Rost anul VI, nr. 63, mai 2008

ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Mitropolitul 
stilp al Bisericii 








Preoți vrednici Identitate şi alteritate 
de Claudiu Târziu de Constantin Mihai 
Teroristul Eminescu 
ca „sfint“ gnostic şi creştinismul 
de Mircea Platon de Răzvan Codrescu 


an VI e nr.63 e mai 2008 e 4|ei www.rostonline.org 


Coperta I: Mitropolitul Nicolae Colan 


sumar 


EDITORIAL 
Preoți vrednici 
de Claudiu Târziu... cena ceece ceea eeeceeeee eee 3 


MARTORI Al VEACULUI 
2% pentru ROST... 4 


Fapte, vorbe, gînduri... 5 


POLITICA, LA DESCUSUT 
NATO, Vasesque şi tonomatele 
de Viorel PatTIChi sase aaa ee aa a ceas 8 


Circul electoral şi animalele sale 
(politice) 
de Mihai AIDiŞtEanu. nana 16 


REPERE 
Mitropolitul Nicolae Colan 
(1893-1967) 


de Ioan Lăcătușu 





Dimensiunea teologică-pastorală a 
operei Mitropolitului Nicolae Colan 
de Pr. Dr. Dorel Man.......cenoeennnenoneneeeneenne 20 


Ierarhul Nicolae Colan 

despre familie şi şcoală 

de Pr. prot. univ. dr. 

Alexandru MOTArU....mncc nenea eeeaaee 24 


numărul 63 e mai 2008 


În amintirea 
Mitropolitului Nicolae Colan 
de Arhimandrit Teofil Părăian....... ee ceaceee 29 


DECANTĂRI 
Teroristul ca „sfint gnostic“ 
de Mircea Platon... «cecene nenea 3] 


Identitate şi alteritate 
de Constantin Mihai... acenceeeaee 38 


Muzica dinlăuntrul cuvintelor 
de Paul-Gabriel Sandu... ceenneeeaceaecee 40 


Eminescu şi creştinismul 
de Răzvan COdTESCIL.... nana 42 


SENS 
Cultul Sfinților în Biserică 
de Arhim. Chesarie Gheorghescu.............. 49 


Cu gîndul la Înviere 


de Costion Nicolescu... 





EVOCĂRI 
Pentru o istorie culturală (1) 
de George Popescu Glogoveanu............... 55 


RECUPERĂRI 
Marcu Beza - diplomatul şi cărturarul 


de Răzvan Codrescu... nana nenea 57 


......c.....ccccccococooocoooocococoooeocooececoo.e 


IMPORTANT 


Revista poate fi procurată de Ia chioșcurile Rodipet, ca şi: e În Bucureşti - de Ia librăriile 
„Vasiliada“ (Bd. I.C. Brătianu 12) şi „Sophia“ (Str. Bibescu Vodă nr. 24, lingă Facultatea de 
Teologie); la cele două librării găsiţi şi numere din urmă, pentru completarea colecţiei. e În 
Constanţa - de la librăria „Brâncovenească“ (Str. Ştefan Mihăileanu nr. 21). e În Suceava - de la 
librăria „Sf. Voievod Ştefan cel Mare“. e În Iaşi - de Ia librăriile Sedcom Libris. e În Cluj - de la 
librăriile Arhiepiscopiei Clujului şi de Ia Librăria Noastră SRL. e În Tecuci - de la Librăriile 
Cristian. e În Câmpia Turzii - de la Librăria Ensa. e În Cimpulung Muscel- de Ia Librăria În 


culori (Bdul Negru Vodă nr. 159). 


......ccccooocecoooecoosocecocoececooeoecoeoecese 


OFERTĂ 


Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme 
locale de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision generos. 
Pentru detalii, luaţi legătura cu directorul publicaţiei, Claudiu Târziu, la 

telefon 0740.103.621 ori pe e-mail: rostOrostonline.org sau revistarostOgmail.com. 





ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociaţia ROST 
DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 


tel.: 0740.103.621 
rostOrostonline.org 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Richard CONSTANTINESCU 
Cristi PANTELIMON 


COLABORATORI PERMANENȚI 
Antonio ARONEASA 
Corina BISTRICEANU 
Răzvan CODRESCU 
Stelian GOMBOŞ 
Pr. Radu ILAŞ 
Constantin MIHAI 
Viorel PATRICHI 
Mircea PLATON 
Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRĂCHINARU 


CONSILIER LOGISTICĂ 
Nicu BUTNARU 


CORECTURĂ 
Delia HANZELIK 


DIP 
Omni Press & Design 
artOopd.ro 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


TIPAR 
Docuprint SRL 
tel.: 0234/588.930 


DIFUZARE 
Supergraph SRL 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacţie 


ISSN 
1583-6312 


www.rostonline.org 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacţiei. 
ROST este difuzată în țară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 


ROST 





Preoţi vrednici 


Paradoxal doar în aparenţă, despre Biserică se scrie în general în alb sau 
negru. Te-ai aştepta ca un focar al iubirii să predispună la mai multă 


alta, este contestabilă. 





Claudiu Târziu 





Instituţia Bisericii funcționează cu oameni - 
care au interese diverse şi practici mai mult sau 
mai puțin ortodoxe. Poate de aceea presa se lasă 
purtată de val şi ignoră nuanțele. Se scrie cu 
patimă, cei care o fac plasîndu-se cel mai adesea 
pro sau contra. Nimeni nu mai are timp pentru 
calea de mijloc, pentru adevăr. Unii asimilează 
întreaga Biserică Ortodoxă cu preoţii colabora- 
tori ai Securităţii din regimul comunist, alții văd 
doar miile de martiri. Unii acuză BOR că nu are 
preocupări filantropice, alţii se entuziasmează în 
fața statisticilor referitoare la acţiunile caritabile. 
Unii neagă sau disprețuiesc cultura bisericească, 
alții exultă în faţa unor izbînzi cărturăreşti întîm- 
plătoare. Unii pun pe prima pagină numai preoți 
îngrăşaţi din banul văduvei, coborînd din 
SUV-uri şi intrând în locuinţe somptuase, trecîn- 
du-i cu vederea pe slujitorii oneşti, rodnici, strălu- 
minați de Har. 

Aceste abordări sunt extreme şi nedrepte. 
De cînd există, Biserica a avut şi sfinți şi apostați, 
şi eroi şi laşi, şi îmbuibaţi şi asceți, şi cărturari şi 
analfabeți. Judecata globală nu e de folos nici 
unui om cinstit sufletește. 

Pe de altă parte, critica este necesară spre 
îndreptare. Şi credem că este obligaţia oricărui 
credincios să ridice glas cînd ceva nu e în regulă 
în Biserică. Cum e de folos şi să observăm lu- 
crurile bune şi oamenii vrednici din Biserică. 
Faptele lor ne sînt pilde, iar cuvintele lor ne sînt 
îndreptar. 


cumpănire, la înălțări peste mizeria cotidiană şi la plonjări spectaculoase 
în apele înţelepciunii. În fapt, din Biserică se vede mai lesne trupul - 
adică instituţia -, decît duhul - care este trăirea. Iar instituția, ca oricare 


Aşadar, sîntem pentru o viziune integrală: 
paharul va fi avînd o parte goală, dar are şi una 
plină. Iată de ce în această revistă este posibil să 
găsiți în egală măsură laude pentru unii clerici, 
evocări ale unor personalităţi-reper din Biserică 
şi dezvăluiri despre faptele, nedemne sau neca- 
nonice, ale altor clerici. E un echilibru de care 
avem nevoie. 

De data aceasta, se cuvine să spunem cîteva 
cuvinte despre preoții de ispravă. 

În ultimii ani, am cunoscut numeroşi preoți 
de toate vîrstele şi rangurile. Mulţi dintre ei 
sfințesc locul, cum se zice. Pe unii dintre cei mai 
virstnici îi ştie tot creştinul. Aşa că am ales să ne 
oprim acum asupra cîtorva părinți oarecum mai 
tineri, pentru că sfinţiile lor sînt garanţia viitoru- 
lui. La sfinţiile lor, şi la alţii asemenea - rîvnitori, 
cel mai adesea în anonimat -, ne e nădejdea că nu 
vom rămîne fără modele vii o dată cu plecarea la 
cele veşnice a marilor noştri duhovnici. 

Nu intenționăm să facem vreun „top“ al 
vredniciei preoțeşti. Nu e căderea noastră şi nici 
nu vrem să smintim sau să iscăm vrajbă. Totuşi, 
vom pomeni câteva nume, pentru a nu vorbi în 
abstract. 

Părintele Puiu Pavel, din Odorheiul Secuiesc, 
este un exemplu de cum poate lucra Biserica pen- 
tru păstrarea identității naţionale, întrun mediu 
etnic şi religios ostil, şi despre cum pot fi readuşi 
la credință oameni înstrăinați de Dumnezeu. 

Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopu- 
lui, face, din anul 1994 încoace, dovada că avortul 
poate fi oprit cu dragoste. Prin grija sa, au fost sal- 
vate vieţile a peste 2.000 de copii. 


(continuare în pag. 7) 





anul VI e nr. 63 


MARTORI Al VEACULUI 





2% pentru ROSI 


Dragi prieteni ai revistei ROST, vă rugăm 
să citiți mesajul de mai jos şi să-i daţi curs! Nu 
eo cerere de sponsorizare, ci un îndemn la a spri- 
jini o organizaţie culturală, nonprofit, neguver- 
namentală, bazată pe voluntariat şi dedicată bi- 
nelui public. Cum? Simplu şi fără să cheltuiţi 
vreun leu din buzunarul propriu: prin direcțio- 
narea a 2% din impozitul pe venit, pe care oricum 
îl plătiţi statului, către Asociaţia ROST. În fapt, 
cereți ca o parte din impozitul plătit să fie cheltuit 
în favoarea unei organizaţii care face o lucrare ce 
vă reprezintă. 

După cum ştiti, principala activitate a Aso- 
ciației Rost este editarea revistei ROST (cultu- 
ral, politic, religios). Mulţi ne-aţi scris că vă place 
această publicaţie, iar o parte dintre dumnea- 
voastră v-aţi arătat ataşamentul faţă de ROST 
cu diferite prilejuri. Vă mulțumim pentru aceasta. 
Anul acesta o puteți face din nou. 

E bine să ştiţi că editarea revistei ROST 
este realizată prin efortul voluntar al unui grup 
de preoți, istorici, sociologi, medici, profesori, 
ziarişti, în covârşitoarea majoritate tineri. Nimeni 
nu este plătit. Singura noastră răsplată este mun- 
ca bine făcută şi bucuria de a vedea că dumnea- 
voastră, cititorii noştri, preţuiți această lucrare. Şi 
e normal să fie aşa, căci ROST nu este o afacere 
din care să câştige cineva, ci un proiect cultural, 
menit unei resurecţii morale şi spirituale a ro- 
mânilor. 

Sprijiniți revista ROST, pentru a devenit 
mai bună, mai consistentă şi pentru a rămîne 
independentă! 


Procedura 


Pentru a direcţiona 2% din impozit către 
Asociaţia ROST - şi implicit către revista ROST 
- urmați etapele de mai jos. 

e Notaţi datele de identificare ale organiza- 
ției noastre: 

Numele: Asociația ROST 

Codul unic de identificare (codul fiscal): 
12495302. 


Contul bancar în format IBAN: 
R025BACX0000000107363250, deschis la 
Unicredit Țiriac, Sucursala Orizont - Bucu- 
reşti. 

e Dacă aveţi venituri de la un singur angaja- 
tor (un loc de muncă şi un salariu), completaţi 
Cererea 230, „Cerere privind destinaţia sumei 
reprezentînd pînă la 2% din impozitul anual“ pe 
care o descărcaţi de pe site-ul asociaţiei noastre 
(www.romfest.org) sau de pe site-ul Ministerului 
Finanţelor. 

La Capitolul B veţi trece datele Asociaţiei 
ROST indicate mai sus. La rubrica „Suma“ treceţi 
suma reprezentînd 2% din impozitul pe care îl 
datorați pe venit. Dacă nu ştiţi suma, lăsaţi ru- 
brica liberă, căci va fi completată de Admi- 
nistraţia Financiară. 

Cereți firmei/instituţiei unde sînteți angajaţi 
o copie după formularul 210 „Fişa Fiscală privind 
impozitul pe veniturile din salarii“. Anexaţi for- 
mularul la Cererea 230. 

Cele două documente se depun la registratu- 
ra Administraţiei Financiare sau se trimit prin 
poştă, cu scrisoare recomandată la administrația 
financiară de care aparţineți. 

e Dacă anul trecut aţi avut venituri din mai 
multe surse, utilizaţi Declarația 200, „Declaraţie 
specială privind veniturile realizate“ (0 veţi 
primi acasă, prin poştă, de la Administraţia 
Financiară sau o puteți descărca de pe site-ul 
Ministerului Finanţelor ori de pe site-ul 
www.romfest.org). La Capitolul III, „Destinația 
sumei reprezentînd 2% din impozitul pe venitul 
anual datorat“, punctul 2, „Sponsorizare enti- 
tate nonprofit“ completaţi cu datele Asociaţiei 
ROST indicate mai sus. La rubrica „Suma“ puneţi 
echivalentul a 2% din impozitul pe venit datorat 
sau lăsaţi liber, căci va completa Administraţia 
Financiară. Documentul se depune la registratu- 
ra Administraţiei Financiare sau se trimite prin 
poştă, cu scrisoare recomandată. 


Important! Data pînă la care trebuie să 
depuneți declaraţia pe venit este 15 mai 2008. 





anul VI e nr. 63 


MARTORI Al VEACULUI 





Fapte, vorbe, ginduri 


Gravă înșelăciune editorială 
Mănăstirea Petru-Vodă (Neamţ) ia poziție faţă de 
o înşelăciune cu consecințe foarte grave, la care 
s-a dedat o editură de carte „creştină“. Editura 
„Credința strămoşească“ din Iaşi a tipărit recent 
volumul Părintele Gabriel - Un om îndumnezeit 
prin Har de leromonahul Teognost, sora 
Laurenţia şi Alexandra (evident, pseudonime). 
Cartea vorbeşte despre Gabriel Nicu din 
Mogoşeşti - Dâmboviţa, un preot controversat 
despre care ni s-a spus că ar fi fost caterisit pen- 
tru învățătură eretică şi vrăjitorie înainte de a 
muri (2004). În jurul numelui său s-a închegat 
deja o legendă. Există un şi un site pe Internet 
care îi este dedicat, iar oamenii umplu foru- 
murile creştine cu poveşti despre preotul acesta. 
Despre el se spune că făcea minuni, levita, se 
făcea nevăzut şi câte şi mai câte. Editura s-a 
folosit de numele PS Calinic Argatu, al părintelui 
Nicolae Tănase de la Valea Plopului (Prahova) şi 
de cel al mănăstirii Petru Vodă, pentru a da 
legitimitate cărții, dar fără să aibă acordul celor 
în cauză. Drept urmare, părintele Nicolae a fost 
oprit de la slujbă până la lămurirea situaţiei - 
după cum suntem informaţi. PS Calinic probabil 
că va fi chemat în Sinod să dea explicaţii, iar de 
mănăstirea Petru Vodă va trebui să se ocupe 
noul ierarh al locului, ÎPS Teofan, după ce va fi 
întronizat. Deci, printr-un gest inconştient, trei 
clerici (mă refer aici şi la stareţul de la Petru 
Vodă, părintele Iustin Pârvu) au fost puşi într-o 
situaţie delicată. Redau în continuare mesajul 
părintelui Iustin Pârvu: „Nu de multă vreme ne-a 
parvenit la mănăstirea Petru-Vodă o carte 
despre viața Părintelui Gabriel, Părintele 
Gabriel, un om îndumnezeit prin har, scoasă la 
Editura «Credința strămoşească», carte apărută, 
chipurile, cu binecuvântarea PS. Calinic 
Argeşeanul şi ajutorul Părintelui Nicolae Tănase. 
Am aflat mai târziu că aceste binecuvântări nu 
au existat şi domnul editor nu a făcut decât să se 
folosească de nişte nume de renume spre a-şi 
face reclamă bună. Vrem să atragem atenţia 


tuturor cititorilor de carte duhovnicească, şi nu 
numai, că această carte nu are nici o binecu- 
vântare din partea mănăstirii noastre. Această 
carte este plină de învățături mincinoase, 
neortodoxe, fiind rodul unor înșelări drăceşti. 
Chiar dacă editura Credinţa strămoşească a edi- 
tat multe alte cărţi de o importanță deosebită în 
viaţa bisericească, această carte poate deruta 
poporul cel credincios şi recomand să fie scoasă 
de pe piaţă, de la vânzare, iar credincioşii sub 
nici o formă să nu citească astfel de rătăciri. Este 
îngrijorătoare tendința acestei mulțimi ortodoxe 
care aleargă după minuni, vise şi vedenii, preoţi 
care ghicesc viitorul şi deschid cartea. Aceasta 
denotă că o mare parte din popor este lipsit de 
credinţă și de răbdare, care apelează mai 
degrabă la vrăjitorii de acest fel, în loc să lucreze 
poruncile evanghelice şi așa să aştepte mila lui 
Dumnezeu. Viaţa sfântă a unui om se 
recunoaşte, în primul rând, după ceea ce a 
pătimit, după virtuțile sale evanghelice, nu după 
semne şi minuni, pe care le poate săvârşi tot 
vrăjitorul. Este adevărat că Biserica noastră are 
mulți sfinți făcători de minuni, dar atât 
Evanghelia, cât şi toată tradiţia patristică ne 
învață să nu căutăm lucruri paranormale, semne 
şi minuni, căci puțin au discernământul de a dis- 
tinge care sunt de la Dumnezeu şi care sunt de la 
diavol. Calea cea strâmtă şi cu chinuri, recoman- 
dată de Evanghelie, este singura cale de mân- 
tuire. Dar noi, pentru că dorim o viață cât mai 
comodă, apelăm a astfel de falşi făcători de mi- 
nuni, care apropie credincioşii mai mult de 
diavol decât de Dumnezeu. O carte de acest fel 
este şi cartea părintelui Gabriel apărută la editu- 
ra «Credința strămoşească», o carte care ar tre- 
bui arsă, precum cărțile eretice. Nădăjduim ca 
editura «Credința strămoşească» să-şi 
recunoască vina de a se folosi, fără acordul nos- 
tru, de numele mănăstirii Petru-Vodă şi al altor 
persoane implicate, fără nici un temei - cum ar 
fi numele părintelui Nicolae Tănase, care de 
asemenea nu a avut nici o legătură cu această 





anul VI e nr. 63 


MARTORI Al VEACULUI 





carte —, şi să-şi retragă cartea de la vânzare, iar 
pe viitor să fie mai atentă în cercetarea materi- 
alelor primite“. Într-un mesaj ulterior, părintele 
Iustin mai spune, referindu-se la oprirea de la 
slujire a părintelui Nicolae: „Îmi vine greu să 
cred că Patriarhia opreşte aşa de uşor de Ia slu- 
jire un preot, fără ca măcar să facă o cât de mică 
investigaţie. Este bineştiută activitatea misio- 
nară deosebit de importantă a părintelui Nicolae 
Tănase şi cred că numai dracul se poate bucura 
şi aşteaptă oprirea de la slujire a acestui om al 
lui Dumnezeu. Sperăm ca atât Patriarhia, cât şi 
toți susținătorii Părintelui Nicolae Tănase să ia 
atitudine spre a rezolva această situaţie, deloc 
favorabilă Bisericii“. 


Carte, film și conferinţă despre un 
sfânt 

Editura Predania (Bucureşti), împreună cu 
Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocși din 
România - Cluj şi Facultatea de Teologie 
Ortodoxă din Cluj, a organizat, la 16 aprilie a.c., 
ora 19.00, la Cluj-Napoca lansarea cărții 

Prin fereastra temniţei a Stântului Nicolae 
Velimirovici şi a DVD-ului cu filmul documentar 
„Sfântul Nicolae al Serbiei“. Au vorbit PS Vasile 
Someşanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei 
Vadului, Feleacului şi Clujului, Arhim. Macarie 
Drăgoi, episcop-ales al Episcopiei Române a 
Europei de Nord, Pr. Prof. Dr. loan Chirilă, 
decanul Facultăţii de Teologie din Cluj 

şi prof. dr. Mircea Muthu, din cadrul Facultăţii de 
Litere - Cluj. Născut în 1880 în Serbia şi adormit 
la 5/18 Martie 1956 în Statele Unite, Episcopul 
Nicolae Velimirovici a fost socotit drept 

„unul dintre marii scriitori bisericeşti“ şi 

„un model de spiritualitate ortodoxă pentru toți 
credincioşii“. La 19 martie 2003 a fost proslăvit 
ca sfânt de către Sfântul Sinod al Bisericii 
Ortodoxe Sârbe. Şi-a dat doctoratul în filosofie la 
Berna, în 1908. A fost tuns în monahism la 
sfârşitul lui 1909. A fost hirotonit episcop al 
Jiciei în 1919, iar în 1920 a fost numit 
Arhiepiscop al Ohridei. A fost întemnițat în 
diverse locuri din Serbia şi la Dachau de către 
regimul nazist, între 1941-1945. După război s-a 
refugiat în Statele Unite şi a ţinut cursuri la mai 
multe seminarii ortodoxe de acolo, până la 
adormirea sa din 1956. 


Mesaj iredentist de Paști 

Cei aproximativ 1.033.700 de clienţi ai Electrica 
Transilvania Sud din județele Alba, Braşov, 
Covasna, Harghita, Mureş şi Sibiu au primit, în 
aprilie, facturile pentru plata energiei electrice 
având pe verso o felicitare scrisă în limba 
română, ilustrată cu o fotografie în care apare 
un coşuleţ cu mai multe ouă înroşite. Pe oul care 
apare în centrul imaginii este desenată stema 
Ungariei Mari. Reprezentanţii departamentului 
de marketing al SC FDFEE Electrica Transilvania 
Sud SA au declarat pentru ziarul „Gardianul“ că 
societatea are un contract cu o firma de design, 
BraStar Print SA Braşov, care s-a ocupat de feli- 
citări. „Este doar o eroare umană. Societatea cu 
care avem contract ne-a prezentat mai multe 
variante de felicitări, iar noi am ales una, fără 
nici un substrat“, a declarat reprezentatul depar- 
tamentului de marketing al Electrica. 


Băsescu jeluiește învăţământul 

La primul Congres al Studentilor de după 
revoluţie, desfăşurat la jumătatea lui aprilie, 
Traian Băsescu a atras atenţia că multe dintre 
universităţile româneşti s-au transformat în 
fabrici de scos diplome. „Educaţia este elemen- 
tul cheie al viitorului României. În cazul în care 
sistemul de învățământ din România nu va 
atinge performanţe, ţara noastră va rămâne un 
furnizor de forță de muncă necalificată şi slab 
calificată“, a adăugat şeful statului, „Educaţia nu 
a fost niciodată în progres în ultimii 18 ani. Cele 
28 de modificări ale legii educaţiei au marcat 
profund şansele elevilor în societatea 
romanească şi, acum, în cea europeană“, a afir- 
mat preşedintele. România nu are nici o univer- 
sitate în clasamentul primelor 500 de astfel de 
instituții din lume. De asemenea, România nu 
are nici o universitate nici în primele 100 din 
Europa. Ungaria are două, iar Polonia - trei. 


Politicienii ucrainieni, loviți de 
adevăr 

Preşedintele Traian Băsescu a declarat, recent, 
în cadrul unei dezbateri despre securitatea țării 
noastre, organizată de Fundaţia Konrad 
Adenauer, că susţinerea de către România a inte- 
grării Ucrainei în NATO este „în strânsă legătură 
cu politica pe care România o are faţă de 





anul VI e nr. 63 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





Republica Moldovă“. O dată cu aderarea 
Ucrainei aceasta va trebui să garanteze „un 
statut convenabil pentru Republica Moldova, 
prin garantarea integrităţii terioriale şi prin 
relaţiile de bună vecinătate“, a spus şeful statu- 
lui. Acest „statut convenabil“ este cu atat mai 
important cu cât, potrivit lui Traian Băsescu, în 
Ucraina exista voci care cer ca „Transnistria să 
revină Ucrainei, dar uită să vorbească despre 
sudul Ucrainei, care ar trebui să revină 
Moldovei“. Corect, aşa cum a fost. Şi pe urmă ar 
trebui ca România de Est (Basarabia) să revină 
la ţara-mamă. Deputaţii de la Kiev au sărit în sus 
de revoltă la auzul acestor comentarii prezi- 
denţiale şi au cerut revizuirea tratatelor de ade- 
rare a României la UE şi la NATO. „Nu pot să cred 
că preşedintele unui stat membru al UE a putut 
face o asemenea declarație! Este imposibil! 
Cred că la mijloc e o eroare de interpretare“, 

a declarat deputatul Partidului Regiunilor din 
Rada Supremă de la Kiev Taras Ciornovil, citat 
de portalul ucrainean de ştiri InterMedia 
Consulting. „Declaraţia preşedintelui României 
privind o posibilă intrare a Transnistriei în 
componența Ucrainei în schimbul transferării 
către Republica Moldova a sudului 

Basarabiei şi a Bucovinei de Nord este 

un vis subiectiv a lui Traian Băsescu“, a declarat 
şi deputata Lidia Grigorovici, din blocul 
proprezidenţial „Ucraina Noastră“. 


Liderii AZEC, despre energiile 
laicatului ortodox 

Sub egida filialei locale a A.S.C.O.R., duminică 
6 aprilie 2008, cu începere de Ia ora 18.00, 


Editorial 


Părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul 
Mănăstirii Diaconeşti - Bacău, urmat de un 
mănunchi de maici strălucitoare în virtuți, a făcut 
un centru de cultură şi trăire ortodoxă în creierul 
munților. 

Părintele Andrei Tudor, starețul Mănăstirii 
Dervent - Constanţa, fost exarh al mănăstirilor 
din Dobrogea, acum vicar administrativ al 
Arhiepiscopiei Tomisului, are ştiinţa de a desco- 
peri şi forma oameni. Cu voia lui Dumnezeu, 
cîndva şi Derventul va fi o „şcoală de episcopi“ 


a avut loc la Braşov, în Corpul T al Universităţii 
„Transilvania“, o întâlnire de dezbateri pe 
tema „Energiile lucrătoare ale laicatului 
ortodox“, moderată de Pr. Prof. Univ. 

Dr. Ovidiu Moceanu. Publiciştii ortodocşi 
Răzvan Bucuroiu şi Răzvan Codrescu, 

care sunt şi liderii recent constituitei 

Asociaţii a Ziariştilor şi Editorilor Creştini - 
A.Z.E.C., s-au aflat față în față, pentru mai bine 
de două ceasuri, cu peste o sută de creştini 
braşoveni (studenţi, dar şi credincioşi de 

toate vârstele), care şi-au dovedit interesul viu 
pentru problemele în discuţie atât ca auditori 
ai scurtelor comunicări introductive, 

cât şi ca parteneri de dialog. 

Accentul a căzut pe necesitatea unei conlucrări 
armonioase între instituţia Bisericii 

şi laicatul ortodox, şi îndeosebi între 

Biserică şi intelectualitatea creştină practican- 
tă, raportându-se comparativ situaţia actuală 
la lunga tradiţie a Ortodoxiei româneşti 

şi universale, dar şi la tradiţia şi actualitatea 
altor Biserici creştine (față de care 

Ortodoxia trebuie şi poate să se definească 
decomplexat, senin încrezătoare în 

temeiurile şi în resursele ei). Au fost abordate 
deschis şi împlinirile, şi neîmplinirile 

lumii creştine româneşti din ultimii 

20 de ani, au fost analizate cauzele 

(subiective sau obiective) ale anumitor 
disfuncţii sau inerții, dar şi 

posibilele remedii într-un viitor apropiat, 
recunoscîndu-se marea răspundere a tuturor 
factorilor implicaţi - nu atât în faţa lumii, cât în 
faţa lui Dumnezeu. 


(urmare din pag. 3) 


ca Mănăstirea Crasna. Astfel de preoți, în- 
deobşte sprijiniți de ierarhul locului, transfor- 
mă litera Sfintei Scripturi în faptă şi țin Sus 
inimile credincioşilor. Prin aceştia se arată că 
preoțimea nu e o castă a profitorilor şi că 
Dumnezeu nu ne-a uitat. 

Mai sînt mulţi alți preoți vrednici; pe unii îi 
ştim şi trebuie încă să ni-i apropiem, pe alţii e vre- 
mea să-i descoperim. Tuturor va trebui să le fim 
alături, căci sprijinindu-ne unul pe altul întărim 
Biserica. 





anul VI e nr. 63 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Vedere de pe Centura politicii 


NATO, Vasesque 
şi tonomatele 





Viorel Patrichi 


-am privatizat! Am primit drepturile de 
M autor la Canal şi mi-am cumpărat o ma- 
şină electronică de tors firul despicat în 
patru. Firul acela de „toc-şou“, care e mai „trendi“, 
mai „şoking“, iar o flanea împletită din aşa ceva 
îţi dă un „luk“ „foarte mişto“. Ce mai tura-vura, 
iese ceva „okei“! Lucrez cu materialul clientului. 
Răsucesc fire din păr de capră pentru târsână, tei 
şi hlandan pentru frânghii, fire de tort, (atenţie, 
nu e prăjitura aia de la oraş), de păşică şi chiar de 
câlți. Ador firul despicat de Analistu Neamului, 
care stă drept şi judecă tot la fel de strâmb. Că ieşi 
Marinelu mai deunăzi şi a tăvălit toate potăile din 
presa contemporană, care - n-aşa?! - informează 
şi, mai ales, formează, dau linia de gândire într-o 
societate sleită de comunism. Ei - pasămite - au 
ajuns formatorii noştri „dă opinie“. Iar Marinelu 
cel cu gura bogată i-a făcut „tonomate cu euroi“. 
Bagă mogulul fişicul şi iese portretul adversaru- 
lui politic. S-au auzit urlete din haznaua Varanu- 
lui-cu-Platoşă. Geniala mufă de laptop muşca 
aerul cu dinţii, mai ceva ca peştele scos la soare. 
„Dragi telespectatori, noi lucrăm la patron, toţi 
avem patroni, dar gândim liber. Am eu o gaură în 
cap, am eu o fantă prin care Dan Voiculescu să-mi 
bage fişicu cu euro?“, întreba năucit şi eviscerat 
Analistu Neamului, zis şi Cristoiu pe numele său 
de divă, pipăindu-şi ţeasta. N-are, domne, vă zic 
io, n-are fantă! Are bortă. În portofel. 
Până una-alta, am ajuns în rând cu lumea cea 
mare. Am ajuns la „friendşip“ cu Licuriciu cel tare. 
Mai anțărţ, George W. Bush spunea că preşedin- 





tele Traian Băsescu este “premierul român”. Ste- 
phen Hadley, consilierul de la Casa Albă, le 
spunea analiştilor americani că Bush va merge la 
„Constandt”, unde se va întâlni cu preşedintele 
român... „Vasesque“. Bine, măi Fănică, ia zi cum îl 
sfătuieşti tu pe cel mai puternic om de pe Pla- 
netă? Ce-i spui tu despre România dacă nici nu ştii 
cum îl cheamă pe preşedintele acelei țări din 
estul sălbăticit de părinţii voştri? Sau faci şi cu ca 
flăcăii de la Reuters, care au dat iar cu mămăli- 
ga-n geam şi ne-au asigurat că reuniunea NATO a 
avut loc la Budapesta? 


Cu bastârca pe moguli 


Se apropie vertiginos alegerile locale, dar 
campania electorală a început. Se luptă deja cu 
baioneta, cu satârul sau cu ghioaga, aşa cum s-a 
întâmplat la Cluj de ziua naţională a Ungariei 
mari şi tari. Că şi la Sfântu-Gheorghe, drapelul 
României de la prefectură a fost coborât în bernă, 
în semn de doliu. Cine mai are vreme de aseme- 
nea finețuri penale? În timp ce Marko Bela anun- 
ță că vrea „să reconstruiască Transilvania“, Tra- 
ian Băsescu s-a întors de la Consiliul European de 
primăvară de la Bruxelles cu apetit pentru con- 
fruntare, de contraatac, mai pe şleau, cu „poftă 
de harțag“. Şi cum nici un jurnalist nu l-a întrebat 
pe şeful statului ce-a făcut el pe-acolo în numele 
țării noastre, preşedintele pune bastârca pe 
„tonomatele cu euro din trustul lui Felix“, dar şi 
din alte societăți. Nu candidează la primăria de la 
Lehliu, nici la Ciorogârla, dar vorbeşte la oră de 
vârf în calitate de „pater familias“ fiindcă unii 
gazetari l-au acuzat că ar fi instrumentat o ordo- 
nanță pentru radierea datoriei la o bancă sau fi- 
indcă au ironizat-o pe mezina Elena pentru „Suc- 
cesurile“ ei din politică. „Tonomatele“ acuză „ata- 
cul la presă“, deşi punctele ochite fuseseră descri- 





anul VI e nr. 63 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 








se cu epitete expresive. Oare analiştii neamului 
răspund la „comanda mogulilor“, cum crede 
Traian Băsescu sau pentru ei autocontrolul per- 
fect motivat vizează şi frizează deontologia profe- 
sională? Este posibil ca asemenea conflicte să 
afecteze grav şi prestigiul presei? M-a oprit un 
vecin pe scară şi mi-a spus de la obraz: „Tonoma- 
tule, te dai modest în apartament confort doi?“ Şi 
am zis simplu: „Da!“ 

Cum să ataci un tată de familie în ce are el 
mai drag, mai ales că nu vrea să mai fie primar? 
Să fi fost mânie cu premeditare din partea preşe- 
dintelui sau o sfântă indignare paternă, justifica- 
bilă pentru orice părinte? Dar dacă fata nu vrea să 
fie călcată pe bombeuri, de ce iese la horă? Ori- 
cum vor mai regresa raporturile, Traian Băsescu 
a ameninţat că va riposta la toate atacurile, mai 
ales că „săracu preşedintele“ poate ieşi victimi- 
zat. Dar oare merită să coboare Ia nivelul oricui îl 
înjură, fie că este un jurnalist „programat de 
moguli“ sau nu? Va avea vreme să se bată cu „gu- 
ra lumii“? 


„Canibalizarea voturilor PSD“ 


În sfârşit, premierul "Tăriceanu a hotărât: 
vom avea alegeri locale pe data de 1 iunie. Unii 
primari nu s-au decis dacă mai vor sau nu să can- 








dideze, alţii au început deja să promită din nou 
marea cu sarea şi chiar au făcut liposucţie, numai 
să fie iar pe placul cetăţenilor. Partidele se bat în 
primul rând pentru oraşele mari, dar lupta cea 
mai aprigă se va da pentru Bucureşti, primărie 
care dă preşedinţi de țară. Se aruncă bani pe son- 
daje, se evaluează şansele candidaţilor virtuali. 
La PSD, Ion Iliescu şi Adrian Năstase preferau ca 
Sorin Oprescu să intre în luptă a treia oară pentru 
roşul partidului. Conform sondajelor, doctorul 
senator avea cele mai mari şanse să-l învingă pe 
Vasile Blaga (PD-L) în al doilea tur de scrutin. EI 
punea însă o condiţie greu de îndeplinit într-un 
partid cu multe vanităţi: să fie susţinut cu toată 
devoţiunea de conducerea PSD. 

A venit primăvara electorală şi partidele po- 
litice seamănă tot mai mult cu nişte flori în pe- 
rioada de polenizare. Au îmbrăcat straie noi, şi-au 
strâns corsetele doctrinare cu strategi vechi din 
spaţii exotice şi strălucesc în soare mai promiță- 
tor ca oricând. Unele au culori vii, dar ascund 
porniri canibale, altele preferă nuanțele mate din 
lipsă de fonduri, însă bat la conturile proştilor, 
unele au spini şi parfum suav de ideologii fuma- 
te, altele duhnesc de departe fiindcă şi muştele 
participă la polenizare. Ca să atragă mai mulți 
bondari, PNL şi PNŢCD au anunţat că vor face 
alianță, însă cei din teritoriu nu acceptă. Tot la 





anul VI e nr. 63 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





prisaca din Bucureşti, PSD şi PNL au anunțat o 
coabitare non-beligerantă, ca să nu sperie bân- 
zarii şi bărzăunii, dar şi conservatorii bat la poar- 
ta lui Ion Iliescu. PD-L preferă să-şi scuture peta- 
lele singur, la fel ca PRM, iar UDMR simte cum 
bate bruma prin grădinile secuilor. Mai ales că 
Partidul Civic Maghiar a fost înregistrat, deşi Con- 
stiuţia interzice partidele pe criterii etnice. Cea 
mai mare zumzăială este în jurul Primăriei Bucu- 
reştiului, de unde se poate ridica un alt preşedin- 
te al României sau măcar un prim-ministru. Chiar 
dacă Sorin Oprescu avea toate şansele pentru al 
doilea tur de scrutin, partidul a optat pentru un 
miel de sacrificiu, Cristian Diaconescu. În replică, 
senatorul Oprescu a anunțat că va candida inde- 
pendent, chiar cu prețul demisiei din PSD. Mircea 
Geoană l-a avertizat „să se gândească de două 
ori“ pentru că o asemenea decizie ar duce la „ca- 
nibalizarea voturilor PSD“. Oare ce-a vrut să zică? 


Cu mătăuzul la urne 


Concurență tot mai grea pe arena politică. 
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ho- 
tărât că preoții pot candida ca independenți pen- 
tru funcţiile de consilieri locali sau judeţeni, cu în- 
voire de la ierarhul locului. Nu este o noutate ab- 
solută, fiindcă păstorii de la alte culte fac deja po- 
litică la nivel mare. Cel mai bun exemplu este 
episcopul Laszlo Tokes, pe care lau “votat” până 
şi românii de la Vinderei de Vaslui, numai ca să-i 
reprezinte la Strasbourg. Preoţii ortodocşi nu au 
voie să intre în partide politice, dar pot susţine un 
mirean cu dragoste de aproapele său. Nu mai con- 
tează că ierarhii au votat în 2004 o decizie propusă 
de mitropolitul Bartolomeu Anania, care inter- 
zicea categoric intrarea preoţilor în politică. S-a 
iscat mare tulburare pe culoarele Parlamentului. 
Unii politicieni au convingerea că doar ei trebuie 
să rămână aleşii poporului, că nu e nevoie de ter- 
meni de comparaţie. Retrăind, pesemne, unele 
nostalgii de pe vremea când părintele Tatu dădea 
cu mătăuzul prin FSN, cei de la PSD anunţă că 
deschid cu larghețe listele partidului pentru 
preoți. Care vor fi efectele? Unii mai prăpăstioşi 
consideră că Biserica Ortodoxă va traversa noi 
drame, ca de fiecare dată când a păşit în arenă, 
aşa cum s-a întâmplat după anihilarea Mişcării 
Legionare sau după instaurarea regimului stali- 


nist. Cristian Pârvulescu apreciază că Biserica Or- 
todoxă nu are preocupări spirituale, ci doar inte- 
rese materiale. În replică, Dan Pavel consideră că, 
prin participarea lor la alegeri, preoții ortodocşi 
„participă la construcţia democratică de jos în 
sus“. Prin urmare, primarul va începe şedinţa de 
Consiliu cu o rugăciune şi va avea mereu reperul 
moral lângă el. Oare se va mai fura atunci la pri- 
mărie? Va fugi primarul de şpagă mai dihai ca 
dracu de tămâie? Dar dacă unii preoți vor fi duşi 
în ispită de ochiul-dracului, ce efecte va avea nă- 
ravul asupra Bisericii? 


„Golăneală cu premeditare“ 


Chiar dacă au trecut peste o sută de ani, tot 
nu putem ieşi din trapa ca un blestem tragi-co- 
mic, în care ne-a surprins Caragiale. „Iubesc tră- 
darea, dar urăsc pe trădători!“, spunea Farfuridi, 
care se temea şi de aliații politici, şi de partenerii 
din propriul partid. La fel s-au speriat şi cei de la 
PSD că liberalii vor răstălmăci legea, în aşa fel, în- 
cât preşedinţii consiliilor judeţene să nu fie aleşi 
prin vot uninominal. Tulburarea era aşa de mare, 
încât Mircea Geoană a amenințat din nou - a 
38-a oară! - cu moţiunea de cenzură, dacă PNL nu 
va respecta legea. El a invocat milioanele de ro- 
mâni care abia aşteaptă varianta de vot uninomi- 








10 


anul VI e nr. 63 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





nal, de tip PSD, „un succes personal“, chiar dacă 
la referendum s-a votat varianta propusă de Tra- 
ian Băsescu. Camelia Spătaru şi Bogdan Olteanu 
se dădeau de ceasul morţii să-i convingă pe social- 
democrați de bunele intenţii ale liberalilor. Pre- 
mierul Tăriceanu dăduse deja cele zece porunci- 
hotărâri pentru organizarea alegerilor locale pe 
1 şi 15 iunie, stabilise şi fondurile necesare: 66 de 
milioane de lei noi, adică dublu faţă de 2004. Inu- 
til, PSD avea aceeaşi nelinişte: dacă PNL trişează 
la alegerea consiliilor judeţene, mai ales că libera- 
lii nu fuseseră de acord cu votul uninominal pen- 
tru acest nivel? Mai expresiv de la natură, Miron 
Mitrea crede că procedura liberalilor este curat 
„golăneală cu premeditare“ şi i-a amenințat „să 
nu se joace cu PSD“! Tot un fel de premeditare 
este şi hotărârea Curţii Constituţionale, prin care 
se instituie un fel de imunitate penală pentru mi- 
niştrii-parlamentari, urmăriţi de procurorii DNA. 
Monica Macovei i-a acuzat pe judecătorii Curţii 
că-i apără pe suspecți şi, de aceea, Ioan Vida şi ai 
lui ar trebui să răspundă penal. Şi totuşi, cui folo- 
seşte blocarea în Parlament a dosarelor pentru 
foştii şi actualii demnitari într-un an electoral ce 
se anunță aşa de furtunos? Știind că s-au opus cu 
atâta vehemență investigaţiei legale, care nu în- 
seamnă automat şi condamnare, cum ar mai 
putea ei să vină în fața electoratului pentru a fi 
aleşi prin vot uninominal? 


Laţul și spânzurătoarea 


Oare cum o fi mai bine pentru Partidu lu 
Mucles, zis PSD? Să se cunune oficial cu liberalii 
sau s-o încaseze de la bocii Marinelului? PSD a 
propus PNL pact de neagresiune Ia locale şi susți- 
nere reciprocă în turul doi. Propunerea prevedea 
posibilitatea reactualizării pactului de neagre- 
siune şi în campania electorală pentru alegerile 
parlamentare, în funcţie de rezultatele din ale- 
gerile locale şi de „eventualitatea estimării unui 
guvern PSD-PNL“, ulterior alegerilor parlamen- 
tare. Majoritatea liderilor social-democrați pre- 
zenţi la şedinţa Biroului Permanent Naţional au 
primit cu reticență propunerea pe care Mircea 
Geoană, Adrian Năstase şi Ion Iliescu au făcut-o 
liberalilor. 

În timp ce se făceau eforturi pentru pregăti- 
rea reuniunii NATO, unii şoferi din Bucureşti se 


împuşcau pentru un loc de parcare. Şi încă nu se 
oprise circulaţia prin zonele securizate! Toate 
acestea se petreceau pe fundalul bătăliei pentru 
Primăria Capitalei. Răfuiala capătă accente melo- 
dramatice. Anunţând că vine pe cai mari, Ludovic 
Orban, candidatul PNL, promite să facă metrou 
până la Otopeni, chiar dacă Drumul Taberei, un 
cartier cât un judeţ, nu beneficiază încă de un ase- 
menea proiect. Adriean Videanu îl acuză că vrea 
să aducă „mocănița“ pe malul Herăstrăului şi-l 
trimite să cânte la chitară. Codrin Ştefănescu şi 
Cozmin Guşă, candidaţi cu acte în regulă, au ce- 
rut verificarea averii lui Marian Vanghelie. Insti- 
tutul pentru Politici Publice dă în judecată Primă- 
ria Sectorului 5 pentru că a încălcat legea liberu- 
lui acces la informaţiile de interes public. Adică 
sursa banilor pentru campanie. 


„Fără PSD, se ducea ţara de 
râpă!“ 


Am scăpat şi de iarnă, preţurile cresc mereu, 
în schimb, au ieşit urzicile. Sub scutul reuniunii 
NATO de la Bucureşti, partidele şi-au continuat lu- 
crările de primăvară electorală prin patrie. Fie- 
care cu plugurile din dotare. Mircea Geoană s-ar 
muta din vila de protocol, dar n-are unde. Tataie 
nu vrea să plătească impozit pe imensa grădină a 
vilei din Primăverii. A, vreți să spuneți că fiecare 
amărât de la bloc plăteşte impozit pe suprafața de 
teren pe care este aşezat apartamentul lui şi că, 
astfel, într-un bloc de 11 etaje, același perimetru 
este plătit practic de 11 ori? Şi ce dacă? Premierul 
Tăriceanu ne asigură că Theodor Stolojan şi Vale- 
riu Stoica ar fi „papagalii lui Traian Băsescu“. 
Aflaţi la guvernare, liberalii au promis că vor 
mări din nou pensiile, însă cu două luni mai de- 
vreme. Pluteşte în aer aceeaşi întrebare ca anul 
trecut: de unde bani? Miniştrii Paul Păcuraru şi 
Varujan Vosganian aveau răspunsul pregătit: fon- 
durile vor veni din excedentul bugetar. Şi dacă nu 
vor exista excedente, oferim blana ursului din pă- 
dure. Paul Păcuraru ne informează că în 2009 vor 
fi necesare alte două miliarde de euro de la buge- 
tul de stat, fiindcă bugetul de asigurări se cârpeş- 
te greu. Vedem noi de unde vor tăia. Proaspăt 
doctor Honoris Causa de „Danubius“, după ce a 
refuzat să plătească impozit pe grădina vilei, Ion 
Iliescu a găsit explicaţia justă a situaţiei prin care 





anul VI e nr. 63 


IN 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 









trecem: dacă nu era PSD, „se ducea dracului țara 
de râpă“ din cauza ciondănelii dintre palate. În 
replică, Vasile Blaga spunea că nu se pierdea pa- 
tria fără PSD, dar „PNL se ducea sigur dracului“ 
fără susţinerea lui Ion Iliescu. Gheorghe Flutur 
vede cum s-a înroşit şeful liberalilor după respira- 
ţia gură-la-gură, pe care i-a făcut-o ideologul de 
onoare al social-democraţilor. Până la urmă, oare 
cum aflăm cine pe cine salvează în România? 
Probabil că putem folosi şi arsenalul NATO, dar 
tot nu-i convingem pe aleşi să ne spună adevărul. 


Theo, ridicat de pe arici! 


În sfârşit, s-ar părea că de-acum vom avea 
ceva linişte pe la Justiţie. Conform anecdotei de la 
Radio Erevan, Teodor Meleşcanu s-a ridicat de pe 
ariciul din acest minister şi lasă locul liber pentru 
Cătălin Predoiu. Un lector universitar la Faculta- 
tea de Drept din Bucureşti, tânăr avocat proaspăt 
numit şi rapid acceptat cu largheţe de către preşe- 
dintele Traian Băsescu. EL a depus jurământul sub 
privirile ocrotitoare ale premierului Tăriceanu, 
fără prezența unor fruntaşi liberali importanţi. O 
ceremonie-fulger, fără pişcoturi şi fără şampanie, 
dar parcă de trei ani n-a mai fost o asemenea ar- 


monie la Palatul Cotroceni. Traian Băsescu i-a 
luat apărarea tânărului Cătălin Predoiu contra 
celor care-i reproşează avocatului că şi-a făcut 
ucenicia politică pe la PNI-Aripa Tânără, pe lângă 
actualul premier şi că a pledat în procese comer- 
ciale pentru societăţile lui Dinu Patriciu. Aceeaşi 
casă de avocatură s-a ocupat şi de lichidarea Băn- 
cii Internaţionale a Religiilor. Conform deciziei 
din 2006 a Înaltei Curți de Justiţie, procurorii 
DNA au început urmărirea penală împotriva în- 
tregului lot de apropiați ai lui Cătălin Predoiu, iar 
procesul a ajuns deja la CEDO. Nu cunoştea preşe- 
dintele asemenea detalii? Și totuşi, Traian Băses- 
cu era numai lapte şi miere când noul ministru a 
depus jurământul. Care să fie cauza acestei stări 
de beatitudine politică? Noul ministru şi-a vândut 
acțiunile imediat şi a renunţat la calitatea de 
membru în Consiliul de Administraţie al CEC, 
pentru a evita orice incompatibilitate. Care va fi 
relaţia noului ministru cu procurorii de la DNA? 
Cum se vor simţi Daniel Morar şi Doru Ţuluş? Dar 
procurorul general Laura Codruța Kovesi? 

În ţara noastră, coexistă două lumi paralele: 
una, cu oameni care muncesc doar pentru plata 
facturilor şi pentru care produsele de bază devin 
tot mai scumpe, unde până şi prețul la motorină 





_” 





"nel 








12 


anul VI e nr. 63 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





se umflă mereu, chiar dacă este atât de necesară 
pentru agricultură; cealaltă, în care politicienii 
noştri fac tot felul de combinaţii şi jocuri de glez- 
nă pentru propriile aranjamente. Aşa se explică şi 
noua decizie a Curţii Constituţionale: foştii sau 
actualii demnitari nu pot fi cercetaţi penal fără 
acordul Parlamentului. Iată rostul adânc al acelei 
conjuncţii „şi“ din textul Constituţiei! După ce I- 
au sărbătorit pe Şerban Mihăilescu - alias Miki 
pasă, Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Mircea Geoa- 
nă au stat la taină cu premierul Călin Popescu Tă- 
riceanu într-o vilă de pe malul Lacului Herăstrău. 
Ce s-a întâmplat acolo? Să fie adevărat că Mircea 
Geoană le-a pus piciorul în pragul de sus libe- 
ralilor, aşa cum se presupune? Mai precis, ori la 
bal - ori la spital: vrea PNL sprijinul PSD pe mai 
departe, atunci să accepte alianţa la guvernare 
după alegerile locale, altfel iar vine moţiunea de 
cenzură! Știind cât îi ţine curajul pe cei de la PSD, 
primul ministru la amânat din nou pe Mircea 
Geoană. Chiar dacă Adrian Năstase a simulat am- 
nezia, Ion Iliescu a confirmat că întâlnirea cu pre- 
mierul Tăriceanu a avut loc, fără să dea detalii. 
Cei doi hidrologi nu au discutat despre şuvoaiele 
care bântuie prin ţară şi nici despre încălzirea 
globală, crede Emil Boc. EL le cere însă celor de la 
PSD şi de la PNL să recunoască public „legătura 
lor contra naturii“. Mai ales că există liberali care 
agreează relaţia cu Ion Iliescu şi ai lui. Crin 
Antonescu e de părere că PNL nu e incompatibil 
cu PSD. Mai mult, el consideră că ar fi posibilă o 
alianță cu Mircea Geoană după alegerile locale 
fiindcă, oricum, şefii de la PSD nu ar fi duşmanii 
naturali ai liberalilor, ci Traian Băsescu şi PD-L. 
Oare aşa să fie? Ce-ar zice Gheorghe Brătianu? 
România a devenit ţara excepțiilor de la regu- 
lă. S-a ajuns aici fiindcă parlamentarii au votat de- 
a lungul anilor legi speciale pentru categorii 
sociale excepționale: legi pentru salarii şi pensii 
pritocite atent pentru politicieni, pentru secu- 
rişti, dar şi pentru oameni care pot exercita pre- 
siuni asupra Guvernului. Ani la rând, s-au tocat 
mii de miliarde de la buget sub pretextul că tre- 
buie ajutați minerii, banii s-au topit, iar Valea Jiu- 
lui a rămas în aceeaşi mizerie. S-au întors minerii 
spre satele pierdute în sărăcie şi au rămas ceferiş- 
tii. Au sindicat puternic şi amenință Guvernul, 
provocând al doilea haos la nivel național de la 
începutul anului. Printr-o subtilă politică de 


creştere a preţurilor, Miron Mitrea şi alți miniştri 
care s-au perindat pe la Transporturi au favorizat 
companiile de microbuze şi au redus numărul 
trenurilor. Procurorii nu mai verifică la cine au 
ajuns banii pentru modernizarea Căilor Ferate, 
fiindcă ar fi depistat nume grele. În timp ce unii 
lideri sindicali parazitează compania de stat cu 
societăți-fantomă, în buna tradiţie lăsată de fostul 
boss al CFR Mihai Nicolaiciuc, mulţi ceferişti au 
încă salarii de 450 de lei. Și atunci, aceiaşi lideri îi 
instrumentează ca berbeci contra Guvernului, 
uneori chiar în scopuri politice. Ludovic Orban 
susținea că greva lor ar fi „imorală şi ilegală“, re- 
fuzând creşterea salariilor cu 18%. La mijloc, însă, 
rămân călătorii, de multe ori abandonaţi departe 
de destinaţie din cauza grevei. Cursele personale 
şi accelerate au fost transformate în trenuri rapi- 
de pentru mărirea preţurilor, dar confortul este 
de tip african. Altădată, ceferiştii erau respectaţi 
pentru solidaritatea şi pentru seriozitatea lor. 
Cum se explică această schimbare? Ce s-a întâm- 
plat cu „a doua armată a României“? 


„Bieţii profesori“ 


„Nu sunteți un om de stânga!“, la atacat 
Olandezu Zburător pe Tataie direct la ideologie. 
Şi a trimis o scrisoare halucinantă către MISA lui 
Guru Bivolaru: „Distinşi concetățeni spirituali ai 
Bucureştiului, Organizaţia PSD Bucureşti, unic 
partid social democrat de stânga din România, fi- 
delă principiilor de comunicare şi apropiere față 
de concetăţenii Capitalei, a urmărit cu satisfacţie 
evoluția, predispoziția şi locul Misa în viața spiri- 
tuală şi formativă a Eului uman. Organizaţia PSD 
Bucureşti a fost mandatată să vă transmită anex- 
at două Chestionare, cu rugămintea ca Înţelepții 
Domniilor Voastre să le analizeze şi să dispună 
completarea lor spre a vă cunoaşte poziţiile şi in- 
teresele. Printre cei care Vă urmează, avem şi în 
rândurile Organizaţiei PSD Bucureşti, iar aceştia 
s-au dovedit a fi printre cei mai oneşti şi curați su- 
fleteşte. Ca urmare, ne exprimăm convingerea că 
vom găsi în Domniile Voastre expresiile înțelepci- 
unii şi spiritului uman, aducătoare de speranță şi 
voie bună. Vă asigurăm de întreaga noastră con- 
siderațiune şi aşteptăm cu nerăbdare să statuăm 
un contact direct şi coerent cu factorii de decizie 
ai Înţelepciunii Domniilor Voastre. Cu devotaţiu- 





anul VI e nr. 63 


13 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ne şi respect mutual, Vă salutăm. PS.D. Bucureşti 
Preşedinte, Marian Vanghelie“. 

Să fie „politicăl ficşăn“? La fel de reală este şi 
guliaiul de tipul „Clanul Soprano“, oferit de Miki 
Şpagă de ziua sa dă naştere. Că doar a intrat în 
staffu dă campanie al Prostănacului. Și-au venit la 
Capşa Nicolae Dănilă, fostul director al BCR, 
George Copos, Florin Georgescu, Emil Calotă, 
Alic Ciocârlie, Ovidiu Muşetescu, Mircea Ursache, 
Dan Andronic, Mircea Geoană, Adrian Năstase, 
Viorel Hrebenciuc, Bogdan Chirieac şi mulți alții, 
dă stânga sau dă dreapta. 


„Pământul este un bun 
strategic al Uniunii Europene“ 


„Ambiţia mea ca prim-ministru este ca Ro- 
mânia să redevină o forță în domeniul agricul- 
turii. Avem toate posibilitățile, investind cu inteli- 
gență, ca România să redevină, după ani şi ani, a 
doua forță agricolă în Europa, după Franţa, care 
este o ţară mult mai mare ca potenţial agricol, Ro- 
mânia nu are nimic de invidiat la alte ţări“. Aşa 
ceva nu a spus Ionel I.C. Brătianu. A zis-o Tăricelu 
în comuna băcăuană Blăgeşti, unde a lansat „Ghi- 
dul solicitantului“. N-a crăpat tovalu! 

„Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă 
„spun țăranii noştri şi multă dreptate au. Fiindcă 
noi chiar trăim timpuri paradoxale. România este 
o țară binecuvântată cu pământ bun şi ape felu- 
rite, dar are cei mai săraci fermieri din Uniunea 
Europeană. Că țărani nu prea mai are. S-au sleit 
bătrânii noştri privind spre clopotniță. Agricul- 
tura merge numai pe minus. În 2007, pierderile 
unui țăran român au fost de două ori mai mari, 
decât pierderile unui ţăran bulgar. În loc să pri- 
mească bani, România plăteşte. Anul trecut, tre- 
buia să luăm două miliarde de euro de la Uniunea 
Europeană şi am accesat doar 440 de milioane. 
Cum bine spunea Mugur Isărescu, guvernatorul 
Băncii Naţionale, banii de la Uniunea Europeană 
nu vor fi paraşutaţi niciodată de la Bruxelles pe 
ogoarele patriei, ei trebuie accesaţi inteligent, 
evitând asocierea birocraţiei autohtone cu biro- 
crația comunitară, care ar putea deveni fatală 
pentru noi. Într-un studiu recent, europarlamen- 
tarul Daniel Dăianu susţine că „pământul este un 
bun strategic al Uniunii Europene“. Şi noi cu ce 
mai rămânem? 


Cu toate că nici în acest an nu s-a pregătit sis- 
temul de irigații, premierul Tăriceanu promite că 
România va avea o agricultură dinamică, încât va 
ajunge a doua după Franța. Cum să atingem to- 
tuşi o asemenea performanță, când subvenția 
pentru motorină este de patru ori mai mică decât 
în celelalte țări membre? În acest timp, comer- 
cianții importă peste 80% din produsele alimen- 
tare de bază, pe care le cumpărăm apoi din maga- 
zine la cele mai mari preţuri din UE, chiar dacă au 
şi înlocuitori. Este responsabilă clasa politică de 
acest dezastru? Câtă vreme putem rămâne impa- 
sibili? Sau poate este de preferat să importăm ali- 
mentele din țările partenere, iar noi să nu mai 
producem. 


Tratatul cu Ucraina — un act 
de trădare 


România a trecut cu brio proba de gazdă la 
summit-ul NATO. Nu toate magnoliile au fost fu- 
rate, iar mascații i-au condus pe „anarhişti“ la po- 
liţie, „într-un cadru optim“ pentru un dialog adec- 
vat cu „tehnica din dotare“. În plus, vocea Româ- 
niei s-a auzit distinct într-o atmosferă extrem de 
tensionată. În timp ce Vladimir Putin se pregătea 
să decoleze spre țara noastră, americanii testau 
cu succes scutul antirachetă. Vizibil iritat de „pro- 
iectele râmelor de la Bucureşti“, conform ziarului 
„Izvestia“, țarul a avut ultimul cuvânt. Nu a accep- 
tat coridorul pentru transportul armamentului 
NATO spre Afganistan, a propus şi a obţinut par- 
ticiparea la controlul colectiv al sistemului antira- 
chetă. El vrea o lume multipolară şi a avertizat că 
nimic eficient nu se poate realiza la nivel mondial 
fără Rusia. Rămâne convins că aderarea Ucrainei 
ar fi o mare eroare strategică, această țară s-ar ru- 
pe în două, iar Alianța Nord Atlantică „şi-ar tăia 
craca de sub picioare cu securea propiei secu- 
rități“. De ce se tulbură atât de mult când vine 
vorba de aderarea Ucrainei? Şi de ce Kievul nu 
doreşte să rămână alături de Moscova, dacă Rusia 
s-a democratizat atât de mult? Ucraina a tulburat 
grav şi apele politicii de pe Dâmboviţa. În ajunul 
evenimentului, Traian Băsescu i-a acuzat pe Emil 
Constantinescu, pe Adrian Severin şi pe Petre Ro- 
man că „au trădat interesul naţional“ atunci când 
au semnat tratatul cu Ucraina. Cei vizaţi au reac- 
ționat imediat împotriva adversarului unic: Fără 





14 


anul VI e nr. 63 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





tratatul respectiv, nu intram în NATO! Traian Bă- 
sescu era ministrul Transporturilor, de ce nu şi-a 
dat demisia atunci? De ce nu a denunțat Tratatul 
când s-au împlinit zece ani de la ratificare? Să fie 
o admonestare indirectă la adresa lui Viktor 
Iuşcenko pentru Insula Şerpilor? Dincolo de 
toate întrebările, rămâne o enigmă reacţia preşe- 
dintelui: de ce doar cu acest prilej şi-a amintit de 
Ucraina? Avea nevoie de un nou conflict intern? 
De ce a tras în toate direcţiile cu şrapnele şi bran- 
duri? Abia acum a înţeles preşedintele că detrac- 
torii lui „au aruncat interesul naţional după uşă“? 

Trecând prin Kiev, preşedintele George W. 
Bush declarase că va susține eforturile Ucrainei 
de a participa la planul de acţiune pentru adera- 
rea la NATO şi că Rusia nu are drept de veto. Aici 
era miza cea mare a summit-ului de la Bucureşti. 
Germania, Italia, Spania şi Franța au preferat o 
bună cooperare cu Federaţia Rusă. Oare Ucraina 
trebuie să rămână pe tuşă sau este foarte impor- 
tant pentru Statele Unite ca această țară mare şi 
încă turbulentă să intre în Alianța Nord-Atlantică? 


Nihil sine Rossia! 


Convorbirile dintre şefii statelor din Alianța 
Nord-Atlantică s-au desfăşurat sub semnul divi- 
zării. George W. Bush şi-a anunțat agenda de trei 
ori, chiar foarte apăsat: la Kiev, prin discursul din 
clădirea CEC de la Bucureşti şi la conferința de 
presă de la Neptun, după dialogul cu Traian Bă- 
sescu. Căpitanul de cursă lungă şi-a dus musafirul 
la malul Mării Negre pentru a înţelege mai bine 
noțiunea de securitate extinsă pe „lacul rusesc“. 
Cel mai apropiat aliat al preşedintelui Bush a fost 
chiar gazda: Traian Băsescu. Rămânem însă tot 
fără vize, iar tragedia lui Teo Peter, amintită de 
şeful statului, nu a provocat o reacţie concretă din 
partea marelui aliat. Nimic despre Transnistria, 
despre armata rusă de la Tiraspol-Tighina, singu- 
ra armată de ocupaţie din Europa, chiar la fron- 
tiera cu NATO. Era aşteptat la Bucureşti Vladimir 
Putin, însoţit de alesul Medvedev, pe care nu l-a 
mai luat. Vladimir Voronin a plecat spre Româ- 
nia, după ce s-a sfătuit cu ambasadorul Rusiei la 
Chişinău. Bush nu a scos nici o vorbă despre Ko- 
sovo. „Nu trebuie să pierdem Afganistanul“, a 
spus liderul de la Casa Albă, dar guvernele ţărilor 
membre nu fac mai nimic pentru reconstrucția 


acestei țări, unde nu există un program economic 
concret, iar producția de opium a crescut de şapte 
ori sub umbrela trupelor NATO. Trebuie bani, 
mulți bani! Germania şi Canada exercită presiuni 
pentru stabilirea unui calendar pentru retrage- 
rea militarilor din Afganistan. Preşedintele Bush 
a recomandat primirea în NATO a Croaţiei, a Ma- 
cedoniei şi a Albaniei. Grecia s-a opus şi Macedo- 
nia a rămas la poartă. În plus, George W. Bush a 
solicitat aderarea Ucrainei şi a Georgiei la planul 
de acțiuni privind pregătirea intrării lor în NATO. 
El i-a reamintit lui Vladimir Putin că Alianţa Nord 
Atlantică vrea să ne apere de rachetele Iranului, 
nu este îndreptată contra Rusiei, ţară care nu are 
însă drept de veto. Şi aici, Germania s-a opus, la 
fel ca Italia, Franța şi Spania. Ce s-a ales de pro- 
punerile preşedintelui american? 

Traian Băsescu a fost foarte elegant şi totuşi 
direct când a spus că „Rusia nu iese din logica Răz- 
boiului rece în abordările faţă de NATO“. În reali- 
tate, este vorba de aceeaşi mentalitate imperială. 
„Cine îşi poate imagina vreodată că NATO ar 
putea ataca Federaţia Rusă?“, a spus Traian 
Băsescu. 

Vizibil marcat de un guturai feroce, a venit 
Vova la Bucureşti. 

„Am auzit şi azi teoria că țările NATO sunt 
democraţii care nu pun în pericol Rusia. Este o 
teză ciudată. Înseamnă că nici o altă țară în afara 
celor NATO nu este democratică? Doar mai există 
şi alte țări în lume considerate democraţii, care 
nu sunt membre NATO. Dacă Ucraina ar fi fost 
primită în NATO ieri, ar fi devenit mai democrati- 
Că sau este deja democratică? Este un delir. Adera- 
rea la NATO, din păcate, nu duce la o democrati- 
zare a țării. NATO nu este un democratizator“, a 
susținut preşedintele rus. Mi s-a părut crispat, 
chiar dacă era de departe cel mai stăpân pe si- 
tuaţie. 

Să-l mai urmărim fiindcă merită: „NATO este 
o organizație uriaşă, iar noi vrem să colaborăm 
strâns cu Alianţa Nord-Atlantică. Se spune mereu 
că extinderea NATO nu este împotriva Rusiei. 
Marele Bismark afirma că nu contează intențiile, 
ci potenţialul. [...] Acum nu mai există URSS, nu 
mai există nici pactul de la Varşovia. Se con- 
struieşte infrastructura militară NATO în Polonia, 
România, Cehia, Bulgaria. Este o amenințare di- 
rectă la securitatea Rusiei“. 





anul VI e nr. 63 


15 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Circul electoral și 
animalele sale (politice) 


Caracteristica alegerilor din acest an va fi, tără îndoială, gruparea 
forțelor politice, nu în funcție de doctrine, idei politice sau programe 
de guvernare, nu pro sau contra unui partid sau alianţă politică (a se 
vedea votul negativ faţă de PSD în 1996 şi 2004 şi faţă de CDR în 
2000), ci în raport cu un singur om: Traian Băsescu. 


Mihail Albişteanu 


ceastă tendință s-a conturat în mod clar 
 încă de la referendumul pentru sus- 
pendarea preşedintelui care a avut loc în 
2007. Jucător ca întotdeauna, el a împărțit scena 
politică în susținători şi adversari ai săi şi a dat 
deja semnale cu tentă electorală, răspunzând 
atacurilor oponenților săi, care, în majoritatea lor, 
au înțeles să-şi desfăşoare campania pentru locale 
prin atacuri la adresa şefului statului. Atât PSD, 
din opoziţie, cât şi PNL, care vrea să arunce o 
parte din vina guvernării în capul PD-L şi al men- 
torului acestui partid, încearcă să rupă procente 
din ceea ce sondajele arată a fi intenţia de vot 
către „partidul prezidenţial“. În trena dulăilor, că- 
țeii politici PRM, PC, PIN, PNŢCD bifează aceleaşi 
opțiuni, secondaţi de un „războinic al luminii“ ce 
pare destul de confuz în deziderate. Practic, cu ex- 
cepţia PNGcd, Traian Băsescu şi PD-L s-au luat la 
trântă cu întreaga clasă politică, jucând, deşi nu 
din poziţia de partid de guvernământ, rolul PSD 
(susținut de preşedintele Ion Iliescu şi de guver- 
nul Adrian Năstase) din 2004. 
Aşa cum arată sondajele, partea relativ bună 
a acestor alegeri va fi confirmarea tendinței de la 
europarlamentarele din 2007, şi anume clarifica- 
rea scenei politice, prin reducerea numărului par- 
tidelor parlamentare, dar şi a celor neparla- 
mentare care contează în algoritmul politic. Este 
drept că aceasta se aplică mai ales pentru alegerile 
generale. Acum, la locale, chiar formațiunile care 
au puţine şanse de a intra în Parlament pot obține 
primării şi posturi de consilieri - mai puţin şefii 
de consilii judeţene - şi asta are importanță, chiar 





dacă experienţa ne spune că, în lipsa unor rezul- 
tate bune la parlamentare, aceşti aleşi locali gă- 
sesc o modalitate de a fenta legea şi de a trece în 
altă barcă politică. Dar un rezultat rezonabil la 
locale te poate ajuta pentru a trece pragul de cinci 
procente la generale. Şi mulţi tremură pentru 
pragul ăsta, fie ei neparlamentari (PIN, PNŢCD, 
PNGed) sau parlamentari (PC, PRM şi chiar UDMR 
- ameninţat de concurența sa maghiară). AP s-a 
hotărât să-şi recunoască impotența politică şi s-a 
lăsat absorbită în PNL (cel puţin, din PLD - care a 
mers însă neaşteptat de bine la europarlamentare 
- a rămas „L“-ul). 

Campania electorală este, ca de obicei, mur- 
dară: Vanghelie vrea să-i taie labele „buldogului“ 
Blaga, Crin Antonescu spune că nu este nevoie de 
un câine în plus în Capitală (acelaşi Blaga), „chiar 
dacă are stăpân“, iar Videanu confirmă eticheta 
pusă de Iliescu lui Geoană, acuzându-l pe acesta 
că „amestecă bordurile cu pensiile“, în timp ce 
Cosmin Guşă are de obiectat în ceea ce priveşte 
bunul simț al ministrului transporturilor. Bătălia 
este dură, cu toții înțeleg că localele, cu vot unino- 
minal, atârnă greu în balanță - şi în cea politică, 
a alegerilor, dar şi în cea financiară. Asta, deoa- 
rece se pare că şefii de consilii județene, uninomi- 
nal aleşi, vor avea un cuvânt important de spus în 
ceea ce priveşte gestionarea fondurilor în județe. 
Partidele aruncă nume grele în această luptă: 
Radu Berceanu, Gheorghe Flutur, Cristian Bou- 
reanu, Sorin Frunzăverde (PD-L), Nini Săpunaru 
(PNL), Ilie Sîrbu, Anghel Iordănescu (PSD) se 
pregătesc să părăsească Parlamentul pentru a 
candida pentru şefia unor Consilii Judeţene, pen- 
tru a le urma sau a fi colegi cu Liviu Dragnea, 





16 


anul VI e nr. 63 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





Marian Oprişan, Nicuşor Constantinescu, Nicolae 
Mischie, Dan Ilie-Morega, Ilie Manţog. Miza 
politică este una uriaşă: cine dobîndeşte con- 
trolul județelor, adică distribuţia banilor guver- 
namentali şi europeni, cine gestionează proiec- 
tele de dezvoltare, poate decide cine cîştigă 
alegerile parlamentare şi puterea la nivel central. 
Votul fiind uninominal, rămâne de văzut ce se va 
întâmpla dacă greii partidelor vor renunța ulteri- 
or la funcţiile din administraţia locală şi se vor 
arunca în bătălia pentru generale. Sau poate s-au 
săturat să facă figurație în Parlament şi au hotărât 
să ia frâiele banilor publici (inclusiv ai celor 
europeni - în calitate de ordonatori de credite), 
Jâsând locul de la Bucureşti unor politicieni mai 
tineri. 

Cum nu poți propune peste tot parlamen- 
tari, partidele caută şi alți candidaţi celebri, în 
buna tradiție deschisă altădată de PRM cu inter- 
preţii de muzică populară. De altfel, trebuie să 
remarc faptul că Vadim a avut iarăşi dreptate 
(probabil, fiind în cunoştinţă de cauză): votul uni- 
nominal, cel puțin în primă instanță, riscă să ne 
procopsească cu toţi maneliştii: unii dintre ei, 
precum Adrian Copilu Minune candidează pen- 
tru PSD în judeţul Ilfov. Nesimţirea şi bătaia de 
joc au atins culmi inimaginabile în cazul unor li- 
deri politici, care ar face şi ar promite orice ca să 
obţină victoria electorală. Partidele bine cotate 
de sondaje acceptă compromis după compromis. 
La Iaşi de pildă, un vajnic PSD-ist nouzecist, cu o 
importantă funcţie în Consiliul Judeţean, a trecut 
cu ciracii la PD-L, care i-a acceptat fără crâcnire. 
Recent, la Buzău, Cezar Preda a renunțat să mai 
candideze pentru PD-L, după ce, la centru s-a 
hotărât ca foşti PSD-işti aciuaţi în partid să can- 
dideze pe plan local. Târziu îşi face domnul Preda 
autocritica, blamându-se pentru toate compro- 
misurile făcute. 

Lupta cea mai grea se duce pentru Capitală, 
unde în ceafa greilor Orban, Blaga, Oprescu şi 
Diaconescu se simte răsuflarea (nu întotdeauna 
plăcut mirositoare) a „lupilor tineri“: Codrin Şte- 
fănescu, Aurelian Pavelescu şi Cozmin Guşă. Din 
acest punct de vede, bătălia pentru Bucureşti dă 
poate cel mai bine măsura a ceea ce se va întâm- 
pla la generale. Dacă PNL şi-a nominalizat relativ 
repede candidatul, la PD-L a plutit un timp incer- 
titudinea, iar la PSD, din trei candidați (Van- 


ghelie, Oprescu, Mitrea) a ieşit în cărţi al patrulea. 
În incertitudinea acestor nominalizări se văd 
tarele care macină cele trei mari partide care 
marchează viaţa politică românească. PNL are de 
tras consecințele unei guvernări defectuoase şi a 
devenit oglinda clară a ceea ce Brătienii nu şi-ar fi 
dorit niciodată să devină partidul lor. PD-L, în 
ciuda sondajelor favorabile, se confruntă în con- 
tinuare cu lipsa de consistență doctrinară. Or fi ei 
populari europeni, dar majoritatea membrilor 
lor habar nu au ce înseamnă asta, iar alegătorii cu 
atât mai puţin. PD-L contează datorită lui Traian 
Băsescu, căci a fi „popular“ nu înseamnă absolut 
nimic pentru alegătorul român. A auzit el de Ii- 
berali şi de social-democraţie, mai ştie din bâtrâni 
cu ce se mănâncă astea, dar de populari, mai va. 
Iar partidul de opoziţie aflat la putere, PSD, dă 
dovadă de cea mai sinistră lipsă de coeziune şi 
viziune politică. Împărțit în facţiuni, el se prezin- 
tă, în mod hilar, cu doi candidaţi la primăria 
Capitalei (căci, dacă Oprescu, ca „independent“ îi 
face opoziţie lui Diaconescu, asta nu poate 
înseamna altceva decât faptul că asta este dorința 
lui Ion Iliescu). Oricum, ambii candidați, printre 
cei mai apreciați oameni ai PSD, îşi vor pierde cu 
această ocazie, în mare măsură, credibilitatea. Nu 
este şi cazul şefului acestui partid, care nu mai are 
ce să piardă. Cu o seară înainte de anunțarea 
nominalizării lui Diaconescu pentru Capitală, 
acesta declara la emisiunea Gabrielei Vrânceanu 
Firea de la Antena 1 că el ştie pe pielea lui ce 
înseamnă să fii forțat să candidezi undeva, pentru 
că aşa cere partidul şi că nu va face niciodată aşa 
ceva unui coleg. Cât adevăr cuprindeau vorbele 
sale a putut să vadă toată lumea a doua zi, văzând 
figura plină de „încântare“ a lui Cristian Diaco- 
nescu, care arăta de parcă fusese aruncat în 
sulițe. Ultima mişcare strălucită a lui Mircea 
Geoană a fost semnarea protocolului cu PC - 
mişcare de căptuşire cu o formaţiune care, şi 
înainte, a mai acţionat ca un parazit politic, ceea 
ce a dus credibilitatea sa şi a PSD la cote „maxi- 
me“. Dacă Geoană crede că asta se compensează 
prin folosirea „Antenelor“ trustului „Intact“, aşa 
cum pare să sugereze protocolul de colaborare, 
se înşală. Toate aceste gafe se vor răzbuna când- 
va, curând poate, şi-l vor pune pe Mircea Geoană 
în locul pe care merită să-l ocupe. Şi acest loc nu 
este deloc cel din fruntea PSD. 





anul VI e nr. 63 


17 


ROST 


REPERE 





Mitropolitul 
Nicolae Colan 


(1893-1967) 


loan Lăcătușu 





itropolitul Nicolae Colan s-a năcut la 28 
M noiembrie 1893, în Arpătac (azi Araci), 

jud. Covasna, şi a adormit întru Domnul 
la 15 aprilie 1967, la Sibiu. 





După terminarea cursului primar în satul 
natal, urmează prima clasă liceală la Colegiul Ma- 
ghiar Reformat din Sfântu Gheorghe, terminând 
studiile liceale la Liceul Ortodox „Andrei Şaguna“ 
din Braşov (1906-1914). A urmat apoi Seminarul 
pedagogic-teologic „Andreian“ - primii doi ani 
între 1914-1916, iar anul al III-lea între 1918-1919. 
Dornic de a-şi îmbogăţi cultura generală în anii 
„pribegiei“ 1916-1918 şi apoi 1918-1920, în para- 
el cu studiile teologice, urmează cursurile Facul- 
tăţii de Litere din cadrul Universităţii din Bucu- 
reşti, unde, în anul 1921 şi-a luat licența cu teza 
Stilul lui Dimitrie Cantemir. Înscrierile lui româ- 
nești. În 1915 a debutat în ziaristică, în „Gazeta 
transilvaniei“ din Braşov, cu foiletonul „Scrisoa- 
rea lui Năsturel“. 

În 1918, devine redactor al ziarului „Sfatul 
Țării“ editat la Chişinău de Guvernul Basarabiei 
unde a scris importante articole cu caracter po- 
litic. 

Şi-a continuat pregătirea la Facultatea de 
Teologie Protestantă a Universităţii din Berlin 
(1921-1922). La revenirea în ţară, a fost numit 
secretar arhiepiscopal la Sibiu (1920-1922), pro- 
fesor de Noul Testament la Academia teologică 
„Andreiană“ din Sibiu (1922-1936), pe care a 
condus-o în calitate de rector (1928-1936). 
Totodată a fost membru în Adunarea eparhială 
a Arhiepiscopiei Sibiului, în Consiliul eparhial şi 
în Congresul Naţional Bisericesc, secretar ge- 
neral al Asociaţiei clerului „Andrei Şaguna“, 
membru în Comitetul Central al ASTREI, 
preşedintele al Reuniunii Meseriaşilor Români 
din Sibiu. 


“Textele şi fotografiile din grupajul de față despre Mitropolitul Nicolae Colan ne-au fost puse Ia dispoziţie de 
Centrul Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan“ şi Forumul Civic al Românilor din Harghita şi 
Covasna, prin mijlocirea binevoitoare a dlui dr. loan Lăcătuşu, căruia îi mulțumim în chip deosebit. (nota 


redacției ROST) 





18 


anul VI e nr. 63 


REPERE 

















În 1936 a fost ales episcop al Vadului, Fe- 
leacului şi Clujului, calitate în care a înființat o 
şcoală de cântăreți bisericeşti la Nuşeni-Cluj şi un 
liceu ortodox la Cluj. Alături de Episcopul Iuliu 
Hosu, în anii grei ce au urmat Dictatului de la 
Viena, din toamna anului 1940, a rămas lângă 
credincioşii săi, păstorind o episcopie „cât o 
țară“, timp de patru ani, care au durat „cât patru 
veacuri“. 

În 1957 a fost ales arhiepiscop al Sibiului şi 
mitropolit al Ardealului. A fost ministru al Edu- 
caţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor în anii 1938- 
1939. A desfăşurat o bogată activitate publicis- 
tică: redactor al „Revistei teologice“ (1923-1926), 
fondator şi redactor al revistei „Viaţa ilustrată“ 
(1936-1940); între 1928 şi 1936 a editat „Anua- 
rele“ Academiei Teologice din Sibiu; a colaborat 
la periodicele vremii („Lumina satelor“, „Renaşte- 
rea“, „Telegraful român“, „Transilvania“). A pus 
bazele a două colecţii de lucrări teologice: Cărţile 
vieții (1937) şi Veniţi de luaţi lumină (1941). A 
lăsat numeroase lucrări cu caracter teologic, pas- 
torale, sfaturi pentru credincioşi şi slujitorii alta- 


rului: Sf Petru către Filimon. Creștinismul şi scla- 





edificiu în care elevul Nicolae Colan a participat Ia viața culturală a comunei 








Capela amenajată în fosta casă culturală construită în 1910, 





via (1925); Biblia şi intelectualii (1929); Cartea 
Sf. Apostol Pavel către Efeseni (1930); Eroi și 
mucenici ai dreptei credințe (1940). De numele 
său se leagă şi tipărirea Noului Testament (după 
Biblia lui Andrei Şaguna), apărută în două ediţii 
(1942 şi 1945), ca şi traducerea unor lucrări de 
valoare semnate de F.W. Foester, Hristos şi viața 
omenească (2 vol., 1925-1926) ş.a. 

A fost Membru de onoare (31 mai 1938) şi 
membru titular (26 mai 1942) al Academiei Ro- 
mâne (3 iulie 1990). Discursul de recepţie a abor- 
dat problematica Biserica neamului şi unitatea 
limbii româneşti (28 mai 1945). Pe parcursul în- 
tregii sale vieţi a ţinut o legătură permanentă şi a 
sprijinit constant pe încercaţii săi credincioşi de 
pe meleagurile natale. 

Personalitatea complexă a ierarhului cărtu- 
rar şi patriot a fost pe larg prezentată în excepţio- 
nala lucrare monografică La răscruce de vremi o 
viață de om: Nicolae Colan, Episcopul Vadului, 
Feleacului şi Clujului, a părintelui prof. dr. 
Alexandru Moraru, editată de Arhiepiscopia Or- 
todoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului, 
în 1989. 





anul VI e nr. 63 


19 


ROST 


REPERE 





Dimensiunea teologică- 


pastorală 


a operei Mitropolitului 
Nicolae Colan 


Pr. dr. Dorel Man 





e cuvine să amintim că profesorul teolog 
$ Nicolae Colan, înainte de a fi înscăunat ca 
episcop la Cluj, într-o retrospectivă asupra 
activităţii sale din „etapa sibiană“ a afirmat urmă- 
toarele: „Pe lângă catedra pe care m-am silit să o 
cinstesc (...), „Revista teologică“ a fost din acel 
moment amvonul meu cel mai scump. De pe înăl- 
țimea lui am vestit cu tinerească însuflețire cu- 
vântul Domnului şi am chemat, prin îndemnuri şi 
povățuiri, la propovăduire, puterile proaspete 
ale tinerelor generaţii preoţeşti, ca şi încercatele 
iscusințe ale mai vechilor purtători de condeiu 
bisericesc“.1 

La Cluj episcopul Nicolae Colan a continuat 
activitatea episcopului Ivan, cel care a construit 
mărețul locaş de cult ortodox, catedrală episco- 
pală, aşa cum întotdeauna şi-au dorit românii din 
acest oraş, ce în perioada interbelică a devenit 
preponderent românesc. De asemenea, a fost un 
episcop ce a acordat toată atenţia sectoarelor ad- 
ministrativ-economic şi social pe care le implică 
conducerea unei eparhii în secolul XX. Tendințe- 
le sale de progres s-au văzut nu numai la masa de 
studiu, ci şi în teren, unde toate le observa şi le ju- 
deca cu măsură dreaptă înțelegând că o instituție 
bisericească, pentru a dăinui peste veacuri şi pen- 
tru a-şi îndeplini mai bine menirea, este condițio- 
nată de starea ei economică; „deşi materia în 


1 „Revista Teologică“, Sibiu, 1936, p. 153 


Biserică nu poate fi scop, rămâne mijloc“? 

Episcopul Nicolae Colan a avut acel echili- 
bru rar şi acea armonie perfectă între spiritual şi 
material, de stăpân chibzuit şi în împrejurările 
cele mai agitate; el a fost „însufleţitor al forțelor 
neamului prin duhul lui Hristos, colaborator neo- 
bosit la opera de zidire a unei vremi noi, luminat 
îndrumător cultural, mângâietor şi oțelitor de su- 
flete în vreme de cumpănă grea“ din Ardealul de 
Nord. De altfel, scopul comunicării de față este 
tocmai prezentarea activității episcopului din 
acele vremuri grele, ce le vom schița în cele ce ur- 
mează. Episcopul Nicolae Colan, pentru poporul 
român, s-a dovedit a fi un conducător responsabil 
de instituții administrative şi culturale „legând 
progresul în mod cuminte de trecut“. 

Imediat după instalarea sa la cârma Episco- 
piei Clujului, a pus în mişcare o intensă activitate 
administrativă atât la centru cât şi în cuprinsul 
eparhiei, fiind atent la desfăşurarea vieții biseri- 
ceşti cu succes „în orice chestiune adusă de valul 
timpului pe scena actualității“5, în slujba clerului 
şi a credincioşilor din Transilvania. 

De la teologul Nicolae Colan ne-au rămas im- 
portante lucrări şi studii care se impun şi astăzi 
pentru zidirea edificiului spiritual românesc, 
prin valoarea fondului lor teologic, etic şi social. 

Poposind mai îndelung asupra Epistolei Sf. 
Pavel către Filimon, teologul Nicolae Colan afir- 
mă că „prin îndrumările pe care i le dă lui Fili- 


2 Prof. Dr. Vasile Sava, „Viaţa ilustrată“, Cluj, 1944, Nr. 1, p.6 
3 Prof. Dr. Isidor Todoran, Vlădicul Nicolae: Exponent al culturii naţionale, „Renaşterea“ Anul XXIV, Nr. 26-27, p. 4 
4 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Revista Teologică“, Sibiu, 1936, Nr. 7-10, p. 261 


5 Ibidem, p. 262. 





20 


anul VI e nr. 63 


REPERE 


ROST 





mon, prin rugămintea pe care i-o adresează aces- 
tuia ca să-l primească pe Onisim cu dragostea de 
care e vrednic un frate în Hristos, Pavel desfiin- 
țează de fapt raportul de drept dintre stăpân şi 
slugă, dintre domn şi sclav. Cu toate că Onisim ră- 
mâne, formal, robul lui Filimon, în fond abisul 
care-i despărțea până acum e închis: dragostea 
creştină a săvârşit minunea pe care, singură, nici 
o legislaţie lumească n-o putea săvârşi. Epistola 
către Filimon e cel mai strălucit exemplu de felul 
în care marele Pavel a ştiut să concilieze ordinea 
socială existentă cu postulatele Evangheliei lui 
Hristos. Ea este o capodoperă de tact pastoral, de 
înțelepciune apostolică, din care se desprinde lu- 
minos marele adevăr că, în fond: desăvârşita iubi- 
re creştinească şi sclavia se exclud“€. 

Simţindu-se chemat şi însufleţit de duhul 
preoţiei se întreabă „care stil de preot e mai nece- 
sar pastoraţiei moderne: preotul dinamic, activ, 
prezent pe toate tărâmurile şi-n toate planurile 
vieţii, ori preotul contemplativ, preotul aplecat 
mai mult spre rugăciune şi retras numai în cercul 
activităţilor lui strict bisericeşti? - Credem că şi 
unul şi altul din aceste feluri este exagerat. Viaţa 
preotului trebuie să fie contemplativă şi activă 
deopotrivă. În misiunea lui nu poate exista una 
fără alta. Contemplaţia şi rugăciunea trebuie să 
fie izvorul faptelor lui. Pastoraţia şi viața lui să fie 
apostolice, iar activitatea sa să se facă în numele 
şi din porunca lui Dumnezeu, spre binele şi mân- 
tuirea oamenilor“.7 

De asemenea se implică în combaterea feno- 
menului sectar considerând că este „o luptă pen- 
tru adevăr - şi ea trebuie dusă cu armele adevă- 
rului, care singur zideşte“8 

Într-o lucrare despre importanța Bibliei pen- 
tru intelectuali, consemnează că ea este „cartea 
credinței, a dragostei, a nădejdii... povățuitoarea 


care ne învață cum să trăim, ca sufletul să nu 
moară niciodată, ci să aibă viață veşnică. Biblia 
este cartea vieţii“”, iar gândirea nu numai teolo- 
gică a episcopului Nicolae Colan, a fost remarcată 
încă o dată Ia tipărirea Noului Testament de la 
Cluj ca „un prilej de limpezire a limbii româneşti, 
un mijloc de înfrumusețare a acesteia“.10 

Cuvântările ierarhului academician intitu- 
late „Pastorale“!! au un pronunțat fond biblic, re- 
dactate într-un stil oratoric sintetic, înveşmântate 
într-un fermecător grai românesc, ce-şi are izvo- 
rul în „limba vechilor cazanii“, precum şi cea a 
cronicarilor munteni şi moldoveni, pildă pe care 
o poate lua orice om de cultură a vremii noas- 
tre“12. Pastoralele la Naşterea Domnului cuprind 
pe lângă textele scripturistice şi texte liturgice, 
versuri şi colinde adecvate acestui mare praznic 
al creştinătăţii. Bucuria Crăciunului „este veşnică, 
deoarece fără de margini şi fără de sfârşit este 
iubirea Ziditorului a toate, dintru care a purces. 
Căldura şi lumina ei ne învăluie pe toți credin- 
cioşii: Ea întăreşte pe cei slabi, mângâie pe cei 
neştiutori, pe toți ne îmbogățeşte duhovniceşte, 
tuturor ne împărtăşeşte viața nouă“13. Într-o se- 
rie de pastorale pune accentul pe motivul întru- 
pării care este iubirea nemărginită a lui Dumne- 
zeu față de om ca să-l mântuiască din robia păca- 
tului şi a morții, să ne împace cu Dumnezeu şi să 
ne dăruiască din nou viaţa şi fericirea veşnică, 
arătându-se prin aceasta scopul întrupării 
Domnului. I+ 

În anii grei de propovăduire a cuvântului lui 
Dumnezeu, Mitropolitul Nicolae Colan scrie şi 
vorbeşte despre „folosul obştesc bisericesc şi de 
folosul sufletesc“ al sărbătorilor Crăciunului pen- 
tru poporul nostru care întotdeauna „a ţinut ca- 
lea păcii“ după cuvântul proorocului Isaia, care 
zice că „pacea este lucrul dreptăţii“ drept pentru 


6 Nicolae Colan, Teologie şi spiritualitate ortodoxă - Studii, articole, traduceri, Ediţie îngrijită de Pr. Lector drd. 
Dorel Man, Editura Presa Universitară Clujeană 1998, p. 55 


7 Ibidem, p. 107 


8 Nicolae Colan, La luptă dreaptă. Un capitol de strategie misionară, Sibiu, 1926, p. 5 


9 Nicolae Colan, Biblia şi intelectualii, Sibiu 1929, p. 28. 
10 Prof. V. Papilian, „Renaşterea“, Cluj, 1946, Nr. 39, p. 3 


11 Nicolae Colan, Pastorale, Ediţie îngrijită de Pr. lector drd. Dorel Man, Editura Arhidiecezana Cluj, 1995 
12 Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, „Cuvânt înainte“, Nicolae Colan, Pastorale, Editura Arhidiecezana, Cluj 1995, 


p.5 
13 Nicolae Colan, op. cit., pag. 115. 


14 Valer Bel, Idei dogmatice şi morale în pastoralele ierarhului Nicolae Colan Ia naşterea Domnului, în Omagiu 
Mitropolitului Nicolae Colan (1893-1993), Cluj-Napoca, 1995, pag. 57. 





anul VI e nr. 63 


21 


REPERE 











? [) ti - 
NEI | 3 . D Pe ; ti ia ao) 





Oli! = 











Biserica Sf Dumitru din Araci având printre binefăcători şi pe Mitropolitul Nicolae Colan 


care Biserica şi creştinii sunt în slujba vieţii şi a 
păcii între neamuri. 

Volumul intitulat „Teologie şi spiritualitate 
ortodoxă“16 evidenţiază că „Profesorul Colan s-a 
dovedit a fi nu numai un admirabil mânuitor al 
condeiului şi un cugetător de elită, ci şi un bun 
traducător“! Traducerile sale din limba germa- 
nă sunt un câştig pentru literatură teologică şi 
viața religioasă a creştinului care reclamă noi me- 
tode de reevanghelizare față de „ispitele raţiona- 
lismului“ pentru a înțelege adevărurile funda- 
mentale ale creştinismului. Adevăruri neotesta- 
mentare, morale şi liturgice practice ale Ortodo- 
xiei sunt regândite şi trăite ca apoi să ajungă la 
dispoziţia teologilor şi a creştinilor. Această lucra- 
re prezintă învățături creştine deosebit de impor- 
tante din tezaurul teologic ortodox în general şi 
repere luminoase din trecutul culturii teologice 


15 Nicolae Colan, op. cit., pag, 143. 


româneşti în special, gândite şi redate de autor în 
manuscris iar o parte tipărite în diferite periodice 
de-a lungul rodnicilor să-i ani de păstorire. Este 
pus în lumină, încă odată, realismul şi dinamis- 
mul gândirii teologice a marelui profesor şi ie- 
rarh care a militat toată viaţa pentru emancipa- 
rea neamului nostru românesc despre care afir- 
mă că „El n-a fost încreştinat - ca alte neamuri - 
prin vreo poruncă împărătească sau prin foc şi sa- 
bie. El n-a avut o viaţă precreştină, ci s-a născut 
creştin. În structura sa sufletească creştinismul 
ortodox a intrat ca un element organic, congeni- 
tal, etnic. Şi fiindcă epoca de naştere a neamului 
românesc se acoperă cu epoca creştinismului pri- 
mar, comoara evanghelică a creştinismului nos- 
tru în toată curăţenia şi frumusețea ei i-a intrat 
oarecum în sânge, devenind un factor biologic 
naţional, făcând să dispară aproape cu desăvâr- 


16 Nicolae Colan, Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardealului, Teologie şi spiritualitate ortodoxă, Studii, articole, tra- 


duceri, Editura Presa Universitară Clujeană 1998, 231 p. 


17 leremia Albuţu, „Revista Teologică“, Sibiu 1925, Nr. 12, p. 24. 





22 


anul VI e nr. 63 


REPERE 


ROST 





şire reminiscențele păgâne daco-romane ale com- 
ponentelor lui etnice. Ori chiar când aceste remi- 
niscenţe formale sunt vizibile, semnificaţia lor 
este încreştinată. 

De când există, românul s-a închinat lui Hris- 
tos; de când există, el a fost paşnic, bun, răbdător, 
îngăduitor în raporturile sale cu străinii. A trăit în 
sărăcie; cu bunurile pământului pe care l-a lucrat 
s-au înfruptat de cele mai multe ori tocmai im- 
pilatorii lui. Cu foarte rare excepții, românul nu 
şi-a vândut sufletul, nici legea prin care se mântu- 
ie acest suflet. Mai bucuros a îndurat toate sufer- 
ințele, toate caznele, până la moarte. Şi, vai, de 
câte ori i s-a dat îndureratul prilej pentru această 
eroică ținută şi faptă! Căci nu numai din punct de 
vedere politic, ci şi din punct de vedere religios 
am fost aşezaţi - cum spunea bătrânul cronicar - 
în calea tuturor răutăților, de aceea, pentru 
apărarea dreptei credințe am suferit de la păgâni 
şi de la creştinii eretici deopotrivă. Lungile şi 
crâncenele lupte de apărare a legii strămoşeşti 
împotriva vrăşmaşilor au sculat din sânul neamu- 
lui nostru eroi şi mucenici, cărora nu le găsim 
asemănare decât doar în epoca eroică a creştinis- 
mului primar“.18 

Arhiereul de Ia Cluj, meditând asupra chipu- 
rilor ilustre ale Bisericii şi neamului nostru con- 
stată că aceştia au pus la temelia vieţii lor credin- 
ţa: „o credință care a fost în stare să scoată din sâ- 
nul neamului nostru atâţia eroi şi atâţia muce- 
nici, va trăi în veac mergând din biruință în bi- 
ruință“!, iar într-o sinteză teoretică şi practică 
propovăduieşte despre „troița moştenirii noastre 
sfinte: iubirea de Lege, iubirea de limbă şi iubirea 
de pământ“ 20 

Volumul intitulat „Pastoraţie şi istorie la 
Episcopul Nicolae Colan în Transilvania 1940- 
1944“21, redă fidel atmosfera, ecourile, implicaţi- 
ile, dimensiunile demersului pastoral întreprins 
cu curaj de înaltul ierarh în această perioadă. 
Documentele ce stau la temelia cărţii sunt prelu- 
ate din revista „Tribuna Ardealului“ singura pu- 
blicaţie românească autorizată să apară în teri- 
18 Nicolae Colan, op. cit. pag. 65. 

19 Nicolae Colan, Medalioane, Cluj, 1940, p.15 
20 [dem, In legături, Cluj, 1946, p. 15. 


toriile româneşti, vremelnic cedate Ungariei, un- 
de autorul reportajelor prezintă sinteza cuvântă- 
rilor, deplasările în eparhie, impactul acestor vi- 
zite pastorale, numărul şi structura profesională 
a participanţilor la aceste manifestări religioase 
româneşti, relaţiile cu alte culte şi cu autoritățile. 

Episcopul Nicolae Colan a sesizat prezentul 
cu cerințele momentului istoric şi prin scrisul şi 
prin pilda sa a construit o conştiinţă preoțească 
puternică şi luminată, pentru a da neamului ro- 
mânesc preoţi devotați credinţei şi culturii ro- 
mâneşti. 

Ştiinţa sa teologică a pătruns în comoara 
dumnezeieştilor învățături şi în caracteristicile 
de bază ale mesajului evanghelic din cadrul misi- 
unii preoţeşti, printr-o muncă competentă pe toa- 
te planurile slujirii, fiind de un real folos şi astăzi 
la promovarea trăirii religioase. 

Academicianul Nicolae Colan, cu o extraor- 
dinară putere de pătrundere, în discursul său de 
la Academia Română din 1942 a afirmat că: „Bise- 
rica Ortodoxă Română a fost şi a rămas un aşeză- 
mânt al poporului; pe el la luminat, pe el la 
povățuit, pe el l-a mângâliat, silindu-se să-l adune 
tot mai strâns laolaltă, ca astfel să-l poată scoate 
la limanul izbăvirii în veacul acesta şi în cel ce 
care 0 să vină“2. 





NICOLAE COLAN 


Arhiepiscop și Mitropolit al Ardealului 


TEOLOGIE 
ȘI SPIRITUALITATE 
ORTODOXĂ 


— STUDII, ARTICOLE, TRADUCERI — 





Presa Universitară Clujeană 
1998 











21 Preot Dr. Dorel Man, Pastoraţie şi istorie la Episcopul Nicolae Colan în Transilvania 1940-1944, Editura 


Renaşterea, Cluj-Napoca 2007, 269 p. 


22 Pr. Prof. dr. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi, o viață de om: Nicolae C olan, Episcopul Vadului 


Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca 1989, pag. 577. 





anul VI e nr. 63 


23 


REPERE 





lerarhul Nicolae 
Colan despre 
familie şi şcoală 


În curgerea vremii, Episcopul Nicolae Colan! a abordat în scrisul său cu 
preponderență teme, precum: Biserica?, Naţiuneas, Limba“, Familia5 şi 
Scoala. Ne vom referi aici la cele două din urmă: Familia și Școala, 

elemente fundamentale în educaţia şi instruirea unui Neam, respectiv a 


românilor din Transilvania. 





Pr. prof. univ. dr. Alexandru Moraru 


finită în diferite feluri: „celula“, „organis- 

mul“, „stâlpul societăţii“, „biserica cea mi- 
că“ ş.a.; noi am definit-o ca „leagănul iubirii trini- 
tare“, în care am văzut lumina zilei, ne-am „îm- 
brăcat întru Hristos“ prin Taina Sfântului Botez, 
am fost binecuvântaţi „în unire, prin Taina Sfintei 
Cununii“ ne-am împărtăşit de aproape cele şapte 
Sfinte Taine, în cursul vieţii, cu împlinirile şi nea- 
junsurile ei şi vom închide ochii pe vecie, în rân- 
duiala Sfintei noastre Biserici Dreptmăritoare, 
pentru a ne întâlni cu Făcătorul, Ocrotitorul şi 
Mântuitorul nostru lisus Hristos. 


C e este Familia? În Istorie Familia a fost de- 


Cât priveşte Şcoala, ea este „laboratorul“ în 
care învăţăm tainele acestei lumi, se primesc noi 
cunoştinţe, se creează şi se şlefuiesc solide carac- 
tere, se descoperă vocaţia fiecăruia, se pregăteşte 
viitorul nostru, pentru a duce o viaţă demnă şi 
decentă, plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor. 

Trebuie accentuat încă de la început că, întot- 
deauna familia „a avut, în obiectiv, raportul între 
om şi divinitate... iar... Şcoala a valorificat, în folo- 
sul oamenilor, însuşirile fireşti ale omului”, în 
timp ce aceste instituţii au fost sfinţite de către ha- 
rul dumnezeiesc, prin Sfânta Biserică. 

Familia îşi are originea în viața divină expri- 
mată în mod expres la cererea omului: „Şi-a făcut 
Dumnezeu pe om după chipul Său...; a făcut băr- 


1 Amănunte despre el vezi la: Alexandru Moraru, La răscruce de vremi o viață de om: Nicolae Colan, Episcopul 
Vadului, Feleacului şi Clujului, 1936-1957. După documente, corespondență, însemnări, relatări, impresii, Cluj- 
Napoca, Editura Arhiepiscopiei Clujului, 1989, 631 p. 

2 A se vedea, între altele: Nicolae Colan, Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardealului, Pastorale, Cluj-Napoca, Editura 
Arhidiecezana, 1995, 283 p. (volum îngrijit şi editat de Pr. Lect. Dorel Man). 

3 Se recomandă, de asemenea: Nicolae Colan, Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardealului, Teologie și spiritualitate 
Ortodoxă - Studii, Articole, Traduceri, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1998, 234 p. (volum îngrijit şi 
editat de Pr. Lect. Dorel Man); Pr. Lect. Dr. Dorel Man, Pastoraţie și Istorie la Episcopul Nicolae Colan în 
Transilvania, 1940-1944, Editura Renaşterea, 2007, 2609 p.; în acelaşi timp, vezi la: Pompiliu Teodor, Ortodoxie 
și națiune în concepția lui Nicolae Colan, în „Omagiu Mitropolitului Nicolae Colan (1893-1993)*, Cluj-Napoca, 
Editura Renaşterea, 1995, 223 p. (volum îngrijit şi editat de Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru), p. 43-54. 

4Dr. Antonie [Plămădeală], Mitropolitul Ardealului, Nicolae Colan și limba română, în „Omagiu...*, p. 151-164; 
Luminița Graure - Cornea, Scriitorul Mitropolit Nicolae Colan, ocrotitor al graiului românesc, în „Omagiu...“, p. 
191-196; Alexandru Moraru, La răscruce..., p. 595-596. 

5 Moraru, La răscruce... p. 595-596. 

6 Gheorghe Răţulea, Mitropolitul Nicolae Colan şi educația morală a tineretului, în „Omagiu...*, p. 197-201; 
Alexandru Moraru, La răscruce... p. 61-63. 


7 Gheorghe Răţulea, Mitropolitul..., p. 197. 





24 anul VI e nr. 63 


REPERE 


ROST 





bat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zi- 
când: „Creşteți şi vă înmulțiți şi umpleți pămân- 
tul... şi-l stăpâniţi...“ (Facere 1, 27 - 28); prin ur- 
mare, familia „îşi are obârşia în creaţie şi scopul 
ei este creaţia..., creaţia de valori spirituale, mora- 
le şi materiale“. Însă, mijlocul prin care ia fiinţă 
familia creştină este Taina Sfintei Cununii, care 
este un act... tot de... origine dumnezeiască, în 
care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului 
Duh, unui bărbat şi unei femei, care se unesc liber 
în căsătorie,... har... care sfințeşte legătura natu- 
rală a căsătoriei şi demnitatea reprezentării iubi- 
rii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică“10. 

În viziunea teologică, dar şi a ierarhului Ni- 
colae Colan, sărbătoarea ce reprezintă cel mai bi- 
ne familia creştină este Naşterea Domnului sau 
Crăciunul; iată ce spune el despre aceasta: „Cră- 
ciunul este praznicul familiei creştine fiindcă prin 
el s-a întemeiat «Sfânta Familie» prin el a început 
să se alcătuiască familia cea mare a celor ce cre- 
dem în Dumnezeul cel viu şi adevărat - Biserica - 
şi prin el s-a sfinţit legătura de taină care făureşte 
căsnicia“ll. 

„«Sfânta Familie» - continuă el - are tot ce-i 
trebuie ca să fie o întocmire desăvârşită: Mama ca- 
re naşte - Preasfânta Fecioară Maria; bărbăția 
care ocroteşte nevinovăția - dreptul Iosif; un Prunc 
care creşte şi se întăreşte cu Duhul, umplându-se 
de înțelepciune, harul lui Dumnezeu revărsân- 
du-se îmbelşugat asupra Lui (Cf. Luca, 2, 40)“. 

Această triadă a iubirii creştine desăvârşite 
implică anumite însuşiri fiinţiale, precum: unita 
te, trăinicie, sfințenie, iubire reciprocă, stimă, res- 





NICOLAE COLAN 
Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardealului 





PASTORALE 


TIP PI— 


Editura Arhidiecezana Clui 
1995 


pecti5, credincioșia, curăția, cumpătarea, împre- 
ună-lucrarea la desăvârşirea morală ş.a.!%. 

Iubirea „tainică prin care se făureşte familia 
este totodată şi rodnică, fiindcă odrăsleşte viață, 
îmbogăţind-o prin naştere de prunci, şi o înfru- 
museţează prin săvârşirea a tot lucrul lui Dumne- 
zeu bine plăcut, iar oamenilor de folos“. 

Prin urmare, după învăţătura Bisericii noas- 
tre, Căsătoria are, în această lume, atât misiune 
cât şi scop şi anume: „1. Naşterea de copii, spre în- 
mulțirea neamului omenesc, şi a credincioşilor 
sfintei Biserici; 2. Ajutorarea soților întreolaltă, 


3 Iată ce spune Nicolae Colan despre Biserică: Biserica „este marea familie a credincioşilor. Hristos este capul aces- 
tei familii spirituale. Noi alcătuim «trupul Bisericii, fiindu-i «mădulare în parte»... Biserica e faptă de iubire dum- 
nezeiască. Din iubire faţă de noi, oamenii, S-a întrupat Fiul cel Unu Născut; din iubire faţă de noi, oamenii, a 
ostenit şi a pătimit, a murit şi a înviat Domnul... Cheagul care ține laolaltă pe toţi cei ce facem parte din dum- 
nezeiasca alcătuire a Bisericii este dragostea - dragostea de Dumnezeu şi de oameni... Trăinicia dragostei se 
vede mai cu osebire în viața de familie. Prin căsătorie, cei doi devin «un trup» (Cf. Facere, 2, 24) - şi cum trupul 
viu are suflet, e de la sine înţeles că soţii sunt şi «un suflet». Aşezând în Biserica Sa Sfânta Taină a Cununiei, 
Mântuitorul nostru lisus Hristos sfințeşte şi întăreşte cu desăvârşire această legătură de-o viaţă dintre soții 


creştini“. - Cf. Nicolae Colan, Pastorale... p. 141. 


9 Constantin Galeriu, Taina Nunții, în „Studii Teologice“, XII (1960), nr. 7-8, p. 485. 
10 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a 


Bisericii Ortodoxe Române, 1978, p. 176. 
11 Nicolae Colan, Pastorale... p. 139. 
12 Ibidem, p. 139. 


13 Nicolae Mladin, Orest Bucevschi, Constantin Pavel, loan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, București, 
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1980, p. 289. 


14 Învățătura de credință creştină Ortodoxă, Bucureşti, 2000, p. 401. 


15 Nicolae Colan, Pastorale... p. 142. 





anul VI e nr. 63 


25 


REPERE 








pentru uşurarea vieţii şi 3. Ocrotirea moralității 


soţilor“!6, 

Cât priveşte viaţa de familie, „Sfânta noastră 
Biserică dreptmăritoare - spune vlădica Nicolae 
Colan - întâmpină cu mâhnire desfacerea căsăto- 
riei (divorțul). Ea nu conteneşte a aduce amintire 
fiilor ei că Domnul însuşi a hotărât ca oamenii să 
nu despartă ceea ce Dumnezeu a împreunat (Cf. 
Matei 19, 6)“17. 

În acelaşi timp, „nevrerea de-a avea copii 
este, de asemenea, urgisită de Sfânta noastră Bi- 
serică, deoarece se împotriveşte poruncii dum- 
nezeieşti dintru început, care glăsuieşte așa: 
«Creşteţi şi vă înmulțiți şi umpleţi pământul şi-l 
stăpâniţi» (CE. Facere 1, 28)“. „Lipsa de copii - 
spune mai departe Nicolae Colan - pustieşte fa- 
milia, căci o slăbeşte şi o stinge când soţii încetea- 
ză din viață. Mai mult decât atât - şi mai grav - 
lipsa de copii e în stare să pustiască popoare, stin- 
gându-le de pe fața pământului“tă. 

Într-un frumos şi instructiv articol, intitulat: 
Cei şapte ani de acasă, ierarhul Nicolae Colan ne 
prezintă icoana adevărată a creşterii copiilor în 


16 Învățătura de credinţă creştină Ortodoxă..., p. 402. 
17 Nicolae Colan, Pastorale... p. 142. 
18 Ibidem, p. 142. 


a 3 A A 
ăi 

familia creştină: „Îndeobşte anii aceştia îi petre- 
cem acasă, în mijlocul familiei, cu părinții şi fraţii 
noştri. Ce vedem şi ce auzim în familie se lipeşte 
de noi. Este zestrea cu care creştem și din care 
cheltuim în viaţă. Dacă în mijlocul familiei noas- 
tre am văzut şi am auzit lucruri frumoase şi folosi- 
toare, le vom învăţa şi ne vor prinde bine când 
vom fi mari. Şi, iarăşi, dacă am văzut şi am auzit 
lucruri slabe, le-nvăţăm şi pe acestea spre paguba 
noastră în viață. 

După unele ca acestea nu e greu să înțele- 
gem cât de mare este însemnătatea celor şapte 
ani petrecuţi în mijlocul familiei şi cât de grea 
este sarcina celor chemaţi să ne dea buna creşte- 
re în acest timp al vieţii noastre. Căci dacă cineva 
n-a avut norocul să se-mpărtăşească de o creştere 
îngrijită în familie, scăderea asta îl urmăreşte de 
obicei de-a lungul întregii sale vieţi şi lumea spu- 
ne despre el că-i lipsesc cei şapte ani de-acasă. 

Dascălii se tot gâlcevesc să afle care-i chipul 
cel mai potrivit în care se cuvine să se poarte pă- 
rinții cu copiii lor, spre a le da o bună creştere. Cei 
mai mulți recomandă chipul blândeţelor, al iertă- 








26 


anul VI e nr. 63 


REPERE 


ROST 





rii, al libertăţii aproape totale pentru tot ce fac 
copiii. Alții, mai puţini la număr, nu se sfiiesc a în- 
demna pe părinți să pună mâna şi pe nuia, spre 
a-şi pedepsi pruncii pentru răutăţile ce le săvâr- 
şesc uneori prea des. 

Noi, credem că amândouă căile - şi-a blânde- 
ței şi-a asprimei - sunt bune pentru atingerea sco- 
pului. Numai că ele trebuiesc urmate după împre- 
jurări, după firea şi năravurile copiilor. 

Părinţii au în vedere totdeauna binele prun- 
cilor lor. De asta nu se îndoieşte nimeni. Din iubi- 
rea firească față de ei însă uneori prea îi lasă de 
capul lor, trecând cu vederea până şi unele zbur- 
dări păgubitoare pentru viața de mai târziu. În 
asemenea cazuri ei sunt datori să se uite mai as- 
pru la odraslele lor şi să le strângă şurubul liber- 
tăților. Ca să nu se căiască mai târziu. Nimeni nu 
le va lua în nume de rău această măsură înțeleap- 
tă. Nici chiar cei ce simt pe pielea lor asprimea 
măsurii. Dimpotrivă, sunt atâţia copii care, ajunşi 
vârstnici, mulțumesc părinţilor lor, că-n frageda 
lor copilărie i-au luat mai aspru şi nu i-au lăsat să 
se înrăiască fără să vrea. 

Nu e vorba să răpeşti copilului bucuriile ne- 
vinovate ale nevârstniciei, ci să-l fereşti de pri- 
mejdiile unei creşteri rele în cei dintâi ani ai 
vieţii. Fiindcă cei şapte ani de acasă sunt hotărâ- 
tori pentru toată viaţa. 

De aceea, nu cu puțină dreptate spune şi Sfân- 
ta Scriptură cea atât de iubitoare de copii: «Cel ce 
iubeşte pe fiul sărac, îl ceartă, ca mai târziu să se 
bucure de el». Şi iarăşi: «Cel ce este moale cu fiul 
său, va lega ranele lui» (Isus Sirah, 30, 1 şi 7)“. 

Este un text impresionant şi extrem de ex- 
plicit şi pentru părinții zilelor noastre. 

În timp ce, o familie sănătoasă „dă Bisericii... 
buni... credincioşi, iar Patriei fii... devotați, pe 
mulți dintre ei găsindu-i în „calendarul biseri- 
cesc... drept sfinți sau alții... eroi ai sfinţeniei şi... 
ai... facerii de bine“20. 


Cât priveşte atitudinea ierarhului Nicolae 
Colan față de $coală, se poate afirma că el a fost 
„un iscusit ziditor de suflete româneşti“?! de la 
cei din fragedă pruncie până Ia cei vârstnici, atât 
prin cuvânt rostit, cât şi prin scris. Între factorii 
care contribuie la buna educaţie a tinerilor, el ne 
indică şi Şcoala, alături de Biserică şi Familie; iată 
ce spune el în această privință: „Sufletul tineretu- 
lui e ca răsadul: el închide-n sine toate posibilită- 
țile de dezvoltare şi rodire. Dar, pentru dezvolta- 
rea acestor posibilități, el are nevoie de lumina şi 
de căldura unui mediu de viaţă curată şi sănătoa- 
să şi de îndrumare înțeleaptă şi plină de iubire a 
părinţilor, a Bisericii, a şcoalei şi a tuturor insti- 
tuţiilor chemate să-şi dea contribuția la marea 
operă de zidire sufletească a neamului“22. 

Pentru Nicolae Colan, educaţia şcolară înce- 
pe încă din familie; pentru acest motiv, le dă pă- 
rinților următoarele îndemnuri: „vă mai pun la 
inimă, îndeosebi părinţilor, un lucru de mare 
preț; grija de bună creştere şi îndrumare a scum- 
pelor noastre odrasle, de sănătatea sufletească şi 
trupească a copiilor noştri. Că ei vor fi mâine pu- 
terea şi mândria neamului şi a patriei. Povăţuiți-i 
cu părintească dragoste, să crească drept şi să 
nu-i lăsaţi pradă năravurilor şi deprinderilor rele. 
Țineţi-i departe de ispitele şi patimile ucigătoare 
de trup şi de suflet. Purtaţi-i la biserică şi învățați- 
i să umble în căile Domnului, zidindu-şi o viață 
cinstită, pilduitoare“23. 

Referitor la modul cum se face educaţia şco- 
Iară el ne arată între altele că: „Educaţia nu se face 
atât prin dăscăleala vorbelor, cât prin covârşitoa- 
rea lucrare a pildelor. Contagiunea este factorul 
hotărâtor în educaţie. Adevărul pildei cu merele 
putrede care strică şi pe cele sănătoase rămâne în 
veac“24. 

Îngrijorat de slabul progres în învățarea lim- 
bii române de către tineret, într-un Congres cu 
profesorii de limba română din învățământul se- 


19 Text apărut în Revista „Renaşterea“, XXVII (1949), nr. 17 - 18, p.4. 

20 Ibidem, p. 142; o prezentare a situaţiei familiei la români în trecut şi azi, vezi la: Alexandru Moraru, Familia la 
români între tradiţie şi modernitate - Unele aspecte morale, etice şi sociale -, în „Studia Universitatis Babeş- 
Bolyai. Theologia Orthodoxa“, XXXVII (1992), nr. 1-2, p. 131-138; Idem, Tineretul român într-o lume seculariza- 
tă, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia Orthodoxa“, XXXIX (1994), nr. 1, p. 99-106. 


217. Ciuruş, Episcopia din Cluj, în slujba neamului - P. S. Episcop Nicolae Colan, părintele graiului românesc, în 


„Renaşterea“, XXII (1994), nr. 10, p.2. 


22 Nicolae Colan, Gânduri de primăvară. Tineretul, în „Viaţa ilustrată“, | (1934), nr. 3, p. 1. 
23 Nicolae Colan, Pastorală de Crăciun 1949, Cluj, 1949, p. 3. 


24 1dem, Medalioane, Cluj, 1949, p. 104. 


anul VI e nr. 63 


27 


ROST 


REPERE 





cundar (din iunie 1938), pe vremea când era mi- 
nistru al Educaţiei, Cultelor şi Artelor a afirmat, 
între altele: „Era şi timpul suprem să se discute în- 
tr-o asemenea întrunire chestiunea limbii româ- 
neşti. Fiindcă tineretul nostru ieşit din şcoli nu 
mai ştie... bine... nici citi, nici scrie, nici vorbi ro- 
mâneşte... O constatăm cu toții, cu durere. 

Evident, nu este vorba aici de graiul poetic, 
de limba literară, de expresia artistică a gânduri- 
lor şi a simţurilor noastre. Ci pur şi simplu de 
Graiul limpede, de limba corectă. Graiul poetic e 
un dar de la Dumnezeu; graiul limpede e un rod 
al ostenelelor cărturăreşti. 

Unde să se înveţe? Fireşte, în şcoală, dar în 
şcoală elevii învață la limba română istoria litera- 
ră, estetica literară, filosofie înaltă şi alte lucruri 
- toate literare şi înalte - numai lucrurile simple, 
elementare nu par a le învăţa, ori nu le învaţă în- 
deajuns. Cu toate că de-aici ar trebui să înceapă. 

Aşa se întâmplă şi cu bacalaureaţii noştri - 
nu toţi, fireşte - se opintesc să caracterizeze ope- 
re literare şi uită în expunerea lor să acorde su- 
biectul cu predicatul; sau se silesc să se pună la 
curent cu ultimele noutăţi literare - mai ales fete- 
le - dar nu-şi bat capul cu problema punctului şi a 
virgulei. 

Cine poartă vina acestei jalnice situaţii? Fără 
îndoială şi şcoala. Şcoala care nu mai dă impor- 
tanța cuvenită gramaticei; şcoala în care nu se 
mai citeşte graiul miresmat al scripturilor sfinte; 
şcoala în care nu se mai ispiteşte «limba veche şi 
înțeleaptă» a cronicarilor noştri; şcoala în care 
elevii nu mai sunt puşi să înveţe pe de rost poezi- 
ile lui Eminescu, Goga sau Coşbuc, ca şi când 
aceşti giganţi ai poeziei noastre s-ar fi învechit şi 
ar avea dreptul să cadă în desuetudine; şcoala ca- 
re se vede că a capitulat în fața neologismelor cu 
sau fără rost folosite şi în faţa prețiozităţilor şi a 
încâlcirilor stilistice cu care unii scriitori îşi as- 
cund puţinătatea veritabilei inspiraţii. 

Dar noi nu ne-am adunat aici să criticăm, ci 
să îndreptăm. Ei bine, îndreptarea tot de la şcoală 
trebuie să vină...“3%5. 

Sunt adevăruri izbitoare, care se potrivesc 
mult cu situația aceleaşi discipline, limba româ- 


nă, din şcolile de astăzi. Un alt mijloc de educaţie 
în şcoală şi pentru viață, după Nicolae Colan, este 
Muzica, fiindcă... „muzica - zice el - transformă, 
purifică şi înalță sufletul omenesc. Ea îm- 
blânzeşte pe omul sălbatic şi înnobilează pe cel 
civilizat. Ea mângâie pe om în dureri şi-i sporeşte 
bucuria clipelor senine. Ea leagă sufletește pe 
oameni întreolaltă şi pe toţi îi leagă de 
Dumnezeu... Omul iubitor de muzică nu poate fi 
un om rău, nici omul care îndrăgeşte florile şi 
copiii... 

Şi întors: poți fi sigur, că, omul, căruia nu-i 
plac florile, copiii şi muzica e văduvit de o înaltă 
noblețe sufletească...“26. 

Cât priveşte preferințele muzicale ale ier- 
arhului Nicolae Colan pentru educaţia tineretului 
se numără cântecele populare şi cele patriotice; 
iată ce spune el despre acestea: „Fără să o pre- 
țuiască teoretic, românul a simțit instinctiv tau- 
maturgica putere a cântecului. În el şi-a revărsat 
totdeauna amarul suferințelor îndelungate şi 
bucuria rarelor clipe de veselie, deopotrivă. În el 
a lăudat pe Dumnezeu, în el s-a înfrățit cu codrul 
şi cu el a purces totdeauna Ia luptă pentru apăra- 
rea pământului şi... a ... legii strămoşeşti... Hai- 
deți, tineri ai Patriei mele! Lăsaţi limonada şlagă- 
relor de o zi... Tineri entuziaşti ai patriei mele, 
cântaţi“!27; Şi parafrazând pe marele preot, aş 
spune: cântați, numai cântaţi, simțiți şi trăiţi ro- 
mâneşte. 

Am prezentat - pe scurt - câteva aspecte din 
gândirea ierarhului Nicolae Colan cu privire la 
Familie şi Şcoală. Şi de această dată s-a dovedit că 
scrisul său este o adevărată comoară duhovni- 
cească pentru cei ce iau contact cu el; este comoa- 
ra inspirației Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, 
respectiv a operelor Sfinților Părinți, a lucrărilor 
de sorginte creştină; este experiența sa de mare 
ierarh, teolog şi om de cultură. 

Astăzi am observat că, pentru el, Familia şi 
Şcoala sunt instituţii divine, care îşi au izvorul în 
Biserica lui Hristos şi care, încă din această viață, 
prin învățătura ei primită de la Fiul lui Dumne- 
zeu, ne călăuzeşte paşii, prin toate greutăţile aces- 
tei lumi, spre viața cea veşnică. 


25 Cuvântarea P.S. Episcop N. Colan - Ministrul Educaţiei Naţionale - despre limba românească, în „Renaşterea“, 


XVI (1938), nr. 24, p.2. 


26 Nicolae Colan, Giovinezza, Giovinezza. De ce nu cântă tineretul nostru? în „Viaţa ilustrată“, III (1936), 


nr. 5,p.1. 
27 Ibidem, p. 2. 





28 


anul VI e nr. 63 


REPERE 





În amintirea 
Mitropolitului 
Nicolae Colan 


Prin rândurile de față, răspund invitaţiei de a contribui şi cu amintiri 
despre cel ce a fost, vreme de douăzeci şi unu de ani, Episcop al 
Clujului şi, timp de zece ani, Mitropolit al Ardealului, Nicolae Colan. 
Trebuie să mărturisesc de la bun început, că n-am fost între cei 
apropiaţi ai Mitropolitului Nicolae Colan,; Lam întâlnit de puţine ori şi 
n-am comunicat prea mult. Sper însă ca cele ce le voi scrie mai jos, să 
fie totuși o contribuţie reală la cunoașterea Mitropolitului Nicolae, care 


pentru mine a însemnat foarte mult. 


Arhimandrit Teofil Părăian 





pe când era episcop la Cluj. Eram elev de 

şcoală primară, la o şcoală specială, pen- 
tru copii fără vedere, în Cluj. Mergeam la cate- 
drală, în zilele de duminică şi de sărbători, unde 
aveam prilejul să-l aud rostind cuvinte de binecu- 
vântare. Tot de atunci ştiu că a tipărit nişte căr- 
ticele de rugăciuni pentru copii. Acele cărticele 
aveau titlul Pâinea Vieţii. 

În 1940, datorită evenimentelor politice, nu 
mi-am putut continua şcoala la Cluj, aşa că de 
atunci n-am mai avut prilejul să-i aud glasul ros- 
tind cuvinte de binecuvântare. 

Când am ajuns student la Teologie, în Sibiu, 
am aflat câte ceva despre Episcopul Clujului de 
pe vremea aceia. Astfel, am aflat că a tradus şi a ti- 
părit Noul Testament, într-o ediţie de la Cluj. Am 
aflat de asemenea că tradusese cu mult înainte o 
carte scrisă de un pedagog, elveţian, pe nume 
Foerster, iar cartea are titlul Hristos şi viața ome- 
nească. Este o carte în special pentru intelectuali. 
Am aflat şi că Episcopul Nicolae Colan, care înain- 
te de a avea slujirea de episcop, a fost profesor de 
Noul Testament, la Academia Teologică Andre- 
iană din Sibiu, unde a fost şi rector, a scris în 


p e Mitropolitul Nicolae Colan l-am cunoscut 


chestiunea problemei sclavagiste. La fel am aflat 
că scris o carte cu titlul Biblia și intelectualii. 

Tot pe atunci a ajuns la cunoştinţa mea o scri- 
soare, în legătură cu cartea Saul din Tars, scrisă 
de părintele Grigorie Marcu, pe care autorul a 
publicat-o în loc de prefață. Mi-a plăcut scrisoarea 
episcopului Nicolae Colan. De altfel a fost cea din- 
tâi manifestare scrisă cu care m-am întâlnit în 
acea vreme. 

Cu Episcopul Nicolae Colan, traducătorul, 
m-am întâlnit prin cartea Omul cel Nou, de Fied- 
ler, care mi-a plăcut foarte mult şi din care am 
avut şi am încă mult folos. 

Cu Episcopul de odinioară şi apoi cu Mitro- 
politul Nicolae Colan, m-am întâlnit direct, la 
scurtă vreme după ce a fost întronizat ca arhiepis- 
cop de Alba-lulia şi Sibiu şi ca Mitropolit al 
Ardealului, căci îndată după întronizare a venit la 
mânăstirea noastră de la Sâmbăta de Sus. Mi- 
tropolitul cel nou m-a luat în seamă de la bun în- 
ceput şi mi-a fost totdeauna deosebit de bine- 
voitor. Avea mare bucurie din predicile mele, de 
la slujbă, precum şi de articolele mele, nu prea 
multe, scrise în „Telegraful Român“. Cu vremea, 
s-a apropiat tot mai mult de mine şi începuse să-şi 
facă şi nişte planuri în legătură cu hirotonia mea 
ca diacon şi apoi şi ca preot. Planul şi l-a împlinit 





anul VI e nr. 63 


29 


REPERE 








doar în parte, căci m-a hirotonit diacon, dar mai 
departe n-a ajuns, din pricina unor motive de 
sănătate. 

În 1960, la Izvor, adică la hramul mânăstirii, 
dorea să mă hirotonească diacon. Nu şi-a putut 
împlini gândul, căci părintele stareț de atunci, 
Părintele Ioan Dinu s-a împotrivit având grija să-l 
scutească pe mitropolitul său de o eventuală gre- 
şeală sau o faptă care ar fi putut fin interpretată 
în defavoarea arhiepiscopului. Mitropolitul Nico- 
lae Colan, însă n-a cedat, ci la proxima sărbătoare 
a mânăstirii noastre, m-a hirotonit totuşi ca dia- 
con, cu toate împotrivirile care au fost. 

Cu câteva zile, înainte de Sfânta Maria, Mi- 
tropolitul Nicolae Colan a trecut şi prin chilia 
mea. Cu acel prilej m-a întrebat: „Vrei să te fac dia- 
con, de Sfânta Marie?“. Am răspuns cu cuvintele 
care mi-au venit atunci în minte: „Dacă mi-ar zice 
cineva să cer, n-aş cere, dar dacă mi se oferă, pri- 
mesc“. Şi atunci, a zis Mitropolitul: „Pregăteşte-te, 
că de Sfânta Marie te hirotonesc diacon“. După 
aceea a adăugat: „N-am să te ţin mult diacon, ci te 
voi hirotoni preot şi-ţi voi da duhovnicia, ca să fii 
duhovnic. Şi vei fi concelebrant“. 

După aceea, retrăgându-se, le-a spus Părin- 
telui Ioan Dinu, starețul mânăstirii şi Părintelui 
Serafim Popescu: „îi om fără lumină, dar lumi- 
nat“. Cred că această convingere l-a făcut să mă 
hirotonească. 

În anul acela, praznicul Adormirii Maicii Dom- 
nului a căzut într-o zi de luni. Duminică, a venit 
mama la mănăstire, pentru hram şi ca să mă întâl- 
nească. Cu acel prilej, când a binecuvântat-o pe 


290 


Mitropolitul Nicolae Colan în mijlocul credincioşilor din Sf Gheorghe în 1957 


mama, a zis: „Bine că ai venit, că mâine îl fac pe 
Teofil diacon“. Şi aşa a fost, de Sfânta Maria, într-ade- 
văr, m-a hirotonit diacon, cu perspectiva de a mă 
hirotoni şi preot, dar la aceasta n-a mai ajuns. Am 
rămas diacon, vreme de douăzeci şi trei de ani, 
până la 13 mai 1983, când Mitropolitul Antonie, 
care m-a găsit diacon, m-a hirotonit preot şi mi-a 
dat şi hirotesia de duhovnic. Convingerea mea 
este că pe toate le-a rânduit Dumnezeu, mai presus 
de ce am putut face noi oamenii. Căci eu m-am 
aşezat la mănăstire în 1953, când am fost tuns în 
monahism. După şapte an, în 1960, am fost hiro- 
tonit diacon, iar după 23 de ani, adică după trei- 
zeci de ani de mănăstire, am fost hirotonit preot. 

În această perspectivă, privind. lucrurile, 
Mitropolitul Nicolae Colan este un binefăcător al 
meu; este un punct de plecare şi un punct de spri- 
jin. Iar aceasta, nu numai în folosul meu, ci şi în 
folosul multora dintre credincioşi şi mai cu sea- 
mă dintre credincioşii care vin în legătură cu 
mine şi care primesc ajutor de la Dumnezeu prin 
mijlocirea mea şi prin rosturile pe care le am. 

După toate acestea, mai am un cuvânt de 
spus. Un coleg al meu de mănăstire, fost coleg de 
teologie, părintele Aurel Grecu mârturiseşte că 
părintele Arsenie Boca a spus că Mitropolitul 
Nicolae Colan „este bun ca un tată“. Cred că 
aceasta este cuvântul cel mai potrivit, pentru în- 
cheierea rândurilor de față. Deci să ştim şi să nu 
uităm şi să nu pierdem din vedere că Mitropolitul 
Nicolae Colan a fost bun, ca un tată. 

Dumnezeu să-l odihnească cu drepții, căci 
faptele lui merg cu el şi rămân şi cu noi! 





30 


anul VI e nr. 63 


DECANTĂRI 





Teroristul 


Ca „Sfint“ gnostic: 


Când Ovidiu Hurduzeu m-a invitat să scriu postfața cărții sale despre 
Unabomber (București, Ed. Logos, 2007), iniţial am ezitat. În scurt 
timp însă m-am aşternut pe scris din exact acelaşi motiv pentru care la 
început şovăiam să o fac. Motivul e lipsa de spirit critic şi autocritic a 


stângii românești. 





Mircea Platon 





re, de obicei, ţin loc de serioase discuţii 

critice în denunțurile publice pe care inte- 
lighenţia noastră stângistă le ia drept polemici. 
Mai apoi însă am decis să mă aşez în ariergarda 
prezentei cărţi tocmai pentru a contra previzibila 
reacție a establishmentului de stânga care, de câ- 
te ori aude lucruri care ies din tiparele „revoluţiei 
cu voie de la poliţie“, salivează pavlovian acuze 
precum: „legionar“, „rasist“, „xenofob“, „homo- 
fob“ şi, în ediţie specială pentru această carte, 
probabil, „terorist“. 


stfel, iniţial am dorit să evit etichetările ca- 


1. Despre natura soporifică 
a conștiinței critice a Stângii 


În discuţiile iscate recent cu privire La o even- 
tuală resuscitare a stângii în România, s-a spus că 
România, ţară capitalistă, are nevoie de stânga 
deoarece „stânga e conştiinţa critică a capitalis- 
mului“. „Stânga e critică“. „Stânga e vigilentă“ 
chiar şi în varianta ei postmodernă, nu numai în 
cea proletcultă. Ideea ar fi aşadar că stânga e alcă- 
tuită din persoane a căror angajare critică se pe- 
trece a limita aventurii existențiale, a riscului 
maxim asumat, a altruismului inconştient şi a lu- 


cidităţii orbitoare. De vreme ce a îmbrăcat căma- 
şa critică, ar trebui ca stânga românească să fie 
ubicuă, incontinentă, minuțioasă şi chiar suici- 
dară în incursiunile ei. Din păcate, în loc de co- 
mandouri critice, stânga românească ne oferă 
doar nişte Brigăzi Roşii ale autopromovării, auto- 
perierii şi autosatisfacerii. Mai puţină „dinamită“ 
şi mai mult marketing. Mai puţin western spa- 
ghetti şi mai mult Rotary Club. Departe însă de a 
fi originală, stânga românească nu face decât să 
copie în mod incompetent alonja somniferă a 
modelului ei occidental. 

Una dintre sursele acestei lipse de vigoare o 
constituie ruperea de realitate. În perioada ei de 
maximă înflorire, în a doua jumătate a secolului 
al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX- 
lea, stânga avea un obiect al muncii: proletaria- 
tul. Consistenţa şi legătura cu realitatea ale stân- 
gii - fie radicale, fie social-democrate - erau date 
de consistenţa numerică şi umană a electoratului 
ei. Prin urmare, cine citeşte astăzi istoria laburiş- 
tilor englezi, socialiștilor francezi sau social-de- 
mocraţilor nordici ar putea rămâne surprins de 
conservatorismul social şi chiar suflul religios 
(mai ales Chapel/Low Church) al acestora. Odată 
însă cu dispariţia prin îmburghezire a proletaria- 
tului occidental, stânga a trebuit să-şi găsească o 
nouă parohie. Şi a făcut asta în două feluri. În pri- 
mul rând, a produs sărăcie spontanee, proleta- 
riat, şi-a creat adică un mediu propice autogene- 
rării, în Europa de Est, în Africa postcolonialismu- 
lui marxist, şi în largi părți din America Latină şi 
Asia. Stânga (marxistă, leninistă, stalinistă, troţ- 
chistă, maoistă, caviar, champagne, Flora) a meş- 





anul VI e nr. 63 


31 


ROST 


DECANTĂRI 





terit ideologic şi exportat practic înapoierea în 
numele căreia, ulterior, a extorcat şi şantajat sen- 
timental Occidentul capitalist. 

În al doilea rând, stânga şi-a inventat o nouă 
parohie: cea a minorităţilor de tot felul, rasiale 
sau de păcate, în numele cărora vorbeşte şi își 
umflă conturile cu bani de la buget. Dacă dreapta 
capitalistă face bani din „complexul militaro- 
industrial“, stânga capitalistă prosperă pe baza 
complexului mediatico-universitar. Pana poate că 
nu e mai puternică decât spada, dar mitraliera de 
cuvinte oarbe e deseori mai profitabilă decât cea 
cu gloanțe adevărate. Acest lucru face ca, astăzi, 
stânga să fie baricadată în universități. Stânga e 
un discurs. 

Gândind global şi acționând local, stânga 
românească (nu discut aici despre partide, ci de- 
spre nuclee de energii intelectuale), e şi ea mărgi- 
nită la discurs, după modelul suratelor occiden- 
tale. Stânga românească e mai puţin un mod de a 
schimba lumea, cu riscurile aferente, şi mai mult 
un mod de a te închide în propria odaie pentru a 
te deconstrui privat cu Derrida şi cu Foucault. Re- 
voluţia se face, la stânga, birocratic, cu aprobare 











oviniu HURDUZEU 


Autorul Sclavilor fericiţi 











de la UE, ONG-uri, fundaţii, concernuri mediatice 
şi instituţii ale statului. Şi e normal să fie astfel, 
din moment ce acestea sunt chiar instituţiile un- 
de lucrează şi raportează stângiştii noştri, stân- 
gişti de reţea care se pretind rebeli şi spirite cri- 
tice. Revoluţionarul de profesie e nu un spirit cri- 
tic, ci un activist: nu un Don ...Quijote, omul cu 
mârțoaga, ci omul cu dosarul, cu mapa, cu lapto- 
pul. Omul conectat: nu la realitate, ci la posibile 
surse de finanțare. 

Lipsa de curaj critic şi spiritul de pluton tran- 
spar şi din modul în care stânga românească își 
coregrafiază polemicile cu adversarii de idei. 
Presa postrevoluţionară stă mărturie că marea 
majoritate a confruntărilor între stânga şi dreap- 
ta se petrece astfel: stânga, prin pana unui drep- 
thomist, atacă o idee sau o instituţie fundamen- 
tală pentru ceea ce Orwell numea „common de- 
cency“: Biserica, familia, ideea naţională etc. Un 
om de dreapta răspunde. Omul de stânga tace. 
Dispare sau scrie despre altceva. Apoi, după o 
lună-două, reiterează atacul, fără a ţine seama de 
obiecțiile ridicate. Ovidiu Hurduzeu, la publica- 
rea primelor fragmente (1997) şi a primei ediţii 
(2000) din Sclavii fericiți, a fost acuzat de stângiş- 
tii români că e antiamerican şi extremist de 
dreapta, deşi argumentele sale foloseau în mod 
original şi sagace un pattern argumentativ întâl- 
nit la Baudrillard, Virilio şi la filosofi aparţinând 
stângii „studiilor culturale“. 

Refuzând dezbaterea, nerăspunzând la argu- 
mente decât cu injurii şi tăceri, stângiştii nu dove- 
desc decât că pun strategiile de marketing mai 
presus de conştiinţa critică. Ei nu răspund ca „să 
nu-ți facă reclamă“! Pentru ei nu lămurirea unor 
idei generatoare de fapte contează, ci construirea 
brandului cultural. De fapt, capitalismul marke- 
tingului şi marxismul postmodern au în comun 
behaviorismul, obsesia construirii şi inventării. 
Diferenţa dintre capitalismul de la 1900 şi cel de 
la 2000 e că pentru primul conta produsul în vre- 
me ce pentru al doilea contează campania publi- 
citară deoarece nu se vinde un produs, ci o mar- 
că. De aceea, persoana a devenit „consumator“, 
adică un om deformat şi manipulat de bombarda- 
mentul publicitar. Pentru stângişti, omul e tot o 
tabula rasa care trebuie modelată de societate: in- 
gineria socială are drept ultim scop ingineria 
interioară. Ingineria socială ne frăgezeşte pentru 





32 


anul VI e nr. 63 


DECANTĂRI 


ROST 





ingineria genetică. Singura deosebire între ingi- 
neria genetică liberală şi cea comunistă va fi că în 
prima vom avea dreptul să ne cumpărăm perso- 
nalități sau urmaşi după buzunar, în cea de a 
doua vom fi clonaţi cu toţii la fel, ca să fim egali. 
Sufletul oricum va fi mort. Şi asta pentru că am- 
bele orientări împărtăşesc acelaşi dispreț pentru 
sufletul omenesc pe care îl asimilează materiei 
manipulabile. 


2. Despre contra-revoluţie 


Complicitatea dintre „contra-cultură“ şi „Sis- 
tem“ a observat-o şi Ted Kaczynski, pus la index 
de către stânga americană nu pentru crimele 
sale, ci pentru opiniile sale îndreptate împotriva 
elitelor de stânga. După cum arată Ovidiu Hurdu- 
zeu, stânga americană s-a dovedit a fi ospitalieră 
cu teroriştii: de la Weather Underground la Bri- 
găzile Roşii şi la Baader-Meinhof Gang, teroriștii 
stângii au făcut cariere universitare şi judecă- 
toreşti. Ucigaşii pot oricând deveni vedete media- 
tice şi universitari respectabili atât timp cât admit 
că toate crimele lor au fost făcute de dragul unei 
lumi mai bune şi mai drepte, de dragul ecologiei, 
al Lumii a Treia, al matriarhatului, minorităţilor 
de orice fel, sau din raţiuni estetice. Orice e per- 
mis împotriva opresiunii burgheze: Merleau-Pon- 
ty elogia chiar „violența progresistă“. 

Kaczynski a ucis, asemenea stângii, pentru 
binele omenirii, dar şi-a însoțit actele criminale 
de un manifest ideologic anti-stângist. Dacă anali- 
za pe care o face Kaczynski societăţii tehnologice 
e de o tăioasă acuitate, actele sale criminale îl tră- 
dează ca pe un prizonier al societăţii pe care o de- 
nunță. Kaczynski răspunde la inginerie socială cu 
inginerie socială. Unei societăţi care manipulează 
omul prin tehnologie, el îi răspunde cu utopia 
unei societăți în care omul va deveni mai bun, sau 
va redeveni liber, datorită lipsei tehnologiei. Deşi 
luptă în numele libertăţii omului, vrea să-l pună 
în fața faptului împlinit. Determinismului, Una- 
bomber răspunde cu determinism: vrea să schim- 
be societatea ca să schimbe omul. Ba, pe lângă in- 
gineria socială, mai recurge şi la inginerie sufle- 
tească („inner engineering“). Unabomber încear- 
că să se convingă că remuşcările pe care le re- 
simte la gândul suferințelor victimelor sale ar fi 
doar sechele ale spălării pe creier pe care i-a apli- 


cat-o „Sistemul“. E adevărat, după cum scrie Ovi- 
diu Hurduzeu, că Unabomber „doar se «deprogra- 
mează», se leapădă de tot ceea ce aparţine sis- 
temului, dar nu se «reprogramează» în stil skin- 
nerian;. Şi totuşi, direcţia în care operează el „de- 
programarea“ e un primitivism idealist, un nean- 
derthalism tributar antropologiei începutului de 
secol XX. Kaczynski are mai multă încredere în 
literatura ştiinţifică decât în conştiinţa sa tortura- 
tă, şi această robie e tot un simptom al moderni- 
tăţii. Unabomber e pregătit să manipuleze mase- 
le spre binele lor şi se bazează în acest scop pe o 
elită revoluționară. Globalismului corporatist el 
îi răspunde cu ideea leninistă a unei revoluții 
mondiale. Unabomber foloseşte terorismul ca 
advertising, ştiind că astfel va fi ascultat; o apucă 
pe scurtătura mediatică a crimei pentru a câştiga 
un public (vezi art. 96 din Manifest). Unabomber 
nu are răbdare. Unabomber vrea să fie eficient. 
Unabomber se aşază în planul unei etici biologice 
şi răspunde nihilismului tehnologic cu nihilism 
liric (posibil şi freudian). Kaczynski luptă cu ar- 
mele adversarului şi acest lucru face ca soluţia sa 
de ieşire din Sistem să nu fie decât o perpetuare a 
erorii tehnologice, cu aceleaşi rezultate antiuma- 
ne. Deşi neoconservatorii americani ar fi dispuşi 
să finanțeze maşini care să „indice“ existenţa lui 
Dumnezeu, singurul lucru care nu a fost colonizat 
încă de tehnologie e sfințenia, şi probabil că reac- 
ţia împotriva tehnologiei de acolo trebuie să 
pornească, de la unul din lucrurile care nu pot fi 
obţinute prin reţetă. 

Unabomber a rămas, după cum o indică şi 
preferința sa pentru romanul Secret Agent al lui 
Joseph Conrad, un prizonier al modernităţii. 
Conflictul său cu societatea tehnologică e cel din- 
tre, după cum bine scrie Ovidiu Hurduzeu, „ulti- 
ma monadă autonomă“ şi „reţea“. Noua societate 
tehnologică e îndeplinirea perversă a visului lui 
Berdiaev după „un nou ev mediu“. Numai că nu e 
un ev mediu creştin, ci gnostic. Un ev mediu care 
uită că superioritatea ontologică nu implică supe- 
rioritatea morală, că îngerii pot fi răi. Mitul „sis- 
temului“, al „rețelei“, al religiei unice, al păcii sau 
conflictului global au dus la un soi de neoiobăgie 
cubiculară, la „team work“-ul în care colegii se 
pândesc, evaluează şi pârăsc unii pe alții aseme- 
nea mujicilor ruşi de pe vremuri la vremea plății 
devălmașe a dărilor. 





anul VI e nr. 63 


33 


ROST 


DECANTĂRI 





Conflictul dintre Kaczynski şi stânga e cel 
dintre libertate şi privilegii. Parte a neomedievis- 
mului tehnocrat e şi renaşterea noţiunii de „privi- 
legii“ şi abandonarea mai abstractei „libertăți“. 
Astfel, minoritățile care se bucură de sprijinul co- 
rectitudinii politice au, prin affirmative action, 
parte de privilegii, asemenea ghildelor, burguri- 
lor şi aristocraţiilor premoderne. Kaczynski însă 
vrea libertate, fie şi acea libertate explozivă a 
anarhiştilor sfârşitului de secol nouăsprezece. 
Libertatea sa urmăreşte reaşezarea individului în 
planul „Naturii“ (vezi art. 114-139). Privilegiile 
tehnocrației postmoderne urmăresc uniformiza- 
rea indivizilor prin absorbţia lor în grupuri care 
funcţionează ca rotiţe ale sistemului. Şi din filoso- 
fia sistemului, şi din cea a lui Kaczynski lipseşte 
persoana. 

De aceea, Ovidiu Hurduzeu are dreptate 
atunci când scrie, empatic dar nu şi simpatetic, că 
Unabomber nu poate fi înţeles după criterii mo- 
rale, ci „prin prisma literaturii“. Unabomber nu s- 
a judecat pe sine după criterii morale, ci în plan 
estetic. Dar literatura modernă, literatura de refe- 
rință a lui Kaczynski, nu mai e literatura eroului 
clasic, al cărui sacrificiu confirmă rânduiala, ci e 
literatura contraeroului a cărui jertfă e menită să 
acuze absurdul, fisura ontologică produsă de ase- 
mănare - plictiseala conformismului burghez - 
care se vindecă numai prin scăpărarea profundă 
a contrariilor. De vreme ce Dostoievski e unul din 
autorii de referință ai lui Kaczynski, poate că Una- 
bomber ar putea fi încadrat în specia „hainilor 
sentimentali“ de tip Feodor Karamazov. Dar Kac- 
zynski nu e numai personaj de roman, nu e ficţi- 
une. Coerenţa artistică e necesară pentru a da 
„iluzia“ realităţii prin scris, realitatea se rezolvă 
însă pe un plan superior esteticului. Nihilismul 
estetic e o maladie a realităţii: când nu descoperi 
sensul, îl inventezi. 


3. Dezrădăcinarea 


Această patinare explozivă în plan estetic 
trimite poate a inițiala dezrădăcinare din reali- 
tate a lui Kaczynski. Kaczynski a crescut ca un 
dublu dezrădăcinat: ca produs al unei familii de 
imigranţi est-europeni rupţi de biserică şi dornici 
să se „adapteze“, „asimileze“, să parvină; şi apoi 
ca produs al experimentelor operate asupra gen- 


eraţiilor postbelice. Kaczynski a crescut într-o 
societate dominată de o contra-cultură de stânga 
şi de o dreaptă „conservatoare“ care începuse de- 
ja să se îndepărteze de ideile iniţiale pentru a îm- 
brățişa impulsurile de inginerie socială ale stân- 
gii. „Omul nou“ creat de convergența reducțio- 
nist tehnocratică a „complexului militaro-indus- 
trial“ de dreapta cu „concernul mediatico-univer- 
sitar“ de stânga e un om care refuză întruparea. 
Omul nou e omul care în loc să se întrupeze în sis- 
tem, să-l disturbe prin prezenţa sa, lasă sistemul 
să se întrupeze în el. Şi de aceea cred că, prin acţi- 
unile sale criminale, Kaczynski s-a lăsat de fapt 
locuit de sistem: a „gândit global“, tehnologic, a 
căutat să-şi anihileze fizic „inamicii“. 

Lumea postmodernă e lumea neîntrupaților, 
a trupurilor posedate de sistem sau a spiritelor 
desprinse de trup, a spiritelor nedevenite con- 
ştiinţe pentru că nu sunt personale, nu reflectea- 
ză asupra lor înşile, ci bântuie sistemul. În mod 
paradoxal, cultul corpului nu e decât o consecin- 
ță a neglijării întrupării: trupul e fie derealizat, 
asimilat unei idei, transformat în simbol al victo- 
riei specializate a voinţei sau spiritului, precum în 
culturism sau yoga, fie predat lui însuşi precum în 
obezitatea nesimţită a consumatorilor de fast 
food. Din acest punct de vedere, terorismul lui 
Unabomber, dacă a încercat să tulbure sistemul, a 
făcut-o tot la nivelul gnostic al spiritului care dis- 
truge materia/trupul pentru a se elibera şi pen- 
tru a transmite un mesaj, nu al celui care locuieş- 
te în lume. Unabomber nu a instituit o prezență, 
ci o absență. 

Bomba folosită împotriva sistemului e teh- 
nologie contra tehnologie: e autoreferenţialitate 
ironică, kitch postmodern, ca şi al teroriștilor sin- 
ucigași ai Al-Qaeda, obsedaţi de internet şi îndoc- 
trinați prin videoclipuri. Teroristul/revoluţiona- 
rul nu e decât un „sfânt“ mediocru, un „sfânt“ ra- 
tat, un sfântuleţ, un „aghiuță“. Jacques Ellul avea 
dreptate când, din perspectivă creştină, refuza 
recursul la violență în lupta cu societatea tehno- 
logică. După cum spunea Joseph de Maistre, îm- 
potriva „revoluţiei“ nu trebuie făcută o „contra- 
revoluţie“, ci ceva contrar unei revoluții, ceva ra- 
dical diferit de o revoluţie. Orice revoluţie se în- 
chide rapid asupra ei înseşi, se instituționalizează 
şi nu dă naştere decât tot la indivizi, la ochiuri ale 
rețelei. Individul există numai în rețea: „Indivi- 





34 


anul VI e nr. 63 


DECANTĂRI 


ROST 





dul, de fapt, e doar o negaţie: el nu e «altcineva». 
El nu e oricine, el nu e celălalt individ. E o unitate 
separată de celelalte unități,“ scria Thomas Mer- 
ton. Individul e dependent de „rețea“, de „statul 
dădacă“, de tehnologie şi sistem: „Dar imediat ce 
structura societății sale începe să se prăbușească, 
individul se prăbuşeşte cu ea şi cel care părea a fi 
o persoană devine doar un număr [...] E deci clar 
că societatea de masă e construită din indivizi dis- 
conectaţi - din fiinţe umane goale şi alienate care 
şi-au pierdut centrul şi şi-au stins lumina inte- 
rioară pentru a depinde în abjectă pasivitate de 
masa la care aderă fără afecţiune sau scop inte- 
ligent.“ Aşadar, după cum cultura e ceea ce-ţi ră- 
mâne după ce ai uitat tot ce ai citit, persoana e 
ceea ce rămâne dintr-un om după ce ai înlăturat 
podoabele şi proptelele sistemului. Persoana e 
omul rămas față cu Dumnezeu, nu omul cu ide- 
alurile sale, „visele“ speculate de sistem, ci omul 
care-şi întâmpină semenii cu darurile Sfântului 
Duh: „Vocaţia persoanei e de a-şi construi propria 
solitudine ca o condiție sine qua non pentru o 
întâlnire validă cu alte persoane, pentru coopera- 
re inteligentă şi comuniune de iubire. Din această 
cooperare şi comuniune - care e orice altceva 
numai ridicola pantomimă numită «together- 
ness» nu - creşte structura unei adevărate, vii şi 
rodnice societăți umane.“ 

Din acest punct de vedere, singurătatea lui 
Unabomber - şi e semnificativ pentru gradul de 
aglutinare oarbă („hipersocializare“) la care a 
ajuns societatea tehnologică faptul că Unabom- 
ber se tot străduia să-i convingă pe urmăritorii săi 
nu că nu e nebun, ci că nu e singur - nu e singură- 
tatea persoanei. Kaczynski nu s-a desprins de sis- 
tem în singuratatea sa, nu s-a regăsit. Kaczynski 
nu a părăsit cultura pentru natură, după cum 
scrie Jean-Marie Apostolides. Fizic, a devenit 
autonom de sistem, trăind frugal şi neandertha- 
lic. Spiritual, s-a îndepărtat de sistem pentru a se 
contopi de fapt cu el, pentru a-l urmări, distruge, 
copia, înfricoşa. E singurătatea eruptivă a doppel: 
găngerului, a strigoiului, a dublului. Nici sistemul 
şi nici Unabomber nu erau pregătiți să se întâl- 
nească. Sistemul pentru că e robotic, iar Unabom- 
ber pentru că numai un sfânt ar putea vedea oa- 
menii din sistem, ar mai putea discerne chipurile 
celor deja aglutinaţi. Or Unabomber nu e un 
sfânt, ci un răzvrătit. Berdiaev scria undeva că 


„tehnologia raționalizează viața omului, dar 
această raționalizare are rezultate iraționale“. 
Unabomber e o astfel de consecință „iraţională“, 
sau mai degrabă hiperrațională, de o coerență 
sistemic-maniacală, a raționalității sistemului. Ac- 
ceptând logica sistemului, pentru care persoana 
e doar individ-microprocesor, Unabomber nu 
ucide şi schilodeşte oameni, ci rotiţe ale sistemu- 
lui. Argumentând că nu fac decât să meargă cu va- 
lul, să se alăture marșului victorios al istoriei, vic- 
timele sale nu fac decât să-l întărească pe haluci- 
natul Unabomber în credința că nu are de a face 
cu fiinţe umane, ci cu butaforii. Conformismul, 
atât de necesar supraviețuirii şi adaptării în sis- 
tem, devine sinucigaş la confruntarea cu Una- 
bomber, o izbucnire morbidă, de buruiană rea şi 
boală, a vieţii în pântecul maşinii. 


4. Terorism și istorie 


Poate că un bun unghi de atac al misterului 
Unabomber ni-l îngăduie concepţia sa asupra 
istoriei. Conform „principiilor sale istorice“, isto- 
ria e „sumă a două componente: o componentă 
aleatorie, grupând evenimente neprevăzute, fără 
o logică discernabilă, şi o altă componentă regu- 
lată, grupând tendinţe istorice de lungă durată“ 
(art. 99). Unabomber alege să se ocupe numai de 
a doua componentă. După cum remarca Alston 
Chase, Kaczynski a „respins complexitatea şi rela- 
tivismul pe care le-a întâlnit în domeniul uma- 
nist“ pentru a adopta „stilul cognitiv dualist al 
matematicilor.* Kaczynski funcţionează parcă pe 
baza unui cod de O şi 1. Dualismul matematicilor 
se mulează perfect pe maniheismul său, pe lupta 
dintre Natură şi Tehnologie pe care o consideră 
crucială pentru libertatea omului. Dualismului, 
Unabomber îi alătură determinismul, lăsând să 
se înțeleagă că „tendinţele istorice de lungă dura- 
tă“ sunt cele care contează. Și, asemeni marxişti- 
lor, Unabomber descoperă infrastructura econo- 
mică responsabilă pentru modul de dezvoltare a 
societăţii: „Tehnologia singură este responsabilă, 
sistemul nu este mânat de ideologie, ci de cerințe- 
le tehnologiei“ (art. 119). Preocupat de tehnolo- 
gie, Unabomber nu poate explica de ce s-a ajuns 
la societatea industrială. Nemulțumit de opiniile 
istoricilor, pe care le declară simple speculaţii, el 
declară că, nu se ştie cum, începând cu secolul al 





anul VI e nr. 63 


35 


ROST 


DECANTĂRI 








P- - 
LI L$. 


/// 





n A 





II p, 





XVII-lea, civilizaţia occidentală s-a abătut, soli- 
tară, pe calea revoluţiei tehnologice: „Entuzias- 
mul pentru «progres» este un fenomen specific 
societăţii moderne şi se pare că nu a existat 
înainte de secolul al XVII-lea“, scrie el în Manifest 
(art. 210). 

De fapt, entuziasmul pentru progres a fost 
larg răspândit în Evul Mediu occidental şi se regă- 
seşte în smeritul optimism al lui Bernard de 
Chartres care spunea: „Suntem pitici care stau pe 
umerii giganților“. În afara lui Augustin, determi- 
nist pesimist, Evul Mediu stă sub semnul libertăţii 
optimiste a călugărilor iscoditori, inovatori şi 
ştiinţifici. Omul medieval nu era ferit sau incon- 
ştient de efectele nefaste ale tehnologiei. În 
Mosella, poem atribuit lui Ausonius dar probabil 
scris de un scrib monastic din secolul al IX-lea, 
găsim versuri în care autorul se plânge de zgomo- 
tul strident al unei mori de tăiat marmură aşezată 
pe malurile unui afluent al Mosellei. În 1388 An- 
glia simţea nevoia primelor legi antipoluare. Cău- 


tând un perpetuum mobile, o sursă de energie 
perpetuă, inginerii medievali încep să utilizeze 
gravitația şi magnetismul. Tehnologia €, dintru 
început, legată de ideea forțelor nestăvilite, a 
determinismului. Dacă la început ştiinţa desco- 
peră forțele ineluctabile ascunse în creaţia lui 
Dumnezeu, odată cu ideologizarea ştiinţei şi teh- 
nologiei se vorbeşte de un determinism tehno- 
logic în sine: tehnologia însăşi devine una din for- 
țele dumnezeieşti, naturale sau satanice (William 
Blake), care aspiră liberul arbitru. Tehnologia ne 
emancipează inevitabil, se extaziază optimişti. 
Tehnologia ne înrobeşte inevitabil, protestează 
pesimiştii. 

Tehnologia nu a lipsit niciodată din istoria 
europeană pentru a apărea miraculos şi copleşi- 
tor la un moment dat. Dacă acceptăm teoria cum- 
va braudeliană a lui Kaczynski, conform căreia 
există două componente ale istoriei, o compo- 
nentă evenimenţială şi alta alcătuită din durate 
lungi, atunci trebuie spus că tehnologia, înainte 





36 


anul VI e nr. 63 


DECANTĂRI 


ROST 





de a deveni o forță ineluctabilă, a fost o „întâm- 
plare:: o piatră aruncată în şuvoi. Ceea ce a trans- 
format ştiinţa în tehnologie, tehnologia în capi- 
talism, capitalismul în pozitivism şi pozitivismul 
într-un soi de mesianism tehnico-ştiințific sau, 
mai nou, genetico-cibernetic, nu a fost numai teh- 
nologia în sine. Nu numai tehnologia e vinovată, 
aşa cum scrie Kaczynski. Există un punct de con- 
tact, o temperatură istorică la care tehnologia de- 
vine ideologie şi ideologia se traduce în aplicarea 
pe scară largă a inovaţiilor tehnico-ştiințifice. 
Ideologia modernă a progresului nu e numai un 
produs al revoluției ştiinţifice (care, iniţial, era 
reacționar-mistică), ci şi un generator de explozie 
tehnologică. Fără a intra în amănunte, se poate 
spune doar că, bazat pe esenţialism scolastic şi pe 
diferite interpretări ale transcendenţei radicale 
protestante dar şi ale imanentismului spinozist 
(ale cărui efecte sunt că ne lasă, ca şi transcen- 
dența radicală protestantă, cu o lume autonomă, 
gata de a fi pusă pe masa de disecţie), impulsul 
inițial al revoluţiei ştiinţifice a venit din partea 
ideii că omul poate mântui Firea prin ştiinţă şi 
tehnologie. Aflându-şi rădăcina în Geneză, ştiinţa 
modernă s-a născut ca o reiterare a obligaţiei 
omului de a îngriji grădina Raiului. Numai că, în 
loc de „păstor“ al Firii, omul modern s-a transfor- 
mat treptat în developper al Edenului, la poarta 
căruia a instalat un gater şi un abator. 
Unabomber scrie că: „Oamenii nu aleg în- 
tr-un mod conştient şi rațional forma de societate 
în care trăiesc. Societăţile se dezvoltă prin pro- 
cese de evoluţie care nu sunt supuse unui control 
rațional“. Reformele sunt aşadar sortite eşecului, 
iar revoluțiile nu ştie nimeni cum vor sfârşi. Sau 
sfârşesc cum erau programate genetic să sfârşeas- 
că. Ca exemplu, el oferă Revoluţia Americană de- 
spre care spune că a reprezentat „un mare pas 
înainte (...) pe drumul pe care mergea deja lumea 
anglofonă“. Unabomber avertizează că principi- 
ile sale istorice „nu exclud excepţiile“, dar că ele 
ar trebuie mereu avute în minte ca antidot la 
aventuri utopice: „lar dacă ajungem cumva la 
concluzii care le contrazic, ar fi bine să ne reeva- 
luăm analiza iar concluziile să le reținem doar 
dacă avem motive solide s-o facem“ (art. 110). In- 
teresant e că, din nou, alura deterministă şi mani- 
heistă a lui Unabomber e specifică istoriografiei 


Old Hat (liberale) şi celei Old Guard (marxiste) 
care închid istoria pe orizontala progresului libe- 
ral-democratic sau socialist-revoluționar. 

Unabomber nu lasă loc contingenţei, erou- 
lui, „nasului Cleopatrei“, deşi el însuşi acţionează 
în numele libertăţii şi autonomiei eroice. Deter- 
minismul, ideea că nu putem controla rațional 
societatea sau o revoluţie îi permit doar să încer- 
ce a „grăbi“ prăbuşirea sistemului care, spune el, 
inevitabil va cădea. Când Kaczynski îi scrie lui 
David Gelertner că „progresul tehnic şi creşterea 
economică“ nu sunt inevitabile, aşa cum cu opti- 
mist tehnocratic credea profesorul Gelertner de 
la Yale, el nu o făcea în numele scepticismului 
conservator, al contingenței, ci în numele unui 
determinism de sens contrar. Unabomber credea 
că e inevitabil ca „sistemul“ să se prăbuşească: el 
voia doar să accelereze acest sfârşit pentru a sal- 
va libertatea umană, deşi, conform propriilor 
principii, nu ştim câți oameni ar mai supravieţui 
să se bucure de acea libertate. 


5. Gânduri finale 


Mitropolitul Hieroteos de Nafpaktos scria că 
„persoana nu poate fi cuprinsă de definiţii 
filosofice şi de analize teologice, ci experiată prin 
suferință“. Apologiile lui Kaczynski ne arată că a 
suferit mult din cauza invaziei tehnologiei în via- 
ţa sa, dar şi că nu a vrut să ducă acea suferință, că 
a vrut Să se scuture de ea. Alegând revolta, Kac 
zynski a ales masca, rolul lui Unabomber, în locul 
persoanei. 

Revolta lui e revolta omului modern care nu 
înțelege rostul întemeietor al ascezei, al timpului 
petrecut în interval. Asceza folosită împotriva 
tehnologiei e dramatică: deci premodernă. 
Drama seculară sau liturgică e centrată pe o 
prezență, pe prezența zeului şi a eroului sau sfân- 
tului. Liturghia, sărbătoarea, hramul, sunt struc- 
turile vechi ale timpului mântuitor, ale abolirii 
sau transfigurării timpului. Calendarul liturgic e 
profund anti-modern, şi profund subversiv la 
adresa (comuni)(consumi)smului şi abundenței 
preambalate. Terorismul e o formă de a răspunde 
morţii cu moarte. Dar numai alături de Hristos se 
poate „cu moartea pre moarte călcând“ învia. 
Restul e publicitate. 


* Postfaţă la Unabomber. Profetul ucigaș, de Ovidiu Hurduzeu (Ed. Logos, Bucureşti, 2007) 





anul VI e nr. 63 


37 


ROST 


DECANTĂRI 





Identitate și alteritate 


Deși procesul comunismului este amânat sine die, producția de memorialistică 
capătă consistenţă pe zi ce trece, adaugându-se piese importante care vin să 
umple multe din golurile istoriografiei noastre recente. Toate aceste mărturii 
prezintă realiter articulațiile unei perioade în care crima şi delațiunea erau 
singurele norme de impunere a unui adevăr schimonosit, după chipul şi 
asemănarea Diavolului, întrupat efectiv într-un sistem ideologic abominabil. 


CA 


AȘ 
dă | 
în Y | 


Constantin Mihai 





upă publicarea volumului Arta supravie- 


W 
[) (uirii (Craiova, Editura Omniscop, 1998), 
doamna profesoară universitară Lelia 


Trocan, specialistă în istoria literaturii franceze, a 
teoriei şi criticii literare moderne, ne oferă sur- 
priza plăcută a unui nou volum, Les Ann6es de 
plomb (Paris, PHarmattan, 2007), axat pe aceeaşi 
problematică a restituirii unor pagini vii din isto- 
ria confiscată a românilor. Sperăm ca apariţia 
acestei cărţi într-un spaţiu tradițional stângist să 
atragă măcar atenţia intelighenţiei franceze şi 
publicului larg asupra „binefacerilor“ unei ideolo- 
gii pe care Occidentul a îmbrăţişat-o - şi se pare că 
încă o mai îmbrățişează, în pofida publicării şi 
acolo, de-a lungul timpului, a unor mărturii cutre- 
murătoare despre crimele bolşevismului. 

Ne putem pune întrebarea firească: ce anu- 
me i-a determinat pe coordonatorii unei prestigi- 
oase edituri pariziene să publice o asemenea car- 
te, la rubrica de roman istoric? Răspunsul la o ase- 
menea întrebare se circumscrie unei triple ipote- 
ze: fie au fost atraşi de dimensiunea istorică a lu- 
crării, de apelul permanent la ceea ce regretatul 
filosof Paul Ricşur numea memoria ca exercițiu 
de refacere a identității unei națiuni, fie au fost 
cuceriţi de dimensiunea naratologică, de stilul 
aparte al autoarei de a surprinde estetic metafora 
durerii şi de a transforma într-o virtute creativă 
sau de o a treia ipoteză care îmbină cele două 


ipostaze, în sensul în care elementul istoriografic, 
memorialistic se pliază pe elementul naratologic, 
în care istoricul este dublat de diegesis, mythosul 
de logos, realizând acea unitate în diversitate. Nu 
putem risca un răspuns categoric, dar putem bă- 
nui că ceea de-a treia ipoteză a fost determinantă 
în publicarea acestui roman istoric românesc. 

Martor - dar şi victimă - al unuia dintre fe- 
nomenele monstruoase din istoria României, co- 
munismul, autoarea rememorează, în lucrarea 
de față, destinul unei familii care a suferit dato- 
rită refuzului peremptoriu de a pactiza cu forțele 
Diavolului, ce voiau satanizarea țării. Volumul, 
un amestec inextricabil de memorialistică şi ro- 
man istoric, dedicat lui Nicolae Trocan, unul din 
martirii rezistenței armate româneşti, o figură 
emblematică a luptei anticomuniste din zona Ol 
teniei, înfăţişează într-o formă estetică, rafinată, 
suferința familiei Trocan, care este şi suferința 
unei părți din trupul României. 

Lucrarea se deschide cu o imagine panora- 
mică, dar tragică a Bărăganului, locul de depor- 
tare a familiei Trocan, ca şi a multor altor suflete 
româneşti, insistând asupra funcţiei restitutive a 
memoriei, a anamnesis-ului ca reiterare a unei 
copilării dramatice. În urma instalării comunis- 
mului, Nae Trocan, fost ofiţer al Flotilei | Aerosta- 
ție de Paraşutişti Pantelimon, împreună cu vărul 
său, Nicolae Vulcănescu se retrag înarmaţi în pă- 
durile din nordul județului Mehedinţi, formând 
un punct de rezistenţă. Sunt ajutați de localnicii 
din zonă. Reuşeşte să dea mult de furcă autorită- 
ților comuniste, care vor pune un premiu de 
100.000 de lei pe capul lui (era 1952) în vederea 
prinderii sale. În urma unei trădări, este arestat şi 
executat. 





38 


anul VI e nr. 63 


DECANTĂRI 


ROST 





Volumul este întrerupt, pe alocuri, de unele 
deplasări în timp; de altfel, tehnica auctorială 
constă în schimbarea permanentă a planurilor 
narative inocularea în cadrul nucleului germina- 
tiv, a unor secvenţe epice colaterale. Această teh- 
nică de recuperare a trecutului prin trecut se do- 
vedeşte utilă, în sensul în care elementul şocant 
al cărţii este diluat ca intensitate pentru a potența 
valoarea tragicului. Se resimte formaţia de literat 
a doamnei Lelia Trocan, care îi permite mânuirea 
cu abilitate a limbajului poetic şi a tropilor este- 
tici. Metafora plasticizantă specifică supleței şi 
rafinamentului discursiv se împleteşte armonios 
cu metafora revelatoare a suferinţei, ca matrice 
stilistică ordonatoare. 

„Simbolistica răului“ se pretează unei ştiinţe 
a interpretării, unei hermeneutici; simbolurile 
răului atât la nivel semantic, cât şi la nivel istoric, 
se metamorfozează în acest roman istoric, într-un 
simbolism al salvării, ceea ce conferă specificitate 
şi originalitate scriiturii. Noutatea demersului ro- 
manesc al autoarei rezidă tocmai în posibilitatea 
de transgresare a anomicului, a abominabilului, 
prin proiectarea într-un orizont al luminii, al 
mântuirii. 

Se poate afirma că simbolul, ca element 
emergent al poeticii acestui roman istoric, reu- 
şeşte, în favoarea structurii sale supradetermi- 
nate, să inverseze semnele temporale ale tramei. 
Dacă o „epigeneză“ narativă este posibilă, aceas- 
ta se datorează puterii cuvântului care devine in- 
strumentul interpretării, simbolul cauţionând, 
de fapt, întregul traseu scriptural. Astfel, dialecti- 
ca naratologică este susținută de o dialectică a 
limbajului, reperabilă la nivelul simbolisticii; 
această creaţie de sens implică că imaginarul 
funcţiei poetice este legat mai mult de cuvânt, în 
starea sa originară, decât de imagine, percepută 
ca 0 revigorare a percepției. 

Romanul este construit pe tehnica încap- 
sulării unor nuclee temporale în „sisteme conste- 
lante“ în vederea revelării a ceea ce numim „eter- 
nitate regăsită“ care, la limită, nu mai este un sim- 
plu referenţial cronologic, ci unul extra-temporal, 
simbolic şi simbolizabil, prin imagini spaţiale. 
Timpul regăsit prin practica lecturii, este un timp 
cu nervuri succesive care se deschide spre mai 
multe cicluri. Este vorba de o tehnică romanescă 
modernă, în care timpul este deviat de la linia 


dreaptă şi închis într-un mare ciclu ce înglobează 
ciclurile subordonate. 

Cu alte cuvinte, autoarea ne propune un 
proiect novator de redescoperire a alterității, ca 
soluţie etic-romanescă la realitatea unui timp in- 
trat într-o disoluție profundă. Toate aceste 
evadări în livresc nu presupun o ocolire a unor 
vremuri trăite şi experimentate la maximum, ci o 
redirecționare a energiei spre creaţia permanen- 
tă, văzută ca o sursă majoră a alterităţii fecunde. 

„Structurile sintetice“ - prin care desemnăm 
semnificația Celuilalt - care animă deopotrivă 
incursiunile inițiatice, precum şi marea victorie 
ciclică asupra timpului, sunt într-adevăr structuri 
care se tipizează ca imagine a timpului. Şi tocmai 
în această linie a spaţiului poetic, a spaţiului suge- 
rat şi trasat de imagini se poate uni firul inițierii 
cu structurile constelaţiilor şi cu cele ale memo- 
riei. Aici se întâlneşte mersul linear şi inexorabil 
al timpului cu sincronicitatea care îl transformă 
în destin asumat, estetica frumuseţii devenind 
domeniul acestei coincidentia alteri. 

Perspectiva naratologică, subiacentă proiec- 
ției actului creativ de reconfigurare a unui topos 
al alterităţii, ca soluţie antifrastică, oximoronică 
la răul existent, implică şi dimensiunea memo- 
riei, a reactivării funcţiei sale terapeutice. De 
aceea, considerăm că cea de-a treia ipoteză de 
construcţie a acestui roman, de care aminteam la 
începutul textului, este funcțională, validând un 
demers auctorial complex, generat deopotrivă de 
întâlnirea consubstanțială dintre logos şi mythos 
ale cărei rezultate le putem decela într-un plan 
multiplu: la nivelul paradigmei romaneşti, prin 
sublimarea acelui imago estetic al coincidentiei 
alteri, producător de semnificaţii majore, iar la 
nivelul paradigmei istorice, prin reinstituirea 
anamnesis-ului ca singura posibilitate de reface- 
re a fibrei morale a naţiunii. 

Les Ann6es de Plombeste o certă reuşită lite- 
rară, ale cărei calități intrinseci (rafinamentul dis- 
cursului, complexitatea tehnicii narative, plurali- 
tatea demersului) dau măsura valorii sale. Ea se 
constituie şi într-o prețioasă sursă istoriografică 
în amplul şi mult aşteptatul proces al comunis- 
mului, plecând de la presupoziţia că numai prin 
astfel de lucrări vom putea exorciza un trecut, 
punând bazele unei primeniri indispensabile 
spaţiului românesc. 





anul VI e nr. 63 


39 


ROST 


DECANTĂRI 





Muzica dinlăuntrul 


cuvintelor 


Gaston Bachelard, Poetica reveriei, 


Ed. Paralela 45, Piteşti 2005, trad. Rom. Luminiţa Brăileanu. 


Paul-Gabriel Sandu 





umane a editurii Paralela 45, opera lui 

Bachelard, Poetica reveriei, ia forma unui 
vis deliberat în care visătorul găseşte propria lui 
condiţie drept cel mai potrivit subiect de visare. 
Metoda la care recurge Bachelard pentru a-şi 
organiza reveriile este una în definitiv simplă şi 
concrescută reveriei: „Metoda fenomenologiei în 
privința imaginilor poetice este simplă: ea constă 
în accentuarea caracteristici primordiale, în 
decelarea esenței lor“ (p. 11). Scriind despre re- 
verie cu mijloacele pe care tot ea i le pune la dis- 
poziţie, Bachelard regizează de fapt o aşezare faţă 
în faţă a reveriei cu ea însăşi, folosindu-se de mij- 
locirea sporitoare a oglindei propriei sale „ani- 
ma“. Motivul acestui demers nu poate fi altul, 
mărturiseşte Bachelard, decât acela de a face din 
„reveria poetică scrisă, împinsă până la pagina li- 
terară [...] o reverie transmisibilă, o reverie inspi- 
rantă, adică pe măsura talentelor mele de cititor“ 
(p.15). 

Pentru a ajunge în intimitatea gândului 
autorului, trebuie îmi primul rând să nu con- 
fundăm reveria cu un vis nocturn. Ea nu se reven- 
dică precum acesta din subconștient, ci este mai 
degrabă semnul unei definitive instalări a omului 
în „fericirea lumii“, iar cea mai marcantă deose- 
bire dintre cele două stări e că prima dintre ele, 
reveria, este conştientă şi ne aparține, în timp ce 
visul e profund inconştient, lăsând uneori senza- 
ţia că nici el e cel care ne visează pe noi. Polari- 
tatea reverie-vis este de fapt reflectarea dualității 
anima-animus, profunda dualitate a sufletului 
omenesc, consideră Bachelard citând în câteva 
rânduri cuvintele celebrului psiholog. 


părută de curând în seria studiilor socio- 


Însă care este pretextul acestei reverii? Care 
este solul uşor „fenomenologic“ din care ea își 
trage sevele? Răspunsul şi justificarea lui ne sunt 
oferite în ultimul capitol al introducerii: „Ele, do- 
cumentele, îmi vin din cărți, căci toată viața mea 
este lectură“, cartea fiind pentru Bachelard 
simultan „0 realitate a virtualului și o virtualitate 
a realităţii“ (p. 33). 

Cele cinci capitole în care este împărțită 
cartea trebuie gândite ca un fel de trepte care 
suie, într-un ritm din ce în ce mai grăbit spre 
reveria deplină, angajată, cosmică. Astfel, dacă 
primul dintre capitole ne deschide lumea „visă- 
torului de cuvinte“, ultimul dintre ele nu se 
poate intitula altfel decât „Reverie şi cosmos“. 
Însă pentru a ajunge în puctul deschiderii totale 
mai înainte trebuie să ne scufundăm în adâncul 
sufletului uman, acolo unde sălăşluiesc forțele 
originare, femininul - anima şi masculinul - ani- 
mus, să recuperăm apoi copilăria pe calea 
aceluiaşi vis, pentru a putea constata, un 
moment înainte de celebrarea reveriei cosmice, 
că un visător autentic „nu şi-ar ierta-o niciodată 
dacă s-ar îndoi de imaginile lui pentru a-şi afirma 
existența“ (p. 197). 

Pentru a lăsa neatinsă plăcerea lecturii, dar 
şi pentru a aduce totuşi mărturia unei promisiuni 
irezistibile, vom întârzia o clipă asupra primului 
dintre capitole, locul unde fascinația pentru cu- 
vânt îl metamorfozează pe acesta într-un templu 
al reveriei, unde nu se intră decât pentru a visa. 
Ce moment ar fi fost mai prielnic decât acesta 
pentru a constata că „deja, prin genul cuvintelor 
care le denumesc, vis şi reverie apar ca diferite“ 
(p. 37). Din nefericire, ar spune Bachelard, în lim- 
ba română, o limbă care a preferat indecizia în 
ceea ce priveşte cele două genuri, indecizie refu- 





40 


anul VI e nr. 63 


DECANTĂRI 


ROST 














rie nu mai ţine de evidenţă. 

Întreg capitolul este o reverie pentru care nu 
e nevoie decât de cuvinte. Ronul sau Rinul sunt 
nişte „monştri lingvistici“ pentru cel care nu poa- 
te gândi numele fluviilor decât având genul din 
limba maternă: „Aube şi Sena, Mozela şi Loara 
sunt singurele mele râuri“ (p. 39). Reveria legă cu 
un fir invizibil lucruri ce nu par a avea nimic în 
comun. De la nume de fluvii autorul trece la „clo- 
potnița [care] nu este decât lăcaşul de unde clo- 
potul îşi aruncă spre cer sunetul grav şi plin“, 
acesta născându-se din îmbrățişarea femininului 
cu masculinul. 

Bachelard deplânge actele gramaticale care 
au aşezat „în categoria femininului o fiinţă care 
şi-a câştigat noblețea în masculin“ (p. 39). Cen- 
tăureasă este un feminin imposibil, însă autorul 
ne oferă varianta femininului visător, dintr-un 
dicționar de plante: țintaură. Liniştea - „silence“ 
provoacă nedumerirea autorului care mărtu- 
riseşte că nu poate visa acest cuvânt decât Ia fe- 
minin, folosirea lui imperativă fiind singurul 














Gaston Bachelard 

vinovat pentru genul masculin al substantivului. 
Şi cum ar fi posibile toate aceste reverii dacă „sim- 
plele cuvinte“ nu s-ar odihni în „culcuşul unei 
visări“ (p. 53)? Astfel, orice cuvânt poate fi pentru 
Bachelard. nesfârşit izvor de visare, iar întreaga 
carte este dovada supremă a acestui fapt. 

Sfârşind, constatăm că Poetica reveriei este 
un îndreptar pentru cititorul dator să transforme 
reveriile tuturor poeţilor în propriile sale vise 
diurne, să le interiorizeze şi să le sublimeze alchi- 
mic sub zodia „eternului feminin“: anima. 





anul VI e nr. 63 


4 


ROST 


DECANTĂRI 








Eminescu 


şi creștinismul 


Unul dintre abuzurile interpretative privitoare la Eminescu este şi 
supralicitarea dimensiunii creştine a operei sale, împinsă, mai recent, pînă 
Ia adunarea de semnături pentru... „canonizarea“ oticială a poetului! Mulţi 
dintre cei ce consideră că „românismul“ este inseparabil de creştinism 

(şi mai ales de ortodoxie) gîndesc cam așa (gîndire „dogmatică“ în sensul 
prost al cuvîntului): dacă pe de o parte „poetul naţional“ este „expresie 
integrală a sufletului românesc“, iar pe de altă parte „ortodoxia este 
măsura românităţii noastre“, atunci Eminescu trebuie să fie un autentic 


creștin ortodox! 


Răzvan Codrescu 





u ezit să mărturisesc - asumîndu-mi suri- 

sul ironic al cititorului „emancipat“ şi 

„echidistant“ - că şi mie mi-ar fi plăcut ca 
„poetul național“, atât de reprezentativ în multe 
alte privințe pentru „sufletul românesc“, să fi fost 
mai pătruns, în viață şi în operă, de duhul creştin- 
ismului şi mai ales al ortodoxiei „strămoşeşti“. Se 
întîmplă însă că n-a fost aşa... 


I 


Nu este vorba de a contesta aici nici „expo- 
nenţialitatea“ lui Eminescu, nici nota ortodoxă a 
„specificului naţional“, dacă e să ne punem într-o 
perspectivă tradiționalistă. Însă un om, oricât de 
genial şi de specific, nu poate da seama singur de 
toate dimensiunile unei tradiţii naționale, fie şi 
numai pentru faptul că se supune şi el, în mod fa- 
tal, unor determinări istorice şi psiho-biografice. 
A face din Eminescu un poet şi un gînditor creştin 
cu orice preț rămîne o mistificare naivă, ce nu 


aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei. 
Tot aşa cum nu trebuie trasă nici concluzia opusă, 
anume că Eminescu ar fi fost complet lipsit de 
sensibilitate religioasă sau că s-ar putea număra 
printre exponenţii radicali ai demonismului ro- 
mantic ori ai ateismului modern. El are mai de- 
grabă, cum s-a zis despre Goethe, „o religiozitate 
fără religie“, explicabilă mai ales prin contextul 
romantic. Nu rareori întîlnim la el un eclectism 
religios, inseparabil de elanul fanteziei lirice şi de 
recuzita magico-mitologică. Numai în mod excep- 
țional lucrurile se structurează într-o vagă conste- 
laţie creştină. (Că, în resorturile „abisale“ ale spir- 
itului său, Eminescu poartă pecetea „stilistică“ a 
ortodoxiei, a sensibilităţii răsăritene în genere, 
aceasta este o altă discuţie, posibilă prin „analiza 
spectrală“ a operei, dar care nu mai ține aproape 
în nici un fel de autodeterminarea lui conştientă; 
ar fi ceva asemănător - mutatis mutandis - de- 
mersului de revelare a „profilului plutonic“ al 
poeziei eminesciene, la care se aventurase odini- 
oară un Ion Negoiţescu). 

Pentru a nu fi învinuiți de afirmaţii gratuite, 
să cercetăm onest principalele „argumente“ de 
care obişnuiesc să uzeze partizanii puţin cam gră- 
biți ai programaticului „creştinism eminescian“. 

Ar fi vorba, în mare, de două categorii de „ar- 
gumente“: unele „materiale“ (reprezentate de 
texte sau date biografice concrete), altele „specu- 





42 


anul VI e nr. 63 


DECANTĂRI 


ROST 





lative“ (deduse din interpretarea pro domo a 
unor afirmaţii, atitudini sau fapte). De obicei, se 
porneşte de la opera literară, căutîndu-se apoi 
puncte de sprijin şi în opera publicistică sau în 
biografie. 


II 


Din opera literară (mai ales din cea pos- 
tumă) sînt invocate cam următoarele: cunoscuta 
Rugăciune („Crăiasă alegîndu-te...“); sonetul Ră- 
sai asupra mea, cutare strofe închinate Mîntuito- 
rului (unele Naşterii, altele Învierii); nişte terține 
vizând Trinitatea; figurile de sihaştri şi de călugări 
(îndeosebi din proza literară), câteva analogii cu 
mituri sau motive biblice (uneori doar simple au- 
tomatisme ale limbajului creştin). Din opera pu- 
blicistică se selectează de obicei cîteva pasaje re- 
feritoare la creştinism şi Biserică sau se sugerează 
- mai discret - concluzii trase dintr-o poziție 
„antisemită“ rău înţeleasă. Nostalgiile medievale 
ale poetului sînt şi ele aduse în discuţie. Biogra- 
fia, încă şi mai săracă în repere creştine, este tra- 
tată mai mult la modul speculativ (aici intră şi co- 
respondenţa). Nu alta fusese, pe vremuri, „meto- 
da“ doctorului C. Vlad, a cărui „extravagantă sis- 
temă“, observa G. Călinescu, era de „a socoti ade- 
vărat sau fals ceea ce convine sau nu tabloului 
simptomatic“! Chiar dacă „grila“ creştină nu este 
jignitoare pentru poet, cum ajunsese să fie cea 
psihanalitică, adevărul rămîne Ia fel de păgubit. 

Să privim lucrurile mai îndeaproape. Poezia 
Rugăciune, fără îndoială o izbindă artistică (Sex- 
til Puşcariu i-a făcut şi o subtilă analiză sub aspect 
eufonic), n-are deloc o geneză mistică. G. Călines- 
cu a semnalat demult că, printre nişte exerciţii de 
limbă latină dintr-un manuscris, „poetul îşi tran- 
scrie chiar Pater nosterşi Ave Maria |...]. Şi, lucru 
vrednic de notat, cam pe aceleaşi pagini apar 
fragmente din vestita rugăciune [...], precum şi o 
invocaţie către lisus“. E limpede că poetul a por- 
nit să versifice sub sugestia rugăciunilor copiate. 
Căutarea efectelor pur formale este evidentă. „In- 
vocaţia către lisus“ sună astfel: „Isuse Hristoase,/ 
Isvor mîntuirilor/ Şi Domn al oştirilor [?!],/ De 
oameni iubitorule,/ Mîntuitorule“. Se vede că 
Eminescu făcea acrobații ritmice, dincolo de ori- 
ce implicare mistică sau rigoare teologică. Întâl- 
nim acolo o variantă primitivă a Rugăciunii sale. 


Mai pe urmă, şlefuind-o, poetul n-a găsit altceva 
de făcut cu ea decât s-o introducă în corpul unei 
poezii cu titlu exotic (Tat bwam asi) şi fără nici o 
altă valență creştină. La Eminescu, cum e şi firesc, 
suverană rămîne Poezia. Altminteri ce sens ar 
avea să-L numeşti pe lisus Hristos „Domn al oştiri- 
lor“ (sintagmă veterotestamentară) sau pe Maica 
Domnului „Luceafăr al mărilor“ (ceea ce duce gîn- 
dul la... Lucifer sau la Venus - „Venerea“ - cea 
opusă în altă parte „Madonei“)?! 

Răsai asupra mea... este tot un soi de rugăci- 
une amară, dezabuzată, adresată Fecioarei. Jude- 
cata strict estetică ne-ar obliga să concluzionăm 
pe varianta ultimă. Judecata religioasă - ce-şi pro- 
pune să iscodească sufletul poetului - poate însă 
concluziona şi pe variante de lucru. Studiind deci 
atit varianta finală, cât şi procesul de elaborare al 
sonetului în discuţie, constatăm că rugăciunea 
eminesciană nu este deloc aceea a unui credin- 
cios. Tocmai de asta se şi plînge poetul: „Străin de 
toți, pierdut în suferința/ Adîncă a nimicniciei 
mele [versuri cu iz schopenhauerian - n. n.],/ Eu 
nu mai cred nimic şi n-am tărie“... Sau în variantă: 
„Nu cred nimic şi asta mă doboară./ Nici în amor 
nu cred şi nici în ură/ Şi sfîntă nu-mi mai e nici o 
idee,/ Pierdui avântul ce-mi dădea tărie,/ A mele 
visuri toate se pierdură“... În „noaptea gînduri- 
lor“, poetul simte nevoia unei „lumini“; „tinere- 
țea“, „credința“, „speranța“ pe care le cerşeşte ră- 
min noțiuni vagi, traductibile mai degrabă în pla- 
nul laic. Un vers precum „Eşti prea mult înger, 
prea puţin femeie“ (trecut, cu o uşoară ajustare, 
în S-a dus amorul) nu prea este o mostră de ev- 
lavie (cum nu este nici acea mişcătoare „Golgotă 
a dragostei erotice“ din Răsari să dai lumină, 
unde nepăsarea iubitei față de „ruga mea fierbin- 
te“ îl face să se asimileze de-a dreptul dramei 
christice: „Mă faci părtaş în lume durerilor lui 
Crist“)... 

Rugăciunea devine la Eminescu un proce- 
deu poetic între altele; factorul transcendent, în 
sine indiferent, apare ca un simplu interlocutor 
liric ideal (putînd fi Zalmoxis, Odin, Dumnezeul 
creştin, Sfinta Fecioară ş.a.m.d., ba chiar iubita 
idolatrizată, ceea ce, esteticeşte, este totuna). S-ar 
putea ca vreun cetățean pios, receptînd textele 
prin prisma propriei sensibilităţi religioase, să 
capete din ele o impresie mai largă decât cea este- 
tică. Se cade însă a nu confunda ceea ce aparține 





anul VI e nr. 63 


43 


ROST 


DECANTĂRI 








poetului însuşi cu ceea ce sîntem noi „predispuşi“ 
să vedem în el... 

Poezia intitulată Christ (mai tirziu Dumne- 
zeu şi om), scrisă pe la 19 ani, reprezintă, spre 
deosebire de Rugăciune şi Răsai asupra mea..., un 
evident rebut de atelier poetic (ca şi terţinele 
„danteşti“ închinate Trinității, ce-s de tot obscu- 
re). Tema poeziei este cea din Epigonii, schimba- 
tă fiind doar recuzita. Tînărul poet deplînge scep- 
ticismul contemporan, recurgînd Ia ştiuta antite- 
ză trecut-prezent („Astăzi mintea e bogată, dar 
credința este seacă“ sau „leri ai fost steaua de aur 
a-mpăraţilor creştini,/ Azi în gura lor profană nu 
mai eşti decât un nume“), aplicată de astă-dată pe 
imaginea lui Hristos (numit în mod livresc Christ, 
cum se întîmplă şi-n alte locuri). Pulsul vremii e 
luat, ca şi-n Epigonii (poem elaborat în aceeaşi 
epocă), prin artist (aici cel plastic). Este contem- 
plată o gravură veche, de pe ultima pagină a unei 
Biblii „roase de molii“, scrise cu „litere bătrîne“ 
(chirilice), pe care poetul le apreciază drept 
„strîmbeca gîndirea oarbă unor secole străine“ şi 
„triste ca aerul bolnav de sub murii afumati. Epi- 
tetele pe care ne-am îngăduit să le subliniem nu 
credem că-s prea măgulitoare pentru o conştiinţă 
creştină (ca să nu mai vorbim de faptul că ele 
intră în contradicție cu însăşi teza urmărită de 
autor). „Gravura grosolană“ reprezenta naşterea 
în staul: pruncul avea „faţa mică şi urâtă“, semă- 
nînd cu „o ieroglifă cu fruntea amărită“ (?); Maria, 
veghind alături, era „tăcută, țeapănă, cu ochii 


! 











reci“. După această descripţie, vine meditaţia pro- 
priu-zisă („Era vremi acelea, Doamne:...), pe fon- 
dul căreia poetul are viziunea magilor închină- 
tori, puşi să vină „din pădurile antice ale Indiei 
cea mare“ (71), după „astrul fericit“. Mare era cre- 
dința bătrânilor în „eternul rege“ născut „în taver- 
nă“ şi reprezentat cu atita simplitate, pe cînd ar- 
tistul modern, atins în inimă de mussetianul mal 
du siccle („a veacului suflare“) şi pierzând miezul 
credinței („tu eşti om-nu Dumnezeu“), păstrează 
doar reprezentarea falsă şi goală („Dacă inima-i 
pustie mîna fină n-o urmează“). Poetul preferă, se 
înțelege, vechea „gravură grosolană“, ieşită însă 
dintr-o credinţă „de stîncă“. Iată-ne picaţi pe pro- 
blematica „formei fără fond“ şi a scepticismului 
epigonic - clasice obsesii eminesciene, în raport 
cu care figurația creştină e cu totul conjuncturală! 

La fel de irelevantă şi de greoaie este şi 
poezia Înviere, mai mult descriptivă decât medita- 
tivă, cu o imitație destul de stîngace a cîntărilor 
pascale: „Christos au înviat din morţi,/ Cu cetele 
sfinte [?],/ Cu moartea pre moarte călcînd-o,/ 
Lumina ducînd-o/ Celor din morminte!“... 

S-au mai invocat, spuneam, figurile de si- 
haştri: bătrînul Euthanasius şi tînărul Ieronim 
din Cezara, Iosif din fragmentul numit Moș Iosif 
(același cu cel din Boierimea de altădată) etc. Du- 
pă Călinescu, Mureșan însuşi aduce un caz de ere- 
mitism. Dar nici unul dintre pustnicii emine- 
scieni, deşi unii poartă sutană, nu trage a creştin; 
ei trebuie înțeleşi prin cultul romantic al singură- 





44 


anul VI e nr. 63 


DECANTĂRI 


ROST 





tății (sau mai bine zis al în-singurării), fiind cu 
toții nişte solitari visători şi cosmicizanți, teoreti- 
cieni şi practicanți ai unui naturism potenţat prin 
magie, năzuind insolite Edenuri terestre (insula 
lui Euthanasius) sau selenare (cazul Dan-Dionis) 
unde instinctele pure să se exercite în voie (ca-n 
Sarpele lui Mircea Eliade, ce se trage, în bună 
parte, din Cezara). 

Iosif voise iniţial să se călugărească, dar pînă 
la urmă alesese pustnicia pe propria-i moşie (ca 
fiindu-i, aşa-zicînd, mai la îndemînă). Confuzia re- 
ligioasă a „visătorului zahastru“ e şi cea a lui Emi- 
nescu, cel puţin la data redactării paginilor res- 
pective. Certat cu vremurile noi („Toţi aceşti oa- 
meni tineri erau atât de deşerţi“), Iosif se refugia- 
se în... „astrologia cea grecească“!!! Acest soi de 
creştinism astrologic este teoretizat într-un lim- 
baj greoi şi pueril („Cu deosebire naturile bogate 
trebuiau, după părerea lui, să fie în legătură cu o 
stea [...]. Prin aceea se deosebesc, pentru că unii 
au în ei o rază cerească, care îi face să fie pătrunşi 
de putere asupra firei a unei stele, iar ceilalți, năs- 
cuţi din lut şi nefiind în legătură decît cu coaja 
pămîntului, sînt robi cu duhul“...), rezultînd o 
eclectică mitologie poetică, cu varii surse roman- 
tice, orientale şi oculte, la care se adaugă un lus- 
tru neconvingător de speculație filosofică. De na- 
tura aceasta, diferind numai prin nuanţe, sînt 
toate teoriile profesate de sihaştrii eminescieni, 
străine de orice teologie oficială. Ei n-au nimic de- 
a face cu eremitismul creştin (după cum şi preoții 
eminescieni sînt mai totdeauna păgâni). Probabil 
că o astfel de „călugărie“ viza Eminescu şi pe cînd, 
în tulburarea bolii, îşi declarase intenţia de a se 
călugări. Altminteri, monahismul autentic pare 
mai degrabă a-i fi repugnat (a se vedea cazul 
Blancăi din Făt-Frumos din tei). 

În ce-l priveşte pe „individul metafizic Zo- 
roastru-Dan-Dionis“ (G. Călinescu), cel ce aboleş- 
te, pe cale magică, timpul şi spațiul şi, extaziat de 
propria-i aventură, cade în ispita de a se gîndi pe 
sine drept dumnezeu, el reprezintă un caz de luci- 
ferism naiv, aproape involuntar. A scoate de aici 
vreo încheiere creştină, dincolo de simpla analo- 
gie culturală cu mitul biblic al căderii lui Lucifer 
(anulată şi aceasta, în mare măsură, de substratul 
panteistic al nuvelei), ar fi la fel de neavenit ca şi 
a scoate din acelaşi text, precum doctorul C. Vlad, 
dovada unei aşa-zise „grandomanii“ a poetului! 


Tot aşa, pesimismul lui Eminescu nu este de natu- 
ră biblică, ci schopenhaueriană (cu inevitabile 
elemente de indianism). 

Substanţă creştină nu se află nici în Luceafă- 
rul, iar aventura exegetică interbelică a unui 
Radu Dragnea, aceea de a-l vedea în Hyperion 
pe... Arhanghelul Mihail, rămîne o simplă năs- 
truşnicie de epocă. E drept că într-un loc Emines- 
cu îl numeşte pe Hyperion „tînăr voevod“; nu se 
poate întemeia însă o interpretare pe un singur 
cuvint, mai ales că, în limba veche, nu numai 
arhanghelii Mihail şi Gavriil erau numiţi „(sfinţii) 
voievozi, dar acelaşi cuvînt îl putea denumi pe 
diavolul însuşi („Și toţi aceia care au căzut de în 
cer cu acel voievod [subl. n.], făcutu-s-au diavol 
întunecat“, stă scris într-un vechi Hronograf). Alt- 
cineva (lulian Jura) încercase să scoată de aici un 
argument tocmai pentru identificarea lui Hype- 
rion cu... Satana (apelativul „demone“, existent 
în variante, a fost părăsit de poet, probabil toc- 
mai pentru a nu genera asociaţii hazardate). În 
jurul Luceafărului s-a delirat îndelung, invocîndu- 
se cele mai diverse teme şi motive, mitice ori filo- 
sofice. Eminescu, ce-i drept, se putuse gîndi tan- 
genţial, cum rezultă din variante, la Buddha, la 
Platon, la Orfeu, dar niciodată la vreo figură din 
sfera creştinismului. „Înţelesul“ fundamental pe 
care a vrut să-l dea poemului îl mărturiseşte el în- 
suşi (ms. 2275 bis, f. 56 v.). După ce-şi indică sur- 
sa inițială (basmul românesc Fata în grădina de 
aur, cules de germanul Kunisch), explică: „Aceas- 
ta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat 
este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi nu- 
mele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte 
însă pe pămînt nu e capabil a ferici pe cineva, nici 
capabil de a fi fericit. EI n-are moarte, dar n-are 
nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din 
poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pă- 
mînt şi i-am dat acest înţeles alegoric“. Totul cade, 
aşadar, „în marginea romanticei definiţii a geniu- 
lui“ (G. Călinescu), iar alegoria trimite spre o ne- 
fericire foarte pămîntească. În orice caz, nu un 
poet creştin l-ar fi numit pe Sf. Arhanghelul Mi- 
hail „luceafăr“ (numele popular românesc al lui 
Lucifer), punîndu-l să tînjească după dragostea 
profană şi să ceară dezlegare de „greul negrei ve- 
cinicii“! Eminescu n-are nimic de câştigat dintr-o 
interpretare creştină, iar creştinismul însuşi cu 
atit mai puţin. 





anul VI e nr. 63 


45 


ROST 


DECANTĂRI 





Dacă din cele prezentate pînă aici n-a rămas 
mai nimic în sprijinul creştinismului eminescian, 
din diferitele firimituri ciugulite de prin cuprin- 
sul operei şi scoase din context, nu poate rămîne 
nici atât. Tradiţia creştină milenară a generat mul: 
te automatisme de limbaj (şi chiar de cugetare), 
fără vreun raport necesar cu efectiva religiozi- 
tate. Dacă Eminescu îşi intitulează cutare poezie 
Înger şi demon sau dacă spune, bunăoară, „Prea 
mult un înger mi-ai părut şi prea puţin femeie“, 
de aici nu se poate trage vreo concluzie privitoa- 
re la creştinismul său, căci atunci şi de-alde Rică 
Venturiano ar putea fi asimilat creştinismului 
pentru că foloseşte sintagma... „angel radios“! Să 
ne ferim de a cădea în cealaltă extremă a stupidi- 
tăţii unui popă Grama! 

Nici publicistica nu ne oferă mai mult, în 
ciuda cîtorva aparenţe contrarii. Ce-i drept, Emi- 
nescu se pronunță în cîteva rînduri destul de 
favorabil la adresa Bisericii sau a creştinismului 
în genere. Ba chiar se poate spune că, dacă în ope- 
ra literară îi mai scapă cîte un accent de ateism 
sau anticlericalism (ca să nu mai aducem vorba 
despre factura păgînă a unor poeme întregi), în 
articole el se arată mult mai ponderat, intrîndu-şi 
în pielea de pedagog naţional. Odată exaltă 
retoric creştinismul („Creştinism! religia săraci- 
lor şi a nenorociţilor [...], tu eşti floarea răsădită 
din sărăcimea imperiului roman, răsărită din 
sclavie“...), într-un limbaj apropiat de cel al socia- 
lismului creştin, de unde se vede că religia creş- 
tină nu-l preocupa în deschiderea ei mistică, ci 
doar în cea socialistorică. Într-o altă împrejurare, 
se referă chiar desluşit la funcţia socială a princi- 
piului iubirii, evident desacralizat: „Tristă şi mîn- 
giietoare legendă! Iată, două mii de ani aproape 
de cînd ea a ridicat poporul din întunerec [...] pe 
principiul iubirii aproapelui“... „Legenda“ creşti- 
nă rezolvă deci problema strictă a unui „principiu 
moral în istorie“ (altădată formularea este mult 
mai tranşantă: „o poliţie morală“!). Atit şi nimic 
mai mult. Nici măcar în treacăt nu apare vreodată 
la Eminescu noţiunea creştină a mîntuirii. În ce 
ne priveşte pe noi, românii, ortodoxiei îi este 
recunoscut rolul în conservarea ființei naţionale 
şi-n catalizarea vechii culturi româneşti (ceea ce 
este o observaţie pe cât de adevărată, pe atât de 
banală). Merite culturale şi civilizatoare a avut 
însă mai cu seamă catolicismul („toate popoarele 


cari posed înaltă civilizațiune astăzi, dacă nu sînt, 
au fost măcar mult timp catolice“). Numai protes- 
tantismul îi repugna, văzînd în el o tendință de 
„iudaizare a religiei creştine“ (afirmaţie insufi- 
cient argumentată). Cert este că nici una dintre 
consideraţiile lui Eminescu privitoare la creşti- 
nism nu este de natură teologică, nici nu implică 
credința lui personală. 

Cam atît oferă opera însăşi (şi este grăitor că 
am fost siliți să ne mişcăm mai mult pe la perife- 
ria €i!). Să vedem acum ce ne oferă biografia. 


III 


S-a sugerat că Eminescu purta creştinismul 
în chiar originea lui țărănească. Nu putem privi 
însă lucrurile atât de simplist (Creangă era „mai 
țăran“ decît Eminescu şi totuşi a avut o rea întâl- 
nire cu creştinismul...). Întii că un om nu este 
doar produsul mediului în care se naşte şi se miş- 
că, mai ales cînd omul acela se numeşte Emi- 
nescu. EL vine cu un dat sufletesc propriu care, 
mai ales cînd e unul de excepţie, nu prea se lasă 
redus la un numitor comun. Apoi educaţia în sens 
larg, factorii formatori activi, externi şi interni, 
capătă o pondere hotăritoare. În familia cămina- 
rului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat 
educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe Ia litur- 
ghii, după vechea cuviință, dar un suflet religios 
nu era. Mama - Raluca, fata stolnicului Juraşcu - 
„mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a 
fostului stăpîn [al Ipoteştilor - n.n.] Teodor Mur- 
guleț, o bisericuță fără turlă, cu clopotnița de 
lemn“, fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor 
boiereşti. Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori 
la călugărie, dar asupra propriilor copii nici ea şi 
nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influ- 
ență religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai 
toți au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici 
nu s-a orientat singur spre cariera preoțească sau 
spre monahism (deşi ne aflăm în Bucovina vechi- 
lor vetre mănăstireşti). Unul a fost medic, altul ju- 
rist, doi ofiţeri (dintre care unul şi cu studii ingi- 
nereşti). Un altul ar fi urmat şi el cariera medica- 
lă, de n-ar fi murit de tifos la numai 16 ani. Sora 
Aglaia se mărită întîi cu un profesor (la 18 ani), 
apoi, rămînînd văduvă, cu un ofițer austriac (în 
1890), drept care trecu la „papistaşi“, fără să se 
încurce în scrupule religioase. Eminescu însuşi va 





46 


anul VI e nr. 63 


DECANTĂRI 


ROST 





arăta acelaşi dezinteres pentru latura confesion- 
ală şi-şi va declara într-o vreme, mai în glumă, 
mai în serios, intenţia de a trece şi el la catolicism 
(un 1. M. Raşcu s-a hazardat să scrie o carte cu ti- 
tlul Eminescu și catolicismul!), dimpreună cu Ve- 
ronica Micle (ca, o dată căsătoriţi, să nu mai poată 
divorța)! 

Nici deschiderea culturală a poetului n-a 
mers în direcţia creştinismului. Îl atrăgeau mai 
degrabă filosofiile păgînizante, arhaicitățile şi 
exotismele. Pe marginea unui manuscris îşi nota: 
„Eu sînt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin 
ridicat la puterea a 10-a“ (ms. 2275 bis, f. 8). Nu 
poate rezulta din această notă teribilistă că Emi- 
nescu ar fi fost într-adevăr „budist“, dar rezultă 
destul de limpede că nu prea se dădea în vînt 
după creştinism. Altădată înţelegea să se lepede 
şi de Buddha-Sakya-Muni („Eu nu cred nici în 
lehova,/ Nici în Buddha-Sakya-Muni“...). Însă 
chiar dacă şi-a mărturisit deseori necredința sau 
neînregimentarea religioasă, n-a căzut niciodată 
într-un nihilism radical sau militant. EI a fost un 
zbuciumat, dar nu „un luciferic“ (deşi romantis- 
mul l-ar fi putut duce spre luciferism, mai ales în 
prima tinereţe). AA înscrie pe Eminescu printre 
marile „spirite luciferice“ ale veacului romantic, 
aşa cum s-a încercat uneori, e la fel de fals ca şi 
a-l asimila creştinismului. 

Eminescu ne apare, în sens mai larg, drept 
un tradiționalist. Fără a fi ţăran get-beget, precum 
Creangă, el are o mare sensibilitate față de tradi- 
ţia populară. „Cosmicismul“ şi „naturismul“ său, 
de nu sînt doar de proveniență livrescă sau 
temperamentală, au surse folclorice. În folclorul 
răsăritean, încă viu pe vremea lui Eminescu, a su- 
pravieţuit fascinant acel „creştinism cosmic“ de 
care vorbea M. Eliade, trăit mai organic poate de- 
cât creştinismul bisericesc. Religia se amestecă 
astfel cu folclorul şi cu istoria, totul într-o sinteză 
conservatoare, pe care Eminescu a resimțit-o ca 
pe un soi de „mistică naţională“ (fireşte că şi sub 
sugestia unei anumite etnomanii romantice, mai 
ales pe filieră germană). Ortodoxia bisericească 
se întîmplă să cadă uneori în umbra inocentă a 
eresului popular. Acest „primitivism“ principial 
(„sănătoasa barbarie“) a încercat Eminescu să-l 
transpună şi-n viață. Se hotăriseră la un moment 
dat, el şi Creangă, să poarte ostentativ numai hai- 
ne ţărăneşti de dimie, sfidînd moda „nemţească“. 


Mai tîrziu, trimis în străinătate să-şi refacă nervii, 
tînjea de acolo după „mămăliga strămoşească“. 
De aici şi nostalgiile patriarhale (de altfel în du- 
hul paseismului romantic), acea „Dacie ideală“ 
sau acea fabuloasă „Ţară de Sus“ - pierdut rai 
codrenesc: „Săracă ţară de sus,/ Toată faima ți s-a 
dus!/ Acu cinci sute de ai/ Numai codru îmi erai“... 
Reperul temporal ideal era „anul 1400“ (ce nu 
trebuie totuşi identificat mecanic cu anul istoric 
respectiv), simbol al unui Ev Mediu românesc 
perceput la modul poetic-vizionar. Eminescu era 
însă sensibil, pe urmele paşoptiştilor, mai mult la 
aspectul eroic decit la cel spiritual. De altfel, poe- 
tul nu avea gust pentru tradiţia bizantină, care 
este cu precădere bisericească. Uimeşte neînţele- 
gerea cu care el judecă pe alocuri spiritualitatea şi 
arta bizantină („Din nenorocire, însă, chipurile 
de sfinţi în biserica orientală sînt făcute după un 
tipar anumit, încât toți mucenicii cu chipuri uscate 
de pustnic au fizionomii tradiţionale. Sfintul Ni- 
colae are aceeaşi barbă şi aceeaşi chelie pe toate 
icoanele Orientului. Aceste chipuri artistul nu are 
voie să le schimbe, şi pe cînd tablourile din Roma 
şi Florența, chiar cele adînc religioase, sînt repro- 
ducerea omului în cele mai nobile forme ale exis- 

















anul VI e nr. 63 


47 


ROST 


DECANTĂRI 








| 
a 





tenţei lui, icoanele orientale rămîn reproducerea 
unor mumii şi schelete, cari au mai multă asemă- 
nare cu chipurile ţepene şi convenţionale din 
zugrăviturile străvechi ale egiptenilor. În ele nu e 
artă, e manieră“), precum şi utilizarea exclusiv 
peiorativă a termenului de „bizantinism“ (pe 
linia disprețului occidental față de valorile bizan- 
tin-ortodoxe). Respectul pe care şi-l impune totuşi 
față de Biserică (pe care o numeşte într-un rînd 
„Maica spirituală a poporului român“) - întot- 
deauna formal, exterior - reprezintă doar o notă 
componentă a respectului său mai general faţă de 
Tradiţie. Este, în fond, un aspect al „țărăniei“ sale; 
țăranul tradiţional putea fi indiferent faţă de reli- 
gia instituționalizată, dar nu era aproape nicio- 
dată ateu sau negativist. Tot din respect pentru 
tradiție - dar şi din pasiune cărturărească - um- 
bla Eminescu după manuscrise vechi. Că acestea 
aveau mai mult caracter religios, era lucru ine- 
vitabil, fiind acesta aproape singurul tip de „liter- 
atură“ cu largă circulaţie la noi pînă spre sfîrşitul 
secolului al XVIII-lea (cum preciza el însuşi într-o 
scrisoare). De aici nu rezultă, nici în cazul lui, pre- 
cum nici în cel al unui Moses Gaster, vreun cult 
pentru creştinism şi ortodoxie, ci doar preocupa- 
rea - strict cărturărească la Gaster, organică la 








Eminescu - de limba şi cultura românească în de- 
venirea lor istorică. 

Cît despre „antisemitismul“ eminescian, el 
nu avea temeiuri religioase, ci conjunctural so- 
ciale şi economice. Evreul onest şi muncitor, ştiu- 
tor de limbă românească şi identificat cu intere- 
sele țării, avea simpatia omenească a lui Emines- 
cu. Biografia o confirmă. Sînt cunoscute relaţiile 
lui apropiate cu un M. Gaster sau cu un H. Tiktin. 
Dacă apare uneori, în proza sau în publicistica sa, 
antinomia creştin-evreu, ea are înțeles etnic, iar 
nu religios, ca şi în vestita Doină: „Zboară pase- 
rile toate/ De neagra străinătate;/ Numai umbra 
spinului/ La ușa creștinului“... 


IV 


Hotărit lucru, orideunde ne-am uita, nu prin 
creştinism se defineşte Eminescu. Este curios cu 
câtă uşurinţă se trece peste onesta lui autodefi- 
nire. „Eu rămîn ce-am fost: romantic“ înseamnă 
mai mult decit se consideră îndeobşte; versul nu 
trimite doar la un crez literar, ci la o Weltan- 
schauung şi la un mod de existență. Eminescu 
este, înainte de toate, o majoră întruchipare ro- 
mânească a omului romantic, cu virtuțile, dar şi 
cu limitele sale. Regăsim în el, în strai național, 
paseismul romantic, evaziunea în exotic, pesimis- 
mul superior, „religiozitatea fără religie“, fantezia 
şi visul lăsate în voia lor (în opera de creaţie). Nu 
foloseşte la nimic să încerci a face din Eminescu 
un model creştin (şi cu atît mai puțin ortodox), pe 
deasupra operei şi chiar împotriva voinței lui. 

Ne place sau nu, Eminescu n-a fostun credin- 
cios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinis- 
mul - în resorturile intime ale personalității sale 
- acuitatea metafizică, intuiţia organicului, rev- 
erența față de tradiție sau vocaţia mărturisi- 
toare). Dar Eminescu rămîne Eminescu, așa cum 
a fost. 

Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezan- 
gajare religioasă al modernităţii) poate să-şi 
asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinis- 
mul - aceasta stă în „căderea“ şi-n „libertatea“ lui 
noetică şi creatoare. „Demoniacul“ Baudelaire 
sau „dumnezeiescul“ Dante sînt la fel de mari 
poeţi, atât cât sîntem omeneşte îndreptăţiți să-i ju- 
decăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumne- 
zeu şi transcende istoria. 





48 


anul VI e nr. 63 


SENS 





Cultul Sfinţilor 
în Biserică 


Arhim. Chesarie Gheorghescu 





ței, al înțelepciunii infinite, al libertăţii 

absolute, al bunătăţii nemărginite, al 
dreptății supreme, al omniprezenței, al neschim- 
babilităţii etc., toate înţelese în sens absolut şi 
apofatic, din Revelația divină constatăm că noți- 
unea de sfințenie este şi ea o însuşire superlativă 
care aparţine, în chip esenţial, numai lui Dumne- 
zeu, „Cel ce întru cele de sus locuieşte pe veci; Cel- 
Preaînalt care se odihneşte întru sfinți; Cel ce dă 
răbdare celor cu inimă slabă şi viață celor cu 
inima zdrobită“ (Isaia 57,15). Sau cum luăm cu- 
noştință chiar din cuvintele Domnului: „Eu sunt 
Domnul Dumnezeu vostru; voi vă veţi sfinți şi 
sfinți veţi fi, fiindcă Eu, Domnul, Dumnezeul 
vostru..., Cel ce v-am scos pe voi din țara Egiptului 
ca să vă fiu vouă Dumnezeu; fiți (şi) voi sfinți, 
pentru că sfânt sunt Eu, Domnul“ (Levitic, 11, 
44-46). 

Termenii de kadosh, agios, sacer, sanctus 
presupun actul dependenței şi al ataşamentului 
nostru față de Dumnezeu: o alegere, o punere 
deoparte în slujba Divinităţii (Ieşire 19,5-6). Crea- 
tura lui Dumnezeu, ființa umană deţine şi ea sfin- 
țenia şi participă la ea, dar într-un mod derivat: 
prin har; ființa umană nu se bucură de sfințenie 
prin virtutea propriei sale naturi, ci doar prin 
participare la sfințenia divină (eșire 2,5; Ioan 
1711-19). 

Ajuns odată la această participare a sfinţe- 
niei prin har, omul creştin are menirea de a inter- 
veni şi el pentru sfințirea semenilor săi, fie prin 
exemplul vieţii sale, fie prin rugăciunea sa pentru 
alţii. În Sfânta Scriptură, cartea ui loveste, în pri- 
mul rând, cea care ne vorbeşte despre intervenţia 
oamenilor sfinți pentru semenii lor: „Robul meu 
lov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el, 
voi fi îngăduitor ca să nu mă port cu voi după 


lături de atributul eternității, al atotştiin- 


nepriceperea voastră, întrucât n-aţi vorbit despre 
Mine aşa de drept cum a vorbit robul meu Iov“ 
(42,8). În aceeaşi carte a lui Iov este menţionat, 
de asemenea, ajutorul dat de îngeri pentru obți- 
nerea ştiinţei necesare (5,1) şi al sprijinului haric 
din partea lui Dumnezeu: „...Atunci s-a aflat un în- 
ger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate 
omului calea datoriei...“ 

În Sfânta Evanghelie, Moise şi Ilie îl încon- 
joară pe lisus în timpul Schimbării la Faţă (Luca 
9,30-31), iar Domnul spune că: „dacă-mi slujeşte 
cineva, să-mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi 
şi slujitorul Meu. Dacă-mi slujeşte cineva, Tatăl 
Meu îl va cinsti“ (Ioan 12,26). 

Apologeţii creştini din primele secole, 
relevând teologia paulină referitoare la cultul şi 
unitatea sfinților cu Hristos, prezintă, în mod 
concret şi explicit, acele mărturii caracteristice 
cultului sfinţilor: „Și dacă un mădular suferă, toa- 
te mădularele suferă împreună; şi dacă un mădu- 
lar este cinstit, toate mădularele se bucură îm- 
preună“ (1 Cor. 12,26). Biserica lui Hristos Mân- 
tuitorul este prezentă pe pământ şi în cer: „pen- 
tru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa 
credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru 
Hristos îi va învia şi îi va aduce împreună cu EI“ (1 
Tes. 4,14). 

Interpreţii Sfintei Scripturi afirmă că întrea- 
ga epistolă către Evrei este întrepătrunsă de 
învățătura comuniunii Sfinţilor: „Îngerii oare nu 
sunt duhuri slujitoare, trimişi să slujească celor ce 
vor fi moştenitorii mântuirii?...“ Pentru că şi cel 
ce sfințeşte şi cei care sunt sfinţiţi, dintr-unul sunt 
toţi. De aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei 
fraţi, spunând: „Vesti-voi fraților Mei numele Tău, 
în mijlocul adunării îţi voi cânta laudă...“ sau 
„Iată Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu“ 
(Evrei 1,14; 2,11-13). În altă parte, fiind convins 
de însemnătatea participării celor drepți la sfin- 
țenie, prin har, Apostolul Pavel îi îndeamnă pe 





anul VI e nr. 63 


49 


ROST 


SENS 





cititorii săi: „Aduceţi-vă aminte de mai marii 
voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumne- 
zeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat via- 
ţa şi le urmaţi credința“ (Evrei 13,7). 

De fapt, aşa cum ştim şi din ultima carte a 
Noului Testament, Apocalipsa, ni se arată cum 
Sfinţii Martiri din Biserica triumfătoare intervin 
(mijlocesc), prin rugăciunile lor, pentru noi cei 
din Biserica slujitoare şi pentru lume, în general, 
înaintea scaunului lui Dumnezeu şi în fața 
Mielului: „Aceşti (martiri) sunt cei care nu s-au în- 
tinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia sunt 
cei care merg după Miel, oriunde se va duce. Aceş- 
tia au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă lui 
Dumnezeu şi Mielului. Iar în gura lor nu s-a aflat 
minciună, fiindcă sunt fără prihană... Odih- 
nească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu 
ei“ (Apoc. 14,4,13). 

Tradiția cultului Sfinţilor s-a transmis de la 
Sfinţii Apostoli şi se menţine în Biserică. Una din- 
tre cele mai vechi dovezi creştine despre cultul 
sfinţilor este Martyrium Polycarpi, compus pe la 
anul 156, în care este descris cultul Sfântului Poli- 
carp de Smirna şi chemarea Bisericii adresată 
creştinilor de a-l venera şi imita pe acest bărbat 
apostolic. În fond, venerarea sfinţilor a luat naş- 
tere o dată cu aniversarea morţii lor pentru Hris- 
tos, Dies natalis, ziua naşterii lor spirituale pen- 
tru viața veşnică. Sfinții însă continuă să rămână 
prezenți şi în Biserica Slujitoare, prin comuniu- 
nea lor cu Hristos şi cu oamenii din lumea de față. 

În timpul Sfântului Ciprian de Cartagina 
(200-258), Biserica avea prezentă în viața ei con- 
ştiinţa mijlocirii sfinților martiri în faţa lui Dum- 
nezeu, pentru lume. Inscripţiile de pe mormin- 
tele martirilor din primele secole, şi îndeosebi 
cele din catacombe, ne vorbesc direct despre cul- 
tul sfinților din perioada persecuțiilor. Potrivit 
acestor inscripţii, martirii sunt avocaţii creştini- 
lor, cum îi numeşte Fericitul Augustin. După Ori- 
gen, un martir este un „izvor de har“ (de energie 
divină) pentru toți credincioşii. Tot Origen aduce 
un argument fundamental în confirmarea vene- 
rării sfinților: „Rugăciunea celor de pe pământ şi 
a celor din ceruri, spune el, este una şi nedespăr- 
țită, deoarece sufletele celor decedați, ale îngeri- 
lor şi ale oamenilor credincioşi, prezenți în lumea 
de față, iau parte împreună la oficierea actului li- 
turgic. Cei care sunt în cer vin în ajutorul credin- 


cioşilor din lume, prin rugăciunea lor, pentru că 
iconomia mântuirii este îndreptată asupra unui 
singur trup duhovnicesc, în care circulă o singură 
viaţă. De aceea noi facem parte din comuniunea 
sfinților (sanctorum socios) şi prin această comu- 
niune cu ei suntem în acelaşi timp în comuniune 
cu Preasfânta Treime“ (P.G. 12,437,979). 
Biserica triumfătoare a sfinţilor o susține pe 
cea Slujitoare de pe pământ, iar sfinții, prin dra- 
gostea lor faţă de oameni, devin ajutători şi tămă- 
duitori ai neputințelor noastre. În ajunul suferin- 
țelor şi al morţii sale pentru Hristos, care avea să 
aibă loc la Roma, Sfântul Ignatie, episcopul 
Antiohiei (+107-108) mărturiseşte: „Abia acum 
încep eu să fiu un adevărat ucenic al lui Hristos...; 
să nu mă împiedicaţi de a mă naşte la viaţa cea 
adevărată...“. Iar pentru Sfântul Policarp „cătu- 
şele prea cinstite ale martirilor sunt diademele 
aleşilor lui Dumnezeu“. Deşi trupurile sfinţilor 
sunt străpunse de sabie, sufletele lor n-au fost 
niciodată abătute de la dragostea lui Dumnezeu. 
Astfel, Biserica Ortodoxă Română, prețuind 
prezența şi intervenţia sfinţilor în viața ei, se 
adresează (se roagă) lui Dumnezeu şi îi venerea- 
ză pe sfinţi cu laude ca acestea: Mărire Ţie Hris- 
toase Dumnezeule, lauda Apostolilor şi bucuria 
mucenicilor, laudă şi cinstire vouă cuvioşilor băr- 
baţi şi cuvioaselor sfinte femei, care bine v-aţi ne- 
voit în această lume şi v-aţi încununat, rugați-vă 
Domnului Dumnezeu să se mântuiască sufletele 
noastre şi să reverse în continuare har şi binecu- 
vântări în viața Bisericii şi a poporului român. 





Lai 
A 
Pa + 














50 


anul VI e nr. 63 


SENS 





Cu gândul la Înviere 


Costion Nicolescu 


ulte lucruri minunate ne mai propune 
M nouă Învierea lui Hristos, şi toate pe 
calea marei Poezii. 

Am pornit la drum, întru bună călătorire, 
însoțindu-ne prevăzători de Rugăciunea Sfân- 
tului Efrem Sirul: 

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele,/ duhul 
trândăviei,/ al grijii de multe,/ al iubirii de 
stăpânire/ şi al grăirii în deşert/ nu mi-l da mie!/ 
Iar duhul curăţiei,/ al gândului smerit, / al răb- 
dărij/ şi al dragostei/ dăruieşte-l mie, slugii Tale!/ 
Aşa Doamne, Împărate,/ dăruieşte-mi ca sămi 
văd greşelile mele/ şi să nu osândesc pe fratele 
meu,/ că binecuvântat eşti în vecii vecilor,/ 
Amin“. 

Ce program de viață! Să ne imaginăm acest 
text afişat în sălile de clasă ale şcolilor, în cance- 
larii, în aulele universităților, în sălile tuturor par- 
lamentelor, în cancelariile guvernamentale, în 
marile săli de întruniri internaționale, în bi- 
rourile ovale sau dreptunghiulare ale şefilor de 
state, în birourile primarilor, miniștrilor, în sălile 
de judecată ale tribunalelor, în sălile de interoga- 
toriu ale poliţiilor, in redacţiile publicaţiilor de 
tot felul, la sediile partidelor politice, şi oriunde 
oamenii trăiesc, învață sau desfăşoară lucrări im- 
portante pentru semenii lor. Afişat şi luat cât de 
cât în seamă de cei prezenți. Oare nu s-ar schimba 
fundamental lumea, atmosfera în care trăim? 
Chiar dacă atât de creştină, rugăciunea aceasta 
nu pomeneşte de Cruce, nu pomeneşte de Icoa- 
nă, Hristos nu este numit, așa încât nici măcar nu 
i-ar irita pe cei care fac alergie la aceste valori. 

Aşadar, (şi) cu această rugăciune ne-am 
pregătit de Paşti ca de mistică Nuntă, în veghe 
mereu, căci ne avertiza strana: 

Iată, mirele vine în miezul noptii/ şi fericită 
este sluga pe care o va afla priveghind,/ iară 
nevrednic este iarăși pe carele va afla lenevindu- 
se,/ Vezi dar, suflete al meu,/ cu somnul să nu te 
îngreuiezi,/ ca să nu te dai morţii,/ şi afară de 

















Patimilor) 

Şi atunci, precauţi, ne-am dojenit eul: 

Suflete al meu, suflete al meu, scoală!/ 
Pentru ce dormi?/ Sfârşitul se apropie şi vei să te 
tulburi,/ Deşteaptă-te dar,/ ca să se milostivescă 
spre tine/ Hristos Dumnezeu,/ Cel ce pretutin- 
deni este/ şi toate le plineşte. 

Şi ne-am dorit, şi ne-am rugat să ajungem a 
avea, la vremea cuvenită, haine pe măsură, după 
cuviință, pentru a putea petrece împreună cu 
Mirele nostru preaiubit: 

Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împo- 
dobită,/ şi îmbrăcăminte nu am să intru întrîn- 
sa./ Luminează-mi haina sufletului meu,/ dătă- 
torule de lumină, şi mă mântuieşte! (Luminândă) 

Iar acum, mai pregătiți sau mai nepregătiţi, 
mai gătiți sau mai negătiți, vom chemați toți la 
Nuntă: 

Intraţi toți întru bucuria Domnului nostru/ 
(..).Cei ce v-aţi înfrânat şi cei ce v-aţi lenevit/ 
Cinstiţi ziua!/ Cei ce ați postit şi cei ce n-aţi postit,/ 
Veseliţi-vă astăzi!/ Masa este plină, ospătați-vă 





anul VI e nr. 63 


51 


ROST 


SENS 











toți!/ Vitelul este gras, nimeni să nu iasă flă- 
mând!/ Gustaţi toţi din ospăţul credinței,/ Împăr- 
tăşiți-vă toți din bogăția bunătății!/ Să nu se 
plângă nimeni de lipsă,/ Că s-a arătat Împărăţia 
cea de obşte! 

Şi iată ce ni se propune limpede prin această 
Stihiră a Paştilor, care se cântă în noaptea lumi- 
nată de Înviere: 

„Ziua Învierii!/ Şi să ne luminăm cu 
prăznuirea,/ şi unul pe altul să ne îmbrătişăm,/ 
Să zicem fraților şi celor ce ne urăsc pe noi!/ Să 





iertăm toate pentru Înviere!/ Și aşa să strigăm./ 
Hristos a înviat din morți,/ cu moartea pe moarte 
călcând,/ şi celor din morminte viață dăruindu- 
le!“ 

Din nou, să ne imaginăm cum ar fi dacă în- 
demnurile acestea ar fi luate în serios, dacă am 
încerca să ne însuşim acest program de trăire. 
Revine aceeaşi întrebare de mai sus: oare cum ne- 
ar fi lumea? Rai pe pământ! 

Între timp, Mirele va fi venit negreşit, chiar 
aşa cum ni se vestise, în miez de noapte, când 
vom fi chemaţi să luăm lumină. Şi vom ieşi din 
pântecele matern şi ocrotitor al postului la lumi- 
na Învierii. Şi, în fiecare an, lume multă vine să ia 
lumină, şi mare parte pleacă spre case, cu mare 
grijă să nu i se stingă luminile. Ce-ar fi de ştiut 
este că, de fapt, lumina aceasta, a lumânărilor, tri- 
mite la o altă Lumină, la Lumina-Hristos [loan 
8,12]. Şi aceasta să se aprindă în noi, şi aceasta să 
fie ocrotită în noi, întru veşnicie. 

Restul este trecere-petrecere... Trecere 
(paşte) am spus? Înseamnă că se cuvine ca totul 
să fie pascal acum! 








52 


anul VI e nr. 63 


EVOCĂRI 





Amintiri despre Societatea Academică „Prietenii Ştiinţei“ 


Pentru o istorie 


culturală 


George Popescu Glogoveanu 





apară în România numeroase manifes- 
tări culturale, ştiinţifice, religioase şi ar- 
tistice care au marcat generaţii întregi de scrii- 
tori, artişti, savanţi. După împlinirea idealului is- 
toric de unitate naţională a românilor, se punea 
acut problema unității spirituale pe care nu o pu- 
tea realiza decât Biserica şi cultura. Pe lângă 
Universitățile de stat, Operele şi Filarmonicile din 
oraşele mari, precum şi căminele culturale din 
mediul rural, au luat ființă câteva societăți cultur- 
ale, ca Societatea Cultul Patriei, fondată de profe- 
sorul de filosofie Marin Ştefănescu, la Cluj; Aso- 
ciația Studenţilor Petru Maior, de la Cluj; Asocia- 
ţia Criterion, de la Bucureşti, polarizând o serie 
de personalităţi culturale, Asociaţia Studenţilor 
Creștini Ortodocși (ASCR), fondată de Mircea 
Vulcănescu; Societatea Arboroasa de la Cernăuţi. 
În 1922, din iniţiativa matematicianului 
George Țiţeica, ia naştere la Bucureşti Societatea 
Prietenii Ştiinţei, cu dispoziţii statutare de a se 
extinde în oricare alt oraş din țară, dacă existau 
oameni de cultură dornici de a crea filiale ale 
acestei societăți. Aşa a luat ființă la Craiova, Socie- 
tatea Prietenii Ştiinţei, din iniţiativa doctorului 
Charles Longier şi a profesorului de franceză 
Constantin D. Fortunescu, de la renumitul Cole- 
giu Carol!, precum şi a altor intelectuali: doctorul 
Maier, avocatul Puţureanu, istoriograful Ion 
Donat ş.a. După un timp, Societatea de la Bucu- 
reşti a sucombat din motive necunoscute nouă. 
În schimb, cea de la Craiova a supravieţuit până 
în anul instalării regimului comunist în Ro- 
mânia. După moartea doctorului Longier, con- 
ducerea Societăţii a fost preluată de către profe- 
sorul Fortunescu, susținut de un consiliu de ad- 
ministraţie. 


D upă Marea Unire din 1919, au început să 


Scopul societăţii era culturalizarea maselor 
- şi ce scop era mai nobil ca acesta? - astfel încât 
Craiova, dincolo de a fi un centru militar, comer- 
cial, economico-financiar, devenea şi un impor- 
tant centru cultural, pe scena Societății Prietenii 
Științei perindându-se şi evoluând, pentru o peri- 
oadă de mai bine de 20 de ani, numele reprezen- 
tative ale culturii şi spiritualităţii româneşti. Tre- 
buie precizat că mai funcționau în Craiova insti- 
tuții culturale de pregnanță, precum Cenaclul [i- 
terar condus de poeta Elena Farago; Editura Scri- 
sul Românesc; Editura şi revista Ramuri: Pinaco- 
teca,; Biblioteca Aristiţa şi Theodor Aman. Societa- 
tea Prietenii Științei aducea o notă aparte, mai 
ales că ea a cuprins toată aria de preocupări a cul- 
turii româneşti: de la poezie, literatură, artă, la 
istorie, sociologie, psihologie, filosofie, teologie, 
devenind un fel de Universitate liberă. 

Prima conferință pe care am audiat-o în 
toamna lui 1954 a fost aceea a romancierului Li- 
viu Rebreanu, referitoare la viața şi opera lui 
George Coşbuc. Prozatorul îl prinsese în viață pe 
marele poet şi îşi depăna amintirile cu farmecul 
său cunoscut. Conferința s-a ţinut în frumoasa şi 
relativ noua sală de festivități a Liceului „Fraţii 
Buzeşti“, cu o asistență numeroasă. Atunci, Craio- 
va nu dispunea de o Universitate şi era dornică 
de acest gen de manifestări culturale. Ulterior, 
conferințele Societății s-au desfăşurat în spaţiul 
cinematografului „Rio“, ca urmare a unui con- 
tract cu conducerea acestei instituții, a cărei clă- 
dire se afla pe locul unde funcționează astăzi su- 
permagazinul „Mercur“, o clădire ce avea parter 
şi balcon, suficiente pentru a cuprinde numărul 
de auditori. Conferinţele se ţineau duminica, la 
ora 11.15, după terminarea slujbelor religioase 
de la bisericile din oraş. Programul conferinţelor 
respecta oarecum programelor şcolilor, adică 
respecta perioada vacanţelor de Crăciun, de Paşti 





anul VI e nr. 63 


53 


ROST 


EVOCĂRI 





şi vacanța mare. Deşi se percepea o taxă de intra- 
re de 10 lei, elevii şi studenţii erau scutiți de 
aceasta. Casierul Societăţii era doctorul Maier, o 
persoană în vârstă de 50 de ani, care avea un bă- 
iat în clasa a 8-a, la Colegiul CarolI, locuind într-o 
veche casă boierească, cu un singur etaj, de pe 
strada Brâncuşi. Văzându-mă că sunt un partici- 
pant nelipsit la aceste conferințe, doctorul Maier 
m-a întrebat dacă nu doresc să devin casierul so- 
cietăţii. Am acceptat imediat, fără rezerve, con- 
ştient că acest lucru mă lega şi mai mult de activi- 
tatea societății. Astfel, înainte de a ajunge la sedi- 
ul cinematografului, treceam pe la locuinţa doc- 
torului Maier. Aici, la subsolul casei, am văzut 
imensa bibliotecă a doctorului, cu cei patru pereți 
capitonați cu rafturi pe care erau aşezate miile de 
cărți. În timp ce îl aşteptam pe doctorul Maier, 
ochii îmi fugeau de la un raft Ia altul de cărți. Doc- 
torul îmi dădea carnetul cu bilete pe care eu le 
emiteam celor care veneau la conferință, banii în- 
casați şi carnetul restituindu-le dânsului, după 
terminarea conferinței. 

Prezența la conferințe a profesorului Fortu- 
nescu era vizibilă, venind mai întotdeauna însoţit 
de istoriograful Ion Donat, un bărbat în jurul 
vârstei de 40 de ani, înalt, cu ochelari, pălărie, iar- 
na purtând un palton de culoare maron. Ion Do- 
nat colabora Ia revista Arhivele Olteniei al cărui 
director era profesorul Fortunescu, revistă ce 
cuprindea numeroase documente istoriografic, 
scrisori, donaţii domneşti, danii etc. on Donat nu 
avea ca instrucţie decât gimnaziul, dar se pregă- 
tise intens, în particular. Ca şi profesorul Fortu- 
nescu, lon Donat a fost arestat de comunişti, fă- 
când ani mulți de închisoare. După eliberare, a 
fost oprit pe post de cercetător la Biblioteca Aca- 
demiei Române, unde a lucrat până la moarte. 

În 1937 am cerut aprobarea conducerii So- 
cietății Prietenii Ştiinţei, prin doctorul Maier, de a 
înființa în oraşul Pleniţa, o filială a societăţii. Doc- 
torul Maier mi-a adus un statut şi în vacanța mare 
a anului 1937 m-am ocupat tot timpul de organi- 
zarea comitetului de conducere şi a unei serbări 
ce a avut loc la 15 august 1937, prin care marcam 
începutul activităţii societăţii în Plenița. Comite- 
tul era compus din doctorul Panait, directorul 
Spitalului din Pleniţa, Profesorul Ion Motoi şi pă- 
rintele Nitipir (vicepreşedinţi), Elefterie Popescu 
şi Ștefan Bârzeanu (membri), George Popescu, ca 


secretar. A fost invitat şi a vorbit şi un reprezen- 
tant al Asociaţiei Publiciştilor Periodici din Româ- 
nia, domnul loan Stănescu. Serbarea a fost des- 
chisă de doctorul Panait, care a arătat rostul So- 
cietății, iar George Popescu a făcut o amplă pre- 
zentare a stadiului în care problemele de filosofie 
a culturii, semănate în sufletul românesc au reu- 
şit să fecundeze în spiritualitatea românească. În 
toamna anului 1938, s-a constituit un nou colegiu 
de administraţie al Societății Prietenii Ştiinţei în 
care au fost incluşi Ştefan Rădulescu şi subsem- 
natul. 

Profesorul Fortunescu, figura tutelară a 
Societăţii Prietenii Ştiinţei, făcuse studii de litere 
în Franța, fiind profesor de literatură franceză la 
Colegiul Carol 1 din Craiova. Era prieten bun cu 
Nicolae Iorga şi îi împărtăşea ideile sale politice. 
În guvernarea iorghistă din 1930-1931, profe- 
sorul Fortunescu a deţinut postul de director gen- 
eral în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale. 
Din cauza eşecurilor politice ale lui Iorga, profe- 
sorul Fortunescu, un om cinstit sufleteşte, fără 
veleităţi şi orgolii personale, s-a îndepărtat de 
Iorga, orientându-se spre dreapta tradiţională. În 
plus, profesorul Fortunescu era foarte bun prie- 


Nicolae Iorga 








54 


anul VI e nr. 63 


EVOCĂRI 








ten cu poetul Radu Gyr şi cu tatăl acestuia, Coco 
Demetrescu, actor la Teatrul Naţional din Cra- 
iova. Profesorul Fortunescu s-a dedicat întru totul 
culturii sau mai bine spus procesului de culturali- 
zare a maselor de care avea nevoie națiunea ro- 
mână în acea perioadă, în speță continuarea acti- 
vităţii Societății Prietenii Ştiinţei şi a publicării 
prestigioasei reviste Arhivele Olteniei. 

Au urmat două conferințe ţinute de doctorul 
Ioan Trifan, directorul Spitalului TBC de la 
Leamna (Craiova) şi de doctorul Mircea Adrian, 
care au scos în evidență procesul de efervescenţă, 
generat de evenimentele ce aveau loc pe scena 
spiritual-politică a lumii, şi nu mai puţin în Româ- 
nia, evenimente care au avut darul de a modifica 
climatul spiritual, moral şi chiar politic mondial. 
Aceste două conferințe s-au ţinut în sala Societății 
preoțești Renaşterea, al cărei întemeietor şi pre- 
şedinte a fost Părintele profesor iconom stavro- 
for Constantin Stănică, fost consilier la Episcopia 
Râmnicului, colaborator apropiat al P.S. Episcop 
Vartolomeu şi apoi iniţiator al înființării Mitropo- 
liei Olteniei la Craiova, consilier administrativ al 
acestei Mitropolii până când comuniştii l-au obli- 
gat să se retragă în exil, în alte zone ale țării. Frate 
al mamei mele, Pr. Stănică este autorul unei cărți 
de 500 de pagini cu numeroase documente refe- 
ritoare a originea românilor din partea de mia- 





Radu Gyr. 


zăzi a României. Cartea a fost văzută şi cercetată 
şi de Nicolae Iorga, dar evenimentele ulterioare 
petrecute la noi în țara au făcut ca aceasta să ră- 
mână nepublicată. 

Prima conferință din seria nouă a fost susțin- 
ută de Ioan I. Moţa, fiul protopopului loan Moţa 
din Orăştia Ardealului milenar, luptător pentru 
unitatea poporului român, alături de Iuliu Maniu, 
Vasile Lucaciu, Ciceo Pop şi alţii. În 1916, protopo- 
pul Ioan Moţa este trimis în secret de Consiliul Di- 
rigent din Ardeal în America să medieze cu con- 
ducătorii de acolo posibilitățile de unificare a Ţă- 
rii Româneşti, în pofida dificultăților impuse de 
țările imperialiste din Europa. loan 1. Moța îşi ter- 
mină studiile de drept la Universitatea din Cluj, 
unde înființase şi Societatea Petru Maior, ur- 
mând apoi studii superioare în Franţa, la Greno- 
ble, unde îşi dă şi doctoratul. Întors în ţară, îşi 
continuă lupta în sânul tineretului studențesc, 
plasma cea mai curată a națiunii române, consid- 
erând că acest suflet a fost alterat din pricina atâ- 
tor vitregii prin care a trecut, a politicianismului 
veros, de multe ori importat. 

Moţa nu porneşte de la principii sau de la 
programe, ci de la „icoană“. De aceea îşi scrie pro- 
gramul într-un articol publicat în revista Glasul 
strămoșesc, iar articolul poartă titlul „De la icoa- 
nă“. Prin urmare, autorul nu pleacă de Ia o idee, 





anul VI e nr. 63 


55 


ROST 


EVOCĂRI 














Ionel 1. Mota 


ci de la credință; nu de la Kant, Hegel, Descartes 
sau Rousseau, ci de la Iisus Hristos. 

„Din vechiul cuget, din vechiul om, din vechi- 
ul suflet nu trebuie să mai rămână nimic, el tre- 
buie să se transforme, să se transfigureze, să dev- 
inăun alt suflet românesc“. Acest suflet trebuie să 
fie în orice moment gata de sacrificiu, întrucât 
aşa a învăţat de la Iisus Hristos că spiritul de jert- 
fă este esenţialul. Datorită acestor principii, peste 
un an Ionel Moţa pleacă în Spania să le pecetluias- 
că cu sângele său. Conferința lui Moţa a fost ne- 
maipomenită, captând întregul auditoriu. La sfâr- 
şitul comunicării, conferenţiarul a fost răsplătit 
cu un ropot nesfârşit de aplauze. 

Lui Ionel Moţa i-a urmat, în rândul conferen- 
țiarilor, un alt titan al culturii universale, Mircea 
Eliade. Suplu, de statură medie, cu ochelari, îm- 
brăcat modest, a înaintat sfios pe scenă, spre pu- 
pitru. Mulţi dintre cei prezenți care nu îl 
cunoşteau, întrucât nu îl văzuseră până atunci, au 
ezitat să-l aplaude. Prezenţa lui smerită - modes- 
tia i-a caracterizat întreaga lui viață - aproape că 
a dezarmat auditoriul. Ipostaza de „modest parti- 
cipant“ (aparent) pe scenă, împletită cu vulcanul 
de cunoştinţe şi adânci trăiri religioase, însoţite 
de un mare talent oratoric au avut menirea de a 
schimba total atitudinea auditoriului care i-a răs- 
puns cu entuziasmul cuvenit. Un ropot de aplau- 
ze au marcat intrarea pe scenă a acelui despre 


care marele profesor de filosofie sanscrită de la 
Universitatea din Calcuta, Dasgupta, scria: „din- 
tre toţi studenții din lumea întreagă ce mi-au tre- 
cut prin mâinile mele, nici unul nu l-a egalat“. 

Conferința lui Mircea Eliade purta titlul „Cul- 
tură şi Națiune“. Iată ce consideraţii făcea savan- 
tul român despre acest fenomen: „Cultura, pen- 
tru mine, este sufletul unei naţiuni; este lumina 
unei națiuni, aşa cum lumina fizică este legată in- 
destructibil de sursa de la care emană, adică soa- 
rele. Cultura este un fenomen, şi anume un feno- 
men aparte pentru fiecare naţiune. Nu există o 
cultură universală. Cauza fenomenului este zăcă- 
mântul de valori pus de Dumnezeu în sufletul fie- 
cărei naţiuni, substanţa intimă a neamului, sufle- 
tul creator al naţiunii, cu tot specificul, cu toate 
problemele, şi mai ales cu toate aspiraţiile ei care 
sunt legate în mod indestructibil unele de altele. 
Cultura este expresia fidelă a sufletului unei na- 
țiuni, a structurii ei ancestrale“. 

Dar Eliade trage, peste toate acestea, o con- 
cluzie genială şi salutară: „Expresia fidelă a unei 
culturi naționale o reprezintă etnografia. Ea ră- 
mâne deci quintesența, măsura şi specificul unei 
naţiuni; în acelaşi timp, etnografia devine argu- 
mentul cel mai combativ şi plauzibil împotriva in- 
ternaţionalismului comunist“. Aceasta o spunea 
Eliade în 1936-1937. Conferinţa sa ţinută în acea 
perioadă de mari frământări spirituale, politice 
româneşti şi europene a venit ca un leac, ca un 
balsam pentru multă lume care se scălda în con- 
fuzia incertitudinilor. 

După ce Mircea Eliade a susţinut această con- 
ferinţă în cadrul Societății Prietenii Ştiinţei, la 
Craiova, în viața savantului s-au întâmplat alte 
evenimente importante. În primul rând, şi-a con- 
tinuat activitatea publicistică, tipărirea cărților de 
studiu şi a romanelor, de asemenea, a editat la 
Fundaţiile Regale Roza Vânturilor, carte ce aduna 
o bună parte a articolelor profesorului său, Nae 
Ionescu, scrise în ziarul Cuvântul, cu un frumos 
„cuvânt al editorului“ în care creiona portretul 
magistrului, din punct de vedere spiritual, moral, 
cultural şi politic; Eliade a continuat să publice în 
revista Vremea seria de articole, cu idei despre 
cultura occidentală, în special despre cea italiană, 
ca nu după mult timp să-şi tipărească, la o editură 
bucureşteană, şi teza de doctorat Eseu asupra 
filosofiei Yoga (va urma). 





56 


anul VI e nr. 63 


RECUPERĂRI 





Marcu Beza — 
diplomatul și 


cărturarul 


Peste numele şi scrierile lui Marcu Beza (1882-1949) s-a aşternut o 
nedreaptă uitare, accentuată parcă după 1989, adică tocmai după ce, 
prin prăbușirea regimului comunist, se puteau îndeplini condițiile 
corectei sale redescoperiri în cele două dimensiuni majore care lau 
caracterizat şi care rămân mărturisitoare în posteritate: cea naţională 
(românească şi aromânească deopotrivă) şi cea creştină (profund 
angajată în Ortodoxie şi în destinul cultural al României Mari). 


Răzvan Codrescu 





ortodox, apărută în 1935 şi foarte apreci- 

ată la vremea respectivă atât de istorici 

(în frunte cu Nicolae Iorga însuşi), cât şi de teo- 
logi (Teodor Bodogae, care i-a şi continuat cerce- 
tările), poate că va reuşi să reînvieze, prin reedi- 
tarea aflată în pregătire la o prestigioasă editură 
bucureşteană, figura aleasă a autorului ei, int- 
electual şi diplomat exemplar, încă posibil model 
paideic pentru generaţiile de azi (care se confrun- 
tă tocmai cu lipsa de modele autentice şi cu difi- 
cultatea reconexării la marea tradiție culturală a 
creştinismului - fără de care nu se pot defini nici 
românitatea, nici europenitatea în ansamblul ei). 
Eseist, critic literar, folclorist, poet, prozator 

şi traducător, primul nostru mare anglist (alături 
de Iancu Botez şi înainte de Dragoş Protopopes- 
cu), membru corespondent al Academiei Româ- 
ne (din 1925), consul general al României în 
Anglia (1920-1933) şi apoi la Ierusalim, iar în tim- 
pul celui de-al doilea război mondial consilier cul- 
tural al Legaţiei Române de la Londra (unde s-a 
zbătut enorm pentru promovarea valorilor cul- 
turale româneşti, cum poate nimeni n-a mai fă- 
cut-o de la el încoace*), Marcu Beza a fost nu doar 
studentul apreciat al lui Titu Maiorescu şi Nicolae 


C artea sa Urme româneşti în Răsăritul 


Iorga la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucu- 
reşti, dar şi un vrednic continuator al misionaris- 
mului intelectual al celor doi „apostoli“ ai culturii 
noastre moderne („un junimist târziu“, s-a spus), 
de care-l apropie şi marea varietate a preocupă- 
rilor, precum şi darul scrisului (până la veleităţile 
creaţiei literare - parţial transpuse şi în limba 
engleză). Deşi cu sensibilitate conservatoare, iar 
ulterior cu prietenii printre simpatizanţii dreptei 
creştine, cariera diplomatică l-a ţinut departe, ca 
şi pe Blaga (sau ca pe un Teodor Baconsky astăzi), 
de angajările politice de tip partinic. 

A debutat editorial în 1903 - la numai 21 de 
ani - cu volumul De Ia noi (proză scurtă în dialec- 
tul macedo-român) şi în anii următori a redactat 
revista Grai bun (1906-1909)**, fără a reuşi să 
satisfacă exigenţele estetice ale unui Eugen Lovi- 
nescu (care are totuşi cuvinte de laudă, de pildă, 
pentru nuvela sa Gardana, ce le-a plăcut şi engle- 
zilor la vremea ei, dar nu şi pentru romanul O 
viață, din 1921, apărut şi-n versiune engleză în 
1925, pe care Marcu Beza îl considera principala 
sa ispravă literară). L-au consacrat mai ales studi- 
ile sale de anglist, care se pot consulta cu folos şi 
astăzi: Romantismul englez (Bucureşti, f. a.) şi 
Romanul englez contimporan (Bucureşti, 1928) 
*** Shakespeare in Roumania (Londra, 1931), 
Vechi legături cu Anglia (Bucureşti, 1938) etc. De 





anul VI e nr. 63 


57 


RECUPERĂRI 

















A! i PIE LA 
îi 9] d IA 





un oarecare succes s-a bucurat şi eseul Paganism 
in Romanian Folklore (Londra, 1928), căreia i se 
datorează în mare măsură prezenţa sa în Dicţio- 
narul etnologilor români (vol. 1, pp. 72-73) alcă- 
tuit de lordan Datcu (1998)****. 

Un loc aparte în preocupările şi scrisul lui 
Marcu Beza îl ocupă repetatele sale călătorii şi în- 
semnări din Orient (Peninsula Balcanică, Grecia 
continentală şi insulară, Asia Mică, Orientul 
Apropiat, cu predilecție pentru Muntele Athos, 
Egipt şi Locurile Sfinte), în căutarea „moştenirii 
bizantine“, dar şi a urmelor istorice sau legen- 
dare lăsate de vlahii din vechime (fie ei de la 
dreapta sau de la stânga Dunării). Marcu Beza nu 
e doar un turist superior, nu călătoreşte doar din 
plăcere şi curiozitate particulară, ci face adevă- 
rată muncă de investigaţie, ca un documentarist 
erudit, dar şi ca un scriitor capabil să transmită - 
asemenea lui C. Gane, bunăoară - fiorul inefabil 
al vremurilor apuse. Ştiinţa limbilor (inclusiv a 
celei greceşti) îi sunt de mare ajutor în demer- 
surile sale, ce au putut căpăta greutate academică 
(a se vedea, între altele, comunicările înregistrate 
la finele cărţii de față). Volumele din această sferă 
de interes sunt destul de numeroase (Şi lor li se 
adaugă şi alte contribuţii, risipite prin presa vre- 
mii Sau rămase în manuscris): Biblioteci mână- 
stireşti la Muntele Athos (Bucureşti, 1934), Lands 
of Many Religions: Palestine, Syria, Cyprus and 
Mount Sinai (Londra, 1934), Urme românești în 
Răsăritul ortodox (Bucureşti, 1935 - probabil 
cartea sa cea mai cunoscută), Pe tărâmuri biblice 
(Bucureşti, 2000). Cercetările sale au fost valorifi- 


de câţiva cărturari redutabili, îndeosebi de regre- 
tatul academician Virgil Cândea*****, care avea 
cuvenita prețuire pentru lucrările lui Marcu Beza 
- adeseori deschizătoare de drum (chiar dacă 
precursorul interbelic nu avea formaţie specifică 
de medievist ori bizantinolog, ba nici măcar de 
istoric în general). 

Urme româneşti în Răsăritul ortodox este 
acum la a treia ediţie (după cele din 1935 şi 
1937). Chiar la distanţă de trei sferturi de veac, 
cartea îşi păstrează interesul şi prospeţimea, 
provocând mereu la o meditație reînnoită 
asupra trecutului nostru istoric şi spiritual, pe 
care ne ajută să-l înțelegem în adevăratele lui 
coordonate, din adâncurile Evului Mediu şi până 
la sinteza târzie a „Bizanțului după Bizanţ“. O 
românitate care a respirat organic în duhul 
Ortodoxiei, cu al cărei destin şi-a împletit istoria 
şi ființa identitară, lăsând urme diverse pe toate 
meridianele spaţiului euro-afro-asiatic ce a con- 
stituit leagănul creştinătăţii. Aceste lucruri tre- 
buie cunoscute nu pentru a ne mândri cu ele mai 
mult decât este cazul, ci pentru a ne înțelege 
corect aşezarea istorică şi tradiția culturală, pre- 
cum şi măsura interioară, îndelung şi smerit 
purtătoare de Dumnezeu, inseparabilă de di- 
namica soteriologică a credinței şi a faptelor ei 
mărturisitoare. 

Încredințaţi de urmele cele vechi, lăsa-vom 
poate şi alte urme, vrednice de pomenire, în Ră- 
săritul ortodox al (pe)trecerii noastre pământeşti 
spre marea taină a Răsăritului de Sus... 





58 


anul VI e nr. 63 


ROST: cuvint, rațiune, sens, ordine 


În latină, rostrum însemna „deschizătură“, „cioc“, „plisc“, „bot“. Mai tîrziu, în latina populară, 
a început să însemne şi „gură“ în general. În româna veche, sub forma rost, a fost moştenit cu acest 
din urmă înţeles, păstrat astăzi doar în cîteva expresii de largă răspîndire (a învăţa pe de rost, a lua 
la rost) şi stînd la baza verbului a rosti. Rost a evoluat spre înțelesul „rațiune“, „sens“, „tic“, 
„Doimă“, „scop“, cu care se foloseşte astăzi în mod curent. Aşa a apărut verbul a rostui („a da sens“, 
„a pune ordine“), cu derivatele rostuire, rostuitor etc. 

Creat prin Rostirea (Cuvântul) divină, omul este el însuşi făptură rostitoare, dar şi rostuitoare. 
Omul are un rost dat de Dumnezeu, dar uneori caută să-şi facă singur alt rost, după mintea lui. În 
orice caz, starea cea mai rea a omului este aceea de a fi fără rost pe lume. Iar cel mai mare serviciu 
care poate fi făcut omului este de a-l ajuta să-şi (re)găsească rostul. 

Revista ROST îşi propune tocmai acest obiectiv la nivelul lumii româneşti, care în comunism 
şi-a pierdut rostul şi care trebuie să se redescopere pe sine, în primul rînd prin recursul la tradiție. 





În acest număr semnează: e Mihail Albişteanu - profesor, doctorand în istorie, publicist e Răzvan 
Codrescu - scriitor, ultima carte publicată: Gâlceava dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicată 
(2005) e Arhimandrit Chesarie Gheorghescu - doctor în teologie, duhovnicul Mănăstirii Dintr-un Lemn, 
Vilcea, fost deţinut politic, ultima carte publicată Studii de teologie apologetică și fundamentală (2003). e 
George Popescu Glogoveanu - fost deținut politic (1941-1964), secretarul Asociaţia Foştilor Deținuți Politici 
Anticomunişti - Craiova, eseist, ultima carte publicată De Ia Descartes Ia Nae Ionescu. O analiză a cartezia- 
nismului şi a crizelor sale majore (2006) e loan Lăcătuşu - profesor doctor, preşedintele Centrului 
Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan“ din Covasna, ultima carte publicată: Românii în 
mass-media maghiară din Harghita şi Covasna (2006) e Pr. prof. Dorel Man - preot, lector universitar doc- 
tor la Facultatea de Teologie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, a publicat: Pastoraţie și istorie Ia episco- 
pul Nicolae Colan în Transilvania, 1940-1944 (Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007) e Constantin Mihai 
- doctorand în litere la Universitatea Michel de Montaigne, Bordeaux 3, ultima carte publicată: Descartes. 
LArgument ontologique et sa causalite symbolique, (Paris, LHarmattan 2007) e Pr. prof. Alexandru Moraru 
- preot, profesor universitar doctor Ia Facultatea de Teologie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj e Viorel 
Patrichi - jurnalist, ultima carte publicată: Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae 
Pleşiță (2001) e Arhim. Teofil Părăian - publicist, preot duhovnic la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Braşov, ulti- 
ma carte publicată: Cale spre bunătate (Ed. Sophia, Bucureşti, 2008) e Mircea Platon - scriitor, doctorand 
în istorie la Columbus University din Ohio - SUA, ultima carte publicată: Cine ne scrie istoria (Timpul, Iaşi, 
2007) e Paul-Gabriel Sandu - student Ia Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti e Claudiu Târziu - 
jurnalist, coautor şi îngrijitor al volumelor Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un 
portret biografic şi şapte evocări (Ed. Christiana, Bucureşti, 2007) şi În căutarea rostului pierdut. 20 de 
călăuze în cultura națională (Ed. Timpul, laşi, 2007) 





Abonament 

Vă puteţi abona trimiţind contravaloarea abonamentului prin mandat poştal (în care specificaţi citeţ numele, 
adresa completă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele: Târziu Claudiu Richard, CP 27, Oficiul 
Poştal 23, Bucureşti sau achitind contravaloarea abonamentului în contul nr. 
R025BACX0000000107363250, deschis la Unicredit Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe 
numele Asociaţiei ROST, cod fiscal 12495302, după care veţi trimite copia chitanței şi o scrisoare în care 
solicitaţi abonamentul la CP 27, Oficiul Poştal 23, Bucureşti. 

Preţul unui abonament este 180.000 lei (18 lei noi) pentru 6 luni şi de 360.000 lei (36 lei noi) pentru un an. 
Pentru cei din străinătate abonamentul este de 50 euro/an în Europa şi 70 USD/an pentru celelalte 
continente. 


Nr. 1-— martie 2003, dedicat lui 
Nicu Steindhardt 


Nr. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
Nr. 4- iunie 2003, dedicat lui 

Mihai Eminescu 

Nr. 5-— iulie 2003, dedicat lui 

Nicolae Paulescu 

Nr. 6 — august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui 
Nae Ionescu 

Nr. 8 -— octombrie 2003, dedicat lui 
Valeriu Gafencu 

Nr. 9 — noiembrie 2003, dedicat Părintelui 
Dumitru Stăniloae 

Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 
Vasile Băncilă 

Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui 
Nichifor Crainic 

Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui 
Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui 
Radu Gyr 

Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia 
Nr. 17 — iulie 2004, dedicat 

lui Ștefan cel Mare — epuizat 

Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 

Ernest Bernea 

Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 
Constantin Noica 

Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 
Părintelui Arsenie Boca — epuizat 
Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 
dedicat Părintelui Constantin Galeriu 
Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui 
Vasile Lovinescu 

Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui 
Octavian Goga 

Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Constantin Voicescu 
Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui 

Nicolae Iorga — epuizat 

Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 

Părintelui Arsenie Papacioc — epuizat 
Nr. 29 — iulie 2005, dedicat 

Părintelui Zosim Oancea 

Nr. 30 — august 2005, dedicat lui 

Vasile Voiculescu 

Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Liviu Brânzaș 

Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui 
Aron Cotruș 

Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat 
Părintelui Iustin Pârvu 

Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui 
Paul Goma 

Nr. 35 — ianuarie 2006, dedicat lui 
Horia Bernea 

Nr. 36 — februarie 2006, dedicat lui 
Ioan Alexandru 

Nr. 37 — martie 2006, dedicat 

Părintelui Teofil Părăian 

Nr. 38 — aprilie 2006, dedicat 

Părintelui Calciu 

Nr. 39 — mai 2006, dedicat lui 

Pan M. Vizirescu 

Nr. 40-41 — iunie-iulie 2006, dedicat lui 
Ton Gavrilă 

Nr. 42-43 — august-septembrie 2006, 
dedicat Părintelui Adrian Făgeţeanu 
Nr. 44 — octombrie 2006, dedicat lui 
Gabriel Constantinescu 

Nr. 45 — noiembrie 2006, dedicat lui 
Simion Mehedinţi 

Nr. 46 — decembrie 2006, dedicat 
Părintelui Rafail Noica 





Nr. 2 — aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 


sluji 
riduri 
u pliu 


Centenarul naşterii unui martir: 


gemea înme 
pe Ca 
LL eee 
“ om 11o De iam 


PE vizsaz Vulszina3si 


Părintele Iustin 
un ăr, 
purtător deiggeuărat 


Nr. 47-48 — ianuarie-februarie 2007, dedicat 
Părintelui Benedict Ghiuș 

Nr. 49 — martie 2007, dedicat lui 
Ioan Ianolide — epuizat 

Nr. 50 — aprilie 2007, dedicat lui 
Marcel Petrişor 

Nr. 51 — mai 2007, dedicat părintelui 
Nicodim Măndiţă 

Nr. 52 — iunie 2007, dedicat 
Mitropolitului Bartolomeu 

Nr. 53-54 — iulie-august 2007, dedicat 
Părintelui Trifa 

Nr. 55 — septembrie 2007, dedicat lui 
Alexandru Mironescu 

Nr. 56 — octombrie 2007, dedicat 
Părintelui Sofian Boghiu 

Nr. 57 — noiembrie 2007, dedicat lui 
Teodor M. Popescu 

Nr. 58 — decembrie 2007, dedicat lui 
Demostene Andronescu 





Nr. 59-60 — ianuarie-februarie 2008, dedicat Părintelui 


Ioanichie Bălan 
Nr. 61 — martie 2008, dedicat lui Dan Botta 


Nr. 62 — aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache 


Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației 
ROST pot trimite contravaloarea revistei 

(3 lei/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: 

Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 
Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, 
în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru informații sunați 
la tel: 0740.103.621 


Li Ie 






EISAgAgE 760017