Rost anul X, nr. 110, iunie 2012

. j e 4 4 
Li] Ne | 
| Zi d i 


Anul X Numărul 110 lunie 2012 Preţ 5,9 lei / 3 euro www.rostonline.org 


Ecumenism este azi pa 
pentru sincretismul relativiste 
Peste el pluteşte nu duh == 
Adevărului, ci duhul new'a age, 


în care toate se. amestecă oma 
[.. 


se uniformizează. Aşaeste 
compromis ecumenismul;au: iile, 
care nuînseamnă re nunțareaila, 
invațătura,de.credința pu to daia 
a id babi ne, pînă de “| 
pg  curînd,, atacurilor, „ecumeniste”. 
“> Dar'semnele compromisului s sint 





„tot.mai dese. şi mai îngrijorătoare. ca SP ra 
Repere Interviu Ei eli[= 


Să-l re-cunoaştem pe Pr. Partenie din Athos: URSS, locul unde omul 
ginditorul Eminescu cum să ciştigi Raiul a încetat să mai fie om 


Completaţi-vă colecția 


Si 


ROSII Mo 
AR N 


= pe 





L.A > SEA Xi 
——= : 


În zece ani de apariţie neîntreruptă, revista ROST s-a primenit în mai multe rînduri, 
păstrînd însă neatinse rosturile cu care a pornit la drum. 
Din cele 110 numere apărute pînă în prezent, unele s-au epuizat, 
mai demult sau mai de curînd. În iconarul de faţă se regăsesc doar cele încă disponibile 
şi care pot ajunge oricînd, la cerere, în posesia celor interesați. 


Nr. 1 martie 2003, dedicat lui Nicu Steindhardt 

Nr. 2 aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 

Nr. 3 mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 

Nr. 4iunie 2003, dedicat lui Mihai Eminescu 

Nr. 5iulie 2003, dedicat lui Nicolae Paulescu 

Nr. 6 august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 

Nr. 10-11 decembrie 2003, dedicat lui Vasile Băncilă 

Lp Păzioi rela [239400 Se [=fe |[et= 1 918) |[ei 4] +1 ele: Ilal[e 

Nr. 13 martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr 

Nr. 19 septembrie 2004, dedicat lui Constantin Noica 

Nr. 21-22 noiembrie-decembrie 2004, dedicat părintelui 
Constantin Galeriu 

Nr. 23 ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 

Nr. 24 februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 

Nr. 25-26 martie-aprilie 2005, dedicat părintelui 
Constantin Voicescu 

Nr. 31 septembrie 2005, dedicat Părintelui Liviu Brânzaș 

Nr. 36 februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 

Nr. 38 aprilie 2006, dedicat părintelui Gheorghe Calciu 

N Le: o Pe: î NIST) [=3 [8] |[=394019 epic [=[e | [ete 1 NIN [e ct: Aa! 

Nr. 42-43 august-septembrie 2006, dedicat părintelui 
Adrian Făgețeanu 

Nr. 44 octombrie 2006, dedicat lui Gabriel Constantinescu 

Nr. 45 noiembrie 2006, dedicat lui Simion Mehedinţi 

Nr. 46 decembrie 2006, dedicat părintelui Rafail Noica 

Nr. 51 mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiță 

Nr. 52 iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu 

Nr. 53-54 iulie-august 2007, dedicat părintelui Trifa 

Nr. 56 octombrie 2007, dedicat părintelui Sofian Boghiu 

Nr. 57 noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu 

Nr. 58 decembrie 2007, dedicat lui Demostene Andronescu 

Nr. 59-60 ianuarie-februarie 2008, dedicat părintelui 
loanichie Bălan 

Nr. 61 martie 2008, dedicat lui Dan Botta 

Nr. 62 aprilie 2008, dedicat maicii Mihaela lordache 


Nr. 63 mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 

Nr. 64 iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 

Nr. 65 iulie 2008, dedicat părintelui Mina Dobzeu 

Nr. 66 august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 

Nr. 67 septembrie 2008, dedicat părintelui 
Chesarie Gheorghescu 

[pă că: Xeleiitela al») 9 [=394910F=3ăte [=fe [et ii E: [ln C21[010 E [cei 
de la Sihăstria 

Nr. 69 noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 

Nr. 70 decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan 

Nr. 71-72 ianuarie-februarie 2009, dedicat lui 
Gheorghe Stănescu 

Nr.73 martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu 

Nr. 75-76 mai-iunie 2009, dedicat lui George Popescu 
Glogoveanu 

Nr. 77 iulie 2009, dedicat lui Petru C. Baciu 

Nr. 78 august 2009, dedicat părintelui Dimitrie Bejan 

Nr. 79 septembrie 2009, dedicat monahului Atanasie 

Nr. 80-81 octombrie-noiembrie 2009, dedicat părintelui 
Roman Braga 

Nr. 82 decembrie 2009, dedicat lui J. V. lamandi 

Nr. 83-84 ianuarie-februarie 2010, dedicat părintelui 
Vasile Vasilachi 

Nr. 85 martie 2010, dedicat lui Silviu Dragomir 

Nr. 86 aprilie 2010, dedicat lui Nicu Naum 

Nr. 88 iunie 2010, dedicat Pricipesei Ileana 

Nr. 89 iulie 2010, dedicat lui Nicolae Mărgineanu 

Nr. 94 decembrie 2010, dedicat părintelui 
Constantin Sârbu 

Nr. 99 mai 2011, dedicat lui Aurel State 

Nr.102 octombrie 2011, dedicat lui Radu Mărculescu 

Nr.104-105 decembrie 2011-ianuarie 2012, dedicat lui 
Petre Ţuţea 

Nr.107 martie 2012, dedicat lui Alexandru Paleologu 

Nr.108 aprilie 2012, dedicat lui Mihai Buracu 

Nr.109 mai 2012, dedicat Prințului Alexandru Ghica 





UNIIALE PRIN 
DEZINIEGRARE 


CLAUDIU TÂRZIU 


Claudiu.tarziuârostonline.org 








Mişcarea ecumenistă, iniţia- 
tă de protestanți la începutul 
veacului XX şi instituţionalizată, 
sub numele de Consiliul Mondial 
al Bisericilor, în 1948, era privită 
cu ironie de către Nae Ionescu. 
El considera că, pornită dintr-o 
nevoie reală de refacere a „legă- 
turii cu deţinătorii autentici ai 
religiozităţii creştine“, mişcarea 
s-a politizat şi că, din acest motiv, 
cu protestanții mai stau de vor- 
bă „doar protestanții Ortodoxiei, 








poziţii corecte, ecumenismul pro- 
movat de acesta. În acelaşi timp, a 
întreținut o relaţie de colaborare 
atît cu CMB, din care fac parte şi 
Bisericile Ortodoxe, cît şi, separat, 
cu Bisericile Ortodoxe, cu intenţia 
de a-l influenţa pe primul şi de a 
şi le subordona pe cele din urmă. 
Presiunile exercitate asupra 
Ortodoxiei în CMB, pe de o par- 
te, şi de Biserica Romano-Cato- 
lică, pe de altă parte, au împins 
ierarhiile ortodoxe naționale la 
o serie de compromisuri, care, 
în ultimele două decenii, s-au 
înmulțit şi provoacă rupturi în 
comunităţile de credinţă. 


„Ecumenismul“, definit mai mult ca acţiune politică decît 
ca mișcare spirituală, este parte a fenomenului globalizării. 


Prin urmare, tendinţele sale sînt sincretiste şi uniformizatoare, 
cu consecinţa gravă a abandonării adevărului de credinţă. Mari 


duhovnici ai Ortodoxiei l-au calificat drept o pan-erezie. De aceea, 
ortodocșii autentici se opun „ecumenismului“, iar între aceştia și o 
parte a ierarhiei ortodoxe apar falii din ce în ce mai mari. 





«oamenii moderni» şi «novato- 
rii» din Biserica de Răsărit... şi îi 
mai iau în serios, în afară de aceş- 
tia, cîţiva bicisnici vanitoşi.... 

Nae lonescu era de părere că 
singurii cu care merită ca noi, 
ortodocşii, să purtăm discuţii 
pentru reunificare sînt catolicii. 
lar condiţia sine qua non pentru 
împlinirea acestui ideal este în- 
toarcerea catolicilor la credinţa 
adevărată, păstrată în Biserica 
noastră. 

Atunci, mişcarea ecumenistă 
era abia la început. 

Biserica Romano-Catolică nu a 
aderat la CMB şi a criticat, de pe 


ROST 110 





Unele dintre cele mai smin- 
titoare cedări, de-a lungul tim- 
pului, au fost prin Declarația 
de la Balamand - Liban (între 
ortodocşi şi catolici), Declarația 
de la Chambesy - Elveţia (între 
ortodocşi şi ne-calcedoneni) şi 
Acordul Antiohian (între Patri- 
arhia Ortodoxă a Antiohiei şi 
monofiziţii sirieni). 

Biserica Ortodoxă Română 
s-a lăsat antrenată şi în CMB, şi 
în Comisia Mixtă de Dialog Teo- 
logic Catolic-Ortodox. lar din 
2007, de la alegerea ca patriarh 
a PF Daniel, cel care în 1995 a 
binecuvîntat, în calitate de mi- 








1:39) 19):97.98 





tropolit al Moldovei, o scanda- 
loasă „Liturghie ecumenică a 
reconcilierii“, BOR pare să se fi 
angajat tot mai mult pe drumul 
„ecumenismului“. Reacţiile de 
dezaprobare ale mirenilor, mona- 
hilor şi a unei părţi a clerului au 
fost mai pronunţate în anumite 
momente: cu prilejul organizării 
celei de-a treia Adunări Ecume- 
nice Europene de la Sibiu (sept. 
2007); la semnarea Acordului de 
la Ravenna dintre Bisericile Orto- 
doxe — mai puţin cea rusă şi cea 
bulgară —, Biserica Romano-Ca- 
tolică şi Biserica Greco-Catolică 
(oct. 2007); cînd ÎPS Nicolae Cor- 
neanu, Mitropolitul Banatului, 
s-a împărtăşit cu greco-catolicii 
(mai 2008); cînd Episcopul Sofro- 
nie al Oradiei a liturghisit împre- 
ună cu un episcop unit la slujba 
Agheazmei celei mari (ian. 2008); 
în fiecare ianuarie, cînd are loc 
„Săptămîna de rugăciune comu- 
nă“, şi, mai recent, cu ocazia 
vizitei la Patriarhia BOR 
a pastorului Olav Fykse 
Tveit, secretarul general al 
CMB (mai 2012). Protes- 
tele unei importante părţi 
din Biserică au determi- 
nat Sf. Sinod să facă pași 
înapoi, dar numai pentru 
a relua același drum, după 
detensionarea situaţiei. Sinodul 
BOR nici nu şi-a pus problema 
vreodată să se retragă din CMB 
sau din Comisia Mixtă, ori să 
condamne, cum a făcut, de pil- 
dă, Sinodul Bisericii Ortodoxe a 
Georgiei, anumite documente în- 
cheiate între ortodocși şi hetero- 
docşi, sau practici comune. Dim- 
potrivă, Sinodul nostru a ajuns să 
aibă relaţii mai bune cu Bisericile 
heterodoxe decît cu unele dintre 
Patriarhiile ortodoxe! 

În aceste condiţii, pină la uni- 
ficarea tuturor Bisericilor, visată 
de promotorii „ecumenismului“, 
BOR îşi riscă propria unitate. 


Director 


COILANUIBINUI IERIZINUI 


Redactor-Șef 
RĂZVAN CODRESCU 


Redactori 
MIHAIL ALBIŞTEANU 
ALINA IOANA DIDA 
MĂDĂLIN IACOB 
CONSTANTIN MIHAI 


Colaboratori permanenți 
DEMOSTENE ANDRONESCU 
DAN CIACHIR 
VLAD DIACONU 
PAUL GHIȚIU 
PAUL S. GRIGORIU 
VADIM GUZUN 
SORIN LAVRIC 
FLORIN-CIPRIAN MITREA 
BODGAN MUNTEANU 
PAUL NISTOR 
CRISTI PANTELIMON 
VIOREL PATRICHI 


RADU PREDA 
TEODORA ROŞCA 
DAN STANCA 


Fotografii 
IRINEL CÎRLĂNARU 
GEORGE CRASNEAN 


Documentarist 


RADU GREUCEANU 


Secretar de redacţie 


NICU BUTNARU 


Design & DTP 
VALENTIN DAN 


Ediţie pe internet 
www.rostonline.org 


IONUȚ TRANDAFIRESCU 


AnulX e Numărul 110 e lunie 2012 


Fotografia reprodusă pe coperta 1 este realizată de Irinel Cîrlănaru 
Fotografia reprodusă pe coperta 4 este realizată de Gigi Puia 


Editor Asociaţia „Rost“, Calea Vitan nr. 242, sector 3, București 


Corespondenţă O.P. 23 — C.P. 27, sector 6, Bucureşti Telefon 0740.103.621 


Email redactiaerostonline.org ISSN 1583-6312 
Tipar Grupul de presă şi tipografie ROMPRINT 


Reproducerea articolelor apărute în revista ROST este permisă numai cu acordul scris al 
redacţiei. Revista este difuzată în ţară şi în comunităţile româneşti din Europa, SUA şi Canada. 


«LUPTĂTORI 
ÎMPOTRIVA LUI 
DUMNEZEU»? 


PARTEA ÎNTIIL restul ace 
i 





«DE TOATE 
SĂ NE LIPSEASCĂ 
DUMNEZEU, 
DAR SĂ NU 
NE LIPSEASCĂ 
E RAI...» 


rm m e cata cata 





AGORA 


Unitate prin dezintegrare 
de Claudiu Târziu 1 
«Luptători împotriva 

lui Dumnezeu»? (|) 

de Răzvan Codrescu 4 
Cetăţenia prin card 

şi Europa cantitativă 

de Florin-Ciprian Mitrea 10 


Învăţămîntul românesc: 
de la praf la pulbere... 


de Mihai Albişteanu 12 
Modelul salazarian 

al revoluţiei 
conservatoare (IV) 

de Florin-Ciprian Mitrea 14 


Distributismul 

şi marxismul 

de Donald P. Goodman Il 

trad. de lrina Bazon 20 


ÎN ACEST NUMĂR SEMNEAZĂ 
Mihail Albişteanu, profesor de 
istorie, doctorand, publicist 
lrina Bazon, filolog şi publicist 
George Căbaș, profesor 
Răzvan Codrescu, scriitor, 
ultima carte publicată: Crucile 
pustiei: poeme neptice (2010) 
Valentin Dan, art director 

Paul Ghiţiu, scriitor, regizor şi 
publicist, ultima carte publicată: 
Reabilitarea politicii (2000) 





De ce este * 1400) 


“EMINESCU 


DECANTARI 














„ filosof politic? PARTE AN UNIUNEA 
ere SOVIETICA g 
unui discurs demitologizant în receptarea | ist îi LOCUL ÎN CARE 


naţionale și a personalităților-reper ale acesteia, 


Tonul l-a dat cartea istoricului, Lucian | Boia, Istorie ( î 
A] şi i miti în conştiinţa românească (Humanitas, 1997), i OM ULAI NC ETAT 
care face efortul de a disloca o serie de „mituri“ SA M AL FIE OM 


constitutive ale conştiinţei colective tomâneşti : SĂ 
. (proiectul unificator al lui Mihai Viteazul, țările 
române ca scut al Europei, continuitatea statală ş. 
a.) Mai puțin agresivă și mai echilibrată decit i s-a 
dus vestea (chiar şi în chestiunile de mai sus), cart: 
demitizatoare a lui Boia păstrează, surprinzător, + 

--. în ceea ce-l privește pe Mihai Eminescu un ton 
respectuos pe tot parcursul său, Această barieră 
'va fi depășită un an mai târziu de revista Dilema, > 

- care propune o abordare iconoclastă - dar nu 
lipsită pe alocuri de sare și piper - a lui Eminescu 

şi a moștenirii sale culturale. De la distanța anului Ş 
2012, una dintre cele mai consistente provocări să 
ridicate de polemica din 1998 parea fi cea privind 3 
i 


VADIM GUZUN 
depuna ca 


LICHIDAREA 
„ELEMENTELOR 
DECI 


: : relevanţa lui Eminescu din perspectiva filosofiei 
x pari politice. De aceea, propunem o revizitare a 
tf chestiunii și o reacțiune teoretică la o provocare ce 
( FLORIN-CIPRIAN MITREA __ nu pare a-și fi pierdut actualitatea. 
„L. OSTARE DE FAPT 


Fie că ne place, fiecă ni, celebrul . “pu 
număr 265 din 5 mârtie 1998 al nui 


revistei Dilema repezi intă un identific 
punct de cotitură în cădrul com- îlal i 


plexului fenomen al receptării 









E 








stat 


UNIVERSALITATEA 
ORTODOXIEI 


SAU ALTFEL 


DESPRE 
ECUMENISM 








REPERE 


De ce este Eminescu 
filosof politic? (1) 


de Florin-Ciprian Mitrea 25) 
Eminescu n-a murit 

de Răzvan Codrescu 29 
Din gîndirea politică 
eminesciană 

texte alese de Răzvan Codrescu 31 


Interviu cu Arhimandritul 
Partenie, egumenul Mănăstirii 
Sf. Pavel, din Muntele Athos 

de George Căbaş 34 


Ecumenismul (|) 
text răspîndit de 
Mănăstirea Paraklitou, Grecia 42 


ÎN ACEST NUMĂR SEMNEAZĂ 

Donald P. Goodmaniil, jurist 

Paul S. Grigoriu, muzician, publicist 
Vadim Guzun, jurist, doctorand în 
Istorie, diplomat, ultimele cărţi publicate: 
Marea foamete sovietică, 1926-1936 şi 
Foametea, piatiletka şi ferma colectivă: 
documente diplomatice româneşti (2011) 
Russell Kirk, politolog, moralist, istoric, 
critic social, critic literar 


ROST po 






dată 


DACANTAAI 





IMAGINAȚIA î 
MORALĂ 










Mamă Ai arata pete poteca alea, tere 
cre miel er Mera i m de are de 





Ecumenism real şi sincretism 
de Paul S. Grigoriu 46 


Început de viaţă nouă? 


de Răzvan Codrescu 50 


Universalitatea Ortodoxiei 
sau altfel despre ecumenism 


de Bogdan Munteanu 52 
Semnificaţii 

ale globalizării (IV) 

de Cristi Pantelimon 60 
ÎN ACEST NUMĂR SEMNEAZĂ 


Sorin Lavric, scriitor, traducător, 

doctor în filosofie, ultima carte publicată: 
10 eseuri (2010) 

Florin-Ciprian Mitrea, doctor în Ştiinţe 
Politice, cercetător la Institutul de 
Cercetări Politice, Universitatea Bucureşti 
Bogdan Munteanu, doctor în Ştiinţele 
Naturii, profesor, publicist, ultima carte 
publicată: Mişcarea Legionară: cuget, 
repere, atitudini (2000) 


ECUMENISM REAL 
ŞI SINCRETISM 





LITERATURĂ 


Poezie 
8 sonete 
de Valentin Dan 64 


Proză 
Mergere pe ape (II) 
de Sânziana Pop 66 


DECANTĂRI 


În tranşee 


de Sorin Lavric 70 


Imaginaţia morală (IV) 
de Russell Kirk; trad. de Paul Ghiţiu 72 


Uniunea Sovietică, 

locul în care omul a încetat 

să mai fie om 

de Vadim Guzun 76 


ÎN ACEST NUMĂR SEMNEAZĂ 

Cristi Pantelimon, conf. univ. dr. 
Facultatea de Sociologie, Universitatea 
„Spiru Haret“, Bucureşti, ultima carte 
publicată: Corporatism şi economie. Critica 
sociologică a capitalismului (2009) 
Sânziana Pop,scriitoare, jurnalistă, 
director al săptămiînalului „Formula As“ 
Claudiu Târziu, jurnalist 


AGORA 


«LUPTĂTORI 
ÎMPOTRIVA LUI 


DUMNEZEU»? 


a a 
PARIEA INTII Textul acesta a fost făcut public mai întâi pe internet, 
acum văzînd în premieră lumina tiparului 

(în Lumea credinţei a apărut numai un rezumat al 

lui). Fiind foarte lung, am optat, în revistă, pentru 
publicarea lui în serial, cu unele adaosuri de ultimă 
oră. Între timp, la TVR INFO, d-l Răzvan Bucuroiu 

a realizat o dezbatere pe aceeași temă, în cadrul 
emisiunii „De la plus la infinit“, care sper că a adus 
unele lămuriri necesare sau că măcar a stimulat o 
meditaţie mai adîncă și o atitudine mai responsabilă în 
fața provocării numite „Statele Unite ale Europei“, dar 
şi a „globalizării“ în general, nu doar cu „scrupule“ 
politico-ideologice şi economico-financiare, ci şi 

- chiar dacă „se poartă“ din ce în ce mai puţin - 
socio-morale şi cultural-spirituale. În ordinea 
conștiinței şi sensibilităţii creștine, această schiţă de 
„teologie a neamului“ e în primul rînd o invitaţie la o 
adordare mai sistematică a problemei, pe care teologia 
contemporană n-o poate ocoli la nesfârșit. 


RĂZVAN CODRESCU 


razvan.codrescurostonline.org 








I 

Deunăzi am fost făcut martor, 
fără voia mea, la o oţioasă pole- 
mică de culise între doi oameni 
care au fost — şi le-ar fi stat bine să 
rămînă - prieteni (chiar dacă nu 
„la cataramă“, cum se zice). Mă- 
rul discordiei? Statele Unite ale 
Europei vs naţionalismele euro- 
pene (pot spune așa, deşi discuţia 
s-a purtat pe cazul particular al 
naţionalismului românesc). 

Cînd vine vorba de Statele 
Unite ale Europei, azi mai toată 
lumea îl invocă pe Victor Hugo, 


romanticul „vizionar“ care la 
1849 spusese, într-un discurs cu 
tentă colonialistă, raportîndu-se 
explicit la modelul Statelor Uni- 
te ale Americii (marea ctitorie 
masonică a istoriei moderne, 
dar într-un cu totul alt context 
istoric, geografic şi spiritual): Un 
jour viendra ou l on verra ces deux 
groupes immenses, les Etats-Unis 
d'Ameriqgue, les Etats-Unis 
d Europe, places en face lun de 
l autre, se tendant la main par- 
dessus les mers, echangeant leurs 


produits, leur commerce, leur in- 
dustrie, leurs arts, leurs genies, 
defrichant le globe, colonisant les 
deserts, ameliorant la creation 
sous le regard du Createur... 
Dar, ca şi în cazul sintagmei 
„Lumina vine de la Răsărit, 
făcute celebre la noi printr-un 
discurs prosovietic al masonu- 
lui Mihail Sadoveanu din 1945, 
sintagma „Statele Unite ale Eu- 
ropei“ nu-i aparţine lui Victor 
Hugo (după unii, mason și el, 
în paranteză fie spus), ci doar a 


ROST 110 


fost făcută celebră prin verbul lui 
înaripat. Ea traduce în termeni 
analogici o idee centrală clasică 
a masoneriei moderne, cu rădă- 
cini în secolul anterior, mai tîrziu 
preluată şi dezvoltată, cu cinism 
„metodologic“, şi în controver- 
satele Protocoale ale Înţelepților 
Sionului!, pe alocuri dindu-i-se, 
explicit sau implicit, o extensi- 
une planetară (Guvernul Unic 
Mondial). După ce a stat într-un 
con de umbră conspirativă şi a 
fost ocolită deliberat de discur- 
sul oficial (regăsindu-se doar, cu 
o anume adaptare contextuală, 
în ideologia marxist-leninistă a 
„internaționalismului proletar“), 
de la o vreme nu numai că este 
reluată pe noul fond al mondi- 
alismului sau globalizării, dar 
începe să fie adoptată oficial şi 
să circule curent, ca un ideal ge- 
neros şi nevinovat, pe care lumea 
largă - cu creierii abil spălați pe 
cale educaţională şi mediatică 
— nu-l mai receptează ca pe un 
vechi punct de pornire conspi- 
rativ, ci ca pe un nou şi oarecum 
fatal punct de sosire, încununare 
a unui lung proces istoric „obiec- 
tiv“ (cum pretindeau şi comuniş- 
tii, pe urmele lui Marx și Engels). 
„Logica“ istoriei ar fi cea care ne 
duce, vezi Doamne, spre această 
nouă ordine federativă — spre bi- 
nele nostru al tuturora, desigur, 
căci binele acesta cotidian (al 
meu, al tău, al lui, al fiecăruia şi 
al tuturor) e cel care nu-i lasă să 
doarmă pe artizanii „umaniști“ 
ai noilor inginerii socio-politi- 
co-economice! Vorba lui Traian 
Băsescu (administrator local al 
„bunăstării“ globaliste): „Să tră- 
iți bine!“. Un nou „paradis“ este 
în curs de construcţie pe Pămînt 
şi e cel puţin politically incorrect 
să nu-i vezi, fie şi anticipat, „ra- 
țiunile“ şi „splendorile“! Ca în 
atîtea alte privinţe, Protocoalele 
Înțelepților Sionului (sau ale cui 


ROST 110 


PENTRU O TEOLOGIE A NEAMULUI 


or fi ele) prevăzuseră punctual 
şi acest aspect: se va face în așa 
fel încît popoarele vor fi aduse 
să creadă că dominația noastră 
unică este o necesitate istorică şi 
ne vor privi ca pe nişte salvatori. 
Prin urmare, globalizarea, sub 
toate formele ei (Noua Ordine 
Mondială, NATO, UE, SUE), e 
un calcul vechi al ocultelor, raţi- 





altoit pe conceptul expirat de „iu- 
deo-masonerie“). 


II 
Eu nu cred, desigur, că cei ce 
colportează astăzi aceste idei de 
sorginte masonică sînt cu toţii 
masoni ei înşişi, sau conştienţi 
de o manipulare subversivă, sau 
lipsiţi de anumite bune intenţii 





unile impure sînt mai mult decit 
transparente, dar ea nu s-a putut 
pune deschis în lucrare (dincolo 
de experimentul circumscris în 
fostul „lagăr socialist/comunist”) 
pînă nu s-a distrus în măsură 
suficientă conștiința naţională, 
pînă n-a fost spălat în măsură 
suficientă creierul unei umani- 
tăți agonice, pînă nu s-au tăiat în 
măsură suficientă cordoanele de 
legătură cu tradiţia şi cu trans- 
cendenţa. Astăzi se apreciază că 
acest context necesar „s-a copt“ 
şi proiectul îndelung pritocit al 
„supraguvernului“ salvator (azi 
european şi mîine mondial) poa- 
te fi scos să respire liber, la lumi- 
nă. I s-au creat chiar condiţiile de 


yu CC . 


a fi receptat ca soluţie „unică“ şi 
„înţeleaptă“ a crizei generaliza- 
te (şi, în mare măsură, ea însăşi 
artificială, prin consensul „regi- 
zoral“ al plutocraţiei suprastatale 
— şi nu neapărat strict evreieşti, 
cum cred unii, dînd apă la moa- 
ra unui „antisemitism“ inerţial, 


moştenit din retorici desuete şi 


(dintre cele cu care şi iadul este 
pavat, cum se spune). Mulţi răs- 
pund doar, cu diferite grade de 
oportunism, sugestiilor şi presi- 
unilor unui anumit context ide- 
ologic şi diplomatic, în care asta 
„se mănîncă“ şi asta „se respiră“. 
lar în conştiinţa multora, mai 
ales la noi, atîrnă greu şi cum- 
plitul impas în care am ajuns ca 
ţară şi naţiune, după dublul expe- 
riment dizolvant al comunismu- 
lui roşu şi al comunitarismului 
albastru: comunismul a murit, 
comunitarismul nu se simte nici 
el prea bine, deci nu ne rămîne 
decît cartea „salvatoare“ a unei 
noi „integrări“ globaliste, mai 
ample şi mai radicale, prin care 
să scăpăm, pe mîna altora, de 
propria puţinătate şi de răspun- 
derea unui suveranități pe care 
nu sîntem oricum în stare s-o 
onorăm (şi care, în ultimă ana- 
liză, a devenit ea însăşi mai de- 
grabă teoretică, o dată cu intrarea 
în NATO şi în UE). E şi o formă 
de disperare de sine, după Y 


AGORA 


EURO-MARXISMUL S-A DOVEDIT MAI REZISTENT ÎN TIMP 
DECÎT MARXISM-LENINISMUL, CONFORMÎND PÎNĂ AZI 
MENTALITATEA STÎNGIST-DEMOCRATICĂ A OCCIDENTULUI. 
PRIMATUL ECONOMICULUI, OBSESIILE EGALITARISTE, 
PATOSUL LAICIST, DIABOLIZAREA TRADIȚIILOR 
IDENTITARE, DEMAGOGIA LIBERTĂȚII (CONFUNDATE CU 
LIBERTINAJUL) — TOATE ACESTEA SÎNT, FĂRĂ DOAR ŞI 
POATE, MĂRCI ALE UNEI FORMA MENTIS DE TIP MARXISI. 


un lung şir de ratări succesive, 
pe care am fost chiar „ajutaţi “să 
le cumulăm (de la Moscova, de 
la Washington, de la Strasbourg, 
de la Bruxelles, iar unii analişti 
sînt de părere că şi de la Viena sau 
Berlin). Nu-i mai puţin adevărat 
că principalul „ajutor“ ni l-am 
dat noi înşine, prin aleşii noştri 
şi prin mafiile lor clientelare, 
sub supravegherea atentă a foş- 
tilor securiști şi nomenclaturişti 
de rangul al doilea şi al treilea, 
de la tandemul Iliescu-Roman la 
tandemul Băsescu-Ungureanu. 

La oamenii cu trecut şi/sau 
mentalitate de stînga, acest joc 
antinaţional, oricît de culpabil, 
apare pînă la urmă firesc, fiind 
„pe linia“ şi „în duhul“ lor. Stîn- 
ga, conştient sau nu, dincotro se 
trage, într-acolo se şi îndreaptă, 
fără nimic sfînt în afara intere- 
sului imediat. Curiozitatea şi ne- 
firescul apar atunci cînd oameni 
care au fost şi se mai pretind de 
dreapta intră în acest joc dizol- 
vant, ba chiar încercînd, naiv 
sau impur, să-şi motiveze creş- 
tineşte opţiunea, punînd semn 
de egalitate între universalitatea 
principială a mesajului hristic şi 
manevrele uniformizante ale in- 
ternaţionalismului secular. 

E de la sine înţeles că prin- 
cipalele piedici în calea acestui 
marș dizolvant sînt „îndărătni- 
ciile“ tradiţiei: rigorismele religi- 
oase şi naţionalismele reziduale. 


Pentru oamenii de stînga aces- 
tea sînt piedici consacrate, cu 
care sînt hîrşiți dintotdeauna și 
care nu le angajează în nici un fel 
scrupulele sau sensibilitatea. În 
fond, revoluţionarismul de stîn- 
ga şi-a asumat din capul locului, 
ca rațiunea sa de a fi, să-l spîn- 
zure pe ultimul rege cu maţele 
ultimului popă, statornicindu-şi 
apoi crezul în ritmurile Interna- 
ționalei şi împingînd laicismul 
pînă la ateismul ştiinţific şi refor- 
mismul pînă la cultul gauchist al 
modelului sovietic (reconfigurat, 
în forme mai civilizate, în noul 
proiect al Comunităţii Europe- 
ne). Euro-marxismul s-a dovedit, 
în cele din urmă, mai rezistent în 
timp decît marxism-leninismul, 
conformînd pînă azi - conştient 
sau inconştient, mărturisit sau 
nemărturisit - mentalitatea stîn- 
gist-democratică a Occidentului. 
Primatul economicului, obsesiile 
egalitariste, patosul laicist, dia- 
bolizarea tradiţiilor identitare, 
demagogia libertăţii (confundate 
cu libertinajul) — toate acestea (şi 
multe altele) sînt mărci ale unei 
forma mentis de tip marxist, în 
care omul de stînga se simte ca 
în „naturelul“ lui. „Moderni- 
tatea eşuată“ a comunismului e 
doar o chestiune de plan exteri- 
or; pe plan interior, ca mentali- 
tate şi sensibilitate, comunismul 
rămîne dominant şi abil adaptat 
la post-modernitate. 


În cazul oamenilor de dreapta 
„furaţi“, din mers, de idealurile 
stîngiste, adică deveniți „tovarăşi 
de drum ai reformismelor inter- 





naţionaliste şi materialiste de tip 
masonic, tradiţiile confesionale 
şi naţionalismele (fie ele cît de 
anemice azi), nu sînt, ca pentru 
oamenii de stînga, doar simple 
piedici de rutină, în sensul cu- 
rent, ci adevărate „pietre de po- 
ticnire , în sensul evanghelic. De 
aici piruetele ideologice prin care 
unii dintre ei încearcă să deza- 
vueze naţionalismele tocmai în 
numele unui pretins creştinism 
principial, pe care cred că și-l pot 
lua aliat, atît pentru a-şi împăca 
într-un fel propria conștiință, cît 
şi pentru a-şi menţine în ochii lu- 
mii, prin această „notă diferen- 
țiatoare“, pretenţia legitimantă 
şi statutul formal de oameni de 
dreapta. Cu cît sînt personalităţi 


ROST 110 


intelectuale mai puternice, cu atît 
acest reglaj oportunist este mai 
dificil, atît în plan interior, de 
conştiinţă, cît şi în plan exterior, 
de prestație publică. Nu-i vorba 
aici, în cele mai multe cazuri, 
de proastă calitate umană, cum 
tind să concluzioneze judecăto- 
rii superficiali, ci mai degrabă 
de prinderea aproape tragică (şi 
uneori pe nesimţite) în plasa ca 
de păianjen a unui context public 
complex şi ingrat, în care mereu 
alții au „pîinea şi cuțitul“. Alt- 
minteri, mulţi dintre ei sînt oa- 
meni cu totul exemplari în alte 
privinţe, iar Dumnezeu sigur îi 





va judeca după alte criterii decît 
cele după care se întîmplă să-i ju- 
dece contemporanii lor. 

Dar aici nu e vorba de cazul 
personal al unuia sau altuia (fi- 
ecare îşi duce crucea lui), ci de o 
problemă de principiu, privitoare 


la înţelegerea creștină a lumii şi la 
felul în care mai sîntem dispuşi 
să-L luăm în calcul pe Dum- 
nezeu, spre posibila lămurire a 
unui public mai larg, păscut şi el 
de derută în faţa atîtor evaziuni 
doctrinare şi ideologice. 

Se ridică întrebarea: cîtă în- 
dreptăţire şi cât credit poate avea, 
mai ales creştineşte vorbind, cine- 
va (oricine ar fi el) care își zice de 
dreapta, dar se pretează să apeleze 
la clișeele încetăţenite ale gîndi- 
rii de stinga, ca de pildă acela că 
naţiunile şi naționalismele nu sînt 
decît nişte invenţii artificiale şi 
reprobabile ale secolului al XIX- 
lea, definitiv compromise de ex- 
tremismele secolului XX şi inac- 
ceptabile la marele ospăț planetar 
al secolului XXI, ca unele ce sînt 
depăşite şi condamnate de mer- 
sul istoriei? Chiar aşa să fie, pe 
cuvîntul lor de oameni de dreap- 
ta?! Dumnezeu are vreun loc în 
această ecuaţie ideologică? Pentru 
că, vorba înţeleptului Gamaliel 
(Fapte 5, 38-39), dacă lucrul acesta 
este de la oameni, el se va nimici; 
dar dacă este de la Dumnezeu, nu 
va putea fi nimicit; ba nu cumva 
să vă pomeniţi și luptători împo- 
triva lui Dumnezeul... 


III 
De la Dumnezeu sau nu, fapt este 
că naţiunile şi naționalismele se 
confruntă după al doilea război 
mondial, şi mai abitir din pra- 


PENTRU O TEOLOGIEANEAMULUL O TEOLOGIE A NEAMULUI 


gul noului veac şi mileniu, nu 
numai cu ostilitățile ideologice 
şi tendinţele globalizante, dar şi 
cu o vădită criză internă, în care 
converg handicapul exceselor 
istorice, disoluția curentă a sen- 
timentului național, desuetudi- 
nea discursivă, disensiunile între 
grupuri, extensiunea mixajului 
etnic şi — last but not least — eclip- 
sa generală a tradiţiei. Toate aces- 
tea nu spun însă nimic despre 
legitimitatea sau ilegitimitatea 
naţionalului, ci doar despre en- 
tropia istorică a umanului, care 
pleacă de la indivizi şi se răsfrîn- 
ge asupra colectivităților. Dacă se 
constată o criză a familiei, bună- 
oară, nu înseamnă că familia ar 
fi rea în sine şi s-ar cădea abolită. 
Aşa cum, dacă un om este bolnav, 
îl tratezi, nu-l culpabilizezi şi nu-i 
contești legitimitatea de a exis- 
ta. Din păcate, cînd vine vorba 
despre naţional, discuţiile tind 
tot mai mult să se poarte anapo- 
da. De obicei, ele se înfundă în 
critica naţionalismelor care au 
luat-o uneori razna, trăgîndu-se 
încheierea abruptă că orice naţi- 
onalism nu poate fi decît rău şi 
trebuie să ajungă, prin consensul 
oamenilor de bine, la lada de gu- 
noi a istoriei. Cu naţionalismele 
facem noi cumva, dar ce ne facem 
cu naţiunile însele, care nu prea 
încap în lada de gunoi a istoriei? 
Le „spălăm creierii , cu răbdare? 
Le şantajăm economic sau Y 


ÎMI POT SCHIMBA RELIGIA, MENTALITATEA, PATRIA, 
CETĂŢENIA, ÎNFĂŢIŞAREA, BA CHIAR ŞI SEXUL — DAR CU 
NICI UN CHIP APARTENENȚA ETNICĂ. ÎNAINTE DE ORICE 
ALTĂ TRATARE MAI SOFISTICATĂ (TEOLOGICĂ, FILOSOFICĂ, 
ISTORICĂ, ETNOLOGICĂ, SOCIOLOGICĂ, PSIHOLOGICĂ, 
BIOLOGICĂ ETC.), EVIDENŢA BUNULUI SIMŢ NE ARATĂ 

CĂ NAŢIUNEA, NAȚIONALITATEA, NAŢȚIONALUL ŢIN DE 

O REALITATE OBIECTIVĂ, DE UN DATAL FIRII. 


ROST 110 


AGORA 


militar? Le dislocăm din matca 
lor, ca să-şi uite de sine? 

La rigoare, orice discuţie des- 
pre naționalism ar trebui să se 
raporteze, în mod principial, la 
fundamentul său ontologic: „na- 
ţia sau „națiunea“ (în sens origi- 
nar), „etnia“ sau „neamul“. Nu- 
mai acest fundament ontologic 
corect înţeles şi asumat (realitate 
complexă şi inefabilă, pe care o 
aproximează toţi termenii men- 
ționaţi) dă naţionalismului con- 
sistență şi legitimitate, dincolo 
de orice context istorico-politic, 
după cum contestarea acestui 
fundament permite criticismul 
antinaţional şi implementarea 
discreţionară a noilor proiecte 
politice de tip nivelator. 

Este curios (dacă nu cumva 
simptomatic) că o lucrare de re- 
ferință, tradusă prompt şi în ro- 
mâneşte?, Enciclopedia Blackwell 
a gîndirii politice, înregistrează 
termenul de „naționalism, dar 
nu şi pe cel de „naţiune“ (pe 
care-l discută doar superfici- 
al, în cadrul articolului despre 
„Naţionalism“). De altfel, de- 
spre limitele ideologizante în 
care este abordată problema de 
gîndirea socio-politică postbe- 


! Ştiu bine că lumea - şi mai ales cea 
intelectuală, care e mai geloasă de 
deşteptăciunea ei — a căpătat refle- 
00] MetelaTe [jilela: ie [3 N IVE: Blelei-t: Ve [-3-) 
te privi cu milă cînd vine vorba des- 
pre acest op demonizat: „Păi nu ştii 
că sînt un fals?!“. Or, nu aceasta este 
„nodul trebii“. Evreii neagă paternita- 
tea ce le-a fost atribuită şi consideră 
că documentul este o contrafacere a 
serviciilor secrete ţariste pusă în cîrca 
lor, iar eu sînt gata să admit că nici 
usturoi n-au mîncat, nici gura nu le 
miroase. Esenţa (şi gravitatea) pro- 
blemei este alta: evreieşti sau nee- 
vreieşti, autentice sau contrafăcute, 
prevederile acestor texte stranii, ci- 
nice şi neliniştitoare, ce au alimentat 
masiv febra conspiraţionistă de-a 
lungul întregului secol XX, s-au îm- 


lică mărturisesc şi unele lucrări 
occidentale altminteri destul de 
consistente şi cu mare influență 
în politologia actuală, cum ar fi 
Nations and Nationalism (a lui 
Ernest Gellner)” sau The Ethnic 
Origins of Nations (a lui Anthony 
D. Smith)“. În general, s-a trecut 
dinspre extrema mai veche (şi 
puternic discreditată) a abordă- 
rilor de tip rasist (de la Gobineau 
la Chamberlain și la ideologii di- 
recţi ai nazismului, în frunte cu 
un Alfred Rosenberg) la o altă 
extremă (acreditată astăzi mai 
ales din conformism ideologic): 
cea a relativizărilor psihologizan- 


plinit (sau sînt pe cale să se concre- 
1447439 la ile ele) elelaii-Mlale 1d)[el e: leii 
de mare, atît în comunismul estic de 
ieri, cît şi în comunitarismul vestic de 
azi. Întreaga evoluţie a istoriei poli- 
tice a lumii, vreme de un secol, le-a 
confirmat în spiritul şi adeseori chiar 
în litera lor! S-ar zice că ne aflăm în 
LE: Kel=] [ciie [3% e [eIVE: Bank: [Met [a Mele ui=3 
tice a umanităţii, după Biblie! Foarte 
bine, nu evreii (atit de des puşi, pe 
nedrept, în postura de ţapi ispăşi- 
tori, pe baza unor vechi prejudecăţi) 
au elaborat acest plan sau această 
profeție, dar iată că planul sau pro- 
feţia s-au adeverit şi continuă să se 
adeverească sub ochii noştri, aşa că 
[ale [dj (91: 115% NalVpi A coleiant: ie [e Lui: Pa) [ei 
neapărat „antisemită“. E o provocare 
de proporţii, care ridică întrebarea le- 


te și sociologizante, care au ajuns 
chiar pînă la contestarea realităţii 
obiective a entităţilor etnice, ca la 
un E. Kedourie” (în publicistica 
noastră recentă nu s-au stins încă 
ecourile tiradelor necruțătoare 
ale d-lui Patapievici, pe urmele lui 
K. R. Popper$, împotriva oricărui 
determinism național, şi mai ales 
împotriva așa-numitului „esenţi- 
alism etnic“). Pe aceeaşi linie se 
înscrie şi demersul „demitizant“ 
al istoricului Lucian Boia („Na- 
țiunea este unul dintre marile 
mituri ale epocii moderne”), 
tributar îndeosebi lucrării „deja 
clasice“ a teoreticianului stîngist 


gitimă: „Poate că nu evreii, dar atunci 
cine?“. Ce minte diabolică sau ce for- 
țţă operativă a stat în spatele acestei 
afaceri de proporţii globaliste, prin 
care atitea fapte şi tendinţe - trecute 
sau prezente — se explică parcă de la 
sine, într-o incredibilă convergenţă?! 
Şi cum să nu rămii uimit cînd constaţi 
că oamenii noştri politici vorbesc as- 
tăzi ca din Protocoale?! 

2 Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. 
3 Blackwell, Oxford, 1983. În româneş- 
te: Națiuni şi naționalism, Editura An- 
tet, Bucureşti, 1997. O ultimă sinteză a 
lui Ernest Gellner, de dimensiuni redu- 
se, apărută postum în 1997, a fost şi ea 
tradusă în româneşte în 2001, la ace- 
eaşi editură, sub titlul Naționalismul. 
+ Blackwell, Oxford, 1986. Poziţie ce 
încearcă să mai păstreze cu prudenţă 





ROST 110 


Benedict Anderson, Imagined 
communities. Reflections on the 
Origins and Spread of Nationa- 
lism3. Tendinţa este sintetizată în 
această afirmaţie a unui Gusztăv 
Molnăr: „... consider sentimentul 
naţional ca pe o marcă definitorie 
a personalităţii umane din epo- 
ca modernă, dar nu cunosc na- 
țiunea ca substantiv”. Această 
„desubstantivizare“ şi sociologi- 
zare a naţiunilor își are originile, 
oricît nu le-ar plăcea s-o recu- 
noască adepților ei, în cea mai 
pură gîndire marxistă. Conse- 
cinţa este, desigur, discreditarea 
naţionalismului (care rămîne 
astfel oarecum fără obiect, sau 
cu o bază mai degrabă subiectivă 
şi spectrală), de unde încercările 
de a-l substitui cu diferite abs- 
tracţiuni ideologice, ca de pildă 
„patriotismul constituțional“ (J. 
Habermas). Mai nou s-a inventat 
noţiunea de „naționalism civic; 
opusă parşiv temutului „naţio- 
nalism etnic. Corolarul acestor 
dezvoltări ideologice și conceptu- 
ale e decretarea falimentului așa- 
numitei „ere westfaliene“ (statale 
şi naţionale) şi proclamarea so- 
lemnă a unei „ere post-westfalie- 
ne“ (supra-statale şi supra-naţio- 


baza etnică a fenomenului, dar care a 
fost deja aspru combătută, în favoa- 
rea punctului de vedere „contractual“ 
asupra comunităţilor naţionale, mai 
E | [tie [Net it Dielaniial [e (V[-3Telalaf: jelel=ii 
în La communaute des citoyens. Sur 
|” idee moderne de nation, Gallimard, 
Paris, 1994. 

> Nationalism, ed. IV, Blackwell, Ox- 
ford, 1993 (prima ediţie apăruse în 
1960). Cartea începe cu această afir- 
maţie tranşantă: „Naționalismul este 
o doctrină inventată în Europa la în- 
ceputul secolului al XIX-lea“. But what 
about nations, Mr. Kedourie? 
SFilosof al ştiinţei ce neagă orice formă 
de determinism şi unul dintre teoreti- 
cienii aşa-numitei „societăţi deschise”. 
7 Aşa începe sinteza sa pe această 
temă: Două secole de mitologie naţi- 


ROST 110 


PENTRU O TEOLOGIE A NEAMULUI 


nale)!0, ceea ce aduce neplăcut de 
mult cu ideile clasice ale francma- 
soneriei!! şi cu discursul „spiri- 
tual“ de tip new-age-ist!?. 

Că, în ciuda atîtor destructu- 
rări, contaminări şi relativizări, 
națiunile există, cu tot cu colo- 
ratura lor etnică — acesta e un 
fapt în jurul căruia nu poate să 
încapă discuţie. Discuţiile încep 
atunci cînd se caută a se stabili 
natura şi notele definitorii ale 
acestei realităţi: este ea o reali- 
tate secundară, de ordin istoric 
şi subiectiv, sau este o realitate 
primară, de ordin metafizic şi 
obiectiv? Altfel spus, sînt naţiu- 
nile (neamurile) entităţi necesare 
în ordinea firească a lumii (fie că 
o concepem ca determinism na- 
tural, fie că o concepem ca de- 
terminism divin), sau ele au un 
caracter aleatoriu, conjunctural? 
E greu de aproximat care ar pu- 
tea fi cel mai simplu argument 
pentru eventualul caracter alea- 
toriu, dar pentru caracterul nece- 
sar este fără îndoială acela că nu 
există individ fără apartenenţă 
naţională; ba mai mult, originea 
etnică e ceva la fel de imposibil de 
modificat ca şi condiția umană: 
aşa cum, născut om, nu mă pot 


onală, Editura Humanitas, Bucureşti, 
1999 (ed. a II-a, revăzută şi adăugită: 
pI99p3) 

3 Verso Editions and New Left Books, 
Londra, 1983. B. Anderson vede naţi- 
unile ca pe nişte produse impure ale 
voinţei politice, impuse mai ales pe 
(ef: | [Saale [E Lu (et: 

9 Cf. rev. Provincia, anul ||, nr. 5, mai 
2001, p.9. 

10 Cf. Andrew Linklater, The Transfor- 
mation of Political Community. Ethical 
Foundations of the Post-Westphalian 
Era, Polity Press, Cambridge, 1998. 

11 Antinaţionale şi anticreştine prin 
definiţie, vizînd abolirea ordinii po- 
litice şi spirituale tradiţionale şi în- 
locuirea ei cu o „nouă ordine mon- 
dială“ (Novus Ordo Seclorum [Saecu- 
lorum] — cum citim pe bancnota de 





preschimba în altă specie ani- 
mală, tot așa, născut român, să 
zicem, nu mă pot preschimba în 
chinez, în evreu sau în turc. Îmi 
pot schimba religia, mentalitatea, 
patria, cetăţenia, înfăţişarea, ba 
chiar şi sexul - dar cu nici un 
chip apartenenţa etnică. În mod 
fatal, fie că-mi place, fie că nu, voi 
muri drept ceea ce m-am născut; 
şi, după expresia biblică, „mă voi 
adăuga la neamul meu . 

Aşadar, înainte de orice altă 
tratare mai sofisticată (teologică, 
filosofică, istorică, etnologică, so- 
ciologică, psihologică, biologică 
etc.), evidenţa bunului simţ e cea 
care ne arată că națiunea, naţio- 
nalitatea, naţionalul ţin de o rea- 
litate obiectivă, de un dat al firii. 
Sigur că mie, om deştept şi gelos 
de libertatea mea, se poate întîm- 
pla să nu-mi convină această stare 
de fapt și să mă revolt principial 
împotriva ei, ca şi împotriva ori- 
cărei alte forme de determinism. 
Revolta nu foloseşte însă la nimic 
dincolo de planul strict al subiec- 
tivității mele: la nivelul ontologic 
al realităţilor primare, deter- 
minismul nu-i mai puţin existent 
din cauză că îl contest eu. LI 

(Va urma) 


1 dolar), păzită de un supra-guvern 
plutocratic, mai mult sau mai puţin 
ocult. Privind lucrurile din această 
perspectivă „conspiraţionistă“ (hor- 
ribile dictu), „comunismul“ de ieri şi 
„comunitarismul“ de azi par două 
trepte ale aceluiaşi proiect unitar 
de descreştinare, deznaționalizare şi 
desuveranizare a statelor lumii. Noua 
Te) iei [ere j[egele [ae KeYZ Rae: Ket: anl ela [> 
împotriva „statului-naţiune“, avan- 
sînd fel de fel de alternative federalis- 
te şi făcînd loc conceptului — ispititor 
ca un cîntec de sirenă — de „cetățenie 
transnaţională“. 

12 Care se întemeiază pe ideea trecerii 
de la revoluta „Eră a Peştilor“ (iden- 
tificată, în mare, cu creştinismul) la 
noua „Eră a Vărsătorului“ (eclectică şi 
cosmicizantă). 





AGORA 


CETĂŢENIA 
PRIN CARD 
ŞI EUROPA | 


CANIIIATIVA 


Recent, Parlamentul European a emis o rezoluţie 
prin care statele membre sînt somate să elimine 
obstacolele din calea liberei circulații a forţei de 
muncă, cu referire specială la interdicțiile aplicate 
de anumite ţări occidentale muncitorilor români 

şi bulgari. În același context, se pledează, foarte 
corect politic, şi pentru nediscriminarea rromilor în 
raport cu drepturile inerente cetăţeniei europene. 


(0) FLORIN-CIPRIAN MITREA 


De fapt, nu situaţia propriu-zisă 
a românilor, a bulgarilor sau a 
rromilor pare a fi miza centrală 
a rezoluţiei, ci mai degrabă con- 
solidarea unui tip de discurs de 
reprezentare instituțională a UE. 
Este vorba de o atitudine care re- 
flectă curentul de gîndire politică 
dominant de la Bruxelles şi care 
încearcă să încline balanţa înspre 
un anumit mod de a înţelege poli- 
tica Uniunii. Astfel, deşi procesul 
numit construcția europeană şi 
dezbaterile privind finalitatea pro- 
iectului european sînt departe de a 
se fi încheiat, autorii rezoluţiei se 
exprimă de parcă UE ar fi devenit, 
deja, o entitate politică federală. 
Reclamînd, cu mînie proleta- 
ră (cum ar spune maliţiosul de 
Vladimir Bukovski), încălcarea 
drepturilor cetățenilor europeni, 
PE nu pare îngrijorat de propriul 
deficit de democraţie, pe care 


10 


acest tip de atitudine îl agravea- 
ză. Fermitatea cu care se vorbeşte 
în rezoluţie despre drepturile ce- 
tățenilor europeni nu rezonează 
deloc cu conţinutul dacă nu fic- 
tiv, cel puţin confuz pe care îl are, 
în momentul de față, conceptul 
de cetățenie europeană. Astfel, 
principala problemă care apare, 
în acest context, este dacă forurile 
europene au sau nu dreptul de a 
impune statelor membre anumi- 
te politici, invocînd conceptul de 
cetăţenie europeană. Dimensiu- 
nea interguvernamentală este, de- 
ocamdată, realitatea de fapt şi de 
drepta UE. Prin urmare, dreptu- 
rile cetățenilor europeni (inclusiv 
dreptul la muncă şi la reşedinţă) 
nu pot fi decît rezultatul unui 
acord între state, în virtutea cla- 
sicului principiu al reciprocităţii 
şi al egalităţii de tratament. Dacă 
deputaţii europeni chiar sînt in- 
teresaţi de îmbunătăţirea mobi- 
lităţii forţei de muncă în cadrul 


UE, atunci ar trebui cel mult să 
recomande ca statele membre să 
negocieze între ele aceste chesti- 
uni (eventual în cadrul legislativ 
şi formal creat de tratatele euro- 
pene în vigoare). De altfel, chiar 
tratatul de la Maastricht din 1992, 
care conţine primele referiri ex- 
plicite la cetăţenia europeană, de- 
fineşte drepturile de circulaţie şi 
rezidență nu ca provenind dintr-o 
relaţie juridică directă între cetă- 
ţean şi o entitate supranaţională, 
ci din realitatea orizontală a re- 
laţiilor dintre statele membre. În 
acest sens, teoreticieni avizaţi în 
problematica europeană, precum 
Paul Magnette, arată că modul în 
care se foloseşte conceptul de ce- 
tățenie europeană în cadrul dis- 
cursului oficial actual este ambi- 
guu, întrucît implică ideea de a fi 
membrul unei comunități politice 
noi. Or, Uniunea Europeană este, 
potrivit chiar documentelor ei 
fondatoare şi constitutive, doar o 
organizaţie internațională dubla- 
tă de o piaţă comună economică 
şi în nici un caz o entitate politică 
în sensul deplin al cuvîntului. Ca 
atare, UE nu se poate substitui 
procesului decizional al statelor 
şi nici negocierii dintre acestea. 
De altfel, aceasta este şi întrebarea 
esenţială a dezbaterilor actuale 
din acest domeniu: trebuie UE să 
devină o structură politică succe- 
soare statelor naţionale, fără nici 


ROST 110 


o garanţie că o astfel de evoluţie 
nu va deraia într-o megapute- 
re totalitară, sau ar fi mai bine 
să rămînă un cadru al relaţiilor 
dintre state şi o platformă de po- 
tenţare a colaborării dintre ele? 
Invocîndu-se un pretins nu- 
măr mare de petiţii primite de 
PE în legătură cu încălcări ale 
dreptului la liberă circulaţie, s-a 
afirmat, în timpul dezbaterii care 
a precedat votarea rezoluţiei, că 
„pentru a atinge obiectivul libe- 
rei circulații trebuie să exercităm 
presiuni asupra statelor membre 
în acest sens“2. În cear putea con- 
sta aceste presiuni nu ni se spune. 
Deocamdată s-a adoptat o rezo- 
luţie (fără caracter legislativ), dar 
tonul imperativ prin care guver- 
nele statelor membre sînt trase 
de urechi, şi mai ales solicitarea 
ca forul executiv reprezentat de 
Comisia Europeană să facă o eva- 
luare mai strictă a respectării de 
către state a drepturilor la liberă 
circulație a forței de muncă şi la 
reşedinţă, ne fac să ne gîndim că 
toate acestea sînt un preambul, 
o încercare de legitimare a unor 
ucazuri ulterioare. Îngrijorător 
este faptul că, în acest context 
confuz de democraţie mimată, 
rezoluţia PE propune drept solu- 
ţie pentru facilitarea mobilităţii 
cetățenilor europeni emiterea 
unui card profesional opțional. 
Scenariul privind instituirea 
acestui card este prezentat nici 
mai mult, nici mai puţin decît 
drept un posibil model pentru o 
Europă a cetăţenilor. În acelaşi 
context, se afirmă că o soluţie 
pentru a se realiza „mai multă 
Europă“ (sic!) şi o autentică de- 
mocraţie ar fi revizuirea regulilor 
electorale în sensul încurajării ce- 
tățenilor statelor membre UE de 
a participa mai mult la viaţa po- 
litică prin intermediul partidelor 
politice europene. Prin urmare, 
se reduce ideea de cetăţenie la 


ROST 110 


reglementarea dreptului de a te 
plimba (cu treabă sau nu) prin 
diferite state europene. Apoi, Eu- 
ropa însăși este definită ca sumă 
aritmetică a unor acumulări can- 
titative („mai multă Europă”) şi 
nu ca realitate de ordin calitativ 
fundamentată cultural. Nu în ul- 
timul rînd, se sugerează că zona 
implicării cetăţeneşti trebuie să 
fie deplasată dinspre arena na- 
țională spre cea europeană. În 
consecinţă, avem de-a face pur 


şi simplu cu golirea de conţinut a 
unui venerabil concept politic şi 
cu înlocuirea lui printr-o cono- 
taţie instrumentalistă, exclusiv 
tehnică şi cantitativă. 

În acest context, ne amintim 
de edictul dat de împăratul Cara- 
calla în anul 212 d. Hr., prin care 
toţi locuitorii Imperiului Roman 
deveneau cetăţeni romani. Aceea 
a fost prima formă de cetăţenie 
unică europeană. La două mile- 
nii distanţă, în anul 2012, ideea 
de cetăţenie unică europeană este 
invocată din nou, dar diferenţele 
sînt enorme. Pe de o parte, cetă- 
țţenia romană avea un conţinut 
real, construit prin acumulările 
multor generații de cetăţeni-sol- 
dați, avînd în spate o putere repu- 
blicană şi apoi imperială concretă 
şi bine personificată. De cealaltă 





parte, cetățenia europeană de azi 
pare a fi mai mult un construct 
artificial, un element de limbaj 
de lemn, sursă de confuzie şi ex- 
presie a unei puteri difuze. S-ar 
putea să fie, totuşi şi o asemăna- 
re. Edictul lui Caracalla avea în 
spate un calcul foarte precis şi nu 
o idee generoasă. Imperiul era în 
Criză gravă şi avea nevoie urgentă 
de lărgirea bazei de impozitare, 
pentru a aduce venituri în vistie- 
ria centrală. De aceea, se pare că, 





după retragerea aureliană dintre 
271 şi 275 d. Hr., populaţiile ră- 
mase la nord de Dunăre nu numai 
că şi-au continuat viaţa pe aceleaşi 
meleaguri, dar chiar au prosperat 
şi s-au bucurat că au scăpat de 
povara impozitelor asociate sta- 
tutului de cetăţean roman. Acum, 
în anul 2012, se vorbește tot mai 
mult de necesitatea unei cetăţenii 
europene şi a unui superstat fe- 
deral pentru a „aprofunda“ pro- 
cesul de integrare europeană. În 
spatele acestui discurs se află, nu 
mai e un secret pentru nimeni, 
tot criza generalizată şi spectrul 
decadenţei. De aceea, măcar din 
superstiție, forurile de la Bruxelles 
ar trebui să renunţe la reflexul de 
a dicta, de a impune de sus în jos 
un tipar ce nu se regăseşte deloc 
în structura realităţii. HI 


! Paul Magnette, Europa politică. Cetăţenie, constituţie, democraţie, traducere 
de Ramona Coman şi Ana Maria Dobre, Institutul European, laşi, 2003, p. 11. 
2 http://epochtimes-romania.com/news/2012/03/parlamentul-european-cere- 


libera-circulatie 


11 


AGORA 


ÎNVĂTĂMÎNTUL 
ROMÂNESC: 

DE LA PRAF 

LA PULBERE... 





MIHAIL ALBIŞTEANU 
, 9, mihai.albisteanuQrostonline.org 





Revin cu două completări la arti- 
colul dintr-un număr precedent, 
referitoare la noua lege a învă- 
țămâîntului (trebuie spus că la 
această lege se adaugă un nou 
statut al personalului didactic 
şi un nou plan-cadru, care însă, 
din fericire, încă nu a fost pus 
în aplicare). 

În primul rînd, am aflat (şi asta 
chiar pe propria piele) că domnul 
ex-ministru Daniel Funeriu, care 
a fost probabil o simplă păpuşă a 
comisiei prezidenţiale, conduse 
de un alt fost titular de resort, 
d-l Mircea Miclea (cel care a demi- 
sionat, cred eu, nu din cauza bu- 
getului mic pus la dispoziţie, aşa 
cum a motivat, ci pentru că pro- 
fesorii i-au strigat, în piață: „Din 
toţi ăştia care-au fost, Miclea este 
cel mai... deştept!“), a girat distru- 
gerea sistemului de învățămînt 
din România, prin prevederile pe 
care noua lege a învățămîntului le 
are pentru titulari. 

După mine, cadrele didactice 
titulare reprezintă coloana ver- 
tebrală a învățămîntului; sînt 
oamenii implicaţi în sistem şi 
dedicați total acestuia. Cel puţin 
aşa spune teoria. 


12 


Aici au ales să lovească d-l 
Funeriu şi onor comisia prezi- 
denţială. Domniile lor au decis 
că trebuie desfiinţată titulatura 
pe termen nedeterminat şi în- 
locuită cu una pe o perioadă de 
patru ani. Adică, o titulatură 
care să depindă de consiliul de 
administraţie al şcolii, asta, în 
spiritul clamatei descentralizări 
şi autonomii locale. Foarte fru- 
mos, însă doar în teorie. Fostul 
şef al învățămîntului românesc 
nu a realizat că nu ne aflăm în 
Japonia şi nici măcar în Franţa. 
În România, comunitatea locală 
(şi am în vedere cu precădere în- 
văţămîntul rural) nu înseamnă 
altceva decît primarul şi eventual 
preotul. Adică, deplina politiza- 
re. lar consiliul de administraţie 
se reduce, în realitate, la decizia 
unui singur om: directorul. Deci, 
iarăşi politizare şi arbitrariu. Cu 
alte cuvinte, concursurile pe care 
aceşti factori de decizie le vor or- 
ganiza, pentru titularizare (dar şi 
pentru suplinire) vor fi cîştigate 
de cei/cele care, conform expre- 
siei vechi, vor „deschide uşa cu 
capul“. Astfel se va obţine titula- 
tura, în extrem de multe cazuri. 

Sigur, o problemă importantă 
era cea a titularilor existenţi, care 
sînt titulari ai sistemului de învă- 
țămînt. De bine, de rău, o mare 


parte dintre ei şi-a ocupat posturi- 
le pe baza unui concurs naţional, 
girat de minister, prin inspectora- 
tele şcolare. Alţii, este drept, s-au 
titularizat prin transferuri mai 
mult sau mai puţin deocheate, sau 
prin concursuri la nivel de şcoală 
(din fericire nu mulţi), unde s-au 
aplicat din plin practicile pe care 
Je generalizează acum noua lege. 
Ei bine, comisia de la Cotroceni 
s-a gîndit să desființeze titulatu- 
ra de sistem pentru toate cadrele 
didactice. Dar exista o mică pro- 
blemă: legea nu se putea aplica re- 
troactiv. De aceea, d-nii Miclea şi 
Funeriu, secondaţi de d-l Hărdău, 
şi-au mușcat limba şi au accep- 
tat struțo-cămila: titularii vechi 
rămîn ai sistemului, cei noi intră 
cu noua lege şi rămîn doar titulari 
ai şcolii. Sigur, acest compromis 
trebuia cumva depăşit, căci, dacă 
vechii titulari doresc să-şi schim- 
be titulatura, „intră“ cu noua lege 
şi devin şi ei titulari doar ai şcolii. 
Deci, soluţia pentru a-i îngenun- 
chea pe titularii vechi şi a-i face să 
accepte schimbarea (schimbarea 
însemnînd că dintr-un om demn, 
care ţi-ai ocupat postul corect, 
muncind, prin concurs, devii un 
nevertebrat, care se tărăşte în faţa 
directorului, ca să nu-ţi pierzi pii- 
nea copiilor) este să-i obligi să-şi 
schimbe titulatura. Cum se reali- 
zează asta? Simplu: 

1. Reduci numărul total de 
ore la fiecare obiect, motivînd că 
elevii sînt surmenațţi, astfel în- 
cît şcoala şi comunităţile rurale 
să nu mai poată asigura norma 
didactică titularilor de sistem (e 
posibil chiar să ne trezim, în vii- 
tor şi cu creşterea normei didac- 
tice), astfel încît aceştia să intre în 
restrîngere de activitate (ceea ce 
înseamnă modificarea titulaturii, 
pe noua lege) sau să aibă măcar 
nevoie de completare de normă. 

2. Modificînd legea educaţi- 
ei (şi aici se vede ingeniozitatea 


ROST 110 


diabolică) astfel încît titularii 
care au nevoie de completare 
de normă să nu mai primească 
ore în judeţ, așa cum se făcea an 
de an (pînă în 2011 inclusiv), în 
primăvară, înainte de concursul 
pentru suplinire-detașare, ci să 
fie nevoiţi să aştepte ca fiecare 
şcoală să organizeze concurs 
de titularizare şi de suplinire şi 
abia apoi, în august, să mear- 
gă la inspectoratele școlare să 
ceară completare de normă, pe 
ceea ce rămîne după ce primesc 
ore suplinitorii. Evident, de la 
suplinitori nu va rămîne nimic. 
Rămaşi fără normă întreagă, 
titularii sistemului vor fi nevo- 
iţi, încet-încet, să îl părăsească. 
Și iată cum, pe ocolite, răzbu- 
nătorul domn „cel mai prost“ 
se bucură punînd în practică 
ordinele venite probabil din 
afara ţării, de la cei care ur- 
măresc distrugerea învățămîn- 
tului românesc cu multă asi- 
duitate, tocmai pentru că îi 
înţeleg importanţa deosebită 
în cadrul societăţii. 


ROST 110 


Al doilea aspect pe care îlam 
în vedere se bazează deocam- 
dată pe zvonistică şi nu am să 
îl dezvolt prea mult. Cică noul 
plan/cadru prevede ca la clasa a 
VIII-a, din cîte două ore de isto- 
rie şi de geografie, să rămînă cîte 
o jumătate de oră (o oră la două 
săptămîni). Chiar dacă rămîne 
cîte o oră, este o tragedie, mai 
ales în cazul istoriei, pentru 
că actualmente doar în clasa 
a VIII-a (din tot învățămîntul 
preuniversitar) se mai studiază 
serios Istoria românilor. Se spu- 
ne şi că, în loc de biologie, fizică, 
chimie, elevii de clasa a VIII-a 
vor studia un amalgam, numit 
obiectul „Ştiinţe“. Evident, se 
urmărește imbecilizarea com- 
pletă a elevilor români, care, 
în ciuda reformei fără sfîrşit 
a educaţiei, începută de d-l 
Andrei Marga (dumnealui știe 
din ordinul cui şi cu ce scop), 
încă obţin (spre ciuda unora) re- 
zultate frumoase la olimpiadele 
internaționale şi încă mai dau 
semne de patriotism. 





De ce nu reacţionează cadrele 
didactice (şi în special titularii)? 
Unii pentru că nu vor sau nu pot 
să vadă ori să accepte realitatea. 
Alţii pentru că sînt prea blazaţi 
de permanentele schimbări sau 
pentru că au copii şi rate la bănci, 
astfel încît se tem de o grevă mai 
mult decît de orice altceva. Alţii 
pentru că se simt cu musca pe 
căciulă, ştiind că şi-au ocupat în 
mod necinstit posturile şi deci 
sînt mulțumiți de situaţie. 

Un singur lucru mai vreau 
să remarc: mare parte din vina 
pentru dezastrul din învăţămînt 
şi pentru inerția şi chiar delăsarea 
cadrelor didactice revine sindica- 
telor. Conduse de aceiaşi oameni 
încă din anii "90, atît la nivel cen- 
tral, cît şi la nivel local, sindicatele 
nu mai reprezintă decit o formă 
fără fond. Au devenit astfel prin 
încrengătura de interese econo- 
mice pe care liderii sindicali, din 
ce în ce mai avuțţi şi mai desprinşi 
de realitățile sindicaliştilor de 
rînd, le au în comun cu reprezen- 
tanţi ai mediului politic. EI 


13 


AGORA 


MODELUL 
SALAZARIAN 
AL REVOLUTIEI 
CONSERVATOARE 


(0) FLORIN-CIPRIAN MITREA 





ETAPELE CRIZEI 
PORTUGHEZE 

De asemenea, unul dintre ele- 
mentele de specificitate ale revo- 
luţiei conservatoare portugheze 
din 1926 constă în faptul că a fost 
precedată de o foarte complexă 
bătălie culturală dusă într-un 
context special. Prăbuşirea mo- 
narhiei naţionale şi înlocuirea ei 
cu regimul republican a fost un 
proces care s-a întins pe cîteva 
secole şi care nu s-a limitat doar 
la nişte transformări de ordin 
politic, ci a lăsat urme adînci 
în toate sectoarele vieţii publice 
portugheze. Potrivit istoricilor, 
marea „sincopă“ a Portugaliei 
a început o dată cu moartea ul- 
timul rege al dinastiei de Aviz, 
Don Sebastiao, în expediţia din 
1580 de la Alcacer-Quibir. Don 
Sebastiao neavînd urmaşi, moş- 
tenirea Tronului lusitan a revenit 
rudei celei mai apropiate, regelui 
Filip II al Spaniei, situaţie care a 
inaugurat o perioadă de şase de- 
cenii în care regatul portughez 
a ținut de coroana vecinilor ibe- 
rici!. De aceea, cum spune Iorga, 
în decursul istoriei „există două 
Portugalii întrerupte de cei 60 de 
ani de stăpînire spaniolă“. Potri- 
vit lui lorga, această situaţie n-a 
reprezentat, totuşi, cea mai mare 
nenorocire a Portugaliei, întrucît 
dinastia spaniolă n-a determinat 


14 


„desfacerea individualităţii“ lu- 
sitane, ci a fost o stăpînire care 
s-a exercitat „respectînd toate 
rosturile“ Portugaliei. Marele 
dezavantaj a fost că, în urma 
unirii cu Spania, Portugalia a 
pierdut o parte dintre colonii- 
le sale în favoarea Olandei?. În 
1640 Ducele de Braganza resta- 
urează independenţa, devenind 
rege al Portugaliei, cu numele 
de Joao IV, întemeind o nouă 
dinastie lusitană, care nu a reu- 
şit, însă, să refacă prestigiul țării. 
De altfel, întreaga Peninsulă Ibe- 
rică începe să-şi piardă, treptat, 
supremaţia de mare putere colo- 
nială în detrimentul altor puteri 
europene şi chiar neatîrnarea în 
politica externă”. 

Pe fondul acestei clătinări a 
instituţiei tradiționale a monar- 
hiei se produce breșa decisivă în 
structura social-politică a Portu- 
galiei, o dată cu dictatura Mar- 
chizului de Pombal (1750-1777), 
adept al iluminismului de secol 
XVIII şi al teoriei monarhiei 
absolute. Atacînd aristocrația şi 
catolicismul, sub pretextul mo- 
dernizării şi promovind lojele 
masonice, dictatura pombaliană 
a avut drept principală consecin- 
ță sfărîmarea unităţii naționale 
şi introducerea ideologiei Revo- 
luţiei franceze în arena publică 
portugheză“. Mai mult decit atit, 
modernismul pombalian avea 
să încerce modificarea însăși a 


PARTEA A PATRA 


structurii mentalității portughe- 
ze tradiționale iar pentru aceasta 
trebuia ca mai întîi să disloce in- 
stituţiile şi cutumele care apărau 
această structură. O mărturie în 
acest sens ne este lăsată şi de Lu- 
cian Blaga de pe vremea cînd a 
fost ambasador al României la Li- 
sabona. În această calitate, poe- 
tul-filosof se referă la consecinţe- 
le inițiativei istorice a lui Pombal 
de a modifica obiceiul tradiţional 
al luptei cu taurii. Este vorba des- 
pre momentul în care marchizul 
l-a convins pe rege să anuleze 
lupta tradiţională cu taurii, sub 
pretextul că e prea periculoasă 
şi sîngeroasă. De atunci, vechea 
torada (echivalentul corridei 
spaniole) s-a transformat într-o 
luptă simulată, întrucît s-a decre- 
tat punerea unor bile de protec- 
ție în coarnele taurilor. În opinia 
lui Blaga, această soluţie a fost o 
monstruozitate cu grave efecte 
asupra caracterului portughezi- 
lor, întrucît torada tradiţională, 
aşa violentă cum era, avea un rol 
de pedagogie naţională. Luptăto- 
rii cu taurii, pe vremea lui Joao |, 
aveau prilejul de a-și arăta vitejia 
în faţa regelui, într-o perioadă în 
care „luptătorii se recrutau, ca 
şi în Spania, dintre voluntari . 
Pentru Blaga, păstrarea toradei 
într-o variantă mimată a fost 
mai dăunătoare decit dacă s-ar fi 
eliminat complet, întrucît „nimic 
în viață nu se mimează“ şi „nici 


ROST 110 


un cal nu e mai primejdios decit 
cel de lemn. Excluderea riscului 
pentru om şi taur implică perico- 
lul mult mai mare „ca să crească 
în popor convingerea că greul 
ceasurilor mari se mimează”. 
Pe fondul acestei tendinţe 
modernizatoare, Portugalia se 


angajează pe o pantă a revoluţii- 


ROST 110 


 .; 


LR. 2 . i SE „Ye Lt | caii 
IDE e * ; 


. îi 


lor antitradiţionale şi anticonsti- 
tuționale (fiecare guvern revo- 
luționar propunîndu-şi să dea o 
nouă Lege fundamentală), care 
vizau transformarea țării într-o 
republică europeană sau într-o 
monarhie ultrademocratică. Nu 
mai puțin adevărat este că fre- 
nezia iluministă a schimbărilor 


Antonio de Oliveira Salazar 


vizitind pavilionul Poftugaliei,ge Ei 


ernaţiortală 
i Paris, 1937 





cu orice preţ este facilitată şi de 
slăbiciunea tot mai accentuată a 
monarhilor portughezi, tot mai 
visători şi mai apatici, care per- 
mit, aproape fără să reacționeze, 
restrîngerea progresivă a puteri- 
lor şi prestigiului Tronului. De 
aceea, potrivit interpretării elia- 
diene, cel mai grav lucru pentru 
Portugalia modernă nu a fost atît 
violenţa atacului secularizator de 
sorginte iluministă şi masonică, 
cît mai ales lipsa pentru o lungă 
perioadă de timp a unui consis- 
tent curent reacţionar (în sensul 
sănătos al cuvîntului). De aceea, 
ajunsă „în etapa preliminară 
dispariţiei ei ca neam creator de 
instituţii autonome“, Portugalia 
ar fi încetat să mai existe ca naţi- 
une independentă dacă perioada 
lipsei de reacțiune într-un ase- 
menea climat spiritual s-ar Y 


15 


AGORA 


fi prelungit cu încă două sau trei 
generaţiif. În acest context, nu 
sînt puţine personalităţile care, 
dezamăgite de prestația monar- 
hiei, adoptă, cu bună intenţie, 
republicanismul liberal, pentru 
ca, ulterior, să se detaşeze de ori- 
ce angajare politică. Un exemplu 
elocvent este istoricul Alexandro 
Herculano, care vedea istoria 
Portugaliei exclusiv din per- 
spectiva conflictului (preluat ca 
atare din ideologia demo-libera- 
lă) dintre popor şi tirania reac- 
ționară. Sesizînd artificialitatea 
propriei perspective teoretice şi 
dezgustat de realitatea politică 
din jurul său, care nu oferea nici 
o alternativă viabilă, Herculano 
renunță la prezenţa publică, atît 
ca istoric, cît şi ca politician, 

şi se retrage, pînă la sfîr- 

şitul vieţii, la o fermă, 

unde se dedică agri- 

culturii. Mircea Eli- 

ade vede în aceas- 

tă „întoarcere la / 3 
pămînt” gestul Î 

prin care Hercu- |. 

lano realizează | 

o „melancolică /. j 
deşteptaredin /- 
paradisul / 

artificial | 






16 


al teoriilor sale politice“, înţe- 
legînd că „istoria Portugaliei, ca 
orişice istorie a unei naţiuni vii şi 
creatoare, este altceva decît con- 
flictul între abstracții; că viața şi 
măreţia naţiunilor îşi au rădăci- 
nile altundeva decît în Contrac- 
tul social şi morala kantiană””. 


INTEGRALISMUL 
LUSITAN ŞI 
FUNDAMENTAREA 
CULTURALĂ 
A REVOLUȚIEI 
SALAZARIENE 
Ceea ce istoricul Herculano a 
adoptat ca soluţie individuală 
(abandonarea abstracţiunilor 
ideologice şi refacerea legătu- 
rii cu realităţile organice), 
o întreagă elită avea să-şi 
asume ca principiu de 
acţiune, cîteva decenii 
mai tîrziu. Este vorba 
despre integralismul 
lusitan, curent de 
idei condus 
de Antonio d 
Sardinha şi ca- RX 
re-şi propune o „E 
revoluţie spiri- | 
tuală menită 
să combată 
antiportughe- 
zismul de- 
venit ideo- 
logie domi- 
nantă şi să 
pregătească, 
prin  edu- 
caţie, tînăra 
generaţie pen- 
tru o restaurare 
de profunzime a 
monarhiei (nu 
doar 


























ca instituţie politică, ci şi ca rea- 
litate socială şi ca filosofie), pre- 
cum şi a tradiţionalelor structuri 
corporative lusitane. În loc să 
facă un partid politic, Sardinha 
alege „să creeze centre de rezis- 
tenţă națională şi de insurecție 
spirituală, în care truismele 
cu majusculă ale Democraţiei 
şi Republicii erau supuse unui 
examen ştiinţific. Adunînd în 
jurul său istorici, critici, cărtu- 
rari şi oameni politici, integra- 
lismul lusitan formează „cea mai 
spornică echipă de lucru pe care 
a cunoscut-o Portugalia moder- 
nă . Principiile de acţiune ale in- 
tegraliștilor erau: răbdarea (di- 
fuzarea ideilor de la om la om), 
persuasiunea în loc de cerșirea 
simpatiei, aristocratismul, cre- 
dinţa în ierarhie și primatul 
spiritualului. Afirmîndu-se din 
ce în ce mai mult ca principal 
nucleu de coagulare a forțelor 
vii ale naţiunii, integra- 
lismul devine ţinta 
atacurilor repu- 
blicanilor ra- 
dicali şi ale 

4 masonilor, 
chiar şi 
monar- 
hiştii de 
modă 
Ni veche 


în - 
L] cepînd 


N să-şi 
exprime 
mefien- 
ţa faţă de 
acest curent 
care, înainte 
de a milita 
pentru o 


Ei 
5 


ROST 110 


'Antânio Maria 
„de Sousa Sardinha 
(1887-1925) 


restauraţie politică, se preocupa 
de construirea unei sensibilităţi 
monarhiste şi conservatoare la 
nivelul elitelor şi maselor por- 
tugheze. O oarecare simpatie 
reciprocă şi un început de cola- 
borare avea să se stabilească între 
integralişti şi prezidenţialismul 
antimasonic al lui Sidonio Paes, 
însă refuzul oricărui compromis 
cu ideile republicane (asumate ca 
identitate politică de regimul lui 
Paes) avea să limiteze apropierea 
dintre cele două forme de resu- 
recţie a demnităţii lusitanet. Din 
acelaşi motiv, Salazar, ca repu- 
blican catolic, se va raporta cu 
admiraţie la integralism ca la o 
sursă de inspiraţie şi ca la o ope- 
ră de pedagogie națională care 
merita continuată, dar nu a pre- 
luat și monarhismul principial al 
acestei grupări culturale. 

Una dintre principalele teme 
de polarizare a intelectualităţii 
Portugaliei moderne a fost mo- 
dul de interpretare a istoriei na- 
ționale. Aşa-numita generație de 
la Coimbra a fost gruparea care a 
inițiat, în 1871, un ciclu de confe- 
rințe avînd drept scop conectarea 
Portugaliei la mișcarea modernă 


ROST 110 





ENCICLOPEDIA CONSERVATOARE LOPEDIA CONSERVATOARE 


SALAZAR, CA REPUBLICAN CATOLIC, 

SE VA RAPORTA CU ADMIRAȚIE LA 
INTEGRALISM CA LA O SURSĂ DE 

INSPIR AŢIE ŞI CA LA O OPERĂ DE 
PEDAGOGIE NAŢIONALĂ CARE MERITA 
CONTINUATĂ, DAR NU A PRELUAT ŞI 
MONARHISMUL PRINCIPIAL AL ACESTEI 
GRUPĂRI PREPONDERENT CULTURALE. 


europeană. În fapt, liderii acestei 
grupări (poetul Antero de Quen- 
tal, romancierul Eca de Queiroz, 
istoricul şi economistul Oliveira 
Martins, poligraful Teofilo Bra- 
ga) înțelegeau emanciparea țării 
lor ca fiind condiţionată de lepă- 
darea cît mai radicală de valorile 
tradiționale. Mai mult decît atit, 
generația de la Coimbra avea 
drept suprem ideal transforma- 
rea Portugaliei într-o ţară care 
să imite cît mai fidel modelul 
francez. Prin urmare, tinerii in- 
telectuali revoluționari nu vor 
precupeţi nici un efort pentru 
batjocorirea istoriei şi tradiţiei 
portugheze. Discursul și operele 
acestor intelectuali, manifestate 
pe mai multe paliere, se caracte- 
rizează printr-o frenezie nihilistă 
îndreptată în special împotriva 
creştinismului, monarhiei con- 
stituționale şi trecutului națio- 
nal”. Nefiind lipsiţi de talent şi 
de vocaţie cărturărească, aceşti 
intelectuali revoluționari au re- 
ușit să influenţeze atît de adînc 
mentalul colectiv portughez 
încît, mulți ani după încetarea 
efectivă a activităţii lor, discur- 
sul şi grila interpretativă lansate 
de ei au reprezentat linia ideo- 
logică dominantă. Impactul cel 
mai puternic din acest punct de 
vedere l-a avut opera istoricului 
Oliveira Martins, care propune o 
imagine radical negativă asupra 
trecutului Portugaliei (prezentat 


ca o înşiruire de crime şi tiranii) 
şi asupra portughezilor (înfă- 
țişaţi ca un popor iremediabil 
degenerat). Acest discurs istori- 
ografic şi identitar este servit de 
Martins ca argument în favoarea 
proiectului politic al unei uniuni 
iberice, recîştigarea, în 1640, a 
independenţei faţă de Spania 
fiind considerată de acest autor 
ca o mare greșeală. Căpătind 
faimă de erudit şi istoric genial, 
Oliveira Martins „a modificat, 
prin cărţile sale, conștiința isto- 
rică a Portugaliei“ astfel încît, de 
atunci, „tinerele generaţii au ju- 
decat trecutul așa cum l-au văzut 
zugrăvit în volumul prodigiosu- 
lui pesimist“. 

Născut în 1888, Sardinha s-a 
confruntat din plin cu rezultatele 
destructive ale operei generației 
de la Coimbra. De aceea, una din- 
tre priorităţile integraliștilor avea 
să fie tocmai demontarea tezelor 
abuzive ale acelor intelectuali şi 
restaurarea unei imagini corecte 
despre trecutul naţional şi despre 
propria identitate colectivă. Ast- 
fel, cele două publicaţii reprezen- 
tative pentru această grupare de 
rezistenţă culturală, revista Na- 
cao Portuguesa (lansată în 1914) 
şi ziarul Monarquia (lansat în 
1917), desfăşoară o consistentă 
„campanie de interpretare cri- 
tică a istoriei portugheze şi de 
revalorificare a instituţiilor ei 
tradiţionale“!!. Această linie Y 


17 





CONFIRMÎNDU-L PE SALAZAR, CEL 

MAI IMPORTANT TEORETICIAN AL 
ŞCOLII REALISTE ÎN DOMENIUL 
RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE, HANS 
MORGENTHAU, ARĂTA CĂ UNUL 

DINTRE FACTORII ESENŢIALI PENTRU 
DETERMINAREA PUTERII UNEI NAȚIUNI 
ESTE MORALUL NAȚIONAL. 


de valorizare a trecutului istoric 
şi de conștientizare a misiunii 
spirituale lusitane a fost preluată 
şi continuată din plin de Salazar 
prin asumarea ei ca principiu di- 
rector al politicii de stat. Acesta 
este fundamentul importanţei pe 
care Salazar a acordat-o educaţiei 
prin învăţămînt şi cultură, pre- 
cum şi referirile din Constituţia 
din 1933 la sectorul propagandei 
naționale. În acest sens, scopul 
învăţămîntului public este defi- 
nit ca fiind „formarea fecundă a 
caracterului, a calităților profe- 
sionale, ca şi a virtuţilor morale 
şi civice, care trebuie să fie gu- 
vernate de principiile doctrinei 
şi moralei creştine“. Criticînd 


18 


„sofismul neutralității religioase 
în şcoli , modelul pedagogic sala- 
zarian pledează pentru „noţiunea 
fecundă a unei educațţii integrale 
a corpului şi spiritului“ ca bază 
pentru conştientizarea datoriilor 
civice şi a obligaţiilor „pe care le 
impune morala, inseparabilă de 
idealul de întărire şi mărire a 
țării“!2. În ceea ce priveşte pro- 
paganda națională, aceasta nu 
este văzută ca un instrument de 
contrafacere ideologică a realită- 
ţii, ci, dimpotrivă, ca o instituţie 
naţională, ca instrument de gu- 
vernămâînt şi nu guvernamental, 
avînd drept menire prezentarea 
realităților portugheze în spi- 
ritul unei politici a adevărului. 


Totodată, scopul propagandei 
naționale este ridicarea spiritu- 
lui portughezilor la conştientiza- 
rea de sine, la „înţelegerea a ceea 
ce sînt și valorează ei ca grup 
etnic, ca mediu cultural, ca forţă 
de producţie, ca putere civiliza- 
toare şi ca unitate independentă 
în concertul naţiunilor“!*. Prin 
urmare, potrivit perspectivei 
salazariene, sistemul public de 
educaţie, propaganda națională 
şi opera pedagogică realizată de 
fiecare familie în parte reprezin- 
tă un sistem de luptă şi rezistență 
culturală al cărui rost este de a le 
reda portughezilor încrederea în 
ei şi în virtuțile creatoare ale na- 
țiunii lor. Acordînd o importanță 
esenţială conștientizării propriei 
valori, dar şi misiuni naţionale, 
Salazar punea în operă un mod 
realist de a înţelege şi practica 
politica, întrucît considera că 
moralul națiunii este o energie 
indispensabilă unei vieți social- 
politice suverane și sănătoase. 
De altfel, această perspectivă va 
fi demonstrată și cu argumente 
ştiinţifice, în perioada postbeli- 
că, de şcoala realistă în domeniul 
relaţiilor internaţionale. Cel mai 
important teoretician al acestui 
curent, Hans Morgenthau, arăta 
că unul dintre factorii esenţiali 
pentru determinarea puterii unei 
națiuni este moralul național, 
acesta „influenţind toate activită- 
țile unei națiuni, producţia agri- 
colă şi industrială, la fel ca şi forţa 
militară şi serviciul diplomatic“!*. 

Un alt punct în care Salazar 
continuă opera integralismului 
lusitan este perspectiva asupra 
coloniilor portugheze. Aşa cum 
am văzut, generaţia intelectuali- 
lor liberali revoluționari constru- 
ise o perspectivă asupra istoriei 
portugheze în care, printre altele, 
era prezentată într-o lumină ne- 
gativă şi activitatea colonizatoa- 
re a marilor regi lusitani. Replica 


ROST 110 


istoriografică a integraliştilor a 
prezentat, dimpotrivă, opera co- 
Jlonizatoare portugheză ca pe un 
moment de glorie şi o sursă de 
demnitate națională. La rîndul 
său, Salazar a afirmat tranşant 
drepturile inalienabile ale Portu- 
galiei ca mare națiune colonială, 
nu în sensul unui imperialism 
bazat pe forţă brută, ci în virtu- 
tea unei legături organice, parte a 
aceleaşi identități lusitane, stabi- 
lite de-a lungul istoriei, între Me- 
tropolă şi coloniile sale. Această 
perspectivă este reflectarea con- 
vingerii lui Salazar că refacerea 
Națiunii portugheze nu se poate 
realiza decît în „forma sa tradi- 
țională - misionară şi civilizatoa- 
re, cavalerească şi spiritualistă“I5. 
Legătura Portugaliei cu colonii- 
Je sale, moştenite de la regii săi 
navigatori şi cruciați, nu e moti- 
vată pe raporturi politice sau de 
exploatare, ci pe conştientizarea 
propriei identități şi misiuni isto- 
rice. În acest sens, vorbind despre 
Camoens ca spirit latin, Eliade 
evidenţiază vocaţia Portugaliei 
şi a marilor ei navigatori pentru 
lărgirea universului geografic al 
timpului lor. După ce epoca des- 
coperirilor de teritorii noi a tre- 
cut, această vocaţie s-a transfe- 
rat în plan spiritual, un exemplu 
fiind poetul Camoens, care „a 
transformat în valori spirituale 
spaţiile geografice“, încorporînd 
peisajul maritim în universul es- 


1 Mircea Eliade, Salazar şi revoluţia în 
Portugalia, Ed. Scara, Bucureşti, 2002, 
le XI L9X 

2 Nicolae lorga, Țara latină cea mai de- 
părtată în Europa: Portugalia. Note de 
drum şi conferințe, Ed. Casa Şcoalelor, 
Bucureşti, 1928, p. 106. 


3 M. Eliade, Salazar și revoluţia în Por- 
tugalia, ed. cit., pp. 10-11. 
4 Ibidem, p. 11. 

> Octav Vorobchievici, 
Blaga în Portugalia, Ed. Grinta, 
Cluj-Napoca, 2005, pp. 29-30. 

S M. Eliade, Salazar şi revoluţia în Por- 


Cu Lucian 


ROST 110 


six[ej (ei 50)4:12] 7.0 efe)RI:i:07/-uue7.V:a: 


4 Pi 
AS, si al LA e uit A 


g AA, AI A 





tetic al umanităţii!€. În virtutea 
acestei perspective identitare, co- 
lonialismul salazarian nu implică 
tendinţa unei exprimări agresive 
în politica externă, ci doar dato- 
ria păstrării moştenirii unor co- 
lonii devenite parte a teritoriului 
naţional, în virtutea împărtăşi- 
rii unui patrimoniu spiritual şi 
cultural comun. Aşa se explică 
faptul că, în ciuda multor critici 
internaționale, Portugalia a su- 
praviețuit cel mai mult (pînă în 
1975) ca putere colonială. 

Nu e cazul să decidem acum 
dacă Salazar a avut sau nu drep- 
tate apărînd identitatea Portuga- 
liei ca putere colonială. În ceea ce 


tugalia, ed. cit., p. 24. 

7 Ibidem, pp. 21-22. 

3 Jbidem, pp. 70-73. 

9 Ibidem, pp. 25-28. 

10 jbidem, p. 29. 

11 Jbidem, p. 70. 

12 Oliveira Salazar, Doctrina şi orga- 
nizarea revoluţiei portugheze, Ed. Zia- 
rului „Universul“, Bucureşti, 1939, 
pp. 59-60. 

'3 Ibidem, pp. 131-133. 

14 Hans J. Morgenthau, Politica între 
națiuni. Lupta pentru putere şi lupta 
pentru pace, traducere de Oana An- 





priveşte însă viabilitatea relaţiei 
organice dintre Metropolă şi co- 
lonii, care transcende planul 
strict juridico-politic, realita- 
tea actuală pare a confirma atît 
perspectiva salazariană asupra 
identităţii naţionale, cît şi re- 
flecţiile lui Mircea Eliade despre 
realitatea misiunii spirituale a 
poporului portughez. Astfel, în 
2010, un studiu al Consiliului 
Comunităţilor Portugheze re- 
leva situaţia dificilă a tinerilor 
portughezi emigraţi în Europa 
Centrală şi Occidentală, mulți 
dintre ei nereușind să-şi găsească 
de lucru și devenind „o genera- 
ție sacrificată“!. Studii similare 
arătau, în schimb, succesul pro- 
fesional pe care îl au tinerii por- 
tughezi care merg să muncească 
în foste colonii lusitane, precum 
Mozambic sau Angola. Acestea, 
fiind acum economii emergente, 
au nevoie de specialişti. Portuga- 
lia, în plină recesiune economică, 
are un surplus de specialiști ne- 
angajaţi pe piaţa internă!$. Prin 
urmare, folosul este de ambele 
părţi. Această relaţie economică 
reciproc avantajoasă între fosta 
Metropolă şi fostele sale colonii 
nu face decît să confirme, o dată 
în plus, că legăturile spirituale şi 
culturale sedimentate de-a lun- 
gul istoriei supraviețuiesc chiar 
şi după căderea în desuetudine a 
expresiei lor juridice. EI 
(sfirșit) 


dreea Bosoi, Alina Andreea Dragolea, 
Mihai Vladimir Zodian, Ed. Polirom, 
laşi, 2007, p. 174. 

15 O. Salazar, Doctrina şi organizarea 
revoluției portugheze, ed. cit., p. 133. 
15 M. Eliade, „Latina gintă e regină. 
Camoens şi Eminescu“, în Despre 
Eminescu şi Hasdeu, Ed. Junimea, laşi, 
1987, pp. 26-27. 

17 www.presseurop.eu/ro/content/ 
article/405381-o-generatie-sacrificata 
18 www.presseurop.eu/ro/content/ 
article/1832091-indignatii-isi-ga- 
sesc-fericirea-peste-hotare 





19 


AGORA 


DISTRIBUTISMUL 
ŞI MARXISMUL 


Distributismul este adesea respins pe motiv că ar fi 
o formă de marxism. În realitate, cu greu ne putem 
imagina o asociere mai eronată. Distributismul 

nu are nimic comun cu marxismul, în afară de 
faptul că nu este capitalism. Din păcate, pentru 
mulți capitalişti este suficientă această trăsătură 
pentru a -l confunda cu un model provenind din 
teoriile lui Engels și Lenin. Însă distributismul 

se opune categoric tuturor celorlalte trăsături ale 
marxismului. De fapt, distributismul ar putea fi 


descris drept antimarxism. 


(0) DONALD P. GOODMANIIII 


Marxismul se defineşte prin trei 
trasături principale. În primul 
rînd, critica faţă de capitalism; 
în al doilea rînd, principiul filo- 
zofic al materialismul dialectic; 
în al treilea rînd, teza despre 
„revoluţia proletariatului“ care 
va conduce la abolirea propri- 
etăţii private şi la instaurarea 
proprietaţii colective. Există 
forme variate de marxism - le- 
ninismul, troţkismul şi altele —, 
diferențiindu-se între ele prin 
anumite detalii, însă orice sis- 
tem care nu îmbrățişează aceste 
trei concepte fundamentale nu 
poate purta numele de marxism. 
Distributismul, după cum vom 
vedea, poate fi descris ca împăr- 
tăşind cu marxismul o singură 
trăsătură, dar nici pe aceasta în 


totalitate. Se disociază de mar- 
xism într-o asemenea măsură 
încît a le considera similare sau 
a stabili o legătură reală între ele 
înseamnă cel puţin a da dovadă 
de miopie filozofică. 

Prima trăsătură fundamen- 
tală a marxismului, şi anume 
critica adusă capitalismului, 
prezintă unele similitudini vagi 
cu analiza pe care distributismul 
o aplică aceluiași sistem. Marx 
susținea că în sistemul capitalist 
masa muncitorilor (proletaria- 
tul) ajunge să fie controlată de 
o minoritate (proprietarii, sau 
burghezia). Marx se opunea co- 
modificării muncii, pe care şi 
distributismul o denunţă; el sus- 
ținea că acest fapt îl împiedică pe 
muncitor să dispună de putere 
politică şi economică, aspect pe 
care şi distributismul îl constată. 


* Distributism and Marxism, Gilbert Magazine, noiembrie-decembrie 2010, 
vol. 14 / nr. 2-3, revistă publicată de American Chesterton Society. 


20 


Totuşi, similarităţile încetează în 
acest punct. 

Critica pe care distributismul 
o aduce capitalismului începe 
— ca şi cea a lui Marx - cu obser- 
vaţia că sistemul capitalist con- 
centrează proprietatea producti- 
vă în mîinile cîtorva oameni. Însă 
obiecțiile aduse de Marx diferă 
de cele formulate de distributiști. 
Distributismul arată că mijloace- 
le de producţie sînt deţinute de 
un număr mic de persoane, ceea 
ce conduce la situaţia ca masa de 
oameni lipsiţi de proprietate să 
nu se poată bucura de indepen- 
dență economică, nici de puterea 
de a influenţa sfera politică, sau, 
cel puţin, să fie extrem de dificil 
să beneficieze de ele; soluţia este 
încurajarea răspîndirii pe scară 
largă a proprietăţii productive 
în rîndul oamenilor obişnuiţi. 
După faimoasa constatare a lui 
G. K. Chesterton, „Prea mult ca- 
pitalism nu înseamnă prea mulţi 
capitaliști, ci prea puţini capita- 
lişti. Pe de altă parte, potrivit lui 
Marx, chiar şi cei cîțiva proprie- 
tari privaţi care controlează mij- 
Joacele de producţie în capitalism 
sînt prea mulţi; mijloacele de pro- 
ducţie nu ar trebui să fie deţinute 
de nimeni, ci doar de stat, astfel 
încît să fie lipsiţi de proprietate 
nu majoritatea, ci toţi munci- 
torii. Cu alte cuvinte, obiecțiile 
pe care distributismul le aduce 
capitalismului sînt că mijloacele 
de producţie aparţin unui număr 
prea restrîns de persoane, în timp 
ce Marx contestă faptul că prea 


ROST 110 


mulți oameni dispun de ele. Ar- 
gumentele distributiștilor sînt 
corecte, cele formulate de mar- 
xişti sînt eronate. Aşa cum am 
constatat mai sus, aceasta este o 
vagă similaritate între cele două 
teorii în privinţa unei singure 
trăsături, care nu este nici pe de- 
parte suficientă pentru a putea 
pune semnul egalităţii între ele. 
În al doilea rînd, marxismul 
are la bază o doctrină filozofică 
numită materialism dialectic. 
Spaţiul nu ne permite să expli- 
căm detaliat această teorie. Pe 
scurt, potrivit materialismului 
dialectic, întreaga istorie umană 
este, de fapt, istoria luptei de cla- 
să. Societatea se luptă să ajungă 
treptat la un stadiu superior de 
evoluţie, trecînd prin diferite 
etape de dezvoltare, de la socie- 
tățile sclavagiste ale antichităţii, 
evoluînd la forma societăţilor fe- 
udale ale Evului Mediu, pînă la 


[1] Într-o analiză intitulată De 
ce a susținut Karl Marx libertarianis- 
mul http://distributist.blogspot. 
com/2007/04/why-karl-marx- 
supported-libertarianism.html), Dr. 
K.R.Bolton arată că darwinismul tra- 
dus în sfera economică, determinis- 
mul economic şi viziunea materialis- 
tă asupra istoriei şi omului sînt comu- 
ne atît marxismului, cît şi liberalismu- 
lui: „Marxismul a fost, în foarte mare 
măsură, un produs al economiei en- 
gleze, imaginea în oglindă a teoriei 
comerţului liber. Acesta s-a dezvoltat 
odată cu apariţia darwinismului, pe 
care atit marxiştii, cit şi libertarienii 
l-au transpus din sfera strict biologi- 
că în cea economică. Potrivit darwi- 
nismului economic, istoria nu este 
e [Tel] =3Y e] [Vi [să =TelelaTelaa)[et: PUI dal jale Ke) 
traiectorie progresiv-liniară («evolu- 
tivă»). Ambele doctrine se bazează 
pe determinismul economic, pe con- 
cepţia materialistă a istoriei şi a rela- 
ţiilor sociale. Concepţia materialistă 
contrastează cu ceea ce reprezintă 
o unitate organică, precum familia, 
națiunea şi cultura. Pentru marxişti, 
E [el=3ă cet: Bila) tele la [el=fe (cd elVide la [=y4=3 
Pentru libertarieni, ele sînt expresii 


ROST 110 


Gilbert Keith 
Chesterton 





societăţile capitaliste din vremea 
lui Marx. Cu fiecare etapă, pro- 
letariatul cucereşte, inevitabil, 
tot mai multă libertate, iar ome- 
nirea se îndreaptă gradual către 
scopul final: revoluţia proletară, 
abolirea proprietăţii private şi in- 
staurarea societăţii comuniste, în 
care statul va fi eliminat defini- 
tiv, fiindcă forţa sa coercitivă nu 
va mai fi necesară. Acesta este 
materialismul istoric. Nu există 
Dumnezeu şi nici un principiu 
transcendent care să influenţe- 
ze cursul istoriei. Istoria există 


ale «colectivismului», piedici în calea 
individului suficient lui însuşi şi auto- 
nom. Cu toate că libertarienii se con- 
căile [-ăc: Ei iat elelakile [:10: ie elelal=iaii E-] 
socialismului, ei au în comun cu stîn- 
giştii perspectiva materialistă.“ 

[2] Termenul de „distributism” nu 
se referă la ideea împărțirii bogăției, 
(e [-Teikt: Mo [Se Melelaniki [Xe [-Bel defel e: 1 Pe 
la crearea condiţiilor existenței unui 
număr cît mai mare de mici întreprin- 
Zători, deținători de proprietate pro- 
ductivă, care pot crea bunăstare prin 
propriile mijloace, dar şi prin coope- 
rare cu semenii. Aşadar, principiile de 
bază ale distributismului sînt propri- 
etatea asupra mijloacelor de produc- 
ţie, subsidiaritatea (transferul puterii 
economice şi politice către cele mai 
mici segmente ale societăţii), solida- 
ritatea în vederea realizării binelui 
comun, formele asociative. Acest 
model reprezentind o „a treia cale“, 
între capitalism şi comunism, a fost 
inaugurat la noi, în perioada interbe- 
i[ef: Pite [=Xet: 1c=3 e 16: Tal Fiii lelag lat: feat: 
şi Virgil Madgearu. După cum arată 
Ovidiu Hurduzeu, G.K. Chesterton, 
părintele distributismului englez, 
vorbeşte cu admiraţie despre parti- 





pur şi simplu, este o un fenomen 
natural, echivalentul social al 
evoluţiei darwiniste [1]. Religia 
este o iluzie, „opiumul maselor“, 
o altă unealtă folosită de burghe- 
zie, prin care aceasta încercă în 
zadar să împiedice declanşarea 
revoluției comuniste iminente. 
Distributismul combate ca- 
tegoric această viziune. Este un 
model care are rădăcini în prin- 
cipiile creştine, fiind validat ofi- 
cial pentru prima dată de papa 
Leon XIII în enciclica sa Rerum 
Novarum |2]. Distributismul 
neagă ideea de progres istoric 
inevitabil [3]. Chesterton a iro- 
nizat această idee în The New 
York Times Magazine, definind-o 
drept „faptul de a prefera ziua de 
joi celei de miercuri fiindcă este 
joi“. Nu evoluţia istorică le poate 
fi de ajutor muncitorilor; ei tre- 
buie să se ajute pe ei înșişi ghidîn- 
du-se după principiile vieţii Y 


dele agrariene interbelice din Europa 
de Est, care au reuşit o „luptă împo- 
triva bolşevişmului şi a fratelui său 
geamăn, Marea Corporaţie“ (confe- 
rinţa „Distributismul românesc, între 
lon Mihalache şi societatea de miine“ 
susținută de Ovidiu Hurduzeu la Cluj, 
mai 2011). Fiind redescoperit de către 
(oTelei [e [ia 1198: 19 E: Male] Me [eXet: viXe [iale [i 
torii Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Pla- 
idelapăiaalele [2119]: Boli elceelVeet- E: |i=ie 
nativă viabilă la sistemul neoliberal 
aflat în faliment. Unul dintre princi- 
palii teoreticieni contemporani ai ne- 
odistributismului este economistul 
şi teologul american John Medaille, 
coeditor împreună cu Ovidiu Hurdu- 
zeu a antologiei Economia libertăţii. 
Renaşterea României profunde, apă- 
rută la Editura Logos, 2009. 

[3] Virgil Madgearu a combătut, 
în lucrarea sa Agrarianism, Capita- 
lism, Imperialism (1936), miturile 
marxiste privind evoluţia „fatală“ a 
societăţii capitaliste, conform căro- 
ra ţăranii vor fi inevitabil transfor- 
maţi într-o masă de proletari, care 
vor avea rolul de a pregăti înfăp- 
tuirea revoluţiei proletare (aceasta 
conducînd, în final, la desfiinţarea 





21 


AGORA 


sociale stabilite de Creator. Statul 
nu va dispărea pur şi simplu, aşa 
cum prevede Marx în sinistra 
sa utopie; statul reprezintă, de 
fapt, o parte esenţială a societăţii 
umane, prezenţa sa în cadrul so- 
cietăţii este indispensabilă, avînd 
rolul de a coordona către reali- 
zarea binelui comun activităţile 
oamenilor şi ale întreprinderilor 
organizate conform principiului 
subsidiarității. Această coopera- 
re a tuturor membrilor societăţii, 





fie indivizi, fie întreprinderi, în 
vederea realizării binelui comun 
[4] poartă mai multe denumiri, 
cea mai recentă fiind aceea de 
„solidaritate“. Este puternic con- 
testată concepţia că ar trebui să 
existe un război între diferitele 
elemente ale societăţii, fiind sus- 
ținută, în schimb, ideea că toţi 
oamenii sînt membrii aceluiași 
organism social şi trebuie să aibă 
ca scop binele comun. Este greu 
de imaginat o viziune asupra 


22 


societăţii, a istoriei şi a originii 
teoriei sociale mai în răspăr cu 
cea marxistă. 

În sfîrşit, marxismul milita 
pentru realizarea unei revoluţii 
proletare care să răstoarne de- 
finitiv ordinea bazată pe pose- 
sia individuală a mijloacelor de 
producţie şi să instaureze o orîn- 
duire în care aceste mijloace să 
fie deținute în comun. Distribu- 
tismul nu aderă la o astfel de vi- 
ziune aberantă. Distributiştii au 


pledat pentru diferite idei menite 
să conducă la transformarea soci- 
etăților capitaliste în societăţi ba- 
zate pe justiția socială, însă toate 
aceste idei au în comun faptul că 
transformările în societate sînt 
graduale şi paşnice. Nu e nevo- 
ie de revoluţii care să răstoarne 
năprasnic ordinea existentă, de 
baricade, de violenţă; are loc o 
schimbare conştientă pașnică, 
produsă prin acţiunea raţională 
a membrilor societăţii. Noţiunea 


de solidaritate descrisă pe scurt 
mai sus exclude net orice idee 
marxistă precum revoluţia pro- 
letară [5]. Încă o dată, este greu să 
concepem un alt sistem în afara 
celui distributist care să se opună 
atît de tranşant marxismului. 

Pe de altă parte, nu este dificil 
să ne imaginăm un sistem care 
să fie în multe privinţe similar 
celui marxist. Acest sistem este 
capitalismul. Ca şi în marxism, 
în capitalism societatea va fi 
compusă, în cea mai mare parte, 
din oameni care muncesc pentru 
un salariu şi care au mici şanse să 
devină proprietari ai mijloacelor 
de producţie. Asemenea marxis- 
mului, capitalismul nu va permi- 
te masei de lucrători să aibă vreo 
putere politică semnificativă, fi- 
indcă aceştia nu vor dispune nici- 
odată de independenţă economi- 
că prin care să-şi poată exercita, 
chiar şi într-o măsură mai mică, 
influenţa asupra procesului po- 
litic, aşa cum se întîmplă în ca- 
zul celor care posedă mijloacele 
de producţie. Capitaliştii concep 
societatea, precum marxișştii, ca 
fiind împărţită strict în două cla- 
se: cei care dețin controlul asupra 
proprietăţii productive şi asupra 
modului cum este aceasta utiliza- 
tă şi masa de oameni care nu au 
nici un control asupra mijloacelor 
de producţie. Sistemul capitalist, 
precum cel marxist, permite oa- 
menilor care aparţin primei cate- 
gorii să aibă cea mai mare putere 
în societate, inclusiv puterea asu- 
pra oamenilor care se încadrează 
în cea de-a doua categorie. 

Unul dintre marii părinți ai dis- 
tributismului spune în cartea sa in- 
titulată sugestiv Ce este în neregulă 
cu lumea?: „Nu contest socialismul 
pentru că va revoluţiona comerțul 
nostru, ci pentru că îl va face să 
rămînă absolut la fel“. EI 

Traducere şi note 
de lrina Bazon 


ROST 110 


definitivă a proprietăţii private), şi a 
argumentat în favoarea unei ordini 
economice bazate pe mica proprie- 
tate de familie, pe micile gospodării 
ţărăneşti: „Cercetarea condiţiilor de 
evoluţie a agriculturii a dovedit, însă 
[spre deosebire de ceea ce credea 
Marx] că nu există în această ramu- 
ră de activitate economică tendinţa 
naturală de concentrare a pămîntu- 
lui şi de despărţire a muncitorului 
de instrumentul sau de muncă, iar 
în loc de «transformarea întregii 
proprietăţi a pămîntului în formă de 
proprietate rurală corespunzătoare 
modului de producţie capitalist», 
are loc un proces invers: prefacerea 
proprietăţii private a pămîntului din 
instrument de exploatare şi domina- 
ţie în instrument de muncă - propri- 
etatea de muncă. 

Această constatare contrazice tri- 
logia claselor sociale, întrevăzută de 
Marx, ca un rezultat fatal al legii evo- 
luţiei societății capitaliste burgheze, 
şi nimiceşte valoarea caracterizării 
ţărănimii drept o clasă de tranziţie in- 
termediară. (...) Ţărănimea nu poate 
fi socotită clasă intermediară, în sen- 
sul dat de Kautsky şi alţi neomarxisti, 
după care ţăranii «nu sînt nici numai 
lucrători, nici numai capitalişti sau 
proprietari de pămînt» [K. Kautsky, 
1921], pentru că ţăranul tipic n-are 
venit din proprietatea sa «ca şi capi- 
talistul sau proprietarul de pămînt», 
produsul obţinut de el din cultivarea 
propriului sau pămînt, cu muncă sa şi 
a familiei lui, fiind un venit din muncă 
şi nu un venit din exploatare, ca al 
capitalistului sau al proprietarului de 
pămînt. Numai în înţelesul că «tara- 
nultipic nu este nici exploatator, nici 
nu e direct exploatat» poate fi exact 
caracterizată țărănimea drept o «cla- 
sa intermediară», între cea a capita- 
liştilor, de o parte, şi a proletarilor, de 
altă parte.“ (Agrarianism, Capitalism, 
Imperialism, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 
1999, pp. 45-59) 

[4] În distributism binele comun 
are prioritate. De exemplu, un aspect 
esenţial al binelui comun este prote- 
jarea sănătăţii oamenilor. Acest lucru 
depinde, de asemenea, de existenţa 
unui mediu natural sănătos, ceea ce 
presupune protejarea patrimoniului 
natural al unei țări (pămîntul, apa şi 
aerul au o valoare nepreţuită, prin 
ele dispunem de o bogăţie reală; 
(e [ăi elVu EiaalV] MefelaTe F-Ianlat: IE: [elVlaalVI- 5 
rea de bogăţie financiară în miinile 


ROST 110 


cîtorva pe seama mediului încon- 
jurător şi a celorlalți semeni - cum 
s-ar întîmpla, de exemplu, în cazul 
demarării unui proiectul criminal 
cum este cel de la Roşia Montană - şi 
indiferent de consecinţele sociale ale 
e fot: Taf=i ke (9fek el celule ele ei [iaat Male: Iară 
este crucială, distributiştii atrag aten- 
ţia asupra nocivităţii hranei produse 
la scară uriaşă, în regim industrial 
corporatist, prin folosirea intensă a 
substanţelor chimice şi a ingineriei 
genetice, precum şi asupra modali- 
£=]ii [ego [28'el cele [Vei i[=3 E: E: [el=t Rite E-Tet: Le: 
cu impact distructiv asupra mediului 
şi ecosistemului. De aceea, ei încura- 
jează existenţa şi răspîndirea micilor 
gospodării ţărăneşti, fiindcă o hrană 
sănătoasă nu poate fi produsă decit 
la scară umană, firească şi prin prac- 
ticarea unei agriculturi diversificate 
(la [eelV] a aelalelel] pila] [eo a et: [e [49] 
unor ferme mici, locale. Apărarea 
satului românesc şi a micii gospo- 
dării ţărăneşti, atenţia acordată 
ţăranului şi agriculturii tradiţionale 
sînt, astfel, vitale pentru realizarea 
binelui comun. Faptele ne confirmă 
că atit marxismul, cît şi capitalismul 
liberal au desproprietărit şi decimat 
țărănimea (Kerry Raymond Bolton 
arată, într-un alt eseu, „Socialism, 
Revolution and Capitalist Dialectics“ 
http://www.foreignpolicyjournal. 
com/2010/05/04/socialism-revoluti- 
(ela: [afe pret: Tel =] ate [E] [Tei [ec7 41| JA pătat: 
şi capitalismul se bazează, asemeni 
marxismului, pe o dialectică, potrivit 
căreia o orînduire capitalistă nu va 
putea fi instaurată pînă cînd o so- 
cietate rurală sau „anacronică“ din 
punct de vedere economic nu va fi 
trecut din etapa rurală în faza indus- 
trială. Scriitorul conservator susţine 
că anumite cercuri capitaliste au 
folosit socialismul, privind favorabil 
sau chiar sprijinind revoluțiile soci- 
aliste pentru rolul pe care l-au avut 
în răsturnarea societăţilor ţărăneşti 
i £-To [| ifelak: | [-ătelelakite [călaTe Met: BX: Tel=că cet: 
ar putea fi industrializate mai eficient 
lelalaaalsitefe [23 [=3e fe: ielat: | [ele sii: 
de socialism. „Odată ce socialismul 
a fost folosit pentru industrializarea 
acestor societăţi, următoarea etapă 
în cadrul dialecticii a fost privatizarea 
şi globalizarea economiilor din fostul 
bloc răsăritean.“) 

[5] Revoluţia proletară apare în 
urma intensificării luptei de clasă. 
Ceea ce acutizează conflictul dintre 
proletari şi burghezie este, potrivit 


POLITICA 


lui Marx, sistemul bazat pe comerţul 
liber. Marx laudă efectul distructiv al 
acestuia asupra statelor naţionale şi a 
(elelaalUlali 23| [ela ic: folii [elat: [cele Elaj[e=> 
acest lucru pregătind, de fapt, tere- 
nul pentru declanşarea revoluţiei 
socialiste. Astfel, potrivit dialecticii 
marxiste, „sistemul comunist putea 
să apară doar într-o ţară capitalistă 
industrializată, cu o masă proletară 
extinsă. Astfel, primul stadiu în mar- 
şul dialectic spre comunism este 
(et: [0142111210] PăCet: [(c- Sei c=t2 4: Were laTe i ui][:: 
prielnice pentru apariţia comunis- 
mului. (...) Puţini marxişti recunosc 
această susținere aparent parado- 
xală a naturii subversive a liberalis- 
mului. Totuşi, se poate observa în 
publicaţiile troțkiste că acestea aderă 
la o astfel de perspectivă atunci cînd 
atacă protecţionismul comercial ca 
apărător al «capitalismului naţional», 
determinînd astfel întîrzierea reali- 
Zării dialecticii care va conduce la 
revoluţia comunistă. 

Marx a scris în Manifestul comu- 
nist despre rolul subversiv pe care 
îl are comerţul liber în procesul 
dialectic: «Diferenţele naţionale şi 
antagonismele între popoare se 
estompează într-o măsură tot mai 
mare datorită dezvoltării burghe- 
ziei, a libertăţii comerţului, a pieţei 
globale, datorită uniformizării meto- 
e [=i [e] ge [-Selcele V[ei [3-1 KetelaTeiiji[el ae [= 
VI EN: Ko [-TelVlce [jafe Ko [=3: i[ei 37 Vai -iafeleăia 
1847, Marx scria în Mizeria filozofiei: 
«Sistemul protecţionist este astăzi 
conservator, în vreme ce sistemul 
bazat pe comerţul liber are un efect 
distructiv. Acesta distruge vechile 
unități naţionale şi acutizează an- 
tagonismele dintre proletariat şi 
burghezie. Cu alte cuvinte, sistemul 
bazat pe comerţul liber accelerea- 
ză declanşarea revoluţiei socialiste. 
Doar în acest sens revoluţionar votez 
pentru comerţul liber.»“ Globalismul 
apare, astfel, ca „dezvoltare natura- 
lă a capitalismului“, rezultatul fiind 
„Crearea unui sistem economic in- 
ternaţional, independent de statele 
naţionale. O cultură consumeristă 
globală, care este promovată de 
industria publicitară, transcende 
culturile etnice şi naţionale care sînt 
stavile în calea comerţului de masă 
global. Va apărea, astfel, omul nou 
cosmopolit, dezrădăcinat, pe care 
îl putem numi Homo economicus“ 
(K. R. Bolton, Why Karl Marx Suppor- 
ted Libertarianism). 





REPERE 


Ceasul lui 
Mihai Eminescu 





24 ROST 110 





că 
- 
e 
i 
4 
p: 
”- 
= 
- 
Li 
Pa 
* 
Y + 
” 
. Z i 
NE 
XX 





filosof politic? PARTEA i 


românească postdecembristă puternica jiu 


„istoriei naţionale și a personalităţilor: reper ale . 
acesteia. Tonul l- -a dat cartea istoricului Lucian - i he 

| Boiă; Istorie și mit î în conștiința românească. și 
(Humanitas, 1997), care face efort dea disloca... 
.o'serie de „mituri“ constitutive ale conştiinţei. îi E S 


“Mihai Viteazul, tările române ca scut al Europei, 
continuitatea statală ş. a.). Mai puțin agresivă ș Şi ai SA Da 


O revizitare a chestiunii Și O reacțiune teoretică la O. 





() FLORIN-CIPRIAN MITREA 
AN 

A ză o STARE DE PAPI 

“Rie că ne place, fiecă fiu, celebrul 
număr 265 din 5 mârtie 1998 al 
revistei Dilema: reprezintă un 
punct de cotitură în cădrul com- 
plexului fenomen al receptării 


iei “ROSE 110. 


“publică românească. Respectivul - dacă ne gândim că derhitizarea 3% 





P 
PF, 


+ A Şi. 
> . . - - * să 
. e Ț i a cod 
. : EDEA (ir e 
= 4 , a sa > 59) Le 
N + md > RE A pai A L: 
4 2 SE PND n at 20 00 fa. ÎI Îi 
. aa) d 1 4 43 ră 
Ă . AO pt poi INCA A 
7 A PP ai 009 mo AA | 
.... ) e dai A Să aia 
de "ie . . - RE. 
Late Y- i DD E fu, 
SĂ da hi AS ca - 
- Iv, Da et Poţi 
- = 3 » . DI e 
> 3 e . q pi, = 
Ş ati dn - La . Ș +€ d 
- NA RIT, . a 0 lata li fu 
AR ” a a a aia CE 
- Di “ - 
. pi a, Ala * At) 
. d . 23 N aq ia Asia Si 
p = pi Aa YA Fota, 
. . . p, . i 
SR Pi Dna i y 2 St, 
, “ d a i 
. 2 2 A 3 
. - , : Mă = 
C a ea "AN, ț 
: ă & i i, 
Ș | 4 . i » A i se 
” 
d & 
că, 1 
D p A 
Ac 
pi 
AC 


ă as bora 
e tie! 
. 


Sfârșitul anilor? 90 a eprezesiia tii în iltăra 


pa și 


a unui discurs demitologizant în receptărea Ş pe E a) SED 





colective românești (proiectul ificatoa al lui. e Sua 


- sh 





mai echilibrată decit i s-a dus vestea (chiar și în” “Al e A 
chestiunile de mat sus), cartea demitizatoare a lui: i e 2007 
Boia păstrează, surprinzățor, în ceea ce-l priveşte pe. 


Mihai Eminescu un ton respectuos pe tot parcursul + 
“său, Această barieră va fi depăşită un an mai a ta 
„târziu de revista Dilema, care propune o abordare si A Și 
“iconoclastă - dar nu lipsită pe alocuri de sare şi A e 
piper - a lui Eminescu şi a moştenirii sale culturale. di a cale 
De la distanţa anului 2012, una dintre cele mai . . - 
consistente provocări ridicate de polemica din 1998. 0 a 
“parea fi cea.privind relevanţa lui Eminescu din i RAT Aga 
“perspectiva filosofiei politice. De aceea, propunem a î. 















pr ovocare ce nu pare a-şi fi pierdut actualitatea, îs i a 


AA 


j St re 
lui: Mihai Eminescu în conştiinţa Un moment oarecum, ea. Ze 
număr al cunoscutei publicaţii - istoriei și a culturii româneşti a 
identifica un „caz Eminescu şi funcţionat, ea; însăși, ca mit fon- 
îl aborda dintr-o perspectivă sis- _datoralunei părţi semnificative 
tematic şi explicit demitizatoare. + a dnițel ghenţlari române 


n -. 


REPERE 


PÎNĂ LA URMĂ, DEZBATEREA DECLANŞATĂ DE REVISTA 
DILEMA ÎN 1098 A FOST FOLOSITOARE MĂCAR PRIN FAPTUL CĂ 
A PROVOCAT URGENŢA REÎNTOARCERII LA OPERA POETULUI 
(PENTRU A-L APĂRA SAU PENTRU A-L CONTESTA), LAR ACESTA 
ESTE UN CÎŞTIG ÎN SINE, ÎNTRUCÂT SCRIERILE EMINESCIENE 
"AU FORŢA DE A SE APĂRA PRIN PROPRIA LOR SUBSTANŢĂ. 


postdecembriste. Dezbaterea de- 
clanșată a cuprins aproape între- 
gul spaţiul public românesc, de 
la reviste culturale şi cotidiene 
pînă la discursuri în Parlament. 
Amplitudinea polemicii l-a de- 
terminat pe Cezar-Paul Bădes- 


cu, responsabilul buclucaşului . 


număr de revistă, să publice, ul- 
terior, un volum cuprinzînd tex- 
tele dilematice-alături de o mare 
parte din reacţiile suscitate de 
ele, precum şi de răspunsurile la 
acestea. Un demers indiscutabil 


meritoritui, care-aminteşte, păs- 
trîind proporţiile; de celebrul 
volum Cum am devenit huligan 
al lui Mihail Sebastian sau de im- 
presionanta antologie scoasă de 


Institutul „G. Călinescu în anii 


'80 despre dezbaterile de idei din 
presa interbelică!. În acest con- 
text, nu mai apare chiar atît de 
paradoxal faptul că, în anul 2000, 
Preşedinţia României i-a acordat 
scriitorului Cezar-Paul Bădescu 
medalia „Mihai Eminescu pen- 
tru merite culturale deosebite. 


Referitor la conţinutul pro- 
priu-zis.al acelui număr din re- 
vista lui Andrei Pleşu este lesne 
de înţeles că o sensibilitate chiar 
şi vag conservatoare nu poate 
avea decît o reacţie, mai mult sau 
mai puţin virulentă, de instincti- 
vă defensivă. Dacă anul 1998 ofe- 
ră imagineaunei potarizări clare, 
a opiniilor: demitizatori (etiche- 
taţi drept detractori ) vs apologeți 
(etichetaţi.drept: naționaliști ru- 
dimentari şi nostalgici), perioada 
de aproape un: deceniu şi jumă- 


ROST 110 





X 


tate scursă de atunci reclamă şi 


înlesneşte o reevaluare lucidă â 


„chestiunii. Prin urmare, o niece- 
sară relectură a. „polemici, îni anul 
„de graţie 2012, ne. îndreptățește 


pe poziţii asumat. conservatoare, 


“Şi nuanțele disputei. Întîi de toa- 
te, trebuie să remarcăm că în nu-. 


“mărul respectiv al Dilemei textele 


adolescentin uzurpatoare (ale lui 


T.O. Bobe sau Răzvan Rădules- 
su) cele, naturalist-deconstruc- 
-tiviste (gen Mircea Cărtărescu) 


sau pledoaria erudită, dar ideo-. 
„logic- “moralizatoare alui Zigu 


"Orneă, alternează cu valorosul 
„dialog dintre Alexandru Paleo- 
- logu şi Tita Chiper, precum şi cu 


[] 


p 


“întrucât EC Aiile eminesciene 


N 


LA să luăm în seamă, chiar dacă de . 


- 
. = 
“4. 


au forţa de a se apăra prin pro- 
„pria lor'substanţă. Pornind de la 
“aceste premise, articolul de faţă: 


îşi propune să ridice, în măsura 


posibilităţilor, mănuşa arungată, 
'în-1998, de întrebarea lansată de 


Cristian Preda în legătură cu va- 
labilitatea ca filosof politic a lui 


Eminescu. Pornind de la acest 
pretext, formulăm..o contraîn- 


ttebare la care încercăm să răs- 
pundena, într-o primă etapă, re- 


„. ferindu-ne la trecutuli încă recent 


al comunismului. Cum poate fi 


nulă dia punct de vedere politic o. 
operă care produce efecte politice: . 


"în cohitextul unui regim totalitar? 


"justificarea calmă şi destul de je: : 


sie zonabilă a dosarului, formulată 


- de. C.-P. Bădescu. În acest peisaj, . 
> textul profesorului Cristian Pre-- 


- da-are caracteristici din ambele 
“centi. Este radical provocator 
“(şi evident nedrept) prin sentin- 
a. fără echivoc (potrivit căreia 
Eminescu ar fi „nul: din punc- 
tul de vedere al gîndirii.politice), 


dar interesant şi deschizător de” 


perspectivă analitică prin mo- 


Ze AMNEZIILE 


COLECTIVE ALE - 


COMUNISMULUI 
Ipostăza de gînditor politic a lui 


Eminescu a funcţionat caun ele- . 


“ment constitutiv al conştiinţei 


dul de formulare a problemei şi... 
„de argumentare: Pînă la urmă, 


2 dezbaterea declanșată în 1998 a 
" .. fost folositoare măcar prin faptul: 


căa provocat urgenţa reîntoarce- 
“zii la opera poetului (pentru a-l 
“apăra sau pentru a-l contesta), 
ip acesta i un cîştig în RE, 


PERFORMÂNTĂ DE A-L VALORIFICA TEORETIC PE 


româneşti în prima parte a se-. 
"colului XX şi, fireşte, după 1989. 
Pentru prima perioadă, articolele - 
lui Eminescu din Timpul sînt pu- 


blicațe în cîteva ediţii referenţiale: 


Articole politice (Editura Miner. 
va, Bucureşti, 1910), pe baza căre- 


ia A. C. Popovici îşi construieşte 


exegeza sa la gândirea politică 
„ apoi curajoasa » 


eminesciană? 
Opere complete din 1914 realiza- 


tă de controversatul A. C. Cuza”. 


și, bineînţeles, Scrierile politice 
editate şi comentate, în 1931, de 





O FEREASTRĂ SE DESCHIDEA ÎN SEMIÎNTUNERICUL 
“COMUNIST PRIN APARIŢIA, ÎN 1984, A CĂRȚII SINCRONISM.. 
E UROPEAN ŞI € CULTURĂ CRI TICĂ ROMÂNEASCĂ. AUTORI A 


-ponenţial şi fiu de preot din Bo- 


lecţie, apărută la Editura. Soros; 


neputind fi digerată de an. i d 

















D. Murăraşu, istoric literar ex- 


toşani. Pentru perioâda postde- e t | 
cembristă, din explozia de ediţii Asa 

ale scrierilor politice eniinesciene A i 
putein lua ca repere (orientative, A n 
nu exclusive) Ne e silă (o. mică. se- 


în 1991), apoi. voluminoasa ediţie 
Mihai Eminescu = & 


“mână, progres şi moralitate (Ed i- taca 


tura Albatros, Bucureşti, 1999), 7 aie 
competent îngrijită de sociologul A 
Constantin Schifirneţ; şi recenta 
Scrieri politice (2011), de la Pola 
ră Societatea Scriitorilor Români. 

În ceea ce priveşte perioâda ASR 
comunistă, însă, conştientizarea. 
existenţei unei importante: 'Opare i i: a e 
politice eminesciene a fost ca şi 
inexistentă, dimensiunea con- SE 
servatoare a poetului național si 


care a îmbinat cultul, ofici (şi 
în mare parte arțificial) al lui 
Eminescu cuun decupaj arbitrar DARA, 
de tip ideologic. O. circumştanţă i SE 
favorizantă pentru această dena- 
turare a fost reprezentată, proba- 


bil, şi de hegemonia neconcurată, Ep 


după 1945, a canonuliii călines- , ia 
cian de istorie literară, prin care. 3 a șI 
receptarea lui Eminescu a devenit, A : 4 
sinonimă cu privilegierea i imagi- i It 
nii de geniu poetic romantic plu= le ae 
tind printre astre şi desprins de 
realităţile contingente. Singura, Sta 
„concesie“ făcută, în epocă, mi-- 
litantismului” social-politic “= 


se 


“ 
AS 


EMINESCU, LA UN ÎNALT NIVEL ŞTIINŢIFIC, ȘI ALTFEL i za A 


DECIT DIN: PERSPECTIVA ISTORIEI LITERARE, DAR. ta 
DECUPAJ UL IDEOLOGIC NU LIPSEA NI AICI. e î îs 


| pre aaa 










Pasa Di n 


A | în acide, a face, j 


a 


i 


ip pi ze so Ată AORANe aaaita ra ta parai a e da RER A „pi pe alocuri unea 


fost, desigur, poezia  reastră se deschideti în acest semi- - cota > cum m 
Gletar re- întuneric prin apariţia, în 1984, ry, „lucrarea hui 


- ea Li 
ră | 


„plină ofensivă a curentului. “Badătet franistatiacă vin personaj 


miri A Ala) iri 


n. pro ocronist, a cărții Sintronism “clar identificat cu “drea a] ipta ăi 
fi curopean şi cultură critică româ- ţională într- -un adept vizionar al. e, 


„ne ă. Autorul « acestei lucrări, [rit sai PIN anua ipac 
Es doctenu Ilie Bădescu, reuşeşte - 


ie ui Peste iaiaţ de al Di marcant a al p : 


"Pee Pa a: pe 3 


e + Dai aie 


la Sp înalt nivel  ginţi ic şi ale Meciul d demersul 


Se pi atei 


ES sia dea A 
ect Epoe sti Uarant a existenţei şi EI „ 
rin, ip 0 rai istematic ce gind 


sein data Pa 


îti irâmpăun Eminescu singist 


i „şi revo evoluționar, foarte departe: pp î 
f componenta cai line N fa 


AX 2) 


iata şi ianţiiluministă, con 


Pam 7. .. 1 2 id dea 


icre bea d „tuită în descendență „burk 


ip CAI EA Aaa Ss lență au 
Si nieeag RA luă unei. mu marxistă, şi urpc 
resupuse dimensjuni materia- fapt, marca! autentică e a: fil iei 

te Es itoate i în SEnEtg is nului, „economico: politice a a poet tului. i 


sm) e i i 


a 7 


de 


& 


în presa neta iețbalca sud anala Editura rit 











RĂZVAN CODRESCU 


razvân:codrescuorostonline.org 


„ Prostulerede că Eminescu a mu- .. 


“rit, ca mamă- sa și ca tată-său. 


La un om viu eşti Curios să ştii 


"mai ales cum trăieşte. Eă un om 
„mori eşti curiossă ştii mai âles 
“cum a murit. 


În cazul, lui E nvinestu: va i ă 


«murit el din cauze naturale sau 


va fi fost ucis? Dacă va fi murit 
ie cauze naturale, cum se cre- 


de. îndeobşte, va fi fost inima sau 
„infecția. luetică“? Iar dacă va fi 
"fost ucis, se va fi făcut aceasta cu 
„sau fără premeditare? Dacă nu-l 


i “BĂDIA MIHAI 


La 


Bădia Mihai a tale să'mai-moară. 
„şi calea a luat-o, prin codri, spre cer, 
"2 cu dorul arcuş şi cu visul vioără,. 
"să-şi'cînte iubirea de țară stingher. 


*Zic fagii, privindu-l mirați pe coline: 
„Ce măre-i Bădia şi neamul — ce mic!“ 
Dar brazii, ce văd'mai de sus şi măi bine: 
„Bădia e neamul!“ = se pleacă şi zic. 


și] 


„Arcuş și vioară €e sint edi a (a 
Şi-a ei nebunie sînt visul şi dorul, 
iar cel care viu în spinare le duce 
He este intii (i pei rostitorul. 

U , AA : 

Şi piată tot an) fite de urgie, 
„şi piară și gură aceasta de rai, 
de tot şi de toate va dă-mărturie, 
la ceasul dap Biggia MA 


34, 


“Răzvan CODRESCU 


i ucide 


Li 


va fi ucis un nebun cu'piatra, Au - 


cumva îl vor fi ucis doctorii prin- 


| tun. tratament nepotrivit? Dar 


dacă l-au ucis doctorii, ar fi prea 
banal s- o. fi. făcut din indolență 
sau nepricepere (mal praxis). 


Prostul e. înclinat aprioric. 
spre; ipoteza conspiraționistă, 
pe care-o preface repede în cer- 


titudine, cu o asumare aproape 
personală. Incomod ideologic 


şi incoruptibil moral, Eminescu - 


trebuia eliminat cu orice preţ, 


mai ales pentru naționalismul 
său epidemic. Folosindu:și com: 


plicii din spitale, l-or fi eliminat 


ci bază masonii, ovreii, agenţii . 


imperiali. (țariști: sau-papistaşi, 









Ceauşescu). - 














petre ca A pe o sinteză ulei 
universală, explicația. srăzbu- 
nării iudeo- -mașonice“, “desigur. 
cu bătaie mai lungă: Aa Bill, 
românesc. Cei-care au umblat ş ŞI 


umblă cu obstinaţie « să ne scoată AD 
din istorie, aceia nil- au mătrăşit. Se A 


și pe Eminescu (aşa cum. ne-au e 
mătrășşit, se: ştie, toți cîrmuitorii 


Și luminătorii „Vizionari. “de la 










Mihai Viteazul pînă la... „Nicole 
Se atzae d 10 
Pentru prost, ai ea nu E 
deștul de mare ca să nu fi murit, a 
dar.e destul de mare ca să.nu “fi a 
putut murideo moarte obişnuită | 
sau accidentală. Pentru el, cazul: 


Eminescu se reduce pînă. 
“la urmă la această Ci SE A 
mensiune senzaţi- i a 


onalistă a morţii... 


Două lucruri! ind, 
PIE 
se par prostuz! 








mort şi că n A, 
“murit e: moârte i 














AP lui esenţiale: e 
îi că Eminescu. i S i SE 


eminescianităţii, eminescianis- mai a şi cite: “un Ban. (căci se 
rostului nici n mului, eminescologiei. Cultural. căt no Ac) pala 
zi cap. ua nu poate înţe- |. vorbind, Eminescu € Viaţă, iar pr 


Sid A “ Azi E Pica 


ada — şi oamenii ! viaţa lui elumina. noastrăpe c care. 
ma da Maui | intunericul nu a înghiţit-o pare = E 
N „Faţă de prostimea adulatoare | „tot aşa prostul n - 


a E 


şi i obsedată patetic de scenariul un Eminescu 


Se ş 


morţii lui, adversarii. declaraţi: este cuatit mai E e aia 


. d Na 
AI A ie A DA Rasă Ma ată LASA 


şi înverşunați ai lui Eminescu, d „cât şi-a anticipat nu o dat tă aceas- 


27 o Pa atare Aaa 


a cu a viaţa pe moarte. i români şi neromâni; se întîmplă ta posteritate capi mă m 
să fie în felul lor mai ucizi şi mai. „să gin ui 
„realişti: « ei sta bine că ă Eminescu 


Sen izvor opta 


Ia as 
pai 


S Ş şi cugetare. românească. aia care e s-ar i putea să sh plai sud, 

teii no astră fără de iau : i ae vină mult prea Si 

„ruina e ai bună“ Re, Aa i “trib saaea însă nimic £ altceva - 
c pi : tre, să ne piegerați nu va mai rămâne. din; noi, va 

: sNe, împotriva ! unor rămîne. negreşit. Eminescu cel. a 


7 * 


Ea i de, soRitipară viu, » mărturisind iar EA ie 


Me, ia și “eminescianis Sura i 
mai abitir i împotriva acestor uci- A 
ai Sia pia paul şi im 


SA 


st .: 


ucigașă do toate conspi 


ATA d, 


n: a „Trâm rai Si spalati a 
caci tac. lim ba lu preferă să-: de ză 


Ma sînt destui. „mi mort „pe limba noastră“? 
| SIA 


care se ia Re: să-l ucidă pînă şi să fa faceri din e el adevăratul ca-. 
S> : : RO i SD A 


i care-şi freacă mâinile. de. davru : din debara“ al intempesti - 


Pe A 
= 


e Sai auica să. ne vadă! “tratindu-l + vei prostii. epigonie ie 


1] 


en- n deb mira ca E un! iu ia „care nici măcar:nu pata es- 


pi 


tă 


Dad 
Dai d 
Pa 


„Mă le; Cur sp € aL “pre care ajungi să nu mai şt ii dacă 


7 Li 4 „i 
ză, LD NEA Aia: A Lo gi 
4 


Ss pat ia e u „trecutului şi i neglijind p sote “este cauză: ă, efect sau doar. condiţie i 
ăia aa | £ dai ip oaie) gaini teal & e acel ie 

SII ici i prin impietate a AD 

1] mar ă e în stare “Al inţelegi și pe p i pro  mălaiul, la porţile 

pa ARDO ADI ED aa aa pă gap 30 ea Salate 3 cs E Orimului 2) 


x 


Di 
) 
st) 


ai E ocne ze: BA LI 
„rare Sr i er ee zi, să. jertfeşu, să Tespiri do tii pu. “x 
ulei înu EL Sa hi- + ră prin toţi porii tăi, dar să nu pierzi ee CASĂ 
îi par a univers alui Sa a Ata are genuin al vieţii, să ai fascinația | 


” AT 


a a i e = E: Ei dc a SE TAREZAE dea > pă a e ACE dai TATI d a 'obți 
"pri si PE > prost nu-l ţin br cinarii să co- “perfecțiunii şia universalul ul, 

E aa rin pp gag SE E iiae ura iau pune tul seșundi limbii tale sis sări 

Susa e cu m esc e pile CE dici cuvir ntele pînă la Cuvint. Casa 


“post-existe, vindicativ, într-o. Ste Aaa sI A Să: ă parazite | pe “spinări. lustre, si sta 


. 
ae pai 


sul la. moartea. litate opărită şi agrainat vocife- jpăcăleşti contextul, ia azi aa 
Cai Apa Ze E 7 core ae AD aia Ze sa 2 „ iMabratea. « hfii e a 
ă e! eternă d a cetuali : ta e „ra si cu ci re atrage atenţia altor) x: a € 
= 3 Î , Cc să a o: SA duce ] Raci "9 


„unei in 


i 
ză e tea ok el 


PA CEtiel 


Le 
CE A 


A 
A 


A e aafe 
CI LS 
> 


; 


ap 








“Texte alese de . | 
[_ RĂZVAN CODRESCU* 





ilor statul nu e cu mulţ mai mult 


a „Mânierele de a deac: şînt atât: 
„de deosebite, încît în ochii libera- | 


„Românul gazetă politică 
+. şi/literară condusă de C. A. Ro- 
1: setti] şi liberalii în genere îşi în- . 
E chipuiesccă statul e rezultatul - 


- unui contract sinalagmatic, al 
unei convenţiuni stabilite între 


„cetăţenii lui. Noi [conservatorii] 
“credem, din contră, că el e un 


product al naturii [pămîntului 


„şi locuitorilor săi], că, asemenea - 
unui: copac, îşi are fazele sale de. 


| dezvoltare, asemenea oricărui 
aia 


9 Cc 


îşi are evoluțiunea-. 
sa” (M. Eminescu, Opere, ed. 
i i *caâril vol. 1V, Editura -Cul:. 


"tura! Românească , (București), 


decîto: maşină, pe cînd în ai N0ş- 


tri el 'e un organism viu, suscep-: 


tibil.de sănătate şi. de boală, de 


înflotire şi de decadenţă” (ed. cit., 
vol, III, i 171). 


cal eoicimată în termenii . 


cei mai ge-nerali, deosebirea în- 
tre liberali |.. 


[...]'ca-pe un product al naturii, 


determinat pe de oparte de natu- . 
ra teritoriului, iar pe de alta prin 


proprietăţile 'râsei locuitorilor, 


pe cînd pentru liberali statul e 
productul'unui contract, răsărit - 


Corel tă a î A GRI 


] şi conser-vatori, e - 
„că aceştia din urmă privesc stătul 


“1939, p, 120)... din liberul arbitru al locuitorilor, 


„.* Am alcătuit această mică crestomaţie - ca bază de discuţie într-un grup restrîns 
de prieteni — mult înainte de 1989, după ediţia |. Creţu din 1939 (cf. trimiterile de 
la finalul fiecărui fragment). Toate parantezele drepte, precum şi-relativa adap- 
tăre ortografică, îmi aparțin. N-am avut, de atunci, nici răgazul, nici motivaţia 
deao reface după ediţia Perpessicius, încheiată între timp, desigur superioară 

“editorial şi multi mai la îndemînă astăzi. Inclusă aici, poate vă fi de folos cuiva ca 
primă şi minimă orientare în.gindirea politică eminesciană. Pentru o orientare 
mai largă,pe lingă consultarea ediţiei Perpessicius (vols. IXXIII), a se vedea mai 

ales G. Călinescu, Opera'lui-Mihai Eminescu. (cap. „Filozofia practică“, în vol. | 
al'ediţiilor postbelice); D. Murăraşu, Naționalismul lui Eminescu (reed. Editura 
Pacifica, Bucureşti, 1994); Al. Oprea, În căutarea lui Eminescu gazetarul (Editura 

- Minerva, Bucureşti, 1983), E de lă sine înţeles că nu toate fragmentele ce figu- 
fează aici pot reprezenta Bunctul de vedere al unei-drepte actuale, unele avînd, 
ÎN mod evident, doar'oValoare istorico-documentară. Ne-o spune.. 
însuşi:,, . Precum viața consistă în-mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realității, 
este de-a pururea în miştgre. Ceea ce azi e adevărat, miine e îndoielnic, şi pe roa- 
ta acestei lumi nu suie şi coboară numai sorțile omeneşti, ci şi ideile...” (cf. ediţia 
izbuti vel X, :P: ZE) (fa 


"ROST 110: 


„Eminescu  , 


ZI indiferentă fiind originea, nai ii i: 
ferentă istoria rasei, indiferentă, 


în fine, națura pământului Chiar” 


ăi A 


“ Politiceşte i ori al la e dricăe: ăi 


“susține adevărul absolut: ala nor 


teorii aplicabile la viaţa statului, + 

căci acele teorii, departe de a fi 
absolut adevărate, nu' sînt decît 
rezultatul, cristalizaţiunea, for: RE PALAT SRR 


stări certe [anumite] a societății ice AA ȘI 


care stare iarăşi e condiționată 


prin o mulţime de factori econo- , a iai 
mici, climatici, etnologici ș ş.a.m. d. a 

Precum haina se indreptează,, sd i Ai 
după climă [...], tot astfel legile şi pai 
instituţiile nu sînt decît expresia că 
acelui instinct de conservațiune. 
al popoarelor [...], manifestat i în 
sute de forme deosebite, căci une A , 
popor, ca societate organizată în» 
mod natural, area seluptaicicu  -. 
arşița, dincolo cu apa mării, colo... 2 
cu nefertilitatea pămîntului, colo e 
iar cu invaziuni repetate; avînd 
toate acelaşi scop, anume conser- 
varea existenței propri Popi Si 





























de cele mai deosebite mijloace“ î 
(ed. cit. vol. HI, p: foi te .. Să 













DI ca 


sa autori. st ni 


oa 





4 


pe cind pentru Să „Căci cine “zice. «progres. ţe, pif i 
nu-l poate admite decît cu CE A bandă Celu i care nu înţelege . 












































ju cdi no sînt decit Pe puză . lui naturale, cu continuitatea lui  nimi ic din toate astea, lucruri ră fue 
uri istorice [condiţionate istoric, ” treptată. A îmbătrini în modar- se. uşoare; dar « ne ştie cit d RE 
ender ama sau con- . tificial pe un copil, a răsădi plan- -- af at „acela vede că.to: 

„Nu sîntem dar contra | “te fără rădăcină pentru a avea astea nu pot d Ice. 












tăţi, oricare ar fi "grădina gata în două ceasuri, nu (ed. cit vol. 

























































Ss a e compatibilă « cu e progres, ci devastare“ zi ge 
enţa s ului nostru ca stat vol. IL, p. Re | ci dacă at zi Vă 
ze ot stat românesc şi întrucît se. pa Sat a tau, ai îs aa spa 
„ac ai azăi în mod: natural cu pro-. A „Dar! ce e mai ciudat. 4 at una sine cal i că a ti 
greselereale făcute de noi ps acu- nica con- -fundare â. libertăţii cu. "uni zile ice $ şi al bsorbirea vieţii lui” 
a BE ENI Sti egalitatea drepturilor, politice. aia, real ata egîn 
rapa crea principile [5] Noi nu sînter, bineînţeles, in 1 


ip 


i pasi sufrajuluă, votului] uni- 






a AA Y 


. potiveșie: adecă unde sesiuni 


ra 
- 
Xa 
. 


prinderii hazardate, al 





mp) 3 


Se iuțeteăll public! în ces “priu de: a id maladia asupra, : 
e. Înţelegem. ca o comună - "unei cestiuni i de interes public; îl. 


pie şi voteze cu pita uni. „fac accesibil: apa fraza mare 













„Noi susţinem 








Pol Sas i) 42:3 


i surd pentru ac 


as Ţ, 


ie sau A] 


Le ja 







































pai bili af atat Sag A l, s-ar piitea une că 
ia ce € « tări, s să se. e decidă prin Piata Ii cade su 
ună țări urilor lui Sta [..|.. se, numite una liberală luroșii“, 






m. ca în cismărie si stinga za epocii), care ajunge la co-. 
i cismarii, în intere-  nunisni, „alta conservatoare al. 
7 tao A zi 


c i CS bi dreapta epocii], care ie 









Eee 


pata 2 










ay ta de Topa E Seti, i A 
bine să i pri încet, dar Noi 












ergem repede in inain- E ; Şi 














i Sa p. aaa 3 E a A. 4 . & . > Ce sed 
1du-ne de dinsa pi olitică aci a eter S 
Dra Pie uiă cae sing! 12 nai Ca E DENT pa Te a) e 88 aaa Podaa 
işi: străine obiceiuri... cru-atît de uşor. stat ului, e:pe de o-parte a de 
| a pudica a ela - „pentru drepturi, pe de alta Su ta 








„pentru datorii pă „J:Un'ni emăi 


ai „mit individualism s-a lă st 
ia : SI, "toată Europa. nevide o inu ul 
: „Dar, ă învățat unul numai. “căruia is au sacrificat tote ele : 
dnei, Egalitate! Ş i ca. din. “mentele e aaa d Ja i in. 
„e egal c So Ayer 


cu economiştii ș şi, E poti ina Te 






legile cele. ti 4 
irită | ala oase într-o. 
are nu se a 


















as 
















Ep? Fa 





























































îm au t tel Şi. ra e ia ui mu zii încetat a. crede - se 
u orice a ă rdă. Da în viăță-i n-a făcut - e că că au datorii către. cele. de. jos; e ci 
Ap bă e uite şi nu ştie a eo sebi precum cele de j os. nu mai. ea 
Aa AI 0 pt Egali i.e aiba dătorii cătae cele de su su 


le-o seamă cu cu Lesseps LD ]De aceea se vor vedea în 
ector de drum-de-, on menire i >uă mari serii de 
e ata licenţiat. în jidpuă tabere: aceea 


iului asa at pi le 


E + n 
“| “TIS 
ACE a, Ad rel, A "20 ca ss 


- 
să 









toată ă. 

















XI 


„„demneşte 
- îndeosebi 


absolută, a monarhiei juridice“ 
(ed. cit., vol. 15 PP. 397-398 şi 54); 


„Din momentul [1866]: 


„care s-a instituit Domnia ii. 
tară în locul celei elective și s-a 

:pus putereâ-supremă a statului: 
la adăpost de înverşunatele lupte: 
de partid,:s-a pus,-în principiu. 


"cel puţin, la adăpost de patimile 
și de asprimea intereselor mo- 
_mentane însăși ideea statului, 
“adică ideea armoniei 
intereselor naţionale. 
Asta-este în esen- 
ță.. deosebirea 
între monarhiă 
constituționa- 
“1ă şi republică. 
În “republică 


interesul in- 
dividual, în ge- 
nere interesul de 
“partid. [...] Substi- 
tuind-deci principiul 
monarhic mult bintuitei 
Domnii elective, ţara a. 
voit a crea acea in- 
stituţiune care 
să fie, nu 4] 
numai 


ROST 110 







































personificarea statului român, 


depozitar al tradiţiilor politice 
ale ţării, ferind-o/de fluctuaţi- 
“unile momentane ale partizilor 
[partidelor], dar, în același timp, 
-înconjurînd Tronul cu instițuţi- 
unile constituţionale, acel regim 
le-a considerat ca'o garanţie de 
putere pentru Tron, ca 0 garan- 
„ţie pentru dezvoltarea materia- 
lă şi politică a statului român” 
a (ed. cit., vol. III, pp. 
301 şi 305-306). 


LA 
ve 3 


“tem, adică români, pentru a ne. 


„ (ed.cit., vol. II, p. 207). 





„Pentrua rămînea ceea ce sîn= 


împlini misiunea istorică pe. câre. 
Dumnezeu ne-a încredințat: o. 
din ziua în care Traian a aul 

a pus piciorul pe malul sting. al j 
Dunării, trebuie să ţinem ca toţi 
membrii statului nostru să fie, de 
nu. români de origine, cel puţin 
pe deplin românizaţi [«buni ro 
mâni», ar fi zis Nae lonescul ii (ed. Sp 
cit., vol. III, p. 190): 






i pt să fim un senat în cul- 
tură la gurile Dunării; această & 
singura misiune a statului români, 
şi oricine ar voi să ne risipească 
puterile spre alt scop, pune în joc: S 
viitorul urmaşilor și calcă în.pi- i. 
cioare roadele muncei străbunilor 
noştri “(6d, citi, vol. II, p. Pa) 

E 

;Daţi-mi statul ce] mai ai gpso- 
lutist, [dar] în care oamenii să fie - 
sănătoşi şi avuţi = îl prefer ştatu- Sci d 
lui celui mai liber, [dâr] în.care i 
oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. . sia 
Mai mult încă - în statul abso-. 
lutist, [întrucât este] compus din. 
oameni bogaţi şi sănătoşi, aceş- 
tia vor fi mai liberi, mai egali . 
decit în statul cu legile cele maj. 
liberale, dar cu oameni mizeri: 








„Un remediu ina 
ar-fi numai o mină de... 
fier, dreaptă şi conştie: 
[conştientă] de țelurileei a. 
„bine hotărite, care săin-  - 
spire tuturor partidelor. . 
convingerea că statul - 
român moştenit, de la. 

zeci de generaţii, ca- 
re-au luptat şi suferit Si 
pentru existența lui, 
formează PRoitenitea 4 
alțor zeci de generații Vii 
toare şi nu e jucăria Și: pro-. SA 
prietatea clu, a a dA AIR 














REPERE 


Din convorbirea cu Arhimandritul Partenie, 
egumenul Mănăstirii Sf. Pavel, din Muntele Athos 


«DE TOATE 


SĂ NE LIPSEASCĂ 
DUMNEZEU, 
DAR SĂ NU 





DE RAI...» 


(Q) interviu realizat de GEORGE CĂBAŞ 





Mănăstirea Sf. Pavel a fost întemeiată acum 
zece secole de Cuviosul Pavel Xiropotamitul, 
fiul împăratului Mihail Rangabe al Bizanțului. 
În biserica actuală, construită pe la 1887, pe 
locul vechii bisericuțe a Sf. Gheorghe, ne în- 
chinăm la icoana minunată a Maicii Domnului 
„Izvoriîtoarea de mir“ (Mirovlitissa) şi la chivo- 
tul cu Cinstitele Daruri (aur, smirnă și tămiie) 
aduse de cei trei magi dumnezeiescului Prunc. 
Părinţii spun că în ziua prăznuirii închinării 
magilor (a doua zi de Crăciun) chivotul cu 
Cinstitele Daruri răspîndește o mireasmă de 
negrăit. Au fost aduse de la Constantinopol, la 
anul 1470, de către prinţesa Maro, fiica despo- 
tului Serbiei, Gheorghe Brancovici. 

În prezent, egumen al mănăstirii este arhi- 
mandritul Partenie, un om prin excelenţă „al 
rugăciunii și dragostei“, după cum îl caracteri- 
zează mulţi. S-a lepădat de lume în urmă cu 60 
de ani, venind din îndepărtata Kefalonie, ca un 
cerb însetat de izvoarele apelor, în Sf. Munte, 
„Grădina Maicii Domnului“. În prezent are 81 


34 


NE LIPSEASCĂ 


de ani şi de aproape 40 de ani este egumenul 
acestui sfint locaş. Ultima sa ascultare înainte 
de alegere a fost aceea de pădurar al mănăstirii. 
Chiliuţa lui din munţi era în apropiere de schi- 
tul românesc Lacu şi a cunoscut mulți părinţi 
români îmbunătățiţi. Cînd bătrînii au înce- 
put să moară și alţi tineri din România nu mai 
veneau, din pricina comunismului, schitul a 
început să se ruineze. Părintele Partenie, între 
timp ales egumen (1974), s-a luptat foarte mult 
cu autorităţile bisericeşti constantinopolitane, 
cît şi cu cele românești, ca acestea să aprobe 
venirea cîtorva părinţi români ca vieţuitori în 
schit. Dacă astăzi schitul a reînviat, aceasta se 
datorează și lacrimilor şi rugăciunilor părinte- 
lui Partenie („Cînd era schitul aproape pustiu, 
veneam deasupra schitului şi plîngeam întru- 
na, ca un alt leremia!“). 

Către apusul vieţii, încărcat de roade duhov- 
niceşti, arhimandritul Partenie împarte bucu- 
rie şi nădejde tuturor celor ce vin să-l caute. 
Ne-am apropiat şi noi umili şi sfioşi de sfinţia 
sa, cerîndu-i un cuvînt de folos (din care aici 
redăm doar cîteva fragmente). 


ROST 110 





35 


ROST 110 


REPERE 





[...] Cum vă susţineţi anumite 
puncte de credinţă ale sfinției 
voastre, mai atacate în prezent? 
Cui este statornic în credinţa 
lui nu îi e frică de niciun 
curent din acestea care vin 

de la oamenii care nu cred în 
Dumnezeu, şi mai ales acum, 
cînd oamenilor li s-a strecurat 
în suflet că New Age va face 

o lume nouă şi vor fi anulate 
toate cele existente acum. 
Acestea le spun însă oamenii, 
în vreme ce Dumnezeu spune 
altceva. Pot oamenii să facă 

ce vor, însă Dumnezeu este 

în vecii vecilor. Atunci cînd 
Hristos i-a întrebat pe ucenicii 
Lui: Cine spun oamenii că sînt 
euf, unii au răspuns că ești un 
profet, un om puternic, alţii 

că ești Ilie Tesviteanul, alţii că 


ești loan Botezătorul. Dar voi, 
a spus Hristos, cine spuneţi că 
sîntt lar Petru a răspuns: Noi 
credem că Iu ești Hristosul, 
Fiul lui Dumnezeu Celui viu. 
lar Hristos i-a spus: Petre, 
acestea nu ţi le-a descoperit 
nici trupul, nici sîngele, ci 
Tatăl Meu cel ceresc. Pe această 
mărturisire a ta voi ridica 
(așeza) Biserica Mea şi porțile 
iadului nu o vor birui. 


Aţi afirmat că Biserica stă 

pe această mărturisire şi 

nu pe Petru însuși, aşa cum 
învaţă latinii... 

Fii atent, aceştia interpretează 
greşit lucrurile! lisus Hristos 

a ridicat Biserica pe mărturia, 
nu pe persoana lui Petru, nu la 
Roma, ci în întreaga lume. [...] 


SCHIȚĂ BIOGRAFICĂ 


Născut în 1931, în părţile 


Kefaloniei, părintele arhimandrit 


Partenie (Parthenios), un om 
prin excelenţă „al rugăciunii şi 
al dragostei“, este de 38 de ani 


egumenul Mănăstirii Sf. Pavel 
din Muntele Athos. S-a lepădat 
de lume în urmă cu 60 de ani, 
iar în prezent este socotit una 
dintre cele mai de seamă figuri 
duhovniceşti din „Grădina 
Maicii Domnului”. 


36 





Cei doi stilpi ai creştinismului 
sînt monahismul și familia. 
Vă rugăm, părinte, să ne 
vorbiţi despre frumuseţea 
monahismului. 

Aşezămîntul monahismului 
este sfînt, este dumnezeiesc, 
pentru că Dumnezeu Însuşi 
l-a sădit. Şi luăm exemplu de 
la Domnul nostru Însuși, Care 
S-a botezat, a postit, ne-a dat 
exemplu cum după Botez nu 

a mîncat nimic timp de 40 de 
zile, iar apoi a fost ispitit de 
satana. Sf. loan Botezătorul, 
care trăia în pustiu şi era un 
eremit, ne arată ce înseamnă 
viaţa monahală; el ar fi 
începătorul monahismului, iar 
apoi îl avem pe Sf. Pahomie, 
care s-a dus în pustiu şi a 

făcut foarte multe minuni. El 
s-a rugat lui Dumnezeu să îi 
spună cum trebuie să trăiască, 
cum să se poarte monahii, 

ŞI i s-a arătat un înger şi i-a 
spus cum vrea Dumnezeu să 
trăiască monahii. lar apoi a 
fost Sf. Paisie cel Mare şi mulţi 
alţi Părinţi care ne învaţă ce 
înseamnă monahismul. Acest 
aşezămiînt este unul divin, nu 
este o realizare omenească; el a 
înflorit de-a lungul mai multor 
secole, dar, fiind un lucru 
ceresc, va ţine pînă la sfîrşitul 
veacurilor. [...] 


Cum ar trebui să ne pregătim 
pentru starea de rugăciune? 
Pentru ca un copil să meargă 

la un meşter, spre a învăţa 
meserie de la el, va trebui să 
depună multă stăruință, pentru 
a deveni nu numai ca meşterul, 
ci chiar mai bun decît acesta. 
Închipuie-ţi câtă răbdare trebuie 
să aibă un om pînă va învăța 

să fie un bun meşter într-o 

artă sau meserie oarecare: 
pictor, muzician, învăţător etc. 
Și totuşi aceşti ucenici de multe 


ROST 110 


ori au atîta talant (dar) de la 
Dumnezeu încît devin mai buni 
decît învățătorii lor. La fel, dacă 
cineva vrea să înveţe să se roage, 
trebuie să găsească nişte părinți 
duhovniceşti buni şi încetul cu 
încetul să intre în acest spaţiu 

al rugăciunii şi să înveţe cum să 
se roage, cum să facă ascultare, 
cum să devină un bun ucenic, 
pentru că dacă nu devine un 
bun ascultător (ucenic), nu va 
putea deveni un bun monah 

sau un bun gheronda. Un bun 
ucenic înseamnă a fi un om 
care are iubire și frică față de 
Dumnezeu. Și aşa, cu timpul, 
ajunge la nepătimire. Astăzi, toţi 
oamenii care trăiesc pe această 
planetă învaţă de toate: să 
lucreze la calculator, să facă tot 
felul de sporturi şi multe altele; 


ROST 110 


însă nu s-a arătat cum poate 

să se roage omul, cum poate să 
înveţe această artă a rugăciunii. 
Diavolul nu lasă ca oamenii să 
înveţe aceasta. De pildă, se poate 
ca un senator, un preşedinte al 
unei țări să aibă calităţi, puteri, 
educaţie; însă astăzi ce fac? 
Vorbesc, pot să discute ore în 
şir, însă nimeni nu spune ceva 
de Dumnezeu, nu spune că ne 
vom strădui, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, al Maicii Domnului 
şi al sfinților să facem tot ceea ce 
Dumnezeu ne va ajuta. [...] 
Dacă omul postește, se roagă, 
face fapte bune, de sus, de 

la Dumnezeu, vin tot felul 

de mesaje, care sînt lucruri 
dumnezeieşti. Mărturisea 
părintele Iacob 'Tsalikis: cînd 
ajungea la atîta iubire de 


Mănăstirea Sf. Pavel 
din Muntele Athos 





Dumnezeu încit îi era greu să 
mai suporte atîta har, spunea 
că acestea sînt lucrurile lui 
Dumnezeu. O dată el era la 
mănăstire şi venea o familie 
cu maşina spre mănăstire. 

Și pe cînd erau la vreo 500 de 
metri de mănăstire, maşina 
s-a împotmolit în noroi. Şi se 
străduiau să scoată maşina din 
noroi, dar nu puteau. La un 
moment dat îl văd pe părintele 
Iacob, care mergea cu un mic 
Sfînt Potir spre un sat din 
apropiere, să împărtășească 

pe cineva. Şi îi vede părintele 
pe drum şi le spune: Unde 
mergeţi, ce ați pățit? Ei au luat 
binecuvîntare de la el şi au 
spus: Ne-am blocat în noroi 

și nu putem să ajungem la 
mănăstire. Părintele le-a N 


SV 


REPERE 


TREBUIE SĂ AVEM ATÎT CREDINŢĂ, CÎT ŞI FAPTE. FAPTELE 
CREŞTINEŞTI LE CUNOAŞTEM, ŞTIM CE TREBUIE SĂ FACEM. 
MAI ÎNTÎI DE TOATE TREBUIE SĂ AVEM DRAGOSTE FAŢĂ 

DE TOŢI. SĂ NU JUDECĂM PE ALȚII, CĂCI DUMNEZEU NU 
VREA ACEASTA. TREBUIE SĂ IERTĂM GREŞELILE FRAŢILOR 
NOŞTRI — ŞI PE CELE MICI, ŞI PE CELE MARI. 


spus să taie nişte crengi şi să 
le pună sub maşină. Şi aşa au 
reuşit să iasă din noroi. Apoi 
ei au plecat spre mănăstire, 
mai aveau 500 de metri, deci 
cîteva minute, iar părintele 
s-a dus în sat, care era la ceva 
distanță, ca să împărtăşească 
pe acel bolnav. Însă, cînd să 


Sfintul Munte Athos 


intre ei în mănăstire, au văzut 
cu uimire pe părintele Iacob 
că era în faţa lor, cu Potirul în 
mină! Şi i-au zis: Părinte, avem 
o nedumerire. Şi părintele: 
Care? lar ei: Cum de sfinția 

ta ai ajuns înaintea noastră?! 
Și le-a răspuns lor părintele 
Iacob: Acestea sînt tainele lui 
Dumnezeu, nu vă amestecați, 
acestea nu pot fi explicate. 


În prima epistolă către 
tesaloniceni se spune că 
rugăciunea este un foc care nu 
se stinge niciodată. Ne puteţi 
da exemple de oameni pe care 
i-aţi cunoscut şi care aveau o 
astfel de rugăciune de foc? 


38 


Desigur, rugăciunea este un 
foc care nu se stinge niciodată. 
Sf. Maxim Aghioritul, care 
avea rugăciunea inimii, zbura 
încotro voia, cînd era într-o 
parte a Sfintului Munte, cînd 
în alta, zbura pe deasupra 
copacilor... Era ca o pasăre... 
Nu am cunoscut mari părinţi, 





însă am cunoscut oameni cu 
multe virtuţi, care au avut o 
viaţă şi un sfîrşit bun. [...] 


Ce înseamnă moarte 
creştinească? Ne puteţi da 
exemplu de cineva lîngă care 
aţi fost în ceasul morţii? 

Să ne străduim să fim desăvirşiţi, 
adică aşa cum vrea Dumnezeu 
să fim. Dacă cineva vrea să 
ajungă profesor universitar, 

prin cîte faze trebuie să treacă? 
Ca să devină cineva un bun 
creştin, prin cîte etape trebuie să 
treacă, cîtă luptă duhovnicească 
trebuie să ducă? 

De curînd, la noi la mănăstire 

a murit părintele Nichifor. El 


era aici la mănăstire împreună 
cu fratele lui trupesc. Fuseseră 
amîndoi în America, unde 

au muncit mulţi ani, au făcut 
avere, însă erau oameni corecţi, 
din familie bună, care nu au 
făcut lucruri urîte, ci au muncit 
cinstit pentru a face avere şi 

au obținut-o. Cînd au plecat 
apoi din America şi au ieşit şi 

la pensie, au venit în Grecia, 

dar părintele Nichifor, laic pe 
atunci, nu a primit pensia aşa 
cum trebuia, ci mai mică. EI, 
însă, de mic voise să devină 
monah, dar nu a apucat, căci 
s-a dus în America împreună cu 
fratele lui, Constantin. Și a venit 
la mănăstire, la stareţ, şi i-a spus 
că vrea să devină monah. Vă rog 
să mă primiţi aici! Mi-a spus 

că el avea anumite ciudăţenii. 
De exemplu, mîncarea lui era 
ciudată, învățase să facă într-un 
anume fel mîncarea. A fost pus 
la diverse ascultări, la bucătărie. 
I-a spus stareţului: Eu toți banii 
mei i-am dat; mai am o pensie 
de luat din America, părinte, 
dar dacă îmi spui s-o iau, o iau, 
dacă nu, nu o iau. În rest, toate 
lucrurile le aranjase. lar pensia 
lui a luat-o şi a dat-o mănăstirii, 
atit cât a trăit. Apoi, în toţi anii 
cît a stat în mănăstire — și a stat 
destui ani —, niciodată nu mi s-a 
plîns că, părinte, azi nu mi-am 
făcut canonul sau rugăciunile. 
Era foarte ordonat. Odată, după 
o priveghere, în loc să meargă 
să se odihnească, mai întîi şi-a 
făcut canonul de vreo 150 de 
metanii, iar numai apoi s-a 


ROST 110 


dus, după atîtea ore de slujbă, 

să se odihnească. Apoi s-a 
îmbolnăvit, a fost dus şi la spital, 
am fost să îl spovedesc, dar avea 
o boală de așa natură încît nu își 
mai aducea aminte nimic din 

ce făcuse şi mi-a spus: Părinte, 
nu pot să îmi amintesc ce am 
făcut. Avusese şi dureri, dar nu 
prea mari. Mi-a spus: Mă rog lui 
Dumnezeu să 1 se facă milă de 
mine şi să mă ia, că așa, sînt, dar 
parcă nu sînt. S-a împărtăşit şi 

a doua zi a plecat la Domnul. A 
fost un exemplu luminos de cum 
se moare creştineşte. 

Părinţii spun că acolo unde se 
duce o viață bună, va fi şi un 
sfîrşit cuvios. Cine duce o viaţă 


ROST 110 


RES 





„Biserica Mănăstirii Sf. Pavel 


rea, plină de păcate, va avea şi 
un sfîrşit rău. [...] 


Să ne spuneţi ceva despre 
minunea transformării 
interioare a omului. 

Eu nu sînt omul teoriilor 
teologice, ci viața mea este 
practică. Nu pot să mă prind în 
astfel de discuţii, pentru că nu 
ştiu multe despre aceste lucruri. 
Și vă spun acest lucru cu multă 
dragoste. Sînt lucruri foarte 
grele acestea şi mă tem să nu fac 
greşeli. Mă rog lui Dumnezeu 
să mă lumineze şi să nu greşesc. 
Sînt alţi părinţi cu viaţă mult 
mai curată decît a mea care pot 
vorbi despre astfel de lucruri. 





În fiecare Dumnezeu lucrează, 
căci este scris: Nu toţi sînt 
învățători, nu toți sînt profeti... 
Dumnezeu a dat talanţi tuturor, 
dar nu i-a dat pe aceiaşi tuturor. 
Domnul i-a trimis pe ucenicii 
Săi la neamuri, la păgâni, şi le-a 
spus să nu le fie frică de idolatri 
şi de ce anume le vor spune 
acestora, căci El Însuşi va vorbi 
pentru ei prin ei. Dumnezeu ne 
va lumina şi ceea ce nu ştim să 
spunem, vom spune... 


Cum sînt războiţi 

duhovnicii de patimile celor 
pe care îi spovedesc? 

Aceasta este o taină 
dumnezeiască, pentru că 
omeneşte este foarte, foarte 
dificil. Dar Dumnezeu luptă 
împreună cu duhovnicii şi 
împreună-pătimesc duhovnicii, 
însă aceasta este o realitate. 

De multe ori sîntem pe un drum 
închis; pentru că sîntem oameni, 
ni se întîmplă atîtea greutăți 
încît rămînem nedumeriţi şi nu 
ştim ce să răspundem. Aşa cum 
există multe virtuţi, aşa există și 
multe păcate, pe care nici nu le 
poate exprima limba omenească. 
Pot să spun că de multe ori am 
ajuns într-o astfel de situaţie 
încît nu am ştiut ce să răspund şi 
am cerut ajutorul lui Dumnezeu 
cu mintea (Ce este asta, 
Doamne? Ajută-mă!), tără să 
ştie cel care se spovedea în acel 
moment, şi imediat Dumnezeu 
mi-a spus... Este o taină... Şi cu 
toate că eram în încurcătură şi 
nu ştiam să fac față acelui lucru, 
m-am liniștit şi am spus ceea 

ce trebuie. Deci, duhovnicul 
trebuie să nu rezolve problemele 
după mintea lui, ci numai 

după cum vrea Dumnezeu. 

EI luptă împreună cu noi. Nici 

o minte omenească nu poate 
ierta cele de la Spovedanie, 

ci numai Domnul. N 


39 


REPERE 


Cum să sporim în iubirea 
noastră în Hristos faţă de 
oameni? 

Cum reuşim noi să facem un 
lucru pe care ni-l dorim şi 
întoarcem pămîntul pe dos 
[literal spune: amestecăm cerul 
cu pămîntul] ca să reuşim acest 
lucru, la fel e şi cu iubirea faţă 
de ceilalţi. Oamenii se sfătuiesc 
unii cu alţii şi aşa ies lucrurile 
bune, de la Dumnezeu. 


Călugărul trebuie să asculte 
de stareţ. Cum trebuie să 

fie ascultarea mireanului de 
propriul duhovnic? 

Încetul cu încetul va învăţa să 
facă ascultare. Nu e ceva pe care 
să îl avem scris şi să spunem: fă 
aşa. Ascultarea este în funcţie 
de fiecare om. Însă, aşa cum 
spune Sf. loan Scărarul, trebuie 
să găsim un bun duhovnic. 


Cum trebuie să se roage 

un mirean? 

În toţi oamenii Dumnezeu a pus 
ceea ce se numeşte conştiinţă. 
Şi toţi avem mărturia conştiinţei 
noastre. Dacă, deci, oamenii 
sînt atenţi la mărturia aceasta 

a conştiinţei, niciodată nu vor 
cădea în păcate, în nedreptăţi, 
în răutăţi. Dacă sînt atenţi. 
Adică, un exemplu: ai venit tu 
la mine, aici în camera mea, 

am discutat şi între timp ai luat 
metaniile mele şi le-ai băgat 

în buzunar, mi le-ai furat. 
Aceasta nu este o faptă bună. 
Dar tu cum vei înțelege că ea 
nu e bună? Dumnezeu a pus 

în om ceea ce trebuie ca să 
înţeleagă. Pentru că de îndată 
ce vei ieşi afară şi o să ajungi 

să îți dai seama, azi, mîine sau 
mai încolo, şi te vei gîndi că eu 
m-am dus la părintele, care m-a 
primit cu bunătate, cu dragoste, 
iar eu i-am furat metaniile, o 

să te pişte înlăuntru. Pînă o 


40 


5. Teofan, alături 
de Părintele Partenie 
(foto: Silviu-Andrei Vlădăreanu) 


să te duci la duhovnicul tău să 
te spovedeşti, şi el îţi va spune 
ce să faci. [...] 

Ce să facă bieţii oameni, dacă toată 
ziua muncesc şi sint ocupați... 
Există şi rugăciune care are în 
ea mîndrie, iar Dumnezeu nu 

o primește pe aceasta. Dacă, de 
exemplu, faci cinci şiraguri de 
metanii, ieşi afară apoi şi începi 
să strigi: Eu m-am rugat așa 
mult! Dumnezeu nu primeşte 
această rugăciune, nu o vrea. 
Rugăciune cu mîndrie este și 
cea în care omul se crede mai 
bun decît toți. Scopul este ca 





toate să fie făcute cu smerenie, 
cu inimă înfrîntă. [...] 


Ce este curăţia inimii şi 

cum trebuie să înfruntăm 
ispitele pe care lumea de 
astăzi le desfăşoară împotriva 
acestei curăţii? 

Credinţa fără fapte este moartă, 
iar faptele fără credinţă sînt 
moarte. Trebuie să avem atît 
credinţă, cît şi fapte. Faptele 
creştineşti le cunoaştem, ştim 
ce trebuie să facem. Mai întîi de 
toate trebuie să avem dragoste 
faţă de toţi. Să nu judecăm pe 


ROST 110 


alţii, căci Dumnezeu nu vrea 
aceasta. Trebuie să iertăm 
greşelile fraților noştri — și 

pe cele mici, şi pe cele mari. 
Pentru că a spus Hristos: Dacă 
nu îi veți ierta pe frații voştri, 
nici Dumnezeu nu vă va ierta 
greşelile voastre. [...] 


Povestiţi-ne, dacă se poate, 
un moment foarte înălțător 
din viaţa sfinţiei voastre. 
Esenţa este una: am cunoscut 
multe bucurii, am trăit, am 
trecut prin multă bucurie în 
viaţa noastră. Am fost încercaţi 
de multe ispite şi de cîţiva... 
viruşi. Şi toate, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, nu cu al nostru, 
căci noi sîntem neputincioşi, 
toate le-am depăşit încetul cu 
încetul. De multe ori ne-am 
simţit foarte rău, adică dureri, 
necazuri, boli. Am trecut prin 
toate, rele şi bune. Și totuşi 
fiecare boală, fiecare durere ne 
lasă ceva după ea. Ce anume? 
Ne întăreşte în credinţa noastră. 
Pentru că, trecînd printr-o 
boală foarte gravă, totuşi ni s-a 
întărit credinţa și dragostea 
noastră față de Dumnezeu. 
Boala nu a stins ceva vreodată 
în mine, ci dimpotrivă: m-a 
întărit interior. 


Cum poate omul să se roage 
în aceste vremuri de prigoană 
a sufletelor şi de confuzie 
ecumenistă? 

Astăzi vine o furtună, un 

nor întunecat care vrea să 
niveleze toate. Şi este profețit în 
Apocalipsă şi de mulţi Părinţi 
că vine această furtună. Și va 
izbucni, dar Dumnezeu nu îi va 
părăsi pe credincioşi şi Biserica 
Lui, niciodată. Și avem nădejdea 
noastră în Dumnezeu. Ioate 
cîte trebuie să le trecem sînt 
scrise, că intrăm în ultimii ani 
ai Apocalipsei şi vor fi martiri 


ROST 110 


mai mari decît primii martiri. 
Pentru că acum aceşti oameni 
necredincioşi au metode încît să 
îl omoare pe om şi să fie mort, 
dar totuși nu mort, adică să 

te tiranizeze, dar să nu mori. 
Însă Domnul este viu în vecii 
vecilor. Nici un demon nu 

va birui lumea, biruitor este 
lisus Hristos. Orice vor face ei, 
Dumnezeu poartă de grijă celor 
credincioşi. De aceea nu trebuie 
să ne înspăimînte nimic; orice 





astăzi ar veni cineva într-un 

oraş mare, cum e 'Tesalonicul, ar 
pune statuia lui şi ar spune: Cine 
nu se închină înaintea ei, i se va 
tăia capul!, eu cred că multe mii 
de oameni nu i se vor închina. 
Creştinii au această harismă, au 
botezul, care îi ajută să discearnă 
lucrurile; în vreme ce aceia care 
nu sînt botezați după cuviinţă, se 
poate ca toţi să se închine acestei 
statui. Ca şi în vremea lui Ilie - el 
se plingea: Doamne, sînt singur, 


POT SĂ VINĂ ŞI COMUNIŞTII, 

ŞI MASONII, ŞI ORICARE ALŢII, 

ÎN FINAL EI VOR FI UN ZERO, CĂCI 
ÎMPĂRĂȚIA ESTE A LUI DUMNEZEU. 
EL ESTE ÎNCEPUTUL ŞI SFÎRŞITUL. 


ne vor face, să ştim că totuşi 
Domnul e viu în vecii vecilor, 
iar Împărăţia lui Dumnezeu nu 
o să o ia nimeni dintre aceștia, 
pentru că este a lui Dumnezeu. 
Pot să vină şi masonii, şi 
comuniştii, şi oricare alţii, 

în final ei vor fi un zero, căci 
Împărăţia este a lui Dumnezeu. 
EI este începutul și sfîrşitul. 
Dumnezeu nu va îngădui ca 
minciuna să se unească în 
vreun fel cu adevărul, adică să 
se unească Bisericile, dar nu în 
adevăr. Lumina se poate uni cu 
întunericul vreodată? [...] 


În primele secole creştine a 
existat un curent mărturisitor 
în confruntare cu puterile 
lumeşti. Acum aproape că nu 
mai există. De ce? 

Există, dar s-a slăbit. Întotdeauna 
există. Cînd cei trei tineri din 
Vechiul Testament au fost 

puşi să se închine statuii lui 
Nabucodonodor, ei au refuzat; de 
aceea au fost aruncaţi în cuptor, 
dar nu au păţit nimic. Dacă 


ce să fac? Fac ce pot de unul 
singur. Însă Dumnezeu i-a arătat 
că sînt 7000 care nu și-au plecat 
genunchii înaintea lui Baal, deci 
nu e singurul care mărturiseşte 
adevărul. Poate să fie o degradare 
morală mare, însă există încă şi 
mulți creştini buni, cu o viață 
foarte bună, duhovnicească. 
Acestea le ştie Dumnezeu. 

Sper că nu am spus ceva greşit. 
Este scris că după cuvintele 
noastre vom fi judecaţi. Noi Îl 
rugăm pe Dumnezeu să ne dea 
pocăință, înţelepciune, gînduri 
bune şi să fim la sfîrşitul vieţii 
pregătiți să ne încredințăm 
sufletul lui Dumnezeu. De toate 
să ne lipsească Dumnezeu, nu 
contează, dar să nu ne lipsească 
de rai, că dacă am pierdut raiul, 
am pierdut totul. 

Să aveţi binecuvîntarea 

lui Dumnezeu şi a Maicii 
Domnului! HI 


P. S. Îi mulţumesc în chip deosebit 
părinteluii Ciprian Staicu pentru 
traducerea din limba greacă. 
(George Căbaş) 


4l 


REPERE 


ECUMENISMUL 


PARTEA ÎNTÎI 


Prolog 


Biserica noastră în esenţa ei este universală 
şi desigur ecumenică (a toată lumea, sobor- 
nicească). Îşi deschide braţele sale față de toți 
oamenii, de orice rasă şi din toate timpurile, 
şi îi cheamă să vină lîngă ea. Hristos, Care este 
Capul ei, adresează lumii, de-a lungul timpu- 
lui, cuvîntul evanghelic: „Veniţi la Mine toţi“, 
în timp ce în paralel îi trimite pe ucenicii 
Săi să propovăduiască Evanghelia mîntuirii 
„la toate neamurile“. 

Această însușire constitutivă şi naturală a 
Bisericii, ecumenicitatea - universalitatea, o 
revendică astăzi două mişcări care reprezin- 
tă duhul epocii: ecumenismul şi globalizarea 
(mondializarea sau universalizarea). 

Globalizarea este promovată de marile pu- 
teri politico-economice şi propune modelul 
unei umanităţi unite, în timp ce ecumenismul 
activează energic în spaţiul religios, urmărind 
materializarea visului despre un creştinism 
unificat și ţintind în cele din urmă spre o religie 
ecumenică (universală), un fel de pan-religie. 

Aici încercăm să schițăm Mișcarea Ecume- 
nică - la care participă şi Ortodoxia - deoarece 
aceasta este necunoscută cercului mai larg al 


„pleromei“ (plinătăţii) Bisericii noastre și pen- 
tru că evoluţiile ce se înregistrează în cadrul ei 
provoacă neliniște şi probleme. 

Poate părea curios, dar e un fapt cert că as- 
tăzi ecumenismul ameninţă ecumenicitatea 
(universalitatea) Bisericii noastre, pentru că 
alunecă din ce în ce mai mult spre tactici com- 
promițătoare şi sincretiste care contrazic prin- 
cipiile de bază ale credinţei ortodoxe. Şi să nu 
uităm că dreapta credinţă (orfo-doxia) este cea 
dintii şi principala condiţie pentru mîntuirea 
omului: „Cel care vrea să se mîntuiască, înainte 
de toate, trebuie să ţină credinţa universală (so- 
bornicească), pe care dacă cineva nu o va păzi 
întreagă şi neprihănită, fără şovăire, se pierde 
pentru veșnicie“ (Simbolul de Credinţă al Sfîn- 
tului Atanasie al Alexandriei). 

Astfel, deci, dacă mesajul miîntuitor al Or- 
todoxiei noastre se va pierde printre mesajele 
înșelătoare ale eterodocşilor (neortodocșilor) şi 
ale celor de alte religii, de dragul unui utopic vis 
ecumenist, atunci se va pierde şi speranţa lumii. 


Sfinta Mănăstire a Mîngiietorului 
Oropos, Attika - 2004 


CE ESTE ECUMENISMUL? 

Ecumenismul este o mişcare care 
susține că are ca scop unirea lumii 
creştine divizate (a ortodocșilor, 
catolicilor, protestanților ş. a.). 


Ideea unității mişcă orice suflet 
creştin sensibil şi corespunde do- 
rinţelor lui intime. Această idee 
şi-o însușește şi ecumenismul. 
Dar visul său unionist, vis prin 


* Textul grecesc a fost distribuit în dar — ca binecuvîntare, după expresia atho- 
nită - sub forma unei broşuri în cadrul Congresului Teologic Inter-Ortodox care 
a avut loc la Tesalonic în perioada 20-24 septembrie 2004, cu tema „Ecumenism: 
Naştere — Aşteptări - Dezminţiri“, şi la hramul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu din 
Sfîntul Munte Athos (Înălţarea Sfintei Cruci, 14/27 septembrie 2004). (N. tr.) 


42 


excelenţă spiritual, se bazează în 
principal pe încercări omenești 
şi nu pe lucrarea Sfîntului Duh. 
Doar Sfîntul Duh poate să facă 
din acest vis realitate, atunci cînd 
întîlneşte pocăință şi smerenie 
din partea omului. 

Rivnita unire, dacă şi cînd se 
va întîmpla, nu va fi decît o mi- 
nune a lui Dumnezeu. 


ROST 110 





O 


CÎND A APĂRUT 
ECUMENISMUL? 

Rădăcinile ecumenismului tre- 
buie regăsite în spaţiul protes- 
tant, pe la mijlocul secolului al 
XIX-lea. Atunci, unele confesiuni 
creştine, observînd cum lumea 
Je părăsea din pricina crescîndei 
indiferenţe religioase şi a unor 
mișcări antireligioase organiza- 
te, au fost nevoite să recurgă la o 
strîngere a rîndurilor şi la o cola- 
borare conjuncturală. 

Mai mult, această acţiune uni- 
ficatoare a lor a luat şi o formă 
organizată, ca Mișcare Ecume- 
nică, în secolul XX, dar mai ales 
în 1948, prin înfiinţarea în Olan- 
da, la Amsterdam, a Consiliului 
Mondial al Bisericilor (CMB), cu 
sediul la Geneva. 

Desigur, trebuie remarcat fap- 
tul că CMB nu ar fi putut nici- 


ROST 110 


VIbE, 










odată să-şi revendice caracterul 
său „ecumenic“, ci ar fi rămas - 
simplu - doar o afacere interpro- 
testantă, dacă nu ar fi participat 
şi cîteva Biserici Ortodoxe locale. 
Romano-catolicii au refuzat ini- 
țial să participe. Mai tîrziu, însă, 
fără a se înscrie în CMB, au in- 
trat şi ei în Mişcarea Ecumenică. 
Printr-un decret relativ al Con- 
ciliului II Vatican (1964) au in- 
augurat un ecumenism propriu, 
care urmăreşte unirea tuturor 
creştinilor sub autoritatea papei. 


PARTICIPAREA 
ORTODOCȘILOR LA 
MIŞCAREA ECUMENICĂ 
Trebuie să mărturisim că un rol 
important în crearea Mişcării 
Ecumenice l-a avut şi Patriarhia 
Ecumenică a Constantinopolului; 
desigur, mai ales prin Mesajul din 


1920, care, după cum s-a dovedit, 
a constituit baza şi „Charta con- 
stituțională“ a participării orto- 
docşilor la Mişcarea Ecumenică. 

Mesajul acesta constituia un 
unicat în istoria Bisericii, deoa- 
rece pentru prima oară un text 
ortodox oficial caracteriza toate 
comunităţile eterodoxe (neor- 
todoxe) din Occident „Biserici, 
„ca rude şi familii în Hristos [şi] 
împreună moștenitoare şi în- 
corporatoare ale făgăduinţei lui 
Dumnezeu“. Astfel se întorcea 
pe dos eclesiologia ortodoxă. Şi 
pentru a nu face referinţe la epo- 
ci mai vechi, ajunge să amintim 
că numai cu puţini ani mai de- 
vreme (1895) aceeaşi Patriarhie, 
în Enciclica sa, așeza papismul 
(romano-catolicismul) „în afara 
Bisericii“, pentru că introdusese 
„învățături şi inovaţii eretice“. 
De aceea îi şi chema pe creşti- 
nii occidentali să se întoarcă în 
sînurile Bisericii celei Una, adică 
la Ortodoxie. 

Mesajul din 1920, avînd ca 
model interstatala Societate a Na- 
țiunilor, propunea fondarea unei 
„legături şi comuniuni între Bi- 
serici“ cu principalele scopuri: a) 
reevaluarea diferențelor dogmati- 
ce cu (pre)dispoziţie conciliantă, 
b) acceptarea unui calendar unic 
(a cărui îndeplinire parţială a dus, 
din păcate, la separarea calenda- 
ristică interortodoxă) şi c) întru- 
nirea de congrese pancreștine. 

În afara Patriarhiei Ecume- 
nice, aproape toate Bisericile 
Ortodoxe au cerut pe rînd să fie 
şi au şi fost primite ca membre 
în CMB. Cîteva au fost însă ne- 
voite mai tîrziu să-şi revizuiască 
atitudinea şi să se retragă, după 
ce — pe de o parte - urmăriseră cu 
dezamăgire degenerarea lui, iar — 
pe de altă parte — erau constriînse 
de accentuatele împotriviri anti- 
ecumeniste ale turmei lor. Este 
rezonabilă întrebarea ce se Y 


43 


REPERE 


impune: Cum, oare, poate Orto- 
doxia să fie clasificată ca „mem- 
bru“ în „ceva“, din momentul în 
care ea însăşi este „totul“, Trupul 
lui Hristos care îi cheamă pe toţi 
să devină mădulare ale Sale? 

De altfel, prezenţa Biserici- 
lor Ortodoxe la adunările CMB, 
dat fiind modul convocării şi 
funcţionării acestuia, a fost în- 
totdeauna firavă, fără rezultate 
şi mai degrabă decorativă. Hotă- 
rîrile lui se luau în exclusivitate 
prin superioritatea cantitativă a 
voturilor protestante. Desigur, 
pînă în 1961, la Adunările Gene- 
rale, ortodocşii făceau declaraţii 
speciale - cîteva constituie mo- 
numentale texte mărturisitoare 
— ca reprezentanţi ai Bisericii ce- 
lei Una, Sfîntă, Sobornicească şi 
Apostolească. 

Cît priveşte deschiderea ecu- 
menistă a Vaticanului, corespon- 
dența Ortodoxiei a fost pozitivă, 
avîndu-l ca principal promotor al 
ei pe Patriarhul ecumenic Atena- 
gora. Patriarhul s-a întîlnit cu papa 
Paul al VI-lea la Ierusalim (1964), 
au procedat împreună la ridicarea 
reciprocă a anatemelor Schismei 
de la 1054 și au susținut „dialogul 
dragostei“, propulsînd astfel țelu- 
rile Conciliului II Vatican. 


Ecumenismul, pentru a-şi mate- 
rializa ţelurile sale, este nevoit să 
dispreţuiască sau chiar să revizu- 
iască anumite principii de bază 
ale Ortodoxiei. 

Impune concepţia despre „Bi- 
serica lărgită“, conform căreia Bi- 
serica este una și înglobează pe 
creştinii fiecărei confesiuni din 
clipa în care au primit botezul. 
Astfel, toate confesiunile creşti- 
ne sînt între ele „Biserici surori. 

În acelaşi spirit se mişcă şi 
ideea despre „Biserica văzută 


44 


universală: Biserica, care sub- 
zistă - chipurile - „nevăzut“ şi 
se compune din toţi creştinii, se 
va face arătată şi în dimensiunea 
ei văzută o dată cu încercările 


comune de unire. 

Aceste concepţii au influenţat 
şi teoria protestantă a ramurilor 
(ramificaţiilor), conform căreia 
Biserica este un „copac“ ce are 
ca „ramuri “ toate confesiunile 
creştine, dintre care fiecare deţi- 
ne doar o parte din adevăr. 

Să adăugăm şi teoria „celor 
doi plămîni“, care a fost dez- 
voltată de către ecumeniştii or- 
todocși şi papistaşi (romano-ca- 
tolici). Conform ei, Ortodoxia şi 
papismul (romano-catolicismul) 
sînt cei doi plămîni prin care 
respiră Biserica. Pentru a începe 
— chipurile - să respire din nou 
corect, va trebui ca ambii plămîni 
să-şi sincronizeze respiraţia. 

În sfirșit, printre metodele pe 
care le întrebuinţează ecumenis- 
mul pentru apropierea creştini- 





lor se numără şi minimalismul 
dogmatic. Este vorba despre în- 
cercarea de a se reduce dogmele 
la „cele mai necesare“, adică la 
un „minimum , pentru a putea 
fi depăşite diferențele dogmati- 
ce dintre confesiuni. Consecința 
s-a dovedit a fi însă disprețui- 
rea dogmei, degradarea şi mi- 
nimalizarea importanţei ei. „Să 
se unească creştinii — zic ei — și 
dogmele le vor discuta mai tirziu 
teologii! Desigur, prin metoda 
minimalismului dogmatic este 
poate uşor să se unească creşti- 
nii. Însă astfel de „creştini“ vor 
putea fi ortodocşi, adică adevă- 
rat creştini? 


Conform eclesiologiei ortodoxe, 
Biserica şi Ortodoxia se iden- 
tifică. Biserica este neapărat 
Ortodoxă (dreptslăvitoare), iar 
Ortodoxia este Biserica cea Una, 
Sfîntă, Sobornicească şi Apos- 


ROST 110 





tolească, Trupul lui Hristos. Și 
dacă Hristos este Unul, atunci și 
Biserica este Una. De aceea, ni- 
ciodată nu se poate concepe di- 
viziune în Biserică. Numai deo- 


sebire (separație) faţă de Biserică 
putem avea. Cu alte cuvinte, în 
anumite momente istorice, ere- 
ticii şi schismaticii s-au tăiat de 
la ea şi astfel au încetat să-i fie 
mădulare (membri). 

Biserica deţine plinătatea ade- 
vărului: nu a unui adevăr abs- 
tract, ci a unui mod de viaţă care 
îl mîntuieşte pe om de moarte 
şi îl face „dumnezeu după har'. 
În mod contrar, erezia constitu- 
ie o negare totală sau parţială a 
adevărului, o îmbucătăţire a lui, 
care astfel ia caracterul şi patolo- 
gia unei ideologii. Îl desparte pe 
om de modul existenţei pe care 
l-a dat Dumnezeu Bisericii Sale 
şi îl omoară duhovniceşte. 

De asemenea, dogmele, care 
cuprind adevărurile supranatu- 
rale ale credinţei noastre, nu sînt 


ROST 110 


idei abstracte şi concepţii intelec- 
tuale, nici, mai mult, întunecare 
medievală sau scolasticism teo- 
logic. Ele exprimă experienţa și 
trăirea Bisericii. De aceea, cînd 
există diferență în dogme, există 
numaidecît diferenţe şi în modul 
de viaţă. Şi cel care subapreciază 
acrivia credinţei nu poate trăi 
plinătatea vieții în Hristos. 

Creştinul trebuie să primeas- 
că toate cele pe care le-a descope- 
rit Hristos. Nu un „minimum, ci 
totul. Deoarece în totalitatea şi în 
integritatea (probitatea) credinţei 
se păstrează universalitatea şi or- 
todoxia Bisericii. 

Astfel se explică luptele pînă la 
sînge ale Sfinţilor Părinţi pentru 
păzirea credinţei Bisericii şi grija 
lor pentru formularea prin lumi- 
narea Sfîntului Duh a hotărîrilor 
Sinoadelor Ecumenice. Aceste 
„hotărîri“ (definiţii dogmatice) 
nu înseamnă nimic altceva decît 
hotarele, granițele adevărului, 
pentru ca binecredincioşii să 
aibă posibilitatea să deosebească 
Biserica, ca Ortodoxie, de erezie. 

Eterodocşii, prin faptul că 
neagă plinătatea Adevărului, 
s-au despărțit de Biserică. De 
aceea şi sînt eretici. Prin urma- 
re, sînt lipsiţi de harul sfinţitor 
al Sfîntului Duh, iar „Tainele“ 
lor sînt nevalide (nevalabile). 
Aşadar, botezul pe care îl săvîr- 
şesc ei nu poate să-i introducă în 
Biserica lui Hristos. „Căci pe cei 
botezați sau hirotoniți de către 
eretici nici credincioși, nici clerici 
este cu putință [a-i numi] — ne 
spune Canonul 68 al Sfinţilor 
Apostoli. lar Sfîntul Nicodim 
Aghioritul adaugă: „Botezul tu- 
turor ereticilor este necinstire şi 
blasfemie şi nu are nici o părtăşie 
cu cel al ortodocșilor. 


ECUMENISM VS SINCRETISM 


CE NE SPUN ÎNSĂ 
ORTODOCȘII 
ECUMENIȘTI? 

Un ierarh ortodox a declarat că 
„Sfîntul Duh lucrează în orice bo- 
tez creştin şi că rebotezarea creş- 
tinilor eterodocşi (neortodocşi) 
de către ortodocşi este însufleţită 
„de îngustimea minţii, fanatism 
și intoleranță |lit. misalodoxie]... 
Este o nedreptate împotriva bote- 
zului creştin şi într-adevăr o blas- 
femiere a Sfintului Duh“! 

Un alt ierarh, adresîndu-se 
către nişte neortodocşi, a decla- 
rat: „Sîntem toți mădulare ale lui 
Hristos, singurul și unicul trup, 
singura și unica zidire nouă, de 
vreme ce botezul nostru comun 
ne-a eliberat de moarte”. 

Eclesiologia ecumenistă a fost 
exprimată de către buze oficial 
ortodoxe şi astfel: „Sîntem datori 
să fim pregătiți să recăutăm şi să 
recunoaștem prezența Bisericii şi 
în afara propriilor noastre granite 
canonice, după care ne identifi- 
căm cu Una, Sfintă, Soborniceas- 
că şi Apostolească Biserică?. 

Dar există şi mai îndrăzneţi 
care visează la „reîntemeierea“ 
Bisericii prin intermediul unirii 
tuturor creştinilor. Un ierarh or- 
todox pretinde că „avem nevoie 
de un nou creştinism, care se va 
baza în întregime pe noi percepții 
și definiţii. Nu putem să predăm 
soiul de religie pe care am moşte- 
nit-o generaţiilor viitoare“! Bi 

(Va urma) 


(Traducere din greceşte de monahul 
Teofil, după filada cu acelaşi titlu, 
editată de Mănăstirea Parakletului, 
Oropos, Attika, 2004; avînd în vede- 
re lungimea textului şi valoarea lui 
referenţială, Redacţia revistei ROST 
a optat pentru publicarea integrală, 
dar în serial.) 


1 Periodicul /Iluminator, vara 1995, Pittsburgh, USA. 
2 Periodicul grecesc Episkepsis, nr. 370, p. 9 (Geneva, 1987). 
3 Periodicul. grecesc Episkepsis, nr. 260, pp.13-14 (Geneva, 1981). 


4 Ziarul atenian Estia, 5.10.1967. 


45 


REPERE 


ECUMENISM REAL 
ŞI SINCRETISM 


PAUL S. GRIGORIU 
paul.grigoriu Qrostonline.org 





Cuvîntul „ecumenism“ este 
unul dintre cele mai denaturate 
ale ultimului veac. După cum 
au spus-o atîția alţii, ceea ce se 
numeşte astăzi îndeobşte ecu- 
menism e o formă de sincretism 
relativist. Punctul de pornire a 
fost - poate - dorinţa reală de 
evoluţia ulterioară a mers pe o 
cale cu totul străină Bisericii. 
Ecumenismul real e reprezen- 
tat de Sinoadele Ecumenice. 
Acestea sintetizează mărturisi- 
rea întregii lumi creştine, mai 


46 








În 1997 eram la Graz, la ceea ce se numește o 
întîlnire ecumenică. Un predicator protestant tuna 
şi fulgera împotriva celor care „își permit, oameni 
fiind, să le interzică celor care nu sînt de aceeaşi 
confesiune să participe la Cina Domnului“. La 
cuvînt a urmat un ieromonah rus. „Colegul meu se 
referea, desigur, la Biserica Ortodoxă. Despre noi 
spunea că nu-i primim pe alţii la Împărtășanie. Dar 
greșeşte. În Biserica Ortodoxă primim pe oricine 

să se împărtășească, indiferent de confesiune“. 

A urmat o pauză de cîteva secunde, în care pe 
chipurile tuturor au apărut expresii nedumerite sau 
de-a dreptul contrariate. Apoi părintele a continuat: 
»Cu o singură condiţie: să treacă la Ortodoxie“. 


precis a tuturor celor care pri- 
mesc învățătura revelată. Se ştie 
că, încă de la Sinodul Apostolic 
din Ierusalim, formula folosită 
pentru a transmite învăţătura a 
fost „părutu-s-a Duhului Sfînt şi 
nouă. Cu alte cuvinte, garantul 
ecumenicității este Duhul Ade- 
vărului. Nu poate fi admis aici 
nici un fel de relativism, pentru 
că ar însemna să relativizăm în- 
săşi Persoana lui Hristos, Ade- 
vărul revelat. Şi aici ajungem la 
marile probleme ale ecumenis- 
mului contemporan. 
Sincretismul care poartă fal- 
sul nume de ecumenism merge 
tocmai în direcţia acestei relati- 
vizări. Cuvîntul de ordine este 


„să lăsăm deoparte lucrurile care 
ne despart, căci sînt mai impor- 
tante cele care ne unesc“. Ultima 
parte a frazei nu e cu totul greșită. 
Însă uitarea diferenţelor duce la 
ipocrizie şi uniformizare. Pentru 
ca un dialog să aibă şansele unei 
concluzii comune, acesta trebuie 
să-i lase pe parteneri să-şi expri- 
me personalitatea şi alteritatea. 
Nu uitînd ce ne desparte, ci dim- 
potrivă, punînd degetul pe rană, 
putem înainta. Altfel, tendința 
de a ne amesteca în numele unor 
puncte comune din ce în ce mai 
vagi (odinioară era mărturisirea 
formală a Sfintei Treimi, azi e su- 
ficient „numele lui lisus“) ascun- 
de în ea îndemnul de a renunţa 


ROST 110 


la ce ne defineşte. Nu ştiu dacă e 
vorba despre un program explicit, 
dar duhul new age, în care toate se 
uniformizează şi se amalgamea- 
ză în numele unei spiritualități a 
cărei finalitate e neantul, îşi face 
simțită prezenţa şi aici. 

Dar pe lîngă relativizarea 
Adevărului, falsul ecumenism 
compromite şi acel ecumenism 
real de tipul celui din Dobrogea 
de odinioară, despre care vor- 
bea părintele Gheorghe Calciu 
în amintirile sale: respectul re- 
ciproc, capacitatea de convie- 
țuire, posibilitatea de a învăța 
unii de la alţii fără a renunţa la 
o iotă din învăţătura în care am 
fost crescuţi. 

Se cuvine subliniată cu aten- 
ție şi discernămâînt poziţia orto- 
doxă faţă de eterodocşi, ca răs- 


ROST 110 


puns coerent şi ziditor la falsele 
soluţii oferite de mişcarea ecu- 
menică. Pentru că dacă accep- 
tarea relativismului, care merge 
de la „îndulcirea“ unor formule 
dogmatice pînă la împreună- 
rugăciunea cu ereticii, ne pune 
în pericol mîntuirea, o anumită 
formă de triumfalism (pseudo) 
ortodox nu e mai puţin păgubi- 
toare. Într-una dintre scrisorile 
sale, vorbind despre erezia ari- 
ană, Sfintul Vasile îi aminteşte 
destinatarului că rupturile de Bi- 
serică au printre cauze şi păcatele 
ortodocșilor. Dogma este adevăr 
revelat, dar lipsa acordului între 
ceea ce mărturisim cu buzele 
şi modul nostru de viaţă duce 
şi ea la crizele profunde care 
culminează cu ruperea unora 
sau a altora din trupul Bisericii. 





Ortodoxiei nu i se poate reproşa 
nimic, însă noi, ca ortodocşi ne- 
desăvîrşiţi, avem partea noastră 
de responsabilitate. 

Apoi, ar fi cu totul prostesc ca 
în numele purității credinţei să 
respingem în bloc valorile cultu- 
rale ale lumii apusene. Trebuie şi 
aici să ne raportăm la învăţătura 
Sfinţilor Părinţi. În celebrul său 
cuvînt către tineri, Sfîntul Vasile 
cel Mare nu-i îndeamnă să se le- 
pede cu totul de scrierile păgîni- 
lor — pe motiv că sînt păgiîni -, 
ci să aleagă, ca albina, ceea ce e 
folositor. Observăm de multe 
ori tendința de a cataloga orice 
operă de artă sau orice cugetare 
filosofică ce nu izvorăsc direct 
din conştiinţa dogmatică ortodo- 
xă ca gunoi şi erezie. Este de fapt 
aici un tip de lene intelectuală Y 


47 


REPERE _ECUMENISM VS SINCRETISM 


CUVÎNTUL DE ORDINE ESTE „SĂ LĂSĂM 
DEOPARTE LUCRURILE CARE NE 
DESPART, CĂCI SÎNT MAI IMPORTANTE 
CELE CARE NE UNESC“. ULTIMA PARTE 
A FRAZEI NU E CU TOTUL GREŞITĂ. 
ÎNSĂ UITAREA DIFERENŢELOR DUCE LA 
IPOCRIZIE ŞI UNIFORMIZARE. 


incompatibilă cu trăirea vie a 
creştinismului. 

Mai este şi pretenţia de a ju- 
deca noi înşine tainicele miş- 
cări ale inimii fiecăruia. Exis- 
tă bunătate, frumuseţe, talent 
şi putere de sinteză şi în afara 
spaţiului strict ortodox. Desi- 
gur, toate acestea se desăvirșesc 
într-o conştiinţă ortodoxă, dara 
ignora germenii lor este a ne face 
pe noi înşine judecători în locul 
lui Dumnezeu şi a-l nega posibi- 
litatea de a dărui cum vrea, din- 
colo de puterea de cuprindere a 
logicii noastre. Cineva spunea că 
tot ce e frumos, de la începutul 
veacurilor, e creştin. Cred că 


exemplu grăitor mi se pare cel 
al părintelui Proclu Nicău. Acest 
sihastru pe care îl caută şi unii 
dintre marii noştri duhovnici, 
fiind întrebat despre viaţa din 
Mănăstirea Neamţ, a răspuns 
odată citînd din... Sadoveanu. 
Nu din propria sa experienţă 
duhovnicească sau dintr-un 
cuvînt al unui monah din părțile 
locului, ci dintr-o scriere a unui 
autor ale cărui incompatibilități 
cu Ortodoxia sînt cunoscute. 
Pentru că cel care are urechi de 
auzit descoperă adevărul şi la cei 
care îndeobşte sînt certaţi cu el. 

Cred că atitudinea noastră în 
faţa eterodocşilor şi propriul nos- 


NU TOŢI OAMENII ÎL MĂRTURISESC 
CUM TREBUIE PE HRISTOS — UNII NU-L 
MĂRTURISESC DELOC —, DAR CHIPUL 
LUI STRĂLUCEŞTE UNEORI ŞI ÎN CEI 
CARE NU AU AJUNS SĂ-L CUNOASCĂ. 


este aici un îndreptar prin care 
putem să ne raportăm la cultura 
lumii. Nu toţi oamenii Îl măr- 
turisesc cum trebuie pe Hristos 
— unii nu-L mărturisesc deloc -, 
dar chipul Lui străluceşte uneori 
şi în cei care nu L-au cunoscut. 
Mai mult decît atît, din înţelep- 
ciunea celorlalți putem învăţa 
şi noi, astfel încît să transfigu- 
răm ceea ce alţii au intuit prin 
propria noastră cunoaştere a 
învăţăturii Mîntuitorului. Un 


48 


tru ecumenism pot fi definite cel 
mai bine pornind de la întîlnirea 
Miîntuitorului cu femeia sama- 
rineancă. Prea Fericitul Daniel, 
în vremea cînd era Mitropolit 
al Moldovei, a interpretat acest 
moment spunînd că Hristos nu 
a respins-o pe cea de altă „con- 
fesiune“, dar nici nu a relativizat 
adevărul. Sfidînd normele tim- 
pului, lisus stă de vorbă cu sama- 
rineanca, deşi iudeii „nu aveau 
amestec“ cu samarinenii. O în- 


vață cu bliîndeţe, nu se supără de 
reticenţa cu care ea Îi răspunde 
la început, dar nu încearcă nici o 
clipă să „treacă peste diferențe“ 
în numele „punctelor comune. 
„Voi vă închinaţi la ce nu ştiţi; noi 
ne închinăm la ce știm, pentru că 
de la iudei este mîntuirea“ (Ioan 
4, 22). Nu cred că mai există alt 
loc în Scriptură unde Mîntuito- 
rul să folosească persoana întîi 
plural. O face aici pentru a pre- 
ciza clar comunitatea care are în- 
văţătura adevărată, delimitînd-o 
de rătăcirile celor din Samaria. 
Nu o alungă pe femeie, dar este 
ferm în mărturisirea adevărului. 
lată exemplul pe care trebuie să-l 
urmăm şi noi astăzi. 

Textele acelor rugăciuni co- 
mune propuse de mișcarea ecu- 
menică actuală, lucruri de genul 
„Octavei de rugăciune pentru 
unitatea creştinilor“, seamănă ui- 
mitor cu limbajul de lemn alarti- 
colelor de propagandă. Este acolo 
o ipocrizie ascunsă sub formule 
goale de conţinut. Nimic mîntu- 
itor, ci doar o încercare de a aduce 
împreună lucruri incompatibile 
într-o alăturare nefirească şi peri- 
culoasă. Nu acesta e rolul nostru. 
Ca ortodocși, avem a da mărturie 
de credință prin trăirea noastră, 
slujindu-le semenilor indiferent 
de confesiune, dar neabdicînd 
nici o clipă de la adevăr. Nici mă- 
car în numele unei aşa-zise tole- 
ranţe. Pentru că cei ce ne spun să 
ne diluăm un pic mărturisirea de 
dragul lui Hristos ne spun de fapt 
să ne lepădăm de Hristos. 

Absurdul pretențiilor ecu- 
menismului actual nu poate fi 
combătut decît prin respingerea 
ghiveciului sincretist — pentru a 
nu strica „sarea pămîntului“ — şi 
prin exemplul de trăire şi mărtu- 
risire pe care să-l dăm zilnic ce- 
lorlalţi, pentru ca în noi Hristos 
să Se facă acel aluat care dospeşte 
toată frămîntătura. E 


ROST 110 


ip h V A 
h * | 54 1% i | A 
EM (A 
OD 
N 
= E pi 
D d 2. RR | | N h * & 
| Grupul loan Zmeu Protopsaltul - Curtea de Argeș Grupul Nectarie 


Protopsaltul - București Grupul Ghelasie Basarabeanul - Pitești 
| Joseph Shattahi - Syria Grupul Tronos - București Grupul de maici 
7 + A Sfântul Grigorie Decapolitul al Mănăstirii Bistriţa - Vâlcea 






6 iunie 2012, ora 18:00 
PĂTILITIPA00 PAIE HU U 





foto: lrinel Cîrlănaru 


BILETELE SE GĂSESC LA CASA DE BILETE A FILARMONICII PITEȘTI 


CE aNIZaEDEI parteneri oficiali ai evenimentului 


za ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ŞI MUSCELULUI . —. . 
Filarmonica ROTOIERIA PIT TI 23 Carierei | Pa 4. 
%p sia _, de catehizare a i în Eil curler = i d id Mia ext 


parteneri 


parteneri media 


pa SI si (2) TRINITAS TV eee | E LSredintei E il 
| | | Ţ 

d) 3 1NOOovatia.ro SI ț i 

(A “ 


Li 


ED i: 2 Ziarul Lumina cererea 


ao) 


pestre 
anetai 





REPERE 


ÎNCEPUT 








Este adevărat că, acum aproa- 
pe două decenii, în ortodoxia 
românească s-a creat un pre- 
cedent (foarte viu dezbătut de 
atunci şi pînă astăzi) prin cărţu- 
lia intitulată Reconcilierea, dar al 
lui Dumnezeu și început de viață 
nouă (Ed. Trinitas, laşi, 1995), 
redactată de Pr. Prof. Dr. Viorel 
loniţă, P. Dr. Langerdorfer S] şi 
Dr. Roger Williamson, cu bine- 
cuvîntarea actualului Patriarh al 
B.O.R. (aflat pe atunci în scaunul 
de la laşi). Îmi amintesc că părin- 
tele Gh. Calciu (1925-2006) — faţă 
de care vlădica Daniel şi-a ma- 
nifestat antipatia şi după moarte 
(dînd anevoie familiei „dezlega- 
re fără binecuvîntare“ ca să fie 


înmormîntat la Mănăstirea Pe- 
tru-Vodă) - a reacţionat ca unul 





50 


DE VIAŢĂ 
NOUĂ? 


dintre cei mai înverşunaţi critici 
ai acestei derutante apariţii, nu 
atit pentru că ar fi fost principial 
împotriva „reconcilierii“ între 
confesiuni (în America îi fusese 
dat să trăiască experienţe multi- 
ple și complexe), dar pentru că nu 
putea accepta aşa-numita „Litur- 
ghie ecumenică a reconcilierii “ 
inclusă acolo, căreia nu-i găsea 
nici o bază canonică, ci mai de- 
grabă similitudini (voite sau doar 
întîmplătoare) cu anumite ritua- 
luri sincretice de tip masonic. De 
aici se trag, probabil, şi majorita- 
tea suspiciunilor şi speculațiilor 
privitoare la relaţiile actualului 
Patriarh cu forurile masonice 
(despre care unii presupun că ar 
sta în spatele aşa-zisei Mişcări 
Ecumenice contemporane). Ne- 


inspirată (chiar dacă etimologic 
corectă) va fi fost, în orice caz, 
denumirea de „Liturghie“ dată 
respectivului scenariu de rugă- 
ciune în comun (în care nu sînt 
implicate nici Taine, nici mărtu- 
risiri dogmatice, cu excepţia celei 
general trinitare). 

Broşura respectivă e mai greu 
de găsit astăzi, așa că le oferim 
aici celor curioşi posibilitatea de 
a judeca singuri în ce măsură re- 
acţiile unora sau altora au fost ori 
nu îndreptăţite, dar şi cum se văd 
lucrurile astăzi, din perspectiva 
altei generaţii. 

Iată schema „Liturghiei“ ecu- 
menice (abrevieri: S = Săvirșito- 
rul slujbei, A = Adunarea credin- 
cioşilor) din sursa menţionată: 


1) BINECUVÎNTAREA DE 
DESCHIDERE - S: Binecuviîntat 
fii, Doamne Dumnezeul nostru, 
acum şi pururea şi-n vecii vecilor. 
Amin. 

2) INVOCĂRI - A: Sfinte 
Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte 
fără de moarte, miluieşte-ne pe 
noi (de trei ori). S: Slavă Tatălui și 
Fiului şi Sfîntului Duh, şi acum şi 
pururea şi în vecii vecilor. Amin. 
A: Dumnezeule în Treime, mi- 
luieşte-ne pe noi; Doamne, cu- 
rățeşte păcatele noastre; Sfinte 
Dumnezeule, vino şi curățeşte 
păcatele noastre pentru Sfînt 


ROST 110 


numele Tău. S: Tatăl nostru... 
[Rugăciunea Domnească]. 

3) CITIREA EVANGHELIEI 
(texte din Vechiul [!!!] şi Noul 
Testament). 

4) RUGĂCIUNI SPONTA- 
NE PENTRU RECONCILIERE 
(în ţările unde sînt conflicte), cu 
următoarea încheiere - A: Dum- 
nezeule veşnic şi atotputernic, 
adună ceea ce a fost despărțit şi 
condu-ne spre unitate; priveşte cu 
dragoste la Biserica Fiului Tău. Te 
rugăm ca, întru unitatea credin- 
ței și prin legăturile iubirii dintre 
oameni, să uneşti toţi oamenii 
care s-au sfinţit prin unul singur 
Botez, prin lisus Hristos, Fiul Tău 


ROST 110 





4 i = ş db 


şi Domnul şi Dumnezeul nostru, 
care împreună cu Tine şi cu Sfin- 
tul Duh va trăi şi va împărăţi, 
acum şi pururea şi-n vecii vecilor. 
CU TOŢII SCHIMBĂ UN SEMN 
AL PĂCII ŞI ÎMPĂCĂRII [?!]. 

5) MĂRTURISIREA PĂCA- 
TELOR ŞI RUGĂCIUNEA DE 
IERTARE - S: Doamne, Dum- 
nezeul nostru, dragostea Ta este 
mai tare ca vina noastră şi lu 
primește-i pe toţi cei care se în- 
torc la Tine; priveşte cu milosti- 
vire către noi. Mărturisim că am 
greşit ie. Să sărbătorim acum 
taina milostivirii Tale şi schim- 
bă vieţile noastre, astfel încît, 
împreună cu line, să ne putem 





bucura veşnic, prin lisus Hristos, 
Stăpînul nostru. 

6) IMN - „Uneşte-ne, Doam- 
ne, în pace şi ține-ne cu dragostea 
Ta... „ (Seigneur, rassemble nous 
dans la paix de ton amour, de Do- 
minique Ombrie). 

7) RUGĂCIUNE - A: Doam- 
ne lisuse Hristoase, ai venit să-i 
împaci pe oameni cu Tatăl Tău şi 
al nostru, vrednic ești de toată la- 
uda, mărire ie! Miluieşte-ne pe 
noi. O, slujitor credincios, ai luat 
asupra Ta păcatele acestei lumi, 
ca întru Line să ne putem mîn- 
tui, mărire ie! Miluieşte-ne pe 
noi. Iu eşti alături de Tatăl Tău 
şi ne duci la EI întru comuniunea 
Sfîntului Duh, mărire Ţie! Milu- 
ieşte-ne pe noi. 

8) RUGĂCIUNEA SFÎNTU- 
LUI FRANCISC - S: Doamne, 
fă-mă unealtă a păcii Tale; unde 
este ură, să sădesc dragoste; unde 
este dezbinare, unitate; unde este 
greşeală, adevăr; unde este jigni- 
re, iertare; unde este deznădejde, 
speranţă; unde este întuneric, lu- 
mină; unde este întristare, bucu- 
rie. O, Stăpîne ceresc, fă mai mult 
să mîngii decît să fiu mîngiiat; 
să înţeleg decît să fiu înţeles; să 
iubesc decît să fiu iubit. Căci nu- 
mai dăruind, noi primim; numai 
iertînd, sîntem iertaţi; numai 
murind, sîntem născuţi la viaţa 
veşnică. 

9) IMN [?]. 

10) BINECUVÎNTAREA DE 
SFÎRŞIT - S: Pacea lui Dumne- 
zeu, care e dincolo de înţelege- 
re, să ne ţină inima şi mintea 
în cunoaşterea şi dragostea 
lui Dumnezeu şi a Fiului Său, 
Domnul nostru lisus Hristos. 
Și binecuvîntarea Dumnezeului 
Atotputernic, Tatăl, Fiul şi Sfîn- 
tul Duh, să fie printre noi şi să 
rămînă cu noi pururea. 


Lăsăm comentariile în seama 
fiecărui cititor... (R. C.) 


51 


REPERE 


UNIVERSALIIAIEA 


ORIODUXIEI 


SAU ALTFEL 
DESPRE 





FECUMENISM Termenul de „ecumenism“ a ajuns în multe cercuri 


ortodoxe sinonim cu o conspirație satanică, menită 
să relativizeze duhul, trăirea şi dogma ortodoxă 

în scopul de a împinge lucrurile spre o unificare 
forțată cu celelalte confesiuni în duhul antihristic al 
unei false „iubiri“. Sensurile și valorizările actuale 
ale acestui termen au încremenit într-o serie de 
conotaţii cu iz de şabloane ireductibile. Ele acoperă 
o gamă atât de diversă între „bun“ şi „rău“, încât 
ecumenismul fie nu mai spune nimic, fie poate 
spune orice, ceea ce e practic același lucru. Totuși, 
dincolo de toate acestea, ar putea fi găsit şi un 

mod profund ortodox de apropiere de alţi creștini? 
Cu siguranţă da, în măsura în care o asemenea 
lucrare este menită de a face cunoscut în afară 
duhul universal al Ortodoxiei, înţelese în primul 
rînd ca mod de viață şi de apropiere de Dumnezeu. 


(0) BOGDAN MUNTEANU 


PE URMELE SFÎNTULUI 
SILUAN ATHONITUL 

Avem pe de-o parte aspectele 
ideologice şi naţionale ce carac- 
terizează în mod inerent formele 
istorice ale Ortodoxiei, necesare 
pentru menţinerea conştiinţei 
unei identități colective de natu- 
ră etnică şi spirituală. Asemenea 
concepții şi structuri se opun din 
răsputeri „ideologiei ecumeniste“, 
nu de puţine ori printr-un discurs 
situat pe același palier al şabloa- 
nelor, numai că de sens contrar. 
Dincolo de acestea rămîne însă un 


52 


miez spiritual decelabil din expe- 
rienţele sfinţilor care au atins cele 
mai înalte culmi ale apropierii 
condiţiei umane de cea divină: 
unirea fără contopire, îndumne- 
zeirea prin har a firii omenești. 
Toate zidurile exterioare: naţiuni, 
Biserici autocefale, rînduieli culti- 
ce, dogme etc. nu sînt decit cercuri 
concentrice de apărare şi prezer- 
vare. Ele se strîng tot mai mult în 
jurul acestui nucleu tainic care re- 
prezintă adevăratul liant interior 
şi totodată deschiderea universală 
a Ortodoxiei. Pe aceasta o găsim, 
de pildă, şi în rugăciunea care 
îmbrăţisează întreaga omenire 


a unuia ca Sf. Siluan Athonitul. 
Moştenirea sa este păstrată actu- 
almente în Mănăstirea „Sf. loan 
Botezătorul“ din Essex (Anglia), 
ctitorită de arhimandritul Sofro- 
nie Saharov, ucenicul Sfîntului 
Siluan. Un aşezămînt cu carac- 
ter supranaţional, menit să ţină 
aprinsă strălucirea lăuntrică a lu- 
minii taborice sub semnul acestui 
universalism ortodox cu deschi- 
dere către întreaga lume. 


UN PRECURSOR: 
VLADIMIR SOLOVIOV 

Un spirit genial asemeni filo- 
sofului rus Vladimir Soloviov 


ROST 110 


simţea încă de la sfîrşitul secolu- 
lui al XIX-lea nevoia unei astfel 
de dimensiuni universale a Or- 
todoxiei. Numai că nu o vedea 
nicăieri în jurul său. Probabil că 
nici nu avea cum, într-o epocă 
în care predomina rigiditatea 
formelor exterioare cu caracter 
local, deşi dimensiunea aceasta 
exista cu siguranţă în mănăs- 
tiri sau în sihăstrii, perpetuînd 
o tradiţie neîntreruptă. Firul ei 
duce de la începuturile mona- 
hismului din pustia egipteană, 
trece mai apoi prin Sf. Isaac 
Sirul şi prin unele chilii de pe 
Muntele Athos şi ajunge pînă în 


ROST 110 





Părintele Arseh 





zilele noastre. Numai că acest 
curent nu s-a afişat niciodată 
cu ostentaţie, camuflîndu-se în 
permanenţă, cu discreţie, sub 
un munte de smerenie. Abia 
în secolul XX, o dată cu lucra- 
rea arhimandritului Sofronie 
(bazată pe experienţa misti- 
că a Sfintului Siluan și pe a sa 
proprie), s-a ivit oportunitatea 
propovăduirii acestei concepţii 
pentru un public mai larg. So- 
loviov nu avea cunoştinţă de ea, 
deşi tînjea după necesitatea unei 
deschideri universale pe măsura 
generoasă a viziunii şi a geniului 
său pătrunzător. Undeva trebuia 


să existe un liant care să unească 
într-un mod profund spiritual 
toate aceste rînduieli exterioare 
care caracterizează Ortodoxia: 
națiunile, Bisericile autocefale, 
de multe ori însoţite de ideologii 
politice fundamentate religios. 
Acesta nefiind vizibil pentru el, 
Soloviov a optat pentru un mo- 
del inspirat din primul mileniu 
creştin: a văzut acest simbol al 
unităţii în scaunul papal. I-a dat 
însă o interpretare proprie care 
friza utopia, mai aproape de ca- 
tolicismul vremii sale, dar final- 
mente inacceptabilă atît pentru 
catolici, cît şi pentru ortodocşi. 
Înainte de moarte a revenit to- 
tuşi la Ortodoxie, sfîrşindu-se 
prematur şi poate cu regretul 
că nu a reușit să descopere acel 
sîmbure aflat de fapt pe un plan 
invizibil, lăuntric, care asigură 
liantul organic şi universalitatea 
tradiţiei creştine apostolice. 


ORTODOXIA CA TRĂIRE 

Ca atare, numai pornind de la o 
asemenea înţelegere a Ortodoxi- 
ei ca trăire poate fi căutată o cale 
de raportare la creștinii apuseni, 
pentru care unitatea este legată 
mai degrabă de o autoritate ex- 
terioară, fie aceasta Pontifex, fie 
Sola Scriptura. Un occidental 
poate cunoaște și înțelege atit 
tradiţiile naționale răsăritene, 
cît şi particularităţile lor confe- 
sionale, dar matricea culturală 
diferită din care provine nu-i 
permite o identificare deplină 
cu ele. De altfel, aceste tradiţii 
sau forme organizatorice nici nu 
intenţionează să preia un rol de 
principiu unificator de natură 
externă, conform unei paradig- 
me apusene. Creştinismul de fac- 
tură răsăriteană nu este (sau nu 
ar trebui să fie) fundamentat pe 
vreun „anti-principiu“, pe o opo- 
ziţie ireductibilă față de Roma 
sau faţă de influenţa acesteia. Y 


53 


REPERE 


Principiul papalității, sub semnul 
lui primus inter pares, a putut 
avea în primele secole creştine o 
interpretare în perfect acord cu 
Ortodoxia. În timp, cele două 
părţi ale continentului au înce- 
put treptat să dezvolte viziuni 
incompatibile, izvorite în pri- 
mul rînd din lupta pentru putere 
şi influenţă între cele două părţi 
ale Imperiului Roman. Principiul 
unificator al Ortodoxiei este de 
o cu totul altă natură decît în 
Catolicism. Astfel, ruptura celor 
două tradiţii s-a adîncit în mo- 
mentul în care Apusul a dat tot 
mai mult (şi în mod ireversibil) 
prioritate autorităţii exterioare în 
detrimentul acestei unități a tră- 
irii lăuntrice şi a modului mistic 
de apropiere de Dumnezeu. Ceea 
ce nu înseamnă iarăşi că Biserica 
instituţională este inutilă dintr-o 
perspectivă ortodoxă. Dimpotri- 
vă, aşa cum am arătat mai sus, 
tradiția nu poate fi păstrată şi 
apărată decît în Biserică, iar 
aceasta fiind ocrotită la rîndul ei 
pe planul colectiv al neamurilor. 

Pentru a se putea apropia la 
modul existenţial de Ortodoxie, 
calea pe care o are de parcurs un 
creştin apusean (care prin origi- 
nea sa nu aparţine unui popor 
cu specific ortodox) trebuie să 
ducă aşadar direct către nucleul 
ei mistic, către tradiţia înțeleasă 


ca experiență vie. Urmînd ca, 
într-un fel sau altul, să se găseas- 
că în cele din urmă şi o rezolvare 
pe planul exterior, formal. Aceas- 
ta continuă să aibă - atunci când 
se întâmplă - doar un caracter 
individual, căci deocamdată nu 
există încă o „reţetă“ universală 
într-un Occident unde prezența 
bisericilor ortodoxe ţine strict de 
reprezentarea patriarhiilor situa- 
te fără excepţie în Răsărit. 


CAZUL PĂRINTELUI 
GABRIEL BUNGE 

Un caz remarcabil de apropi- 
ere de Ortodoxie, înţeleasă în 
termenii de mai sus, este cel al 
lui Gabriel Bunge. Acesta a re- 
descoperit pentru sine adevărul 
dimensiunii universale a creşti- 
nismului, ascuns în profunzimile 
trăirii mistice dezvoltate o dată 
cu primii germeni de monahism 
creştin în pustia egipteană. Acum 
un an de zile, cei familiarizați cu 
scrierile părintelui benedictin au 
putut lua la cunoştinţă - într-un 
mod discret şi fără iz propagan- 
distic - de primirea acestuia în 
sînul Ortodoxiei, sub patronajul 
Mitropolitului Ilarion Alfeyev, 
cel care răspunde de relaţiile ex- 
terne ale Bisericii Ortodoxe Ruse. 
Gestul nu pare unul surprinză- 
tor, căci toate cărţile părintelui 
Gabriel Bunge, atît cele despre 


EXPERIENȚELE SFINŢILOR SÎNT 
ADEVĂRATUL LIANT INTERIOR 

ŞI TOTODATĂ DESCHIDEREA 
UNIVERSALĂ A ORTODOXIEI. TOATE 
ZIDURILE EXTERIOARE: NAŢIUNI, 
BISERICI AUTOCEFALE, RÎNDUIELI 
CULTICE, DOGME ETC. NU SÎNT DECÎT 
CERCURI CONCENTRICE DE APĂRARE 
ŞI PREZERVARE A SFINŢENIEI. 


54 


părinţii deşertului din primele 
secole creştine, cît şi interpretarea 
profundă pe care a dat-o celebrei 
icoane treimice a lui Andrei Ru- 
bliov, respiră de fapt cel mai au- 
tentic duh ortodox. Acad. Serghei 
Averinţev, prefațatorul rus al căr- 
ţii părintelui Icoana Sfintei Treimi 
a cuviosului Andrei Rubliov, scrie 
următoarele rînduri admirative: 

„Similia similibus cognoscun- 
tur — lucrurile asemănătoare se 
cunosc de cei asemănători lor. 
Încă ritmul cărţii respiră deja 
duhul autentic al isihiei (hesychia) 
ortodoxe, fratern înrudit cu spi- 
ritul benedictinei pax. [...] Să re- 
gret că, în ciuda atîtor încercări şi 
abordări ţinînd de istoria artelor 
şi de istoria spiritului, ba chiar şi 
de teologie, nu s-a realizat totuşi 
nimic asemănător din partea 
rusă? Sau, dimpotrivă, să las loc 
liber bucuriei curate că icoana, 
care pentru orice credincios rus 
e palladium-ul şi imaginea prin 
excelenţă a Sfintei Rusii, a fost atît 
de bine înţeleasă şi interpretată de 
un monah benedictin occidental? 
Cer acum iertare pentru că fac o 
mărturisire prea personală: cînd 
soarta mi-a îngăduit să-l cunosc 
pe părintele Gabriel Bunge nu nu- 
mai din lucrările sale, ci şi faţă că- 
tre față, am putut asculta cu uimi- 
re cuvintele sale mărturisind nu 
numai o iubire autentică, inimi- 
tabilă față de Tradiţia Ortodoxă, 
ci şi o uimitor de exactă înţelegere 
a specificului Ortodoxiei ruse, in- 
clusiv a situaţiei sale actuale: «din 
interior». Dar această privire în- 
țelegătoare vine în acelaşi timp 
«din afară» şi, prin însuşi faptul 
că vine astfel, ea depăşeşte orice 
particularism naţional, cultural 
şi confesional“. 

Citind aceste rînduri scrise cu 
mai mulţi ani în urmă, trecerea lui 
Gabriel Bunge la Ortodoxie pare 
un fapt cît se poate de normal. De 
fapt, ea nu reprezintă altceva decît 


ROST 110 


o rezolvare în plan individual, un 
mod propriu de a face pasul (de 
altfel lin şi firesc) dintr-o parte în 
alta. O trecere percepută nu ca o 
ruptură cu propriul trecut, nu ca 
o „convertire“, ci drept împlinire 
şi desăvîrșire (atît pe planul ex- 
terior, cît şi pe cel al comuniunii 
depline) a unui mod de viaţă asu- 
mat de multe decenii. 

Cei interesați de biografia pă- 
rintelui Gabriel Bunge pot afla 
că el a trăit în ultimii treizeci de 
ani, într-o sihăstrie din Elveţia, 
după rînduiala monahismului 
egiptean al primelor secole creş- 
tine, desigur cu binecuvîntarea 
superiorilor săi ierarhici din Bi- 
serica Romano-Catolică. Dar, ca 
să aflăm de unde a apărut această 
înclinaţie profundă către Orto- 
doxie, nu doar la modul teoretic, 
ci la nivelul vieţuirii efective, 
trebuie să ne întoarcem şi mai 
mult în timp. Între absolvirea 
strălucită a Facultăţii de Teolo- 
gie din Bonn şi cele trei decenii 


ROST 110 








de pustnicie se mai află alte două 
decenii de vieţuire monastică la 
Chevetogne (Belgia)!, o mănăsti- 
re unică în felul ei, situată într-un 
colț liniştit de la poalele Ardeni- 
lor. Ceea ce caracterizează obştea 
de aici este organizarea birituală, 
o parte dintre călugări urmînd 
rînduiala benedictină, celalaltă 
parte una de tip ortodox. Sluj- 
bele zilnice corespund tipicului 
respectiv, fiind ţinute separat în 
biserica latină, respectiv bizan- 
tină, în vreme ce liturghiile sînt 
celebrate în comun, alternînd 
ambele tradiţii. Liturghia du- 
minicală are loc însă invariabil 
după rînduiala ortodoxă, în ma- 
joritatea cazurilor în limba rusă. 
Strana mănăstirii, cu voci care 
ating perfecțiunea, este cunos- 
cută în întreaga lume sub titu- 
latura de Choeur des moines de 
Chevetogne, îndeosebi datorită 
remarcabilelor înregistrări au- 
dio ale slujbelor corespunzătoa- 
re întregului an liturgic conform 
tipicului ortodox rus. 

Într-un fel, şi acest ecume- 
nism cu deschidere spre Orto- 
doxie dinspre partea catolică 
şi-a avut rolul său în influențarea 
traseului spiritual al lui Gabriel 
Bunge. Ecumenism înţeles aici 
nu ca relativizare a credinţei, ci 
ca deschidere şi cunoaștere pro- 
fundă a „celuilalt. Printre alte- 


| 


Pr. Ciprian Negreanu, 
Pr. Gabriel Bunge 
şi te6logul Radu Preda 


le amintim aici şi publicarea la 
Chevetogne, în anul 1986, a cărții 
Vies des moines de Moldavie a ie- 


romonahului Ioanichie Bălan, o 
versiune prescurtată a Patericului 
românesc în traducerea franceză 
a lui Nicolae Steinhardt. În unele 
cazuri, cum este și cel al lui Ga- 
briel Bunge, un ecumenism de 
această factură manifestat de o 
grupare catolică (care respinge 
explicit poziţiile uniatismului, 
prozelitismului sau imperialis- 
mului ideologic”) a contribuit la 
consfinţirea deplină a unui mod 
de viață dus vreme de cinci de- 
cenii prin intrarea în comuniune 
cu Biserica Ortodoxă. 

Se poate pune totuşi între- 
barea: de ce atît de tîrziu, din 
moment ce interesul pentru 
Ortodoxie i s-a aprins încă din 
studenţie? După cum vom vedea 
mai departe din lămuririle sale, 
a sperat aproape o viaţă întreagă, 
în mod sincer, în unitatea celor 
două Biserici creştine. Într-un fi- 
nal şi-a dat seama de utopia aces- 
tui demers şi de divergenţa unor 
tradiţii care de-a lungul secolelor 
s-au îndepărtat tot mai mult una 
de alta. Au făcut-o într-atiît, încît 
într-o perspectivă imediată nu 
mai poate fi vorba de o „unitate“, 
cîtă vreme principiile pe care 
Apusul şi Răsăritul le văd la baza 


. q* 


acesteia sînt cu totul diferite. N 





55 


REPERE 


Totuşi, atît în opinia sa, cît şi a 
multor creştini, între cele două 
Biserici trebuie să existe măcar 
o apropiere, o pace, pentru a pu- 
tea lucra împreună într-o lume 
în care ateismul tinde să capete 
tot mai mult teren. lar mesajul 
său este unul limpede: pentru a 
păşi spre unitate, trebuie să ne 
întoarcem la părinţii primului 
mileniu creștin, ai Bisericii de 
dinainte de schismă. Acolo, în 
duhul lor, trebuie refăcută ade- 
vărata unitate creştină. Cine 
reprezintă cel mai fidel acest 
duh în zilele noastre, precum şi 
traseul căutării acestuia, care fi- 
nalmente l-a adus la Ortodoxie, 
putem afla din două interviuri 
acordate de Gabriel Bunge site- 
ului Orthodoxy in the World * al 
Bisericii Ortodoxe Ruse. 

Redau cîteva idei, rezumate pe 
scurt, păstrînd titlurile iniţiale. 


Citirea în studenţie a scrierilor 
părinţilor deşertului şi a Filo- 
caliei i-a trezit tînărului teolog 


56 


interesul pentru tradiţia origi- 
nară primului mileniu creștin, a 
Bisericii nedespărţite. Pelerinul 
rus l-a familiarizat cu rugăciu- 
nea inimii, pe care afirmă că nu 
a părăsit-o pînă în ziua de azi, 
devenindu-i de atunci ritm al 
respirației și al întregii existenţe. 

O şedere în Grecia, la vîrsta de 
21 de ani, i-a schimbat complet 
atitudinea reticentă pe care o avea 
față de Ortodoxie. Dacă iniţial îi 
privea pe ortodocşi ca pe o bise- 
rică „în toată regula, numai că 
„schismatică“ faţă de Roma (atitu- 
dinea oficială și larg răspîndită în 
lumea catolică), din discuţiile cu 
părinţii din mănăstirile grecești 
a realizat că responsabilitatea 
schismei aparţine în cea mai mare 
parte Occidentului, Biserica Ră- 
săritului nefăcînd altceva decît să 
păstreze tradiţia apostolică. „Am 
realizat — pînă şi dintr-o perspec- 
tivă ştiinţifică — faptul că ortodoc- 
şii au dreptate în multe privinţe. 
Indiscutabil, e inutil să aperi un 
alt punct de vedere, care în princi- 
piu nici nu poate fi apărat, afirmă 
textual părintele. 

Marele său merit e însă acela 





că nu ideologizează aceste aspec- 
te ale schismei şi că nu polemi- 
zează la nivelul factorilor etnici, 
naționali, politici etc. care în- 
trețin în lumea ortodoxă de azi 
resentimente milenare la adresa 
Apusului. Dimpotrivă, este un 
profund cunoscător şi al tradiţi- 
ei apusene, încât poziţia sa poate 
constitui o veritabilă cheie de 
apropiere și de înţelegere recipro- 
că, risipind multe prejudecăţi de 
ambele părţi: „E nevoie ca Apu- 
sul să redescopere spiritualitatea 
răsăriteană. E nevoie să mergem 
către miezul problemelor: Bi- 
sericile Răsăritului şi Apusului 
trebuie să se apropie una de alta. 
[...] Nu vreau să folosesc terme- 
nul de «ecumenism», care a de- 
venit deja ambiguu - incluzînd 
şi pe Dalai Lama etc. Nu vreau 
să vorbesc nici despre «unitatea» 
Bisericii, căci fiecare parte înţe- 
lege unitatea într-un mod diferit. 
Unul şi acelaşi cuvînt poate avea 
mai multe sensuri. Catolicii de 
astăzi nu pot înţelege unitatea 
decît în modul cu care au cres- 
cut în Biserica Catolică. Pentru 
creştinii ortodocşi, acest sens 


ROST 110 


«instituțional» al unităţii este 
străin. [...] Trebuie să ne întoar- 
cem la părinţi. Vechea liturghie 
ambroziană conținea rugăciunea 
«pentru pacea bisericilor, con- 
vertirea necredincioşilor şi pace 
între barbari». Ce este această 
«pace a bisericilor» - menţio- 


tele Gabriel Bunge recunoaşte to- 
tuşi că o serie de mişcări mistice 
medievale din Biserica Catolică îi 
depăşesc puterea de înțelegere. El 
însuşi se declară adept al lucrării 
lăuntrice, neputînd înţelege mis- 
ticismul afectiv sau extatic. Prin- 
cipala regulă a vieţii spirituale 


PENTRU A SE PUTEA APROPIA LA 
MODUL EXISTENŢIAL DE ORTODOXIE, 
CALEA PE CARE O ARE DE PARCURS UN 
CREŞTIN APUSEAN TREBUIE SĂ DUCĂ 
DIRECT CĂTRE NUCLEUL EI MISTIC, 
CĂTRE TRADIŢIA ÎNŢELEASĂ CA 


EXPERIENŢĂ VIE ŞI MEREU ACTUALĂ. 


nate aici la plural, deși în crez se 
vorbeşte de Biserica una? Exact 
acesta este programul pe care 
trebuie să-l urmăm. Trebuie să 
lucrăm pentru a păstra pacea în- 
tre Bisericile noastre-. 

În ceea ce priveşte mistica 
apuseană, aceasta cuprinde două 
tendințe: mistica interiorizată (cu 
origini la Sf. Macarie, Sf. Antonie 
cel Mare, Evagrie Ponticul) şi cea 
extatică, care îşi are originile de 
asemenea în omiliile Sfîntului 
Macarie. Totuşi, e greu de găsit 
un limbaj comun între cele două 
curente, fiind vorba de tempera- 
mente spirituale diferite. Părin- 





ROST 110 


este înfrînarea imaginației şi lipsa 
exaltării, aceasta din urmă fiind 
un teren propice înșelărilor de- 
monice. Recomandarea adresată 
celor porniţi în descoperirea vieţii 
spirituale este de a începe prin a 
studia temelia acesteia din scrieri- 
le părinţilor timpurii (ai deşertu- 
lui, Filocalia etc.). Abia în lumina 
acestor experienţe pot fi înţelese 
şi asimilate just scrierile ulteri- 
oare. Prin această introducere 
se formează un „simţ de bază 
care, cultivat în timp, ne permite 
aprecierea corectă a altor lucrări. 
Astfel, cine începe prin lecturi ţi- 
nînd de misticismul feminin ca- 


o N i 


tolic al secolului 13 îşi poate altera 
ireversibil acest simţ spiritual. În 
schimb, pe o bază sănătoasă dez- 
voltată în prealabil, interacțiunea 
cu asemenea scrieri poate aduce şi 
foloase, dacă ele sînt interpretate 
în lumină corectă. 

La întrebarea care a fost cea 
mai importantă descoperire a sa 
privindu-l pe Sfinţii Părinţi, face 
un scurt rezumat al principale- 
lor sale scrieri. Citindu-l pe Sf. 
Isaac Sirul, a realizat că practic 
toți Părinţii Bisericii au la bază 
scrierile şi experienţa lui Evagrie 
din Pont. Cu toate că împotriva 
acestuia există încă numeroase 
prejudecăţi, el nu a fost condam- 
nat personal la al 5-lea Conciliu 
Ecumenic, ci a fost doar asociat 
cu origeniştii. De atunci a fost 
decretat drept „origenist“ şi i 
s-au imputat o serie de afirmaţii 
imposibile. Cu toate acestea, Sf. 
Vasile cel Mare sau Sf. Grigorie 
Teologul nu au pus nici o clipă 
la îndoială ortodoxia sa. Teofil al 
Alexandriei a dorit să-l pună pe 
Evagrie episcop, acesta refuzînd. 
Mai mult, nici măcar o serie de 
anti-origenişti contemporani cu 
el (Epifanie din Cipru, Ieronim), 
şi care îl cunoşteau personal, nu 
l-au acuzat vreodată de ceva. În 
urma asocierii sale oficiale ero- 
nate cu origeniștii, scrierile lui 
Evagrie s-au păstrat de multe ori 
sub alte nume, fiind cît se poate 
de ortodoxe în substanţa lor. Ast- 
fel, el este de fapt autorul real al 
celei de-a opta epistole a Sfîntu- 
lui Vasile cel Mare sau al lucrării 
Despre rugăciune al cărei pretins 
autor este Sf. Nil din Ancyra. 
Această operaţiune de „camu- 
flare“ a aparţinut altor cunoscuţi 
părinţi ai Bisericii, cum ar fi de 
pildă Sf. Maxim Mărturisitorul 
sau Sf. loan Cassian. E adevărat, 
anumite dificultăţi lingvistice 
sau semantice permit interpreta- 
rea unora dintre scrierile lui 3 


57 


REPERE 


Evagrie în cheie neortodoxă, dar 
marele merit al cărturarului şi 
teologului Gabriel Bunge constă 
tocmai în restaurarea sensului 
profund ortodox al acestei perso- 
nalități marcante a Bisericii, care 
a influenţat practic ca nimeni al- 
tul toată mistica interiorizată de 
factură creștină. 





Al doilea interviu conţine deta- 
lierea motivelor care l-au deter- 
minat pe Gabriel Bunge să facă 
în sfîrşit pasul decisiv al trecerii 
la Ortodoxie. Nu e vorba de o de- 
cizie spontană, ci practic de în- 
cununarea unui traseu spiritual 
de lungimea unei vieţi întregi 





care îşi are propria sa logică: la 
un moment dat se petrece acel 
eveniment pentru care te pregă- 
teşti de-o viaţă. E adevărat, în 
Biserica Catolică există nume- 
roase persoane cu înclinare către 
Ortodoxie, dar care nu fac acest 
pas. Aminteşte de interesul ma- 
nifestat în Apus pentru icoanele 
sau cîntările bizantine, numai că 
acest interes preponderent cul- 
tural nu schimbă cu nimic viaţa 
oamenilor. Cei asemeni lui, care 
dau dovadă de un interes emina- 
mente spiritual față de Ortodo- 
xie, reprezintă totuşi o minori- 
tate puţin înţeleasă. De-a lungul 
deceniilor a sperat realmente în 
realizarea unei veritabile unităţi 
între Apus şi Răsărit, fapt nere- 
alizat nici în ziua de azi. O dată 
cu dobîndirea unei înțelegeri mai 


profunde a lucrurilor, a încetat să 
mai creadă în posibilitatea unei 
unificări instituționale și liturgi- 
ce. Ce era de făcut? Nu îi rămînea 
decit să caute această unitate pe 
cont propriu, în sufletul său. Mai 
mult nu putea face. A urmat vo- 
cea propriei conştiinţe şi a venit 
la Ortodoxie. 

Asistăm, aşadar, la o ruptură 
cu modelul Chevetogne la care a 
aderat vreme de decenii întregi. 
Şi-a dat seama de utopia unităţii 
imediate, cel puţin pe parcur- 
sul vieţii sale, şi a luat o opţiune 
pentru sine. De ce călugării de 
la Chevetogne rămîn totuşi în 
continuare fideli acestui model 
hibrid, idealist? Poate pentru 
că s-au angajat la o lucrare care 
depăşeşte dimensiunile unei ge- 
nerații. Gabriel Bunge a căutat 


ROST 110 


„E NEVOIE CA APUSUL SĂ REDESCOPERE 
SPIRITUALITATEA RĂSĂRITEANĂ. 

E NEVOIE SĂ MERGEM CĂTRE 

MIEZUL PROBLEMELOR: BISERICILE 
RĂSĂRITULUI ŞI APUSULUI TREBUIE 

SĂ SE APROPIE UNA DE ALTA“, SPUNE 
PĂRINTELE GABRIEL BUNGE. 


în schimb o rezolvare personală, 
care să-i aducă şi împăcarea su- 
fletească, avînd şi o anumită vîr- 
stă cînd a făcut acest pas. Ceilalţi 
fraţi de la Chevetogne mai cred 
încă în misiunea lor şi continuă 
să o servească. Rezultatele de pînă 
acum, dincolo de traseul unui 
Gabriel Bunge, se mai concreti- 
zează şi prin relații mai mult decît 
cordiale cu Bisericile Ortodoxe, 
în special cu cea rusă. Astfel, în 
primăvara acestui an s-au inau- 
gurat noile clopote ale mănăsti- 
rii, finanţate din diverse donații 
şi aduse din Rusia prin interme- 
diul departamentului de relaţii 
externe al Patriarhiei moscovite. 
Mai mult, la slujba de inaugurare 
au luat parte și Regina Fabiola a 
Belgiei, alături de o delegaţie a 
Bisericii Ruse, în frunte cu Arhi- 
episcopul Simion de Bruxelles şi 
Belgia. Participanţii s-au închinat 
la moaște ale Sfîntului Serafim de 
Sarov aduse cu această ocazie de 
către ierarhii ruşi“. 

La solicitarea unei opinii des- 
pre curentul liberal din Biserica 
Catolică, părintele răspunde că 
acesta nu este singurul repre- 
zentativ, că nu toţi catolicii pot 
fi reduşi la acest palier. Există 
şi mulţi alții cu respect faţă de 
tradiţie. Totuşi, tradiţia catolică 
(sau a creştinismului occiden- 
tal în general) e în mod evident 
caracterizată printr-o serie de 
evenimente cruciale, care au 
însemnat de facto îndepărtării 


ROST 110 


treptate de Răsăritul creştin: 
schisma din secolul XI, Refor- 
ma, Conciliul Vatican II. Fiecare 
dintre aceste evenimente epocale 
a însemnat totodată o piatră de 
hotar, aducînd cu sine ispita de 
a le privi drept „fundamentale“, 
drept noi începuturi, care au fă- 
cut aproape tabula rasa cu toată 
tradiţia anterioară. Viaţa a înce- 
put să fie împărțită în „înainte“ şi 
„după“, cu accentul concret pus 
eminamente pe a doua perioadă. 
Mesajul adresat catolicilor care 
caută contactul cu Ortodoxia, 
fie şi de pe poziţiile tradiţiei mai 
sus amintite, e totuşi unul plin de 
blîndeţe şi înţelegere. Nu poate fi 
vorba de o bruscare în sensul de 
a-şi reconsidera numaidecît mo- 
dul de viaţă şi a da năvală înspre 
Ortodoxie. Începutul trebuie 
să fie altul, anume cunoașterea 
acelei tradiţii „de dinainte“, a ce- 
lei vechi şi neschimbate: „Frate, 
poate că te-ar interesa să afli că 
înainte toţi ne făceam cruce de 
la dreapta la stînga. Acum totul 
s-a schimbat“. Părintele Gabriel 
Bunge reiterează şi în acest mod 
crezul său de o viaţă: unitatea 


Referinţe 


o O a 


creștinilor nu se poate realiza 
decît în lumina cunoaşterii şi 
trăirii vieţii spirituale originare, 
a Bisericii nedespărţite. 

În finalul interviului, cîteva 
sfaturi privind viața spirituală. 
Nu poţi învăţa să înoţi, decît 
aruncîndu-te mai întîi în apă. 
Doar rugîndu-te poţi înţelege 
mai apoi semnificaţia, gustul 
şi bucuria rugăciunii. „Aceasta 
nu se poate învăţa stînd comod 
într-un fotoliu“. Doar dacă eşti în 
stare să îngenunchezi, să te pocă- 
ieşti sincer, să-ţi ridici privirea şi 
mîinile înspre cer, doar atunci ţi 
se vor putea revela multe lucruri. 
Nu trebuie neglijată nici valoarea 
lecturilor sau ascultarea cuvin- 
telor de învăţătură, care ne ajută 
să înțelegem mai mult. Dar toate 
acestea nu înseamnă în cele din 
urmă nimic, dacă nu sînt puse 
în practică. Pînă şi dilemele per- 
sonale pe planul credinţei îşi au 
importanța lor ca încercări, dacă 
nu sînt căutate cu dinadinsul. 
Răspunsul la ele stă în chemarea 
Mîntuitorului: „Adu degetul tău 
încoace și vezi mîinile Mele, şi adu 
mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi 
nu fii necredincios, ci credincios!“ 
(Ioan 20, 27). 

Vom putea oare vorbi, peste un 
număr de ani, în căutarea unităţii 
creştinilor, despre „modelul Ga- 
briel Bunge“, care nu face decit să 
pună în evidență universalitatea 
Ortodoxiei drept credinţa comu- 
nă, dintru începuturi, a creştină- 
tăţii, încă dinainte de a deveni 
asociată cu feluritele ei aspecte 
etnice sau naționale? E 


1. http://www.monasterechevetogne.com 

2. Presentation de un pionnier: Dom Lambert Beauduin, Liturgie et Unite des 
Chretiens http://cat.inist.fr/?aModele=afficheN&cpsidt=13759044 

3. The Unity of Christians: The Vision of Paul Couturier. A Special Edition of The 
Messenger of the Catholic League, October 2003 http://paulcouturier.faithweb. 


com/pcbook12barnas.pdf 


4. http://mww.pravmir.com/article_1220.html 
5. http:/Awww.pravmir.com/article_1221.html 
6. http://www.archiepiskopia.be/Fra/nouvelles/2011/25032011.html 


59 


REPERE 





ALE, 





SEMNIFICAȚII 


GLOBALIZĂRII 


CRISTI PANTELIMON 


cristi.pantelimonrostonline.org 








PAGUBELE... CÎŞTIGULUI 
Mentalitatea capitalistă moder- 
nă este o mentalitate ne-limitată, 
ce depinde de şi se exprimă pe 
o piaţă globală (reală sau imagi- 
nară, acest lucru nu are impor- 
tanţă), prin urmare îşi calculează 
forţele în spiritul acestei ne-li- 
mitări. Pentru ca economia să 
redevină tradiţională, ar trebui 
ca în prealabil să fie distrus con- 
ceptul şi realitatea pieţei globale, 
ba chiar mai mult, conceptul și 
realitatea Pieței, ca loc al schim- 
bului obligatoriu de mărfuri. 
Tradiţia culturală nu s-a expri- 
mat niciodată pe o „piaţă, fie ea 
locală sau globală, ci în funcţie 
doar de anumite valori, tradiţii, 
constrîngeri, reguli etc.l. 'Toa- 
tă producţia vechii economii, a 
economiei tradiţionale, este o 
producţie destinată consumu- 


60 


PARTEA A PATRA 


lui (cel mai adesea, local) şi nu 
schimbului, sau, în orice caz, nu 
schimbului pe piață, în calitate 
de marfă de pe urma căreia să se 
obțină bani. Schimbul se referă 
la schimbul necesar de produse, 
nu la acumularea finală a bani- 
lor. Desigur, aceste consideraţii 
sînt valabile pentru o economie 
tradițională pură, în sensul ide- 
al-tipului weberian, în care, în 
principiu, se exclude chiar ideea 
cîștigului. Noi, cei de astăzi, nu 
putem intui economia în afara 
noţiunii de cîştig. Chiar ideile 
lui Max Weber despre cele două 
tipuri de capitalism, în care falia 
dintre unul şi celălalt se trasează 
în funcţie de locul relativ al do- 
rinţei de cîştig, este relevantă din 
acest punct de vedere. Modern 
în viziune şi el, Weber nu poate 
trece de bariera acestei idei în- 
născute în lumea modernă: eco- 
nomia este domeniul dorinţei de 
cîştig. Singura diferență față de 
capitalismul tradițional pe care 


ar fi adus-o cel modern protes- 
tant este înăbușirea sau (poate 
doar) mascarea acestei dorinţe 
sub greutatea întrebării în legă- 
tură cu destinul de după moarte 
al omului. În realitate, capitalis- 
mul tradiţional (sau, mai bine 
spus, economia tradițională) se 
dezinteresează de noţiunea de 
cîştig la fel de mult cît se dezin- 
teresează capitalismul actual de 
problema mîntuirii sau a moralei 
în economie. Economia tradiţi- 
onală este o economie supusă 
ritmurilor sacre, riturilor sacre, 
ideii de sacru în general. Aceasta 
este singura cale prin care eco- 
nomia modernă poate reveni la 
matca tradiţională și poate în 
felul acesta scăpa de dominaţia 
amoralismului pieţei. În lucra- 
rea noastră citată mai sus, am 
demonstrat, pe baza doara unui 
mic eşantion al scrierilor Sfinţi- 
lor Părinţi ai Bisericii, cum, în 
viziunea acestora, economia este 
manifestarea unei voințe divine 


ROST 110 


PROVOCĂRILE GLOBALIZĂRII 








în planul concretului productiv, 
al muncii de zi cu zi, al răsplatei 
şi al pedepsei omului. Supunerea 
spiritului economiei moderne 
unor valori ce trancend „econo- 
micul“ (productivul, cantitati- 
vul) este avută în vedere de au- 
tori celebri, ca Julius Evola, Rene 
Guenon sau Georges Bataille. 
Acesta din urmă, ca reprezentant 
al acelei sociologii franceze care 
încearcă să se reapropie de ideea 
de sacru, scrie o carte oarecum 
stranie pentru mentalitatea mo- 
dernă, numită Partea blestemată 
(La parte maudite)?. Nu este timp 
aici să intrăm în toate detaliile 
gîndirii lui Bataille. Ideea-forţă 
a sa este că mentalitatea econo- 
mică actuală, care presupune 
doar spirit achizitiv rațional, este 
insuficientă pentru a înţelege în- 
treaga gamă a comportamentelor 
social-economice ale omului. Pe 
lîngă activitatea de producţie, 
există şi o doză importantă de 
consum inutil, o irosire, care, cu 


ROST 110 


V 


cît este mai mare, cu atît deter- 
mină mai clar caracterul anumi- 
tor fapte sociale. Multe obiecte 
de lux, multe lucruri sau averi 
sînt irosite, sacrificate, de unde 
rezultă că lucrurile sacre (în le- 
gătură cu a sacrifica, sacrificiu) 
presupun fundamental o ope- 
raţie de irosire. Din acest punct 
de vedere, producţia şi achiziţia, 
va spune Bataille, nu reprezintă 
decît funcţii subordonate chel- 
tuirii. Primatul social al irosirii 
ne previne că sacrificiul şi sa- 
crul sînt, finalmente, scopurile 
oricărei activităţi economice de 
producere şi achiziționare. Nor- 
male sînt doar societăţile care 
pot să irosească, indiferent de cît 
de sărace sînt, va spune autorul 
francez. În schimb, societăţile ce 
nu irosesc, nu-şi pot atinge sco- 
pul pentru care au produs sau 
au strîns. Această logică econo- 
mică neașteptată ne previne că 
activitatea economică modernă, 
închisă în cercul strîimt al propri- 


ei reproduceri fără sfîrșit, este o 
activitate absurdă. Ea nu sacrifi- 
că nimic, deci nu sanctifică şi nu 
consacră absolut nimic. Dezvră- 
jirea de care vorbea Max Weber 
poate fi regăsită şi în acest fel, 
prin aceea că societatea actuală 
a uitat să „abandoneze“ princi- 
piile utilitarismului clasic în fa- 
voarea unei inutilităţi sau a unei 
irosiri cu sens sacrosanct. Epoca 
precreştină este plină de exem- 
ple de cheltuire cu sens sacru. 
Creştinismul a adus şi el datoria 
cheltuirii pentru binele celor săr- 
mani, filantropia etc. În schimb, 
epoca modernă este o epocă în 
care averile nu mai sînt puse în 
Joc, în care nimeni nu vrea să-şi 
rişte bogăţia, în care totul tre- 
buie asigurat împotriva orică- 
rei pierderi cantitative“. Lumea 
burgheză este caracterizată de o 
doză incredibilă de meschinărie: 
„Ura față de cheltuire constituie 
raţiunea de a fi și justificarea de 
sine a burgheziei, principiul 3 


61 


REPERE 


înspăimîntătoarei sale ipocrizii“, 
va spune G. Bataille*. Date fiind 
aceste cîteva consideraţii, este 
evident că lumea economiei 
burgheze şi capitaliste globale 
este o lume în care principiile 
sacrificiilor economice (cu sens 
sacru) sînt interzise de însăşi 
logica sistemului ca atare. Glo- 
balizarea devine astfel, aşa cum 
afirmam încă de la începuturile 
acestui studiu, o frînă în calea 
manifestării principiilor religi- 
oase libere, sau, dacă preferăm 
să schimbăm locul termenilor în 
ecuaţia cauzală, orice spaţiu din 
care ideea religioasă autentică a 
dispărut este pregătit pentru a 
primi „darurile“ globalizării eco- 


1! Un autor extrem de critic la adresa 
ideii de piaţă autoreglatoare este Karl 
Polany, în The Great Transformation. 
The Political and Economic Origins of 
our Time: „Our thesis is thatthe idea of 
a self-adjusting market implied a stark 
Si defelt: BISIUlel ai: Taia dU ilelaMe(elVi [e Malei: 
exist for any lenght of time without 
annihilating the human and natural 
substance of society; it would have 
physically destroyed man and trans- 
forming his surroundings into a wil- 
derness“ (Beacon Press, 2001 p. 3). De 
asemenea, va spune el, „To allow the 
market mechanism to be sole director 
of the fate of human beings and their 
natural environment, indeed, even of 
amount and use of purchasing power, 
would result in the demolition of soci- 
ety“ (ed. cit., p.76). După cum vedem, 


62 


nomice şi culturale. Spațiile glo- 
bale sînt spaţii a-religioase. Ele 
sînt, cu expresia lui George Rit- 
zer, nimicuri, adică locuri lipsite 
de substanţă spirituală, locuri 
fantomatice, din care expresia 
realităţii transcendente a dispă- 
rut. Din păcate, cei care privesc 
globalizarea ca pe o „oportuni- 
tate“ economică nu realizează ce 
pericole fundamentale apar în 
aceste spaţii deschise fenomene- 
lor globale. Pentru a ilustra ceea 
ce reprezintă manifestarea unei 
gîndiri tradiționale despre acti- 
vitatea economică, Bataille citea- 
ză un comentator şi un critic tot- 
odată al viziunii lui Max Weber 
despre naşterea capitalismului 


tonul lui Polanyi seamănă foarte bine 
cu cel al lui Villeneuve-Bargemont. 
Este un ton alarmist în cel mai înalt 
grad. Prima ediţie a cărţii lui Polanyi 
datează din 1944, la mai bine de un 
Ci=lele] Me [Xe=t: E Bi 1 lale(=Y401191P 

2 Georges Bataille, La parte maudite 
precede de La notion de depense, Les 
Editions du Minuit, 1949; trad. rom. 
Partea blestemată. Eseu de economie 
generală, precedat de Noţiunea de 
cheltuire, Ed. Art, 2008. 

3 Societatea actuală era definită acum 
un deceniu şi jumătate drept „soci- 
etate a riscului“ (Risikogesselschaft), 
de către Ulrich Beck. Acesta arată că 
grijile cele mai acute ale oamenilor 
moderni nu mai ţin, ca în epoca pre- 
satele [inte pile [să kile [Ole Ic=%: 8 i4-11V1191p41[a) [9 
ci de asigurarea împotriva riscurilor 


modern, R. H. Tawney, care reia 
analiza gîndirii medievale crești- 
ne despre economie: „Esenţialul 
acesteia îl constituie principiul 
de subordonare a activităţii pro- 
ductive legilor moralei creştine. 
(...) Ideea unei lumi economice 
desprinse de slujirea clerului și a 
nobililor, avînd, asemenea unei 
părți a naturii, propria sa auto- 
nomie şi propriile sale legi, este 
necunoscută gîndirii Evului Me- 
diu“”. Şi nu numai Evului Mediu, 
am putea adăuga noi. Căci toate 
doctrinele economice tradiționa- 
le sînt de acord în a condamna 
mai mult sau mai puțin munca 
productivă autonomă sau exage- 
rată. De la Platon şi pînă în Evul 
Mediu, din China antică pînă 
în zorii modernităţii europene, 
economia a fost un instrument, 
nu un scop în sine. Doar lumea 
modernă, „dezvrăjită, a „sacra- 
lizat“ activitatea economică. 


Revenind acum la conceptul de 
globalizare, el este astăzi atît de 
utilizat încît pare a desemna o 
realitate inexorabilă, de care este 
imposibil să ne debarasăm. Am 
văzut în rîndurile de mai sus că 
economiştii tind să creadă așa 


E [e [VI Se [-STolei (-i 42 (et: E: [ei VE: Ptelei [3 
tatea modernă vrea să predetermine 
matematic toate riscurile ce provin 
din chiar înaintarea sa în planul civi- 
lizaţiei tehnico-materiale şi econo- 
mice. Aşadar, societatea modernă 
este o societate de asigurări, ce nu-şi 
permite nici un risc, de fapt. Riscurile 
sînt negativul obiectivat al unei uto- 
pii modernizatoare, în care, desigur, 
omul este mereu văzut ca supraviețu- 
itor (Ulrich Beck, Risk Society. Towards 
a New Modernity, Sage, 1992, p. 28). 

2 Opel 33. 

> G. Bataille, op. cit., p. 151. 

S Ca şi în filosofia economică a lui Pla- 
dela plot: ] (Sel (=(e [= et: Ne Ic=Tol i: 1: Ri et: 
fiecare membru al cetăţii să facă un 
singur lucru, acela pentru care este 
chemat, şi în istoria antică a Chinei 





ROST 110 


ceva, viziunea lor dominantă 
despre globalizare, chiar dacă 
critică, nereuşind să depăşească 
definitiv cadrul conceptului ca 
atare şi neputînd „anticipa“ o 
lume detaşată de realitatea de- 
semnată de el. Globalizarea pare 
a fi „blestemul“ cu care omenirea 
va trebui să se acomodeze de aici 
încolo. Tentativele „escapiste“, de 
genul celor ale lui Evola, filoso- 
fiile tradiţionaliste, chiar dacă 
superior argumentate, cum este 
cea a lui Ren€ Guenon, sînt voci 
în pustiu, sînt considerate reverii 
neputincioase ale unor oameni 
rupți de realitate. Ştiinţele soci- 
ale sînt, practic, neputincioase 
în faţa fenomenului globalizării. 


conducătorii erau împotriva practică- 
rii mai multor meşteşuguri deodată şi, 
în plus, erau mefienţi faţă de negus- 
torie, ca activitate pur speculativă. 
Această neîncredere vine din acelaşi 
filon de subordonare a activităţilor 
productive unor scopuri politice şi 
spirituale mai înalte (v. Marcel Granet, 
La civilisation chinoise, Albin Michel, 
1968; trad. rom.: Civilizaţia chineză, Ed. 
Nemira, Bucureşti, 2000, pp. 109-110). 
=I=Ta i aV ul [o eteuuE: E=(elelafelaa] [et E: N ela=fei [= 
antice, a se vedea, de exemplu, Pier- 
re Vidal-Naquet, Vinătorul negru, Ed. 
Eminescu, 1985, în special articolul 
„Studiu de ambiguitate: meşteşugarii 
în cetatea lui Platon“. Interesant este 
că există şi astăzi autori care încearcă 
să reia ideea unilateralităţii meşteşu- 
gurilor, sau a unispecializării. Ca să 


ROST 110 


Cînd critica acestora se loveşte 
de „faptul social“ al globaliză- 
rii, de caracterul său constrîn- 
gător, cum ar spune Durkheim, 
ele fac un pas înapoi şi încearcă 
să descopere beneficii ale aces- 
tuia sau mici remedii din sfera 
reformismului. Nimeni, avînd 
în vedere criteriul dur al realis- 
mului, nu-şi permite (cu excepţii 
foarte puţine, aşa cum am văzut) 
să gîndească alternative reale la 
globalizare. Nici glasul Biserici- 
lor nu se aude mult mai tare. În 
cercul relativ izolat al credincio- 
şilor, toate religiile sînt de acord 
că globalizarea şi autonomizarea 
excesivă a economiei la scară 
globală distruge reţetele umane 


cităm numai unul dintre ei, Richard 
Sennet, care scrie o carte sugestiv in- 
titulată Meşteşugarul (The Craftsman, 
Yale University Press, New Haven & 
elafe [ela piP10195-) ăla et: c-Xialel=t- cet: ET: Es 
cupereze spiritul tradiţional al meşte- 
şugurilor vechi, al vechilor corporaţii 
medievale, subliniind neajunsurile 
muncii eficient-globale şi abstracte 
de astăzi. Pledoaria sa pentru întoar- 
cerea la munca manuală, pe urmele 
unui John Ruskin, este reconfortantă 
în lumea digitalizată de astăzi... 

7 Frămîntările acestei religii faţă de 
elitele) [ciaak: jui[et: Ne 1[el ei] p22 [sila 98 ele: 1129 
mai dramatice decit ale altora, dată 
iilale Bi VE: E: Ne [fel ele) |iilet: Be [fo lefele i 
nomică a statelor musulmane. To- 
tuşi, în lumea musulmană nu există 
o unică voce şi o singură filosofie de 


PROVOCĂRILE GLOBALIZĂRII 





tradiționale şi, astfel, resursele 
cele mai intime şi mai autenti- 
ce ale sociabilităţii. Dar religi- 
ile, cu foarte mici excepţii, au 
fost trecute de lumea modernă 
în banca acuzaților (acuzele de 
fundamentalism sînt atît de frec- 
vente încît nici o religie, poate cu 
excepţia relativă a Islamului”, nu 
mai are resurse să se afirme în 
această dilemă planetară), sau 
au fost aşezate comod într-o aşa- 
numită dimensiune privată, de 
unde, evident, nu pot influenţa 
fenomenul. Religia privată este 
mai degrabă o condiţie propi- 
ce a globalizării (cum, poate, a 
fost protestantismul) decît una 
de reacţie la aceasta. Studiul de 
față este o încercare de a aborda 
critic un fenomen care este din 
ce în ce mai des invocat în ştiin- 
țele sociale. Deoarece pretinde a 
fi radicală, viziunea noastră nu 
cere (ar fi imposibil) confirmări 
empirice sau din partea main- 
stream-ului gîndirii sociale ac- 
tuale. În ciuda acestor limitări, 
credem că sociologia poate încă 
să-şi permită un gest de inde- 
pendenţă faţă de comodităţile de 
gindire actuale, cu toate riscurile 
ce decurg de aici. 
(sfirșit) 


răspuns la provocarea globalizării, aşa 
(elV In aăe [-InaTelakii=E- 4: Ko [Ulei £- 11 Xet: Kei=t- E: 
lui Charles Tripp, Islam and the Moral 
Economy. The Challenge of Capitalism, 
Cambridge Univ. Press, 2006. Dificultă- 
1] [Xe [SX- Eee RtelUlate [-XeleT=i ceia: Velcele) [ian 
globalizării ţin de însăşi natura relaţiei 
dintre valori şi acţiunea practică, din- 
tre religie şi viaţa reală, decisiv influen- 
12 e [cXelcele) [iale [-X-felelaTelaa] [e=Aăe E: a-i 
de condiţia ambiguă a statelor musul- 
mane, care par a nu avea alternativă 
de organizare istorică în afara cadrului 
felelaTelani[eăte |[eleY:] Bei sit: Tati iVE: vi le [aa 
tivă în care se găsesc liderii spirituali 
musulmani poate fi o probă, pînă la 
un punct, că problema globalizării îi 
atinge mai mult decit şi-ar dori aceştia, 
conform cu preceptele musulmane 
clasice (v. Charles Tripp. op. cit., p.8-9). 





03 


LITERATURĂ 


(1) 


Cu surle și cu trimbițe se pradă: 
A mai rămas un zid în Ierihon. 
Regina iernii cade de pe tron 

Și-o prind în brațe oameni de zăpadă. 
E cerul jos și nimeni să-l ridice, 
Sfinţii îngheaţă în pidalion, 

Caii visează-un înger unicorn 

De cite ori se scutură sub bice. 
Presară stele mirii peste mese, 
Dar nunta-i scrisă sub un alt icon. 
Fiorul se preschimbă în frison 
Cind se prefac ninsorile-n mirese, 
Cînd ziua ţine nopților ison 


Și nopţile-i cer zilei să-nnopteze. 





(V) 


Nu vreau să-mi fie dor mai mult decit 
De-un ceai de izmă, de dovleac cu miere, 
De struguri tămiioşi şi de-o-mbiere 
A unui cozonac cu miez pierdut, 
Ie o casa fata Lis ele eulalealte, 

De-o cameră cu lună şi cu stea, 
De-un pat parcă-nălțat din duşumea 
În care m-aş piti şi-acum de toate, 
De-o pernă mică, moale, înfoiată, 

Pe care-am şi dormit, am şi visat, 

De puful ei şi de un altădat' 

Care zbura într-un a fost odată 

Suflat ca de pe buze de copil. 

Mi-i sufletul de-a dreapta. Rogu-mi-l. 


64 


(11) 


În carnea ta se prăbuşesc castele 

Și reci izvoare între buze ţii, 

În părul tău foşnesc vrăjitorii, 

În ochii tăi, cînd sînt deschişi, cad stele, 
Cînd sînt închişi, în ei se-ntoace-acasă 
Răcoarea întunericului lor, 

Rodind în miezul tău, printre fiori, 

Un zeu pierdut îţi dă lumină trează. 

Și totuşi vin tăceri ca să te-ngroape 

Şi lumea n-o să se scufunde cînd 

Vor spune unii că ţi-au fost aproape 

Şi că erai doar carne şi veşmînt, 

Dar nu mă tem. Cînd alții merg pe ape, 


Minunea ta-i chiar mersul pe pămînt. 


SONEIE 


DIN ZIUA-A ȘAPTEA 


DE VAL ENIEEN IAN 


(VI) 


În bolovani pămîntul s-a chircit 

Şi gropile s-au adîncit în ele, 

Pe setea noastră joacă, iată, iele, 
Rizînd netot, netrebnic, nesfirşit. 
Din cerul parte, spart şi despărțit 

Se scurge o lumină temătoare, 

Ne intră-n suflete să le măsoare 

Şi ele i se dau şi i se-ntind. 

Visăm lichid la mari reînverziri, 
Sintem smochini, cei blestemați de piază: 
„În seceta pe care o respiri 

Un strop de apă te-ar ucide, lasă...“ 

E vremea cînd ne soarbem din priviri 


Şi cine plinge binecuvintează. 


ROST 110 


[111] 


Veşmiîntu-i rupt. Morfina lumii curge 
Peste mormintele lăsate vraişte. 

E aspru cerul. Dintr-un aspru grajd e 
Vărsată-o viață albă, şi ea fuge. 

Va fi blestem şi nu se va cunoaşte, 

Va fi-ntuneric. Nu ne va ajunge. 
Purtată-i fecioria într-un sînge 

Pe care nu-l vedem şi nu-l vom paşte. 
În ochiul sterp nechează lacrimi murge, 
Rodesc smochini pe ale lumii moaşte. 
Copilul doamnei noapte nu se naşte, 
În timp ce, rupt din visuri eunuce, 

Cu botul cald, în carnea crucii plinge 


Un miel pornit, halucinat, spre Paşte. 





i Al e € 


Am umbră, Doamne, n-am cu ce să stric 
Lumina nopţii Tale. Din cuvînt 

Am luat un ochi uscat, un sînge frint 
Şi-o dreaptă-ngenunchere în nimic. 

Am lacrimi — n-am luminii ce să-i vînd — 
Din carnea mea le smulg şi le înfig 
Într-un sonet din care mă ridic, 
M-azvirl în ochii nopţii şi mă zvint 

La umbra dreptei Tale. Sint acel 

Pe care va să-l judeci după scris. 

Îți scriu de parcă aş tăia un miel 

Pe care, poate,-l mîngiiaseşi, Crist, 
Şi-apoi, în zori, de viu zidit în el, 


Îți fac din umbra dreptei acatist. 


ROST 110 





(IV) 


Și nici măcar nu laţ e cel care mă sugrumă, 
Și nici măcar nu-i ciudă cea care mă străbate 
Şi nici măcar nu muşcă, şi nici măcar nu roade 


Cînd mă împinge, iudă, din mine în furtună. 


Îmi rugineşte carnea adulmecînd iubirea, 


Dar păsări largi mă pradă cu aripi de-ntuneric. 
Lumina țipă-n mine precum un sfint isteric. 


În care colț de umbră m-a prăvălit privirea? 


Indiferent la vină, m-aş da ca plată lumii 
Și capul mi l-aş pune, senin, pe orice tavă, 


De-ar fi aşa mai bine, aş mesteca otravă, 


Un ban de-argint de-ar face, aş sta-n treizeci de funii. 


Zăpezi îndoliate se zvîntă-n mine, dulce, 


ŞI, Doamne, intru-n noapte precum un cui în cruce. 


(VIII) 


E frig în miezul lumii. Se pun pe foc păduri. 


Popoare verzi de frunze cad înspre judecată. 


Și cerul n-o să ştie, şi carnea n-o să poată 


Să spulbere cenuşa tăcerii de pe guri. 


Fluturi imenşi de spaimă țişnesc din beregată 


Cînd sîngele nu-i crede niciunei tăieturi. 


Nu-i foame pentru-aceste alb cuminecături 
Pe care morţii veşnici le-au răsădit în piatră. 


N-a mai scîncit păcatul. Deci de prisos e cina. 


Fecioara dimineţii va lăcrima pe-ascuns. 


Avem de-adus ca jertfă doar lemnul nepătruns, 


Piroanele nedrepte, necheltuită vina 


Şi oameni reci prin care a îndrăznit lumina. 


E frig în miezul nopții. Şi luna nu-i de-ajuns. 


Tatălui meu şi văzduhului său liber 


65 


LITERATURĂ 


MERGERE, 
o PE API, 235 


Marea 


N-am fost pe mare. Am alunecat 
doar pe deasupra ei, văzind-o: ma- 
rea se vede neaşezat. Am stat doar 
alături de ea, mirosind-o: marea 
miroase neales. Am dormit doar 
alături de ea, ascultînd-o: marea 
sună nedesfăcut. Am cercetat ma- 
rea, i-am dat ocol ca unui animal 
neştiut, dar pielea animalului n-a 
plesnit, gura lui nu s-a deschis. 

Nu ştiu ce fel de sînge curge în 
materia care naşte ființa, care ţine 
fiinţa, care dizolvă fiinţa, care tre- 
ce viața din abur în stare de abur 
şi nu ştii dacă nu cumva începutul 
este la urmă şi urma la început. 

M-am înmuiat în apă de mare 
şi am ieşit cu sare pe piele, dar 
marea pe mine nu s-a luat. Tări- 
mul de ape nu m-a primit nicio- 
dată ca să ştiu dacă legea lui este 
viața sau moartea, primejdia sau 
desfătarea, dacă există rosturi 
sau marea este locul unde nu se 
întîmplă nimic. 

Nu m-am luat niciodată cu 
marea în piept ca să ştiu dacă este 
vie sau moartă, dacă este doar 
apă, apă simplă sau foc. N-am în- 
țeles de ce moş Izot nu se desparte 
de mare şi-am vrut să-nţeleg. 

— Vreau să merg pe mare, moş 
Izot. 

— Este bine, spune moş Izot. 


66 


— continuare — 


de Sânziana Pop 





— Vreau să-l cunosc pe cel mai 
bun pescar din sat, moș Izot. 

— Este bine, spune moş Izot. 

— Vrea să vorbesc cu feciorul 
dumneavoastră, moş Izot. 

— Este bine, spune moş Izot. 

Mă trimite la Fedia, şi Fedia 
este şeful brigăzii de pescari din 
comuna 2 Mai. 

- Dimineaţa la trei, spune 
Fedia. Afară, la pescărie. Atunci 
plecăm. 

Mă culc îmbrăcată, şi nici nu 
adorm cînd Captelina, fata surdă 
şi înflorată a lui Izot, îmi aşază 
palma pufoasă pe frunte, mă pe- 
trece pînă la poartă în cămaşă de 
noapte lungă și albă, care îi stă în- 
tre sîni ca între două perine aşe- 
zate-n fereastră, flutură mîneca 


largă a despărţire şi, cu un braţ 
ca un stîlp de piatră rotundă, îmi 
arată cerul, deasupra, că este ne- 
gru şi rău. 

— Exact cum trebuie, mă gîn- 
desc, şi pornesc, îngheţată de fri- 
că, pe ţărmul mării, pustiu. 


Pescarii 

Pescăria este un loc înalt pe 
marginea mării, un foişor din 
care punctele cardinale se văd. 
Răsăritul, apusul, nordul şi su- 
dul sînt patru vămi aşezate la 
graniţa lumii, cu patru vameşi 
care dau trecere liberă nu pentru 
oameni, ci pentru stele şi soare, 
pentru lună şi păsări, pentru zile 
şi ani, pentru vînturi şi anotim- 
puri, pe rînd. Prin punctele car- 
dinale trece chiar cerul, pescăria 
este un loc unde pămîntul e fix, 
mişcător este numai tărîmul de 
dincolo, chiar universul alunecă 
pe deasupra, miraculos. 

Dar cînd am ajuns, vama de 
răsărit dăduse trecere liberă pen- 
tru furtună și vînt. 

Pescarii sînt oamenii vii pe 
marginea mării, sînt întruchipări 
mişcătoare, puternice, aromitoa- 
re, ei se văd din orice vamă a ce- 
rului şi se presimt. Sînt scunzi de 
statură, între patruzeci şi şaizeci 


ROST 110 


de ani, au feţe roşii şi ochi al- 
baştri, au palme duble, de carne 
crescută pe carne, şi unghii duble, 
unghii crescute pe unghii, o car- 
ne cum e cornul de vită, destul de 
tare să n-o putrezească apa, să n-o 
ardă soarele, să n-o sfîşie vîntul, 
să nu se facă pămînt. Pescarii au 
linia norocului din palma stîngă 
transformată în jgheab de alune- 
care pentru frînghie. Pescarii au 
linia vieţii transformată în jgheab 
de alunecare pentru odgon. O 
populaţie de bărbaţi care şi-au 
transformat brațele în unelte, un 
soi de oameni cu trunchi, cu pi- 
cioare şi cap, dar cu mîinile ter- 
minate-n lopeţi. Pescarii sînt un 
neam de bărbaţi care, cînd ating 
femeia cu palma, femeia se simte 
iubită de un fel de copac. Dar cînd 
am ajuns, pescarii țineau palma 
stîngă întinsă, şi prin linia vieţii 
se desfăcea din edec odgonul gros 
de oțel. O barcă de lemn pentru 
cincisprezece persoane urma să 
iasă în larg. 


Facerea lumii 
— Nu veniţi, au spus pescarii. Ma- 
rea e rea. Tocmai cum trebuie ca 
să ajungi la fund. Tocmai cum 
trebuie ca să mergi drept în iad. 

Dar am mers. Am căzut într-o 
groapă de apă şi apa s-a închis 
deasupra mea. S-a făcut un clo- 
pot învirtitor şi eu eram chiar 
limba care izbea. 

Să fii într-un clopot de apă. Să 
nu respiri aer, să tragi lichid. Să 
rabzi apa care îţi ia hainele, pielea, 
oasele. Să lași să ţi se tulbure cris- 
talinul şi să-ţi crească în tîmplă 
ochiul de peşte. Să simţi bureţii 
de bronhii crescuţi în urechi. Să 
scuipi stomacul și să-ţi intre în loc 
o băşică pentru plutit. Să ţi se aco- 
pere gura de gingii gelatinoase și 
moi. Şi tocmai cînd metamorfoza 
e gata, marea să te scuipe afară şi 
să te poarte pe-un val cu o viteză 
năprasnică spre un zid de vid. 


ROST 110 


- Tocmai cum trebuie, am 
spus. 

Ca să vezi pescarii muncind. 
Să-i vezi croind prin infernul 
acela de apă turbată un drum 
liniştit. Foarte stăpîni pe barcă. 
Foarte stăpîni pe vîsle. Chemîn- 
du-se pe numele mic ca într-o 
numărătoare. Numele oameni- 
lor funcționînd ca un număr de 
înaltă dresură: visla atinge fia- 
ra ca biciul dresorului, exact în 
locul unde doare şi potoleşte, şi 
omul mai scapă o dată cu viaţă 
de moartea prin colți. 

Între iad şi cer am călătorit 
sîmbătă dimineaţa la trei. Am 
străbătut o lume fără direcţie. 
Fără miros şi culoare. O lume 
nici de aer şi nici de apă. Nici de 
cenuşă şi nici de fum. Am fost 
într-un teritoriu de materie ne- 
aleasă, agitat de-o mișcare clo- 
cotitoare şi violentă, cred că am 
trecut chiar prin facerea lumii, 
prin alegerea apelor de uscat. 

— Lucrul cel mai greu este să 
ajungi la locul de muncă? Așa se 
întîmplă în fiecare zi? 

- În fiecare zi dacă este soare. 
Din două în două zile dacă este 
ploaie. Din trei în trei zile dacă 
este furtună. Pleci luni dimineaţa 
şi te întorci la țărm miercuri sea- 
ra. Pleci joi dimineaţa şi țărmul 
se vede, poate, duminică. 

— Şi ce faceţi atîta vreme pe 
mare? 

— Ce facem? Aşteptăm. 


Cea mai bună 
dintre lumi 
Poate din pricina aşteptării sînt 
pescarii atît de tăcuţi. Poate din 
pricina aşteptării sînt pescarii 
atît de blînzi. Poate din pricina 
aşteptării sînt atît de frumoși. 
Stau doi cîte doi la o pereche de 





vîsle, ca şcolarii în bănci: cot 
la cot şi umăr la umăr şi cizmă 
lîngă cizmă de cauciuc. Poartă 
şorțuri lungi, de bucătărese. Au 
cămăşi în pătrate și şepci. Vor- 
besc aşezat şi melodios, se chea- 
mă Petca, Gheorghe, Maxim şi 
Vasili, fac glume cu cel mai bă- 
trîn dintre ei zicînd că aseară l-a 
căutat o cumătră şi el a crezut că 
este o oaie legată de gard, rîd lu- 
minos şi mai luminos luminează 
cu ochii albaştri: ochii aceia cu- 
rați de oameni de mare, cu pu- 
pila reglată pentru distanţe fără 
obstacole, un ochi format chiar 
pentru infinit. 

Aş vrea să le spun cît de bine 
este cu ei, cît de-n pace şi sigu- 
ranță mă simt în barca aceea 
pierdută-n ocean. Cît de mare 
şi de bărbătească este puterea pe 
care-o transmit. Cum simţi că 
în toate punctele cardinale ca- 
re-ți fixează fiinţa în spaţiu se 
înalță un zid. Aş vrea să le spun 
că mă simt foarte liberă acolo, 
în mijlocul mării, pentru că 
mă simt ocrotită, pentru că pot 
să am mare încredere, pentru 
că pot să nădăjduiesc. Aş vrea 
să le spun, dar nu pot să spun, 
pentru că printre pescarii de 
mare lucrurile sînt altfel orîn- 
duite, că totul se tace şi nu se 
spune nimic. Aş vrea să le spun 
ce nu pot să spun: că sînt soiul 
cel mai curat de oameni pe care 
i-am întîlnit şi că, dacă barca lor 
ar ieşi de pe mare ca să meargă 
prin lume, s-ar despărți strimbii 
de drepţi, răii de buni şi minciu- 
na de adevăr ca apele de uscat. 
Asta aş vrea să le spun şi nu pot 
să spun: că o lume mai bună se 
începe cu oameni ca ei. Dar oa- 
menii cu care se face o lume mai 
bună tocmai muncesc. E] 


67 


DECANTĂRI 


FILE DIN După volumul - astăzi referenţi- 
al — dedicat lui Valeriu Gafencu 
PATERICUL 


(Sfîntul închisorilor) şi larga con- 


MUCENICIEI tribuţie la Viaţa Părintelui Gheor- 
ROM ÂNEŞTI ghe Calciu îngrijită de obştea de 
la Diaconești, monahul Moise 
de la Oaşa (Alba) deschide seria 
intitulată Să nu ne răzbunați! (cu 
cuvintele testamentare atribuite 
filosofului-martir Mircea Vulcă- 
nescu, mort în 1952 în temniţa 
comunistă de la Aiud), materia- 
Să nu ne răzbunaţi! lizînd mai vechiul proiect al unui 
Mărturii despre suferinţele „Pateric al închisorilor“ (care va 
românilor din Basarabia, include multe volume de aici îna- 











adunate de monahul inte, bazate pe o largă și atentă 
Moise, Ed. Reîntregirea, documentaţie, atît prin mărturii 
Alba Iulia, 2012, 370 directe, cît şi prin cercetări de 
pagini + 8 planşe foto + arhivă). În volumul şi DVD-ul re- 
DVD, format 13x20. cent apărute (şi lansate pe 19 mai 
Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, leromonah Preot Gheorghe Calciu, Fiţi jertfelnici! 
Teofan Munteanu, Psihologia în textele De la cuvintele către tineri la mărturiile 
Sfintei Scripturi, cu un cuvânt înainte testamentare, ediţie îngrijită, prefaţă şi note 
de Mitropolitul Hierotheos Vlachos, de Răzvan Codrescu, cu o postfață de Lucian 
Ed. Christiana - Asociaţia Metamorfosis, D. Popescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2012, 
Bucureşti, 2012, 350 pagini, format 13x20. 252 pagini, format 13x20. 
Realizat de un medic şi de un teolog, acest prim Textele adunate în acest volum, aparţinînd 
tratat românesc de psihologie creştină, pornind perioadei 1978-2006, întregesc portretul unui 
de la temeiurile biblice (cu peste două mii de citate luptător şi traseul unei lupte, a cărei miză predilectă 
şi trimiteri) şi străluminat de învăţătura patristică a fost, pînă la capăt, tinăra generaţie. Ele ţin la un 
răsăriteană, înregistrează şi raportează marile loc ca un fel de „jurnal de front“, acoperind mai 
probleme dintotdeauna ale sufletului omenesc la mult de un sfert de secol de istorie românească, din 
provocările ştiinţei contemporane, nu fără avizate perspectiva unui cruciat adeseori solitar (volumul 
precizări terapeutice şi metodologice. Cartea apare, de altfel, în colecţia „Cruciații secolului XX“). 
se bucură de prefața ierarhului grec Hierotheos Titlul ediţiei — Fiţi jertfelnici! — este împrumutat din 
Vlachos, autor a numeroase lucrări pe tema scrisoarea-testament a autorului „pentru familie 
respectivă (a se vedea bogata bibliografie de la şi biserică“ din 12 noiembrie 2006. Pe lîngă predici 
pp. 347-350), multe dintre (cele Șapte cuvinte către tineri 
ele apărute şi în traducere PE GEORGHIE CALOIV şi altele), interviuri, conferinţe, 
Pat Use DĂ românească. „Vindecarea — prefețe, însemnări de 
OR î citim pe coperta finală - Beja canti fanseli ge | călătorie şi pagini epistolare, 
PSIHOLO GIA începe prin pocăință, prin ACE ci sînt reproduse şi documente 


N TEXTELE căutarea şi găsirea cauzelor 
SFINTEI SCRIPTURI spirituale ale bolilor, şi se 
continuă prin credinţă, prin 
asceză şi prin practicarea 
virtuţilor. [...] Hristos este 

Marele Tămăduitor. Actul 
medical creştin este un act 
eclesial“. (R. C.) 


puţin cunoscute, ca de 

pildă hotărîrea de caterisire 

a părintelui din 1984 (la 
porunca şi sub presiunea 
autorităţilor comuniste), 
cu contestaţia sa şi cu 
răspunsul oficial care i s-a 
dat. (R. C.) 





68 


ROST 110 


la Sala Rapsodia din Bucureşti, cu 
conferințe şi vizionare de film) 
sînt evocate emoţionant, chiar de 
către supraviețuitori ai prigoanei 
(cu vîrste cuprinse între 80 şi... 
103 ani), suferințele românilor 
basarabeni din anii terorii bolşe- 
vice (foamete organizată, ucideri 
în masă, întemnițări, deportări). 
Mărturiile sînt cutremurătoare, iar 
faptul că textul este susținut de trei 
filme — Deportările din Siberia, De- 
tinuţii politici din Basarabia, Foa- 
metea din Basarabia (este vorba de 
foametea organizată din 1946-47, 
echivalînd cu un adevărat genocid, 
în care a pierit cam a zecea parte 
din populaţia provinciei, adică în 
jur de 150.000 de suflete) — realiza- 
te cu un profesionalism desăvîrşit 


(datorat cu precădere d-lui Bog- 
dan Pîrlea) sporeşte considerabil 
impactul receptării şi valoarea 
de ansamblu a documentarului 
(care întrece de departe tot ce s-a 
făcut pînă astăzi, pe această linie, 
cel puţin la meridian românesc). 
Mărturisitorii consemnați în acest 
volum sînt, în ordinea şi cu titluri- 
le editoriale din sumar, Margareta 
Cemiîrtan-Spînu („Pasărea fără 
aripi), lon Moraru („Sub semnul 
«Sabiei Dreptăţii»), Galina Bara- 
novschi Şapovalova („În neagra 
străinătate“), Teodosia Cosmin 
(„De la Cosăuţi la vale...“), Tamara 
Oală Pleşca („Singură printre stră- 
ini“) şi Nicolae Istrate („Am ieşit 
din închisoare neînrăit şi nerăz- 
bunător...). Impresionează, fără 


SEMNAL EDITORIAL 





îndoială, dimensiunea creştină a 
acestor mărturii, cu disponibilta- 
tea de a ierta (ceea ce nu înseamnă 
a uita!) şi de a transfigura suferin- 
ţa, prefăcută în mîntuitoare jertfă 
de sine. O atitudine generală care 
exclude răzbunarea în sens îngust 
şi meschin (de aplicare punitivă a 
„legii talionlui “), dar nu și pe cea în 
sens larg, de restabilire a dreptății. 
În acest din urmă înţeles, monahul 
Moise însuşi, oricît nu s-ar crede 
şi oricît nu s-ar vrea, este, ca vaj- 
nic cruciat împotriva uitării, un 
„răzbunător“ al neamului său. Şi 
nu poți să-i dorești mai mult şi mai 
bine decit să-l binecuvinteze Bunul 
Dumnezeu cu învrednicirea de a 
duce „răzbunarea“ pînă la capăt. 
(Răzvan Codrescu) 










Protosinghel Teodosie Paraschiv, Maxime 
şi cugetări filocalice. Manualul, Ed. Fotini, 
Galaţi, 2011, 539 pagini, format 14x20,5. 
Masivul volum de învăţătură creştin-ortodoxă, 
cu pretenţii de manual duhovnicesc, destinat 
atit mediilor monahale, cît şi „turmei“ în general, 
extrage şi reaşază tematic fragmente esenţiale 
din vasta Filocalie românească (12 tomuri) 
tradusă şi îngrijită de părintele Dumitru 
Stăniloae. Sînt antologate 2504 locuri filocalice 
(subsumate unui număr de 351 de teme), 
precedate de o introducere a realizatorului 
cărții şi urmate de un indice de nume şi de un 
indice tematic. Ca orice antologie, are şi aceasta 
gradul ei de subiectivitate, dar în general este 
bine cumpănită şi stă pe o solidă experienţă 
pastorală, catehetică şi duhovnicească. „Aceleaşi 
patimi ne luptă pe toţi 
— citim în introducere 
— şi toţi avem la 
dispoziţie aceleaşi 
metode de curăţire 
de ele. Ceea ce ne ne 
deosebeşte pe unii de 
alţii este doar rivna“. 
Fie ca rivna aceasta să 
fie cît mai pe măsura 
moştenirii spirituale cu 
care nu prididim să ne 
lăudăm! (A. C.) 


ROST 110 











Poezii cu iz de Filocalii..., ediţie îngrijită 
la Mânăstirea Diaconeşti, Ed. Bonifaciu, 
Bacău, 2011, 71 pagini (cu ilustraţii color), 
format 14,5x24. 
În tradiţia anonimatului monahal, acest mic 
volum de versuri pilduitoare pentru copii 
(dar şi pentru maturii care nu şi-au pierdut 
ingenuitatea), sprijinite pe alocuri de inspirate 
fragmente patristice sau neopatristice şi însoţite 
pe fiecare pagină de splendide ilustraţii color, 
este o nouă creaţie şi un nou dar din partea 
vrednicei obşti de maici a Sfintei Mânăstiri 
Diaconeşti (Agăş-Bacău). Versurile, zvelte şi 
nu lipsite de o notă de umor serafic, în pofida 
caracterului lor adeseori ludic, sînt străbătute 
subtil de duhul filocalic, mereu viu şi actual, 
oferind un nepreţuit instrument de lucru 
educației familiale şi şcolare 
a micilor creştini, într-o limbă 
E ij română curată şi proaspătă, 
0 AŞ din care radiază neostentativ 
Sa y 


sto oi | miresmele inegalabile ale 
=. LOCALI Mt, expresiei călugăreşti. lată o 
dk 





mostră: „Dar în colţul cel de 
jos,/ Ce se vede-aşa frumos?/ 
Sint trei flori de dumitriţe/ 
Îmbrăcate-n trei rochiţe:/ 
Albă horă de mirese, / 
Strălucind în straie-alese“ 
(Povestea dumitriţelor). (R. C.) 


69 


DECANTĂRI 
N 











Autori care şi-au inspirat căr- 
ţile din război nu sînt puţini, 
de n-ar fi să-i amintesc decît 
pe Erich Maria Remarque, 
Hemingway sau Camil Petrescu. 
Ce-i deosebeşte de Ernst Jiinger 
e ambiția de a face literatură în 
marginea unei experienţe per- 
sonale, aşadar o voinţa artistică 
ce preschimbă un episod atroce 
într-o temă epică, demnă de a fi 
gustată estetic. Numai că proza 
stoarsă din mizeria beligerantă 
are prețul ei: îşi pierde atracția 
şi devine proză de acţiune, gen 
astăzi epuizat din cauza elemen- 
tului facil al televiziunii. Cine 
vrea război îi gustă cruzimea în 
imagini, nu în narațiune, de ace- 
ea Remarque pare azi plictisitor, 
iar Hemingway - convenţional 
şi plat. Nici partea a doua din 
Ultima noapte de dragoste, prima 
noapte de război nu dă o satisfac- 
ție mai mare: azi o citeşti ca pe 
un ingredient silnic, care cu greu 
îşi găsește locul în acel roman de 
rafinament psihologic. 

Cu Jiinger se întîmplă altceva: 
în cele 15 caiete cîte numără jur- 
nalul de front (In Stahlgewittern 
- În furtuni de oţel) pe care l-a 
ținut în anii Primului Război 
Mondial, intenţia literară lipseş- 
te. De altfel, la virsta de 19 ani 
pe care o avea cînd s-a înrolat 
ca Kriegsfreiwilliger (voluntar) 
în armata imperială, Jiinger nu 
dospea idealuri de natură crea- 
toare. Chiar trecutul său îl reco- 


70 


manda ca pe un tînăr teribilist, 
cu mintea însufleţită de himere 
insolite, dovadă că la 18 ani se 
înscrie, împotriva dorinţei pater- 
ne, în Legiunea Străină, pentru 
un interval de 5 ani, ajungînd în 
Algeria şi evadînd din cauza ina- 
daptării în Maroc, de unde e prins 
şi readus înapoi, pentru ca numai 
diligențele disperate ale tatălui, 
prin mijlocirea Ministerului 
Afacerilor Externe, să-l scoată 
pe băiat din corpul mercenarilor 
de elită. Peste un an izbucneşte 
Primul Război Mondial şi volun- 





tarul Jiinger este trimis pe fron- 
tul din Franţa, unde va trece prin 
iadul de la Combles, Guillemont 
şi Cambrai, fiind rănit de şapte 
Ori în patru ani. 

Jurnalul pe care îl poartă cu 
sine e un reportaj al luptelor de 
tranşee la care va participa de-a 
lungul timpului: șarjele de artile- 
rie, luptele corp la corp şi morţii 
al căror sfîrşit îl descrie cu lux de 
amănunte. Descris lapidar, jur- 
nalul e mărturia unui masacru 
necontenit şi monoton, un car- 
nagiu în care gloanţele, grenadele 
şi obuzele sînt actorii principali. 
Ploile preschimbă tranşeele în 
bălți de nămol, cadavrele căzu- 
te între liniile de front putrezesc 


TR ANSEE 


sub privirile combatanțţilor, iar 
încrîncenarea şi pofta de răzbu- 
nare a ambelor tabere sînt incu- 
rabile. Singurele plăceri de care 
Jiinger are parte acolo: tutunul 
şi sticlele de vin pe care soldaţii 
Je beau direct în tranşee, spre a 
scăpa de tremurul paralizant al 
fricii de moarte. Nici o consem- 
nare privind femeile sau erosul. 
O lume de bărbaţi în care se 
moare pe capete. Rareori Jiinger 
îşi îngăduie meditații în mar- 
ginea a ceea ce trăieşte, grosul 
însemnărilor stînd în descrierea 
seacă a mizeriilor zilnice: victime 
inocente din rîndul populaţiei ci- 
vile, obuze căzute la întîmplare 
îngropînd de vii soldaţii, cîte un 
glonte venind de aiurea şi pulve- 
rizînd ţeasta unui camarad. O 
atmosferă de hecatombă care nu 
se încheie decît cu ultima pagină. 
E o monotonie de Iliada în de- 
scrierea luptelor: toţi trăiesc ca să 
lupte, cu conversații puţine şi fi- 
lozofie şi mai puţină. În totul, ci- 
titorul ia parte la o Grabenkampf, 
o luptă de cîrtițe zbătîndu-se în 
gropi, fie ele cratere de obuz ori 
adăposturi săpate de teama unui 
atac de artilerie. Cauza stă în for- 
ma precumpănitor statică pe care 
a luat-o prima conflagrație mon- 
dială: stăteai în gropi şi pîndeai 
manevrele adversarului, căutînd 
să le anticipezi. 

Sînt trei tipuri de scene care, 
repetiîndu-se, scot jurnalul din 
condiţia unor simple însemnări 
de tip convenţional: primul tip 
e al luptelor corp la corp, cu ba- 
ioneta şi pistolul, cînd, vorba lui 
Ji.nger, da gibt es kein Zuriick und 


ROST 110 


kein Erbarmen („atunci nu există 
întoarcere şi nici milă). 

Al doilea tip de episoade îl 
reprezintă cele în care, fiind 
comandantul unei companii 
de asalt, e copleşit de canonada 
adversă şi încearcă o irepresibilă 
spaimă de moarte. În acele cli- 
pe, singura dorinţa a lui Jiinger 
e să se ascundă cît mai repede şi 
oriunde, într-o nişă de şobolan 
sau lîngă primul dimb care îi 
jese în cale. Şi, chiar în clipa ace- 
ea de răzvrătire instinctuală în 
fața sfirşitului, o voce lăuntrică 
îi şopteşte că nu are voie să facă 
aşa ceva, deoarece exemplul său 
ar semăna panica şi degringolada 
în mijlocul soldaţilor. Drept ur- 
mare, în loc să bată în retragere, 
sare înainte trăgînd după el ca- 
marazii. E una dintre observaţiile 
care revin des în jurnal: moralul 
trupei depinde de exemplul viu 
dat de comandantul ei. În acele 
momente Jiinger nu are în minte 
decît două imperative: die Pflicht 
(datoria) şi die Ehre (onoarea). De 
altminteri, respectul față de cele 
două valori e o constantă istorică 
a spiritului german. 

Al treilea tip de scene priveş- 
te starea de irascibilitate irațio- 
nală care îi cuprinde pe soldaţi 
în urma unui bombardament 
prelungit de artilerie. La capă- 
tul lui nu-şi doresc decît să iasă 
din tranșee şi să se năpustească 
asupra duşmanilor. Atunci gestul 
de a lua prizonieri este inutil şi 
nimănui nu-i mai stă mintea la 
precepte biblice, deşi toţi ştiu că 
einen Wehrlosen umzubringen, 
ist eine Gemeinheit („să omori un 
om fără apărare e o nemernicie '). 

În fine, un înger păzitor i-a 
fost mereu alături lui Jiinger, 
într-un război în care, în patru 
ani, aproape toţi camarazii au că- 
zut. Întors acasă cu două medalii 
în piept, Jiinger își va face studiile 
superioare la Leipzig, atras fiind 


ROST 110 





de zoologie şi filozofie, și apoi 
se va dedica scrisului, pe care 
nu-l va mai părăsi nici după Al 
Doilea Război Mondial, pe care 
îl va petrece tot în Franţa, în rîn- 
durile Wehrmacht-ului. Pasiunea 
pe care o va manifesta toată viața 
pentru insecte va stirni conster- 
narea prietenului Carl Schmitt, 
care îşi va nota maliţios, în jur- 
nalul din anii postbelici, că pro- 
za lui Junger abundă în descrieri 
entomologice şi în seri petrecute 
în spirit bahic. Jiinger va trăi pes- 
te o sută de ani, apucînd să vadă 
unificarea Germaniei, după ce 
în Al Doilea Război Mondial îşi 
pierduse unul din fii și după ce, 
în ciuda ostilităţii față de regimul 


CRONICA NUANTȚELOR 





Ernst Junger (1895-1998) 


lui Hitler, va fi mereu privit ca un 
exponent de excepţie al spiritului 
naţional german. 

În limba română Viorica 
Nișcov l-a tradus impecabil, 
dacă nu aş aminti decît Jurnalele 
pariziene şi Pe falezele de mar- 
mură. Un mare autor şi deopo- 
trivă un destin ieşit din serie: cîţi 
nemți au prins ambele războaie 
mondiale, luptînd în ele, su- 
pravieţuind şi apucînd să vadă 
Germania reîntregită? Cazul e 
rarisim, cu atît mai mult cu cît 
scriitorul Jiinger are o stofă inte- 
lectuală aparte, impresia pe care 
o lasă la lectură fiind de profun- 
zime ezoterică, cu tente arcanic 


şi nuanţe obscure. E 


7l 


DECANTĂRI 


IMAGINAȚIA 
MORALĂ 


Russell Kirk (1918-1994), politolog, moralist, istoric, 
critic social, critic literar şi autor de scrieri de 


ficţiune, este cunoscut pentru influenţa sa asupra 


conservatorismului american al secolului XX. Cea 


mai cunoscută lucrare a sa, Gîndirea conservatoare, 


publicată în 1953 se spune că „a dat formă amorfei 


mișcări conservatoare de după cel de-al doilea 


război mondial“. EI a trasat dezvoltarea gîndirii 


conservatoare în tradiţia anglo-americană, acordind 


o importanţă deosebită ideilor lui Edmund Burke. 


Kirk este considerat, de asemenea, drept cel mai 


important reprezentant al conservatorismului 


tradiţional. Continuăm publicarea eseul lui Kirk 


despre imaginația morală, cu notele traducătorului. 


RUSSELL KIRK 


Chiar şi o încercare nereușită 
de a-i învăţa pe ceilalți normele 
este mai bună decît a ignora 
sau a nega toate standardele. 
Astfel, cred că în predarea li- 
teraturii unele dintre teoriile 


ID) 


educaţiei prin adaptarea la viaţă 
şi şcolile permisive au provocat 
pagube considerabile. În zilele 
noastre avocaţii educaţiei prin 
adaptarea la viaţă cedează îm- 
bufnaţi din teren în faţa critici- 
lor lor. Strămoșul intelectual al 
doctrinelor lor este Rousseau. 





Și deşi nu sînt un cald admira- 
tor al ideilor lui Rousseau, îmi 
plac încă și mai puţin doctrinele 
lui Gadgrind!, din Hard Times 
(1845); de aceea am speranţa că 
metodele de adaptare la viaţă 
folosite în predarea literaturii 
nu vor fi înlocuite de ceva de 
o concepţie încă şi mai dăună- 
toare. În definitiv, adevărata 
adaptare la condiţiile existenţei 
umane este adaptarea la norme. 
Chiar şi o nereușită încercare de 
a preda normele este mai bună 
decît a ignora sau a nega toate 
standardele. Un entuziasm gre- 
şit pentru utilitarism; pregătirea 
vocaţională în locul instrucției 
normative; un accent pe ştiinţele 
fizicii şi biologiei care ar împinge 
literatura într-un colț prăfuit al 
curriculei; o încercare de a asigu- 
ra competenţa vorbirii în limbi 
străine în dauna marilor opere 
ale limbii noastre - toate acestea 
pot să fie schimbări în educaţie 
tot atît de împotriva comunicării 
normelor prin intermediul lite- 
raturii cît oricare altele pe care 
le-au făcut adaptarea la viaţă şi 
oamenii permisivi. 


ROST 110 


PUNCT ŞI DE LA CAPĂT 


ARI d E 


IURI 

iii 

STIE 
ni VUNRUUI 
ii | i | 
ii | N 
ii i! RI A | i 


Mr VARII 


— 


i 
3 
i 
"aj 


EE 


> i: 


RU 
Z FA d.) 
Deci, eu m-aş aventura să 
propun aici, într-o formă redu- 
să, cum ar fi posibil să se forme- 
ze o conştiinţă normativă prin 
studiul disciplinelor umaniste. 
Ceea ce trebuie să spun ar pu- 
tea fi un loc comun; dar aceste 
idei par să fi fost uitate în multe 
cartiere. Această abordare nor- 
mativă ar trebui să fie activita- 
tea comună a familiei şi a şcolii. 
După cum arta cititului poate 
să fie mai bine predată de către 
părinţi decît ar putea ea să fie 
predată într-o mare clasă din 
şcoală, tot astfel o cunoaştere a 
cărţilor bune vine cel puţin în 
aceeaşi măsură de acasă cît de 
la şcoală. Pasiunea mea pentru 
cărţi s-a hrănit din ambele sur- 
se: rafturile cu cărţi ale bunicu- 
lui şi ale mamei mele şi o foarte 
bună mică bibliotecă de şcoală. 
Și atunci cînd o şcoală nu reușeş- 
te să imprime preferința pentru 
cărţile bune, acest lucru poate fi 
adesea îndreptat printr-o atenţie 
interesată în familie. 
Cu titlu de încercare, am deo- 
sebit patru niveluri ale literaturii 
cu ajutorul cărora este dezvoltată 


ROST 110 


o conştiinţă normativă. Cele mai 
înalte niveluri nu le înlocuiesc 
pe cele dinainte, ci mai curînd 
le completează şi se combină cu 
acestea; iar procesul familiari- 
zării cu aceste patru niveluri sau 
corpuri ale cunoaşterii normati- 
ve se întinde de la vîrsta de 3 sau 
4 ani pînă în perioada studiilor 
liceale şi universitare. Putem 
numi aceste niveluri fantezie; is- 
torie şi biografie narativă; proză 
de reflecţie și ficțiune poetică; şi 
filosofie și teologie. 


Din primele poveşti minunate 
vine un simț al venerației 

şi începutul filosofiei. 

1. Fantezia. Fantasticul şi magi- 
cul, departe de a fi nesănătoase 
pentru copiii mici, sînt exact ceea 
ce îi trebuie unui copil sănătos; 
sub astfel de stimuli, imaginaţia 
morală a copilului se mişcă mai 
rapid. Din primele poveşti minu- 
nate vine un simţ al veneraţiei şi 
începutul filosofiei. "Toate lucru- 
rile încep şi se termină în mis- 
ter. Din acest motiv, o conştiinţă 
normativă poate să fie stimulată 
de teme mai puţin uimitoare 


ATEI 
N di i 





decît legendele arthuriene sau 
poveştile nordice. A doua carte 
care mi-a fost citită a fost Little 
Black Sambo (1889). Pentru 
faptul că am învăţat-o atunci pe 
dinafară, pot să o povestesc încă 
şi acum. (Un simptom al neghio- 
biei în creştere a fost şi cererea 
de acum cîțiva ani ca Little Black 
Sambo să fie interzisă pentru că 
este... „rasistă !) Deşi risc să cad 
în patetism, nu pot să rezist să 
nu remarc că chiar şi Little Black 
Sambo are de-a face cu normele. 
Care copil nu a reflectat la aro- 
ganţa tigrilor, sau la prudenţa 
lui Sambo? 

Dacă copii încep să se înţelea- 
gă pe ei înşişi şi pe ceilalți oameni 
şi legile care guvernează natura 
noastră, ei ar trebui să fie încura- 
jaţi să citească colecţia de basme 
a lui Lang şi a Fraţilor Grimm 
(chiar şi pe cele mai întunecate), 
a lui Andersen și O mie și una de 
nopți, şi pe toate celelalte; şi pe cei 
mai buni romancieri ai prezen- 
tului pentru copii, ca Blackmore 
şi Howard Pyle?. Chiar şi Biblia, 
la început, este tot fantezie pen- 
tru tînăr. Parabola lui Ilona şi 


Tis) 


DECANTĂRI 


IP Se * Pi 


FE 19 ”. te Tr ferta 1. tcp . F Ș 


"Dia | ma 7 le. 2 aa 
“= e zi da 
i Poodeseeteooeee 


-. 


„is: za 0ă 
$-- jee - aa e: 
oa Iasi 


D If le: în . o i. 
„358: z - 
ui E pi La i 
i 235 i i Ph Si 0 ata dA în 
Pa? li Ba: 20 
p st 
y si Thea t L, 


m Pap 


v DT p vip. VA 
27 d 7, asa, vi dv DI TTs pP/ Ea 


balena este acceptată, la început, 
ca o poveste din domeniul 
miraculosului și astfel rămîne în 
memorie. Nu mult mai tîrziu se 
ajunge la recunoaşterea poveştii 
ca un simbol al exilului evreilor 
în Babilon şi a modului în care 
credința poate să apere oamenii 
şi popoarele chiar şi în cele mai 
teribile încercări. 


Citind despre vieți mărețe, 
ajungem să avem nişte vieți 
mai cuviincioase. 

2. Istoria şi biografia narativă. 
Bunicul meu şi cu mine, în tim- 
pul lungilor plimbări pe care 
obişnuiam să le avem atunci 
cînd eram de 6-7 ani, vorbeam 
despre caracterul lui Richard al 
II-lea, despre viaţa casnică puri- 
tană şi despre ferocitatea asirie- 
nilor. Parteneriatul intelectual 
al unui om cu imaginaţie de 60 


74 


ll 


aa . FA | 
iile A aie A 


ana 


rutei ua aria 


a 


lv a, 
gri Sg paiiihă 
, LE eza: 


Ss? (0 i sh 
i E 
zale | inoata 


Fr 


= 


Ei sită iii ati i ui 


de ani şi un băieţel curios de 7 
este un lucru edificator. Pregă- 
tirea pentru astfel de conversații 
venea din cărțile din biblioteca 
bunicului meu: O istorie a Angliei 
pentru copii (1910), a lui Dickens, 
Scaunul bunicului (1840), a lui 
Hawthorne, cele patru volume 
ilustrate de Istoria lumii (1897), 
ale lui Ridpath“. Mai tîrziu, bu- 
nicul meu mi-a dat Conturul 
istoriei (1920), a lui H. G. Wells. 
De-a lungul timpului am ajuns să 
nu mai fiu de acord cu interpre- 
tările date istoriei de Dickens şi 
Wells; dar totul a fost spre bine, 
căci ele mi-au stimulat facultăţile 
critice şi m-au condus către ade- 
văratele studii asupra omenirii 
— şi către marii istorici: Herodot, 
Tucidide, Xenofon, Polibius5, 
Tacitus şi toţi ceilalți; către ma- 
rile biografii, de asemenea, cum 
sînt Vieţile lui Plutarh şi Johnson 


„pp 
ME AE ui a LR, ala îs? 


ini a 
î.-f aa tt 


ap". sa ad 


7 pa. - î 
- i 





[Pav VB GOD: FOR: Aaa 





st, PLIAP sr Ş ua a aa 7” wp 


din A n ir ee GARI e Dee a O 
(1791) al lui Boswell, sau Scott a 
lui Lockhart”. Citind despre vieţi 
măreţe, ajungem să avem vieţi 
mai cuviincioase. 

3. Proza de reflecţie și ficțiu- 
nea poetică. Pe cînd aveam 7 ani, 
mama mi-a dat un set din roma- 
nele lui James Fenimore Cooper; 
şi cam tot pe atunci am moşte- 
nit de la un unchi setul meu de 
Hawthorne. Asta m-a lansat ca 
efectiv cititor de roman, astfel 
că pe la 10 ani citisem tot Hugo, 
Dickens și "Twain. Ficţiunea este 
mai adevărată decît realitatea: 
vreau să spun că în marea ficțiu- 
ne noi găsim înțelepciunea disti- 
lată a oamenilor de geniu, înţele- 
geri ale naturii umane pe care le- 
am putea obţine - în cazul în care 
Je obținem vreodată - neajutaţi 
de cărţi doar către sfîrșitul vie- 
ţii, după nenumărate experienţe 
dureroase. Am început să citesc 


ROST 110 


Sir Water Scott pe cînd aveam 
vreo 12-13 ani; şi cred că am 
aflat din romanele lui Waverly şi 
din Shakespeare mai mult despre 
varietatea caracterelor decît am 
găsit de atunci în manualele de 
psihologie. 

O călătorie atît de diversă în 
regatul ficţiunii rareori dă greş. 
Pe cînd aveam 11 sau 12 ani, am 
fost puternic influențat de Străi- 
nul misterios (1916) a lui Twain, 
un mic tratat ateist deghizat într- 
o poveste de dragoste din Austria 
medievală. Nu m-a transformat 
într-un ateist juvenil; dar m-a 
făcut să mă întreb despre pri- 
mele cauze -— şi în timp, în mod 
paradoxal, m-a condus la Dante, 
sprijinul meu pentru totdeauna. 
Într-un anumit fel, marele roman 
şi marea poezie te pot învăţa mai 
mult despre norme decît o pot 
face filosofia şi teologia. 

4. Filosofia și teologia. Pentru 
cununa studiilor literare norma- 
tive, ne întoarcem, pe la 19 sau 20 
de ani, la abstractizare şi genera- 
lizare, disciplinate de logică. Pur 
şi simplu nu este adevărat că 


O adiere venită dintr-un codru 
de primăvară 
Te poate învăța mai mult 
despre om, 
Despre răul și binele moral, 
Decît o pot face toți înțelepții. 


Nimeni nu poate dobindi cu- 
noaşterea pasiunilor şi a dorin- 
țelor umane din natura vegetală. 
Există, în exprimarea lui Emer- 
son, lege pentru om şi lege pentru 
lucru. Legea pentru om o învăţăm 
de la Platon, Aristotel, Seneca, 
Marcus Aurelius; de la profeţii 
evrei, de la Sf. Apostol Pavel, de 
la Sf. Augustin şi de la atiţia alţi 
scriitori creştini. Neînsemnata 
noastră raționalitate personală se 
bazează pe înţelepciunea oameni- 
lor din epocile apuse; şi dacă noi 


ROST 110 


îndrăznim să ne ghidăm numai 
după limitatele intuiții personale, 
ne vom prăvăli în șanțul smintelii. 


Adevărul poetic şi moral 

se schimbă mai puţin o dată 

cu trecerea secolelor. 

Adevărul „ştiinţific“, sau ceea ce 
popular se crede a fi adevăr ştiin- 
țific, se modifică de la an la an, cu 
o viteză mărită în zilele noastre. 
Dar adevărul poetic şi moral se 
schimbă mai puţin o dată cu tre- 
cerea secolelor. Pentru ceea ce e de 


|_PuNCrŞIDELACArĂT ŞI DE LA CAPĂT 


atunci ei vor cădea mai întîi în 
imaginaţia idilică; și în prezent 
în imaginaţia diabolică — aceas- 
ta din urmă devenind o stare de 
narcoză, atît figurat, cît şi literal. 
Pentru că noi sîntem creaţi ca 
fiinţe morale; şi atunci cînd ne 
negăm natura, în scris cît şi în 
acţiune, se întorc zeii titlurilor 
banale, cu foc şi măcel. Depun 
mărturie pentru viziunea mora- 
lă a unor oameni ca Aleksandr 
Soljeniţină; unii au început să 
se ridice, în republica literelor, 


NEÎNSEMNATA NOASTRĂ 
RAŢIONALITATE PERSONALĂ 

SE BAZEAZĂ PE ÎNŢELEPCIUNEA 
OAMENILOR DIN EPOCILE APUSE; 

ŞI DACĂ NOI ÎNDRĂZNIM SĂ NE 

GHIDĂM NUMAI DUPĂ LIMITATELE 
INTUIŢII PERSONALE, NE VOM 
PRĂVĂLI ÎN ŞANŢUL SMINTELII. 


neschimbat în existenţa umană, 
literatura este un ghid important. 
Ceea ce am încercat să descriu 
în scurta analiză anterioară este 
acea parte principală a literaturii 
care ajută la formarea conştiinţei 
normative a generaţiei viitoare: 
care dă viaţă, adică, imaginaţiei 
morale. Am fost aici istoric şi di- 
agnostician; nu am încercat să vă 
ofer remedii facile pentru starea 
noastră decăzută din prezent. 
Dacă oamenii nu au imagi- 
nație morală, am spus-o deja, 


! Personaj din romanul Hard Times al 
lui Ch. Dickens. 

2 Carte pentru copii scrisă şi ilustrată 
de Helen Bannerman. 

3 Howard Pyle (1853-1911) - ilus- 


trator şi autor american, mai ales al 
unor cărți pentru tineri. 

4 John Clark Ridpath (1840-1900) — 
istoric şi editor american. 

” Polibius (200-120î.Hr.), grec de ori- 


împotriva imaginaţiei diabolice 
şi a regimului diabolic. Un corp 
uman nu poate reacţiona ca un 
cadavru; şi un corp al literelor 
care nu poate reacţiona împo- 
triva iluziilor ameţitoare e mai 
bine să fie îngropat. Virtuţile te- 
ologice pot să găsească luptători 
curajoşi în acești ani de încheiere 
a secolului XX: bărbaţi şi femei 
care îşi amintesc că la început a 
fost Cuvîntul. Ea 


Traducere şi note de Paul Ghiţiu 


gine, a elaborat o Istorie universală. 
S James Boswell (1740-1795) — scri- 
itor american. 

7 John Gibson Lockhart (1794- 
1854) — scriitor şi editor scoţian, au- 
tor al biografiei lui Sir Walter Scott. 
3 Aleksandr Isaievici Soljeniţin 
(1918-2008) - romancier rus, luptă- 
tor anticomunist, laureat al Premiu- 
lui Nobel în 1970. 





75 


DECANTĂRI 








VADIM GUZUN 


vadimguzun0gmail.com 





| SATE“ 

Am citit cu interes articolul pe 
care l-a publicat Dragoş Carciga 
pe platforma „Rost“ (www.rost- 
online.ro) avînd ca subiect po- 
litica reeducării în lagărul co- 
munist. „Omul nou s-a născut la 
Kremlin“ m-a dus cu gîndul la 
o expresie pe care am reţinut-o 
după studierea rezultatelor an- 
chetelor desfăşurate în epoca 
stalinistă în cîteva regiuni din 
Uniunea Sovietică (Kemerovo, 
Novosibirsk, Altai), publicate 
de cercetătorii ruşi L.L. şi N.L. 
Lopatina în volumul Colectivi- 
zarea şi dekulacizarea!: martorii 
şi documentele vorbesc. Expresia 
caracteriza locul în care „omul 
a încetat să mai fie om“. Sintag- 
ma aparține unui membru al 
Partidului Comunist şi vizează 
mai curînd sistemul ale cărui 
atrocități depăşesc orice imagi- 
nație, decît un loc anume sau o 
ţară. Locul adevărului şocant, 
raportat de un comunist Comu- 
nistului nr. 1 dela Kremlin, îl văd 


76 


potrivit, iar lecţiile parțial însu- 
şite. Asta deoarece pe rămăşiţele 
fostului imperiu din vecinătatea 
României se perseverează în 
relansarea unei structuri după 
asemănarea celei care a extermi- 
nat zeci de milioane de oameni 
nevinovaţi. 

Fragmentele din scrisoarea 
instructorului Comitetului Regi- 
onal al Partidului Comunist Na- 
rîmsk, Veliciko, privesc scene de 
o violență extremă de pe insula 
Nazino - insula pe care „omul a 
încetat să mai fie om. Scrisoarea 
este adresată de Veliciko lui I. V. 
Stalin, Robert I. Aihe şi secre- 
tarului Comitetului Regional al 
Partidului Comunist, K. I. Leviţ. 
Textul, cu caracter strict secret, 
relatează condiţiile inumane de 
muncă şi de viaţă în care se efectua 
deportarea „elementelor declasa- 
te“ din Moscova şi Leningrad, în 
bazinul rîului Nazin. Un motiv 
suplimentar care ne-a determinat 
să traducem şi să supunem dez- 
baterii documentul, confirmat 
de anchete ulterioare, este acela 
că, deşi citat, nu a fost prins în 
cartea lui N. Verth Insula Cani- 
balilor, tradusă în limba română 
de S. Colfescu. Cei care observă 
tentativele de revitalizare a URSS 





ROST 110 





Sculpura Tragedia 
slejolek: [6-3 Lo) (ce [e a27-1219) 
de Z. K. Țereteli. 
Moscova, Parcul Victoriei 
(foto: V. Guzun) 


ROST 110 





pe seama fostelor colonii sovietice, 
sau ascultă discursuri de sorginte 
neostalinistă, ar trebui să cunoas- 
că ce-i scria Veliciko „părintelui 


CCA 


popoarelor“ în luna august 1933. 


„Primul eşalon era compus din 
5.070 persoane, iar al doilea - din 
1.044. În total 6.144 persoane. 
În drum, pe şlepuri, în special, 
oamenii se aflau într-o situație 
extremă: hrană proastă, înghe- 
suială, lipsa aerului, răfuiala în 
masă a celor mai în putere asupra 
celor mai slabi (în pofida escor- 
tei solide). În consecinţă, pe lîngă 
multe altele, mortalitatea ridica- 
tă, de exemplu, în primul eşalon, 
a ajuns la 35-40 persoane pe zi. 

Este relevant în cazul dat ur- 
mătorul fapt. Primul eşalon a 
acostat la insulă într-o zi deose- 
bit de însorită. Era foarte cald. Pe 
mal, în primul rînd, au fost trans- 
portate pînă la 40 de cadavre şi, 
pentru că era foarte cald, iar oa- 
menii nu mai văzuseră soarele, 
groparilor li s-a permis o pauză, 
urmînd să reia apoi activitatea. 
În timp ce groparii se odihneau, 
defuncții au început să învie. Ei 
gemeau, cereau ajutor, iar unii 
dintre ei s-au tîrît pe nisip, pînă 
la oameni. Astfel, din cadavrele 
respective, au înviat şi s-au pus 
pe picioare 8 persoane. 

Însă viaţa pe şlepuri a fost lu- 
xoasă, iar cele trăite acolo — sim- 
ple fleacuri, față de ceea ce s-a 
întîmplat cu cele două eșaloane 
pe insula Nazino (aici oamenii 
erau despărțiți pe grupuri, care 
urmau să populeze localităţile 
de pe rîul Nazin). Însăşi insula 
s-a dovedit a fi virgină, fără nici 
un fel de construcţii. Oamenii au 
fost debarcaţi exact aşa cum au 
fost ridicați din orașe şi din gări: 
în haine de primăvară, fără cear- 
şafuri, mulți erau desculți. 


CEALALTĂ ROMÂNIE 


Pe insulă nu erau nici un fel 
de unelte, nici o fărîmă de pro- 
dus alimentar, toată pîinea s-a 
dus, iar pe şlepuri, în apropiere, 
de asemenea, nu exista piine. 
Toate medicamentele destinate 
eşaloanelor au fost luate încă din 
oraşul Tomsk. O astfel de situa- 
ție a indignat mulţi tovarăși care 
au însoţit primul eşalon de 5.070 
persoane. (Problema este că încă 
de pe şlepuri, din cauza lipsei 
pîinii, mulţi sufereau din cauza 
foametei.) Aceste îndoieli însă au 
fost rezolvate de 'Ţîpkov, coman- 
dantul comenduirii de sector, în 
felul următor: «Dă-le drumul... 
lasă-i să pască! ». 

A început viața pe insulă. A 
doua zi după sosirea primului 
eşalon, la 19 mai, a nins, a bătut 
vîntul, apoi s-a lăsat gerul. Înfo- 
metaţi, extenuaţi, fără acoperiş, 
oamenii, fără să aibă vreun fel de 
unelte sau, în cea mai mare parte, 
fără să aibă vreun fel de deprin- 
deri de confruntare organizată 
cu dificultăţile, s-au trezit într-o 
situaţie fără ieşire. Degeraţi, ei 
puteau doar să aprindă ruguri, 
să stea întinşi, să doarmă lîngă 
foc. Este greu de spus dacă exista 
posibilitatea de a se face altceva, 
deoarece timp de trei zile nimeni 
nu a primit nici un fel de hrană. 
Pe insulă au început să se înmul- 
țească incendiile, fumul“. 


„Oamenii au început să moară. 
În timpul somnului, ei luau re- 
pede foc lîngă ruguri, mureau 
din cauza extenuării, frigului, 
arsurilor sau umidității. Frigul 
era suportat atît de greu încît 
unul dintre deportaţi s-a băgat 
într-o scorbură şi a decedat acolo, 
sub privirile oamenilor care nu 
au putut să-l ajute, deoarece nu 
existau nici topoare, nici scări. 
În primele zile de după ziua 
însorită, echipa de groparia Y 


77 





DECANTĂRI 


x 
L _ ep ai 


E 3 
& 
Ai 
4 








DIVA N 


” 


î 


iz 2 
ET, A 
Ț 


a 
arev. Moscova 


Paieul Artelor MuzEon 
(foto: V. Guzu d 
putut să îngroape numai 295 de 
cadavre, lăsîndu-le pe celelalte 
pentru a doua zi. Ziua urmă- 
toare a adus alţi decedați, şi aşa 
mai departe. 

Imediat după zăpadă şi ger au 
început ploile şi vîntul rece, dar 





În toată existenţa lor pe in- 
sulă, coloniștii au primit doar 
făină, fără să aibă vreun fel de 
vase. Cei mai rezistenți coceau 
turte pe foc. Apă fiartă nu exista. 
Acelaşi rug ţinea de cald. O ast- 
fel de alimentaţie nu a îndreptat 








oamenii încă nu aveau hrană. 
Abia în a patra sau în a cincea zi 
a sosit pe insulă făină de secară, 
pe care au început să o împartă 
deportaților, cîteva sute de grame 
pentru fiecare. Primind făina, 
oamenii fugeau la apă, făceau o 
amestecătură - în şepci, în obie- 
le, jachete, pantaloni —, pe care o 
mâncau. Cea mai mare parte însă 
pur şi simplu mînca făina (deoa- 
rece era praf), cădea şi se sufoca, 
sucombiînd din cauza sufocării. 


78 


lucrurile. În curînd, pe alocuri, 
iar ulterior la o scară alarmantă, 
a început canibalismul. La înce- 
put în colțurile îndepărtate ale 
insulei, apoi acolo unde apărea 
ocazia. Canibalii erau împuşcaţi 
de escortă, erau distruşi chiar de 
colonişti. Cu toate acestea, o anu- 
me parte trăia suportabil, deşi 
nu avea, ca şi ceilalți, grăsimi, 
ci doar făină. O astfel de situaţie 
este explicabilă prin metodele de 
organizare a tuturor acestor oa- 


meni. Pe insulă erau comandan- 
tul (Şehalev), puşcaşii VOHR, 
lucrătorii medicali şi, desigur, cei 
care administrau hrana. 

Pe lîngă canibalism, comendu- 
irea insulei a îngropat mii de kilo- 
grame de făină, deoarece aceasta 
stătea sub cerul liber şi se deteri- 
ora din cauza ploii. Pînă şi făina 
care era distribuită coloniştilor nu 
ajungea pentru toţi. O primeau 
aşa-numiţii brigadieri, adică in- 
fractorii fără pereche. Ei primeau 
sacii de făină pentru «brigadă», 
îi duceau în pădure, iar brigada 
rămînea fără hrană. Incapacita- 
tea sau lipsa dorinţei de a asigura 
întreținerea oamenilor a ajuns 
pînă acolo încît, atunci cînd au 
adus pentru prima dată făină pe 
insulă, au vrut s-o împartă indivi- 
dual, la rînd, masei de cinci mii de 
oameni. S-a produs inevitabilul: 
oamenii s-au înghesuit la făină şi 
asupra lor s-a tras haotic. Cu toate 
acestea, au fost mai puţine victime 
din cauza focului de armă decît 
din cauza călcatului în picioare, 
tumultului, îndesării în nămol. 


ROST 110 


METODE DE 

CONDUCERE ŞI EDUCARE 
„Trebuie presupus, comenduirea 
insulei şi militarii, în primul rînd, 
înțelegeau puţine din sarcinile lor 
în ceea ce-i priveşte pe oamenii 
care se aflau în grija lor, iar, în al 
doilea rînd, s-au pierdut cu firea 
din cauza catastrofei dezlănţuite. 
Altfel nu poate fi explicat siste- 
mul maltratării cu beţele, cu pa- 
tul armei, în special, executarea 
individuală a strămutaţilor (tru- 
doposelenți). Voi da un exemplu 
al executării, deoarece acesta ca- 
racterizează expresiv încercările 
de organizare a oamenilor. 

Un strămutat care a încercat 
să primească făină de două ori 
(făina se distribuia în căni, cești 
de ceai), a fost prins. «Pune-te 
acolo!», i-a ordonat puşcaşul 
Hodov. Respectivul s-a pus în 
locul indicat, într-o parte. Ho- 
dov a tras şi l-a ucis (a ucis pe 
mai mulţi, de data aceasta, însă, 
din dorința personală). Astfel de 
metode de conducere şi educare 
erau o susţinere foarte serioasă 
a degradării oricărei organizări 
umane a vieţii de pe insulă încă 
din primele zile. (...) În astfel de 
condiţii a nimerit şi eşalonul al 
doilea, care s-a integrat rapid în 
ordinea insulei. La sfîrşitul lunii 
mai (25-27) a început trimiterea 
oamenilor în aşa-numitele sec- 
toare, adică locuri în care urmau 
să se constituie localităţi. 

Sectoarele erau situate pe 
malul rîului Nazino, la 200 kilo- 
metri de la gurile sale, se putea 
ajunge cu bărcile. Sectoarele s-au 
dovedit a fi în taigaua nelocuită, 
tot fără nici un fel de măsuri 
pregătitoare. Aici, pentru prima 
dată, au început să coacă piine 
într-o brutărie ridicată în grabă 
pentru toate cele cinci sectoare. 
Continua aceeaşi lipsă de ac- 
tivitate ca şi pe insulă. Acelaşi 
rug, toate erau la fel, cu excep- 


ROST 110 


ţia făinii. Extenuarea oamenilor 
continua. Este suficient să dau 
un exemplu. În sectorul cinci a 
sosit de pe insulă o barcă cu 78 de 
persoane. Din ei au ajuns în viaţă 
numai 12. Mortalitatea continua. 

S-a recunoscut că sectoarele 
nu sînt apte şi întreg efectivul de 
oameni a început să se deplaseze 
spre sectoare noi, pe cursul in- 
ferior al rîului, mai aproape de 
guri. Fuga, care începuse încă pe 
insulă (acolo însă era mai dificil, 
din cauza lăţimii rîului Obi, mai 
plutea gheața), s-a generalizat. 
(...) După stabilirea în sectoa- 
rele noi, s-a trecut la ridicarea 
barăcilor pe jumătate în pămînt, 


Reconstituirea 
anchetei în Muzeul 
GULAG-ului din 
Moscova 

(foto: V. Guzun) 


CEALALTĂ ROMÂNIE 





deparazitoarelor şi băilor, abia în 
a doua jumătate a lunii iulie. Se 
mai înregistrau cazuri de cani- 
balism, iar într-unul din sectoare 
(nr. 1) se îngropau făina şi pîinea 
stricată în pămînt, se strica griul 
în altul (nr. 2)“ 


VIAŢA ÎNCEPUT SĂ 

INTRE ÎN CURSUL FIRESC 
„Viaţa a început să intre în cursul 
firesc: a apărut munca, dar orga- 
nismele au fost atît de afectate 
încît oamenii, consumînd 750- 
800-900-1.000 grame de piine 
(porţii), continuau să se îmbol- 
năvească, să moară, să consume 
mușchi, frunze, iarbă ş. a. XI 


sta aa a E 
di i za 


Șr 
Eul: 
a 


TFFFFPPRE) 





79 


DECANTĂRI 





Pe lîngă trimiterea aici a mi- 
nunaţilor comunişti, care s-au 
apucat de lucru aşa cum tre- 
buie, comandanții şi puşcaşii 
rămîneau elemente depravate 
care judecau şi reprimau strămu- 
taţii: bătăi, uzurpare, omucideri 
- comportament inuman față de 
ei, agresare verbală şi fărădelege. 
lată unele fapte: 

Comandanții Vlasenko şi 
Ponasenko băteau strămutaţii. 
Puşcaşul Golovacev, pentru fur- 
tul unui peşte, urmărind barca, 
a bătut strămutatul şi i-a ordonat 
să se spele. Cînd acesta a executat 
ordinul, i-a ordonat să sară din 
barcă. Strămutatul a sărit şi s-a 
înecat. Comandantul Asiamov, 
trăind cu femeile strămutate, zi- 
lele acestea, a rănit un strămutat 
care pescuia şi a ascuns acest fapt 
de conducerea care a trecut prin 
sectoare. Comandantul Sulei- 
manov, în afara faptului că bătea 
oamenii în timpul distribuirii 
zahărului către strămutați, îl 
mînca în cantități neobişnuit de 
mari (în văzul tuturor) şi acum, 
potrivit declaraţiilor lui, a pier- 
dut orice fel de gust. Pe lîngă asta, 
punea coloniştii să vislească și se 
plimba cu barca. (...) 

În consecinţă, în total, din 
6.100 de persoane care au plecat 
din 'lomsk, 500-600 (nu s-a re- 
ușit stabilirea numărului exact) 
li s-au alăturat din rîndul celor 
aruncaţi pe sectoarele din Nazin 
de alte comenduiri, la 20 august 
au rămas 2.200 persoane. (...)-. 

Semnat: „Veliciko (carnet de 
partid nr. 0950224), instructor- 
propagandist al Comitetului Re- 
gional VKP(b) Narimsk“?. 


MODEL PENTRU 
INTEGRAREA 
ROMÂNILOR ÎN SISTEM 
În astfel de condiţii au fost de- 
portați sau obligați să migreze 
din Basarabia, Nordul Bucovi- 


80 


Monumente sovietice 


(V. Lenin și 1. Stalin). Moscova, 
Parcul Artelor Muzeon 
(le) [e AL €17P4914)) 





nei şi din Ţinutul Herţa zeci de 
mii de conaţionali. Începînd cu 
anul 1940, românii de peste Prut, 
dar şi reprezentanţi autohtoni ai 
minorităţilor etnice, vor fi „in- 
tegraţi în sistemul sovietic şi 
vor fi reeducaţi după modelul 
leninist-stalinist. Primul val al 
deportărilor masive a fost pla- 
nificat pentru noaptea de 12-13 
iunie 1940 - la un interval de 
cîțiva ani faţă de faptele ce au 
făcut obiectul dosarului „Nazi- 
no“ şi la mai puţin de un an de 
la cedarea provinciilor noastre 
estice către URSS. Acesta este 


(91:7.0 9.08 y. 9 :(o VOI: 


motivul care ne-a determinat să 
întrerupem ciclul de articole pe 
tema bicentenarului anexării Ba- 
sarabiei de către Imperiul Rus şi 
să comemorăm drama din iunie 
1940 prin prezentarea preceden- 
tului deportărilor basarabenilor 
şi bucovinenilor. Avînd în vedere 
faptul că anul acesta se împlinesc 
200 de ani de la prima anexare a 
Basarabiei, vom continua să pre- 
zentăm în numerele viitoare ale 
revistei episoade inedite sau prea 
puţin cunoscute din viaţa socia- 
lă, politică, culturală și religioasă 
a provinciei ocupate. 2] 


1! Dekulacizare — termen care desemnează procesul de lichidare a țăranilor so- 
vietici ca şi categorie socială. Provine de la kul/ak, noţiune mai largă decît cea 
de „chiabur“, deoarece regimul a inclus în categoria kulacilor nu doar ţăranii 


înstăriți, ci marea masă a ţăranilor. 


2 Vezi L. L. Lopatin, N. L. Lopatina, Komnermueu3auua u paccky/nauueanue 
(oueeuOubi u 0okymeHnmbi ceuOemenbcmeyrom), Kemerovo, Editura Axioma, 


2009, pp. 66-76. 


ROST 110 


MORII 


0% 





Pr. Partenie din Athos: URSS, locul unde omul 
m să ci a incetat să mai fie om 


Plătiţi mai puţin faţă de prețul de copertă. 
Primiţi revista acasă. 

Taxele poştale sunt suportate de Redacţie. 
Nu pierdeţi nici un număr al publicaţiei. 


25. 
50... 


Trimiteţi contravaloarea prin mandat poștal pe numele 
Târziu Claudiu Richard, OP 23 CP 27 sector 6 Bucureşti. 





LEI 





Trimiteţi contravaloarea abonamentului în contul 
RO25BACX0000000107363250, deschis la Unicredit 
Ţiriac Bank, Sucursala Drumul Taberei - Bucureşti, pe 
numele Asociaţia Rost, cod fiscal 12495302, după care 
veţi trimite copia chitanţei și o scrisoare la OP 23 CP 27 
Bucureşti, prin care solicitaţi abonamentul și indicaţi 
adresa la care doriţi să primiţi revista. 








Papă 


, i aj ? er i a a 
cet mea 3 IE tr OEM te Și Aa 2 


) 
| 
i 
h 


Pa dA 





D4N(6 A A XI-a ediţie a Seminarului de Medicină şi Teologie (pre- 
a şedinte de onoare: Î.P.S. Andrei Andreicuţ; preşedinţi: 

| ARTIRIC A Prof. Dr. Vasile Astărăstoae şi Pr. Prof. loan Chirilă; secre- 
tar: Prof. Dr. Mircea Gelu Buta), desfăşurată în zilele de 

7 şi 8 mai 2012 la Bistriţa-Năsăud, a avut ca temă „Etica 

martirajului şi moartea martirică“, consolidind — cu largă 

participare universitară şi academică din ţară şi din străi- 

nătate (medici, psihologi, teologi, istorici, jurişti, sociologi) 

— drumul deschis în 2010 de Simpozionul de Martirologie 

de la Bucureşti (organizat de Prof. Dr. Pavel Chirilă şi ma- 

estrul Dan Puric). Între altele, doctorul Pavel Chirilă a pre- 

zentat proiectul în curs de realizare al Centrului de Studii 

Martirologice de la Aiud, iar maestrul Dan Puric a confe- 

renţiat, în final, despre „Conştiinţa martirică“ şi reperele 

neo-martirice ale demnităţii noastre creştine şi naţionale. 

Comunicările din cadrul Seminarului vor fi reunite într-un 

volum închinat tuturor martirilor — ştiuţi şi neştiuţi — din 

istoria mai veche sau mai recentă a neamului românesc. 


485 760 


185 IO 017 





5 1948 


O