Puncte Cardinale anul XVIII, nr. 11 (215), noiembrie 2008

Luna aceasta se împlinesc 70 de ani de la asasinatele de la Tâncăbeşti din noaptea Sfântului Andrei. Asasinarea în 
detenţie a lui Codreanu şi a altor 13 camarazi, ordonată de Carol II, a declanşat un reprobabil şir de răzbunări, un lung război 
româno-român, ce a însângerat țara încă dinainte de intrarea noastră în marea conflagrație mondială. Să ne rugăm pentru cei 
căzuți şi pentru ca Dumnezeu să ne ferească de repetarea unor asemenea tragedii naționale! 


credință nl ANUL XVIII 
iubire LE Nr. 11/215 
speranţa 


NOIEMBRIE 


și E 16 PAG.—3lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 












Nor pândurt despre OrLOAdOxul român, Era LUME; CASE zL: 


DESPRE CÂTEVA LUCRURI PE CARE LE PUTEM FACE 


de ea. Unii trag sfori, ceilalți cred în teoria conspirației. circumscripție electorală pe care să o mulgi de voturi. 

În genere, trăiesc în simbioză. Pentru aerul lui împăcat, A face politică ortodoxă nu înseamnă a face politica 

prosper, gudurător, primul tip ar putea fi subclasificat “intereselor Bisericii”, o Biserică văzută ca un centru 

Criza socială şi politică a României actuale drept “ortomopsul”. Pentru aerul lu: hirsut, de putere lumească. A face politică ortodoxă 

se datorează şi faptului că discursul public ortodox deprima(n)t, ferapontic, celălalt ar putea fi subdenumit înseamnă a fe implica în treburile cetăţii împreună 
românesc e dominat de două versiuni “'monofizite” *ortoboxul”. Unii sunt paznicii “civilizaţiei”, ceilalţi — cu Hristos. Politica ortodoxă nu e politică ideologică. 
ale ortodoxiei. Prima constă în a preda Biserica lumii, ai “tradiţiei”. Pentru ortomocşi (ca să le românizăm Aşa cum Ortodoxia nu e o ideologie, ci o cuminecare 
a doua constă în a refuza Bisericii lumea. În primul numele), Hristosul Care nu e nici “gentleman”, nici cu cu Adevărul care e Cuvânt şi Persoană şi Dumnezeu 


caz, || facem pe Hristos cetătean şi modernizăm  cearcâăne, nu există [1] Fiul, aşa nici politica ortodoxă nu se poate tace in 
Biserica, adică o facem "din lume”. In al doilea caz, numele unei ideologii. Politica ortodoxă porneşte de 
i! punem pe Hristos sub un clopot de sticlă. [| ferim la persoană: de la Persoanele Sfintei Treimi şi de la 
de germenii unei lumi rele, căzute, Îl menţinem pur A persoana umană. În lumea politică, de afaceri, în 
în “biserica interioară” sau dincolo de iconostas, In condiţiile în care totul pare a converge astăzi mass-media. în lumea în viteză de astăzi nu există 


Ambele versiuni împiedică Biserica să lucreze în înspre a-L ascunde pe Hristos în faldurile “tradiţiei” persoane, ci doar indivizi sau mase, “consumatori”. 
lume, anulează tensiunea teandrică. Făcând Biserica sau în pauzele de publicitate ale “modernizării”, datoria “votanţi”, “public”, “populația”, Persoana e un mod 
una cu veacul, o împiedicăm să prefacă veacul, o oricărui creştin este aceea de a-L descoperi sieşi şi dea privi omul specific creştinismului: “Întrucât este 
prefacem pe ca în veac. Izolând Biserica de veac, o altora pe Hristos. Creştinul trebuie să trimită la Hristos. revelată prin Intruparea Fiului, categoria «persoanei» 
impiedicăm de fapt să lucreze în veac ca să-l prefacă. Să devină icoană. Să devină deschidere către Hristos. are un sens propriu doar în creştinism” [2]. Şi 
Fie o supunem veacului, fie o separăm de veac, A face politică ortodoxă nu înseamnă a face politică în necreştinul e persoană. Dar necreştinul poate învăţa 
rezultatul e acelaşi: Biserica devine irelevantă veacului numele lui Hristos, nu înseamnă a face polițica doar de la creştin cum să-şi vadă semenii ca persoane. 





și oamenii devin fie fiare, fie strigoi. ierarhilor, nu înseamnă a transtorma “turma” în propria Departe de a fi o încercare de a instaura 

De aceea, trebuie să facem o distincție între teocraţia, vreun talibanism neaoş ortodox sau o 
ortodoxie şi ortomokshie. Numesc ortomokshie PE m-a | ideologie protocronist-fascizantă, politica ortodoxă 
tocmai această dublă varietate de ortodoxie 4 ut are a [i o formă de implicare în treburile cetății având 
“hinduizată” susținută de mulți creștini astăzi. 0 si | „în vedere persoana. Politica persoanei e opusă şi 
Moksha, mântuirea hinduistă, era fie o mântuire sub gri? a ra? A TREIA „politicii individului (liberalism egoist), şi politicii masei 
semnul belșugului lui aici şi acum, fie mântuirea p 45 ES (comunism, socialism, globalism, fascism). E 


politica omului care merge cu Dumnezeu. Care 


E, | 
merge, deci, cu bine. Ca atare, nu e în primul rând o 
x. politică a scopului, ci a modului, a lui „cum” şi a lui 
y BO cine”. Aşa cum eshatonul arde în fiecare clipă a 


istoriei, aşa cum Cuvântul nu era doar “la început”, 


depersonalizată a “spiritului” eliberat de trup şi unit 
cu Brahman-Atman. Amândouă lormele erau, în 
genere, legate de implinirea exactă şi minuțioasă a 
unor ritualuri complicate. Făcând o analogie, avem 
în moksha cele două forme preferate de “mântuire” 
ale lumii ortodoxe româneşti de azi: forma de 
simpozion, şi cea de ortodoxie de debara. 
Ortomokshia de simpozion oferă, la capătul a 
complicate ritualuri, plecăciuni, iniţieri, osteneli și 
intrigi, mântuirea aici și acum, raiul civilizat al clubului, 
inlesnirile “elitei”, bucolismul hidraulic al unui 
Solomon de Caus. Ortomokshia de debara oferă 
satisfacția de a fi “pur” și “smerit”, posibilitatea de a 
putea să simţi că tu şi cu “Dumnezeul tău” aveţi 
dreptate şi că restul lumii e foarte, foarte, foarte rău 
şi nu-L merită pe Hristos. Şi nici pe tine. 

Dacă prima formă de ortomokshie e o formă 
de complex de superioritate de tip Dumnezeu Tatăl, 
a doua formă e o formă de complex de superioritate 
de tip Dumnezeu Fiul. Amândouă au în comun ideea 
unei elite — de înţelepţi sau de “sfinţi” — preocupate 
doar de sine, izolate sublim de lume în nirvana 
pământească sau cerească. Unii lac totul pentru 
Dumnezeul acestei lumi, ceilalţi fac totul pentru alt 
Dumnezeu decât Cel Care atât a iubit lumea încât 
Şi-a dat Fiul să sufere pentru ea. Unii dispreţuiesc 
lumea cinic, folosind-o, alţii urăsc lumea și se tem 










D i * ci e acum Persoana de la temeiul tuturor lucrurilor, 
Omă A ! politica ortodoxă e nu încercarea de a construi raiul 
(n pi pe pământ,ci încercarea de a lucra lumea în acord 

PO n ȘI cu temeiul ci, care e Logosul întrupat. 

Dar, voi Îi întrebat, mai concret, ce 
înseamnă acest lucru, care ne sunt datoriile? În 
termeni extrem de simpli şi direcţi, cred că datoriile 
noastre politice, adică în lume, sunt următoarele: |. 

Ovidiu să ne păstrăm integritatea morală şi intelectuală; 2, 

Hurduzeu să avem curajul să vorbim atunci când Hristos e hulit 

şi când Dumnezeu ne-o cere; 3, să lucrăm, să ne 

câştigăm și să ne ducem existenţa cu Dumnezeu în 
minte, în suflet şi în trup. 
(Va urma) 


Mircea PLATON 


[1] C/. escul lui Karl Lowith, “Poate exista un gentleman 
creştin?”, tradus şi prefaţat de Gheorghe Fedorovici, la 
http://hwvww.rostonline.org/blog/razvan/2008/0$/poate- 
exista-un-gentleman-crestin.himl. 

[2] Gheorghe Fedorovici, Sapte peceți, Ed. Agaton, 
Făgăraş, 2007, 56. 





„n 





“O carte cu potenţial exploziv 
(amănunte în pag. 2) 
























PAG. 2 Nr. 11/215 Noiembrie 2008 


Stau surprins şi clipesc des după ce am citit pe placa de pe un soclu subicos: „Bram 
Stoker, 1847-1912, autorul romanului Dracula”. lar sus, pe soclu, așezat, chiar el însuși în 
persoană, Bram Stoker de bronz, sau doar vopsit într-o culoare bronzulie; Falnic, în costum 
croiala englezească şi cu cravată, privește spre Vârful Pietrosu Rodnei şi ține în mâini o 
carte. Nu ştiu dacă eo listă de meniu de la un pub din Whitby — England, unde a stat vreo trei 
ani şi a clocit romanul cu Dracula, sau altceva. Sincer, sunt semiaiurit şi perplexo-buimăcit 
să dau cu ochii peste bustul irishman-lui, adică a irlandezului, aici la Piatra Fântânele, în 
fața unui hotel numit „Dracula” chiar de pe vremea „iepocii de aur”! Sunt şi puţin contrariat 
fiindcă, în referirile anglofone despre această scriere se pre-cizează, de cei ce ştiu ce 
citesc şi vor să fie corecți, că este a horror novel şi 
nu credeam că, pentru atâta lucru, ce dezmorțeşte 
plictiseala adolescenților sau prelungeşte insomnia 
pregeriatricilor, se ridică un monument în Carpaţi!!! 

Hotelul a fost ridicat în vremea acelui cincinal 
în care pe toate le-am făcut pe jumătate în patru ani 
şi a ieşit o clădire-cocktail, cu amestecături 
împrumutate din medieval până în socialism, 
nepotrivindu-se unele cu altele, dar trec neobservate 
datorită măreției peisajului carpatin ce-i estompează 
incongruențele. A fost atunci un moment în care unii 
tovarășii din conducere şi-au adus aminte că sunt şi 
români pe lângă comunişti şi România noastră e 
falnică, cu un mare potenţial turistic, dar trebuie, întâi, 
să prezentăm bogăţiile frumuseţilor carpatine, iar apoi 
să creăm o bază turistică adecvată. Imediat s-a 
înființat un Minister al Turismului, cu direcțiuni şi 
direcţii în fiecare judeţ („şi a fost un lucru bun”, cum 
se zice în Geneza biblică, dar pe care parvenitul 
arogant Adrian Năstase I-a desființat, creând în locul 
lui un minister al intratului în NATO, altul al intratului 
în UE şi al treilea. mai mic, al intratului în 
francofoni). În judeţul Bistriţa-Năsăud, în care se 
află unul dintre cele mai frumoase pasuri 
transcarpatine din România, cel dintre Transilvania 
şi Bucovina, tovarășii de la judeţ s-au orientat — just — 
să facă un hotel turistic la Piatra Fântânele. Şi în loc 
să-i zică „Trăiască 23 August” sau „La coana 
Leanţa”, s-a găsit un tovarăş epigramist-isteț, cu 

simțul afacerilor turistice în pantaloni. şi i-a zis 

Dracula”! Dar nu Dracula, nepotul lui Mircea cel 
Bătrân. nici fiul lui Vlad Dracul sau domnul Munteniei 
din secolul al XV-lea, ci acel Dracula de horror fiction 
al lui Bram Stoker. Şi ca atestat, certificat sau dovadă 
că de ăla este vorba, într-o hrubă întunecoasă din 
hotel a fost montat un sicriu mecanizat, care la 
comandă începea să se mişte cu un zgomot lugubru, 
iar capacul, scârțâind, începea să se ridice pe o latură. 
prin care ieșea O mână ce ținea două degete răsfirate 
în V mare. Nu erau ale lui Churchill, ci ale lui Dracula de Bram Stoker, în semn de victorie 
că a ajuns la Piatra Fântânele să sperie toate turistele occidentale amatoare de horror 
fiction and movies! Intrarea se făcea pe bază de bilet plătit şi certificat medical că nu suferă 
cu inima (de cap nu se făcea nici o precizare). 

Toate bune şi turistice, însă statuie să-i facă lui Bram Stoker pe aceste mirifice 
plaiuri mioritice celor de la OJT-ul bistriţean nu le-a trecut prin cap, că atât le-ar mai fi 
trebuit! Dar, cum vreme trece, vreme vine, într-un decembrie a venit frontul salvării, în 
frunte cu Iliescu şi Petre Roman, zis și „Neulander cel frumos”, care au dat bani chiar şi 
pentru statui, orice fel de statui, pentru început. De necrezut, dar în judeţul Bistriţa-Năsăud 





a . A A. 
nu lipsea decât o singură statuie: a lui Bram Stoker! Or, o asemenea înapoiere euro-, 


atlantică era inacceptabilă! Toată Europa Occidentală şi America Unchiului Sam clocoteşte 
de horror novel and movies about Dracula, numai noi, aici pe Valea Bârgului şi-n Pasul 
Tihuţa, să nu-l onorăm pe Bram Stoker! Se poate?! Cum să ieşim noi din tunelul lui Ciorbea, 
din tranziţie, cum să intrăm în Europa fără statuia irlandezului care ne-a dus faima de 
vampiri carpatini în lumea mare?! Acum, l-au cocoțat aici, la Piatra Fântânele, pe soclu 
înalt, bust falnic privind turiștii ce cască gura la el, Unii rămân cu ea căscată și când se 
pozează cu statuia. Așa le stă și mai bine. apar naturali! 

„Dragă, da ăsta cirie mai e?!” 

„Vai, dragă, ignorantă mai eşti! E ăla care a scris că Vlad Țepeș le sugea sângele la 
femei, de fac americanii un film cu vampiru în fiecare an! Hai, fă-mi o poză cu Bran ăsta, 
să moară ăia de ciudă, când are să mă vadă cu cine m-am pozat, aici în Maramureş! Şi pe 
urmă mergem la WC, Oare o fi curat?”. ” 


O carte cu potențial exploziv, A treia forță: România profundă, de 


„Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon, a apărut deja la Ed, Logos și va fi lansată 


în cadrul Târgului de Carte 
“Gaudeamus” de la Bucureşti, 
duminică 23 noiembrie 2008, la 
ora 11:00, în Sala de Marmură. 

Vor fi prezenţi autorii, 





ț 


actorul Dan Puric şi trupa Passe Partout. Cei doi autori spun limpede ce 


vor cu acest volum: „Publicăm aceste eseuri în speranţa că vor ajuta la 
coagularea unei «a treia forţe». Între capitalismul foştilor comunişti şi 
marxismul de salon pe banii corporațiilor occidentale, între cârdăşia politico- 


PUNCTE CARDINALE 


„ „DECE 
BRAM STOKER AICI?! 


oo + w- POI A 
e 


e AT A 
a Seal! e 
| e AA . Lan 


"UN MANIFEST LA DOUĂ MÂINI Î 





hiar aşa, cine mai este şi ăsta?! | „i 

jiu „Bram” Et născut la Dublin în 1847. Bun elev i Spear Aa 
colegiul cu honourus în mathematics. dar se apucă de pl pă e de Aa 
care se dau în vânt anglofonii. Şi cum este mare cerinţă în anglofonie de pi i A 
şoc, Bram se apucă serios de treabă, citind ce scrisese în literatură E 0 usese Su il 
folclorul european pe această temă. Citind mult, îi cade în mână şi Trans) vania A Ft 
(carte scrisă de o scoţiancă, Emily Gerald, căsătorită cu un al Iti CA ari 
începe să-i fiarbă În imaginaţie o altă graforee de groază, in care persoiaia Pa SIE a 


un conte ungur, pe care-l numeşte Wampyr). Merge înainte cu cititul şi-l descoperă pe 
Arminius Vambery (fost Herman Bamberger), o 


personalitate intelectuală interesantă, poliglot Și 
publicist, profesor univ ersitar şi aventurier, născut 
evreu în Ungaria şi ajuns agent şi spion al Foreign 
Office din Anglia, posesorul unei vaste culturi ŞI 
înzestrat cu un farmec de narator deosebit. Bram 
Stoker îl cunoaşte personal şi este fascinat de 
talentul cu care îşi etalează aventurile, călătoriile 
euro-asiatice și poveştile de superstiții populare din 
cuprinsul austro-ungar. De la el primeşte şugestia 
să mute locul acţiunii din Styria — Austria, pe care 
şi=] alesese iniţial. în Transylvania, unde înapoierea 
și superstiţiile sunt și mai îngrozitoare. 

Bram Stoker se retrage pentru cercetare 
şi inspiraţie necesară într-un.mic orăşel pescăresc 
la Marea Nordului, Whitby. al cărui peisaj pietros 
şi întunecos i se pare că ar avea elemente adecvate 
scriiturii sale. Aici, în biblioteca orășelului, găseşte 
cartea consulului englez de la Bucureşti, William 
Wilkinson, An Account of the Principialities of 
Wallachia and Moldova, o relatare geografică, 
etnică şi istorică în limite informaţionale corecte 
despre principatele române, în care Bram Stoker 
dă. pentru prima dată, peste Dracula, ce este tradus 
devil, evil. Impresionat de sonoritatea şi înţelesul 
cuvântului. îi declanşează o efervescentă 
imaginaţie de groază cu sânge, fără a mai ține 
seama de celelalte date istorice, adevărate, trecute 
de William Wilkinson în raportul său diplomatic 
despre domnitorul muntean. 

(O paranteză: diplomatul englez Williana 
Wilkinson a scris şi tipărit un account despre lumea 
românească în 1820 — repet: în 1820 a fost tipărit - 
şi apoi răspândit în toată Anglia. de vreme ce un 
exemplar a ajuns şi în biblioteca micuţei aşezări 
pescăreşti de la Whitby. unde l-a găsit Bram Stoker. 
Mă întreb şi vă întreb: oare William Wilkinson nu 
merita o statuie în Bucureşti, fiindcă a făcut 
cunoscut englezilor şi anglofonilor din lumea largă, 

acum âproape două sute de ani. existența celor două principate române, distincte, ce se 
zbăteau de secole pentru suveranitate între trei imperii? Constatăm că, în vremurile de azi, 
cei care fac o relatare istorică corectă despre romârii nu sunt recunoscuți, în timp ce lui 
Bram Stoker, un horror scribbler, care s-a folosit de numele unui domnitor muntean într- 
o fabulație, distorsionându-i şi denigrându-i memoria. i s-a ridicat o statuie pe unde nici nu 
a călcat!) * 

Ca fapt divers, tot pentru dosarul cu mici amănunte adevărate. la Whitby. unde Bram 
Stoker a stat și cugetat la singurul său roman timp de trei ani. locuitorii, anglofoni ca el, au 
aşezat o bancă pe țărmul stâncos, pe care scrie: „The view of this spot inspired Bram 
Stoker (1847-1913)”, pentru că aici, în portul lor, a naufragiat fregata cu care a sosit 
Dracula ce s-a dat la gâtul frumoasei Lucy Westera, sugându-i sângele, de nu ştiau admiratorii 
şi doctorii care este cauza anemiei ferprive de care începuse să sufere... 

ŞI. ca să încheiem conturile cu Bram Stoker şi admiratorii care i-au ridicat statuia, 
adaug: „The novel Dracula was completed and published in 1897 to a little acclaim”, scrie 
Shauna Banta în www.essortment.com/all/whitbyengland_rbqg.htm. Lectura liberă! 
Răspândirea şi popularitatea scrierii de groază Dracula s-a făcut, şi încă se mai face, de 
către Hollywood — film industry, căreia, probabil, cei ce dirijează posteultura în România îi 
vor ridica, între hotelul „Dracula” şi statuia lui Bram Stoker, un obelisc cât brazii de aici şi 
vor întrăți Piatra Fântânele cu Pădurea de ilice (asta înseamnă Hollywood, nu?)... 


Corneliu FLOREA 


economică pozând în piață liberă şi lichelismul ideologic-corporat pozând 
în non-conformism de stânga, între vechiul şi noul esrablishment, România 
- profundă a dispărut în exil 

interior sau propriu-zis. 
Propunem acest manifest la 
două mâini în nădejdea că 
| va ajuta la identificarea 

unei «a treia căi». Una de întors acasă”. lar eu unul cred că sunt mari 
şanse să reușească în acest demers, pentru că au de partea lor tot capitalul 
de aşteptări înşelate și de bune nădejdi ale românilor de 20 de ani încoace. 





(CIT) 


. 

















PUNCTE CARDINALE 


Textul de mai jos al d-lui Ovidiu Hurduzeu a fost refuzat pe revistele 22 şi Idei în Dialog. 


O CRITICĂ PRELIMINARĂ 
A “CONSERVATORISMULUI 


SCHIMBĂRII” 


Revista 22, în numărul 963 (19 august 2008 —25 august 
2008), a publicat un fragment din cartea d-lor Valeriu Stoica 
şi Dragoş Paul Aligică Reconstrucţia dreptei. Între 
experimentul capitalist occidental şi proiectul naţional 
romanesc, în curs de apariție la Editura Humanitas. Potrivit 
autorilor ei, lucrarea este gândită ca o contribuţie la 
dezbaterea publică în jurul identității doctrinare a dreptei 
româneşti astăzi şi a viitorului proiect naţional românesc. 
D-nii Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică consideră că 
“demersul nostru trebuie citit nu atât ca o afirmaţie de 
ortodoxie doctrinară, cât ca o provocare la o dezbatere 
publică... Nu pretindem că lista noastră de teme este 
exhaustivă. Și în nici un caz nu pretindem că am deține 
răspunsuri definitive”. 

După această situare iniţială pe poziţiile modestiei 
discursive şi a dezbaterii civilizate de idei, cei doi autori 
anunță “totuşi câteva teze relativ ambiţioase”. 

În fraza următoare, “tezele relativ ambiţioase” devin 
“răsturnare spectaculoasă a felului în care vor fi definite şi 
percepute aceste proiecte politice”. Mai mult. Răsturnarea 
spectaculoasă — trecerea de la “abordarea cu fața întoarsă 
spre trecut, la o abordare cu fața către viitor” — se gonflează 
într-o ditamai “reconsiderare a înseși substanţei doctrinare a 
ceea ce numim dreapta românească şi, legat de aceasta, o 
reinterpretare a dimensiunii identutare a proiectului național. 
Deși d-nii Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică ştiu că “sunt 
și alte propuneri”, că există “reacții din partea celor care 
gândesc lucrurile în alte paradigme”, nu par să aibă vreo 
îndoială că propunerile enunțate în Reconstrucția drepte vor 
fi “incorporate dezbaterii publice”. Optimismul derivă din 
încrederea nestrămutată a celor doi autori în progresul 
omenirii: românii vor prefera cu siguranță proiectele politice 
îndreptate cu faţa către viitor celor întoarse câtre trecut, “care 
s-ar revendica de la radicalismul anuiliberal şi anticapitalist 
al perioadei interbelice sau s-ar complăcea prea mult în 
nostalgia aristocrației secolului al XIX-lea”. 

În acest articol, printr-o acrobație mentală, ne vom 
plasa şi noi “cu faţa către viitor”, încercând să ne imaginăm 
conservatorismul și tradiţia așa cum le vor d-nii Stoica şi 
Aligică: “conservatorism al schimbării” şi experiment 
“occidental-democratic-capitalist”. (Gândun rebele ne duc 
imediat la caragialescul “Curat murdar, coane Fanică!”...) 

Hotărâţi să descoperim “forma de tradiţie cu totul 


Robert: “partidul conservator” este un defenseur de | 'ordre 
social, des idees et des institutions du passe! Nici Webster-ul 
nu-i mai breaz cu al său “conservatism” în chip de dispositian 
10 preserve what is established and to promote gradual 
development rather than abrup! change. lar DEX-ul ne duce 


de-a dreptul în eroare: “Conservatism — atitudine, sistem de “ 


idei, convingeri politice care acordă importanţă instituţiilor 
tradiționale (religie, familie, proprietate) şi susțin dezvoltarea 
treptată în locul schimbărilor bruşte”, Este clar că autorii 
dicționarelor au încercat să explice termenul “conservator” 
într-un-mod retrograd, “pe baza unei formule pândite şi puse 
în practică în secolul al XIX-lea”. 

Din moment ce termenul “conservator” înseamnă 


schimbare, şi nu o schimbare oarecare, ci un “experiment”, 
mă întreb dacă “experiment” n-a devenit intre timp echivalent “ 


cu “stagnare”. Nesigur pe cunoștințele mele, mă văd obligat 
să verific. Cum d-nii Stoica şi Aligică nu redefinesc şi 


termenul “experiment”, nu am altă soluție decât să recurg, tot 
la anacronicele dicționare, Sursele consultate imi confirmă că 
vechea definiţie stă încă în picioare: “experiment” înseamnă 
un procedeu sau metodă care provoacă în mod intenționat şi în 
circumstanţe controlate unele fenomene cu scopul de a 
descoperi un efect sau lege necunoscută. Sau le provoacă 
pentru a stabili o ipoteză. 

Edificat, merg mai departe. Ce poate însemna oare 
termenul “expenment” în plan politic, economic sau cultural? 
Din nou îmi năvălesc în minte gânduri rebele: experimentul 
iacobinilor preluat şi dus la ultimele lui consecinţe de revoluția 
bolşevică, nazismul şi fascismul; experimentul khmerilor roşii 
de dezurbanizare a Cambodgiei; colectivizarea agriculturii 
sub comunişti; experimentul Piteşti, experimentul eșuat al 
“oraşului planificat ştiinţific” (Brasilia). Ba mă întreb dacă nu 
cumva a fost un experiment şi revoluția industrială, cu 
consecințele sale pe care le resimțim până azi: secătuirea 
resurselor naturale, distrugerea biodiversității, gigantismul 
industrial și hipercomplexitatea civilizațională. 

Chiar dacă am vedea lumea numai în roz, orice 
experiment, inclusiv “experimentul occidental modem”, nu 
poate fi altceva decât o inginerie. Elite auto-impuse repudiază 
trecutul unor popoare, pentru a propun populațiilor fără 
Memorie, “condiționate” pavlovian, un nou model de societate, 
prezentat drept ideal. Prin metode propagandistice, cetățenii 
sunt convinși că societatea viitoare va asigura pacea, dreptatea 
socială, securitatea, prosperitatea etc. În caz că operaţia de 
condiționare eșuează, parțial sau integral, sau, altfel spus, 
populaţia nu poate fi convinsă prin propagandă şi stimulente 
economice, elitele recurg într-un grad mai mare sau mai mic 
la coerciţie şi violenţă (cenzură, îndepărtarea scepticilor şi 
rezistenților), 

Descrierea “experimentului occidental modem” oferită 
de d-nii Stoica şi Aligică nu lasă nici un dubiu. Aglutinarea 
națiunilor într-un “bloc politic şi civilizaţional”, “reinventarea” 
popoarelor lumii pe baza unei “man strategii istorice”, 
“proiectele de reconstrucție identitară” a Tiecărei națiuni, 
“schimbarea socială continuă” sunt procese instrumentalizate 
al căror scop este creearea unei engineering society, o utopie 
născută din obsesia scientistă a postmodernităţii (obsesie 
denunțată, printre mulți alții, de F. A. Hayek în Counter- 
revolution of Science. Studies in the Abuse of Reason). 

În “marea strategie istorică”, indrăznim să vedem 


atipică”, ne lepădăm de termenul “conservatorism” din ingineria tehnoglobalistă care reconfigurează în prezent 
dicţionare. Bună de aruncat la gunoi definiţia din Le Peri! lumea. Nu este nici o îndoială că globalismul, în calitatea sa 


de “experiment istoric generat de vestici”, se leagă de o tradiție 
— tradiţia vesticilor marxişti, a vesticilor experţi, birocraţi şi 
“planificatori”; tradiţia celor care de două sute de ani încoace 
se tot chinuie să cucerească şi să transforme atât natura 
sălbatecă, cât şi natura umană. Nici într-un caz nu poate fi 


“vorba de tradiţia conservatoare! 


D-nii Stoica și Aligică ne asigură că “marele 


„experiment — identificat de noi cu tehnoglobalismul — este 


“capitalist-democrat-liberal”, În opinia autorilor, acestea sunt 
calităţi absolute, Deodată, intenţia celor doi autori de a “trece 
dincolo de lozinci” ia accente triumfalist-mesianice. “Blocul 
politic şi civilizaţiona!” concoctat de "marele experiment” ne 
este descris în termenii “excepţionalismului tipului de cultură 
şi civilizație propuse umanităţii de către Occident”. Este ciudat 


„cum un discurs ce pretinde să privească lumea prin ochii 


secolului XXI nu reușește să înfrângă “inerția locurilor 
comune” din mitologia secolelor trecute, “| Capitalismul 


Noiembne 2008 Nr. 11/215 PAG. 3 





î-— 


democrat liberal] este diferenţa specifică faţă de care toate 
celelalte civilizații şi forme sociale pălesc”, afirmă negru pe 
alb d-nii Stoica şi Aligică. A privi Occidentul, aglutinat într-un 
“bloc politic şi civilizaţional”, din perspectiva unei presupuse 
superiorități imperiale — mă gândesc la “excepționalismul” 
celei de “A treia Rome” fasciste sau ruseşti, la Manifest 
Destiny american, la superioritatea rasială profesată de nazişti 
— mi se pare un exerciţiu propagandistic ratat din deschidere. 

Pe de o parte, “elitele” le contestă românilor dreptul de 
a avea martiri creștini și o mitologie naţională. Pe de altă 
parte, îi invită să se reformeze în chip de mândri apărători ai 
“blocului” ce ar avea “ca punct de sprijin şi reper 
excepționalismul occidental”. Mândria de a fi român este 
astăzi “politic incorectă”, iar conştiinţa unicității şi a poziției 
noastre în istorie este considerată de-a dreptul legionară. 
Mândria de a fi “atins de acest excepționalism” (al blocului 
civilizațional) este însă propagandistic cultivată şi pecuniar 
motivată. 

D-nii Stoica și Aligică privesc “marele experiment” 
neoliberal din unghiul inevitabilității sale istorice. “Este un 
trend istonc... Ne place sau nu, capitalismul democrat liberal 
este nucleul experimentului occidental modem” — ne explică 
domniile lor cu siguranță marxistă. În opinia celor doi autori, 
când aparții "familiei civilizaționale” a Occidentului — chiar 
dacă rolul tău în familie este cel al Cenușăresei — orice mișcare 
de dreapta nu poate fi decât globalistă, capitalistă, democrată 
şi liberală. D-nii Stoica şi Aligică nu ne explică prin ce minune, 
în practica neoliberală, cele patru elemente au ajuns să 
convieţuiască fericit. Augusto Pinochet şi lideni chinezi n-au 
introdus neolberalismul prin metode democratice. 
Corporaţiile transnaţionale n-au nevoie de “democrați”. ci 
de lucrător ieftini, obedienți şi productivi. Oriunde globalismul 
a implementat politici neoliberale, democrația s-a supus 
pragmatismului economic, libertatea persoanei, libertăţii 
comerțului. Democraţia de astăzi are prea puțin în comun cu 
valorile democratice tradiționale: Este o “democraţie de 
masă” (termen folosit de Paul Edward Gottfried în 4/fer 
Liberalism), un produs de consum, decontextualizat. formulat 
în termenii statului managerial, se adresează unui cetățean 
pasiv şi lipsit de cultură politică. Democrația de masă şterge 
granița dintre consensul popular şi controlul birocratic prin 
promovarea une! retorici a grijii față de cetățean. De multe 
ori această grijă este o încercare deghizată de a reglementa 
viața persoanei în cele mai mici amănunte. 

Nu înțelegem cum de capitalismul global de orientare 
neoliberală a ajuns să-şi etaleze “excepționalismul” sub 
faldurile,.. conservatorismului. Nu cumva acest 
"conservatorism” profesat de d-nii Stoica şi Aligică este atât 
de “atipic” încât devine de nerecunoscut? Nu este el însuşi o 
inginerie? Un produs fabricat la comandă? Nu ne aventurăm 
să dăm un răspuns atâta timp cât n-am citit integral cartea. 
Din fragmentul publicat în revista 22 reiese însă clar intenția 
autorilor de a înfrăți neoliberalismul şi neoconservatorismul 
(care oricum sunt interşanjabile) într-un discurs propagandistic 
de factură neo-wilsoniană. 

Parafrazându-i pe cei doi distinşi autori, îndrăznim să 
afirmăm că apariţia unei alte lucrări proslăvitoare a 
“capitalismului democrat liberal” nu face decât să “ne 
îngreuneze vederea” şi să blocheze din start “dezbaterea 
intelectuală şi politică privind direcţiile de acțiune colectivă 
ce ne stau în faţă”, 

Într-o dezbatere publică serioasă privitoare la viitorul 
dreptei româneşti, adevărul ar ieşi la iveală. De pildă, s-ar 
dovedi că neoliberalismul de astăzi nu are prea multe în 


(continuare în pag. 4) 
Ovidiu HURDUZEU 


[1] John Plender, “Tilt in the balance of boardroom power” 
în Financial Times, 2| ianuarie 2004. 








PAG.4 Nr. 11/215 Noiembrie 2008 


O CRITICĂ 
PRELIMINARĂ... 


(urmare din pag. 3) 


comun cu liberalismul clasic sau “economic” a lui Adam Smith 
sau Alexis de Tocqueville — un liberalism al starul minimal a 
cărui funcție se reducea la păstrarea ordinii publice. Nici nu se 
aseamănă cu liberalismul “libertarian” al lui Hayek şi al 
“Scolii austriece”. Neoliberalismul nu este atât o doctrină 
politică, cât ideologia şi practica economică a corporatismului 
industrial şi financiar transnaţional pe care noi l-am numit 
tehnoglobalism (datorită rolului preponderent al noilor 
tehnologii în răspândirea sa planetară). Teoriile neoliberale şi 
neoconservatoare despre un self-regulating market sunt hilare. 
Pe plan intemațional, “comerțul liber” este sever controlat de 
instituții supranaționale precum Banca Mondială, Fondul 
Monetar Internaţional sau Organizația Mondială a Comerţului. 
Pe plan inte, puterea intervenționistă a statului managerial în 
economie a crescut exponențial în “epoca neoliberală”. Statul 
acționează direct (vezi intervenţia directă a statului în actuala 
criză financiară din SUA) sau indirect asupra economiei prin 
diferite agenţii de monitorizare, acordare de licenţe, 
managementul riscului, protecția consumatorului, a mediului 
înconjurător etc. Aşa s-a ajuns ca guvernul federal american 
să devină cel mai mare angajator al ţării. John Plender, într-un 
raport asupra economiei mondiale, întocmit de ziarul Financial 
Times, scria: “Niciodată conducătorii de firme n-au fost atât 
de constrânşi de către regulamentele guvernamentale” [1]. 
Soluţia propusă e better regulation, nicidecum no regulation. 
În Marea Britanie, pentru a se reduce birocraţia s-a mărit 
birocraţia, creându-se noi “agenții” şi alte regulamente (de 
pildă, The Better Regulation Executive, Better Regulation 
Commission şi Better Regulation Act). Să mai amintim de 
“piaţa liberă” din România şi de puterile intervenţioniste ale 
statului român actual? În general, în democrațiile occidentale 
intervenționismul economic al statului şi al agenţiilor 
transnaţionale este mult mai extins astăzi decât în trecutul 
“keynesian”. 

Să nu ne lăsăm însă amăgiţi. Intervenţionismul îl sufocă 
pe micul întreprinzător, dar afectează prea puțin marea 
corporație, care nu ar putea supravieţui fără corporate welfare, 
subvenţiile şi legile protectoare oferite generos de statul 
managerial, de la scutiri de taxe, protejarea “proprietății 
intelectuale” şi a patentelor până la investiţiile din bani publici 
în infrastructură (transport, telecomunicaţii), cercetare şi 
educaţie. De regulă, în ordinea neoliberală, riscurile şi 
cheltuielile marilor companii sunt socializate, iar profitunle 
privatizate. 

În “blocul civilizațional şi politic” de care aparținem 
“experimentul neoliberal” este privit cu un scepticism din ce 
în ce mai răspândit. Chiar susţinătorii lui devotați, cum ar fi 
reputata publicaţie Business Week, au început să-şi exprime 
mari îndoieli. Într-un articol revelator, “Shaking Up Trade 
Theory” (6 decembrie 2004), Aaron Bernstein trece în revistă 
efectele negative ale globalizării asupra economiei SUA, citând 
datele şi statisticile oferite de mari analişti americani. 

“E itele” dâmboviţene fac urechea surdă la orice nu-i 
pe linia “corectitudinii politice”. Cum destinul lor este legat de 
birocraţia de la Bruxelles, grupurile mondialiste şi corporațiile 
transnaţionale, care promovează Vajnica Lume Nouă, orice 
semnal de alarmă, menit să-i aducă la realitatea lui hic er 
nunc, îi deranjează profund. Când aceste semnale vin de la 
dreapta lor, mașinăria propagandistică intră în alertă maximă. 

În prezent, dezbaterile pentru definirea identității 
doctrinare a dreptei românești îmbracă un caracter teatral. 
Sau, pur şi simplu, diversionist. Neoliberalii și neoconservatorii 
(liberali deghizați) se susțin reciproc, își fac bezele prin sălile 
de conferințe, apar “pe sticlă” să discute Jovial despre 
“reconstrucția identității specifice”, Ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic, Ca şi când adevărata restauraţie 
conservatoare n-ar bate la ușă. 


PUNCTE CARDINALE 


est secol a dal noian de sfinţi şi de 
Hyistos este prezent în lumea 
itori şi eroi. Dar lumea 


Ş martiri, 
AC 


numai că nu-i cunoaştem 

de azi prin sfinţi, martiri, MArturiS 

de azi nu e solidară Cu SȚInNȚII el, 

exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fosi la începuturile 
DK creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, 


L j i > restini Ş > aceea nu ne 
Eză prin ei, călre ei Noi nu suntem creştini Şi de c 


căci nu le poate urma 


E] 
& d'$ / 
fa 


Campania DIN TEMNIȚE SPRE SINAXARE (sub deviza. Să ne cunoaştem trecutul!) a fost pițiaţe, cu 
binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, de un grup de intelectuali.creştini. Ea îşi propune să Proc jIte de îi 
învățăturile sfinţilor închisorilor din timpul prigoanei comuniste. Campania se va desfăşura pi n P n 
decembrie 2008 până pe 24 decembrie 2009, dată reprezentativă pentru trecerea â 20 de ani ce: a Fă fe 
regimului comunist În zilele noastre, atitudinea creştinilor faţă de sfinții închisorilor e foarte di Pg de 2 ; 
indiferență totală până la cinstirea lor ca mărturisitori ai lui Hristos PS. lustinian Chira mărturisea, „Am E 
întrebat şi eu, de oameni care lucrează în presă: «Câţi dintre cei ce au făcut puşcărie merită să fie al Zi 
antologia aceasta a sfinților?» Ce credeţi că am răspuns? «Toţi». Şi spun şi acum, in auzul'universulu! şi'a 
lui Dumnezeu: toți” 

Învățătura Bisericii Ortodoxe e că un mucenic e sfânt din cli 
e ca acesta să fi mărturisit dreapta credinţă a Bisericii. Sinodul nu | 
a dat mărturia cea bună. Pentru canonizarea sfinților mucenici nu e nevoie de minuni 
unele minuni prin rugăciunile acestor mărturisitori 

Credem că Sf. Sinod ar putea alege o zi de prăznuire a întregului so 
cinstiţi şi cei despre ale căror pățimiri muceniceşti nu s-au păstrat mărturii scrise sa 
ştie doar Dumnezeu 4 Â 

Campania îl are ca patron pe noul mucenic Valeriu Gafencu, cunoscut ca „sfântul închisorilor SE 
părintele Ilarion Felea şi ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) vor fi propuşi Sfântului Sinod al B 
O. R. spre canonizare. Iniţiativa canonizării noului mucenic Valeriu Gafencu (care s-a arătat plin de harisme 
dumnezeieşti încă din timpul vieţii) aparține unui grup de foşti deţinuţi politici, mireni şi preoți. Iniţiativa canonizaării 
părintelui Ilarion, marele teolog şi mărturisitor mort în închisoarea de la Aiud, a avut-o un grup de credincioşi 
de la parohia Şega 1 din Arad, de la biserica ctitorită de părintele Ilarion. Iniţiativa canonizării cuviosului 
ieroschimonah Daniil i-a aparținut Mitropolitului Antonie Plămădeală, care a declarat următoarele: „Unii din 
oamenii aceştia s-au întors din închisori, Sandu Tudor nu s-a mai întors niciodată... A murit la Aiud. El poate fi 
canonizat! Eu aş face o propunere, un Sinod de canonizare, pentru că el a murit în închisoare la Aiud, unde a 
fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui”. 

În paralel cu aceste trei propuneri de canonizare (pentru care se va face un Memoriu câtre Sf. Sinod al B. 
O.R.), se vor cerceta şi vieţile celorlalți mucenici — preoți, călugări sau mireni (cum sunt starețul Gherasim 
Iscu, Mircea Vulcănescu, maica Mihaela Iordache, Costache Oprişan ş. a.). În acelaşi timp se vor cerceta şi 
vieţile celor care, ieşind din închisorile comuniste, au dus o viaţă de sfințenie — cum sunt părintele Ilie Lăcătuşu 
sau părintele Benedict Ghiuş (un amănunt din Vieţile Sfinţilor merită menționat aici: Sf. Mare Muceniţă Tecla a 
murit la bătrânețe, la zeci de ani după ce fusese chinuită pentru credinţa în Hristos...) 

Campania nu se ocupă de studierea vieții tuturor ortodocşilor care au trecut prin închisorile comuniste, 
ci se ocupă doar de cercetarea vieților celor care au dat acolo mărturia Jertfelnică a credinței în Hristos şi în 
adevărul Bisericii Sale 

Campania va consta în organizarea de conferințe, dezbateri, tipăriri de-cărți, broşuri şi pliante de 
popularizare, în proiecţii de filme documentare, în organizarea de întâlniri cu cei care au supravieţuit închisorilor 
comuniste, dar şi de pelerinaje la locurile în care au fost îngropați sfinții mărturisitori. 

Prima acțiune e editarea volumului Din temnițe spre sinaxare, la Ed. Areopag, şi sprijinirea editării 
numărului 3 al revistei Atitudini — cu materiale despre canonizarea sfinților închisorilor. Ultima acţiune va avea 
loc în postul Crăciunului 2009 — când se va organiza un pelerinaj la Aiud, la mormintele şi moaştele 
mărturisitorilor. 

Pe site-ul oficial al campaniei, www.sfintii-inchisorilor.ro, se va face o bibliotecă digitală care va pune 
gratuit la dispoziţie cărți esenţiale din literatura închisorilor. Blogg-er-ii şi web-master-ii pot susține această 
campanie prin promovarea logo-ului campaniei. 

Campania are un caracter apolitic. 

Pe data de 1 decembrie 2008 va fi făcută publică lista principalilor susținători ai acestei campanii 
(asociații, publicații, edituri, mănăstiri, schituri, personalităţi laice şi bisericeşţti). 

Iniţiatori (în ordine alfabetică). Răzvan Bucuroiu (rev. Lumea Credinței), Florin Bulică (web-master 
ortodoxradio.ro), Gigel Chiazna (web-master sfintii-inchisorilor.ro), Răzvan Codrescu (Ed. Christiana şi rev 
Puncte cardinale), Laurenţiu Dumitru, Romeo Petraşciuc (Ed, Agnos), Mircea Platon, Claudiu Târziu (rev. Rost), 
Danion Vasile (Ed. Areopag). 


f NICOLAE BOSCAIU N ij GHEORGHE STANCIU 


Ne-a părăsit şi bunul nostru camarad Nicolae Boscaiu, născutin 


cunoaştem sfinţii. ” (Valeriu Gafencu) 





pa morţii. Singura condiţie pentru canonizare 
face altceva decât să constate că mucenicul 
- deşi s-au săvârşit deja 


bor de noi mărturisitori, în care să fie 
u orale. Pătimirea lor o 





după o îndelungă suferință. NA 
Student la Facultatea de Ştiinţe Naturale a Universităţii Regele 

Ferdinand, încă din anul! a fost preparațoria catedra profesorului Alexandru 

Borza, directorul şi întemeietorul Grădinii Botanice din Cluj. Arestat în 


cum îi spuneau prietenii. 


+ rezultatelor i sr la învățătură, cu toate că a fost deținut politic, e || Iugoslavia. Arestat acolo, este trimis să lucreze într-o mină, de 


„(ncădral pe post 


fost diri nou arestați, Nicolae Boscaiu a fost îndepărtat din funcția 

tor şi incadrat ca muncitor necalificat la Grădina Botanică, unde 

Jor ajunsese un grădinar miciurinist cu 7 clase elementare, făcut 
demician” de către regimul comunist După 1965 e reincadrat în postul 


necruțătoare |-a țintuit la pat. 
[i aducem un pios omagiu și transmitem condoleanţe familiei || va fi şi preşedintele Consiliului Bisericesc. 


îndurerale, Dumnezeu să-l 
Zaharia URDEA oaegecă 





| ( Pe 8 septembrie 2008, a încetat din viață, la Spitalul 
Caransebeş pe 14 ianuarie 1925 şi decedat pe 23 octombrie 2008 Ia Cluj, || Univerşităţii din Montrăal, inginerul Stanciu Gheorghe, în vârstă 


de 93 de ani, pe numele său adevărat Semergiu Stere, sau „Semt, 


De origine armân din Macedonia bulgărească, ajunge în 
fostcondamnatla 4 anide închisoare pe moliv 1928 cu famila în România, unde studiază Construcție în cadrul 
a najonaliereştină Centrul Studenţesc Legionar Politehnică. Adeptal Mişcării Legionare, preia conducerea Corpului 

Muncitoresc Legionar pe timpul regimului comunist. Urmărit de 

Securitate, reuşeşte să-şi facă pierdută urma, schimbându-şi 

pe ME identitatea. Pe 28 septembrie 1948, reuşeşte să se refugieze în 


de cercetător ştiinţific la universitatea clujeană. Ulterior, || unde evadează. La frontiera Greciei este arestat şi din nou trimis 
Mare a evenimentelor din Ungaria, când o mare parte din foştii deținuți | | la lucru. Reuşeşte să ajungă în Franța şide ză Canada, la 
Montreal, unde se stabileşte definitiv, Întemeiază o familie şi are 

doi copii: un băiat (astăzi doctor de renume) şi o fată (ingineră). 
| Lucrează ca inginer în cadrul unei societăți de construcții şi 
„ dă ercetător.botanist aducând valoroasă conbiibuțe în domeniulbiologiei. || Pârticipăa realizarea de Aeroporturi, Poduri şi Autostrăzi 
+++ Dupăevenimentele din 1989, pentru activitatea târziu recunoscută, 
devine membru al Academiei Române, ŞI după pensionare, a îndrumat || marele ajutor material şimoral pe care îldă preotului Petre Popescu 
generații de doctoranzi, lucrând neobosit până în anul 2006, când o boală || la realizarea celei mai mari şi mai frumoase biserici româneşti pe 
pământul american: Biserica „Buna Vestire” din Montrâal, la care 


În cadrul exilului românesc din Montrăal se remarcă prin 























PUNCTE CARDINALE 
PĂRINTELE PROFESOR AUREL JIVI 


65 de ani de la naştere şi 6 ani de la trecerea în veșnicie 


Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi a fost şi rămâne în posteritate 
unul dintre cei mai reprezentativi istorici bisericeşti din 
România celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. În vara 
acestui an, în ziua de 2 august, s-au împlinit 65 de ani de la 
naşterea sa, iar la | noiembrie s-au împlinit 6 ani de la 
trecerea sa în veşnicie. Acest fapt ne prilejuieşte un scurt 
popas duhovnicesc pe marginea activitații şi personalității 
sale, aşa cum ne îndeamnă şi Sf. Apostol Pavel: „Aduceţi- 
vă aminte de mai marii voştri...” (Evrei 13, 7) 

Părintele Profesor Aurel Jivi a văzut lumina zilei 
la 2 august 1943 în localitatea Chişoda din judeţul Timiş. 
Clasele primare le-a urmat în satul natal, iar între 1957- 
1963 a fost elev al Seminarului Teologic din Caransebeş. 
După absolvirea acestuia, între 1963-1967, a urmat cursurile 
Institutului Teologic din Sibiu, obținând rezultate deosebite, 
care i-au deschis drumul spre cursurile de doctorat, pe care 
le-a urmat la Institutul Teologic din Bucureşti, având ca 
specializare principală Bizantinologia, iar la specializarea 
secundară disciplinele /storia bisericească universală şi 
Patrologia. A lucrat cu profesori eminenţi, precum Acad. 
Alexandru Elian, Pr. Prof. Dr. loan Rămureanu şi Pr. Prof. 
Dr. loan G. Coman. După terminarea cursurilor de doctorat, 
a urmat cursuri de specializare pentru disciplina Istoria 
bisericească universală la Episcopal Theological Seminary 
(Chicago, SUA) 

Pregătirea dobândită după atâţia ani de studiu i-a 
deschis perspectiva unei cariere universitare. Astfel, 
incepând din 1973, a ocupat funcția de asistent la Institutul 
Teologic din Sibiu, secţia istorică. Din anul 1980, i-a urmat 
Părintelui Milan Șesan la catedra de Istorie bisericească 
universală, la început ca suplinitor, iar din 1983 ca titular, 
Titlul de doctor în Teologie l-a obținut în anul 1982, cu teza 
Ortodozia în America. |n calitate de Părinte şi Dascăl, timp 
de aproape trei decenii, şi-a ădus o contribuţie substanțială 
la formarea intelectuală şi morală a mai multor generaţii de 
preoți, profesori de Religie sau asistenţi sociali. A îndrumat. 
de asemenea, zeci de doctoranzi, pe care i-a spnjinit cu 
însuflețire pentru a-și finaliza tezele, pe mulţi dintre ei 
trimițându-i la burse de studiu sau de cercetare în diferite 
centre universitare ori colegii creștine din străinătate (Marea 
Britanie, Germania, SUA etc.), 

În calitate de profesor de Istorie bisericească 
universală, și-a îndreptat preocupările de cercetare asupra 
mai tuturor epocilor sau perioadelor istorice parcurse de 
Biserică, oprindu-se cu predilecție asupra epocii Sinoadelor 
Ecumenice și asupra relațiilor Bisericii Răsăritene cu 
Bisericile Apusene. Raporturile bisericești dintre Răsărit şi 
Apus au constituit un capitol aparte în cercetările sale, 
demersul concretizându-se prin apariţia volumului 





Orthodox, Catholics and Protestants. Studies in Romanian 
Ecclesiastical Relations (Cluj University Press, Cluj-Napoca, 
1999). Relaţiile bisericeşti dintre Biserica Ortodoxă şi 
Biserica Anglicană constituie un alt capitol tratat cu multă 
pasiune de Părintele Aurel Jivi, respectiv corespondența 
arhiereului Teodor Trandafir Scorobeţ cu teologi anglicani şi 
vizitele făcute Bisericii Ortodoxe Române de episcopii 
anglicani Lord Mervyn Stockwood şi Michael Marshall, Alt 
aspect remarcabil al contribuţiei istoriografice a Părintelui 
Profesor Aurel Jivi este cel dedicat situaţiei Ortodoxiei pe 
continentul nord-american, problematică prin care a şi obținut 
titlul de doctor în Teologie. Munca de cercetare ştiinţifică s- 
a concretizat şi prin apariția volumului Studii de istorie 
bisericească. O altă lucrare, dedicată Patriarhului Chiril 
Lucaris, a rămas în manuscris 

Părintele Aurel Jivi s-a dovedit a fi şi un eminent 
traducător din limba engleză. Amintim, în acest sens, 
traducerea unor lucrări de referință, precum cartea istoricului 
american Keith Hitchins, Ortodoxie şi naționalitate. Andrei 
Șaguna şi românii din Transilvania: 1846-1873 (Editura 
Univers Enciclopedic, București, 1995), şi cea a teologului 
Alexander Schmemann, Pentru viața lumii Sacramentele şi 
Ortodoxia (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii 
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001) 

O activitate foarte bogată a desfăşurat Părintele 
Profesor şi pe tărâm ecumenic, unde s-a dovedit a fi un 
susținător al dialogului cu celelalte Biserici, fără însă a 
compromite Ortodoxia, aşa cum înțeleg astăzi unii promotori 
a! ecumenismului din sânul Bisencii noastre. A participat, ca 
delegat al Bisencii Ortodoxe Române, la numeroase întruniri 
ecumenice: Nairobi (1975), Washington (1976), Oxford, 
Cambndge, York (1978), Berlin (1980), Toronto (1981), 
Moscova (1990), Michigan, Detroit (1992), Harare (1998), 
Damasc (2000), Geneva (2002) etc. De asemenea. a 
participat la numeroase reuniuni, programe, simpozioane şi 
congrese ştiinţifice internaţionale. precum cele de la 
Pittsburgh (1986). Sofia (1986). Oxford şi Mirfield (1991), 
Tesalonic (1997) ş.a.m.d. Mulţi ani a făcut parte din Comisia 
de dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Alianţa Mondială 
a Bisericilor Reformate. În această calitate a participat la 
întrunirile de la Luenberg (1988), Limassol (1994), Aberdeen 
(1996), Zakynthos (1998) şi Pittsburgh (2000). Relevăm şi 
activitatea desfășurată ca redactor la Telegraful Român, iar 
din 1995 ca redactor responsabil la Revista Teologică. A 
desfăşurat o intensă activitate şi ca Profesor asociat la 
Facultăţile de Teologie din Oradea, Timişoara și Caransebeş, 
unde a fost apreciat și iubit de ierarhi, profesori și studenți 

La | noiembrie 2002, după o scurtă, dar grea 
suferinţă, Părintele Profesor Aurel Jivi a trecut la cele veşnice, 

TO ah STAT e <fr Păi 4 
Alea e aaa PALAS 
z î țăa - 


334 > “ 30 
[ag 


4 
pm 


— 





Noiembrie 2008 Nr. 11/215 PAG. 5 





lăsându-ne pe toţi cei care l-am cunoscut cu inimile 
nemângâiate. După ce timp de două zile a fost vegheat de 
studenții Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, 
în Paraclisul Facultăţii, unde s-a citit neîntrerupt Psaltirea. 
în ziua de 4 noiembne 2002 a avut loc slujba Prohodului, 
săvârșită de un sobor impresionant de preoți, în frunte cu |. 
P. S. Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopul Târgoviştei, P. S. Dr 
Laurenţiu Streza, Episcopul Caransebeşului, şi P. S. Visarion 
Răşinăreanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului. S- 
au rostit numeroase cuvântări în care s-a evocat 
personalitatea şi activitatea Părintelui Profesor. Au fost citite 
mesaje din partea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist 
ŞI a altor ierarhi din țară şi străinătate. După slujba Prohodului 
trupul neînsuflețit a fost aşezat în cimitirul orăşenesc al 
Sibiului, spre odihnă până la obşteasca înviere. 

Am evocat, pe scurt, spre aducere aminte, 
personalitatea unui Părinte şi Dascăl de excepţie. Părintele 
Profesor Aurel Jivi va rămâne în istoria Bisericii noastre ca 
O personalitate marcantă. un teolog eminent, un modelator 
de conştiinţe, un om de vocaţie şi dăruire. Toţi cei ce l-am 
cunoscut avem datoria să nu uităm dragostea cu care ne-a 
înconjurat şi ne-a copleşit totdeauna. Îl rugăm pe Părintele 
Ceresc să-l odihnească în pace cu toți sfinţii şi drepţii Săi 
Veşnică să-i fie pomenirea! 


Pr. lon Alexandru MIZGAN 


N 


13 februarie 1999, în Elveţia, 

la Chambesy, cu o parte a 

membrilor Subcomisiei pentru 
„ Dialogul Teologic între 
"Ortodocși şi Reformaţi 















PAG. 6 Nr. 11/215 Noiembrie 2008 


POEZIA 
PARINTELUI 
TERTULIAN LANGA 


Când suferința are în sursă dragostea de Dumnezeu şi 
semeni, osânditul ajunge la un nivel de înseninare comparabil cu 
starea de rugăciune şi poezie. |n această gură de rai are loc mântuirea: 
luminare şi iluminare; incantaţie şi revelație; convertirea iniţiatică a 
suferinței în stare de graţie, de creație. 

Este şi cazul martirilor gulagului comunist, care au făcut 
din nemăsuratele lor schingiuiri din anchete, închisori, lagăre şi 
colonii de muncă silnică, examenul propriei spiritualizări. Crucificaţi 
la răspântia dintre furtunile uraliene şi sadismul local al celor repede 
înstrăinaţi de Dumnezeu, ei au asimilat psihic chinurile, transfigurându- 
le în energia necesară ieşirii din „mlaştina disperării” şi din „pădurea cu fiare sălbatice” spre plaiul calmului 
senin, făuritor de viers şi vers trecut prin ziduri spre univers... 

Cazul preotului Tertulian Langa este pilduitor. Acest vieţuitor între iubirea de Dumnezeu, Neam şi 
Țară, în lunga-i penitenţă de 17 ani, şi-a dublat rugăciunile de talentul poetic, încredințându-și creaţiile memoriei 
unor colegi de martiraj, lecţia sa rămânând nu numai una de caracter, rezistenţă şi credinţă, ci şi una de 
creativitate mărturisitoare. 

Cunoscut contemporanilor săi mai mult prin cărțile religioase — Acatistier (Ed. Miracolul Cuvântului, 
1995), Re/lexii evanghelice (Ed. Galaxia Gutenberg, 2003), Zrăind şi supraviețuind sub ateismul ne-românesc 
(Roma, internet) ş. a. —, părintele Tertulian Langa, fostul profesor şi prim-decan al Facultăţii de Teologie 
Greco-catolică din Cluj, căruia Sfântul Scaun i-a decernat titlul de Protonotar Apostolic, lasă posterităţii și 
volumul de armonii lirice intitulat semnificativ Revelații, cu adăugirea: Poeme din captivitate: Malmaison, 
Jilava, Aiud, Gherla, Lugoj, Dunăre (Ed. ALC Media-Grup, Cluj-Napoca, 2000). Culegerea este orânduită în 
7 capitole: „Rug aprins”, „Ad Uxorem”, „Colocvii de taină”, „Solilocvii”, „Haiku”, „Jurnal adamic” şi 
„Addenda”. 

Armoniile în ritm şi rimă, de dimensiuni şi forme variate, sunt propriile trăiri cu fața la Dumnezeu, 
familie, spaţiul românesc, şi cu încrederea că măcar unele din multele sale poezii vor fi salvate (şi au fost!) prin 
memoria personală şi a celor cărora, în mare taină, le-au fost încredințate. Acuratețe clasică, limbaj şi seninătate 
liturgică, echilibru între idee. cuvânt şi emoție, efect meliorativ pentru lector, un edificiu artistic, prismatic, 
dublat de implicaţii istorice, etice, psihologice, educaţionale, cu ilustrarea adevărului baudelaireian din 
Benediction: „Soyez beni mon Dieu, qui donnez la souffrance/ Comme un divin remăde r nos impuretes” (Les 
Fleurs du Mal), similar la părintele poet: „N-am priceput până n-am plâns/ Cât de adâncă este marea/ Cât de 
înaltă Ţi-e chemarea/ Adâncule de nepătruns...” 

Este una dintre cele 4 strofe ale poeziei care dă şi titlul volumului, strofe-cheie pentru înțelegerea mai 
profundă a întregului volum. ca şi Sonet liturgic — ghid al spiritualizării prin asumarea suferinţei întru Hristos şi 
Neamul Românesc: .„Mai descărnaţi, mai supți şi mai transfigurați/ ne identificăm în umbre legănate/ — tămâie 
în cadelniţe-afumate — / ne ridicăm din noi spre cer, tot mai curați.// Cuminecaţi cu Sânge şi cu Trup în Duh,/ 
din trupuri ne desprindem ca lumina/ din jar, spre slăvi ne înălțăm tulpina/ şi spinii ne-nfloresc pe frunte în 
văzduh.// Izvor de har şi binecuvântare! şi sfânt balsam agonisind sub fiare/ să miruim cu el poporul Tău supus./ 
/ Căci atârnând în sfintele-Ţi piroane,/ Te preamăreşti în noi ascuns în rame! topindu-ne smeriți în slava Ta, 
lisus...” 

De-a lungul volumului vom fi tentaţi să ne gândim la Radu Gyr, Nichifor Crainic şi alți poeţi cu care 
s-a înfrățit în suferință, apropiindu-se tematic arareori la nivelul expresiei şi întotdeauna a armoniei interioare 
versurilor: „Şi nimeni n-o să înţeleagă/ cât necuprins și-adânc am strâns/ în bobul de lumină plâns/ cum perlele 
din chin se-ncheagă...” (ultima strofă din Noraie pe o stâncă). Evident, perlele sunt reve/aţiile ce compun 
volumul cu acest titlu, și în care întâlnim, cristalizată, admiraţia poetului pentru natură — opera divină, pe care, 
asemeni lui Baudelaire („La nature est un temple...” - Correspondences), o vede plină de simboluri sublimate 
ecleziastic: „Erupt din piatră prin haţiş/ în vâlvătaie vegetală,/ am vrut, ca-n vasta catedrală/ a Cerului să ard 
cruciș”,.. „Vioara-ascunsă-n trupul meu,/ cu rezonanțe neştiute/ în tainice extaze mute/ s-a-nfiorat de 
Dumnezeu”... (Bradul). Ca şi adevărul, frumosul apropie marile spirite emoţional şi expresiv. Acest mod de a 
vedea apoteotic opera lui Dumnezeu se regăseşte şi în valorile iniţiatice ale suferinței. 
| În simţirea românească a poeţilor Coşbuc, Alecsandri, Şt. O. losif sau O. Goga se situează, oarecum, 
şi poemele Vara, Toamna ale părintelui Langa, întărind implacabil continuitatea viziunii.noastre asupra existenţei. 

Taina căsătoriei, înțeleasă şi trăită ca destinare umană, îl convinge pe poet de sfințenia unităţii 
partenerilor prin dragoste şi credință: „Iubita mea, să-ți aminteşti/ că despărţirea-i un popas/ spre veşnicul 
iconostas/ al dragostei de Dumnezeu, spre care urc prin ruga ta,/ prin plânsul tău şi crucea mea/...” (Să-ţi 
aminteşti). i i 

„Multe sunt poeziile din care se pot face ilustrări în favoarea artei poetice a părintelui Tertulian Langa. 
Sonetul Va fi o zi e de o transparență creştină şi de o armonie a trăirii în Cuvânt care se fixează repede în 
memoria lectorului și cu mare profit sensibilizator. ia 

Unele poezii sunt mai lungi, altele mai scurte, până la /iaiku-urile care s-ar putea intitula mai bine 
apophtegme, sau, pe înțelesul oricui, maxime, pă 

Oricum ai traversa Revelaţiile poetului-martir Tertulian Langa, de la început spre sfârşit sau invers, 
aceleași luminoase lecţii pentru decența tematică, autenticitatea simțirii şi grija pentru cuvântul țrimis în lume, 
te întâmpină în unitatea şi maturitatea responsabilă a făuritorului de frumuseți ziditoare*, 


L] 


mi | , Constantin N. STRĂCHINARU 
4 | V, 
* Părintele-poet Tertulian Langa este și traducătorul, în versuri ritmate, al Psa/tirii după originalul 
ebraic, TOB (Ed. ALC Media Grup, Cluj-Napoca, 2000), realizare dedicată „soţiei mele... cu adevărat 
coautoare”, Introducerea semnată de traducător este un studiu explicativ-comparatiy, de 18 pagini, 
completat de Postfaţa de || pp,, cu interesante observaţii de natură lingvistică şi de tehnica traducerii, 
în convingerea că această versiune în limba română „are o singură justificare: speranţa că ea va contribui, 
într-o cât de mică măsură, la o mai bună înţelegere a Psalmilor, la o mai autentică trăire a rugăciunii 
inspirate şi, prin această trăire, la o mai sinceră apropiere a fraţilor întru Același Domn lisus Cristos, Care 


a mers la moarte cu dorul ca toţi să fie una”, 


pi 1 universitar, Institutul de Investigare a 
i d 1 Crimelor Comunismului în Romania 





£ 4 - i 
m Di da pi (sa! „, îi | ih 
m &I i E Go DE 


O dată cu începerea noului an 


MARCEL PETRIŞOR 


(|I.C.C.R.) a reluat seria lansărilor de TRECUTE VIEȚI 
carte privitoare la abuzurile şi teroarea DE DOMNI 
comunismului din România. Cartea j DE :00);3| 
propusă publicului pentru luna octombrie e 

a fost volumul de amintiri din închisoare 
intitulat Zrecute vieţi de domni, de robi 
şi de tovarăşi, semnat de scriitorul şi 
fostul deţinut politic MARCEL Â A 
PETRIȘOR (n. 1930). Lansarca a avut A | 
loc joi 16 octombrie 2008, ora 17, în E.) 
Amfiteatrul “Emil Condurachi” de la 


Facultatea de Istorie a Universităţii | | 
Bucureşti. Au luat cuvântul, pe lingă autor, d-na Doina Jela (din 


partea Editurii Vremea) şi d-l dr. Steliu Lambru (de la Radio 
România). Au fost de faţă mai ales tineri, dar şi cîţiva reprezentanți 
ai generaţiei închisorilor, în frunte cu neobositul Gheorghe Jijie. 

Memoriile din închisoare ale lui Marcel Petrişor (prezent 
ca personaj în propriile relatări sub numele de Mircea Petre) se 
împlinesc într-o “trilogie” mărturisitoare de cert interes documentar, 
dar şi literar (urmând, într-o oarecare măsură, modelul Soljeniţin), 
Celor două volume dedicate experiențelor penitenciare din faimosul 
Fort 13 al Jilavei: Fortul 13. Comvorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, 
Bucureşti, 1991, 316 pp.. şi Secretul Fortului 13. Reeducări şi 
execuţii, Ed. Timpul, laşi, 1995,211 pp. ambele zugrăvind profilul 
etapei concentraționare a anilor '50, fostul deținut politic Marcel 
Petrişor le-a adăugat unul dedicat Aiudului şi etapei finale a 
închisorilor comuniste (anii '60): La capăt de drum, Institutul 
European, laşi, 1997, 205 pp. (o traducere selectivă este în curs 
de apariţie la editura pariziană Plon, iar o a doua ediție românească, 
într-un singur volum masiv, cu adaosuri şi revizuiri, sub titlul De 
la Jilava la Aiud. Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste, se 
află în pregătire la Ed. Christiana din Bucureşti). 7recute vieți de 
domni, de robi şi de tovarăşi (Ed. Vremea, Bucureşti, 2008) 
reprezintă un florilegiu de însemnări portretistice extrase din 
corpusul mult mai dens al respectivei tnlogi memorialistice, din 
care nu lipsesc însă şi unele detalii sau “tuşe” inedite. Autorul “face 
literatură” în mod deliberat, dar nu dincolo de limitele impuse de 
realitatea tragică a experiențelor relatate (ale sale sau ale altora, 
dintre care mulți au părăsit deja această lume); strădania se îndreaptă, 
în mod evident, spre decantarea esenţialului, cu accent pe latura 
psihologică şi morală; personajele se ridică de la cazuri la tipuri, 
dezvăluind o umanitate complexă, răstignită parcă pe crucea dintre 
rai şi iad. Sfidînd judecăţile simpliste, “rezistenţa” şi “căderea” au 
parcă aceeaşi măreție tragică şi denunță laolaltă o istorie ajunsă la 
limitele extreme ale abjecției şi perversiunii. (V A. M) 


d N | 33) 
TOVARASI 


e sa 





4 mă 
2 maree 
n 4 za | 
4 : au i 


VOLUME PUBLICATE DE MARCEL PETRIŞOR 


Serile-n sat la Ocişor [povestiri], Ed. Albatros, Bucuresti. 1971: Curente estetice 
contemporane, Ed. Univers Bucurşi, 1972: Grill [lun Ed Midia Bocu 
1972 (ed. a Il-a: 1985); La Rochefoucauld. Aventura orsoliului, Ed. Albatros (Col. 
tar not uaur 1973; Măreasa [roman], Ed. Albatros, Bucureşti, 1975, 
ăi spre Soc e, AU) Românească, București, 1976; Crișan [roman], Ed. 
batros; București, 1977; Virralii (eseuri), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978; Temeri (roman) 
Ed Eminescu, București, 985; Cărapacai scânduri roman), EA Eminescu Bucureşti. 1990; 
Tortul 13. Comorbiridin detenție, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991; Secretul Fortului 13 
Reed și execagii Ed Timpul, laşi, 1995; N. V Gogol și parada le lieranuriimodere 
situau Puropean (Col Eseuri eri și deazi) lași, 196, Lacapăt de am, situ 
European, laşi, 1997, Drumuri buortocheate. Jumal de călătorie în Asia, Europa şi America 
de Non, Ed Junimea, laşi, 2001; Cei din Aciua [roman], Ed Vremea XXI, Bucureşti, 2004; 
Strigoii Ocişorului. Povestiri, Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2005: Tpecute vieti de domni. de 
robi şi de tovarăşi, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008, SĂ : Y: 

















— 








PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie 2008 Nr. 11/215 PAG. 7 








PARINTELE STANILOAE 


Luna trecută s-au împlinit 15 ani de la strămutarea la 
cele veşnice a Părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993), 
iar luna aceasta se împlinesc 105 ani: de la naşterea sa (16 
XI 1903). 

Ardelean get-beget, originar din Vlădeni-Braşov, a 
studiat Literele la București şi Teologia la Cernăuţi, apoi a 
fost trimis de vlădica Nicolae Bălan la studii de specializare 
în străinătate (Athena, Minchen şi Berlin). Doctor în 
Teologie din 1928 (cu teza Viața şi activitatea Patriarhului 
Dosilei al lerusalimului şi legăturile lui cu țările româneşti), 
îşi începe în 1929 strălucita carieră universitară, Îiind întii 
profesor și apoi şi rector (1936-1946) al Academiei Teologice 
Andreiane din Sibiu (din 1946 a fost strămutat abuziv la 
Bucureşri, unde a funcționat cu intermitențe, prigonit de noul 
regim comunist). Tot la Sibiu a fost şi redactor al Telegrafului 
român mai bine de zece ani (1934-1945). perioadă în care a 
colaborat destul de constant şi la cea mai prestigioasă revistă 
tradiționalistă interbelică: Gândirea lui Nichifor Crainic (care 
a apărut pînă în 1944), 

Dintre cărţile sale din perioada antecomunistă trebuie 
menţionate cu precădere Viaţa şi învățătura Sf. Grigorie 
Palama, cu trei tratate traduse (Sibiu, 1938; reed. Bucureşti, 
1993), Ortodoxie şi românism (Sibiu, 1939; reed.: Bucureşti, 
1998), Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi 
ortodoxie (Sibiu, 1942; reed. Bucureşti, 1993) şi isus Hristos 
sau Restaurarea omului (Sibiu, 1943, reed. Craiova, 1995). 
În 1946 începe să publice Filocalia românească (ce va 
însuma 12 volume, ultimul apărut în 1991), pe care a tradus- 
O şi a adnotat-o.. 

Între 1958 şi 1963 a fost deţinut politic în temniţele 
comuniste (Uranus, Malmaison, Jilava şi Aiud; c/. Paul 
Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica 
întemnițată România. 1944-1989, Bucureşti, 1998, pp. 405- 
406). 

Din perioada postconcentraţionară datează marile sale 

sinteze teologice: Teologia dogmatică orlodoxă (3 vols,, 
București, 1978; reed, 1994) şi Teologia morală ortodoxă. 3 
Spiritualitatea ortodoxă (Bucureşti, 1981; ultima reed. 2002, 
sub titlul — neacceptat pe vremea comunismului — Ascetică 
şi mistica Bisericii Ortodoxe). 
Ultimele cărți antume îi apar în 1993: Sfinta Treime 
sau La început a fost iubirea (Bucureşti), Comentariu la 
Evanghelia după loan (Craiova) şi lisus Hristos — lumina 
lumii şi îndumnezeirea omului (Bucureşti). 

Puțin după soția sa (Maria Stăniloae), se stinge din 
viață la Bucureşti (5 X), fiind înmormîntat în cimitirul 
'Miînăstirii Cernica. (E o rușine a posterităţii că numele îi 
este scris pînă azi greșit pe cruce: Stâniloaie!), 

Prin pilda unei vieţi exemplare și prin uriaşa operă 
teologică pe care ne-a lăsat-o (ca autor, dar și ca traducător), 
Părintele Stăniloae continuă să fie printre noi o prezenţă 
esenţială şi să ne arate, cu smerită măreție, adevărata 
măsură a vredniciei ortodoxe româneşti, care ne înnobilează 
şi ne obligă deopotrivă, în acest tirziu al istoriei. (R. C) 





INTREILTĂ PONEHIRE SACERDOTALH 


e 


SA Pe 1 


PARINTELE GALERIU 


De i-ar mai fi fost dat să trăiască, Părintele Constantin 
Galeriu (1918-2003) ar fi împlinit luna aceasta 90 de am. 

Născut la 21 noiembrie 1918. în satul Răzeşi, comuna 
Răcătău, judeţul Bacău, cu numele Costachi Galeri, a urmat 
între 1930 şi 1938 Seminarul, „Sf. Gheorghe” din Roman, 
apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti (absolvită în 1942). 
A fost preot în satul Podul Văleni, judeţul Prahova (1943- 
1947), apoi la Biserica „Sf. Vasile” din Ploieşti (1947-1973), 
iar în ultimii 30 de ani la Biserica „Sf. Silvestru” din Bucureşti, 

Căsătorit din 1943 (prenumele soției; Argentina), a 
devenittată a patru băieţi (Rodion, Serafim, Narcis, Ciprian). 

A fost deţinut politic între 7.08-7.09. 1950 şi 16.08.1952- 
26.10.1953. 

În. 1973 a obţinut titlul de Doctor în Teologie, cu teza 
Jerifă şi răscumpărare. 

A fost mai întâi „preot spiritual” (1973-1974), apoi lector 
(1974-1977) şi profesor titular (1977-1991), la Institutul 
Teologic Universitar din Bucureşti. În 1992 a fost numit 
profesor consultant şi conducător de doctorat la Universitatea 
din București. După pensionare, a mai funcţionat ca profesor 
la Universitatea Valahia” din Târgovişte şi la Facultatea de 
Drept a Universităţii Ecologice din Bucureşti. 

Dintre scrierile sale (a fost mai mult un mare predicator 
decît un om de condei) se cuvin menţionate: /Jerifă şi 
răscumpărare (1973, reed. 1991), Meditaţii la ,, Tatăl Nostru ” 
şi la ,„Fericiri " (1990, reed. 2002), Tâlcuiri la mari praznice 
de peste an: 22 de modele omiletice (2001), Între Geneză şi 
Apocalipsă (2002). 

În ianuarie 2002, în urma unui accident vascular 
cerebral, rămâne parţial paralizat. În iulie 2003 are un nou 
atac cerebral, fiind internat la Spitalul Clinic Universitar din 
Bucureşti, unde a zăcut în stare de comă, stingându-se din 
viață duminică 10 august, la ora 21. A fost înmormântat 
miercuri 13 august, puţin după prânz, în coasta Bisericii „Sf. 
Silvestru”, 

De un leat cu România împlinită între hotarele ei fireşti, 
Părintele Galeriu a fost trimis s-o cheme, cu glas mare, din 
pustia acestui veac, la cealaltă împlinire, mai presus de 
hotarele Firii: împlinirea în Duh. 

La Biserica “Sf. Silvestru”, pe care a prefăcut-o în 
Templu suprem al Cetăţii, Părintele Galeriu, răstignindu-se 
pe sine între catedră şi amvon, s-a făcut cuvînt crucificat 
păstorilor şi turmei, răscumpărînd vremurile, cu smerită 
măreție, 

La 10 august 2003, în Secția de Anestezie şi Terapie a 
Spitalului Clinic Universitar din București, la ceasul cînd se 
îngiînă lumina cu întunericul, n-a dispărut un om, ci o instituție. 
În contextul cel mai ingrat al istoriei noastre, Părintele Galeriu, 
înțelept ca şarpele și curat ca porumbelul, a găsit calea 
mărturisitoare spre lamura neamului, aducind la asumarea 
credinţei şi a vieții creștine o adevărată oștire de tineri 
intelectuali, care au albit cu vrednicie sub călăuzirea lui 
duhovnicească. Şi care rămin datori cu cinstirea memoriei 
lui în mai mare măsură decit au făcut-o pină astăzi. (4. V) 









= 

- 
ui 

- 


PĂRINTELE CAL 


IU 


Se împlinesc doi ani de la trecerea Părintelui Gheorghe 
Calciu la cele veşnice. Născut pe 23 noiembrie 1925 la 
Mahmudia, județul Tulcea, la data primei arestări student 
medicinist şi membru al Frăţiilor de Cruce, a făcut în total 
21 de ani de închisoare sub comunişti (1948-1964; 1979- 
1984), trecînd şi prin valul de teroare de la Piteşti (1949- 
1952), 

Eliberat din prima detenţie în urma amnistiei generale 
din 1964, are tăria şi primeşte harul de a-şi rezidi viaţa. 
închinind-o lui Hristos. Urmează Filologia şi Teologia, 
devenind preot şi unul dintre cei mai iubiţi profesori ai 
Seminarului Teologic Ortodox din Bucureşti (unde a predat 
franceza și Noul Testament). Se căsătoreşte şi are un fiu la 
o vîrstă cînd alții încep să aibă nepoți. A avea “nevastă și 
copii” nu reprezintă însă, pentru luptătorul şi mărturisitorul 
Gheorghe Calciu, un pretext de “cuminţire”. Nici un rise nu 
i se pare prea mare în slujba lui Hristos. O dată cu dărimarea 
Bisericii Enei din inima Bucureștiului (| mai 1977), pe locul 
căreia se punea la cale ridicarea unei cîrciumi, Părintele 
Calciu îşi începe lupta fățișă cu regimul politic scelerat şi cu 
complicii acestuia din sinul Bisericii. În anul 1978 devine tot 
mai incomod, căci strînge în jurul său cete de tineri. iar 
predicile de la Radu-Vodă sînt echivalente cu un cutremur 
spiritual pe fondul cenuşiu şi timorat al epocii. Condamnarea 
sa abuzivă din 1979 stirneşte un val de reacţii în străinătate. 
Pînă la urmă, din cei 10 ani de condamnare (comutați ulterior 
la 7 şi jumătate), execută numai 5, fiind eliberat la 20 aprilie 
1984. După mai puţin de un an, i s-a impus “soluţia” de a 
părăsi țara. S-a stabilit, cu familia, în Statele Unite. 

In cei peste 20 ani de exil, Părintele Calciu s-a străduit, 
pe cît i-a stat în putere, să continue lupta în numele lui Dumne- 
zeu şi al poporului român. Pe lingă slujirea parohială curentă 
(la Washington, unde a editat şi un buletin parohial), a apărat 
interesele, românilor oprimaţi în faţa multor foruri 
internaţionale, a fost o prezenţă centrală la mai toate 
reuniunile importante ale “diasporei” româneşti, a înlesnit 
numeroase contacte şi ajutoare umanitare, a scris constant 
în presa exilului (mai ales în Cuvintul românesc), dar şi în 
unele publicaţii postdecembriste din țară (printre care şi 
Puncte cardinale), mereu cu acelaşi patos misionar și 
mărturisitor, pe care anii n-au reuşit să i-l istovească. Un rol 
important a jucat, desigur, și apariția acasă a celor patru 
volume antume ale sale: Șapte cuvinte către tineri (Ed. Anas- 
tasia, Bucureşti, 1996), Rugăciune și lumină mistică Eseuri 
şi meditații religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998), 
Războiul întru Cuvint. Cuvintele către tineri şi alte mărturii 
(Ed. Nemira, Bucureşti, 2001) şi //omo americanus. O 
radiografie ortodoxă (Ed, Christiana, Bucureşti, 2002; reed. 
2007), 

S-a stins pe 21 noiembrie 2006, cu două zile înainte de 
a împlini 81 de ani, în clinica din Washington unde abia 
fusese strămutat, de hatirul familiei nemingiiate, de la Spitalul 
Militar Central din Bucureşti, unde zăcuse în ultima lună şi 
apucase să-i revadă, pe îndelete sau doar în treacăt, pe toți 
cei dragi de acasă. 

Odihneşte, după cum i-a fost voia, în gura de rai 
românesc de la Petru- Vodă. (V A. M) 











PAG: 8 Nr. 11/215 Noiembrie 2008 





>ra=Z5>O 


cZ>OaA doo Oa 





„Lumină lină a Sfintei Slave a Tatălui 
ceresc...” [1] 


„Și de slava Ta cea împărătească 
“n cuviinţă să să povestească” |2] 


În anii din urmă, mi se pare tot mai frustrantă 
inlocuirea cuvântului slavă cu mărire, de ca şi cum 
ar fi sinonime interşanjabile preferenţial. 

Nu mai departe decât în ecfonisul rugăciunii 
Tatăl nostru, putem auzi când slavă, când mărire, 
după cum preferă preotul slujitor. 

Exemple se întâlnesc multe chiar şi în Credinţa 
Ortodoxă, catehismul de referință la ora actuală [3]. 


Dar să lăsăm ca de slava cea dumnezeiască de 
câtre, Sfântul Grigorie Palama „să să povestească”, 
în tâlcuirea din limba greacă a Părintelui Dumitru 
Stăniloae: 

„Este o lumină ce se arată Sfinţilor, alta decât 
cunoştinţa din toate cele create; cu atât mai sfântă, 
cu cât este slava firii lui Dumnezeu şi e văzută numai 
de cei ajunşi în chipul lui Dumnezeu; şi că este departe 
de a fi o nălucire sau ceva apropiat luminilor sensibile, 
sau o plăsmuire simbolică după chipul lor; că este 
departe, întrucât este ipostas [4] şi frumuseţea veacului 
viitor şi singura lumină adevărată, veşnică, 
neschimbăcioasă, neînserată, nestricătoare, lumină 
prin care ne facem şi noi lumină şi fii ai luminii 
desăvârşite”. 


| 
*, 
09 


Explicaţiile Dicționarului de Teologie orlodoxă 
al Pr. Prof. Dr. lon Bria cu privire la cuvântul slavă 
sunt de referinţă: | 

„Slava este oglindirea chipului lui Dumnezeu în 
om, lumina care a învăluit trupul înainte de cădere 
«fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui 
Dumnezeu» (Romani 3, 23). De aceea mântuirea este 
restatornicirea chipului şi slavei primului om zidit de 
mâinile lui Dumnezeu: «Cei înţelepţi vor moşteni slava 
(Pilde 3, 35)». 

ce + Noul Testament, Sfântul loan Evanghelistul 
reia tema slavei văzute a lui Dumnezeu (/oan 13, 31), 
care este unită cu, lisus Hristos după ipostas; 
«Slăveşte-Maă pe Mine, Tată, la Tine, cu s/ava pe care 
am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea» (/oan 17, 
5), Slava este lumina ipostasului, care pătrunde firea 
omenească a lui Hristos, îindumnezeind-o, Biserica 
aşteaptă parousia; a doua venire, plină de slavă, a 
"Domnului (/ Tesaloniceni 4, 17); Creştinii primesc 
slava Fiului: «Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, Părinte, 
am dat-o lor ca să fie una, precum și Noi una suntem» 
(Joan 17, 22). Slava este strălucirea Duhului Sfânt în 
sufletele creștinilor, chemaţi să urce «din slavă în 


' Imn care se cântă la Vecernie, 

? Dosofiei, Psaltirea în versuri, Lauda lui David, 144, 
Credinţa ortodoxă, Trinitas/Editura Mitropoliei 

Moldovei şi Bucovinei, lași, pp. 111-122, 

* Ipostas al veacului viitor, temelie și conţinut al vieţii 

veacului viitor (D. Stăniloae); cf. Filocalia, vol, 7, 

EIBMBOR, Bucureşti 1977,p. 313, | 





slavă» (11 Corinteni 3, 18), până ce vor deveni oglinzi 
perfecte ale sfințeniei lui Dumnezeu. În literatura de 
specialitate din secolul al XIV-lea, s/ava este lumina 
harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate 
care s-a arătat pe Tabor în trupul lui Hristos. Lumina 
taborică nu este o vedere a firii dumnezeieşti, ci a slavei 
firii Lui. Slava nu este natura dumnezeiască, ci raza 
dumnezeirii. Aşadar, «a dat şi firii omeneşti s/ava 
dumnezeirii, dar nu firea. Altceva este natura lui 
Dumnezeu şi altceva este slava Lui, deşi sunt 
nedespărţite între ele» (Grigorie Palama, Despre Sfânta 
lumină, 15, în Filocalia, vol. 7, p. 283)... 

Slava e o realitate eshatologică nepieritoare şi 
nemuritoare, fiind însuşi mediul Împărăției lui 
Dumnezeu viitoare (Apocalipsa 21, 23). Dar ea e văzută 
şi gustată de sfinţi încă de aici. Acesta e sensul 
îndemnului de a slăvi pe Dumnezeu, adică a recunoaşte 
şi a mărturisi prezenţa Sa concretă şi legătura Sa 
nemijlocită cu făpturile Sale, în rugăciune, doxologie şi 
mulțumiri: «Să Te laude pe Tine, Doamne, toate lucrurile 
Tale şi cuvioşii Tăi să Te binecuvânteze. Slava împărăției 
Tale vor spune şi de puterea Ta vor grăi» (Psalmi 144, 
10-11)”. 


- 
.. 


Ambele citate tâlcuiesc înțelesul cuvântului slavă 
în cheia cunoaşterii taborice a Sfintei Treimi şi a lui 
lisus Hristos, Fiul întrupat pentru restaurarea şi 
îndumnezeirea omului prin sinergie cu lumina neapusă 
a harului dumnezeiesc personalizat. 

Relația sinergică dintre Dumnezeu şi om 
presupune mărirea (înălţarea) omului de către 
Dumnezeu. pentru ca acesta să-l poată întrezări şi 
mărturisi mărirea (măreţia, magnitudinea). în 

Rugăciunea amvonului, care încheie rânduiala 
Liturghiei şi o rezumă, este edificatoare în privința celor 
de mai sus: omul are inițiativa binecuvântării lui 
Dumnezeu, la care Domnul răspunde cu binecuvântarea 
Sa, cu sfințirea celor ce nădăjduiesc întru El şi mântuirea 
poporului Său... La rându-i, omul, dăruit de Dumnezeu 
la cererea lui. Îi înalță lui Dumnezeu — întreit în Persoane 
- slavă, mulțumită şi ide niăciuui pentru acum şi în 
viața veşnică. 
că 

Mărirea (Mărire "Ție, Doamne sau Mare ești, 
Doamne, şi mari sunt minunile Tale) este curata noastră 
mărturisire universală că am descoperit, recunoaştem 
şi vestim întregii creaţii suveranitatea lui Dumnezeu, 
măreţia şi iubirea Lui. 

Mărirea lui Dumnezeu presupune micşorarea 
măritorului, deci smerirea lui, pentru care, la vremea 
potrivită, Dumnezeu îl va mări la rându-l, ca în 
Evanghelia cu cel ce se aşază ultimul la masă şi, pentru 
smerenia lui, e chemat în faţă (cf. Luca 14, 10-11). 
Măritorul mărit măreşte cu şi mai multă dăruire de sine, 
iar Dumnezeu nu rămâne niciodată dator... 

Mărirea lui Dumnezeu nu se poate nici gândi, nici 
rosti, fără susținerea Duhului Sfânt, întâi pentru că n- 
am şti să o facem (Romani 8, 26-27), apoi pentru că 
nici n-am face faţă războiului nevăzut şi celui chiar 
prea văzut, dezlănţuit cu atâta furie în ziua de azi, 

La adânc, mărimurile sunt imne de iubire laudativă, 
măritoare, cântări ale aripilor duhului nostru îmbrăţişate 
de aripile Duhului Sfânt, cu voia Tatălui şi din dorul 
nostru de sfințenia Lui. 
ste 

Cât priveşte slăvirea, smerenia şi iubirea de 
Dumnezeu, acestea îl fac pe om să considere că întreaga 
splendoare a luminii veşnice, împărăteşti, | se cuvine 
nu'nai lui Dumnezeu, Mai mult decât atât, omul doreşte 
să-l otere lui Dumnezeu lumină din lumina dumnezeirii 
(adică radiată de fiinţa lui Dumnezeu-Treime, la care 
omul nu are acces), iar Dumnezeu îi dă ca, dându-i, 
să-i rămână şi lui (omului) o câțime, atât cât va pulse 
păstra şi folosi mântuitor, 

Expresia a da slavă lui Dumnezeu, împreună cu 
salutarea liturgică S/avă Ție, Celui ce ne-ai dal nouă 
lumina = totodată laudativă și euharistică (de mulţumire) 


ie 
=> 
pe 
ad 
i 


|mcma a | 
]] r i 


pentru darul luminii —, răspuns la chemarea lui Hristos 
înviat: Veniți de luaţi lumină', arată cum Hristos îi dă 
omului dintru ale Sale, din care omul, la rându-i, Îi dă 
lui Hristos — Lumina lumii şi Împăratul slavei. 

Fiecare slăvimu-Te adresat lui Dumnezeu de 
către om este pentru acesta o treaptă spre lumina 
Împărăției veşnice, un suiș spre propria- i Ils — 
spre înficre. 

În Noul Testament, Teofaniile trinitare (oseiatle 
Prea Sfintei Treimi) sunt în slavă, slava manifestându- 
se şi ca lumină, și ca rostire, cuvânt dumnezeiesc, 
poruncă. 

Sfera semantică a cuvântului slavă conţine şi 
înțelesul cuvântului mărire, dar îl depăşeşte cu mult 
prin înțelesurile legate de accesul omului la lumina 
veşnică a harului necreat, condiţie a înveşnicirii sale 
în Împărăția cerurilor. sd 


LA 
.. 


Cuvântul este simbol. Rostirea unui cuvânt este 
participare la cele numite sau exprimate de acel cuvânt. 
Zicem Mărire [ie sau Cine este Dumnez zeu mare ca 
Dumnezeul nostru: avem părtăşie de măreţia 
dumnezeirii. Spunem S/avă Ție: avem părtăşie de 
lumina neapusă a Împărăției ŞI, aici, cu măreţia Prea 
Sfintei Treimi, în Duhul Sfânt, 

Cuvântul fiind icoană, iar icoana cuvânt, cuvântul 
slavă în limba română este icoană a slavei 
dumnezeieşti. 

Slavă este steaua cu opt colţuri. 

Slavă este un cuvânt Teofor, purtător de 


Dumnezeu, şi Teofanic, în care se arată Eni iezeu 
Este taină a vederii. 


Este numele luminii harului lui Dumnezcu. 

Este laudă a măreției lui Dumnezeu. mărirea Lui. 

În Învățăturile. lui Neagoe Basarab către fiul 
său Theodosie, versiunea originală, editată de „Roza 
Vânturilor”, Bucureşti, 1996, găsim ,....pe numele 
vostru va fi slăvit cu mărire” (subl. n.), în slavonă 
(transliterat în română) proslavit şi veliciemi. 

In epilogul 7erraevanghelului slavon tipărit în 
1512, Macarie ieromonahul foloseşte slavă şi mărire 
complementar: „atotvăzătorului şi preabunului 
Dumnezeu, slavă și mărire... Lui, slavă şi putere”. 

Mai departe, ne atrage atenţia: „pentru slăvirea 
şi folosul cititorilor” (subl. n.) iar nu mărirea cititorilor 
[5]. lată sinergia dintre Dumnezeu şi om, dintre om 
şi Dumnezeu. 

Măreţiei lui Dumnezeu nu-i lipseşte, în realitate, 
lumina, dar cuvântul, alcătuirea lingvistică simbolică 
m-ă-r-i-r-e nu ne trimite la lumina taborică, cea pe 
care marii rugători isihaşti o văd în inima lor. Ei nu 
văd mărirea Domnului, ci raza luminoasă a 
dumnezeirii, adică slava Domnului care face simțită 
mărita-l prezenţă tăinuită de lumină. 

„Mărirea este acțiunea noastră, a lui Dumnezeu 
este slava” (Pr. Dumitru Stăniloae). 

Slava indică Persoanele din care iradiază, şi 
anume Persoanele Treimice. Harul se arată ca slavă 
impersonală (Sfântul Grigorie Palama). 

“e 

Slava (slăvirea) este cale eshatologică, a vederii- 
înainte a strălucirii omenităţii îndumnezeite, mai întâi 
a Fiului întrupat, răstignit, înviat şi înălțat de-a dreapta 
Tatălui, dar şi a omului înfiat haric de Tatăl, 

Pentru această lumină, care arată demnitatea 
împărătească a omenităţii îndumnezeite, măreţia şi 
splendoarea ei, limba română are acest cuvânt unic şi 
unicat, substantivul slavă cu familia lui, generată de 
intensa lui folosire în Biserică şi în afara ei, 

În limba română veche, pe când verbul a slăvi, 
Slăvire nu apăruse încă în cărțile de cult (cum este 
cazul Liturghierului tipărit de Macarie în anul 1508), 


Ca 





* După G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Literatura română 
veche (1402-1647), vol. 1, Bucureşti 1969, pp. 88-89. 





—— „7... 7. 


T— ..—— —.. . ———_ A ————— 77”. "pa 








PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie 2008 Nr. 11/215 PAG.9 





cuvântul slavă se folosea şi ca substantiv denominativ, 
ŞI ca verb. 

A Slăvi, slăvire, a da slavă, a înălța slavă, a 
ridica în slăvi (peiorativ), Slăvitor, preaslăvi, 
slavoslovi, proslăvi (ultimele două, din perioada 
slavizării), 

Interjecţia Slavă Domnului! s-a încetățenit şi 
se rosteşte cu o frecvenţă foarte mare în toate mediile, 
pentru exprimarea recunoştinţei față de Dumnezeu. 

Expresia slavă deşartă are un adânc înțeles 
teologic: Dumnezeu îl slăveşte pe om cu slavă plină 
de har. Când omul se slăveşte, el pe el însuşi, slava 
aceea este goală, deşartă, fără har, o slavă pâărelnică, 
o păcăleală de la diavol. 

Dacă a ridica in slăvi e peiorativ, a ridica sau a 
înălța slavă îşi menţin sfinţenia. Pluralul slăvi este 
incorect teologic. 

Cuvântul slavă s-a născut în limba română destul 
de demult ca să odrăslească la timpul potrivit forme 
adecvate unor conţinuturi ce se cereau exprimate în 
Biserică. Unele dintre ele, cum am arătat mai sus, au 
intrat în uzul profan fără a fi profanate printr-o utilizare 
vulgară, degradantă, decât arareori. În rest, putem 
vorbi cel puţin de respect, dacă nu de evlavie. Oricum, 
Slavă Domnului! este un fenomen interesant şi 
încurajator datorită frecvenţei sale în discuţiile dintre 
români. Cât şi cum este rostit în lume generează 
argumente pentru susținerea latinităţii cuvântului 
slavă. 

că 

Grecescul doxa (slăvire, nu mărire — pentru care 
limba greacă are megalopropeia), cuvânt care 
împreună cu gr. orto ne exprimă identitatea creştină, 
opţiunea noastră pentru adevăr, a rămas în limba 
română cu o familie redusă la doxologie, doxologic; 
nu s-a compus, nu s-a articulat, a rămas aproape 
stingher, deşi suntem orro-docşi. Doar vreun teolog 

fără simţul limbii: române şi fără umor mai foloseşte — 
profesoral, academic - verbul a doxo/og/uisi 

Nu s-a intâmplat astfel cu toate cuvintele de 


| origine greacă din limbajul bisericesc, Multe au rămas, 


cu folos pentru limba română, dar și mai multe au 
fost eliminate, o dată cu sau după deslavizare, în 
procesul de reactivare a limbajului românesc în 
literatura şi slujirea liturgică. 


“e 

În istoria cuvântului siavă — care ne preocupă 
cu deosebire — nu poate fi trecută. cu vederea 
rezistenţa lui la procesul de deslavizare a limbajului 
bisericesc din ultimele 300 de ani. 

După repunerea în drepturi a limbii române în 
Biserică, multe cuvinte slavone compuse cu slavă au 
pierdut celălalt element component, dar slavă a rămas 
şi s-a compus cu un termen românesc, aşa cum drepl- 
slăvitor l-a înlocuit pe pravoslavnic. 

Sau altă situaţie: a proslăvi, receptat ca slavon, 
iese treptat din uzul bisericesc spre o zonă seculară a 
limbii române şi e folosit batjocoritor; Ce-/ tot 
proslăveşti atâ!! Compusul preaslăvi, considerat de 
vorbitori ca fiind românesc, îşi păstrează sfinţenia. 

“ 

Limba română dovedeşte discernământul 
teologic al neamului care a primit-o şi care va da 
socoteală la Judecata de Apoi de cum a folosit-o: 
sfințitor sau satanic. 

O dovadă a acestui discernământ este şi 
respingerea termenilor latini glorie şi grație şi optarea 
pentru slavă şi har. Opţiunea este mai întâi una 
teologică, și încă una fundamentală, Avem aici o 
manifestare a dreptei credințe a neamului românesc, 
cler şi popor binecredincios, rezistența în faţa teologiei 
catolice cu privire la energiile necreate, pe care 
Dumnezeu Și le-ar fi rezervat Lui Însuși — numite 
gloria divină —, lăsând Bisericii numai energii create 
(grația). . 

În concepţia teologiei apusene, omul nu are 
acces la slavă şi har, deci perspectiva credinţei lui nu 
este îndumnezeirea. 

Deosebirea teologică dintre slavă şi glorie, har 
şi grație măsoară adâncimea prăpastiei dintre 
Ortodoxie şi erezia catolică. | 

Pentru a da impresia că distanţa dintre Teologia 
ortodoxă și cea catolică este una mai mult de vocabular 


decât de conţinut, teologii catolici din România au 
început să presare în discursul lor cuvinte de 
provenienţă greacă sau slavonă incetățenite ca specifice 
limbajului teologic şi liturgic ortodox, cum sunt har şi 
duh, hecare cu familia lui de cuvinte. 

Să nu ne lăsăm înşelaţi, este doar una dintre 
subtilele viclenii generatoare de confuzie ale spiritului 
catolic, căruia le-au căzut şi le cad pradă cei prea siguri 
de puterea minţii lor de a pătrunde tainele dumnezeiești, 
Biserica greco-catolică este loc de ingropare a multora 
dintre aceştia, momiţi pe diferite căi intelectualiste, 
etniciste, naționaliste, regionaliste, organizatorice etc. 

se 

indrăznesc să-mi exprim convingerea că etimonul 
cuvântului slavă nu se află în limba slavă veche, cum 
se acceptă aproape unanim de sute de ani. 

Etimonul e latin şi e salve!, cuvântul cu care se 
salutau între ei romanii, foarte popular în tot Impenul. 
Interjecția salve! are legătură cu verbul sa/veo, salvare 
care, creştinat, înseamnă mântuire, Salve! era un salut 
respectuos, o urare de bine, de sănătate, dar şi de adio 
la despărţirea de rude şi prieteni decedați, Această 
componentă spirituală mi se pare de reţinut în mod 
special, pentru că susține punctul nostru de vedere. 

“e 

Salutarea este un act fundamental in comunicare. 
Când este sinceră, nu prefăcută sau formală, „de 
politeţe”, este expresia bunelor sentimente ale omului 
faţă de semenii lui şi nevoia de a le dărui acestora atunci 
când îi întâlneşte şi la despărțire. Bunele sentimente 
sunt gradate, de la simpatie la iubire. Hristos a adus 
iubirea adevărată, capabilă de sacrificiul suprem chiar 
pentru vrăjmaşi, 

Bucuria creştinului când îşi întâlneşte semenii are 
o elevaţie fără egal în istoria omenirii căzute, fiindcă el 
caută în sine şi în semen sfințenia asemănării cu 
Dumnezeu. El îşi abordează semenul ca persoană şi 
frate în Hristos. Salutarea creştinului țâşneşte din locul 
cel taimc al inimui, de unde Hnistos, în Duhul Sfânt, îl 
învaţă slânta bucurie a iubirii neincetat rugătoare şi 
slăvitoare, Întâlnirea creştinului cu creştinul e luminată 
de comuniunea lor euharistică, e mică înviere, 

Când se adună creştinii în Biserică, la Sfânta 
Liturghie mai ales, ei nu s-ar mai despărţi unul de celălalt 
ŞI, toți, de preotul şi duhovnicul lor; ca Sfântul Petru, 
ar face trei colibe. (Marei 17, 4) i 

Ingerul Gavriil binevesteşte după salutul Bucură- 
te, tar litanuile acatistelor încep tot cu salutarea Bucură- 
te. Biserica cerească salută pământenii, iar pământenii 
îi salută pe sfinţi, anticipând bucuria întâmpinării 
reciproce, în împărăţia veacului ce va să fie, 

Când atingem sfintele moaşte, le sărutăm ori le 
îmbrăţișăm cu iubire, sau cel puţin cu dorința de a 
cunoaşte persoana pe care o reprezintă; ele ne răspund 
învățându-ne să ne bucurăm cu bucurie raică. 

Recitind Epistolele Sfinţilor Apostoli, în special 
pe cele pauline, să luăm aminte la salutările cu care 
incep şi sfârşesc, E aici o teologie vie a salutării. 

Dacă cineva n-a cunoscut bucuria întâlnirii 
duhovnicului cu fiul duhovnicesc, bucuria bătrânilor 
călugări la vederea unui om fie el şi păcătos, să nu 
pregete a o căuta, şi va înțelege. Îl vor înțelege pe 
Sfântul Serafim de la Sarov, care îi saluta pe toţi oamenii 
numindu-i „bucuria mea”. 

Inţelegem cum și cât şi-ar fi dorit Mântuitorul să 
fie primit de ai Săi (Joan |, 11). 

Cu fiecare salut, creştinul anticipează fericirea 
veșnică în Împărăţia cerurilor, 

Unde nimeni nu salută pe nimeni — este iad. 


Rod 


Acesta fiind sufletul creștinesc, se nedumireşte 
cineva că principalele salutări răspândite în tot Imperiul 
Roman — idolatrul ave! pentru împărat şi popularul 
salve! — s-au încreştinat şi ele o dată cu o parte dintre 
cei ce le foloseau? 

Increştinaţii Imperiului de Apus i-au oferit 
Preasfintei Fecioare pe Ave şi Salve în evlavioasele 
salutări Ave, Maria! şi Salve, Regina! 

În Imperiul de Răsărit (Romania), unde nu greaca 
populară, ci latina aşa-zis dialectală predomina, s-a 
dezvoltat o limbă liturgică numită greaca bizantină, în 
care nu lipseau şi cuvinte latine adaptate limbii vorbite 
de mulțimea poporului credincios. 


Din salut profan, salve, adus de creştini intra 
muros basilicae, a devenit salutare liturgică adresată 
mai întâi lui Dumnezeu-Tatăl, sursa luminii 
dumnezeieşti, dar și Fiului şi Sfântului Duh, celelalte 
două Persoane ale Preasfintei Treimi, de o fiinţă cu 
Tatăl, 

„Citirea Sfintei Evanghelii închipuie arătarea 
deplină a lui Hristos în lume, adică Mântuitorul 
propovăduind mulțimilor. Cuvintele pe care, atât 
înainte, cât şi după citirea Evangheliei, le rostesc 
cântăreții (credincioşii): Slavă Ție, Doamne, slavă 
Ție!, sunt ca şi cum ar saluta pe Domnul Însuşi” [6]. 

În Liturghia propriu-zisă şi în toate textele 
liturgice ale Bisericii, cuvântul slavă este cel mai mult 
folosit, el apărând în toate formulele de rugăciune, 
începând cu salutarea (Slavă Ție...) până la Doxologia 
marc, | 

Reîntors extra muros basilicae sfinţit, acest 
cuvânt continuă Liturghia în lume şi o răspândește 
cu bogăţia trăirilor ei, a bucuriei sfinte într-un adevărat 
duh ecumenic, ortodox, chemător — nu tiranic, cu 


viclenie sau violenţă. 


E 
.. 


Nu putem şti când anume -al- din salve a ajuns 
-la- din slavă. E foarte posibil ca slavii să fi modificat, 
vorbind, succesiunea fonetică latină s-a-/-v-e, datorită 
unei particularități mentale sau a conformaţiei aparatu- 
lui lor fonator, fără consecinţe fonematice (privind 
schimbarea sensului). 

Important este altceva: „chiar dacă s-au strecurat 
în concepția creştină imagini sau expresii din cultura 
antică, Biserica le-a dat accepţiuni noi” [7]. 

Cuvântul slavă a primit cea mai înaltă accepţie: 
laudă a măreției dumnezeiești arătate în lumina 
taborică, în slava lui Hristos arătată pe fața Sfântului 
Ştefan în timpul martiriului şi în lumina harului pe 
care o văd sfinţii isihaşti ca pregustare încă de aici a 
luminii Împărăției veşnice. 

LA 


.. 


Nu vom aminti niciodată îndeajuns că istoria 
lumii este istoria mântuirii şi a îndumnezeirii omului, 
şi că această sfântă devenire nu poate fi decât cu 
intervenţia lui Dumnezeu, fără a răpi omului libertatea. 
Proniaţie in Duhul Sfânt. 

Presiunea pe care o exercită dorul de Dumnezeu 
al unui neam sau al unei persoane din ncamul respectiv 
asupra logosului prezent în om după chipul lui 
Dumnezeu de la facerea lui şi insuflarea Duhului Sfânt 
conlucrează la actul de creaţie lingvistică pentru 
rostirea adevărului de credinţă revelat, însuşit şi trăit. 

Corpusul cel mai ales al limbii române este creația 
Bisericii, sfinţit de la naştere sau pe parcursul 
îndeplinirii misiunii sale. Menirea acestui limbaj este 
slujirea ncamului. 

Acest corpus, intrat în rânduiala Bisericii, devine 
limbaj bisericesc, trăieşte din efortul de mântuire al 
neamului şi, pentru aceasta, este hrănit de energiile 
Duhului Sfânt. Cuvintele prin care comunică 
Dumnezeu cu noi şi noi cu Dumnezeu sunt sfinţite, 
sunt vii, hrană şi coloane de susținere a adevărului. 
Acest sfinţit corpus va dăinui ca şi Biserica în 
Impărăţie, unde, înnoit, va participa la fericita 
comuniune veşnică în slava Sfintei Treimi. 

Rugăciunea cea dincolo de rugăciune, Sfinţita- 
Rugăciune, este cea mai înaltă vorbire cu Dumnezeu, 
care rămâne în cartea vieţii nu numai a celui ce se 
roagă, ci şi a neamului căruia acesta îi aparține prin 
naştere, familie, etnie; dar şi neamului care îl adoptă, 
precum românii au adoptat-o pe Sfânta Parascheva, 
pe Sfântul Gnigone Decapolitul, pe Sfântul loan cel 
Nou de la Suceava. Fericiţi cei ce îşi doresc rudenia 
unora ca aceştia! 


(continuare în pag. 10) 





*Pr. Prof, Dr Ene Branişte, Lirurpica generală, EIBMBOR, 
ed. a 2-a, Bucureşti, 1993, p.743. 

"Pr, Prof. Dr. loan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, 
Pr, Prof. Dr. Teodor Bodogae, /sroria bisericească 
universală, ed. a INl-a, rev. şi compl., EIBMBOR, Bucureşti, 
1987, p. 586. 








PAG. 1ONr. 11/215 Noiembrie 2008 


SLAVĂ IE, - 
DOAMNE. 
SLAVĂ TIE | 


(urmare din pag. 9) 


Dar inima, locul de unde vin cuvinte înalte şi 
înălțătoare, locul de taină al sfințeniei, poate fi şi loc 
al răutății, din care ies cuvinte josnice şi înjositoare, 
ideile stricării limbii, premeditat sau spontan, la mânie, 
cuvintele urii, ale minciunii, ale confuziei, ale 


deşertăciunii, pentru care se va da socoteală la 


Judecată. Care va fi judecata pentru golirea 

intenționată a limbii de cuvintele ei cele mai sfinte, ca 
slavă?... 

saci 

De trei sute de ani, în Transilvania, majoritatea 

clericilor ortodocşi, ca să nu mai vorbim de cei greco- 


catolici, restricționează vocabularul bisericesc de 


origine slavonă, cu predilecție cuvântul slavă, sub 


pretextul alterării limbii române şi al pierderii identității 
naționale prin slavizare. 

Fiind. conceptele catolice glorie şi grație o 
abatere prea mare de la dreapta credință pentru a fi 
implementate în limbajul bisericesc ortodox, clerul 
românesc purist-latinist ardelean a găsit formula: 
mărire fără slavă. i 

Fără slavă, adică fără lumina dumnezeiească 
dăruită omului de Tatăl în Duhul Sfânt prin jertfa 
Fiului, căci consecința alungării cuvântului este 


| pierderea trăirii realităţii numite, tot aşa cum pierderea 

| , 3 "i SR, 5 . „) Ai î 

trăirii duce la devalorizarea ori chiar la dispariția din 
limbă a corpului lingvistic care a comunicat sensul. 


Fapta expulzării cuvântului slavă din Biserică 
ne aminteşte suficiența agresivă a monahului Varlaam 
din Calabria, reprezentativ pentru monahismul latin, 
faţă de rugăciunea isihastă cu vederea luminii 


necreate. 


Apuseanul este obtuz din pricina obscurității 
interioare în care îl menţine lipsa „luminii line a Sfintei 
slave a Tatălui ceresc”. Lui nu-i trebuie lumina, lui îi 
place mărirea, mărirea-latrie, fiindcă se scaldă în ea 
cu grație, la picioarele scaunului papal. Aici e cerul 


"lui. Mai sus e gloria, accesibilă numai măritului Vicar. 


"Este evident că radierea ne-a venit de la „Râm”, 


"pe calea cecității spirituale a naţionalistului transilvan 


dedicat persuadării lumii întregi că suntem copiii lui 
Traian şi care clamează când Ave Caesar! la 
însângerata Columnă din centrul Romei, când 
Habemus papam!, apărându-şi identitatea latină şi 
imperială de lumina Răsăritului de Sus, de Împăratul 
Slavei. », | Pai 


i 
1-6 | $ 


L/ 
0 


"Fotie, Patriarhul Constantinopolului între anii 


| 858-867; 877-886, a fost nu numai cel mai învăţat 


om al veacului al IX-lea, ci şi profet. Cu harul 
proorocirii înmulțit de harul episcopal al Adevărului, 
el a prevăzut dezrădăcinarea Bisericii apusene din 
Adevăr şi consecinţele ei, Lui i-a descoperit 
Dumnezeu că nici grecii, nici românii (vlahii) — 
poporul ce] mai numeros din Romania, în cristelniţele 
căruia s-au botezat nenumărați barbari, inclusiv slavi 
— n-ar fi putut apăra Biserica Răsăriteană de erezia 
romano-catolică şi de mahomedanismul otoman. 
Grecii aveau să cadă sub ocupaţie otomană, 
românii (vlahii) vor avea aceeași soartă în Balcani, 


„ilirii se vor confrunta și ei cu stăpâniri care îi vor 


——= 


„latinitatea lor lingvistică, ar fi căzut victime ale politicii” 


decima și deznaţionaliza. 
Cei rămași liberi în stânpa Dunării, prin însăși 


anexioniste apusene, care a făcut şi face uz de toate 
mijloacele diplomatice şi militare, de viclenie și forță 


„pentru extinderea sferei de influenţă a scaunului 


E d 4 A 4 + + 
papal. Exemplul care ne este cel mai aproape şi mai 





PUNCTE CARDINALE 





dureros este chiar falsul comis la semnarea actului de 
unire cu Roma în ziua de 7? iulie 1701, la Viena, de 
către Mitropolitul Atanasie Anghel. 

Turcii au făcut martiri pentru Hristos, romano- 
catolicii au făcut eretici. 

«te 

Iluminatul de Hristos Fotie Patriarhul a descopenit 
ca soluţie de rezistență a Bisericii Ortodoxe unimea 
duhului şi a ritului, precum şi o singură limbă 
bisericească, cu o singură scriere, noi, pentru slujirea 
lui Dumnezeu. 

Nou înseamnă în Biserică nu neapărat creat din 
nimic ci înnoit, schimbat, prefăcut prin lucrarea Duhului 
Sfânt de sfințire şi desăvârşire, îmbrăcare în Hristos, 
încreştinare, 

Spre această înnoire și unime, Patriarhul a ales 
limba vorbită de slavii creştini care se stabiliseră în 
preajma Tesalonicului, iar pentru săvârşirea lucrării 
înnoitoare și răspândirea rezultatelor ei, doi fraţi 
tesaloniceni, ieromonahii Chiril (Constantin) şi Metodiu 
[8], foarte culţi, cunoscători a numeroase limbi,ce se 
vorbeau în Romania şi în Apus. Monahii Chiril şi Metodiu 
sunt în calendarul ortodox şi îi putem considera Sfinţii 
lingvişti ai Ortodoxiei, patronii acestui studiu care ar 
putea deveni o cale a cunoaşterii lui Dumnezeu, dacă 
s-ar înfăptui cu rugăciune. Poate chiar ei l-au 
transformat pe salve încreştinat în slavă. Ei au alcătuit 
limbajul bisericesc slavon şi un alfabet — numit chirilic, 
de la numele autorului — de o frumuseţe monumentală, 
majestuoasă, care permite aşezarea foarte ordonată în 
pagină a textului şi împodotbirea lui. Cei doi misionari şi 
ucenicii lor au tradus şi au răspândit textele necesare 
săvârşirii slujbelor de rit bizantin în limba slavonă, care 
va deveni unică pentru toate Bisericile ortodoxe sud- 
est europene. | 

De ce Patriarhul Fotie a ales Tesalonicul ca loc al 
acestei naşteri se înțelege recitind Epistolele Sfântului 
Apostol Pavel către tesaloniceni. Aceştia erau lamura 


fi 44 . | li a a til . 
roadei sale apostolice: erau uniți într-un duh, râvnitori, 


trezi şi trezvitori, spornici semănători ai Evangheliei lui 
Hristos, răbdători în prigoniri, jertfelnici până la dăruirea 
supremă. Lor le-a putut cere Apostolul înfrânări, 
rugăciune neîncetată, înțelegerea a ce va să fie cu cei 
vii şi cu cei morţi la a doua venire ă Domnului, 
discernământ şi ascultarea poruncii „Duhul să nu-l 
stingeți!”: şi nu l-au stins. Până astăzi Tesalonicul 
(Salonicul) este o baie de har pentru pelerini. 

Pe o asemenea temelie a fost pusă Biserica 
răsăriteană la mijlocul secolului al IX-lea (după anul 
862), de Patriarhul Fotie şi cei doi viitori Sfinţi cărturari 
tesaloniceni, urmaţi de ucenicii lor şi cu contribuţia 
slavilor tesaloniceni creştini — care au ieşit din istoria 
efemeră a lumii, ca grup etnic, dar au dobândit 


pomenirea veşnică, pentru că au putut fi de folos Bisericii. 


Ortodoxe la vreme de mare cumpănă. 


* 
. 


Pentru români, slavizarea cultului a fost un jug 
de opt secole pe care l-au purtat pentru Hristos şi 
Biserica Lui, nu cu supunere, ci cu înțelegere şi fără a- 
şi abandona limba neamului lor. Dovadă: Biblia de la 
Bucureşti, tălmăcită sub domnitorul Șerban Cantacuzino 
şi publicată de Constantin Brâncoveanu în anul 1688; 
Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, Cazania 
lui Varlaam, marea operă a lui Antim Ivireanul, care a 
reintrodus pentru totdeauna limba română în cultul 
bisericesc, desăvârşind ceea ce se începuse sub Matei 
Basarab (tipicul în româneşte) şi Şerban Cantacuzino 
(textele biblice), Prin tipărirea cărţilor de slujbă în 
româneşte, Antim a contribuit la făurirea unei limbi 
liturgice româneşti care dăinuieşte și astăzi. 

Cum vor fi îndutăt domnitorii noştri, atât de aprigi 
în războaiele pentru neatârnarea țării şi dăinuirea Bisericii 
strămoşeşti, să nu parțicipe la Sfânta Liturghie în limba 
lor? Răspunsul se află în sfera spirituală, şi anume în 
ințelepciunea dreptei lor credinţe. Fi au fost ortodocși, 
născuţi, nu făcuţi conjunctural, ca şi neamul căruia i- 
au aparținut şi peste care au domnit ferindu-l, cu orice 
preț (Sfinţii Martiri Brâncoveni), de pierderea libertăţii 


si > 


) LI) ; j _ 
* Pr, Prof, Dr, Mircea Păcurariu, /storia Bisericii Ortodoxe 
Române, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p, 49. 
. Ț] i VL 





de a-L mărturisi pe Hristos. De două ori unşi cu Sfântul 
şi Marele Mir — la primirea Tainei Ungerii ŞI ierurgia 
încoronării —, ei şi-au exercitat pregorativele domneşti 
insuflaţi de har şi au făcut din domnie o slujire sfântă 
şi sfințitoare, pastorală, o cale a mântuirii. Citind 
Învățăturile lui Neagoe Basarab [9], descoperim'9 
predanie domnească pe care sfântul domn Neagoe 
Basarab a unit-o cu predania isihastă, o școală A 
Duhului Sfânt care adună toate învățăturile în două 
cuvinte ca unul: unmime slăvitoare. 1 

În cele opt veacuri de slavizare lingvistică mai 
mult decât dureroasă, dar în Hristos acceptată cruce, 
românii au primit ca ascultare dumnezeiască oprirea 
invaziei otomane în ţara lor, apoi înspre Occident, 
dar şi să ajute popoarele sud-dunărene subjugate ŞI 
pe românii prigoniţi în Transilvania pentru rezistența 
în dreapta credință. Pentru aceasta s-au publicat şi 
s-au răspândit cărți de cult. Tetraevânghelul lui 
Macarie, de la 1512, a fost publicat în atâtea 
exemplare cât să ajungă pentru toate bisericile cu 
slujire în limba slavonă. Se ştie că domnitorii noştri 
au făcut mari danii, construcţii de mânăstiri, au găzduit 
şi ocrotit credincioşii fugari din țările ocupate, totul 
cu înțelegerea cuvintelor revelate ale Sfintei Scripturi 
despre bine-plăcuta lui Dumnezeu unicitate a limbii 
(Facerea 11, 1-7) şi depăşirea diferenţelor etnice în 
Hristos (Galateni 3, 28). De opt ori câte o sută de 
ani de discretă jertfă a acestui neam bun, care se 
aşază întotdeauna la masă pe ultimul loc (Luca 14, 
10-11). 

Slavă Ție, Doamne, slavă Ţie! 

. că 

Gândind încă la taina darului dumnezeiesc al 
limbii şi al graiului, la valoarea cuvintelor, la cum nu 
ne putem juca cu ele, mai ales cu cele sfințite şi 
sfințitoare, mi-am amintit de o sintagmă care îi aparţine 
regretatului Părinte Virgil Gheorghiu: „a trăi în limba 
română”. Părintele Virgil Gheorghiu şi-a petrecut o 
mare parte din viață în străinătate, cel mai mult în 
Franța. Cu puţin timp înainte ca sufletul să i se ridice 
la cer, Televiziunea Română a realizat un interviu dat 
de către Părintele Virgil Gheorghiu doamnei Marilena 
Rotaru, interviu în care Părintele a vorbit despre 
legătura dintre limbă şi trăire şi şi-a mărturisit suferința 
de a fi trăit mari evenimente ale vieţii sale într-o limbă 
alta decât cea a neamului său: dureri, bucurii, iubiri, 
paşi către cunoaşterea lui Dumnezeu. Deodată, cu 
vocea şi chipul schimbate de o durere greu de ascuns, 
a mărturisit: eu nu ştiu ce înseamnă să fii hirotonit, 
pentru că eu n-am fost hirotonit; eu sunt ..ordinat” 
(fr. ordiner). Apoi a vorbit despre starea poetului care 
nu se poate exprima în limba sa şi, din acest motiv, 
se simte nereprezentat în raport cu talentul său şi 
experienţa sa lăuntrică. Şi nehrănit. . 

«te 

Mergând mai departe, ne gândim la cuvinte 
româneşti născute de trăiri înalte, trăiri pe care alte 
neamuri nu le cunosc şi nu au cuvânt pentru ele. 
Tocmai acestea sunt cuvintele care particularizează 
ethosul neamului. Ele sunt născute o dată cu neamul 
ŞI îşi revelează sensul şi rostul în limbă pe măsură ce 
neamul conştientizează că istoria lui este suiş pe calea 
mântuirii lui. 

Lipsirea de aceste cuvinte sleieşte de puteri şi 
sufletul, şi trupul. | 

Cât de adâncă durere în întreaga ființă, ce dor, 
să fii obligat să trăieşti exilat acolo unde nu se cuvântă 
cuvântul dor când ţi-e dor de Dumnezeu, de Maica 
Sa, dor să Le spui că-ți este dor, dor din dorul lor de 
noi, neamul dorului de s/ava firii dumnezeieşti a Fiului 
întrupat, Hristos. 

, Coliba noastră de pe Tabor (Marei 17, 4) este 
cuvântul s/avă, slăvit cuvânt spre a-L slăvi pe 
Dumnezeu, pe Cel Căruia doreşti să Îi dai ale Sale 
dintru ale Sale, cuvânt de părtăşie în laudă neîncetată: 


Slavă Ţie, Doamne, slavă Tie! 


Si 


> 





"Prof. Dr, G. Mihăilă, în prefața la Învățăturile lui Ne 
h q 
Basarab către fiul său Teodosie — versiunea origiaae 


Ed, Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996, 


| 
Ac e e ce a a 0 a e e e E ea nm i En a DR EEE o E Se Ra ia 00 m e O E IO II 








| 


PUNCTE CARDINALE 





Noiembrie 2008 Nr. 11/215 PAG. II 





Ta tiaa 7 aaa Ep vi cd (Erie 


sta 


RANĂ DESCHISĂ 


O inimă ruptă-n două 

e Bucovina 

în care cu lacrimi plouă... 

ŞI tu, Basarabie, 

calvar pe corabie 

cu ancora ruptă de 50 de ani suspini, 
te-neci între Nistru şi Prut, 

o mare de lacrimi amară. 

lar Țara-i o rană deschisă 

ce sângeră iară... 


Rădăuţi, 
15 mai: 1993 


OFFENE WUNDE 


Ein Herz in zwei gerissen 

ist die Bukowina 

wo es mit Trânen regnel... 

und du, Bessarabien, 

Leidendweg auf dem Schif, 

mit der vor fiinzig Jahren 
gebrochenen Anker schluchst, 
ertrinkst zweischen Dniester und Pruth. 
Du bist ein aus Trănen bitteres Meer. 
Und das Land, eine o/jene Wunde, 
die wieder blutel... 


Rădăuți, 
15 mai 1993 


DE CE? 


De ce, unticţ., 
n-ai ținte măreţe? 
lubirea deŢară 
acum ţi-e povară? 
Eşti ca un val 

fără ideal? 


WARUM? 


Warum, du, Jugend von heute, 
hast keine ehrwirdige Lebensziele? 
Die Heimatsliebe 

ist dir jetzt zu Last? 

Bist du wie eine Welle 

ohne Ideal? 





monahale. 


Ă! 
ae A A 
AR Fi 

pr i 
a k- 





po 6 acasă 


a dup 
= 


ri i Ci, 





Două doamne trecute prin cumplitele vămi ale 
istoriei secolului XX, două fiice ale „dulcii Bucovine” celei 
înghițite în mare parte de hidra slavă a imperialismului roşu, 
românca Taţiana Vlad Guga și nemțoaica Johanna Remus, 
se regăsesc fericit între copertele volumului de versuri în 
română şi germană intitulat Dor de acasă/ Heimnveh, apărut 
anul acesta la Editura Axa din Botoşani. 

Doamna Taţiana Vlad Guga, fiica preotului 
Constantin Vlad şi a prezbiterei Elena Voronca, s-a născut 
în 1924 la lordăneşti, pe malurile Siretului, nu departe de 
Cernăuţi (unde avea să-și facă studiile liceale şi universitare, 
obținând licența în Teologie şi Filosofie). A trăit calvarul 
refugiilor din 1940 şi 1944. Stabilită la Vatra Dornei, a făcut 
o vrednică şi frumoasă carieră de profesoară, ca şi soțul ei, 
Veniamin Guga (m. 2002). A participat an de an la serbarea 
„Limba noastră cea română” de la Cernăuţi şi a fondat 
filiala „Arboroasa” a Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi 
Bucovina”, a cărei preşedinte a şi fost. A mai publicat 
volumele de poezii /bi domo sum (1997), Rană deschisă 
(1999; ed. a II-a: 2001), Dor de Cernăuţi (2003) şi Eterne 
vise (2006), unele şi cu versiune germană. 

Regretata Johanna Remus (n. Borchwald) a văzut 
lumina zilei în 1897, la Soldin, Neumark (până în 1945 în 
Marca Brandenburg, iar azi în Polonia). A fost şi ea supusă 
pribegiilor, împreună cu soțul (Friedrich Remus), cu fiul 
Werner şi cu fiica Gerda. Și-a închinat viaţa familiei, a 
practicat croitoria, dar s-a îndulcit şi cu creația lirică, din 
care 0 parte se regăseşte postum în proaspătul volum 
semnalat aici (cu traduceri de Taţiana Vlad Guga). A răposat 
la Alsbach, în 1977. 

Oferim alăturat, în română şi germană, doar câteva 
mostre din emoţionantul volum. (Redacția) 


MAICA BENEDICTA: COLOCVIU ȘI LANSARE 


“Purtătoare de mir a Cuvântului lui Dumnezeu" — aşa a numit-o Prea Fericitul întru adormire Părinte Patriarh Teoctist pe acad. Zoe 
Dumitrescu-Buşulenga, devenită Maica Benedicta. Mesajul semnat pe 27 iulie 2007 şi transmis primului Colocviu închinat memoriei Maicii 
Benedicta a fost de altfel ultimul text scris de Părintele Patriarh Teoctist. 

Pe 7 mai 2006, potrivit dorinţei ei, Maica Benedicta a fost înmormântată la Putna. Mormântul ei 
Melchisedec, starețul mânăstirii — se află pe aceeaşi axă ce uneşte mormântul Sfântului Ştefan cel Mare, statuia lui Eminescu, Turnul 
Tezaurului și mormântul părintelui stareţ Iachint Unciuleac, duhovnicul Maicii Benedicta, Numită de Eminescu “Ierusalimul neamului 
românesc”, Putna n-a fost aleasă întâmplător; aici valorile culturii se împletesc cu cele ale iubirii de țară, ale credinţei ortodoxe şi trării 


Pentru a promova modelul de viaţă creştină şi valorile culturale și spirituale cărora li s-a dedicat cea care a fost vice-preşedinte al 
Academiei Române, s-a constituit Fundaţia “Credinţă şi Creaţie” Academician 
Zoe Dumilrescu-Buşulenga — Maica Benedicta. Continuând tradiţia instituită în 
2007, între 20-22 august anul acesta s-a ţinut cel de-al doilea Colocviu închinat 
memoriei Maicii Benedicta, având tema; Epoca noastră — tensiunea etic-estetic. 
Deschis de Î. P, S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor şi preşedinte de 
ş onoare al Fundaţiei, colocviul a găzduit participanţi precum ambasadorul Dan 
Hăulică, acad. Alexandru Zub, Mihai Cimpoi (preşedintele Uniunii Scriitorilor din 


„A Moldova), prof. univ. Bruno Mazzoni etc. 


Elena Docsănescu, Rodica Marinescu. 


— aşa cum observa părintele arhim. 


De asemenea, miercuri 8 octombrie 2008, în Aula “lon Heliade-Rădulescu” 
a Bibliotecii Academiei, au fost lansate volumul postum Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 
, PIE mei. Portrete şi publicaţia Caietele de la Putna. Au fost invitaţi 
acad, Eugen Simion, Dan Haulică, arhim, Melchisedec Velnic, prof. univ, Nicolae- 
Șerban Tanaşoca, acad. Florin Constantiniu, prof, univ, Valeriu Râpeanu, editor 


> LR SD i i 
i | „E 7.9 > [i ca. Ja Lu d 5, RR. LETIAL S, ț- 


bă îs arad, = 
SCHONHEIT DER HEIMAT 


Als ich in der Heimat lebte, 

mein Sehnen in die Ferne strebte, 

wollt” ferne Tăler und Hâh'n 

durchwandern und deren Schânheit seh'n 
Die Heimat war mir zu einfach und schlicht, 
und ihre Schânheit sah ich nicht. 


Nun bin ich in der Fremde und habe geseh'n 
fremde Tăler, Wălder und H5h'n. 

Nun, da mir die Heimat verloren ist, 

jetzt weiss ich erst, Heimat, wie schân du bist. 
Nu, da ich von dir soweit bin entfernt, 
hab'ich das Heimweh kennengelemnt. 


FRUMUSEŢEA PATRIEI MELE 


Pe când trăiam în țara mea, 
Meleag străin să văd visam, 
ca să străbat alţi munţi şi văi; 
prea mică ţara îmi părea, 
frumosu-n ea nu-l prețuiam. 


Acum, sătul de țări străine, 
când am pierdut-o pe a mea, 

în amintire, văd în ea 

doar frumuseţile divine 

Şi preţuiesc ce nu mai pot avea. 


DER PRUFSTEIN 


Tust jemand Unrecht du, 
dann frage dich: 

Fugt's mir der andre zu, 
wie trăi” es mich? 

Und priifest erlich du 
dein eigen Herz, 

figst du dem andern zu 
wohl keinen Schmerz. 


PIATRA DE ÎNCERCARE 


De-i faci cuiva o nedreptate, 
atunci întreabă-te: 

De mi-o face el mie, 

cum m-aş simţi? 

Şi de examinezi cinstit 
propria ta inimă, 

altuia nu i-ai face 

ceea ce ție ţi-ar displace. 


doo Dumitiotcu-Bugulonga 














j 






il 


]) 






i 
și 











Cuisiala de în Puma 








Ti sdiție spiiituală VON ma încă 






M deschidere spre universal 










m sa 
- ham e aaa ași —— 


Andrei DÎRLĂU 












PAG. 12 Nr. 11/215 Noiembrie 2008 


PUNCTE CARDINALE 








D))DUC= 


a] 


Interpretările juridice ale Legii Vechi — şi cu atit mai 
puțin ale Legii Noi — nu au nici un sens dacă cineva e 
preocupat de aflarea Adevărului, căci aici e o inadecvare 
instrumentală. Este evident că Legea „promulgată” în inima 
omului nu poate fi tălmăcită şi răstălmăcită după măsura 
străină a convențiilor sociale; căci acestea sînt menite să 
articuleze lumea utilitarist. lar utilitarismul, dacă nu e de-a 
binelea suspect, este, în orice caz, mărginit de detaliile cîte 
unui raționalism pasager, chemat să întrețină arzătoare, dar 
efemere actualități. 

Bineînţeles, adecvarea legislativă la actualitatea 
relațiilor mundane e necesară societății şi ea se 
fundamentează în mod util pe ceea ce în drept se numeşte 
ratio legis. Dar nici principiile şi nici terminologia legislaţiei 
civile nu pot lumina nimic din litera legii Acelui Cuvînt Care 
este Rațiunea a toate. De altfel, pentru ceea ce se înțelege 
prin „Lege Nouă”, cuvintul „lege” este cu totul nepotrivit, ci 
mai potrivit în acest context este „legămiînt”, căci legea 
presupune de cele mai multe ori o impunere exterioară, în 

'vreme ce legămiîntul se bizuie pe un acord interior. Şi există 
şi un argument de text: Dar iată legămîntul pe care-l voi 
incheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul. 
Voi pune Legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie, 
şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor (ler. 31, 31-33; 
subl. n.). 

Invers, interpretarea teologică a dreptului lumesc ar fi 

'şi ea nelalocul ei dacă ar avea pretenţia studiului sistematic, 
fie şi numai pentru că, în auto-nomia ei. lumea juridică e atit 
de tehnică şi de complicată încit o foarte mare parte a acestui 
sistem nici nu permite amestecul teologic, această parte fiind 
procedurală /aro sensu, iar nu substanţială. Cu alte cuvinte şi 
în alt registru, fireşte că trebuie să cedezi inimii care te împinge 
să te porţi creştineşte în sala de judecată, dar nu face să-ți 

„chinui mintea cu o critică ortodoxă a Codului de procedură 
civilă, Totuşi, evaluarea teologică a cîtorva instituţii de drept 
material e trebuincioasă, nu doar spre a ne lămuri acoperirea 
acelor concepte juridice, ci'mai cu seamă spre a nu cădea în 
ispita „realităţilor” la care ele se raportează. lar proprietatea, 
la care ne oprim acum, este, separe, una dintre cele mai 
rivnite concreteţi ale vieţii lumești de astăzi şi de ieri. deşi din 

unghi juridic nu e decit o abstracțiune despre care se spune 
'uneori, cum se va vedea, că nu poate fi probată juridic decît 
cu ajutorul diavolului. 

La romani, dreptul de proprietate era definit prin cele 
trei atribute ale sale: usus, fructus şi abusus: 

În dreptul modem, se brodează la nesfirşit pe marginea teoriei 

proprietăţii, iar asta în funcţie de scopul final al demonstraţiei, 


dar punctele esenţiale sint cam aceleași. Definiţia scurtă 
zice, pe toate meridianele, explicit sau implicit, că proprietatea” 


este dreptul pe care îl are cineva să îşi exercite asupra 
obiectului respectiv posesia, folosința şi dispoziţia, în mod 
exclusiv şi absolut, în limitele legii. 
Ultima parte e oarecum contrădictorie şi, cu toate 
eforturile teoriilor moderne (care, atunci cînd sînt sănătoase, 
se feresc cit se poate de tendințele socialiste şi comuniste), 
ele nu reușesc să fixeze suficient de precis conceptul 
proprietăţii. Motivul este că „exclusiv” și „absolut” sînt 
calificative prea tari atit pentru oameni, cît și pentru lucrurile 
care fac parte. din larga categorie a celor căroră molia şi 
rugina le vin de hac mai devreme sau mai tirziu. La urma 
urmei, dreptul acesta nu e nici exclusiv, nici absolut, de vreme 
ce se recunoaște posibila prevalenţă a interesului general, 
'social, asupra celui particular, al individului proprietar. 
În ce privește „posesia” și „folosința”, în jargon Juridic au 
înțelesuri Oarecum diferite de limbajul comun, dar în final nu 
se ajunge la alte concluzii decît cele dictate de bunul simţ al 
nejuristulu, piu 
- „Dispoziţia” e posibilitatea recunoscută proprietarului 
dea înstrăina bunul, de a-l greva cu diferite sarcinii (de pildă: 
să-l ipotecheze ori să-l gajeze), de a-l transforma În âltceva 
'sau chiar de a-l distruge, Legea civilă recunoaște dreptul 
nefiresc al proprietarului de a desfiinţa obiectul proprietăţii, 





Proprietarul e liber să fie absurd și să își întrebuinteze puterea 
de dominus prin exercitarea acestui drept distructiv (dacă nu e 
posibil să desființeze bunul, are varianta de a-l face neutilizabi!) 
Omul e foarte departe de a crea ceva din nimic, dar e 
foarte aproape de revers, adică de a distruge, de a „restaura” 
nimicul, de a des-ființa. lar unele ca acestea nu le face cu 
sentimentul vreunei culpe, ci pretinzînd că „e dreptul lui”. Or, 
dreptul acesta nu poate fi justificat de auto-nomia ilicită a omului 
căzut, care, acţionînd o iluzorie forță brută, se mișcă dezorientat 
în linia lui „aşa vreau eu”, /n legea lui, cum s-ar zice pe 
româneşte, omul-proprietar se pierde orbit de un reflex luciferic 
și capătă tendința schizoidei uitări a începuturilor edenice, 
ignorîndu-L pe veritabilul Proprietar. 
Din unghi creştin, Dumnezeu a făcut pămintul şi toate 
ale lui — de fapt, întregul univers — pentru om. Și a zis Dumnezeu. 
“Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să 
stăpinească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, 
(oale vietăjile ce se tirăsc pe pămint şi tot pămîntul!” (Fc. |, 
26), lar în starea paradisiacă omului i s-a dat o anumită rinduială. 
Și Dumnezeu i-a binecuvintat, zicînd. “Creşteţi şi vă înmulțiţi 
şi umpleți pământul şi-l supuneți, şi stăpîniţi peste peștii mării, 
peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate 
vietăţile ce se mişcă pe pămint şi peste tot pămîntul! ". Apoi a 
zis Dumnezeu: “Iată, vă dau toată iarba ce face sămință de pe 
roată faţa pămintului şi tot pomul ce are rod cu sămință în el. 
Acestea vor fi hraha voastră (Fc. 1, 28-29, subl. n.). 
Desigur că acest creşteți şi vă înmulțiți şi umpleţi pămîntul 
are un miez duhovnicesc mult mai însemnat decît sensurile 
incidente proprietăţii”, dar în context ne Vom referi doar la 
cele din urmă. Dacă, plecînd de la textul de mai sus, îi zici lui 
Adam posesor, uzufructuar, stăpîn sau chiar proprietar, n-are 
nici o importanță, ci important e că nimic nu îl îndreptățeşte pe 
Adam = deci nici pe moştenitorii lui, dintre care cei mai de pe 
urmă sîntem noi — să distrugă oarece pe motiv că... „aşa vrea 
el 
Mai mult, stricîndu-se rinduiala raiului, relația lui Adam 
cu ceea ce se numeşte astăzi „bunurile susceptibile de a fi 
apropriate” s-a schimbat, căci Dumnezeu lui Adam i-a zis: 
“Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mincat din pomul 
din care ţi-am poruncit: “Să nu inăninci”, blestemat va fi 
pămîntul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate 
zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu 
iarba eîmpului! În sudoarea fetei tale îți vei mînca piinea ta, 
pină te vei întoarce în pămintul din care eşti luat; căci pămînt 


„eşti şi în pămînt te vei întoarce” (Fe. |, 17-19; subl. n.). Aşadar, 


nefiind omul următor al poruncii dintii spre a umple pămîntul 


” cu creșterea darurilor dumnezeieşti și de a împlini creația întru 


sfințenia sa, el a primit ascultarea suferinței, a trudei şi a morții 
trupești. Cu atit mai puţin pare să fi fost de atunci Înâinte omul 
îndreptățit la proprietate ori stăpinire „absolută şi exclusivă”. 


Mai degrabă omul pare să fi devenit al pămîntului, decit 


pămîntul al omului... 

Însă doctrina juridică a proprietăţii funciare — care e cea 
mai complexă între teoriile proprietăţii — rătăceşte pe alte căi, 
Şi cel mai bine se vede asta din felul în care omul a înţeles să- 
şi grăniţuiască acest drept pe verticală, cu pretenţia sa ad 
caelum. Formula romană Cuius est solum, eius est usque ad 
caelum et ad inferos însemnează că cel ce are un teren îşi 
exercită dreptul său pină la cer şi pină în miezul pămîntului, Ea 
e valabilă și astăzi pe de-a-ntregul în mai toate statele în care 


comunismul nu și-a băgat coada [1]. În realitate, ad caelum et. 


' În statele comuniste, drepuil de proprietate, mai ales 
asupră terenurilor, a suferit, în grade diferite de la o țară la 
alta, alterări ale căror efecte încă mai persistă, iar în unele 
locuri sînt extrem de puternice. În ideologia materialistă, 
dialectică, istorică, ştiinţifică, marxistă, leninistă, socialistă 
etc, devenise un loc comun afirmaţia că trebuie restaurat 
comunitarismul “omului primitiv”, Dar între speculaţiile 
“comunei primitive” şi paradigma adamică nu e nici 
asemănare, nici legătură, iar apropierea dintre comunism 
şi creştinism e o absurditate, 








ad inferos traduce orgoliul omului de a-şi apropria totul Şi de 
a ridica pretenţii asupra unor spații ale căror dimensiuni 
materiale nu sînt relevante, ci pot fi socotite cu adevărat doar 
după măsuri cereşti ori infernale. 

În dreptul civil, în situația necesiății unei probe imposibil 
de făcut, se întrebuințează sintagma probatio diabolica. In 
chestiunea revendicării unui teren, adică a acţiunii judiciare 
a cuiva (numit „reclamant”) de a cere terenul de la un 
neproprietar, reclamantul se pretinde proprietar şi are sarcina 
să dovedească existenţa dreptului de proprietate în 
patrimoniul său. Or, pentru asta nu e suficient ca reclamantul, 
să-i zicem Primus, să dovedească numai că a existat un act 
juridic valid translativ de proprietate între el şi cel de la care 
l-a dobîndit, să-i zicem Secundus, ci şi că Secundus l-a avut 
în patrimoniul lui. Adică trebuie ca Primus să mai probeze 
că Secundus l-a avut de la Tertius, şi că Tertius l-a avut de la 
Quartus, şi, tot așa, pînă la cel dintii proprietar al terenului. 
Toţi juriştii sînt de acord că numai aşa s-ar dovedi cu adevărat 
cine este proprietar. Dar aceiaşi jurişti sînt de acord că asta 
ar fi prea greu, ba chiar imposibil, așa că s-a convenit asupra 
unui alt regim probatoriu, altminteri rezonabil, care însă nu 
are importanță aici. Însemnat e doar că acestei probări 
exhaustive a existenţei dreptului i s-a spus probatio diabolica, 
deşi, dacă e să privim unde s-ar fi putut ajunge cu dovedirea 
proprietarilor succesivi ai terenurilor, e limpede că ea ar fi 
meritat mai degrabă numirea de probatio divina. Dimpotrivă, 
diabolică e suplețea juridică a dracului aproprierii, care, după 
ce a întrerupt înlănțuirea unora dintre legăturile noastre cu 
Stăpînul a toate, ne dă ghes să zicem că nu acest divorț e 
ceva drăcesc, ci dovada peremptorie a acestui divorț! 

În general, în materia Teoriei generale a dreptului [2], 

se recunoaşte că dreptul, în sens de sistem de norme, are, din 
punct de vedere etic, statura unei minime instituționalizări a 
moralei. Pentru asta, normarea juridică a proprietăţii nu va 
izbuti niciodată prin ea însăşi să obțină de la proprietar un 
comportament bun şi frumos, ci doar un comportament co- 
rect, adică în conformitate cu dreptul, care e plasat cel mult 
la limita de jos a moralei [3]. lar asta dacă nu cumva 
perspectiva etică a legiuitorului e distorsionată de vreo nebunie 
în genul „eticii şi echităţii socialiste”. Pe de altă parte, sigur 
că delimitarea obligaţiilor şi îngăduințelor personale faţă de 
cel care are un bun e absolut necesară. Şi sigur că. întrucît 
societatea nu e compusă dintr-o sumă de creştini bine instruiți, 
cu inimă iubitoare şi voință puternică, legiferarea unor reguli 
minimale devine obligatorie. Dar grila juridică nu trebuie să- 
i înrobească pe creştini ideii că în fiecare dintre ei există un 
cezâr al proprietății, a cărui cuvenită „dreptate” e guvernată 
de norme juridice şi sancționată de tribunale... 
Stăpinirea dată de sus omului asupra creaţiei, chiar definită 
cu terminologia proprietății, e asumată de om conform unei 
necesități corelative istoricității post-adamice, iar dependența 
de proprietate e direct proporţională cu neputința 
duhovnicească şi înțepenirea fiecăruia. A fi proprietar nu e în 
sine un păcat, dar e clar că cine vrea să fie apostol trebuie să 
Vîndă tot ce are şi să dea săracilor. 

lar noi, ceilalți, trebuie'să avem conştiinţa că nu sîntem 
proprietari absoluți şi exclusivi, cigprin darul începuturilor şi 
al pogorămintelor de mai apoi, sîntem beneficiarii unei 
îngăduințe pentru fireasca întrebuințare a toate cîte sînt, de la 
cele date pentru hrană şi pînă la pămîntul însuşi. Ştiind bine 
aceasta, creștinul e dator ca, utilizînd cu inimă curată 
matricea juridică a proprietății, să se ferească de obsesia 
aproprierii, înlesnită de autonomia juridică a societăţii 
secularizate şi percepută psihotic ca o mîntuire în 
materialitate. 

Altminteri, în solidul nostru ataşament față de drepturi 
şi proprietăți, ne vom înşela cu mulțumirea minimală pe care 
ne-o va livra, eventual, raționalismul împietrit al legalității, 
uitind că sîntem chemaţi la înțelepciunea nebunească ŞI 
maximală de Cuvîntul Care zice: Celui ce Voieşie să se judece 
cu tine şi să-ți ia haina, lasă-i şi cămaşa! (Mt. 5,40). 

R „Lucian D. POPESCU 


Li 





* Înainte de război, disciplina se numea Enciclopedia 
dreptului, Ea a avut întotdeauna scopul unei abordări 
oarecum filosoficeşti, în orice caz esenţială şi culturală, a 
raţiunilor, metodelor şi sistemelor de drept, | i 
' Maximumul subtilității juridice în această privință constă 
în teoria abuzului de drept, conform căreia judecătorul 

oale cenzura exercitarea unui drept de către titularul său 


“în măsura în care aceasta e abuzivă. Dar teoria are 0 


aplicabilitate extrem de restrânsă, întrucît nu există norme 
juridice clare în acest sens, . . 

















PUNCTE CARDINALE 


[5 


= SV, 
E ED FTUD] (4) 
y J J [] Z)) //) (| 


„ÎNTR-O CIVILIZAȚIE TRADIȚIONALĂ E APROAPE DE NECONCEPUT SĂ AIBĂ CINEVA 
PRETENȚIA DE A-ȘI REVENDICA PROPRIETATEA ASUPRA UNEI IDEI, IAR DACĂ O FACE, ÎȘI PIERDE 
ORICE CREDIT ȘI ORICE AUTORITATE, FIINDCĂ IDEEA RESPECTIVĂ SE VA REDUCE LA UN SOL DE FANTEZIE 
FĂRĂ IMPORTANȚĂ REALĂ. DACĂ O IDEE E ADEVĂRATĂ, EA APARȚINE CELOR CAPABILI S-O 
INȚELEAGĂ; DACĂ E FALSĂ, NU E NICI UN MERIT S-O FI INVENTAT. O IDEE ADEVĂRATĂ NU POATE FI 
NOUA, PENTRU CĂ ADEVĂRULNU E UN PRODUSAL SPIRITULUI UMAN, CLEXISTĂ INDEPENDENT DE 
NOL. NOI TREBUIE DOAR SĂ-L CUNOAȘTEM...” (RENE GUENON) 


IV. CRIZA SUFLETULUI MODERN 


(Urmare din numărul trecut) 


CUNOAȘTEREA LA NIVELUL 7OV VE RA 


De la teologie la putere drumul putea să pară lung, 

dar englezul a găsit un shoricut pe care l-a străbătut fără 
complexe. Și cum întotdeauna drumul spre lad este pavat 
cu intenţii bune, adaugă şi binefaceri precum cruțarea 
sângelui creştin în lupta împotriva păgânilor, dar mai ales — 
ironia soartei! — să ne păzească de primejdiile care ne vor 
amenința în vremea Antihristului, care ar fi lesne 
preintâmpinate dacă Biserica şi stăpânii lumii ar sprijini 
ştiinţa experimentală. Şi iată că ne întoarcem la cele lumești: 
războaie, putere, dominație! Cât despre venirea lui Antihrist 
englezul a dat-o în bară. Căci viitoarea evidenţă 
informatizată facilitează controlul omenirii, astfel încât era 
greu de închipuit această venire fără cipuri, rețele informatice 
şi comerţ electronic. lar stăpânii lumii. ce să mai vorbesc, 
işi vor da mâna pentru împlinirea noii ordini... 
Cu Ockham, această tendință merge mai departe. mai ales 
că sec. XIV accentuează separația teologiei de filozofie, a 
rațiunii de credință. Pentru acesta, singura cunoaștere certă 
este cunoaşterea sensibilă. Nu există real în afara 
particularului, iar universalul nu are existenţă în afara gândirii, 
Chhar naturile comune sunt lipsite de realitate. 

Toată ştiinţa constă din propoziţii, şi nu există nimic 
altceva decât ele care să poată fi ştiut. Propoziţiile se compun 
din termeni care sunt universali. Aceşti termeni nu pot să 
intre în propoziţii-obiecte de ştiinţă decât pentru că au o 
semnificaţie. Un termen semnifică obiectul căruia îi ține 
locul (suppositio) Există trei cazuri de suppositio: |) supposilio 
materialis, când termenul semnifică chiar cuvântul care îl 
constituie; 2) suppositio personalis, când termenul semnifică 


Pe 10 şi 1] octombrie 2008, a avut loc la Braşov un simpozion 
ocazionat de comemorarea a 5) de ani de la judecarea şi condamnarea de 
către Tribunalul Militar a unui grup de elevi de liceu şi de şcoli profesionale 


din localitate. : 

Conştienţi de fărădelegile săvârşite de către 
ocupanţii sovietici şi de către regimul anticreştin 
şi antiromânesc instaurat la 6 martie 1946, dar în 
special după revoluția din Ungaria (octombrie 

1956), aceşti tineri de 17-18 uni au format o 
organizație după modelul din cartea sovietică 
“Tânăra pardă”. Scopul organizaţiei era 
împotrivirea față de expansionismul sovietic şi 
sprijinirea ce luptau în rezistenţa armată din 
Munţii Făgăraşului. Nu au trecut la fapte 
concrete, erau în faza de organizare. Ca de multe 

ori în istoria ţării noastre, s-au găsit lude 
trădătoare, astfel că au fost arestaţi 16 tineri, 
cercetaţi, judecaţi şi condamnaţi la diferite 
pedepse, cuprinse între 25 şi 17 ani de muncă 
silnică (doar 3 inşi au luat sub 5 ani). 


În sala de şedinţe, pe lângă securiştii de pază, erau părinţii copiilor, 
precum şi un număr mare de lucrători de la diferite întreprinderi, aduşi să 


indivizi reali, 3) suppositio simplex, când termenul semnifică 
ceva comun (0 specie), 

Ockham se întreabă ce corespunde acestui element comun 
pe care-l denumeşte termenul în al treilea caz. El refuză să 
creadă că există o natură în lucruri ce se poate găsi cu ajutorul 
gândirii. Acceptă, aşadar, numai suppositio personalis: există 
doar individualul, doar lucrurile particulare sunt reale și pot fi 
cunoscute doar prin experientă, prin senzaţii. Metoda sa 
merge mai departe, văzând în atributele divine numai nume 
divine, iar sufletul substanţial şi imaterial nu se reduce decât 
la sentimentele și senzațiile noastre, căci asta ne spune 
senzaţia noastră internă. Mai mult, legile morale nu sunt 
izvorâte din natura necesară a divinității, ci din voinţa arbitrară, 
care face ca unele fapte să fie considerate bune sau rele. 
Aşadar, în Ockham avem tot relativismul modern așa cum îl 
ştim până la Nietzsche. În el avem şi tot empirismul englez, 
căci Francis Bacon, John Locke, George Berkeley ori David 
Hume nu fac decât să gloseze pe marginea textelor 
ockhamiste 

Francis Bacon, pe care Dante l-ar fi aşezat în cercul al 
nouălea. al trădătorilor, era pasionat de puterea asupra 
universului. dobândirea unor cunoştinţe fără limite . Alege din 
start cunoașterea naturală eliberată de dogmele teologice. 
dar mai pastrează o idee veche după care prin contemplarea 
naturii se poate ajunge la misterele Domnului. Metoda era 
cea a inducției, pe care o expune în Novum Organonum. 
Credea că structura subiacentă a naturii este foarte simplă şi 
consta într-un set fundamental de forme a căror descoperire 
ne va permite să înțelegem complexitatea diversă a lumii 
aparente, așa cum e cunoscută prin intermediul simţurilor, El 
numește aceste forme legi şi le consideră elemente ale 
structurilor fundamentale ale lumii. 

Pentru a susține cunoaşterea senzorială, Locke merge 
şi mai departe. înaintând celebra teză tabula rasa. Nimic nu 
există în intelect care să nu fie trecut prin simţuri: iată teza sa 
fundamentală. 











SIMPOZION 
COMEMORATIV 
LA BRAȘOV: 
“GARDA 
TINERETULUI 
ROMÂN” 


strige lozincile binecunoscute, precum “Moarte lor, moarte lor, moarte fost condamnaţi. 


rădătorilor!” etc. După cilirea sentinţelor, într-o linişte ca de înmormântare, 
tatăl condamnatului Bjoza Octav a strigal: “Tâlharilor şi criminalilor, daţi- 
ne înapoi copilii!”, alegându-se cu 6 luni de schingiuiri în beciurile Securităţii. 


uitării, 


Emoţionantă a fost întreaga sală când un tânăr de 17 ani, fără o 
mână şi un picior (în urma unui accident), a fost condamnal la 20 de ani 


Noiembrie 2008 Nr. 11/215 PAG. 13 








Senzaţiile reprezintă prima cale prin care ne parvin 
ideile. Dar oare fără structurile rațiunii am putea organiza 
informaţiile astfel încât să formeze cunoștințe, legi, idei? 
Tocmai de aceea raspunsul lui Leibniz e grăitor privind 
încălcarea de către Locke a bunului simț. Anterioritatea 
simţurilor poate fi cel mult cronologică, dar nu şi logică. 
Altfel vacile ar da axiome matematice şi boii ar face 
metafizică (cum şi fac pe alocuri, ca să o luăm în glumă). 
Ori poate în Engliterra chiar așa era... 

Empirismul, în ciuda atenţionărilor anterioare, va 
conduce la deism, concepție conform căreia Dumnezeu este 
redus la o cauză primă a Universului, fără a se implica activ 
în lume şi istorie. Nu întâmplător Locke este şi întemeietorul 
deismului, sau oricum, cel care a sistematizat această 
concepţie. 

Deismul este rodul religiei naturale, singura 
consecință posibilă a încrederii nemăsurate a omului 
apusean în cunoaşterea naturală, adică ce poate face omul 
singur, fără Dumnezeu. După deism, viitorii filozofi nu vor 
mai vedea ceva în spatele legilor naturii și-l vor considera 
pe Dumnezeu o prelungire inutilă a realităţii, la care vor 
renunța uşor. Mă gândesc doar la biata Lady Masham care 
pe patul de moarte, la 28 octombrie 1704, îi citea la căpătâi 
psalmi. Cine s-o audă, din moment ce pentru dragul ei John 
divinitatea ieşise la pensie după ce a dat impulsul primar?! 

Culmea este că, pe o altă cale, raționalismul duce tot 
aici. Nu ar fi primul paradox pe care îl întâlnim. Izvoarele 
raționalismului se află tot în scolastică, mai precis în realism, 
de la Anselm la Toma şi la conceptualism. Cu Anselm, deja 
din sec. X, filozofia se impune ca tovarășă a teologiei, ca şi 
când aceasta avea nevoie de cârje. Astfel. şontâc-şontâc. 
catolicismul începe să-şi taie singur craca. ducând sigur la 
criza modernităţii. 

Argumentul ontologic al ființei perfecte, dincolo de 
care nu putem gândi ceva mai înalt. şi care există şi în 
minte, şi în realitate, are la bază următoarele principii: 
noțiunea de Dumnezeu dată de credință; a exista în gândire 
înseamnă a exista cu adevărat; existenţa noțiunii de 
Dumnezeu în gândire cere în mod logic afirmarea existenței 
lui în realitate, Se observă aici, pe lângă platonism, şi logica 
aristotelică, Aristotel intra astfel în Teologia Catolică, va 
coexista cu ea în tomism şi o va elimina în final. 

De la Anselm la Hegel, pentru care tot ce e real e rațional şi 
tot ce e rațional e real, mai era decât un pas. 

(Va urma) 

Viorel ROȘCA 


muncă silnică, Au fost eliberaţi cu Decretul de grațiere din 1964, la presiunea 
puterilor occidentale, iar 8 dintre ei au decedat în “libertate”, în condiţii 
suspecte. Cei rămaşi în viaţă, avându-l iniţiator pe Bjoza Octav, preşedintele 


A.FED.P.R. Braşov, cu prilejul împlinirii a 50 de 
ani de la data condamnării, cu sprijinul 
autorităţilor locale, au organizat acest simpozion. 

În dimineaţa zilei de 10 octombrie, la 
monumentul închinat memoriei foştilor deţinuţi 
politici şi a celor ce au luptat în munţi, un sobor 
de preoți au oficiat o rugăciune de pomenire. Pe 
lângă foşti deținuți politici din toate părțile ţării şi 
populaţie locală, au fost de faţă reprezentanţii 
Primăriei şi a Consiliului Judeţean. Nu a lipsit 
muzica militară, care a intonat imnul naţional şi 
pe cel al eroilor, iar un pluton de vânători de munte 
a dat onorul cuvenit. 

După acest ceremonial, cei prezenți au fost 
invitaţi în sala unde au fost condamnaţi membrii 
organizației “Garda Tineretului Român”, unde cei 
rămaşi în viaţă au relatat din viaţa lor de deținuți 


politici. Cu această ocazie, în sala respectivă a fost dezvelită o placă de marmură 
cuprinzând numele membrilor organizaţiei şi anii de închisoare la care au 


Merită felicitări atât organizatorii acestui eveniment, cât şi autorităţile 
locale care i-au sprijinit. Dreapta pomenire a mai triumfat o dată asupra 


Zaharia URDEA 


















PAG. 14 Nr. 11/215 Noiembrie 2008 


= ROMÂN ESC "ACTU. 


d ali in A 


„Profesorul este fabricant de oameni 


Profesorul seamănă cu un tâmplar 
care ia un lemn murdar din noroi, îl spală 


” (Petre Ţuţea) 


şi face din el mobilă de ha 


Rep.: Când aţi ajuns la [Liceul] „Spiru [Haret]”? 


C. M:: În 91. 
Rep.: După revoluţie... 
C. M.: Da. Și-acolo... m-am „căsătorit” cu „Spiru”. 
Rep.: Cred că şi „Spiru” s-a „căsătorit” cu d-voastră! 
C. M.: Nu, nu, nu... „Spiru” e primitor. „Spiru” m-a 
ocrotit. Şi m-a ocrotit mai mult decât aş fi meritat, 
poate. Eu am intrat acolo, iarăşi, „cu smintire”. Am 
crezut — asta a fost o smuintire bună - că gata, mă 
„așez”. Dacă mă așez, le voi mulțumi că-mi dau voie, 
prin aceea că ştiu ce înseamnă carte. Vreau să fiu, şi 
cred că am fost, de regulă, un profesor drept, poate şi 
bun. M-am apucat să fac carte, ce prostie!... In nebunia 
vremurilor... Dincolo de carte, şcoala era plină, şcoala 
era... zumzet peste tot, în curte, pe holuri, în clase, în 
pod, în subsol — plin — oameni, copii, părinţi... 
Extraordinar! 
Rep.: Viaţă. 
C. M.: Viaţă! Uite că mă apucă melancolia când îmi 
amintesc... M-aş întoarce înapoi! Şi ce crezi că fac?! 
La sfârşitul anului școlar '91-'92, după ce i-am anunțat 
pe diriginţi că „nu prea vin copiii la şcoală, ce se 
întâmplă”?.. Domnule, eu nu le-am încheiat mediile 
celor câre n-au venit la şcoală! Dar deloc nu i-am 
văzut! Nu îi cunosc! Şi, vineri, la ora 14, am terminat 
cu cataloagele. În cataloage, la materii substanţial de 
multe, aveau, după ultima oră de curs, 'medii 
neîncheiate. La serbare - ce inconştienţă! — am fost 
liniştită, n-am simțit că aş fi făcut vreo nedreptate, 
vreun rău, Au venit, de a două'zi și la mine părinţii: să 
le trec copiii... Domnule, nu pot! Pentru că fac fals în 
acte. „Auzi, ce rigiditate!”... Domnule, nu pot, s-ă 
terminat anul școlar și, cel mai important argument 
pentru mine, nu fac nedreptatea asta. Da, e copilul d- 
voastră, dar nu e mai „egal” decât ceilalţi copii, care 
au venit și care m-au suportat. Cum să fac asta, mi-e 
ruşine de ei! „Păi au terminat școala!”. Dar ideea e că 
nu pot face așa ceva! Aici să fie impardonabila. 
naivitate?! = nu mi-a trecut prin rhinte că vreunul dintre 
colegi ar fi încheiat situaţii școlare după sfârşitul anului 
şcolar! „Doamnă, o să mi-o plătiţi, o să vă distrug”! 
EI plângea, eu plângeam. Tăticul plângea... Eu 
plângeam — de ce? Și de milă, şi de neputinţă, poate 
puţin mi-era şi teamă... El plângea pentru că era „tată”! 
Să plângă un tată şi tu să nu vrei să-i treci copilul!... 
Păi cum, l-am întrebat: cum?! „Puneţi două note, 
doamnă. Vă dau ce doriţi!”, Nu pot, domnule! Mă 





CUNEŢ € CARDINALE 


„VOCAȚII ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL 





INTERVIU CU PROF. CODRUȚA SORINA MISSBACII 


i "DE LA COLEGIUL NAȚIONAL „SPIRU HARET” — BUCUREŞTI 


20 Bull iat di re 


întrebam ce ar fi spus elevii, colegii? Au vrut să mă 
dea afară din învățământ pentru că în total au fost 19 
elevi (!) pe care nu i-am băgat în Bac: n-au fost la 
şcoală! Sute de absenţe... Scurt: una peste alta, n-au 
putut să mă dea afară din învățământ, am făcut xerox 
la toate lucrările, am dovedit. că am fost la ore, că n- 
am făcut nedreptăţi, că la ultima lucrare cerința a fost 
să scrie doar nume de filosofi: Kierkegaard, 
Schopenhauer, Nietzsche, Fichte (,„Fechete” cra 
Fichte... nu-ți mai spun, Nietzsche era „Nice”...). Da, 
dar şi-un inspector-anchetator de-al meu a scris „Nice”. 
Să fim... 
Rep.: Să fim îngăduitori. 
C. M.: Da... Sper să nu-mi mai poarte „pică” elevii 
aceia, chiar şi cei care mă sunau noaptea, mă 
amenințau... țipau la mine... Colegii?... Colegii mei, un 
coleg de română... mi-a bătut obrazul, nu mă mai 
cunoşteau! Pana... Ca într-un film absurd. Știi, că în 
filme eroul se culcă seara liniştit, iar dimineața nu ştie 
unde s-a trezit. Nu-l mai recunoaşte lumea... ca o 
amnezie... e o altă recunoaştere! O ne-cunoaştere în 
re-cunoaștere, sau spune-i cum vrei... Eu, care-s, hai 
să zicem, sociabilă, nu mă mai cunoştea nimeni! Ce s- 
a întâmplat? M-am trezit cu o notorietate... „negativă”, 
să-i zicem: „demonică”. Am fost „demonul”... 
Rep.: V-au demonizat. 
C. M.: M-au şi, poate, m-am demonizaț. Să-ţi spun, 
ca o glumă, în vremea lui Ceauşescu cel puţin aveam 
rang, mi se zicea „tovarăşa Bismarck!”. Ce asociere 
minunată, inedită! Acum, eram „demonul”. 
Rep.: Totuşi, eraţi „demonul” care subminează un 
sistem care nu totdeauna este... 
C. M.: Nu un sistem! Ştii ce-am subminat? Deşi sună 
disproporționat. Nesimţirea. Hoţia. Impostura. Dintr- 
0... comunitate, să-i zic, anonimă. Chiar dacă era 
şcoală. ŞI nici măcar n-am subminat-o. Pentru că ştii 
cum s-au terminat lucrurile? Un soi de finalizare... Pe 
mine m-au pus în „nişa” aia, lumea şi-a văzut de 
„trebun”, nici o solidaritate, lucrurile au mers înainte 
şi, până la urmă, sistemul m-a îngenuncheat! Dacă 
mă întrebi, anul ăsta câţi din cei care erau într-a XII- 
a au intrat în Bac, o să-ţi răspund: toți. Vreau să-ţi 
spun că, majoritatea celor de azi sunt, dă-mi o distanţă, 
nu ştiu, de la pământ la lună, sau sub nivelul mării, faţă 
de cei care terminau în anii '90. Au vocabularul unui 
câine mai dresat, ca număr de cuvinte. Ce nuanţe, ce 
semnificări, ce resemnificări, ce... vai! Ţi-am spus: 
dezvățare. Dar nu suntem de vină numai noi... 
Învinuiesc, conştient, şi părinții. Părinţii sunt, din 
punctul ăsta de vedere, cei mai mari duşmani ai 
propriilor lor copii. Ştii că avem „părinți premianţi”? 
Dacă se poate, cu coroniţă. Note! Bune! În iesti Vata 
Rep.: Note şi pile. 
C. M.: Da! M-au ținut în anchete 6 ani pe chestia 
asta! 6 ani venea inspectoarea, sau o metodistă, luau 
toate cataloagele la director, luau o coală de hârtie: 1, 
2, 3, 4, 5,6, 7... şi trăgeau liniuţe. Câte medii de 2, 
câte de 3, făceau totalul, se duceau la inspectorat... 
Domnul acela inspector general, m-am întâlnit cu 
Domnia Sa la Biblioteca Pedagogică de curând, la nişte 
seminarii, şi i-am amintit în stil, aşa, histrionic, despre 
vremurile alea... 
eu am vrut să sc termine odată cu hărţuiala. Devenisem 
cel mai reclamat profesor din Bucureşti. Un domn, 
tătic de copil, lu de, mare om în stat, m-a reclamat 
pentru că puneam elevii să înveţe Platon şi Kant! 
Impardonabil, nu? Chem Procuratura! N-aveam de 
und, n-am Lăcut-o niciodată. Cumva, ca acum, în 
(e circumstanțe: am amenințat cu pistolul de plastilină! 
S-au dus unii colegi, exasperaţi și ei, iată, la inspector. 
Mi-a transmis scuze! Cât de putred stăteau (şi stau) 
lucrurile... Şi m-au lăsat în pace, Şi eu m-am lăsat 
învinsă, 
Rep.: Oricum, chestia cu anchetele sună foarte 
stalinist. * 
C. M.: Anchete au fost. O experienţă... În ciuda a 
ceea ce s-a întâmplat, am avut totuşi şi elevi care mă 
iubeau, A venit și mântuirea! Ei m-au... pot să zic... 


Și-a cerut scuze! Finalul. Pentru că, 


(urmare din numărul trecut) 


„reabilitat”? M-au reabilitat elevii... Poate, prin ceca 
ce mi s-a întâmplat ulterior, da, a fost şi lucrarea Lui. 
Ar trebui să stau în genunchi în faţa instituției 
elevului! În anii aceia tragici — ştii că vine momentul 
să trăieşti tragedia esenţială, unii vencau scara, sunau 
la ușă şi întrebau; „Doamnă, aţi închis gazul? Aţi închis 
apa? Să dormiţi cu lumina aprinsă, că noi mai trecem 
pe aici să vedem că totul e în regulă”... După un an 
de zile, au venit şi mi-au zis: „Doamnă, v-aţi resemnat. 
Nu mai putem să venim”... Asta-i elevul, de fapt! 
Rep.: Bine, la aşa profesor, aşa elevi... 

C. M.: Nu, nu, nu... Eram un om prăbuşit atunci. 
Rep.: Pentru că aceşti elevi vă merită cu adevărat. 

C. M.: Pot să zic că şi eu îi merit pe ei?... Orice 
profesor, fără elevi, e zero! Nu e profesor! Nu zic că 
mă merită... S-au „ofertat” în momentele mele de 
mare disperare. Puneau părinţii să sune în secretariat, 
medici: „Putem s-o ajutăm?”. Eu habar n-aveam... 
Da, elevii m-au „reabilitat”. O spun fără ironie. 
Rep.: Sunt convins. 

C. M.: O spun şi cu umilință. Vine şi marea mea 
disperare, vine momentul să plec de acolo. Ce voi 
face eu, pentru că uite, citesc, citesc ceva pe internet, 
văd la televizor, primul lucru la care mă gândesc: 
asta să nu uit să le spun!... Ei? Pentru că relația mea 
socială, reală, deplină este cea cu elevii. Eu nu stau în 
cancelarie. Pe mine dacă mă doare genunchiul, lor le 
spun: „Mă doare genunchiul. Faceţi sport? Doare aşa? 
Ce să fac?”. Nu ştiu cum să dau copy-paste, la ei m- 
am dus! Şi m-au învăţat... Cu ei mi-am cumpărat 
primul calculator, de mâna a doua: au venit, m-au 
învăţat... Două ore s-a stat lângă mine să coordonez 
mouse-ul. Mâna cu privirea, mi-era frică... „Staţi, 
doamnă, că e o unealtă, doamnă!”. Primul meu telefon 
mobil cu un elev m-am dus şi l-am luat! Asta-i! Ştii 
cum a fost? Eu am fost cumva şi copilul lor. Poate 
nu-ți vine să crezi. Nu lua nimic din ce-ţi spun drept 
patetism. O spun, dacă pot, bărbăteşte. Bine, m-a 
ajutat şi „obiectul” meu de studiu. La ce obiect discuţi 
despre... orice, cu elevul, liber?! De pildă, la clasa,a 
XII-a. Începem materia. Invariabil cu Pascal. Textul 
acela din Pascal pentru mine este... formator. 
Construieşte! De acolo plec. În secunda în care, după 
ce citeşte şi îl întrebi, că asta-i primul pas: „Ei, cum 
ți se pare ce-ai citit? Îţi mai aminteşti?”, se spun tot 
felul de lucruri. Şi, apoi, când i-l decriptezi filosofic 
în toate planurile alea, în ontologic, în moral, în 
axiologic, în mistic, în tot ce se poate, îl vezi uluit, 
dispare umilirea pe care şi-au indus-o, vede că i se 
spune adevărul, realitatea: „Eşti, ca om, un imbecil 
vierme de pământ”... Da... uiţi câţi ani ai, că ai 50 de 
ani, şi el, cel din faţa ta, are 18 ani. În uitarea asta, 
acolo te întâlneşti cu elevul! Din asta trăiesc! 

Rep.: Cred că acelaşi fenomen era valabil şi pe vremea 
lui Platon sau Socrate... 

C. M.: Posibil, deşi, aş putea să fiu rea şi să zic: vezi, 
Şi în vremea aceea se făceau discriminări, numai băieți, 
dacă se poate şi frumoşi... O spusă a lui Nietzsche: 
„Dacă nu erau băieţii ăia frumoşi, şcolile greceşti...” 
Rep.: Erau goale. 

C. M.: Nu erau! Dacă ar fi fost, oare ce predam eu? 
Îţi dai seama? (Râde). Nebunia: să uiţi câţi ani ai, în 
secunda aia uiţi că ţi-a murit mama, cum am păţit eu, 
uiţi că ţi-a murit tatăl, uiţi că nu-ți poți rezolva o 
problemă, uiţi de toate! Te bucuri cu ei. Peste toate! 
Rep.: Eşti liber. 

C. M.: Da! Eşti în altă lume, Asta-i privilegiul meu, 
să fac filosofie: eu cu ei, şi ei cu mine! Pe mine nu 
mă interesează să-i spun elevului: „Ce deştept eşti!”. 
Ci, uite, acolo! Nu există prostie, asta mă chinui eu 
tot timpul să le spun. Greşiţi, măi copii! Spuneţi ce 
vă trece prin cap! Sigur, formulând, împrumutați puţin 
limbajul, aveţi grijă, dar spuneţi, ca să îndreptăm, să 
destrămăm! E teama aia la ei, ştii, inhibiţia aia.. 
orgolloasă, (pă urma) 


LI 


A consemnat 
Alexandru Valentin CRĂCIUN 








Noiembrie 2008 Nr. 11/215 PAG. 15 





PUNCTE CARDINALE 
(arte românească în pantă 


Traducerea operelor este o condiţie sine qua non pentru circulația valorilor. Prin 
traducere, operele ies din spaţiul restrâns al limbii în care au fost scrise şi călătoresc. 
Traducerea este esenţială pentru ca operele mari să-şi trăiască destinul universal la care 
sunt chemate. În acelaşi timp, operele străine care pătrund într-o nouă cultură o îmbogăţesc, 
îi dau o deschidere către universal. Ele pot deveni chiar, prin adopțiune, o parte a altor 
culturi naționale. Aceasta mi se pare un adevăr fundamental — un adevăr pe care toți cei 
care se hrănesc din cultura spirituală îl ştiu pentru că îl trăiesc. Pentru mulți dintre noi, 
românii, operele lui Dostoievski sau Shakespeare fac parte din cultura noastră națională, 
ele sunt orizontul nostru, o sursă esenţială de sens pentru înțelegerea existenței. 

In ultimul timp, două cărți de excepție au văzut lumina tiparului în Spania: £/ diario de 
la felicidad (Jurnalul fericirii) al lui N. Steinhardt (Salamanca, Ediciones Sigueme, 2007) şi 
Proyectos de pasado (Proiecte de trecut) de Ana Blandiana (Editorial Periferica, 2008). 
Amândouă cărțile, publicate în condiţii grafice superbe, sunt editate şi traduse, cu un impecabil 
simţ al limbii, de profesorii Viorica Patea şi Fernando Sânchez Miret de la Universitatea din 
Salamanca. Viorica Patea semnează şi amplele studii critice ale celor două cărți. Şi aceasta 
e foarte important, pentru că cititorul de limbă spaniolă primeşte astfel o cheie de înțelegere 
a acestor opere cu care vine în contact pentru prima dată, şi e introdus în contextul istoric 
care, în acest caz, se reflectă direct în conţinutul operelor. Amândouă cărțile fac parte din 
protestul împotriva comunismului, sunt mărturia umană în fața sistemului inuman. 

Alegând aceste opere, Viorica Patea şi Fernando Sânchez Miret au ales opere mari 
— şi în acelaşi timp opere care prin ele însele, cât şi prin destinul și contextul lor, spun 
esenţialul despre comunism. Cele două studii critice sunt o privire de sinteză asupra 
comunismului în România. „Pe 4 ianuarie 1960, N. Steinhardt a fost arestat şi implicat în 
procesul contra grupului Noica-Pillat, denumit procesul contra «intelectualilor mistico- 

legionari»”: așa îşi începe Viorica Patea eseul despre Steinhardt, după care povestește 
istoria acestui proces, derulează etapele terorii comuniste în România şi arată soarta intelec- 
tualității române până în 1989. Jurnalul fericirii ilustrează mai bine poate decât oricare altă 
operă prigoana feroce împotriva spiritului: „Publicat postum în 1991. [Jurnalul] a fost 
compus între 1967 şi 1971; avea să fie confiscat de două ori de Securitate, în 1972 şi 1984”, 

Jurnalul lui N. Steinhardt face parte. alături de operele lui Soljeniţin, Bukovski, Dumitru 
Bacu, lon loanid, din literatura „universului concentraționar”, din „literatura de mărturie” 
(literatura de testimonio), subliniază Viorica Patea. E o operă unică. ce înregistrează trăirea 
unui _traseu inițiatic”. de regenerare” interioară prin descoperirea lui Hristos — descoperirea 
lui Dumnezeu şi. prin El. a adevăratului sens al existenței umane, care este chemată la 
libertate, la răspunderea alegerii între bine şi rău, la lupta de rezistență împotriva răului. 
Într-adevăr. Jurnalul lui N, Steinhardt constituie un „incontestabil punct de referinţă etic şi 
religios” în cultura creştină. 

Prin traducerea lui în spaniolă și prin bogatul studiu critic, solid documentat şi cu o 
profundă înțelegere a operei, Jurnalul fericirii îşi împlineşte în continuare, după traducerile 
în italiană şi franceză, vocaţia sa universală. 

. 

A doua carte pe care Viorica Patea şi Fernando Sânchez Miret o prezintă publicului 
spaniol e volumul de 11 povestiri al Anei Blandiana, Proiecte de trecut. Această carte a 
apărut la Editura Cartea Românească în 1982 (de atunci, ea a fost reeditată, într-un volum 
mai cuprinzător, la Humanitas, în 2004, cu titlul Orașul topit şi alte povestiri fantastice). 
Apariţia acestei cărți în 1982 a fost un eveniment miraculos, pentru că povestirile, care 
formează un întreg organic, se înscriu, la fel ca Jurnalul fericirii, în literatura de rezistență 
la comunism. 

Există o profundă înrudire între cele două cărți, care au un caracter memorialistic şi 
de reflecţie: Ana Blandiana scrie la persoana întâi, și povestirile ei constituie o căutare a 
trecutului căruia ea i-a fost, copil, martor, trecut care se continuă cu oroarea vremurilor 
atunci prezente. Înrudirea dintre cele două opere nu se limitează însă la aceasta, pentru că 
proza Anei Blandiana are, și ea, o profundă dimensiune etică şi religioasă, în centrul 
universului ei aflându-se, ca simbol suprem, ordonator și dătător de sens, biserica (povestirile 
„La ţară” şi „Biserica fantomă”), 

Ceea ce o caracterizează pe Ana Blandiana este limbajul fantastic al povestirilor, 
fantastic care nu e „evaziune din real”, ci mijloc de pătrundere a sensurilor lui. Fantasticul, 
pe care îl întâlnim de exemplu în capodopera lui Mihail Bulgakov Maestrul şi Margarera, 
are o funcţie precisă în cadrul literaturii anti-totalitare: fantasticul e, cum arată Viorica 
Patea, subversiv, un protest împotriva mutilării ideologice a vieţii, un mod de a transmite 
realitatea interzisă şi de a recupera misterul existenţei, Fantasticul la Ana Blandiana se 
manifestă sub formă de metafore ample prin care se revelează sensurile profunde ale 
condiţiei umane. 

Povestirile din volum se desfășoară în jurul unor cuvinte-cheie rostite în noaptea unui 
priveghi: „infirmerie, acasă, uimit, târziu, stuf, mare, pedeapsă, ridicat, pamelă, de ce”, 
Această simplă listă de cuvinte arată nenorocirea neamului. „De ce”, care vine la sfârșit, 
e motivul scrierii. Ana Blandiana scrie pentru a înțelege, pentru a pătrunde „taina” — taina 
destinului istoric, taina omului prins între bine şi rău, între istorie şi veşnicia lui Dumnezeu. 

O temă revine mereu şi se dezvoltă de la o povestire la alta: e momentul arhetipal al 
arestării tatălui (arhetipal pentru că revelator al realităţii şi fondator al personalităţii scriitoarei), 
înconjurat de locuri arhetipale care sunt cele ale Gulagului românesc (Dunărea, lagărele 
din Deltă, Canalul. deportarea în Bărăgan), 


Monica 
PAPAZU 


De mare forță simbolică este povestirea 
modest intitulată „Reportaj”. Este vorba de 
inundaţiile din anii *70, care, în textul Anei 
Blandiana, ameninţă să distrugă insula artificială 
pe care au trebuit s-o construiască, în anii Gulagului, 
deţinuţii. Dunărea învolburată, nimicitoare, 
împreună cu ploaia neîncetată, devine aici simbolul 
potopului care se năpustește împotriva crimelor omului, împotriva omului care a stricat 
„rosturile” lumii, Pedeapsă și în acelaşi timp dezvăluire, cu atât mai mult cu cât puterea dă 
ordin să se folosească, pentru constituirea unui baraj împotriva apelor, nu numai plopii vii, 
minunați ai insulei, nu numai soldaţii (în fond noi crime împotriva oamenilor şi a naturii) ci 
şi osemintele celor care cu decenii în urmă muriseră aici. Povestirea transmite astiel şi 
ideea că nimic din fărădelegile puterii nu va rămâne neştiut. 

Esenţială în universul Anei Blandiana e conştiinţa păcatului — păcat colectiv, în care 
fiecare este implicat. În această lume mutilată, pângărită, singurul lucru care încă îl mai 
păzeşte pe om de dezumanizarea completă şi de totala rupere de Dumnezeu e conștiința 
păcatului. Ideea revine în multe din povestiri şi se amplifică metaforic în „La țară”, unde 
conştiinţa păcatului — adică strigătul omului care Îl cheamă pe Dumnezeu — este în stare să 
țină biserica, până atunci ascunsă, uitată şi pângărită, plutind în văzduh, şi să-l apere pe om 
de moartea spiritului: „... am înţeles că [...] vom exista numai atâta timp cât voi avea 
puterea să mă zvârcolesc la capătul zburător al frânghiei, trăgând într-o dungă, în semn de 
alarmă şi spaimă, tălăngile de la gâtul lui Dumnezeu, pentru a scoate sub cerul jos şi 
nehotărât al iernii sfâşietorul țipăt în stare să ne păstreze în zbor”. 

De cealaltă parte. de la Dumnezeu spre om, găsim la Ana Blandiana nu atât mânia, 
cum e cazul potopului, ci mai ales mila infinită, pe care ea o exprimă prin imaginea 
îngerului (trimisul lui Dumnezeu) care nu poate să condamne „această omenire, urâtă şi 


suferitoare” și care sfârşeşte prin a lua asupra lui condiţia umană — simbol transparent al lui 
lisus (,.Gimnastica de seară”). 





Nuvela care dă titlul volumului, „Proiecţe de trecut”, lasă şi ea să se întrevadă o rază 
de speranţă. Titlul este o paradoxală îngemănare de cuvinte, căci proiectele” nu pot în 
mod normal fi decât de viitor. Prin expresia „proiecte de trecut”, Ana Blandiana se opune 
„proiectului de viitor”, utopiei comuniste, şi transmite, în același timp, ideea de regenerare. 
speranța că omenirea o poate lua de la capăt după tragedia comunismului. 

Povestirea „Proiecte de trecut” vorbeşte despre deportarea în Bărăgan. Oamenii 
sunt arestați în mijlocul unei nunți (ceea ce trebuia să fie bucurie se transformă într-o mare 
durere, ceea ce trebuia să fie un început amenință să fie un sfârşit), luaţi cu ce au pe ei şi 
lăsați în mijlocul Bărăganului. Aidoma lui Robinson Crusoe, ei supraviețuiesc marelui 
naufragiu. lau viaţa de la capăt, redescoperind lumea dată de Dumnezeu — din câteva 
boabe de grâu care rămăseseră în părul şi voalul miresei vor reuşi să facă. cu anii, o holdă 
de grâu; o pisică se aciuieşte pe lângă ei şi îi încălzeşte pe rând în nopțile de ger; câteva oiţe 
primite devin o turmă. Timpul trece. Unii mor, alţii se nasc. şi oamenii reuşesc, în mijlocul 
pustietății, să facă o aşezare, un loc al omului, refăcând comunitatea. „reinventând” 
civilizaţia, redescoperind „ordinea universului”. Pentru scriitoare, povestirea e o încercare 
de a înțelege ce s-a petrecut atunci cu propria ei familie, „un proiect de trecut”: „Tot ce 
povesteam eu nu erau decât nişte proiecte pentru reconstituirea acelei realităţi definitiv 
misterioase ca Orice lucru îngropat definitiv de timp, tot ce realizasem eu era un proiect de 
trecut care putea fi acceptat sau nu la concursul de reconstituiri pe care îl declară în fiecare 
clipă istoria”, Ideea de „proiecte de trecut” priveşte însă nu numai reconstituirea trecutului 
apropiat, conştientizare atât de importantă în anii '80, cât şi acum, ci ceva încă mai profund: 
intreaga istorie şi întreaga civilizaţie a omenirii stau mărturie împotriva aberaţiei criminale 
a utopiilor. 

Punctul culminant al volumului e, din punct de vedere tematic, ultimul text, „Biserica 
fantomă”, Aici se adună întreaga istorie a neamului, de la timpul de dinainte de răscoala lui 
Horia până la vremurile comunismului, de la iobagii din satul din Munţii Apuseni până la 
românii secolului XX. Ceea ce constituie legătura dintre ei este biserica. Această povestire 
se situează la granița dintre real şi fantastic: cu puţin înainte de răscoala lui Horia, iobagii 
din Subpiatra, care nu au voie să-şi construiască biserici (!), vor să aducă o biserică de la 
distanţă de kilometri și să o urce pe muntele lor. În timpul mutării, biserica, cu cei 12 voinici 
(!) în ea, este luată de ape, și secole după aceea poate fi văzută, cu lumânările de Înviere 
aprinse, de pescarii din deltă, în timp ce oamenii din Subpiatra o pot arăta trecătorului, solid 
înfiptă şi înălțându-se grațios în satul lor. Splendidă imagine a bisericii peregrine, „salvatoare 
de moarte”, înfipte în istorie și plutind prin istorie, legând veacurile între ele, aducând 
speranţă şi luminând sufletele! 

Citită la distanță de 25 de ani de la publicare, cartea Anei Blandiana, pătrunsă de 
suferința colectivă, e impresionantă prin voinţa de adevăr pe care o exprimă, voinţa de a 
recupera memoria interzisă a poporului („proiecte de trecut”) şi de a afirma coordonatele 
spirituale ale existenței umane, E o carte care merită redescoperită. 

Cele două traduceri ale Vioricăi Patea şi Fernando Sânchez Miret au astfel nu numai 
meritul de a aduce în conştiinţa străinătăţii valorile noastre naţionale, ci şi de a ne face să 
ne bucurăm încă mai mult de ele, să le descoperim şi să le redescoperim. 





PAG. 1O0Nr. 11/2115 Noiembrie 2008 





Practica ziaristică a lui Pamfil Șeicaru 
şi înființarea ziarului Curentul 


(urmare din numărul trecut) 


Şeicaru contribuise din plin cu articolele lui pamiletare 

la succesul gazetei și, dintr-odată, primise o lovitură foarte 
dureroasă. chiar sub centură. Inființase gazeta cu ajutorul 
milioanelor puse la dispoziţie de Enacovici, fusese trecut de 
Enacovici cu vederea şi acum căuta o scăpare. Îi era greu să 
uite că meritul lui nu fusese apreciat şi, până în urmă, 
ințelesese la ce trebuia să se mai aștepte. A reușit să-şi domine 
caracterul impulsiv, un lucru neînțeles de mulţi dintre colegii 
lui, cu atât mai mult că temperamentul său îl îndrepta în 
direcția explicaţiilor deschise. Luase însă hotărâri și pregătea 
terenul. Cuvântul devenise o deziluzie dureroasă pentru el, 
trebuia să găsească o modalitate de a părăsi revista cu fruntea 
sus, Rămânerea în serviciul gazetei devenise o chestiune 





ISA CUM.AFOSTuo 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist român 
al secolului XX 





imposibilă, dar, până ce avea să găsească o posibilitate, 
continua să-şi scrie articolul cotidian cu aceeași pasiune, 

Căuta sistematic o ieşire şi, pe măsură ce vremea trecea, 
analiza o posibilitate să dispară elegant, fără să facă prea mult 
teatru. Să-l lăsăm mai departe pe lon Vinea să-şi deruleze 
amintirile, de data aceasta vorbind despre Pamfil Şeicaru: Va 
parcurge încă o dată drumul întreg, însă fără capitalişti, fără 
patroni. Totul cu propriile mijloace, adică aproape fără 
mijloace. Avea o vorbă. cel mai bun capital e încrederea 
cititorului şi cea mai bună subvenție sunt cei trei lei, de fiecare 
zi, ai cititorului... Pentru a câștiga această încredere, această 
subvenție, trebuia să-şi regrupeze, din vreme, echipa. În tăcere, 
cu răbdare, exaci după metodele adversarului. La conspirator; 
conspirator şi jumătate. Pamţil vorbi cu fiecare dintre 
colaboratorii pe care şi-i simţea prieteni. Simţul nu l-a înşela! 
Toţi îi făgăduiseră că îl vor urma şi că până în ziua hotărâtă îi 
vor păstra secretul... Lucrul inredacția “Cuvântului "continua 
Ca şi cum nu se petrecea nimic. Șeicaru îşi scria disciplina! 
articolul, cu un entuziasm reînnoit zilnic. Vremea trecea. Într- 
O zi veni la ziar cu o servietă. Trecu pe la masa fiecăruia şi i- 
0 intredeschise: leancuri de bancnote... Vânduse terenurile 
petrolifere cumpărate de mai mult timp pe un preţ derizoriu şi 
acum avea suma necesară să părăsească redacţia ziarului 
Cuvântul. Visul său de ani de zile se realiza. putea să scoată o 
gazetă proprie, unde singur era stăpân. € 

Dintr-odată, pe zidurile caselor din Capitală începură să 
apară afişe uriaşe. pe care se citea: Apare Curentul. Nimeni 
n-avea idee când va apărea gazeta, nici cine o va scoate, Între 
timp, Şeicaru avusese o ultimă convorbire cu colaboratorii săi 
de la Cuvântul, spunându-le: Plec mâine, la amiază. Pe la 
jumătatea lunii decembrie 1927, Șeicaru s-a dus la Titus 
Enacovici să-şi ia rămas-bun. spunându-i că sosise momentul 
să părăsească redacția Cuvântului, el fiind cel care înființa 
Curentul. Dus a fost. 


PUNCTE CARDINALE 


Primul număr din Curentul s-a tipărit la 11 ianuarie 
1928 şi ideea lui încă de pe timpul când era elev de liceu 
devenise de-acum ceva concret. Așa cum se hotărâseinainte 
de plecare, colegii lui de la Cuvântul părăseau redacția 
ziarului la date diferite. Se prezentau în Strada Regală din 
Bucureşti, unde noul cotidian Curentul îşi avea sediul 
provizoriu. Din partea lor un act de eleganţă, înțeleseseră că 
ziarul unde lucraseră ani de zile nu putea fi abandonat buluc. 
Cu timpul, majoritatea redactorilor de la Cuvântul ajunseseră 
în Strada Regală, la noul cotidian, unde îşi continuau lucrul 
aşa cum erau obişnuiţi. Singurii care rămăseseră la Cuvântul 
erau cei sceptici; cei care nu credeau în reuşita ziarului 
Curentul şi cei cărora directoratul lui Nae Ionescu le era de 
folos. Aşteptau. Mai târziu, neîncrezătorii vor fi nevoiți să 
ducă o luptă aprigă cu succesul ziarului Curentul, care li se 
păruse imposibil. Cu atât mai mult cu cât ei fuseseră conyinși 
că Șeicaru nu se va putea menține. 

Cu apariţia ziarului Curentul, România se îmbogățise 
cu o nouă gazetă, ce nu afişa un program obişnuit. Era ceva 
nou, ziarul se prezenta cititorului într-o formă occi-dentală, 
iar colaboratorii lui Șeicaru erau scriitori români dintre cei 
mai buni, crema intelighențţiei naționale. Chemând redactorii 
în jurul său, Şeicaru nu i-a întrebat de afiliațiunea lor politică, 
nu le-a cerut să scrie la dorința directorului. Le-a cerut numai 
să scrie, dar să scrie bine. Nimic altceva. Fiecare avea 
dreptul să-și pună pe hârtie gândurile după conştiinţă şi 
temperament, aşa cum socotea el articolul pe care trebuia 
să-l scrie. La Curentul nu exista cenzură directorială, nici 
restricție. Redactorul scria ce gândea şi n-avea altă verificare 
decât convingerea lui personală. Pentru un gazetar obişnuit 
să scrie la ordinul directorului era ceva nou. Cu apariţia 
ziarului Curentul, Șeicaru introdusese noblețea în presa 
română. Nu depindea de interesele unui partid politic sau de 
anumite directive ale guvernului. Adusese un suflu nou, o 
nouă gândire în tot ce se scria, iar cititorul era entuziasmat. 

Curentul lupta pentru redresarea. moravunilor, lupta 
împotriva dezmăţului politic şi ducea o campanie împotriva 
instituțiilor particulare, unde acelaşi putregai politic îngăduia 
tot felul de aranjamente în paguba fiscalității şi a interesului 
direct al Statului Român. Normal că ziarul Curentul nu putea 
fi pe placul celor care căutau să profite, fie că era ministru. 
sau o personalitate de mare însemnătate în ţară, chiar dacă 
era român curat, ca să nu vorbesc de alogeni. Cei menţionaţi 
în urmă, împreună cu învidioşii, căutau să micşoreze meritul 
lui Șeicaru, care, cu pamfletele lui pline de vervă, le stătea 
mereu în cale. Ecoul articolelor caustice şi pline de adevăruri 
incomode ale lui Șeicaru îi făcuse deja o mulțime de duşmani. 
plus că invidia celor care se numeau ziarişti se întărise mai 
mult decât trebuia. (Va urma) 

Renc Al. DE FLERS (Munchen) 


NICODIMIADA SAU DESPRE OI SI CAPRE 





Pe blogul prietenului Claudiu Târziu — în rubrica de comentarii la articolul 
“Cum «care laicab»?” al d-lui Mircea Platon - s-a încins nu demult o mică şi simpatică 
Nicodimiadă: unui Nicodim îi răspunde un Alt Nicodim, apoi Incă un Nicodim, 
pentru ca în cele din urmă primul Nicodim să se tragă de urechi cu... Vechiul 
Nicodim. Cum proprietarul blogului a supratitrat; “Poate că a venit momentul 
despărțirii oilor de capre”, Nicodim spunea, printre altele; “Eu nu cred că «a venit 
momentul despărțirii oilor de capre», ci mai degrabă «momentul unirii oilor cu 
caprele devenite și ele oi». E uşor să «desparţi», însă e mai greu «să uneşti», Să-L 
lăsăm pe Hristos la judecată să despartă. Ca să nu riscăm cumva, după prea puţina 
noastră înțelepciune, să confundăm oile cu caprele şi invers”. La care Vechiul 
Nicodim, în replică, spunea: “Dragă Nicodim, dacă-i lăsăm pe cei ca tine să-şi facă 
mendrele, nu vor mai ști oile că sînt oi şi caprele că sînt capre. Caprele pot deveni 
oi mai întîi dacă işi dau seama că sînt capre. Și oile pot rămîne oi dacă îşi dau 
seama că pot deveni capre”. 

Fiecare “Nicodim” are dreptate în felul lui. Întrebarea, însă, rămîne: ce 
facem cu oile şi cu caprele? Le despărțim? Le unim? Le substituim/comutăm? Le 
confundăm? Le sacrificăm? Le vindem? Le clonăm și le zicem Dolly (“Altă Dolly”, 
“Incă o Dolly”, “Vechea Dolly” etc.)? Le furăm vecinului (mai ales pe capre, dacă 
nu mor)? Le trimitem în pustiu, ca pe ţapii ispășitori? Sau mai deorabă le mulgem 
pe întuneric și facem brinză mixtă, eventual “ecologică”? (i nici să nu facem nici 
O brînză nu-i bine, iar dracului nu putem să le dăm... 

Daraveră mare cu oile și cu caprele astea! Socrate, cind discuţia se-nfunda, 
O ţinea una și bună; că “trebuie să întrebăm un zeu”, Noi aştia, nepăginii, ortodocșii 
de 2000 de ani, poate că ar trebui să-L întrebăm pe Hristos, Cel unul şi bun. Nu de 


www,punctecardinale,ro 
e-mail: ligia(a punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B. R. D, Sibiu RO48BRDE330SV02146903300 
ISSN: 1223-3145 





Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţie: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


alta, dar nu cumva să-L. lăsăm pe Dumnezeu şomer printre atîţia oameni deştepţi şi 
(pre)ocupaţi pînă peste cap de (cu?) caprele şi oile Lui... 

Dacă apucăm să facem ceva, după aceea ne certăm între noi ca chiorii. 
Dacă nu facem nimic, ne mănîncă duşmanii (cu fulgi cu tot) — ăia de ne zic 
“neghiobimea ortodoxă”. Dacă însă întrebăm, n-o să se supere nimeni — şi nici nu 
ne costă nimic (decit, cel mult, o pauză de deşteptăciune). 

O să-mi ziceţi, poate: “Dar cum o să ne răspundă Hristos?”. Ei, lăsaţi, 
mergeţi pe mina Lui, găseşte El o modalitate, că d-aia e Dumnezeu! Ce Dumnezeu 
ar mai fi acela care n-ar da un răspuns, acolo, unor necăjiţi? Dar şi ce credincios ar 
fi (mai este) acela care n-ar strica o întrebare pe Dumnezeul lui? 

Dacă punem de-o rugăciune (dar, ştiţi, una din acelea simţite, de să plingă 
mioarele şi iezişorii cu lacrăimi de sînge), poate că ciobăneii mioritici n-or să se mai 
vorbească cîteşdoi ca să-l omoare pe al treilea. Şi dacă dă pacea-n păstori (şi-n 
ciinii de pază, care miros primii la lup, ştiindu-l că-şi schimbă părul, dar năravul 
ba), poate pină la urmă mai prinde ceva inimă şi turma, de te pomeneşti că trage 
capra a oaie și oaia riioasă a oaie năzdrăvână... Pînă atunci, însă, ce să facă ŞI 
bietele dobitoace, fie oi, fie capre? Fac şi ele ce le e dat şi le vine mai lesne din fire 
(nu mai spun aici ce anume, că sînt vorbe proaste şi ne rîd curcile albastre cu salbă 
de mărgele galbene), 

Gură de rai avem de la Dumnezeu, numai că depinde cu ce-o umplem, pe 
barba noastră... Sau, cum zic unii (mai pe din dosul stinii), “ce (ne) facem cu 
ea?” Că-s multe de făcut cu o gură, dar nu toate-s de folos... 


Răzvan CODRESCU 


Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Mao S.R.L