Rost anul X, nr. 111-112, iulie-august 2012

TI07 LSNONV-ANNI CI LSOU 






Încet, încet, 


viaţa radical. O lume 
moare, o alta se 
LETI Beit P 
afacerile, politica şi 
relaţiile personale 
depind astăzi 
decisiv de internet. 
„Apocalipsa“ va fi 
cînd se vor muta 

cu totul în virtual. 
Poate fi oprită? 


Neculai Popa -— 
model de luptător 


DU 


internetul ne schimbă 


ÎPS Teodosie, despre 
Mănăstirea Poarta Albă 


Basarabia - două 
veacuri de înstrăinare 





Completaţi-vă colecţia 





În zece ani de apariție neîntreruptă, revista ROST s-a primenit în mai multe rînduri, 
păstrînd însă neatinse rosturile cu care a pornit la drum. 
Din cele 110 numere apărute pînă în prezent, unele s-au epuizat, 
mai demult sau mai de curînd. În iconarul de față se regăsesc doar cele încă disponibile 
şi care pot ajunge oricînd, la cerere, în posesia celor interesați. 


Nr. 1 martie 2003, dedicat lui Nicu Steindhardt 

Nr. 2 aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 

Nr. 3 mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 

Nr. 4iunie 2003, dedicat lui Mihai Eminescu 

Nr. 5 iulie 2003, dedicat lui Nicolae Paulescu 

Nr. 6 august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 

Nr. 10-11 decembrie 2003, dedicat lui Vasile Băncilă 

Nr. 12 februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic 

Nr. 13 martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr 

Nr. 19 septembrie 2004, dedicat lui Constantin Noica 

Nr. 21-22 noiembrie-decembrie 2004, dedicat părintelui 
Constantin Galeriu 

Nr. 23 ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 

Nr. 24 februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 

Nr. 25-26 martie-aprilie 20056, dedicat părintelui 
Constantin Voicescu 

Nr. 31 septembrie 2005, dedicat Părintelui Liviu Brânzaș 

Nr. 36 februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 

Nr. 38 aprilie 2006, dedicat părintelui Gheorghe Calciu 

Nr. 40-41 iunie-iulie 2006, dedicat lui lon Gavrilă 

Nr. 42-43 august-septembrie 2006, dedicat părintelui 
Adrian Făgețeanu 

Nr. 44 octombrie 2006, dedicat lui Gabriel Constantinescu 

Nr. 45 noiembrie 2006, dedicat lui Simion Mehedinţi 

Nr. 46 decembrie 2006, dedicat părintelui Rafail Noica 

Nr. 51 mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiță 

Nr. 52 iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu 

Nr. 53-54 iulie-august 2007, dedicat părintelui Trifa 

Nr. 56 octombrie 2007, dedicat părintelui Sofian Boghiu 

Nr. 57 noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu 

Nr. 58 decembrie 2007, dedicat lui Demostene Andronescu 

Nr. 59-60 ianuarie-februarie 2008, dedicat părintelui 
loanichie Bălan 

Nr. 61 martie 2008, dedicat lui Dan Botta 

Nr. 62 aprilie 2008, dedicat maicii Mihaela lordache 

Nr. 63 mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 


Nr. 64 iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 

Nr. 65 iulie 2008, dedicat părintelui Mina Dobzeu 

Nr. 66 august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 

Nr. 67 septembrie 2008, dedicat părintelui 
Chesarie Gheorghescu 

Nr. 68 octombrie 2008, dedicat părintelui Marcu 
[CER ERIE) 

Nr. 69 noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 

Nr. 70 decembrie 2008, dedicat lui 
Constantin Oprişan 

Nr. 71-72 ianuarie-februarie 2009, dedicat 
lui Gheorghe Stănescu 

Nr.73 martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu 

Nr. 75-76 mai-iunie 2009, dedicat lui George Popescu 
Glogoveanu 

Nr. 77 iulie 2009, dedicat lui Petru C. Baciu 

Nr. 78 august 2009, dedicat părintelui Dimitrie Bejan 

Nr. 79 septembrie 2009, dedicat monabhului Atanasie 

Nr. 80-81 octombrie-noiembrie 2009, dedicat părintelui 
Roman Braga 

Nr. 82 decembrie 2009, dedicat lui J. V. lamandi 

Nr. 83-84 ianuarie-februarie 2010, dedicat părintelui 
Vasile Vasilachi 

Nr. 85 martie 2010, dedicat lui Silviu Dragomir 

Nr. 86 aprilie 2010, dedicat lui Nicu Naum 

Nr. 88 iunie 2010, dedicat Pricipesei Ileana 

Nr. 89 iulie 2010, dedicat lui Nicolae Mărgineanu 

Nr. 94 decembrie 2010, dedicat părintelui 
Constantin Sârbu 

Nr. 99 mai 2011, dedicat lui Aurel State 

Nr.102 octombrie 2011, dedicat lui Radu Mărculescu 

Nr. 104-105 decembrie 2011-ianuarie 2012, dedicat lui 
Petre Ţuţea 

Nr.107 martie 2012, dedicat lui Alexandru Paleologu 

Nr.108 aprilie 2012, dedicat lui Mihai Buracu 

Nr. 109 mai 2012, dedicat Prințului Alexandru Ghica 

Nr. 110 iunie 2012, dedicat lui Mihai Eminescu 


În loc de editorial 


RESPECI 


CLAUDIU TÂRZIU 


„4] daudiu.tarziuerostonline.org 








Acest număr al revistei ROST ar 
putea fi ultimul pe care îl citiți 
tipărit. După zece ani de viaţă, 
din care ultimii patru într-o cri- 
ză economico-financiară globală, 
publicaţia se află într-un impas 
financiar major. A mai fost și 


Marile proiecte mor îndeobşte din lipsă de respect. Cînd 
comunitatea în care se nasc nu se respectă ea însăși, cum le-ar 


putea recunoaște, asuma și sprijini? Totuși, există lucrători şi 
susținători care le fac posibile pînă la un punct. În faţa celor 
care au făcut posibil proiectul ROST mă plec cu respect. 





altădată, dar atunci a găsit resur- 
sele să continue. Acum pare căam 
rămas fără soluţii. Mai sperăm, 
totuşi, să găsim una în extremis. 
Sînt însă dator să vă avertizez şi să 
vă cer ajutorul - dumneavoastră, 
cititorilor noștri. Pentru că ROST 
nu e mea sau a Asociaţiei care o 
editează, ci a dumneavoastră. 
ROST nu e o afacere particulară, 
din care să cîştige cineva bani, ci 








o lucrare de misiune pe care o fa- 
cem benevol şi care este motivată 
şi susținută de dragostea cititori- 
lor săi. Numai așa va putea merge 
mai departe. 

Dacă revista pe hîrtie nu va mai 
apărea, ne vom continua misiunea 
cu alte mijloace, unul dintre ele 
fiind site-ul www.rostonline.ro. 

Această revistă s-a născut ca 
spaţiu de coagulare şi de expresie 


a unei noi elite naţionalist-creş- 
tine, care să ajute lumea româ- 
nească să-şi regăsească rosturile 
pierdute în comunism. În parte a 
reuşit, pentru că la ROST s-a în- 
chegat o astfel de grupare. Însă 
misiunea ei de-abia de-acum de- 
vine mai importantă, într-o so- 
cietate care nu doar că a rămas 
fără repere, dar căreia nici nu-i 
mai pasă de asta. 








AGORA |_EironaL 


Singurul interes al majorităţii 
românilor pare a fi acela de a-și 
asigura existența de pe o zi pe 
alta. Românul majoritar nu mai 
rîvneşte la demnitate, nu mai as- 
piră la nici un model, nu se mai 
mândreşte cu nimic, nu mai este 
animat de nici un ideal. 

Mai mult decît atît, ignoran- 
ţa şi delăsarea sînt permanent 
agravate de sistemul educaţio- 
nal şi de noile tehnologii. Şcoa- 
la românească a ajuns o ruină. 
Dezastrul de la Bacalaureat din 
ultimii doi ani arată, destul de 
tîrziu, adevărul despre un în- 
vățămînt în disoluţie. Iar dez- 
voltarea internetului face din 
românii noilor generaţii nişte 
mutanţi, fără preţuire pentru 
memorie, că doar au Google, 
fără dragoste de carte, pentru că 
traficul de informaţii rapid din 

online îi face superficiali şi ne- 
răbdători, fără conştiinţă 
comunitară care să-i de- 
termine să se informeze 
şi să acţioneze, dar cu o 
falsă apartenenţă la tot 
soiul de grupuri virtu- 
ale flasce, fără ştiinţa 
şi plăcerea comunicării 
profunde, dar conectaţi conti- 
nuu la rețele sociale şi la poşta 
electronică. 

În condiţiile de criză econo- 
mică şi de dezinteres din partea 
maselor, nu e de mirare că pre- 
sa scrisă moare şi că nici cartea 
scrisă nu se simte prea bine. 
O dată cu acestea se stinge însă 
şi lumea noastră veche, cu teme- 
iuri sănătoase. = 


Donaţii pentru revista ROST puteţi face în contul 
Asociaţiei „Rost“, CUI 12495302, cont bancar: 
RO25BACX0000000107363250, deschis la Unicredit 
Țiriac Bank, Sucursala Drumul Taberei — Bucureşti. 





ROST 111-112 


Director 


(SAUDI AR ZI) 


Redactor-Șef 
RĂZVAN CODRESCU 


Redactori 
MIHAIL ALBIŞTEANU 
ALINA IOANA DIDA 
MĂDĂLIN LACOB 
CONSTANTIN MIHAI 


Colaboratori permanenți 
DEMOSTENE ANDRONESCU 
DAN CIACHIR 
VLAD DIACONU 
PAUL GHIȚIU 
PAUL S. GRIGORIU 
VADIM GUZUN 
SORIN LAVRIC 
FLORIN-CIPRIAN MITREA 
BODGAN MUNTEANU 
PAUL NISTOR 
CRISTI PANTELIMON 
VIOREL PATRICHI 





RADU PREDA 
TEODORA ROŞCA 
DAN STANCA 


Fotografii 
IRINEL CÎRLĂNARU 
GEORGE CRĂSNEAN 


Documentarist 


RADU GREUCEANU 


Secretar de redacţie 


NICU BUTNARU 


Design & DTP 
VALENTIN DAN 


Ediţie pe internet 
www.rostonline.org 


IONUȚ TRANDAFIRESCU 


Anul X e Numărul 111-112 « Iulie-August 2012 





Fotografia reprodusă pe coperta 4 
este realizată de Claudiu Târziu 





Editor Asociaţia „Rost“, Calea Vitan nr. 242, sector 3, Bucureşti 
Corespondenţă O.P. 23 - C.P. 27, sector 6, Bucureşti Telefon 0740.103.621 
Email redactiaerostonline.org ISSN 1583-6312 
Tipar Grupul de presă și tipografie ROMPRINT 





Reproducerea articolelor apărute în revista ROST este permisă numai cu acordul scris al 


redacţiei. Revista este difuzată în ţară şi în comunităţile româneşti din Europa, SUA şi Canada. 






GHEORGHE JIJIE 
ÎN FAIRE-PART 





VOCAŢIA | 
RELIGIOASĂ 
A FEMEII 





AGORA 


Respect 
de Claudiu Târziu 1 


«Luptători împotriva 
lui Dumnezeu»? (Il) 
de Răzvan Codrescu 8 


O ţară bolnavă 
de Jean Lauxerois 
trad. de Marcel Petrişor 16 


Basarabia, de la 

istoria reală la politica 
manualelor şcolare 

de Paul Nistor 20 


ÎN ACEST NUMĂR SEMNEAZĂ 
Flori Bălănescu, istoric 

Răzvan Codrescu, scriitor, 
ultima carte publicată: Crucile 
pustiei: poeme neptice (2010) 
Vlad Diaconu, publicist 

Emil Marian Ember, preot 
Vadim Guzun, jurist, doctorand 
în Istorie, diplomat, ultima carte 
publicată: Foametea, piatiletka 
şi ferma colectivă: documente 
diplomatice româneşti (2011) 


* REPERE 









MODEL DE LUPTĂTOR 
PENTRU ROMÂNITATE 






Di 





TORIA REALĂ 


1 4 
MANUALELOR ȘCOLARE 


REPERE 


Neculai Popa. Model de 
luptător pentru românitate 

de Claudiu Târziu 24 
Povestea lui Neculai Popa 
spusă de el însuşi 

de Flori Bălănescu 26 
Ștefane, Măria-Ta, 

tu la Putna nu mai sta! 

de Neculai Popa 31 
De ce este Eminescu 

filosof politic? (11) 

de Florin-Ciprian Mitrea 34 
Interviu cu ÎPS Teodosie, 
Arhiepiscopul Tomisului 


de Claudiu Târziu 38 
Comunicare 

versus comuniune 

de Radu Preda 46 


Pornografia şi 
copiii... de acasă 
de Pr. Emil Marian Ember 58 


Jean Lauxerois, filosof, ultima carte 
publicată: La beaute des mortels. Essai 
surle monde grecă l'usage des hommes 
d'aujourd'hui (2011) 

Sorin Lavric, scriitor, traducător, 
doctor în Filosofie, ultima carte publicată: 
10 eseuri (2010) 

Florin-Ciprian Mitrea, doctor în Ştiinţe 
Politice, cercetător la Institutul de 
Cercetări Politice, Universitatea Bucureşti 
Bogdan Munteanu, doctor în Ştiinţele 
Naturii, profesor, publicist, ultima carte 


nosT pri 









A DOUA 
MĂNĂSTIRE 
PENTRU MARTIRII 
ÎNCHISORILOR 
COMUNISTE 





Cum ne schimbă 
internetul viaţa? 
de Vlad Diaconu 60 


Ecumenismul (11) 
text răspîndit de 
Mănăstirea Paraklitou, Grecia 64 


Un haiduc împotriva 
uitării româneşti 


de Răzvan Codrescu 68 
Gheorghe Jijie în faire-part 

de Sorin Lavric 73 
LITERATURĂ 

Poezie 


Dante Alighieri, 
Divina Comedie, Purgatoriul, 
Cîntul XXVI 


traducere de Răzvan Codrescu 76 
Proză 

lon Te-Leagă 

de Răzvan Codrescu 80 


publicată: Mişcarea Legionară: cuget, 
repere, atitudini (2000) 

Paul Nistor, doctor în Istorie, cercetător 
la Institutul „A. D. Xenopol” — laşi, ultima 
carte publicată: Înfruntînd vestul. PCR, 
România lui Dej şi politica americană de 
îngrădire a comunismului (2005) 

Cristi Pantelimon, conf. univ. dr. 
Facultatea de Sociologie, Universitatea 
„Spiru Haret“, Bucureşti, ultima carte 
publicată: Corporatism şi economie. Critica 
sociologică a capitalismului (2009) 


REPERE 


Comunicare 
versus comuniune 


Marginalii social-teologice despre internet 


| ză 








unt. - 
a A e, cert 


= 





Cintul XXXVI 





DECANTĂRI 


Miracolul unei deveniri: 
Jurnalul fericirii 
de Bogdan Munteanu 88 


Edmund Burke şi critica 
raționalismului abstract al 
Revoluției franceze (1) 

de Cristi Pantelimon 98 


Vocaţia religioasă a femeii 
de Paul Evdokimov 
trad. de loana Milutinovici 108 


O vizită regală românească 
la Sankt Petersburg (1914) 
de Vadim Guzun 112) 


Marcel Petrişor, scriitor, fost deținut 
politic, ultima carte publicată Cumplite 
încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai 
temniţelor comuniste (2011) 

Neculai Popa, fost deținut 

politic, preşedinte al Consiliului 
Româno-American din Los Angeles 
Radu Preda, doctor în Teologie, lector 
universitar, U.B.B. Cluj-Napoca, publicist, 
ultima carte publicată: Revenirea lui 
Dumnezeu. Studii social-teologice (2011) 
Claudiu Târziu, jurnalist 


AGORA 


„Revoluţia bunului-simţ“, la 
capăt de linie. „Revoluţia bunu- 
lui-simț“, anunțată de Crin Anto- 
nescu acum trei ani, e pe cale să 
ajungă la final. S-a dovedit una 
de bun-simţ exact în măsura în 
care Cabinetul Ponta s-a dovedit 
„cel mai cinstit guvern“ alultimi- 
lor 20 de ani. 

Adormită vreme îndelungată, 
din pricina oboselii de care sufe- 
ră El Lider Maximo Antonescu, 
după nopţile de poker şi whisky, 
„revoluţia“ s-a dezlănțuit după 
ce gurul socialist Adrian Năs- 
tase, şeful Consiliului Naţional 
al PSD, a fost condamnat cu 
executare la doi ani de închi- 
soare într-un dosar de corupție 
din cele trei pe care le are pe rol. 
Atunci au realizat liderii USL că 
nu se pot lăsa la mîna unei Jus- 
tiţii independente și că, pentru 
a pune mîna pe ea, trebuie să-şi 
atribuie şi funcţia de preşedinte 
al ţării. Doar nu erau să aştepte 
ca şi alți mari patrioţi de-ai lor 
să fie băgați după gratii! De ajuns 
că o dată cu Năstase le-a intrat la 
răcoare şi un sponsor, Sorin Ovi- 
diu Vântu (dar el cel puţin a fost 
demn și nu s-a smiorcăit ca gurul 
socialist, nici nu s-a prefăcut că 
vrea să se omoare). 

Prin urmare, preşedinţii PDL 
ai celor două Camere ale Par- 
lamentului, Roberta Anastase 








şi Vasile Blaga, au fost înlocuiţi 
din funcţie, prin încălcarea le- 
gii. Avocatul Poporului, Gheor- 
ghe Iancu, a fost schimbat cu 
un socialist, fără nici un motiv 
legal. Curţii Constituţionale i-au 
fost restrînse atribuţiile printr-o 
Ordonanţă de Urgenţă (ceea ce 
e ilegal), pentru a nu mai putea 
cenzura legile neconstituționale 
date de Parlament. Doi judecă- 
tori ai Curţii sînt vizaţi pentru a 
fi înlocuiţi, deşi este ilegal atita 
vreme cît nu li se poate imputa 
nimic în exercițiul funcțiunii şi 
mai au cîțiva ani de mandat. Mo- 
nitorul Oficial a fost trecut din 
subordinea Camerei Deputaţi- 
lor în cea a Guvernului, pentru 
ca acesta să publice după bunul 
plac actele normative, mai repede 
sau mai lent, potrivit intereselor 
sale (de pildă, hotărîrea Curţii 
Constituţionale, care spunea că 
președintele Statului este cel care 
reprezintă România la Consiliul 
European, nu a fost publicată 
nici la două săptămîni de la emi- 








tere; între timp, premierul Vic- 
tor Ponta a încălcat-o, mergînd 
el la Bruxelles, după ce l-a blocat, 
prin manevre administrative, pe 
Băsescu). Președintele României, 
Traian Băsescu, a fost suspendat 
din funcţie, iar pe 29 iulie va avea 
loc un referendum prin care elec- 
toratul îl poate demite. 

Nu-i compătimește nimeni 
pe Băsescu, Anastase și Blaga, 
căci îşi merită soarta, pentru 
cum au guvernat, la fel ca M.R. 
Ungureanu şi restul demnitari- 
lor PDL mătrășiţi. Unii dintre ei 
vor trebui să răspundă și penal. 
Însă, cei care îi înlocuiesc o fac 
într-o manieră care ar trebui să 
ne cutremure. Dacă USL a călcat 
totul în picioare (legi, instituţii, 
oameni) pentru a-i evacua pe li- 
derii pedelişti, vă închipuiţi cum 
se va purta cu românul simplu, 
cum va conduce țara? Vom avea 
răspunsul foarte curînd. 

Cei care gîndiți că scopul 
scuză mijloacele, să nu vă plin- 
geţi cînd veţi fi victime ale ace- 
leiaşi logici. Şi nu uitaţi: revolu- 
ţiile îşi devorează fiii, în general! 
Nu şi părinții. 


Sfirşitul unei săptămîni politice 
nebune. Efectele noii „revoluţii“ 
socialiste, încheiate, pe 6 iulie 
a.c., cu suspendarea din funcție 
a președintelui Traian Băsescu: 
1. Traian Băsescu îşi încheie ca- 
riera politică; 2. Crin Antonescu 
îşi împlineşte visul, va fi preşe- 
dinte al ţării, dar numai pentru 
cîteva luni, căci va pierde alege- 
rile; 3. Victor Ponta va fi silit să 
demisioneze, sub presiune inter- 
națională, şi va fi tîrît în justiţie; 
4. Adrian Năstase va fi grațiat 
după referendumul din 29 iulie 
a.c.; 5. PDL este salvat de la dez- 
astru, avînd nesperata şansă să-i 
fie uitate erorile şi ororile guver- 
nării, ba chiar şi la un scor bun în 
alegerile generale; 6. PNL nu mai 





ROST 111-112 


există; 7. Vechii politicieni ai par- 
tidelor parlamentare au dovedit 
încă o dată că sînt expirați (dis- 
cursul lui Vasile Blaga, liderul 
PDL, a fost relevant pentru toată 
generaţia sa); 8. Politicienii ti- 
neri ne-au vindecat de iluzia că o 
schimbare de generaţie înseam- 





nă şi o ameliorare a clasei politice 
(vedeţi cazul lui Dan Şova, de la 
PSD, de-o pildă); 9. Euro va ajun- 
ge la 5 lei pînă la sfîrşitul anului, 
ţinta deficit bugetar va fi depăşită 
cu mult, situația economică va fi 
deja foarte rea pînă la alegeri. 


Pe cînd va fi „deţinut politic“ 
şi Micul Furtilescu?. În numai 
două luni de guvernare, USL ne-a 
dovedit, dacă mai era nevoie, că 
se poate şi mai rău. Premierul 
Victor Ponta, supranumit Micul 
Furtilescu după ce s-a vădit un 
plagiator netalentat, funcționea- 
ză ca un excelent PR pentru PDL 
şi pentru Traian Băsescu. Ma- 
trapazlicurile şi prostiile PDL 
devin pasabile, prin comparaţie 
cu violarea repetată a legii şi mîr- 
şăviile acestui PSD cu trei capete 
botezat, la derută, USL. Autorita- 


rismul hăhăit al lui Băsescu pare 
o copilărie pe lingă manifestările 
tiranice ale lui Ponta. 

Prea convinşi că alegerile 
parlamentare sînt câştigate deja, 
liderii USL au început să se com- 
porte în vechiul stil pesedist, în 
care disprețul față de lege şi de 


| 
| 





= 


cetăţeni se împletește cu cinis- 
mul voios şi cu minciuna abjectă. 
Prin urmare, mătură tot ce le stă 
în cale: oameni, instituţii, legi. 
Pentru că întotdeauna vina e în 
afara USL. Nu Ponta e vinovat că 
a plagiat, ci Băsescu, pentru că 
l-ar fi dezvăluit prin mașinaţiuni. 
Nu Năstase e vinovat că a strîns 
bani cu japca de la constructori 
pentru campania electorală din 
2004, în celebrul caz „Trofeul 
Calităţii“, ci Băsescu, care, prin 
influenţa sa malefică, ar fi făcut 











Lip vonnerarre VORBE, FAPTE 


ca fostul prim-ministru să fie pe- 
depsit de Justiţie. Nu USL e vino- 
vată că a elaborat o lege necon- 
stituțională - a „votului unino- 
minal pur“ —, prin care urmarea 
să-şi asigure peste 80% din voturi 
în alegerile generale, ci Curtea 
Constituțională că a respins-o 
pe temeiul legii fundamentale a 
Statului român. Nu Ponta e vino- 
vat că a încălcat Constituţia şi o 
hotărtîre a Curţii Constituţionale, 
asumîndu-și samavolnic rolul de 
şef al Statului român într-o reu- 
niune internaţională (fără nici 
un folos pentru nimeni, după 
cum s-a dovedit), ci judecătorii 
CC care ar fi deliberat „politic“. 
Apropo, dacă mai repetă figura 
asta, Ponta riscă să devină „deţi- 
nut politic“ lingă mentorul său, 
Năstase. Asta dacă nu cumva îşi 
duce la îndeplinire planul de a re- 
duce rolul CC la unul decorativ şi 
dacă nu-l demite şi pe Băsescu, 
cu ajutorul Parlamentului pînă 
mai ieri ilegitim - în viziunea 
sa —, iar astăzi cel mai legitim (la 
fel de legitim pe cît este de cinstit 
Cabinetul său). 

Ehei, şi nu sînt rezolvate de- 
ocamdată decît urgenţe care ţin 
de lupta politică pentru supre- 
maţie. Să te ţii cînd USL va trece 
la devalizarea economiei, că aici 
are cu adevărat expertiză. Ponta 
a dat semnale pentru clienții săi: 
aveţi răbdare pînă după alegeri, 
cînd vom da drumul şi la Roșia 
Montană, vom vinde şi Cupru- 
min, vom deschide şi exploatarea 
gazelor de şist (taman capetele de 
acuzare — şi pe bună dreptate - 
împotriva debarcatului guvern 
M.R. Ungureanu), vom da pe ni- 
mic şi Poşta, şi Hidroelectrica... 

Singura care îi mai pune pro- 
bleme USL este Justiţia, care pare 
să-şi fi adus aminte, în sfîrşit, că 
e şi ea putere în Stat. Prin urma- 
re, a devenit duşmanul numărul 
unu al guvernului Ponta. A] 





ROST 111-112 


AGORA 





Marţi 


3 iulie 2012 
Fdiţia | 


ZIAR VERTICAL 


luliu Maniu 


Prim-ministru: 
10,11.1925- 07.06.1950 

13.06.- 08.10.1930 
20.10.1952 = 12.01.1933 

Veniteneiarul Sighet 
LC nete 


Pa a E E N 
Constantin Argetoianu 





Prim-ministru: 
24.09. 23.11.1939 
Penuteoctarui Stghet 


URNALUL -- 


NAŢIONALE 
Foști prim-miniștri 
ai României 
deţinuţi politic 








XX 
Numânul 5052 


Gheorghe Tătărescu 


Prim-ministru: 


05.01.1934-28.12.1957 
24.11.1939204.07.1940 


Vemtenctanul Sighet 


lon Gigurtu 


Prim-ministru: 
04.07.- 04.09.1940 
ennencanrul Râmnicu-Sărat 








Generalul 
Arthur Văitoianu 





Prim-ministru: 


27.09.= 28.11.1919 








Veneotiarul Sahet 





După 65 de ani 
Adrian Năstase 





Prim-ministru: 


28.12.2000 -24.1222004 
Penitenetasul Habona 














La fel ca în epoca de glorie 
Iliescu - Năstase, năimiţii din 
presă ai USL încearcă să justifi- 
ce mizeriile USL. Şi o fac cu atita 
nesimţire încît, prin comparaţie, 
jurnaliștii de casă ai PDL par 
obiectivi. 

Manipularea la care se dedă 
presa uselistă este atît de primi- 
tivă încît nu ştii dacă se datorea- 
ză în mai mare măsură prostiei 
„jurnaliştilor“ sau părerii lor 
foarte proaste despre români. 
Căci trebuie să fii ori tembel, 
ori foarte sigur că ai de-a face 





cu un popor de oligofreni, cînd 
tipăreşti o pagină întîi ca Jurna- 
lul Naţional din 3 iulie a.c.. Cu 
această porcărie sinistră, oame- 
nii informatorului Securităţii 
Dan Voiculescu (care a amînat 
in extremis să devină „deţinut 
politic“, demisionînd din Parla- 
ment şi mutîndu-şi astfel dosa- 
rul la o instanţă pe care o crede 
mai blîndă) a atins străfundurile 
jegului de presă. Să compari un 
corupt ca Năstase cu un om poli- 
tic de onestitatea lui Iuliu Maniu 
e strigător la cer. Dar, să recu- 





noaştem, este şi ilar, măcar pen- 
tru că „deţinutul politic“ Năstase 
Adrian a înfundat puşcăria chiar 
în plină guvernare a PSD, partid 
în care deţine funcția de preşe- 
dinte al Consiliului Naţional. 
Poate JN la perspectiva asta s-a 
gîndit: că şi Năstase, şi Maniu au 
fost condamnaţi în timpul unor 
guverne comuniste. 


200 de ani de criză identitară. 
Pe data de 28 mai, Hanul lui Ma- 
nuc a găzduit ultima conferință 
de comunicări ştiinţifice, dedi- 
cată împlinirii a 200 de ani de la 
semnarea Tratatului de la Bucu- 
reşti dintre Imperiul Rus şi Im- 
periul Otoman. Fără ca românii 
să ştie ceva, cele două imperii au 
tirguit între ele teritoriile româ- 
nilor din estul Moldovei istorice. 
Rusia a cerut atunci toată Mol- 
dova şi toată Valahia. O simplă 
conjunctură a făcut ca nu toţi să 
vorbim ruseşte. 

Ultima comemorare a fost or- 
ganizată de Asociaţia Ambasado- 
rilor şi Diplomaţilor de Carieră 
din România. Toţi participanţii 
au căzut de acord că dezastrul ro- 
mânilor din partea de est a Mol- 
dovei istorice a început la 16/28 
mai 1812. „Nu voi lăsa românilor 
decît ochii, ca să poată plînge“, ar 
fi spus generalul Kutuzov, care 
conducea delegaţia țaristă de la 
București. Tîrgul dintre Imperiul 
Otoman şi Imperiul Rus este ani- 
versat şi în prezent de către ruși, 
în timp ce românii fac doar co- 
memorări la Chişinău, la Iaşi şi la 
Bucureşti. Au fost şi congrese de 
istorie la Chişinău şi la Iaşi, unde 
istoricii ruşi au venit tot cu tezele 
lui Stalin: limba moldovenească 
şi poporul moldovenesc există, 
era dreptul Rusiei să ia Basara- 
bia, Bucovina şi Herţa pentru că 
trupele rusești au trecut pe-aco- 
lo sute de ani, poporul român 
s-a format în a doua jumătate a 





ROST 111-112 


secolului al XIX-lea în unele te- 
ritorii ale Valahiei şi Moldovei 
istorice etc. Iată de ce studiul is- 
toriei naţionale vechi nu trebuie 
abandonat, cum se întîmplă as- 
tăzi în România. 

Academicianul loan Scurtu a 
reamintit că tragedia Basarabiei 
a început cu tot concursul mari- 
lor puteri occidentale. La fel s-a 
întîmplat şi la Conferința de Pace 


din 1947, cînd România, victimă 
a pactului Molotov-Ribbentrop, 
a fost abandonată în fața Rusiei 
Sovietice. „Sigur că putem consi- 
dera că Rusia ne-a făcut mult rău, 
dar teritoriile trebuie să le cerem 
de la Ucraina, iar nu de la Rusia. 
Apoi, nu am văzut nici un lider 








“BASARABIA 





politic de la Bucureşti, care să 
intervină pe lîngă Washington, 
Londra și Paris pentru îndrepta- 
rea acelui abuz“, a spus istoricul. 

Sufletul acestei manifestătri 
a fost ambasadorul Aurel Pre- 
da Mătăsaru, care a prezentat 
o excelentă comunicare. „Rusia 
îşi face apariția în teatrul politic 
european în a doua jumătate a 
secolului al XVII-lea. Martor 


28 MAI 1812 


CID ez 





în epocă, Jacques Fervourt, un 
charge d 'affaires francez la Sankt 
Petersburg, aprecia: „Dacă ambi- 
ţiile ruseşti nu sînt luate în sea- 
mă, efectele lor ar putea fi fatale 
pentru vecini... O astfel de naţi- 
une are stofă de cuceritor“. 

Țara noastră a simţit din plin 
efectele acestui avertisment. 
Astfel, prin tratatul de la Luţk, 
Petru cel Mare se obligă să nu se 
amestece în treburile interne ale 
Moldovei şi să nu intervină în 
problema succesiunii la tronul 
Moldovei atunci cînd acceptă, 
în articolul 3, că „noi, marele 
stăpînitor, Măria noastră ţarul, 
făgăduim pentru noi şi pen- 
tru urmaşii urmaşilor noştri la 
tronul Rusiei să recunoaştem 









119):158'/0):9:5:50 7.0: 


pămînturile principatului Mol- 
dova ca fiind cele cuprinse între 
rîul Nistru, Camenița, Bender, cu 
tot ţinutul Buceacului, Dunărea, 
graniţele ţării muntenești şi ale 
Transilvaniei după delimitările 
făcute cu acele țări“. Cincizeci 
de ani mai tîrziu, Metternich, 
cancelarul imperiului austriac, 
avertiza că țarul Rusiei Alexan- 
dru 1 nu concepea o alianţă care 
să dureze mai mult de 5 ani, 
„deoarece ceea ce ţarul visează 
noaptea face ziua“. 

Imperiul rus a încorporat 
astfel Basarabia, efort care a cos- 
tat Moscova 200 de milioane de 
ruble de aur pentru mituirea de- 
legaţilor turci la tratativele de la 
Bucureşti, inclusiv mituirea lui 
Manuk-bey cu o moşie imensă 
în Basarabia, precum şi a dem- 
nitarilor turci de la Istanbul, la 
care s-au adăugat reprezentanții 
diplomatici ai marilor puteri oc- 
cidentale ale vremii, acreditaţi în 
această capitală. 

Marea Unire de la 1918 a fost 
batjocorită pe timp de pace în 
1997, cînd Emil Constantinescu 
şi Adrian Severin „au acceptat 
inacceptabilul, semnînd - în nu- 
mele poporului român - Trata- 
tul politic «de bază» cu Ucraina, 
una din succesoarele imperiului 
muscălesc, tratat care consfințea 
raptul, sau cea mai mare parte a 
lui, înfăptuit de Kutuzov la Bu- 
cureşti, acum 200 de ani“, a spus 
Aurel Preda. (V. P.) L_ 








ROST 111-112 


AGORA 


«LUPTĂTORI 
ÎMPOTRIVA LUI 


DUMNEZEU»? 


PARTEA A DOUA Textul acesta a fost făcut public mai întîi pe internet, 
acum văzînd în premieră lumina tiparului 

(în Lumea credinței a apărut numai un rezumat al 

lui). Fiind foarte lung, am optat, în revistă, pentru 
publicarea lui în serial, cu unele adaosuri de ultimă 
oră. Între timp, la TVR INFO, d-l Răzvan Bucuroiu 

a realizat o dezbatere pe aceeași temă, în cadrul 
emisiunii „De la plus la infinit“, care sper că a adus 
unele lămuriri necesare sau că măcar a stimulat o 
meditaţie mai adîncă și o atitudine mai responsabilă în 
faţa provocării numite „Statele Unite ale Europei“, dar 
şi a „globalizării“ în general, nu doar cu „scrupule“ 
politico-ideologice şi economico-financiare, ci și 

- chiar dacă „se poartă“ din ce în ce mai puţin — 
socio-morale şi cultural-spirituale. În ordinea 
conștiinței și sensibilităţii creştine, această schiță de 
„teologie a neamului“ e în primul rînd o invitaţie la o 
adordare mai sistematică a problemei, pe care teologia 
contemporană n-o poate ocoli la nesfârşit. 


RĂZVAN CODRESCU 


razvan.codrescuQrostonline.org 








IV 
Din unghiul de vedere al unei 
poziționări creştine, interesează 
dacă această realitate incontes- 
tabilă - naţi(une)a sau neamul — 
este de la oameni sau este de la 
Dumnezeu. Episodul biblic al 
Turnului Babel (Facerea 11, 1-9) 
sprijină aserţiunea că diferenţie- 
rea „limbilor“ (cuvînt care în ve- 
chime avea şi înţelesul de „nea- 
muri“) nu-i străină de voinţa şi 
lucrarea divină, dar într-un sens 
mai degrabă corecţional. Acest 
vag mit paleosemitic are mai 


degrabă relevanță morală şi nu 
explică decît o latură a proble- 
mei. Etnicul (sinteză inefabilă de 
sînge şi suflet) e asociat de obi- 
cei cu o anumită limbă şi cu un 
anumit spaţiu, dar între acestea 
nu-i o legătură indisolubilă sau 
o convergență necesară. Există 
în istorie şi neamuri care şi-au 
pierdut limba sau teritoriul, dar 
nu şi identitatea etnică, iar cazul 
cel mai relevant e chiar cel al po- 
porului evreu. „Amestecul lim- 
bilor“ nu constituie nicidecum 


un criteriu suficient în explicarea 
diferenţelor etnice sau a misteru- 
lui etnogenetic. 

Spre o perspectivă providenţi- 
alistă ne duce şi puternica încre- 
dințare a lui Israel că este „popo- 
rul lui Dumnezeu“, ales şi chemat 
să parcurgă mesianic o istorie 
sfintă, păzindu-și cu habotnicie 
temeiurile identitare, tocmai din 
răspundere față de Dumnezeul 
său şi de ordinea divină a Cre- 
aţiei. Numai că originea şi mi- 
siunea de sus Israel le revendică 





ROST 111-112 


strict pentru sinel, pe cînd pe noi 
ne preocupă o explicație integra- 
toare, în măsură să dea seama nu 
doar de un neam, ci de toate nea- 
murile, consfinţite ca atare prin 
universalismul mesajului creștin 
(„La ai Mei am venit şi ai Mei nu 
M-au primit; chema-voi neamu- 
rile şi acelea Mă vor preamări!“). 
Cert este că nicăieri în Sf. Scrip- 
tură, nici în Vechiul Testament, 
nici în Noul Testament, nu-i 
contestată (sau măcar pusă la 
îndoială) legitimitatea existenţei 
diferenţiate a neamurilor în isto- 
rie. Faimosul loc epistolar, citat 
adeseori cu jubilaţie decerebrată 
(şi, desigur, decontextualizat), 
unde Sf. Apostol Pavel zice: „Nu 
mai este iudeu, nici elin; nu mai 
este nici rob, nici liber; nu mai 
este parte bărbătească şi parte 
femeiască, pentru că voi toţi una 
sînteți în Hristos lisus“ (Galateni 
3, 28) are un înţeles pur spiritu- 
al, referindu-se la egalitatea de 
principiu a oamenilor în fața lui 
Dumnezeu, nu la formele vieţii 
seculare. În lume, iudeul este iu- 
deu şi elinul este elin, tot aşa cum 
bărbatul este bărbat şi femeia este 
femeie, iar aceste diferențieri nu 
sînt cîtuși de puţin rele sau vi- 
novate. Ba mai mult, Biblia ne 
încredințează (cf. Deuteronomul 
32, 8-9; dar şi Daniel 10, 13-21) că 
Dumnezeu a rînduit îngeri pro- 
tectori fiecărui neam (de Israel 
văzînd EI Însuşi). 

În cartea sa Despre îngeri?, 
d-l Andrei Pleşu are un frumos 
capitol intitulat „Îngerii, muzi- 
ca lumii şi națiunile“ (p. 158 şi 
urm.), din care îmi îngădui aici 
cîteva spicuiri: „Toţi marii învă- 
țaţi ai creştinismului timpuriu 
sînt de părere că, în economia 
divină, fiecare seminţie își are 
îngerul ei păzitor. Nu doar in- 
dividul uman are, prin urmare, 
un înger [păzitor], ci şi poporul 
din care face parte. Iată, în acest 






sens, un pasaj semnificativ din 
[Sfîntul] Vasile cel Mare (sec. al 
IV-lea): «Ştim încă de la Moise 
şi de la Profeţi că există îngeri 
înainte-stătători ai tuturor na- 
ţiunilor... Aceste căpetenii şi gu- 
vernatori puşi să ocrotească şi să 
supravegheze popoarele ce li s-au 
dat în grijă sînt fără de număr». 
[...] Comentarii iudaice la legen- 
da Turnului Babel (Testamentum 
Nephtali) precizează că răspîndi- 


Turnul Babel. * a 
Hendrik.ljl van Cleverți, 


rea pe întreg pămîntul a urmași- 
lor lui Noe s-a făcut cu ajutorul 
unei armate de 70 de îngeri, care 
i-a învăţat pe oameni 70 de limbi 
diferite. Origene consideră şi el 
că la originea limbilor naţionale 
stau îngerii (cf. infra, «Îngeri şi 
litere», pp. 204-206). Sîntem, așa- 
dar, îndreptăţiţi să ne imaginăm 
că la temelia fiecărei comunități 
etnice se află un principiu spiri- 
tual, un înger, care se exprimă 
în felul de a fi al respectivei co- 
munităţi, în destinul ei istoric, 
în limba şi cultura ei. [...] În ase- 
menea măsură se identifică înge- 


PENTRU O TEOLOGIE A NEAMULUI 


rii neamurilor cu neamurile pe 
care le păstoresc, încît, potrivit 
tradiţiei, ei vor fi chemaţi să răs- 
pundă o dată cu ele la Judecata 
de Apoi“ (pp. 165-166). Hristos 
este însă mai mare peste îngeri şi 
în El avem supremul „interlocu- 
tor ceresc al fiecărui individ şi al 
fiecărei naţiuni“ (p. 168). 

Iată că nici teologia Sfinţilor 
Părinţi ai Bisericii nedespărțite, 
fie ea răsăriteană sau apuseană, 





nu se pronunţă în alt sens; ba 
mai mult, Biserica Ortodoxă, 
care a păstrat cel mai fidel în- 
văţătura tradițională, a dăinuit 
firesc în duhul organicității et- 
nice, orînduită treptat în Bise- 
rici naționale, pe temeiul uni- 
tății în diversitate a întregii Firi 
create. Apusul, din păcate, s-a 
îndepărtat de această viziune re- 
alist-spirituală, absolutizînd uni- 
tatea în detrimentul diversității, 
cu căutarea raționalistă a unui 
universalism abstract, precur- 
sor religios al universalismelor 
laicizate ale modernităţii, Ş 





ROST 111-112 





AGORA 


de la „cosmopolitismul“ sau 
„internaționalismul“ de ieri pînă 
la „mondialismul“ sau „globalis- 
mul“ de azi. Cu toate acestea, na- 
tura lucrurilor a opus rezistență 
semnificativă abuzurilor artifi- 
ciale, naţiunile conservîndu-și 
cu îndărătnicie ființa şi conști- 
inţa de sine, chiar dacă pe fondul 
unei crize tot mai accentuate, ce 
pare a permite astăzi, cel puţin 
în spaţiul euro-american, pasul 
îndelung pregătit spre abolirea 
definitivă a structurilor naţio- 
nale, adică a întregii ordini tra- 
diționale a lumii. 

Cum se poate fundamenta 
teologic, pe baze scripturistice 
şi patristice, dar şi în confrun- 
tare deschisă cu provocările 
oneroase ale modernităţii, exis- 
tența legitimă a naţiunilor şi a 
naţionalismelor subsecvente se 
poate vedea şi din numeroase- 
le dezbateri purtate pe această 
temă în România interbelică, 
fie de oameni de ştiinţă creştini, 
precum Nicolae C. Paulescu sau 
Simion Mehedinţi, fie de filo- 
sofi cu sensibilitate teologică, 
precum Nae Ionescu sau Vasile 
Băncilă, fie de ideologi politici ai 
dreptei creştine, precum Corne- 
liu Z. Codreanu sau Petre "Ţuţea, 
fie de teologi propriu-ziși, pre- 
cum Nichifor Crainic sau Du- 
mitru Stăniloae. Au avut loc şi 
polemici de amploare pe această 
temă (cea mai faimoasă fiind 
probabil cea din 1937, în care au 
fost angajaţi Nae Ionescu, Radu 
Dragnea, Dragoş Protopopescu 
şi Dumitru Stăniloae). Gândi- 
rismul, şcoala lui Nae Ionescu 
şi legionarismul (cel puţin pînă 


la moartea întemeietorului său 
şi „decapitarea“ generală a Miş- 
cării: 1938-1939) au avut ca nu- 
mitor comun spiritualismul şi 
naționalismul creştin (uneori, 
ce-i drept, cu supralicitări mai 
degrabă ortodoxiste decît orto- 
doxes, de unde o anume rezervă 
a teologiei oficiale, ce nu trebuie 
nicidecum interpretată ca ostili- 
tate de principiu). Etnicul, chiar 


abordat din perspective diver- 
gente (Constantin Rădulescu- 
Motru, Dimitrie Gusti, Lucian 
Blaga etc.), a constiuit o preocu- 
pare de căpătii, cu rezultate con- 
siderabile, pe nedrept ignorate 
astăzi (cînd nivelul dezbaterilor 
congenere, impus din Occident, 
e unul aproape derizoriu, sub 
pretenţia unui soi de ştiinţifism 
ideologizat, ad usum gentilium). 








10 


ROST 111-112 


Cea mai solidă fundamentare 


metafizică a naţiunii în duhul 
teologiei mistice răsăritene, de 
la înălțimea unei înalte autori- 
tăţi teologice, dar şi cu o bună 
respiraţie filosofică, îi aparţine 
fără îndoială părintelui Dumitru 
Stăniloae şi se regăseşte în prima 
parte a volumului Ortodoxie și 
românismt, care sintetizează un 
deceniu de dezbateri serioase pe 
tema respectivă”. 

Se întîmplă însă că diferitele 
denaturări ale naţionalismului 
în istoria politică a secolului XX 
au dus treptat la o compromitere 
nedreaptă a înseşi ideii naţiona- 
le, ba chiar la o abruptă echiva- 
lare a ei cu ceea ce se numește 
îndeobşte rasism, şovinism sau 
xenofobie. Faptul acesta a con- 
venit mai tuturor taberelor po- 
litice de stînga, care s-au grăbit 
să-şi scoată de aici argumente 
aparent îndreptăţite în sprijinul 
promovării diferitelor interna- 
ționalisme, mai mult sau mai 
puţin democratice. Criza iden- 
titară a devenit una dintre măr- 
cile „omului recent“ și principa- 
lul factor dizolvant al culturilor 
tradiţionale. 

Se pune însă întrebarea dacă 
procesul tot mai accelerat de 
deznaționalizare a lumii nu re- 
prezintă cumva o violentare a 
ordinii fireşti a existenţei istori- 
ce? Nu cumva se petrece, la nive- 
lul „naţiunilor“ şi al „patriilor“, 
un proces de uniformizare ten- 
denţioasă, foarte asemănător cu 
cel încercat la nivelul indivizilor 
în diferitele regimuri totalitare 
(şi mai ales în cel comunist)? Nu 
e oare la fel de scandalos să pui 
între paranteze personalitatea 
istoriceşte consolidată a unor 
comunităţi ca și pe aceea a unor 
indivizi umani? Dacă fiecărui 
om i se recunoaște dreptul la 
personalitate proprie şi la liberă 
determinare, atunci de ce acest 






drept nu s-ar cuveni respectat și 
în cazul comunităţilor naționa- 
le? Cum să nu existe temeri, în 
faţa acestor tendinţe nivelatoare 
cu vădit substrat ideologic, că 
internaționalismul democratic al 
„noii ordini mondiale“ (sintagmă 
adeseori grafiată cu majuscule) 
nu-i decit o formă camuflată de 
totalitarism, ale cărui victime nu 
vor mai fi atît indivizii luaţi izo- 
lat, cît comunităţile tradiționale? 
Din acest punct de vedere, nu ne 
aflăm decît pe linia de continu- 
itate a comunismului marxist 
(„Proletarul n-are patrie!“), deci 
a aşa-numitului internaționalism 
proletar, ale cărui baze sînt, cum 
bine ştim, ateismul şi materia- 
lismul, adică atentatul de tip 
luciferic la „ordinea firească 
a lumii lui Dumnezeu“€. Cea 
care se vede agresată, îndărătul 
ordinii politice, este însăşi or- 


PENTRU O TEOLOGIE A NEAMULUI 


zeu, atît pentru sine, cît şi pen- 
tru aproapele. Trăitor în Biserică, 
creştinul are conştiinţa vie că nu 
se mîntuieşte „de unul singur“, 
ci că există cercuri concentrice 
de viață comunitară (familia, 
neamul, Biserica), pe care nu 
le poate eluda fără urmări pă- 
gubitoare (văzute şi nevăzute). 
Chiar dacă nu avem aici „ceta- 
te stătătoare“ (Filipeni 3, 10), ci 
„cetăţenia noastră este în ceruri“ 
(Evrei 13, 14), istoria sau „veacul 
de acum“ rămîne marea „scenă 
a mâîntuirii“, care nu ne poate 
fi indiferentă, după cum nu ne 
poate fi indiferent „trupul strică- 
cios“ în care viețuim cu nădejdea 
„nestricăciunii“ ce va să vie. Nu 
absolutizăm „lumea“, nici nu ne 
împătimim de ea, dar ne pasă de 
rosturile ei, căci tot ceea ce ne în- 
conjoară e sprijin sau piedică pe 
calea mântuirii. 


CEA MAI SOLIDĂ FUNDAMENTARE 
METAFIZICĂ A NAȚIUNII ÎN DUHUL 
TEOLOGIEI MISTICE RĂSĂRITENE, 
DE LA ÎNĂLŢIMEA UNEI ÎNALTE 
AUTORITĂŢI TEOLOGICE, DAR ŞI CU 

O BUNĂ RESPIRAȚIE FILOSOFICĂ, ÎI 
APARȚINE PĂRINTELUI DUMITRU 
STĂNILOAE ŞI SE REGĂSEŞTE ÎN 
VOLUMUL ORTODOXIE ŞI ROMÂNISM. 


dinea religioasă, care-n spaţiul 
nostru european - fie că le pla- 
ce, fie că nu le place unora sau 
altora - se identifică organic cu 
creştinismul”. 

De aceea, problema naționa- 
lă se cuvine rediscutată (şi) din 
perspectiva generală a creştinis- 
mului, cu toată responsabilitatea 
mistică şi morală pe care omul 
creştin o are în faţa lui Dumne- 


Conform ideologiilor curente, 
naţiuniles sînt contestate pentru 
că generează naţionalisme, iar 
naţionalismele sînt definite ca 
forme revolute de extremism şi 
intoleranță. Dacă națiunea este 
devalidată, atunci naționalis- 
mele rămîn fără obiect. Este un 
caz tipic de reducţonism ideolo- 
gic. În realitate, cum spuneam, 
existența naţiunilor este un Ş 





ROST 111-112 


11 





fapt de evidenţă elementară, iar 
naţionalismele reprezintă con- 
secinţe fireşti ale acestei stări 
de fapt. Că naţionalismele au 
ajuns uneori la excese reproba- 
bile, acesta e un adevăr. Nu în- 
seamnă însă că orice naționalism 
trebuie condamnat aprioric, aşa 
cum anumite excese pătimaşe ale 
iubirii nu ne îndreptăţesc să con- 
damnăm iubirea în sine — care nu 
numai că este bună, dar este cel 
mai mare bun. 

Părintele Stăniloae conchi- 
dea, la capătul unei minuţioase 
analize teologice: „Există, prin 


urmare, naționalism şi naţiona- 
lism. Există un naționalism care 
poate fi o grea cădere în păcat 
- şi de multe ori aşa este —, dar 
antinaționalismul e prin sine, ca 
fugă nu numai de forma creşti- 
nă a vieţuirii, ci şi de conţinutul 
ei firesc, o şi mai grea cădere 
în păcat. [...] Naționalismul, ca 
tot conţinutul natural al vieţii, 
chiar dacă nu ne mîntuie el, ci 
credința din el, nici nu ne pierde 
practicîndu-l cu credinţă. [...] 
Naționalismul, în sine luat, nici 
nu mîntuie, nici nu pierde. Dar 
în practică orice naționalism sau 


mîntuie, sau pierde, după cum 
este sau nu este străbătut de cre- 
dința creştină“ („Naționalismul 
sub aspect moral“, în Ortodoxie și 
românism, ed. 1998, p. 104). 


Mai întîi se cade arătat că națio- 
nalismul genuin n-are nimic 
de-a face cu şovinismul sau cu 
vreo altă formă de izolare ori 
agresivitate etnică. Tot aşa cum 
personalismul, la nivelul indivi- 
dual, nu-i o formă de însingu- 
rare sau de negare a celorlalți. 
Orice persoană este chemată să 





12 


ROST 111-112 






TRĂITOR ÎN BISERICĂ, CREŞTINUL 
ARE CONŞTIINŢA VIE CĂ NU SE 
MÎNTUIEŞTE „DE UNUL SINGUR“, CI 
CĂ EXISTĂ CERCURI CONCENTRICE 

DE VIAŢĂ COMUNITARĂ (FAMILIA, 
NEAMUL, BISERICA), PE CARE NU 

LE POATE ELUDA FĂRĂ URMĂRI 
PĂGUBITOARE (VĂZUTE ŞI NEVĂZUTE). 


se dezvolte cît mai mult pe linia 
propriei personalităţi, aceasta 
constituind singura modalitate 
optimă de contribuţie creatoare 
la organismul social. Tot așa, ori- 
ce neam este chemat să se dez- 
volte cît mai mult pe linia tradi- 
ţiei proprii, spre a aduce sporul 
său specific umanităţii înseşi, ca- 
re nu este altceva decit unitatea 
în diversitate a tuturor comuni- 
tăților umane, finalitatea lor 
armonică (integratoare, dar nu 
nivelatoare). E un adevăr banal 
că, bunăoară în ordinea valorilor 
spirituale, cu cît eşti mai speci- 
fic, cu atît eşti mai interesant şi 
mai universal. Căci fiecare este 
chemat să atingă universalitatea 
în propria lui specificitate. Uni- 
versalul este ideal, specificul este 
concret. Or, idealul trebuie întru- 
chipat în concret, pe care-l cata- 
lizează şi prin care se valorifică 
funcţional. Universalul viu, „în- 
trupat“, nu este nicidecum totali- 
zare amorfă, ci vastă simfonie de 
note specifice. Cei ce umblă să ne 
ispitească în numele unui univer- 
salism abstract şi impersonal sînt 
deopotrivă in-amicii „neamu- 
rilor“ şi ai „omenirii ; şi, implicit, 
ai lui Dumnezeu, Care a rînduit 
ca neamurile să existe prin fire şi 
să co-existe prin iubire, pină ce se 
vor înfățișa, cu zestrea lor istori- 
că, la marea Lui judecată. 
Adevăratul naționalism în- 
seamnă, aşadar, păzirea şi afir- 


marea creatoare a fiinţei şi geniu- 
lui național al unui neam, dar și 
efort conştient de armonizare cu 
celelalte neamuri, în concertul 
universal al omenirii. 
Naționalismul acesta nu are 
doar baze materiale (biologice, 
istorice, politice), ci şi baze mo- 
ral-spirituale, metafizice şi chiar 
mistice. De aceea, cea mai pură 
formă de naționalism este națio- 
nalismul creştin, ca unul care stă 
sub marele imperativ al Iubirii: 
iubire față de Dumnezeu, iubire 
faţă de propriul neam, iubire 
faţă de orice om ca făptură a lui 
Dumnezeu. Altfel spus, iubire 
lucidă (în sensul mistic al cuvîn- 
tului) față de ordinea firească a 
Creaţiei, în care neamurile/nați- 
ile, lăsate ca atare de Dumnezeu, 
sînt forme de existență metafizic 
legitime şi istoriceşte necesare. 
Orice atitudine - politică sau 
de altă natură - care contravine 
temeiului dumnezeiesc al iubirii 
cuminecătoare este o formă de 
patologie istorică. Şovinismul 
(rasismul, xenofobia), tocmai 
pentru că se întemeiază nu atît pe 
iubirea de propriul neam, cît pe 
ura față de alte neamuri, nu este 
decît o formă de pseudo-naţiona- 
lism, ce trebuie repudiată tocmai 
în numele naționalismului ade- 
vărat (care nu este şi nu-și pro- 
pune să fie belicos și exclusivist). 
A amesteca tendenţios lucrurile, 
cultivînd deliberat confuzia din- 


PENTRU O TEOLOGIE A NEAMULUI 


tre naționalism şi şovinism?, de- 
notă o lipsă de probitate vecină 
cu infamia. Din păcate, propa- 
ganda antinaţională a reușit să 
inoculeze adînc această confu- 
zie în conștiința opiniei publice 
mondiale, transformînd naţiona- 
lismul în „sperietoarea“ de servi- 
ciu a lumii contemporane. Creş- 
tineşte vorbind, demersul onest 
ar fi acela de a veghea ca lucrurile 
să nu degenereze, prin manipu- 
lare interesată, nici în pseudo- 
naționalismul şovin, nici în pse- 
udo-universalismul antinațional, 
care nu sînt decit două fundături 
simetrice ale vieţii istorice. 

În al doilea rind, se cuvine 
reamintit că fundamentul uman 
al naţionalismului autentic nu 
este poporul, ci neamul. Actua- 
lizez aici o distincție curentă în 
discursul interbelic de dreapta. 
Dincolo de imanenţa poporului, 
există o transcendență a nea- 
mului, conexată la Dumnezeu. 
Cînd spun „popor“, înţeleg o 
ipostază actualizată a neamului, 
uneori fastă, alteori nefastă, în 
funcţie de virtuțile sau păcatele 
liber exercitate de fiecare trăitor 
curent. lar cînd spun „neam“, 
înţeleg comunitatea, deopotrivă 
istorică şi transistorică, a tutu- 
ror generaţiilor trecute, prezente 
şi viitoare subsumate ontologic 
aceluiași „model“ identitar de 
origine divină, avînd o dina- 
mică structurală complexă, a 
cărei evaluare definitivă e legată 
de misterul eschatologic, în ra- 
port tainic cu fiecare destin per- 
sonal. Chiar în stare degenerată, 
„chipul“ neamului continuă să 
subziste în fiecare dintre noi, aşa 
cum, creştineşte vorbind, la ni- 
velul ontologic al condiţiei pan- 
umane, păcatul n-a des-ființat 
din noi „chipul lui Dumnezeu“, 
ci numai l-a stricat sau l-a obscu- 
rizat. Omul și-a „ieşit“ din fire, 
pe toate registrele existenței ȘI 





ROST 111-112 


13 


AGORA 


sale, dar Dumnezeu îi lasă posi- 
bilitatea şi-i adresează chemarea 
de a-și „veni“/re-intra în firea lui, 
mîntuirea reprezentind o provo- 
care complexă, deopotrivă par- 
ticulară şi generală, personală şi 
comunitară, istorică şi metaisto- 
rică. Inşi şi neamuri (realităţi on- 
tologic solidare) se pot pierde sau 
se pot cîştiga, căzînd toate sub 
„judecată“ nu atît sub judecata 
omenească a istoriei (care este 
parţială şi poate fi nedreaptă), ci 
sub Marea Judecată a lui Dumne- 
zeu, cea de la „plinirea vremii“. 
Raportul dintre popor şi 
neam nu trebuie în nici un caz 


1 Statutul de „popor ales“ al lui lahve 
reprezintă însăşi axa istorică şi reli- 
gioasă a iudaismului, iar ideea do- 
minaţiei sale universale, pe cale de 
consecinţă, este limpede atestată în 
textul Legii (Tora): cf. leşirea 23, 22, 
sau Deuteronomul 7, 6 (discutabilă 
rămînînd doar extrapolarea acestei 
„alegeri“ din planul religios în cel is- 
torico-politic). 

2 Editura Humanitas, Bucureşti, 2003. 
3 Ca şi tradiţionalismul în raport cu 
Tradiţia, ortodoxismul este receptat 
[late [ele Este Mel BV 1-1 Ne (Site [eTel[eTe [2-2 
a Ortodoxiei, fie în sens politic, fie în 
sens cultural. 

+ Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 
1939 (reed. Editura Albatros, Bucu- 
reşti, 1998) — texte apărute iniţial în 
Gândirea şi Telegraful român. Unele 


înțeles simplist, ca unul dintre o 
realitate fizică, supusă deveni- 
rii, şi alta metafizică, substrasă 
devenirii. În fond, este vorba de 
una şi aceeași realitate, dar în 
două ipostaze complementare: 
una care „se arată“ în veac, alta 
care „se ascunde“ dincolo de veac; 
sau, altfel spus, de o prelungire 
a fizicului în metafizic, printr-o 
dinamică tainică și perpetuă, de 
ordin cumulativ. Tot ce păţeşte 
un „popor“ (ipostaza sincro- 
nică a realităţii etnice) se înre- 
gistrează în contul „neamului“ 
respectiv (ipostaza diacronică a 
aceleiaşi realităţi). În felul acesta, 


precizări utile se găsesc şi în Poziţia 
d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi 
ortodoxie (Sibiu, 1942; reed. Editura 
Paideia, Bucureşti, 1993). 

5 Cf. şi vol. „Fiecare în rîndul cetei sale“. 
Pentru o teologie a neamului: Nichifor 
Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan 
Codrescu, Radu Preda, Editura Chris- 
tiana, Bucureşti 2003 (secţiunea „Re- 
peretradiționale“), precum şi Costion 
Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele 
Stăniloae şi aria politicii, Editura Chris- 
tiana, Bucureşti, 2003 (analiză bazată 
pe publicistica de tinerețe a marelui 
teolog, şi mai ales pe articolele sale 
din Telegraful român). Am optat pen- 
tru sintagma de „teologia neamului“, 
Efefete life Met: E: [ei=E tei VAY7 | alăte [Cite [e Xeliji 
gine maghiară, exprimă mai exact 
înlăuntrul limbii române statutul 


putem spune, fără nici o ezitare, 
că „neamul“ se actualizează şi 
devine prin „popor“. Această 
dinamică ni se înfăţişează com- 
plexă şi imprevizibilă, ca una ce 
angajează tot şirul generaţiilor 
istorice ale unui organism comu- 
nitar. De aceea, cum am arătat cu 
alt prilej (polemica mai veche cu 
d-l Patapievici, care a prilejuit 
numeroase lămuriri utile), se 
poate spune că nu există neamuri 
o dată pentru totdeauna rele, nici 
neamuri o dată pentru totdeauna 
bune. Ca orice realitate care cade 
(şi) sub incidenţa istoriei, neamu- 
rile nu sînt entități perfecte, pen- 
tru că omul însuşi nu (mai) este o 
fiinţă perfectă. Viaţa naţională se 
colorează şi ea, la toate nivelurile, 
de virtuțile sau de viciile uma- 
nului, iar neamul, ca ansamblu 
organic, se resimte, clipă de clipă, 
de starea fiecărui mădular. 
Părintele Stăniloae observa cu 
dreptate!” că nu împotriva nea- 
murilor e de luptat, ci împotriva 
păcatului care sluțeşte (şi) nea- 
murile: „Scoaterea neamurilor 
din starea păcătoasă nu se face 
prin anularea calităţilor naţio- 
nale, ci prin îndreptarea naturii 
omeneşti în general. Dacă ar fi 


ontologic şi dimensiunea mistică a 
entității etnice sau naţionale, avînd 
şi avantajul de a fi (încă) un termen 
de circulaţie curentă, spre deosebire 
de „nație“, receptat tot mai mult ca 
un termen învechit şi oarecum livresc, 
eliminat în mare măsură din uzul cu- 
rent de către sinonimul parţial „naţi- 
une“, ce are însă un puternic caracter 
sociologizant, impus mai ales pe fili- 
eră marxistă. În limbajul politologic şi 
Efelei [e] [eke [epitete Ta Tel=TeuuV] Ce (9 ale 11VIa[cATalV! 
mai acoperă atit o realitate ontologi- 
(ek: 3-7: Vel ce E- Ia] (et: Pitel să VTat: Xe [eXelce [la BIVldi 
dic sau contractual, legată de ideea 
modernă de statalitate. 

6 Părintele Dumitru Stăniloae evo- 
(st: pă [a ceTel [ee IE: Ne IT dak: Ink: PE Lai Te Ian! 
Gottes Erhaltungsordnungen, „orîn- 
duirile dumnezeieşti de conserva 








14 


ROST 111-112 





ceva păcătos însuși specificul na- 
ţional, atunci nu s-ar mai putea 
face deosebire între buni şi răi în 
cadrul unei națiuni, căci toţi ar 
fi răi!“. Principial, neamul este şi 
nu poate să nu fie. El devine însă 
întru Bine sau întru Rău, după 
împrejurările istoriei. Aici, „sub 
vremi“, lucrurile sînt neclare şi 
amestecate (perplexae şi permix- 
tae, cu terminologia augustini- 
ană), într-o mişcare perpetuă, 
fiind întotdeauna loc şi de „mai 
rău“, şi de „mai bine“. 

Aşa cum insul uman nu poate 
fi judecat definitiv după o singu- 
ră împrejurare a vieţii sale, ci o 


a lumii“. Pînă la urmă, ca orişice rea- 
litate organică, neamul poartă spre 
Dumnezeu, Creatorul şi Rost(u)itorul 
- Logos-ul - lumii. Orice refuz sau si- 
luire a realității fireşti este „partea dia- 
volului“, negarea luciferică a creaţiei 
şi a ordinii ei divine. 

7 S-a afirmat că rădăcinile creştine 
ale Europei, deşi incontestabile, n-ar 
[an 1 Păce La VE ie [=3E- Ter aVE: |] = 1298 i faletei[e) 
de faptul că „ingredientul“ creştin din 
sufletul european este greu (dacă nu 
imposibil) de cuantificat, e de spus 
că nu altcineva pentru noi şi peste 
capul nostru, ci noi înşine, fiecare, în 
mod liber şi personal, facem (putem 
face) să fie ceva anume actual sau nu. 
Şi de cînd este Hristos inactual?! Că 
există o eclipsă istorică a conştiinţei 
şi vieţii creştine, aceasta este o altă 


PENTRU O TEOLOGIE A NEAMULUI 





dreaptă judecată se cade să ia în 
seamă ansamblul acestei vieţi, 
tot așa neamurile se cade să fie 
judecate în ansamblul existenţei 
lor istorice (tocmai de aceea pre- 
cizam mai sus că adevărata lor 
judecată aparţine lui Dumnezeu 
şi că nu se poate face decit la sfir- 
şitul istoriei). 

Conform învățăturii creş- 
tine, există o certă solidaritate 
eschatologică între ins şi comu- 
nitatea etno-spirituală căreia îi 
aparține. Sfîntul loan Teologul 
ne-a lăsat această viziune a leru- 
salimului ceresc: „Şi neamurile 
vor umbla în lumina ei [a cetăţii 


discuţie, care nu ţine de actualitate 
şi inactualitate, ci de nedesăvirşirile 
conjuncturale ale umanului. 

8 Folosesc aici termenul de „naţiune“ 
mai ales cu sensul ontologic de natio 
(„naţie“, „neam“), însă fără vreo iluzie 
de „purism“ etnic. Etno-identităţile, 
în acest tîrziu al istoriei, sînt realități 
complexe, funcţionale în virtutea 
unei predominanțe asumate. Am lă- 
murit altădată că „în toate statele mo- 
derne există majorităţi şi minorităţi 
etnice; caracterul naţional al unui stat 
de drept nu exclude diversitatea etni- 
că a cetățenilor săi, ci atestă existenţa 
unei majorităţi fondatoare, recunos- 
cute ca prima inter pares. Toţi cetăţenii 
se bucură de drepturi egale, dar e fi- 
resc ca viaţa publică să se coloreze cu 
precădere după tradiţiile, sensibilita- 


sfinte], iar împărații pămîntului 
vor aduce la ea mărirea lor. [...] 
Şi vor aduce în ea slava şi cinstea 
neamurilor“ (Apocalipsa 21, 24 
şi 26). Încă din vechime, evre- 
ii sugerau unitatea mistică în 
eternitate a insului cu spița lui, 
spunînd despre cel ce murea că 
„s-a adăugat la neamul său“. Bise- 
rica se roagă în mod curent pen- 
tru cei răposaţi să fie pomeniţi de 
Dumnezeu „cu tot neamul lor cel 
adormit“. Neamul este resimţit ca 
un fel de „sine lărgită“ a fiecăruia 
dintre noi, avînd nu doar subzis- 
tenţă istorică, ci şi permanenţă 
transistorică. 

Între „neam“ și „popor“ există 
un raport analog — mutatis mu- 
tandis — cu cel dintre „Biserica 
văzută“ şi „Biserica nevăzută“. 
Comunitatea mistică a neamului 
nu se substituie nicidecum comu- 
nităţii mistice a Bisericii (o aseme- 
nea înţelegere ar constitui o erezie 
de tip filetist, de care a fost păscut 
uneori naționalismul romantic, 
ce nu s-a sfiit să vorbească chiar 
de o „mistică naţională“), ci este 
internă acesteia: nu atît ca parte 
într-un întreg, cît ca diversitate în 
unitatea întregului. 

(Va urma) 


tea şi stilul de viaţă al elementului 
majoritar. Elementele minoritare, la 
rîndul lor, sînt factori de nuanţare a 
vieții naţionale, iar comunitatea de 
interese e chemată să ducă la o ar- 
monizare a tuturor notelor compo- 
nente şi la un destin istoric solidar. 
Prin urmare, «specificul naţional» nu 
se reduce la tradiţia etnoculturală a 
elementului majoritar, ci reprezintă, 
în contextul dat, o sinteză complexă 
de convergenţe istorice, de negăsit ca 
atare la un alt meridian”. 

9 Continuă să circule în mod curent 
sintagma perversă de „manifestări 
naţionalist-şovine“, impusă de co- 
munism. 

10 Cf, „Scurtă interpretare teologică 
a naţiunii“, în Ortodoxie şi românism, 
ed. 1998, p. 23. 








ROST 111-112 


15 


AGORA 


O ŢARĂ 
BOLNAVĂ 


(Q JEAN LAUXEROIS* 





În evenimentele recente şi ine- 
dite care zguduie Franţa, ceea 
ce te face să înlemneşti, dincolo 
de faptele în sine, sînt înfioră- 
toarele idioţenii şi ruşinoasele 
laşităţi care le-au însoţit. Acestea 
dovedesc diferitele grade de con- 
fuzie intelectuală şi de decădere 
morală la care au ajuns astăzi, în 
mare parte, elitele noastre poli- 
tice şi mediatice, spre dezastrul 
acestei țări. 

Să trecem peste jalnica josni- 
cie care-l caracterizează pe cel ce 
a putut afirma că, de fapt, „nu-i 
moarte de om“. Să trecem şi peste 
contradicţiile elocvente ale acelor 
presupuşi apărători ai poporului, 
grăbiţi să sară în ajutorul castei 
lor, fără un cuvînt pentru o biată 
femeie de serviciu, căreia îi refu- 
ză pînă şi noţiunea de presupusă 
victimă. Ceea ce ne va surprinde 
încă şi mai mult este faptul de a fi 
auzit un om politic, departe de a 
fi un idiot, afirmînd sus şi tare că 
aceasta este, de fapt, doar o afa- 
cere personală, care nu îl priveşte 
decît pe cel implicat în ea. 

Este oare posibil să ignorăm 
ideea că purtările individuale nu 


sînt niciodată strict private, căci 
prin ilegalitatea, ba chiar nebunia 
lor, ele sînt legate, chiar dacă nu 
foarte vizibil, de spiritul vremii 
şi de ideologiile al căror produs 
sînt? Cum am putea să nu vedem 
că este vorba de o răspundere uni- 
că şi de netăgăduit, care azi a de- 
venit literă moartă, atunci cînd ea 
ar trebui să fie trăită şi afirmată 
ca un imperativ categoric? 

O asemenea orbire, foarte răs- 
pîndită, nu este numai „o slăbi- 
ciune a creierului“, cum ar zice 
Rimbaud. Răul este mult mai 
grav. Franţa este o ţară care, din 
punct de vedere politic, moral şi 
spiritual, este foarte bolnavă, în 
lipsa reperelor și direcțiilor, pen- 
tru că elitele sale au făcut-o să-şi 
piardă simţul demnităţii. În loc 
de a-şi privi propriul buric dînd 
lecţii restului lumii, țara noastră 
ar face mai bine să se privească 
în față şi să înceapă o cură de is- 
păşire, cu inteligență şi umilință. 

Da, această țară este bolnavă 
prin reprezentanţii săi politici. Se 
ştie, se scrie. O castă autoprocla- 
mată, trăind numai pentru ea în- 
săşi în vase etanșe, a pus mîna pe 
puterea care a devenit un scop în 
sine. Partidele se luptă pentru ea, 


* Filosof francez şi traducător (Sofocle, Platon, Aristotel, Heidegger etc.), a pu- 
blicat în 2011 cartea Frumuseţea muritorilor. Eseu despre lumea greacă pentru 
oamenii zilelor noastre (La Beaute des mortels. Essai sur le monde grec ă l'usage 
des hommes d'aujourd'hui) la editura pariziană Desclee de Brouwer. (N. trad.) 





o cuceresc alternativ, prin lupte 
crîncene, deseori fratricide, dar 
împărtăşind aceeaşi demagogie, 
în aşteptarea acelorași mîrşăvii. 
A fi om politic a devenit o me- 
serie care oferă drepturi şi avan- 
taje materiale. Puterea trebuie 
păstrată cu orice preţ, pentru că 
pierderea ei înseamnă pierderea 
acestora. Şi totodată, după cum 
spunea Pascal, înseamnă și pier- 
derea acestei cetăți a „divertis- 
mentului“ care apără de singu- 
rătate și de plictis, fără de care 
regii decăzuțţi de la putere ar trăi 
o viaţă mai tristă decît a altora, 
pentru că ar fi condamnaţi la o 
infinită melancolie. Aşa că cel 
ce şi-a pierdut locul pleacă ime- 
diat să vîneze altul: trebuie pus 
de-ndată în alt scaun, protejat de 
casta sa, de clanul său. Trebuie 
să beneficieze de o rentă sau de o 
sinecură, pe cît posibil pe viaţă. 
Chiar şi de departe, trebuie să se 
afle în orbita puterii, fără de care 
nu ar mai fi - ce grozăvie! — decît 
un simplu cetăţean. 





16 


ROST 111-112 


Dar dacă puterea trezeşte o 
dorință atît de aprigă, aceasta se 
datorează mai ales puterii pe care 
o dă narcisismului şi plăcerii per- 
mise de acesta. Dacă oferă toate 
avantajele şi permite chiar şi toate 
tipurile de corupţie - financiară, 
morală, sau amîndouă la un loc =, 
ea permite mai ales expansiunea 
extraordinară a acelor ego-uri de 
toate felurile şi a deliciilor tutu- 
ror hedonismelor. „Pentru noi 
sînt acum lambris-urile şi nopţi- 
le de nebunii“, cum zicea într-o 
zi fax-ul unui mic funcţionar de 
la cultură avansat cu greu de că- 
tre prietenii lui pe un post care 
urma să-i permită, în sfirşit, să se 
bucure de toate plăcerile... Da, la 
noi, puterea înseamnă asigurarea 
de nesfîrşite plăceri. Aceasta este 
năzuinţa tainică a tuturor preşe- 
dinţilor succesivi ai Republicii, 
părinţi sufleteşti ai prea multor 
oameni politici de astăzi. Aceş- 
ti părinţi au dat exemplul și au 
deschis calea, într-o versiune fără 
nobleţe a fostei puteri monarhi- 
ce franceze. De fapt, Republica 
este fascinată de felul de a fi al 
Regelui, înconjurat de amante și 
de bastarzi: vechile pofte s-au îm- 
binat cu nevoia de plăceri iscată 
de anul '68, în numele libertăţii 
sexuale. Dar despre ce libertate 
este vorba? Atunci cînd nebu- 
nia plăcerii se adaugă dereglării 
moravurilor, atunci cînd sexul 
face parte din foaia de parcurs 
a omului politic, fie el în miting 
sau în serviciul Franţei, atunci ne 
aflăm mai aproape de decadența 
imperiului roman decît de uto- 
pie. Este extazul neronian la în- 
demîna primului venit, triumful 
unui hedonism de sfîrşit de rasă, 
de sfîrşit de veac sau de sfîrşit de 
lume. În beţia consumerismului, 
favorizată de ameţeala banului 
curgînd în valuri, ca niciodată, 
în mainile bogătaşilor, omul pu- 
terii vrea să se îmbete fără nici o 


piedică, avînd sentimentul unei 
nesfîrşite impunități. Din mo- 
ment ce exemplul vine de atit de 
sus, cum să ne mai îngrozim în 
faţa violurilor în grup din carti- 
erele mărginașe şi de extinderea 
adictivă, aproape schizofrenică, 
a perversiunulor de tot felul? He- 
donismul nelimitat, cinic, neru- 
şinat, care ţine loc de filosofie a 
existenţei şi de convingeri politi- 
ce, este simptomul unei adevăra- 
te „decivilizaţii“. 


MAPAMOND 


unul pe altul, pentru că trăiesc 
împreună din aceeaşi pomană, 
toți complici sub aceleaşi lam- 
bris-uri, prieteni și adversari. 
Da, pentru că este nevoie totuşi 
de cîțiva opozanți oficializaţi, 
ca să dea impresia şi să întrețină 
iluzia unei transparenţe „demo- 
cratice“. Toată lumea o ştie, dar 
nimeni nu va spune ceva. Există, 
cum se zice, presiuni, dar peste 
toate există respectul legii tă- 
cerii, în jocul autocenzurii care 


FRANŢA ESTE O ŢARĂ CARE, DIN 
PUNCI DE VEDERE POLITIC, MORAL ŞI 
SPIRITUAL, ESTE FOARTE BOLNAVĂ, ÎN 
LIPSA REPERELOR ŞI A DIRECŢIILOR, 
PENTRU CĂ ELITELE SALE CORUPTE 

ŞI IRESPONSABILE AU FĂCUT-O SĂ-ȘI 
PIARDĂ TREPTAT SIMŢUL DEMNITĂȚII. 


Da, ţara asta este bolnavă. 
Bolnavă şi de jocul dintre micile 
aranjamente și marile secrete. 
Pentru că trebuie ca acest he- 
donism de mare lux şi de cloa- 
că să fie apărat de suspiciuni şi 
de reacţiile posibile ale bunului 
popor. Clanurile sînt organiza- 
te pentru a se proteja şi pentru 
a-i proteja pe cei puternici, care 
le dau piinea cea de toate zilele. 
Omerta, secretul, „cenzura albă“ 
se află, înainte de orice, în servi- 
ciul oamenilor politici, ce între- 
ţin cu jurnaliştii şi cu intelectu- 
alii patentaţi raporturi care ţin 
de o complicitate sectară. Toată 
această minunată lume formează 
„o sectă“, un cerc restrîns, mai 
ales parizian, care ţine în mînă 
toate puterile şi toate pirghiile. 
Putem pune rămășag că sînt 
cel mult trei sute de inşi care îşi 
asigură, în mod reciproc, o pro- 
tecţie tacită, care se valorifică 


îşi inventează virtuţi, în numele 
protecţiei vieţii personale. 
Mulţi dintre pretinşii intelec- 
tuali nu rămîn nici ei de căruţă, 
căci şi ei au năzuința tainică de a 
face parte rindul celor privilegi- 
ați şi de a se infrupta, de a intra şi 
ei în sfera aleşilor şi de a participa 
la această lume fascinantă, care 
le dă impresia de a exista. Pentru 
ei problema este de a face sau nu 
parte din ea. Şi de la cărti pînă la 
media, de la „cărțile pentru me- 
dia“ şi dineurile mondene pînă 
la cabinetele ministeriale, calea 
este, în sfarşit, deschisă. Filosofii 
autoproclamaţi se împăunează, 
devin bufoni şi se visează sfet- 
nici ai Prințului. Unii ajung chiar 
miniștri. În numele culturii şi al 
inteligenţei, abuzează de funcţia 
lor şi îşi trădează vocaţia căzînd 
în cinism şi în viclenie pentru a 
cauționa această drojdie. Da, mai 
rău decît o societate secretă: 





ROST 111-112 


17 





AGORA 


o adevărată sectă. Dacă, aşa cum 
zicea de curînd unul dintre ei, 
„prietenul meu nu este un om 
din Neanderthal“, lucrurile stau 
şi mai rău. Ca un occidental civi- 
lizat, un francez rațional, un so- 
cialist mai lustruit pot să se com- 
porte ca un homo erectus — dacă 
ne mulțumim să vorbim despre 
patologia sa, fără să ne aplecăm 
asupra fondului afacerii; da, aco- 
lo se află într-adevăr „deciviliza- 
rea“, „barbaria cu faţă umană“ -, 
trebuie să deturnăm titlul pentru 
ocazia premonitoare a cărţii care 
a făcut să intre acest intelectual 
în bazarul ideilor contemporane. 

Dar această ţară este bolnavă 
şi de gangrena ideologică de care 
este măcinată. Veţi spune: Ce are 
de-a face aici ideologia? E drept, 
dar cum să nu fim convinși de 
deriva „socialismului“ francez? 
Moștenitor al unei filosofii din 
secolul al XIX-lea şi al unei tra- 
diţii morale care au avut măreţia 
lor, acest socialism muribund tot 
nu a înţeles că experienţa istorică 
a comunismului i-a făcut demult 
foaia de lichidare. Fără îndoială 
că nu este aici nimic surprinză- 
tor, din moment ce socialismul 
nu mai este în stare nici de cea 
mai mică invenţie teoretică, nici 
de cea mai măruntă gindire seri- 
oasă despre viitorul omenirii şi 
al societății umane: se hrăneşte 
dintr-un vechi fond de utopie cu 
privire la care filosofia a demon- 
strat că nu mai este decît avatar 
al unei religii secularizate, unde 
dimineţile care cîntă sînt doar 
transpunerea muzicală a vechii 
făgăduinţe a paradisului terestru 
sau ceresc. Un şef socialist de azi 
nu este nimic altceva decît fanto- 
ma lui Bouvard şi Pecuchet. Iată 
de ce acest socialism nu mai are 
nici un orizont în afară de cel al 
obţinerii puterii, jucînd în mod 
demagogic cartea sentimentului 
- foarte legitim de altfel — ne- 


MOŞTENITOR AL UNEI FILOSOFII 

DIN SECOLUL AL XIX-LEA ŞI AL 

UNEI TRADIŢII MORALE CARE 

AU AVUT MĂREȚIA LOR, ACEST 
SOCIALISM MURIBUND TOT NUA 
ÎNŢELES CĂ EXPERIENŢA ISTORICĂ A 
COMUNISMULUI I-A FĂCUT DEMULT 
FOAIA DE LICHIDARE DIN ISTORIE. 


dreptăţii sociale şi nenorocirii 
universale. Iată de ce acest partid 
nu are alt scop în afara lui însuși, 
organizat în curente care grupea- 
ză în special oamenii unui şef de 
clan, urmîndu-l ca niște umbre 
în nerăbdarea distribuirii atît de 
mult aşteptate a posturilor și a 
portofoliilor. 

Dar există şi ceva mai rău: 
unde este cu adevarat acel socius 
al socialismului de azi, cînd ne 
dăm seama cît de mult ascunde 
în el puterea celui mai desfrînat 
individualism? În spatele slăbi- 
ciunii abstracțiilor sale, socialis- 
mul, în forma lui franceză, mă- 
guleşte egalitarismul distrugător 
al unei societăţi care cere înainte 
de toate privilegiul și dreptul la 
individualitate. Aşa cum bine a 
înțeles Baudelaire: „Aici, fiecare 
vrea să semene cu toată lumea, 
cu condiţia ca toată lumea să îi 
semene“. Acesta este şi fondul 
de psihologie socială din care 
se adapă acest partid, ai cărui 
cei mai sus-puși şefi şi-au arătat 
nu o dată adevărata față: aceea a 
unui individualism exacerbat, a 
cărui lege este minciuna publică 
şi privată, machiavelismul de fo- 
losinţă personală, disprețul față 
de poporul manipulat și supus 
unor serbări idioate, corupţia 
organizată la vîrful Statului, plă- 
cerile foarte orientale ca mod de 
exercitare a puterii... Înţelegem 
de ce poza şi artificiul au avut 


prioritate cîndva în regia unei 
pretinse măreţii istorice. Această 
ţara este bolnavă de toate aceste 
minciuni şi de tot acest bilci. 

Da, ţara asta e bolnavă, pînă la 
sfîrşit, de societatea ei care putre- 
zeşte pe picioare, de falimentul 
financiar care pîndeste Statul, 
de abstracţiile ideologice care o 
guvernează şi de această ignorare 
a realității care o caracterizează. 
Această țară este, de acum încolo, 
fără coloană vertebrală, pentru 
că moare din pricina a ceea ce, 
pînă azi, a ţinut-o în viaţă, adică 
din pricina a (cel puţin) trei din 
moştenirile acumulate. 

Prima este cea a dorinței de 
parvenire, care este fondul ima- 
ginarului său social încă din se- 
colul al XVII-lea şi care a fost atît 
de bine surprins de La Fontaine, 
Stendhal şi mulți alții. 


Să te crezi Cineva e-obișnuit 

în Franţa, / Aşa se creează 
cîte-un om important, / 

Ce deseori e doar un mic 
burghez. / Aceasta este boala 
franceză. / Vanitatea prostească 
ne caracterizează. 


Cu aceste versuri începe fa- 
bula $obolanul și elefantul. Pro- 
blema este că fabula e astăzi fru- 
moasa poveste a democraticului 
ascensor social. 

Cea de-a doua moştenire este 
cea a răspîndirii congenitale a 





18 


ROST 111-112 


„abstracţiei“, pe care Tocqueville 
şi Baudelaire au fost primii care 
au diagnosticat-o ca maladia in- 
fantilă a noii societăţi franceze. 
Tocqueville analizează modul 
în care influența predominantă 
a „oamenilor de litere“, pe care 
Rousseau îi stigmatizase deja, a 
condus la Revoluţie şi a împins 
întreg poporul spre toate abuzu- 
rile abstracției politice şi spre ne- 
cunoaşterea realității. Baudelaire 
scria, în privinţa Franţei, că „ca- 
racterul utopic, comunist alchi- 
mist al acestor creiere nu-i permit 
decit o pasiune exclusivă, aceea a 
formulelor sociale“. Se înfruptă 
deci din abstracții care sînt tot 
atitea alibiuri şi false imagini, în 
timp ce, astăzi, realitatea este un 
Stat în plin faliment financiar. 
În fine, ultima moştenire este 
cea a anului '68. Ea corespunde 
unui faliment al sistemului edu- 
cativ, de care întregii lumi puțin 
îi pasă, pentru că distrugerea lui 
a fost rodul unei decizii luate 
prin perfectă bună-înţelegere, 
dictate de ignoranță, de laşitate 
şi de dogmatism laolaltă. Această 
moştenire este cea a distrugerii 
totale a oricărei idei de valoare; 
este cea a unei asemenea dez- 
orientări a tineretului încît nu 
mai poate afla nici o substanță 
în instituţiile noastre educative. 
Treaba aceasta uluitoare confir- 
mă, din mers, felul în care siste- 
mul economic nu este suficient 
pentru a face să trăiască nici un 
om, nici o societate, nici o lume. 
Inteligența economica poate fi 
însoţită de un dezastru uman; 
iar reușita financiară poate fi 
mai cumplită decît orice pentru 
un om, pentru o societate, pen- 
tru o lume. De ce să-i ponegrim 
doar pe fotbaliști, atunci cînd 
oamenii politici devin ei înşişi 
contra-exemple pentru tineret? 
Atunci cînd reuşita profesională 
este însoţită de un asemenea eşec 


moral, de o asemenea patologie, 
de o asemenea dereglare psihică, 
există într-adevăr simptomele 
simbolice ale unui naufragiu co- 
lectiv, precum şi ale unei prăbu- 
şiri spirituale. Individul care nu 
are de dat socoteală nimănui nu 
se mai învîrteşte decît în cercul 
plăcerilor lui, precum o fiară în 
cușcă. Unii pînă la crimă. Edu- 
caţia ar trebui să fie —în sensul 
profund şi nu monden al terme- 
nului — şi bună creștere. 

E timpul ca toate acestea să 
înceteze. E timpul să facem apel 
la o etică a răspunderii care să 
nu fie redusă la acele cuvinte 
goale de sens care apar mereu în 
discursul găunos al politicieni- 
lor contemporani. Hans Jonas a 
avut meritul ca, în faţa Principiu- 
lui Speranţa de Bloch, să afirme 


MAPAMOND 


Trebuie să încetăm să facem 
din mondializare țapul ispăşitor 
al tuturor perversiunilor noas- 
tre şi să luăm, în sfîrşit, măsu- 
ra realității lucrurilor. Timpul 
răspunderii nu este doar cel al 
trecutului, nici doar cel al viito- 
rului, ci, mai înainte de orice, cel 
al prezentului. Şi prezentul este 
cel al posibilității vieţii în comun. 
În societăţile noastre atomizate, 
problema legăturilor în comu- 
nitate devine primordială. Deci, 
dimensiunea simbolică a existen- 
ţei trăite de reprezentanţii noştri 
politici devine majoră. Este cu 
adevărat vorba de a pune capăt 
domniei nebuneşti a individialis- 
mului şi a diverselor adicţii, a he- 
donismului sălbatic al ego-urilor 
răvăşite de libido-uri nebune şi 
de turpitudini de tot felul. Trebu- 


TREBUIE SĂ PUNEM CAPĂT FUDULIEI, 
MACHIAVELISMELOR MĂRUNTE ŞI 
MARILOR MINCIUNI CARE SFÎRŞESC 
PRIN A DESCURAJA POPOARELE. 
TREBUIE SĂ PUNEM CAPĂT ACESTOR 
MAFII MĂRUNTE ŞI ACESTOR SECTE 
POLITICE CARE NE DECID VIITORUL... 


nevoia Principiului de răspundere 
şi să ceară „o etică a răspunderii 
pentru o civilizaţie tehnologică“. 
A avut dreptate cînd a arătat că 
miza răspunderii nu era doar tre- 
cutul, ci viitorul. 

Totuşi, nu este vorba astăzi 
doar deo etică tehnologică și nici 
de principiul de precauţie. Nu 
este vorba doar de o preocupa- 
re pentru creşterea temperaturii 
pămîntului şi nici pentru stratul 
de ozon. Toate acestea sînt legiti- 
me şi justificate, dar nu ar trebui 
să oculteze întreaga întindere a 
ariei răspunderii. 


ie să punem capăt fuduliei, ma- 
chiavelismelor mărunte şi mari- 
lor minciuni care sfirşesc prin a 
descuraja popoarele. Trebuie să 
punem capăt acestor mafii mă- 
runte şi acestor secte politice care 
decid viitorul țării noastre. 

Da, sîntem răspunzători. Răs- 
punzători pentru noi înșine. Răs- 
punzători pentru oamenii noştri 
politici, chiar dacă ei fug din 
faţa răspunderii lor față de noi, 
cetăţenii. Răspunzători pentru 
comunitatea pe care o formăm — 
pentru cîtă vreme încă? L 

În româneşte de Marcel Petrişor 





ROST 111-112 


19 





AGORA 


BASARABIA 


DE LA ISTORIA REALĂ 
LA POLITICA 
MANUALELOR ŞCOLARE 


PAUL NISTOR 


paul.nistorQrostonline.org 





Istoricii, televiziunea publică şi 
radioul, unele jurnale, anumite 
instituţii culturale sau de edu- 
caţie, ong-uri dinamice care se 
agită pe stradă sau pe internet, 
părţi consistente ale societăţii 
au alocat timp, resurse şi energie 
pentru a explica şi readuce înain- 
tea conştiinţei publice nu doar un 
eveniment istoric cu consecinţe 
majore - Tratatul ruso-turc din 
16/28 mai 1812 —, ci şi stadiul ac- 
tual al relaţiilor moldo-române şi 
propuneri de integrare firească a 
Basarabiei într-o naţiune cultura- 
lă care transcende faliile politice. 
Uneori dezbaterile au fost doc- 
te, raționale şi științifice, alteori 
militante, emoţionale şi viscera- 
le, reflectînd în cel mai înalt grad 
faptul că rana de la Est a româ- 
nimii nu este închisă. Fie că în 
discuţii s-au implicat unioniştii 
sau adepții integrării europene a 
Republicii Moldova, sau chiar ne- 
gaţioniştii şi cei dominați de o in- 
diferență detaşată față de subiect, 
problema basarabeană a fost re- 
pusă rapid și pasional pe o agen- 
dă a vremurilor prezente. Dacă o 


În 2012 s-au împlinit 200 de ani de la ocuparea 
jumătăţii estice a Moldovei de către ruşi. Moment 
trist în istoria națiunii, care a aruncat în suferință 
mii de oameni trăitori într-o provincie românească 
de graniţă și care a avut efecte cumplite pe termen 
lung. Probabil nici o altă parte a marii noastre 
comunități nu a trecut prin încercări atît de severe 
şi de constant prezente în ultimele două secole. 
Evenimentul este marcat astăzi în culori şi tendinţe 
diferite care, pe lingă complexitatea situaţiei, indică 
şi potenţialul emoțional încă exploziv pe care îl mai 
deține problema basarabeană... 


mare parte a opiniilor exprimate 
în România sau Republica Mol- 
dova s-au păstrat într-o decență 
ştiințifico-istorică şi de discurs 
public, nu lipsesc nici intervenţii- 
le brutale ale „patrioţilor“ moldo- 
veni sau ale istoricilor ruși, care 
vor să explice inexplicabilul și să 
aducă în firesc nefirescul. 
Pentru a analiza atitudinile ac- 
tuale preferăm o mică incursiune 
în trecutul simbolic, într-un efort 
de rememorare a faptelor simple 
şi clare, care au generat însă con- 
secinţe mult prea alambicate. 
Tratatul ruso-turc din 16/28 
mai 1812 a încheiat războiul 


din 1806-1812, derulat într-un 
context european agitat, mar- 
cat de aventura continentală a 
armatelor franceze conduse de 
Napoleon I. Trupele rusești au 
ocupat Principatele Române încă 
din 1806 şi, ieşind învingătoare 
în cîteva ciocniri militare, au for- 
ţat încheierea păcii în primăvara 
anului 1812, pentru a face față 
marii campanii franceze în Est. 
Sub comanda celebrului general 
Kutuzov, în ultima fază a războ- 
iului, armatele țariste au înconju- 
rat surprinzător tabăra otomană 
de la Giurgiu, obligindu-i pe sul- 
tan şi pe marele vizir Ahmed să 





20 


ROST 111-112 


Prințul z 
Mihail Illarionovici . 
Golenișcev-Kutuzov 


deschidă negocieri de pace. Tur- 
cii au sperat tot timpul într-un 
sprijin francez şi au tărăgănat ne- 
gocierile, dar în fața întirzierilor 
Parisului, ca şi a unor ameninţări 
cu operațiuni militare ruseşti la 
sud de Dunăre, au cedat. 
Pretenţiile țarului au fluctuat 
de la utopia ocupării definitive 
a ambelor Principate şi pînă la 
obţinerea unor părţi consistente 
doar din Moldova. Negociato- 
rul rus Italinski — ambasador la 
Constantinopol - a insistat mult 
timp pe cedarea teritoriului mol- 
dovean pînă la Siret, dar în final 
sultanul a acceptat să înstrăineze 





doar spaţiul dintre Prut şi Nistru. 
Regretul otomanilor, exprimat 
la scurtă vreme de la semnarea 
tratatului, nu s-a îndreptat doar 
către pierderea liniei de cetăţi și 
a grinarelor Moldovei, ci şi către 
marea grabă cu care s-a făcut ce- 
darea, în condiţiile în care inva- 
zia franceză în Rusia ar fi dus la 
salvarea părții de Est a Moldovei. 
Chiar şi Poarta a recunoscut că a 
săvirşit o gravă greşeală politică. 

Contextul internaţional ne 
indică, așadar, jocuri diploma- 
tice şi militare incitante, dar si- 
tuaţia de pe teren arată realități 
dureroase. Ocupaţia rusească în 





CEALALTĂ ROMÂNIE 


Moldova a dat din nou măsura 
comportamentului crud al tru- 
pelor ţariste față de poporul de 
rînd: jafuri, biruri suplimentare, 
violenţe armate. Boierii şi mitro- 
politul ţării - Veniamin - au fost 
umiliți, iar discursul „eliberării“ 
creştine s-a schimbat repede 
într-o argumentație de tip ane- 
xionist, de pe poziţii stăpînitoare. 
A devenit clasică replica dată de 
Kutuzov celor care îl atenționau 
că românilor nu le-a mai rămas 
nimic după ocupaţia rusă: „Le- 
au rămas ochii ca să plingă“. În 
acest peisaj general, nobilimea 
Moldovei a înaintat un protest 
domnitorului Scarlat Callimachi, 
în 1812, în care se exprima ne- 
mulțumirea profundă față de în- 
străinarea nepermisă a unei părți 
bogate din ţară. 

Ceea ce a urmat a fost catas- 
trofal pentru românii moldoveni. 
În primii ani de ocupaţie ruseas- 
că, limba română s-a mai păstrat 
ca limbă acceptată în instituţiile 
din Moldova de Est dat fiind că 
etnicii români reprezentau 95% 
din populaţie. Dar după abia trei 
decenii, între 1840-1845, nu mai 
erau admise documente în lim- 
ba autohtonilor, iar românaa 9 





ROST 111-112 


21 





AGORA 


fost suspendată ca limbă de pre- 
dare în şcoli. Din februarie 1866, 
limba română nu mai putea fi uti- 
lizată nici ca limbă opţională în 
unele licee şi seminarii teologice. 
Începea astfel calvarul deznaţio- 
nalizării şi al pierderii accelerate 
a patrimoniului identitar. 

Apoi, mai puţin în perioada 
ţaristă şi mai mult în era sovie- 
tică, s-a trecut la fabricarea ar- 
tificială a unui al doilea popor 
romanic de sorginte estică (mol- 
dovenii), care, pasămite, avea şi 
puternice rădăcini slave. Cei 100 
de ani de apartenenţă la Impe- 
riul Rus și integrarea în Uniunea 





Sovietică, după 1944, au condus 
la o rătăcire indentitară aproape 
fără precedent în Europa. Ide- 
ologia sovietică, interpretarea 
tendenţioasă a istoriei şi lingvis- 
ticii şi un învățămînt restrictiv au 
redus la un stadiu autarhic şi ru- 
dimentar un popor lipsit de orice 
posibilități de reacţie şi apărare. 
Astfel se face că la finalul comu- 
nismului, după cum constata 
un analist din Basarabia, dacă 
balticii s-au ridicat pentru suve- 
ranitate naţională în interiorul 
URSS, moldovenii au luptat în 
primul rînd pentru recuperarea 
identităţii. După 1991, timp de 


două decenii, în locul unor re- 
forme structurale şi a unui pro- 
iect de modernizare, basarabenii 
au discutat o singură problemă: 
„Cine sîntem?!“. Forţele politice, 
din dorinţa menţinerii la putere, 
au intervenit perfid în domenii- 
le culturale, alimentînd dilemele 
identitare şi aducînd haosul în 
destinul comun al populaţiei 
dintre Prut şi Nistru. 

Acesta este „contextul“ în care 
astăzi, la 200 de ani de la momen- 
tul 1812, subiectul basarabean re- 
vine în conştiinţa şi agenda pu- 
blică. Iar noţiunea de „identitate“ 
a rămas cheia de boltă, chiar dacă 


nu întotdeauna recunoscută, a 
tuturor deciziilor şi strategiilor 
privind viitorul Republicii Mol- 
dova. Să mai notăm că atitudini- 
le prezentului sînt amorsate şi de 
meandrele relaţiilor din ultimii 
10 ani dintre cele două state ro- 
mâneşti, cînd preşedinţi precum 
Voronin, Ghimpu sau Băsescu au 
uzat de o retorică națională care 
a ținut trează vigilenţa tuturor. 
Pe acest fundal veşnic frămîn- 
tat, o decizie „profesională“ apa- 
rent tehnică s-a transformat în 
scînteia care putea declanşa un 
fenomen incandescent. O comi- 
sie alcătuită de ministrul Edu- 


caţiei din Republica Moldova, 
Mihai Şleahtiţchi, şi formată 
din 20 de istorici basarabeni, a 
decis în privinţa viitoarelor ma- 
nuale de istorie, pentru nivelul 
preuniversitar. S-a optat pentru 
un domeniu integrat - „Istorie“, 
cu varianta „Istoria românilor 
şi universală“ -, consfinţindu- 
se astfel dispariţia definitivă a 
obiectului „Istoria românilor“ 
(realizată de regimul Voronin la 
mijlocul deceniului trecut). Sco- 
rul strîns al votului, 11-9, arată 
că acolo a existat o miză mare, 
orgolii și argumente puternice, 
dar şi că „învinşii“ aveau alter- 
native şi ţineau la opiniile lor. In- 
util să mai precizăm că în orice 
alt stat pasiunile nu ar fi fost atît 
de fulminante. Dar într-o soci- 
etate care şi-a văzut identitatea 
deformată şi re-re-reinterpretată 
de mai multe ori în ultimul secol, 
istoria românilor era un pilon al 
cunoaşterii de sine și al demnită- 
ţii de grup. Probabil s-a interpre- 
tat prea brutal cînd s-a afirmat că 
cei 11 au realizat o demonstraţie 
de forță contra intereselor naţi- 
unii române. S-au spus destule 
vorbe nedrepte, deoarece unii 
istorici de acolo au şi suficient 
de multe merite în răspîndirea 
culturii şi civilizaţiei româneşti, 
între Prut şi Nistru sau în lumea 
largă. Cu toate acestea, rămîn 
întrebările şi mai toate încep cu 
„de ce?“. Pentru că cei mai mulți 
de acolo au studii, specializări şi 
prieteni la Iași şi București, ges- 
tul lor a fost perceput ca o lipsă 
de loialitate față de comunitatea 
românească în ansamblu şi ca un 
exercițiu de limbaj dublu. Curi- 
os este că nimeni de aici nu le-a 
cerut vreodată să facă sacrificii 
pentru întronarea vreunei naţi- 
uni politice românești unitare, de 
tip secol XIX, „de la Nistru pin” 
la Tisa“. Dar nici nu s-a aşteptat 
nimeni ca ei să eludeze națiunea 





22 


ROST 111-112 


culturală și să expună generaţiile 
viitoare din Basarabia la o dilua- 


re identitară calculată. 

Există argumente şi din cea- 
laltă parte, evident. Obiectul 
„Istoria românilor“, oricum, ar 
fi fost anulat de comunişti (dar 
de ce nu a fost repus în drepturi 
chiar şi cu alte manuale?) iar în 
Estul Sălbatic al anului 2012 era 
mai de bon ton, cu stil european, 
să-i prezentăm pe români ca inte- 
graţi perfect în istoria continen- 
tală. Nu mai conta că în minţile 
fragede ale unor copii, şi aşa prea 
puţin atenţi la învăţătură, pre- 
darea unor istorii mixate poate 
duce la talmeş-balmeş cultural. 
S-a mai spus că vechile manua- 
le de „Istoria românilor“ aveau 
trăsături etniciste care duceau 
către comunism și extremism. 
Dar oare cine le poate explica 
germanilor, ruşilor sau france- 
zilor că sînt nişte radicali feroci 
atunci cînd își promovează cu 
mândrie relaxată valorile iden- 
titare? În plus, e posibil ca noile 
manuale să cuprindă pînă la 55% 
istorie românească, după cum 
se laudă inițiatorii (ideea fiind 
că... nu forma, ci fondul con- 
tează), dar garantează cineva că 
acest procent nu este fluctuant, 
în funcţie de culoarea următoa- 
relor guverne, de presiunile ex- 
terne şi de umorile vreunui viitor 
preşedinte? 

Dezbaterea e adîncă, între- 
bările sînt multe şi opiniile pă- 
timaşe nu vor trece uşor. Dar 
acesta e un semnal că decidenţii 
întotdeauna vor trebui să se gîn- 
dească la responsabilitatea unei 
întregi comunităţi şi mai puţin 
la filosofii de salvare personală. 
Şi un detaliu poate nedrept: în 
Basarabia, povara deciziei este 
dublă. Nu doar Moldova, ci în- 
treaga românitate privește spre 
cei care construiesc destinul 
societății post-comuniste. Şi, 


vrind-nevrind, poate ca o ironie 
a sorții, în Republica Moldova 
politicienii, istoricii sau scriito- 
rii au o şansă în plus de a deveni 
eroi. Printr-un gest foarte mic, 
în vremuri atît de tulburi, se pot 
aşeza în galeria personalităţilor 
pozitive sau negative. Cu imagi- 
narul, prejudecățile şi aşteptările 
unei națiuni chiar nu te poţi juca! 
Cîştigi sau pierzi total încrederea 
conaţionalilor, printr-o simplă 
atitudine. 

Presiunile politice nu au lipsit. 
Premierul Filat s-a implicat şi el, 
dar, încercînd să devină imparțial 
(optînd pentru un simplu obiect 
„Istorie“), i-a deranjat pe româ- 
nofoni. Chiar şi ambasadorul 





CEALALTĂ ROMÂNIE 


rîri limpezi, astfel încît noile ge- 
nerații să nu mai rătăcească pe 
căi înceţoşate către un vag profil 
cultural românesc. 

În rest, „anul 200“ va trece şi 
el, aruncîndu-ne într-o oarecare 
acomodare cu structura tensio- 
nată a Basarabiei actuale. Pro- 
babil că nici unul dintre detaliile 
care ni se par a fi capitale nu va 
fi rezolvat şi finisat în 2012. So- 
luţiile stau în toleranţă, echilibru, 
acceptarea celuilalt, educaţie şi 
culturalizare. Democratizarea 
şi modernizarea societăţii ba- 
sarabene, transformarea ei din 
temelii, sînt mai importante 
decît perpetuarea unor poziţii 
aparent ireconciliabile. Şi, mai 


FORŢELE POLITICE, DIN DORINȚA 
MENȚINERII LA PUTERE, AU 
INTERVENIT PERFID ÎN DOMENIILE 
CULTURALE, ALIMENTÎND DILEMELE 
IDENTITARE ŞI ADUCÎND HAOSUL ÎN 
DESTINUL COMUN AL POPULAȚIEI 
DINTRE RÎURILE PRUT ŞI NISTRU. 


Rusiei, Valeri Kuzmin, a simţit 
nevoia să intervină, referindu-se 
însă doar la vibraţiile negative pe 
care i le-ar transmite manualele 
de istorie din Republica Moldova 
şi solicitind o imagine mai bună 
pentru ruşi în textele educaționa- 
le. Nu ştim dacă aceasta s-a dorit 
o intimidare sau doar o atenţio- 
nare, într-o logică „firească“, a 
Moscovei. Dar intervenţia poli- 
ticienilor, într-un stat încă vag 
democratic, ar clătina probabil 
curajul multor istorici în luarea 
unor decizii conform propriei 
conştiinţe. Poate că guvernul de 
la Chişinău, Rusia, Europa, toate 
la un loc, impresionează. În ace- 
lași timp, însă, istoricii trebuie să 
aibă verticalitatea de a lua hotă- 


mult ca oricînd, locul disputelor 
ar trebui luat de o colaborare ra- 
ţională. lar acceptarea e cheia de 
bază a destinului comun. Dacă 
românii de acolo ar trebui să-şi 
accepte cu relaxare şi cu mîndrie 
apartenența la națiunea culturală 
carpato-danubiană, celelalte et- 
nii ar trebui să respecte aceasta. 
Iar împreună să admită o coope- 
rare multietnică într-o structură 
democratică care să garanteze 
drepturile şi identitatea fiecărui 
individ sau grup. 

Un viitor între graniţele Uniu- 
nii Europene ar putea să domoleas- 
că pasiunile, să sporească disponi- 
bilitatea de înţelegere a celuilalt şi 
să accelereze închiderea rănilor 
trecutului și prezentului. = 





ROST 111-112 


23 








CLAUDIU TÂRZIU 


daudiu.tarziugrostonline.org 








L-am. cunoscut. la Romfest 
“4 3 Congresul Româriilor de 
Pretutindeni, în anul 2000. Ie- 





“sea în evidenţă. Cu (o) statură nu: 


prea înaltă; dar bine legat, mereu 
“„uneltind“. cevă plin voioşie și de 
entuziasm, în ciuda vîrstei sale. 
„Vorbind deschis, ca-un' om care 
niciodată în viaţă nu ș-a ascuns; şi 


-„puspefapte, d-l Neculai Popa (n. : 


:u: 1931; Galaţi) devenise unuldintre 
„preferaţi tinerilor = mulți veniţi 
“pentru prima dată la o întrunire 
cu-foşti luptători anticomuniști. 
"Am vorbit puțin atunci. cu 
dinsul, căci amindoi-aveam da- 
„torii care ne țineau ocupați. Dar 


"- ne-am reîntilnit după doi ani. . 
“Noi, un grup de tineri din: Bucu- - 


“reşti, voiam să: punem în operă-o 
“-hotărire a Romfest 2000, să in- 
“stituționalizăm Romfest în ţară. 


D-l Popa ne-a încurajat şi ne-a 


mijlocit legăturile-și cu alți mem- 


bri ai Comitetului Internaţional al» 


Romiest. l-am telefonat $ împreună 
părintelui Calciu, ca să-l rugăm să 


ne fie preşedinte. de onoare; cum. | 
„era şiîn Romfestul:din exil. Şi pă= 


:.- rintele a'acceptat bucuros. 


Pe urmă au-fost multe alte în-. 


trevederi ale noastre, căci Roimfest 
“afondat revista-ROST şi a ambi- 
ționat 'să- organizeze. congrese 
periodice ale românilor de pretu- 
tindeni în țară. Nu tot ce ne-am 
5 propusine-ă ieşit. Dar prietenia 


cu d Nicu Popa ne-a îmbogăţit; 


„căci modelul de luptător şi-a lăsat 
ampreta în fiecare dintre noi. 
Fostdeţinut politic aproape 14 
ani în cele. mai teribile pușcării 
:. comuniste, după cliberare a fost 
“urmărit, anchetat şi, îmeninţat 
de Securitate permânent, pînă 
în1979, cind-a reușit.să emigre- 
ze în SUA. Ajuns pe tărim ame- 
rican, a fost unul dintre cei mai 


“activi luptători ai exilului pen- 
tru. demascarea comunismului 


şi pentru salvarea României. S-a 


“aflat în conducerea mai multor: 


organizaţii civice românești (este 
şi astăzi preşedinte al Consiliului 


: Româno-American din Los An- 
geles) şi a fost tot timpul în pri- 


mele rînduri ale demonstrațiilor 


: de stradă anticomuniste. 


„ Diipă căderea regimului Cea- 
uşescu, a venit şi de cîteva ori pe 
an înjţară, ca să aducă ajutoare 
sau 'șă întreprindă numeroase 
acţiuni civice: Spirit pe cît de 
neastimpărat, pe atît de generos, 


n-a-€zitat niciodată să dea din: . 
"banil săi pentru nevoile altora 


(chiar „dacă = sau tocmai pentru 


: că = are o familie numeroasă, cu 





ROST. 111-112 





Să În ultimii ani ne-am văzut 


“să fie prioritatea întregii naţiuni 


















6 copii ș şi 19 nepoți). 


mai rr, căci s-a implicat î în cîte 
va proiecte foarte importanie în. 
Basarabia, care l-au acăparatito- 
tal. Susţine, cu dreptate, că acum. 
Basarabia şi Bucovina ar trebu 


căci, dacă nu le ținem aproap 
măcar sufletește, înstrăina 
noastră va fi deplină curînd, 
sau fără graniţe.: Si 
În 2011,pentru o: viaţ e iară 
tă românească, d- | Neculai Popa 
a fost decorat. cu Ordinul Naţi-, 
onâl „Steaua României“ în grad a 
de Ofiţer de către preşedintele 
României, Traiah Băsescu. Un. 
mic semn de recunoaştere a ade- 
văratei elite a acestui near. 







































REPERE . i 


Povestea lui 


NECULAI POP SE 
spusă de el însuşi 


„Neculai Popa s-a născut la 22 iunie 1931, la Ga- 
laţi. După intrarea trupelor sovietice în ţară, la 
vîrsta la care adolescenţii se gindesc la distracţii, 
Neculai Popa se revolta împotriva ocupanților, 
pe care numai peste cîțiva ani îi va asocia cu co- 
munismul. Deşi tatăl său a încercat din răsputeri 
să îi plătească taxele şcolare, tînărul nu a putut 
absolvi Liceul Comercial. În timpul stabilizării 
monetare din 1948, taxele ajunseseră de aproape 
„20 de ori mai mari decît un salariu bun. Astfel, 
'S-a hotărît să plece de acasă şi s-a angajat ca ma- 
rinar pe un vas românesc; ajungind, pe Dunăre, 


“la Viena: Acolo, tînărul s-a liotărît să ceară ajutor : 


americanilor. Nu se gîndea decît cum să între- 
prindă ceva împotriva ocupanților ideologici ai 
României. După un scenariu ca de film, este ares- 


tat pe 24 marie 1951 la Curtici, sub numele fals: 


Virgil Dumitrescu. A fost judecat şi condamnat 
pentru „înaltă trădare“ la 25 de ani de muncă 
“silnică; din care a executat peste 13..A trecut 


printr-o anchetă grea la Uranus, apoi în tranzit” 


la Jilava (în așteptarea procesului), prin peni- 
tenciarele de executare a pedepsei Aiud, Gherla, 


. Piteşti, Dej, şi iarăși Gherla, de de s-a liberat 


"la 1 august 1964. A fost urmărit 
nformativ pînă în 1979, cînd a. 
plecati în Statele Unite. 
orespondența, proiecte- 

le, întilnirile (rare) cu Neculai 
Popă: au fost atît de concentrate, - 
încât pare că ne cunoaştem de o 
„viaţă. Ca să ajungi la o bună re- 
“laţie cu un fost deținut politic, 
bărbat “sau femeie, trebuie să: 
găseşti codul.de comunicare, 
„fără să îl cauţi neapărat. Se in- 
stituie de la sine. Dacă-nu, vom 
vea o convorbire la limita con- 
emnării mărturiei, a izvorului 
oric;a yerosimilului. Pentru 
mărturisire îşi pierde ău- 




























Neculai Papa, 2012 








tenticitatea, dacă emițătorul nu reușește să intre . 
în vibrația retrăirii. Rostul martorului este să . 
mărturisească, alistoricului să pună în context, să. - 
coroboreze, să analizeze, să emită opinii avizate. 
Neculai Popa trăieşte de 33 de ani în Statele - 
Unite. Pe 22 iunie 2012 a împlinit 81 de ani, din 
care 13 ani şi 5 luni de detenţie politică, alți 15 
într-o libertate controlâtă de Securitate (urmă-, 
riri, hărțuiri; arestări scurte, de cîteva zile), mai 
bine-de trei decenii de luptă în lumea americană 


“pentru drepturile românilor. Pe 2:ianuarie 1990, 


Neculai Popa a revenit prima dată âcasă pentru 
a aduce două tone de medicamente şi alte lucruri 
pe care le-a putut strînge în grabă, împreună cu 
prietenii. săi. De atunci, se reîntoarce, cîteva luni 
pe an; în România şi în Basarabia. În Basarabia 
istorică, la Hagi- Curda, î în Bugeac, azi raionul 
Ismail din Ucraina, localitate în care trăiesc pre- 
ponderent români, cărora le-a ridicat alături de. 
alți români o biserică, sfinţită în iunie 2011; la 
cimitirul românesc dela Țiganca sau la Chişinău, 
unde în mai 2012 a fost pentru a face demersuri 
în vederea reconstituirii Cimitirului Eroilor, dis- 
trus de sovietici cu buldozerele în 1959; Neculai 
Popa este un luptător-pragima- 
tic, alături de alţi români arun- 
caţi de comunism în afara ţării, 
precum Valentin 'Tepordei și 
Nicholas Dima, în Statele Uni- - 
te, ori Ştefana Bianu, Cicerone 
Ionițoiu și regretațul Remus 
- “” Radina, în Franţa. Punctele lor 
-” forte sînt altruismul şi perseve- 
“renţa în credinţa că dreptatea 
pentru victimele comunismului... 
„stă și în puterea noastră. Ei sînt $ 
victime directe ale represiunii 
uniste penitenciare'sau ur... 
aşi ale acestor victime. . 
z Fragmentul ce urmează face 
 “pârtedintr-o carte aflatăînlucru. 











ROST 41 











țigări 


“apărare ale fortului.,, 


Interviu realizat de 
( FLORI BĂLĂNESCU 





Flori Bălănescu:-Domnule, Ne- 


„„culai Popa, cun aţi: ajuns perso- 
i aj într-o poveste desprinsă par- 
“că dintr-un roman de ficțiune? 
“Neculai Popa: Sint născut în iu- 


nie 1931, na- au arestat în martie 


"1951, deci ayeană aproape 20 de 


ani. M-ai întrebat mai devreme 


dacă fumant...-Sigur, nu.ne dă- 


deauţigări, nici în Jilava nu erau 


a Crăciunului 1951 am fost che- 


mat degrefier şi mi-a datsă citesc 


sentința. Am văzut că scrie.25 de 
ani-şi m-am bucurat! 


E. B.: De ce v-aţi bucurat? 


N. P.: Pentru că am scăpat cu 25 


+ desani şi nu mi-au executat! Eram 

"= fericit, şi fericit am venit înapoi . 
* în celulă. 25 de ani de temniţă; - 
“ şi degradare civică... 


F.B.: Aveaţi de unde muri,,. 


"N. P.;: Ei, ce conta, aveam de unde 


muri; da! Le-am spus colegilor. 
Eram la camera 9-12 din Jilava, 


compusă din 9, 10, 11 şi 12, stil» 


vagori, se trecea din-una în alta; 
încăperile nu aveau uşi între ele. 


Numai camera 9 avea uşă de ac-: 


ces spre culoar, la exterior. Des- 


:. chizăturile dintre camere erati . 
“groase de un metru, aşa erau pe-: 


masivi. Fostele ziduti de 
La înce- 
putul lunii februarie, 1952, după 
proces, s-a format un lot, care â 
fost transportat la Aiud, Noi nu 
ştiam unde. Era iarnă, era zăpa- 


reţii... 


dă, pe atunci Securitatea nu prea: 


avea. camioane,. maşini să ne 
transporte. De la gară, am fost 
duşi pe jos, în lanţuri, care din 
Cauza zăpezii se încărcau, frecau 


', direct pe pielea goală, Pa Os; us- 


tura groaznic, durea, nu aveam 


ciorapi şi-nici bocanci înalți. 


F.B.: Lanţurile: se legau de pi- 
cioare. prin intermediul unor 
brățări late din oţel; de care se 


se atâșă lanțul propriu- zis? 
N:P: Exact, era o brățară care se 


Pârcă în seara de Ajun 


deschidea, intra p&.picior şi aşa 


“mai departe. Dar durea, durea...: 


Am făcut în mai bine de o oră 
druimul acela, cam un kilometru 


şi jumătate; Țipau:;, Mişcă! Nu te 
uita!“, eram cu capul în pămînt. 


Trecătorii:se uitau la noi, erau 


„mulți țărani, care se închinau. 
„Nă'ţe închina, 'tu-ţi dumnezăii 


pe 


mă- ţii! 
F.B: Apostrofau ș şi trecătorii?! 

N. P.: Sigur, mai ales. pe femei, 
cate. se opreau şi îşi făceau cru- 
Ce: Ele Ştiau ce e cu noi, ce este 


Ainduk La proces, în transportul: . 
"spre Jilava, apoila Aiud, am avut 


cu noi un cetăţean 5= „Constân- 


“tin Broască. Era din Brăila. La a 
doua încercare de a fugi din țară, 


prin Iugoslavia, fusese prins. 
E: B.: Era deci frontierist. 


N. P;- Frontierist, băgat şi el-în 


dubă pentru Aiud. Am. făcut 


carantina împreună, eram Vreo. 


16-17 inşi, cu Sergiu Marinescu; 
dacă-ți spune'ceva numele ăsta... 
F. B.: Aurel Sergiu Mărinescu, 
i-am redactat. cîteva volume din 
O contribuţie la istoria exilului 


„românesc, | , 
N. P.: N-am stât mâi mult de o 


săptămină în carantină, cu toa- 


te căitrebuia să stăm mai mult. - 





Neculai Popa, 


:uşa: „Băi, aici e Aiudul! Aţi au- 


“pedepsiţi! Dar dacă le găsim | 


- cu. Părintele avea un ochi Pai DI 

















Ţin minte că seara s-a deschis 


zit de Maier? Eu sînt Maier! Vă 
veţi aminti de mine și cînd, veţi ! 
ajunge-n. iad!“. Era rece, sar: 
castic. „Dacă aveţi cuțite a voi, 
lame, ace, scoateţi-le şi nu veţi. 
percheziţie, pe careo facem acum: 
- tovarășu, vina aici, percheziţ 
- va fi vai de capul vostiul”, N-au 
găsit absolut nimic; „Eu v-a 
spuș.că vă voi pedepsi, da există 
şi posibilități să vă arăt aprecierea 
mea!“. Ne-au adus o găleată de faz. 
sole, care fierbea, eră veche; for > 
fotea, fierbea, domne, cui clăbucii 
Şi noi'am tăbărit și am mincat-o!- 
F. B: Și nu aţi avut problemei A 
fost o „apreciere în n'bătaie de joc, 
ştiau că sînteți lihniţi de foăme... 

N. P.: Vaaaiwai! Da, da! După i 
rântină ne-âu izolat, „esau hăgat 
în camere ici-şi- calo, Şi m-am ni- 
merit în cameră c Broască ş şi cu 
un părinte ortodox din'Bolintinul 
din Deal sau din Vale; Dumitres- 


nat — nu măi avea ochiul, i- dia 
sese iapa. Dimineaţa vine caraliul 
şi zice: „Băi, pentru că voi aveţi | 
condamnări mici, o-8ă vă scot la 
făcut curăţenie!“. Am spus deja, I 
că pe atunci nu erau maşini prea 
multe şi cărau aproape-totul cu 
caii și căruţa. Era zăpadă ameste- 
cată cu bălegar. „Dacă sînteți se-.... 
rioşi, vă hrănesc... Ne-a scospe: 
mine şi pe Broască, nu l-a scospe A fi 
părintele, pentru că era chior. Nu 
s-a uitat să vadă ce condamnare 
am €u. Și am găsit chiştoace. „pe & 
care le ascundeam pe după ţ ţevi şi 
le fumam pe furiș! 
E. B.: Cu cele aprindeaţi? Asii 
N. P.: Foloseam pilitură, din 
coada periuţei de dinţi, pe care 
o rădeam cu o fărtmă de. geam 
(aveam toți!), de ciob de st ticlă, 























ROST 111-112 





REPERE : 





aprindea şi — puf-puf-puf! = tră- 


geam repede să aprindem ţigara. 
F. B. E prima oară cînd m-am) 
gîndit să întreb cum își aprindea * 
deţinutul politic ţigara, ştiind că - 


nu avea acces la şi nici voie șă de- 
țină-„foc“.. 
N. P.: La 4 un moment dat, ob- 
: servăm că lipsesc chiştoace. ÎL 
iau la întrebări pe Broască şi el 
„pe mine. „Băi, numai popa ni 
„le-a luat, popa a fost mereu în 
„celulă“. Fuma şi el. Numai că el 
fuma de-a moaca. Şi hotărîm să-i 
spunem. Îi spin eu: „Părinte, 
uită-te, noi constatăm că ne lip- 
sesc țigări!“. „Domnu Nicolae, 
Doamne-fereşte!“, 
mă minte. Zic: „Părinte, ne-ai 
furat ţigările?*. „Să-l f... în cur 
“pe mă-sa, domnu” Nicolae, dacă 
Te-am furat eu!“. Părintele min- 
țea, dar avea şi umorul: sănătos 
al preoţilor de ţară. 
E. B.: Deci, popa era cam „păcă- 
s*... Probabilpuţini nu ar fi fost 
în închisoare. : 
N. P.: Aşă s-a întîmplat, ştiu că e 
“de ris! [Ridem] Nu știu dacă poţi 
să reproduci înjurătura... El avea 


'0 fată, Florica. Și. mi-o promise- 


se mie. Broască era un băşcălios, 


şi-mi zice: „Îţi dă o vacă, pe Flo-: 


Am simţit că . 


pe 


rica!“. Făcea mereu băşcălie de 
mine pe subiectul ăsta. 

F. B.: Dar să revenim, să-o luăm 
de la început şi să vedem de ce aţi 
fost arestat. 

N. P.: Eu am avut acte false. Că- 
minul unde am stat era sub ad- 
ministrarea Vaticanului, 
ne ajuța cu bani, cu mîncare. 
Rumânische Vatikanische Mis- 
sion a construit clădirea şi: locu- 
iam acolo. Plecasem de acasă cînd 
eram elev. Ruşii mă jcrescuseră“ 


împotriva lor; de cînd au intrat în 
ţară. Habar n-aveam eu de doc- 
trină a vreunui partid, de legio-.. 


narism. Îi văzusem pe legionari 
în 1940, cînd după cutremur îim- 
părţeau cozonaci şi pături la oa- 


meni prin cartier, la Galaţi. Atita 


ştiam despre ei. De ce-spun că 
ruşii m-au crescut împotriva lor: 


„în 1944, tata fiind concentrat, m 


reușit să ajungem, eu şi mama, în 


-- Banat, pe lîngă Timişoara, unde 


e o comună Ceacova, dar ne-am 


întors pentru că începuseră să. 
ne fure tot din casă, din curte. 


Aveam şi o băcănie cu cîrciumă 
de mahala. Cărau totul. Vedeam: 
cum trec cirezile de vite, mii de 
vite; pe strada hoastră largă, de 
mahala. Care plecau în URSS... 


care: 


F.B.: Rechiziţionate... 


N. P: Nu rechiziţionate; confisca- 


te, furate pur şi simplu! Au violat 
o femeie de 70 de ani, lucru care 


- m-a revoltat foarte:mult. Pentru 
„că ţineam mult la bunica. Aveam 


15 ani şi pentru:mine bunica era 
Dumnezeu... Mai mult ţineam 
Ja bunica decît la părinți. Ei mă - 
măi ciupeau; dar bunică îmi lua 
apărarea: „Să nu daţi în băiatul , 
meu!“ Era bună. Îşi merita nume- .- 
le de Bună. Şi pentru că'ruşii pră- . 


* dau în general noaptea, sau chiar. : 


români îmbrăcaţi în uniforme 
rusești, se pusese la fiecare colţ de * 
stradă o bucată de fier. Cînd apă- 
reau ruşii la furat; se bătea toaca 
şi toţi ne refugiam acelo cu lopeţi,,, 
cu tîrnăcoape, fiecare cu ce avea. 
Eram flăcăiandru și mă simţeam 


“mîndru să fiu printre apărătorii 


bunicii. Toate astea m-au crescut 
împotriva ruşilor. A comunişti- 
lor? Habar nu aveam! Încet-în- 
cet, am asimilat că în fond ăsta-i 
comunismul! Nu știam-dacă mai 
sînt şi alte state comuniste. Ştiam . 
de Uniunea Sovietică. Aşa încit, 
în noiembrie 1946, înainte de. 
alegeri, am fost arestat. Aveam 
16 âni. leşisem de lă liceu, cu fe- 
tele, am făcut: Liceul Comercial, şi 
nişte agenţi comunişti scriau cu 
negru:„Jos Maniu şi Brătianu, 
călăii ţăranilor din 19071 M-a 
revoltat. Am dat geanta unei fete, 
am scos o cretă,-am şters „călăii“ 
şi am scris „eroii“; „jos“ — „sus“... 
A ieşit: „Sus Maniu şi Brătianu, - 
eroii:țăranilor din 19071“ M-au 
băgat într-o maşinăaeagră, m-au 
bătut bine, mi-au rupt un dinte 


- din faţă, Era încă vechea Sigu- 
Ă ranță, dar m-au bătut românii, 


nu ruşii. M- a scos tata cu.ceva.. 


4 parale. Ain fost în continuâre la: 


şcoală în 1946-1947 În 1948, cînd d, 
„fost stabilizarea” monetară, mi. 
“au pus taxe şcolare anuale de 

--90000 de lei! Un salariu bun pe 


4 i taca era 500. Am plecat dea 





















şcoală, că nu puteam plăti banii 
ăştia. Cereau un avans de 6000; 
parcă... Așa mi-am pus în girid să 
fug, să plec din țară şi să fac'ceva, 
„sălupti împotrivă comuniştilor, 
„E, B.: Înţeleg că revolta v-a moţi- 
„fat, eraţi foarte revoltat. 
N.p: Absolut! Nici o doctrină, 
pentru că hu cunoşteam, nu şti- 
"am că există doctrine, eram un 
copil de mahala. Și mi-am pus în 
gînd să fug. N-am spus nimănui, 
“mici măcar prietenei, mele = Ma- 


ip 


.ria, frumoasa Maria, care mai : 


-u trăieşte şi astăzi, n-am spus pă- 
rinţilor. Am reuşit să-mă îmbarce 

“pe un vas pe Dunăre. La început 

am: lucrat pe la Sulina, Tulcea, 

a Galaţi. Pînă la urmă; tot prin niş- 
te manevre şi bani “era la i înce- 
+ pub cînd lucrurile se mai puteau 





“ şi Crişan“; ce trebuia să lucreze în 
“apele de sus, adică Turnu-Severin 
— Viena. Am ajuns la Turnu-Se- 
verin-şi Securitatea m-a respins. 
Am avut marele noroc că m-a ga- 


rantat politicul vasului, căruia îi - 
făceam actele; el era ofiţer, dar nu” 


ştia să scrie... Mereu era în stare 
de ebrietate,.. Asta mi-a salvat, 
“m-a luat pe garanţia lui: „Tovară- 
2 sv este un element bun, garântez 





ori la Viena, dăr nu eram hâtărit 
“să plec. Nu căpătasem nici o le- 
gătură, nici o relație. În timp, am 
cunoscut un cetățean de 68-70 
de ani, pensionat, fost marinar, 
"59 căsătorit cu o nemţoaică. Mai 
E venea pe lă cafenea — la „Elmo 
-Cafâ“, unde erau fete multe şi îşi 
amintea de tinerețe. El m-a ajutat 
foarte mult, pentru că am con- 
venit ziua şi ora'cînd ne vom în- 
“. tilni; Eram de gardă de noapte pe 
vas şi pe la 526 dimineața, i iarna, 
am intrat în cabină, mi-am luat 
lucrurile, pilotul era, beat, el era 
adjunctul căpitanuluie Am cobo- 
rît pe mal şi am fugit. Kilometri 


“aranja astfel =. am reuşit să mă 
* îmbarce pe vasul „Horia, Cloşca: - 


“pentru el!“. Ajunseser de citeva: 


“ întregi. Şi fugit am rămas. Aveam 
19 ani. M-am întîlnit cu acest 


Ştefan. Nici el nu ştia prea multe. 


“Am trecut prin deznădejdi mari, 


pentru că încă era totul dezorga- 
nizat după-război. Sigur, cel, mai 


bine organizaţi-erau americanii, 
am reuşit să trec în zona ame- 


ricană. „Austria era împărțită în 


: patru zone, dar şi Viena era îrm- 
părțită în patru. Trebuia să trec 


prin:zona sovietică. În sfîrşit, am 
ajunsa americani. Cu ajutorul 
unui ghid dat de ei/ am trecut 
prin zona sovietică și am ajuns 


într-e dimineaţă la Salzburg. Cît 
de incintător e astăzi Salzburgul,: . 
"fie şi din poze, dacă nu ai fost! 


Atunci era plin de mizerii, gropi, 


dărimături, fusese foarte afectat 
În primele două zile: 


de război... 
am'stat într-un lagăr de lingă 
gară. Era murdărie, se minca 


din conserve de la gunoi; femeile 


dormeau cu bărbaţii... 


F. B,; Americanii v-au primit. În.. 


genetal, îi primeau pe cei din Est 
care ajungeau în zona lor? . 
N. .P.: Absolut, era perioadă î în 
care nu aveau. restricţii, le-au in- 
trodus mai tîrziu. Se stricase ra- 


„portul dintre americani şi ruși, 


nu mai erau relaţiile din.1944, 


dezamăgit de mizeria şi-de 


- căminul românesc!“ 


cehi, unguri. Aveai nevoi, m-am 
uitat după o toaletă,-ceva, şi m 
s-a spus: „Uite-acolo-n spat 
În drum, în cîmp! În zăpadă 
văzut de lume! Treceau trenur 
Am avut norocul că a doua 
m-a scos la o anchetă, uin intero: 
gatoriu.. Era un sas din RO ânie 
Cînd am auzit româneşte, L-âm 
auzit pe Dumnezeu. Nu puteam 
comunica absolut cu nimeni, 
pentru că nu ştiam nici o limbă, A 
Ştiam: bună 4 ziua şi bună: ara, 
dar uneori le încurcana, $ 
întrebările: de unde vin; pentru 
ce am plecat din România. i an 
spus pe scurt istoria mea: l-an 
spus de la început că sînt fo 








nea de acolo. Şi mă întreabă: Aa 
cenu lociuieşti la români?“ „Sînt 
români aici€, întreb. “sai pe 
strada asta, puţin mai încolo, e 
» zice. A0* 
leu, cînd am ăuzit, m-am. dus. 
direct acolo! Mergeam pe Eli-. 


'sabethstrasse şi eram atent la 
detalii, ca să ştiu să'mă întorc,. 
dacă mă rătăcesc. Eram, ERAI Ț 





ROST. 111-412: 





REPERE 





cum să spun... imaginează-ţi 


o fecioară singură într-o lume. 
asaltată de toate relele! Cam așa; 
mă simţeam eu în lumea aceea ' 
necunoscută. N-ai idee ce în-: 


seamnă să nu poţi să comunici. 
Ei nu puteau să-ți explice altfel 
decit o făceau, tu nu puteai să 
: înţelegi ce-ţi spuneau... 
E. B.: Sentimentul pierderii în 
. necunoscut. 
N. P.: Exact. Nu puteai să spui: 
dă-mi să mănînc, ori: mă doare 
burța, nupot să respir... Şi ajung. 
Văd căminul românesc. Curat, 
bine amenajat. Scria la intrare: 
Rumânische Vatikanische Missi- 


on. Ce-o fi asta? — mă întrebam. . 


Mai tîrziu am auzit: American 
„aid for romanian in Austria... 
“Nu am înțeles; dau să plec, dar 
văd mai jos: Căminul românesc 
Salzburg. Intru pe: un -coridor 

ce se termina în formă de T: Pe 
peretele din capăt era portretul 
Papei, în dreapta nu zăresc ni- 
Mic, în stînga era o uşă. Se auzea 

o melodie uşoară, clasică. Bat la 
“uşă și aud: Herein! Eu nu înţe- 
„legeam nimic. Tac, nu răspund. 
 - Bat-mar încet. Şi iar: Herein! Uşa 
„se deschide şi apare cineva, mă 


întreabă i IN germană, nu mai ştiu + 


“cum s-a ajuns... că la un moment 
„- datspune: Sînteţi român? Era Va- 
“sile Creţu din Uzdin, român din 













“intrat, ne-am pupat. Eram bucu- 
“ros, un copil... 
“Barăcile căminului erau constru- 


“ postea oamenii din cartier, în caz 
-- de război. Mi-a spus că acolo sînt 
români. Mi-a-mai spus că trebuie 


'rogatoriu. Să vadă cine sînt. Încă 
“din a doua zi am rămas uimit că 
şeful CIA era maiorul. Neagoe, 
n-român născut în Statele Uni- 
te, american la a doua sau a treia 
enerație. De două ori m-am înt- 








“Iugoslavia, Banatul 'sirbesc. Am. 
M-a dus la duş.. 


ite pe un deal-mamelon care adă-“ 


“să mierg'la CIA, pentru.un inte- 


Domnului 


NECULAI POPA 


distins cu ordi 
„Steaua Ro 
în grad de ofiţer 


să fac. lar eu, evident: să luptăm 
împotriva ruşilor. A doua oară. 
i-am spus la fel. Am întîlnit în că- 
min oameni despre care aveam să 


„fiu interogat mult de tot şi bătut 


în puşcărie: Traian Golea, Sandu 


-- Marin, Tuliu Pașiu, Nelu Moldo- 


veanu, îmi scapă acurmn o mulţi- 
me de nume... Eram bătut că am. 


legături cu legionarii. Dar eu. am 


aflat tirziu, în puşcărie, că erâu 
legionari. Practic, am fost băgat 
într-o şcoală de iniţiere, persona- 
lă. Nu cu mai mulți elevi. Trebuia 
să învăţ cum se culeg informaţi- 
ile în cazul în care ajung în țară. 
Aveau nevoie de informaţii — mi- 
litare, desigur. 

F.B.: Dar eraţi un tînăr a 19-20 
ani, necalificat în vreo muncă; 
fără relații în instituții; de unde 


"aţi fi putut culege, asemenea in- 


formaţii? - j 
N. P.: Nu ştiu ce şi cât puteam cu-: 

lege eu în timpurile acelea... fără . 
experiență militară. Misiunea era. - 
ca totice aflam să transmit din: 
colo. Prima variantă a fost să fiu 
paraşutat: Am făcut chiar și cîte-. 


va sărituri, deşi îmi era frică. Dar. 


trebuia să sar! A doua propunere. 
era să trec prin Ungaria. Am luat. 
lecţii de limba maghiară luni de. 
zile. A treia Variantă erasă ied, cu, 





A 





acte false. Legenda'era că sînt un 


“marinar carea rămas pentru are- 


para vasul şi acum veneam de la 
Viena acasă. Am mers pe varian- 


- ta aceasta! La:A rad, la Curtici, mi 
s-au cerut actele; Bram mai mulți 


în compartiment: După un timp 
au venit grănicerii înapoi şi m-au 
invitat pînă în birou: Și-acolo mi- - 
au pus cătușele. > 

F. B.: Eraţi dat în urmărire? 

N. P.: Am ăflat mai tîrziu, de la. 
un mare român, care m-a instruit . 


"pe mine, Mişu Giurea... În 1992, 


m-am întâlnit la Hamilton, în Ca- 
nada; cu Trâian Golea Dumne- 
zeu să-l ierte! —, cu care am fost la 
Salzburg, şi cu un- cetăţean înalt, 
cărunt. Dau mîna EŢraian Go-, 
lea, cu care eram în coresponden- 
ță, dau mîna şi cu celălalt. Golea 


întreabă: „Îl cunoşti? *. Acela zice: 


„Nu“. Golea spune: „E puştiul!“ 
„Vai de mine!...“.- Era Giurea. 
Ne-am îmbrățișat. Am stat toţi 
trei în noaptea acea la un hotel și 
așa am aflat că pe noi ne-a turnat 
= inclusiv pe toți parașutișții —lor- . 
dul Filby, şeful M5, care era agent 
sovietic şi a plecat la un moment. 
dat cu tot cu arhivă în Rusia, 

F. B.: Deci vă aşteptau cu lista şi 
cu fotografiile la frontieră. - 
N.:P.: Absolut cu tot. Cu plati 
cu tot. 5 

F. B.:. Nu aţi apucat să fica ni- 
mic pentru CIA. 

N. P.: Nu eu, nimeni! 

F. B.: Tot grupul Golea- Si caitala 
şi ceilalți parașuțişti au fost! SAP 
de Filby?. 

N. P.: Tot, tot ce-a plecat în țară, 
noi, românii, am fost turnaţi de 
colonelul Filby, care a murit cu 
grad de general în Rusia sovieti- 
că. Aşa se scrie istoria, 


„E.B: Cazul dvs. se:prefigurează 


deja ca scenariu de film. 
P.: Am învăţat că în condiţii. 
ormale oamenii se poartă mai 
« degrabă anormal. Nu poţi:să ju- 
deci anormalul după normal... 





ROST. 11 


Xa 


= 


"ROST. 111-112: 


papal MĂRIA-TA, 
TU LA PUTNA NU MAI STA! 


" Cuvint ținut de DA Neculai Popa din Los Angeleș în 


“cadrul festivităților prilejuite de împlinirea a 500 de . 


“ani dela strămutarea la ceruri a Binecredinciosului 
“Voievod Ște fan cel Mare şi Sfint (2004), . 


Dă EIă Djommnisoarelgre şi Doi 





hui (m de dincoace şi de dincolo de. Prut, 


NE -am. adunat aici, în Ţara de 


“Sus, aduși de prin toate părţile 
Tumii, la chemârea de dincolo de 
moarte a celui între Sfinţi Voie- 


--vodului nostru Ştefan cel Mare. 


47 de ani pe pământ şi 5 vea- 


„curi în ceruri, el a fost şi a rămas 
s athleta Christi, „atletul lui Chris- 
- tos“ cum Ka numit:mai întîi Papa - 


- Pius. al II-lea, încă de la 1463, ca 


"mai apoi, după Bătălia de la Vas- 
“lui (1475), Papa Sixt al IV-lea să-l 


numească verus christianae fidei 
athleta („adevărat IE al. credin- 
ței creştine “)*. E 


Căutînd să exprimăm în 


cuvînt emoția care ne stăpineş- 


te şi-dorurile care ne ard, ae vin: 
» aproape de la sine, în gînd şi pe 


buze, versurile “mereu proas= 


pete + ale lui Eminescu — celălalt” 
mare voievod şi sfint, al limbii. . 
“roriâne: Ștefane, Măria-Ta,/: 


Tii la Putna nu mai-sta.../ Doar 


" s-a-mdura Dumnezeul Ca să-ți 
mâîntui neamul tău!/ Tu te-nalță 


din mormîni/ Să te-aud din corn 
sunind/ Și Moldova adunind... 


Românul câre n-ăude acum şi -: 
“aici cornul lui Ștefan, degeaba a 
mai bătut atîta drum; şi degeaba . 


mai face umbră pămîntului! Ro= 
mânul care nu simte acum-şi aici 
că Eminescu e cu noi, degeaba 
cască ochii şi ciuleşte urechile, 


căci nimic nu va pricepe şi-cu. 


nimic nu:se va folosi! 
le dreptate avea regreta- 


“.* În legătură clu Aest titlu atribuit diplorăația şi lui Ştefan cel Mare, trebuie . 


"precizat că nu-i vorba deo caracterizare particulară a voievodului moldav (cum 
„ne-ar plăcea să credern), ci-de un titlu acordat curent de papalitate în secolul XV 
“celor care, fără să fie mari împărați sau regi, erau angajaţi în apărarea porților 
creştinătăţii. Înainte de Ştefan cel Mare, fuseseră:numiţi âthleta CHristi albanezul 
Skanderbeg (Gergj Kastrioti: 1403-1468), de către Nicolae V, Calixt III, Pius II şi 
Paul II, sau lancu de Hunedoara (loan Huniade: 1407-1456), de către Calixt III, 
atesta din-utmă fiind gratificat şi cu calificativul de fortissimus (Ab unico Christi 
fortissimo! athleta Johanne voivoda...). După Vintilă Horia (Dicţionarul papilor), 
lui Ştefan titiulnui-a fost atribuit pentru prima Oară de Sixt IV (Francesco della 


-“Rovere,papă între 1471.şi 1484), cum se afirmă în mod curent; ci de Pius II (Enea 


Silvio Piceolomini, papă între 1458 şi 1464), încă din 1463 (în contextul pro- 
iectutui de'cruciadă zădărnicit de moartea sa: „Pînă astăzi, ceea ce îmi lipsea 


“era o flotă, Astăzi 6u voi fi cel care-i va lipsi flotei..." 


), cînd încă n-apucase să 


să ilustreze prin. marile lui victorii.antiotomane (suit pe tron la 1457, Ştefan va 
„obţine: prima victorietnpotriva turcilor în 1473,iar Sixt IV îl va numi verus christi- 
ănaefidei âthleta după mătea victorie dih 1475, cum bine se precizează în text), 

-ceea ce confirmă câracterul mai degrabă formal altitlului, căruia mai tîrziu (sec. 

XVII) i-se va asocia; generic, şi un-imn religios latinesc (Athleta Christi nobilis) cu 
autor necunoscut (Ignatus hic et abditus/ Athleta Christi nobilis/ Serpente cum 
sdevissimo/ Miranda gessit paelia. //Attritus hisce cautibus/ Spinis cruentus asperis/ 


Benedictus in terra preia Coeli pererrabat choros). (Nota Redacţiei) 


:pe Eminescu: 


nu poate să le înţeleagă?! Nu 


fiecare, depinde să o iei 


- onorează, dar ne şi obligă. Dac 


cum, după cuvîntul ol 


„voievozi, cărturari 


cătuiesc soborul neamului 
» nesc. Acest sobor este 






















tul Petre "Ţuţea -să-l definească 
„sumă lirică de 
voievozi“! Vedeţi cum toate 
întîlnesc şi toate se leagă în lu 
mina adevăratului românismy î 
această logică'a îniii neaniu 
care are rațiuni pe care rațiuni 


Da, sîntem gici Şi acum 4 
faţă întrucît credem și. mă tu 
sim această trinitate, a;-Xr 
şi demnităţii” româneşti: Ștefan 
Eminescu; Ţuţea. Ștefan zel Măre 
este icoanaromânismulu: patriar- 
hal și spaima „liftei păgine ; SI iute a 
nescu este. icoana românis 
modern şi spaima „negrei 
nătăţi“; Tuţea este icoani: 
nismului contemporări Ș şi. sp ima 
„bestiei roşii“. De la Ştefan prih 
Eminescii pînăla Petre Ţuţea tre- 





departe sau să o trădăm.. 

Avem un trecut de care putem. 
fi mîndri, dar mîndria singură. 
nu este de-ajuns. Acest tregut ne. 





nu. e dublată de vrednicie, min=. 
dria n-aduce nici un rod, aşa. - 





„credinţa fără fapte moartă este“. 

Zice o vorbă din bătrîni că ro: 
mânul îşi pune căciula dinainte ș 
se judecă singur. E bine, măca 
din cînd în cînd, să ne facem, ca. 
inşi și ca neam, un astfel-de exa- 
men de conștiință. Şi e bine ca îns 
locul „căciulii“ să ne punem di-. 
nainte-reperele și pildele istoriei 
noastre mai vechi sau mai noi, 
cercetînd în ce măsură sintent în & 
duhul:şi pe linia lor, cu gîndul, cu 
vorba şi cu fapta. 

Noica spunea despre i 
nescu că e „conştiinţa noastră 
mai bună“; într-un fel, toi 
intaşii iluştri = sfinți, 
















ştiinţele noaștre mai. 


REPERE . i 





i prezent pentru fiecare inimă şi 
mințe românească, iar în fruntea. 


"Bind, îngerul păzitor al neamului, 


rînduit nouă de dincolo de veac. : 


(n “Sănu ne pierdem încredinţa- 
"rea că aceşti înainte-veghetori se 
bucură sau se întristează cu noi și 
„pentru noi; Numai această încre- 
dinţare dă dimensiunea vie a ceea 
„ce numim „istorie națională“ şi 
„în lumina ei putem să definim 
„neamul ca o comunitate eternă 
a generaţiilor trecute, prezente şi 
viitoare, ca o reâlitate organică şi 
purtătoare de destin. Căci, vor- 
ba lui Eminescu, „statul român 
+ moştenit de la zeci de generaţii, 
“care-au luptat şi suferit pentru 
„existenţa ui, formează moşteni- 
“ea altor zeci de generaţii viitoare 
Şi nue jucăria şi proprietatea ex- 

„ clusivă a generaţiei actuale. 





Cei det, ON DIE 3 


Încercînd să dăm seama de starea 
de azi a neamului nostru, nu tre= 
buie să cădem într-un criticism 
“radical şi deznădăjduit, dar nici 
“nu.trebuie să fugim de orice cri- 


ieftin. Orice rană a neamului, în 

care punem degetul, ne doare: 
sti deopotrivă pe toţi cei ce sîntem 
„ mădulare ale lui. Şi fiecare avem 
“o. o.parte de. răspundere, mai mare 
mai mică, față de ce este şi. 
ă de ce va fi, căci nimeni nu se 
ite lăuda cu desăvirşirea abso- 




























mai multă desăvirșire. 
“ Istoria modernă a fost, pentru 
zi noi, românii, o cruce grea. Mo- 
dernitatea aceasta s-a desfăşurat 
între două mari crize naţionale: 
anariotismul. şi comunismul. 
Diferitele revoluţii şi războaie 
care au punctat-o ne- au-făcut s-o 
uăm mereu de la capăt, iar „ce- 
lula, românească“, cum îi plăcea 
ună lui Mircea Eliade, s-a 





lui trebuie că stă, creştineşte vor-; 


„„ “ticăşi să cădem într-un populism - 


dar cu toţii sîntem chemaţi 





Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfint, 
capodopera iconografică a Elenei Murariu S 


oeclipsă a tradiţiei şi la o anume 


neîncredere în forţele proprii. 
Eminescu se plîngea, încă de la 
vremea lui: Săracă Ţară de Sus,/ 
Toată faimă ţi S-a dus. ;» iar. fai- 
moasa lui Doină ce este-altceva 


„ decit cîntecul de jale şi de veghe 


al românismului asediat în pro- 


pria lui casă? Sigur că detaliile 
diferă de la'o epocă la alta, dar. 
răul e mereu la pîndă, deghizat în: 
„o:mie de feţe. De aceea, Doina lui 
"Eminescu, chiar dacă este depă- 
şită de schimbarea anumitor rea- -- 
lități sociale, economice, politice: 
sau culturale, rămîne, dincolo de . 
ele, expresia perenă'a durerii, dar. - 
i rii noului veac şi mileniu. 
mai bine, a dorurilor noastre, 
căci dorul este în acelaşi timp. » 


şi a nădejdii româneşti; aş zice, 


s-a-ndura Dumnezeu/ Ga să-ți. 


miîntui neamul tău...). 


Dacă atit de gravă era problema. 


acum o sută și mai bine de ani, cu 


cît mai. gravă este ea. astăzi, “după. 


ce am trecut prin cumplita expe- 


i ierța comunistă;! prin seiuma - 


roşie“ care a decapitat națiunea şi 
a pervertit sufletele, şi din a:cărei 
convalescență sintem departe de 


a fi ieşit! S-a observat cu dreptate. . 


că „nu ajunge să ieşi din comu- 


nism; trebuie să ieşi și din toate - 


consecinţele lui“: Or, consecinţe- 


le acestea, „sechelelgigomuniste“, 


cum i se spune adesea, sint marea 
noastră problemă naţională în zo- 


FE a a 





durere şi nădăjduire, trăirea, E o realitate că relele de natură rasa 


unei neîmpliniri prezente (De la. 


Nistru pin” la Tisa/ Tot românul 
“ plinsu-mi-s-d..., dar şi aştepta- 
rea unei împliniri viitoare (Doar 









cele de natură moral: spirituală, 


“De aceea, lupta cea mai mare şi. 


ateriălă moştenite de la comu-.. 
sm se remediază mai ușor decit 














A 


mai grea se dă la nivelul menta- 


lității noastre publice, iar printe: 


tarele care ne apasă se numără şi 

acestea trei: conformismul, 'cola- 

„boraționismul şi. oportunismul... 
 Comformismul este'o-stare de 


0 “abandon, de „ieşire din priză“; 


2 trufie vicleană din rîndul celor 
“mulți, pe care-i disprețuieşte pen- 


4 





" “generată fie de oboseală, fie de' 


frică, fie de comoditate, fie de 
"deznădejde, iar vineori de toate la 
un loc. Omul acceptă formele ex- 
_terioare carei:se impun, mai mult 


“ “sau mai puţin teroristic, iar de la o 
-Vreine: ajunge să nu mai gîndească . 


cu propria minte, ci să şe lase total 

manevrat de sistem, fără perso- 

nalitate şi fără perspective... 
-Oportunismul se învecineâză 


- “cu conformismul, dar.nu trebuie 


confundat cu el. Dacă conformis- 
„mil este rezultatul unei stări de 


* - slăbiciune sau de laşitate neputin- 
> Cioasă, opertunismul este exploa= - 
Ş tarea parşivă a unei situații date: 
” oportunistul acceptă „jocul“ şi 
„caută să profite indirect de pe 


urma'lui, fără ceea ce el numeşte 
„scrupule inutile“. Conformismul 


€este-pasiv şi resemnat, în vreme » 
ce oportunismul este activ și in-" 


teresat. Conformistul se pierde de 


obicei în mulţime, aproape pînă-. 


la anonimat; oportunistul iese cu 


“tru că „nu ştiu să se orienteze“; „să 
“profite de situaţie“. Conformis- 
tul e naiv şi oarecum mîhnit,de 
condiţia lui („Ce-să-i faci, asta e; 
se.poate şi mai rău, vai de capul 
nostru!*), îri vreme oportunistul 


„e şmecher şi mai degrabă încîntat 
„de'sine („M-am scos, i-am dus şi 


de data asta, dă-i în mă-sa! Nici 
usturoi n-am mâncat, nici gura 
nu-mi miroasel'*). 
Colaboraţionisiul, „Spre deo- 
'sebire dei oportunism, '6ste pactul 
făcut pînă la capăt, âutolivrarea 
directă și obedientă, în slujba 
Puterii, în schimbul “nor privi- 
legii permanente, personale sau 


ie grup. Coat tel nu 
/ mai este un simplu aventurier al 
contextului, ci este:deja parte din 


“sistem, drept care şi lucrează sis-: 


tematic, pe bază de programătri 
şi conexiuni, de obicei fără nici o 
“iluzie de independenţă, iar uneori 


cu un zel exagerat, tocmai pentru 


a-şi convinge stăpînii de maxima 
lui subordonare funcţională. Co- 
labotaționistul este deja în situația 
dea aspira să parvină dela perife- 
ria siștemului spre centrul lui, gata 
de orice compromis/în numele 
„scopului care scuză mijloacele“ 
(„Politica e curvă, asta e!“). 


“Cânformismul, oportunis-:. 
“mul şi colaboraţionismul sînt trei : 


trepte morale şi sociale ale.. „pac- 


" tuluiicu diavolul“, Cînd ele ajung 


predominante într-o societate, 
sociefatea respectivă degenerea- 
ză pînă la monstruozitate, cum 


s-a întîmplat cu toate societăţile 


“comuniste. Lă noi, după ce la în- 


ceput comunismul a fost impus.. 


cu forţa și privit cu.o suspiciune 


aproape generală, tot mai mulţi - 


români au:ajuns, treptat, să-i ce- 
deze din mers, adoptind, după fire 
şi împrejurări, una sau alta dintre 


aceste forme ale „pactului cu dia- 


volul“ și prefăcind compromisul 
în-mod de viaţă şi în mentalitate 


publică. Va fi contribuit la aceasta, - 


desigur, pe lîngă terorismul politi- 
co-ideologic şi psiho-social, şpeci- 
fic tuturor regimurilor totalităre, 
şi proasta tendință a românului 
obidit de a încerca iluzoriu să se 
acomodeze cu răul, tendință men- 
tală şi:comportamentală cu rădă- 
cîini străvechi, atestată de nume- 
roase proverbe și zicători frecvent 
invocate: „Fă-te frate cu dracul 
pînă'-treci puntea“, „Nici dracul 
nu-i chiar aşa de negru cum pare“, 
"„Capul plecat sabia nu-l taie“ şi al- 


tele asemenea; Comunismul — şi : 


aici se vede caracterul lui diabolic 
— a reuşit:să ne anuleze majorita- 


tea virtuţilor naționale şi să ne-ac- > 


-un fond pervers de descreşținare 


"obişnuit:să fie năimit şi. manipu- 


vicios recîştigîndu- necdenar 


tea de la care am pornit - îşi află 


toţi întru fără-de-sfirşii 


















centueze defectele constitutivespe - 
şi de educaţie ateo-materialistă. 
Că fenomenul s-a petrecut şi a 
alte meridiane, aceasta poate fi 
pentiu noi o scuză, dar nicide 
o consolare. 

Astăzi comunismul a tre 
formal, dar am rămas = mulţi, pre 
mulți dintre noi, în diferite grad 
cu aceste defecţiuni de mas talită 
Conformismul, “opert 
colaboraţionismul și-atu găsit for- 
me noi de manifeştare, și de o parte 
şi. de alta-a Prutului. Românul. ] 











lat, să șe descurce de azi pei 
să facă treabă'de rhîntuială, i 
mai aibă nimic sfint-şi să aştepte 
pomeni „de sus“ sau „din afară“. 
Nu vom reuşi să ieşina cu adeyă- Sai 
ratla liman decît rupînd acest cere. 
tea 
umană, creştină şi națională, recă- 
pătindu-ne credința în Dumpezeui 
şi încrederea în noi înşine, redes- 
coperindu-ne adevăratele tradiţii 
şi adevărații mărturisitori. 
Ştefan cel Mare, Eminestu,. 
Ţuţea — ca să mă întore la trinita- 















deplina actualitate în puterea lor. 
exemplară; de modele de vredziă 
nicie care somează prezentul la 
un viitor pe măsura aspirațiilor 
măreţe ale trecutului. Umblind. 
pe urmele lor, e vremea să ieșin 

din paranteza istorică deschisă de: 
comunism și să dibuim din nou - 
„linia neamului“. „Cu noi este 
Dumnezeu“, dar se cere să fim şi 
noi cu El. Dreptscare să ridicăm i 
glas în răspărul vremurilor şi să 
zicem: „Pentru vrednicia şi rugă- 
ciunile Binecredinciosului Voievod. 
Ştefan cel Mare și Sfînt, întoan 
Doamne, neamul româtnese de la 
întuneric la lumină, b 
ză:l şi ocrotește-l cu dp 
atotputernică, şi porn 























ției Tale“. „Amin. 





ROST. 111-412: 





REPERE 


De ce este 


EMINESCU 
filosof politic? 


PARTEA A DOUA Sfirşitul anilor '90 a reprezentat în cultura românească 
postdecembristă puternica afirmare a unui discurs 


demitologizant în receptarea istoriei naționale şi a 
personalităților-reper ale acesteia. Tonul l-a dat cartea 
istoricului Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința 
românească (Humanitas, 1997), care face efortul 

de a disloca o serie de „mituri“ constitutive ale 
conștiinței colective româneşti (proiectul unificator al 
lui Mihai Viteazul, ţările române ca scut al Europei, 
continuitatea statală ș. a.). Mai puţin agresivă şi mai 
echilibrată decit i s-a dus vestea (chiar și în chestiunile 
de mai sus), cartea demitizatoare a lui Boia păstrează, 
surprinzător, în ceea ce-l priveşte pe Mihai Eminescu 
un ton respectuos pe tot parcursul său. Această barieră 
va fi depăşită un an mai tîrziu de revista Dilema, care 
propune o abordare iconoclastă - dar nu lipsită pe 
alocuri de sare şi piper - a lui Eminescu și a moștenirii 


(Q FLORIN-CIPRIAN MITREA 





3. CONSTANTIN NOICA 

ŞI RECUPERAREA 

LUI EMINESCU 

O atitudine alternativă şi chiar de 
rezistenţă, în perioada comunis- 
tă, faţă de diversele tendinţe de 
ciuntire a geniului eminescian, 
a fost reprezentată de eforturile 
încăpăţinate ale lui Constantin 
Noica de a impune în conștiința 
românească profilul unui Emi- 


sale culturale. De la distanţa anului 2012, una dintre 
cele mai consistente provocări ridicate de polemica 
din 1998 pare a fi cea privind relevanța lui Eminescu 
din perspectiva filosofiei politice. De aceea, propunem 
o revizitare a chestiunii şi o reacțiune teoretică la o 
provocare ce nu pare a-şi fi pierdut actualitatea. 


nescu integral!. Noica nu avea 
în vedere neapărat recuperarea 
gîndirii politice eminesciene, 
ci restaurarea complexității şi 
actualităţii modelului cultural 
eminescian ca atare. Obstinaţia 
cu care filosoful de la Păltiniş 
se implică în promovarea per- 
sonalităţii şi operei eminesciene, 
ca energie formativă capabilă să 
spargă tiparele sclerozei ideolo- 


giei oficiale, dă demersului său 
o rezonanţă profund politică. 
Astfel, dimensiunea soteriologică 
în care Noica înţelegea cultura, 
ca şi energia misionară cu care o 
practica, iese poate cel mai bine în 
evidenţă în lupta pe care filosoful 
a dat-o pentru schimbarea cano- 
nului de receptare a lui Eminescu. 

Această luptă era, bineînţeles, 
parte integrantă a războiului dus 





34 


ROST 111-112 


de Noica pentru descătușarea 
gîndirii filosofice româneşti de 
dogmatismul marxist-leninist. În 
acest sens, recuperarea marilor 
surse filosofice (prin traducere 
şi studiu sistematic) şi relansa- 
rea lor în circuitul naţional de 
idei (printr-o vastă muncă peda- 
gogică informală) avea rostul de a 
scoate întreg domeniul filosofiei 
din starea ancilară în raport cu 
ideologia oficială. De aceea, aşa 
cum excelent demonstrează Ver- 
dery, prin detronarea filosofiei 
materialiste, Noica făcea posibilă 
afirmarea propriului său sistem 
filosofic şi, totodată, realiza un 
act „fundamental politic“. Așa 
se face că filosofia nu mai era o 
disciplină oarecare, ci o mişcare 
culturală mai apropiată de disi- 
denţa cu bază socială mai largă 
decît de dizidenţa culturală apo- 
litică?. Atacînd anchilozarea ide- 
ologică a filosofiei şi folosirea ei 
ca instrument al materialismului 
dialectic, Noica nu făcea altceva 
decît să lupte pentru apărarea 
autonomiei propriului domeniu 
de competenţă, în contextul unui 
regim totalitar. 

Această atitudine a fost extin- 
să de Noica și în ceea ce privește 
problematica eminesciană. De 
aceea, nu este deloc întimplător 
că filosoful de la Păltiniş a fost cel 
mai puternic şi vocal oponent al 
schimonosirii șablonarde aplica- 
te profilului eminescian de către 
un sistem controlat ideologic. 
Astfel, față de prezentarea lui 
Eminescu în ipostaza exclusivă 
de mare poet, Noica a reacţio- 
nat vorbind despre omul deplin 
al culturii române. Totodată, ca 
alternativă la omagierile enco- 
miastice, în stil de cult al perso- 
nalităţii, lipsite de miez, Noica 
propune ca alternativă contactul 
cu manuscrisele păstrate la Aca- 
demia Română şi conştientiza- 
rea valorii acestora ca „o formă 


de prezenţă fizică a lui Eminescu 
mai adevărată și mai cuprinză- 
toare decît apariția de o clipă a 
omului viu“. De ce? Pentru că, 
în opinia lui Noica, cele 8-9 mii 
de file acoperite de scrisul mii- 
nii lui Eminescu reprezintă atît 
o mărturie a „zbuciumului său“ 
din veac, precum și o ipostază a 
„omului întreg, cu natura lui fizi- 
că și morală“, care pentru noi nu 
poate fi ceva mort, ci, dimpotri- 
vă, o prezenţă fizică adevărată”. 
Grăitor este faptul că, deşi 
în general caracterizat printr-o 
atitudine publică prudentă (dar 
fără compromisuri) faţă de pu- 
terea politică, atunci cînd venea 


| PARADIGMA ENESCU EMINESCU 


a le cartona în vederea prezentă- 
rii publice în cadrul unui Festi- 
val Eminescu. Reacţia înaltului 
funcţionar este specifică, în sen- 
sul că recunoaşte efortul „eroic“ 
al lui Noica, dar nu-l ajută în nici 
un fel, ceea ce îi provoacă filoso- 
fului enervare şi insomnie. Exa- 
sperat, Noica amenință că va face 
„scandal“ dacă nu se va da curs 
solicitărilor sale. 

În acest context, este esen- 
ţial şi comentariul filosofului 
în legătură cu modul în care ar 
trebui omagiat poetul național: 
„Festivalul lor e făcut pe bază 
de comunicări, dar...eu veneam 
cu contribuţia asta care le dădea 


OBSTINAŢIA CU CARE FILOSOFUL 
DE LA PĂLTINIŞ SE IMPLICĂ ÎN 
PROMOVAREA PERSONALITĂŢII ŞI 
OPEREI EMINESCIENE, CA ENERGIE 
FORMATIVĂ CAPABILĂ SĂ SPARGĂ 
TIPARELE SCLEROZEI IDEOLOGIEI 
OFICIALE, DĂ DEMERSULUI SĂU O 
REZONANŢĂ PROFUND POLITICĂ. 


vorba despre Eminescu, filosoful 
de la Păltiniş tuna şi fulgera. Sînt 
notorii certurile (din care nu lip- 
seau invectivele cele mai dure) pe 
care Noica le purta cu reprezen- 
tanţii autorităţilor publice care 
nu-i acordau sprijinul necesar 
pentru facsimilarea caietelor 
eminesciene în vederea punerii 
lor la dispoziția publicului larg. 
Într-o discuţie dintre Noica şi 
Petru Creţia, purtată în vila de 
la Păltiniş şi înregistrată de mi- 
crofoanele Securităţii, filosoful 
povesteşte cum în cinci zile a re- 
uşit să fotocopieze, cu propriile 
resurse, 35 de caiete eminesciene 
şi apoi s-a adresat Preşedintelui 
Comitetului de Cultură pentru 


pe dos toată povestea! Cu... ceva 
despre Eminescu, ce poţi să mai 
spui acum? Dar, dacă îl ai pe 
Eminescu în faţă, e o noutate“. 
Aparent un Don Quijote idealist, 
Noica era totuşi foarte realist în 
proiectul său, întrucît conşti- 
entiza că apropierea autentică 
de universul eminescian nu era 
deloc facilă. De aceea, filosoful 
sublinia necesitatea bunelor insti- 
tuţii (de pildă o catedră Eminescu 
profilată pe realizarea unui index 
al conceptelor eminesciene) şi a 
instrumentelor de lucru adecvate. 
În acest context, este remarcabil 
curajul cu care Noica evidenţiază 
utilitatea ediției de Opere com- 
plete ale lui Mihai Eminescu, 





ROST 111-112 


35 


REPERE 


PARADIGMA EMINESCU 








realizată de A. C. Cuza. Pentru a-l 
cerceta roditor pe Eminescu este 
nevoie, însă, arată Noica, nu nu- 
mai de instituții şi „unelte“ de lu- 
cru, ci şi de „un dram de pietate“$. 
Mai mult decit atît, ca exeget el 
însuşi al „bogățiilor gîndului“ fi- 
losofic eminescian, Noica reuşeş- 
te performanţa de a vorbi altfel, 
într-un chip nou, despre Emi- 
nescu. Într-un eseu despre con- 
ceptele eminesciene de infinit şi 
infinire (construit de la în-finire), 
filosoful rostirii româneşti arată 
cum amplitudinea perspectivei 
ontologice a metafizicii poetului 
creează posibilitatea depășirii 
conflictului dintre contrarii şi dă 
seama pentru întreaga condiție 
istorică şi mentalitate a poporu- 
lui român, situat nu doar în Oc- 
cident sau doar în Orient, ci şi în 
Occident și în Orient. Prin acest 
instinct specific al infinirii, Noica 
era convins că Eminescu a intuit 
şi descris vocaţia cugetului româ- 
nesc de a face „insuportabilul su- 
portabil“S. Putem citi aici destul 
de clar perspectiva lui Noica des- 
pre rezistenţa antitotalitară prin 
refugiul în planul dimensiunii 
ontologice, care te face să fii doar 
în mod aparent şi exterior vulne- 
rabil la constrîngere şi teroare. 
Aşa privind lucrurile, perspec- 
tiva infinirii devine perspectiva 
libertăţii reale, care te face să nu 
fii prezent cu nucleul fiinţei tale 
în spaţiul concentraționar în care 
fizic te afli. În acest chip, insupor- 
tabilul devine suportabil, iar cru- 
cea zdrobitoare poate fi purtată. 
Noica era conștient de miza 
enormă a receptării lui Eminescu, 
întrucît pentru autorul Devenirii 
întru fiinţă frontul principal de 
rezistenţă anticomunistă era cel 
cultural. Prin urmare, mai mult 
decît Platon, Hegel şi chiar decît 
propriul sistem filosofic de me- 
tafizică tradițională, Eminescu 
reprezenta reduta principală care 


CHESTIUNEA FACSIMILĂRII CAIETELOR 
EMINESCIENE AVEA PENTRU NOICA 

O IMPORTANŢĂ VITALĂ, ÎNTRUCÎT 
MIZA EI ERA SCOATEREA TINERELOR 
GENERAŢII DE SUB BLESTEMUL 
NETREBNICIEI ROMÂNEŞTI, BLESTEM 
RADICALIZAT DE COMUNISM... 


trebuia recucerită și apărată. Po- 
trivit lui Noica, perspectiva tine- 
rilor despre Eminescu nu trebuia 
să se limiteze doar la imaginea 
Luceafărului amorezat zugrăvit 
de manualele școlare sau a unui 
Eminescu lacrimogen şi facil pa- 
triotard. Adevăratul model Emi- 
nescu se regăseşte în caietele sale, 
în laboratorul său, acolo unde se 
vede nu doar produsul finit al 
poetului genial, ci şi munca uri- 
aşă şi lupta cu sine pentru a face 
studiu şi creație de performan- 
ţă. Convingerea lui Noica era că 
dacă acest laborator eminescian 
ar fi pus la îndemîna românilor, 
„fiecare am deschide din cînd în 
cînd un caiet, după ce le vom fi 
răsfoit febril pe toate, spre a re- 
căpăta de aici puteri, ca din apele 
noastre vii“7. Astfel, crescute cu 
modelul acestei asceze culturale 
în fața ochilor, generaţiile tinere 
ar fi putut obţine, la un moment 


dat, biruinţa decisivă asupra cro- 
nicei netrebnicii româneşti. Prin 
urmare, nu întimplător, Noica 
explică noțiunea de „cultură de 
performanţă“ prin referire la Emi- 
nescu. Criticînd „virtuozitatea 
fără virtute“ a poeziei moderniste, 
care ignoră rima, ritmul şi tehnica 
poetică, Noica îi trimite pe tine- 
rii poeţi să vadă cele patru caiete 
pe care Eminescu le-a umplut cu 
rime şi să înveţe din acestea că 
în spatele celei mai înalte perfor- 
manţe a literaturii române n-a stat 
numai geniul, ci şi multă muncă8. 
De aceea, chestiunea facsimilării 
caietelor eminesciene reprezen- 
ta pentru Noica o problemă de 
importanţă vitală, întrucît miza 
ei era scoaterea tinerelor genera- 
ţii de sub blestemul netrebniciei 
românești şi plasarea lor într-un 
orizont ontologic imun şi de ne- 
cuprins pentru chingile Leviatha- 
nului ideologic totalitar. = 


1 De altfel, putem considera obsesia integralităţii drept o notă specifică a etho- 
sului interbelic, pe care Noica îl reprezenta la cel mai înalt nivel. Relevant, în 
acest sens, este programul de studiu pe care filosoful de la Păltiniş îl impunea 
ucenicilor săi, urmărind parcurgerea integrală a operei unor autori importanți, 
potrivit principiului: citeşte autori şi culturi, nu ciupitativ. Ne putem aminti în 
acest context şi de pasiunea lui Mircea Eliade de a citi un autor în integralitatea 
operei sale (Hasdeu, Balzac), el însuşi visînd la un cititor ideal care să-i parcurgă 
toate scrierile şi abia apoi să-i judece valoarea. 

2 Cf. K. Verdery, op. cit., pp. 259-260. 

3 Constantin Noica, „Introducere la miracolul eminescian”, în Simple introduceri 
la bunătatea timpului nostru, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 248. 

4 Constantin Noica în arhiva Securităţii, ediţie de Dora Mezdrea, Ed. Humanitas, 
Bucureşti, 2009, pp. 440-441. 

5 Constantin Noica, Cuvînt împreună despre rostirea românească, Ed. Eminescu, 
Bucureşti, 1987, p.63. 

6 Ibidem, pp. 65- 66. 

7 Ibidem, p. 249. 

8C. Noica, „Ce înseamnă cultură de performanţă?“ în Simple introduceri... ., ed. cit. p.253. 





36 


ROST 111-112 


Ye 


EDITURĂ 





» Prin fereastră temniţei 
Gânduri despre bine şi rău 


» Film documentar 
sfântul Nicolae al Serbiei 


Ţâlcuire la Tatăl nostru 


» Cele patru aşezăminte ale 
sfântului Naum al ohridei 


» simboluri si semne 


Strada V 
ulturilor 
București, aul Al sa sector 3 


» 
































SA PUL OMRIDE ij ŞI EI 
FEREASTRĂ 
"EMNIŢEI 





edit 


= 
- 





PRIN FEREASTRĂ TEMNIȚEI 
sfântul Nicolae Velimirovici» 
Episcopul ohridei si Jicei 


Această carte este O culegere de 4 
lae pe când erâ închis IN lagărul G 
sublinieze faptul trist al înternnit 
ar putea f întemnițat un om jibe 


credinţei, nădejdii ș dragoste! la 





pământului? Merită precizat aici € 
către poP! orul Sârb prin fereastră 
plânge sfântul Nicolae IN acest 
dată cu aceasta, soartă tuturor 
trădat vocaţia Creştină Din ac 


avea foarte bine ca subtitlu: 


poate şi mai pine,„Desple sen 
- i 


- ee cărți au 
5 > . ay eşti, Episcopul La 


Lor 


CI (0 VATA Ls 


W 


emia al sârbilor pe ruinele 











(interviu realizat de CLAUDIU TÂRZIU 





ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a sfin- 
țit, pe 1 iunie a.c., la Galeşu (Poarta Albă), locul 
pe care se va construi mănăstirea cu hramul 
Sfinților Români, în cinstea şi memoria tutu- 
ror celor care au murit ca martiri la construi- 
rea Canalului Dunăre-Marea Neagră (mai ales 
în perioada 1949-1953). Vatra mănăstirii va 
fi exact unde au fost barăcile coloniei Galeșu. 
În acest fel se respectă o veche tradiție potrivit 
căreia altarele și mănăstirile se faceau pe mor- 
mintele martirilor. 

La eveniment au participat, pe lîngă sute de 
credincioşi veniţi din diferite colţuri ale ţării, 
şi patru supraviețuitori ai închisorilor comu- 
niste: Pr. Gheorghe Oancea, George Cușa, Vlad 
Nicolau (Puiu) şi Ion Negoiţă. Aceştia au re- 





memorat ororile regimului totalitar, sistemul 
dezumanizant la care erau supuși și bucuria 
că, în sfîrşit, pot aprinde o lumînare pe locul 
suferinţei lor. 

Invitat la slujba de sfințire a locului a fost şi 
Părintele Justin Pârvu, unul dintre supravie- 
țuitorii Canalului și ai închisorilor comuniste, 
dar acesta a suferit o intervenţie chirurgicală la 
picior (la Spitalul Judeţean Constanţa) chiar în 
ziua slujbei, fapt care l-a împiedicat să poată fi 
în mijlocul credincioşilor. 

Pe 5 iunie a început deja clădirea unui pa- 
raclis, care va avea hramul Sf. Iustin Martirul 
şi Filosoful (dată de prăznuire: 1 iunie), prima 
etapă în ridicarea mănăstirii Mucenicilor Ro- 
mâni din timpul comunismului. 

Din arhivele Securităţii reiese că, în peri- 
oada 1949-1953, la construirea Canalului au 





38 


ROST 111-112 


La Poarta Albă se ridică 


A DOUA 


MĂNĂSTIRE 


a Si a 


PENIRU MARIIRII 
INCHISORILOR 


COMUNISIE 


muncit forțat peste 30.000 de deţinuti politici. 
În mod oficial au fost înregistrate peste 2.000 
de decese din rîndul acestor deținuți obligaţi 
să muncească aici, dar cu siguranţă numărul 
morţilor a fost cu mult mai mare. 

Poarta Albă a fost principala colonie a deţi- 
nuților dintre cele 14 care erau pe tot traseul Ca- 
nalului. În mod constant, aici erau circa 12.000 
de deţinuţi, care munceau în condiții inumane. 

Mănăstirea de la Poarta Albă este a doua, 
după cea de la Rîpa Robilor, de la Aiud, care 
este întemeiată din evlavie pentru martirii și 
sfinţii închisorilor comuniste. Două așeză- 
minte monahale care au fost înfiinţate cu bine- 
cuvîntarea și sprijinul a doi ierarhi. Sînt semne 
bune pentru Biserica şi pentru neamul nostru. 

ÎPS Teodosie a avut amabilitatea să ne ofere 
cîteva detalii asupra acestui proiect. 


Înaltpreasfinţia Voastră, 
începem prin a vă felicita 
pentru proiectul mănăstirii 

de la Poarta Albă, închinată 
memoriei celor jertfiți în 
coloniile de muncă de la 
Canalul Dunăre-Marea 
Neagră la sfirşitul anilor '40 şi 
începutul anilor '50. Vă rugăm 
să le spuneți cititorilor noștri 
cum a apărut această inițiativă 
— şi de ce acum? 

Această dorinţă de a ridica 

un așezămâînt monahal în 
memoria celor ce s-au jertfit 

la Canal este de cînd am ajuns 
aici, la Constanţa. De fapt, cu 
ani în urmă am mers la crucea 
ridicată de deținuții politici 

în localitatea Poarta Albă N 





ROST 111-112 


39 


REPERE 


şi chiar pe ei i-am rugat să 
găsească un teren pentru a 
face un aşezămînt monahal. 
Am vorbit cu mai mulți preoţi, 
ne-a fost foarte greu. După 

ce am apelat şi la părinţii de 

la mănăstiri să intervină la 
primărie şi peste tot unde 

se poate găsi un teren, iată, 
prin părintele stareț Iustin 

de la Mănăstirea Sfîntul loan 
Casian am reușit să luăm acest 
teren, pentru că nu s-a dat cu 
uşurinţă, şi l-a luat chiar pe 
Mănăstirea Sfintul loan Casian. 
În cele din urmă a fost agreată 
Arhiepiscopia Tomisului să 
participe la construcţia acestei 
mănăstiri. Pentru mine a 

fost aprinderea unei lumini 
aşteptate de mulți ani. Cred că 
acum a sosit plinirea vremii. 
Avem ceea ce a dorit sufletul 
nostru: un vis concretizat 
deocamdată cu începutul 
acestei lucrări şi care va fi 
îndeplinit cînd vom ridica 
mănăstirea şi cînd vom 
descoperi măcar o parte din 
locurile unde au fost acoperiţi 
de valuri de pămînt mulți 

din semenii noştri. De aceea, 
trebuie să ţinem cont că aceste 
jertfe strigă către noi; să le 
îmbrăţişăm, să ne facem şi noi 


părtaşi la suferinţele, la credința 


şi la demnitatea lor. 

Revenind la teren, avînd multe 
piedici pentru Poarta Albă, 
unde a fost gindul cel mai intens 
pentru a face un așezământ în 
memoria celor care au murit 

la Canal, văzînd că este foarte 
greu de dobîndit o parcelă 

de teren acolo, m-am adresat 
Primăriei Cumpăna, unde, de 
asemenea, am dorit să facem 
un așezămînt monahal și n-am 
renunțat, vom face şi acolo un 
schit, dar de cîţiva ani ne izbim 


de o problemă absurdă: nu pot fi 


definitivate actele de proprietate 


CÎND AM FOST SIGUR CĂ AM TERENUL, 
AM VORBIT CU PĂRINTELE JUSTIN 
PÂRVU, CARE ERA CEL MAI ÎN MĂSURĂ 
SĂ ÎŞI SPUNĂ CUVÎNTUL CU PRIVIRE 
LA RIDICAREA ACESTEI MĂNĂSTIRI. 
DESPRE ACEASTA AM VORBIT ŞI CU 
PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC... 


pe terenul de pe malul 
Canalului, pentru că acesta a 
aparținut la două ministere. 

De aceea sînt bucuros că pînă la 
urmă aşteptarea a adus roade şi 
roadele sînt cele pe care le-am 
dorit, adică să existe un teren 
exact acolo unde au fost şi 
suferinţele. 

Cînd am fost sigur că am 
terenul, am vorbit cu părintele 
Justin Pârvu, care era cel mai 

în măsură să poată să îşi spună 
cuvîntul cu privire la ridicarea 
acestei mănăstiri. Despre aceasta 
am vorbit şi cu părintele Arsenie 
Papacioc, cu care m-am sfătuit 
şi care m-a încurajat foarte mult, 
spunîndu-mi că se cuvine să 
facem un așezămînt în cinstea 
celor ce s-au jertfit la Canal. 
Părintele Justin Pârvu s-a 
bucurat foarte mult pentru 





această inițiativă şi, cu lacrimi 
de bucurie, mi-a dat tot 
concursul. Iată, îl avem ca pe 
Duhovnicul zilelor noastre, 
venit din timpuri îndepărtate, 
trecut prin suferinţe la Aiud, 
la Periprava şi la Poarta 

Albă. Am mers cu sfinția 

sa să vadă terenul, să-şi dea 
consimțămîntul, s-a bucurat 
că am găsit teren exact pe locul 
fostelor barăci, unde au fost în 
suferință şi au căzut ucişi unii 
dintre semenii noștri. 


Părintele Justin, un mare 
duhovnic şi o figură 
emblematică a rezistenţei 
ortodoxe din închisorile 
comuniste, va avea un rol și în 
derularea proiectului? 

Sfinția sa a îmbrățișat cu multă 
bucurie această lucrare, ne-am 





40 


ROST 111-112 


sfătuit îndeaproape și, de acum 
înainte, va avea un rol foarte 
important. Este nu doar un 
simbol, un reper al rezistenţei 
anticomuniste, al jertfei, ci este 
personalitatea care pune cu 
adevărat suflet pentru această 
lucrare, este un martor viu al 
celor ce s-au petrecut acolo şi 
toate le voi face sfătuindu-mă cu 
sfinţia sa, care este, pentru mine, 
ţinut de Dumnezeu pentru a 
împlini şi acest aşezămînt. 


Se manifestă o tot mai mare 
evlavie populară pentru 

cei jertfiți în închisori, 

unii sfinţiți prin suferinţe. 

O preocupare pentru această 
realitate a Bisericii noastre 
există şi la o parte a ierarhiei. 
ÎPS Andrei Andreicuţ, pe 
cînd era arhiepiscop al Albei, 





a binecuvântat și a susținut 
construirea unei mănăstiri 
închinate memoriei celor uciși 
în închisoarea Aiud; ÎPS Iosif 
de la Paris organizează 
periodic simpozioane în care 
este evocată personalitatea 

cîte unei mari valori naţionale 
trecute prin pușcăriile 
comuniste, de la Mircea 
Vulcănescu la părintele 
Gheorghe Calciu. Acum veniţi 
Înaltpreasfinţia Voastră cu o 
excelentă iniţiativă. Este vorba 
despre o dorință generală a 
Sfîntului Sinod de a recunoaște 
mucenicii și sfinţii închisorilor, 
sau despre acţiunile particulare 
ale unor ierarhi? 

Sigur că noi, fiind mai aproape 
de aceste locuri de jertfă, nu 
putem fi nepăsători la ceea ce 
s-a petrecut. Încă de cînd eram 








la Bucureşti am simţit această 
dorinţă, această bucurie de a 
mă apropia de jertfele celor ce 
au suferit în închisori, şi am 
discutat aceasta cu vrednicul 

de pomenire Părinte Patriarh 
Teoctist. Mă gindeam că la 

un moment dat trebuie să 

ne arătăm recunoştinţa şi să 
punem în evidenţă aceste jertfe, 
care sînt pline de sfințenie. 
Cred că jertfa lor este primită de 
Dumnezeu şi Dumnezeu îi are 
printre aleşii Săi. De aceea, va 
veni o vreme cînd întregul Sf. 
Sinod va trebui să se aplece cu 
grijă şi cu multă cercetare, dar 
şi cu multă evlavie, pe aceste 
jertfe, ca să le pună în valoare. 
Canonizarea unor sfinţi se pune 
sub semnul unor repere exacte, 
pentru că, iată, așa cum am spus 
întotdeauna, în anumite A] 





ROST 111-112 


41 


REPERE 


momente de mărturisire sînt şi 
oameni care mărturisesc, sînt 
şi oameni care simulează că 
mărturisesc, şi atunci trebuie să 
discernem foarte bine care este 
mărturia cea adevărată. 


Mai multe organizaţii civice 

şi grupuri de credincioși 
solicită, de cîţiva ani încoace, 
canonizarea unora dintre cei 
martirizați pentru credință 

în temnițele comuniste 
(Maica Mihaela Iordache, 
ieroschimonahul Daniil 
Sandu Tudor, Valeriu Gafencu, 
Mircea Vulcănescu și alţii). 

Sf. Sinod nu a luat încă o 
poziţie în legătură cu această 
dorinţă a credincioşilor. 
Credeţi că se apropie 
momentul cînd Sf. Sinod își va 
exprima punctul de vedere? 





Sigur sînt nişte nume venerabile, 
demne de luat în seamă; sînt 
convins că vine vremea, și poate 
nu prea tîrziu, ca să se ia în 
studiu toate aceste propuneri. 

Şi altele, poate. Se vor face 
cercetări mai largi, pentru că 
s-au găsit şi atîtea momente în 
care Dumnezeu a dat mărturie 
despre aleşii Săi. Credem că, 
rugindu-ne şi demarînd această 
lucrare, punem început nu 
numai pentru cinstirea lor, 

dar și pentru descoperirea 
identităţii, a sfințeniei lor. 

Cînd vom explora acele gropi 
sau acele locuri unde au fost 
acoperiţi aceşti mărturisitori de 
brazdele pămîntului, vom găsi şi 
acolo mărturii. 


Înaltpreasfinţia Voastră 
intenţionaţi să mergeţi mai 


departe - prin punerea 
problemei canonizării sfinţilor 
din închisori în Sf. Sinod - cu 
recunoașterea martiriului 
ortodox din temniţele 
comuniste? 

Noi avem deja un model în 
Biserica Ortodoxă Rusă, care 

a luat o astfel de inițiativă. 
Biserica noastră nu s-a grăbit 
niciodată, dar nici nu am rămas 
fără a pune în evidenţă sfintele 
moaşte. Iată, primele canonizări 
în Biserica Română s-au făcut 
în a doua parte a secolului al 
XX-lea, dar, pînă la urmă, aceşti 
sfinți au fost puşi în lumina lor, 
în care Dumnezeu i-a aşezat. 


De ce credeţi că a amânat 
Sf. Sinod să ia în dezbatere 
posibilitatea canonizării 
unora dintre cei muceniciți 








42 


ROST 111-112 


VA VENI DESIGUR O VREME CÎND 
ÎNTREGUL SF. SINOD VA TREBUI SĂ 

SE APLECE CU GRIJĂ ŞI CU MULTĂ 
CERCETARE, DAR ŞI CU MULTĂ 
EVLAVIE, PE ACESTE JERTFE, CA SĂ LE 
PUNĂ ÎN VALOARE ŞI ÎN MOD OFICIAL... 


în temnițe, sau măcar aceea a 
instituirii unei zile comune de 
pomenire pentru toţi cei morţi 
în închisori pentru Biserica 
noastră? 

Pentru că această lucrare se face 
cu multă acrivie, în cunoștință 
de cauză, trebuie să existe, cu 
adevărat, toate etapele pentru 
canonizarea unor persoane 
morale, care să fie trecute în 
rîndul sfinţilor. 


Înaltpreasfinţia Voastră aveţi 
evlavie mai mare pentru 
vreunul dintre cei martirizați 
în temniţele comuniste? 

Sigur că e greu să stabileşti o 
ierarhie a valorilor, valorile 
numai Dumnezeu le ştie, dar 
noi trebuie să avem în primul 
rînd o evlavie şi o recunoştinţă 
pentru toţi cei ce au suferit, care 
şi-au asumat această suferință. 





Chiar părinţii mei spirituali, 
naşii de călugărie, au trecut prin 
temniţele comuniste. Pentru ei, 
că i-am cunoscut, am o evlavie, 
dar și pentru cei despre care ei 
mi-au vorbit. Părintele Sofian 
Boghiu şi părintele Grigore 
Băbuş mi-au descris suferinţele 
unor personalități și modul 
sublim în care şi-au trăit viaţa, 
încît am rămas cu niște imagini 
deosebit de pătrunzătoare în 
sufletul meu, că aceşti oameni 
care au suferit în temnițele 
comuniste ale secolului al 
XX-lea au fost nişte bărbaţi cu 
adevărat jertfelnici şi vrednici. 


La Poarta Albă au fost închiși 
aproximativ 800 de preoţi. 
Ştim câți au sfîrșit acolo? 

Nu ştim exact, dar măcar cu 
aproximaţie îi vom identifica, 
pentru că, în paralel, facem 


a Ca 


demersuri la instituţiile 

care se ocupă cu studiul 
totalitarismului să se facă 
cercetări pentru a se identifica 
cît mai multe nume, dacă e 
posibil toate numele celor care 
s-au sfîrşit, nu numai clerici, ci 
şi mireni, şi să se evidenţieze şi 
modul în care au fost chinuiţi 
oamenii închişi. 


Mănăstirea aceasta va fi de 
maici sau de monahi? 

Am socotit să fie mănăstire de 
monahi şi cred că un schit de 
maici vom face la Cumpăna, că 
n-am renunțat să facem şi acolo 
un așezămâînt monahal, pentru 
că şi acolo Canalul este foarte 
aproape, dorinţa credincioşilor 
de acolo este foarte mare de a se 
ridica şi acolo măcar un schit. 


Din ce fonduri se va construi 
mănăstirea? Va avea şi 
Arhiepiscopia o contribuţie 
aparte sau va fi vorba numai 
de donaţii de la credincioși? 
Veţi face o campanie specială 
de strîngere de fonduri? 

Va fi o campanie specială de 
strîngere de fonduri, vom 
împlini tot ceea ce este necesar. 
Sigur, şi Arhiepiscopia va 
contribui, cum a contribuit la 
mai multe biserici şi mănăstiri, 
la această mănăstire care 
pentru noi are cea mai mare 
importanță, mai ales în zilele 
noastre. Trebuie să ne aducem 
aminte de înaintașii noştri, să 
privim cu luare aminte cum 
au mărturisit credinţa şi cum 
şi-au sfîrşit viața. Este foarte 
important ca toți să jertfim 
pentru această mănăstire. 


În cât timp v-aţi propus să 

fie gata construcţia? Și cînd 
credeţi că se va sluji prima dată 
în biserica noii mănăstiri? 

Nu ne-am propus o dată fixă ȘI 





ROST 111-112 


43 


REPERE 


cînd să fie gata. Noi începem 
cu un paraclis de piatră, dar, 
pînă atunci, vom face slujbe. 
Începînd din noaptea de 
vineri spre sîmbătă, începem 
Liturghiile cu ziua închinată 
moşilor de vară, pomenirea 
morților, în care vom pomeni 
pentru prima dată pe cît 

mai mulți dintre cei ce s-au 
jertfit la Canal şi, la modul 
general, pe toţi care au murit 
în temniţele comuniste. Iată, 
începem sugestiv cu această 
zi a pomenirii morţilor şi 
Sfintele Liturghii nu se vor 
sfirşi. Începînd din ziua de 1 
spre 2 iunie anul acesta, vom 
face Liturghie zilnică, şi aceasta 
va aduce puterea de a construi 
aşezămîntul. Noi credem 

că pînă în toamnă va fi gata 
paraclisul, o parte din chilii, 
apoi vom tot adăuga cît va fi 
necesar. 


În afară de slujbele care 

se vor face pentru cei în 
memoria cărora se ridică 
mănăstirea, în ce alt fel se va 


vădi această mănăstire una 

a celor jertfiți în închisori? 
Giîndiţi şi anumite evenimente 
culturale, de cercetare sau 

de comemorare, pe care să le 
organizeze mănăstirea? 

Sigur că da. Mănăstirea va avea 
un muzeu, va avea o bibliotecă 
şi va avea, an de an, momente 
de comemorare a acestor 
evenimente, care trebuie să fie 
în lumina cunoștinței tuturor 
românilor. 








Veţi aduce la această mănăstire 
oseminte ale celor morţi în 
închisori sau la Canal? 

Am fi doritori să avem și astfel 
de relicve, care pentru noi au 
o importanţă foarte mare. 

Noi credem că nu trebuie să 
aducem, că vom descoperi în 
locurile din apropiere astfel 
de trupuri ale celor ce au fost 
jertfiți, care ne vor vorbi ele 
însele despre modul în care au 
fost jertfiți. 








44 


ROST 111-112 





ȘCOALA DE VARĂ asi 2 


FENOMENUL „PLTEȘ 


ect al Centrului 


A cedat în urma torturii. Şi-a revenit în anchetă. 
A stat în închisoare 21 de ani. 





VINO a 
ŞCOALA DE VARĂ 


„FENOMENUL PITEŞTI ! 
23-27 IULIE 2012 


mai multe detalii pe www.istoriecontemporana.ro sau www.fenomenulpitesti.ro 


organizatori parteneri media 


CSC E [CR (33) sapreseni «HotNews. 2] [E 
î 24-FUN| Mrostonzo Eredinţei Românie 


cu sprijinul susţinut de parteneri 


RP / E Biblioteca Judeţeană 
Dinicu Golescu 
cnel]e ] o Pascf DS d Argeş 





iNOOovatia.ro 





PURIC 


pala 
Caan EI BI fettii= Îmi 





REPERE 


Comunicare 
versus comuniune 


Marginalii social-teologice despre internet 


RADU PREDA 


radu.predaerostonline.org 








INTRODUCERE 

Că epoca noastră poartă printre 
alte nume şi pe acela de „eră a 
comunicării“, nu este o noutate. 
Cu toate acestea, comunicarea nu 
este un termen univoc, adică nu 
se bucură de o semantică lipsită 
de divergențe. În timp ce pentru 
unii comunicarea este însuşi fun- 
damentul și caracteristica mode- 
lului social modern, pentru alții 
acelaşi fenomen comunicațional 
trezeşte suspiciuni, de la text la 
pretext nefiind decit un pas. Ceea 
ce într-o lectură este constitutiv 
pozitiv, poate fi în altă interpre- 
tare latent periculos. Poziţiile 
sînt între timp şi mai profund 
polarizate de prezența din ce 
în ce mai greu de ignorat a in- 
ternetului. Consecvent, rețeaua 
virtuală este pentru unii un semn 
de vitalitate a sistemului vascu- 
lar social, în vreme ce pentru alţii 
net-ul este traducerea digitală a 
şerpilor care, cu perfidie undu- 
itoare şi forță de constringere, 
pun stăpînire pe om, omorîndu-l, 
asemeni nefericitului Laocoon şi 


celor doi fii ai săi. Dacă pentru o 
parte domină avantajele comu- 
nicării electronice, de la costuri 
reduse la viteză, pentru cealaltă 
parte importantă este demasca- 
rea, cît mai este timp, a pericolu- 
lui dictaturii digitale. 

În afara gîndirii la extreme, 
cert este că, ne spun specialiştii 
din domeniu şi sociologii, dar și 
psihologii sau medicii, folosirea 





intensă a internetului, în variate 
moduri şi scopuri, are efecte ne- 
mijlocite asupra noastră, cele mai 
serioase fiind adicţiile de tip nou, 
de la jocurile online la pseudo- 
socializarea virtuală. Una peste 
alta, internetul îşi arată, ca ori- 
care descoperire tehnică majoră, 
ambivalenţa, fapt ce confirmă 
necesitatea discernămiîntului în 
utilizarea acestuia. 





46 


ROST 111-112 


Prima parte a acestor mar- 
ginalii social-teologice despre 
internet este dedicată tocmai ra- 
portului dintre ce se cîștigă și cît 
se pierde prin utilizarea intensă 
a mediului virtual. 

A doua parte încearcă o recu- 
perare teologică şi practică a co- 
municării digitale, oferind cîteva 
repere şi exemple. 





Modificările survenite pe har- 
ta geopolitică a Africii de Nord 
şi parţial în Orientul Apropiat, 
rolul decisiv jucat de mijloacele 
de comunicare, de la internet la 
telefonia mobilă şi mass-media, 






severitatea cenzurii electronice a 


foştilor dictatori, dar şi cea prac- 
ticată în continuare de guverne- 
le totalitare, violențele de stradă 
din Londra sau flash-mobing- 
urile din SUA, toate au în comun 
un element definitoriu: folosirea 
intensă a rețelelor de socializa- 
re. Cît mai succint şi pe înţeles, 
acestea sînt platforme electroni- 
ce prin care se schimbă mesaje, 
dar şi imagini sau chiar filme de 
cîteva minute. Forţa lor de im- 
pact este dată de două aspecte. 
Primul vizează numărul mare de 
utilizatori, doar în România cei 
care folosesc rețeaua Facebook! 
fiind de aproape 4 milioane, ceea 


ce nu este chiar mult în compa- 
raţie cu cele aproape 700 de mi- 
lioane la nivel mondial. Pentru 
a avea o imagine mai precisă 
asupra anvergurii fenomenului, 
iată şi alte cifre: rețeaua chineză 
Renren? are 130 de milioane de 
utilizatori, cu precădere studenți; 
în spaniolul Tuenti* își comunică 
unii altora informaţiile aproape 
10 milioane de utilizatori; plat- 
forma japoneză Mixit are 30 de 
milioane de înregistraţi; platfor- 
ma franceză Skyrock” numără 
peste 20 de milioane de fideli; 
cea mai mare rețea rusească de 
socializare, OdnoklassnikiS, se 
laudă cu mai bine de 45 de mili- 
oane de utilizatori; depăşind de 


APOCALIPSA PRIN INTERNET 


cîteva ori numărul locuitorilor 
ţării de origine, Belgia; platforma 
Netlog” este preferata a peste 75 
de milioane de persoane; rețea- 
ua germană StudiVZE, concepută 
mai ales pentru publicul studi- 
os, elevi, studenţi, dar şi cadre 
didactice, se apropie de limita a 
20 de milioane de utilizatori; în 
fine, cu o cifră similară se poa- 
te lăuda şi rețeaua sud-coreeană 
de socializare Cyworld?. Să mai 
adăugăm faptul că, în prezent, la 
nivel planetar, există 5 miliarde 
de utilizatori ai telefoniei mobile 
şi peste 2 miliarde de abonaţi la 
internet. Al doilea aspect, tehnic, 
este scurtimea mesajelor, precum 


în reţeaua Twitter!" (are în jur de 
200 de milioane de utilizatori), 
care permite transmiterea lor cu 
rapiditate, indiferent de calitatea 
legăturii de internet, dată fiind 
cantitatea mică de biți necesa- 
ră. În cazul blocadei electronice 
impuse de autorități, o astfel de 
facilitate este vitală pentru co- 
municarea cu exteriorul. Acum, 
dată fiind amploarea pe care o 
cunoaşte noul mediu de comuni- 
care, alături de cele mai vechi, să 
ne întrebăm ce mutații antrenea- 
ză folosirea intensă a mijloacelor 
tehnice de informare. 

În primul rînd, aşa cum nu 
încetează să atragă atenţia so- 
ciologii şi filosofii culturii, 





ROST 111-112 


47 


REPERE 


frecventarea tehnicii cu o inten- 
sitate fără precedent în istoria 
umanității nu are cum să nu-i 
influenţeze pe utilizatorii aces- 
teia. Asistăm în cazul rețelelor 
de socializare, dar nu numai, la o 
schimbare evidentă a comporta- 
mentului personal şi de grup. În 
medie, un utilizator de Facebook 
este în rețea aproximativ 15,5 ore 
pe lună şi accesează cel puţin o 
singură dată pe zi contul perso- 
nal. Dacă mai adăugăm consu- 
mul, devenit „clasic“, de televizor 
şi folosirea internetului sub alte 
forme, de la bloguri la paginile 
electronice ale ziarelor şi ajun- 
gînd la jocuri, omul timpurilor 
noastre, aflat tot statistic la o vîr- 
stă cuprinsă între 15 şi 45 de ani, 
este on line pe durata a cel puţin o 
pătrime din timpul unei zile. Ore- 
le dedicate acestui tip de comuni- 
care şi de consum de informaţii 
sînt practic luate din bugetul de 
timp folosit anterior relaționării 
directe, inter-personale. Chiar 
dacă o bună parte din munca pro- 
fesională are nevoie de suportul 
noilor mijloace, schimbul de date 
fiind esenţial pentru instituţii şi 
companii, ceea ce se întîmplă la 
nivel strict individual este, totuşi, 
o deplasare vizibilă dinspre real 
spre virtual, dinspre aici spre un 
acolo imprecis. La nivel de grup, 
reţelele de socializare au capaci- 
tatea de a crea identități colective 
iluzorii, să antreneze energii care, 
puse la un loc, pot genera feno- 
mene greu de stăpînit. Exemplul 
la îndemînă sînt acele invitaţii, 
voite sau accidentale, lansate de 
pe contul personal de Facebook, 
de pildă, la ziua de naştere. O 
petrecere spontană cu 10.000 de 
musafiri puşi pe harţă, lejermen- 
te alcoolizaţi, coborîţi din lumea 
virtuală în realitatea nemijlocită 
reprezintă şi pentru cea mai bine 
organizată poliție locală o provo- 
care serioasă. Ceea ce pentru atin- 


NU MAI ESTE NICI UN SECRET CĂ, 
ILUSTRÎND DIALECTICA AMINTITĂ, 
SISTEMELE ELECTRONICE SÎNT 
VULNERABILE ŞI, MAI GRAV, CAPABILE 
SĂ CONTROLEZE FĂRĂ MANDAT 
DEMOCRATIC DATELE PERSONALE, SĂ LE 
MANIPULEZE SAU SĂ LE FOLOSEASCĂ ÎN 
ALT SCOP DECÎT CEL DECLARAT. 


gerea unui scop politic, de genul 
răsturnării unui regim ilegitim 
sau abuziv, este un instrument efi- 
cace, se dovedeşte în alte contexte 
o adevărată amenințare. 

Aşa ajungem la a doua mu- 
tație de substanţă antrenată de 
noile mijloace de comunicare. 
Este vorba despre schimbarea 
raporturilor democratice dintre 
putere şi bază, dintre stat şi ce- 
tăţenii lui. Nu s-a vorbit în pri- 
măvara lui 2011 despre „revolu- 
ţiile Facebook şi Twitter“? Dacă 
pentru unii folosirea în exces a 
internetului poate duce la dez- 
rădăcinarea socială, la „virtuali- 
zarea“ vieţii, iată că pentru alții, 
angajaţi politic, același internet 
este un instrument prin care as- 
piraţia se traduce în fapt istoric. 
Se confirmă şi de data aceasta 
dialectica inerentă abilităților 
prin care se construiesc tot atît 
de multe lucruri pe cît se pot dis- 
truge. Rămînînd pentru moment 
la partea pozitivă, este limpede că 
modul de a face politică se trans- 
formă radical. Comunicarea în 
timp real, promovarea prin pa- 
ginile de internet, imaginile din 
parlament sau de la dezbateri, 
opiniile postate pe blogul perso- 
nal sau pe Twitter, campaniile de 
adunare de fonduri și de simpa- 
tizanţi, polemicile cu adversarii 
ideologici, răspunsul prompt dat 
acuzațiilor sau războaiele comu- 
nicatelor de presă - toate aces- 
tea au intrat deja în cotidianul 


politic. Prin aplicarea, inclusiv 
în România, în ciuda rezistenţe- 
lor de sistem, a bunelor practici 
în materie de comunicare şi de 
transparență, de la publicarea 
declaraţiilor de avere ale demni- 
tarilor la afişarea tot electronică a 
documentelor şi deciziilor de in- 
teres public, se schimbă în mod 
ireversibil mentalitatea - nu doar 
a celor care conduc, dar și a celor 
conduşi. Desigur, omniprezența 
mijloacelor de stocare și de co- 
municare a informaţiilor, de la 
conturile de e-mail la cardurile 
bancare sau de sănătate, repre- 
zintă doar un aspect, pe care îl 
putem numi utilitar, al noii re- 
alități digitale. Nu mai este nici 
un secret că, ilustrînd dialectica 
amintită, sistemele electronice 
sînt vulnerabile și, mai grav, ca- 
pabile să controleze fără mandat 
democratic datele personale, să le 
manipuleze sau să le folosească în 
alt scop decit cel declarat. Din pă- 
cate, isteria în jurul fatidicei cifre 
666 a compromis la noi dezbate- 
rea serioasă legată de politicile 
informaţionale ale statului. Or, 
discuţia aceasta ar trebui relua- 
tă şi poziționată corect, nu toţi 
politicienii europeni avînd atita 
credulitate de cîtă au dat dovadă 
aleşii noştri şi nici toate Biseri- 
cile fiind atît de supuse brațului 
secular pe cît s-a străduit să fie 
Biserica noastră. 

Tot sub semnul dialecticii, 
al amestecului între cîştig şi 





48 


ROST 111-112 


pierdere, stă şi o altă schimbare 
pe care merită să o amintim în 
această sumară panoramă. Ra- 
piditatea accesului la informaţii 
este, fără îndoială, marele me- 
rit al internetului şi al tuturor 
aplicaţiilor sale ulterioare, de la 
cataloagele electronice ale bibli- 
otecilor la paginile specializa- 
te. Mai cu seamă pentru lumea 
academică săracă, fără resurse, 
precum cea de la noi, folosirea 
internetului este o adevărată 
binefacerel!. Inclusiv reţelele de 
socializare au un rol informaţi- 
onal, anunţarea unei conferinţe 
sau lansări de carte prin cît mai 
multe platforme garantînd un 
public dacă nu interesat, cu sigu- 
ranță numeros. Cu toate acestea, 
ceea ce se petrece de mai bine de 
două decenii încoace în spaţiul 
virtual este o schimbare a ierar- 
hiei informaţiilor cu implicaţii 
pe măsură. Concret, datorită ne- 
cesităţii de a folosi motoarele de 
căutare gen Google, indispensa- 
bile în oceanul de informaţii pe 
care internetul le generează zil- 
nic, mediul de informare devine, 
conştient sau nu, un selector şi, la 








rigoare, o cenzură. Simplu spus, 
reinterpretînd modern dilema lui 
Hamlet, cine nu este în internet, 
nu există. Se naște astfel o nouă 
memorie culturală, la concurenţă 
cu cea păstrată în cărți şi săpa- 
tă în piatră, pictată pe ziduri de 
biserici sau pe pînzele ce umplu 
muzeele. Din sursă alternativă, 
internetul ajunge singura sursă 
pentru consumatorii grăbiţi şi 
superficiali, aşa cum gradul de 
celebritate nu mai este garantat 
primar de prestaţia artistică sau 
de impactul ideilor, ci de numă- 
rul „prietenilor“ din reţelele de 
socializare. 

În loc de concluzie de etapă, 
pe scurt, cum ar trebui să ne po- 
ziţionăm social-teologic față de 
tehnica informaţională de azi? 
Ei bine, să luăm mai întîi act de 
avantajele oferite: de la eficiența 
şi costurile reduse ale transferu- 
lui de informaţii la gradul spo- 
rit de transparenţă apărut între 
conducători şi conduși. În plus, 
dacă ne gîndim la invenţia creş- 
tină a codex-ului și la înlocuirea 
papirusului cu pergamentul, dar 
şi la revoluţia produsă ulterior de 


APOCALIPSA PRIN INTERNET 


tiparul lui Gutenberg, prima car- 
te tipărită fiind deloc întîmplă- 
tor Sfînta Scriptură, este limpede 
că, în lectura creştină a semnelor 
vremii, noile tehnologii sînt tot 
atîtea noi mijloace de misiune. 
În fapt, chiar şi cu întîrziere, pre- 
zenţa religioasă în internet şi în 
rețelele de socializare este din ce 
în ce mai consistentă. Apoi, ceea 
ce însă trebuie să ne preocupe 
sînt efectele negative, mai ales 
riscul comunicării fără comuni- 
une. Refugiul pînă la dependență 
într-o lume virtuală şi aderenţa la 
false comunităţi, pe cît de mari, 
pe atît de vaporoase, sînt probabil 
cele mai grave simptome ale con- 
sumului iresponsabil de internet, 
de comunicare digitală în gene- 
ral. Astfel de năluci generate teh- 
nic nu pot fi de aceea combătute 
credibil decît prin redescoperirea 
lui Hristos, un Dumnezeu perso- 
nal deloc imaginar, ci întrupat în 
istorie, prezent fără întrerupere 
în Biserica Sa şi gata oricind să 
devină un adevărat partener de 
dialog. Indiferent de rețea! 


2. ÎNTRE VIRTUAL 

ŞI VIRTUOS: 
INTERNETUL CA SPAŢIU 
DE MĂRTURIE 

Cred că aici se impune o preci- 
zare principială: prezenţa în in- 
ternet a oamenilor Bisericii (ge- 
neric vorbind) nu este o invitaţie 
la „virtualizarea“ religiei prin 
traducerea tehnică a îndemnului 
Mîntuitorului — „cînd doi sau trei 
sînt conectaţi în numele Meu...“ 
—, ci tocmai o cale de a încuraja 
redescoperirea nemijlocită a vie- 
ţii comunitare fizice. În ciuda di- 
ferenței de suport, mesajul se su- 
pune din punct de vedere religios 
rigorilor aceleiași hermeneutici, 
motiv de a vedea în internet nu 
mai mult decît ceea ce este, adică 
de a nu ceda formulei lui McLu- 
han „mediul este mesajul“ Ș 





ROST 111-112 


49 


REPERE 





(the medium is the message). Prac- 
ticînd o adaptare „din mers“, cum 
se exprima regretatul Mitropolit 
Bartolomeu, el însuși un om de 
presă, a datelor Tradiţiei la noi- 
le orizonturi culturale, implicit 
tehnice, Biserica nu îşi trădează 
fundamentele, ci doar le pune şi 
mai mult în evidență. Cum o să 
vedem mai jos, proiectele de „di- 
gitalizare religioasă“, de transfer 
dinspre realitate către virtual a 
unor raporturi imposibil de ex- 
perimentat impersonal, mediat, 
sînt doar complementare la re- 
laţiile deja existente. Aşa cum 
prin calculator nu se va naște 
niciodată viaţa, tot astfel acelaşi 
calculator, racordat la reţea, nu 
va genera de la sine comuniu- 
nea. Fără să reprezinte așadar 
o alternativă la comunitatea de 


credinţă, internetul poate fi to- 
tuși, pentru anumite grupuri, un 
liant şi, de ce nu, o formă nouă de 
practicare a „liturghiei de după 
Liturghie“, un spaţiu al mărturiei 
şi al diaconiei sociale. Asumarea 
şi folosirea acestuia intră în logi- 
ca datorită căreia creștinii au fost 
prezenţi în forum-ul cetăţii antice 
şi mai sînt încă pe piaţa cărților 
şi a revistelor din modernitate, la 
radio sau televiziune. 

Cu toate acestea, părăsind 
pentru moment orizontul religi- 
os, ceva cu totul aparte intră în 
cotidianul nostru o dată cu for- 
mele electronice de comunicare. 
Cum am sugerat deja, intimitatea 
cu tehnica nu poate fi practica- 
tă fără a suporta o serie de mo- 
dificări în maniera de a gîndi, 
acţiona, decide sau simţi. Toate 


acestea se produc datorită carac- 
terului cultural pe care, asemeni 
naturii îndomesticite sau alimen- 
taţiei, îl are inclusiv tehnica sau, 
ar spune unii, mai ales ea. Din 
pricina vitezei extraordinare cu 
care se produc înnoirile tehnice, 
procesul de asimilare culturală 
pare să fie cumva post factum, 
venind din urmă. Este probabil 
motivul pentru care impactul 
real al internetului nu este pen- 
tru moment suficient măsurabil. 
Neştiind ce urmează, cum se va 
dezvolta în viitorul imediat, in- 
ternetul cultivă la majoritatea 
utilizatorilor săi o stare de spirit 
oscilînd între deja şi nu încă. Ne 
bucurăm de oportunităţile deja 
existente şi le aşteptăm pe cele 
care se anunţă, ilustrînd astfel 
mitul modern al progresului, 





50 


ROST 111-112 


ASTFEL DE NĂLUCI GENERATE TEHNIC NU 
POT FI DE ACEEA COMBĂTUTE CREDIBIL 
DECÎT PRIN REDESCOPERIREA LUI 
HRISTOS, UN DUMNEZEU PERSONAL 
DELOC IMAGINAR, CI ÎNTRUPAT ÎN 
ISTORIE, PREZENT FĂRĂ ÎNTRERUPERE ÎN 
BISERICA SA ŞI GATA ORICÎND SĂ DEVINĂ 
UN ADEVĂRAT PARTENER DE DIALOG. 
INDIFERENT DE REŢEA! 


fără limite, trimițind către o 
paradoxală eshatologie mate- 
rialistă, o auto-epuizare cu un 
scop incert. Pînă să ajungem 
însă acolo, internetul a devenit 
însuşirea centrală pentru o serie 
întreagă de produse, calculatoa- 
rele şi telefoanele, televizoarele şi 
chiar cuptoarele cu microunde 
fiind „incomplete“ dacă nu sînt 
conectabile la el. Cum vedem la 
tirgurile din domeniu, casa vii- 
torului este o sumă de conexiuni 
via internet, locuitorii dirijind 
de la distanță temperatura, lu- 
minile sau programul maşinii 
de spălati?. Dar şi fără a exagera 
cu tot felul de device-uri, utile sau 
nu, cert este că fără internet mai 
nimic din ceea ce este cu adevă- 
rat important nu ar funcționa în 
ritmul şi cu eficienţa cunoscute. 
De la evidenţa fiscală la fişele 
medicale şi de la transferurile 
bancare la orarul avioanelor, in- 
ternetul este indispensabil. Cînd 
el „cade“, cădem şi noi. Alături 
de electricitate, care presupune 
identificarea unor surse noi de 
energie, comunicarea electroni- 
că este a doua mare facilitate şi 
vulnerabilitate în egală măsură a 
societăților dezvoltate. 
Utilizarea spaţiului virtual 
presupune cel puţin două virtuţi: 
responsabilitate şi curaj. Respon- 
sabilitatea derivă mai ales din 
amintitul caracter public al mij- 


locului de comunicare, mesajele, 
chiar şi cu adresant personal bine 
precizat, fiind deosebit de uşor de 
transmis mai departe, din grup 
în grup, pe căile neştiute ale 
net(work)-ului. Asemeni unui 
articol scris cu intenţia explicită 
de a fi citit de cît mai mulţi, un 
mesaj privat poate să ajungă, vo- 
luntar sau nu, la un public pentru 
care nu este însă destinat. În faza 
actuală a internetului, diferența 
dintre public şi privat este la fel 
de greu de menţinut precum cea 
dintre autorul şi consumatorul 
de conţinuturi. Așa se expli- 
că nerespectarea sistematică 
a drepturilor de autor sau, în 
consecință nemijlocită, imposi- 
bilitatea de a împiedica plagiatul 
prin deja celebra metodă copy 
and paste!5. Acesta este, în fapt, 
şi unul dintre cele mai sensibile 
puncte ale spațiului virtual, care, 
pe lingă ignorarea sferei private, 
alimentează o atitudine anomi- 
că, la limita comportamentului 
asocial, inclusiv prin gesturi de 
însușire a muncii intelectuale 
depuse de alţii. Nu întîmplător 
internetul este pe cît de atrăgă- 
tor şi, nu evit să repet, util, pe 
atît de „volatil“ şi, în funcţie de 
context şi de intenţie, periculos. 
Legat de acest ultim aspect, ar fi 
suficient să ne gîndim la rata în 
creştere a infracționalităţii elec- 
tronice, exemplul prin excelență 


| ArOCALInSA PRIN INTERNET PRIN INTERNET 


al inteligenţei criminale adaptate 
tehnici“. Tot despre un caracter 
cvasi-infracțional, de natură eti- 
că, putem vorbi în cazul falselor 
dispute purtate între anonimi pe 
forumuri și bloguri, comentariile 
la evenimente sau persoane aco- 
perind o plajă vastă: de la igno- 
ranța zgomotoasă la injuria pato- 
logică. Tuturor acestor internauți 
le este comună lipsa responsabi- 
lităţii, pervertind astfel libertatea 
de exprimare și încărcînd inutil 
vehiculul comunicaţional cu 
balastul propriilor frustrări. În 
timp ce pentru unii internetul 
este o bibliotecă de resurse, pen- 
tru alții este o fosă septică. 
Curajul de a folosi noul mediu 
de comunicare rezidă în capaci- 
tatea de a nu te limita la ceea ce 
ştii. Din acest punct de vedere, 
familiarizarea cu internetul este 
pentru oamenii trecuţi bine de 
prima şi chiar de a doua tinereţe 
un semn de robusteţe mentală, 
un indicator pentru deschiderea 
permanentă față de lumea în care 
trăiesc. Evident, astfel de trăsă- 
turi nu pot fi negate celor care nu 
folosesc calculatorul şi nici inter- 
netul, dar fac dovada unei minţi 
treze prin alte moduri. Curajul 
de a „intra“ în internet, folosin- 
du-l, mai înseamnă în context 
religios inclusiv lipsa de inhibiţie 
de a pune în relaţie ceea ce este 
simbolul „noului“, tehnica, şi 
„vechiul“, credința. Cum am su- 
gerat deja, între noutatea tehnică 
şi vechimea, la propriu, a datelor 
religioase nu există un conflict 
automat. Doar mentalitatea mo- 
dernistă simplificatoare vedea în 
religie obstacolul în calea tehnicii 
şi a cunoașterii, o paradigmă din 
fericire depăşită între timp. Că 
tendinţa diabolizării tehnicii în 
general mai persistă în mediile 
religioase, indiferent de confesiu- 
ne, nu poate fi negat, însă această 
atitudine nu este dominantă. ŞI 





ROST 111-112 


51 


REPERE 


La urma urmelor, chiar şi cele 
mai a-tehnice sau anti-tehnice 
structuri comunitare de credință 
se folosesc de avantajele tehnicii, 
de electricitate sau telefonie cel 
puţin, dacă nu şi de automobil sau 
alt mijloc autonom de locomoţie. 
Pînă și aceia care scriu împotriva 
televizorului se uită a el, altmin- 
teri nu ar ști despre ce să scrie! 
Preluînd argumentaţia Sfintului 
Ioan Gură de Aur, cea potrivit 
căreia nu banul ca atare este o 
problemă spirituală, ci lăcomia, 
dorința insaţiabilă de mai mult, 
tot astfel, nu tehnica singură poa- 
te reprezenta un pericol, ci modul 
excesiv sau unilateral de folosire 
a acesteia. Lecţia, aparent simplă, 
este în continuare ignorată de 
contestatarii tout court ai epocii 
sociale şi tehnice în care ne-a lă- 
sat Dumnezeu să trăim şi să ne 
verificăm, prin reponsabilitate şi 
curaj, maturitatea credinţei. 

Şi pentru că am amintit de fo- 
losirea tehnicii fără tabuuri cul- 
turale sau religioase, experienţele 
ecleziale cu internetul sînt pe cît 
de diverse, pe atît de interesante. 
Din rațiuni de spaţiu, ne oprim la 
două exemple, urmînd să vedem 
apoi care este „starea digitală“ a 
Bisericii noastre majoritare. 

Primul exemplu se referă 
la cazul episcopului Jacques 
Gaillot, un episod de răsunet în 
Franţa mijlocului anilor “90 ai se- 
colului trecut. Cît mai pe scurt, 
numit în 1982 episcop de Evreux, 
Gaillot avea să fie transferat în 
ianuarie 1995 de către Sfintul 
Scaun pe postul de episcop în 
partibus (infidelium) de Partenia 
(Algeria). Motivul acestei măsuri 
disciplinare îl constituia poziția 
publică a lui Gaillot pe marginea 
unor teme controversate pe sce- 
na socială şi politică a Franţei, 
dintre care amintim chestiunea 
energiei atomice sau protecția 
minorităţilor, a imigranţilor, 


PRELUÎND ARGUMENTAŢIA SFÎNTULUI 
IOAN GURĂ DE AUR, CEA POTRIVIT CĂREIA 
NU BANUL CA ATARE ESTE O PROBLEMĂ 
SPIRITUALĂ, CI LĂCOMIA, DORINȚA 
INSAŢIABILĂ DE MAI MULI, TOT ASTFEL, 
NU TEHNICA SINGURĂ POATE REPREZENTA 
UN PERICOL, CI MODUL EXCESIV SAU 
UNILATERAL DE FOLOSIRE A ACESTEIA. 


dar şi aspecte legate de morala 
sexuală. Cum opiniile episco- 
pului se distanțau consistent de 
cele ale Conferinţei Episcopale 
Franceze şi în general de politica 
Vaticanului, dar şi de cea a guver- 
nului de la Paris, mutarea lui pe 
un post strict onorific, scaunul 
de Partenia fiind practic desfi- 
inţat în secolul V d. Hr., o dată 
cu invazia barbarilor, însemna în 
logica eclezială clasică scoaterea 
pe „linia moartă“ a unui personaj 
incomod. Așa ar fi fost în urmă 
cu cîteva decenii, dar nu acum, 
în momentul în care internetul 
începea cucerirea lumii. După 
constatarea imposibilității prac- 
tice de a lua în primire scaunul 
episcopal, situat în mijlocul de- 
şertului şi al cărui sit este incert, 
Gaillot va înființa o episcopie 
virtuală sub forma unei pagini 
electronicel5. Ecoul mediatic al 
gestului său nu va întîrzia: un 
val de simpatie al internauţilor, 
unii donînd sume consistente de 
bani, va oferi noii „episcopii“ şi 
episcopului ei baza emoţională 
şi materială necesară. Mai mult, 
site-ul Parteniei a fost lansat în 
1996, cu un an înaintea lansării 
site-ului Vaticanului, reprezen- 
tînd astfel o noutate inclusiv la 
nivelul comunicării din interio- 
rul Catolicismului. În 2005, la un 
deceniu de la înființarea „episco- 
piei“ virtuale, o adunare de mari 
dimensiuni, la Paris, a subliniat 
dorința continuării unei aventuri 


posibile în bună parte datorită 
tehnicii. Dintre toate implica- 
ţiile posibile, unele deloc evi- 
dente, proiectul mediatic lansat 
de Gaillot are cel puţin una de 
proporții: reuşeşte să articuleze 
un alt fel de public bisericesc, la 
concurenţă pe atunci, în 1996, 
dar şi azi, cu cel non-electronic, 
parohial. Este drept că avem de-a 
face, în fond, cu un public foarte 
pestriț din punctul de vedere al 
motivaţiei religioase, mulți fiind 
atrași mai curînd de mesajul so- 
cial al unui rebel precum Gaillot, 
intens curtat de presa seculară, 
şi mai deloc de Evanghelie. Dar 
chiar şi în acest caz, laffaire Ga- 
illot reuşeşte, în bună descenden- 
ţă reformatoare, să coaguleze un 
alt tip de opinie publică, să aducă 
sub geamurile instituției Bisericii 
voci şi opinii neluate pînă atunci 
în seamă. Se produce astfel o plu- 
ralizare de facto a bazei din care 
se revendică de jure autoritatea 
eclezială, ceea ce se reflectă ulte- 
rior în adevărate lupte ideologice 
şi culturale care, pentru a se pu- 
tea derula în cadrele statului de 
drept (dar şi în cele ale dreptului 
canonic!), au nevoie de arbitra- 
jul unei adevărate Diskursethik, 
pentru a folosi aici termenul ha- 
bermasian prin excelență aplicat 
societății comunicaţionale. 

Al doilea exemplu de folosire 
în scopuri religioase a interne- 
tului şi în general a noilor forme 
de comunicare electronică este 





52 


ROST 111-112 


de altă natură. Arhiepiscopia ca- 
tolică de Freiburg (im Breisgau) 
a fost una dintre primele eparhii 
germane care a oferit, începînd 
din 1998, un serviciu de pas- 
torală prin internet (Internet- 
seelsorge). Acesta a fost primul 
pas către organizarea în cadrul 
administraţiei eparhiale a unui 
departament destinat prezenţei 
ecleziale în internet (Pastoral 
im Internet) şi care a derulat în 
anii 2008-2010 proiectul „Bise- 
rica în lumi virtuale“ (Kirche in 
virtuellen Welten)!S. Experienţa 
a constat în realizarea în cadrul 
jocului Second Life!”, conceput de 
firma americană Linden Lab!:, 
a unui spaţiu sacral, sub forma 
unei replici 3D a bisericii roma- 
nice „Sfîntul Gheorghe“ de pe 
insula Reichenau din Bodensee, 
un vechi şi faimos centru monas- 
tic din sudul Germaniei, aflat pe 
lista patrimoniului UNESCO!P. 
Alegerea tipului arhitectural ro- 
manic, relativ simplu, cu pereți 
drepți şi fără multe detalii orna- 
mentale, a ținut cont de gradul de 
complexitate pe care l-ar fi presu- 
pus, de pildă, reproducerea digi- 








tală, „cărămidă“ cu „cărămidă“, 
a domului gotic din Freiburg. Așa 
cum este regula în SL, grupul din 
jurul proiectului a „cumpărat“ cu 
moneda virtuală Linden Dolar 
(L$) mai întîi un teren, „con- 
struind“ pe lingă biserică un 
centru de informaţii şi întîlniri 
pentru avataruri, adică pentru 
alter-ego-urile digitale ale parti- 
cipanţilor la joc. Să precizăm că 
biserica „Sfintul Gheorghe“ nu 
este singura prezenţă religioasă 
în SL, lumea virtuală oglindind 
cu fidelitate diversitatea şi atomi- 
zarea celei reale. Inaugurîndu-și 
prezența în SL, la 1 noiembrie 
2008, arhiepiscopia de Freiburg 
era prima dintre diocezele cato- 
lice din lume activă într-un astfel 
de mediu. Intrind complet în lo- 
gica jocului, autorii cercetării de 
la Freiburg au organizat „slujbe“ 
în biserica online, la care au par- 
ticipat în mod constant între 10 şi 
15 avataruri, au intrat în contact 
nemijlocit cu participanţii la joc, 
au purtat discuţii pe teme biblice, 
s-au rugat. Dimensiunea perso- 
nală a proiectului a fost cea mai 
apreciată de către jucătorii din 


APOCALIPSA PRIN INTERNET 


SL, dincolo de aprecierea cvasi- 
unanimă a deschiderii unei in- 
stituții „vechi“ față de experienţe 
inedite. Impactul în mass-media 
din Germania şi întreaga lume, 
dar mai ales în internet, a fost 
pe măsura noutăţii. Raportul din 
2011 al experimentului?! arată 
cum, treptat, s-a format o adevă- 
rată comunitate, „Community St. 
Georg“, alcătuită din avatarurile 
unor apropiaţi ai Bisericii, aflați 
în căutarea unor parteneri de dia- 
log absenţi în parohiile lor, dar și 
din persoane distante față de cre- 
dinţă. Interesant este faptul, pus 
ca atare în evidență de raportul 
final, că doar puţini au fost dis- 
puşi să îşi lepede masca digitală, 
avatarul, astfel încît întîlnirea 
„pe bune“, în viața reală, pe in- 
sula Reichenau, în toamna lui 
2009, nu a reuşit să atragă decît 
foarte puţine persoane. O experi- 
enţă interesantă au reprezentat-o 
transmisiile din real către virtual 
şi invers, de pildă de la Diissel- 
dorf către SL şi din biserica vir- 
tuală către comunitatea concre- 
tă din oraşul german. Concepte 
precum „înăuntru“ şi „afară“ sau 
„aproape“ şi „departe“ au căpătat 
o nouă semnificaţie. Pentru a nu 
lungi prezentarea, ar mai fi de 
amintit aici şi aspectul tehnic, 
esenţial în acest joc dintre RL și 
SL. Or, ilustrînd vulnerabilita- 
tea deja amintită a internetului, 
pe durata proiectului au apărut 
frecvent probleme de transmisie 
şi comunicare (funcţia de voce), 
ceea ce i-a determinat pe coor- 
donatori, într-o joacă serioasă, să 
organizeze în SL, în faţa bisericii 
virtuale, o „demonstrație“ împo- 
triva piedicilor tehnice. Raportul 
fixează cîteva concluzii. Prima 
este legată de compatibilitatea 
spațiului virtual cu misiunea 
Bisericii, propovăduirea nefiind 
în astfel de lumi paralele precum 
SL imposibilă, ci doar altfel. Ș 





ROST 111-112 


53 


REPERE 





A doua constată potenţialul vo- 
luntariatului în spaţiul virtual, 
multe avataruri de creștini ală- 
turîndu-se avatarurilor organi- 
zatorilor proiectului pentru a le 
explica jucătorilor necredincioşi 
sau critici din realităţile eclezia- 
le. În fine, a treia concluzie are 
în vedere stadiul încă nefinisat 
tehnic al accesului la realităţile 
virtuale în format 3D, ceea ce li- 
mitează nu doar numărul celor 
care se pot „juca“, dar îngreunea- 
ză interacțiunea celor care sînt 
deja „înăuntru“. 

În ceea ce priveşte practica 
mediatică a Bisericii Ortodo- 
xe din România, prezenţa ei în 
internet şi nu numai este între 
timp deosebit de consistentă. În- 
ființarea unei agenţii proprii de 
presă??, a unui post de televizi- 


23 


une, a unui cotidian? și a unui 
post de radio naţional?5, alături 
de radiourile locale bisericeşti 
gen Renașterea (Cluj-Napoca)?$ 
sau Reîntregirea (Alba Iulia)? — 
iată realități incontestabile, care 
nu pot fi decît semnalate ca atare. 
Cu toate acestea, tocmai pentru 
că experienţa cu mijloacele de 
comunicare este relativ nouă, 
mai ales cu cele de ultimă gene- 
raţie, se impun cîteva remarci şi 
sugestii. Să le luăm pe rînd, de la 
print, trecînd prin audio şi video, 
şi ajungînd în cele din urmă la 
internet. 

Fiind cea mai veche, presa 
scrisă bisericească (oficială) este 
şi cea mai consistentă cantitativ. 
Practic, fiecare eparhie are cel 
puţin o publicaţie periodică. La 
acestea se adaugă publicaţiile 


facultăţilor şi seminariilor, cele 
parohiale şi chiar mănăstirești. 
(Nu intră în analiza de aici acti- 
vitatea editorială de carte.) Majo- 
rităţii publicaţiilor, cu precădere 
celor eparhiale, le sînt comune 
cîteva defecte majore: neglijarea 
dramatică a limbii române, atit 
din punct de vedere gramatical, 
dar şi stilistic; lipsa de adecvarea 
limbajului la un potenţial public 
cît mai larg, fără cunoştinţe teo- 
logice, insuficient sau deloc cate- 
hizat, ceea ce nu înseamnă însă 
opţiunea pentru un stil din topor, 
pentru popor; absența temelor la 
intersecția dintre viaţa biseri- 
cească și cea socială, discrepanța 
dintre cele două agende fiind mai 
mult decît evidentă şi judecată în 
consecință, România postcomu- 
nistă indicînd un surprinzător 





54 


ROST 111-112 


DINCOLO DE EXAGERĂRI ŞI DE TOT 
CORTEGIUL MANIERELOR IMPROPRII DE 
EXPRIMARE, ACELAŞI INTERNET ESTE 
NU MAI PUŢIN UN MEDIU PRIN CARE SE 
POT PRACTICA O SEAMĂ DE EXERCIŢII 
COMUNICAŢIONALE, DIFICILE SAU 
CHIAR IMPOSIBILE ÎN SPAŢIUL ECLEZIAL 
OFICIOS, DOMINAT ÎN ULTIMA VREME 

DE UN CONFORMISM SUSPECT, DELOC 
DESCHIS LA SCHIMBUL REAL DE OPINII. 


afect anticlerical, mai ales în rîn- 
durile clasei de mijloc în formare; 
cînd sînt abordate aspecte morale 
sau etice de interes larg, tendința 
este de a cădea în maximalism, 
simplificînd nuanțele și ignorînd 
complexitatea situaţiilor particu- 
lare; cultivarea unui pe alocuri 
patologic cult al personalităţii 
ierarhului, imaginea acestuia fi- 
ind reprodusă obsesiv pe fiecare 
pagină, așa cum majoritatea arti- 
colelor sînt tot despre el ș.a. Vocea 
Bisericii, în accepțiunea ei largă 
din punct de vedere ecleziologic, 
cler şi popor, este prea slabă sau 
absentă, misiunea presei biseri- 
ceşti de cronică a vieţii trupului 
eclezial fiind doar limitat îndepli- 
nită. În mod surprinzător, radio- 
ul este pînă acum probabil cel mai 
echilibrat mediu de comunicare 
bisericească. Motivul îl reprezin- 
tă alocarea unui spaţiu de emisie 
larg diferitelor genuri muzicale, 
dintre care muzica psaltică şi cea 
clasică sînt elemente premium 
care fac diferenţa în peisajul au- 
dio cotidian. Inclusiv slujbele sînt 
„ascultabile“, ceea ce nu se poate 
spune mereu despre televiziune 
care, prin natura ei, este mult mai 
indiscretă, mai agresivă. Este și 
motivul pentru care disputa dacă, 
de pildă, Sfinta Liturghie trebuie 
transmisă şi video, iar nu doar 
audio, continuă pînă azi. 


Ajungînd la mediul căruia 
îi sînt dedicate paginile de faţă, 
„oferta“ digitală a Bisericii noas- 
tre este, ca să zicem astfel, under 
construction. Dacă ar fi să tre- 
cem în revistă cîteva defecte de 
proiectare, ar trebui să începem 
cu o precizare esenţială: pagi- 
na electronică a unei instituţii 
bisericeşti, eparhie sau parohie, 
şcoală sau mănăstire, nu poate 
fi o simplă vitrină care, odată 
decorată, rămîne aşa pînă se 
prăfuieşte. Prezenţa în internet 
presupune înţelegerea faptului 
simplu că ne aflăm într-un me- 
diu caracterizat de viteza tran- 
sferului informaţiilor şi de diver- 
sitatea acestora. Similar cumva 
cu radioul şi televiziunea, în in- 
ternet trebuie să atragi atenţia, 
altminteri vizitatorii schimbă 
postul, adică pagina. Și să nu 
uităm: internauţii sînt persoa- 
ne tinere sau foarte tinere. lată 
de ce, departe de a fi un moft, 
estetica paginii de internet este 
o punte de comunicare înaintea 
comunicării însăşi. Din acest 
punct de vedere, multe pagini 
oficiale îşi ratează țelul fiind ori 
programate în limbaje depășite, 
cu o interfață vetustă, ori orna- 
mentate excesiv în stilul ad hoc 
al unui baroc digital. Pentru a 
mai face o comparaţie, aşa cum 
asistăm la invazia kitsch-ului în 


| ArOCALInSA PRIN INTERNET PRIN INTERNET 


spaţiul liturgic, de aceiași boală 
suferim și în mediul virtual. Lip- 
sa bunului gust, alimentată de 
lipsa bunului simţ, se vede mai 
la tot pasul: culori stridente, dan- 
telării pseudo-bisericeşti, muzici 
de fundal improprii, meniu ne- 
practic, font de literă ilizibil, un 
omagiu strimb adus slovei vechi- 
lor Cazanii etc. Repet, toate aces- 
tea nu sînt chestiuni secundare 
într-un mediu precum inter- 
netul. Dimpotrivă. Evident, nu 
trebuie să cădem în extreme şi de 
la un sait „popesc“ să ajungem să 
construim unul „cool“. Precum 
în viaţa duhovnicească, calea de 
mijloc este și aici cea mai potri- 
vită. Apoi, tot un defect grav îl 
reprezintă faptul că majoritatea 
paginilor bisericești nu au un 
minim caracter interactiv. Con- 
cret, puţine pagini oferă posibi- 
litatea transmiterii unui mesaj 
sau email, iar dacă au opţiunea 
comunicării, răspunsul nu ajun- 
ge niciodată, ca şi cum la capătul 
celălalt nu este nimeni. Vitrina 
aparţine unui magazin fără ușă. 
În alţi termeni, funcţia informa- 
tivă, frontală, nu este completată 
de cea pastoral-misionară, reci- 
procă. Aşa ne întoarcem la con- 
statarea de la început şi vedem 
cum, pentru administratorii de 
site-uri bisericeşti, a avea o pa- 
gină electronică se încadrează în 
seria de lucruri pe care trebuie să 
le ai, dar de care nu te folosești cu 
adevărat. 

Imaginea de ansamblu nu 
ar fi completă dacă nu ar fi aici 
amintită dinamica site-urilor şi 
a blogurilor religioase private. 
Din raţiuni de spațiu, rămînem 
în contextul nostru dat. Asemeni 
presei scrise, prezenţa digitală a 
laicatului este de departe mult 
mai diversă şi, de la caz la caz, 
evident superioară celei bise- 
riceşti instituționale. Nu-i mai 
puţin adevărat că diversitatea 





ROST 111-112 


55 


REPERE 


este derutantă, internetul oferind 
exemple pentru toate gusturile şi 
toate direcţiile de gîndire şi atitu- 
dine. Acest fapt se vede periodic, 
de la o criză la alta, fie că este vor- 
ba despre cazurile Corneanu şi 
Drincec, fie despre canonizarea 
mărturisitorilor din perioadă co- 
munistă, fie despre corupţia din 
Biserică, fie despre ecumenism, 
tema predilectă a unei „anumi- 
te părți“ a internetului ortodox, 
românesc și nu numai. Una peste 
alta, dincolo de exagerări și de tot 
cortegiul manierelor improprii 
de exprimare, același internet 
este nu mai puţin un mediu prin 
care se pot practica o seamă de 
exerciții comunicaţionale, difi- 
cile sau chiar imposibile în spa- 






ţiul eclezial oficios, dominat în 
ultima vreme de un conformism 


suspect, deloc deschis la schim- 
bul real de opinii. 

În loc de concluzie de etapă, 
am putea spune că procesul în- 
cadrării teologice şi practice a 
internetului se află abia la înce- 
put?8. Avem încă multe de făcut 
pînă să depăşim inabilitățile 
folosirii la maximum a noilor 
oportunități de comunicare, 
pastoraţie și misiune. Riscul 
polarizării mediului teologic şi 
bisericesc între partide pro-in- 
ternet şi altele anti-internet este 
real. Se ignoră frecvent că, dinco- 
lo de ambivalența şi atomizarea 
infinită a mediului virtual, aces- 
ta este un spațiu de mărturie şi, 


APOCALIPSA PRIN INTERNET 





în consecinţă, unul în care este 
posibilă întîlnirea cu Dumnzeu, 
cu Biserica Lui%. Putem ieși din 
capcana polarizărilor sterile doar 
în măsura în care vedem interne- 
tul drept un instrument pe care îl 
punem cu discernământ în slujba 
Evangheliei, a veştii celei mîn- 
tuitoare care, iată, poate umple 
pagini electronice întregi, ani- 
ma bloguri şi forumuri. A folosi 
internetul nu înseamnă a „mo- 
derniza“ credința, ci a o aduce în 
inima celor mai moderne tehnici. 
Pusă corect, chestiunea rapor- 
tului dintre virtual şi virtute îşi 
poate dezvălui un potenţial pe 
care este păcat să îl ignorăm, in- 
clusiv printr-o folosire deficitară 
a acestuia. = 


1 Vezi adresa http://www.facebook.com, accesată la 29 
octombrie 2011. 

2 Vezi pagina în engleză, http://renren-inc.com/en, accesa- 
tă la 29 octombrie 2011. 

3 Vezi adresa http://www.tuenti.com, accesată la 29 oc- 
tombrie 2011. 

4Se pare că există doar varianta japoneză a saitului, http:// 
mixi.jp, accesată la 29 octombrie 2011. 

5 Vezi adresa http://www.skyrock.com, accesată la 29 oc- 
tombrie 2011. 

6 Vezi pagina exclusiv în rusă, http://www.odnoklassniki. 
ru, accesată la 29 octombrie 2011. 

7 Vezi pagina românească a rețelei de socializare, http:// 
ro.netlog.com, accesată la 29 octombrie 2011. 

3 Vezi adresa http://www.studivz.net, accesată la 29 oc- 
tombrie 2011. 

” Vezi adresa http://global.cyworld.com, accesată la 29 
octombrie 2011. 

10 Vezi adresa http://twitter.com, accesată la 29 octombrie 2011. 
11 Vezi aici, cu titlu de exemplu, adresa proiectului de digi- 
talizare a principalelor biblioteci, muzee şi arhive culturale 
din Europa, http://www.europeana.eu/portal, accesată la 
30 octombrie 2011. 

12 Vezi aici pagina celui mai important tîrg de produse digi- 
tale din lume, CeBIT, care se ţine anual la Hanovra (Germa- 
nia), http://www.cebit.de, accesată la 29 octombrie 2011. 
13 O consecinţă la lipsa de reglementare în internet este 
piaţa în creştere a programelor antiplagiat. Vezi, cu titlu 
de exemplu, adresa http://download.cnet.com/Viper-the- 
Anti-plagiarism-Scanner/3000-2051_4-10795356.html, ac- 
cesată la 29 octombrie 2011. 

14 Vezi pe temă o ştire relativ recentă la adresa http://www. 
mediafax.ro/social/reteaua-infractionala-specializata-pe- 
fraude-informatice-era-alcatuita-pe-trei-paliere-8498422, 
accesată la 29 octombrie 2011. 

15 Vezi adresa electronică a „episcopiei“, http://www.par- 
tenia.org, accesată la 29 octombrie 2011. 


16 Vezi detalii despre proiect la adresa http://kirche-in-vir- 
tuellen-welten.de, accesată la 30 octombrie 2011. 

17 Vezi adresa jocului, http://secondlife.com, accesată la 31 
octombrie 2011. 

18 Vezi adresa firmei de programare, http://lindenlab.com, 
accesată la 31 octombrie 2011. 

19 O excelentă prezentare a insulei poate fi vizionată, în 
germană, la adresa http://www.youtube.com/watch?v=Oh 
2ocpE12fE&feature=related, accesată la 31 octombrie 2011. 
20 Vezi canalul You Toube dedicat proiectului la adresa 
http://www.youtube.com/kivw, accesată la 31 octombrie 
2011. Discuţii pe tema prezenţei Bisericii (catolice) în SL 
se vor purta mai ales pe forumul jocului. Vezi cu titlu de 
exemplu o astfel de discuţie la adresa http://community.se- 
condlife.com/t5/General-Discussions/Religion-in-Second- 
Life/td-p/446787/page/21, accesată la 31 octombrie 2011. 
21 Textul acestuia, în germană, poate fi găsit pe adresa in- 
dicată în nota 16. 

22 Vezi adresa http://www.basilica.ro, accesată la 1 noiem- 
brie 2011. 

23 Vezi adresa http://wwwtrinitastv.ro, accesată la 1 no- 
iembrie 2011. 

24 Vezi adresa http://www.ziarullumina.ro, accesată la 1 no- 
iembrie 2011. 

25 Vezi adresa http://www.radiotrinitas.ro, accesată la 1 no- 
iembrie 2011. 

26 Vezi adresa http://www.radiorenasterea.ro, accesată la 
1 noiembrie 2011. 

27 Vezi adresa http://reintregirea.ro/reintregirea/reintregi- 
rea.html, accesată la 1 noiembrie 2011. 

28 Vezi, de pildă, comentariile participanţilor la o şcoală de 
vară pe temă la adresa http://webreligion.wordpress.com, 
accesată la 31 octombrie 2011. 

29 Vezi mărturia unui convertit la Ortodoxie prin inter- 
mediul contactului facilitat de internet. Adresa: http:// 
stelizabeth.wordpress.com/internet-theology, accesată 
la 1 noiembrie 2011. 





56 


ROST 111-112 


Comandaţi volumul 
; Diversiuni lirice, 
; de Octavian Dărmănescu! 


un manifest cultural despre lumea în care trăim 


pentru comenzile directe 
beneficiaţi de o I educere de 25% 


Comenzi la: 
comenzi (Bediturafilos.ro 
getavian sau 


darmânesev 0748.85.13.36 

ji tg Ci 0764.66.52.49 

diversiuni 0749.26.14.54 
0723.97.28.47 











| 0748.85.13.36 /0764.66.52.49 /0749.26.14.54 / 0723.97.28.47 | contactBediturafilos.ro 





o dadrmanresee diwarsiai Ji 


[] corali 


REPERE 


Am primit la Redacţie 


PORNOGRAFIA 
ŞI COPIII... DE ACASĂ 


Am primit ştiri negative privind protejarea copiilor 
noștri de pornografie: proiectul de lege al Guvernului 
pentru combatarea pornografiei, prin modificarea 
legii pornografiei din 2003, a fost respins în Camera 
Deputatilor, cu un vot de 184la 6, pe 19 iunie. Pe 26 
aprilie fusese respins și în Senat, cu un vot de 47 la 40. 
Pe tema pornografiei, părintele Emil Ember (AFR Baia 
Mare) scrie următorul comentariu şi sugerează locul 
central al Bisericii în educarea enoriașilor împotriva 
pornografiei. (Asociația Familiilor din România) 


(Q PR. EMIL MARIAN EMBER 





Pornografia este una dintre 
cele mai puternice fațete ale 
drogului sexual din timpurile 
noastre. Dependenţa se dobin- 
deşte de timpuriu, dacă ar fi să 
ne uităm la statistici. Titlul ar fi 
părut paradoxal dacă ar fi fost 
formulat în România anilor “80 
din secolul trecut. Dar nu și as- 
tăzi, în era on-line, cînd mai mult 
ca oricînd îndemnul de bază este: 
Sexul vinde tot! Pornografia este 
mijlocul cel mai perfid prin care 
persoana umană este subjugată, 
o dată căzută în mrejele exploa- 
tării sexuale. Pornografia naşte 
violenţă, izolare, perversiuni etc. 
Aparent șocanta alăturare a ce- 
lor două cuvinte - pornografia şi 
copiii — nu este deloc de neglijat, 
fiindcă reflectă o realitate din ce 
în ce mai cunoscută, un fenomen 
care atestă o gravă problemă so- 
cială. Copiii sînt cele mai vulne- 


rabile şi mai nevinovate victime 
ale pornografiei. De ce este în 
vogă pornografia? Cum ajunge 
oare ea la îndemîna copiilor? 
Cine este vinovatul? Sau ar trebui 
să căutăm mai mulți vinovaţi? Şi 
ce ne rămîne de făcut? Sint între- 
bări pertinente, chiar dacă unele 
par superflue. În continuare, voi 
încerca să fac un pic de lumină 
şi să sugerez cîteva direcţii de 
soluționare, de depăşire a acestei 
crize familiale. 

De multe ori ne ascundem 
după deget, fugim de acest su- 
biect... căci este tabu! „Nu se 
poate întîmpla în familia noas- 
tră“, „Este imposibil să se petrea- 
că aşa ceva în casa noastră, căci 
noi avem grijă!“ sînt fraze care ne 
ajută să ignorăm pe mai departe 
pericolul real. Iar circumstanţele, 
de genul „Sînt prea obosit ca să 
mă ocup de tine, du-te şi te joacă 
pe calculator!“, „Dacă eşti cu- 
minte şi îţi faci tema, poţi să stai 


mai mult la calculator!“, accesul 
necontrolat de părinţi la rețelele 
de socializare, reprezintă doar 
cîteva căi curente prin care ne 
transformăm copilul într-o vic- 
timă a internetului. Mass-media 
prezintă din ce in ce mai multe 
cazuri, uneori chiar întîmplări 
tragice, în care sînt implicate fa- 
ţete ale industriei pornografice 
şi copii sau adolescenţi. Vîrsta 
la care are loc primul contact cu 
pornografia este înspăimîntator 
de mică, potrivit statisticilor. 
Încă înainte dea ajunge pe bănci- 
le şcolii, tot mai mulți copii au ac- 
ces la conţinut pornografic, de pe 
urma internetului şi nu numai. 
Cum este posibil aşa ceva? 
Se întimplă pe scară largă şi în 
România? Da, se întîmplă şi la 
noi, din varii motive. Marele 
discurs privind predarea educa- 
ţiei sexuale în şcoli nu a fost şi nu 
este soluţia pentru a pune capăt 
acestei tragedii. Dovadă în acest 





58 


ROST 111-112 


sens stau și eşecul proiectului 
„Educaţie pentru sănătate“ (?!), 
dar și exemple din ţări occiden- 
tale, precum Franţa, unde Statul 
a cerut deja sprijinul Bisericii. 
Din păcate, ofensiva anticlerica- 
lă sau acuzele la adresa Bisericii 
nu au încetat să apară. Nu ne sînt 
străine scandalul pedofiliei din 
Biserica Catolică sau abuzurile 
similare din România, care nu 
implică clerul catolic. Ultimul 
show mediatic de la noi este fur- 
nizat de idila dintre o elevă şi 
profesorul ei de religie... Incre- 
dibil, dar adevărat: se pare că fa- 
milia a falimentat în fața acestui 
fenomen îngrijorător, iar şcoala, 
la rîndul ei, se vede neputincioa- 
să a-l stopa cu adevărat, deoarece 
metodele folosite pînă în prezent 
s-au dovedit ineficiente şi insufi- 
ciente. Ce face Statul? În sfirşit, se 
aude de proiectul de combatere 
a pornografiei infantile și la noi. 
Dar nu este sigur şi nici suficient! 

Am menţionat mai devreme 
că pornografia este un atac îm- 
potriva familiei, împotriva va- 
lorilor ei. De aceea, este necesar 
ca familia însăși să se implice, cu 
metodele ei specifice. Nu trebu- 
ie să vină şcoala cu proiecte de 
educaţie sexuală (sau mai rău, la 
grădiniţă copiii să afle despre li- 






bertinajul sexual sau despre devi- 
erile sexuale care sînt promovate 
ca normale!). Părinţii sînt cei mai 
la îndemînă „experţi“ în materie 
de educaţie sexuală şi rămîne de 
datoria lor să se implice cu toa- 
tă responsabilitatea în formarea 
propriilor lor copii și din acest 
punct de vedere. În acest sens, 
Biserica le vine în ajutor, oferin- 
du-le suportul valorilor creștine. 

Pornografia dezbină familia, 


| ArOCALInSA PRIN INTERNET PRIN INTERNET 


ferm şi consecvent: pornografia 
nu trebuie să fie accesibilă copi- 
ilor. Cum aceasta? Prin măsuri 
concrete, pornind de la: un fil- 
tru de control parental eficient, 
monitorizarea cu precădere a 
activităţii on-line a copiilor (du- 
rată, frecvenţă, sferă de interes 
etc.), formarea caracterului co- 
piilor după exemplul personal, 
sincer, vertical, onest (prin dia- 
log deschis). Libertatea copilului 


PORNOGRAFIA E UN ATAC ÎMPOTRIVA 
FAMILIEI, ÎMPOTRIVA VALORILOR 

EI. DE ACEEA, ESTE NECESAR CA 
FAMILIA ÎNSĂŞI, ÎN CÎT MAI STRÎNSĂ 
LEGĂTURĂ CU BISERICA, SĂ SE 
IMPLICE ÎN LUPTA CU PORNOGRAFIA 
ŞI CU EFECTELE EI PSIHO-SOCIALE. 


izolează persoana umană, distru- 
ge reperele morale sănătoase. Fa- 
cilitatea accesului la pornografie 
este astăzi o adevărată provocare 
pentru familia creştină, care tre- 
buie să vegheze ca acest flagel să 
nu o distrugă definitiv. 

Părinţi, să ne angajăm cu seri- 
ozitate şi cu maximă responsabi- 
litate pentru a răspunde prompt, 





i www.SexPlay.ro 


your fantasy shop 


se formează, se construieşte, nu 
neapărat poliţieneste, ci cu fer- 
mitate caldă, dialogală. Să nu ne 
lăsăm duși de valul ignoranței: 
„Asta nu se poate întîmpla în fa- 
milia noastră!“, „Copiii mei sînt 
copii cuminţi şi nu fac prostii!“... 
şi să-i lăsăm astfel de izbelişte! 
Nici să nu ne lăsăm cuprinși de 
disperare cînd observăm că „răul 
s-a produs și să nu ne spunem în 
nici un caz că nu mai rămîne ni- 
mic de făcut! Să apelăm cu încre- 
dere la documentele şi la călăuze- 
le Bisericii, care ne pun în temă 
şi ne oferă reperele necesare, în 
măsura în care avem credinţă şi 
le căutăm cu adevărat. 

Iar un ultim îndemn ar merita 
adresat poate chiar reprezentanţi- 
lor Bisericii, pentru a acorda pri- 
oritate acestui pericol real al por- 
nografiei, prin a spune lucrurilor 
pe nume, mai des şi mai răspicat, 





sas şi pentru a oferi cît mai multe 

repere, accesibile şi funcționale, 

familiei creştine de astăzi. E 

ROST 111-112 59 


REPERE 


Cum ne schimbă 
internetul viaţa? 


Decisiv. Acesta ar fi răspunsul scurt al întrebării 
din titlu. Înainte de a schiţa dimensiunile 
schimbării pe care o aduce internetul şi calitatea 
acesteia, un lucru este sigur: că internetul ne 
influențează decisiv, fundamental vieţile. Este 

o influenţă atît structurală, care se manifestă 

pe planul practicilor sociale, economice și de 
putere, al mentalităților, în modul de funcţionare 
al instituţiilor şi al guvernării, dar este şi o 
influență psiho-fiziologică, operînd schimbări 
organice asupra persoanei umane. Să încercăm să 
surprindem cîteva astfel de schimbări. 


(] VLAD DIACONU 





1. DIMENSIUNI 

STRUCTURALE 

Nu lipsesc evaluările cantitative 
care arată importanţa internetu- 
lui. În economie, de pildă, inter- 
netul ar fi responsabil pentru 20% 
din creşterea economică a ţărilor 
G8, a statelor cu economii emer- 
gente (Brazilia, China, India) şi 
a celor mai dezvoltate din punct 
de vedere al internetului (Suedia 
şi Coreea de Sud). Tot interne- 
tul ar reprezenta 3% din PIB-ul 
însumat al acestor ţări, ceea ce 
înseamnă că sectorul este mai 
dezvoltat decît agricultura sau 
mineritul (cf. McKinsey Global 
Institute, Internet matters, 2011). 
Mai semnificativ este faptul că 
micile afaceri care ar folosi inter- 
netul ar fi mult mai competitive 
decit cele care nu o fac. Nu e de 
mirare, astfel, că s-a ajuns pînă 
acolo unde internetul a fost consi- 


derat ca următoarea revoluţie in- 
dustrială la Forumul G8 din 2011. 
Dacă internetul ar reprezenta o 
nouă revoluţie industrială, ar în- 
semna că un nou ciclu economic 
de durată lungă ar fi inaugurat, 
aşa cum maşina cu aburi a gene- 
rat un întreg trend de industria- 
lizare acum cîteva secole. 

Totuşi, ceva scîrțiie în această 
viziune supra-optimistă despre 
internet. Anume, calitatea im- 
pactului economic al acestuia. 
Statistica este seacă, ea nu ne ara- 
tă cum anume produce creştere 
economică internetul şi ce anu- 
me o generează. Spre deosebire 
de mașinile cu aburi, internetul 
nu produce nimic: este un mediu, 
o platformă virtuală care poate 
re-valoriza într-un context nou 
raporturi economice deja exis- 
tente, deja viabile, cel mult efici- 
entizate prin recursul la internet. 


Spre exemplu, un produs tipic al 
internetului, Facebook, nu s-a 
descurcat deloc bine de cînd a fost 
listat pe bursă, acțiunile avînd va- 
lori mult scăzute faţă de nivelul 
aşteptărilor (şi investiţiilor). E 
prea devreme să se considere că 
experimentul Facebook pe bursă 
eun eşec, dar e îndeajuns de sem- 
nificativă distanţa de la estimare 
la realitate observată în acest caz. 

Dar, cînd mai-marii lumii 
spun că internetul ar putea re- 
prezenta următorul ciclu econo- 
mic, se gîndesc, mai degrabă, la 
internetul legat de noile tehnolo- 
gii: nanotehnologia sau vestitele 
microcipuri, tabletele, smartpho- 
ne-urile și proiectele vizionare 
de tipul „internetul obiectelor“. 
Giganţii internetului, ca Google, 
se gîndesc tot mai mult la o re- 
țea de „obiecte inteligente“, în 
care, de pildă, electrocasnicele, 





60 


ROST 111-112 


automobilele sau contoarele de 
electricitate să fie conectate la 
internet prin intermediul unor 
microcipuri integrate. „Inteligen- 
tizarea“ ar presupune un raport 
interactiv între om și obiect prin 
intermediul internetului, acestea 
fiind controlabile prin gesturi şi 
voce, și ele fiind capabile să comu- 
nice diverse informaţii legate de 
propria funcţionare sau sugestii 
pentru diferite utilizări. Celebra 
inaugurare, pe data de 6.06.2012, 
a noulului protocol Ipv6 are şi 
acest rol de a asigura suficient 
„spaţiu“ pentru conectarea la in- 
ternet nu doar a tuturor utiliza- 
torilor posibili, ci şi a obiectelor. 
Oricît ne-ar suna de SF, ideea 
este încurajată și Comisia Euro- 
peană finanţează proiecte, se- 
minarii şi cercetări în domeniul 
„internetului obiectelor“, mo- 
tivînd că ar contribui la depăşirea 
crizei economice. Aşadar, cînd se 
vorbeşte despre impactul econo- 
mic al internetului, se vorbeşte 
proiectiv, nu atît descriptiv sau 
realist. Cu toate acestea, impac- 
tul internetului este, inclusiv în 
acest stadiu, enorm. Dar nu pen- 
tru presupusele sale virtuți revo- 
luţionare, ci pentru procesul de 
digitalizare a vieții economice şi 
sociale. Aceasta este adevărata pu- 
tere a internetului: capacitatea de 
a se transforma în mediu de exis- 
tență al agenţilor umani, al cor- 
poraţiilor şi al guvernelor, mijloc 
de comunicare, de intermediere a 
relațiilor economice, a plăţilor, a 
monitorizării mărfurilor etc. 
Internetul, reţeaua, devine tot 
mai mult o uriașă plasă de pescu- 
it formată din ochiuri inteligente, 
capabile să recepteze şi să trans- 
mită informaţii, care prind în 
aria lor tot ceea ce este relevant. 
Iar acest lucru se face atît pentru 
că există un trend de transferare 
a acţiunilor economice în mediul 
digital, cît şi pentru că există o 


presiunile publică în acest sens. 
Aceeaşi Comisie Europeană 
vrea, de această dată prin mă- 
suri legislative şi prin politici 
publice, nu doar prin seminarii, 
să uniformizeze piața digitală 
europeană, standardizind sem- 
nătura electronică şi identitatea 
electronică, deocamdată într-o 
propunere ne-obligatorie pen- 
tru statele membre. Comisia 


| ATOCALInSA PRIN INTERNET PRIN INTERNET 


altădată de clasa de mijloc sînt 
substituite tot mai mult prin teh- 
nologie, ceea ce duce la un efect 
paradoxal: creşterea inegalităţii 
şi a polarizării sociale între o elită 
tot mai consolidată şi o clasă so- 
cială care beneficiază de telefoa- 
ne mobile şi Facebook, dar care 
nu îşi poate achiziţiona propria 
casă. Or, consideră Fukuyama, 
democraţia însăşi se află în pe- 


ADMINISTRAȚIA ŞI SUPRAVEGHEREA, 
CELE DOUĂ FUNCŢII ALE STATULUI, 
SUFERĂ ŞI ELE, DIN PLIN, ACEST 
PROCES DE TRANSFER ÎN SFERA 
DIGITALĂ, ACTELE BIOMETRICE 

— FIE OBLIGATORII, CA ÎN CAZUL 
PAŞAPOARTELOR, FIE NU, CA ÎN CAZUL 
CĂRŢILOR DE IDENTITATE -— FIIND 
PARTE A PROCESULUI RESPECTIV. 


Europeană are şi alte proiecte 
de digitalizare, legate, de această 
dată, de guvernarea electronică. 
Administraţia şi supravegherea, 
cele două funcţii ale statului, su- 
feră şi ele, din plin, acest proces 
de transfer în sfera digitală, actele 
biometrice - fie obligatorii, ca în 
cazul pașapoartelor, fie nu, ca în 
cazul cărților de identitate - fiind 
parte a procesului. 

Cît priveşte impactul asupra 
structurilor sociale, existența 
internetului şi noilor tehnologii 
se dovedeşte a fi de-a dreptul 
periculoasă, după cum conside- 
ră sociologi importanţi ca Fran- 
cis Fukuyama. El arată că cea 
care este lovită din plin de noile 
tehnologii este clasa de mijloc, 
făcînd imposibilă dezvoltarea 
acesteia, atît în democraţiile 
liberale clasice, cît şi în noile 
economii emergente. Funcţiile 
economice şi sociale îndeplinite 


ricol din cauza acestor dezechi- 
libre, deoarece este strîns legată 
de existenţa unei clase de mijloc 
puternice şi autonome. 

Marile corporaţii şi guver- 
nele, structurile de putere, sînt, 
aşadar, primele beneficiare ale 
acestei noi „revoluţii tehnologi- 
ce“. Şi nu atît pentru că ar deţine 
un primat al eficienţei economi- 
ce sau al producţiei prin noile 
tehnologii, ci pentru că reușesc 
să devină medii replicate ale re- 
alităților economice şi de pute- 
re, care, treptat, ajung să fie mai 
importante decit realitatea însăși. 
Mai simplu spus, nu contează că 
internetul nu produce nimic tan- 
gibil din punct de vedere econo- 
mic, ci contează că în afara lui nu 
mai exişti. Nu contează că inter- 
netul nu este o resursă de putere 
primară (forță de coerciţie), ci că 
prin noile tehnologii puterea se 
insinuează peste tot. a 





ROST 111-112 


61 


REPERE 


2. DIMENSIUNI 
SOCIO-CULTURALE ȘI 
PSIHO-FIZIOLOGICE 
Tehnologia nu este value-free. 
Influenţează viaţa socială, inclu- 
siv mentalităţile, într-o relație de 
condiţionare reciprocă. Şi nu e 
alt exemplu mai bun în această 
privinţă decît noile tehnologii şi 
internetul. Lumea occidentală, 
atît de scrupuloasă cu privire la 
separaţia între viața publică şi 
viața privată, atît de atentă cu 


ţa cotidiană, deci privată. Sigur că 
se poate afirma, abstract, că pînă 
la urmă depinde de alegerea fie- 
căruia ce anume dezveleşte altora 
din propria intimitate, însă lucru- 
rile sînt ceva mai complicate. La 
nivel social, contează faptul că 
există o practică prin care noțţiu- 
nea însăşi de intimitate îşi schim- 
bă total semnificaţia, devenind 
altceva sau chiar opusul. Are loco 
schimbare de mentalitate majoră, 
atit de profundă încît, de fapt, pu- 





privire la existența unei sfere de 
intimidate în care statul nu are 
ce căuta, a devenit, în doar cîteva 
decenii, locul unde s-a renunțat la 
intimitate de bunăvoie, fără să fie 
nevoie de un Big Brother orwelli- 
an (coercitiv). Rolul principal în 
această privinţă l-au jucat reţelele 
sociale, unde trendul a fost de a 
împărtăşi tuturor aspecte din via- 


tem spune că aici se petrece ade- 
vărata revoluţie. La acest lucru au 
contribuit şi sistemele de suprave- 
ghere omniprezente, isteria tero- 
rismului şi noile acte electronice. 
Atit noile practici polițienești cît, 
şi frenezia share-urilor tip Face- 
book sau posibilităţile tehnice de 
tracking (geolocalizare) din noile 
smartphone-uri au dus la famili- 


arizarea oamenilor cu un mediu 
în care sînt permanent monitori- 
zaţi, fără să simtă că ar fi ceva în 
neregulă cu acest lucru. Seamănă, 
întrucîtva, cu situaţia din ucro- 
nia lui Aldous Huxley, Brave New 
World, în care oamenii acceptă o 
societate totalitară nu din moti- 
vul fricii, ca în orwellianul 1984, 
ci pentru că sînt manipulați prin 
instinctele plăcerii. Ce este cert 
e că oamenii nu se mai gindesc 
la costurile, riscurile acestei noi 
realități virtuale în care trăiesc. 
Iar cînd le vor vedea în act e foarte 
probabil că va fi prea tirziu pen- 
tru a mai face ceva. 

Dar impactul internetului 
merge şi mai departe decit în in- 
fluențarea practicilor sociale şi 
culturale. Persoana umană sufe- 
ră inclusiv organic influenţa no- 
ilor tehnologii şi a internetului. 
Psihologic, sînt deja nenumărate 
studii despre efectele de alienare, 
de alimentare a egoismului, va- 
nităţii şi narcisismului generate 
de folosirea îndelungată a reţe- 
lelor sociale, despre discrepanţa 
între miile de prieteni virtuali și 
singurătatea socială ca realitate 
concretă. Există însă o dezbatere 
vie despre cît de mult influenţea- 
ză folosirea internetului gindirea: 
anume, doar în conţinut sau in- 
clusiv organic, neurologic? 

În ceea ce priveşte conţinutul 
gîndirii, avem mai degrabă de-a 
face cu un mod de a gindi decît 
cu un conţinut propriu-zis. Inter- 
netul nu este asemenea televizo- 
rului, instituind o relaţie pasivă 
între transmițător şi receptor, 
ci instituie o relație interactivă, 
în care operaţiunile de bază sînt 
„navigarea“ (search), „link “-uitul 
(share), „blogging -ul şi „comen- 
tatul“ (la Comments, rubrică a si- 
te-urilor de informare, atitudine 
sau comunicare, sau pe Foru- 
muri). Impresia de interactivitate 
este dată, astfel, de participarea 





62 


ROST 111-112 


pe care utilizatorul o poate avea 
cînd este „pe net“. 

Unii consideră acest aspect al 
internetului drept o modalitate 
de a împuternicii oamenii (em- 
powering people), deoarece infor- 
maţia nu mai este un monopolal 
mainstream-ului, ci a devenit o 
resursă comună prin care pot fi 
contracarate interesele marilor 
corporaţii sau marilor puteri. 
Tema ar necesita un articol sepa- 
rat, aici ne rezumăm să observăm 
doar idealizarea utopică a acestei 
funcţii de „democratizare“ a in- 
ternetului, care poate fi folosit în 
influențarea oamenilor, făcîndu-i 
să creadă că ei sînt cei care con- 
trolează schimbarea sau opinia. 

Această uşurinţă a găsirii 
informaţiei căutate şi a expri- 






Similar, gîndirea însăşi devine 
mai superficială: nu mai sînt ne- 
cesare memorarea şi digerarea 
informaţiei căutate, deseori nici 
măcar citirea acesteia cu aten- 
ţie, e suficient să o traversăm în 
diagonală și să o prelucrăm în 
raționamente grăbite, care sînt 
publicate instantaneu. Nici mă- 
car disponibilitatea informaţiei 
nu mai este un avantaj, în măsura 
în care ea nu mai este depozita- 
tă de individ, ci gestionată prin 
internet (cf. David Darlymple). 
Aşa se face că asistăm la un efect 
pervers al internetului asupra 
gîndirii: dă impresia de interac- 
tivitate, participare, stimulează 
gîndirea instrumentală, dar dă- 
unează profunzimii şi, am spune 
noi, discernămîntului. 


PÎNĂ LA URMĂ, CITITORII POT EVALUA 
SINGURI IMPACTUL INTERNETULUI 
ASUPRA VIEŢII LOR, FĂCÎND FIECARE 
EXERCIŢIUL DE A COMPARA MODUL ÎN 
CARE GÎNDEAU, CITEAU, SE EXPRIMAU, 
LUAU DECIZII ÎN VIAŢA „DINAINTE“ ŞI 
CUM O FAC ACUM, ÎN VIAŢA „DE APOI“ 
A VIRTUALITĂȚII INTER ACTIVE. 


mării propriei opinii are, însă, 
reversul său: superficialitatea și 
insignifianţa actului. În timpul 
comunismului, de pildă, un afiş 
opoziționist tipărit cine ştie în 
ce condiţii, aruncat în mulțime, 
avea un impact de mii de ori mai 
mare decit fluviul de materiale, 
site-uri, bloguri anti-sistem de 
astăzi, iar lectura unei pagini 
de samizdat avea un rol forma- 
tiv uneori fundamental pentru 
viața cuiva. Surplusul de infor- 
maţie şi de opinie ce caracteri- 
zează internetul poate duce la 
anularea valorii acesteia (cf. Clay 
Shirky, The Shock of inclusion). 


La nivel neurologic, există 
destui cercetători care afirmă o 
influenţă a internetului asupra 
minţii umane, nu atît substanţi- 
al, cît prin determinarea impor- 
tanţei anumitor procese. Modi- 
ficarea percepţiei timpului și a 
ciclului zi-noapte (cf. Stanislas 
Dehaene) sau scăderea capacită- 
ţii de memorare, prin inutilitatea 
acestei funcționalități (cf. Fiery 
Cushman), ar fi unele exemple. 
În plus, activarea pe social media 
ar activa oxytocina, un hormon 
care stimulează încrederea şi 
empatia, precum şi adrenalina 
(cf. Singularity Hub). 


APOCALIPSA PRIN INTERNET 


Alte cercetări sugerează ca 
efect deficitul de atenţie şi adicţia. 

Dar schimbările se vor face 
resimțite, mai acut, pentru ge- 
neraţiile care vor creşte şi se vor 
forma prin internet şi noile teh- 
nologii. O perspectivă care nu 
poate decît să ne înspăimînte. 
Pînă la urmă, cititorii pot evalua 
singuri impactul internetului 
asupra vieţii lor, făcînd exerciţiul 
de a compara modul în care gîn- 
deau, citeau, se exprimau, luau 
decizii în viața „dinainte“ şi cum 
o fac acum, în viaţa „de apoi“ a 
virtualității interactive. 


CONCLUZIE 

În acest articol am făcut doar o 
scurtă sinteză a modului în care 
internetul influenţează, struc- 
tural, omul şi societatea. Feno- 
menul este în continuă devenire 
şi potenţialul său încă nu a fost 
epuizat — de fapt, nici pe departe. 
„Vizionari“ ca Eric Schmitt (CEO 
Google) îşi imaginează o lume 
în care toate obiectele şi chiar și 
oamenii, prin taguri electronice 
aplicate sau încorporate, sînt co- 
nectaţi la reţea (fireşte, la rețeaua 
lui). Esenţa acestui proces con- 
stă, în opinia noastră, în capaci- 
tatea de a dubla digital funcţiile 
sociale şi de putere, apoi de a le 
substitui importanţa, rețeaua de- 
venind un corset electronic inte- 
ligent şi obligatoriu pentru orice 
relaţie economică sau de putere. 
Cît priveşte omul, superficializa- 
rea gîndirii şi transferarea vieţii 
într-o continuă proiecţie virtuală 
par a fi constantele unui proces 
în care simulacrul înlocuieşte 
progresiv realul. 

Ţinta finală a acestei tendin- 
ţe poate fi acel „creier global“ 
în care conştiințele oamenilor 
se vor nivela mai degrabă prin 
influența subtilă a mediului de 
exprimare/comunicare decît 
printr-un mesaj explicit. i 





ROST 111-112 


63 


REPERE 


ECUMENISMUL 


PARTEA A DOUA 


DIALOGURILE 
Ecumenismul, pentru a reuși în 
planurile sale, utilizează multe 
mijloace. Cel de bază îl constituie 
dialogurile. 

Nimeni nu ignoră că Biserica 
Ortodoxă, din firea ei, este des- 
chisă dialogului. Dumnezeu în- 
totdeauna dialoghează cu omul, 
iar Sfinţii Bisericii nu au negat 
niciodată comunicarea lor di- 
alogală cu lumea. Sfinţii, avînd 
conştiinţa de sine a comuniunii 
lor cu Dumnezeu, prin dialog 
încercau să împărtășească şi 
altora experiența adevărului pe 
care îl trăiau. Pentru ei adevărul 
nu era subiect de cercetare. Nu îl 
recăutau, nu îl negociau; simplu, 
îl ofereau. Dacă dialogul nu îi 
conducea pe neortodocşi la lepă- 
darea rătăcirii lor şi la primirea 


Încercăm aici să prezentăm pe scurt Mişcarea 
Ecumenică - la care participă şi Ortodoxia - 
deoarece aceasta este necunoscută cercului mai 
larg al „pleromei“ (plinătăţii) Bisericii noastre şi 
pentru că evoluţiile ce se înregistrează în cadrul ei 
provoacă neliniște și probleme. Poate să pară curios, 
dar e un fapt cert că astăzi ecumenismul amenință 
ecumenicitatea (universalitatea) Bisericii noastre, 
pentru că alunecă din ce în ce mai mult spre tactici 
compromiţătoare şi sincretiste care contrazic 
principiile de bază ale credinţei ortodoxe... 


credinţei ortodoxe, nu îl conti- 
nuau. Doi ani a dialogat Sfîntul 
Marcu Evghenikos cu papistaşii 
(romano-catolicii) la Sinodul de 
la Ferrara-Florența (1438-1439). 
Văzînd însă semeţia, neînduple- 
carea şi persistența lor în rătăci- 
re, a întrerupt orice legătură cu 
ei, sfătuindu-i chiar pe creștinii 
ortodocşi: „Să vă feriți de papis- 
taşi, după cum se fereşte cineva de 
șarpe!“. Dialog teologic începuse 
şi patriarhul ecumenic Ieremia al 
II-lea cel Mare cu teologii protes- 
tanţi de la Tibingen (1579). Cînd 
însă s-a încredințat că dialogul 
nu aducea nici un rod, l-a între- 
rupt. „Vă rugăm - le-a scris - nu 
ne mai obosiţi... Mergeţi pe dru- 
mul vostru. Dacă vreți, puteţi să 
ne scrieți, dar nu tot despre dog- 
mele credinţei“. 


* Textul grecesc a fost distribuit în dar - ca binecuvîntare, după expresia atho- 
nită - sub forma unei broşuri în cadrul Congresului Teologic Inter-Ortodox care 
aavutlocla Tesalonic în perioada 20-24 septembrie 2004, cu tema „Ecumenism: 
Naştere - Aşteptări - Dezminţiri“, şi la hramul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu din 
Sfîntul Munte Athos (Înălțarea Sfintei Cruci, 14/27 septembrie 2004). (N. tr.) 


DIALOGURILE 
ECUMENISMULUI 
Dialogurile ecumeniste contem- 
porane se deosebesc radical de 
dialogurile Sfinţilor, deoarece se 
întemeiază pe principiile „Bise- 
ricii în expansiune“ şi a minima- 
lismului dogmatic. De aceea sînt 
neortodoxe şi neroditoare. Ca do- 
vadă că, în aproape 100 de ani de 
întreţinere a lor, nu au oferit nimic 
important pentru unificarea lu- 
mii creştine. Dimpotrivă chiar, au 
reuşit să-i dezbine pe ortodocşi! 

Cele mai importante semne 
ale patologiei dialogurilor con- 
temporane sînt următoarele: 

A. Lipsa unei mărturisiri or- 
todoxe 

În cadrul dialogurilor, anu- 
miţi ortodocşi nu exprimă ne- 
clintita convingere a Bisericii 
Ortodoxe că ea constituie sin- 
gura Biserică a lui Hristos de pe 
pămînt. De asemenea, nu impun 
Predania sfințită de experiența 
duhovnicească a Ortodoxiei, 





64 


ROST 111-112 






O 


care se deosebeşte de tradiţiile şi 
experienţele creştinismului occi- 
dental. Numai o astfel de atitudi- 
ne mărturisitoare ar putea să în- 
dreptăţească şi să facă roditoare 
prezenţa ortodoxă la dialoguri. 

B. Lipsa sincerității 

Deficitul mărturiei ortodoxe 
în legătură cu evidenta nesince- 
ritate a neortodocşilor îngreuiază 
şi mai mult dialogul intercreştin 
şi îl face neeficace. De aceea, de 
multe ori, fie se remarcă cedări 
reciproce (mutuale) de suprafață, 
fie se întrebuinţează o limbă şi o 
terminologie cu două înţelesuri, 
cu scopul de a acoperi diferențele. 

Dacă mai întîi de toate roma- 
no-catolicii ar fi fost sinceri, ar fi 
trebuit să declare clar în cercurile 
ecumeniste ceea ce accentuează 
credincioşilor lor, adică neîndu- 
plecatul lor atașament față de pri- 


VIbE, 


matul şi de infailibilitatea papală. 
Astfel, în mod natural, s-ar fi vă- 
zut lămurit şi în ce fel visează ei 
unirea creştinilor: nu ca unitate a 
credinţei, ci ca supunere a tuturor 
autorității papale. Şi, mai mult, 
s-ar fi confirmat ideea acreditată 
că instituţia papală constituie pe 
de o parte cea mai tragică dena- 
turare a Evangheliei lui Hristos, 
iar pe de altă parte că se foloseşte 
de dialoguri doar pentru slujirea 
politicii sale expansioniste. 

O dovadă importantă a ne- 
sincerităţii papistaşilor o consti- 
tuie şi păstrarea şi consolidarea 
Uniaţiei!. Este vorba despre o in- 
stituție perfidă, pe care papismul 


a întrebuinţat-o şi continuă să o 
întrebuințeze ca model unionist, 
cu toate protestele accentuate ale 
ortodocșilor şi în ciuda faptului 
că astăzi ea constituie piedica cea 
mai mare în dialogurile bilaterale. 

Iarăşi, dacă protestanții — cu 
variatele lor denominaţiuni — ar 
fi fost sinceri, ar fi trebuit să de- 
clare deschis că nu sînt deloc dis- 
puşi să cedeze din principiile lor 
protestante de bază şi că — final- 
mente - altele sînt cauzele care îi 
determină să purceadă la dialog. 
De altfel, aceasta o arată şi panta 
pe care au apucat-o „Bisericile“ 
lor (preoţia femeilor, căsătorii 
între homosexuali ş.a.). 

C. Supra-accentuarea dragostei 

Deoarece nesinceritatea şi 
oportunităţile meschine au otră- 
vit dialogurile, care au sfîrşit în 
discuţii teologice interminabile 
şi neroditoare, s-a întreprins o 
rocadă. Dialogurile s-au numit 
de această dată „dialoguri ale 
dragostei“, atît din raţiuni impre- 
sioniste, cît şi pentru a fi ocolită 
stînca neînțelegerilor dogmatice. 
„Dragostea prevalează“, se spu- 
ne. „Dragostea ne impune să ne 
unim, chiar dacă există diferenţe 
dogmatice“. De aceea şi practica 
la dialogurile contemporane este 
a nu se discuta cele care despart, 
ci cele care unesc, aşa încît să se 
creeze un fals simțămâînt de uni- 
tate şi credință comună. La Si- 
noadele Ecumenice, însă, Părin- 
ţii discutau întotdeauna lucrurile 
care despărțţeau. Același lucru se 
întîmplă şi astăzi în cadrul ori- 
cărui dialog între două părţi care 
au divergențe: se discută lucrurile 
care despart - pentru aceasta, de 
altfel, are loc dialogul - şi nu cele 
care unesc. a 


1 Uniaţia este o formă politico-religioasă inventată de papism pentru catoliciza- 
rea creştinilor din Răsărit. A exploatat dificilele evenimente prin care au trecut 
aceşti creştini şi i-a forţat să se supună autorităţii papei. Îi încuraja însă să nu-şi 
schimbe obiceiurile lor bisericeşti (portul clericilor, tipicul liturgic ş. a.), aşa încît 
să provoace confuzie şi să promoveze propaganda papală. 





ROST 111-112 


65 





REPERE 


ÎN APROAPE 100 DE ANI DE ÎNTREŢINERE 
A LOR, DIALOGURILE ECUMENISTE 

NU AU OFERIT NIMIC IMPORTANT 
PENTRU UNIFICAREA LUMII CREŞTINE. 
DIMPOTRIVĂ CHIAR, AU REUŞIT SĂ-I 
DEZBINE PE CREDINCIOŞII ORTODOCŞI! 


Pentru noi, ortodocşii, Dra- 
gostea și Adevărul sînt noţiuni 
indisolubile. Un dialog al dra- 
gostei fără adevăr este un dialog 
fals şi nenatural. În timp ce un 
dialog al dragostei „întru ade- 
văr“ înseamnă: dialoghez cu ne- 
ortodocșii din dragoste, pentru 
a-i atenţiona unde sînt greşelile 
lor şi cum vor putea fi călăuziți 
la adevăr. Dacă într-adevăr îi iu- 
besc, trebuie să le spun adevărul, 
chiar dacă acest lucru este dificil 
sau dureros. 

D. Bontirea criteriilor orto- 
doxe 

De patologiei dialogurilor ţine 
şi bontirea criteriilor teologice 
ortodoxe, care rezultă din culti- 
varea unei „politeţi ecumeniste“ 
şi a unor relaţii personale şi ami- 
cale între teologii neortodocşi. 
Credinţă se consideră nu adevă- 
rul, care mîntuieşte, ci o sumă de 
adevăruri teoretice, care admit 
compromisurile. 

Pretind ortodocşii ecumenișşti: 
„Facem dialog, nu ne schimbăm 
credinţa!“. Şi, desigur, dialogul, 
ca „deschidere iubitoare“ către 
celălalt, este plăcut lui Dumne- 
zeu. Dar dialogul ecumenist, 
după cum are loc astăzi, nu este 
întîlnire în adevăr, ci „recunoaș- 
tere reciprocă“. Aceasta înseam- 
nă că recunoaştem comunitățile 
creștine ca Biserici, că acceptăm 
că diferenţele lor dogmatice 
constituie „exprimări legitime“ 
ale aceleiaşi credinţe. Astfel că- 
dem însă în cursa sincretismului 
dogmatic: aşezăm pe același plan 


adevărul cu înşelarea, egalăm lu- 
mina cu întunericul. 

E. Rugăciunile în comun 

O dată bontite criteriile lor te- 
ologice, ecumeniștilor ortodocşi 
le este foarte firesc să participe 
fără reţineri la manifestări cultice 
şi rugăciuni în comun cu neor- 
todocşii, care se materializează 
adesea în cadrele întilnirilor in- 
tercreştine. Ştiu că prin acest co- 
spiritualism ecumenist se creează 
climatul psihologic potrivit pen- 
tru propulsarea încercării unio- 
niste. Însă Sfintele Canoane ale 
Bisericii ne interzic cu asprime 
rugăciunile în comun cu neor- 
todocşii, deoarece aceştia nu au 
aceeaşi credință cu noi. Cred într- 
un Hristos diferit, falsificat. De 
aceea şi Sfintul loan Damaschin 
îi numeşte necredincioşi: „Cel ce 
nu crede după Predania Bisericii 
Universale, necredincios este“. 

Rugăciunea în comun, deci, 
este interzisă, deoarece anunță 


participarea la credința împreu- 
nă-rugătorului şi creează în aces- 
ta falsa impresie că nu s-ar afla 
în înşelare, deci n-ar trebui să se 
întoarcă la adevăr. 

F. Intercomuniunea (Inter- 
communio) 

Dacă Sfintele Canoane in- 
terzic rugăciunile în comun cu 
ereticii, cu atît mai mult exclud 
participarea noastră la „Tainele“ 
lor. Însă noi, ortodocşii, nici în 
punctul acesta nu ne-am arătat 
consecvenţi. 

Conciliul II Vatican, în cadre- 
le „deschiderii“ ecumeniste pe 
care le-a creat, a propus Interco- 
muniunea (împărtăşirea recipro- 
că) cu ortodocșii: papistaşii vor 
putea să se împărtășească în bise- 
ricile ortodoxe, iar ortodocşii în 
cele papistaşe. În acest mod, atit 
catolicii, cît şi ortodocşii ecume- 
niști cred că, etapizat, va surveni 
de facto unirea catolicismului şi a 
Ortodoxiei, în ciuda tuturor dife- 
renţelor lor dogmatice. 

Dacă pentru papistași o astfel 
de poziţie e îndreptăţită de con- 
cepţia pe care o au despre Biseri- 
că şi despre Taine (graţia creată 
etc.), pentru noi, ortodocşii, este 
iraţională şi inadmisibilă. Biseri- 
ca noastră nu a considerat nici- 
odată Dumnezeiasca Euharistie 
ca pe un mijloc pentru reuşita 


SP 








66 


ROST 111-112 


unirii, ci întotdeauna ca pe o pe- 
cete şi acoperiș al ei. 

De altfel, Potirul comun pre- 
supune credință comună. Adică, 
dacă un ortodox se împărtășește 
într-o biserică papistașă, aceasta 
înseamnă că primeşte şi credința 
papistaşă. 


COLABORARE 

PE TEME PRACTICE 

Un alt mijloc pentru împlinirea 
scopurilor ecumenismului îl con- 
stituie colaborarea intercreştină 
în domenii practice. Ecumeniștii 
pretind că variatele probleme con- 
temporane (sociale, morale, eco- 
logice ş. a.) trebuie să ne unească. 

Desigur, Biserica a arătat şi 
arată întotdeauna o mare sensi- 
bilitate față de toate problemele 
omeneşti, dar înfruntarea lor în 
comun cu ereticii prezintă urmă- 
toarele dezavantaje: 

a) Vocea Ortodoxiei, atunci 
cînd se amestecă cu celelalte 
voci creştine, îşi pierde claritatea 
ei şi nu mai poate să comunice 
omului de astăzi modul său unic 
de viață, care este theanthropo- 
centric, în opoziţie cu modul de 
viaţă anthropocentric al neorto- 
docşilor. 

b) Biserica se supune ispitei 
secularizării (înlumirii), între- 
buinţind în lucrarea ei socială 


N om 


POTIRUL COMUN PRESUPUNE CREDINȚĂ 
COMUNĂ. ADICĂ, DACĂ UN ORTODOX 

SE ÎMPĂRTĂŞEŞTE ÎNTR-O BISERICĂ 
PAPISTAŞĂ, ACEASTA ÎNSEAMNĂ CĂ 
PRIMEŞTE ŞI CREDINŢA PAPISTAŞĂ, 
CHIAR DACĂ EL PRETINDE CĂ NU-I AŞA. 


practicile lumești ale celorlalte 
confesiuni, în dauna mesajului ei 
soteriologic (mintuitor). Însă acel 
ceva de care are nevoie omul ac- 
tual nu este îmbunătăţirea vieţii 
sale prin intermediul unui creşti- 
nism secularizat, chiar dacă aces- 
ta ar putea să șteargă toate rănile 
sociale, ci eliberarea lui de păcat 
şi îndumnezeirea lui în interiorul 
adevăratului Trup al lui Hristos, 
Biserica Ortodoxă. 

c) Credinciosul ortodox, 
văzîndu-i pe neortodocşi cola- 
borînd cu păstorii lui bisericeşti, 
îşi creează greşita impresie că şi 
ei aparțin Bisericii lui Hristos, în 
ciuda diferenţelor dogmatice. 


SCHIMB DE VIZITE 

În ultimii ani politica ecumenistă 
se ocupă şi cu schimburile de vi- 
zite oficiale între confesiuni, care 
sînt înfiripate în special de către 
clerici de grade înalte. Acestea 
înglobează cuvintări elogioase, 





îmbrățişări, schimburi de daruri, 
mese comune, rugăciuni în co- 
mun, comunicate comune și alte 
gesturi de amabilitate. Din anul 
1969 în special, a fost consfinţi- 
tă participarea anuală reciprocă a 
ortodocșilor şi a romano-catoli- 
cilor la sărbătorile tronurilor din 
Roma şi Constantinopol. 

Aceste întilniri, din păcate, 
nu sînt simple vizite ceremoni- 
ale. De altfel, înşişi ecumeniştii 
mărturisesc că prin sărbătoririle 
comune se experiază un fel de 
comuniune eclesiastică prin re- 
cunoaşterea lor reciprocă. Însă 
credinciosul nostru popor, cînd 
urmăreşte vizitele prin mijloace- 
le de comunicare audio-vizuale, 
încearcă o uimire dezagreabilă; 
se scandalizează, se mîhneşte, 
se nedumereşte, dar îşi pune şi 
probleme, căci, desigur, uneori 
îi aude pe păstorii lui că vor- 
besc o limbă cu totul ortodoxă 
şi aghiopatericală (patristică), 
iar alteori îi vede comportindu- 
se diplomatic între neortodocşi. 
Însă un astfel de compromis în 
spaţiul adevărului Bisericii, chiar 
şi pentru cea mai sfîntă oportu- 
nitate, nu va fi plătit oare cu un 
preţ scump și dureros? L 

(Va urma) 


(Traducere din greceşte de monahul 
Teofil, după filada cu acelaşi titlu, 
editată de Mănăstirea Parakletului, 
Oropos, Attika, 2004; avind în vede- 
re lungimea textului şi valoarea lui 
referenţială, Redacţia revistei ROST 
a optat pentru publicarea integrală, 
dar în serial.) 





ROST 111-112 


67 


REPERE 


UN HAIDUC 
ÎMPOTRIVA UITĂRII 
ROMÂNEŞTI 


Acest cuvînt a fost rostit, în rezumat, la lansarea 
bucureșteană a volumului și DVD-ului intitulate 
Să nu ne răzbunați! Mărturii despre suferinţele 
românilor din Basarabia (Editura Reîntregirea, 
Alba Iulia, 2012), care a avut loc la Sala Rapsodia 
în seara de 19 mai a. c. şi în cadrul căruia au 

mai luat cuvîntul monahul Moise (alcătuitorul 
tulburătorului corpus documentar) şi maestrul 
Dan Puric (ca de obicei, gazdă exemplară şi 
complice încăpăţinat al „reacţiunii“ ). 


RĂZVAN CODRESCU 


razvan.codrescuQrostonline.org 








I 

Celui care ne-a adunat aici cu ul- 
tima sa ispravă, adică monahului 
Moise Iorgovan de la Oașa, scrii- 
torul şi fostul deținut politic Mar- 
cel Petrişor obișnuieşte să-i spună, 
cu cea mai sinceră simpatie, Moi- 
se Tilharul, desigur şi în analogie 
cu sfintul din sinaxar (prăznuit 
la 28 august), dar mai ales pen- 
tru conotaţia de „haiduc“ pe care 
cuvîntul „tilhar“ o avea odinioa- 
ră. Şi cum mai potriviti s-ar putea 
spune, în registru familiar, acestui 
neobosit iscoditor al trecutului 
nostru recent, atît de impunător 
şi fizic, şi moral, adevărată „cru- 
ce de voinic“ în straie călugărești, 
haiducind aproape solitar prin 
codrii întunecaţi ai uitării româ- 
nești, luînd cumva din bogăţia 
trecutului ca să umple, pilduitor 
şi răscumpărător, sărăcia de suflet 
şi de ideal a prezentului? 

Vă amintiţi, poate, că se vor- 
bea în discursul public al anilor 


“90 de aşa-zişii „domnişori mul- 
țumiţi“ din Occident, străini şi 
neînțelegători față de experien- 
ţele şi problemele Estului comu- 
nist şi postcomunist, bine camu- 
flaţi în existenţa lor călduță şi în 
conformismul lor ideologic. Iată 
însă că, după nici două decenii, 
nu ne mai confruntăm dramatic 
atît cu cecitatea „domnişorilor 
mulțumiți“ din Occident cît cu 
cea a „domnişorilor mulțumiți“ 
de acasă: riscăm să creştem noi 
înşine o generaţie de „domnişori 
mulțumiți“, a căror comodita- 
te se bazează în primul rînd pe 
ignoranță şi uitare. De aceea tri- 
mite Dumnezeu cîte un haiduc, 
să le strice tabieturile mentale şi 
comportamentale, căci o lume 
fără memorie şi fără transcen- 
denţă, fără comuniune cu mor- 
ţii şi cu Dumnezeu, fără sensul 
suferinţei şi al jertfei, poate fi 
umană, în sensul umanismului 


laic, dar nu e omenească, în sen- 
sul omeniei creştine. 

Omul creștin, cel ce umblă să 
se mîntuie urmîndu-L pe Hris- 
tos, este purtător de cruce: poar- 
tă, pe Golgota istoriei, crucea sa şi 
crucea fraților săi întru Hristos. 
Fără asumarea crucii, poate exis- 
ta viaţă, dar nu poate fi înviere; 
or, „omul recent“, descreştinat şi 
desbisericit, trebuie readus să-și 
pună această întrebare esenţială, 
pentru sine şi pentru ceilalți: la 
ce bun o viață fără înviere? 

Lecţia lui Hristos şi a tutu- 
ror martirilor - mai vechi sau 
mai noi - aceasta este: să faci 
vieţii parte de înviere, să (re)dai 
suferinţei sensul ei biruitor de 
moarte. Martirii luptei împotriva 
comunismului, prin suferința şi 
prin moartea lor, au fost şi rămîn 
marea provocare contemporană 
la retrezirea omului întru Hristos. 

În acest sens merg şi strădani- 





68 


ROST 111-112 


ile monahului Moise: să ne retre- 


zească întru Hristos şi să ne reîn- 
toarcă la noi înşine, nu cu predici 
abstracte, ci punîndu-ne în față 
oameni, fapte, mărturii. Aven- 
tura a început prin 2005 şi nu 
ştim cînd se va termina, dar ne 
dorim să fie cît mai lungă. Şi sînt 
temeiuri să credem că va fi, căci 
„Tilharul“ are, pe lingă virtute şi 
vîrtute, şi atuul — tinereții. 

A pornit - cum altfel? 
- de la Valeriu Gafencu, 
Sfintul închisorilor, căruia 
i-a închinat, în 2007, o carte 
astăzi referenţială, a conti- 
nuat cu masiva contribuţie 
la Viaţa Părintelui Gheorghe 
Calciu îngrijită la Mănăsti- 
rea Diaconești, iar marea sa 
năzuință a fost, în toţi aceşti, 
ani un vast Pateric al închiso- 
rilor, care se traduce, mai nou, 
în ciclul mărturisitor al sufe- 
rinţei româneşti rebotezat Să 
nu ne răzbunați! (cu cuvintele 
atribuite lui Mircea Vulcănescu, 
filosoful-martir mort în 1952 în 
temnița comunistă de la Aiud), 
inaugurat, din motive pe care 
singur vi le va expune, de volu- 
mul şi DVD-ul închinate sufe- 
rinței românilor basarabeni din 
anii terorii comuniste (probabil 
cel mai substanţial şi mai emoți- 
onant memorial documentar de 
acest gen realizat pină astăzi, cel 
puţin la meridian românesc). 


II 
Cum a fi simpatic este partea 
maestrului Dan Puric, în care 
nu poate fi concurat, eu am să-mi 
asum riscul de a fi mai degrabă 
antipatic. 

Mai întîi am să mărturisesc 
că eu nu am reuşit niciodată să 
înţeleg pînă la capăt și să mă îm- 
pac pe deplin cu „testamentul“ 
acesta atribuit lui Mircea Vul- 
cănescu: „Să nu ne răzbunaţi!“. 
Nu pentru că nu este sublim, ci 


pentru că este, poate, prea su- 
blim. E o legendă sau un adevăr 
atestabil? Greu de spus şi greu de 
documentat. Nu e oare un mesaj 
convenabil de minune opreso- 
rilor înşişi? Să fie atît de neînte- 
meiată bănuiala, formulată deja 
de alţii, că securiștii înşişi ar fi 
lansat formula, pentru a preîn- 
tîmpina reacţia ostracizantă a 






















posterităţii? Trebuie însă spus 
că, chiar de va fi fost aşa, mar- 
tirajul lui Mircea Vulcănescu nu 
iese cu nimic umbrit: el rămîne 
martir autentic prin suferința şi 
moartea lui jertfelnică, fie că a 
rostit, fie că n-a rostit cuvintele 
respective. 

Dar la ce „răzbunare“ ne re- 
ferim, sau se va fi referit, cum se 
crede îndeobşte, Mircea Vulcă- 
nescu însuși? La posibila „răzbu- 
nare legionară“ (la Aiud deţinu- 
ţii legionari erau majoritari), cu 
care fusese toată viața în deza- 
cord? Sau poate că vorbele lui nu 
au fost spuse atît pentru camara- 
zii de suferinţă, în conjunctura 
respectivă, ci, cum e de părere 
însuşi monahul Moise, ca mesaj 





CRUCIAȚII SECOLULUI XX 


principial adresat posterităţii? E 
iarăşi greu de spus. 

Nouă ne place să înțelegem lu- 
crurile în dimensiunea lor creşti- 
nă. Dar răzbunare nu înseamnă 
neapărat a plăti cu aceeași măsu- 
ră, ca în Legea Talionului: „ochi 
pentru ochi, dinte pentru dinte“. 
A reduce cuvîntul la acest înţe- 
les îngust nu este nici în spiritul 
profund al limbii române, nici în 
spiritul extrem de nuanțat al lui 
Mircea Vulcănescu (adînc tîlcu- 
itor al „rostirii româneşti“, îna- 
intea lui Constantin Noica). În 
sens larg, „a răzbuna“ înseamnă 

„a face dreptate“, „a restabili o 
dreptate care a fost încălcată“. 
În sensul acesta s-a putut vorbi, 
biblic chiar, de „răzbunare di- 
vină“ (nicidecum cu nuanţa ca- 
tolicizantă de mai tîrziu). Cînd 

Goga spune retoric, de pildă, 

„Tu, Oltule, să ne răzbuni!“, e 

limpede că înţelesul este „Să 

ne faci dreptate!“, „Să nu ne 
lași nedreptăţiţi!“. În acest 
înțeles, chiar răscumpărarea 
lumii prin Cruce este răz- 
bunare: repunere a ceea ce 
e principial bun în cadrele 
unei dreptăţi temporar anula- 
te. În fond, Noul Adam îl răzbu- 
nă pe Adam cel vechi, scoțîndu-l 
din nedreptatea în care îl tirise 
diavolul şi readucîndu-l la meni- 
rea lui dintii. 

Sigur, răzbunarea poate fi, 
într-un sens restriîns, şi reacție 
sălbatică sau copilărească, dar 
în sensul ei larg şi înalt ea este, 
înainte de toate, deconspirare a 
răului, pentru ca nu cumva ceea 
ce este bun să rămînă ruşinat, ci 
ruşinat să rămînă pînă la urmă 
răul, clar identificat ca atare şi 
dat în vileag, cum se spune. În 
acest sens, a-i răzbuna pe cei pri- 
goniți şi muceniciţi în temniţele 
şi lagărele comuniste nu numai 
că nu este neavenit, dar este o da- 
torie. Să-i răzbunăm împotri- ȘI 





ROST 111-112 


69 


REPERE 


SIGUR, RĂZBUNAREA POATE FI, ÎNTR-UN SENS RESTRÎNS, 
ŞI REACȚIE SĂLBATICĂ SAU COPILĂREASCĂ, DAR ÎN 
SENSUL EI LARG ŞI ÎNALT EA ESTE, ÎNAINTE DE TOATE, 
IDENTIFICARE A RĂULUI CA ATARE ŞI DARE A LUI ÎN 
VILEAG. ÎN ACEST SENS, A-I RĂZBUNA PE CEI PRIGONIŢI 
ŞI MUCENIŢI ÎN TEMNITŢELE ŞI LAGĂRELE COMUNISTE NU 
NUMAI CĂ NU ESTE NEAVENIT, DAR ESTE O DATORIE. 


va minciunii, uitării, indiferen- 
ţei; să facem dreptate memoriei 
lor, nu prin pedepsirea punitivă a 
cuiva, ci prin restituirea fără rest 
a adevărului. 

Ei bine, în sensul acesta, mo- 
nahul Moise, tilharul/haiducul 
neuitării mărturisitoare, oricît 
nu s-ar crede şi nu s-ar vrea, este 
un răzbunător. Şi cu cît va răzbu- 
na mai mult, cu atît mai plăcut va 
fi lui Dumnezeu şi mai fidel sîn- 
gelui sfinților necanonizaţi care 
strigă din pămînt pentru drepta- 
tea lor şi a neamului românesc. 
Şi nu-i pot dori mai mult şi mai 
bine decît să-şi ducă răzbunarea 
pînă la capăt*. 


II 

Dar să coborim din paradigmă 
în sintagmă. Acest nou „Me- 
morial al durerii“, străluminat 
ca nici un altul pînă astăzi de 
sensibilitatea şi rigorile conști- 
inţei creştin-otodoxe, începe cu 
această mare rană deschisă a ro- 
mânităţii: Basarabia. 


Cum obiîrşia mea, pe linie 
maternă, este dincolo de Prut, 
la Cetatea Albă (Akkerman), azi 
parte a Ucrainei, iar nu a Repu- 
blicii Moldova, am fost mereu 
sensibil la crucea istorică a româ- 
nilor basarabeni. Mama, născută 
în 1929, era puternic marcată de 
amintirile evacuării forțate a Ba- 
sarabiei din 1940 şi din fragedă 
copilărie am auzit multe despre 
faptele cumplite ale acelei vremi, 
pe atunci neștiind că ele fuseseră 
urmate, ani şi decenii de-a rîn- 
dul, de fapte încă şi mai cumplite, 
despre care dă cu prisosință măr- 
turie şi documentarul realizat de 
monahul Moise: reocupaţia ru- 
sească din 1944, foametea orga- 
nizată din 1946-47, întemniţările 
şi deportările ulterioare (pînă în 
fundurile Siberiei şi în Urali), cu 
care deveneam contemporan şi 
habar n-aveam. 

Cu atît mai şocantă a fost 
pentru mine - şi iarăşi devin an- 
tipatic — experienţa pe care am 
trăit-o, ca profesor, pe la jumă- 


* Aş mai face aici o analogie: noi luăm adesea într-un sens îngust şi comod marile 
îndemnuri ale aleşilor lui Dumnezeu. E ca şi cu îndemnul paulinic de a ne supune 
stăpiînirilor seculare. Dacă s-ar fi supus „Cezarului“ pînă la capăt şi fără cîrtire, nici 
Botezătorului nu i s-ar fi tăiat capul, nici Domnul n-ar fi fost răstignit, nici Pavel 
n-ar fi murit din porunca împăratului Nero, nici sîngele martirilor n-ar fi curs 
trei secole ca un fluviu — dar atunci nici creştinismul n-ar mai fi fost răscrucea 
primenitoare a istoriei. Că nu supunerea oarbă (dedusă simplist dintr-o afirma- 
ţie principială), ci nesupunerea sacrificială (cu toată răspunderea şi tot riscul) e 
adevărata atitudine creştină în faţa perversiunilor istorice ale puterii, aceasta o 
mărturiseşte în veac nu cuvintul, ci sîngele lui Pavel. Tot aşa, că nu lipsa răzbu- 
nării şi răzbunătorilor, ci tocmai existenţa lor şi măsura în care ei îşi fac datoria, 
chiar cu preţul vieţii, este adevărata atitudine creştină în faţa călăilor neamului, 
aceasta o mărturiseşte în veac nu cuvîntul, ci sîngele lui Mircea Vulcănescu. 


tatea anilor “90, cînd, la Liceul 
Pedagogic - Şcoala Normală 
„Elena Cuza“ - din Bucureşti am 
avut (doi ani la rînd, cred) clase 
cu eleve basarabence, trimise să 
se pregătească în România ca vi- 
itoare învăţătoare. M-am iluzio- 
nat la început că mi se oferea pri- 
lejul să fac „misiune“, dar iluzia 
n-a putut dura prea mult. Toate 
fetele acelea tinere se purtau ca 
niște surghiunite într-o lume în 
care nu se regăseau și de care nu 
le păsa: nu le interesa nimic, nu 
citeau nimic, erau complet opace 
şi tot timpul plictisite, trăind nu- 
mai, ca în regim de avarie, pen- 
tru vacanţele petrecute „la vatră“. 
Multe ar fi de spus, dar aleg un 
singur exemplu: cînd dădeau 
teză sau extemporal, scriau toa- 
te, invariabil: „Lucrare scrisă la 
limba moldovenească“. Zadarnic 
le spuneam că obiectul nostru de 
studiu se numeşte „Limba româ- 
nă“ şi că „limba moldovenească“ 
e o invenţie interesată. Explicam, 
dădeam exemple, mă aprindeam, 
păreau să înțeleagă, dar data vi- 
itoare, toate, iarăşi: „Lucrare 
scrisă la limba moldovinească“! 
N-au ținut nici rugămințile, nici 
amenințările, nici sancțiunile... 
Dacă nu erau stresate, pur şi 
simplu căscau la orice discurs 
de limbă sau istorie românească. 
Iar noţiunile culturale le dădeau 
adevărate coşmaruri. 
Profesoara care avea dirigen- 
ţia unei clase de basarabence a 





70 


ROST 111-112 


fost invitată într-o vară la Chi- 
şinău (şi în alte cîteva localități 
din care proveneau elevele) și-mi 
povestea descumpănită ce con- 
statase la fața locului: cel mai 
bine vorbeau româneşte bunicii 
(pe care-i puteţi asculta, cu nos- 
talgie şi nesaţ, şi pe DVD-ul mo- 
nahului Moise şi al d-lui Bogdan 
Pîrlea), părinţii — aşa şi aşa, iar 
copiii - cel mai prost şi mai mult 
de silă. Tînăra generaţie nu citea 
decît ruseşte, nu se uita decît la 
posturile de televiziune ruseşti, 
iar de vorbit ruseşte aveau şi tot 
zelul, şi toată fluenţa. Limba şi 
problemele româneşti păreau să 
le fie doar o perpetuă corvoadă. 

E o tragedie pe care ne con- 
vine să ne prefacem a n-o obser- 
va, preferînd să judecăm după o 
minoritate care mai păstrează o 
brumă de educaţie și de simţire 
românească. Ca să se ajungă la 
acest hal de înstrăinare şi chiar 
de abrutizare sufletească au tre- 
buit 200 de ani de teroare fizică 
şi intelectuală, iar „spălarea cre- 
ierelor“, alternată cu adevărate 
forme de genocid, a atins cote 
maxime în anii bolșevismului. 
Ce formulă dibolică a fost apli- 
cată ca să se ajungă, în doar cîteva 
decenii, de la consistenţa creştină 
şi națională a generaţiei bunici- 
lor (cei intervievaţi de monahul 
Moise au între 80 şi 103 ani) la 
inconsistența deconcertantă a ge- 
neraţiei „moldoveneşti“ actuale?! 

Dar ce să ne mire ce au făcut 
ruşii bolşevizaţi cu românii, cînd 
ştim bine ce au făcut chiar cu ru- 
şii lor! Citiţi, de pildă, cutremu- 
rătorul documentar Insula cani- 
balilor, cu acei deportaţi în Na- 
zino, din anii “30, aduși în starea 
de a se vina şi de a se mînca unii 
pe alţii! Te întrebi, în fața aces- 
tor mărturii ale ororii, fără egal 
în istorie şi chiar întrecînd orice 
imaginaţie: ce ar putea sau ce ar 
mai trebui să ne facă ruşii ca să ne 


vindece o dată pentru totdeauna 
de înclinarea spre ei, din consi- 
derente materiale ori religioase, 
sau ce ar putea ori ar mai trebui 
să fie dat la iveală ca „domnişorii 
mulțumiți“ ai secolului XXI, de 
la Est la Vest, să se cutremure şi 
să priceapă ce a reprezentat cu 
adevărat comunismul?! 

Cînd vezi halul în care au fost 
aduse noile generaţii şi direcţii- 
le în care se îndreaptă lumea de 
azi, ruptă de Dumnezeu și de 
tradiţie, nu poţi să nu te întrebi, 
citind sau vizionînd documenta- 
rele atitor orori: la ce atîta sufe- 
rință istorică şi la ce atîta moarte 
martirică de la un capăt la altul 
al secolului XX?! 


Dar Dumnezeu ştie El de 
ce: pentru că fără toată această 
zestre răscumpărătoare, de su- 
ferinţe şi de moarte martirică, 
nu ne-ar mai răbda pămîntul, 
aşa nemernici cum am ajuns. 
Trăim pe datorie, din suferința 
şi din moartea lor, şi tot ei sînt 
şansa trezitoare pe care Dumne- 
zeu ne-a lăsat-o la îndemînă, în 
acest tîrziu de lume. Depinde de 
noi şi numai de noi dacă vom şti 
pînă la capăt să ne-o asumăm şi 
s-o chivernisim în minţile și în 
inimile noastre. Căci dacă nu-i 
vom răzbuna noi pe ei, restau- 
rînd lumea în dreapta ei rindu- 
ială, se va răzbuna dreptatea pe 
noi, la Judecata din Urmă! PB 


CRUCIAȚII SECOLULUI XX 





ROST 111-112 





REPERE 


SE UMPLE CERUL 
DE MARTIRI! 


La 31 mai 2012 ne-a părăsit și 
Nicu Mazăre, la Suceava, după 
o viaţă exemplară de mărturisire 
şi jertfă. Născut în 1923 la Văle- 
nii de Munte, s-a încadrat în Fră- 
ţiile de Cruce în timpul liceului. 
În 1941, la nici 18 ani, s-a numă- 
rat printre miile de adolescenţi 
aruncați în închisori de genera- 
lul Antonescu. Condamnat la 20 
de ani de temniţă grea de Curtea 
Marţială din Ploieşti, a executat 
23 de ani, fără întrerupere şi fără 
nici un compromis. 

După 1990 a condus Senatul 
Partidului Pentru Patrie (devenit 
de curînd „Totul Pentru Ţară“ 

Valeriu Gafencu spunea des- 
pre Nicu Mazăre: „În el, care 
are sufletul curat, feciorelnic, 
vorbesc cele mai înalte chemări. 


(1 5 8:10);Ce3:9:90981:) 

La doar cîteva zile după mai 
tînărul său camarad Constantin 
Iulian (12 iunie a. c.), de care în 
vremea din urmă era nedespărțit, 
s-a dus, răpus de boala necruță- 
toare care-i năvălise plămînii, şi 
neobositul luptător naţionalist 
Gheorghe Jijie, primul laureat 
— în primăvara acestui an - al 
Premiului pentru Demnitate 
Românească instituit de Funda- 
ţia Aiud (înfiinţată, nu demult, 
de maestrul Dan Puric şi de doc- 
torul Pavel Chirilă). 

Născut la 10 iunie 1919 în 
Botoșani, Gheorghe Jijie a fost 
arestat, cu familia sa, în anul 
1948. Iniţial fusese condamnat 
la 10 ani de închisoare pentru 
„uneltire contra statului“, dar 


L-am cunoscut bine. E sfios, 
în fond, ca o fată. Cînd îl ve- 
deam luînd atitudini mai dure, 
surideam, deoarece sufletul lui 
e aşa de bun, încît nu mi l-am 
închipuit vreodată c-ar fi putut 
da vreo palmă cuiva. Foarte in- 
teligent şi dornic de armonie. 
[...] Prietenia lui Neculai a fost 
pentru mine o adevărată minu- 
ne, căci voința personală a fost cu 
totul absentă. A lucrat Dumne- 
zeu, prin lubire şi Adevăr“. 

Dumnezeu să-l numere în 
ceata drepţilor! (FE. P.) 


Pe 8 iunie a. c., la ora 10.20, 
a trecut la cele veşnice ing. dr. 
Constantin Iulian (n. 1929, Vas- 
lui), preşedintele Federaţiei Ro- 


în final a executat 13 ani (1948- 
1961), trecînd prin mai toate 
marile puşcării ale României 
bolşevizate: Jilava, Aiud, Gherla, 
Văcăreşti, Periprava etc. (fratele 
său, loan Jijie, a murit în temniţa 
de la Aiud). 

Într-un interviu recent îşi 
amintea: „M-au luat şi m-au dus 
într-o cameră de anchetă, unde 
erau vreo 10-12 gardieni care 
stăteau cu ochii pe mine. Unul 
punea întrebările, iar eu trebuia 
să răspund imediat. Dacă nu răs- 
pundeam, îmi dădea una cu un 
ciomag. Trebuia să răspunzi ime- 
diat, să n-ai timp să te gîndeșşti. 
Spre sfîrşit, am căzut extenuat, 
după patru ore de bătaie. Şi iarăşi 
cu ciomagul pe mine, ca să mă 
ridic...“. (Au rămas, din fericire, 


mâne a Foștilor Deținuți Politic 
Luptători Anticomunişti. 

Constantin Iulian a fost de- 
ţinut politic timp de 13 ani, fi- 
ind întemnițat în 1948 ca şef al 
Frăţiilor de Cruce din Vaslui. 
A fostunul dintre puţinii intrați 
în malaxorul „reeducării“ de la 
Piteşti care au rezistat pînă la ca- 
păt verticali. Eliberat în 1954, a 
fost rearestat doi ani mai tîrziu 
şi condamnat în lotul lui Puiu 
Atanasiu, pentru tentativa de re- 
organizare a Mişcării Legionare. 
În timpul reeducării de la Aiud 
nu a făcut nici o concesie, drept 
pentru care a stat aproape numai 
în Zarcă. 

Eliberat în 1964, cu decretul 
de amnistie generală, şi-a termi- 
nat facultatea şi şi-a luat docto- 
ratul în hidrotehnică. După “90 
a fost profesor la Catedra de Hi- 
drotehnică a Politehnicii bucu- 
reştene. Între 1995 şi 2005 a fost 
preşedintele Partidului Pentru 
Patrie. 

Dumnezeu să-l odihnească! 
(C. 1.) 


substanţiale înregistrări video şi 
audio cu Gheorghe ]ijie, pe care 
posteritatea va avea ocazia să-l 
cunoască şi să-l preţuiască mai 
bine decit s-a învrednicit impura 
sa contemporaneitate). 

După prăbuşirea vechiului re- 
gim comunist, Gheorghe ]ijie a 
îndeplinit cu mult zel funcția de 
secretar al Federaţiei Române a 
Foştilor Deținuți Politic Luptători 
Anticomuniști, a fost apropiat de 
Partidul Pentru Patrie, de Funda- 
ţia „Profesor George Manu“ şi de 
revista Permanenţe. A fost, de ase- 
menea, autorul unor consistente 
volume monografice închinate 
unor personalități de dreapta mu- 
cenicite în temniţele comuniste: 
Nicolae Petrașcu, George Manu, 
Vică Negulescu. (R. C.) 


ROST 111-112 





GHEORGHE JIJIE 
ÎN FAIRE-PART 


| SORIN LAVRIC 


|| sorin.lavricrostonline.org 








Matematicienii sînt în genere 
naturi fantaste, avînd ochiul 
interior absorbit de un ideal de 
simetrie. Un cui strimb, o sfoară 
încîlcită sau o spinare cocoşa- 
tă li se par abateri bizare de la 
armonia universului. Şi atunci, 
dintr-un imbold de a îndrepta 
malformaţiile, ei caută să prindă 
abaterea într-o formulă, spre a 
regăsi măcar în teorie acea ordine 
pe care declinările de la model au 
stricat-o. Făcînd parte din speța 
spiritelor cu vocaţie matematică, 
Gheorghe Jijie a avut un simț acut 
al proporţiilor, în virtutea căruia 
intuia că dezordinea, dacă exis- 
tă, nu e decît coaja trecătoare a 


unei aşezări mai adînci, din care 
infirmităţile haotice ale lumii 
erau execrate. Vocaţia algebrică 
îi împrumuta aerul unui spirit 
meticulos, preocupat de găsirea 
ecuaţiei ce surprinde aberaţiile, 
de aceea ]ijie era convins că st- 
rimbarea cuiului trebuie să stea 
pe un logaritm, încîlceala sforii 
pe o derivată, iar spinarea coco- 
şată a estropiaţilor pe un grafic 
redînd parametrii mutilării. 
Optica aceasta a stricteții de- 
taliilor intra în ison cu o viziune 
creştină, graţie căreia Jijie vedea 
lumea ca pe o deformare iscată 
de o cădere cu efect catastrofal, 
singurul mod de a pricepe viața 
fiind acela de a o readuce la o stare 
ingenuă, de puritate inițială, din 
care totul se rostogolise apoi prin 
abateri succesive. Din acest unghi, 


a reda istoria omenirii însemna a 
reface şirul de deformări ce i-au 
impregnat matca curgerii în timp. 
De aici şi pînă la ecuaţia de stilcire 
a sufletului uman nu mai era decît 
un pas, dar un pas pe care Jijie îl 
făcea nu cu unităţile de măsură 
ale matematicii, ci cu fermențţii 
de mistică ai credinţei. Pentru 
Jijie, credinţa era un salt al sen- 
timentului către modelul a cărui 
deformare matematica nu o poate 
măsura, drept care de interes nu 
era strimbarea cuiului, ci piper- 
nicirea spiritului, nu încîlceala 
sforii, ci răsucirea vieţii, nu înco- 
voierea spinării, ci îngenuncherea 
întregului continent european. 
Lui Jijie rigoarea de care se 
pătrunse prin exersarea mate- 
maticii i-a înlesnit posesia a trei 
însuşiri cu efect social: stăruința 
în rucodelie, punctualitatea şi res- 
pectarea cuvîntului dat. Dincolo 
de aceste calităţi, ce izbea la el era 
fizionomia noduroasă, desprinsă 
parcă dintr-un mulaj anatomic, 
o învirtoşare a trăsăturilor feţei 
într-o mimică colțuroasă, N 








ROST 111-112 


73 





REPERE 


ce te ducea cu gîndul la revenirea 
atavică a unui tip facial pe care ge- 
neraţiile anterioare îl cunoscuseră 
numai pe vremea țărănimii vechi. 
Chipul lui Jijie purta amprenta 
unei stihii eminamente rustice, 
arcadele oculare, pavilioanele 
urechilor şi ridicătura pomeţilor 
avînd un accent tare, de iz cîm- 
penesc, de rasă veterană, adică de 
gloabă ancestrală pentru care chi- 
nul acerb e condiţia subînţeleasă a 
existenţei. De aici aerul bâuerisch 
pe care îl emana, de făptură hto- 
nică, legată prin destin de scoarța 
telurică. Un paysan în accepţia 
nobilă a termenului, un cal de 
tracțiune cu pasiune pentru arit- 
metici. În totul, Jijie era un spirit 
agrar rătăcit printre figurile du- 
plicitare ale orăşenilor, o plămadă 
inocentă căzută în mijlocul feli- 
nelor'viclene ale etosului bucureș- 
tean. Era o fire molcomă, o ființă 
mansuetă cu viaţă de interior, fără 
chemare pentru usum publicum şi 
fără înclinaţie pentru acea uzanța 
colectivă care cere inteligență de 
rulaj social, adică o sociabilitate 
greţoasă, ce ţine de privilegiul 
temperamentului citadin. 

Pur şi simplu Jijie nu era în 
consonanţă cu cadrul urban, 
trăia mereu pe picior de inadec- 
vare, mult mai lesne fiind să ţi-l 
închipui în mediul auster al de- 
corului bucolic. Resimţindu-și 
inadecvarea, Jijie căuta s-o com- 
penseze prin rucodelia muncii 
de birou, de pildă prin răsfoirea 
a mii de file din dosarele din ar- 
hiva CNSAS, din care a publicat 
în final trei volume biografice în 
marginea a trei deţinuţi politici: 
George Manu, Nicolae Petrașcu 
şi Vică Negulescu. Neavind pre- 
dilecţie pentru expresia estetică, 
volumele lui Jijie sînt precare 
sub unghi redacțional, dar redu- 
tabile sub unghiul informaţiei. 
Oricum, cu prilejul unei eventu- 
ale reeditări, ele trebuie să încapă 





CAM2 


Ip a 014080 







ne, murpicoL _ (64 Ma 







0 


1. NUMELE — 
Porecla Seas 
/ Asan Se i 
2. Născut în anu — ziua n 
Raionul — Jate ard Regi 


3. Fize_lui 


0%, Pi 
4, Domiciliat în Comună- “ara 


Raionul 
5, Ocupaţiunea, în p sia E 
6. Averea deţinut-<<<“ în prezen 


ni Ză 
în trecut EI 


7, Ocupaţia soț.22 în prezent — — REA 


Str, 


nea 
La grnt Zeu zuza în 


Crete — IDEE A 
pate cit 
, „În trecut 








9. Averea soţ -— în pe PL — 
în trecut aa 


Predă 


au. 


Dute 


î apă CUL 













"9. Ocupaţia părinților în prezent 


în trecut — fii 


| verea paciue, în prezent 


pe mîna unui redactor care să le 
aducă la standardul cuvenit unei 
cărți încheiate. La Jijie vocaţia 
numărului era invers proporțio- 
nală cu simţul limbii. 

A doua trăsătură ivită din 
rigoarea lui intimă era punctu- 
alitatea: cînd avea o întîlnire, 
Jijie venea cu un sfert de oră mai 
devreme, ca nu cumva să întîr- 
zie măcar o secundă, respectarea 
orei fiind o prelungire a spiri- 
tului de exactitate geometrică. 
Politeţea regilor e de a veni la 
ţanc, dar cea a lui Jijie era de a 
veni mai devreme, parcă pentru 
a se pregăti lăuntric în vederea 
unui duel. A fi punctual însemna 
la Jijie să fii premergător. 





A ia at. 


semne particulare 


* Anu (985 muna___L/Qe zlua__5. 


SE EIȘA, PATRICULA PENALĂ /, 
Pronumel 








_ atudii eg Gota 





aparține - [ei Ir. (due PAS 


/ 











2 Amâncnel 





art. 








_/195-——emisă de-—— . —-— 





a terminarea judecății. 


eu ordinul  Nr————— 


Navala 


A treia însușire era prelungi- 
rea firească a vorbei în act. Cînd 
Jijie promitea ceva era de la sine 
înțeles că făgăduiala o făcea in 
verbo sacerdotis, adică cu obliga- 
ţia sacră, aproape preoțească, de 
a o respecta. Puritatea lui nu era 
însoţită de subtilități de intelect, 
de aceea Jijie nu avea organ pen- 
tru modul versatil de comunicare 
cu semenii. Sinceritatea lui deve- 
nea un handicap în clipa în care 
avea de-a face cu lupi purtînd 
măști politicoase, firea lui blajină 
fiind deschisă şi nesofisticată, de 
aici şi bunătatea lui de viță veche, 
de o generozitate de-a dreptul de- 
modată, dacă e s-o compari cu 
stilul rapace al verminei urbane. 


Se eter a A ze Ia 
foita ca mu ama: Zi f Couolaneueă 


cu mandatul de arestare 





z: 


DP Ft & 
i barba_/4 [ae 












74 


ROST 111-112 


e e ai 





=Iva 5 Pa Pa ASE _primit_ de lo IL E =: 








Descelerea pe seust a fapt 


za 
&/.. odes35 her zer a 








za ID i a PAI A cp | 
Desene scurt sapte 
ode E bor 9 0 e dez Ard 


Fetul şi motivul teş 
a fost indremat c 


Reprimini rii ri pro 
Transferări definitive 
Cum a muncit și mese „Ani 












în trecut 





„5 Apartercnla polii 





me 


| acbezef 42 2 pa 
prea ÎPS 


Gila 





Averea deţnat 


+ Ocupatia set în prezeat 








Averea pf —— 








Într-o lume în care candoarea şi 
cinstea ajunseseră să fie conside- 
rate defecte, Jijie avea un impuls 
spontan de candoare rusticană, 
care îl dezgolea în faţa ochiului 
şiret. Nu avea o înfățișare me- 
nită a impresiona: nu avea nici 
statura de pilastru mătăhălos a 
lui Marcel Petrişor şi nici ţinuta 
propileică a lui Mircea Nicolau. 
Mărunt la trup şi de o uscăciune 
cronică, Jijie era o prezenţă re- 
trasă, arborînd cuminţenia unui 
înțelept din sfatul bătrînilor. 

La Jilava, în 1959, Jijie a stat o 
lună în aceeași celulă cu Noica, 
găsind în filosof un interlocutor 
pasionat de chichițe de natură 
algebrică: teoria mulțimilor, de- 


Averea“ pârtattise 
Studii (feiul gee VĂ 


Cata penta (pn 
Pasaport aro 


Servietai mea seta. 






aa PE. 


finiţia raportului sau noțiunea 
mirabilă de proporţie, în care 
amândoi vedeau raportul dintre 
două rapoarte, detaliu care, în 
limbaj speculativ, îi trezea lui 
Noica nostalgii dialectice, de la 
„negarea negaţiei“ pînă la oximo- 
ronul lui „Unu-Multiplu“. Cînd 
nu discutau matematică, cei doi 
se întorceau la mizeria celulei, 
cu tineta puțind de urină şi ex- 
cremente, cu bolile contagioase 
care se luau din aer şi cu învăl- 
măşeala trupurilor nespălate, 
înghesuite într-o hruba umedă 
şi întunecoasă. Atunci se rugau 
şi aşteptau să treacă scîrba zilei. 
Ca mărturie privind comporta- 
mentul lui Noica în închisoare, 


9 /4Ld a 7 Be. 


13. Starca civilă Aia cd aa 7 
14, Serviciul militar : aer Caini? 


a deținut în prezent SA PP 
pr Cod e pa = 
16. Starea sănătăţii te defecte fizice e psihice are) s fana 







74/n- 


ja data arestăr ME Pitre_— 
EA pt - îm trecut e a 
în prerest sa. — în trecut 23 
Ocupaţia părinților în prezent _/274/204 a 

n prezent Xa Bara —— 
Cetgtnea moctala «AZ ma! Areni 
Comes aa Aa. spectalttatea capita ZA 
paţionaitatea (Domini — =ba maternă = 
emis de <. 

Starea ctrta feeâsă/, sumete st : 
Apartenența potitică 1e data arestării Ș. A Ze = 






m, fpuntea, i. 
Di PPP aia 





o DAP tei ce, ee 
a rromă A N er Ura aa pie 
d 5 boga 149 Xriuna EL CE ag La 3 
pp pu FIŞA MAT COLĂ PENALĂ i 
: PEPI) AN la Ip 7 Pronumele — fe fr pă «| 
e 04 ial Porecla 
el Lea STIE aina-/_1n Comuna FA z3 7, 
| inta Regiunea A e ET 


şi al D211 


na Iza str, ap 27700 14 2 Ne 

mare 
pe Ei 
Laba” da ea, În iesaatit Togrbreid. ca întrecut pe peri — N; 
| rea deținut- e, jn prezent raze aL 2 

a TAVA tn trecut. Bo7s8222:c Ș 

7. Ocupaţia sol-z— în prezent— “hoc Fă fnp+ Z în ea d JE f 
Averea soț1— în prezent să 


p- 

9. Ceupaţia părinte: în prezent Taz ceia. mr pa ca 705 apr Ca 3 ont ed. 
45 în trecut Țeor ca rare Fe 
„10. Averea părinților, în prezent 


ca ara bor CA. 1 ai. 
z 


„Dai aa i Se - = 


i în trecut — 224220 <tdări Zizi = SE: =. 
41. Origina socaja 24 Dir A A 0 IEI PE e 990, 
2. Cetăţenia —“ RE studii Dia i 


E copil: < 


i a 
tatea găreia aparțina 4: iale i 











Cotegala pesea ap ATF 
FIŞA MATRICOLĂ PENALĂ 


HM Zis ZI Pana a, 
33 don. se XP, Zi Nascut în asa 47 sunaean/e mag fi 
spa : 


Namele XE BL, prememei se AOL, — 
Porecf 
comană eliza: 
Rana! Qe/eson regia pa 3 
ui Guer _mi ai zprire 
? Domiciiiat jn comasa accurate: 0 e ama Mi 
Maica! PA regiunea Bucerepl_ Sa: 





Ocupaţia tn data arestării e pence (em tecat a 


„C 
a a Matea 


FI PRD 7 
ars era 


Ultimul joc de munei-iarpr 
în te 


fân 


: Daneioea. a 
_ia trecut prd agrare S 


in tre 





categonta sectală — 


copti batai 7 


II 
barbia ev/e; 


barba Fed — 


- 


Za nitatea căreta apar 


„gara palat 


sta [asha 














Gheorghe ]ijie mi-a fost o pre- 
zenţă indispensabilă în încerca- 
rea de a reface traseul penitenciar 
al filosofului român, alături de el 
nemaistînd decît Vasile Blănaru- 
Flamură, a cărui carte despre 
comportamentul lui Noica la 
Jilava rămîne o depoziţie esenţi- 
ală în privința demnităţii cu care 
filosoful şi-a purtat crucea acolo. 

Din lumea deformărilor de 
aici, Jijie a plecat de curînd spre 
modelul pentru a cărui intuire 
credinţa l-a ajutat mai mult 
decît matematica. Să sperăm 
că rucodelia, punctualitatea şi 
cuvîntul dat îi sînt reminiscenţe 
ale unei lumi de care acum nu 
mai are nevoie. El 





ROST 111-112 


75 





LITERATURĂ 





Divina Comedie în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu 


Cozi AEV 


Urmînd pe calea celui de-al şaptelea briu al 
Purgatoriului, Dante stîrneşte uimirea duhurilor 
prin prezenţa lui trupească (despre care dă 

pînă la urmă lămurire) şi asistă la întîlnirea 

celor două cete de desfrînaţi (cei împotriva 

firii, sau „sodomiţii“, şi cei în cadrele firii, sau 
„hermafrodiţii“), care strigă în gura mare pilde 
caracteristice vinei pe care o ispăşesc: vinovaţii 
[o [Xek: [ete 149] [Va e 19] [9] e(=7 22 Ta (ec: 19 au aa e IVI] 
triumfului galic, fusese poreclit „regina“ regelui 
Nicomed al Bitiniei) pomenesc de biblicele cetăți 
Sodoma şi Gomora (distruse de mînia divină 
pentru apucăturile lor perverse), iar vinovaţii de 
excese animalice pomenesc de mitica Pasifae, 
soţia regelui Minos (cea care s-a vrut fecundată 


de taur într-o vacă de lemn şi care a dat naştere 
monstruosului Minotaur). Interesul cîntului îl 

Li Tel Mant: |i= |[ECă Me [eIVE: et: [a (3: [VIP ia et: [023 DE la 
stă de vorbă cu ilustrul poet Guido Guinizelli 
(precursor bolognez al „dulcelui stil nou“, numit 
de autor chiar il padre mio) şi apoi, la indicaţia 
acestuia, cu trubadurul Arnaut Daniel (ce i se 
adresează chiar în limba provensală, pe care 
Dante o cunoştea destul de bine). Dante e de 
acord cu Guinizelli că Arnaut e superior mai 
faimosului poet provensal Giraut de Borneil 
(cel din Limousin), ca şi italianului Guittone 
d'Arezzo. Şi lui Guido Guinizelli, şi lui Arnaut 
Daniel Dante le făgăduieşte să-i pomenească la 
întoarcerea sa în lumea celor vii. 








76 


ROSI 111-119 


1 În timp ce-n şir păşeam pe-ngustul hat 
şi-nvăţătorul bun îmi tot spunea: 
„la seama şi profită de-al meu sfat!”, 
4 din partea dreaptă soarele m-ardea, 
ce-Apusu-ntreg de-acum, cu raza-i vie, 
din azuriu în alb îl prefăcea; 
iar eu făceam s-arate acea vipie, 


= 


sub umbra mea, mai roşie, încât 
văzui pe mulți surprinși părînd să fie. 

10 Aceasta îi stîrni numaidecit 
la vorbă şi-ntre dînşii cuvîntară: 

„Nu pare-acesta umbră doar şi-atit!”. 

13 Văzui de mine unii cum se dară 
pe cît de-aproape se putea, ca nici 
din foc cumva să nu rămînă-afară. 

16 „O, tu, ce-n urma soţilor pe-aici 
păşeşti, nu c-ai leneş, ci smerit, 
răspunde-mi mie, cui mi-e focul bici! 

19 Nu-i doar de mine-al tău răspuns rîvnit: 
de-aceştia toți, mai mult ca apa rece 
de-un ind ori etiop, ţi-o fi sorbit. 


li2) 
132) 


Cum de faci zid luminii, că nu trece 
prin tine ioc, de parcă-a ta făptură 
n-ajunse-n plasa morţii să se plece?!”. 


132) 
n 


Aşa-mi grăi un duh, iar eu în gură 
aveam răspunsul, însă văz şi gînd 
de-un lucru nou răpite-atunci îmi fură; 


182) 


% 


căci drept prin mijloc, pe-acel drum arzând, 
spre cea dintii venea o altă gloată, 
de-am fost rămas uimit la ea cătînd. 
Bi] Din două părți văzui cum deodată 
prind duh cu duh din mers să se sărute, 
c-o bucurie scurtă, dar bogată: 
34 la fel se-ating, în negre şiruri mute, 
furnicile, părînd a iscodi 
de-s cum se cade căile ținute. 
Şi-mbrăţişarea pînă-a se sfirși 
şi-ntiiul pas a-l face mai departe, 
înalță toate glas ca de stihii: 
40 „Sodoma şi Gomora”, strigă-o parte, 
iar alta; „După taur Pasifae, 
ascunsă-n vacă, jinduia de moarte”. 
43 Şi cum spre-ai Rifei munţi văzduhu-l taie 
cocorii, sau spre țări mai calde cată 
să scape ori de ger, ori de văpaie, 
46 unii de duc şi alții vin, în gloată; 
şi se întorc, plingînd, la primul cînt 
şi la strigarea pe potrivă dată. 


49 


Un 
2) 


ISA 
Un 


n 
[5.s) 


Gl 


64 


67 


70 


N 
W 


76) 


ls.) 
II) 


Qo 
IJai 


le.) 
o 


SIL 





Spre mine-şi luară-atunci din nou avînt 
aceia ce-mi făcuseră-ntrebare 
şi se vedea ce-atenţi s-asculte sînt. 

lar eu, de două ori încredințare 
avînd de ce voiau, nălțat-am grai: 

„O, duhuri ce-o-ţi primi cîndva iertare, 
nici crude și nici coapte nu-mi lăsai 

pe lume mădularele, ci toate 

le port de vii pe nelumescul plai. 

Ca leac de-orbie aceste căi mi-s date 
şi-o-naltă doamnă-mi dobindeşte har 
ca lumea voastră-n trup s-o pot străbate. 

Plinit vă fie dorul şi de-amar 
cît mai degrabă-n cer s-aveţi scăpare, 
pe unde n-are dragostea hotar, 

dar ziceți-mi, spre-a face însemnare, 
ce e cu voi şi ce-i cu acea gloată 
ce-n invers sens se pierde-acum în zare”. 

Nu altfel în uimirea lui arată 
mocanul cînd din munte-n tirg coboară 
şi-n jur stingaci şi cu codeală cată 

decît putură umbrele să-mi pară; 
dar cum s-au uşurat de-a lor uimire, 
ce nu-i prea mult aleşilor povară: 

„Ferice tu, ce-aici spre-nţelepțire”, 
urmă cea ce-mi grăise-ntiiaşi dată, 
„păşeşti şi prinzi de taina morţii ştire! 

Gloata ce-altminteri merge-i vinovată 
de ce lui Cezar, în triumf, i-aduse 
porecla de «Regină» altădată. 

De-aceea se despart de noi şi nu se 
opresc «Sodoma» a striga răstit, 
căci peste foc ruşinea pară puse. 

Păcatul nostru-a fost hermafrodit, 
dar fiindcă legea omeneştii furi 
călcînd-o, animalic am rîvnit, 

cînd vine clipa-acelei despărțiri, 

o pomenim, căiți, pe-aceea care 
a luat în vită-a vitei nărăviri. 

Acum ne ştii de ce am fost în stare; 
iar dacă-ai vrea să ne cunoşti pe nume, 
nu-i timp şi nici nu-l ştiu pe fiecare. 

Dar despre mine pot să-ţi spun anume: 
sînt Guido Guinizelli şi-s aci 
că m-am căit pînă să plec din lume”. 

Cum, revăzindu-şi mama, cei doi fii 
au dat să-nfrunte-a lui Licurg mînie, 
la fel avîntu-mi fu, dar se struni, 





ROST 111-112 


77 


LITERATURĂ 


jde):7Al: 





SI 


100 


103 


106 


109 


115 


118 


127 


130 


cînd numele şi-l spuse cel ce mie 
îmi fuse tată, şi-altora, mai buni, 
ce-amoru-n vers l-au pus cu gingăşie; 

şi ca-n răpirea mutei rugăciuni, 
păşii cu el, sorbindu-l din privire, 
dar grijă-avînd de-a nu călca-n tăciuni. 

Cu ochi nesățioşi să-l tot admire, 
din vorbe îi dădui încredințare 
că-i voi sluji spre dreaptă pomenire. 

Iar el: „Iu-n mine-o urmă laşi atare, 
din cîte-aud, că nu ar fi nici Lete 
s-o şteargă sau s-o-ntunece în stare. 

Dar vreau să-mi lămureşti pe îndelete, 
de-i drept ce spui, aşa de drag să-ți fiu 
ce-anume ghes în grai şi-n văz îţi dete?”. 

Şi eu: „Dulceaţa versului mlădiu, 
ce-al vostru cînt l-o face drag să fie 
cît noul grai rămîne-n lume viu”. 

„O, frate”, zise, arătîndu-mi mie 
un duh cu mîna, „cel pe care-l vezi 
fu-n graiul lui mai plin de măiestrie; 

în vers şi-n proză a făcut dovezi 
că-i ne-ntrecut, iar proştii de-or să spună 
că-i altu-n Limousin, nu sta să-i crezi! 

Nu pe-adevăr pun preţ, ci pe minciună, 
şi-şi fac din auzite o părere 
străină de-artă şi de mintea bună. 

Aşa cîndva, din zvonuri efemere, 
în slăvi şi pe Guittone-l ridicară, 


pîn' ce-adevăru-a prins, prin mulți, putere. 


Ci-acum, de-ai tu îngăduinţa rară 
să urci spre schitul unde Christ le vine 
abate celor care har aflară, 
un «Tatăl nostru» zi şi pentru mine, 
atita cît ni-i de folos aci, 
unde-am pierdut putința-a ce nu-i bine”. 
Apoi, poate spre loc a-i oferi 
şi altuia din preajmă, deodată, 
ca peştele-n afund, în foc pieri. 
M-apropiai de umbra arătată, 
spunîndu-i c-am de gînd să dau cinstire 
numelui ei, în loc plăcut, vreodată. 


145 


148 








De-a dreptul prinse duhul a grăire: 
Tan m'abellis vostre cortes deman, 
qu'ieu no me puesc ni voill a vos cobrire. 
Ieu sui Arnaut, que plor e vau cantan; 
consiros vei la passada folor, 
e vei jausen lo joi qu'esper, denan. 
Ara vos prec, per aquella valor 
que vos guida al som de Lescalina, 
sovenha vos a temps de ma dolor! 
Şi dus fu-n focul ce le spală vina. 


RĂZVAN CODRESCU 


razvan.codrescurostonline.org 





' Duhul vorbeşte în limba provensală. În traducere literală: Atit îmi place curtenitoarea voastră întrebare/ încît nu pot şi 
nici nu vreau să mă ascund de voi./ Eu sînt Arnaut, ce pling şi merg cîntînd;/ îngîndurat imi văd trecuta nebunie, / şi văd, voios, 
bucuria pe care-o sper, în faţă./ Acum vă rog, pe-acea putere/ce vă poartă spre virful scării,/ să v-amintiţi la vreme şi de durerea 
mea! lată şi o mai aproximativă traducere literară: Atita-mi place bunul vostru gînd/ că să m-ascund nu pot şi n-am pornire./ 
Eu sînt Arnaut, ce pling şi merg cîntînd;/ îmi văd în cuget vechea nebunie,/ şi-n faţă, vesel, ce-ndrăgesc sperind./ Vă rog acum, 
pe sfinta măreţie/ ce-n susul scării dăruie lumina, / nici chinul meu uitat să nu vă fie! 





78 


ROST 111-112 





eChiosc — primul chioșc virtual de presă din România 
vă oferă revista Rost la o calitate superioară! 


Intră pe iPad și îmbogăţeşte-ţi spiritul cu Rost! 


Primul Available on the 
sial[ekie N App Store 


Download gratuit 


de presă ” 
din România. 


WWW.EChiosc.ro 





LITERATURĂ 


oa TE-LEAGĂ 28 


de RĂZVAN CODRESCU 


] 


- Vine mîine... Miine, care va 
să zică... 

Și primarul izbi cu pumnul 
lui greu, de primar comunist, 
în masa abia aşezată cu o grijă 
cam desuetă de către dumneaei, 
primărița, în seara aceea oare- 
cum festivă, peste care se abă- 
tuseră însă presimţiri dintre cele 
mai rele. Farfuriile clănțăniră, 
speriate parcă şi ele de furia 
tovarăşului primar, iar cîteva 
furculițe, mai slabe de înger, ni- 
meriră de-a dreptul pe jos, care 
încotro, făcînd să ţiuie urechile 
primăriţei. 

— Cocoş|... Puiule!... fumpi!... 
- încercă aceasta să-şi liniștească 
bărbatul, cîntărind din ochi ur- 
mările loviturii şi repezindu-se 
imediat să culeagă de pe jos biete- 
le furculițe. E serviciul Rozintal, 
ce dracu'! — mai adăugă ea, mîn- 
gîind farfuriile și împingîndu-le 
mai spre mijlocul mesei, cu un 
gest ocrotitor. 

Primarul îşi turnă al treilea 
pahar de coniac albanez şi îl bău 
pe nerăsuflate. Faţa i se schi- 
monosi o clipă, îşi trase nasul, 
mirii scurt şi dădu să-şi aprindă 
o ţigară. Pachetul gol de „Sna- 
gov“ („D-astea cinstitele, d-ale 
noastre!“) îi smulse o înjurătură 





şi, mototolindu-l cu năduf, îl az- 
vîrli cît colo. Se apropie apoi de 
bufet, scotoci prin cîteva sertare 
(o mulțime de mărunţişuri — ca- 
pace de borcan, dopuri de plută, 
cîrlige de rufe, capete de sfoară, 
bucățele de celofan - zburară în 
dreapta şi-n stînga) și scoase, în 
cele din urmă, un frumos pachet 
alb-auriu, jupuindu-l nervos la 
un capăt și trăgînd dinăuntru o 
țigară subţire şi lungă, pe care 
şi-o aprinse de la aragaz. 

- Ăsta, ascultă-mă ce-ţi zic, nu 
se lasă pînă nu ne suceşte gitul la 
toți!... Uite-aşa!... Aşa!... (Şi suci cu 
patimă cîteva gituri închipuite). 
Cătuşile ni le pune! Luna trecută 
a dat pe la săracu' Birzoi. Că de ce 
latră cîinele... că de ce se balegă 
vaca... şi gata, l-a şi legat... Al no- 


uălea în doi ani! Astă-primăvară, 
cînd a băgat boala în ăia de la 
Săftica, îl cheamă la el pe de-alde 
Bebe Pîrlea: „Mă, tu ai tată? îi 
zice. „Am, să trăiți!“. „Atunci 
trimite să-l cheme, “tu-ți așa şi pe 
dincolo, să vază cum te leg!“... Şi 
l-a şi umflat! Umblă, al dracului, 
cu cătușile în buzunar și le mai şi 
zăngăne cînd vorbeşte cu tine, de 
te trece toate năduşelile... 

— Cine, tăticule? - îl întrerup- 
se un boţ de om care apăru roto- 
fei în ușa bucătăriei, gătit cu pa- 
pion roșu şi cu pantofiori de lac. 

La vederea copilului, primarul 
se înmoaie puţin, caută un răs- 
puns mai ocolit (nu-i vine să zică 
odorului: „Ei, cine?! Ion 'Te-lea- 
gă, fireşte...”) şi, în cele din urmă, 
cam încurcat, se mulțumește să 
facă un gest larg cu mîna, par- 
că voind să alunge o muscă ce-l 
biziie mereu, apoi îşi mai toarnă 
un pahar de coniac și se strădu- 
ieşte să-i zîmbească nevestei: 

- Da ştiu că l-ai gătit, mînca- 
l-ar tata! Vezi de mai învaţă-l şi 
tu una-alta, să nu facă mîine vreo 
boroboaţă, cînd o să ieşim moţ 
în cîmp! 

Apoi către copil (care a rămas 
încruntat în ușă, fără să înțeleagă 
nimic): 





80 


ROST 111-112 


- Ia vino, Bujorele, la tata, să 
te pupe de ziulica ta! 

Copilul se repede mulțumit 
în braţele lui taică-său şi se lasă 
pupat pe amindoi obrajii și pe 
frunte, cum e obiceiul primaru- 
lui, „că aşa mă pupa și pe mine 
tata, să-i fie țărîna uşoară“. Feme- 
ia îi priveşte zimbitoare, înduio- 
şată, sprijinindu-se de marginea 
mesei, care, iată, scăpase totuşi 
teafără de mînia bărbatului şi-i 
îmbia acum să se aşeze în jurul 
ei, bucuroşi de cei şase anişori pe 
care-i va împlini mîine copilul... 
„Poate că ar fi bine să aranjez în 
sufragerie..., spusese femeia în 
ajun. Dar bărbatu-său avea ideea 
că în sufragerie „îţi piere pofta 
de mîncare“... De, ciudăţenii de 
bărbat! Tot așa, pînă nu demult, 
ura şerveţelele şi avea o cîrpă a 
lui pe care şi-o ținea pe genunchi 
şi cu care se ştergea la gură şi pe 
miini, ori de cîte ori era nevoie, 
căci „şterveţelele astea mai mult 
te umple de draci, că ţi se lipește 
de degete, îți rămîne prin mus- 
tăți“... Acum, de cînd era primar, 
îşi mai călca uneori pe suflet, dar 
întotdeauna cu vădită neplăcere. 

— Lasă acuma, Cocoş, că mîine 
om vedea noi... O să treacă şi asta, 
că şi dacă-i bubuie, îi bubuie p-ăia 
mai micii: mai un inginer, mai un 
şef de fermă... Şi mai lasă coniacu' 
ăla, că-i al cincilea pahar! 


II 
Ion 'Te-leagă venise parcă altul 
la chip, înalt, nefiresc de înalt, 
de două ori mai înalt decit toţi 
ceilalți oameni, şi avea un ochi 
acoperit, ca al unui pirat, iar pe 
deget învirtea o legătură de chei 
ce aduceau a cătușşe (sau poate o 
legătură de cătuşe ce aduceau a 
chei), pe cînd în urma lui veneau 
buluc niște indivizi minusculi, cu 
fețe nedeslușite, roind asemenea 
unor furnici înainte de ploaie, 
strecurîndu-i-se printre picioare 


şi arătîndu-i, foarte gălăgioși, în 
dreapta şi-n stînga, fel de fel de lu- 
cruri care li se păreau caraghioase 
sau nepotrivite şi de care rideau 
întruna, chițăind ca şoarecii şi lo- 
vindu-şi burta cu nişte labe mari, 
disproporționat de mari, murda- 
re ca ale unor zilieri... 

La toate observaţiile lor, Ion 
Te-leagă dădea din cap, fără să 
scoată un cuvînt, iar la răstim- 
puri gitul i se lungea ca al unei 
girafe, iar ochiul descoperit i 
se îngusta, viclean şi răutăcios, 
băgînd de seamă totul, pînă în 
cele mai mici amănunte; atunci 
bătea în palmă cu cheile-cătușe, 
gitul i se scurta la loc și clătina 
ameninţător din cap, aruncînd 
cîte o privire piezişă şi necruţă- 
toare către „bietul de mine, pri- 
marul“, care tot dădea din miini, 
la rîndu-i, încercînd să explice de 
ce cutare sau cutare lucru e așa și 
nu altfel, dar nu reuşea să articu- 
leze cuvintele, scoţînd doar niște 
gijiieli ridicole și stirnind hazul 
omuleţilor din jur, care-l împin- 
geau cu labele lor mari, dîndu-l 
mereu la o parte... 

Deodată, unul dintre omuleți 
întinse mîna şi arătă, cu un de- 
get tremurător, spre grajdurile de 
vite, scoțind un lung țipăt gutu- 
ral, pe cînd ochii i se aprinseră şi 
i se stinseră de îndată, ca faruri- 
le unei mașini. Dintr-un grajd, o 
vacă îşi luă zborul, cu niște aripi 
minuscule de liliac, dar cu gra- 
ţia unei lebede, rotindu-se de mai 
multe ori în văzduh, pe deasupra 
lui Ion Te-leagă, care o urmărea 
chicotind şi încercînd să o atin- 
gă în zbor, fără să reuşească însă, 
pentru că vaca se ferea de fiecare 
dată cu multă agerime, cabrîndu- 
se elegant și lunecîndu-i printre 
degete... 

- Asta e bine... e foarte bine!... 
- zicea ştabul cu vădită mulțu- 
mire, iar primarul se pomeni 
rizînd prosteşte, parcă ușurat 


dintr-o dată, şi începu să-i facă 
vacii cu degetul, dojenind-o în 
şagă, adică, vezi Doamne, „nă- 
răvaşo ce eşti, de ce nu-l lași pe 
tovarășul să te pipăie niţel?“ dar 
vaca nu se sinchisi de nimeni şi 
de nimic, sfîrşind prin a se așeza 
într-un cuib de barză din virful 
unui stîlp de telegraf. 

- Vin ele singure înapoi... — 
reuşi, în sfîrşit, să vorbească pri- 
marul, iar de alături încuviința- 
ră toate notabilitățile comunei, 
orînduite asemenea unui cor pe 
o scenă: „Vin, vin, singure vin...“ 

Şi Ion 'Te-leagă, mereu mai 
mulțumit, virindu-şi trei degete 
în gură, întinse, cu un gest larg, 
pe jumătate jucăuş, pe jumătate 
meditativ, o uriașă gumă de mes- 
tecat, în toate culorile curcubeu- 
lui. Dar deodată ceva începu să-l 
biziie amenințător, rotindu-i-se 
în jurul capului, asemenea unei 
viespi uriaşe, şi recunoscură cu 
toţii vaca de adineauri, prefăcută 
brusc în insectă şi foarte agresi- 
vă, încît primarul se sperie rău 
de tot, prinzând să se agite şi să 
facă semne disperate în aer, în 
vreme ce Ion Te-leagă își pierdea 
vizibil cumpătul, abia prididind 
să se apere cu amîndouă braţele 
şi călcînd cu cizmele lui enorme 
peste cîțiva omuleţi care piîriiră 
prelung şi lăsară să le ţişneas- 
că din trupuri un lichid verde, 
viscos, ca de omidă strivită. Pînă 
la urmă, ştabul se dezechilibră şi 
se prăbușşi într-o mare băltoacă 
de noroi, prinzînd sub el alte și 
alte trupuri de omuleţi; începu să 
înjure cumplit, scuturînd ame- 
ninţător cheile-cătuşe, iar prima- 
rul, privindu-și deodată mîinile, 
îşi dădu seama, înspăimîntat, că 
îi erau deja încătușate, pe cînd o 
mulțime de omuleţi larvari în- 
cercau, din ce în ce mai fioroşi, 
să-l tirască după ei sub un uriaş 
tăvălug care se apropia implaca- 
bil şi pe care rînjea sinistru, ŞI 





ROST 111-112 


81 





LITERATURĂ 


răzbunător, Ion 'Te-leagă, cu chi- 
pul lui cel adevărat... 


III 


Primăriţa se sperie foarte tare 
cînd îşi simţi bărbatul zbătîn- 
du-se lingă ea şi apărîndu-se 
cu disperare de ceva nevăzut și 
amenințător, implorînd parcă 
pe cineva cu vorbe nedeslușite, 
aducînd mai degrabă cu horcă- 
iturile unui muribund, aşa că îl 
zgâlţii cît putu de tare, strigîndu-l 
pe numele cel de taină („Țum- 
pi“), cum nu i se întîmpla decît 
în cea mai mare intimitate, ori la 
cine ştie ce grozavă ananghie. Şi 
Țumpi se trezi năduşit, holbînd 
nişte ochi tulburi şi răsuflind 
din greu; dar mîna ocrotitoare a 
nevestei şi vorbele ei pline de mă- 
moasă duioşie, moliciunea şi căl- 
dura patului conjugal, siguranța 
celor patru pereți ai dormitorului 
său - toate acestea izbutiră să-i 
redea, în cele din urmă, pacea și 
limpezimea minții. 

— Ai visat urit... — constată, 
compătimitoare, femeia. 

Primarului îi scăpă o înju- 
rătură, îndepărtă mîna caldă și 
grăsulie a primăriței şi ieşi din 
aşternut. Nu considera de dem- 
nitatea lui de bărbat să povesteas- 
că nevestei visele sale, oricare şi 
oricum ar fi fost ele. 

Scăpără veioza şi se uită la 
ceas: trei şi un sfert. Ei poftim! 
Miine o să fie buimac! Simţi 
nevoia imperioasă de a fuma și 
de a-și mai unge gitul cu puţin 
coniac, în ciuda orei nepotrivite. 

- Dormi acolo, că e trei noap- 
tea! — îi zise el primăriţei. Vin şi eu 
mai încolo, după ce trag o ţigare... 

În bucătărie se făcuse frig, aşa 
că primarul, scăpărînd un chi- 
brit, aprinse întîi aragazul şi abia 
apoi ţigara, după care se aşeză pe 
un taburet, cu coatele sprijinite 
pe masă şi cu miîinile la tîmple, 
încercînd să-și adune gîndurile, 


cu un efort aproape dureros... 
Va să zică, pe la ferma 6 trecuse 
şi totul părea să fie în regulă. Păi 
cum! Ce, nu știe de-alde Butufei 
cu cine are de-a face?! Numai 
de-ar fi rezolvat-o şi cu ciocălăii 
ăia, că prea stătea în drum... Pu- 
sese să se mai dea şi un var; totul 
trebuia să strălucească, să se vadă, 
nu-i aşa, preocuparea, să-i ia ochii 
lui Te-leagă, să-i înmoaie inima... 
Numai de-ar fi adus ăştia şi vaci- 
le de la 4 şi de le-ar fi frecat bine 
ugerul cu urzici!... Dacă-i place 
la 6, nu se mai duce el la mama 
dracului, pe coclauri... Oricum, o 
să se ia niţel, că altfel nu se poa- 
te, mai de el, mai de Butufei, mai 
de tîmpitele alea de tehnoloage... 
Dar important este să fie bine aşa, 
în general... Accentul cade pe or- 
ganizare, pe disciplina muncii... 
Ar mai trebui puse, poate, și vreo 
două-trei lozinci... Neapărat aia 
cu „Disciplina în muncă - pro- 
gresul în viață!“... 

Mai rămîne treaba asta cu 
organele de conducere din toată 
comuna... Deci în afară de mine, 
de vice, de secretarul cu propa- 
ganda, de şefii de fermă, mai vine 
ăştia de la învățămînt... Va să 
zică, directoarea de la generală, 
directoarea de la ajutătoare, Piţi- 
goi, ăsta a lu' Butiseacă, Frăţeasca 
de la Sindicate, Gică Marinescu și 
prăpăditul ăla de Mototolea de la 
cadre (uite că p-ăsta nici nu ştiu 
dacă l-au anunţat, că nu erea-n 
localitate), apoi Coteasca aia mică 
(ştoarfa dracului, că tot o să-i vin 
eu de hac!)... Şi mai e şi doctora 
asta noua, iar am uitat cum îi 
zice... Julescu?... Juleanu?... dracw 
s-o ia!... Pe urmă, Drăghici de la 
fierăraie, Manolache, Pigulea şi... 
cam ăştia... Neapărat cu familii- 
le, cu căţel, cu purcel! Așa-i vrea 
Te-leagă, aşa a ordonat... „Să-i 
văz pe toţi aliniați în cîmp, tu-le 
mama lor, că munca-i ruptă din 
rai, și ăia mai micii ia exemplu de 


la ăia mai marii!“... De „ăia mai 
micii“ se ocupă Oneacă... Ştie el... 

Da, da, vorba lu Pigulea: „Să 
trăiţi, tovarăşu' (funcţia, numele), 
permiteți să raportăm! Ne aflăm 
cu toții în cîmp, la marea acţiune 
comunistă de muncă patriotică 
în agricultură“... cum dracu a 
zis?... aşa... a, da: „intitulată «Mic 
şi mare pe ogoare»!, faza comu- 
nală“... Da, da, o să-i placă lui 
Te-leagă, e pe gustul lui, se bro- 
deşte... Vezi, al dracului Pigulea! 
Anul trecut, în timpul acţiunii 
„Cana şi găleata“, cînd s-a udat 
arătura pe amîndouă laturile şo- 
selei, tot el l-a luat pe Te-leagă cu 
fraza aia cu „lupta omului nou cu 
natura ostilă“... „Ei, da, aşa da!“ 
cică-a zis Te-leagă. Şi Pigulea, 
“tu-l în cur pă mă-sa, îşi tot freca 
mîinile şi ridea la noi, făcîndu- 
ne cu ochiu... E drept că mai pe 
urmă, în toamnă, a fost gata-gata 
să-l zboare, da” uite c-a scăpat... 
Al dracului Pigulea! 

Şi primarul, aproape fără să- 
şi dea seama, îşi aprinse o nouă 
ţigară, de la cea de dinainte. Se ri- 
dică apoi, ceva mai liniştit („O să 
iasă bine! N-are de ce să nu iasă 
bine!“, îşi tot repeta în sinea lui), 
deschise bufetul şi scoase sticla 
de coniac... Unul şi gata!... Se uită 
iarăşi la ceas... Patru fără două- 
zeci... Mă mai întind niţeluș, de la 
patru la cinci, și pe urmă — valea! 
Tot atuncea îl sun și pe Butufei... 
Restul ştie el ce-are de făcut... 

Primărița, neliniştită de întîr- 
zierea bărbatului, se ivi somno- 
roasă şi ciufulită în uşa bucătăriei. 

- Ce faci, mă TȚumpi, tu nu 
mai vii să dormi? Bagi în tine 
la otravă, în loc să te odihneşti, 
s-arăţi şi tu mîine ca un om! 

- Mai bine te-ai culca tu și 
m-ai lăsa odată în pace! Eu cu 
d-astea sînt hîrşit, n-ai tu treabă! 
Mai bine bagă de seamă că azi, 
la opt-jumate, ieşiţi în cîmp, tu 
şi ăla micu”! Vă îmbrăcați şi voi 





82 


ROST 111-112 


aşa, nici prea-prea, nici foarte- 
foarte... Şi vezi să nu le dai nas la 
paţachinele alea! 

Apoi se apropie de ea, îi în- 
dreptă un zuluf, „cum fac ăştia 
prin filme“, o sărută mai degrabă 
părinteşte şi o împinse spre dor- 
mitor, fără cuvinte de prisos, cu 
o autoritară duioşie. 


IV 


E frig şi ceața nu s-a ridicat de 
tot. Încălțările lasă urme adînci 
în pămîntul moale. Nimeni nu se 
prea simte la largul său; sînt cu 
toții agitaţi, au voci cavernoase 
şi nu reuşesc deloc să se simtă 
firesc în pielea de „agricultori“, 
deşi, vorba primarului, „las” că 
toți de la cocean ne tragem“... Îi 
doare pînă-n măruntaie, dar nu 
îndrăznesc să se plingă prea mult 
unii altora, preferînd să dirdiie 
tăcuţi şi înneguraţi, nu se ştie 
dacă de frigul de afară sau de fri- 
ca dinăuntru, „că cu ăsta nu-i de 
glumă, bre; cătuşe la toţi nu ne-o 
pune, da; ridichia tot ne-o freacă, 
de-am fi şi cu stea în frunte!“... 
Femeile şi copiii îşi suflă în pal- 
me şi se tot biţiie de pe un picior 
pe altul, aruncînd, la răstimpuri, 
priviri îngrozite spre încălțările 
podidite de noroi. Bărbaţii aci of- 
tează, aci se mişcă fără rost (ei par 
a avea voluptatea înnămolirii), ba 
scriîşnesc din dinți, ba îşi dreg vo- 
cile ca înaintea unei mari desfă- 
şurări oratorice. Toată lumea se 
zgîieşte la ceasurile aburite, apoi 
la şoseaua învăluită în ceaţă. 

— Să scăpăm acuma şi trăim o 
sută de ani! - bolborosește pri- 
marul către cei mai apropiați. 

Primăriţa a sosit şi ea în 
cîmp, îmbrăcată, după voia băr- 
batului, „nici prea-prea, nici 
foarte-foarte“, cu scurta de piele 
întoarsă şi cu căciulă asortată pe 
cap, cu nişte pantaloni de piele 
care-i vin cam strimţi şi cu ciz- 
me de cauciuc în picioare; îşi ţine 


mîinile adînc vîrîte în buzunare, 
iar la gât îi flutură o eşarfă roşie, 
dînd prilej uneia dintre „profe- 
soarele astea“ să facă observaţia 
că „uite, tu, pe primăriță a fă- 
cut-o bărba-su pionieră“, la care 
alta, chițăind: „Ba bine că nu! I-a 
pus fundă roşie ca să n-o deoache 
Te-leagă“... Lingă ea, încrezut ca 
orice fiu de primar, rebegit (deşi 
e bine înfofolit în hăinuţele lui 
„de la pachet“), Bujorel se uită 
şi el din vreme în vreme la ceas, 
luptindu-se din greu să-l desco- 
pere de sub trei rînduri de mîneci, 
deşi nici nu-l cunoaşte bine şi nici 
nu prea înţelege „ce căutăm noi 
aicişa şi pe cine așteptăm“. Mai- 
că-sa nu s-a putut totuși abține 
să i-l pună la mînă şi e mîndră 
cînd copilul îl consultă cu gravi- 
tate, semănînd în clipele acelea 
cu taică-său, primarul, că doar, 
vorba bunică-sii, „nu vezi, fa, că şi 
ăsta micu” trage a primar?. 

Stau acum amîndoi oarecum 
mai la o parte, iar primăriţa nici 
n-a schimbat trei vorbe cu „paţa- 
chinele“, deşi, la drept vorbind, o 
cam mănîncă limba. Într-un tîr- 
ziu, se apropie de ea directoarea 
de la ajutătoare: 

— Dar ştiu că aveţi o minune 
de băiat, să vă trăiască şi să aibă 
noroc! — i se adresă aceasta pri- 
măriţei, luîndu-şi îndrăzneala 
să-l mîngiie pe Bujorel pe crește- 
tul încăciulat. Copilul se ferește 
cu o grimasă; nu-i place să fie pu- 
pat de străini şi nici să se pună 
mina pe el. Directoarea se face că 
nu observă. Are aerul tovarăşului 
primar - continuă ea - dar ochii 
sînt ai dumneavoastră... Nu l-aţi 
dat încă la şcoală? 

- Mergem noi şi la şcoală, 
dar la anul - o lămuri primărița, 
destul de mulțumită de vorbele 
celeilalte (deşi n-a terminat să le 
cîntărească) şi aranjînd, fără să 
fie nevoie, căciulița copilului. Nu 
vrem să zică nimeni despre noi 


- adăugă ea - că n-avem, vorba 
aia, cei șapte ani de-acasă... Dar 
băieții dumneavoastră? - iscodi 
la rîndul ei primărița. Văd că nu 
i-aţi adus... - observă apoi, pe un 
ton insinuant. 

- Mai cu bucurii, mai cu ne- 
cazuri... - răspunse directoarea, 
pe a cărei față nu se clinti nici un 
muşchi. Cel mare e la liceu, la Bu- 
cureşti; i-am luat o gazdă acolo, 
pe 1 Mai, că de, acum e mare şi 
el, a trecut în treapta a doua... Se 
pregătește pentru facultate și e 
ambițios ceva de speriat; nu-i mai 
iei cartea din mînă! Ce-i drept, 
nouă la toţi ne-a plăcut cartea; 
seamănă-n familie... (Primărița 
tuşeşte). Mai greu cu cel mic, că-i 
tare plăpînd după hepatita asta... 

- Omagiile mele, doamna pri- 
mar! - rosti, apăsînd pe apelativul 
„doamna“, un bărbat de alături, 
înalt şi deşirat, cu capul descope- 
rit şi cu o tunsoare foarte corec- 
tă, punîndu-i însă în evidenţă, în 
mod dezavantajos, capul cam mic 
şi urechile cam clăpăuge. 

— A, soțul dumneavoastră! — 
îi zîmbi primăriţa directoarei. 
Bună dimineaţa, tovarăşe Nelu 
(primărița apăsă şi ea pe apelati- 
vul „tovarăşe“)! Da' să nu vă de- 
gere capul!... De ce nu l-aţi pus să 
ia un basc pe cap? - o dojeni ea, 
prefăcîndu-se cordială, pe femeia 
de alături. 

- Frigul nu te ia de la cap, ci de 
la picioare — se explică bărbatul. 
Ce mai faceţi, doamna primar? 
Tottinără, tot glumeaţă!... Uite că 
ne-a scos necazul în cîmp! 

Primărița nu ştiu dacă trebuie 
să-i dea apă la moară, de față cu 
ceilalți. Făcu un gest nelămurit, 
apoi, după un scurt răgaz, zise: 

— Ei, necaz! Nu mai ziceţi aşa, 
tovarăşe Nelu! Asta-i viaţa comu- 
nei, astea-s cerinţele... 

- Ăsta-i în stare să ne dea afa- 
ră și să ne lege pe toți! — se băgă 
în vorbă, cam imprudent, 3 





ROST 111-112 


83 





LITERATURĂ 


cineva de alături, în timp ce se 
chinuia să-și suflece pantalonii 
care i se şi umpluseră de noroi. 
P-ăsta, cînd ai avut de-a face cu 
el o dată, îl visezi şi noaptea! — 
adăugă intrusul. 

— Lasă, lasă, nu te mai plinge 
matale, nea Tudorică! - interveni 
şi Butufei, agronomul. Matale ai 
venit aicea, ca să zic aşa, ca artist. 
Adică vorba aia, iei niţel noroi, îi 
tragi o răceală, saluți cu şapca 
cînd trece tovarăşu' şi bai-bai... 
Da' pe mine, să zicem, ăsta mă 
be... să mă ierte doamnele... mă 
trage la răspundere... cu cap cu 
tot (şi zimbi către cele două fe- 
mei, cerînd parcă iertare pentru 
vorba pe care apucase să şi-o în- 
ghită). Poa' să-mi puie şi cătuşe- 
le, ca lu' alde Birzoi... Matale faci 
teorii, da' întreabă-mă pe mine!... 
Că bine zice tov. prim: „Dacă 
scăpăm acuma, trăim o sută de 
ani!“. Că “mnealui ştie, că nu-i 
aicea de umplutură, ca alții... Mă 
băiete - strigă apoi agronomul 
după un copil care o luase razna 
pe arătură —, vino, mă, aicea în 
rînd, c-aicea nu-i maidan, aicea 
e cimp!... Al cui e ăsta, dom'ne? 

- Ce ţipi aşa, tovarăşe Butu- 
fei?! Ce ştie copilul?! 

— A, al dumneavoastră erea, 
tovarăşa Frăţescu? Vă rog să mă 
iertaţi, săru' mîna! E-adevărat 
că nu ştie, ca copilu, de, da' mai 
bine să stea în rînd, că se ia şi ăia- 
lalți după el... şi, nu de alta, da' se 
şi-nnămoleşte... 

- Ce dracu” face de nu mai 
vine odată?! — se agita primarul, 
cîţiva paşi mai încolo. Auzi, bă, 
cretinul ăla de Mototolea tot nu 
s-a prezentat, aşa-i? Păi sigur că 
da, “mnealui aşteaptă invitaţie 
specială!... Proștii vine la cîmp, 
deştepţii stă acasă!... Da bou ăla 
cu vacile, a venit, bă? 

— A venit, tov. prim, să trăiţi! 

— Şi tu ce stai să caști gura la 
tovarăşii? 


— Tocmai venisem să vă spui, 
tov. prim... A venit cu vacile... 
Paişpe, toate cu ţîțele umflate... 

- Bine, bine, acu' vezi-ţi de 
treabă... mai încoloşa! 

Bietul om salută cu pălăria 
ponosită şi se depărtă umil spre 
fermă. Primarul este din ce în 
ce mai nervos, deşi ştie că „nu 
dă bine“. Se uită încă o dată la 
ceas. Şuieră o înjurătură printre 
dinţi, dar numai pentru el; știe 
că prin preajmă se pot întîmpla 
şi duşmani... Văzîndu-şi nevasta 
şi copilul alături, fața prinde ai 
se mai lumina. 

— Hai că mai e puţin! — îi în- 
curajează el. Acuma vine și gata! 

Îşi ciupi băiatul de obraz, îi 
făcu cu ochiul, apoi își aprinse o 
ţigară (dăduse gata, în două cea- 
suri, un pachet întreg). 

— Auzi, mă tăticule — se adresă 
el copilului, străfulgerat deoda- 
tă de un gînd —, dacă te întreabă 
cumva al cui eşti, să răspunzi 
frumos: „A lu tovarășu' primar“, 
ai înțeles? Şi dacă te întreabă dacă 
eşti la şcoală, tu mai bine să spui 
că eşti, că ai şase ani... 

- Așa, puiule, să spui că ești 
la şcoală! - interveni cu voce 
mieroasă şi directoarea de la 
ajutătoare, zimbindu-i copilu- 
lui şi căutînd să se arate cît mai 
binevoitoare. E bine să ştie că e 
la şcoală, dacă a împlinit şase 
ani — se adresă apoi primăriţei, 
voind să arate că ea a înţeles 
gîndul primarului și că-l apro- 
bă. E mai bine aşa! Poţi să spui 
că eşti chiar la noi, la ajutătoare 
— se adresă ea din nou copilului 
(care-i privea timp pe toţi). De 
alături, bărbatu-său, Nelu, tuşi 


stînjenit... 
- Ia uite, parcă se vede ceva! 
Am impresia că vine... — zise 


deodată primarul, arătînd către 
şosea. 

Butufei îşi puse şi el mîna 
streașină, de parcă asta l-ar fi 


ajutat să vadă mai bine, deşi nu 
era soare să-l deranjeze. 

- Parcă... — făcu şi el, scrutînd 
şoseaua alburie, aflată la cîteva 
sute de pași. 

- Hai, hai, toată lumea să fie 
gata! — răcni primarul, bătînd 
mobilizator din palme. Fiecare 
la locul lui! Aveţi grijă de ăștia 
micii!... Şi nu uitaţi: ne aflăm la 
acţiunea „Mic şi mare pe ogoare“, 
faza comunală... Am fost şi ieri, şi 
alaltăieri... 

Simţea cum i se urcă inima în 
gît. Azvirli ţigara şi o înfundă în 
noroi cu vîrful cizmei. 

- Ei sînt! - confirmă şi băr- 
batul directoarei de la ajutătoare, 
lungindu-și gîtul spre şosea. 

- Hai, hai, daţi-i drumul! — 
porunci tot mai surescitat pri- 
marul. 

Fiecare, ordonat şi ascultător, 
începu să facă ceea ce i se rîn- 
duise, într-o aşteptare febrilă, 
cu stîngăcie şi înfrinată obidă. 
Cineva îşi plesni copilul care 
căsca gura, zăpăcit. Copilul în- 
cepu să plingă, dar amenințarea 
unei noi plesnituri îl amuţi de 
îndată... 

- Doamne-ajută, tov. primar! 
- zise Butufei, cuprins subit de 
un misticism inconştient. 

- Am zis eu, Butufeie: scăpăm 
acu, trăim o sută de ani! - repetă 
primarul. 


V 


Şirul de maşini negre alunecă pe 
şosea, pe lingă fermă, pe lingă 
cîmp, pierzindu-se în ultime- 
le zdrenţe ale ceţii. Primarul şi 
ceilalți le petrecură năuciţi cu 
privirea. 

— Ce dracu'? Un se duce, bre?! 
- exclamă înciudat primarul, 
scoţîndu-şi şapca de campanie şi 
scărpinîndu-se în cap. 

- Dracu să mai înțeleagă! 
- spuse Butufei, ridicînd din 
umeri. Am totuși impresia că n-a 





84 


ROST 111-112 


fost Te-leagă... Ah, da, n-a fostel! 
- izbucni parcă iluminat în clipa 
următoare, bătîndu-se cu palma 
peste frunte. N-avea, bre, de ce să 
vină dinspre Snagov! 

— Adică da! - se lumină şi pri- 
marul. La ora asta nu putea decît 
dinspre Bucureşti! Bă, da” proşti 
mai sînte...ţi! 

Răsuflă ușurat, punîndu-şi 
şapca la loc. Pe de o parte ar fi 
vrut să vină mai repede, să se ter- 
mine odată totul, bine-rău cum 
s-o termina; pe de altă parte, 
orice amînare îl mai ușura, căci 
spaima de a da ochii cu Te-leagă, 
mai ales după visul rău de peste 
noapte, aproape că-l înnebunea. 
Îşi aprinse o nouă ţigară, luată 
direct din buzunarul de la piept 
al lui Butufei, îşi dădu capul pe 
spate şi suflă fumul cu nesaţ. 

— S-a făcut unşpe fără două- 
zeci... lo zic că nu mai vine... — 
îndrăzni să opineze Drăghici de 
la fierăraie, o namilă molcomă de 
inginer obez, îndreptindu-și cu 
greu şalele. 

Acum ceața se risipise aproa- 
pe de tot şi stătea să se ivească 
soarele zgîrcit al toamnei, ca un 
semn de tainică izbăvire. 

- Vine, vine, sigur vine! — îi 
agasă pe toţi o voce mai mărgi- 
nașă. 

La vorbele acestea, primarul 
tresări pe dinăuntru. Parcă le 
mai auzise de curînd, pe astea 
sau altele asemănătoare... A, da, 
visul... coşmarul... Dracu să-l 
ia pe 'Te-leagă! Dracu' să le ia de 
vorbe! Îi reveni în minte imagi- 
nea absurdă a vacii zburătoare şi 
retrăi o clipă atmosfera cenuşie, 
apăsătoare a visului. Se scutură 
ca să-și alunge gîndul. 

- Ba cred că are dreptate ăsta 
grasu' — interveni iarăşi Butufei, 
în vreme ce-şi slăbea nasturele de 
la gît. Dacă nu vine pîn la unşpe, 
nu mai vine deloc... Poate altăda- 
tă, da' om mai vedea... 


— Adevăru” e că a zis la nouă, 
nouă-jumate... N-a întîrziat el 
atît toată viaţa la un loc! Ăsta ori 
vine, ori nu mai vine... — medită 
primarul. Mi se pare mie c-am 
ieşit în cimp degeaba! 

- Ne-am făcut de ris la toţi 
proștii! O să ridă elevii de noi! — 
spuse o profesoară, mai la o par- 
te, desfofolindu-se din canadiana 
matlasată. 

— De ce să riză, tovarăşa pro- 
fesoară? - se oțări primarul, ager 
la auz. Să-i învăţaţi acolo, dacă 
nu i-aţi învăţat, că munca nu e 
o ruşine; poţi să fii şi cu stea în 
frunte, munca-i muncă, sarcina-i 
sarcină!... 

I se năzări din nou imaginea 
vacii zburătoare, apoi cea a che- 
ilor-cătuşe, dar acum nu-l mai 
tulburară. Îşi recăpătase siguran- 
ţa şi robusteţea lui de primar... 
Ceva - instinctul? experiența? 
„mintea de pe urmă“? - îi spu- 
nea că Te-leagă n-o să mai vină 





deloc, nici în ziua şi nici în toam- 
na aceea... 

La unsprezece fix, primarul 
îşi scoase şapca, se şterse pe frun- 
te de cîteva broboane de sudoare 
şi le spuse tuturor că gata, ce-a 
fost, ce n-a fost, vorba e că a fost, 
şi acum e vremea să se ducă fie- 
care pe la treburile lui... 

- Tot e bine, tov. primar! — zise 
Pigulea. Acum o să trăim o sută 
de ani... 

Pe şoseaua limpezită se scur- 
geau paşnice convoaie de maşini 
multicolore. Primarul îşi puse 
iarăşi şapca la loc, scuipă primă- 
reşte, apoi zîmbi pe sub mustăţi şi 
o luă agale spre primăriţă şi spre 
copil, repetînd în gîndul lui, ad- 
mirativ şi invidios totdeodată: 
„Al dracului Pigulea!“. E 


Bucureşti, 5 noiembrie 1986 


(Nici o asemănare cu realitatea 
nu este aici întimplătoare) 





ROST 111-112 


85 


DECANTĂRI 


CI dental 


convertiți la 


LodoXIe 


OCCIDENTALI 
CONVERTIȚI 
LA ORTODOXIE 


Prima ediţie a acestei cărți - Oc- 
cidentali convertiți la Ortodoxie. 
Șase ipostaze mărturisitoare — 
fusese scoasă în 2002 la Editura 
Christiana din Bucureşti, reunind 
texte apărute inițial, în marea 


A nav RI lor majoritate, în revista sibiană 
DRUMURI SPRE ADEV Puncte cardinale, multe semna- 
ces late şi chiar traduse de vrednicul 
PLAC Pi . ... . "E 
OUMERGEMENT Occidentali convertiți de pomenire părinte Gheorghe 
ea RCHET . . . a 
ENA la Ortodoxie. Drumuri Calciu (1925-2006), care a scris 
semomnce spre Adevăr, ediţia şi un memorabil cuvînt înainte. 
LUISTOS » e e y Și A 
VENETHRLAIS Ș a II-a, revăzută şi Noua ediţie păstrează cuvîntul 
TINCA INI SI PIE a ... y e VE . . 
ie adăugită, sub îngrijirea mărturisitor al Părintelui Calciu 
EN ee e . > . y . . 

Eee E e i lui Răzvan Codrescu, şi adaugă corpusului din 2002 
AGDALENE Me — a a . : y Si 
MN WEIL cu un cuvînt înainte de alte texte pe aceeaşi temă apăru- 
ÎN Preot Gheorghe Calciu, te ulterior în revista bucureşteană 

„menos Memă Ed. Lumea Credinței, Lumea Credinței. 
ANE . a 
ii Bucureşti, 2012, 202 Nu toate convertirile prezenta- 
pagini, format 13x20. te în volum reprezintă cazuri ilus- 








Mormîntul cald de la Prislop. Mărturii despre 
Părintele Arsenie Boca apărute în «Lumea 
Credinței», ediţie îngrijită de Răzvan 
Codrescu, Ed. Lumea Credinței, Bucureşti, 
2012, 155 pagini, format 13x20. 
O fericită iniţiativă este adunarea între copertele 
unei cărţi a tuturor textelor apărute de-a lungul 
anilor în revista Lumea Credinței cu privire la Pă- 
rintele Arsenie Boca (1910-1989), „Sfintul Ardealului“, 
cărora li s-a adăugat şi un amplu text inedit — 
„O mărturie anonimă despre Părintele Arsenie” 
- al unei autoare ce a dorit cu tot dinadinsul să-şi 
păstreze anonimatul (şi care este, poate, textul 
cel mai emoţionant al volumului). Mărturiile au 
fost grupate editorial în trei secţiuni: „Viaţa şi 
personalitatea Părintelui Arsenie Boca“, „Din faptele 
şi minunile Părintelui Arsenie Boca“ şi „Scrisul şi 
pictura Părintelui Arsenie 
Boca“. La finalul fiecărui 
text sînt menţionate datele 
apariţiei în revistă. Volumul 
despre Părintele Arsenie 
îl complineşte pe cel de 
Părintele Arsenie — scos 
la aceeaşi editură în anul 
2009: Seminţe duhovniceşti. 
Un caiet al Părintelui Arsenie 


mărturii despre 


Părintele 5 
Arsenie Boca (despre care aflăm 
Boca că este şi el în curs de 


reeditare). (C. 7.) 





Arhimandritul Lazăr, Despre bolile tainice 
ale sufletului, traducere din limba rusă de 

Pr. Nicolae Creţu, Ed. Sophia - Ed. Cartea 
Ortodoxă, Bucureşti, 2012, 237 pagini, 
format 13x20. 

Autorul cărţii este arhimandritul gruzin Lazăr 
Abaşidze, de la o vreme vieţuitor ca sihastru în 
Munţii Georgiei, dar bun cunoscător al meandrelor 
sufletului omenesc şi al perfidelor provocări 
cărora el este în situaţia de a le face față în zilele 
noastre. Tradiţia filocalică rodeşte astfel într-o 
radiografie actuală a sufletului omenesc, chemat 
să-şi conştietizeze „bolile tainice“ (în faţa cărora 
medicina sau psihiatria laică rămîn ignorante sau 
neputincioase) şi să şi le trateze duhovniceşte, atît 
prin efort personal luminat de rugăciune, cît şi prin 
sfatul adevăraţilor „doctori de suflete“ care sînt 








părinţii îmbunătăţiţi (de la 
vechii autori filocalici şi pînă 
la înduhovniciţii Ortodoxiei 
contemporane). Autorul 
- încă prea puţin cunoscut 
la meridian românesc — 
are darul unui discurs cald, 
lesne accesibil tuturor, 
ca într-o convorbire de la 
suflet la suflet, în duhul 
iubirii care luminează şi 
miîngfie cu putere de sus. 
(R.C.) 





86 


ROSI 1114119 


tre (cum sînt cele ale unor Olivier 
Clement, Placide Deseille, Jean- 
Claude Larchet, Seraphim Rose 
sau Kallistos Ware). Mărturiile 
au fost reținute nu pe criterii de 
importanţă sau de notorietate, 
ci încercînd să acopere, cum se 
precizează în nota editorială din 
fruntea volumului, „ipostaze dife- 
rite ale umanului (o actriță mamă 
a doi copii, un fost muzician de- 
clasat, un intelectual cu renume 
jurnalistic, un preot-monah ro- 
mano-catolic, un creştin ortodox 
de origine evreiască etc.)“. Grosul 
volumului îl constituie „Mărtu- 
riile directe“ ale convertiţilor (fie 
sub formă de însemnări memo- 
rialistice, fie sub formă de inter- 
viuri), dar în Addenda sînt gru- 


pate şi cîteva „Mărturii indirecte“ 
(sub formă de evocări uceniceşti 
sau jurnalistice). Printre acestea 
din urmă se numără şi evocarea 
semnată de Î.P.S. Teofan Savu, 
Mitropolitul Moldovei şi Bucovi- 
nei, la moartea teologului ortodox 
francez Olivier Clement, căruia 
i-a fost student. 

Titlurile capitolelor (preluînd, 
de obicei, sintagme-cheie ale auto- 
rilor), ca şi subtitlurile (ce definesc 
pe scurt „ipostazele“ respective), 
sînt editoriale sau redacționale. 
Noul subtitlu al cărţii - Drumuri 
spre Adevăr — sugerează diversita- 
tea personală a căilor care poar- 
tă spre marele şi unicul Adevăr, 
Hristos, cap al Bisericii celei una, 
care este Biserica Ortodoxă (cea 


| Semmareprronar 1:19)9N9):97.95 


care a păstrat neştirbită tradiția 
apostolică şi sobornicească). 

Editorii nu exclud continua- 
rea demersului lor, în acest sens 
precizînd că orice sugestii şi 
contribuţii din partea cititorilor 
vor fi primite cu recunoștință 
şi folosite în eventualele ediții 
viitoare, lărgite şi îmbunătățite, 
adică aduse mereu la zi, căci fe- 
nomenul convertirii la Ortodoxie 
este constant şi destul de extins, 
atît în spaţiul Europei apusene, 
cît şi în spaţiul nord-american. 
Noua ediţie apare, de altfel, într- 
o colecţie semnificativ intitula- 
tă „Orientale lumen“, care arată 
adevăratul sens - dumnezeiesc 
— în care „lumina vine de la Ră- 
sărit“. (Claudiu Târziu) 





Dr. Vasilios Thermos, Despre problemele 
vieţii creştine contemporane, traducere din 
limba greacă de Pr. Şerban Tica, Ed. Sophia, 
Bucureşti, 2012, 215 pagini, format 14x20,5. 
Părintele grec Vasilios Thermos (n. 1957) este 
deopotrivă teolog şi psihiatru, cu studii de 
specialitate la Universitatea din Athena, dar şi la 
Harvard sau Boston. Este autorul a numeroase 
articole şi volume, iar Editura Sophia, înainte de 
cartea de faţă, i-a scos în 2010 volumul referenţial 
Om la orizont! Psihologia şi psihiatria ortodoxă. 
Volumul tradus acum de părintele Şerban Tică 

are două părţi: „Repere ale vieţii lăuntrice“ şi 
„Repere ale vieţii publice“, înlesnind o mai bună 


Macarie Drăgoi, Ortodocşi şi greco-catolici 
în Transilvania (1867-1916). Convergenţe şi 
divergențe, Presa Universitară Clujeană, Cluj- 
Napoca, 2011, 465 pagini, format 17,5x24. 
P. S. Macarie Drăgoi, tînărul episcop ortodox 
român al Europei de Nord, şi-a publicat 

anul trecut, într-o „haină nouă“, consistenta 
lucrare de doctorat susținută încă din 2008 la 
Facultatea de Teologie a Universităţii clujene 
(sub îndrumarea părintelui profesor Alexandru 
Moraru, care semnează şi „Cuvîntul înainte“ al 
ediției —- pp. 7-8). Cartea - care ne-a parvenit cu 
oarecare întîrziere, dar pe care am parcurs-o 
cu atît mai mare interes — este o contribuţie 





conectare ortodoxă a factorului personal şi a 
factorului comunitar, în cadrul realist asumat al unei 
contemporaneităţi problematice, căreia experienţa 
tradiţiei îi rămîne esenţială, 
dar care nu se mai 
poate rezuma numai 
la ea, ci solicită alte şi 
alte eforturi analitice şi 
integratoare, în dialog 
implicit cu ştiinţa şi cu 
noile realități sociale 
(dinlăuntrul, dar şi din 
afara ariei ortodoxe, în 
amplul şi complexul 
context al provocărilor 
„globalizării”). (R. C.) 


PR. VASILIOS THERMOS 








de-acum referenţială atit pentru istoria noastră 
eclesiastică (destul de anemică în ultimele 
decenii, dincolo de solidele şi constantele 
contribuţii ale părintelui profesor Mircea 
Păcurariu), cît şi pentru 
istoriografia românească 
în general (prea puţin 
atentă — oarecum în 
prelungirea păguboasă a 
mentalității comuniste — la 
implicaţiile religioase ale 
devenirii noastre istorice 
în perioada modernă). 
Splendida copertă a 
cărții merită, credem, o 
felicitare în plus! (R. C.) 


MACARIE DRĂGOI 


p. 
E 


Convergente 
șDivergenţe 





ROST 111-112 


87 


DECANTĂRI 


MIRACOLUL 
UNEI DEVENIRII: 


JURNALUL 
FERICIRII 


La început, în tinereţile sale, fascinația s-a 
manifestat sub o primă formă: aceea a imitației. 
Un joc şăgalnic, cu accente ușor parodice, produs 
de un tînăr evreu înzestrat cu un imens talent 
literar. Uşurinţa cu care Nicolae Steinhardt reușea 
să imite stilul vîrfurilor tinerei generații culturale 
românești a vremii (Noica, Cioran, Eliade) este 
frapantă. La prima vedere un reușit exercițiu de stil, 
rod al unei extraordinare versatilități în mînuirea 
condeiului. Şi totuși, de la simpla dexteritate a 
creării unor forme aparent fără fond, în urma unui 
miraculos proces de profunde prefaceri lăuntrice, 
viața pămâîntească a lui Nicolae Steinhardt sfirşeşte 
în strai de monah ortodox, la Mănăstirea Rohia... 


([] BOGDAN MUNTEANU 





SIMPLITATEA ESENȚIALĂ 
Un traseu aproape neverosimil, 
ale cărui repere sînt fixate pentru 
posteritate în Jurnalul fericirii. 
Punctul central, în jurul căruia 
gravitează totul, este fericirea 
unică, poate inegalabilă, expe- 
riată în condiţiile cele mai vitre- 
ge. Botezul său din închisoare şi 
profunda experienţă mistică de 
care a avut ulterior parte întăresc 
caracterul paradoxal al credinţei 
creştine. Adevărata fericire, după 
care jinduieşte fiecare om, ţine 
de un alt plan. Ea vine din altă 
lume. Nici nu poate fi altfel, din 
moment ce această lume nu-ți 


oferă, în asemenea momente, 
decît spinii suferinţei. 

Jurnalul are o arhitectură 
aparent arbitrară, nefiind struc- 
turat cronologic. Sînt redate doar 
crîmpeie de gînduri, de amintiri 
personale dublate de interpretări 
ale credinței şi ale fenomenului 
românesc. "Totul respiră o viziu- 
ne deschisă, de largă şi vie eru- 
diție, opusă sterilității oricărui 
formalism teologic sau ideolo- 
gic. E taina libertăţii creatoare, 
rodul parteneriatului dintre om 
şi Dumnezeu. 

Cu toate acestea, Jurnalul con- 
ţine suficiente elemente pentru a 


reconstitui treptele acestui tra- 
seu interior. Momentului crucial 
al botezului, care în chip fericit 
a avut loc chiar în închisoare, îi 
preced o serie de premise şi fapte 
de conștiință. De asemenea, toa- 
te interpretările lui Steinhardt, 
toate cugetările sale intercalate 
în paginile Jurnalului sînt filtra- 
te prin experiența unică făcută 
în acest moment central al vieţii 
sale: botezul și trăirea de o in- 
tensitate extraordinară în sînul 
luminii divine. 

„Cine a fost creștinat de mic 
copil nu are de unde să ştie şi nu 
poate bănui ce înseamnă botezul. 





88 


ROST 111-112 


Asupra mea se zoresc clipă de cli- 
pă tot mai dese asalturi ale feri- 
cirii. S-ar zice că de fiecare dată 
asediatorii urcă mai sus şi lovesc 
mai cu poftă, cu precizie. Va să 
zică este adevărat: este adevărat 
că botezul este o sfîntă taină, că 
există sfintele taine. Altminteri 
fericirea aceasta care mă împre- 
soară, mă cuprinde, mă îmbracă, 
mă învinge, n-ar putea fi atît de 
neînchipuit de minunată şi de- 
plină. 

„Și atunci în noaptea aceea 
chiar sînt dăruit cu un vis mi- 
raculos, o vedenie. Nu-L văd pe 
Domnul Hristos întrupat, ci nu- 
mai o lumină uriaşă - albă şi 









strălucitoare — și mă simt nespus 
de fericit. Lumina mă înconjoară 
din toate părţile, e o fericire tota- 
Iă, şi înlătură totul; sînt scăldat în 
lumina orbitoare, plutesc în lumi- 
nă, sînt în lumină şi exult. Ştiu că 
va dura veșnic, e un perpetuum 
immobile. Eu sînt îmi vorbeşte 
lumina, dar nu prin cuvinte, prin 
transmiterea gîndului. Eu sînt: 
şi înțeleg prin intelect şi pe calea 
simțirii — înțeleg că e Domnul și că 
sînt înăuntrul luminii Taborului, 
că nu numai 0 văd, ci şi viețuiesc 
în mijlocul ei. Mai presus de orice 
sînt fericit, fericit, fericit“. 

Din acest miez luminos, 
Jurnalul aruncă raze spre trecut: 


CENTENAR N. STEINHARDT 


evocă momente, stări sufleteşti 
care l-au condus pe autor aici. 
Iar tot din acest miez ţişnesc şi 
fascicule de lumină asupra texte- 
lor evanghelice, asupra celor mai 
delicate chestiuni teologice. O lu- 
mină nouă, proaspătă, lipsită de 
orice fel de preţiozitate sau artifi- 
cial. Interpretările lui Steinhardt 
sînt profunde şi inspirate, de cele 
mai multe ori de o simplitate sur- 
prinzătoare. 


Termenul de „convertire“ e prea 
steril pentru a putea surprinde 
bogăţia nuanţelor cazului de față. 
Pînă şi cineva ca Virgil Ierunca 
dă dovadă de un reducționism 
(involuntar?) atunci cînd afir- 
mă că perioada de detenţie l-a 
transformat pe Steinhardt din- 
tr-un intelectual agnostic, pre- 
ocupat exclusiv de literatură, 
într-un autentic homo religiosus. 
E adevărat, perioada de detenţie 
a fost cea decisivă, dar lectura 
Jurnalului ne dezvăluie care au 
fost treptele acestui traseu inte- 
rior încununat cu revelaţia ade- 
văratei fericiri. 

„Nimeni nu se face creştin, 
măcar de primeşte botezul, ca 
mine, tîrziu în viață. Gîndesc că 
nu-i altminteri nici în conversiu- 
nile cutremurătoare. Chemarea 
e mereu anterioară - oricît de 
adînc, de subtil, de iscusit ar fi 
tăinuită. 

Întîlnirea lui Steinhardt cu 
Hristos nu s-a produs, prin ur- 
mare, dintr-o dată. Asemeni 
multor altor intelectuali de vază 
care au urcat aceste trepte ale 
credinţei pînă la urmarea unei 
vocaţii preoţeşti sau monahale, 
prima convertire a lui Steinhardt 
a fost cea la românism. Puterea 
de fascinație a „generaţiei me- 
sianice“ româneşti, cei pe care 
se străduia la început să-i imite, 
a lăsat cu siguranță urme Ș 





ROST 111-112 


89 


DECANTĂRI 


ÎNTÎLNIREA LUI STEINHARDT CU HRISTOS NU S-A PRODUS 
DINTR-O DATĂ. ASEMENI MULTOR ALTOR INTELECTUALI DE 
VAZĂ CARE AU URCAT ACESTE TREPTE ALE CREDINȚEI PÎNĂ LA 
URMAREA UNEI VOCAŢII PREOŢEŞTI SAU MONAHALE, PRIMA 
CONVERTIRE A LUI STEINHARDT A FOST CEA LA ROMÂNISM. 
PUTEREA DE FASCINAŢIE A „GENERAŢIEI MESIANICE“ 
ROMÂNEŞTI A LĂSAT CU SIGURANȚĂ URME ADÂÎNCI. 


adinci. Atmosfera acelor ani şi 
suflul emanat de acest fenomen 
românesc l-au atras pe orbita lui. 
Dar nu într-un sens definit cu 
stricteţe, ci la nivelul unei em- 
patii vădite faţă de o dimensiune 
spirituală pe care nu reușea să 
o găsească în cadrele identităţii 
sale - acest dat natural -, care 
este cea iudaică. O tensiune 
nerezolvată mocnea desigur în 
permanenţă în sufletul său. Ne 
putem doar imagina (sau nu?) 
cum a trăit de pildă atmosfera 
polemică din jurul celebrei pre- 
feţe a lui Nae Ionescu la cartea lui 
Mihail Sebastian, sau din jurul 
articolului aceluiaşi Nae Ionescu 
în care încerca să desluşească 
condiția de „român“. Steinhardt 
iubea, în mod evident, fenome- 
nul românesc, dar se simţea în 
același timp ostracizat, exclus de 
la o părtăşie deplină, din pricina 
condiţiei sale de evreu. Dacă la 
Mihail Sebastian am asistat pînă 
la urmă la o soluţie resentimen- 
tară, de închistare în propria sa 
condiție, mergînd chiar pină 
la simpatizarea cu opresorul 
comunist (viața sfirşindu-i-se 
într-un accident tragic), traseul 
lui Steinhardt a fost marcat de o 
altă atitudine. Împăcarea contra- 
riilor poate avea loc, dar numai 
sub semnul dragostei divine. 
Bisericile l-au fascinat încă 
din copilărie sau din tinereţe, aşa 
cum redau crîmpeie din Jurnal 
impresiile lăuntrice produse de o 
curiozitate mereu trează. Totuşi, 


condiţia sa spirituală era în acel 
moment alta. Frămâîntările, căută- 
rile prin care trecea, toate l-au în- 
demnat mai întîi să încerce să și-o 
asume pe aceea, să fie pe deplin 
ceea ce era prin datul său natural. 

„Credeam că sinagoga este o 
biserică. Nu, e un locaș de reci- 
tare a unor texte, de exegeză și 
îndeplinire a unor rituri. Religia 
evreiască e o religie «în suspensie» 
și lipsită de cult, iar sinagogile 
nu-s decît «case memoriale». În 
esență, Templul fiind dărîmat şi 
jertfele de animale cu neputinţă, 
totul se reduce la citirea sau ros- 
tirea regulilor sau prescripțiilor. E 
0 memorizare, și un tip de struc- 
tură absolută, unde virtualitățile 
nu se configurează... Experienţa 
maurrasistă a preluării tradiţiei 
religioase pentru integrarea în 
comunitatea socială a durat cît 
a durat şi m-a învrednicit decît 
de o foarte relativă cunoaștere a 
elementelor ebraice (apucasem 
să citesc Vechiul Testament în 
original, cu dicționarul românesc 
alături) şi convingerea că a stărui 
e inutil. La care se adăuga o res- 
pectuoasă senzaţie de rămas-bun 
în raport cu sinagoga“. 

Prea mult formalism, ni- 
mic viu, încît tentativa onestă 
de practicare a iudaismului s-a 
soldat cu un eşec. În schimb, în 
anii “50, Steinhardt frecventează 
grupuri de intelectuali orientați 
către spiritualitatea creştină, par- 
curge scrieri teologice. Participă 
la întîlniri la Schitul Maicilor cu 


preotul Mihail Avramescu (şi el 
evreu convertit), unde îl cunoaște 
pe Părintele Cleopa și îi ascultă 
cuvintele de învățătură. Ideea 
convertirii îi dă ghes tot mai 
mult, dar nu se simte încă pregă- 
tit să ia o decizie finală: „Eu însă 
plec îngindurat; de ce ascult din 
afară toate lucrurile acestea îm- 
bietoare, de ce mi-e teamă să fac 
pasul decisiv?. 

În acelaşi deceniu partici- 
pă alături de alți intelectuali și 
la întîlnirile filosofice ale lui 
Constantin Noica de la domici- 
liul său obligatoriu la Cîmpulung, 
fiind arestat în 1959 pentru că a 
refuzat să devină martor al acu- 
zării pentru lotul „mistico-legio- 
nar“, care era considerat un „pe- 
ricol“ pentru ideologia opresivă 
a comunismului. 

Paradoxal, o serie de alte ele- 
mente rispite în acest puzzle care 
este Jurnalul ne oferă o încă o 
cheie pentru înțelegerea traseului 
lui Steinhardt. Sint crîmpeie în 
care acesta îşi dezvăluie simpati- 
ile pentru legionari — la prima ve- 
dere o atracţie imposibilă pentru 
ambele părți. Dar, să nu uităm, 
la Dumnezeu totul este posibil... 
Astfel, autorul menţionează că a 
citit cu satisfacție manifestele 
din septembrie 1940 (chiar dacă 
repudiază unele accente vindica- 
tive din presa acelei vremi), că s-a 
închinat odată în poarta cimiti- 
rului de la Predeal, îi pomeneș- 
te pe Valeriu Gafencu (din alte 
mărturii) şi pe tinerii legionari 





90 


ROST 111-112 


închişi ca avînd un comporta- 
ment deosebit. Atmosfera unei 


zile din închisoare o compară cu 
o „mlaștină a disperării“, sintag- 
mă aparținind Căpitanului, pe 
care Steinhardt chiar îl visează 
la un moment dat: tocmai el, un 
evreu, este cel care îi deschide 
uşa şi îl adăposteşte pe luptătorul 
hăituit de zbiri! O relaţie stranie, 
marcată la început de neîncrede- 
rea neaşteptatului vizitator, dar 
care, prin forţa împrejurărilor 
care l-au adus aici, se lasă în cele 
din urmă convins... 

Într-un alt loc, Steinhardt re- 
latează una dintre întilnirile sale 
interesante din închisoare: 

„EL, macedonean şi legionar; 
eu, evreu botezat și naționalist 
român [subl. n.]: ne împrietenim 
numaidecît. [...] Lucrul de care 
ne dăm seama şi el şi eu este că 
ne aflăm deopotrivă îndrăgos- 
tiți de ceea ce găsim cu cale să 
numim «fenomenul românesc». 
[...] Socotim că sîntem deosebit 


N. Steinhardt, cu-că 
din obștea Mănăstirii 






de îndrituiți să iubim în depli- 
nă cunoaștere, deoarece sîntem, 
fiecare în felul său, pe jumătate 
în cuprinsul românismului și pe 
jumătate în afara lui, într-o situ- 
ație cum mai prielnică nu poate 
fi pentru a prinde, a pricepe şi a 
suferi. Român prin sînge, Hagi- 
Beca a venit totuși pe teritoriul 
țării la douăzeci de ani, din stră- 
inătate; la rîndul meu, născut şi 
crescut aici, sînt străin de sînge. 
[...] Venit din afară unul, făurit 
înăuntru dar din altă plămadă 
celălalt, ne descoperim în aceeași 
măsură de încîntați şi îndrăgostiți 
de tot ce este românesc“. 
Interesant este şi modul (apa- 
rent eronat) în care Steinhardt se 
raportează la teza naeionesciană 
despre calitatea de „român“ 
„Nae Ionescu spune că cine nu 
are sînge românesc poate fi «bun 
român» dar cu niciun preț şi orice 
s-ar petrece nu poate fi «Român». 
În mod evident, avem de-a 
face cu o (primă) interpreta- 


CENTENAR N. STEINHARDT 


re cu totul greșită. Posibil ca 
Steinhardt să citeze inexact, din 
memorie, influenţat poate de 
urmele lăsate în conștiința sa de 
polemica şi de discuţiile din jurul 
ei stîrnite de celebrul articol allui 
Nae Ionescu. (E de presupus că 
la data scrierii Jurnalului nu avea 
acces la textele originale.) Dar e 
de asemenea posibil ca eroarea 
să fie voită, pentru a întări o idee 
extraordinară. Citatul de mai sus 
continuă, în propoziția imediat 
următoare, astfel: 

„Așa şi este, dacă nu-i decît 
pe măsura putințelor omenești. 
Dar ce nu e cu putinţă la oameni, 
e cu putință la Dumnezeu. [...] 
Biologic, etnic, da. Mistic proble- 
mele se pun însă cu totul altfel şi 
ceea ce nu e cu putinţă pe un plan 
devine cu totul posibil, degrabă, 
pe celălalt“. 

Crîmpeiul acesta din Jurnal 
denotă (de data aceasta în mod 
absolut voit de către autor) ar- 
doarea cu care acesta jinduia 








ROST 111-112 


91 


DECANTĂRI 


după o „convertire“ deplină la 
„românism“, deși sîngele său era 
altul. Poate şi complexul de a nu- 
şi putea depăşi, pe cale naturală, 
propria condiţie şi de a se integra 
pe deplin în cea unde se simţea, 
de fapt, „acasă“. 

În cele din urmă, amîndoi 
au dreptate. Steinhardt ne arată 
prin propriul exemplu că impo- 
sibilul devine posibil, cu ajuto- 
rul lui Dumnezeu. Dar aceasta 
nu face decît să-l confirme şi pe 
Nae Ionescu, care nu susținea că 
noţiunea de „român“ ar fi un dat 
al sîngelui, ci al apartenenţei la 
structura spirituală a Ortodoxiei, 
care a modelat sufletul românesc 
(pînă şi greco-catolicii, prin 
menţinerea cultului bizantin, 
întăresc această teză). Pînă la 
urmă, Steinhardt a devenit un 
român deplin doar în urma bo- 
tezului său. Nu un gest formal, 
care nu ar reuşi să confere atunci 
nici un strop de autenticitate 
acestei transmutaţii existențiale, 
ci un gest voit, asumat pe deplin 
şi continuat de o viață dedicată 
lui Hristos. Da, Dumnezeu este 
deasupra oricărui dat natural, 
credința în El depăşeşte contin- 
genţele lumii acesteia. Numai că 
Steinhardt, ca trăitor şi scriitor, 
a devenit astfel unul dintre ex- 
ponențţii de seamă ai culturii şi 
spiritualității românești. 


VIZIUNE LUMINATĂ 
Experienţa mistică de care a avut 
parte în temniţă o întîmpină cu 
smerenie. Părintele Haralambie, 
muribund (avea să moară a doua 
zi), îl sfătuieşte „să le iau drept 
fireşti, drept ceva ne-excepţional, 
care să nu mă scoată din făgașul cît 
sepoate de comun al vieţii de obşte. 
[...] Mila Domnului e bogată; cînd 
trece, se întimplă ca poala hainei 
Lui să atingă pe te miri cine“. 

Tot smerenie şi mulțumire lui 
Dumnezeu şi în ziua eliberării 


din închisoare: 

„În mica celulă de la Zarcă, 
singur, îngenunchez și fac un bi- 
lanţ. Am intrat în închisoare orb 
(cu vagi străfulgerări de lumină, 
dar nu asupra realității, ci înte- 
rioare, străfulgerări autogene ale 
beznei, care despică întunericul 
fără a-l risipi) şi ies cu ochii des- 
chiși; am intrat răsfățat, răzgiiat, 
ies vindecat de fasoane, nazuri, 
ifose; am intrat nemulțumit, ies 
cunoscînd fericirea; am intrat 
nervos, supărăcios, sensibil la flea- 
curi, ies nepăsător; soarele şi viața 
îmi spuneau puțin, acum ştiu să 
gust felioara de pîine cît de mică; 
ies admirînd mai presus de orice 
curajul, demnitatea, onoarea, ero- 
ismul; ies împăcat: cu cei cărora 
le-am greşit, cu prietenii şi duș- 
manii mei, ba şi cu mine însumi 

Perioada de detenţie a însem- 
nat pentru Steinhardt o transfi- 
gurare în toată puterea cuvîntu- 
lui. A ieşit dăruit cu putinţa de 
a vedea urmele lui Dumnezeu 
peste tot în creaţia Sa. Este firul 
călăuzitor care străbate Jurnalul 
fericirii de la un capăt la altul. 
Un mic gest de omenie al unui 
temnicer — înseamnă oare că 
regimul comunist are şi părți 
bune? Nicidecum, răspunde au- 
torul. Aceasta nu dovedeşte decît 
atotputernicia lui Dumnezeu, 
Care poate lucra peste tot şi prin 
oricine. Vasta literatură pe care 
a citit-o de-a lungul vieţii sale şi 
pe care o valorifică pe întreg în- 
tinsul Jurnalului — şi aici un om 
cu darul vederii poate găsi pilde 
ale condiției umane care-L fac 
cunoscut pe Creator şi lucrarea 
Sa în lume. Dacă ai dreapta so- 
cotință şi o înţelegere luminoasă, 
arta şi frumosul omenesc nu sînt 
smintitoare, ci reflexii creatoare 
ale chipului divin din om. 

„Se întreabă unii prin închi- 
sori și-n critica literară: unde e 
Dumnezeu în opera lui Proust? 


În romanele lui Mauriac? Unde 
e? Să vă spun eu unde e. Nu e la 
cutare pagină, pentru că autorii 
nu sînt teologi. Nu e nicăieri. E 
pretutindeni, ca şi în lume“. 

O viziune generoasă, capabilă 
să integreze. Aceasta e concepţia 
lui Nicolae Steinhardt: deschisă, 
dar mergînd la esențe. Jurnalul 
fericirii — o cronică a descoperi- 


Mormiîntul lui N. Steinhardt, ja 
pciznitir MăDăstitii Rohia 





rii, înţelegerii şi trăirii credinţei. 
Perceperea lui Dumnezeu prin 
ochii deschişi de Taina Botezului, 
experierea Lui pe cale mistică. 
Un titlu mai inspirat nici că se 
putea alege. 

Botezul său s-a desfăşurat sub 
semnul ecumenismului: 

„Cei trei preoți se sfătuiesc în- 
tre ei, apoi vin să mă întrebe, ce 
vreau să fiu, catolic sau ortodox? 
Le răspund fără şovăială că or- 
todox. Foarte bine. Mă va boteza 
călugărul. Dar cei doi greco-ca- 





92 


ROST 111-112 


tolici vor asista la botez şi ca un 
omagiu pentru credința lor și ca o 
dovadă că înțelegem cu toții a da 
viață ecumenismului într-o vre- 
me în care loan al XXIII-lea e pe 
tronul pontifical, voi rosti crezul 
în fața preoților catolici. Toţi trei 
îmi cer să mă consider botezat în 
numele ecumenicităţii şi să făgă- 
duiesc a lupta dacă-mi va fi dat 





să ies din închisoare pentru cauza 
ecumenismului, mereu. Ceea ce 
făgăduiesc din toată inima“. 
Ecumenismul însemna un 
respect sincer mai ales față de 
Biserica Catolică, iar nu afinități 
nivelatoare cu oricine: „de dra- 
gul zeloșilor sectanți nu confund 
Roma papală cu biîrlogul Curvei 
roşii şi sinagoga Satanei“. În 
altă parte, într-un text intitulat 
„Lecţia Chevetogne“, Steinhardt 
avea să interpreteze în același 
spirit modelul propus de călugă- 


rii benedictini de la mănăstirea 
belgiană, care au adoptat ritul şi 
modul de viaţă ortodox: 

„La fel cum Hristos - prin 
iubire - şi-a asumat natura 
noastră umană, călugării de la 
Chevetogne au înțeles că a studia, 
a respecta, a simpatiza, a vizita 
etc., nu era destul. Ei au iubit şi 
au dat acestei iubiri un caracter 


PERIOADA DE 
DETENȚIE A 
ÎNSEMNAT PENTRU 
STEINHARDI O 
TRANSFIGURARE 
ÎN TOATĂ PUTEREA 
CUVÎNTULUI. A 
IEŞIT DĂRUIT CU 
PUTINŢA DE A 
VEDEA URMELE 
LUI DUMNEZEU 
PESTE TOT ÎN 
CREAŢIA SA. ESTE 
FIRUL CĂLĂUZITOR 
CARE STRĂBATE 
JURNALUL 
FERICIRII DE LA UN 
CAPĂT LA ALTUL. 


non-abstract, non-teoretic, non- 
intelectual sau sentimental. Ei au 
devenit fraţii lor de rit oriental. 
[...] Abandonînd bunăvoința, elo- 
giile, formulele și formele concep- 
tuale ale milosteniei, Chevetogne 
- punîndu-se în locul ortodocși- 
lor, adoptînd ceremonialul lor, 
asumîndu-și fără ocolişuri con- 
diția lor religioasă și stilul lor — 
se definește ca un loc de înaltă și 
pură creștinătate“. 

Viziunea deschisă, luminată a 
lui Nicolae Steinhardt asupra în- 


| CENTENARN. STEINHARDT N. STEINHARDT 


văţăturii evanghelice ne-a dăruit 
cîteva interpretări memorabile. 
Creştinismul e plin de parado- 
xuri, care pot fi dezlegate numai 
cu puterea credinței nelimitate: 

„Simone Weil: Cel mai teribil 
paradox al libertăţii creștine este 
că a fi ales de Dumnezeu înseam- 
nă a fi părăsit de EL“. 

„Imposibilul. Aceasta ni se 
cere. Altminteri nu încape nici 
scăpare, nici ieșire, nici beatitu- 
dine. [...] Atit timp cît nu ieşim 
din posibil, din contabilitate, nu 
putem nici concepe, nici pretinde 
paradisul“. 

Ne aminteşte şi de pilda 
smochinului neroditor, căruia 
Miîntuitorul i-a cerut „imposibi- 
lul“ — cu toate că scuze și justifi- 
cări pot fi găsite prin însăși natu- 
ra lucrurilor. Dar aici sălășluieşte 
taina: creştinismul transcende 
această natură. 

„Sau parcă prietenia stă în a 
răspunde: te voi ajuta dacă pot. 
De-așa prietenie... Prieten se nu- 
mește omul care te ajută fără ca 
verbul să fie urmat de un com- 
plement adverbial circumstanțial 
de timp, de loc sau de mod. lar 
Domnului cît îi place să ne dea 
numele de prieteni ai Săi!“. 

După vorba Părintelui Cleopa 
(evocată de Steinhardt), creştinul 
adevărat are a se feri atît de ispi- 
tele din stinga (prin curăţie, prin 
evitarea păcatelor grosiere), dar 
şi de cele din dreapta, de zelul 
exagerat, de mîndria fariseică 
a autoindreptăţirii. Cheia e în- 
totdeauna dreapta socotință. 
Adevăratul spirit creştin nu e 
nici formalist sau contabil, ci 
nobil şi generos: 

„Hristos ca gentleman și ca- 
valer. La diavolul contabil nu în- 
cape nici țesătura cea mai mică, 
Hristos, dintr-o dată șterge un 
întreg registru de păcate. Hristos, 
boier, iartă totul. A şti să ierți, a 
ști să dăruieşti, a şti să uiţi. ȘI 





ROST 111-112 


93 


DECANTĂRI 


Hristos nu numai că iartă, dar 
şi uită. O dată iertat, nu mai eşti 
sluga păcatului și fiu de roabă; 
eşti liber şi prieten Domnului. 

Aceleaşi trăsături ale lui 
Hristos şi în alt loc: 

„Mai întîi stă la uşă şi bate; e 
discret. Apoi că are încredere în 
oameni, nu-i bănuitor. Și încrede- 
rea e prima calitate a boierului şi 
cavalerului, bănuiala fiind, dim- 
potrivă, trăsătura fundamentală 
a şmecherului. Gentlemanul e cel 
care — pînă la dirimanta probă 
contrară — are încredere în oricine 
și nici nu se grăbeşte, avid, să dea 
crezare defăimărilor strecurate 
pe seama unui prieten al său. La 
șmecheri şi la jigodii reacția nu- 
mărul unu e întotdeauna bănu- 
iala, iar neasemuita satisfacţie 
- putinţa de a ști că semenul lor e 
tot atît de întinat ca şi el. Mai de- 
parte Hristos iartă ușor și deplin. 
Șmecherul nu iartă niciodată, ori 
dacă se înduplecă (fără ca să ier- 
te), o face greu, în silă, cu ţirîita. 
Pe cînd Domnul: «Nici Eu nu te 
osîndesc. Mergi și nu mai păcă- 
tui». Nici eu nu te osîndesc...“. 

Creştinismul nu e nici o reli- 
gie a supunerii oarbe, necondiţi- 
onate, faţă de orice fel de autori- 
tate. El înseamnă în primul rînd 
mărturisire a Adevărului. Dar şi 
aici există un dacă: mărturisirea 
aceasta implică respingerea ho- 
tărită a lui Mamona, lepădarea 
de cel alături de care nici „măr- 
turisirea“ oricărui „adevăr“ nu 
mai poate avea vreo valoare: 
„Daţi deci Cezarului cele ce sînt 
ale Cezarului şi lui Dumnezeu 
cele ce sînt ale lui Dumnezeu. 
„Atunci însă cînd statul nu mai 
e Cezar, ci Mamona, cînd regele 
se preface în medicine-man şi pu- 
terea civilă în ideologie, cînd cere 
adeziunea sufletească, recunoaș- 
terea supremației sale spirituale, 
aservirea conştiinţei şi procedează 
la «spălarea creierului», cînd feri- 


cirea statală devine model unic şi 
obligatoriu, nu se mai aplică regu- 
la stabilită de Mintuitor, deoarece 
nu mai este îndeplinită una din 
condiţiile obligativității contrac- 
tului: identitatea părţilor (lui 
Cezar i s-a substituit Mamona). 
Miîntuitorul nu numai că n-a spus 
să dăm lui Dumnezeu ce este al 
lui Dumnezeu şi lui Mamona ce 
este al lui Mamona, ci dimpo- 





trivă, a stabilit că nu poți sluji şi 
lui Mamona, şi lui Dumnezeu. 
[...] Cu Mamona, nici o legătu- 
ră, oricît de mică - nici asupra 
punctelor comune. Lui Mamona 
numai blestemele din molitfele 
Sfîntului Vasile cel Mare. 

Diavolul: să încheiem un pact. 
-Nu. -Atunci hai să semnăm un 
document prin care să recunoaș- 
tem și tu și eu că doi plus doi fac 
patru. -Nu. -De ce? Nu admiţi că 
doi și cu doi fac patru? De ce n-ai 
subscrie un adevăr incontestabil? 
-Nu-mi pun semnătura alături de 
a ta nici pentru a recunoaște că 
există Dumnezeul". 

În dilema mântuirii, Sfintul 
Pavel consideră că omul nu se 
miîntuieşte din fapte, înţelegînd 
prin acestea faptele legii. Adică 
mâîntuirea nu este rezultatul 


unui contract de tip contabil, 
prin îndeplinirea mecanică a 
unor prescripţii, ci prin credin- 
ță. Dar cum? Depășind îngusti- 
mea acelui sola fide protestant, 
Steinhardt găseşte o formulă 
genială: 

„Credința adevărată (vie) şi 
faptele bune alcătuiesc ceea ce 
în fizica modernă, care a renun- 
țat la cauzalitate, se numește un 
cuplu invariabil“. Şi citim mai 
departe: „În rezumat: ne mîn- 
tuim, desigur, prin credință, nu 
prin fapte. (Dacă am crede că ne 
miîntuim prin fapte, am cugeta ca 
fariseii, am vedea în mîntuire un 
contract, un drept, un act magic, 
Dumnezeu fiind obligat să ne dea 
mîntuirea în schimbul faptelor 
bune.) Dar credința atrage ine- 
vitabil după sine şi faptele bune, 
ori măcar dorința ori încercarea 
de a le face și părerea de rău cînd 
dorința nu se împlineşte, cînd 
încercarea dă greș. Din credință 
și din fapte se naște o încîlceală 
și o încurcătură fără seamăn, pe 
care nimeni nu le poate pricepe şi 
dezlega. Una ştim: că peste toa- 
tă această încîlceală şi această 
încurcătură se lasă un nor lu- 
minos, se lasă nesfirșita milă a 
Domnului lisus. 

Asemenea cuvinte pot fi scri- 
se doar de cineva care a experiat 
el însuşi mila fără margini a lui 
Dumnezeu. Numai că orice în- 
cercare exterioară de a explica 
sau de a prezenta acest fapt com- 
portă un dublu risc: fie acela de a 
destrăma această taină, fie acela 
de a o întuneca, făcînd-o ininte- 
ligibilă şi obscură. 

De aceea, cel mai bine e ca mi- 
racolul acestei deveniri să rămînă 
ceea ce este: taina care răzbate 
din fiecare rînd al Jurnalului 
fericirii. O înţelege fiecare după 
puteri. Iar deplin, doar cei care, 
la rîndul lor, vor fi aflat ce este 
Fericirea. L 





94 


ROST 111-112 


ÎNTRE 


CAR AGIALE 


ȘI 


SIEINHARDI 


2012: „Anul Caragiale“ (la o sută de ani de la 
moarte: 22 iunie 1912), dar şi „Anul Steinhardt“ 

(la o sută de ani de la naștere: 29 iulie 1912). În acest 
context, i-am adresat cîteva întrebări d-lui lector 
univ. dr. George Ardeleanu, de la Universitatea 
Bucureşti, monograful lui N. Steinhardt şi cel mai 
meticulos dintre editorii săi. (R. C.) 


interviu realizat de 
(] RĂZVAN CODRESCU 





Sînteţi, domnule George Arde- 
leanu, cel mai avizat ana- 
list şi editor al operei lui N. 
Steinhardt, iar cartea dumnea- 
voastră, N. Steinhardt şi pa- 
radoxurile libertăţii, se poate 
spune că a revoluţionat studiile 
despre personalitatea și scrisul 
celui care a sfîrşit ca monah la 
Rohia. Vă provoc la o scurtă 
discuție despre N. Steinhardt 
la centenarul nașterii sale. Se 
vorbeşte peste tot despre 2012 
ca „Anul Caragiale“, dar de- 
loc - sau prea puţin - ca „Anul 
Steinhardt“. Cum receptaţi 
această „nedreptate“? 

Eu n-aș vorbi chiar de o nedrep- 
tate. Mi se pare, după intonaţie, 
că şi dumneavoastră aţi subin- 
ţeles ghilimelele. Să spunem că 
în cazul lui Caragiale avem de-a 


face cu un veac de posteritate 
„incandescentă“, nu lipsită de 
contradicții, pe cînd în cazul lui 
Steinhardt avem de-a face doar 
cu 23 de ani de posteritate, nici 
aceasta lipsită de controverse: 
pe de o parte, adulaţia necon- 
diţionată, mergînd pînă la pro- 
puneri de canonizare; pe de altă 
parte, contestaţia mai mult sau 
mai puţin urbană, cel mai ade- 
sea din raţiuni ideologice (de tip 
Vera Călin, Alexandru Sever, 
Norman Manea, Adrian Marino 
etc.). Există însă multe semne că 
şi posteritatea lui Steinhardt se 
construieşte din mers... Jurnalul 
fericirii, de pildă, este una dintre 
cele mai citite cărți de la noi de 
după 1991 (e suficient să con- 
sultăm top-urile de pe site-ul 
Editurii Polirom, unde se pu- 
blică Integrala Steinhardt, ca să 
ne convingem de acest lucru) şi 
totodată este o carte cu un des- 


| CENTENARN STEINHARDT N. STEINHARDT 





tin european şi nu numai, fiind 
tradusă pînă acum în franceză, 
italiană, ebraică, neogreacă, ma- 
ghiară, spaniolă şi portugheză. 
Aşa că eu sînt optimist: probabil 
în 2089 se va vorbi şi de „Anul 
Steinhardt“. Există multe im- 
ponderabile aici: cum va „curge“ 
istoria şi, mai ales, cine „ne“ va 
(re)scrie istoria... 


Dincolo de coincidenţa celor 
două centenare, în ce măsură vi 
se pare că se întîlnesc, în lumina 
actualităţii, două spirite aparent 
atit de diferite? Vă pun această 
întrebare şi pentru că îmi amin- 
tesc că în cartea dumneavoastră 
aveţi un incitant capitol tocmai 
despre eseul lui N. Steinhardt 
„Secretul Scrisorii pierdute“... 

Eseul despre care vorbiţi, publi- 
cat inițial în 1975 în revista Ethos 
de la Paris (există şi o versiune in 
nuce a textului, publicată cu 3 





ROST 111-112 


95 


DECANTĂRI 


30 de ani mai devreme), începe 
cu o amintire din copilărie a lui 
N. Steinhardt: la sfîrșitul repre- 
zentaţiilor de la Teatrul Naţional 
ale Scrisorii pierdute, atit el cît şi 
mama sa plingeau în hohote. Să 
incercăm să ne imaginăm o ase- 
menea scenă: un copil evreu și 
o tînără mamă evreică plingînd 
în hohote la sfîrşitul acestei co- 
medii! Ce stranie, ce excentrică 


lui etc.), alţii, precum Mircea 
Iorgulescu (în Marea trâncănea- 
lă) sau Lucian Pintilie (în filmul 
De ce trag clopotele, Mitică?) au 
construit discursuri subversive 
prin ideea identificării dintre 
„infernul“ lumii lui Caragiale şi 
infernul lumii comuniste etc. Iar 
după 1990 lupta iar începe... 

Un mesaj subversiv, dar de 
semn schimbat şi, într-un sens, 


STEINHARDT CONTRAPUNE 
MACHIAVELISMUL RELATIV AL LUMII 
LUI CARAGIALE MACHIAVELISMULUI 
ABSOLUT AL SOCIETĂŢILOR 
TOTALITARE, ÎN SPECIAL 
TOTALITARISMULUI COMUNISTI. 


imagine! - vom spune. Lucrurile 
se vor lămuri pe măsură ce vom 
citi textul şi vom fi dispuşi să lă- 
săm să ni se desprindă solzii ce ne 
acopereau ochii. Atunci excentri- 
citatea va deveni normalitate... Ei 
bine, cele două spirite se întîlnesc 
tocmai pe acest limb atit de îngust 
al normalității excentrice... 

Bun, în cazul lumii lui 
Caragiale, poporul român - in- 
firmînd previziunile din 1908 
ale lui Eugen Lovinescu - a avut 
mare grijă să-i conserve actuali- 
tatea. A făcut totul, ca să-l para- 
frazez pe geniul din Scornicești. 
O actualitate explorată ideologic 
şi estetic în fel şi chip (la fel s-a 
întâmplat, de altfel, şi în cazul 
lui Eminescu): tartorii realismu- 
lui socialist l-au convertit într- 
un fel de kamikaze în lupta lor 
împotriva „putredei burghezii“, 
exegeții anilor “70-'80 au încer- 
cat să-l scoată din paradigma 
realist-clasică şi să-l asocieze cu 
majoritatea curentelor moderne 
ale secolului XX (existenţialism, 
dadaism, literatura absurdu- 


şi mai tare, îl conţine şi tex- 
tul lui Steinhardt. Plecînd de 
la Antimoderne a lui Jacques 
Maritain, în care se disociază 
între un machiavelism absolut 
(în care totul este sufocat de 
politic, valorile tradiționale sînt 
răsturnate, iar cinismul se trans- 
formă în „metodă“ generală) şi 
un machiavelism relativ (în care 
se mai poate trăi, în care mai 
există „tuşe de îmblinzire“, în 
care nu s-a instalat încă iadul pe 
pămînt), Steinhardt contrapune 
machiavelismul relativ al lumii 
lui Caragiale machiavelismului 
absolut al societăților totalitare, 
în special totalitarismului comu- 
nist. Mulţi cititori au fost uimiţi 
de ideea lui Steinhardt conform 
căreia lumea lui Caragiale este 
o lume creştină, împăcarea din 
finalul Scrisorii pierdute este ex- 
presia împăcării creştine, iertarea 
lui Caţavencu de către Zoe este 
expresia iertării creştine ş.a.m.d. 
Ea nu este creştină în sine, bine- 
înțeles, ci este creştină în compa- 
rație cu. În comparaţie cu ceea ce 





george ardeleanu 


HUMANITAS 





s-a întîmplat la noi după 1945. 
În orice caz, „pupat toţi Piaţa 
Endependenţii“, cu tot ridicolul 
său, este infinit preferabil lui „ex- 
terminat toţi Piaţa Universităţii “. 
Caragiale şi Steinhardt se în- 
tilnesc mai ales în bătăliile lor 
împotriva marilor Utopii, care, 
promiţind raiul pe pămînt, ajung 
invariabil să transforme pămîn- 
tul într-un iad. Poate acesta este, 
fie şi latent, fie şi subconștient, 
sensul lacrimilor de la sfîrşitul re- 
prezentaţiilor Scrisorii pierdute... 


Caragiale şi Steinhardt: doi 
neromâni de sînge, dar două 
repere majore ale culturii româ- 
nești! Există oare și o dimensiu- 
ne ortodoxă a acestui „paradox“ 
binecuvîntat? 

În cazul lui Steinhardt, aş amin- 
ti în primul rînd o scenă din 
Jurnalul fericirii, datată 1960, care 
are loc în închisoarea de la Jilava. 
Un caraliu ţigan, plictisit nevoie 
mare, le pune deţinuţilor tot fe- 
lul de întrebări, care mai de care 
mai indiscrete. Îi vine inevitabil 





9%6 


ROST 111-112 


Ion Luca 


agiale 











rîndul și lui Steinhardt: „Pe mine 
mă întreabă dacă-s român. Sînt, 
îi răspund. Ce, mă, nu eşti jidan? 
Sîngele meu e evreiesc, îi dau un 
răspuns, dar de gîndit şi de sim- 
țit, gîndesc şi simt româneşte. Îşi 
dă seama că n-a nimerit-o şi tace“ 
Vurnalul fericirii, Mănăstirea 
Rohia - Editura Polirom, 2008, 
p. 298). Cred că o asemenea frază, 
rostită în asemenea circumstanţe, 
în fața unui asemenea interlocu- 
tor, rezumă în mod exemplar mi- 
racolul convertirii lui Steinhardt, 
convertire care pentru el înseam- 
nă o dublă îndrăgostire: de biserca 
creştină şi de neamul românesc. 
Așadar, o transsubstanţiere, o me- 
tanoia, prin care Steinhardt desfi- 
de (şi o face şi explicit în Jurnal...) 
celebra butadă a lui Nae Ionescu 
despre diferenţa dintre „a fi ro- 
mân“ şi „a fi bun român“, butadă 
prin care Nae Ionescu se dovedeş- 
te inexplicabil de „logic“. Ceea ce 
nu e posibil pe plan biologic, ge- 
netic e posibil pe plan mistic, ar- 
gumentează Steinhardt, raportin- 
du-se la textele scripturistice. 






Paradoxal, pe aceeaşi poziție cu 
Nae Ionescu ajunge şi Alexandru 
Sever în „Epistolă despre conver- 
tire“, publicată în nr. 9/1997 al 
revistei Apostrof, un text în care 
convertirea lui Steinhardt este 
luată în răspăr: „La urma urmei 
nu poţi fi de naţionalitate evreu 
şi de confesiune creştin-ortodox“. 
Steinhardt ne demonstrează (ne-a 
demonstrat prin întreaga sa exis- 
tență) că se poate, ba chiar cu 
asupra de măsură. În ceea ce-l 
priveşte pe „grecul“ Caragiale, 
„ultimul ocupant fanariot“ (cum 
îl numeşte un detractor celebru), 
el vine spre poporul românesc 
cu o iubire critică, responsabilă. 
Despre personajele sale, el îi spu- 
nea lui Ibrăileanu: „Îi urăsc, mă!“, 
iar lui Zarifopol: „Uite ce drăguți 
sînt!“. Contradicția aceasta este 
însăşi expresia iubirii critice, adi- 
că needulcorate, nemieroase. Cel 
mai bine a explicat acest „para- 
dox“ Pompiliu Constantinescu 
într-un text din 1938, printr-o 
paralelă Eminescu-Caragiale: 
„Poetul Scrisorilor e un geniu cri- 
tic la temperaturi înalte, satiricul 
Scrisorii pierdute e un geniu critic 
la rece“. În ceea ce priveşte rela- 
ţiile sale cu creştinismul, simpla 
răsfoire a unui volum antolgic 
precum Nimic fără Dumnezeu 
(Editura Anastasia, 1997) con- 
trazice mai degrabă decît infir- 
mă imaginea sa de ins „nedus 
pe la biserică“. Aş spune că atit 
Caragiale cit şi Steinhardt vin spre 
noi cu „neliniștile“ neamului lor, 
ceea ce le permite să recupereze 
în mod exemplar distanţele. Și 
aș mai spune, trăgînd puţin spu- 
za pe turta mea (de ardelean), că 
amâîndoi sînt îndrăgostiți mai ales 
de varianta central-europeană a 
românității... 


Prin dumneavoastră și prin 
alţii, lumea literară și-a făcut 
datoria față de moştenirea lui 


CENTENAR N. STEINHARDT 


N. Steinhardt. De ce credeţi 
că lumea teologică a întîrziat 
să şi-o facă în aceeași măsură? 
Dumneavoastră, care-l rapor- 
taţi adeseori pe N. Steinhardt 
la Dostoievski, nu vi se pare că 
modelul monahului de la Rohia 
nu-i suficient valorificat în dis- 
cursul nostru teologic sau în 
posibila „înnoire“ a limbajului 
bisericesc? 

Sînt de acord cu dumneavoastră. 
De altfel, în monografia publi- 
cată la Humanitas am spus şi eu 
acest lucru. Poate că lumea teolo- 
gică a întirziat să-şi facă datoria 
cu pricina din cauza inerţiei spe- 
cifice... Poate că este în dezacord 
cu marea flexibilitate (chiar dacă 
în făgaşele dogmei) a teologului 
Steinhardt, cu marea amplitu- 
dine culturală a predicatorului 
Steinhardt... Dacă deschidem 
volumul de predici Dăruind vei 
dobîndi. Cuvinte de credință, ne 
întimpină la fiecare pagină nu 
numai referinţe din literatura 
patristică (răsăriteană şi apusea- 
nă), ci şi referinţe din literatura 
beletristică, din semiotică, din 
cibernetică, din filosofie, din is- 
toria artei etc. Şi apoi cîţi dintre 
teologii noştri au curajul de a 
vorbi de „scandalul“ christic, de 
„nedreptatea“ lui Dumnezeu, de 
incertitudine ca făcînd parte din 
„stilul de lucru“ al Domnului, de 
„angoasa“ — în sens kierkegaar- 
dian - din viaţa creștinului? Cîţi 
au îndrăzneala să resemantizeze 
conceptul gidian de „act gratuit“ 
în definirea credinţei? Să nu-l ui- 
tăm apoi pe monahul Steinhardt 
care nici după recluziunea la 
Rohia nu întoarce spatele „tri- 
bului“ ori culturii laice. Poate 
că atîta libertate contrariază fi- 
gurile noastre teologale şi poate 
că acceptarea lui Steinhardt, atîta 
cîtă este, s-ar explica prin ceea 
ce eu numesc „prezumție de con- 
vertire“... i 





ROST 111-112 


97 





DECANTĂRI 


EDMUND BURKE 
ŞI CRITICA 
RATȚIONALISMULUI 
ABSTRACT 


AL REVOLUȚIEI 


FRANCEZE 


PARTEA INTII în monumentala sa Istorie a ideilor politice în timpurile 


moderne şi contemporane, Phillipe Nemo îl încadrează 
pe Edmund Burke în capitolul „Tradiţiei ordinii 
spontane în Anglia“, alături de B. Mandeville, A. Smith, 
A. Ferguson, D. Hume. Ideea principală care-i uneşte 
pe toţi, dincolo de diferenţele notabile dintre ei, este 


CRISTI PANTELIMON 
cristi.pantelimonerostonline.org 


CADRUL GENERAL 

AL PROBLEMEI 

Critica republicanismului abs- 
tract trebuia cu necesitate să trea- 
că prin critica libertăţii înțelese 
în maniera raționalistă a revolu- 
ţionarilor francezi. De la început 
sînt vizibile deosebirile față de 
definițiile republicanismului re- 





că societățile umane cunosc un tip de ordine care trece 
dincolo de voinţa oamenilor sau care, mai corect spus, 
nu depinde fundamental de voinţa lor. Opoziția lui 
Burke față de principiile revoluționare franceze fac ca, 
în ciuda orientării sale fundamental democratice şi 
liberale, el să fi furnizat argumente serioase autorilor 


de dreapta de genul lui de Bonald sau de Maistre. 
(Nemo, 2002: 365). Excesele revoluționare de la 1789 
l-au condus pe autorul irlandez în preajma unor scriitori 
providenţialişti precum cei amintiţi mai sus. Vom vedea 
însă că opera critică a lui Burke este extrem de nuanțată, 
de aici provenind și măreţia, şi originalitatea ei. 


voluționar de la 1789: „Ea nu este 
libertatea solitară, lipsită de orice 
legătură, individuală şi egoistă, 
ca şi cum fiecare om şi-ar stabili 
regulile întregului său compor- 
tament prin singură voinţa lui. 
Libertatea la care mă refer este 
libertatea socială. Ea este acea 
stare de lucruri în care liberta- 


tea este asigurată prin egalitatea 
reţinerii (equality of restraint)“ 
(Burke, 2000: 305) 

De altfel, Burke mai spune că 
libertatea pe care o admiră el este 
una „morală“ şi în conformitate 
cu anumite reguli, sau reglemen- 
tată (regulated). Aceste puţine 
observaţii sînt suficiente pentru 





98 


ROST 111-112 


a contura profilul unei libertăţi 
politice care nu se vrea o simplă 
manifestare a voinţei individua- 
le, ci a unei voințe colective sau 
sociale, care rezultă dintr-un 
anumit context social şi cultural, 
dintr-o anumită istorie aparte şi 
dintr-un set de circumstanţe par- 
ticulare care nu pot fi reproduse 
nicăieri altundeva. Aici este cheia 
de înţelegere a războiului cu raţi- 
onalismul abstract, universalist al 
Revoluţiei franceze, a cărei doc- 


trină politică se bazează, dimpo- 
trivă, pe ideea ruperii de tradiţie, 
de contextul istoric şi de circum- 
stanțele particulare, visînd o eli- 
berare a omului dincolo de orice 
limitare, de fapt, o eliberare mai 
degrabă abstractă, fără conţinut. 
În plus, așa cum reiese din pasajul 
de mai sus, libertatea presupune 
exact opusul ei, adică nu numai 






regula (libertatea regulată), dar 
chiar ideea de reținere, căci liber- 
tatea care rezultă din egalitatea 
reţinerii nu este altceva decit o li- 
bertate temperată, o libertate care 
îşi neagă aparent caracterul total, 
de lipsă a reţinerii tocmai pentru 
a se manifesta în plan moral cu 
mai multă măreție şi pentru a fi 
posibilă în plan social. Paradoxul 
libertăţii sociale, ne spune Burke, 
este că aceasta nu-i posibilă fără 
constrîngeri. Am amintit mai sus 


Edmund Burke (1729-1797) 





de circumstanțele particulare în 
care se manifestă viața politică şi 
libertatea politică. Termenul este 
de o importanță aparte în eco- 
nomia gîndirii lui Burke. „Cir- 
cumstanţele (care pentru unii nu 
înseamnă nimic) conferă, în re- 
alitate, fiecărui principiu politic 
culoarea sa distinctivă şi efectul 
său discriminator“, va spune el 


ENCICLOPEDIA CONSERVATOARE 


(Burke, 2000: 44), accentuînd că 
circumstanțele sînt infinite şi că 
omul politic care nu se ghidează 
(şi) după circumstanţe şi care 
are în vedere numai principiile 
universale, generale, poate să-şi 
ruineze pentru totdeauna ţara. 
Dusă la limită, această idee a cir- 
cumstanţierii principiilor politice 
poate să conducă la concluzia că 
anumite principii ce pot fi apli- 
cate undeva sînt de neaplicat în 
alte circumstanţe, ba chiar dău- 
nătoare. Chiar ideea republica- 
nă franceză, experimentată, din 
păcate, în condiţii de teroare în 
vremea lui Burke, este o dovadă 
că nici măcar la ea acasă Ideea 
politică republicană nu putea fi 
ruptă de circumstanţe (crime- 
le din Vandeea o dovedesc); cît 
despre aplicarea ei în alte spaţii 
culturale, lucrurile sînt cu atît 
mai complicate. 

La prima vedere, ideea cir- 
cumstanţierii politicii nu pare 
atît de importantă, mai ales as- 
tăzi, cînd gîndirea comună asu- 
pra fenomenului politic pledează 
mai degrabă pentru diminuarea 
importanţei circumstanțelor şi a 
derivatelor acestora, diferenţe- 
le. A circumstanţia înseamnă a 
diferenţia, iar cum astăzi meca- 
nismele preponderente sînt cele 
de integrare și globalizare, pare 
de la sine înțeles că diferențele 
pot fi neglijate sau măcar trecute 
într-un plan secundar. Cu toate 
acestea, lipsa circumstanţierilor 
actuale va determina o criză ma- 
joră, ale cărei rădăcini sînt, cre- 
dem, deja destul de bine articula- 
te, iar aceste rădăcini determină, 
nici mai mult, nici mai puţin 
decît celebra ciocnire a civiliza- 
țiilor a lui Samuel Huntington. 

Aceste circumstanţe sînt atît 
de importante, încît ignorarea 
lor în ultimii două sute de ani de 
către Occident a dus la o situa- 
ţie paradoxală, anume totala 3 





ROST 111-112 


99 


DECANTĂRI 


decontextualizare a iniţiativelor 
politice sau civilizaționale ale 
acestuia şi transformarea lui într- 
un soi de arhipelag izolat, aproape 
opus restului lumii. Impresia că 
Occidentul este o anticultură! toc- 
mai prin caracterul său abstract, 
nivelator este mai veche. Încă 


IN 


Etg ene Delacroix: „Libertatea conduc 


Rene Gusnon descria în primele 
decenii ale secolului XX Occiden- 
tul ca pe locul care, în virtutea 
ruperii sale de tradiţie, se trans- 
formă din ce în ce mai mult într-o 
lume spectrală, devitalizată, de- 
căzută (el va spune: „anormală 
şi deviată“ — Guenon, 2008: 47). 


ndpopo ul (1:50) 





Tema declinului Occidentului 
era la mare preţ. Astăzi asistăm 
la revenirea acestor idei, cel puţin 
în contextul recentei comparații 
care s-a făcut între lumea vestică 
şi Islam, după atacurile teroriste 
de la 11 septembrie. În parante- 
ză fie spus, comparaţia pe care 
o făcea Guenon era tot aceea cu 
lumea islamică, ce atunci îi apărea 
ca singura civilizaţie care mai are 
potenţial cultural, fiind aproape 
de propriile rădăcini tradiționa- 
le. Astăzi, raporturile Vestului 
cu restul lumii, filtrate prin ideea 
consistenţei religioase, morale şi 
culturale ale celor două entități, 
este din nou în plin proces de 
reconsiderare. Un autor contem- 
poran ca Roger Scruton va duce 
ideea lui Burke a decontextualiză- 
rii politicii vestice prin ignorarea 
circumstanțelor în proximitatea 
afirmației că „ciocnirea civiliza- 
ţiilor“, recent experimentată la 
nivel dramatic, nu este decît o 
consecinţă a stilului occidental 
de urmărire abstractă a unor așa- 
zise valori, printre care şi ideea 
centrală a Revoluţiei franceze, de 
libertate?. Această formă coruptă 
de dependenţă față de ideea de li- 
bertate se originează în ideile Re- 
voluţiei franceze. Din acest punct 
de vedere, între critica lui Burke şi 
cea a lui Scruton (ambii englezi) 
nu este decit o diferență de nuan- 
ță, fondul rămâînînd același. 
Prudența şi moderaţia sînt 
elementele definitorii prin care 
Burke judecă Revoluţia franceză?. 
Ele formează, împreună cu luarea 
în calcul a circumstanțelor şi cu 
clamarea libertății morale (regle- 
mentate), unul dintre cadrele fun- 
damentale de analiză ale conser- 
vatorismului. După cum lesne se 
poate observa, acesta este o sumă 
de elemente non-ideologice, de 
recomandări morale şi practice 
în care accentul cade pe realismul 
temperat şi pe ideea de reținere. 





100 


ROST 111-112 


Mai mult decît atît, aşa cum vom 
vedea, ideea de reţinere în acţiu- 
ne este dusă pînă la ultimele sale 
consecinţe, atunci cînd autorul 
de care discutăm afirmă pur și 
simplu că inovaţia, ca element 
de schimbare socială, trădează 
existența unor instincte egoiste. 
Ideologia republicană abstractă 
ocolește ideea de realitate (dacă 
nu chiar o aboleşte) în nume- 
le unui ideal care trebuie pus în 
practică cu orice risc. Aici se ori- 
ginează tot curentul utopian și 
totalitarist modern. Discuţia des- 
pre „originile totalitarismelor“ 
moderne fiind una foarte vastă şi 
foarte sensibilă, în care, în mani- 
eră destul de partizană, s-au ali- 
niat în timp două tabere, nu vom 
intra aici în amănunte legate de 
această problemă. Totuși, e util să 
amintim că, pe de o parte, exis- 
tă unii autori care consideră că 
totalitarismul secolului XX este 
tributar viziunii anti-iluministe 
şi deci antirevoluţionare, în care 
la loc de frunte s-ar situa autori 
ca Louis de Bonald sau Joseph de 
Maistre, în timp ce alţii consideră 
că, dimpotrivă, „reacționarii“ de 
felul celor doi, dar şi alții, mai pu- 
ţin radicali, din specia lui Burke 
spre exemplu, sînt cei care ar fi 
determinat o linie de gîndire care, 
dacă ar fi fost urmată, ar fi blocat 
apariția utopiilor periculoase de 
secol XX, de genul nazismului 
şi comunismului. Mai degrabă 
vinovate pentru aceste din urmă 
curente politice ar fi, dimpotri- 
vă, iluminismul şi iacobinismul 
totalitarist al revoluţiei din 1789. 
Un autor român contemporan 
care s-a ocupat îndeaproape de 
această chestiune e de părere că 
reacționarismul antirevoluţionar 
ar fi fost o centură de siguranță 
mai bună în faţa exceselor ideolo- 
gice ale moștenitorilor iluminis- 
mului“. De altfel, este interesant 
că Burke intuieşte la data la care 


scrie şi se teme de o „mare criză“ a 
Franţei, dar şi a Europei, şi poate 
chiar mai mult decît a Europei, 
cum spune el (Burke, 2000: 47). 
Spectacolul tragi-comic al Revo- 
luţiei franceze este de natură să-l 
îngrijoreze pe acest conservator 
care va face o impresionantă de- 
monstraţie de ce anume înseam- 
nă spiritul conservator în gîndi- 
rea politică: este prilejul unui atac 
important la adresa principiilor 
revoluționare franceze, un punct 
esenţial al gîndirii politice mo- 
derne, anume teoria legitimității 
regale. Cei care, la vremea respec- 
tivă, susțineau în Anglia Revo- 
luţia franceză afirmau că regele 
Angliei este singurul rege legitim 
din lume, deoarece este singurul 
care își datorează coroana alegerii 
poporului său. Teoria legitimită- 
ţii magistraturii regale prin ale- 
gere populară sau, cum am spu- 


| EnciciontDIA CONSERVATOARE iNLei(e)59)'4:]9) 7. ere)NkI:i:0'/.v o J.v:s: 


tru comportament neadecvat 
(misconduct); 

3. dreptul de a institui propria 
noastră formă de guvernămînt 
(Burke, 2000: 53). 

Aceste idei democratice par, 
din perspectiva momentului ac- 
tual, normale, iar din perspectiva 
epocii lui Burke, foarte „înainta- 
te“. Însă vom vedea că, departe 
de a nega de plano ideea alegerii 
populare, Burke construieşte o 
teorie care salvează şi ideea de- 
mocratică, dar şi ideea transcen- 
denţei actului alegerii regale. O 
teorie superioară, din punctul 
nostru de vedere, care îmbină 
armonios ambele perspective, 
fără a fi în vreun fel dogmatică. 
Burke începe prin a fi de acord cu 
ideea alegerii „populare“ a regelui 
(termenul „popular“ trebuie luat 
cu precauţiile de rigoare, nefiind 
vorba despre o alegere în sensul 


VOTUL, ÎN SISTEMUL POLITIC AL LUI 
BURKE, NU ARE VALOARE SUPREMĂ, 
DEOARECE IMPORTANȚA LUI ESTE 
DEPĂŞITĂ DE IDEILE DE OBLIGAȚIE, 
DATORIE, ANGAJAMENT, ÎNCREDERE. 
ACESTEA SÎNT VALORI SUPERIOARE, IAR 
IERARHIA SOCIALĂ PRETINDE CA ELE SĂ 
FIE SITUATE DEASUPRA VOTULUI, DECI A 
OPINIEI POPULARE, CHIAR DACĂ ACEASTA 
E, ÎN DIFERITE PROPORŢII, MAJORITARĂ. 


ne astăzi, democratică, este unul 
dintre punctele de răscruce în 
teoria politică modernă. Concis, 
cei care susțin legitimitatea regală 
ca urmare a alegerii democratice 
afirmă o succesiune de trei prin- 
cipii — drepturi, pe care Burke le 
rezumă în felul următor: 

1. dreptul de a ne alege pro- 
priii noştri conducători”; 

2. dreptul de a-i destitui pen- 


actual, de vot al întregului popor 
matur). În trecutul european, 
spune el, toţi cei care au înteme- 
iat dinastii au fost aleşi de către 
cei care i-au chemat să conducă. 
Prin urmare, toate regatele Eu- 
ropei au fost în trecut elective, 
chiar dacă libertatea alegerii nu 
era generalizată. O astfel de idee 
a electivităţii regatelor este destul 
de întemeiată, spune Burke. 3 





ROST 111-112 


101 


DECANTĂRI 


Numai că astăzi regii nu domnesc 
în virtutea unei alegeri populare 
sau în virtutea alegerii în general, 
ci ca urmare a unei reguli fixe de 
succesiune și în conformitate cu 
legile țării. Aşadar, o instituţie, 


Alfred Loudet: 
„Robespierre, Danton 
and Marat“ (1882) 


chiar dacă la origini este cvasi- 
democratică, cu precauţiile de ri- 
goare, se legitimează apoi nu prin 
opinia mulțimii şi nici ca urmare 
a consimțămâîntului popular, ci ca 
urmare a unei logici proprii, ce 
transcende principiile democra- 


tice înțelese ca raportare perma- 
nentă la opiniile, gusturile şi dis- 
poziţiile populare de moment. In- 
stituția monarhică poate fi oricît 
de democratică la început. După 
momentul de început, ea devine 


însă o regulă în sine, nu neapărat 
nedemocratică, dar avînd o rela- 
tivă independenţă față de contex- 
tul democratic schimbător. Altfel, 
stabilitatea regatului ar fi pusă sub 
semnul întrebării, iar guvernarea 
ar fi imposibilă. Mai mult decît 


atît, regele însuși trebuie să se 
supună rigorilor acestei magis- 
traturi, fiind, într-un fel, primul 
„supus“ al regulilor instituite 
prin intermediul magistraturii. 
El însuși este obligat să respecte 
toate acele cutume ce rezultă din 
calitatea de rege şi el este primul 
care se pune într-o postură nefe- 
ricită dacă se abate de la ele. Cu 
atît mai puţin este cazul ca regula 
să fie pusă la îndoială de către re- 
prezentanţii păturilor populare. 
Raportul dintre voinţa populară 
şi instituția regală este net în fa- 
voarea acesteia din urmă. Burke 
afirmă explicit că nici măcar ma- 
joritatea nu are vreun drept de a 
acționa după voia ei „în nici una 
dintre problemele legate de da- 
torie, încredere, angajament sau 
obligație“. Aceasta deoarece „vo- 
turile majorităţii unui popor nu 
pot să schimbe nici esenţa morală 





şi nici fizică a lucrurilor“ (Burke, 
2000: 308). Votul, în sistemul po- 
litic al lui Burke, nu are valoare 
supremă, deoarece importanța lui 
este depăşită de ideile de obligaţie, 
datorie, angajament, încredere. 
Acestea sînt valori superioare, iar 





102 


ROST 111-112 


ierarhia socială pretinde ca ele să 
fie situate deasupra votului, deci 
a opiniei populare, chiar dacă 
aceasta este majoritară. Aparent 
stranie, această idee este confor- 
mă cu schema de ansamblu a gîn- 
dirii lui Burke, care are o rădăcină 
solidă în ideea morală. Aşa cum 
sistemul său, după cum am văzut, 
se bazează pe ideea de moderație 
şi libertate virtuoasă sau regle- 
mentată, în cazul raportului din- 
tre opinia publică și valorile mo- 
rale mai sus menţionate, balanța 
înclină de asemenea în favoarea 
acestor valori de sorginte morală. 
Dincolo de ierarhia acestor valori, 
există şi o explicaţie sau o întărire 
strict instrumentală şi pragmatică 
a acestor idei: Burke e de părere 
că „poporul nu trebuie învățat să 
gîndească că angajamentele către 
cei care îl conduc trebuie luate în 
deridere; căci altfel el îi va învăţa 
pe cei care conduc să ia în derîdere 
angajamentele lor față de popor. 
În acest gen de joc, poporul poate 
fi sigur că, în cele din urmă, el va 
fi cel care va pierde“ (Burke, 2000: 
308-309). Ideea de mai sus este cu 
atît mai importantă cu cît, cu aju- 
torul ei, vedem cum teoria „nede- 
mocratică“ a lui Burke devine, în 
cele din urmă, foarte democrati- 
că, în sensul de profitabilă pentru 
cei conduşi. Un joc între popor şi 
elită în care poporul este învăţat 
să nu respecte angajamentele față 
de elită va duce automat la aceeași 
dezangajare a elitei față de popor. 
Iar rezultatul va fi întotdeauna în 
defavoarea poporului. Lingușşirea 
poporului este, în cele din urmă, 
ne sugerează Burke, cel mai sigur 
instrument de „păcălire“ a lui. 
Iar poporul nu are, pentru a se 
apăra de acest gen de dezavantaj 
în faţa elitei, decit soluția mora- 
lă: ridicarea standardelor morale 
şi respectul pentru elită impune 
respect din partea acesteia. Ideea 
dezangajării elitei faţă de popor, 


dar şi a poporului față de elită, 
ideea dezangajării reciproce a ce- 
lor două părți ale populaţiei este 
descrisă coerent de un alt teoreti- 
cian ce reprezintă curentul reac- 
ţionar în gîndirea politică, Julius 
Evola. Căutînd unde s-ar putea 
afla rădăcinile crizei moderne în 
raporturile dintre elită şi popor, 
dintre centru şi provincii, Evola 
schiţează un posibil răspuns în 
dubla desprindere a elitei de masă, 
dar şi a masei de elită. Totul este 
plasat în contextul decăderii spi- 
ritului Evului Mediu, caracterizat 
printr-o „ecumenă“ de natură spi- 
rituală, de un tip aparte, în care 
elementele tradiţional-religioase 
susțineau ierarhiile fireşti ale lu- 
mii, iar raporturile dintre centrele 
politice nu erau raporturi de pu- 
tere în sens actual, ci raporturi de 
subordonare superioară şi de con- 
ducere superioară: „Atunci cînd, 


| EnciciontDIA CONSERVATOARE INLei(e)50)'4:]9)7.ere)NkI:i:0'/.v o J.v:s: 


subordonate luate fiecare în parte, 
atunci se naşte tendința centrali- 
zatoare, absolutismul politic care 
încearcă să ţină totul sub control 
prin intermediul unei unități vi- 
olente, politice și statale, ba chiar 
suprapolitice şi spirituale“. (Evola, 
2005: 254) Elementele de bază ce 
susțineau edificiul politic al Evu- 
lui Mediu (de fapt, „edificiul poli- 
tic“ este o formulare prea îngustă, 
ce nu reflectă adevărata natură a 
raporturilor politico-spirituale 
ale acelei vremi) erau dignitas, ce 
aparținea elementului dominant, 
conducător, central, şi fides, ce 
trebuia să aparțină elementului 
dominat sau supus în mod firesc. 
Raporturile sînt de complementa- 
ritate. Dar, o dată pierdute aceste 
virtuţi morale, lumea modernă 
nu-și mai poate regăsi unitatea 
firească şi ierarhia şi începe să 
construiască forme nefireşti, ab- 


CAVALERISMUL ESTE UN ELEMENT 
ESENŢIAL DE SPIRITUALIZARE A FORŢEI 
OARBE DIN CADRUL ACȚIUNII POLITICE 
ŞI SOCIALE ŞI DISPARIŢIA LUI A COSTAT 
ŞI VA COSTA FOARTE SCUMP EUROPA. 

AM PUTEA SPUNE CĂ DISPARIŢIA 
ACESTUI PRINCIPIU COINCIDE, ÎN 
MARE, CU INSTRUMENTALIZAREA 
CRUDĂ A POLITICII... ŞI CĂ REMEDIUL LA 
MACHIAVELISMUL INERENT ORICĂREI 
FORME POLITICE MODERNE ESTE 
RENAŞTEREA SPIRITULUI CAVALERESC 
MEDIEVAL, DEOPOTRIVĂ EROIC ŞI CREŞTIN. 


pe de o parte, decade acea dignitas 
care poate trona peste elementul 
multiplu, temporal și contingent; 
atunci cînd, pe de altă parte, se 
pierde capacitatea unei fides, a 
unei recunoştințe mai mult decît 
materiale din partea elementelor 


solutiste, raporturi de putere în 
sensul actual, inclusiv de genul 
republicilor moderne, a acelor 
Comune născute în zorii moder- 
nităţii şi pe care același Evola le 
consideră elemente subversive ale 
ordinii ecumenice medievale. Ș 





ROST 111-112 


103 


DECANTĂRI 


EGALITARISMUL FRANCEZ 1 SE PARE 

LUI BURKE UN EGALITARISM AL 
IMORALITĂȚII ŞI IRELIGIOZITĂȚII. DE 
FAPT, AMBELE ASPECTE VORBESC DESPRE 
ACELAŞI FENOMEN AL PIERDERII BUSOLEI 
MORALE. FRANŢA REVOLUŢIONARĂ 

ESTE O FRANŢĂ IMORALĂ. REVOLUȚIA 

ŞI RĂNILE ACESTEIA NU SÎNT DECÎT 
RĂSPLATA PENTRU ACEASTĂ DEVIERE 
MORALĂ DE CARE A DAT DOVADĂ FRANȚA. 


Nu putem intra aici în detalii le- 
gate de ideile politice „reacționa- 
re“ ale lui Evola; am vrut numai 
să arătăm unitatea de direcţie, 
parţială, cu ideile conservatoare 
ale lui Burke. 

Ca să revenim la ideile lui 
Burke, putem spune că afirmarea 
clară a nonlegitimităţii votului 
majoritar este cheia de boltă a ata- 
cului la adresa republicanismului 
popular. Regula de guvernare, o 
dată instituită, trebuie să se ridice 
deasupra opiniei populare, pentru 
a permite dezvăluirea părții vir- 
tuoase din popor. În viziunea lui 
Burke, nu contează atit forma de 
guvernare sau modul cum a fost 
aceasta instituită, cît mai ales fap- 
tul ca ea să fie stabilă, nu aflată 
la dispoziţia opiniei populare. 
În caz contrar, cînd poporul ştie 
că are dreptul să schimbe forma 
de guvernare (sau regula jocului, 
cum am spune astăzi în teoria po- 
litică), el nu-şi va cultiva virtuțile 
şi, în cele din urmă, va fi cel care 
va pierde în faţa unei elite care, la 
rîndul ei, va „păcăli“ jocul. Calea 
unui dublu machiavelism este 
deschisă. Căci machiavelismul 
nu este numai al elitei. El poate să 
aparțină tot atît de bine şi masei. 
Iar vremurile moderne sînt cu 
adevărat vremuri în care masa 
este cel puţin la fel de machiave- 
lică pe cît este şi elita. Destinul 


democraţiei populare totale este 
destinul dublului machiavelism: 
dinspre elită spre masă, dar şi din- 
spre masă spre elită. Fenomenul 
acesta explică de ce, în unele state 
extrem de democratice (ca spirit), 
cum ar fi Statele Unite, elita po- 
tenţială a spaţiului politic refuză 
să mai acceadă la putere. Refuzul 
se datorează tocmai impresiei 
stranii că omul politic este cel 
manipulat de masă, prin sugestiile 
fine pe care aceasta le impune ce- 
lui care se doreşte a fi conducător 
(Levy, 2007: 243). O stranie mani- 
pulare reciprocă începe atunci, iar 
masa, prin forța enormă a numă- 
rului, prin inerția şi rezistența sa 
tăcute, determină un fenomen de 
inhibare a puterii reale de condu- 
cere a omului politic. 

Anticipînd disprețul lui Evo- 
la pentru lumea modernă, care 
purcede, convenţional, o dată cu 
Revoluţia franceză, şi înalta apre- 
ciere a Evului Mediu, Burke ridi- 
că osanale spiritului cavaleresc al 
acestuia. În contextul în care po- 
vestește înfrigurat suferințele re- 
ginei Franţei, pe care o văzuse în 
tinereţea acesteia, moment în care 
i se păruse cu adevărat răpitoare, 
autorul se lasă cuprins de senti- 
mente sfişietoare, căci nu ştiuse că 
adorabila Maria Antoaneta urma 
să treacă prin grozăviile prin care 
trecea în prezent. Pasajul, ce de- 


notă o fineţe remarcabilă, este un 
imn închinat valorilor cavalereşti 
şi o palmă dată pe obrazul Seco- 
lului Luminilor, văzut ca unul 
întunecat de meschinărie şi cal- 
cul€. Pentru Burke, sentimentul 
cavaleresc a făcut profilul aparte 
al Europei în faţa tuturor celorlal- 
te forme de guvernare, de aiurea, 
cum ar fi de exemplu cele asiatice. 
Principiul cavaleresc are în sine 
un caracter de moderație, căci el 
a făcut din raporturile de forță ra- 
porturi de prietenie sau amiciţie 
în același timp; el a îmblînzit dis- 
tanța socială dintre ranguri, fără 
să amestece totuşi clasele, deci 
fără a crea dezordine socială; în 
concluzie, cavalerismul este un 
element esențial de spiritualizare 
a forței oarbe din cadrul acţiunii 
politice şi sociale şi dispariţia lui 
a costat şi va costa foarte scump 
Europa. Am putea spune că dis- 
pariţia acestui principiu coincide, 
în mare, cu instrumentalizarea 
crudă a politicii, aşa cum a cu- 
noscut-o Europa începînd de la 
ideile deschizătoare de drumuri 
ale lui Machiavelli şi că remediul 
la machiavelismul inerent orică- 
rei forme politice moderne este 
renașterea spiritului cavaleresc 
medieval. Politica modernă, cea 
creionată de ideile revoluționare 
de la 1789, luptă deschis împotriva 
cavalerismului, pe care-l acuză în 
principal de ipocrizie, de obscu- 
rantism, aşa cum tot de obscu- 
rantism sînt acuzate şi alte „pre- 
judecăţi“ ale omului medieval sau 
tradițional, cum ar fi sentimentele 
religioase sau cele familiale şi, în 
general, tot ceea ce depăşeşte ca- 
drul individualismului. În locul 
sentimentelor religioase sînt aşe- 
zate senzațiile individuale. În lo- 
cul credinţei în transcendent - o 
morală imanentistă, de sorginte 
utilitaristă. În fine, devotamentul 
față de ierarhia socială tradițio- 
nală este suprimat, iar în locul 





104 


ROST 111-112 


său e pusă pretenţia egalitaristă, 
încordată, gata să denunțe orice 
formă de respect drept o idolatrie 
rătăcită. Politica Luminilor este 
o politică a smulgerii iluziilor, a 
demachiajului, a brutalităţii lumi- 
nii oarbe, care arde totul. Desa- 
cralizarea lumii, de care vorbeşte 
în alt context Max Weber, începe 
cu această experienţă totalizantă, 
demascatoare, ce omoară orice 
sentiment fin în numele elimi- 
nării prejudecăţilor”. Diatriba lui 
Burke atinge chintesența ideologi- 
ei iluministe: „Potrivit noii ordini 
a lucrurilor, un rege este numai un 
om, ca toţi ceilalți, iar o regină, o 
simplă femeie; cît priveşte feme- 
ia, ea nu este decît un animal, şi 
încă unul dintre cele mai puţin 
evoluate. Omagiile ce se cer a fi 
oferite în general persoanelor de 
sexe diferite, indiferent de obiec- 
tul preţuirii, trebuie să fie privite 
ca o idilă desuetă și ca o nebunie. 






Regicidul, paricidul și sacrilegiul 
ajung să fie socotite doar nişte în- 
chipuiri ale superstiții, menite să 
distrugă jurisprudenţa, prin aceea 
că îi distrug simplitatea. Uciderea 
unui rege sau a unei regine, a unui 
episcop sau a unui tată nu sînt 
decît simple omucideri (...). Potri- 
vit viziunii acestei filosofii barba- 
re (...) legile trebuie să se sprijine 
exclusiv pe teroarea pe care o in- 
spiră şi pe importanţa şi atenţia 
pe care fiecare individ le-o acordă 
în virtutea unei rațiuni personale 
sau în virtutea intereselor sale pri- 
vate“ (Burke, 2000: 119). 
Răspunzînd celui de-al doi- 
lea „drept“ al poporului, anume 
acela de „destituire“ a regelui 
în caz de comportament nea- 
decvat, Burke construiește un 
tablou complet asupra a ceea ce 
un Carl Schmitt ar numi stare 
de excepție, stare în care legea nu 
mai domnește şi în care situația 


Auguste de Pinelli: „Rouget de Lisle compunînd Marseillaise“ (1875) 





ENCICLOPEDIA CONSERVATOARE 


guvernămîntului este atît de jal- 
nică încît nici o lege pozitivă nu 
o poate prevedea şi deci anticipa. 
În mod normal, regele nu poate fi 
detronat, dar dacă totuși în sînul 
poporului şi al elitei se naşte ide- 
ea rezistenţei față de actele total 
impardonabile ale regelui, numai 
circumstanţele de moment și in- 
spiraţia celor care acționează vor 
determina sensul acțiunii, dar cei 
ce-şi asumă noul tip de acțiune 
trebuie să dea dovadă de maximă 
înțelepciune8. În orice caz, „jus- 
tificată sau nu, o revoluţie va fi, 
într-adevăr, ultima soluţie la care 
va recurge atît cel care judecă, cît 
şi cel care se lasă condus de sim- 
țiri“ (Burke, 2000: 69). 

Cel de-al treilea drept funda- 
mental, anume acela de a institui 
propria formă de guvernămînt, 
este unul care „ne umple de dez- 
gust şi groază“, va spune autorul 
(Burke, 2000: 70). Respingerea atît 
de abruptă nu lasă loc la prea mul- 
te comentarii. Grija cea mai mare 
a poporului englez a fost aceea 
nu de a institui o nouă formă de 
guvernare, ci de a păstra ceea ce 
a fost moştenit de la înaintași şi 
de a nu altoi pe trunchiul plantei 
moştenite un soi străin de natura 
plantei originare. Tabloul Angliei 
tradiţionaliste, cumpătate şi de- 
votate memoriei înaintaşilor este 
contrapus tabloului unei Franţe 
destabilizate moral, care a rătăcit 
calea şi care pare a fi descoperit 
(prea) recent libertatea. O Franță 
care, după opinia lui Burke, a „pă- 
cătuit“ în două feluri: prin „des- 
frînarea cumplită a moravurilor“ 
şi prin „ireligiozitatea insolentă a 
opiniilor şi practicilor“ (Burke, 
2000: 77). Aceste „beteşuguri 
morale“, care erau pînă în acel 
moment apanajul claselor de sus, 
s-au „democratizat“ total şi au 
trecut bariera dinspre elită spre 
popor. Acesta este, spune Burke, 
unul dintre noile principiiale 3 





ROST 111-112 


105 


DECANTĂRI 


egalităţii. Egalitarismul francez i 
se pare celui care apărase pînă în 
acest punct libertatea morală, așa 
cum am văzut, un egalitarism al 
imoralităţii şi ireligiozităţii. De 
fapt, ambele aspecte vorbesc des- 
pre acelaşi fenomen al pierderii 
busolei morale. Franţa revoluţio- 
nară este o Franță imorală. Revo- 
luţia şi rănile acesteia nu sînt decît 
răsplata pentru această deviere 
morală de care a dat dovadă Fran- 
ţa. Una dintre cauzele dezastrului 
Franţei este componența Stării a 
Treia, formată în principal din 
oameni umili, deprinşi să vadă 
numai interesele lor egoiste și 
nu interesele înalte ale statului, 


1 Termenul, cu adevărat foarte dur, 
apare la autori contemporani occi- 
dentali, printre care unul dintre cei 
mai importanţi, din punctul nostru 
de vedere, este Serge Latouche: „Ce- 
lelalte mari civilizaţii ale istoriei sînt 
mai degrabă ansambluri complexe 
de culturi juxtapuse, articulate, chiar 
potrivite în sînul aceluiaşi imperiu. 
Occidentul este singura civilizaţie 
anti-cultură.“ (Latouche, 2000: 94). 
Dar acesta nu este singurul. Nu alt- 
fel gîndeşte, în fond, Roger Scruton, 
atunci cînd scrie, cu amărăciune su- 
perioară, o carte intitulată Cultura 
modernă pe înțelesul oamenilor inte- 
ligenţi, în care nu face altceva decit 
să apere ideea că o adevărată cultură 
nu poate exista fără elementul sacru, 
iar din această perspectivă, desigur, 
cultura modernă occidentală este 
tot ce poate fi mai puţin cultural. În 
paranteză fie spus, Scruton este în 
paginile acestei cărți un apărător al 
ideilor lui Burke despre prejudecată 
(v. Scruton, 2011: 20-21). 

2 „Globalization does not mean 
merely the expansion of communi- 
[et= i ifelapătele la) [ei 9% [ale ie: [e [= celVlale| 
the globe. It means the transfer of 
Efeleii: | PRC=feleTaTelan] [ef ee] ul (et: 1P%- Tafe BI [Vl 
[o [et] ele )V1=I ee [el ot | Mele E: Ia p4- vile laE 
by which | mean organizations that 
are located in no particular soverei- 
[e [2 [Vldte i[eaii[e Ta = Tate Me [eXY7=Tdaf=fe Me )YAaTe) 
particular territorial law. The growth 
of such organizations is, in my view, a 
IC=Te [cetate] [3 ey'a el cele [VTei atol ite IV Te [e [să 


oameni mult prea pragmatici și 
prea mici pentru a nu fi tentaţi 
ca, din noua lor poziţie, să folo- 
sească statul pentru a-şi întări 
poziţiile personale şi nu pentru a 
întări statul. Pe scurt, în loc de o 
aristocrație în sens larg, o adună- 
tură de plebei cocoțaţi în fruntea 
puterii nu putea să ducă decit la 
rezultate dezastruoase. La rîndul 
ei, această pătură de mici „măs- 
cărici“ provinciali, cum îi nu- 
meşte Burke, dintre care unii nu 
ştiu să scrie şi să citească, dublată 
de adunătura micilor negustori 
pragmatici şi obtuzi, a fost domi- 
nată şi condusă de intrigile avo- 
caţilor. În fine, pe lîngă membrii 


tion to freedom. Whether in the form 
of multinational corporations, inter- 
national courts, or transnational le- 
gislatures, these organizations pose 
anew kind ofthreatto the only form 
of sovereignty that has brought las- 
ting (albeit local) peace to our planet. 
And when terrorism too becomes 
globalized, the threat is amplified 
a hundred-fold“ (The West and the 
Rest. On terrorism and globalization. 
http://old.nationalreview.com/com- 
ment/comment-scruton092302.asp). 
Problema raporturilor terorismului 
islamist cu lumea globalizată este 
interpretată în cheie morală, poli- 
tică şi religioasă. lar din punctul de 
vedere al discuţiei noastre, problema 
politică este evident esenţială, fără 
să fie singura care contează. Astfel, 
Scruton este de părere că unul dintre 
motivele pentru care raporturile din- 
tre Vest şi restul lumii sînt tensionate 
este transferul de legitimitate politi- 
că pe care Vestul l-a operat în ultimii 
ani spre reţele sau organizaţii politice 
decontextualizate. 

3 Conceptele respective sînt de inspi- 
raţie antică. Cei mai mulți comenta- 
told Melolak-i [e [-Te- Met: 9 Va ue i i=1 1 el [el-I del 
sînt sursele ultime ale acestor con- 
cepte-virtuţi de natură politică. 

+ „Argumentul pe care-l voi dezvol- 
ta în paginile de față este următorul: 
ceea ce Maistre şi Bonald au avut de 
spus despre limitele rațiunii umane 
şi erorile Revoluţiei ne-ar putea aju- 
ta să înțelegem, mutatis mutandis, 


Facultăţii de Drept s-au remarcat 
şi cei ai Facultăţii de Medicină. 
Este locul în care Burke începe 
o interesantă analiză sociologi- 
că asupra raporturilor de putere 
din cadrul profesiilor franceze 
în epoca premergătoare Revolu- 
ţiei. La rîndul lor, reprezentanții 
clerului erau şi ei preponderent 
din zona simplilor preoți de ţară. 
Astfel de oameni însă nu au nici 
cea mai vagă idee despre ce în- 
seamnă un stat. Și tocmai ei au 
fost convocați pentru a participa 
la modelarea noului stat... 

Din păcate, nici nobilimea 
nu era într-o stare mai bună din 
punct de vedere moral. Foarte 


cîteva dintre limitele raționalismu- 
lui care se află la baza liberalismu- 
lui contemporan. Nu intenţionez să 
propun aici o doctrină alternativă, ci 
doar să supun liberalismul modern 
unei critici benefice şi necesare, por- 
nind de la preocuparea pentru viito- 
rul său şi din dorinţa de a evita ero- 
rile trecutului. În acelaşi timp, afirm 
că filosofii Contra-revoluţiei au avut 
ceva important de spus în privinţa 
limitelor oricărei forme de radicalism 
revoluţionar, bazate pe credinţa ab- 
solută în puterea omului de a reclădi 
sau transforma societatea pornind 
de la zero, pe baza unui plan perfect 
rațional. Aceasta revine la a spune că 
unele dintre tezele gîndirii contra- 
revoluționare ne-ar putea ajuta să 
înţelegem cum au fost cu putinţă 
gulagurile şi lagărele secolului nos- 
tru, construite tocmai în lumina unor 
idealuri pretins umanitare, ce au sfîr- 
şit în mizerie, teroare şi deznădejde“ 
(Crăiuţu, 1998: 73). Ideea de mai sus 
apare deja la o autoare ca Hannah 
Arendt, care, prin formaţie şi origine, 
era desigur foarte sensibilă la temă 
(Châtelet etc., 2002: 183). 

5 În articolul 3 al celebrei Declaration 
des droits de l'hommeetdu citoyen de 
la 1789 se menţionează explicit: „Le 
principe de toute souverainete resi- 
de essentiellement dans la Nation“ 
(Châtelet etc., 2002: 181). 

6 „(...) cît de departe eram de a-mi 
imagina că voi apuca ziua în care voi 
vedea asemenea nenorociri abătîn- 








106 


ROST 111-112 


mulți nobili s-au dezis de propria 
lor condiţie de clasă şi au pactizat 
cu cei care doreau să se înfrup- 
te din bogăţiile acestei clase. Un 
atare comportament cu aspect de 
trădare a făcut ca totul să decadă. 
Ideea de demnitate a fost sacrifi- 
cată, spune Burke, chiar de către 
reprezentanții nobilimii. Dignitas 
a decăzut, exact ca în scenariul lui 
Evola. Nimic nu mai putea fi pus 
stavilă în fața dezastrului, decît 
eventuala supunere a claselor de 
jos. Dar şi acestea, aşa cum am 
văzut, erau atinse de boala parve- 
nitismului şi ticăloşiei, de incom- 
petenţă şi debusolare morală. HI 
(Va urma) 


du-se asupra ei, într-o naţiune alcătu- 
ită din bărbaţi galanţi, din oameni de 
onoare şi din cavaleri (...). Dar vremea 
cavaleriei s-a stins. l-a urmat cea a 
mînuitorilor de sofisme, a economiş- 
Li] [oJ a j: Kel=i [e 1 ate [eTe | (et: vi et: [el Y] [ei [el pie [et 
ria Europei a pierit pentru totdeauna. 
Şi nici că o să mai putem vedea vre- 
odată acea generoasă loialitate față 
de rang şi față de sex, acea supunere 
inaliate Ic: Pa Tele: We [TantaE: Biate ISTalVlalelaT=1 =) 
acea subordonare a inimii, care, chiar 
şi în servitute, a putut să menţină viu 
spiritul unei libertăţi înălțătoare. Sînt 
pentru totdeauna duse graţia fireas- 
că a vieţii, apărarea generoasă şi din 
inimă a naţiunilor, ceea ce hrăneşte 
simţirea bărbătească şi dragostea de 
acţiune eroică! Dusă este acea sen- 
Ei oi] [se ieătelV] pu AY vez Me [o E Tate [ee [Te 19 ip 
acea castitate a onoarei pentru care 
orice pată ardea ca o rană, care in- 
spira curaj şi care ştia să strunească 
cruzimea, care înnobila tot ceea ce 
atingea şi sub a cărei domnie viciul 
însuşi îşi pierdea o parte din putere, 
[o (Tek: [= Tel= lau c=E [e E Bi NYAV[e E [aie UTA 
Elo T=E: pă (IV CP 1010 5 AR E:3R 

7 În lucrarea sa clasică asupra gîndirii 
europene din secolul al XVIII-lea, Paul 
Hazard caracterizează astfel Raţiu- 
nea, zeița acelor vremuri: „Rațiunea îşi 
este suficientă sieşi: cine o posedă şi 
o exersează fără prejudecăţi nu se în- 
şală niciodată - neque decipitur ratio, 
neque decipit unquam; ea urmează în 
mod infailibil calea adevărului. Ea nu 
are nevoie nici de autoritate, căreia îi 






Repere biliografice 

Burke, Edmund (2000), Reflecţii asupra 
Revoluţiei din Franța, Bucureşti, Nemira. 
Capra, Fritjof (1982), The Tao of Phy- 
sics, Third ed., London, Flamingo. 
Capra, Fritjof (2004), Momentul ade- 
vărului, Bucureşti, Editura Tehnică. 
Châtelet, F., O. Duhamel, E. Pisier 
(2002), Dictionnaire des oeuvres poli- 
tiques, Paris, Quadrige-PUF. 

Crăiuţu, Aurelian (1998), Elogiul libertă- 
ţii. Studii de filosofie politică, laşi, Polirom. 
Evola, Julius (2005), Revoltă împotriva 
lumii moderne, Bucureşti, Antet. 
Guenon, Ren€ (2008), Criza lumii mo- 
derne, Bucureşti, Humanitas. 
Hazard, Paul (1981), Gîndirea euro- 
peană în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 
Univers. 

Huntington, Samuel, P. (f. a.), Cioc- 
nirea civilizațiilor şi refacerea ordinii 
mondiale, Bucureşti, Antet. 


este pe deplin contrară şi care nu s-a 
[o [oăYI=Te [= i Mo [Teri ate cuie: Fa] let: N=I cot: 4-7 
[al [elice [8 ie: Te [uitai [ei Ce [3 Tai [ei Pal [ei ie [E 
moderni“ (Hazard, 1981: 34, 35). 

SE util de comparat descrierea lui Carl 
Schmitt a stării de excepţie cu starea 
descrisă de Burke a situaţiilor-limită. 
Asemănările sînt izbitoare. La primul 
autor, starea de excepţie este folosită 
cu scopul precis de a întemeia con- 
ceptul de suveranitate, cumva în răs- 
păr cu teoria liberală, care nu admite 
ideea de stare de excepţie. Cităm din 
primul autor: „Cazul excepţional, ne- 
circumscris în ordinea legală existen- 
tă, poate fi cel mai bine caracterizat 
ca fiind un caz de extremă necesitate, 
un pericol pentru existenţa statului 
sau drept ceva asemănător, dar el nu 
poate fi circumscris efectiv. În primul 
Idiale IE: Tel=călet: 40 F- [el [ei VE: 1: Wrelce le) [=E 
ma subiectului suveranităţii, adică 
problema suveranităţii în general. 
Detaliile precise ale apariţiei sale nu 
pot fi anticipate şi nimeni nu va putea 
descrie ce se va întîmpla într-un caz 
de extremă urgenţă şi cum poate fi 
acesta eliminat“ (Schmitt, 1996: 20- 
21). Pornind de la cazul concret al 
Revoluţiei franceze, în fond o stare 
[o [N -PiCel=Tei vi [10 CRY: E Tali [ele MelV 
vintele lui Carl Schmitt: „Detronarea 
unui rege — sau aşa cum susţin adepţii 
doctorului Price, «destituirea» — va fi 
întotdeauna, aşa cum a fost mereu, 
o problemă de stat excepţională, 
situată, în întregime, în afara legii; 
precum toate afacerile de stat, ea va 


ENCICLOPEDIA CONSERVATOARE 


Iliescu, Adrian-Paul, Emanuel- 
Mihail Socaciu [coord.] (1999), Fun- 
damentele gîndirii politice moderne, 
laşi, Polirom. 

Latouche, Serge (2000), La planete 
uniforme, Paris, Climats. 

Levy, Bernard-Henri (2007), Ameri- 
can Vertigo, Bucureşti, Nemira & Co. 
Nemo, Phillipe (2002), Histoire des 
idees politiques aux Temps modernes 
et contemporains, Paris, PUF. 

Platon (1989), Omul politic, în Opere, 
vol. VI, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi 
Enciclopedică. 

Platon (1986), Republica, în Opere, 
vol. V; Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi 
Enciclopedică. 

Schmitt, Carl (1996), Teologia politică, 
Bucureşti, Editura Universal Dalsi. 
Scruton, Roger (2011), Cultura mo- 
dernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, 
Bucureşti, Humanitas. 


Li Nant: jo [efe [c let: eX olt le) [Tant Me [eXeil celVlaat 
stanţe, de mijloace şi de consecinţe 
felcelek:1e]] [Se [Cel ăViaf: Me [e [c=feiuV[eloe 
zitive (...). Pragul teoretic care demar- 
chează momentul în care supunerea 
trebuie să se sfîrşească şi momentul 
în care trebuie să înceapă rezistența 
este neclar, obscur şi nu este deloc 
[VE-Co ate [Xe [= a) să (= 14 Cp 01010 st: ete) 
Din punctul de vedere al lui Schmitt, 
cel care determină limitele stării de 
excepţie este cel care se bucură de 
suveranitate, fiind acel element care 
este în acelaşi timp în afara stării de 
legalitate, dar şi înăuntrul ei. În cazul 
concret descris de Burke, nu poporul 
a decis limitele stării de excepţie, 
aşa cum s-a pretins, ci „oligarhia“ 
jutetee ice] [e] pă WYZe fete 1] [e 1 B=CeteTaTe Isle 
tilor, cei care au preluat puterea şi 
au îndreptat cursul legal în direcţia 
revoluţiei. Burke este primul care a 
EX=Ei 42 Ve [Eue [a 2 Ne la ce Mele ai ce) [Vl elVE 
terii şi motivaţia adesea ideologică a 
deţinătorilor acesteia. În textele celor 
doi autori clasici poate fi decelată o 
stare de excepţie paradigmatică, 
un mister al crizelor politice care se 
[ant Ta ieCiute N aucece [E IVTat: Bee: Ce [Eu Ta)! 
față de starea de drept, dar care nu 
are niciodată determinate limitele şi 
tendinţele de evoluţie ulterioare. Po- 
litica este domeniul prin excelenţă al 
indeterminatului, în care suveranita- 
tea (nouă) se manifestă plenar tocmai 
în momentele în care este pusă sub 
semnul întrebării vechea formă de 
suveranitate. 








ROST 111-112 


107 





DECANTĂRI 


VOCAŢIA 
RELIGIOASĂ 
A FEMEII 


Se impută uneori creștinismului un anume misoginism, uitîndu-se 
că, prin Maica Domnului, „Noua Evă“, creştinismul a reabilitat 
femeia şi a aşezat-o mai presus de orice făptură creată. Teologul 
rus din exil Paul Evdokimov a scris o carte referenţială cu titlul 
Femeia şi mîntuirea lumii (apărută şi în românește, la Editura 
Christiana, în 1995 şi 2004). Spre o adîncire a punctui de vedere 
creştin asupra statutului și valorii femininului, am selectat mai 

jos cîteva fragmente dintr-o altă scriere, mai sintetică, a aceluiași 
ilustru autor rus: „Femeia şi Cuvîntul: vocaţia religioasă a femeii“ 
(traducere din limba franceză: Ioana Milutinovici). (R. C.) 





108 ROST 111-112 





(| PAUL EVDOKIMOV 





Biblia o prezintă pe femeie ca 
„loc“ consacrat al întilnirii dintre 
Dumnezeu şi om. Dacă masculi- 
nul participă la Întrupare numai 
prin tăcere, în persoana dreptu- 
lui Iosif, femeia este, dimpotrivă, 
cea care rostește Fie! din partea 
tuturor („lată roaba Domnului! 
Fie mie după cuvîntul tău!“). 
Acelui Fie! creator al Tatălui („Şi 
a zis Dumnezeu: Să fie lumină...“ 
etc.) îi răspunde smeritul Fie! al 
„roabei Domnului“. Hristos nu 
putea să ia carne și sînge de om 


dacă Umanitatea însăși, prin Fe- 
cioara Maria, nu 1 le-ar fi oferit de 
bunăvoie în dar, ca pură ofrandă. 
Fecioara este punctul de întîlnire 
între cei doi Fie!; chip al Bisericii, 
ea întruchipează principiul ecle- 
zial al protecţiei materne; orantă 
(rugătoare), ea este însăşi rugăciu- 
nea Bisericii, marea mijlocitoare. 

Femeia are felul său propriu 
de a fi, capacitatea firească de a-și 
împleti ființa în relaţia persona- 
lă cu Dumnezeu şi cu ceilalți. În 
ciuda alterărilor istorice, cărora 
şi femeia le cade victimă, ea păs- 
trează în adîncul fiinţei ei taina 


firii şi harismelor proprii, pe care 
Sfîntul Pavel o desemnează prin 
„văl“. Din păcate, Marea Desfri- 
nată a Babilonului (Apocalipsa 17, 
5) profanează şi degradează femi- 
nitatea, abătînd-o de la firea ei: ea 
sfişie vălul, se dezbracă, renunță la 
taina feminină, la acel Fie! adresat 
eternei ei actualități maternale. 
Cuvîntul Sfîntului Petru 
( Petru 3, 4: „Podoaba voastră 
să nu fie cea din afară: împleti- 
rea părului, podoabele de aur și 
îmbrăcarea hainelor scumpe, ci 
să fie omul cel tainic al inimii, 
întru nestricăcioasa podoabă 3 





ROST 111-112 


109 





DECANTĂRI 





RAPORTUL FIINŢIAL MAMĂ-COPIL FACE 
CA FEMEIA, EVA, „IZVOR DE VIAŢĂ“, 

SĂ VEGHEZE ASUPRA ORICĂREI FIINŢE, 
SĂ PROTEJEZE VIAŢA ŞI LUMEA. 


a duhului...) este adresat orică- 
rei femei şi el conţine o întreagă 
Evanghelie a femininului referi- 
toare la maternitatea spirituală. 
Acest text defineşte cu precizie 
harisma fundamentală a femeii: 
nașterea în inima ei a omului 
lăuntric (homo cordis abscon- 
ditus). Bărbatul este în cea mai 
mare măsură tentat să nu se in- 
tereseze decît de propriu-i scop; 
instinctul matern al femeii, însă, 
ca şi la nunta din Cana Galileii 
(loan 2, 1-10), descoperă imediat 
setea de spiritual şi găseşte izvo- 
rul euharistic pentru a o potoli. 
Raportul ființial mamă-copil face 
ca femeia, Eva, „izvor de viaţă“, să 
vegheze asupra oricărei fiinţe, să 
protejeze viața şi lumea. Harisma 
maternității sale interiorizate şi 
universale o îndreaptă pe fiecare 
femeie spre cel înfometat şi spre 
cel nevoiaş, vădind admirabil 
esenţa femininului: fecioară sau 
soție, orice femeie este mater în 
aeternum (mamă veşnică), me- 
nită să „clocească“ tot ce-i iese 
în cale, descoperind chiar şi în 


fiinţa cea mai virilă un copil slab 
şi fără apărare. 

Dacă am defini dragostea 
masculină, „a iubi“ înseamnă „a 
avea nevoie“; pentru femeie, însă, 
„a iubi“ înseamnă „a satisface 
nevoia“, a-i ieşi în întimpinare 
şi a-i răspunde. lisus, văzînd-o 
pe mama Sa, iar în apropierea 
ei pe ucenicul pe care-l iubea, 
i-a spus: „Femeie, iată fiul tău!“ 
- cuvînt fundamental, care face 
din Fecioara Maria chip al Bise- 
ricii-Mamă, iar din orice femeie 
o potenţială existență eclezială. 

Sufletul feminin este mai 
apropiat de izvoare, de origini, 
de geneză. Biblia ridică femeia la 
rangul de organ al receptivității 
duhovniceşti a naturii umane. 
De altfel, promisiunea mîntuirii 
a fost făcută în mod direct feme- 
ii: ea este cea care primeşte Buna 
Vestire, ea este cea căreia Cel În- 
viat i Se arată mai întîi; femeia 
„înveşmîntată în soare“ este cea 
care simbolizează, în Apocalipsă, 
Biserica triumfătoare; de ase- 
menea, imaginea miresei sau a 


logodnicei este cea pe care Dum- 
nezeu o alege pentru a exprima 
dragostea Sa pentru om şi carac- 
terul de „nuntă“ al comuniunii cu 
acesta. Şi, lucrul cel mai impor- 
tant, Întruparea se înfăptuieşte în 
firea feminină a Fecioarei: ea este 
cea care Îi dă Cuvântului carnea 
şi sîngele ei. Paternității absolu- 
te, caracteristice ființei divine, îi 
răspunde în mod direct materni- 
tatea feminină, ca specific religios 
al naturii umane. 

Hirotonia, episcopatul şi preo- 
ţia întruchipează funcția masculi- 
nă a mărturisirii: episcopul atestă 
validitatea mîntuitoare a Tainelor 
şi posedă puterea de a le celebra. 
El are harisma de a veghea asupra 
integrităţii şi curăţiei tezaurului 
credinţei şi apără puterea pastora- 
lă. Slujirea femeii aparţine preoţi- 
ei împărăteşti feminine, nefiind o 
funcție atribuită, ci un dat al firii 
sale. Slujirea ierarhică (preoţia) 
nu se numără printre harisme- 
le ei, pentru că ea ar trebui să-şi 
trădeze propria fire — maternă, 
interiorizată, contemplativă. În 
orice caz, vocaţia ei, personaliza- 
tă suprem în Fecioara Maria, nu 
este una inferioară, ci una pur şi 
simplu diferită. Istoria Martei şi 
a Mariei dovedeşte că Evanghelia 
ridică femeia pe acea culme spiri- 
tuală a accesibilităţii nediscursive 
la „singurul lucru de folos“ 

Femeia are o înțelegere intu- 
itivă. Prin profunzimea valori- 
lor Duhului, ea este înzestrată 
în mod natural cu sensibilitatea 
religioasă. Afirmația că „sufletul 
este în mod natural creștin“ (ani- 
ma naturaliter christiana) este 
valabilă în primul rînd pentru 
femeie. Cîtă vreme rămîne pe li- 
nia firii ce i-a fost hărăzită, femeia 
propovăduieşte Cuvîntul dincolo 
de cuvinte, prin întreaga sa alcă- 
tuire ființială, născîndu-L tainic 
din adîncul firii ei şi dăruindu-L 
lumii însetate de plinătate. 





110 


ROST 111-112 








dzva Răzvan 
ÎN CĂUTAREA Codrescu 
LEGIUNII PIERDUTE În căutarea | 
Legiunii pierdute 
(ediţia a II-a) 





Reeducarea 

de la Aiud. 
Peisaj lăuntric. 
Memorii 

și versuri 

din închisoare 


m DEMOSTENE E N Demostene 
y / 3 îi O Andronescu 
P, -] -— [| 


1] 


ERA hi 
ES pă LĂUNTRIC 


hisoare 


Memorii şi versuri din încl 











Preot Marcel Petrişor Marcel 
Gheorghe PARIU petrișor 
Calciu | DOAMNE! Cumplite 
Fiţi jertfelnici! încercări, 

De la cuvintele Doamne! 
către tineri Anii de 

la mărturiile mucenicie 
testamentare ai temniţelor 
comuniste 


| le 
| „ide mucenicieaitemnițelor comunist 





O colecţie pentru 
dreapta pomenire 

a martirilor români 

ai Crucii care 

au suferit şi au murit 
în temniţele comuniste 


Constantin |. Stan 


Constantin 
I. Stan 
Crucea 
reeducării. 

O istorie a 
reeducărilor 
în temnițele 
comuniste 
din România 
(1948-1964) 


Dumitru 
Bacu 

Piteşti — centru 
de reeducare 
studenţească 
(ediția a IV-a) 





ULTIMELE APARIŢII TE AŞTEAPTĂ ÎN LIBRĂRII ŞI LA PANGARE 





DECANTĂRI 


O VIZITĂ REGALĂ 


ROMÂNEASCĂ 
LA SANKT PETERSBURG (1914) 


VADIM GUZUN 


vadimguzunOgmail.com 








Articolele din presa imperia- 
lă monitorizate de misiunea 
diplomatică a României la Sankt 
Petersburg, care fac obiectul sin- 
tezei de față, au ca temă vizita în 
Rusia a Familiei Regale române 
moștenitoare din luna martie 
1914. Protagoniştii principali ai 
evenimentului (ce a avut loc cu 
puţin timp înainte de declanşa- 
rea marelui conflict european) 
sînt prințul moştenitor Ferdi- 
nand, soţia sa Maria, viitori su- 
verani ai României, precum și 
prinţul Carol, viitorul rege Carol 
al II-lea. Comentariile imperia- 
le interesează din perspectiva 
protocolului diplomatic, dar şi a 
modului în care a fost perceput 
evenimentul de formatorii de 
opinie publică din capitala rusă. 
Evident, cheia analizelor în cau- 
ză plasează suficient de clar mo- 
mentul vizitei înalților oaspeţi 
din România în contextul jocu- 
lui geo-politic dintre Antantă 
şi Puterile Centrale. Interesul 
Imperiului Rus pentru consoli- 
darea poziţiei la Marea Neagră și 
obţinerea liberului acces la Ma- 
rea Mediterană plasează vizita 
în logica acţiunilor politico-di- 
plomatice ce urmăreau, în fapt, 
îndepărtarea statelor din Balcani 
de Germania şi Austro-Ungaria. 
Textele apărute în Reci, Novoe 
vremia, Peterburgskaia Gazeta, 
Peterburgski Kurier şi Vecernea- 


ia Vremia au fost înaintate mi- 
nistrului Afacerilor Străine prin 
comunicarea Legaţiei României 
la Sankt Petersburg nr. 319 din 29 
martie 19141. 

Aservite interesului unei co- 
operări militare bilaterale, spre 
deosebire de epoca sovietică, 
publicaţiile țariste au exprimat 
o atitudine pozitivă faţă de Ro- 
mânia. Acestea surprind aspecte 
concrete referitoare la primirea 
deosebit de cordială de care a 
beneficiat Familia Regală româ- 
nă în capitala Imperiului Rus și 
permit cititorului să deducă dacă 
aceasta a fost rezultatul unui suc- 
ces al diplomaţiei de la București 
sau al eșecului diplomaţiei aus- 
tro-ungare. Deşi apropierea ro- 
mâno-rusă era prezentată drept 
o consecinţă a consolidării profi- 
lului regional al României, esența 
mesianică şi „eliberatoare“ a po- 
liticii ruse apare în prim-plan. 
Evocarea calităţii Regelui Carol 
1 de feldmareșal al armatei im- 
periale sau a pieselor de teatru 
despre prigonirile la care au fost 
supuşi românii transilvăneni 
urmau să demonstreze opiniei 
publice importanţa „trainicei 
uniri“ româno-ruse. 


RECI DIN 15 MARTIE 1914: 
ISTORICUL UNEI VIZITEI 
REGALE ÎN RUSIA 

La 15 martie, la 3 ore după-amia- 
ză, sosesc la Țarskoe Selo Princi- 
pele Moștenitor Ferdinand cu so- 
ţia sa Principesa Maria și fiul lor 
Principele Carol. În ziua sosirii la 


Ţarskoe Selo va avea loc un dineu 
de paradă. La 16 martie oaspeții 
români vin la Petersburg, unde 
vor asista seara la un spectacol 
de paradă la Teatrul Mariinski. 
Alteţele lor Regale vor şedea la 


SĂ 


ea 
& 
|| 
ic 





Ţarskoe Selo 7-8 zile. După sfirși- 
tul părții oficiale a vizitei, Înalţii 
Oaspeți vor şedea 2-3 zile la Pe- 
tersburg, la care ocaziune se va 
da un dineu în onoarea lor la Mi- 
nistrul României, D-l Diamandi. 

Precum mi se comunică, ches- 
tiunea despre călătoria în Rusia 
a reprezentanților Curţii Regale 
Române a fost decisă pentru pri- 
ma dată încă la 1912, pe timpul 
deplasării în Bucureşti a Misiu- 
nii Militare Ruse cu Marele Duce 
Nikolai Nikolaevici, care adusese 
bastonul de Feldmareșal Regelui 
Carol I. Atunci se presupunea că 
numai Principele Ferdinand va 
pleca în Rusia și scopul vizitei era 





112 


ROST 111-112 


Regele Ferdinand 


de a mulțumi pentru numirea Re- 
gelui Carol la gradul Feldmareșal 
al armatei ruse. Însă evenimente- 
le politice în Balcani au împiedi- 
cat această călătorie. 

În anul trecut, cînd sub influ- 
ența deciziunii Conferinţei de la 
Petersburg referitoare la diferen- 
dul bulgaro-român, Guvernul 
român a început să se apropie de 
Tripla Înţelegere, s-a ridicat din 
nou chestiunea despre voiajul 
reprezentanților Curţii Regale în 
Rusia. Tratativele la Bucureşti, la 
care luară parte Ministrul Rusiei 
Șeteko și cel francez Blondel, s-au 
sfîrşit prin deciziunea despre vo- 
iajul Principilor Ferdinand și Ca- 





rol în Crimeea. Însă izbucnirea 
celui de al doilea război balcanic, 
la care România a participat ac- 
tiv, și complicațiunile produse de 
realizarea Conferinţei de pace de 
la București au împiedicat din 
nou această călătorie. 
Tratativele despre vizita înal- 
ților oaspeți în Rusia s-au reînoit 
pentru a treia oară în luna ia- 
nuarie, la Petersburg, pe timpul 
aflării generalului Harjin şi a 
Misiunii Militare Române aici cu 
ocaziunea inaugurării monumen- 
tului Marelui Duce Nicolai Nico- 
laevici. Între timp, după aceea, 
sosi la Petersburg noul Ministru, 
D-l C. Diamandi, care a adus 


| Dosaneieisrona ISTORIEI 


tratativele despre voiajul Familiei 
Moștenitoare române în Rusia la 
un rezultat favorabil. 

Vizita Familiei Moștenitoare 
române în Rusia şi a tînărului 
Principe Carol produce multe 
zvonuri în presa Triplei Alianțe, 
mai cu seamă în Austro-Unga- 
ria. În organele coducătoare ale 
presei austriece au apărut în ulti- 
mele zile un şir întreg de articole 
în care se zice că vizita Înalților 
Oaspeți în Rusia şi evenimentul 
ce se așteaptă vor contribui încă 
mai mult la apropierea dintre Ru- 
sia și România şi înseamnă ieșirea 
României de sub influenţa Triplei 
Alianțe. Gazetele vieneze zic că 
faptul acesta este rezultatul gre- 
șelilor diplomației austro-ungare. 





Sosirea oaspeţilor români la 
Ţarskoe Selo ne face să aruncăm 
o privire asupra relațiunilor Ro- 
mâniei cu Rusia. De cînd aceas- 
tă țară ortodoxă, de o credință 
cu noi, a fost liberată de sub 
jugul musulman prin geniul lui 
Suvorov şi Kutuzov, relaţiunile 
româno-ruse au fost expuse la 
diferite fluctuaţiuni. Istorici din 
Occident cred că unirea Princi- 
patelor Moldovei şi Valahiei nu 
corespunde cu scopurile politicii 
ruse și a devenit posibilă numai 
după victoria Puterilor coalizate 
în contra Rusiei în războiul din 
Crimeea. Însă aceasta nu este așa. 
Politica rusă încă de pe timpul lui 
Petru cel Mare şi campaniei sale 
nenorocite la Prut a urmărit în 
Apropiatul Orient un scop dublu: 
1) liberarea popoarelor ortodoxe 
de sub stăpînirea musulmană şi 
2) unirea popoarelor înrudite cu 
noi prin duh, sînge şi credință 
în state separate în granițele lor 
etnografice. Marele creator ŞI 





ROST 111-112 


113 


DECANTĂRI 


al Imperiului Rus presupunea 
cu drept că aceste state liberate 
de Rusia, cu o credință şi de un 
sînge cu dînsa, vor fi niște aliaţi 
naturali ai Rusiei și că vor spri- 
jini politica ei. În timp de două 
secole Rusia a împlinit deja mult 
din programa trasată de Împăra- 
tul Petru I, cu toate că programa 
aceasta a suferit mult prin trata- 
tele de la Viena, Berlin, Paris şi 
încă în anul trecut la Conferința 
de la Londra. 

Rolul României în rîndul sta- 
telor balcanice a fost totdeauna 
deosebit. Legături dinastice o 
leagă cu Germania, pe cînd poli- 
tica ei naţională cere o apropie- 
re cu Rusia. Regele Carol a știut 
totdeauna să se descurce în po- 
zițiunea aceasta grea și a pus în 
minutele decisive istorice intere- 
sele naţionale mai sus decît cele 
dinastice. La 1877 el a luat parte 
la războiul liberator împreună cu 
armata rusă. Cînd a fost înaintat 
pentru aceasta cu 2 ani în urmă la 
gradul de Feldmareșal al armatei 
ruse şi Marele Duce Nikolai Mi- 
hailovici i-a înmânat bastonul de 
Feldmareșal, regele Carol a în- 
țeles că interesele naţiei sale cer 
din nou apropierea cu Rusia și, 
găsind dorinţele oamenilor celor 
mai însemnați ai poporului său, 
el a mers pe calea unei uniri mai 
trainice cu Rusia. 

Evoluţiunea opiniunei publice 
române s-a efectuat încet. Au tre- 
cut zeci de ani și nici gemetele ro- 
mânilor din Transilvania strînşi 
în cleștii ungurești, nici exorta- 
țiunile oamenilor de stat români 
care înțelegeau importanţa orto- 
doxismului în istoria românilor, 
n-au găsit un ecou în acuitatea in- 
teligentă română. Numai ultimul 
război balcanic şi rezultatele lui 
au dat un impuls la Bucureşti spre 
schimbarea frontului român de la 
Est la Vest. Ce considerațiuni au 
condus la acest rezultat se poate 


cel s 
y "pie Regele Ferdin 


vedea ușor din interviul dat de 
un ministru român din cabinetul 
actual deputatului ungar Ștefan 
Iarmi din Partidul Independen- 
ților, care a vizitat nu demult Bu- 
cureştii şi a publicat acest interviu 
în gazeta „Ui-Hirek. 

Ministrul român a declarat di- 
rect deputatului ungar că pînă la 
războiul Ligei Balcanice în contra 
turcilor România adera la Tripla 
Alianță şi era chiar legată prin o 
convențiune militară cu Austria, 
care se reînoia în fiecare an. Însă 
după încheierea Tratatului de 
la Bucureşti convenția aceasta 
a devenit dubioasă. Diploma- 
ţia vieneză care publică acum o 


lalRomâniei 





Carte Roșie, pentru a arăta cum 
a susținut pe România, nu va pu- 
tea convinge societatea română și 
s-o facă să creadă la nişte simpatii 
austriece pentru România, iar nu 
pentru Bulgaria. După insucce- 
sul diplomației vieneze Împăra- 
tul Wilhelm, cu ajutorul căruia 
s-a şi încheiat Convenţiunea de 
Pace la București, şi-a dat toată 
silința pentru a trage pe Româ- 
nia iar de partea Triplei Alianțe. 
Numai după cererea Împăratu- 
lui Vilhelm, Ministru-Prezident 
ungar, Contele Tissa a început 
tratative cu românii din Transil- 
vania spre satisfacerea cererilor 
culturale-naţionale, tratativele 





114 


ROST 111-112 


acestea s-au sfîrşit fără succes. 
România însă se simte destul de 


matură pentru a purta acum 0 
politică de interese naţionale, dar 
nu de sentimente dinastice. Ro- 
mânia nu poate să adereze acum 
la Tripla Alianţă fiindcă trebuie 
să aleagă între șansele de victorie 
ale armatei ruse şi celei austro- 
ungare. Fiindcă în România toți 
sînt convinși că armata austro- 
ungară este mai rea decit cea rusă 
şi că în cazul unei ciocniri a aces- 
tor armate un sfîrşit nenorocit 
pentru Austro-Ungaria ar conta 
prea multe jertfe României și să se 
rezeme pe Tripla Înţelegere, care 
în urma unui război victorios ar 
da României mult mai mult decît 
Tripla Alianță. 

Aceste comentarii ale Minis- 
trului român indică numai prin- 
cipiile apropierii ruso-române 
și n-avem nimic de adăogat la 
dînsele. Însă telegramele din Bu- 
cureşti ne mai zic că afară de con- 
sideraţiunile politicii externe mai 
sînt încă considerațiuni culturale 
naționale, care minează la Bu- 
curești propaganda despre ideea 
reîntoarcerii României la Tripla 
Alianță. Istoricul şi deputatul ro- 
mân Neculai Iorga a făcut o inter- 
pelaţie nu de mult la Bucureşti, în 
parlament, pe ce bază autoritățile 
ungurești au oprit intrarea cărți- 
lor şi gazetelor române în Austro- 
Ungaria și chiar drumul ticant în 
Germania. Președintele Camerei 
a dat imediat consimtămîntul 
său la dezbaterea interpelațiunii 
lui Iorga, contrar cu regulamen- 
tul Camerei, declarînd că numai 
sentimentul său național ofensat 
îl face să facă o excepțiune pentru 
interesele cu aceasta. 

În toate teatrele României se 
joacă acum „Notarul satului“, 
scrisă de transilvăneanul Octavian 
Goga, în care sînt arătate în culori 
vii prigonirile la care sînt supuși 
românii transilvăneni de arbitra- 


riul unguresc. Această piesă, care 
produce în fiecare seară manifesta- 
ții patriotice, cheamă la un ajutor 
de dat imediat celor 3,5 milioane, 
care gem sub un jug străin pe cea- 
laltă parte de Carpați. 

O apropiere între România şi 
Rusia indică clar creșterea rolului 
României în afacerile europene. 
Se dă cel mai bun răspuns la ame- 
nințările în contra Rusiei, cu care 
s-au ocupat în timp de aproape o 
lună presa germană şi austriacă. 


PETERBURGSKAIA GAZETA 
DIN 15 MARTIE 1914: 
AMICIŢIA RUSIEI 

CU ROMÂNIA 

Astăzi sînt la Petersburg Înalții 
Oaspeți din România. Principele 
Moștenitor Ferdinand cu Augusta 
Soție Principesa Maria şi Augus- 
tul Lor Fiu Principele Carol. 

Vizita în Rusia a viitorului 
rege al României are o mare im- 
portanță politică. Dintr-o parte 
ea certifică relațiunile sincere de 
amiciție şi din alte ea sileşte a gîn- 
di că legăturile de prietenie între 
Rusia şi România vor deveni de 
acum înainte încă mai cordiale. 

Amiciţia ruso-română are is- 
toria sa, legată de fapte glorioase. 

România împreună Rusia a 
purtat la anii 1877-1878 război în 
contra Turciei pentru liberarea 
bulgarilor şi, în genere, a tuturor 
creștinilor din Balcani de sub ju- 
gul musulman. 

În amintirea frăţiei de arme 
regele Carol 1 are rangul de Feld- 
mareșal al armatei ruse. EL a pri- 
mit acest grad în ziua serbării de 
35 ani a începutului războiului 
liberator. 

Inamicii Rusiei şi României 
au făcut în timp de 35 de ani nu 
numai odată încercări de a sfădi 
Petersburgul cu Bucureştii. 

Precum se ştie, în sensul acesta 
a lucrat în deosebit Austria, care 
a vroit să facă din România aliata 






DOSARELE ISTORIEI 


sa și, în genere, a o atrage în sfere- 
le de influenţă ale Triplei Alianțe. 

O deosebită întindere au avut 
intrigile Vienei la 1911-1912, cînd 
presa austriacă, fără a fi de loc 
autorizată de diplomaţia din Bu- 
curești, numise pe România aliata 
nemților şi a amenințat chiar pe 
lumea slavă că armata română 
împreună cu cea austriacă vor 
interveni în folosul Turciei. 

Însă degrabă s-a lămurit că ga- 
zetele vieneze nu-s deloc la curent 
cu cursul politicii noastre externe 
și că au arătat ca fapte propriile 
lor intențiuni. 

Contrar cu prezicerile din Vie- 
na, regele României a menționat 
o neutralitate amicală pentru 
slavi, cînd la toamnă s-a început 
războiul între Bulgaria, Serbia, 
Grecia și Muntenegru cu Turcia, 
pentru liberarea Macedoniei, lu- 
cru la care simpatiza Rusia. 

Neutralitatea României a dis- 
trus toate planurile și visurile de 
la Viena. Această neutralitate 
a permis Bulgariei și Serbiei să 
arunce toate trupele lor la Sud 
fără teama că de pe la spate le va 
lovi Austria trădătoare. 

Împreună cu Rusia, România 
s-a stăruit în vara 1913 a înceta 
diferenţele care începuseră între 
Puterile din Balcani. 

Și, în fine, cînd nu s-a reuşit 
atunci împiedicarea războiului 
fratricid între Bulgaria și România, 
România a intervenit în rolul ne- 
mulțumitor. Pare prea important 
de a linişti pe Uars, care nu vrea 
să părăsească Peninsula Balcanică. 

În capul armatei române se 
afla atunci Prinţul Moștenitor 
Ferdinand, Oaspetele de astăzi al 
Rusiei, şi s-a arătat nu numai ca un 
general eminent, însă ca un Prin- 
cipe în gradul cel mai mare uman. 

Măcar că la finele anului 1913 
armata română ar fi putut să cîști- 
ge pe teritoriul bulgar un șir de vic- 
torii, Principele Moștenitor a ȘI 





ROST 111-112 


115 


DECANTĂRI 


preferat să facă campanie fără nici 
o lovitură de foc. Însă aceste noi 
încercări n-au avut nici un succes. 

România în ultimul timp arată 
pretutindeni solidaritate cu Ru- 
sia în chestiunile balcanice şi are, 
precum se vede, intențiune de a 
lucra și în viitor astfel. 

Iniţial Ferdinand sosește astăzi 
la Petersburg înconjurat de mă- 
reața aureolă a simpatiilor sale 
pentru poporul rus și a simpati- 
ilor reciproce ale Rusiei pentru 
Înalții Oaspeți. 


PETERBURGSKI KURIER 
DIN 16 MARIIE 1914: 
SOSIREA OASPEŢILOR 
ROMÂNI 

La 15 martie au sosit la Ţarskoe 
Selo MMMLLL Principele Ferdi- 
nand, Principesa Maria cu Au- 
gustul lor fiu Principele Carol. 

La Verjbolovo au întîmpinat 
pe familia regală română D-l 
Ministru Diamandi şi persoanele 
denumite a fi pe lîngă LLLRRR: pe 
lîngă Principele Moștenitor, Ge- 
neralul Major Mezenţov, pe lîngă 
Principesa României Ștalmeiste- 
rul Curţii Imperiale Serebriakov, 
pe lîngă Principele Carol Iliegel 
Adjutantul Prinţ Meşceski. 

La debarcader era înşirat ca 
detașament de onoare un esca- 
dron din regimentul de husari de 
gardă ai M.S. Împăratului cu un 
hor de trompete, la flancul drept 
stătea: Comandantul Gărzii Im- 
periale și al raionului militar din 
St. Petersburg Marele Duce Niko- 
lai Nikolaevici şi comandanții es- 
cadronului de onoare. 

Scurt timp înaintea sosirii tre- 
nului imperial la Pavilionul Îm- 
păratului de la Gara Țarskoe Selo 
MMMLLL Împăratul, în unifor- 
ma regimentului său de husari 
din gardă, Împărăteasa Alexan- 
dra Feodorovna şi Împărăteasa- 
Mamă Maria Feodorovna, înso- 
țite de Augustele Lor fiici Marile 





Țarul Nicolae al !l-lea al Rusiei 


Ducese Olga și Tatiana, de Marea 
Ducesă Victoria Feodorovna, Au- 
gusta soră a Principesei Maria şi 
Marelui Duce Kiril Vladimirovici 
şi Boris Vladimirovici. 

La 3 ore după amiază a sosit 
trenul imperial în care se aflau 
Familia Moștenitoare română cu 
Augustul Lor Fiu. 

LLLRRR ieşind din vagonul- 
salon s-au îmbrățișat cu Persoa- 
nele Familiei Imperiale. Soţia D- 
lui Atașat militar român, D-na 
Prodan, a oferit flori Principesei 


Maria. Principele Ferdinand şi 
principele Carol erau în uniforma 
Regimentului nr. 18 din Vologda 
al M.S. Regelui României. 

După salutările reciproce de 
obicei, M.S. Împăratul cu Princi- 
pii Ferdinand şi Carol, însoţiţi de 
Comandanții Militari, au trecut 
înaintea frontului detaşamentu- 
lui de onoare, la sunetul imnului 
naţional român. 

După ce Prințul Moștenitor al 
României a salutat detașamentul 
de onoare, el a primit raportul 





116 


ROST 111-112 


ofiţerilor de zi. Pe urmă a urmat 
prezentarea persoanelor zilei. 

De la pavilionul Imperial 
MMMLLIL cu LLLRRR și persoa- 
nele Familiei Imperiale au plecat 
la Palatul Alexandrovski, unde va 
şedea Familia Moștenitoare Rega- 
lă Română. 

Persoanele suitei Familiei 
Moștenitoare Regale au plecat la 
palatul Ekaterinoslav, unde li se 
pregătise apartamente. 


NOVOE VREMIA 
DIN 16 MARIIE 1914: 
ROMÂNIA ȘI 
MARILE PUTERI 
Presa europeană începe să vor- 
bească deja pe față de enorma 
importanță a orientării politicii 
României, drept dovadă slujește 
sosirea Înalţilor Oaspeți din Bu- 
curești. Gazetele nemțeşti ascun- 
deau de cititorii lor adevărul, însă 
acum trebuie să cedeze realității. 
Mai cu seamă caracteristic este 
articolul ultimului număr al Ga- 
zetei de Frankfurt. Acest articol 
recunoaște în mod fățiș că în ca- 
zul cel mai rău pentru Germania 
România a intrat în orbita Triplei 
Înțelegeri, în cel mai bun - că ea 
s-a despărțit de Tripla Alianţă și 
a dobîndit o astfel de libertate de 
acțiune care-i permite în viitoare- 
le complicații europene să aleagă 
în mod cu totul independent pe 
care parte îi va fi mai folositor să 
stea. Autorul articolului se întrea- 
bă pentru ce aceasta a avut loc. El 
trebuie să recunoască că războiul 
balcanic a deschis cercurilor late 
ale opiniunii publice române un 
adevăr care le era necunoscut 
pînă acum: că România a rămas 
pasivă cît timp a vrut Rusia, că 
România a reușit să arunce ar- 
mata sa pe cîntarul echilibrului 
balcanic, însă numai atunci cînd 
Rusia a dat consimțămîntul ei. 
Deducerea este foarte simplă: 
sprijinul Triplei Alianțe este prea 


slab pentru ca România să poată 
purta o politică externă corespun- 
zătoare cu interesele sale vitale. 
Mai departe reiese de la sine: dacă 
sprijinul Triplei Alianțe nu este 
insuficient, atunci el este inutil, 
fiindcă România, nădăjduind pe 
acest sprijin, a jertfit ideilor Tri- 
plei Alianțe idealurile sale cele 
mai mari naționale. 

Tripla Alianță s-a ținut şi se 
ține de punctul de vedere că Ro- 
mânia nu este un stat balcanic. 
Pentru România a fost inventată 
denumirea specială de „Putere 


Danubiană“. După ideea politi- 


cienilor vienezi, România repre- 
zintă un element al sistemului 
dunărean, în care sistem nu se 
poate pune nici un al stat afară 
de România. Sistemul Dunărean 
reducea pe România la izolare, la 
rolul unui mic satelit a trei mari 
Puteri. Evenimentele anului trecut 
au arătat societăţii române pe cît 
de greșită a fost „Teoria Dunărea- 
nă“. În ziua cînd glorioasa arma- 
tă română a înaintat pe teatrul de 
război balcanic s-a prefăcut din 
ultima Putere a Triplei Alianțe 


| Dosaneieisrona ISTORIEI 


în primul dintre Statele Balcani- 
ce. Nu degeaba a fost semnat un 
tratat care defineşte pe mulți ani 
soarta Apropiatului Orient, în ca- 
pitala acelui stat care cu un an mai 
înainte se atrăgea în mod iscusit de 
partea Vienei și Berlinului. 
Salutînd pe Înalţii Oaspeți 
români, opiniunea publică rusă 
felicită noua politică externă in- 
dependentă şi roditoare a Statului 
Român. Lucrul principal nu este 
de a supune pe România cererilor 
şi necesităților Triplei Înţelegeri: 
este de ajuns dacă Bucureștiul, 
deosebit de vechile legături de 30 


| 
] 
| 


4 
4 
A 
/P, 
[Z 


„a 





de ani, va primi acea libertate de 
acțiune care-i va permite să figu- 
reze cu demnitate şi autoritate 
în toate combinaţiunile care pot 
avea loc pe viitor în Balcani. 


NOVOE VREMIA 

DIN 21 MARTIE 1914: 
VIZITA LA INSTITUTUL 
SMOLNII ȘI PRÎNZUL LA 
MINISTRUL SAZONOV 

La 20 martie a avut loc la Insti- 
tutul Smolnii, unde sosesc do- 
rumşoarele mobile (sărace) ȘI 





ROST 111-112 


117 


DECANTĂRI 


cu ocaziunea jubileului de 150 
de ani a înființării lui, un concert 
la care au asistat M.S. Împăratul 
cu Augustele Fiici, Marile Ducese 
Olga și Tatiana, Împărăteasa Ma- 
ria Feodorovna, Familia Moşte- 


nitoare regală română cu Princi- 
pele Carol, Marile Ducese Maria 
Alexandrovna, Maria Pavlovna, 


118 








A 


/4 
ds 


Victoria Feodorovna, Anastasia 
Nicolaevna, Miliţa Nikolaevna, 
Xenia Alexandrovna, Olga Ale- 
xandrovna, Principesele Marine 
Petrovna, Nadejda Petrovna şi 
Elena Romanovskaia, Ducesă de 
Leuchtenberg, Marii Duci Kiril 
Vladimirovici, Petr Nikolaevici, 
Principii Igor Konstantinovici, 


Tarul Nicolae al II-lea 
împreună cu familia 


Roman Petrovici şi Alexandr 
Gheorghevici Romanovski, Duce 
de Leuchtenberg. Majestăţile Lor 
şi Membrii Familiei Imperiale au 
fost întîmpinate de Directorul Ge- 
neral al Cancelariei pentru insti- 
tutele de binefacere înființate de 
Împărăteasa Maria Feodorovna, 
Secretarul de Stat Buligin, de 


ROST 111-112 








adjunctul său, consilierul de stat 
Rister, de tutorii onoraşi, Minis- 
trul de Curte De-Carierre şi Er- 
molov, și de Inspectorul Clerelor 
Preis și de Principesa Lieven. 

Majestăţilor Lor şi Membrilor 
Familiei Imperiale s-a prezentat 
programul Concertului, făcut în 
mod artistic de elevele institutu- 
lui. După concert a fost prezenta- 
te MMMLLL persoanele care au 
organizat concertul. Majestățile 
Lor, Familia Moștenitoare Româ- 
nă și Membrii Familiei Imperiale 
au mai vizitat muzeul, biserica 
unde a avut loc un serviciu di- 
vin şi a fost oferită Împăratului 
o icoană a Sf. Nicolae. După vi- 
zita la lazaret Majestăţile Lor şi 
Membrii Familiei Imperiale au 
trecut în sala de mîncare, unde 
Secretarul de Stat Baligin a ri- 
dicat un toast pentru MMMLLL 
și Membrii Familiei Imperiale; 
elevele au cîntat imnul şi s-au 
ridicat toaste pentru Împără- 
teasă şi Moştenitorul Tronului, 
acoperite de urări entuziaste. MS 
Împăratul a binevoit a permite 
înființarea unui nou Centru şi 
Institut cu inițialele Împărătesei 
Ecaterina II şi Împărătesei Maria 
Feodorovna, fondatoarea institu- 
tului. Majestăţile Lor cu Familia 
Moștenitoare Regală şi Membrii 
Familiei Imperiale au plecat de la 
Institut la 6 ore. 

La 19 martie a avut loc în onoa- 
rea Familiei Moștenitoare regale 
române un prînz de gală, servit 
pentru 36 persoane la Ministrul 
Afacerilor Străine, D-l Sazonov. 
La prînz au luat parte Alteţele 
Lor regale Principii Ferdinand şi 
Carol și Principesa Moștenitoare 
Maria, precum şi Augusta Mamă 
a Principesei Maria, Marea Duce- 
să Maria Alexandrovna, Ducesă 
de Saxa-Coburg-Gotha, Marile 
Ducese Victoria Feodorovna, Xe- 
nia Alexandrovna, Marii Duci 
Nicolai Mihailovici, Alexandr 


Mihailovici şi Ministrul Români- 
ei la Petersburg, D-I C. Diamandi 
cu Membrii Legaţiei, Suita Fami- 
liei Regale moștenitoare române, 
persoanele orînduite pe lîngă Al- 
tețele Lor şi reprezentanți înalți ai 
Capitalei. După prînz a avut loc o 
recepțiune la care au fost invitați 
toți ambasadorii acreditați pe lin- 
gă Curtea rusească. 


NOVOE VREMIA 

DIN 23 MARTIE 1914: 
DINEUL ȘI RANŢUL LA 
MINISTRUL DIAMANDI 

La 21 martie s-a dat în onoarea 
Familiei Moştenitoare regale ro- 
mâne un dineu de paradă pen- 
tru 20 persoane la D-l Ministru 
C. Diamandi. La dineu au luat 
parte Principele Moștenitor Fer- 
dinand cu soția Principesa Maria, 


Sculptura, Noaptea din 
Ipatiev“ reprezentînd ultima 
noapte din viața familiei 
țarului Nicolae alil-lea 
(Sculptor Z. Țereteli) 


Principele Carol, Marea Ducesă 
Maria Alexandrovna, Ducesa de 
Sachsen-Coburg-Gotha, Marea 
Ducesă Victoria Feodorovna, 
Marele Duce Gheorghe Mihai- 
lovici, Ministrul de Externe Sa- 
zonov, membrii suitei regale şi 
ai Legațiunii României. După 
sfîrșitul dineului a avut loc un 


| Dosaneieisrona ISTORIEI 


ranț la care au fost de față amba- 
sadorii şi miniştrii acreditați pe 
lîngă Curtea Imperială, membrii 
Consiliului de Miniştri cu Preşe- 
dintele Consiliului I.L. Goremkin 
şi reprezentanţii înaltei societăți 
dn capitală. 

La 22 martie M.S. Împăratul, 
cu Augustele Sale Fiice Marile 
Ducese Olga și Tatiana, Augus- 
tele Sale Surori Xenia și Olga 
Alexandrovna şi Familia Moşte- 
nitoare regală română, au vizitat 
Muzeul Împăratului Alexandru 
al III-lea. La 22 martie Familia 
Moștenitoare regală română a so- 
sit din Țarskoe Selo la Petersburg, 
la Palatul Marii Ducese Maria 
Pavlovna, unde vor locui pînă la 
plecarea lor din capitală. 

La 22 martie, la 11 ore dimi- 
neaţă, M.S. Împăratul a asistat 





la o revistă a recruţilor din gar- 
nizoana Capitalei, din Țarskoe 
Selo, Pavlovsk, Peterhof, Galt- 
cina, Oranenbaum, Kronștadt, 
Igora și Pella. Regimentele de in- 
fanterie erau împărțite în batali- 
oane de marș, cavaleria şi artile- 
ria călare erau călare. Parada era 
comandată de comandantul ȘI 





ROST 111-112 


119 


DECANTĂRI 





Corpului de Gradă, Generalul 
Bezobrazov. Trupele erau concen- 
trate în fața Palatului de Iarnă şi 
pe Cheiul Puștei. 

La Palatul de Iarnă au venit 
spre a asista la paradă Împărătea- 
sa Maria Feodorovna, Principesa 
Moștenitoare română Maria, Ma- 
rea Ducesă Maria Alexandrovna, 
Principesa Maria-Antuaneta de 
Meklenburg, Marile Ducese Ma- 
ria Pavlovna, Miliţa Nicolaevna, 
Anastasia Nikolevna, Olga Ale- 
xandrovna, Augustele Fiice ale 
Împăratului Marile Ducese Olga 





și Tatiana, Principesele Nadejda 
petrovna și Elena Gheorghevna 
Romanovskaia, Marii Duci Kiril 
Vladimirovici, Boris Vladimi- 
rovici, Alexandru Mihailovici, 
agenți militari străni, suita impe- 
rială și cea regală română. 

La 11 ore au sosit M.S. Împă- 
ratul şi Principii Ferdinand şi Ca- 
rol. M.S. Împăratul a trecut călare 
de-a lungul frontului trupelor cu 
Principii Ferdinand şi Carol şi a 
salutat diferitele regimente. El era 
în uniforma regimentului de in- 
fanterie din gardă Preobrajenski, 
Principii români în uniformele 
regimentului de infanterie rus din 


Vologda. După revistă, Majestăţile 
Lor cu Familia Moștenitoare Rega- 
lă şi Augustele Persoane din suită 
au plecat de la Palatul de Iarnă. 


VECERNEAIA VREMIA 

DIN 26 MARTIE 1914: 
PLECAREA ÎNALȚILOR 
OASPEŢI ROMÂNI 

Astăzi au plecat din Petersburg 
Principele Ferdinand şi Principesa 
Maria, la ora 11 dimineața, cu un 
tren special peste graniţă. Pentru 
a petrece pe Înalţii Oaspeți s-au 
adunat în Pavilionul Imperial de 


la Gara Tarskoselski din Peters- 
burg Miniştrii de Război, Exter- 
ne, Gerantul Ministerului Curţii, 
Comandantul provizoriu al Casei 
Militare Imperiale, persoanele su- 
itei imperiale, membrii Legaţiei 
României în cap cu Ministrul 
Plenipotențiar, Guvernatorul Pe- 
tersburgului și Prefectul Poliţiei. 
Erau de faţă Marile Ducese Maria 
Pavlovna, Anastasia Nicolaev- 
na, Xenia Alexandrovna, Prin- 
cesa Elena Petrovna şi Princesa 
Elena Romanovskaia, Ducesă la 
Lenchtenberg, Ducesa Maria-An- 
toaneta Meklenburg-Șveni, Marii 
Duci Boris Vladimirovici, Petr 


Nikolaevici, Nikolai Nikolaevici, 
Alexandr Mihailovici, Principii 
Konstantin Konstantinovici, Oleg 
Konstantinovici, Alexandr Ghe- 
orghevici Romanovski, Duce de 
Lenchtenberg, Petr Alexandrovici 
Oldenburg, Ducele Mihail Gheor- 
ghevici Meklenburg-Strelitz. 

Aproape la orele 11 au sosit la 
Pavilionul Imperial de la Gară 
Familia Moştenitoare română cu 
Principele Carol. Alteţele Lor Re- 
gale s-au întreținut cu persoanele 
adunate spre a le petrece şi au in- 
trat în vagonul-salon al trenului 
special, care a plecat la ora 11 spre 
Ungheni, la granița română. Cu 
Alteţele Lor au plecat și suitele lor, 
General Mezenţev şi Ștalmeisterul 
Serebriakov, spre a le petrece pînă 
la graniţă. Prințul Carol pleacă 
seara, la ora 7:45 minute cu trenul 
non-express spre Berlin. Ministrul 
României, D-l C. Diamandi, a ple- 
cat și el astăzi cu Alteţele Lor spre 
a le însoți la Bucureşti. Legațiunea 
va fi gerată în absența D-lui Mi- 
nistru de Primul Secretar”. 


În încheiere, precizăm faptul că 
la scurt timp de la vizita Familiei 
Regale române la Sankt Peters- 
burg, la 14 iunie 1914, aceasta, 
în frunte cu regele Carol I, a 
primit la Constanţa vizita de 14 
ore a Familiei Imperiale ruse. La 
1 august 1914 Germania, urma- 
tă de Austro-Ungaria, a declarat 
Război Rusiei, război care se va 
termina cu dispariţia ţarismului 
şi cu instalarea regimului tota- 
litar bolşevic. În noaptea de 16 
spre 17 iulie 1918, cu aprobarea 
primului lider al statului sovietic, 
V. 1. Lenin, Familia Imperială va 
fi executată. E 


1 Arhiva Ministerului Afacerilor Exter- 
ne, fond Petrograd, vol. 12, nepaginat. 
2 Am corectat tacit erorile de tipar şi 
am adoptat ortografia actuală, păs- 
trînd totuşi anumite particularităţi ale 
limbajului folosit în epocă. 





120 


ROST 111-112 


CEALALTĂ ROMÂNIE 


30% 





NeculsiPopa- | IPSTeodosiedespre | Basarabia -două 
modeldeluptător | Mânăstirea Poarta Albă | veacuri deinstrăi 


Plătiţi mai puţin faţă de preţul de copertă. 
Primiţi revista acasă. 

Taxele poştale sunt suportate de Redacţie. 
Nu pierdeţi nici un număr al publicaţiei. 


PR E 
50... 


Trimiteţi contravaloarea prin mandat poștal pe numele 
Târziu Claudiu Richard, OP 23 CP 27 sector 6 Bucureşti. 


Trimiteţi contravaloarea abonamentului în contul 
RO25BACX0000000107363250, deschis la Unicredit 
Ţiriac Bank, Sucursala Drumul Taberei - București, pe 
numele Asociaţia Rost, cod fiscal 12495302, după care 
veți trimite copia chitanţei și o scrisoare la OP 23 CP 27 
București, prin care solicitați abonamentul și indicaţi 
adresa la care doriţi să primiţi revista. 








MĂNĂSTIREA 
151 50):41 50): 


Mănăstirea Aninoasa (Argeş), al cărei nume se trage de 
la pădurile de arini care existau odinioară în preajma 
sa, este nedrept de puţin cunoscută, în pofida frumu- 
seţii sale. A fost zidită şi înzestrată cu moşii, în 1677, 
de marele clucer Tudoran Vlădescu, care, rămînînd 
văduv, s-a călugărit acolo, sub numele Teodosie. 
Biserica este închinată Sfîntului Ierarh Nicolae. 
Pe pereţii ei s-a păstrat o parte din excelenta pictu- 
ră în frescă a vestitului Pârvu Mutu din Cîmpulung. 
După secularizarea din secolul XIX, mănăstirea Ani- 
noasa a fost desfiinţată, iar biserica sa a devenit bi- 
serică parohială. Chiliile şi clădirile anexe au fost 
folosite de postul de jandarmi din Aninoasa şi, mai 
tîrziu, în timpul comunismului, ca depozit al CAP. 
În 1993, ansamblul monahal din Aninoasa a fost redeschis 
cu o obşte de maici, care a reuşit să redea strălucirea vechii 
ctitorii boiereşti. Între altele, maicile au făcut din curtea 
mănăstirii o grădină fabuloasă, care îşi schimbă florile 
după sezon. Noi am vizitat-o pe cînd erau în floare crinii. 





|