Puncte cardinale anul VIII, nr. 8 (92), august 1998

Pi 


«Două iubiri au durat două cetăți: una a iubirii de Dumnezeu duse până la 
uitarea «de sine, alta a iubirii de sine duse până lu uitarea de Dumnezeu, 
Ei ca A 18 097 SER BRE AU O E 0) ir crucial 4 o stă 






ww Ț/ Lpa0ă 
Ciu 
Xe 























INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTI 


iei: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEȚIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALL 









4 









Asupra Istoriei s-a meditat îndelung, din vechime până azi, atât de pe poziţii filosofice, cât şi de pe poziţii teologice. Prima 
ŞI cea mai cunoscută încercare majoră de feologie creştină a istoriei, rădăcină din care s-au dezvoltat mai toate «discursurile» 
creştine despre sensul istoriei, cu precădere în Occidentul postmedieval (de la abatele Bossuet până la un H.-I. Marrou), a 
aparținut Fericitului Augustin şi este expusă în lucrarea De Civirate Dei (Despre Cetatea lui Dumnezeu), redactată între anii 
412-426. 

Istoria este înfăţişată ca o luptă preponderent spirituală între două puteri antagonice, întruchi pate de Civi/as Dei şi Civitas 
ferrena, prima reprezintă ordinea dumnezeiască (păzită de urmâşii spirituali ai lui Abel), iar cealaltă— ordinea pământească 
(slujită de urmaşii spirituali ai ucigașului Cain). De-a lungul istoriei (autorul distinge, pe temeiuri biblice, Şase epoci istorice; 
|. de la Adam la Potop; 2. de la Noe la Avraam; 3. de la Avraam la David; 4. de la David până la Exil; $. de la Exilul babilonian 
până la Hristos; 6. de la întâia până la a doua venire a Domnului) cele două «cetăți» coexistă şi se dozează în chip felurit (sunt 
perplexae şi permixtae, în termeni augustinieni), urmând a se separa definitiv la sfârşitul veacurilor, după Marea Judecată. 

«Cetatea lui Dumnezeu» (întemeiată pe adevăr — veritas — şi stând sub semnul lui «a fi») va triumfa atunci pentru 
totdeauna asupra celei pământeşti (întemeiate pe deşentăciune — vanitas — şi stând sub semnul lui «a avea»), In centrul istoriei, 
dându-i acesteia sensul adevărat (acela de anticameră a mântuiri i), se află Intruparea lui Hristos şi lucrarea Sa mesianică. lisus 
Hristos este biruitorul păcatului şi al morții, deci al timpului devorator. Învierea Lui marchează începutul sfârşitului istoriei. 

Istoria este concepută, aşadar, ca fiind finită şi irepetabilă (în opoziție cu miturile arhaice ale «etermei reîntoarceri»), 
caracteristice «religiilor cosmice» precreştine), pătrunsă de grația divină şi călăuzită de un țel transcendent, Ea nu trebuie însă 
văzută simplist, într-o oarecum fatală linearitate ascendentă, ne avertizează P. Evdokimov. «Materia istorică se vădeşte foarte 
complexă [...]. Nu există progresie în linie dreaptă [...]. Ritmul este rupt chiar între epocile apropiate; istoricii descoperă, 
parale] cu mersul înainte, şi un progres în regres» (Ortodoxia, tr. rom., Ed. Institutului Biblic..., Bucureşti, 1996, pp. 342- 
343), In mersul sau devenirea ei, în care se amestecă elemente istorice şi meta-istorice, divine şi umane, individuale şi 
colective, istoria este o taină ireductibilă la scheme raționale, «Succesiunii regresive a căderii (akolouthia), Dumnezeu i-a 
opus succesiunea ordonată, ordinea progresivă prin dinamica lăuntrică, a mântuirii. Astfel, istoria este o dialectică a 
iniţiativelor lui Dumnezeu şi a răspunsurilor omului, interacțiunea celor doi Adam, dialogul celor doi "fie". Sinteza ultimă 
a mişcărilor ascendente şi descendente este deja dată în Hristos, și numai Hristos are deja cheia sensului istoriei», pentru că 
E] este «măsura absolută a teandrismului universal» (ibidem, pp. 345-346). 

Teoforică şi hristocentrică în ciuda naturii sale corupte, istoria poate fi înțeleasă și prin ceea ce am putea numi dinamica 
axiologică a iubirii. «Două iubiri au durat două cetăți: una a iubiri! de Dumnezeu duse până la uitarea de sine, alta a iubirii 
de sine duse până la uitarea de Dumnezeu» (De Citate Dei, XIV, 28). «Noul lerusalim», «Ierusalimul ceresc» al viziunii 
ioanice, împărăţia slavei, a «luminii neinserate», se va întemeia, înainte de toate, pe desăvârşirea «asemănării» omului cu 
Dumnezeu, Care este adevărata lubire (/ Ioan 4, 8): iubirea care iese din sine, iubirea care se deschide spre celălalt, întru 

comuniune Şi neuitare; Dumnezeului în-omeni! din iubire, înlăuntrul istoriei, este chemat să-i răspundă omul în-dummezeit 
prin iubire, dincolo de istorie. 

Jubirea este «Alfa şi Omega» Creaţiei, Totuşi, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul (apud Vladimir Lossky, Teologia 
mistică a Bisericii de Răsărit, tr. rom, Ed Anastasia, Bucureşti, [1992], p. 263), iubirea divină va deveni chin de neîndurat 
pentru cei ce au respins-o sau au injosit-o: «Pe câţi vor sta în gheena focului, biciul iubirii îi va biciul... Căci dându-şi aceia 
scama că au păcătuit împotriva iubirii, cad pradă unei suferințe mai mari decât cea pe care le-ar putea-o pricinui orice alte 
înfricoșătoare chinuri, Durerea unei inimi vinovate faţă de iubire întrece toate chinurile care se pot închipui, Păcătoşii din 
iad nu sunt nicidecum lipsiţi de dumnezeiasca iubire... Numai că iubirea lucrează în două chipuri deosebite: ea |i se face 
osândiților suferinţă, iar preafericiţilor bucurie», [adul nu mai este, astfel, «neputința de-a mai iubi» (Dostoievski), ci chinul 
interior al unei mari /ubiri zădărnicite — consecință etemă a unei şanse ratate în istorie, 

In concluzie, din perspectivă creştină, istoria nu reprezință un teren neutru, ci un stadiu necesar şi hotărâtor în economia 
mântuirii. Omul își construieşte el însuşi, liber și responsabil, destinul etern, în sânul comunităţii din care face parte (fiecare 
va fi judecat, ne avertizează Apostolul Pavel, «în rândul cetei sale»), beneficiind de harul dumnezeiesc în măsura în care se 
deschide acestuia. Părăsim lumea de aici în condiţia pe care ne-am agonisit-o; fie «oi», fie «capre», nemitamicul Judecător 
nu va face decât să pecetluiască o stare de fapt, Că-Şi poate îmblânzi dreptatea prin milă, este adevărat; dar aceasta este o 
taină pe care n-o putem sonda până la capăt. Dumnezeu nu este nici drept până laa finemilos, dar nici milos până laa fi nedrept 
De aceea se cuvine a ne lua seama, «până mai este vreme». 





































































Răzvan CODRESCU 








PAG. 2 NR. 8/92 August '98 


AVANGARDA 


Aa n [SI E 47 CAS ş 
Ei 4 vai 





ş sa 25 AS sa a ue Îi MPa gră = vada zi 
„Prezentarea cărţii Les E4 
A pia Și ot Cm (aa ape VER 


Continuăm prezentarea cărții lui Roger 
Garaudy, Les Etats-Unis avant-garde de la 
decadence, apărută în 1997 la Paris, în Editura 
“Vent du large”. 

Reamintim cititorilor că primele trei 
capitole, consacrate ascensiunii Statelor Unite 
și depistării, în istoria acestui “nou imperiu 
mondial”, a germenilor decadenței morale și 
spirituale care amenință, la acest sfârşit de 
mileniu, întreaga otienire, au fost prezentate 
în numărul 1/85al revistei noastre, din ianuarie 
1998. In numărul din februarie-martie 1998 
am prezentat capitolul al IV-lea, intitulat 
“Colonizarea Europei şi a Lumii a Treia”, 
consacrat eforturilor pe care le depune Statele 
Unite pentru a-și aservi Europa și întreaga 
lume zisă “a Treia”, precum şi mijloacelor pe 
carele întrebuințează pentru atingerea acestui 
scop. În sfârşit, în numărul din iunie 1998, am 
prezentat următoarele trei capitole (V, VI, 
VII), consacrate încercărilor eşuate ale 
socialismului de a se constitui într-o alternativă 
la societatea capitalistă creată de dogma 
“Liberalismului economic” (capitolul YV); 
postulatelor ipocrit umanitare ale lumii 
occidentale (democrația, drepturile omului, 
libertatea) în numele cărora îşi arogă dreptul 
de a interveni oriunde și oricând (capitolul al 
VI); culturilor şi credințelor din alte regiuni 
ale lumii, cu care Occidentul va trebui să intre 
în dialog pentru a realiza acea unitatesimfonică 
a lumii indispensabilă salvării omenirii 
(capitolul VII). 

Reamintim, de asemenea, cititorilor, că 
este foarte expresiv şi sună ca un avertisment, 
motoul acestei cărți, un text care datează din 
1943 și aparține Simonei Weil (1909-1943): 
“Stim foarte bine că, după război, 
americanizarea este un foarte mare pericol şi 
știm la fel de bine ce vom pierde dacă acest 
lucru se va produce... O americanizare a 
Europei va pregăti, fără îndoială, 
americanizarea întregutui glob pământesc... 
Umanitatea își va pierde trecutul”. 


După cum am amintit deja, ultimele trei 
capitole ale cărții sunt consacrate găsirii unor 
soluții și stabilirii unor strategii care să scoată 
lumea din impasul în care a fost adusă de ambiția 
acestui “nou imperiu colonial” de acreao “Nouă 
Ordine Mondială” care să-i servească interesele, 

În cele ce urmează vom prezenta capitolul 
VIII, intitulat “Comment en sortir?”, în care 
Garaudy își pune o serie de întrebări, la care 
răspunde din punctul lui de vedere: “Cum se 
poate ieşi din contradicţiile şi impasurile unui 
sistem care nu poate duce decât la moarte?”; 
“Care poate fi strategia care să ne permită să 
construim, pentru secolul XXI, o lume cu față 
umană?”, Părerea lui este că pentru a putea 
purcede la edificarea unei lumi diferite de cea 
existentă este necesar, mai întâi, “să ieşim dintr- 
O falsă dilemă: mai întâi schimbăm omul pentru 
a schimba lumea, sau schimbăm structurile şi un 
«Om nou se va naşte» cu necesitate. «Moraliştii») 
și îndeosebi creștinismul paulian, angajaţi pe 
primul drum, nu au reușit, nici în două mii deani 
ca, prin predicile lor, săelibereze oamenii de sub 
stăpâniri, de exclusivismele și de războaiele pe 
care acestea le generează. A ţii, crezându-se mai 
realişti, s-au angajat pe al doilea drum, 
e Mesianismul» sovietic a fost, timp de două 
treimi de secol, purtătorul unei iluzii 
asemănătoare cu prima: să schimbăm 
infrastructurile economice, desființând proprie- 
tatea privată asupra mijloacelor de producție, și 
«un om nou se va naște», Nu s-a născut însă și 
restaurarea capitalismului a permis apariția unei 
mafii ale cărei averi speculative și parazitare 
cresc cu viteza ciupercilor veninoase, precum și 
extinderea mizeriei, a corupției, a prostituţiei, a 
consumului de droguri și a tuturor viciilor 
caracteristice decadenței «liberale»”, 

“Este clar - continuă el - că cele două 
demersuri nu pot fi separate, Credința şi acțiunea 
nu sunt decât interiorul și exteriorul unui om 
total; o credință separată de acțiune se evaporă 


.. A 
pice Re iai pă: e A 
aia? tu dt pizde pie, 3 Sai at 





PUNCTE CARDINALE 








) PR 2 5 Dona 
A Rida at e a da ia 
e TA E Naciă ea i a 
d d 


într-o pură pietate personală. o acțiune separată 
de credință întoarce omul la animalitatea sa 
primară”. 

Garaudy repetă. obsesiv aproape, 
importanța pe care o are, în lupta pentru 
schimbarea structurală a omului. dialogul dintre 
diversele culturi şi credințe şi conştientizarea 
unității “mistice” a lumii. Căci iată ce spune în 
continuare: “Trebuie să avem permanent în 
vedere scopurile ultime ale acțiunii noastre, 
unitatea noastră «mistică» cu TOTUL... trebuie 
să fim permanent conştienţi de faptul că întreaga 
natură este corpul nostru şi că spiritul nostru este 
populat, în permanenţă. de toate culturile 
umanității şi de întreaga lor istorie, nu numai de 
un EU izolat. De asemenea, trebuie să avem 
conştiinţa că credința noastră. dincolo de cultura 
în care ne-o exprimăm, este convergentă cu 
credințaaltora, trăită şi exprimată înalte culturi...” 

In continuare, Garaudy este de părere că 
“lupta pentru edificarea unei lumi diferite de cea 
actuală trebuie dusă pe trei nivele: educaţie, arte, 
politică. Şi această luptă trebuie dusă de aşa 
manieră încât actul de credință, actul de creaţie 
artistică şi acţiunea politică să formeze un tot”. 

A, În ceea ce priveşte educaţia, el sugerează 
că, în acest domeniu, “nu este vorba de oreformă, 
căci conținutul şi structurile învățământului actual 
nu sunt de reformat, ci de revoluţionat”. Actualul 
sistem de învățământ reflectă - subliniază 
Garaudy - concepția celui care l-a creat, adică a 
lui Napoleon, “a cărui preocupare principală a 
fost, atunci când a creat «învățământul liceal, 
funcțională: formarea de cadre pentru armată, 
pentru administrație şi pentru perpetuareaacestui 
învățământ”. Multiplele reforme pe care acest 
sistem le-a suferit ulterior “au fost făcute pentru 
a răspunde mai bine nevoilor sistemului social, 
ținând cont de evoluția acestuia şi de noile sale 
necesităţi. De exemplu. odată cu dezvoltarea 
industriei. care reclama din ce în ce mai mulți 
tehnicieni de toate nivelurile, s-a «democratizat» 
şi şcoala... ceeaceadus lao reformăde conținut, 
înlocuindu-se latina. care constituise pânăatunci 
«eticheta» omului cultivat, cu matematica, ştiinţă 
de bază a tuturor tehnicilor noi”. 

Toate aceste adaptări succesive la noile 
nevoi ale sistemului social nu a vizat niciodată 
esențialul, adică “o mutație radicalăaconținutului 
şi a structurii educației”. Pomind de la aceste 
considerente, Garaudy trage concluzia că acum 
“numai este vorba doarde reformareasistemului 
de învățământ, ci de inversarea lui completă. Și 
aceasta nu se poate realiza prin încă o reformă 
impusă sau votată, ci prin transformarea 
mentalităților care perpetuează un sistem nu are 
altă finalitate decât creşterea produsului național 
brut, aconsumului. a puterii, precum şi cucerirea 
pieţilor de desfacere”. Şi această transformare a 
mentalităților nu este posibilă decât printr-o 
“mutație radicală a conținuturilor şi structunlor 
educaţiei”, conchide Garaudy, In concepția lui, 
şcoala nu trebuie să se limiteze doar la pregătirea 
de specialişti: “dentişti, măturători, militari, ci 
trebuie să se preocupe şi de formarea oamenilor 
cu fire umană, adică de umanizarea lor”. Și aici 
Garâudy revine la obsesia lui; necesitatea 

cunoașterii celuilalt şi a dialogului dintre culturi. 
Intr-o epocă în care oamenii circulă mult şi vin 
în contact unii cu alții în proporție de masă, prin 
turism, imigrări, emigrări etc., este necesar ca 
fiecare să se iniţieze și să se străduiască să 
cunoască cât mai multe despre cultura, tradiția şi 
credința celorlalţi. Pentru ca această acţiune de 
inițiere “în cunoașterea și înțelegerea celuilalt şi 
abogăţiilor spirituale al căror purtător este acesta, 
să fie eficientă și să aibă caracter de masă, ea 
trebuie să înceapă încă din școală, dar trebuie să 
fie continuată și dincolo de școală, Numai așa 
vom conștientiza că avem câte ceva de învățat de 
la acesta și că nu mai trebuie să încercăm, de la 
înălțimea eurocentrismului nostru, să-l asimilăm 
sau să-l integrăm decadenței noastre, în care 
știința a devenit scientism, tehnica tehnocraţie și 
politica machiavelism”, În continuare, Garaudy 
explică pe rând cele trei aserțiuni; 

“Scientismul este o formă de superstiție, 





DECADE 












4 CSA 





dec Ca lence de RO az G 


sau mai curând de integrism totalitar. fondat pe 
acest postulat: ştiinţa poate rezolva toate 
problemele. Ceea ce nu se poate măsura, 
experimenta şi prevedea, nu există. Acest 
pozitivism simplificator exclude cele mai înalte 
dimensiuni ale vieţii: dragostea. creația artistică, 
credința”. 

“Tehnocraţia este acea formă de 
somnambulism a unei tehnici pentru tehnică, 
care nu-și pune niciodată problema finalităților... 
Este o religie a mijloacelor”. 

“Machiavelismul este o politică carac- 
terizată printr-o tehnică de accedere la putere şi 
nu, cum ar fi firesc, printr-o cântărire atentă a 
țelurilor societății şi apoi folosirea mijloacelor 
adecvate pentru atingerea acestor țeluri”. 

O importanță deosebită în lupta de 
schimbare a mentalitățilorşi aatitudinilor fațăde 
alte culturi şi civilizații o are, în viziunea lui 
Garaudy, rescrierea istoriei. Căci iată ce spune 
el: “Istoria oficială, cea pe care noi o învăţăm la 
şcoală sau din enciclopedii, a fost întotdeauna 
scrisă de către învingători. Aceştia, în toate 
timpurile, au vrut să demonstreze că dominaţia 
lor se datora superiorității culturii lor şi nu doar 
armelor, în aşa măsură încât dintre toaterealizările 
omenirii nu contează decât ale celor care triumfă 
şi că istoria este doar a celor care stăpânesc”. Şi 
pentru a-și întări afirmaţiile, el spune: “Istoria 
este produsul cel mai periculos pe care chimia 
intelectului l-a elaborat. Ea îmbată popoarele şi 
le face să o ia razna... provocându-le delirul 
grandorii sau pe cel al persecuției...” 

Dinaceste motive, Garaudy pledează pentru 
rescrierea istoriei şi pentru utilizareaaltor criterii 
de considerare a progresului decât cel tehnic, şi 
deci şi de periodizare a ei. Căci, spune el, “în 
perspectivă occidentală, toată istoria este marcată 
prin descoperirile tehnice. Chiar preistoria este 
împărțită într-o epocă a pietrei cioplite, în una a 
pietrei lustruite, una a bronzului, una a fierului 
etc. De asemenea, istoria modemă este împărțită 
în epoca mașinei cu abur, în cea a electricității şi 
în cea nucleară”. Dacă s-ar lua în considerare 
pentru măsurarea progresului “arta, de exemplu, 
sau morala şi religia, cronologiile şi ierarhiile ar 
fi cu totul altele”. 

B. Un alt mijloc prin care se poate acționa 
pentruedificarea unei lumi diferite de ceaactuală, 
este arta, pe care Garaudy o consideră ca fiind 
“istoria sfântă a omenirii”. In concepția lui „arta 
are, în formarea omului ca om, aceeaşi impoitanță 
ca şi instrucția şi educația. 

După ce denunţă impostura artei modeme 
decadente (“discotecile cu 120 decibeli se înscriu 
în istoria zgomotului, nu a muzicii” - spune el), 
Garaudy subliniază că “adevărata formare 
estetică a omului se face încă din copilărie, din 
primele clase. Invăţării desenului şi dansului 
trebuie să i se acorde, încă din primii ani. aceeași 
importanță şi acelaşi loc printre obiectele de 
studiu ca şi cititului, scrisului, socotitului şi 
întrebuințării calculatorului... Dar în structura 
sa, educația nu se poate face nici numai în şcoală, 
nici numai la începutul vieţii. Dezvoltarea atât de 
rapidăa ştiinţei și tehnicii, precum şi araporturilor 
dintre indivizi şi popoare la scara întregii lumi, 
impune tuturor, începând cu muncitorii din 
industrie şi până la cei din muncile de creație, o 
ucenicie permanentă”. Deci şi îndeletnicirile 
artistice trebuie avute permanent în vedere, 
Posibilităţi, în această privință, sunt. Trebuie 
numai iniţiativă şi perseverență. Căci iată ce 
spune mai departe Garaudy: “Cu mijloacele de 
reproducere actuale, este posibil de a se pune în 
mâna tuturor, pentru a-i dezintoxica de 
nonsensurile şi ororile «efectelor speciale» şi 
violențelor Hollywoodului de pe micile ecrane, 
capodoperele picturii şi sculpturii din întreaga 
lume, la preţuri accesibile”. Și Garaudy conchide: 
“Important este să | se redea artei vocaţia ei 
inițială, aceea de acrea posibilităţi noi de realizare 
a unităţii umane, Arta încetează de a mai fi artă 
când îşi pierde conştiinţa acestei misiuni profetice 
și când încetează de a mai face apel la 
(ranscendenţă...” 

C, Al treilea nivel pe care se poate acţiona 


FI 









E AT dei A Rita 
IL 0 AP Ay 


> Palaul vremii 


j 





LES ETATS-UNIS 
AVANT-GARDE | 
DE LA DECADENCE | 


9 + 








pentru construirea unei lumi diferite de cea în 
care trăim este nivelul politic. In acestsubcapitol, 
Garaudy. mai mult decât soluții politice concrete 
de luptă. ne prezintă răul împotriva căruiatrebuie 
să luptăm: pretenția Statelor Unite de a cuceri 
întreaga lume, precum şi mijloacele pe care le 
întrebuințează această superputere mondială 
pentru realizarea acestui scop. lată ce spune 
Garaudy în această privință: “Pretenția la 
dominaţia mondială a Statelor Unite este atât de 
evidentă (prin deteriorareavieții pe care pretinde 
să o exporte şi să o impună întregii lumi) încât a 
stârnit mânia tuturor. Insăşi Europa, care este 
totuşi oarecum privilegiată, începe săse trezească 
din lunga toropeală care a împiedicat-o să ia 
cunoştinţă că ea este pe cale de a deveni 
dependentă, dacă nu chiar colonizată”. Şi mai 
departe: “In interiorul țărilor vasale, conducătorii 
sionişti, care sunt inspiratorii şi stăpânii politicii 
americane, au puterea de a manipula opinia 
publică prin acapararea mediilor de informare, 
de la cinema la edituri, de la radioteleviziune la 
presa scrisă. In felul acesta ei pot să mascheze 
pentru un timp devierile periculoase ale politicii 
de dominație americane căreia îi fixează ținte 
succesive... împotriva tuturor celor care refuză 
dictațele ucigătoare ale FMI”. 

In continuare. Garaudv prezintă exemplul 
Mexicului. expunându-ne pe larg metodele prin 
careeconomia acestei țări a fost infeudată Statelor 
Unite, metode pe care le simțim acum şi noi. pe 
propria noastră piele. Garaudy a ales acest 
exemplu pentru că el “prefigurează ceea ce s-ar 
putea întâmpla la scară planetară dacă 
conducătorii americani ar realiza proiectul lor 
imperial demondializare”. Şi amai alesexemplul 
Mexicului pentru că aici a avut loc prima revoltă 
împotriva exigențelor FMI şi a politicii de 
dominare a Statelor Unite. revoltă pe care 
Garaudy o consideră “prototipul exploziilor 
sociale care vor fi generate de această politică de 
așa-zisă «libeitate economică», care permite celor 
putemici să domine şi să exploateze pe cei 
slabi”, Din acest punct de vedere, experiența 
Mexicului “ne arată, de asemenea, şi drumul 
spre libertate: unirea tuturor forțelor materiale şi 
spirituale împotriva opresiunii”, 

“Soluționarea problemelor lumii 
contemporane, fie că e vorba de foamea din Sud, 
fie că e vorba de şomaj sau de încercarea de 
colonizare a Europei, depinde de capacitatea 
noastră de a reuni toate victimele dominației 
americane într-un nou Bandoeng (Bandung)” 
(aluzie la Conferința de la Bandung, din 1955, a 
țărilor din Asia şi Africa, unde, printre altele, s- 
au pus bazele luptei comune împotriva 
colonialismului), îndreptat, de data aceasta, 
împotriva colonialismului american. 

Toate aceste soluții de schimbare a lumii 
avansate de Garaudy sunt cel puțin tot atât de 
utopice ca şi cele pe care el le amendează încă de 
la început. Căci este foarte greu de crezut că 
revoluționarea sistemului educațional, în sensul 
preconizat de el, să aibă sorți de izbândă într-o 
epocă atât de pragmatică şi pozitivistă ca a 
noastră, De asemenea, este greu de crezut că poți 
să îmblânzeşti cu ajutorul operelor de artă 
hoardele de isterizaţi de muzica hardrocă, după 
cum iarăși este greu de crezut căun nou Bandung 
ar putea fi de ajuns pentru a determina popoarele 
să se unească împotriva celor care construiesc 
“Noua Ordine Mondială”, 


Prezentare de 
Demostene ANDRONESCU 











NA zA Apt ş 3 hat 


ă 3 
Xa zau pn a it ' . 19 Și A 

A ia dh e AR 
» îxca A j 2 fi. 4 a i? 3 Y 












> $ A oLsivii. ei A i N , A dă »” i Sa i Sapt tu N sari +: | i i 7 a = 
Stimaţi cititori ai Punctelor Cardinale, că 
„Desigur, mulţi dintre Dys. ați citit articolul“ Papa loan Paul acceptă evolu ia, 
publicat în această revistă, sub semnătura Preacucernicului Părinte Gheorghe 


Calciu, Lectura articolului Părintelui Calciu şi confruntarea lui cu Mes 






Ca 
sajul pe. 
care loan Paul Il l-a adresat Academiei Pontificale de Științe de la Roma impune. 
concluzia că autorul articolului nu a avut în față textul integral și autentic al 
Mesajului incriminat, ci s-a bazat doar pe unele comentarii apărute în presa ce. 
urmăreşte învrăjbirea creştinilor, producând. 0 gravă denaturare a pândirii. 
Suveranului Pontif şi totodată o regretabilă dezinformare a cititorilor. In plus, 
acestui articol Redacţia i-a adăugat şi nişte ignobile imagini (în spiritul frățietății, 
şi al dorului de unitate?), cu o vădită intenţie dilamatorie, 1 EA 
De aceea, din respect față de adevăr, față de bunul renume la care are dreptul: 
orice om (chiar și Papa!), precum şi din respect față de dreptul Dys. la adevăr, 
vespect pe care fără îndoială îl are şi redacţia Punctelor Cardinale, vă pun la. 
dispoziție textul integral şi autentic al Mesajului pe care loan Paul II l-a adresat 
Academiei de la Roma. Astfel, singuri vă veți putea da seama care sunt pasajele 
omise, denaturate, trunchiate sau străine, induse prin mass-media în bagajul. 
informațional al vrednicului Părinte Gheorghe Calciu, de care mă leagă o adâncă. 
prețuire pe care, astăzi, o manifest prin respectarea dreptului de a cunoaște. 
adevărul. , Sado lisa ai ed a cul papei Count ză a Pai ei d psi Me e 0 
„Am toată certitudinea că, în virtutea legitimului. drept la replică, revista. 
„Puncte Cardinale va acorda tot spațiul necesar acestor rânduri adresate Dys.,. 
scrisorii adresate Preacucernicului Gheorghe Calciu, precum şi 
















pn 




















/ A 
e DIR d 00P 







LIGĂ ri ARE "a [A 
E p - p. - . . < A pdl . Ş . e. a capi itextulu iMesajului. 
pontifical, Cu acest prilej, reiterez statornica şi sincera preţuire pe care o am 
„Pentru serioasa şi înalta ținută românească pe care Redac ia 0 asizi „Punctel 

' Cardinale, în veacul cenușiu pecareîl trăim. 
| Serdinale, în veacul cenușiu pe care) răi ea ai A 
nume a (Cu dragoste, al 

ii rr E 

Seti) 

























ada Ha 3 


Pac Ă “. La 7 te 
a a a ai e Pc e 


>) 
Vrat d Po 


a pene ast, Tertulian LANGA: 


în Pra 9 tra BEST aie Ares see ie ai 7 
Er Ala S-A do | «șE e 


, cea 


Da Ș aă 












Iubite şi dureros Părinte Gheorghe Calciu, 

După doritele și fericitele noastre întâlniri de la Princeton şi Timişoara, a înflorit speranța 
că ceea ce nu au realizat Bisericile noastre din Țară ne va fi dat nouă să începem, cu credincioşii 
noştri din America, cu Preainaltul şi luminosul Mitropolit Comeanu al Banatului şi Arhiereii 
noştri nedespărțiți de Roma. Noi, slujitori ai celor două Biserici româneşti, am "depăşit pragul 
speranţei”, ca să ne regăsim ca frați adevăraţi în Domnul. La Princeton. eliberaţi de avatarurile 
comuniste mereu stăruitoare, am fost la fel de liberi să ne iubim Şi să ne înfiățim, așa cum fiecare 
am făcut-o în închisori, acolo unde, în suferință, iubirea ne era eliberată de în răjbirea şi 
intoleranţa alimentate insidios şi virulent de slugile satanei. 

Peste trăirea unității din închisori şi de la Princeton, articolul semnat de Dvs. în Puncte 
Cardinale a aştermut o negură apăsătoare. mai dureroasă decât cea care încă dăinuie în Țară. în 
care nu ne mai vedem ca frați și nu mai deslușim cărări pe care să mergem unul către altul. De 
peste tot vuieşte doar corul calomniilor în care drăceşte clocoteşte ura care ne varsă-n creiuii 
invrăjbirea. Azi nu soldaţii de la Malmaison le cântă schingiuiţilor, ci noi le-am preluat reirenul 
"Pân” la unul o să piară duşmanii poporului!”). 

Acestui cor năucitor i s-a adăugat şi vocea Dvs., atât de dureros iubit Părinte Calciu, prin 
cele scrise în Puncte Cardinale, acolo unde niciodată nu mi-aş fi putut închipui că vor fi acceptate 
calomnia şi neadevărul. 

Citindu-vă articolul “Papa loan Paul acceptă evoluţia”, pe care îl publicaseţi în Buetinul 
Parohiei, de Dvs. editat în Statele Unite, republicat în Țară concomitent cu vizita pe care unma 
s-o faceţi Patriarhului, mărturisesc că am rămas perplex. Acesta este oare'iubitul Gheorghe 
Calciu? Tot ce clădisem la “Romfest”-ul din Princeton, tot ce preconizasem cu dătătorul de 
speranțe Mitropolit Corneanu şi tot ce am nădăjduit să facem la “Romfest”-ul din România 
pentru apropierea diasporei de Țara care o repudiase, pentru acea dorită unitate a Neamului ŞI 
a Bisericii, articolul din Puncte Cardinale a spulberat fără apel, precum un vânt din stepele 
ruseşti. Căci nici în Țară înveninata presă de sorginte moscovită nu cuprindea ireverențe şi 
denaturări mai vehemente şi mai nefundate decât cele prin care rândurile Dvs. ne înnoroiau 
speranța. 

Pentru ca cele de mai sus să nu pară fără temei celor ce vor citi, citez doar câteva din cele 
scrise negru pe alb de mâna Dvs., deși, pe cât se vede, nu ați avut la îndemnână vreun text oficial 
al Vaticanului. Şi totuşi afirmaţi că: 

|. Papa afirmă că problema evoluției este mai mult decât o teorie. 

2, Această grabă a Papei de a infirma Biblia şi învățătura Sfinţilor Părinţi a zguduit profund 
lumea creştină, catolică şi necatolică, punând sub semnul întrebării creştinismul real al lui loan 
Paul II, 

3. Afirmațiile Papei, lepădând orice legătură cu Biserica şi cu învățătura cristică. restrâng 
rolul lui Dumnezeu numai la crearea sufletului. 

4. Mesajele pontificale indică o anumită incapacitate de a gândi corect logic şi teologic, 

5. De multă vreme, în catolicism nu a existat un Papă atât de destoinic artizanal unui imperiu 
ecleziastic ca Papa loan Paul II, care încearcă să stimuleze ataşamentul credincioşilor față de 
conceptul de sfințenie papală. 

6. Papa loan Paul II a încercat să înghită toate Bisericile greco-catolice fără menajamente, 
trimițând la greco-catolici cât mai mulţi preoți de rit romanic. 

7, Papa i-a “reciclat” pe toţi greco-catolicii, dându-le dreptul de a sluji în ambele rituri. 

8. Papa se arată de la început subordonat grupurilor necreştine și anticreştine, 

9. După părerea Papei, trupul omului este consecința evoluției oarbe a materiei, iar sufletul 
â început a fi creat de Dumnezeu cândva într-un timp nedeterminat. 

10, Inconjurat din ce în ce mai mult de rabini, de oameni de ştiinţă atei, de masoni şi alte 
personaje nefaste, Papa alunecă spre agnosticism, negând Biblia fără nici un menajament, 
reducând rolul lui Dumnezeu la aproape nimic, în timp ce rolul Papei creşte infinit, spre 
distrugerea credinței, 

|. În timpul unui serviciu special pentru cei morți în holocaust, Papa a negat dreptul la 
rugăciune și la pomenire al creștinilor ortodocşi, dar şi al necreștinilor budiști și musulmani. 

12, Acest Papă se dovedeşte contradictoriu în gândirea teologică şi chiar față de Sfânta 
Scriptură. 

13, Profitând de dogma infailibilităţii papale, afirmaţia Papei distruge învățătura Bibliei 
despre creaţie, 

14, Autoritatea Papei, pentru catolici, trece peste autoritatea Bisericii, Aceasta este cea mai 
mare rătăcire a vremurilor noastre; ea poate fi ultima, desprecarene (BRE I  oaa 
vorbeşte Scriptura. (urmare în) 






























































PĂRINTELE GRECO-CATOLIC TERTULIAN LANGA RASPUNDE PĂRINTELUI ORTODOX GHEORGHE CALCIU 

















Y 


TI n, 9 RED ai pă API y p 
AER ? Ara N et ei Perii Ă bă Aa 3 ; 
ERA i. e SPA, 7 Ac Aia o Să 















i 











CĂTRE ACADEMIA PONTIFICALĂ DE ŞTIINŢE 


(text oficial integral, tradus în româneşte de Pr. Prof. Tertulian Langa) 


Cu mare plăcere vă adresez salutul meu, Dumneavoastră, Domnule Preşedinte, şi luturor 
celor care conslituie Academia Pontificală de Ştiinţe, cu ocazia Adunării Dumneavoastră 
plenare. În mod particular, adresez urările mele noilor Academicieni veniţi pentru prima dată 
să participe la lucrările Dumneavoastră. Ţin, de asemenea, să-i evoc pe Academicienii decedați 
în anul ce a trecut, pe care ii încredințez Stăpânului vieţii 

I. A servi adevărul 

Celebrând cea de a şaizecea aniversare a reintemeierii Academiei, îmi este plăcul să 
reamintesc intenţiile predecesorului meu, Pius XI, care a'voil să se înconjoare de un grup ales 
de savanți, aşteptând de la ei să informeze Sfântul Scaun, in deplină libertate, cu privire la 
dezvoltările cercetării ştiinţifice şi să-l ajute astfel în reflecțiile sale. 

Celor pe care ii plăcea să-i numească Senatus scientificus al Bisericii, e! le cerea să 
servească adevărul. Aceasta este şi imvitaţia mea pe care astăzi v-o reinnoiesc, cu cerlitudinea 
că vom pulea obţine un profit din “fecunditatea unui dialog intre ştiinţă şi Biserică” (din 
Discursul la Academia de Ştiinţe fimu de Paul VI, la 28 octombrie 1986). 

2. “Adevărul nu poate contrazice adevărul” 

Mă bucur că prima temă pe care aţi ales-o este cea a orioinii vieţii şi a evoluţiei, temă 
esențială, ce interesează in mod «leosebit Biserica, deoarece Revelajia, din partea sa, cuprinde 
învățături referitoare la originea şi natura omului. Cum se pol întâlni concluziile la care ajung 
diferitele discipline ştiinţifice cu cele cuprinse în mesajul Revelaţiei? Și dacă, la prima vedere. 
S-ar părea că se ivesc contradicții, în ce direcţie trebuie căutată soluționarea lor? Căci ştim că 
adevărul nu poate contrazice adevărul (cf. Leon X71, Enciclica Providentissimus Deus). De 
alifel, pentru a lămuri mai bine adevărul istoric, cercetările voastre în ce priveşte raporturile 
Bisericii cu ştiinţa, între secolele XVI şi XVII, sunt de o mare importanță. 

In cursul acestei sesiuni plenare veți face o “reflecţie asupra ştiinţei în zorile celui de al 
Ireilea mileniu”, începând prin determinarea principalelor probleme născute de ştiinţe, care au 
avul o incidență asupra viitorului umanităţii. Prin demersul vostru veți determina calea 
soluțiilor ce vor fi benefice pentru intreaga comunitate umană. În domeniul naturii inanimate, 
evoluția ştiinţei şi aplicaţiile sale au născut noi întrebări. Biserica va pulea să le sesizeze 
importanța în măsura încare le va cunoaşte mai bine aspectele esențiale. Astfel, potrivit misiunii 
sale specifice, ea va putea oferi criteriile pentru discernerea comportamentelor morale ale 
fiecărui om chemat la mântuirea integrală. 

3. Intervenţiile anterioare ale Papilor 

Inainte de a vă propune căteva reflecţi mai cu seamă asupra temei originii vieţii şi a 
evoluției, aş dori să vă amintesc că Magisteriul Bisericii a fost pus în situația de a se pronunţa 
în această privință, în cadrul propriei sale competenţe. Voi cita aici două intervenţii. 

In enciclica sa Humani generis (1930), predecesorul meu, Pius XII, afirmase că nu există 
opoziţie între evoluţie şi învățătura credinţei despre om şi vocaţia sa, cu condiția să nu se piardă 
din vedere câteva puncte ferme (cf. A.A S 42, 1930, p. 575-576). 

În ceea ce mă priveşte, primindu-i în 31 octombrie 1992 pe participanții la Adunarea 
plenară a Academiei Dumneavoastră, am avut ocazia ca, inlegăturăcu Galilei, să atrag atenția 
asupra necesității de a interpreta corect, printr-o ermeneulică riguroasă, cuvântul inspirat, Este 
bine să delimităm bine sensul propriu al Scripturii, îndepărtând interpretările induse ce vor să 
spună ceea ce nu s-a intenţionat a se spune. Peniru a sublinia domeniul lor propriu, exegetul 
şi leologul trebuie să fie bine informaţi referitor la rezultatele la care conduc Ştiinţele naturii (cf. 
A.4.S., 83, 1993, p. 764-772; Discurs la Comisia Biblică Pontificală, 23 aprilie 1993, prin care 
se anunța documentul referitor la Interpretarea Bibliei în Biserică, 4.A4,S,, 86, 1994, p. 232-243), 

4. Doctrina neschimbată a enciclicii “Humani generis” 

Ținând seamă de stadiul cercetărilor din acel timp, precum şi de exigenţele proprii 
leologiei, enciclica Humani generis, considera doctrina “evoluționismului” ca fiind o ipoteză 
serioasă, vrednică de o investigaţie şi de o aprofundare egală cu a ipotezei opuse (1). Pius XII 
adăuga două condiţii de ordin metodologic: să nu se adopte (subl. n) această opinie ca şi cum 
ar fi vorba de o opinie certă şi demonstrată şi ca Şi cum S-ar pulea face abstracție totală de 
Revelaţie în legătură cu întrebările pe care ea le ridica. În acelaşi fel, elenunța condiția cu care 
această opinie ar fi putul fi compatibilă cu credința creştină, punct asupra căruia voi reveni. 

5. O “teorie ştiinţifică serioasă”, căreia nu i s-au stabilit limitele 

Astăzi, la aproape o jumătate de secol după apariția enciclicei, noi cunoştinţe ne îndeamnă 
să recunoaştem în teoria evoluţiei mai mult decât o ipoteză. Este remarcabil că această teorie 
s-a impus progresiv spiritului cercetătorilor, în urma unor descoperiri făcute în diferitele 
discipline ale cunoașterii. Comvergenţa câtuşi de puţin căutată, sau provocată, a rezultatelor 
lucrărilor desfăşurate independent unele de altele, constituie prin ea însăși un argumeni 
semnificativ în favoarea acestei teorii, 

Care este importanța unei asemenea teorii? A aborda această problemă înseamnă a intra 
În domeniul epistemologiei(2). Oteorie este unelaboral metaştiinţific, POI RAE DY Ac 2 DAU 
distinct de rezultatele observaţiei, dar care îi sunt omoeene (urmare in paz. 6) 


» 





PAG, 4 NR. 8/92 August '98 





În volumul Spiritul dreptei l, am încercat câteva 
precizări de principiu cu privire la trecutul legionar, dar şi 
laanumite manifestări neolegionare (pendulând, de regulă, 
între nostalgie şi teribilism), din perspectiva mai largă a 
dreptei creştine româneşti. |mi îngădui să reiau aici o parte 
din ele, adăugând şi unele observaţii noi. 

Legionarismul a avut, ca orice înjghebare istorică, 
virtuțile şi viciile lui, din care avem deopotrivă de învățat. 
Experiențăcomplexă, în acelaşi timpspirituală şi politică, 
el poartă inevitabil pecetea unui anumit conex! istoric, 
inte şi internaţional. Altfel spus, legionarismul trebuie 
înțeles ca o expresie istoricește determinată a dreptei 
creștine româneşti (care nu începe şi nu se sfârşeşte cu 
marea şi insolita «aventură» legionară). Pe de altă parte, 
dacă Mişcarea aceasta a avut un asemenea răsunet în 
epocă (nici oaltă grupare politicăsauspirituală românească 
n-a mai atras în aceeaşi măsură atenţia străinătății şi n-a 
mai mobilizat atâtea energii naționale) şi dacă, în ciuda 
diabolizării la care a fost supusă, continuă să aibă ecouri 
vii până azi, faptul se datorează şi numeroaselor «capete 
strălucite ale culturii noastre contemporane (ca să 
împrumut o sintagmă a d-lui Andrei Pleşu)“ pe care a ştiut 
să şi le atragă (ca membri sau doar ca simpatizanți) şi care, 
principial vorbind, o vor «gira» în eternitate. 

Din cele de mai sus decurg câteva consecinţe 
importante, a căror ignorare poate fi foarte păgubitoare 
atât pentru corecta abordare istoricăa problemei legionare, 
câtşi pentru eventuala constituirea unei noi drepte creştine 
româneşti (care nu poate face abstracție de experienţele 
trecutului). 

In primul râsd, este la fel de greşit şi nefolositor să fie 
exaltate, în mod unilateral, virtuțile legionarismului ca şi 
să fie evidenţiate, obsesiv, numai viciile lui. Din punctul 
de vedere al unei posibile drepte actuale, inconsecvenţele 
sau erorile istorice ale legionarismului nu trebuie eludate, 

tocmai pentru a nu fi cumva repetare. lar faptul că anumite 
inconsecvențe sau erori se aglomerează, cronologic 
vorbind, după 1938-39, nu este neapărat, din unghiul de 
vedere al generaţiei de azi, rezultatul vreunei tendenţiozități 
(«antisimiste» sau de alt gen), ci o constatare obiectivă, ce 
reclamă o judecată corespunzătoare. 

În al doilea rând, Mişcarea Legionară s-a deosebit 
esențial de toate celelalte formațiuni din viața publică 
românească tocmai prin dimensiunea ei spiritualistă, 
foarte evidentă şi foarte productivă până la dispariţia lui 
Comeliu Codreanu (1938). Unora le-a putut crea chiar 
impresia dea fi fostmai pulto mişcare spirituală «mistică» 
chiar, după M. Eliade”) decât una politică sau socială. 
Martirajul lui Ionel Moţa şi Vasile Marin, ca şi cel al lui 
Corneliu Codreanu, apoi martirajul luptătorilor 
anticomunişti din munți şi al unor adevăraţi «sfinţi» ai 
închisorilor postbelice, întăresc această imagine. Până şi 
un creştin de origine evreiască, precum regretatul N. 
Steinhardt, vine să o confirme *. Aceeaşi a fost, pe de altă 
parte, şi concluzia câtorva serioşi analişti occidentali ai 
fenomenului legionar (Eugen Weber, Armin Heinen etc.). 
Inabsențaunei reale educații şi trăiri creştine, legionarismul 
nu poate fi nici înțeles, nici reactualizat. Impotmolirea în 
politic a unor nostalgici ai Legiunii arată formalismul şi 
neputința lor lăuntrică. Proliferarea «partidelon» sau 
«cuiburilon» neolegionare, fără o suficientă platformă 
moral-spirtuală, este pură «aflare în treabă» . 


! Răzvan Codrescu, Spiritul dreprei. Între iradiţie şi actualitate, Ed. 
Anastasia, Bucureşti, 1997 (pentru problema legionară, a se vedea mai 
ales pp. 149-174) 

În rev. Dilema, nr, 154/1995, p. 3 

V, Memorii, vol, II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 26-27, lată 
şi răspunsul pe care-l dăduse tânărul Eliade la o anchetă pe tema «De 
ce cred în biruința legionară?» (răspuns publicat in Buna Vestire din 17 
decembrie 1937 şi care a fost viu discuta! și în timpul procesului lui 
Codreanu din mai 1938); «Astăzi lumea întreagă stă sub semnul 
revoluției, dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluție în 
numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al 
Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), mişcarea legionară s-a 
nâscul sub semnul Arhanghelului Mihail, şi va birui prin harul 
dumnezeiesc; de aceea, În timp ce toate revoluțiile contemporane sunt 
politice, revoluția legionară este spirituală şi creşiină În țimp ce loate 
revoluțiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de câtre o clasă 
socială sau de câtre un om, revoluția legionară are drepi țintă supremă 
mânuirea neamului, Împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu...» 
(subi, n,), Pentru legăturile lui M. Eliade cu legionarismul, a se vedea, 
de pildă, Claudio Muti, Mircea Eliade şi Garda de Fier, Ed, Puncte 
Cardinale, Sibiu, 1995, mai ales primele patru capitole) sau Penele 
Arhanghelului. Inteleciualii români şi Garda de Fler, cu o prefaţă de 
Philippe Baillet, Ed, Anastasia, Bucureşti, 1996 (unde cap. al doilea! 
ste dedicat lui M, Eliade) 

Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj, 1991 (passim) 


PUNCTE CAHDINALE 





«FENOMENUL 
LEGION Alb 


Înal treilea rând, legionarismul nu mai este repetabil ca 
atare, adică în formele lui originare. Mai întâi că nu toate 
aceste «forme» (de la structurile organizatorice şi până la un 
anumittip de discurs) au fost egal de inspirate. Apoi -—şi aici 
este nodul problemei — formele respective, bune sau rele, 
funcţionale sau nefuncționale, au fost determinate deanumite 
condiţii specifice, de ansamblul realitățilorepocii interbelice. 
Fiecare epocă generează, dacă este vie şi creatoare, forme 
politice sau culturale proprii. Maimuţăreala epigonică nu 
poate fi formulă de supravieţuire. Este o lipsă de realism 
care frizează iresponsabilitatea să nu ţii seama, astăzi, de 
schiihbarea totală a contextului, atât pe plan intem, cât şi pe 
plan extem. Mentalitate, limbaj, structură socială, raporturi 
de forțe — toate sunt altele. Nu mai există marele context 
european de dreapta. Nu mai există — după 50 de ani de 
comunism — nici «poporul» şi nici «elitele» de altădată. Nu 
mai există nici măcar «harisma» vreunui «Căpitan»... Ba 
mai mult decât atât: comuniştii au reluat şi au compromis 
definitiv anumite astfel de «forme» («tabăra de muncă« sau 
«munca voluntară« , «şedinţa», «uniforma», «cântecul 
patriotic», propaganda «omului now» ş.a.). Unor generații 
crescute exclusiv în comunism Cărticica şefului de cuib ar 
putea să le trezească amintiri foarte neplăcute... Aş vrea să 
fim bine înțeleşi: aici nu este vorba de a renunța la nişte 
adevăruri sau lanişte principii (idei, credințe), ci laexpresia 
perimată şi adeseori mecanică a acestora, ducând nu doar la 
ridicol, darşi lao legitimă îndoială asuprarealei lorasimilări. 

Odată făcute aceste precizări principiale, trebuie reluate 
în discuție principalele două acuzaţii care li se aduc 
legionarilor; cultul violenței (împins până la asasinatul 
politic) şi șovinismul (identificat, în ordinea concretă, cu 
antisemitismul). 

Că, în anumite împrejurări, legionarii s-au dedat la 
violenţe reprobabile, aceasta este o realitate. Că ar fi avut 
«cultul violenţei» sau că şi-ar fi făcut dîn asasinat «un punct 
de doctrină«, aceasta este exagerat şi chiar fals, A existat, ce- 
i drept, cu mult înainte de înfiinţarea propriu-zisăa Legiunii 
Arhanghelul Mihail (24 iunie 1927), faimoasa conspirație 
tineresc-teribilistă din 1923 a aşa-numiţilor «văcăreşteni»» 
(în fruntea căreia se aflase Codreanu însuşi), ea a rămas în 
stadiul unui proiect romantic de iz paşoptist («... răzbunarea 
nedreptăților şi a lungului lanț de umiliri suportate de 
neamul nostru», în speţă o «listă neagră» cu personajele 
considerate cele mai fatidice din viaţa publică românească) 
şi Justiţia a decis achitarea inculpaţilor (cu excepția lui 





5 «Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. loan Botezătorul), ora zece seara, se 
înființează «Legiunea Arhanghelul Mihail», sub conducerea mea. Să 
vină În aceste rânduri cel ce crede nelimitat, Să rămână în afară cel ce are 
indoieli...» (a se vedea relatarea lui Codreanu din Pentru legionari, ed, 
cit, p. 295 şi urm, tot acolo, «scopul» Legiunii este formulat astfel: 
«Intima noastră stare sufletească din care s-a născul Legiunea a fost 
aceasta; nu ne interesa dacă vom birui, dacă vom câdea înfrânți sau dacă 
vom muri, Scopul nostru era altul; de a merge inainte, uniţi, Mergând 
impreună, uniţi, cu Dumnezeu inainte şi cu dreptatea neamului românesc, 
orice soartă ne-ar fi fost dăruită, Infrângerea sau moariea, ca va fi 
binecuvântată și va da roade pentru neantul nostru, Sunt Infrângeri și 
morți care trezesc un neam la viață, după cum sunt și biruinţe dintre 
acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga odatâ», 










TI Ep 
Demniatigicâni 


de SE AT dle PN0 i old A zale a 7 nai a 3 


“a 









Moţa, care trăsese în Vermichescu, trădătorul grupului 
complotist, rănindu-l”). Codreanu nu va întârzia însă să ia 
distanță față de asemenea proceduri şi va evolua tot mai 
explicitspreoaţitudine de rezistențănon-violentă, împinsă 
până la jertfă/. În cărțile lui, care constituie «biblia» 
legionarismului, violența este mai degrabă dezavuată, iar 
de îndemnuri la asasinat nu poate fi vorba. Legiunea s-a 
întemeiatsubcutotulalte gânduri: «Ochii lor[ai putemicilor 
zilei — n.n.] stau aţintiți asupra noastră. Ei pot să ne 
provoace. Am mai porgitodatătăcuț şi liniştiţi la Ungheni 
şi am fost provocați” şi duşi apoi până la marginea 
prăpastiei... Ce vom face dacă ne vor mai provoca? Vom 
scoate din nou pistoalele şi vom trage“, pentru ca să ne 
putrezească oasele în închisori şi planurile noastre să se 
sfarme? În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne- 
a încolţit în minte gândul retragerii în munți. Acolo 
unde românul a primit lupta cu toate puhoaiele dușmane 
[...] Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din 
vine în închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm 
viața murind cu toții în munți, pentru credința noastră [..] 
Vortrimite săne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom 
ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. 
Căci noi vom fi puţini, urmăriți de batalioane şi de 
regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele 
nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai 
mare discurs al nostru adresat neamului ronmânesc; şi cel 
din urmă« (Pentru legionari, ed. cit., p. 312). Şi mai 
departe: «Vom merge pe linia legilor țării, neprovocând, 
ocolind orice provocare, nerăspunzând la nici o provocre. 
Când însă nu vom mai putea suferi, sau când piedici de 
netrecut ni se vor pune în cale, drumul nostru va trebui să 
fie spre munte. Nu e bine să încercăm răscoale de masse, 
căci astăzi ar fi măcinate cu tunul şi ar fi să împrăştiem 
numai nenorocire şi jale. Trebuie, din contră, să lucrăm 
singuri, în număr restrâns şi numai pe a noastră întreagă 
răspundere [...] Nu se poate ca această jertfă a noastră să 
nu fie înțeleasă de români, să nu le cutremure sufletul şi 
conştiinţele şi să nu fie un punct de pomire, un punct de 
înviere a lumii româneşti» (p. 313; în paranteză fie spus. 
«lumea românească« s-a dovedit mult mai puțin sensibilă 
la jertfele de sânge decât şi-o închipuise, sublim-idealist, 
nefericitul Codreanu). «Noi nu voim să întrebuințăm 
forța. Nu voim să întrebuințăm violența. Ne este suficientă 
experiența din trecut, când fără voia noastră am fost atraşi 
pe calea violenţei. La orice violentare, noi nu mai 
răspundem în nici un fel: suportăm» (Circulara Nr. 148). 
Lui Iorga (care-i numise pe legionari «suflete de asasini») 
îi scrie; «Datoria elementară a unui om corect este ca să se 
informeze şi la omul pe care-l judecă, nu numai la agenții 
mincinoşi ai Domnului Armand Călinescu (care lansaseră 
ieri pe piață zvonul că 16 echipe, sub conducerea lui 
Alexandru Cantacuzino, vor să-l omoare pe D-sa). [...] 
Voi, care ne acuzați de violență, după ce aţi între- 
buințat împotriva noastră cele mai mari violenţe! |, 
[> 
6 Ulterior, Moţa va fi şi el achitat, in urma unui proces răsunător, 
devenit un «proces al trădării». Starea de spirit a tpocii este excelent 
redată de Octavian Goga în articolele «Un caz de conştiință« şi «După 
achitarea studenţilor» (op. cil, pp. 65-76), | 

Evocând propria experiență din lagărul pentru legionari de la 
Miercurea-Ciuc (de unde a avut şansa să fie scos, ca şi Nae lonescu, 
inainte de fatidica «noapte a cuțitelor lungi», când legionarii din lagăre 
au fost mitraliaţi in masă), Mircea Eliade scria (subliniind tocmai acest 
misticism jertfelnic, precum şi dimensiunile represiunii antilegionare) 
«Printre deţinuţi se aflau oameni de tot felul: profesori şi conferenţiari 
universitari, medici, preoți, învăţători, muncitori, țărani. Majoritatea o 
alcătuiau intelectualii. Seara, rugăciunea colectivă era încheiată printr- 
un cutremurător: Cu noi este Dumnezeu... cântat pe 300 de voci. La 
ultimul etaj se afla o odaie rezervată «rugăciunii permanente» [...] 
Rareori în istoria creştinismului modern au fost răsplătite cu mai mult 
sânge posturile, rugăciunile şi credința oarbă în atotputernicia lui 
Dumnezeu, Şi mai târziu, când tragedia se consumase, unul din lucrurile 


care mă fascinau mai mult era să descopâr aceeaşi credință, neclintită, 
la puţinii supraviețuitori ai măcelurilor» (Memorii, vol. II, ed. cit. p. 
0 





Aluzie la un episod din 1924, când grupul de studenţi najionalişti ce 
lucrau în grădina de la Ungheni («prima tabără de muncă) a fost arestat 
şi schingiuit de prefectul de poliţie Manciu (a se vedea Peniru legionari, 
$d. cit, p. 203 şi urm), 
| luzie la cazul Manciu (vezi mai jos), 

Este greu să nu faci legătura intre rândurile ce urmează şi ulterioara 
rezistenţă anticomunistă din munţi, bazată preponderent pe elemente 
cu educaţie legionară. În lumina acestor fapte, rândurile lui Codreanu 
Şt o tragică notă profetică, 

Pentru un tablou cronologic şi comparativ al violențelor statului 
impotriva legionarilor şi ale legionarilor impotriva terorismului de stat, 
a se vedea Nicolae Roşca, Cronica unor violențe politice, Editura 
Mişcării Legionare, Madrid, 1991 (din care rezultă statistic că legionarii 
au fost nişte mieluşei pe lângă ceea ce au avul de indurat). 











 Demeatigicâni 





împingându-ne la disperare şi păcat, voi. cărora dacă 
cineva v-ar fi dat numai o palmă ați fi reacționat la fel cu 
mine, fără să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilințele 
prin care am trecut noi, vouă, necinstiților sufleteşte, vă 
vom dovedi acum cănu vom reacționa în nici un fel la toate 
provocările voastre». În faimosul «Cuvânt pentru legionari» 
(rostit la a zecea aniversare a Legiunii şi păstrat şi în 
înregistrare sonoră), îndeamnă încă o dată: «Priviţi-i drept 
în ochi pe toți tiranii voştri! Indurați cu resemnare orice 
lovitură, suportați orice chin, căci jertfa noastră, a tuturora, 
va fi temelia de fier, de trupuri frânte şi de suflete chinuite, 
a biruinței!». Jumalul de la Jilava mărturiseşte în același 
sens. 

Se ridică întrebarea: raportând cuvintele la fapte, este 
Codreanu ipocrit şi/sau paradoxal? Numai în aparență. La 
o analiză atentă, este un om a cărui gândire şi conştiinţă a 
străbătut un traseu evolutiv, de limpezire a atitudinilor 
într-un sens creştin, nu fără realismul şi onestitatea de a 
recunoaşte că «există o mare deosebire între linia pe care 
mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii este 
cu mii de metri deasupra noastră, Ea atinge perfecția şi 
sublimul. Nu putem cobori această linie pentru a explica 
faptele noastre. Noi, prin acțiunea noastră, prin toate 
faptele şi gândurile noastre, (indem către această linie, ne 
ridicăm spre ea, atât cât ne permite greutatea păcatelor 
cărnii şi condamnarea la care am fost sortiți prin păcatul 
originar. Rămâne de văzut cât am putut fiecare, prin 
sforțările noastre pământeşti, a ne înălța $ tre această 
linie» (Pentrulegionari, ed. cit., pp.420-421)'*.Rabinului 
Şafiran, în convorbirea de la Casa Verde (vezi mai jos), îi 
spune, în acelaşi sens: «Eu nu vreau să provoc ură sau 
răbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă toți legionarii 
gândesc camine. Dacă un evreu a fost lovit, rănitsau jignit 
pe plan moral, iartă-i pe răufăcători! Nu-s nici ei decât 
oameni... Nu pe omul superior încercăm noi să-l şlefuim, 
ci pe omul om» (în cartea sa Pentru legionari, la p. 307, 
definind Legiunea, prin temeiurile ei. ca pe «o şcoală» 
spirituală, afirmase: De aceea, piatra unghiulară de la care 
porneşte Legiunea este omul, nu programul politic. 
Reforma omului, nu reforma programelor politice. 
«Legiunea Arhanghelul Mihail» va fi, prin urmare, mai 
mult o şcoală şi o oaste decât un partid politic [...] Din 
această școală legionară va trebui să iasă un om nou, un om 

cu calități de erou»'7). 

Inainte de a impune altora asemenea exigenţe, 
Codreanu a experimentat el însuşi traseul sinuos al unei 
deveniri «înnoitoare» (în sensul creştin al «dezbrăcării» 
treptate de «omul cel vechi», al unei spiritualizări prin 
rugăciune, meditație şi asceză). E o diferențăconsiderabilă 
(pe care numai cineva rău-voitor o poate contesta). între 
tânărul exaltat din perioada luptelor studenţeşti de la 
începutul anilor '20 şi liderul grav şi măsurat al ultimilor 
ani: cel cu care se întreținuse rabinul Şafran sau pe care 
venise să-l viziteze la Bucureşti un Julius Evola; cel cu 
care lui Maniu nu ezitase să încheie un important pact 
politic şi despre care un Nae Ionescu putuse afirma (prin 
1936): «Minunea pe care a făcut-o Comeliu Codreanu e 
așa de mare încât de-acum îl depăşeşte şi pe el»... Cam 
acestaa fost, dealtfel, drumul străbătut de toți întemeietorii 
Legiunii. O realitate vie (fie un om, fie o mişcare) nu poate 
fi judecată reducționist, printr-un stadiu sau printr-un act 
izolat al devenirii ei. Din păcate, pe un Codreanu şi pe un 
Moţa nu toți i-au înțeles adecvat; şi nu este vorba aici de 
adversari (care n-au putut sau n-au vrut s-o facă), ci chiar 
deo parte a propriilor «camarazi». Aceştia i-au urmat, mai 
mult sau mai puțin conştient, cu precădere pe foştii «tineri 
furioşi», pătrunzându-se prea puțin (sau prea superficial) 
de «misticismul jertfelnicy» al maturității lor. Opera lui 
Codreanu a fost înțeleasă prea puţin în latura ei spirituală 


12 În altă parte, sintetizând: «Recunoaştem că suntem păcătoşi: aceasta 
este atitudinea legionară faţă de Bisericâ« (fragment de scrisoare, în 
Cpreulări şi manifeste, ed. cit., p. 105). 

A se vedea şi Cărticica şe/ului de cuib (prima ediţie: Bucureşti, 
1933), indreptarul meticulos al vieţii legionare, de un maximalism de 
tip franciscan şi de un rigorism de tip cazon (regăsibil, intr-un sens mai 
terestru, la majoritatea mişcărilor europene de nuanță fascistă); 
«Mişcarea legionară, inainte de a fi o mişcare politică [...], esteo şcoală 
spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă 
(7 erou (cf. ed. a VI-a, Bucureşti, 1940, p. 65) 

Există mârturii că Iuliu Maniu ar fi fâcut în 1943 următoarea 
declaraţie (reluată și mai târziu, În închisoare): «Recunosc că Corneliu 
Zelea Codreanu a fos! superior gândirii mele. Eu am incercat să adopt, 
in slujba și salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară, și 
anume să realizeze mai Întâi caractere, educând un tinerel care, pe câi 
de înâlțare patriotică, să se dărulască total, moral ȘI spiritual; să creeze 
mai Întâi o elită conducătoare şi abia apoi un parțid» (cit. Din luptele 
Hinerelului român: 1919-1939, Editura Fundaţiei Buna Vestire, 
Bucureşti, 1993, p, 267). A se vedea și Traian Golea, «Raporturile 
istorice dintre țârânişti şi legionari», În Puncte cardinale, anul VI, nr 
9-10/1996, p. 21 (apărut iniţial în broșură, la Miami Beach), cu 
(rimitere la un articol de Nicolae Penescu (lider jârânist, fost ministru), 
«Testamentul lui Maniu», apârut În România democrală (publicație 
ârânistă din exil), nr. 31/1979, 


PUNCTE CARDINALE 


(care o deosebea esențial de fascismele occidentale şi mai 
ales de nazism); ispita politicului (în contextul favorizantal 
unei Europe de dreapta) s-adovedit mai puternică, anticipând 
«devierile» de maj târzi u. Horia Sima însuşi a fostexponentul 
acestei categorii". Mişcarea Legionară a trăit mai tot 
timpul această tensiune între eseculan) şi «spiritual», care 
face parte din tragedia ei i ternă6, 

Mircea Vulcănescu ' /, om de dreapta, dar nu legionar 
(unii pretind că în închisoare el ar fi ajuns la o altă înţelegere 
a legionarismului, ceea ce scapă însă oricărui control), s-a 
apropiat de cheia problemei: «Eu nu cred că Moţa a plecat 
în Spania pentiu a se impune, prin acte de eroism personal, 
la conducerea Mişcării, împotriva lui Codreanu — cum zic 
unii—şi nici c-a plecat spre a muri [...]-cumzic alții. Eucred 
că Moţaa plecat la judecată. lei udecata lui Dumnezeu. Ca 
să răzbune o trădare, ucisese!%. Şi, oricât ar fi fost achitat de 
juraţi şi oricât ar fi socotit justificat faptul, dacă omul credea 
în adevăr în Dumnezeu — şi sunt dovezi că Moţa era 
credincios nu se poate ca faptul să nu-i fi dat căințe amare. 
Lucrul acesta s-a întâmplat şi cu Corneliu Codreanu, care 
ucisese pe prefectul Manciu 9 şi care — credincios fiind şi 
el — era deseori frământat de remuşcări care-i brăzdaseră 
fața cu o cută adâncă de regret şi care-i întunecaseră — sub 
duritatea lorobişnuită-— ochii albaştri») (Mircea Vulcănescu, 
Nae Ionescu — Aşa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, 
Bucureşti, 1992, pp. 99-100; text datând din 1942, revăzut 
de autor prin 1945-46). 

Se repetă mereu că Mişcarea Legionară s-a născut 
printr-un asasinat: împuşcarea lui Manciu de către 
Codreanu“ “. Afirmația este de două ori inexactă. Mai întâi, 
aşa cum am văzut, n-a fost vorba de un asasinat şi în această 
privință există autoritatea lucrului judecat. Înal doilea rând, 
Legiunea propriu-zisă s-a înfiinţat la trei ani de la episodul 
Manciu. Codreanu nu a mai recidivatîn utilizarea personală 
a violenței, nici n-a putut fi implicat în cele două asasinate 
comise, din inițiativă şi pe cont propriu, de aşa-numiţii 
«Nicadori» (asasinii lui 1. G. Duca — 1933) şi «Decemviri» 
(asasinii «trădătorului» Mihai Stelescu — 1936), care s-au 
predat de bună voie autorităților şi şi-au primit pedepsele 
cuvenite. Să notăm acest fapt: organizația socotită cea mai 
criminală din întreaga istorie a României nu a săvârşit în 1 | 
ani (1927-1938)71 decât două asasinate (dintre care unul a 





15 Cum a încercat să arate, însă cu prea multe exagerâri calomnioase 
(prompt exploatate de adversarii Mişcării), preotul Ştefan Palaghiţă in 
Garda de Fier spre reinvierea României, carte apărută în 1951 la Buenos 
Aires (reed. în 1993, la Ed. «Roza Vânturilor» din Bucureşti, cu supratitlul 
Istoria Mişcării Legionare scrisă de un legionar). În acelaşi Sens, a se 
vedea şi cartea lui Constantin Papanace (macedo-român, lider al exilului 
legionar antisimist) intitulată ostentativ Fără C ăpitan (Roma, 1984, 
reed, anul trecul şi în țară). Desigur, există şi o întreagă literatură 
«Simistău, care are partea ei de dreptate, ceea ce nu schimbă însă radical 
situaţia (spre exemplu, a se vedea, în ansamblu, publicaţiile lui Horia 
Șima însuşi, cele ale unui Faust Brădescu sau cele ale unui Traian Golea). 

De aici trebuie porni! şi în discuţia privitoare la reproşul curent — şi în 
parte îndreptățit - care li se face legionarilor: acela că ar fi ținut «într-o 
mână crucea şi într-alta revolverul». Nu trebuie scăpat însă din vedere că 
vecinătatea mai generală dintre «cruce» şi «sabie» nu reprezintă o noutate 
ŞI nici o excepție in istoria de două ori milenară a creştinismului. Sabia, 
evocând prin ea insâşi imaginea crucii, ne osligă la o înțelegere mai 
complexă a acțiunii creştine în istorie. Sabia nu exclude Sfinlenia, iar 
calendarele creştine sunt pline de sfinți-militari sau de sfinți-cavaleri. 
Evangheliile insele atestă nu doar ipostaza (desigur predominantă) a 
blândului Hristos, dar şi pe aceea a lui Hristos biciuitorul (MI, 2 |, 12-13; 
Me. 11, 15-17; Le. 19,45-46 şi mai ales In. 2, 14-17). Imperativele morale 
ale creştinismului cunosc nuanțări pe care spiritul laicizant al modernităţii 
le ignoră cu suficiență. Un început de discuţie creştină pe această temă se 
pgate găsi în vol. cit. Spiritul dreptei... (cap. «Demagogia toleranţei»). 

Mort în închisoarea comunistă de la Aiud, în 1952, cu rugămintea 
(estamentară: «Să nu mă răzbunaţi!»... 

De fapt, trădătorul Aurel Vernichescu a Supravieţuit, ceea ce nu 
schimbă însă situaţia în absolut, din punctul de vedere al răspunderii 
Țystice a «pedepsitorului». 

În legitimă apărare, cum a stabilit instanța, achitându-l. E! însuşi, în 
conştiinţa lui profund creştină, nu s-a «achitat» însă niciodată. E şi ceea 
ce stă, mai mult ca sigur, în spatele cuvintelor scrise la Jilava (miercuri 
15 iunie 1938; trecuseră două din cele şapte luni şi jumătate de inchisoare 
cu care şi-a isprăvit viaţa): «Când am terminat Evangheliile, am înțeles 
că stau aici în inchisoare din voia lui Dumnezeu; că, deşi n-am nici o vină 
sub latura juridică, E/ mă pedepseşte pentru păcatele mele şi-mi pune la 
j cercare credința mea» (ed. cit., p. 45; subl. n.). 

Intr-o polemică recentă cu publicistul de origine evreiască Zigu 
Ornea, d-l lon Coja (Dilema, nr. 35/1995: a se vedea şi vol. Legionarii 
noşiri, Ed, Kogaion/Fundajia Buna Vestire, Bucureşti, 1997)il punea pe 
acesta intr-o «dilemâu concretă: oare gestul lui Codreanu, care ucisese în 
legitimă apărare (circumstanță pe care d-l Ornea o trece sub tăcere) pe un 
călău înrăit al generației sale (prefectul Manciu), este mai puțin de înțeles 
decât gestul lui Moise atunci când il ucisese pe egipteanul ce agresaseun 
evreu (/eşirea 2, 2-11)? Se lol repetă (nu tocmai cu dreptate, dacă avem 
in vedere imprejurârile în care s-a comis fapta şi absolvirea lui Codreanu 
de câtre Justiţia vremii) că Legiunea s-a intemeiat pe un asasinat, Dar 
mozaismul nu se află în aceeaşi situație? «Păstrând proporțiile [...], cele 
două «asasinate» = al lul Moise (asupra egipteanului «torționar») şi al lui 
Corneliu Zelea Codreanu (asupra torjionarului Manciu) = nu sunt oare, 
oluşi, comparabile?»,,, De ce se aplică două măsuri diferite pentru două 
fapie echivalente? Răspunzând in numărul urmâtor («Dezamăgirile d-lui 
Coja»), U:] Ornea va ocoli orice raportare la exemplele concrete (vâdii 
incomode) și va irage discuția Într-o abstracțlune Vaporoasă (evocarea 
generică a «Holocaustului», invocarea retorică a «drepturilor omulul 
cc.) 









August '98 NR. 8/92 PAG. 5 


constituito răfuială internă), şi acelea fără ştirea conducerii 
superioare a Mişcării; iar Comeliu Codreanu, socotit drept 
cel mai mare criminal al României interbelice, n-asăvârşit 
şi n-a fost implicat în nici o singură crimă (cu excepția 
uciderii unui călău notoriu, în legitimă apărare)! 

Lui Codreanu i s-a reproşat însă mai ales altceva 
(inclusiv la procesul din mai 1938, unde, în disperarea 
lipsei de probe, acuzatorii au scormonit tot trecutul celui 
acuzat, încercând să speculeze orice amănunt, chiar când 
era vorba lucruri asupra cărora Justiția se pronunțase 
deja!): anume că nu s-a dezis de criminali (ceea ce ar 
constitui dovada indirectă a încuviințării crimelor 
respective). Cazul studentului Beza (atentat pus abuziv pe 
seama Mişcării Legionare) doyedindu-se irelevant, la 
proces s-a insistat pe cazul Moţa“” (în contextul mai larg 
al vechiului complot al «văcăreştenilon») şi pe cele ale 
«Nicadorilon» şi «Decemvirilon». În ce-i priveşte pe Moţa 
şi pe «văcăreşteni», Codreanuaspus (declarație ce confirmă 
observațiile de mai sus): 1) sub aspect juridic — «Ar putea 
fi invocată această chestiune contra mea de oricine, afară 
de cineva din Justiţie, care nu se poate ridica împotriva 
autorităţii lucrului judecat, pentru că s-ar dezice» şi 2) sub 
aspect psihologic şi moral — «Gândiţi-vă, eram de 20-22 
de ani, eram va să zică un copil şi în mentalitatea noastră 
de copii de pe vremea aceea aşa am văzut noi lucrurile. Dar 
de când omul începe să trăiască şi până când îşi termină 
viața, trece timp, se adună înțelepciunea. La început omul 
judecă într-un fel, i se pare că-i grozav. Sunt trepte de 
acestea de dezvoltare ale minții omeneşti şi acţiuni şe care 
după douăzeci de ani le vezi altfel. Poate acum 20 de ani 
aş fi făcut unalfabet secret, tocmai pentru că era o anumită 
vârstă care te împinge să judeci lucrurile aşa cum le-am 
judecat şi eu pe vremea aceea. Dar de atunci şi până acum 
este o distanță mare în timp. Se vede în atitudinea mea, 
care este aproape contrarie atitudinii iniţiale pe care am 
avut-o împreună cu toți băieții noştri. Este contrarie, din 
cauza vârstei... Dar nu poate cineva să fie urmărit permanent 
în viața sa pentu că în copilăria lui, când era visător, i se 
căar putea săse lupte cu toată Europa. Nu cred acest lucn» 4, 
In ce priveşte cazurile — mai recente şi mai problematice —ale 
«Nicadorilon» şi «Decemvirilon», Codreanu (care nici nu le-a 
ordonat, nici nu le-a încuviințat actele comise, dar care evitase 
o lepădare necavalerească de nefericiții camarazi căzuți în 
păcat dintr-unspiritjustițiarşi jertfelnicrău întrebuințat) aspus. 
mai sintetic (discuția se purtase și-n ziua anterioară): «Eu i-am 
luat pe ei nu în ceea ce au făcut, ci în suferința lor, în 
suferința unor oameni care stau în închisoags, care suferă 
îşi-au asumat suferințaş pentru o credință». 

In cazul acestora din urmă, Codreanu nuagreşit, cel puțin 
creştineşte vorbind, atunci când s-a solidarizat cu «suferința» 
lor, dara greşit iar retrospectiv această greşeală apare totmai 
evidentă — atunci când a îngăduit în sânul Mişcării sale un 
adevărat cult al acestora, rău văzut din afară. dar nu mai 
puțin primejdios şi înlăuntrul Legiunii (lăsându-se loc 
liber pentruconfuzianepenmisă între dreptatea principială sau 
sacrificiul de sine al împricinaților şi gravitatea actelor comise 
— împinsă, în cazul Stelescu, până la bestialitate). Dincolo de 
intențiile lui Codreanu, uniiaucrezutcăati picii asasini ar putea 
fi prefăcuți în modele de fidelitate legionară... 

In orice caz, legionarii, aceşti paradoxali cavaleri ai 
muceniciei, şi-au plătit cu vârf şi îndesat atât virtuțile cât | 
şi păcatele, judecata lor nearbitrară aparținând, desigur, 
numai lui Dumnezeu (Celui cu Care năzuiseră «să împace» 
cândva neamul românesc). Cert este că la tragedia generică 
a legionarismului se adaugă — încă mai mişcătoare, prin 
măreția şi complexitatea personajului — tragedia 
neînțelesului şi nedreptățitului Comeliu Codreanu, acest 
om cu elanuri de sfânt şi cu renume de bandit... 

Răzvan CODRESCU 
(va urma) 





21 Aşa cum am arătat, asasinatele din toamna lui 1940 (66 de victime) 
constituie un alt capitol, de care Codreanu şi vechii legionari nu pot fi 
făcuţi răspunzători, Să observăm că în toate cazurile anterioare, 
«pedepsitorii» legionari se predaseră şi-şi recunoscuseră/asumaseră 
faptele, pe când asasinii din 1940 s-au purtat ca nişte criminali de rând 
(cei mai mulți dintre ei fugind şi fiind condamnaţi în contumacie), 
Ultimul asasinat comis «în stilul legionar» al anilor "30 a fost cel asupra 
lui Armand Călinescu (septembrie 1939), când «Răzbunătorii» s-au 
deplasat la sediul Radio-ului, l-au ocupat, au anunțat ştirea («Ne-am 
făcut o dureroasă datorie din a pedepsi pe călăul Căpitanului...») şi apoi 
s-au preda! autorităţilor (care i-au împuşcat fără judecată şi i-au expus 
pe caldarâmul Bucureştilor, prilej cu care lorga a tăcut acel gest 
impardonabil de a lovi cu piciorul în cadavre; N. Steinhardt insuşi 
[eJatează acest caz in Jurnalul fericirii, ed, cit. p, 387) 

Macedoneanul (mai tărziu bânuit de a fi complotat Împotriva lui 
«Căpitanului») trăsese, În iulie 1930, asupra subsecretarului de stat 
Ş pnstantin Angelescu, 

Codreanu declarase: «Nol toji ne solidarizăâm cu Moja» (cl. Peniru 
le "onari, cd, cit. p. 191). 

Trimitem aici, pentru mai marea ei accesibilitate, la cartea Din 
luptele tineretului român (1919-1939), ed, cit. p. 326 (declaraţie din 
dia a doua a procesului = marţi, 24 mai 1934), 

** [bidem, p. 327 (subl. n), 


PAG. 6 NR. 8/92 August '98 


PUNCTE CARDINALE 


CETE ZII 











15. Papa este mai ştiutoral adevărului divin decât Însuşi 
Duhul Sfânt. EI ştie ce a făcut Dumnezeu la începutul creaţiei - 
când de fapt nu făcea nimic -, iar când a început să lucreze, a făcut 
E suflete pe care le-a pus fie în maimuțe, fie în nişte oameni care au 
apărut fără nici un amestec al Tatălui ceresc şi pe care evoluția darvvinistă | le-a pus la dispoziţie. 

16. Ereziile veacului nostru au putere de dogmă în catolicism, datorită autorității papale, care 
apare mai mare decât cea a Sfintei Scripturi. 

Măopresc aici cu cele preluate direct dintr-o xerocopie a articolului “Papa loan Paul acceptă 
evoluția » pe care l-aţi publicat în Buletinul Parohiei, editat de Dvs. în America. Din titlu am 
ințeles că vreţi să criticaţi evoluționismul acceptat (?) de Papa. Însă, de fapt, vă revărsați într-o 
globală contestare difamatorie a papalității şi a catolicismului. Alături de această incongruență, 
nu pot să nu menţionez stupoarea pe care mi-a produs-o o mână neagră din redacția Punctelor 
Cardinale care, alături de textul Preacucerniciei voastre, a aşezat nişte ignobile imagini, vrând 
parcă, prin acestea, să sporească semnificaţia articolului Dvs, E vorba de un urangutan în crengi, 
vecin cu poza Papei. Pe aceeaşi pagină se află o fotografie reprezentând figura Suveranului Pontif, 
schimonosită de un spasm produs de boala care se ştie că îl chinuie, ca şi o alta în care Papa - după 
modelul lui Cristos - săruta picioarele celor chemați la Preoție. Chiar şi sărutul lui Cristos să fie 
vrednic de deriziune?! Cui să fi folosit aceasta? 

Că cele scrise de Preacucernicia voastră sunt în perfectă consonanţă cu stilul “unei anumite 
prese” din lagărul socialist (nici iehoviştii nu-s departe), e ceva de domeniul evidenţei. Totuşi mă- 
ntreb, care să fie nivelul intelectual al celor cărora le este adresat textul semnat de Preacucernicia 
voastră, ca să îl poată digera? Imi e penibil să răspund. Poate că nimeni, nici Preacucernicia 
voastră, nu a avut în față textul adevărat al Sfântului Părinte, ci doar denaturările şi contrafacerile 
unor condeie fără scrupul, care mizează pe incultura cititorilor şi pe autoritatea de fetiş a slovei 
aşternute pe hârtie. In beneficiul acestora ofer. alăturat, Mesajul autentic şi integral al Papei loan 
Paul pe care I-aţi incriminat. In notele de la subsolul textului pe care vi-l trimit, spre cuvenita 
publicare, aceştia vor putea vedea ce este o “teorie”, un “epifenomen ”, o “emergenţă”. şi vor reține 
faptul că Papa, ca şi predecesorii săi, se întemeiază pe principiul că “adevărul (ştiinţei) nu poate 
contrazice adevărul (Bibliei)”. Dar în același timp, străin obscurantismului, încurajează 
cercetarea ştiinţifică, pentru ca şi aceasta să ajungă finalmente la confirmarea adevărurilor din 
Sfânta Scriptură. 

Cât despre cele scrise de Dvs. în legătură cu atitudinea Pontifului față de greco-catolici, nu 
mă surprind inadvertențele, fiind prea evident că n-aţi avut la îndemână Decretul conciliar 
Orienralium Ecclesiarum, în care se spune, “expresis verbis”: Toţi orientalii să aibă certitudinea 
că pol şi Irebuie să-și păstreze necontenil riturile liturgice legitime şi propria disciplină 
canonică... de vreme ce aceslea se ilustrează prin venerabila lor antichitate şi sunt mai conforme 
cu obiceiurile credincioşilor şi par mai capabile să asigure binele sufletelor. Este destul de 
limpede? De altfel chiar mie, personal, într-o audienţă particulară, mi-a spus: “Păstraţi-vă 
tradiţiile, nu vă uitaţi trecutul, fiţi tari în credință şi speranță, dar rugați-vă mult”. În ce-i priveşte 
pe preoții şi misionarii romano-catolici, aceştia “trebuie să folosească ritul comunității pe care o 
păstoresc, iar dacă în comunitatea latină există credincioşi de alt rit, atât preoții cât şi credincioșii 
trebuie să ştie că primirea, chiar şi îndelungată, a sfintelor Sacramente în ritul latin (din lipsa de 
preoți ai acelui rit) nu schimbă aparteneţa la ritul de origine”. Inseamnă aceasta, Părinte Calciu, 
o “înghiţire a credincioşilor greco-catolici”, cum vă exprimaţi Dvs.? 

Aveţi, Părinte Calciu, în America, mai multă libertate decât noi. mai multe posibilităţi decât 
noi de a intra în posesia documentelor oficiale ale Bisericii Catolice. Bazaţi-ă pe acestea. când 
vreți să vorbiţi despre Biserica Catolică, iar nu pe ce spun masonii, ateii sau presa de scandal. 
Făcând astfel, nu veţi fi contrazis de adevăr. 

Ar fiprea mult să pun pe masa de disecţie acele 16 puncte extrase din articolul ce ne-aprilejuit 
această regretabilă revizuire. De aceea vă propun să revenim la ceea ce atât ne-a însuflețit nu prea 
demult: “Romfest”-ul celebrat în România. 

Vă întreb, cu tot respectul, cu dragostea şi cu onestitatea pe care ne-o vrem temelie: pot cele 
de mai sus să-l crediteze pe autorul lor ca partener valabil în cadrul unui dialog care, cu bună 
credinţă, ar urmări apropierea Bisericilor şi unitatea de credință şi de neam? Cele cuprinse de 
rândurile publicate în Puncte Cardinale şi în Buletinul Parohiei vă pot călifica drept un apostol 
al iubirii şi al adevărului? 

Ştiindu-vă o dureroasă victimă, nu numai a torționarilor de la Piteşti (fapt pentru care vă 
admir imens), ci și a unei dezinformări majore. activă în America, şi al unei normale dependențe 
de tot ce aţi învățat la cursuri (anticatolice în mare parte), sunt ultimul ce şi-ar permite să vă judece, 
căci Insuși Domnul spune: “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecați” şi “lubiţi pe vrăjmaşii voştri, grăiți 
de bine pe cei ce vă grăiesc de rău, faceți bine celor ce vă urăsc şi rugați-vă pentru cei ce vă 
asupresc” (Mr 5, 44). Ci Preacucernicia voastră n-a spus nimic rău despre mine. Dimpotrivă... 
Deci eu. personal, referitor la mine, nu am să vă impult nimic, nimic n-am de iertat, deşi în ultima 
scrisoare îmi spuneți că nu ştiu să iert. În situația la care s-a ajuns, problema e cu totul alta: aţi 
provocat o incompatibilitate absolută între Dvs. şi orice persoană care este în comuniune cu Papa 
loan Paul, atunci când s-ar trata problema apropierii şi a unității dintre Bisericile noastre. 
Discuţiile se pot purta între aceia care îşi recunosc o legitimitate reciprocă şi se respectă ca atare, 
Ce cordialitate s-ar putea zidi pe calomnie, pe o contestare absolută, precum cea care rezultă din 
textul publicat în Bu/erimul Parohiei? 

Episcopii Uniţi cum și-ar putea ignora comuniunea cu cel pe care Preacucernicia voastră îl 
necinstiți şi-l defăimaţi nestăvilit? Şi cum l-aş mângâia pe blândul Mitropolit Corneanu pentru 
filipica nemilostivă pe care aţi scris-o împotriva Eapei 

Aţi spulberat, aţi subminat și şansa cea mai palidă ca întâlnirea de la “Romfest”-România 
să poată fi realizată. O scamă de speranță s-ar mai găsi în retractare, așa cum aţi fost sfătuit de 
prietenii comuni. Dar publicul în fața căruia v-aţi formulat opiniile difamatorii nu este cel din 
Aulă, în fața căruia, chipurile, aţi fi retractat, care nici nu ştia de cele scrise în Buletinul Parohiei. 
lar cele comunicate mie, laconic-sibilinic, printr-un Fax -“Dacă am fost greşit informat, retractez” 
- n-au fost citite de largul public din America şi nici de cititorii Puncrelor Cardinale. E vorba deci 
doar de o retractare simulată. O retractare reclamă o anulare, punct cu punct şi explicită, a celor 
16 elemente pe care le-am extras din textul Preacucerniciei voastre, care să fie publicată în 
Buletinul Parohiei, in Puncte Cardinale şi, eventual, în Cuvântul Românesc. O astfel de 
relraclare, În demnitate, în onoare şi în adevăr, mi-ar da putinţa să mă prezint în faţa Episcopilor 
mei (și ei ultragiaţi la modul indirect), apoi să mă asociez Mitropolitului Banatului în invitaţia de 
a participa alăturea de Dânsul la''Romfest"-România, unde să încercăm un prim pas de escaladare 
majoră a zidului care desparte Țara de diaspora și cele două Biserici româneşti între ele, 

Imi e penibil să vă amintesc că, mult mai mult decât aserțiunile pseudoștiințifice și 
falsi ficatoare pe care le-aţi preluat din presă, m-au întristat propriile Dvs. ingrediente toxice cu 
care aţi asezonat filipica antipapală. În ele nu mai este vorba de o eroare informaţională indusă 
prin mass-media, ci este vorba de intima Dvs, atitudine profund anticatolică, în ciuda faptului că 
spiritul dreptăţii v-a indemnat să militaţi pentru restituirea bisericilor confiscate de comunişti În 
România. Pentru această măreață și dreaptă militanţă, ce se înscrie pe aceeași linie cu verticalitatea 
rezistenței Dvs. în fața celor fără Dumnezeu, cuvintele de preţuire oricând rămân sărace, Dar 
conținutul articolului Dvs. rămâne un grav contencios, care se cere rezolvat în dragoste și adevâr, 

Ne mai permite timpul care a mai rămas până la așteptatul “Romfest”? 

AI Preacucerniclei voastre, Întru iubire şi durere, frate Intru lisus Hristos, 

Pr. Tertulian LANGA 


v 


continuare din pag. 
DI SD Die Ei pa a ] 


PR i oma A 


E Air e NERO Pr Cai a DE pps Da e e A 
i AROMA piere 
ORAL AST 2000 pă 





, 4 ral A Pi 
L/AUI A) A Faci 
să E se: 


îm ş 
e 1 îi na, 3 
) pi bd Li Pra i 4 PP 0 Ag 74 


p ATIT 
LAU î 
Datorită ei, un ansamblu de fapte şi de date 
independente intre ele, pol fi legate sau interpretare intr-o explicaţie 
unilivă. Teoria işi dovedeşte validitatea in măsura în care este 
susceplibilă de a fi verificată; ea este constant măsurată prin 
valoarea faptelor; acolo unde ea încetează să mai poată fi raportată la fapte, ea îşi manifestă 
limitele şi inadaptarea. Atunci ea trebuie regândilă. A 

6. Teoriile ce explică evoluţia sunt în dezacord între ele şi se referă la filozofii diferite 

Peste tot, elaborarea unei teorii precum cea a evoluţiei, în respectul exigenţei omogenirăţii 
cu datele observaţiei, împrumută anumite noțiuni de la filozofia naturii. ba &i 

Şi, la drept vorbind, este mai potrivit să avem în vedere teoriile evoluționiste decăl teoria 
evoluționistă. Această pluralitate ţine, pe de o parte, de diversitatea explicaţiilor propuse in 
legătură cu mecanismul evoluției şi, pe de altă parte, de diferitele filozofii la care se face 
referință. Asifel, există lecturi materialiste şi reducționiste, după cum există şi lecturi spiritualiste. 
În acest domeniu, judecata este de compelența filozofiei şi, dincolo de aceasta, de cea a teologiei. 

7. Doctrina revelată despre originea ontologică a omului 

Magisteriul Bisericii este direc! interesal de chestiunea evoluţiei, peniru că aceasta alinge 
concepția despre om, în legătură cu care Revelația ne imvaţă că acesta a fost creat după ch ipul 
şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gn 1, 28-29). Constituţia conciliară Gaudium et spes a expus 
în mod magnific această doctrină, care este una dintre axele gândirii creştine. 

Ea aminteşte că omul este “singira creatură de pe pământ pe care Dumnezeu a voil-o 
peniru ea însăşi” (nr. 24). În alți termeni, individul uman nu poate fi redus la rolul de a fi un 
simplu mijloc sau un simplu instrument, nici înrapori cu specia sa şi nici înrapori cu societatea; 
elarevaloare pentruel însuşi. Eleste o persoană. Prin inteligenţa şi prin voințasa, elestecapabil 
să intre în relație de comuniune, de solidaritate şi de dăruire de sine cu semenul său. Sfântul 
Toma observă că asemănarea omului cu Dumnezeu rezidă mai cu seamă în inteligența sa 
speculativă, căci relaţia sa cu obiectul cunoaşterii se aseamănă cu relaţia pe care Dumnezeu 
O intreţine cu opera Sa (Summatheologica /-//, q. 3a. 3, ad. 1). Dar, mai mult, omul este chemat 
să intre într-o relaţie de cunoaştere şi de iubire cu Dumnezeu Însuşi, relaţie ce îşi va afla deplina 
inflorire dincolo de timp, în veşnicie. In misterul lui Cristos învia! ne este revelată toată 
profunzimea şi toată măreția acestei vocaţii (cf. Gaudium et spes, nr. 22). În virtutea sufletului 
său spiritual, persoana întreagă, inclusiv trupul, posedă o astfel de demnitate. Pius XII a 
subliniat acest punct esenţial: dacă trupul uman işi are originea în materia vie preexistentă lui, 
sufletul spiritual este creat in mod nemijloci! de către Dumnezeu («animas enim a Deo immediate 
creari catholica fides nos retinere iubet», enciclica Humani generis, A.A.S. 42, 1950, p. 375). 

8. Insuficienţele filozofiilor emergenţei şi a conştiinţei ca “epifenomen” 

In consecință, leoriile evoluționiste care, în funcţie de filozofiile ce le inspiră, consideră că 
spiritul este oemergență (3) a forțelor materiei vii sau un simplu epifenomen(4) al acelei materii, 
sunt incompatibile cu adevărul despre om. Ele, de alifel, sunt incapabile să fundamenteze 
demnitatea persoanei. 

9. Conflict între continuitatea fizică şi discontinuitatea ontologică? 

Cu problema omului ne aflăm deci în fața unei diferenţe de ordin ontologic, în faţa unui 
salt onlologic, s-ar putea spune. Dar suscitarea unei asemenea discontinuități ontologice nu 
inseamnă a ne opune continuității fizice care pare să fie firul conducător al cercetărilor în 
privința evoluţiei, iar aceasta incepând cu planul fizic şi terminând cu cel chimic? Luarea în 
considerare a metodei utilizate in diferitele domenii ale cunoaşterii permite punerea în acord 
« două punte de vedere ce păreau ireconciliabile. Ştiinţele bazate pe obsenulie clescriu și 
măsoară, cu lot mi multă precizie, multiplele manifestări ale vieţii şi le înscriu pe linia timpului. 

10. “Momentul” trecerii scapă disciplinelor empirice 

Momentul trecerii la spiritual nu este obiectul unei observaţii de aces tip, care totuşi poate 
decela, la nivel experimental, o serie de semne foarte preţioase ale specificităţii ființei umane. 

11. Lumina metafizică şi lumina teologică 

Insă experienţa cunoaşterii metafizice a conşiiinței de sine şi a propriei reflexivităţi, cea a 
conștiinței morale, ba chiar şi a experienței estetice şi religioase, suni de resortul analizei şi 
refere! filozofice, pe când teologia le desluşeşte sensul ultim potrivit planurilor Creatorului. 

n încheiere, aş dori să evoc un adevăr evanghelic în măsură să aducă o lumină superioară 
la orizontul cercetărilor Dumneavoastră asupra originilor şi desfăşurării materiei vii. Căci 
Biblia este purtăloarea unui extraordinar mesaj de viaţă. Referitor la viața care caracterizează 

formele cele mai inalie ale existenței, ea ne dă o viziune de înțelepciune. Această viziune m-a 
călăuzit în enciclica pe care am consacral-o respectului vieții umane şi pe care am inlitulat-o 
Evangelium vitae. 

Este semnificativ că, în Evanghelia Sfântului loan, viața desemnează lumina divină pe care 
ne-a impărtăşit-o Cristos. Suntem chemaţi să intrăm în viața veşnică, adică in veşnicia 
bealiludinii divine. 

Pentru a ne preveni împotriva lentaţiilor majore ce ne pândesc, Domnul Nostru citează 
marele cuvânt al Deuteronomului: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cunvântul ce iese 
din gura lui Dumnezeu” (3, 3; cf Mt4, 4). 

Mai mult decât atâl, viaţa este unul din titlurile cele mai frumoase pe care Biblia ] le 
recunoaşte lui Dumnezeu: EI este Dumnezeul viu 

Din toată inima invoc asupra voasiră, şi a celor ce vă sunt aproape, îmbelşugarea 
Binecuvântărilor divine. 


ntinuare din pag, 3... 


IOAN PAULII 
Note 
1. Pius XII nu făcea nici o obiecție la faptul că doctrina evoluției este îndreptăţită să cerceteze dacă trupul 
omenesc ar provenid intr-o materie preexistentă și vie, întrucât credinţa catolică ne obligă să susţinem creația 
nemijlocită a sufletelor de către Dumnezeu. În stadiul actual al ştiinţelor și al teologiei, se cere ca opiniile, atât 
cele favorabile câ! şi cele potrivnice evoluţionismului, să fie judecate cu seriozitatea necesară, cu moderație şi 
cu măsură, pentru ca toți să fie gata să se supună judecății Bisericii, căreia Cristos i-a încredința! misiunea de 
a interpreta în mod autentic Sfânta Scriptură şi de a apăra dogmele de credință (Humani generis, partea a 3-a). 
2, Aici, Epistemologia este studiul critic al principiilor, al ipotezelor şi al rezultatelor diferitelor ştiinţe bazate pe 
observaţie și pe experienţă, în vederea determinării originii lor logice, a valorii teoretice şi a importanței lor 
obiective (c/, Meyerson, Identitate şi Realitate). 
3. Termen folosit, la origine, de biologiştii englezi şi americani pentru a desemna ceva ce “urmează să fie” şi dotat 
cu o calitate caracteristică unui complex superior mediului său de origine. Astfel, potrivit acestora, sufletul ar fi 
o nouă calitate a vieţii, cu metodele sale proprii, dar totuşi fără a [i un efect În sensul în care o cauză produce în 
mod necesar un efect. 
4, Epifenomenul, În general, este un element accesoriu, fără importanţă pentru producerea fenomenului esenţial 
luat În considerare. Dacă spiritul ar [i un epifenomen al materiei, aşa cum fosforescenţa este a fosforului, el ar 
dispare ca orice simplu element de Insoţire. 

IPOTEZĂ. În limbajul filozofic, termenul este folosit pentru a determina o formă de cunoaştere încă 
provizorie, care cere o ulterioară verificare şi, eventual, considerare. 

TEORIE. În limbajul filozofic, noţiunea are două valențe semantice principale: una în opoziție cu 
cunoaşterea vulgară, iar cealaltă în opoziţie cu practica, În primul caz, este vorba de o concepție metodică 
organizată In mod sistematic şi riguros (aceasta e valabil atât in domeniul filozofiei, cât şi în cel al ştiinţei): în cel 
de-al doilea, teoria semnifică ceoa ce este obiectul unei cunoașteri dezinteresate, în mod independent de aplicaţiile 
sale, locmai acestea fiind cele care Îi confirmă sau li infirmă validitatea, 

* VEZĂ, Termenul indică, in general, o aserțiune ilozofică. ştiinţifică, teologică şi estetică, enunțată pentru 
A susține validitatea unei afirmaţii În raport cu o aserțiune contrară, nici una dintre aserțiuni nereprezentând o 
cenitudine. : 

EMERGENŢĂ, Apariția, mai mult sau mai puţin previzibilă. a unui fenomen, a unui fapureal sau a unei idei 
Apariția În sine este o evidență, dar argumentarea ei poate trece dincolo de limitele logicii curente sau profane 


FI) 
















13 


16 


25 


28 


3| 


40 


43 


46 


49 


55 


DPEITAPDI CR 
Pali ec fi 


"o 


Treceam de-a lungul malului stincos 58 
și aburinda rîului suflare 
gonea din preajmă focul duşmănos. 

Precum flamanzii-nalță stăvilare 6l 
de la Wissand şi pin” la Bruges, s-abată 
urgiile iscate dinspre mare, 

Şi cum aşijderi padovanii cată 64 
de apa Brentei case şi palate 
să-şi cruțe, cind Carintia-i umflată, 

aşa păreau şi-acele țărmuri, poate 67 
că doar ceva mai strimte şi mai joase, 
oricine-i cel de care-au fost durate. 

În urmă hăt pădurea ne rămase 70 
ŞI cît cu ochii-aş fi putut cuprinde, 
n-aş mai fi dat de poalele-i umbroase; 

ci cum țineam a riului decinde, 73 
un pilc de duhuri ne ieşi-n cărare, 
zgiindu-se spre noi, aşa cum prinde 

prin beznă om cu om să se măsoare, 76 
sau cum vreun meşter mai în virstă cată 
prin ac un fir de aţă să strecoare, 

Şi astfel măsurindu-mă, deodată 79 
din ele unul de veşmiînt mă prinse, 
strigind: «O, ce-ntimplare minunată!». 

De cum văzui că braţul şi-l întinse 82 
spre poala mea, la chipu-i luai aminte, 
ce chiar şi ars de flăcările-ncinse, 

îmi deşteptă icoana lui în minte. 8 
«O, ser Brunetto, dumneata aci?!», 
zisei, tinzindu-mi mîna înainte. 

lar el: «Cu supărare nu ţi-o fi 98 
dacă Brunetto, fiule, cu tine 
de ceata lui puţin s-o răzleţi». 

«Cit pot, te rog să stărui lingă mine», 9] 
grăit-am eu, «de-o fi să se-nvoiască 
și-acesta, care-n paza lui mă ţine». 

«O, fiul meu, de-ar fi să se oprească 94 
din ceata-mi careva, un veac ar zace, 
neputincios de foc să se ferească! 

Deci tu mergînd, eu soț al tău m-oi face 97 
ȘI-apoi voi da, să-i prind din urmă, zor 
pe cei ce pling și-n veci nu gustă pace»), 

Eu nu-ndrăzneam din drum să mă scobor, 100 
spre-a-i merge-alături, dar l-urmam smerit, 
plecîndu-mi fruntea-n chip curtenitor, 

«Ce soartă-n jos te mină», mi-a grăit, 103 
«nainte ca sorocul să îţi vină? 

Și au de cine ești călăuzit?», 

«Acolo sus, în viața cea senină», 106 
răspuns-am eu, «m-am rătăcit pe-o vale, 
chiar cînd s-ajung la virsta mea deplină, 

Lăsind-o-n spate ieri, mi-ieși în cale 109 
acesta, chiar cind dam a mă-nturna, 
și-acum mă țin de pasul umbrei sale», 

Și-acela; «De urma-vei steaua ta, 112 
nepieritoare faima o să-ți fie, 
de-am priceput, pe cînd trâiam, ceva», 


n 


Să nu-mi fi fost pieirea timpurie, 
văzind că-n cer ţi-e scris atita bine, 
ți-aş fi-nsuflat prisos de vrednicie. 
Dar neamu-acela cu pomiri haine, 
ce din Fiesole prin strămoşi coboară 
şi-i necioplit ca stînca de-unde vine, 
ţi-o răsplăti virtutea cu ocară: 
şi-i drept, căci între sorbii străpeziți 
smochinul dulce are viață-amară. 
De gura lumii «orbi» au fost numiţi, 


căci lacomi sunt, pizmași şi ocoşi foarte: 


tu pilda lor nicicum să n-o imiți! 
Fiindu-ţi dat să ai de faimă parte, 
şi unii şi-alții curte or să-ți facă, 
dar de ospăț rămine-vor departe. 
Cireada fiesolanilor, buiacă, 
nutreţ din sine facă-şi, dar ferească 
(dacă vreuna le răsare-n cloacă) 
tulpina-n care va să odrăslească 
sămința sfintă-a Romei, cîtă mase 
cînd răul prinse-n ei să se puiască!». 
«O, de-ar fi fost cum inima-mi sperase», 
zisei atunci, «şi astăzi dumneata 
tot om ai fi, în carne şi în oase! 
Cu dor în mine stărui a purta 
icoana sfintă-a vremii cînd, patern, 
nu pregetai pe lume-a-mi arăta 
cum poate omul deveni etern 
şi se cuvine, citu-s încă viu, 
în slove prețuirea să-mi aştern. 
Cite-ai orăit, în mintea mea le țiu, 
cu altele, să-mi fie tilcuite 
de-o doamnă pricepută, mai tirziu... 
Dar vreau să-ți spun, cu vorbe lămurite, 
c-atit cît n-am în cuget vreo mustrare, 
să-nfrunt sunt gata cîte mi-s sortite. 
Nu-s noi de tot asemeni veşti amare: 
deci Soarta-n voie învirtească-și roata, 
cum şi-omu-şi face biata lui lucrare!. 
Atunci Virgil, spre dreapta-ntors, cătat-a 
în ochii mei, zicîndu-mi: «la aminte, 
căci rostul ascultării e socoata!». 
Cit îmi vorbi, eu l-am urmat cuminte 
pe ser Brunetto, iscodind de-s oare 
ilustre nume-n ceata dinainte, 
lar el: «Să-i ştii pe unii bine-mi pare, 
cît despre alții-a tace se cuvine, 
A căci n-ar fi timp să-l spun pe fiecare, 
Intr-un cuvint, şi clerici sunt cu mine, 
și literați de glorios renume, 
. al căror chin de-aceeaşi vină ține. 
In cîrdu-acela-s de văzut anume 
Priscian şi Franc d'Accorso, şi-mpuţita 
dihanie, hidoasă-aici şi-n lume, 
pe care servul servilor voit-a 
din Amo-n Bacchiglione să-l strămute, 
unde-l răpuse pofia lui, cumplita, 





Bă * 


GC. pei Pa 

, i îi: Via 

= 4 p' $ Ă , 

să î x 

4 | RI 9 d sa 
A, ia a 

> 200,48 Sr. 3 

9 d se SE e îr 

pi fă ra 





[ei > 
D 
IU 
i 


4 
4 > 
Pe 

AR 20 


> 
a 
pi 














d - >d pita | > p Za A Pe 4 i 
n ai (al pi i SA ă OI < | E La Pa 
cisprezecelea 
Ra, pei 05007 Za € da 





Pătrunzînd în al treilea briu (girone) al cercului 
al şaptelea, unde se chinuiesc, sub o neîncetată ploaie 
de foc, violenții împotriva lui Dumnezeu (precum 
legendarul Capaneu, aspru dojenit de Vergilius în 
Cîntul anterior), împotriva firii (din această a doua 
categorie face parte, ca sodomit, şi Brunetto Latini, 
dascălul lui Dante) şi împotriva artei (consepute ca 
«imitație a naturii»), Dante are prilejul de a sta de 
vorbă cu «ser Brunetto», care-i profețeşte viitorul şi 
face un aspru rechizitoriu al decăderii florentine. 
Poetul capătă veste și despre alți cîțiva osîndiţi din 
ceata lui Brunetto Latini. In final, acesta îi cere lui 
Dante să-i pomenească, la întoarcerea în lumea celor 
vii, numele şi opera —... i/ mio Tesoro nel quule io vivo 
ancora (a se vedea şi notele finale). 

Ca şi în numărul trecut, pagina este ilustrată cu 
o gravură a lui Gustave Dore (redînd momentul în 
care Dante îşi recunoaște cu uimire dascălul osîndit 
— ... Siete voi qui, ser Brunetto?!). 


115 Ți-aş spune încă vrute şi nevrute, 
dar scurtul meu răgaz de-acum se curmă, 
căci văd în zare năluciri temute. 
118 Nu-i chip s-adast cu nou ivita turmă; 
al meu Tezaur nu-l lăsa-n uitare, 
că-n el sunt viu: e tot ce-ţi cer la urmă!». 
12] Ci-o şi tuli, ca veronezii care 
aleargă-n cimp după stindardul verde; 
iar dintre-aceia, semăna mai tare 
124 cu cel ce-nvinge, nu cu cel ce pierde. 


NOTE 


Versul 3: Guizzante sau Guzzante din textul dantesc 
ar trimite la toponimul flamand Wissand (Witsand) sau, 
după alții, Cadsand. 

Versul 9: În original: Chiarentana. Riu din care se 
desprinde Brenta. 

Versul 12: Fie că sunt opera iniţială a puterii divine 
(v. Cîntul III, 4-6), fie că puterea demonică a intervenit 
ulterior, dîndu-le înfăţişarea actuală. 

Versul 29: Este vorba de Brunetto Latini (1220?- 
1294), vestit cărturar florentin, pe care Dante îl consideră 
dascălul său cel mai de seamă. 

Versul 36: Se referă la Vergilius. 

Versurile 49-54: Rezumat al celor relatate pe larg în 
Cîntul introductiv al /nfernului. 

Versul 61 şi urm.: În orig.: Ma quell 'ingrato popolo 
maligno... — poporul florentin, descins în parte, după o 
tradiție legendară, din ținutul sălbatic Fiesole (unde se 
afla o străveche cetate etruscă). 

Versul 65: Sintagma «sorbii străpeziţi» este 
împrumutată din traducerea românească în proză a 
italienistului interbelic Alexandru Marcu. 

Versul 71: După unii, fiesolanii de origine barbară şi 
florentinii de veche origine latină; după alții, Albii şi 
Negrii (cele două tabere politice ale guelfilor). 

Versul 90: Beatrice. 

Versurile 98-99: Traducere interpretativă; în original, 
cuvintele lui Vergilius sunt: Bene asco/ra chi la nota, 

Versul 108: Păcatul sodomiei. 

Versul 110: Priscian — gramatic latin (sec. V), dacă 
nu cumva este vorba de o confuzie cu apostatul Priscillianus 
(sec. VI); Francesco d'Accorso (m. 1294) — jurist 
florentin. 

Versurile 111-114: Personajul evocat este Andrea 
de” Mozzi, episcop strămutat pentru sodomie, din poruncă 
papală, de la Florența (pe unde curge rîul Arno) la 
Vincenza (pe unde curge rîul Bacchiglione), pe la 1294 
sau 1295, 

Versul 119: Li Livres du Tresor, principala lucrare a 
lui Brunetto Latini, redactată în limba franceză (prima 
enciclopedie într-o limbă vulgară). În italiană a redactat 
aşa-numitul 7esoretto. 

Versurile 121-122: Aluzie la cei ce alergau dezbrăcați, 
în cadrul întrecerilor (atestate pînă în secolul al XIX-lea) 
pe care veronezii le organizau, probabil după o tradiţie 
păgină, în prima duminică din Postul Paştelui. Ciştigătorul 
primea ca trofeu stindardul verde. 








PAG. 8 NR. 8/92 August '98 


TA ea RI A E 


După părăsirea Egiptului, Dumnezeua cerut israeliților 
să-l sfințească pe toți întâii lor născuți. Salvaţi în chip 
miraculos de la moarte, aceştia vor fi de acum închinați lui 
Dumnezeu (Jeș. 13, 1-2). Poporul va prăznui veşnic 
Paştele, în amintirea ieşirii din robie (13, 3-6). Apoi, 
călăuzit de Dumnezeu, poporul a pornit prin pustie, către 
Marea Roşie (13, 17-18). Moise a luat cu el osemintele 
patriarhului Iosif, după dorința aceluia (Fac. 50, 25). 

“Iar Domnul mergea înaintea lor: ziua în stâlp de 
HOr, arătându-le calea, iar noaptea în stâlp de foc, 
luminându-le, ca să poată merge şi ziua şi noaptea. Şi 
n-a lipsi! stâlpul de nor ziua, nici stâlpul de foc noaptea 
dinaintea poporului” (Ieş. 13, 21-22). “Focul acela, care 
semăna cu un stâlp, şi focul cel din rug sunt simboluri ale 
Luminii sfinte Care a trăit pe pământ şi S-a înălțat iarăşi la 
cerprin cruce, prin care ne-a dăruit vederea ceaspirituală””. 
Razele crucii călăuzesc poporul ce fuge detirania păcatului, 
către Împărăţia făgăduită. 

Curând, Faraon a regretat că a lăsat pe Israel să plece 
şi a pornit în urmărirea sa, în fruntea a 600 de care de luptă. 
I-aajuns pe evrei pe lângă Pi-Hahiror (= loc de înnoptare), 
spre marea spaimă a acestora (14, 1-12). Păcatul părăsit de 
noi va încerca să ne ia din nou în stăpânire. 

“Moise insă a zis către popor: Nu vă temeţi! Staţi şi 
veți vedea minunea cea de la Domnul, pe care vă va face- 
O El astăzi, căci pe Egiptenii pe care îi vedeţi astăzi nu-i 
veți mai vedea niciodată. Domnul are să Se lupte pentru 
voi, iar voi fiţi liniştiţi!” (leş. 14, 13-14). “Cei ce încă se 
lem de războiul cu patimile şi de năvala vrăjmaşilor 
nevăzuți trebuie să tacă, adică să nu ia asupra lor 
insărcinarea de-a răspunde pentru virtute, ci să lase lui 
Dumnezeu, prin rugăciune, grija pentru ei'* 

“Atunci a zis Domnul către Moise: Ce strigi către 
Mine? Spune fiilor lui Israel să pornească” (leș. 14, 15). 
Dar Moise nu a fost înfățişat strigând! După Sfântul 
Grigorie Palama, deşi Moise se ruga în tăcere, el totuşi 
striga, căci avea rugăciunea minții, care suie la Dumnezeu 
întreaga noastră ființă?. Dumnezeu i-a răspuns pe dată, 
căci “celui ce doreşte cu putere cunoştinţa dumnezeiască, 
din pricina curățeniei, i se potriveşte îndrăzneala 
cucernică”*. 

“Iar tu ridică-ţi toiagul şi-ţi întinde mâna asupra 
mării şi o desparte, şi vor trece fiii lui Israel prin mijlocul 
mării, ca pe uscat" (Ieş. 14, 16). “Când mintea va mântui 
simţirile sufletului de voile trupului şi stâlpul văzut de ea 
le va trece și va despărți sufletul de voile trupului, văzând 
Dumnezeu neruşinarea patimilor pornindu-se asupra 
sufletului, voind să-i țină simțirile în păcat, dar mintea 
gândind pe ascuns neîncetat la Dumnezeu, El va trimite 
ajutorul Său și va pierde deodată pe toți vrăjmaşii Lui”. 

“"Alunci s-a ridicat îngerul Domnului, care mergea 
inaintea taberei fiilor lui Israel, şi s-a mutat în urma lor; 
şi s-a ridicat stâlpul cel de nor dinaintea lor şi a stat în 
urma lor. Astfel a trecut el şi a stat între tabăra Egiptenilor 
şi fabăra fiilor lui Israel, şi era negură şi întuneric pentru 
unii, iar pentru ceilalți lumină, noaptea, şi toată noaptea 
nu s-au apropiat unii de alții” (leş. 14, 19-20), “Pe cei ce 
se indeletnicesc cu făptuirea, rugăciunea când îi umbreşte 
ca un nour care-i apără de gândurile arzătoare, când îi 
răcorește ca o rouă de lacrimi, arătându-le vederi 
duhovniceşti”, 

La semnul lui Moise, apele s-au despărțit şi evreii au 
păşit prin mijlocul mării, ca pe uscat. Egiptenii au pomit 
în urmărirea lor, dar apele s-au închis la loc peste ei, 
înecând oștirea lui Faraon (14, 21-27), 

“Iar apele s-au Iras la loc şi au acoperit carele şi 


|, Clement Alexandrinul, S/romate, |, 161, 3. 

2, Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre cunoştinţa 
de Dumnezeu, 30, 

3. Cf, Despre rugăciune, 14 (F VII, p. 242). 

4, Sf. Maxim Mârturisitorul, op. cir, 30, 

5. Isaia Pustnicul, 29 de cuvinte, XXV, 25. 

6. Ilie Ecdicul, Cu/egere din sentinţele inţelepţilor, 108 
(FIV), 


PUNCTE CARDINALE 


AT CE i 


călăreții întregii oştiri a lui Faraon, care intrase după 
Israeliţi în mare, şi nu a rămas nici unul dintre ei” (leş. 14, 

28). “Acolo, sângele mielului îndepărta pe nimicitor;, aici 
sângele Mielului celui nevinovat, al lui lisus Hristos, pune 
pe fugă pe demoni”. 

Desigur, Dumnezeu ar fi putut scoate pe Israel din Egipt 
şi fără ca poporul să treacă prin atâtea primejdii; însă, “cu 
osteneli şi cu greutățile drumului, Moise îi învăța să fie 
răbdători şi-i instruia ca, făcând experiența acelor aparente 
necazuri, să socotească folositoare bunătățile țării în care îi 
ducea, după greutățile acelui drum'*. 

“Fiii lui Israel însă au trecut prin mare ca pe uscat şi 
apa le-a fost perete la dreapta şi la stânga lor” (Ieş. 14,29). 
“ Astfel şi stihiile au ştiut să respecte pe slujitorii Stăpânului 
şi să-și stăpânească lucrările lor”. Dar marea nu s-a supus 
până nu a primit semnul Creatorului ei: ““Toiagul lui Moise 
a lovit marea în chipul crucii şi a mântuit pe Israel, iar pe 
Faraon l-a înecat”!?. 

“Aşa a izbăvit Domnul în ziua aceea pe Israeliţi din 
mâinile Egiptenilor; şi au văzut fiii lui Israel pe Egipteni 
morți pe malurile mării” (leş. 14, 30). Marea, în cazul de 
față, închipuie apa Botezului. ““Toţi cei ce trec prin apa 
tainică a Botezului trebuie să omoare toată tabăra răutății în 
apă, şi anume: lăcomia, pofta desfrânată, cugetul răpstor, 
patima înfumurării şi mândriei, pomirea mânioasă, furia, 
pisma, bârfirea, toate acestea şi cele asemenea””"!. 

“Văzut-a Israel mâna cea tare pe care a întins-o 
Domnul asupra Egiptenilor, şi s-atemutpoporul de Domnul 
şi a crezut în Domnul şi în Moise, sluga Lui” (leş. 14, 31). 
Dacă Moise a izbăvit pe Israel de muncile Egiptului, 
Hristos, “mai mult, aizbăvit întreaga omenire de stricăciunea 
morții şi de sub robia crudului tiran, a păcatului”!?. 

“*Moise, despărțind sau, ca să zic mai bine, înlăturând 
cu lovitura rațiunii atotputernice, al cărui simbol era poate 
toiagul, amăgirea celor sensibile, ca pe o mare, a oferit 
poporului ce se grăbea spre făgăduințele dumnezeieşti 
pământul de dedesubt, întărit şi neclătinat. Prin aceasta a 
arătat că firea ce cade sub simţuri poate fi bine văzută şi 
cuprinsă de rațiunea dreaptă, şi uşor de călcat şi de străbătut 
de viața împodobită cu virtuți, şi nici o primejdie nu se naşte, 
pentru cei ce o străbat astfel, din pomirea apelor despărțite 
ce se agită din amândouă părțile şi care mai înainte o 
acopereau. Căci despărțirea apelor mării gândite, printr-o 
rațiune mai înaltă, înseamnă desfacerea patimilordințesătura 
ce le leagă între ele, desfacere pe care o pricinuieşte rațiunea 
când le loveşte din inimăşi nu le îngăduie să se unească între 
ele în cei ce înaintează cu sârguință spre Dumnezeu”"?. 


445 Aa PPE A 05 


A 9 i ra dată 
i i 
F EA a 
> depre PA 
2 A LA LL 
caz aa core 
ta că 2 





“Atunci Moise şi fiii lui Israel au cântat Domnului 
cântarea aceasta și au zis: Să cântăm Domnului, căci cu 
slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreț în mare i-a 
aruncat! Tăria mea şi mărirea mea este Doisinul, căci El m- 
a izbăvuil. Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi preaslăvi, 
Dumnezeul părintelui meuşi-L voi preaînălța! Domnul este 
viteaz în luptă; Domnul este numele Lui. Carele lui Faraon 
şi oștirea lui în mare le-a aruncat, pe căpeteniile cele de 
seamă ale lui, Marea Roșie le-a înghițit, adâncul le-a 
acoperit, în fundul mării ca o piatră s-au pogorât" (leş. 15, 
1-5). “Să nu crezi cumva că El doboară la pământ numai 
bătălii văzute”"+, ci ne întăreşte şi în războiul cel nevăzut pe 
care-l aduc asupra noastră duhurile răutăţii, Egipteniii 
pogoară în fundul mării ca o piatră, căci “păcătoşii sunt grei, 
E vorba de pietre din acelea din care por să ridice pe fiii lui 
Avraam (Mr. 3, 9), sunt acei care iubesc străfundurile şi 
preţuiesc elementul lichid, adică aceia pe care îi înlănțuie 
plăcerile amare şi fug de lucrurile prezente”!*. 





7, SI. Chiril al lerusalimului, Careheza / mistagogică, 3. 
8. Clement Alexandrinul, Srromate, |, 161, 3, 

9, Sf. loan Gură de Aur, Omilii la Facere, XII, 3. 

10, Sf. loan Damaschin, Dogmatica, IV, ||. 


||, Sf, Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise (p. 62). 


12, Sf. loan Damaschin, Dogmatica, |V, 4. 
13, Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 14. 
14. Origen, Omilii la Cartea leşirii, VI, 2. 
|5, Ibid., VI, 4. 











“Cu mulțimea slavei Tale şi surpat de cei potrivnici, 
Trimis-ai mânia Ta şi i-a mistuit ca pe nişte paie. La 
suflarea nărilor Tale s-a despărțit apa, strânsu-s-au apele 
la un loc ca un perete şi s-au închegat valurile în inima 
mării. Vrăjmaşulzicea: Alerga-voi dupăei şi-i voi ajunge; 

pradă voi impărți şi-mi voi sătura Sufletul de răzbunare; 
voi scoate sabia şi mâna mea îi va stârpi! Dar ai trimis Tu 
Duhul Tău şi marea i-a înghiţit; afundatu-s-aucaplumbul 
în apele cele mari. Doamne cine este asemenea Ţie între 
dumnezei? Cine este asemenea Ție preaslăvit în sfințenie, 
minunal întru slavă şi făcător de minuni? Întins-ai dreapta 
Ta şi a înghițit pământul!” (leş. 15, 6-12). “Şi azi mai 
înghite pământul pe necredincioşi. Oare nu vi se pare că 
pământul înghite pe cel ce nu are decât gânduri şi fapte 
pământeşti, pe 'cel care vorbeşte despre pământ, apără 
pământul, râvneşte pământul şi-şi pune în eltoată nădejdea 
sa, cel care nu ridică niciodată privirea sa spre cer, nu 
gândeşte la viaţa viitoare, nu se teme de judecata lui 
Dumnezeu şi nici nu râvneşte la făgăduinţe de fericire, ci 
cugetătottimpul numai la lucruri prezente şi suspină după 
lucruri pământeşti ?”€. 

“Călăuzit-ai cu mila Ta acest popor şi l-ai izbăvit; Tu 
îl povățuieşti cu puterea Ta, spre locaşul sfințeniei Tale” 
(leș. 15, 13).““Nădejdea bunurilor viitoare dă linişte celor 
care se pocăiesc, precum nădejdea cununii îndulceşte 
durerea rănilor celor care luptă”. 

“Auzit-au neamurile şi s-au cutremurat, frică acuprins 
pe cei din Filistenia. Atunci s-au spăimântat căpeteniile 
Edomului; peconducătorii Moabului cutremur i-acuprins; 
şi toți câţi trăiesc în Canaan şi-au pierdut cumpătul ” (Ieş. 
15,14-15). După Origen, textul nu se justifică din punct de 
vedere istoric, popoarele canaanite având primele 
confruntări cu Israel mult mai târziu. Filistenii, însă, ar 
închipui pe cei ce se prăbuşesc în mulțime de patimi, iar 
Edom pe cei pămânțeşti. Aceştia se agită căci, împărățiile 
lor fiind în iad, se tem de Acela ce le va sfărâma porțile şi 
va elibera sufletele de sub stăpânirea morții””"*. 

“Frică şi groază va cădea peste ei. Şi de măreția 
brațului Tău, ca pietrele vor încremeni, până ce va trece 
poporul Tău, Doamne, până va trece poporul Tău acesta, 
pe care L-ai câştigat Tu” (leş. 15, 16). “Fără îndoială că, 
după trecerea evreilor, neamurile vor înceta să mai fie de 
piatră şi, în locul inimilor lor aspre, ele vor primi o fire cu 
adevărat umană şi îndreptată întru Hristos”!*. 

“Tuil vei duce şi-l vei sădi în muntele moştenirii Tale. 
în locul ce Ți l-ai făcut sălășluire, Doamne, în locaşul 
sfânt cel zidit de mâinile Tale, Doamne!” (leş. 15, 17). 
“Dumnezeu nu vrea să ne sădească nici în Egipt, nici în 
locuri urâte şi josnice, ci, pe cei pe care-i aşează, vrea să- 
i sădească în muntele moştenirii Sale”>. 

“Impărăți-va Domnul în veacşi în veacul veacului” 
(leş. 15, 18). “Deci este ceva mai presus de veacuri: 
împărăția adevărată a lui Dumnezeu. Căci nu e îngăduit a 
spune că Împărăția lui Dumnezeua început, sau că ea cade 
sub veacuri şi timpuri'*!, 

“Căci caii lui Faraon cu carele şi călăreții lui au 
intrat în mare. Intors-a Domnul asupra lor apele mării, 
iar fiii lui Israel au trecut prin mare, cape uscat!" (Ieş. 15, 

19). “Dacă te vei găsi în mijlocul unui neam necredincios 
şi desfrânat, dar (vei fi) ca lumina soarelui, stârpind 
cuvântul vieții care îndrumă spre mărire (Filip. 3, 15-16), 
se poate întâmpla ca tu să treci prin această lume fără ca 
apele poftelor sau valurile tulburate ale păcatelor să te 
stroăpească”?, 

Aici se încheie cântarea lui Moise. 

“Atunci a luat Mariam proorocița, sora lui Aaron, 
timpanul în mâna sa, şi au ieşit după dânsa toate femeile, 
cu timpane şi dănțuind ” (Ieş. 15, 20). Mariam e sora lui 





16, Ibid, VI, 5. 

17, Ibid, VI, 6. 

18, Jbid, VI, 7. 

19. Ibid, 

20. Ibid, VI, 9, 

21, Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 186 (E 
II), 

22, Origen, op. cit., VI, 12, 


urmare în pag. 13 
Eugenia GHIMICI 
loan USCA 


„i 








Religie 





PUNCTE CAADINILE 


August '98 NR. 8/92 PAG. 9 


-DOSAR PENAL 423/98 PENTRU FRAUDAREA ADMITERII EA + 4 


9 9 


n 


9 E vremea să fie ruptă tăcerea care s-a aşternut, 
în ultimele trei luni, asupra corupţiei de la Facultatea 
de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. e sie 

e Securitatea examenului de admitere în 
învățământul universitar devine o: popi de 
interes naţional. 

9 Compatibilitatea învățământului românesccu 
cel european nu poate îi asigurată în n condiții de. 
fraudare a examenelor universitare. , ardă 

O Măsluirea (de proporțiiinimaginabile) tezelor. 
de la admiterea 1997 a ajuns pe masa a Gh iului şi 
în cercetarea Poliţiei... 

e Iiotărârea Sfântului fc al 'B0. R. + a. | fosti, 
încălcată de către Decanatul Facultăţii de Teologie. 

E Liga Studenţilor din Universitatea Bucureştişi 
Clubul Facultăţii de Teologie protestează, cerând! 
demiterea cadrelor didactice compromise 

9 Ancheta M.E.N.şia RectoratuluiUniversităţii, 
dispusă de ministrul Marga, a isrșiti DUID simple. 
amenzi “administrative”, aia Ea | 

O Prestigioasa, revistă deintormareSOP  (Sepvice, 
Orthodoxe de Presse) a a mediatizat, înî întreaga. lume. ! 
creştină, scandalul. corupţiei de la Facultatea, de 


Teologie Ortodoxă d din : Bucureşti. Pia, iat lei 


î 0 0 mii 









Ministrul Marga a aşteptat intervenția 
Sfântului Sinod 


În februarie a.c., presa centrală dezvăluia cu lux de 
amănunte modul în care s-a operat fraudarea examenului 
de admitere la Facultatea de Teologie Ortodoxă din 
Bucureşti, în toamna lui 1997. După publicarea în facsimil 
a zeci de teze măsluite şi după darea în vileag a membrilor 
Comisiilor de organizare a concursului de admitere şi de 
corectare a tezelor candidaților, ministrul Andrei Marga 
a cerut Patriarhiei şi Sf. Sinod al B.O.R. să ia măsurile de 
rigoare, pentru ca apoi M.E.N. să întrepr indă o anchetă, 
în baza Legii Învățământului şi a Cartei Universitare, 
cărora li se supune şi Facultatea de Teologie Ortodoxă. 

Amintim că fraudarea acelui examen de admitere a 
fost săvârşită prin măsluirea grosolană a notelor 
candidaţilor. Cei bine pregătiți, care au scris teze de nota 
8.50 sau 9.00, au primit note de 3.00 sau 4.00. Cei slab sau 

foarte slab pregătiţi, care meritau uneori chiar şi nota 1.00 
(pentru aberaţiile scrise cu dezinvoltură!), au fost punctați 
cu note de 8.50 sau 9.00, ba chiar de 9.67! 


“Trafic de influenţă şi luare de mită”? 


În urma acestor dezvăluiri de-a dreptul uluitoare 
(titrate în presă chiar cu sintagma de ... “corupție 
apocaliptică”), candidații nedreptățiţi au înaintat plângeri 
penale pentru anchetarea, de către organele statului de 
drept, a fraudării examenului organizat, în toamna lui 
1997, la Facultatea de Teologie din Bucureşti. 

Deţinem date extrase din mai multe plângeri penale. 
Mai mult chiar, publicăm maijos pasaje dintr-o asemenea 
plângere penală, care constituie obiectul Dosarului penal 
nr. 423/1998, întocmit de Parchetul de pe lângă 
Judecătoria Sectorului IV-Bucureşti şi înaintat, pentru 
cercetări penale, la Secţia 14 a Poliţiei Bucureşti. lată ce 
se cere Parchetului de către zecile de candidaţi înşelați: 

“Solicităm anchetarea acestui caz în care s-a săvârşii 
infracțiunea de abuz în serviciu. [...] Conform fotocopiilor 
realizate după tezele de concurs care au fost măsluite 
(documente ce pot fi analizate de către procurori în 
ancheta penală), reiese în mod clar că fraudarea 
examenului s-a operat prin: 1) suprapunctarea tezelor 
unor anumiţi candidaţi favorizați (teze ce conţin 
incredibile agramatisme, erori şi crase exemple de 
incultură proprii unor elevi de şcoală gimnazială); 2) 
depunctarea acelor teze care, în condiţiile unei corectări 
normale, ar fi putut obține note de trecere, sauchiar note 
bune şi foarte bune. [...] Tezele candidaţilor favorizați 
au fost însemnate cu coduri de «recunoaștere» " 

“Dorim să atragem atenţia că frauda comisă la aces! 
examen atinge un număr foarte mare de lucrări, fapt 


o o O » 


confirmat şi de protectorul Universităţii, prof. Munteanu, 
într-o declaraţie făcută în timpul unei audienţe acordate 
părinţilor ai căror copii au contestat corectitudinea şi 
legalitatea concursului. [...] Noi credem că o fraudă de 
asemenea proporţii nu S-ar LE  pulul «orchestra» fără trafic 
de influenţă şi luare de mită” 


Conducerea compromisă - repusă în funcţie 


Sub presiunea publică, Sf. Sinod al B.O.R. redactează 
un “Comunicat”, în termeni confuzi, pe care îl adresează 
Rectoratului Universităţii Bucureşti. Astfel, în textul semnat 
de P.F. Teoctist, patriarhul B.O.R., şi de Secretarul Sf. 
Sinod, P.S. Teofan Sinaitul, se arată că “ /a Facultatea de 
Teologie Ortodoxă Bucureşti ar exista o stare de 
funcţionare defectuoasă şi unele iregularităţi”, drept care 
“Sf Sinod a hotărât suspendarea conducerii actuale a 
facultăţii: Decan P.C. pr. prof. dr. C. Corniţescu [...] şi a 
numit decan interimar [...], în vederea organizării, 
împreună cu Rectoratul Universităţii, a unei anchete de 
către o comisie neutră [...]. După terminarea ancheltei, se 
vor lua măsurile ce se impun pentru normalizarea situaţiei, 
inclusiv o nouă alegere regulamentară a conducerii 
facultăţii”. 

Prin urmare, măsluirea examenului de admitere din 
1997 a fost bagatelizată de către Secretariatul Sf. Sinod 
prin “formula” (cităm): “stare de funcționare defectuoasă 
şi unele iregularităţi”. Mai mult chiar, deciziile Sf. Sinod, 
impuse prin acest comunicat, au fost călcate în picioare la 
Decanatul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, întrucât, după 
terminarea anchetei M.E.N. şi expirarea celor 30 de zile de 
conducere interimară, nu s-a mai procedat la o “nouă 
alegere regulamentară”. Ci, fapt uluitor, fosta conducere a 
facultății (decan prof. dr. C. Corniţescu) este repusă în 
funcţie, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Din acel 
moment, la Facultatea de Teologie din Bucureşti s-a instalat 
o cumplită atmosferă de dispreț manifestat de studenții 
teologi împotriva acelor cadre didactice compromise în 
acest scandal muşamalizat, iată, de către cel mai înalt for 
al B.O.R., şi anume Sf. Sinod! 


Studenţii cer demiterea vinovaţilor 


Alertată de muşamalizarea acestei incredibile fraude, 
Liga Studenților din Universitatea Bucureşti a redactat în 
luna mai un “PROTEST” față de (cităm) “neregulile 
comise în Facultatea de Teologie Ortodoxă”. | se alătură 
şi Clubul Facultăţii de Teologie şi se trece la un protest 
comun, afişat - tot sub formă de comunicat-apel - în 
holurile Facultăţii de Teologie şi ale Rectoratului. Luna 
mai a provocat, aşadar, o mare “fierbere” în rândurile 
studenților teologi, care şi-au exprimat astfel punctul de 
vedere: “Noi nu vrem răul Bisericii şi nu suntem de acord 
cu curentul anticlerical promovat de mass-media. Dar ni 
se pare normal să luăm poziţie atunci când vedem că o 
facultate care ar trebui să fie model, este contraexemplu 
[...] Considerăm ideea Domnului Rector, potrivit căreia, 
dacă situația nu se clarifică, Facultatea de Teologie poate 
fi scoasă din cadrul Universităţii, drept exagerată. 
Schimbările trebuie să aibă loc înăuntru şi nu în afară. Nu 
se poale ca o facultate care este de mai mult de 100 de ani 
în Universitate să-şi piardă acest Statul pe care-l merită”. 

L.S.U, şi C.F.T. au cerut Consiliului Facultății de 
Teologie, în termeni ultimativi, să se facă publice 
“rezultatele cercetărilor Comisiei de anchetă a ME.N,, 
considerând anormal faptul că de atâta vreme [două luni 
- n.n.] unii dintre profesori nu le-au aflat”. L.S.U.B. şi 
C.F.T. au mai cerut să se discute măsurile care trebuie luate 
în urma descoperirii fraudării examenului de admitere, 
precizându-se - aparte - că “studenții nu cer pedepsirea 
celor găsiţi vinovaţi, ci doar îndepărtarea lor din funcţii 
de răspundere”, 


M.E.N. decide amendarea corectorilor 
Deși nici astăzi rezultatele anchetei M.E.N, nu au fost 


făcute publice, ziarul Curentul a reușit să intre în posesia 
listei cu cadre didactice (membri ai comisiilor de organizare 


 FACULTAT EA DE TEOLOGIE BUCUREȘTI. : 



























şi corectare la examenul fraudat) sancţionate 
administrativ şi pecuniar de Rectorat. După recorectarea 
unui anumit număr de teze, s-au descoperit: un număr de 
trei corectori care au punctat incorect câte 27 teze/ 
corector; doi corectori cu câte 16 teze/corector incorect 
punctate; un corector cu 22 teze incorecte; un corector cu 
| 1 teze incorecte etc. Însumate, tezele incorect punctate 
(majoritatea lucrărilor primiseră note de 8.50 şi 9.00, dar 
în realitate au meriiat note de 2.00 sau chiar 1.50!!!) 
depăşesc suta. Amenzile pecuniare dictate de M.E.N. şi 
Rectorat, pentru toţi acei corectori care au depunctat sau 
mai ales suprapunctat teze de admitere au fost cuprinse 
în limitele 2,7 - 3,5 milioane lei/corector În plus, 

M.E.N. a decis ca toţi membrii Comisiilor de organizare 
şi corectare (de la examenul măsluit în 1997) să fie 
suspendaţi din funcții timp de un an. Cu alte cuvinte, 
peste doi ani, de pildă, cadrele didactice complice la cea 
mai scandaloasă fraudare de examen de admitere din 
istoria învățământului teologic românesc îşi vor putea 
relua locul de corectori... “cinstiţi”! 


S$.0.P. consemnează fraudarea examenului 


Dacă presa românească (obnubilată, se pare, în ultima 
vreme, de un alt tip de corupție: “Ţigareta 2”) a uitat de 
corupția din învățământul superior, nu acelaşi lucru s-a 
petrecut cu presa internațională. Recent, prestigioasa 
revistă de informare S.O.P. (Service Orthodoxe de 
Presse), care este difuzată în toată lumea creştină, a 
dedicat un număr special (227/1998) cazului Facultăţii 
de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi învățământului 
universitar din România. S.O.P. relatează că faptele 
relevate de presă sunt cercetate de o comisie specială de 
anchetă. Un loc aparte în buletinul S.O.P. îl are numele 
prof. dr. Constantin Comiţescu, ca reprezentant al 
conducerii suspendate din funcţie. Este interesant de 
văzut ce va scrie S.O.P. când se va afla, dincolo de 
“eraniţele” învățământului universitar românesc 
balcanizat, că hotărârile unui Sf. Sinod şi prevederile 
Cartei Universitare sunt ignorate... 


Poliția efectuează audieri şi interogatorii 


In prezent, Secţia 14 a Poliţiei Bucureşti efectuează 
audieri şi interogatorii, în urma plângerilor penale depuse 
la Parchet de către candidații înşelați. În tot acest timp, 
la Facultatea de Teologie s-a instaurat un regim de 
prigoană împotriva cadrelor didactice necompromise, 
care doresc ca învățământul teologic să se debaraseze de 
anumiţi indivizi corupți. Surse din interiorul Consiliului 
profesoral al Facultăţii de Teologie ne-au declarat că în 
rândurile cadrelor didactice (profesori, corectori, 
organizatori de examen măsluit) compromise prin 
dezvăluirile apărute în presa naţională şi internațională 
domneşte vu stare de panică. Fiindcă se aud voci discrete 
care afirmă că în acest caz (de corupție şi de compromitere 
a învățământului universitar) anchetele Poliţiei şi 
Parchetului vor merge până la capăt. Deja o parte dintre 
corectorii grupaţi în jurul unui anume persona) - 
supranumit în mediul teologic drept “Decan onorific” - 
şi-au depus cereri de pensionare sau de transfer. 
Intervievând în zilele de miercuri şi Joi (3-4 iunie a.c.) 
mai mulți studenţi teologi bucureşteni despre 
compromiterea Facultăţii lor, aceştia au declarat: 
“Această Facultate a ajuns un fel de stat înstat. Hotărârile 
Sf, Sinod şi ale Patriarhiei sunt nesocotite. Ruşine faţă 
de opinia publică nu mai există. Frică de Dumnezeu, 
pentru toate neregulile comise, numai există. Profesorii 
competenţi şi necorupți sunt marginalizați şi ostracizaţi. 
Noi, studenţii, vedem şi ştim toate acestea şi nu vom sta 
impasibili”, 

Silviu ALUPEI 


Acest material, care ne-a sosit la Redacţie după încheierea 
numărului nostru pe luna lulie, a fost publicat, între timp, şi în 
cotidianul România liberă, cu mici modificâri [n Red.] 


sc 





PAG. 10 NR. 8/92 August '98 


Pe bună dreptate aprecia Nietzsche cultura Occidentului modem ca una 
“osândită să se hrănească din sângele altor culturi”. Istoricismul, goana 
dupătrecutul şi miturile popoarelor““exotice”, dezeroparea orizonturilor 
de care s-au rupt complet şi pe care le interpretează etnocentrist, sunt 
acte de vampirism ale unei civilizaţii spectrale ce vrea să-şi 
prelungească prin orice mijloace existența. Când zeii proprii 
ajung să nu-ți mai spună nimic, încep să te pasioneze 
“antichitățile”, ajungând chiar la furtul tradiţiei altora, care nu 
se rezumă doar la benignul jaf de opere de artă, ci, mult mai 
grav, această aviditate de colecționar premerge de multe 
ori invazia militară sau colonizarea economică. 

Un alt mare nihilist, E. Cioran, decripta cu 
perfectă luciditate intenţiile “omului civilizat”, în 
Căderea în timp. “Interesul pe care civilizatul îl 
poartă popoarelor zise înapoiate este dintre 
cele mai suspecte” pentru că, de fapt, “omul 
civilizat... se luptă să-şi transmită suferințele 
popoarelor refractare unor astfel de sfâşieri 
(...) Se va interesa deci de ele şi le va «asista» 

(...) Complotul pe care popoarele «avansate» 
îl pun la cale împotriva lor este prea abil condus şi ele nu izbutesc să-l dejoace...”. 

Abilitatea constă, desigur, în a populariza mai întâi conceptele-cheie care să asigure baza 
logistică a viitoarei expansiuni. Unul dintre ele este cel de “deschidere”, propagat astăzi pe tot 
globul. Realist privind lucrurile, deschiderea totală a unui sistem către ceea ce îi sleieşte 
energiile, înseamnă moartea lui. A te dizolva într-o structură suprastatală fără a primi decât 
“pâine şi circ” (pe bani, fireşte!), este o afacere falimentară, în jargon de business. 

Sunt însă şi deschideri care îmbogăţesc, care potențează ființa unei colectivități, cum ar 
fi deschiderea ei către mesajul creștin. 

Artrebui privită puţin mai de aproape şi ideea de pluralism. Pe nesimţite, a prins rădăcini 
concepția, ce pare însăşi normalitatea, dreptului de a gândi diferit, de a avea păreri deosebite, 
a'“dreptului dea nu fi deacord cu mine”, cum sunăunargument pro-democratical lui Churchill. 
Întrebarea este: se întemeiază acest “drept” pe vreun adevăr universal şi peren? Pluralismul 
parlamentar nu-şi are temeiul într-o pretinsă infailibilitate a**mediei” părerilor exprimate: mai 
mulți reprezentanți de diverse orientări politice nu înseamnă automat mai multă înțelepciune, 
ci creşterea statistică a probabilității ca în respectaiva Adunare (când nu este de-a dreptul... 
adunătură) să se găsească şi unul-două capete luminate. Deci un criteriu pur cantitativ, aplicat 
unei realități prin excelență calitative. Se recurge la pluralism nu datorită “superiorității” lui 
trâmbițate, ci pentru că, odată cu înlăturarea societăților bazate pe ferme principii ierarhice, a 
rămas singurul mijloc de recrutare a “elitei” conducătoare. 

Departe de noi intenția de a pretinde că e bine să gândim cu toții la fel. Dintr-o asemenea 
uniformitate nivelatoare, ideologic impusă, sperăm că am ieşit definitiv (deşi nu pentru a intra 
în alta). Însă acordul asupra unui set minim de principii, modul comun de a vedea lucrurile, 





SFÂNTA TREIME 








PUNCTE CARDINALE 


sunt inerente oricărei elite din fruntea unui grup. lar această armonie a 
cugetelor şi a intereselor nu o poate da decât credința fermă într-un 
anumit sistem de valori. Deci, în pofida părerii curente, o colectivitate 
este guvernată de elite omogene, adică cercuri ai căror membri dau 
dovadă de unitate în gând, simțire şi faptă. Este un adevăr probat 
şi de structura clasei politice care conduce actualmente statul 
român (coalizată pe interese comune), de “unitatea demonolit” 
a partidului unic înainte de '89. Problema nu este de a 
omogeniza forțat corpul social, ci ca această convergență 
în felul de a gândi şi a pune chestiunile să fie rodul unei 
“afinități elective” amembrilor lui. Şi este interesantcă 
la popoarele tinere, consemna Eminescu observațiile 
unor antropologi, există nu numai o asemănare 
intelectuală, ci şi fizică. (Afirmaţie pe care am 
putut s-o verific pe chipurile aduse în prim plan 
de “Memorialul Durerii”, uimitor de 
asemănătoare, ale făgărășenilor şi vrâncenilor 
care s-au opus colectivizării.) 
Tot Eminescu avertiza: “Cu 
cât sunt mai multe direcțiuni ale 
spiritului într-o țară, cu atât merge mai rău țara şi poporul acela”. Or, tocmai 
factorii de identitate sunt minimalizați astăzi: religie, limbă, origine comună. ŞI, 
cunoscându-se mai ales forța coezivă a credinței, se încearcă subminarea ei 
încurajându-se sincretismele culturale, propagarea curentelor spiritualiste de tip new-age, 
responsabile de gravele des-centrări ale lumii noastre. 

Despre pseudomisterele care tind să se substituie astăzi vechilor credinţe atrăsese atenția 
marele regizor rus Andrei Tarkovski, prin mijloacele pe care i le confereau talentul şi credința 
lui, în filmul Călăuza. Survine, în primele scene, o replicăa unuia dintre protagonişti care trece 
aproape neobservată: Nu există nici un triunghi al Bermudelor; există un triunghi ABC egal 
cuun triunghi ABC”. Această formulare matematică este un mesaj creştin camuflat. Cenzura 
comunistă îl obliga pe autor, care de altfel avea să emigreze mai târziu, la o exprimare eliptică. 
Ea pare să spună, în fond, că nu există nici un mister al Bermudelor, ci că autentica taină este 
cea a Sfintei Treimi, identică, prin trinitate, cu regenta ei pământească, treimea bărbat - femeie 
- copil, ipostaziată în Sfânta Familie (losif, Maria, Pruncul). 

Această propoziţie-cheie este rostită anume la începutul peliculei, care e şi începutul 
pelerinajului celor trei către misterioasa “zonă”, tocmai pentru a avertiza spectatorul sănu vadă 
în ea un mister profan de tipul “triunghiului Bermudelor”, atât de mediatizat spre satisfacerea 
amatorilor avizi de astfel de enigme, ci un spaţiu cu adevărat sacru, unde e de aşteptat ca 
Dumnezeu să Se reveleze în inima celui ce şi-o deschide. 


dea 


FLOREA TIBERIAN 
(Ultima parte a textului a apărut şi în Theosis, suplimentul revistei eparhiale Călăuza 
ortodoxă, editat de ASCOR Galaţi) 


OTITA UD PIE: 
pede ce ia i i 


LA, i i 
Ray ai De > i mat 
A, «| pi 


DUMITRU TACHE FUNDA 

















DUPĂ 60 DE ANI 
MISTIFICAREA CONTINUĂ 


CUI FOLOSEȘTE? 
Cu pretată de Răzvan Codrescu 


În abordarea onestă a istoriei 
legionare. istoricul de azi sau de 
mâine nu se va putea dispensa. 
dincolo de alte izvoare documentare, 
de mărturiile directe ale celor angajați 
în marea aventură legionară, 
începând cu literatura «clasică« a 
legionarismului (în fruntea căreia 
stau scrierile lui Codreanu, Moța şi 
Marin) şi terminând cu scrienle de 
dată recentă. cum este și volumul 
semnal de d-l Dumitru Funda, După 
6() de ani, mistificarea continuă! 
Cui foloseşte? (cu o prefaţă de 
Răzvan Codrescu, Editura Fundaţiei 
«Buna Vestire», București, 1998, 240 


Eventuala acuzaţie de 
«subiectivism» nu poate funcționa 
generic şi aprioric, fie și numai pentru 
că nu se poate renunța la principiul 
audiatur e! altera pars, Supra- 
Viețuitorii vechilor structuri legionare 
(fiecăeste vorba de persoane angajate 
«la vârf» în desfășurarea eveni- 
mentelor, fie că este vorba de simpli 
«ostași» ai Mișcării, nivelurile de 
percepție fiind complementare) au 
și dreptul și datoria de a se face 
ascultați, mai ales că adeseori este 
vorba de oameni de înaltă jinută 


EI 








morală şi intelectuală. mărturisitori nu 
doar cu vorba sau cu condeiul. dar şi 
cu întreaga lor viață de jeitfelnică luptă 
anticomunistă. de fidelitate creştină şi 
națională. Desigur, nota de «subiec- 
tivitate» este implicită, dar numai prostia 
sau reaua-voință poate confunda 
principial subiectivismul cu mistifi- 
carea tendențioasă. Discursul 
«subiectiv», câtă vreme este onest şi 
întemeiat pe probe/argumente, nueste 
nici nefolositor, nici neavenit. În fond, 
ce înseamnă «obiectivitatea», dincolo 
de concreteţea diferiților «subiecţi»? 
În fața unui «punct de vedere» nutrebuie 
să ne întrebăm dacă este «obiectiv» sau 
«subiectiv», ci dacă este onest şi 
coherenl. 

Legionar vechi, de origine 
macedo-română (n. la Hrupiştea, în 
Macedonia grecească), format de 
timpuriu în spiritul lui Codreanu, 
autorul acestei cărți, inginerul Dumitru 
Funda («Tache», cum îi spun cei 
apropiaţi şi cum este cunoscut în 
cercurile legionare), a fost nu doar 
martorul. ci și protagonistul multor 
evenimente importante de după 
asasinarea «Căpitanului» (1938), 
mişcându-se în structurile superioare 
ale Legiunii. Deşi octogenar, omul 
impresionează prin vitalitate şi 
luciditate, iar memoria sa pare să 
funcţioneze fără greș, Toţi cei ce-l 
cunosc, legionari sau nu, pot mărturisi 
despre exemplaritatea trecutului său 
anticomunist, fie că este vorba de 
luptele legionare din preajma lui 1940, 
fie că este vorba de infruntarea 
prigoanei bolşevice de după 1945 (a 
fost deţinut politic și deportat în 
Bărăgan, între 1948 și 1964), fie că 
este vorba de hărțuielile neîncetate ale 
Securităţii de după 1964, Desigur, 
asemenea tuturor «machedonilor», 


O MAR 
DEMISTIFICA TOARE 


- 
Du d 


paginile sale vădesc o evlavie cu totul 
deosebită față de «Căpitan» (a cărui 
«linie». în primul rând moral-spirituală 
şi numai în al doilea rând politică, se 
regăseşte în noțiunea de «codrenism») 
şi o oarecare inaderență față de aşa- 
numitul «simism» (care pare a fi 
inversat raportul, punând în primul 
plan obiectivele politice imediate). 
Polemicile interlegionare nu lipsesc 
nici din volumul în dicuţie, dar ele îşi 
păstrează un aspect de echilibru şi 
urbanitate, caracteristic întregului scris 
al autorului. De altfel, după 1989, 
inginerul D. Fundas-anumărat printre 
cei ce au făcut eforturi în direcţia unei 
medieri (din nefericire eşuate. cel puțin 
deocamdată) în conflictul păgubos 
dintre cele două tabere legionare 
(conflict adâncit şi întreținut mai ales 
de mediile legionare din Exil, acutizat 
în |ară abia după 1990, curiscul deaii 
lăsat moştenire și noii generații de 
aderenți ai «crezului legionar»). 
Probabil că dacă mai mulţi vechi 
legionari influenţi ar fi manitestat 
«disponibilitatea la dialog» (ca să 
întrebuințez o sintagmă la modă) a 
autorului acestei cărți, atunci conflictul 
ar fi fost în mare măsură dezamorsat, 
mai ales după moartea «Coman- 
dantului»(1993), In orice caz, portretul 
pe care i-l face, spre exemplu, 
regretatului Gheorghe Brahonschi (m. 
1997), «simist» notoriu, dar legionar 
ireproșabil, onoreazăatât pe cel evocat 
cât şi pe cel care evocă, demonstrând 
că adevărata calitate umană depăşeşte 
conjuncturile şi netezeşte calea 
armoniiloresenţiale, în acel duh creștin 
pe care, altminteri, toți legionarii îl 
revendicădiscursiv (și inabsențacăruia 
legionarismul, cu împlinirile sau cu 
neimplinirile lui, n-ar mai fi decât o 
«bisericuță» politică între altele...), 








Textele reunite în proaspătul 
volum sunt diverse şi incitante; unele 
au mai fost publicate în anii din urmă 
(mai ales în Cuvântul românesc din 
Canada şi în Puncte cardinale). dar de 
această dată capătă parcă o nouă 
însuflețire, ca notele disparate când se 
regăsesc într-o simfonie. Unele 
zugrăvesc evenimente la care autorul 
a luat parte (ridicarea, de la Spitalul 
Militar din Brașov, a celor sortiți 
decimării, în ajunul cailistei «nopți a 
cuțitelor lungi»; arestarea în Cadrilater 
a maiorului Dinulescu, asasinul 
«Căpitanului»; darul de trei sute de oi 
făcut lui Codreanude vajnicii macedoneni 
ş.a.m.d.). altele se constituie în 
memorabile portrete (Corneliu 
Codreanu, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, 
Comeliu Coposu, Nicolae Cojocaru, 
Gheorghe Brahonschi etc.), iar câteva 
țin de registrul polemicii de idei şi 
principii (cei vizați fiind fie legionari 
cu vederi divergente. fie adversari de 
cele mai diverse categorii: Regele Mihai 
|, Andrei Pleşu, Virgil Măgureanu ş.a.). 
Biografia autorului (căreia i se pot 
identifica, pe baza textelor antologate, 
următoarele etape: rădăcinile şi 
formaţia intelectuală, luptele legionare 
ale primei tinerei, experiența 
închisorilor şi lagărelor comuniste, 
surogatul de «libertate» de pânăin 1989, 
apoi polemicile post-decembriste, cu 
O atenție deosebită nu doar asupra 
ultimelorînjehebărnidesorpinte legionară, 
dar şi a situației mai generale din 
A.F.DP.R )setopeşte, practic, în destinul 
obştesc al unei Românii mantirizate, 
Semnatarul cărții este tăiat, fără 
îndoială, din stofa celor care pot fi 
zdrobiţi, dar niciodată înfrânți, atestând, 
O dată în plus, uriașa forță fonmativă şi 
mobilizatoare a «şcolii spirituale» 
create de geniul lui Codreanu. 





Scrisul  «apologetic» şi 
mărturisitor al inginerului D. Funda 
rămâne limpede şi măsurat, străbătut 
de căldura unui crez slujit cu 
onestitate, capabil să trezească 
respect chiarşi atunci cândafirmațiile 
par discutabile sau insuficiente. 
Cartea prezintă interes deopotrivă 
documentar, ideologic, moral şi 
sentimental; fluxul ei depăşeşte cazul 
individual al autorului şi devine 
mărturie a unei generații cruci ficate, 
care reclamă o dreaptă judecată, cu 
morţii şi cu viii ei. Pe alocuri, 
tablourile se colorează, fără 
ostentaţie, cu pastapitoreascăa vieții 
aromâneşti, trec prin ele «armatolii» 
ca nişte umbre legendare şi răzbate 
printre tuşe glasul tainic al 
«dimândării părintești». 

Autorul poate avea sentimentul 
datoriei împlinite, iar mărturia sa e 
cu atât mai binevenită cu cât apare în 
ajunul comemorării a 60 de ani de la 
trecerea la cele veşnicea lui Comeliu 
Codreanu şi a celorlalți treisprezece 
camarazi asasinați împreunăcu el, în 
fatidica noapte a Sfântului Andrei. 


Răzvan CODRESCU 


(pagini extrase din 
prefața volumului) 





PUNCTE CARDINALE 


August '98 NR. 8/92 PAG. 1] 





- + + — 


Ei 

PARA 07 emana INA ati aici ui atat Pap i 

e 0 cet Apt ro Mit 

pp Ati o ri tea o 
$ , Şa 


i) 
ad S, = (i 3 
r 3 
a, Sf. 
e. . 4 ei Si i 
AD 


= tea Se SiS 
Aa ARSA ă = oră 


aa A SA 
e SE o 


WLASați 








IO AI pe 
i Er le Pomi 2 









A A 
Fe PARE ARE: 


O mărturie lirică la 9 ani! 


Eugen Vlad Pârău este, probabil, cel mai tânăr poet creştin ortodox din 
România. Lui i se întâmplă, precum lui Ovidiu odinioară, ca tot ce spune să ia 
chip de vers... Uneori, comparațiile poetice sunt dublate de frumoase compoziţii 
plastice (cum este cea reprodusă mai jos, ilustrând poezia Lumânare, luminare). 
Anima naturaliter christiana, ivit în sânul unei familii cuvincioase fără ». 
habotnicie, micul poet braşovean ne-a pus la grea încercare: nu ne-a fost uşor 
să alegem aceste şase poezii din cele câteva zeci care ne-au fost trimise, cu 
caligrafia impecabilă a autorului. Dacă s-ar găsi un sponsor cu inimă de creştin, 
din poeziile şi acuarelele lui Eugen Vlad Pârău s-ar putea alcătui o splendidă | 
carte candid-mărturisitoare, "arvună" a unei promițătoare deveniri artistice şi 
spirituale. (Autorul şi mama sa, d-na Felicia Pârău, s-ar bucura nespus ca 
eventualele "impresii" să fie comunicate direct, pe adresa: Str. Apollo Nr. SB, 
Bl. SB, Sc. C, Ap. 27, Braşov-2200; din păcate, familia Pârău nu are telefon). 


Biblia am deschis cu credinţă, 
Alergând la Pocăinţă; 
Foile înmulțite, 
Ca zilele trăite, 
De lisus 
Mi-au spus: 
- Deşi ai picioarele pe pământ, 
Opincile în Cer iți sunt. 
Altă foaie, 
Mai vioaie, 
Strigă tare, 
Să-i dau ascultare: 
- Să nu faci nici un păcal, 
Să ai suflet curat, 
Ca o perlă strălucitoare, 
Luată din mare... 
Cum Biblia am închis, 
Ca în vis, 
Eram mai bun, 
Cum îţi spun!... 


PR, 


Se coboară Duhul Sfânt, 
De Rusalii pe pământ. 
Ceru-albastru s-a deschis, 
Sfântul Duh ni l-a promis. 
Soarele străluceşte, 
Sărbătoare ne vesteşie, 
Domnul de noi s-a milostivit, 
Sfântul Duh ne-a făgăduil. 
Domnul Atolţiitorul, 

De oameni lubitorul, 

Ne-a ierta! pentru păcate, 
Ne-a lăsa! în libertale! 


5.04.1998, Braşov 


18.06.1998, Braşov 


2: căi Păi | 


Născătoare de Dumnezeu, 
Tu fii Ajutorul meu, 
Ascultă, Maică Prea Sfântă, 
Rugăciunea ce iți cântă 
Lumea-ntreagă, chiar şi eu, 
Roagă-Te la Dumnezeu. 
Noi li spunem cu smerire 
Pentru-anoastră Mântuire,; 
Roagă-L, Mama luluror, 
Chiar şi-a Ingerilor 
De vrăjmaşi să ne păzească, 
De greşeli să ne ferească. 
De Dumnezeu Născătoare, 
Pururea Ocrotiloare, 
Păcălosul ce iți cere 
Tu nu pierde din vedere! 
15.08.1997, Băile Herculane 





copiii să vină la Wine...» (Mater 19, 14) 


» » 1% 
= y & Li 
- = Fo “ ş p 4 f/ 
a ai! i y Pr> tar, pe Fă 
Lă - = tă bi 
fr 7 Ay X Ed 





















- 
yr _ 


7ă 


Poti re 


Tu eşti Pântec Preacural, 

Ce-ai născut un Impăral, 

Tu, Fecioară, ai născul, 

Pe Cel făr' de Inceput, 

Tu, Mierea florilor, 

Mireasma culorilor, 

Talerul-de-Mântuire 

Plin de Pace şi Iubire, 

“Miriam” te cheamă 

Și eşti a noastră Mamă. 

Ingerii te-alint, 

Că nu ai argint, 

Ai lubire-adevărată 

Că eşti Una Preacurală, 

Eşti Armă de Biruinţă, 

Iară cei fără Credinţă 

In cale nu ţi se-arată, 

Că eşti Una Preacurată! 
10.04.1998, Braşov 


“Ale Tale dintru ale Tale...!” 
Văzând mielul că lupul îi dă târcoale, 
Incepu Să se roage pentru lupi, de-atăţia ani 
Deveniţi ai săi duşmani. 
Când veni seara, 
Lupul vru să pună gheara... 
Toate frumoase şi dr 
Că printr-o minune 
Lupul carnivor 
Deveni iubitor. 
Dacă le rogi pentru oricine, 
Ci nu pentru tine, 
Rugăciunea la 
Se va asculta 
Și să ştii 
Că şi dorinţa ta se va împlini, 
Ca-ntre cele două animale... 
“Ale Tale dintru ale Tale!” 
27.10.1997, Braşov 


Lumânarea-a prins scânteie, 
Și-a prins vocea ce urmează 
Şi sufletul luminează: 

- Copile, copile, 
Fii indelungat in zile, 
Căci ai Lumânare, 
Ce-ţi dă Luminare, 
Sufletul îți curățeşte 
Inima iți încălzeşte. 
Am primit de la lisus, 
Cum ţi-am spus, 
O flacără-n care Duhul Sfânt renaşte, 
În ziua de Paşte; 
Preasfânta Marie, 
Îți dă bucurie. 
Să nu mai păcătuieşti 
Nici o dată cât trăieşti! 

22.05.1998, Braşov 











PAG. 12 NR. 8/92 August '98 





. 


TALMUDUL (i 


= + Gras: FITI 
“Eu nu sunt cetățean american de religie niozăică. Eu sunt evreu. s 


Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” * 
» Rabinul Stephen S. Weise 


0 . a 
3 73090 o 


18. CREȘTINISMUL ȘI TALMUDUL (3) 


Odată cu cruciadele împotriva 
musulmanilorşi cureprimareaalbigenzilor, 
şi în Franţa s-a schimbat atitudinea, atât a 
autorităților bisericeşti, cât şi a celor laice, 
față de evrei. Episcopii au început să țină 
predici şi să instige poporul împotriva 
evreilor. La Beziers, în timpul Săptămânii 
Man, cartierul evriesc a fost atacat de 
creştini. Unii prelați au condamnat astfel 
de manifestări, darau pretinscomunităților 
iudaice plata unui impozit special în 
Dumineca Floriilor. La Toulouse, evreii 
erau obligaţi să trimită în fiecare an, în 
Vinerea Mare, un reprezentant al 
comunității în catedrală, unde era pălmuit 
simbolic, însemn de aducere aminte pentru 
O vinovăţie veşnică. In anul 1171, mai 
mulți evrei din Blois au fost acuzați că au 
folosit sânge de creştin laritualul de Pesa/ 
ŞI, ca pedeapsă, au fost arşi pe rug. In a sa 
Geschichte der Juden, Hirsch Graetz 
relatează că: “Regele Filip August (1 180- 
1223) a găsit un pretexi să obțină bani de 
la evrei într-un mod ingenios. EL i-aazvârlit 
în închisoare pe toți evreii din regat, sub 
îmvinuirea de a fi otrăvit fântânile, şi i-a 
eliberat numai după ce au plătit un preţ 
greu de răscumpărare. In 1181 i-a exilat 
din Franţa, le-a confiscat toate averile şi a 
dat sinagogile Bisericii... ”. Şi relatările 
despre fărădelegile antiiudaice ale acestui 
rege nu se opresc aici. După seria de 
persecuții din timpul domniei lui Filip 
August. ele au continuat cu intensitate 
sporită în timpul domniei lui Ludovic cel 
Sfânt (1226-1270),culminândcuizgonirea 
tuturor evreilordin Franţa de către Filip cel 
Frumos (1285-1314). Privitor la acest 
moment din istoria evreilordin Franța, iată 
cum îşi încheie Graetz relatarea: “/n anul 
1306, Filip cel Frumos i-a azvârlit pe toți 
evreii în inchisoare, le-a lua! tot ceea ce 
posedau, până şi hainele de pe ei, şi i-a 
izgonit din Franţa, permițându-le să ia cu 
ei numai provizii pentru O zi. Câştigul 
regelui din această acţiune a fost atât de 
mare, încă! şi-a permis să-i dăruiască 
vizifiului său O sinagogă ". 

Pentrua nurămâne însă cu impresiacă 
regii Franţei incriminaţi de Graetz au fost 
nişte căpcăuni iudeofagi, să ascultăm şi 
caracterizarea pe care le-o face lacques 
Madaule, autorul lucrării în 3 volume 
Histoire de France, publicată la Editura 
Gallimard între anii 1943-1965. “Filip 
August... bun administrator, pe deasupra 
COnşIieni de autoritatea lui şi exercitând. 
O cu bună-credinţă, nu va uila niciodată să 
fie şi să pară un rege iubitor de dreptate, 
ceeace peniru un Capețianeste şio lradiţie 
de familie” Ludovic cel Sfânt iubea 
pacea din virtute şi lupta dinpredilecţie. A 
fost un cavaler curajos şi ținea mult la 
virtutea lui, dacă e să dăm crezare unei 
binecunoscute relatări a lui Jolmville”, 
“Pujine personaje din Istoria Franţei sunt 
afâl! de misterioase ca acest rege frumos, 
nepăsător şi pios... Când a murit pe 
neaşteptate, la 30 noiembrie 1314, în pofida 
eșecurilor relative ale politicii lui flamande 
şi a nemulțumirilor manifestate de unele ligi 
feudale, Filip cel Frumos eră considerat, de la 
mere distanţă primul monahal creştinătăţii” 


sc 





o 





În lucrarea lui Jacques Madaule, pe 
parcursul a37 de pagini în care este analizată 
domnia celor trei regi stigmatizați de Graetz 
ca persecutori ai evreilor, nu se găseşte nici 
o referire la acțiuni cu caracter antiiudaic 
inițiate de aceştia. În schimb, în lucrarea de 
sinteză Histoire de France a lui Jacques 
Bainville, publicată în anul 1924 la Editura 
Fayard, autorul explică de ce “Filip cel 
Frumos, pentru a obține banii de care avea 
nevoie, s-a adresat celor care îi aveau şi în 
care opinia publică l-a împins să lovească. 
Ela impus taxe împovărătoare negustorilor 
străini şi bancherilor evrei”. Şi, în 
continuare, istoricul francezexplică de ce au 
fost necesare impozite apăsătoare care, în 
fapt, nu i-au lovit numai pe evrei, ci întreaga 
populație a țării. “A fost plătit prețul pentru 
crearea Franţei. Livra, care în timpul lui 
Carol cel Mare erao livră de aur, a ajuns în 
zilele noastre să fie doar o bucată de hărtie. 
Diferenţa reprezintă ceea ce a trebuit să 
plătimpentrua deveni şi rămâne Francezi ". 

Istoricii evrei evită însă sistematic să 
caute cauzele care determină resentimente 
antiiudaice în mentalitatea popoarelor şi 
națiunilor în mijlocul cărora viețuiesc 
comunități evreieşti. A semnala doar 
existența unor astfel de resentimente şi a 
unor măsuri cu caracter antiiudaic adoptate 
de autorităţi nu este suficient. Producerea 
lor trebuie explicată şi cercetătorul istoric 
trebuie să țină seama de una din axiomele 
gândirii ştiinţifice - “ex nihilo nihil”. 
Manifestaţiile cu caracter antiiudaic au la 
origine cauze precise, pe care însă istoricii 
evrei, de cele mai multe ori, le ignoră 
intenționat. Mai multchiar, printr-o manevră 
tipic talmudică, în loc să analizeze 
problemele specifice minorităţii iudaice în 
corelație cu problemele populaţiei 
majoritare, ei aşează comunitatea iudaică în 
centrul realității istoriceşi lasăsăse înțeleagă 
că în jurul acestui centru ferm şi monolitic 
gravitează pe orbite diferite segmente ale 
populației majoritare, distribuite după gradul 
de afinitate, toleranță, indiferență sau 
adversitate față de iudaism. Rezultatul: 
raportul de forțe firesc dintre majoritate şi 
minoritate este anulat, minoritatea reuşind 
să se impună întoate domeniile vieţii sociale, 


PUNCTE CARDINALE 


2 


i Pi 
- 
a-i A 
ki 
E! 
4 
Li 
4 
Li 
+ 
c 


ca şi cum această situaţie i s-ar cuveni în 


urma unor merite excepționale. O manevră 
specifică epocii moderne, care însă nu a fost 
posibilă în perioadele istorice încare valoarea 
religioasăa fost valoarea dominantă. În Evul 
Mediu, de pildă, națiunile, identificându-se 
în totalitatea lor cu creştinismul, s-au 
comportatcaentități unitare, ceea cea condus 
la amendarea promptă a tentativelor iudaice 
de a găsi şi exploata fisuri în stilul lor de 
viață. (O confirmare contemporană a acestui 
punct de vedere este oferită de incapacitatea 
iudaismului de a se insinua şi a opera 
dizolvant înlăuntrul lumii islamice, care 
trăieşte sub imperiul unui sistem de valori 
subordonat valorii religioase.) 

Abia se definitivase textul Talmudului, 
când Iustinian l-a caracterizat dispreţuitor, 
ca fiind o țesătură de născociri, absurdităţi, 
erezii, blasfemii şi mai ales injurii la adresa 
neevreilor. Consideraţiile depreciative la 
adresa Talmudului au determinat Biserica 
să-i ignoreexistența. O atitudine explicabilă 
şi prin faptul căteologii creştini nucunoşteau 
limbile ebraică şi aramaică în care era redactat 
acestcodex atotcuprinzătoral evreimii. Timp 
de 700 de ani evreii au avut linişte, 
practicându-şi netulburați credința lor, într- 
un soi de ghetou spiritual. (Ghetoul social, 
izolarea fizică a evreilor de creştini, îşi va 
face apariția mai târziu.) 

Indiferența lumii creştine față de Talmud 
a luat sfârşit în prima jumătate a secolului 
XIII. In anul 1239, Nicolas Donin, un evreu 
francez convertit la creştinism (evreii îlacuză 
de apostazie) i-a prezentat Papii Grigore IX 
(1227-1241) o reclamaţie scrisă în care 
dezvăluie faptul că Talmudul conţine atacuri 
injurioase la adresa lui lisus şi a Sfintei 
Fecioare Maria. Totodată el denunța faptul 
că textul talmudic îi incită pe evrei să nu se 
poarte cinstit cu creştinii. În acuzațiile sale, 
Donin dovedea cu texte din Talmud că 
evreilor le era îngăduit să-i înşele pe creştini, 
că rabinii îi îndemnau pe enoriașii lor să nu- 
Şi respecte angajamentele şi chiar jurămintele 
făcute creştinilor. Dar faptul cel mai grav îl 
constituie prescripția talmudică de a 
condamna la moaite creştinul care încerca 
să studieze Legea iudaică. Pentru neevrei, 





i.vrei ortodocşi rugându-se (lerusalim) 


7 po ar Pi [ra Dag i. În 


AA Rea 
i cI, 79 patat) rai apt pe 





Talmudul trebuia să rămână o Carte cu 
şapte peceți! 

In urma acestei reclamaţii, Papa 
Grigore LX a ordonat ca toate exemplarele 
din Talmud existente în Franţa, Italia, 
Anglia şi Spania să fie strânse şi predate 
călugărilor dominicani şi franciscani. 
Călugării trebuiau să verifice cu atenţie 
textele talmudice şi, dacă acuzaţiile 
formulate de Doninse dovedeau adevărate, 
ele urmau să fie arse. In Franţa, regele 
Ludovic cel Sfânt s-a conformat acestei 
hotărâri papale şi a pus în vedere tuturor 
evreilor, sub amenințarea pedepsei cu 
moartea, să predea exemplarele din Talmud 
pe care le posedau, pentru a fi verificate, 
Totodată a convocat la Paris patru rabini 
pentru a apăra conținutul Talmudului într- 
o dezbatere publică - “dispută religioasă 
- aşa cum vor fi denumite de acum înainte 
confruntările între reprezentanții celordouă 
religii. 

“Disputa” s-a desfăşurat de față fiind 
şi regina mamă - regina Blanche. Partea 
creştină a fost reprezentată de Donin şi de 
doi din cei mai de seamăteologi aitimpului 
- Guillaume d'Auvergne şi Albertus 
Magnus, Dupătrei zile de aprige schimburi 
de argumente teologice, regele a dat câştig 
de cauză reprezentanților cauzei creştine, 
dar la i insistența arhiepiscopului de Sens, 
care a intervenit în sprijinul evreilor, nu a 
rostit imediat sentința de condamnare a 
Talmudului. Arhiepiscopul a murit însă la 
scurt timp după intervenţia făcută în 
sprijinul evreilor, moartea sa fiind 
interpretată ca o pedeapsă divină pentru 
vinovăţiadea fi i luat partea blasfemiatorilor 
lui Hristos, La intervențiile călugărilor, 
Ludovic cel Sfânt a ordonat confiscarea 
tuturorexemplarelor Talmudului existente 
pe teritoriul Franței. Douăzeci şi patru de 
care au fostconfiscate, transportate la Paris 
Şi arse în piața Gr&ve. De la această dată, 
posedarea Talmudului a fost interzisă pe 
tentoriul francez, consecința fiindundeclin 
al studiilor rabinice. 

După ordonanța Papii Grigore IX de a 
se arde Talmudul, ea a fost reînnoită de 
papii inocențiu IV (1244), Honorius V 
(1286), loan XXII (1320) şi de Antipapa 
Benedict XIII (1415). In același timp, 
autoritățile ecleziastice au cenzurat 
rugăciunile evreieşti şi au interzis 
construirea de noi sinagogi. Cât priveşte 
modul în care au fost duse la îndeplinire 
acțiunile de ardere a Talmudului ordonate 
de Biserică, după rugul de la Paris şi de la 
Roma din 1244, iată ce precizează Max |. 
Dimont în lucrarea sa Evreii, Dumnezeu şi 
Istoria: "Au mai fost arse de încă patru ori 
în Franţa sec. XIV, după care n-au mai 
urmat altele timp de două sute de ani. Doi 
ani au fost marcați în mod deosebit de 
arderea Talmudului, şi amume 1553 şi 

1554, când a fost ars pe rug de 
douăsprezece ori în diferite oraşe italiene 
Apoi în Roma de două ori, în 1558 şi 1559, 
după care a încetat şi moda aceasta. În 
Europa de Est, Talmudul a fost ars doar o 
singură dată, în 1757", 
(va urma) 


Gabriel CONSTANTINESCU 


sc 





In august 1990, la conferința naţională de la Cluj a 
AFDPR, în numele filialei Cluj a Asociaţiei, i-am atras 
atenția d-lui Ticu Dumitrescu asupra problemei custodiei 
arhivelor Securităţii: la primul congres al AFDPR, am 
predat în scris d-lor Ticu Dumitrescu şi Octavian Rădulescu 
- preşedintele şi, respectiv, vicepreşedintele de atunci - 
propunerile filialei Cluj. Între cele patru puncte se afla şi 
necesitatea unei acțiuni ferme şi tenace din partea AFDPR 
pentru a i se încredința, sub sigiliu, custodia arhivelor 
Securității până la legiferarea gestiunii acestora; era deja 
destul de târziu, deoarece apăruseră masiv în presă scurgeri 
de informații din dosarele personale ale celor incomozi 
pentru puterea de atunci. Nu s-a întreprins nimic de către 
conducerea AFDPR aleasă de noi, în ciuda insistențelor 
repetate din partea noastră. Evident, era foarte greu de 
realizat acea revendicare în condiţiile de atunci, dartrebuia 
făcut şi susținut de către AFDPR în totalitatea ei un efort 
major în acest sens, efort care constituia atât dreptul cât şi 
obligația Asociaţiei şi care ar fi situat-o în locul firesc pe 
eşicherul politic al vremii, ar fi susținut şi îndreptățit 
prestigiul moral pe care îl revendicam. 

In 1993, D-l Ticu Dumitrescu (deja senator) inițiază 
un proiect de lege în nume personal privind, după câte am 
aflat din presă, publicarea de către SRI a listelor de 
informatori şi colaboratori ai Securității. În condiţiile date 
- regimul Iliescu la putere, Măgureanu director al SRI - 
publicarea unei asemenea liste ar fi implicat probabil: 
1) absenţa de pe liste a informatorilor în continuare activi; 
2) prezenţa pe liste a celor ce refuzaseră colaborarea; 
3) absenţa de pe liste a celor deja şantajaţi sau şantajabili 
cu piese compromițătoare sustrase între timp din dosare de 
către cei ce aveau acces la ele. Proiectul mi s-a părut de o 
naivitate suspectă, pe care am și semnalat-o conducerii 


PUNCTE CARDINALE 


PNȚCD în scris, prin părintele Matei Boilă, senator. 

In noile condiţii de după 1996 legea trebuia şi trebuie 
să apară. Atragem însă atenţia, cu toată seriozitatea asupra 
celei de a treia categorii din enumerarea de mai sus, 
aspectul cel mai insidios al situaţiei create, cel puţin parțial, 
din cauza neglijenţei culpabile (?) a conducerii AFDPR 
din 1991 până azi. Considerăm inevitabilă suspiciunea că 
printre demnitarii de toate nivelurile se află oameni 
şantajabili pe toată durata vieții lor. Şantajul, cu posibile 
efecte grave în domeniile politic şi economic, este probabil 
exercitat de grupuri ale mafiilor posicomuniste şi chiar de 
persoane fizice care au avut acces la arhive. Considerăm 
că, oricare ar fi forma finală a legii în cauză, este imperios 
necesară includerea unui articol care să stipuleze 
obligativitatea absolută ca orice piesă sustrasă cândva din 
arhive să fie predată în termen scurt, fixat de lege, instituţiei 
care urmează să gestioneze aplicarea legii, după data 
fixată toate piesele fiind declarate nule de drept, iar 
publicarea lor în orice formă, ca şi simpla deţinere în 
continuare, să fie drastic pedepsite de lege. 

În absența unui asemenea articol menit să ghilotineze 
capacitățile de şantaj, legea nu-şi va realiza finalitatea de 
limpezire şi liniştire a climatului social şi moral; se va 
reduce la un exercițiu în mare parte steril şi foarte costisitor, 
care lasă intact şi operațional cel mai periculos aspect al 
veninoasei moşteniri lăsate de fosta Securitate. 

Atragem atenţia şi asupra faptului că în Germania 
comitetele de cetățeni au luat în custodie arhivele STASI 
imediat după răsturnarea din 1989, deci legea germană nu 
avea de ce să se preocupe de acest aspect otrăvit al situației 
create la noi, repet, cel puţin parțial, din neglijența stultă 
sau reaua intenţie a conducerii AFDPR. 

Aflăm abia acum şi că vreo 270.000 de dosare de 





August '98 NR. 8/92 PAG. 13 


colaboratori sau informatori membri ai per au fost distruse 
începând din 1967, că dacă un colaborator sau informator 
al Securităţii era admis în partid, i se distrugea dosarul - 
probabil un fel de premiu acordat pentru loialitate față de 
per. Indiferent de forma finală a legii, tabloul rezultant 
sugerează o caricatură a ceea ce ar fi trebuit să fie “asanarea 
morală a societății româneşti”. Vor fi în mare măsură 
cruțați de griji, îşi vor putea păstra fotoliile de demnitari 
majoritatea celor care au făcut muncajegoasă de informatori 
din convingere, de bunăvoie, în orice caz cu aplicație 
entuziastă, fără cruțare sau remuşcări, cei care şi înainte de 
Insurecție au profitat de răsplata serviciilor murdare prestate. 
Vor fi, eventual, penalizaţi mulţi din cei care au minat, 
schițat sau chiar realizat “contractul cu diavolul” sub 
teroare. Vor rămâne, probabil. buni de demnitari chiar și 
cei care au exercitat acea teroare. Ne vom pricopsi în acest 
fel cu o clasă politică și, mai grav, o clasă capitalistă de o 
“puritate morală” cu totul ieşită din comun, unică în 
Europa contemporană şi în istorie. Acest mod de restabilire 
a echilibrului moral în societatea românească mi se pare 
de-a dreptul caricatural, 

Subliniem cu amărăciune faptul că întârzierea 
demersului pentru legiferarea accesului la dosare şi 
gestionarea lor necontrolată timp de opt ani de către cei 
care le-au instrumentat pot şi trebuie să fie imputate nu 
numai Securităţii şi regimului Iliescu, ci şi, poate în primul 
rând, Asociaţiei noastre, care şi-a ignorat o obligaţie 
majoră ce-i revenea firesc; în acest mod nefericit ne-am 
retras din istorie, sub conducerea înțeleaptă a domnului 
Ticu Dumitrescu, acest mare campion al moralității 
naționale... 

Fred NĂDĂBAN 


COZAR LA CLULEA JE30h4 | 


(continuare din pag. 8) 


Moise, prezentată în capitolul al doilea al Ieșirii. “Odinioară Mariam, sora lui Moise, 
privind căderea duşmanilor, ridicându-și chimvalul a condus cântarea de biruinţă a 
cântărețelor. lar acum cea mai mare dintre virtuți, dragostea, ridicându-se ca să laude 
sufletul carea biruit patimile, se foloseşte de contemplaţie ca de ochitară, şi nu încetează 
să laude pe Dumnezeu, veselindu-se cu cele din jurul ei”. 

“Si răspundea Mariam înaintea lor: Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a 
preaslăvit! Pe cal şi pe călăreț în mare i-a aruncat" (leş. 15, 21). Calul “înseamnă 
patima cea cu multe picioare, cea dobitocească şi furioasă, adică pofia; şi împreună cu 
ea călărețul încălecat pe cal care, datorită plăcerilor, lasă slobode frâiele; pe aceştia 
i-a aruncat în mare; i-a aruncat, adică, în învălmășelile lumeşti””*. 

“Apoi a ridicat Moise pe fiii lui Israel de la Marea Roșie şi i-a dus în pustia Șur şi 
au mers trei zile prin pustie şi n-au găsit apă. Au ajuns apoi la Mara, dar n-au putut să 
bea apă nici din Mara, că era amară, pentru care s-a şi numit locul acela Mara. De 
aceea cârtea poporul impotriva lui Moise şi zicea: Ce să bem? Atunci Moise a strigat 
către Domnul şi Domnul i-a arătat un lemn; şi l-a aruncat în apă şi s-a îndulcit apa” 
(Jeş. 15, 22-25). Sufletul pomit să-l urmeze Domnului, “după ce şi-a curățit cugetul 
trecând prin apă, omorând şi alungând de la sine tot ce este de alt neam, va gusta apa 
amară a Marei, adică din viața lipsită de plăceri, ce pare la început amară şi neplăcută 
celor ce o gustă, dar se face dulce celor ce primesc lemnul (Crucii) în simţurile lor**, 

“Apoi au venit în Elim. Şi erau acolo douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de 
pomi de finic. Şi au tăbărât acolo lângă apă” (leş. 15,27). “Taina lemnului, prin care 
apa virtuţii se face bună de băut celor însetaţi, ne duce la cele două-sprezece izvoare şi 
[a cei şaptezeci de finici, adică la învățătura Evangheliei, în care cele douăsprezece 
izvoare sunt cei doisprezece Apostoli pe care Domnul i-a ales potrivit cu trebuința, 
făcând să izvorască prin ei cuvântul (...), lar cei şaptezeci de finici sunt apostolii 
hirotoniți, trimişi în toată lumea, în afară de cei doisprezece ucenici, fiind la număr câți 
spune istoria că erau finicii”*. 

Evreii nu puteau părăsi Egiptul fără Moise, după cum noi nu putem urma lui Hristos 
fără ajutorul și mijlocirea Sfinților! “Toţi cei ce voim să ieşim din Egipt şi să fugim de 
Faraon, avem negreșit și noi nevoie de un Moise oarecare, ca mijlocitor către Dumnezeu 
și după Dumnezeu, care stând pentru noi la mijloc cu făptuirea şi cu vederea, să întindă 
mâinile spre Dumnezeu, ca să trecem, povăţuiţi de el, marea păcatelor şi să punem pe 
fugă pe Amnalic, căpetenia patimilor, S-au înșelat deci cei ce s-au încrezut în ei înşişi şi 
au socotit că n-au nevoie de nici un povăţuitor'””, 


23. Jlie Ecdicul, op. cir, 186, 25, Sf, Grigorie de Nyssa, op. cit. (p. 63), 
24, Clement Alexandrinul, Srromatre, V, 26. /bid, (p. 65), 
52, 5. 27, Sf. loan Scărarul, Secara, |, 13. 


(Filiala Cluj a AFDPR) 









CU 
INIMA 
ALATURI 

DE 

ILIE 

ILAȘCU 


Pe 29 iulie, Ilie Ilaşcu a 
împlinit 46 de ani. Din nefericire, 
tot spre sfârşitul lunii iulie s-a 
stins din viată tatăl său, Ştefan 
Haşcu, fără a mai fi apucat să-şi 
revadă fiul. Presa noastră a 
consemnat cu zgârcenie aceste 
lucruri, "cazul Ilaşcu" intrând, de mai multă vreme, în vinovata umbră 
a uitării româneşti. Reprezentantii actualei puteri de la Bucureşti, după ce 
au uzat în campania electorală din 1996 de numele mucenicului de la 
Tiraspol, în a cărui eliberare vedeau o obiigaţie de onoare, n-au mai 
mişcat nici un deget în sprijinul lui. Ilie Ilaşcu continuă să se afle după 
gratii, în vreme ce pe noi nu pare să ne mai preocupe altceva decât pariul 
ratat cu o reformă economică iluzorie... 

Dacă va mai fi rămas un dram de conştiinţă compătimitoare în marea 
de abjecţie curentă a lumii româneşti, nu uitaţi că vă puteţi adresa, pentru 
un sprijin sufletesc sau moral, dacă nu lui Ilie Ilaşcu însuşi, atunci măcar 
soției sale, D-na Nina Ilaşcu, pe care o puteţi contacta telefonic, [ie acasă 
(022/787396), fie la serviciu (022/445978). 

Dumnezeu să-l odihnească pe Ștefan Ilaşcu, să-l întărească pe fiul său 
Ilie şi să ocrotească neamul românesc, iertându-ne tuturor puţinătatea. 

Căci Ilie Ilaşcu nu este un ins oarecare; Ilie Ilaşcu suntem noi toți, în 
ultima zvâcnire de demnitate care ne-a rămas, dinaintea oamenilor şi 
(dinaintea lui Dumnezeu... (R. C.) 


du 











PAG. 14 NR. 8/92 August '98 


iz 








ditura «Anastasia» oferă, în colecția 
«Dreapta europeană» (în care au 
mai apărut anul trecut Joseph de 
Maistre şi Gustave Thibon),o ediţie 
selectivă din monumentala lucrare 
Vue de droite. Anthologie critique des idees 
contemporaines (1978) a gânditorului francez 
ALAIN DE BENOIST, până acum netradus în 
limba română. Ediţia românească, propusă şi 
sprijinită de d-l Paul Barbăneagră (prieten 
apropiat al autorului şi apologet neobosit al 
valorilor tradiționale), a fost realizată (selecţie, 
traducere, prefață şi note) de d-l Marius 
Bădițescu (cercetător pasionat al operei lui 
Celine și al literaturii franceze de dreapta în 
general). Titlul volumului de la «Anastasia» 
este O perspectivă de dreapta. Antologie critică a 
ideilor contemporane; în cele 316 pagini ale ediţiei 
românești nu a putut fi reținută decât 
aproximativ a patra parte din materia masivului 
şi densului volum apărut acum 20 de ani la 
editura pariziană «Copernic»; traducătorul și 
editorii promit însă o viitoare ediție integrală 
(realizabilă în anii următori), față de care recenta 
ediție prescurtată reprezintă doar o 
convingătoare «arvună». 

Incitanta carte a lui Alain de Benoist apare 
în româneşte într-un moment în care noțiunea 
de «dreapta» este agitată la noi cu destulă 
ușurință (ca să nu spunem iresponsabilitate), fie 
dinspre cercurile naționaliste de diferite nuanţe 
(unele de cea mai dubioasă extracţie comunistă), 
fie dinspre anumite cercuri liberale (a se vedea 
cazul grupării din jurul d-lui Varujan Vosganian, 
ce a pricinuit reacţiile cele mai diverse), în 
vreme ce stângismul masono-democratic o 
tratează în manieră mistificatoare şi 
diabolizantă, reducând-o la reprobabilele excese 
interbelice (și în special la fundătura ei nazistă). 
Subtilul și eruditul gânditor francez încearcă să 
recupereze — cu succes, credem — înțelesul 
autentic al dreptei, care trimite, dincolo de 
conjuncturile politice, sociale şi economice, la 
un anumit mod de a vedea lumea 
(Weltanschauung) şi de a te aşeza în existenţă, pe 
temeiurile tradiţiei, dar și cu percepția realistă 
a solicitărilor modernităţii. Cartea, constituită 
din articole şi eseuri publicate de-a lungul mai 
multor ani, dar integrate într-o vastă simfonie 
doctrinară, răspunde destins provocărilor 
ideologice ale stângii și prejudecăților 
intelectuale ale contemporaneităţii, limpezind 
din mers esența unor problematici complexe, pe 
care mentalitatea curentă s-a obişnuit fie să le 
ignore, fie să le refuze aprioric. Este un subiect 
asupra căruia, desigur, vom găsi prilejul să 
revenim, poate chiar în numerele imediat 
următoare. 

Aceeași editură bucureşteană relansează 
colecția ««Anastasia» pentru toți», oferind 
publicului larg, la preţuri toarte accesibile, trei 
reeditări îndelung solicitate (Maica Domnului 
Îndurătoare. Cele mai puternice rugăciuni către 
Sfânta Fecioară — în două formate, precum şi 
Rugăciunile săteanului dreptcredincios, toate în 
seria «Rugăciuni de folos la toată vremea») și 
trei titluri noi: Ghicitori creştine pentru copii 
(100 de ghicitori bazate pe Sfânta Scriptură, 
inaugurâng o atrăgătoare serie intitulată 
«Biblioteca micului creștine), Izvoarele dreptei 
credinţe: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie (în 
seria «Tainele credinței», cu prezentarea pe 
înțelesul tuturor a celor două izvoare de credință, 
precum și a raportului dintre ele, din perspectiva 
Ortodoxiei) şi Rânduieli şi rugăciuni pentru cei 
adormiți (în seria «Rugăciuni de folos la toată 
vremea»; cărticica nu se rezumă la reproducerea 
celor mai importante rugăciuni pentru cei 
răposaţi, ci cuprinde, în prima parte, o 
sistematică trecere în revistă a practicilor 
ortodoxe legate de înmormântare, cu explicaţii 
limpezi asupra semnilicațiilor lor adeseori 
ignorate), 









PUNCTE CARDINALE 


n excelent Dicţionar general de ştiinţe 
ZA SI aielimbii(mult mai funcţional decât 
MDCITEIIEZEESEE 


Noul dicționar enciclopedic ul 
ştiinţelor limbajului semnat de 
Oswald Ducrot și Jean-Marie 
Schaeffer, apărut în românește acum doi ani, la 
Editura «Babel» din București) a văzut mai recent 
lumina tiparului la Editura Ştiinţifică, fiind rodul 
colaborării unor autorități ale lingvisticii 
românești contemporane (care pare să fi devenit 
aproape exclusiv o afacere a doamnelor): Angela 
Bidu-Vrânceanu, Cristina Călărașu, Liliana 





lonescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș, Gabriela 
Pană-Dindelegan. Lucrarea acoperă, mai mult 
Gecât onorabil, în cele aproape 600 de pagini 
dense, o problematică şi o terminologie de largă 
întindere, vizând deopotrivă teoria limbii și a 
modelelor lingvistice, fonetica şi fonologia, 
gramatica şi lexicologia, semantica și semiotica, 
istoria limbii şi dialectologia, stilistica şi 
naratologia, poetica şi retorica (aceasta din urmă 
aflată în grea suferință în ultima jumătate de 
veac, odată cu eclipsa culturii clasice). 

Spicuim din Introducerea autoarelor 
(semnată...«Autorii»!): «Dicţionarul de ştiinţe ule 
limbii (DSL) încearcă să cuprindă — pentru prima 
oară în literatura românească de specialitate — 
1400 de termeni aparţinând celor mai importante 
domenii ale acestor discipline [...] Ţinând seama 
de evoluţia spre o perspectivă interdisciplinară a 
cercetărilor lingvistice, am inclus în corpusul de 
termeni al DSL şi domenii recente, cum sunt 
sociolingvistica, modelele lingvistice, semiotica 
sau naratologia. În concepția noastră, dicționarul 
de față prezintă — alături de orientările 
tradiționale — o imagine a ceea ce înseamnă 
lingvistica modernă azi, în evoluţia ei de la 
structuralismul saussurian, teoria glosematică și 
descriptivismul american la formalismul 
chomskyan din teoria guvernării și a legării, de la 
funcționalismul Școlii de la Praga și al lui A. 
Martinet la funcţionalismul american 
contemporan, de la înțelegerea limbii ca sistem 
autonom la conceperea ei ca proces cu multiple 
condiţionări [...] DSL se adresează unui public în 
parte avizat în legătură cu problematica 
lingvisticii. Pentru profesorii de limba română 
sau de limbi moderne, ca și pentru tinerii 
cercetători, dicționarul este o sursă de completare 
şi de actualizare a informaţiei în variate domenii; 
studenții sau elevii din ultimele clase liceale 
[persistă încă iluzia înduioşătoare că în România 
elevii de liceu, în realitate de un aculturalism 
deconcertant, ar mai citi sau consulta lucrări de 
specialitate, ca să-și «clarifice» sau «relaționeze» 
conceptele! —n. R. C.] vor găsi în DSL o posibilitate 
de a-și clarifica anumite concepte, dea le fixa și de 
a stabili relaţii între termenii aferenţi unei 
anumită discipline» (pp. 5-7). 

DSL beneficiază de o cuprinzătoare şi destul 
de actuală (menţionăm că lucrarea a fost tesminată 
în 1995) Bibliografie finală (pp. 547-558), precum 
și de un util Judice (pp. 559-573) — în fapt, «o listă 
finală de articole, concepută ca indice de materii». 

Să mai precizăm că lucrarea reprezintă primul 
volum dintr-o serie de trei, care vor alcătui, sub 
epida Editurii Științifice, un inedit (la noi) 
Dicţionar general de ştiinţe (volumul al doilea 





urmând să înglobeze așa-numitele «științe 
umaniste», iar volumul al treilea însumându-le 
pe «cele exacte și ale naturii»). 







cărțulie ce poate părea stranie, mai 
ales sub condeiul unui tânăr de 
douăzeci şi ceva de ani, este Paseism 
polemic sau Încercare de 
naționalism critic (Editura 
«Agora», laşi, 1996), semnată de ieșeanul 
MIRCEA PLATON (pe care cititorii presei 
creştine îl vor fi remarcat desigur, în ultimul 
timp, mai cu seamă în paginile revistei lunare 
Biserica şi problemele vremii). Deşi se mișcă 
deliberat pe la periferia literaturii române 
postclasice, reînviind figurile a cinci autori mai 
degrabă uitaţi (D. Teleor, 1. C. Vissarion, |. A. 
Bassarabescu, Artur Gorovei — reţinut de 
memoria culturală doar ca folclorist, Ilarie 
Chendi — cunoscut superficial mai mult ca 
teoretician şi critic al sămănătorismului, din 
umbra lui Nicolae lorga), autorul vădește 
rafinament și acuitate analitică, dedându-se 
necomplexat la temerităţi aproape câălinesciene 
(în care sunt implicite nota ironică și formularea 
preţios-memorabilă). Miza cărții este însă alta: 
reconstituirea pitorească a unui soi de belle 
epoque a românismului intelectual, în lumina 
căreia este amendată sistematic degenerescența 
națională a momentului actual. De ce tocmai cei 
cinci «obscuri» au fost aleși să dea seama de 
epoca respectivă și de naționalismul organic și 
sănătos în genere? Autorul este de părere că 
«minuţia cu care şi-au țesut materia scrierilor 
este caracteristică oamenilor proveniți dintr-un 
mediu patriarhal, în care chiar şi cel mai mic 
eveniment, cel mai neînsemnat amănunt capătă 
o importanță deosebită [...] De aceea ne şi 
propunem să reconstituim autenticul suflet 
românesc, fragmente de adevărată viaţă 
românească, pornind de la operele lor» (pp. 5- 
6). Poziţia e tranşantă (cum stă bine «huliganis- 
mului» culturalal vârstei, după vorba lui Noica): 
«Să fie limpede: noi nu căutăm aici valenţele 
estetice, ci pe cele etice [...] Nu vreau estetic. 
Vreau etic». Tonul devine discursiv-moralizator, 
dar păstrându-şi aceeași prospețime 
reconfortantă: «Dacă nu izbutim să redeșteptăm 
conștiința națională, curând ultimii cărturari 
români vor scrie într-o limbă moartă. Când 
sună ceasuri de primejdie pentru neam, agățăm 
lirele în cui şi punem mâna pe spadă. Sau, în cel 
mai rău caz, le folosim (lirele) pentru a menține 
trează vitejia armatelor noastre, precum făcea 
Ossian...» (pp. 6-7). 

După 60 de pagini care se citesc cu deliciu, 
autorul se oprește şi ne şi spune de ce (nota 
ironică nu trebuie scăpată din vedere): pe de o 
parte, «am vrut să ofer doar cheia de lectură a 
vechii și uitatei literaturi române care ne-ar 
putea fi de folos astăzi [...] Am oterit metoda, 
astfel că analiza poate fi continuată de oricine»; 
pe de altă parte, «intenția mea a fost de a reînvia 
ideea de "broșură" ce, față de articolul de ziar, 
are avantajul că rămâne în biblioteca celui care 
o cumpără și care poate astfel să revină, cu un 
ochi critic, asupra ei [...] Mai ieftină decât o 
carte și, deci, mai penetrantă, broşura este, însă, 
mai scumpă decât un ziar, ceea ce poate favoriza, 
dacă se revine la “sistemul” broşurilor, o 
oarecare fermitate a ideilor» (p. 61). 

Având în vedere că broşura (de care am luat 
cunoștință târziu) datează din 1996, credem că 
autorul a acumulat între timp suficientă 
maturitate pentru a se măsura şi cu «ideea de 
volum». Publicistica sa de până acum îl 
recomandă ca pe unul dintre liderii intelectuali 
ai generaţiei sale, pe linia opțiunii tradiționaliste, 
prin al cărei echilibru putem nădăjdui să ne 
regăsim, cândva, pe noi înşine, dincolo de 
stupiditatea dizolvantă a ideologiilor curente. 





Răzvan CODRESCU 








_ “OBIECTIVUL 
SE ÎNDREAPTĂ SPRE IEŞIRE” 


Conform obiceiului statornicit ca, în prima Duminică de după Sf. Ilie, la 
Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, să se oficieze o slujbă creştinească 
de pomenire pentru luptătorii din Munţii Făgăraşului căzuți în luptele cu Securitatea, 
şi anul acesta comemorarea a avut loc. 

Pentru a închina un gând pios memoriei celor ce şi-au jertfit viaţa pentru neam 
şi țară, au venit rude şi apropiaţi ai celor pomeniți, precum şi foşti deținuți politici 
din toate colțurile țării. Imbucurătoare a fost prezența unui număr mare de tineri, 
veniți în mod special pentru slujba de pomenire. Dar şi alți credincioşi, aflaţi la Sf. 
Mânăstire din nevoia de a evada din apăsările cotidianului şi a se apropia pentru 
câteva ceasuri de Dumnezeu, aflând care este semnificaţia slujbei de pomenire ce 
se oficia la crucea pe care sunt dăltuite numele martirilor făgărăşeni, au ținut să se 
alăture şi să se închine în rând cu ceilalți. 

Două prezenţe la această impresionantă ceremonie merită a fi menționate 
distinct, datorită caracterului lor oarecum insolit. Prima, un grup compact de 12 
tineri şi tinere, dar şi un bătrân trecut bine de 80 de ani, D-l Bucur Braşoveanu din 
Constanţa, au ținut ca prin vestimentația arborată (cămăşi verzi) să-şi sublinieze 
convingerile legionare. Un gest simbolic, care privit îndeaproape îşi găseşte 
temeiul în faptul că cei pe care veniseră să-i cinstească fuseseră educați în Frățiile 
de Cruce, organizația de tineret a Mişcării Legionare. 

Cea de a doua prezenţă, oarecum surprinzătoare, a fost ministrul de Interne 
Gavril Dejeu, însoţit de fostul ministru al Învățământului, Virgil Petrescu, şi, 
bineînţeles, de ceata de gărzi de corp, costumați în civil şi echipați cu telefoane 
celulare, având misiunea de a asigura paza şi integritatea celor două înalte 
personaje. Că prezența reprezentanților Puterii (ramura PNŢCD) nu a fost 
întâmplătoare o dovedeşte dotarea grupului ministerial cu o coroană pe care D-l 
Gavril Dejeu ar fi urmat să o depună pe soclul crucii comemorative. 

Din păcate, lucrurile nu au urmat acest curs lin. În incinta mânăstirii, ministrul 
Dejeu a dat cu ochii de câţiva dintre tinerii îmbrăcați în cămăşi verzi. Şi de aici 
încep necazurile. Domnia Sa a văzut în vestimentația acelor tineri un adevărat 
atentat la adresa regimului democrat şi a statului de drept. Surprinzător daltonism 
politic! Pe țărănistul Gavril Dejeu, trimis în fruntea ministerului de Interne de 
partidul care se vrea a fi continuatorul liniei politice pentru care luliu Maniu şi lon 
Mihalache au suferit martiriul în temniţele comuniste, nu-l deranjează că întreg 
aparatul de stat colcăie de comunişti. Nu-l deranjează că, la Cotroceni, consilierii 
preşedintelui sunt, într-o copleşitoare majoritate. comunişti. şi nu comunişti 
oarecare, ci comunişti din categoria “ucigătorilor de suflete”, care, prin poziţiile 
pe care le-au deţinut în învățământul superior şi în cultură, au schilodit sufletele 
generațiilor ce le-au trecut prin mână. Nu-l deranjează că figuri din cele mai 
odioase. cu trecutul împovărat de serviciile aduse regimului de dictatură comunistă, 
aşa cum sunt, de pildă, un Silviu Brucan şi un Adrian Păunescu, se lăfăie cu 

neruşinare pe ecranele televizoarelor, dându-ne lecţii de patriotism şi democrație. 
Nu-l deranjează că este “coleg” de guvern cu oamenii lui Petre Roman, cărora lon 
Diaconescu şi ceilalți “seniori” din PNŢCD le-au conferit, cuo senilă inconştienţă, 
certificate de onorabilitate politică, ignorând primejdia pe care o reprezintă pentru 
viitorul țării legăturile lor oculte cu un anumit tip de socialism occidental. Nu-l 
deranjează că patronează Clubul sportiv Dinamo, pepiniera din care Securitatea 
îşi recruta “băieţii cu ochi albaştri” pentru “misiuni speciale”. Nu-l deranjează că 
în jurul său viermuiesc aceiaşi securiști şi milițieni cu grade mari, despre ale căror 
fapte, de sfidătoare încălcare a legilor, presa nu mai conteneşte să scrie. L-au 
deranjat însă tinerele şi tinerii în cămăşi verzi, cu privirile senine şi cu sufletele 
pline de speranță şi credință într-un viitor cu adevărat românesc al țării şi al 
neamului. 

Încercând să-i domolească țâfna antilegionară, D-l Constantin Iulian, 
Preşedintele Partidului Pentru Patrie, fost deținut politic, i-a amintit ministrului 
Dejeu că în vremurile de restrişte, în temnițe, țărăniştii şi legionarii s-au stimat 
reciproc. Răspunsul mai marelui ministerului de Interne a răbufnit tăios: "Aşa a 
fost atunci; acum vom lua măsurile ce se impun ". După care, ofuscat, s-a 
îndreptat, urmat de suită, spre încăperile pe care Mânăstirea le ține rezervate 
pentru VIP-uri. Ce soartă a avut jerba care trebuia depusă pe soclul monumentului 
comemorativ, nu se ştie... 

Incidentul relatat mai sus a fost considerat de cei care veniseră din chemare 
sufletească la slujba de pomenire (iar nu ca, prin participare, să-şi mărească 
zestrea electorală) ca un detaliu nesemnificativ. Parastasul oficiat de un sobor de 
preoți-călugări, căruia i s-a alăturat şi preotul greco-catolic Gheorghe Bogdan, s- 
a desfăşurat după tipic, în cel mai autentic spirit de ecumenism româno-român. 
După încheierea slujbei religioase, au rostit câteva cuvinte impresionante şi pline 
de miez lon Gavrilă Ogoranu, unul dintre conducătorii rezistenței armate din 
Munţii Făgărașului, Părintele Gheorghe Bogdan, preşedintele filialei AFDPR 
Sibiu şi Olimpiu Borza, simbol viu al luptei anticomuniste. După terminarea 
slujbei religioase, participanţii la ceremonie, au intonat /mnul legionarilor căzuţi. 
În timp ce erau intonate primele versuri ale impresionantului imn "Plânge printre 
ramuri luna...”, O apariţie de lângă mine, contrastând strident cu atmosfera 
solemnă din jur, rostea profesional la telefonul mobil: “Obiectivul de îndreptă 
spre ieşire”, Nefamiliriazat cu acest limbaj, mi-am îndreptat privirea spre poarta 
mânăstirii, prin care dispărea în trombă maşina ministerială, 


Gabriel CONSTANTINESCU 


PUNCTE CARDINALE 
CFauinerae :-. Guninete «. Guinea». 


August '98 NR. 8/92 PAG. 15 


ANTON UNCU evaeă 


La sfârşitul lunii iulie ne-a părăsit, în urma unui 
accident cerebral, distinsul gazetar Anton Uncu (n. 13 
XI 1938, la Bucureşti), cunoscut mai cu seamă pentru 
activitateasa lacotidianele România Liberăşi Curentul, 
dar şi pentru curajosul său gest de a edita (împreună cu 
Mihai Creangă, Petre Mihai Băcanu, Ştefan Niculescu- 
Maier şi tipograful Alexandru Chivoiu) o foaie 
clandestină (România în ultimii ani ai comunismului 
(fapt pentru care a şi fost arestat în ianuarie 1989). 

Absolvent al Academiei Superioare de Marină şi 
al Facultății de Filologie din Bucureşti, Anton Uncu a 
lucrat în presă vreme de aproape 30 de ani, lăsându-i "Stafeta" fiului său, Daniel 
Uncu, alături de care compătimim în aceste momente grele. 


Prin neaşteptata plecare dintre noi a lui Anton Uncu, presa românească pierde 


o aleasă conştiinţă civică şi profesională, într-un moment în care reperele sunt atât 
de puţine. Fie ca pilda lui să rodească în cei tineri, iar amintirea lui să nu asfințească 
niciodată. 

Odihnească-se în pace. 


ANATOLIE OTEL 


S-a stins, retras şi cuvios, cum a şi trăit, în căsuţa lui din satul Moldoveni, judeţul 
Neamţ, cu cinci zile după ce împlinise 73 de ani. 

O vecină, care-i lăsa în fiecare dimineaţă o sticlă de lapte la uşă, a aflat laptele 
neatins şi s-a uitat pe fereastră. Anatolie era culcat în pat, pe o parte, cu palma mâinii 
sub obraz. Vecina'a deschis uşa. Candela de sub icoană ardea, încă. li luminase 
trecerea pe cealaltă lume. Lângă pat, ceaslovul era deschis la sfârşitul rugăciunilor 
de la miezul nopții. Ochelarii erau pe carte. Îşi citise singur rugăciunea de iertare a 
păcatelor, înainte de a adormi. L-a luat Dumnezeu cu două zile înainte de Inălțare, 
ca să-l scutească de cele 24 de vămi ale văzduhului... 

Soţia lui, Angela, dupăani de sufeririță în închisoarea Mislea, i-a dăruit doi copii, 
Mihai şi Gabriela, botezați cu nume de arhangheli. ca și copiii lui lon Moța... 

La liceul ““Aron Pumnul” din Cemăuţi, Anatolie ne încânta cu vocea lui caldă 
de tenor. Acum: “Numai vântul mai suspină dulcele tău cânt,/peste florile ce-alină 
tristul tău mormânt...” 

Pentru mine, cel ce scriu aceste rânduri, Toli a fost cel ce mi-a deschis un drum 
nou în viață, o cărare strâmtă pe care nu am fost întotdeauna vrednic să o străbat. 

“Bate vântul peste ape, trece timpul greu, 
Noi mereu te plângem, frate, iar tu dormi mereu...” 

Dormi în pace, frate drag! 

Erast CĂLINESCU 


T CONSTANT IN PASCU 


Din rândurile celor mulți trecuți prin închisori şi lagăre în regimul comunist, a 
mai plecat unul. Un om adevărat. In noaptea de 21 iunie 1998 inima lui Constantin 
Pascu a încetat să mai bată, cu o săptămână înainte de a împlini vârsta de 77 de ani. 

Era născut la 28 iunie 1921, în comuna Balta Doamnei, jud. Prahova. A intrat 
în Frăţiile de Cruce la Şcoala Agricolă din Roman. Acolo a simţit şi a înțeles duhul 
lui Comeliu Codreanu, asumându-și riscul unei vieți de luptă întru ridicarea 
neamului românesc. 

In timpul lui lon Antonescu a făcut închisoare, ca mai toți fraţii de cruce. 

După eliberarea din închisoarea antonesciană (1945), vine la Timişoara, 
înscriindu-se la Facultatea de Agronomie, împreună cu fiatele său mai mic, 
Alexandru. Aici, ca student, se confruntă cu realitatea crudă a vremii. Ne zvârcoleam 
cu toții sub şenilele tancurilor ruseşti. Constantin Pascu era pregătit şi gata de jertfă. 
In Banatse organiza mişcarea de rezistență împotriva comunsimului. După arestările 
din 15 mai 1948, s-a făcut o nouă organizare a mişcării de rezistență. Constantin 
Pascu ajunge la conducerea regionalei Banat. Nu după mult timp este arestat. fiind 
condamnat la ani grei de închisoare în 1950. Ajunge la Gherla, unde trece prin tot 
iadul reeducării de acolo, conduse de Țurcanu. A fost printre puţinii oameni care au 
rezistat până la capăt, trecând prin toate încercările satanice ale reeducării. Acest 
lucru l-a costat însă sănătatea. Inima şi plămânii i-au adus suferințe până la sfârşitul 
vieții. De la Gherla a fost adus la Aiud, unde a fost intemat în spital. la secția TBC. 
Acolo l-am cunoscut. 

În 1964 aveam să ne eliberăm cu toții din lagărul de la Periprava. După un timp 
e| face Facultatea de Biologie la Bucureşti şi ajunge profesor la Liceul Agricol din 
Lugoj şi, în acelaşi timp, directorul Câmpului Experimental de acolo. 

Evenimentele din Decembrie 1989 îl prind la pensie. 

Acum pentu noi, cei din România, care o jumătate de secol stătusem sub 
comunism, Occidentul era un petec de rai. Apăruse fenomenul integrării europene, 
dar cu preţul limitării suveranităţii statului naţional. Pascu nu se împăca deloc cu 
aceste idei. O dreaptă în România, care să facă faţă noii stângi, părea o urgenţă. Noi, 
cei care constituiam această dreaptă, eram însă puţini şi slabi. Singur, în camera lui, 
sta şi cugeta, cu multă părere de rău, că, după o atât de îndelungată luptă pentru 
neamul românesc, nimic nu s-a schimbat în bine. El spunea că numai prin Credinţă 
se ajunge la Unitate. Salvarea noastră o vedea numai în tinda Bisericii, 

Frate Constantin Pascu, noi, cei care am rămas, vom striga Prezent! pentru tine. 
Ca o mare pildă, tu trăieşti în noi şi-n cei ce vin după noi. 

Prof, Atanasie BERZESCU 
















PR e ai cc PEda- 


= A e - 
i Mă | ne | , 
PA he 4 | RP ă to 
ş , SORA al 
“ LV A 8 


mipaovigati” „e Doe asi | PEPE o Ea 
+ Ta i Pie 0 Po rară pei A Pe 


Opera D-lui Diaconescu, mediatizată în ziarul Curentul 


Cine şi-a luat osteneala să parcurgă cu atenție textul 
volumului de memorialisticăal L%-lui lon Diaconescu, Zemnița 
- destinul generaţiei noastre (îd. Nemira, 1998), este cu 
neputinţă să nu fi fost surprins de confuzia făcută de autor în 
următorul pasaj de la pag. 223: “Ce plăcere mi-a făcut atunci 
când l-am auzit pe un asemenea deţinut, pe care îl ştiam de 
mult şi pe care l-am recunoscut după voce, recitând tare, în 
curte, primastrofs: dinpoezia cunoscută a lui Emil Gârleanu: 
Afară ninge liniştit/In casă arde focul,/lar noi pe lângă 
mama Stând/De mult uitarăm jocul. " 

Într-adevăr, poezia din care D-l Diaconescu citează 
“prima strofă” este “cunoscută”, cu precizarea însă că în 
acest caz Euterpe, muza poeziei lirice, nu l-a inspirat pe 
prozatorul Emil Gârleanu, ci pe poetul George Coşbuc. (Este 
vorba de începutul primei strofe a poeziei Colindătorii din 
volumul Fire de tort, în care primul vers a fost redat într-o 
formă vulgarizată.) 

Observaţiei de mai sus i s-ar putea aduce obiecțiunea că, 
în fond, este vorba de o eroare măruntă, neafectând economia 
generală a unui op de 335 de pagini care, înainte de a ajunge 
în vitrinele librăriilor, s-a bucurat de aprecieri elogioase cu 
prilejul celor două lansări. Prima, pentru uzul Occidentului, 
a avut loc în luna Martie la Târgul de Carte de la Leipzig, 
unde prezentarea a fost făcută, în prezența preşedintelui Emil 
Constantinescu, de două personalități marcante ale actualei 
protipendade politice, D-naZoe Petre şi D-l Gabriel Ţepelea. 
Cea de adoua, pentru uz intern, s-a consumat la sfârşitul lunii 
Mai în incinta Palatului Elisabeta, semncă izul de parvenitism 
al actualilor guvernanți este la fel de urât mirositor ca şi al 
predecesorilor lor. (Văzând nesfârşita coloană de limuzine 
de lux cu care s-au deplasat participanții laacest “evenimenr ', 
este cu neputinţă să nu te întrebi unde este împlinirea 
solemnelor angajamente de austeritate făcute în campania 
electorală din 1996, dar mai ales unde este transpunerea în 
fapt a promisiunii făcute de Emil Constantinescu, alesul 
Convenţiei Democrate, că “de acum înainte cei care se vor 
sacrifica sunt guvernanţii, nu populația”). Participarea - 
“Jume multă şi bună, cam toată floarea vieții politice, 
inclusiv câțiva camarazi de închisoare ”, aşa cum relatau a 
doua zi ziarele despre “eveniment”. (Cât priveşte acel 
“inclusiv”, ţin să precizez că de fapt au fost prezenți doar 
patru “camarazi de închisoare ": semnatarul acestor rânduri, 
însoțit de colegul de redacție Demostene Andronescu, prezenți 
din curiozitate profesională, Pr. Matei Boilă, senator naţional- 
(ărănist, şi Acad. Gabriel Țepelea, veniti probabil din spint 
de solidaritate de partid.) 

După o aşteptare de 20 de minute, răstimp în care D-l 
Diaconescu a sperat că va veni şi preşedintele Emil 
Contantinescu, ceremonia lansării a fost deschisă de D-na 
Zoe Petre, consilier prezidențial, urmată la microfon pe 
primul-ministru Radu Vasile şi de academicianul Gabriel 
Țepelea, vicepreşedinte PNȚCD. In legătură cu alocuţiunile 
rostite, ne îngăduim să facem următoarele observații. 

9 D-na Zoc Petre a semnat prefața cărții, ceea ce ar 
trebui să ne facă să presupunem că a citit manuscrisul înainte 
ca acesta să fie încredințat tiparului, Așa fiind lucrurile, să nu 
fi sesizat Domnia sa gafa pe care o comite preşedintele 


Editura / Z) 
PUNCTE CAABINALE 


m CES E EI 
B.R.D. Sucursala SIBIt 
g Contnr. 251100996517509 


- E 
PLD 37 mare 









Ligia BANEA 
secretar de redacţie 


PUNCTE CARDINALE 


PNȚCD, confundându-l pe G. Coşbuc cu E. Gârleanu? Greu 
de presupus! In această situație nu pot fi avansate decât două 
ipoteze. Fie autoarea prefeței a lăsat intenționat greşeala, 
pentru a amenda în acest fel submediocritatea notorie şi 
lacunele de cultură elementară ale autorului, fie a prefațat o 
carte pe care nu a citit-o, ci doar a frunzărit-o. 

O Acolo unde însă sfătuitoarea de taină a preşedintelui 
țării este, fără rezerve, de acord cu autorul, sunt pasajele din 
cartea acestuia referitoare la Mişcarea Legionară. Cu mai 
multă îndemânare în a formula idei, D-na Zoe Petre 
caracterizează în următorii termeni antilegionarismul liderului 
țărănist: “Nicăieri nu am găsit o poziție atăt de clară şi de 
consecventă a acestui partid față de mişcarea legionară, fără 
emfază, dar şi fără nici o urmă de concesivitate, autorul 
măsoară incompatibilitatea esențială dintre doctrina şi 
practica politică a unui partid şi negarea democraţiei pe care 
legionarii nu au încetat să o practice ”. 

* Ş Concluziile D-nei Zoe Petre cu privire la 
antilegionarismul lui lon Diaconescu, purtătorul de cuvânt al 
liniei politice a Partidului Naţional Ţărănesc, sunt confirmate 
de următorul fapt autentic. In anul 1953, în lagărul de muncă 
forțată de la mina de plumb Valea Nistrului, lon Diaconescu 
încerca să-l lămurească pe camaradul său de temniță, legionarul 
Mircea Finichiu, deținut politic din anul 1941, despre viitorul 
Mişcării Legionare. “Măi Mircea, tu trebuie să înţelegi că în 
curând vor veni americanii şi noi vom fi chemaţi la guvernare. 
Voi legionarii veţi rămâne însă, în continuare, înpușcărie, să 
vă executați condamnările. Bineînţeles, cu un regim civilizat, 
scrisori, pachete, vorbitor, dar nu veţi fi eliberaţi decât la 
expirarea condamnărilor ". Noroc că eliberarea din temnițe 
din 1964 au făcut-o comuniştii, nu ţărănişti lui lon Diaconescu! 

9 Alinierea D-nei Zoe Petre la poziţia antilegionără, 
aliniere pe care o confirmă, fără rezerve, în prefața la Tenmița 
lui lon Diaconescu, nutrebuie săsurprindă. Ea îşi are rădăcinile 
în orientarea “antifascistă ” la care a aderat încă din perioada 
interbelică o parte a intelectualității româneşti şi care după 23 
August 1944 s-a pus, fără rezerve, în slujba comunismului. 
Din rândurile acestor intelectuali roşii s-a recrutat cea mai 
nocivă ramură a Partidului Comunist, ucigașii de suflete. 
Exercitând un monopol total asupra propagandei, educației, 
învățământului şi culturii, intelectualitatea roşie, prin ideologia 
marxistă pe care a profesat-o din convingere şi cu pasiune, a 
schilodit sufletele generațiilor pe care le-a format şi le-a 
îndrumat. Un proces nefast care, din nefericire, continuă şi 
astăzi, într-o formă mai discretă, dar suficient de insistentă 
pentru a împiedica accesul tineretului la valorile creştine şi 
naționale. 

O Spectacolul prilejuit de acest /audatio țărănistacontinuat 
cu alocuțiunile rostite de prim-ministrul Radu Vasile şi de 
“Venerabilul” Gabriel Țepelea, personalitatea “numărul doi” 
în conducerea PNŢCD. Primul, după elogiile de rigoare la 
adresa autorului şi operei, pe care “a avut privilegiul să o 
citească încă în manuscris dactilografiat”, a încheiat prin a 
recomandacineaştilor români sătranspunăconținutul Temniței 
într-un film documentar, pentru ca lumea să afle rolul major 
pe care l-au jucat țărăniştii în organizarea rezistenței 
anticomuniste din România. Onecuviință la care “Venerabilul 
a subscris fără rezerve. 

9 | asfârşitul ceremoniei, relatează ziarele, “oară lumea 
s-a înghesuit să obțină autografe, însă singurul care a primit 
o dedicație a fost liderul PD Petre Roman. O dezgustătoare 
abdicare de la “minima moralia” care ar trebui să guvemeze 
atitudinea şi comportamentul foştilor deținuți politici. Se pare 
însăcăpentru unii ţărănişti participarea la guvemare, indiferent 
de condiții, precumpăneşte față de îndatoririle morale la care 
temniță îi obligă. 


Lectura cărții lui lon Diaconescu mi-a întărit convingerea 
că după apariţia unor lucrări fundamentale, având ca subiect 
universul concentraționar comunist, aşacum sunt Arhipelagul 
Gulag al lui Aleksandr Soljeniţin sau Jurnalul Fericirii al lui 
N. Steinhardt, sau a cărților-document pe aceeaşi temă, dintre 
care unele de o valoare deosebită, este din ce în ce mai greu să 
abordezi acest pen literar, ocolind primejdia de a-i pastişa pe 
predecesori. Dacă autorul Temniţei ar fi acceptat această 
situaţie, n-ar fi fost nimic grav. Am fi aflat încă o dată ceea ce 
ştiam din multele cărți de memorii apărute după Decembrie 
'89, Dar liderul țărănist a ocolit această cale onestă şi a ales 
soluțiacea mai nefericită. A transformat lupta anticomunistă 
a neamului românesc într-o afacerețărănistă cu pronunțată 
coloratură antilegionară, iar pe sine s-a prezentat ca 


Colegiul redacţional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-șel; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRIȘOR 





CÂND ȚIPAPUL 
SE VISEAZĂ 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
telefon 0609/422536 









BALENĂ... 


liderul charismatic, căruia cele trei președinții pe care le 
deține astăzi - președintele PNŢCD, preşedintele 
Convenţiei Democrate și președintele Camerei 
Deputaţilor - sunt împlinirea, chiar dacă ta rdivă, a unei 
predestinări. 

O incruciadasaantilegionară, primii loviți au fost capii. 
Pe Gabriel Bălănescu, conducătorul grupului legionar, acelaşi 
Jon Diaconescu de astăzi, deficitar grav la capitolul cultură 
generală, incapabil să lege două fraze coerente şi certat cu 
gramatica limbii române, îl desființează în câteva cuvinte. 
“Mi-am dat seama că îi lipsesc cele mai elementare noțiuni 
sau informaţii despre viaţa politică internațională. In atari 
condiții, complet dezarmat pentru a continua un dialog 
principial, am renunţat la discuţii ”. Oare nu s-a găsit printre 
“intelectualii” din PNȚ (de pildă, academicianul Gabriel 
Țepelea) nimeni care să-i atragă atenția lui lon Diaconescu 
că presupusul “jurist” Gabriel Bălănescu este un nume 
cunoscut în cultura românească interbelică, că a debutat în 
literatură încădinanul 1934 cu romanul Acteon, cămonografia 
Avram lancu, apărută în Ed. Cugetarea în 1940 - lucrare de 
referință pentru viața şi lupta tribunului ardelean - a fost 
prefațată de Liviu Rebreanu şi că în deceniul 1934-1944 
numele său a fost prezent în paginile tuturor publicațiilor de 
dreapta? Dar mai ales să nu fi luat lon Diaconescu act de 
volumul lui Gabriel Bălănescu Din împărăția morţii 
(“încercare de cronică " atragediei din temniţele comuniste, 
aşa cum îşi caracterizează, autorul, cu modestie, cartea)? 

O “n scurtă vreme am reuşit să atrag în jurul meu un 
număr foarte mare de deţinuţi din colonie... Astfel că sub 
raport politic, situaţia din colonie s-a echilibrat, numărul 
celor dinjurul meu fiind cel puţinegal cual celor ce gravitau 
în jurul liderilor legionari”. Charisma politică a lui lon 
Diaconescu producea efecte. In timp ce ţara sângera în 
încrâncenarea dintre români şi comuniști, lon Diaconescu 
înregistra succesespectaculoase în războiul său personal 
țărănisto-legionar! 

9 Paginile dedicate lui lon Veţeleanu, singurul om 
căruia lon Diaconescu îi recunoaşte superioritatea şi calitatea 
de mentor, sunt o adevărată perlă de ipocrizie. “Veţeleanu, 

pe lângă preocupările politice, avea şi o puternică înclinaţie 
religioasă. El considera că morala creştină poate şi trebuie 
să constituie baza viitoarei oganizări a societăţii noastre". 
La insistențele lui lon Veţeleanu, prin legăturile deținuților 
care lucrau în fabrica de la Aiud, s-a obținut un exemplar din 
Noul Testament. ““Mfărturisesc - scrie lon Diaconescu - că 
niciodală nu l-am citit mai cu interes ca acolo în 
clandestinitate şi niciodată nu i-am înțeles profunzimea ca 
atunci când beneficiam de interpretările lui Veţeleanu”. Un 
singur lucru uită însă autorul să le spună cititorilor săi, şi în 
primul rând D-nei Zoe Petre, anume că lon Veţeleanu a fost 
legionar. Căa fost format în spiritul Gărzii de Fier, căa militat 
în Legiune până în August 1944 şi că după această nefastă 
dată, pentru a continua fățiș lupta împotriva comunismului, 
s-a alăturat lui Iuliu Maniu, împreună cu grupul de legionari 
condus de Horațiu Comaniciu. 

O După alegerile din 1996, lon Diaconescu a dobândit 
multă putere politică, dar şi îndatoriri față de ceea ce a 
însemnat Temniţa, destinul generației noastre. Datorii pe 
care însă nu şi le-a îndeplinit. Chiar dacă nu ar fi existat 
îndemnul testamentat al lui Mircea Vulcănescu (“Să nu ne 
răzbunaţi””), deținuții politici nu ar fi cerut Puterii, în cadrul 
căreia lon Diaconescu are un cuvânt greu de spus, să 

întreprindă acțiuni de vendetă politică împotriva celor care 
au schingiuit, au ucis şi au schilodit suflete. Singurul lucru 
pe care foştii deținuți politici l-au cerut actualei Puteri a fost 
să afle unde se găsesc miile şi miile de morminte fără cruce, 
pentru a li se face martirilor înmormântare creştinească în 
pământ sfințit. Dar glasul de solidaritate cu camarazii răpuşi 
în temnițe a răsunat în pustiu. Nici măcar pentru a se afla 
groapa în care au fost azvârlite rămăşiţele pământeşti ale lui 
luliu Maniu nu s-a făcut nimic. Oare la gândul că cel al cărui 
nume şi prestigiu politic îl exploatează zace undeva, neştiut 
de nimeni şi fără cruce la cap, nu l-a făcut pe lon Diaconescu 
să se cutremure în clipa în care semna dedicaţia pe Temnița 
dăruită, în semn de prețuire, lui Petre Roman? 


Gabriel CONSTANTINESCU 





Tehnogedactare computerizată 2 
"PUNCTE CANDINALE € 


lana SRL 


Printing Company