Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)
Cumpără: caută cartea la librării
ROSI TA Motive de optimism de Claudiu Târziu Statul neutru sau „minunata lume nouă“? de Anca Simitopol an VIII e nr. 93 e noiembrie 2010 e 4lei e 3€ Revistă de cultură creştină şi politică „Unirea se clădeşte încet, dar sigur“ - Interviu cu Mircea Druc de Viorel Patrichi Erorile catolicismului (1) de Mihai Băcăuanu www.rostonline.org Coperta I: Dumitru Oniga, elev la liceul din Suceava (anul 1942) Ss U n ad | numărul 93 e noiembrie 2010 DECANTĂRI Misteriile medievale prop sade ale Poemelor neptice de Claudiu Târziu. nec ceeeee ceeace nceu necesa 3 de Elena DUlg METAL nn rr 36 Teologia smereniei MARTORI Al VEACULUI 4 + Mi Idei, vorbe, fapte... 4 dle P06 08 GOD Maniac ata 39 ERA ; Statul neutru i aro Ap de sau „minunata lume nouă“? Eau DRU aa 8 de Anca SimitOpol.......unnnnnnnnneeanannn ananas 4 FOR ia atitudine faţă de - etala geloasă în gooala documentele biometrice, prostituție de Pr. Prof. Adrian Cherhaţ...........macnenanaeee 47 şi pornografie...............muuee eee IN! i CEALALTĂ ROMÂNIE ia nu îti ariteul Semn bun pentru istroromâni onsiusi petitie et de Petrii Radius ecote casta 54 de La a a Paliative al Arhiepiscopiei CURIOZITĂȚI de ră Bogdan INahOy. esse setea 21 într un stat din Tadjikistan se vorbeşte româneşte INTERVIU “Unirea R. Moldova cu România sc de Nicolae Dabija... 56 clădeşte încet, dar sigur“ LA ROST de Viorel Patrichi........n ceeace cecene eee 23 „Reconstrucția“ drepti să înceapă cu reconstrucția unei elite REPERE aaa Zi Ă de Răzvan COdrescu .......c unea nenea 58 Doi poeți creştini, doi camarazi de suferință Cum am ajuns unde am ajuns de Aspazia Oțel Petrescu... 26 şi ce ne aşteaptă? ; ai de Alexandru Racu... 600 Poetica luminii de Constantin Mihai... caca ceee eee ceeceaeeceaeaeee 32 Ucenicii părintelui Iachint de la Putna, Dumitru Oniga- contra propagandei stiliste.................. 63 Repere biografice................auuuee nenea 35 Brosile catolicisenului N de Mihail BĂCĂUANU ........ nana 66 OFERTA Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme locale de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision atractiv. Pentru detalii, luați legătura cu directorul publicației, Claudiu Târziu, Ia telefon 0740.103.621 ori pe e-mail revistarostogmail.com. ROSI Revistă de cultură creştină şi politică Fondată 2002 Revistă națională editată de Asociaţia ROST DIRECTOR Claudiu TARZIU tel.: 0740.103.621 revistarostOgmail.com SENIOR EDITORI Răzvan CODRESCU Paul GHIŢIU REDACȚIA Mihail ALBIŞTEANU Pr. Antonio ARONEASA Constantin MIHAI Pr. Marcel RĂDUȚ SELIŞTE COLABORATORI PERMANENȚI Ierom. Savatie BAŞTOVOI Stelian GOMBOŞ Paul S. GRIGORIU Silviu MAN Dragoş MOLDOVEANU Paul NISTOR Cristi PANTELIMON Viorel PATRICHI Alexandru RACU Teodora ROŞCA Paul Gabriel SANDU Constantin N. STRACHINARU CORECTURĂ Nicu BUTNARU EDIȚIE INTERNET www.rostonline.org lonuț TRANDAFIRESCU CORESPONDENȚĂ OP 23, CP 27 - Bucureşti TIPAR dd rii ui hale di CEA tă E ia - Ma al ca i ace - za ma la Îtaa m î Îsa pi DIFUZARE & ABONAMENTE Asociaţia ROST tel.: 0740.103.621 ISSN 1583-6312 Reproducerea unor articole apărute în revista ROST este permisă numai cu acordul scris al redacției. ROST este difuzată în ţară şi în comunitățile româneşti din Europa, SUA şi Canada. EDITORIAL Motive de optimism Impresia generală este că totul se prăbușește cu zgomot în jurul nostru. În chiar această prăbuşire, printre nori de praf şi strigăte, se ivesc motive de optimism. Avem nevoie de ele pentru a merge mai departe. Claudiu Târziu întem în criză economico-financiară şi politică. Lumea românească e mai înnegurată ca în alți ani. Politicienii par în majoritate mai răi, mai lacomi şi mai incompetenți, deşi prea puţi- ni şi prea rar au fost altfel. Biserica Ortodoxă parcă a renunțat la atributul de instituție umană şi l-a păs- trat doar pe cel de divină, adică a devenit invizibilă pentru pământeni, taman cînd aveam mai mare nevoie de ea. Şi de la aceste două capete ale statu- lui, puterea politică şi puterea duhovnicească, în jos totul miroase a dezintegrare. Aşa încât afirmaţia cutărui analist cum că nu mai avem de-a face (doar) cu disoluția autorității, ci de-a dreptul cu disoluția statului - are un parfum de credibilitate. Prin urmare, a avea motive de optimism în plină catastrofă ar fi nebunie curată. Cum adică, lumea e în flăcări, şi tu găseşti temeiuri de opti- mism? Eşti nebun! Da, dar a fi nebun într-o lume nebună e semn de sănătate curată. Şi unde mai pui că, vorba poetului, mare nevoie de nebuni mai avem. „Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii/ Să tragă spada şi să taie nodul?/ Tînjeşte după glorie norodul/ Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubico- nii...“ (Demostene Andronescu). Filosoful Constantin Noica era de părere, într-o vreme a năpastelor în lanț (dictatura carlistă, răpirea unor teritorii naţionale, dictatu- ra antonesciană, al doilea război mondial, totali- tarismul comunist), că orice rău are şi o latură bună, că nu există dezastru complet decât pentru cei care absolutizează deznădejdea, şi, mai mult, că răul favorizează apariţia binelui. Acestă viziune explică, de pildă, de ce în plin comunism, într-un regim al terorii, aveam mai mult timp şi interes pentru noi înşine, de ce pri- eteniile erau mai înlesnite, de ce eram avizi de li- teratură de calitate - pe care trebuia să o vîinăm prin munţii de maculatură ideologică - şi de filmele cu substrat metafizic, de ce credința devenise cu adevărat o chestiune de viață şi de moarte pentru cei care credeau... Tot aşa astăzi, cînd consumismul care ne mis- tuia mai an s-a mai domolit din pricina crizei eco- nomice, observ o întoarcere a românilor spre va- lorile autentice, spre lucrurile frumoase şi o înmuiere a inimii. Cel puţin prin cercurile în care îmi duc eu viața. Mi se pare extraordinar că, în plină ofensivă a relativismului şi a dilematicului, bisericile con- tinuă să fie pline în fiecare duminică, iar de Sf. Dumitru şi de Sf. Parascheva, Bucureştiul şi laşiul sînt asaltate de sute de mii de pelerini. Mă umplu de bucurie văzând că la târgurile de carte vine un public numeros şi se fac vînzări consistente. E minunat că în Bucureşti sînt piese de tea- tru care se joacă cu casa închisă. Aş putea să bănuiesc un oarecare snobism la amatorii de teatru din capitală, dar am văzut în câteva rînduri oameni plingînd, emoţionaţi de jocul actorilor! Este incredibil că la conferințele publice ținute de nume sonore pe bani nu puţini, la Ateneu sau la Teatrul Naţional din Bucureşti, nu găseşti loc dacă nu-ţi iei bilet din timp. Este entuziasmant faptul că la balurile şi galele de caritate, precum şi cu prilejul unor (continuare în pagina 7) anul VIII e nr. 93 MARTORI Al VEACULUI Idei, vorbe, Teatru radiofonic: „Marcel Petrişor - Secretul Fortului 13“ Teatrul Naţional Radiofonic a organizat marţi, 19 octombrie 2010, de la ora 18.30, la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, şos. Kiseleff nr.3, sector 1, Sala „Irina Nicolau“ - audiţia publică a spectacolului de teatru-document Marcel Petrişor: Secretul Fortului 13. Producţie a Teatrului Naţional Radiofonic, realizată în cadrul proiectului „Biografii, memorii“, specta- colul a fost difuzat în premieră la radio, în aceeaşi seară, de la ora 19.00, pe canalul Radio România Actualităţi. Scenariul: lon-Costin Manoliu. Regia artistică: Răzvan Popa. În distribuţie: Mircea Rusu, Mihai Bica, Dorin Andone, Gavril Pătru, Orodel Olaru, Mircea Constantinescu, Eugen Cristea, Constantin Bărbulescu, Petru Hadârcă, Constantin Drăgănescu, Alexandru Nedelcu, Toma Dănilă, Violeta Berbiuc, Gavriil Pinte. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu. Producător: Magda Duţu. La audiţia cu public desfăşurată la Muzeul Ţăranului Român, persoanele interesate de un astfel de subiect s-au putut întâlni cu scriitorul Marcel Petrişor, cu echipa de realizatori, cu actorii distribuiţi, precum şi cu invitaţi speciali la acest eveniment: istorici, clerici, foşti deţi- nuți politici, jurnalişti. Scenariul piesei de teatru porneşte de la me- moriile scriitorului , cuprinse în volumele „Fortul 13 - Convorbiri din detenţie“ şi „Secre- tul Fortului 13“, inspirate de experienţa sa ca deţinut politic în perioada 1952-1964. În cen- trul acțiunii se află trei tineri trecuţi prin „in- fernul“ închisorii de la Piteşti: poetul şi filoso- ful Constantin Oprişan - fost conducător al Fră- țiilor de Cruce, viitorul preot Gheorghe Calciu şi losif V. Losif, alături de care Marcel Petrişor este încarcerat în vestita Casimcă a Jilavei. pte Povestea „experimentului Piteşti“ este reme- morată chiar de cei care l-au trăit, în încer- carea de a-şi înțelege destinul care i-a purtat până în adâncurile cele mai întunecate ale „iadului“, de unde cei mai mulți dintre ei au reuşit să iasă la „lumină“, unii urcând până la culmile divine ale sfințeniei. Grav bolnav de tuberculoză, refuzându-i-se orice ajutor medical, Constantin Oprişan moare martiric la Jilava. Trecerea sa la Domnul este precedată de gestul eroic al lui Gheorghe Calciu, care-şi taie venele pentru a-şi salva camaradul, hrănindu-l cu sângele său. Jertfă emblematică pentru o întreagă gene- raţie mucenicită: „Mai mare iubire ca aceasta nimeni nu are: să-şi pună viaţa pentru pri- etenii săi“ (loan 15, 13). După ieşirea din închisoare, Gheorghe Calciu şi Marcel Petrişor au refăcut din memorie ver- surile de mare valoare pe care Constantin Oprişan le-a creat în penitenciar, publicându-le în culegerea intitulată „Cărţile Spiritului şi alte poezii“, făcând cunoscut sfatul pe care poetul ni-l lasă moştenire: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte, / Căci dru- murile-n spirit nu suferă întoarceri.“ (C.P.) Expoziţia „Pe drumul Invierii“, vernisată la Arad Asociaţia “leromonah Arsenie Boca“ şi Asociaşia “Rost“ au organizat joi, 7 octombrie 2010, ora 17.30, la Teatrul de Stat „loan Slavici“ din Arad, vernisajul expoziţiei foto- documentare itinerante “Pe drumul Învierii“ - privind marturisirea Mântuitorului nostru lisus Hristos de către o generaţie jertfelnică de români, în temniţele comuniste. La deschiderea expoziţiei, în prezenţa a aproape 1000 de persoane, au luat cuvîntul oameni de cultură şi foşti deţinuţi politici din Arad. Expoziţia a fost deschisă pînă acum în anul VIII e nr. 93 MARTORI Al VEACULUI ROST Bucureşti, Constanţa, Vaslui, Brăila, Galaţi, Chişinău, Slobozia, Tecuci, Tîrgu Neamţ, Piatra Neamţ, Suceava şi Bacău, Aradul inaugurînd periplul prin vestul țării. (D.C.) Continuă embargoul asupra lui Paul Goma Scriitorul Paul Goma a împlinit, pe 3 octombrie a.c., 75 de ani. Și 32 de ani de exil. „Elita“ intelectuală şi presa mainstream con- tinuă să-l ţină sub embargoul re-instituit după decembrie 89. Pentru că adevărul lui Goma este greu de suportat. Ce nu înţelege inte- lighenţia care face jocurile în piaţa culturală de pe Dimboviţa este că dacă îl ignoră pe Paul Goma nu înseamnă că această conştiinţă trează a românităţii nu există. lar adevărul pe care îl rosteşte va rămîne adevăr chiar şi cînd Goma nu va mai fi. În România, Goma nu este sărbătorit, dar Basarabia ne dă din nou o lecţie de onoare şi de recunoaştere a valorilor. La Chişinău, Goma este cinstit de mediile culturale ca un „Solje- nițîn român“. Însă nu i s-a dat deocamdată cetățenia moldovenească, după cum i-a fost promisă de academicianul Mihai Cimpoi în numele preşedintelui Ghimpu. Cine ştie cine şi-a băgat coada? Paul Goma face cîteva obser- vaţii şi presupuneri pe marginea subiectului în jurnalul său on line. Din păcate, politicienii de pe malurile Bîcului par să semene foarte bine cu cei de pe marginile Dimboviței. Drept pen- tru care Paul Goma n-a mai mers la Chişinău. În republica România, o iniţiativă privată încearcă să şteargă ruşinea autorităţilor. Ini- moasa cercetătoare, publicistă şi editoare Flori Bălănescu marchează ziua lui Goma prin publi- carea unui volum omagial: Paul Goma 75. Do- sarul unei iubiri tîrzii. În această carte, 39 de personalități româneşti din toată lumea vor- besc despre Paul Goma ca despre un model. Câţiva jurnalişti şi scriitori au scris despre Goma de ziua lui, iar revista “Argeş“ i-a dedi- cate întregul număr pe septembrie (cum a făcut şi Rost, în 2005, pe cînd scriitorul împli- nea 70 de ani). Liviu loan Stoiciu se întreabă „Ce se întîmplă cu memoria noastră?“, iar Nicoleta Savin afirmă: „Ne-ai învăţat să nu ne temem. Şi bun profesor ai fost, Paul Goma!“. În rest, tăcere. În „marile“ gazete - din pricina „corectitudinii politice“, la USR - din cauza urii lui N. Manolescu, iar la Cotroceni - din nepăsarea lui Băsescu, care refuză să-i înapoieze lui Goma cetăţenia română furată de comunişti. Paul Goma va trăi şi fără prețuirea şi iubirea lor. La mulți şi buni ani, domnule Paul Goma! (C.T.) Rusia a amăgit România ca să îmbrobodească Bulgaria Moscova face mai departe diplomaţie de con- ductă. Are şi cu cine. Pe 15 octombrie, Alexei Miller, preşedintele trustului Gazprom, a discu- tat cu autorităţile de la Sofia problemele privind construirea conductei South Stream. S- a întâlnit cu premierul Boiko Borisov, care, de când a ajuns la putere, blochează cooperarea din domeniul energeticii cu Rusia, şi cu Traicio Traikov, ministrul Economiei. Ultimele pre- tenţii ale părţii bulgare constau în reducerea prețului la gazele ruseşti, excluderea de pe cir- cuitul de livrare a gazelor a intermediarilor Overgas şi WIEE, garanţii că sistemul de tranz- it Bulgargaz va avea gaz la întreaga capacitate. Acum, din cauza crizei economice din sud-estul Europei, Bulgargaz este o conductă aproape anul VIII e nr. 93 MARTORI Al VEACULUI goală, iar după darea în folosinţă a gazoductu- lui South Stream, va rămâne pustie. Amintim că, la întâlnirea informală dintre pre- mierul italian Silvio Berlusconi şi premierul rus Vladimir Putin, reprezentantul Romei a spus că el „va aborda în mod diplomatic, desi- gur, una din țări pentru a o convinge să nu mai ridice şi alte obstacole în calea acestui proiect“. Era vorba de South Stream. Se ştie că Berlusconi are relaţii amicale cu Boiko Borisov, dar până acum această relație nu i-a folosit. Iar pentru proiectarea şi construirea segmentului maritim al conductei South Stream, Gazprom şi Eni din Italia au pus bazele unei companii mixte. Bulgaria rămâne o țară-cheie pentru tranzitul gazului în acest proiect fiindcă pe teritoriul ei va ieşi conducta din Marea Neagră. Conducându-se după proverbul popular „e bine să speri la un prieten, dar mai bine să te ajuţi singur“, Alexei Miller a trecut mai întâi prin România, înainte să se ducă în Bulgaria. Pe 13 octombrie, el s-a întâlnit la Bucureşti cu premierul Emil Boc şi cu Ion Ariton, ministrul Economiei, comerțului şi mediului de afaceri. În cadrul acestei întâlniri - a doua până acum - şeful Gazprom a semnat cu Florin Cosma, directorul general al companiei de stat Transgaz, un acord privind intenţia de a elabo- ra planul de fezabilitate tehnico-economică pentru eventuala trecere a conductei South Stream pe teritoriul acestei țări. În primul trimestru al anului 2011, Gazprom şi Transgaz ar putea “veni cu propunerea sem- nării unei convenții interguvernamentale ruso-române privind cooperarea în realizarea proiectului South Stream“. Campania Gazpromului, declanşată în România, are ca obiectiv evident să pună pre- siune pe Bulgaria şi să pregătească o alterna- tivă pentru tranzitul conductei. Dacă Sofia continuă să se eschiveze. Partea bulgară a negociat şi a amânat crearea societăţii mixte pentru proiectarea şi constru- irea gazoductului pe teritoriul țării până în februarie 2011, adică la mijlocul primului trimestru al anului. În caz că înţelelegerea cu Bulgaria cade, Gazprom vrea să aibă gata pregătit un aerodrom de rezervă în România. E adevărat sunt mari îndoieli că acest gazoduct va putea să treacă din Rusia spre țărmul româ- nesc, fără să treacă prin apele bulgăreşti sau ucrainene. Dar Emil Boc nu ştia! Negocieri pentru a obține dreptul de a pune conducta pe fundul Mării Negre se duc numai cu Turcia, care încă nu şi-a dat acordul. În plus, granițele maritime în bazinul Mării Negre constituie subiectul unor dispute teritoriale între țările din regiune. Evident, s-a întâmplat totul ca la carte: după ce i-a îmborbodit pe români la Bucureşti, rusul Miller s-a dus la Sofia şi a semnat cu bulgarii pentru constituirea unei societăţi mixte, pen- tru construirea conductei South Stream, fiecare cu o participaţie de câte 50%! (V.P) Spionii britanici l-au omorât pe Rasputin Cine l-a omorât pe Grigori Rasputin, iată o dis- pută care s-a păstrat până astăzi. Natalia Goliţina vorbeşte de la Londra despre acest subiect încă tabu. Acolo a apărut cartea „Şase. Istoria serviciului secret britanic“, scrisă de Michael Smith. Este primul volum dintr-o culegere enormă despre istoria serviciului de informaţii britanic, intitulată „Serviciul Secret“, care prezintă evenimentele din perioa- da 1909-1939. Cuvântul „Şase“ din titlul cărții lui Smith îl trimite pe cititor la denumirea con- temporană MIG, o abreviere a englezescului „Military Intelligence“. Autorul cărţii a lucrat în serviciile militare secrete şi a avut acces la anul VIII e nr. 93 MARTORI Al VEACULUI ROST arhive ferecate până acum. Primele capitole din carte se dedică organizării, în 1909, a „Intelligence Service“ şi figurii legendare a primului şef al serviciului, comandantul Sir George Mansfield Smith-Cumming. Intuind războiul iminent cu Germania, Cumming a creat prima rețea de agenți britanici profe- sionişti din istorie, care să lucreze pe teritoriul presupusului adversar. De la începutul Primul Război Mondial, el a organizat la Petrograd biroul agenturii britanice. Toţi lucrătorii aveau acoperire diplomatică. Smith scrie că, în plin război, maiorul Kadbert Thornhill, un membru al agenturii britanice, îi scrie lui Cumming despre zvonurile care circu- lau intens la Petrograd cu privire la tratativele țarinei Alexandra Fedorovna (nemţoaică de origine) pentru o pace separată cu Germania şi despre participarea la aceste negocieri a lui Grigori Rasputin. Cumming a intrat în alertă, fiindcă ieşirea Rusiei din război ar fi însemnat aruncarea din Est spre Vest a 70 de divizii ger- mane, ceea ce ar fi făcut ca războiul să se ter- mine inevitabil în favoarea Germaniei. Şeful agenturii britanice a cerut să se obţină prin orice mijloace informaţii cu privire la negocierile separate, iar, la nevoie, să fie înde- părtat Rasputin care îl convinsese pe ţar să iasă din război. În memoriile sale, Iusupov recunoaşte asasinarea lui Rasputin. De fapt, el însuşi a făcut parte din complotul agenturii britanice. La Petrograd a fost trimis căpitanul Oswald Rayner, cu misiunea de a obţine de la Rasputin informaţii privind negocierile cu Germania şi de a-l elimina fiindcă era un periculos agent de colecte publice organizate de ONG-uri şi de per- soane cu notorietate se strâng sume mari de bani în scopul ajutorării unor semeni. Descopăr prin ţară tot mai mulți români, necunoscuți publicului larg, care lucrează pentru binele comun, cu o dăruire exemplară şi fără să primească altă răsplată decît mulțumirea sufle- tească. influență pentru Germania. La 29 decembrie 1916, la cererea lui Reiner, cneazul lusupov la invitat la el acasă pe Grigori Rasputin. La reuniunea organizată, au mai participat Vladimir Purişkevici, deputat în Duma de Stat, şi marele cneaz Dmitri Pavlovici. În casă era şi Rayner, care s-a şi ocupat de îmbătarea şi tor- turarea lui Rasputin. Michael Smith scrie că l- au îmbătat şi l-au torturat crunt pe favoritul familiei ţariste, încercând să smulgă de la el informaţii privind tratativele cu nemții, care, în realitate, nu au avut loc niciodată. Când au văzut că nu obţin nimic, lusupov şi Purişkevici l-au împuşcat pe Rasputin. Ultimul glonț, mor- tal, a fost tras de Oswald Rayner. Într-un inter- viu pentru Radio Svoboda, Michael Smith res- pinge categoric versiunea asasinării lui Rasputin, prezentată în memoriile cneazului Iusupov şi ale lui Vladimir Purişkevici. (VP) (urmare din pag. 3) Toate acestea sînt pentru mine motive de optimism, pentru că ele spun că poporul acesta are rezerve de umanitate nebănuite şi o încli- nație naturală spre adevăr, bine şi frumos. Nu ştiu însă de ce aceste calități nu sînt evidente tot tim- pul. Poate că într-adevăr e nevoie din cînd în cînd de câte o calamitate, pentru ca România profundă să scoată capul din milul istoriei. anul VIII e nr. 93 MARTORI Al VEACULUI „Cum ne îndeplinim datoria faţă de neomartirii români din secolul XX?“ Primul simpozion de martirologie În tăcerea asurzitoare a presei mainstream și în cârteala difuză a unor bloggeri pe cît de neinformaţi pe atit de otrăviți, luni, 11 octombrie, la Hotel Hilton din Bucureşti a avut loc primul simpozion internaţional de martirologie. Claudiu Târziu Casandre, toţi cei care au susţinut lucrări în cadrul simpozionului au fost specialişti ortodocşi. Profesori şi preoți din România, Grecia, Rusia, SUA şi Marea Britanie s-au oprit asupra unor aspecte teologice şi istorice privind martiriul creştin, în general, şi pe neomartirii ortodocşi ai secolului XX, în special. Lacunele in- formative ale unor invitaţi străini, referitoare la prigoana suferită de Biserica Ortodoxă Română în timpul regimului comunist, ca şi la cantitatea de jertfă în numele lui Hristos dată în puşcăriile comuniste şi în lupta de rezistență din România, au fost fericit completate de intervenţiile unor foşti deţinuţi politici, ca scriitorul, şi preşedintele AFDPR, Octav Bjoza, a unor urmaşi de martiri, ca ing. Corneliu Marcu, sau a unor mai tineri ac- tivişti pentru recunoaşterea sfinților din închi- sori, ca părintele Tudor Peiu, monahul Moise lor- govan de la Mănăstirea Oaşa şi teologul Virgiliu Gheorghe. Pe de altă parte, cuvântările acestora au mers mai în adâncul subiectului, pe făgaşul unei întrebări la care se poate răspunde în multe feluri: ce datorie avem noi faţă de noii martiri ortodocși ai secolului XX şi cum ne-o putem îndeplini? Unul dintre răspunsurile care a fost dat: să acționăm pentru cunoaşterea de către popor a acestor martiri şi sfinți ai închisorilor comuniste, apoi pentru recunoaşterea lor de către Biserica C ontrar zvonurilor răspîndite de noile Ortodoxă Română. Odată înfăptuit acest lucru, viețile lor vor fi mai cunoscute, iar ei ar fi cinstiți cum se cuvine. Un alt răspuns: să strîngem mărturii despre minunile pe care le săvârşesc moaştele lor şi do- vezi ale evlaviei populare faţă de ei şi să le întoc- mim dosare de canonizare, pe care să le depu- nem la cancelaria Sfintului Sinod. Simpozionul a fost onorat şi de prezența: altor foşti deţinuţi politici, între care i-am remar- cat pe dl Gheorghe Jijie (secretarul general al Fe- deraţiei Române a Foştilor Deținuți Politici şi Lup- tători Anticomunişti), dl Demostene Andronescu şi dl Jacques V. lamandi, a trei ierarhi: PS Sofian Marcel Petrişor anul VIII e nr. 93 MARTORI Al VEACULUI ROST Braşoveanul, PS Ciprian Câmpineanul şi PS Vasile Someşeanul; a părinților profesori Ştefan Buchiu, decan al Facultăţii de Teologie Bucureşti, şi Daniel Benga, prodecan; a mai multor preoți, din care îi amintesc aici pe pr. Vasile Răducă, pr. Nicolae Tănase de la Valea Plopului, pr. Mihai Valică de la Vatra Dornei, pr. Augustin Vărvăruc de la Schitul Aiud, pr. Amfilohie Brânză de la Mănăstirea Diaconeşti - Bacău, şi a unor repre- zentanţi ai societăţii civile ortodoxe, ca dl Marcel Bouroş (Fundaţia “Sf. Martiri Brâncoveni“ - Con- stanța), dl Cristian Filip (Fundaţia Culturală “Pă- rintele Arsenie Boca“ - Bucureşti) şi dl Răzvan Codrescu (Asociaţia “Rost“), care a şi prezentat cartea Principiile cercetării martirologice, sem- nată de prof. dr. Ilie Bădescu, lector dr. Andreea Băndoiu şi prof. dr. Pavel Chirilă. În încheierea manifestării dl Dan Puric a ținut un emoționant cuvânt despre conştiinţa martirică la români, iar dl prof. univ. dr. Pavel Chirilă, principalul organizator al evenimentului, a anunțat că la Aiud a început construcţia unei mănăstiri care va include şi primul Centru de cercetări martirologice din țară. Dl. prof. Chirilă a adăugat că mai multe asociaţii ortodoxe au iniţiat organizarea unor muzee în două foste închisori unde au fost martirizați mii de români. Aşadar, cu acest simpozion, laicatul ortodox a făcut încă un pas pentru recunoaşterea marti- rilor, mucenicilor şi sfinţilor din închisorile co- muniste. Marţi, 12 octombrie a.c., participanţii la sim- pozion au vizitat Forul 13 Jilava, loc de martiriu pentru mulți români. În continuare, redau câteva fragmente din intervenţia dlui Sorin Lavric, care punctează ex- celent miza acestui simpozion. Sublinierile îmi aparţin. Sorin Lavric: „Atita onoare avem în noi cîtă amintire a martirilor şi eroilor întreținem“ „Cunosc intelectuali cărora li s-a inoculat atât de bine convingerea ca a vorbi despre martiri este pierdere de vreme, încât, dacă ar trebui să deschidă gura despre ei, s-ar simți stînjeniţi. Mai mult chiar, s-ar simţi inhibaţi, ba chiar strîm- toraţi, şi asta fiindcă ştiu că există un panoptic european al cărui menire este să-i supravegheze pe cei care nu acceptă să gîndească la comandă. Şi fiindcă ştiu că sînt supravegheați, prin glasul acestor intelectuali se manifestă autocenzura de tip temător. Un apologet creştin contemporan nouă, irlandezul C. S. Lewis, spune în autobiogra- fia sa, Surprins de bucurie (Surprised by joy. The shape af my early life), că “acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate supraviețui“. Mizeria ideologică a epocii în care trăim este că s- a ajuns ca, pentru a vorbi despre martiri, să tie nevoie de curaj. Iar cînd e vorba de martirii ro- mâni care au murit în închisorile comuniste, nu-ți mai trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală. Și dacă e aşa, să vorbim atunci cu precădere de martirii români din timpul comu- nismului. [...] Cînd ştii că înaintea ta a fost un Mircea Vulcănescu, un Costache Oprişan sau un Vasile Motrescu pupila cu care îţi priveşti identitatea e mult mai tonică şi mult mai îndrăzneață. În fond, atita onoare avem în noi cîtă amintire a martir- ilor şi eroilor întreținem. Se înțelege, e vorba de o onoare suprapersonală, dar ea nu este cu nimic mai prejos de cealaltă onoare, cea individuală, ce atîrnă exclusiv de persoana mea. Revenind, nu se poate închipui un martir fără Dumnezeu şi fără naţia sa. Paradoxul creşti- nismului este că, deşi bătaia sa mîntuitoare e uni- versală, punctul lui de plecare e etnia sau naţia. [...] Iar ce se întîmplă azi în România se întîmplă în fiecare ţară din Europa. Sînt fundaţii şi ONG- uri anume plătite pentru a preîntîmpina ca va- loarea națională adunată în pielea unui martir să fie celebrată oficial. În România fenomenul e curent în privința deţinuţilor politici pe care cen- zorii ideologici îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari şi nedemocraţi. Despre ei nu avem voie să vorbim decît condamnându-i, de parcă martirajul are legătură cu ideologia. Să ne amintim că, în actele de întemeiere a UE, creştinismul nu este recunoscut ca religie fondatoare, să ne amintim apoi de campaniile de anul VIII e nr. 93 ROST MARTORI Al VEACULUI denigrare a fețelor bisericeşti din Germania, An- glia sau Franţa, pentru a ne da seama că lucrurile se leagă: aceleași eminenţe care privesc cu ostili- tate creştinismul se opun comemorării martirilor naţionali în cadrul unor ceremonii cu tentă ofi- cială. Şi atunci merită să mă întreb: ce supără atât de mult la fenomenul martiric de a ajuns să fie obiectul unei cenzuri? Cred că sînt trei motive care fac din figura martirilor o prezență nedorită. Pe primul l-am spus deja: apartenența po- litică a unora dintre martiri. Foarte bine, numai că în conceptul de martir nu intră nota culorii sale politice. Este perfect indiferent cărui partid a aparţinut martirul de vreme ce statutul cu pricina e dat de trei atribute: cauza religioasă, pecetea et- nică şi îndurarea morţii. Al doilea motiv ţine de nedelicateţea crudă pe care o presupune ideea sacrificiului. Să vorbeşti despre spirit de sacrificiu în epoca con- sumismului este un detaliu indecent, aproape o dovadă de proastă creştere. În tot cazul, e un semn de lipsă de abilitate strategică să faci apolo- gia martiriului în astfel de vremuri. Cum să spui Că, în situaţii-limită, martirul poate fi un model de conduită, reabilitînd ideea că isprăvile dura- bile nu se pot face decât prin jertfă? Ar însemna să faci apologia ascezei şi eroismului într-o epocă a valorilor hedoniste, atitudine nu doar inabilă dar mai ales nerentabilă. Al treilea motiv este că moralul unei comu- nități creşte pe spinarea martirilor: altfel calci pe stradă cînd ştii că te tragi din oameni ca Vasile Motrescu şi Costache Oprişan. [...] În fond, noi ne-am întâlnit azi ca să vorbim pe seama acelor martiri despre care sîntem împiedicaţi să vorbim la televizor sau la radio. S- o facem aşadar cu seninătate, cu afecțiune, dar fără pic de naivitate. Să nu ne închipuim că prea curînd Costache Oprişan sau Vasile Motrescu vor fi recunoscuţi ca martiri de Biserică sau de insti- tuțiile statului. Dar într-o zi se va întîmpla şi asta, şi poate că întîlnirea noastră va grăbi cu o secundă clipa aceea.“ int de Irinel Cîrlănaru PS AIP puii ie Ir. LES 10 anul VIII e nr. 93 MARTORI Al VEACULUI România fără acte de identitate electronice de introducere în România a actelor de identitate electronice constituie un grav abuz, care pune bazele unui sistem de suprave- ghere permanentă a cetăţenilor aşa cum nu a mai existat niciodată până acum în istorie. Este în lucru şi cardul de sănătate, un document elec- tronic ce cuprinde istoricul bolilor şi starea sănătăţii tuturor oamenilor din România, iar la Ministerul Sănătăţii se pune la punct un program de soft care să gestioneze fişele electronice de sănătate ale tuturor cetățenilor țării - o inițiativă care oferă unor oameni acces la date strict per- sonale. Lucrurile devin şi mai sumbre dacă ne gândim că dezvoltarea controversatului proiect e-România poate duce la un grad de suprave- ghere care, după ştiinţa noastră, nu are prece- dent în altă țară - prin acest proiect intenționân- du-se crearea unei interfețe electronice care să cuprindă totalitatea interacțiunilor dintre stat şi cetățean dar şi, ceea ce este şi mai important, din- tre cetățean şi cetăţean. Chiar responsabilii statului implicaţi în aces- te proiecte logistice recunosc faptul că singura ga- ranţie ca sistemul electronic de identificare a cetăţenilor să nu fie folosit în mod abuziv este ca- litatea celor care îl administrează. Dar niciodată, într-un stat de drept constituţional, garanţia res- pectării libertăţilor civice nu va sta în calitatea morală a conducătorilor, ci în garanţiile instituţio- nale concrete prin care exerciţiul puterii este [i- mitat în întindere, amploare şi manifestare. Inacceptabilă este şi ideea prelevării datelor bio- metrice ale persoanei, procedură practicată, până recent, doar în cazul infractorilor. Acest lucru îi transformă pe cetăţeni în „suspecți de serviciu“, o viziune tipică dictaturilor, în care cetăţenii sunt bănuiţi aprioric de atitudini antisociale, fapt fără precedent însă într-o societate ce se denumeşte deschisă şi care se ghidează după norme juridice ce pun pe primul plan libertatea persoanei. F orul Ortodox Român consideră că măsurile Întrebarea pe care orice cetăţean al Româ- niei şi-o poate pune este: de unde provin banii pentru acest proiect al introducerii actelor elec- tronice, ale cărui costuri se ridică la zeci de mi- lioane de euro? Din bugetul statului? Considerăm însă că pentru statul român ar fi mult mai utilă şi mai urgentă remedierea problemelor structurale ce amenință principalii piloni ai sistemului româ- nesc (sistemul de asigurări sociale - pensiile, sis- temul educaţional, sănătatea). Dacă banii provin din surse private, aşa cum afirmă unii oficiali, de ce nu se orientează aceşti bani spre ajutorarea familiilor nevoiaşe, a celor care mor întrucât nu au bani de medicamente sau pentru operaţii costisitoare? Care ar fi interesul (economic, politic) al unor persoane private pentru imple- mentarea acestui sistem în România? Uniunea Europeană nu ne obligă să intro- ducem cărţile de identitate electronice (CIE). Dim- potrivă, vedem că din cele 30 de țări ale Uniunii Europene doar 12 au introdus acest tip de docu- mente, iar 9 sunt pe cale să-l adopte. În multe state care au CIE statutul lor nu este obligatoriu, făcân- du-se paşi mici în adoptarea lor de către populaţie (Italia e un exemplu). Atunci ne întrebăm în chip firesc, ce interese se ascund în spatele acestui proiect? Este absurd ca, în condițiile în care trăim o criză profundă, autoritățile române să inves- tească sau să atragă fonduri enorme pentru un proiect pe care nu îl cere nimeni şi ale cărui cos- turi vor fi permanente, având în vedere necesi- tatea up-gradărilor, a securizării continue etc. În ceea ce priveşte argumentul tehnic, al aşa zisei securităţi sporite a datelor personale, datele problemei sunt, în realitate, cu totul altele. Un sis- tem care nu-i va permite cetățeanului să efectue- ze anumite operaţiuni sau care nu-i va permite să se identifice complet în fața unei instituţii oficiale decât dacă este posesor de act de identitate elec- tronic, este unul greşit conceput şi fundametat. Pe lângă constrângerile ce decurg din aceasta, anul VIII e nr. 93 IN ROST MARTORI Al VEACULUI orice astfel de suport electronic este supus unor riscuri de clonare şi/sau de deteriorare, riscuri cu o probabilitate statistică foarte mare (defectare prin expunere la presiuni mecanice, prin expune- re la câmpuri electrice sau magnetice, prin con- tactul cu diferite substanţe chimice uzuale etc.). De asemenea, ne asumăm un mare risc ex- punându-ne datele personale, biometrice, într-o bază de date centralizată la nivel naţional şi ope- rată de anumite instituţii oficiale ce au probleme interne majore, recunoscute oficial, la nivelul or- ganizării şi al gradului de corupție. Riscul acesta este cu atât mai mare cu cât se preconizează o integrare la nivel internațional, într-o primă fază european, a acestor date. Nu există în acest mo- ment, din păcate, nici măcar la nivel de proiect, o politică naţională de securitate informatică menită să ne asigure nouă, cetățenilor români, protecţia datelor personale în momentul în care acestea vor fi expuse într-un mediu internaţional care este de asemenea dominat, în multe cazuri, de corupție la nivel instituțional sau este marcat de atitudini rasiste/xenofobe in raport cu anu- mite comunități etnice şi chiar naționale. Avem, din nefericire, precedente periculoase în acest sens: o parte din baza de date de CNP-uri a Poli- ției Române este disponibilă pe rețelele informa- tice publice de transfer, la fel şi mai multe hărţi militare detaliate ale României. Din câte ştim, ni- meni nu a intervenit în vreun fel până acum pen- tru a remedia aceste scurgeri de informații. Nu în ultimul rând este important să conştientizăm faptul că actele de identitate elec- tronice au mari şanse de a deveni în viitor propri- ile noastre dosare de securitate pe care le vom purta peste tot şi la care noi nu vom avea acces decât indirect, prin intermediul instituţiilor. Având în vedere toate aceste lucruri, cerem în mod ferm Preşedintelui țării, reprezentanților MAI şi tuturor instituțiilor abilitate ale statului român următoarele: Să oprească introducerea în România a ori- cărui tip de document electronic de identitate (carte de identitate, permis de conducere) şi a cardului electronic de sănătate. Să se asigure în mod temeinic baza juridică a paşapoartelor aşa zis temporare, pentru a nu se putea reveni în mod abuziv asupra acestei alter- native. Să se prelungească termenul de valabili- tate al acestui tip de paşapoarte la 3 ani şi să nu existe nici o presiune financiară sau morală asu- pra persoanelor care nu accepta documentele ce conţin datele personale incluse în mediul de sto- care electronic. Să se angajeze un dialog real cu reprezen- tanții societății civile pentru a se stabili o linie clară de demarcaţie până la care un proiect de tipul e-România, ce include şi componenta Cărți- lor de Identitate Electronice, poate fi derulat ast- fel încât să nu pună în primejdie libertăţile civice specifice unui stat de drept constituţional, pre- cum şi libertatea de conştiinţă a cetățeanului. După ce am văzut în secolul trecut cât de uşor pot să apară dictatorii, după ce am traversat 50 de ani de ideologie comunistă şi 20 de ani de tranziţie lipsită complet de viziune, credem că este firesc să tragem un semnal de alarmă şi să chemăm pe toţi românii ca să se opună măsurilor amintite. Acestea, pe lângă faptul că nu pot fi pri- oritare în contextul socio-politic actual, nu fac altceva decât să creeze premisele unui sistem 12 anul VIII e nr. 93 MARTORI Al VEACULUI ROST totalitar de supraveghere şi control al persoanei umane. Tehnologia trebuie să fie folosită în sco- puri creative, iar nu în slujba controlului (sau a manipulării) oamenilor. Libertatea este un dar dumnezeiesc ce trebuie apărat cu trezvie, aşa cum s-a întâmplat în perioada comunistă când mii de eroi şi de martiri din închisori sau din munţi şi-au dat viața, opunându-se dictaturii. Jert- fa acelor tineri, care au strigat în decembrie 1989 „Vom muri şi vom fi liberi!“, ne responsabilizează şi ne obligă la atitudine. Captivitatea electronică nu este cu nimic mai bună decât aceea în lanțuri. Organizațiile care sprijină campania „România fără acte de identitate electronice“ Asociaţia Rost Alianța Familiilor din România Asociaţia Pro Vita - Bucureşti Asociaţia Pro Vita - Gorj Asociaţia Christiana - Bucureşti Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului Asociaţia pentru Cultură şi Educaţie Sf. Daniil Sihastrul Asociaţia Bucovina Profundă Asociaţia Orante - Cultură şi Spiritualitate Creştină Asociaţia Dascălilor Români Asociaţia Predania Asociaţia “Ieromonah Arsenie Boca“-Arad Editura Arca Învierii Editura Origini Fundaţia Sf. Martiri Brâncoveni - Constanţa Fundaţia Sf. Martiri Brâncoveni - Suceava Fundaţia Creştin-Ortodoxă Pro Filiis Fundaţia Vasile Netea Liga pentru Utilitate Publică Orthphoto România Revista OrthoGraffiti Revista Puncte Cardinale Statul nu mai trebuie să intervină în viaţa privată a oamenilor, sub nici o formă. Organizațiile reunite în Forul Ortodox Ro- mân adresează societăţii civile un apel la unitate pentru a face conştientă opinia publică în fața acestor provocări. Chemăm toate ONG-urile şi persoanele care împărtăşesc îngrijorarea noastră să semneze acest apel pentru libertatea şi demni- tatea românească. Adeziunile se pot trimite pe adresa de mail a FOR-ului. 18 octombrie 2010 Forul Ortodox Român* “ Forul Ortodox Român, structură federativă fără personalitate juridică, a fost fondat Ia 29 noiembrie 2008, prin consensul reprezentanţilor a 60 de organizații civice cu caracter cultural şi social, care au participat la Conferința Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român. Forul Ortodox Român este coordonat de liderii organizați- ilor: Asociaţia „Rost“, Asociaţia „Christiana“, Asociaţia Pro Vita - Bucureşti, A.R.T.R.I., şi Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni“. anul VIII e nr. 93 13 ROST MARTORI Al VEACULUI Care sunt riscurile unei societăţi guvernate electronic? Forul Ortodox Român a participat, vineri, 22 octombrie 2010, la dezbaterea publică pe tema actelor de identitate electronice organizată de ActiveWatch, APADOR-CH, Asociaţia pentru Apă- rarea Libertăţilor Publice şi Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet. Aceasta a beneficiat de moderarea avocatului Alin Popescu, senior edi- tor la Avocatnet.ro şi de prezența reprezentan- ților MAI, comisarii-şefi Sorin Bălaşa şi Gheorghe Daniel de la Direcţia pentru Evidenţa Persoane- lor şi Administrarea Bazelor de Date şi comisar Cusa Gina Laura, reprezentant al departamentu- lui juridic al ministerului. Considerăm că, deşi timpul alocat dezbaterii a fost scurtat de progra- mul „încărcat“ (ciudat motiv, având în vedere că 22 oct. a fost ultima zi de dezbatere publică) al reprezentanților MAI, discuţia a fost concentrată şi a ridicat numeroase probleme de principiu, juridice, tehnice, social-politice şi culturale față de proiectele legislative ale autorităţilor prin care se doreşte implementarea actelor de identitate electronice (la actuala dezbatere s-a abordat în special tema cărților de identitate electronice). Participanții au remarcat drept pozitiv faptul că autorităţile statului au fost receptive la unele din observaţiile primite din partea ONG-urilor la precedenta dezbatere, ce a avut loc pe 20 august, având în vedere, în special, faptul că s-a integrat în proiectul legislativ dreptul la alterantivă (drep- tul de a alege o carte de identitate lipsită de dis- pozitiv tip smart card contactless şi care nu conţine date biometrice). Cu toate acestea, dezbaterea de astăzi a ară- tat din plin faptul că proiectul de a implementa acest tip de cărți de identitate (C.E.I.) este, într-un mod de neînțeles, cu totul lipsit de fundamente, având în vedere intenţiile vechi ale autorităţilor în materie (ce datează din 2002). Forul Ortodox Român consideră că nu este acceptabil ca autori- tățile să înceapă implementarea acestui sistem, fie el bazat pe alegere voluntară, în condiţiile în care nu există nici o analiză serioasă asupra im- pactului pe care acesta îl va produce în societate şi asupra vieţii private, asupra libertăţilor civice şi libertăţii de conştiinţă. Totodată s-a reliefat, în urma discuţiilor, că nu există un studiu-estimare cu privire la cos- turile ridicate de implementare a întregului sis- tem informatic necesar funcţionării cărților de identitate electronice. De asemenea, nu există un studiu cu privire la riscurile de securitate puse de acest sistem şi de dispozitivele electronice ce vor fi folosite. Într-un mod surprinzător, reprezen- tanţii M.A.I. au răspuns că nu există nici măcar un studiu de impact al politicilor publice referitoare la acest proiect, pe motivul că „nu s-a considerat necesar“! Forul Ortodox Român a ridicat îndeosebi problema impactului socio-cultural şi asupra vie- ţii private pe care aceste noi tehnici de suprave- ghere şi control ale populaţiei le au asupra soci- etăţii. Răspunsul reprezentanţilor MAI referitor la întrebarea dacă au realizat un studiu sociologic de impact, pe lângă faptul că a fost negativ, a denotat şi o completă ignorare şi minimalizare a problemei. Acest lucru în ciuda faptului că există deja o întreagă literatură de specialitate care ara- tă efectele nocive pe care societatea informaţio- nală şi, în conexiune, guvernarea electronică (ce include şi folosirea actelor de identitate electro- nice dar nu se reduce la acestea) le au asupra ga- rantării dreptului la viaţă privată şi asupra modu- lui în care cetăţeanul se raportează atât față de puterea de stat cât şi faţă de societate. Prin impact social nu se înțelege o simplă sondare a opiniei publice, ci se are în vedere o schimbare a paradig- mei culturale cu privire la noţiunile de viaţă pri- vată, libertate si autoritate publică. În calitate de for creştin-ortodox, nu putem accepta o societate în care cultura supravegherii şi a transparenţei vieții individului în fața statului să devină normative. De asemenea, nu putem ac- cepta nici avansul acesta necugetat, care seamă- nă prea mult cu politica faptului împlinit, către noi şi noi metode de supraveghere ce, odată insti- tuite, se pot transforma într-un cadru totalitar de 14 anul VIII e nr. 93 MARTORI Al VEACULUI ROST control al persoanei umane. Nimeni nu poate garanta că eşafodajul sofisticat ce se doreşte a fi instituit în materie de supraveghere (prelevarea datelor biometrice, deocamdată doar la „purtă- tor“, dispozitive smart card, baze de date centrale cu interoperabilitate globală, deocamdată limi- tată) nu se va extinde, ulterior, pentru a îngloba întreaga populaţie civilă şi întreaga infrastruc- tură electronică - inclusiv privată - în care, în prezent, ne lăsăm „urmele“ electronice. Forul Ortodox Român se adresează şi Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, pentru ca punctul de vedere creştin să indice cu limpezime şi forță sporită limita etică până la care se poate întinde un guvern când are de-a face cu datele pri- vate ale persoanelor şi cu supravegherea cetăţe- nilor. Există deja un precedent în care Biserica, prin vocile ierarhilor, s-a făcut auzită în acest do- meniu. Este vorba despre măsura introducerii pa- şapoartelor biometrice de anul trecut. Însuşi Pa- triarhul României a adresat un memoriu către ministrul de atunci al Internelor în care afirma, referitor la măsurile de identificare biometrică a populaţiei: „Aceste prevederi care au fost imple- mentate în România în mod amplificat şi excesiv au trezit reacţii în societate, mai ales că nu a exis- tat o dezbatere publică şi nici consultarea insti- tuțiilor cu larg impact social, inclusiv a Bisericii. Astfel, articolul 1 alin. 3 al Regulamentului pre- p —.—— PESi 3 /SPHILADLLp HIA cizează că prevederile sale nu se aplică şi cărților de identitate emise de statele membre resorti- sanţilor lor sau paşapoartelor şi documentelor de călătorie temporare cu o valabilitate de 12 luni sau mai puţin. Cu toate acestea, în România se eliberează deja carnete de conducere ce conţin date biometrice şi există indicii despre extin- derea acestui sistem şi la cărţile de identitate.“ (sbl. n.) Între timp, abordarea amplificată şi exce- sivă a autorităţilor a continuat, precum şi lipsa de consultare a Bisericii. Este de remarcat că în răs- punsul MAI la acest memoriu se răspunde doar problemelor legate de paşapoartele biometrice, dar se trec cu vederea toate observaţiile făcute pe tema celorlalte acte de identitate electronice. Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, luând poziţie tot pe tema paşapoartelor biometrice, a conchis: „Acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea şi intimitatea oamenilor, drepturi consfințite nu numai de legile civile, ci şi de normele religioase. E ca şi cum un duhovnic ar divulga secretul spo- vedaniei, fapt aspru pedepsit în rânduielile bi- sericeşti, dar cu drept de cetățenie în sistemul transparenţei fără perdea. Biometria nu numai că nu o sancţionează, dar, dimpotrivă, o legife- rează, omul fiind tratat nu ca făptură a lui Dumnezeu, înzestrată cu suflet, inteligență şi li- bertate.“ (sbl. n.) anul VIII e nr. 93 15 ROST MARTORI Al VEACULUI Tot din interiorul Bisericii, Î.PS. Teofan al Moldovei critica, în pastorala de Paşte a aceluiași an, „diferitele tendințe actuale de impunere a unor sisteme tot mai sofisticate de supraveghere a omului, de îngrădire a libertăţii şi intimității lui.“ Aşadar, Biserica manifestă o grijă deosebită faţă de modul în care „stocarea informaţiilor despre persoană prin intermediul paşapoartelor biometrice (și, prin analogie, prin intermediul oricărui act de identitate biometric - n.n.) aduce atingere libertăţii şi demnităţii persoanei, vieții intime, familiale şi private“ (din memoriul adre- sat ministrului de Interne). Din păcate, atitudi- nea neclară adoptată de Biserică pe tema paşa- poartelor biometrice a fost speculată de auto- rități, ceea ce a dus la un regim discriminatoriu cu privire la varianta alternativă a paşapoartelor clasice, denumite provizorii şi reduse temporal la un interval nepermis de scurt căruia i se adaugă un preț relativ ridicat, efectul fiind restrângerea dreptului de liberă circulaţie. De aici se vede cât de important este ca Biserica să ia o atitudine fermă cu privire la respectarea drepturilor funda- mentale ale persoanei. În virtutea acestei preocupări pentru păs- trarea unei culturi a libertății şi a demnităţii uma- ne, a afirmării unor drepturi intangibile la intimi- tate, consfințite de normele religioase şi, ca atare, anterioare dreptului pozitiv instituit de stat, Forul Ortodox Român a făcut apel pentru respin- gerea proiectelor legislative prin care se introduc actele de identitate electronice ca parte a concep- tului de guvernare electronică. Am avut bucuria să constatăm că apelului lansat de F.O.R. şi depus astăzi în mod oficial la sediul MAI, i s-au alăturat, într-un timp relativ scurt, numeroase asociaţii şi ONG-uri creştine, precum si persoane fizice din diverse medii sociale. Le mulțumim pentru spri- jin, cerându-le în continuare concursul pentru susținerea demersurilor F.O.R. Autorităţilor le cerem cu fermitate să pre- lungească termenul dedicat dezbaterilor publice legate de proiectele legislative de introducere a actelor de identitate electronice până când opinia publică va fi lamurită suficient în această chestiune vitală pentru viitorul nostru. Reiterăm dorința organizaţiilor laicatului ortodox adresată Sfântului Sinod şi Patriarhiei BOR pentru o implicare mai serioasă în această dezbatere. Vocea autorităţii Bisericii poate repre- zenta cel mai pregnant punctul de vedere creştin- ortodox în ceea ce priveşte problema libertăţii şi demnităţii umane în raport cu noile tehnici de supraveghere. Ar fi necesară şi implicarea mediului aca- demic, pentru a beneficia de rigurozitate în abor- darea problemelor legate de domeniul noilor tehnici de control, din multiple puncte de vedere (impact social, cultural, medical, politic, etc). Forul Ortodox Român reia apelul lansat în campania „România fără acte de identitate elec- tronice!“ adresat ONG-urilor şi persoanelor fizice de a sprijini demersul si preocuparea acestuia față de implementarea actelor de identitate elec- tronice. De asemenea, în cel mai scurt timp, va organiza o conferință de presă pe aceasta temă, la care sperăm că se vor alătura toate organizaţi- ile semnatare ale acestui apel. 22 octombrie 2010 Forul Ortodox Român Apel către oamenii politici români Document referitor la necesitatea respin- gerii propunerii legislative privind exercitarea activităților cu caracter sexual autorizate, iniţia- tor dep. Vasile-Silviu Prigoană (PDL), înregistrată Ia Senat sub nr. b526/2010. Apelul a tost depus pe 24 octombrie a.c. la Parlament. Prostituţia constituie în întreaga lume un fac- tor de imoralitate care conduce la degradarea ființei umane, la eşecul civilizaţiei. Întreaga propa- gandă mediatică realizată în favoarea legalizării prostituţiei se sprijină pe argumente false. Motivele invocate ascund, de fapt, importante interese de ordin financiar sau de altă natură (trafic de influ- enţă, corupție etc.) ale structurilor de tip mafiot. Legiferarea instituţiei bordelului constituie una dintre cele mai perfide şi eficace strategii 16 anul VIII e nr. 93 MARTORI Al VEACULUI ROST pentru a submina existența unui stat, a intere- selor sale fundamentale pe care v-aţi angajat în fața cetăţenilor să le apărați. Votarea unei aseme- nea legi nu poate fi văzută decât ca mărturie a degradării morale sau ca un act de înaltă irespon- sabilitate politică, de corupție sau de trădare a intereselor unei naţiuni. Din cercetările realizate în statele lumii în care prostituţia a fost legalizată, aşa cum înşivă puteţi constata din documentele anexate, rezultă următoarele realități zguduitoare: 1. Legalizarea bordelurilor va conduce la proliferarea bolilor cu transmitere sexuală (în special SIDA) şi nu Ia reducerea lor. O publicitate mincinoasă se face bordelului legalizat şi prin promovarea de către stat a ideii că astfel se elim- ină riscul contaminării cu boli sexuale, în special SIDA. O eroare ucigaşă, căci prostituatele nu pot fi depistate medical ca bolnave în timpul perioa- dei de incubație a virusului, perioada în care ele pot transmite virusul HIV. 2. Bordelul constituie în întreaga lume un adevărat focar de infecție pentru organismul social. În zona amplasării sale, infracţionalitatea creşte până la 1000%. 3. Legalizarea prostituţiei reprezintă cea mai persuasivă și perspicace propagandă care se poa- te face acestui fenomen, deoarece astfel prostitu- ţia este adusă în sfera normalităţii, prin recunoaş- terea de către stat a “profesiunii“ de prostituată. 4. Legalizarea prostituţiei nu numai că nu limitează prostituţia ilegală, ci duce la dezvol: tarea fenomenului, oferindu-i acoperire legală. Bordelurile vor deveni, asa cum s-a întâmplat deja în țările occidentale, principalele locuri pen- tru traficul de droguri, pentru spălarea banilor, pentru traficul cu femei - o uriaşă afacere coor- donată de lumea interlopă în corelatie cu politi- cienii corupți. 5. Legalizarea bordelurilor nu elimină vio- lenţa, ci doar legitimează abuzul la care sunt su- puse femeile. 6. Traficul de femei nu va fi stopat, ci cu si- guranță mărit. Prin faptul că România este una dintre cele mai sărace țări din Europa, existând aşadar un număr crescut de fete care pot ajunge să-şi vândă trupul pe sume de nimic, se va dezvol- ta în România un important turism sexual, țara noastră devenind astfel o Thailandă a Europei. 7. Prostituţia nu este o meserie care să poată asigura O viață normală unei femei. Pentru feme- ile implicate în prostituție, în general fete sărace, fără educaţie si fără prea multe mijloace de exis- tență, bordelul reprezintă o groapă comună. 8. Experimentele sexuale la care sunt supuse fetele care se prostituează [e afectează iremedia- bil sănătatea psihică şi somatică, le desocial- izează şi, prin stigmatul societăţii, le fac incapa- bile de a intra într-o viață normală, o viață de familie pe care şi-o doreşte orice om. 9. Prin legiferarea prostituţiei ca profesiu- ne, se generează ideea că femeia reprezintă un instrument de satisfacere a plăcerii bărbatului. Se contribuie la crearea unei mentalități mascu- line dominate de ideea de posesiune, de valo- rizare a raporturilor cu femeia numai prin pris- ma sexului. 10. Legalizarea prostituţiei nu vine în spriji- nul familiei, ci, dimpotrivă, este cel mai grav aten- tat la adresa unității acesteia, fapt confirmat de situaţia din țările occidentale, în care rata di- vorțurilor a ajuns la 70%. Însăşi instituţia borde- lului se află în conflict de interese sau în opoziție cu familia. Prin campania de publicitate, făcută de anu- miţi oameni politici şi de organele mediatice, ponderea bărbaţilor din societate care apelează la serviciile prostituţiei va creşte, cu toate riscu- rile pe care le presupune acest lucru. Statul ro- mân este pe punctul de a recunoaşte o „profesi- une“ care conduce la destrămarea familiei, la con- taminarea populaţiei cu o boală mortală (SIDA), precum şi la omorârea celor contaminați. Pentru aceste motive, vă solicităm cu fermi- tate să respingeţi propunerea legislativă privind exercitarea activităților cu caracter sexual autor- izate, inițiată de dl. dep. Vasile-Silviu Prigoană. Semnatari * Alianța Familiilor din România * Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului * Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika“ * Asociaţia „Caritas“ Bucureşti anul VIII e nr. 93 17 ROST MARTORI Al VEACULUI * Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita din România * * Forul Ortodox Român ** * Asociaţia „Darul Vieţii“ * Asociaţia Provita Media * Asociaţia pentru Cultură şi Educaţie „Sf. Daniil Sihastrul“ * Fundaţia „Sf. Martiri Brâncoveni“ (Suceava) * Asociaţia „eodoros“ Anexe — studii și rapoarte “Fața ascunsă a prostituţiei legalizate“, studiu realizat de Grupul de iniţiativă pentru apărarea familiei; “Împotriva legalizării prostituţiei“, raport al “10 Reasons for Not Legalizing Prostitution“ (Zece motive pentru a nu legaliza prostituţia), de Janice G. Raymond pentru Coalition Against Trafficking in Women International (Coaliția internațională împotriva traficului de femei) (în limba engleză); “A Critical Examination of Responses to Prostitution in Four Countries: Victoria, Australia; Ireland; the Netherlands; and Sweden“ (O examinare critică a răspunsurilor la prosti- tuție în patru țări: Victoria, Australia; Irlanda; Olanda şi Suedia). Studiu realizat de Julie Bindel şi Liz Kelly, Child and Woman Abuse Studies Unit -London Metropolitan University (Grupul pentru studierea abuzurilor asupra femeii şi copilului - Universitatea Metropolitană din Londra), la comanda Parlamentului Scoției (în limba engleză). Asociaţiei pentru Promovarea Femeii din România; Textul Convenţiei ONU pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituirii semenilor, adoptată la data de 2 decembrie 1949 prin Rezoluţia 317 (IV); Decizile Curtii Constituţionale nr. 74/1996 şi nr. 21/2002, privind constituţionalitatea dispoz- iţiilor art. 328 şi 329 Cod penal (incriminarea prostituţiei); “Why Legalized Prostitution Would Harm Romania“ (De ce prostituţia legalizată ar face rău României). Raport realizat de Family Research Council (SUA), la cererea Alianței Familiilor din România (în limba engleză); “The Legalisation of Prostitution: A failed so- cial experiment“ (Legalizarea prostituţiei: un ex- periment social eşuat). Studiu de Sheila Jeffreys pentru Coalition Against Trafficking in Women Australia (Coaliția împotriva traficului de femei Australia) (în limba engleză); Fog $ * Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România a luat ființă în 2006 pentru conjugarea eforturilor tuturor organizațiilor din România care recunosc învățătura de credință ortodoxă cu privire la venirea pe lume a persoanei umane şi la vocaţia parentală şi este compusă din: Asociaţia „Pro-Vita pentru născuţi şi nenăscuți“, filialele Bucureşti, Craiova, Târgu Jiu; Asociaţia „Pro-Vita“ Sibiu; Asociaţia Filantropică Medical Creştină „Christiana“, filiala Cluj, Asociaţia „Filantropia Ortodoxă Alba Iulia“; Asociaţia „Filantropia Ortodoxă, filiala Tg. Mureş“; Fundaţia „Sf. Martiri Brâncoveni“, Constanța; Fundaţia Creştin Ortodoxă „Pro Filiis“ Piteşti “ Forul Ortodox Român, structură federativă fără personalitate juridică, a fost fondat în 2008, prin consensul reprezentanților a 60 de organizaţii civice cu caracter cultural şi social, care au participat la Conferința Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român. Forul Ortodox Român este coordonat de liderii organizațiilor: Asociaţia „Rost“, Asociaţia „Christiana“, Asociaţia Pro Vita - Bucureşti, A.R.T.R.I., şi Fundaţia „Sfinții Martiri Brâncoveni“. 18 anul VIII e nr. 93 MARTORI Al VEACULUI Către preşedintele României Către Senatul României Către Camera Deputaţilor Memoriu privind modificarea legii pornografiei în spiritul respectării Constituţiei României Potrivit ultimelor studii şi cercetări desfăşu- rate pe parcursul ultimelor decenii, vă aducem la cunoştinţă faptul că liberalizarea propagandei pornografiei constituie unul dintre cele mai gra- ve atentate la adresa securităţii naţionale, a educaţiei, sănătății, siguranței şi vieții poporului român. Pornografia conduce la disoluția familiei, contribuie la scăderea demografică şi încalcă fla- grant drepturile si libertăţile persoanei garantate de Constituţia României, care în art.l. pct. (5), statuează: În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Desigur, există o lege a pornografiei, dar, din cauza sancţiunilor mici sau inexistente pe care le presupune încălcarea ei, este ineficientă şi nici nu este aplicată de organele în drept. În România, contrar reglementărilor din multe țări civilizate, în care cultura, tradiţiile, religia şi via- ţa poporului sunt respectate şi apărate, revistele pornografice abundă în chioșcurile fiecărui colț de stradă, mesajul pornografic fiind prezent chiar şi în cotidiene de mare tiraj, situaţie poate unică în lume. Afişe cu conţinut pornografic tapetează spaţiul public, iar site-urile concurează parcă în a posta cât mai multă pornografie. Trebuie să precizăm faptul că, din punct de vedere etimologic, psihologic şi neurologic, pornografia constituie orice exhibare a părţilor intime ale trupului uman care incită dorința şi produce excitație sexuală. Având în vedere acestea, vă solicităm modi- ficarea legii pornografiei astfel încât să se asig- ure respectarea Constituţiei României şi a valo- rilor pe care aceasta le susține. Căci, aşa cum s-a arătat în Nota de fundamentare, liberalizarea pornografiei încalcă următoarele articole ale Constituţiei: e Prin subminarea vieţii de familie libe- ralizarea pornografiei încalcă Articolul art. 26 alin.: „Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viața intimă, familială şi privată“. e Prin atentatul la sănătatea publică libe- ralizarea pornografiei încalcă art. 34, alin. 1: „Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat“ şi alin 2: „Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice“. e Prin subminarea procesul educativ şi a drepturilor părinților în educaţia copiilor, libe- ralizarea pornografiei încalcă art. 29 alin 6: Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potri- vit propriilor convingeri, educaţia copiilor mi- nori a căror răspundere le revine şi art. 48 alin.1; precum şi art. 49, alin. 1 Copii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor. e Prin creşterea violurilor şi a infracționa- lităţii, conform studiilor, cu procente cuprinse între 250%-500% liberalizarea pornografiei în- calcă art. 23, alin. 1: Libertatea individuală şi si- guranța persoanei sunt inviolabile, art. 8, alin. 7: Sunt interzise de lege [...] incitarea la violența publică. e Prin vicierea simbolică a mediului încon- jurător, a canalelor de informare în masă, presă scrisă şi audio-vizuală, liberalizarea pornografiei încalcă art. 31, alin. 1. Dreptul persoanei de a avea acces Ia orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit, şi alin 3: Dreptul la infor- maţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de pro- tecţie a tinerilor şi securitatea națională; precum anul VIII e nr. 93 19 ROST MARTORI Al VEACULUI şi art. 33, alin. 1: Accesul Ia cultură este garantat în condiţiile legii. şi alin. 2, Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi se a accede la valorile culturii naționale şi internaţionale nu poate fi îngrădită şi alin. 3. e Prin subminarea libertăţii de gândire şi de conştiinţă şi inducerea deviaţiilor psihice şi com- portamentale, precum şi prin degradarea ima- ginii femeii în societate şi a demnității bărbatului liberalizarea pornografiei încalcă art. 1, alin 3: România este stat de drept, democratic şi social în care demnitatea omului, drepturile şi libertăți- le cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane [...], sunt garantate, art. 29, alin 1: Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi liber- tatea credințelor religioase nu pot ti îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere Ia o credinţă religioa- să, contrare convingerilor sale, alin. 2: Libertatea conștiinței este garantată, art. 30, alin. 7: Sunt interzise [...] incitarea Ia discriminare [...], pre- cum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Prin scăderea demografică pe care o pre- supune, liberalizarea pornogratiei se poate cir- cumscrie elementelor constitutive ale infracțiunii de genocid prev. de Art. 438 din Codul penal al României: (1) Săvârşirea, în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup național, etnic, ra- sial sau religios, a uneia dintre următoarele fapte: b) vătămarea integrității tizice sau mintale a unor membri ai grupului: d) impunerea de măsuri vizând împiedi- carea nașterilor in cadrul grupului; se pedepsește cu detenţiune pe viata sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea exercitării unor drepturi. România trece printr-o puternică criză eco- nomică şi ni se spune că nu sunt bani pentru salarii sau pensii, se pot găsi însă suficienți bani pentru susținerea cheltuielilor pe care le reclamă efectele dezastroase produse de pornografie în societatea românească: cheltuieli pentru asistența medicală a celor care s-au îmbolnăvit în urma efectelor pornografiei; cheltuieli pentru creşterea siguranței cetăţenilor în contextul escaladării vio- lenţei în cadrul privat şi public; cheltuieli pentru prevenirea şi combaterea infracțiunii juvenile şi a infracțiunii în general? Îşi poate permite România să asiste la disoluția familiei atâta timp cât aceasta constituie instituția fundamentală a statului, iar stabilitatea acesteia asigură conform unui mare număr de studii empirice rezultatele individuale şi sociale dezirabile!? Cui oare serveşte liberalizarea pornografiei în România? De ce nu s-ar liberaliza şi drogurile, căci conform tuturor studiilor pornografia acţio- nează asupra aceloraşi mecanisme neuronale precum drogul, dând dependenţă tot atât de repede? Ce oare ar mai rămâne pe urmă ca să fie liberalizat pentru a ne asigura de disoluția com- pletă a Statului Român? Având în vedere efectele pe care porno- grafia le are asupra poporului român în ansam- blul său şi a instituţiilor sale fundamentale, con- siderăm că toţi cei care, împotriva acestor evi- denţe, susțin liberalizarea pornografiei în Româ- nia se înscriu cu voie sau fără voie, într-o acţiune de subminare a Statului Român. Vă rugăm aşadar să modificaţi cât mai curând legea pornografiei astfel încât, ca cetăţeni români, să ne fie respectate drepturile consfințite prin Constituţie, aceasta atâta timp cât România se mai constituie într-un stat de drept. Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului Federaţia Asociaţiilor Pro-Vita Asociaţia Dascălilor Români Asociaţia Metamorfosis Asociaţia Rost ASCOR - Suceava Asociaţia Familiilor Ortodoxe „Sf. Ioachim şi Ana“ Asociaţia Bucovina Profundă Asociaţia Predania Fundaţia Sf. Martiri Brâncoveni - Suceava Liga pentru Utilitate Publică Liga pentru Identitate Naţională 1 Vezi, spre exemplu, Căsnicia şi binele public: Zece principii, o declaraţie pentru descrierea beneficiilor căsniciei şi semnată de 70 de cercetători (Princeton, N.].: Witherspoon Institute, 2008); A. ]. Bridges, “Pornography's Effects on Interpersonal Relationships,“ in !e Social Costs of Pornography: A Collection of Papers (Princeton, N.].: Witherspoon Institute, 2010). 20 anul VIII e nr. 93 CAMPANIE Fonduri pentru Centrul de Ingrijiri Paliative al Arhiepiscopiei Clujului cului şi Clujului a lansat în luna octombrie o campanie de promovare şi de strângere de fonduri pentru continuarea lucrărilor la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie“ din Cluj-Napoca, începute anul trecut. Această campanie a început în 7 octombrie 2010 şi se va încheia în 7 ianuarie 2011 şi va oferi publicului clujean şi oamenilor de afaceri ocazia de a se fa- miliariza cu cel mai recent proiect social al Ar- hiepiscopiei, unic în Transilvania şi de o impor- tanță majoră atât pentru pacienţii oncologici, cât şi pentru familiile lor. rhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Felea- Calendarul și evenimentele campaniei Calendarul acestor manifestări va include conferințe de presă, campanii de promovare, expoziţii de artă cu tablouri scoase spre vânzare în scop caritabil, concerte, conferințe şi o gală caritabilă organizată la Teatrul Naţional din Cluj, în apropierea sărbătorii Naşterii Domnului. La aceste manifestări şi-au anunțat participarea şi sprijinul personalități din lumea culturală şi artis- tică, actori, medici, teologi, profesori, reprezen- tanți ai autorităților, dar şi oameni de afaceri. Deschiderea campaniei s-a făcut pe 7 octom- brie 2010, în cadrul Târgului de Obiecte Biseri- ceşti, găzduit de Expo Transilvania, printr-o sluj- bă de Te-deum, oficiată de Episcopul Vicar Irineu Bistrițeanul şi prin inaugurarea unui stand de prezentare a Centrului „Sfântul Nectarie“, care a fost deschis pe toată perioada târgului. Marţi, 9 octombrie 2010, de la orele 12.00, în paraclisul Facultăţii de Teologie din Cluj, Prea- sfințitul Vasile Someşanul a săvârşit slujba Acatis- tului „Sfântului Nectarie“, patronul spiritual al Centrului. Joi, 11 octombrie 2010, Galeria Casa Artelor din Cluj a găzduit vernisajul Expoziţiei Uniunii Artiştilor Plastici din România, în care au fost ex- puse, spre vânzare, tablourile donate de artişti din întreaga țară, sumele fiind adunate în benefi- ciul Centrului de îngrijiri paliative. Momentul de gală al acestei campanii va avea loc vineri, 10 decembrie 2010, începând cu orele 17.00, pe scena Teatrului Naţional din Cluj, unde actorii Dorel Vişan şi Manuela Golescu vor recita. psalmi şi poezii, urmate de o conferință susținută de actorul Dan Puric şi de profesorul Pavel Chirilă din Bucureşti. La acest eveniment Corul „Psalmodia Transylvanica“ din Cluj va susține un concert de colinde, iar Ştefania Stoica va Susține un recital de muzică religioasă de inspiraţie populară. Campania se va încheia pe data de 7 ianua- rie 2011, la sediul Arhiepiscopiei, printr-o confe- rință de presă, în care va fi prezentat bilanțul acestor evenimente de promovare şi nivelul fon- durilor colectate în beneficiul Centrului de îngri- jiri paliative „Sfântul Nectarie“. Un proiect de interes major, unic în Transilvania Acest obiectiv de interes major, care a primit în concesiune, din partea Consiliului Judeţean, un teren situat pe strada Fabricii de Zahăr nr. 51, din municipiul Cluj-Napoca, va avea o suprafață construită de 398 mp şi o suprafață desfăşurată de aproape 2000 mp, unde vor fi amenajate o anul VIII e nr. 93 21 ROST CAMPANIE DI! Proiect: Centru de Îngrijiri Paleative Cluj unitate hospice cu mai multe saloane de inter- nare, un centru de zi pentru adulţi şi un ambula- toriu de specialitate, valoarea totală a proiectului fiind de 2.212.850 euro. Serviciile gratuite vor fi asigurate de o echi- pă interdisciplinară, formată din medici, preoți, farmacişti, asistente medicale, asistente sociale, infirmiere şi voluntari, toți contribuind, prin spri- jin medical şi spiritual, la păstrarea calității şi demnităţii vieții celor suferinzi şi a familiilor lor. Lucrările la Centrul Sfântul Nectarie au început în toamna anului trecut, iar acum con- strucția este finalizată până la nivelului celui de- la doilea etaj. Până în prezent, Arhiepiscopia a investit în acest proiect 138.000 euro, iar pentru finalizarea în roşu a clădirii costurile se ridică la valoarea de 300.000 euro. Îngrijirile paliative în atenţia Consiliului Europei Adunarea Consiliului Europei a adoptat o rezoluţie care stipulează că îngrijirile paliative fac parte din serviciile de sănătate din țările europene, iar în ultimii ani, studiile au arătat că este o mare nevoie de îngrijiri paliative pentru pacienţii oncologici încă nefamiliarizaţi cu acest tip de tratament şi asistență. Din anchetele efectuate recent în rândul pacienților şi familiilor lor, dar şi în rândul specialiştilor, s-a tras concluzia că există o mare necesitate de a se organiza servicii de îngri- jiri paleative la domiciliu, dar o şi mai mare nevoie de informare şi de pregătire în domeniul paliaţiei. Biroul de presă al Arhiepiscopiei Pr. Bogdan Ivanov 22 anul VIII e nr. 93 INTERVIU „Unirea R. Moldova cu România se clădeşte încet dar sigur“ Interviu cu Mircea Druc, primul şef de guvern antisovietic de la Chişinău - Domnule Mircea Druc, au trecut două dece- nii și dumneavoastră - ca să paraftazez un dicton pe care l-aţi lansat mai demult - „cugetaţi şi acțio- nați ca şi cum România ar [i reîntregită“. Ca unio- nist, vă consideraţi un învingător sau un învins? - Ca unionist, mă consider învingător. Unirea nu a fost decretată, ca în 1918. Acum Unirea se construieşte. Încet, sigur, durabil. În ultimii 20 de ani, calitativ şi chiar cantitativ, am reuşit mai mult decât în cei 20 de ani, când Basarabia era în componența României regale. - Prin ce se deosebește situația de-acum de cea din 1990 din Basarabia? - În 1990, aveam o singură speranță şi o sin- gură certitudine. Speranța că Imperiul Sovietic se va destrăma. Dar nu ştiam, nimeni nu ştia, că visul generaţiei mele va deveni realitate peste un an. Şi certitudinea? Prima undă seismică a spul- berat „lagărul socialist“ şi a permis unificarea Germaniei. A urmat a doua undă seismică şi a dis- părut Imperiul, care, în 1940 ne-a răpit Basarabia şi Nordul Bucovinei. În prezent, barierele în calea Unirii, comparativ cu 1990, sunt mai multe, însă mai puţin rezistente decât cele sovietice. Componenta cea mai vulnerabilă atunci era Bucureştiul: evenimentele de la Târgul Mureş, mineriadele, dezindustrializarea galopantă, pri- vatizarea frauduloasă şi pericolul scenariului iugoslav. Astăzi, destinele Unirii depind în mod pre- ponderent de voința elitelor de la Chişinău şi Bu- cureşti. Acutizarea „luptei de clasă“ şi politicianis- mul din România, precum şi mafia economică din Basarabia şi Transnistria reprezintă obstaco- le serioase. Principiile pe care le-am formulat în campa- nia electorală din 1992, când am candidat la preşedinţia României, sunt viabile şi fac procesul Unirii ireversibil. E vorba de sincronizare, inter- ferenţă şi transplant. Conjunctura externă pare a fi mai favorabilă decât în 1991. Atâta lume occidentală se dădăceş- te cu cele şase judeţe basarabene şi cele cinci ra- ioane transnistrene, care constituie, de fapt, două state, din care unul chiar recunoscut la ONU. - Mai ales jurnaliștii ruși și ucraineni au vor- bit despre un eșec Ia referendumul pentru modi- ficarea Constituţiei. Având în vedere că majori- tatea absolută a participanţilor Ia vot s-au expri- mat pentru alegerea preşedintelui prin scrutin universal, eu cred că la acel referendum a învins Mihai Ghimpu cu toți românii lui care gândesc la fel. Ce şanse are Mihai Ghimpu să intre iar în Parlament, să obțină din nou funcţia de preşe- dinte în urma alegerilor parlamentare? - La acel referendum a pierdut electoratul din Republica Moldova, prin absenteism. Şi nu e anul VIII e nr. 93 23 ROST INTERVIU pentru prima oară când procedează la fel. Partidul Liberal, condus de Mihai Ghimpu, are şanse sigure să acceadă în viitorul Parlament de la Chişinău. Restul e pură speculație. Probabil, partidul cu cele mai multe voturi va alege primul funcţia pe care şi-o doreşte: preşedinte, prim-min- istru, preşedinte de Parlament. Totul depinde de configuraţia viitoarei alianţe constituite din par- tidele care vor trece pragul electoral. - Ce şanse mai are Marian Lupu în politică dacă va bascula cu Partidul Democrat spre Partidul Comuniștilor lui Voronin? - Am 0 părere mai bună despre domnul Marian Lupu. Nu cred că va ceda presiunilor din partea domnului Diacov de a face alianță cu par- tidul din care a plecat. Nici o eventuală sugestie a Moscovei nu va da rezultate în acest sens. - E posibil ca AIE să câștige alegerile. În aces- te condiții, consideraţi că trebuie mângâiată cu orice preț vanitatea lui Marian Lupu, care vrea morțiș să ajungă președinte? Este el pregătit sa conducă un stat cu majoritate românească, după ce s-a dus la Moscova să ceară binecuvântarea de Ia Medvedev şi de la Putin? - Doresc şi eu ca cele patru formaţiuni din AIE să intre în Parlament. Şi, cum vă spuneam, să se înțeleagă la împărțirea funcţiilor. Partidul cu cele mai multe voturi va decide primul ce preferă. RM nu devine republică prezidenţială. Nu pricep de ce se pune accent pe funcţia de preşedinte şi nu pe un program de guvernare, dacă mizăm pe o viitoare alianță? Nu e vorba de vanitate, ci de o funcţie banală, fiindcă în RM capitalul decide, şi nu preşedintele. Alianța a luat naştere printr-o înțelegere: Marian Lupu - preşedinte. Acum, după alegeri, se vor înțe- lege din nou. Cei care vor trece pragul. Cât priveşte binecuvântarea Moscovei, eu am altă părere. Am mai spus-o şi cu alte ocazii. Într-o cam- panie electorală, într-un stat precum RM, este nece- sar ca fiecare lider de partid să declare deschis, convingător şi să motiveze „ce carte joacă“ în materie de politică externă şi orientare strategică. „Cartea Moscovei“, „Cartea Bucureştiului“, „Car- tea Washingtonului“, „Cartea Bruxellului“ etc. Pentru ca electoratul basarabean - lămurit, con- vins - să aleagă. Faptul că e mare înghesuială prin- tre partidele de la Chişinău de a obţine fonduri din partea Moscovei e cu totul altă temă de discuţie. Domnul Lupu a semnat o convenţie de cola- borare cu partidul domnului Putin, care îşi va pierde în curând monopolul pe eşicherul politic din Rusia. Kremlinul doreşte o nouă grupare la guvernare în RM, dar nu ţine neapărat ca să fie şi comuniştii lui Voronin. Falia geopolitică dintre Prut şi Nistru atestă reaprinderea disputelor dintre Est şi Vest, nu doar pentru cele şase foste județe ale României. Rusia primeşte si trimite emisari, miniştri impor- tanți din UE au venit la Chișinău. - Cât de mult va conta în exprimarea votului efectul de vitrină al Uniunii Europene? - „Efectul de vitrină“ contează pentru o parte a elitelor şi pentru emigranții basarabeni. Cei de acasă, din mediul rural, vor vota, tradiţional, pen- tru reprezentanţii acelor partide care vor bate din poartă în poartă şi vor aduce şi „pomeni elec- torale“. - Timpurile se schimbă rapid, dar Rusia ma- nifestă un interes disproporționat pentru R. Moldova, deşi minoritatea imperială de-acolo reprezintă aproximativ 5-6% din totalul popu- Iației. Deocamdată, Ucraina tace. Să-și fi pierdut Kievul interesul pentru această zonă, mai ales că Ianukovici a dat semne politice evidente de reapropiere de Rusia? - Interesul Moscovei nu este disproporționat, este firesc. Se pare că strategii ruşi nu mai mizea- ză pe vectorul euro-asiatic. Se caută o apropiere de Europa Occidentală. Desigur, în condiţii cu totul diferite de cele din timpul imperiului țarist sau cel sovietic. Repet, Moscova nu mai poate dicta nimănui, ea caută garanţii de lungă durată pentru propriile ei interese vitale. Eu văd altfel evoluţia: Ianukovici va da semne evidente de distanțare de Rusia. Aşteptaţi să treacă iarna aceasta, care se anunță cumplită, şi vom dis- cuta despre orientarea Ucrainei. De asemenea, importante sunt, în acest plan, rezultatele alegerilor din Bielorusia şi relația NATO-Georgia. - Cât de eficiente vor ti eforturile României pentru sprijinirea Chișinăului, în contextul în care ţările europene mari par să joace de partea Rusiei? 24 anul VIII e nr. 93 INTERVIU ROST - "Tot ce întreprind acum Preşedinţia, Guver- nul şi Parlamentul României faţă de RM este con- structiv şi util. Indiferent de părerile unor critici de profesie. Dar să studiem istoria. Un imperiu, adversar din Est, ne-a dat un ultimatum şi am cedat o parte din teritoriul naţional. Concomi- tent, aliați din Vest au „convins“ România să se retragă dintr-o regiune a Țării, în favoarea unui aliat al aliaţilor României. Istoria se repetă necruţător şi putem prognoza în ce condiții România va fi convinsă să cedeze din nou. Și aceasta nu neapărat în favoarea Rusiei. Parcă ne- ar pune pe gânduri vizita recentă la Chişinău a celor doi foşti prim-miniştri vest-europeni Dominique de Villepin şi Markus Meckel. Să fie oare incompatibile aspiraţiile românilor cu inte- resele marilor corporaţii europene? Unioniştii urmează să studieze atent interesele SUA şi Israelului în zona noastră, dacă Franţa şi Germania vor deveni prea dependente de Rusia. „Unirea“ înseamnă, înainte de toate, o perma- nentă vigilență şi readaptare. - Pentru mulți, „resetarea“ lui Barack Obama a însemnat re-abandonarea statelor din estul Europei în pustiul de gheaţă. Dacă America vrea scut antirachetă, împreună cu Rusia, pentru apărarea est-europenilor, care au intrat în NATO tocmai ca să scape de mai vechea amenințare, ce puteam aștepta de Ia recenta vizită a cancelarului Angela Merkel la Bucureşti? - Ce aşteptau unii politicieni de la liderul ger- man? Să ne anunţe că nu vom intra în zona Schen- gen? Că Bruxellesul ne dă afară din Uniune, din cauza actualei conduceri, inclusiv pentru apro- prierea prea mare de Basarabia?... Absorbită de luptele intestine, o bună parte a clasei politice de la Bucureşti nici nu conştientizează ce grad de responsabilitate are Eterna Românie față de Europa Occidentală. Nu cunosc în istorie un episod în care ţara noastră să fi fost percepută drept „partener cheie în regiune“. Cancelarul german Angela Merkel consideră România un factor creativ în Partene- riatul Estic. O confirmare a tezei este şi deschi- derea în curând a Ambasadei Republicii Turkme- nistan în România. Sper că Bucureştiul va recepta adecvat decizia preşedintelui Gurbanguly Berdi- muhamedov de a considera relaţia cu România ca extrem de importantă. Anume, Caucazul şi Asia Centrală reprezintă principalele zone geo- strategice, în care Europa Occidentală aşteaptă ca România Să vină cu „experiența şi creativitatea sa“. Împreună cu Germania şi alți parteneri euro- peni, România se va implica creativ şi în coopera- rea la Marea Neagră, şi în strategia dunăreană, şi în conflictele îngheţate din regiune. În problema basarabeană, România poate conta pe „avocați germani“, precum Anneli Ute Gabanyi, care vor- bea recent cam aşa despre minoritățile din Basa- rabia şi drepturile lor: „În Republica Moldova, cu ocazia Declaraţiei de independenţă, s-a produs o schimbare fundamentală şi specială, în sensul că minoritatea etnică rusă, care însă controla totul în acest stat, şi-a pierdut privilegiile avute în im- periul sovietic şi a devenit minoritate şi din punct devedere politic, social, ideologic... Această mi- noritate, până de curând dominantă în Republica Moldova, consideră că pierderea unor privilegii este o încălcare a drepturilor sale legitime. În ce îl priveşte pe Barack Obama, el e liber să abandoneze orice, în afară de interesele capi- talului american, ca să nu împărtăşească soarta predecesorului său JFK. E o temă puţin cam com- plicată pentru noi, doi români, preocupaţi de problemele Unirii. - Președintele Mihai Ghimpu v-a înmânat Ordinul Republicii și ați acceptat această înaltă distincție. Cum să înțelegem acest gest din partea luptătorului Mircea Druc, care a refuzat să recu- noască Republica Molotov? - Sigur că este un paradox. Eu, care am mili- tat mereu pentru apropierea de România, am fost medaliat de Republica Moldova, iar nu de Țara mea, România. Petru Lucinschi, adversarul meu, care a prigonit spiritualitatea românească din Basarabia în timpul lui Brejnev, a fost medaliat de preşedintele român Emil Constantinescu, un om care se pretindea de dreapta. Eu nu puteam să-l refuz pe Mihai Ghimpu, aşa cum nu aş fi putut să-i refuz pe Gheorghe şi pe Simion Ghimpu. Consi- der că această distincţie acordată de Mihai Ghim- pu este o ofrandă pe drept cuvânt adusă luptei pentru eliberare naţională din Basarabia. A consemnat Viorel Patrichi anul VIII e nr. 93 25 ROST REPERE Doi poeţi creștini, doi camarazi de suferință Era prin anul 2000, în plină primăvară, când o superbă zi de sfârşit de aprilie m-a introdus în universul poetic al domnului Dumitru Oniga. Stăteam de vorbă cu vărul meu, Victor Leahul când poștaşul mi-a adus un plic mai voluminos ce promitea o carte. Aşa a şi fost. În plic se afla volumul de poezii Novissima Tristia (1948-1989), Ed. „Cuvântul nostru“, Suceava, iulie 1998. Pe fila de titlu se afla un autograt Dumitru Oniga și o frumoasă dedicație: „Doamnei Aspazia Oțel Petrescu, cu toată simpatia şi admirația, câteva gânduri și sentimente din durerile noastre.“ Aspazia Oțel Petrescu şi fostul deţinut politic Dumitru Oniga. Vărul meu a luat în mâini cartea, în mod vădit marcat de o puternică emoție. Alături de domnul Oniga, Victor a petrecut amar de zile ne- gre la Noua Culme şi la Periprava. O caldă priete- nie s-a înfiripat între cei doi bucovineni ce se aflau împreună pe un vitreg colț de vreme în sta- tornică slujire a aceluiaşi sfânt ideal. Fratele Du- mitru Oniga a intrat în vâltoarea închisorilor aproape copil, la 16 ani, şi s-a maturizat pe nico- vala suferinței, în flăcările durerilor ce nu aveau nici chip, nici nume pentru o ființă atât de tânără. Dumitru Oniga este atins de aripa binecu- vântată a talentului de poet care l-a ajutat să se salveze pe sine din multe situaţii limită şi i-a încăl- zit pe mulți dintre fraţii săi de ideal şi de suferință la flacăra iubirii sale sublimate în înaripatele sale versuri. Numai bunul Dumnezeu ştie câţi dintre aceştia au plecat pe drumul cel fără de întoarcere murmurând stihurile scrise fie de Radu Gyr, fie de Nichifor Crainic, fie de Dumitru Oniga, fie de alți dăruiți, toate izvorâte din inima lor caldă şi din mintea lor inspirată. Victor a plecat, după ce m-a informat despre talentatul său prieten, iar eu am rămas cu No- vissima Tristia, pe care l-am parcurs cu sufletul în E ra cel de-al treilea volum publicat de poetul genunchi. Nu poate mintea să înțeleagă cum a fost posibil să fie create frumoasele poeme ale „...Tristiei“ în condiţiile temniţei comuniste, când o mină de creion de un centimetru şi un petec de hârtie ceva mai răsărit de un timbru putea să te coste sănătatea sau chiar viața. Cum le va fi năs- cut fratele Dumitru Oniga? Zgâriate pe o cojiță de săpun, pe un geam mânjit cu humă, pe un colţ de perete mai ferit de ochii prigonitori sau pur şi simplu imprimate cu acul gândului pe fila credin- cioasă a memoriei. Cert este că poeziile „Tristiei“ au fost învăţate pe de rost şi au plecat în limbajul morse să aline dureri, să ostoiască răni ustură- toare, să aştearnă o fărâmă de cer pe un suflet nefericit. Am citit poeziile Novissimei Tristia la lumina sufletului meu de întemnițată şi îmi place să cred că am înțeles până în profunzime sensul univer- sului creat cu atâta har scriitoricesc, altfel nu pot să-mi explic de ce am vărsat torente de lacrimi pe cuvintele mărturisitoare de iubire şi de jertfă şi de ce simt nevoia să recomand cu insistență, mai ales tinerilor cititori, să intre în universul acestei noi plângeri cu parfum de Pont Euxin şi s-o facă într-un spirit de cuvioasă pătrundere. Aş vrea să lămuresc pe scurt de ce l-am apro- piat pe Dumitru Oniga de Nichifor Crainic. Sigur, nu numai pentru faptul că au urcat împreună Golgota „spaţiului mioritic“, ci şi pentru alte cel 26 anul VIII e nr. 93 REPERE ROST puţin două aspecte întemeiate. În primul rând, însuşi Dumitru Oniga mărturiseşte că Nichifor Crainic a avut o însemnătate deosebită în evolu- ţia sa ca poet. Într-o bună dimineaţă, profesorul Ion Halmaghi l-a prezentat lui Nichifor Crainic. ÎL avusese profesor la Universitatea din Cluj şi voia să-i atragă atenția asupra acestui bucovinean care, cercetat de muze, a compus câteva poezii în iadul temniţei. Dumitru Oniga a fost copleşit de o puternică impresie: cunoscuse un om deosebit care, în acele condiţii groaznice, crease poezii nemuritoare ce se învățau şi se răspândeau ca o rugăciune şi care, în clipe de descumpănire şi deznădejde, se recitau şi aduceau frumuseţe şi mângâiere. După această primă întâlnire, tânărul bucovinean se interesa unde lucra marele poet şi îl căuta pentru a sta de vorbă cu el. Până atunci nu se luase în serios, făcea versuri la diferite ocazii sau când îl domina câte un sentiment deosebit. Nichifor Crainic l-a îndemnat să-şi ia talentul în serios: „Ai talent, versul tău are muzicalitate, ştii să îmbini melodios cuvintele, sună bine; perseverează şi vei ajunge să faci lucruri frumoase! Nu te lenevi, termină cu facilităţile, munceşte pe fiecare vers, pe fiecare cuvânt.“1. De fiecare dată, magistrul se bucura să-şi vadă novicele: „Întâi mă punea să recit noutățile. Mă corecta, îmi schimba unele cuvinte, îmi dădea unele sugestii şi multe multe îndemnuri.“2. Dumitru Oniga consideră că a avut mare noroc să-l întâlnească pe eminentul magistru. A exercitat o mare influență asupra evoluţiei sale, momentul a fost o cotitură în viața sa. Dacă a con- tinuat să scrie, în mare parte, se datorează insis- tenţei lui Nichifor Crainic. EI la pus să lucreze serios în vederea viitorului, îl saluta de fiecare dată cu: „Ne vedem la Gândirea, bucovinene!“3 Dumitru Oniga împreună cu fiica sa, Ia cîțiva ani de Ia eliberarea din Periprava 1 Dumitru Oniga, Urme, lacrimi, sânge, morminte, Suceava, Editura Lidana, 2007, p.107. 2 Ibidem, p.107. 5 Ibidem. anul VIII e nr. 93 27 ROST REPERE În al doilea rând, apropierea dintre cei doi poeţi se datorează faptului că viziunile intime despre lume şi valori ale celor doi au o mare si- militudine. Această similitudine este determinată de faptul că ambii sunt adepţii aceloraşi idealuri şi, pe cale de consecință, victimile aceloraşi con- jucturi istorice. Deci ei abordează marile teme ale aceloraşi adevăruri care le traversează opera. Acesta a şi fost îndemnul magistrului către emu- lul său: „Umple-ţi, flăcăule, hambarele sufletului cu toate durerile şi speranțele noastre, ca să putem pune temelii solide pentru tot ce vom face. Căderile actuale sunt groaznice, umilințele sunt cumplite, iar redresarea trebuie să fie pe măsură.“ Departe de mine gândul de a face o paralelă între cei doi pentru a argumenta în ce măsură se apropie sau se diferenţiază calitatea ideilor mora- le, adâncimea ideilor filosofice şi cât de asemănă- tor au simțit spiritele lor alese să reacționeze la realitatea meschină, mizerabilă, în condiţiile politice şi economice ale timpului blestemat, ieşit cu totul din tiparele firescului sau până la ce nivel s-a ridicat arta fiecăruia, cât de apropiate sunt izvoarele miraculoase capabile să regenereze cangrenele sociale, să aducă în lumea debusolată dorul de viață adevărată, de pace, de lumină, de dragoste, de bună învoire. Mă rezum Să spun că viziunea intimă despre lume şi valori a celor doi sparge limitele timpului şi spațiului pe o traiectorie infinită şi conferă sen- timentelor o amploare care tinde spre o expe- riență fundamentală. Această tendință funda- mentală va determina structura operei asemănă- toare în tematica abordată, dar personalitatea artistică va crea stilul personal inconfundabil. Ambii au o personalitate creatoare bine contu- rată, deci nu se poate stabili o filiaţie între cele doua opere. Forma stilistică îi personalizează. Nichifor Crainic şi-a folosit experiența tocmai pentru a facilita conturarea personalității artis- tice a ucenicului său, ceea ce îi diferențiază sau, mai bine spus, îi individualizează. În opera lui Nichifor Crainic, accentul cade pe mistic, metafora nobilă, subtilă este străbătută 4 Ibidem, p.106. de fiorul mistic care subliniază valorile clasice: armonie, cadență, rimă... Tensiunile sunt stăpâ- nite, ordonate într-o severă şi clasică arhitecto- nică a versului. În opera lui Dumitru Oniga, ac- centul cade pe elegie, chiar titlul operei No- vissima Tristia trimite la elegie. Metafora este mai apropiată de omenesc, versul este mai puţin ri- guros şi se desfăşoară într-o cadență interioară, cu coloratură elegiacă. Voi încerca să explic prin citate câteva din temele esenţiale abordate de Dumitru Oniga în poezia sa. O fac pentru a vă incita să poposiți, iubiţi cititori, în „...Tristia“, pentru a vă bucura de frumuseţe şi pentru a aprecia în ce măsură Dumitru Oniga este cu adevărat răsfățat de muza poeziei lirice „Polymnia“. Tema poetului mesianic: „Poetul este atât de fragil Floare sălbatică de april Creşte singuratică Avidă de soare, de libertate, Înfloreşte în eternitate. Poetul e firav, prea firav, Într-un ev bolnav Ce alterează, degradează, deformează, Nu poate trăi ca târâtoare Se închistează, dispare. Doar versurile, gândurile, flacără pură, Dăinuiesc din gura-n gură, Răsar din foşnet, din susur, din picătură, Ca un izvor subteran Izbucnesc artezian Aşchii de stele, fărâme de lună Pentru-o lume mai bună. În vremi de violență, opresiune, de silnicie Poetul e scânteie, solie, Cuvintele-i sunt trâmbițe ale dezrobirii, Fulgerări de topoare, coasele răzvrătirii, Explozii, tăişuri, şuvoaie, Poetul e vestitorul timpurilor ce o să vină ...'5. 5 Dumitru Oniga, “Poetul“, în Novissima Tristia (1948-1989), Suceava, Editura Cuvântul Nostru, 1998, p.93. 28 anul VIII e nr. 93 REPERE ROST Tema dragostei jertfitoare și a puriticării prin suferinţă: „Ca să spălăm faţa lumii Să-i facem un chip omenesc, Am luat tinerețea Cu toată dragostea de care este capabilă Şi am lăsat să fie sacrificată. Numai durere şi lacrimi, Cât mai multe lacrimi Pentru o față atât de hidoasă şi mare. Orice dram de bunătate Sau de omenie pe pământ, Trebuie plătit cu suferință? Orice strop de iubire, cu sânge? De câţi crucificaţi mai e nevoie, Pentru a înfăptui această operă umană? Luaţi, fraţii mei, ce a mai rămas din viața mea, Puneţi şi voi un grăunte de dragoste Cât puteţi, cât vă lasă inima, Să ştiţi că totul se va transforma în durere În lacrimi, Ca să spălăm fața lumii Să-i facem un chip omenesc...“6. Tema iubirii materne: „ Într-o câmpie opacă, la capătul lumii, Dau de o femeie săracă. Cu o mână întinsă cerşea Purta pe umeri o traistă, Dar pe acolo nimeni nu trecea. Mă uit mai bine - dar asta e mama, Cu traista ce-mi aducea mâncarea! Vai, de când am plecat A ajuns cercetoare. Mă apropii şi îi îngenunchez la picioare: - Mamă! Ea însă nu mă vedea Cu mâinile întinse Cerşea infinitului viaţa mea“. Tema carităţii: „Când am fost aruncat În acea celulă întunecată, O masă de carne însângerată, Ştiinţific schingiuit, Sistematic zdrobit De maieştrii în arta uciderii personalității, Niciodată nu mi s-a părut Viaţa mai inutilă. Nu aş fi cerut Nici libertate, nici milă Ci doream puternic să mor, Să părăsesc fără regret O lume absurdă. În această atmosferă de teroare Când tremura de groază fiecare, Nimeni n-ar fi crezut Că poţi apărea, tu, necunoscut prieten, Să-mi prinzi în palme fața Cu inima caldă, cu priviri îngrijorate, Riscându-ți viața. M-ai dezbrăcat, m-ai spălat de sânge, Mi-ai oblojit fiecare lovitură, Ai plâns în locul meu Căci eu nu mai puteam plânge Şi-ai stins orice ură Ce se zbătea în privirea-mi de gheaţă. Ţi-ai scos cămaşa Şi-ai pus-o pe rănile mele, Ţi-ai luat puțină mâncare Şi m-ai hrănit ca pe-un copil Implorându-mă să încerc să înghit. M-ai susținut în orice slăbiciune, În orice neputinţă Ca să mă redai mie însumi. Poate azi aş fi îngropat Sub cerul însetelat, Într-un câmp de plumb, 6 Dumitru Oniga, Un chip uman (mesaj), p.35. 7 Dumitru Oniga, Cerșetoarea, p.149. anul VIII e nr. 93 29 ROST REPERE Pe unde creşte porumb, Ca celelalte toate Cimitire uitate. Poate fi vreun cuvânt, Poate fi vreun pedestal Ca să te ridic cât meriți, Omenie? Pe urmele rănilor mele Urcând pe timp în sus, Întâlnesc mâna ta, prieten drag, Mâna lui lisus“8. Tema demnităţii: „Am făcut un jurământ Pentru credință, pentru pământ, Pentru cuvânt, Pentru tot ce am în mine bun şi sfânt. Dacă vreodată voi şovăi, Paşii mi se vor împletici, Sufletul meu se va îndoi, Fără crâcnire, fără şoaptă Îmi voi arde mâna dreaptă. Iar de cumva voi căuta să mă înşel, Să fug, Fraţii mei, fie-vă milă, Nu mă lasaţi să fiu mişel, Puneţi-mă pe rug”. Tema libertății şi puterea cuvântului: „Cuvântul meu stă ascuns, pitit, Nu poate fi rostit, E hulit, calomniat, urmărit, Nu se aude, nu răsună În amiază ori în nopţi cu lună. Cuvântul meu nu este vorbă goală, Palavre, mistificare, amăgeală 83 Dumitru Oniga, Omenie, p.23. 9 Dumitru Oniga, Jurământ, p.125. 10 Dumitru Oniga, Cuvântul meu, pp.113-114. Ori speculaţii trase de păr, Utopie, minciună. Cuvântul meu este adevăr, Explozie, furtună. Clatină tronuri, fotolii aurite, măriri, Ziduri, turnuri de pază, împrejmuiri, Demască asuprirea, tirania, hoţia, Exploatarea, silnicia. Strigă, urlă, cere dreptate, Ridică frunţi plecate, Spinări încovoiate, De aceea nu se poate Să răsune tare în cetate. Cuvântul meu este rugă în asfinţit, în răsărit, Pentru neamul robit, Pentru săracul înlănțuit. Alină rănile de bice, de jug, Sărută mâinile, picioarele prinse-n belciug, Plânge morţii fără lumânare, fără coşciug. Cuvintul meu este interzis De legi, decrete, Păzit de gloanţe, baionete, Se strecoară doar prin crăpături, În şoapte, ciocănituri, Cu o vorbă bună, o bucurie, Cu o speranță, o glumă, o ironie... Cuvântul meu arde în priviri, în vise, În toate nădejdile ucise Pe braţele umilite, robite, Pe spinările biciuite, Pe rană, pe bubă, pe vânătaie. Zornăie cu lanţurile Ia picioarele însângerate, Mocneşte în piepturi, Se frământă, Se zbate Să izbucnească în vifor, trăsnet, văpaie, Cuvântul meu este libertate“10. 30 anul VIII e nr. 93 REPERE ROST Aici este cazul să menţionez că toată cartea este închinată ideii de libertate : „Celor ce iubesc fără limite libertatea“ - după cum subliniază autorul în motto-ul carții. Aş dori să-i strâng mâna Domnului Oniga cu aceeaşi simpatie şi admiraţie cu care mi-a oferit această sublimă carte. Pentru multe merită să fie admirat, dar mă refer la un fapt anume. ÎL admir, mai ales, pentru atitudinea pe care o are faţă de Nichifor Crainic şi pentru cuvintele scrise în memoria lui: ,... s-a născut la 22 decembrie 1889 (peste o sută de ani avea să fie ziua revoluţiei), s- ar cuveni să-i închinăm un gând pios pentru toate umilințele pe care le-a suportat, pentru frus- trările de neînchipuit îndurate şi pentru toate relele pe care le-au putut concepe minţile satani- ce ce au dominat secolul.“1. 1! Dumitru Oniga, Urme, Lacrimi, Sânge, Morminte, p.107. Dumitru Oniga a avut noblețea să nu se sub- stituie judecății divine şi nu a pus în balanță limi- tele biologice ale omului Nichifor Crainic, cu scli- pirele de geniu ale poetului Nichifor Crainic. Nu- mai Bunul Dumnezeu ştie cum vor contrabal- ansa minusurile omului cu plusurile pe care şi le- a agonisit teologul misticii ortodoxe, poetul şi gândiristul. Mărturisesc cu mâna pe inimă că nu voi uita niciodată nopţile în care printre zăbrelele dis- perării strălucea cu litere de foc o definiție. O ci- tez din cotloanele memoriei întemnițate, cu recu- noştință, pentru că mi-a dat la vreme de răstrişte necontenita rotire a pământului: „Sunt candelă sub bolțile divine/ În haos spânzur, Doamne,/ Dar atârn de Tine!“ anul VIII e nr. 93 31 ROST REPERE Dumitru Oniga, înainte de arestarea din 1948 Poetica luminii Constantin Mihai rat, sub o formă sau alta, procesul de edi- tare a lucrărilor de memorialistică din spaţiul recluzionar comunist, s-a pus tot mai mult în discuţie problema valorii literaturii concen- traţionare. Dincolo de aspectul său memorialis- tic, istoriografic, primordial pentru conştiinţa co- lectivă, a stabilirii adevărului cu privire la trecu- tul nostru recent, a început să se discute şi despre posibila valoare estetică a acestor producţii lite- rare. Evident, nu mai intrau în atenţie cazurile scriitorilor consacraţi (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Andrei Ciurunga), pentru a menţiona simbo- lurile creativităţii carcerale, cu un rol soteriologic major în alinarea suferinţei din universul închiso- rilor comuniste, ci numele unor mai tineri poeți D upă decembrie 1989, atunci când a dema- de talia lui Victor Ioan Pica, Dumitru Oniga ş.a, autori cu o bogată şi semnificativă producţie poe- tică, după 1990. Desigur, au existat şi unii versifi- catori, rapsozi ai cuvântului care nu s-au putut impune ulterior, invalidând orice urmă a pre- tinsului lor talent poetic. Dumitru Oniga reprezintă unul dintre poeții autentici, care au ucenicit la şcoala lui Nichifor Crainic, Radu Gyr, Cezar Flamură, precum şi a altor scriitori din mediul concentraţionar, un poet cu o operă semnificativă : Cântece triste (1996); Lumină şi iubire (sonete şi rondeluri, 1997); Novissima tristia (1998); Planta acvatică (1999); Fiorduri (2000); Iubiri (sonete, 2004). Deşi opera sa poetică vede lumina tiparului după 1990, Dumitru Oniga nu a scăpat de injuriile poeţilor comunişti. O dovadă grăitoare este în acest sens apariţia poeziei sale “Să fii poet“, în 32 anul VIII e nr. 93 REPERE ROST revista “Gazeta Transilvaniei“, creaţie primită cu înjurături de Adrian Păunescu, în stilul său carac- teristic. Recentul volum de rondeluri Lumini, sub- limele lumini (Suceava, Editura Muşatinii, 2010, 155p), realizat în acelaşi tipar clasic al acestei forme poetice, oarecum în prelungirea volumului anterior de sonete şi rondeluri Lumină şi iubire (1997), reconfigurează poetica ascensionalităţii, a luminii mirabile, în conjuncţie permanentă cu analogonul iubirii. Este un tip specific de produ- cere poetică, în care practica semnificantului se intersectează cea a semnificatului în vederea ob- ținerii unei expresivități majore, instituind sen- sul în jurul simbolului (spmbolon). Nu este întâm- plătoare această opţiune poetică dacă ne rapor- tăm la tradiția de la care se revendică Dumitru Oniga, cea a grupării Iconar. [În 1931, roman- cierul şi poetul Mircea Streinul împreună cu alți scriitori consacraţi fondează gruparea Iconar pentru afirmarea literaturii bucovinene ; în 1935, Mircea Streinul împreună cu Liviu Rusu, sub patronajul reputatului sociolog Traian Brăileanu, înființează revista “Iconar“, la care au colaborat personalităţi ale culturii române interbelice: Bar- bu Sluşanschi, Vasile Posteucă, George Macrin, Leon Topa, George Drumur, Claudiu Usatiuc şi alții.] De altfel, Dumitru Oniga se autodefineşte sugestiv, într-unul dintre rondeluri, drept un umil și ultim iconar, plasându-se în această omologie structurală cu o importantă grupare literară şi culturală interbelică, Iconar, cu rădăcini puter- nice în atmosfera excelenţei intelectuale a Cernă- uților, o manifestare esenţială a culturii române moderne. Această umilinţă poetică de care amin- teşte autorul, rememorând un timp mitic al isto- riei culturale exemplare, pare să fie şi o chemare a unei tradiţii creative pe cale de aneantizare: “Umil şi ultim iconar/ în urma unor mari poeți,/ cobor din cronici cu peceți./ Vremi de restrişte şi amar,/ Străpuns de gloanțe, de săgeți,/ Am implo- ratun strop de har./ Umil şi ultim iconar/ În urma unor mari poeţi/ Spre culmile fără hotar,/ Mereu flămând de frumuseţi,/ Mă-nchin în Sfinte Dimineţi/ Înghenunchiat la un altar./ Umil şi ul- tim iconar“ (91, p.109). Lirica lui Dumitru Oniga gravitează în jurul viziunii iconariste, a unui tip de producere poe- tică esenţializată care armonizează verticala tran- scendenţei, “universul, duhul celest, trăit prin credință, cu mitul, simbolizat de lut şi cu viața reală, concretizată în dragoste“ (lon Drăguşanul, Dumitru Oniga, Ultim și umil iconar, p.8). Teofania simbolului capătă consistenţă prin con- juncţia fericită a mythos-ului cu logos-ul, într-un exercițiu anagogic de spiritualizare a suferinţei umane. Actul poetic transpus în marea operă se substituie unei soteriologii a existentului, a mo- delării durerii şi a suferinţei prin catharsis-ul cre- ativității, totul metamorfozându-se, prin practica curentă a anamnesis-ului, într-o diferențială divi- nă. Nu asistăm la obnubilarea suferinței, ci la transformarea ei, prin prisma credinţei, a trăirii spirituale intense, într-o metaforă revelatorie, redevabilă unui timp istoric crud, nemilos, care a marcat indelebil ființa umană, etapă transgresată prin paradigma ascensională a luminii. Într-un asemenea context al terorii istoriei, poetul nu avea cum să eludeze aspectul pedago- gic, aproape sapienţial al supravieţuirii prin jungla sau infernul supradantesc al comunismului, ge- nerator atât de sfințenie, dar şi de abjecţii, laşități, ticăloşii, de fațete imunde, ignare ale bestiarului uman: “Îngenunchiaţi în umilință,/ Înghitem şi răbdăm de toate;/ Stă pe spinările plecate,/ O nes- fârşită suferință./ Minciună, falsuri, strâmbătate, /Abuzuri ce ne amenință, /Îngenunchiaţi în umi- lință,/ Înghitem şi răbdăm de toate/ Pierzând speranță ori credință,/ Pe-aceste vremuri bleste- mate,/ Ne bălăcim în laşitate/ Ticăloşie, neputin- ță.../ Îngenunchiaţi în umilință“ (1, p.11). Re- cursul la lumină, la dumnezeire este singura sal- vare dintr-un rău permanent, constituind unica posibilitate de exorcizare a maleficului. Resusci- tarea speranţei, a credinţei în orizontul posibil alunei lumi a normalului, a naturalului, a firescu- lui ține de registrul interiorității: “Sunt Doamne, un pumn de durere/ Din boltă şi până-n țărâ- nă/ lar moartea rânjeşte hapsână, / În tem- nițe, beciuri, unghere.../ Şi totuşi, prin ziduri de fiere/ Speranța mi-ntinde o mână,/ Iubirea în noi să rămână/ Credința să prindă putere“ (4, p.14). anul VIII e nr. 93 33 REPERE Nostalgia originară poate îmbrăca chiar forma salutară a luminii medievale, a ipostazei paradigmatice cavalereşti, în căutarea Sfântului Graal, o conectare la dimensiunea pierdută a ros- tului, a noimei, chiar în această bătălie eternă pentru atingerea idealului, o bătălie care depă- şeşte orice aventură utopică : “De aş putea, dacă aş fi/ Un cavaler medieval,/ Cu suliță, cu scut şi cal/ O lume-ntreag-aş cuceri./ În slujba Sfântului Graal/ Pământul l-aş desțeleni,/ De aş putea, dacă aş fi/ Un cavaler medieval./ Poate un trăsnet m-aş dori/ În mersul ferm spre ideal/ Şi tot ce-i rău şi imoral/ Aş asana, aş curăți./ De-aş mai putea, dacă aş fi...“ (5, p.15). Această năzuinţă spre o lume mai bună pare năruită automat prin revenirea la actu- alitate, la ontologia nefirescului grefată pe prin- cipiul înşelării ca formă garantată a supravieţuirii: “«Noi ne facem că muncim,/ Ei se fac că ne plătesc»/ Şi belelele sporesc;/ Mai chiulim, mai tâl- hărim.../ Sigur, pare nefiresc, Viaţa totuşi ne-o trăim/ «Noi ne facem că muncim,/ Ei se fac că ne plătesc»./ Ce vedem, ce auzim/ E mai mult decât grotesc,/ Ei petrec, benchetuiesc,/ Noi doar su- praviețuim... Şi ne facem că muncim...“ (9, p.20). În buna descendență a tradiţiei poetice a lui Nichifor Crainic, Radu, Gyr, dar şi a poeticii mo- derne a lui Blaga, Arghezi, Ion Barbu, lirica lui Dumitru Oniga este un zbor neîncetat spre nemărginiri, în vederea transcenderii limitei, într-un scenariu peratologic, în care există o voce a unui dincolo spre care ființa, în pulsaţiile ei neîncetate, tinde, prin bătăia ei. Unui regim noc- turn al neputinței, al fricii, al terifiantului, i se contrapune un regim al diurnului, al diafanului, incandescentului luminos, modelat de ruga con- tinuuă spre divinitate, în sensul cuminecării cu verbul divin. Un eu poetic în căutarea luminilor, a sublimelor lumini, acolo unde să poată regăsi lumina sfântă din Tabor “Lumina Sfântă din Ta- bor/ Aştept să se aprindă-n mine,/ S-ascult Cuvin- tele Divine, / Să mă ridic din lut, să zbor./ Fruntea plecată să se-nchine,/ Să pot să plâng şi să ador,/ Lumina Sfântă din Tabor/ Aştept să se aprindă-n mine./ Să fiu iertat, biet muritor,/ Din cer, o rază să m-aline,/ Să simt în pieptul meu cum vine/ Un suflu cald, izbăvitor,/ Lumina sfântă din Tabor“ (10, p.21). Între atâtea pătimiri expiatoare, pe î Dumitru Oniga, elev [4 liceul din Suceava (anul 1942)" fondul unor scurte momente de răgaz, presărate de iubiri neîmplinite, se manifestă preeminent dorul pentru lumina izbăvitoare a Învierii, ca ur- mare a purtării cu umilință şi demnitate a crucii, o cruce a suferinței, dar şi a binecuvântării, o cruce pe care stă înscris întregul traseu antropo- logic, aflat sub semnul teologiei lacrimilor: “Învierea ta văzând,/ Lângă chipul bun şi blând./ Doamne Sfânt, milă cerând/ Pentru sufletu-mi plăpând./ Spre Lumină alergând,/ În genunchi şi sângerând,/ Învierea 'Ta văzând,/ Lângă chipul bun şi blând./ Ispăşind şi lăcrimând,/ Păcate vechi numărând,/ Ajutorul Tău chemând,/ Să- ntinzi o mână, iertând./ Învierea ta văzând...“ (122, p.143). Oscilând între angajare şi asceză, lirica lui Dumitru Oniga este o lirică a martiriului româ- nesc în esenţa sa originară, o lirică a mărturiei unor vremuri apocaliptice din mediul carceral co- munist, dar şi una plenară a mărturisirii creştine, a credinţei autentice şi nezdruncinate de valurile urgiei roşii, o lirică ce stă sub semnul proteic al simbolului Christic, ca marcă invariabilă a tradi- ției poetice creştine. În cazul de faţă, întregul uni- vers poetic se circumscrie simbolului diurn al luminii, al energiilor necreate care ţes o existență exemplară, sub raportul mito-poetic şi ontologic, deopotrivă. 34 anul VIII e nr. 93 REPERE ROST DUMITRU ONIGA REPERE BIOGRAFICE (Suceava), zonă ce poartă amprenta sim- bolică a compozitorului Ciprian Porumbes- cu. Aici, în atmosfera specială a Bucovinei, urmează cursurile şcolii primare. Este absolvent al liceului “Ştefan cel Mare“ din Suceava şi al Facultăţii de Ştiinţe Economice din Iaşi. Încă din liceu a început să scrie proză, dar, fiind condamnat la temniţă pe motive politice şi intrând în închisoare încă de la vârsta de 17 ani, proza i-a fost inaccesibilă - ştiut fiind faptul că deţinuţii piolitici nu aveau voie să aibă asupra lor instrumente de scris şi hârtie. A început să compună şi versuri, fiindu-i mai uşor să le memoreze decât bucăţi întregi de proză. Prima dată a fost arestat în martie 1942, pen- tru apartenență la Frățiile de Cruce, în marea cam- panie de distrugere a tineretului naționalist iniți- ată de mareşalul Antonescu. A fost condamnat la trei ani de închisoare şi încarcerat la Cernăuți, fără vină. Nu era încă legionar, dar avea să devină în temniță, din spirit de solidaritate cu colegii săi $ e naşte la 14 august 1925, în comuna Stupca de generaţie. Apoi a fost re-arestat şi condamnat în repetate rânduri: 1944, 1948, 1958. Dumitru Oniga a suferit aproape 20 de detenţie politică (închisori, lagăre, domiciliu obligatoriu). A trecut prin închisorile din Cernăuţi, Cluj, Alba-Iulia, Sighet, Satu-Mare, Noua Culme, Periprava etc. Din 1990, publică poezie şi proză în diverse ziare şi reviste din ţară şi din străinătate: Crai Nou din Suceava, Solstițiu din Satu Mare, Tribuna Transilvaniei din Cluj-Napoca, Țara din Chişinău, Plai Românesc din Cernăuţi, Cuvântul Românesc din Canada, Memento din Timişoara, Puncte Car- dinale din Sibiu, Permanențe din Bucureşti etc. Este autor a câtorva volume de versuri: Cân- tece triste (1996), plachetă de versuri pentru care i se acordă premiul “Mihail Eminescu“ de către Fundaţia Culturală a Bucovinei; Lumină și iubire (sonete şi rondeluri, 1997); Novissima tristia (1998), Planta acvatică (1999); Fiorduri (2000); Iubiri (sonete, 2004), Lumini, sublimele lumini (rondeluri, 2010), precum şi un volum de memo- rialistică Urme, lacrimi, sânge, morminte (2007). Dumitru Oniga, Ia vîrsta de 5 ani, alături de mama sa anul VIII e nr. 93 35 DECANTĂRI Misteriile medievale ale Poemelor neptice Elena Dulgheru puțin cunoscută. Ignorată, din motive ideo- logice (inclusiv de “ideologie literară“), de mediile livreşti “seculare“, ea este trecută cu ve- derea, din păcate, şi de enclava “dizidentă“ a “citi- torilor creştini“, căreia îi este - mai ales începînd cu cel de-al doilea volum, Rug aprins. Sonete şi false sonete (Ed. Christiana, Bucureşti, 2008) - explicit adresată. Şi asta, pe fundalul unei penurii aproape absolute de lirică religioasă contempo- rană de calitate în tirajele editoriale. Specificul “tradiţionalist“ declarat al jurna- listului, eseistului şi gînditorului creştin şi politic Răzvan Codrescu se regăseşte şi în opera sa poe- tică, încă de la primul volum (Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, 2002), în cele două aspecte cardinale ale sale: recursul la arhaicitate şi problematica religioasă. Abordate atât în spirit, cât şi în literă (dar evidente mai ales în literă), cele două coordonate se definesc, deja, ca o constantă a liricii lui Răzvan Codrescu, de a cărei maturitate, vigoare şi personalitate bine de- finită se poate vorbi încă de la volumul de debut. Şi probabil că tocmai apartenenţa la “tradi- ționalism“, etichetă stigmatizată şi dezavuată y compris de grupurile literare oficiale (prin de- finiţie, “progresiste“) este cea care l-a privat deo- camdată pe poet de o analiză riguroasă a operei sale, care merită toată atenţia. Dacă o parte a poeziei creştine “tradiționa- liste“, chiar de dată recentă, tipărită în broşurele “de folos pentru suflet“, se defineşte prin forme obosite, mesaje didacticist-redundante şi expu- nerea declamativă a unui vocabular catehetic-or- todoxist, lirica lui Răzvan Codrescu se distan- țează în mod fericit de aceasta, retezîndu-i doar “ismul“, fără a o nega radical. Păstrează, adică, şi exersează duhul, miresmele şi reflexele Tradiţiei, P oezia lui Răzvan Codrescu este nedrept de cu plăcerea mereu trează a inventării de forme şi situaţii noi peste rosturi veşnic-aceleaşi. Redutabil plastician al cuvântului şi un eru- dit al formelor vechi de expresie ale limbii, pe care se pricepe ca nimeni altul a le supune penei sale artistice, Răzvan Codrescu şi-a desăvârşit vir- tuozitatea stihuitoare în traducerile din lirica renascentistă (Sfîntul Ioan al Crucii şi mai ales Dante - probe de foc pentru orice poet traducă- tor), apreciate de specialişti ca repere ale fondu- lui clasicist al literaturii noastre şi, în acelaşi timp, nesperate prilejuri de intimă cunoaştere şi empa- tizare cu “omul medieval“, imposibil de obținut i + frăzvari odrescu, F.. j elăicilcApuiStici , L P |] p P] . poeme neptice 36 anul VIII e nr. 93 DECANTĂRI ROST pe cale strict academică. Şi această aventură solitară a traducătorului printre secole, culturi şi modusuri ale evlaviei, rămasă îndeobşte neîmpărtăşită cititorilor, a ro- dit inspirat în recentul volum Crucile pustiei. Poe- me neptice (Ed. Christiana, 2010). Deşi deosebit de stabil, încât e cazul să vor- bim mai degrabă de o gravitare pe aceeaşi orbită stilistică decât de un periplu stilistic mai mult sau mai puţin alambicat, ca la majoritatea poeților, traseul liric al lui Răzvan Codrescu e definit de o aproape insesizabilă deplasare dinspre moder- nism spre clasicism, în sensul estetic al terme- nilor. Şi anume, pe fundalul aceluiaşi spectru lingvistic, exersat cu aceleaşi reflexe lirice, şi sub auspiciile aceleiaşi perspective etico-religioase, centrul de greutate al poeziei se deplasează trep- tat, de la persoana 1 şi problematica vag biografis- tă a Eu-lui (din câteva grupaje ale Răsăritelor iu- biri), către problematici de mai largă generali- tate, dezvoltate, înşelător, în aceeaşi cheie ludică a cuvîntului bine strunit, şi pînă la magistralele expuneri dramatizate din teatrul poetic medieval al Poemelor neptice. Această excludere treptată a ego-ului auctorial din straturile vizibile ale textu- lui - specifică romanului clasic şi mai ales teatru- lui, însă străină poeziei moderne (prin excelență, confesive) - este una dintre notele definitorii ale poeziei codresciene. Providenţial închinate “Răsăritului de jos/ întru bucuria/ şi spre asaltul/ Răsăritului de sus“, Poemele neptice trasează un arc ideatic între filo- bizantinismul (sau orientalismul) savant şi deca- dent al unor Ion Barbu şi Mateiu Caragiale şi per- spectiva mult mai stenică, asumată şi verticali- zantă a literaturii religioase a Evului Mediu asu- pra Veacului de Aur al civilizaţiei creştine: Bi- zanţul. “De-s mort sau viu, e totu-n ghicitură,/ dar vor crăpa oglinzile pe rînd / şi-o fi în mine-atita nemăsură / că-n slava Ta mă voi topi arzând...“ Ciclul Poemelor neptice e un lanţ de misterii ascetice creştine, compuse cu tot arsenalul artis- tic al dramaturgiei şi liricii renascentiste, trans- puse din pagina zgârcită în detalii de Pateric, în concretețea fabulei şi-n ritmul robust şi precis al versului. “Făţarnic el, uitîndu-se-n țărînă,/ fățar- nic eu, uitîndu-mă-n văzduh - / iar împrejur pus- tia-ntinsă pînă/ la crucea cărnii cînd se face duh“. Rugi, dialoguri, dispute dintre călugăr, diavol şi Dumnezeu, momente epice şi dramatice consu- mate în acelaşi triunghi de personaje construiesc, în cheie empatetică, o atmosferă de evlavie me- dievală, atipică poeziei moderne. “Pahomie poa- te şi Pahomie știe -/ aşa zic toți şi-s plini de pietate, / şi li-i nădejdea, mulțămită ţie,/ ca fieru- ncins, cînd faurul îl bate“. Jocuri savante de cuvinte, ca şi patima, asumată cucernic ca vino- vată, pentru savoarea materialităţii concrete, ase- zonate cu răsturnări de situaţii, demascări pe ultimă strofă şi finaluri neaşteptate, specifice dra- maturgiei renascentiste şi baroce - sînt tributare unor Dante, Cervantes, Rabelais ori chiar dialo- gurilor shakespeariene (cine se mai încumetă azi să apeleze la asemenea referințe?!), iar nu, ad lit- teram, poeziei lirice. “Smeririi tale cuvios mă plec,/ dar bine ştiu şi ce, şi cine eşti;/ iar câte ştiu, pe toate le întrec/ chiar vorbele cu care te sme- reşti“. De aceea, este o naivitate a le cataloga drept “tratate ascetice în versuri“ şi a le aplica în con- secință (aşa cum s-a făcut) arsenalul analitic al teologului ori al “judecății duhovniceşti“. Să nu uităm, “tratatele de dezlumire“ codresciene, ne şoptise odinioară autorul, sînt “false“ (la fel cum nu toți psalmii arghezieni conduc spre evlavie)! Ceea ce nu înseamnă că sînt “mincinoase“ ori “maligne“, ci că acceptă un multiplu strat de rea- lități, modele şi referințe (culturale, biografice, aparţinînd tradiţiei ascetice), între care poetul îşi exersează registrul creativ. Şi ceea ce nu înseam- nă, de asemeni, că experiența lirică a autorului nu este relaționată cu cea duhovnicească, însă nu putem pune semnul echivalenței între cele două: cititorul trebuie să-şi asume, cu luciditate, condiţia de lector ori spectator, iar nu pe aceea de... confesor al poetului! Nu trebuie să trecem cu vederea filiațiile directe, la nivelul limbii şi apoi al sensibilităţii religioase, cu lirica unor Arghezi şi mai ales Valeriu Anania. “La avva Nil stau diavolii ciopor,/ din fund de rîpă pînă-n vârf de grui,/ şi ar crăpa în patru spița lor/ de-ar fi-n pustie toți asemeni lui// [...] Vor să-l muncească şi-s muncii de el,/ şi fierbe ciuda-n ei cu boloboace,/ dar nu le scade- anul VIII e nr. 93 37 DECANTĂRI afurisitul zel/ şi nu i-ar da în ruptul cozii pace!“. Discreta cheie ludică şi predilecţia pentru şlefuirea formei pînă la fluenţele lingvistic-epi- curiene ale lui Coşbuc (la care autorul se raportează ca traducător), lăsînd astfel oarecum în urmă elevația şi căutarea spirituală (aşa cum sînt statuate de poezia religioasă a secolului XX), îi sînt tributare mai ales acestuia din urmă. Generoasă în formă şi neaşteptată în mesaj, “anti-modernă“, deci cu atit mai necesară, poezia lui Răzvan Codrescu încă îşi aşteaptă cititorii şi exegeţii. Locul ei în lirica contemporană românească, chiar dacă nu e încă identificat, nu poate fi unul minor. Al treisprezecelea poem neptic AVVA ŞI ÎNGERII de Răzvan Codrescu Acelui avvă GetikOs i-au spus, căci se trăgea din Pontul unde-odată Andrei, întîi-chematul lui lisus, a răsădit credința-adevărată. Și povestesc de dînsul cei bătrîni că mulți veneau să-l caute-n pustie, dar așteptau şi şase săptămîni să ias-un ceas afară din chilie. Cît n-ațipea, el se ruga întruna și gropi făcuse cu genunchii-n stei, iar îngeri de-au venit să-i dea cununa, a aruncat cu cîrja după ei. “Să-mi daţi cununa Domnul v-a trimis cînd copt voi fi de marele soroc, dar voi trăind pe veci în paradis, de-al vremii mers habar n-aveţi deloc! Mai trebui timp şi zdroabă, căci păcatul atîrnă greu cît anii mei pierduţi şi nu voiesc să creadă Nefirtatul cam tilhărit cereştile virtuți. Tu, Doamne, ştii ce zic, deşi eşti gata să pui înaltă mila Ta proptea nevredniciei mele ce lăsat:a mai mult pe Tine crucea ei cea grea. Nu-s nesmerit, ci doar pornit pe mine și rîvnitor de dragul Tău să-mi fac pînă la capăt lenea de rușine, spre-a nu părea de-atita dar sărac. Nu vreau vrăjmaşul mindru să rămînă că n-ai avut în mine cît ai pus, ci crunt să ardă-n ciuda lui bătrînă, pe jaru-ndreptătirilor de sus!“. Tirziu, cînd fu măsura lui deplină, sui şi avva GetikOs Ia cer, dar zic cei vechi că vreme nu puțină s-a mai căit în hruba lui stingher. Și azi pe stîncă urma se mai vede a cîrjei azvîrlite cu năduh... Poveste-o fi, dar celui care-o crede - ferice ui de-a fi sărac în duh! 38 anul VIII e nr. 93 DECANTĂRI Teologia smereniei Prof. Dr. Const. MIU | n peisajul poeziei noastre interbelice de inspi- rație religioasă, lirica lui Tudor Arghezi ocupă un loc aparte, pentru că atitudinea psalmistu- lui diferă de cea lui Voiculescu, Blaga, Crainic şi Pillat. În viața autentic creştină, smerenia are un rol fundamental, căci, fiind “o cunoaştere de sine în raport cu Dumnezeu“! ea întreţine urcuşul du- hovnicesc al credinciosului. Vorbind despre sme- renie, doi dintre Sfinţii Părinţi arată că aceasta este “virtute dumnezeiască şi haină domneas- că“2, aflându-se la “începutul urcuşului“3 duhov- nicesc. În cele ce urmează, vom releva felul cum transpare smerita cugetare din psalmii arghezieni. Caracteristica esenţială a psalmistului ar- ghezian este căutarea acelui deus absconditus de care vorbeşte Nicolae Balotă în cartea sa Opera Tudor Arghezi lui Tudor Arghezi. În acest sens, se poate vorbi de o adevărată poetică a căutării divinității. La T. Arghezi, psalmistul nu se mulţumeşte doar cu simpla căutare sau plăsmuire a divinității, ca în psalmul Ruga mea e fără cuvinte. “Ruga mea e fără cuvinte, / Şi cântul, Doamne, mi-e fără glas./ Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte./ Din veşni- cia ta nu sunt măcar un ceas.// Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,/ Nici omul meu nu-i poate omenesc./ Ard către-tine-ncet, ca un tăci- une,/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.“ Din- colo de nota dubitativă, din versurile citate trans- par două aspecte specifice isihiei: împuținarea cuvintelor, cale ce “duce mai aproape de Dum- nezeu“t şi dorul de posesiune a divinului, acest din urmă aspect luând forma unei combustii interne. Căutarea sacrului presupune două dimensi- uni: una exterioară, iar cealaltă interioară. Cea exterioară capătă aspecte panteiste: “Mă uit la 1 Pr. Dr. Ion Bria, Dicţionar al Noului Testament, Edituralnstitutului biblic şi de Misiune al BOR, Buc., 1984, p. 453, 2 Cf. Sf. Filotei Sinaitul 3 Cf. Cuviosul Nichita Stithatul (Notele 2 şi 3 în Pr. loan C. Teşu, Teologia necazurilor, asociaţia Christiana, Buc., 1998, p. 120, 121). 45 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitatea ortodoxă, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Buc., 1992, p. 241, 213. anul VIII e nr. 93 39 ROST DECANTĂRI flori, mă uit la stele;/ Eşti chinul dulce al tristeţii mele./ Mă uit în mine, ca-ntr-o chilie,/ Mă uit în ceruri, în Împărăţie,/ Mă uit în gol, mă uit în vizu- ini./ Te caut printre spinii din grădini,/ Dau bu- ruienile deoparte, de otravă,/ Şi pipăi locul urmei tale cu zăbavă./ Străbat călare şesul, cucuruzul:/ Te caut cu vederea, cu auzul,/ Mă plec la tran- dafiri şi le miros/ Bobocii din tulpinile de jos.// Fuseşi în toate şi te-ai dat în lături.“(Mă uit la flori). Să spunem că aici se pune accentul pe actul căutării, prin repetarea verbelor a se uita şi a căuta la indicativ prezent, sugerând o acțiune durativă, trudnică. În fond, în poezia Mă uit la flori, avem de-a face cu ceea ce Părintele Stăniloa- ie numeşte contemplarea lui Dumnezeu în na- tură Aceasta este “treapta premergătoare a con- templării Lui nemijlocite.“7 Se poate lesne obser- va că psalmistul “nu limitează firea celor văzute numai la orizontul simţurilor, ci cercetează cu mintea în chip înțelept rațiunea din tiecare tăp- tură “8 spre a-l descoperi pe Creator ($.n.). Dimensiunea interioară (care vizează sinele) comportă o serie de întrebări retorice, în cascadă: „Cine eşti tu, acel de care gândul/ Se- apropie necunoscându-l?/ Cui cere milă, sprijin şi putere/ Neştiutor nici cum, nici cui le cere?“(Făr-a te şti decât din presimţire) sau “Tu eşti? L-am în- trebat. Că mi se pare/ Să te cunosc dintr-o ase- mănare.“(Mi se pare...) Psalmistul este obsedat de ideea absenței sacrului şi, implicit, a singurătăţii chinuitoare a profanului, încât versurile capătă, la un moment dat, accentele unui bocet, în tonalitate de lamen- tatio: “Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frun- ziş/'Ţepos şi aspru-n îndârjire vie“(Tare sunt sin- gur). De remarcat că “La senzaţia de trudă acumu- lată“ - care se desprinde din aceste versuri citate mai sus - “se adaugă, în plan metafizic, o alta, de solitudine existenţială.“ Drama solitudinii psal- mistului, din Tare sunt singur... e pusă în lumină atât la nivel imagistic (copacul pribeag, uitat în 6,7,8 Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, op. cit. p. 164-165. câmpie, toposul - câmpia - având aici rolul de a releva, prin întinderea practic incomensurabilă, ideea de aneantizare, idee augmentată de cei doi determinanți ai substantivului copac - dublul vegetal al psalmistului - „pribeag“ şi „uitat“), cât şi la nivelul procedeelor artistice: remarcăm folo- sirea excesivă a epitetelor cu valoare descriptivă, spre a ilustra degradarea profanului, ca urmare a absenței sacrului. Sub aspect teologic, “Cea dintâi formă de smerenie produce întristare şi descura- jare, cu privire la noi înşine şi la neputința firii noastre...“10 Întristarea şi descurajarea dau tonul de lamentatio de care vorbeam. Obsedat de această singurătate sfâşietoare, psalmistul va recurge la îmboldirea Tatălui Ceresc: “Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.“(Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă). Să reținem că aceas- ta este o modalitate de manifestare a smeritei cugetări, căci ea “este fereastra sufletului nostru (...) deschisă mereu către Dumnezeu...“!! Ideea absenței sacrului este evidenţiată sub aspectul temporalității, prin două metafore: “De când s-a-ntocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Și anii mor şi veacurile pier/ Aici sub tine, dedesubt, sub cer.“(s.n.). Neputința limitatului de a cunoaşte şi a cuprinde nelimitatul este sugerată metaforic de către Tudor Arghezi în psalmul Ruga mea e fără cuvinte cu ajutorul unei imagini vizuale: “Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,/ În care paşte-un mânz.“ Imaginea aceasta relevă o altă modalitate de manifestare a smeritei cugetări a psalmistului arghezian. După cum opinează Părintele Stăni- loaie, “Smerenia este conştiinţa şi trăirea supre- mă a infinității divine şi a micimii proprii (...) Trebuie să te faci mic de tot, mic până a te socoti nimic, ca să vezi măreţia lui Dumnezeu şi să te simți umilit de lucrarea Lui.“ Imaginea mânzu- lui - alter ego-ul psalmistului - pune în relief ni- micnicia celui care se află în căutarea celui Preaînalt. 9 Constantin Ciopraga, Amfiteatru cu poeți, Editura Junimea, laşi, 1995, p. 45. 10 Pr. 1. C. Teşu, op. cit, p. 125. 1! Ibidem, p. 123. 12 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, op. cit. p. 115. 40 anul VIII e nr. 93 DECANTĂRI Anarho-conservatorismul lui Jean Claude Michâa şi critica paradigmei neo-liberale Statul neutru sau | „minunata lume nouă“? Anca Simitopol țelepţi, cei mai curajoşi, cei mulți? Înce- pând cu Thomas Hobbes, filozofia politică modernă priveşte problema binelui şi a virtuţii cu scepticism şi ironie, înlocuind întrebarea “cine ar trebui să ne guverneze“ cu întrebarea “care in- stituţii îi pot preveni pe cei incompetenți să ne conducă“. Iar instituția statului liberal, expresia modernității, este, potrivit lui Pierre Manent, “în- carnarea scepticismului“. Cartea lui Jean-Claude Michâa, L'empire du moindre mal (Paris : Climats, 2007), este o invita- ție filozofică de a cerceta adevărurile care stau la baza liberalismelor actuale, precum şi conse- cințele ultime care decurg din chiar principiile liberalismului clasic, arătând că versiunea eco- nomică a liberalismului actual (care se defineşte ca “dreapta“) şi versiunea sa culturală şi politică (susținută de stânga contemporană) au aceeaşi sursă: dorința de pace şi de progres ştiinţific sub- sumate unei unice finalităţi, aceea a perfor- manței individuale. Michâa propune aici înțe- legerea termenului “liberalism ca forța devenită activă în istoria occidentală o dată cu distrugerea Vechiului Regim, ultimul bastion - bun sau rău - de tradiție. Autorul francez porneşte de la teza lui Karl Polanyi că, dacă până în momentul Revo- luţiei Industriale, economia era parte integrantă a societăţii care avea un scop ultim, ulterior aces- tui moment, economia - ca toate ştiinţele - a fost scoasă din totalitatea societăţii, devenind scop în sine sau ceea ce Aristotel numeşte crematistică, adică economia care are ca scop bogăţia de dra- gul bogăției. În acest sens defineşte Michea libe- ralismul, ca şi Leo Strauss, ca ideologia modernă prin excelenţă care, găsindu-şi legitimitatea în C ine ar trebui să ne guverneze? Cei mai în- Jean-Claude Michea individul abstract, autonom, a-social şi a-politic, nu se revendică de Ia tradiţia filozofiei politice clasice şi creştine, şi, astfel, descătuşează dorin- țele nelimitate de putere. Aşadar, din punctul său de vedere, asocierea dintre liberalism şi idealul republican (care acor- dă un loc important virtuților antice) sau dintre liberalism şi conservatorism (a cărui ontologie presupune o concepție holistă a societăţii incom- patibilă cu individualismul liberal) reprezintă o absurditate. Deşi poate fi obiectat că există diferite tipuri de liberalism - Tocqueville şi Mises, spre exemplu -, Michâa consideră că un libera- lism acomodabil tradiției nu poate exista sau mai bine zis nu poate supravieţui pe termen lung. Liberalismul actual (în versiunile sale economică anul VIII e nr. 93 4 ROST DECANTĂRI şi cultural-politică) este pentru el liberalismul în forma coerentă şi inevitabilă la care trebuie să ajungă liberalismul în evoluţia lui istorică, chestiune care rămâne totuşi discutabilă. Filozofia liberală, potrivit lui Michea îşi are rădăcinile în noțiunea de progres care se înscrie în demersul început de Hobbes de a modela o “fizică socială“, adică de a organiza societatea după reguli “ştiințifice“ şi “imparţiale“, fără a mai apela la virtutea cetățenilor, precum şi în trauma provocată de amploarea războaielor religioase din secolele XVI - XVII, care a dat naștere dorin- ței nestăvilite de pace (pp.21-22). Citându-l pe Christopher Lasch, Michâa arată că noțiunea de progres este strâns legată de dorința prozaică de a-şi vedea fiecare de treburile prorprii pentru a-şi îmbunătăţi propria condiţie, lucru care face ca societatea modernă să intre în contradicție cu societăţile tradiționale pentru care capacitatea individului de a se sacrifica pentru comunitate reprezenta virtutea dominantă (p.29). În acest context, spune Mich&a, singurul război acceptabil devine războiul împotriva naturii, omul nemai- descoperind natura prin virtutea filozofică şi teo- logică a mirării, ci înstăpânindu-se asupra ei cu armele ştiinţei şi tehnologiei. Potrivit autorului francez, axioma liberalis- mului este că, dacă pretenţia anumitor indivizi sau entități de a deţine adevărul asupra Binelui generează confruntarea violentă a oamenilor, înseamnă că aceştia din urmă nu pot trăi paşnic împreună decât în prezenţa unei Puteri neutre din punct de vedere filozofic. Carl Schmitt remar- ca acelaşi lucru, adăugând faptul că este în natura liberalismului să neutralizeze toate conflictele prin devalorizarea tuturor valorilor şi transfor- marea lor în valori de piață, ceea ce duce la insti- tuirea unui adevărat “politeism al valorilor“. Ajungem astfel la statul “fără idei sau valori“ care, potrivit celebrei expresii a lui Saint-Simon, 42 anul VIII e nr. 93 DECANTĂRI ROST înlocuieşte “guvernarea oamenilor“ cu “adminis- traţia lucrurilor“ (p.37). De aici vine importanța acordată expertului şi managerului în societatea noastră. Legitimitatea statului liberal, potrivit lui Mich6a, este reprezentată de funcția sa de arbitru în mişcarea browniană a indivizilor-atomi con- curenţi, pe baza singurului criteriu de a proteja un individ de lezarea directă a unui alt individ. Dar, se întreabă Michâa, cum distinge statul libe- ral între lezare directă şi indirectă? Sau, spre exemplu, pe ce baze decide statul liberal că ridi- culizarea sau critica unei religii nu lezează liber- tatea credincioşilor? Sau ce garantează statului li- beral că oamenii vor face alegeri raționale (adică “bune“) şi că societatea nu se va transforma într- o societate de “demoni“? Oare nu se regăseşte esenţa ultimă a liberalismului în formula kantia- nă conform căreia instituţiile bune pot face funcţională chiar şi o societate de demoni? Însă semnificaţia cea mai importantă a pre- tenţiei statului liberal de a asigura coabitarea pașnică a indivizilor, spune autorul, constă în fap- tul că Dreptul înlocuieşte Binele, iar Piaţa autore- glată dictează conținutul social. Faptul că statul are pretenţia de a fi neutru înseamnă că piaţa îşi asumă rolul activ de a forma indivizii, prin imen- sa industrie publicitară şi de divertisment. Începutul secolului XIX a fost marcat de dez- baterea dintre o societate a dreptului, pe care li- beralii căutau să o prezinte ca pe societatea dreaptă, şi o societate decentă, în contextul în care, ca urmare a scoaterii economiei din întregul social, mase de muncitori (foşti ţărani despropri- etăriţi) au fost mutate în oraşe artificial constru- ite în jurul fabricilor, fenomen care a fost reluat mai târziu, în secolul XX - ce-i drept, însoțit de o violență mult mai mare -, de comunism. În acest context apar primele critici socialiste față de libe- ralism sau față de societatea creată de această ide- ologie care, potrivit lui Micha, “în realitate încu- raja comportamente indecente şi în mod vădit contrare demnității umane“, devenind inaccept- abilă din punct de vedere moral (p.44). Michea accentuează că primii socialişti de secol XIX au atras atenţia că într-o societate care nu cere mem- brilor ei decât “respectul indiferenţei reciproce“ şi, ca atare, “membrii societății nu împărtăşesc un minim bun simț comun, maxima vivre et Iaisser vivre sfârşeşte, în realitate, în vivre et Iaisser mourir“ (p.54). Din perspectiva lui Michâa, aceas- tă societate presupus tolerantă, în care visul lui Milton Friedman, ca Piaţa să “unească zilnic mi- lioane de indivizi care nu au nevoie să se iubeas- că, nici măcar să-şi vorbească“, devine tot mai real, este o lume absolut uniformizată, în care Celălalt apare nu ca persoană - subiect al unei întâlniri unice, ci ca “obiect de consum“ (pp.82- 83). Însă paradoxul pe care-l dezvăluie L'Empire du moindre mal este că, pe măsură ce se întinde peste întreaga planetă, liberalismul, mândru de neutralitatea sa care-l face să apară ca un pes- imism intelectual, situat la egală distanță de Cetatea lui Dumnezeu şi Cetatea Soarelui, începe să semene tot mai mult cu vechii săi duşmani mai sus menţionaţi şi pretinde să fie adorat ca “mi- nunata lume nouă“. Legitimându-se pretutindeni printr-o critică extrem de vocală a utopiei, libera- lismul sfârşeşte astfel prin a deveni cea mai per- versă formă de utopie. Influențat în gândirea sa politică de George Orwell, Michâa critică atât stânga cât şi dreapta, în măsura în care acestea devin gigantice sisteme al căror scop este progresul de dragul progresu- lui - şi care pornesc de la postulatul fals că pro- gresul moral urmează în mod necesar progresu- lui tehnic -, alungând astfel ființa umană din lume. Din perspectiva lui Orwell, nu putem înţelege adevăratele diferențe dintre ideologia liberală şi cea communistă decât dacă înțelegem că cele două au acelaşi punct de plecare: viziunea negativă asupra omului, dezvoltată în Europa secolului XVII. În măsura în care acceptăm postu- latul că oamenii nu sunt motivaţi decât de iubirea de sine, rămânând indiferenți faţă de ceilalți, avem două soluţii, potrivit lui Orwell: fie accep- tăm, precum liberalii, oamenii aşa cum sunt şi, pe baza egoismului lor pe care piaţa este liberă să-l stimuleze la maximum, construim statul liberal neutru, fie rămânem ataşaţi, precum comuniştii, de acel “empire du bien“ şi atunci începem fabri- carea omului nou (pp.162-163). Pe urmele lui Orwell, Michâa propune o “stângă conservatoare“ sau ceea ce se numeşte “anarhismul Tory“ care porneşte de la ideea că anul VIII e nr. 93 43 ROST DECANTĂRI omul, nu productivitatea sau progresul, este măsura tuturor lucrurilor. Modernitatea reprez- intă o tensiune pentru ambii filozofi întrucât ambii refuză pe de o parte ierarhia caracteristică vechii ordini, anterioare Revoluţiei Franceze, şi vor pe de altă parte să reunească principiul egali- tății, pus în practică de modernitate, cu principiul holist specific societăților tradiționale. Ambii sunt, astfel, anti-progresişti şi pretind că rămân ancorați în tradiția europeană creştină, convinşi fiind că aceasta dă mărturie de trăsătura funda- mentală a umanității, bunul simț comun (“comn- mon decency“) care, după Orwell, se regăseşte în oamenii simpli (“ordinary people“). Potrivit lui Orwell, spre deosebire de “cei mari“ (grandi, aşa cum îi numeşte Machiavelli) şi de intelectualii progresişti care roiesc în jurul lor, “ordinary peo- ple“ au o atracţie naturală față de virtuțile de dreptate, fidelitate şi adevăr, atracţie naturală care este distrusă de ingineriile sociale puse în practică în numele ideilor abstracte, aşa cum arată Orwell în 1984, sau pervertită de mecanis- mele pieței autoreglate. De aceea, Micha ar fi de acord cu expresia lui Charles P6guy că “a încura- ja viciile poporului este un lucru mai murdar decât a încuraja viciile celor mari“. Revenind la “anarhismul Tory“, Michâa, pe urmele lui Orwell, propune expresia de “auto- instituire“ a societății, adică porneşte de la ideea că oamenii se nasc într-o societate dată care le oferă tradiţia de bun simţ comun, dar, în acelaşi timp, societatea nu poate exista fără ca oamenii să exercite mereu asupra ei şi asupra lor înşişi o activitate reflexivă şi critică. În acest sens, socie- tatea se auto-instituie permanent (aici găsindu-se dimensiunea ei anarhică), însă pe baza izvorului de tradiţie şi niciodată ex nihilo (aici găsindu-se dimensiunea ei conservatoare) (p.163). În acelaşi timp, pentru Michâa, ca şi pentru Orwell, această societate bazată pe bunul simț comun rămâne independentă de Dumnezeu însă nu şi de senti- mentul religios. Orwell, spre exemplu, deşi ateu, era convins de necesitatea imperativă de a redobândi sentimentul religios; era convins că fără redescoperirea acestuia din urmă lumea modernă se îndreaptă spre catastrofă, rămânând însă prins în contradicția tragică dintre necesi- tatea de a crede şi neputința de a crede. Şi însuşi tragismul acestei contradicții ridică serioase semne de întrebare asupra viabilităţii proiectului anarho-conservator, căci, după cum afirmă un Donoso Cort6s, “este mai uşor să construieşti o cetate în aer decât o cetate fără zei“, adevăr pe care de altfel îl înțelegea cât se poate de bine şi un Jean Jacques Rousseau. Independent de limitele proiectului său politic, gândirea lui Michâa, hrănită din tradiţia orwelliană, contribuie la clarificarea confuziilor ideologice pe care le operează neoconservatorii şi ne dovedeşte că există şi o altfel de stângă (mult mai simpatică decât diversele neoconser- vatorisme, care, după cum sugerează autorul sunt de fapt pseudoconservatorisme), opusă stângii postmoderne a cărei principală preocu- pare este emanciparea sexuală. Anarhismul Tory, anti-progresist şi care valorizează principiul con- servator al societății tradiționale holiste, pune sub semnul întrebării asocierea dintre conserva- torism şi liberalism, înţeles ca filozofia modernă prin excelență care se rupe total de această dimensiune tradițională holistă şi al cărei funda- ment ultim e individul a-social şi a-politic. Cum poate individul a-social şi a-politic să constru- iască o lume comună împreună cu ceilalți indivizi - având în vedere că, în filozofia liberală, așa cum spune David B. Hart, nu există nimic care să tran- scenda voința individuală şi care s-o ghideze spre scopuri pe care nu e capabilă să le vadă ea însăşi? Din perspectivă liberală, alegerea unui individ de-a asculta fie Mozart fie Lady Gaga este perfect legitimă, dar bunul simţ al lui Orwell ne spune că nu e indiferent dacă indivizii care formează o societate ascultă Mozart sau Lady Gaga. Dacă deconstrucția hibridului neoconserva- tor şi revelarea liberalismului ca ideologie revo- luţionară par excellence, care distruge tradiţia şi valorile şi prin aceasta distruge societatea, reprezintă meritul incontestabil al cărţii lui Jean- Claude Michea, pe de altă parte, în absenţa mai multor clarificări asupra chestiunii teologico- politice, pe care, cel puţin în volumul recenzat în prezentul articol, Michâa pare s-o ignore, obiecția paralelă, cu privire la caracterul hibrid al anarhis- mului conservator însuşi (deşi, însăşi denomi- 44 anul VIII e nr. 93 DECANTĂRI ROST naţia doctrinei - anarhism conservator - denotă clar faptul că Michâa, pe urmele lui Orwell, nu se sfieşte să-şi asume riscul paradoxului care se situează inevitabil la limita oximoronului şi a absurdului) sau Ia lipsa sa de fundament ontolo- gic substanţial, rămâne cât se poate de legitimă. Merită prezentată aici, pe scurt, şi critica lui Mich6a la adresa stângii postmoderne contempo- rane - subiectul altor cărți precum L'Enseigne- ment de lignorance sau Les valeurs de homme contemporain, carte apărută în 2001, care reia dezbaterea purtată de Jean-Claude Michea, Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut la France Culture - căci, în viziunea sa, aceasta din urmă a dus capitalismul acolo unde el nu visa să ajungă. Problema îşi are rădăcinile în însăşi natura soci- etății moderne, o societate, spune Michâa, care refuză orice autoritate transcendentă şi se în- treabă pe ce baze, pur imanente, se poate organi- za. Răspunsul care a ieşit victorios, istoric, este că Rațiunea sau Metoda (căci, în spirit cartezian, ra- țiunea e echivalentă cu metoda, mai precis “com- binarea optimă a mijloacelor pentru a atinge un scop“, în cuvintele lui Mich6a) reprezintă această bază imanentă. Iar triumful Raţiunii îl reprezintă ideea de Progres. Aceasta e ideea illuministă prin excelenţă, idee pe care capitalismul, potrivit lui Michâa, a fost primul care s-o fructifice din punct de vedere practic - victimele Revoluţiei Industri- ale, aşa cum apar în cărțile lui Dickens, spre exem- plu, fiind sacrificate în numele Progresului. Din punct de vedere ştiinţific sau tehnologic, Galileo e superior anticilor, Einstein lui Galileo etc., cu alte cuvinte, modernii sunt cu necesitate superiori anticilor. În ce priveşte educaţia, în ge- neral, aceasta avea ca principiu în societățile tradiționale şi chiar în societatea modernă occi- dentală, până prin anii '60, transmiterea cunoaş- terii de la profesor la discipol, de la generaţiile mai vechi la cele mai tinere. În societatea contem- porană, principiul exprimat mai sus, că generaţi- ile tinere sunt superioare celor bătrâne, a devenit principiu general, aplicat nu doar ştiinţelor exacte şi tehnicii, ci societăţii în ansamblul ei. Astfel, întrucât Progresul e, evident, în viitor, ade- vărul se află în viitor, iar viitorul e reprezentat de actualii copii, deci, educaţia nu mai presupune transmiterea cunoaşterii de la generaţiile vechi la cele tinere, ci presupune o continuă reeducare a adulților de către copii. Acest lucru se poate ob- serva cu uşurinţă în amuzamentul disprețuitor al copiilor față de părinții lor care nu ştiu să folo- sească produsele tehnologice “de ultim răcnet“, şi care, la rândul lor, îşi privesc cu admirație copiii care mânuiesc cu uşurinţă aceste gadgeturi. Potrivit lui Michâa, ideea de progres, în numele căreia capitalismul îşi duce lupta, a fost preluată de către stânga postmodernă contempo- rană, moştenitoarea generaţiei revoluționare de la 1968. În bună tradiţie illuministă, stânga con- temporană asociază progresul cu emanciparea individului de orice autoritate, începând cu autoritatea divină şi terminând cu cea a tatălui, întrucât, în gândirea stângistă contemporană, orice autoritate, pe de o parte, duce la crearea de comportamente autoritare, iar pe de altă parte jigneşte demnitatea umană. Astfel, spune Michâa, potrivit stângii postmoderne, faptul că un copil se loveşte de limitele impuse de un adult, fiind împiedicat să-şi manifeste în mod absolut caprici- ile, presupune jignirea demnității umane. De aici vine, în opinia lui Mich6a, tentativa societăţii mo- derne de-a împinge dincolo de limită logica drep- turilor, aşezând copilul pe picior de egalitate cu adultul. Elitele stângiste contemporane - care în opinia lui Michâa reprezintă versiunea cultural- politică a liberalismului - au început transfor- marea societăţii cu şcoala. După cum spunea Alain Finkielkraut, în dezbaterea publicată în Les valuers de homme contemporain, preşedintele Federaţiei consiliilor de părinți ai elevilor din şcolile publice din Franţa publicase împreună cu o elevă de liceu un articol în care cei doi cereau ca participarea reprezentanţilor aleşi ai liceenilor, în dezbaterile privind instituţia şcolii, să fie re- cunoscută ca egală în demnitate şi responsabili- tate cu participarea adulților. Conform lui Michâa, pentru a-nțelege sem- nificaţia acestui lucru, avem nevoie să înțelegem câteva alte lucruri întâi. Pe urmele lui Christo- pher Lasch, filozoful francez arată că a pune copi- lul pe picior de egalitate cu adultul nu înseamnă nicidecum a-i face o favoare, ci înseamnă “nega- rea umanității înseşi“ pentru că, de fapt, i se refu- anul VIII e nr. 93 45 ROST DECANTĂRI ză copilului drepturile sale fundamentale, drep- tul la copilărie şi dreptul de a deveni adult, toc- mai prin încurajarea “maturității imature“, lucru care nu rămâne fără urmări psihologice. Copilul nu va putea vrea niciodată altceva decât să “rămână tânăr“ (câţi dintre adulții din societăţile occidentale n-au această obsesie?), deoarece copilul n-a avut niciodată un model de adult, în sensul clasic al termenului. Mich6a arată că Lasch avea dreptate în a afirma că distrugerea autorită- ţii tradiționale (familie, şcoală, societate, biseri- că) nu înseamnă libertate anarhică, ci o autori- tate mai mare căci, “în absenţa adulților, alergăm către experţi“. După cum am menţionat mai devreme, dacă singura bază de organizare a societăţii e Rațiunea sau Metoda, înseamnă că pentru orice problemă umană există o soluţie rațională, o metodă. Aşa cum spune Micha, “există o metodă de a fi fericit, la fel cum există un program de urmat pentru a fi un prieten apreciat, un amant performant sau un părinte bun“. În acest context, este interesantă remarca lui Michâa că elitele politice, care gestio- nează astfel de programe, seamană tot mai mult între ele, fie că sunt la New York, Tokio sau Mos- cova, şi tot mai puţin cu propriul popor, pe care-l supun experimentelor şi ingineriilor sociale (cu toate că Michea nu reduce problemele actualei societăți la complotul unei elite mondiale). Ca urmare a acestui tip de politici şcolare, şcoala nu mai reprezintă instituţia care transmite cunoaşte- rea, nici măcar nu mai încearcă să formeze un bun cetăţean pentru republică, ci pregăteşte forța de muncă pentru autoritatea supremă, Piaţa. Iar această forță de muncă, potrivit lui Michea, reprezintă fundamentul liberalismului clasic, adică individul abstract, autonom, a-social şi a- politic, pe care stânga îl pregăteşte pentru Piaţă, emancipându-l de orice autoritate, şi, ca atare, transformându-l în individul care nu poate dis- tinge între bine şi rău, între Mozart şi Lady Gaga, căci cine are autoritatea să decidă ce e binele şi ce e răul sau ce e calitatea intelectuală şi artistică? Autoritatea absolută o are Piaţa autoreglată, iar valoarea supremă care o reprezintă e dată de ceea ce se cumpară, ceea ce se caută. Pe de altă parte, potrivit lui Michâa, nu în- țelegem nimic din semnificația reformelor şcolare menţionate, dacă nu înţelegem întâi de toate că secolul XX a fost, prin excelenţă, secolul reeducării “omului vechi“ de către “omul nou“, reeducarea fiind matricea totalitarismelor, aşa cum 0 arată Orwell în 1984. Nu înțelegem nimic, spune Micha, dacă nu înțelegem asemănarea profundă dintre acest tip de reforme şi Revoluţia Culturală maoistă care, e bine să ne amintim, a început tot în şcoală, întâi prin declararea egal- ităţii dintre profesor şi elev şi continuând apoi prin batjocorirea, maltratarea şi în cele din urmă asasinarea profesorului de către elev, Revoluție Culturală aclamată de revoluționarii “şaişop- tişti“, responsabilii programelor actuale de învă- țământ. Ca şi acum, atunci reeducarea s-a făcut de către “copiii viitorului“ şi de către “experți“ (dife- renţa e că atunci reeducarea a fost foarte violen- tă, lucru care nemulțumea revoluționarii “şaişop- tişti“ pacifişti) care, afirmă Michea, vorbesc întot- deauna în numele celor dintâi, exercitându-şi, de fapt, puterea reală. 46 anul VIII e nr. 93 DECANTĂRI Educația religioasă în şcoala românească Educaţia religioasă ocupă un loc bine definit în procesul complex al formării caracterului uman prin intermediul școlii, corespun- zând unei laturi evidente a ființei umane. Cum şcoala pregăteşte sistematic persoana în perspectiva intelectuală, morală, civică, estetică și igienică, componenta religioasă se adaugă acestora în mod firesc şi organic, urmărindu-se complementaritatea şi conti- nuitatea de ordin instructiv şi formativ. O pregătire temeinică şi complexă a elevului nu poate fi lipsită nicidecum de componenta ei religioasă, cel puţin la nivel intormativ și cultural. Pr. Prof. Adrian Cherhaţ ată unilateral, precum în ideologiile tota- litare, ci trebuie lăsată în seama libertății personale, prin care optează pentru o anumită cale sau pentru folosirea anumitor mijloace în funcţie de natura obiectivelor educative. Spre împlinirea acestui scop pot exista cel puţin trei căi accesibile omului: cunoașterea prin... specifică vieții strict empirice, oferind o recepţie eşalonată şi selectată după criterii subiective; cunoașterea din... realizată printr-o referință la un simbol, care ne descoperă anumite realități aparent as- cunse în fapte şi în lucrurile din jur; şi cunoaş- terea întru... însuşită prin trăirea directă inte- rioară a unui fenomen sau a unei realități exte- rioare. (Chirilă, 1., 1997, p. 32-35). O altă împărțire este cea a profesorului Nae Ionescu, care găsea două căi de împlinire a cunoaşterii umane, absolut complementare, cu mijloace şi metode diferite de împlinire: cunoaş- terea empirică şi logică, bazată pe mijloacele ştiinţei şi acționând exterior asupra omului, şi cu- noaşterea mistică prin iubire, bazată pe trăirea personală şi acţionând interior asupra persoanei umane. Cele două forme nu se contrapun una alteia, ci întotdeauna se sprijină reciproc, chiar dacă cunoaşterea ştiinţifică se dobândeşte prin C unoaşterea omului nu poate fi direcțion- experiment natural pornind dinspre om spre natură, iar cunoaşterea mistică se asimilează prin trăirea unei revelații, venind dinspre natură spre om. Orice opţiune îndreptată doar spre una din- tre aceste două căi ale cunoaşterii denotă un spi- rit mediocru şi o personalitate obtuză şi retro- gradă. (Ionescu, N., 1995, p. 50 ş.u.). Şcoala românească contemporană se bazază în bună parte pe o structură a cunoaşterii ştiinţi- fico-empirice de tip iluminist, iar apariţia religiei ca disciplină în peisajul educațional a condus la apariţia unei noi perspective a cunoaşterii uma- ne. Acest fapt a stârnit nu de puţine ori numeroa- se controverse în legătură cu natura actului edu- cațional de tip religios, producând opinii pro şi contra în legătură cu poziţia religiei ca disciplină de studiu în şcoală. De altfel, e de înțeles că într-o societate secularizată, bazată pe o viziune scien- tistă şi pozitivistă, aproape exclusivă, asupra lumii şi a omului, şcoala nu oferă nici pe departe astăzi un mediu prielnic formării şi creşterii reli- gioase a copilului, decât într-o mică măsură. Mai mult, ora de religie, în condiţiile unui cadru legislativ destul de precar şi confuz, pre- cum şi a unei predări, în destule cazuri improvi- zate, se dovedeşte total insuficientă, dacă nu chiar vătămătoare, prin exces de zel sau neprice- perea celui învestit cu această sarcină educativă. Nu dorim să intrăm în detalii pe tema cadrului anul VIII e nr. 93 47 ROST DECANTĂRI legislativ în care se desfăşoară astăzi ora de religie în şcoală, ci vom stărui asupra unor ches- tiuni de ordin pedagogic şi metodologic menite să aducă o contribuţie la o mai bună desfăşurare a procesului de învățământ religios, dar mai ales la o mai bună înțelegere a rolului educativ şi for- mativ pe care îl are religia în şcoala românească de astăzi. În primul rând trebuie să precizăm că edu- cația religioasă este imperios necesară în per- spectiva dobândirii unui caracter integru şi a întregirii câmpului informaţional pe o scară cât mai largă în formarea unei personalități culturale complexe. Mai mult, prin studiul religiei „avem şansa de a recupera acele căi spirituale oferite tinerilor în perioada interbelică, de a recupera acea dimensiune morală a educaţiei ce i-a confer- it forță elitei intelectuale din perioada interbelică. Perioada interbelică ne-a dăruit savanţi, eroi, martiri şi mai ales caractere. Un factor important care contribuie la formarea individului, la impli- carea lui responsabilă în viaţa activă a societăţii şi a Bisericii, îl constituie educaţia religioasă. Este bine cunoscut faptul că divorțul dintre religie şi viaţă constituie sursa dezordinii spirituale, dezor- dine care astăzi se face simțită din ce în ce mai mult“. (Timiş, V., 2004, p. 28). Se impune, însă, să facem distincție între religia predată în şcoală şi catehizarea făcută la biserică, mai ales pentru a lămuri o importantă lacună pe care o au contestatarii orei de religie în şcolile publice, care în mod constant trâmbiţează mutarea acesteia în locaşul de cult. Pentru că destule persoane confundă naiv ora de religie cu cateheza bisericească, trebuie precizată deose- birea dintre predarea unui învățământ religios cu valenţe teoretice în şcoală şi continuarea sau apli- carea lui practică în grupul catehetic de la bise- rică, ca şi diferența care există între profesorul de religie şi catehetul bisericesc. Precizarea se impu- ne cu atât mai mult cu cât trăim într-o societate, paradoxal, pe cât de „ultratehnicizată“ şi suprain- formată, pe atât de „analfabetă“ pe plan religios şi cultural. În acest context socio-cultural trebuie cunos- cut faptul că între cele două forme de educație religioasă există deosebiri esenţiale de stil educa- tiv şi metodologic, folosindu-se strategii şi mij- loace pedagogice diferite. Spre exemplu, dacă în cadrul catehezei de la biserică întregul demers educaţional porneşte de la asumarea şi mărturi- sirea unei credințe certe a grupului de învățăcei, în cazul orei de religie de Ia şcoală abordarea ţine cont şi de o eventuală necredinţă sau împotrivire a clasei de elevi la învățăturile Revelaţiei divine. De aceea modul de desfăşurare a lecţiei de religie este oarecum diferit față de demersul catehetic, prin metode şi mijloace care pot susține chiar şi o abordare polemică a chestiunilor religioase, cu respectarea, evidentă, a unui cadru de dialog şi a manifestării libertăţii de opinie. Metodele expozitive sunt cele mai utilizate în cadrul orelor de religie, ţinându-se cont, însă, de vârsta şi caracterul clasei. Folosirea lor „nu tre- buie interpretată doar cantitativ, ci se impune optimizarea expunerii prin procedee stilistice şi oratorice adecvate, prin arhitectonica şi logica argumentaţiei, prin crearea premiselor unui dia- log didactic“ (Jurcă, E., 2006, p. 169). Este evident că ora de religie nu trebuie să se bazeze în exclu- sivitate pe transmiterea cunoştinţelor religioase, dar şi acestea trebuie cunoscute, cel puțin ca pre- text al dezbaterilor şi problematizărilor care se impun. Modul de abordare din partea profesoru- lui de religie este cel în duhul părintesc, bazat pe autoritatea dragostei creştine, şi nu în duhul autorității dăscăleşti, astfel încât „elevul să nu simtă că are o materie în plus, ci o altfel de disci- plină, menită să-i învioreze şi înfrumuseţeze uni- versul copilăriei târzii“ (Ibidem, p. 170). Metodele dialogale sau interogative deschid perspectiva orizontalității şi bilateralităţii relaţiei dintre profesor şi elev, realizând un feed-back mai consistent, o dinamică mai pronunțată şi o mai mare varietate tematică. Una dintre cele mai cunoscute şi mai utilizate metode în învățămân- tul religios este conversaţia euristică, care repre- zintă o modalitate aparte de învăţare prin desco- perire, mai precis prin descoperirea proprie făcută de către elev, condus la rezultat prin măies- tria erotetică a profesorului. Specificul metodei constă în procedeul de investigație comună con- dus cu abilitate de profesor prin întrebări bine gândite şi oportun puse, prin care instruirea se 48 anul VIII e nr. 93 DECANTĂRI face nu prin transmiterea şi prezentarea unor cunoştinţe noi, ci prin efortul personal al elevului de a descoperi noi sensuri şi adevăruri pe baza valorificării propriilor experienţe de cunoaştere. „Dialogul profesor-elev, în predarea religiei în şcoală, are cu atât mai mari şanse de reuşită, prin faptul că nu e vorba doar de o disciplină informa- tivă, ci cu precădere formativă“ (Ibidem, p.171). Esenţial în predarea conţinutului educaţiei religioase este acest element dialogal, care într-o vreme a conexiunilor interdisciplinare, a demer- surilor sintetizatoare şi unificatoare, a dialogului interconfesional, interetnic şi chiar interreligios, devine piatra unghiulară a relaţiilor interumane. Parafrazând o sintagmă a Sf. Ap. Pavel, putem spune că, în predarea religiei în şcoală, unde dia- log nu e, nimic nu €, reamintind că dialogul sau comunicarea îşi află rădăcinile în însuşi Logosul lui Dumnezeu, care este Persoană, Mesaj, Gân- dire, în dialogul lui Dumnezeu Tatăl cu noi şi în Duhul adevărului, ca izvor al comunității şi al comuniunii dialogale între oameni. „Ora de religie trebuie să fie o adevărată săr- bătoarea a dialogului şi frățietăţii, în care copilul să se simtă în elementul lui, să se poată deschide, să spună ce gândeşte, ce simte, ce-l frământă, să întrebe la rându-i, să aibă sentimentul comuniu- nii printr-o comunicare senină şi sinceră cu dascălul şi cu colegii săi. Este de mare importanță crearea unei atmosfere de dialog, de conversaţie prietenească, în care profesorul de religie, cu- noscând particularităţile psihologice ale vârstei, să se ştie transpune în rolul şi la mintea lor, prin întrebări bine gândite, pentru a le deschide gus- tul şi dragostea de cele sfinte, iar nu frica de notă, de memorizare a textelor etc., vechile instrumen- te ale unui învățământ dogmatic, rigid“ (Ibidem, p. 172-173). O metodă de învățământ înrudită cu conver- saţia euristică este descoperirea didactică, de mare eficiență în predarea conţinutului educaţiei religioase în şcolile laice. Ea porneşte de la pre- misa delimitări între ceea ce este util şi oportun a se da elevului de-a gata şi ce e necesar să se lase ca el să descopere prin propria lui iniţiativă (Cucoş, C., 1999, p. 240). Întrucât este o modali- tate de lucru prin care elevul este pus şi călăuzit să descopere el însuşi adevărul prin activitatea proprie, această metodă prezintă avantajul implicării active şi directe a participării elevului la procesul învăţării şi al cunoaşterii, fără să i se impună acceptarea pasivă a unor cunoştinţe gata anul VIII e nr. 93 49 ROST DECANTĂRI formulate. În predarea religiei în şcoală, metoda descoperirii didactice îşi găseşte aplicabilitatea îndeosebi prin lansarea unor întrebări problemă şi crearea unor situații problemă, înrudindu-se cu problematizarea şi metoda cazului, care desco- peră elevilor doar embrionul adevărurilor, pu- nându-i în situația de căutare şi descoperire per- sonală a realităţii fenomenului uman (Ibidem, p. 241). Esenţial în actul descoperirii didactice este stabilirea unui alt tip de relaţie profesor-elev, de- cât cel clasic în care i se toarnă elevului cunoştin- țe de-a gata formulate, adeseori prin dictare, pe care el le preia în mod pasiv şi noncritic, le me- morizează şi le reproduce în mod mecanic, fără o investiţie de judecată personală sau o notă origi- nală. Acest tip de abordare atrage consecinţe psi- ho-morale şi comportamentale, vizând pasivis- mul, conformismul, lipsa discernământului sau a autonomiei de gândire, comoditate sau chiar indiferentism intelectual (Jurcă, E., 2006, p.173). O astfel de aplicare metodologică a predării lec- ției de religie conduce inevitabil la deformarea personalităţii elevului, la respingerea inerentă a problematicii religioase şi la eşecul formării unui caracter uman puternic în perspectiva provocă- rilor vieţii. Una dintre cele mai eficiente şi mai reco- mandate metode de predare a religiei în şcoală este metoda alianței, care implică un alt element didactic esenţial: educaţia religioasă în grup. Metoda este abordabilă cu precădere mai ales în cazurile grupurilor catehetice de la biserică, adică la un nivel de trăire religioasă bazată pe credință personală, dar se poate aplica cu succes şi la clasă în funcţie de nivelul duhovnicesc al comunităţii de elevi. Dacă primele două metode au pus accentul pe comunicare, expozitivă sau dialogală, metoda alianței pune în lumină un alt element didactic fundamental: conlucrarea în grup, unde profesorul de religie este un aliat al elevilor, ca pregătire pentru o viitoare integrare în comuniunea eclesială. „Alianţa profesorelev înseamnă de fapt încredere şi cooperare, nu complicitate în eschivarea de la sarcinile educative ale pro- gramei sau de la disciplina şcolii. Este vorba despre un alt stil de comunicare, mai apropiat, care măreşte încrederea în cadrul didactic, stimu- lează aptitudinile creative ale elevului şi de- păşeşte granițele inhibitorii ale relaţiei distante profesor-elev“ (Ibidem, p. 175). Metoda alianţei se bazează pe raporturi de dialog şi prietenie între elevi şi cadrul didactic, ei devenind parte- neri la acţiunea de educare şi formare reciprocă, lucrarea profesorului fiind pentru elev un „ajutor care să-l conducă spre vocaţia personală, liber consimțită şi exprimată“ (Cucoş, C., 1999, p. 237). Educatorii, dacă vor să aibă o influență asupra tinerilor, sunt nevoiţi să respecte liber- tatea de opinie şi de credință a educaţilor, să intre într-un dialog sincer şi deschis cu ei, să caute împreună răspunsuri la marile probleme care îi frământă. Această coparticipare la procesul educativ reprezintă aplicarea a două principii creştine fun- damentale, transmise de însuşi Mântuitorul Hris- tos apostolilor Săi: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu pe voi. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-și pună cineva viața pentru prietenii săi. Voi 50 anul VIII e nr. 93 DECANTĂRI ROST sunteți prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc“ (loan 15, 12-14); şi „Cel ce este mai mare între voi să fie slujitorul vostru“ (Matei 23, 11). Profesorul de religie trebuie să aibă conştiinţa prieteniei şi egalităţii întru Hristos în raport cu elevii săi, nicidecum a distanței impuse de stilul profesoral şi de considerarea religiei ca o simplă disciplină de învățământ. Un profesor distant nu va avea nici o şansă de a transmite fiorul dragostei creşti- ne, care constituie, în definitiv, esenţa învăță- mântului religios. Importanța orei de religie în şcolile publice nu constă atât în transmiterea unor cunoştinţe religioase rigide, cât mai ales în contribuţia la formarea duhovnicească a elevu- lui, a dezvoltării integrale a caracterului său şi, în mod esenţial, a oferirii unei şanse de a se apropia de Dumnezeu din proprie inițiativă, fără a i se impune acest lucru. Această alianță profesor-elev devine cu atât mai strânsă în cadrul catehezelor unde exemplul personal al dascălului creează un puternic senti- ment de solidaritate şi siguranță prin confir- marea pe viu a celor învăţate la ora de religie. Cercetările pedagogice au confirmat că metoda alianței constă înainte de toate în a fi laolaltă cu tinerii şi a-i face să devină oameni integri prin trăirea şi afirmarea propriilor convingeri şi va- lori. Adolescentul are nevoie de cineva pentru ca demersurile sale să fie aprobate şi confirmate prin experiență comună, împărtăşindu-şi gân- durile şi trăirile. De aceea, educatorii, inclusiv preoții în misiunea lor, trebuie să fie printre tineri şi nu în fața sau în afara lor (Ibidem). Din această perspectivă a scopului său ultim, care este cunoaşterea lui Dumnezeu, educația religioasă trebuie să presupună o creştere ca un proces care are loc în interiorul persoanei, fără să-i forțeze sau să-i schimbe silit caracterul şi structura ei interioară. Prin ora de religie elevul în mod firesc sporeşte în înțelegere, în putere, în inteligență şi în simţire, pentru că întreaga artă a educaţiei religioase poate fi definită ca o „stimu- lare a creşterii“ (Koulomzin, S., 2010, p.50). La clasă această creştere poate fi încurajată numai atunci când educatorul implică în demersul său interesul, îndoiala, acceptarea, provocarea, cău- tarea, rezolvarea unei probleme de către elev în contextul lecţiei. În mod ideal procesul de pre- dareînvăţare la ora de religie ar trebui structurat pe confruntarea elevului cu o problemă în acord cu nivelul său şi apoi din furnizarea informaţiilor necesare rezolvării ei. Orice tehnică didactică este inutilă, dacă nu implică şi un efort creativ autentic din partea elevului, care să-i încurajeze creşterea înţelegerii şi a puterii sale de com- prehensiune a realităților vieții (Ibidem, p. 52). Societatea pluralistă, liberală şi democratică în care trăim determină în mod esenţial o peda- gogie a dialogului, iar predarea religiei nu se poate face fără o relaţie caldă şi prietenească în- tre educator şi cel educat, mai multă suplețe şi deschidere care să reflecte cu claritate adevăratul spirit al creştinismului, ca religie a iubirii. Dacă în cadrul catehezei bisericeşti metodele şi proble- matica abordată au la bază credința personală şi acceptarea liberă a învățăturilor revelate, iar ca- tehetul lucrează asupra asimilării unei practici re- ligioase eficiente şi active, la ora de religie cadrul şi modul de abordare a temelor religioase sunt oarecum diferite, avându-se în vedere mai mult aspectul informativ şi existând posibilitatea ne- credinței sau a refuzului conceptelor revelate, iar profesorul are datoria de a manifesta un trata- ment echidistant față de toţi în duhul dragostei lui Dumnezeu, Care „face să răsară soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi şi face să plouă şi peste cei drepți şi peste cei nedrepti (Matei 5,45). Necredinţa sau refuzul de a accepta învăță- turile religioase la nivelul vieţii personale nu sunt motive serioase într-o lume liberă şi democratică de a nu studia religia, cel puţin ca fenomen public şi social, aşa cum neaderarea la conceptele teoriei evoluționiste sau la cele ale teoriilor lite- rare ori la simbolurile şi cadrele culturii civice democratice actuale nu conţine motive suficiente de a nu studia aceste orientări în şcoală. O cultură sănătoasă care să conducă la formarea unui ca- racter solid şi integru are nevoie de o educaţie complexă, care presupune o cunoaştere cât mai largă şi obiectivă în toate domeniile mani- festărilor vieţii omeneşti. Şcoala prin excelență are menirea de a asigura această educaţie cultu- rală largă pentru fiecare persoană, indiferent de anul VIII e nr. 93 51 ROST DECANTĂRI opţiunile subiective individuale, pentru a pro- duce în gândirea învățăceilor săi o viziune obiec- tivă şi reală asupra lumii şi vieţii omeneşti. A direcţiona educaţia şi obiectivele ei doar pe o anumită latură a gândirii şi concepției despre viață, refuzând alte obţiuni şi variante, conduce ireversibil la manifestarea unui învăță- mânt ideologic unilateral, specific regimurilor politice totalitare. A tolera şi a accepta în spirit ci- vic şi democratic credința şi convingerile perso- nale nu presupune nicidecum a elimina sau a interzice manifestările legate de aceste convin- geri, pe motiv că ele ar fi inconfortabile celor care nu le au sau le resping. Toleranţa şi libertatea reală prin excelență nu înseamnă respingere, ci acceptare cu bună-cuviinţă a diferențelor şi a sim- bolurilor diferitelor culturi religioase prin asu- marea unui spirit cu adevărat civic, care înlocu- ieşte deranjul sau inconfortul egoist al celorlalți provocat de diferențe, cu atitudinea de înţelegere frățească şi respect față de cel diferit. A fi tolerant înseamnă a nu fi deranjat de manifestările celor de alte convingeri şi a le accepta din dragoste şi respect faţă de ei ca per- soane libere şi nu a te considera lezat în mod ego- ist şi brutal, interzicându-le sau eliminându-le în spirit ideologic totalitar. De aceea, atitudinea avută de unele state, care se pretind democratice, precum Italia şi Franța, unde s-a interzis prin lege orice manifestare religioasă sau simbol religios în şcoli, nu este decât o prezență camuflată a spi- ritului politic totalitar, la care s-a apelat în numele unei libertăți false printr-o intoleranță religioasă caracteristică doar regimurilor comuniste de tristă amintire. Pe această linie a aplicării unui principiu neinspirat al neutralității totalitare, care nu numai că nu aduce echilibrul necesar, dar chiar lezează caractere şi conştiinţe, se grupează şi unele voci iresponsabile ale societăţii româ- neşti, înlocuind argumentele bolşevice cu altele de tip liberal pentru a-şi justifica intoleranța reli- gioasă şi agnosticismul moral. Toleranţa şi liber- tatea de opinie nu se obțin prin impunerea unei cipiu laic al societăţii, ci ele sunt expresia accep- tării fără rezerve a particularităţilor şi conținutu- lui fiecărei culturi religioase. Un răspuns argumentat şi logic a fost oferit acestor ideologi ai „aicităţii“ în revista „Dilema veche“ de către eseistul Sever Voinescu: „Mai în- tâi se spune că o atare normă (garantarea învăță- mântului religios de către Constituţie) se află în contradicţie cu principiul laicității statului. După părerea mea, principiul laicității statului înseam- nă cu totul altceva decât principiul ateismului statului. Un stat laic nu este un stat care reprimă religia sau restrânge spaţiul de manifestare pu- blică a religiei, ci un stat care tratează egal, nedis- criminatoriu, orice religie şi, în consecință, res- pectă egal credinţele religioase ale cetățenilor săi. Laicitatea este o formulă de toleranţă reli- gioasă, şi nu o formulă antireligioasă. Prin ur- mare, statul trebuie să fie laic, dar în calitate de principal administrator al spațiului public, tre- buie să permită accesul religiosului în spațiul public. Spaţiul public este un spaţiu al tuturor, deci şi al persoanelor religioase. Dacă persoanele religioase sunt majoritare sau minoritare într-o societate, cred că spaţiul public trebuie să reflecte acest lucru. La fel, şcoala ca spaţiu public trebuie lăsată să transmită mesajul toleranței față de religie, şi nu mesajul excluziunii intolerante“ (Voinescu, $., 2010). Trebuie precizat mai întâi, că termenul laic nu este echivalent cu antireligios sau areligios, aşa cum este înţeles de adepții „aicităţii“ statului modern sub influența filosofiei iluministe. El provine din limba greacă veche, unde cuvântul imi însemna popor sau comunitate, adică mulțimea deosebită de tagma conducătorilor, iar în limbaj creştin a avut de la început semnificația de poporul lui Dumnezeu, adică comunitatea bi- sericească distinctă de clerici sau de ierarhia bi- sericească sacramentală. În acest context, a fi laic nu înseamnă cu necesitate a fi în afara religiei sau a fi ateu, ci a nu fi cleric orânduit sacramental. Și cum de obicei statul politic nu este condus de către clerici, este de la sine înțeles că autoritatea statului este laică şi că principiul laicităţii include şi religia, iar statul laic manifestă şi responsabi- lităţi religioase. În al doilea rând, a aplica în spaţiul româ- nesc modele ale culturii antireligioase apusene nu este numai o nepotrivire evidentă, ci chiar o 52 anul VIII e nr. 93 DECANTĂRI ROST lezare a demnităţii spiritului şi culturii româneşti. Aceasta pentru faptul că religia, şi în mod special creştinismul, reprezintă o valoare fundamentală a ființei neamului românesc, fără de care nu s-ar putea vorbi de un specific românesc. Niciodată în istoria sa poporul român nu a cunoscut o perioa- dă a culturii nereligioase, ci el însuşi s-a format într-un mediu creştin autentic, astfel încât cultura națională românească include numeroase va- lenţe ale credinței creştine. Religia creştină nu poate fi separată de cultura românească prin nici un model de import, aşa cum statul român, oricât de „laic“ ar fi, nu poate fi separat întru totul de Biserică, deşi este vorba de două instituţii dis- tincte. Este imperios necesar nu să importăm modele străine în şcoală şi societate, care nu se pliază pe specificul nostru, ci să creăm un model cultural românesc viabil, fundamentat pe tradiția şi particularităţile sufletului românesc, capabil să formeze caractere şi conştiinţe solide de perso- nalitate umană. Prin urmare, nu poate fi conceput un învățământ românesc lipsit de segmentul reli- gios, aşa cum nu se poate nici măcar imagina o şcoală românească în care să nu se studieze obli- gatoriu limba şi literatura română, istoria şi geografia României, care sunt elemente defini- torii ale structurii ființei naționale. Şi aceasta cu precădere pentru faptul că educaţia religioasă în şcolile publice garantează prin însăşi esența ei cultivarea valorilor morale, toleranța şi liberta- tea socială, respectul şi acceptarea prin iubire a semenilor cu toate particularităţile lor, dragostea de neam, însuşirea serioasă şi responsabilă a ştiinţelor şi mai ales promovează lupta continuă împotriva oricărei forme a răului - toate acestea, elemente clasice ale unei societăţi democratice, moderne, pluraliste şi actuale. anul VIII e nr. 93 53 ROST CEALALTĂ ROMÂNIE Semn bun pentru istroromâni Cepich, de care aparține şcoala elementară din Suşnievița, au fost primiţi duminică 24 octombrie a. c., împreună cu o parte din dascălii lor, de către noul Preşedinte al Croaţiei, Dl. Ivo Josipovic, la Zagreb. Şcoala „Ivan Goran Kovacic“ cuprinde şi elevi de origine istroromână, fiind unica şcoală din zona în care se află satele cu populaţie istro- română de la sud de muntele Ucika (Monte Maggiore); elevii au prezentat preşedintelui croat un ghid turistic bilingv croat şi istroromân - ceea ce constituie o premieră absolută în promovarea acestui grai după cel de al doilea război mondial -, tipărit în excelente condiții grafice. O elevă de origine istroromână, Silvia Şivai- nes, i-a recitat preşedintelui Croaţiei o poezie despre toamnă în dialect istroromân. Am cunos- cut-o şi am auzit-o pe această fetiță de 12 ani, la şcoala medie din Cepich, marţi 12 octombrie, re- citând poezia respectivă, ea făcând parte din „grupul tinerilor istroromâni“, organizat şi condus de tânăra profesoară Romina Licul (citeşte Lițul). Poezia este scrisă de o tânără poetă istro- română, originară din satul Noselo de lângă Suşnievița, Gabriela Vretenar (n. 1982), pe atunci când ea avea 14 ani; la fel ca şi fratele ei, Gabriel Vretenar (n. 1984), ea a scris primele poezii creaţii literare culte cunoscute vreodată în dialectul istro- român, fiind răsplătiți amândoi cu un premiu al Asociaţiei „Andrei Glavina“ în anul 1997, decernat de către subsemnatul într-un cadru festiv la Trieste. O parte din aceste poezii ale fraților Vretenar au fost publicate în unicul periodic în dialect istroromân care a existat, „Scrisore către frați rumeri“, scris şi editat de către subsemnatul precum şi în revista „MicRomania“ din Belgia şi în „Adevărul literar şi artistic“, în 2005. Această poezie, scrisă de o tânără istroromână şi recitată de o fetiță istroromână este un dar gingaş, ca un E levii şcolii medii „Ivan Goran Kovacic“ din semn sensibil de viață, de existenţă, care vine de la această veche comunitate lingvistică, până acum netutelată de nimeni, căreia sperăm să i se răspundă cu măsurile de tutelă prevăzute de „Charta europeană a limbilor regionale sau minoritare“, singurele reale şi eficiente. Nu cu „Digitalizări“, adică simple „dactilografieri“ la cal- culator ale unor texte istroromâne culese demult de alţii, şi crearea pe calculator a unui site pentru limba „vlaşki“ şi „jeianski“ , cum se încearcă a se schimba de către unii denumirea graiului istro- român, sunt insuficiente pentru transmiterea lim- bii şi în plus sunt reductive - dacă nu chiar ofen- satoare - prin noua denumire care se încearcă a se da limbii, deoarece istroromânii nu sunt un popor fără origine, apărut din nimic, dar au o origine bine stabilită ştiinţific şi istoric, de ram al roman- ității balcanice, „Rumeri“, vorbind un dialect româ- nesc, unic în Croaţia şi în lume, care este unul din- tre cele patru dialecte ale limbii române. O mare satisfacție ne-a fost dată de întâlnirea la Suşnieviţa cu tânăra istroromână Viviana Berkarich, licenţiată în economie la Facultatea din Rijeka, oraş în care s-a născut din părinți istro- români, bună vorbitoare a dialectului, care s-a oferit să ţină lecţii în dialect la Şcoala elementară din Suşnieviţa. Aceste lecţii sunt prevăzute deo- camdată cu o durată de două ore odată la două săptămâni, dar încă nu s-au stabilit datele lecţi- ilor, din cauza, după cum am înțeles Ia fața locu- lui, a lipsei fondurilor la primăria din Krşan (Crişan) de care ţine Şcoala elementară din Suşnievița. Caracterul serios şi cinstit al adminis- tratorilor locali, ne oferă totuşi garanţii că aceste cursuri se vor ţine. Biserica din Șuşnieviţa Consider faptul că preşedintelui croat i se prezintă un ghid bilingv al localităţilor „unde se 54 anul VIII e nr. 93 CEALALTĂ ROMÂNIE ROST “| Dr. Petru Raţiu, | un luptător pentru | drepturile culturale ale istroromânilor vorbeşte istroromâna“ şi i se recită de o elevă din acea zonă o poezie în istroromână, drept un fapt nou, plin de semnificaţie şi importanţă! În aceste circumstanțe, cuget că ar fi foarte bine dacă tânăra doamnă Viviana Berkarich ar putea lua contact cu centrul universitar din Timi- şoara, cu domnii profesori Richard Sârbu şi Vasile Frăţilă, importanţi cercetători ai dialectului istro- român, cu domnii asistenți Lucian Miclăuş şi Ana Maria Pop, de la aceeaşi facultate, pentru un schimb de experiență în ce priveşte metodele de predare şi ar fi invitată pentru aceasta la Timişoa- ra, eventual cu concursul Departamentului pen- tru Românii de Pretutindeni, care s-ar putea impli- ca în finanțarea proiectului de predare a dialec- tului la Şcoala din Suşnieviţa şi colabora cu ONG- ul înființat de doamna V. Berkarich în acest scop. Desigur că solidari la acest proiect vor fi şi Complexul muzeal naţional ASTRA din Sibiu, prin domnul director Prof. Dr. Corneliu Ioan Bucur, valoroşii cercetători Elena Ramona Poto- roacă şi Ovidiu Baron, care atât de mult s-au implicat în promovarea culturii istroromâne. 1958, elevi istro-români ai şcolii din Sușnieviţa O invitaţie în România ar putea fi adresată, pentru complectarea unei munci de echipă, şi Profesorului Goran Filipi de la Universitatea din Pola, asiduu cercetător al dialectului istroromân, autor al „Atlasului lingvistic istroromân“ în trei magistrale volume şi organizator împreună cu subsemnatul al primului Congres istroromân desfăşurat la Universitatea din Pola între 30 mar- tie - 1 aprilie 2000, cu numeroasă participare in- ternaţională, finanțat de regiunea Istria, prin râvna Profesorului Mladen Duşman, asesor cul- tural al Regiunii. Petru Raţiu “ Preşedinte al Asociaţiei culturale istroromâne “Andrei Glavina“ anul VIII e nr. 93 55 ROST CURIOZITĂŢI Într-un sat din Tadjikistan se vorbeşte româneşte Într-o localitate din Munţii Pamir se vorbeşte limba română! Întâmplarea de mai jos mi-a fost povestită de un scriitor tadjic, acum vreo zece ani. Mi s-a părut instructivă prin ingeniozitatea de care dă, câteodată, dovadă basarabeanul nostru când e pus în conditii-limită. Nicolae Dabija | n primii ani de după război, un compatriot de- al nostru, ca să scape de deportare, a fugit în... chiar locurile către care erau deportaţi unii dintre consângenii săi. Adică nu chiar acolo, dar cam încolo. S-a ascuns în nişte munți de Ia celălalt capăt al fostei URSS, undeva aproape de frontiera cu Afganistanul, într-un aul din Badahşanul-de- Munte al Tadjikistanului, în Munţii Pamir, şi a pre- dat timp de aproape cinci decenii limba franceză într-o şcoală de acolo. Aulul este mic, situat între două prăpăstii de munte, aşa că rar ajungea cineva străin în acel sătuc şi rar pleca vreun localnic din el. Până aici nimic prea neobişnuit. Au mai fost cazuri din acestea. Şi cu estonieni sau armeni care s-au ascuns în colhozurile basarabene şi cu basara- beni care s-au ascuns în închisorile din Siberia. Dar inventivitatea acestora păleşte pe lângă cea a eroului nostru. S-a întâmplat ca în toiul restructurării, un tadjic sau o tadjică din acel cătun să coboare în oraş ca să fie exeaminat şi să intre într-o instituție de învățământ. Între altele, a susținut examen la limba franceză. Dar, spre stupefacția membrilor comisiei de examinare, deşi aceştia erau mari specialiști în studiul limbii franceze, nici unul din- tre ei n-a priceput nici o iotă din ce le vorbea în franceză candidatul. Fostul elev, cel mai bun la obiectul respectiv din acea şcoală, a rămas şi el foarte surprins că aceştia nu-l înțelegeau. Alertată, comisia a anunţat pe dată minis- terul, iar Ministerul Învățământului din Tadjikistan a trimis o inspecţie să vadă ce fel de franceză se predă în aulul cela din creierul munților, de n-o poate pricepe nici un specialist. Ajunşi la fața locului, membrii comisiei au constatat uluiți că mai bine de patruzeci de ani, în loc de limba franceză, basarabeanul nostru le predase mai multor generații de tadjici limba... română. Cu atât mai mult, le-a recunoscut mem- brilor înaltei comisii, de-acum bătrânul profesor, că o altă limbă el nici nu cunoaşte. Până la urmă, comisia a fost de acord cu argumentele că şi limba română e o limbă străină, că şi ea e una de proveniență latină, că şi limba română e frumoasă (concetățeanul nostru exemplificând, bănuim, cu strofe din „Mioriţa“ sau „Luceafărul“), că şi ea poate fi vorbită în nişte țări din lume ş.a.m.d. Comisia a dat până la urmă a lehamite din mână şi - cum profesorul era prea bătrân şi-l iubea tot aulul, ca să-l pedepsească prea aspru - i-a permis s-o predea mai departe, până va sosi în localitate un specialist de adevărată franceză, cu o singură condiţie - să nu-i mai spună limbii pre- date de el „franceză“, ci română. Astfel, în cataloagele acelei şcoli - unica în Tadjikistan, dar bănuim şi-n toată Asia Mijlocie - 56 anul VIII e nr. 93 CURIOZITĂŢI ii nt oieri gs a la capitolul „limba străină“ e trecută „limba română“, iar mulți dintre maturii care ţin în mâini atestatele acelor fii şi fiice de tadjici se întreabă poate în gândul lor: a ce le-o fi trebuind acestora limba română şi unde o vor putea aplica aceştia vreodată în viața lor de tadjici?! Mi s-a mai povestit că - aşa cum în acea fostă republică sovietică începuse imediat după aceea şi un război fratricid, care mai continuă - autoritățile au şi uitat în curând de „profesorul“ basarabean, iar ministerul de la Duşanbe n-am mai trimis un alt profesor de „limbi străine“ în sătucul din vârful Pamirului. Cum domnul profesor a fost unul bun, dar şi exigent - neposedând suficient de bine nici tadjica, nici rusa, a comunicat cu mai multe gene- raţii de elevi deveniți ulterior părinți şi bunici doar a. în „franceza“ lui -, tot aulul cela de lângă Afganistan vorbeşte două limbi: tadjica şi româna. Iar când a aflat că ministerul intenționează să le trimită un alt profesor, mai tânăr, cu o altfel de „franceză“ „adevărată“, satul a expediat pe dată o scrisoare de protest la Duşanbe, menţio- nând că nu doreşte o altă franceză, că s-a obişnuit cu aceasta vorbită de „efendi învățător“ şi pe care locuitorii lui - fiind elevi sârguincioşi la vremea lor - o cunosc suficient ca să-şi poată ajuta copiii sau nepoţii să-şi facă temele pentru acasă, fiind şi prea bătrâni ca s-o ia de la capăt. Undeva prin Pamir, munții cei mai înalți din Asia, cărora li se mai spune şi „acoperişul lumii“, se află un aul mic, pierdut între pietre, care vorbeşte româneşte. anul VIII e nr. 93 57 ROST LA ROST „Reconstrucţia“ dreptei să înceapă cu reconstrucţia unei elite Miercuri 13 octombrie 2010, la Ateneul Român, urmînd tăgăduinţelor de Ia conferința din 13 mai (“Rolul democraţiei creştine în reconstrucția dreptei românești“), despre care am relatat Ia timpul respec- tiv, s-a săvîrșit botezul oficial şi festiv, sub formă de dineu, al Fundaţiei Creştin-Democrate (FCD), avînd ca siglă inimioara (probabil una - cea europeană? - dintre cele şapte inimi/vieţi din pieptul de aramă al românului născut poet)... Răzvan Codrescu ai mult decît un pariu pe democrația M creştină (încă insuficient conturată doc- trinar şi funcțional în posibila ei ipostază ortodoxă şi dimbovițeană), noua inițiativă politică şi civică mi se pare un pariu - curajos şi onorabil - pe statura diplomatică, morală şi inte- lectuală a d-lui Teodor Baconsky (n. 1963), actu- alul şef al diplomaţiei româneşti, dar şi pe ima- ginea şi disponibilităţile publice ale grupului eli- tist de tineri membri-fondatori, şcoliți mai toţi în marile universităţi europene şi deja referenţiali în domeniile lor de competență. La eveniment au fost prezenţi (evit să spun: au participat), pe bază de invitaţie, circa 300 sute de oameni politici (pedelişti, ţărănişti, liberali de diferite nuanţe), oameni de afaceri, intelectuali de seamă, jurnalişti, ba chiar şi reprezentanți de rang înalt ai cultelor religioase, cu strania excepție a celui majoritar, ortodox (am avut nunțiu papal, “frate greco-catolic“, muftiu, popă armenesc, dar nici un ierarh sau delegat oficial al B.O.R., deşi d-l Baconsky este la origine teolog şi 58 anul VIII e nr. 93 LA ROST ROST fost partener de “reflecţie pentru înnoirea Bisericii“ cu actualul Patriarh). Corpul diplomatic nu S-a înghesuit nici el (l-am văzut pe ambasadorul Rusiei, dar nu şi pe cel al Statelor Unite - poate stingherit sau iritat de primatul creştinismului asupra democrației în titulatura noii Fundații...). S-ar putea să fie doar o percepţie personală de mahalagiu reacţionar, dar, adunată la un loc, “elita“ României arată prost (cum n-ar fi arătat, probabil, după 20 de ani, dacă România ar fi redevenit monarhie în 1990): lăliie, gălăgioasă, nesimţită fără eleganță. S-au pierdut uzanţele mondene şi protocolare ale României vechi şi n- au prea fost adoptate/updatate nici cele ale Europei noi. Impresia de târlă n-a putut fi îmblinz- ită nici de ambianța locului, nici de măsurile orga- nizatorice, nici de buna părere de sine a celor invitați. Personaje de o eleganță desăvârşită, ca d- I şi d-na Baconsky, d-l Horia-Roman Patapievici şi alți câţiva, păreau mai degrabă nişte călători inter- galactici eşuaţi pe o planetă a maimuţelor. Nici 10 % din cei prezenţi nu s-au sinchisit să asculte dis- cursul - altminteri scurt şi măsurat - al d-lui Baconsky, rostit, de la un cap Ia altul, pe fondul unui adevărat bruiaj (foială, vorbărie, rîsete - pline sau gîdilate), pe care reprezentantul Fundaţiei “Konrad Adenauer“ încerca din răsput- eri să se prefacă a nu-l observa... Pilda rea pleacă, din păcate, chiar de la virful puterii: deşi ora anunţată a fost 19.30, d-na Elena Udrea (pur-purie) a sosit pe la ora 20.00, iar preşedintele Băsescu (aşteptat protocolar la intrare pînă pe la 20.15) n-a mai sosit deloc... ÎL preţuiesc oare cu adevărat oamenii aceştia pe d-l Baconsky (care, în paranteză fie spus, mai degrabă îi complexează, chiar dacă tace sau moțăie)? Realizează oare ei cu adevărat posibili- tatea şi necesitatea unei reîntemeieri doctrinare şi a unei efective “reconstrucţii a dreptei“? Sau cum le sună lor oare afirmaţia d-lui Baconsky că “România europeană merită o clasă politică euro- peană“? În orice caz, împrejurarea a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, că “reconstrucția dreptei“ s-ar cădea să înceapă chiar cu recon- strucţia unei elite capabile să devină reper şi model - mental şi comportamental deopotrivă. Altminteri se pune carul înaintea boilor şi se per- petuează, în răspărul bunelor intenţii, lunga isto- rie românească a aflărilor în treabă. Tăruşii au fost înfipți în pămînt, o mînă de oameni vrednici există (“nouă meşteri mari,/ calfe şi zidari,/ şi Manole zece,/ care mi-i întrece“) şi totul rămîne de făcut (“după roadele lor îi veţi cunoaşte“). Dar dacă, după vechiul nostru bles- tem, se va ajunge cumva să se prăbuşească noap- tea ceea ce se construieşte ziua, atunci va trebui serios văzut ce sau pe cine îngropăm în zid (şi de data aceasta nu de “soţioare“ este vorba). Căci noi, mai nou, pe toate le mai aburim, dar cu jertfa stăm prost (ca să nu zic: prost de tot). Or, chiar creştineşte vorbind, fără jertfă - cine citeşte, să înțeleagă! - nimic nu se împlineşte şi nu durează. Eu unul, în loc de alte consideraţii, mărturis- esc încă o dată - chiar dacă nu contez - că, deşi n- am descoperit încă punctul ideal de fuziune între creştinism şi democrație, îl simpatizez şi-l susțin necondiţionat pe d-l Teodor Baconsky, cu ideea fixă minimală că e mai urgent decit oricând să se facă măcar ceea ce se poate din ceea ce ar trebui. P.S. Poate se va găsi cineva, mai cu trecere decât mine, care să-l roage pe d-l Adrian Papahagi (responsabil - poate numai în parte şi poate numai conjunctural - cu organizarea) ca altădată să nu mai ascundă în spaţii moarte, de ochii preşedintelui (care iată că uneori nu se văd şi aproape că se uită), scrumierele de serviciu de la intrare, obligîndu-i pe numeroşii fumători la “țigănia“ de a arunca chiştoacele pe treptele Ateneului. Pînă şi un rău ca fumatul poate fi menţinut, totuşi, într-o marjă de civilizaţie. Ca să nu mai vorbim că raportîndu-ne la d-l Băsescu ca la Ceauşescu odinioară (care nu “suporta“ anu- mite lucruri, sau se presupunea preventiv că nu le-ar fi “suportat“) riscăm să-i consolidăm ima- ginea denigratoare - şi îmi place să cred că nemeritată - de zbir capricios. Altminteri, dinco- lo de acest detaliu futil, ţin să îmi mărturisesc marea admiraţie pentru cât de bine se pricepe d-l Papahagi să fie “mînă dreaptă“, dînd o pildă de noblețe jertfelnică pe care s-ar cuveni să n-o ignore mulţi dintre rafinații noştri intelectuali. anul VIII e nr. 93 59 ROST LA ROST Cum am ajuns unde am ajuns şi ce ne aşteaptă? Liberalismul pe care ni-l predică de douăzeci de ani d, elita noastră intelectuală “amorală“ (T. Baconsky) presupune că cineva este liber să tacă orice vrea - independent de statutul moral al acţiunii - atâta timp cât nu îl afectează pe cel de lângă el. Alexandru Racu ă se prostitueze, să se drogheze, să avorte- ze, să-şi schimbe sexul, să-şi vândă rinichiul sau doar întregul timp pe care i la lăsat Dumnezeu, trudind la multinațională optspre- zece ore din douăzeci şi patru. Iar de partea cea- laltă a organigramei sociale, să-şi facă justiţie pri- vată (aşa cum propune [ibertarianul Dinu Patri- ciu) şi “să investească“, cu cianuri dacă e nevoie, aşa cum recomandă Cristian Preda şi Traian Un- gureanu (în cazul Roşia Montană). Să investească cu orice preţ; fie cu prețul dezastrelor ecologice, fie cu prețul dezastrelor sociale. Pentru că libe- ralul înțelege prin natură doar “capital, iar exis- tenţa societăţii o neagă. Filozofia acțiunii liberale nu are însă nimic în comun cu realitatea faptului social, care, evi- dent, ca orice fapt există la modul cel mai pozitiv (în sensul pozitivismului) cu putință. Are vreun sens să crezi, ca să dăm un exemplu, că un om poate să se încadreze în categoria acțiunilor enu- merate mai sus la prima rubrică (cea proprie “sclavului fericit“, a doua referindu-se la stăpânul fericit de “sclavi fericiți“) însă că faptul cu pricina nu-i va afecta familia (şi ce ne facem dacă dis- turgem “celula de bază“ a societăţii?) sau că ex- ternalitățile negative se vor absorbi doar la nive- lul familiei? Sau să crezi că, extins, fenomenul cu pricina nu va afecta, printr-un întreg lanţ al slăbi- ciunilor şi al urâciunilor, viața întregii societăți, ba chiar supraviețuirea ei pe termen lung? Ce “mână invizibilă“ ne poate mântui de absența unei culturi a virtuţii? Şi ce zeu ne poate izbăvi pe termen lung de erodarea sistematică la care a fost supusă în ultimii ani atât familia, cât şi şcoala românească? Pot părinţii din România să-şi exercite “darul libertăţii“, aşa cum îl numeşte un tânăr teolog român, trudind de dimineaţa până seara la colonizatorii multinaționali, sau, şi mai rău, abandonându-şi copiii prin vecini, pentru că au plecat la muncă în Italia sau Spania, fără ca acest fapt să cauzeze pe termen lung un dezastru social, naţional şi uman?! Însă, dat fiind instinctul natural de conser- vare al oricărei societăți amenințate cu autodes- compuerea, societatea care se organizează pe principiul deopotrivă amoral şi asocial al “liber- tăţii“ liberale este de fapt societatea cu un stat supradimnesionat, deopotrivă polițienesc şi asis- tenţial, singura instanță capabilă să gestioneze efectele şi victimele colaterale ale exercitării li- berale a “darului libertăţii“?. Şi chiar şi pentru un astfel de sistem ai nevoie de resurse, iar noi am ajuns completamente dependenți de resursele altora. Liberalismul “anti-stat“, pe care ni-l predi- că elita neoliberală de douăzeci de ani încoace, este liberalismul care a mărit de facto statul pre- 1 Statistici recente indică faptul că, în România, jumătate dintre copii petrec maxim o oră pe zi împreună cu pă- rinții lor (http://www.gandul.info/news/generatia-singur-acasa-jumatate-dintre-copii-petrec-cel-mult-o-ora-pe-zi- cu-parintii-6070186) 2 În acest sens, a se vedea articolul lui Mircea Platon, Confiscarea Copiilor (http://www.ziuaveche.ro/editorial/ confiscarea-copiilor), în care autorul sesizează îmbinarea dintre politicile economice “de dreapta“ ale guvenării PDL-iste, mai catolică decât Papa (FMI-ul) la capitolul neoliberalism, şi abuzarea totalitar-biroratică de tip stângist a familiei din România, pusă în practică de aceeaşi guvernare. 60 anul VIII e nr. 93 LA ROST ROST The Socialist Brain of a Liberal Democrat PERSONAL RESPONSIEILITY NEIDE | i | N ORE ETHIC MOLECIULE i SENSE OF HUMOR CELL PF, ENTITLEMEMT SYMAPSE size al each ghanul depend an pezzly income and ather ma di sutcess | "AMERICAN" Iree radical loco bar a iphan to attach ta Grafică preluată de pe ThePeoplesCube.com CONCERM FOR COMMON SENSE PARTICLE CBS,NBCABC | CONLEÂNIUR 7 GEEROUS SPENDING inced eleciren micro- EPTON O mwemreuENDug 07 UTHER PEOPLES MONEY seăga ta vit) STMAPSE i levarsized in politician spaach cadea mulEiculzuralizm aliematieă |iatdaa racial qugias GROUPTHINK |. MICAOCHIP Fi FATRIEITISM NODE niz |unebieaz as ihe saperira [sa calan KARL MARX SHRINE BLAME AMERILA SNAPSE _ Ely use tarie ahar breaklasă uinleas aer. tampersalad bn anttlameri chiar | BROCCOLI STEM L——|promosesa Vegandieil Original spinal card us bred aut qi îhe species altar VII tutindeni unde a fost aplicat în lumea occidenta- lă. Iar în afara lumii occidentale a contribuit la dezvoltarea structurilor mafiote locale, în compa- nia cărora rămânem de altfel, după ce suntem părăsiți de capitalul în căutare de chinezi mai ief- tini, ergo mai eficienți. În Occident, statul a devenit tot mai puternic pe măsură ce societatea a devenit tot mai atomi- zată, proces accelerat în mod deosebit de in- gineriile sociale puse în practică, începând cu anii şaizeci, de către noua stângă transgresivă. Iar dreapta neoliberală nu a putut decât să întâmpi- ne cu braţele deschise surplusul de forță de muncă reprezentat de mamele şi copiii “indepen- denţi“, pe care neomarxismul i-a eliberat de “autoritarismul fascist“ al “familiei patriarhale“. Pe măsură ce raporturile dintre indivizi nu mai sunt reglate de tradiţii şi cutume moştenite, ci dimpotrivă se bazează pe o continuă trangresare a acestora, în conformitate cu logica liberală a multiplicării drepurilor, se măreşte odată cu sfera de autonomie formală a individului nu doar de- pravarea care îl slăbeşte pe acesta deopotrivă fizic şi moral, ci şi izolarea efectivă a individului. Pe acestea două, depravarea care vulnerabi- lizează şi izolarea, se fundamentează de fapt actu- ala putere a statului managerial. Tot mai puţin prezent din punct de vedere simbolic în viața indivizilor, în sensul în care statul îşi arogă tot mai puţin dreptul de a limita drepturile indivi- duale în numele religiei, moralei, interesului na- țional şi al altor categorii “perimate“, statul este anul VIII e nr. 93 61 ROST LA ROST pe de altă parte din ce în ce mai prezent din punct de vedere real în viața oamenilor. Puterea statu- lui, aşa cum observa Michel Foucault, este cu atât mai mare cu cât este mai puţin vizibilă şi cu cât se prezintă pe sine nu sub forma unei contraputeri, situată în opoziţie cu libertatea individuală, ci chipurile sub forma mijlocului prin care se rea- lizează emanciparea individului. În ultimă in- stanță, se pare că substanța modernităţii constă tocmai în acest proces de sporire concomitentă atât a individualismului, cât şi a etatismului. Acest fapt a fost remarcat de altfel acum aproape două sute de ani de către Alexis de Tocqueville. “În zilele noastre“, spunea Tocqueville, “par să aibă loc două revoluţii contrare, una care slă- beşte în continuu puterea supremă iar alta care o întăreşte; în nici o altă perioadă din istoria noas- tră aceasta nu a arătat deopotrivă atât de puter- nică şi de slabă“.3 Pentru România, alternativa la despotismul soft, care defineşte politica occidentală de zeci de ani, este despotismul hard, care va reînflori pro- babil pe ruinele unei Românii părăsite de fluxu- rile de capital de care este completamente depen- dentă, din moment ce nu mai are nimic şi nu mai este nimic decât forță de muncă ieftină. În actualul sistem global, România a devenit o piesă de schimb cu viaţă scurtă. Cu o populație stăpânită de fantezii consumiste, hrănite prin înfometarea sistematică de pe vremea răposatu- lui, cu o rată a natalității care merge spre prăpas- tie şi cu o elită (stăpânită în principiu de aceeaşi foame ordinară menţionată mai sus, ce se as- cunde sub masca unor bovarice ifose “boiereşti“) care ne-a vândut până acum, deseori în mod in- teresat, o filozofie politică şi economică cu “o radiografie ca fecala“, România nu a reuşit să con- struiască pe bazele propriei identități naţionale - de care a tot fugit sub amenințarea vânătorilor de extremigti - cultura şi instituţiile politice care să-i poată permite să stea, cât de cât, pe propriile pi- cioare. România este astăzi victima lipsită de anti- corpi a unei inginerii sociale puse în practică, cot la cot, de către o dreaptă neoliberală compusă din bursieri care întrupează practic principiul capitalismului prin deplina lor convertibilitate, prin lipsa de aderenţă sinceră, durabilă şi coeren- tă la vreo idee (nişte intelectuali-marfă), cărora li se alătură o stângă post-comunistă reprezentată de cei care au câştigat partida “acumulării primi- tive de capital“ care a avut loc în România ulti- milor douăzeci de ani. România are o pseudo-dreaptă care jertfeşte religia şi națiunea (autenticele categorii ale dreptei) pe altarul integrării şi al pieţei libere, şi o pseudo-stângă al cărei unic crez este inegali- tarismul neo-feudal (atunci când nu avem de-a face cu noua stângă postmodernă, care încearcă să se înfiripeze şi la noi, o stângă care, aşa cum sublinia un profesor de-al meu, prin subiectivis- mul ei transgresiv şi anti-instituțional, a reuşit să ducă capitalismul acolo unde nici n-ar fi visat vre- odată John Locke). România este lipsită de apă- rare datorită lipsei de autenticitate, care derivă în ultimă instanță din lipsa de caracter, promovată sistematic de şaizeci şi cinci de ani. Şi atâta timp cât românilor nu le va intra bine în cap acest lucru, atâta timp cât vor aştepta firimituri de la masa “baronilor locali şi a baronilor globali“ (M. Platon), vom merge inevitabil din rău în mai rău. Deviza “prin noi înşine“ este mai actuală decât oricând. Criza poate avea şi o parte bună. Este un prilej de maturizare. Putem în cele din urmă să ne eliberăm de “vrăjelile“ şi vrăjitorii în mijlocul cărora am tot orbecăit de la Revoluţie încoace. la 3 Alexis de Tocqueville, Democracy in America, Vintage Books, New York, 1959, p. 332 62 anul VIII e nr. 93 LA ROST Ucenicii părintelui Iachint de la Putna, contra propagandei stiliste oi, o parte dintre ucenicii apropiaţi ai pă- N rintelui Iachint Unciuleac, care a trecut la Domnul în anul 1998 şi care a fost stareţ al mânăstirii Putna între anii 1977-1992, am aflat cu surprindere că, în cartea Împotriva curentului - Botezul unui intelectual în Rusia sovietică (ed. Egumenița, 2010), s-au răspândit unele informa- ţii false referitoare Ia părintele nostru stareţ. În acest volum domnul Danion Vasile i-a luat o serie de interviuri domnului Benedict Ciubotaru, matematician, jurnalist şi politolog din Basara- bia. În paginile 67-69 ale cărții se găseşte un dia- log pe care intervievatul susține că la avut cu părintele Iachint în ziua de 15 august, la hramul mânăstirii Putna, din anul 1989. La un moment dat părintele stareț ar fi spus: „Să ţineţi minte: niciodată să nu faceți greşeala pe care am făcut-o noi, cu trecerea la calendarul nou. Cum sunteți, pe vechi, aşa să ţineţi până la moarte, să nu mai lăsaţi. Punct!“. Episodul prezentat cu simulată nevinovăție de domnul Ciubotaru conţine câteva elemente care ne fac să credem că avem de-a face cu un fals. În primul rând, cei care l-am cunoscut îndeaproa- pe pe părintele nu credem că sfinţia sa a spus asemenea cuvinte care nu se potrivesc nici cu contextul, nici cu caracterul sfinției sale, nici cu felul său de a gândi şi de a vorbi. Dorim să pre- cizăm că părintele Iachint nu a discutat niciodată, nici măcar cu ucenicii săi cei mai apropiaţi, de- spre problema schimbării calendarului în Româ- nia. Menţionăm că unii dintre aceşti ucenici au stat câteva decenii în preajma părintelui arhi- mandrit. De aceea, ni se pare foarte curios ca, în ziua hramului, părintele să abordeze pe un ton acuzator un subiect atât de dificil, în fața unor oameni pe care îi vedea pentru prima dată. Ar fi putut un duhovnic în vârstă, cu experiență, un om al echilibrului, al vorbelor bine așezate, aşa cum a fost părintele Iachint, să rostească aseme- nea cuvinte din care să se înțeleagă că grupările stiliste pot avea dreptate, chiar dacă ele sunt prac- tic ieşite din Biserică? Nu negăm probabilitatea ca părintele Iachint să fi spus, cu iconomie şi din politeţe, câteva cuvinte favorabile Bisericilor canonice pe stil vechi, în nici un caz însă părintele nu avea cum să conteste calendarul îndreptat, aşa cum lasă să se înțeleagă domnul Benedict Ciu- botaru. Ar putea acesta din urmă să spună cu mâna pe inimă că a reuşit să facă deosebirea între nişte cuvinte de protocol înțelese greşit şi convin- gerile părintelui stareț care a fost un om al ascultării, atâta timp cât domnia sa - care este un bun matematician, jurnalist şi politician, dar nu este teolog, - nu a reuşit până acum să dobân- dească discernământul necesar pentru a distinge duhovniceşte Bisericile canonice pe stil vechi de facțiunile răzvrătite stiliste din România? Numai cine nu cunoaşte problemele mână- stirii îşi poate închipui că, în ziua hramului Put: nei, când sunt atâtea treburi de rezolvat, părin- tele stareţ ar fi putut să stea relaxat de vorbă, aducând nişte acuze grave la adresa Bisericii noastre. Este important de ştiut că în ziua de 15 august 1989 la mânăstirea Putna a fost prezent Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce înseamnă că părintele stareț a fost obligat să stea aproape tot timpul cu părintele patriarh. Trebuie subliniat că, pentru a putea să-şi împlinească misiunea preoțească în timpul regimului comunist, părintele Iachint a fost nevoit să fie foarte precaut, mai ales că deţi- nea o funcţie însemnată. De aceea, o discuţie de acest fel trebuia evitată, mai ales în faţa unor anul VIII e nr. 93 63 ROST LA ROST străini (care puteau fi provocatori), chiar în condiţiile în care ea ar fi fost deschisă de alţii, căci ar fi putut fi remarcată de informatori securității. În episodul descris în carte există tot felul de amănunte care nu se potrivesc deloc cu situația din mânăstire. Credem că cel puţin o parte din această descriere este un simplu exercițiu de ima- ginaţie cu o ţintă foarte precisă. În realitate, avem de a face cu o propagandă în favoarea vechiului calendar şi, implicit, în favoarea mişcării stiliste din România, propagandă de care nu sunt străini nici domnul Danion Vasile, nici domnul Benedict Ciubotaru. Întrucât domniile lor sunt admiratori ai mânăstirii Slătioara, le aducem la cunoştinţă că părintele Iachint îi considera pe schismaticii sti- lişti nişte oameni rătăciți de la Adevăr. Acest tip de propagandă favorabilă schismei stiliste tinde să facă din problema calendarului o problemă dogmatică, lucrul care nu este acceptat de consensul Bisericilor Ortodoxe canonice, din moment ce ele sunt în comuniune unele cu altele, indiferent de tipul de calendar pe care îl utili- zează. Majoritatea covârşitoare a vieţuitorilor de la Locurile Sfinte din Ierusalim, cât şi cei din Sfântul Munte, deşi ţin calendarul neîndreptat, nu acordă nicio importanță faptului că o Biserică utilizează calendarul vechi sau nou, ci se intere- sează doar dacă Biserica respectivă este sau nu canonică. Dacă domnul Danion Vasile ar fi fost un om de bună credință şi de bună-cuviință, ar fi tre- buit să ne ceară permisiunea pentru publicarea acestui presupus dialog, mai ales că, în ultimii ani, a vizitat de mai multe ori mânăstirea noastră şi a purtat câteva discuţii pe tema îndreptării ca- lendarului cu unii dintre părinții Putnei. Domnul Danion Vasile, pe lângă unele lucruri bune pe care le-a mărturisit de-a lungul timpului în public, a produs şi multe sminteli, amestecând adevărul cu înşelarea. Ne bucurăm Că în ultima vreme el îşi doreşte să repare aceste greşeli. De aceea, credem că este bine să conștien- tizeze că trebuie să-şi ceară scuze în mod public pentru mai multe afirmaţii făcute la conferințe, cum ar fi cele conform cărora bisericile care au schimbat calendarul se află sub anatemă, sau fap- tul că Biserica Ortodoxă Română a apostaziat, sau că Sfântul Munte (exceptând mânăstirea Esfigmenu) a apostaziat şi s-a vândut ca o prosti- tuată ş.a.m.d. Dumnezeu să-l întărească pentru a face această pocăință publică! În acelaşi timp, nu înțelegem pe ce temei teo- logul Danion Vasile spune că nu vrea să se împăr- tăşească în eparhiile Banatului şi Oradei. Se con- sideră el cumva mai presus de Sinodul Bisericii noastre care girează validitatea Sfintelor Taine în toate episcopiile din țară ? Credem că trebuie să existe mai multă res- ponsabilitate pentru ceea ce afirmăm în public, altfel oamenii cu o pregătire teologică sumară se dezorientează în faţa unor erori teologice media- tizate cu inconştiență şi pot ajunge pe căile întu- nericului, pierzându-și sufletul. Aşa s-a întâmplat de curând cu maicile de la mânăstirea Brânco- veni şi cu fostul ieromonah Nichita. Citindu-i măr- turisirea de credință a acestuia din urmă (în care, în mod straniu, apar mai multe idei ale lui Danion Vasile), ne vin în minte cuvintele părintelui Epifa- nie Teodoropulos, care, în excelenta sa lucrare Cele două extreme - ecumenismul şi stilismul, spunea: „toți cei care, înfricoşaţi de ecumenism, au trecut la stiliști nu au făcut altceva decât să fugă de o erezie şi să cadă în alta“. Aceştia nu conştientizează că, practic, ei au ieşit din Biserica cea Una, unde se păstrează harul, unde sunt 64 anul VIII e nr. 93 LA ROST ROST Sfintele Taine şi unde sunt şi multe încercări întrucât aici se află Adevărul. Soluţia ortodoxă pentru problemele complicate cu care ne con- fruntăm în zilele noastre nu este alta decât o viață curată în Hristos, fără compromisuri, şi nu alunecarea în fanatisme. De asemenea, este inadmisibil ca, după căderea fostului ieromonah Nichita, să se conti- nue în spaţiul public promovarea unui discurs echivoc în privința problematicii calendarului. Aşa fac, din păcate, unii monahi care şi-au făcut prostul obicei din a-şi face toată pravila călugă- rească în timp ce se joacă pe internet şi care se folosesc şi ei de renumele unor duhovnici foarte cunoscuţi, deşi nu au reuşit să înveţe aproape nimic din statura duhovnicească a acestor pă- rinți. Asemenea monahi amestecă în mod sminti- tor idei ortodoxe cu idei stiliste. Ei se avântă în public şi spun că la primul Sinod Ecumenic s-a luat hotărârea dogmatică(?) prin care s-a stabilit că Biserica trebuie să aibă un singur calendar, cu o singură Pascalie. Această idee, în mod voit sau doar din neştiință, reprezintă o strategie tipică mentalități stiliste, întrucât se extinde abuziv noțiunea de dogmă de la chestiunile de învăță- tură de credință la practicile bisericeşti care se reglementează canonic. Diferența cheie este cea dintre dogma neschimbabilă şi inspirată de Duhul Sfânt şi canoanele formulate cu asistența Duhului, dar adaptabile în funcţie de criteriile stabilite de Biserică în acord cu Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Decretul pascal de la Niceea - cu dubla valoare de canon bisericesc (nu de dogmă), dar şi de nomos sau lege imperială - a urmărit să dea noii Biserici de stat a Imperiului Constanti- nian o unitate liturgică vizibilă, în sensul unei uniformităţi exterioare. A reuşit acest lucru gă- sind o soluţie destul de complicată din punct de vedere astronomic, la nivelul ştiinţei din acel timp. Biserica însă nu dogmatizează sisteme ca- lendaristice, nici nu absolutizează o anumită sta- re a ştiinţei astronomice, neavând în acest sens nici mandat, nici competenţe, ci doar harisma unui discernământ perpetuu. În concluzie, noi, o parte dintre ucenicii apropiaţi ai părintelui Iachint, cât şi toţi vieţuito- rii de acum ai mânăstirii Putna, ne dezicem de afirmaţiile de mai sus, care au fost puse pe seama părintelui arhimandrit Iachint Unciuleac şi prin care se poate înţelege că părintele stareț făcea propagandă mişcării stiliste. Considerăm că epi- sodul înfăţişat în carte reprezintă în ansamblul lui un fals grosolan ce a luat naştere din aplicarea principiului: „plecăm de la un mic adevăr, pentru a ajunge la o mare minciună!“. În aceste vremuri tulburi, să fim conştienţi că există nu numai ispite de-a stânga, ci şi ispite de-a dreapta. Să luăm aminte la păcatele noastre şi să ne asumăm cu sinceritate Taina Pocăinţei şi a Smereniei, fără de care Ortodoxia devine nelu- crătoare. Numai în acest fel Dumnezeu ne va dărui discernământul pentru a putea vedea cursele pe care vrăjmaşul mântuirii oamenilor le întinde drept-credincioşilor creştini, prin lupii îmbrăcaţi în piei de oaie. Ne rugăm ca toți cei care au fost vizaţi în acest articol, dimpreună cu noi şi cu întreaga obşte drept-slăvitoare, să avem puterea de a ier- ta, râvna de a ne înnoi mereu viața întru Dragos- te şi Adevăr, întru Domnul nostru lisus Hristos. În numele mai multor ucenici ai părintelui Iachint, * Arhimandrit Melchisedec Velnic, starețul mânăstirii Putna * Arhimandrit Vartolomeu Chira, starețul mână- stirii Sfântul loan cel Nou, Suceava Protosinghel Teofil Obreja, economul mână- stirii Putna * Protosinghel Pavel Niga * Jeroschimonah Iacov Bârsan, cel mai vechi vieţuitor al mânăstirii Putna * leromonah Antonie :tirban, eclesiarhul mână- stirii Putna * leromonah Ioasaf Unciuleac, nepotul părin- telui Iachint, care l-a cunoscut bine pe părin- tele stareț încă dinainte ca acesta din urmă să devină călugăr * Arhidiacon Ioachim Maloş * Elena Rahlițchi, Maria Mazureac - doi dintre cei mai apropiaţi ucenici ai părintelui Iachint, din rândul mirenilor 27 octombrie 2010 Ziua prăznuirii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor anul VIII e nr. 93 65 LA ROST Erorile catolicismului o Despre miracole şi materializări Mihail Băcăuanu tre cele două Biserici de origine apostolică au fost ridicate, dar ele n-au putut anula magic diferenţele, şi mai ales, inovațiile Bisericii Romano- Catolice, inovaţii care, din nefericire durează până azi. Este un fapt de netăgăduit că relaţiile dintre oameni nu mai sunt aceleaşi ca acum 1000 de ani, astfel că, mai ales datorită mijloacelor rapide de transport şi comunicare, nu mai putem vorbi de comunități omogene. Migrarea atât din zonele sărace spre cele bogate a muncitorilor necalificaţi, cât şi invers, din zonele dezvoltate spre cele sărace a investitorilor şi oamenilor de afaceri, fac greu de evi- tat interacțiunea, ceea ce aduce o nouă provocare Bisericii. Aceste diferenţe, sesizate şi vehiculate în sânul poporului drept-credincios, nu au fost limpezite printr-o poziție oficială a Bisericii. Dar s-au găsit câte- va. persoane care, neavând interese obscure, au încercat să le aducă lumină pentru înțelegerea lor şi rezolvarea. problemei. Glasul lor însă a fost slab receptat de mase, neavând puterea unei decizii ofi- ciale. Nu numai atât, dar fiind răzlețe şi cumva târzii evenimentelor, ele au fost lipsite de forța unui sinod sau grup de acţiune. Aşa se face că, deşi s-a tot scris prin reviste şi s-a discutat pe ecrane sau prin săli de conferință, multe aspecte au rămas neelucidate pen- tru publicul larg, răspunsurile lipsind sau fiind incomplete. Discuţiile de astăzi!, având în spate interese politico-economice şi nefiind fundamentate pe baza adevărului de credință, ci pe minimalismul dogma- tic, speculează comoditatea şi naivitatea unora, dar şi lipsa obiectivă de timp a altora, promovând sofis- mul că Dumnezeu e unul şi același, deci nu contează p e7 decembrie 1965, anatemele reciproce din- forma în care este venerat şi că, oricum ar fi, e bine. Dar tocmai faptul că Dumnezeu e Unul duce a o sin- gură concluzie, după spusa Apostolului: „Există un Domn, o Credinţă, un Botez“ (Efeseni 4, 5). Deşi la început Biserica Romei a fost întemeiată de către Apostolul Pavel, prin rătăcirile ulterioare, ea a pierdut succesiunea apostolică, devenind un fel de organizaţie religioasă mondială?, un sistem juridic, în care mântuirea este un act de achitare în fața lui Dumnezeu, nu de îndumnezeire. Prin falsifi- carea unor dovezi şi prin interpretarea eronată, după bunul plac, a unor pasaje scripturistice sau patristice, apusenii kau numit pe papă infailibil şi deasupra tuturor (aşa zisul primat petrin). Dar suc- cesiunea apostolică nu înseamnă predarea unei ştafete de la persoană la persoană (de la un episcop [a altul), ci la identitatea de credință, comuniune şi viață a unei comunităţi cu cea care a precedat-o5. Văzut azi ca o simplă faptă de mândrie a unui trecut îndepărtat, primatul petrin a ajuns să treacă drept o problemă secundară, deşi în sine e chiar temelia pe care încetâncet se va construi o altă Biserică, în numele lui Petru, dar nu şi pe piatra măr- turisirii sale. Toată construcția ajunge să semene cu un edificiu creştin, dar numai pe dinafară, pentru că o nouă Biserică implică şi un nou cap, care se legi- timează cu puterea lui Hristos, numindu-se vicar al Lui, dar care mână oile spre alt staul. Cuvinte dure? Exagerate, pline de venin - cum ne reproşează romano-catolici? Sau să fie faptul că trecerea timpu- lui şi felul de manifestare şi gândire contemporan bruiază imaginea de ansamblu? Altfel, cum se explică declaraţiile unioniste ale unor ierarhi, care par să nu cunoască adevărata chemare, declaraţii concretizate pe alocuri în împreună slujire? Trist este că şi unii confraţi ortodocşi consideră nulă diferenţa dintre catolicism şi ortodoxie, lăsându-se 1Mă refer la discuţiile religioase, ecumenice cum sunt numite, pentru că cine deţine controlul religiei, poate con- trola şi masele. Capul Bisericii este Hristos, iar Biserica Lui este infailibilă, totuşi, aşa cum a existat un trădător printre însăşi Apostolii Săi, mai ales astăzi, în vremurile acestea din urmă, avem de-a face cu mai multe Iude, care trec drept următori ai Mântuitorului. 2 Clark Carlton, Adevărul ortodoxiei faţă de catolicism, ed. Ecclesiast, Sibiu, 2010, p. 14. 3 Ibidem, p. 88. 66 anul VIII e nr. 93 LA ROST ROST atraşi de aparențele de suprafaţă, pentru ca despre asta şi este vorba când pomenim de asămănări, doar despre aparenţe. Urmările căderii În această dramatică“ situaţie s-a ajuns în urma multiplelor inovaţii dogmatice ce au fost introduse de-a lungul veacurilor în Apus. Să se gândească bine şi să răspundă sincer toți intelectualii ortodocşi, ie- rarhii şi teologii, ce reprezintă Filioque, harul creat, imaculata concepțiune, purgatoriul, dacă nu erezii şi hule? Sau este cineva avizat să-mi spună care Hristos a binecuvântat inchiziţia, uniatismul şi prozeli- tismul? Nu putem vorbi de greşeli în aceste cazuri, pentru simplul motiv că greşeala presupune lipsa de intenţie, ori aici este vorba de premeditare. Mai degrabă, iată urmările căderii! Toate aceste intervenții omeneşti în lucrarea divină de zidire a Bisericii au lăsat urme grave. În cele ce urmează voi trata un subiect de maxim interes, care în prealabil ar fi necesitat o introducere istorico-dogmatică despre primatul papal. Datorită importanței şi pericolului reprezentat de falsitatea miracolelor catolice, am ales să încep direct cu expunerea, situaţiei, urmând să prezint ulterior observaţiile concise şi atât de necesare despre pri- matul papal. Nu sunt eu în măsură să stabilesc ce se va în- tâmpla cu sufletul unui catolic după moarte. Dum- nezeu este Judecătorul. Nu vreau sa mă erijez în judecător, dar nici nu pot rămâne indiferent văzând amăgirea căreia îi cad pradă confrații ortodocşi, unii chiar respectabili. Acestora mă adresez şi nu pentru a-i învăţa, ci pentru a le propune o temă de reflecţie asupra poziţiei lor, ca unora de la care se aşteaptă mult, pentru ca mult le-a fost încredințat. Tema pe care o voi supune atenţiei dumneavoastră în cele ce urmează este una practică, esenţială vieţii spirituale, care încă generează confuzii, anume mistismul catolic. În cartea sa, Mistica apuseană, prof. Gh. Savin, prezintă emoționat cazul de „sfințenie“ de mare Una dintre cele mai înalte statui din lume: Francisc de Assisi, în Brazilia - 30,5 m impact al „Sfântului“ Francisc de Asissi. Alături de el, multe alte nume sonore privesc cu admiraţie mis- ticii apuseni. Singurul însă, care a reuşit să se ridice deasupra tuturor, a fost Mihail Urzică, un arhitect, dar şi un mare şi sincer trăitor al secolului trecut. Autor al unui minunat tratat de demonologie, tratează atât cazurile de amăgire din Biserica Ortodoxă Română, cât şi corespondentele lor din Apusul catolic. Pe baza acestei cărți am elaborat un set de observaţii generale, precedând rezumatul unor astfel de evenimente suprafireşti, pentru a lămuri, cred eu, subiectul. Omul, indiferent de loc şi spaţiu, a fost mereu fascinat de suprafiresc, primind ca pe un semn dum- nezeiesc orice astfel de manifestare. Creştinul auten- tic, însă, ştie să nu dea crezare oricărui duh, ci să cerceteze duhurile luând aminte ce învaţă [1 loan 4,1]. Pentru că în tentativa sa de amăgire, dacă este nevoie, diavolul se poate preface chiar în înger de lumină [II Cor. 11, 4]. Existența suprafirescului, a neobișnuitului, nu constituie o dovadă suficientă că ar fi vorba de minuni. Şi yoghinii pot ghici faptele 4 Este cu adevărat dramatică dacă ne gândim ce a reprezentat pentru Biserică Roma creştină şi aportul primilor papi la menţinerea integrităţii ei doctrinar-administrative şi ce a ajuns să reprezinte acum Roma tot pentru integritatea doctrinară şi administrativă a Bisericii (mă refer la uniaţie, prozelitism, ecumenism) 5 Ioan. Gh. Savin, Mistica Apuseană, Sibiu, 1996, pp. 37-105. anul VIII e nr. 93 67 ROST LA ROST oamenilor, pot face descoperiri la distanță, pot muta obiecte, pot merge prin foc fără să ardă, pot provoca înverzirea unui pom uscat etc6. Sfântul Ciprian, pe când era vrăjitor, schimba văzduhul, pornea vânturi şi ploi, aducea vătămări asupra oamenilor şi dobitoacelor, zbura prin văz- duh, umbla pe ape, se putea chiar preface în femeie sau pasăre”. Astfel de minuni puteau face şi vrăjitorii Egiptuluis sau Simon Magul?. În India, mai multe persoane au dat relații unice despre pretinsele lor vieţi anterioare, convingând prin acestea pe cei din jur cum că ele sunt reîncarnări adevărate ale altor persoane. Toate acestea şi multe altele s-au făcut prin mijlocirea satanei, fiind capabil să producă şi să înfăţişeze şi iluzii mai puternice după cum vom vedea. Criterii Cum spuneam mai înainte, un set de câteva cri- terii pot limpezi, în mare parte, natura fenomenului misterios. Acestea sunt: * echilibrul moral precar al celui care are viz- iunea, fapt care afectează puritatea revelaţiei în cele mai multe cazuri, apariţiile s-au petrecut la oameni fără pregătire teologică, neduhovniceşti, nedespă- timiţi, slabi, atât psihic cât şi intelectual, fie copii, fie bătrâni. * ușurința cu care se acceptă vedenia: vedenia nu numai că este primită, dar este şi dorită. Datorită lipsei de discernământ, lipsind mijloacele unei cercetări duhovniceşti şi mentale, vedenia este efec- tiv imediat aprobată, dându-i-se curs. Acest lucru este contrar tuturor predaniilor patristice şi scrip- turistice, fapt necunoscut celor ce devin actorii unui teatru drăcesc. * amplificarea sentimentelor de mândrie pri- mitorul vedeniei se consideră ales, deosebit, fiind ceva firesc, natural, ca el să se „învrednicească“ de aşa rol în societate. Se crede mai presus de preot sau ierarh, pe care îl cheamă să-l înveţe, să-i dezvăluie ce trebuie să facă. EI a devenit un intermediator între cer şi pământ. Astfel, lui şi numai lui îi pot fi încre- dințate secrete pe care el şi numai el le anunță, pe care el şi numai el le poate tâlcui. Nici măcar duhovnicul, dacă are, nu poate fi făcut părtaş aces- tor dezvăluiri. Domină, deci, o aură de mister, neconformă cu Tradiţia, de sorginte demonică. * substituirea preotului dacă aceste descope- riri ar fi fost dumnezeieşti, făcute în sprijinul mân- tuirii omului, de ce nu le-au avut oameni ai Bisericii (preoți, ierarhi, teologi, călugări), față de care ar fi fost mai logic să se arate? De ce mereu aparițiile au ales persoane slabe, deseori trimise la preotul locu- lui, spre a-l atrage în plasă, în caz contrar fiindu-i afectată imaginea în comunitate? * neconcordanţa sau Chiar contradicția cu în- vățătura Bisericii. toate apariţiile învaţă ceva nou, altceva decât învățătura oficială a Bisericii, stabilită în urma unor sinoade sau sinaxe, ba chiar se pro- povăduieşte ceva contrar, pentru a compromite pe cei ce fac parte din Biserică, sub iluzia unor sfaturi binecuvântate. Ca şi cum s-ar fi descoperit un nou adevăr, de care cei îmbisericiți, care nu aderă la ast- fel de şantaje, ar fi lipsiți. Propagarea unor credinţe false dovedeşte tocmai originea lor necurată. * constrângeri și făgăduințe făcute deliberat pentru a atrage masele. cei ce cred şi pun în practică vor fi răsplătiți, ei sunt privilegiați. Cei ce nu cred, vor păţi ceva rău. Sunt astfel ademeniţi, printr-un sublim şantaj. * pervertirea adevăratului scop, mântuirea, prin deturnarea adevărului revelat în Biserică şi mi- grarea spre o credință talismanică, superstițioasă mai mereu, vedeniile încurajează superstiţia, super- ficialitatea. Practica bisericească, duhovnicia, pune accentul pe vederea păcatului propriu, permanenta luptă cu patimile şi gândurile, conştientizarea stării decăzute şi efortul continuu spre progres spiritual. * spectacolul semnelor versus rațiune. marii sfinți, cu adevărat sfinți, care s-au învrednicit pe drept cuvânt de descoperiri şi extazuri dumneze- ieşti, le descriu ca pe ceva rațional, nu carnal; men- tal, dar mai presus de minte, care nu excită simțurile şi nu au conotaţii magice. Mintea este total copleşită în acele momente şi nu mai poate raționa lumesc. Ea 6 ct Mihail Urzică, Minuni şi false minuni, ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 57. 7 Ibidem, p. 58. 3 Ibidem, p. 57. 9 Ibidem, p. 56. 68 anul VIII e nr. 93 LA ROST ROST se împărtăşeşte de dumnezeiasca vedenie, iar respectivul ascet, după ce îşi revine în simțiri, dese- ori este atât de marcat încât nu-și mai aminteşte clar, sau nu poate descrie. Acest fapt nu se întâmplă cu falsa vedenie, care este percepută nu cu mintea, ci cu simțurile şi care se dezvoltă în timp ce se derulează. Acestea fiind zise, să aruncăm o privire Ia cate- va cazuri vestite de apariții miraculoase şi să remar- căm elementele de mai sus. Nu va fi deloc greu, cu un minim de atenţie, răbdare şi sinceritate. Cazuri concrete în ortodoxia românească Cazul lon Popa Gheorghe, Cuca-Argeș. Ion Popa e un simplu țăran care nu ştie să facă diferența dintre Tatăl Ceresc şi Domnul Iisus Hristos, şi nici între Arhanghelul Mihail şi un oarecare înger ceresc, amestecând adresarea. Apoi, deşi badea Ion se simte păcătos, totuşi puterile cereşti îl asigură nu numai că nu este păcătos, ci este chiar apreciat, păcatele fiindu-i iertate, pentru ca nu sunt multe. În continuare este lăudat pentru modul cum se ruga în lagăr, inclusiv pentru rugăciunea către ziua în care se afla, practică necanonică. În această vedenie, ne este explicat, desigur fals, cu intenţia de a induce în eroare, când anume se pogoară harul la Botez, respectiv după slujbă, când preotul binecuvintează pânzeturile aduse de naş pentru a îmbrăca pruncul încreştinat. De aici reiese ca Duhul nu se coboară peste botezat în timpul Tainei Mirungerii, ci abia la binecuvântarea scutecelor pruncului, evident, con- trar învățăturii bisericeşti. Arătarea îi mai spune că acest veşmânt (Botezul) se ia omului dacă el păcătu- ieşte, ori noi ştim că botezul are caracter indelebil, adică nu se şterge nici în veşnicie. Cea mai gravă învățătură e constituită din negarea pocăinţei pe patul de moarte, încercându-se descurajarea spovedaniei în astfel de momente. „Îngerul“ îi spune vizionarului nostru că degeaba se spovedeşte omul înainte de moarte fiindcă este prea târziu, însă autenticitatea acestei pocăințe nu o ştie decât Domnul. Cazul Bănică Doleanu din Cassota-Buzău. Acesta este văcarul satului, care, fiind cu vacile la păscut, are o vedenie cu un moşneag cu pletele şi barba albă, stând pe loc, care ulterior se preface şi în porumbel. EI îl întreabă dacă preotul satului liturghiseşte în zi de vineri şi dacă lumea lucrează în acele zile. Observaţi mutarea centrului de greutate de la duminica statornicită prin poruncă dum- nezeiască drept zi liturgică şi de odihnă. Apoi, batrânul îl trimite pe văcar în sat să-l cheme pe preot la el, pe islaz, unde i s-a arătat. Pentru că a mințit că a fost să-l cheme pe preot, bătrânelul îi porunceşte ţăranului nostru să facă 1000 de metanii în faţa lui, deci să i se închine. După câteva zile, porumbelul apare iar, se aşează pe un cazan încins, trece pe sub treierătoare rămânând întreg, iar un glob de foc a fost văzut căzând pe pământ, făcând o groapă. Atunci toți au început să se roage. Lângă acea groapă s-au ridicat două cruci, unde lumea vine să se închine. La un moment dat i s-a arătat Antihristul, care l'a ispitit cu bani şi ciocolată, exact cum îi spu- sese porumbelul, cu o săptămână înainte. [s-a arătat chiar şi Hristos, pe care nu s-a sfiit a-l privi drept în față (pe Cel spre care nici îngerii nu cutează a privi, n.n.), care i-a spus să nu mai aprindă aşa de des can- dela, dacă nu are untdelemn. Celor amuzaţi de cele citite, de această poveste copilărească, le aduc Ia cu- noştință că o carte cu aceste întâmplări!0, a fost edi- tată cu binecuvântare ierarhică, în 1930, însumând 80 de pagini. Alte false minuni s-au bucurat de acelaşi sprijin bisericesc, atât în Răsărit cât şi în Apus. Cazul Petrache Lupu - Maglavit. Poate cel mai cunoscut caz de înşelare din România este cel petre- cut la Maglavit. De pe urma lui au fost tipărite „icoane“ şi chiar oameni ai bisericii au fost acolo în pelerinaj. Cazul seamănă cu cel din Buzău. Un cioban, Petrache Lupu, are parte de o viziune, pe câmp, care îl va transforma dintr-un cioban în unul din cei mai cunoscuți predicatori. La fel, moşul care i se arată şi care mai târziu se va numi pe sine Dumnezeu, înainte să dispară într-un „nor pătrat“, îl trimite în lume cu o „solie“. În cele din urmă (deci nu la început cum a fost firesc) ajunge şi la preot, dar nu pentru a-i cere sfatul, ci pentru a anunţa. Luat la rost de acesta cum îşi permite să dea buzna în Sfântul Altar, răspunde: „N-am nevoie de tine. Pe mine moșul m-a chemat.“!! Trebuie remarcată şi 10 Redate pe larg în volumul lui Mihail Urzică, amintit anterior. 1! Pr. VI. Ouatu, Maglavitul, p. 57 apud. Mihail Urzică, op. cit. p. 191. anul VIII e nr. 93 69 ROST LA ROST atitudinea față de Dumnezeu, căruia i se adresează cu apelativul „moş“. Totodată din sfaturile lui Petrache Lupu lipseşte ideea de mântuire, de veşnicie. EI îndeamnă lumea să se roage pentru sănătate sau alte lucruri lumeşti: porumb, grâu ş.a. Pedeapsa pentru lepădarea pruncilor, după acelaşi cioban nu este chinul veşnic, ci nerodirea pământu- lui. Petrache Lupu, îndemna lumea să se „împărtă- şească“ cu o apă ce picura dintr-o salcie, dar nu po- meneşte nicăieri de împărtăşirea cu Sfânta Eu- haristie. Nici despre spovedanie nu aminteşte, dar se roagă în văzul lumii pentru „credincioşii mei“!2. Îşi punea şi mâinile peste capetele lor în semn de binecuvântare şi întindea mâna la sărutat sub pre- textul că nu lui i se sărută mâna, ci... „moşului“. Dar nu numai oameni binecuvânta Petrache Lupu, ci şi obiecte date lui spre păstrare, de Ia batiste până la bilete de loterie. El însuşi spera să tragă un loz noro- cos pentru a zidi în sat o mănăstire. Pentru haris- melesale, ciobanul a fost apreciat de spiritişti, inclu- siv de duhul „Sfântului“ Anton de Padova!“. Şirul evenimentelor paranormale continuă prin vin- decări miraculoase, convertiri (dar la credința lui Petrache Lupu, nu la cea a Bisericii) în urma unor vise, şi multe altele, peste care vom sări din lipsă de spaţiu. Tot aici ne vom opri, din acelaşi motiv, cu exemplificarea unor astfel de cazuri din ortodoxia românească şi vom alătura câteva cazuri din Apus. Se sesizează existența aceloraşi criterii, pe baza căro- ra putem identifica adevăratele minuni de cele false. Privilegiul sabatin: într-o vedenie avută de Simon Stocki5, canonizat mai apoi, „Maica Domnu- lui“ îl încredințează că cei răposaţi sâmbăta (de unde şi numele de privilegiu sabatin) şi care au pur- tat în viață un veşmânt denumit scapulariu (care acoperea umerii) va fi mântuit. Avem de-a face aici cu o credință talismanică, aşa cum şi la noi circulă Talismanul, Epistolia sau Visul Maicii Domnului. Papa Pius al V-lea, printr-un edict din 1613 oficiază acest cult, care va fi întărit ulterior şi de vedenia 12 Mihail Urzică, op. cit., p. 196. 15 Idem, p. 205. 14 1dem, p. 208. avută de o anume Estelle Faguette, căreia îi apare „Maica Domnului“ cu acelaşi mesaj, dar şi cu îndem- nul de a merge la preot şi a-i cere s-o ajute cu toată puterea lui în răspândirea acestei credințe. Abia papa Pius al XHea în 1922, publică o enciclică Petis in quidem prin care încearcă să atenueze impactul acestui cult al scapulariului, care avea atunci 300 de ani. Monograma Mariei este altă superstiție din spaţiul latin, propagată de Catherine Laboure, căreia „Maica Domnului“ îi spune să promoveze o medalie, cu litera „M“ încadrată de douăsprezece stele şi două inimi alăturate, una înconjurată de spini, a Mântuitorului, iar alta străpunsă de o sabie, a Maicii Domnului. Medalia poartă şi o invocare: „O, Marie, concepută fără de păcat, roagă-te [...]“ Aşadar iată o învățătură eretică - imaculata concepțiune - fiind răspândită prin această vedenie. Cu timpul, pioşii catolici au renunțat la purtarea crucii (simbol mântuitor) în favoarea medaliei!6. Bernadette din Lourdes este o fetiță căreia „Maica Domnului“ i-a apărut zicându-i că este ima- culata concepţie. Marguerite Marie îl vede pe „Mântuitorul“, care îi spune să-i cinstească inima, reprezentată într-o „icoană“ cu o inimă carnală, care va fi o binecuvântare pentru tot locul unde este expusă. În urma tuturor acestor apariţii, au luat naştere devoţiunea către sfânta inimă şi erezia ima- culatei concepțiuni, sau neprihănita zămislire, o erezie care anulează orice virtute Maicii Domnului, transformând-o într-un simplu instrument al divinității. Părinții şi Cuvioşii Răsăriteni!” traduc această erezie ca hulă la adresa Preasfintei Născă- toare de Dumnezeu. Cele mai cunoscute materializări de origine demonică din Occident au avut loc la Fatima, în Portugalia, şi Medjugorie, în Bosnia. În 1981, nişte copii aflați la joacă pe dealurile din apropierea satu- lui Medjugorie, au fost înşelaţi de vrăjmaşul diavol să creadă că o vad pe Maica Domnului. Asemenea 15 Mihail Urzică, Biserica şi viermii cei neadormiţi, ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 214. 16 jdem, p. 216. 17 Cum este cazul şi Sf. loan Maximovici, care a dedicat o carte acestui subiect (Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă, ed. Icos, Cluj-Napoca, 2000). Vezi şi http://eresulcatolic.50webs.com/conceptia.html 70 anul VIII e nr. 93 LA ROST ROST cazului de la Maglavitsau Cassota, ei au fost aleşi să primească mesaje pe care urmează să le prezinte mulțimii. Pe lângă show-ul comun acestor apariții!ă, iată că desluşim şi câteva învățături greşite, cum era de aşteptat, pentru că acesta e scopul final, indu- cerea lumii în rătăcire. Într-o zi, „Maica Domnului““ îi apare unuia dintre copii, Ivancăi, care tocmai îşi pierduse mama. Aceasta o întreabă pe „Maica Dom- nului“ unde este mama ei, iar ea îi răspunde că îi este alături, în Paradis. La întrebarea Ivancăi dacă nu cumva trebuie să se mai roage pentru ea, „Maica Domnului“ o asigură că toate păcatele ei au fost achi- tate şi că nu mai are nevoie de rugăciune şi miloste- nie!9. Or noi ştim că şi cei cu viață sfântă au nevoie de rugăciunile noastre, mai puţin sfinții canonizați pentru care nu ne mai rugăm, ci pe care îi invocăm în rugăciunile noastre. Un alt îndemn care atestă originea necurată a vedeniei de la Medjugorie a avut loc la 2 aprilie 1990. „Maica Domnului“ îi apare Mirijanei (alt copil din grupul „ales“) şi ce credeți că-i spune? „În fiecare dată de 2 ale lunii, Maica Domnului când se roagă cu mine, vorbeşte despre necredincioşi (aici intră şi ortodocşii, n.n.). De fiecare dată când vorbeşte despre ei este tristă. Mereu ne rugăm pentru ei în 2 ale lunii. Ea ne cere ajutorul, nouă, celor ce credem, şi nu acelora care mergem mereu la biserică; vrea să ne rugăm pentru ei“20. Aşadar, grupul de tineri aleşi de „Maica Dom- nului“ este mai presus de preot, iar cei care merg la biserică sunt mai prejos decât cei ce merg, la Medjugorie. Sic! De la bun început, „Maica Dom- nului“ le-a vorbit tinerilor despre cele 10 Secrete care ar fi în Cer, pe care Dumnezeu-Tatăl le-ar fi pregătit oamenilor, dar care pot fi aplanate prin mijlocirea sa şi a celor de la Medjugorie. Iată aşadar amplificarea sentimentului de trufie. Medjugorie poate salva lumea, Medjugorie este mai presus de Biserică şi de preot, Medjugorie - loc ales! Deseori „Maica Domnului“ cerea ajutorul pelerinilor pentru înfăptuirea „planurilor sale“. Cum şi pentru ce ar putea fi ajutată Maica Domnului de către muritori? Iată o altă înşelare! De fapt, nu Maica Domnului, ci diavolul are nevoie de ajutorul celor de la Medjugorie pentru a înşela pe cât mai mulți. Vicka avea cumplite dureri de cap premergă- toare apariţiilor. Iar când o vedea pe „Maica Dom- nului“ simțea „spaimă“ cum însăşi mărturiseşte?l. Din Paterice ştim că numai aparițiile demonilor provoacă teamă, deci... Lui Ivan i-a dat „pace“ şi i-a spus să o dea şi la alţii, dar noi ştim că Pacea este a lui lisus Hristos, Domnul nostru. El a dat-o Apostolilor la Înălțare şi numai apostolii au primit puterea şi însărcinarea de a propovădui şi a da pace. Aceştia au hirotonit preoţi, deci pacea este de sorginte divină şi se dă prin hirotonie. Este un dar al Sfântului Duh, iar Sfântul Duh este trimis de Fiul, de la Tatăl şi „locuieşte“ în Biserică. Prin urmare este erezie ca mirenii, mai ales femeile, aşa cum făcea şi Vicka, să dea binecuvântare. Vicka a îndrăznit chiar să binecuvinteze un episcop din America22 [p.75], în afară de ceilalți pelerini. Un alt fapt ciudat şi amuzant este că „Maica Domnului“ de la Medjugorie avea o mare simpatie față de Papa, ba chiar a sărutat poza lui ce se afla în casa vizitatorilor şi i-a transmis prin aceştia: „Consideră-te Părintele tuturor oame- nilor, nu doar al creştinilor. Răspândeşte mesajul de Pace şi Iubire în lume, fără încetare şi cu curaj.“25 Maica Domnului să sărute poza unui om? Papa, părintele tuturor oamenilor? Cel care a introdus erezia în Biserică şi a deturnat sensul acesteia, impli- cat în intrigi şi asasinate politice şi câte altele, el Părintele tuturor oamenilor? Fatima, un orăşel portughez de 10.000 de locuitori, este un alt mare centru de pelerinaj al Occidentului catolic. Aici, în 1917, în ziua celei de-a cincea apariţii a „Maicii Domnului“ în fața unei mulțimi de peste douăzeci de mii de oameni, soarele strălucea pe un cer senin, când, brusc a început să-şi piardă puţin câte puţin strălucirea, iar atmosfera a căpătat o tentă gălbui-aurie. Toţi priveau spre cer. Un glob luminos se deplasa de la Răsărit spre Apus şi aluneca încet şi maiestuos, 18 Vezi şi loan Butiurcă, Dosarul unei mistificări, în Ziarul de Mureş, serial, în luna iulie, 2006. 19 Pietro Zorza, Medjugorie, ed. Ihtys, Oradea, 2002, p. 48. 20 Ibidem, pp. 59-68. 21 Ibidem, p. 68. 2 Ibidem, p. 75. 23 Ibidem, p. 129. anul VIII e nr. 93 7I ROST LA ROST străbătând spaţiul şi degajând o lumină străluci- toare, dar plăcută la vedere. Când dispăru acesta, au început să cadă din cer un fel de flori albe sau de fulgi de zapadă care nu atingeau pamântul, ci se spulberau la o oarecare înălțime. Un nor alb învăluia stejarul verde (pe care apărea în mod obișnuit vedenia Maicii Domnului), iar apoi se risi- pea în înălțime, până dispărea. Apoi a avut loc a şasea apariție, în fața unei asistenţe tot atât de numeroase: în jurul soarelui a apărut chipul Sfintei Fecioare şi al batrânului Iosif, cu pruncul în braţe. Din cele scrise de sora Lucia, vizionara aces- tui ultim caz, reiese că minunea anunțată de Fecioara Maria se produsese în fața tuturor. Imensa mulțime contempla un semn nemaiauzit. Ploaia s-a oprit, norii s-au risipit şi soarele abia ivit era asemănător unui disc de argint. Apoi începu să salte, să se balanseze, să se rotească în jurul lui ca o roată de foc şi să împrăștie în toate direcțiile jerbe de lumină. Timp de patru minute, luminozi- tatea lui a devenit, succesiv galbenă, verde, albas- tră, violetă... După o bruscă oprire, şi-a reluat dan- sul fantastic. Martorii erau încremeniți, uluiți. Soarele s-a desprins apoi din cer, a coborât spre mulțime şi căldura lui a devenit din ce în ce mai mare. Poporul stătea în genunchi, în noroi, şi se auzeau strigate din toate piepturile: „Minune! Minune!“, în timp ce alţii spuneau crezul. Apoi soarele şi-a reluat locul obişnuit pe cer...2+ Nu scapă nici asceţii Nici cei „aleşi“ nu scapă de ispitele vrăjmaşului. Deoarece lipseşte harul, dar şi experienţa, mulți călugări apuseni au căzut pradă înșelărilor de-a dreapta. Fapte asemănătoare s-au petrecut şi în Răsăritul ortodox, unele cu urmări grave. Multora li s-a arătat vrăjmaşul în chip de înger, îndemnându-i să se arunce în fântână, sau în prăpastie sau să intre în şaretă pentru a fi duşi la cer. Au fost care s-au lăsat amăgiți, găsindu-și sfârşitul. Au fost şi alții însă, trezvitori, care l-au ruşinat pe diavol. Unui pustnic i- a apărut „Sf. Arhanghel Gavriil“, trimis chipurile să- i aducă o veste bună. Bătrânul i-a răspuns smerit: 24 Mihail Urzică, op. cit, p. 236. „Caută că vei fi trimis la alţii, eu sunt păcătos şi nu sunt vrednic să văd îngeri“. Altădată, diavolul i s-a arătat unui bătrân: „Caută şi vezi că Eu sunt Hristos.“ Bătrânul a răspuns: „Eu nu vreau să văd pe Hristos cu ochii mei aici, în lumea aceasta“, iar diavolul s-a făcut nevăzut25. Această smerenie a lipsit de la unii călugări catolici ca Padre Pio, Francisc de Asissi, Tereza de Avila şi alții. Padre Pio ar fi intrat în contact cu Sfinţii Îngeri şi cu Fecioara Maria, încă din copilărie. Ba chiar a renunțat la timpul alocat cercetării Scripturilor pentru a avea mai mult timp de con- versaţie cu puterile celeste. Din mărturiile celor apropiaţi lui, cunoaştem că temperatura acestuia oscila pe timpul crizelor de fierbinţeală între 48 şi 52 de grade Celsius! Cei naivi consideră aceasta un efect al dăruirii sale către Dumnezeu, dar noi ştim ca unirea cu Dumnezeu nu provoacă durere. Mai mult, dacă citim mărturiile din viaţa yoghinilor, vom constata că şi acolo s-au manifestat astfel de cazuri, ceea ce ne face să credem că Padre Pio nu a simţit căldura raiului, ci focul iadului. Iar din Tradiţia ortodoxă ştim că febra este des întâlnită în cazurile de demonizare [loan 4,2; Fapte 28, 1]. Câţiva ani mai târziu, Padre Pio intra într-un fel de transă, pierzându-și cunoştinţa şi căzând la podea, inconştient. Oare câţi dintre Sfinţii Părinți răsăriteni au fost cuprinşi de frisoane, febră, tremurau şi se aruncau pe jos, zăcând inconştienţi? La 20 septembrie 1918, înşelarea atinge apogeul: pe corpul lui Padre Pio apar stigmatele (rănile) Mântuitorului. Dureri cumplite şi sânge şiroind din abundență. Pe 1 septembrie cinstim pe Sfântul Simeon Stâlpnicul. Acesta a avut următoarea vede- nie: fiind foarte râvnitor la rugăciune, diavolul vrând să-l piardă, i-a apărut într-o caleaşcă de foc zicându-i că este îngerul Domnului, trimis de EI, pentru a-l răpi la cer, în ceata Sfinţilor. Sfântul Simeon pune un picior în trăsură, dar Îngerul Păzitor îi dă în gând să-şi facă Sfânta Cruce. În acel moment, vedenia se năruie, nu înainte ca diavolul să-i rănească piciorul cu o sabie. Aşadar iată preţul plătit pentru înşelare. Sfântul Simeon cu o rană la picior în care se vor cuibări viermi ce-l vor mânca 25 Patericul, Tipografia Cozia a Sf. Episcopii a Râmnicului, pp. 318-319 apud Mihail Urzică, Minuni şi false minuni, ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 128. 72 anul VIII e nr. 93 LA ROST ROST de viu, iar Padre Pio cu dureri cumplite şi atacuri demonice. Oare atât de tulburătoare este sfințe- nia? Ce s-o fi întâmplat cu viaţa liniştită a Sfinților de prin Paterice? Un alt eveniment din viaţa lui Padre Pio ne pune pe gânduri, apropos de pățania Sfântului Simeon: în timp ce spovedea în biserică, un personaj ceresc i-a străpuns inima cu o lance înroşită în foc. Acest atac a lăsat un semn fizic şi a fost interpretat ca o binecuvântare. Tereza de Avila. Unele stări spirituale ale „sfinților“ romano-catolici ne fac să ne îndoim serios de curăţia lor. Tereza de Avila spunea: „Adeseori Hristos îmi spune: «De acum eu sunt al tău şi tu a Mea». Aceste mângâieri ale Dumnezeului meu mă fac să mă ruşinez nespus. În ele simt şi durere şi des- fătare, împreună. Aceasta este o rană prea dulce [....]. Eu am văzut un înger care ținea în mână o suliță lungă de aur cu vârf de fier pe care ardea o mică limbă de foc. Acest înger, din când în când, îmi înfin- gea sulița în inimă şi în alte organe ale trupului meu. Iar când o trăgea înapoi, atunci mi se părea ca mi se scoate afară tot lăuntrul meu. Durerea din cauza acestor răni a fost atât de puternică încât eu gemeam, dar şi destătarea a fost atât de mare încât nu puteam să-mi doresc să înceteze vreodată această stare. Cu cât de adânc îmi intra în mine sulița, cu atât mai mult creştea durerea, dar şi des- fătarea devenea mai puternică, mai dulce.“26 Nici nu este de mirare că Tereza tot timpul avea probleme cu duhovnicii ei, după cum însăşi spunea?. Un alt episod prezentat de Mihail Urzică despre Tereza de Avila: „Când mă apropii de ostie ea îmi dă un senti- ment de mare mângâiere. Dar tot corpul meu începe să se cutremure foarte tare aşa că cu mare greutate reuşesc să mă împărtăşesc.[...] Şi strigam eu fără nici o ruşine: Dragostea mea, eu încă nu Te- am cunoscut! De ce aşa mă laşi pe mine? Şi nu puteam să mai zic altceva că țipatul mă împiedica să rostesc altceva.“28 Fericita Angela este stăpânită de aceeaşi pati- mă: „Am văzut pe Hristos aplecându-şi capul în mâi- nile mele. Şi atunci El mi-a descoperit gâtul şi mâi- nile Sale, iar gâtul Lui avea o frumuseţe de nespus.“ 2% Ibidem, p. 243. 27 Idem. 2 Ibidem, p. 250. Conform lui Mihail Urzică, Angela vedea în Sfânta Cruce patul de nuntă! Însuşi Hristos îi face mărturisiri: „Eu nu în glumă m-am îndrăgostit de tine.“ Un teolog rus, Lev Karsavin, care toată viața sa a studiat teologia apuseană din Evul Mediu, în lucrările sale nu poate să ocolească manifestările trupeşti care se petrec în timpul aşa zisei iubiri mis- tice a catolicilor față de Dumnezeu; el arată că această iubire mistică de regulă este însoţită de exacerbarea simțirilor trupeşti şi concluzionează că romano-catolicismul este o religie carnală, de aceea mistica apuseană introduce în relațiile cu Dum- nezeu un simțământ cu totul trupesc, o înşelare spirituală profundă. Ni se atrage atenția şi asupra faptului că, după vedeniile sale, şi Mathilda şi Gertruda şi Angela sunt atât de convinse de mân- tuirea lor, că nici nu mai consideră necesară spovedania înainte de moarte. Caterina de Siena o altă „sfântă“ catolică descrie două din vedeniile sale: „[...] Nu am văzut însăşi esenţa divină, dar am văzut gloria sfinților, durerile păcătoşilor din infernuri, şi cele ale sufletelor care se purificau în purgatoriu [...]“, dar cel mai clar, discursul ţinut ei de Mântuitorul, într-o seară a anului 1337: „Din momentul în care din iubire pentru Mine tu ai renunțat la mândrie, la plăcerile cărnii şi ţi-ai dăruit toată frumuseţea inimii mie, şi acum când tot restul casei se bucură, m-am decis să celebrăm nunta sufletului tău şi să te iau de soţie aşa cum ţi-am promis.“ Apoi, după această declaraţie, apostolul loan, Fecioara Maria, sfântul Paul şi sfântul Dominic s-au materializat în mica ei celulă pentru a fi martori. Fecioara Maria a luat mâna Caterinei şi a adus-o pe tânăra fecioară Fiului ei care i-a pus în deget o verighetă de aur cu un diamant şi patru perle. „Aici te căsă- toresc cu Mine, întru credință, Eu creatorul şi sal- vatorul tău. Păstrează această credință fără pată până vei ajunge la Mine în ceruri; celebrează această nuntă fără sfârşit. Din acest moment, fiica Mea fii fermă şi de nezdruncinat în tot ceea ce prin graţia Mea îţi voi cere să realizezi. Aşa înarmată cu 29 http://angelinspir.ro/povestiri/caterina-de-siena-1347-1380.html anul VIII e nr. 93 75 ROST LA ROST forța credinţei vei înfrânge toți inamicii şi vei fi fericită.“30 Clar sau nu? Francisc de Asissi. Am citit undeva despre Francisc de Asissi că fiind pe patul de moarte a avut o descoperire în care Dumnezeu-Tatăl ceresc a zis: „Nu ştiu pe cine să aşez de-a dreapta Mea, pe Francisc sau pe Fiul Meu“3i. Sper din toată inima ca această întâmplare să fie doar o invenţie a unui biograf exaltat, altfel ar fi dureros pentru cineva să cadă într-o aşa de mare înşelare. Totuşi, judecând după alte aspecte, este posibil ca acest fapt să fie real. Francisc însuşi vorbind despre rugăciunea sa, spune că a văzut doi stâlpi de foc, într-unul regăsin- du-L pe Dumnezeu, iar în celălalt regăsindu-se pe sine. De fapt, încă de când era întemnițat în Perugia a afirmat despre el că va fi slăvit.52 Se spune că mama sa, pe când era însărcinată cu el, pentru a scăpa de dureri, s-a dus într-o iesle cu fân unde l-a şi născut. Unii cronicari spun că nimic nu a făcut Hristos care să nu se regăsească şi în Francisc, asemănarea atingând apogeul odată cu apariţia stigmatelor pe corpul lui. Obsesia lui Francisc de a se asemăna cu Hristos nu este doar o impresie promovată de biografii săi, ci reiese şi din alte aspecte ale vieţii sale. Plecat în cruciadă în Egipt, pentru a încreştina pe sultan, el îşi ia cu sine 12 ucenici. Revenit acasă, după ce a eşuat în misi- unea sa (se vede că a făcut-o de capul lui, fără a cerceta voia divină), se retrage pentru rugăciune în muntele Alvernia, împreună cu trei ucenici3, cum făcuse odinioară Mântuitorul pe Muntele Taborului când, luând cu Sine trei ucenici, s-a schimbat la Faţă. Francisc nu s-a schimbat la Faţă, însă acum va primi „darul stigmatelor“. Cu puţin timp înainte de sfârşitul său pământesc, acesta a 30 Idem. cinat împreună cu 12 ucenici, tot aşa cum a făcut şi Mântuitorul. Altădată, le-a zis ucenicilor „Nu văd la mine nici un păcat pentru care să nu fi făcut măr- turisire şi pocăință...“35 Iată smerenia care îl stăpânea pe „Sfântul“ Francisc. Încheiere Vedem că vrăjmaşul omenirii nu stă deo- parte şi nu lasă în pace pe nimeni. Victime i-au căzut şi îi cad oameni din diverse locuri şi culturi. Toţi aceştia au în comun o singură slăbiciune, sunt împătimiți, deci lipsiţi de discernământ duhov- nicesc, pentru că ştim că patima întunecă mintea şi împietreşte inima. Singurul care luminează şi înțelepţeşte este harul divin, care însă se dobân- deşte greu, necesitând un efort continuu în a-L atrage. Pentru creştinii de alte credinţe este şi mai greu. Bine întenționaţi, însetaţi, poate, de mân- tuire, ei sunt lipsiţi de acest har36. Îi desparte învățătura eretică a „Bisericii“ lor şi faptul că, prin separarea de Apostoloeasca şi Soborniceasca Biserică, se află sub anatema! De asemenea, așa cum spunea şi Pr. Serafim Rose, la începutul cărții sale, Ortodoxia și religia viitorului, catolicii şi protestanții nu au nici har şi nici succesiune apos- tolică. Pentru a vorbi in extenso despre aceste teme, ne-ar trebui un spațiu prea mare ca să poate fi cuprins în paginile unei reviste. Totuşi se poate face o prezentare succintă, care să reprezinte o invitaţie la lectură, la cercetare. În numerele viitoare vom continua cu prezentarea concen- trată a ereziei primatului, invocând atât argu- mente dogmatice cât şi istorice (sinodalitatea în primul mileniu, până la Schismă). 3 Sf. Ignatie de Stavropol, The Arena: An Offering to Contemporary Monasticism, trad. Arhimandritul Lazarus, Madras, India, 1970, p. XVII apud Arhiepiscopul Hrisostom de Etna şi Episcopul Auxentie de Foticeea, Scriptură şi Tradiţie, trad. de mariana Chiper, ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, nota 165; http://Awww.orthodoxinfo.com/praxis/francis_sarov.aspx 32 loan Gh. Savin, op. cit, p. 44. 33 Adrian Popescu, Tînărul Francisc, Ed. Dacia, Cluj, 1992. 34 loan Gh. Savin, op. cit. p. 76-77. 35 pr. George Macris, Orthodox Christian Theology in the 20th Century, Synaxis Press, New Ostrog Monastery, Canada, vol. II, pp. 39-56. 36 Nu de mult, papa Benedict a hotărât publicarea unui manual pentru depistat minuni, care cuprinde criterii ce trebuie neapărat împlinite pentru oficializarea unui miracol. De asemenea, aceste semne suprafireşti vor fi analizate de o comisie speciala. Publicarea unui astfel de manual a survenit în urma înmulțirii îngrijorătoare a „minunilor“. 74 anul VIII e nr. 93 Abonaţi-vă la ROST! Avantaje: e Primiţi revista acasă e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie e Taxele poştale sunt suportate de redacţie Vă puteţi abona: e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi citeț numele, adresa com- ] ] pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, p i Căsuţa Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; ' e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis | la Unicredit Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociaţiei ROST, cod fiscal | 1 12495302, după care veţi trimite copia chitanței şi o scrisoare în care solicitaţi abonamentul la CP 27, Î ] Oficiul Poştal 23, Bucureşti. | : Prețul în țară şi în Rep. Moldova: Preţul în străinătate: : i - 24 lei - 6 luni -50 euro/ an în Europa | L - 48 lei - un an - 70 USD/ an pentru celelalte continente | EL În a a Sa a a SS a a a a a a a a a a Sa cil În acest număr semnează: e Mihail Băcăuanu - teolog, publicist, fondator şi webmaster al unor site-uri pe internet pentru apărarea şi promovarea ortodoxiei e Adrian Cherhaț - preot şi profesor de religie, doctorand al Facultăţii de Teologie din Cluj şi publicist e Răzvan Codrescu - scriitor, ultima carte publicată: Crucile pustiei: poeme neptice (Ed. Christiana, Bucureşti, 2010) e Nicolae Dabija - scriitor, istoric literar şi om politic din Basarabia, membru de onoare al Academiei Române; preşedintele Forului Democrat al Românilor din R. Moldova; redactor şef al revistei „Literatura şi arta”; ultima carte publicată: Temă pentru acasă (roman, ed. Princeps Edit, 2009) e Elena Dulgheru - Critic de film, jurna- list, poet, traducător. Doctor în cinematografie şi media. Autor al volumelor: Tarkovski. Filmul ca rugă- ciune (Ed. Arca Învierii, 2002) şi De vorbă cu Marina Tarkovskaia (Ed. Arca Învierii, 2004) e Constantin Mihai - lector universitar doctor, ultima carte publicată: Biserica și elitele intelectuale interbelice (Institutul European, 2009) e Const. Miu - profesor doctor de limba română, publicist e Viorel Patrichi - jurnalist, ultima carte publicată: Ochii și urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă (2001) e Aspazia Oțel Petrescu - licenţiată în litere, fostă deținută politic în comunism timp de 14 ani, este autoare a unor volume de memorii din temniță, ultimul volum: Adusu-mi-am aminte (Rovimed Publishers, Roman, 2007) e Alexandru Racu - doctorand în Științe Politice la Ottawa - Canada, publicist e Emil Petru Raţiu - medic, publicist, luptător pentru drepturile culturale ale istroromânilor e Anca Simitopol - doctorand în Ştiinţe Politice la Universitatea din Ottawa, Canada e Claudiu Târziu - jurnalist Cei care doresc să-şi completeze colecția publicaţiei ROST pot trimite contravaloarea revistei (3 lei/exemplar), prin mandat poștal, pe numele: Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, în cîte exemplare și adresa dvs. Pentru informaţii sunaţi la tel.: 0740.103.621 Nr. 1 - martie 2003, dedicat lui Nicu Steindhardt Nr. 2 - aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade Nr. 3 - mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga Ne. 4 - iunie 2003, dedicat lui Mihai Eminescu Nr. 5 - iulie 2003, dedicat lui Nicolae Paulescu Nr. 6 - august 2003, dedicat lui Sandu Tudor Nr. 7 - septembrie 2003, dedicat lui Nae Ionescu Ne. 8 - octombrie 2003, dedicat lui Valeriu Gafencu Nr. 9 - noiembrie 2003, dedicat Părintelui Dumitru Stăniloae Nr. 10-11 - decembrie 2003, dedicat lui Vasile Băncilă Nr. 12 - februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic Nr. 13 - martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu Nr. 14-15 - aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr Nr. 16 - iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia - epuizat Nr. 17 - iulie 2004, dedicat lui Ştefan cel Mare - epuizat Nr. 18 - august 2004, dedicat lui Ernest Bernea Nr. 19 - septembrie 2004, dedicat lui Constantin Noica Nr. 20 - octombrie 2004, dedicat Părintelui Arsenie Boca Nr. 21-22 - noiembrie-decembrie 2004, dedicat Părintelui Constantin Galeriu Nr. 23 - ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu Nr. 24 - februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat Părintelui Constantin Voicescu Nr. 27 - mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga - epuizat Nr. 28 - Male 2005, dedicat Părintelui Arsenie Papacioc - ai Nr. 29 - e bip, dedicat Părintelui Zosim Oancea - a Nr. 30 - august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu - epuizat Nr. 31 - septembrie 2005, dedicat Părintelui Liviu Brânzaş Nr. 32 - octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş Nr. 35 - noiembrie 2005, dedicat Părintelui Iustin Pârvu Nr. 34 - decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma Nr. 35 - ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea Nr. 36 - februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru Ne. 37 - martie 2006, dedicat Părintelui Teofil Părăian Nr. 38 aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu Nr. 39 - mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu Nr. 40-41 - iunie-iulie 2006, dedicat lui lon Gavrilă Nr. 42-43 - august-septembrie 2006, dedicat Părintelui Adrian Făgeţeanu Nr. 44 - octombrie 2006, dedicat lui Gabriel Constantinescu Nr. 45 - noiembrie 2006, dedicat lui Simion Mehedinţi Ne. 46 - decembrie 2006, dedicat Părintelui Rafail Noica Nr. 47-48 - ianuarie-februarie 2007, dedicat Părintelui Benedict Ghiuş E AA4S48r 260017 Nr. 49 - martie 2007, dedicat luiloan Ianolide Nr. 50 - aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor Nr. 51 - mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiță Nr. 52 - iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu Nr. 53-54 - iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa Nr. 55 - septembrie 2007, dedicat lui Alexandru Mironescu Nr. 56 - octombrie 2007, dedicat Părintelui Sofian Boghiu Nr. 57 - noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu Nr. 58 - decembrie 2007, dedicat lui Demostene Andronescu Nr. 59-60 - ianuarie-februarie 2008, dedicat Părintelui Ioanichie Bălan Nr. 61 - martie 2008, dedicat lui Dan Botta Nr. 62 - aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache Nr. 63 - mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan Nr. 64 - iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu Nr. 65 - iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu Nr. 66 - august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu Nr. 67 - septembrie 2008, dedicat Părintelui Chesarie Gheorghescu Nr. 68 - octombrie 2008, dedicat Părintelui Marcu de la Sihăstria N. 69 - noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu Nr. 70 - decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan Ne. 71-72 - ianuarie-februarie 2009, dedicat lui Gheorghe Stănescu Nr. 73 - martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu Nr. 74 - aprilie 2009, dedicat Părintelui Cleopa Nr. 75-76 - mai-iunie 2009, dedicat lui George Popescu Glogoveanu Nr. 77 - iulie 2009, dedicat lui Petru C. Baciu Nr. 78 - august 2009, dedicat părintelui Dimitrie Bejan Nr. 79 - septembrie 2009, dedicat monahului Atanasie Nr. 80-81 - octombrie-noiembrie 2009, dedicat părintelui Roman Braga Nr. 82 - decembrie 2009, dedicat lui ]. V. lamandi Nr. 83-84 - ianuarie-februarie 2010, dedicat părintelui Vasile Vasilachi Nr. 85 - martie 2010, dedicat lui Silviu Dragomir Nr. 86 - aprilie 2010, dedicat lui Nicu Naum Nr. 87 - mai 2010, dedicat Olgăi Greceanu Nr. 88 - iunie 2010, dedicat Pricipesei Ileana Nr. 89 - iulie 2010, dedicat lui Nicolae Mărgineanu Nr. 90 - august 2010, dedicat lui Gheorghe I. Brătianu Nr. 91-92 - septembrie-octombrie 2010, dedicat lui Al. Ciorănescu