Rost anul VI, nr. 59-60, ianuarie-februarie 2008

ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 














Prostul gust în Biserică Credința Dilemei 
de Claudiu Târziu de Gheorghe Fedorovici 
A treia forță Scrisoare către PF Patriarh 
de Ovidiu Hurduzeu şi Sf. Sinod 
& Mircea Platon de Oana Iftime & Alexandru Iftime 


an VI e nr. 59 - 60 e ianuarie - februarie 2008 e 5 lei www.rostonline.org 


Coperta I: Părintele Ioanichie Bălan 


Ss U in a numărul 59 - 60 e ianuarie - februarie 2008 


EDITORIAL 
Prostul gust în Biserică 
de Claudiu Târziu... caen cane eneeeeace eee 3 


ATITUDINI ALE CITITORILOR 
Cruciații 
de Dr. Galina Răduleanu. ..... n.a neeeaeu eee 4 


Scrisoare către PF Patriarh şi Sf. Sinod 
de Oana Iftime şi Alxandru Iftime............... 5 


MARTORI Al VEACULUI 
Fapte, vorbe, gînduri......................... 12 


CAMPANIE 
Dăruind vei dobândi..............ceeneeeeeee 16 


ÎN DEZBATERE 
A treia forță 
de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon......... 18 


Hipercomplexitatea păguboasă 
de Ovidiu Hurduzeu 





Ce-a mai rămas de apărat? (II) 
de Mircea Platon... cecene nenea eeaeeeeaeeaeae 3] 


Seminariile lui Smirnov 
şi diatribele lui Bichir 
de Alexandru Racu... 36 


Ultima lopată peste învățământul 
românesc 
de Mihail AIDiŞteanu..... «acneea 40 


POLITICA, LA DESCUSUT 
Un an de UE 
de Viorel Patrichi...... cc nnaseenoaeneaa caen 42 


REPERE 

Părintele Ioanichie Bălan 

a adormit în Domnul 

de Horia Brad.......... ceeace caceaeaee 








Inedit. N. Steinhardt îi răspunde 
părintelui Ioanichie 





SENS 

Practici culturale. 

Specificitatea Criterionului 

de Constantin Mihai... cae 54 


DECANTĂRI 
Prolog la Agonia Bisericii 


de Sf Nicolae Velimirovici... necesa 03 


Aspecte ale desacralizării sacrului 
în poezia lui Blaga 
de Const; Mili sătuc na 68 


Culoarea care vorbeşte 
de Paul-Gabriel Sandu...........ncenennenacaneeeeae ȚI 


HISTORIA 
Idei şi fapte haiduceşti în mişcarea 
legionară 


IN MEMORIAM 
Profesorul Constantin Em. Bucescu 
nu a murit! 


de Marcel BOuroș......ncnn anna 80 
LA ROST 

Credința Dilemei 

de Gheorghe Fedorovici..........mmaananaaeaeaaa Sl 


Noua singurătate a lui Eminescu 
de Răzvan Codrescu... nana ana raeaaee 90 


„4, 3, 2“ sau cinismul luptei 


cu conştiinţa 

de Adrian Cherhaţ....... nana noeaeneeneneeeneneneee 91 
Jurnalul unui copil nenăscut 

de Ramona Suciu... 95 


O lume nebună şi ucigaşă din faşă 
de Adrian Botez... cecene eee eeaaee 97 


......ccooooosecsooececoecoecocooececoooecoeoecese 


OFERTĂ 


Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme 
locale de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision generos. 
Pentru detalii, luați legătura cu directorul publicaţiei, Claudiu Târziu, la 

telefon 0740.103.621 ori pe e-mail: rostOrostonline.org sau revistarostOgmail.com. 





ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociaţia ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
rostOrostonline.org 


REDA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Richard CONSTANTINESCU 
Cristi PANTELIMON 


COLABORATORI PERMANENȚI 
Antonio ARONEASA 
Corina BISTRICEANU 
Răzvan CODRESCU 
Stelian GOMBOŞ 
Pr. Radu ILAŞ 
Constantin MIHAI 
Viorel PATRICHI 
Mircea PLATON 
Marcel RĂDUT SELIŞTE 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRACHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


DTP 
Omni Press & Design 
artOopd.ro 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


TIPAR 
Docuprint SRL 
tel.: 0234/588.930 


DIFUZARE 
Supergraph SRL 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacţie 


ISSN 
1583-6312 


www.rostonline.org 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacţiei. 
ROST este difuzată în țară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





Prostul gust în Biserică 


Faptele incredibile care se petrec în Biserică, inclusiv la nivel arhitectural, 





mai puțin: în Biserică. 





Claudiu Târziu 








N 
A NP 


R omânia este ca o femeie superbă care a 





avut nefericirea să cunoască un bărbat 

groaznic. După ce a cucerit-o cu priviri 
mieroase, zâmbete înşelătoare şi promisiuni de- 
şarte, a mutilat-o. Fizic şi sufletește. Mai toţi con- 
ducătorii acestei țări de o frumuseţe rară s-au 
comportat cu România brutal, fără discernă- 
mânt, fără dragoste, abuziv. 

Au posedat-o sălbatic şi au disprețuit-o. N-am 
să mă opresc acum asupra unor răni strict admi- 
nistrative. Dar deplâng nepăsarea şi eroarea, când 
nu a fost de-a dreptul decizia tembelă, dintr-o 
zonă care mi-e apropiată inimii. Urmele acestei 
relaţii barbare se văd astăzi, poate cel mai preg- 
nant, şi în partea bisericească a țării. 

În ortodoxie, suntem ţara cu cele mai multe 
biserici şi mănăstiri, ca şi cu cei mai mulți călu- 
gări, după Rusia. În ultimii 18 ani s-au ridicat sute 
de lăcaşuri de cult, mii de români de ambe sexe 
au luat drumul mănăstirilor pentru a se dărui lui 
Hristos. După o aşa explozie de credință mani- 
festă, te aşteptai la mai multă grijă faţă de tradiţie 
şi de urmele sale zidite. Faptele incredibile care 
se petrec în Biserică, inclusiv la nivel arhitectural, 
te fac să te întrebi însă de n-o fi la mijloc mult for- 
malism şi multă ipocrizie. Uimesc dovezile pros- 
tului gust pe care le întâlneşti acolo unde te aş- 
tepți mai puţin: în Biserică. Pentru că trebuie să 
existe o armonie între presupusa frumusețe su- 
fletească a slujitorilor Bisericii şi cea exprimată 
exterior - în comportament, în artă, în construi- 
rea şi împodobirea bisericilor etc. 

Pronia a făcut ca în ultimul an să străbat țara 
în lung şi-n lat, să cunosc preoți diverşi (voi vorbi 


te fac să te întrebi de n-o fi la mijloc mult formalism şi multă ipocrizie. 
Uimesc dovezile prostului gust pe care Le întâlneşti acolo unde te aștepți 


curând despre unii de mare ispravă) şi să aflu 
locuri splendide, în care tronează imperial, ca su- 
flări de foc ale Dumnezeu prefăcute în piatră, bi- 
serici-monumente istorice. Dovezi ale iubirii de 
Dumnezeu ale acestui popor şi măsuri ale artei 
creştine la care s-au ridicat românii. 

Păcatele noastre umbresc însă bucuria 
ochiului şi a sufletului. Meschinăria şi urâțenia 
acestor vremi murdăreşte totul. În Prahova, Țara 
Hațegului, dar şi în Maramureş am văzut biserici 
de secol XIII - XIV şi XV - XVI târâte în marginea 
unei societăți tot mai globalizate, cu trufia înhă- 
mării unor cai de rasă la căruța cu gunoi. Zidurile 
maiestuoase au primit acoperişul strălucitor, 
hilar ca un coif de clovn, din tablă inoxidabilă. 
Pridvoarele lor - măiestrite în stil brâncovenesc, 
ştefanian sau, pur şi simplu, țărănesc - au fost în- 
chise cu glazvante de sticlă colorată, ca toaletele 
publice. Ochii lor - albăstriţi de trecerea timpu- 
lui, prin care Dumnezeu Însuşi îşi strecoară Fiinţa 
întreită la Sfânta Liturghie -, au fost „renovaţi“ 
indecent cu termopane de spital. 

Depăşind exteriorul dezamăgitor, încerci să 
te reculegi, adulmecând parfumul anilor de isto- 
rie, în interiorul bisericilor acestea. Alte orori. 
Picturi aşternute ca un vis în culori pe zid, acum 
câteva sute de ani - acoperite de poze şi tablouri 
religioase pe carton şi pânză, sub garda unor 
pojghițe de sticlă, care vor să vorbească, fals, 
despre „valoarea“ lor. Şi, în Ardeal cel puţin, de 
ştergare „tradiționale“, cusute în casă cu chipuri 
de sfinţi de iarmaroc, care înveselesc fără noimă 
orice colţ. 

Preoţii-parohi se scuză că au îngăduit una ca 
asta: „Aşa vor credincioşii“. Comunitatea îşi ajus- 
tează gustul cel mai adesea după puterea ei finan- 
ciară, dar tot prostul gust este decisiv. 


(continuare în pag. 15) 





anul VI e nr. 59-60 


ROST 


ATITUDINI ALE CITITORILOR 





Cruciații 
p) 

În ziarul „Bănăţeanul“ din 2.07.2007 ni se 
aduce la cunoştinţă de către Horaţiu Ardeleanu: 

Jurământul 

„Marţi, 26 iunie 2007, în Catedrala din Timi- 
şoara, 16 persoane - printre care 6 cetăţeni italieni 
- au rostit în fața Marelui Cancelar Giorgio Cegna 
jurământul de credință față de ordinul cavelarilor 
cruciați... Prin jurământul lor şi lumina (2!) pe care 
au aprins-o azi în catedrală, aceşti oameni au deve- 
nit astăzi cavaleri ai păcii... Confederaţia lucrează 
în spiritul ecumenismului şi al păcii... Confederaţia 
crede în împlinirea păcii mondiale prin civilizarea 
noilor genearaţii.“ 

Şi atât? 

Domnilor, 

Scopul dumneavoastră de „a pune în slujba 
Ordinului toată priceperea, înțelepciunea, influen- 
ţa pentru aplanarea conflictelor, pentru solidarita- 
te, ecumenism şi bună înţelegere“ apare ca o ţintă 
atât de înaltă încât, în mod firesc, ar trebui să ade- 
răm cu toţii. Mă întreb totuşi, de fapt cine sunteți? 
O organizaţie politică, o asociație umanitară, iniți- 
atorii unei noi religii? 

Există în toată expunerea dumnevoastră o 
notă care vă strică toată „melodia“. Deşi vă intitulați 
oameni ai crucii (cruciați), deşi v-aţi folosit în ritua- 
lul dumneavoastră de iniţiere de o catedrală orto- 
doxă, în nici unele din frumoasele dumneavoastră 
fraze, intenții, scopuri nu-L pomeniţi pe Hristos. 
Vreţi Crucea, dar Îl excludeți pe Cel Răstignit, pe Sin- 
gurul care ne poate aduce în primul rând pacea inte- 
rioară şi apoi pe cea exterioară: „Pace vă las vouă, 
pacea Mea o dau vouă. Nu precum vă dă lumea vă 
dau Eu“ (In. 14,27), spune Iisus. Şi atunci se naşte 
întrebarea: cărui duh slujiți de fapt? Fiindcă „cine nu 
este cu Mine este împotriva Mea“, a spus El. 

Fără îndoială că „în cea mai bună dintre lumi 
posibile“ nimeni nu vă poate opri să luptaţi pentru 
pace, aşa cum 0 dă lumea, doar cu forțe omeneşti. 
N-aţi fi primii. În comunism nu se mai sfârşeau con- 
ferințele şi lupta pentru pace. Dar, stimaţi domni, 
fără Hristos, chiar dacă aţi pătruns într-o catedrală 
ortodoxă, vă situaţi în afara creştinismului. Și atunci 
vă întreb: Ce căutați în Casa lui Hristos, în Biserica 


lui Hristos, în Biserica noastră, a celor pentru care 
Hristos este Lumină, Pace, Viaţă, Înviere? Nu cre- 
deţi că este o desconsiderare, o încălcare a dreptu- 
rilor omului creştin-ortodox, pentru care biserica este 
un loc sfântunde are loc Ia fiecare Liturghie venirea 
lui Hristos pe pământ în Taina Sfintei Euharistii? 

Cât despre lupta dumneavoastră pentru ecu- 
menism, ar trebui şi aici o delimitare clară. Dacă vi 
se pare ecumenismul a fi un fel de „puzzle“ în care 
fiecare confesiune vine cu „părticica ei de adevăr“, 
atunci poziţia dumneavoastră e limpede. Părintele 
Arsenie Papacioc spune că toți cei care s-au des- 
prins din trunchiul dreptei credințe nu au decât o 
singură cale: Înapoi la Ortodoxie. Altfel e o nouă 
erezie care loveşte deghizat în succesiunea Sfinți- 
lor Apostoli şi credința Sfinţilor Părinți. 

ÎPS. Bartolomeu Anania în Pastorala Naşterii 
Domnului a rostit un cuvânt cutremurător (tipărit 
şi în revista AS din 24 decembrie 2007): „În saiva- 
nele Bisericii au intrat lupi. Cei mai mulți sunt 
îmbrăcaţi în piele de oaie - atunci când nu pătrund 
într-o catedrală să jure îngenuncheați sub sabia lui 
Irod -, iar datoria fiecărui păstor este să strige“... 

Eu îmi permit să adaug că aceeaşi datorie o 
are chiar fiecare păstorit, întrucât toţi răspundem 
de a păstra neştirbită dreapta credință în care am 
fost botezați şi pe care trebuie să o apărăm. Cum de 
s-au deschis acele porți ale Catedralei din Timişoa- 
ra, permițând unor „cruciați“ străini de Hristos să 
pătrundă în ea pentru a săvârşi practici în afara lui 
Hristos? Cum de luni de zile, deşi faptul a fost făcut 
cunoscut sumar în presă, la televiziune şi pe inter- 
net, nimeni nu s-a sesizat? Dacă în urma tragediei 
de la Tanacu s-au înregistrat valuri de articole, emi- 
siuni, dezbateri, atât în țară cât şi în străinătate acu- 
zând Biserica Ortodoxă că prin „practicile ei me- 
dievale“ ar fi omorât cu intenție un om, de data aceas- 
ta, în cazul atacului credinţei ortodoxe, aceeaşi 
mass-media a arătat o tăcere indiferentă şi totală. 

Cât mai mulți păstori şi păstoriţi ar trebui să 
se sesizeze de semnalul dat de Î.PS Bartolomeu 
Anania, ceea ce eu fac prin prezentul meu articol. 

Dr. Galina Răduleanu, medic primar psihiatru 

11 ianuarie 2008 





anul VI e nr. 59-60 


ATITUDINI ALE CITITORILOR 





Scrisoare câtre PF 
Patriarh și Sf. Sinod 


Autorii scrisorii deschise de mai jos ne-au rugat să le publicăm apelul, având în 
vedere audiența de care se bucură revista noastră în mediile ortodoxe. Considerăm 
că apelul lor merită un răspuns, de ceea îl publicăm integral aici, după ce în 
prealabil a fost postat pe blogul http;//wwyw.rostonline.org/blog/claudiw/. De pe 
acel blog am preluat şi câteva reacții. Ar fi preferabil ca textul de mai jos să nu tie 
luat drept un atac la adresa ierarhiei noastre ortodoxe, căci nu este, şi să învăţăm 


puțin din cultura dialogului cu acest prilej. 


Prea Fericirii Sale Daniel, Patriarhul Bisericii 
Ortodoxe Române, Sfinţiților Membri ai Sfântu- 
lui Sinod al Bisericii Ortodoxe Române 

Prea Fericirea Voastră, Înalt Prea Sfinţiile şi 
Prea Sfinţiile Voastre, 

Vă adresăm acest mesaj ştiind că episcopii 
sunt cei cărora le revine cu deosebire misiunea, 
dar şi incomensurabila răspundere de a veghea 
asupra liniştii întru Adevăr a Bisericii. Un fapt 
trist pentru noi toți, în calitate de creştini orto- 
docşi s-a petrecut şi apelăm la păstorii noştri cu 
speranţa că, prin purtarea lor de grijă, răul deja 
făcut se va îndrepta şi că astfel de lucruri dureroa- 
se nu se vor mai întâmpla. 

Este ştiut faptul că în biserica Sfânta Ecate- 
rina, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă 


din Bucureşti au slujit membri ai bisericii copte!, 
biserică necalcedoniană, cu care nu ne aflăm în 
comuniune. 

Avem cunoştinţă de dialogul dintre Bi- 
serica ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale 
(necalcedoniene), dar şi de faptul că acest dia- 
log nu a condus, cel puţin până în prezent, la 
dezicerea vechi-orientalilor de hristologia ereti- 
că pe care o mărturisesc, în contradicţie cu învă- 
țătura Sinodului de la Calcedon:, despre cele 
două firi ale Mântuitorului. La ora actuală 
există, se pare, un fel de falsă pudoare întemeia- 
tă pe ideea unei bune înțelegeri care eludează, 
în fapt, responsabilitatea faţă de mântuirea 
aproapelui şi care pe unii îi determină să oco- 
lească termenul „eretic“. Acest termen nu este o 


1 Un articol relevant se găseşte la adresa: http://www.gardianul.ro/2005/01/08/religie-c22/joi_noaptea_ 
crestinii_arabi_din_romania_au_sarbatorit_craciunul-s53704.html 

2 „Urmând aşadar Sfinților Părinţi, noi învăţăm într-un glas că mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru 
Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit î întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om 
adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-ființă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omeni- 
tate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la 
plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de 
Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându-se în două firi, fără 
amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din 
pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur 
ipostas, nu împărțindu-se sau despărțindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu 
Cuvântul, Domnul lisus Hristos, precum [au vestit] de Ia început proorocii, precum EI însuşi ne-a învăţat despre 
Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinților.“ (Hotărârea Sinodului al Patrulea Ecumenic, de la 
Calcedon, „Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice“, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003, pag. 20, în ediţia 
electronică disponibilă Ia http://www.scribd.com/doc/32637/Hotararile-Sfintelor-Sinoade-ecumenice). 
Menţionăm că, faţă de doctrina expusă de către patriarhul Shenouda au o deosebită relevanță şi Hotărârile 
Sinodului al V-lea Ecumenic, Despre unirea firilor în Hristos, Împotriva defăimătorilor învățăturii Sfântului 
Chiril. Totodată, dat fiind că patriarhul Shenouda susține şi o poziție monotelită, devin relevante hotărârile 
Sinodului al Şaselea Ecumenic, Despre cele două lucrări ale lui Hristos , Împotriva monoteliţilor. 








anul VI e nr. 59-60 


ROST 


ATITUDINI ALE CITITORILOR 








insultă, ci un indicator al condiţiei celor abătuți 
de la învăţătura de credință ortodoxă (condiţie 
în care se găsesc, spre exemplu, şi bisericile ne- 
calcedoniene) şi îl vom utiliza ca atare pe mai 
departe. 

Avem cunoştinţă şi de aceea că Bisericile 
Vechi-Orientale nu se consideră monofizite, ci 
miafizite, susținând că cele două firi ale Mântuito- 
rului ar fi unite într-una, dar fără schimbare, fără 








amestecare, fără confuzie, prin aceste precizări 
deosebindu-se de monofizitismul „clasic“3. Aceas- 
tă hristologie este, însă, de asemenea, eretică, la 
fel ca şi monofizitismul în sens clasic. Aşadar, dat 
fiind că membrii bisericii copte nu sunt orto- 
docşi, ci se găsesc într-o condiţie eretică, faptul 
care ne preocupă este acela că într-o biserică or- 
todoxă au slujit ereticii 





3 Patriarhul copt serie da afirmă: The Lord Jesus Christ is God Himself, the Incarnate Logos. Who took to 
Himself a perfect manhood. His Divine nature is one with his human nature yet without mingling, confusion or 
alteration; a complete Hypostatic Union. Words are inadequate to describe this union.“ (Shenouda III, “The 
Nature of Christ“). “Domnul Iisus Hristos este Însuşi Dumnezeu, Cuvântul Întrupat. Care a luat o deplină omeni- 
tate. Firea Sa Divină este una cu firea sa omenească, însă fără de amestecare, fără a se confunda şi fără 
schimbare; o completă unire Ipostatică. Nu există cuvinte adecvate pentru a descrie această unire.“ (Shenouda 
al III-lea, The Nature of Christ ).. Admiţând că această poziţie poate induce în eroare pe unii ortodocşi, care ar 
putea crede că recunosc, aici, perspectiva calcedoniană, cităm pe mai departe din scrierile patriarhului copt 
Shenouda, pentru a vedea care este, de fapt, hristologia bisericii sale: The Divine nature (God the Word) was 
united with the human nature which He took of the Virgin Mary by the action of the Holy Spirit. The Holy Spirit 
purified and sanctified the Virgin's womb so that the Child to whom she gave birth would inherit nothing of the 
original sin; the flesh formed of her blood was united with the Only-Begotten Son. This unity took place from 
the first moment of the Holy Pregnancy in the Virgin's-womb. As a result of the unity of both natures-the Divine 
and the human-inside the Virgin's womb, one nature was formed out of both: „The One Nature of God the 
Incarnate Logos“as St. Cyril called it. “Natura Divină (Dumnezeu Cuvântul) s-a unit cu cea omenească, pe care a 
luat-o din Fecioara Maria, cu lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a curățit şi sfinţit pântecele Fecioarei, astfel 
încât Pruncul căruia i-a dat naştere să nu moștenească nimic din păcatul originar; carnea formată din sângele ei 
[al Fecioarei, n. trad.] a fost unită cu Fiul Cel Unul Născut. Această unitate s-a realizat încă din primul moment al 
purtării în pântece de către Fecioară a Sarcinii Sfinte. Ca rezultat al acestei uniri a ambelor firi- cea Divină şi cea 
umană- în pântecele Fecioarei, s-a format din cele două [firi] o fire: “Firea lui Dumnezeu Cuvântul Întrupat cum 
a numit-o Sfântul Chiril.“ (Shenouda III, The Nature of Christ). 

Miafiziții se revendică, în eroare, de la SE. Chiril al Alexandriei, a cărui expresie „mia physis tou Theou Logou 
sesarkomenee“ o interpetează în sens eretic, apărând o hristologie necalcedoniană. Impotriva poziţiei copte 
vom invoca, aici, un singur argument, mai mult decât relevant, însă, al Sfântului Maxim Mărturisitorul. Acesta 
arată, simplu şi concis, că acceptarea unei firi a Mântuitorului, fie aceasta rezultatul fuziunii, al absorbirii firii 
omeneşti de către cea divină, conform poziției monofizite clasice, fie al unirii fără de amestecare, schimbare sau 
confuzie, aşa cum susțin miafiziții, neagă deoființarea: „E vădit apoi tuturor că dacă Hristos e o fire unică, nu e 
nici de o ființă cu Dumnezeu Tatăl, nici cu oamenii. Iar dacă după ei Hristos e după fire străin cu totul de toate 
cele ce sunt, îi vom îndemna şi pe aceşti noi dogmatişti să spună ce este după fire Hristos în care cred şi pentru 
care motiv ÎL slăvesc pe EI, Care e hulit de ei ca nefiind nimic după presupunerile cuvintelor lor“ (Sf. Maxim 
Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşi, în colecția PSB, vol. 81, trad. Pr. Prof. Dumitru 
Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 105-106) . Or, negarea deoființării face inutile Întruparea, Răstignirea şi 
Învierea, numai Cel Care este Dumnezeu şi om deplin putând restaura firea omenească. De asemenea, 
patriarhul Shenouda expune şi o poziţie monergist- monotelită: Has the Lord Christ two wills and two actions, 
that is a Divine will and a human will, as well as two actions, that is, a divine act and a human act? As we believe 
in the One Nature of the Incarnate Logos, as St. Cyril the Great called it, likewise: We believe in One Will and 
One Act: Naturally, as long as we consider that this Nature is One, the Will and the Act must also each be one. 
“Are Domnul Hristos două voințe şi două lucrări, adică voința Divină şi pe cea omenească, precum şi două 
lucrări, adică o lucrare duvină şi una omenească? Întrucât noi credem în Firea cea Una a Cuvântului Întrupat, 
după cum a numit-o Sfântul Chiril, în mod similar: Credem într-o [singură] Lucrare şi într-o [singură] Voinţă: în 
mod firesc, atâta vreme cât considerăm că Firea este Una, Voința şi Lucrarea trebuie să fie, de asemenea, unice.“ 





6 anul VI e nr. 59-60 


ATITUDINI ALE CITITORILOR 


ROST 





Or, în conformitate cu canoanele Bisericii or- 
todoxe, aceştia nu pot intra, măcar, precum cre- 
dincioşii, în bisericile ortodoxe“ şi cu atât mai 
puţin pot fi primiţi să slujească. În cazul în care, 
totuşi, ereticii ajung într-un locaş de cult ortodox 
şi slujesc acolo, aceasta constituie profanare a lo- 
caşului ortodox şi în acesta nu se mai poate intra 
şi sluji de către ortodocşi decât după îndeplinirea 
prescripţiilor canonice adecvate situației?. 

Apelăm, aşadar, prin prezenta, la păstorii 
noștri cu rugămintea de a se lua măsurile adec- 
vate situației date, anume urmarea rânduielii 
pentru curățirea locașului profanat, în cazul 
bisericii Sfânta Ecaterina şi prevenirea, pe 
viitor, a unor astfel de situații, eventual prin 


ajutorarea comunităţii copte în sensul atri- 
buirii acesteia a unui spaţiu adecvat în care să- 
şi poată desfăşura viaţa liturgică proprie, spa- 
țiu care să nu fi fost, însă, afierosit ca lăcaş de 
cult ortodox. 

Susținem această expunere, poziţia şi solici- 
tările noastre cu argumentele din notele care ur- 
mează mesajului propriu-zis. Elementele teologi- 
ce care apar în acestea sunt, fără îndoială, familia- 
re sfinţiților slujitori, dar, având în vedere carac- 
terul public al prezentului mesaj, au fost redate 
spre lămurirea eventualilor cititori care nu le cu- 
nosc, spre a arăta că demersul nostru se înteme- 
iază nu pe sentimente sau sentimentalisme, nici 
pe judecata egoistă a unor persoane, ci pe Tra- 


4 Canonul 6 al Sinodului din Laodiceea opreşte pe eretici până şi de la a intra în biserică (de slujire, este clar că nu 
se poate vorbi, cu atât mai mult): „Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în eres.“ 

5 Iată, spre lămurire asupra condiţiei bisericilor ortodoxe în care ajung să slujească ereticii, canonul 46 al Sf. 
Nechifor şi răspunsurile Sf. Teodor Studitul la întrebări adresate sfinției sale prin intermediar de către Ilarie şi 
Eustatie (apud Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Dreptul canonic ortodox, Sibiu, 2005): Canonul 46 al Sf. Nichifor 
Mărturisitorul se referă la biserici în care nu doar că au slujit ereticii, dar au şi fost luate în stăpânire de către 
aceştia (trecute la cultul lor): „Vă sfătuim ca în bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca într-o casă 
simplă şi să se cânte numai de nevoie, aşezându-se cruce la mijloc, iar în altar nici să nu se intre, nici să se 
tămâieze, nici să se săvârşească rugăciune, nici să nu se aprindă candele şi lumânare şi este simfonic cu 
Răspunsul Sf. Teodor Ia Intrebarea 3: Cuvine:se a intra pentru rugăciune şi cântare în bisericile pângărite şi 
deţinute de preoţii care au fost părtaşi eresului? Răspuns: Nicidecum nu se cuvine a intra în astfel de biserici, din 
motivele menţionate; căci scris este: «iată casa voastră rămâne pustie« (Mt. 23, 38); fiindcă îndată ce s-a introdus 
eresul, a dispărut superiorul celor de acolo, îngerul, după cuvintele marelui Vasile (Scrisoarea 191) şi acea 
biserică s-a prefăcut în casă comună; şi regele David zice: «Nu voi intra in biserica celor răi» (Ps. 25, 5), şi 
Apostolul întreabă: «Ce unire are Biserica lui Dumnezeu cu idolii?» (II Cor. 6, 16).* Biserica Sfânta Ecaterina nu a 
fost trecută la cultul copt, ci a rămas ortodoxă, gen de situaţie la care face referire Răspunsul 
Sf. Teodor Studitul la întrebarea 4: „Cuvine-se a cânta şi a se ruga în biserici pângărite de aceiaşi preoţi, dar care 
nu le-au deținut? Răspuns: Negreşit că se poate intra în astfel de biserici, spre a se cânta şi a se ruga, anume dacă 
nu se mai pângăresc de acei eretici, ci se deţin de ortodocşi până acum. Şi în privința aceasta s-a 
hotărât ca un episcop sau presbiter, care sunt de credința cea mântuitoare, să facă deschiderea bisericii prin 
rugăciunea cuvenită, astfel că, dacă s-a făcut aceasta, nimic nu se mai opune ca întrânsa să se săvârsească 
chiar liturghie; drept pildă servească împrejurarea în care Sfântul Atanasie, rugat fiind de 
către împăratul Constantin să acorde o singură favoare, de a da arienilor în Alexandria o biserică 
în care să se adune pentru rugăciune, s-a învoit numai dacă şi lui i se va da în Constantinopol aceeaşi 
favoare, ca ortodocşii să se adune la rugăciune într-o biserică deţinută mai înainte de arieni“. 
Pentru „Rugăciunea la deschiderea bisericii profanate de către păgâni sau eretici“ vezi Molitfelnicul. Desigur, 
cele de mai sus nu presupun, nicidecum, ca ortodocşii le pot permite ereticilor să slujească în biserica ortodoxă, 
în nădejdea ca după aceea vor face rugăciunea pentru biserica profanată şi cu aceasta lucrurile revin la normal. 
Canoanele 45 şi 46 Apostolice prevăd caterisirea clericilor care consimt Ia slujirea eretică 
şi/sau o consideră slujire adevărată: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu 
ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârsească ceva ca şi clerici, să se caterisească.“ 
(Ap 45); „Poruncim să se caterisească episcopul sau prezbiterul care a primit botezul ori jertfa ereticilor. 
Căci ce fel de împărtăşire are Hristos cu veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? 
(II Cor. 6, 15).* (Ap. 46). În nici un caz nu se poate da acord, respectiv binecuvântare pentru slujirea de către 
eretici în biserică ortodoxă - nu se poate binecuvânta păcatul, şi cu atât mai puţin cel împotriva 
Duhului Sfânt, cum este „slujirea“ de acest fel. După cum se cunoaşte, Sf Vasile s-a rugat împreună cu poporul şi 
uşile bisericii nu s-au deschis pentru arieni, ci numai pentru ortodocşi. Sf loan Hrisostomul nu a 
îngăduit să se dea arienilor biserica, răspunzându-i generalului arian Gaina, care ceruse aceasta 
favoare în numele serviciilor aduse de el Imperiului că şi-a luat, deja, răsplata lumească, anume onorurile 
şi averile cuvenite, şi să nu cuteze să ceară „daruri dumnezeieşti pentru slujire lumească“ (Viaţa Sf. loan Gură de 
Aur, Ed. Bizantină, 2007). Când s-a aflat Bizanțul sub latini, „răsăritenii nu liturghiseau, acolo, unde mai-nainte 
ar fi liturghisit apusean, de nu ar fi făcut mai-nainte apa sfântă, spre curățire.“ (vezi notele de subsol de la 
Pidalion, ediţia 2004, pag. 88). 





anul VI e nr. 59-60 7 


ROST 


ATITUDINI ALE CITITORILOR 


























diția aşezată de Unul şi Acelaşi Duh Sfânt Care 
ne-a lăsat Scripturile. 

Nutrind convingerea că apelul nostru nu va 
rămâne fără un răspuns, ca din partea unor sluji- 
tori iubitori de Dumnezeu cărora ne-am adresat, 
încheiem cu urările noastre de viață lungă, întru 
Adevăr, spre dreaptă şi înțeleaptă cârmuire a Bi- 
sericii. 

Oana Iftime, bioetician, autor de lucrări în 
domeniul dialogului ştiință-teologie 

Alexandru Iftime, biolog, autor de lucrări în 

domeniul dialogului ştiință-teologie 


Reacţii 


Protosinghel Mihail Stanciu, 


Egumen al Mănăstirii Antim 
din București 


Cu fiiască dragoste, îndrăznim a cere lămu- 
riri în ceea ce priveşte poziţia întregii Biserici Or- 
todoxe, nu doar cea Română, față de eterodocşii 


(catolici, protestanți, monofiziţi, nestorieni, 
arieni ş.am.d.) care nu şi-au schimbat deloc învăţă- 
tura eretică, deşi au participat la multe comisii mix- 
te de dialog teologic „fructificat“ şi în înjositoarele 
şi îngrijorătoarele tratate de la Balamand şi Cham- 
besy din 1993 (cu catolicii şi cu monofiziţii). 

Se cuvine să ţinem mai mult la unitatea Bise- 
ricii Ortodoxe decât la dialoguri şi rugăciuni du- 
bioase cu ereticii. De asemenea, trebuie să depă- 
şim orice complex de inferioritate față de apuse- 
nii secularizați, catolici sau protestanți, care au 
pierdut de multă vreme busola Adevărului (de 
când s-au rupt de Biserica lui Hristos = Biserica 
Ortodoxă) şi rătăcesc într-o confuzie disperată şi 
morbidă. 

Ne rugam Preabunului nostru Dumnezeu să 
ne lumineze pe toți să-L cunoaştem pe Hristos- 
Adevărul şi prin unirea cu El în Biserica Sa să ne 
mântuim. 

Arca lui Noe reprezintă profeția cea mai 
concisă despre Biserica lui Hristos: a fost făcută 
la îndemnul lui Dumnezeu ca singură cale de 
salvare din potop, a fost condusă de omul lui 





anul VI e nr. 59-60 


ATITUDINI ALE CITITORILOR 


ROST 





Dumnezeu până la încetarea pedepsei lui 
Dumnezeu. Chiar dacă oamenii neascultători de 
Dumnezeu şi de Noe şi-au făcut barci sau plute 
ca să reziste urgiei potopului, toate s-au scufun- 
dat, oricum erau ele, fie mai mari, fie mai mici, 
fie mai aproape, fie mai departe de arca lui Noe. 
Aşa este situaţia tuturor confesiunilor-bărci 
eterodoxe şi neascultatoare de Dumnezeu, 
oricum ar fi ele, mai mari (catolicism, grupuri 
protestante, monofizite) sau mai mici (secte de 
tot felul), mai aproape de ortodoxie sau mai 
departe“. 

Toate construcţiile omeneşti care se vor a fi 
„biserici“ fără a fi conduse de Hristos-Adevărul, 
Capul şi Mirele Bisericii Sale, se scufundă în ma- 
rea patimilor, răsturnate de valurile mândriei şi 
ale minciunii mai întâi de toate. Aşa că noi tre- 
buie să avem conştiinţa apartenenţei la Trupul 
Unic al lui Hristos - Biserica Ortodoxă, păstrând 
neschimbată, dar mereu actualizată predania Pă- 
rinților. Vorba poetului nostru naţional: „Iar noi 
locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem.“ Cu 
har şi pace de la Hristos Domnul nostru. 


Florin Tudor, absolvent Master 
Drept Canonic — Facultatea 
de Teologie București 


Claudiu, 

Nu te cunosc, dar după activitatea pe care o 
desfăşori înclin să cred că eşti un om cerebral. 
Mai întâi să înțeleg ca autorii acestei scrisori sunt 
Oana Iftime şi Alexandru Iftime. 

Te rog să iei aminte: nu oricine deschide 
cartea de canoane este şi canonist. Apoi, sincer, 
cred ca problemele Bisericii noastre nu sunt cele 
menţionate cu atâta râvnă în scrisoare. Aş reco- 
manda autorilor, de exemplu, să-şi folosească in- 
fluența pentru a semnala situația dezastruoasă a 
preoțimii ortodoxe nevoită să stea cu mâna întin- 
să de parcă ortodoxia în sutană a devenit un or- 
din cerşetor al societăţii româneşti. Acestea sunt 
adevăratele probleme ale Ortodoxiei Româneşti, 
nu „întinări“ de locaşuri ca cel de pe Sfânta Ecate- 
rina. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel a arătat 
că a mânca din ofrandele închinate idolilor nu te 
poate întina, căci acei idoli nu au vreo putere de 
a întina, dar, pentru a nu sminti pe cei neiniţiați, 
preferă să nu mănânce. 


Haide să nu ne luăm după smintiţi! Iar dacă 
este să vorbim de dogme, m-ar interesa dacă 
autorii scrisorilor şi ai notelor au cunoscut în- 
deaproape (la fata locului, în Egipt) viața cultică 
şi dogmatică a copților? Bănuiesc că nu! T-aş invi- 
ta să facă acest lucru şi după aceea să se laude că 
ştiu să citeze din teologumene de la nivel înalt. 
Din punct de vedere canonic, scrisoarea are o to- 
tală lipsă de cercetare în acest sens. Nu poți să 
argumentezi canonic dezlipind nişte texte de ca- 
noane dintr-o culegere cu explicaţii prea puține 
(Canoanele Bisericii Ortodoxe - de I.N. Floca) 
pentru astfel de minţi iscoditoare şi dornice de 
pricilnicie. În acest sens, recomand autorilor o 
cură de Nicodim Milas, pentru a înţelege cerceta- 
rea canonică, şi aceasta pentru a evita conduce- 
rea în eroare a cititorilor şi ispitirea cu revolta 
pătimitoare. 


Gheorghe Fedorovici, 
publicist creștin 


Dacă în lisus Hristos nu sunt două firi (cea 
divină şi cea umană), fiecare cu voinţa ei, unite 

















anul VI e nr. 59-60 


ROST 


ATITUDINI ALE CITITORILOR 





„fără amestecare şi fără despărţire“ într-o singură 
persoană, care este ipostasul cel veşnic al Fiului, 
omul nu poate fi mântuit. Este exact ce se întâm- 
plă în cazul monofiziților, care mărturisesc o sin- 
gură fire; ca atare, ei sunt eretici (şi nu schisma- 
tici, precum catolicii). Pe vremea Sfântului Maxim 
Mărturisitorul, interesul pentru monofiziți era 
pur politic, fiind legat de păstrarea Siriei şi Egip- 
tului smulse de împăratul Heraclius de la persani 
în 630. Pentru a-şi asigura fidelitatea acestor pro- 
vincii, bizantinii, cu excepția Sfântului Maxim, a 
Sf. Papă Martin şi a unei minorităţi infime, erau 
gata să renunţe la Hristos. Se ştie că Patriarhul 
Serghie al Constantinopolului a formulat de alt- 
fel o definiție dogmatică compatibilă cu gândirea 
monofizită. Probabil că apropierea actuală de 
copţi are în vedere presiunea islamică şi posibili- 
tatea formulării unei hristologii care să nu-i inco- 


modeze pe musulmani. Islamul ar privi favorabil 
un Hristos care este fie Dumnezeu, fie om (un ma- 
re profet, desigur), dar nu şi una, şi alta. Hristolo- 
gia coptă explică, de altfel, de ce această versiune 
eretică de creştinism a putut supravieţui atâta 
timp în teritoriile islamice, în timp ce mărturisi- 
torii hristologiei ortodoxe în aceste teritorii au 
fost decimaţi (vezi grecii în Cipru ori sârbii în 
Kosovo). Două lucruri sunt clare: 1. asemenea or- 
todocşilor de rit vechi, care idolatrizează calen- 
darul, nici copții, idolatrii ai propriei tradiţii, nu 
vor ceda o iotă din poziţia lor, 2. apelul soţilor 
Iftime va rămâne fără răspuns. Cred, de altfel, că 
ei o ştiu foarte bine şi nu şi-au făcut nici o iluzie în 
această privință. Ce au încercat, şi au reuşit, a fost 
să facă public un fapt deosebit de grav. Sper, în 
încheiere, că autorii apelului sunt familiarizați cu 
principiul de gândire al ierarhiei, potrivit căruia 








55 


= 


iat) 


== 


Tr, 7 
25 
A 


= Cf 
i, 
pă 
a d 


(s, 
A 


SA 
CAS 
Ca o - 


Si 

















10 


anul VI e nr. 59-60 


ATITUDINI ALE CITITORILOR 


ROST 





„este mai bine să piară un singur om decât să 
piară tot neamul“. Cu alte cuvinte, eventualii Ma- 
ximi ai unor timpuri grele vor fi sacrificați, din 
nou, fără nici o ezitare. Mulțumirile mele soţilor 
Iftime pentru trezvia lor curajoasă şi mobiliza- 
toare, cât şi dlui Claudiu Târziu pentru inițiativa 
la fel de curajoasă şi de inspirată de a le găzdui 
apelul pe site-ul domniei sale. 


S. Moldovan 


Dezbaterea iscată are nevoie de anumite 
completări: 

1) În 1989 şi 1990, Comisia comună de dia- 
log dintre Biserica Ortodoxă şi „Bisericile orto- 
doxe orientale“ a emis două „declaraţii de acord“ 
care pretind rezolvarea disputei hristologice din- 
tre cele două părti . [Documetele pot - şi trebuie! 
- fi citite, de exemplu la http;//www.monachos. 
net/library/Texts_of_the_Agreed_Statements_ 
of_the_Joint_Commission]. 

În urma acestui acord, s-a hotărât ridicarea 
reciprocă a condamnărilor pronunțate de-a lun- 
gul timpului, împreună cu alte măsuri pastorale 
pentru restabilirea unității bisericeşti. Printre 
acestea: „In localities where Churches of the two 
families co-exist, the congregations should 
organise participation ofone group ofpeople [...] 
from one congregation ofone family to a congre- 
gation of the other to attend in the Iatter's eucha- 
ristic worship on Sundays and teast days.“ 

2) Nu toate Bisericile Ortodoxe au participat 
Ia lucrările acestei Comisii (de Ia ultimele lucrări, 
din nov. 1993, au lipsit Ierusalimul, Serbia, Bulga- 
ria, Georgia şi Polonia) şi nu este clar dacă docu- 
mentele respective au primit aprobarea tuturor 
Sinoadelor Bisericilor Ortodoxe. BOR a aprobat 
în mai multe rânduri rezultatele comisiei şi s-a an- 
gajat să le puna în practică. 

3) La întrunirea din 1993 s-a decis ca „totul 
[ridicarea anatemelor] să se facă cu multă discre- 
ție, spre a nu şoca mentalitățile încă nepregătite 
pentru schimbări în rândul credincioşilor de 
rând din Răsărit. Evenimentul să se consume la 
nivelele de sus şi să se insereze în practica litur- 
gică şi pastorală de toate zilele.“ [Vezi revista 
„Ortodoxia“, 1/1994, p. 142-43, unde se poate citi 
comunicatul ultimei întruniri, însoțit de relatarea 
reprezentantului BOR, IPS Antonie Plămădeală]. 


4) Ceea ce s-a petrecut recent Ia biserica Sf. 
Ecaterina nu este, aşadar, decât unul dintr-un şir 
de evenimente care urmăresc aplicarea treptată a 
unor decizii luate la nivel înalt cu 15 ani în urmă, 
dar care n-au fost publicate şi popularizate din 
„tact“ pastoral. 

5) Dacă declaraţiile comune de acord dizol- 
vă, într-adevăr, două hristologii, percepute vea- 
curi de-a rândul ca incompatibile, în una singură 
- prin argumente lingvistice şi recurgerea la înțe- 
legerea distincţiei între cele două naturi în Hris- 
tos ca fiind „numai prin gândire/theoria“ - este o 
chestiune în sine încă disputată între ortodocşi, 
cum 0 dovedeşte reacția comunitati atonite. [v. 
Sunt anticalcedonienii ortodocși? Texte ale Sfin- 
tei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor 
Părinţi athoniţi privitoare la dialogul dintre orto- 
docşi şi anticalcedonieni (monofiziţi), Editura 
Evanghelismos, 2007]. 

Rezerva explicită a necalcedonienilor de a 
recepta Sinoadele Ecumenice 4, 5, 6 şi 7 [V. textul 
declaraţiei din 1990, par. 8] duce Ia situația unei 
Ortodoxii cu doua identități ale tradiţiei sale dog- 
matice: una a primelor trei Sinoade şi alta a tutu- 
ror celorlalte [v. „Ortodoxia“, p. 143]. 

6) Discreţia faţă de „credincioşii de rând“ 
care însoţeşte de atâta timp rezultatele dialogului 
cu necalcedonienii este contestabilă în lumina 
rolului pe care întreg poporul lui Dumnezeu - 
cler şi mireni - îl are în mărturisirea Adevărului. 
„La noi n-au putut niciodată nici patriarhii, nici 
sinoadele să introduca lucruri noi, pentru că 
apăratorul religiei este însuşi corpul Bisericii, 
adică poporul însuşi, care vrea ca religia să-i fie 
veşnic neschimbată şi la fel cu a Părinților săi...“ 
[Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848; re- 
vista „BOR“, 11-12/1935, p. 676.] 

De remarcat că par. 5 al celei de-a doua de- 
claraţii prevedea: „We need to publish, in the va- 
rious languages of our Churches, the key docu- 
ments of this Joint Commission with explanatory 
notes, in small pamphlets to be sold at a reaso- 
nable price in all our congregations.“ 

7) Ridicarea anatemelor şi comuniunea 
euharistică presupune şi recunoaşterea reciprocă 
a sfinţilor. Îi vom prăznui într-o buna zi pe Sf. Ma- 
xim Mărturisitorul împreună cu Dioscur şi Sever? 
Să fi fost mărturisirea sa pur şi simplu rezultatul 
unei inabilități terminologice? 





anul VI e nr. 59-60 


IN 


MARTORI Al VEACULUI 





Fapte, vorbe, ginduri 


Pînă unde merge neobrăzarea 
homosexualilor 

La Sydney (Australia) urmează să se joace o 
piesă de teatru în care Mîntuitorul este 
prezentat ca un homosexual sedus de Iuda. 
Piesa se numeşte „Corpus Christi“, îl are ca 
autor pe homosexualul american Terrence 
McNally şi va fi pusă în scenă la o sărbătoare 
(citeşte: destrăbălare publică) a 

homosexualilor şi lesbienelor, în februarie la 
Sydney, scrie jurnalul Sun-Herald din Sydney. 
Piesa lui McNally, în care Iisus celebrează şi 
căsătoria gay între doi apostoli, a mai fost jucată 
în Statele Unite în 1997. Autorul a fost atunci 
ameninţat cu moartea. E uimitor tupeul acestor 
perverşi. Numai nişte îndrăciţi ar putea scrie şi 
juca o astfel de blasfemie, demnă de reeducarea 
de la Piteşti. Evident, protestele unor prelați 

ai mai multor culte nu i-au determinat pe autori 
să oprească producere în public al ofensei la 
adresa Mîntuitorului şi a tuturor creştinilor. 
Regizorul australian Leigh Rowney a recunoscut 
că piesa poate fi ofensatoare, dar susţine că vrea 
să provoace o dezbatere pe această temă în sînul 
Bisericii! 


Asaltul femeilor asupra Muntelui 
Athos 





Aproape 500 de persoane, dintre care mai multe 
femei, au intrat, la 8 ianuarie, pe teritoriul 
Muntelui Athos, în sudul Greciei, loc sacru al 
religiei ortodoxe interzis femeilor. Grupul 


protesta „împotriva uzurpării mănăstirilor de pe 


terenurile publice“. Incursiunea a avut loc în 
cadrul unei manifestații a mai multor locuitori 
din regiune, reuniți într-o „mişcare 
intermunicipală a cetățenilor din 

Halkidiki“ - peninsula unde se situează Muntele 
Athos. Manifestanţii au mers câțiva metri pe 
teritoriul acestei republici monastice, la intrarea 
în Muntele Athos, înainte ca poliţiştii să îi 
împiedice să avanseze. „Este vorba de un act 
simbolic, am încălcat abatonul“ - nume dat 
actului de interzicere a femeilor să păşească în 
acea zonă, care datează din anul 1045, a precizat 
purtătoarea de cuvînt a manifestanților, Kyriaki 
Malama. Oamenii au revendicat drepturile de 
stăpînire a aproape 8.300 de hectare de păduri 
şi de terenuri din cinci sate de la mănăstirile de 
pe munte. Poliţiştii au arătat că şase femei riscă 
să fie acuzate pentru că nu s-au supus 
interdicţiei. Mai multe mişcări feministe, în 
Grecia şi în străinătate, au încercat să ridice 
interdicţia, ale cărei nerespectări se pot 
sancţiona cu închisoare între două şi 12 luni. În 
2002 şi 2003, Parlamentul European a cerut 
Greciei să renunțe la interdicție, în numele 
egalităţii dintre sexe, însă acest lucru nu 

s-a realizat. 


Pentru cine face guvernul 
Institutul de Istorie a Religiilor 
Guvernul român a hotărît, la 9 ianuarie a.c., să 
înființeze Institutul de Istorie a Religiilor, care se 
va afla în subordinea Academiei Române şi va 
cerceta istoria religiilor monoteiste, istoria 
religiilor indiene şi iraniene, istoria religiilor 
politeiste din perioada antichității clasice, 
precum şi religiile din perioada modernă. 
Institutul va avea 15 posturi şi va fi finanțat de la 
bugetul de stat. Acum, la cât l-a porcăit în 

„Ziua“ pe Traian Băsescu, nu ne-am mira ca 
director al Institutului să fie numit Cristian 
Bădiliță. Atât şi-a dorit să fie recunoscut şi în 
țară, încât ar fi păcat să nu primească postul ăsta 
în semn de omagiu pentru serviciile făcute 
indirect guvernului liberal. 





12 


anul VI e nr. 59-60 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





Ce ne mai pregătesc secuii 
extremiști 

Conducerea Consiliului Naţional Secuiesc vrea 
să trimită Consiliului Europei şi Palamentului 
European rezultatele referendumului intern 
privind autonomia Ţinutului Secuiesc. 
„Rezultatele referendumului trebuie cunoscute 
pe plan internaţional şi trebuie făcute presiuni 
diplomatice la Bucureşti, astfel încât să înceapă o 
conlucrare pentru a se acorda acest drept 
secuimii“, a susținut Ferenc Csaba, 
vicepreşedinte CNS, într-o conferință de presă. 
Evident, Csaba şi ai lui se bizuie în acest sens pe 
ajutorul lui Laszlo TOk6s. 


1 se va înfunda lui Voronin 

Regimul comunist din republica artificială 
Moldova comite erori în lanţ. Ultimele două: 
expulzarea unor preoți români, sub pretext că 
nu aveau permise de muncă şi reținerea şi 
percheziționarea ÎPS Petru al Basarabiei de către 
vameşii moldoveni, care l-au suspectat că ar fi 
traficant de droguri! Ai intra în comă de ris, dacă 
n-ar fi mai întâi de plins. Cum am lăsat să ni se 
întimple aşa ceva? A ajuns un general de miliție 
comunist să dicteze într-o provincie românească. 
Şi încă să se ia de preoții români. Dar sîntem 
liniştiţi, că nici Dumnezeu nu doarme. De-acum 
să se aştepte Voronin să i se înfunde. Căci, ştiţi 
cum se spune, cînd vrea să te piardă, Domnul îţi 
ia mai întîi minţile. Lui Voronin se pare 

că tocmai i le-a luat. 


De ce Ungureanu la SIE? 
Ex-ministrul de Externe Mihai Răzvan 
Ungureanu a devenit şef al Serviciului de 
Informaţii Externe, prin votul Parlamentului, 
dar la propunerea, neașteptată pentru noi, a 
preşedintelui Traian Băsescu. Nici acum n-am 
înţeles ce joc face Băsescu prin această numire. 
Şeful statului nu este vreun naiv, ştie că 
Ungureanu a lucrat cu program contra 
intereselor româneşti. Or, Băsescu şi-a făcut din 
patriotism cal de bătaie electorală. Măcar 
cinismul trebuia să-l împiedice să facă o astfel de 
propunere. Şi totuşi... Cum poate uita 
preşedintele României episodul Gojdu, în care 
Ungureanu a fost vioara întîi, în dauna 
intereselor naţionale? Şi cum îşi (şi ne) explică 


preşedintele Băsescu gafele majore pe care le-a 
făcut Ungureanu pe cînd era ministru? 

Un ministru demis pentru neglijență e bun de 
pus şef al SIE? Nu e nevoie de PSD sau de PNL 
pentru ca Traian Băsescu să alunece pe 
toboganul simpatiei electoratului. E suficient să 
facă astfel de gesturi. 


ICR, premiat pentru promovarea 
homosexualilor 

Ştirea, aşa cum a circulat pe agenţiile de presă: 
ICR Stockholm este laureatul premiului Bifrost 
2007, decernat de Organizaţia Nordică a 
Agenţilor Culturali LGBT (Lesbian, Gay, Bisexual 
and Transgender), pentru „contribuţii 
excepţionale“ la consolidarea relaţiei dintre 
comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală. 
Potrivit ICR Stockholm, premiul a fost acordat ca 
recunoaştere a eforturilor Institutului pentru 
„încurajarea şi sprijinirea comunicării între 
comunitatea LGBT din România şi cea din 
Suedia, vizibile în special în proiectul său de 
colaborare cu Festivalul Moonbow din cadrul 
Stockholm Pride 2007“. Cu acea ocazie, ICR 
Stockholm i-a avut ca invitaţi pe Florentina 
Ionescu, vicepreşedinte Accept România, şi 
Octav Popescu, organizatorul Bucharest 
GayFest, care au participat la o serie de 
evenimente. Iată pe ce prăpădeşte banii 
Institutul Cultural Român (ICR) al domnului 
H.R. Patapievici - despre care altminteri aveam 
o altă impresie, măcar în ultimii ani -, 

pe promovarea homosexualilor. Ne întrebăm ce 
rol o avea ICR, că noi ne închipuiam, în 
naivitatea noastră nemăsurată, că se ocupă cu 
promovarea valorilor româneşti şi a identităţii 
naţionale. Sînt homosexualii o „valoare“ 
baştinaşă? Fac ei parte din identitatea naţională? 
E clar că nu. 


Cazul Tanacu, la Realitatea TV 

În emisiunea sa, de la 1 decembrie, de la 
Realitatea TV, Stelian Tănase a abordat din nou 
„cazul Tanacu“. Invitate în studio: Tatiana 
Niculescu Bran, autoarea unei echilibrate şi 
profunde cărţi pe acest subiect, şi Miruna 
Munteanu, jurnalist la „Ziua“. Ca de obicei, 
invitatele lui Stelian Tănase nu au apucat 

să răspundă la întrebările pe care le mitraliază 





anul VI e nr. 59-60 


13 


MARTORI Al VEACULUI 





acesta, nici să spună mare lucru. Nu le-a lăsat 
„moderatorul“, care, indiferent de calibrul 
invitatului şi de formatul emisiunii, întreabă, 
răspunde, divaghează, aberează, enervează. Să 
trecem însă... Pentru Stelian Tănase şi Miruna 
Munteanu parcă nu s-au scurs doi ani de la 
tragedia din satul vasluian, timp în care s-a scris 
enorm pe marginea cazului şi au fost scoase la 
iveală atitea amănunte esenţiale; parcă nu s-ar fi 
consumat câteva etape importante ale procesului 
în care sînt implicaţi părintele Daniel Corogeanu 
şi patru dintre maicile cărora le-a fost duhovnic; 
parcă nici cartea Tatianei Niculescu Bran n-ar fi 
fost scrisă. Fără îndoială, Tănase şi Munteanu 
n-au citit această carte. Altminteri ar fi fost mai 
avizaţi şi n-ar fi spus o seamă de aiureli. 

În treacăt, remarcăm că Miruna Munteanu 
întrebuinţează noţiuni catolice referindu-se la 
realități ecleziale ortodoxe (cum este denumirea 
de „congregaţie“ pe care o foloseşte pentru 
obştea de la Tanacu). Însă, este inadmisibil ca şi 
ea, şi Tănase să pretindă în continuare că în 
Biserica Ortodoxă nu există exorcizări şi că 
alungarea duhurilor necurate este o superstiție 
îngăduită de ierarhie. Alta: Munteanu crede că 
pentru a fi preot-monah îţi trebuie Facultate de 
Teologie şi acuză ierarhia Bisericii că l-a exceptat 
- vezi bine, în chip fatal - pe părintele Daniel de 
la această regulă. Sfinţii Părinți ai Bisericii care 
nu aveau studii, ori, mai încoace, unii mari 
duhovnici ai noştri cu câteva clase primare, ca 
Avva Cleopa, ar trebui trimişi la reciclare, 
probabil, în opinia Mirunei Munteanu. 
Munteanu & Tănase presupun, în continuare, că 
părintele Daniel e un rătăcit cu mintea şi îl 
găsesc habotnic 
(ciudat tare pentru 
un călugăr, nu?), 
iar pe maici le 
acuză de lipsă de 
discernămînt. Cu 
un discurs de 
bun-simț, calm şi 
credibil, Tatiana 
|] Niculescu Brana 
încercat să 
demonteze câteva 
dintre nălucirile 
celor doi, dar n-a 


TATIANA NICULESCU BRAN 


SPOVEDANIE 
TANACU 


roman jurnalistic 





prea avut spor din cauza întreruperilor repetate, 
lipsite de orice politețe a dialogului şi de 
minimum interes pentru adevăr, comise de 
Tănase. Cîteva idei s-au putut desprinde însă: 
părintele Daniel nu e nebun; maniera în care a 
acționat este justificată de context; Irina Cornici 
a fost întii de toate victima sistemului; ierarhia 
Bisericii s-a purtat ruşinos (cum am spus 

şi noi la vremea cuvenită), refuzindu-i unui 
cleric prezumția de vinovăţie şi condamnîndu-l 
înaintea justiţiei laice, de teamă să nu-şi strice 
imaginea. 


Grădiniţă creștin-ortodoxă la 
Suceava 

Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor a inaugurat, 
luna trecută, noul sediu al grădiniței cu program 
prelungit „Sfîntul Ioan cel Nou“. Grădinița 
dispune de opt săli de clasă, săli de mese, 
cabinet medical, cabinet logoped, bucătărie. 

De educaţia copiilor, cu vîrste între doi ani şi 
jumătate şi şapte ani, se ocupă cinci educatori 
calificați, profesorul de religie, logopedul, 
medicul pediatru, îngrijitoarele, iar opțional 
copiii pot să înveţe engleza şi germana, tradiții 
populare româneşti, artă plastică, dans popular, 
teatru. Grădiniţa, care funcționează între orele 
8.00 - 16.00, are o capacitate de 200 de locuri. 
Tariful este de 100 de euro pe lună. 

Grădiniţa cu Program Prelungit „Sf. loan cel 
Nou“ a fost înființată încă din 2005, dar a 
funcţionat într-o casă particulară, prin 
bunăvoința proprietarului - Petru Negrea, 
membru al Fundaţiei „Sfinții Martiri 
Brâncoveni“ - Filiala Suceava. Noul sediu a fost 
construit din donațiile credincioşilor, prin grija 
Arhiepiscopiei, al cărei reprezentant în acest 
proiect - iniţiat de Fundaţia „Sfinţii Martiri 
Brâncoveni“ - a fost Părintele Bartolomeu. 
Grădiniţa este doar o parte a unui proiect mai 
mare, de construire a unui Complex 
Cultural-Educaţional destinat copiilor 

şi tinerilor suceveni, care cuprinde şi 
construirea unei şcoli generale creştin-ortodoxe 
şi a unui Centru de studii patristice. 

Cei care pot să contribuie la finalizarea 

acestui proiect educaţional, au la dispoziţie 
contul RO9GBRDE340SV 11897173400 

B.R.D. Suceava. 





14 


anul VI e nr. 59-60 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





Cui îi stau în gît ierarhii bătrîni? 
Confratele Florian Bichir, de la „Evenimentul 
Zilei“, a cerut recent pensionarea „episcopilor 
neputincioşi“: PS Eftimie al Romanului, PS 
Ioachim al Hușilor, PS Justinian al 
Maramureşului, PS Gherasim al Râmnicului. Şi a 
mai făcut aluzie la un ierarh pe care nu-l 
numeşte: ÎPS Bartolomeu al Clujului. Lăsînd 
deoparte faptul că doar primii doi sînt bolnavi la 
pat, jurnalistul nostru nu dă nici un motiv 
canonic pentru care ierarhii numiţi ar putea fi 
pensionaţi forțat. Se vede că n-avea de unde. Dar 
nici măcar vreun motiv valid de ordin 
managerial nu schițează, deşi ştim bine că nu la 
management se reduce slujirea episcopală. N-am 
înţeles nici de ce, dacă principalul criteriu 
pentru aceste debarcări e vîrsta înaintată, n-a zis 
nimic ziaristul de la EvZ despre atâţia alți 
venerabili ierarhi, cum ar fi, de pildă, ÎPS 
Nicolae al Banatului. Două zile mai tîrziu, însă, 
ziaristul cu pricina a revenit, probabil chinuit de 
gîndul că va fi considerat lipsit de curaj pentru 
Că în primul articol nu la numit pe ÎPS 
Bartolomeu. Şi de data aceasta îi dedică 
ierarhului de la Cluj un articol întreg, acuzîndu-l 
de vanitate pentru că a înființat Mitropolia 
Clujului. „Săptămîna acesta se împlinesc doi ani 
de Ia înființarea Mitropoliei de Ia Cluj. În 
comparaţie cu speranţe şi promisiuni, bilanţul e 
sărăcăcios. Cu excepţia unor pastorale şi scrisori 
deschise admirabile, o revistă, «Tabor», de mare 
ținută şi pensionarea PS Ioan al Oradiei, 
administrativ, lucrurile au rămas în vechea 
matcă. Problema dosarelor clerului, prezența 
religiei şi a icoanelor în şcoli, modul cum trebuie 
făcute şi acceptate donațiile, relaţiile cu Biserica 
Unită, moştenirea Gojdu, canonizările de sfinți 
ardeleni sînt realizări, dar fireşti“. Şi acest atac 
este purtat cu o spadă boantă. Preopinentul nu 
spune care au fost aşteptările şi ce nădejdi i-a 
înşelat vlădica Bartolomeu. Doar se declară 


Editorial 


Statul, prin Oficiul pentru Patrimoniu şi Di- 
recţiile Judeţene de Cultură, are obligaţia să ve- 
gheze asupra fiecărei intervenţii în lăcașurile 
vechi de sute de ani. Patriarhia are şi ea un mo- 
dest rol de observator-centralizator al miş- 








nemulțumit: „Un proverb franțuzesc spune că 
«pomul se judecă după fructe, nu după flori, iar 
omul se judecă după reuşite, nu după declaraţii». 
Din nefericire pentru ÎPS Bartolomeu, cei doi 
ani de mitropolit n-au fost strălucitori, ba dim- 
potrivă“. Şi mai însăilează, neconvingător dar 
revanşard, ceva despre cum ar fi fost manevrat 
ÎPS Bartolomeu să candideze „împotriva voinţei 
sale“ la demnitatea de patriarh (111). Dacă punem 
cap la cap cele două texte căznite, mesajul este: 
ÎPS Bartolomeu trebuie să se retragă din scaun. 
De ce? Nici jurnalistului nu-i e prea clar. Poate vă 
întrebaţi ce părere avea F. Bichir pînă mai ieri cu 
privire la ÎPS Bartolomeu. Să rememorăm 
împreună, doar două pasaje: „De jure, 
Mitropolia de la Cluj este înființată, iar 
Patriarhul Teoctist şi-a arătat sprijinul în acest 
sens. Scrisoarea lui Octavian Goga demon- 
strează că dorința înființării unei mitropolii la 
Cluj este mult mai veche, se pierde în negura 
vremurilor, iar duşmanilor lui ÎPS Bartolomeu 
nu le rămîne decât să-l acuze şi pe Octavian Goga 
că dorea ruperea Ardealului!“ (10 ian. 2006); 
„Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania este cea 
mai importantă personalitate religioasă a 
României, după dispariția Patriarhului Teoctist. 
În cazul în care va accepta să candideze, 
Mitropolitul Clujului poate deveni prima 
opţiune la succesiunea în fruntea Bisericii 
Ortodoxe Române“. (5 aug. 2007) 


(urmare din pag. 3) 


cărilor din domeniu, dar fără drept de hotă- 
râre. 

După felul în care acţionează, însă, aceste 
instituții par a se mişca numai între două atitu- 
dini, la fel de păguboase: nepăsare şi compromis. 





anul VI e nr. 59-60 


15 


ROST 


CAMPANIE 





Campania Asociaţiei „Rost': 


„Dăruind vei dobindi“ 


sociația „Rost“ a organizat, între 15 noiem- 
 brie şi 10 decembrie, campania „Dăruind 
vei dobîndi“, prin care a strâns fonduri în 
scopul de a face daruri de Crăciun unor familii ne- 
voiaşe cu copii. Am propus cititorilor noştri pe in- 
ternet să doneze câte 10 lei (noi) în contul organi- 
zaţiei, menţionând la motivul depunerii: „pentru 
campania «Dăruind vei dobîndi»“. O parte dintre 
cititorii noştri şi ai acestui blog au răspuns imediat. 
Ideea campaniei a venit din partea unei 
tinere jurnaliste, Dia Radu, care ne-a spus o po- 
veste: „Cunosc o familie tînără (părinţii au 30, 35 
de ani) din satul Mărceşti, jud. Dimboviţa, cu pa- 
tru copii: trei fete, de 2, 6 şi 7 jumătate şi un băiat 
de 13 ani. 
l-am cunoscut astă vară, în timp ce făceam 
un reportaj în zonă. Florin, băiatul cel mare, m-a 
întrebat dacă nu vreau să cumpăr plante medici- 
nale sau fructe de pădure. Toată familia lor se 
ocupă cu asta pe timp de vară. Am cumpărat de la 
ei în mai multe rânduri, deşi nu aveam neapărată 
nevoie. Vedeam că se descurcă greu. O gospodă- 
rie simplă, o casă amărită. Patru copii, bucuroşi 
că e vară şi n-au nevoie decât de un şort să se îm- 
brace. Nu i-am văzut prea bine pe cei mici, dar 
fetița cea mare, pe care părinţii n-au putut s-o dea 
la şcoală din cauza sărăciei, şi băieţelul de 12 ani 
sunt foarte, foarte frumoşi. Ea are ochi verzi, 
mari şi un par lung şi bogat blond-cenuşiu - o 
prințesă în haine ponosite. Învață bine amîndoi. 
Sînt isteţi şi conştienţi că familia lor o duce greu. 
Se respectă reciproc şi sînt uniti. Bărbatul îşi as- 
cultă cu interes soţia, cînd aceasta începe să vor- 
bească. Nu-şi bat copiii, din contră, par recunoscă- 
tori cînd cîte unul dintre ei mai găseşte cîte un 
client pentru o mînă de plante. Sînt foarte demni 
şi „cuminţi“ în sărăcia lor. Iar de curînd m-au su- 
nat să mă roage să-i anunţ dacă aflu ceva de mun- 
că. Sunt dispuşi să lucreze orice amîndoi, fiindcă 
vine iarna şi nu mai pot culege plante. Nu găsesc 
nimic de lucru în zonă, căci acolo e un loc aproa- 
pe mort din punct de vedere al ofertei de muncă, 


peste 70% din forța de muncă e plecată în Spania, 
la căpşuni. Ei au patru copii mici, deci n-ar putea 
face asta. 

Prin urmare, dacă vreți să-i ajutăm, vă pro- 
pun să oferiti fiecare cîte 10 lei. Nu e nevoie de 
mai mult, ci de cît mai mulți oameni. Sau, dacă 
vreți, puteți să le cumpăraţi o carte de colorat, un 
pulovăr, o jucărie. Nu cumparati dulciuri, le voi 
cumpăra eu. 

Dacă aveţi hăinuţe de copii purtate, dar fru- 
moase şi nerupte, puteţi să le daţi. E frig şi iarnă, 
copiii trebuie să meargă la şcoală. Gîndiţi-vă ce 
înseamnă să nu ai bani de tot ce e nevoie. Să nu ai 
merinde în ghiozdan. În ghiozdanul acela vechi, 
pe care îl poartă cu rîndul, fără să se certe.“ 

Primii beneficiari ai campaniei au fost mem- 
bri acestei familii. Pentru ei am adunat, alături de 
colega noastră ziaristă, 1.260 de lei, haine şi alte 
bunuri. 

În timpul campaniei am aflat însă şi despre 
alți oameni care făceau bine. Redăm mai jos câte- 
va poveşti cu persoane generoase, neverosimile 
pentru lumea în care trăim. 


Oameni ai lui Dumnezeu 


Dacă nu i-am fi cunoscut personal pe prota- 
goniştii acestor istorii, poate că nu le-am fi crezut. 
Dar aşa, vi le împărtăşim, să vi se bucure sufletul. 

















Copiii familiei Necşoiu 





16 


anul VI e nr. 59-60 


CAMPANIE 


ROST 





am înrăit în întregime. Există încă oameni care 
salvează vieți sau care construiesc „destine“, fără 
să se ştie despre ei, pentru că aceştia nu oferă 
bani sub ochiul camerei de luat vederi şi nu se bat 
cu pumnii în piept. Cel mai adesea, binefăcătorii 
anonimi sînt ei înşişi oameni cu venituri mo- 
deste, dar asta nu-i împiedecă să fie buni, să-şi aju- 
te aproapele. Dumnezeu îi va răsplăti, mai devre- 
me sau mai tirziu, fără îndoială. 


Mama orfanilor 


O Doamnă de vîrstă mijlocie, încercata greu 
de viaţă, dar mereu optimistă. Este bibliotecară 
în Bucureşti, are darul condeiului şi un suflet 
uriaş. De ani mulţi „sponsorizează“ orfani. Nu nu- 
mai de Paşti şi de Crăciun, ci permanent, pînă 
cînd ajung pe picioarele lor. Din veniturile sale 
nici prea-prea, nici foarte-foarte, Doamna dă- 
ruieşte adevărate burse unor copii fără părinți, 
tul cînd, după ani de muncă din partea lor şi de 
jertfă din partea ei, copiii îşi termină studiile şi 
ajung în meserii bune. „Am două fete, frumoase 
de pică şi foarte deştepte. Una a terminat tehnică 
dentară, cealaltă psihologie. Sînt foarte mîndră 
de ele. Ele sînt cea mai recentă «promoţie». Vine 
din urmă un baiat, care acum e în clasa a XI-a şi si- 
gur va face facultate, căci îi merge mintea brici“, 
ne-a mărturisit Doamna, şoptit şi smerită. 

În preajma marii sărbători a Naşterii Dom- 
nului, „mama orfanilor“ este, în fiecare an, cople- 
sită de drag şi de plins. Orfanii care s-au bucurat 
de dragostea şi de sprijnul ei vin cu toţii să o co- 
linde. „Se înşiră de aici şi pînă în uşă (cam 10 
metri - n.red.), căci sînt mulți. Şi îmi cîntă co- 
linde. Este cel mai frumos moment al anului. 
Nu-mi pot dori o bucurie mai mare decît aceasta“ 
- ne-a povestit Doamna. 


Un altfel de Moș Crăciun 


Poet bătrân cu suflet de copil. Are 80 de ani, 
din care vreo 13 petrecuţi în temniţele comunis- 
te, pe motive politice. A cunoscut întîmplator o fa- 
milie cu patru copii, într-un moment în care 
aceasta trecea printr-o cumpănă. Se născuse ulti- 
ma fetiţă şi, de sărăcie, soţii erau pe cale să dea 
pruncul la un orfelinat. „Moşul“ nostru s-a oferit 


să-i ajute. Le-a făcut un ajutor lunar din veniturile 
sale de pensionar şi din ce reuşea să mai strîngă 
de la prieteni. Copila are acum 11 ani, e suprado- 
tată intelectual şi e cea mai iubită din familie, ca 
orice mezin. Între timp, „Moşul“ i-a ajutat şi pe 
ceilalți copii: pe baiatul cel mare să facă Facul- 
tatea de Informatică, pe fata care îi urma - să 
absolve Politehnica, iar pe al treilea îl finanţează 
să urmeze Conservatorul. „Nu exista o bucurie 
mai mare pe lume decât aceea de a face bine“, cre- 
de acest alt fel de „Moş Crăciun“. 


Punct final 


La 21 decembrie, am trimis bani drept cadou 
de Crăciun la încă şase familii. Între 15 noiembrie 
şi 10 decembrie, am strîns in total 3.150 de lei 
(noi). Pentru o transparență firească, aşa cum am 
promis, facem publice numele beneficiarilor 
campaniei: 

1. Fam. Necşoiu Marian - Mărceşti/ Dim- 
boviţa, patru copii - 450 de lei (noi) strânşi de 
„Rost“, în prima parte a campaniei. 2. Fam. Bă- 
deanu Constantin - Vulcan/ Hunedoara, cinci 
copii - 500 de lei, în a doua parte a campaniei. 3. 
Fam. Oprea Razvan - Bucureşti, patru copii, îl aş- 
teaptă pe al cincilea - 500 de lei; a promis ca vă 
darui din acest dar neaşteptat şi altor copii. 4. 
Fam. Popescu Florin - Poiana Teiului/ Neamţ, 
cinci copii - 500 de lei. 5. Fam. Ghiur Marcel - Ro- 
şiori/ Teleorman, şase copii - 700 de lei. 6. Fam. 
Resceanu Mădălin - Bucureşti, doi copii - 300 de 
lei. 7. Gyorgy Monica - Odorheiul Secuiesc/ Har- 
ghita - pentru fratele său Duma Ciprian, căruia îi 
este tutore (căci nu au părinti) - 200 de lei. Ci- 
prian este unul dintre orfanii care învată la Liceul 
românesc „Marin Preda“ din Odorhei. De Craciun 
îşi dorea o pereche de pantofi. 

Tuturor celor care au contribuit pentru a rea- 
duce, fie şi pentru o clipă, zîmbetul pe feţele aces- 
tor oameni, le mulțumim foarte mult. Şi le dorim 
să le răsplătească Dumnezeu fapta bună însutit. 

Ştim că n-am rezolvat o problema, ci am ofe- 
rit doar o slabă mîngiiere pentru un moment. Dar 
mai ştim şi că, măcar de sărbători, orice om are 
nevoie să nu se simtă părăsit de semeni şi că orice 
gest de bunăvoință este un balsam pentru suflet. 
Să ne ajute Dumnezeu ca şi altă dată să fim în sta- 
re de astfel de gesturi. 





anul VI e nr. 59-60 


17 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





A treia forţă 


Publicăm aceste texte în speranța Că va ajuta la coagularea unei „a treia forțe“. 
Între capitalismul foştilor comuniști, şi comunismul pe bani capitalişti, între 
cârdășia politico-economică pozând în piață liberă, și lichelismul 
ideologic-corporat pozând în noncontormism de stânga, între vechiul și noul 
„establishment“, România profundă a dispărut în exil interior sau propriu-zis. 
Propunem acest manitest la două mâini în nădejdea că va ajuta a identiticarea 


unei „a treia căi“. Una de întors acasă. 


Ovidiu Hurduzeu & Mircea Platon 


Ovidiu Hurduzeu, născut în 1957 la Bucureşti, este prozator, eseist, doctor în literatură 
franceză şi studii umanistice al Universității Stanford. Ultimele sale două cărți sunt Sclavii fericiți 


(2000) şi Unabomber, profetul ucigaș (2007). 


Mircea Platon, născut la Iaşi în 1974, este doctorand în istorie la Ohio State University 
din Columbus. Cea mai nouă carte a sa este Cine ne scrie istoria? (2007). 


Renașterea conștiinței critice și a speranţei 


Ovidiu Hurduzeu 





ine ar fi crezut, acum 20 de ani, că tărâ- 
GQ mul libertăţii mult visate va deveni în Ro- 
mânia un deşert al conformismului? Cine 
ar fi bănuit atunci că prăbuşirea comunismului 
va întrona treptat o atmosferă intelectuală care 
va sufoca de-a dreptul conştiinţa critică? 
Intelectualul din solda ONG-urilor, a statului, 
sau a oligarhilor autohtoni nu face decât să preamă- 
rească status-quoul şi realitățile timpurilor prezen- 
te. 1 se pare firesc să oglindească fidel tendinţele la 
modă şi să adere necondiţionat la „postmoder- 
nism“, „Europa unită“, „economia de piață“, „multi- 
culturalism“ şi alte dogme ale societăţii „globale“. 
Conformismul nu este doar un nărav al elite- 
lor româneşti. Este cancerul care roade postmo- 
dernitatea însăşi. De la Foucault la Habermas, 
gânditorii postmoderni cultivă sistematic confor- 
mismul prin pretenţia lor de a „conceptualiza 
epoca“. În ochii lor, conştiinţa critică se reduce la 
rolul de a traduce într-un limbaj savant realitățile 
contemporane. Urmând aceeaşi logică, intelec- 
tualul român nu face decât să mestece la nesfârşit 
preceptele şi dogmele actuale. Chiar acele încer- 
cări modeste de a pune sub semnul întrebării 
unele aspecte ale lumii contemporane recurg la 


vocabularul îmbâcsit al postmodernismului insti- 
tuționalizat. Chiar cei care dau dovadă de o anu- 
mită clarviziune, recurg la o critică parțială, nu 
vor sau nu sunt capabili să explice cauza fenome- 
nelor, să caute cheia evenimentelor. Până la 
urmă totul sfârşeşte într-o argumentaţie circula- 
ră. Postmodernismul exprimă adevărul epocii iar 
conştiinţa critică exprimă adevărul doar atunci 
când se remarcă drept „conştiinţă a epocii“. 

Această impotenţă intelectuală este justifi- 
cată filozofic („nu putem ieşi din cercul metafi- 
zicii occidentale“), istoric („trăim sfârşitul isto- 
riei“) sau economic („nu există alternativă la eco- 
nomia de piață“). În nici o epocă anterioară con- 
formismul, banalitatea şi sterilitatea intelectuală 
nu au fost transformate în norme de gândire şi 
conduită morală. Doar în epoca postmodernă ele 
fac legea în regat. 

Modernism/postmodernism sunt noţiuni 
arbitrare. Dacă noi ne declarăm „postmoderni“, 
oare cum se vor numi cei ce se vor naşte peste o 
sută de ani? Postmodernismul ne sugerează că 
trăim într-un prezent etern. Uităm însă că „sfâr- 
şitul istoriei“ atrage după sine eliminarea funcţiei 
critice oferite de conflictul şi tensiunile dintre in- 
divid şi realităţile istoriei concrete. Trăind într-un 
prezent continuu, intelectualul nu se poate plasa 





18 


anul VI e nr. 59-60 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





într-o poziţie de „exterioritate“ față de idiosincra- 
ziile postmoderne, o poziţie care i-ar permite 
să-şi exercite funcţia critică. În lipsa distanțării 
mentale, intelectualul îşi pierde autonomia şi se 
transformă într-un slujbaş servil al reţelelor ideo- 
logice şi instituţionale actuale. 

În opinia mea, două categorii de intelectuali, 
conservatorii radicali şi „personaliștii“ îşi exer- 
cită încă funcţia critică, gândesc prin prisma unor 
principii şi obiective aflate în permanentă tensi- 
une cu afacerile de zi cu zi ale societăţii. 

În general, conservatorii radicali - a nu se 
confunda cu „neoconservatorii“ („neoconii“) de 
inspiraţie americană! - sunt etichetați în Româ- 
nia drept „păşunişti“, „legionari“, sau fundamen- 
talişti ortodocşi. Punctele lor de vedere sunt con- 
siderate „extremiste“, iar analizele critice, „vetus- 
te“. Stânga postmodernă nu le iartă indepen- 
dența intelectuală, anticomunismul intransigent, 
ataşamentul ferm dar exigent faţă de tradiţiile 
locale, încă vii (stângiştii iubesc trecutul muzeifi- 
cat), respingerea fermă a relativismului cultural, 
a ingineriei sociale şi a ideologiilor de grup, lupta 
lor pentru o religie ortodoxă tradițională, practi- 
cată de preoții „colivari“ şi babele evlavioase. 
Neoconservatorii şi experţii în patristică paneu- 
ropeni le reproşează „anacronismul“, „lipsa de 
moderație“, „derapajele antidemocratice“, „anti- 
ecumenismul“ şi neînțelegerea „provocărilor 
economice“ ale epocii. Manifestând o predispozi- 
ție cinică de a se adapta la circumstanțe, atât 
„noua stângă“! românească cât şi „noua dreap- 
tă“2 văd în conservatorii radicali „voci izolate“ 
menite să tulbure superbul „consens democratic“ 
al Vajnicei Lumi Conformiste. 

Intelectualii personalişti sunt o specie recent 
apărută în peisajul intelectual românesc. Lupi 














singuratici, valorizează tradiţia personalistă a Or- 
todoxiei româneşti, în mare parte uitată, şi pe cea 
a mişcărilor personaliste din Occidentul interbe- 
lic (Ellul, Charbonneau, Mounier din La Techni- 
que des moyens spirituels, Denis de Rougemont, 
Georges Bernanos din La France contre les ro- 
bots, La libert€ pourquoi faire etc.) Întrucât se 
opun globalismului şi manifestă scepticism față 
de o Europă „unită“ pe baze tehnocratice şi prin- 
cipii iluminist mondialiste, culturnicii din Româ- 
nia i-au acuzat de „antioccidentalism“. De ase- 
meni, „personaliştii“ resping încercările angrena- 
jului tehnologic contemporan de a transforma 
fiinţa umană într-o simplă unitate social-politic- 
economică, aşa cum îşi propun doctrinele de as- 
tăzi ale laissez-faire-ului. „Personaliştilor“ le re- 
pugnă ideologiile „grupiste“ ale Noii Stângi (mul- 
ticulturalismul, feminismul, mişcările de emanci- 
pare ale unor minorităţi „oficiale“) ca şi religiile 
seculare reprezentate de mişcările „umanismu- 
lui“ şi „drepturilor omului“. În opinia lor, ele nu 
sunt altceva decât tehnici de manipulare şi inte- 
grare a individului în Sistem3, de transformare a 


! Include vechi activişti comunişti şi colaboratori ai securităţii, convertiți la „societatea deschisă“ şi răspândiți 
prin tot felul de ONG-uri şi asociaţii ale „societății civile“. Lor li se adaugă „dizidenţi“ de faţadă din timpul 


x 


regimului ceauşist şi unii tineri, strategic plasați în presa centrală care, în numele „dreptului Ia diferență“, se 


Vor... simpatizanți comunişti. 


2 Amestec pestriţ şi ciorovăitor de liberalo-libertarieni, ortodoxişti ecumenici, „copii ai Fiinţei“ (filozofi atei de 
inspirație heideggeriană) şi alți „dreptaci“ adaptaţi la Sistem. 
3 Prin Sistem înţeleg forma de organizare socială impusă de tehnoglobalism în care viaţa omului tinde să fie 


administrată ca un simplu detaliu tehnic într-un complex angrenaj industrial. Integrarea şi logica sistemică sunt 
proprietăţi ale maşinii care pot fi transferate domeniului social doar prin bruscarea integrității organice a ființei 
umane şi a lumii sale create în urma unui îndelungat proces istoric. Mulţi intelectuali români confundă Sistemul 
cu „economia de piață“, şi „societatea occidentală“ fără să-şi dea seama că ne aflăm în faţa unei situaţii radical 
diferite de cea din trecut. O cauză majoră a cecităţii lor intelectuale este sistemul explicativ închis şi redundant 
prin care „elitele“ percep realitățile contemporane. „Elitele“ exclud în mod mecanic ideile imprevizibile, 
adoptând în schimb convenționalismul gândirii instituționalizate şi superficialitatea unor formulări „găunoase: 
„atitudine occidentală/antioccidentală“, „societate deschisă“, „statul de drept“ „proamericanism“ şi multe altele. 





anul VI e nr. 59-60 19 


ROST 


ÎN DEZBATERE 

















persoanei umane într-un sclav fericit. „Persona- 
liştii“ consideră că Revoluţia industrială a pro- 
vocat o stare de agitaţie entropică Ia nivel plane- 
tar, bulversând în permanență echilibrele vitale 
ale omenirii. O revoluţie permanentă, precum 
cea tehnoglobalistă, susținută de imense resurse 
financiare şi propagandistice, nu poate fi înfrun- 
tată printr-o „contrarevoluție“ stângist-colectivis- 
tă sau un reformism liberal. Nici un grup social, 
nici o instituţie nu va putea schimba cu o iotă le- 
giuirile societăţii globale şi ale postmodernităţii 
instituţionalizate. 

„Celula de rezistență“ împotriva status-quo- 
ului se află acum la nivelul persoanei concrete. 
Doar un comportament individual exemplar, o 
angajare personală eroică, relaţii interumane au- 
tentice, faţă către față, şi „personalizarea“ fiecărei 
situaţii ar oferi fiinţei umane şansa unei vieţi 
demne şi libere. 

Ar putea creea aceşti non-conformişti clima- 
tul intelectual necesar renașterii conştiinţei cri- 
tice în România? Nu merg ei oare pe aceleaşi dru- 
muri bătătorite, pretinzând doar că oferă o alter- 
nativă? 

Atât „fundamentaliştii“ conservatori cât şi 
„personaliştii“ au redescoperit virtuţiile critice 
ale creştinismului. Ei urmează îndemnul aposto- 
lului Pavel: „Nu vă potriviţi chipului veacului 
acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minţii 
voastre“. „Chipul veacului acestuia“ este tradu- 


cerea în româneşte a eon-ului grecesc ce desem- 
nează starea de lucruri în care trăim. În chipul 
veacului, Apostolul Pavel vedea lumea cea veche, 
coruptă, supusă stagnării şi normelor status quo- 
ului. Când te potriveşti „chipului veacului“, viața 
devine o simplă adaptare la Sistem. 

Gândirea circulară a postmodernismului, cu 
pragmatismul ei meschin şi oportunist, nu poate 
fi combătută decât de pe poziţia privilegiată ofe- 
rită de o exterioritate radicală. „Sensul lumii“ — 
afirma Wittgenstein - „trebuie să se găsească în 
afara lumii. (sublinierea mea - 0.H.). În lume to- 
tul este aşa cum este, şi totul se petrece aşa cum se 
petrece: în ea, nu există valoare - şi dacă ar exista, 
nu ar avea valoare. Dacă există valoare, ea tre- 
buie să se afle în afara sferei celor care se petrec“. 
Cu alte cuvinte, „sensul lumii“ nu poate fi găsit 
decât printr-o căutare metafizică dincolo de gra- 
niţele universului empiric. În mod analog, o ana- 
liză critică a realității rămâne parțială şi superfi- 
cială în momentul în care ne situăm în interiorul 
sau la „marginea“ Sistemului. Nici „proletariatul“ 
lui Marx şi Lenin, nici grupurile „defavorizate“, 
aşa-zis „marginale“ nu înoată contra curentului, 
nu se opun cu adevărat „chipului veacului aces- 
tuia“. Situarea lor pe poziții empiric utilitare nu le 
permite să evadeze din închisoarea determinis- 
mului social, economic sau cultural. 

În postmodernism, neputința de a crea o 
autentică distanţare critică este suplinită de eclec- 
tism, combinări şi recombinări de elemente echi- 
distante, relativism generalizat. Operând cu ele- 
mente omogenizate şi echivalente, postmoder- 
nismul construieşte un univers de pseudoeveni- 
mente unde nimic nu se întâmplă cu adevărat. 
Pentru a avea evenimente (o condiție existenţială 
creeatoare) este nevoie de tensiuni, denivelări, 
diferențe de potențial. Condiţia postmodernă 
presupune o stare de dezordine care este în ace- 
laşi timp una de maximă omogenitate! Un echili- 
bru al morţii - entropie, conform legilor termo- 
dinamicii. În viaţa socială, entropia face imposi- 
bilă dezvoltarea conştiinţei critice şi apariţia de 
noi idei şi standarde valorice. Critica se reduce 
astfel la „critici“ de tip jurnalistic, discuţii sterile 
la nivel „academic“ sau/şi răbufniri nervoase 
însoţite de atacuri la persoană. 

Cum ar putea fi păstrate sau reînviate, acolo 
unde ele au dispărut, „denivelările“, desincroni- 





20 


anul VI e nr. 59-60 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





zările, tensiunile, diferenţierile şi alteritatea veri- 
tabilă? 

„Personaliştii“ şi conservatorii radicali găs- 
esc o soluţie în trinitarismul ortodox. Dumnezeul 
personal al creştinismului garantează ontologic 
unicitatea şi diversitatea lumii create. Weltan- 
schauung-ul personalist trinitar al Ortodoxiei se 
opune atât monismului platonizant, de sorginte 
augustiniană, a Occidentului premodern (scolas- 
tic) cât şi fragmentarismului postmodern unde 
particularul monadic, non-relaţional se desub- 
stanțializează în manieră gnostică. În Hristos, fie- 
care persoană există în comuniune cu toate cele- 
lalte persoane, păstrându-şi însă nealterată unici- 
tatea şi concretețea prin suflarea particularizantă 
a Sfântului Duh. Drept urmare, ființa umană este 
plasată pe un solid fundament ontologic. Ceea ce 
o defineşte este tocmai neasemănarea sa care nu 
mai poate fi absorbită de o esență sau natură 
abstractă, universală. Alteritatea individului nu 
este un impediment în relaţiile interpersonale, ci 
o condiţie sine qua non a iubirii creştine. Iată de 
ce a iubi creştineşte presupune uneori conflict şi 
tensiune. Dacă am evita conflictul prin consensul 
obligatoriu sau uniformizarea „diferenţelor“, 
cum 0 face postmodernismul, am suprima res- 
ponsabilitatea şi libertatea individuală, cele două 
trăsături fundamentale ale persoanei. 

Critica status-quo-ului postmodern, lansată 
de pe poziţii radical conservatoare sau persona- 
liste, urmează direcţii diferite, uneori contrare. 
Personalitatea criticului, nicidecum o doctrină de 
grup dictează conţinutul judecăților de valoare. 
Conservatorii radicali şi „personaliștii“ au însă 
direcții comune de atac. În timp ce „noua dreap- 
tă“ şi „noua stângă“ critică sau susţin fenomene 
minore sau revolute, cum ar fi „dictatura“ lui Bă- 
sescu, trecutul legionar al lui Cioran sau Eliade, 
„războiul lui Bush“, ce nu pun sub semnul între- 
bării modelul social şi cultural actual, conserva- 
torii radicali şi „personaliştii“ atacă chestiuni vi- 
tale. 


Enumăr doar câteva: soarta României într-o 
Uniune Europeană construită pe principii biro- 
cratice şi mondialiste; dezastrele nespuse ale Re- 
voluţiei industriale, aflată în faza sa tehnogloba- 
listă (printre altele, gigantismul, masificarea, re- 
strângerea autonomiei şi a libertăților individua- 
le); prăbuşirea limbajului comun şi a valorilor 
tradiționale şi înlocuirea lor printr-un spectacol 
comercial, dominat de tehnici pragmatice de 
adaptare la Sistem; tolerarea sau chiar încuraja- 
rea exodului migraţionist în vreme ce satele ro- 
mâneşti sunt abandonate, copiii se topesc de do- 
rul părinților plecaţi aiurea în lume, iar România 
resimte criza acută a forței de muncă; catastrofa 
ecologică însoţită de deşertificarea morală şi spi- 
rituală a țării; controlul exercitat de plutocraţie 
asupra mass media şi renaşterea instituţiei cen- 
zurii (CNCD); slăbirea coeziunii organice a nea- 
mului românesc prin politicile aşa zis „multicul- 
turale“. Sunt doar câteva chestiuni vitale a căror 
rezolvare urgentă nu mai poate fi amânată. 

Autointitulatele „elite româneşti“ au o singu- 
ră mare grijă: să-şi cultive statutul de vedete în 
star system-ul dâmboviţean. De îndată ce apare o 
situaţie spectaculară - spectacol în sensul lui Guy 
Debord - „elitele“ îşi dau savant cu părerea sau 
semnează un apel împotriva unor lichele mărun- 
te sau inexistente (veritabilele lichele, cele din 
spatele uşilor închise, care menţin cu bună ştiinţă 
status-quo-ul nu sunt niciodată atacate). „Elitele“ 
pun prea puţin preţ pe ceea ce spun - nu cred în 
nimic, cu atât mai puţin în puterea ideilor de a 
schimba societatea. Important este să le circule 
mereu „imaginea“. 

Revolta personalistă şi cea conservatoare s-au 
născut ca o reacţie împotriva permanentelor miş- 
cări entropice care agită societăţile aflate în etapa 
postmodernismului instituționalizat. Este şi o 
încercare de a ajunge la rădăcina răului fără val- 
sul obişnuit din jurul problemelor esenţiale. 

Principala cauză a dezastrului, afirmă con- 
servatorii şi „personaliştii“, este însăşi civilizaţia 


4 Ciorovăiala permanentă dintre grupuleţe şi găşti din viața noastră culturală nu este bazată pe o confruntare de 
idei şi o tensiune creatoare între diferite personalități. Totul este o însăilare de argumente superficiale 


şi banalități, un simplu zgomot de fond. 


5 Presa din mainstream nu îşi face nici un scrupul în a cenzura ideile „politic incorecte“. Numai în ultimele luni, 
mi-a fost refuzat un interviu la o publicaţie cu renume din Bucureşti, ce aparţine Uniunii Sciitorilor, pe motiv de 
„antioccidentalism“, şi mi-au fost tăiate pasaje, fără ştirea mea, dintr-un articol apărut într-un cotidian central. 
Semnalele pe care le primesc de la intelectualii din țară sunt îngrijorătoare. Există o „microcenzură“ operată în 
primul rând de directorii, redactorii şefi şi şefii de redacție care „filtrează“ ideile politic incorecte, impunând un 
climat de conformism cultural generalizat. 





anul VI e nr. 59-60 21 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





globală. Societăţile industriale dezvoltate au 
atins gradul de complexitate tehnologică şi socio- 
politică în care nu li se mai permite o expansiune 
viitoare. Orice societate complexă din istoria 
omenirii s-a prăbuşit rapid după o fază de dezvol- 
tare exponențială. Aşa s-a întâmplat cu Imperiul 
roman sau cu civilizația maya. Există toate premi- 
sele ca societatea actuală să urmeze aceeaşi pan- 
tă. Ne aflăm pe marginea prăpastiei, în punctul 
unde începe declinul rapid. 

Oricât de alarmist ar suna diagnosticul, mi 
se pare corect. Tehnologiile moderne nu funcțio- 
nează separat unele de altele. Ele aparţin unor 
ansambluri operative integrate în angrenaje din 
ce în ce mai largi şi complexe. În cele din urmă, 
universalizarea tehnologiilor moderne tinde să 
integreze nu numai maşinile, ci şi multitudinea 
domeniilor şi situaţiilor umane, un angrenaj pla- 
netar totalitar, mult prea complicat, în care omul 
este tratat în chip de obiect. 

În momentul în care România a intrat în 
Uniunea Europeană, ea a devenit parte din aceas- 
tă societate complexă, cu avantajele ei imediate şi 


























consecinţele nefaste pe termen lung. Este ade- 
vărat, nu există alternativă la „aderare“ (oricum 
România s-ar fi integrat în sistemul tehnoeco- 
nomic global, Uniunea Europeană este doar calea 
directă). Avantajele imediate ale integrării îi 
orbesc însă pe intelectualii noştri care nu mai văd 
partea goală a paharului. În mod paradoxal, 
„standardele occidentale“ nu au dus Ia o creştere 
substanțială a calităţii vieții. În marile oraşe, globa- 
lizarea înseamnă mall-uri anonime, trafic infer- 
nal, poluare, birocraţie şi corupţie endemică, 
ritm de muncă alienant impus de neosclavagis- 
mul voluntar din marile corporaţii şi goana per- 
manentă după valori materiale. La sate, globali- 
zarea n-a făcut decât să desăvârşească procesul 
început sub comunişti: distrugerea sistematică a 
vieții ţăranului român. 

Atât conservatorii radicali cât şi „perso- 
naliştii“ susțin că globalizarea şi ideologiile ei 
(tehnoglobalismul) nu sunt ireversibile. Ele pot fi 
dezamorsate la nivelul realităţilor locale, unde 
globalismul se loveşte de puterea tradiţiei şi a 
relaţiilor personalee. 

Un discurs critic alternativ trebuie să refuze 
nu numai pseudosoluțiile oferite de postmoder- 
nitatea instituționalizată, ci însăşi problematica 
ei diversionistă. În România de astăzi, antisemi- 
tismul populaţiei, homofobia, încălcarea „gravă“ 
a drepturilor omului, icoanele din şcoli, „trecutul 
legionar“ sunt chestiuni lansate spre discuţie în 
spaţiul public pentru a distrage atenţia de la ade- 
văratele probleme”. Postmodernitatea instituțio- 
nalizată, prin maşinăria propagandistică a tehno- 
globalismului, inventează probleme false sau le 
pune pe cele reale în termenii care-i convin. Fie că 
suntem de acord cu „încălzirea globală“, fie că o 
negăm, avem obligaţia s-o formulăm în termenii 
lui Al Gore. În România, dezbaterea iscată de pre- 
zenţa icoanelor din şcoli a pornit de la o situație 


6 Pervertirea relaţiilor personale, transformarea lor în legături de tip mafiot nu se explică prin „balcanismul“ 
românilor, ci prin bulversarea brutală a relaţiilor interpersonale fireşti de către comunism şi 


pseudocapitalismul zilelor noastre. Dacă în România „relaţia personală“ este echivalată „mitei“ şi relaţiei de 
cumetrie, de vină nu-i „personalismul“ românilor ci noul obscurantism promovat de Sistem în varianta sa 
dâmboviţeană. „Mafia se potriveşte de minune pretutindeni pe solul societății moderne. Ea este în creştere la fel 
de rapidă ca şi celelalte produse ale muncii prin care societatea spectacularului integrat (Sistemul - nota mea, 
0.H.) îşi modelează lumea. Mafia se dezvoltă odată cu imensele progrese ale computerelor şi ale alimentaţiei 
industriale, ale completei reconstrucții urbane şi ale mahalalelor, ale serviciilor speciale şi ale analfabetismului“ 
(Guy Debord, Societatea spectacolului, EST, Bucureşti, 2001). 

7 Când femeile mor de atâta trudă prin birourile multinaţionalelor, sau suprevieţuiesc „pe antidepresive“, când îşi 
abandonează copiii în ţară pentru o bucată de pâine câştigată în sistem de neoiobagie (fie ea şi bine plătită) 
prin „țările comunitare“ - putem oare să afirmăm cu seninătate că „patriarhatul românesc“ e de vină? 





22 anul VI e nr. 59-60 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





inventată de filiala românească a unei organizaţii 
mondialiste. Problema „drepturilor omului“ în 
România este adusă pe tapet în mod artificial de 
un cerc restrâns de românofobi atei, şi ei în solda 
mondialiştilor stângişti. Aşa-numita „societate 
civică“ dă lecţii de democraţie şi occidentalism de 
pe poziţiile ONG-urilor finanțate de un George 
Soros. Inventează noi şi noi drepturi pentru „mi- 
norități“ pentru a slăbi statul național şi unitatea 
organică a neamului (formațiunile globaliste gen 
UE nu se pot întări decât prin slăbirea statelor na- 
ționale considerate „anacronice“). „Noua dreap- 
tă“ mimează 0 „opoziţie constructivă“, promo- 


vează „dialogul“ şi „discernământul“, aminteşte 
mereu de virtuțile liberale şi libertariene ale capi- 
talismului fără să-şi dea seama că tehnoglobalis- 
mul şi „ingineriile financiare“ de astăzi au prea 
puțin în comun cu sistemul economic din secolul 
trecut. 

Nu mi-am propus în acest articol să trec în 
revistă soluţiile „personaliste“ şi (radical) conser- 
vatoare. O voi face cu o altă ocazie. Am vrut doar 
să atrag, atenţia cititorilor asupra existenţei în 
spaţiul nostru cultural al unui discurs critic decis 
să „schimbe paradigma“. Nu sunt deloc sigur că 
va reuşi. Există însă o speranță... 


....ccccoooococooococoeooooocecococooocoocecoecocococooconocoocooocococnecoocoooococooocooooocooocee 


Ce-a mai rămas de apărat? (1) 


Mircea Platon 





ntr-o celebră lucrare din 1922 intitulată Me- 

sure de Ia France, Drieu la Rochelle scria că 

nu mai există conservatori din cauză că nu 
mai există nimic de conservat: „Religia, familia, 
aristocrația, toate vechile întrupări ale principiu- 
lui autorităţii sunt praf şi pulbere.“ Dacă un colec- 
ționar de vinuri sau de timbre poate trăi şi fără 
colecţia sa, pe care o transcende, dacă detractorii 
„păşunismului“ au conace la ţară şi arhitecții mo- 
dernişti locuiesc în case boiereşti mobilate de an- 
tichităţi, conservatorul nu include, ci e inclus de 
lumea pe care o apără, e parte a realității mai de- 
grabă decât manager al ei. Conservatorismul e 
mai mult o atitudine decât o ideologie, e adică 
născut din întâlnirea cu ceilalți şi din locuirea în 
lume şi nu din ambiția de a raţionaliza raporturi- 
le interumane şi a planifica ştiinţific existența. 
Nefiind aşadar în nici un fel detaşaţi de lumea pe 
care o apărau, conservatorii de care vorbea Drieu 
par a fi dispărut odată cu lumea sacrificată în 
tranşeele primului război mondial, odată cu ulti- 
mul atac al cavaleriei uşoare, cu arta filigranului, 
şi cu bătăile cu flori la şosea. Tot atunci, la începu- 
tul anilor '20, dispărea şi în România ultima facţi- 
une care mai rezistase din vechiul Partid Conser- 
vator. Agitata istorie politică a României interbe- 


lice poate fi citită şi ca o criză a unui sistem politic 
din care absenta o componentă conservatoare se- 
rioasă, care să exprime starea socio-profesională 
şi culturală a României. 

Situaţia României interbelice pare a se repe- 
ta şi acum, cu partide lipsite de consistență elec- 
toral:umană, gravitând isteric în jurul unui pol de 
centru stânga a cărui alternativă conservatoare 
lipseşte. Şi asta în ciuda existenţei unor nebuloa- 
se de energie intelectuală conservator-ibertaria- 
nă care preferă însă volatilitatea gnostică întru- 
pării politice. Urgenţa ar fi cu atât mai mare cu cât 
integrarea României în Uniunea Europeană nu 
va face decât să sporească deficitul de autonomie 
al României. Cu o Uniune Europeană care a decla- 
rat că România are prea mulţi țărani şi că aceştia 
ar trebui reduşi cam cu 50% - operaţiune în curs 
de înfăptuire prin transformarea țăranilor noştri 
în proletari occidentali -, cu o Uniune Europeană 
care s-a angajat să pompeze până în 2013 30 de 
miliarde de euro în România, bani care probabil 
Că vor ajunge în cea mai mare parte la structurile 
birocratic-mafiote şi de inginerie socială, cu o 
populaţie în scădere şi cu un număr din ce în ce 
mai mare de imigranți, România are toate şanse- 
le să devină, dintr-un stat naţional, un kolhoz 
agricol-industrial european fără identitate, fără 
memorie şi deci fără libertate. În aceste condiţii, 


* Acest text a mai apărut, într-o altă formă, în revista ROST, în urmă cu câteva numere. Îl republicăm, cu 
modificările decise de autorul său, pentru că „Manifestul“ celor doi publicişti conţine şi acest articol şi nerelu- 


area lui ar afecta coerenţa mesajului. 





anul VI e nr. 59-60 


23 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





în care stânga ne fură şi dreapta se/ne evaporă, în 
aceste condiții de diminuare rapidă a prezenţei 
noastre demografice şi a „greutăţii“ noastre cul- 
turale, o mișcare conservatoare se impune. Dar 
ce mai pot conserva conservatorii? 

Samuel Francis, un vechi conservator ameri- 
can, scria că, din confruntările cu stânga, dreapta 
actuală a învățat că „nu luptăm pentru a conserva 
ceva, luptăm pentru a răsturna ceva“. Lupta pen- 
tru a conserva un mod de viață tradiţional (pre- 
cum cel al țăranilor ameninţaţi de industrializare 
sau de marile concernuri alimentare), identitatea 
naţională sau cultura locală, e deci şi lupta împo- 
triva instituțiilor şi ideologiilor care caută să le ra- 
dă. De fapt, e important să reținem că, acum, stân- 
ga e cea interesată în păstrarea stării de fapt ac- 
tuale, nu dreapta. Simbioza stângismului acade- 
mic şi social cu capitalismul corporat, alianţa din- 
tre corectitudinea politică şi globalismul econo- 
mic e cea care dă apă la moara sistemului actual. 
Imigranții, de exemplu, convin şi stângii multicul- 
turale ahtiate după „hibriditate“, şi marilor cor- 
poraţii care caută mână de lucru ieftină şi servilă. 
Dacă stânga e „conservatoare“, dreptei nu i-ar ră- 
mâne aşadar decât să devină „revoluţionară“. 
Dar „revoluţia conservatoare“ - admițând că nu 
eşuează în dinamica tradiţiei sindicalizate pentru 
uz tehnocratic, în combinaţia de rasism şi tehno- 
logie predicată cândva de Ernst Jiinger - nu e nu- 
mai a elanurilor subversive, precum ecologismul 
anarhic. 

Stânga a încercat întotdeauna să pună mâna 
pe instituțiile statului, pe şcoli, pe economie, pe 
„sistem“ într-un cuvânt, din cauză că, în viziunea 
stângii, sistemul e cel care modelează omul. În vi- 
ziunea stângii, omul nu e nici bun, nici rău, e infi- 
nit elastic şi modelabil cu ajutorul ştiinţei infinit 
perfectibile. Omul progresează odată cu ştiinţa, şi 
prin ea. În măsura în care avansează ştiinţa avan- 
sează şi omul, cu condiția ca societatea să devină 
mai ştiinţifică. Ingineria socială, adică rearticula- 
rea societății după modelul raţional al unei utopii 
care nu ţine seama de tradiţii, realități şi prece- 
dente, ci doar de estimări ale experților, ambiţio- 
nează producerea de oameni noi pentru o soci- 
etate nouă. Stânga crede că omul e aşa cum e 
datorită societăţii, nu datorită naturii sale intrin- 
seci: că, de exemplu, hoţii există datorită faptului 
că există proprietate privată a cărei abolire ar 


duce automat la dispariția hoţiei. Stânga încearcă 
întotdeauna să pună mâna pe sistem pentru ca 
prin sistem să reformeze omul. Sistemul occiden- 
tal actual e deci convenabil stângii liberale din 
cauză că poate fi folosit pentru crearea a ceea ce 
ei cred a fi un om nou: fără identitate, sau cu mul: 
tiple identități naționale, sexuale, religioase. Un 
om hibrid. 

În aceste condiţii, ceea ce are de conservat 
mişcarea conservatoare e tocmai definiția omu- 
lui, înţelesul naturii umane. Conservatorismul e 
o afirmare a prezenței şi, ca atare, nu poate fi nici 
spiritualist, nici materialist, ci personalist. Stânga 
liberală vrea să pună mâna pe sistem ca să creeze 
un om după chipul şi asemănarea sistemului, un 
om perfect adaptabil şi interşanjabil. Conservato- 
rii trebuie să apere omul pentru a articula o socie- 
tate după chipul şi asemănarea omului, fără am- 
biții tehnocratice şi fără a robotiza omul de dra- 
gul producţiei, fără a distruge criteriile discerne- 
rii binelui de rău de dragul egalităţii, fără a distru- 
ge familia ca „ordine naturală permanentă în 
care înfloreşte ființa umană“ (Susan Orr) de dra- 
gul experimentelor sexuale, fără a pretinde că 
suntem zei dar că singurul zeu e nimicul. În aces- 
te condiții, conservatori sunt cei care rezistă ori- 
cărei întreprinderi şi oricărui set de valori care 
tind la abolirea omului, de la corporatismul de 
stat la cel anonim. Ce mai putem conserva? Taina 
persoanei umane, acea realitate necuantificabilă, 
imposibil de vândut sau cumpărat şi care e negli- 
jată de ideologii actuali de dragul „minorităților“ 
şi al aşa-zişilor „marginali“. 

Dar ce e autentic marginal într-o lume în 
care conformismul non-conformist a devenit re- 
gula? Astăzi „nu se tolerează decât erezia şi nu se 
subvenţionează decât subversiunea“, scrie Alain 
Finkelkraut, citat de Ovidiu Hurduzeu care con- 
tinuă: „«Marginalitatea» se pretinde revoluţiona- 
ră, de fapt este etalon normativ (homosexualii, 
ca orice burghezi respectabili, vor să li se legifere- 
ze căsătoriile, «să intre în rând cu lumea»). «Avan- 
garda», «contra-cultura» visează doar la subvenţii 
şi promovează, şi ele, amuzamentul consumist 
obligatoriu“ (din Sclavii fericiți, 2005). Mergând 
pe firul acestui raționament, Hurduzeu mai no- 
tează că „minoritățile“ sunt folosite de fapt ca „in- 
strumente de control al relaţiilor interumane“. 
Astfel, femeia, imigrantul sau homosexualul sunt 





24 


anul VI e nr. 59-60 


ÎN DEZBATERE 


ROST 








ÎȘI 
AA 








încadrați într-un grup „ideologic definit“ de la al 
cărui profil ideologic nu se mai pot abate nepedep- 
siţi. Mai departe, mizând pe emotivism, sistemul 
promovează prin intermediul acestor lobbyzuri „mi- 
noritare“ o agendă de nivelare, de eradicare a di- 
ferenţei constitutive în favoarea deosebirilor epi- 
dermice şi de „opțiune“. 

În aceste condiţii, rămâne să ne întrebăm cine 
e cu adevărat un „marginal“? Răspunsul e că nici 
un „marginal“ nu e un adevărat marginal. Şi asta 
deoarece „marginalii“ nu fac decât să confirme 
centrul, să ajute la edificarea şi consolidarea pupi- 
trului de comandă. Iar centrul la rândul lui identi- 
fică şi inventează categorii de „marginali“ prin in- 
termediul cărora poate apoi opera în organismul 
social. Mai mult, centrul însuşi îşi justifică existența 
ca centru prin faptul că îi apără pe marginali, sau 
că ne apără de noi înşine, de marginalele noastre 
impulsuri violent-xenofob-homofob iraționale. 
Astfel, avem nevoie de U.E. deoarece altfel, violenți 
şi imbecili cum suntem, am porni din nou un răz- 
boi mondial. „Marginalul“ se mişcă pe raza acestui 
sistem. E parte a sistemului. Mai mult, e locul pri- 
vilegiat, turnul de veghe al sistemului. 


Ca să facem o analogie, „margi- 
nalii“ sunt echivalentul graniței state- 
lor-naţiuni moderne. Astfel, dacă în seco- 
lele premergătoare secolului al XIX-lea, 
țăranii puteau să treacă cu oile liniștiți 
dintr-o parte în alta a graniței, odată cu 
secolele XIX-XX traversarea clandes- 
tină a frontierei, sau „invadarea spaţiu- 
lui aerian“, au devenit motive de răz- 
boi. Centrul e deci mai ales în margine, 
şi capitala e mai ales pe graniță. În umi- 
ele lanuri de porumb de pe frontieră 
mişună, camuflate, infanteria, radare- 
le, blindatele şi ofițerii de contrainfor- 
maţii ai ţărilor vecine. Acelaşi lucru se 
întâmplă şi cu „marginalii“ sistemului 
actual, locuri de epifanie a centrului: nu 
ai decât să „discriminezi“ un „minori- 
tar“ şi se şi iveşte, pedepsitor, sistemul. 

Marginali nu sunt aşadar „minori- 
tarii“ deoarece ei sunt doar un mod al 
sistemului de a-şi marca teritoriul. Nu 
teritoriul geografic, ci teritoriul spiri- 
tual: teritoriul din sufletele noastre. 
Tăcerile noastre vinovate, autocenzura, 
toate ciobirile şi plierile sufleteşti la care suntem 
siliți să recurgem marchează teritoriul sistemului 
în noi, raza lui de influență. Marginalii nu sunt 
aşadar cei care participă, fie şi ratați sau abjecţi, 
la sistemul actual. Între burghezul respectabil 
care „consumă“ benzină cu SUV-ul său poluant şi 
vagabondul de la marginea străzii care „consu- 
mă“ droguri nu văd o deosebire de esenţă, ci de 
nuanță. Amândoi consumă cu frenezie şi amân- 
doi circulă în economia politică a sistemului nu 
cu umanitatea lor care, ca şi chip şi asemănare a 
lui Dumnezeu, eliberează, ci cu păcatul sau slăbi- 
ciunea lor care îi face recuperabili de către sis- 
tem. Şi stâlpul societății şi „marginalul“ sunt la fel 
de dependenţi de sistem, sub aspectul lui bursier- 
industrial unul, şi sub aspectul lui de asistență 
socială celălalt. Or marginalitatea e libertate. Li- 
bertatea adevărului, nu cea a minciunii care te în- 
robeşte conştiinţei tale dedublate. 

Marginalul e trecătorul, omul a cărui traiec- 
torie e în afara sistemului. Omul care stă pe pro- 
priile picioare. Omul al cărui centru de greutate e 
în afara sistemului. Omul a cărui marginalitate e 
trăită ca detaşare de lume, nu ca înfrângere şi ca 








anul VI e nr. 59-60 


25 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





resentiment în lupta pentru parvenire. Marginali- 
tatea ca luciditate e ceea ce ne trebuie. Or ceea ce 
avem e marginalitatea ca şi conformism şi poliție 
ideologică. 

Există, de aceea, o mai mare valoare „revolu- 
ționară“ în cumințenie decât în conformismul 
nonconformismului. Atunci când cumințenia nu 
înseamnă adaptarea la sistem, ci boicotarea lui 
tăcută, abandonarea lui pentru a o apuca pe alte 
urcuşuri de taină. La capătul fiecărei revolte des- 
chise stă conformismul celulei de partid sau de- 
terminismul masei. În miezul fiecărei lupte 
esenţiale stă o însingurare primenitoare. Însingu- 
rarea pe care o simţim în faţa riturilor de trecere 
nu € decât o tresărire a firii presimţind reîntregi- 
rea. Marginal e orice om întreg, pentru că nici un 
om întreg nu e restaurat de sistem, nu e mântuit 
prin decret prezidențial sau prin şedinţă parla- 
mentară. Marginalitatea omului stă în unicitatea 
persoanei, în omul care nu a acceptat să îşi to- 
cească zimții numai pentru a intra în circulație. 
Nu ne mântuim singuri, dar ne mântuim liberi, şi 
pentru această libertate vom da socoteală. Liber- 
tatea ne îngăduie să depăşim determinările aces- 
tei lumi. Libertatea ne face „marginali“, ne elibe- 
rează de încătuşarea laşităţii şi de gravitația masi- 
ficării. Libertatea e teonomă. Nu l-am căuta pe 
Dumnezeu dacă nu lam fi găsit. Şi nu-l poţi găsi 
fără a deveni liber. În acest înţeles, e adevărat că 
„actul liber al-unei persoane nu e din lumea aceas- 
ta“ (Jean de St. Thomas, citat în Jacques Maritain, 
The Person and the Common Good, University of 
Notre Dame Press, 1985, 20). Dar dacă adevă- 
ratul „marginal“ e persoana, cine e o „persoană“? 

Persoana e Lazăr după care a plâns Mântui- 
torul şi lisus Hristos de care le era dor Sfinţilor 
Apostoli şi căruia i-au cerut să mai stea cu ei. Per- 
soană e lisus care era mai apropiat de Petru şi de 
loan decât de ceilalți ucenici. Şi asta pentru că 
Dumnezeul creştin nu e transcendența absolută 
şi monotonă, nu e „Forța“ din Star Wars, nici Fi- 
ința Supremă a deiştilor, şi nici măcar „Ființa“ 
neotomiștilor. Ontologismul neotomist îşi are ră- 
dăcinile în modul cum concep Părinţii Apusului 
Sf. Treime. După cum scria John Meyendorff, 
pentru teologia latină Persoanele divine sunt 
doar raporturile imanente esenței unice a lui 
Dumnezeu. De aceea Sf. Duh trebuie să purceadă 
şi de la Fiul, din cauză că existenţa sa e determi- 


nată de raporturile dintre Tatăl şi Fiul. Pentru 
Părinţii Răsăritului, Dumnezeu rămâne necunos- 
cut în esența sa, dar ni s-a revelat ca o Trinitate, 
ca Trei Persoane (The Orthodox Church, 
Crestwood, 1981). Esenţialismul manifest în 
Filioque se regăseşte şi în personalismul neosco- 
lastic pentru care persoana e importantă ca 
„purtătoare“ de ființă, nu ca persoană concretă. 
Când teologii Apusului premodern foloseau 
analogia dintre societate şi ostie, ei considerau 
că heterodoxul compromite creştinătatea aşa 
cum fărâma de drojdie compromite azima. Întâl- 
nirea dintre două persoane nu se putea face 
decât în numele asemănării lor. Aşadar, ca refe- 
rință a corpului social, dospirea sau nedospirea 
pâinii euharistice nu e deloc lipsită de semnifi- 
caţii, ele mergând de la uscata eugenizare la ve- 
selă fermentare devălmaşă. Un lucru însă e 
sigur: o pâine poate creşte în mai multe feluri, 
dar de uscat se poate usca într-un singur fel şi 
atunci, în loc de gustosul dumicat al persoanei, 
obținem ființa-pişcot, fada grisină umană de- 
ființă-purtătoare. 

Dacă a fi marginal înseamnă a fi liber, a fi li- 
ber înseamnă deci a fi responsabil, a-ţi duce cru- 
cea. Nu poţi să pretinzi că îţi duci crucea în mo- 
mentul în care vrei să fii „ca toţi ceilalți“, să omo- 
genizezi diferenţele. Sindicalizarea anormalităţii 
ca şi a normalităţii compromite restaurarea 
omului de dragul reformei instituționale. Ve- 
dem, respirăm şi ne bate inima fără să fie nevoie 
de vigilența noastră, fără a fi conştienţi de me- 
canica acestor procese. Or, revolta „minoritară“ 
nu a făcut decât să ne fixeze monomaniacal 
atenţia asupra proceselor noastre social-cultu- 
rale vitale pe care le-a redus a nişte „raporturi 
de putere“, la „hegemonii“ de tip foucauldian, 
marxist sau feminist. Normalitatea a dispărut 
sub privirea de Gorgonă halucinată a decon- 
strucţiei. 

Persoana e omul care transformă timpul, 
propriu sau străin, în caracter. Definită comuni- 
tarist, în funcţie de „relaţiile subzistente“, persoa- 
na a fost abolită în numele ontologismului socie- 
tal şi al mecanicii politice. Ne asigurăm în perma- 
nență că mecanismul merge bine, că roțile şi 
greutatea sunt balansate corect. Sensul e margin- 
al întreprinderii noastre. Răscrucea e în afara 
cetăţii. Şi calea e exil. 





26 


anul VI e nr. 59-60 


ÎN DEZBATERE 





Hipercomplexitatea 


păguboasă 


Astăzi se discută enorm despre societatea globală. În labirintul 
informațional se pierde însăși conștiința clară a globalităţii 
fenomenelor actuale. „Global“ a devenit o etichetă, un brand sau un 


produs de sinteză - înseamnă totul și nimic. 


În acest eseu voi încerca să discern acele elemente care dau unicitate 
civilizației mondializate. O privire lucidă asupra societăților 
postmoderne observă, în primul rând, caracterul lor excepțional în 
raport cu oricare altă formă de organizare socială din istorie. 


Ovidiu Hurduzeu 





răim în societățile hipercomplexe ale civi- 

lizaţiei industriale. Hipercomplexitatea - 

iată ce ne separă de oamenii din trecut. 
Mondializarea nu este un fenomen nou. Toate 
marile imperii au tins să se globalizeze, dar nici 
unul nu a atins stadiul unei societăți hipercom- 
plexe. Nici măcar tehnologismul nu este o nou- 
tate absolută. Anglia secolului trecut era o soci- 
etate industrializată dar nu o putem califica drept 
„hipercomplexă“. 

Hipercomplexitatea este nivelul de dezvol- 
tare al unei civilizaţii industriale în care tehnolo- 
gismul, transformat într-un sistem mondial, strict 
integrat, a devenit o investiție păguboasă pentru 
omenire. Complexitatea, profitabilă! la început, 
sfârşeşte prin a fi o grea povară odată atins sta- 
diul ei „hyper“. Nimeni nu şi-a făcut socoteala cât 
costă per capita tehnologizarea întregii omeniri. 
Întreţinerea unui sclav fericit?, branşat la reţele- 
le planetare, este cu mult mai scumpă decât cea a 
unui țăran dintr-o comunitate autarhică. Birocra- 


ţia neoimperială a Europei comunitare cheltuieş- 
te mai multe resurse decât guvernul oricărui stat 
naţional. Iniţial, informatizarea societăţii este 
profitabilă întrucât sporeşte eficiența economi- 
că. Atins însă punctul de saturație informaţiona- 
lă, beneficiile scad vertiginos. Informaţia devine 
redundantă şi insignifiantă, în schimb cresc expo- 
nenţial costurile de dezvoltare şi administrare ale 
giganticelor rețele de computere. În SUA un ingi- 
ner software îşi găseşte cu greu o slujbă, în ciuda 
faptului că serviciile sale sunt căutate. Cauza? A 
devenit „prea scump“. 

Din moment ce hipercomplexitatea are un 
caracter sistemic, diferitele sale componente tre- 
buie să fie perfect integrate. Dar integrarea este, 
la rândul ei, un proces extrem de costisitor. Are 
nevoie de instituţii birocratice, armate de specia- 
lişti, noi resurse materiale şi umane. Esenţa inte- 
grării: controlul şi specializarea. 

Ne aflăm în etapa în care hipercomplexita- 
tea, în loc să aducă beneficii omenirii, o mână 
grabnic spre colapsul final. S-a intrat într-un cerc 
vicios. Pentru a-şi menţine confortul, sclavii feri- 


1 Societăţile hipercomplexe moderne, prin raţionalizarea mijloacelor de producţie şi centralizarea deciziilor sunt 
eficiente în alocarea şi administrarea resurselor şi organizarea forței de muncă. Pentru a funcționa, ele au însă 
nevoie de imense cantități de energie, resurse materiale şi umane aşa încât investiţiile în hipercomplexitate duc 
în final la pierderi dezastruoase. Societăţile complexe din istorie, deşi nu au avut de înfruntat probleme de o 
asemenea magnitudine, totuşi au colapsat. Se presupune că imperiului roman şi imperiul Maya s-au prăbuşit când 
nu au mai putut finanța costurile exorbitante ale unei supercivilizaţii (cf. Joseph A. Tainter, „The Collapse of 


Complex Societies“, Cambridge University Press, 1988). 


2 „Sclavul fericit“ este omul postmodern dominat de mentalitatea confortului. Vezi Sclavii fericiți de Ovidiu 


Hurduzeu (Editura Timpul, Iaşi, 2005). 


anul VI e nr. 59-60 


27 


ÎN DEZBATERE 








ciți investesc din ce în ce mai mult în marile sis- 
teme tehnologice. Acestea, dezvoltându-se în re- 
țea, măresc exponențial complexitatea întregii ci- 
vilizaţii tehnologice, a cărui status quo poate fi 
menţinut doar prin secătuirea naturii şi sleirea 
întregii omeniri. 

Civilizaţia3, bazată pe tehnologism şi hiper- 
complexitate, este o anomalie a istoriei. Nicioda- 
tă nu a existat o civilizaţie hipercomplexă de di- 
mensiuni planetare, niciodată atâtea subsisteme 
sociale şi economice n-au fost integrate într-un 
unic angrenaj economic, niciodată rolurile socia- 
le n-au cunoscut o asemenea specializare şi nicio- 


dată preţul plătit (pentru a menţine funcțional un 
mastodont civilizațional) nu a fost sacrificarea 
vieţii pe pământ! 

Timp de milioane de ani omenirea a trăit în 
mici comunități autonome, de-o diversitate uimi- 
toare, în care dominantă era tradiția şi relaţia 
personală între membri. „Într-o asemenea socie- 
tate, poţi să cunoşti pe fiecare în parte, ai posibili- 
tatea să-l descrii în funcţie de poziţia sa într-o 
reţea de rudenie“(Service, 1962). Robert Carnei- 
ro, citat de Joseph Tainter în „Collapse of Com- 
plex Societies“ estimează că 99,8% din istoria 
umană a fost dominată de aceste comunități 


5 Există multe definiţii ale termenului „civilizaţie“. Majoritatea iau în consideraţie factorii cultural-religioşi, cadrul 
politic şi economic. În civilizațiile familiare noua (egipteană, romană) complexitatea, având un caracter sistemic, 
funcționează ca liant dintre diferitele subsisteme. În momentul în care o societate complexă se dezintegrează, se 
prăbuşesc şi subsistemele sale economice, politice şi culturale ale căror componente sunt preluate, măcar în 
parte, de o noua civilizaţie. Diferența dintre o societate complexă (imperiul roman, imperiul maya) şi societatea 
hipercomplexă de astăzi nu este doar una cantitativă. Tehnologiile moderne măresc complexitatea vieții omului 
într-o asemenea măsură încât acesta sau „va capota“, fizic şi psihic, sau, cel mai probabil, va ceda în mare parte 
puterea decizională unor entități non-umane. Este greu de calculat prețul pe care îl va avea de plătit omenirea 
pentru a acoperi costurile impuse de hipercomplexitatea unei societăți care şi-a depăşit dimensiunea umană. 





28 


anul VI e nr. 59-60 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





autonome. Doar în ultimii 6.000 de ani au apărut 
primele societăţi „complexe“: statele interdepen- 
dente, organizate ierarhic. Prima societate orga- 
nizată după model tehnocratic, Egiptul antic, este 
de dată şi mai recentă.+ 

Civilizaţia românească populară s-a dezvol- 
tat în cadrul satului tradiţional. Nu-i de mirare c-a 
respins cu înverşunare „megamaşina comunis- 
tă“. Aglutinarea oamenilor într-un „corp mecani- 
zat“ pentru a servi „vastei opere de industrializa- 
re socialistă“, românii au văzut-o ca un rău su- 
prem. Nici societatea hipercomplexă, cu mall-urile 
şi „office building“-urile ei impersonale, cu inva- 
zia milioanelor de automobile şi nevoia de a chel- 
tui miliarde de euro pentru „modernizare“ şi „in- 
tegrare“ - nici ea nu are darul să-i încânte. În 
lipsa altor alternative, o consideră un rău (încă) 
tolerabil. 

Înainte de a secătui resursele naturale şi de 
energie, înainte de a deşertifica planeta, sclavii 
fericiţi vor fi fost ei înşişi complet epuizați. Ființa 
omenească nu este croită să muncească zece ore 
pe zi închisă într-o cușcă (faimosul „cubicle“), 
branşată permanent la computer, un robot „multi 
task“, împlinitor de „proiecte“ şi „obiective“ tra- 
sate de o organizație impersonală; nici nu a fost 
„programată“ de Dumnezeu să petreacă ore în- 
tregi pe autostradă; nici să-şi plătească facturi sau 
să-şi rezolve, în câteva „ferestre“ după „pro- 
gram“, zecile de „probleme personale“ cauzate 
de viaţa civilizată. Cu fiecare ultim model de 
automobil, cu fiecare „gigabyte“ adăugat, cu fie- 
care nouă funcţie a telefonului celular şi „facili- 
tate“ oferită de bănci şi companiile de asigurări, 
existența omului se complică în mod inutil. 

Aşa cum societatea hipercomplexă este o 
aberaţie a istoriei, tot la fel existența supercom- 
plicată a individului este contra naturii sale uma- 
ne. În „întunecatul Ev Mediu“, când viața societă- 
ţii era rânduită de Biserică şi aristocrație, un ță- 
ran nu muncea mai mult de opt ore, potrivit afir- 
maţiilor profesorului James E. Thorold Rogers de 
la universitatea Oxford?. Muncitorii englezi din 
secolul al-XIX-lea, revendicând ziua de muncă de 
opt ore, nu făceau decât „să recupereze ceea ce 
străbunii lor avuseseră deja cu patru sau cinci se- 


cole în urmă“. Intensitatea muncii era şi ea cu 
mult sub normele moderne. Nu se inventase teh- 
nologia corporatistă cu ritmurile ei infernale, 
economia medievală era „dominată de ritmurile 
agrare, fără grabă, nepăsătoare faţă de precizie şi 
productivitate - iar societatea, creată în imaginea 
acestei economii, era simplă şi cumpătată , fără 
pofte enorme şi mari pretenţii, incapabilă de 
eforturi cantitative“€. O familie de țărani englezi 
din secolul al-XIV-lea nu muncea mai mult de 150 
de zile pe an. „Vechiul regim“ din Franţa garanta 
52 de sâmbete nelucrătoare, 90 de zile de odihnă 
şi 38 de sărbătoare. 

Mi se va reproşa că idealizez trecutul şi trec 
sub tăcere marile beneficii oferite de societăţile 
supercomplexe: hrană din belşug, medicamente, 
încălzire, apă curentă, acces rapid la informaţie, 
câte şi mai câte. Odinioară, de toate acestea se bu- 
curau doar elitele, astăzi societatea le distribuie 
în mod „democratic“. 

Aparent, astfel de reproşuri par îndreptăţite. 
Ele reflectă totuşi o gândire de sclav postmodern, 
care nu reacționează decât în fața faptelor ime- 
diate. În România, nu vede decât gropile din as- 
falt, corupția politicianului şi şpaga funcționaru- 
lui de la birou, mitocănia semenilor săi (dar nu şi 
a lui însăşi). În mintea sa toate ar trebui să func- 
ționeze ca-n Elveţia, dar habar n-are cât l-ar costa 
o Elveţie românească. Nici sclavii fericiţi ai Ame- 
ricii nu văd mai departe de vârful nasului: îl înju- 
ră pe Bush pentru preţul ridicat al benzinei, dar 
continuă fiecare să meargă la birou într-un SUV 
de cinci tone. Se arată vag îngrijorați de „global 
warming“, dar sunt speriați de-a binelea că fabri- 
cile se închid, ţara se dezindustrializează iar viito- 
rul se mută în China şi India. Enorma aglomerare 
de mijloace redundante, proliferarea superfluu- 
lui şi a insignifianței, epuizarea realului prin secă- 
tuirea resurselor naturale şi deşertificarea or- 
dinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistă 
imprimată fiecărei activități umane însoţită de 
imobilitatea gândirii critice - într-un cuvânt 
hipercomplexitatea - acționează prin mii şi mii 
de cauze tangenţiale şi interpuse. Greu să le des- 
luşeşti din habitaclul automobilului. În plus, să 
nu uităm că societatea hipercomplexă elimină cu 


4 Vezi Ovidiu Hurduzeu, Unabomber, profetul ucigaș, (Editura Logos, 2007), capitolul „Totalitarismul tehnologic“. 
5 Citat de Juliet B. Schor, The Unexpected Decline of Leisure, Basic Books, New York, 1993. 
6 Jacques le Goff, Time, Work and Culture in the Middle Ages, Chicago, Chicago University Press, 1980, p. 44. 





anul VI e nr. 59-60 


29 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





grijă situaţiile inacceptabile, orice formă de nega- 
tivitate, care ar putea duce la ruperea vălului de 
pe ochi şi la manifestări de revoltă. Sclavii fericiţi 
trăiesc într-un habitat igenizat, securitar, o „50- 
cietate a spectacolului“ în care hipercomplexi- 
tatea este prezentată drept progres social şi eco- 
nomic, nicidecum o stare entropică. 
Hipercomplexitatea de astăzi este o însu- 
mare de zerouri, epuizează, modifică şi raționali- 
zează ceea ce este deja prezent, nu adaugă nimic 
realului concret. S-ar mai fi dezvoltat vreodată 
capitalismul modern dacă descoperirea Americii 
ar fi îmbogăţit Lumea Veche doar cu un „cyber- 
space“? Dacă pionierul din Vestul sălbatic ar fi 
avut acces la „free Internet“ în loc de aur, blănuri, 
materii prime şi sute de acri de teren? Nu există 
nici o asemănare între „Marea Frontieră“ ameri- 
cană din secolul al XIX-lea şi Frontiera digitală de 
astăzi. Prima a furnizat mai mult spaţiu, mai 
multe materii prime şi a îmbogăţit imaginarul 


sa se autojustifice. Drept urmare, vaste resurse 
materiale şi propagandistice sunt alocate pentru 
legitimarea ei în ochii mulțimilor. Vajnica Lume 
Nouă cheltuie enorm pentru a-şi întări puterea 
simbolică. „Duşmanul de clasă“ actual este cetă- 
țeanul de rând a cărei structură mentală trebuie 
schimbată din temelii. Drumul de la „baciul 
muntean şi cel moldovean“ la omul global, via 
europeanul comunitar se asfaltează cu bani grei. 
Deşi costă mai mult decât oricare altă autostradă, 
rezultatele sunt îndoielnice. Există totdeauna 
riscul ca, în plan simbolic, hipercomplexitatea să 
se desfacă în unități mici, (semi)autonome care 
să revoce gigantismul, dictatul cantitativului şi al 
abstractizărilor deşănţate. 

Mulţi se împotrivesc deja marșului forțat 
spre anihilare mentală. Ei consideră că jocurile 
nu sunt încă făcute (chiar dacă zarurile au fost 
măsluite). Propun alternative. Un Altceva despre 
care voi scrie în numerele viitoare... 





omului occidental. A doua, prin 
mass media, realitatea virtuală a 
jocurilor video şi industria publi- 
citară a secătuit imaginaţia şi viaţa 
spirituală. Tehnologiile moderne n- 
au făcut decât să intensifice ritmul 
de distrugere a pădurilor şi de ex- 
ploatare a resurselor minerale. 
Ultima Frontieră? Probabil prăbuşi- 
rea civilizaţiei. 

Cât timp va mai putea fi plane- 
ta exploatată ca un continent vir- 
gin? Cât timp gadgeturile electro- 
nice vor înlocui libertatea pierdută 
şi omul din om? Cei care împing 
omenirea către catastrofă ne con- 
ving că nu există alternativă reală. 
Doar un refugiu gnostic în discurs, 
amuzament şi cyberspace. 

kk 

Hipercomplexitatea a epuizat 
posibilulul prin aglomerare şi masi- 
ficare, crezând că astfel îl va desfi- 
ința pe Dumnezeu. Deşi se vrea atot- 
puternică, este fragilă, obsesia secu- 
ritară îi trădează neliniştile. Cum 
nu-i croită pe sufletul omului şi nici 
nu stă în firea lucrurilor, civilizația 
hipercomplexă simte mereu nevoia 

















30 


anul VI e nr. 59-60 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





Ce-a mai rămas 
de apărat? wo 


Schița unei antropologii ecomomice 


În ultimele două decenii România a trăit sub zodia falselor opțiuni, 

a tensiunilor care se rezolvă în stază. Intensitatea cu care Dreapta şi 
Stânga reclamă guvernarea e invers proporțională cu substanţa lor, 
care e nulă. Am avut şi avem o „dreaptă“ de stânga (liberalii) şi una 
de foști comuniști nereformaţi (Vadim&comp.). Avem „stângiști“ de 


salon finanțați de miliardari occidentali. 


Mircea Platon 


vem 0 „economie de piață“ în care marii 
 magnați de extracție comunistă au pus 
mâna pe monopolurile statului şi sufocă 

micul întreprinzător. Suntem „integrați în Europa“ 
mai ales prin românii care, între o crimă sau un 
proiect de cercetare, reuşesc să trimită bani acasă 
şi să subvenţioneze astfel şi „economia“ care nu 
produce nimic, şi „piața“, adică mega-super-giga- 
marketurile franțuzeşti şi germane în care rudele 
rămase la vatră ale românilor plecaţi „afară“ se 
integrează regulat pentru a achiziționa spre con- 
sum domestic bucățele de Europa „made in China“. 
Încercările de a atrage atenţia asupra acestei 
stări de lucruri sunt fie denunţate ca varii fobii 
(xeno, homo, euro, ruso), fie adormite de ispita 
amânării roditoare, a spiritului de sistem pentru 
care orice luare de poziție acum compromite gesta- 
ţia tratatului de mai târziu. Dar conservatorul nu e 
nevoit să fie creator de sistem pentru că urmăreşte 
să apere nu o ideologie, ci realitatea. Şi realitatea 








nue decât perpetuarea tradiției, e subînțelesul vor- 
belor şi faptelor noastre. Conservatorul nu are a 
duplica sau substitui ideologic realitatea, nu o ia 
niciodată de Ia zero şi deci nu are a merge nicio- 
dată la infinit. Rămâne între Alfa şi Omega prac- 
ticând eseul şi rugăciunea pentru tămăduirea nea- 
junsurilor veacului şi iertarea păcatele proprii. 
Realitatea poate fi deconstruită sistematic, 
precum în atacul la Logos al Sofiştilor sau al de- 
constructiviştilor, sau parazitată instituţional. În 
acest ultim caz, realității i se crează clone şi trep- 
tat libertatea realităţii e înlocuită de determină- 
rile „sistemului“-copie. Instituţiile sunt realități 
duplicitare şi logica birocratică e o logică servilă. 
Şi atunci suntem din nou puşi în faţa unei false 
alternative, precum e cazul, în România ultimelor 
două decenii, alegerii între „comunism“ şi „capi- 
talism“. Orice critică adusă „capitalismului“ e 
considerată un afront adus Dreptei, o probă de 
comunism şi chiar o inepție. Dogma „pieței libe- 
re“ e enunțată cu același aplomb ca şi, acum un 
deceniu, cea a „societăţii deschise“. Mă întreb 
dacă nu cumva pentru că amândouă sunt înru- 
dite dogmei, mai vechi, a „revoluţiei mondiale“; o 
revoluţie, o răsturnare a ordinii permanente, 
operată acum nu pe cale revoluționar armată, ci 
pe cale corporatist-mediatică.! Are deci România 


! În cele ce urmează voi folosi termenul „corporație“ atât în sensul lui premodern, de grup de persoane unite 
pentru o cauză comună, având personalitate juridică, dreptul de a se aduna, de a-şi alege conducerea, de a avea 
un patrimoniu; cât şi în sensul actual, de „big business“. Corporaţiile pot fi şi acum mici, după cum puteau fi şi în 
trecut mari. Dar nici corporaţiile mari ale trecutului (oraşe, universități, biserici) şi nici cele mici de acum nu fac 
obiectul criticii acestui articol din pricini pe care cititorul le va desluşi pe parcurs. 





anul VI e nr. 59-60 


31 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





de ales între economia de stat şi cea de piață? Da, 
dar critica etatismului şi capitalismului corporat 
poate fi făcută de pe poziţii perfect conservatoa- 
re. Cum? Pornind de la om, de la persoană. 

Încercând să rezolvăm severele ecuaţii ale 
economiei politice uităm că la baza „capitalismu- 
lui“ (ca şi a comunismului) stă o anumită concep- 
ție despre om. Liberalismul e produsul creştinis- 
mului sub ambele lui aspecte, şi politic, şi econo- 
mic. Una din principalele surse ale proiectului Ii- 
beral-capitalist e augustinianismul, în combinaţie 
epicurean-catolică sau în lectură calvin-jan- 
senistă (Pierre Nicole şi Jean Domat), care pos- 
tulează că, din moment ce omul e căzut, păcătos, 
societatea trebuie contruită nu pe virtuțile omu- 
lui, ci tocmai pe egoismul lui, pe acceptarea şi în- 
corporarea păcatului în construcţia social-po- 
litică şi în procesul economic. Egoismul luminat 
(„amourpropre &clair“) e aşadar soluţia „pre- 
capitalistă“ pe care au oferit-o şi protestanții, şi 
janseniştii, şi care mai apoi s-a regăsit în paginile 
clasice ale lui Adam Smith? Liberalismul şi capi- 
talismul premoderne erau forme de responsabili- 
zare, politică şi economică, a omului. Politica de 
mase şi capitalismul corporatist multinațional nu 
responsabilizează omul, ci îl anihiliează, îl tran- 
formă în unealtă sau în nonentitate, în acord ne- 
prevăzut poate cu predestinaţionismul protes- 
tantizat. 

Ceea ce îmi propun aici nu e dezvoltarea 
unui sistem de economie politică, la care nu mă 
pricep, ci schițarea unei antropologii economice. 
Nu voi vorbi deci despre economie decât în ra- 
port cu tipul de om pe care se bazează, pe care îl 
perpetuează sau formează. Capitalismul globalist 
crează pirați planetari şi mase anonime, care se 
identifică prin ceea ce consumă. Treptat, oamenii 
nu mai dezvoltă decât competențe şi virtuţi func- 
ționăreşti. Şi nu e nici o deosebire între birocratul 
de corporație multinațională şi funcţionarul de 
stat: ambii organizează, supraveghează, selectea- 
ză şi concediază materialul uman rulant. Departe 
de a ne responsabiliza, capitalismul globalizant 
nu face decât să amplifice corupția. A dispărut 
precauţiunea meşterului, chibzuiala burghezului 
- cetăţean al burgului său şi mebru al breslei sale, 
nu cetăţean al lumii şi spirit mercenar - şi a 


rămas dorința de profit a maverickului. A enunța 
posibilitatatea de a te îmbogăţi „dacă vrei cu ade- 
vărat“ drept premisa majoră a vieţii sociale 
înseamnă a încuraja dorința de a te inventa, baza- 
tă pe pofte şi trufie, care e apanajul stângii 
polimorfe identitar. În societatea premodernă, 
cu prelungiri până la primul război mondial şi 
după, odată cu banii şi privilegiile rangului 
moşteneai şi îndatoririle. Averea era un destin, 
nu o alegere. Şi bogăţia şi sărăcia trebuiau duse 
ca încercări, precum Iov sau eroii tragici hotărâ- 
rile Cerului. În cazul în care te îmbogăţeai subit 
nu era numai de prost gust, dar şi imoral, pentru 
că smintitor, să altoieşti maniere subalterne pe o 
avere princiară. Tulburelul nu se putea da drept 
cognac. Maturaţia presupunea asceză, răgazul ne- 
cesar pentru a arăta că, deşi a lucrat pentru pro- 
fit, spița ta e capabilă şi de jertfă. 

După cum nota istoricul Yves Durand, îm- 
părțirea societăţii în clase, după modelul marxist, 
implică o ierarhie bazată pe poziţia „oamenilor în 
procesul de producţie a bunurilor materiale“, 
acolo unde societatea premodernă era organiza- 
tă pe baza unei ordini bazate pe „onoare“, nu pe 
disponibilitatea de a te vinde.3 Prin urmare, me- 
seriile care urmăreau câştigul declasau. Unitatea 
unui regat era posibilă datorită ordinii lui, ordine 
organică, bazată pe ierarhiile fireşti şi suprafi- 
reşti, pe tradiţie. Corporaţia (bresle, universități, 
teatre sau oraşe) era legată de ideea de ordine 
pentru că o corporație era întruparea unei verigi 
a ordinii, şi privilegiile unei corporaţii ilustrau li- 
bertatea persoanei. 

Corporaţia era deci în ordinea naturii, nu 
împotriva ordinii naturii ca astăzi, când spoliază 
solul, subsolul, conştiinţe, sate, biserici, tradiţii. 
Fiind împotriva ordinii Firii, corporaţia e şi împo- 
triva persoanei, fiindcă persoana există tot în 
ordinea Firii. După cum omul e trup şi suflet luate 
împreună, e trupul ordonat de suflet şi sufletul 
manifestat de trup, tot astfel persoana există prin 
şi în ordinea Firii. Distrugând Firea, corporatis- 
mul distruge şi libertatea noastră posibilă numai 
în ordinea Firii. Maşinile, scria MacLuhan, repre- 
zintă extensii ale membrelor noastre, pe care le 
amplifică dar le şi suplinesc, atrofiindu-le. Există 
şi un anumit tip de libertate care aboleşte liberta- 


2 Vezi, mai nou, Pet Grenewegen, Eighteenth Century Economics, Londra, Routlege, 2002. 


3 Yves Durand, L'ordre du monde, Paris, SEDES, 2001, 220. 





32 


anul VI e nr. 59-60 


ÎN DEZBATERE 








E Pa 


[i VE, iu Hf 
a 4) 
fel | 








LE A 
af 2 A 





tea. E libertatea de a face lucruri mecanice, liber- 
tatea de a te mişca în „sistem“. După cum scria 
Friedrich George Jiinger în 1939, „omul devine 
organizabil în măsura în care practică activităţi 
mecanice“. Libertatea de a te plimba te face mai 
liber decât libertatea de a circula cu maşina. Şi 
multă din libertatea şi plăcerea noastră de a ne 
plimba e îngrădită de libertatea altora de a merge 
cu maşina. Libertatea e înlocuită cu utilitarismul 
Sau cu evaziunea. 

„Boierul trădător“ sau arivistul lumii premo- 
derne nu erau răsplătiți numai în bani, ci mai ales 
în domenii, adică erau investiţi în realitate, nu 
sustraşi acesteia. Banii nu obligă la nimic. Bogă- 
ţia monetară nu are anotimpuri, e sintetic-con- 
stantă. E.un microclimat care îl fereşte pe posesor 
de realitate. Rostul ocupaţiilor vechi era să-ţi 
ocupi locul în lume, în „marele lanţ al ființei“, să 
te adânceşti în realitatea practicării unei meserii, 
administrării unei moşii, sau perfecţionării unei 
arte. Şi scopul stăpânirii nu era de a legifera, ci de 
a împărţi dreptatea, nu de a face inginerie socială, 
ci de a păstra rânduiala în care fiecare îşi lua lo- 
cul. Scopul tehnocraţiilor actuale e să te asiste în 


4 Vezi Louis Dumont, Homo aequalis, Paris, 1977. 





revolta împotriva realității percepută ca limită, 
să-ţi ajute să te eliberezi de religia, neamul, sexul, 
înfăţişarea care ţi-au fost hărăzite şi să te inven- 
tezi: ca brand. E o evaziune a realităţii, nu o împli- 
nire a ei. De aceea epoca statului dădacă e şi 
epoca experimentelor psihotropice, a capitalis- 
mului multinațional şi a artei iconoclaste, a omu- 
lui poster, fără adâncime, care în loc de părtaş al 
absolutului a devenit un manechin al nimicului. 
În lumea premodernă, se avansa social lu- 
crând pentru binele comun al corporației - 
breaslă, universitate etc. -, scopul final fiind reli- 
gios-moral, pe când atomismul individualist actu- 
al percepe totul sub cheia „dreptului Ia fericire 
individuală“ şi a satisfacerii nevoilor şi chefurilor 
materiale.+ Preocupaţi de păstrarea şi ilustrarea 
tradiţiei, conservatorii nu au cum să ignore faptul 
că Aristotel, Platon, Cicero, Sf. loan Hrisostom 
sau Sf. Toma d'Aquino s-au pronunțat împotriva 
speculațiilor financiare şi a societății comerciale, 
pe care au acuzat-o că favorizează slava deşartă, 
ambiția, lăcomia şi marile inegalităţi sociale. 
După cum arată Charles Carritre într-un studiu 
despre negustorii marseillezi din secolul XVIII, 





anul VI e nr. 59-60 


33 


ROST 


ÎN DEZBATERE 








negustorii Franței prerevoluționare încercau să 
lucreze cu fonduri proprii, evitând împrumutu- 
rile la bancă. Era un capitalism antibancar, spre 
deosebire de economia bazată pe credite şi pe 
deficite publice şi private a zilelor noastre, pe 
„consum“ şi pofte neostoite. Negustorii creştini, 
burghezii, erau judecaţi de biserică şi de breslele 
lor după un cod moral tributar neostoicismului 
creştin care includea: ponderaţia, acceptarea stă- 
rii hărăzite de Dumnezeu, lectura cărților reli- 
gioase sau ale moraliştilor clasici, participarea la 
liturghie, acceptarea tuturor copiilor pe care ţi-i 
dă Dumnezeu - învățătură în totală contradicție 
cu exigenţele muncii corporate de astăzi, al cărei 
impact asupra vieții familiale, prin absorbția fe- 
meilor în „câmpul muncii“, a fost devastator - şi, 
mai ales: „Dacă se poate, să nu te plângi nicio- 
dată“ 

Capitalismul clasic era vocaţional, răsplătea 
libertatea omului de a crea, capitalismul corporat 
e focusat pe uniformitatea mecanică a reţetei de 
succes, pe conformism, nu pe creativitate. Capita- 
lismul nou ţinteşte „maximizarea profitului“. 
Produsul e secundar, de vreme ce nu se vinde 














produsul, ci imaginea lui. Capitalismul produsu- 
lui care te ţine o viață şi capitalismul profitului 
crescând neîncetat, ca o proiecţie financiară a spi- 
ritului hegelian, nu pot avea deci foarte multe în 
comun, şi profitul nu poate avea nimic în comun 
cu Dreapta conservatoare. Într-o societate moti- 
vată de averi care se fac şi se pierd zilnic, banul 
devine principiu de individuaţie şi omul o anexă 
a banilor, o fantezie egolatră pe tema contului din 
bancă sau a Rolexului de Ia încheietură. 

A studia mecanica economică fără a ţine 
cont de om e ca şi cum ai conduce un război fără 
a ţine cont de preţul uman, ca şi cum ai dizolva 
totul în geometrii pure. În momentul în care, 
după ce am abandonat abstracţiunea clasei, for- 
țăm persoana să se adapteze unei abstracțiuni 
numite „piaţă liberă“, conservatorii trebuie să 
apere persoana. Şi asta pentru că „piaţa liberă“ 
de astăzi nu e întâlnirea de la piață dintre un ță- 
ran care vindei ardei graşi şi o gospodină care 
vrea să cumpere legume pentru o salată de roşii, 
ci o economie bazată pe advertising şi jaf corpo- 
rat. Vechea economie se baza pe produs, nu pe 
faptul că hipnotiza „consumatorii“ să cumpere un 


5 Am citat din memoriile lui Jean Maillefer (1611-1684) - negustor din Reims, fiu de negustor de mătase - publi- 
cate de Henri Jadart, ed., Memoires de Jean Mailleter, marchand bourgeois de Reims, Paris, 1890. 





34 


anul VI e nr. 59-60 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





obiect inutil sau prost, cu obsolescenţă intrin- 
secă, proiectat să se strice. 

O interpretare a „corporației“ actuale ca ilus- 
trare economică a sobornicității bisericii, sau ca 
„mare familie“, a făcut neoconservatorul Michael 
Novak într-o serie de lucrări iniţiate prin Toward 
a Theology of the Corporation (1981). Dar ceea 
ce unea breslele vechi sau corporaţiile negus- 
toreşti: patriotismul local, hramurile corporației, 
ucenicia făcută la maeştri şi tradiția asimilată cu 
această ocazie, nu mai are nimic în comun cu mo- 
dul tehnologic-utilitar în care corporaţia foloseş- 
te oamenii doar ca piese de schimb, depersonali- 
zându-i prin ethosul corporat al corectitudinii 
politice. Corporaţia nu mai e o persoană morală, 
e doar o persoană juridică, contează în societate 
doar la nivelul capitalului şi rare mai sunt corpo- 
rațiile care au „caracter“, care mai păstrează ceva 
din personalitatea întemeietorului sau a locului 
de origine (de genul companiei de filme Batjac, 
întemeiată de John Wayne şi condusă mai apoi de 
fiii lui în spirit conservator). 

Cum pot conservatorii să combată revoluția 
universală dar să apere economia universală? 
Cum se poate apăra conservator o economie care 
nu e construită la scară umană? Alianţa dintre 
neoconservatori şi „piața liberă“ e necinstită. Şi 
„lupta de clasă“ marxistă şi „piaţa liberă“ neo- 
conservatoare sunt abstracțiuni. „Piaţa liberă“ e 
o dreaptă geometrică de-a lungul căreia con- 
sumăm lumea. „Clasa socială“ e un punct geome- 
tric cu ajutorul căruia răsturnăm ordinea socială. 

Ceea ce trebuie salvat e rostul din oameni şi 
din lucuri, rost pe care matematica profitului 
tinde să îl neglijeze. Viaţa economică poate fi or- 
ganizată nu pe axa păcatului nostru reflectat în 
egoism, ci în jurul talentului nostru care nu tre- 
buie îngropat. Trebuie răsplătită vocaţia, nu do- 
rinţa de a face bani. În România trebuie încura- 
jate firmele mici şi meseriile, expresiile perso- 
nale ale talentului, nu conformismul corporat şi 
fabricile de funcționari. Ne trebuie o economie 
care să mărturisească tradiţia, ceea ce se numeşte 
acum „industriile de lux“ în Occident, precum 
croitor, ceaprazar, bijutier etc., o economie care 
să fie bazată pe ucenicie, pe rotunjimea artelor şi 
meseriilor, pe idee. Economia corporată, cu stilul 
ei fordist de transformare a omului, din creator, 
în piesă a sistemului care poate fi înlocuită ori- 


când, neagă valoarea intrinsecă a omului. Reduce 
persoana cu însuşirile ei la rangul de tehnologie 
umană, de android util. 

România dinaintea comunismului era Ro- 
mânia micilor întreprinzători. Aceasta a şi fost, 
cooperativizată, partea de Românie precomu- 
nistă care, împreună cu România boierească a 
străzilor şi parcurilor vechi, a mai supravieţuit 
umil până pe la începutul anilor '80-90 pentru a 
face viața suportabilă. La nivel personal, trăiam 
în comunism relaţiile de şcoală-serviciu, dar era 
încă multă „mic-burghezie“ în noi, şi umilința 
comunistă a cozilor la raţie era compensată de o 
vizită la bătrânul croitor, prieten cu bunicul, care 
îţi lua măsura pentru un palton din stofă bună. 
România îşi va fi revenit când va avea nu cinci 
miliardari, ci 30.000 de croitori buni, nu când va 
avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar 
când va avea o economie țărănească prosperă şi 
200 de soiuri de vin bun. Aceasta e România pe 
care a căutat să o distrugă comunismul, şi a reuşit 
în cea mai mare măsură, şi aceasta e România pe 
care nu am observat să încerce să o reînvie nici o 
guvernare postdecembristă (Băsescu a menţion- 
at ceva asemănător, dar se pare că integrarea în 
UE va avea exact efectul contrar). 

De ce e societatea românească incapabilă de 
unitate? Din cauză de dezordine, a unei dezordi- 
ni atât spontane cât şi savant calculate. După 
1989, în loc să se încurajeze coagularea ro- 
mânilor pe baze organice: biserică, comunități 
săteşti, universităţi, asociaţii de meserii şi cor- 
puri profesionale, s-a purces la organizarea de 
ONG-uri dedicate unor cauze exotice care îşi 
inventau obiectul muncii vânând „extremismul“ 
unor iradieri culturale coagulante precum, de 
exemplu, Serile de la Schitul Darvari ale Editurii 
Anastasia. După modelul Securităţii care a infil- 
trat exilul pentru ca apoi să clameze că exilul nu 
e unit, s-a spulberat şi în țară orice posibilitate de 
asociere cu rost, astfel încât societatea româ- 
nească e incapabilă să profite şi de proiecte pre- 
meditate, precum finanțările europene, şi de 
mişcări spontane, precum exilul „căpşunarilor“ 
sau studenților ale cărui posibilităţi sunt negli- 
jate sau risipite. 

Dar dacă din „scandalul“ Răstignirii s-a năs- 
cut mântuirea noastră, poate că şi din aceste ser- 
vituți ne va renaşte libertatea. 





anul VI e nr. 59-60 


35 


ÎN DEZBATERE 





Seminariile lui 
Smirnov şi diatribele 


lui Bichir 


Sursa complexelor de superioritate de care sufera Biserica 
Ortodoxa Rusă în raportarea ei la cealaltă BOR, cea română, nu 
este greu de depistat. În acest sens, câteva scurte exemple ne 
pot lămuri de ce uneori Ia nivel bisericesc rușii îi tratează cu 
condescendenţă, dacă nu chiar cu aroganță, pe români. 


Alexandru Racu 





rit cinsteste o sută douăzeci de moaşte (în- 

tregi) de sfinţi ce s-au nevoit pe meleagu- 
rile Sfintei Rusii. Alături de aceştia, la Lavra Pe- 
cerska este cinstită şi cea mai mare cuvioasă care 
a trăit vreodată în Moldova noastră, Sfanta 'Teo- 
dora de la Sihla, pe care binecredinciosul popor 
român a cedat-o fără prea multe obiecţii vecinilor 
slavi de aceeaşi confesiune, la schimb pe un set 
de „veşminte arhiereşti şi preotesti din fir.“ 
„Good deal!“, cum ar zice americanii! Asta după 
ce mai înainte Sfanta Teodroa a fost cinstită timp 
de douăzeci şi şase de ani în biserica satului Mi- 
clauşeni! Nu mă întrebaţi unde anume pe harta 
patriei şi cu ce fel de autobuz se ajunge pînă 
acolo, că nu ştiu. Mă rog, undeva prin județul Iaşi, 
probabil că îndeajuns de departe de „reşedinţa 
judeţeană“. 

Orice om cât de cât educat de pe planeta 
asta, ştie, cel puţin la nivel de informaţie culturală, 
ce anume este spiritualitatea ortodoxă, prin in- 
termediul unui Dostoievsky. La rândul lor româ- 
nii au oferit şi ei lumii câteva minţi înfierbantate, 
rămase din fericire Ia stadiul de provincial 100%, 
care propun canonizarea marelui poet şi „măr- 
turisitor creştin“ Mihai Eminescu. Cu siguranță 
cel mai mare poet român, de a carui lirică sunt în 


L, a Lavra Pecerska, poporul frate de la Răsă- 


mod sincer îndrăgostit. Nu însă într-atât încât 
să-mi pierd şi ultimul dram de rațiune şi să nu 
observ incompatibilitatea izbitoare dintre Orto- 
doxie şi filosofia lui Arthur Schopenhauer, şi, în 
consecinţă, penibilul propunerii respective. 

În secolul al XIX-lea, când slavofilii ruşi ela- 
borau o critică inteligentă şi percutantă a lumii 
occidentale, spaţiul românesc era teren de bătă- 
lie între paşoptismul mic burghez franțuzit şi con- 
servatorismul de extracţie germană. Cu alte cu- 
vinte, cultura română era completamente aservi- 


= 3 vă 





1 Vezi în Viețile Sfinţilor, pe August, Editura Mănăstirea Sihăstria, îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, p. 98. 





36 


anul VI e nr. 59-60 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





tă Occidentului. În secolul al XX-lea, Ortodoxia 
românească a contribuit a impresionantul reviri- 
ment teologic răsăritean cu un singur teolog de 
renume mondial: Dumitru Staniloae. Se afirmă 
că şi alţii ar fi meritat acest statut, dar nu insist 
asupra subiectului. Cert este că, de facto, singurul 
teolog român care a făcut cariera în afara grani- 
țelor este Stăniloae. De cealaltă parte, o sumară 
enumerare ne pune din nou la punct: Bulgakov, 
Florensky, Lossky, Florovsky, Evdokimov, Meyen- 
dorff, Schmemann şi lista poate continua. Sau 
poate că au avut românii vreun Andrei Tarkov- 
sky? Nu prea este cazul. 

Atunci când ieşim, în cele din urmă, din 
zodia eternului Sergiu Nicolaescu şi câştigăm un 
Palme d'Or nu o facem cu Andrei Rubliov, ci cu un 
film pe care îl condamnă Vaticanul. Evident, nu 
pentru ca ar fi schismatic. 


Să fim lucizi când ne 
raportăm la ruși 


Aşadar, orice naționalism românesc care 
caută să evite căderea în penibil nu poate pleca 
decât de la constatarea amară exprimata de Emil 
Cioran în Schimbarea Ia Faţă a României cu pri- 
vire la tragedia culturilor mici. Comparată cu cul- 
tura rusă, cultura română este într-adevăr mică şi 
raportul se transmite şi la nivelul culturii reli- 
pioase. Ceea ce nu înseamnă că românii ar fi mai 
puţin ortodocşi decât ruşii sau că Dumnezeu i-ar 
iubi mai puţin sau că gigantismul Ortodoxiei ru- 
seşti ar anula principiul unității în diversitate şi, 
pe cale de consecință, vocaţia specifică a fiecărui 
popor. Mai mult decât atât, prin raportare la un 
palmares atât de impresionant precum cel tocmai 
înfăţişat, recenta organizare de către Biserica Ru- 
să din Transnistria, sub „înaltul patronaj“ al tova- 
răşului Oleg Smirnov (fiul dictatorului Igor), a 
unui seminar cu tema „Ortodoxia şi patriotis- 
mul“, reprezintă o performanţă cel puţin jenantă. 
La fel cum jenant este pe ansamblu actualul con- 
flict dintre cele două biserici. 

Din unele puncte de vedere, Biserica Orto- 
doxă Română are dreptatea de partea ei în pre- 
zenta dispută, cu toate că avem de-a face cu unele 
lipsuri serioase la capitolul diplomaţie. În plus, 


dacă reactivarea a două episcopii istorice ale Bi- 
sericii Ortodoxe Române se poate justifica într-un 
fel, decizia de a reactiva o episcopie înființată în 
timpul celui de-al doilea război mondial este, în 
opinia mea, inoportună. 

Întrucât nu se limitează la cazul episcopiei 
de răzbel, argumentele prin care Patriarhul sârb 
Pavle sprijină Biserica Rusă în conflictul cu Bise- 
rica Română sunt evident demagogice. O per- 
spectivă sinceră şi lucidă asupra istoriei naţio- 
nale ne obligă să recunoaştem faptul că, într-ade- 
văr, în prima parte a celui de-al doilea război 
mondial, România a luptat alături de un criminal, 
Adolf Hitler, într-o vreme când acelaşi criminal îi 
extermina deopotrivă pe fraţii întru ortodoxie 
sârbi şi greci, pe fraţii întru creştinătate polonezi 
şi pe fraţii întru umanitate evrei şi țigani. Româ- 
nia nu a fost Polonia, să se jertfească în calitate de 
stat pentru a-şi păstra demnitatea ca popor?. Nu 
este însă mai puțin adevărat faptul că, după 23 
august, românii n-au făcut decât să schimbe cri- 
minalul nazist cu criminalul comunist. Stalin a 
contribuit în aceeaşi măsură ca şi Hitler la declan- 
şarea războiului, printr-o politică externă la fel de 
agresivă şi de barbară. 

Reacţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române 
în fața acuzațiilor sârbeşti, care insinuau cum că 
românii ar fi hitlerişti, a fost una de bun-simţ, 
anume abținerea de la comentarii. Patriarhia a 
dat dovadă de abilitate şi nu a reacționat pueril 
printr-o poziţie de genul: „dacă voi ne faceţi hit- 
lerişti, vă facem şi noi stalinişti“. Întrucâtva inspi- 
rată a fost şi propunerea părții române pentru re- 
zolvarea conflictului, anume acordarea autocefa- 
liei Mitropoliei Basarabiei, în conformitate, de 
altfel, cu canonul 38 al Sinodului VI Ecumenic, 
care indică necesitatea corespondenţei dintre 
unitățile teritoriale statale şi cele bisericeşti. Însă, 
soluţia completă, canonică şi de bun simţ, pre- 
supune retragerea atât a Bisericii Române, cât şi a 
celei Ruse, şi ulterioara formare a unui Sinod in- 
dependent mixt, româno-rus, a cărui componen- 
tă etnică să reflecte raportul dintre cele două gru- 
puri etnice din Republica Moldova. Existenţa a 
două Biserici autocefale pe teritoriul aceluiaşi 
stat este esențialmente necanonică. Că ne place 
sau nu (atât nouă, cât şi ruşilor), Republica Mol- 


2 Fapt ce explică poate întrucâtva de ce astăzi polonezii tratează cu UE în mod ferm şi demn, în comparaţie 
cu slugarnicia balcanică vizavi de instituţiile europene de care dau dovadă politicienii noştri. 





anul VI e nr. 59-60 


37 


ROST 


ÎN DEZBATERE 











dova este, cel puţin deocamdată, un stat indepen- 
dent şi suveran. 


Piatra de poticnire: 
naționalismul 


În mod trist şi paradoxal, soluţia propusă 
mai sus nu este utopică. Problema este departe 
de a fi una strict administrativa. La rigoare, o so- 
luţie canonică devine utopică doar datorită gene- 
ralizării, fără deosebiri de etnie, a unui nivel scă- 
zut de maturitate spirituală. Iar acuzaţiile de na- 
ţionalism în cazul de față, indiferent din partea 
cui vin, nu pot fi decât ipocrite, întrucât ambele 
părţi implicate în litigiu, la fel ca şi toate celelalte 
Biserici Ortodoxe (cu excepția poate a Bisericii 
Finlandeze, a celei Japoneze etc.) sunt profund 
afectate de virusul naţionalist. Şi evident că o re- 
nunţare unilaterală la naționalism nu se poate tra- 
duce decât prin dominarea sau înşelarea unei părți 
de către cealaltă. În plus, nimeni nu este într-atât 








de naiv încât să nu-şi dea seama ce fel de animale 
politice sunt implicate în actuala dispută. 

În rest, atmosfera în care s-a discutat la mă- 
năstirea Trojan, cu izgonirea gazdei bulgare de la 
masa tratativelor, a fost una complet anormală. 
La fel cum anormal este şi faptul conform căruia 
ierarhii noştri - şi mă refer aici şi la cei sârbi, şi 
ruşi, că tot ai noştri sunt - nu se reunesc decât pe 
la înmormântări şi înscăunări, atunci când îi mai 
convoacă Papa la câte o întrunire ecumenică sau, 
ca în cazul de față, atunci când se iscă vreun scan- 
dal. Inoportune sunt şi comentariile pe tema pre- 
zentului conflict ale unui bine cunoscut ziarist 
autohton, pe numele său Florian Bichir. Comen- 
tariile cu pricina nu numai că sunt lipsite de un 
minim respect față de unii ierarhi ai Bisericii, la 
urma urmeis, ci pe alocuri sunt de-a dreptul şovi- 
ne. Citez: „doar nu era treaba bulgarului ce se în- 
tâmplă în Basarabia (de parcă bulgarul nu e şi el 
tot ortodox şi mai era şi gazdă pe deasupra - nota 
mea, Al. Racu), iar a internaţionaliza conflictul 


3 Florian Bichir foloseşte cu privire Ia episcopii ruşi, „duşmani ai românismului“ expresii de genul: „folosesc mai 
bine pistolul Makarov decât Sfânta Scriptură“, iar episcopilor sârbi le transmite îndemnul lui Ivan: „Paşol na 


turbinca!“. 





38 


anul VI e nr. 59-60 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





era ceea ce-şi doreau muscalii“; „ne strânge men- 
ghina slavă!“ etc. 


Nevoia de refacere a unităţii 
în Ortodoxie 


Prin poziţia fermă vizavi de derapajele ecu- 
meniste, prin argumentul numeric, precum şi 
prin impresionanta contribuţie rusească la dez- 
voltarea gândirii ortodoxe în ultimele două seco- 
le, Biserica Rusă prezintă potenţialul unui lider 
informal în cadrul lumii ortodoxe contempora- 
ne. Acest potenţial nu poate fi însă valorificat atât 
timp cât este înţeles ca un privilegiu de tip papal, 
care ar îndreptăţi Biserica Rusă să-i pună la punct 
arogant pe preupuşii vasali din Balcani. Menirea 
Bisericii Ruse la început de secol XXI nu este 
aceea de a reactiva variile mesianisme, mileranis- 
me şi rusisme de secol XIX, care, nu numai că au 
distorsionat impresionantul patrimoniu spiritual 
rusesc prin ideologizare, dar au şi eşuat în cele 
din urmă tragic în sinistrul experiment de la 1917. 
Ci mai degrabă, Patriarhia Rusă ar trebui să-şi uti- 
lizeze actualul avantaj printr-o angajare activă în 
refacerea ecumenicității Bisericii Ortodoxe, grav 
afectată de două secole de ideologia fundamental 
modernă care poarta numele de naționalism. 
Refacerea unităţii Ortodoxiei, fără distorsionarea 
ecleziologiei ortodoxe prin apelul la un lider in- 
failibil şi fără ştergerea diferenţelor naționale du- 
pă model sovietic, este marea provocare a Biseri- 
cilor ortodoxe în momentul de faţă. Or, din mo- 














ment ce o soluţie de tip neo-sovietic este deopo- 
trivă intolerbailă şi utopică, aportul esențial al Bi- 
sericii Ortodoxe Ruse la refacerea unității 
ortodoxe este condiţionat de îndeplinirea a două 
gesturi. Mai întâi, lepădarea sinceră şi fermă de 
trecutul comunist, problemă nerezolvată pe de- 
plin nu numai în Rusia, ci şi în celelalte ţări orto- 
doxe foste comuniste. Apoi, cercetarea lucidă a 
şubrezimilor teologico-politice din spaţiul rus, 
care au făcut posibilă prăbuşirea unui popor apa- 
rent creştinat până în măduva oaselor, în fața 
unui atac terorist (impropriu numit revoluție) co- 
mis de o sectă formată din doar câteva mii de des- 
creierați. Ar fi păcat ca ruşii să nu fi învățat nimic 
după ce Dumnezeu i-a smerit, vreme de mai bine 
de şaptezeci de ani, prin suferință. Ştim că cine nu 
învață din greşeli le repetă. 

La început de secol XXI, Biserica Ortodoxă 
posedă resursele spirituale necesare pentru a 
oferi un răpsuns critic, inteligent şi eficient, la ac- 
tuala criză a modernităţii. Din păcate, însă, con- 
firmând parcă proverbul „Dumnezeu îţi dă, dar 
nu-ti bagă în sac“, spaţiul ortodox continuă să fie 
marcat de o serie de conflicte stupide şi meschi- 
ne, hrănite de varii ideologii desuete, inventate 
demult în Occident, de care Occidentul s-a şi satu- 
rat între timp. Sunt conştient de faptul că una este 
realitatea pe tărâm nord-american şi alta este cea 
de acasă. Cred însă că tânăra Ortodoxie de aici 
poate oferi un bun exemplu Bisericilor istorice, 
prin cazurile de parohii unde se roagă împreună 
români, greci, bulgari, ruşi, arabi, precum şi un 
număr din ce în ce mai consistent de americani 
sau canadieni convertiti la Ortodoxie. Cert este 
că aceia care trec aici la Ortodoxie o fac datorită 
interesului pentru scrierile unor Lossky, Stăni- 
loae sau Zizioulas, pentru vieţile cuvioşilor unor 
sfinți ortodocşi şi a unor trăitori ai credinței aflaţi 
încă în această lume, pentru iconografia Răsări- 
tului sau pentru frumusețea Liturghiei. 

Cartea naţionalismului religios este deja 
pierdută sub presiunea tot mai accentuată a unei 
modernităţi post-ideologice. Ignorarea acestei 
realități de către Biserică va avea costuri pastora- 
le dureroase. Biserica ar trebui să înțeleagă că, în 
societatea hipermodernizată cu care ne identifi- 
căm din ce în ce mai mult, nimeni nu mai este 
interesat în mod real de seminariile lui Smirnov 
sau de diatribele lui Bichir. 





anul VI e nr. 59-60 


39 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Ultima lopată 
peste învăţământul 


românesc 


Abramburel şi Abramburica. Aşa au fost supranumiţi doi dintre 
miniştrii Învăţământului. Actualului i se spune Adormiţei. Din câte 
ştiu, este un om activ, probabil că nu doarme, dar cu toate acestea în 
învățământ brambureala este la cote maxime, poate şi din cauză că 
ministrul are (ce „noutate” pentru România) o cu totul altă formaţie 
decât cea de profesor şi am serioase îndoieli că, în ciuda prezum- 
tivelor sale bune intenții, înțelege ceea ce se întâmplă cu adevărat în 


acest domeniu de activitate. 
Mihail Albişteanu 





trugerea unui învățământ altădată de renu- 

me. S-a început cu „autonomia universitară“, 
care la noi s-a rezumat la înlocuirea examenului de 
admitere cu celebrele concursuri de dosare, care 
umplu facultățile avide de bani de hoarde de aşa- 
zişi studenţi, dintre care unii sunt serios certați cu 
gramatica limbii române (din fericire, în ultimii 
ani, multe facultăți au înţeles să reintroducă exame- 
nele de admitere). A urmat zăpăcirea completă a 
învățământului preuniversitar, care a trecut succe- 
siv prin: trepte, testare naţională şi teze naționale 
- care, din punctul meu de vedere, reprezintă cea 
mai proastă dintre soluţiile de până acum. Tezele 
naţionale au fost introduse sub pretexul că elevii 
erau „terorizaţi“ de testarea naţională. Ca şi cum 
două examene în loc de unul ar putea reduce stre- 
sul elevilor. Nu mai vorbesc despre disperarea pro- 
fesorilor care predau disciplinele de examen - ei 
nu au timp să pregătească materia, decât renun- 
țând la a mai respecta planificările, ceea ce le poate 
aduce probleme în alte privințe. 

Este drept însă că stresul elevilor (mai ales în 
cazul celor slab pregătiţi) s-a mai risipit la unele 
şcoli. Există serioase şi numeroase suspiciuni că în 
acele şcoli supravegherea a fost laxă, ba chiar că 


N 
] n 18 ani s-a reuşit discreditarea şi aproape dis- 


supraveghetorii i-au ajutat (direct sau indirect) pe 
concurenți. Şi nu este de mirare, având în vedere 
că noul sistem de punctaj pentru şcoli îi îndeamnă 
pe profesori să se preocupe mai mult de a strânge 
„puncte“, decât de a-şi face meseria. Acelaşi rezul- 
tat este dat şi de aplicarea sistemului de punctare 
pentru fiecare cadru didactic. Dascălii sunt astfel 
îndemnați să adune cât mai multe „puncte“, din tot 
felul de cursuri de perfecționare dintre care multe 
sunt formal parcurse (ceea ce contează fiind diplo- 
ma) sau prin publicarea a tot felul de articole şi 
cărți copiate unele din altele, care nu aduc nici o 
contribuţie la dezvoltarea domeniului. Practic, 
fiecare dascăl târâie după el un dosar care devine 
din ce în ce mai voluminos, plin de inutilități, încât 
nu mai are preocuparea, energia şi timpul necesa- 
re pentru a-şi împlini menirea: să-i înveţe pe elevi! 
Ca să complice şi mai mult lucrurile, pe lângă in- 
spectoratele şcolare (care, în ciuda tuturor zvo- 
nurilor, nu vor fi desființate) a apărut şi aşa-numi- 
ta Comisie de Asigurare a Calităţii, despre care ni- 
meni nu ştie exact ce atribuţii are, în afară de aceea 
de a adăuga un stres suplimentar asupra cadrelor 
didactice şi de a îngroşa dosarele personale ale 
acestora, care devin, pe an ce trece, adevărate pie- 
tre de moară, care trag în hău întregul învățământ 
românesc. Nu ştiu ca învățământul atât de perfor- 
mant pus la punct de Spiru Haret să se fi bazat pe 





40 


anul VI e nr. 59-60 


ÎN DEZBATERE 


ROST 









zar Adomniţei, ministrul Învățămîntului 
tone de maculatură. Educaţia se află în impas şi 
datorită lipsei unui plan care să privească punerea 
ei în practică la nivel naţional. 

Nu am idee ce vizează Pactul Naţional pentru 
Educaţie, propus de preşedintele Băsescu (pre- 
luând o inițiativă a PSD din acest an), care a fost şi 
subiect în consultările eşuate de la Cotroceni, dar 
este foarte clar că ceva trebuie făcut pentru învăţă- 
mânt şi educație în România. La rândul său, MECT 
a lansat, la 17 decembrie, un pachet de legi ale edu- 
caţiei, ale căror prevederi sunt însă contestate (cel 
puţin în parte) de preşedintele Traian Băsescu şi 
de sindicatele din învățământ. 

Nu voi comenta propunerea MECT, preferând 
să se încheie dezbaterea publică lansată pe acest 
subiect. Spun doar că „finanțarea pe elev“, care, 
după „succesul“ din învățământul superior se vrea 
introdusă şi în cel preuniversitar, reprezintă o gre- 
şeală, o modalitate (poate voită?) de distrugere a 
sistemului de învățământ. Finanțarea pe elev este 
„responsabilă“ pentru scăderea calităţii învăţă- 
mântului superior, prin eliminarea examenelor de 
admitere, în dorința de a atrage studenții şi de a 
asigura cât mai multe norme didactice. În învăță- 
mântul preuniversitar „finanțarea pe elev“, combi- 
nată cu învățământul obligatoriu de 13 ani va afec- 
ta grav nu doar pregătirea elevilor, dar şi disciplina 
din şcoli şi licee. Derbedeii nu vor mai putea fi ex- 
matriculați, ceea ce va influenţa negativ activitatea 
la catedră a multor profesori, care vor fi obligați să 
facă la ore mai mult „poliţie“, nu carte. În plus, nu 
toată lumea este capabilă sa facă un liceu - la mo- 
dul serios -, de aceea ar fi nevoie să se pună din 
nou accentul pe şcolile profesionale, mai ales în 
condiţiile în care în România, datorită plecărilor 





peste graniţe, cu greu mai găseşti meseriaşi. Iar 
educaţia reprezintă astăzi o problemă vitală la noi. 
Practic, (într-un mod extrem de ciudat de altfel) în 
România nimeni nu se mai ocupă de educaţie la 
nivel centralizat. Înainte de decembrie 1989, exis- 
ta un minister care se numea al „educaţiei şi învă- 
țământului“. Statul socialist se arăta astfel preocu- 
pat de formarea tinerei generaţii, fără îndoială, în 
mod schimonosit, conform tiparului stabilit de câr- 
maci şi de clica de linguşitori. După decembrie 
1989, numele ministerului s-a modificat de multe 
ori. A fost „al învățământului“, „al ştiinţei“, „al tine- 
retului“, „al cercetării“, dar niciodată nu a mai fost 
şi „al educaţiei“. Deci şcoala nu mai face educaţie, 
iar părinții nu mai au timp pentru aşa ceva (Şi din 
păcate mulți au ei înşişi carenţe serioase în această 
privinţă). Se pare că nu mai avem nevoie de edu- 
caţie şi rezultatele se văd. Violenţa în şcoli (cea pro- 
dusă de elevi) este în continuă creştere; s-a ajuns ca 
elevii să se înjunghie unii pe alţii în autobuze, în 
centrul Capitalei. Şi nimeni nu ia nici o măsură, 
asta pentru că în mod tacit se consideră că şcoala a 
pierdut acest rol în societate - acela de a educa. 
Curios că fenomenul este sesizat de unii care nu 
sunt implicaţi direct. Decoraţi de preşedinte, la 45 
de ani de activitate, membrii formaţiei „Phoenix“ 
şi-au oferit disponibilitatea de a ajuta în această 
privinţă. 

Cu ce se ocupă între timp cei legal abilitați? In- 
spectorul şcolar general al Capitalei, Stelian Victor 
Fedorca, a hotărât ca elevii să nu mai primească 
teme de vacanță. Întrebat fiind de reporterul „Rea- 
lității TV“ dacă în acest caz elevii trebuie să asculte 
de profesori sau de el, acesta a spus senin: „de 
mine“, deşi recunoaşte că nu pot exista sancțiuni 
pentru cadrele care nu respectă recomandarea. Nu 
susțin în nici un fel supraîncărcarea elevilor, dar 
consider că singur dascălul, care cunoaşte situația, 
poate lua o decizie în acest sens. Vreau doar să arăt 
că desconsiderarea corpului profesoral de către 
autorităţi nu se realizează doar prin salariile umili- 
toare, ci şi prin încurajarea, prin diverse metode, a 
indisciplinei. Se creează în mintea elevilor ideea că 
profesorul nu este decât un simplu angajat, prost plă- 
tit, cu nimic mai bun până la urmă decât oricare din- 
tre ei. Într-o Românie în care politicienii şi VIP-urile 
din „show-bizz“ nu sunt altceva decât anti-modele, 
tinerii în formare sunt privaţi de singurele modele 
reale pe care le-ar putea urma: dascălii lor. 





anul VI e nr. 59-60 


4 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Vedere de pe Centura Politicii 


Un an de UE 


A trecut un an de când am aderat la Uniunea Europeană. Leafa mea a 
rămas aceeași, aşa că nu am reuşit să ajung măcar până la Russe, ici-șa în 
Bulgaria. Şi ca mine au fost Ia fel de fericiţi majoritatea românilor. De 
aceea, pot evalua detaşat binetacerile aderării. Pe mine mă încântă însă 
cel mai mult când văd politicieni sau gazetărese, Ia tel de dăștepte, care 
ne asigură că „am intrat în Europa“, că „am ajuns şi noi europeni“. Așa 
cum tare mă bucur când îi aud pe unii academici că noi, românii, am fi 
„balcanici“, că n-avem ce face, că „aşa-i în Balcani“. 











Viorel Patrichi 





trată decât Bulgaria, unde chiar se află 

Munţii Balcani. Prin urmare, noi stăm 
chiar mai rău decât fraţii „cu ceafă groasă“, altfel 
nu mai pricep de ce mii de concetățeni de-ai 
noştri s-au dus de Crăciun să-şi rupă gâtul prin 
Bulgaria, că aici tuşesc dacă rămân. Așa că mai în- 
cet cu... „balcanicii“! Noi vom fi mereu... „mitici“ 
(vă rog, cu accentul pe „mi-“!). Să vedem dacă lu- 
crurile nu stau chiar aşa la un an de UE. 


E u cred că România este mai prost adminis- 


Tara lu Lăzărescu 


Nu suport generalizările care-i condamnă pe 
toți românii la un fel de neantizare spirituală: 
„treabă românească“, „ai văzut români să lucreze 
ca lumea?“, „la români ca la nimenea!“, „la ro- 
mâni merge şi aşa!“... Dacă administraţia este pre- 
cară, nu trebuie desconsiderată națiunea pe an- 
samblu. Dacă legile nu se aplică, nu este vinovată 
populaţia. A trecut Crăciunul şi totul părea să iasă 
perfect. Am avut Vanghelion la Romexpo şi Vide- 
nion în faţa Casei Poporului. Mare noroc pentru 
Televiziunea Română, care a putut să transmită 


cele două concerte. Nu mai are importanță că 
superba voce a lui Tom Jones nu se mai putea 
desluşi în vacarmul de la Casa Scânteii. Am ajuns 
să regretăm programele de revelion de pe vre- 
mea MultIubitului-şiÎmpuşcatului. TVR are alte 
proiecte cu banii publici, iar cui nu-i place să 
umble cu telecomanda pe la televiziunile comer- 
ciale pe unde erau numai manele. Cum să nu-l 
admire tot romu pe Guţă? „Cine baaate-n noaptea 
grea / Cu paru la uşa mea, mooo? / Dacă e poliţia? 
/ Ce mă fac că iar mă ia, mooo?!“ Am trecut şi prin 
această nouă strategie spirituală şi sper să le-o 
dăm şi italienilor, spaniolilor, nemților. Să nu ne 
bucurăm numai noi... Şi vine Crivăţul, iar omătul 
a acoperit toată mizeria, dar nu şi prostia. 
Reamintim că Marinelu a trecut prin vara lui 
2007 pe la periferiile Bucureştiului şi a văzut 
munții de gunoaie. Alde Vanghelie aveau alte tre- 
buri şi preşedintele a cerut personal unor soci- 
etăți să care gunoaiele. Scandal! Cum îşi permite? 
Vrea voturi! Huo! Aşa că Motocicleanu a dat cu 
ordonanța acum vreo trei luni, un document 
care-i interzice primarului Capitalei să se ocupe 
de curăţenie în Bucureşti. Fiindcă şi Adriean Vi- 
deanu tot de Marinelu ţine. Aşa se face că oraşul 
cu şapte primari şi cu alți vreo 20 de viceprimari 
a rămas sub asediul troienelor. Fiecare a vrut să 
se implice, dar a acordat prioritate celorlalţi. Lon- 
dra are un singur primar, Roma, New York - la fel. 
Parisul are şapte primari? N-are! Moscova €e con- 
dusă de acelaşi primar de peste zece ani, a fost 
restaurată complet şi niciodată nu a fost sufocată 
de troiene, ca Bucureştiul. Oamenii aşteaptă că- 





42 


anul VI e nr. 59-60 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





tre trei-patru zile pe aeroport să decoleze avioa- 
nele şi nimeni nu le explică motivul întârzirilor, 
nu le oferă un ceai cald pentru că la noi, vorba 
unui clasic în viața politică, „iarna nu-i ca vara!“. 

Doctori care refuză să acorde asistență unor 
bolnavi, pacienți care mor „cu zile“ fiindcă nu 
ajunge ambulanţa la vreme sau din cauza unor 
afecțiuni minore, cheflii transportaţi cu Salvarea, 
„la ocazie“ - toate dau o culoare sumbră, de ţară 
pierdută într-un ev întunecat. „Soțul meu a murit 
cu zile. A fost plimbat mai bine de o oră prin oraş 
de la o secţie la alta a Spitalului Judeţean, exact ca 
în filmul Moartea Domnului Lăzărescu. În Sal- 
vare, medicul a scos un bisturiu, l-a trecut 
printr-o flacără şi l-a tăiat la gât pe soțul meu, ca 
pe un porc, apoi a început să-l apese pe piept. Ni- 
meni din urgenţă nu a venit să ne preia. În final, 
şoferul de pe ambulanță a strigat brancardierii“, 
povesteşte Elena Mărcăşoiu de la Râmnicu-Vâl- 
cea. Nimeni nu e vinovat de moartea unui om de 
41 de ani. Realitatea bate ficţiunea din film! 

Un mare geniu al presei contemporane stă- 
tea pe ciuci, ca Gânditoru de la Hamangia şi scria 
cu racheta de tenis pe nisipul din fața Casei Scân- 
teii: „În ultimii ani înţeleg şi simt tot mai exact de 
ce s-a dus Caragiale să moară departe de Româ- 
nia“. Drum bun, Savonarola, dar du-te repede, că 
iar ninge! 


Mai tari ca elveţienii 


Am trecut într-un an electoral, în care nu 
ştim dacă Elodia se va întoarce, dar guvernanţii 
vor arunca pe piaţă bani şi promisiuni fiindcă 
tentaţia de a conduce România este mai mare ca 
oricând. Miza este uriaşă - pe măsura paralelor 
cu care UE ne tot amenință, iar noi cotizăm şi aş- 
teptăm. 

Aşa cum îi văd eu pe parlamentarii noştri, ei 
vor face orice ca să nu avem vot uninominal nici 
la alegerile parlamentare din 2008. Să dea Dum- 
nezeu să mă înşel, iar oamenii Prostănacului să 
voteze alături de bocii Marinelului pentru ca 
oamenii să-şi alegă reprezentanţii din Parlament 
ca pe primari. 

Traian Băsescu a încheiat 2007 cu un gust 
amar. A pierdut bătălia pentru referendumul vo- 
tului uninominal şi chiar părea marcat. „Este o 
lecţie, în primul rând. Din perspectiva propriilor 


mele aşteptări este un eşec major. În toată campa- 
nia din 2004, dar şi la cea pentru referendumul 
din mai 2007, am vorbit despre necesitatea refor- 
mării clasei politice“, a spus şeful statului. Eu i-aş 
sugera să nu uite o clipă că cei patru milioane de 
români care au votat pentru votul uninominal re- 
prezintă forța dinamică a electoratului nostru, 
nucleul lui dur, singurul care contează în evoluţia 
politică a unei țări. Dacă peste 83% au votat pen- 
tru votul uninominal, eu cred că este un semnal 
clar şi bătălia nu a fost complet pierdută. Lucru pe 
care Traian Băsescu L-a înțeles şi l-a exprimat altă- 
dată: „Va trebui să gândesc foarte bine. In extre- 
mis, dacă nu reuşesc să conving partidele politice 
că cele aproape 4 milioane de voturi care au spus 
«Da» trebuie luate în cosiderare, nu exclud posi- 
bilitatea să declanşez un nou referendum“, a spus 
Traian Băsescu. 

„Şi o să vă spun un lucru: nu este vorba de o 
ambiţie“, a adăugat şeful statului. Cât timp va fi 
consecvent, mulți români vor fi alături de el, alt- 
fel va pierde totul. 

Adică de ce-ar trebui să vină elveţienii să-i 
învețe pe plăvanii noştri din Parlament ce rol are 
un referendum? Ei nu se pricep? N-avem noi des- 
tui jurişti oneşti acolo? Avem. Profesorul Wolf 
Linder de la Universitatea din Berna a venit la Bu- 
cureşti să ne arate cum se construieşte mereu 
democraţia elveţiană pe baza consultării popu- 
lare. „Referendumurile la noi pot fi făcute după 
orice lege votată de Parlament. Nici o lege nu 
intră în vigoare până când nu trece termenul de 
90 de zile în care poporul elveţian poate fi che- 
mat să se pronunţe asupra oportunității ei. Acest 
lucru îi face, pe de-o parte, pe parlamentari să fie 
mai atenţi la legile pe care le adoptă - ştiind că 
legea poate fi sancţionată de popor a referen- 
dum - şi, pe de altă parte, îi face pe cetăţeni să 
participe la luarea decizilor. La referendumurile 
organizate în Elveţia nu există prag de partici- 
pare, ci funcționează sistemul potrivit căruia cine 
se opune unei inițiative trebuie să arate acest 
lucru“, a declarat profesorul Linder. EI a criticat, 
voalat, sistemul românesc, referindu-se mai de- 
grabă la cel italian care este, în privința condiţiei 
de participare, similar cu cel al statului român. 
„Nu mi se pare normal ca oamenii care, în loc să 
meargă să voteze, au preferat să facă o baie în 
mare Sau să se odihnească, să conteze. Cei care 





anul VI e nr. 59-60 


43 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 











nu au votat nu contează, iar decizia luată de majo- 
ritatea celor prezenţi trebuie asumată de stat ca 
fiind opţiunea poporului“, a spus Linder, care a 
dezaprobat faptul că „se vorbeşte mult despre ce 
ar fi votat cei care nu au venit la vot, dacă ar fi ales 
să se prezinte. Nu votezi, nu contezi“, a conchis 
Linder. Se-aude, dom” Pârvulescu? 

Dacă vor fi rezultate concrete în lupta contra 
corupţiei în acest an, România va scăpa de spec- 
trul clauzei de la Bruxelles pe domeniul Justiţiei. 
Este şi ultima şansă pentru Traian Băsescu să mai 
apară în 2009 în faţa electoratului cu pretenția că 
va omori balaurul cu douăsprezece capete. Dacă 
Adrian Năstase şi toată gaşca priboilor vor ajunge 
în faţa judecătorilor, atunci mai poate spera. 


Cozmâncă, lele care-ai fost... 


Estimp, Împăratu-de-Mătase amenință că îi 
dă în judecată pe toţi cei care mai pomenesc de 
mătuşa Tamara, de parcă ar fi mătuşă-mea. Şi se 
scoboară de la Botoşăni însuşi Octav Cozmâncă, 
acest Emil Bobu al lui Tataie: „Decât să fiu într-un 
partid «reformat» condus de Geoană, Dragnea şi 
de aşa-zisul grup de la Cluj, care are perspectivă 
să facă sub 20% a alegerile viitoare, mai bine ră- 








mân într-un PSD condus de lon Iliescu, dar cu 30- 
40%. Au ajuns la conducerea PSD oameni fără 
valoare, care nu au demonstrat calități politice şi 
care, practic, au contribuţii neînsemnate pentru 
acesta. Unii erau la congresul din aprilie 2005 în 
partid numai de 1-2 ani, iar alţii de câteva luni de 
zile. Iar rezultatele congresului din 2005 se văd 
astăzi“, afirmă Octav Cozmâncă. Lupii de la Cluj 
se revoltă contra miticilor lui Mircea Geoană. „Re- 
zultatul alegerilor europarlamentare ni-l asu- 
măm şi vom face să fie mai bune. Noi nu o să fa- 
cem «ciocw mio», şi o să discutăm, democratic, în 
partid. Domnul Cozmâncă nu a avut nicidată Clu- 
jul şi Ardealul la inimă şi, oricum, la alegerile 
locale din 2004 a fost foarte activ ca loan Rus, 
candidatul PSD la Primărie, să nu prindă a elec- 
torat“, a declarat Vasile Puşcaş. 


„Președintele o dorește pe 
Ana Consânzeana“ 


După ce l-a insultat copios în campaniile 
electorale din 2007, Norica Nicolai a ajuns la mâ- 
na preşedintelui care trebuia să-i aprobe numirea 
pe postul de şefă a Justiţiei. Norica mi-a plăcut 
multă vreme pentru stilul ei direct. Până la episo- 





44 


anul VI e nr. 59-60 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





dul cu nepoata care a votat în locul ei la Senat. În 
orice caz, Norica este o copcă înainte, comparativ 
cu Tudorel de la Purcica (a se citi Justiţie). Adrian 
Cioroianu a aşteptat aproape o lună şi jumătate 
pentru ca Marinelu să semneze decretul de nu- 
mire. Şi multă dreptate a avut în acel caz. 

Tata era un țăran cu trei clase din Crăieşti. 
Eram copii mulți prin ograda lui şi făceam destule 
pozne. Noi râdeam şi țopăiam chiar şi la masă, iar 
atunci se ştia că Maica Domnului stă în genunchi 
şi se roagă. Prima formă de avertisment că tre- 
buia să fii cuminte măcar la masă era o poreclă pe 
care tata, trudit cum era, ţi-o lipea perfect. Po- 
reclă care devenea imediat subiect de râs pentru 
ceilalți frați mai mari sau mai mici. După care, 
dacă totuşi continuai, te trezeai cu două degete 
peste ceafă: nu trebuia mai mult. Ce face Traian 
Băsescu acum cu supuşii şi adversarii obraznici 
seamănă foarte mult cu momentele - rare - în 
care tata se înfuria şi ne poreclea. Nu cred că 
avem un politician în istorie cu un asemenea ta- 
lent de a lipi porecle atât de expresive pentru cei 
care sar calul. Omul surprinde şi momentele poli- 
ticianiste prin tuşe groase, ţărăneşti şi cine are 
simţul umorului ştie să şi râdă. Vai, ce mocofan! 
ar spune cei cu nasuri aşa de subţiri. Să ne amin- 
tim de momentul în care Marinelu îi avertiza pe 
cei din Partidu lu Mucles să nu vină după ce au 
susținut moţiunea de cenzură şi să zgârie cu 
unghiuțele la poarta de la Cotroceni pentru func- 
ţia de prim ministru. Este aici o imaginaţie foarte 
plastică şi extrem de spontană, punctul forte, 
care explică şi simpatia publică faţă de Traian Bă- 
sescu. Era suficient dacă nu explicita metafora, 
dar el revine mai târziu, cu alt prilej: „Replica mea 
(despre zgâriatul cu unghiuțele în poarta Cotro- 
ceniului - n.n.) s-a adresat în primul rând veş- 
nicului prim-ministru Geoană, pentru că el se 
vedea prim-ministru înainte de alegerile din 
2004, el se vede prim-ministru continuu“, a spus 
Traian Băsescu. În loc să tacă, Prostănacu a ripo- 
stat imediat: „Domnul Băsescu nu a învăţat nimic 
din cea mai importantă lecţie a acestui referen- 
dum, şi anume că în democraţie poporul îşi alege 
conducătorii. Vremea în care un singur om 
decidea tot ce mişcă în țară a apus de mult. Nu pot 
să-i spun domnului Băsescu decât că ne vedem la 
alegeri în 2008 şi 2009. Va veni şi vremea schimbă- 
rii, iar poporul va decide cine sunt conducătorii“. 


Şi atunci, câtă dreptate are Vasile Blaga: „De ce să 
nu folosim vectorul Traian Băsescu?“ Iar când eşti 
prost, la ce-ţi mai foloseşte ironia. ete ce zicea 
olandezu zburător Marean van Ghelle: 

„Momentan, preşedintele s-a exprimat şi 
aşteptăm pe dânsul să vedem ce crede, dacă o do- 
reşte pe Elodia, dacă o doreşte pe Ana Consân- 
zeana. El a spus că nu va pune prim-ministru un 
om de la PSD, deci atunci noi îl aşteptăm, noi nu 
putem face altceva decât opoziţie şi să îi dăm jos 
pe miniştrii incapabili. În PSD este nevoie de o 
analiză punctuală, din punct de vedere organiza- 
toric, să vedem ce avem în vedere pentru viitoa- 
rea campanie. Nicidecum excluderi, nicidecum 
congres, şi nicidecum declaraţii... pe care îi ve- 
dem pe unii după 20 de ani că apar din anumite 
cimitire şi vor să revină în politica românească“. 
Adică, bag samă, din cimitirul de la Botoşani iese 
mâna lungă a lui Cozmâncă. 

Chiar dacă au înregistrat rezultate bune în 
alegeri, Partidul Democrat şi Partidul Liberal 
Democrat au dispărut şi s-a născut Partidul De- 
mocrat Liberal. Adversarii susțin că totul s-a făcut 
la presiunea lui Traian Băsescu, deşi Valeriu 
Stoica lansase ideea fuziunii cu multă vreme în 


urmă. 








anul VI e nr. 59-60 


45 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Partidul Social Democrat trece din nou prin 
frământări, după ce loan Rus a anunțat 
retragerea din fruntea organizaţiei de la Cluj. Mi- 
nistrul Cristian Adomniţei a lansat spre dezbate- 
re publică legile învățământului. Mircea Geoană 
îl acuză de „frivolitate politică“, fiindcă legile pro- 
puse ar fi „şchioape şi incomplete“. Prezent la 
eveniment, preşedintele Traian Băsescu a criticat 
sever proiectele ministrului Adomniţei, apreci- 
ind că textul are până şi grave erori de exprimare 
şi dezacorduri gramaticale jenante. Toate „scrise 
de aceeaşi mână“. „Ce să le mai cerem copiilor?“, 
a întrebat retoric preşedintele. Călin Popescu- 
Tăriceanu i-a reproşat ministrului Adomniţei că 
nu a luat măsuri pentru combaterea corupției 
profesorilor care dau meditații. 


Laszlo T6kes a primit bani din 
Ungaria 


Centrul de Monitorizare şi Combatere a 
Antisemitismului i-a scris ministrului Sănătăţii că 
Institutul de Diabet, Nutriție şi Boli Metabolice 
„prof. dr. Nicolae Paulescu“ nu mai poate purta 
numele unei personalităţi anti-semite. După ce 
Premiul Nobel pentru insulina descoperită de 
Paulescu a fost decernat unor canadieni, acum, 
profesorul este acuzat de antisemitism şi urmea- 
ză să fie nedreptăţit din nou. Anii 1950 se întorc 
pe furiş în România. 

Bucurii mari ne pregăteşte şi Laszlo T6kes, 
alesul țăranilor din Vinderei-Vaslui şi din Călă- 
raşi, unde nu există picior de ungur şi pe unde 
nici episcopul n-a avut vreun coşmar să treacă. 
Până când autorităţile de la Bucureşti vor pricepe 
cum de s-a făcut Laszlo europarlamentar pe votu- 
rile unor români prăpădiţi, episcopul a plecat 
într-o binemeritată vacanță prin Australia, de 
unde l-a ameninţat pe Traian Băsescu că va face 
în Harghita-Covasna ce-au făcut albanezii în Ko- 
sovo. Dar nu uită să-i ceară ca să intervină pe 
lângă parlamentarii PD-L să accepte intrarea lui 
în Partidul Popular European. 

Aşa se face că Fodor Imre, preşedintele Con- 
siliului Naţional Secuiesc, a spus recent că provin- 
cia Kosovo este un exemplu ce trebuie urmat 
fiindcă „dreptul de autodeterminare al popoa- 
relor nu poate fi împiedicat“. Numai că poporul 
maghiar este „autodeterminat“ în Ungaria, nu se 


poate „autodetermina“ oriunde se formează alea- 
toriu o altă colonie pe Glob. 

Întrebat de ziarul „Nepszabadsâg“, Kelemen 
Hunor, şeful de campanie al UDMR, a declarat că, 
după informaţiile pe care le deține, autoguvernă- 
rile şi oamenii politici ai Fidesz l-au sprijinit pe 
TOk6s nu numai moral, ci şi material. Lâszl6 T6- 
k6s a negat însă că ar fi primit fonduri din 
Ungaria. Cu toate acestea, episcopul a recunos- 
cut, la sărbătorirea organizată la 1 decembrie la 
Budapesta de Fidesz şi alte organizaţii civile, că 
nu ar fi câştigat fără participarea lui Viktor Or- 
bân, preşedintele partidului, la campania lui. 


Năstase, pe meterezele 
blogului 


Aflăm cu deplină satisfacție că Mihail Vlasov 
din Iaşi a fost ales preşedintele Camerei Naţio- 
nale de Comerţ. Este o mare realizare pentru so- 
crul lui Troacă şi sigur că ginerele nu are nici un 
amestec. Presa de la Iaşi susține că Vlasov ar fi 
având cazier de puşcăriaş, că este urmașul unei 
familii de găgăuzi din Basarabia, dar parcă poţi să 
bagi mâna-n foc? Imediat ce s-a instalat în fotoliul 
de la Bucureşti, socrul lui Troacă a avut o grijă 
irepresibilă: l-a dat afară pe Mircea Druc, fostul 
prim ministru de la Chişinău, care ocupa acolo un 
post de consilier pe lângă Victor Babiuc. Unio- 
nistul Mircea Druc a fost concediat din Ministerul 
Afacerilor Externe, pe când Adrian Năstase era 
şeful Guvernului de la Bucureşti. Acum, nu are 
nici drepturi elementare de pensionar fiindcă 
alde Voronin nu recunosc drepturile unui român 
care nu a solicitat niciodată cetățenia Republicii 
Molotov şi nici nu are de gând s-o facă. Aşa ştim 
să-i preţuim pe cei care au însemnat ceva pentru 
întregul spațiu românesc. Nu le acordăm măcar 
un loc de muncă. Mai repede primeşte cetățenia 
română un chinez, decât un român din Basara- 
bia, deşi omul nu are nici o vină că Stalin şi co- 
loana a V-a i-au confiscat cetăţenia de drept. 

Şi fiindcă veni vorba, l-am auzit pe Traian Bă- 
sescu dispus să condamne pactul Molotov- 
Ribbentrop. Ideea nu este rea, dar nu e nouă. 
Odiosul document a fost condamnat de către 
Parlamentul de la Bucureşti încă din 1991. 

Adrian Năstase trage de pe blogul lui spre 
Marinelu şi îi aduce aminte că făcea parte din 





46 


anul VI e nr. 59-60 


POLITICA, LA DESCUSUT 








NE VOM SALVA DOAR REVENIND 
LA ROMANISM ȘI REALIZÂNID 
REÎNTREGIREA 
NEAMULUI ROMÂNESC * 


Guvern în 1991 când Parlamentul a condamnat 
Pactul Ribbentrop-Molotov. 

„În numele poporului roman, Parlamentul 
condamnă acest pact ca fiind ab initio nul şi nea- 
venit. Tot astfel trebuie să fie considerată şi con- 
secința directă a acestor înțelegeri secrete dintre 
Stalin şi Hitler“, scrie în „Declaraţia privind Pac- 
tul Ribbentrop - Molotov şi consecinţele acestuia 
pentru țara noastră“, adoptată de forul legislativ 
la 24 iunie 1991. Mai mult, ea a fost publicata trei 
zile mai tarziu si in Monitorul Oficial, aminteşte 
Adrian Năstase, că era pe cai. După care îl critică 
pe Traian Băsescu fiindcă acesta ar fi pus în peri- 
col statul român. Să mai amintim oare de trata- 
tele semnate de Partidu lu Mucles(FSN-FDSN- 
PDSR-PSD) cu URSS şi apoi cu Federaţia Rusă? 
Discuţia e lungă şi ar fi de preferat o lege care să 
acorde automat cetățenia română tuturor basara- 
benilor fiindcă Stalin nu i-a întrebat dacă acceptă 
să renunțe la ea. Asta trebuie făcut. Să vedem care 
parlamentari votează contra. 

Oamenii lui Vladimir Voronin au dispus să 
expulzeze din Republica Molotov patru preoți ro- 





mâni şi o măicuță. Fostul general de miliţie vrea 
ta absurdului din epoca stalinistă. 

Cum să ne mai lăudăm cu ce nu facem sau cu 
ce am ratat din prostie? Parlamentul sârb a adop- 
tat la sfârşitul anului o rezoluţie prin care anunță 
că va renunţa la aderarea la Uniunea Europeană 
şi la NATO dacă unele țări-membre vor recunoaş- 
te independenţa provinciei Kosovo. Aşa se mani- 
festă patriotismul politicienilor, în situații-limită 
pentru țara lor. Şi ca să ne ajungă, Mohammed EI 
Baradei, directorul Agenţiei Internaţionale pen- 
tru Energie Atomică, anunță că teroriștii Al-Qaida 
ar putea să ia material radioactiv din Ucraina sau 
din România şi să provoace atentate prin ţările 
civilizate. Sigur, asasinarea lui Benazir Bhutto 
este un moment dramatic pentru lumea contem- 
porană, deşi este limpede că preşedintele Musha- 
raf s-a implicat. Să fi fost Baradei atât de impre- 
sionat de moartea doamnei Bhutto, încât să atace 
o țară din Uniunea Europeană şi din NATO? Dar 
dacă el are dreptate şi materialul radioactiv pro- 
vine din Transnistria? 





anul VI e nr. 59-60 


47 


ROST 


REPERE 








Părintele Ioanichie 
Bălan a adormit 
în Domnul 


Horia Brad 





ărbat din stirpea aleasă a „soldaţilor“ lui 
B Hristos, Părintele Ioanichie respira prin 

toți porii forță duhovnicească şi blândeţe. 
Chipul său, parcă descoperit din piatră cu dalta 
divină, şi cuvântul său tranşant te intimidau dacă 
nu-l cunoşteai. Dar, pe măsură ce pătrundeai înţe- 
lesul adânc al vorbelor sale, te învăluia o blân- 
dețe asemeni unei seri de vară târzie. Părintele 
era un moldovean sfătos pe care ştiinţa înaltă de 
carte nu-l clintise o iotă din plămada sa de țăran. 
N-a făcut niciodată figură de profesor pedant, ci, 
mai ales în ultimii ani, părea un bunic care ţi-l 
aduce aevea de mînă pe Hristos lângă tine. Îm- 














Pr. loan Pintea (dreapta), în vizită la Părintele Ioanichie 


preună cu Părintele Cleopa Ilie, era stâlp de focal 
Bisericii în creierul munților Neamțului. De aceea 
a fost iubit de mii de români, care luau drumul 
Sihăstriei dacă nu să i se spovedească, măcar să-l 
vadă şi să-i ceară cuvânt de folos. În ultimul timp, 
Avva Ioanichie nu i-a mai putut primi. ÎI lovise o 
boală grea, Dumnezeu făcând din sfinţia sa vasul 
în care a mai ars din păcatele noastre, ale tuturor. 


O viaţă pentru Hristos 


Se cuvine ca fiecare creştin să cunoască viața 
acestui vrednic slujitor al Domnului, spre pildă. S- 
a născut la 10 februarie 1930, în Stănița, județul 
Neamţ, primind la Botez numele de Ioan. Părinţii 
s-au gândit să-l formeze într-o meserie bănoasă şi 
l-au trimis la Liceul Comercial din Roman, pe care 
I-a absolvit în 1949. Dar tânărul loan era cuprins 
de dorul pentru Împăratul vieţii veşnice, căruia, 
ascultându-i îndemnul: „dacă vrea cineva să vină 
după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi 
să-Mi urmeze Mie“ (Matei 16, 24), 1 s-a dedicat, in- 
trând în mănăstirea Sihăstria la vârsta de 19 ani. 
A fost tuns în monahism şi a urmat Institutul 
Teologic Universitar din Bucureşti (1971 - 1975), 
apoi a fost hirotonit ieromonah (1979), opt ani 
mai tîrziu - hirotesit protosinghel, iar în anul 
1992 a devenit arhimandrit. Şi-a înmulţi talanții 
de la Domnul, împletind armonios slujirea în al- 
tar cu lucrarea scriitoricească. A scris cărți funda- 
mentale pentru ortodoxie, care au fost traduse în 
mai multe limbi: Patericul românesc (Bucureşti, 
1980), Vetre de sihăstrie românească (Bucureşti, 
1981), Convorbiri duhovnicești (vol. |, Ed. Epis- 
copiei Romanului, 1984; vol. II, aceeaşi editură, 
1988), Mărturii românești la locurile Sfinte (Ed. 
Episcopiei Romanului 1986), Călăuză ortodoxă 





48 


anul VI e nr. 59-60 











în biserică (laşi, 1992), Călăuză ortodoxă în fami- 
lie (Iaşi, 1993), Rânduiala Sfintei Spovedanii şi a 
Sfintei împărtăşanii (laşi, 1993), Părintele Paisie 
duhovnicul (laşi, 1993), Părintele Cleopa duhov- 
nicul (laşi, 1994), Convorbiri cu teologi orto- 
docși străini (Iaşi, 1994). 

Părintele Ioanichie avea şi darul de a predi- 
ca pe înțelesul tuturor, convingător şi cald. Şi-a 
ascuns acest dar până când, din porunca starețu- 
lui său, Părintele Cleopa Ilie, a fost nevoit să iasă 
dinaintea credincioşilor. Ani mulți după aceia, a 
încălzit sfletele creştinilor Ia flacăra dumnezeieş- 
tii învățături, dovedindu-se un mărturisitor nete- 
mător, deşi era în vremea comunismului. Însă, 
nici o izbândă, nici o dovadă de dragoste de la 
credincioşi nu l-au scos din smerenie. A trăit şi a 
plecat dintre noi cu aceeaşi modestie proprie ade- 
văraţilor călugări. 

Părintele Ioanichie a fost înmormîntat sâm- 
bătă, 24 noiembrie, la mănăstirea Sihăstria, cu o 
slujbă oficiată de un sobor de preoți în frunte cu 
trei ierarhi: PS Casian, episcopul Dunării de Jos, 
PS Calinic Botoşaneanul, episcop-vicar al Arhie- 
piscopiei Iaşilor, şi de PS Ioachim Bacăoanul, ar- 
hiereu vicar al Episcopiei Romanului. 





Prea Fericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Or- 
todoxe Române, care l-a cunoscut bine, şi-a expri- 
mat tristeţea pentru trecerea Părintelui Ioanichie 
la cele veşnice, într-o scrisoare adresată obștii de 
la Sihăstria. 

Veşnică să-i fie pomenirea din neam în 
neam! 





anul VI e nr. 59-60 


49 


ROST 


REPERE 





L-am cunoscut 
pe Părintele Ioanichie 


După o lungă şi grea suferinţă, cruce şi încercare, la 22 noiembrie 
2007, Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan a trecut la cele veșnice. 
Avea 77 de ani. A fost înmormântat la 24 noiembrie, la Mănăstirea 
Sihăstria - Neamţ. La prohodire şi slujba de înhumare, am participat şi 
noi, alături de foarte mulți slujitori ai altarului bisericesc străbun şi ai 
cinulului călugăresc, precum şi de mulți fii duhovnicești şi ucenici, 


cunoscuţi ori apropiați! 





Stelian Gomboș 
N 
n iureşul acelor zile dintre moartea şi 
] înmormântarea sa, am constatat cu oare- 
care srângere de inimă că nu este uşor să 
vorbeşti ori să scrii despre Părintele Ioanichie, 
chiar dacă kai cunoscut de o oarecare vreme, 
cum e cazul sus-semnatului, adică de numai 21 
de ani. Părintele Arhimandrit Ioanichie s-a con- 
turat şi s-a identificat în mintea şi în inima 
noastră, prin câteva trăsături şi calități dis- 
tincte. În primul rând, prin caracterul, onoarea 
şi demnitatea părintelui; după aceea, prin 
cultura teologic-duhovnicească şi nu numai; 
apoi, prin luciditatea şi spiritul său critic - 
însoțit însă de foarte multă înţelegere; pe urmă, 
spiritul de disciplină, de rigoare academică, 
doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu 
fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau 
cuvântare (susținute coerent şi elevat în 
diferite împrejurări), prin comportamen- 
tul său, prin felul de a se raporta la semenii 
săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit 
şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi 
deschis... Părintele Ioanichie Bălan a mai 
avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, 
o discreţie şi o modestie puțin întâlnite, cali- 
tăți care mi-au inspirat foarte multă încre- 
dere, confort sufletesc şi dragoste față de 
sfinția sa. 


Fiecare întâlnire cu Părintele Ioanichie a 
fost un prilej de mare înălțare sufletească şi de 
sărbătoare. Ar fi nedrept ca un om ca sfinția sa 
să fie uitat prea repede, aşa cum se întâmplă în 
lumea românească, de-o bucată de timp, cu 
toate valorile autentice. 

Părintele Ioanichie face parte din rândul 
acelor mari duhovnici ai Ortodoxiei, pe care noi 
nu-i numim sfinți, căci ne temem de asta, dar 
care au fost ca nişte sfinţi pentru noi. Aşa i-am 
simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut îm- 
plinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că 
ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul 
personal: au flămânzit ca să sature pe cei 
flămânzi, au privegheat ca să se odihnească cei 
osteniți, au pătimit ca să ia mângăiere cei întris- 
taţi, s-au sacrificat ca să trăiască ceilalți. Bunul 
Dumnezeu să-l odihnească cu sfinții pe Părin- 
tele Ioanichie Bălan - cel care a ajuns acum ală- 
turi de marii săi îndrumători, slujitori şi înain- 
taşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi 
să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin! 

Ne simțim împliniți şi onoraţi pentru faptul 
că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l 
cunoaşte pe Părintele Ioanichie, având năde- 
jdea că vom şti să ne cinstim înaintaşii, potrivit 
meritelor şi vredniciilor fiecăruia. Căci ce este 
nobil rămâne, iar ce este ieftin, apune. 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! 
Veşnică să-i fie pomenirea! Amin! 





50 


anul VI e nr. 59-60 


REPERE 





Inedit 


Părintele N. Steinhardt 
ii răspunde părintelui 
Ioanichie Bălan 


Părintele Ioan Pintea ne-a pus la dispoziţie, pentru acest grupaj dedicat 
părintelui Ioanichie Bălan, extrase din corespondenţa pe care marele duhovnic 
a avut-o cu monahul Nicolae Steinhardt, de la Rohia, un alt mare trăitor şi 
cărturar ortodox. Părintele Ioanichie a vrut să afle părerea monahului Nicolae 
în anumite chestiuni şi i-a pus mai multe întrebări. Redăm mai jos pasajele, în 
premieră, răspunsurile părintelui Nicolae. Mai înainte, însă, îi multumim în 
chip deosebit părintelui şi scriitorului loan Pintea, pentru bunăvoința de a ne fi 


încredinţat aceste texte. 


Prea Cuviosul Părinte Ierom. Ioanichie Bălan 
mi-a făcut osebita cinste să-mi pună 26 întrebări în 
legătură cu problemele specifice vieții monahale şi 
ortodoxiei româneşti. Multe dintre ele presupun o 
experiență îndelungată a călugăriei, care îmi lip- 
seşte; de asemenea date, informaţii, documentații 
de care nu dispun. Cer de aceea îngăduința de a nu 
da răspuns tuturor întrebărilor, în ordinea lor nu- 
merică, ci pe sărite, în mod slobod, ba şi ocolind 
unele (pentru care mă paşte gîndul că nu aş putea 
găsi decit răspunsuri convenţionale ori repeta lu- 
cruri ce s-au mai spus), şi chiar introducînd altele 
nemenționate în chestionar însă mie unuia vădin- 
du-se drept importante. 

Cîtorva mă simt în stare a le cumpăni scurte 
răspunsuri care nu implică decăt precizia şi sinceri- 
tatea. 


Vocaţia monahală 


M-au îndemnat să îmbrățişez viața monahală: 
harul Domnului, conştiinţa păcatelor săvirşite şi a 
netrebniciei vieţii pe care am trăit-o - cea dintii şi 
mai de seamă consecință a cunoaşterii lui Hristos 
aceasta îmi pare a fi: ni se deschid ochii asupra pro- 
priei noastre nimicnicii, dobîndim facultatea de a 
ne vedea din afară (Şi a ne înfiora), aşa cum ne pri- 
vesc şi ceilalți (vorba lui Sartre), ne putem însuşi 


neşovăitor şi nereticent versetul 22 al psalmului 
72: „Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobi- 
toceram înaintea Ta“ -, dorința ispăşirii (ori măcar 
aunei îndreptări) şi - de ce n-aş recunoaşte-0? - ex- 
periența anilor de închisoare (au fost pentru mine 
un eveniment existențial cutremurător) - datorită 
cărora am putut lua contact nemijlocit cu realita- 
tea vieţii, cu ceea ce se pricepe ea a deveni cînd se 
leapădă de măşti, artificii, decoruri şi sulemeneli. 

Dar vocaţia mea călugărească e poate mult 
mai veche, se confundă de fapt cu vocaţia mea creş- 
tină, mai întîi sub forma unui mysteriurm fascino- 
sum în anii copilăriei din comuna Pantelimon de 
lîngă Bucureşti şi-n anii de şcoală, apoi ca mysteri- 
um tremendurm, următor anilor de viață irosită şi 
perioadei de detenţie cînd, brusc şi brutal, reali- 
tatea mi s-a manifestat, iar chemarea lui Hristos mi 
s-a făcut auzită nu mai puțin urgentă şi inexorabilă 
decît goarna mobilizării. 


Mănăstiri, călugări, mireni 


Mănăstirile Cozia (recunoştinţă Părintelui 
Stareț Gamaliel Vaida şi tînărului pe atunci ucenic 
Iustin Marchiş, fratelui loan, maicii Paraschiva), 
Văratec (recunoştinţă blindului Părinte Calinic Pri- 
săcaru), Plumbuita şi Antim (recunoştinţă Prea Cu- 
vioşilor Sofian Boghiu, Paulin Lecca şi Benedict 





anul VI e nr. 59-60 


51 


ROST 


REPERE 





Ghiuş, precum şi mirenilor Viorica Constantinide, 
Virgil Cândea şi Paul Simionescu: m-au însoțit, m- 
au sprijinit, m-au călăuzit pe calea spre fericire), 
Rohia (unde mi s-a părut a fi găsit loc de păşune şi 
apa odihnei - recunoştinţă lui Constantin Noica: 
aflindu-o, la mine nezăbavnic s-a gîndit). 


Mănăstiri şi mănăstiri 


Tare mă tem că în multe cazuri oscilează între 
al cooperativelor agricole de producţie şi al şantie- 
relor de construcţii. Labor, desigur, dar în alt duh 
decât al febrilităţii mundane. Sunt şi excepții, mă 
tem însă (mai abitir) că se cade în extrema cealaltă, 
a bigotismului strâmt şi al tipicului literal neînsu- 
fleţit de foc lăuntric. Iar un asemenea tipic (are 
drept mumă țărâna şi drept strămoaşă uscăciunea) 
neîndoielnic că e o ipostază a încremenirii. 

(Atenţie la mănăstirile monumente de artă şi 
monumente istorice: să nu se prefacă în simple 
puncte turistice şi centre muzeistice!) 

Lenea e un viciu şi un rău, dar bun lucru este 
să răsară în lumea aceasta contemporană şi cîte un 
locşor (măcar în cuprinsul mănăstirilor) unde via- 
ţa să nu se desfăşoare sub semnul grabei, iureşului, 
taylorismului, supraproducției, folosirii fiecărei 
nanosecunde, unde să existe niţel timp pentru vi- 
sare, meditaţie, neutilitarism, netensiune ner- 
voasă şi cerebrală, nițică bucurie de a trăi şi a con- 
templa şi a da mulțămită lui Dumnezeu că ne-a 
învrednicit (şi menit!) să cunoaștem, odată cu EI, 
fericirea fără pereche a ființării! 


Cum se poate schimba în bine 
viața monahală? 


Printr-o revoluţie (duhovnicească) asemănă- 
toare celei din Franța secolului XVII (despre care 
au scris atât de frumos Sainte-Beuve şi Henri Bre- 
mond) ori isihasmului din Moldova şi Muntenia 
veacurilor XVII-XVIII şi care l-a atras la noi pe 
Paisie Velicicovschi. 


Miezonoptica — „ceasul nostru 
de singurătate și solemnitate“ 
Momentul cel mai frumos al vieţii mănăsti- 


reşti - şi acel cu adevărat propriu ei - îl simt a fi al 
miezonopticii. Dulceaţa Sfintei Liturghii o putem 


gusta în orice biserică, de mănăstire sau de mir. 
Miezonoptica însă e bucuria, taina şi centrul ora- 
riului călugăresc. E apanajul nostru, ceasul nostru 
de Singurătate şi Solemnitate, acela cînd ne simțim 
cu adevărat de strajă şi de veghe. 

N-am lipsit de la miezonoptică decît din 
pricină de boală. 


Rohia — „Loc de pășune și apa 
odihnei“ 


Rohia e situată într-o zonă care duce lipsă de 
mănăstiri. Aceea de la Nicula (judeţul Cluj) şi cele 
din judeţele Bihor şi Arad sunt departe pentru ma- 
ramureşeni. Dar poate că oamenii vin des şi în nu- 
măr deajuns de mare aici pentru că îi atrage pito- 
rescul aşezării şi pentru că desprind în micuțul aşe- 
zămînt (cîntat şi pomenit în versurile şi cuvîntările 
sale de Ioan Alexandru) o rîvnă spre curăţie, o sim- 
plicitate, o luare a lucrurilor în serios (care nu atra- 
ge după sine scorțoşenia), o tonalitate (aş zice) fi- 
rească şi bonomă şi dau de oameni - pe măsura 
posibilităților - ospitalieri, pentru care vizitatorii, 
oaspeții, pelerinii poartă în mod egalitar şi fără 
nici o excepție chip îngeresc. 


Poporul care iubește mănăstirile 


Cum să nu le iubească? Întrânsele s-a refugiat 
Viaţa, în lume a rămas automatismul. 


Pelerinajul 


E un spectacol extraordinar. Pe un orăşean ca 
mine m-a dat gata. Vin pe jos, cîntînd, purtînd 
poveri (daruri, pomeni, prinoase) de la distanțe 
numărate nu o dată în zeci de kilometri. Nu dorm. 
Ocupă Biserica (precum contestatarii teatrele şi 
monumentele Parisului în mai 1968) şi, pe rînd, o 
înconjoară toată noaptea cîntînd imnuri, cântări, 
rugăciuni, acatiste. E o procesiune cu totul nepro- 
fană de lumînări, voci, umbre şi suflete care-i exact 
opusul nopţii Walpurgiei. 

La marile sărbători, la hram (la Rohia sunt 
două: Adormirea Maicii Domnului şi Izvorul Tămă- 
duirii, acesta din urmă pentru paraclis), mănăsti- 
rea e luată cu asalt. Densitatea vremelnicii popu- 
laţii e, cred, în medie, de cinci oameni pe metru 
pătrat. Mărturisesc că mă simt uimit, bucuros, dar 





52 


anul VI e nr. 59-60 


REPERE 


ROST 





şi sufocat, pironit, parcă topit în masa de oameni 
ca bucăţica de zahăr în paharul de apă (cum sună 
una din metaforele preferate ale existenţialiştilor): 
dispar într-un soi de antinirvană. 


Exemplul monahilor 
și „Casa de sticlă“ 


Răspunderea cea mare (şi teribilă) vine de la 
exemplul pe care îl dăm, îl oferim. Orice mănăstire 
e o casă de sticlă, se vede tot ce se petrece întrînsa; 
e ovitrină, toți se opresc în dreptul ei şi o cercetea- 
ză cu ochi atenţi (operaţie analoagă „măturării“ 
ecranului de către fascicolul luminos Ia televiziu- 
ne). Nu frumusețea slujbelor ori calitatea corului, 
nu adîncimea ori strălucirea predicilor, nu mulţi- 
mea şi subtilitatea cunoştinţelor teologice ale cleri- 
cilor, nu vastitatea bibliotecilor, nu fastul ori forfo- 
ta ori înțelepciunea îndemnurilor duhovniceşti 
pot chezăşui prestigiul unui aşezămînt religios ori 
isca devotamentul credincioşilor. Ci numai exem- 
plul unei trăiri mai presus de orice bănuieli, birfe, 
invidii, deziluzii, oftaturi resemnate, scuturări de 
umeri: ce-ai vrea? oameni sunt şi ei! Alături de Sf. 
Scriptură, de Psaltire, de Minee şi Ceaslov, alături şi 
nu mai prejos va să stea pentru orice obşte călugă- 
rească nuvela lui loan Slavici, Popa Tanda. Iată că- 
lăuza cea mai utilă, aplicarea căreia nu poate da 
greş. 

Exemplul, oricît de mărunt, dar ferm, vizibil, 
categoric. Şi să se poată constata că monahul nu e 
simplu om, ci om rîvnitor a fi supra-om, nu în sen- 
sul lui Nietzsche ci al învățăturii lui Hristos, care şi 
ea se adresează nu eu-lui ci supra eu-lui nostru 
(overself zic englezii). 


Viaţa monahală la Rohia 


Mai intensă decit în Muntenia sau Oltenia. 
Temeinică, echilibrată, fără slăbiciuni şi fără exa- 
gerări şi extravaganţe. Serioasă, caldă „aşezată“. 
Mai mare dragul. 


Maramureşenii și mănăstirile 
din Moldova 


Maramureşenii se duc în pelerinaj la mănă- 
stirile moldovene deoarece, probabil, găsesc acolo 
o evlavie de acelaşi soi ca a lor, cât priveşte serio- 


zitatea şi tăria. Sunt forme, obiceiuri şi tabieturi di- 
ferite. Rigorismul moldovenesc le este străin, 
esenţele sunt însă comune. 


Textul „Vocaţia monahală“ 


Vi-l trimit alăturat. Bucurie şi onoare ar fi pen- 
tru mine să-l aflu republicat în Convorbiri duhov- 
nicești. Mare bucurie, neaşteptată onoare. 


Despre cartea de predici 
„Cuvinte de credinţă“ 


Aş dori să mă învrednicească Dumnezeu cu 
viață şi sănătate să-mi pot vedea predicile şi arti- 
colele publicate în reviste teologice adunate într- 
un mic volum cu titlul Cuvinte de credință, care să 
vădească singurele două porniri bune ale firii me- 
le: iubirea de Hristos şi dragostea pentru neamul 
românesc. 


Împlinirea cea mare 


N-am realizat, vai mie, mare lucru. Mi-am dis- 
ciplinat oarecum trupul şi gîndurile, am dat cîteva 
dovezi de smerenie (fără însemnătate însă nu za- 
darnice pentru un fost copil răsfățat ca mine), 
m-am şi maturizat (mai bine mai tirziu decât nicio- 
dată). Realizarea mea cea mare e că sunt creştin, 
sunt monah, sunt la Rohia (şi gîndul mi se 
îndreaptă din nou cu drag către Constantin Noica: 
lui îi datorează atit de mult naşterea mea de-a 
doua (botezul), de-a treia (tunderea în mo- 
nahism), sunt bibliotecarul mănăstirii, îmi este 
dat să mă pot ruga lui Hristos, să fiu fericit că o pot 
face. Et in Arcadia ego! 


Tărani și călugări 


Între țărani şi călugări am constatat că există 
o prietenie perfectă şi spontană! De ce? E un mis- 
ter. Poate fiindcă trăiesc şi unii şi alții în afara „arti- 
ficiilor“. E mai mult decât o prietenie, e o comuni- 
care, o comuniune chiar. 

Nu de aceea dau țăranii năvalăîn mănăstiri în 
zilele de hram, ca întrun paradis recâștigat, cucerit, 
cu oboseli, cu trudă, dar şi cu subconştienta ances- 
trală convingere că trec - în limbaj eliadian - din 
casa lor profană în casa lor sacră? 





anul VI e nr. 59-60 


53 


ROST 


SENS 





Practici culturale. 
Specificitatea 
Criterionului 


Valorizarea tenomenului criterionist constituie o necesitate de ordin 
cultural, în amplul proces de recuperare a unui segment important din 
cultura primei jumătăţi a secolului XX, un fenomen de revigorare şi 
împrospătare a discursului intelectual și a gândirii românești. După 
decembrie 1989, inițiativele bine articulate, demarate de seria nouă a 
„Jurnalului Literar“, în prelungirea preocupărilor mai vechi ale „Revistei 


vu a 


de Istorie şi Teorie Literară“, în vederea constituirii unui proiect salutar 
şi necesar de readucere în prim-plan a personalităților generaţiei '27, 


merită a fi apreciate. 


Constantin Mihai 





espre gruparea Criterion există infor- 
[) maţii disparate în Memoriile lui Mircea 

Eliade, în Jurnalul lui Petru Comarnescu, 
în scrierile lui Mircea Vulcănescu, pentru a aminti 
doar câteva surse directe fundamentale, precum 
şi în încercările destul de firave, adesea inconsis- 
tente şi, în marea lor majoritate, ideologizate, de 
abordare a acestui fenomen după 1989, lipsind 
sintezele unei asemenea istorii intelectuale sui- 
generis. 

Pe lângă sursele deja existente, dosarul unei 
viitoare istorii intelectuale a Criterionului începe 
să capete amplitudine prin apariţia lucrării Mir- 
cea Vulcănescu - De Ia Nae Ionescu Ia Criterion 
(Humanitas, 2003), ediţie îngrijită de neobositul 
căutător de fervori intelectuale interbelice Marin 
Diaconu. Volumul - ne anunță îngrijitorul ediției 
- trebuie situat în continuarea celor trei tomuri 


apărute la Editura Eminescu, sub titlul general 
Dimensiunea românească a existenţei, cu părțile: 
Pentru 0 nouă spiritualitate filosofică (1992, 
1996); Chipuri spirituale (1995, 1996), Către fiin- 
a spiritualităţii româneşti (1996). 

Gruparea Criterion, înființată în toamna lui 
1932, cuprinde pe cei mai de seamă reprezen- 
tanți - elevi/discipoli - ai lui Nae Ionescu. Tre- 
buie făcută, de la bun început, precizarea că nu 
toți criterioniştii sunt admiratori necondiționaţi 
ai lui Nae Ionescu - Petru Comarnescu, Ionel Jia- 
nu -, dar cu toţii au ceva din personalitatea Ma- 
gistrului. Deşi Nae Ionescu n-a scris cărţile pe 
care, prin dotarea sa cu totul excepțională, le-ar fi 
putut scrie, a dat viaţă acestei strălucite generații 
de intelectuali, Criterioniştii „liberi pentru cul- 
tură“. Cu siguranță, roadele Şcolii sale, elevii şi 
discipolii săi - nu mai încape nici o minimă îndo- 
ială că Profesorul de logică şi metafizică de la 
Universitatea din Bucureşti a dat naştere unei 
Şcoli a gândirii şi a trăirii, replica românească a 
Akademos.ului platonician, în pofida opiniei ce- 
lor care mai susțin şi astăzi, în detrimentul evi- 
denţei, că în interbelic nu a existat o Școală auten- 
tică de filosofie - reprezintă cărțile lui Nae Iones- 
cu de logică, mistică şi metafizică, în forma lor 





54 


anul VI e nr. 59-60 


SENS 


ROST 





pură şi vie. Criterionul constituia un cadru veri- 
tabil al dezbaterii intelectuale, academice - 
aceasta fiind intenţia fondării sale -, oferind 
tuturor conferenţiarilor de diverse orientări 
ideologico-culturale posibilitatea de a purta 
o reală discuţie. Ceea ce lipsea mediului cultu- 
ral românesc, dialogul sau modalitatea de a 
participa la symposium, era împlinit de gru- 
parea Criterion. Modelul de polemică publică 
elegantă, erudită, bazată pe dimensiunea preg- 
nantă a spiritului critic, a gândirii în continuă 
combustie, a originalității, propus de cri- 
terionişti trebuie reintrodus în spaţiul cultural 
românesc actual, dominat de amatorisme şi ve- 
leitarisme. 

În cadrul conferinţelor Criterionului de la 
Fundaţia Universitară Carol 1 se abordau diverse 
probleme culturale şi ideologice, precum şi per- 
sonalități compozite: Gide, Chaplin, Lenin, Freud, 
Mussolini, Gandhi, Maritain ş.a. La aceste simpo- 
zioane, participau conferenţiari de toate nuanțe- 
le ideologice de la Petru Comarnescu, Bellu Sil- 
ber, Mihail Sebastian, H.H.Stahl până la Mircea 
Eliade, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Mihail 
Polihroniade, Alexandru Cristian Tell, lon I. Can- 
tacuzino, Haig, Acterian, Dan Botta, Constantin 
Noica ş.a. Din nefericire, gruparea Criterion s-a 
destrămat în 1934 din cauza acutizării unor dis- 
pute ideologice între unii membri, a unor inadec- 
vări care deveniseră pregnante. Un proiect cul- 
tural care a început minunat şi s-a încheiat neplă- 
cut, căzând în capcana ideologicului. 

Cheia hermeneutică a acestui fenomen com- 
plex, de o profunzime şi de o emulaţie admirabile 
- unic în istoria intelectuală a României moderne 
- este Nae Ionescu, fără de care înțelegerea crite- 
rionismului devine imposibilă. El constituie pia- 
tra de hotar în comprehensiunea acestui feno- 
men, nodul gordian în jurul căruia gravitează 
toate sensurile generaţiei "27. Cine nu îl înțelege 
pe Nae Ionescu nu va putea înţelege niciodată ge- 
neraţia pe care cu succes a format-o. Prin urmare, 
de la Nae Ionescu trebuie plecat nu numai în înțe- 
legerea Criterionului, ci şi în valorificarea Şcolii 
sale. Nu întâmplător, Marin Diaconu a intitulat, 
într-un mod revelator, volumul De la Nae Ionescu 
Ia Criterion, sugerând explicit presupoziţia fun- 


damentală de a care trebuie să pornească exe- 
geza criterionismului. 

O altă precizare importantă priveşte perce- 
perea Criterionului ca o manifestare specifică a 
ceea ce în mod convenţional numim „generaţia 
27“, în plan cultural, spiritual. 

Definirea Criterionului drept asociaţie cul- 
turală sau grupare intelectuală specifică prin mo- 
dul său de a problematiza, de a răspunde la nece- 
sitatea unui orizont cultural ce se cerea a fi împli- 
nit este dificil de realizat, chiar şi în condiţiile în 
care rostul său în spaţiul românesc era bine defi- 
nit. Apariţia sa, în perspectiva destinului cultural 
românesc interbelic, viza îndeplinirea dimensiu- 
nii cultural-spirituale, într-o manieră critică şi eli- 
tistă exemplare, prelungind proiectul junimist 
maiorescian şi pe cel istoric al generaţiei de la 
1906. 

Dacă generaţia de la 1906 şi-a propus ca 
obiectiv major atingerea misiunii istorice, prin în- 
tregirea frontierelor țării şi prin constituirea nați- 
unii române moderne, un vis mai vechi care, în 
sfârşit, prindea contur, generaţia de la 1927 in- 
tenționa să ofere un proiect cultural viabil, care 
să ducă la reinventarea elitei generatoare de val- 
oare şi să recontextualizeze traseul paideic, prin 
recalibrarea sa a tradiţia europeană. 

Într-un faimos articol „Generaţie“, publicat 
în Revista de arte, litere şi filosofie „Criterion“ 
din nr. 3-4/ 15 noiembrie-l decembrie 1934 [a nu 
se confunda gruparea Criterion cu revista cu ace- 
laşi nume, apărută după dispariția grupării şi 
constituită dintr-o parte a membrilor săi impor- 
tanţi, în vederea continuării, măcar sub raportul 
jurnalismului cultural, a problematicii generaţio- 
niste, nemaiputându-se vorbi despre o reactivare 
a Criterionului datorită faliei ideologice care i-a 
despărțit în două tabere: Dreapta, care aduna ma- 
rea majoritate a intelectualilor criterionişti, fie 
cea tradiţională (Vulcănescu), fie legionarismul 
exprimat la nivelul simpatizanților sau chiar la 
nivelul membrilor Mişcării! (cazul notoriu al lui 
Mihail Polihroniade, asasinat în închisoarea de la 
Râmnicu Sărat, la 22 septembrie 1939, din or- 
dinul lui Carol al II-lea, Alexandru Cristian Tell, ce 
a facut parte din grupul Axa, avocat, comandant 
legionar, asasinat la 22 septembrie 1939, împreu- 


1 Fundaţia Buna Vestire, Fundaţia Prof. George Manu, Intelectualii şi Mişcarea Legionară, Bucureşti, Editura 


Fundaţiei Culturale Buna-Vestire, 2000, p. 234. 





anul VI e nr. 59-60 


55 


ROST 


SENS 





nă cu statul major al Mişcării Legionare, din ordi- 
nul aceluiaşi rege ucigaș Carol al II-lea, Haig Acte- 
rian, membru al Mişcării Legionare, închis după 
lovitura de stat sau puciul lui Antonescu din 1941, 
trimis, în scop punitiv, de către Antonescu cu 
batalioanele de la Sărata pentru „reabilitare“ pe 
frontul din Rusia, moare in Cuban - Rusia, 1942, 
Dan Botta ş.a.), precum şi stânga, mai slab re- 
prezentată în cadrul criterioniştilor socialişti/co- 
munişti (Bellu Silber, Lucrețiu Pătrășcanu, Petru 
Comarnescu $.4)] -, Mircea Vulcănescu sinteti- 
zează conceptul de generație, refăcând întregul 
său parcurs din perioada modernă. Analizând 
acest concept din perspectivă biologică, sociolo- 
gică, statistică, istorică, psihologică, cultural- 
politică şi economică, Vulcănescu defineşte gene- 
rația ca fiind „o grupare bio-psiho-istorică, în care 
predomină oamenii de aceeaşi vârstă, care se 
manifestă simultan, spontan cu conştiinţa soli- 
darităţii lor de vârstă. Manifestările acestei gru- 
pări sunt condiționate de faptul că membrii com- 
ponenţi au participat la un anumit eveniment 
istoric, a cărui influență au suferit-o în perioada 
lor de formaţie intelectuală, fapt care face să pre- 
domine în manifestările lor preocupări de 
aceeaşi natură, precum şi o asemănare de materi- 
al şi de maeştri. Această predominare mai poate 
fi condiţionată şi de felul în care tineretul par- 
ticipă la activitatea colectivității şi de încadrarea 
sau neîncadrarea lui în ierarhia socială existen- 
tă“2. Astfel, teoreticianul noțiunii de generație, pe 
urmele unia dintre maeştrii săi, sociologul Dimi- 
trie Gusti, stabileşte esența acestui termen în 
jurul ideii de „unitate socială sui-generis“, funda- 
tă pe o „relaţie concretă şi semnificativă între un 
grup de manifestări predominante, precis struc- 
turate (similitudini problematice, similitudini de 
material şi de maeştri) şi un grup de factori gene- 
tici care le condiţionează reciproc“3. 


Tânăra generaţie 


După „generaţia premergătorilor“ (N. Ior- 
ga), care apare după revoluţia lui Tudor Vladimi- 
rescu, după „generaţia paşoptistă“, după „genera- 
ţia socială“ de la 1907 şi după „generaţia de foc“, 


care îi cuprinde pe Nae Ionescu, Nichifor Crainic, 
Lucian Blaga, Pamfil Șeicaru, Tudor Vianu ş.a - 
generaţie caracterizată de Nae Ionescu prin rea- 
lism, autohtonism, ortodoxie şi monarhie, gene- 
rația stilului „Ideii europene“ -, urmează tânăra 
generaţie. Mircea Vulcănescu distinge două mo- 
mente fondatoare ale tinerei generaţii: „un mo- 
ment spiritual“ (1925-1929), caracterizat prin re- 
descoperire de sine, speranţă în posibilităţile lor 
creatoare, plenitudine spirituală, încredere 
într-un destin cultural major şi „un moment ne- 
spiritual“ (1929-1932), dominat de scepticism, de 
cădere spirituală profundă, de inutilitate, de lipsă 
de perspective. Între cele două momente există o 
etapă intermediară, reglată de „constatarea dive- 
rgențelor“ (Ancheta „Tiparniței literare“, Kalen- 
dele), „înfrângerile“ (Maitreyi), precum şi „criza 
economică“ (1929-1932). 

Revelatoare pentru momentul spiritual sunt 
apariţia Itinerariului spiritual al lui Mircea Eliade, 
în care se expun treptele prin care se ridică gene- 
rația tânără, de la scientismul academic la ideea 
de experiență, de aventură spirituală, prin rela- 
ţia: literatură-cultură-antropozotie-ortodoxie. şi 
Manifestul Crinului Alb, realizat de Sorin Pavel, 
Petre Ţuţea, C. Nestor şi Petre Marcu Balş şi care 
viza 0 analiză a misiunii istorice a tinerei genera- 
ţii. Pentru momentul nespiritual, emblematice 
sunt Ancheta Vremii din 1932, apariţia cărţilor: 
Întoarcerea din rai a lui Mircea Eliade, Nu a lui 
Eugen Ionescu, Pe culmile disperării a lui Emil 
Cioran şi Negativismul tinerei generații a lui Mi- 
hail Ilovici. 

Un argument hotărâtor în constituirea aces- 
tei generaţii l-a constituit influența remarcabilă a 
două personalități ale culturii interbelice: Vasile 
Pârvan şi Nae Ionescu. Vulcănescu consideră că 
Vasile Pârvan a suplinit influența lui Iorga, iar 
Nae Ionescu pe cea a lui Titu Maiorescu. Trebuie 
totuşi precizat că orga a reprezentat un model 
pentru tânăra generaţie, idee afirmată nu o dată 
de Mircea Eliade care i-a purtat o veşnică recu- 
noştință, deşi mai târziu tot Iorga a fost cel care a 
lovit în această tânără generaţie căreia n-a mai 
vrut Să-i recunoască misiunea ei în cultura 
română. Vasile Pârvan a redat tinerei generaţii 


2 Mircea Vulcănescu, Generaţie, în revista „Criterion“, colecţia completă în ediție anastatică, Bucureşti, Editura 
Roza Vânturilor, 1990, nr. 3-4/ 15 noiembrie-1 decembrie 1934, p. 5. 


3 Ibidem, p. 5. 





56 


anul VI e nr. 59-60 


SENS 


ROST 

















Vasile Pârvan 


„gândul universalităţii şi al veşniciei“, „nostalgia 
spiritualităţii şi pesimismul eroic“ (Vulcănescu). 

Alexandru Zub, în splendida sa carte Pe ur- 
mele lui Vasile Pârvan, readuce în discuţie poziția 
tinerei generaţii faţă de unul dintre maeştrii ei, 
dintre ei detaşând-se Eliade, Vulcănescu, Cioran, 
Stahl. 

„Mircea Eliade a ştiut să vadă de la început în 
acest «straniu şi blând bărbat» dramatica tensiu- 
ne spre sens, spre demnitatea cea mai înaltă a 
omului şi anunţa de pe atunci o carte despre Ro- 
mânia în eternitate, în care ar fi vrut să-i rezerve 
locul cuvenit şi lui Pârvan. Generaţia lui - a lui 
Eliade (n.n. - C.M.) - torturată de imperativul sin- 
tezei, profitase de trudnicul ascetism şi de eroica 
asumare a vieţii de către marele profesor. Nu e 
locul să evocăm polemica (Nae Ionescu şi I.D. Pe- 
trescu) ce s-a iscat după moartea sa, pe marginea 
întrebării dacă ascetismul lui Pârvan era de esen- 
ță creştină sau păgână. Fapt este că el a înrâurit o 
întreagă serie de intelectuali de prim rang şi că 
«imperativul sintezei» de care vorbea Eliade a fost 


stimulat mai ales de autorul Memorialelor““. 

De la Nae Ionescu, tânăra generație a moşte- 
nit nevoia de autenticitate organică, de încercare 
directă, de curaj, lecţii concrete, deduse din pre- 
supoziţiile sintetizate de Magistru în termenii: re- 
alism, ortodoxie, monarhie şi autohtonism. Mir- 
cea Vulcănescu a realizat o sinteză utilă, un fel de 
monografie Nae Ionescu, abordând numai o par- 
te din aspectele biografiei autorului”, o întreprin- 
dere mult mai complexă demarând Dora Mez- 
drea, printr-un proiect bine articulat de restituire 
a unei biografii naeionesciene complete. 

Mircea Vulcănescu distinge totodată ca fac- 
tor stimulativ în conturarea generaţiei şi influen- 
ţa externă, reperabilă la nivelul „influenţei misti- 
cismului orientalizant german“, „a misticismului 
rusesc din emigrație“, „influenței maurassismu- 
lui francez şi a neotomismului“, „influenței co- 
munismului rusesc şi a marxismului german“, 
„influenţei fascismului italian şi a naţional-socia- 
lismului german“, la care adăugăm noi o firavă 
influență anglo-saxonă şi americană, îndeosebi 
la unul dintre membrii fondatori ai Criterionului, 
Petru Comarnescu. Vulcănescu subliniază curen- 
tele între care se împart membrii tinerei genera- 
ţii: spirituale şi politice, existând şi un plan inter- 
mediar caracterizat de „atitudinea față de istorie 
şi față de viaţa socială“. În ceea ce priveşte rapor- 
tul dintre spiritual şi politic, teoreticianul dece- 
lează trei paliere: palierul celor care practică izo- 
Iarea, refuzul oricărei preocupări politice sau so- 
ciale; palierul celor care practică activismul prin 
disperare, precum şi palierul celor care practică 
istorismul prin resemnare. În plan spiritual, se re- 
găsesc patru tendințe fundamentale: misticismul 
ortodox, umanismul neoclasic, agonia și negati- 
vismul, iar în plan politic trei orientări: naționa- 
lismul integral, comunismul marxist şi o poziție 
de centru, caracterizată prin apariţia conştiinţei 
de generaţie în cadrul tinerilor din partidele poli- 
tice care se aflau în structurile guvernamentale”. 

Gruparea Criterionului a fost precedată, în 
1930, de Asociaţia Forum, în jurul căreia s-au coa- 
gulat membrii marcanți ai tinerei generaţii. Con- 


4 Alexandru Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, Bucureşti, Editura Sport:Turism, 1983, p. 350-351. 
5 Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Așa cum L-am cunoscut, Bucureşti, Humanitas, 1992. 
6 Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, vol. LI, Bucureşti, Editura Acvila, 2001, 2002, vol. III, Muzeul Brăilei şi 


Editura Istros, 2003. 
7 Mircea Vulcănescu, Generaţie, p. 6. 





anul VI e nr. 59-60 


57 


ROST 


SENS 





ferințele Forumului se desfăşurau la Fundaţia 
Universitară Carol 1, în prezența unui public nu- 
meros, dornic să cunoască problema spiritualită- 
ţii contemporane. Ionel Jianu tipărise în 1929, 
împreună cu Petru Comarnescu, Constantin 
Noica şi Mihail Polihroniade, două remarcabile 
„caiete de sinteză naţională în cadrul secolului 
XX“, sub titlul Acțiune și Reacţiune, care aborda 
cu predilecție două teme majore: problematica 
specificului naţional în artă, precum şi cea a expli- 
caţiei timpului contemporană. Noica vorbea de- 
spre Eliade şi Ionel Jianu ca fiind două răspunsuri 
convingătoare pe care cultura română le trimite 
culturii europene la deznădejdea şi absurdul 
diagnosticate de alţi doi români, Cioran şi Eugen 
Ionescu. 


Un proiect necesar 


Mircea Eliade rememorează în Memoriile sa- 
le momentul fondator al Criterionului: „Într-o du- 
minică seara, în timp ce cinam, Comarnescu ne-a 
propus să organizăm la Fundaţia Carol 1 un ciclu 
de conferinţe-simpozion fie despre câteva mari 
personalități contemporane, fie despre o serie de 
probleme actuale. La fiecare simpozion ar fi par- 
ticipat cinci sau şase vorbitori: majoritatea aleşi 
din grupul nostru. Ne-am fi adresat, ca să ne pre- 
zideze, unui cărturar mai în vârstă ca noi. Am în- 
ceput să propunem nume şi subiecte... Fără să ne 
dăm seama, gruparea Criterion luase ființă. Ni- 
meni dintre noi n-a bănuit în acea noapte de vară, 
când, în drum spre casă, continuam să căutăm 
nume şi subiecte, că pregăteam cea mai originală 
şi mai semnificativă manifestare colectivă a «ti- 
nerei generații». Cred că încă ne puteam conside- 
ra tineri. Media de vârstă a nucleului responsabil 
al grupării era atunci de 25 de ani... Nu bănuiam, 
în nici un caz, că vom fi siliţi să repetăm anumite 
simpozioane de două sau trei ori. În duminica ur- 
mătoare, am căzut de acord asupra primelor per- 
sonalități culturale şi politice pe care le vom pre- 
zenta şi discuta, din perspective diferite, dar com- 
plementare, patru sau cinci dintre noi: Gandhi, 
Lenin, Mussolini, Chaplin, Proust, Gide, Freud, 
Bergson, Picasso, Strawinski. Prevăzusem o altă 
serie de simpozioane, în jurul câtorva probleme: 


romanul românesc contemporan, arta româ- 
nească modernă, America şi cultura americană, 
Asia văzută din Occident şi alte câteva“. 

Conferințele Criterionului constituiau ade- 
vărate modele intelectuale, academice, în care 
practica discursului cultural se manifesta preg- 
nant, oferind auditoriului sentimentul participă- 
rii la o adevărată sărbătoare a spiritului, lucru pu- 
țin exersat în spaţiul cultural românesc. Discuţiile 
din cadrul simpozioanelor care semănau teribil 
de mult cu faimoasele disputationes scolastice, 
necesitau capacitarea unor energii creatoare 
fecunde, a unor potenţialități majore în procesul 
de reflecţie asupra unor probleme esenţiale ale 
culturii moderne româneşti şi europene. Noica 
definea Criterionul ca fiind „lucrul bine făcut“ 
plus Mircea Vulcănescu. Era vorba nu numai de 
proiectul criterionist în sine, un proiect coerent, 
salutar pentru spaţiul intelectual românesc care 
se consuma între o tradiţie anchilozantă în sămă- 
nătorism şi poporanism şi un modernism avan- 
gardist destul de pestri, ci şi de o figură tutelară 
a acestei grupări pe care Noica o regăsea întru- 
pată în colegul său de generaţie, Mircea Vulcănes- 
cu. El reprezenta o garanţie şi o certitudine a 
acestei „generaţii de sacrificiu“, restauratoare de 
sens şi valoare, lucru confirmat de însuşi Magis- 
trul lor, Nae Ionescu. 

Eliade îşi aminteşte de reuşita simpozionu- 
lui Criterion consacrat lui Freud, printre vorbi- 
tori numărându-se el, Paul Sterian, Mircea Vulcă- 
nescu, un psihanalist, simpozion care a mai fost 
repetat de două sau trei ori şi care îl impresionase 
efectiv pe Cioran. Intervenţia lui Eliade viza des- 
cifrarea în opera freudiană a unei ultime etape de 
desacralizare a monoteismului şi profetismului 
veterotestamentar. Această „fervoare monoteistă 
a geniului ebraic“ era trădată de siguranța lui 
Freud de a găsi o explicaţie unică a vieţii psiho- 
mentale şi a creativităţii umane în psihanaliză, 
percepută ca un fel de cod sui-generis de decrip- 
tare a tuturor misterelor existenţei, de la vise la 
originea religiei, a moralei, a civilizaţiei. 

„După cum pasiunea cheltuită de Freud în 
promovarea, impunerea şi apărarea psihanalizei 
contra oricărei «erezii» amintea de intoleranța şi 
frenezia profeților Vechiului Testament. Într-un 


8 Ionel Jianu, Un om, o viață, un destin, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1991, p. 57-58. 
9 Mircea Eliade, Memorii 1, Bucureşti, Humanitas, 1991, p. 247. 





58 


anul VI e nr. 59-60 


SENS 


ROST 





anumit fel, Freud credea că descoperirile lui sunt 
menite să transforme omenirea, «s-0 salveze». 
Psihanaliza satisfăcea setea de absolut a geniului 
iudaic, credinţa că există o singură cale regală a 
Spiritului şi trăda repulsia specific ebraică față de 
pluralism, politeism şi idolatrie“10. 


Despre Lenin 


Simpozionul de la 13 octombrie 1932, cu 
care s-a inaugurat ciclul „Idoli“ din seria conferin- 
țelor Criterionului, dedicat lui Lenin, era prezidat 
de Constantin Rădulescu Motru şi încerca o dez- 
batere a liderului bolşevic din diverse perspec- 
tive ideologice: Mircea Vulcănescu - teza lenin- 
istă; Petre Viforeanu - teza burgheză; H. H. Stahl 
- teza social-democrată; C. Enescu - teza țărănis- 
tă şi Mihail Polihroniade - teza tacticii politice. 
Acelaşi simpozion este repetat la 18 octombrie 
1932, participând şi Mircea Grigorescu, cu o in- 
tervenţie referitoare la „Lenin în lumea propa- 
gandei“. La acest simpozion au fost invitaţi să 
conferenţieze şi Bellu Silber şi Lucrețiu Pătrăşca- 
nu, secretarul partidului comunist. În urma susţi- 
nerii acestor simpozioane, se răspândise ideea că 
gruparea Criterion ar fi criptocomunistă. 

Eliade explică foarte bine importanţa unor 
asemenea dezbateri, absolut utile pentru o cul- 
tură care doreşte să se exprime european: „Noi 
încercasem să fim obiectivi: audiatur et altera 
pars. Ne spuneam că într-o cultură majoră toate 
curentele de gândire pot fi reprezentate. Ne 
simțeam destul de tari ca să nu ne mai fie frică de 
confruntări cu ideologii şi sisteme potrivnice 
credințelor noastre. Simţeam de asemenea că nu 
vom putea depăşi provincialismul cultural decât 
anulând complexele de inferioritate şi mecanis- 
mele infantile de apărare inerente oricărei cul- 
creaţie ale geniului românesc - aşa cum credea 
majoritatea dintre noi, deşi din motive diferite - 
nu ne mai era teamă de «influențele nefaste» sau 
de «ideile subversive». Pe de altă parte, ne sim- 
țeam adulți; nu mai acceptam să ni se strige: «Nu 
vă jucaţi cu focul!» pentru că ştiam foarte bine că 
nu ne jucam“. 


10 Ibidem, p.252. 
1! Ibidem, p. 255. 


Gradul enorm de responsabilizare al genera- 
ției criterioniste, în demersurile de afirmare a 
europenității culturii române, era evident, cu atât 
mai mult cu cât membrii acestei grupări îşi asu- 
maseră public dezideratul recalibrării spaţiului 
intelectual românesc la marile dezbaterii ale lu- 
mii moderne, la curentele majore de gândire. 
Ținuta ştiinţifică înaltă a acestor discuţii fecunde 
aducea un farmec aparte Criterionului, recunos- 
cut în perioada interbelică, ca un forum unic de 
problematizare. Criterioniştii întrupau pe paşop- 
tişti - pot fi consideraţi pe bună dreptate „paşop- 
tişti întârziaţi“ - în elanul lor de repoziționare a 
mediului intelectual românesc spre marile valori 
şi spre dezbaterile cu miză. 

Conferința lui Mircea Vulcănescu despre Le- 
nin punctează aspectele fundamentale ale teoriei 
leniniste, creionând profilul liderului bolşevic. 
După stabilirea unei subtile distincţii la nivel con- 
ceptual între idol şi mit, Vulcănescu se concen- 
trează asupra resorturilor intime ale figurii lui 
Lenin, verificând validitatea teoriei leninismului. 
Proletariatul mondial cultivă mitul lui Lenin 
mântuitor, în dubla sa formă: întrupare a socialis- 
mului profetizat de Marx, paradigmă a prole- 
tariatului rusesc şi întruparea unui Lenin Mesia, a 
profetului revoluției, paradigmă a proletariatului 
din Occident pentru care revoluţia constituie un 
obiect de expectativă escatologică. Burghezia cul- 
tivă mitul lui Lenin anticristul, a unui monstru 
moral, apocaliptic, rasial, istoric. 

„Leninismul nu este numai o teorie a re- 
voluției, ci şi o metodă de critică revoluționară, 
politică şi sociologică. Reuşita leninismului în 
atac şi în apărare este o dovadă clară că metoda 
are calități, chiar dacă teoria are defecte. Şi aceas- 
ta este un lucru foarte important de reținut, pen- 
tru că critica nu înseamnă în leninism altceva 
decât întrebuințarea metodei pentru redresarea 
teoriei“12. 

Vulcănescu distinge toate elementele care 
caracterizează rolul lui Lenin în revoluţia prole- 
tară: 1. „lupta contra oportunismului marxist“ 
prin: „critica lozincilor şi a înfăptuirilor sale“; 2. 
„întemeierea teoretică a luptei revoluţionare“ 
prin „analiza capitalismului“, „răsturnarea rapor- 


12 Mircea Vulcănescu, De Ia Nae Ionescu Ia Criterion, Bucureşti, Humanitas, 2003, p. 293-294. 





anul VI e nr. 59-60 


59 


ROST 


SENS 





tului între revoluţia socială şi cea politică, afirma- 
rea putinţei revoluţiei premature“, „discrimina- 
rea condiţiilor obiective“, „definirea misiunii pro- 
letariatului în forma dictaturii proletare“; 3. „or- 
ganizarea strategică a mişcării muncitoreşti revo- 
luţionare, înainte şi după cucerirea puterii po- 
litice“ prin: „definirea rolului de avangardă al mi- 
norităţilor conştiente, considerarea mişcării 
muncitoreşti ca avangardă a clasei muncitoare şi 
a partidului bolşevic ca avangardă a mişcării 
muncitoare“, „folosirea abilă a împrejurărilor şi a 
greşelilor adversarilor săi“, „alianţa proletariatu- 
lui cu țărănimea“, „pregătirea cuceririi puterii po- 
litice“, „instituirea statului sovietic prin transfor- 
marea în organe de stat a organelor de luptă ale 
muncitorimii, în vederea clădirii socialismului, 
educării proletariatului, integrării țărănimii şi 
micii burghezii în socialism prin cooperaţie şi 
pregătirii revoluției mondiale“35. 


Despre Mussolini 


Un alt simpozion extrem de reuşit a fost cel 
de-al patrulea, consacrat lui Mussolini, care s-a 
desfăşurat la 3 noiembrie 1932, sub conducerea 
lui Mihail Manoilescu şi la care au participat: Mi- 
hail Polihroniade - De [4 Om 1a Idol H.H. Stahl - 
De Ia Idol la om, Alexandru Cristian Tell - Crea- 
torul Constantin Enescu - Distrugătorul şi R. 
Hillard - Antidemocratul. 

Mihail Polihroniade deschide simpozionul 
printr-o intervenție privind analiza realităţii poli- 
tice a fascismului italian şi a liderului său. Urmă- 
reşte cauzele care au dus la apariția fascismului 
italian, de la aventura dannunziană la Fiume, par- 
curgând etapa distrugerii violente a comunismu- 
lui în stradă, cucerirea mişcării sindicale, a pute- 
rii în stat, prin consolidarea sa definitivă în 1926. 
Autorul pune un accent deosebit pe progresele 
politice ale fascismului italian în plan intern, prin 
refacerea echilibrului social ca urmare a consti- 
tuirii statutului corporatist, iar în plan extern 
prin soluționarea chestiunii romane şi ranversa- 
rea echilibrului european în favoarea Italiei, rea- 
lizările economice, prin activarea balanței comer- 
ciale şi dezvoltarea lucrărilor publice, stabiliza- 
rea lirei, toate aceste date fiind susținute cu cifre 
concrete. 


13 Ibidem, p. 294-295. 


Fascismul italian prezentat de H.H. Stahl, 
dintr-o perspectivă strict sociologică, apare ca o 
încercare agonizantă a burgheziei de a rezista di- 
soluţiei statului burghez. Ca fenomen, politica lui 
Mussolini se circumscrie perimetrului unei naţiu- 
ni sărace, suprapopulată, dependentă economic 
şi aflată într-un regim mixt agraro-capitalist. Eşe- 
curile în lupta împotriva crizelor economice, a 
denatalităţii în mediul urban probează neputința 
politicii mussoliniene de a face faţă unor aseme- 
nea realități. Un lucru este clar: nici statul corpo- 
ratist nu poate înlătura criza economică, nici po- 
litica de mână forte nu poate asigura echilibrul 
bugetar, specific regimului democratic. 

Alexandru Cristian Tell se opreşte în inter- 
venţia sa asupra crizei statului. Mussolini încear- 
că să anuleze opoziţia dintre individ şi stat în 
favoarea celui din urmă, teorie susținută de patru 
aspecte importante: ideea naţională - naționalis- 
mul italian; ideea statutului tare - dictatura fas- 
cistă; ideea statului corporatist - organizarea sta- 
tului pe bresle profesionale; ideea economiei pla- 
nificate - stabilirea raporturilor dintre diferiți 
factori de producție. Ideea statului tare, opusă 
statului slab democratic, este primordială pentru 
politica mussoliniană, susținută de naționalism, 
corporatism şi economie planificată, ca mijloace 
de consolidare a structurii statului. 

O critică a puterii mussoliniene o realizează 
Constantin Enescu, prin sublinierea ideii sociale 
care stă la baza oricărei doctrine de stat. Astfel, 
fascismul nu reprezintă o schimbare de organi- 
zare socială, ci numai o trecere de la etapa libera- 
listă la cea monopolistă. Instrumentul de menţi- 
nere a fascismului este, în opinia autorului, dic- 
tatura de partid, sprijinită pe forță. Prin urmare, 
singurul succes al politicii mussoliniene este 
acela de a se fi menţinut la putere. 

R. Hillard operează o disociere între fascis- 
mul ca fenomen politic universal şi fascismul ita- 
lian. Autorul încearcă să demonstreze cum fascis- 
mul italian constituie linia marii tradiţii politice 
italiene, imperialismul, corporatismul şi dictatu- 
ra avându-și originea în tradiţia medievală, în 
machiavelismul Renaşterii şi în Romantism. Fas- 
cismul apare ca o reacție împotriva democraţiei: 
statul opus individului, corporatismul opus plu- 
ralismului şi planificarea economică opusă liber- 





60 


anul VI e nr. 59-60 


SENS 


ROST 





tăţii economice. Autorul atacă astfel 
doctrina fascistă, care este într-o con- 
tradicție flagrantă cu ideile esenţiale pe 
care se fundamentează civilizația 
umanăl. 


Despre romanul 
românesc contemporan 


În simpozionul despre romanul 
românesc contemporan n-au lipsit nici 
criticile bine argumentate ale lui Mihail 
Sebastian la adresa lui Ionel Teodo- 
reanu şi Cezar Petrescu, optându-se 
pentru Camil Petrescu, Mateiu Caragia- 
le, Hortensia Papadat-Bengescu. Mircea 
Vulcănescu a exprimat o poziție mult 
mai conciliantă, arătând în ce mod ro- 
manele lui Cezar Petrescu se înscriu 
într-o tradiţie literară românească. 

Experienţa culturală semnificativă 
a Criterionului a fost intuită de publicul 
larg, care a înţeles că asistă pentru pri- 
ma dată la un spectacol al ideilor, la un 
dialog autentic, viu, neregizat, creând o 
spontaneitate fertilă acestei practici intelectuale. 
Eliade povesteşte o situaţie amuzantă când, în 
timpul colocviului dedicat percepţiei Americii în 
raport cu Occidentul şi Extremul Orient, Petru 
Comarnescu, care se identifica cu omul și cultura 
americană, a suportat cu mult calm criticile pe 
care istoricul religiilor le aducea în numele spiri- 
tualităţii orientale, dar şi-a pierdut efectiv răb- 
darea la intervenţia lui Mihail Sebastian, care for- 
mula o critică a lui homo americanus în numele 
spiritului francez, încercând să-l întrerupă. 

Nu putem vorbi despre specificitatea Crite- 
rionului fără a preciza în prealabil care este ade- 
văratul rost al tinerei generaţii. Mircea Vulcănes- 
cu, încercând să stabilească un echilibru între 
autohtonism şi universalitate, regăseşte esența 
problemei culturale a generaţiei criterioniste la 
nivelul sintezei dintre atitudinea profesorului 
Iorga de Ia 1906 şi atitudinea profesorului Motru; 
Simion Mehedinți şi, în special, Nae Ionescu se 
apropie considerabil de această unitate sintetică. 


14 Jbidem, p. 296-299. 
15 Mircea Eliade, Memorii |, p. 256. 





Nae lonescu 


În fond, se puneau în discuţie două vechi orien- 
tări culturale: prima orientare, voită, ţinea de 
contextul istoric şi local (Noica), a doua orien- 
tare, de trăirea şi rezolvarea chestiunilor univer- 
sale de conştiinţe înrădăcinate în spaţiul româ- 
nesc (Eliade, Cioran)!6. Această misiune culturală 
a tinerei generaţii se grefează pe un sol fecund în 
idei divergente care se cer a fi unite: ideea fran- 
ceză (paşoptismul), ideea germană (junimismul), 
ideea slavă (sămănătorismul, poporanismul), 
ideea tracă (Pârvan), ideea greco-bizantină (lor- 
ga), precum şi ideea greco-latină (Blajul). Toate 
aceste idei reconfigurează structura interioară a 
spaţiului intelectual românesc pe care criterioniş- 
tii încearcă să-l redimensioneze după adevăratele 
sale paradigme. Spiritul Criterionului devenea 
mai clar şi mai bine articulat pe măsură ce mem- 
brii grupării reuşeau să-şi îndeplinească progra- 
mul propus. 

„Dan Botta credea că Criterion poate efec- 
tua, în mințile celor mai inteligenți dintre ascultă- 


16 Mircea Vulcănescu, De Ia Nae Ionescu Ia Criterion, p. 129. 





anul VI e nr. 59-60 


61 


ROST 


SENS 





tori, o operaţie de anamnesis platoniciană. Asis- 
tând la simpozionele noastre, unde erau prezen- 
tate şi dezbătute atâtea puncte de vedere, publi- 
cul asista de fapt la un nou tip de dialog socratic. 
Scopul pe care îl urmăream nu era numai infor- 
maţia, ci, în primul rând „trezirea“ auditorilor, 
confruntarea lor cu ideile, şi, în cele din urmă, 
modificarea modului lor de a fi în lume. Evident, 
urmau lungi, însuflețite discuţii. Nu pentru că 
ceilalți nu împărtăşeau ideile lui Dan Botta 
despre rolul Criterionului, ci pentru că nu erau 
întotdeauna de acord cu mijloacele pe care le 
preconiza el. Dan Botta insista ca măcar unul 
dintre vorbitori să nu facă nici o concesie «pu- 
blicului de rând», ci să utilizeze limbajul sever al 
metafizicii, al ştiinţei sau al poeziei. De obicei 
cam aşa se întâmpla. Dar unii dintre noi 
socoteau că simplul fapt de a dezbate probleme 
dificile era destul de curajos, că nu trebuie să 
agravăm dificultatea printr-un limbaj excesiv de 
riguros. Dar, evident, eram toţi de acord că 
fiecare vorbitor e liber să utilizeze «stilul» care îi 
convenea“?. 

Termenii de Forum şi, ulterior, de Criterion 
sunt introduşi în cultura română de către Petru 
Comarnescu, această asociație simbolizând pen- 
tru distinsul critic de artă şi fondatorul de drept 
al grupării înnoirea, îndrăzneala. El concepuse 
Criterionul ca un loc de confruntare a ideilor, de 
expunere în contradictoriu, la un nivel superior, 
ştiințificI8. 

Ceea ce trebuie subliniat în ceea ce priveşte 
originalitatea Criterionului este tocmai unitatea 
în diversitate, generaţia nefiind omogenă, nici 
din punct de vedere spiritual, nici din punct de 
vedere al orientării ideologice. Dacă am încerca o 
definire sintetică a Criterionului, am putea spune 
că genul proximiîl constituia „trezirea“, neliniştea 
pe care Nae Ionescu o declanşa în fiecare dintre 
discipolii săi, prin posibilitatea enormă de des- 
chidere, prin funcţia „pedagogiei sale negative“, 
iar diferenţa specifică era dată de personalitatea şi 
de modul fiecăruia de a problematiza. Cartogra- 
fierea generaţiei criterioniste de către Mircea 
Vulcănescu în anii '30 ne demonstrează că aceas- 


17 Mircea Eliade, Memorii |, p. 256-257. 


ta nici nu s-a omogenizat, dar nici nu s-a diferenți- 
at într-un mod hotărâtor. 

„Trei voci păreau atunci că mizează pe indi- 
vid, ca entitate întemeietoare: Eugen Ionescu, cu 
patetica autoincludere în propria-i viziune; Con- 
stantin Noica, cu suverana detaşare proprie unui 
raţionalism radical; Mihail Sebastian, cu un fel de 
scepticism simpatetic, traversat de o undă de iro- 
nie montaigneană!?. 


Sfârșitul 


Tensiunile politice care apar între membrii 
Criterionului în 1933 - an în care manifestarea 
grupării este întreruptă în spațiul public - se acu- 
tizează, ducând iremediabil la distrugerea acelei 
unității în diversitate şi, implicit, la dispariţia ei. 
Petru Comarnescu vorbeşte despre această mani- 
festare unică în spațiul intelectual interbelic ca 
despre un proces necesar în revigorarea culturii 
române, în aşezarea ei pe orbita europenității. Is- 
toria Criterionului „este lungă şi nu pot însemna 
aici decât prea puţin. Multe le-am uitat, nenotând 
la timp, altele cer dezvoltare şi explicaţii pe care 
de asemenea nu am răgazul de a le trece aici. 
Dacă aş scrie o carte despre meritele generaţiei 
mele, atât de dotată intelectual şi totuşi atât de 
inegală şi contradictorie, activitatea din toamna 
1932 a Asociaţiei de Arte, Litere şi Filosofie ar 
merita multe capitole“20. 

Practica aceasta culturală a generaţiei crite- 
rioniste nu poate fi astfel percepută la adevărata 
ei valoare fără o cunoaştere în profunzime a tutu- 
ror resorturilor intime care au generat un feno- 
men sui-generis în istoria României moderne, de 
o complexitate şi de o amploare salutare pentru 
o asemenea cultură. Specificitatea Criterionului 
rezidă tocmai în încercarea de recalibrare a tradi- 
ției culturale româneşti la tradiția europeană, 
prin originalitatea ei absolut fascinantă, prin gra- 
dul elevat de reflecţie a problematicii majore, 
prin noblețea intelectuală aristocratică de a răs- 
punde provocărilor contemporane, conferind 
istoriei intelectuale româneşti o amprentă defini- 
torie. 


18 Petru Comarnescu, Jurnal (1931-1937), Iaşi, Institutul European, 1994, p. 79-80. 
19 Mihai Şora în dialog cu Sorin Antohi, Mai avem un viitor? România Ia început de mileniu, laşi, Polirom, p. 88. 


20 Petru Comarnescu, Jurnal, p. 77. 





62 


anul VI e nr. 59-60 


DECANTĂRI 





Sf. Nicolae Velimirovici 


Agonia Bisericii 
The Agony of the Church 
Turnbull & Spears, Edinburgh, 1917 


Prolog 


Singurul merit al Bisericilor oficiale este 
acela de a-L fi păstrat pe Hristos drept comoară a 
lumii, faptuire prin care acestea îşi justifică exis- 
tența. Până şi numai repetarea de-a lungul seco- 
lelor a chemării „Doamne! Doamne!“, le face să se 
afle deasupra lumii seculare. Ele cunosc măcar 
cine este Domnul, pe când lumea nu ştie. 

Bisericile pot dispărea, dar Biserica nicio- 
dată. Nu ele sunt lucrarea lui Hristos, ci Biserica. 
Şi chiar dacă Biserica, ca instituţie, dispare, esen- 
ţa Bisericii nu poate dispărea. Este aidoma râuri- 
lor, a mării şi a apei: când râurile se fac nevăzute 
în mare, marea rămâne, iar când aceasta se eva- 
poră, în chipul aburilor, apa dăinuieşte. 

Când Hristos a zidit Biserica - instituţie - nu 
Şi-a propus Să facă din aceasta un scop, ci un mij- 
loc, asemenea unei corăbii care să-şi ducă în sigu- 
ranță bătrâneii, prin furtunosul ocean al vieții, în 
liniştitul port al Împărăției Sale. 

Aşa cum trupul se curăță printr-o baie, aşa şi 
sufletul se dezveleşte în Biserică pentru spălare. 
Dar imediat ce ieşim, ne învelim sufletul spre a-l 
ascunde de ochii curioşi. Şi nu este oare de neîn- 
țeles faptul că noi îndrăznim să ne arătăm imper- 
fecţiunile în faţa Înaltei Perfecţiuni, de vreme ce 
ne jenăm să facem aceasta faţă de cei imperfecți, 
urâţi şi murdari ca noi înşine? Biserica, asemeni 
unei săli de baie, ne vădeşte cel mai mult mur- 
dăria. Ideea inițială şi cea mai evidentă a Bisericii 
este aceea de comuniune între păcat şi mântuire. 


A te ruga de unul singur, doar pentru tine, este ca 
atunci când mănânci numai tu fără să te mai gân- 
deşti şi la foamea celorlalți. Când soarele vede un 
om de ştiinţă, un înstărit ori un politician, înge- 
nunchind la rugăciune alături de cel sărac şi umil, 
le zâmbeşte tuturor. Bisericile creştine sunt pline 
de frumuseți şi minuni, dar nu pentru pretinsa 
lor desăvârşire. Ele sunt frumoase şi minunate 
din pricina Lui, a cărui umbră sunt. 

Tu ești un creştin? Atunci nu te teme să intri 
în orice Biserică creştină! cu evlavie sinceră. Toa- 
te bisericile au jurat supunere Aceluiaşi Stăpân. 
Cum poţi respecta o căsuță în care a locuit când- 
va Maiestatea Sa Regele Alfred, ori Charles, dacă 
nu ai putea intra într-o clădire dedicată Maiestăţii 
Sale Împăratul Împăraţilor cel Nevăzut? 


ISA 

















1 Acest îndemn al Sfântului Nicolae nu trebuie receptat precum o convigere personală conform căreia mântuirea 
se poate dobândi în orice Biserică creştină. La data scrierii acestor rânduri (1917), Sfântul Nicolae se găsea deja 
de doi ani în Anglia pentru a căuta sprijin britanic poporului său, ce se afla în război cu Imperiul Austro-Ungar. 
La 28 iunie 1916, Arhiepiscopul de Canterbury trimite o scrisoare către toate bisericile sale, cu rugămintea ca 
acea zi să fie declarată „Ziua Serbiei“. În urma acestei solicitări, Sfântul Nicolae devine primul preot neanglican 
care predică în Catedrala Sfântul Pavel din Londra. În acest context trebuie citite vorbele sale: „nu te teme să 
intri în orice Biserică creştină“, adică „pentru a ne ajuta poporul din care facem parte, să nu ne temem de nimic. 
Însuşi Dumnezeu este de partea noastră, dacă avem evlavie sinceră“. Arhiepiscopul englez nu s-a temut să îl 
invite pe leromonahul sârb. Acesta nu s-a temut să accepte invitaţia şi să vorbească în Adevăr. 





anul VI e nr. 59-60 63 


ROST 


DECANTĂRI 





Adevărata valoare a oricărei comunități 
creştine nu se întemeiază pe propria-i îmbelşuga- 
re, ci pe grija acesteia pentru prosperitatea celor- 
lalte comunități creştine. Astfel, spre exemplu, va- 
loarea Protestanţilor ar trebui să survină din gri- 
ja lor iubitoare pentru Romano-Catolici şi vice- 
versa. Pornind discuţia de la standardul cel mai 
de sus, descoperim că toate comunitățile creştine 
sunt aproape sărace în duh, adică sunt lipsite de 
rara grijă iubitoare. Valoarea lor actuală este mai 
mult materială decât duhovnicească, vădind fap- 
tul că se îngrijesc numai de ele însele. Excepţiile 
sunt atât de răcoritoare precum o oază în deşert. 

Biserica şi Statul sunt precum apa cu focul. 
Cum să le pui la un loc? Dacă s-ar întâmpla aceas- 
ta, focul s-ar stinge mereu datorită apei. În istoria 
Bisericii există trei epoci: epoca de Aur, când Bise- 
rica s-a opus guvernărilor politice, epoca de Fier, 
când a condus din punct de vedere politic regate- 
le europene, şi epoca de Piatră, când a fost făcută 
servitoarea activităţilor politice. Ce umilință pen- 
tru generaţia de astăzi să trăiască în epoca de 
Piatră a creştinătăţii! 

Încercând să unim Biserica cu Statul, ne sfor- 
țăm să punem la un loc ceea ce Dumnezeu a sepa- 
rat încă de la începutul erei noastre. A separa Bi- 
serica de Stat nu înseamnă, precum cred mulți, a 
despărți sufletul de trup. Înseamnă doar a separa 
două spirite aproape opuse, neînrudite şi ostile 
unul celuilalt, precum Crucea şi Capitoliul. 

Viermele confortului şi inerția omenească 
au împăcat creştinătatea cu guvernele păgâne, se- 
culare, şi au paralizat astfel cea mai dumnezeias- 
că mişcare din istoria omenirii. Mergeţi direct la 
rădăcina acelor avocaţi ai unităţii Bisericii cu Sta- 
tul şi veți întâlni, drept primul lor mobil, vierme- 
le confortului şi inerția omenească. Toate biseri- 
cile şi toate instituţiile creştine, oricât de minuna- 


te ar părea, nu sunt decât o obscură proorocire a 
slăvirii creştineşti în Duh şi în Adevăr. Privim 
prin ele spre viitor ca printr-o oglindă. 
Creştinătatea nu este nici monarhistă, nici 
republicană. Nu se preocupă de instituţii, ci de du- 
hul ce se găseşte în ele. Cea mai bună instituţie 
este aceea care este cea mai plină de duhul creş- 
tin. Din acest punct de vedere, o autocraţie? poate 
fi mai bună decât o republică şi viceversa. 
Adevărata creştinătate ne-a fost ascunsă, pre- 
cum fierul şi cărbunele au fost ascunşi omului din 
Epoca de Piatră. Acesta păşea peste fier şi peste căr- 
bune, dar folosea numai piatra şi lemnul. Aşijderea 
şi noi, păşim peste şi împrejurul lui Hristos, dar 
preamărim în viața noastră cotidiană zeii păgâni 
din vechime. Dacă va fi să fie o nouă epocă geolo- 
gică, cu un nou tip de om, aceea va fi epoca creş- 
tină. Toate tipurile existente au fost făcute prin re- 
voluții şi prin influenţele pâmântului şi ale apei, 
sau ale aerului şi ale focului. Acum, doar revoluţia 
creştină - vorbesc literal, şi nu alegoric - poate 
produce un tip mai avansat al animalului uman. 
Prietenii mei, sunteţi nemulțumiți de biseri- 
cile existente şi sunteți nerăbdători să plămădiți o 
nouă biserică, ori o sectă, ori un anumit tip de or- 
ganizaţie religioasă?! Ce copilărie din partea voas- 
tră! Bisericile existente sunt cele mai splendide 
vase - unele de aur, altele de argint sau de lut - 
făcute de sute de ani şi de generaţii. Ştiu că nemul- 
țumirea voastră nu vine din faptul că acestea sunt 
nearătoase, ci din acela că sunt goale. Fi bine, 
puneţi vinul dumnezeiesc în ele şi acestea vă vor 
încânta precum vasele din Cana Galileii i-au încân- 
tat pe cei însetaţi ce se aflau la acea masă. Însă pen- 
tru a turna vin în vasele existente, cu adevărat este 
nevoie de un miracol, dragii mei cârcotaşi! 
Oamenii zic: „Citeşte Sfânta Scriptură!“. 
Aproape că îmi vine să strig: „Nu o atingeţi vreme 


2 Conform DEX, „Formă de guvernare în care întreaga putere a statului e concentrată în mâna unei singure 
persoane“. Vezi http;//dexonline.ro/search.php?cuv=autocratie. Considerăm însă că Sf. Nicolae Velimirovici, 
folosind acest termen, vizează şi o înţelegere originară a lui, etimologică. Iar, etimologic, autocraţie înseamnă 
„cel care îşi ia puterea (cratia) din el însuşi (auto). Vezi http://www.toupie.org/Dictionnaire/Autocratie.htm şi 
http://dictionary.reference.com/browse/autocracy şi http://www.etymonline.com/index.php?search= 


autocracy&searchmode=none. 


3 Vezi despre semnificaţia vinului şi a apei în „Predica Sfântului Nicolae Velimirovici despre prefacerea apei în 
vin“, unde spune că: „Firea umană a fost diluată de lacrimile plîngerii ei, şi a fost necesar ca ea să se prefacă în 
vin. Scînteia dumnezeiască din om se stinsese, şi a fost necesar ca ea să se aprindă din nou. Infirmitatea este ca 
și apa, iar sănătatea se aseamănă cu vinul; necurăția duhurilor rele este ca o apă chioară, pe cînd curăția este ca 
vinul: moartea este ca o apă moartă, pe cînd viața este precum vinul; ignoranța este ca o apă plată, pe cînd 
adevărul este ca vinul. Prin urmare, ori de câte ori Domnul a însănătoşit bolnavii, a curăţit leproşii, a înviat 
morţii, i-a luminat pe fiii risipitori, El în esenţă a prefăcut apa în vin“. 
http://tainacasatoriei.wordpress.com/2007/08/25/predica-despre-prefacerea-apei-in-vin/ 





64 


anul VI e nr. 59-60 


DECANTĂRI 


ROST 








Nikolai 
Velimirovic 








Sf. Nicolae Velimirovici 


Agonia Bisericii 


INI] 


ME AGONY OF 
THE CHURCH 





LILI ILLILLUL LII MILII 











9/7, 9] DANES 
Cod 3 bi to ăe 
pasă e) 
Sat] e NI&i |ZSe 
[ri II INI 


The Agony of ihe Church 
Turnbull & Spears, Edinburgh, 1917 
Traducere şi note de Daniel Mazilu și Ana Damaschin 








de vreo cinci ani! Citiţi altă literatură în această 
perioadă, şi apoi luaţi Sfânta Scriptură din nou şi 
îi veţi descoperi adevărata ei măreție, putere şi 
gingăşie“. Rănile lui Hristos au adus în lume mai 
multe binecuvântări decât toți cezarii romani. 
Euharistia nu semnifică un fapt al memoriei, 
ci o proorocire; anume proorocirea conform că- 
reia întreg pământul va deveni trupul lui Hristos, 
carnea şi sângele Său, în aşa fel încât orice am 
mânca şi orice am bea, să îl mâncăm şi să îl bem 
pe El. Nădăjduim ca EI să devină hrana noastră 
cea de toate zilele. Toată această hrană a noastră 
de la Hristos nu pare să fie o rugăciune către na- 
tură, ci mai degrabă sacrificiul acesteia pentru 
noi, aducându-ne aminte de jertfa lui lisus şi, prin 
aceasta, de chemarea fiecăruia către jertfire. 
Trebuie să ne decidem între a fi mândri sau 
nevoiaşi duhovniceşte. Prima alegere constă într-o 
pierzanie zgomotoasă (noisy destruction), a 
doua într-o zidire tăcută (a quiet construction). 
Nu există în toată lumea ceva sublim ori dezgustă- 
tor a cărui reprezentare să nu o pot găsi în mine 
însumi, ci într-o stare cu totul străină mie. 


Frumuseţea, gloria şi măreţia unui câmp de 
grâu constau în împreună-aflarea a multora din- 
tre aceste fire, fiecare cu frumusețea, gloria şi mă- 
reţia lor nesemnificativă. Dacă aţi remarcat 
aceasta, atunci să nu îmi amintiţi vechea poveste 
a frumuseții, gloriei şi măreției firului uman nu- 
mit Pitagora, Cezar sau Napoleon. Poporul cel 
mai puternic şi mai bogat, pe care avem obişnuin- 
ţa de a-l admira şi lăuda, era cel mai compătimit 
de Hristos. 

Astăzi, ca şi întotdeauna, cea mai dificilă mi- 
siune creştină are loc printre cei bogaţi. Nu ne 
vom arăta niciodată adevărata noastră valoare 
prin folosirea drepturilor noastre, ci prin capaci- 
tatea noastră de a sluji şi de a ne jertfi. Căci e mult 
mai uşor pentru om să îşi obțină propriile sale 
drepturi decât să renunţe la mândria sa. Jertfirea 
fără comentarii în surdină transformă agitata 
noastră viaţă într-o zi binecuvântată. Ne umplem 
zilele vieţii cu discuţii despre oameni prea slabi 
pentru a se jertfi ori despre alții în stare să o facă. 
De la răsărit până la apus ne cufundăm sufletele 
în două ape care sunt dezgustul şi admiraţia. 





anul VI e nr. 59-60 


65 


DECANTĂRI 












_. 


2) 
Pompe O Ata a = 


=. 











Dar nimic nu îl dezgustă mai mult pe om 
decât atunci când aude despre un altul că „este 
neputincios de a se jertfi“. Iar atunci când aceste 
cuvinte ne sunt adresate, ne simțim de parcă am 
pierdut războiul vieţii noastre. 

Valoarea sistemelor metafizice contează mai 
mult pentru progresul ştiinţific al omenirii decât 
pentru cel moral. Dinspre Hegel, putem construi 
o ştiinţă nouă, dar dinspre Sfântul Pavel putem 
doar concepe o nouă viaţă socială şi o nouă viziu- 
ne politică mondială. V-aţi gândit vreodată că 
Sfântul Pavel este cel mai mare profet al unui nou 
şi de dorit om de stat? Toate imperiile ridicate pe 
drepturi au pierit ori vor piere. Viitorul aparţine 
Imperiului Sfântul Pavel, un imperiu întemeiat pe 
dragostea slujitoare (loving service). 

E cu mult mai bine să aparții - în chip umil - 
celei mare rele dintre biserici, decât să te rupi - 
cu mare pompă - de cea mai bună dintre ele. Ori- 
ginea aristocratică este la fel de greu de pătruns 


precum întunericul nopții ce s-a scurs. Un mare 
aristocrat din zilele noastre poate fi stângaci în 
chestiunile sufleteşti (soul-stuff ), în vreme ce un 
cerşetor poate fi îmbunătăţit duhovniceşte. Să îi 
preţuim însă pe amândoi în mod egal, fiindu-ne 
cunoscut faptul că ambii au origine împărătească. 
Prea Înaltul îi numeşte laolaltă copii Săi. Din 
aceeaşi pricină să-i respectăm pe cei nepricepuți, 
să prețuim şi oița şi copacii şi pietrele. 

Adevăraţii răstignitori de astăzi ai lui Hristos 
sunt cei care gândesc că Evanghelia Mântuitoru- 
lui nu poate fi luată drept temelie a vieții politice 
în lume. Dar oare cele din urmă cuvintele ale Sale 
nu au fost: „Mergeţi în toată lumea“? Cea din ur- 
mă şi cea mai înaltă expresie a creştinătăţii se va 
adeveri în relaţiile dintre naţiuni, aşa cum cel din- 
tâi aspect a constat în relaţiile dintre persoane. 
Interpersonalitatea 5 a fost şcoala primară a creş- 
tinătăţii. Inter-naţionalismul se cuvine să fie uni- 
versitatea acesteia. 


4 Sfânta Evanghelie după Marcu (16:15), unde citim: „Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia 


[a toată făptura.“ 


5 Am tradus expresia „Interindividualism“ cu „interpersonalitatea“, termen preluat din Pr. Dumitru Stăniloae, 
Dogmatica. Vezi http://www.crestinortodox.ro/deosebirea_celor_trei_persoane_ale_unicei_fiinte_dum- 
nezeiesti_nerepetate_in_relatiile_intregitoare_-c455-p5-new.html. Cuvântul „individualism“ nu exprimă 
esența mesajului creştin în centrul căruia se află persoana. Precizăm, de asemenea, că şi celălalt termen folosit 
de Sf. Nicolae Velimirovici, „inter-naţionalism“, trebuie înțeles tot în cadrul metadiscursului creştin. Nu este 
vorba de o intersectare fără noimă a popoarelor, ci tocmai de descoperirea rostului lor pe pământ dat de 


Dumnezeu. 








66 


anul VI e nr. 59-60 


DECANTĂRI 


ROST 





Etica creştină, adică slujirea dumnezeiască şi 
jertfa, reprezintă cea mai bună consecinţă a ade- 
văratei credinţe în Dumnezeu. Niciodată nu a fost 
cu putință o legătură mai scurtă între planeta 
noastră şi centrul universului, ca legătura oferită 
de Hristos. Este calea cea mai scurtă, aidoma li- 
niei drepte dintre două puncte geometrice. 

Sclavia înseamnă muncă obligatorie; liber- 
tatea se cuvine să o înțelegem precum o slujire de 
bunăvoie (willing service). Doar o persoană sau 
o naţiune educate în acest din urmă spirit față de 
vecinii lor sunt cu adevărat libere. Toate teoriile 
despre libertate sunt iluzii. Libertatea de a solici- 
ta drepturi, şi nu cea de a sluji de bunăvoie, repre- 
zintă o ceartă fără de sfârşit care îşi premiază 
campionii cu nefericire. Nici republica lui Pericle, 
şi nici monarhia lui Octavian nu au fost state ale 
fericirii, ci doar statul pan-uman al Sfântului Pa- 
vel, cu o singură Magna Carta a slujirii necondi- 
ționate, va fi țara Fericirii Universale. 

Viaţa fiecărui om reprezintă o arenă a multor 
duhuri necurate, unde lupta fără ajutorul lui Hris- 
tos este înfricoşătoare, iar cea cu EI alăturea trium- 
fătoare. O, câte dintre aceste duhuri, ce găsesc con- 
diții propice de locuire în noi, nu i-ar face pe porci 
să se tulbure şi să se arunce de pe stâncă în mare! 

Concepţia conform căreia modurile de a 
gândi ale lui Machiavelli şi Metternich”, Bis- 
marck& şi Beaconsfield?, ar putea fi luate ca 
temelie a vieţii politice, pe când modul creştin 
nu, este până şi viziunea unor teologi. Însă 
Hristos le supravieţuieşte tuturor acestor politi- 
cieni, ca o putere veşnică, tocmai pentru că EI 
este îndelung răbdătorul lor (the fittest of all of 


them). 

Ce filosofie obscură este aceea care învață că 
Moise şi Mahomed au de-a face cu viaţa politică, 
iar Hristos nu! Carlyle? şi Emerson!! au fost mai- 
mult-decât-nerăbdători (over-anxious) în a reco- 
manda ca îndrumători ai omenirii pe oricine alt- 
cineva decât pe Hristos. E aceeaşi cu a spune: 
„Omule, ia-ți lumânări şi lămpi spre a-ţi lumina 
drumul prin întuneric, dar ai grijă la soare!“ Cât 
de diferiţi sunt Dostoievski şi Tolstoi! 

Am privit omul în rugăciune şi am gândit: 
„lată îngerii căzuţi!“ L-am privit iarăşi în certurile lui 
mânioase şi am gândit: „Iată demonii stârniţi!“ Ani- 
malele sunt crude, dar nu şi vulgare. Omul, dim- 
potrivă! Şi în cruzime, şi în vulgaritate este în 
frunte. Dacă am fi obligați să alegem unul dintre 
aceste două rele, i-am prefera vulgarității, cruzimea. 
Toate clipele pe care le numim astăzi sunt tâlhărite 
de amintirile despre ieri şi de grijile pentru mâine. 

Lucrul cel mai măreț din viața omului, din 
punctul trupesc de vedere, este chiar acest mister 
al trupului. Din punctul de vedere duhovnicesc, 
lucrul cel mai măreț constă în interpretarea opti- 
mistă a acestui mister. Dar în afara creştinismului 
nu există un optimism îndreptăţit (reasonable 
optimism) Omul poate fi uşor un tiran, cu o con- 
diție: să fie sclavul anumitor păcate. 

Nicio națiune nu ar putea tiraniza o alta de- 
cât dacă ea însăşi e tiranizată de anumite iluzii. 
Nimeni din lume, afară de cel ce se simte „robul 
lui Hristos“, nu este liber. Cel mai vestit campion 
al libertăţii din istoria omenirii s-a numit pe sine: 
„Pavel, robul lui lisus Hristos“12. 

Traducere şi note de Daniel Mazilu şi Ana Damaschin 


6 Niccolo Machiavelli (1469-1527) este primul mare filosof politic al Renaşterii, cunoscut în special pentru 


faimoasa sa lucrare Principele. 


7 Wenzel Nepomuk Lothar principe de Metternich-Winneberg-Beilstein (1773-1859) a fost un politician şi om de 
stat austriac şi unul dintre cei mai importanți diplomaţi ai timpului său. 

8 Otto Eduard Leopold von Bismarck (1815-1898) a fost prim-ministru al Prusiei între 1892 şi 1890. A unificat 
Germania în urma câtorva războaie, devenind între 1871 şi 1890 primul cancelar al Imperiului German. 


9 Lordul Beaconsfield, adică Benjamin Disraeli (1804-1881), scriitor englez de origine evreiască, om politic şi 
Prim-ministru. Pentru mai multe detalii despre acesta, vezi cartea lui Andr6 Maurois, La vie de Disraeli (1927). 


10 Trimiterea este la lucrarea lui Th. Carlyle din 1841, On Heroes and hero worship and the Heroic in History, în 
care autorul declară ab initio că nu are de gând să vorbească despre lisus Hristos. Mai multe despre Carlyle în 
lucrarea lui John Nichol din 1904, Thomas Carlyle Biography. 


1 Ralph Waldo Emerson (1803-1882) a fost un poet şi eseist american, liderul mişcării transcendentaliste de la 
începutul secolului al XIX-lea. Vezi opera completă a acestui scriitor la adresa 
http://www.davemckay.co.uk/philosophy/emerson/. Trimiterea Sf. Nicolae Velimirovici este, probabil, la 
volumul IV, Representative Men, unde Emerson vorbeste despre Platon, Swedemborg, Montaigne, 
Shakespeare, Napoleon şi Goethe şi pe care îl începe cu aceste cuvinte: „It is natural to believe in great men“. 


12 Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel (1). 





anul VI e nr. 59-60 


67 


ROST 


DECANTĂRI 





Aspecte ale desacralizării 


sacrului 


in poezia lui Blaga 





Prof. Dr. Const. Miu 


ca n literatura noastră interbelică, gruparea or- 
] todoxiştilor (despre care G. Călineseu vor- 

beşte în termeni elogioşi în a sa ILR...) ocupă 
un loc aparte. De altfel, distinsul critic şi istoric li- 
terar îl încadrează pe Lucian Blaga în capitolul 
„ORTODOXIŞTII. Momentul 1926. Iconografia 
mistică. Doctrina miracolului“, alături de Nichifor 
Crainic, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Sandu Tu- 
dor, Şt. 1. Neniţescu şi Const. Goran. 

La Blaga, sentimentul religios transpare 
chiar din volumul ce marca debutul - Poemele lu- 
minii (1919) -, iar iubirea ca modalitate de cu- 
noaştere „se asociază cu emoția religioasă“ (VI. 
Streinu, Versificaţia modernă, EPL, 1966, p. 241). 
Lumina - metafora simbol definitorie pentru în- 
tregul volum, subsumată erosului, este de sorgin- 
te sacră: „Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în 
piept când te văd, / oare nu e un strop din lumina 
/ creată în ziua dintâi, / din lumina aceea-nsetată 
adânc de viată?“ (Lumina). Eternul mister femi- 
nin capătă o nouă anecdotică în viziunea poetu- 
lui, încât se ajunge la un paradox: taina pe care 
şarpele i-a împărtăşit-o Evei nu poate fi cunoscută 
de cel Atoateştiutor: „De-atunci femeia ascunde 
sub pleoape-o taină / şi-şi mişcă geana parc-ar 
zice / că ea ştie ceva, / ce noi nu ştim; / ce nime- 
nea nu ştie, / nici Dumnezeu chiar“ (Eva). Nepu- 
tința celui Atoateştiutor de a cunoaşte misterul 
este sugerată printr-o negaţie totală, realizată cu 
ajutorul repetiţiei verbului a nu ști, ca şi a elipsei 
acestuia, din ultimul vers, precum şi cu ajutorul 
pronumelor noi, nimenea, acestea intrând în dis- 
juncţie cu substantivul propriu „Dumnezeu“, pre- 
cedat de conjuncţia adversativă „nici“. Nu este 
oare acesta un aspect al degradării sacrului? „Mi- 


tul eternului feminin este de fapt un secret al exis- 
tenţei pe care Eva l-ar deţine. Poetul converteşte 
mitul religios într-un mister laic - putem să-l nu- 
mim misterul (sau eternul) feminin, care nu este, 
în fond, decât un aspect al marelui mister al lumi- 
nii, din care se hrăneşte atât filosofa, cât şi poezia 
lui Blaga...“ (AI. Tănase, Lucian Blaga - filosoful 
poet, poetul filosof; Editura Cartea românească, 
1977, p. 330). 

Poezia Lacrimile (din volumul deja amintit) 
are ca temă nostalgia paradisului - alt aspect al 
desacralizării sacrului. „Nostalgia e durerea de a 
nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care 
amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un 
cuib al fericirii pierdute“. (Nichifor Crainic, Nos- 
talgia paradisului, Editura Moldova, 1994, p. 
243). Din perspectiva celui alungat din rai, nos- 
talgia paradisului prefigurează desacralizarea Sa- 
crului: „Stăpâne, ia-mi vederea, / ori dacă-ţi stă-n 
putință împăienjeneşte-mi ochii / c-un giulgiu, / 
să nu mai văd / nici flori, nici cer, nici zâmbetele 
Evei, şi nici nori,/ căci vezi - lumina lor mă doare“. 

Abia conturată în primul volum, jalea înde- 
părtării de Dumnezeu (apud T. Vianu) capătă 
accente dramatice în volumul din 1924 - În ma- 
rea trecere, poezia Psalm fiind elocventă în acest 
sens. Aici, Dumnezeu „e invocat de o conştiinţă 
dramatică, interogativă“ (Al. Tănase, op. cit., p. 
346), amintind prin aceasta de permanentul dia- 
log al eu-lui cunoscător cu Dumnezeu, din ciclul 
Psalmilor, al căror autor - Tudor Arghezi - e con- 
siderat un poet interogativ: „Când eram copil mă 
jucam cu tine / şi-n închipuiri te desfăceam cum 
desfaci o jucărie. / Apoi sălbăticia mi-a crescut, / 
cântările mi-au pierit, / şi fără să-mi fi fost vreo- 
dată aproape / te-am pierdut pentru totdeauna / 
în țărână, în joc, în văzduh şi pe ape“. După cum 





68 


anul VI e nr. 59-60 


DECANTĂRI 











PRE E 


E atei 


si „dă altu e + ab leat 





Și F- zei a 








A e pl PE ESI == = Ta ca 





se poate observa din versurile citate, singură- 
tatea eu-lui cunoscător este similară cu singură- 
tatea „obiectului“ cunoaşterii, reprezentat pan- 
teistic în lucruri şi în natură, încât „Dumnezeu 
este asociat cu ideea de suferință, de durere, care 
devine cosmică“ (Ibidem, p. 347): „Între răsăritul 
de soare şi apusul de soare / sunt numai tină şi 
rană. / În cer te-ai închis ca-ntr-un cosciug. / O, de 
n-ai mai fi înrudit cu moartea / decât cu viata / 
mi-ai vorbi. De-acolo de unde eşti / din pământ 
ori din poveste mi-ai vorbi // (...) Iată stelele intră 
în lume / deodată cu întrebătoarele mele tristeți. 
/ Iată e noapte fără ferestre-n afară. / Dumnezeu- 
le, de-acum ce mă fac?“ 

Jertfa sub semnul înalt al curcubeului magic 
(cum spune poetul) i se refuză eu-lui cunoscător, 
astfel încât acesta îşi simte zădărnicit orice elan în 
procesul cunoaşterii: „Porumbii mi i-am slobozit 
/ să-ncerce pajiştea cerului, / dar sfâşiaţi de vân- 
turi / se-ntorc înapoi. Pe vatra corăbiei / inima mi- 
o-ngrop sub spuză“ (Pe ape). Este şi acesta un alt 
aspect al singurătăţii eu-lui, sub un cer ale cărui 
porţi rămân veşnic închise, registrul verbal şi ad- 
verbial fiind grăitor sub acest aspect: „Dăinuie 
veșnic potopul. / Niciodată nu voi ajunge / s-aduc 
jertfa...“ (s.n.). Mutenia, noncomunicarea ca „atri- 
bute“ ale sacrului expus degradării - aşa cum 


sunt surprinse în poeziile Psalm şi Pe ape - apar 
împinse până la paroxism în poezia Din cer a ve- 
nit un cântec de lebădă, degradarea celestă atră- 
gând după sine expierea teluricului: „Din cer a 
venit un cântec de lebădă. / Îl aud fecioarele ce 
umblă cu frumuseți desculțe / peste muguri. şi 
pretutindeni îl aud eu şi tu // Călugării şi-au în- 
chis rugăciunile / în pivnițele pământului. 
'Toate-au încetat/ murind sub zăvor“. Dar culmea 
degradării sacrului este atinsă în poemul De 
mână cu Marele orb, motivul peregrinului având 
aici rolul de a evidenția muţenia Marelui orb, dar 
şi sau mai ales permanenta sa teamă: „EI tace 
pentru că-i e frică de cuvinte (...) // De ce a tresă- 
rit? / Tată orb, fii liniştit, în jur nu e nimic“. Obser- 
văm aici (dar şi ceva mai încolo, când vom aduce 
în discuţie poezia Paradis în destrămare) o apro- 
piere a sacrului de profan, în sensul că cel dintâi 
capătă însuşiri şi defecte asemănătoare celui 
de-al doilea. 

În amintirea ţăranului zugrav şi Bunăvestire 
sunt două creaţii din volumul În marea trecere, în 
care recunoaştem desacralizarea mitului creştin 
al Fecioarei Maria. Miracolul „rodirii“ se produce 
în planul profanului, nu al sacrului: „Ce-a mai ve- 
nit se poate-asemăna numai c-un vis. / Din pulbe- 
re de floare / cernută peste tânărul ei trup / fe- 





anul VI e nr. 59-60 


69 


DECANTĂRI 








cioara Maria / a legat rod ca un pom“ (În amin- 
tirea...). În ambele poezii, Fecioara „e prețuită 
tocmai pentru starea ei omenească, de cuceri- 
toare naivitate şi ingenuitate“ (Al. Tănase, op. 
cit. p. 358): „În noaptea asta lungă, fără sfârşit, / 
o femeie umblă sub cerul apropiat. / Ea înțelege 
mai puţin decât oricine / minunea ce s-a-ntâm- 
plat. / Aude sori cântăreți, întreabă, / întreabă şi 
nu înţelege. / În trupul ei stă închis ca într-o tem- 
niță bună / un prunc“ (Bunăvestire). Aceeaşi nai- 
vitate şi simplitate în gestică, specifice tărăncii, le 
vom găsi şi în Biblică (din volumul Lauda somnu- 
lui - 1929): „Maică Precistă, tu umbli şi astăzi râ- 
zând / pe cărări de apă pentru broaşte țestoase. 
// Între ierburi înalte şi goale / copilul ti-l dez- 
braci / şi-l înveţi să stea în picioare. / Când e prea 
rău / îl adormi cu zeamă de maci // Pentru tine lu- 
mea e o pecete / pusă pe o taină şi mai mare: / de 
aceea mintea nu ti-o munceşti / cu nimic. / În casă 
lângă blidarul cu smalturi rare / în fiecare zi pă- 
zeşti cu răbdare / somnul marelui prunc. A mus- 
trare clipind / te superi doar / când îngerii trân- 
tesc prea tare uşile / venind şi ieşind“. Se poate 
lesne observa cum sacrul a fost convertit în pro- 
fan; Maria este aici o mamă iubitoare, care ve- 
ghează atent creşterea pruncului, iar dojana care 
cade asupra îngerilor, când aceştia - ca orice co- 
pil - devin prea zgomotoşi, este, în fond, mustra- 
rea oricărei mame. 





Lumea care populează volumul Lauda som- 
nuluieste una desacralizată. Aşa cum opina G. Că- 
linescu, „procesul de spiritualizare e mai înalt (în 
volumul menţionat - n.n.) şi poetul cade într-un 
soi de nostalgie de Eden, într-o lâncezeală numită 
tristeţe metafizică, încercând să depăşească spaţi- 
ul terestru, să evoce un «peisaj transcendent“ - 
s.n. (LR..., Editura Minerva, 1982, p. 879). 
Inexorabila finitudine a sacrului (ca ultim aspect 
al desacralizării sacrului, ce seamănă tot mai 
mult, în poeziile din acest volum, cu profanul) se 
conturează chiar din primele versuri ale poeziei 
Paradis în destrămare, considerată cea mai repre- 
zentativă pentru tristețea metafizică. „Portarul 
înaripat mai tine întins / un cotor de spadă fără 
flăcări. / Nu se luptă cu nimeni, dar se simte în- 
vins. / Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor / serafimi 
cu părul nins / însetează după adevăr, / dar apele 
din fântâni / refuză găleţile lor“. Paradoxul din 
versurile subliniate reliefează o stare cu totul de 
excepţie pentru lumea sacrului, care, degradân- 
du-se, ia chipul şi asemănarea celeilalte lumi - 
cea profană. Tristeţea metafizică resimţită acut, 
municare cu absolutul (a se vedea mai sus semni- 
ficaţia metaforei fântânilor) trimite la o situație 
similară din poezia lui Arghezi, Heruvim bolnav. 
„Îngerul meu îşi mai aduce-aminte / Din fericirile 
de mai nainte. / Cerul la gust i-ajunge ca un blid / 
Cu laptele amar şi agurind, / Stelele lui nu şi le 
mai trimite / Ca nişte steaguri sfinte zugrăvite, / 
şi vântul serii nu-i mai dă îndemn / Cu aromele-i 
de vin şi untdelemn“. În ultima strofă a poeziei 
lui Blaga, desacralizarea este totală: putem con- 
stata coborârea sacrului în profan; arhanghelii şi 
îngerii - simple elemente de figuraţie - trec, cu 
dezinvoltură, la „îndeletniciri“ umane: „Arând 
fără îndemn / cu pluguri de lemn / arhanghelii se 
plâng / de greutatea aripelor // (...) Noaptea înge- 
rii goi / zgribulind se culcă în fân“. Cele două ima- 
gini - arhanghelii ce se plâng de greutatea aripi- 
lor şi îngerii zgribuliți - sunt rizibile, caricaturalul 
fiind aici o altă modalitate artistică de creionare a 
desacralizării sacrului. Totul culminează cu trece- 
rea „protagoniştilor sub zodia thanatosului, încât 
orice disociere între sacru şi profan dispare: „pă- 
ianjeni mulți au umplut apa vie, / odată vor pu- 
trezi şi îngerii sub glie, / ţărâna va seca poveştile 
/ din trupul trist“. 





70 


anul VI e nr. 59-60 


DECANTĂRI 


ROST 





Culoarea care vorbeşte 


Mă numesc Roşu, Orhan Pamuk, Ed. Curtea Veche, Bucureşti 


2006, trad. Rom. Luminiţa Munteanu, 614 p. 


Paul-Gabriel Sandu 


oşu nu este un nume. Sau nu este numai 
R un nume, este înainte de toate o culoare. 

O culoare care vorbeşte şi care, pentru că 
vorbeşte, stă de acum şi sub semnul artei literare. 
De aceea cartea lui Orhan Pamuk, apărută de cu- 
rând într-o traducere românească, stă, asemenea 
Istambului pe care îl evocă, acolo unde țărmurile 
a două vaste continente se ating. Culoarea şi cu- 
vântul dau la iveală echivalentul unei cărți care 
nu mai are nevoie de ilustrațiile atât de atente ale 
miniaturiştilor. Ea este deja, într-un fel, aceste mi- 
niaturi sau rolurile s-au inversat de această dată. 
Cartea e cea care ilustrează miniaturile şi culorile 
sunt cele care stau de vorbă cu noi. 

Universul care se deschide cu prima pagină a 
cărții este în măsură să copleşească imaginaţia 
fiecărui cititor. Eram obişnuiţi să ascultăm oame- 
nii vii vorbind, şi acum ne trezim ascultând cuvin- 
tele unui mort, dintr-o fântână. Cum a fost omo- 
rât? De la el nu putem scoate nimic. El însuşi este 
la rându-i copleşit de lumea cealaltă şi de faptul 
Că poate să ne vorbească, în felul în care o face, de 
acolo. Ucigaşul este însă unul dintre marii 
maeştri miniaturiști, şi câteva capitole mai încolo 
ni se va adresa, fără să-şi destăinuie numele. 
Aflăm însă de ce a ucis. Crima lui este ilustrarea 
unui conflict. Un conflict între două civilizaţii, 
între două viziuni distincte despre lume. 

Pictura europeană şi miniatura persană şi 
otomană au foarte puţine în comun. Lucrul esen- 
țial care le distinge este perspectiva pictorului. 
Un miniaturist adevărat se va strădui o viață în- 
treagă să privească lucrurile şi să le picteze aşa 
cum le vede Dumnezeu. El nu va fi nici o clipă 
interesat să-şi distingă propriul lui stil de cel al 
altora, şi nu-i va păsa să se semneze în colțul mi- 
niaturii. Şi asta pentru că nu există decât o sin- 
gură imagine perfectă a unui cal; aşa cum este 
văzut el prin ochii Divinităţii. 





Flacăra acestui conflict luminează o lume 
aproape ireală, a unui Istambul din timpul domi- 
naţiei otomane asupra Europei. Un oraş plin de 
străzi întortocheate unde este mult mai uşor să fii 
omorât decât să scapi cu viaţă; un oraş al vânză- 
toarelor ambulante care poartă răvaşele îndră- 
gostiţilor şi care este gata să sufere alături de ei. 
Este oraşul lui Negru şi al lui Şekure, oraşul în 
care se dau uneori lupte de stradă, şi în care își 
are reşedinţa Padişahul, „stâlpul lumii“, cel care 
veghează asupra miniaturiştilor, şi nu numai 
asupra lor. 

Istorisirea o vom lasă de această dată deopar- 
te. Ne vom opri însă, pentru o clipă, la capitolul 
care dezvăluie săvârşirea celei de-a doua crime. O 
crimă înfăptuită de acelaşi ucigaș, însă având un 
cu totul alt motiv. Descrierea actului este fără în- 
doială una dintre marile reuşite ale cărții şi asta 
mai ales prin felul în care culoarea şi cuvântul 
fuzionează fără rest, dând naştere unor imagini 
inspirate nu de vreun curent literar, ci mai cu- 
rând de postimpresionismul celui care a transfor- 
mat culoarea într-o obsesie: Van Gogh. 

Uciderea maestrului miniaturist care su- 
praveghea ilustrarea unei cărți comandate de 
către padişah pentru a fi făcută în dar „regilor 
frânci“ este săvârşită într-un moment de furie ne- 
stăpânită. Cel care era numit de către toţi „Un- 
chiul nostru“ îl provoacă cu bună ştiinţă aproape 
pe cel care mărturisise că este criminalul să mai 
săvârşească încă o crimă. Îi vorbeşte acestuia de- 
spre talentul lui ca miniaturist, dar şi despre efe- 
meritatea tuturor miniaturilor şi a stilului însuşi. 
Toate cuvintele rostite de el stau împotriva lui. 
Moartea devine inevitabilă: 

„M-a mai lovit o dată în cap cu călimara de 
bronz.[...]. M-am speriat atât de tare, încât am 
început să urlu din răsputeri. Dacă mi-ar fi pictat 
cineva strigătul ar fi fost verde ca prazul. Am înțe- 
les că nu va putea auzi nimeni această culoare în 
întunericul serii, pe străzile pustii, şi că eram cu 





anul VI e nr. 59-60 


7I 


DECANTĂRI 





desăvârşire singur. [...]. Nu vedeam nici o culoare 
şi pricepeam că toate culorile se preschibaseră în 
roşu. Ceea ce socoteam că era sângele meu era 
parcă cerneală roşie. Iar ceea ce avea el pe mână 
[...] era, de fapt, sângele meu cel roşu, care nu mai 
contenea să curgă.“ (pp. 243, 244). 

Fragmentul citat nu lasă nici o urmă de în- 
doială. Lumea în care ne găsim este una a culo- 
rilor, însă nu a culorilor care se văd, ci a celor care 
se simt, „se pricep“. Roşul sângelui şi al cernelii 
dobândesc o realitate şi o consistență nebănuite. 
Ca şi când pensula groasă a unui pictor ar da 
formă culorii stoarse din tub pe pânză. Îi simţi 
vâscozitatea, pensula înoată greu prin culoare. 
Avem deodată în faţă celebrele picturi ale lui Van 
Gogh. Iar culorile întrebuințate sunt chiar obsesi- 
ile pictorului olandez: verdele şi roşul, opuse însă 
complementare în acelaşi timp, culorile folosite, 
alături de galben şi albastru, în pictarea celebru- 
lui tablou „Câmp de grâu cu ciori“. Trebuie spus 
că celelalte două culori, galbenul şi albastrul, 
sunt la fel ca şi verdele şi roşul, culori opuse şi 
complementare în acelaşi timp. 

Simţurile se prăbuşesc toate într-unul singur, 
sângele şi cerneala devine un unic lichid, o sin- 
gură pastă care nu încetează să curgă şi care 
opreşte parcă strigătul colorat în verde al vic- 


timei. Culorile se întrepătrund una pe cealaltă, 
însă nu-şi pierd nici o clipă identitatea. Sângele şi 
cerneala roşie a călimării devin de nedistins, fu- 
ziunea lor stă drept metafora unei vieți jertfite 
actului creator. Numai că este, într-un sens, o me- 
taforă pe dos. Pictura fusese şi până acum însăşi 
viața miniaturistului; de această dată însă fuzi- 
unea celor două elemente, sânge şi cerneală, care 
echivalează actul viețuirii cu cel al pictării se pro- 
duce în planul fizic. Tocmai de aceea metafora ne 
pare a fi una inversată. Sub puterea culorii sân- 
gele se face cerneală, şi moartea survine aseme- 
nea unei jertfe făcute de către creator, propriei 
sale creaţii. 

Perspectiva de care se foloseşte autorul pen- 
tru a descrie crima este tocmai cea a celui ucis. Na- 
ratorul acestui capitol nu este criminalul, aşa cum 
ni s-ar părea firesc, ci chiar victima, care continuă 
să converseze cu noi în timp ce îngerul este gata 
să-l poarte afară din această lume. 

Această „delegare“ a responsabilităţii narării 
istoriei, care trece mereu de la un personaj uman 
la o culoare, apoi la un desen, pentru a reveni, 
iarăşi, la alt personaj al cărții lasă impresia unui 
mozaic construit cu minuție. Însă dincolo de cali- 
tățile estetice ale acestui tip de naraţiune, putem 
înțelege ceva din opţiunea făcută de autorul în- 








ORHAN PAMUK 
Mă numesc Roșu 





săşi în privința conflictului dintre cele 
două stiluri de pictură, conflict care 
generează întreaga serie de crime comi- 
se. Autorul pare a fi de partea „pictorilor 
frânci“, şi asta tocmai pentru că perspec- 
tiva aleasă de el nu este una divină, a unui 
narator omniscient, care foloseşte per- 
soana a treia şi care îşi cunoaşte perso- 
najele până în detaliu. Timbrul fiecărui 
personaj poate fi cu uşurinţă recunoscut 
şi stă, fără îndoială, drept ceea ce trece, 
între specialiştii miniaturii drept semnă- 
tură. Acel indiciu, acea trăsătură de pen- 
sulă, inconștientă poate, care ne lasă să 
bănuim cine este autorul. 

Alegerea făcută de autor în ceea ce 
priveşte modul şi stilul narării ne face să 
înțelegem că nu există, aşa cum credeau 
marii miniaturişti, un singur fel de a ve- 
dea lumea; cel al lui Dumnezeu. Ci că 


ȘĂ Dumnezeu vede lumea prin ochii noştri, 





ai fiecăruia dintre noi. 








72 


anul VI e nr. 59-60 


HISTORIA 





Idei și fapte haiducești 
in mișcarea legionară 


Ilie Gulică 





eformele de la răscrucea secolelor XIX şi 

XX din România n-au avut acelaşi efect pe 

care l-au avut cele aplicate în țările Euro- 
pei Occidentale. Ele au adâncit şi mai mult pră- 
pastia dintre păturile sociale, elita manifestându- 
şi ataşamentul față de valorile moderne, occiden- 
tale, iar masa largă a populației rămânând fidelă 
tradiției. Lumea mondenă se delecta cu arta mo- 
dernă - teatru, cinematograf, vernisaje etc., iar 
țăranii îşi continuau viața lor monotonă, rustică. 
Țăranul român credea în valorile sale - ortodo- 
xia şi obiceiurile -, unicele capabile în mintea lui 
să-i asigure bunăstarea şi propăşirea. 


Context 


În acea epocă confuză, când noi ape îşi cro- 
iau albia, în conştiinţa țărănească, noile îndelet- 
niciri aduseseră cu sine o alarmantă degradare a 
moravurilor. Opresiunea, credeau ei, venea ne- 
condiţionat din partea ciocoimii, şi ea exponentă 
a unor rânduieli nespecifice, constituite prin pă- 
trunderea de peste meleaguri a unei civilizații de 
pe aiurea, capitalistă, străină de structurile socia- 
le româneşti!. 

Războiul a schimbat mult mentalitatea ță- 
ranilor. Rolul decisiv al ostaşilor - în covârşitoa- 
rea lor majoritate țărani îmbrăcaţi în haine mili- 
tare - la obţinerea victoriilor de la Mărăşti, Mără- 
şeşti şi Oituz a dus la o puternică activizare a țără- 
nimii din vechiul regat. Țăranii au înțeles că de 
hotărârea şi starea spiritului lor, de sacrificiul lor 


depindea soarta ţării, că ei erau o forță de care 
trebuie să se ţină seamala. După reforma elec- 
torală (1919) şi cea agrară (1921), țărănimea, ig- 
norată o lungă perioadă, a ajuns în posesia drep- 
tului de vot. Cele două transformări majore au 
generat mutații în viaţa partidelor politice: unele 
îşi precipită căderea, altele se nasc şi toate îşi mo- 
difică programele, orientându-le spre masele ță- 
răneşti. 

Mişcarea legionară, un nou actor pe scena 
politică, orientată social mai mult decât celelalte 
formaţiuni către păturile păgubaşe, îşi croieşte 
drum spre putere. Deşi păstrează afinități doctri- 
nare cu curentul european de extremă dreaptă, 
mişcarea legionară se singularizează printr-o 
ideologie specific românească. Influenţa tezelor 
străine a fost minimă în cazul legionarilor, pri- 
mordiale fiind ideile autohtone. Calea pe care 
apucase România după 1918 nu corespundea as- 
piraţilor tinerilor, aceştia dorindu-și un regim în 
care să conducă şi să se simtă preţuiţi?. Tineretul 
intelectual - deopotrivă cel din amfiteatrele uni- 
versităților, ca şi cel care intrase deja în viaţa pu- 
blică - manifesta ostilitate faţă de liberali şi libe- 
ralism. Devenise comună ideea potrivit căreia o 
prefacere a stărilor trebuia să treacă - necondi- 
ționat - prin prealabila răsturnare a liberalilor. 
Nimeni nu-şi mai putea aminti de liberalismul ori- 
ginar, nimeni nu mai asocia liberalismul cu 
Bălcescu5. 

Tinerii naționaliști repudiau concepțiile 
împărtăşite de generaţia veche. Ei dezavuau poli- 
ticianismul cu toate elementele sale imanente. 
Corneliu Zelea-Codreanu dorea o acţiune efecti- 


17. Ornea, Sămănătorismul, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 217. 
1a Istoria Românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), coordonator loan Scurtu, Editura Enciclopedică, 


Bucureşti, 2003, p. 49-50. 


2 Adrian Gabriel Lepădatu, Mișcarea legionară între mit şi realitate, Editura Cartier, Chişinău, 2005, p. 47. 


3 7. Ornea, op. cit., p. 170. 





anul VI e nr. 59-60 


75 


ROST 


HISTORIA 





vă, solidară cu țara prin dispoziții lăuntrice şi 
chemări ancestrale; o formaţiune care să întru- 
peze idealurile sublime ale naţiunii române. Era 
vorba de o luptă mai mult pseudomilitară decât 
politică. Pasiunea lui Corneliu Zelea-Codreanu 
pentru viața cazonă, de la limbaj până la atitudi- 
ne, ar fi trebuit să se impună şi în disciplina miş- 
cării legionaresa. 

Moștenirea ideilor şi practicelor haiduceşti 
de către legionari a fost semnalată în istori- 
ografie. Noi am fixat drept sarcină doar identifi- 
carea acestor motive, studiind reflecţia haiduciei 
în folclorul românesc şi în viața legionară“. 


Trecutul unui nume: haiduc 


Haiducii, la origini, erau ostaşi lefegii - servi- 
ciile le erau solicitate începând din a doua jumă- 
tate a secolului al XVI-lea de domnii Ţărilor Ro- 
mâne. Corpul haiducilor, în opinia lui Nicolae 
Grigoraş, a fost format de Ieremia Movilă, după 
modelul unei unităţi similare din Polonia. În 
iunie 1565, pretendentul la scaunul domnesc Şte- 
fan Mâzgă, venind din Transilvania, a atacat 
Moldova „cu mulți haiduci“. Haiducii, când aveau 
prilejul, se dedau numaidecât Ia jaf5. În fruntea 
lor se afla un căpitan, după cum erau conduse şi 
celelalte corpuri de lefegii - cazaci, semeni, doro- 
banţi etc. Ulterior, sursele folclorice indică pe 
haiduci luptând împotriva Porții Otomane. Către 
secolul al XVIII-lea, haiducia se transformă trep- 
tat în mişcare profund socială. Mişcarea haidu- 
cească îşi încheie existența începând din prima 
jumătate a secolului al XIX-lea”, dar exemple de 
activitate socială de tipul celei a războinicilor 
populari întâlnim şi mai târziu. 

La începutul secolului al XX-lea, imaginea 
pozitivă a haiducului la sat se păstra prin cântecul 
bătrânesc, iar la oraş, prin spectacolele teatrului 


Sa Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit, p. 78. 


de hoţi. Analiza textelor arată că teatrul de hoți 
are o apariție nu mai veche de deceniile III şi IV 
ale veacului al XX-lea. Adesea, variantele acestea 
apar ca nişte modernizări ale pieselor haiduceşti. 
În locul ciocoilor, cu care se războiesc haiducii, 
este jefuită poşta trenului de Bucureşti. În locul 
poterii de arnăuți, care îi urmăreşte pe infractori, 
apar jandarmii...9 

După instalarea bolşevicilor la conducerea 
Rusiei, comunismul îşi găseşte adepți şi în spaţiul 
românesc. În aceste condiţii, tânărul Zelea-Co- 
dreanu face primii paşi în lupta sa naționalistă, 
alături de câţiva colegi de liceu, înființând prima 
organizație anticomunistă. Convocarea camara- 
zilor săi în pădurea de la Dobrina cu scopul de a 
organiza lupte de gherilă împotriva comuniştilor, 
ritualul de depunere a jurământului amintesc de 
o ceată de haiduci care nu putea să lupte împotri- 
va comunismului decât cum au făcut-o înaintaşii 
lor: retrăgându-se în munți. După manifestaţiile 
studenţeşti de la începutul deceniului al doilea, 
Corneliu Zelea-Codreanu constată că nu poate 
realiza dezideratele naţiunii româneşti şi nu are 
altceva de făcut decât să aleagă calea codrului!. 
Într-un elan haiducesc, el se hotărăşte să depă- 
şească barierele impuse de politicienii corupți şi 
trădători şi să ofere istoriei un exemplu al drep- 
tății înfăptuite ca în vechile balade populare, cu 
arma în mână. Capii mişcării trebuiau să se sacri- 
fice, să servească drept exemplu pentru generaţi- 
ile ulterioare. Alături de grupul care îi rămăsese 
fidel de la început, la iniţiativa lui Ion Moţa, Ze- 
lea-Codreanu pune la cale un atac împotriva celor 
care trădează interesele naționale, act ce va purta 
numele „Complotului din Dealul Spirii“. Cei care 
urmau să fie asasinați erau: bancherii Bercovici, 
Mauriciu şi Aristide Blank, Stern, Filderman, 
Rosental, miniștrii Alex Constantinescu, Constan- 
tin Banu, George G. Mârzescu, Ioan Th. Florescu; 


4 Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, Bucureşti, 1993; 7. Ornea, Anii 
Treizeci. Extrema Dreaptă Românească, Bucureşti, 1996, Adrian Gabriel Lepădatu, Mișcarea legionară între mit 


şi realitate, Editura Cartier, Chişinău, 2005, ş.a. 


5N. Grigoraş, Instituții medievale din Moldova. Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVII-lea, Bucureşti, 


1971, p. 173. 


6 Buxrop Muxaiinogri Tana, Bocmounopomancuii >noc. Iecnedosanue u mexcmbi, Hayka, Moscova ; 1967, p. 139. 


7 Țemnp [lparteg, ȚaitOvau — HapoOnbie Memumenu ; Chişinău, 1962, p. 41. 

3 Sergiu Moraru, Folclorul haiducesc, în „Valori şi tradiţii culturale în Moldova“, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993. 
9 Istoria Literaturii Române. Folclorul. Literatura populară (1400-1780), vol. 1, Bucureşti, 1964, p. 77-78. 

10 Corneliu Zelea-Codreanu, Pentru Legionari, Bucureşti, 1999, p. 129. 





74 


anul VI e nr. 59-60 


HISTORIA 


ROST 





personalităţile politice: C. Mille, Honigman ş.a. 
Aceşti „pigmei“ trebuiau, în opinia „tinerilor hai- 
duci“, pedepsiți pentru că „au umilit şi au expus 
tuturor primejdiilor naţia românească“!!. La 8 
septembrie 1923 studenţii sunt arestaţi şi deferiţi 
justiţiei. În timpul procesului, sunt deţinuţi la mă- 
năstirea Văcăreşti, care fusese transformată în 
temniță. De aici vine şi numele fondatorilor de 
mai târziu ai Mişcării Legionare, Văcăreştenii. Vă- 
căreştenii apar într-o fotografie de epocă îmbră- 
cați în costume populare, cu plete ţărăneşti, 
având aerul unui grup de haiduci, şi nu de com- 
plotişti. Astfel, ei se erijează în apărători ale nați- 
unii româneşti, plasând mai marii țării în rolul de 
„Slugi ordinare ai iudaismului“!?, „forța ocultă 
care domină întreaga umanitate“; pretind rolul 
unor răzbunători ai țărănimii, care luptă pentru 
triumfarea adevărului. 


Arma 


Fiind împiedicat să-şi continue acțiunea de 
organizare a cărămidăriei de la Ungheni, Corne- 
liu Zelea-Codreanu se retrage în munții. Gândul 
retragerii în munţi i-a obsedat mereu pe legio- 
nari. Or, aceasta însemna începutul unei lupte îm- 
potriva regimului social-politic existenti“. 

Din lucrarea lui Zelea-Codreanu Pentru Le- 
gionari aflăm că motivul înființării mişcării poli- 
tice aminteşte de un erou din baladele haiduceşti, 
care nu mai poate suporta despotismul ciocoilor 
sau bătaia de joc a intendenţilor: „Căci eu nu mai 
pot rezista regimului de temniță. Mă cobor. Las 
totul în voia sorții; eu nu pot să dau nici o dezle- 
gare. De acum umblu cu revolverul la mine. Şi la 
cea dintâi provocare, trag!“ „Nu e bine să încer- 
căm răscoale de mase - arăta Codreanu -, căci as- 
tăzi ar fi măcinate şi ar fi să împrăştiem numai 
nenorocire şi jale. Trebuie, din contră, să lucrăm 
singuri, în număr restrâns şi numai pe a noastră 
responsabilitate.“15 Credem că această din urmă 
afirmaţie arată intenţia clară a lui Codreanu de a 


11 Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit. p. 60. 
12 Corneliu Zelea-Codreanu, idem. 

15 Ibidem, p. 163. 

14 Jexmup Țlparnee, Op. cit, p. 27. 

15 Ibidem. 











Corneliu Zelea Codreanu 


organiza o mişcare mai apropiată de cea haidu- 
cească, decât o formaţiune de extremă dreaptă de 
model occidental. 

Atentatul lui Corneliu Zelea-Codreanu, din 
1924, asupra prefectului Poliţiei din Iaşi, Con- 
stantin Manciu, denotă motivația fundamentală a 
unui haiduc care „se retrage în munți, adică răz- 
bunarea unei nedreptăți printr-un act crimi- 
nal“!€. Manciu era privit de către presa de dreap- 
ta ca „un vândut evreilor“, care, pentru o avansa- 
re, putea bate un student până la sânge, în stradă 
sau la poliție, fără a fi obligat să răspundă pentru 
faptele sale. Imaginea haiducului care îşi face sin- 
gur dreptate, atunci când nu o poate obţine altfel, 
s-a impus cu repeziciune, şi într-o ţară unde repre- 
zentanții instituţiilor oficiale erau deseori tentaţi 
să fie corupți sau să comită diverse abuzuri, ştiind 
că vor scăpa nepedepsiţi, gestul nu mai apărea ca o 
crimă, ci ca un act de eroism. Astfel, pentru Man- 
ciu se potriveşte rolul căpitanului poteraşilor, 
unealtă a stăpânirii înstrăinate, care adesea este 
principalul exponent al eroului negativ, iar Cor- 
neliu Zelea-Codreanu apare cu toate atributele 
tradiționale ale eroului pozitiv, înmănunchind 
năzuința fierbinte spre libertate şi dreptate so- 


16 Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica Ultranaţionalismului, Bucureşti, 1993, p. 81. 


17 Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit. p. 73. 





anul VI e nr. 59-60 


75 





ROST 


HISTORIA 





cială; el întruchipează figura îndârjită a viteazu- 
lui răzbunător. 

În cele mai multe cazuri, Corneliu Zelea- 
Codreanu se identifică cu un disperat, care îşi în- 
carcă arma în singurătate pentru a spăla cu sânge 
o nedreptate, înfruntând chiar şi poliţia. Aceasta 
coincide cu ideea despre ceea ce era pentru țăra- 
nii români, după mulţi ani de dominație străină, 
adevărata justiție. Tinerii radicali din Liga Apă- 
rării Naţional-Creştine căutau conştient această 
imagine prin intermediul diverselor lor acţiuni şi 
chiar prin scrierile lor; unele reflecții ale lui Cor- 
neliu Zelea-Codreanu nu pot fi mai explicite prin 
tonul lor: „Ce vom face, dacă ne vor provoca? 
Vom scoate din nou pistoalele şi vom trage, pen- 
tru ca să ne putrezească oasele în închisori şi pla- 
nurile noastre să se sfarme? În fața acestor per- 
spective ce ni se deschideau, ne-a încolțit în minte 
gândul retragerii în munți. Acolo, unde românul 
a primit lupta cu toate puhoaiele dușmane. Mun- 
tele e de mult legat de noi, de viața noastră. El ne 
cunoaşte. Decât să ni se usuce trupurile şi să ne 
sece sângele din vene închisorile urâte şi triste, 
mai bine să ne terminăm viața murind cu toții în 
munți pentru credința noastră. Respingem, aşa- 
dar, umilința de a ne vedea din nou în lanţuri. 
Vom ataca de acolo, coborând în toate viesparele 
jidăneşti. Sus vom apăra viaţa copacilor şi munţii 
de pustiire. Jos vom împrăștia moarte şi milă.“18 

Vestimentaţia lui Corneliu Zelea-Codreanu 
şi a camarazilor săi, modalitatea de a organiza 
adunările în campaniile electorale arată dorința 
lor de a fi văzuţi de public ca haiduci. Corneliu Ze- 
lea-Codreanu purta costum naţional, vorbea pu- 
țin, se închina şi rostea scurte alocuţiuni, dar cu 
mesaj naţionalist!. În marșul legionarilor spre 
Cahul (1930), ni se înfăţişează vreo treizeci de 
călăreţi cu cruci albe pe piept şi cu pene de curcan 
la căciuli20. Acest moment aminteşte şi de intra- 
rea lui Tudor Vladimirescu în Bucureşti. În con- 
cepția legionară, Tudor Vladimirescu este „de 


18 Francisco Veiga, ibidem. 


crâncenă credință ca toți purtătorii de flacără ro- 
mânească, ca marii noştri capitani, dar crezul lui a 
crescut până la cer şi lupta dusă până la jertfa pro- 
prie şi-a găsit biruința pandurului în istorie“2l. 


Calul 


În 1929, Corneliu Zelea-Codreanu şi adepții 
săi au făcut prin țară mai multe marşuri legionare. 
În atmosfera prezentată mai sus, Corneliu Zelea- 
Codreanu venea cu maşina la un loc fixat din timp, 
unde era întâmpinat de adepții săi22, de acolo ple- 
ca pe un cal alb spre locul de adunare cu țăranii. 
Călăreţii cu pene de păun sau de curcan la căciuli, 
semn distinctiv al marilor căpetenii militare mol- 
dave sau valahe în lupta împotriva invadatorilor 
străini, aminteau țăranilor de momentele de glorie 
ale trecutului nostru naţional, năşteau în inima lor 
simţul protecţiei în timpurile atât de nesigure în 
care trăiau. Deseori, țăranii îi aşteptau seara cu lu- 
mânări aprinse în mâini ori le vărsau în cale găleți 
cu apă, în semn de noroc. Legionarii intrau în sate 
încolonaţi în pas bărbătesc. Îngenuncheau o clipă 
în faţa bisericilor şi se rugau, cu țărănimea împre- 
jurul lor, care privea cu dragoste pe aceşti tineri 
care nu preferau discursurile declamatorii cu care 
fuseseră de atâtea ori asurziți şi amăgiți, ci se mul- 
țumeau cu rugăciunea, pe care toţi creştinii o în- 
țelegeau, şi cu cântece de vitejie şi de unire de 
țară?5. Referindu-se la acest episod, Zigu Ornea 
menționa: „Este în toată această stilistică a com- 
portamentului o regie bine strunită, care lasă im- 
presia că e spontaneitate şi firesc. La început totul 
e probabil că e firesc, apoi, totul, inclusiv descinde- 
rea în Sate pe cal alb de haiduc, s-a asamblat cu un 
ceremonial bine gândit“24. Prin aceste peripluri, 
legionarii au câştigat adeziunea țăranilor. Sătenii îi 
priveau cu admiraţie, ca pe eroi care luptă cu ne- 
dreptatea. În ciocnirile legionarilor cu jandarmii, 


sp AA 


dădeau de mâncare şi haine, sau îi găzduiau?5. 


19 7. Ornea, Anii Treizeci. Extrema Dreaptă Românească, Bucureşti, 1996, p. 281 


20 Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 291. 


21 Milviuţa Ciauşu, Panteonul mișcării legionare, în „Mituri istorice româneşti“, Bucureşti, 1995, p. 199. 


22 Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 294. 
25 Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit, p. 173. 
24 7. Ornea, idem. 

25 Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit, p. 111. 





76 


anul VI e nr. 59-60 


HISTORIA 


ROST 





Îmbrăcămintea 


Rigorile vestimentare erau respectate de 
fiecare legionar. Drept exemplu este cazul unui le- 
gionar din Chişinău, Constantin Buruiană, care 
se prezenta la adunările de cuib îmbrăcat în hai- 
ne naţionale, cu două pistoale la brâu2€. Ulterior, 
mişcarea legionară va adopta cămăşile verzi 
drept uniformă. Cercetând folclorul haiducesc, 
aflăm că poporul a căutat să redea culoarea îm- 
brăcămintei haiducului prin verdele „frunzei de 
viță“ şi a „frunzei de fag“. Adresându-se mamei, 
acesta o roașă: „...Să-mi croieşti o dulamiță, / Ver- 
de, ca frunza de viță, / Că la vară-i răzmeriță. / 
Să-mi croieşti un comănac, / Verde, ca frunza de 
fag, / Ca să-mi fie cu el drag...*27. 

În folclorul haiducesc este evocată înfrățirea 
haiducului cu codrul, muntele, arma. Haiducul 
vorbeşte cu codrul, cu frunza, cu iarba, cu florile, 
se sfătuieşte, îşi destăinuie dorințele. Deseori, în 
baladele haiduceşti fagul îşi apleacă crengile, să-l 
ascundă pe haiduc, iarba verde devine protec- 
toare a făptuirilor haiducului, ea se ridică în urma 
voinicului şi îi ascunde urma, crengile țin cu cre- 
dință armele, căprioara roade „frunzişul des“, 
face fereastră, ca voinicul „să-şi facă ochii roată“: 
„Numai codruleţul drag / dă dreptate la sărac / 
Numai arcul după spate / dă săracului drepta- 
te“28. Acest motiv este evocat frecvent atât în „fol- 
clorul legionar“, cât şi în scrierile legionare, în 
special cele care aparţin lui Corneliu Zelea-Co- 
dreanu. În momentele disperate, el pleacă în co- 
dru sau în munți... În ciocnirile legionarilor cu 
poliţia, Corneliu Zelea-Codreanu, asemenea unui 
haiduc din balade, susține că unicul său sprijin 
este revolverul. Motivul respectiv are o prezen- 
ță pregnantă în cântecele legionare: „Legionari 
să-ntindem hora pe-ntregul zăvoi, / Că suntem la 


noi acasă, în ţară la noi / Vine timpul haiduciei, 
codru să-ndrăgim, / Numai codru plânge frunza, 
când noi suferim...“30. 

O acţiune frecvent întâlnită în folclorul hai- 
ducesc este travestirea, deghizarea haiducului. La 
acest procedeu recurgeau mai mulți haiduci, indi- 
ferent de vremurile şi spaţiul în care au haiducit. 
Ei se îmbrăcau în haine călugăreşti, de țăran, se 
deghizau în moşnegi neputincioşi pentru a scăpa 
de poterăsi. Corneliu Zelea-Codreanu a apelat de 
mai multe ori la asemenea „șiretlic“, atât în mo- 
mentele de prigoană, cât şi în cele de legalitate. În 
1931, un ordin al Serviciului Secret de Informaţii 
atenționa Inspectoratul de Poliţie Chişinău că 
Corneliu Zelea-Codreanu se afla în acest oraş de- 
ghizat în moşneag, cu barbă, iar la începutul 
lunii decembrie 1933, îmbrăcat în haine de călu- 
găr cu ochelari şi barbă, locuia la un schits3. De 
aici, după raportul unui informator S.S.I., el spu- 
nea legionarilor să se ascundă pe la mănăstiri că 
în curând „se va întâmpla ceva“ (asasinarea lui 
1.G. Duca)33a. În istoriografie există opinia că, de- 
ghizarea lui Codreanu în moşneag, călugăr ar fi o 
fabulaţie inventată de Siguranță, însă, presupu- 
nerea că acesta se ascundea în haine de călugăr 
este exprimată de legionari, mai precis, de Iulian 
Sârbu, şeful Gărzii de Fier din Basarabia, care o 
spunea nu poliției, ci camarazilor săi35. 


Jertfa 


Jertfa are rădăcini adânci în istoria poporu- 
lui român. Ea are un loc aparte în baladele hai- 
duceşti. Trebuie să menționăm că Corneliu Zelea- 
Codreanu, în Pentru Legionari, nu rareori amin- 
teşte sacrificiile şi lupta bravilor haiduci pentru 
libertatea întregului popor, nu pentru binele pro- 
priu34: „Neamul nostru n-a trăit prin milioane de 


26 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 680, inv. 2, f. 461 
27 Grigore Botezatu, Folclor haiducesc în Moldova, Chişinău, 1967, p. 141. 


2 Sergiu Moraru, op. cit. p. 21. 

29 Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit. p. 175. 
30 www.mişcarea.com. 

3I Sergiu Moraru, op. cit, p. 25. 


32 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 680, inv. 2, d. 3433, f. 23. 
33 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 680, inv. 2, d. 3434, f. 37. 


352 Ibidem. 
33b Ibidem. 
34 Burop Misaiintoiru Tana, Op. cit. p. 142. 





anul VI e nr. 59-60 


77 


ROST 


HISTORIA 





robi, care şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin 
Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu 
Jianu, prin toţi haiducii..., care în fața jugului 
străin nu s-au supus, ci şi-au pus flinta în spate şi 
s-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei 
onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit 
atunci neamul nostru, iar nu prin «majorităţile 
laşe» şi «cuminţi». Ei înving sau mor, indiferent. 
Pentru că, atunci când mor, neamul trăieşte 
întreg, din moartea lor şi se durează din onoarea 
lor“35. Aici, se cuvine să subliniem că liderii 
legionari au urmărit ca legionarii să cunoască 
glorioasele fapte ale haiducilor. O primă etapă în 
aderarea unui tânăr la Garda de Fier era obli- 
gaţia de a citi cartea Haiducul, acţiune ce avea 
drept scop inocularea spiritului de aventurăs2. 
Această „probă“ trebuia să fie susținută de candi- 
daţii care doreau să adere în „frăţiile de cruce“, 
unitate inferioară a mişcării legionare. Făcând 
apologie acestor viteji naționali, Corneliu Zelea- 
Codreanu urmărea să zămislească „oameni noi“ 
cu calităţi de erou, „nişte uriaşi în mijlocul isto- 
riei noastre, care să biruiască toți duşmanii 
patriei“. În viziunea lui, lupta şi biruința legio- 
narilor trebuiau să se continue dincolo, asupra 
inamicilor nevăzuţi, asupra puterilor răului. 
Asemenea unui haiduc care luptă pentru 
moarte, legionarul trebuie să iubească moar- 
tea36, deoarece sângele său va servi la cimenta- 
rea României legionare: „Moartea noastră în 
modul acesta ar putea aduce acestui neam mai 
mult bine, decât sforțările zadarnice ale vieții 
noastre întregi“37. În perioada interbelică, sacri- 
ficiul a fost intens exploatat din punct de vedere 
politic, plecându-se de la scenariul mitologic al 
celor două balade populare româneşti - 
Meşterul Manole şi Miorița. Mitul morţii, cununia 
cosmică şi zidirea spirituală au fost analizate şi 
comentate intens la acea epocă, depăşindu-se 
cadrul ştiințifics8. 


Numele șefului 


Numele Codreanu este strâns legat de hai- 
ducie. La începuturile mişcării haiduceşti terme- 
nul codrean desemna tâlharii de codru, adică hai- 
ducii. Spre exemplu, Ion Neculce, în Letopisețul 
Țării Moldovei, relatează că, în timpul domniei 
lui Constantin Cantemir (1685-1693), vreo 40 şi 
mai bine de codreni-tălhari ţineau drumurile din 
Țara de Jos%. Cu numele respectiv este cunoscut 
haiducul Codreanu, faptele căruia sunt reflectate 
în folclor. După legendele româneşti se presupu- 
ne că acest haiduc a trăit toată viaţa în codrii Or- 
heiului. Despre viața lui se ştie foarte puţin, totuşi 
se vehiculează ideea că haiducul Codreanu s-ar fi 
tras din viţă de domn, de loc din Bucovina. El a 
haiducit multă vreme prin codru şi în cele din 
urmă murit la o mănăstire“. 


Cântecul 


Corneliu Zelea-Codreanu considera că sin- 
gura posibilitate de manifestare a stării lăuntrice 
sunt cântecele legionare. Folclorul legionar cu- 
prinde mai multe specii muzicale: doine, hore, 
cântece de marş, imnuri etc. Acestea erau închi- 
nate ideilor legionare: moarte, răzbunare, mun- 
că, jertfă ş.a., dar şi eroilor legionari, cum ar fi Că- 
pitanul, Nicadorii, Decemvirii, celor căzuţi în Spa- 
nia etc. Textele cântecelor conțin amenințări la 
adresa aşa-numiţilor duşmani ai mișcării: „l-om 
îneca în râu de sânge /Asemeni şerpilor îi vom 
zdrobi“fl. 

De obicei, cei asupra cărora erau îndrep- 
tate amenințările sunt numiţi cu cuvinte peiora- 
tive din folclorul haiducesc: ciocoi, tâlhari, călăi 
etc. Legionarii se numesc în cântece: voinic, 
haiduc, pandur etc. Evreul preia rolul grecului 
fanariot, care „despoaie de comori poporul 
românesc“. 


35 A.N.R.M,, F. 680, inv. 1, d. 3706/2, f. 508; Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit. p. 64. 


35a Ibidem, f. 508. 
36 Bumrop Marsaitnozaru Tanak , Op. cit., p. 143. 
37 Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit. p. 244. 


38 Chantal Delsol, Michel Maslovski, Joana Nowicki, Mituri şi simboluri politice în Europa Centrală, Chişinău, 


2003, p. 89. 


39 Ion Neculce, Letopiseţul Țării Moldovei şi O samă de cuvinte, Bucureşti, 1982, p. 315. 


40 Grigore Botezatu, op. cit, p. 51. 
41 www.miscarea.com 





78 


anul VI e nr. 59-60 


HISTORIA 





Cântecul legionar, apreciază Eugen Weber, 
făcea parte din întregul ceremonial legionar, al 
cărui scop esenţial impresiona publicul, de a in- 
spira tânărul aflat în căutarea unei credințe, de 
a-i speria pe unii şi de a-i incita pe alții“?. 


Temniţa 


Un alt motiv frecvent întâlnit în folclorul le- 
gionar este închisoarea. Mama din baladele hai- 
duceşti care-şi plânge feciorul întemnițat reapare 
în cântecele legionare. Desigur, acest motiv des- 
crie reala suferință a sutelor de mame care-şi lăcri- 
mau feciorii ferecaţi de jandarmi: „...Du-te dorule 
cu bine, / La părinţii mei din sat / Şi le spune că fe- 
ciorul lor / A fost întemnițat. / De-i vedea plân- 
gând pe mama / Lângă vatră în pridvor, / Şterge-i 
ochii cu năframa, / Spune-i că de ea mi-e dor...“43. 

Legionarul figurează în cântece ca răzbună- 
tor al poporului, fapt ce aminteşte de haiducul 
plin de măreție, eroism şi avânt de luptă, care îi 
pedepseşte şi îi înfierează cu asprime pe ciocoi, 
purtătorii suferinței poporului. După cum am 
susținut mai sus, legionarul spală cu sânge o ne- 
dreptate comisă nu împotriva sa, ci a poporului: 
„„„.Mie mi se urca sângele în cap şi iar îmi trecea 
prin minte să pun mâna pe armă, să mă ridic în 
munţi şi să trag cu nemiluita în cetele de duşmani 
şi de vânduți, dacă autorități româneşti şi legi în 
România Mare pot patrona asemenea crime în 
contra națiunii române, a onoarei şi a viitorului 
ei şi dacă aceste legi şi autorități vândute i-au în- 
chis orice speranță de dreptate şi de mântuire 
românească“4. 


Căpitanul 


Corneliu Zelea-Codreanu se intitula Câpi- 
tan, pe când Adolf Hitler - Fiihrer, iar Benito Mus- 
solini - Duce, în traducere, conducător. Din scrie- 
rile legionare aflăm că astfel a fost numit Corne- 
liu Zelea-Codreanu la sugestia lui Ion Moţa. Însă 


42 Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit. p. 282. 
45 Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit. p. 61. 











în timpul Complotului din Dealul Spirii, Corneliu 
Zelea-Codreanu îi trimite lui Nicolae Dragoş un 
bileţel în care semnează Căpitanul Furtună5. 
Termenul căpitan apare în documentele Țării Ro- 
mâneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolu- 
lui al XVI-lea. El derivă de la capitaneus şi este în- 
tâlnit prima dată în documentele interne ale Mol- 
dovei în timpul domniei lui Despot Vodă. În Țara 
Românească termenul este cunoscut în vremea 
domniei lui Mihai Viteazul. Căpitanii erau numiţi 
de domnii țării şi aveau ca atribuţii: în timp de pa- 
ce - administrarea ținutului, iar în timp de război 
- conducerea cetelor de ostaşi (lefegiii)“. Tradi- 
ţia folclorică ni-i indică pe căpitani în fruntea ce- 
telor de haiduci. Deseori căpeteniile au în spate 
activitate militară. De exemplu, haiducul Coroi 
era căpitan în armată şi „a fugit din armati, s-apu- 
casi di făcut dreptati la săraci“. De altflel, şi Cor- 
neliu Zelea-Codreanu a avut un trecut militar. Că- 
pitanul legionarilor, ca şi alți căpitani, devenise 
„semizeu“. În perioada de maturitate a mişcării, 
printre legionari circula credința că nu poţi as- 
cunde nimic de Căpitan, iar simbolul legionar pă- 
tratul cu două puncte, care a înlocuit în 1933 sem- 
nul Gărzii de Fier reprezentat prin cele 3 linii pa- 
ralele şi perpendiculare, semnifica ochii lui Co- 
dreanu. Foile cu acest simbol încleiate pretutin- 
deni semnificau faptul că Zelea-Codreanu îşi ur- 
măreşte advesarii peste tot. În timpul prigoanei, 
Codreanu însuşi s-a numit haiduc. În literatura le- 
gionară, căpitanul este un om năzdrăvan, care 
din orice împrejurare, oricât de grea ar fi ca, iese 
deasupra, este un învingător, iar de va cădea, el 
se va ridica din nou şi va învinge. 


44 Nicolae Stoicescu, Curteni și slujitori. Contribuţii Ia istoria armatei române, Editura militară, Bucureşti, 1968, p. 


246. 
45 Sergiu Moraru, op. cit. p. 25. 
46 ANRM, E. 680, inv. 1, d. 3638/2, £. 293. 
47 1dem, d. 3706/2, f. 461. 





anul VI e nr. 59-60 


79 


IN MEMORIAM 





Profesorul Constantin 
Em. Bucescu nu a murit 


A plecat dintre noi, fulgerător, la 24 decembrie 2007, profesorul 
Constantin Em. Bucescu, spirit erudit şi jerttitor, în temniţele 
comuniste, pentru idealul național-creştin. A fost înmormântat | 
a 26 decembrie, la biserica Sf. Maria din București. 


Marcel Bouroșs 





te familia mea şi peste toţi cei care lau 

cunoscut. Profesorul a fost un risipitor de 
frumuseți, cel mai mare pe care l-am cunoscut. Fă- 
ră el mă simt mai mic şi mai sarac. Era imens în tot 
ceea ce făcea. Deşi întreaga mea familie îl iubea ca 
peun tată, sunt convins că dragostea lui pentru noi 
era mai mare. 

Pentru marea lui dragoste, Maica Domnului |- 
a chemat în Ajun să prăznuiască Naşterea Domnu- 
lui în Ceruri. Sufletul lui mare, viteaz şi atât de sen- 
sibil a fost dus în fața Fiului Său, alături de cele ale 
camarazilor pe care atât de mult i-a iubit. 

Profesorul mărturisea că se roagă cu îndrăz- 
nire Maicii Domnului şi că faţă de Mântuitorul are 
o mare sfială. Mă rog ca Mântuitorul să-i zâm- 
bească şi să-i asculte poezia! De altfel cea mai fru- 
moasă reactie la aflarea teribilei veşti a avut-o 
fetița mea, care a exclamat: cred că a murit spu- 
nând o poezie! 

În duminica Naşterii Domnului, a cântat ulti- 
ma poezie, a mers la biserică, s-a spovedit, s-a îm- 
părtăşit, a mers să dea cadouri celor dragi, apoi, 
spre seară, s-a aşezat la masă să scrie felicitări celor 
pe care urma să-i colinde. În acel moment, pe neaş- 
teptate, a trecut poarta veşniciei. Dumnezeu i-a as- 
cultat dorința: „Mă rog lui Dumnezeu să mă ia fără 
să ştiu, nu-mi place suferința şi neputința dinaintea 
morții“, spunea uneori. 

Părintele Arsenie Papacioc spune „moartea 
este actul de naştere al veşniciei tale“, iar Părintele 
Rafail Noica spune că „adevărata moarte este des- 
părțirea sufletului de Dumnezeu“, iată de ce sunt 
convins că Profesorul Constantin Em. Bucescu nu 
a murit! Sufletul lui va ajunge după 40 de zile, 


dormirea Profesorului a lăsat o umbră pes- 


exact de ziua Întâm- | 
pinarii Domnului, 
în faţa lui Hristos şi 
va rămâne în Împă- 
răţie, de unde se va 
revarsa şi ne va pi- 
cura şi nouă lumina 
şi dulceaţa Frumuseții Dumnezeieşti. oofesorul 
mărturisea cu modestie câteva situaţii în care Du- 
hul Sfânt s-a coborât asupra-i, fără a considera 
câtuşi de puţin că e un merit al său, ci doar mila lui 
Dumnezeu. 

Odată a fost bătut „a rotisor“; îşi amintea 
exact numărul şi locul loviturilor: „în momentul 
când primeam lovitura, spuneam: miluieşte-mă pe 
mine păcătosul. Şi n-am simțit durerea.“ 

Altădată a fost încarcerat la minus 23 de gra- 
de Celsius, şapte zile, şapte nopți şi o oră, îmbrăcat 
doar în zeghe. Tot timpul spunea poezii, rugăciuni 
şi cel putin de trei ori pe zi Paraclisul Maicii Dom- 
nului. „N-am avut nici guturai!“ 

In 1983 urma să fie rearestat, a mers pe timp 
de iarna pe jos până la Cernica şi s-a rugat Sfântu- 
lui Calinic. Zilele treceau şi arestarea întârzia. Se 
întreba dacă i-or fi fost ascultate rugăciunile. Şi în 
primavară a primit adresa prin care era absolvit. 
Data poştei înscrisă pe plic era 11 aprilie, ziua Sfân- 
tului Calinc. 

Nu-i pot uita zâmbetul cu care înfăşurat în tri- 
color, înconjurat de flori şi de prieteni, îşi asculta 
prohodirea şi cuvintele de rămas bun! Părea că ar 
fi dorit să comenteze ceva, să intervină, dar şi ho- 
tărât să-şi țină promisiunea: „De data asta n-o să le 
mai spun nimic!“ 

Închei, cu nostalgie, cu inima înlăcrimată, dar 
cu siguranța că avem încă un rugător în ceruri, cu 
dorinţa de a-l reîntâlni în Împărăţie... cu nădejde! 











80 


anul VI e nr. 59-60 


LA ROST 


ROST 





Credinţa Dilemei 


Dilema veche este „cea mai prestigioasă revistă de cultură și atitudine, cu 
influenţă în spaţiul public, citită în medii diverse“, sau cel puțin așa aflăm din 
recomandarea unui pliant care ne invită să ne abonăm la Dilema. Nu am 
menţionat fraza citată pentru a-i adăuga propria noastră recomandare, şi nici 
pentru a pune sub semnul întrebării vreuna din aprecierile înșiruite, 

ci pentru a confirma faptul că, într-adevăr, revista este citită în medii diverse, 
în acord cu tematica și ea diversă a revistei. Cum revista are şi O rubrică 
permanentă dedicată chestiunii religioase, puţini din românii interesaţi de 
actualitatea religioasă şi-ar permite să o rateze. Despre conținutul acestei 
rubrici întitulate „... Din polul plus“ voi vorbi în cele ce urmează, pentru a 
arăta că, departe de a întilni aici o onestă expresie a creștinismului ortodox 
(în sens niceo-constantinopolitan), rubrica reprezintă avanpostul cel mai 
coerent al unei interpretări mai degrabă gnostice a creştinismului. 


Gheorghe Fedorovici 





rimul lucru pe care-l remarcă un cititor 

atent al revistei este performanța prin care 

s-a reuşit ca domenii atit de diverse (li- 
teratură, istorie, teorie politică, viaţă publică, teo- 
logie, moravuri) să fie abordate într-un mod atât de 
unitar. Prin „unitar“ nu vreau Să sugerez că am 
avea de-a face cu încă una din revistele din care nu 
răsună decât o singură previzibilă voce, ci cu o ati- 
tudine de alertă intelectuală, curiozitate şi umor 
care este comună atît membrilor revistei cât şi, pre- 
supun, cititorilor ei. În mod special, unitatea revis- 
tei poate fi explicată prin programul anunțat în 
mod potrivit de titlul revistei şi explicat în „Omul 
fără dileme“, articolul-manifest scris de fondatoru- 
lui ei, dl. Andrei Pleşu (vezi în Dilema, nr. 8, 410 
martie 1993). În acel articol, omul fără dileme este 
prezentat ca o ipostaziere a răului; omul fără dile- 
me este omul care fie evită lucrurile neclare, fie le 
converteşte într-o claritate artificială, este cel care 
ridică primul piatra, este cel care ştie că este mai 
bine să piară un singur om decât tot poporul. 
Indiferent de subiectul abordat, cei care semnează 
în Dilema veche manifestă o asemenea atitudine 
de matură precauţie, fără să ezite să numească răul 
atunci cînd situaţia o cere (vezi de pildă articolul 
lui R. Turcescu „Un ticălos încă în viață“ din numă- 
rul 200 din 9 dec. 2007 al Dilemei vechi ). 


Cu toţii suntem de acord că dilema, adică re- 
zerva, cumpănirea, prudența este necesară în 
prezența lucrurilor dilematice, că trebuie să mă- 
sori de şapte ori înainte de a tăia o dată. Acordul 
este mai greu de realizat însă atunci cînd trebuie 
să decidem dacă (sau măsura în care) un lucru 
are sau nu o natură dilematică, dacă şi cum tre- 
buie măsurate lucrurile care ne somează să luăm 
o decizie radicală. 

După cum ne aminteşte părintele Richard ]. 
Neuhaus în numărul din noiembrie al revistei 
First Things, a decide vine din latinescul decide- 
re, a tăia. O decizie este o dublă desprindere: eu 
ies dintr-o situaţie de nesiguranță, de dubiu prin- 
tr-un gest de alegere şi, totodată, obiectul alegerii 
mele este desprins dintr-o rețea de posibili. Un 
lucru are o natură dilematică atunci cînd ne so- 
mează la o asemenea dublă desprindere. Dimpo- 
trivă, proiectarea unei dileme asupra unui lucru 
nedilematic poate duce Ia o dublă deformare. Alt- 
fel spus, a măsura de şapte ori un lucru deja tăiat 
indică de fapt că decizia, explicită sau tacită, a fost 
exprimată: lucrul are nevoie de o ajustare, de o 
îmbunătăţire. Aşa cum voi încerca să demonstrez 
în rîndurile următoare, rubrica religioasă a revis- 
tei Dilema veche reprezintă o continuă astfel de 
ajustare a creştinismului, a potrivirii lui la un ca- 
lapod deformator din care Întruparea, Jertfa şi 
Învierea au fost subtil dar temeinic îndepărtate. 





anul VI e nr. 59-60 


8l 


ROST 


LA ROST 





Este adevărat că Toma nu are dileme atunci 
cînd refuză să creadă altfel decât pe baza eviden- 
ței; dar nu are dileme nici atunci cînd spune, îna- 
intea lui Hristos, „Domnul meu şi Dumnezeul 
meu!“ (Ioan 20, 28). În faţa adevărului nu poţi 
avea rezerve: ori îl respingi, ori îl primeşti. Aro- 
ganța activistului de partid deriva în primul rînd 
din convingerea că adevărul este de partea lui - 
că el este adevărul. El demonstra mai întîi pe pro- 
pria lui piele (citeşte: suflet) efectele distructive 
ale unei credinţe false; dar existența mai multor 
credințe trebuie oare să ne împiedice să ne pu- 
nem problema unicei credinței adevărate, sau 
dimpotrivă, ne cere să ne-o punem cu atît mai 
mult? Observaţia lui Benjamin Franklin potrivit 
căreia e mai bine să scape o sută de inşi vinovaţi 
decit să fie condamnat un singur inocent, pare să 
fie aplicată de Dilema veche în chestiunea reli- 
gioasă într-un mod destul de inadecvat, în genul 
„mai bine să nu cred în ceva adevărat decât să 
cred în ceva fals.“ Altfel spus, confruntată cu repli- 
ca lui Hristos (adresată lui Toma): „Eu sunt Calea, 
Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu de- 
cât prin Mine“ (Ioan 14, 6), Dilema veche răspun- 
de, număr de număr: „să nu ne pripim - au mai 
spus-o şi alții“. 

Nu vreau să spun că autorii de la Dilema (mă 
refer la Andrei Pleşu, Teodor Baconsky şi Anca 
Manolescu) ar fi în mod făţiş anticreştini, şi nu 
am nici o îndoială că sunt animați de intenţii bu- 
ne; mai precis, arhi-dilema lor nu ţine de exis- 
tența lui Dumnezeu sau de legitimitatea creştinis- 
mului ca religie revelată, ci vizează exclusivitatea 
creştinismului, pretenţia acestuia de a fi adevăra- 
ta religie (deşi, curios lucru, toate religiile serioa- 
se par să emită această pretenţie). Prima căutare 
în arhiva revistei Dilema (www.dilemaveche.ro) 
poate confirma acest lucru, deşi aş recomanda în 
prealabil citirea uneia din cele mai importante 
cărți publicate în România după 1990, Dialoguri 
de seară (apărută la editura Harisma în 1991), 0 
carte unde nu veți întîlni doar observaţiile punc- 
tuale ale domnilor Pleşu şi Liiceanu (cel din urmă 
lăsînd impresia că a participat la convorbiri mai 
mult ca să se convingă că nu se poate convinge), 
ci şi răspunsurile „cu putere“ (cf. 2 Corinteni 10, 
6-11) ale Părintelui Constantin Galeriu. 

Dar pentru a contesta prioritatea sau supe- 
rioritatea creştinismului, orice atac trebuie să se 


concentreze, logic, asupra notei lui distinctive. 
Iar nota distinctivă a creştinismului stă în carac- 
terul lui istoric. Potrivit adversarilor adevărului 
exclusiv al creştinismului, acesta ar putea deveni 
o religie onorabilă în măsura în care scapă de 
lestul Istoriei, în măsura în care scapă de trup, în 
măsura în care poate fi convertit la o pură şi sfîn- 
tă spiritualitate, la o tehnică spirituală, la un scău- 
nel de rugăciune, la o poziţie anume, la un ritm 
de respiraţie, la o tehnică de concentrare, la o 
mantră - la ceva care seamănă cu toate celelalte 
religii şi mitologii, mai puţin cu creştinismul în- 
suşi. Doar în măsura în care depăşim „istoricita- 
tea excesivă prin prisma căreia e trăit şi justificat 
de multe ori creştinismul“ ne putem întâlni cu 
„universalitatea concretă a lui Christos“, ne reco- 
mandă Anca Manolescu în articolul „Religie şi is- 
toricitate“ (Dilema veche, nr. 176 - 23 iunie 2007). 
Vorba Simonei Weil: „Mîntuirea se situează într- 
un alt plan, într-un plan etern. [...] Trebuie să ne 
debarasăm de superstiţia cronologiei pentru a 
găsi eternitatea.“ (Simone Weil, Autobiografie 
spirituală, trad. Anca Manolescu, Humanitas, 
2004, p. 153.) Întrebarea nu €, aşa cum ar putea 
să pară, „care eternitate?“ fiindcă, în genere, cu 
eternitatea lucrurile merg de Ia sine. Întrebarea 
esenţială este: cum s-ar putea face lucrul acesta? 

Dacă tot ce am fi ştiut despre Hristos s-ar fi 
rezumat la textele apocrife (la Evanghelia lui To- 
ma, de pildă) sau dacă evanghelia s-ar fi redus la 
primul verset al Evangheliei după Ioan, acest 
efort nu ar mai fi fost necesar: misterele de la 
Eleusis şi-ar fi răspîndit influența pînă la noi, iar 
grupul de la Dilema nu ar mai fi trebuit acum să 
se străduiască pentru a depăşi această „istorici- 
tate excesivă“. Numai că loan urmează necruţă- 
tor: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit în- 
tre noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Năs- 
cut din Tatăl, plin de har şi de adevăr“ (Ioan 1, 
14). Cum se poate scăpa acum de această piatră 
de poticnire? 

Procedeul nu pare să fie însă atât de dificil, cel 
puţin în prezentarea lui Andrei Scrima, guru-ul re- 
cunoscut al cercului de intelectuali grupaţi în ju- 
rul dlui Pleşu. Astfel, după cum aflăm din discuţia 
dintre dl. A. Pleşu şi părintele A. Scrima (vezi în 
Dilema, nr. 295, 25 sept. oct. 1998), s-ar putea 
spune că Hristos este Logosul doar în măsura în 
care vom afirma că inversul nu este adevărat, că 





82 


anul VI e nr. 59-60 


LA ROST 


ROST 





Logosul nu este Hristos sau că nu este numai 
Hristos; a vedea „semnele vremurilor“ aşa cum 
ne-o cere Hristos (Matei 16, 3), înseamnă pentru 
A. Scrima „a intui Logosul lui Dumnezeu, aşa cum 
decide EI, în alte locuri, sub alte forme“. Presu- 
pun că, pentru a afla „cum decide EL“, un stagiu 
de pregătire la NEC este indispensabil. Atrage 
atenţia mai ales acest „sub alte forme“, care sea- 
mănă foarte mult cu ideea profund necreştină, 
dar atât de dragă Simonei Weil, potrivit căreia „nu 
e sigur că Verbul nu a avut întrupări anterioare 
lui lisus, că Osiris în Egipt, Krishna în India nu s-au 
numărat printre ele.“ (op. cit., p. 128). De fapt, 
pentru S$. Weil e sigur că Logosul a avut întrupări 
şi înainte, şi după Hristos. Dar ea nu a fost creşti- 
nă, refuzind, cu smerenie, să intre într-o Biserică 
care se încăpăţina să-i ignore convingerile. Are 
aşadar niște scuze care nu mai pot fi invocate în 
apărarea ucenicilor ei, care vor să facă din interi- 
orul Bisericii ceea ce S. Weil încerca să facă dina- 
fara ei. 

Dar pentru a înţelege mai bine afirmaţiile 
acestora, e bine să mai zăbovim puţin asupra vi- 
ziunii weiliene despre raportul dintre creştinism 
şi credințele necreştine. Pentru cine nu ştie, o se- 
lecţie din volumele Simonei Weil (trei din volu- 
mele cele mai importante ale spiritualistei france- 
ze fiind traduse în româneşte şi prefațate de Anca 














Manolescu) ar surclasa în inepții cea mai reuşită 
Biblie hazlie pe care ateii şi-ar putea-o imagina 
vreodată. Situaţia este însă foarte gravă şi, dacă 
insist, este pentru că vom regăsi aici exact per- 
spectiva (inversă) asupra creştinismului pe care o 
întîlnim printre membrii grupului de la Dilema, o 
versiune de creştinism propusă sistematic şi coe- 
rent de ani de zile: un creştinism dez-întrupat şi 
anistoric. Iată un fragment reprezentativ din Si- 
mone Weil: 

„Atit cât îmi pot da seama, nu există o veri- 
tabilă diferență - în afara modalităților de expre- 
sie - între concepția maniheană şi concepția creş- 
tină asupra raportului între bine şi rău. Tradiţia 
maniheană este una dintre tradițiile în care poţi 
fi sigur că vei găsi adevărul dacă o studiezi cu 
destulă evlavie şi atenţie.“ (op. cit., pp. 147-148). 

La drept vorbind, dacă ai destulă „evlavie şi 
atenție“ poți găsi adevărul pretutindeni, cu con- 
diţia să respingi ideea bizară că acesta s-ar putea 
găsi într-un loc precis. De fapt, nici nu-ți trebuie 
prea multă evlavie şi atenţie: trebuie doar să ai 
dileme în privinţa faptului că Adevărul „S-a făcut 
trup şi S-a sălăşluit între noi“ în zilele lui Irod, re- 
gele Iudeii, a Cezarilor August şi Tiberiu, în zilele 
arhiereilor Anna şi Caiafa, pe când Ponţiu Pilat 
era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, 
Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ținutului 
Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei 
(Luca 2, 1-2; 3, 1-2). Într-un cuvânt, e bine să crezi, 
doar că trebuie să crezi altfel decît ne spun 
Scripturile. 

Autorii de la Dilema au depăşit însă pînă şi 
precauţiile Simeonei Weil: nu doar că nu există o 
veritabilă diferență între maniheism şi creşti- 
nism, dar pentru ei nu pare să existe o veritabilă 
diferență între creştinism şi orice altceva, cu con- 
diția ca acest altceva să vină din Orient, sau, dacă 
nu, atunci să fie destul de vechi pentru a se putea 
sugera că vine din Orient. (Nu pot să nu remarce 
cât de potrivit este, în acest context, faptul că pînă 
şi Dilema a devenit, între timp, veche.) Singura di- 
ferență, dar ireconciliabilă, este între credința în 
Cel despre care Crezul afirmă că este „Unul năs- 
cut Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om de la Ma- 
ria Fecioara şi de la Duhul Sfint“ şi Logosul etern 
a cărui greşită (sic!) localizare în timp şi spaţiu ne 
împiedică să vedem că el a fost permanent cu noi 
- dar nu în chipul tainic în care Scripturile ne 





anul VI e nr. 59-60 


83 


ROST 


LA ROST 





spun că a fost prezent înainte de Întrupare sau în 
cel euharistic în care continuă să fie prezent după 
Înălțare, ci în figurile diverselor personaje din 
mitologiile lumii. Să spunem aici că, în viziunea 
Simonei Weil, nu doar Cuvîntul lui Dumnezeu o 
ține într-o întrupare continuă (e drept, mai frec- 
ventă înainte de Întrupare), ci şi celelalte două 
Persoane ale Sfintei Treimi, Tatăl şi Duhul; şi nu 
doar Sfinta Treime, ci chiar şi Maica Domnului: 
„toate zeițele-mame ale Antichității, precum De- 
meter, Isis, erau figuri ale Fecioarei“ (op. cit., p. 
131). Putem bănui că singurul motiv pentru care 
$. Weil nu ne-a dezvăluit întruparea cui este ea în- 
săşi este pentru că nu s-a putut hotări între Logos 
şi Maica Domnului. 

La prima vedere, observaţiile de pînă aici 
par să fie contrazise de articolul recent al dlui A. 
Pleşu, „Lecturi stoice de Crăciun“ (Dilema Veche, 
nr. 203, 30 dec. 2007). În acest text, autorul re- 
marcă noutatea creştinismului în raport cu lu- 
mea „păcătoasă, secătuită, dezorientată [...] fun- 
damental plictisită“ a imperiului roman de acum 
două mii de ani. Filozofia cea mai morală a im- 
periului, stoicismul, nu putea decît să amplifice 
aceste sentimente şi senzaţia de epuizare - cu o 
precizare obligatorie, ratată din păcate de dl. 
Pleşu: stoicismul nu era în fond o soluţie la pro- 
blema suferinţei, a răului şi a morții, ci o soluţie la 
impasibilitatea în fața acestor probleme. Stoicis- 
mul nu-i învăţa pe oameni cum să nu simtă, ci 
cum să simtă că nu mai simt; nu cum să depăşeas- 
că limitările vieții, ci cum să depăşească dorința 
de a le depăşi. Stoicismul nu caută vindecarea de 
patimi, ci vindecarea de dorința de a fi vindecat. 
Ca atare, stoicismul este mai ales religia omului 
post-modern căruia creştinismul nu-i mai are 
nimic de spus. Ca orice mort ce stă ataraxit în coş- 
ciug, omul post-modern crede că se află dincolo 
de viață şi de moarte. De fapt, se află în mod sigur 
dincoace de cel puţin una din ele. Iată de ce dl. 
Baconsky are dreptate atunci cînd consideră că a 
întâlnit la Seneca pasaje contemporane cu noi, cei 
de astăzi (vezi articolul „Stoicul mîntuit“ apărut 
în Dilema veche, nr. 202, 22 dec. 2007, articol la 
care ne vom întoarce de altfel spre finalul lucrării 
de față). 

Creştinismul depăşeşte filozofia stoică, ne 
spune dl. Pleşu, în cel puţin trei puncte: aduce cu 
sine „orizontul misterului“, recuperează „presti- 


giul căutării“ şi ridică miza existenței omeneşti 
prin posibilitatea pierderii sufletului care poate fi 
pierdut tocmai întru cât individul doreşte să şi-l 
salveze (cf. Matei 16, 25). Iată aşadar o situaţie 
clară în care creştinismul este prezentat pe o po- 
ziție de radicală superioritate în contextul păgi- 
nismului antic. Se pare că, urmărind scopuri re- 
probabile, cercetarea mea nu a făcut pînă aici ni- 
mic altceva decît să inventeze o problemă inexis- 
tentă. 

Numai că lucrurile ar sta astfel doar în mă- 
sura în care ceea ce este descris drept creştinism 
în cadrul articolului dlui Pleşu coincide într-ade- 
văr cu creştinismul pe care- ştim din Evanghelii 
şi rezumat în Crez. Răspunsul este simplu: nu co- 
incide. Creştinismul nu este o căutare, ci sfirşitul 
oricărei căutări; creştinismul este o aşteptare, dar 
nu aşteptarea nesigură încă în privința identității 
Celui ce stă să vină (aşa cum vedem încă în episo- 
dul în care ucenicii lui loan Botezătorul îl întrea- 
bă pe lisus dacă EI este într-adevăr cel aşteptat, 
vezi Luca 7, 20), ci a Cuiva care a sosit deja. Creşti- 
nismul nu indică direcţii, ci arată un chip - Chipul 
însuşi, Cel al cărui model este întipărit în fețele 
noastre. Creştinismul nu indică direcţii - el nici 
măcar nu este o cale. Creştinismul este Calea şi 
fiecare creştin este mai degrabă în decât pe aceas- 
tă Cale: „fiţi următori mie, precum eu lui Hristos“, 
ne cere Sf. Ap. Pavel (1 Corinteni 11, 1). DL. Pleşu 
vorbeşte despre „sprijinul liturgic“ şi despre 
„structura drumului“ care ar caracteriza ritualul. 
Dar liturgicul nu este un auxiliar (al exerciţiului 
spiritual?), ci chiar modelul vieţii credinciosului, 
în timp ce ritualul reprezintă ritmul acestei vieţi. 

De vreme ce nu cunoştea legile firii, stoicis- 
mul nu putea fi respectuos faţă de ele, cum crede 
di. Pleşu; din acelaşi motiv, de altfel, nu putea fi 
nici lipsit de respect. Doar creştinismul poate 
respecta legea firii, fiindcă doar creştinismul ştie 
care sunt aceste legi; şi o ştie pentru că a aflat cine 
este Creatorul firii: Acelaşi care a murit pentru 
ea. Pe Cruce. Iar legea firii este una singură, din 
care decurg toate celelalte: nu să venereze „mis- 
terul“, ci să-şi slăvească Creatorul (Romani 1, 20- 
21). Cine este acest Creator, de ce a făcut lumea, 
ce este lumea şi omul şi care este destinul omului 
şi al lumii sunt întrebări la care niciodată şi ni- 
căieri altundeva nu s-a răspuns vreodată mai lim- 
pede decit în creştinism. Creştinismul înseamnă 





84 


anul VI e nr. 59-60 


LA ROST 


ROST 





multe lucruri, dar cu siguranță nu este, pace Weil 
& Co., o religie de mistere. 

De Crăciun, un stoic priveşte Crucea. Ce ar 
putea înțelege din Cruce este ceea ce cultura cla- 
sică îi îngăduie să înțeleagă: fie să-i dispreţuiască 
pe creştini, precum Marcus Aurelius (care i-a per- 
secutat crunt pe creştinii din Galia), fie să vadă o 
versiune mai sublimă, mai „spirituală“ o ofertei 
vechilor religii. Mai ales, va citi creştinismul în 
cheia eroică specifică paradigmei precreştine: 
„mesajul hristic aduce în scenă o provocare şi un 
risc“. Dl. Pleşu face acest comentariu în marginea 
cuvintelor rostite de Hristos la Matei 16, 25. În 
mod caracteristic, dl. Pleşu citează doar prima 
parte a afirmației: „cine va voi să-şi scape sufletul 
îlva pierde“. Nu are rost să intrăm acum în detalii 
scolastice, întrebîndu-ne în ce măsură chestiunea 
salvării sufletului era într-adevăr o temă a reflec- 
ției stoice, sau dacă noţiunea iudaică de suflet şi 
cea stoică au vreun punct comun; ce este intere- 
sant aici este că tocmai porțiunea omisă explică 
prima parte şi ne arată de ce creştinismul este cu 
adevărat o provocare într-un sens pe care un stoic 
nu-l poate pricepe decât în măsura în care înce- 
tează să mai fie un stoic. Fiindcă Hristos continuă: 
„iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va 
afla“. Provocarea mare şi cu adevărat nouă nu 
este determinată de posibilitatea pierderii sufle- 
tului - toată mitologia lumii vechi vorbeşte de- 
spre asta. Noutatea şi unicitatea creştinismului 
este dată de faptul că, pentru prima dată sufletul 
poate fi mîntuit - în lisus Hristos, Dumnezeu- 
omul pe care lumea veche nu-l poate percepe 
decit cu prețul propriei ei morți. 

Ca o ironie poate, cuvintele lui Hristos 
pomenite aici ţin de un context mai larg care se 
dovedeşte relevant pentru întreaga noastră dis- 
cuţie. Pasajul încheiat de Hristos prin avertismen- 
tul citat mai sus începe în fapt cu versetul 13 al ca- 
pitolului 16 din Evanghelia după Matei, cînd Hris- 
tos le cere ucenicilor să-i spună, succesiv, cine 
cred oamenii că este El şi cine cred ucenicii că este 
El. Mărturisirea capitală a lui Petru („Tu eşti Hris- 
tosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu“ Matei 16, 16) 
este piatra pe care Hristos îşi întemeiază Biserica 
care durează veşnic fiindcă este întemeiată pe un 
adevăr veşnic; pentru a ne arăta că, orice ar spu- 
ne alții, lisus Hristos nu-şi întemeiază Biserica pe 
un om, Dumnezeu îi retrage lui Petru harul prin 


care a putut mărturisi identitatea lui Hristos. Lă- 
sat în voia înțelepciunii omeneşti, imediat apoi 
Petru îi cere lui Hristos, care le destăinuise uceni- 
cilor Patimile Sale, să evite Patimile și Crucea. Să 
se sustragă jertfei. Ne amintim dojana grea a 
Domnului, care-l numeşte „satană“ tocmai pe cel 
care o clipă mai devreme fusese numit „piatra“ 
Bisericii şi deţinătorul cheilor Împărăției ce- 
rurilor. 

Petru fusese, desigur, bine intenţionat: nu a 
vrut decît să găsească o altă cale decit cea a Crucii. 
Pentru a întări însă că nu există o alta nici pentru 
Sine, nici pentru ucenicii Lui, Hristos continuă: 
„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede 
de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Matei 
16, 24). Orice altă cale este fără Dumnezeu, nu 
vine de la Dumnezeu şi nu duce la Dumnezeu. 
Oricine cugetă despre Dumnezeu lucruri care nu 
sunt de la Dumnezeu, este numit de Hristos 
„Satană“. Sau, în formularea unui mare teolog 
ortodox contemporan: „Potrivit lui Hristos, 
putem spune că Satan este acela care se inter- 
pune între Hristos şi Crucea Sa.“ (John Behr, The 
Mystery of Christ, Crestwood, New York: St. Vladi- 
mir's Seminary Press, 2006, p. 27) 

Într-adevăr, istoricitatea creştinismului poa- 
te fi suspendată fie prin negarea directă a Întru- 
pării cu tot ce decurge din asta (simularea Răstig- 
nirii, de pildă), fie prin proiectarea ei pe fundalul 
unei structuri mitologice recurente. Dacă nu pu- 
tem ocoli Crucea, măcar să o neutralizăm, îşi tot 
propun unii de vreo două mii de ani încoace. Să o 
integrăm într-o reţea de simboluri, în care Crucea 
poate fi orice de la intersecția văzutelor şi nevă- 
zutelor la axa lumii - orice, mai puţin locul unde 
Fiul întrupat al lui Dumnezeu a murit pentru 
păcatele tuturor oamenilor de la Adam şi Eva pi- 
nă la ultimul om ce se va naşte. 

Întâlnim o asemenea întreprindere, de pildă, 
în comentariul dlui A. Pleşu la filmul lui Mel Gib- 
son, „Patimile lui Hristos“. La vremea cînd am ci- 
tit articolul, întitulat „Patimile cu acordul părin- 
ților“ (apărut în Dilema veche, nr. 12, 2-8 aprilie 
2004), m-am gândit pentru o clipă că poate omul 
pur şi simplu nu văzuse filmul şi că o fi scris rîn- 
durile respective pe baza impresiilor unor prie- 
teni esteți şi godarzi, sensibili cum numai ei pot 
să fie cînd e vorba de chestiuni de viață şi moarte. 
Însă în lumina observaţiilor prezentate deja, am 





anul VI e nr. 59-60 


8 


ROST 


LA ROST 





ajuns să înţeleg că incapacitatea de a înţelege fil- 
mul lui Gibson, dezgustul provocat de film ţin de 
acelaşi refuz de a vedea semnificaţia concretă a 
Întrupării, căci în fața acestui film nici o alegori- 
zare nu mai este cu putință, nimic nu mai este de 
interpretat. „tis as it was!“ s-a spus la vremea res- 
pectivă că ar fi declarat despre film secretarul 
Papei loan Paul al II-lea. Sau, potrivit Acatistului 
Domnului, „Pe retorii cei mult-grăitori îi vedem 
tăcînd ca nişte peşti fără de glas despre Tine, 
Iisuse, Mîntuitorul meu; că nu se pricep să spună 
cum Dumnezeu cel neschimbat petreci şi om 
deplin.“ (Icos 9). 

„Nu-mi pot imagina o mai păcătoasă drăco- 
venie, decit să faci un film despre Iisus pe care co- 
piii n-au voie să-l vadă“, îşi încheie dl. Pleşu arti- 
colul; personal, nu-mi pot imagina un argument 
mai pueril prin care acest film ar putea fi contes- 
tat. Pentru că, pe de o parte, codarea filmelor pe 
categorii de vârstă este o iniţiativă a acelei ideo- 
logii perverse (de stînga) care priveşte religia ca 
pe un rău în genere iar creştinismul ca pe răul 
suprem. Iar, pe de altă parte, un film despre lisus 
pe care copii l-ar putea să vadă fără ca filmul să-i 
afecteze în vreun fel n-ar putea fi decât un film din 
care episodul Patimilor fie ar lipsi, fie ar fi o pa- 
rodie - adică fără Hristos. Ar fi un film ca toate 
celelalte de pînă la filmul lui Gibson, genul de 
film (ah, Zeffirelli!) care nu l-ar împiedica cu ni- 
mic pe copil să spună „Înger, îngeraşul meu“ pînă 
la adînci bătrâneți fără ca gîndul despre un Dum- 
nezeu pătimitor să-i însenineze viața fie şi pentru 
o clipă. În fond, nimic nu-i poate displace mai pro- 
mirea, şi nu nepătimirea este calea care duce la 
mîntuire. Observaţia dlui Pleşu nu lasă loc decât 
unei singure replici: „Nu-mi pot imagina o mai pă- 
cătoasă drăcovenie, decît să faci un film despre 
Iisus pe care copiii au voie să-l vadă“. Şi nu pentru 
că ar putea fi, chipurile, traumatizați, ci pentru că 
nu ar înţelege. Apostolii înşişi, în ciuda timpului 
petrecut împreună cu Hristos nu L-au înţeles pe 
deplin decât după Înviere, iar Bisericii i-au mai 
trebuit apoi cîteva veacuri pentru a-şi limpezi 
credința. 

Creştinismului i-ar putea fi amputată pre- 
tenţia de exclusivitate în măsura în care s-ar pu- 
tea demonstra că şi alte religii spun ceea ce spune 
creştinismul şi invers, că religia creştină nu face 











altceva decât să spună ceea ce alte religii o spuse- 
seră deja. Ca una care a asimilat viziunea Simonei 
Weil şi Rene Guenon, Anca Manolescu este aici în 
mediul ei natural. Autoarea conceptului de „con- 
vergenţă“ a religiilor trece cu uşurinţă peste ob- 
servaţia de bun-simţ, după care există „două fe- 
luri de asemănări: asemănări care nu înseamnă 
nimic, fiindcă sunt comune întregii omeniri, şi 
asemănări care nu sunt asemănări deloc. [...] Că 
budhismul aprobă mila sau cumpătarea nu în- 
seamnă să spui că e anume la fel cu creştinismul, 
ci că nu e în mod strident diferit de întreaga exis- 
tență umană. Budhiştii dezaprobă în teorie cruzi- 
mea ori excesul, fiindcă toate ființele întregi la 
minte dezaprobă în teorie cruzimea şi excesul. 
Dar să spui că budhismul şi creştinismul atribuie 
aceeaşi filozofie acestor lucruri e pur şi simplu 
fals. Toată omenirea este de acord că ne aflăm în- 
tr-o plasă a păcatului. Cea mai mare parte din 
omenire crede că există vreo cale de a ieşi din ea. 
Dar care este calea, nu cred că există două insti- 
tuţii în univers care să se opună mai net una 
alteia asupra acestei chestiuni decât budhismul şi 
creştinimul.“ (G. K. Chesterton, Orthodoxia sau 
dreapta-credinţă, ed. a II-a, Paralela 45, p. 107) 
În volumul citat, apologetul creştin trimite la 
cartea unui autor ale cărui convingeri seamănă 
izbitor cu cele afirmate de dna A. Manolescu de-a 
lungul timpului. Ca şi adversarul lui Chesterton 
în urmă cu un veac, erudita româncă pare să ex- 
plice şi ea „în mod solemn că cele două credințe 
sunt la fel în lucruri în care toate credințele sunt 





86 


anul VI e nr. 59-60 


LA ROST 


ROST 





la fel, sau le descrie ca asemănătoare în vreun 
punct prin care sunt în mod evident diferite“ 
(Chesterton, ibid.) lar unul din cazurile în care 
comparaţia este în mod izbitor contrazisă de rea- 
litate este, afirmă Chesterton, cel al artei religioa- 
se - adică unul din domeniile preferate ale com- 
paratistei noastre. Astfel, în articolul „Ekadasha- 
mukha“ (Dilema, nr. 551) suntem confruntaţi cu 
un studiu de caz în care icoanele bizantine ale lui 
Hristos sunt comparate cu reprezentările lui 
Budha cu trompă sau ale lui Budha cu douăspre- 
zece capete, în funcţie, bănuiesc, de bibliografie 
şi de gusturi. Desigur, autoarea se grăbeşte să 
adauge că „concordanţele reale“ se „situează pe 
niveluri mult mai profunde de înțelegere şi „rea- 
lizare“ decât un paralelism plat între figurile „isto- 
rice“ centrale în cele două spiritualități. Ceea ce 
vreau să semnalez sînt doar analogii în ce pri- 
veşte soluțiile de a întruchipa adecvat o transcen- 
dență realizată.“ E vorba de un nivel de înțelege- 
re la care un creştin se pare că e condamnat să nu 
ajungă prea uşor - cel puţin câtă vreme icoana lui 
Hristos nu va fi pentru el o „analogie“ a lui Hris- 
tos (înțeles doar transcendent, cît mai transcen- 
dent), ci însăşi prezenţa lui Hristos, purtătoare de 
sfințenie şi de prezență şi de putere într-un fel în 
care nici o reprezentarea a lui Budha, indiferent 
de numărul capetelor, nu va putea fi vreodată. 
Merită să vedem ce are de spus şi Chesterton de- 
spre raportul dintre cele două genuri de re- 
prezentare: 

„Nu există două idealuri mai opuse decât un 
sfint creştin într-o catedrală gotică şi un sfint bud- 
hist într-un templu chinezesc. Opoziția se mani- 
festă în fiecare detaliu, dar poate că cea mai suc- 
cintă exprimare a ei e faptul că sfintul budhist are 
întotdeauna ochii închişi, în vreme ce sfintul creş- 
tin îi are larg deschişi. Sfintul budhist are un trup 
neted şi armonios, dar ochii îi sunt grei şi pe- 
cetluiți de somn. Trupul sfîntului medieval e întins 
pe oasele lui nebune, dar ochii îi sunt înspăimân- 
tători de vii. Nu poate exista o adevărată co- 
muniune de spirit între forțe care produc sim- 
boluri atât de diferite.“ (Chesterton, op. cit., p. 108) 

Este uimitor pînă la urmă să vezi cât de multe 
lucruri citeşte cineva care citeşte Dilema: astăzi ci- 
teşti despre creştinismul văzut de un stoic, miine 
despre creştinismul văzut de un budhist, altădată 
de un musulman sau hindus, dar niciodată parcă 


despre creştinismul văzut de un creştin obişnuit. 

Iar în cazul în care nu ştiaţi ce religie simpa- 
tică, tolerantă şi plină de rațiune este Islamul, me- 
rită să citiți cele patru numere din Dilema veche 
unde discursul Papei Benedict al XVI-lea de la Re- 
gensburg este corectat cu indulgență: ba că ar fi o 
neînțelegere, ne explică Anca Manolescu (vezi ar- 
ticolul „Regensburg şi Istanbul“ din Dilema ve- 
che, nr. 150 - 08 decembrie 2006) - Papa nu a 
vorbit de fapt despre Islam („ba chiar asta am fă- 
cut“, a declarat ulterior biroul de presă al Vatica- 
nului în fața presiunii lumii islamice şi a aliaţilor 
tradiționali de stînga care-i cereau Papei retrage- 
rea declaraţiilor), ci despre raportul dintre raţiu- 
ne şi credință în cultura europeană. De altfel, sun- 
tem lămuriți pe loc că Islamul, după cum bine o 
ştie şi Papa, este Ia fel de rațional, de pacifist şi to- 
lerant ca şi creştinismul, dacă nu chiar mai mult. 
E bine de ştiut aşadar că acum există în limba ro- 
mână un scurt dar limpede studiu despre Islam 
care se găseşte în volumul Eseuri despre lumea 
de azi de Alain Besancon şi a apărut la Humanitas 
în 2006. Oricine îl va citi va avea nu doar motive 
întemeiate să se îndoiască de buna credinţa a ori- 
cui (inclusiv a dlui A. Pleşu sau a dnei Anca Mano- 
lescu) vorbeşte cu seninătate despre cele trei reli- 
gii relevate, cele trei monoteisme, cele trei religii 
abrahamice, ci va afla în sfîrşit şi care este rapor- 
tul dintre creştinism şi Islam precum şi cel dintre 
Islam şi celelalte religii. Inclusiv chestia cu Dum- 
nezeul iubitor şi respectul față de marile figuri 
din tradiţia iudeo-creştină. 

Cîteva luni mai tîrziu aflăm că, de fapt, este 
posibil pînă la urmă ca Papa să se fi referit în mod 
negativ la violența islamică, şi, culmea! continuă 
să o facă (vezi articolul Ancăi Manolescu, „Ambi- 
guitatea identităţilor tari,“ Dilema veche, nr. 180, 
23 iulie 2007). Poziţia Papei fusese deja submi- 
nată printr-un interviu luat de Claudia Stănilă lui 
Paolo Naso, directorul revistei Confronti şi publi- 
cat în două numere consecutive din Dilema ve- 
che (în nr. 157 din 9 febr. 2007 şi în nr. 158 din 16 
febr. 2007). Aflăm de aici că atitudinea Papei este 
complet inadecvată, că Islamul nu ar fi violent 
dacă nu ar fi sărac şi dacă nu ar mai fi hărțuit de 
unii bătrîni arțăgoşi şi că, în fond, şi catolicii au 
avut şi ei faza cu Inchiziția. Etc., etc. ... Pentru ori- 
cine doreşte să afle despre ce a fost vorba de fapt 
în discursul de la Regensburg al Papei Benedict al 





anul VI e nr. 59-60 


87 


ROST 


LA ROST 








Paimsi CHIVU 





An et 2E58U, 
a = a 








DILEMA ua 








VILEMAVECHE 


GESEFAŢIA IPOD 











XVI-lea, articolul lui Traian Ungureanu „1391- 
2006; Istoria Raţiunii. De la Manuel la Benedict“ 
(publicat în Idei în Dialog, nr. 10, oct. 2006, pp. 3- 
4), este mai mult decât lămuritor. 

Spuneam la început că intenţia de a prezen- 
ta creştinismului ca pe o religie egală cu altele, se 
poate să fi fost bună a origine. Aşa cum amin- 
teşte dl Teodor Baconsky în „Stoicul mîntuit“ (Di- 
lema veche, nr. 202, 22 dec. 2007), creştinismul 
însuşi a asumat, încă de la primii apologeți, un 
exemplar efort de recuperare a lumii păgâne. De 
un asemenea proiect generos îi „suspectam“ şi pe 
autorii de la Dilema: speram că, dorind să fie cât 
mai convingători, aceşti oameni încercau să spu- 
nă povestea creştinismului într-un mod cît mai 
atractiv, cât mai pitoresc, mai generos faţă de ne- 
creştini. Numai că, de la o lectură la alta, conti- 
nuam să dau peste lucruri pe care un creştin nu 
le-ar putea spune; cum ar fi această idee bizară 
din articolul dlui Baconsky, „dacă omul creştin e 
rege al creaţiei dominate de Providenţă, omul 
stoic e doar o umilă parte a Universului guvernat 
de Fortuna. Intenţionalitate condiționată vs. do- 
minare a hazardului. Cele două viziuni converg 
totuşi în virtutea smereniei.“ 

Înţeleg importanța pe care conceptul de 
„convergență“, în special a religiilor, o poate avea 
în unele cercuri; nu pot în schimb să înţeleg în 
ruptul capului cum pot să conveargă ideea stoică 


de destin şi înțelegerea creştină a providenţei. 
Cum nu pot să înţeleg nici de ce este Constantin 
Noica mîntuit: pentru că citea, ca şi Seneca, esen- 
țialul? Dar din lecturile lui lipsea tocmai esenţia- 
lul - lucru nu tocmai rar printre filozofi. Aflăm 
bunăoară despre Alexandru Dragomir că acesta 
nici măcar nu avea o Biblie (vezi evocarea făcută 
de A. Pleşu în volumul Alexandru Dragomir, Cra- 
se banalităţi metafizice, Humanitas, 2004, p. 
251). Dl. Pleşu este uimit, dar scandalul are o na- 
tură culturală: Biblia este un reper, ca şi Homer, 
care ţine de zestrea culturală a lumii occidentale. 
Nu-i de mirare că ea tinde să dispară cu totul din 
Europa. 

„Apropiat de Hristos, dar străin de creştinis- 
mul instituțional“ (?) nu este pentru T. Baconsky 
doar C. Noica (şi, probabil, prin inculturaţie, Sene- 
ca), dar şi Woody Allen. Se pare că dacă eşti apro- 
piat de Hristos, ai lecturile esenţiale şi vezi filmele 
lui Woody Allen (mai puţin pe cele ale lui Denis 
Arcand şi sub nici un chip „Patimile“ de Gibson) 
vei înțelege în plus cum ar putea creştinul să fie 
caracterizat de „mizantropie compasională“ iar 
stoicul de „însingurare filantropică“. Dar asta e 
nimic; Woody Allen însuşi, unul din cei mai agre- 
sivi oameni de stînga din cinematografia ameri- 
cană, care a publicat în iunie 2007 o carte de po- 
vestioare umoristice întitulată Mere Anarchy (titlu 
care pare să se raporteze ironic la volumului lui C. 





88 


anul VI e nr. 59-60 


LA ROST 


ROST 





$. Lewis, Mere Christianity, una din cele mai im- 
portante lucrări de apologetică creştină din seco- 
lul XX), este considerat de dl. Baconsky „un cre- 
dincios care nu are nevoie să se ignore şi nici nu 
poate fi ignorat“ (vezi articolul „Un domn cu 
ochelari“, Dilema veche, nr. 202 - 22 dec. 2007). 

Woody Allen este de altfel beneficiarul unei 
indulgenţe totale din partea dlui Baconsky, care-i 
caracterizează filozofia drept un „umanism fără 
ideologie“. Oricine a văzut fie şi un singur film de- 
al regizorului american ştie şi cât de umaniste şi 
cât de curate ideologic îi sunt filmele. E greu să nu 
vezi că resursele acestuia de umor sunt localizate 
în certitudinile lumii civilizate; că ținta atacurilor 
lui W. Allen este acea cultură occidentală a cărei 
dispariţie dl. Baconsky o deplînge. Şi, ca o mostră 
de umanism luminos (stînga are în genere o slă- 
biciune pentru metaforele legate de lumină, nu- 
mai că este o lumină lunatică), să amintim decla- 
rația acestui „credincios“ care consideră că din 
cele şase relații oficiale pe care le-a avut, cea mai 
fericită este cea prezentă cu Soon-Yi Previn, fiica 
sa pe care a adoptat-o împreună cu Mia Farrow, a 
patra din soțiile lui. După cum se ştie, Mia Farrow 
a cerut divorţul în momentul în care a descoperit 
că Woody Allen ţinea la el poze ale fiicei lui (ac- 
tuala soţie) în pielea goală, acuzîndu-l de aseme- 
nea că şi-a violat o altă fiică în vîrstă de şapte ani 
(deşi nu cred că vîrsta mai are o relevanță aici). 
Nu au existat probe suficiente pentru ca Allen să 
fie arestat, dar faptul că are un ordin de restricție 
şi că una din fiice a declarat că nu vrea să-l mai 
vadă vreodată te pune pe gînduri. 

Are povestea asta vreo legătură cu tot ce s-a 
discutat pînă aici? Are. Pe de o parte, nu văd ce 
rost are discuţia despre valori, câtă vreme sunt re- 
comandate exact lucrurile (oameni, texte, pers- 
pective) care anulează orice discuţie despre va- 
lori; la o prezentare de carte, Dan C. Mihăilescu 
vorbea despre un volum al scriitorului Ian 
McEwan în termenii următori: „da, în carte se 
petrec lucruri îngrozitoare, fratele şi sora îşi ucid 
mama după care fac amor pe locul din garaj unde 
o îngropaseră; dar uitaţi-vă cât de bine este 
scrisă!“ Imediat apoi acelaşi critic literar se la- 
mentează că lumea a devenit prea violentă, prea 
abjectă, prea idioată. Ei bine, ce putem să-i spu- 
nem: că e stil şi-n asta, dar nu este el îndeajuns de 
rafinat ca s-o vadă? 


Pe de altă parte, problema nu constă doar în 
lucrurile despre care vorbim, ci şi în felul în care 
o facem. Creştinismul nu a făcut cultură mare din 
nimic, şi nici nu s-a rezumat la textele Scripturii 
pentru a reface lumea. Creştinismul nu a ars 
scrierile necreştine, ci doar textele eretice şi nici 
Chiar pe acelea în mod sistematic. În schimb, creş- 
tinismul a citit întreaga Istorie şi cultură a lumii 
prin evenimentul Întrupării şi a văzut, ce-i drept, 
prefigurări ale ei acolo unde acestea existau; nu 
le-a inventat. Dar asta nu înseamnă că toate religi- 
ile sunt în mod egal adevărate, ci că în toate religi- 
ile este prezentă aceeaşi aşteptare apăsătoare 
care a luat sfirşit de-abia o dată cu creştinismul. 
Mai mult, în afara Întrupării toate acele prefigu- 
rări nu înseamnă nimic, nu semnifică nimic, sunt 
nişte „poveşti spuse de oameni cu mintea rătăci- 
tă, vorbe nedesluşite şi urlete fără noimă“ (Mac- 
beth V, 5). Dacă civilizaţia occidentală este acum 
nimicită pentru a doua oară de la Căderea Romei 
din 476, nu este pentru că noi ne-am uitat Ia fil- 
mele lui W. Allen sau pentru că am citit cărțile lui 
McEwan, ci pentru că nu ne-am uitat şi nu am citit 
ca nişte creştini; nu pentru că ne-am uitat la sta- 
tuile lui Budha, ci pentru că am privit icoanele lui 
Hristos peste umărul lui Budha. Textul lui Bacon- 
sky despre Woody Allen nu a apărut într-o revistă 
pentru VIP-uri, ci într-o revistă de cultură în ca- 
drul rubricii de actualitate religioasă. 

Sunt realist. Lucrurile nu se vor schimba la 
Dilema prea uşor: oamenii de-acolo vor continua 
probabil să caute un creştinism tot mai arhaic, tot 
mai transcendent, tot mai mistic (în sens eleu- 
sian), tot mai „tolerant“. Sugestii tipice lui S. Weil, 
de genul „nu e întîmplător că Sfinta Familie a 
mers în Egipt“ (în Autobiografie spirituală, p. 
137) vor continua să le trezească luciri stranii în 
priviri. Ei nu au vrut de la bun început să spună 
mai bine povestea creştinismului: au vrut să spu- 
nă altă poveste, ignorînd o convingere de-a lui 
Borges, care ştia cîte ceva despre poveşti, potrivit 
căreia creştinismul este singura poveste care nu 
poate fi spusă mai bine decit în măsura în care nu 
este spusă altfel. Iar creştinii ştiu care este poves- 
tea lor şi cum trebuie să o spună, după cum ne în- 
vaţă Sf. loan Teologul: „Ce era de la început, ce 
am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit 
şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul 
vieţii aceea vă vestim“ (Joan 1, 1). 





anul VI e nr. 59-60 


89 


ROST 


LA ROST 





Noua singurătate 
a lui Eminescu 





Răzvan Codrescu 





cureşti, o mînă de oameni cu sensibilitate de 

dreapta, mai degrabă sufletişti decit min- 
toşi, s-au adunat să dea curs inițiativei - lăudabile 
în sine - de a-l omagia pe Eminescu în pragul zilei 
lui aniversare. La ora anunţată pe modestele afişe, 
la o jumătate de duzină de conferenţiari (printre 
care acceptasem în prealabil să mă număr şi eu) se 
strînseseră puţin peste o duzină de auditori, cei 
mai mulți oameni cu părul alb, născuţi şi crescuţi în 
respectul faţă de Eminescu şi de valorile naționale. 
Cu inima strânsă, mi-am asumat, în loc să cedez 
eternei ispite româneşti a „aflării în treabă“, indeli- 
cateţea de a mă retrage. Aş fi avut destule de spus, 
dar nu celor puţini care veniseră acolo (şi care nu 
mai aveau de ce să fie convinşi), ci celor mulți — 
mult prea mulți! - care nu erau şi nu sunt aproape 
niciodată de față. Să mai fi fost acolo şi o a doua 
duzină, de tineri cu urechile deschise, ar fi fost un 
simpozion modest, dar cu rațiunea lui suficientă. 


ÎL, uni 14 ianuarie 2008, la Sala Dalles din Bu- 














Aş fi vorbit cu tristeţea că doar atât de puţini ne mai 
putem aduna întru Eminescu, dar cu nădejdea că 
sămînţa ar mai putea rodi, totuşi, în cutare inimă 
sau minte tînără şi viu căutătoare. Dar iată că, pe 
an ce trece, pare să nu mai fie loc nici măcar de 
această tristeţe îndărătnic nădăjduitoare. 

Poate că inițiativa a fost obscură, ora nepotri- 
vită, organizarea proastă, nămețţii prea mari... Dar 
nici toate circumstanțele din lume nu pot motiva 
pînă la capăt atâta puţinătate (noi) în faţa plinătăţii 
(Eminescu), atita absență indiferentă de la „con- 
ştiinţa mai bună“ a acestui neam necăjit, atita mo- 
loz indign de „uitare românească“! Nu la iniţiativa 
marginală a unor obscuri cumsecade, stîngaci în 
dreptatea lor, ar fi trebuit să ajungă Eminescu, ci în 
inima Bucureştiului s-ar fi cuvenit să răsune la ani- 
versarea lui vocile grele ale cetăţii, lamura mărturi- 
sitoare a sufletului românesc. Cine, câți şi pe unde 
mai sînt ei, aceşti mari absenţi de la datorie, cu ce 
altceva mai esenţial se ocupă şi cu ce superioară 
îndreptățire mai fac umbră pămîntului? 

În nici un alt an „clasa intelectuală“, Acade- 
miile, Universitățile, media n-au arătat mai multă 
oboseală sau nepăsare față de „poetul naţional“, 
față de „omul deplin al culturii româneşti“. Ne 
scandalizăm formal, dar ne dăm mîna cu toții să 
facem din Eminescu „cadavrul din debara“ al unei 
lumi care nu-şi mai crede sieşi şi care nu mai simte 
nimic sfint în zestrea ei istorică. Şi pe urmă ne 
grăbim să-i reproşăm d-lui Patapievici (şi altora ca 
el) îndrăzneala de a ne spune pe numele nostru de 
azi („inima ca un cur“), cu care mă tem că vom 
ajunge să fim strigați şi la judecata din urmă! 
Eminescu rămîne tot mai singur în maiestatea lui, 
iar noi tot mai singuri în promiscuitatea noastră 
larvară, în împreună-uitarea în care ne cufundăn 
cu toate ale noastre, nu fără tupeul de a mai cînta 
pe la chefuri, grei de voluptăţile mirlei, acel refren 
care, raportat la cruda realitate, întrece penibilul 
tuturor manelelor: Noi sîntem români... 





90 


anul VI e nr. 59-60 


LA ROST 





„4, 3, 2“ sau 


Cinismul luptei cu 
conștiința în 
dimensiunea imaginii 


De câteva luni de zile asistăm, cu un sentiment de mândrie 
naţională, la un şir nesfârşit de laude și omagii aduse unui film 
românesc recent, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, care s-a impus în 
peisajul cinematogratic mondial într-un timp relativ scurt. Pelicula 
regizorului Cristian Mungiu a obținut marele premiu Ia festivalul 
de Ia Cannes, fiind în topul vizionărilor şi făcând mare vâlvă 
printre critici şi comentatori, care s-au simțit copleșiți de o maximă 
admiraţie faţă de persoana şi creația regizorului român. 


Adrian Cherhaţ 





N 
] n paginile ziarelor, la radio şi TV personali- 


tăți marcante ale vieţii publice româneşti, 

condeieri avizaţi şi diverşi critici de ocazie au 
punctat cu o retorică festivă aspectele estetice ale 
acestei opere, care, după părerea lor, ar constitui 
una dintre capodoperele cinematografiei româ- 
neşti. 

Nu vreau să vorbesc despre calitatea artis- 
tică a filmului care a câştigat Palme d'Or, deşi, sin- 
cer să fiu, personal nu mi s-a părut cine ştie ce, ci 
vreau să scot în evidență unele aspecte mai nuan- 
țate şi mai sensibile, care izbucnesc în mintea 
oricărui spectator de bun simţ. Este vorba despre 
calitatea mesajului pe care filmul îl transmite 
privitorilor al cărui conţinut este supus unor 
riscuri majore la nivelul percepției cu implicaţii 
profunde asupra moralei persoanei umane. 
Acţiunea filmului, care scoate în evidență urâţe- 
nia unei epoci de tristă amintire şi a unui sistem 
politic în care oamenii erau reduşi la stadiul de 
simple vieţuitoare dresate sub biciul unor bestii, 
tinde să fie percepută la un nivel superficial, 


strict secularizat, fără vreo valorificare a poten- 
țialului spiritual şi moral al persoanei, care 
rămâne la acelaşi nivel degradant. 

Istoria evocată de către autorii filmului face 
referire directă la legislaţia anti-avort din perioa- 
da regimului comunist percepută până astăzi ca o 
mare nenorocire asupra societăţii, provocatoare 
a numeroase tragedii în rândul populației. Acum 
apare şi termenul perfid de „decreţei“, prin care 
trebuie să înțelegem acei copii „nedoriți“, salvaţi 
de decretul comunist din fața dorinței ucigaşe a 
propriilor părinţi, care după contribuţia adusă la 
conceperea lor, planificau fără scrupule întreru- 
perea de sarcină. Evident, această practică fiind 
interzisă din considerente comuniste, nicidecum 
moral-spirituale, multe femei recurgeau la avor- 
tul ilegal, prin mijloace rudimentare, care le pro- 
ducea grave probleme de sănătate, chiar şi 
moartea sau ani de închisoare, dacă erau des- 
coperite. 

Filmul regizorului Cristian Mungiu vrea să 
scoată în evidență drama şi riscurile multiple la 
nivelul penal şi medical prin care treceau femeile, 
recurgând la practica ilegală a avortului şi 





anul VI e nr. 59-60 


91 


ROST 


LA ROST 








HRISTOS SE NAŞTE ÎN INIMA FIECĂRUI 





Cine omoară un copil în piața publică este un criminal odios. 
Cel ce ucide mii de prunci în cabinet este Mamă, Tată si DI.Doctor! 





vorbeşte despre o lume în care omul era lipsit de 
libertate, inclusiv „libertatea“ de a ucide prin 
avort. Pe lângă acest mesaj central, cred că poate 
fi percepută şi o groaznică urâțenie morală, pe 
care, din nefericire, puţini o observă sau o iau în 
seamă. Puţini sunt cei care înțeleg că tragedia 
principală a celor două eroine ale filmului, tinere 
studente, nu stă în faptul că nu pot face avortul 
legal şi se supun unor riscuri imense, ci în faptul 
că îşi doresc cu orice preț, aproape în mod de- 
mențial, să facă avortul. N-au nici o tresărire 
sufletească care să le oprească de la demersul lor, 
sunt de acord să se lase violate pentru a-şi realiza 
planul şi nu se liniştesc până când fătul de patru 
luni nu este scos afară din pântecele tinerei 
mame şi aruncat la gunoi ca un obiect fără preț. 
Acţiunea avortării acestui copil se desfă- 
şoară de-a lungul întregului film şi este redată, 
culmea cinismului, ca o simplă operaţie medicală 
în favoarea statutului social şi moral al mamei. Ca 
o degradare maximă a persoanei umane este 
redată imaginea copilului ucis pe gresia unei băi 


de hotel, iar aruncarea lui la tomberon are încăr- 
cătura unui happy-end liniştitor pentru perso- 
najele principale, dar şi pentru spectatorii care 
au urmărit cu sufletul la gură desfăşurarea eveni- 
mentelor. În această ordine de idei, cred că 
drama cea mare nu este a tinerelor care fac avor- 
tul, ponegrite fără scrupule de autorul direct al 
crimei, ci a copilului nevinovat ucis bestial 
intrauterin şi desconsiderat total în demnitatea 
sa personală fără nici o remuşcare. Aceasta ar tre- 
bui să mişte profund conştiințele adormite şi pa- 
ralizate ale celor care încă mai cred că „decrețeii“ 
au fost o nenorocire a monstruosului regim 
comunist asupra mamelor nevoite să-i aducă pe 
lume. 

Nu ştiu dacă decretul comunist împotriva 
avortului a fost bun sau rău, dar a salvat cu certi- 
tudine de la o moarte perfidă mulțime de 
oameni. Problema gravă nu stă în acest decret, 
care oricum a avut rostul lui, ci în mintea, inima 
şi sufletul mamelor care din diverse motive nu-și 
doreau copiii concepuţi, sortindu-i unei morți 





92 


anul VI e nr. 59-60 


LA ROST 


ROST 





bestiale. Nici o teză social-politică, precum comu- 
nismul, comoditatea, mizeria, sărăcia, lipsa orică- 
rei perspective de realizare, nu poate fi echiva- 
lată cu viața unui om şi, în consecință, nu poate fi 
motiv de ucidere a unei persoane. Nici măcar 
părinţii nu au dreptul să dispună de viața copilu- 
lui lor, ci doar dreptul de a-l concepe, pentru că 
zămislirea nu este numai actul lor biologic, ci şi 
lucrarea lui Dumnezeu, Care elaborează şi un 
plan de viaţă pentru noul venit în lume, aşa încât 
nimeni nu există la întâmplare, ci fiecare are un 
rost bine definit, indiferent de condiţiile existen- 
țiale din societatea omenească. Nu există, după 
actul conceperii, un drept al femeii de a decide 
dacă vrea sau nu să aducă pe lume o nouă ființă, 
ci doar o datorie responsabilă de a conlucra cu 
puterea făcătoare de viaţă a lui Dumnezeu, după 
rânduielile firii. Restul e născocire diabolică a 
minților întunecate. 

Referindu-se la actul avortului, teologul 
ortodox francez Olivier Clement precizează ur- 
mătoarele: „Copilul conceput nu aparține pă- 
rinţilor săi, el aparține lui Dumnezeu. În primele 
câteva săptămâni, în care prezența sa este încă 
ascunsă, pruncul trebuie primit cu o anumită 
credință. În aceste săptămâni avortul pare să nu 
ridice probleme, deoarece femeia refuză să 
accepte că bucăţica de carne anexată trupului său 
este cu adevărat altă făptură. Ceea ce ea ucide 
vrea să creadă că nu are chip, nu are formă ome- 
nească, ci doar consistență fragilă. Acest necunos- 
cut tără apărare, fără formă şi având o prezenţă 
discretă nu este oare după chipul lui Dumnezeu, 
Care şi EI a luat chipul robului? Oricum ar sta 
lucrurile, din perspectiva creştină, argumentul 
partizanilor avortului că embrionul aparține 
mamei nu are sens“ (Bioetica și taina persoanei, 
ed. Bizantină, p. 108). Iar părintele Timotei Kilifis 
adaugă în acest sens: „Așa cum ne încredințează 
în mod categoric știința geneticii, embrionul din 
uterul femeii este din prima clipă a conceperii o 
fiinţă cu trăsături particulare, o existenţă aparte. 
După momentul conceperii, orice intervenţie dis- 
tructivă asupra acestei existenţe lipsite de apăra- 
re este o crimă împotriva ei, care încalcă toate 
drepturile omului, în timp ce noi ne luptăm pen- 
tru apărarea acestor drepturi. Fiinţa care există 
în măruntaiele femeii, nu este o existență oare- 
care, ci ea are chipul lui Dumnezeu şi prin avort o 


ucidem fără milă. Avortul este una din cele mai 
odioase crime“ (Tinerețe curată, tinerețe frumoa- 
să, ed. Egumeniţa, p. 91-92). 

De aceea, cred că mesajul principal al filmu- 
lui este, în mare parte, greşit înțeles, iar percepția 
noastră încă suferă în privința raportării la valo- 
rile vieții şi la semenii noştri. Nu poate fi vorba de 
o revoltă împotriva nedreptăţii şi terorii regimu- 
lui comunist prin săvârşirea ilegală a crimei prin 
avort, nici nu pot fi invocate motive social eco- 
nomice în favoarea acestui act. Nici exmatricu- 
larea din facultate, nici ratarea carierei, nici ruşi- 
nea publică, nici sărăcia, nici chiar închisoarea şi 
suferința fizică sau psihică nu sunt argumente în 
favoarea avortului şi nu pot contrabalansa greu- 
tatea împovărătoare a uciderii unei persoane 
omeneşti adusă la existență prin voința lui 
Dumnezeu. Trupul inert atacat chimic al copilului 
nenăscut, înfățişat în film ca o chestiune secun- 
dară, un fel de reziduu sanitar, deschide un drum 
către o lume infinit mai întunecată decât lumea 
comunistă ilustrată de autorii filmului. Şi este 
regretabil că puţini conaţionali care trăiesc şi s-au 
format într-un mediu modelat de învățătura 
creştină nu observă acest pericol al lumii călduțe 
şi comode, fără Dumnezeu, fără jertfă, fără impli- 
care responsabilă şi, mai ales fără bucurii, în care 
persoana umană nu mai are nici un rost tainic şi 
împlinitor. 

Mărturisesc că am o imensă compasiune 
pentru persoanele care au făcut cu voie sau fără 
voie avorturi, pentru cele care au suferit sau au 
murit în epoca comunistă în urma întreruperilor 
de sarcină, pentru că ştiu că sufletul lor a fost 
zdruncinat şi caracterul lor moral a fost pervertit 
de povara crimei. Deplâng, însă, cu precădere 
soarta copiilor fără apărare ucişi mişeleşte 
înainte de a se naşte, gândindu-mă la ceea ce ar fi 
putut să fie în lume prin planul lui Dumnezeu, 
dar n-au fost prin lucrarea odioasă a părinţilor 
cruzi şi deformaţi de boala păcatului, care nu le- 
au dat nici o şansă să trăiască, condamnându-i la 
uitare prin eticheta „copii nedoriți“. Şi nu înţeleg 
cum decizia înfricoşătoare a unei mame de a-şi 
omorî propriul copil, poate fi percepută într-o 
lume normală drept un act eroic de rezistență 
împotriva unui regim criminal şi opresiv, aşa cum 
vrea să pară mesajul filmului. Actul avortului nu 
poate fi decât o inepţie strigătoare la cer, arătată 





anul VI e nr. 59-60 


9% 


ROST 


LA ROST 





ca un gol imens în mintea săvârşitorului sau 
chiar o formă lucidă şi laşă de complicitate crimi- 
nală manifestată prin înăbuşirea şi pervertirea 
voită a conştiinţei umane, fără nimic eroic în sine. 

Pornind de la aceste gânduri, cred că nu este 
cazul să ne extaziem prea tare în fața unui astfel 
de succes cinematografic românesc care a prins 
în noul orizont european, ci ar trebui să reflec- 
tăm puţin, întrebându-ne ce suflet şi caracter mo- 
ral mai are această Europă dacă gustă cu entuzi- 
asm cinic un astfel de mesaj. Sunt aproape sigur 
că, spre exemplu, filmul rusesc „Ostrovul“, al lui 
Pavel Lunghin, incomparabil mai bine realizat şi 
având un mai mare impact cu un mesaj curățitor 
şi ziditor pentru oamenii zilelor noastre, care, se 
pare, a fost vizionat de peste jumătate din popu- 
laţia Rusiei, dar şi de mare parte a altor naţiuni 
ortodoxe, nici nu ar fi luat în seamă la festiva- 
lurile de cinematografie, căci nu corespunde 
mentalității limitate şi păguboase a lumii neo- 
păgâne de astăzi. 

Xavier Darcos, ministrul Educaţiei Naţionale 
din Franţa, s-a opus cu vehemenţă ca filmul „4, 3, 
2“ să fie difuzat în rețeaua şcolilor din această 
țară, hotărâre motivată de cruzimea imaginilor, 


Anamaria Marinca Laura Vasiliu 


2 days a film by Cristian Mungiu 


(> 


FESTIVAL DE CANNES 
OFPICIAL SELECNION 


COMPETITION wwe, 





România 2007 113 minunes 
35mm cole 1:2.35 DolbySR 
Amontha3reeekeiandIdur com 


care deturnează mesajul real şi marchează nega- 
tiv conştiințele în formare. În cele din urmă o 
comisie guvernamentală a decis altfel, dar gestul 
său a avut ecou în rândul oamenilor de bun-simţ. 
Atât în Franța, cât şi în Italia, au fost semnalate 
proteste ale unor instituții de mare prestigiu care 
au arătat viziunea falsă şi degradantă în care este 
prezentat copilul nenăscut, nedemn, în viziunea 
unor minți bolnave, să poarte chipul lui Dum- 
nezeu. Mutarea centrului de greutate de pe dra- 
ma mamei care doreşte să avorteze pentru moti- 
ve legate de statutul ei social şi economic, pe 
drama copilului ucis în pântece şi aruncat cu ne- 
păsare ca ceva nefolositor, este şansa de salvare a 
unui film mediocru, promotor al urâţeniei în di- 
mensiunile sale catastrofale. 

Dacă reuşim această mişcare a conştiinţei, s- 
ar putea ca filmul regizorului Mungiu să con- 
tribuie la drenarea noastră morală, cei care în 
lagărul libertăţii şi democraţiei în lupta cu con- 
ştiinţa am ucis prin avort peste douăzeci de mili- 
oane de prunci nenăscuţi pentru aceleaşi motive, 
dar acum legal în cabinete specializate şi fără să 
ne ascundem. Şi ce-ar fi putut să fie aceştia în 
planul lui Dumnezeu şi cum ar fi arătat viața 
noastră cu cele douăzeci de mili- 
oane de minuni printre noi? E greu 
de spus, pentru că nu le-am dat nici 
O şansă şi acum ne impresionează 
stupid un film care ne arată cât de 
greu era să faci un avort pe vremea 
comunismului. Poate Dumnezeu ar 
fi lucrat altfel în mijlocul nostru, 
am fi avut o altă structură morală, 
poate ar fi fost printre noi mai 
mulți sfinți şi mai multe genii, 
poate am fi privit diferit viața şi 
cine ştie câte s-ar mai fi putut în- 
tâmpla dacă nu ucideam bestial, 
amorţindu-ne conştiinţa cu poveşti 
de „adormit“ copiii despre dreptu- 
rile omului şi viziuni liberale asu- 
pra vieţii. Cu siguranță, însă, viața 
noastră ar fi fost alta, iar filmul „4, 
3, 2* ar fi reprezentat numărătoa- 
rea inversă în scenariul unei crime 
planificate, determinată de marea 
dramă a slăbiciunii conştiinţei mo- 
rale a omului decăzut. 





94 


anul VI e nr. 59-60 


LA ROST 


ROST 





Jurnalul unui copil 


nenăscut 


Dacă morala creştină consideră că avortul e păcat strigător Ia cer, 
crimă cu premeditare, nu înseamnă că totdeauna şi de toți oamenii, 
nașterea de copii a tost şi este așteptată cu bucurie și entuziasm. Deşi 
în antichitate existau practici şi ierburi care să oprească sarcina, multe 
din legile existente se refereau la avort ca Ia o crimă. Jurământul lui 
Hipocrate prevedea: „...nu voi da femeii substanţe avortive“. 


Ramona Suciu 





relativ şi nebăgat în seamă. În istorie şi-au 

făcut apariţia noi mentalități, interpretări 

şi motivații care consideră avortul ca un legitim 
dreptal femeii. Şi asta pentru că la începutul seco- 
lului al XX-lea apare conceptul de „maternitate 
ă“, iar după 1960, cel de „planificare fa- 


C u timpul însă, acest jurământ a rămas... 


voluntară 
milială“. Viaţa sexuală va avea ca scop principal 
plăcerea şi mai putin procreaţia. Avortul e moti- 
vat de mişcările feministe prin faptul că femeia 
are tot dreptul asupra corpului ei. Nimic de obiec- 
tat. Însă fetusul nu e un organ din corpul ei şi nici 
o masă de celule nediferenţiate, ci e o viaţă sepa- 
rată de a mamei, şi unică. În acest sens, au apărut 
interpretări aberante, cum că fetusul devine om 
separat de persoana mamei doar la naştere. Con- 
secința absurdă a acestei interpretări ar da posi- 
bilitate fiecărei mame de a-şi ucide copilul 
nedorit chiar cu câteva minute înainte de naştere. 
Curtea Supremă a SUA a legalizat, la 22 ianuarie 
1973, avortul la cerere pentru primul trimestru al 
sarcinii. Acest fapt a dus ca în prezent, la fiecare 
20 de secunde, să se săvârşească în lume un 
avort. 


Cauzele avortului 


Una din cele mai importante cauze ține de 
mentalitatea vremii, care valorizează numai plă- 
cerea. Altă cauză ar fi cea economică, unele fami- 
lii trăind la limita subzistenţei. Pe de altă parte, 


sunt familiile răsfățate cu belşugul vieţii, familii 
care se sustrag de la creşterea copiilor, mulți pre- 
ferând îngrijirea animalelor de casă, pentru că nu 
presupun atâta responsabilitate. 

Criza morală a familiei este o altă cauză a 
avortului. Trăim vremea în care conceptul de fa- 
milie se clatină, pentru că se pierde sensul uni- 
tității în Hristos. 

Avortul e des întâlnit la tinere fără orientare 
şi decizie pentru viaţa familială, şi care, îndem- 
nate de părinți şi de partener, recurg la avort, ex- 
punându-se unor riscuri majore, mai ales psiho- 
logice. 

De asemenea, sunt cazuri în care sarcina 
creează stres psihic mamei, iar medicul e pus în 
situaţia de a alege salvarea mamei sau a copilului. 
Eticienii romano-catolici adoptă o poziţie intran- 
sigentă, în favoarea copilului. Aşa cum ostaşul 
moare în tranşeul de luptă, tot astfel şi mama va 
muri în tranşeul maternității. Biserica Ortodoxă 
pledează însă pentru salvarea mamei şi asta nu 
pentru că viața copilului nu ar fi la fel de însem- 
nată, ci pentru că mama are anumite responsabi- 
lităţi în societate şi familie. 

Oricum ar fi, avortul are urmări nefaste şi 
asupra femeii vinovate şi asupra societății. 
Urmările pot fi fizice - leziuni ale colului uterin, 
hemoragii, sterilitate -, dar si psihice - depresii, 
anxietate, sentimente de vinovăţie, pierderea 
respectului de sine. 

Ca soluţii de a „preveni“sarcina, a apărut pe 
piață o adevărată industrie de anticoncepţionale, 
care, însă, luate pe termen lung afectează sănă- 





anul VI e nr. 59-60 


9% 


LA ROST 





tatea femeii. Pentru evitarea sarcinii, Biserica 
recomandă virtutea înfrînării, avându-se în vede- 
re perioada de fertilitate a femeii. 


Avortul — 
crimă cu premeditare 


În ciuda faptului că e legalizat, avortul rămâ- 
ne o crimă. Şi nu e o simplă afirmaţie, ci e dovedit 
inclusiv de ştiinţă. 

După ce doar în doi ani a săvârşit 60.000 de 
avorturi, medicul obstretician ginecolog Barnard 
Nathanson a studiat cu cele mai avansate mijloa- 
ce tehnice starea unui zigot avortat la trei luni. 
Filmarea cu ultrasunete s-a făcut pe o video- 
casetă, intitulată semnificativ „Strigătul mut“. Fă- 
tul percepe instrumentul ucigaş al avortului: se 
mişcă într-un mod agitat, îi cresc bătăile inimii de 
la 140 la 200, deschide gura larg, ca într-un stri- 
găt. Aceste observaţii au fost autentificate şi de 
cercetările soților medici ginecologi Wilke. Au 
studiat starea fatului si au constatat că la 18 zile se 
simte bătaia inimii, la cinci săptămâni se văd clar 
nasul, obrazul şi degetele. La şase săptămâni în- 
cepe să funcţioneze sistemul nervos, se distinge 
clar scheletul şi încep să funcționeze rinichii, 
stomacul şi ficatul. La şapte săptămâni se fac 
simţite undele encefalice. La 10 săptămâni, deja, 
are toate caracteristicele pe care le vedem, iar la 
12 săptămâni are toate organele conturate, chiar 
şi amprentele degetelor. 












(a 
A 


Pa 

















Aceste fapte ale ştiinţei deovedesc că avortul 
e omucidere. Iar omuciderea e mare păcat, dat 
fiind că viaţa e darul lui Dumnezeu şi numai El 
poate dispune de ea. 

Să ne imaginăm un jurnal al unei fetiţe care 
ar vrea să se numească Maria. 

5 octombrie: de astăzi începe viața mea. 
Părinţii mei nu ştiu încă acest lucru, sunt mai 
micuță decât seminţele unui măr, dar totuşi tră- 
iesc. Voi fi o fetiță cu părul blond şi cu ochii al- 
baştri. În mine sunt deja înscrise trăsăturile de 
mai târziu. 

19 octombrie: sunt unii care spun că nu sunt 
o persoană reală, că doar mama mea există. Aşa 
să fie oare? 

23 octombrie: astăzi am deschis pentru pri- 
ma oară gurița. Ei bine, cam peste un an, pe fața 
mea se va aşterne zâmbetul. Şi mai târziu voi 
putea să vorbesc. Şi ştiu că primul meu cuvânt va 
fi mama. 

26 octombrie: inima mea a început să bată 
de astăzi. Până la sfârşitul vieţii, în orice clipă se 
va auzi uşor ritmul ei. 

2 noiembrie: cresc în fiecare zi câte puţin. 
Mânuţele şi picioruşele mele au început să se 
observe. 

11 noiembrie: la mâini au început să-mi 
apară degețele grăsuțe. Sunt grozav de cara- 
ghioase aşa mici! 

20 noiembrie: de-abia astăzi medicul i-a spus 
mamei că va avea un copil. Ce fericită trebuie să 
fie! Nu e aşa, mămico? 

25 noiembrie: cred că mama şi tata îmi caută 
un nume. Dar nici măcar nu ştiu că sunt fetiță. Aş 
vrea să mă cheme Maria. Sunt deja măricică 
acum. 

10 decembrie: mi-au apărut primele firi- 
şoare de păr, moi şi aurii. Mă întreb ce fel de păr 
are mămica mea. 

13 decembrie: văd! Este totul întunecat în 
jurul meu, dar când mama mă va aduce pe lume, 
vor fi numai raze de soare şi flori. Dar mai mult ca 
orice, aş vrea să o văd pe mămica.. Cum arăţi, mă- 
mico? 

24 decembrie: oare mămica aude şoap- 
ta inimii mele? Inimioara mea este puternică 
şi sănătoasă... o să ai o fetiţă sănătoasă, mă- 
mMico! 

28 decembrie: astăzi părinţii mei m-au ucis! 





9% 


anul VI e nr. 59-60 


LA ROST 





O lume nebună 
şi ucigașă din faşă 


Citim, într-un material de pe Internet, că personajul Hannibal Lecter, 
medicul psihiatru canibal, din filmul „Tăcerea mieilor“, a ajuns, în sondaje, 
cel mai îndrăgit personaj negativ din istoria filmului. Deci, omenirea a ajuns 
să nu mai agreeze „Feţi-Frumoșii“, justițiarii cosmici, modelele 
moral-cristice/religioase - în schimb, se dă în vânt după căpcăuni și satane 


ambulante... 


Adrian Botez 





u negăm jocul plin de talent al actorului 

Anthony Hopkins, dar, de Ia jocul unui 

actor şi până la a-l socoti drept „ideal de 
viață“ pe personajul întruchipat de acel actor, 
într-un film gemând de maladiile demonice ale 
vremilor noastre, e cale lungă, ne-am zis. Cel pu- 
țin aşa am fi fost tentaţi să credem. Dar nu-i deloc 
aşa! 

Pentru că, în „Jurnalul naţional“ din 30 
august 2007, citim că, preluând „gusturile“ cani- 
balului „artistic“-virtual, Hannibal Lecter, un 
tânăr german, de 19 ani, Robert Ackerman, a 
„consumat „inima şi limba colegului său de adă- 
post public, Josef S., în vârstă de 49 de ani. 

Tot un german, Armin Meiwes, „a dat anunţ 
pe internet că doreşte să întâlnească o persoană 
care să se lase consumată de bună voie (...). La 
anunţul lui Meiwes, supranumit şi «canibalul din 
Rotenburg» sau «maestrul măcelar», a răspuns 
cineva care s-a lăsat mâncat, consimțind să fie 
mutilat şi omorât de criminalul german. Meiwes 
a fost arestat în 2002 şi condamnat la opt ani de 
închisoare“. 

Bun mai e şi Internetul ăsta, dom'le! Mai ales 
dacă te prinde cheful de a te lăsa „consumat“ de 
alde Armin Meiwes. Dar ăia de la poliţie nu s-au 
sesizat niciunul de acest anunţ aberant?! Cum nu 
s-a sesizat nici o autoritate din România, acum 
câteva săptămâni, de apariția unui „portal“ cu 
filme cu pedofili „în acțiune. 


Iar lui Meiwes i-au dat judecătorii o pedeap- 
să de numai opt ani, după care poate să-şi conti- 
nue ospăţul, sănătos. Noi nu suntem, în nici un caz, 
adepţii pedepsei cu moartea (din foarte multe 
considerente, primul fiind cel creştin), dar nici nu 
agreem ideea ca noi, sau copiii noştri, să ne întâl- 
nim, pe drum de seară, prin oraşele şi satele 
patriei noastre (sau ale altora), cu câte-un dră- 
gălaş de canibălaş! Aşezămintele frumos şi suges- 
tiv intitulate „balamucuri“ sunt anume create, 
pentru a oferi confort pe viață, unor astfel de 
brontozauri ai „civilizației“ pe dos a umanităţii 
terestre. Şi, poate, sugerăm noi, sfios, pentru a se 
cerceta, cu discreţie, dar şi cu încpăţânare, care 
sunt adevăratele cauze, care generează atât 
apariţia acestor monştri, cât şi a adulatorilor lor 
isterici, a „fano-canibalilor“. 

Germanii, ca şi ceilalţi tereştri, se mândresc 
cu canibalii lor, răsfățându-i cu porecle înduio- 
şate până la... sânge. Ar fi în stare, fiecare adula- 
tor de canibali, probabil, să-şi ia câte un canibal în 
cușcă, ori să-l ţină pe etajeră, ca să-i facă visele 
mai plăcute şi mai intense/palpitante. Dumne- 
zeule, dar gândiți-vă că aceşti monştri chiar și-au 
mâncat „tovarăşii“, nu şi i-au filmat doar, la mo- 
dul senzațional-trucat. 

Credem, cu toată tăria, că în toată afacerea 
asta şi în altele de acelaşi soi - de tipul zâmbă- 
reţilor care se desfată, în faţa camerelor de luat 
vederi, stând călare pe proaspetele cadavre pe 
care le-au „obţinut“, tăind beregata mamei, tatei, 
surorilor, fraţilor şi bunicii, plus a vreo doi-trei 





anul VI e nr. 59-60 


97 


LA ROST 








- 
Mee, : 





aduşi în „lotul“ cadavrelor doar aşa, ca să nu-şi 
„piardă mâna“ meseriaşul. - nu este doar vina 
unui Bill Gates, lacom şi iresponsabil, care nu a 
tocmit şi o „poliție a imaginii“. Suntem de vină cu 
toţii, noi, cei care nu luăm în seamă esența 
poruncii dumnezeieşti: „Să nu ucizi!“ Dumnezeu 
n-a specificat: „Să nu ucizi oameni!“ Şi, atunci, e 
lesne de presupus că a vrut să spună: „Să nu 
ucizi/ distrugi viața, în toată splendoarea li ire- 
petabilitatea sa dumnezeiască!“ Mai precis, cine 
ştie să bage cuțitul într-un animal ori nu-i este 
milă de un copac care se prăbuşeşte sub dinţii 
drujbei, poate, la o adică, să schimbe direcţia cuţi- 
tului ori a drujbei spre gâtul/pieptul semenului- 
om. Pe Cain îl întâlnim, în față, în oricare măcelar, 
călău, gardian-torționar, îl întâlnim în oricare co- 
pil pe care-l admirăm cum chinuie animalele, în 
oricare căruțaş care-şi biciuieşte, până la moarte, 
gloaba care îşi împleticeşte copitele pe polei, ba 
chiar într-un prim-ministru român, care trece pe 
lângă un biet pensionar/petiţionar, pe care bodi- 
garzii sus-zisului personaj politic îl trântiseră la 
pământ, cu faţa de pavaj, şi trece indiferent - de 
parcă, sub ochii lui, se desfăşura culmea firescu- 





oameni întâlniți, din întâmplare, pe drum, şi 











lui, sau imaginea nu era suficient de incitantă, ca 
să merite un popas de înţelegere omenească. 

Poate este şi o greşeală a preoților creştini, 
să nu se hotărască a lămuri noroadele asupra 
diferenței enorme între concepția (deci, gradul 
de evoluţie spirituală...) din Vechiul Testament 
(plin de o apologie maladivă a crimelor „poporu- 
lui ales“ şi a acelui ciudat Domn al Mâniei şi al 
Răzbunării, Yahweh... - şi care stă sub semnul 
sumbrei legislații a lui „ochi pentru ochi şi dinte 
pentru dinte“...) - şi Noul Testament, care aduce 
religia Iubirii şi a ertării de 77 de ori câte șapte, 
a Hristosului Autojertfit, Dumnezeu care pregă- 
teşte deschiderea porților Noului Ierusalim, opus 
Vechiului Ierusalim tocmai prin Legea Iubirii, 
opusă Legii Răzbunării, în care sângele strigă 
după sânge. Cum îşi închipuie cineva că pe porţile 
de fulger alb-dumnezeiesc ale Noului Ierusalim ar 
putea accede canibalii şi „fanii“ lor“?! 

Oameni buni, daţi-vă seama, pentru numele 
lui Dumnezeu, de diferența dintre realitate şi vir- 
tualitate! Oameni buni, treziți-vă! Altfel, noi, care 
nu răsfățăm canibalii ca pe pisoi, papagali ori alte 
lighioane de companie, vom considera că am des- 
cins pe o planetă nebună... 





98 


anul VI e nr. 59-60 


ROST: cuvint, rațiune, sens, ordine 


În latină, rostrum însemna „deschizătură“, „cioc“, „plisc“, „bot“. Mai tîrziu, în latina populară, 
a început să însemne şi „gură“ în general. În româna veche, sub forma rost, a fost moştenit cu acest 
din urmă înţeles, păstrat astăzi doar în cîteva expresii de largă răspîndire (a învăţa pe de rost, a lua 
la rost) şi stînd la baza verbului a rosti. Rost a evoluat spre înțelesul „rațiune“, „sens“, „tic“, 
„Doimă“, „scop“, cu care se foloseşte astăzi în mod curent. Aşa a apărut verbul a rostui („a da sens“, 
„a pune ordine“), cu derivatele rostuire, rostuitor etc. 

Creat prin Rostirea (Cuvântul) divină, omul este el însuşi făptură rostitoare, dar şi rostuitoare. 
Omul are un rost dat de Dumnezeu, dar uneori caută să-şi facă singur alt rost, după mintea lui. În 
orice caz, starea cea mai rea a omului este aceea de a fi fără rost pe lume. Iar cel mai mare serviciu 
care poate fi făcut omului este de a-l ajuta să-şi (re)găsească rostul. 

Revista ROST îşi propune tocmai acest obiectiv la nivelul lumii româneşti, care în comunism 
şi-a pierdut rostul şi care trebuie să se redescopere pe sine, în primul rînd prin recursul la tradiție. 


În acest număr semnează: e Mihail Albişteanu - profesor, 
doctorand în istorie, publicist e Adrian Cherhaţ - teolog, profe- 
sor e Stelian Gomboş - doctorand în teologie, publicist e Ilie 
Gulică - doctorand în istorie la Universitatea Chişinău, publicist 
e Răzvan Codrescu - scriitor, ultima carte publicată: Gâlceava 
dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicată (2005) e 
Gheorghe Fedorovici - absolvent al Facultăţii de Teologie, tra- 
ducător e Ovidiu Hurduzeu - prozator, eseist, doctor în literatu- 
ră franceză şi studii umanistice al Universităţii Stanford; ultimele 
sale două cărţi: Sclavii fericiţi (2000) şi Unabomber, profetul 
ucigaș (2007) e Constantin Mihai - doctorand în litere la 
Bordeaux, ultima carte publicată: La logique d'Hermes. Etudes 
sur L'Imaginaire (2006) e Constantin Miu - profesor doctor de 
limba română, publicist e Viorel Patrichi - jurnalist, ultima carte 
publicată: Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul 
Nicolae Pleșiţă (2001) e Mircea Platon - doctorand în istorie la 
Ohio State University at Columbus, ultima carte publicată: Cine 
ne scrie istoria? (2007) e Alexandru Racu - doctorand în ştiinţe 
Politice, Ottawa - Canada e Paul-Gabriel Sandu - student la 
Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti e Ramona Suciu 
- profesor, absolventă a Facultăţii de Teologie e Claudiu Târziu - 
jurnalist. 





Abonament 

Vă puteţi abona trimițind contravaloarea abonamentului prin mandat poştal (în care specificaţi citeţ numele, 
adresa completă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele: Târziu Claudiu Richard, CP 27, Oficiul 
Poştal 23, Bucureşti sau achitînd contravaloarea abonamentului în contul nr. 
RO25BACX0000000107363250, deschis la HVB Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele 
Asociaţiei ROST, cod fiscal 12495302, după care veţi trimite copia chitanței şi o scrisoare în care solicitați 
abonamentul la CP 27, Oficiul Poştal 23, Bucureşti. 

Preţul unui abonament este 180.000 Lei (18 lei noi) pentru 6 luni şi de 360.000 lei (36 lei noi) pentru un an. 
Pentru cei din străinătate abonamentul este de 50 euro/an în Europa şi 70 USD/an pentru celelalte 
continente. 


Nr. 1-— martie 2003, dedicat lui 
Nicu Steindhardt 
Nr. 2 — aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 
Nr. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
Nr. 4- iunie 2003, dedicat lui 
Mihai Eminescu 
Nr. 5-— iulie 2003, dedicat lui 
Nicolae Paulescu 
Nr. 6 — august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui 
Nae Ionescu 
Nr. 8 -— octombrie 2003, dedicat lui 
Valeriu Gafencu 
Nr. 9 — noiembrie 2003, dedicat Părintelui 
Dumitru Stăniloae 
Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 
Vasile Băncilă 
Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui 
Nichifor Crainic 
Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui 
Mircea Vulcănescu 
Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui 
Radu Gyr 
Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia 
Nr. 17 — iulie 2004, dedicat 
lui Ștefan cel Mare — epuizat 
Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 
Ernest Bernea 
Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 
Constantin Noica 
Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 
Părintelui Arsenie Boca — epuizat 
Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 
dedicat Părintelui Constantin Galeriu 
Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui 
Vasile Lovinescu 
Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui 
Octavian Goga 
Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Constantin Voicescu 
Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui 
Nicolae Iorga — epuizat 
Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 
Părintelui Arsenie Papacioc — epuizat 
Nr. 29 — iulie 2005, dedicat 
Părintelui Zosim Oancea 
Nr. 30 — august 2005, dedicat lui 
Vasile Voiculescu 
Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Liviu Brânzaș 
Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui 
Aron Cotruș 
Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat 
Părintelui Iustin Pârvu 
Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui 
Paul Goma 
Nr. 35 — ianuarie 2006, dedicat lui 
Horia Bernea 
Nr. 36 — februarie 2006, dedicat lui 
Ioan Alexandru 
Nr. 37 — martie 2006, dedicat 
Părintelui Teofil Pârâianu 
Nr. 38 — aprilie 2006, dedicat 
Părintelui Calciu 
Nr. 39 — mai 2006, dedicat lui 
Pan M. Vizirescu 
Nr. 40-41 — iunie-iulie 2006, dedicat lui 
Ion Gavrilă 
Nr. 42-43 — august-septembrie 2006, 
dedicat Părintelui Adrian Făgețeanu 
Nr. 44 — octombrie 2006, dedicat lui 
Gabriel Constantinescu 
Nr. 45 — noiembrie 2006, dedicat lui 
Simion Mehedinţi 
Nr. 46 — decembrie 2006, dedicat 
Părintelui Rafail Noica 





Centenarul naşterii unui martir 
vizsaz Vulszina3sil 


ema 150 Die Mm 


Părintele Iustin 
un ăr,; 
purtător degetărat 


Nr. 47-48 — ianuarie-februarie 2007, dedicat 
Părintelui Benedict Ghiuș 

Nr. 49 — martie 2007, dedicat lui 
Ioan Ianolide — epuizat 

Nr. 50 — aprilie 2007, dedicat lui 
Marcel Petrişor 

Nr. 51 — mai 2007, dedicat părintelui 
Nicodim Măndiţă 

Nr. 52 — iunie 2007, dedicat 
Mitropolitului Bartolomeu 

Nr. 53-54 — iulie-august 2007, dedicat 
Părintelui Trifa 

Nr. 55 — septembrie 2007, dedicat lui 
Alexandru Mironescu 

Nr. 56 — octombrie 2007, dedicat 
Părintelui Sofian Boghiu 

Nr. 57 — noiembrie 2007, dedicat lui 
Teodor M. Popescu 

Nr. 58 — decembrie 2007, dedicat lui 
Demostene Andronescu 





Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației 
ROST pot trimite contravaloarea revistei 

(3 lei/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: 

Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 
Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriţi, 
în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru informații sunați 
la tel: 0740.103.621 





EISAgAgE 760017