunoaştere a lui Dumnezeu: cea 
afirmativă - catafatică şi cea negativă - 
apofatică. Prima funcționează exprimând 
calitățile şi atributele revelate ale lui Dumnezeu, 
cea de-a doua încercând să depăşească această 
expunere printr-o serie de negații. 


Teologia catafatică caută să-L, cunoască pe 
Dumnezeu în ceea ce EI este, în timp ce teologia 
apofatică, conştientă de incognoscibilitatea lui 
Dumnezeu şi de imposibilitatea cuprinderii Sale 
conceptuale, încearcă să-L cunoască în ceea ce 
El nu este (LOSSKY, Introducere, p.37). Doi 
sunt teologii importanți ai veacului nostru care 
au tratat cu mai multă insistență problema 
raportului dintre catafatic şi apofatic în 
cunoaşterea lui Dumnezeu: Vladimir Lossky şi 
Dumitru Stăniloae. 


277 


su 


Vladimir Lossky a urmărit, în tratarea Bop e 
iei îndeosebi axa  Fârint 
teologiei apofatice, 1 Ss 
ieni i 1 Mare, Grigorie 
Capadocieni (Vasile ce IEC 
Naca, Grigorie de Nazianz) - Sfântul DI 
Areopagitul - Sfântul Maxim Mărturisitoru . E 
deduce, urmând îndeosebi Sfântului Dir 
superioritatea teologiei apofatice în raport cu C 


catafatică. 


Părintele Stăniloae, în Mistica sa, a tratat ŞI i, 
amănunţit raportul dintre cele două căl i 
cunoaştere a lui Dumnezeu, față de Lossky el 
stăruind îndelung şi asupra contribuției Sfântului 
Grigore Palama. La Părintele Stăniloae relația 
dintre cele două exprimări teologice apare mal 
organică şi mai nuanțată. Cele două că! nu se 
“succed una pe cealaltă într-un raport simplu 
evolutiv, ci se implică permanent, nu pot fi 
niciodată complet izolate una de alta, având o 
existență oarecum ipostatică. Fiecare din ele are 
trepte şi faze, care se constituie într-un urcuş 
duhovnicesc: Cugetarea foloseşte, alternativ cu 
conceptele şi cu expresiile afirmative,. pe „cele 
negative, iar după un lung urcuş duhovnicesc, 
aproape numai pe cele negative (STANILOAE, 
Morala 3, p.189). 


La rândul lui, Vladimir Lossky ţine să sublinieze 
că: Apofatismul nu este în mod necesar: O 
teologie a extazului. EI este înainte de toate o 
dispoziție a minţii care refuză să-şi „formeze 
concepte cu privire la Dumnezeu. (LOSSKY, 
Mistica, p.67). 


Din acestea se deduce, după Părintele Stăniloae, 
excluderea hotărâtă a întregii teologii abstracte 
şi pur intelectuale, care ar vrea să adapteze la 
cugetarea umană misterele înțelepciunii lui 
Dumnezeu, (STĂNILOAE, Op. cit., p. 193). 
Este o trecere continuă de la speculație spre 
contemplaţie. Pentru ortodocși, spune Părintele 
Stăniloae, după cunoaşterea prin intermediul 
năturii a raţiunilor şi a energiilor divine, 
urmează cunoaşterea energiilor divine 
descoperite (Ibidem, p;.195); 
Prima ar genera cunoaşterea catafatică 
de-a doua pe cea apofatică. Depistarea 
catafatismului este mai accesibilă, ea p 
la afirmarea simplă a atributelor sau 
lui Dumnezeu până la afirmarea lor c 
superlativelor absolute sau relative. D 
treptele prime ale cunoaşterii catafati 
penetrând fiorul mistic a] cunoașteri 
Dar cunoaşterea apofatică propriu-zi 


„iar cea 
treptelor 
ornind de 
calităților 
u ajutorul 
ar încă din 
ce se simţe 
i apofatice. 
să înseamnă 


278 


eliminarea aproape completă „a elemenielg. 
pozitive de cunoaştere. In continuare Părintele 
Stăniloae sesizează trei grade de apofatism 
Primul îl reprezintă teologia negativă 
intelectuală, în cadrul căreia are loc negarea i 
mult intelectuală a conceptelor afirmate i, 
teologia pozitivă catafatică. A doua treaptă o 
constituie depăşirea şi a stării de negaţie ; 
intrarea într-o stare de Lăcere produsă. d; 
rugăciune. Este ceea ce Părinții, îndeosebi 
Sfântul Dionisie Areopagitul (Epistole, Epistol 
I, Lui Caius, monah, p. 44) şi Sfântul Grigorie 
de Nyssa (Viața lui Moise, p. 32), au numiţ 
intrarea în întunericul dumnezeiesc, un întuneric 
provenit din orbirea pe care o produce asupra 
ochilor sufletelor noastre slabe abundența de 
negrăit a luminii dumnezeieşti. 


Întunericul dumnezeiesc este lumină 
neapropiată, scria Dionisie diaconului Dorotei 
(Epistole, Epistola a V-a, Lui Dorotei, diacon, p. 
54). Dacă Lossky pare să considere această stare 
ca supremă, Părintele Stăniloae, urmând 
Sfântului Grigorie Palama, crede că pentru cei 
foarte îmbunătăţiţi mai există şi o a treia treaptă, 
aceea a vederii luminii dumnezeieşti. Este o stare 
la care ajung numai foarte puţini, şi aceştia cu 
intermitenţă. Este starea în care omul realizează 
cu adevărat unirea cu Dumnezeu, după har. 
După Sfântul Grigorie Palama nici nu s-ar mai 
putea vorbi în acest caz de o teologie propriu- 
zisă negativă, aceasta fiind, de fapt, depăşită prin 
intrarea într-o nouă fază de afirmare, superioară, 
deplină, în care se iese din orbirea produsă de 
lumina dumnezeiască şi în care ochii sufletului 
încep “să se obişnuiască cu ea văzând», 
devenind astfel cunoştinţă mai presus de 
înțelegere sau neştiință în sens de depăşire 


(PALAMA, Lumina, pp. 308-309; 
STANILOAE, Op. cit... p. 201). 
Părintele Stăniloae conchide că: teologia 


pozitivă 'are nevoie continuu de cea negativă 
precum şi cea negativă de cea pozitivă 
(STANILOAE, Op. cit., p. 205). După acelaşi 
teolog /eologia Pozitivă face bilanțul celo! 
cunoscute până acum, iar teologia negativă di 
asigurări pentru Cunoaşterea. viitoare (Ibidem, 


p.211). 


Treapta superioară a teologiei negat! 


reprezintă un apofatism mai deplin şi N 
existențial, realizat prin rugăciunea curată. E 
exlaz al tăcerii interioare, o oprire totală € 
cugetării în fața misterului divin înainte de & 


mintea astfel oprită de uimire, lumina 
abori dă de sus (STĂNILOAE, Op. cit., p. 
de LAMA, Op. cit., p. 310). 
AU -- cazul Părintelui Stăniloae, la 
sistăn» aracterului extrem de dinamic şi, 
i dialectic al relaţiei dintre catafatic şi 
fel, cunoaşterea lui “Dumnezeu, ca 
lucrând în vederea realizării 


ozitive culese din lumea creată şi nu poate 

logie negativă decât în alternanță 
ineiafiee "e (STĂNILOAE, Op. cit. pp. 20 
cu cea pozitivă (STA „ Op. CI» pp: 3, 
205). 
Cele două căi de cunoaştere provin, în ultima 
instanță, din faptul că Dumnezeu este, în acelaşi 
imp, Şi imanent, şi transcendent, cele două 
aspecte implicându-se reciproc  (LOSSKY, 
Inmoducere, p.. .31). Concepţia dogmatică 
creştină ortodoxă arată clar, după cum am mai 
spus, că Dumnezeu nu poate. fi cunoscut după 
ființă, dar poate fi cunoscut în lucrările Sale 
dumnezeieşti. Prin intermediul Revelaţiei şi al 
revărsării necontenite peste lume a energiilor 
Sale necreate, putem cunoaşte, aşa cum arată 
Lossky: Strălucirea slavei Sale, care este cu 
adevărat Dumnezeu (Ibidem, p. 63). 


Am prelungit acest excurs teologic în legătură cu 
cele două căi de cunoaştere a lui Dumnezeu 
pentru a stabili câteva elemente de corectă 
judecată în ceea ce priveşte caracterul 
cunoaşterii lui Dumnezeu la ţăranul român. Se 
poate oare vorbi, cu adevărat şi întemeiat la el, 
de existența acestor două căi? În ce măsură ele 
sunt accesibile omului simplu din lume, adesea 
fără cunoştinţă de carte şi prins peste măsură în 
eijile vieţii de zi cu zi şi în strânsoarea 
relaţiilor, determinate social, cu semenii? 


Inainte de. a încerca să răspundem, cât de cât, 
“cestor întrebări, vom. mai. cita câteva. din 
ia lui Lossky: Apofatismul feologiei 
a pu ese o tehnică de interiorizare. (4 ) 
si aj pi nare înaintea Dumnezeului Celui 
ză tea este exprimarea. în limbajul 
(.3 Ai iu. aj teologic, Ne FajNei credinţei. 
Personală şi aină. a credinţei, ca întâlnire 
'emelie a. ]j Lire ficipare ontologică, este unica 
Cpofaza, sală leologic, limbaj pe care 
Ibidem fa ai tăcerii îndumnezeirii 

> hm). Orice experiență religioasă 


creştină autentică, orice trăire în acest perimetru 
se înscrie, deci, în sfera catafaticului şi a 
apofaticului, care, aşa cum am văzut, 
interferează. Țăranul afirmă despre Dumnezeu 
că este bun, drept, blând, milostiv, puternic etc., 
exprimări care constituie rezultatul cunoaşterii 
apofatice primare. De aici, țăranul face saltul la 
exprimarea superlativă a acestor atribute ŞI 
calități prin folosirea  adverbului prea: 
Dumnezeu este preabun, preasfânt, preadrepl, 
preaputernic etc. 


Conform Dicţionarului limbii române al 
Academiei, prea: exprimă o “nuanţă - de 
exagerare arătând că acțiunea sau calitatea pe 
care o determină are un grad mai mare decât 
este necesar, de dorit, de aşteptat (DLR, tomul 
VIII, partea a 4-a, p. 1239). Ca determinant al 
unui adjectiv prea semnifică mai mult decăt 
trebuie, peste măsură de..., din cale afară de... 
excesiv de... (Ibidem, p. 1239-1240). 


Cu prea ne situăm deci în zona liminară, de 
frontieră, dintre catafatic şi apofatic. Prea 
aparține în egală măsură ambelor sfere. EI 
exprimă mai mult decât un superlativ afirmativ, 
exprimă o depăşire de necuprins a calităţii pe 
care o determină. O determină ne-determinând- 
0, ne-limitând-o nici măcar la pragul superior al 
afirmării. Prea poartă dincolo de limită în 
nelimitat, în de necuprins. Se poate afirma chiar 
că într-un fel, el depăşeşte şi prima treaptă de 
apofatism, intelectual negativă, pentru a accede 
spre treapta a doua, cea a întunericului luminos, 
la acea cunoaştere mai presus de înțelegere şi la 
acea neștiință în sens de depăşire, despre care 
vorbesc Sfântul Grigorie Palama şi Părintele 
Stăniloae. 


Câteodată apofatismul este exprimat fățiş de 
țăranul român prin conştiinţa ce o are că nu 
poate pătrunde cu mintea sa taina lui Dumnezeu 
(PAMFILE, Văzduhul, p. 96). De aici până la 
treapta rugăciunii curate nu mai este decât un 
pas, dar un pas foarte greu, pe care cei mai mulţi 
nu ajung să-l facă, iar cei ce-l fac nu pot, în 
general, să stăruie permanent pe această treaptă 
superioară. După Sfinţii Părinţii, rugăciunea este 
şi ea de mai multe feluri. In rugăciune se 
înaintează. Două sunt criteriile care măsoară 
progresul rugăciunii: împuţinarea cuvintelor şi 
înmulțirea lacrimilor (STANILOAE, Op. cit., p. 
211;3), 


279 


a 


Starea de linişte a sufletului pe care o provoacă 
rugăciunea este şi ea o probă a stadiului atins. 
Este cert că țăranul pleacă de la început pe calea 
rugăciunii fără prea multe cuvinte, ceea ce poate 
conduce la un spor. de concentrare, „la 
preeminența contemplativului față de speculativ. 


Țăranul parcurge după putință şi după străduință 
toate treptele rugăciunii, după cum vom arăta în 
alt loc. Unii dintre ei, mai legaţi de Biserică, mai 
râvnitori pe calea ascezei şi a misticii, ajung la 
practicarea rugăciunii curate. Rugăciunea cea 
mai propice pentru a conduce la starea de 
rugăciune curată este, conform practicii ascetice 
ortodoxe, rugăciunea lui lisus sau rugăciunea 
inimii. Fără a recurge la metodele mai mult sau 
mai puţin complicate ale monahilor, sunt destui 
țărani care practică această rugăciune (Doamne 
lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte- 
mă pe mine. păcătosul!), în chipul cel mai 
simplu, încercând. să o rostească cât mai des. 
Astfel, la sărbătoarea Cuvioasei Paraschiva de la 
laşi, în 1992, o țărancă de 64 de ani din judeţul 
Bistriţa-Năsăud, Vica Poenaru (este drept, o 
obişnuită a mănăstirilor), venită în pelerinaj, 
mărturisea:  Șriți dumneavoastră care e 
principalul? Rugăciunea lui lisus. Ştiţi care e? - 
Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, 
miluieşte-mă pe mine, păcătoasa! - E şi 
rugăciunea minţii. Nu există să mă trezesc 
Hoaplea să ies pe-afară şi să nu o zic. Și nu 
numai atunci, ci tot timpul. Am învățat-o. din 
cărți. 

Aspectul apofatic al. trăirii de către țăran a 
legăturii cu Dumnezeu este mai greu de probat 
prin mărturii. verbale, pentru că însăşi această 
experiență rămâne inexprimabilă, şi asta 
indiferent de gradul de şcolire al credinciosului. 
Nu se poate accede cu instrumente de cercetare 
Ştiinţifice în de-ne-pătrunsul suflet al omului. 
Dar anumite manifestări ale ţăranului nu pot fi 
incluse decât în sfera apofaticului. Ce altceva 
poate trăi el, de exemplu, în momentele când 
înconjoară de trei ori, pe coate şi pe genunchi, 
biserica mănăstirii la hramuri, în Transilvania, 
Sau când se roagă plângând pe la moaştele unui 
sfânt sau la vreo icoană a Maicii Domnului? 


Nu înseamnă, desigur, că apofatismul este un 
fenomen de mase. Nici măcar în - mediile 
monastice nu . se întâmplă acest lucru, 
Exprimarea apofatică, verbală sau gestuală, este 
insă prezentă real la țăran, dar ea ţine evident şi 
normal, de altfel, mai mult de nivelul trăirii 


DR 


personale. Fiecare ajunge, după felul în 
potriveşte viaţa cu voia lui Dumnezeu 
treaptă mai înaltă sau mai joasă a cun 
mistice a lui Dumnezeu, a experierii uniri 


Care. 
E) [îi 0 
Vâşteri, 
cu E] 


ului cu 
Acestuia 
Cl avânq 


Contactul permanent şi apropiat al ţăran 
natura nu poate decât să-i faciliteze 
cunoaşterea catafatică a lui Dumnezeu, 
posibilitate să constate, nemijlocit Şi pregnant 
măreţia puterii creatoare ŞI Proniatoare a lu 
Dumnezeu. Simplitatea pozitivă a sufletului său 
poate fi o premisă favorabilă ajungerii la unire 
cu Dumnezeu în exprimări de credință apofatice. 


7. Reprezentarea imagistică a lui Dum nezeu 


Felul în care credinciosul şi-l reprezintă pe 
Dumnezeu este una din trăsăturile specifice 
fundamentale ale fiecărei religii sau credinţe. 
Tipul de reprezentare indică nivelul de accedere 
la divinitate şi structura relațiilor - cu ea. 
Reprezentarea divinității, în toate Cconotaţiile 
acestui fapt, poate deveni astfel principalul 
criteriu de „ierarhizare” a religiilor, prin faptul 
că ea grăieşte asupra gradului de adevăr atins. 
Cine este Dumnezeu, cum „a apărut” El, care 
sunt trăsăturile” Lui specifice? Din felul în care 
se răspunde la aceste întrebări ne dăm seama de 
treapta de cunoaştere a lui Dumnezeu pe care se 
plasează o credință sau o religie şi, 
consecință, de adevărul sau de rătăcirea ei. 


Dar cum poate fi sesizată maniera de 
reprezentare de către țăran a lui Dumnezeu. a 
dumnezeirii? Ce se petrece în mintea ţăranului 
atunci când îl vedem căzut în genunchi la 
rugăciune, cu capul în ţărână? Sau ce se petrece 
atunci când este singur pe cale, singur numai cu 
gândurile lui? Acestea nu le prea putem şti. Nici 
Mu Sunt lucruri pe care le poţi afla prin 
chestionare. În fond chiar ŞI credinciosul cult ar 
răspunde cu dificultate unor astfel de întrebări cu 
privire la Dumnezeu. lar marii Părinții al 
Bisericii, după o Viață de trăire ascetică în 
preajma” lui Dumnezeu, după ce-şi dedică 
întreaga viață cugetări asupra lui Dumnezeu, 
ajung tocmai la această concluzie, că Dumnezeu 
nu poate fi cunoscut şi agrăit, ci numai intuit ȘI 
Vieţuit. Şi atunci nu discursul direct al ţăranului 
este sursa de informaţii cea mai bogată, ci felul 
cum Il Zugrăveşte pe Dumnezeu, precum Și 
zicerile sale. indirecte despre E (din textele 
poporane culese în diferite perioade istorice); și 
nu în ultimul rând felul său de a se manifesta În. 


în 


280 


„00 


A Dumnezeu, maniera de a comunica 
leoătu 
cu i să reprezinte iconografic Sfânta 
încercând anul a folosit un trup cu trei fețe 
fine: * pictură țărănească, planşa 58), ceea 
( Ne dacă este conform cu exprimarea 

i egice (un singur exemplu acum, 
rextel0! tele posibile, şi anume 0 cântare a 
dinte Canonul cel Mare al Sfântului 
: Criteanul: Pe Tine, Dumnezeul futuror, 
trei fețe, Te laud: pe Tatăl, pe Fiul şi pe 
„mul î H), din punct de vedere iconografic 


intul Du Sr E 
Ir intă o forțare a erminiei canonice. 
rep 


Lazăr Şăineanu observă cum Dumnezeu apare în 
basme sub chipul unui moşneag blajin, dar lipsit 
de acea aură Cu care Il înconjoară cultul religios 
Basmele, p. 35; Fiiuţul oii de Pop - Reteganul, 
380; Azima mergătoare de Pop - Reteganul, p. 
552), O înfăţişare „asemănătoare o are 
Dumnezeu-Tatăl “atunci când apare în tema 
Sfintei Treimi sau în aceea a Incoronării Maicii 
Domnului zugrăvit în chipul tradițional acreditat 
de Biserică, al Celui vechi de zile 
(Îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar 
părul capului Său curat ca lâna; Tronul său, 
flăcări de foc; Roțile lui, foc arzător. - Daniel 
79), chip ce apare descris cu destulă amănunţire 
şi în Apocalipsă (Cineva asemenea cu Fiul 
omului, îmbrăcat în veşmânt lung până-n 
pământ şi-ncins pe sub sân cu cingătoare de 
aur. Capul Său şi părul Său erau albe ca lâna 
albă, ca zăpada; şi ochii Săi ca para focului. 
1,13-14). 


Adesea Dumnezeu este drumeţ Care, însoțit de 
Sfântul Petru, bate la poarta unuia sau altuia, 
incercându-i credința sau 
depăşească situaţii critice, provenite de obicei 
din răutatea diavolului (Jbidem; Originea 
cimiliturilor de S. FI. Marian, p. 245; Povestea 
lui Ignat de Silv. Moldovean, p. 246; De când 
nu-i dracul de Tuduceanu, p. 246). Țăranul 
iai destul de bine, se pare, şi chiar aplică 
pe fura evanghelică referitoare la 
: Mi d, față de cei flămânzi sau însetaţi, 
Mia rum sau bolnavi, în general faţă de cei 

ȘI în diferite necazuri (Matei 25,34-46), 


Com î 
era care este socotită ca a fi față de El 


În b 
a EA fi 
fileu Moartea ca cumătră de Sbierea, 
dări cu se înfăţişează în chipul unui cerşetor 
> P. 580). Se întâmplă ca sub aceste 


281 


ajutându-l să. 


e) 3 
înfăţişări umile EI să nu fie uneori recunoscut ŞI 
să fie respins pe nedrept de oameni (Jbidem; 
loan  Pripilă de 1. Broju; Sf Arhanghel şi 
lemnarul de Stăncescu). În acest caz intenţia 
moralizatoare este clară: nu trebuie să cauţi la 
faţa omului, ci să fii conştient că prin fiecare om 
îți vorbeşte într-un fel şi te încearcă Dumnezeu. 


Dumnezeu este imaginat într-o poveste cu 
Pepelea cam bolnav: Dumnezeu şedea pe 
scaunul său cu o față galbenă şi smolită, că era 
cam bolnav. Fumul de tămâie al lui Pepelea Îl 
face bine (Jbidem, p. 605). Acelaşi lucru apare şi 
într-o poveste cu Păcală (Jbidem, p. 606). 


În multe basme, în preumblarea sa pe pământ, 
Dumnezeu botează copii, iar apoi, în calitatea 
Lui de naş, îşi ajută finii în situaţii dificile 
(bidem; Finul lui Dumnezeu de Stăncescu, p. 
319; Agheran Viteazul de Francul, p. 375; 
Dunăre - Voinicul de Ispirescu p. 379; Busuioc 
şi musuioc de Stăncescu, p. 429; Urmă-Galbină 
şi Pipăruş Petru de Pop-Reteganul, p. 442; în 
fond toate pornind de la basmul-tip Finul lui 
Dumnezeu de Sbierea, p. 555). Într-un fel, tainic 
dar real, cu adevărat Dumnezeu este naşul sau 
părintele duhovnicesc al tuturor celor botezați. 


Văzut uneori în chip de bun gospodar, 
Dumnezeu - sfântul are curți (bidem; Zâna 
apelor, p. 297). Nu e mai puţin adevărat că şi 
Dumnezeu - Împăratul Îşi are Curtea Sa. Aşa 
cum am. menţionat, se mai poate vedea cum şi-l 
reprezintă țăranul pe Dumnezeu din icoanele pe 
care le face, chiar dacă asupra acestui meşteșug 
s-au exercitat, din punct de vedere tematic, 
numeroase influenţe, venind în special din partea 


„picturii. culte de icoane, uneori de sorginte 


catolică (reprezentarea lui Dumnezeu-Tatăl în 
scena Sfintei Treimi, Încoronarea Fecioarei, 
Invierea cu plutirea lui Hristos peste mormântul 
gol cu lespedea de pe el prăvălită şi cu străjerii 
romani dormind etc.). Dincolo de naivitatea 
evidentă care marchează stilul celor mai multe 
dintre producţiile ţărăneşti, pot fi remarcate teme 


„specifice picturii româneşti de icoane pe sticlă: 


lisus şi vița de vie (cu originea în legendele 
apocrife despre  Procla, soția lui Pilat), 
Prăznicarele, Înălțarea la cer, lisus împărat, 
Intrarea în lerusalim, lisus rugându-Se în 
Ghetsimani, lisus în trei chipuri (BIDIAN, 
Icoane, p. 1233). | 


Hristos apare, cel mai adesea, zugrăvit cu un 
chip de mare austeritate, cu elemente 


fizionomice esenţializate, trimețând totuşi, într-o 
măsură, la cele ale țăranilor. Pe Sfântul Duh II 
vedem desenat, cum este şi firesc, în chip de 
porumbel la Botezul Domnului în Iordan şi la 
Buna-Vestire, în chip de limbi de foc la 
Pogorîrea Sfântului Duh. 


Bibliografie 


Toată viața personajelor din icoane 
concentreze în ochi, în 
exprimându-se o gamă 


E IPAICbSaRă 
Privire, prin 


foarte ca 


largă 


BERNEA. Civilizaţia = ERNEST BERNEA, Civilizaţia română sătească, col. “Țară şi neam”, Bucureşti, 1944, 


BIDIAN, Icoane = AUG. BIDIAN, Despre vechile icoane româneşti pe sticlă şi tematicile lor, în rev, “Biserica Ortodoxă | 
anul LXXXV (1967), nr.1 1-12. aaa . re cu 

Celălalt NOICA = Celălalt NOICA, mărturii ale monahului RAFAIL NOICA, însoţite de câteva cuvinte de folos ale 
SYMEON, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994. Na E 

CLEMENT, Stromate = CLEMENT ALEXANDRINUL, „Sromate, în vol. “Scrieri i partea a doua, Col. “Părinţ 
bisericeşti”, numărul 5, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe 


1982. 


DANCU, Pictura țărănească = IULIANA DANCU, DUMITRU DANCU, Pictură țărănească pe sticlă, Ed, Meridiane. 


1975. 


: i ări de 
sentimente şi de stări (a se vedea, de Di 
icoanele din albumul DANCU, Bai 
55 X, “ 
ărănească). 

%omâng: 
Părintelyj 
li Şi Scriitori 


Române, Bucureş 


Bucureşii 


DIONISIE, Epistole = Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL. Epistole, Ed. ALL, Bucureşti, 1994. 

DLR = Dicţionarul limbii române, tomul VIII, partea a 4 - a, litera P, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980. Se 

Dogmatica | şi Il = Teologia dogmatică şi simbolică. manual pentru Institutele teologice. vol. I şi II, Ed. Institutului Biblic şi de 
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1958. : 

Enciclica = Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”. anul LIII - 1935. nr. 1] 


GOROVEI, Cimniliturile = ARTUR GOROVEI, Cimiliturile ron 
GRIGORIE de NYSSA, Viaţa lui Moise = 


şi scriitorii bisericeşti”, numărul 23, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ono 


Române, Bucureşti 1982. 
LOSSKY, Introducere = VLADIMIR. LOSSKY, /ntrodu 


LOSSKY, Mistica = VLADIMIR LOSSKY, Teologia m 

MAXIM, Dragoste = Sfântul MAXIM MĂRTURISIT 
Sibiu, 1947. 

PALAMA. Lumina = Sfântul GRIGORE PALAMA, Cuvânt 


Române, Bucureşti, 1977. 
PAMFILE, Văzduhul = TUDOR PAMFILE. Văz, 


ŞĂINEANU., Basmele = LAZĂR 


s Bucureşti, 1990. 
STANILOAE, Dogmatica |, 2,3 


STĂNILOAE, Morala 3 = Preot 


STĂNILOAE, Școala țărăneasc, 
Craiova, 1992. 


VICIU, Colinde = ALEXIU VICIU, Colinde din Ardeal Datini 


Culegeri şi studii. XXII" 
MIRCEA VULCĂNESCU 
Bucureşti, 1991. 


VULCĂNESCU, Existenţa = 


zduhul (după credințele poporului român), col. * 
studii. XX VIII”, Ed. Librăriile Socec & Comp. Bucureşti, 1916. 
ŞĂINEANU, Basmele române, Ed. Minerv 
SEVASTOS, Nunta = ELENA D. O. SEVASTOS, Nunta la români. Bu 


= Pr. Prof. Dr. DUMITRU STĂNIL 
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Rom 
Profesor Dr. DUMITRU STĂNILO 
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Ro 
ă = Preot DUMITRU STĂNILOA 


de Crăciun şi credințe poporane, col, 
» Ed. Librăriile Socec & Comp.. Bucureşti, 1914, 
, Dimensiunea românească a existenței, Rd. 


nânilor, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972. 
Sfântul GRIGORIE de NYSSA, Viaţa lui Moise. în vol. Scrieri, partea întâia. col. “pă 


ărinții 
doxe 


cere în teologia ortodoxă, Ed. Enciclopedică, București. 1993. 
istică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia. Bucureşti. fia. 
ORUL, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol.I, Tipografia arhidiecezană 


pentru cei ce se liniştesc cu evlavie; al treilea dintre cele din urmă 
Despre sfânta lumină, în Filocalia. vol. 7. Ed. | 


nstitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe 


Din viaţa poporului român. Culeoeri şi 
a, Bucureşti, 1978. 


cureşti, 1889, în vol. Literatură populară, vol. 1. ed. Minerva 


OAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic Şi 
âne, vol. 1,2, 3, Bucureşti, 1978. 


AE, Teologia morală ortodoxă, vol. IN, Ed. Institutului Biblic și 
mâne, Bucureşti, 198]. 


E, Despre spiritualitatea poporului român, Ed. Scrisul românesc: 


“Din viața poporului român. 


Fundaţiei Culturale Române. 


282 


NOTE PENTRU SCARA 
în care Florica Elena Laurenţiu arată că omului îi este lăsat să creeze 
doar în spaţiul culturii, şi aceasta în baza rostului pe care 
Dumnezeu i l-a hărăzit la facere 


ultura poate fi văzută ca totalitatea semnificaţiilor pe care o comunitate umană le conferă 
mediului natural, tehnic, social, dar şi vieţii spirituale. Cultura este, deci, act conştient, şi nu 
rezultatul unui proces spontan. Semnificațiile, de la cele atribuite unor lucruri concrete, la cele 
= acoperă abstracțiuni, sunt, pentru oamenii aceia, reale. Ele sunt asumate, recunoscute, afirmate, 
cal i propuse, prin specificul cultural, atât de dificil de definit, dar existent şi inconfundabil. Un 
NR prezent în viziunea despre existenţă, despre lume, în felul de a fi, de a se comporta. Altfel 
e, acei oameni sunt purtătorii unei memorii culturale, ale cărei însemne, explicite sau implicite, 
“nt preluate de către generaţiile succesive, nu mecanic, NICI circumscris, ci în trăirea persoanei şi a 
comunității, în timpul şi spațiul pe care le împart cu alţi oameni, aşa cum Dumnezeu a hotărât aşezarea 
neamurilor şi hotarele dăinuirii lor. Termenii, conceptele acestea, timp, spațiu, au, în limba noastră 
(cea obişnuită), corespondenţi apropiaţi, chiar mai semnificativi pentru noi: vreme şi loc. Cu înţelesuri 
profunde, cu reverberaţii ce-i poartă liberi în cele mai variate domenii, aceşti termeni vor parcă să ne 
oprească asupra unor reflecții fără de care nu mai ştim prea bine încotro să ne îndreptăm. 


Aceste concepte indicând temporalitatea. şi spaţialitatea, au calitatea unor coordonate. orientative 
necesare oricărei culturi. Dacă le urmărim în itinerarul lor cognitiv în peisajul nostru cultural, al 
românilor, vom descoperi că ele traversează şi fecundează o adevărată pedagogie culturală, a cărei 
esență o conţine şi o exprimă tradiția, în modalităţile ei formative, nu numai informative, stocare de 
date. În culturile îndelung dăinuitoare, cum este şi a noastră, tradiţia însumează, pentru a le face 
operaţionale şi benefice în pedagogia culturală, multe corpus-uri de înțelepciune, de filosofie, etică, 
morală, estetică şi de ontologie. Există şi o teologie „populară” care, date fiind condiţiile istorice ale 
etnogenezei neamului nostru, nu s-a constituit în opoziţie, nici ruptă, izolată de tradiţia Bisericii 
Răsăritene. Aici, este necesar să vedem rostul, rolul Bisericii Ortodoxe Române, în lumea tradiţională 
rurală, ca şi în cea urbană, întrucât acesta a fost şi este esențial; el rămâne focalizatorul tuturor 
ințelesurilor şi faptelor de viață ale neamului. Spaţiul este legat de lume, univers, creaţie; timpul este 
legat de vreme, de viaţă. Toate sunt, însă, inextricabil corelate între ele, lumea ca fiind existentă, cu 
putință de a fi, de a dăinui, dar nu oricum, ci creată de Dumnezeu. În această calitate, ori stare, lumea 
este /oc pentru timp, vreme, viață. Prin aceste întrepătrunderi, intrăm în câmpul axiomatic al unei 
memorii culturale, o memorie ce beneficiază de o adevărată tradiţie creştină, ortodoxia, credința şi 
religia noastră. Pentru trăitorul unui atare câmp axiomatic, nu mai este necesar ca acesta să îmbrace un 
Caracter demonstrabil; un alt reper cognitiv se oferă, faina. Prezenţa lucrării divine, a energiilor 
necreate, al căror primitor şi, cu care împreună lucrător este chemat să fie omul. 


Prin capacitatea. sa de sinteză, tradiţia instituie normele conviețuirii sociale proprii comunității 
'Spective. Impactul tradiţiei este mereu activ, asupra comportamentului individual şi colectiv, în 
Organizarea habitatului uman, în sens general, asupra a ceea ce am putea numi mobilarea acestuia sau 
cultura materială. Tradiţia este un fapt viu, nu o abstracţiune, este loc de comuniune şi de viaţă, nu 
„Vâr ceva moştenit din trecut şi care nu trebuie păstrat ci, eventual, respectat şi re-memorat. 


n condiţiile actuale, de pierdere masivă a tradiţiilor, nu numai la noi s-au prefigurat tendinţe cultural: 
il de re-inventare a tradiţiei. În România, ca şi în celelalte ţări comunizate, s-au aplicat 
dentita: "Iguros alcătuite de dezintegrare a tradițiilor şi, mai ales, de alin la că spiritualităţii 
înseamnă prin atacarea nucleului ei, credinţa şi apartenenţa la Biserica Ortodoxă. Ceea ce nu 
întreg ă că alte religii au fost cruțate. In notele pe care le schițţăm aici ne referim la tradiție Sala 
tării Sao ial etno-specific pe care memoria culturală l-a preluat, fără întrerupere - în toate poituă 
i, ori lar dincolo de delimitările actuale - în unitatea lui, pe care Variantele locale nu au peric take, 

n coordonatele orientative menţionate, au semnificat-o mai viu, mai adânc, au îmbogăţit-o, prin 


283 


n Ădiiza Data 


ZE Sp PRR 3 Re 


geniu şi creativitate. 


În perioada comunistă, s-a aplicat o adevărată tehnică de mutație a patrimoniului specific, sim 
tehnica atât de strict întocmită şi ea, de inginerie socială, o tehnologie demografico-culturală. Toatg 
această perioadă, pe care, prin multe modalități ce-i sunt tipice, o parcurgem şi acum, poate 

încadrată, fără să-i epuizăm parametrii, în: Teroare, Totalitarism, Tehnologie. In fiecare din ac 
incluzând ansamblul procedeelor, dar şi corelarea acestora cu întreg procesul, în toată monstruo 
lui. Dacă ne oprim să analizăm constituentele acestui proces, precum şi dinamica lui genera] 
vedea, imediat, că ele sunt o răsturnare deliberată, brutală şi abrutizantă a întregului cod pe 
conţin şi-l transpun în viață, memorie culturală, prin semnificare, prin act-eveniment, prin SOliCitarea 
emoţională, prin imagine etc. şi, nu în ultimul rând, ca factor sau dimensiune a ei, anticiparea 
speranța. Cât despre celelalte două virtuţi teologice, credinţa şi iubirea, le putem vedea cum au fost şi 
sunt agresate prin răstălmăcire şi înlocuire. Putem, fără mare risc de exagerare, să vedem în aceste 


strategii ale comunizării, urâciunea pustiirii, în sensul ridicării răului la absolut, cu scopul de a se 
substitui binelui. 


ultan cu 


eşti p 
Zitatea 
4, vom 
Care.| 


Revenind la cele două coordonate ale memoriei, locul şi vremea, vom găsi în comunizarea forţată, ca Şi 
în cea inoculată, o altă spaţialitate, o altă temporalitate. Întreg locul omenesc a fost destructurat, de la 
cele mai modeste componente ale lui la cele semnificative, încât un acasă să nu mai fie posibil. În ceea 
ce priveşte timpul, vremea, toată alcătuirea lui a fost re-organizată, nu numai într-un alt calendar 
oficial, ci şi în cele mai intime experiențe, în fiecare mică unitate de existență personală, de familie, de 
vecinătate, de integrare socio-profesională etc. S-a operat o întrepătrundere de loc şi vreme, în care 
omul era deposedat de condiţia sa de persoană, de libertatea de mişcare, de posibilitatea prin care el să 
se desfăşoare în timpul tuturor vârstelor, în demnitate şi pace. Spaţiul şi timpul în modalităţile 
culturale în care sunt create şi trăite, nu sunt numai bun colectiv, ele sunt participare în unicitate a 
persoanei, omul fiind părtaş, având un nume, un loc, o viaţă, un rost. Or, toate acestea au fost 
confiscate prin comunizare, pentru a fi creat Omul Nou. Numai că nici omul, nici locul, nici vremea nu 
pot fi create de către oameni, nici Omul Nou al comunismului, nici Omul Neuronic al erei 
informaţionale. Lumea nu are cum să fie creată de către om, nici clonarea nu poate face din om un 
creator, un demiurg. Crearea culturii în nenumăratele sale modalităţi pe care seminţii, popoare, 
neamuri etc. le realizează, este act conştient, dar nu în virtutea unui mandat absolut, prin care omul să 
se facă pe sine Dumnezeu, ci prin rostul pe care Dumnezeu l-a hărăzit omului în vreme. 


Fără să agreseze locul şi timpul în structurarea lor specifică, pe comunităţi, 
integrare şi de instaurare a unei ordini nu poate avea succes. Aceste coordona 
am mai spus, unor parametri orientativi, numai că, tot ele sunt cele mai vulnerabile din tot ansamblul 
de datumuri identitare de care o comunitate, un individ, dispun. Modificarea acestor coordonate se 
produce, desigur, şi fără intervenţii exterioare brutale, prin confluența unor tendințe interioare cu 
altele, venite dinafară, sau prin coeficientul ridicat de receptivitate pe care o cultură îl are în raport cu 
unii factori speciali, cei tehnici, de exemplu etc. Totuşi, o coerență de fond persistă, specificul cultural 
nu dispare, nici pentru comunităţi de neam, etniile, nici pentru grupuri de popoare, amerindienii, indo- 
europenii etc. Prin acest specific, harta umanului este vie, de o varietate şi de o bogăţie extraordinară, 
este lumea, cumva mai aproape de ea însăşi şi de cea care este menită, prin pronie divină, să fie. 


Au fost totdeauna în istorie, în desfăşurarea timpurilor, situaţii de schimbare a locului, nu număi 
pentru neamuri, popoare, ci şi pentru indivizi, pentru grupuri, comunităţi mici. Împrejurările au fost 
diferite şi ele continuă să se modifice. Aceste împrejurări nu au fost, nu sunt aceleaşi, nici pentu 
comunități largi, nici pentru indivizi, chiar dacă schimbarea se face în aceeaşi perioadă, în acelâși 
moment. Putem numi aceasta schimbare, înstrăinare, exil, emigrație, deportare etc., de fiecare dată, ci 
fiecare denumire vom indica o realitate al cărei factor comun este în depărtarea de la Jocul - acela. 


nici 0 strategie de des- 
te au calitatea, aşa cum 


A 


E ate ge e 
intr-o tradiţie culturală. Ar fi, chiar dacă în formul 


>, 


a Di | : ie 
; mt, j în ființa lor. Chiar memoria re-aduce acea sosul 
arhetipală şi, prin toate dimensiunile sale, o conferă în şi dincolo de timp, adică în trăirea simP A 


284 


O Li 


perso 


îndeaproape validitatea unor asemenea impresii, ar fi necesare explorări profunde, 
gate ale structurilor gnoseologice în diferite culturi, societăţi şi chiar la noi. Desigur, una dintre 
le de care ne-am lovi ar fi chiar conţinutul conceptelor cu care operează cei observați în 
le care fac parte din codul ştiinţific al observatorului. O altă dificultate - sensurile multiple 
ncept, funcţiile pe care acesta le are în diferite împrejurări de viață. 


îndelune: 
gificultăți 
raport CU C” 
„le fiecăru! CO IL ei : 
Tradiţia. Ea ne poate, ca de multe ori, ajuta. Dar şi în tradiţie, ca patrimoniu global, moştenire, etc. 

nenumărate tradiții. Concret. Unul este timpul, într-un cântec popular, altul este el într-un text 
A ital funerar, iar altul, într-un basm, şi al câtelea altul, într-un descântec, să zicem. Totuşi, în 
AR toate el, timpul, mai rămâne, ceea ce este, adică trecere, schimbare, mişcare. Chiar şi 
“uracterul lui relativ, de instrument de orientare şi traversare a existenţei, este, într-un fel, mai 
conciliant. Şi apoi, iată, timpul este spiritual recuperabil, neiertător cum pare, el este prieten omului ŞI 
nu-l părăseşte niciodată. Am putea spune că tocmai natura inefabilă a timpului îl face mai apropiat, 
mai propriu omului. 


Revenind la loc, la înstrăinare şi la felurile acesteia, oricare ar fi ele, cel sau cei în-depărtaţi tot se află 
prinşi în timp, îl au, îl duc cu ei, nu le poate fi luat. Termenul înstrăinare se raportează la loc, la cel de 
plecare, la cel de provenienţă, origine etc. lar cel în-străinat devine, în alt loc, un străin. Or, Statutul 
acesta nu este ontologic semnalat în memoria culturală, în coordonatele ei esenţiale, dar şi existenţiale, 
adică personale individuale. Cum stau lucrurile în experienţa celui sau celor care pleacă, nu se pot 
trasa desigur parametrii categorici. Chiar dacă memoria culturală menţionează faptul, o face prin 
creații din folclorul liber, nu prin cel major, ceremonial (doinele de înstrăinare, cele de trecere a apelor 
cu vaporul etc.). Exemplu; ...Și-n vârful vaporului, şade mama dorului, încălţată cu opinci, şi-mi tot 
irece la voinici... 


Împrejurările înstrăinării, felul acesteia, nu au cum să fie neutre. Unele au caracterul unei strămutări, 
comunități importante ca număr, provenind din acelaşi loc, sau din aceeaşi zonă, pleacă şi ajung, se 
aşează, relativ compact, în noile locuri. Aceasta a fost strămutarea unui mare număr de locuitori din 
satele din Nordul Bucovinei, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi aşezarea lor în comunităţi 


închegate, în Canada, Alberta etc. Generaţia pionierilor. Orientarea lor a fost, simultan, mai dificilă, 


dar și mai uşoară. Mai uşoară, fiindcă veniseră împreună, au rămas împreună şi au adus cu ei o fire 
culturală, spirituală, am spune. Chiar dacă, aşa cum zicea John Perozni din Boianul din Alberta, 
obiceiurile nu au trecut oceanul. Ei nu puteau trece peste ape tradiţia în întregul ei, dar o purtau. în 
comuniune, o transmiteau urmaşilor prin viaţa de familie. 


Centrele lor. de reper. individual, colectiv, chiar în noul mediu, şi el în bună măsură în plină 
efervescenţă, erau cele din fara veche: biserica, şcoala, cimitirul, întemeierea de noi familii, pe cât 
posibil între cei de aceeaşi proveniență, sau de aceeaşi credință. Fiecare istorie a unei comunităţi de 
pionieri are ceva asemănător, dar fiecare are şi pecetea locului în care s-a aşezat pentru a trăi şi aceasta 
se făcea, inevitabil, alfel. 


p 2 Aazaă RE SC aie = A 3 = 
“ful această generație, în care nu numai pionierii viitorilor fermieri se înscriu, legătura cu locul de 
r 


ned cra uşor de ținut. Plecarea a fost o strămutare, fără întoarcere şi fără aspirație de revenire. 
su mai p implinit, Limba, obiceiurile, portul, rânduirea lucrurilor în casă, toate se schimbau, înceț, 
irecţi spe lar peisajul înconjurător, în plină dezvoltare tehnică, era străbătut de căi ale unor alte 
atât câ Su tisa, spre modernitate. Calea ferată, şoselele etc. Este impresionantă reconstituirea, 
A în El edle face, a trăirii acestor oameni în lumea nouă, căjeja ei îi spuneau fara nouă, Ca 
dtitudinile lor îpi nedesluşit, cu țara veche. Cred că în sufletul acestor Sarei sea Si Iu uniealaa 

sait narea locurilor s-a făcut cu ochii spre viitor, în vreme ce trecutul c 

4 mai fie doar evocat. Ei au devenit oameni ai unui timp nou, ai unor promisiuni care puteau fi 


285 


îi 8 


realitate, cu ajutorul de sus, prin eforturi enorme şi inteligente, în condiţii mai prielnice decât 


A tai Ă 3 : în [ap 
veche (În acea perioadă, Bucovina era sub dominație austriacă, iar unirea cu Transilvania nu e ( 


ra înca 
înfăptuită.) : E 
Pentru generaţia următoare, a doua, totul este înțeles aşa cum este; Născuţi In locul nou, Membrii 
acestei generaţii sunt acasă. Faptul că în familie se vorbeşte limba română nu mai are o Im portanță 


covârşitoare, ei merg la şcoala în care învaţă în engleză şi sunt mai mult vorbitori a! acestei limb; 
imediat nu integrați, ci locuitori prin naştere ai locului. Sunt canadieni, sunt americani etc. Partici 
lor la dezvoltarea noilor locuri este egală cu a altora, este un mediu uman de alt tip, pentru ei. însă 
natural. Situaţia generaţiilor succesive într-un mediu altul decât cel al ţării de origine nu este peste fă, 
aceeaşi. Nu putem generaliza. lar situația comunităţilor româneşti de veche aşezare în ținuturi care au 
fost ale etnogenezei şi, treptat, sau brutal, au fost incluse în alte formațiuni politice, este și ea diferita, 
chiar de la o regiune la alta. Toate aceste situaţii trebuie văzute în ansamblul unei apartenențe, Cea 
etnică. dar şi în realitatea memoriei culturale, în condiţiile concrete, ce pot asigura Continuitatea 
acesteia. Toată această situație nu este una a datelor statistice, nici a unei singure direcţii de acţiune 
care vine, fie din ţara veche, fie din partea celor aflaţi acum pretutindeni. Cred că ambele Părți sun 
chemate la acest demers, numai că, impulsul, susţinut, continuu şi generator, ar trebui să vină din țară. 
de aici. Impulsul generator de identitate. 


» Sunţ 
Pârea 


Dacă în comunitățile româneşti din jurul țării identitatea este mai puţin vulnerabilă decât la grupurile 
emigrate în diferite părți ale lumii? La o primă vedere, s-ar părea că da. Numai că problema este alta. 
Populaţia de origine română, înstrăinată în jurul ţării, este regrupată, formează ceea ce se cheamă 
acum, minoritate națională, dacă, bineînţeles, nu ne referim şi la Moldova - Basarabia, cu statutul ei 
anti-istoric şi cu un destin greşit asumat. Dar, chiar şi pentru basarabeni, întrebarea este de actualitate, 
iar răspunsul, unul necesar şi pozitiv, prin consecințele sale, nu poate veni decât tot de aici, din țara 
noastră şi a lor. Că avem de-a face cu o chestiune politică sensibilă, în toate părţile acestea limitrofe. 
Nordul Bucovinei, Herţa etc., nu este un secret. Poate fi, deci, pusă în lucru o cale pragmatică, una cu 
caracter general care să nu ignore, însă, specificul situaţiei locale, în fiecare caz? O cale care să fie 
concordantă cu mersul actual al politicii euro-identitare, ale cărei tendinţe nu vor fi, cred, lipsite nici 
ele de momente critice? Istoria, chiar a unei entități relativ bine definite, cum este Europa noastră, nu 
se desfăşoară într-un singur registru, nici măcar la ea acasă, adică în cuprinsul bietului nostru 
continent. Până nu demult, această entitate geo-fizică, având ca patrimoniu, 
memorie culturală de invidiat, s-a impus sieşi şi peste mări şi ţări, 
purtător de o umanitate ce şi-a uitat rostul, ori şi-a abandonat revelaţia ce i-a fost încredinţată. 
Propagarea unei civilizaţii materiale nu are cum-să suplinească o prezenţă de concordie spirituală şi de 
conlucrare, mai ales atunci când, pentru aceasta din urmă, calea şi modalităţile erau trasate şi chiar 
străbătute. Lucrarea păcii şi a iubirii. Întru Calea, Adevărul, Viaţa. 


mereu ignorat, o unitate de 
ca un factor cu nenumărate fețe. 


Desigur, se poate afirma şi încă susține sus şi tare, cu probe şi cu exemple, nu numai peste mări şi țări. 
ci şi peste secole şi milenii, că toate civilizațiile au făcut acest lucru, nu au urmat cele ce erau pentru 
lume şi pentru om, spre bine şi pace, cuprinse în codurile lor de înțelepciune, în unele din tradiţiile lor 
scrise sau nescrise. Numai că, aici, pentru noi, cei ai Europei, lucrurile stau de două mii de ani într-un 
fel altul, clar şi neschimbat. 
Creştinismul. În aceste note, idei, ori reflecții sumare, 

rătăcită pe care am parcurs-o şi încă o parcurgem, le cuno 
cei atât de ştiutori şi de înţelepţi, 
monumente, nici ca edificii euroco 
consum etc, Este un fapt oarecum 
puternic însămânțate cu viață şi c 


nu voi face o enumerare a datelor de istorie 
aştem. Este totuşi un fapt ce nu se arată nous 
nu se arată ostentativ, nu se transpune pe sine în piatră, nici 
munitare, nici ca mijloace de transport ultrarapide, nici ca bunu!! Și 
ascuns, tăcut în toate cele realizate, şi totuşi, poate unul din cele : 
u adevăr, cu iubire şi cu pace. Tor ceea ce nu am făcut şi nu face! 
pentru acestea. Poate că, de ce nu, acest cuvânt viu al Domnului nostru lisus Hristos ar trebui Să 
avem întipărit pe fiecare act al nostru, în timpul nostru, în locurile noastre. Cred că în acest cuvânt: câ 
în toată învățătura Sa, Domnul lisus Hristos nu cere de la om, nici ca persoană, nici ca neam, cec Ș 
acesta nu poate, nu ar putea face. lar condiţiile pe care Mântuitorul le aminteşte sunt, desisi 
concrete, reale, fiecare şi toate, dar ele nu acoperă numai un înţeles, o situație. Am putea să e, 


286 


E 
0) i 


ori să le reunim, să aplicăm totul la vremea aceasta, la locurile acestea şi să vedem, dacă 


te ună a J FE i & G : 
Agia ochi de văzut, ce actuale sunt ele şi ce mult, infinit, cer de la noi, de la fiecare şi de la 


UD e h 

jrem Să cei, 25 14-46) (Aici vom relua numai versetele de la 32 la finele capitolului.) 
. atel, ) 

roți: venind să-şi ia împărăţia, adună în faţa lui toate neamurile. ...,Și se vor aduna în fata lui 
255 Il. Ș 5 s .. .. vw ş A DEI 
ăratu rile şi-i va despărți pe unii de alții precum desparte păstorul oile de capre (v. 32). Este 


m 
N dc (ee „Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga (v. 33). Judecata este 
iudecă! & onală fiecare va răspunde. ...Arunci Împăratul va zice celor din dreapta Sa: Veniti, 
însă 5! PE părintelui Meu, moşteniți împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii (V. 
inec mânile, dar şi desmărginirile istoriei, ale lumii, ale vieţii celei de aici şi de acum, în 
34). [aia per începuturi, în pregătirea întru întemeiere, adică în zidirea lucrării. Şi apoi, urmează, 
iba şi o solicitudine incomparabile cu orice trăire omenească şi totuşi, nouă, fiecăruia 
4 a -evelarea iubirii lui Lisus Hristos, Cel Viu în cei mai umili, în cei mai prigoniţi. Versetul 
al am flămânzi! şi Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi Mi-aţi dat să beau: străin am fost şi M- 
ȘI: “rimil Foamea, setea, înstrăinarea sunt printre primele stări care cer fapta lucrării. Apoi, versetul 
SA col şi M-ati îmbrăcat, bolnav şi M-aţi cercetat; în temniță am fost şi ati venit la Mine. 
E muiea ca simbol al sărăciei, boala, suferinţa trupului, întemnițarea, privarea de libertate. Numai 
Saci din acestea nu rămâne la ceea ce indică imediat, de fapt, imediatitatea fiecăruia este una ce 
le adună pe toate, iar sensurile nu sunt pur şi simplu ale condiţiei materiale, dar nici nu au un caracter 
simbolic abstract. Ele, aceste sensuri, sunt ale situării omului în viaţă, în lume, în toate condiţiile în 
care se poate interveni, trebuie să'se intervină, de la cele materiale, ajutorarea pentru traiul zilnic, 
prezență fără ezitare, fără discriminare, întru lucrarea spirituală, cea a iubirii întrupate în credință. în 
faptă. Dacă foamea şi setea corpului pot fi potolite mai simplu, putem noi afirma că facem aceasta 
pentru cei care le suferă? Nu. Cum va fi deci răspunsul, nu numai la Judecată, ci şi aici, acum, faţă de 
propria noastră conştiinţă? Dar dintru întregul a ceea ce vrem să fim ca neam? Şi cum răspundem la 
foamea cealaltă, la atâtea trebuinţe ale ei, la setea aceea? Ele sunt foame şi sete de adevăr, de dreptate. 
de cultură, de educaţie, de dăinuire în identitate, de limbă, de neuitare din partea neamului ete. Din 
uitare vin celelalte suferințe, goliciunea, adică privarea de orice îmbrăcare spre apărare, de tot 
patrimoniul spiritual la care acel om, acei oameni au dreptul, pentru a nu fi înstrăinaţi. Căci nu este 
tocmai o înstrăinare a celui de alt neam venit şi primit aici la noi, ci este înstrăinarea celor de un neam 
cu noi şi trăitori, acum, în alte părţi, sub alte stăpâniri ale vremii. Primirea lor este şi una spirituală, la 
fel ca îmbrăcarea, cercetarea în boală, fiindcă este acolo suferinţă sufletească şi a memoriei, este, de 
asemenea, cercetarea celui întemnițat, căci este întemniţare, mai mult ori mai puţin aspră, dar este 
ruptură posibilă de identitatea de neam. ... Și răspunzând, Împăratul le va zice: Adevăr vă spun, 
întrucât ați făcut unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcu... (v. 40). lar la 
versetul 45: ...Atunci le va răspunde zicând: Adevăr vă spun, întrucât nu ați făcut unuia dintre 
aceștia foarte mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut... 


Problema identităţii nu este una simplu de politică, pentru a fi mijloc de manipulare, de însuşire de 
laudă şi de cumul de putere, de orgoliu. Nici nu poate fi încredinţată, lăsată pe seama celui/celor care. 
decenii de-a rândul, au prădat, au despuiat oamenii, neamul, dar şi pe cei care sunt cu noi împreună- 
locuitori ai ţării, de toată identitatea legitimă, materială, intelectuală, sufletească, printr-o lucrare de 
ură, de asuprire, de incitare la cele mai cumplite metode şi practici de dezumanizare. Problema 
ati este o stare a omului, pe care o foloseşte în lucrarea iubirii şi a păcii, sau o actualizează 
dualei SA cu cei care-i sunt solidari, în lucrarea impotrivitoare. Din aceasta din urmă, noi, aici, 
ici d Fe Bad am avut şi avem încă o parte, fiindu-ne greu să ne eliberăm din ea, poate fiindcă nu 
Ari vă em în: foamea, setea, goliciunea, boala, întemnițarea, înstrăinarea din jurul nostru, în 
tii, pu de ajutor, în cel cu care lisus Hristos Mântuitorul S-a identificat pe Sine însuşi. 
camul nostr : evărat că fiecare din noi suntem în nevoie, avem trebuință de ajutor, de celălalt, de 
Epăşeşte sl e aproapele nostru. Ajutorul. Este şi în aceasta, cred, un lucru ale lucrării, unul care ne 
suferinta “pa - care se face, tainic, prin Hristos Domnul. Anume, cel pe care-l ajutăm, în orice fel de 
mai buri se Asia de fapt, mai mult ne ajută el pe noi. Ne ajută să fim mai prezenți, mai făptuitori, 
Ce ar trebuj aflu auzul de scăderile şi de ceea ce nu facem mereu, fără încetare, fără preget, de ceea 

acem, aşa cum ne mişcăm, aşa cum respirăm. Sunt în viaţă, în istorie, care este şi ea 


U 


287 


L 
> | 


Da 


una din faţetele vieţii neamurilor, vremi şi împrejurări în care condițiile sunt mai grele, dar su 
cele când condiţiile sunt prielnice. Oricât de mică ar fi o asemenea împrejurare, oricât de 
limitată, neînsemnată, ea are un sâmbure de rodire. lar Cel care face să crească rodul este Dumneze 

Acum, în plină eră de globalizare, cu atâtea componente alarmante, Fiti 9pilunile ŞI mijloaceţe 
adoptate de oameni, împrejurările bune sunt şi ele accesibile. Se ivesc nu a întâmplare, nici 4 
haosul ce ar putea fi organizat şi dominat. Astfel de împrejurări vin. din realitatea 
dumnezeieşti, căci Duhul Sfânt Atotîmplinitorul nu se măsoară în putere lumească, nici 
epuizează în efort omenesc. Lucrarea iubirii şi a păcii este una, aceeaşi, neschimbată şi neîntre 
Ea se face peste locuri, peste vremuri, dar şi în ele, Neamul, neamurile sunt etniile, dar s 
generaţiile de oameni ale lumii, în succesiunea lor. Ca atare, nu putem să ne lăudăm nici ca etni 
de la o generaţie la alta, că am fi, fără abatere, buni lucrători ai secerişului. 


in 
lucrării 
nu Ş 
ruptă, 
unt şi 
<, nici 


La acest loc al notelor acestora ar trebui să stăruim îndelung şi serios asupra prezentului de la 
timp ce ridică multe interogări. Nici măcar prin ele nu ajungem să ne acordăm într-o viziune, 
verticalitate, aşa cum sunt acestea necesare într-o misiune. La noi, discursul referitor la 
modalități de acțiune, este unul sacadat, superficial, cu opţiuni moderniste ori globalizante ce ajune 
chiar să trădeze o imaturitate cultural-cognitivă, sau, prelingând până la delir aberaţiile şi idealurije 
comuniste, în loc să lucreze pentru identitatea etno-spirituală, necesară aici, ca şi celor din afara 
graniţelor țării, o compromite şi o erodează. 


NOI, un 
Voinţă, 
căi, la 


În ceea ce priveşte identitatea pe generaţii, există, chiar în ţară, o vulnerabilitate cu multe componente 
pe care ar fi necesar să le conştientizăm. Referitor la generațiile emigrației, a treia, cele următoare, 
situaţiile se cer apreciate local, nu numai general. Chiar dacă este vorba despre comunități cu oarecare 
vechime, generaţiile nu mai sunt totdeauna integrate local, ele sunt mobile, sunt dispersate. Este tipul 
de societate în care aceşti oameni trăiesc şi în care sunt acolo la ei acasă. O astfel de legătură se poate 
stabili cu țara de origine a părinţilor sau a bunicilor, diferită de cea a primei generații. 


De altfel, generaţiile emigrației sunt mereu deschise. În cazul nostru, al români 
spune, tipic. Emigraţia românilor, mai ales cea din perioada comunistă, dar şi cea 
de grup, de comunitate. Este individuală, sau, în cel mai bun 


lor, faptul este, am 
actuală, nu este una 
caz, de familie. Faptul acesta complică 
presupunând că aşezarea se face pe o 
ifică cu fiecare nou venit. În ceea ce 
chiar dacă nu măgulitor, că nu excelăm 


ă, fie dominată de cercuri de 
rtat pentru propriile interese. Condiţia 


l pentru cea mai mare parte a populaţiei este una de subzistență. Pe 
generații, situația celor în vârstă este dezastruoasă, a celor tineri, fără perspective imediate. Toate 


acestea, precum şi multe altele, sunt, de acum, lucruri ştiute, ele fac parte din ambianța în cal“ 
evoluăm. 


peisaj critic este existența, tot mai accentuată, a un! 
„ că există un eu, un eu populatii 
nități pe care o numim neam, in 
cu o lume şi mai largă, şi în care sunt şi cei de dinco Ş 


adică omul, individul, persoana 
etc. dar care este locuitor cu un popor mai larg, 
de locurile noastre vechi. Semenul. Aproapele. 


Referitor la aceste realităţi, ceea ce noi numim, elegant, e drept, societatea civilă, ne furnizea? 


opțiuni, paradigme, concepte, formatori de mentalități, etc. şi totuşi ... lucrurile nu merg cum ar iul, 
cum ar putea să meargă. Odată cu mizeria materială, c 


(9) Lă 
- orin acest termen, literatura, arta, urbanistica etc. 
„țeleagă P Asi E 
înțe iile ce se succed acum, tot mai precipitat, într-un timp altfel semnificat cultural, cel al erei 
A a : | Zi Tea : 
În gene lobale etc. la noi, procesul de formare a unor straturi tot mai distanţate, în interiorul 


aționale, & 250 ep 5 Sai 
info camului, poporului, țării, etc. se accelerează uluitor. O mare parte din aceste categorii elitare, 
in 


etnie!» formaţi în domenii de viitor, emigrează şi vor emigra. O înstrăinare în locul de baştină se 
. S i] 


es cel îs ; ee Pra e 
mal să insă şi ea se va amplifica. Elitele reprezentative pentru partea creativă, speculativă a culturii, 
au aa tot mai mult de mase. Incă de acum, dacă vrem să facem sondaje referitor la limba pe 

[ ... * . A . . . . . 

* diferitele caste o utilizează şi o înțeleg, vom avea mari surprize şi le vom zice, nedumeriri. 
cal 


a unei limbi nu este însă numai cea a fondului de cuvinte, ci a rostului acestora, a 
'alului lor comun de a alcătui şi a transmite, a dezvolta, o viziune a existenței, a lumii, un fel de 

Ale o identitate (capacitatea de a alcătui acea pedagogie culturală, intrinsecă ŞI cuprinzătoare, 

a Şi a în care, persoana şi comunitatea să se realizeze benefic, să se împlinească). 

pri 


utem întreba, în aceste situaţii, dacă acasă, aici, cu noi toţi (şi nu este deloc o întrebare retorică) 
E să în stare să fim un model pentru cei plecați, înstrăinaţi, pentru cei care, de acum înainte vor 
a Alăturarea spațială, cu despărțirile ei aduse, impuse de o istorie aspră, poate fi cea a unei unităţi 
Po cultură, de spiritualitate, de memorie imediată, concret, faptic prezentă. Pentru cei care sunt 
răspândiți în locuri mai îndepărtate, trăind în comunități restrânse, ori chiar etno-cultural izolaţi, mai 
mult ca înainte comunicarea cu țara este posibilă, chiar dacă mai greu, mai limitat. Toate aceste 
posibilități nu ţin de,o realitate virtuală, ele sunt ale unui loc anume, cel al apartenenței la o 
comunitate de neam, de popor. Prezenţa şi rolul elitelor este în aceste legături unul de prim ordin, nu 
ca o ierarhie de valori, ci, ca o obligaţie ce le revine am zice, de la sine. Şi aceasta, în toate situaţiile 
menționate aici. Fie că este vorba despre situaţia din țară, unde se produce înstrăinare între părţile 
constitutive ale neamului, fie în cazul românilor din afara granițelor, dar trăind în vecinătatea 
apropiată, fie chiar în situația celor care, în emigrație mai recentă sau mai veche, sunt acum în locuri 
îndepărtate. 


înțeleger“ 


În ceea ce priveşte generaţiile tinere, ele vor fi singurele care vor învăţa ce vor şi ce pot să fie, numai 
că, şi ele, au nevoie de un loc de reper; acel loc despre care vorbeam la începutul acestor note. Pare 
oarecum ciudat, dar tot /ocul se impune ca fiind centrul de referință identitară, dacă o atare dimensiune 
este resimțită ca necesară. Locul, în statornicia lui, având în el tradiția cu zidirea vie şi mereu 
innoitoare a credinţei, îmblânzeşte timpul şi timpurile. 


a im b 


4 /(/, 
///// 
// 


copti. 


a le îndi 


4 


1% 
i 
va 


sta 


SA 


tă 


pa a 


e te 


S 


pa 
ze 


A 
si 


so dea 


2, 


gt Aa 
ec 
map 


> 


e 
vana 


DESPRE PROFE 


ȚIE ŞI SEMN 


în care Laura Bădulescu ne apropie de râul Vavilonului 


ipic, şi la inimă nimic... Oare?! 
în versuri, ca 0 zicală den 
ani. se adresează unor cazuri speciale, 
e cu toată lumea, ci doar cu o persoană 
cuvinte a fipicului şi anume, 
e care semantica sufletului nostru îl 
aproape de peiorativ şi lipsit de acea 
se ridică de obicei, categoriile 
a ține seama de multitudini, de 
le: ităţi acest mic Procust al cotidianului ne 
„ala mai mult la formă decât la conţinut, 
face Să a la cantitate şi nu la calitate. În ierarhia 
la sl universale, orice s-ar spune, conţinutul 
valori E important decât forma sub care se 
EL. E deşi abia sub forma sa adecvată el îşi află 
n irea şi “rosteşte mai ales adevărul 
E iarulat Aceasta se întâmplă deoarece o formă 
"adecvată ascunde conţinutul. Sinergia, însă, face 
-chilibru, împlineşte inima în natura lucrurilor şi 
împacă termenii opoziţiei de mai sus (zipic Versus 
inimă, cu toate implicaţiile lor figurative) anulând 
printr-un „conținut, _ distonia impusă de 
„Nimic „e. „tipicului” care, în mod firesc după 
conciliere, devine „tipic”, adică specificul, semnul 
său. Semnificanta răsturnare de sensuri o face aici 
„buturuga mică, un invizibil „„suprasegmental” pe 
care grafia obişnuită îl uită în mod constant. 


Paranteza, preambulul de mai sus, se doreşte a fi 
un ajutor pentru schimbarea de atitudine ce va 
aborda tipicul. Tiparul, îmbrăcămintea exterioară, 
semnalizează  profanului conţinutul. De aceea, 
pentru a situa la adevărata sa valoare noțiunea, 
lipicul polieleului, marea milă care se cere de la 
Domnul cu ocazia sărbătorilor deosebite, în 
duminicile lăsatului de sec de carne şi de brânză, 
cere Cântarea psalmului 136. (Psalmul'ca noțiune şi 
formă, izbitor fiind fără cap, fără titlu, este doar 
Ip, trup din trupul bisericii, trupul lui Hristos.) 


La râ : ; ; Â 
“râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns... 


Jalea i A : - 
Unui neam înrobit, adus cu sila pe meleaguri 


Străine, maj re : 
APR mai umple oare cu lacrimi puterea noastră 
* â închipui su 


dis je pu iși percivilizaţia celor 2000. şi mai 
7 PN săriți înapoi peste timp pentru a ajunge 
Îi aia mai pei cizaa e ALA 
Hsitează imaginea Babilonului peste milenii 


Sua, său negativ din versurile 
in tradiție, chiar şi în afara bisericii. 


291 


Mofetice şi 


Greutatea rostirii alese în sens metanoic încarcă 
rând pe rând imaginile, cu conotaţii binecunoscute. 
Ceea ce peste veacuri se doreşte a se numi 
semiotică, mergând pe râu în sus, decelează 
bogăţia aluvionară adusă în timp, prinde şi 
surprinde semne şi sensuri, o  hidră de 
intertextualităţi ce oboseşte dar nu epuizează 
vreodată: „Babilon”, (contra) „lerusalim”, „harfe 
atârnate”, „începutul bucuriei”, apoi „fiica 
Babilonului” şi  înfricoşătoarea „zdrobire a 
pruncilor săi”... imagini triviale pentru orice ne- 
sau neo-obişnuit al bisericii, multiviale ca semne 
cuprinse. 


La râul Vavilonului... 


Babilonul de atunci era în psihologia 
contemporanilor de acolo oarecum altul decât în 
cea a contemporanilor noştri. Unul din cele mai 
prospere cetăți din acea lume era cha/langer-ul 
Creatorului ascuns în cer, deținea cuceririle 
civilizaţiei şi culturii timpului. Şi surprinzător, 
comedie peste veacuri, fonemele din „ziggurate” 
ne plimbă fără intenţionalitate auzul către propria 
noastră limbă românească în care z şi g zgârie cerul 
gurii ca şi pe cel al norilor... Trivial! 


Încurcarea limbilor punea acolo poate pentru prima 
dată în problemă societatea eclectică, cosmo- 
polisul devenea polinom, când fiecare maestru 
ținea să se desprindă de trunchiul turnului Babel şi 
să gândească independent, măiestria permițându-i 
să devină autonom. ...„,o babilonie-ntreagă!”... 
Folosim Babilonul pentru a desemna dezordinea, 
aglomerarea de obiecte, haosul de mâna doua. Dar 
cetățeanul Babilonului era poate de altă părere; 
poate mai apropiată de cea a cetățeanului unui 
megalopolis actual? Opinia de azi poate ar suna 
jignitor pentru majoritatea “urechilor de atunci, dar 
adevărul, pus de o parte, este vorbitor prin veacuri. 
Vaviloanele de hârtie din veacul nostru, cu 
mileniile lui ca un Ianus zăpăcit care a uitat granița 
dintre nimic şi unu, se ascund de data aceasta 
savant şi grațios printre ecrane. Când începe 
mileniul trei, când se sfârşeşte al doilea? 
Aritmetica presupune o schimbare de ritm sau de 
bătaie a inimii? În ce ritm se bat inimile, est sau 
vest? Zbaterea şi încurcătura se materializează în 
cablurile computerului care: numai ajunge la 
Dionisie cel Mic cu M mare. Dezordinea este la ea 


acasă în Babilon şi la ordinea zilei postmoderne. 
Calamburul, farsa semantică, încâlcirea cuvintelor, 
înțelesuri forțate să devină multiple prin 
schimbarea unui caracter, domină preocupările 
unei culturi ce mondializează, aduce la vârf 
echivocarea... univocă. Disimularea prin limbaje, 
sugerarea prin metode de orice nivel, fac obiectul 
mai mult sau mai puțin ascuns şi entuziasmul 
cercetătorilor în categorii  interdisciplinare. 
Limbaje,  jargoane, pictograme, criptograme, 
coduri, simboluri, ne pândesc la tot pasul cu 
mesaje din cele mai noi cuceriri ale ştiinţei sau 
manticii. 


Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi 
va răsplăti ţie fapta ta ce ai făcut-o nouă. 

Şi, Babilon peste veacuri, pofta nesăţiosului de 
toate zilele, ascunsă sub ecranele ochilor noştri — 
ochii văd, inima cere - ne înlănțuie, caracatiță, 
rapid, până să ne aşezăm şi să plângem. 

La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns... 
Concupiscenţa, 

fiica Babilonului, ticăloasa... 


apare iar şi iar în gândurile nepieptănatului sfârşit 
de veac. Dar, precis că, aşa cum Babilonul de 
atunci nu este egal cu cel de acum, nici sfârșitul de 
veac nu este egal cu fin du siecle, noţiunea din 
franceză fiind mai bogată decât cea din româneşte 
şi mai rătăcitoare decât cea dintâi. Nesaţiul 
computerizat nu are acelaşi gramaj în accepțiunea 
noastră ca şi în cea de dincolo. Trecând cu privirea 
printr-un dicționar de computere sau simplu 
navigând pe internet în căutarea unui lucru precis, 
capul românesc se poticneşte de noţiuni ca daemon 
sau  salan ne mai punând la socoteală 
binecunoscutul şi acceptatul ...dicăn...icon 


Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol / 
Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu 
însemnează 

Impărțesc a lor gândire pe sisteme 
numeroase / Şi pun haine de imagini pe cadavrul 
[rist şi gol. 

(Epigonii, 1870) 
“Dar vai, 


fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi 
de piatră, 

o fiică a Babilonului... Sfârşitul -numărătorii 
milenare aduce în simţurile contemporane un suflu 


de frumuseţe proaspătă din cadavrul babilonean. 
Alinierea la alienarea noii ere de magie. şi 


292 


hedonism - presupune şi impune cesta, 
monstruoasă a numiţilor prunci. Furnicolei fi 
vorbele părinţilor pustiei, aceştia trebuie ucişi în 
faşă, pentru a nu ne stăpâni apoi fără de Scăpare 
sufletul, în robie eternă, dincolo de era noastră ă 
noastră - timpul Celui profeţit de David. 


La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plânş 
: : s 
când ne-am adus aminte de Sion. 


A 


În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harfele 
noastre. 


La râul Babilonului, în liniştea sălciilor ar fi â, 
cale (trivial!) să ne aducem aminte de părinţii 
noştri, de darurile cu care ne-am născut şi să le 
punem pe cântar. Vai, am uitat să le sporim, e 
adevărat, dar nu numai atât: jalea este mai mare, 
prăpastia are nebănuite trepte: în puterea celor 
nefăcute de mâna noastră viețuiește de - fapt, 
fericirea; pentru că moștenirea aceasta fără de 
osteneală este începutul bucuriei. Ea trebuie abia 
apoi sporită. Cele hăruite de Domnul dintru început 
şi tradiția lor păşind prin moşi trăieşte: în noi în 
ascunse feluri şi chipuri. Fără de acestea şi fără de 
aducerea aminte de părinți, de Tatăl nostru al Cărui 
chip suntem, uitaţi vom fi, oricât vom fi de drepți 
în faţa lumii semănând cu nimeni cunoscut. 


De te voi uita lerusalime, uitată să fie dreaptu 
mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, 
de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune 
înainte Ierusalimul ca început al bucuriei mele. 


În vestul contemporan. se practică metoda 
kidnapping, furtul de copii, pentru a face rost de 
sume mari de bani. În cazul robiei de atunci, al 
unei particulare dezmoşteniri, avem de-a face cu 
furtul de părinţi, de identitate, în acelaşi scop. 
Această practică a dezrădăcinării, a  ştergerii 
originii, confirmării şi consfinţirii, creează un 
avantaj din simplul dezavantaj al celuilalt, un 
artificiu savant, ascuns sub o banală durere. 


Că aeolo, cei ce ne-au robit ne-au cerut noui 
cântare. zicând: Cântaţi-ne nouă din cântările 
Sionului! 


Cererea nu este doar surprinzătoare, stupefiantă, 


Cum. să cântăm cântarea Domnului în pămânl 
Străin? 


ci şi foarte subtilă. Aparent, stăpânii vieților noilo! 
robi doresc să facă un import cultural, să S 
veselească împreună, să se dovedească mentori & 
artei robiţilor lor. Metoda reluată. peste veacuri VA 
răspunde unor necesităţi momentane ale politic" 
imperiale globalizatoare. Amăgirea, autoîncânta!€ 


“ii nefireşti; bucuria indusă pe o. stare 
în Goe i nea cu ajutorul divertismentului, 
alnicâ: ca efect ştergerea cauzei ce a creat 
i poate aduce ulterior uitarea. Stăpânul se 
Ş cintre versuri, sub masca regiei de teatru, 
ascUD ojitică. Regele Ne-bun cu bună ştiinţă, 
tă regla. i oul fără a juca teatru, dar urmarea 
va Să is 8 noaştem deşi nu ne-o amintim 


ereu: . aie 
m Șa oboseală spre uitare e ştearsă din suflet 
o) 


de dor şi jale. Dureroasa amintire-dor mai 
cina unui dinte de dragul unui dinte. 


Lunec 
e dor; 


: cască limba mea de grumazul meu, de 


* se lip & : 
XI mi voi aduce aminte de tine... 
nu 


A consfinți cu nebunia, o tragedie fără de soluție, 
este egal cu distrugerea. Măcar de n-ar exista 
amăgirea. Sănătatea psihică ne _ cere să nu „ne 
bucurăm la propria noastră cădere. Să atârnăm lira- 


n cui. 
În sălcii, în mijlocul lor am atârnat harfele 


noastre. 
Ah, de câte ori voit-am / Ca să spânzur lira-n cui 
Să pun capăt poeziei / Şi pustiului să pui. 
(Singurătate, 1878) 
Luarea de cunoştinţă asupra stării adecvate a 
lucrurilor şi ființelor este un act de maturitate şi 
uneori de eroism. A recunoaşte adevărul este 
uneori egal cu mucenicia. Chiar şi după cei 2000 
de ani, a-L recunoaşte pe Hristos implică 
dezavantaje şi riscuri, unele fiind chiar libertatea 
sau viața. Şi azi, ca şi acum 2000 sau 3000 de ani, 
împotrivirea față de o situaţie aberantă este singura 
cale de a deveni liber şi fericit, de a ajunge. la 
inceputul cel nou al bucuriei. 


Unde-ai mai văzut vreodată aste țări necunoscute? 
Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute? 
(Scrisoarea IV, 1881) 


ȘI, bineînțeles că istoria se repetă, că în clipe de 
«e chinul cel mai mare este reiterarea clipelor 
€ fericire, că retorica poetului ne duce spre multe 
„ME tă în Babilon (nu „putem Scăpa de 
în fa e harfe, de acumulările intrinseci) sau 
» Spre cuvintele celui ce strigă in pustie? 
Că într- 
Nimic n 
4 acest 
Noutăţi, 


adevăr, sărmane Yorrik, în afară de Înviere, 
u € nou sub soare. De la acel Babilon până 
â, ceea ce contează, ceea ce se numără la 

hu este decât Învierea şi sângiuirile 


TITI) 


mucenicilor cu fiecare nouă zi din calendar. Există 
un fel de jertfă obscură cu care suntem împovărați 
în calitate de creştini: a rezista ademenirilor 
vrăjitoreşti proprii minunatului sfârşit de mileniu, 
voite sirene ale erei noi. Deconstrucţia sensurilor 
sau demitologizarea mesajelor ne pot oare ajuta în 
încercarea de a ne opune şi impune vieţii în social? 
Căutând rubrica de ştiri externe dintr-un ziar 
oarecare, privirea se plimbă implicit pe frumuseţea 
îngerească a tinerelor goale sau pe horoscopul 
zilei. Tot acolo se demistifică viaţa unui artist iubit 
prin noi ştiri scabroase sau cel puţin scandaloase. 
Cu intenţie sau nu, această adunătură babiloneană 
ne numără printre antieroii săi. Părtaşi suntem dacă 
nu săvârşim actul cerut de morala care cere să 
facem măcar din fire cele ale legii, dacă nu din 
plinătatea conştiinţei. 


leşit din fire este cel ce, conştientizând starea sa de 
robie, de bunăvoie se hrăneşte cu distorsiunea 
artistică, arta înălțată pe taraba bâlciurilor 
deşertăciunii. Carmina egal kirsch, sau invers? Nu 
se mai ştie. Aşa, uitarea devine la rândul ei a doua 
stăpână de sclavi. Uitarea ce l-a cuprins pe feciorul 
de împărat pornit în căutarea vieţii fără de moarte a 
fost curmată când a păşit în va/ea plângerii: 


La râul Vavilonului, acolo am: şezut, şi am 
plâns... 


Suspinul, durerea, dorul din valea plângerii poartă 
în ele trezvia spre viața fără de moarte din 
realitatea lipsită. de mituri, al cărui semn, 
însemnare şi însemnătate, semantică şi semen, au 
fost rostuite şi rostite în rai. Acestea au fost reluate 
la uşa de ieşire din rai, au fost grăite iar prin 
profeţi, în filogenie şi în ontogenie, in memoria 
texturii . fireşti. Numele său este adevărul. 
Adevărul nu este un mif. . 


...Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa ... 
Hristos a înviat! 


Profeţia lui David şi semnul Babilonului au fost au 
devenit istorie. 


„.. Cuvântul... 5 
profeție şi cuvântul semn au de 
La început... 


libertatea de a-şi alege adjectivele pe scala dintre 
„adevărat” şi „mincinos”. 


293 


ELA MA 
pm 


odăi 
ga: 
pă 


SI 


e 


mp aici 


SL 


34 
i 


iau but sttteaa,rorcara o. aa 


e Cit, ien ca 
et eds Te ea open inu eri Pre î p 
pc m me E 0 a: 
it îi + pi f: Tu “Au i 
i aia ate abat 


DESPRE SCRIERE CA SEMN ÎN LUMEA IMAGINILOR 


: care Valeriu Pantilimon vorbeşte despre semn ŞI scriere în arta islamică 
i 


umea semnelor scrise este mai vastă decât bibliotecile şi muzeele, 
acesteia ce trece cu discreţie în lumea formelor vizuale. Camuflată în 
spectaculoasă decât alte forme, insă ne reprezintă pe noi şi lumea în 
țe, cu O ConcizIe de urmă perfectă. 


iar scrierea, o parte a 
banalitate nu pare mai 
care trăim în cele mai 
time nuan i lt îi. | 

oltarea și ramificaţiile semnelor este comparabilă cu deschiderea unui ar 
ezV 


ți însemnate din memoria umanității. De la înălțimea acestor puncte de ved 
ărți 


aaa ere suntem numiţi cu o 
d stică obiectivitate. Grav, ironic, maiestuos sau jalnic, într-o oglindire cu reflexe continue. 
ra 


A spune. 0 poveste exactă despre originile lor de o mare diversitate ar trece drept aroganță. Pare 
avident. însă că inițial scrierea este strâns legată de intercomunicarea divinității cu omul şi de 
ansmiterea unor comandamente ce se ntrupează în tradiție ŞI perpetuarea ei. Astfel, în Vechiul 
Testament, text SEUNOScuj de toate religiile abramice, Dumnezeu dă oamenilor scrierea; E] însemnând 
personal Decalogul . Mai de timpuriu în mitologia egipteană zeul Thot (patron al scribilor, responsabil 
cu socotirea calendarului şi evidența faptelor muritorilor) dă faraonului, care este tot un zeu, semnele 
jieroglifice”. Putem considera aceste exemple ca protomodele. Mai târziu continuând aceleaşi principii 


formale, scrierea ocupă un segment important în exprimarea celor mai diverse idei şi informaţii, ba 
chiar ajunge un scop în sine. 


bore pe care se aşează 


Fie amprentate în grote, incizate sau. sculptate în materiale dure, scrise pe suporturi fragile ori 


mâzgălite pe zidurile oraşelor, aceste semne-urme dezvăluie gândurile şi faptele celor ce le-au produs, 
martori oneşti sau nu ai timpului lor. 


Astfel, codurile în piatră ale Mesopotamiei se regăsesc laolaltă pe ramurile acestui vast arbore al 


scrierilor cu producţiile tipografice, manuscrisele, răvaşele sau grafitti-urile. Istoricii, filologii sau 
grafologii sunt chemaţi să le desluşească. 


Se poate spune că apariția unui semn, ca parte a unui cod vizual de exprimare, concentrează. în el 
simplificarea esenţială: a unei imagini din natură. Acesta este acceptat în timp de cei care-l vor 
„ întrebuința ca mijloc de comunicare şi se adresează contemporanilor, dar şi celor dispuşi să-l reia în 
Viitor. Impunerea şi acceptarea semnelor se datorează prestigiului dat de sorgintea lor sacră. De 
asemeni, este cunoscut traseul de la pictogramă-ideogramă” ce simplifica un element natural ce primea 


un sens strict de exprimare a unei idei, la inventarea unor semne din ce în ce mai simple ce corespund 
Silabelor, iar mai târziu sunetelor. 


Observând din punct de vedere plastic aceste coduri este evidentă relaţia dintre Justificarea utilității lor 
Y forma estetică cu care se prezintă în faţa cititorului. Ele sunt mijloace de comunicare folosite: în 
Spiritul modelului arhetipal al ka/okagathia (bunul şi frumosul deopotrivă), ce se aşează pe suport într- 
compoziţie plastică de o remarcabilă unitate stilistică. 


Fie : $ 2 G 
na dintre aceste coduri-alfabete începătoare poartă personalitatea spirituală a celor care le-au 
x 15 determinate, decisiv, şi de mijloacele şi materialele pe care le foloseau. Scopul acestor scrieri 
4 1 A ae . . aa | . YI 
ceputurile istoriei era de a transmite mesaje cu caracter sacru. De aici se determina forma şi 
] 

Și D i . . .. - 
SCrise a, aul a dat lui Moise, după ce a săvârşit vorbirea cu el, pe muntele Sinai, cele două table ale legii, table de piatră 
* Srayezpge tul lui Dumnezeu.” Ieşirea, 38,18. 
4menji se - adiţie notează că, iniţial, faraonul le respinge şi îi reproşează lui Thot că odată fixate în scris cunoştinţele, 
CU Cap de bis. <nevi şi nu-și vor mai folosi memoria care, prin repetarea unor rituri, îi leagă de originile creaţiei (Thot, zeu 


A sa ” cp cterirge A A 

În SOCietăţi je a se babuin, este asimilat în mitologia greacă cu Hermes). | 

ce] conduce i âlce, memorizarea era considerată o măsură esenţială a educaţiei prin care omul se leagă ie de : idee 
| re A ta : : capse Îi 1 ii neiniţi ând în ultimă 
Slanță ja ic desăvârşire. Exista convingerea că odată scrise informaţiile pătrund în medii neiniţiate, ducând în u 

i iloerama (ră dintre ştiinţa și conştiinţă, (otet Ea fel ice 
e rama = : iHileiidei c, asemănătoare 

“rama closia a Semn < gr.) exprimă prin forme recognoscibile idei cu sens real ori simboli 


| entru scrierea egipteană şi chineză care notează o idee sau un cuvânt. 


| 295 


E 


sensul de exprimare. Atemporalitatea mesajului impune direcția scrierii: de la dreapta la Stânga ( 
opus acelor de ceasornic, sensul mişcării stelelor), pe verticală (în ambele sensuri) Sau, sc 
bustrofedon' care evoca mentalitatea unor comunități agricole, sedentare, ce venerau divinit 
fertilităţii, 


Senş 
ăţi ale 


Economia şi importanța mesajului determină alegerea materialului suport ŞI forma semnelor. 

lemnul şi osul sunt materii primare, necorupte ce potrivit tradiției sunt purtătoare de spiriț 
consecință potrivite pentru aceste categorii de mesaje. Duritatea lor impune din punct de Vedere ţ 
semne care să fie pe potriva lor. Simplitatea plastică, geometria austeră a primelor INSCISuri-însem pe 
se corelează ideal cu mesajul transmis. Atunci când scrierea începe să se întrebuințeze pe larg Pentru 


texte profane (juridice, administrative, ştiinţifice) se vor folosi materiale mai uşor de procurat şi 
prelucrat. 


Piatra. 
ȘI în 
ehnie 


Caracterele scrierilor se vor fluidiza datorită uzului unor mijloace de notare mai suple. Apar scrieri pe 
materiale flexibile - piele, papirus, hârtie, care sunt notate cu pensula sau calamul Ce întrebuinţează 
pigmenţi lichizi. O consecință a acestei schimbări este inventarea ligaturilor dintre litere şi a pauzelor 
între cuvinte ce diversifică şi dau textelor forme noi de exprimare plastică. Scrierea se dezvoltă Cursiy 
urmând unor reguli stabilite de gramatici tot mai nuanţate. S-ar putea face o legătură între 


desacralizarea mesajelor şi decadența formală a acestora, unde conținutul este treptat eludat şi forma 
tratată cu virtuozitate ajunge un scop în sine. 


Aminteam mai sus de legătura firească dintre util şi estetic. Caligrafia, prezentarea frumoasă 
gestionează plastic aceste semne codificate, încercând compunerea unor imagini ce se străduiau să 
atingă armonia Creaţiei din care fuseseră extrase. Inevitabil se închegau în compoziţii mai mult sau 
mai puţin artistice ce aparțin ariei culturale. Regulile simulacrului au produs forme şi idei în măsura în 
care au putut fi exercitate coerent în timp, iar scrierea conţine, mai mult decât oricare altă activitate 


umană, voinţa de personalizare şi desprindere de lumea naturală. În fond, animalele comunică, se 
organizează în comunităţi, însă nu scriu său numără. 


Mai toate civilizațiile au produs sau modelat un cod de comunicare vizual după reguli culturale 
circumscrise unei mentalități proprii. 


XX * 


Arabii au făcut din scrierea lor un mijloc eficace şi elegant, dezvoltând în arborele scrierii o cale cu 
ramificații mistice, temperamentale, lirice. Caligrafia lor este răsfrângerea plastică a mesajului. Mod 
de interpretare comparabil cu actoria sau jazzul, arta scrierii este. mai mult ca oriunde, forma ce 
cuprinde cel mai potrivit mesajul transmis, folosind cu virtuozitate şi eleganță punctul şi linia. Gama 
lor este aproape inepuizabilă, putând fi modelată plastic într-o uimitoare diversitate. 


Rafinamentul unei asemenea producţii se extinde într-o varietate de subtipuri, 
altele folosind linia curbă, având dinamismul compozițional al unor micelii fixate într-o riguroasă 
geometrie. Mai mult, aceste subtipuri ce au apărut şi mărturisesc dezvoltarea cronologică a civilizației 
islamului, folosite pentru un anumit mesaj cultural, se vor plia în forme specializate pentru uzul 
palatelor, al poeţilor sau al arhitecţilor. Cititorul unei caligrafii arabe se poate gândi la compoziţia unei 
grădini al cărei plan urmează ordinea impusă de fizica apei distribuită în trasee arteziene sau la planul 
unei bătălii purtate între dune sau în stepe după o strategie şi etică orientală. 

Strălucitoare sau modeste, aceste semne au dinamismul şi 
numerice, Un număr limitat de semne poate forma module d 
Fiindu-le interzisă imaginea ce reproduce Creaţia, 
pasiunea de interpretare formală, revărsându-se asupr 


unele tăioase şi liniare, 


puterea de seducţie a unor permulă! 
e o mare varietate şi bogăţie expresivă: 
în majoritatea spaţiului islamic caligrafia pre! 
a obiectelor produse de om. 


pe arme - produs emblematic al spiritului cuceritor ISOLE 
sta în oțeluri, întreprinderea vădeşte un spirit poetic Ș 


Enumerarea poate începe cu înscrisurile de 
Pe lângă dificultatea tehnică de a încru 


ia bee si DD pa ale i 
zi : 
„Bustrofedon (bous = bou ŞI strephein = a întoarce, < gr.) scriere întrebuințată de hitiţi. Sensul şerpuitor al acestelă es 
Ie din mersul boilor la plug arând: un rând de la stânga la dreapta, următorul de la dreapta la stânga, răsturnat Ca | 
oglindă. 


$ A 
Calam = termen arab pentru condeiul de trestie retezat drept sau oblic folosit ca instrument de scris 


296 


„00 


MR 
O Ed 
= Dedicaţiile de pe lamele săbiilor ori ale securilor de luptă erau adresate într-un elegant gest 
i ile ce astfel erau avertizaţi şi onoraţi cu sofisticate metafore. Cronicile orientale abundă 


de stil unde violența este prezentată într-o manieră elegant ritualizată, iar senzualitatea se 
ingenuitatea. 


cav 
chiar ady 


în fisur! 
îmbină CU & 4 tai PA 
entare ce adună geniul caligrafic într-o formă concentrată ŞI expresivă este ceea ce am numi 
destă variantă occidentală, sigiliu, ştampilă ori semn heraldic. Tughra este un semn. de 


caligrafiat ce conţine numele deținătorului, al părinților acestuia şi o formulă de urare 
ă sau un cognomen metaforic. 


(9) reprez 
într-o MO 
recunoaştere 
rituală benefic e se | 
2 aparținea inițial marilor conducători ŞI se aplica pe obiectele personale ale acestora ca un fel de 
ia sau pe acte diverse emise de ei. Concentrau semnele atât de organic integrate 
„a itional, încât nu mai erau propriu-zis citite, ci pur şi simplu recunoscute dintr-o privire ca un 
DE al splendorii autorităţii. Probabil acesta este dezideratul ultim al unui caligraf: semnul 
A de el să fie recunoscut ca orice alt element din lumea înconjurătoare bine determinat şi înzestrat 
P utributele formelor din natură - un act de personalizare ce devine obiect şi componentă a lumii 
culturale care s-a emancipat de natură şi mimarea ei, funcționând după legi proprii şi distincte de 
această. 
insă de departe cea mai spectaculoasă realizare a caligrafiei islamice o constituie manuscrisele şi 
cărțile. Scrierea arabă, ca toate cele de origine semită, dă consoanei, în cuprinsul cuvântului 
semnificații ritmice. Pentru O mai uşoară recitare a textelor, la sfârşitul sec. al VIII-lea, vocalele, care 
notează în cuvânt respirarile; sunt scrise cu semne diacritice deasupra şi dedesubtul cuvântului sub 
forma unor puncte roşii. Simplitatea şi maleabilitatea acestor semne (linii şi puncte) permit 
compunerea suprafeţei pe principiul “pânzei țesute”. Elementele constitutive ale acesteia realizează o 


suprafață animată şi inevitabil unitară. 1 se poate adăuga aproape orice element care se integrează în 
compoziție, figurativ sau geometric. 


Caligrafia funcționează pe baza unor reguli geometrice şi ornamentale. Forma trebuie să reprezinte şi 
să respecte mesajul cu fidelitate. Fiind de la bun început o artă sacră, cea mai reprezentativă pentru 
cultura islamică, caligrafiei i se atribuie convenții de exprimare proprii. Măsura acestora este unică şi a 
fost stabilită de la virtuțile de expresie ale celui mai simplu semn lăsat pe suport de instrumentul de 
scris. Calamul sau condeiul de trestie atunci când este retezat drept notează punctul sub forma unui 
romb. De la acest semn elementar s-a măsurat proporţia restului semnelor. Lungimea, înălțimea şi 
diametrul literei elaborate după punct sunt direct proporţionale cu acestea, o lungime fiind egală cu 

- înălțimea sa. Atunci când calamul este tăiat oblic are capacitatea de a da o expresie dinamică mult mai 
flexibilă literei şi deci întregii compoziţii, producând alt stil. 


Primul dintre aceste tipuri de “scriere, Kufi corespunde perioadei de cucerire şi apare în Irak, 
tradițională arie de cultură sasanidă”. “Dezvoltată între sec. al VII-lea şi al XII-lea, în perioada 
califatului Omeyyad, scrierea Kufi are -o personalitate hieratică, monumentală iar expresia cea mai 
potrivită îi este dată de suporturile dure: piatră, stuc, mozaic. Este dreaptă şi structurată pe o geometrie 
angulară, Se diversifică în alte substiluri, unde caracterele se alungesc şi trăsăturile scurte devin 
eliptice, S-au păstrat subtipuri foliate, florale, buelate, geometrice, animate... 


Cel de-al doilea, Nâshi este cunoscut din perioada preislamică şi cunoaşte o strălucită dezvoltare 
incepând cu califatul Abbasid, Este produs în perioada de administraţie stabilă a califilor. Nashi este 
ae de cancelarie, somptuoasă, suplă, fluidă. Liniile sunt delicate, curbele au 0, libertate 

asă, rotunjită. Aceasta scriere întruchipează cel mai bine în mentalitatea occidentală geniul 


Punct : i : E : 
Il are ca seiă: e . : F + og a ai 3 st A a 
lera vo i că semnificaţie simbolică dar şi geometrică originea şi centrul oricărei forme: centrul geometric, ortocentrul. 
cală ), . - m. .. . F . De pi , fi . NA S | e A 
î a ă Yodh cu profunde semnificaţii mistice. Punctul “există” atâta timp cât nu-devine parte a unei forme ce-l cuprinde 
> “AC 0 constituie . 

SSanizii qi Pia Pa 7 | E A £ 
Omeyyazi ( dinastie persană cu capitala la Ctesifon. Numele scrierii Kufi provine de la Kufa; oraş garnizoană întemeiat de 
7134 pe 20) în Mesopotamia. 

inastie instalată în fruntea califatului de o revoltă pornită din Iran (750-1258). Epoca acestora este decisiv 
Se vor instala în Bagdad oraş întemeiat în apropierea Ctesifonului şi vor fi înconjurați de o elită 


ultural al acestora se va impune în întreaga lume islamică. 


297 


“Dbasizij, 
Marcaţă 


Persană “ Cultura iraniană. 
odelul politic Şi c 


— P 


cultural al arabilor din cele 1001 de nopţi. Este apreciată desgcesula Liri e seic aa Ci baroe 
find într-un anume fel opusă sobrietăţii alfabetului latin. Pesti ul caligraâfiei arabe; în Occidenţ 


i ă pasiunii ările exotice. 
revoluțiilor industriale se datorează pasiunii pentru reprezentării 


Asociat aproape automat culturilor Orientului Mijlociu, arabescul, este o MEI a culturilor Slamige 
Element pretenţios şi dificil poate avea trăsăturile unui personaj Pacga capricios şi agresiv. Ey 
structurat pe aceeaşi formulă compoziţională cu caligrafia. Se pretinde â îi o moştenire antic-elenistica 


modelată specific de cuceritorii arabi. Există similitudini între motivele decorative greco-romane tâpi 
ale frunzei de acant sau ale viței de vie, dezvoltate în ondulaţii şi diviziuni succesive și arabesc. Însă 
gini mult anterioare, aflate de arheologi în Mesopotamia antică 


acest motiv se află pe nenumărate ima A ; 
ce reprezintă decoraţiuni fitomorfe simbolizând arborele paradisului. Geniul propriu al iSlamului 


adaugă o evidentă tendință de stilizare, pentru ca apoi să se adapteze la mai toate tehnicile de 
reprezentare: carte, ceramică, metale, arhitectură. 

Arabescul ocupă suprafeţele pe care este aplicat cu o vivacitate războinică. Este un echivalent plastic 
comparabil cu metrica poeziei, modurile muzicale şi are 0 intensitate pasională proprie. lumii 
islamului. Extinderea prin multiplicare a acestui element construieşte un labirint floral ordonat 
armonios şi continuu, de unde şi asocierea simbolică a arabescului cu infinitul, replica livrească a 


grădinii edenice. 
Caligrafia asimilează aceste elemente decorative, ca un organism viu. Pe lângă elementele geometrice 


apar reprezentări figurative de animale sau oameni, stilizate sau nu. Acestea se produc în aria culturii 
iraniene şiite, unde interdicția reprezentării imaginilor nu a fost acceptată. Miniatura persană este însă 


alt caz. 


Lucrarea de faţă este o luare la cunoştinţă şi găsesc potrivit de adăugat că asemenea oricărui concept 
cultural caligrafia are un mod propriu de acțiune şi interpretare formală ce ține de producători şi 
destinatari. Altfel spus, ideea mesajului îşi găseşte forma cea mai potrivită comunicării. Orientul 
Apropiat şi Îndepărtat unificate de cultura Islamului şi animat de temperamentul asiatic au produs o 
sinteză pasională şi fermă care s-a închegat strălucit în forme al căror culme este scrierea caligrafică. 


298 


4 LA Vidu 


AP ap, 


m 


i i 


că 
! 
“i 
Ai 
Bi 


ÎNSEMNĂRI 
ale lui Constantin Flondor care ne înfăţişează moduri 
în care pictorul cuprinde sensuri ale creaţiei 


a e si 2270 . FOR ez EU pe eee ice AA zi a 
eliciile grădinii. Grădina poate fi un loc de întâlnire. Întâlnire între hărnicie şi lene, între faptă 
şi contemplație; întâlnire între geometrie, ca măsură şi înțelegere a pământului, şi nepriceperea 
cu mirare în faţa firii. Aici respiri, vezi şi mai ales asculţi. Sub ascultare, cele ascunse fiind, se 


dezvăluie- 

orădina un peisaj? Se 

Grădina nu poate fi un peisaj, tocmai pentru că ea nu stă sub semnul derizoriu al plăcerii estetice, ci este 
în primul rând o scriere despre bine şi adevăr. O scriere despre Cuvânt. lar grădinarul însuşi, făptuieşte 
up text sub pana divină. De aici, transparenţa grădinii. De aici, văzduhul ei. In acest fel ea - grădina - ne 
învăluie şi ne dezvăluie dulceaţa. 


Este 


cuprinde, ne 
Acum, grădina ni se oferă ca un fagure al deliciilor. lar trecerea pictorului - ca trecerea unui degustător... 


Mai există şi o grădină a insularului. Aici se cultivă prietenia, spiritul de artă. Grădina, din nou: un loc de 


întâlnire. 
XXX 


Pictura încotro?” Spiritul picturii. Există un spirit, un duh, un abur al picturii care poate fi regăsit 
dincolo de granițele convenţionale ale ei, de mijloacele şi tehnologia ei. Duhul/spiritul picturii înseamnă 
mai mult decât tehnica picturii. Ea poate circula şi prin diverse medii: fotografie, instalaţie, video sau 
desen. 


Există o stare de picturalitate în fotografiile lui Daguerre sau Degas, o stare de picturalitate în filmele lui 
Tarkowsky, după cum există, de pildă, o stare ne-picturală în descriptivismul didactic la unii din 
“peredvijnici”. 


Starea, duhul picturii, se află sub semnul contemplației. 


Tactilul, ascultarea şi aşteptarea. Dacă sculptorii au ochi în vârful degetelor, atunci pictorii au simțul 
tactil, ascultarea şi aşteptarea în privire. De aici şi caracterul de scriere al picturii. De scriere a unui rex! 
văzul sau ascultat. lar ochiul nu-i decât un mecanism între inimă şi minte. 


Pictura şi contemplaţia. Pictura îşi poate asuma conremplația datorită vecinătăţii acestui termen cu 
conceptele de “a vedea”, “a privi îndelung cu admiraţie ” sau de “a cunoaşte prin intuiţie şi revelaţie ”. 


Contemplaţia însă nu poate funcţiona într-o lume dezvrăjită, aşa cum a fost ea proclamată de disperarea 
ui Nietzsche. In acest caz contemplaţia se retrage în reflexiv, privindu-se în oglindă sau în rranziriv, 
Privind spre vid. Ambele variante anunţă criza. 


D > SE 3 = 3 - : 
pa âceastă lume este o carte deschisă care face să ne întrebăm asemenea marelui prooroc: Cine « 
(, s- e u VA . pa . A 
i îeovele cu pumnul şi cine a măsurat pământul cu cotul? Cine a pus pulberea pământului în 
Id şi cine a cântărit munții şi văile cu cântarul? (Isaia 40, 12). 


În ac 3 A a A 2 A . = 
aa contemplaţia se face prezentă în deplinătatea ei şi tot astfel contemplația repune în circuit şi 
Mică statutul de re-prezentare a lumii prin pictură. 


Pent 
II] da = = c Y 
a vedea lumea materială ne este dat ochiul trupului, contemplația naturală. 


] 
„IEXL apăruț sn —u: 
2 ap, Parul în pliantul expoziției personale din Dusseldorf, februarie 1998, şi în catalogul expoziţiei de la Bistriţa, noiembrie 1999. 


Jariantă | ; 
“Între cer sălu Pentru simpozionul “Pictura Încotro”, Universitatea de Arte Vizuale Cluj 1999 şi pentru catalogul expoziţiei personale 
SI Pământ”, Muzeul Brukenthal, Sibiu, iunie 2000. 


301 


O d 
a percepe realităţile inteligibile avem ochiul minţii, contemplația realităţilor nevăzute, iar 
pentru atingerea celor cereşti avem nevoie de ochiul sufletului şi al credinței, de contemplația 
li 3 providențiale. 


im cu ochiul, dar pictăm cu sufletul. 


ra “în sine”? Pictura, o treaptă. Pictura nu poate deține pragul cel mai înalt, şi nici să se menţină 
pictu într-o stare de narcisism, de autocontemplare. Ea nu poate să fie sieşi suficientă. Dacă mă uit la 


SIV II k See î: aiee e 3 ă i i i I 
scut âmplate în ultimii 80 de ani în pictură, consider că e momentul să se depăşească conceptul de 
at în sine, de pictură în oglindă, că a trecut timpul picturii doar ca discurs despre limbaj. Pictura 
iC 


o treaptă şi un mijloc, un canal, un canal vertical, unde sus se află providența, iar jos pictorul. 
este 
icturii (care...) se lasă dezvăluit. Nu doresc să vorbesc despre “invenţia” unor limbaje în 


rul P ce S Fă - E A A 
i cât despre reluările şi descoperirile lor prin raportarea pictorului la un cer a] picturii, la un dat 


ictură, 
real şi potențial. 


Limbajul se transferă din potenţial în real, prin dezvăluire şi întrupare. 


individualizând sau utilizând limbaje nu putem vorbi despre o “creaţie din nimic”, ci despre o creaţie în 
sensul revelării, traducerii unor ascultări, rememorării şi rearticulării limbajelor existente sau 
descoperirii lor în universul potenţial al picturii. 


Tot acest joc al limbajelor conţine, însă, raportarea la un referent. 


pictura laică şi nostalgia Icoanei. Cred că între iconoclast şi iconodul nu se află întotdeauna o diferență 
ireconciliabilă. Mă gândesc, de exemplu, la pictura laică de aspirație creştină. Opţiunea acestei picturi 
poate fi pentru o “via negativa”, pentru o cale apofatică, de protecţie şi de năzuință faţă de divinitate. În 
acest caz, probabil, iconoclasmul nu refuză, ci include veşnica năzuință spre icoană. Aş putea mărturisi 
aici despre o asumare a neputinței sau despre o cale de a exprima inexprimabilul. 


„„Apofatismul, via negativa, obligă rațiunea să respecte taina. 
Succesiunea şi pierderea orizonturilor de referință... 


Dumnezeu - 
lumea (natura), de la panteism la ecologism- 
pictura, arta în sine, tehnologia realităţilor virtuale - 
egoul (pictorul), mitul individual 


„Și 0 re-alcătuire: 


Dumnezeu 
pictura lumea (natura) 


pictorul 


303 


| pila 


eapariinesoicval 
> 5 


EPIFANII 
piesă în trei acte in care Danion Vasile arată ceea ce se va vedea mai Jos 


personaje: 
ul universitar MIHĂILESCU, 50 de ani. 
dent la Filologie, 2 de ani. 

NA studentă la Filologie, 26 de ani. 

DREI. student la Teologie, 23 de ani. 
AN UCA, studentă la Filologie, 20 de ani. 
"ot Facultăţii de Litere, 35 de ani. 
Pe iu portarului, IDani. 
femeia de ServICIU, 50 de ani. 
personajul în negru, 40 de ani. aie 
jconarul, şeful de trib, tălmaciul, grupul de credincioşi, 
arupul de preoți, soldaţii, grupul de canibali. 
DIOGENE - personaj central - apare la 30, la 50 şi 70 de ani, 
interpretează şi cele două roluri de preot, ca şi rolul tatălui Oanei, 
în aşa fel încât să i se recunoască identitatea. 


proleso! 
JE, stu 


PROLOG 

DIOGENE (La intrarea în incinta teatrului stă Diogene, cam de 30 de ani, sprijinit de un butoi. Ține în 
mână un felinar aprins şi se uită cu atenţie la toţi cei care trec prin faţa lui. După ce spectatorii s-au aşezat 
pe scaune, i se aude inima bătând cu putere. Apare Diogene care trece pe lângă ei, dacă se poate chiar 
printre rânduri. In sală e lumină. Cortina e trasă. Diogene, cu felinarul la nivelul capului, se uită cu atenţie 
la spectatori, ca şi cum ar căuta pe cineva. Caută insistent. Nu găseşte. Se urcă pe scenă. Când intră după 
cortină bătăile inimii nu se mai aud. Se sting luminile.) 


ACTUL I 
SCENA 1 
ILIE, PERSONAJUL ÎN NEGRU, PRIMUL PREOT, PATRU CREDINCIOȘI 
(Pe scenă e întuneric. Se vede doar Ilie, luminat de sus, în planul întâi, în stânga). 
ILIE (continuând o frază):...şi eforturile de a-i convinge au fost zadarnice. Degeaba le-a vorbit de 
importanța rugăciunii, degeaba a încercat să-i convingă să fie atenţi la slujbe. Oamenii veneau la biserică 
din formalitate, fără să participe câtuşi de puţin cu mintea la ceea ce se petrecea acolo. Se gândeau la 
mâncare, se gândeau la distracții, se gândeau la vechii duşmani, la viitorii duşmani sau la emisiunile TV. 
De parcă biserica ar fi fost un apendice al lumii acesteia, de parcă biserica era un depozit de gânduri 
pământești și nu un loc închinat Domnului. 
Preotul a încercat tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i schimba. Le-a sugerat chiar că el se poate muta în altă 
parohie, ca să le dea posibilitatea de a aduce în locul-lui un alt preot, care poate le-ar fi folosit mai mult. 
„amenii, indiferenți, n-au luat în seamă această sugestie. 
ră ile d a acționat într-un mod original, chiar exagerat de original. bibi. 
tburătoare. A duminică la biserică, “oamenii au „Văzut în locul catapetesmei bizantine o imagine 
reclame A veau în faţă e) veritabilă capişte păgână. Icoanele erau substituite cu tot felul de poze şi 
i. afd nu aveau nici o legătură cu sfântul lăcaş. ; 
fiind za Alu a scenei se vede, vag, capiștea, care (3 structurată AsoInen Sa unei catapetesme, icoanele 
la alia de imagini. Ele nu se văd simultan, ci sunt luminate pe rând, în timp ce Ilie le descrie). 
a biserieii icoanei Mântuitorului era pictat un teanc mare de bani ; Cu toţii îşi doreau bani, de la cerşetorii din 
pare Pe până la cei mai bogaţi din parohie, dar atât de mulți nu îndrăznise să îşi dorească nimeni. 
!sonajul în negru care, în linişte, studiază imaginile.) 


305 


e S 


Maica Domnului era substituită cu poza unei limuzine de lux, uta ia Su au ue o ase | 
maşină în tot oraşul. În locul praznicelor împărătești erau e url, ce or mai sii rite Sun Ty 
(Lumina trece de la stânga la dreapta, oprindu-se pe fiecare din cele a data i Sal a televizg; 
erau atenți. Televizorul devenise pentru mulți icoana în faţa căreia stăteau tot timpul liber. Te evizorul 
în capişte poziţia pe care o merita. : sp e i 
Cei doisprezece apostoli erau înlocuiți cu cei mai apreciați oameni politici al zilei. In ei Oamenii aveau 
toată nădejdea. Politica îşi recăpătase rolul de zeiţă. In locul Sfinților Prooroci tori cun 
fotomodele arătoase şi cântăreți celebri. Sfântul Arhanghel Mihail era înlocuit de o sticlă de băutură Şi un 
cartuş de țigări. 
(Lumina cade pe Personajul în negru care râde hidos). ae ale 
ILIE (continuă): Binevestitorul Gavriil înlocuit de un bilet câştigător la ingo şi o minge e fotbal, 
Sa SI te Apa Se E e cae ot Air ziare Şi reviste. De: 
din mijloc, care substituiau uşile împărăteşti, aveau lipite titlurile celor mai citite : = ste. Dea 
catapetesmei, lângă cruce, era o semilună a înțelegerii sub care scria cu litere mari, eniți aici to 
pătimaşi şi îndestulaţi!”. 


(Personajul în negru râde iarăşi, aplaudând cu admiraţie capiştea care acum este luminată toată. Face 9 
reverență respectuoasă înaintea ei). | 


Meneg 


Oscuţi 


Uşile 
Supra 
ți cei 


Noua catapeteasmă arăta groaznic. Stând în faţa ei, nimeni nu se mai putea simţi într-un loc închinat lui 
Dumnezeu. Şi totuşi părintele ţinea slujbele ca înainte, fără nici o schimbare. SE a 

Credincioşii au început să simtă nevoia peretelui cu icoane. Ca după o predică tainică, ei şi-au dat Seama că 
biserica era singurul spaţiu care le dădea posibilitatea de a scăpa de frământările şi obsesiile zilnice. Au 
început chiar să strângă bani pentru o catapeteasmă nouă şi, într-o noapte, câţiva bărbaţi au venit pe 
la biserică să dărâme altarul păgân. 

(În timp ce Ilie vorbeşte, din dreapta scenei apar patru bărbaţi având în mâini lumânări mari. Ei trag cu putere de 
capişte şi o culcă la pământ pe scenă. În spate văd vechea catapeteasmă pe care o privesc cu mirare). 


ILIE : Mare le-a fost mirarea când, după surparea capiştei idoleşti, au văzut că vechea catapeteasmă se m 
afla în biserică. Părintele nu o ăruncase. Doar o mutase m 


Fusese până acum mascată de capişte. 

Când, la lumina palidă a lumânărilor, au văzut icoanele 
căzut în genunchi. Parcă la vedeau pentru prima dată 
Icoanele de care aveau atâta nevoie se aflau în faţa lor. 
un copil pierdut. Parcă erau copii pierduţi care îşi regăs 
şoaptă suspinând. (Între uşile împărăteşti se vede figura 
de ani - care deschide uşile împărăteşti). 
Liniştea nopții a fost întreruptă de vocea 
când aşteptam clipa aceasta... 
cădea pe Ilie se stinge; pentru 


ascuns 


al 
ai în spate, să nu poată fi văzută de credincioşi. 


(cei patru credincioşi cad în genunchi), oamenii au 
(credincioşii, în genunchi, se închină cu emoție). 
Au început să se roage lăcrimând. Parcă îşi vedeau 
cau părinţii. Parcă găsiseră o comoară. Se rugau în 
duhovnicească a preotului - e Diogene la cincizeci 


părintelui care, deşi bătrân, se afla la ora aceea târzie în altar: "De 
” (Preotul nu zice nici un cuvânt, vorbeşte doar prin gesturi. 


Lumina cart 
câteva clipe e luminat doar iconostasul. Lumina se stinge). 


SCENA 2 


EI, OANA, PERSONAJUL Î 
nei 1. EI, privind foile 
ideea e clară. 
um inează toată scena. O 
stă la catedră. O clipă de tăcere). 


N NEGRU, PORTARUL, COPILUL. 
pe care le tine în mână, vorbeşte). 


= A Ea e i 
sală de curs în care lângă Ilie se afli 


care le oglindește mințile, 
OANA: Să ne spună cum i-a venit Ideea. 


a: 4 iezi A la : | | pe 
AA De 0 său mă frământă faptul că mulţi oameni, în biserică, participă prea puţin la slujbă: - 
o A ot mişcă, vorbesc între ei. Alţii chiar ies afară. ȘI asta nu se întâmplă numai la biserica la 

'nulesc să merg, Și nu se întâmplă numai în zilele noastre. O pildă din Pateric m-a pus pe gânduri. 


O Ș 
A: Din care dintre Paterice? sia 
E: pin d ceIpigari LA 3 mânăstire era un părinte care era văzător cu duhul. La o slujbă a văzut că unii 
ni garieni ia N DiSeRIcA nu aveau capete pe umeri. Aveau trupurile fără capete. lar alţii, care nu au 
dusa ai ingă la slujbă, fiind rânduiţi de stareț la diferite ascultări, dar erau c 
biserică. Aşa vedea părintele. 
A: AM citit şi eu întâmplarea. 
OUA: Adevărul e că prin biserici sunt destule trupuri fără capete. 
Fără să judec pe nimeni vreau ca prin ceea ce am scris să atrag puţin atenţia asupra stării de fapt. 


u inima la rugăciune, aveau 


E: 4 i ec : e e lea CL IS Ra 
LUCA: Ție nu-ți zboară mintea când eşti în biserică? Îţi aminteşti când am fost la slujbă la mânăstirea 
S sar? Mi-ai zis că-ți era gândul numai să ajungem la cota 2000. 

1 : 


PROFESORUL: Văd că acum, dacă ceilalți ne-au părăsit Şi au plecat în pelerinaj, a devenit şi Raluca mai 
infiptă. Când sunt mai mulți parcă este mai domoală. 

ILIE (uitându-se la Raluca): Da, Raluca, de multe ori îmi zboară mintea, dar asta nu înseamnă că e normal 
ca în biserică mintea să zboare la tot felul de lucruri. Eu mă lupt cu gândul şi chiar dacă e greu, fac tot 
osibilul pentru a-l aduce înapoi ori de câte ori zboară. 

(Bătăi în uşă. Intră Andrei, purtând ochelari cu dioptrii mari, având mâna dreaptă bandajată). 

ANDREI: Scuzaţi-mă, am întârziat mult? 

PROFESORUL: Intră Andrei! Ce ai pățit la mână? 

ANDREI: M-am tăiat când curăţam cartofi. Nu-i grav. 

PROFESORUL (către ceilalți): Andrei e ultimul an la Teologie, îl cunose din facultate. 

RALUCA: Predaţi şi acolo? 

PROFESORUL: Nu, dar am predat până anul trecut. (Către Andrei) Ţi-am spus că ceilalți sunt în pelerinaj 
la mânăstirile din Oltenia. Ea e Oana, ea- Raluca şi (arătând cu capul spre Andrei) Andrei. Discutam despre 
faptul că mintea zboară la rugăciune. În cercul nostru de literatură religioasă creaţiile studenților sunt 
urmate de comentarii pe marginea ideilor expuse şi de multe ori s-a simţit lipsa unui student teolog. Poate 
te vei lega de noi, în timp. 

RALUCA (dezinvoltă): Ţie nu îţi zboară mintea când te rogi. Sau, mă rog, toți teologii sunt sfinți? 

ILIE: Raluca, ce-i cu tine de zgârii aşa? 

OANA: A dat azi un interviu să se angajeze la un ziar şi n-au acceptat-o. O să-i treacă. 

(Personajul în negru, pe care nu îl vede nimeni, până acum a stat retras. Acum se duce şi îi şopteşte ceva 
Ralucăi, care se răsteşte la Oana). | 

RALUCA: Ce mă faci de râs la toată lumea? Da, nu m-au angajat, ei şi? 

OANA: lartă-mă, n-am vrut să te supăr. 

PROFESORUL: Raluca, nu mai fi răutăcioasă ! 

(Se aud împuşcături de mitralieră din ce în ce mai aproape). 

Toţi în afară de Personajul în negru privesc spre uşă agitaţi. Uşa se deschide şi intră copilul portarului cu o 
armă de jucărie cu simulator de sunete. În urma lui se aud paşi. Intră în sală şi portarul). 

PORTARUL: lertaţi-mă, domnu' profesor. A fost ieri ziua lui şi i-a adus unchi-su asta. Că are bani. Şi deşi 
I-am zis să stea lângă mine liniştit la poartă, mi-a scăpat. 

PROFESORUL: Nu-i nimic. Aşa sunt copiii. 

(Personajul în negru îi şopteşte ceva portarului care îi dă două palme copilului). 

PORTARUL: Na, mă, să fii cuminte altădată. Când i-oi zice lui maică-ta că m-ai făcut de ruşine...Scuzaţi-mă... 
(Portarul și copilul ies pe uşă). 

PROFESORUL (către Andrei): Zi, Andrei, ce trebuie să facem să nu ne mai zboare mintea ? 

PRE) Mintea omenească e greu de stăpânit. De aceea zboară atât de uşor. Dar, de câte ori zboară, în 
j i e ne dăm seama că ne gândim la altceva, cu puțin efort, să încercăm să o aducem înapoi. Chiar 
iar Of li s-a întâmplat să le zboare mintea la rugăciune. Dar, dacă ne rugăm mult și des, încetul cu 
mintea se adună. Aşa cum un sportiv îşi stăpâneşte trupul, aşa un om care se roagă lui Dumnezeu 


Au a pie Pa Ea S F EA > RER . max - 
ii Să-ȘI stăpânească mintea. Şi cu cât sporeşti în rugăciune, cu atât gândurile care îţi răpesc mintea sunt 
rare. 


OANA. Da, mi 


fdgi pă. ntea nu zboară numai când te rogi în biserică, ci oriunde te-ai ruga. Dar dacă ai răbdare şi te 
mai mult | 


mintea se linişteşte. 


307 


% 
L 


REC SE nara ace = 0 


PROFESORUL: Păcat că Andrei n-a ascultat ce-a prezentat Ilie. Sunt curios cum i s-ar fi părut Capişte, 
ăgână, pri 00 pOekă 3 ul tău, căci mai există credincio 
aaa Ilie): Deşi în nici o biserică situația nu calea Ul SAT pp lau Spa ala Nae 
atenţi la slujbe, e bine că ai exagerat. Pentru ăi ast pa iai iarasi Pa as RR 
rugăciunii. Am a că ist SU Sea al e aia zi uiti o TB ERE 
iturehi ace doar pentru , St A reia i ză 
DAIA a Aa catva un meci de fotbal, mor şi (isle se câteăa, A ul Ne penicul 
care, văzând un film de dragoste plâng, cu lacrimi, iar când vin la biserică, p 
aşteaptă să se termine slujba. Ri ce : 
ILIE: Aa al te sufletească. Dacă preotul le-ar lin parți ari ar Anca de fue: Dacă 
mâncare sau haine, ar fi tare mulțumiți. Şi când te gândeşti că preotu lg poate ai de pre i 
lumea asta, chiar Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, nu-i interesează. 
ANDREI: Ce să vorbim de împărtăşanie, ei nu înțeleg nici măcar ce mare EI 0 Ale ru iun 
te adresezi lui Dumnezeu. Tu, om, vorbeşti cu Creatorul Universului. Tu, om, stai în ala, Aaicii Domu 
Ce poate fi mai minunat? Rugăciunea, întâi de toate, este o întâlnire. De fapt Au eecuunea care 
întâlnire este rugăciune. Când stai şi bolboroseşti cu gura, fiind cu mintea aiurea, nu te rogi. | 
ILIE: Nu mi-am dat seama până acum. Ai dreptate. Rugăciunea este o minune chiar ŞI numai pentru că te 
pune în faţa lui Dumnezeu, a sfinților sau a îngerilor. Indiferent ce ceri. în rugăciune, cineva te ascultă 
Cineva e de față. Rugăciunea poate umple golul din inimile atâtor oameni care suferă de singurătate. 
ANDREI: Am prieteni care vor să ducă o viaţă creştină. Ajută săracii, ajută bolnavii, 
roagă foarte puţin. Nu înțeleg că cel mai important lucru în viață este să trăieşti după 
dacă nu ne rugăm, dacă nu vorbim cu Dumnezeu, degeaba ne numim creştini. 
RALUCA: Şi Dumnezeu cum răspunde când îi vorbim ? 


ANDREI: La fiecare rugăciune pe care o spunem, Dumnezeu ne răspunde. Nu există rugăciune f 
răspuns. Dar oamenii cer de mult 


ără 
e ori lucruri care nu sunt de folos. ŞI Dumnezeu, dacă le-ar da cee 
le-ar face un rău. 


a ce cer 
OANA (întrerupându-l): Dacă un copil îi cere tatălui său un topor ca să se joace cu el, 
primeşte nimic. 


ŞI Care Sunţ 
IN Portanța 
“ Participa 


jocului. Sa 
ŞCă, De-abia 


le-ar da 


găciunea. Tu. on 


ului, 
este g 


fac bine altora, dar se 
voia lui Dumnezeu. Și 


evident că nu 


ruri nefolositoare, nu numai că nu ni le dă şi prin ace 


asta 
şte ceea ce ne trebuie cu adev 


ărat. Părintele Ceresc nu va răspunde 


te raportezi la Dumnezeu. Dacă te rogi Celui care te 
PORTARUL (către profesor): lert 
nişte materiale. 
PROFESORUL: Mai e dec 
PORTARUL: Da, la parter. 

PROFESORUL: Ilie, vino cu mine. (Către Andrei 


) Tu, cu mâna bandajată, rămâi aici. 
are de povestea ta cu țara călugărilor. 
RALUCA: Pot veni ȘI eu ? 


PROFESORUL; Haide. 
(les pe uşă. În sală rămân doar Andrei șI Oana). 


ați-mă, m-a rugat decanul, poate găsesc ceva băieţi, să ajute la descărcat 


anul în facultate ? 


Oana, vezi ce părere 


ACTUL 1 
SCENA | | | | 
ANDREI, OANA 

(Andrei se plimbă prin sală). 

ANDREI: Despre ce poveste vorbea domnul Mihăil ? 
OANA (zâmbind) ME Ai 


: O poveste pe care | Ș re 
: c-am spus- ă să i : i oameni 
se călugăresc, pus-o data trecută, Despre o țară în care cei mai mulți oan 


308 


9 


inelea 


incitat): Spune-mi-o şi mie. Şi pe mine mă bat asemenea gânduri. 
A Nu ştiu dacă ai s-o înţelegi cum trebuie. 

A: ă 
OA gr: Vedem pe urmă. sii 

D -E o poveste despre roadele dragostei dintre doi oameni care trăiesc într-o ţară în care căsătoria este 

ă aşa cum trebuie. Căsătoria - unirea a doi oameni care se iubese şi vor să slujească lui Dumnezeu 
LA i se unul pe altul pe calea mântuirii. 
unindu-se u SA : apă e 
pei (ironic): Ai citat aproape identic definiţia din cursul de liturgică. 

A: Da, teoretic aşa e căsătoria şi la noi. Numai că, practic, mulți oameni se căsătoresc din tot felul de 
nu stau în picioare. Unul dintre ele fiind dobândirea unei situaţii materiale mai bune, de 


motive Care 


emplu- 
* DREL: Şi în poveste? TE 
OANA: În tara respectivă au trăit, cu multă vreme în urmă, doi oameni care s-au iubit mult, mult de tot. 


„oostea lor i-a convins că trebuie să facă tot ce le stă în putinţă pentru ca părerea oamenilor despre nuntă 
rAg Sas . : a5EA A E Z = 

SĂ schimbe. Până la ei, şi acolo oamenii înțelegeau nunta cum o înțeleg majoritatea dintre noi. lar 
să 


cepțiile nu aveau curajul: să îşi spună părerile în public. 
excep! 


ANDREI: Ce păreri ? | 
"DANA: Că nunta este atât de prețioasă, că taina ei este atât de mare, încât cei care se căsătoresc fără să se 


_iipească fac un păcat ireparabil. 

„Şi eroii din poveste au avut acest curaj: de a vorbi despre adevărata nuntă, în care doi oameni găsesc în 
 drasostea lor şi în harul lui Dumnezeu puterea de a se jertfi pentru binele celorlalți. 

ANDREI: Căsătoria ca jertfă ? 

"OANA: De ce nu ? Oare pe doi oameni, dacă sunt căsătoriţi, îi opreşte ceva de a se ruga cât mai mult? Sau 


de a posti ? Sau de a-i ajuta pe săraci şi pe bolnavi? 


ANDREI: Totuşi nimeni nu se căsătoreşte pentru a-i sluji lui Dumnezeu. 


OANA: Asta e părerea ta. Ştii bine că nu toți au chemare spre călugărie. Ce facem cu ceilalţi, care au 
chemare spre căsătorie? Cine are dreptul să le refuze slujirea lui Dumnezeu prin căsătorie ? Cine are 
dreptul să-i convingă că de fapt căsătoria e doar o eschivare de la o viaţă creştină autentică ? 

ANDREI (domolind-o): Te-ai cam înflăcărat. Vezi lucrurile prea în roz. Pentru că aşa vrei să le vezi, nu 


pentru că aşa sunt ele. Am observat că unii din cei care vor să se călugărească sesizează că în familie sunt 
doar frumuseți imaginare, e vorba doar de o spiritualitate fantomatică. 

„OANA: Asta pentru că ei vor să se călugărească pentru ca să fugă de lume, pentru că nu au ştiut să-i facă 
„faţă. Nu pentru că au ales între slujirea lui Dumnezeu în mânăstire şi slujirea lui Dumnezeu în familie. 
 Adevăraţii călugări nu sunt laşi, adevărații călugări nu dispreţuiesc căsătoria. 


ANDREI (dându-și seama că Oana are dreptate): Ştii cine a hotărât ca preoţii din lume să aibă voie să se 

călugărească ? 

OANA: Nu au avut voie de la început ? 

ANDREI: Ba+da, dar în secolul al.IV- lea a avut loc un sinod la care episcopii au pus problema celibatului 

Picoțesc. Și când aproape toţi erau de acord-cu celibatul, un pustnic renumit, Pafnutie, şi-a spus punctul de 

Vedere, Că nunta e sfântă în toate şi că familia nu numai că nu îl împiedică pe preot să-şi exercite misiunea, 

dar chiar î] ajută. Deoarece cunoscând problemele vieţii. de familie din propria experienţă poate face faţă 

problemelor puse de credincioşi. 

ANA: Aşa spune şi tatăl meu, după ani buni de preoție, că familia l-a ajutat şi îl ajută mult..... 

ANDREI (mirat): Tatăl tău ? E preot ? Asta explică multe. 

î. E preot. La țară; E adevărat, faptul că el este soţ şi tată implică-o sumedenie de responsabilităţi, e) 
parte a timpului său e dedicată familiei. Dar acest timp nu este deloc pierdut. Fiind un soț bun şi un 


lată > 1 j £ ȘI Ea tata ea = 
tă bun nu Numai că'este un model-viu pentru oameni, dar poate şi să îi învețe pe alții să aducă liniştea și 


Ul] : 

lelegerea în casele lor, 

OANA. I: Revino la poveste! Ce se întâmplă în ţara călugărilor ? 

tonid Oamenii n-au mai avut curajul să se căsătorească din interes. Preferau să se călugărească, 

Cărej A că e mai bine să te lupţi cu propriile slăbiciuni în mânăstire decât să întemeiezi o familie al 
hdame ) ZA 4 E Si 

NDR nt, dragostea, lipseşte. Apropo, tu ştii ce zicea Nae Ionescu despre căsătorie ? 


: Ce zicea? 


07809 


ii a, la Maslu uleiul, la nuntă |; 
OANA: Că materia care se sfințește în taina nunţii - cum € la = tai se Se al 5 l | 
Ceea i se sfințește la nuntă e iubirea celor doi. Dacă iubirea celor Saca Se in : ta | rea tat 
ca nu are loc Dacă doi oameni nu se iubesc, nici o slujbă, nici mă Orța să i 
aie i ă păr i 1... Chiar dacă, în 
ANDREI: De asta sunt atâtea divorțuri. Interesantă părerea zeu sa tea ja căzu 
căsătoria schimbă radical în bine relaţia dintre doi oameni, de multe ori, pseşte, relaţia 4 
destramă. De asta au divorțat părinţii mei. 
OANA: Imi pare rău. ae 
ă pâ â - i e mine neințelegerea lor. Până S 

ANDREI (îngândurat): Mă gândesc oare cât de aa Ice sta pa lila E ea ui 

i i ș i i candaluri, ; : 
acult iceu pentru mine au fost un chin. 
aa fie Alei Si Î ință să nu divorţeze. A părăsit-o tata care acum a uitat 
rezistat. A făcut tot ce i-a stat în putinţă să nu divorţeze. i oa ee oală 

i istă să ă să în 
OANA: E firesc ca experiența aceasta tristă să te facă să vezi familia Ri 


ANDREI: Nu ştiu cum poate fi o astfel de familie. Am. auzit multe, dar mi-e greu să am incredere fn 
familie. 


C-abia 
cu totul de ngj, 


OANA: Nu, familia nu e cum crezi. Fratele 
chemarea, fericit că a întâlnit sensul vieţii sal 


au trecut pe acolo a vorbit; niciodată nu a avut vreun gând de dispreţ faţă de nuntă. 
ANDREI: Da, cei care dispreţuiesc nunta stau sub osânda canoanelor bisericeşti. : 

OANA: Mihai, aşa îl chema, acum se numeşte Benedict, a plecat la mânăstire pentru că acolo a găsit ceea 
ce sufletul său căuta: între frumuseţea mânăstirii şi frumuseţea familiei a ales-o pe cea dintâi, fără 20 
disprețui pe cea de-a doua. 

ANDREI: Tatăl vostru ce-a zis ? L-a lăsat să plece? 


OANA: Tatăl i-a zis: "Băiete, dacă nu ai fi înțeles câte ceva despre frumusețea familiei, 
şi dacă fugeai de lume în mânăst 


ire, martor mi-e Dumnezeu că nu te-aş fi lăsat". 
ANDREI: Greu cuvânt. 


OANA: "Dar pentru că știu că poţi fi un vas al lui Dumnezeu, atât în lume cât ŞI în mânăstire, ai toată 
binecuvântarea mea de a alege singur". 


ANDREI: Aş vrea să îl cunose pe tatăl tău ! 
OANA: Cred că ţi-ar fi de folos. 

ANDREI: Mai spune-mi ceva de e. 

(Oana trece lângă Andrei, 
OANA: Îţi spun. Ceva ce 


meu s-a călugărit la Mănăstirea Sihăstria fericit că 


ga că Sia uăsi 
e în monahism. Dar, de câte ori ne-a scris, cu câți pri 


cteni care 


dacă erai un fricos 


în partea stângă a scenei). 


0 să-ți placă sigur. Mai mult decât povestioara despre țara călugărilor. 
SCENA 2 


In dreapta întuneric). 
orfan de mic, nuaa 


(In dreapta scenei, 
îmbrăcat în haine d 
Până când, odată, 


uminat slab, într-o cameră mică, stă tatăl fetei. B Diogene întinerit cam la 20 de ani 
e casă. Pe un perete o icoană mare cu Sfâ i 


anta Treime). 
nădejdii, 


| 
roage cu disperare: "Dumnezeul mel 
mnezeule unde eşti ? Nu mă lă 


Arie 6 sa să mor de atâta suferinţă..." i 
AIP Ce , a se în | i ă ic 
aa co | toarce cu fața Spre icoană - cu spatele'la public 
"Dumnezeule, ajută-mă,.." | | 

(Se aud bătăi la uşă. Tatăl trage Zăvorul. În casă intră iconarul 

repede. Tatăl închide uşa), 


PPR 5 d 
> ti'dă un pachet, îl bate pe umăr și ple& 


so) 


i 
AU 


continuă): Şi când disperarea şi singurătatea erau gata să-l copleşească, a auzit pe cineva bătând la 

a iconarul satului. Ieonarul era naşul de botez al tatălui meu. ÎI ştia de mic, îi ştia sufletul. Făcuse 
ui + vătuse în putinţă să-l ajute să depăşească tristețea. Dar cuvintele lui au rămas fără răspuns. Atunci, 
jo ce”! „şi cu câtă evlavie asculta tatăl meu, în copilărie, când îi povestea din vieţile Sfinţilor. l-a supus 
minte abil examen de conştiinţă. 


ve ă o“j a litaleăă i TRiA 
unui desface pachetul. In pachet se află o icoană mare cam de jumătate de metru. Omul este uimit de ce 


de în icoană). i : ăiiiimi ese 
je ind deznădejdea era gata să-l nimicească, i-a adus un fel aparte de icoană. 


E că y E ie a: a 
Exact icoană? La ce putea să-l ajute? Era făcătoare de minuni ? 


Ş O | i 
DREI: A e re : Sea pese ii JI 
AR Nu. Nici măcar nu era 0 icoană obişnuită. Era o icoană în care era reprezentat chiar tatăl meu. 


Lia icoana în mână, se freacă la ochi, nu-i vine a crede). 
O BI Ce-ai spus ? 
ă Tata, când a privit icoana, stătea şi nu înțelegea. Pe icoană nu era scris numele celui reprezentat. 
Dar fata din imagine îi seimănă enorm cu propria sa față. Veşmintele celui din icoană erau asemenea 
nelor de sărbătoare ale tatălui meu. Tata era foarte frământat. 
(Omul ia o oglindă înrămată de mărimea icoanei din perete şi o aşează pe masă. Stă în aşa fel încât din sală 
să se vadă atât icoana - ce se afla pe masă lângă oglindă - cât şi imaginea reflectată de oglindă. Apoi. după 
câteva clipe, întoarce oglinda ŞI icoana ca să le vadă cât mai bine. Cu coatele pe masă, ia oglinda în stânga 
icoana în dreapta. se uită pe rând la ele). pe 18 | e 
OANA(continuă): Din mila lui Dumnezeu şi pentru rugăciunile iconarului, tata a înţeles şi el că orice 
creştin este chemat la sfinţenie. Oricât de mari ar fi încercările, Dumnezeu ne dă puterea să le depăşim. 
Sfințenia nu se dobândeşte călcând pe covoare de flori. Ci ducând crucea încercărilor. Tata a luat oglinda 
din perete şi a pus-o lângă icoană. S-a uitat la ambele chipuri. Cel din oglindă te respingea, cel din icoană 
te atrăgea. Şi-a dat seama că are de ales între două căi: calea oglinzii şi calea icoanei. Calea în care te laşi 
modelat de nimicnicia lumii acesteia şi calea în care te laşi modelat de Dumnezeu. 
(Omul aşează icoana pe masă şi lasă oglinda. Pune oglinda lângă icoană). 
Ştia că pe calea oglinzii a ajuns la disperare. - | 
(Omul dă un pumn în oglindă şi o sparge: Cioburile rămân în ramă). Şi atunci a spart oglinda. S-a pus în 
senunchi în faţa unei icoane cu Sfânta Treime pe care o avea în cameră (Omul îngenunchiază în fata 
icoanei cu Sfânta Treime) şi s-a rugat: "Doamne, prea mult te-am părăsit. Fă-mă al Tău ! Fără Tine mor! 
Nu mă lăsa ! Cheamă:mă din nou în biserica Ta! ".După rugăciune s-a întors la icoana primită şi şi-a dat 
seama că ea nu era altceva decât o scrisoare în culori. O scrisoare care trebuia citită o singură dată. Şi i-a 
dat toc. (Omul ia o lumânare şi dă foc icoanei. Ține icoana care arde în mâna sa). 
Pentru el. icoana primită a fost o revelaţie, o minune. (Accentuând). Şi-a dat seama că singurul lucru care îl 
poate implini, în fața tuturor încercărilor şi greutăților vieții, este să trăiască pentru Dumnezeu. Şi-a dat 
seama că Dumnezeu este Cel care dă împlinirea oricărei vieţi. 315 


ANDREI. OANA, PORTARUL, COPILUL, PERSONAJUL ÎN NEGRU, FEMEIA DE SERVICIU. 
ANDREI : E tulburător ce-mi spui. Convertirea lui e parcă scoasă-din cărți. E aproape de necrezut. Pare 
Poveste curată, Şi cum a ajuns preot? [ii ie 
OANA: Când şi-a dat seama că nu era singurul care a fost lovit de deznădejde şi de singurătate. când şi-a 
A Scama câtă nevoie au oamenii de cineva' care să îi apropie de Dumnezeu, a hotărât să facă şcoala de 
. ȘI, în câţiva ani, a luat locul părintelui bătrân din' satul nostru: 

REI; Neapărat vreau să-l cunosc pe tatăl tău. Ştii, când ai început să vorbeşti de țara călugărilor, te-am 
N “u Oarecare neîncredere. Credeam că eşti o filoloagă care vrea să se bage unde nu îi fierbe oala. 
A A: Filoloagă încerc să fiu et 


Privit 


tare aa Vata despre țara călugărilor e foarte serioasă. Deşi nu am timp să ţi-o PR acum, după da 
AT spun ce vroiam să transmit prin ea. că deși aparent inversez ILIA Le Sa peliueși 
nunţi a escrierea pe care o fac nunţii nu numai că nu dăunează monahismului, ci tilde Mas lise 
9losu] e pe aicea - Cu soţi care 'se pregătesc pentru numtă “in post ŞI rugăciune, Care a5a jest esc pentru 

“lorlalţi, care pun binele aproapelui deasupra binelui propriu - e imaginea nunţii creştine aşa cum 


31] 


hau 


Ş 3 i i acă exi 

ar trebui să fie înţeleasă de către toți. Chiar E e 
Dumnezeu se călugăresc, povestea mea e cărămizi 
ANDREI: Nunta din povestea ta , ua 10 

: xiuoărilore absolututopică. li oatAmizi | 
Le ca a că. însă dacă viața familiei din poveste o vezi zidită si ș- t fi £ imonabalg le 
- Evident că e utopică, : pe A ai ii bi ă i întâi a tost familia. 
isi) aL pita Familia creştină sau mânăstirea 2 Ştii bine că ma 
înşeli. e ' 


E]: ânăstirile au apărut mai târziu. e E E Da Io 
ANDREI: Da, mânăs p dut din importanță, şi-a pierdut din strălucire, nu înseamnă că 


stă concepția că toţi cei, care vor să trăiasc 


dească contrariul. 
le monahismului. E adevărat, O poveste e îi, 


4 Penn 


OANA: Chiar dacă familia creştină şi-a pier 
dacă o vedem la justa ei valoare, o altoim cu mo 
ANDREI: Fie, ai dreptate. 

OANA: Se poate trăi creştineşte în 
ANDREI: Sfântului Antonie cel Mar 
Dumnezeule" alături de cetele îngereşti. 

OANA: lar Sfântului Macarie cel Mare i:s-a descop 
duhovnicească. 

ANDREI: Exemplele sunt multe. 

OANA: Atunci ? 

(Femeia de serviciu deschide uşa, cu o mătură într-o mână şi o găleată în cealaltă). 

FEMEIA DE SERVICIU: Porumbeilor, pot să mătur? 

OANA: Nu, se întoarce imediat domnul profesor Mihăilescu cu studenții. 

FEMEIA DE SERVICIU: A, e marţi (face un semn cu mâna), e cercul ăla. 

(Înainte să închidă uşa, prin spatele ei intră în sală Personajul în negru). 

ANDREI: E bine să mă mai gândesc cu călugăria. 

OANA: Neapărat. 

(Personajul în negru se apropie cu un lanț mare de cei doi. Ei nu îl văd. Un capăt al lanţului îl prinde de 
piciorul stâng al lui Andrei, iar celălalt capăt vrea să îl prindă de piciorul ei). 

ANDREI: Ne-am luat cu poveştile şi nu am apucat să observ cât eşti de frumoasă. 

Ri ae be E mai spunem poveşti, până se întorc ceilalți, şi după aceea vei avea şi altceva mai 
ANDREI: Tu de ce ai scris povestea despre căsătorie? Fii sinceră! Nu pentru că te gândeşti la măritiş? (Oia 
de mână. Personajul în negru încearcă să lege piciorul drept al Oanei de lant. fără să : ă ă 
OANA: Nu. In nici un caz. (Îşi trage mâna dintr-a lui Andrei). Ci pentru cae Ea altă 

ANDREI (întrerupând-o): Oana, tu crezi că viaţa de familie e a 3 


vei vedea nunta după ce te măriţi, după : ă 
zi i i pă ce te lovești ă 
grijă de copii : şti de greutăți 


nahismul. 


lume. E greu, e dificil, dar nu imposibil. 


e i s-a descoperit că în vremea sa trăia un medic care cânta "Sfingă 


erit că sunt în lume două femei care îi depăşesc Măsura 


şa cum ţi-o imaginezi tu? Sunt curios cum 
le gospodăriei. Spală haine, fă mâncare. ai 


OANA: Sunt măritată, omule! (Îi arată verigheta de pe deget). Nu vezi ? 
ANDREI(apropiindu-şi capul de mâna ei): E verighetă ? E Adevă a | 
OANA Nu, e falsă. Bineînţeles că e adevărată. Aşa că ari cl iti 
uită la ceas) am o fetiță. Acum o ia soțul meu de la grădiniță 
) DREI (surprins); Nu-mi vine să cred că ai copil ss 
(Lanţul pe care îl avea Andrei legat în jurul piciorului se desface 


e cu gătitul şi cu spălatul. Iar despre copii 


). Credeam că oamenii au o părere bună 


OANA: Ce vrei să cânt ? 
ANDREI: Balada lui 
(Oana se îndreaptă s Ioară | 

Oana se freacă la ochi), ied sul 


O [a 


ai că sunt obosită. Nu mai văd bine. 
AN începe să cânte Balada. După câteva minute intr 


ă ă pe rând copilul, portarul, profesorul, apoi Ilie 
(a YI% Cortina se trage- Melodia continuă. Când se termi E P ap 
a. 


nă se termină actul şi începe pauza. 


și Râ „situl pauzei apare pe scenă Diogene, acum îmbătrânit, pe la vreo 50 de ani. Se aude cum bate 
spre $ oatăile sunt ceva mai rare decât la apariția trecută. Felinarul îl ține un pic mai Jos. Coboară între 
ie: căutând în continuare ceva. lese pe la ieşirea spectatorilor.) 
şpectă g 

| a > 
CEI PĂRINTELE, MISIONARII, TÂLMACIUL, ŞEFUL DE TRIB, CEILALȚI CANIBALI. 
A 3 


uneric se aude, pe rând, vocea lui Andrei, apoi a profesorului, a lui Ilie, a Oanei repetând versetul 


A înt K A . . , 7, ij F .. . 
(În helic: "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să şi-] pună pentru prietenii săi”. 
be, în continuare vocea lui Andrei, care vorbeşte). 

au Î 


(Se poartă discuţii aprinse prin intermediul tălmaciului între şeful de trib şi unul din preoți. Deşi nu se aude 
nimic, se văd numai gesturile lor; se înțelege că şeful de trib este ostil propovăduirii). 

Zadarnic li s-a vorbit neoamenilor cu pielea şi sufletele arse de soare pentru care misionarii nu reprezentau 
decât o posibilă sursă de hrană. 

(Șeful de trib face un semn cu mâna şi canibalii pun mâna pe sulițe, bâte, alte arme. Soldaţii scot săbiile din 
teacă, trecând între preoți şi canibali). Şi dacă aceştia nu ar fi fost bine păziţi, le-ar fi rămas oasele în sat. S- 
au intors înapoi, obosiţi după un drum greu şi dezamăgiți de faptul că nu au convertit pe nimeni.) 
(Retrăgându-se misionarii, unul dintre preoți arată prin semne că pedeapsa cerească va cădea asupra 
canibalilor). 


SCENA 2 

ANDREI, PĂRINTELE, TĂLMACIUL, ŞEFUL DE TRIB, CANIBALII. 

(Andrei singur în stânga scenei. Se aude o muzică potrivită - ex: "Concerto de Aranjuez") 

ANDREI: Dar unul dintre preoți nu a vrut să se întoarcă acasă. A rămas cu tălmaciul în apropierea satului 

de Canibali şi a stat acolo până când a învățat limba mâncătorilor de oameni. Rugându-se lui Dumnezeu 

ua şi noaptea, când a simțit că e timpul potrivit, s-a întors în satul de canibali. 

- pi scenei apare părintele din scena cu catapeteasma păgână. Merge încetişor ținând în mână o 

4 <q lemn. Canibali se strâng pe lângă el. Se opreşte în mijlocul scenei, în fața şefului de trib). & 

e Patimilor, când toți ceilalți misionari se aflau în biserică, participând la slujba celor 12 Evanghelii. 
“le insă Participa la slujbă în felul său. Se întoarse în sat singur, având la el doar o cruce de lemn ce 


hu x a ; FRI cae ş szsei ppt 
i? să-l apere. Era o pradă sigură. Mâncătorii de oameni s-au strâns în jurul lui, lacomi, şi nu mică le- 
“Mic, auzind cum un străin vorbeşte în limba lor. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. 
titei Vorbeşte și canibalii, uimiți îi ascultă. Publicul nu aude nimic). 

ei- 


spre Du â invitat la un ciudat ospăț, poate cel mai ciudat din istoria lumii, Le-a cerut dreptul de a le vorbi 
nu ri cau, iar pentru efortul de a-l asculta le oferea în schimb picioarele sale. Picioarele de alb. 

Bi lacomi a, Mâncaseră de mult. sibi i i - 
ie 11 ȘI Vicleni, s-au învoit, dar au hotărât ca predica să fie ţinută după ospăț. Se gândeau că nu o să 


Mai Ie ă . . - N: s 
fiare, “Ine să predice. Canibalii au început să îşi înfigă colții în picioarele părintelui şi să muşte ca nişte 


313 


ha 


A ăcăaui ut să-i mănânce picioarele). 
Canibalii îl trântesc pe părinte la pământ. Se sugerează că au a iilĂ a a 
Ş tuşi,.„.era primul om care nu urla la asemenea durere. Era primu! AAA Care 
otuşi,... | ASIS rs pa 
Aa senin Căci părintele era cu gândul în "IAA Îi At di 1] ajută să stea acu | 
- i hotărâ i ibali îl ridică Ceilalţi 
turi hotărâte. Doi canibali i 
(Şeful de trib face ges 


ibali în pici ele nu se mai vede). i5. i 
ue, dei Fu det şi i-a cerut părintelui să spună tot ce avea A 
Foarte mirat, şeiul de tr 


spus. 
(Şeful de trib face un g 


în jurul lor. Părint I 4 
ib a poruncit să se întrerupă ospățul; 
est şi canibalii se aşează în jurul preotului. Acum, printre canibali, îl putem vedea | 


cum vorbeşte. E palid şi gesturile lui sunt foarte firave). 


Cuvintele lui udau inimile cum sângele său uda pământul. es pita | ai pi pina i tn 
şi copiii plâng. Dar vorbele părintelui îi cutremurau ŞI Oc î, 


părintelui ca în faţa unei minuni. Încetul cu încetul, după ce părintele sli era rea si Oameni, 
canibalii au primit Buna Vestire. Că Mântuitorul a venit pentru toţi păcătoşii, = Ş pa ru ei. Da 
bucuria le lipsea pentru că viața părintelui era aproape de sfârşit. (Părintele îşi pierde cunoştinţa, dar peste 


câteva clipe îşi revine). 

Şeful de trib l-a întrebat dacă d 
sănătoase. 

(Şeful de trib îi arată părintelui că are picioare puternice). 

| le-ar fi dăruit din tot sufletul. Părintele a mai vorbit puţin, 
făcuse tuturor toate... 

(Părintele moare. Lumina se stinge. Se aude muzica. Se au 
ANDREI: În prima icoană a Răstignirii, pictată în sat (în dreapta scenei, ar 
canibal desenează un Hristos răstignit care nu are însă picioare), Hristos pe cruce nu avea picioare... 
(Lumina care cădea pe Andrei şi cea care cădea pe canibal se stinge. Icoana, terminată, se vede din ce în ce 


mai clar. Muzica se opreşte). 


Până atunci canibalii credeau că numai femeile 


octorii albi nu îi pot pune în locul picioarelor mâncate picioarele sale 


lipsit de puteri, şi a murit botezându-i. Se 


de vocea lui Andrei, care vorbeşte rar). 
pe o bucată mare de piele, un 


SCENA 3 
ANDREI, PROFESORUL, ILIE, OANA, RALUCA, PERSONAJUL ÎN NEGRU, FEMEIA DE 
SERVICIU. 
(Sala de curs, luminată). 
PROFESORUL: Teologule m-ai surprins foarte plăcut. 
ILIE: Parcă vedeam în fața ochilor imagine după imagine. 
RALUCA: E originală ideea ? 
ANDREI(stânjenit):Da...bineînţeles, altfel... 
RALUCA: Şi totuşi, cum de ţi-a trecut prin cap aşa ceva? 
ANDREI: Sunt mulţi oameni în jurul nostru care trăiese departe de Dumnezeu. Relaţiile dintre astfel de 
oameni sunt artificiale; interes. personal, invidie, ură. 
Imi par un fel de canibali. Ei nu ştiu să caute în oamenii credincioşi decât atât cât le satisface patimile. 
ILIE: Intre cei credincioşi şi cei necredincioşi e un zid puternic, chiar dacă nu se vede i 
ANDREI: ŞI totuşi Şi pentru necredincioşi S-a întrupat Hristos. Sunt rude cu noi Sine rieteni cu noi, deși 
se hrănesc numai cu materie. Sufletul lor e uscat. Şi m-am gândit că încercarea da ei ropia. de Biserici 
seamănă cu încercarea unui misionar de a converti nişte canibali. aa 
OANA: Dacă vrea cineva să răspândească învățătura creştină după capul său nu obţine nici un rezultă: 
Cum nu a avut nici grupul de misionari, Trebuie să ştie să vorbească li ea să ii 
apropie de Dumnezeu. E slixaba :celarapeseare;+1€ 
ILIE: Nu există o predică standard care să poată fi ținută tuturor 
RALUCA: Oamenii nu sunt roboţi, fiecare are personalitatea lui. 
ANDREI: Și este foarte greu să le vorbeşti în aşa fel încât să î ; 
vrei să vorbeşti despre Hristos, trebuie să te lepezi de tine. E i 
RALUCA: Mesajul creştin îl duc preoţii, noi îl primim cu 
ANDREI: Mesajul creştin îl duc în primul rând reo ii ne, & 
răspândesc şi credinţa creştină. Ci şi noi, fiecare di sl casei Mbunaj” că: :săy ârsese, „Sfintele Se 

XE d A , intre creştini : Poe paie ă, 
RALUCA: Cum adică ? ŞunI, avem aşa-numita preoţie îm părăteasc“ 


E. al BOLI 
nțeleagă mesajul creştin în profunzime: Dac 
mportant mesajul, nu faptul că îl duci tu. 


314 


dă 
MU 


O Lă 

'ecare din cei uniți cu Hristos prin Botez trebuie să facem tot ce putem pentru folosul Bisericii. 
[LIE: FI coria de a încerca să vorbim despre credință celor din jurul nostru. 
Ave a De ce nu vin mai mulți la biserică? Pentru că sunt predestinaţi la iad? Evident că nu. Oricine se 
Ă rtgâree la Dumnezeu. Insă mulți, mai ales în anii comunismului, şi-au atrofiat simțul religios. 
ul creştin nu mai ajunge până la ei. Şi trebuie Ca şi noi, după putere, să îi ajutăm să îşi revină. 
M a dacă misiunea invățătorească e a preoţilor, noi putem, prin exemplul şi prin cuvintele noastre, 

IE: sh pă cei care încă stau departe. 

âI ga să fie nevoie să ne dăm viaţa precum misionarul între canibali. E mult mai uşor. 
sorul stă la catedră şi îi ascultă). 


ANDREI: Da, nu te omoară nimeni. Dar deşi nu te omoară nimeni, prea puţini sunt cei care vorbesc despre 


ILIE: Sunt atâția sectanţi care vorbesc la colț de stradă, care de care mai orator, că oamenii nu prea mai 
nt dispuşi să asculte. ! | 

ANDREI: Nu am spus să mergeţi la colț de stradă. Ci în familiile voastre, între prietenii voştri. Nu e uşor. 

A mama am reuşit să 9) conving să se spovedească abia după doi ani de insistențe. Câţi dintre prietenii 

voştri merg la biserică ? Să nu ne mințim. Prea puțini. 

ILIE: Dacă ar fi măcar câteva sute de studenți în tot Bucureștiul care merg la biserică. 

ANDREI: Sunt. Până în cinci sute. Dar sunt mii şi mii de studenţi care nu vin. Şi pe noi ar trebui să ne 

mustre conştiinţa că nu facem nimic pentru eri 

PROFESORUL: Am ascultat discuţia voastră. Mă bucur, Andrei, că te preocupă atât de mult ce se întâmplă 

cu cei din jurul tău. E o comoditate şi un păcat să spui: "li las în grija lui Dumnezeu, eu îmi văd de viața 

mea." 

Profesor fiind, mă aşteptam ca, după aşa-zisa revoluţie, să văd tineretul creştin exprimându-se cu energie în 

spaţiul cultural religios. Mă aşteptam să văd reviste studenţeşti bine scrise, să văd cărți scrise de studenți, 

să văd manifestări în care să vorbească studenții. Şi nimic, aproape nimic. 

(Bătăi în uşă. Intră femeia de serviciu. După ea, Personajul în negru). 

FEMEIA DE SERVICIU: Domnule profesor, e cam târziu, trebuie să mătur. Mai staţi ? 

(Personajul în negru se duce înspre profesor. Face un gest prin care arată că ora e târzie). 

PROFESORUL (uitându-se la ceas): Nu, terminăm imediat. 

(Personajul în negru îşi freacă mâinile de bucurie). 

De fapt...(se mai uită o dată la ceas). Mai stăm, măcar cinci minute. Faceţi altă sală până atunci. 

(Femeia, nervoasă, trânteşte uşa. Personajul în negru trece prin sala de curs, studiind fețele studenţilor). 

ANDREI: În perioada interbelică studenţii creştini erau mult mai hotărâți. Aveau curajul de a se exprima. 

Situaţia de acum nu se poate compara. 

PROFESORUL: Am asistat la multe conferinţe religioase, am asistat la tot felul de întâlniri cu studenţii, mi 

se pare că le lipseşte vlaga. Manifestările organizate de studenţi nu exprimă, decât în foarte mică măsură, 

pulsul lor. 

RALUCA: Vedeţi un creştinism specific studențesc? | 

PROFESORUL: Nu mă înţelege greşit. Învățătura Bisericii e una pentru toţi. Dar tinerii, cei în care e firesc 

să pulseze viaţa, ar trebui să fie mult mai activi. Oamenii mari...sunt mult mai greu de schimbat. Nădejdea 

mea sunteţi voi. 

ILIE: Și ce aşteptaţi de la noi, domnule profesor ? 

PROFESORUL: Ca fiecare, cu talanţii pe care îi aveţi, să faceţi misiune creştină. Câte filme creştine sunt 

pe ecrane ? Nici unul. La televizor ? Nici unul. Au fost câteva, le-au dat de câteva'ori, or să le mai dea de 

sărbători Și gata. Studenţii de la Academia de Teatru şi Film ar putea să se pregătească pentru a fi capabili 

să facă ei altele... 

pp N Aepoate îi invităm odată şi aici. i $ ee 

ORUL: Câte ziare şi reviste creştine am văzut? Prea puţine. La noi în țară nu e nici un ziar creştin 

ra pai De ce nu cresc tirajele mici ale ziarelor religioase? Pentru că nu sunt făcute îniişă Mal încât să 

a D citesc oamenii? Ba da. la vedeţi cât de repede se vând reviste ca Povestea mea” şi Intâmplări 
rate. Oamenii citesc numai ce le place. Dar sunt mulţi care ar vrea să citească ceva religios şi nu prea 


ă : / ea ci ea 5 ş = 
ret Te duci la zece biserici în Bucureşti, la pangar numai două din ele au tipărituri creştine de vânzare. 
: Nu sunt fonduri. 


313 


i 


« 


sau 


PROFESORUL: Dar fondurile pentru ceea ce apare de unde sunt? Scrieţi voi, scrieți bine şi tirajele să 
e. E 5 ACR 
Sl: lertaţi-mă că vă întrerup. Aici, la cercul dumneavoastră, ați ME E aa, d LR 
PROFESORUL: Avem, de curând, propria editură. Avem sub HI par 2.9 Plesă de 
teatru. Şi mâine apare primul număr al "Revistei de Cultură Creştină . 
ant. Ele : 

me Coe se plâng că nu sunt bani. De parcă banii Ii lipsesc ju Dumnezeu . nu îse de unde i; 
ne dea. Lipsesc în primul rând valorile. De fapt, ele sigur există, dar se sfiesc să se exprime. Trebuie Ca ele 
ăî ă că au chemarea de a se exprima. A 
ea ca oa are mare nevoie d cuuză creştină: Are nevoie de o sqAlraate ara la arsa balast de 
pseudo-cultură. Suntem intoxicaţi de o lume care Il alungă pe Dumnezeu. Mass-media oglindeşte exact 
această situaţie. LA Biiote 
PROFESORUL: lar noi ne lăsăm intoxicaţi. De ce? Trebuie să punem început bun. Trebuie să încercăm să 
echilibrăm situația. 3 Sa, ș 
ANDREI: Există atât de puţină literatură creştină ortodoxă... Nu vă daţi seama. Catolicii au cultivat toate 
genurile literare. Nu îţi ajunge o viaţă să citeşti cât s-a scris. 

ILIE: Au apărut şi la noi câteva traduceri bune. 2508 S-a 
ANDREI: Protestanţii, care nu au în spate sute de ani de scrieri duhovniceşti, au scris literatură cu 
grămada. Am primit din Germania vreo cinci volume legate în piele, care au în ele şi texte de nota 10. 
Scrise doar de un singur autor. 

RALUCA: Iar literatura ortodoxă ? 3 

ILIE: Prea puţină. În proză ne-a salvat Dostoievski, altfel nu aveam de ce să ne mândrim. 

PROFESORUL: Aici exagerezi. Şi nu e deloc bine. 

ANDREI: Domnule profesor, ce e mai apropiat de sufletul omului, ortodoxia, catolicismul sau 
protestantismul? Ortodoxia. Fără inovaţii teologice, fără raţionalisme abstracte, fără sentimentalism ieftin. 
Şi literatura ortodoxă ar fi trebuit să domine de la înălţime întreaga literatură creştină, fiind cea mai 
naturală, cea mai firească. Ar avea o sumedenie de avantaje față de literaturile celorlalte confesiuni. 
(Personajul în negru se duce în spatele Ralucăi şi îşi pune palmele pe urechile fetei. Ea nu mai este atentă la 
ceilalți.) | 
PROFESORUL: Unii ortodocşi înțeleg greşit viaţa. Consideră că dacă au Biserica, dacă au un duhovnic, 
dacă au cărți de rugăciuni, nu le mai trebuie nimic. Restul e de aruncat. Cultura nu e bună. Dar Hristos a 
venit să transfigureze omul şi toate manifestările sale. Nu a venit să nimicească decât păcatul. Omul nu are 
numai aspirații religioase. 

(Se aude cum sună un telefon celular. Raluca, căreia personajul în negru îi ţine în continuare mâinile la 
urechi, scoate telefonul din geantă. Vorbeşte puţin în şoaptă). 

RALUCA (către profesor): lertați-mă, trebuie să plec. 

PROFESORUL: Ca de obicei. Niciodată nu te lasă telefonul în pace. 


(Raluca îşi ia lucrurile. lese din sală, fără să îşi dea seama că Personajul în negru o ține de braţ, elegant). 
l % 


SCENA 4 


ANDREI, ILIE, OANA, PROFESORUL 


PROFESORUL: Da, e nevoie de cultură creștină cât mai dezvoltată. C 


ne societatea contemporană. 


'a SfA : : get până la ei. Ortodoxia este una şi aceeaşi, dar într-un fe 
scria Sfântul Justin Martirul Şi Filozoful, în alt fel Sfântul Grigorie de Na ri ef | Sfântul 104, 
Damaschin. Fiecare din ei, folosind cunoştinţele d E ia ve pia 


O o 


11 Biserica a supraviețuit ŞI supravieţuieşte prin sfinţii lui Dumnezeu şi nu prin cărți. Cuvântul 
nului că "litera ucide, iar duhul dă viaţă" poate fi înțeles şi aşa. Că adevărata credinţă trece în Biserică 
poni i nu de la carte la om. 


toată €Y 


dragoste d ; ȘI IE : i oii P > 
incearcă să împlinească ce aude citindu-se din Evanghelie duminica, la Biserică. 
În 


OANA: Ai dreptate. R ac . 

ANDREI(aprins): Până la sfârşitul lumii, Dumnezeu va avea vase alese care vor duce mai departe duhul 
ortodox. E adevărat: cărțile, când nu le ținem în bibliotecă, ci încercăm să trăim după cum ele ne învaţă, 
sunt aur duhovnicesc. Să ne temem de responsabilitatea care ne apasă, să arătăm că Tradiţia nu numai că nu 
„e îmbătrâneşte, ci ne face vii. Tradiţia ortodoxă este viață adevărată şi nimic altceva. Când Mahatma 
Gandhi al indienilor a spus că din creştinism ÎI vrea doar pe lisus Hristos, iar Biserica şi Tradiţia le lasă 
celorlalți, nu a înțeles că Biserica e însuşi Trupul lui Hristos. Nu poţi separa Trupul de Cap. Gandhi nu avea 
dreptul să vorbească de separarea dintre Hristos şi Biserică decât dacă ar fi putut vorbi având capul separat 
de trup. Numai şi numai atunci. 

Să credem şi să mărturisim că Biserica e şcoala care ne creşte în Hristos. Să arătăm celorlalți că Tradiţia 
noastră e o comoară fără de care viaţa nu ar avea sens şi am pluti în derivă. Să arătăm că se poate trăi 
creştineşte în acest secol al rătăcirilor. Căci Hristos ne-a spus: 

" Îndrăzniţi, nu vă temeţi ! Eu am biruit lumea!" 

(Cortina se trage. Se aprinde lumina în sală. Discursul lui Andrei pare că a încheiat piesa). 


SCENA 5 

DIOGENE 

(Când spectatorii cred că piesa s-a terminat, se aud iarăşi bătăi de inimă. De data asta se aud slab de tot. 
Apare Diogene, acum bătrân, la 70 de ani. Îşi face apariţia pe la intrarea spectatorilor. E gârbovit şi de-abia 
se mişcă. Felinarul îl ţine şi mai jos. Nu mai are putere. Se îndreaptă spre scenă. Cortina se trage. Întuneric. 
In mijlocul scenei, în faţa cortinei, e un butoi luminat slab. Diogene cade. Se ridică şi se târăşte înspre 
butoi. Când ajunge aproape de el, cade din nou. Bătăile inimii se aud cu intermitențe. Pauzele sunt din ce în 
ce mai lungi. Nu se mai aud. Câteva clipe nu se întâmplă nimic. Felinarul arde în continuare). 


SCENA 6 - 
PROFESORUL, ANDREI, OANA, ILIE, PERSONAJUL ÎN NEGRU, PORTARUL, FEMEIA DE 
SERVICIU, COPILUL 
(Cadrul este aproape acelaşi cu cel de la sfârşitul scenei 2. În plus, pe scenă se află în acelaşi loc Diogene, 
mort lângă butoi, şi Personajul în negru). : 
PROFESORUL: E nevoie de cultura creştină. E nevoie de oameni de cultură care să răspândească mesajul 
A Pica are nevoie de acest mesaj şi e o greşeală să punem bariere între cultură şi cult. Dimpotrivă, 
fe dă culturii puterea de a înnobila sufletele. Purtând mesajul creştin, cultura se întregeşte. 
n Petre Ţuţea spunea că e mai valoroasă o femeie credincioasă decât un intelectual cu nu ştiu câte 
Plome care e necredincios. Cultura ruptă de cult nu înnobilează decât superficial, la suprafață. 


& : . . .. : A > 

„E La Judecata sufletelor nu o să folosească la nimic colecţiile unora de titluri, de diplome, de 
ROFE SI ranguri, Atunci se va vedea cât i-a luminat cultura lor... 

lie) ISORUL, Intâlnirea de astăzi mi s-a părut deosebită. Chiar dacă am fost puţini. (Către Andrei şi 


a ele două creaţii pe care le-aţi prezentat pe scurt astăzi mi se par promițătoare. Mă bucur mult şi sunt 
sua cântat că aveţi curajul de a crea. Prin ceea ce creaţi vă puneţi sufletele pe tavă. Catapeteasma 


Agână a lui 1; i a 
â lui Ilie este un simbol al zilelor noastre. (Către Ilie) Ideea ta e un semnal de alarmă. Literatura, 


317 


+ 


« 


Pa 
seha. 


fată de cuvântul rostit de la altar, are o mai mare libertate. Literatura poate completa cuvântul de |a ţa 
Sunt oameni pe care i-a întors la Dumnezeu o poezie religioasă. Nu avem cum să epuizăm Posibilităţi] On, 
care le oferă literatura. Curaj, curaj, curaj. Unui om care spune că ortodoxia e moartă îi pot arăta d e 


si x : i E A AI: ; ați: 
voastre. Căci se poate gândi creştineşte. Nu suntem retardaţi, nu suntem învechiţi. Ziua de astăzi are Vile 
> 


mai mult decât altele, nevoie de mesajul creştin. Nu noi îl propovăduim. Ci preoţii. Dar nu ni 
alcătuiesc Biserica. Biserica o alcătuiesc şi credincioşii, adică noi. Şi vă rog din tot sufletul, nu îngrgi S 
Paţi 


talanţii. Ar fi mare păcat. 
OANA: Domnule profesor, doar de asta venim aici, să ne ajutați să folosim talanţii cum trebuie. 
PROFESORUL: Nu e om să nu fi primit talanți de la Dumnezeu. Nu toți au darul de a scrie. Dar cei Caii 
au, să scrie. Al 
ANDREI: Uneori mă gândesc că e prea devreme să scriu, că trebuie să mai aştept, să mai cresc. 

ILIE (către profesor): Ce să facem?... Aşteptăm să mai creştem? 

PROFESORUL: Unii caută o viaţă întreagă, cu felinare, cu lanterne şi reflectoare, să găsească un model 
creştin. Aşa cum Diogene cinicul căuta cu felinarul în mână, la lumina zilei, un om adevărat. Scornim «: 
căutăm un model, iar când îl găsim îi căutăm defecte. Ştiţi, Alexandru cel Mare, marele cuceritor a a 
"Dacă nu eram Alexandru, aş fi vrut să fiu Diogene". Dacă L-ar fi întâlnit pe Hristos, cred că Diogene ar fi 
zis: "Decât să caut o viaţă şi să rămân filozof, mai bine recunosc Adevărul şi [| urmez pe Hristos”. Da, 
Diogene a murit căutând. Nu avem decât o singură viaţă. Nu două, nu trei. Dacă nu valorificăm talanţii pe 
care ni i-a dat Dumnezeu, la bătrâneţe vom regreta enorm. Şi Cel care ni i-a dat ne va cere socoteală. 
ANDREI: Greu moment. 

PROFESORUL: Să nu murim ca Diogene, căutând, fără să facem nimic pentru cei din jurul nostru. 
ANDREI: Fiecare după chemarea lui. 

PROFESORUL: Voi, dacă aveţi darul scrisului, trebuie să luaţi în serios această înzestrare. Să punem în 
valoare darurile de la Dumnezeu. E mai folositor un scriitor bun, care nu se leneveşte să scrie, decât un 
geniu care nu comunică nimic cu ceilalţi, aşa că nu vă mâhniţi că nu sunteți cine ştie ce genii. Bucuraţi-vă 
că aveţi darul de a scrie. După voi or să apară alţii mai buni. E firesc. Vor fi încurajați de scrisul vostru. E 
nevoie de un început promiţător. Şi am convingerea, după atâţia ani petrecuţi la catedră, că voi puteți fi 
acest început. De asta ne adunăm. 

OANA: Aveţi cam multă încredere în noi..... 

PROFESORUL: Cu frică de Dumnezeu, scrieţi ce şi cum puteți. Şi încetul cu încetul, valoarea va ieşi la 
iveală. Dacă ar fi să vă las un testament v-aş spune: 

"Pentru fiecare gând frumos pe care îl aşterneţi pe hârtie, pentru fiecare floare pe care o împărtăşiţi altora, 
Dumnezeu vă va răsplăti. Încercaţi să împărtăşiţi cât mai multă lumină în jurul vostru !" 

ANDREI: Aşa să fie ! 

PROFESORUL: Pentru azi am terminat. (Către Andrei.) De obicei, când sunt şi ceilalţi, sala răsună de "Cu 
noi este Dumnezeu "... 

OANA: Cântăm şi acum ? Sau suntem prea puţini? 

(Personajul în negru îi face semne disperate, dezaprobatoare profesorului. Acesta se gândeşte puţin Şi Se 
uită iar la ceas). 

PROFESORUL: Da, pe ceilalți îi suplineşte Andrei. (Către Andrei) De obicei discuţiile erau centrate pe 
analiza literară; creaţiile erau despicate în patru: se urmărea cam mult stilul, forma... Acum, că âi venit ll: 
discuţiile au luat o tentă predominant religioasă. Am compensat puțin golurile întâlnirilor trecute. Cântăn» 
nu ? 

(Se ridică în picioare. Încep să cânte. Personajul în negru dă din mâini, nervos, coboară de pe scenă şi fus 
spre ieşire. Când se cântă a doua oară, Diogene se ridică, apoi intră pe uşă pe rând Raluca, credincioși 
portarul, copilul, femeia de serviciu, canibalii, şeful de trib, tălmaciul, iconarul. Cântă cu toți încă o dat 
Cortina se trage). 


SFÂRŞIT ŞI LUI DUMNEZEU LAUDĂ ! 


318 


DESPRE POETUL IONEL ZEANA ea | 
în care Ilie Roşianu ne spune câteva cuvinte despre poezia din detenţie 
în general şi despre Ionel Zeana în special 


temnițele comuniste, înainte de a fi înţeleasă ca o mărturie zguduitoare a ce a fost unive 
concentraționar al gulagului autohton, trebuie percepută şi subiectiv: ca acea apă vie care i-a 
suport moral şi leagăn sufletesc ce l-a: ajutat să supraviețuiască acelor teribile încercări la care erau sup 
deţinuţii politici în regimul totalitar. În acelaşi timp, trebuie ţinut seama şi de faptul că ea a fost eră 


mental (nu scrisă!) în cei 15 ani de creație după gratii! Ceea ce reliefează originalitatea demersului 
politic. 


] irica doctorului lonel Zeana, un sensibil interpret al pătimirii româneşti din anii de calvar trăiţi p 


Unora, acum, această trăsătură specifică a creaţiei sale li se va părea, poate, vetustă 
nesemnificativă.Când ne gândim însă că tocmai în acest amănunt constă atelierul său de. crez 
materializat în nu mai puţin de opt volume de versuri, prin care a realizat o panoramare lucidă şi incis 
asupra a ceea ce au fost şi au reprezentat, umilinţele, jertfele şi sacrificiile fără seamăn trăite în deteni 
atunci vom înţelege de ce poezia lui - în condiţiile date - a devenit şi o formă a rezistenţei prin spirit, da 


o nobilă pildă de spiritualitate prin care el a rezistat supliciilor prin care se încerca frângerea sa ca tres 
gânditoare. | 


| Asemeni altor poeţi ai rezistenţei anti-comuniste, cum au fost Radu Gyr, Nichifor Crainic, Nicole Valg 
| Grossu şi alţii, lonel Zeana şi-a oprit atenţia, ca şi aceştia, asupra explorării a ororilor petrecute în inferi 
 Jilavei, al Aiudului, Gherlei, Sighetului, Piteştiului sau a Canalului Dunăre - Marea Neagră. ; 


Lirica lui Ionel Zeana, pătrunsă de mare vibraţie sufletească şi de un profund patriotism, rămâne peni 
prezent şi viitorime nu doar ca o dramatică confesiune lirică, ci şi o luminoasă pagină de istorie 
rezistenţei româneşti în general şi a celei prin spirit în special. lar din această perspectivă, şi un docume 
 inestimabil al pătimirii româneşti, a tot ce s-a întâmplat dincolo şi dincoace de gratii sub calamitatea 
tirania comunismului, fapt ce îndeamnă măcar la puțină recunoştinţă, dar, cred eu, şi la puţină meditaţie 
Însă, cum această memorabilă pagină de istorie, scrisă din memorie în chinuri şi suferințe inimaginabile 
este şi expresia îngemănării — aşa cum spuneam - a magiei verbului cu forța ideilor şi gândurilor pe că 
"versurile sale ni le transmit, nu pot a nu mă întreba retoric: fi-vor ele, acum, când ţara noastră e bântul 
din nou de nostagii comuniste (ce sunt în parte şi rezultatul incongruenţei politicii partidelor istorice), ş 
un prilej de reflecţie pe măsură?... Personal, nu cred că soluția neo şi cripto-comunistă ce se prefigurează 
| datorită indiferenţei noastre inconştiente, este ceea ce merităm după remember-ul tenebrelor prin care al 
trecut, dar se pare, totuşi, că această lecţie nu ne-a fost de ajuns. Dumnezeu este mare şi poate tot el ne 
trezi la realitate. 


320 


IONEL ZEANA 


Cântec de logodnă cu moartea 


logodit cu tine, 
ână de smarald, 


Eu m-am 


Moarte, Z sl 33 
Într-o Zi Cu Zări senine 


aur cald, 


Zugrăvite-n 


Ca o splendidă fecioară, 

Cu cercei lungi în urechi, 
Când doineau înalt prin țară 
Codrii mândri, codrii vechi... 


Feţi-frumoşi, sub bolți de ramuri, 
Cetluiau ca în poveşti, 

Dârji, cu mâinile pe flamuri, 
Jurăminte haiduceşti. 


Ce lumini purtau pe gene 

Și în inimi ce văzduh, 

Când sorbeau chemări codrene 
Şi sufla prin veac alt duh! 


Era duh de primăvară, 

Duh de noui ctitorii. 

Înfloreau sus, peste țară, 
Crengi de zodii aurii. 
Viforos tuna-n baladă 
Sfarmă-Piatră din poveşti, 
Când pe crcuce şi pe spadă 
Pâlpâiau lumini cereşti. 


320] 


Făreau alte calende, 
Tinerii iluminaţi 

ŞI creşteau în veac legende 
Cu arhangheli cruciați. 


Parcă legiuni de îngeri 
Coborâseră în lut, 

Neamul din dureri şi plângeri 
Să-l înalțe sus pe scut. 


Drepţi, cu fruntea luminoasă, 
Peste-al cărnii vânăt spasm, 
Te cântau ca pe-o mireasă 
Pentru nunta lor de basm. 


Şi, vrăjit de-a lor chemare, 
m-am încolonat şi eu 

În cohortele prin care 
Cuvânta-n veac Dumnezeu. 


Hei, m-am logodit cu tine, 
Moarte, într-o zi de mai, 
Când doineau înalt în mine 
Codrii pe-un picior de plai! 


Dârz, cu paloşul şi scutul, 
Fulger'veacul cel năuc 

Şi-ţi aştepţi senin sărutul 
Alb'pe fruntea-mi de haiduc. 


ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE 
Părintele Constantin Voicescu 


15.0 esta. Aeroport. Observ că pe paginile carnetului sunt n 

AA mei vis-a-vis de păsări! Şi ar avea dreptate. Eu azi 

Vi an i | i departe. Am decolat de la 
ni cu un avion al agenţiei maghiare MALEV. O zi splendidă ă 

Otop< ființe dragi... Intr-un fel le-am luat cu i 

pH N auzit însă şi vorbă românească. Mi-a 

străini. a 


fost de ajuto 
„t în tranzit. În curând îmi voi continua zborul .. 
sul 


16 octombrie, miercuri A) 
tormalităţile de îmbarcare m-au făcut să intrerup însemnările de ieri. Am decolat la orele 17.35. A fosto 
călătorie plăcută. Locul de la fereastră mi-a oferit imaoini » în amurg şi pe-nserate. 
Mai târziu, când s-a înnoptat, spectacolul. ora 


» pe care alergau, ca nişte 
scântei. automobilele, te făcea să te crezi într-o lume de basm. Aş fi vrut să împărtăşesc ŞI altora 
bucuriile mele... Avionul a ajuns fără întârziere la Stuttgart, unde mă aştepta Ioana Apreotesei. A ţinut să 


mă întâmpine ea şi să mă aducă la ea acasă, nu departe de Freiburg, unde sosiseră deja Nicu Apreotesei ŞI 


Aurel Buzi, care, după un scurt popas, m-au dus la destinaţie. Aci, la Freiburg, gazdă îmi este Aurel 
Buzi. Nicu Apreotesei şi-a luat sarcina să ne plimbe cu maşina. 


impul cu rezolvarea unor probleme administrative şi a 
i ploaie mă ă i 
adevărată expoziţie - unde nu ştii ce să p 


pentru noi, străinii. Nu uităm însă că pute 
românilor. Am ieşit apoi din Freiburg, 


in -0 
(>) 

riveşti şi să admiri mai întâi. Preţurile sunt destul de ridicate. 

rea de cumpărare a nemților este mult mai mare ca a noastră, a 


îndreptându-ne spre vest, către frontiera cu Franţa. Am trecut pe 
la o statuie a Sfintei Fecioare, unde am 


mai fost cu Nicu Apreotesei şi în 1991. Prin grija lui, acolo arde 
necontenit, de ani de zile, o candelă. În 


Ă « Intr-o localitate din apropiere am văzut un castel al lui Ludovic al 
XV-lea, unde acesta a locuit o singură i 


nemţii din această zonă. Se înnoptase când am ajuns la Valea Rinului. 
St. Ștefan, monument impunător, gotic. Tocmai 


Masivitatea şi răceala pietrei dintr-o astfel de biseri 
modestă biserică bizantină. 


-au avut cu 
La Breisach am vizitat Catedrala 
începea o slujbă religioasă. Lume puţină. Era frig. 
că sunt aşa de departe de căldura cu care te învăluie o 
Seara. după ce ne-am întors, am dat câteva telefoane, bineînţeles şi acasă... Mă du 


|? octombrie, joi 


Baden-Baden. Am plecat din Freiburg spre nord. Am ajuns după 105 km la vestita stațiune balneo- 
Climaterică. Suntem în căutarea bisericii româneşti. A trebuit să ne învârtim mult în acest oraş de munte. 
“U Străzi înguste şi pronunţate diferențe de nivel, până să găsim, într-un pare splendid, capela ridicată de 
Principele Mihail Sturdza, în amintirea fiului său, Prințul Mihail, mort la vârsta de 17 ani. Capela este 
% de veci al familiei, cripta aflându-se sub altar. Arhitectura, pictura pe plăci de cupru şi grupurile 
Matuare din marmură de Carrara, executate de artişti celebri, dau o notă aparte acestui sfânt lăcaş, care, 
d această parte de lume, este o mărturie românească a spiritualităţii ortodoxe. Părintele Radu 


ţa ANOViei, care poartă de grijă acestei capele, ne-a primit cu dragoste şi ne-a dat lămuriri în legătură cu 
ISerica, 


c la culcare mai liniştit. 


Vremea astăzi s-a îndreptat. Nu a mai plouat, ba a apărut, cu timiditate, şi soarele. De aceea ne-am 
"otărât să profităm de timpul relativ frumos şi ne-am întors pe acelaşi drum, după ce am servit prânzul la 
1 eStaurant dintr-o parcare. Într-o astfel de parcare se află de obicei un adevărat complex comercial. 


Oul este frumos, curat şi util. Nădăjduiesc să fie şi la noi cândva tot aşa. 


323 


Nu ne-am oprit în Freiburg, şi am mers mai departe către N-E, pătrunzând e aie in masivul Muntoş 
Pădurea Neagră. Peisaj de munte, cu coline dulci, localități rurale deose it de Hui casei = adevăraţe 
orăşele. După cca. 15 km am ajuns la stațiunea climaterică St. Peter, situată E terasă insorită, la 
piciorul vârfului Kandel. Aci se află o celebră biserică, aparținând unei mănăstiri, de care se amintea 
1093. sai 

Am pornit mai departe şi am ajuns la o altă localitate unde se află o altă fostă mănăștire, St. Margen, Care 
a şi dat numele comunei. La aproximativ 15 minute depărtare se găseşte o capelă închinată Sf. luda 
Tadeus. E multă linişte în aceste sfinte locaşuri. Te poţi reculege aici. Ne-am adunat ŞI NOI gândurile Şi 
am înălțat rugăciuni către Bunul Dumnezeu, pentru neamul nostru şi pentru toți cei dragi de acasă. Neg. 
apucat întunericul. A apărut o felie de lună pe cer şi s-a făcut destul de frig. Ne-am încălzit în maşină. 


În 


În seara aceasta am reuşit să iau legătura cu familia Vasiliu. Vor să vină să mă = Şi pe la ei. Locuiesc însă 
nordul Germaniei. E trecut de miezul nopţii. Mai sunt şi alţii care nu s-au culcat la ora asta... 


18 octombrie, vineri ş j 
O zi frumoasă, senin, soare. Dimineaţa am fost la cimitirul din apropiere, unde se odihnesc soția şi fiica 
lui Aurel, amândouă victime ale comunismului. Soţia, nemţoaică de origine, a suferit ani grei dei 
deportare, iar fiica, terorizată de securitate pentru că era fiica mamei sale şi nepoata unchiului Care . 
plecase în exil, s-a îmbolnăvit grav psihic. Am făcut un parastas, acolo la mormânt. L-am avut ca dascăj 
pe Nicu Apreotesei. Cimitirul este micuţ, dar foarte bine îngrijit, ca de altfel toate cimitirele de aici. 


Am fost apoi de am făcut nişte cumpărături de la un magazin din apropiere. Am preparat prânzul, foarte 
repede şi foarte bun (gospodinele au într-o bucătărie toate înlesnirile: maşini de gătit electrice, Cuptoare, 


fierbătoare, fel de fel de vase şi ustensile, şi mai ales alimente care îţi iau foarte puţin timp să le prepari). 
După masă, oleacă de odihnă. Ce-or face acum cei de acasă ?... 


Direcţia în care am pornit pe la orele 16.00 a fost SE. Obiectivul: staţiuni balneo-climaterice, cu multe şi 
diferite sanatorii. În acest peisaj montan predomină lacurile (probabil de origine glaciară), care dau zonei - 
un plus de frumusețe. Despre calitatea aerului ce să mai spun. Le-am spus prietenilor gluma cu Jric, vezi 
un aer! Am ocolit localitatea şi lacul Titisee, am poposit la Schichsee, unde am vizitat o biserică 
romano-catolică de construcţie recentă, cu pronunţat caracter modernist. Am avut senzația că mă aflu 
într-o sală mare, spațioasă, de conferinţe sau concerte, împodobită cu opere de artă - mai ales sculpturi de 
lemn - realizate în manieră suprarealistă. Socot - judec după mine - că un creştin ortodox ar trebui să facă 
un efort mare ca să considere că se află într-o biserică. | 


După aproape 100 de km de mers, am ajuns la punctul terminus al excursiei noastre de azi, la localitatea 
St. Blasien, renumită prin sanatoriile sale, dar mai ales prin impunătorul dom - o biserică monumentală - 
în care predomină, strălucitoare, marmura albă. Aici a fost o mănăstire benedictină, ale cărei începuturi 
urcă până în secolul IX. E înconjurată de clădiri monumentale, care adăpostesc un colegiu. iezuit, 
biblioteca ş.a. | | 


Am plecat pe drumul întoarcerii pe la orele 19. Era încă lumină şi se făcuse destul de frig. lar m-a apucal 
miezul nopţii scriind, gândindu-mă că poate vor interesa pe cineva aceste rânduri ... 


Noapte bună, România ! ... După care: Trezeşte-te române ! ... 
19 octombrie, sâmbătă 


O zi mohorâtă, cu frig şi ploaie: Am, plecat şi azi în drumeție (cu: maşina), în partea sudică a zonei 
muntoase Pădurea Neagră şi, după aproximativ 120 km, am ajuns la Konstantz, oraş de frontieră CU 
Elveţia, pe malul Lacului Constanţa (Bodensee), cu gândul să trecem dincolo, pentru a vizita localitatea 
şi biserica fostei mănăstiri Sf. Gallen. Spre stupefacția prietenilor mei, n-am But să ne realizăm dorinlă: 


Eu nu aveam viză şi pentru Elveţia, iar vameşii elveţieni din cele două puncte pe unde am încercat 5 
trecem s-au arătat a fi foarte intransigenți, ca să nu zic altfel. 


Ne-am întors şi am trecut printr-un istm făcut de om într- Casă 
aparţine Germaniei. Am mai fost aici în 1991, cu 
importante. Aci a fost o mănăstire benedictină, 


se află moaştele Sf. Marcu, într-alta capul Sf. 


o insulă a lacului Constanţa, Reichenau, 
Nicu Apreotesei. Sunt aici trei biserici deosebit de 
înființată de Sf. Pirmin în anul 724. Într-una din bIsel 
Gheorghe, precum şi alte sfinte moaşte. Impresionan! 


324 


dle 


ezenţa picturilor murale din secolul X, asemănătoare cu cele din Răsărit. Pe o inscripţie 
' fixată în peretele uneia din biserici era numele Daciei. Am fotografiat inscripţia şi 


r 

(ru no! SI 
per „tin jatră & i 
pati o descifrăm. 


ne să i: + sii paie, 
: am terminat cu vizitarea monumentelor. Vremea s-a mai îmbunătăţit, dar s-a făcut frig şi ni 


Am intrat într-un fel de restaurant - unde ne-am împăcat cu vrăjmaşul. E adevărat că am 
să fim serviţi. Am nimerit acolo cu o nuntă (localnici din insulă). După aceea ne-am 


e la orele IŞ 
P cut foame: 
ași i seara la Freiburg. 
i y i A . . 
i + tosteam abătut. Vremea, eşecul cu Elveţia sau altceva ? Poate gândul trimis acasă. 
m 

Azi sis ta 

ctombri€» duminică, 4 i i 
LE iată. cu ploaie. Dimineaţa am fost la biserică. Comunitatea de aci - paroh părintele Dumitru Popa 
m 


A clujitor Sorin Detcu - are la dispoziţie, pentru slujbe, o biserică romano-catolică. A fost puţină lume. 
co 


biserică ne-am hotărât să trecem în Franța, unde stabilisem dinainte să ne întâlnim cu loana 
reotesei. Zis şi făcut. Fără nici o dificultate am trecut Rinul şi astfel am pus, pentru întâia oară, 

A iorul pe pământul francez. Ne-am simțit mai puţin străini. loana ne-a aşteptat în localitatea Selestat, 
Le cu monumente - biserici, turnuri etc. - datând din secolele XII şi XIII, amplasate pe locul altora 


mai vechi. 


e la 


Am prânzit la o familie de francezi; părinţii - profesori de matematică şi copiii - elevi, unde ne-am simţit 
foarte. bine. Gustarea, cu totul originală pentru mine, a însemnat prepararea diferitelor alimente - 
caşcaval, slăninuță, ciuperci, măsline - pe nişte reşouri-tăvi aşezate pe masă. In loc de pâine, cartofi 
| fierți. garnitură de roşii şi salată. Şi coniac, vin, cafea, prăjituri şi fructe din grădina proprie. Am omis să 


precizez: ne aflăm în Alsacia, în apropierea munţilor Vosgi. 


Am pornit spre nord şi, după aproximativ o oră de mers cu maşina, am ajuns la Mont Sainte-Odile, munte 
sacru, la altitudinea de 763 m, cu accentuată energie de relief, cu stânci şi ziduri megalitice-druidice, un 


loc sfânt încărcat de istorie. 

Sfânta Otilia, născută oarbă şi tămăduită prin botez, a înfiinţat aci o comunitate monahală la sfârşitul 
secolului VII. Mai târziu, prin secolele XII şi XIII, s-au ridicat numeroase edificii monumentale, 

înglobându-le şi pe cele vechi. Se află aci şi mormântul Sfintei Otilia, care este simbolul Alsaciei. 

Muntele acesta este un loc de pelerinaj (un milion de vizitatori pe an). 


destul de tare. Ne-am întors acasă târziu, pe întuneric. 

Am dat telefon acasă ... Ce bine !... 

2] octombrie, luni 
O zi mai anostă, tot închisă şi cu ceva ploaie. Dimineaţa am fost prin oraş mai mult ca să vizităm, decât 
să facem cumpărături. Sunt multe de văzut, mai ales în centru, în oraşul vechi. Poţi spune că te afli într- 

un muzeu în aer liber. După amiaza, am primit nişte vizite, iar spre seară am trimis celor dragi nişte 
gânduri bune pe nişte ilustrate. 


| 
Am admirat interiorul clădirilor, ca şi frumusețile naturii din jur. A fost timp frumos, dar rece şi cu vânt 
| 
j 


Am piedici la intrarea în Elveţia. Cum va orândui Dumnezeu, 


î octombrie, marţi 
“aţa de dimineaţă s-a risipit şi a lăsat loc unei splendide zile de toamnă. 


ja îndreptat spre est şi, după ce am străbătut Munţii Pădurea Neagră, am ajuns pe şosele de înaltă 
Eu lea see numeroase serpentine, la Sigmaringen, localitatea de obârşie a familiei noastre regale. 

încercând e ajuns aici - ca şi la Roma - cu piciorul. Am vizitat castelul, admirând frumusețile lui, 

de te . ată şi un sentiment de mândrie, dată fiind legătura acestui splendid castel cu țară noastră. 
în, rare, ne-a întâmpinat un tablou în relief al Regelui Carol |. 


clădiri Se oră in castel. Ne-am plimbat apoi în orăşelul Sigmaringen, cu străzile lui înguste în pantă, cu 


E echi şi Ă 2190253 5 i E ate 
Viaţă lin Chi şi restaurante aranjate aşa fel încât să se păstreze alura medievală a localităţii, cu aspect de 


| Ce > să = i A piu . . . 
Şuită. După aceea, întorcându-ne pe alt drum, am ajuns la o veche şi mare mănăstire benedictină, 


325 


Beuron, aşezată într-o zonă împădurită de conifere. Am vizitat ŞI mănăstirea ŞI împrejurimile. atât cât 2 
putut, preț de vreo două ore. Am plecat pe înnoptate pe un drum prin pădure, drum asfaltat, de unde Am 
când în când, puteam admira luminiţele localităţilor de la poalele colinelor, pe care şerpuia. ame 
câteodată, şoseaua noastră. A Alo; 


În jurul orei 22 am fost acasă, în Freiburg. A fost o zi plină, frumoasă, nu numai ca timp. Şi, pe de 


Ă A Ep ASUpra 
am mai auzit şi voci din ţară. 


23 octombrie, miercuri 4 
Prima jumătate a zilei a fost cu ceaţă. Împreună cu Aurel, am colindat centrul oraşului. Sunt multe q 
spus. Dintr-un punct al oraşului - Poarta şi Podul Şvabilor, unde urci pe trepte ŞI cu liftul - poţi avea dă 
privire panoramică a acestei localităţi, unde construcţiile moderne nu au înlăturat pe cele vechi, care 
cu grijă păstrate, restaurate şi puse în valoare, fie că e vorba de catedrale sau de alte edificii Publice 
că este vorba de locuinţe private. Păcat că ceața ne-a împiedicat să vedem prea departe. 


| 
| 
Ş 
| 
| 


SUnţ. 
. Fie 


După amiaza am trecut iar în Franţa pentru a ajunge în Soultzmatt. Aci, în apropiere, se află Cimitiryj 
românesc, unde odihnesc câteva sute de ostaşi români, luaţi prizonieri de nemți în primul război mondia|, 
La poalele unei păduri de brad, într-o uriaşă poiană, o cruce de piatră înaltă de câțiva metri domină 
pădurea de cruci mici, aliniate după disciplina ostăşească. Pe fiecare cruce, încrustat într-o plăcuţă de 
aramă, se află un nume de ostaş român. Pe crucea cea mare sunt săpate câteva cuvinte ale Reginei Maria. 
ca prinos pentru aceste jertfe româneşti. 


Împreună cu Aurel Buzi şi cu Nicu Apreotesei am făcut slujba parastasului pentru cei ce odihnesc aci, şi 
pentru toţi ostaşii români, căzuţi pe toate câmpurile de luptă, pentru apărarea patriei şi a sfintei noastre 
biserici strămoşeşti. De-a dreapta şi de-a stânga crucii celei mari erau arborate drapelele român Şi 
francez. 


Într-o parte a cimitirului, pe un soclu înalt, o statuie turnată în bronz reprezintă un tânăr frumos. care 
parcă priveşte şi vorbeşte cu cei de sub crucile care se întind la picioarele sale. Mâna dreaptă adusă pe 
umărul stâng, iar cea stângă la piept vor probabil să sugereze ceva, în legătură cu eroii de aci. Surpriza 
plăcută a fost când am constatat că cel care semnează lucrarea este O. Han, şi că statuia a fost turnată în 
anul 1933, în România, la atelierele artiştilor plastici din Şos. Colentina nr.115 din Bucureşti (cum este 
săpat în bronzul monumentului). 


Cimitirul este de o mare simplitate şi frumuseţe şi deosebit de bine îngrijit. Se ocupă de el, cu toată 
dragostea, un francez căruia i-a murit băiatul în primul război mondial. Aci se adună. anual. de ziua 
eroilor (a doua zi de fapt) românii din diaspora pentru a face pomenirea celor ce odihnesc aci şi, în felul 
acesta, pentru a se cumineca pe ei. Ne-am bucurat şi am mulţumit lui Dumnezeu că pe pământul şi sub 
cerul Franţei s-a înălțat şi-n ziua aceasta o slujbă de pomenire pentru eroii noştri. 


Ne-am întors în Freiburg tot pe întuneric, gândindu-ne la pământul şi la cerul de acasă. 


24 octombrie, joi 
Lausanne. lată-mă, în sfârşit, pe pământul Elveţiei. 


Am plecat din Freiburg mai de dimineață. Cerul era senin, dar în apropierea văii Rinului ceața era destul 
de deasă. S-a menţinut aşa şi după ce am trecut pe teritoriul Franţei. În maşină, la începutul drumului. a 


citit Paraclisul. Şi-mi aduceam aminte cum făceam aşa şi în drumeţiile noastre din ţară... Nu se poate % 
nu te gândeşti mereu acasă... 


Am pornit pe o cale lungă pe direcția Mulhouse, Belford, Pontarlier, prin partea de est a Franţei, € 
regiune muntoasă, mai bine zis de podiş, cu altitudini şi de peste 1000 m. Vremea se făcuse frumoasâ? 
am putut admira din plin peisajul. Am ajuns cu întârziere la localitatea Les Hopiteaux Neufs, aproape i 
granița Elveţiei, unde ne aştepta Dorel Buzi. Am trecut fără probleme granița pe la Vallorbe. Masa 


“2 2 ; , + k Cta AO 
prânz am luat-o într-un restaurant dintr-un mie orăşel, numit Orbe, după care ne-am despărțit. Gaz 


. Pi pi A Ș i : - Ş "ne: 
mele din Germania s-au întors înapoi, pe alt drum, pentru variaţie, iar eu şi Dorel am venit la Lausăl., 


. A . . . . . W Fi C, vol 
Am mai fost în Elveţia acum cinci ani şi am văzut atunci oraşul în trecere. De data aceasta, C! 
Domnului, voi rămâne aici câteva zile, la Beta şi Dorel Buzi. 


E seară târziu şi gândul zboară către Răsărit... 


326 


SR 


VAN 


ste aşezat pe ţărmul de nord al lacului Leman şi are înfăţişarea unui amfiteatru, care. 


ctombrie» vin 
9 ausann€ € ltitudi faţa lacului - aj ână 
Oras de la cca: 400 m altitudine - supratața lacului - ajunge până la peste 800 m, la ultimele trepte. 


200.000 locuitori. 


i sc aci cca. , tf: 

a va a fost ceaţă. Prima ieşire a fost după târguieli, apoi pe la prânz ne-am dus la o întâlnire cu 
e dimines Mean la el la serviciu; este director al departamentului care se ocupă cu problemele 
[. pia ț cantonului. Pe lângă aceasta, este şi preot al unei biserici locale, de esenţă ortodoxă veche. 

d Aa şi data trecută. Am dorit să-l revăd. Ne-a ajutat mult pe noi, românii. S-a interesat 


pentru Christiana. Am ținut să-i mulțumim şi să-i exprimăm recunoştinţa noastră. 


tatea românească de aci şi-a făcut un sfânt locaş de închinare, la subsolul unei biserici 


ante. A fost amenajat cu grijă şi cu gust, ca să se oficieze Sf. Liturghie şi alte slujbe. 
rotes L 3 


„m fost la biserică - hramul: Sfinții români - şi împreună cu părintele Diaconu am săvârşit slujbele 
aa i litiei, ajutaţi şi de o măicuţă de la Schitul Sf. Maria de la Techirghiol, care va sta câteva luni 
cerne a de la Versoix. Nu a fost multă lume, dar atmosfera a fost caldă. Am spus câteva cuvinte 
a Fani în legătură cu Sf. Dimitrie. Desigur, la Bucureşti este în timpul acesta o atmosferă specială. 
i pt materializată prin prezenţa credincioşilor pe Dealul Patriarhiei, unde vin în număr mare să 
nf moaştele Sf. Dimitrie din Basarabi. Eu anul acesta nu sunt acolo. Nădăjduiesc că cineva din cei ce 
vor ajunge acolo se va gândi şi la mine... 


26 octombrie, sâmbătă - Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir 
M-am culcat târziu aseară. Cu gândul la cei de-acasă. Poate şi ei s-au gândit la mine: mi-au apărut în vis 


„se făcea că ... 


Astă noapte a plouat puțin. Dimineaţa, timp frumos. La biserica românească nu se face slujbă astăzi. Am 
wecut pe la cea grecească, unde nu începuse slujba. Am aprins nişte lumânări şi ne-am recules puţin. 
“ândindu-ne la cei pe care îi purtăm în gândurile noastre, rugându-L. pe Domnul să le poarte de grijă. 


Apoi m-am dus cu Dorel la Grandvaux, spre răsărit de Lausanne, la locuinţa lui, pe care doreşte să o 
vândă. E un adevărat colţ de rai, la o altitudine de 740 m. In vale se află lacul Leman şi de jur împrejur 
orupuri de case, legate prin drumuri asfaltate. Poienile, ogoarele, pâlcurile de pădure colorează peisazgiul 
cu verdele, galbenul şi arămiul toamnei. 


M-am dus singur pe un drum dintr-o pădurice cu luminişuri şi deschideri spre vale. Era soare, dar un 
plafon de ceață, la picioarele mele, acoperea total lacul. M-am aşezat pe o bancă şi am citit Sfânru 
Liturghie, rugându-L pe Dumnezeu să mă socotească pe mine şi pe cei pe care-i port în sufletul meu. 
alături de cei care participă la Sfintele Slujbe, în biserica noastră - Sapienţei - şi în alte sfinte locaşuri. 


După masa de prânz, am plecat cu Beta şi Dorel într-o plimbare, pe un drum pe care l-am mai făcut acum 
cinci ani. Am pornit cu maşina spre est, până la Vevey, după care am urcat spre nord, pe o şosea cu multe 
serpentine, până la un loc de parcare cu altitudinea de 1200 m. Am luat apoi un trenuţ cu cremalieră şi 
ne-am dus până la ultima staţie: Les Pleiades (altitudine peste 1300 m). Am băut o cafea pe terasa unui 
mic restaurant, de unde se poate vedea departe, dincolo de lacul Leman, în afară de munții Elveţiei şi cei 
din Franţa, Ne-am plimbat şi apoi am poposit pentru scurt timp în aceste locuri minunate. Am făcut cale- 
Moarsă, cu gândul de a merge pe jos înapoi, coborând până la locul unde lăsasem maşina. Zis şi făcut. 
Numai că,.. socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la târg. Vrând să tăiem drumul pe o scurtătură. 
an alunecat - pământul clisos şi iarba erau după ploaie - şi am căzut, cât eram de lung, resimțind o 
aie durere în genunchiul stâng, care m-a făcut să şi strig. Cred că am alunecat cu dreptul şi m-am 
ae pi zi pe stângul, cel cu artroza. M-am murdărit de noroi pe pardesiu şi pe pantaloni. Am fost 
eră ri IC ŞI, cu greu, sprijinit pe un baston şi la braţ cu Dorel, a trebuit să ne întoarcem la stația 

uat trenuțul. Sigur, lucrul acesta ne-a umbrit puţin ziua. Am făcut o metanie zdravănă, poate 


Pentru că ; Co gali 

A câ n-am făcut azi metanii câte şi cum se cuvenea! 

Casă „23 fai sr, dă Sa RE = urihi : E 
4 am fost doftoricit de Dorel. Piciorul îmi este umflat, dar nădăjduiesc să mi se amelioreze această 


ână mâi A ei Rt 4 
pănă mâine, când doresc să slujesc Sf. Liturghie. 


Stare 


327 


Oe 


i Li i i ie-î ât fac asta întins în pat. Să dea Domi i 
P.S. Am scris mai neglijent - inclusiv ca grafie întrucât fa p nul să a 
noapte bună. Noapte bună şi zi bună doresc şi celor de acasă... 


ie, Duminică Ş Ă > 
ie si a iti slujit Sfânta Liturghie împreună cu părintele re AU, A fpauie: Cp dusă de fa 
am simţit ca acasă. Le-am și spus-o. Răspunsurile la Sf, Liturghie au fost dat 9, perticip 
au cântat foarte frumos, mai ales că la strană era un nucleu de P*jSgane mal ERA ie Printre care u 
profesor de muzică şi o maică de la Schitul Sf. Maria - Techirghiol, care va sta i asa Regală de 
Versoix până la sfârşitul anului. Predica am ţinut-o eu. L-am întâlnit aci pe Șer ș. Mironescu, fosț. 
condamnat politic în lotul Rugul Aprins. Este destul de bolnav; are diabet, merge în baston. 


; D-na Ana. 

i i i i ă și î ă i ârstei, deşi merge î 

Maria Marin a venit cu noi acasă şi am luat masa împreună. În pofida vârstei, deş ge în baston, ste 
o femeie cu mintea limpede şi este veselă. 


milig, 
anii, e 


i 


După masă - odihnă. Ca timp, ziua de azi a fost foarte frumoasă. Dacă nu aveam necazul cu piciorul E 
ceva mai bine ca ieri - am fi ieşit la plimbare. Nu-i nimic. Situaţia a fost compensată târziu, Seara, cângi 
am auzit voci dragi din ţară... | 


Azi s-a schimbat ora, trecându-se la orarul de iarnă. 
28 octombrie, luni 


Azi am stat acasă. Pe la mijlocul zilei - frumoasă, însorită - 
mi-a îngăduit binişor - printr-un parc al oraşului. 
munților de dincolo de el, are alei cu înclinare lină 
când ne-am dus noi parcul era aproape pustiu. Mult 
(la ora aceasta). Parcul are o mulțime de specii 
(ştiinţific) şi numele franțuzesc al plantei respective 


am ieşit în oraş şi ne-am plimbat - 
E construit în terase, cu vedere asupra lacu 
şi bănci comode, de unde poţi privi spre lac. 
ă linişte şi puţini trecători - ca şi pe străzi, 
rare din lume, care au etichete cu numele 
„O mică grădină botanică. | 
După masă am făcuț o plimbare în lume, răsfoind un minunat Grand Arlas Mondial şi admirând Elveţia. 
prezentată într-un album de fotografii panoramice aeriene „(e frumoasă. geografia ! On revienne. 
I0ujour...). Mi-e tare ciudă că nu pot să vadă şi alții ce văd eu acum... De aceea, bucuria mi-e umbrită... 


Piciorul 
lui ŞI a 
La ora 
de altfel. 
latinesc. 


29 octombrie, marţi 


Gândul cu care am terminat însemnările de aseară e valabil - 


bineînţeles - şi pentru azi. Ba încă mai mult 
mai incomod şi mai nere 


gulat. Ascult pe doctor. Trebuie să stau cu 
ezna sunt cam umflate. De!) 

-am întors pe la 17.40. O zi încărcată, dar deosebit de 
plăcută. Astă noapte şi dis-de-dimineaţă a plouat şi a fost destul de rece. 
Primul obiectiv de azi a fost Versoix. Ne-am anunțat din 


vreme vizita şi am fost programaţi la orele 
10.00. Cum am plecat, a inceput să se lumineze. Bătea un 
soarelui să ne lumineze şi să ne încălzea 


Vânticel care alunga norii şi care a dat loc 
Mergând către apus, de-a lungul Lacului 
Leman, cam după 50 km, am ajuns la Versoix, o localitate despre care nu poţi să spui că e sat sau orâş; 
mai degrabă o poţi considera stațiune. climaterică. Această constatare este valabilă pentru toate: 
localităţile pe care le-a 


curte destul de largă. Locuinţă în două laturi numai parter. Când ne 
otro s-o luăm (erau 


Sei mai multe intrări), iată se deschide o uşă, în cadrul 
e Mihai. Ne-a primit deschis, cu simplitate, spunându-ne că secretară 
mine şi pe Dorel într-un salon, invitându-ne să luam loc PE 
_ “A Sus că am venit să-i prezentăm omagiile noastre. Am stat de vorbi 
el - având contact cu Maiestatea Sa în diferit 
cei. Se ştie că este un om care vorbeşte 
pe care o consideră deosebit de importat) 
educaţia copiilor şi a tineretului pe Iă 
Vniceşti., Am. atins şi problema rezistenț 


c, > i „de 
4 CII la această rezistență, de Memorialul durerii» să 
ă volumele cu comunicări, de care i-am vorbit, şi voi încercă 


328 


[7 


mit): l-am pomenit şi de Liga Studenţilor, de A.S.C.O.R., de Biseric 

„et „ moaştele Sfintei Paraschiva ŞI cu moaştele Sfântului Andrei, 

la 189! “Gheorghe şi am slujit şi eu de Paşti, când a venit în țară, că am 

sânt „cesta eo. Şi aşa a sosit vremea să ne retragem. Maiestatea Sa n 
u 


în an n, în nădejdea ajutorului de Sus, pentru neamul Şi țara noastră. 
> 


a Sapienţei, de pelerinajul de 
de faptul că am fost în biserica 
mai văzut-o pe Regina Ana, chiar 
<-a condus până la uşă, luându-ne 


imaâs Du ă vedem'biseri > = 
jecat apoi la Geneva, să vedem ISerica cea nouă a comunității româneşti de aci. Se circula cu mare 
tate în acest oraş, dar până la urmă am ajuns cu bine. Într-o margine a Genevei, s-a înălțat o biserică 
u 


gre i maramureşeană, de toată frumusețea. A fost lucrată în Maramureş şi transportată aci. Urmează 


de tencuită şi pictată. Se fac slujbe în zilele rânduite. Are o curte mare. Locuinţele din jur, cadrul în 
să fie în care e aşezată biserica, te fac să te crezi acasă, nu într-o mare metropolă apuseană. Aă venit să 
zl [leana şi Şerban Mironescu, de care sunt legat sufleteşte cu mulți ani în urmă. Ne-am amintit 
38 de ilustrul lor părinte, profesorul Alexandru Mironescu, om de ştiinţă, scriitor şi poet, şi mai ales 
de cător şi trăitor al legii noastre creştine ortodoxe. A făcut închisoare cu lotul Rugului aprins. Ne-am 
“i rămas bun de la cei doi frați şi de la Părintele Diaconu care a venit să ne deschidă biserica şi am 
Li înapoi, spre Lausanne. Pe la mijlocul drumului, în dreptul localităţii Rolle, am părăsit auto-ruta şi 
ă început Să urcăm în serpentine până undeva mai sus, cam la 700 m, într-o zonă amenajată special 
entru recreere. Mai întâi, peisajul este de vis, mai ales că vremea era frumoasă. Lacul se vedea la 
icioare, până departe, spre Geneva. Pe malul celălalt, Franţa, cu numeroase localități la poalele unor 
munți înalţi - unii din ei având pe creste zăpadă proaspătă. Nori de vată se perindau pe cerul albastru, 
ascunzând temporar soarele, care îşi trimitea fascicule de lumină, puse în evidență de umbra lor, a 


norilor. 


gândit să întreprindă o adevărată operă. socială. Societatea înființată de el (Micgros) se întinde în toata 
Elveția. Magazinele Micgros vând marfă bună şi mai ieftină. Locuri de agrement şi de odihnă ca cel. pe 
care l-am văzut noi azi sunt şi în alte părţi. Am luat masa la restaurantul de aci, apoi am vizitat cât am 
putut împrejurimile admirând florile, arborii, aranjamentele florale şi peisagistice, locurile de sport, de 
odihnă, de joc pentru copii etc. Ne-a atras atenţia un foişor ridicat în 1826 pe care ctitorul a scris un 
verset din psalmi. E un loc care, se vede, a atras atenţia asupra frumuseţii lui. 


Terenul amenajat de care am pomenit a fost realizat de un om care a ajuns bogat.prin munca lui şi s-a 


Am plecat apoi şi, ajungând în Lausanne, ne-am oprit la o grădină publică din mijlocul oraşului, unde am 
admirat şi frumuseţea grădinii şi mărimea unor arbori seculari. Ne-a atras atenţia în mod deosebit un fag 
uriaş a cărui tulpină avea cam 2 m diametru şi o specie de tuia japoneză care avea tulpina de aproximativ 
3 m diametru. Coroanele lor erau superbe, Nu mai puţin rădăcinile care se aflau la suprafață. În sfârşit, în 
această grădină se mai afla o clădire, cu nişte spaţii mari cu pereţi şi acoperiş de plasă de sârmă, în care 
zboară şi fac gălăgie o mulțime de papagali de toate felurile, mari şi mici, precum şi alte câteva păsări 
exotice, Cam atâtea s-au întâmplat azi ! | 

30 octombrie, miercuri 

O zi frumoasă, dar rece. Am stat: mai mult în casă. Am mai Citit şi am scris nişte ilustrate. Piciorul încă 
mă supără, Seara, am, fost la biserica noastră şi am participat la o vecernie ortodoxă în limba franceză. 
Histă în Elveţia o comunitate ortodoxă de limbă franceză; cu sediul'la Chambery-Geneva. În Lausanne 
sunt găzduiți să facă slujbe peste săptămână în biserica noastră (grecii de aici nu i-au primit !). Nu a fost 
lume multă, dar slujba m-a impresionat prin atmosfera caldă şi de familie. Un mic cor, la strană, a cântat 
plăcut, pe mai multe, voci, melodiile, resimțindu-se: de influența muzicii ruseşti. Pastorul comunității, 
Pere Jean, este un om deschis, luminos şi un bun duhovnic - îmi spune Dorel. Am de la dânsul un fel de 
Pensetă pentru cărbunele din cădelniță. 


Fii ste ziua de naştere a Irinei. Împlineşte 39 ani. l-am dat telefon, urându-i la mulți ani. Mi-a Spuş: 
Si pregătesc pentru alegeri, că mâine e un miting al C.D.R., că într-un clip pentru Emil 
Onstantinescu apar şi eu etc. A ut 


Ac Ji d d, i2 ear us Sea: 
„38 de ani, când Irina împlinea un an, am fost arestat, în legătură cu lotul Tg.Ocna. Mâine, doresc 


Să mă 
mă întorc la Freiburg. 


329 


ge : i i pentru întoarcerea mea, cu n: 
Doamne, ajută-ne ! Cred că, în ţară, se roagă cineva şi pentru mine. ȘI p His ge, 
: ! 


ne, 
_ acasă... 


31 octombrie, joi - . Titi ii as Na 4 
Cu ajutorul Domnului am sosit cu bine la Freiburg. i azi a d diete d a ŞI Aure] 
it di ia în ti imineții luat masa de prânz - N 

au venit din Germania în timpul dimineții. Am ! asa : , Ela 
o personal), apoi am trecut pe la biserica românească şi apoi ne-am luat Ia MD E dp ERUSAnije În 
drum am mai făcut un popas pe malul Lacului Leman, pentru a ji Al ra sate AR tea 
minunată a munţilor acoperiţi pe vârfuri cu zăpadă Bora Le a e i eg Se e pat ai se 
â î i i molcomă de toa : = i. Spre 

leca spre. apus, scăldând totul în lumina lui „molcon a IE Sai | 

ai străbătând Elveţia de la sud la nord şi admirând, cât a fost Sie, e ea Se perinda 
înaintea ochilor noştri. Un loc deosebit de frumos a fost cel de pe țărmul ist el S6 tuia „pe unde ap 
trecut şi acum cinci ani. Fotografiile făcute aici şi în alte locuri vor. reda cât de câ țea peisajelor, 
pe care eu doar le creionez. 


Am trecut cu bine granița şi am ajuns la Freiburg destul de târziu, din pricina greutății alle pe 
auto-rută, în câteva porțiuni de şosea. Am vorbit cu Dr. Dan Vasiliu. Mâine, dacă va vrea Omnul, ve 
veni să mă ia la ei. Şi mai e ceva: am dat telefon acasă... 

1 noiembrie, vineri 


Mihaela şi Dan Vasiliu au venit pe la orele 14.00 să mă ia cu ei. După o pauză de aproximativ O Oră, am 
pornit spre Wuppertal. Autobachn-ul pe care am parcurs cei 500 km urmează valea Rinului, Era încă 
lumină când am ajuns la Speyer, unde am făcut un popas. Am vizitat catedrala, care datează din secolul 
al XI-lea şi apoi mănăstirea de maici dominicane, Sf. Magdalena. Centrul oraşului păstrează, pronunțat, 
amprenta burgului medieval. Cealaltă parte a drumului - mai mult de jumătate - am mers pe întuneric. 
Până la destinaţie am tot povestit. Suntem foarte apropiaţi sufleteşte. Ei sunt catolici, însă cred că au mai 
mulți prieteni ortodocşi. 

Înainte de culcare Dan m-a doftoricit; piciorul meu stân 


g încă mă supără. A fost o zi mai obositoare. S-ar 
putea să dorm fără vise... Dar, cine ştie?... 


2 noiembrie, sâmbătă 

E o zi închisă, umedă. În cursul dimineții am fost cu Mihaela în a 
franciscană. În afară de aşezământul vechi, a fost ridicat unul 
arhitectura chiliilor şi a bisericii. Aceasta este foarte mare ŞI ar 
piscuri. de diferite înălțimi. Interiorul îţi aminteşte de o uriaşă 


Domnului foarte căutată de pelerini. Azi este o zi de pomenire a 
adormiți ai noştri. 


propiere de Wuppertal, la o mănăstire 
nou, cu toțul modern în ce priveşte 
e. forma unui masiv muntos cu multe 
grotă, Se află aci o icoană a Maicii 
morților. Ne-am rugat şi noi pentru cei 


La vremea prânzului am mers de am făcut o sfe 


ştanie într-o familie de români, 
prânz. 


unde am şi luat masa de 


a Ie aci în: ea 3 » Sunt luminate a giorno, 
cum nu se întâmplă în alte țări. To i parcă 
de sus se vede foarte frumos. 


o familie de prieteni ai Mihaelei i ai lui Dan 
sfeştania. 


3 noiembrie, Duminică 

Scriu aceste rânduri după miezul nopții, când, în sfârşit, ne-am ostoit după o zi foarte încărcată pe Cal? 
am s-o înfățişez pe scurt. îi 

Dorind să participăm la Sf. Liturghie, am aj 


uns la o biserică ru 
al unui imobil. Slujba m-a impresionat î 


n mod deosebit. At 


330 


- p: | | ă îi 
sească greco-catolică, amenajată la Ea 
mosferă de reculegere şi de taină. Că! 


IMRul 


[7 


pita! 


a masă 
Dup pit puți 


ri vechi ŞI măre SEE EEE Ș : R : [i P qi 
clădiri semnat Io de pelerinaj unde se află şi două frumoase cruci româneşti, una ridicată în amintirea 


cest IN>*, timpul comunismului, alta pentru unitatea poporului nostru. 


Un 9 Marin pe care îl aprecia în mod deosebit pentru ţinuta lui morală. (Mi-a povestit un caz 

ure 4 

pesionant) j 
ajuns târziu la Wuppertal, pe la orele 23.00. Radioul şi televiziunea de aci ne-au dat informaţii 


Am “e alegeri, despre poziţia bună a opoziţiei. Ne-au confirmat aceasta, prin telefon, cei de acasă... şi 
es | 
ne-am bucurat. 


| noiembrie; luni x cn x 

Azi am ajuns la Munster, la Anca, şi la Dr. Tudorel Grigoriu, care mă aştepta să-i sfințesc casa, ceea ce 
„m şi făcut seara. După masă, către seară şi pe înnoptat am vizitat Munsterul. În mijlocul oraşului se află 
o vestită catedrală şi diferite clădiri vechi. Este aci un centru episcopal. Universitatea este renumită. 


Oraşul este liniştit şi plin de verdeață. Vremea a fost închisă şi ploioasă. 


5 noiembrie, marți 
£ dimineaţă — 9.30 (La Bucureşti acum este 10.30). Gazdele au plecat la rosturile lor. Se vor întoarce la 


prânz. Mi-au propus să merg şi eu în oraş, sau măcar în jurul casei, ca să mă plimb. Din pricina 
iciorului, care mă necăjeşte oleacă, am preferat să stau în casă, mai ales că vremea este mohorâtă. De 
altfel se spune despre Munster că aci ori bat clopotele ori plouă, iar Duminica şi plouă şi clopotele le 
auzi. Sau că pe un locuitor al Munsterului îl cunoşti după faptul că umblă permanent cu umbrela după el. 


Casa în care mă aflu este situată la o margine a oraşului, într-un cartier de locuințe tip vilă, cu multă 
vegetație, arbori şi flori. Parcă te găseşti într-o stațiune climaterică, mai ales că şi aerul este foarte curat. 


Ştirile din România au provocat multă bucurie românilor de aci. Am în față un ziar nemțesc care 
relatează despre victoria opoziţiei şi prezintă o fotografie a lui Emil Constantinescu înconjurat de 
mulțimea care ovaţionează. Bunul Dumnezeu să-i lumineze pe toți şi să le dea putere ca să lucreze pentru 
Biserică şi Neam. 

După amiaza ne-am întors la Wuppertal. Apoi, cu Mihaela, am mers în localitatea Solingen (aci este 
vestita fabrică de foarfeci, cuțite etc...). 


Am sfințit casa unei familii tinere - el neamţ, ea româncă - şi am spovedit-o pe soţie. Ea este de curând 
venită aci, dar a cunoscut duhovnici de la noi şi viaţa spirituală ortodoxă şi ar putea să fie de mare folos 
In această societate, pronunţat secularizată, în care trăieşte. Ce-or fi făcând cei de-acasă ?... 


De-abia aştept să ajung în ţară... Ce ţi-e şi cu dorul ăsta! 

$ noiembrie, miercuri 

1 dimineaţă mai anostă. Am probleme cu piciorul. Am citit ceva dintr-o carte de dialoguri cu Petre 
uea. Parcă îl vedeam. Nea Petrache... 


a făcut sfeştanie şi alte rugăciuni aici la familia Valeriu. După amiaza am fost la altă familie de 

n i localitatea Gummers, care ne-au solicitat să le sfințim casa. II am dascăl pe Dan. ŞI el şi 

ti în le, creştini angajaţi şi doritori să-i ajute pe fraţi, spre mântuire. Ei au dat de veste că mă duc la 
ŞI m-au dus la diferite familii să le fac câte o slujbă. E mare nevoie de aşa ceva aici. 


Mai 
âm O săntăma j : PE : i ă i 
pare + 0 săptămână de stat în Germania. Cu ajutorul Domnului miercurea viitoare voi fi acasă... Imi 


a a 
re lung timpul până atunci. î 


A 


331 


E doi 


sa 


iembrie, joi g | 
o aaa Aa plecare. Am dat telefon în țară, acasă... Este extraordinar contactul cu cei dra 


ăzi ă i ă vedem cum se va com 
numai aşa, prin cuvânt... Piciorul astăzi parcă e mai cumsecade. Să ve p 
înainte. Doamne, ajută-ne! 


gi, Chiar ŞI ŞI 


Orele 23.30. Freiburg. Azi am văzut un film ra de arata roua ere ro mn 
i a durat cinci ore. Sala: acoperită, mobilă. cranul, e i 1 
ep Ceilalţi probabil mai văzuseră filmul. Bucuria mea a fost e (E Ag i cavinas n Aaersii 
cazuri - de faptul că nu o pot împărtăşi, decât cu gândul... Şi iată su lee zii ie pai e ErCity a 
plecat din Wuppertal la 13.27 (întârziere de 7 minute: foarte grav aci! a i pp 5 pe parcurs), 
Bineînţeles că m-au condus la gară Dan şi Mihaela. Compartiment de clasa a -a, ar mult mai elegant şi] 
mai curat decât unul de clasa 1 de la noi. Trenul nu era aglomerat. Cu cele dea persoane Care s-ay 
perindat prin compartiment am schimbat numai câteva salutări din cap. Astfe că îi Prbui netulburaţ 
ecranul. Am plecat pe ploaie, dar după o vreme cerul s-a mai deschis ŞI a ete In Când în când, 
soarele. Mare parte din drum trenul a mers de-a lungul Rinului. Incepând de pe la K5 n, âm putut admira 
această vestită Vale a Rinului. Fluviul a fierăstruit o zonă muntoasă frământată tectonic; aşa cum se vede 
din straturile, de multe ori verticale, ale malurilor văii. Linia ferată şi şoseaua se află de-a lungul apei şi 
pe o parte şi pe alta. Pe apa fluviului circulă vapoare şi alte ambarcaţiuni, iar unele localități sunt porturi. 
Ceea ce impresionează însă mai mult sunt numeroasele şi vestitele castele medievale Socoţate pe stânci, 
mai ales, după cum am observat eu, pe țărmul drept, care e mai înalt. Şi mai e ceva: viile în terase, ca 
nişte covoare agățate pe stânci. Către sfârşitul călătoriei s-a făcut seară. La orele 18.00 am ajuns la 


Freiburg. Şi filmul s-a sfârşit. La gară mă aşteptau Nicu şi Aurel. Am trecut pe la Nicu pe acasă şi am 
servit cina împreună şi cu Liliana - soția lui Nicu - pe care n-o văzusem până acum de când am sosit la 
Freiburg. 


nului, 


Piciorul nu s-a umflat 


prea tare, m-a necăjit mai puţin. Probabil că n-am avut vreme să mă gândesc la el, 
Şi acum, pe mâine... 


8 noiembrie, vineri 
Azi e ziua Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril. Ne-am dus la o biserică romano-catolică şi ne-am rugat 
Domnului, prin mijlocirea Sf. Arhangheli, pentru cei pe care îi purtăm în inimile noastre şi au ca patroni 
pe aceşti mari arhistrategi ai oştilor îngereşti. 

După masă imediat am trecut iar în Fran 


ţa ca să vedem Strasbour 
şi mi-a îngăduit piciorul - centrul vechiu 


gul. Am putut vizita - câta fost lumină 
lui oraş şi mai ales cated 
Benedict Ghiuş. 


rala. În oraşul acesta a studiat Părintele 
Numărătoarea inversă a început... de mult. Există nişte griji şi nişte îngrijorări ale plecării. Dar o să 
treacă şi asta. Mă gândesc la bucuria revederii... 

9 noiembrie, sâmbătă 


ne-a prezentat castelul: 
ris într-un medalion din 


- . 3 i 
> pe care, din păcate, n-am pul 
are nu ne-a făcut plă în biserică 


Lăsând aceasta la o parte, aşa cum spun 


10 noiembrie, Duminică 
Am slujit Sf. Liturghie la bi 
cursurile de doctorat. Lum 


serica ortodoxă de aci, împreună cu 
foarte mulți români în Frei 


e puţină în biserică: vreo 25 


i 4 a 
părintele Sorin Petcu, fost coleg | 
burg. 


= sunt 
persoane. Unde au fost ceilalți? Pentru că su 


- 


332 


IM 


[A] 


avut o invitație de la loana Apreotesei, care locuieşte într-o comună (un adevărat orăşel), 


Anz» i î ă i ili i 
PR pre oibur, Ettenhein. Am fost împreună cu Nicu, Liliana și Aurel. l-am făcut şi ei sfeştanie şi 
na i 
circa ata afl (RP zur cap : 
5 - țelefon, am mai ailat veşti din țară. Irina mi-a spus că D-na Maria Mărculescu a plecat la 


N sa a POPE A to re ee ; 
sea | A dus o viaţă sfântă. A fost un stâlp al Bisericii Sapienţei. Dumnezeu s-o odihnească cu drepții. 
nomnLi: ţ 


; :e. luni 
embie i. A PI seg | 
[| Di itat astăzi biblioteca română de aici. A fost înfiinţată cu intenţia de a aduna în această bibliotecă 


AmY _a publicat în exilul românesc, de-a lungul anilor de pribegie din cauza comunismului, cărți şi 


Ș ă i i | i = . pad 
ag care tratează diferite aspecte ale acestui flagel. La acestea s-au mai adăugat şi alte lucrări. 
i Gea z zimi > Ea Size ucr; 
EI ioțeca aceasta este o adevărată comoară pentru istoria românească din acest secol. Să nădăjduim că 
4 pusă în valoare cât mai curând. 
ya 


i masa de prânz pe care am luat-o în oraş (este foarte comod şi convenabil) m-am plimbat cu Aurel 
intr-un parc, cu lac, cu bărci şi foişoare. Pe lac, rațe şi lebede. Am stat pe o bancă şi am privit... Şi aici 
E departe... Şi pentru că erau şi lebede, şi lac, şi toamnă... /7i mai aduci aminte, doamnă ?... 

Ş 


Apoi acasă... Oleacă de odihnă, iar seara am fost la Nicu acasă şi le-am făcut şi lor sfeştanie. 

A trecut de miezul nopții... Suntem deci în ziua de marţi, 12. Înseamnă că mâine sunt, cu vrerea 
Domnului, acasă... De-abia aştept... 

un noiembrie; marți 
Azi dimineață am depus bagajele mai grele la o companie de voiaj care mi le va aduce sâmbătă la 
Bucureşti. 
Deşi a fost o zi cu ceață şi chiar cu ploaie - dar cu intervale de vreme frumoasă - am urcat la cotele cele 
mai înalte ale Munţilor Pădurea Neagră, nu departe de Freiburg. Şi anume, primul popas l-am făcut la 
Schaninsland (c.1300 m) de unde, aşa cum arată şi numele, poţi privi departe ţinutul din Jur. Apoi am 
ajuns la Feldberg (c.1500 m). De aci am putut vedea departe Alpii Elveţiei cu zăpadă pe ei. Cel puţin 
două ore am mers cu piciorul pe drumeagurile bine întreţiriute şi chiar asfaltate din zonă, bucurându-mă 
de peisajul şi aerul de aci. Nu puteam să nu mă gândesc şi la drumeţiile noastre din ţară... 


Ne-am întors acasă seara, pe vreme de ploaie. A venit loana şi m-a dus la ea acasă, la Ettenhein, de unde 
osă plecăm mâine dis-de-dimineaţă spre Stuttgart, de unde urmează să zbor spre casă... 


13 noiembrie, miercuri 
Sunt la Stuttgart, în aeroport şi aştept ca peste 40 de minute să mă îmbarce în avionul care mă va duce - cu 


ajutorul Domnului - acasă... 


Ne-am sculat din noapte, la 5, ca să pornim din vreme. Pe auto-bahn-urile de aci, mai ales la orele de 
vârf, se pot întâmpla oricând “embouteillage”-e. Tot timpul a fost ploaie puternică. Ne-am oprit la 
Baden-Baden, la un popas de un auto-bahn, unde se afla şi o biserică pentru călători. Sunt câteva astfel 
de biserici în Germania, ridicate relativ recent. E un fapt lăudabil ca la un popas să intri într-o biserică, 
să te reculegi şi să ceri ajutorul lui Dumnezeu. La ora când am ajuns noi (era în jur de ora 7), nu era încă 
da Am înălțat o rugăciune înaintea ei. Până la destinație am citit Paraclisul Maicii Domnului. 
„e e ae despărţit înainte de a trece prin vamă, a spus că aşteaptă până pleacă avionul. Mai 


rcs, îi iopori Am plecat din Stuttgart pe vreme închisă. Totuşi, după decolare, o vreme solul a 

Ei: sal poi am intrat în nori, care, pe măsură ce ne înălțăm, se făceau tot mai luminoşi, până când 

i A sapa cerul albastru. Zburam pe deasupra norilor cu aspect de nămeți de zăpadă proaspeți. 

Capitala e, peste norii s-au rărit şi. am putut vedea bine satele, pădurile, ogoarele, Dunărea şi 

Ca să mă bucur Ze ştept ca peste o oră să pornim mai departe. Sper că vremea se va menţine frumoasă, 
priveliştea unei părți din ţară, aşa cum se vede ea de sus... 


333 


Ţelul final nu este viaţa. Ci Invierea. 
Învierea neamurilor în numele 
Mântuitorului lisus Hristos. 


Corneliu Zelea Codreanu 


: NOI ȘI BISERICA 
în care I.L. Caragiale ne arată, ca întotdeauna, 
Situaţii vechi şi totuşi atât de actuale 


a "că de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au 
uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari 
i mici s-âu lepădat de datoriile către legea lor creştinească — toţi sunt astăzi liber-cugetători. Şi, fireşte, 

că dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie tot astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, 


„m ar putea să fie copiii dumnealor altfel decât mamele, adică altfel decât liber-cugetători! 
ţ 


Dar să nu exagerăm! 


poierimea; ostaşii şi slujbaşii, deşi liber-cugetători, tot mai merg uneori să auză, dacă nu chiar să asculte, 


evanghelia — anume când M.S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la 
sf Niculae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează. 


De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi spre cinstea lor, trebue să 
nârturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezentă 
„olo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam prea tare. 


0 fi aceasta bine sau rău — că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică — nu o pot spune, căci n-am în această 
privință nicio părere hotărâtă. 

Poate. după cum zic unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se 
emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral. 


Poate. dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, 
la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei. 


Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate — pesimiştii ori optimiştii, trebue să mă mai gândesc mult la 
această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să consemnez aici, în fuga condeiului, câteva 
observațiuni, pe cari le fac de mult. 


Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele 
mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a-surda, ne mai aflându-se urechi 
care să le înțeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguriţe de vin ajung unui trist 
altar pe multe dumineci — ce se-ntâmplă în altă parte? 


la să vedem. 


Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liberi-cugetători, treceţi duminecă dimineaţa pe la frumoasa 
catedrală catolică a Sfântului Losef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini 
ortodocşi, compatrioţii mei, liberi-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice — şi vedeţi ce se 
petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credințe în Dumnezeu, lăsate lor dela 
MoŞI strămoşi. 


Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii! 
Priviţi-i! Bogați şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învățați deosebiți şi oameni de 


ni ființe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nicio grije: toți vin 
C Ă A , da Rae da Rod ... Aaa 
00 să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor şi să-nveţe pe copiii lor a se ruga ca dânşii. 
a intre ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii cei subțiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri strălucite 
e e PER za lg i $ : 
uropei şi îndrăzneții Unguri şi neînduplecaţii Evrei. 


Intrati : 20 : = : ze vor - 
a foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş. 
Wtaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolți, acele cântări înălțătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu 


EH 


DS: 


binefacerea A-tot-Țiitorului. Vedeţi voi, cari sunteți totdeauna 
de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele. 


zeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeți, pe EI care s. 
| nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai 
faţă cu ei, ce întăriți 1€s după ce s-au ruga 


capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de 


posomorâți, cum, după ce s-au împărtăşit 
Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteți crede în Dumne i edi 
arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu pu Cora, 
voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea 


: imit binecuvântarea? : ărtatță. Câ ărintii 
şi au prim ocmai depărtată, când părinţii nor; 


i | ut 
inte barem de o vreme n i 
a ştiau să s-adape la el? 


i dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi barem de e 
i | acelei întăriri binefăcătoare ȘI 


cari dorm sub umbra crucii, cunoşteau IZVOru 
Părinţii voştri! i 
trecut de la viaţa lor până la a noastră şi 


ăpasti ăsurată î : si voi! Mii şi mii de ani de va fi a VI: 
Prăpastie de vreme nemăsurată între ei ş ş Si cvlavia şi felul. Ei au crezut şi să 


tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor, pomenirea şi dragostea 
închinat şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune. aa 
credem. Sufletele voastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile 
din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei- cugetări, 
mai mândri, mai puternici decât toate 


Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai 
noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră şi sarac 
noi românii, foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, 
neamurile lumii. 

Închină-se Asia - bătrână înțeleaptă şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Inchină- 
seminţii! Închină-se iscusita Americă! 


se Africa, cu toate negrele ei 


Noi — nu ne închinăm. Inchină-se nerozii! 


Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia închinăciunii! Clopotele — sgomot! Icoanele — fleacuri! Credinţa 
— moft! 


Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor! 


Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul 
de examen. Noi suntem oameni moderni. 


Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerințele progresului, 
să se zidească oteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerț! 


Și nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! In cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicul. E 
destul că biserica e tolerată! 


Un slujitor al altarului, când stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri. strigătoare la cer, 
izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Constantinopolei, mi-a spus cu adânc amar: 

— Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu? 

— Nu, părinte, i-am răspuns; nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai de a face cu o lume 
care nu crede în Dumnezeu? Cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în puşcării locaşurile sfinte, închinate 
credinţii străbune, unde zac oseminte de măreţi voievozi? i Z 


Se va mai schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la Dânsul? Dumnezeu 
ştie. Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea noastră cuminte. De ce avem licita 
înaltele învățături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze 
fiecare an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toți liber 
credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată! 


MR şcoli româneşti, în care urmează 
ŞI, să ni-l crească. Din aceste şcoli naţionale, ies PS 
i-cugetători, plini de dispreț pentru vechea rătăcit 


Ei au învă eligi i x A iai ta 
e et AA pb „atleti ae decât cea creştină, 0 religie care predică nu mila şi îngăduința, nu 
ouincețea ȘI Omenia, 0 religie aspră care predică omului: Eşti o fiară!: Ghiarele tale şi colții tăi su! 
eşteptăciunea şi şiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi! i 

Nu te uita o clipă în sus pe cer, aici, în jos, pe pământ, uită- 


E 7 A e ri te cu E : . “cioar& 
aici pe pământ se isprăveşte tot pentru tine. Scitulin patut; ca şi cum ai avea patru picloâ!“ 


Eşti fiară, fii fiară. Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină: fiarele iai 
= mnezeu! 


338 


nainte de a-mi începe cuvântul aş dori să spun 

Jouă-trei lucruri despre importanța faptului de a 

avea o concepție de viaţă ortodoxă Şi de ce este 
ii ereu Să ţi-o formezi în zilele de azi decât în: 
scolele trecute. In secolele trecute - de exemplu în 
Rusia secolului XIX — concepția de Viață ortodoxă 
a o parte importantă a trăirii ortodoxe şi era 
sprijinită de mediul respectiv. Nici nu cra nevoie să 
vorbeşti de ea ca de un lucru aparte - trăiai Ortodoxia 
in armonie cu societatea ortodoxă în care te aflai şi îţi 
dobândeai o concepție de viață ortodoxă de la 
Biserică şi din societate. 


În multe țări conducerea mărturisea Ortodoxia, ce era 
centrul vieţii publice, iar conducătorul însuşi era cel 
dintâi laic ortodox, având responsabilitatea de a .da 
exemplu creştin tuturor supuşilor săi. Toate oraşele 
aveau biserici ortodoxe şi în multe dintre ele se slujea 
zic, dimineaţa şi seara. Existau mănăstiri în toate 
marile oraşe, în târguri, în afara oraşelor şi la ţară, în 
pustie şi în sălbăticie. În Rusia se aflau mai bine de 
1000 de mănăstiri organizate oficial, fără să socotim 
numeroasele sihăstrii. Călugăria era un model general 
«cepiat de viețuire. De fapt, majoritatea familiilor 
cau în mănăstire o sară sau un frate, un unchi, 
bunic Sau văr care era călugăr sau maică, pentru a nu 
Ma! vorbi despre alte exemple de viață ortodoxă, 
Precum cel al pelerinilor care mergeau din mănăstire 
n mânăstire sau al nebunilor pentru Hristos. Pe toată 
i întâlneai drepteredincioşi creştini al căror 
“a bineînțeles, călugăria. Tradițiile ortodoxe 
io ci Parte din viaţa de zi cu zi. Majoritatea 
nr, e erau ortodoxe. Viața zilnică era grea 
Aa j „iira oamenilor, trebuiau să muncească 
dear a Tu a supravieţui, speranța de viață nu era 
tsea înre că SII 0 realitate frecventă şi toate 
hropierea și Invățătura Bisericii despre realitatea 
Ieții de apoi. 
trăi o Viaţă E aie, 
Celasi Cru ortodoxă în aceste circumstanţe cra 
h ra de a] CU a avea o concepţie de viață ortodoxă 
dep, un (fel, foarte puţină nevoie să se vorbească 
astfel de lucru, 


i 


D=. 


339 


Astăzi, pe de altă 
Ortodoxia noastră 
lumi care opere 
fiecare zi aceste 


parte, toate acestea s-au schimbat. 
este o mică insulă în mijlocul unei 
ază cu principii total diferite şi în 
principii se schimbă cu altele mai 
rele, înstrăinându-ne tot mai mult de dreapta credinţă. 
Mulţi oameni sunt tentaţi să-şi împartă viaţa lor în 
două secvenţe foarte distincte: viaţa cotidiană pe care 
o petrecem la serviciu, cu prieteni  lumeşti, cu 
treburile noastre lumeşti şi Ortodoxia, în cadrul 
căreia ne manifestăm Duminica şi cu alte ocazii, în 
timpul săptămânii, când avem timp pentru ea. Dar o 
concepție de viață a unei astfel de persoane, dacă o 
observi mai atent, este de multe ori 0. ciudată 
combinaţie între valorile creştine şi valorile lumeşti, 
valori incompatibile care nu se pot amesteca. 


Scopul acestui cuvânt este de a înțelege cum oamenii 
care trăiesc în zilele noastre pot face primii paşi către 
O concepție de viață unitară, către o concepție de 
viață ortodoxă. 

Ortodoxia este trăire. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur şi 
simplu nu suntem ortodocşi, indiferent de 
convingerile formale pe care le putem avea. Existenţa 
în lumea noastră contemporană a devenit foarte 
artificială, foarte nesigură, foarte confuză. Ortodoxia, 
este drept, are o viață proprie, care nu este însă foarte 
depărtată de viaţa din jurul ei, astfel încât viaţa unui 
creştin ortodox, şi nu doar a celor cu numele, ci şi a 


„trăitorilor, nu poate decât să reflecte lumea într-un 


anumit fel. Un anumit gen de nesiguranță, de 
dezorientare a pătruns şi în viaţa ortodoxă a 
vremurilor noastre. În acest cuvânt vom încerca să 
aruncăm o privire asupra vieții lumii contemporane şi 
apoi asupra trăirii ortodoxe, pentru a vedea cum ne 
putem îndeplini mai bine datoria creştină de a duce o 
viață care nu e a lumii acesteia în aceste vremuri 
destul de grele şi de a păstra astăzi o perspectivă 
creştină ortodoxă asupra întregii vieţi, percepţie care 
ne va ajuta să supravieţuim timpurilor acestora cu 
credința noastră întreagă. 


din zilele noastre este anormală 
__criveşte viața contemporană din perspectiva 
Orice! male pe care o duceau oamenii în vremurile 
inainte — să zicem Rusia, sau America, sau 
tă tară din Apusul Europei din secolul al XIX- 
gpice 2 e să nu-şi dea seama de cât de anormală a 
lea nu ARE de acum. Întregul concept de autoritate 
evenit a de decenţă şi politeţe, de comportament 
sut articular - toate s-au schimbat radical, au 
e cu excepţia câtorva comunități — de 
de un anumit tip — care încearcă să 
mita concepţie de viață - de modă 


viață 


opinii creştine 
astreze aşă Nu 
yeche. 
Viata de azi poate fi caracterizată drept autonomă şi 
casfățată. Încă din fragedă vârstă copilul de azi este 
tratat, Ca regulă generală, ca o mică zeitate în familie: 
capriciile îi sunt alimentate, dorinţele îndeplinite; este 
inconjurat de Jucării, distracţii, confort; nu este 
pregătit şi educat după principiile stricte ale 
comportamentului creştin, ci este lăsat să se dezvolte 
pe orice cale ar vrea el să o apuce, In general este de 
ajuns să spună Vreau! sau Nu vreau să fac! pentru ca 
indulgenţii părinţi să se încline în faţa lui şi să-l lase 
si facă ce doreşte. Probabil aceste lucruri nu se 
întâmplă întotdeauna în fiecare familie, dar se 
întâmplă destul de des pentru a fi considerată regulă 
de comportament în creşterea copiilor şi chiar şi cei 
mai bine intenţionaţi părinţi nu scapă în întregime de 
sub influența ei. Chiar dacă părinţii încearcă să-l 
crească pe copil într-un mod strict, vecinii încearcă să 
facă altceva. Părinţii trebuie să ia în consideraţie şi 


aceste lucruri când îşi educă copilul. 


Când un astfel de copil ajunge adult, el, în mod 
firesc, se înconjoară. cu. aceleaşi tipuri de lucruri cu 
care era obişnuit în copilărie; confort, distracții, şi 
jucării pentru adulţi. Viaţa devine astfel o goană după 
distracție. Acest cuvânt nu. se afla în nici un 
vocabular. În Rusia secolului XIX sau în orice altă 
Iară serioasă civilizată, unde nimeni nu ar fi desluşit 
ințelesul acestui cuvânt. 


Map. aceasta, care. este o fugă constantă după 
ce a şi este lipsită de orice înțeles serios, l-ar 
“i ua vizitator dintr-o ţară de secol XIX, care s- 
egy. d PIRETEel noastre cele mai populare de 
râdă ia ar vedea parcurile de distracții, 
într-o pi e că muzica, să creadă că a nimerit 
iba a im ecililor care au pierdut orice contact 
atea. De obicei, nu luăm această perspectivă 


In consi : ; 
A ideraţie, pentru că trăim în această societate şi 
Vâm de bună. 


341 


Câţiva analişti ai vieţii contemporane au numit 
tineretul de azi cu sintagma de generația eu, iar 
vremurile noastre epoca narcisismului, caracterizate 
printr-o slujire şi fascinaţie a sinelui care împiedică o 
dezvoltare normală a fiinţei umane. Alţii vorbesc de 
universul de plastic sau de lumea fanteziei în care 
mulţi oameni trăiesc acum, neputând să înfrunte sau 
să înțeleagă realitatea lumii înconjurătoare sau a 


propriilor probleme. 


Când generaţia eu se îndreaptă spre religie — ceea ce 
se întâmplă frecvent în ultimele decenii - este de 
obicei spre forma de plastic sau fantastică a ei: o 
religie dezvoltată prin sine (unde sinele rămâne 
obiect de adorare) de brainwashing sau mind-control, 
de guru' zeificaţi, de căutare a OZN-urilor şi a 
ființelor extraterestre, de stări spirituale anormale. 
Nu vom aprofunda aceste manifestări, care probabil 
vă sunt destul de familiare, ci doar vom discuta puţin 
mai târziu despre cum acestea influențează viaţa 
duhovnicească a creştinului ortodox din zilele 


noastre. 


Este important pentru noi a înţelege, în încercarea 
noastră de a trăi o viaţă creştină azi, că lumea care s-a 
format în vremurile noastre răsfățate face presiuni 
asupra sufletului, fie în viața religioasă, fie în cea 
seculară, presiuni care sunt de natură totalitară. 
Aceasta se sesizează uşor la cultele care dezvoltă 
dependență psihică - care s-au bucurat de atâta 
publicitate în ultimii ani - şi care cer supunere totală 
față de un auto-proclamat om sfân, dar la fel de 
evident este şi în viața seculară, unde omul nu se 
confruntă doar cu câte o ispită ici colo, ci cu o stare 
întreagă de ispitire care îl atacă, fie prin muzica de 
fond din pieţe sau de la locul de muncă sau în 
mijloacele de transport, fie prin indicatoarele publice 
şi hărţile oraşelor, prin muzica modernă adusă chiar 
şi în campinguri montane sau cantonamente, chiar şi 
acasă, unde televizorul ajunge de multe ori să fie 
stăpânul ascuns al casei, dictând valorile, opțiunile şi 
gusturile moderne. 


Dacă ai copii mici ştii cât de adevărate sunt aceste 
lucruri; când au văzut ceva la televizor este foarte 
greu să lupţi împotriva acestei noi opțiuni care este 
întărită cu autoritate de către televizor. Mesajul 
acestei ispite universale care îl atacă pe omul de azi — 
destul de evident în formele seculare, dar de obicei 
mai ascuns în formele religioase — este: trăieşte 
pentru prezent, simte-te bine, relaxează-te, fii comod! 
În spatele acestui mesaj se află altul, mult mai 
sinistru, camuflat, care este dat pe faţă numai în ţările 
oficial atee, care se află cu un pas înaintea lumii 
libere din acest punct de vedere. De fapt ar trebui să 


înțelegem că ceea ce se întâmplă în lume azi este 


foarte asemănător de la un loc la altul, indiferent că. 


are loc în spatele Cortinei de Fier sau în lumea liberă. 


Există mai multe varietăți, dar atacul este acelaşi 
pentru a ne câştiga sufletul . În țările comuniste există 
o doctrină atee oficială. Ţi se spune deschis ceea ce 
trebuie să faci: să uiţi de Dumnezeu şi de orice altă 
viață în afară de cea prezentă; să-ţi scoţi din viață 
frica de Dumnezeu şi respectul pentru lucrurile sfinte; 
să-i priveşti pe cei ce cred în Dumnezeu în modul 
tradițional ca duşmani pe care trebuie să-i extermini. 
Se poate lua ca simbol al vremurilor noastre lipsite de 
griji, iubitoare de distracţii şi  auto-idolatrie, 
Disneyland-ul american; dacă-i aşa, atunci să nu 
neglijăm a vedea în spatele acestuia-simbolul mult 
mai sinistru care ne indică încotro se îndreaptă cu 
adevărat generaţia” eu. Gulagul Sovietic, lanțul de 
lagăre de concentrare care deja guvernează viața a 
aproape jumătate din populaţia lumii. 

Două moduri greşite de apropiere de viaţa 
spirituală 


Dar, cineva ar putea zice, ce au toate acestea de a 
face cu noi, care încercăm să ducem, pe cât ne stă în 
putință, o viață creştină ortodoxă sobră? Multe are, 
într-adevăr, de a face cu noi. Trebuie să înțelegem că 
lumea din jurul nostru, anormală cum este, este locul 
unde ne începem viața creştină. Indiferent de ce 
facem cu viața noastră, indiferent de adevăratul 
conţinut creştin pe care i-l dăm, totuşi încă are ceva 
din amprenta generaţiei eu în ea şi trebuie să fim 
destul de smeriți pentru a vedea acest lucru. 


De aici trebuie să începem. Există două moduri 
greşite de a te apropia de viaţa din jurul nostru, căi pe 
care mulți păşesc de obicei azi, gândind că, într-un 


fel, aceste lucruri ar trebui să le facă un creştin 
ortodox. 


Un mod de apropiere — cel mai obişnuit — este pur şi 
simplu de a merge în pasul vremii: să te adaptezi la 
muzica rock, la gusturile şi curentele moderne şi la 
întregul ritm al vieţii moderne. De cele mai multe ori 
părinții de modă veche vor avea foarte puțin contact 
cu această viață şi vor continua să-şi ducă Viața mai 
mult sau mai puțin separat, dar se vor bucura să-şi 
vadă copiii urmând ultima modă ȘI vor crede că acest 
lucru este lipsit de primejdii. 


Această cale este un dezastru total pentru viaţa 
creștină; este moartea sufletului. Unii încă mai pot 
duce o viaţă respectabilă în afara lumii, fără să lupte 
împotriva spiritului vremii, dar sunt morți sau pe 
moarte; şi cel mai trist lucru dintre toate — copiii le 
vor plăti prețul cu numeroase boli şi tulburări psihice 


342 


Da 


şi spirituale care sunt din ce în ce mai frecvente. 
dintre membrii conducători sectei sinucigaşe, cară 
sfârşit atât de tragic în Jonestown CU patru ani i 
urmă, era fiica cea mică a unui preot ortodox să 
grupuri sataniste de rock precum Kiss - x; al 
Satan.s Service — sunt alcătuite din tineri ruşi fală 
ortodocşi; cea mai mare parte a comunităţii templului 
satanic din San Francisco, conform unui recenț Studiu 
sociologic, este format din tineri ortodocşi. Acestea 
sunt doar câteva cazuri zguduitoare; majoritatea 
tinerilor ortodocşi nu merg chiar atât de departe — : 
doar se integrează lumii anti-creştine din jurul lor şi 
încetează să mai fi exemple de trăire creştină pentru 
cei din jurul lor. Este rău aşa. Creştinul trebuie să fie 
diferit de lume, cu atât mai mult diferit de lumea 
ciudată şi anormală de astăzi şi acesta trebuie să fi 
unul din lucrurile de bază pe care trebuie să le ştie, ca 
parte a educaţiei creştine. 


Altă apropiere greşită şi la extrema opusă este aceea 
care ar putea fi numită falsă spiritualitate. O dată cu 
accesul relativ uşor datorat traducerilor cărților 
ortodoxe despre viața duhovnicească şi a răspândirii 
vocabularului ortodox despre lupta duhovnicească, se 
poate observa o creştere a celor care vorbesc despre 
isihasm, despre rugăciunea inimii, despre viața 
ascetică, despre stări înalte de rugăciune ŞI de 
teologia înaltă a unor Sfinți Părinți precum: Sfântul 
Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, 
Sfântul Grigorie Sinaitul. Este foarte bine să fii 
conştient de adevărata înălțime a vieţii spirituale 
ortodoxe şi să ai evlavie la marii sfinţi care s-au 
împărtăşit de ea; dar dacă nu vom cugeta într-un mod 
foarte realist şi foarte smerit la cât de departe suntem 
cu toții astăzi de viaţa isihastă şi cât de puţin pregătiti 
suntem pentru a o urma, interesul nostru față de ea nu 
va fi decât o altă expresie a egoismului nostru, â 
universului nostru de artificial. The me-generation 
goes hesychast! (“Generaţia-eu se apucă de isihasm”) 
— aceasta încearcă să facă unii; dar în realitate €! 


numai adaugă un nou joc numit isihasm la atracțiile 
Disneyland-ului. 


Există cărți cu acest subiect care sunt (Oa 
cunoscute. Chiar romano-catolicii sunt foarte prins! 
de acest curent, sub influența ortodoxă, ei ni 
influențând pe alți ortodocşi la rândul lor; Ş 
exemplu: preotul iezuit George Maloney, cale STĂ 
tot felul de cărți pe acest subiect şi traduce A 
Sfântul Macarie cel Mare şi din Sfântul Simeon Ne 
Teolog şi încearcă să-i facă pe oameni să de 
isihaşti în viaţa de zi cu zi. Ei au tot felul că 
influențe, de obicei Carismatice; se presupune 

oamenii ar fi inspirați şi îşi însuşesc toate tipurile 


ină ascetică Pe cae le dau Sfinții Părinţi, care 
bas mult nivelul la care ne aflăm noi acum. 
u 


este un lucru foarte neserios. Mai este şi o 
ta 
ă Chater! 


ine de Hueck Doherty (care de fapt s- 
i Rusia Şi a devenit romano-catolică), care 
„ti despre viața pustnicească ŞI despre liniştire 
“aceste lucruri încearcă să le promoveze 
o reclamă pentru o nouă bomboană. Este, 
ci les, ceva lipsit de seriozitate şi este un semn 
Sl ă al vremurilor noastre. Aceste lucruri 
foarte ic folosite de oameni care nu le înțeleg. 
inalte ii oameni poate fi doar un obicei sau un 
la a-şi pierde vremea, dar pentru alţii, care o iau 
mod o mare tragedie. 


Ace 


= 


= 


ie că 


i serios, poate fi 


pi cred despre sine că duc o viață foarte înaltă, când, 
realitate, nu şi-au rezolvat nici măcar problemele 
ari Vreau să subliniez că ambele căi trebuie 
STĂ _ atât lumescul cât şi supra-duhovnicia — dar 
„sta nu înseamnă că nu trebuie să avem o perspectivă 
realistă asupra cerinţelor legitime ale lumii sau că ar 
vebui să încetăm a mai urma sfaturile marilor Părinți 
sihaşti ori a mai folosi rugăciunea inimii în funcţie 
de situaţie şi după puterea noastră. Să fie însă la 
nivelul nostru. , Ideea, absolut necesară pentru 
supraviețuirea noastră ca ortodocşi azităzi, este că 
webuie să înțelegem condiţia noastră de creştini 
ortodocşi în ziua de azi; trebuie să înțelegem profund 
vremurile în care trăim, cât de. puţin cunoaştem. şi 
trăim de fapt Ortodoxia, cât de departe suntem nu 
numai de sfinții din vremurile de demult, ci chiar de 
creştinii obişnuiţi de acum o sută de ani sau chiar de 
cei din generaţia trecută şi cât de mult trebuie să ne 
smerim pentru a supravieţui ca şi creştini ortodocşi 
astăzi. 

Ce putem face 


"ș exact, ce putem face pentru a dobândi această 
iezire, acest discernământ şi cum poate el rodi în 
sufletele noastre? Voi încerca să răspund la această 
Mirebare în două părți: în prima - referindu-mă la 
iaca lumii. din “jurul nostru, care, ca 
duș ze In istoria „Creștinismului, a devenit „un 
7177 iar în a doua - referindu-mă la 
Majoritatea a Ortodoxiei, pe. care „mă tem că 
mult maj 9 cunosc mult mai puţin decât ar trebui; 
Orim să Pup deci trebuie să o cunoaştem dacă 
păstrăm. 
t î întâi, întrucât vrem 


“ctele . 
acesteia se si 
ocuri e sim 


sau nu ne aflăm în lume (iar 
t foarte puternic chiar şi în 


, ai ţ i 
cum este mânăstirea noastră de aici), 


4 ne împotrivim ei şi ispitelor ei în mod 


343 


OINU 


E. 


) 
onest şi realist, dar fără a ceda; în special trebuie să-i 
pregatim pe tineri pentru ispitele ce le vor înfrunta. 


Trebuie să înțelegem că lumea din jurul nostru rareori 


"ajută şi de cele mai multe ori stânjeneşte educarea 


copilului în adevăratul spirit ortodox. Trebuie să fim 
zilnic pregătiți pentru a contracara influența lumii pe 
baza principiilor unei educaţii creştine înțelepte. 


Aceasta înseamnă că tot ceea ce un copil învață la 
şcoală trebuie în mod constant controlat şi îndreptat 
în casă. Nu putem considera că tot ceea ce va învață 
la şcoală este pur şi simplu ceva bun şi lumesc şi că 
nu are nici o legătură cu educaţia lui ortodoxă. EI 
poate învăța meserii folositoare sau alte lucruri (deşi 
multe şcoli americane eşuează lamentabil şi sub acest 
aspect, mulți profesori ne spun că tot ceea ce pot face 
este să-i țină pe copii cuminţi în clasă chiar şi fără a-i 
învăța nimic), dar chiar dacă învață ceva vor fi şi 
multe concepții şi filosofii greşite. 


Modul fundamental de raportare al unui copil la 
literatură, muzică, istorie, artă, filozofie, chiar la 
ştiinţă şi, bineînţeles, la viaţă şi la religie — nu trebuie 
să vină, mai înainte de toate, de la şcoală, pentru că 
şcoala le oferă prin prisma filosofiei moderne; el 
trebuie să vină în primul rând din familie şi din 
Biserică. Altfel copilul va fi destinat unei educaţii 
greşite în lumea de azi, unde sistemul de educaţie 
este în cel mai bun caz agnostic, iar în cel mai rău 
caz, întru totul ateist sau anti-religios. Bineînţeles, 
toate acestea în URSS sunt impuse cu forţa copilului, 
fără religie şi cu un program foarte activ de a-l face 
pe copil-ateu. 


Părinţii trebuie să ştie exact ce li se predă copiilor la 
cursurile de educaţie, care sunt aproape universale azi 
în toate şcolile americane, şi să le corecteze acasă, nu 
numai printr-o. atitudine deschisă asupra acestui 
subiect (în special între tată şi fii — lucru foarte rar în 
societatea americană), dar şi printr-o clară subliniere 
aspectului moral, lucru total absent din sistemul 
educaţional. 


Părinţii trebuie să ştie ce muzică ascultă copii lor, la 
ce filme se uită (să asculte sau să vadă împreună când 
este necesar), la ce fel de limbaj sunt expuşi şi ce fel 
de limbaj folosesc şi să le imprime o atitudine 
creştină asupra acestora. Televizorul - în familiile în 
care nu este suficient curaj de a-l arunca pe fereastră 
— trebuie strict controlat şi supravegheat pentru a 
evita efectele otrăvitoare ale acestei maşini, care a 
devenit, în special în rândul tinerilor, principalul 
promovator al ideilor şi atitudinilor anti-creştine chiar 
acasă, 


Am vorbit mai întâi despre creşterea copilului, 
deoarece acesta este ținta primelor lovituri pe care le 
dă lumea creştinilor-ortodocşi şi îl formează după 
chipul ei; odată formate atitudini greşite într-un copil, 
sarcina de a-i da o educaţie creştină acestuia devine 
de două ori mai dificilă. 


Dar nu numai copiii, ci noi toţi ne confruntăm cu 
această lume care încearcă să ne formeze ca anti- 
creştini, prin şcoală, televiziune, filme, muzică la 
modă şi toate celelalte influenţe, care apasă asupra 
noastră, mai ales în oraşele mari. Trebuie să 
conştientizăm că toată încărcătura care se revarsă 
asupra noastră are aceeaşi sursă; are un anumit ritm, 
un anumit mesaj care ne este transmis, acest mesaj al 
auto-idolatriei, al relaxării, al nepăsării, al distracţiei, 
al renunțării la orice gând pentru altă lume, prin 
diferite mijloace, fie prin muzică, filme, televiziune 
fie prin şcoală, prin felul în care sunt reliefate 
subiectele, prin fondul care li se dă şi prin altele 
asemenea; este, practic, un anumit lucru care ni se 
inculcă. Este, de fapt, o educaţie în ateism. Noi 
trebuie să ripostăm prin cunoaşterea a ceea ce lumea 
încearcă să ne facă şi prin formularea şi comunicarea 
răspunsului nostru creştin-ortodox către ea. 


Din observarea modului cum familiile ortodoxe din 
lumea de azi trăiesc şi transmit Ortodoxia, ar părea că 
acestă luptă este de mai multe ori pierdută decât 
câştigată. Procentajul creştinilor-ortodocşi care 
păstrează intactă identitatea lor. ortodoxă şi nu sunt 


transformați după modelul lumii de azi, este cu 
adevărat mic. 


Totuşi nu trebuie neapărat să vedem lumea din jurul 
nostru în întregime rea. De fapt, pentru supraviețuirea 
noastră ca ortodocşi trebuie să fim destul de înţelepţi 
pentru a folosi tot ceea ce este bun în lume spre 
propriul nostru beneficiu. Aici voi atinge câteva 
puncte relativ la ceea ce poate fi de folos în lumea 
aceasta, care pare a nu avea nimic, în mod direct, în 
comun cu Ortodoxia, tocmai pentru a formula 
concepția noastră ortodoxă despre viaţă. 


Copilul care a trăit într-un mediu unde se ascultă 
muzică clasică de bună calitate şi a crescut astfel nu 
va fi nici pe departe tentat de ritmul infernal şi de 
mesajul rock-ului și al celorlalte forme de pseudo- 
muzică contemporane, spre deosebire de un copil 
care a crescut fără o educaţie muzicală. O astfel de 
educaţie muzicală, după cum au spus şi câţiva stareţi 
de la Optina, rafinează sufletul şi îl pregăteşte pentru 
primirea lucrurilor duhovniceşti. 


Copilul care a fost învăţat cu o literatură bună, cu 
„dramă şi poezie, şi le-a simţit înrâurirea în suflet, 


344 


e 


adică s-a bucurat de ele, nu va deveni cu, 
dependent de filmele contemporane, de 

de televiziune şi de romanele ieftine e 
sufletul şi îl îndepărtează de la calea creşti 
care a învăţat să vadă frumusețea în picturile « 
sculpturile clasice nu va fi atras uşor în Perversi 
artei contemporane şi nici nu va fi atras de Produ 
țipătoare ale publicităţii şi pornografiei 
Copilul care cunoaşte ceva din istoria 
special din epocile creştine şi despre Cum au trăjţ 
au gândit alți oameni, ce greşeli şi căderi au avut gi 
îndepărtându-se de Dumnezeu şi de poruncile Sale şi 
ce fel de viață plăcută şi ce bucurii au avut când i-au 
fost credincioşi Lui — îşi va forma discernământul 
relativ la viaţa şi filosofia vremurilor noastre ŞI nu va 
fi înclinat să urmeze prima filosofie nouă sau primul 
stil de viață pe care îl întâlneşte. Una din principalele 
probleme cu care se confruntă cel ce se ocupă de 
educația copilului din ziua de azi este că şcolile nu 
mai formează un simţ al sensului istoriei. Este 
periculos şi fatal să lipseşti pe copil de înțelegerea 
istoriei. Asta înseamnă că el nu mai este capabil să se 
raporteze la exemplele oamenilor care au trăit în 
trecut. Și, de fapt, istoria se repetă constant. Odată ce 
înţelegi asta, este foarte interesant să vezi cum 
oamenii rezolvă problemele, cum au fost oameni care 
s-au împotrivit lui Dumnezeu şi cu ce s-au ales din 
această confruntare şi cum alţii şi-au schimbat viețile 
şi au devenit oameni de excepţie, dând exemplu de 
urmat până în zilele noastre. Acest sens al istoriei atât 
de important trebuie comunicat copiilor noştri. 


Şurință un 
Programe, 
are di Strug 
Mă. Copilu 


tatea 
Cțiile 
Moderne. 
lumii, în 


În general, o persoană care cunoaşte bine cele mai 
bune opere ale culturii seculare - care în Apus ale 
aproape întotdeauna clare conotaţii religioase Și 
creştine — are mai multe şanse să ducă o viață 
normală, o viață ortodoxă fructuoasă decât cinevă 
care cunoaşte doar cultura de masă azi. Cineva Cal 
s-a convertit la Ortodoxie direct din cultura rock şi În 
general oricine crede că poate combina Ortodoxia 
acest fel de cultură — mai are mult de suferit şi un 
drum dificil în Viață până să ajungă cu adevăra! r 
creştin-ortodox care să fie capabil să îm părtăşeasc 
credinţa şi celorlalți. 


Fără această suferință, fără această conştientizA 
părinţii ortodocşi îşi vor creşte copiii Spre ui 
devoraţi de lumea contemporană. Cultura de cea | i 
bună calitate a lumii însuşită corect, rafineaz” şi 
dezvoltă sufletul; cultura de consum azi ORCI 
deformează sufletul şi îl împiedică să pre în 
normal şi deplin mesajul Ortodoxiei. De ce i 
lupta noastră împotriva spiritului acestei lumi: P oale 
folosi cele mai bune esențe pe care lumea Ni ale 


transcede; tot ceea ce este bun în 
| de înţelepţi să vedem, ne 
i spre Ortodoxie şi trebuie 


a le 
suntem. destu 
Dumnezeu ȘI 


= 


n 
că 


:a de viață ortodoxă 
de atitudine — 0 perspectivă atât asupra 
t şi a celor rele din lume - este 


ucrurilo i să urmăm 0 concepție de 


osIb! 

a ortodoxă 
"ra întregii V 
i. Există O 
pândită în ziua de azi, aceea că este 
rtodoxie limitată la lăcaşul bisericii 


tvitățile „ortodoxe” oficiale, cum ar. fi 


j la ac 
mvăciuneâ la anu A FE Fei 
Sfânta Cruce; în rest, conform acestei opinii poți trăi 


participând la viața şi cultura vremurilor 
ă nici o problemă, atâta vreme cât nu 
ricine a ajuns să înţeleagă adâncimea 
Ortodoxiei şi cât de integrală este asumarea care se 
cere unui creştin ortodox, iar pe de altă parte vede 
cerințele totalitare pe care lumea contemporană ni le 
va da seama uşor de falsitatea acestei 


noastre. făr 
păcătuim. O 


impune, îşi 
opinii. 

Ori eşti ortodox în fiecare clipă a zilei, în fiecare 
situaţie a vieții, ori nu eşti deloc ortodox. Ortodoxia 
noastră nu se manifestă doar în concepțiile religioase, 
ci în fiecare lucru pe care îl facem sau îl spunem. 
Mulţi dintre noi nu suntem conştienţi de 
responsabilitatea creştină pe care o avem în latura 
aparent lumească a vieţii noastre. Persoana care are o 
adevărată concepţie creştin-ortodoxă trăieşte fiecare 
clipă a vieţii sale ca ortodox. De aceea ne punem 
întrebarea: Cum putem noi hrăni şi aplica această 
concepţie ortodoxă în viaţa noastră de zi cu zi! 


Prima şi cea mai evidentă cale este de a fi în contact 
permanent cu tot ceea ce Biserica ne dă spre luminare 
ȘI Mântuire: Slujbele bisericeşti şi Sfintele Taine, 
Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfinţilor 
Părinţi Bineînțeles, fiecare trebuie să citească acele 
ie iată ta eee 
a invățătura Bisericii în situațiile proprii ale 
iei fa, ne vor putea călăuzi şi pe noi şi ne 
Juta să ne schimbăm într-un mod creştin. 


i pr igu izvoare creştine fundamentale nu 
“fect asupra ra ASUprA noastră, sau nu au nici un 
Creștină poala deoarece nu avem o atitudine 
ele ar trebui 3 : aia ic le ŞI faţă de viaţa pe care 
Cuvânt despre îi LI dl Permiteţi-mi să spun aici un 
dacă dori 4 y atitudinea pe care trebuie să o avem 

m să ne folosim cu adevărat de ele şi dacă 


345 


OIjU 


E 
) 


| 


vrem să ne fie începutul unei concepții de viață 
ortodoxe. Mai înainte de toate, hrana duhovnicească 
creştină, prin însăşi natura sa, este ceva viu şi 
hrănitor; dacă atitudinea noastră față de ea este mai 
degrabă academică sau cărturărească, vom da greş în 
a obţine foloasele pe care aceasta ar trebui să ni le 
dea. De aceea, dacă citim cărți ortodoxe sau suntem 
interesaţi de ortodoxie doar pentru a fi mai informați 
sau pentru a ne făli cu cunoştinţele noastre în fața 
celorlalţi, nu am înțeles nimic; dacă învăţăm din 
poruncile lui Dumnezeu şi din canoanele Bisericii 
doar ca să fim „corecți” şi să  judecăm 
„incorectitudinea” celorlalţi. Aceste lucruri nu trebuie 
doar să ne influenţeze ideile, ci trebuie să ne atingă în 
mod direct sufletul şi să ne schimbe viaţa. In orice 
vreme de mari crize în cursul vieţii umane - cum sunt 
chiar vremurile critice cu care ne confruntăm în 
lumea liberă — cei ce se vor întemeia pe cunoaşterea 
exterioară, pe legi şi canoane şi pe corectitudine, nu 
vor fi în stare să reziste. Cei puternici vor fi aceia 
cărora educaţia ortodoxă le-a imprimat o trăire cu 
adevărat creştină, care au Ortodoxia în inimă şi sunt 
capabili să atingă şi inimile celorlalți. 

Nimic nu este mai tragic decât să vezi pe cineva 
crescut în Ortodoxie, care cunoaşte câte ceva din 
Catehism, care a citit din Vieţile Sfinților, care are O 
idee generală despre ce vrea Ortodoxia, înțelege ceva 
din slujbele bisericeşti, dar nu înțelege ce se întâmplă 
în jurul lui şi îi oferă copilului această viaţă împărţită 
în două categorii: una, cea urmată de majoritatea 
oamenilor, iar  cealaltă-cum trăieşte  ortodoxul 
Duminica sau când citeşte ceva texte ortodoxe. Când 
un copil este astfel crescut este puţin probabil că va 
alege calea ortodoxă; aceasta va fi o foarte mică parte 
a vieţii lui, deoarece viața contemporană este prea 
atractivă, prea mulți oameni se integrează ei, este 
într-o măsură prea mare o mare parte a realităţii de 
azi, dacă nu a fost cu adevărat învățat cum să se 
apropie de ea, cum să se păzească de efectele ei 
negative şi cum să se folosească de lucrurile 
frumoase care se află în lume. 


De aceea, atitudinea noastră, chiar din acest moment, 
trebuie să fie realistă şi normală. Adică trebuie să fie 
aplicată circumstanțelor reale ale vieții, nu trebuie să 
fie un produs al fanteziei, al evadării şi al refuzului de 
a ne confrunta cu lucrurile de cele mai multe ori 
neplăcute ale lumii din jurul nostru. O Ortodoxie care 
este prea înaltă şi prea în nori, o Ortodoxie de seră, 
nu ne poate ajuta în viața de zi cu zi..... Lumea 
noastră este destul de crudă şi răneşte sufletele cu 
duritatea ei: trebuie mai întâi să răspundem cu o 
înţelegere şi cu o dragoste creştinească realistă, 


lăsând isihasmul şi formele avansate de rugăciune 
celor capabili să le primească. De asemenea, 
atitudinea noastră nu trebuie să fie ego-centrică, ci 
trebuie să iasă în întâmpinarea celor care îl caută pe 
Dumnezeu şi caută o viață dumnezeiască. 


În zilele noastre, unde se înfiripă o comunitate 
ortodoxă, există ispita de a o transforma într-un club 
al mulțumirii de sine şi al gustării plăcerilor virtuților 
şi realizărilor noastre ortodoxe: frumusețea lăcaşului 
de cult şi a podoabelor, splendoarea slujbelor, chiar şi 
puritatea doctrinei. Dar adevărata viață creştină, chiar 
încă din timpul Apostolilor, a fost întotdeauna 
inseparabilă de transmiterea ei celorlalți. O ortodoxie 
vie, tocmai prin faptul că e vie, luminează şi celorlalți 
şi nu mai este nevoie să deschizi şi un departament 
de misiune în acest scop; viaţa adevăratului 
creştinism se comunică şi fără aceasta. Dacă 
Ortodoxia noastră este ceva ce ținem doar pentru noi 
şi ne mândrim cu ea, atunci suntem morți şi îngropaţi 
— aceasta este exact starea multor parohii ortodoxe de 
azi, chiar şi a acelora care au un număr considerabil 
de tineri, dacă ei nu aprofundează credința. 


Nu este suficient să spui că tinerii merg la biserică. 
Trebuie să întrebăm ce primesc aceştia în biserică, ce 
duc cu ei mai departe şi, dacă nu fac din Ortodoxie o 
parte a întregii lor vieţi, atunci este cu adevărat 
“insuficient să spui că ei se duc la biserică. Astfel, 
atitudinea noastră trebuie să fie iubitoare şi iertătoare. 
Există un fel de duritate care s-a strecurat în viaţa 
ortodoxă de azi: Acel om este eretic, nu te apropia de 
el; Acela este ortodox, se spune, dar nu poți fi cu 
adevărat sigur; Acela este evident un spion. Nimeni 


nu va nega că Biserica este înconjurată de duşmani 


azi, sau că există oameni care se îngrămădesc să 
profite de încrederea noastră. Dar aceasta se întâmplă 
din vremea Apostolilor, iar viața creştină a avut 
întotdeauna un factor de risc în practicarea ei. 


Dar chiar şi atunci când se profită de pe urma noastră 
ŞI trebuie să ne luăm anumite precauţii în această 
privință, tot nu putem renunța la atitudinea noastră 
principială de iubire şi încredere, fără de care 
pierdem însăşi temelia vieții noastre creştine. Lumea 
care nu îl are pe Hristos este neîncrezătoare şi rece, 
dar creştinii, din contră, trebuie să fie iubitori şi 
deschişi, altfel vom pierde sarea lui Hristos din NOI şi 
vom deveni asemeni lumii, buni doar pentru a fi 
aruncaţi în stradă şi călcaţi în picioare. 


Puţină smerenie ne-ar ajuta să fi 
mai iertători, Ne place să judecăm pe alţii pentru 
ciudățeniile comportamentului lor; le spunem /unatici 
sau pocăiți. Este drept că trebuie să fim atenţi la 


m mai generoşi şi 


346 


oamenii cu adevărat deplasați care pot face i 
Bisericii. Dar ce creştin ortodox serios nu ş ră, 
zilele noastre puțin nebun. Nu ne potrivim în gi în 
lumii de azi; dacă o facem în lumea de azianu sună 
creştini serioşi. Adevăratul creştin de azi Nu se is 
simţi acasă în lume; el nu se poate simţi şi ate 


i NU Poaţe 
perceput de alții decât ca un „nebun”. f 


Doar pentru că ţii în viață idealul creştin, s 
botezat ca adult, sau pentru că să te rogi Serios eşte 
suficient pentru a fi internat într-un OSpiciu în 
Uniunea Sovietică şi în multe alte țări, iar aceste țăji 
reprezintă modelul pentru restul lumii. De aceea p 
trebuie să ne temem a fi considerați puţin Nebuni de 
către lume și trebuie să continuăm a practica iubirea 
şi iertarea creştină pe. care lumea nu le va înțelege 
vreodată, dar de care inima ei are nevoie şi Chiar 
tânjeşte pentru ele. 


au că te. aj 


În cele din urmă, atitudinea noastră creştină trebuie să 
fie, în lipsa unui cuvânt mai bun, inocentă. În ziua de 
azi lumea pune mare valoare pe sofisticare, pe 
înțelepciunea  lumească, pe „pProfesionalism”. 
Ortodoxia nu pune valoare pe aceste calități; acestea 
ucid sufletul creştin. Şi totuşi, aceste tendințe. se 
strecoară consecvent în Biserică şi în vieţile noastre. 
Cât de des nu auzim în special pe convertiți 
entuziaşti exprimându-și dorința de a se duce la 
marile centre ale Ortodoxiei, la catedrale şi mănăstiri, 
unde se strângeau odinioară mii de credincioşi și 
peste tot se vorbeşte de probleme bisericeşti şi oricine 
poate să-şi dea seama cât de importantă este, până la 
urmă, Ortodoxia. Ortodoxia aceasta este doar o 
picătură într-un ocean, când priveşti întreaga 
societate, dar în aceste mari catedrale şi mănăstiri se 


strâng atâția oameni, încât pare că Ortodoxia este 
într-adevăr ceva important. 


Şi cât de des nu îi vedem pe aceeaşi oameni într-o 
stare jalnică după ce şi-au - împlinit dorința, 
întorcându-se de la „marile centre ale Ortodoxiei” 
morocănoşi şi nesatisfăcuţi, plini. de bârfe şi critică 
bisericească, nerăbdători mai înainte de toate de a fi 
„corecți” . şi . „cuviincioşi” şi cu o perspectivă 
lumească asupra politicii bisericeşti. 


Intr-un cuvânt, şi-au pierdut inocenţa, nelumescul lor, 
fiind fascinaţi de partea lumească a vieţii bisericeşti: 
In diferite forme, aceasta ne ispiteşte pe toți şi trebule 
să luptăm împotriva ei prin a nu ne permite $ 
Supraevaluăm,. lucrurile exterioare ale Bisericii» Ci 
întotdeauna să ne întoarcem către unicul JW! 
necesar: Hristos şi mântuirea sufletelor noastre 4 
Această generație rea. Nu trebuie să ignorăm « i 
petrece în lume şi în Biserică — de fapt chiar pen!” 


e webuie să ştim aceste lucruri — dar 
vi e noastre trebuie să fie practice şi simple, 
tun 


oști? | 
a ricate şi lumești. 
nu j 


tă spre capătul i. Aceste semne ale timpului 

at de evidente încât ai putea crede că lumea se 
sunt at ează chiar în acest moment. Care sunt 
deiniee aceste semne? 


iteva 
Era alitatea lumii. Niciodată nu au avut loc astfel 
fute stări ciudate şi  nenaturale şi un 

ortament care să fie acceptat drept obişnuit ca 
A din zilele noastre. Dar, priveşte lumea din jurul 
că este în ziare, ce fel de filme sunt prezentate, ce 
A la televizor, ce cred oamenii că este interesant şi 
„muzant, pentru. ce râd, toate acestea sunt absolut 
-judate. Şi sunt oameni care le promovează în mod 
deliberat, bineînţeles, pentru propriul profit, şi pentru 
că aceasta este la modă, pentru că există o dorință 


perversă de astfel de lucruri. 


_Războaiele şi veştile despre războaie, fiecare mult 
mai rece şi mai nemilos decât precedentul şi toate 
umbrite de primejdia unui inimaginabil război 
nuclear universal, care poate fi declanşat de atingerea 
uui buton. Răspândirea catastrofelor naturale: 
cutremure. şi acum vulcani — cel mai recent 
formându-se nu departe de aici, lângă Yosemite Park 
în centrul Californiei - catastrofe care deja schimbă 
clima întregii lumi.  Centralizarea crescândă a 
informaţiilor asupra individului şi creşterea puterii 
asupra lui, reprezentată în special prin computerul 
enorm din Luxemburg, care are capacitatea de a stoca 
informaţia unui dosar pentru fiecare om care există; 
numărul codului său este. 666, iar cei ce îl deservesc 
lau poreclit Fiara. Pentru a uşura munca unor astfel 
de computere guvernul american îşi propune să 
mceapă din 1984 să emită ceasuri de Asigurări 
sociale (care se pare că includ numărul de cod 666 
care se vor aplica pe mâna dreaptă sau pe frunte — 
“re sunt conforme cu lucrurile scrise în Cartea 
aporalipsci (cap. 13) că se vor întâmpla în timpul 
eat al Bineînțeles, asta nu înseamnă 
a plai Pip care va avea aplicat semnul 666 
ce est ze ul, sau slujitorul lui antihrist, dar odată 
ezista aa aceste semne, cum îi vei putea 
each intâi te vor pregăti şi apoi te vor face să i 
ni lui. 
Din nou 
antihrişti, 
Această Vai 


înmulțirea falşilor hristoşi” şi falşilor 
Ultimul candidat a cheltuit numai în 
ră probabil milioane de dolari făcând 


347 


î. - 


OINU 


5] | 
) 

publicitate apariţiei sale pe canalele de televiziune, 
promițând că va transmite la acea vreme un „mesaj 
telepatic” tuturor locuitorilor lumii. Lăsând la o parte 
forțele oculte care pot fi implicate în astfel de 
evenimente, cunoaştem deja destul de bine 
posibilităţile de a transmite mesaje subliminale prin 
radio şi în special prin televiziune, ca şi faptul că 
acest lucru poate fi făcut de oricine are tehnologia de 
a pirata semnalele de radio şi de televiziune, 
indiferent de câte legi există împotriva acestui lucru. 


Reacția cu adevărat ciudată la filmul de care întreaga 
Americă vorbeşte: E.7., care a adus literalmente 
milioane de oameni aparent normali să-şi exprime 
afecțiunea şi iubirea pentru eroul, un mântuiror din 
spaţiu, care este pe cât se poate de evident un demon 
— o pregătire evidentă pentru venirea lui Antihrist. (Şi 
întâmplător, editorul ziarului Arhiepiscopiei greceşti 
din America, un preot ortodox, recomandă din toată 
inima acest film ortodocșilor, spunând că este un film 
minunat care ne învață despre iubire şi fiecare ar 
trebui să meargă să îl vadă. Există oarecare deosebire 
între cei care încearcă să conştientizeze ce se 
întâmplă în lume şi cei ce pur şi simplu se lasă duşi 
de valul vremurilor noastre). 


Aş putea continua cu detalii asemănătoare, dar scopul 
meu nu este să vă înspăimânt, ci să vă fac conştienţi 
dece se întâmplă în jurul nostru. Este cu adevărat 
mai târziu decât credem; Apocalipsa este acum. Şi cât 
de dureros este să vezi creştini, mai mult tineri 
ortodocşi, când această incalculabilă tragedie 
planează asupra capetelor lor, care cred că pot 
continua ceea ce ei numesc „viaţă normală” în aceste 
vremuri teribile, participând din plin la” capriciile 
acestei stupide generații de închinători la sine, fiind 
total inconştienţi că paradisul nebunilor în care 
trăiesc ei este pe cale de a se distruge, ei fiind 
complet nepregătiți pentru vremurile de disperare ce 
vor Să vină. 

Nu se mai pune problema de a fi un creştin ortodox 
„bun” sau „sărac”. Întrebarea acuma este: va 
supravieţui Credinţa tuturor acestora? La mulți nu va 
supraviețui; antihristul ce va să vină va fi mult prea 
atractiv pentru majoritatea oamenilor, va fi în spiritul 
lucrurilor lumeşti după care se tânjeşte acum, pentru 
ca majoritatea oamenilor să îşi dea măcar seama că 
şi-au pierdut deja credinţa creştină închinându-se lui. 


Dar chemarea lui Hristos încă se aude; haideţi să-i 
dăm atenţie. Cea mai clară expresie a acestei chemări 
vine din lumea subjugată de ateism, unde se suferă 
într-adevăr pentru Hristos, iar viața are o seriozitate 
pe care noi o pierdem cu rapiditate sau deja am 


pierdut-o. Un preot ortodox din România, Părintele 
Gheorghe Calciu Dumitreasa, care acum se află la 
limita supraviețuirii în puşcăriile comuniste pentru 
îndrăzneala de a-i provoca pe tinerii seminarişti şi 
studenţi să dea la o parte încrederea oarbă în spiritul 
acestor vremuri şi să se întoarcă la lucrarea pentru 
Hristos, după ce a vorbit despre deşertăciunea, despre 
vidul ateismului, el le spune tinerilor de azi: Eu fe 
chem la un zbor mult mai înalt, la abandonarea ta 
totală, la curajul care sfidează rațiunea, te chem la 
Dumnezeu. La ceea ce transcede lumea, ca să cunoşti 
cerul infinit, cu bucuriile lui duhovniceşti, cerul pe 
care îl bâjbâi acum în iadul tău, în căutarea ta şi 
chiar în starea ta de revoltă nedeliberată... Hristos 
te-a iubit dintotdeauna, tinere, iar acum tu ai răspuns 
chemării Lui. De acum eşti rânduit să mergi şi să 
aduni roade care să rămână. Să fii, pentru lumea în 
care trăieşti, un profet al lui Hristos. Să iubeşti pe 
aproapele tău ca pe tine însuţi şi fiecare om să-ţi fie 
un prieten. Să propovăduieşti prin actele tale această 
iubire unică şi nelimitată, care-l ridică pe om de la 
treapla de rob la aceea de prieten al lui Dumnezeu. 
Să fii profetul acestei iubiri liberatoare, care_te 
scoate de sub constrângere, redându-te ţie integral, 
pentru ca tu însuţi Să te oferi lui Dumnezeu. 


Părintele Gheorghe vorbind tinerilor care erau 
chemaţi să slujească Bisericii lui Hristos pentru că ei 
acceptaseră concepţia omenească (obişnuită şi, de 
asemenea, printre noi aici în lumea liberă), conform 
căreia Biserica se rezumă doar la nişte clădiri şi la o 
organizare lumească. Îi cheamă să înțeleagă mai 


adânc Biserica lui Hristos şi să înțeleagă că 


apartenența noastră formală nu este suficientă pentru 
a ne mântui. 


Biserica lui Hristos este vie şi liberă, în ea ne mişcăm 
şi trăim prin Hristos, care este cap al Bisericii, având 
libertate deplină, căci în ea cunoaştem Adevărul (şi 
Adevărul ne face liberi (cf. Ioan 8,32)). Când surăzi 
unui întristat, când ajuţi unui bătrân să păşească mai 
uşor, când dai pomană săracului şi-l vizitezi pe 
bolnav, când rosteşti: „Doamne, ajută-mă - eşti în 
Biserica lui Hristos: când eşti bun şi îngăduitor, 
când nu te superi pe fratele tău chiar când acesta ţi-a 
rănit sensibilitatea, când zici: „, Doamne iartă-l! ” eşti 
în Biserica lui Hristos. Când munceşti cinstit acolo 
unde Ie afli şi când seara te întorci Ostenit, dar cu 
zâmbetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină 
caldă şi plină de omenie, când răscumperi răul prin 
iubire — eşti în Biserica lui Hristos. 


Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape eşti de 
Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru şi Dumnezeu îşi 
zideşte Biserica Sa pe tine. Tu eşti ,, piatra” Bisericii 


Do 


Lui pe care nimeni şi nimic nu O va clinti, pentru dA 
eşti o piatră liberă, un suflet care se realizează 

sine în această Biserică, nu un condamn 
încremenire. Să zidim biserici, prietene al meu! Şi 
zidim biserici în inimile noastre fierbinţi, în că 
străfulgeră soarele cel luminos al dreptăţii. Hristos, 
cel ce ne-a spus că prin credință suntem libeyi i 
păcat. Să zidim bisericile credinței noastre, pe Care 
nici o putere omenească nu le poate Zdruncina 
fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hriszoş 
Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, merey 
prezent şi să nu te întrebi niciodată: „Cine este Omul 
acesta? ”, ci să-ţi spui: „Nu este un străin. Eyre 
fratele meu. Este Biserica lui Hristos ca şi mine”. 


al lg 


Cu o astfel de chemare în inimile noastre, hai să 
începem cu adevărat să aparținem Bisericii |; 
Hristos, Bisericii Ortodoxe. Apartenența formală este 
insuficientă; ceva trebuie să se mişte în interiorul 
nostru ca să ne deosebească de lumea din jurul 
nostru, chiar dacă acea lume se numeşte pe sine 
„creştină” sau chiar „ortodoxă”. Trebuie să menţinem 
şi să hrănim acele calități ale adevăratei concepții de 
viaţă creştin — ortodoxe pe care am conturat-o mai 
devreme: trăirea, atitudinea normală, iubirea Şi 
iertarea, lipsa ego-centrismului, păstrarea inocenţei Şi 
a nelumescului, chiar plini fiind de o smerită 
conştiinţă a propriilor noastre păcate şi de puterea 
ispitelor lumeşti din jurul nostru. Dacă vom trăi cu 
adevărat după această concepţie ortodoxă despre 
viaţă, credinţa noastră va supraviețui tuturor şocurilor 
care vor să vină şi va fi o sursă de inspiraţie şi de 
mântuire pentru cei ce încă îl caută pe Hristos în 
mijlocul acestui naufragiu, pe care 
umanitatea acum. 

(Traducere de Ionuţ Gurgu după “The Orthodox 


Word”, vol. 18, nr.4 (105), iulie-august 1982, paz. 
160-176) 


îl trăieşte 


348 


„DESPRE VALERIU GAFENCU, 

„SFÂNTUL ÎNCHISORILOR" DIN PRIGOANA COMUNISTĂ 
care Florin Popescu arată că unde s-a înmulțit păcatul a prisosit şi harul 
mărturisitori şi mucenici asemeni lui Valeriu Gafencu, trimişi de Dumnezeu 
--o țară în care vrăjmaşii lui Hristos păreau a se fi statornicit pentru totdeauna 


în 
rin 


înt 


eneraţia bunicilor noştri a trebuit să se lovească direct de tăvălugul comunist şi să aleagă între 
mărturisire sau compromis. Părinţii noştri s-au născut şi s-au format şi ei în vremuri la fel de grele. 
Generaţia noastră are, însă, neprețuitul dar al libertăţii de după 1989, când poate să ia contact mai 
= cu Biserica şi cu adevărul ascuns până acum. Tinerii de astăzi nu mai sunt puşi în faţa pericolului de a-şi 
ierde libertatea sau viaţa, dacă doresc să rostească adevărul. Rolul lor este altul, de a căuta acest adevăr şi de 
„ învăța din virtuțile şi din greşelile părinţilor lor. . 
cm sta nepăsători față de experiența Bisericii într-o prigoană atât de cumplită. Cărţile scrise în ultimul 
fenomenul concentraţionar aduc cutremurătoare mărturii ale unei vieţi trăite la extrem, din 
fletesc. Dacă unele dintre faptele relatate au fost acte de sfinţenie ale unor noi 
| rând nouă, cu ajutorul lor ne putem îndrepta viața în contextul acestui 
sfârşit de mileniu, pe drumul mântuirii. Suntem primii beneficiari ai exemplului acestor mărturisitori din 
inchisori. Există deja mărturii că ajutorul venit de la ei este real. De exemplu, nu puţini sunt tinerii care spun 
că au tras multe foloase duhovniceşti şi au pus început bun în urma citirii cărții Im pentru Crucea purlată a 
regretatului Virgil Maxim, care cuprinde, printre altele, adevărate acte martirice contemporane. 


Nu pul 
deceniu despre 
punct de vedere trupesc şi su 
sfinți, ele ni se adresează în primu 


leriu Gafencu apare în foarte multe dintre cărţile literaturii româneşti de detenţie, unde este 
torii acestor cărţi l-au cunoscut, vestea despre el a circulat 
t în cercuri mult mai largi. După anul 1989 au fost strânse 
Cancelaria Sfântului Sinod al 


Numele lui Va 
numit sfânt sau sfântul închisorilor. Deşi nu toţi au 
incă înainte de 1989, astfel încât astăzi este cunoscu 
mărturii de la cei care l-au cunoscut şi s-a întocmit un dosar pentru a fi depus la 


BOLR.. Fiecare dintre aceste mărturii reprezintă o schiță aghiografică. 


- Deşi nu avem calitatea de a scrie despre faptele de sfinţenie pe 


trecute în închisorile româneşti din perioada 


comunistă, vom încerca să punem în relief dreapta învățătură care se desprinde din viaţa şi faptele sfântului 


Valeriu Gafencu, în lumina tradiţiei ortodoxe. 


Avem nevoie de noi sfinți? 


Bucuraţi-vă că ceata voastră pururea : 
se măreşte cu cei noi de pe pământ veniţi. 
(Acatistul Tuturor Sfinţilor, Icos 10) 
Su a Artur SES despre faptele de sfinţenie Şi 
pf Pee Ne sunt suficienţi sfinţii din primele sec 
„ST i id ajutorul, rămânem Cu siguranță în Ira E 
i (a Sau: Cei închişi au fost condamnaţi PEN ru CE Ss au Opus: con 
i, H se exclud cei politici, politica n-are nimic comun Cu Biserica. 
page lea că avem nevoie de aceşti Sfinți (cu conștiința existenţei lor) este ge care iuti 
cântare. ca Acești noi sfinți au reuşit să biruiască lumea, ascultând de încurajarea gti ia E A 
colea Vi e despărțire (loan 13, 33), cu necazurile şi ispitele acestui prag de nou mileniu, având de tapt 
uți pe care le-au avut toți sfinţii, exercitate însă în alt context social. 


Pee ecai a ateată 


Petru Di 
ia a 
S, feluat je David, Din istoria Sfinţilor poporului român, Ed. Rompit, Bucureş 
n culegerea recent apărută Sfinţii din Transilvania, a aceluiaşi. 


349 


despre sfinţii din închisorile prigoanei comuniste li se 
ole creştine şi din calendarul nostru, cărora rugându- 
diția Bisericii şi nu greşim cu nimic. Ce nevoie avem 
unismului, iar dintre arestați şi 


ti, 1992; articolul Eroi Martiri ai Revoluţiei 1989, p. 


DER 


Ka 


i întâlnită î i în care Biserica a fost persecutată. Încena 

Densitatea cea mai mare este întâlnită, fireşte, în perioadele în ca iat pei sia Pând e 
: : i EA Pa aa aia 
împărați cutori preconstantinieni, continuân LL) esastiimoizantui 
a ali aa i imii şi cei mai diabolici prigonitori ai Bisericii au 
ii şi icluitorii iei franceze, ultimii şi cei mai di p 

musulmanii şi cu ticluitorii Revoluţiei j DU , 
care au implantat comunismul în Rusia la începutul secolului al XX-lea, iar Dat clu i Gece ţ 
Protocoalele... descoperite de intelectualii creştini încă dinainte de PS Agia Ey e 2 in 
recente studii, reiese că această prigoană a fost îndreptată în Pigujia asupr şi apoi î 
naţiilor, ea depăşind în intensitate şi proporții toate persecuțiile precedente2. 


În dicţionarul Biserica întemnițată. România: 1944-1989, editat de Institutul Naţional pentru Studiul 
Totalitarismului, se dau deocamdată numele a 2.544 preoți şi monahi deținuți, dintre care 2.398 - adică 729, 
— sunt ortodocşi; 15 mitropoliți şi episcopi ortodocşi scoşi din scaun; 60 de monahi participanți la lupta din 
munți ete.3 Aceste cifre îi desemnează numai pe cei care au putut fi identificați până în prezent. Nu S-au pu 
la socoteală creştinii simpli, țărani, studenţi, muncitori sau intelectuali care au fost închişi pentru credinţa lor, 


nici monahii şi monahiile izgoniți din mănăstiri, nici situaţia din Basarabia, cu deportările în Siberia şi 
mănăstirile desfiinţate. . 


apoi Cu 
fost ce; 
ari. Din 
cele maj 
M potriva 


Pentru a răspunde acuzelor începute încă din 1990 şi continuate până astăzi, că Biserica nu a făcut Nimic în 
vremea comunismului, Î.P.S. Bartolomeu aduce aminte de Părintele Stăniloae, care A avut atunci O reacţie 


aproape violentă: Cum adică, unde a fost Biserica?! Să ne întrebe pe noi, sutele de preoți care am trecut prin 
beciurile Securităţii, prin Jilava, Periprava, Gherla şi Aiud!...4 


Sfinţii vremurilor de pe urmă sunt modelele cele mai la îndemână pe care le putem urma, ei au lu 
cu aceleaşi ispite cu care luptăm şi noi, în aceleaşi împrejurări ale vieţii. Ei sunt cei care, 


oameni pesimişti, care contrazic purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi frumuseţea lumii, 
lumea este opera iubirii lui Dumnezeu, destinată îndumnezeiriis. 


ptat şi luptă 
în mulțimea de 
confirmă deplin că 


La români, primul mare aghiograf consemnat de istorie a fos 
tradus, a prelucrat şi a tipărit pentru prima oară Proloagele sau Viaţa şi petrecerea Sfinţilor, 
secolului al XVII-lea. Preocuparea şi evlavia lui pentru a- 

următoarele cuvinte: Dar tocmai şi din Rumâni mulți sunt care am văzut viața şi traiul lor, dar nu s-a Căutat, 
fără numai Daniil de la Voronej şi Rafail de la Agapia; am sărutat şi sfintele moştii... Că Dumnezeu Sfinţia 
Sa, nici un neam din rodul omenesc pe pământ nu lasă nepartinic de darul Sfinţiei Sale. Că peste tot au tins 
mila Sa şi-a deschis tuturor uşa de spăşenie...6 


t Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, care a 


la sfârşitul 
i descoperi pe sfinții români reiese şi din 


S-a întâmplat chiar ca anumiţi sfinți români să fie mai bine cunoscuți şi canonizați mai înainte de către alte 
neamuri. Până la declararea autocefaliei Bisericii noastre, în anul 1885, ea s-a aflat sub o anumită autoritate a 
10pol, ceea ce nu înlesnea deplina iniţiativă. Aşa s-a întâmplat în cazul Sfintei 
Teofana, fiica lui Basarab Intemeietorul, în secolul al XIV-lea, canonizată la sârbi şi bulgari; al Sfântului loan 


Valahul, în secolul al XVII-lea, cinstit la greci; al Sf. Antipa de la Calapodeşti, în secolul al XIX-lea, trecut în 
Mineiele ruseşti începând cu anul 1906 (fără o canonizare oficială!). 
lată că unele canonizări oficiale au venit 


avem ochi ca să ne vedem sfinții şi să-i urmăm. Pare-se că decizia d 


Li 


ărintele Stăniloae trăgea câteva concluzii 
ŞI minunaţi sfinţi, chiar dacă smerenil 


însemnate; Creștinismul românesc a rodit şi el din sine mulți 


- Sinaxar Ortodox i Dieti ; Pi pa i : 
general şi Dicţionar agh : ; : 
Părintelui Ioanichie Bălan. ca / d&hiogra ic ingrijit de Arhim, Ioanichie Bălan, Ed. Episcopului Romanului, 1998; vezi prelali 


LI 


” Antologie aghiografică Â 
6 Antologie..., p. 19 şi p. 117, 
7 Ibidem, p. 13, 


OU 
5 | 


că poporului nostru sau alte împrejurări istorice nefavorabile în care a avut de trăit a făcut ca 
ă nu canonizeze decât un mic număr dintre ei, şi aceasta de-abia în 1955. 


feristică E 
d ca noastră S 
e să fie mai bine cunoscute, am extras din lucrarea Pr. Prof. Liviu Stan, Despre canonizarea 
ica Ortodoxă (1950), criteriile de stabilire a sfințeniei unui om fixate de-a lungul timpurilor 
în ziua de azis. In primele secole, semnul doveditor al sfințeniei era moartea martirică şi ea 
lele noastre dovada cea mai certă a sfințeniei unui om. 


entru câ lucruril 
Pe ilor îm BiSer 
ÎI! igoare până 
Ya mas până în ZI 
fost socotit de atunci mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe în fața oricător ispite sau 
indiferent dacă o astfel de atitudine a atras după sine mucenicia şi moartea de pe urma 


ice şi morale sau nu, sau dacă a atras numai exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu 


Alt semn A 
„ninurilor fizic 
părbăție eroica. 

reilea semn al sfinţeniei a fost socotit şi a rămas până azi viața sfântă şi curată, de asceză şi plină de 


Lt paul 
A tru cei din Jur. 


dragoste pen 


Al patrulea semn este săvârşirea minunilor. 


Alcincilea semn este lupta de apărare a dreptei credinţe şi lupta pentru biruinţa dreptei credinţe, deci lupta 
pentru Biserică, dată de orice credincios cu toate puterile lui. 


În fine, izvorul tuturor acestor fapte este dreapta credință ortodoxă. 


În întreaga istorie a vieții bisericeşti, inițiativa pentru aşezarea eroilor creştini în rândul sfinţilor a avut-o 
intotdeauna poporul credincios. Ev/avia populară a fost aceea care a identificat pe adevărații sfinţi şi a 
inceput să-i venereze, creându-le un cult neoficial, local, sau general. Un rol important l-a avut bineînţeles 
ierarhia, care a supravegheat procesul acesta. Totuşi ea nu a impus actul canonizării. Canonizarea nu are un 
caracter constitutiv, ci unul declarativ, deci Biserica nu face decăt să constate, să recunoască şi să declare, 
să mărturisească sfințenia unui fiu al ei, care a fost proslăvit de Domnul cu puterea sfințeniei. Cu alte 
cuvinte, sfântul era sfânt şi înainte de canonizare, nu numai după ea. 


Pe. Prof. Liviu Stan mai lămureşte un lucru (care contravine părerilor exprimate foarte tare şi des în ziua de 
astăzi): nu este necesar ca de la moartea unui erou al credinţei până la canonizarea lui să treacă un anumit 
limp de verificare. Deci dacă avalanşa pietăţii populare obligă, un om poate fi canonizat chiar imediat după 
moarte, rudele lui nu au nici o legătură cu problematica aceasta. Este însă prea adevărat că niciodată 
Biserica n-a pus vreo grabă deosebită în actele de canonizare. 

După 50 de ani de ateizare a populaţiei, se pare că evlavia s-a mutat de la sate la oraşe, mai ales în rândul 
unerilor. Este firesc, deci, ca nădejdea să stea în tineri, mai ales că ei nu au fost atinşi de microbul fățărniciei 
ȘI compromisului. Părintele Constantin Voicescu, devenit preot în urma atmosferei din închisorile prin care a 
recut, mereu ne aducea aminte de faptul că evreii au trebuit să rătăcească sub Moise 40 de ani pe un petec de 
pamânt pentru a intra în Canaan, până s-au schimbat generaţiile... 


Viaţa de Sfânt a lui Valeriu Gafencu 


De a PRR ; Se S0EE E i 
ati inainte nimeni Să nu-mi mai facă supărare, 
(Gal Fă Ia upul meu port semnele Domnului lisus. 

"ip, 
Între i : 

€ ce x 3 5 pif “ Să si Ş De et fl 
creştine. mai cunoscuţi martori/martiri care au suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii 
olitii ie află Valeriu Gafencu. Este considerat în România drept cel mai reprezentativ dintre foştii deținuți 

In generaţia lui, intrat ca student în închisori9. 


Sei ulei. Chlita 


p a: 
9. Prof. Liviu Stan D ee E aiză d Ă 

Stu itp = » Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în Ortodoxia II (1950), 2, pp. 262-265. 

Getlu Gafencu, „Sfântul închisorilor din România”, studiu şi mărturii ale camarazilor de suferință şi corespondenţă; coord. 
e de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca Star, Cluj, 1998, p. II. 


351 


Ie PA 
Cuvânţ înaint 


S-a născut la 24 ianuarie 1921 în comuna Sângerei, la 18 km spre Prut de oraşul Bălți, reşedinţa judeţului 4 
acelaşi nume din Basarabia, într-o familie de gospodari ai târgului, Vasile Şi Elena Gafencu. Tatăl, Vasile 
Gafencu, a fost încorporat în armata rusă la începutul primului război mondial, în 1914, şi a luptat Pe mai. 
multe fronturi. În februarie 1917, după izbucnirea Revoluţiei, a militat pentru autonomia Basarabiei, deveninq | 
apoi deputat în Sfatul Ţării. Împreună cu lon Buzdugan şi lon Pelivan, a ținut legătura cu România Până la 
intrarea trupelor române în Basarabia, în ianuarie 1918. La 27 martie a fost prezent în Sfatul Țării, Votând cu. 
însufleţire pentru unirea cu patria română!o. Din căsătoria cu Elena Cocoş se nasc patru copii: Valeriu, în 
1921, Valentina, în 1924, Eleonora, în 1926, şi Elisabeta, în 1928. | 


Valeriu a urmat şcoala primară la Sângerei şi Liceul teoretic de băieți din Bălți, fiind un elev cu totul. 
deosebit. Era un model de demnitate pentru toţi colegii lui. Era exigent cu el însuşi, dar şi cu surorile lui maj, 
mici, cărora, deşi le arăta multă dragoste, le impunea o disciplină aparte: nu aveau voie să frecventeze, 
cinematografele, nu le era permis să aibă prietenii cu orice fel de oameni. Erau verificate riguros la teme şi ja. 
pregătirea lecţiilor. Cei patru fraţi formau o familie atrăgătoare — model pentru colegi şi colege. Valeriu S) 
Eleonora erau înzestrați cu frumoase voci muzicale. | 


A fost coleg cu actualul savant-romanist de renume mondial Eugen Coşeriu şi a debutat la revista Crengua aj 
Societăţii de Lectură B. P. Hasdeu, cu o lucrare în proză: De Paşti în sat (în clasa a şasea — corespunzătoare | 
clasei a zecea la noi). Mulţi profesori au contribuit la formarea lui intelectuală, mai ales profesorul de limba. 
română, care era şi directorul liceului. În ultimele clase, pe Valeriu l-a preocupat în mod deosebit educarea și 
formarea în spirit naţional şi creştin a colegilor de şcoală. A absolvit liceul în 1940, după care, în timpul 
ocupaţiei, a reuşit să se înscrie la Facultatea de Drept şi Filosofie din laşi. A moştenit de la tatăl său o. 
înclinaţie firească spre lupta pentru adevăr şi dragoste de neam. 


În momentul răpirii Basarabiei prin pactul Ribbentrop-Molotov, bătrânul îşi ia familia şi o trece Prutul, 
instalând-o la laşi. Bătrânul şi Valeriu revin, ca să lase gospodăria unui om de încredere, după care se. 
îndreaptă spre Prut, îl trec înot, iar apoi tatăl îi încredințează fiului familia sa şi se întoarce la frații de luptă.. 
La puţin timp este arestat şi trimis cu un lot de români basarabeni dincolo de cercul polar, unde, în condiții. 
groaznice de viaţă, moare, după un an de zile, cu gândul la Dumnezeu, Căruia I-a încredinţat pe cei dragi ai. 
lui. Cineva, scăpat de acolo, i-a povestit lui Valeriu aceste lucruri mai târziul. 


La facultate, Valeriu se face degrabă cunoscut şi apreciat de către profesori. În 1941, student în anul doi, a 
fost arestat, condamnat la 25 ani de muncă silnică şi trimis la Aiud, din cauza activităţii sale în Frăşiile de. 
Cruce. La proces au depus mărturie în favoarea lui mai mulți profesori universitari, care au declarat că este. 
unul dintre cei mai valoroşi studenţi şi că, fiind liber, ar putea aduce un preţios serviciu facultăţii şi țării, prin 
capacitatea şi energia lui intelectuală. La judecarea procesului său, profesorul de drept civil, Constantin 


Angelescu, s-a prezentat din proprie iniţiativă să-l apere, declarând că este unul dintre cei mai buni studenti 
pe care i-a avut de-a lungul întregii sale cariere didactice!2. 


În iunie 1941, după dezrobirea Basarabiei, mama şi surorile lui Valeriu au rămas în gospodăria din Sângerei,. 
dar în 1944, la năvălirea trupelor sovietice, s-au retras la laşi, sub ocrotirea celei mai mari surori, Valentina: 
Au supravieţuit cu greu, spălând rufele celor avuţi din târgul Iaşilor, sub permanenta ameninţare de a fi 
arestate şi deportate. In 1941, Valeriu Gafencu, ajuns la Aiud, îi întâlneşte aici pe: Anghel Papacioc (viitorul 
părinte Arsenie), preotul Vasile Serghie, avocatul Trifan Traian, avocatul Marian Traian şi pe alţii, împreună 
cu care trasează o linie de conduită creştină şi românească, pentru toți deţinuţii politici, valabilă nu numi 
pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi, ca model de atitudine, 
indiferent de forma de asuprire şi de emblema stăpânirii: neacceptarea vreunei forme de conciliere ȘI 
supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecința mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc, în Viald 


personală şi comunitară a neamului... Prin fiecare dintre cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca 0 Nouă 
treaptă de lumină în împărăţia lui Dumnezeul3. 


10 ibidem, p. 10. 

1! Virgil Maxim, op. cit., vol. |, p. 179. 

12 Aristide Lefa, Mărturie despre Valeriu Gafencu, Arhiva A.F.D.P.R., 1992, 
13 Virgil Maxim, op. cit., p. 180. 


352 


OU 


| 
A ) 
1 toţi, Hristos nu al fi ideal CXICIIQL CI era însăşi viața lor zilnică, dorința integrării în EI ca stil 
fe ire ermanentă. Valeriu nu dăruia, se dăruia. Ardea... ardere-de-tot la propriu, în fata tuturor, cu o 


por F de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească!4. Din mărturiile celor care 
fi " unoscut pe Valeriu Gafencu pe parcursul unor anumiţi ani din detenţia sa, Aiud-Piteşti (1941-1949) şi 
E Ocna (4 februarie 1950-18 februarie 1952), ca şi din corespondență (1941-1949), se întrevede o 


â a spirituală la Valeriu Gafencu, de care este bine să se țină cont. 
evo Ut 


ă inceput, de exemplu, cei care l-au întâlnit în 1942, la Aiud, mărturisesc că şi-au dat seama că se află în fata 

om rar întâlnit şi, în dorinţa lor sinceră de perfecționare, căutau prietenia oamenilor superiori lor, de la 
e uteau să se îmbogăţească sufleteşte. Vom expune în continuare unele dintre faptele, minunile, 
suferințele şi învâțatugile 5 vgletiu Gafencu, încercând să păstrăm cronologia lor. Colegul de facultate Jean 
valjean lonescu relatează să a îs Gafencu era dotat cu un bagaj superior de cultură: Eminescu, Eliade. 
Crainic, Nae Jonescu, Hasdeu, B aga, Bernea. Printre cărțile de suflet se numărau Roza vânturilor, Puncte 
cardinale în haos, Indemn la simplitate, Urmarea lui Hristos. Chiar din primele zile de detenţie, Valeriu 
Gafencu vorbea despre rolul Bisericii ca o concepție ancestral-organică şi era convins că cei asupriţi trebuie 
neapărat să-L aibă alături pe Domnul lisus Hristosis. In perioada anilor 1941-1943 se observă că, în multe 
dintre scrisori, Valeriu Gafencu ŞI ruga insistent rudele pentru a fi ajutat cu alimente, haine şi bani; lucru 
foarte firesc, deoarece, chiar în perioada lui Antonescu, regimul la închisoarea Aiud era destul de greu. In 
schimb, din relatările dinlăuntru, de la fraţii de suferință, aflăm cum îşi folosea Valeriu Gafencu bunurile 
primite de la familie. Părintele Vasile Boldeanu relata în 1991, la Paris, că într-o iarnă geroasă a fost 
ansferat la închisoarea Aiud şi era numai în cămaşă şi pantaloni; era aproape îngheţat când l-a întâlnit pe 
Valeriu Gafencu, care, fără nici o vorbă, a dezbrăcat bundiţa lui îmblănită şi l-a îmbrăcat pe părinte, salvându- 
| de la moarteis. 


car 


O întâmplare asemănătoare ne este relatată de bunul lui prieten, Marin Naidim: Când a intrat în închisoare, 
era îmbrăcat cu un costum dintr-o stofă englezească, vernil. Îi şedea bine, dar nu se mai simţea bine în nişte 
haine şic şi a căutat să scape de el. Eram în colonie la Galda. Într-o zi a întâlnit un om sărac şi a venit la 
colonie fără haină. O dăduse. Când l-am întrebat unde şi-a lăsat haina, el mi-a răspuns cu un cuvânt din 
Pateric: am trimis-o înainte... /7. 


Într-o altă relatare, care ne lămureşte şi mai bine poziţia lui. Valeriu Gafencu faţă de bunurile materiale. aflăm 
că la pretenţia milițienilor de a preda toate hainele, mai puţin o pereche de chiloţi şi o cămaşă, toţi cei din 
celulă s-au revoltat, dar Valeriu Gafencu a spus: Mântuitorul ne-a învățat să dăm Cezarului ce este ul 
Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, deci eu mă supun cuvintelor lui lisus. 


In 1946-1947, aflându-se în închisoarea Aiud, a făcut parte din lotul deţinuţilor trimişi la Galda de Jos, pentru 
a îngriji via lui Albini, care solicitase închisorii Aiud deţinuţi politici pentru muncă. Albini le-a interzis să 
consume din struguri fără aprobarea lui, cu toate că aceştia lucrau toată ziua în vie. Valeriu Gafencu a fost 
Singurul care a respectat absurda dispoziţie, în ciuda protestelor celorlalțiis. 


În colonie la Galda, Duminica, se scula cu noaptea în cap şi se ducea pe câmp să adune flori. Venea cu 
Picioarele ude de rouă şi cu braţul plin de flori, ca să le ducă la biserică. Mă-ndemnase să fac şi eu la fel. 
Adunasem şi eu maci roşii, dar eu mă simțeam parcă jenat să merg cu braţul plin de flori prin satul acela. El 
HU. EI făcea lucrul acesta foarte natural, el nu simţea nici un fel de jenă, nu avea simțul ridicolului!9. 


e condiţiile puse de deţinuţi la sosirea în colonia Galda, a fost şi aceea de a nu munci Duminica şi de a fi 
A să meargă la biserică. La un moment dat, grupul lui Valeriu Gafencu a fost transferat la colonia Unirea, 


Pai aaa 8 cr ică de Adei 


NE 
ş Pidem, p. 182, 


en lui Jean Valjean Ionescu, pp. 63-65. alti 5 
E ja i aleriu Gafencu... Mărturia ing. Mihai Colgiu: Valeriu Gafencu: un om, un sfânt, pp. 5961. 
5 ua ărturia lui Marin Naidim, p. 46. 
de ff, Fericiţi cei ce plâng, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998, p. 80. 
entul Valeriu Gafencu... Mărturia lui Marin Naidim, pp. 46-47. 


353 


unde nu li s-a mai respectat acest drept. În acest context, semnalăm una dintre primele minuni palpabile 
petrecute în jurul lui Valeriu Gafencu, relatată de Virgil Maxim: 


- Duminica, noi, cei sosiți de la Galda, ne pregăteam să mergem la Biserica din sal. Dar cei doi gardieni ne-au 
oprit şi ne-au dat ordin să mergem la strânsul fânului. Le-am amintit gardienilor dreptul de a nu lucra 
Duminica. Nervoşi, au început să ne amenințe, să ne insulte. Au scos pistoalele, acuzându-ne de revoltă în 
colonie. Atunci Valeriu Gafencu le-a răspuns: «Puneţi-vă pistoalele în tocuri! Mergem la muncă! Dar Să ştiţi 
că Dumnezeu n-o să vă ajute!». Am luat furci şi greble, ne-am încolonat şi am plecal. Până la Jân erau trei 
kilometri. La ora nouă am ajuns. Am început să strângem fânul, să-l facem poloage, apoi clăi, să poată fi 
încărcat. În văzduh sunetele clopotelor anunțau intrarea la liturghie. Ne-am oprit din lucru şi am rostit Tată] 
nostru şi Născătoare de Dumnezeu. Dl. Trifan, dl. Marian şi Valeriu Gafencu întârziau să se ridice din 
genunchi [...] Era 3-4 după-amiaza când am terminat. Abia atunci ne-am aşezat să ne odihnim puţin. De pe 
vârful colinei un bărbat se apropia, era un gardian. Ne-a anunțat să aşteptăm cele trei maşini mari şi cele 
şapte căruţe pentru a încărca fânul până seara. Un vânticel ridica în văzduh puful păpădiilor şi frunzele 
uscate de porumb de prin lanurile vecine. Cerul a început să se înnoureze şi vântul, transformat în vijelie, 
smulgea vârful căpiţelor; crescând în intensitate, s-a prefăcut în furtună şi umfla în văzduh toate căpițele, 
purtându-le ca pe nişte păsări jumulite peste culmile colinelor. În mai puţin de un sfert de oră nu mai era nici 
un fir de fân pe teren şi o ploaie măruntă a început să cadă. Zarea se întuneca şi fulgerele brăzdau cerul, 
însoțite de tunete năpraznice. Gardienii se uitau disperaţi la noi, ca şi cum ar fi trebuit să facem ceva spre a 
salva situaţia. Ne-am încolonat şi am plecat spre colonie, fără a aştepta comanda lor. Ne urmau de aproape. 
Apoi ploaia s-a oprit. Când am ajuns în colonie, se însera de-a binelea. Maşinile şi căruțele aşteptau în 
incinta coloniei. Miliţienii au explicat delegatului ce se întâmplase pe câmp. S-a întocmit un rapor! care a 
arătat că, din cauza furtunii şi ploii dezlănţuite, recolta de fân a fost compromisă. Ni s-a cerut confirmarea. 
Am dat-o, specificând că această calamitate a avut loc Duminică. Fără comentarii20. 


Un scurt portret spiritual de la sfârşitul primei perioade de detenţie, din care rezultă dreapta credinţă şi 
mărturisirea ei celor din jur, ni-l oferă Marin Naidim: Cizise mult în viața lui, dar acum (Cât s-a mai putut citi 
în Aiud până în 1948) nu mai citea decăt o singură carte: Biblia şi ce era în legătură cu ea: Filocalia, 
Patericul, Urmarea lui Hristos. Şi se ruga. În colonie, mergea între ruinele unei vechi biserici părăsite, ce se 
afla pe un deal, într-o lucernişte a coloniei, ce n-avea acoperiş, era expusă ploilor şi intemperiilor, şi el se 
ruga acolo. Când venea cineva de acasă pe la el, aborda cu ei totdeauna probleme de credință, căutând să 
corivingă pe fiecare de importanța problemei mântuirii. Spunea către mine că, chiar de nu reuşim noi să 
schimbăni lumea, măcar să trezim interesul, să o facem să nu se mai simtă bine când săvârşeşte răul, să 
creăm probleme, să-şi pună întrebări, să-şi schimbe paşii. Făcea mult haz de conştiinţa păcatului, pentru că 
erau mulți care considerau păcate numai curviă, hotia şi crima, şi mulți nu se recunoşteau păcătoşi, fie că nu 
le aveau pe acestea, fie că le minimalizau, neacordându-le importanța cuvenită. Dar pierdeau din vedere că 
mai sunt şi altele, şi poate mai mari decăt acestea, cum ar fi mândria: Celor mândri, Dumnezeu le stă 
împotrivă şi celor smeriţi le dă har. Pe omul care se grozăveşte, Domnul îl lasă singur şi, fără EI, o să-şi dea 
seama că nu poate face nimic, şi atunci o să strige la El. De la el am deprins obiceiul de a ne spune frăteşte 


tot ce aveam pe suflet, practicam cum s-ar spune mărturia frățească. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele. Ne- 
am cultivat în felul acesta, la îndemnul lui, curajul moral2i. 


În devenirea spirituală a lui Valeriu Gafencu, o dată care trebuie subliniată este iunie 1943, când a avut 0 
spovedanie deosebită, rezultată din îndelungi frământări asupra suferinţei din închisoare, şi a adevăratului 
motiv al ei, lucru pe care-l aflăm de la el însuşi, în scrisoarea din 21 ianuarie 1946: 


După mult zbucium, după multă durere trăită, paharul suferințelor mi se umpluse, a venit o zi sfântă în iunie 
1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită. într-un hohot de plâns. 
Câteva ore în şir, cu toată stăruința sufletului, îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. fer] 

Și deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi. cu ochii uzi de 
lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferise 
într-un chip îngrozitor. Imi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce dU! 


20 Virgil Maxim, op. cit., p. 137, 
2] Studentul Valeriu Gafencu, .., Mărturia lui Traian Popescu: Cu Sfântul închisorilor în celulă, pp. 116-117. 


354 


OA 


5|| 


sfere sea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. 

e, ] meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată... O minune! 
o eşti Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omeneşti 
mar” „mine... Vai, atâtea păcate!... Şi ochiul sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedea. 
am găsi” 2 Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă 
! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a aşezat în inimă! 


since 


| 
d 
„PI Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi îmi pierdusem încrederea în 
Jânselu 
| 
| 


0 altă 


utul lui 


ince > > E = zi, : i 
încep zite, iar el începuse să se răcească suspect, de la picioare în sus. Conștient de ceea ce se petrece cu el, 


eincă ZI A: Air . IE Cta e A 

U nopții, ne-a şoptit: «Sunt fericit, mă duc la Dumnezeu. Rugaţi-vă' împreună cu mine pentru 

„fetul meu şi al vostru»... Eram consternaţi, cutremuraţi, deznădăjduiţi, înfricoşaţi, dar şi descumpăniţi, 
$ 


ontru că ne aflam departe de a primi şi accepta senini, cu conştiinţa împăcată, sfârşitul; nu eram pregătiți 
pentrul acest drum. Ne simțeam zdruncinaţi, neputincioşi, părăsiţi. Doar el aborda acelaşi zâmbet odihnitor, 
al pe care, mai târziu, N. Steinhardt l-a numit, într-un mod fericit, sfântul închisorilor. Dar minunea cu acest 
om continua. Către dimineață a început să se reîncălzească şi să prindă din nou o fărâmă de putere, în care 
să pâlpâie viața... Agonia aceasta a durat câteva zile, în care, extraordinar, l-am auzit spunând cu 
seninătate: «Domnul nu m-a vrut, nu Sunt încă vrednic de Împărăţia Lui». A întredeschis ochii. A văzut fetele 
noastre descompuse, cu priviri pierdute şi neîmpăcare. «Nu vă temeţi — ne-a spus — nu poate fi fericire mai 
nare decât să te duci la El, Căruia I-ai rostit de atâtea ori numele, Căruia I-ai cerut ajutorul şi Căruia eşti 


gata să-l încredinţezi sufletul». Şi a continuat: «Rugaţi-vă cu mine»22. 


. 
după miezul 


Inginerul Traian Popescu (cel care a compus poemele cantate ale zărcii Aiudului prin inspiraţie) ne mai spune 
că în celulă cu Valeriu Gafencu şi-a făcut ucenicia în multe taine din trăirea creştină: Printre primele lucruri 
care m-a învățat a fost Psalmul 50, care m-a însoțit până azi în existența mea intimă, spirituală, împreună cu 
«Rugăciunea inimii»... Aceasta, spunea Valeriu Gafencu, se rostește în ritmul bătăilor inimii. Mi-a fost de 
mare ajutor în clipele şi zilele de mare cumpănă de mai târziu23. Am reuşit să aflăm de la Traian Popescu că 
rugăciunea inimii o are până în ziua de azi... Vom mai afla despre practicarea rugăciunii inimii şi de la alți 
fraţi de suferință, care au venit în contact cu grupul de mistici de la Aiud pomeniți mai sus, ceea ce 
demonstrează lucrarea Duhului Sfânt în această închisoare. | 


În aceeaşi perioadă, în luna mai a anului 1949, deoarece se întrerupsese serviciul divin la cele două capele ale 
închisorii (ortodoxă şi catolică), iar preoții duhovnici fuseseră eliminaţi de noua conducere instalată la cârma 
tării, Valeriu Gafencu a cerut unor colonei sosiți în inspecție dreptul la asistență religioasă: » 
- Ce vreți voi, mă? | 
Atunci am auzit răspunsul lui Gafencu: 
- Eu vreau asistență religioasă, care ne este garantată de lege. 
- Ce vorbeşti, mă? Vrei să-ţi aduc popă în celulă? 
- Da, aceasta doresc; e dreptul meu. 

" Asta-i nebun! 

Copa nebun întru Hristos. 

a Valeriu Gafencu o linişte desăvârşită şi o concordanță totală între ce spunea şi ce făceă24. 


p i 
stelă Lia acelaşi om avea un respect deosebit față de gardieni, chiar, față de Georgescu, care era cel 
nalt fina rai i ne dăm seama din relatările fraților de suferință că Valeriu Gafencu ajunsese la un stadiu 
Emnitatea pa del pentru ceilalți, deşi la început ei erau contrariați. Valeriu Gafencu reuşea să distingă 
Cirinatopa a. mă de mândrie şi smerenia de laşitate. EI spunea că singura concesie care trebuie Jăcută 

este aceea de conştiinţă. Orice act care vizează sau lezează credința în Dumnezeu, morala 


în See ti 


| . 
2 azi p. 116, 
U bidem. 


'udentu] A 
4 Valeriu Gafencu... Mărturia lui Florian Dumitrescu, p. 74. 


355 


„RR 


creştină, spiritualitatea ei, privirea în inferioritate a semenului său, trebuie respins, îndepărtat ca nedenn de 
om. Permanent să fim atenţi a nu deveni nevrednici față de semenii noştri, să fim neobosiți în a preamăni 
numele Domnului. Cel mai mare păcat care ne paşte este trufia, şi de multe ori suntem tentaţi să ş 
confundăm cu demnilatea25. 


La Piteşti, în primăvara anului 1949, gardianul Georgescu găsea la percheziții cruciuliţe sculptate cu o sârmă 
de ac. sau creion şi hârtie — obiecte interzise cu desăvârşire, ce constituiau delicte grave. | se plângea luj 
Valeriu Gafencu, spunându-i că este obligat să meargă să raporteze şi primea răspunsul că poate să se facă a 
nu vedea ceea ce este legat de numele Domnului, deoarece cruciulițele II preamăresc pe Dumnezeu, Că şi e] s- 
a născut creştin26. lată ce influență avea Valeriu Gafencu asupra unui gardian fără scrupule, care îi teroriza pe 
ceilalți deţinuţi! Cu altă ocazie, Valeriu Gafencu I-a abordat pe gardianul Georgescu, relatându-i pericopa 
evanghelică cu femeia prinsă în adulter, pe care Mântuitorul nu a osândit-o, iar după câteva ore a primit de la 
acesta răspunsul: N-au avut teriei, de aia n-au omorât-o. De atunci, Georgescu a avut o licărire de omenie Şi 
respect pentru toţi cei aflați în celula de izolare, unde se afla Valeriu27. 


Multe fapte din relatări arată smerenia care-l caracteriza pe Valeriu. La închisoarea Piteşti, într-o noapte de 
iarnă, din cauza frigului, a avut prima hemoptizie, sângele curgând şuvoi din plămânii lui. Un coleg de celulă 
a bătut în uşă şi a strigat din răsputeri să vină doctorul. Când milițianul a deschis uşa celulei, toți au început să 
cânte Cu noi este Dumnezeu; dar când Valeriu şi-a mai revenit, a spus: Liniştiți-vă, fraţilor, căci eu vreau să 
mor în smerenie, neştiut de nimeni!28. 


Smerenia sa ajunse câteodată până la acea delicateţe a sfinților despre care vorbeşte Părintele Stăniloae. Tot 
la Piteşti, în 1949, un coleg de celulă mai glumeţ fredona aproape zilnic un cântec lumesc, lucru care-l tulbura 
vizibil pe Valeriu Gafencu de la rugăciunea inimii. Un alt coleg l-a întrebat pe Valeriu dacă n-ar fi bine să 
intervină pe lângă cel glumeţ, să-l roage să mai rărească intonarea cântecului, dar i s-a răspuns: Cine ne dă 
dreptul să-i luăm mica plăcere pe care o are?29. 


Este cunoscut în istorie momentul anului 1943, când deţinuţilor politici din vremea lui Antonescu li s-au cerut 
declaraţii scrise de desolidarizare de simțămintele şi idealurile lor de dragoste de Dumnezeu şi Neam. În 
schimb, li se permite eliberarea sau posibilitatea de a lupta pe front. Manevra aceasta perfidă a fost depistată 
de Traian Trifan şi de toţi cei din grupul creştin de la Aiud. Valeriu Gafencu a răspuns: Sunt ceea ce sunt; nu 
um de ce mă desolidariza; cred în adevăr şi în bine şi în biruința lor30. 


Un scurt portret pentru trei dintre cei care au făcut parte din grupul mistic de la Aiud îl găsim în cartea 
Mărturisesc... Robul 1036, dedicată doctorului în drept Traian Trifan: Dacă Valeriu Gafencu era inundat în 
chip firesc de Dragostea lui Dumnezeu, pe care o revărsa ca dintr-un vas prea plin în alte vase, care-şi 
aşteaptă împlinirea, dacă Anghel Papacioc trăia această Dragoste în actul ascultării desăvârşite nu cum 
voiesc eu, ci cum voieşti Tu, purtându-şi omorârea ființei sale pentru lume, în lume fiind monah în haină 
laică, Bădia Traian Trifan se regăsea în Dragostea Dumnezeiască şi harul lui Dumnezeu printr-un cl 
conştient al voinței lucrătoare, dezbrăcând orice rațiune a lucrurilor de tot înțelesul lumesc, de ingnoranță şi 
de păcatul omenesc, proiectând-o în lumina Raţiunii Divine a Cuvântului întrupăt, ca parte a trupului mistic 
ul lui Hristos3l. 


Părintele Constantin Voicescu, vorbind despre închisoarea Aiud şi atmosfera ei, făcea legătura cu închisoarea 
Târgu Ocna: Se născuse un curenl spiritual în puşcării, încă din '41-'42, curent condus şi întreținut de doi 
deţinuţi, un avocal şi un medic: Trifan şi Marian. Aveau o linie filocalică de vieţuire. Li se raliaseră şi 
Valeriu Gafencu, lon lanolide, studenţi pe atuncea, şi Marin Naidim, Virgil Maxim. Această direcție 
spirituală s-a accentuat în perioada '44-'47, când deţinuţii au avut o viaţă mai liberă. Au fost vizitati de 


25 jbidem, Mărturia lui Traian Popescu, p. 115. 

26 Ibidem. 

27 Srudentul Valeriu Gafencu... Mărturia lui Florian Dumitrescu. p. 75. 

28 Traian Popescu. „Mărturie despre Valeriu Gafencu”, Arhiva A.F.D.P.R.. 1992. 
29 Studentul Valeriu Gafencu..., p. 75. 

30 jbidem, Mărturia lui Nicolae Mazăre, p. 50. 

31 Mărturisese. Robul 1036, Ed. Scara, 1998, p. 50. 


356 


OMU 


5] | 
. . : 

i Jucrau în aer liber, la Galda, la vie. Aveau dreptul la cărţi religioase, cum este Patericul. S-a formal 
[Ii „rent de rugăciune intensă. Aşadar, când am aj 


uns la Târgu Ocna, eram îi i 7 

Sper tia , m incunoştiințal că Valeriu 
] acel grup de «trăitor : 3 stima, i 

; afancu reprezenta grup i» de la Aiud. EI a fost bucuros că eu îi CUNOSCusem pe monahii 


eargă la Mânăstirile Sâmbăta şi Râmeţ, la Părintele Arsenie Boca Şi respectiv Părintele Oţea. În afară de 


] medic! Ghiuş, Daniel (pe numele de poet şi publicist: Sandu Tudor), pe Sofians2. 
g ZE ai S 

Ă perioada 1946-1948, fiind în colonia de muncă de la Galda, Valeriu Gafencu şi cei împreună cu el au putut 
im REA Se ea ai ea 

vueric şi de Mântuirea păcătoşilor, au primit primele trei volume din Filocalia. Într-o însemnare din colonia 
Galda. din 1947, Valeriu Gafencu o roagă pe mama sa să se spovedească la Părintele Arsenie Boca, la 


vânăstirea Sâmbăta, ŞI să spovedească şi toate păcatele soţului ei pe care le cunoaşte, deoarece acesta (dacă 
mai era în viaţă) în Siberia nu avea un preot la care să se poată spovedi33. În treapta a patra a revistei Scura 
jecembrie 1999) a fost publicat I/ndreptarul la spovedanie inedit alcătuit de Valeriu Gafencu, pe care îl 


imitea atât familiei (scrisoarea din 29 ianuarie 1946), cât şi prietenilor săi. 


în anul 1949, Ministerul de Interne a hotărât ca toţi cei bolnavi de plămâni din închisoarea Piteşti — inapţi 

entru a rezista la probele de reeducare, ce trebuia declanşată în luna decembrie — să fie transportaţi la 

penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna. În acest lot a intrat şi Valeriu Gafencu. Valeriu era într-o stare gravă. De 

abia pulea să se țină pe picioare. In timpul drumului, cu slabele noastre puteri, ceilalţi l-am sprijinit şi i-am 

„tat bagajul. In vagonul-dubă, cu obrajii stacojii din cauza febrei, el ne vorbea despre fericirea de a suferi 
pentru Hristos şi a rezista, precum martirii de odinioară, prigoanei dezlănţuite de duşmanii credinţei3+. Când 
s-a urcat în maşina-dubă de la penitenciarul de tranzit Văcăreşti, spre Tg. Ocna, treapta acesteia fiind foarte. 
înaltă, nu a reuşit să se ridice pe ea şi atunci s-a urcat în genunchi, făcând semnul crucii. Apoi a spus: «Bun 

este Dumnezeu; mi-a ajutat să mă urc în dubă»3s. | 


În viața lui Valeriu Gafencu, perioada Târgu Ocna (4 februarie 1950-18 februarie 1952) a reprezentant cu 
siguranță momentul de apogeu. Pentru aceşti doi ani, faptele sale minunate, mărturisite de cei ce au venit în 
contact cu el, sunt mult mai multe şi, pe viitor, vor trebui clasificate. Noi vom încerca să punem în evidență, 
în cele ce urmează, virtuțile sale, mai ales răbdarea şi dragostea pentru ceilalți, duse până la jertfa supremă, 
câteva din învățăturile sale, câteva minuni petrecute cu el, printre care şi trecerea lui la Domnul. 


lată un portret pentru anul 1950: Era slab din cale afară şi nu se putea ține singur pe picioare. Trupul său, 
care altădată trebuie să fi fost înalt şi impunător, acum era ca un copac frânt şi desfrunzit. Boala şi suferința 
puneau pecete grea asupra trupului său. Privirea ochilor albaştri strălucea însă senină, plină de bunătate. 
Cine avea priceperea, putea să citească în ea mari sensuri ale iubirii de Dumnezeu şi de oameni. Ochii lui 
mari, albaştri oglindeau cerul. Privindu-i, te simţeai atât de mic! Dar zâmbetul lui de nedescris îţi dădea 
curaj şi te făcea să cunoşti ce este iubirea lui Hristos. Şi oricât i-a fost de grea crucea suferinței, zâmbetul 
dcesta n-a încetat să-i lumineze faţa36. ... Fusese distrus în anchete interminabile şi sălbatice, dar n-au putut 
scoate nimic de la el. Ochii lui te ţintuiau pur şi Simplu, prin lumina interioară hrănită de o credinţă fără 
margini în Dumnezeu. Citise enorm de multă literatură religioasă, trăia dogmele creştine şi se bucura când. 
izbutea să întoarcă pe drumul credinţei sufletele rătăcite. Ştia pe dinafară nenumărate rugăciuni. Când era 


Wigur, puteai urmări mişcarea uşoară a buzelor sale. Se ruga mereu, pentru iertarea păcatelor, ale lui şi ale 
luj Uror 37 


4 la sosirea sa la Târgu Ocna, nu putea părăsi patul. Trebuia să stea nu lungit, ci într-o poziţie chircită, 
“oarece la începutul reeducărilor apucase să treacă prin morişcă — legarea mâinilor pe sub picioare şi 


Ei topi -triiti ei 


A BERE Tica j 
ii Rădulescu, Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste, capitolul „Chemarea la preoție a studentului deţinut Constantin 
“seu”, p. 69. 


$ : 
4 eu Valeriu Gafencu..., p. 196. 
3 să „Mărturie pentru recunoaşterea sfinţeniei şi muceniciei lui Valeriu Gafencu” de Al. V. loanid, p. 87. 
4 !dem. p. 93 
36 p. 33, 


lbi . 
3 Asa Mărturia lui A. Guţă, p. 80. 


udentul Valeriu Gafencu..., p. 76. 


357 


suspendarea pe un băț cu care deţinuţii erau învârtiţi, loviturile venind în acest timp peste tot COrpulag 
Răbdarea lui Valeriu Gafencu este subliniată de către medicii deţinuţi care l-au îngrijit şi care mai trăiese 
încă: Aristide Lefa şi Mihai Lungeanu. Nu se văita niciodată, iar la pansare nu scotea nici un Sunet, aşa încât 
trebuia să ghiceşti până unde putea suporta durerea. In ochi îi apăreau lacrimi, iar pe frunte broboane de 
sudoare. 


lată o întâmplare care depăşeşte cu totul puterea răbdării umane, relatată de către mai mulţi dintre Cam arazii 
săi, inclusiv de către medici: În vara anului 1951, pe lângă boala grea de care suferea, culmea, face şi g 
apendicită acută. La sanatoriu nu putea fi operat din lipsă de instrumentar şi materialul steril necesa unei 
intervenţii abdominale. Dna. Dr. Danielescu a obținut aprobarea, cu greu, să fie transportat la spitalul din 
oraş. Acolo, chirurgul i-a făcut rahianestezie şi l-a operat. Sora care stătea la căpătâiul lui a văzu că 
transpiră mult, dar a pus aceasta pe seama bolii de plămâni. La sfârşitul operaţiei, cu un glas stins, îi spune 
doctorului: « Domnule doctor, m-aţi operat pe viu». Doctorul, surprins, îi spune să ridice un picior şi când q 
văzul că poate face aceasta şi-a dat seama că anestezia nu prinsese şi că l-a operat pe viu. «Bine, domnule, 
de ce nu ne-ai spus? Îți făceam anestezie locală şi nu te durea. Cum ai putut să rabzi atâta durere?! 
Întâmplarea a impresionat mult pe cei prezenţi, iar o soră i-a dat pe furiş o batistă, având lacrimi în ochiss, 


Pare greu de explicat o asemenea întâmplare... lată, totuşi, singura explicaţie care s-ar putea da; este tot o 
întâmplare relatată de medicul Lefa şi de alţii, care de data aceasta este impresionantă prin asemănarea sa cu 
experienţele pustniceşti: Tor în cursul verii aceluiaşi an, într-o după-amiază, a făcut o criză de fibrilaţie 
arterială, cu toate consecinţele ei... Era cianotic, stătea cu ochii închişi, cu mâna pe cruciuliță şi probabil se 
ruga... După administrarea celei de-a doua doze (de tropantină cu glucoză), am stat cu mâna pe pulsul lui, 
dar iarăşi nici o modificare... Când i-am luat pulsul, acesta bătea normal... Miracolul se produsese. 4 
deschis ochii, m-a privit zâmbind, senin, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am dizolvat zahăr în apă şi i- 
am dat să bea. Era singura posibilitate să-i ajut cordul obosit. Când a băut, m-a privit cu acea unică privire 
a ochilor săi intens albaştri, care tremurau, şi mi-a spus: «Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere? »+0. 


Probabil că Valeriu Gafencu nu se gândea atât la suferințele sale, care îi impresionau pe cei de lângă el, cât la 
suferințele Domnului, şi îşi purta crucea la umbra Crucii Domnului, căutând nu să-şi scape viaţa pentru ca s-o 
piardă, ci să şi-o piardă pentru Domnul, pentru a o mântui. Aşa putem înţelege şi cum a putut suporta operaţia 
pe viu, şi cuni, după experienţa relatată mai sus, el a spus cuvintele lămuritoare: Lui J-au dat fiere, iar tu îmi 
dai miere? — cuvinte care vor rămâne în Patericul Românesc al secolului XX. 


Tot de la el am învăţat că Împărăţia Cerurilor este deschisă cu porțile în chipul crucii. 


Una dintre faptele cele mai semnificative care pun în relief modelul de dragoste desăvârşită dat de Valeriu 
Gafencu este relatată de mai mulți deținuți de la Târgu Ocna: salvarea vieţii pastorului Richard Wurmbrand; 
evreu de neam, dar convertit la protestantism. La un moment dat, deţinutul Victor Leonida Stratan a obținut 
aprobarea pentru streptomicina salvatoare de la rude, dar starea lui fiind între timp îmbunătăţită, i-a dăruit-o 
lui Valeriu Gafencu, fericit că poate să-i salveze viaţa. Valeriu le-a primit şi a două zi l-a înștiințat pe Stratan 
că a hotărât să le cedeze pastorului Wurmbrand, spunând că acesta se află de asemenea într-o situaţie gravă 
şi că salvarea lui ar însemna: mai" mult pentru dezvoltarea creştinătăţii, deoarece este o personalilale 
recunoscută, cu relaţii internaţionale şi mare putere de influențăzl. * 


Dragostea aceasta dusă până la jertfa de sine este reprezentativă pentru Târgu Ocna; aici unii deținuți mâl 
puțin bolnavi de T.B.C. au renunţat ani de zile la porția lor de pâine, sau uneori de unt, pentru a o dona celor 
mai grav bolnavi. Ceea ce aduce nou Valeriu Gafencu prin gestul său este mai ales dragostea pentru cel deal 
neam şi de altă credinţă, ştiut fiind că Richard Wurmbrand a fost evreu cu convingeri comuniste în tinerețe ȘI 
convertit mai apoi la credința protestantă. Cei care au asistat la convorbirile dintre cei doi, din cameră * 
relatează că cel care biruia de cele mai multe ori era Valeriu, ba chiar că la un moment de maximă sinceritale 


38 Cornel Drăgoi — mărturie orală. E TATI : 
39 Ibidem. 

40 Ibidem. 

41 Studentul Valeriu Gafencu..., p. 92. 


358 


OINU 


3 
| 
pe aceeaşi poartă cu Valeriu Gafencu!42. Zvonul 


Valeriu43, ar fi confirm ă mai târzi 
: see ; at de faptul că mai târziu el 
t în Catedrala Mitropolitană a Ardealului despre semnificația Crucii44. : x 


ja eclarat: Aş vrea să intru în Împărăţia Cerurilor 
E. “mbrand s-ar fi botezat ortodox, primind numele de 


A MMA 


inta de desăvârşire a lui Valeriu Gafencu a fost pusă în evidență şi prin faptul că, în cazul eliberării, ar fi 


be: se călugărească4s. 


dorit Să | 
) mare bucurie pentru Valer lu a fost aducerea la Târgu Ocna, ca deținut, a unui preot, părintele Viorel 
„dea, care putea administra Sfânta Taină a Spovedaniei şi să oficieze în taină Sfânta Liturghie şi slujbe 
pentru mMOrț146. 

peste şase luni de la sosirea la Târgu Ocna a lotului lui Valeriu Gafencu, a venit alt lot de la Piteşti, de 
a roximativ cincizeci de deţinuţi, dintre care Jumătate trecuseră prin reeducare. Cu ştiinţa ofițerului politic, 
câțiva dintre reeducaţi au incercat să înceapă ŞI aici tortura, însă nu au reuşit, în primul rând datorită atitudinii 
jui Valeriu Gafencu47. Atunci S-au văzut roadele influenţei profunde pe care au avut-o Valeriu Gafencu şi 
rielenii săi asupra mesei de deținuți bolnavi. Ofițerul politic şi reeducaţii nu au obținut nici măcar un singur 
succes categoric. Au fost bolnavi cărora le soseau de acasă pachete cu medicamentul salvator, streptomicina, 
şicăre, şantajați să devină informatori în schimbul primirii medicamentelor, au refuzat fără şovăire4s. 


0 minune petrecută cu Valeriu Gafencu i-a fost mărturisită numai prietenului său cel mai intim, lon lanolide, 
care, la rândul său, i-a povestit-o după mulţi ani de zile numai lui Alexandru Virgil loanid: Azi noapte, după o 
concentrare puternică în rugăciune, am simţit cum ies din mine. Simţeam anume cum duhul iese din trupul 
meu prin gură. Apoi m-am înălțat deasupra mea şi imi vedeam corpul cum zace imobil în pat, iar lucrurile 
dedesubtul meu deveneau din ce în ce mai mici. Poate am fost răpit în Ceruri, cum spune Sfântul Apostol 
Pavel... Simțeam o pace şi o fericire de nedescris. Târziu, am reintrat în mine tot pe gură. ... S-ar putea să fie 
oispilă, ca să mă ândresc şi să mă cred ridicat acolo unde numai cei cu har deosebit se cuvine să ajungă49. 


Tot lui Ion lanolide i-a spus cu o zi înainte că va muri. Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la 
10ți...50 Cu câteva zile înainte de moarte, doctorul (şi actualul părinte) Mihai Lungeanu a aflat că i s-a arătat 
Maica Domnului cu cuvintele: De acum înainte, eu voi fi iubirea tasi. La numărătoarea de seară şi-a luat 
rămas bun de la gardieni: Domnilor, în noaptea asta ne despărțim. Eu vă părăsesc. Dumnezeu să vă ajute şi 
dumneavoastră să vă puteţi mântui Sufleteles2. 


Nicolae Itu ne povesteşte că încă din data de 2 februarie 1952, de Întâmpinarea Domnului, a fost rugat de 
către Valeriu să facă rost de o lumânares3. Așa a plecat la Domnul într-o bună zi, luându-şi «la revedere» de 
la toți... Cu căteva zile înainte terminase, ca pe un testament, |mnul celor căzuțis4: 


Pe drumul veşniciei tu te-ai dus 
„Şi ne-ai lăsat ca testament lubirea 
Vestită de-mpăratul bun lisus: 


IS eee pita AIE a i eg 
42: 
Mihai Rădulescu, Martiriul B.O.R., p. 75. 
Studentul Valeriu Gafencu..., p. 101. 
M. Rădulescu, op. cit., pp. 76-77. 


Studentul Valeriu Gafencu..., p.91 | 
; Ibidem. 
"Ibidem, p. 113 
4. 
3 Ibidem, p. 88. 
Ibidem. 
0 Ibidem, 


Du ini FĂ x ÎN ji SN » 
5 hovnici români în dialog cu tinerii: Pr. Constantin Voicescu, “Cuvânt la înmormântarea martirilor de la Tg. Ocna”, p. 242. 


M, Rădulescu, Chemarea... p. 72. 
tudentuj Valeri 
M 


54 u Gafencu..., pp. 22-23. 


: Rădulescu, op. cit. „ p. 242. 


359 


Prin ea găsi-vom pururi fericirea. | 


Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta 
Nădejdea revederii-n Paradis; 
Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta 
Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis. 


Ne-ndemni pe cei ce-n viață am rămas: 
Luptaţi uniți şi, în acelaşi pas, 
Zidind lui Dumnezeu altare sfinte, 
Păşiţi pe calea vieţii, înainte! 


După ce i s-au făcut cele cuvenite şi slujba de înmormântare, ceilalți au căutat să găsească măcar o floare, dar. 
nu au reuşit. Trupul lui Valeriu Gafencu a fost aşezat în lada care-i transporta pe cei morți la groapa comună. 
De la ieşirea din clădirea închisorii până la cimitir erau câteva zeci de metri. Pământul era uscat. În timp ce. 
lada parcurgea drumul la groapă, a început să ningă cu fulgi foarte mari. În câteva minute, pământul a deveniţ 
alb. Câţiva au murmurat: J-a trimis Dumnezeu flori...55. Astăzi, trupul lui Valeriu Gafencu, cu o cruciuliță în. 
gură, se află printre sutele de oseminte ale gropii comune din cimitirul de lângă Sanatoriul Târgu-Ocna ... 


Cultul pentru Valeriu Gafencu se află deocamdată în conştiinţa celor care l-au cunoscut şi a celor care au 
auzit despre el. În mărturii găsim mai multe declaraţii asupra sfinţeniei lui, concrete. Este foarte greu să 
selectăm dintre ele, o vom alege numai pe cea mai scurtă: De câte ori îmi aduc aminte de Valeriu Gafencu, 
creşte în mine convingerea că am cunoscul un Sfânt (Radu Constandache)s6. In Cuvântul dela 
înmormântarea Martirilor de la Tg. Ocna, din 21 iulie 1991, Părintele Constantin Voicescu afirma că 
Biserica, mai devreme sau mai târziu, îl va canoniza. Din partea celor ce nu l-au cunoscut direct, există, de 
asemenea, o propunere de canonizare înaintată Sfântului Sinod. Este vorba despre Părintele Profesor 
Gheorghe Drăgulin de la Catedra de Istoria Bisericii Române a Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Vestea 
despre el a depăşit spaţiul țării noastre, ajungând până la Mănăstirile Sfântul Paisie din California sau Sfântul 
Gherman din Alaska — Platina, unde se înfiripează un cult real pentru anumiţi pătimitori din închisorile 
noastre. 


Concluzii 


Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte 
cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. (Exvr. XII, 7) 


Este lămurit faptul că nu este suficient să ne mulțumim cu o cinstire generală a Sfinţilor Români într-o zi din 
an, Duminica a doua de după Rusalii, după cum nici pe Toţi Sfinţii nu-i sărbătorim doar într-o zi din an; 
trebuie să-i cinstim pe fiecare în parte, aşa după cum deja s-a purces. În Icoana Tuturor Sfinţilor Români; 
pictată după canonizările din 1992, distingem parcă chipul fiecăruia dintre sfinţi. Întâm plător sau nu, după ce 
privim rândurile îngerilor, cuvioşilor şi mucenicilor, în rândul de jos, în partea dreaptă, privim o ceată de 
sfinți care nu au pictată aureola de sfințenie. Parcă aşteaptă şi ei să fie canonizaţi... 


Dacă în țară şi în lume s-a vorbit despre fenomenul Piteşti în sensul lucrării satanice de distrugere sistematică. 
fizică şi spirituală, a omului, trebuie să se vorbească cu atât mai mult de fenomenul Târgu Ocna ca lucrare 
divină de restaurare a omului, în plin iad comunists7. 


55 Cornel Drăgoi — mărturie orală. 
50 Studentul Valeriu Gafencu..., p. 97, 
57 Duhovnicii..., p. 242. 


360 


UN DOCUMENT PENTRU O LUME NOUĂ (1) 
Valeriu Gafencu 


redința. Este o mare şansă să te naşti într- 

o lume creştină, să primeşti harul 

botezului şi prin el credința, adică 
concentrarea a tot binele în om, prin comunicarea 
cu Dumnezeu, binele devenind deci activ în lume 
prin credință. Credinţa este imboldul tuturor 
virtuţilor. Înainte de toate, credinţa este un har, de 
aici decurge caracterul ei sacru care înnobilează 
natura, deşi natura însăşi suspină în căutarea 
credinței. Credinţa naturală face din natură un 
templu şi ajunge până la revelaţia naturală, totuşi 
darurile ei, luminile ei, splendorile ei sunt depăşite 
de credință prin har, care are ca templu pe Hristos 
ŞI ca izvor revelaţia supranaturală. Numai 
certitudinea credinţei izvodită(...) din har purifică, 
desăvârşeşte şi îndumnezeieşte omul şi lumea. 
Intre credința naturală şi cea religioasă va fi 
permanent o deosebire calitativă, spirituală, sacră 
pe care o oferă prezenţa harului. Harul credinţei 
creştine dă şi superioritătea ei faţă de celelalte 
religii, căci există un unic Dumnezeu şi Acela S-a 
revelat creştinilor. Credinţa este Dumnezeu 
potenţial în om din care izvorăsc. tot binele, toate 
clanurile, toate energiile. Credinţa înnobilează 
viaţa, căci oamenii devin purtători de Dumnezeu: 
credința este adevărata viaţă. Viaţa păcătoasă, 
pătimaşă, alienată, ateistă, duce pe om la disperare 
ŞI descompunere, încât se face necesară credinţa, 
impăcare cu Dumnezeu pentru a se smulge din 
păcat şi pentru a propăşi în virtute (..). Oricât de 
ademenitoare este ispita vieţii păcătoase, ea duce 
la scârbă de (...) dar viaţa este puternică în natură 
ŞI nu acceptă moarte ci caută (...) pe care o găseşte 
prin credință. Bine este a avea harul (...) în 
momentul trezirii conştiinţei; ca să ştii unde să te 
duci - (...) nu este botezat, în acel moment, va 
rătăci în deznădejde. Credinţa este 
Vi(aţa)..spiritului sfânt ce se oferă oamenilor atât 
prin propăşirea în virtute Cât şi prin smulgerea din 
păcat. Credinţa ce iluminează sufletul (...) trezirii 
conştiinţei este splendoarea celei mai pure şi înalte 
spiritualități, dar tocmai de 


aici începe urcuşul 
greu, căci de la viziunea credinţei trebuie să 
ajungem la trăirea credinţei; ori ăst 


a € un proces 
indelungat, (...) complex şi permanent. E un 
proces în care se angajează spiritul nostru dar şi 
lirea noastră. Credința e un proces intelectual dar 


şi voluntar şi afectiv. Cu cât înaintezi în virtuţi Cu 
atât se întăreşte şi credința; dar toate virtuțile 
pornesc din credinţă. Credinţa îl însoţeşte Pe om în 
lupta cu păcatul, în deznădejdile îndoielilor, 
rătăcirea intelectului (cunoaşterii), în confruntarea 
cu lumea, în confruntarea cu moartea ŞI cu 
suferința, în zidirea lăuntrică, în simfonia Vieții, în 
desăvârşire şi ea va fi prezentă şi în iluminarea 
taborică, căci Dumnezeu va rămâne mereu ascuns 
cu cât mai mult se va realiza transfigurarea. 
Plinul(?) din urmă al naturii îndumnezeite este atât 
de săţios încît nu mai există decât bucuria 
extazului, ea însăşi fiind totuşi (...) supremă şi 
ultimă a credinței. Având deci în vedere rolul 
acesta suprem pentru oameni şi natură al credinței, 
ca este o necesitate a vieţii, este soluţia existenţei, 
este reclamată de lume. Rolul istoric, uman. 
natural al credinţei este imperios reclamat de 
realităţi. Transcendenţa credinței are un uluitor rol 


în 


pragmatic; misticismul credinței este energia 
Salvatoare a energiilor naturale; spiritualitatea 


credinţei este bagheta simfoniei vieţii; viziunea 
credinţei este adevărata viață şi supunerea naturii 
în ordinea ei nealterată. Credinţa e o problemă de 
mărturisire şi de trăire prin mărturisire ea se 
propagă iar prin trăire se plineşte. Credinţa e o 
componentă a sufletului, este un plan existential 
uman, este o modalitate sacră de a fi: cine nu oare 
este amputat de cea mai nobilă dintre virtuţi. 
Credința necesită lămuriri intelectuale, raţionale: 
deasemeni necesită acte de voință şi strădanie. de 
căutare ŞI experimentare. ea este şi un avânt 
atectiv. spre Dumnezeu, într-o ultimă analiză ea 
este dar, o facultate. în sine, virtutea tuturor 
Virtuţilor. În faţa năvalei ateiste, a descompunerii 
morale, a haosului social, a crizei raționaliste. a 
limitării ştiinţifice, a descompunerii şi alienării 
lumii este necesară nebunia credinţei. Nebunia 
credinței nu este fanatism, nu este opacitate, Nu 
este denaturare. nu este negarea realităţii. ci ca 
este un plus de luciditate care dă certitudine. ca 
este o cumpănire a tuturor realităţilor în simfonică 
armonie, este clarviziunea care descifrează tainele: 
secretele şi viitorul lumii este forţa care-l tace pe 
Om Imperator în lume. Nebunia credinţei est 
puternică dar calmă. energică dar prudenti: 
biruitoare dar Smerită. Este credința maici 


362 


ia cunoştinței dar poate fi victima unor 
cum ar fi bigotismul ori fanatismul, 
+ ce degradează, demitizează ori întunecă 
din care cauză este foarte importantă 


ților $ 
> erori 


virlu 
„rave 


timă analiză, credinţa este sursa viziunii 
despre viață , lume şi Divinitate 
n dă credinţă, forță şi eficacitate căci prin 
Dumnezeu â a et, îs) ai Ă P 
conştiinţa capătă (...) criteriul deliberator, 
uterea de a te smulge din păcat ŞI a trăi în virtute, 
(..) din teroarea naturii şi din groaza omului față 
i oameni, şi (...) prin conştiinţa demnităţii 
spiritului sfânt pe care-l (...). Deci frica de 
Dumnezeu este eliberatoare, iar frica de lume este 
inrobitoare. Frica de lume supune lumi, dar lumea 
| degradează pe om — pe când frica de Dumnezeu 
supune lui Dumnezeu, Care-l eliberează, îl 
desăvârşeşte şi-l face stăpân pe om în lume 
(întelegem prin lume materia, natura, societatea). 
Deşi frica de moarte este o cutremurare a 
conștiinței ea rămâne în ordinea naturală dacă nu 
este văzută în perspectiva justiţiei veşnice, deci a 
fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu conduce 
la frica de păcat, la conştiinţa responsabilității şi 
misiunii umane căci ea este de fapt îndrăzneală în 
cele sfinte, în cele bune, în spiritul adevărului, 
deci este eliberare. Frica de Dumnezeu este: paza 
libertății. Oamenii fiind imperfecţi, libertatea este 
condiționată de frică de Dumnezeu, după cum 
mbia este efectul libertăţii în păcat. Frica de 
Dumnezeu ține spiritul treaz, conştiinţa vie, viața 
neprihănită şi lumea în orânduire sacră — iar frica 
de lume adoarme spiritul, -dă confuzii de 
conștiință,  împătimeşte viața şi lumea devine 
nsuportabilă, Cu frică şi cu cutremur să stăm 
necontenit în fața lui Dumnezeu şi vom fi fericiți 
Pe pământ și-n veci de veci, fericiţi în noi înşine şi 
n relaţiile dintre noi, căci conştienţi de nimicnicia 
fi ne trezim (?) - în Hristos, îndrăznim în 
tos, biruim în Hristos. 


pai natura sa omul trăieşte tensionat de 
pie seal lăuntrică, angajat fiind în 
lume, e Aepae responsabil de sineşi şi de 
ceasta Ar la în viitor şi devenindu-şi pe 
vi actor creator. 


“Tija Ut. 4 a into, Ape 

FA izvori din bucuria de a trăi ori din frica 

„trăi, 

"ija pi pi (hernie pe i 

Grija ee fi materialistă dar și spiritualistă. 

Inter; > orientează în afara omului dar și în 
"orul omului 


Grija poate fi temporală dar şi eternă. 

Grija poate să se angajeze şi în rău dar şi în bine. 
Grija poate fi năzuinţă dar şi degradare. 

Grija senzorială împătimeşte sufletul şi degradează 
viaţa — pe când grija spiritualizată desăvârşeşte 
omul, înfrumusețează lumea şi tonifică viaţa. 

Grija lumească, adică cea materialistă, senzorială, 
limitată, pătimaşe, trebuie lepădată cu străşnicie, 
cu credinţă, cu convingere şi decizie definitivă, dar 
(...) pentru că lumea e rea (?), nici grija nu e rea în 
sine (...) pentru a regăsi lumea în ordinea ei sacră 
şi naturală, pentru a statornici relaţii sociale de 
iubire între oameni, pentru a reda sănătatea şi 
vigoarea simțurilor (...) „ pentru a primi în viaţă 
începutul nemuririi, deci pentru a fi fericiţi şi toate 
acestea prin învierea în Hristos, prin trăirea în 
spirit, prin înnobilarea vieţii, prin bucuria de a fi 
stăpâni în lume. Depărtându-ne de grija lumească 
ne pregătim pentru lume şi ne grijim de lume. 
Procesul de rupere este sever, procesul de înnoire 
transfigurează totul. Plăcerea ademenitoare a 
materialismului duce la epuizare şi moarte -— 
severitatea trăirii spirituale duce la bucuria şi slava 
de a fi. 


Când problemele lumii vor fi abordate cu grija 
spirituală, va rezulta o viață armonioasă şi o 
societate frățească — precum abordarea lor în mod 
materialist duce la conflicte şi neant atât în 
societate cât şi în sufletele oamenilor. 


E sfânta grijă pentru lumea pentru care Tatăl şi-a 
jertfit Fiul, această grijă trebuie să fie mult mai 
puternică decât lumeasca mentalitate care a 
pricinuit sacrificiul Domnului lisus Hristos. 


Lepădând grija lumească (materială), creştinii îşi 
însuşesc grija cerească (spirituală) şi dau lumii un 
cer (spirit) nou şi un pământ nou (viaţă şi materie 
spiritualizată; adică (...) spirit). Creştinii nu sunt 
duşmanii lumii, ci (...) ei în condiţie nealterată. 
trecând de la viziunea materială la una spirituală. 
Creştinii nu fug de lume, ci vin în lumea veche cu 
lumea lor înnoită în spirit, înnoind însăşi lumea. 
Lumea este scopul creaţiei întregi şi al activității 
Divine, creştinii sunt păstrătorii spiritului sfânt 
care îndumnezeieşte lumea şi deci ei reprezintă în 
lume chipul lumii creștine, al lumii transfigurate, 
pe de altă parte prin ei, prin creştini se împlineşte 
voia. lui Dumnezeu în lume. Creştinătatea deci 
trebuie să fie limanul dar şi chipul aevea al lumii 
desăvârşite. În mijlocul lumii, în luptă cu lumea, 
pentru transfigurarea lumii apostolii şi creştinii 
sunt trimişi de lisus, şi aci se cuvine a se arăta 
chipul lumii creştine şi faţa ei dinamică. Grija care 


363 


SS 


este sădită în oameni prin natură trebuie să fie 
fecundată de Duhul Sfânt pentru a transfigura 
lumea. 


Credinţa şi frica de Dumnezeu formează conştiinţa 
păcatului, aceasta naşte pocăinţa dureroasă pentru 
răul săvârşit şi năzuinţa fierbinte pentru binele ce 
trebuie săvârşit, operație lăuntrică a înnoirii 
omului vechi printr-un om nou, renăscut prin harul 
spovedaniei. Harul botezului oferă credința, iar 
harul  spovedaniei .este permanenta luptă cu 
păcatul, permanenta înnoire în spirit, operațiunea 
necontenită şi progresivă a (...)inţei păcatului. 
Pornind de la păcatele grave materiale şi (...),(...). 
păcatului judecă pe sineşi în fața lui Dumnezeu, 
(...) exterioară , supremă şi obiectivă, până ce se 
purifică gândurile şi intenţiile cele mai subtile din 
noi. Conştiinţa păcatului este dinamul(?) care 
purifică şi desăvârşeşte (...) virtute, căci în fiecare 
virtute suntem nedesăvârşiţi şi (...),(...) grăunte 
sau la cel bun, operaţie care-i dă pocăinței un 
caracter general şi permanent. Subiectivitatea şi 
relativitatea judecății de sineşi trebuieşte înlocuită 
cu judecata obiectivă şi desăvârşită, judecata lui 
Dumnezeu. Adesea conştiinţa este împietrită şi 
trunchiată (?), trebuiesc folosite prilejurile de 
simţire a conştiinţei care dă o transparență 
interioară a spiritului cât şi o transparență raţională 
a lumii. Suferințele sunt dascălul cel mai eficace al 
conştiinţei păcatului, deşi, dacă nu există credință 
ele în loc să purifice vor înrăi şi mai mult oamenii. 
Conştiinţa păcatului e o vedere a legilor-li 
Dumnezeu, e un control necontenit de sine, e 
înnoirea care sfârşeşte în desăvârşire. Pocăinţa 
începe cu durere, regret şi lacrimi amare şi cu 
hotărâre de a nu mai păcătui, dar termină în 
bucuria armoniei interioare, în dulceaţa iubirii care 
desăvârşeşte, în  negrăita contemplare a lui 
Dumnezeu. Deşi plânsul cel amarnic de la început, 
cât şi cel de pe calea purificării, ajung la negrăită 
comunicare cu spiritul sfânt, totuşi chiar atunci 
conştiinţa smereniei, predarea deplină în mâinile 
lui Dumnezeu vor fi chezaşul mântuirii. Nu 
conştiinţa păcatului, nu severitatea ci autenticitatea 
pocăinței  purifică şi  desăvârşeşte, ci harul. 
Pocăința nu numai că ne smulge din egoism şi 
trufie, dar eul moare pentru a via Hristos în om. 
Creştinul, prin conştiinţa păcatului, încetează de a 
se mai afirma pe sine în limitele imperfecțiunii şi 
darurile sale, dar se îmbogăţeşte cu îndrăzneala şi 
capacitatea de afirmare a Domnului Hristos întru 
Care s-a înnoit. Afirmându-l pe Hristos avem 
sentimentul dublu al perfecțiunii adevărului Divin, 


alături de conştiinţa  imperfecţiunii noasţ 

Conştiinţa păcatului este un salt calitatiy re, 
depăşeşte condiţia naturală, ea asigură efectul 

îndumnezeire a omului. Este un mare pericol 
conştiinţa păcatului în deznădejde, descuraj 
decădere, transformându-se astfel în gener 
răutăţilor, ci ea trebuie să se mențină la bărbăția 
năzuința spre mai bine, spre desăvârsin 
Sentimentul nevredniciei, ticăloşiei şi nemerne:: 
în pocăință, este focul ce arde păcatul, răul, 


are | 
ator al 


iciei, 


: az cul şi 
naşte virtutea, binele, harul. Pocăinţa este (...) Spre 
speranță.  Conştiința păcatului dovedeşte 


capacitatea omului de a se învinge pe sine Însuşi 
răul din lume, şi duhurile satanice dintru înălțimi. 
Creştinul este biruitor nu prin orgoliu, dovadă a 
inconştienței, ci prin smerenie, dovadă a 
conştiinţei limitelor condiţiei omeneşti. Conştiinţa 
păcatului ajunge a fi judecata cea dreaptă, măsura 
corectă a tuturor lucrurilor, în mişcarea dintre 
contrariile vieţii, stabilind armonia şi echilibrul 
simfonic şi universal. In acest stadiu, al dreptei 
judecăţi, conştiinţa păcatului este subtilă și 
generală, o vedere generală a vieţii. De aceea 
asprimea  umilinţei din partea de început a 
pocăinţei se transformă în blândețea smereniei de 
la sfârşit. Procesul e lung, dureros, necontenit şi 
înălțător. Păstrăm necontenit regretul păcatelor 
trecute dar  năzuim în acelaşi timp spre 
desăvârşirea în virtute, cunoştinţă şi har. 
Experienţa vieţii condusă de conştiinţa păcatului 
duce la cunoaşterea de sine şi la cunoaşterea lumii, 
iar în cele din urmă la cunoaşterea lui Dumnezeu. 
Prin conştiinţa(?) păcatului energiile umane se 
înlocuiesc cu energiile Divine, valorile umane cu 
cele Divine, judecata umană cu judecata Divină, 
treburile umane cu cele Divine. Prin conştiinţa 
păcatului şi prin spovedanie se pune în evidență 
spiritul, devenind coordonatorul conştiinţei și 
vieţii. Conştiinţa păcatului este o lucrare directă î 
harului, spovedania este lucrarea harului medială 
prin sfânta taină. Spovedania este proces exhausti! 
al conştiinţei, el este o adevărată artă, ori ştiint* 
este atotcuprinzător şi se face metodic. O cronă 
metodă a pocăinței conduce la grave erori de pie 
ori la eşecuri repetabile. Nu-l nici O i 
întreprindere mai fină decât lucrarea cu sufle A 
oamenilor, şi încă o lucrare cu ce are omul 
intim şi mai scump în el, o lucrare DEA 
conştiinţei. Duhovnicul are de îndeplinit, P€ eul 
rolul sacramental, pe acela de sculptor al lăun 
oamenilor şi de depozitar al conştiinţelo. „a 
putem încheia aceste gânduri despre GO A 
păcatului fără a aminti că există în MO 


d fortul: 


364 


a lăsa 


ereditar, social, cultural ori politic şi o 

patura > ; colectivă a păcatului, întru cât există un 
colectiv şi 0 răspundere colectivă. 

pica! vorul a purtat pe cruce păcatele lumii 
Mântu EI ne îndeamnă să purtăm povara 
ptreg» ității. Păcatul colectiv, prin dragoste şi 
n ARTA comunitară se însoţeşte de conştiinţa 
ş ial personal şi se ispăşeşte, dar purificarea şi 
gcatu rea colectivităţii rămâne o lucrare a ei; 
desăvârs rin Hristos ne-am izbăvit de păcate dar 
„0 de păcatele la care continuăm a fi 
Conştiința păcatului colectiv este o 
majoră la dragostea, solidaritatea şi 
tatea colectivă. Comuniunea cu Sfintele Taine 
un i o comuniune a dragostei comunitare, altfel 


este $ E ele 
mu ar avea sens. Responsabilitatea comunitară 
„radează responsabilitatea personală. 


Colectivitatea amorfă, întâmplătoare şi păcătoasă 
devine comunitate de viaţă Și comuniune 
spirituală. prin exercițiul conştiinţei păcatului. 
Binele comun este binele suprem al conştiinţei, 
deci conştiinţa păcatului elimină tot răul posibil ce 
se opune binelui comun. Binelui comun, în sens 
universal, | se opune atât falsul bine egoist 
personal, cât şi falsul bine comun parțial, cum ar 
putea fi familia, tribul, neamul, statul. Confesiunea 
ea însăşi poate fi un fals bine comun când 
sfărâmițează unitatea în Hristos. Cu cât 
responsabilitățile sunt mai mari în lume, cu atât se 
cuvine a fi mai acută şi conştiinţa păcatului la cei 
ce le poartă. Este plin de interes să amintim că 
există aspecte specifice ale conştiinţei păcatului 
după domeniul de activitate, astfel preotul, omul 
politic, literatul, omul de ştiinţă, militarul ori 
economistul, au răspunderi suplimentare specifice. 
Cu atât mai vastă şi importantă apare misiunea 
duhovnicilor, cu cât  mlădiază  conştiințele 
complexe şi majore ale elitelor lumii. Conştiinţa 
păcatului apare ca ştiinţa eliminării erorilor din 
conștiința trează, lucidă, vizionară. Largă şi 
profundă este înțelegerea omului, a vieții şi a lumii 
Prin conştiinţa păcatului, prin (...), îngustă şi 
Mmicitoare este atitudinea oamenilor plini de ei 
da ŞI de patimi; în această perspectivă 
i paza rolul orientator, diriguitor ŞI salvator 
ra dea In afara Bisericii nici conştiinţa 
Fisc A sete eficace, căci numai în Biserică ne 
ir cita A e Arăi în fața judecății lui Dumnezeu. 
Sepii i lumea când oamenii care iau decizii 
“€schid orizonturi noi, cei ce fac legi, cei 'ce 

Scriu, cei ce învată as ati Prispa ză E 
nrâurese, co aţă, cei ce cunosc, deci toţi cei ce 
Primul ct ectivitatea prin activitatea lor şi în 
preoții care lucrează cu cele sfinte, vor 


) 


sta cu conştiințele treze în faţa lui Dumnezeu în 
lucrarea ce o săvârşesc. Nu există nici un domeniu 
în care să nu funcţioneze în mod necesar conştiinţa 
păcatului spre purificare şi desăvârşire, iar acestea 
nu sunt posibile decât prin lucrarea harului 


Infrânarea. Este evident că omul este aşezat într-o 
lume a contrastelor: materia oscilând între plus 
infinit şi minus infinit; trupul între desfătare şi 
suferință; viața între eternitate şi neant; conştiinţa 
între bine şi rău, între toate acestea neexistând 
lege, ci opţiune conştientă şi responsabilă, omul 
fiindu-şi sieşi şi lege şi normă şi orientare. Nu este 
posibilă viaţa omenească pe extreme dar în om 
există spiritul care asimilează contrariile şi le 
armonizează în unitate. De asemeni trebuie să 
recunoaştem că nu trăim în absolut, cu toate că nu 
putem trăi fără absolut, năzuind spre absolut îl 
aflăm în Dumnezeu şi prin El avem atât viziunea 
corectă a condiţiei umane, cât şi energia de a-i 
statornici ordinea. Este condiţia de liberă opțiune 
pe care Dumnezeu a rezervat-o oamenilor şi pe 
care El o respectă. Echilibrul şi orientarea materiei 
cosmice este stabilit de Dumnezeu în legile 
universale, se pare însă că există o interdependență 
între natură şi oameni, atât în ceea ce priveşte 
echilibrul lor, cât şi finalitatea către care se 
dezvoltă, natura şi omul având un scop comun. 
Dacă este greu să dovedim influențele cosmice, 
este evident că oamenii pot dezlega echilibrul 
materiei prin civilizația lor, după cum şi natura are 
mijloacele ei de a-i readuce pe oameni la ordine. 
Există însă o influență spirituală a oamenilor 
asupra naturii şi asupra vieţii. Este aci o formă 
superioară a responsabilităților umane care impune 
o cenzură severă a activităţilor umane în aşa fel 
încât să nu intrăm în conflict cu natura. Dacă 
oamenii nu vor găsi o frână a civilizaţiei lor , 
natura se va răzbuna după legile ei, provocând 
mari suferințe. Abordând contratele vieţii, ele par 
evidente atât în ceea ce priveşte timpul cât şi 
conştiinţa. De fapt tot ce facem trece prin 
conştiinţă, deci ne face responsabili. Dacă 
simțurile sunt lăsate la întâmplare ajung la exces, 
la care se poate adăuga fantezia şi se ajunge la 
patimă, iar patima degradează şi distruge însăşi 
viaţa. Concepţia materialistă care pune la baza ei 
nesațiul după plăceri, este nocivă prin definiţie, nu 
numai că nu ajunge la sațiu senzorial, dar anulează 
fondul moral din oameni, până la urmă îi 
împătimeşte şi spiritual şi epuizându-l în cele 
materiale,  obosindu-l în plăceri  nestăpânite, 
nemulţumiţi, goi, decăzuţi ajung a fi mai răi decât 


365 


animalele, dezlănțuindu-se în dezmăţ, denaturări 
ori în ură, mişelie şi bestialitate. Nimic nu trebuie 
tăcut în exces. Nu avem dreptul să mâncăm decât 
cât e bine să mâncăm, nici mai mult, nici mai 
puţin, rău fiind şi-n dreapta şi-n stânga, dar 
simţurile nu au limită ci limita trebuie să o pună 
conştiinţa. Conştiinţa intră în aparent conflict cu 
simțurile, cât le înfrânează spre norma firească, 
dar şi simţurile intră în conflict cu conştiinţa când 
îndeamnă la exces (...). Limitele sunt necesâre în 
toate domeniile, ele nu devin legi fixe, ci norme 
orientative întrucât sunt în funcţie de tot 
complexul conştiinţei -umane, întru toate fiind 
necesară dreapta măsură. Dreapta măsură este 
operaţiunea dreptei judecăţi, o elaborare interioară 
amplă. profundă, plină de răspundere, vrednicie a 
omului liber, şi nu trebuie confundată cu 
compromisul măsurii de mijloc, ea nu e un 
compromis, ci un act voluntar eroic de cenzurare, 
înfrânare şi determinare a vieţii. Omul trebuie să 
fie stăpân pe el însuşi, să se zidească pe sine 
însuşi, pentru asta însă e necesar să se cunoască pe 
sine însuşi şi să facă transparente raţiunile 
lucrurilor. Materia are raţiunile ei, ea este 
interioară spiritului. Materia este, înjosită prin 
viziunea materialistă, căci poartă în ea o rațiune 
sacră. iar oamenii supuşi concepţiei materialiste 
sunt reducţionişti şi lipsiţi de vederea spiritului 
infinit şi etern, adică de componenta cea mai 
valoroasă a condiţiei umane. Prin viaţa religioasă, 
spiritul din oameni primeşte energiile şi luminile 
Div ine care îi dau un plus de cunoaştere, o maximă 
capacitate de iînfrânare şi o năzuinţă sacră. Deci 
trebuie să descoperim chipul adevărat al lumii, şi 
acesta nu este un proces strict intelectual, ci unul 
trăirist. adică un proces de rupere de lume prin 
infrânare şi asceză, delimitând lumea trăită în 
păcat de lumea trăită în virtute. Nu se exclude 
lumea materială ori lumea spirituală, ci se 
stabileşte raportul fericit de: imperiu al spiritului 
peste materie, inversul fiind  dezastruosul 
materialismului. Nu simțurile sunt chemate să 
normeze conştiinţa, ci conştiinţa e chemată să 
pună ordine în viaţă şi lume. Conştiinţa iluminată 
de Dumnezeu ştie să statornicească ordinea în 
lume. Nu în afara lumii, ci în lume se dovedeşte 
eficacitatea spiritualităţii creştine. Dacă nu se face 
dovada că viaţa divină e bună prin disciplină, 
infrânare, asceză, ordinea pe care o impune 
conştiinţa creştină şi această lume (?), imediat, în 
mijlocul lumii făurind lumea cea nouă, atunci nici 
nu e verosimilă viaţa eternă şi nici nu e veridică 
învăţătura creştină.  Monahismul este o cale 


N „a 


ascetică majoră, dar nu e un exemplu de viaţă şi 

lume decât parţial, întrucât s-a desprins parţial ÎN 
viață prin castitate; (...) său spiritual este însă 
imens, binefăcător şi necesar. Sfinţenia să 
deschisă şi monahilor şi laicilor. Evangheliile « 
adresează vieţii şi lumii în plinul lor, dar cu s p 
stil şi model deosebit de trăire. Lumea cre 
trebuie să se dovedească reală prin chipul ei 
Cum nu e de aşteptat un mod de viaţă Creştină de 
la milioanele de: creştini botezați dar Netrăirişti 
este bine a se reveni la ierarhia valorilor Creştine 
primordiale, când creştinii erau ierarhizaţi în 4; 
trepte, în funcţie de desăvârşirea lor. Este adevăraţ 
că Dumnezeu urmăreşte  îndumnezeirea lumii 
întregi, dar acest proces se face treptat, ierarhic. 
adesea sinuos. In vremea noastră, confruntaţi cu 
descreştinarea creştinătăţii, cu desacralizarea lumii 
şi cu fenomenul materialist ateu, este obligatoriu a 
se trece la ierarhizarea valorică a creştinilor. 
pentru că numai astfel se poate împlini mesajul 
evanghelic. Pe criterii spirituale creştinii cei 
botezați ar putea fi din nou chemaţi, aleşi ori servi: 
chemaţi la credință, aleşi în credinţă şi servi aj 
credinţei. În mistica ortodoxă există trei trepte: 
purificare, - desăvârşire şi iluminare, şi ar 
corespunde celor trei grade de trăire: chemati, 
aleşi, servi. Pentru servi ar fi indicate trei voturi: 
ascultare, comunitate (sărăcie de bună voie) și 
mesianism. Intrarea în primele trepte se va face nu 
prin vor ci prin legământ. Fiecare treaptă va avea 
de îndeplinit un mod de viață creştin specific 
stadiului respectiv, tinzându-se de la început spre 
cele trei voturi care integrează toată Evanghelia. 
deci de la început ele vor deveni normă de trăire și 
comportament, iar la sfinţi vor fi vot, adică lege ce 
nu se mai poate părăsi. Votul ascultării este 
lepădarea de sine ŞI înnoirea în Hristos. de care e 
chemat să mărturisească votul comunităţii, este 
votul sărăciei de bună voie, pe care Mântuitorul I-a 
cerut celui bogat ce se dorea desăvârşit, căruia nu 
i-a cerut însă şi castitatea (92), e renunțarea la aver! 
Şi viaţă comunitară. Votul mesianismului cuprinde 
înseşi mesajele şi crucea evanghelică, care este 
actual în orice loc şi în orice timp, e valabil at! 
individului, cât şi colectivității, deci este modul de 
afirmare, acțiune şi viaţă creştină acum şi pânâ” 
veci. de veci. Frumuseţea şi valoarea acest“ 
Viziuni creştine constă în valoarea ei spirituâl* 
căci se optează liber, se deliberează liber. câ un 
stimul permanent al conştiinţei creştine: asceză: 
comportamentul, legea , modul de viață decurgă 
din trăirea în spirit. Este acceptarea conştien!” 
ascezei şi legii pentru virtute şi bucurie: nu 


Pirit, 
Ştină 
trăi, 


366 


i Hristos omul este liber. Acest mod 

înlătură tirania, elimină 
purifică viaţa, întăreşte oamenii, 
naliză salvează lumea. Conştiința 
inilor botezați trebuie cutremurată 
ţa voturilor ce-i dezvăluie lumea 
te trăi la întâmplare viața, nu se 
a ne imagina că o putem încarcera în 
ve, ci trebuieşte orânduită pe criteriile 
kai e spiritului, el fiind creator de legi şi 
iber „itate. Lumea creştină va accepta greu o 
biet idee, Biserica va ezita în a o canoniza, se 
astfel si argumente potrivnice, dar această idee 
anghelică, este tradițională, este rațională, 
e şi prin ea creştinătatea va birui. 
Chemarea. la asceză este bucuria vieţii şi pacea 
dintre oameni.  Trebuiesc frânate patimile Și 
şcatele. La început se vor frâna patimile săvârşite 
-u fapta, apio cele săvârşite cu limba, în cele din 
urmă rădăcina patimilor din gând trebuie smulsă 
până la purificarea minţii şi a fanteziei. 
Deprinderea rea trebuie învinsă cu cea bună. 
gatălia trebuie dată zilnic, prin riguros examen de 
conştiinţă şi prin severă decizie interioară de 
frânare. Postul subțiază mădularele trupului până 
ce devin transparente şi li se citeşte adevărata 
ostuire (?) de către minte. Postul este şi o 
admirabilă terapeutică pentru viaţă. Postul are 
rigorile lui şi pericolele lui, deci trebuie practicat 
disciplinat. Rugăciunea ajută mintea să vadă voia 
lui Dumnezeu, misiunea oamenilor, rostul vieţii şi 
rațiunile lucrurilor. Rugăciunea este irigarea cu har 
a oamenilor. Privegherea este necesară căci prin ea 
ne smulgem din preocupările cotidiene şi medităm 
la cele spirituale, la cele înalte, la cele sfinte, la 
cele eterne. 


lu 
bin E re 
i ialismul 
i ultimă y 
în 5 | 
vetină E il fa 
“răspunderi dy 
d. Nu se poa 


creştine” 
“ pbiecti 


esle eficac 


Somnul are în el normele lui ascetice ce dau 
adevărată valoare timpului subiectiv. Aici somnul 
nu poate fi excesiv în prea mult ori în prea puţin, 
dar treptat el devine sursă de energie divină şi 
“reatoare. Lectura Bibliei şi lectura în general are 
9 imensă înrâurire asupra oamenilor, de asemeni 
Art cu oamenii se cer a fi bine orânduite. 
ii i general, îl influențează pe om şi trebuie 
Ad die afle mediul propice. Când mediul nu 
hat şi sufletul este asaltat de patimă 
isciplinez se pot lua măsuri mai severe care să 
imnastie simţurile şi mintea, Munca, oboseala, 
educativă Si dau sunt mijloace cu eficacitate 
tdresare 08 a, suferinţa, durerea sunt ocazii de 
mare ETA pal Meditaţia în fața morții are 

e asupra conştiinţei. O imagine 


OU 


5] 

) 
obsesivă  pătimaşe prin plăcere poate fi 
contracarată cu o imagine voluntară a urâţeniei 
acelei acelei plăceri până ce se spulberă plăcerea 
însăşi. Trebuiesc evitate prilejurile care excită şi 
incită la patimi. Paza severă trebuie pusă în gând, 
că nu este numai individuală ci şi colectivă, chiar 
în cercuri restrânse, este o metodă ideală dar 
severă de purificare spirituală; pentru a nu se greşi 
este necesară diriguirea Duhovnicului. Dintre 
patimi ne vom opri în primul rând, la aşa zisa 
iubire de arginţi, căreia îi putem spune simplu 
materialism, ori egoism. Unii îi mai spun avariţie, 
dar avariţia este o maladie conservatoare, ori 
atitudinea creştină faţă de bunurile materiale este 
activă, dinamică, vie. lubirea de arginţi este 
egoistă,  exclusivistă, amorală,  insensibilă, 
inumană. Nu numai a avea bunurile materiale, dar 
chiar a le râvni e păcat. Sărăcia cu duhul 
însemnează tocmai spiritul care nu mai râvneşte la 
bunurile materiale. Deci trebuie o frână categorică 
în a avea şi în a râvni bunurile materiale dar numai 
în sensul lor egoist şi inuman, pe când în sensul 
natural şi generos, în sensul creator şi constructiv 
bunurile materiale sunt o poruncă a lui Dumnezeu, 
necesare vieţii, familiei şi societăţii. Ne smulgem 
deci de reducția materiei pentru a nu fi robiţi de 
ea, şi pentru a deveni stăpâni ai ei. Facem din 
materie o modalitate a mărturisirii şi (?) lucruri 
spiritului. Smulgerea de materie este bună atâta 
timp cât face posibilă lucrarea spiritului asupra 
materiei, ea însăşi poate deveni nocivă dacă devine 
obligatorie, căci atunci omul devine sclav şi lipsit 
de maestitatea (?) sa. Nici un ideal nu are dreptul 
să vorbească oamenii (?). Oamenii lipsiţi prin lege 
de bunurile lor materiale îşi pierd independenţa şi 
devin robi. Obştea umană nu poate fi decât 
expresia conştiinţei libere fecundată de creştinism. 
Proprietatea individuală e o problemă discutabilă, 
dar libertatea individuală este  indiscutabilă. 
Proprietatea individuală duce aproape fatalmente 
la egoism, avariție, materialism, inumanitate şi 
deci la patimă, deci patima proprietăţii individuale 
trebuie smulsă din cuget şi înlăturată din viaţă, dar 
nu cu sacrificarea libertății individuale. De fapt. 
este o simplă amăgire să credem că ar exista o 
orânduire obiectivă care să legifereze proprietatea 
colectivă în aşa fel încât să elimine sclavajul, ba 
mai mult, proprietatea colectivă duce la munca 
forțată şi la sclavie, la tirania absolută, căci omul 
nu se mai poate apăra contra autorităţii ce 
guvernează colectivitatea respectivă. lată deci că 
proprietatea individuală nu apare ca un mod de 
independenţă, demnitate şi libertate umană. Între 


367 


cele două forme ale proprietăţii obiective: 
individuală şi colectivă, se ridică conştiinţa 
creştină a sărăciei de bună voie, care are un prim 
aspect de frână față de bunurile materiale şi un al 
doilea aspect de folosire rațională şi generală a lor. 
Două mari patimi s-au opus cu vehemență 
învățăturii lui Hristos: 1) iubirea de arginţi; 2) 
pasiunea stăpânirii, cu alte cuvinte factorul 
economic şi cel politic sunt foarte refractare 
creştinismului. Totuşi creştinismul nu se poate 
erija în autoritate economică sau politică fără a 
călca el însuşi în patimile respective, cât şi în 
imperfecțiunea şi relativitatea lor, ci, prin puterea 
spiritului să guverneze liber economia şi politica 
lumii, deci prin starea de conştiinţă a acelor 
oameni şi prin constrângere materială împărăţia 
cerurilor este spirituală şi umană şi materialistă şi 
sclavagistă. Împărăţia spiritului guvernează solidar 
viața şi societatea, deci şi sub aspect economic şi 
politic, dar cu metoda libertăţii, a dragostei, a 
conştiinţei treze, pe când guvernările lumeşti sunt 
opresive, inumane, materialiste, egoiste, 
sclavagiste. Libertatea nu o dă nici egoismul 
proprietăţii individuale şi nici tirania proprietăţii 
materialiste colectiviste, ci puterea spiritului de a 
frâna patima materialistă şi de a orândui superior 
şi uman bunurile materiale. Sunt necesare aceste 
precizări atât la nivel de conştiinţă, cât şi la cel 
social, întrucât ele se află în interdependenţă şi 
întrucât au creat grave erori în conştiinţă şi istorie. 
Considerăm că punem în evidență necesitatea unei 
orânduiri economice (şi politice) religioase, ca 
unică formulă salvatoare din  contradicţia 
extremelor materialiste. Noi ne menţinem în spirit 
evanghelic, cu toate aceste sublinieri aici. Domnul 
lisus s-a adresat atât individului cât şi colectivităţii 
şi chiar 


în jurul Lui s-a organizat prima 
colectivitate creştină, aşa înțelegem şi noi 
creştinismul. Credinţa în forţa sufletească a 


creştinilor trebuie să fie formidabilă şi mereu 
ascendentă pentru că de-a lungul istoriei se vor 
menţine în mod liber, atrăgând oamenii prin 
frumusețea învățăturii şi modului creştin de viaţă. 
Credința poate fi dinamul  inepuizabil al 
economiei, dacă este luată în serios, deşi, 
paradoxal, ea indică frânarea iubirii de arginţi. 
Credința intră în competiţie cu egoismul 
materialist în problemele economice, ori cu 
orgoliul dominaţiei eului în problemele politice, şi 
credem că va învinge. În bună parte degradarea 
vieţii umane şi conflictele sociale şi politice se 
“explică prin faptul că oamenii nu s-au putut 
înfrâna de la patima iubirii de arginţi şi a 


dominaţiei. Pretindem că suntem inteligenți Şi 
conştienţi dar pe acestea le folosim în sens egoisţ 
şi materialist, degradându-le pe ele şi viața Şi 
societatea, ori, inteligența şi conştiinţa ar trebui să 
capete autoritatea guvernamentală peste bunurile 
materiale încât să producă bucurie, sănătate, pace 
şi bunăvoire. Nu ne angajăm politic în acest mod. 
de abordare, căci niciodată Biserica nu se va. 
confunda cu statul, ci societatea se poate 
îndumnezei prin Biserică şi prin aceasta va rezolva 
moral problemele lumii — i se cere deci statului să 
lase libertatea de lucrare a  Impărăţiei lui 
Dumnezeu, iar creştinilor li se cere să-şi trăiască 
credința. Repetăm, problemele economice, sociale 
şi politice nu pot fi rezolvate pe cale raționalistă, 
obiectivă, . pozitivistă, ştiinţifică, logică, 
materialistă, căci aci funcţionează principiul 
contrastelor extreme şi orice rezolvare are propria 
ei opoziţie, orice lege are propria ei contra-lege, 
deci din definiție, din însăşi structura lumii nu e 
posibilă o formulă perfectă şi definitivă , ci lumea 
pe calea aceasta este hărăzită a oscila necontenit 
între contraste, suferind, sucindu-se (?), războindu- 
se într-un el de cerc închis, într-un fel de 
zădărnicie, aşa e făcută lumea; e frumos că e 
făcută aşa, întrucât trezeşte conştiințele la un plan 
superior existenţial, planul religios, planul 
spiritual, plan în care contrastele se contopesc, 
cuprinse de acelaşi spirit pur şi puternic. Spiritul 
ajutat de rațiunea, credința ajutată ştiinţă, poate 
crea acea armonie interioară a lumii, în care 
bunurile materiale să nu mai fie scopuri pătimaşe, 
nici prilejuri de conflicte, ci mijloace ale bucuriei 
vieții şi înfrăţirii dintre oameni — pentru atingerea 
acestui mod de viață sunt necesare două condiţii 
fundamentale: 1) trăirea în spirit; 2) guvernarea 
materiei de către spirit. 

Aceste două condiţii sunt complexe şi implică 
viața în adâncimile ei şi dacă nu sunt respectate 
pot da erori grave, şi istoria cunoaşte mulţime de 
astfel de erori. Trăirea în spirit este pace în raport 

cu trăirea în materie, dar ea însăşi poate fi ispitită 

şi supusă căderii, deci creştinii vor fi mereu atenți, 

vii, activi, dinamici încât să sesizeze şi Să 

statornicească binele şi echilibrul în lume. Având 

în vedere ispita posibilă, lucrarea spiritului va fi 

făcută în libertatea oamenilor, căci împărăția 

spiritului este valabilă numai în măsura eficienței 

sale adică a conştiinţei vii şi active. Sunt necesare 

instituţionalizări, legi, orânduiri, dar temporare ȘI 

funcţie de binele uman şi de dreptatea socială. 

Materialismul crede într-o orânduire obiectivă Și 

sucombează odată cu imperfecțiunea ei, cu toată 


368 


-- pe care 0 exercită. Spiritualitatea creştină 
niă eu la perfectă, dacă este trăită perfect, 
lui în sine este viciată, cum e cazul 
ec! Ei muluij ci prin păcat şi (...) şi eroare. 
materia atru ieşirea din patima iubirii de arginţi 
eci  pecară o frână categorică pusă 
este aismului limitant şi tiranic, cu mutaţia 
N noi în plan religios, spiritual şi moral. 

con ' 


via este un păcat ce viciază sufletul şi trupul şi 
Is ia Instinctul perpetuării speciei se bazează 
lee eat sexuală. În natură diversele specii au 
pe Ea de (...) omul are şi în domeniul sexual 
leg! pci de conştiinţă. Apetitul sexual lăsat la 
tari plai nu are margini, nu are legi, nu are 
ră materiale, epuizează, degradează, 
imbolnăveşte şi distruge ființa umană însăşi şi 
dizolvă societatea. Este O crimă contra naturii şi 
contra umanității libertinajul sexual.  Apetitul 
sexual este amoral, asocial, antiuman, antinatural, 
rezultatele aplicării lui libere fiind dezastruoase ŞI 
monstruoase. Libertinajul sexual dizolvă familia, 
societatea şi ființa însăşi, natura însăşi. Cu cât 
lumea este mai civilizată şi mai cultă, cu atât 
apetitul sexual devine mai pătimaş şi mai pervers, 
mai nimicitor şi mai hidos. Fantezia contribuie 
imens la dizolvarea-sexuală libertină. Chiar dacă în 
unele societăți primitive s-a practicat o sexualitate 
tribală, ea a contribuit la decăderea acelor oameni, 
care şi așa erau atât de reduşi ca intelect încât nu 
făceau legătura între actul sexual şi naştere, deci 
nu aveau conştiinţa actului săvârşit, ori omul cult 
are conştiinţa actului sexual şi a inexplicaţiilor 
(...), sociale, morale Şi spirituale, deci omul cult 
face din sexualitate p problemă de conştiinţă. La 
apetitul sexual deci se adaugă scrupulele de 
conştiinţă care-l coordonează. Apetitul sexual nu e 
păcat, el, prin conştiinţă, poate deveni patimă ori 
“i natural. Patima este pervertirea naturii. 
Apetitul sexual trebuieşte îndeplinit ca o lege 
Naturală. Plăcerea sexuală însăşi nu este un păcat 
i Faraeleristică naturală a sexualităţii şi deci 
dj ia satisfăcută. In acest punct al discuţiei 
maior ij remarcăm că abstinența este o decizie 
nereil : inaltă tensiune spirituală, transformând 
eul iapa zOriale în energii spirituale. Frânarea 
[Oarte grea până i mistificarea ei este o lucrare 
200| a Si Puţini ponei pot să o realizeze, dar 
Pirituaje î Sa reuşeşte dă roade de frumuseți 
ja pusă Dăruirea monahilor este dificil 
„„„“€ Oamenii căsătoriţi. Eficacitatea 
NE SPiritualitatea lumii este superioară, 
Ste practicată; dar numai de puțini aleşi 


țiră 
esie 


OIjU 


5] 

) 
să poată suporta o astfel 
monahilor 
naturală -şi 


de cruce. În lupta 
cu sexualitatea, ei înfrâng o lege 
le sunt permise mijloace ascetice de 
mare severitate şi austeritate. In lumea plină de 
tentaţii, lupta cu senzualitatea este cu mult mai 
grea. Trebuieşte fortificată necesitatea purității 
prin credință dar şi pe cale rațională, căci 
libertinajul sexual este destrăbălarea ce ucide deci 
trebuieşte un nu categoric patimei curviei ŞI 
perversiunii sexuale. Nu este posibilă o purificare 
a trupului fără să se fi ajuns la conştiinţa fermă a 
păcatului sexual, după cum nu este posibilă o viaţă 
morală la modul general dacă nu se disciplinează 
sexualitatea, într-o ultimă analiză, însăşi viaţa, 
societatea, istoria fac necesară conştiinţa păcatului 
sexual.  Porunca “să nu curveşti” dată de 
Dumnezeu are toate argumentele de partea ei, din 
ca e discutată, într-o ultimă analiză, experimentele 
libertine (...) în adâncă şi dureroasă pocăință. 
Disciplina morală creştin ortodoxă este formula 
superioară a legii sexuale, a purității sexuale, a 
naturii sexuale, a frânării sexuale, a sensului 
sexualităţii. Sexualitatea trebuie respectată ca 
fenomen natural cu scopul perpetuării speciei Şi cu 
caracteristicile ei fireşti, pentru care Biserica a 
instituit Taina Căsătoriei monogame, sfinţind-o. 
Familia este o instituţie în criză şi nu se pot trata 
problemele sexualităţii fără a aborda complexul de: 
cauze ce au provocat criza. Considerăm că 
fundamentarea moralei sexuale este religioasă şi 
decurge din credință dar are şi implicaţii socio- 
politice şi economice care trebuiesc şi ele luate în 
ansamblul problemei. Oamenii trebuie să aleagă 
fără ezitare între viaţa morală şi viața imorală sau 
anormală. Imoralitatea sexuală nu aparține naturii 
Ci - pervertirii. ei; ea poate avea implicaţii 
economice căci adesea este coruptă de interese 
materiale; ea poate avea interese sociale când 
patima a ajuns un fenomen de masă care-i domină 
pe oameni şi nu mai pot gândi moral; ea adesea 
poate fi o speculație a unor interese politice care 
vor să dizolve o societate morală pentru a cuceri 
puterea; puterea politică ori economică sunt sursă 
de “abuzuri sexuale, dacă nu sunt morale: 
Imoralitătea sexuală poate fi propagată de ştiinţa 
materialistă, ori chiar de false ştiinţe care sunt 
incapabile să vadă omul în întregime şi deci să 
sesizeze valoarea morală din el; chiar şpiritul 
poate fi împătimit de senzualism, supus lui, şi 
forma aceasta de imoralitate inteligentă este cea 
mai gravă căci de obicei ajunge la perversitate, de 
unde decurge obligaţia culturii de a fi morală Şi 
religioasă dacă vrea să fie folositoare oamenilor: 


369 


fantezia imorală degradează gândirea şi creaţia 
oamenilor, şi nimic nu e mai grav pentru o 
societate decât să ajungă la o gândire imorală, căci 
în acest caz răul se răspândeşte prin însuşi mediul 
social, fiecare a devenit o sursă a gândirii răului şi 
a făptuirii sale, încât pocăinţa este foarte dificilă, 
căci este greu să frânezi curvia, dar este mult mai 
greu când curveşti fără a avea conştiinţa păcatului 
respectiv, în acest caz operaţiunea de purificare nu 
se limitează la păcatul făptuit ci trebuie să curețe 
modul de gândire al oamenilor: curvia ca fenomen 
psihologic este patima sexualităţii ce a cuprins 
trup. mintea, a învins voinţa, a antrenat 
sentimentele şi a exacerbat fantezia: concepţiile 
libertine duc fatalmente la curvia psihologică, 
demenţă şi descompunerea. vieţii, spiritului şi 
societăţii; plăcerea instinctului sexual numai prin 
exagerare şi degradare devine păcat și patimă. 
Oamenii trebuie să dea prioritate problemei 
morale. deci să subordoneze aspectul social, 
economic, politic, cultural, cât şi însăşi natura să 
fie supusă disciplinei morale, altfel lumea se 
descompune şi sucombă. Gândind deci la păcatul 
curviei ne raportăm întâi la porunca lui Dumnezeu 
şi ne judecăm în faţa Lui, dar purtăm în conştiinţa 
noastră nu numai răul personal al păcatului ci şi pe 
cel colectiv. Este cu atât mai apăsătoare conştiinţa 
păcatului curviei cu cât a avut o înrâurire mai 
nocivă în popor. Nu numai curvia poate fi un 
lenomen de masă ci şi conştiinţa păcatului, 
purificarea şi puritatea pot fi fenomen de masă. 
căci in acest fel forța sufletească de a lupta cu 
păcatul se amplifică şi capătă eficacitate. Puritatea 
este o aspirație, un ideal omenesc care 
contracarează patima murdară şi decadentă, dar 
puritatea însăşi se atinge pornind de la im puritate, 
prin conştiinţa păcatului; puritatea chiar când este 
realizată rămâne supusă ispitei, de aceea anumite 
atitudini ale purității sau dovedit exclusiviste ȘI 
nerealiste, deci trebuieşte gândită cu prudenţă. Pe 
inaltele trepte ale purității trebuie să (avem) o 
largă înţelegere a oamenilor. Fidelitatea este 
virtutea practică. Bătălia cu curvia trebuie începută 
de la săvârşirea ei în trup pentru care este necesară 
întâi trezirea conştiinţei, apoi frânarea trupului, în 
măsura frânării trupului se luminează conștiința şi 
se fortifică voința. Curvia însăşi are rațiunea şi 
voința (forța) ei, ori aceasta trebuieşte combătută 
de o credinţă şi o voinţă cu mult mai puternică, din 
care cauză este necesar ajutorul harului. Sunt şi 
metode practice care ajută la procesul frânării 
curviei. dintre care amintim: postul, privegherea, 
suferința, retragerea de lume, ocolirea ispitelor, 


relaţiile bune, mediul sănătos, spovedania. Curvia 
trebuieşte urâtă cu toată puterea sufletului Şi 
alungată din gând, din dorințe şi din trup, 
Purificarea începe de la gândul curat, dar gândul 
nu va fi curat decât după terminarea purificării 
trupului. Există oameni care au ajuns la neputinţă 
bătrâneţilor dar care toată viața s-au destrăbăla 
fără pocăință, şi cu toată amorţirea lor senzuală ei 
rămân cu patima curviei psihice şi sunt Propagatori 
ai concepţiei libertine — anormale — materialiste, 
Problema sexualității se ridică conştiinţei pentru 
toată viaţa, zămislire, stare intrauterină, naştere. 
copilărie, pubertate, adolescenţă, maturitate şi 
bătrâneţe. Ea nu trebuie ocolită căci va răbuțai 
natural, nu trebuie nici abordată fără pudoare căci 
pierde valoarea morală, trebuie tratată religios dar 
şi raţional, trebuie tratată spiritual dar şi 
terapeutic, trebuie tratată individual dar şi colectiv. 
Preoţii, educatorii şi ceilalţi factori ce influențează 
conştiinţa socială trebuiesc foarte bine pregătiţi 
pentru a corespunde profunzimilor şi implicaţiilor 
păcatului curviei. Lăcomia este un păcat ce 
izvorăşte din instinctul conservării speciei; deci 
nimic mai natural decât necesitatea de a Viețui. 
Necesităţile vitale nasc gândul necesităţilor vitale: 
până aici nimic rău, natura îşi cere drepturile şi ele 
trebuiesc satisfăcute, dar aceste necesităţi nu au 
limită, încât la o normă bună apare alta rea. Răul 
poate fi şi în stânga şi în dreapta binelui. adică în 
exagerarea spre extreme: prea mult ori prea puţin. 
Din prea mult reiese lăcomia, nesaţiul, pervertirea. 
Satana, luând prilej de la necesitatea fiziologică a 
hranei, îl îndeamnă pe om spre excesul lăcomiei 
ori al scârbei, lăcomia perverteşte simturile, le 
oboseşte şi le degradează şi “prin ele sufletul: 
Scârba de viaţă provine din mizerie şi degenerează 
în sila de viață până la sinucidere; dar tot un fel de 
sinucidere este şi lăcomia extremă. Conştiința € 
pusă să cugete, să cântărească şi să decidă măsură 
dreaptă a fiecărei necesități şi a ansamblului 
tuturor necesităților luate ca întreg. Este necesa! 
un dublu proces: cunoaşterea de sine vi 
cunoașterea lui Dumnezeu, încât de fiecare dată. 
mai bine zis clipă de clipă, bine cunoscându-le să 
te găseşte în fața judecății lui Dumnezeu. dee! 
decizia personală să coincidă cu decizia Divină: 
aceasta în mod obiectiv dar şi subiectiv, proces 
deplin de conştiinţă Şi har. Este poruncă 
cercetezi şi să cunoşti natura; este salvator A 
gândeşti prin iluminare harică. “Ce ar face Hristos 
IN locul meu?” este întrebarea necurmată Gala 
trebuie să dea toate răspunsurile vieţii, mai bine 
215, să întrebi "Doamne, carei adevarul sacâte! 


să 


370 


„9 Când te aşezi la masă să cunoşti norma 
iu E corespunde necesităţii actuale. Când 
iN necesitățile vieţii să le vezi în orânduirea 
cu vină, aceea care corespunde naturii 

te În lupta de frânare a necesităţii (...) 
ne “a patimă şi exces, la inceput se depune un 
dee voință până la epuizare, dar chiar atunci 
orl în adâncuri credinţa prin har, iar când 


necesităților omeneşti, toate trebuiesc 
e: disciplinate,  normate, printre care 
N ei următoarele: îmbrăcămintea, podoabele 
pi. confortul locuinţei, transportul, munca, 
isinderea: distracţia, necesităţile estetice, 
necesitățile afirmării, necesitățile familiale, etc. 
Goana după plăceri epuizează şi face omul 
refericit,. pe de altă parte creează conflicte între 
meni, este deci decadență materialistă: dar nu 


» 


" pledăm nici pentru mizerie şi suferință căci am 
"văzut că duc la scârbă de viaţă, ci pentru dreapta 


| măsură a 


| 
tonşj 


necesităților.  Adăugăm aci câteva 
observaţii care şi-ar fi găsit mai bine locul la 
iubirea de arginţi, care şi ea este tot o lăcomie. 
icomia de bunuri materiale. Prin bunurile 
materiale omul exploatează şi stăpâneşte omul, fie 
pe calea proprietăţii individuale, fie pe calea 
proprietăţii colective, aceasta din urmă fiind totală 
căci se exercită politic şi fără alternativă şi aceasta 
ntrucât în numele  colectivității se  suprimă 
Ibertatea individuală. Proprietatea colectivă nu se 
poate realiza fără conducători şi conduşi, dar 
conducătorii trebuie să respecte libertatea şi voinţa 
olectivă, să o reprezinte, să o stimeze, şi în 
Măsura în care conştiinţa comunităţii se 
Isăvârșeşte, se estompează şi limitele dintre 
“onducători şi conduşi. dar ele nu vor dispărea, şi 
îeci libertatea trebuie menținută atâta timp cât 
jeni. încă vor fi supuşi  imperfecțiunii. 
Mantuitorul pledează pentru proprietatea obştească 
a liberă, conştientă, creatoare în necontenită 
up eaă moral spirituală. Bogăția e un RI 
: AU cattujta celor nedreptățiți, după exemp u 
ia a esi Proprietatea este o funcţie 
bicască al proprietatea individuală cât şi esa 
[] ie și pot fi folosite moral, după cum pot : 

imoral. Proprietatea individuală imorală 


€ 
m ză “goismul şi exploatarea omului de către 
Iania SI Proprietatea colectivă imorală generează 
Inedie, sclavajul. Proprietatea individuală s-a 
mai productivă decât cea colectivă, pe 


e 3 acei ă 
iente strict economice căci ea se bazează 


4 


OU 

/ 

STIN 
pe interesul şi capacitatea individului, , sa când 


ropri Ivă 
Proprietatea colectivă a degenerat în indolenţă şi 


s | 
nd Său Pre. Na muti a 
sisteme, cu putere de Srl Ctdec zinc 
participă numai cu mun Și MIE mg țirbulg 
neagăccapăcitati | Mr e aceea mulțimile care 
leagă de mizerie f6A dp iri UA a 
individuale sunt ia si eetini aus 
in cliscutia A rezu tatul capacităţii 
, uncii colective, deci ele 
trebuiesc folosite ca funcţie socială. Libertatea 
individuală este necesară proprietăţii colective. 
după cum conştiinţa de funcție socială este 
obligatorie proprietății individuale. Pe de-o parte 
proprietatea individuală asigură progresul, pe de 
alta însă degenerează în egoism şi abuz social. aşa 
se face că ea este contracarată de proprietatea 
colectivă, dar şi ea deci porneşte de la ideea 
echităţii sociale transmisă în indiferența maselor şi 
în tirania conducătorilor, ; rezolvarea pe cale 
obiectiv-ştiințifică este relativă şi temporară, 
adevărata rezolvare este. în ținuta morală. în 
desăvârşirea conştiințelor. Acolo unde 
funcționează abuzul se face necesară revoluția 
contrară, dacă e abuz individualist se tinde spre 
colectivism, dar dacă e abuz colectivist se impune 
libertatea individuală. Abuzul se combate prin 
lege, deci este o obligaţie, indiferent din ce parte 
vine creştinismul îndeamnă oamenii la conştiinţa 
echităţii în aşa fel încât să rezolve problemele 
economice fără silnicia revoluționară şi legală. 
Istoria dovedeşte că au existat epoci de echitate 
socială, atunci când conştiinţa creştină a fost vie: 
tot istoria dovedeşte că societatea a suferit grave şi 
sângeroase revoluţii când conştiinţa creştină nu a 
fost capabilă să rezolve crizele socio-economice. 
Materialismul ateu face dovada totalei tiranii, până 
la - abrutizarea oamenilor prin construirea 
“Ştiinţifică” a societăţii. Avem vii, în faţă. atât 
experienţa capitalistă, cât şi cea comunistă, ambele 
structurate materialist şi monstruozitatea lor ne 
duce cu necesitate la Hristos, la credință, la sutlet. 
conştiinţă, la morală, căci nu există o altă salvare. 
Dacă oamenii nu vor rezolva religios problemele 
socio-economice, vor pieri în conflictul materialist 
dintre extremităţile satanice ale proprietății. Pacea 
socială ori va fi religioasă , ori nu va exista. Pacea 
şi libertatea de care vorbesc materialiştii Să e) 
fățărnicie  principială căci ascunde Ai 
meschine şi tiranice. Pacea economică este râvnită 
nu numai pentru satisfacţiile senzoriale, Sâ Ay 
mult pentru pofta dominării e sua 
aceasta se poate realiza individual dar cu! 


371 


grav se realizează colectiv, şi nu există ieşire din 
această contradicție decât in Spirit, în credinţă, In 
religiozitate. Egoismul şi tirania din oameni s-a 
opus rezolvării problemei socio-economice pe 
calea conştiinţei creştine, fie prin opoziția din 
afara creştinismului, fie prin ştirbirea credinţei 
creştinilor, făcându-i vinovaţi de suferinţele 
cunoscute în istorie ca generate de această 
problemă. Numai o credință deplină, neştirbită, 
dinamică poate forma conştiinţa oamenilor care să 
rezolve fericit problemele socio-economice — altfel 
şi religiozitatea aer capcanele ei. Omul e o ființă 
activă. Activitatea este o componentă a mişcării. 
Activitatea este partea voluntară şi conştientă a 
oamenilor. Activitatea poate să se traducă în 
muncă fizică, în creaţie culturală, în descoperire 
ştiinţifică, în luptă pentru dreptate şi ideal, în 
gândire filosofică ori în trăire spirituală, cu alte 
cuvinte, se întinde pe tot evantaiul vieţii omeneşti. 
Răstălmăcim termenul dacă considerăm toate 
aceste forme active ca munci, munca fiind numai 
_una din aceste manifestări, dar dacă cineva se va 
sminti din cauza noţiunilor n-are decât să citească 
în locul noțiunii de “activitate” pe acela de 
“muncă”, dar în acest caz se va da acelaşi conţinut 
acestei noţiuni, cel pe care-l atribuim noi 
“activităţii”. Totuşi activitatea este o noţiune cu 
origini spirituale, cu determinări ancestrale, cu 
sensuri ideale, ea presupune şi vădeşte. originea 
divină a oamenilor, ea are implicaţii imanente dar 
şi transcedente, ea face parte din structura 
oamenilor , la ea participă înseşi energiile Divine, 
şi prin aceste calităţi se deosebeşte de conceptul 
ateist al muncii limitate la om, la viață şi la 
materie, deci şi rezultatele sunt substanțial şi 
esenţial deosebite. Activitatea este deci o 
necesitate naturală, şi totuşi şi ea este victima 
tendințelor (...), fie că ar fi vorba de lene, fie că ar 
fi vorba de epuizare. Există resurse energetice 
colosale care se descoperă de către om în măsura 
activităţilor sale, adesea surprinzătoare. Prin lene 
mor în om energii creatoare latente, mor apoi şi 
cele active, în cele din urmă e o moarte sufletească 
şi fizică. Prin epuizare se istovesc energiile 
omeneşti într-un chip  neraţional, nenatural, 
exagerat și insuportabil. E drept că este foarte greu 
„Să prestabileşti limitele energiilor de care dispui, 
dar e sigur că ele sunt totuşi limitate şi au o 
iconomie a lor, ce trebuie respectată. E adevărat că 
energiile Divine penetrează şi gradează energiile 
umane, dar nu la modul absolut, ci în limitele 
condiţiei umane, deci mare atenție la modul în care 
consumăm energiile. Pornind deci de la o trăsătură 


structurală a fiinţei omeneşti: activitatea, Satana îl 
momeşte pe om aul pic seaca SA când 
spre extrema stângă iz ASIA ar oc! noii 
ambele trebuind frânate, şi între ele fiind chemată 
conştiinţa să stabilească norma cea bună. Nu există 
normă generală nici pentru individ, căci in timp ea 
se schimbă funcţie de condiţii, nici în colectivitate, 
căci fiecare individ are norma strict personală. şi 
totuşi se pot stabili nişte norme generale de muncă, 
dar nu absolute, făcându-se deci mereu necesară 
coordonarea conştiinţei, la rândul ei conştiinţa e şi 
funcție de credinţă şi de viaţă, adică de spirit şi 
materie, ori de Dumnezeu şi de lume. Omul e 
situat între bine şi rău, dar răul e hărăzit a fi învins 
de bine. Activităţile oamenilor sunt adesea rele şi 
produc mari suferinţe, dar prin pocăință răul poate 
fi tradus în bine, acesta este supapa salvatoare a 
conştiinţei. Deci trebuie pusă o frână categorică 
oricărei activităţi rele, fie prin lene, fie prin 
epuizare, este necesară o largă înţelegere a erorilor 
oamenilor asemeni aceleia pentru Fiul rătăcitor, 
căci suferința pocăinţei purifică şi desăvârşeşte. 
Nu există viață bună decât prin smulgerea din rău 
şi nu există om care să nu fie supus răului. 
Reglarea între bine şi rău pe care o face conştiinţa 
nu este atât o problemă intelectuală, cât una 
spirituală, trăiristă, religioasă, mistică. Veniţi în 
lume să stăm în fața lui Dumnezeu, inspirându-ne 
şi primind energii pentru activitatea care formează 
misiunea noastră pe lume, atent în tine însuți, 
observând cu vigilență lumea, să ceri ajutorul lui 
Dumnezeu pentru a cunoaşte şi făuri tot binele 
necesar. Nu suntem vinovați numai pentru ceea ce 
am făcut rău, ci ŞI pentru binele pe care nu l-am 
săvârşit, Datoriile omului sunt identice cu 
investiția naturală şi harică pe care Dumnezeu â 
sădit-o în el, deplină răspundere faţă de tine însuti 
şi față de lume. Misiunea Fiului lui Dumnezeu este 
exemplul cel mai grăitor pentru creştini. 
Dinamismul nebuniei credinței şi nebuniei (..:) 
dezvoltă energii superioare calitativ şi cantitativ 
egoiste şi păcătoase. Credem în sensul moral al 
muncii şi activităților umane. Dăruirea este focarul 
energiilor morale şi jertfa este culmea dăruirii. 
lubirea este sursa activităților, a dăruirii şi & 
jertfei; iubirea va înnobila şi idealiza viata Pe 
pământ. 

Nepătimirea trupească 
gândurilor din minte. În mă 


mintea se poate întoarce în 
numim 


până ce 


necesită  nepătimireă 
sura frânării simțurilor 
e poa sine însăşi, în ceea ce 
ințeriorizare, înaintând treptat şi grad! 
va întâlni pe Hristos cel ascuns în inimă 


372 


22 


mul de la “cap” la “inimă”, ori (...).. 


« Dru : 
i. Drum 3 
pmu la spirit drumul de la lumea exterioară la 
zi 


i orioatăe drumul de la materie la spirit, 
cea ile la lume la Dumnezeu, toate aceste 
ul ; fiind corecte şi exprimând în fond acelaşi 
ia cel mai lung, mai complex, mai laborios 
E "demenitor drum pe care-l poate parcurge 
în viaţă. Omul nein(CrIOnizab nu poate fi un 
| iritualizat. Lumea regăsită de om prin 
ualizare (interiorizare) este adevărata lume, 
ei nealterat şi sacru, pe când lumea 
ă şi intelectuală este limitată la material şi 
a patimilor, fenomen de care omul nu este 
supus: nt până ce nu se descoperă pe sine însuşi şi 
ie însuşi nu ia contact printr-o calitate 
i sebită a minţii căreia îi spunem ”simţirea 
A de lume, dar cu sensurile ei ontologice, cât 
 eleologice, deci pătrunzând dincolo de fenomen 
in substanța ei spirituală, şi acesta este chipul fidel 
ireal al lumii. Modul material (exterior) şi cel 
spiritual (interior) de-a lua contact cu lumea 
modifică esenţial viziunea despre lume. Lumea 
şpiritualizată apare conştiinţei omului după ce 
omul a descoperit în el pe Dumnezeu, dar până 
„colo este războiul nevăzut al gândurilor: bune şi 
rele. Deosebirea gândurilor se face prin lumina 
minții şi prin har, harul primit prin Taina 
Botezului şi ascuns potenţial în adâncul minţii. 
Mintea cuprinde intelectul, raţiunea, conştiinţa, 
conştientul, cât şi simţirea prin dragoste a minţii. 
În minte se dă războiul dintre gânduri. Ele purced 
în “inimă”, “inima” fiind subconştientul, ori fiind 
partea cea mai profundă, mai(...)(...)., mai 
cuprinzătoare, mai tainică a minţii, în care 
procesele se produc fără participare conştientă, 
care totuşi e descoperă treptat, căci în ea 
sălăşluieşte harul, Duhul Sfânt, Hristos, 
Dumnezeu. Deşi este o singură “inimă”, totuşi ea 
âre o componentă bună şi una rea, partea bună este 
lăcaş al gândurilor bune, al vieţii nealterate şi al 
lui Dumnezeu -— iar partea rea este lăcaş al 
*nzualismului, patimilor şi a lui satana. 
imnezeu şi satana tind să cucerească inima 
Omului. Conştiinţa omului sesizează la nivelul 
bile pare o inspiră provenite din inimă: 
purifica sp ŞI se concentrează însine pentru a o 
necesa ce e caută locul inimii... Interiorizarea 
eo uleiie Loop [E iatoafas aia 
Chiar fă < preocupările şi imaginile lumești, 
chipurile  îngereşti, concentrându-se 


OR 
şpirit 


m 
Intea asupra lui H 3 “ cps =» 
Prin 1 Hristos cel ascuns în “inimă”, ca 


lransfi 


Să, primim lumea schimbată la față, 
Surată. Atât Hristos cât şi satana exercită o 


OINU 


5 | 
) 
atracție infinită asupra omului, care corespunde 
unei necesități interioare a lui, dar care în chip 
ontologic nu se găsea în el. Deci omul e atras 
infinit prin lucrarea lui Dumnezeu ori a lui satana 
asupra “inimii” sale, din care cauză această 
atracție depăşeşte pe aceea pe care o exercită 
lumea, omul dovedindu-se o ființă metafizică. 
Lucrarea lui Dumnezeu cât şi a lui satana se 
prezintă iniţial ca o nebuloasă, ca un mister, ca o 
beznă, dar Hristos se descoperă ca lumină, ca 
principiu vieţii, ca sfinţenie şi ca spirit Divin, - pe 
când lucrarea satanică se descoperă intrinsec, 
principiul morţii şi nihilism material, negaţie 
existențială. Altfel deci ar arăta interiorul omului 
dacă este pătruns de Dumnezeu ori dacă este 
pătruns de satana, şi pentru a se ajunge la un 
rezultat bun şi la evitarea satanizării este necesară 
purificarea gândurilor, în cele din urmă 
descoperirea inimii şi sălăşluirea lui Dumnezeu în 
ea, şi asta e o lucrare conştientă, voluntară a 
credinţei. Nu e posibil începutul spiritualizării fără 
credință şi nu e posibilă desăvârşirea spiritualizării 
fără har. Se începe de a închină şi a supune orice 
gând lui Hristos din tine însuţi. Orice gând bun ce 
apare în minte este dublat imediat de un gând 
contrar, duşman, rău. Atenţia minţii trebuieşte 
concentrată şi pusă de pază la hotarul conştiinţei, 
acolo unde apare gândul simplu, ca o deschidere 
de noi orizonturi, ca un imbold spre alte 
meleaguri, ca un potenţial energetic căruia sfinţii 
părinţi îi spun “momeală”. Mintea este permanent 
invadată de gânduri, nu poate sta fără gânduri. De 
aceste gând simplu izvorât din inimă ori 
subconştient — deşi acesta nu se identifică cu inima 
în concepţia trăiristă — omul nu e vinovat, căci nu 
este elaborat de el, deşi s-a format în el, dar tocmai 
pentru că s-a format în el este necesară întoarcerea 
minții în sineşi, pază făcând gândurilor, fiecare 
gând simplu fiind imediat închinat lui Hristos Cel 
ascuns în “inimă”. Treptat “inima” se 
sensibilizează, vede, simte şi deosebeşte — calități 
prin care ea se purifică şi se face lăcaş Spiritului 
Sfânt, lui Hristos. Descoperirea lumii interioare se 
produce treptat, şi pe măsura pătrunderii în 
profunzimi, mintea este mai lucidă, simte orice 
mişcare lăuntrică, vede propria lumină lăuntrică, 
sesizează raţiunile lucrurilor şi în cele din urmă se 
iluminează prin Hristos. Hristos este realitatea 
spirituală din om care îl poate salva, deci de aceea 
orice gând trebuieşte dus imediat lui Hristos, căci 
nu omul ci Hristos poate purifica “inima” omului. 
La început ruperea de lume dă senzaţia 
deznădejdii, ori a  împietririi, şi numai prin 


373 


3, 


ruvăciune intensă pot fi înlăturate. De asemeni 
simturile se revoltă şi devin rebele prin frânarea la 
care sunt supuse datorită concentrării în spirit, dar 
până la urmă se vor îmbălsăma cu neprihănire. 
Când simțurile domină pătimaş sufletul, din 
“inimă” purced numai gânduri rele şi procesul de 
purificare este foarte greu, în această condiţie 
omul nu sesizează spiritul din el. ci numai în 
măsura sporirii în virtute se face cunoscut. Căci 
spiritul prin sine ar rămâne o potenţialitate dacă n- 
ar sălăşlui Hristos în el. Hristos e iubire, iubirea 
omului e aprinsă de iubirea lui Hristos, ŞI aşa este 
posibilă viaţa spirituală, conştientă şi voluntară. În 
chip natural, interior, nealterat, involuntar Şi 
inconștient apar în om emoţiile ori afectele care 
izvorăse gândul bun: urmează însă o acţiune 
secundară, completă, care perverteşte simţurile, 
care e voluntară, sistematică şi nihilistă şi care este 
starea de patimă, ori pasiune, şi din care nasc 
gândurile rele. Simţim în noi două imbolduri 
contrarii, două voințe contrarii, două rațiuni 
contrarii, una a virtuţii sănătoase şi alta a păcatului 
pervers. ambele încercând să acapareze afectul Şi 
insăşi viaţa şi fiinţa. Aproape toate patimile sunt 
erori ale cunoaşterii, şi lipsa de cunoaştere 
izvorăşte erorile subtile ce-l urmăresc pe om până 
în cele mai înaintate stadii de sfințenie. Deci 
asceza, virtutea şi viaţa spirituală nu numai că nu 
elimină cunoştinţa ci o reclamă, o amplifică, o 
intensifică şi o  sfinţeşte. Procesul sfințirii 
cunoştinței trece prin toate meandrele condiţiei 
umane şi este finalitatea victorioasă în fiecare 
domeniu, cât şi în ansamblul problematicii umane. 
Cunoaşterea lui Dumnezeu este esența cunoaşterii 
creştine, cunoaşterea lumii e fenomen natural dar 
se distilează şi se elucidează prin iluminarea minții 
de har. Numai într-o oglindă lăuntrică Divină este 
posibilă oglindirea corectă şi frumoasă a lumii; 
după cum şi inversul e adevărat: cu cât sufletul 
este mai pătimaş şi mai ignorant cu atât imaginea 
lumii suferă de deformarea noastră lăuntrică. Atât 
viața individului, cât şi raporturile dintre oameni 
sunt funcţie de trăirea în spirit a oamenilor. Acte şi 
acțiuni identice în obiectivitatea lor au explicaţii 
lăuntrice foarte diferite prin spiritul care le 
proiectează. Mai mulţi oameni pot privi un bănuţ 
de aur, dar unul îi admiră frumuseţea, altul cugetă 
la sensul lui caritabil, altul vede în el acoperirea 
unor necesităţi, altul vrea să-l fure, „ altul ar dori 
aur mult, altul ar vrea să stăpânească lumea prin 
aur, iată numai câteva posibilităţi de a da conținut 
deosebit aceluiaşi material inert: aurul — dar acest 
fenomen este general, în toate domeniile, de pildă 


De 


cineva face un act caritabil pentru a plini voi 
Dumnezeu. altul însă pentru a-şi satisface 
propriu, unul o face din milă, altul 0 face cu 
intenţia  răsplătirii  ş.a.m.d. Trebuie să 
distingem între zămislirea patimei și stârnirea ci. 
Zămislirea este actul primordial, acrea re la bazg 
natura nealterată a primului gând, gând nevinovat. 
dar prin neatenţie Şi ESL Qasterg asociat cu 
gânduri rele şi devenind patimă. Stârnirea este 
activitate secundară, care urmează după ce Patima 
s-a încetățenit în suflet şi aşteaptă prilej de a ieşi la 
suprafaţă. Ne vom opri mai întâi asupra zămislirii 
patimilor în gând, deci la nivelul conştiinţei 
Gândul primar, natural, involuntar nu este păcat, e] 
însă poate fi izvorât din natura omului, ori din 
patima cuibărită în om, dar nici într-un caz nici în 
altul el nu este un păcat în acest stadiu. Dar aci el 
trebuieşte depistat şi dus imediat la lisus, aceasta 
este calea sigură şi dreaptă, căci războiul 
gândurilor fără lisus este un război pierdut. Duhul 
Sfânt este focul arzător care purifică gândurile. 
Sfinţii părinţi disting următoarele etape prin care 
trece gândul: 1) atacul; 2) însoțirea; 3) patima: 4) 
lupta; 5) robirea; 6) consimțământul: 7) tăptuirea. 
Prin însoţire se înțelege dedublarea gândului prim 
cu alte gânduri, este deja un început de proces 
interior prin asociaţie. şi care face să dispară 
caracterul de strictă nevinovăție a primului gând. 
De aceea, în loc de a discuta gândul prim cu alte 
gânduri, e bine a-l duce pe acela la Hristos pentru 
a se lămuri în Spiritul Sfânt. Dacă se întârzie în 
asocierea de gânduri, atunci primul gând a fost 
deja acceptat şi sufletul se ataşează de el, 
transformându-l în patimă. Lupta cu gândul rău 
trebuie dată înainte de a deveni patimă, căci atunci 
el a căpătat amploare, a cooptat voința şi rațiunea 
personală şi a trezit simțurile, deci este foarte greu 
de învins, Patima începe să-l lupte pe om. să-l 
domine,  să-] momească, “să-l chinuie. să-l 
ademenească, să-] tulbure şi aceasta ar fi lupta. ȘI 
în acest stadiu poate fi învinsă patima, cu mai mult 
efort, dar încă nu e prea târziu. După ce patima l-a 
luptat pe om, urmează robirea lui, capitularea 
voinţei şi orbirea rațiunii, antrenarea afectelor în 
sens pătimaș şi angajarea simţurilor la patimă, rob 
patimei. Procesul lăuntric se focalizează pe patimi 
ou argumente şi dorințe, eu planuri şi năzuințe. Că 
imagini şi perspective, totul fierbe în om sub arșit 
pătimei. “In” acest “stadiu “mintea s-a întunecat: 
Dumnezeu s-a ascuns, străluceşte  fantasmă 
pătimaşă. Acest stadiu este îndelungat şi laborios 
ŞI din el Se scapă foarte greu. Totuşi păcatul în 
acest stadiu este intenţional căci încă nu s? 


a lui 
âmoryj 


maj 


374 


ori după sd A Pr 
| la faptă. Consimţirea patimei este 
“v si greu de frânat, de aci înainte omul 


prilejul de a făptui, în care scop 


: 
cimțământu 


indelung, îşi arată toată iscusinţa, 
sa lanul de acțiune, stabileşte condiţiile şi 
ă Ie 4 şi în cele din urmă trece la faptă. 
i ăvârşit este cel mai grav, repararea lui 
- de dificultăţi şi necesită suferință şi 
et *. -ulte. Totuşi este posibil ca patima chiar 


deşte 


lac tată chiar stabilite circumstanțele şi 
ce pa ; E = 

Seul faptei, în ultimul moment păcatul să nu 
OI x: S a 

N Păcatul  făptuit alterează fiinţa, 


fie făptuit. PI SAO : 
„dează comportamentul viciază societatea, 
Li - 


jtează natura, ori, prin pocăință, toate aceste 
consecinţe ale lui trebuiesc reparate. Purificarea de 
păcate necesită nepătimirea interioară. Cum toate 
actiunile trec prin conştiinţă, fiecare gând 
ebuieşte curățit în spiritul lui Hristos din noi, în 
viziunea lui Hristos despre viaţă şi lume. Vieţuirea 
in spirit se traduce în fapte, în viaţă, în societate, 
in natură. Deşi trăirea în spirit pare atât de 
personală şi individuală, caracterul ei este 
comunitar, se produce într-o necurmată comuniune 
cu frații în care sălăşluieşte şi lucrează acelaşi 
spirit Şi aceiaşi strădanie, căci mântuirea lumii nu 
e problemă individuală ci colectivă. Dar, pe lângă 
atmosfera spirituală a comunităţii care ajută la 
viața în spirit a fiecărui om, este tot atât de 
necesară o comunitate creştină, cu orânduire 
consecventă trăirii în spirit, altfel creştinii 
individual vor fi invadaţi de spiritul lumesc şi 
niciunde nu se va concretiza un model de lume 
creştină. Credem deci că prin nepătimirea lăuntrică 
a oamenilor este de cuviinţă să se creeze şi o lume 
nepătimitoare: lumea creştină. 


deor 


Suferința este una dintre metodele cu care 
Dumnezeu întoarce pe oameni de la rău la bine, 
d numai după ce oamenii n-au (...) calea 
aa dragostei şi a credinţei. Suferinţa, 
„11 incercarea, durerea, sunt consecinţa legii 
fii de oameni şi prin care Dumnezeu 
sân, A aducă pe oameni la pocăință, adesea 

â suporte până la ispăşire şi la trezirea 


CONȘtiinte: A £ A Sr 
zi Suferința nu slăbeşte credința, nici 
, alea şi nici firea ce le stimulează, la o 
odalitate 


negativă, dar le stimulează. Suferinţa 


hu e 

| U . E. E ă 

ir cop, ci o metodă de înțelepțire a 
or i pl 

firii om '. Ea este un regulator al conştiinţei şi al 
e 


Neşti, căci dacă omul ar trăi numai în 


| U 


| 


desfătări şi bucurii, riscă degradarea şi 
degenerarea, or, aci apare suferința care-l repune 
pe calea împărătească. Neştiind a păstra limitele 
esenţiale vieţii, apare suferinţa pentru a ne aminti 
că am rătăcit drumul şi trebuie să facem cale 
întoarsă. Intr-un sens creştin, prin suferință omul 
se înnobilează, vede binele, devine bun cu fiul 
risipitor. Nu trebuiesc căutate suferințele. ci ele 
vin ca o consecinţă a erorilor noastre, se cere însă 
a fi răbdate, interpretate spiritual şi folosite ca 
metodă de mântuire, dar nu rămânând în ele ci 
dominându-le. Cu cât păcatul şi rătăcirea lumii e 
mai profundă, cu atât creşte gradul de suferință 
necesar pentru lecuirea şi salvarea ei. Este aceasta 
un fel de lege limită până la care Dumnezeu 
tolerează abaterile oamenilor. Suferinţa nu are 
numai un caracter personal ci şi unul comun, el se 
manifestă prin ereditate, prin cataclisme naturale. 
prin fenomene  socio-politice, deci - trebuie să 
cugetăm la toate aceste aspecte când conştiinţei i 
se ridică în față suportarea necazurilor. încercărilor 
şi suferințelor, şi să învăţăm a suferi unii pentru 
alții adică să ne mântuim în comunitate, şi. într-o 
ultimă analiză, comunitatea aceea este universală. 
Ce se petrece în lume are consecințe asupra 
persoanei, de n-ar fi să gândim decât la arma 
atomică care ne ameninţă, ori la civilizația tehnică 
care ne sufocă, ori la înmulțirea lumii care 
legiferează pruncuciderea ( avortul),şi să nu am 
timp de ateism, materialism, tot felul de dominaţii 
şi tiranii care strivesc viața lumii. Conştiinţa 
persoanei umane este sesizată prin suferințele 
colective de universalitate, la care participă. de 
care răspunde, față de care are obligaţii. Suntem 
pedepsiţi acum pentru păcatele şi erorile noastre. 
după o iconomie care scapă controlului nostru, 
deci este independentă de noi, dar a cărei ratiuni 
Divine le putem sesiza şi putem trage concluziile 
bune din ele. Se poate întâmpla ca suferința să ne 
facă şi mai răi, dar, de data asta suntem cu atât mai 
vinovaţi. A şti să rabzi suferinţa însemnează a şti 
să trăieşti corect, drept, bine. Necazurile ne vin 
prin viaţă în mod curent, dar există o categorie de 
necazuri care ne vin ca ispite şi la viața spirituală. 
Acolo unde omul a declarat război şi gândurilor 
rele se strâng legiuni de demoni şi provoacă 
descurajări(...).., tristeți; senzualism, orgolii, slavă 
deşartă, mânie, deznădejde, acestea şi multe alte 
metode sunt fronturi de bătălie ce trebuie învinse 
până ce se ajunge la viețuirea în Hristos. Demonii. 
lumea, trupul, sufletul, însăşi viața, însăşi natura 
par a se opune vieţuirii în Hristos, şi provoacă 
suferințe ce trebuie învinse până ce lumea se va 


9 
= 


) 


375 


SRR 


primeni prin trăirea în Spiritul Sfânt calea prin 
care se evită suferința veşnică, consecință a 
judecății din urmă pentru cei ce nu şi-au ispășit 
păcatele. Răbdarea suferințelor are deci un rol 
activ, pozitiv, constructiv, vital şi spiritual dacă 
este făcută prin credință. Răbdarea suferințelor nu 
numai că nu secătuieşte izvorul iubirii, ci-l 
amplifică, şi-l purifică. Acesta este sensul nebuniei 
crucii, al jugului lui Hristos, al drumului celui 
îngust, cu esenţiala deosebire că Hristos a fost 
nevinovat şi le-a suportat pentru noi păcătoşii, în 
timp ce noi suntem păcătoşi şi le suportăm pentru 
păcatele noastre. Pofta trupească provoacă mari 
patimi, dar pofta sufletească este nimicitoare. Prin 
poftă sufletească constatăm că eul, spiritul din noi 
e cuprins de patimă care poate să se refere la 
lumea materială, dar îndrăzneşte a înfrunta pe 
Insuşi Dumnezeu: eu, Dumnezeu! Aria ei de 
activitate este generală, de la lucrurile minore ale 
lumii, până la cele mai sfinte. Este mândri, căreia | 
se mai zice orgoliu, ori trufie, este slava deşartă, 
este umplerea de sine, esțe egocentrismul, este 
dorinţa de dominație; mândria însoţeşte toate 
păcatele, depăşeşte toate păcatele şi este ultima 
ispitire a omului. Este foarte subtilă şi se identifică 
cu tot ce este mai adânc şi mai înalt, mai pur şi 
mai amplu în om din care cauză este pe cât de greu 
de depistat pe atât de greu de frânat. Aşa se face că 
virtuțile contrare mândriei, adică smerenia, 
umilința modestia, conştiinţa limitelor personale şi 
recunoaşterea greşelilor personale sunt virtuțile cel 
mai greu de acceptat de către om. Omul mândru 
simte în smerenie degradarea , înjosirea , 
dezintegrarea şi desfiinţarea lui însuşi, senzaţie cu 
totul falsă, subiectivă şi (...). In fond mândria este 
o atitudine absurdă, iraţională, îngustă şi radicală. 
Invidia, pizma , gelozia sunt patimi minore 
punându-l pe om în postura de a uri şi a regreta, de 
a râvni şi revendica binele aproapelui — în timp ce 
mândria . aşază eul deasupra tuturor, fără 
asemănare, printr-un fel de  autodivinizare. 
Mândria este patima care —l alungă radical pe 
Dumnezeu din sufletul omului. Dar şi mândria are 
o rădăcină „o origine sănătoasă şi firească în om, 
eul este focarul conştiinţei, capacitatea creatoare, 


capacitatea de afirmare, conştiinţa de sine, 
conştiinţa  responsabilităţii, simţul demnităţii, 
condiția imperială a omului sunt tot atâtea 


componente majore ale sufletului omenesc care-l 
formează personalițatea şi-i dau statutul de ființă 
liberă, raţională şi creatoare, de ființă superioară, 
el însuşi fiind un scop al naturii. Statutul de 
noutate al omului se bazează pe darurile spirituale 


ale sale. “eu” a devenit însă duşman al lui 
Dumnezeu, eu duşman al vostru şi chiar duşman al 
nostru prin mândrie. Umplerea de sine , reducerea 
la sine, îngâmfarea îl face pe om duşman al 
oamenilor, centrul universului, din care decurpe 
orgoliul şi singurătatea omului. Egocentrismul este 
egoismul împins până la principiul existenţia| 
încât toate preocupările se reduc la sineşi: să 
limitează la sine şi închid omul în sineşi — Prin 
această patimă lăuntrică răsturnându-se adevărata 
poziţie de noutate a omului în univers. Spiritul 
mândriei schimbă imaginea lumii, raporturile cu 
lumea şi sensul vieţii; el dă sentimentul părăsirii 
deşi a pornit de la umplerea de sine, într-o ultimă 
analiză este golul interior creat de eul lipsit de 
Dumnezeu. Mândria este eul umplut de satana, de 
inconştiența  autodivinizării, de raționalitatea 
atotputerniciei, de (...) încrederii în  sineşi. 
Mândria perverteşte lăuntric omul ca nici un alț 
păcat şi modifică comportamentul. Pentru 
restabilirea credinţei interioare este necesară 
umilința, necesitatea de a muri eul în fața lui 
Dumnezeu pentru ca Dumnezeu să vieze în tine. 
Nu este posibilă regăsirea de sine decât prin 
vieţuirea şi înnoirea în Hristos. Eul, odată pervertit 
prin mândrie nu poate cunoaşte firea sa naturală 
decât prin Hristos. Suferința,  eşecurile, 
înfrângerile nu sunt recunoscute de orgoliu ca 
abateri de la natura lui sine, ci sunt prilejuri de 
perverse justificări, de viclene explicaţii, de noi 
tentative păcătoase, de nesinceritate, care adaogă 
noian de păcate la păcatul existent Mândria face 
imposibilă pocăinţa căci absenţa raţiunii modifică 
judecata, răstălmăceşte realitatea, desconsideră 
adevărul şi toate le promovează în funcţie de ea 
însăşi, cu atât mai hidoase cu cât păcatul e mai 
adânc. Cele mai multe şi mai grave conflicte între 
oameni nu sunt cele pornite din poftiri materiale, 
ci din mândrie, poftire sufletească. De n-ar însoți 
mândria un conflict de patimi materiale, s-ar găsi 0 
soluție, dar ea îl face abisal, prin aceasta măreață 
suferință şi face extrem de grea pocăința. Mândria 
porneşte de la lumina minţii pentru a o întunecăâ: 
de la binele (...) cu semenii pentru a le pune! 
conflict de la condiţia naturală pentru â 9 
răstălmăci. În nici un alt păcat nu este atâ! de 
evident că patima e un spirit, ceva imaterial, cevă 
lăuntric care preface şi contraface sufletul, minte 

şi comportarea oamenilor. Mândria participă A 

procesele lăuntrice însoţind gândul din clipă 

acceptării sale şi întărindu-l caracterul de pati“ 

apoi se continuă în expresie şi în acțiuni. Orice acl 

uman poartă în el spiritul în care a apărut gându 


376 


e A 


„n minte; deci este necesar să Ştim în € 
AC căci viața nu depinde numai 
ăn» a şi fenomenală ci şi de cea interioară, 
materia sală şi spirituală.  Mândria se face 
intenție! bilă altora şi pătimesc până la orbirea de 

UDE irie (...) toate relele. Mândria este 
Gan intelectuală, gol interior, 
afectivă.  Mândria poate  sfida 
ori, invers, poate disprețui existenţa. 
LE Al paradoxal dar adevărat, este sinucidere. 
gali i sunt îngăduite, dar valoarea ori e în 
«ţie de spiritul în care le facem. Necunoştinţa 
funct sursă de păcate şi erori, da cunoştinţa 
ia este eroarea erorilor şi ar fi suficient să 
li asupra armelor atomice ori a poluării 
masă a vedea eroarea gândirii progresiste, 
P olioas€; ateiste. Avem statut de stăpâni ai lumii, 
dar orgoliul care a degradat natura, care a făcut 
omul (..-) omul. în tendința de a stăpâni, se 
traduce în conflictul între civilizaţie Şi natură. Ştim 
că va fi o țarină şi un păstor, dar imperiile tiranice 
ce vor să domine lumea sunt o răstălmăcire 
satanică a conştiinţei, iubirii şi frățietăţii creştine 
prin orgoliul ce le caracterizează. Nu aurul este rău 
ci tendința de a domina lumea prin el este viciată. 
Toate talentele şi calităţile sunt daruri ale lui 
Dumnezeu, dar prin îngâmfare slavă deşartă şi 
iufie ele devin nocive şi otrăvesc lumea. Până şi 
smerenia cunoaşte o  pervertire prin mândrie. 
Nimic nu-mi aparţine, nimic nu-i al meu, nimic 


e spirit 
de partea 


S E RE ; E) e ati Sa = 
nu-i vrednicia mea: eu sunt numai raspunzâtor 


pentru răul pe care-l săvârşesc; totul în mine e 
darul lui Dumnezeu; eu exist, sunt, cuget, lucrez, 
creez şi mă sfinţesc prin har. Hristos este totul în 
mine; trăiesc în Hristos; eu mor pentru a învia El 


Te 
== 


in mine; mă purific pentru a se 
cu sunt nimicul, E] 
eternitatea. Înnoirea 
smerenie, este cunoaşt 


creatoare, este sfințire 
Deci prin 


adânci el în mine: 

este existenţa Şi Viaţa şi 
în Hristos este adevărata 
crea de sine, este capacitatea 
a, este nemurirea omului. 


smerenie se cunoaşte omul pe sine 


insuşi, are conştiinţa misiunii sale regale, este 
impreună creator cu Dumnezeu, îşi potenţează la 
maximum darurile Şi virtuțile, îşi  făureşte 


personalitatea. Omul 


i Hristos este pacea lumii, 
bunăstarea 


oamenilor,  înfrățirea ŞI unitatea 
oamenilor, în contrast cu omul mândru care este 
dezastrul acestei lumi şi pustiirea lăuntrică a 
individului. La începuturi de viață spirituală 
mândria e ademenitoare, iar smerenia înspăimântă, 
dar în finalitatea experienței vieții mândria este 


nimicnicia nimicului. iar smerenia este plinul 
spiritului sfânt. 


Roadele mâniei. Omul aleargă după plăceri şi 
evită suferinţa încât împătimindu-se pierde 
plăcerea şi află suferința. Adesea viața îi stă 
omului împotrivă, atunci el reacționează mânios, 
se revoltă, blesteamă, se scârbeşte de viaţă şi se 
întristează. Din mâne izvorăsc vorbele necugetate, 
reacţii violente, conflicte sângeroase şi crime. 
Există o mânie de durată şi o alta spontană. Mânia 
este iraţională, necontrolată, pătimaşă, oarbă. 
Mânia întreţine o stare de agitaţie şi nemulțumire 
interioară. Din punct de vedere social mânia este 
cheia marilor conflicte dintre oameni. Mânia 
poate fi contracarată prin răbdare, control de sine 
şi blândețe; întâi trebuie să înveţi o răbdare urât, 


silnic, chinuit; apoi răbdarea să devină un control 
al reacţiilor(...). 


377 


E 


DESPRE PĂRINTELE IOAN DE LA RECEA 
în care Sorin Preda ni-l prezintă pe părintele Ioan Iovan 
şi crezul ce l-a călăuzit în încercările iadului comunist 


a Mănăstirea Recea, de lângă Târgu Mureş, 

Sfânta Împărtăşanie se face în fiecare zi. În 

biserica înaltă, cu turle înălțate spre cer ca două 
mâini în rugăciune, vocea părintelui loan lovan răsună 
utemic, asemeni unui clopot — mistic, răscolitor. Chiar 
şi simplu privitor fiind, te  cutremuri. Cuvintele 
părintelui vin din adânc. Au forță. Vorbeşte despre 
Hristos de parcă ar fi de faţă, chiar lângă el. Mântuitorul 
ecunoi. E aici, pe Sfânta Masă”. Nu există zi în care să 
nu predice despre Taina Impărtăşaniei. Să stăm drepți, 
să stăm cu frică. Cuvintele lui au măsura şi, greutatea 
rusăciunii, a numeroşilor ani de temniță grea, în care — 
caz. unic printre preoţii ortodocşi arestaţi — a săvârşit 
zilnic Sfânta Liturghie, înfruntând primejdii. şi oprelişti 
greu de descris. 


Întărit în credință, cu post şi rugăciune neîntreruptă, 
părintele Ioan a transformat celula zăbrelită în altar. În 
loc de icoane a desenat pe tencuiala ponosită a peretelui 
semnul mântuitor al crucii, cu degetul muiat în apă. În 
loc de potir, avea asupra sa o cutiuță de ebonită sfințită. 
Legătura cu Dumnezeu nu stă neapărat în odoare 
scumpe şi icoane ferecate în argint. Biserica suntem noi. 
Hristos nu are nevoie de comori. EI vine şi se odihneşte 
în ieslea sărăcăcioasă dar curată a sufletului nostru. În 
1955, în ziua arestării sale, huidumele de la securitate i- 
au confiscat parrafirul, ca pe un acuzator corp delict. 


Părintele îi aştepta. Îşi cususe antimisul, obligatoriu în 
celebrarea Liturghiei, pe spatele maieului, iar căptuşeala 
hainei ascunsese câteva bucățele de pâine sfințită. 
Calvarul putea să înceapă. Părintele loan era pregătit. 


Nu e ușor să vorbeşti cu părintele loan. La mănăstirea 
a erei aşteaptă şi 2-3 zile până să le vină 
d A spovedanie. In plus, părintele refuză — fără 
fiu ile explicaţii — presa. La ce bun să-ți dezgoleşti 
Aa uror FAUR urmele adânci de cătuşe, vizibile Şi 
MA 4 Siria picioarelor? Atâta vreme cât 
pari al Sărata, suferință ȘI răbdarea de mucenic 
mai ml a RNEDA în ascuns, părintele pomeneşte în 
pa nduri de maica Mihaela, de cei lalți anonimi 
minut în temniţă ca nişte martiri, 
TD -L neîncetat pe Hristos, Simplul fapt de a 
Parine A de laudă, câtă vreme nimic nu-ți 
Puerea i ul e dat de Dumnezeu — Şi încercările, şi 
e a le trece fără să-ți vinzi sufletul. Este un 


379 


miracol că am ieşit viu din închisoare, zice părintele, 
dar cel mai mare miracol în celulă este să-ţi păstrezi 
mintea întreagă, să rabzi până la capăl şi să multumeşti 
lui Dumnezeu chiar şi atunci când eşti în cea mui 
neagră suferință. 


In camera morții, unde apa curgea neîncetat pe pereți 


Este greu de imaginat cât de inventivă poate fi durerea. 
Arestat în urma unei înscenări grosolane, acuzat de 
instigare la terorism şi condamnat la muncă silnică pe 
viaţă, părintele loan a suit pas cu pas, ca un călugăr 
îndârjit şi singuratic, drumul crucii sale: Galaţi, Jilava, 
Văcăreşti, Gherla, Bacău, Aiud. Închis la Galaţi, într-o 
celulă fără geam şi fără sobă, a trecut printr-o anchetă 
crâncenă, care i-a declanşat un TBC ganglionar, în timp 
ce — din cauza frigului şi a mizeriei — mâinile îi 
crăpaseră atât de tare, încât îşi vedea prin rănile deschise 
falangele degetelor. La Gherla, după revolta din 
Ungaria, a trecut prin bătăile bestiale ordonate de 
comandantul, Goiciu, care lovea cu ranga şi cearceaful 
ud, în prezența medicului, gata să intervină când cel 
pedepsit leşina. Apoi, la Aiud, când dizenteria făcea 
ravagii printre deţinuţi, a fost obligat să stea săptămâni 
la rând într-o celulă mică şi suprapopulată, unde, din 
cauza mirosului pestilenţial de la tinetă şi a geamurilor 
bătute cu scânduri, murea zilnic cineva spre uimirea 
cinică a gardienilor care exclamau aproape râzând, la 
inspecția de dimineață: Numai doi au crăpat aici? 


Mai grele decât frigul, foamea şi bătăile erau însă 
umilinţele. Nu trupul, ci sufletul voiau. securiştii să-l 
distrugă. Oftând tăcut, părintele se minunează şi acum 
de puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu să nu cedeze. 
Dacă la reeducarea de la Piteşti studenţii teologi erau 
obligaţi în batjocură să oficieze Sfânta Liturghie, ținând 
în mână o gamelă cu propriile lor excremente, la Bacău 
părintele era pus să stea ore în şir într-o poziţie chinuită, 
cu mâinile la vârful picioarelor, ca apoi altcineva să-l 
încalece, zicând într-o grea profanare: Acum intră 
Mântuitorul în lerusalim, călare pe asin. 


Cea mai mare umilință — îşi “aminteşte părintele — 
aveam s-0 trăiesc în ziua întâi de Paşti, când, după 
Sfânta Liturghie săvârşită de. colegii de suferință, 
vorbeam despre Învierea Domnului. Un gardian, tătar 
de naţionalitate, poreclit de noi „Cap pătrat”, mă 
asculta după vizetă şi, deschizând ușa, m-a dat pe mâna 


ofițerului de serviciu, care a ordona! să-mi taie barbu. 
Degeaba am încercat să mă apăr, vorbind despre 
dreptul deținuților de alte confesiuni, care puteau puria 
barbă. Opunându-mă, doi gardieni s-au repezit asupra 
mea, m-au prins cu forța şi ofiterul m-a tuns cu 0 
foarfece. Gestul lui m-a tulburat profund şi i-am Spus 
fără teamă: „„Dummeata eşti creştin Ortodox, fiu de 
tăran din Mintiu Gherlei. Cum eşti capabil să faci 
această baljocură în ziua de Paşti?” Am plâns apoi, Cu 
colegii mei de celulă, nu atât pentru suferință, cât din 
cuuzu umilinței provocate de un frate român. Ofițerul 
nu a uitat însă curajul meu de a-l înfrunta. A cerut drept 
pedeapsă mutarea mea în cea mai groaznică celulă din 
Gherla, unde apa curgea necontenit pe pereți, dirijată 
într-um fel anume. Pare de“ necrezut, dar paiele au 
putrezit sub mine în câteva zile. În mod normal, nimeni 
nu pulea rezista în frigul şi umezeala de acolo. Mai 
trăiesc acum doar printr-o minune. 


Nu pot şi nu vreau Să uit închisoarea 


Calm şi liniştit ca o apă adâncă, părintele povesteşte 
lucruri cumplite: morţii scoşi din celulă ca nişte baloturi 
de paie; cele 70 de lovituri cu 'ranga administrate 
aviatorului Dumitru Cucu; preotul Mircea din Liteni, 
care a murit auzind că soţia a divorţat de el; deţinutul 
politic de la Jilava lăsat special de către gardieni să sape 
o galerie pentru a-l prinde apoi în momentul evadării şi 
a-l împuşca. Dincolo de cruzimea amănuntelor, glasul 
părintelui trădează o anumită nostalgie, un regret uşor, 
ca o adiere venită de departe. Nu pot şi nu vreau să ui! 
închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălțătoare 
momente spirituale din viata mea. Acolo m-am născut a 
doua oară şi Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate 
mimmi, Să-i cunosc puterea. După '64 am fost anchetat 
şi inchis de încă trei ori. De fiecare dată, am regretat că 
Cn ieŞil. 


Printre genele înzăpezite de ani, părintele vede cu ochii 
minţii. Sunt scene şi întâmplări tulburătoare, pe care 
timpul nu le va şterge niciodată: noaptea în care a visat- 
o pe mama sa, de pildă — un vis ca la lumina zilei, în 
care mama părintelui era înconjurată de flori superbe, în 
timp ce restul familiei veghea alături cu lumânări în 
mână. Sapte luni mai târziu, chemat fiind la vorbitor, îl 
va întreba pe tatăl său, venit singur: Ce s-a întâmplat cu 
mama? Ce s-a petrecut pe 5 februarie? Auzindu-l, 
bietul om a căzut zdrobit pe gardul de sârmă şi abia a 
mai şoptit: Mi-am rup! doliul, am băut un pahar de vin 
să prind curaj, dar văd că ştii. Într-adevăr, pe 5 
februarie, în noaptea visului, mama părintelui murise. 

Minunile nu sunt nici mari, nici mici. Ele se petrec pur 
şi simplu, răscolitor şi inexplicabil. Te uimeşti şi te 
bucuri deopotrivă. Înseamnă că niciodată nu eşti singur. 


Înseamnă că Dumnezeu îţi dă semn de întărire. Erc Iş 
Gherla — va continua părintele loan. Zocmai sosise up 
lot de prizonieri români grațiaţi de sovietici, prizonieri 
pe care securitatea română îi aşteptase la Ungheni şi 
apoi, după o anchetă sumară, i-a condamnat din nou la 
ani grei de închisoare. Revolta! sufleteşte de aceustă 
mârşăvie şi ştiind că „noii noştri colegi nu se 
împărtăşiseră de mulţi ani, am hotărât să le trimil 
Sfintele Taine. Mijlocul de transpori era aşa-numita 
„Măgărita”, o pungă mai mare în care introduceai 
obiectul pe care vroiai să îl trimiţi. Se lega cu 0 sfoură 
şi cu un scripete improvizat, punga era lăsată jos, 
printre obloane. În acelaşi timp, bătând în țeavă în 
morse, anunțam destinatarii. Pe la jumătatea drumului, 
reflectorul. a surprins Măgărita şi s-a da! alurmu. 
Gardienii au venit direct la celula noastră. Chiar dacă, 
colegii mei au rupt punga în grabă şi au vârâl-o în 
colțul unei saltele, gardianul a venit la mine, 
întrebându-mă despre punga cu pricina pe care era 
cusută o cruce neagră. Știam ce mă aştepta dar, fără să 
ezit nici o clipă, am recunoscut tot ce făcusem pentru 
fraţii noştri, şi aşa chinuiţi destul printre străini. În 
clipa aceea s-a întâmplat ceva. Gardianul, vestit pentru 
brutalitatea sa, n-a mai zis nimic. A pus. capul în 
pământ, mulțumindu-se doar să mă avertizeze: "Pentru 
Că ai fost sincer, n-o să păteşti nimic. Altădată să nu se 
mai întâmple, căci altfel te pândeşte izolatorul . Că 
Dumnezeu înmuiase inima gardicmului aveam să mă 
conving câlva timp mai târziu. Tocmai săvârşisem 
Sfânta Liturghie, la care aveam drept cântăre! pe 
părintele greco-catolic Nicolae Opriş din Bonţidu, 
când, spre sfârşitul slujbei, acelaşi gardian a cleschis 
vizeta şi a intrat în celulă, împingându-l cu forta pe 
colegul de planton. Deşi treceam. printr-o mure 
primejdie, nu m-am întrerupt. Am continuat celebrarea 
Liturghiei ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Lu 
Sfârşit, gardianul m-a chemat la vizetă, şi. Surprinzător. 
în loc de urlete şi înjurături, mi-a spus cu 0 voce 
scăzută: „Pentru că n-ai întrerupt Slujba şi m-ui 
considerat şi pe mine creştin, nu-ţi fac nimic ”. Din clipa 
aceea a devenit aliatul nostru. De câte ori se pregătea 0 
percheziţie, el căuta să ne atrăgă atenţia spărginl O 
sticlă de podea şi strigând: „De ce dormi. mă, ucolo." 
Alţi gardieni, mai câinoşi, îşi lipeau pâslă pe tălpile 
cizmelor, pentru a nu fi auziți. Inventivi. colegii mei 
ingineri au găsit remediul la acest neajuns. Au presăral 
puțin nisip în dreptul uşii, astfel anunțându-ne orice 
mişcare. În temniță, cel mai slab se dovedeşte cel mui 
puternic. Când n-ai nimic, ai totul. Îl ai pe Dumnezeu. 


Poezii pe talpa bocancului şi picturi pe gamelă 


Inchisoarea te învață multe, împlinind lucruri pe care 
nici cu gândul nu gândeai că ar fi posibile. În celulele 


380 


[i 


comuniste deţinuţii scriau pe talpa 

“nului, făceau picturi pe gamelă, scriau poezii pe 
DGA: de cârpă, împleteau din resturi de flanelă paltoane 
bucăt ci călduroase, țineau prelegeri scurte, uimind 
SA cu ştiinţa lor. Dinu Mateescu ştia Noul 
audito! Ea pe de rol aviatorul Cucu „editase” un întreg 
Țeslann“! englez pe spatele unei cămăși. La rândul său, 
dielor e loan celebra zilnic Sfânta Liturghie... O făcea 
A aprins şi de fierbinte, încât, duminica, la ora 
ME pervazul celulei se umplea de păsărele, 
igua parcă şi ele cântecele molcome ŞI tăinuite ale 
deținuților. Pedepsit mereu, pentru că bocancii lui 
ieoali (unul avea 46, iar altul 42) lăsau impresia că nu 
să niciodată în poziție regulamentară, părintele a 
invătat în temniţă răbdarea şi virtuțile adânci ale 
smereniei. La Jilava am trăit cel mai intens sentiment 
că sunt preot. Într-o zi am fost dus la fierărie, întrucât 
pebuia să fiu transferat la Gherla. Mi-am ales un lan 
din mulțimea celor aruncate de către un deținut de 
drept comun. Apoi, l-am. închinat şi l-am sărutat, 
gândindu-mă la patimile Sfântului Apostol Pavel. 
Recumosc că nu am făcul o alegere prea bună a 
lanțului. În loc să iau unul mai gros şi mai lung, am 
preferat pe cel care mi s-a părut mai SCurI şi mai Uşor. 
Fierarul m-a prins şi mi-a aşezat piciorul pe nicovală, 
iar când a lovit niturile, metalul a muşcat cu sete din 
camea vie a picioarelor mele — urme pe care le port şi 
astăzi. Echipat în acest fel şi cu cătuşe americane la 
mâini. am pornit înapoi la celulă cu înjurăturile 
obişnuite: „Mişcă, banditule!” La jumătatea drumului, 
ulent fiind să-mi păstrez echilibrul, m-am pomenit de o 
dată cu o lovitură cumplită în spate. Atunci am Simţil 
minmea — m-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Mai 
mult chiar, am simţit forta lui Dumnezeu care m-a 
inărit să-mi păstrez cugetul netulburat de ură şi i-am 
zis gardianului ce mă lovise: ,„,Donmul Dumnezeu şi 
Mântuitorul nostru lisus Hristos să te ierte pe tine, fiule 
duhovnicesc, după nume şi să-ți şteargă toate păcatele, 
lar eu, nevrednicul preot duhovnicesc, cu puterea ce-mi 
esle dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele în numele 
Tatălui. al Fiului şi al Sfântului Duh.” În momentul 
acela, am înțeles că sunt cu adevărat creştin şi preol — 
făcusem dezlegarea din toată inima. Cel care m-a lovit 
“amuţii pe loc şi s-a dat speriat la o parte. Smerenia şi 
ertarea învinseseră ura şi bestialitatea. 


iuoane! 


5, : Dies Ice „i 
Peranța noastră: Suntem născuţi, nu făcuţi creştini 


ie Asan Iovan are multe să povestească; cum a 
îi sata miraculos de mai multe ori de la moarte; cum 
Împărră , Simplu din Baia a murit după Sfânta 
ae e zicând ca un adevărat mărturisitor al lui 
„> Le rog, părinte, să spui acasă că am muri! 


381 


7”... 


„ÎI ET 


OU 
ST IN 


) 
creștineşie, ca un bun român. A îndurat, fără să 
cârtească, toate suferințele, dar a avut forța să strige la 
proces: Poporul român nu e ateu... Dumnezeu nu ne 
indeamnă să-i dăm Cezarului ateu ce e ul Cezarului. 
Sunt lucruri pe care tinerii sau cei ce se cred a fi în 
suferință ar trebui să le ştie şi să cugete asupra lor. 
Suntem mai puternici decât credem şi mai slabi decât ne 
dorim. Privită de la înălţimea celor 78 de ani ai 
părintelui, viaţa apare ca o durere plină de lumină. Să-/ 
primim pe KHristos ca Mântuitor — îndeamnă fierbinte 
părintele. Altcumwva, îl vom regăsi ca Judecător, atunci 
când nimic nu se mai poate face. Să luăm mereu aminte 
la cuvintele Lui: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. Nu vă 
întunecaţi la necazurile lumii. <“ Dumnezeu nu ne 
părăseşte niciodată. Să nu ne pierdem speranlu şi, 
deopotrivă, să închidem fereastra provocărilor lumești. 
Tot răul şi cumplita disperare vin din necredinlă. Cum 
să nu crezi în Hristos, în veşnicie! De aici vin loule 
bolile şi toate căderile lumii actuale. 


Smerit, părintele nu vrea să vorbească despre sine, 
despre numeroasele sale arestări şi anchete. Dacă o tace. 
ridicând uşor valul amintirii, este pentru că se gândeşte 
la cei tineri, la cei lipsiţi încă de modele şi îndemn. E 
greu de înţeles, dar fără suferință nu e posibilă 
mântuirea. Când a fost închis, părintele avea 33 de ani. 
Mâncam foc şi mă gândeam numai la o moarte de 
mucenic. Doream să mor în genunchi, rugându-mă. A 
trebuit să trec prin atâtea încercări, ca să-mi clau 
seama că celula temniţei poate fi o chilie călugărească. 
Ca să fii puternic trebuie să-l ai pe Dumnezeu alături 
mereu. În închisoare mă gândeam în fiecare zi că 
Dummezeu închide cheia celulei, nu gardianul. Oriuncle 
te poți mântui. De aceea zic ca tinerii să-şi revizuiuscă 
busola conştiinţei, păzind ca îndreptarea lor să fie, 
neabătul, spre divinitate. Indiferența religioasă a lumii 
de astăzi e cea mai grea boală — an nou ateism. E cu şi 
cum ai face cruce şi altar pe comunismul vechi. Să nu 
rătăcim, ajungând în situația celui care jos nu vrea, iar 
Sus nu poale. Avem 0 zestre enormă, aceea de a fi 
născuţi şi nu făcuţi creştini. De aici vine şi optimismul 
meu. Avem o vigoare creştină străbună, cure ne va 
ajuta să vedem, în sfârşit, lumina. 


Aşezat în jilțul sărăcăcios de călugăr, părintele nu 
predică. În realitate, vorbeşte din viaţa lui — apăsat, 
intens, cu litere de sânge şi durere. A cunoscut durerea, 
frigul şi foamea, pentru a trăi cu adevărat forța 
rugăciunii, a Liturghiei şi a Sfintei Împărtăşanii — nu 
deasă şi nici rară, ci, aşa cum ne cere Hristos: continuă. 
Fără Hristos, fără credinţă, zadarnică ar fi toată răbdarea 
şi zbaterea noastră, 


DESPRE SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI 
cuvânt rostit de ieromonahul Amfilohie Radovici, astăzi mitropolit, 
la înmormântarea părintelui său duhovnicesc, Sfântul Iustin Popovici 


| 
“n care vorbeşte despre viaţa unei personalităţi excepţionale a veacului 


1 SS pi ie Ş 
nostru şi despre soluţiile pe care le-a dat ispitelor zilelor noastre 


cris, al unui mare scriitor şi călugăr athonit, începe astfel: Dumnezeu ne-a 
om. Numele lui era Iustin. Şi acest om trimis de Dumnezeu în acest loc sfânt. 
sârb, Bisericii ortodoxe, zace acum înaintea noastră. S-a născut în 1894, de 
într-o vineri, la ora 12 — mi-a spus asta în noaptea de dinaintea morții. A 
două zile, cu puţin mai mult de o oră după ora la care s-a născut. Ca o 
rhanghelului: Bucură-te ceea ce eşti plină de 
Bucură-te cela ce eşti 


n articol, de curând s 


țrimis un 
neamului 
ătoarea Bunei Vestiri, 
it de Buna Vestire, acum 
mur ilele vieţii sale sunt cuprinse în cuvântul A 
har, Şi încă o dată întru aceleaşi cuvinte ale Arhanghelului: 
plin de ha 


Acest om sfân 85 de ani i-a dat ca pe un dar, până la 


st primită şi care durează de mii de ani. 
prin viaţa sa 


t a petrecut 85 de ani pe pământ. Toţi aceşti 
ultimul; era numai o bucurie, o bucurie veşnic nouă, care a fo 
Era unul dintre numeroşii martorii ai Vestirii celei Bune. A mărturisit prin cuvântul său, 
hiar prin naşterea sa; şi mărturiseşte acum şi prin moartea sa. 


e lustin era descendentul unei familii de clerici, ultima roadă a unei rădăcini care ne-a dăruit 
preoţi de-a lungul generaţiilor. Roade sfinte dintr-o rădăcină sfântă. Binecuvântate sunt generaţiile şi 
adăcinile care poartă un rod ca părintele lustin! S-a născut la Vranje, la întâlnirea mai multor 
nfluențe spirituale. Din copilărie s-a îmbibat de frica şi de dragostea de Dumnezeu datorită mamei sale 
Anastasia şi tatălui său Spiridon. Că este aşa o spune şi vârsta tânără la care a fost acceptat în cinul 
monahal, în timpul celor mai grele zile ale istoriei neamului sârb. Când regele trecea cu armata sa 
prin Albania, urcând muntele Golgotei, când întreaga suflare a neamului sârb urca muntele Golgotei. 
înărul Blagoje - acesta îi era numele - şi-a depus voturile monahale pe undeva pe lângă Skadar 
(Scutari). De aici, Mitropolitul Dimitrie al Serbiei l-a trimis cu un grup de alți tineri la studiu în Rusia. 
nțeleptul şi înainte văzătorul Dimitrie se gândea la viitorul neamului şi al Bisericii. Tânărul monah 
ustin a fost mult influențat de evlavia poporului rus. Deşi a petrecut puțin timp în Rusia, această 
scurtă călătorie |-a marcat pentru toată viaţa. Nori negri se adunau deasupra poporului rus. A fost 
nevoit să părăsească Rusia mergând în Anglia unde şi-a continuat studiile pe care şi le-a terminat la 
Mena cu o lucrare de doctorat despre Sfinţii Părinţi, scriind unul din cele mai bune studii asupra 
Sfântului Macarie Egipteanul. 

Ca profesor la seminarul din Karlovac, părintele Iustin, prin persoana sa, a lăsat o puternică impresie. 
Sua la seminarul de la Karlovac, ci oriunde s-ar fi aflat, persoana sa mişca lucrurile: dreptatea 
A adie pă sa arzătoare se ridicau deasupra mlaştinii întâmplărilor de zi cu zi. Aşa s-a întâmplat 
Furia a A fe DU sa SIaganid a fost mutat la Prizren, după aceea la seminarul din Bitol). 
de fa Belviad Sîn arpat o-Rusia; acelaşi om-â rămas:şi când a ajuns profesor la Şcoala Teologică 
tYenimente, 6 îi când (în 1945) a fost nevoit să rătăcească prin mănăstirile sârbești. Toate aceste 
Sfârşit, e ulali din viața sa au fost folosite de Dumnezeu pentru împlinirea vrerilor Lui. Intr-un 
plece dl e lustin şi-a găsit liniştea în sfânta familie a mânăstirii Celije de unde nu vroia să mai 


şi cl 


Părintel 


Pări j 

i pia cistig et i rămâne o personalitate excepțională. Unicitatea sa este evidentă în opera sa ŞI 

tima că este e: ost poet. Nu trebuie decât să citeşti eseul Căprioara în raiul pierdul ca să-ți dai 

sin Sp lue in cele mai bune lucrări din literatura sârbă. Maniera şi stilul în care Părintele 
ris lucrările sale de teologie dogmatică, închinate Sfântului loan Gură de Aur, Sfântului 


dâva şi Sfa Ă 
E an . . . . . 
că tului Petru de la Cetinje, limba traducerilor sale — toate acestea adeveresc şi demonstrează 


Ş 


luc 
Tarea Ss . . i i . * îi ară 
a a continuat minunata, de Dumnezeu inspirata, poezie a Bisericii ortodoxe începută de 


383 


a AP 


i i i ă iu al neamului să 
Cosma din Maiuma, Sfântul loan Damaschinul şi continuată de un alt mare f său. 3 
Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici. 


Părintele lustin a fost un filosof în adevăratul sens al cuvântului. Poate ae ese e Sc IPAERIAII 
sfântului lustin Filosoful, străduindu-se întreaga sa viață să-l] urmeze în iloso AR i ii A 
fost unul din fondatorii Societăţii Filosofice Sârbe (1938), la Şi e: Tar. filos ph 
Petronjievic, Slankamenac şi alți gânditori contemporani. Totuşi filosofia s a Le oală șa ie în 
întelesul omenesc al cuvântului. Asta este ceea ce face unicitatea persona pati a LA a 
părintelui lustin. Nimeni în istoria acestui popor n-a simțit, n-a cântat ŞI se , e adâne 
dumnezeiescul Cuvânt al Domnului şi Dumnezeului nostru, Dumnezeului-om ristos, care s-a întrupat 
din Prea Sfânta Maică şi din Duhul Sfânt pentru mântuirea omenirii. În toate lucrările sale, în toate 
rugăciunile sale, în toată suflarea sa, într-un cuvânt - în întreaga sa viață a stăruit să cânte, să exprime. 
să descrie în cuvinte necuprinsa imagine a lui Hristos, să-şi'exprime vulcanica dragoste către Domnul 
Hristos. Fiecare gând al său începea şi se sfârşea cu Domnul Hristos şi cu veşnicul Cuvânt al 
Domnului. Fiecare -stea a cerului era o dovadă minunată şi o minunată exprimare a veşnicului Cuvânt 
al Domnului, care a devenit Cuvântul îmbrăcând un trup omenesc. Orice pârâu, orice şoaptă a frunzei 
erau mărturii şi simboluri ale prezenței Cuvântului Domnului în lume. Dintr-o astfel de trăire ŞI din 
inspiraţia dumnezeiască s-a născut profundul său concept de înțelepciune a creaţiei, concept sprijinit 
pe învăţăturile sfinţilor părinți apologeţi. Tot ceea ce există este de asemenea o reflectare, O icoană 
minunată a Cuvântului lui Dumnezeu. Întreaga creaţie n-a răsărit din ilogic şi nu duce la ilogic, nu se 
bazează pe negândire şi pe ilogic. Răsare din eterna rațiune, se sprijină şi merge spre eterna rațiune: 
veşnicul Cuvânt al Lui Dumnezeu, la plinirea vremii, a primit un trup omenesc din Prea Sfânta Sa 
Maică Maria. 


S-ar putea spune că Părintele lustin se repetă când vorbeşte despre Hristos în scrierile sale. Aceste 
repetări ale sale sunt cuvintele unui copil către iubita sa mamă. Sunt repetările dragostei: cu cât iubim 
mai mult pe cineva, cu atât repetăm mai des cuvintele dragostei noastre şi nu ne vom plictisi vreodată 
să repetâm, în orice moment, continuu; aceleaşi cuvinte. De aceea Părintele lustin nu ostenea repetând 
numele Domnului Dumnezeu — mântuirea noastră, nu ostenea să reverse în fața Sa tristeţea şi bucuria 
sa, să-şi ofere dragostea ca o jertfă binemirositoare, şi prin ea întreaga sa ființă. 


De ce accentua Părintele lustin atât de des personalitatea Dumnezeului-om Hristos? Pentru că mai mult 
decât orice alt contemporan, cu excepţia “învățătorului” său Episcopul Nicolae, el a simţit că întreaga 
cultură europeană se îndreaptă către o cumplită fundătură; întreaga cultură occidentală se întorcea la 
anticul politeism, la idolatrie, uitând, expulzând din inima omului, din istoria şi cultura omenirii. din 


ărat, singurul Stăpân şi Mântuitor. 
ISit printre noi, ca nimeni altul, că . 


mţind acest înspăimântător pericol ce 
pe care o duce împotriva duhului creştin. 
ii lui Hristos pentru istoria omenirii, pentru 


) e » Părintele Iustin vorbea între 
intregii lumi. Cuvântul său nu a fost niciodată gol şi ideea nui 


asemenea unul din marile daruri cu care a înzestrat Şcoala de T 
acest moment. Părintele Iustin nu era un om rece nici în cuvânt, nici în gând sau în trăire. Totul la €l 
era ardere. De aceea el numea dogmatica filosofia ortodoxă a ad i 


f Fix : evărului. Adevărul era pentru el viață: 
de aceea când a făcut o revistă (a fost una dintre cele mai bune ce existau la noi E e de război) 2 
numit-o Viața Creştină. | 


ecologie, în numele căreia vorbesc In 


384 


e 
Ujăs e, 
== 


| AN istin îşi spunea de aici cuvântul arzător, inspirat de Dumnezeu, naţiunii căreia îi aparținea şi 
pân! care trăia. ŞI vă întreb pe Voi, care v-aţi adunat să vă luaţi rămas bun de la acest om sfânt. voi 
jum ascultați: i-am ascultat noi cuvântul, ne vom supune mesajului său? N-am rămas cumva surzi 


are | i | 
mesa său? Nu cumva ni se va întâmpla şi nouă ca celor care au ucis profeţii după care le-au 
n 

cal monum 


| A 
s-a întâmpla 


C Fe 2, Ş - * . . o» A . 
auzit cuvântul? li vom urma exemplul? Dacă nu vrem să auzim şi să înțelegem, el ne va ierta cu 


| „ea drago 
na . deschid 
NU ne 
Hristos. pun i 
faptuitorii d pi AS 
jubite părinte lustin, te trimitem astăzi la odihna cea veşnică. Aici pe pământ ai fost acea Căprioară în 
raiul pierdut, căprioară care ai spus că este simbolul căinței universului. Ne luăm rămas bun şi 
rămânem mai săraci pierzând un sfânt. Pleci, dar îmbogăţeşti Serbia în ceruri, mergi unde se află 
Dumnezeul tău, Căruia l-ai slujit credincios, unde sunt apostolii şi toţi sfinţii. In părerea noastră de rău 
entru tine şi pentru noi, te rugăm: salută-l pe Simeon cel Bătrân Izvorâtorul de Mir şi roagă-l să ne 
ierte că n-am păzit hotarele sfinte ale pământului sârbesc, hotarele şi temelia lui spirituală. Salută-l pe 
sfântul Sava, fiul său, întemeietorul neamului nostru, şi spune-i că nu ne luminăm cu lumina sa şi că n- 
am păstrat veşmântul bisericii noastre să nu fie amanetat. Soldaţii romani au aruncat zaruri ca să nu 
sfâşie veșmintele Domnului, pe când noi suntem mai răi decât soldaţii Romei. Inchină-i-te marelui 
mucenic din Kosovo, Lazăr, şi spune-i că flacăra credinţei se stinge în Kosovo. Inchină-te Sfântului 
Vasilie, făcătorul de minuni de la Ostrog, pe care l-ai vizitat şi în faţa căruia ai plâns pentru neamul 
iu. Închină-te Sfântului Petru, mucenicul de la Cetinje. Spune-le ceea ce ştiu deja: că poporul lor, 
pentru care ei au murit, stinge flacăra credinţei în Muntenegru. Spune-le, părinte, că bisericile pe care 
-i le-au construit şi pentru care ei şi-au dat viețile sunt transformate în grajduri; spune-le că bisericile 
sunt profanate! Încă spune-le că sunt morminte ale celor căzuţi pentru sfânta cruce şi pentru libertate 
care sunt profanate şi pentru care nu are cine să aprindă o lumânare. Spune Sfintei Serbii din ceruri 
lucrul cel mai cumplit, împotriva căruia ai luptat şi ai suferit din greu, udând acest sfânt pământ cu 
sfintele tale lacrimi, spune-le că sfânta credinţă păleşte în sufletele copiilor sârbi. Dumnezeu este UCIS 
in şcolile noastre! Sfântul Sava întemeietorul lor este izgonit din şcolile noastre! Salută-i pe toţi, 
părinte, şi împreună cu ei roagă-l pe Dumnezeu să ne ierte, căci ştim ce facem! Ai luptat lupta cea 
bună. Dacă există vreun om care să fi trăit pe acest pământ şi despre care să se poată spune cuvintele 
Apostolului, tu eşti acela: Am luptat lupta cea bună şi am sfârşit încercarea. 
De aceea, ajută-ne cu sfintele tale rugăciuni şi cu mijlocirea ta în faţa tronului Domnului, ca să ne 
pocăim, să înţelegem şi să împlinim testamentul şi mesajul tău, să-ţi urmăm viaţa, să devenim 
mesagerii şi vestitorii învăţăturii tale, să călcăm din nou pe căile Sfântului Sava şi ale Sfântului 
Simeon Nemanja, ale Sfântului mucenic: Lazăr din Kosovo, ale Sfântului. Petru din Cetinje şi ale 
făcătorului de minuni Vasilie de la Ostrog şi pe urmele tuturor sfinților. Roagă-te lui Dumnezeu pentru 
noi. Roagă-te lui Dumnezeu pentru întreaga lume şi pentru acest neam: să-şi găsească drumul, aşa cum 
lu l-ai găsit; să-şi găsească sufletul aşa cum tu ţi l-ai găsit; să-şi descopere inima inimii, Dumnezeul- 
om Hristos, aşa cum tu L-ai descoperit. Ca atunci, împreună cu tine, să preamărim pe Tatăl, pe Fiul şi 
pe Sfântul Duh, acum şi-n vecii vecilor. Amin! 


ente? Se va repeta şi cu el ceea ce s-a întâmplat cu ucenicii Domnului, cu martirii, ceea 
t cu Sfântul loan Gură de Aur, pe care Părintele Iustin nu întâmplător l-a iubit? 


ste ce-l împodobea; dar istoria şi viitorul nu ne vor ierta. Dacă nu ne destupăm urechile şi 
em inimile către mesajul acestui om sfânt, al acestui sfânt mesager al eternului adevăr 
ezeul-om, nu numai că nu-l vom merita pe Părintele lustin, dar nu-i vom merita nici pe 
e istorie ai neamului nostru. 


385 


DESPRE SFINŢI MUCENICI GEORGIENI CONTEMPORANI 
în care monahul Alexie Kşutaşvili-Lenski cinsteşte şi face cunoscută | 
jertfa poporului georgian, a ierarhilor săi, adusă în lupta contra comunismului 


ecolul XX va rămâne în istoria omenirii ca unul marcat prin apariţia unei noi ideologii ȘI a unui 

nou sistem politic, care s-a caracterizat prin totalitarism şi dictatură. Com unismul, în numele unei 

idei utopice, va persecuta spre a distruge tot ceea ce înseamnă cultură și tradiţie strâmoşească, cu 
scopul de a crea un om depersonalizat, gol intelectual şi spiritual, dar în schimb ușor de manipulat. Cea 
mai mare problemă de rezolvat pentru noii eliberatori şi aducălori de fericire a fost distrugerea Bisericii. 
văzută drept factorul principal de conştientizare naţională şi spirituală a oricărui popor. De aceea se 
dărâmau biserici, se desființau mănăstiri, clericilor li se interzicea să slujească. Dar pretutindeni în noul 
şi artificialul spaţiu ideologic, oamenii nu s-au lăsat înşelaţi şi s-au revoltat pentru apărarea ţării şi 
credinţei. Au început persecuțiile. Un istoric modern spunea că, din timpurile împăratului Dioclețian. 
Biserica Ortodoxă n-a mai cunoscut prigoană atât de crudă şi de sângeroasă ca în timpul regimului 
comunist. 


Biserica Ortodoxă Georgiană a împărtăşit aceeaşi soartă cu alte Biserici surori din răsăritul Europei şi a 
dat mii de martiri care s-au jertfit în lupta contra dușmanului numit ateism. Mai jos vom prezenta doar 
câteva personalități din perioada aceea de persecuții religioase, şi astfel vom încerca să arătăm suferinţa 
şi lupta Bisericii pentru existenţa ei şi a poporului georgian. 


Patriarhul Catolicos Ambrozie | (Helaia) s-a născut în anul 1861, a făcut Seminarul Teologic din Tbilisi, 
a fost hirotonit preot în anul 1885 şi a slujit într-o parohie din Georgia. În anul 1887 pleacă pentru studii 
în Rusia, unde devine student la Academia Teologică din Kazan. Încă fiind student în anul trei se 
călugăreşte, luându-şi numele de Ambrozie (numele de mirean fiind Visarion). În octombrie 1917. după 
restabilirea autocefaliei Bisericii Georgiei, este hirotonit episcop al Cicondidului (Georgia). În anul 1921 
devine Patriarh Catolicos a toată Georgia, în perioada cea mai grea din istoria Bisericii Ortodoxe 
Georgiene, când, pe 25 februarie acelaşi an, ţara este ocupată de armata Rusiei socialiste Şi în Georgia se 
instaurează regimul comunist. Prea Fericitul Ambrozie a fost unul dintre primii care au ridicat vocea 
contra regimului bolşevic ateist. 


În anul 1922, între 10 aprilie şi 19 mai, în Genova (Italia), a fost organizată o Conferinţă Mondială la 
care au fost prezenţi delegați din 29 de țări. Conferinţa avea ca scop, printre altele, să cerceteze situaţia 
economică şi politică din Republica Socialistă Rusă, având-o în vedere ca un potenţial partener de 
afaceri. Şi tocmai în acest moment important pentru Rusia comunistă, la dezbateri a răsunat cuvântul 
Patriarhului Catolicos a toată Georgia, Ambrozie |, prin memorandum-ul său trimis la această conferinţă. 
în care descrie în amănunt toată situația politică, socială şi religioasă creată în Georgia de regimul 
comunist rus. Mai jos prezint partea finală a acestui memorandum: 


Cu 101 curajul şi fără exagerare spun că toate aceste evenimente şi experimente fără nici o ratiune pe 
care le Jac sovieticii asupra poporului meu, vor duce inevitabil la nimicirea sa fizică, la imoralitate și 
sălbăticie duhovnicească! I se fură pământul strămosesc care este udat de sângele şi plin de ousele 
strămoșilor noştri, pământ care în prezent se dă altora, veniţi din alte [ări.[.....] Poporului i se umileşie 
ŞI i se persecultă limba maternă, i se înjoseşte cultura națională; în fine, îi pângăresc Sfânta Sfintelor 
credința, şi, sub steagul libertăţii conşliinței, poporului nu i se dă voie să-şi îndeplinească toate nevoile 
religioase; clericii sunt foarte persecutați; Bisericii, cea care întotdeauna a fost factorul hotărâtor În 
întărirea şi înălțarea conștiinței naţionale, i se iau azi toate drepturile, încât n-are nici măcar voie, CU 
osteneala sa proprie, să-şi agonisească hrana şi cele necesare traiului zilnic al slujitorilor ei. 


Intr-un cuvânt, poporul suferă, dar n-are voie să spună nimic. De aceea, fiind în această stare, socolesc 
ca o îndatorire arhierească a mea proprie să spun în faţa lumii: eu, ca reprezentant al Bisericii, nu iînlru 
în discuţiile de apreciere şi de reglementare a anumitor sisteme politice. Dar nu pot să nu doresc 


386 


OINU 
5] 


rului Meu să aibă o anumită formă de conducere a statului care ar fi mai favorabilă pentru 
naşterea lui culturală. De aceea revendic: 


0po adr: 
„zvoltareă ŞI re 


„ziat să fie retrasă armata ocupantă rusă afară din granițele Georgiei, şi să fie garantală 
anța teritoriului național. 


d 
Neîntă 
sigur | | isi 
dea posibiliraiea poporului georgian să-şi decidă singur viaţa proprie, să promoveze forme ule 
iice care sunt cele mai potrivite şi care să fie responsabile pentru evoluţia spirituală, păstrarea 
Iturii nationale. 


să i se 
vieții pol 
madiției Şi CU 
în anul 1924, pe 10 martie, a inceput procesul împotriva Patriarhului Ambrozie şi a celorlalți membri ai 
sfântului Sinod. Ei au fost acuzaţi de: trimiterea memorandumului la Conferința de la Genova; 
ascunderea tezaurului bisericesc şi neparticiparea la acțiunea de confiscare a unei biserici (Paraclisul 
Academiei Militare) de către statul comunist. 


prezint câteva mesaje rostite de Prea Fericitul Ambrozie în faţa judecătorilor săi în timpul procesului, 
care arată, la fel, dramatismul situaţiei în care se afla pe atunci Biserica şi ţara: 


pe noi, întreg Sfântul Sinod, ne-au găsit vinovaţi că n-am realizat porunca Guvernului şi n-am parlicipal 
la confiscarea Paraclisului Academiei Militare şi că n-am vrut să dăm cu mâinile noastre această 
hiserică spre folosirea ei în scopuri laice. Sfântul Sinod a socotit acest lucru inacceptabil şi aceasta i s-a 
socotit ca trădare, instigare la răscoală etc. 

Religia nu este creată de nici un stat. Ea are o temelie independentă a existenţei sale. De aceea, Biserica 
şi statul sunt două instituții cu funcţii diferite. In misiunile sale, amândouă merg independenti. In 
Evanghelie este scris: Daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. 
Statul nu intră în viaţa interioară a Bisericii, mai ales când ele sunt despărțite. Și dacă Bisericii i s-au 
luat drepturile de persoană juridică, totuşi rămâne o singură sferă de activitate liberă, un singur col 
neatins — Sfânta Sfintelor — unde statul nu are voie să intre. Aceasta este viața sa lăuntrică religioasă, 
pusă sub canoane şi reguli date de la Dumnezeu. Dacă cineva dintre slujitorii Bisericii o să le încalce pe 
acestea, va fi trădător al credinţei. De aceea, în situația aceasta, după cum ne spune legea creştină, noi 
suntem datori să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Fapte 5,29). Aceste norme ale vieții 
bisericeşti, aceste relaţii dintre Biserică şi stat sunt stabilite prin lege în orice altă ţară creştină, şi nu 
ne-am gândit că Guvernul nostru n-o să le aibă în vedere. 


Tocmai din acest punct de vedere noi am şi zis că această poruncă a fost inacceptabilă pentru noi. 
Pentru că, împlinind-o, noi am fi devenit trădători ai credinţei şi ai poruncilor dumnezeieşti. De când s- 
a instalat Guvernul comunist, în Georgia s-au desființat 1200 (!) de biserici. Unele dintre ele au fost 
distruse complet, dar despre nici una dintre ele n-a fost anunțată conducerea Bisericii de către Guvern. 
Atunci, de ce confiscarea Paraclisului Academiei Militare ar fi fost imposibilă fără prezenţa delegaților 
Sfântului Sinod? 

Credinţa este o necesitate spirituală pentru popor. Rezultatul prigoanelor este că această foame 
duhovnicească se va face tot mai puternică. Ea se va adânci o dată cu intensificarea efortului de 
Jlergere a sentimentului religios din conştiinţa naţională. Aşa a fost peste tot, aşa va fi şi la noi. Georgia 
nu va face excepție. Atunci oamenii vor avea nevoie de biserici, icoane, veşminte. Cine le va reda atunci 
pe distruse, cine le va înapoia veşmintele, icoanele şi celelalte lucruri necesare pentru viața 

Isericii? 


În sfârșit, spun că eu am îndeplinit datoria mea, iar cum o să privească tribunalul suprem la activitatea 
mea de apărare a intereselor naționale, aceasta ne va arăta verdictul ce-l va pronunța. Verdictul va 
demonstra dacă într-adevăr Guvernul sovietic asigură dreptul naţiunilor la autodeterminare, sau 
îi ta ua un ideal a cărui materializare se va Jace doar într-un viilor necunoscul. Oricum, aşa 
fi șa pa noştri li se părea dulce primirea suferințelor pentru patrie şi credinţă, la fel de dulce 
sef) 4 mie această pedeapsă pe care mi-o va da ribunalul suprem pentru că n-am lăcul în ceea ce 
ÎS SA : purarea Bisericii naționale şi libertăţii poporului georgian. Aceasta va fi încununarea crucii 
Porl de o viaţă, anume de 37 de ani de când slujesc Imi Hristos. 


387 


S dp dl i sentința dată mie de 
Vocea înălțată de către mine pentru apărarea intereselor naţionale şi sentinţe de 


Călre 

tribunalul suprem, vor găsi loc în inima fiecărui georgian care încă n-a pierdut Aa Ac, E CU de 
, pa e, — să fi ] umnezeu! — si m 

patrie. De aceea mă consider fericit. Şi, ca un credincios, voi spune — să fie voia lui 4 > Si mă 


adresez vouă cu cuvintele lui Hristos: Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeti pe Mine, ci pe voi 
plângeti-vă şi pe copiii voştri (Luca 23,28). 


În anul 1924, pe 19 martie, la ora 20, tribunalul suprem a dat următoarea SEDII i Aba) a i cale 

A CA ă (Da, 2) e“ Dixi 
Ambrozie, acelaşi cu Visarion Helaia, este condamnat la închisoare — 7 ani, 9 luni "i 40, ae. zile, regim 
aspru şi confiscarea averii. Alţi membri ai Sfântului Sinod au fost de asemenea con amnați cu diferite 
pedepse. 


licos 


În acelaşi an, în diferite zone ale țării, a început revolta populației contra regimului comunist-dictatoria, 
Astfel, sub presiunea poporului, Guvernul a fost nevoit să cedeze, iar în luna aprilie a dat o amnistie prin 
care, după 2 ani de închisoare, erau eliberaţi toți membri Sfântului Sinod. Dar deja bătrânul și mult 
chinuitul Prea Fericit Ambrozie n-a mai trăit mult, trecând la cele veşnice în anul 1927. 


În anul 1994. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene a hotărât canonizarea Patriarhului Catolicos 


a toată Georgia, Ambrozie 1, ca Sfânt Mărturisitor; tot atunci a fost stabilită şi ziua de prăznuire a sa pe 
16 martie. 


Printre alți membri ai Sfântului Sinod judecaţi îm 
Kutaisului, Nazarie. Î.P.S. Nazarie :s-a născut îi 
Seminarul Teologic din Tbilisi. În anul 1893, e 


preună cu Prea Fericitul Ambrozie a fost şi Mitropolitul 
n anul 1872, în familia unui preot. Urmează studii la 
ste hirotonit preot. După moartea soției şi a celor două 
fiice, în 1904 se călugăreşte, luându-şi numele de Nazarie (numele de mirean fusese Iosif). lar 
1918, pe 17 noiembrie, a fost hirotonit episcop şi instalat ca Mitropolit al Kutaisului. 
La procesul sus-amintit, împotriva membrilor Sfântului Sinod, Î.P.S. Nazarie s-a arătat ca unul dintre cei 
mai riguroşi apărători ai Bisericii ŞI patriei. La întrebarea judecătorului — de cine a fost ascuns tez 
bisericesc — Mitropolitul Nazarie a răspuns fără frică — 
țării de atunci. Sentința Tribunalului 
condamnarea la moarte. 


în anul 


curul 
de tâlharii cei răi — referindu-se “la conducerea 
Suprem pentru Î.P.S. Nazarie a fost cea mai dură. anume 


După amnistia sus-amintită, Î.P.S. Nazarie a fost eliberat în | 
Sfântului Sinod. Dar pe 27 august acelaşi an, fiind într- 


comună nu departe de oraşul Kutaisi, la miezul nopţii, Mitropolitul Nazarie îm 
fost atacați şi arestaţi de către miliția 


paznicii închisorii. După aceea, fără nici o judecată, Mitropolitul N 


preună cu alți 4 clerici au 
apoi întemnițați şi batjocoriţi de către 
azarie împreună cu cei 4 clerici: Preot 
„ Preot lerotei (Nicoladze) şi Diacon Visarion 
i asasinați prin împuşcare. 


In încheiere, ar fi spre folos să amintim ultimele rostite în fata 
judecătorilor săi: Sufl 


, iar trupul meu vi-l dau vouă. 


388 


| DESPRE BISERICA ÎNTEMNIȚATĂ 
în care Paul Caravia arată prigoana prin care a trecut Biserica Ortodoxă 
la instalarea comunismului în România 


omunismul a dovedit şi dovedește încă un fapt greu de contestat ŞI anume: din principiu. în 

prelungirea fundamentalismului revoluționar ateist, a dus aceeaşi politică negativă faţă de 

religie în două planuri diferite. Un plan - cel al credinţei - în care acţionează ca «tei. urmărind 
Piistrugă prezența lui Dumnezeu în sufletul şi în mentalul oamenilor, să distrugă imaginea lui homo 
veligiosus: În acest sens, comuniştii au mers pe drumul deicidului, prin demolarea ideologică a 
redinței, dar şi prin eliminarea sau izolarea fizică a credincioşilor şi a păstorilor acestora. din 
societate, din comunitățile naționale ale lumii întregi. Un al doilea plan - cel al instituţiei bisericeşti - 
respectiv al legalității confesiunilor, al raporturilor cu Statul, al averilor, al recunoaşterii lor indiferent 
de gradul autonomie! Sau al subordonărilor extreme acceptate prin tratate, concordate sau alte 
modalităţi care nu contravin ordinii constituţionale (culte care nu sunt acceptate prin lege). 


România veacului XX a cunoscut un singur regim totalitar. A fost cel de sorginte comunistă şi de 
inspirație sovietică, după 23 august 1944 şi până în decembrie 1989. Regimul totalitar comunist a 
dobândit treptat caracterul rerorisr de star, datorită participării impuse, prin variate metode ce veneau 
in contradicţie cu drepturile omului şi angajau toate instituţiile Statului în actele de control şi 
represiune contra propriilor cetățeni (o adevărată interpretare a drepturilor omului dovedeşte milenara 
origine religioasă, chiar creştină a acestora). 


Prin extensii internaţionaliste, aceste metode impietau asupra libertăților religioase din ţările anexate 
sau cuprinse în sfera lor de influenţă. La adăpostul aşa-zisei reorii revoluționare radicale, instaurată. 
cel mai adesea, prin lovituri de stat, întreaga populaţie a fost obligată (neavând alternative de 
organizare liber consimţite) să devină obedientă, prin şantaj şi teroare, scopurilor urmărite de purereu 
isluurată, de ideologia sa universală, de partidele unice - instrumente ce aplicau, în practica socială. 
opera de distrugere a duşmanilor de clasă. Ele vizau reeducarea întregii societăţi; au exercitat teroarea. 
cu precădere împotriva religiei şi reprezentanţilor Bisericilor tradiţionale, socotite conservaroare ŞI 
reacționare. Mărturii tragice aflăm în istoria revoluțiilor comuniste (indiferent cum se vor fi intitulat) 
de la Revoluţia Franceză, a celor inspirate de ea - 1848, Comuna din Paris, modalităţile de luptă 
inticreştină din America Latină contra Bisericii coloniale şi promovarea Teologiei Eliberării. strategia 
lărâmiţării unităţii creştine în nenumăratele secte din lumea celor două Americi -. până la formele 
nstituite ale revoluţionarismului comunist totalitar, începând din 1917 în Rusia şi urmate de vastele 
“Aperienţe complementare din Asia și, mai ales, din ţările Est-Europene, din 1944 până în 1984-1990. 
Spiritul comunist ce a inspirat ideologia revoluției mondiale a influenţat în cea mai mare măsură 
“ntrolul mondial al luptei antireligioase şi mai ales anticreştine, fie prin politica dusă de Komintern 
fominform), de mişcarea pentru pace, de alte forme ale solidarității mondiale ateiste. Nu de putine 
A politica antireligioasă s-a cuplat cu interesele statelor, cu mişcările naţionale şi cu manipularea 
"unităţilor de către cele esoterice . 


ii asa stări de lucruri au generat rezistenţa instituțiilor religioase de pretutindeni, chiar când au 
lat c N accepte compromisuri cu puterea statelor totalitare comuniste. Sub această Re ucisata Sa 
az . tele: ortodox, catolic, budist şi mai puțin cel musulman, mozaic ori E be git mi til se 
nina pAlaţe a fost menţinerea religiozității ca formă a culturii cotidiene, SI la trăirile aie : 
Public: a manifestările ascunse (botezuri, cununii, înmormântări cu ritualuri alai oase) i chiar 
Al ap all Tibetul comunizat), la extrema represiunii comuniste, pein marea supravieţuire a e inței in 
în, „+ unde au fost distruse toate structurile vieţii religioase, ori în U.R.S.S,, devenit pentru 70-80 de 
ing, etionul luptei marxist-leniniste antireligioase. în sferele sale de influență: state, popoare, 
| eluali, universităţi, sindicate, organizaţii zise ecumenice, etc. 


ÎL 


Tan . Ş - : 
“9is Furet ține să sublinieze afirmaţia făcută de H. Arendt: Lagărele de concentrare dezvăluie 


389 


aa 


esența totalitarisrnului completând-o în sensul că inumanitatea fundamentală a acestor regimuri 
ideologice trebuie opusă transcendenţei Divine, cum analizează, pertinent, Gurian. Acesta susține că 
stânga intelectuală europeană, luată în întregul ei (..) este antifascistă, nu antitotalitară. Motiv pentru 
care îl apreciază pe George. Orwell, autorul cunoscutului roman /957, scris încă din 1949 şi, nu mai 
puțin, pe Raymond Aron, ce fac excepţie de la conformismul intelectualităţii, prin capacitatea lor 
analitică. 

Nu trebuie neglijat, însă, rolul atribuit de H. Arendt terorii în totalitarism, terorii totale ca lege a 
mişcării Istoriei. în bolşevism, sau a Naturii la nazişti, înlocuind legile pozitive; teroarea totală devine 
esență a guvernării şi principiu al mişcării. Adevărata esenţă a tuturor ideologiilor a fost dezvăluită 
prin rolul pe care-l joacă în aparatul dominaţiei totalitare, devenind independentă la restul experienţelor 
umane. Regimul totalitar a distrus toate tradiţiile sociale, juridice şi politice ale ţării, la care le 
adăugăm pe cele spirituale. 


În orice ţară în care se aplică regimul comunist, el exprimă totalitarismul terorist de stat şi că 
distrugerea religiei este unul dintre obiectivele importante care a fost urmărit cu o tenacitate şi cu o 
continuitate rar întâlnite în istoria lumii, chiar dacă ar fi trebuit să aştepte încă un secol pentru 
atingerea unor atât de profunde rădăcini ale religiei în ansamblu şi cu precădere ale creştinismului. 


După experienţele ateiste ale secolului XX, înregistrăm astăzi următoarele valori privind răspândirea 
creştinismului în lume: 

1) Catolici - 872 104 000, din care: romano-catolici - 862 422 000 şi uniaţi (răsăriteni)-9 682 000 

2) Protestanţi - 339 990 000, din care: biserica unită (reformaţi şi lutherani) - 65 400 000, lutherani - 
44 900 000, reformaţi/prezbiterieni - 43 500 000, metodişti - 31 650 000, penticostali - 59 000 000, 
holiness - 6 725 000, adventişti - 6 200 000, congregaţionişti - 2 900 000, anabaptişti (menohiţi) - | 
250 000, moravi - 750 000, quakeri - 500 000 şi diverşi (alte secte neoprotestante) - 27 475 000 

3) Ortodocşi - 139 380 000, din care: ruşi - 92 542 000, români - 18 000 000, greci - 13 430 000, sârbi 
- 8 100 000 şi diverşi - 7 326 000 

4) Monofiziti - 30 267 000, din care: etiopieni - 17 333 000, copţi - 7 919 000, armeni - 3 350 000, 
sirieni - | 665 000 

5) Anglicani - 52 500 000 

6) Biserica nestoriană: - apropiati de protestanți - 30 500 000 şi apropiaţi de catolicism - 14 600 000 


După terminarea celui de-al doilea război rnondial, ţări precum Lituania, Letonia, Estonia, Polonia, 
România. Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, lugoslavia şi o bună parte din teritoriul Germaniei (până la 
Berlin) au rămas sub influenţa şi controlul direct al fostei U.R.S.S. Politica antireligioasă a ocupanților 
s-a manifestat imediat după august 1944 şi, mai cu seamă, după 1945, în condiţii diferite după structura 
dominantă a confesiunilor religioase. 


În Rusia, după 1917, partidul bolşevic n-a întârziat să pornească represiunea religioasă asupra Bisericii 
Ortodoxe (prescurtat B.O.) şi mai apoi asupra celorlalte confesiuni ce activau pe teritoriul U.R.S.S. 
Schiţăm câteva aspecte ale represiunii bolşevice contra religiei şi a bisericilor. 

- După revoluţia comunistă din februarie 1917, are loc Sinodul pan-rusesc ce restabileşte independenţa 
patriarhului față de stat (autocefalia). 

- Revoluţia din octombrie 1917 declanşează dezagregarea unităţii B.O., laicizarea şi violentarea 
milioanelor de credincioşi, exilarea personalităţilor ecleziastice şi subordonarea Bisericii. 

- Acţiunea de laicizare a intelectualităţii ruse şi a muncitorimii avea antecedente importante încă de la 
sfârșitul secolului XIX (vezi teoriile comunistului Gramsci). 

- Perioada 1918-1948 (decretul de separare a Bisericii de Stat, nu şi a statutului juridic) marchează 0 
luptă foarte cruntă deschisă contra B.O., confiscarea tuturor bunurilor (avându-se în vedere toale 
confesiunile). În 1927 mitropolitul Sergiu recunoaşte autoritatea Sovietelor şi încetează opoziţia față de 
Statul totalitar comunist. 

- Represiunea - 150 de episcopi internaţi în lagărele de la Marea Albă; campanie ateistă de proporții; în 
cursul anilor 1917-1923 (epoca lui Lenin) au fost 14.590.000 de victime, dintre care 40.000 de preoti: 
în perioada 1924- 1947 au murit cca. 36.000.000 de oameni, dintre care 5.000 de preoţi (pe baza legi! 


*.990 


i] 


C 


| 
| 


| 


| 


| 


| 


U 
| 


lege promovată în 1794 de Couthon pentru 


Ş 
E 


care prevedea judecarea sumară şi executarea rapidă, 

"OV, ic 

A Revoluţiei Franceze). 

lu$ mai mare Catedrală Ortodoxă din lume, inaugurată în 
ea 


j 1883 (Catedrala Hristos Mântuitorul). 
în cursul a 45 de ani, este demolată în 1931, 


din ordinul lui Stalin, în patru luni. Dintre 
one de cupru; crucea masivă ridică înălțimea 
ral al Țarului cântărea 24 de tone: 12 porţi de 


A Sa ce, un iconostas monumental ornamentat cu 
br alde şi aur, icoane, peste 170 de plăci de marmură comemorative ete. 
șmal< 


Un raport prezeuțal de lakovlev (pentru Boris Elțân), care a condus Comisia pentru reabiliturea 
“ictimelor politice, consemnează martirizarea între 1917-1980 a 200 000 de clerici, iar 500 000 au fost 
deținuți şi deportaţi. Până în 1937 au fost deținuți 136 900 de clerici şi 85 000 asasinați. In 1938 au fost 
8 000 arestaţi şi 21.500 executaţi. Numai în anul 1922 au fost asasinați 8.000 de prelați. inclusiv 
Mitropolitul Veniamin, în urma presiunilor exercitate de puterea bolșevică pentru acapararea tezaurului 
bisericesc evaluat la cca. 300 milioane de dolari. Au fost împărţite “săracilor” bunuri curente ale 
Bisericii, dar nu s-au predat odoarele de cult extrem de preţioase reţinute de “noua putere”. 


mo 


in Basarabia (devenită după ocupaţie Republica Socialistă Sovietică Moldovenească), în 1944-1945 
existau 24 de mănăstiri şi schituri (9 de maici şi 15 de monahi) cu 1007 călugăriţe şi 440 de călugări. In 
954 se numără 7 mănăstiri de călugări şi 8 de maici, cu un personal de 1393 de persoane, faţă de 2414 


în 1925 (redus deja prin represiunea din primii ? ani de bolşevizare). Datele sunt extrase din revista 
Destin românesc, 411996, nr. 12, pp. 85-100. 


Confiscările din B.O. s-au ridicat la fabuloasa valoare de 2,5 miliarde ruble-aur. Au fost distruse 40.000 
de biserici şi jumătate din numărul moscheilor şi sinagogilor. 

- Compromiterea clerului prin racolările KGB (cu menţiunea din raportul lui lakovlev potrivit căreia 
mulți membri ai clerului au acționat împotriva propriei conştiinţe), sub represalii, fapt pentru care este 
sreu Să-i arătăm cu degetul. 

-Dezlănţuirea unei furibunde acțiuni de ateizare a conştiinţei populaţiei, de la copii la bătrâni. prin cele 
mai abjecte practici de defăimare a credinţei (care, între altele fie spus, au fost întâlnite în crimele de 
reeducare teroristă organizate în închisorile din România asupra tineretului generaţiei 1948): editări ale 
literaturii ateiste, forme de batjocorire propagandistică a formelor de cult, interzicerea religiei în şcoli. 
incurajarea blasfemiilor cu precădere contra cultului creştin ş.a. 

- Intre 1959 şi 1964, sub Hrusciov, se resuscitează represiunea: din 20 000 de biserici rămân 13, din 77 
de mănăstiri rămân 17, cinci din opt seminarii închise, înființarea Consiliului Afacerilor Religioase 
pentru intensificarea controlului statului asupra Bisericii; între 1964-1989 au loc arestări ŞI încarcerări 
inclusiv în clinici psihiatrice: apar forme ale dizidenţei din rândurile clericilor. 1. Andropov, fostul 
preşedinte al KGB-ului, a infiltrat Biserica în cadrul unei diversiuni demolatoare ŞI anume: promovarea 
ţiunilor proprii unei variante comuniste a Teologiei Eliberării în sânul Bisericii tradiționale şi aşa 
devenită neputincioasă după zeci de ani de terorizare. 

„Amintim că în cunoscutele Directive de bază ale NKVD pentru ţările din orbita sovietică (Moscova. 
206. 1947 [strict secret] K-AA/CC 113, Indicaţia NK/003/47) la punctul 34 se recomandă o atenție 
dtoscbiţă asupra bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o 
“lipalie- generală împotriva ucestora. E necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti. 


Urhive : Za = a cuci sta E E pai 
Vhivele, conținutul predicilor, al cântecelor, al educaţiei religioase şi cel al ceremoniilor de 
"morma : = ae e za deh Speta 
ormântare. Era în 1947, la începutul măsurilor antireligioase în ţările ocupate de sovietici. 
Mod, 

e 


lui sovelic va fi impus țărilor din Estul Europei şi chiar celor din Asia (Tibetul), Coreea de Nord. 
ş Mgolia, China. din Cuba ş.a. ținând însă seama de particularităţi strategice, confesionale sau politice. 
„i “Presiunea din Bulgaria (1948- 1963) a fost mai reţinută şi Biserica Unită a rămas relativ autonomă. 
i Albania, represiunea a fost cruntă, am zice chiar absolută în ceea ce priveşte instituţia bisericească. 
În musulmanii au numărat mii de persecutați. 5 stia pari a Ala eg 
“omor “ catolice biserica romano-catolică a fost tolerată uneori, iar alteori intimidată, nelipsind unele 
ti ce Omisuri in Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi ţările baltice. Cortina de Fier funcţiona în punctele 
c mai sensibile. 


39] 


SE [EG Eee ai SN i da uni ia rit cal ară Ra ăi AN e: i ia sut 


- Biserica protestantă a fost obedientă fiţă de stat, ceea ce explică şi numărul redus de victime. 


In timpul Conciliului Vatican II, 1962-1965, funcționau 150 de episcopi catolici în toată 


lun 

i ş TA 700 e E 908 i RE ED Tri, 
comunistă, dar la lucrări au participat foarte puţini ierarhi şi deloc din URSS, din România, China Sau 
Vietnamul de Nord. Patriarhatul ortodox (Constantinopolitan) şi Consiliul ecumenic al Bisericilo; 


(creaţie sovietică) n-au trimis nici observatori. 


În ce priveşte România, bisericile tradiționale şi cultele au fost obligate să preia sistemul sovietic de 

subordonare impus de Partidul Comunist (deşi se încălca principiul autocefaliei). Majoritatea Populaţiei 

ortodoxe va fi supusă unei acerbe terori, cunoscute fiind, pe de o parte, vechile rădăcini Creştin. 

ortodoxe în conştiinţa oamenilor şi. pe de altă parte, faptul că dreapra românească era pătrunsă de 

Spiritul creştin. Frontul cvadripartit venit la putere după 23 august nu dorea să se ajungă la mişcări de 
rezistentă anticomuniste, pe baza unor legături ce ar fi putut deveni operative, cu toate celelalte tări 

răsăritene invadate de armata roşie. 


Totalitarismul sovietic avea şi o veche experiență în privința impunerii programului său altor țări (din 
cadrul Uniunii sovietice şi din afara ţării lor, prin Komintern şi prin alte reţele internaţionale de 
influenţă - zise “ecumenice”). 


Modelul represiunii antireligioase aplicat în România, în perioada 1944-1989, a reprodus, în liniile sale 
esenţiale, ideologia şi politica Partidului comunist al Uniunii Sovietice şi NKVD. Amintim mai jos 
componentele principale ale politicii represive. 

- Preocuparea formării unui partid comunist, care lipsea cu desăvârşire. Metoda? Strângerea celor 
dornici de putere, a celor nedecişi, a celor ignoranţi şi a celor consideraţi compromişi, dezorientându-i 
prin promisiuni democratice. În toate domeniile importante ale vieţii intelectuale s-au creat organizaţii 
democratice, tolerante şi larg deschise colaborărilor. S-au format Uniunea Scriitorilor. a Juriştilor. a 
mişcării sindicale unite, Tineretul Progresist, Frontul Naţional Democrat, Comunitatea democrată a 
evreilor etc. Pentru clerul ortodox s-a format, după martie 1945, Uniunea Democratică a Preoţilor. 

- Au ocupat funcţia de miniştri ai Departamentului Cultelor, Gheorghe Pop, Constantin Burducea. 
preotul unei parohii comunale (martie 1945 - aprilie 1946) şi Stanciu Stoian, care vor asigura 
ingerințele statului sovietizat, în activitatea Bisericilor; s-a dezlănțuit prigonirea fețelor bisericeşti încă 
din 1945. 

- După arestarea lui lon Antonescu noua guvernare a decis încarcerarea cetăţenilor români de origine 
germană; au fost organizate primele lagăre de detenţie pentru duşmanii regimului de tip sovietic, printre 
care şi mulţi preoţi; epurări masive în Biserică, pe motive diferite, pretext de a reduce personalul 
ecleziastic; aplicarea obligaţiilor ce decurgeau din Convenţia de Armistiţiu, a Comisiei Aliate de 
Control din România care, deşi, cvadripartită, era dominată de sovietici, a Tratatului de Pace de la 
Paris, însoţite de documente complementare ori cerinţe legate de împrejurările speciale (Protocolul 
NKVD, ordine venite prin consilierii sovietici direct de la Moscova, “vizitele” lui Andrei lanuarevici 
Vâşinski etc.). 

- În 1948, desfiinţarea şcolilor confesionale: campania de presă antireligioasă susținută; desființarea la 
| decembrie 1948 a Bisericii Greco-Catolice (unită cu Roma) prin Decretul nr. 358. Măsura a fost 
dictată de Biroul politic al Partidului Comunist Român şi impusă samavolnic (Hotărârea PCR a fost 
luată de Gh. Gheorghiu-Dej, Theohari Georgescu, Ana Pauker, Vasile Luca şi Emil Bodnăraş, ultimii 
doi cu răspunderi directe în “politica religioasă”). De altfel, chiar actul de la 1 octombrie 1948, semnat 
la Cluj, a fost supravegheat direct de Ana Pauker şi Stanciu Stoian, membru al guvernului comunist. 


Scaunele episcopale ale Bisericii Romano-Catolice au fost reduse, totodată, de la 6 la 2 episcopii: PE 
motiv că nu aveau suficienţi credincioşi pentru a justifica atâtea episcopii. 


S-a restrâns, până aproape de desființare, viaţa monahală în bisericile tradiționale. Măsurile s-â! 
accentuat după îndepărtarea monarhiei (1947) şi concomitent cu dezlănțuirea campaniei de arestări 4 
participanţilor la mişcarea de rezistență anticomunistă (cea. 200.000 de deţinuţi şi de cinci ori mai mulți 
cei trecuți prin anchetele Securităţii) atingând proporţii naționale până în 1964. Patriarhul Biserici! 
Ortodoxe murea în scaun în 1948, Numeroşi ierarhi ai bisericii (precum Efrem Enăchescu. Mitropolit î 
Basarabiei, Vasile Lăzărescu, Mitropolit al Banatului, Irineu Mihălcescu, Mitropolitul Moldove! 


392 


A 


| olit al Transnistriei, Tit Simedrea, Mitropolit al Bucovinei, 


Mota) au murit sau doar au fost epuraţi ori supuşi la forme de 
A sia 


19 iulie 1948 fusese denunţat concordatul cu Vaticanul, eliminată religia din şcoli, în urma noii lesi 
a e 


stământului, confiscarea averilor acestor şcoli, noua lege a cultelor şi îngrădirea suprafetelor 
te Bisericilor tradiţionale (ale B.O. în mare măsură), 


în total 17 episcopi scoşi din scaun şi 
domiciliu forţat. 


p ÎNV 

gestină Fei e 
| Au fost efectuate importante arestări în rândul personalului ecleziastic ortodox, Biserica m ajoritară a 
| câniei, cât şi al celorlalte două biserici tradiţionale. Treptat, B.O. a fost deposedată de averile 
"Rom nite. ogoare şi construcţii, printr-o politică de secularizare. 


| oşte Ş A soc i . ; . zi ; 

„n Rr datele cuprinse în monumentala lucrare Dicţionar-Biserica Intemniţată prezintă următoarele 
| înre privind personalul ecleziastic ce a suferit regim de detenţie în perioada comunistă: preoţi ortodocşi 
| Li | 


388. areco-catolici (Uniţi) 235, romano-catolici 172, pastori protestanți 67, pastori neoprotestanţi 25. 
musulmani 23,mozaici 13. Conform Legii nr. 139/1947 au fost epuraţi 966 de preoţi, majoritatea lor 
ortodocşi. In Mişcarea Naţională de Rezistență au participat peste 60 de monahi ce au fost închişi. 


„Asupra corpului ecleziastic au fost folosite:metodele de anchetă, de detenţie foarte aspră, de tortură şi. 
nu mai puţin, de racolare de către organele ministerului de Interne. Presiunile urmăreau abjurarea faţă 


je confesiune, faţă de biserică, de Dumnezeu, libertinajul, corupţia, fapt care a influențat. evoluţia 
corpului ecleziastic. 


Dacă avem în vedere că şi admiterea la Institutul de Teologie, la doctorat, la funcţii în ierarhie etc.:se 
făcea pe criterii “de dosar” sau de acceptare a ingerințelor politice, atunci: vom înțelege că regimul 
comunist a dus o luptă continuă de destabilizare a instituţiei religioase, nuanţată de la o confesiune la 
alta. de la o naţiune la alta, de la o perioadă la alta, în rândurile intelectualilor sau ale laicilor din lunga 
dominație a totalitarismului comunist. 


Jandarmeria şi Siguranţa erau informate să urmărească manifestările religioase şi mai ales. politice ale 
clerului, despre care conducerea PCR ştia că este, în masă, potrivnic regimului ce se instaurase după 
1944. Prin ordinul nr. 7424/1947 al Inspectoratului Regional de Siguranță Bucureşti s-a solicitat nu 
numai urmărirea preoţilor, dar şi întocmire de fişe personale, după un model indicat, care trebuiau 
inaintate organelor de represiune până la | decembrie 1947. Din păcate selecţia documentelor şi a 
conținutului este puţin consistentă, adeseori partizană, sursele citate fiind din perioada comunistă. 

- Distrugerile masive ale lăcaşurilor de cult (ortodoxe în cea mai mare parte, dar ale celorlalte biserici: 
moschei, sinagogi - vezi lucrarea recentă semnată de Lucian Schwartz şi Aristide Streja, Sinagogile din 


România în perioada comunistă, 1997) întregesc modelul represiunii antireligioase aplicat de 
comunişti. 


Desigur s-au făcut și acte reparatorii, în special pentru monumentele cu caracter istoric. de patrimoniu, 
“a parte a istoriei naţionale sau a valorii materiale propriu-zis (industria turismului, imaginea 
diplomatică, infiltrarea internaţională etc.). 
- Au fost cazuri semnificative de convertiri în timpul detenţiei, de consacrare în secret a episcopilor 
sreco- şi romano-catolici, de rearestări ale foştilor deținuți, care după eliberare au devenit preoți sau 
monahi, după cum au fost mulţi care au murit în închisoare sau în.libertatea condiţiilor neelucidate (în 
lupta de rezistență anticomunistă). 
- Un Caz special îl formează tragedia populaţiei creştine rămasă în URSS (ca R.S Moldovenească 
“venită la România în anii 1941-1944 şi rămasă apoi sub ocupaţie). Dispunem de o listă (cei care au 
Ost depistaţi până în acest moment) a personalului ecleziastic din Basarabia refugiat în România. Multi 
ntre ei au ajuns în închisorile românești. a: 
E Represiunea ia proporţii şi interdicțiile religioase opresc şi descurajează orice manifestare publică 
Prin “ordin strict secret” nr. 27936, din decembrie 1948). Condamnarea ideologică a acestor obiceiuri, 
€ sorginte religioasă, generează fenomenul de evitare sau conspirativitate. - căsătorii religioase, 
Stezuri, înmormântări cu ritual religios, participarea la slujbe, respectarea sărbătorilor religioase ş.a, 
“pulația încălca adesea aceste restricții, ceea ce a dus la infiltrarea Bisericilor şi a personalului 


CU pe 3 , Sa ; : 
. “Zlastic cu informatori pentru a se controla fenomenul de “reeducare” urmărit de regimul comunist 
Cist, 


393 


În studiile mele privind situaţia bisericii în perioada comunistă pe lângă arhive, am recurs la Cercetarea 
literaturii de detenţie (memorii, jurnale etc.) apărută după 1989. Au fost citite cca. 170 de lucrări din 
care. o parte importantă, menţionau nume de preoţi (adeseori fără elemente suficiente de identificare), 
De asemenea, au fost cercetate reviste bisericeşti, apărute după 1989, în care sunt menţionate date 
folositoare cercetării noastre. Din păcate, colecţiile de la Patriarhia Ortodoxă sau de la Arhiepiscopia 
Catolică nu sunt complete şi nici organizate după reguli bibliografice. 


Personal, spre exemplificare, nu am putut identifica un preot, un schimnic. cu care am fost în perioada 
noiembrie sau decembrie 1950 la Gherla, într-o cameră de reeducare. şi nu am reuşit nici astăzi. cu 
toate diligenţele făcute, să-l pot menţiona cum se cuvine. Am stat, de asemenea, cu un Vicar romaâno- 
catolic de Oradea, din februarie până în octombrie 1950, în camera 5 Jilava secret, maghiar, scriitor. de 
origine cumană, ce nu figura pe tabelele Arhiepiscopiei Romano-Catolice. L-am găsit după doi ani cu 
ajutorul părintelui Fodor din Oradea. Fusese bătut rău la Securitate și avea, ca şi mine. încălțările rupte. 
în urma bătăilor cu răngi de fier, la tălpi. Nu-mi amintesc, de asemenea, numele unui pastor considerat 
un conducător al cultului Adventist de ziua 7-a; era vegetarian şi am stat împreună prin 1952 sau 1953 
la Securitatea Rahova (Bucureşti). Îmi fac datoria să-i reamintesc pe toţi cei neidentificaţi: să nu se uite 
că părintele Vasile Țepordei din Cahul a fost judecat de un Tribunal sovietic la Constanţa şi trimis în 
lagărele din URSS, ale gulagului sovietic (gulag este denumirea rusească şi comunistă a penitenciarelor 
de detenţie politică şi de aceea nu este propriu pentru spaţiul penitenciar din România). 


După cum se ştie multe nume apar în cărţile, în articolele sau în amintirile înregistrate ale foştilor 
deţinuţi politici, martori direcţi ai represiunii comuniste dar care, din păcate, nu cu date suficiente de 
identificare aşa cum am procedat şi noi. Există deci o serie de referiri anonime la preoți pe care o ediţie 
ulterioară i-ar putea aduce la locul cuvenit. După cum studiul dosarelor Securităţii poate prezenta şi 
surprize privind aspecte mai întunecate ale acestor vieţi pe care le-am fi dorit scutite de cea mai neagră 
suferinţă, aceea a pierderii demnităţii în urma anchetelor Securităţii, în teroarea reeducării sau în cursul 
detenţiei. Să nu uităm însă a ne întreba, în primul rând şi întotdeauna, cine a dezlănţuit represiunea. 
cine a avut nevoie să maculeze demnitatea omului şi mai ales a slujitorilor bisericilor şi ai credintei în 
Dumnezeu, cât de mare şi de tolerabilă a fost suferința pentru ființa oricăruia dintre detinuţi. cu 
eroismul şi cu neputinţele lor. Să nu se uite că revoluțiile presupun, în esenţa lor. ideea satanică a 
“revoltei” şi, de aceea, indiferent de modul în care şi-au prezentat sau ascuns scopurile “intelectuale”. 
“sociale” sau “morale” ele au lovit, dintru început, contra Bisericii, celei a lui Hristos mai cu seamă. 
chiar când a dat dovadă de intransigență dogmatică sau de toleranţă înțeleasă ca slăbiciune a iubirii 
dintre oameni. 


Cunosc un eminent medic, fiu de preot, care n-ar fi avut şanse universitare, fapt pentru care a fost înfiat 
de un miner (cu har) până la terminarea facultăţii. Şi câţi alții, chiar dacă n-au fost fii de preoți. 
Amintesc aici şi pe cei patru schimnici de la Schitul Cetăţuia-Câmpulung,. care ne-au adăpostit în 
august 1947; pe preotul fără nume, care ne-a adăpostit în locuinţa sa de la Patriarhie, după arestările din 
15 mai 1948; sau pe preotul-paroh ce locuia pe şoseaua Mihai Bravu, tot în iunie 1948: sau pe parohul 


de la Biserica Delea Veche din Bucureşti; pe preoţii rezistenți de la Mănăstirea Antim şi din grupul 
“Rugul Aprins”. 


394 


PREDICĂ 
LA TĂIEREA ÎMPREJUR CEA DUPĂ TRUP A DOMNULUI 
(SFÂNTUL VASILE, ANUL NOU) 
A PĂRINTELUI CONSTANTIN VOICESCU 


raznicul împărătesc al Tăierii Împrejur şi al Punerii Numelui Domnului nostru lisus Hristos. 

sărbătoarea Sfântului Vasile şi Anul Nou. Despre fiecare din aceste sărbători vom Spune un 

cuvânt, aşa, ca să plecăm de aici, în această primă zi a anului, cu nişte adevăruri de credință 
pe care să le punem la inima noastră şi care să ne fie de folos cel puţin un an de zile. 


În legătură cu prima sărbătoare: Praznicul Tăierii Împrejur. Era un ritual religios legiferat de 
Moise. A fost dus Domnul nostru lisus la templu la opt zile pentru acest ritual. Acesta era un Semn al 
legământului făcut de Dumnezeu cu Avraam. aşa după cum ştiţi, căruia i s-a impus pentru prima dată 
această tăiere împrejur. Şi aceasta însemna semnul legăturii dintre Dumnezeu şi poporul ales, popor 
care avea să fie înfiat de Dumnezeu. Sigur că Domnul nostru lisus Hristos nu avea trebuință de acest 
semn, dar prin acest act la care se supune El dă pildă de smerenie, pildă de supunere față de 
rânduielile legii din Sfânta Scriptură. Pe această lege ştim foarte bine că Domnul lisus a spus că n-u 
venit s-o desființeze, ci a veni! s-o împlinească, s-o desăvârşească, şi împlinirea acestei legi avea să 
fie, pentru noi, creştinii, tăierea împrejur. Nu e făcută de mână tăierea împrejur cea duhovnicească. 
tăierea împrejur a Sfântului Botez adică, aşa cum spunea Sfântul Pavel, dezbrăcarea de trupul 
păcatelor cărnii. În felul acesta, iubiţii-mei, au înţeles apostolii, care, după cum ştiţi, în primul Sinod 
Apostolic, în anul 50, ei, ucenicii Domnului şi cu ceilalţi ucenici ai lor, au hotărât, acolo. la 
lerusalim (unde a fost primul sinod) să nu mai impună tăierea împrejur în trup. Noul 
întemeiat de Domnul lisus Hristos urmează să săvârşească în noi (şi cu voia 
bineînţeles) o deplină supunere față de Dumnezeu a trupului nostru şi 
pătrundere cu puteri sfinte a acestui trup..Acest trup avea să fie pătruns 


Astăzi, iubiții mei, 


legământ 
Şi cu strădania noastră. 
a poftelor lui, o deplină 
de puteri sfinte prin botez. 

aşa cum vă spuneam, este şi sărbătoarea numelui lui lisus. Atunci 
acest nume, la tăierea împrejur: lisus care înseamnă Mântuitor, lisus care nume I-a fost indicat chiar 
de înger înainte de naştere. Acest praznic în legătură cu numele Domnului nostru lisus Hristos ne 
aduce aminte ce loc de seamă trebuie să aibă chemarea acestui nume în viaţa noastră duhovnicească. 
Zice Sfânta Scriptură-că Dumnezeu l-a preaînălțat şi I-a dat Lui nume care este mai presus de orice 
nume, ca în numele lui lisus tot genunchiul să se plece. S-a petrecut atunci, la tăierea împrejur. o 
suferință în trup a Domnului Hristos. De altfel suferinţa aceasta a Domnului Hristos şi smerenia Lui 


a început de la naştere: S-a născut într-un grajd, într-o peşteră murdară, rece, a fost prigonit. a 
trebuit să fugă şi a continuat prin această tăiere îmorei i i 


| s-a dat 


râu de sânge care curge de atunci permanent în 
istorie ca un fluviu din potirele Sfintelor Jertfelnice ale Bisericii, râu de sânge care curge spre 


curățirea noastră, spre învierea noastră, adică spre mântuirea noastră. Aceasta este în scurt 
semnificația praznicului împărătesc al Tăierii Imprejur. 


lată, în această primă zi a anului îl serbăm 


decât un singur 
e: urmărea legea binelui. Şi spune el un lucru 
pentru fiecare: Când iau tratatele sale morule şi 
e împlinire a binelui) su/lezul meu şi trupul meu 
U Şi instrumentul supus al Sfântului Duh pentru «d 
n mine un ritm de armonie, mă simt devenind altul şi 


pe care tare e bine să-l punem la inimă pentru noi, 
practice (lucrările lui morale şi practice, de viaţă, d 
se purifică. Devin templu ales al lui Dumneze 
adăppsti slava şi puterea Sa. Sufletul său pune î 
transformat în asemănarea cu Dumnezeu. 


396 


| 


- e un text foarte important acesta. Nu numai în ceea ce priveşte persoana Sfântului V 


iţii Mel» RE ări Sp pe birt asile, 
(LUA ceea ce priveşte citirea lucrărilor scrise de Sfinţii Părinţi. În aceste lucrări Sfinţii Părinţi. care 
ar Il E Sci i di “Iei 3 , ş gi e 
be inspirați de Dumnezeu, pun ei din sufletul lor şi ne transformă prin contactul acesta cu ei 
nu 1 


Nita acestor scrieri. Zice: Simi că în mine se peirece ceva, numai când citesc lucrările acesteu. Şi 
datori ieteni buni. ȘI el era un sfânt şi el. După înfrângerea lui Arie, aceştia nu s-au lăsat. Și alte 
erau P! Nu se cuvenea ca un asemenea luminător, cum a fost Sfântul Vasile cel Mare să stea în 
zile pustie. Nu putea lăsa lumea să fie dusă spre rătăciri şi spre pierzanie. E un acru foarte 


: işte. = BE . .. CEE: Sa SEE, A . pă>: 

li ale pe care îl găsim la Sfinţii Părinţi: se retrag ei în pustie, se mai întăresc acolo (cum se zice 
Mese încarcă bateriile), dar vin în lume iară, cum a fost Sfântul Antonie cel Mare. lată. Sfântul 
ȘI Li ză 


Vasile â înțeles că el trebuie să fie în lume, Şi asta inseamnă un lucru, pentru cei care au darul de la 
Dumnezeu: harul dumnezeiesc trebuie să fie pus în slujba obştei, trebuie adică să înmulțeşti aceşti 
alanti- E o obligaţie. 

Sfântul Vasile a luptat cu înverşunare împotriva ereziilor şi în special împotriva arianismului. pe 
care îl imbrăţişaseră prea mulți, după Sfântul Constantin, chiar. După ce fusese condamnat Arie. 


Valens. împăratul din vremea Sfântului Vasile, urmaş al Sfântului Constantin, îmbrățişase 


 arianismul. Cu Valens a intrat în conflict aşa, pe față. Nu i-a fost teamă. 


"vă spuneam că lulian Apostatul a fost împotriva lui şi până la urmă a vrut chiar să desființeze. să 
distrugă Cezareea şi să-l exileze pe Sfântul Vasile. Atunci Sfântul Vasile împreună cu credincioşii s- 
"„u adunat la privegheri de noapte şi s-au rugat la Sfântul Mucenic Mercurie; avea evlavie la Sfântul 


Mucenic, unul din Sfinţii Militari. S-au rugat, iubiții mei, şi până la urmă a rânduit Dumnezeu ca 
lulian Apostatul să moară într-un război cu perşii şi astfel să scape Cezareea şi să scape Sfântul 
Vasile. Este celebră acea întâlnire pe care a avut-o prefectul Modest trimis de Valens la Sfântul 
Vasile, cu gândul să-l amăgească, să-l cumpere sau să-l şi amenințe. Şi sigur că Sfântul Vasile nu 
putea fi înduplecat la lucrul acesta. Şi a început cu amenințările: a spus că îi ia toată averea. Ei. poți 
să mi-o iei, că n-am decât nişte cărţi. Atâl e toată averea mea, şi hainele de pe mine. La ameninţat 
apoi cu exilul: - Ze zrimir la marginea imperiului. - Nu-i nimic, şi-acolo este pământul lui 
Dumnezeu. Şi-atunci prefectul, înfuriat, zice: - Unde-ţi stau picioarele o să-ţi Stea capul. -' 0, ce 
bine, zice, mă trimeți mai repede la Domnul meu, la Domnul Hristos. Şi înfuriat, a zis: - Niciodută 


"nu mi-a vorbit cineva aşa. Şi Sfântul Vasile spuse: - Niciodată nu ţi-a vorbit un episcop creştin. 


Când odată Valens a fost într-o biserică, şi era obiceiul să se dea daruri în timpul Liturghiei. pentru 


săraci. şi le aduna chiar episcopul, a trecut pe lângă el, aşa, l-a ocolit, n-a vrut să primească dar de la 


oricine pentru biserică. 


Sfântul Vasile a fost un mare cărturar, iubiții mei. Am putea spune că a fost un spirit director al 
epocii sale. Ne-au rămas de la el vreo trei sute de scrisori. Dar ştiţi ce înseamnă aceste scrisori ? 
Adevărate tratate. Nu avem vreme să ne ocupăm de ele. A scris o mulțime de omilii, adică nişte 
predici, explicând mai multe, ca şi Sfântul loan Gură de Aur, verset cu verset. Celebra omilie despre 
ineri, adresată tinerilor, cum îi învață să se ocupe de viaţa- lor sufletească şi intelectuală, cum îi 
nvaţă să citească şi să aibă cultura epocii lor, să se ducă la tot, să-i cerceteze şi pe păgâni. Dur să 
Juceţi, zice, cum face albina, care ia ce e bun de la fiecare floare. 


fagi o mulțime de lucrări dogmatice care privesc adevăruri de credinţă şi mai ales despre Stântul 
ui A îndrăznit să atace problema aceasta; puţini Sfinţi Părinţi au atacat problema aceasta a 
antului Duh, A scris şi o mulțime de lucrări polemice, adică împotriva ereziilor. 


Eo lucrare celebră a Sfântului Vasile; se numeşte Hexaimeron, adică despre cele şase zile ale 

pe Explică cele șase zile ale Creaţiei din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, lucrare în 

A azi, iubiții mei, am putea găsi sugestii de armonizare a ipotezelor ştiinţifice cu adevărurile 

pila ase. Bineînţeles că Sfântul Vasile avea datele ştiinţifice de la ora aceea, dar e vorba de 
"cipiile care au stat la bază. 


A | i 5 E, . . A . . ii 
Saal scris Liturghia pe care am auzit-o astăzi, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, care e ceva mai 
fa decât cea a Sfântului loan Gură de Aur, care a mai scurtat-o pe cea a Sfântului Vasile cel 

'€, pentru neputinţele noastre. O mulțime de rugăciuni; ați văzut când citiţi prin cărţile de 


397 


rugăciuni, cea înainte de împărtăşanie a Sfântului Vasile. Rugăciunile Acei, It ne II 
lucrări ale Sfinţilor Părinţi care fac parte din Sfânta Tradiţie creştină. A pls BE SEA As Sl 
sau exoreisme - moliftele Sfântului Vasile - pe care le vom citi şi noi astăzi, d e AR CN 
de ziua Sfântului Vasile. EI e considerat de Sfinţii Părinţi cel mai mare spre i pa si Şi de 
demoni, din Biserică. A scris de asemenea vreo 9I de canoane, nişte, rânduieli; (€ Pa 
rânduială) în legătură cu viaţa noastră, cu anumite oprelişti de la Sfânta AID PâgțASâR Sa PE cd ŞI 
aşa mai departe. Şi, de aspectul acesta practic. sunt destul de aspre aceste can „» dar Stântul 
Vasile este aspru şi cu el însuşi. ag zeii 

Şi, în sfârşit, sigur că aţi auzit de opera socială a Sfântului Vasile, vestita del este 
extraordinară pentru vremea aceea. Nu se pomenea atunci, în Imperiul Roman, ca Scara i ocupe 
de oamenii necăjiţi (Imperiul Roman. care era mai mult un imperiu de robi). Ei bine, ântu asile a 
creat aceste aşezăminte complexe, a creat adevărate oraşe, cu spitale. Primul spital din lume este 
făcut de Sfântul Vasile cel Mare. Leprozerii, avea personal, surori de caritate. Personal îngrijea de 
bolnavi. Pe leproşi el îi spăla, îi curăța, îi săruta. Sfântul Vasile a făcut ospicii pentru bătrâni, 
adăposturi pentru călători, ospătării, case de reeducare, până şi şcoli tehnice a făcut. Vedeţi ce a 
insemnat un episcop care ştia să se implice în viaţa poporului ăstuia pe care-l conducea, cu toate 
aspectele lui. 


Beneticiau, bineînţeles, toți nevoiaşii, indiferent de neam şi de credinţă. Aşa a încercat ŞI Christiana 
să facă, mergând pe această tradiţie şi pe alte tradiţii din istoria Bisericii universale şi româneşti, 
Dar, după cum ştiţi. aripile Christianei au fost, în parte, frânte. Nădăjduim că, aşa cum se zice de 
pasărea Phoenix care se naşte din cenuşa ei, să facem în așa fel ca această idee a unui spital creştin 


să fie iarăşi în mintea noastră şi să o şi realizăm, să ştergem urmările acestea grele pe care le-am 
avut de îndurat. 


Stântul Vasile a murit la | ianuarie, anul 379; de fapt. n-a murit. Ziua aceea este ziua lui de naştere 
în Împărăţia Cerurilor. Noi când sărbătorim un sfânt, prăznuim moartea lui, dar moartea lui înseamnă 
naşterea în Împărăţia lui Dumnezeu. Cuviosului Efrem: Sirul i s-a arătat ce a însemnat Sfântul Vasile 
în viața Bisericii. 

ŞI câteva cuvinte, iată, despre Anul Nou pe care l-am inceput. Pe la miezul nopţii biserica 
binecuvântează totul şi toate, şi binecuvântează şi începutul anului. lubiţii mei, a mai trecut un an 
din viața noastră şi din viaţa lumii. E bine să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat. şi 
bune şi grele, pentru darurile primite prin Biserică, iubiții mei, să nu uităm. Dacă avem Biserică. 
dacă putem, să ne împărtăşim, cum ne-am împărtăşit şi anul acesta, din darurile Bisericii. Să nu 
uităm lucrul acesta, pentru că sunt extraordinare lucrurile acestea. 


Binecuvânteuză, suflete al meu, pe Domnul, spunem. noi în cântări. 
vorba de un început de an, şi deci de un sfârşit de an. 
contabil ca să faci un bilanţ. Toţi ar trebui să ne facem ul 
Ce am făcut pentru viaţa care va să vie ? N-a fost cumva 
nu ne mulțumim cu ce-am făcut, să nu fim mulțumiți nicio 


Să rugăm pe Domnul să ne dea putere pentru sporul duhovnicesc, aşa ca la anul 


face analiza cugetului, un bilanț, să nu avem a ne face mustrări prea mari. 
Hristos să binecuvânteze cununa anului nou 


pâinea cea de toate zilele. lar pe noi 
păstori buni, cu mai mari buni, 
pentru dobândirea mântuirii noa 


Da, e bine ca atunci când e 
să ne facem un bilanţ. Nu trebuie să fii 
n bilanţ. S-a scurs un an din viața de aici. 
secetă în sufletele noastre ? lubiţii mei. Să 
dată, să n-avem odihnă. asta se impune. 


când ne vom măi 
Să rugăm pe Domnul 
cu pace în suflete şi între neamuri. cu sănătate şi cu 
„ neamul nostru şi Biserica noastră, să ne binecuvânteze cu 


cu credinţă tare, cu dragoste şi cu jertfelnicie pentru neamul acesta; 
stre, Amin. 


398 


E N: 


CUPRINS 
ESPRE POMENIREA MORȚII — Cea de-a şasea a a scării pui o Ries a 
sfântului Joan, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae. fă E ee m 
șpITORIAL — Mugur Vasiliu şi Râtact Udriste a i SUL IAR 
VEACUL 
UNDE-S NEBUNII? — Demostene Andronescu... z: , ep A, 


POLITICA, DRUMUL SPRE IAD? — în care Mircea Gherboveţ încearcă să delimiteze 
politica iadului de iadul DOS spre o mai corectă nel ta a rosturilor noastre în 
valea plângerii... eg d 18 
DESPRE HOMO EUROPA£US ÎNTRE ONTOLOGIE ŞI IDEOLOGIE = unde Răzvan 
Codrescu arată că europenitatea sau europenismul nu reprezintă o afacere conjuncturală 
i nu se întemeiază pe vreun decret ideologic, homo europzus fiind o realitate ontologică 
şi istorică, iar nu- un AA aleatoriu al democraţiei moderne sau al umorilor 
contemporane... PE F.- 622] 
DESPRE SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI PRIETENII EI — în care Roland Hoffman 
"Negulescu (Germania) vădeşte faptul că filosoful politic amator Karl Popper nu este în 
nici un caz infailibil, deşi idioții utili şi comisarii ideologici de azi decretează aceasta; 
totodată ne arată câtă valoare poate avea trecerea DGE alu celei mai apropiate 
biserici... zi ...24 
ÎNTRE POSTINDUSTRIALISM IDILIC fai MONDIALIZARE CONSPIRATIVĂ -— în 
care Bogdan Baltazar arată două modalităţi antagonice de raportare la sistemul social 
actual şi consecinţele ce decurg din fiecare.. F29Ţ) 


DESPRE CÂTEVA ISPITE CONTEMPORANE —- unde Petre polei TAIA) 
arată că stafia lui Marx bântuie nu numai Europa ci şi America, urmărind un singur scop: 
alungarea lui Hristos din viaţa poi aR i totodată autorul ne atrage atenţia asupra 
pericolelor cu care ne întâlnim în tiece zi.. 139 


DESPRE NEW AGE: O PSEUDO-RELIGIE MONDIALĂ — în care ratei Dan 
Bădulescu arată că new age înseamnă o nouă descriere a lui antihrist şi este în cel mai 
bun caz un e Masi epitipuetz, sincretist cu iei 9 dintr-o reljgase e 
păgână... a E 309) 


DESPRE R RECLAMĂ ÎN SOCIETATEA DE CONSUM — în care Andrei Boambeş arată 


i „Unul din stâlpii societăţii — contemporane  . este aregucbieie de 


40| 


tea o 0 


DESPRE EURO ŞI ŢĂRILE DIN EUROPA — în care părintele Gheorghe Calciu (SUA) 
arată că dorințelor unioniste europene ale oligarhiei transnaţionale, statele mici le pot 
răspunde constructiv şi cu demnitate .......ecee eee nene emana eee 


DESPRE UN HOLOCAUST IMAGINAR -— în care prof. univ. dr. lon Coja, în numele 
Ligii pentru combaterea anti-românismului, se adresează autorităților statului și opiniei 
publice referitor la autenticitatea holocaustului evreilor din 
IMREIRI SENEV 2 30 00 oleaca tg Orei a pes 2 aa ete 2 nt et a 2 DOREA ea 58 
DESPRE TIMP ŞI SPAŢIU ÎN FIZICĂ ŞI TEOLOGIE — în care drd. Adrian Lemeni 
arată că, după ce şi-a ajustat concepţiile şi sistemele filosofice după ultimele mode şi 
descoperiri ale ştiinţei, omul contemporan se întoarce din nou către lume ca spre creaţia 
lui Dumnezeu 63 


9-0 oile oaalela 5. se... 
o... .........ncccecooeeeonooceeneseeeecaneeeeseeoeececoeooeeneeeeecocooeceooececeaeseesc.....| 


PENTRU O APOBETICĂ A COMUNICĂRII UMANE — în care drd. Dan loan Mureșan 
(Franţa) arată de ce există homo communicans şi care este finalitatea acestei condiţii 
sine qua non a existenței noastre ca ființe omeneşti... 77 


DESPRE  ÎNVĂȚĂMINIELE UNUI VEAC DE EVOLUȚIONISM ȘI O 
ALTERNATIVĂ PENTRU MILENIUL TREI — unde prof. univ. dr. Emil Silvestru, 
preşedintele Fundaţiei române pentru cercetarea creaţiei, ne spune că socialul, politicul, 
economicul, culturalul, ba 'chiar şi religiosul — toate sunt adânc pătrunse sau chiar 
definite de ideea evoluționistă; totodată că noi românii trebuie să avem curajul de a ne 
privi slăbiciunile în față, dacă vrem să înţelegem de ce suntem atât de departe de 
împlinirea. aspirațiilor noastr ze 33 ap ze per e E pi IRI AIE A PLITA ge 2 81 


DESPRE ALIMENTAȚIE, ENTROPIE ȘI POST — în care prof. Florea Tiberian arată că 
postul înseamnă pentru raţionalist hrană puţină şi deficitară în anumiţi compuși, dar celui 


ce crede postul îi asigură toate cele necesare trupeşte şi 
sufleteşte 


OMUL CULTURAL 


POVESTEA UNEI TRAUME: CARTEA ROMÂNEASCĂ POSTBELICĂ - în care 
prof. univ. dr. Mihai Ungheanu ne arată că povestea României postbelice este şi povestea 
cărților ei distruse, mucegăite, macerate, arse sau păstrate cu evlavie în colţuri ascunse, 
icațiyisei de; fotuhuremurileriii -fagbto: «ee begeaeteaeie altzii be aaa 00-a jitatui 9 


DESPRE ÎNCEPUTURILE NEAMULUI CA TEOLOGIE -— în care părintele Mihai- 
Andrei Aldea propune o altă înțelegere a formării poporului român, arătând că 
romanizarea populațiilor traco-ilire s-a făcut prin creştinarea lor... ci 101 


“DESPRE IOAN VI CANTACUZINO: ÎMPĂRAT, ISTORIC, MONAH - în care 
părintele lector univ. dr. Marin Cojoc ne vorbeşte despre întâlnirea în persoana 
“conducătorului a dimensiunii duhovniceşti cu datoriile sale lumeşti .............i 119 


“DESPRE ORIGINEA BASARABILOR - în care Petru Demetrescu Popescu arată 
SI orjja-irtemeietorului Valahiei: ei eta ea aa ae ct caca ări 133 


402 


0090 


SPRE IMNOGRAFIA BIZANTINĂ ȘI  CÂNTĂRILE RELIGIOASE 
pE DIȚIONALE DIN MARAMUREŞ — în care cercetător dr. Ileana Băcescu arată-că 
ca religioasă din Maramureş este o parte a creaţiei folclorice de care va trebui să 
fa bal fenomene e iii et d d deo i dota ba A pf AD FI 139 
OANA MAICII DOMNULUI — în care Emanuela Munteanu prezintă, din 


istoricului de artă şi a creştinului, diferite tipuri de icoane ale Maicii 
feurită cinstiră ce lis-a'adus Şi liisesaduce iii. 33 aa i mii a 149 


| muz 
inem 5% 
pESPRE IC 
es ectiva 


SPRE DESTINUL ISTORIC AL ROMÂNILOR DIN DREAPTA DUNĂRII ÎN 
ECOLUL XX —în care prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea arată. lupta îndârjită pentru 
praviețuire națională-a românilor sud-dunărenti:>.. e e 0 ie ae ol 07 e ca aa a 159 


DESPRE STAREA ACTUALĂ ŞI PERSPECTIVELE ROMANITĂŢII SUD- 
DUN ĂRENE — în care prof. univ. dr. Petar Atanasov (Macedonia) arată cum accelerarea 
stingerii neamului românesc “din sudul Dunării coincide cu respingerea de către mulți 


aromâni a unităţii naționale şi lingvistice cu frații daco-români........ eee 170 


DESPRE BISERICA ROMÂNEASCĂ DIN BASARABIA -— în care Eleodor Ghenoiu 
face istoricul unei lupte naționale şi duhovniceşti ce se desfăşoară sub ochii noștri 
indiferenți, care nu mai găsesc vreme să privească şi spre Răsărit, spre frații uitaţi, ci 


doar spre Apus, pentru săturarea pântecelui!;!. 33 a ati i n lat a da lie 0 aa cl al 174 
DESPRE ANARHIA DEMOCRATICĂ. 1848 — în care Florin Stuparu arată începuturile 
României moderne, o bună ocazie de a ne înțelege prezentul............. A pe E pas Ea 181 
DOCUMENT 


DESPRE COMPOSESORATELE DE PĂDURE DIN JUDEȚELE COVASNA ŞI 
HARGHITA — unde se va vedea originea şi însemnătatea composesoratelor de pădure şi 
ce vor să însemne astăzi pentru românii din Harghita şi Covasna........ mec 194 


"CUM SĂ MAGHIARIZĂM NUMELE DE FAMILIE” — este un document în care 
Simon Telkes, preşedintele „Societăţii centrale de maghiarizare a numelui în anul 1898, 
ndică la nivel instituţional şi particular modalitatea de maghiarizare a numelor 
româneşti, ale cărei consecinţe le trăim şi acum... eee ame eee eee eee eee 197 


EPISTOLĂ ENCICLICĂ A BISERICII UNA, SFINTE, CATOLICE ŞI APOSTOLICE, 
CATRE ORTODOCŞII DE PRETUTINDENI — în care cei patru Patriarhi ai Răsăritului 
dau, la anul 1848, un răspuns ferm enciclicei Către Orientali a Papei Pius LX şi afirmă 


undarmentele Ortodoxiei contra tuturor ereziilor (tradusă de prof. univ. Teodor M. 
opescu) 


cXPERIMENTUL PITEŞTI SAU DESPRE TERORISMUL DIN ÎNCHISORILE 
USL PITEŞTI, GHERLA, CANAL, TÂRGU-OCNA -— unde Traian Popescu 
trea i e despre atacul brutalităţii asupra conştiinţei; totodată ne este pusă înainte cea ma! 

cercare prin care a trecut generaţia care s-a opus COMUNISMULUI 3 aa 232 


..... 
Și 9 pisioia.5-9 oialăso o oo oala oeiouora o aloe pi eisiebeislele e e s-o. e. co. 0.0 a oiaieid-0 e 0 ele'oca e dorea cnd pa. emia-aieae 


403 


LISTA PARȚIALĂ A NUMELOR CELOR ANGAJAȚI IN REZISTENŢA 
ROMÂNEASCĂ ANTICOMUNISTĂ, UCIȘI PRIN DETENȚIE, MUNCĂ FORȚATĂ, 
TORTURI, ASASINAȚI SAU EXECUTAȚI ÎN URMA CONDAMNĂRII, LA 
MOARTE, DUPĂ 23 AUGUST 1944, alcătuită de Eugen Șahan (partea a IV-a)....... 28] 


DRAGĂ OCCIDENTULE - prof. univ. dr. Elena Florica Laurenţiu..................... 259 
TIMPUL OMULUI 


DESPRE CRIZA ȘI DECADENȚA LUMII — în care prof. Marcel Petrişor arată că nu-i 
uşor să-ți laşi averile şi mândria la o parte şi nici să-ţi înfrângi unele pofte într-o lume în 
care, tot. mai multe fiind posibile, încearcă să fie şi tot atât şi de 
p eriarie 503 a ARB ISI aa 9 2 ate eee aan e Spre e ate aa NI e 265 


DESPRE TIMPUL ŞI MISTICA NEAMULUI — unde Adrian Botez va vădi că 
adevăratul țăran este cel care nu trădează mistica pământului, iar adevăratul intelectual e 


cel care nu trădează mistica spiritualităţii neamului - pentru a îmbogăți spiritualitatea 
„patati it SR ae oo Se aia leaga a, ce 2 ete e aa Daia ea a ua at 267 


DESPRE CHIPUL CREȘTIN ȚĂRĂNESC AL LUI DUMNEZEU — unde Costion 


Nicolescu arată că țăranul român percepe lumea ca pe o revelaţie continuă şi ca pe o 
peiauentătteofaniet „ce ee ae ee a a pi e 21] 


NOTE PENTRU SCARA — în care prof. univ. dr. Florica Elena Laurenţiu arată că omului 


ii este lăsat să creeze doar în spaţiul culturii, şi aceasta în baza rostului pe care 
Duc zcuii-leă hărăzitla facere e Eee ei e ae 25 ai aie ERE SI 285 


DESPRE PROFEȚIE ŞI SEMN - în:care prof. Laura Bădulescu ne apropie de râul 
ANM Du lui, iolaesezo04 76 ati iarnă da: aia oua E Be Eli A TEI 29) 


DESPRE SCRIEREA CA SEMN ÎN LUME IMAGINILOR - în care Valeriu Pantilimon 
vorbeşte despre semn şi scriere în arta islamică... cc aaa 295 


ÎNSEMNĂRI - ale prof. univ. Constantin Flondor 


» care ne înfăţişează moduri în care 
pictorul cuprinde sensuri ale creaţiei i 


E cc» ie eee ai aaa Re Eat, IVI BL au 301 
EPIFANII — piesă în trei acte, în care Danion Vasile arată ceea ce se va vedea mai 
DOP cae eri Alta ti AU APRECIA A DUDE Ja AIG, 305 


ie Roşianu ne spune câteva cuvinte 


despre poezia de detenţie în. general şi despre  lonel  Zeana în 


> patat e OREI RIDER RI oara e PRE MRSA Pine atenta decade eta 320 
CÂNTEC DE LOGODNĂ CU MOARTEA - lonel Zana pe ceri ea i i 32] 
ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE - părintele Constantin Voicescu....,... 323 


404 


L CREȘTIN 


;sPRE NOI ȘI BIB REL — în care |. L. it Cc arată, ca întotdeauna, da vechi, 
totuşi atât de actuale... 3 Agia ie ge cr DĂ 337 
SPRE CONCEPȚIA DE VIAȚĂ ORTODOXĂ - coptă, + ținută de ieromonahul 
D „fim Rose în anul 1982 în mănăstirea întemeiată de el la Platina, în Munţii 
C jitorniei. în care pâine i ne pune în S Erata: asupra 3 pijucuvalglor petice Poe 
ce ne amenință în ziua de azi.. ea) E EA „..339 
ESPRE VALERIU GAFENCU, „SFÂNTUL ÎNCHISORILOR” DIN PRIGOANA 
COMUNISTĂ - în care prof. Florin Popescu arată că unde s-a înmulțit păcatul a prisosit 
şi harul prin mărturisitori şi mucenici asemeni lui Valeriu Gafencu, trimişi de Dumnezeu 
într-o ţară în care vrăjmaşii lui Hristos păreau a se fi statornicit pentru 
totdeauna... i. Aia i Dei, „549 
UN DOCUMENT PENTRU O LUME NOUĂ (1) — Valeriu Gatencu.. ea ea (09 
DESPRE PĂRINTELE IOAN DE LA RECEA — în care Sorin Preda ni-l 1 preziâtă pe 
părintele loan  lovan şi „crezul ce l-a călăuzit în încercările iadului 
comunist... n dest act pe iii E AIE ra :2319 
DESPRE SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI — cuvânt rostit de ieromonahul Amfilohie 
Radovici, astăzi mitropolit, la înmormântarea părintelui său duhovnicesc, Sfântul Iustin 
Popovici, în care vorbeşte despre viaţa unei personalităţi elle SE a veacului nostru 
şi despre soluţiile pe care le-a dat ispitelor zilelor noastre . ăi e cea 2383 


DESPRE SFINŢII MUCENICI GEORGIENI CONTEMPORANI - în care monahul 
Alexie kKşutaşvili-Lenski cinsteşie şi face cunoscută jertfa poporului georgian, a 
ierarhilor săi, adusă în lupta contra comunismului... e na 380 


DESPRE BISERICA ÎNTEMNIŢATĂ - în care prof. univ. Paul Caravia arată prigoana 
prin care a trecut Biserica Ortodoxă la instalarea comunismului în 
România 33.5, = Apasa e RD rea, E nn e tu 389 


OMU 


CUVÂNTUL DE FOLOS 


PREDICĂ LA TĂIEREA ÎMPREJUR CEA DUPĂ TRUP A DOMNULUI (SFÂNTUL 
VASILE = ANUL NOU) A PĂRINTELUI CONSTANTIN 
VOICESCU sa a ae e ai a e aa ei pi o 006 


405 


„E sti 


A REV STEI: , 

GRU e stasiu, Demostene Andronescu, Gabriel Aoşan, Sorin Apan, arhimandrit Arsenie Papacioc, părintele 

a Aldea, IPS. Bartolomeu Anania, leana Băcescu, părintele Filoteu Bălan, arhimandriţ 
Mihai. + Bălan, Cezar Bălăşoiu, părintele Dan Bădulescu, Eleonora Becea, ieromonah Amfilohie Brânză 
joanichie oambeş; Dumitru Bordeianu, Adrian Botez, Andrei Burz - Pânzaru, Nicu Butnaru părintele 
Andre! Calciu, Paul Caravia, Dragoş Călin, ieromonah Calistrat Chifan, Grigore Chiş, preot jGari Chirilă 
Gh orghe lă, arhimandit Cleopa Ilie, Răzvan Codrescu, lon Coja, Ionuţ Corduneanu, părintele Marin Coioc. 
Crăciunescu, Bogdan Cristel, Ştefania Croitoru, Dafina din Haţeg, Alexandru Dincă, Basel 
4, Mircea Dumitrescu, Eleodor Enăchescu, Mariana Ene, ieromonah Adrian Făgețeanu, Andreea 


antin Flondor, Gabriela Georgescu, Nae Georgescu, Eleodor Ghenoiu, Mihai Gheorghiu, 


Ma Hoţoiu, Dan Jchimescu, părintele Alexie Kşutaşvili - Lenski, Florica Elena Laurenţiu, Adrian Lemeni, 
Julian Li 
Moldovan, 


" REDACŢIA: 

Andrei Boambeş (director de marketing), Nicu Butnaru, lonuț Corduneanu (redactor şef adjunct), 
Bianca Enache, Gabriela Georgescu, lonuț Gurgu, Dan lIchimescu, Valeriu Pantilimon, 
Rafael Udrişte (redactor şet), Mugur Vasiliu (director) 


GRAFICA: 
Valeriu Pantilimon 


FOTOGRAFII: 
Constantin Flondor, Scara 


Telefon/fax: +40.1.212.58.24; 094.388.244; 092.50.47.50; 095.133.795 
Pagina web: www.scara.ro 
Pentru corespondență: Revista SCARA, C.P. 1-46, Bucureşti sau e-mail: scara(Qdnt.ro 


Manuscrisele nepublicate se înapoiază la cerere. Prietenii ideii pot sprijini material apariţia revistei SCARA 
(prin abonamente şi orice alt mod). Contul Asociaţiei Române pentru Cultură şi Ortodoxie este: 7215.1/ 
ROL deschis la B.C.R - Agenţia Dr. Felix, Bucureşti 


Coperta 1 - IV: Constantin Flondor, Lemnul lui Hristos / 1995-96 / ulei pe pânză / 160x206 cm 
Mulţumim domnişoarei Simona Cseh pentru sprijinul oferit acestei publicații. 


pa Băncii Comerciale Române. 
fumim tuturor celor ce şi-au dat osteneala la apariția Treptei a Şasea a revistei SCARA. 


Tiparul executat la Tipografia PUBLISTAR Bucureşti, telefon: 094.567.721, 094.567.724 
LS.B.N. 973 - 99955-1-9 


407