Rost anul VI, nr. 68, octombrie 2008

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)

ROSI Revistă de cultură creştină şi politică Împotriva teologiei de debara Legea votului unipecuniar de Mircea Platon de Vasile Chira Uniunea Europeană... O critică preliminară a o nouă URSS? „conservatorismului schimbării“ de Silviu Man de Ovidiu Hurduzeu an VI e nr. 68 e octombrie 2008 e 4 lei www.rostonline.org Coperta I: Părintele Marcu de la Sihăstria sumar EDITORIAL Forţa laicatului de Claudiu Târziu... caen ceeace ceeace eee 3 MARTORI Al VEACULUI Fapte, vorbe, gînduri...................uuuuuueeeee 4 ÎN DEZBATERE Şase pretexte pentru a nu face nimic de Mircea Platon... ceace eeeaeeaee 10 Rolul creştinului în Vajnica Lume Nouă de Ovidiu Hurduzeu Împotriva teologiei de debara de Mircea Platon... mean 18 Neamul în Biserică de Răzvan COdTESCU......cceen ananas 26 Cine are de cîştigat din legea antidiscriminare de Savatie BaştOVOI. m.m 39 POLITICA, LA DESCUSUT Legea votului unipecuniar de Lect. Univ. Dr. Vasile Chira... .ceeeaaceeaeaae 4] Criza economică americană pe înțelesul tuturor de Dragoş DOran......naaennnnnnnnaneeeneaaanaaaaaa 45 REPERE Părintele Dumitru Marcu, de la Sihăstria de Monahul Filoteu Bălan... anca 47 numărul 68 e octombrie 2008 IN MEMORIAM Pr. D. Stăniloaie - 105 ani de la naştere, 15 ani de la plecare de Stelian GOMbO..... mana 57 Ştefan Iordache - Dacă ar mai fi trăit o viață... de Paul Gabriel Sandu........... nana 60 DECANTĂRI Biserica în lumea contemporană de Pr. Gheorghe CalCiu.......mmmmnnnnnnnnnnneaee 62 Câteva gînduri despre dreptatea lui Dumnezeu de Gheorghe Fedorovici......eeeaaaaaaaa 66 Teofania imaginii de Constantin Mihai... ceace acaaceeeeaaace 69 O critică preliminară a „conservatorismului schimbării“ de Ovidiu Hurduzeu Uniunea Europeană... o nouă URSS? de Silyiii: Marasesti sasea tata 75 MEMORIA Pentru o istorie culturală (V) de George Popescu Glogoveanu............... 77 ....c...coooooocoooeoooocoooooneocosoocoooooeoooosee OFERTĂ Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme locale de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision generos. Pentru detalii, luaţi legătura cu directorul publicaţiei, Claudiu Târziu, la telefon 0740.103.621 ori pe e-mail: rostOrostonline.org sau revistarostOgmail.com. ROSI Revistă de cultură creştină şi politică Fondată 2002 Revistă națională editată de Asociaţia ROST DIRECTOR Claudiu TARZIU tel.: 0740.103.621 rostOrostonline.org REDACȚIA Mihail ALBIŞTEANU Constantin MIHAI Mircea PLATON Marcel RĂDUȚ SELIŞTE COLABORATORI PERMANENȚI Antonio ARONEASA Corina BISTRICEANU Răzvan CODRESCU Emilia CORBU Gheorghe FEDOROVICI Pr. Arhim. Chesarie GHEORGHESCU Stelian GOMBOŞ Cristi PANTELIMON Viorel PATRICHI George POPESCU GLOGOVEANU Paul Gabriel SANDU Constantin N. STRACHINARU CORECTURĂ Nicu BUTNARU DTP Omni Press & Design artOopd.ro EDIȚIE INTERNET Dragoş DORAN CORESPONDENȚĂ OP 23, CP 27 - Bucureşti TIPAR Docuprint SRL tel.: 0234/588.930 DIFUZARE Supergraph SRL Rodipet SA ABONAMENTE La redacție ISSN 1583-6312 www.rostonline.org Reproducerea unor articole apărute în revista ROST este permisă numai cu acordul scris al redacției. ROST este difuzată în ţară şi în comunitățile româneşti din Europa, SUA şi Canada. EDITORIAL ROST Forţa laicatului S-a săvirşit încă un an bisericesc. Unul dintre cei mai grei. Au fost cîteva evenimente care, după zeci de ani de compromis, au dus la despărțirea apelor în Ortodoxia noastră. S-a ales grîul de neghină pe un singur Cuvânt: Hristos. După cum ne-am raportat Ia El, ne-am aşezat de-a stînga sau de-a dreapta. Am tras şi o concluzie: forța laicatului ortodox stă în provocările. Claudiu Târziu Cunoaştem mentalitatea, prea adânc înrădă- cinată la noi, ortodocşii români, conform căreia menirea laicilor este ascultarea şi punct. În fapt, o scuză pentru laşitate şi lene. Ascultarea îşi are rostul ei în Biserică şi nu minimalizăm rațiunea păzirii ei. Dar nu orice acţiune este neascultare. Cum nu pentru orice gest - de pildă, mersul la piață - trebuie să ceri binecuvântare. Mai mult, a mărturisi este tot o formă a ascultării, a ascultării de poruncile lui Dumnezeu. El nu ne îngăduie să tăcem cînd şi pietrele ar striga: dinaintea legife- rării căsătoriei între homosexuali, a avorturilor pe bandă rulantă, a scoaterii icoanelor din şcoli, a ereziilor comise de la vlădică până la opincă, a blasfemiilor Ia care se dedau diverşi „artişti“ sti- pendiați din bani publici, a mutilării sufleteşti a copiilor noştri printr-o educaţie ateistă, a necin- stirii sfinţilor din închisorile comuniste etc. Cînd se petrec acestea, avem datoria să mărturisim adevărul. Cu vorba şi cu fapta, pînă la ultimele consecinţe. Dacă ştii că fratele tău este în greşeală, nu e creştineşte să-l „tolerezi“ în păcat, ci să-i spui ade- vărul şi să încerci să-l îndrepți. Iar dacă nu vrea, trebuie să alegi între el şi Hristos. Aşa ne-am înțeles noi datoria de creştini, de exemplu, în cazul Corneanu - Drincec. Şi n-am fost singurii. Atunci s-a văzut cel mai unitatea Sa nu numai în dul, ci şi în acţiune. Și va ti nevoie ca laicatul să fie mai prezent de-acum în Biserică şi în societate, pentru că se înmulțesc bine forța unităţii în acţiune a laicatului orto- dox. Memoriul către Sinod, pentru caterisirea celor doi ierarhi, a fost semnat de 56 de asociaţii, al căror demers a fost susţinut de peste 100 de mănăstiri şi parohii, precum şi de toţi stareții de la Sfântul Munte Athos. Sinodul s-a văzut nevoit să ia o hotărîre prin care, în mod ciudat, recunoş- tea erezia celor doi, dar promitea pedepse numai pentru cei care vor mai greşi de-acum înainte. În absenţa memoriul laicatului, probabil că nici nu se punea în discuţie subiectul. Nu ne îndoim că vor mai veni şi alte eveni- mente care vor reclama o reacţie din partea laicatului, dacă nu vrem să încăpem cu totul pe mîna diavolului. Nu e greu să presupunem aceas- ta dacă aruncăm o privire spre Occident. În SUA, dar şi în unele state europene, cum e Marea Brita- nie, foste biserici catolice şi anglicane au fost transformate în baruri, magazine, cluburi erotice şi chiar în bordeluri! Există mărturii, dovezi şi fotografii. Iar bisericile rămase încă biserici sînt, de fapt, muzee şi săli de concerte. Necuratul nu mai are nici o frână, de va fi avut-o vreodată, şi se va năpusti şi peste noi. Să nu ne facem iluzii că va ocoli Grădina Maicii Dom- nului. Pînă la asaltul decisiv, ne înmoaie însă voinţa, ne învaţă cu păcatul, ne amestecă învăţă- tura, relativizează totul, dezbină, susură promisi- uni, oferă plăceri... Credem că, dacă nu facem (continuare în pag. 5) anul VI e nr. 68 MARTORI Al VEACULUI Fapte, vorbe, ginduri Impotriva legalizării „căsătoriilor“ homosexuale Alianța Familiilor din România (AFR) a remis, la 24 septembrie, Secretariatului Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) o scrisoare şi o petiție cu peste 12.000 de semnături, într-o acțiune civică de protest împotriva anunțatei intenții a APCE de a adopta o rezoluţie prin care să le „recomande“ statelor membre să legalizeze căsătoriile între homosexuali. Aceeaşi scrisoare a fost remisă şi membrilor delegaţiei române la Strasbourg, acestora solicitându-li-se să voteze împotriva adoptării rezoluţiei. AFR consideră procesul prin care APCE caută să impună căsătoriile homosexuale statelor membre ca fiind nedemocratic. Fiecare stat îşi poate hotări politica în acest sens şi nu poate fi obligat să adopte o măsură sau alta. PD-L vrea ca Biserica să fie „Moș Gerilă“ „Doctrina economică şi socială“ a PD-L, cu care partidul vrea să câştige alegerile generale din toamna asta, prevede ca Biserica să preia de la stat împărțirea ajutoarelor sociale pentru persoanele defavorizate. Motivul sună bine: că preoții sunt mai cinstiți decât funcționarii Ministerului Muncii. Nu toţi, dar, mă rog... Ideea e că la cârma Bisericii a venit un om politic, care, după cum se vede, este invitat la masa puterii. Totodată, preoțimea va avea salarii mai mari. În schimb, preoţii noştri nu trebuie decât să explice enoriaşilor importanța vizitei periodice la medic şi, eventual, o dată la patru ani, cu cine Să voteze. PS Sofronie nu se dezminte În perioada 17-22 septembrie, PS Sofronie, Episcop al Oradei, a participat, din partea Bisericii Ortodoxe Române la Congresul Ecumenic al Episcopilor prieteni ai Mişcării Focolarelor, din Beirut (Liban). În aceste întâlniri, episcopii au obiceiul să „reînnoiască între ei, în fiecare an, ceea ce numesc Pactul de Unitate, prin care fiecare episcop promite fratelui său episcop să fie gata să-şi dea viața pentru el, iubind Biserica celuilalt ca pe a sa proprie“. Curată erezie. Dacă noi, ortodocşii, credem că există doar o singură Biserică adevărată, cea ortodoxă, iar celelalte sunt eretice, cum se pot jertfi episcopii noştri pentru alte biserici ca şi cum acelea ar fi adevărate? Reamintim că la ultima şedinţă a Sf. Sinod, în care PS Sofronie a fost iertat pentru actele de apostazie săvârşite prin împreună slujirea cu ereticii, s-a hotărât ca acesta şi ÎPS Nicolae, aflat în aceeaşi culpă, să se pocăiască în scris şi să nu mai comită alte erezii, sub amenințarea caterisirii. Această pocăință însă nu a fost dată de nici un episcop, iar acum PS Sofronie arată că totul a fost o mascaradă. Ungaria a ucis, România plătește Parlamentarii UDMR Kerekes Karoly şi Mate Andras Levente au propus, iar Senatul român a adoptat modificarea Ordonanţei de Guvern 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate cu începere de Ia 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice. Astfel, indemnizaţia lunară, calculată în funcţie de anii anul VI e nr. 68 MARTORI Al VEACULUI ROST de detenţie, deportare, ori strămutare se va acorda inclusiv persoanelor care, la data refugierii, expulzării sau strămutarii în altă localitate aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau „pe teritoriile româneşti vremelnic ocupate de către alte state şi indiferent dacă localitatea în care au fost refugiaţi, expulzați sau strămutați se afla sub jurisdicție românească ori sub administraţia acelor state“. Mai precis, România va plăti şi pentru cetăţenii - evrei, țigani - prigoniţi în Ardealul de Nord în timpul ocupaţiei de către Ungaria hortystă. De ce? De ce nu? Doar n-aţi vrea să plătească Ungaria? Clopotele bat pentru patriarhul Daniel La împlinirea unui an de când a fost înscăunat în fruntea Bisericii Ortodoxe Române (BOR), Patriarhul Daniel a primit un cadou care trăzneşte a cultul personalităţii. Preafericitul şi-a văzut cu ochii cinstitul chip pe noile clopote ce vor răsuna la Catedrala din Dealul Mitropoliei. Clopote pretenţioase, din cele cu control prin GPS, care au costat numai 80.000 de euro (un chilipir, preţ redus, după cum suntem asiguraţi de fabricant). Reprezentanții fabricii de clopote austriece Grassmayr au declarat presei că doar cei mai mari şefi religioşi se bucură de onoarea de a le fi imortalizate chipurile pe clopote. „În săptămâna în care am primit comanda de la PF Daniel, au mai venit două comenzi: una de la Vatican, cu chipul Papei Benedict al XVI-lea şi alta din Italia, cu chipul Papei loan Paul alIl-lea“, a spus Johannes Grassmayr, directorul companiei. Dar, pentru că sărbătoarea patriarhului român era mai aproape, austriecii s-au silit să onoreze întâi comanda BOR. Nu că e un motiv de mândrie naţională şi de veselie generală la un an de patriarhat? Ce cred tinerii despre viitor Sondajul IMAS „Cum îşi văd românii viitorul“, realizat, la cererea Reader's Digest, în 99 de localități din România, arată că 54% dintre români cred că tinerii nu se vor mai căsători, iar 48% sunt de părere că principalul mijloc de a-ţi găsi un partener de viață va fi Internetul. Pe de altă parte, 73% dintre români sunt convinşi că politicienii vor fi corupți şi peste 30 de ani, iar 76% nu cred în urbanizarea țării. Una dintre surprizele sondajului a fost aceea că moldovenii s-au situat pe primul loc la capitolul optimism, înaintea muntenilor, ardelenilor şi bucureştenilor. De asemenea, 63% dintre moldoveni cred că „în viitor majoritatea românilor vor merge la biserică“. Din broker la New York, monah în Bulgaria Hristo Mishkov a avut o carieră de succes ca broker pe bursa Nasdaq din New Yoork până când s-a decis să renunțe la tot şi să se reîntoarcă în țara natală, Bulgaria, pentru a se călugări. Fratele Nikanor, aşa cum este cunoscut la mănăstire, a explicat această decizie: „Oricine poate fi un bun broker, dar acest lucru nu aduce un aşa mare beneficiu nici lumii, nici propriei persoane. Întotdeauna căutăm fericirea în lumea exterioară, în lucrurile materiale. Tocmai acestea ne fac să fim constant supăraţi, nesatisfăcuţi şi în permanență nemulțumiți“. Unde ne sînt vânătorii de fasciști? Consiliul Local Sfântu Gheorghe organizează, pe bani publici, o serie de manifestări omagiale ale anul VI e nr. 68 MARTORI Al VEACULUI unui criminal de război, ucigaș de români şi de evrei, Albert Wass. În perioada 3-9 noiembrie 2008, la Sfântu Gheorghe va avea loc „Săptămâna Wass Albert“, în condiţiile în care cinstirea criminalilor de război este interzisă prin lege. UDMR şi alte grupuscule maghiare au tot încercat să obțină reabilitarea în justiţie a asasinului, dar n-au reuşit. Şi-atunci sfidează ordinea de drept, legile statu- lui în care trăiesc şi bunul-simţ comun. Albert Wass a fost condamnat în contumacie la moarte pentru omorârea a zeci de români şi evrei în 1940, la ocuparea Ardealului de Nord de către Ungaria. Vinovăţie, politicianism, suspiciune Comisia Juridică a Senatului a hotărât, recent, ca preoții să nu mai fie verificați dacă au colaborat cu Securitatea decât a cererea cultului din care fac parte. O prostie politicianistă care are efecte perverse. Căci, în loc ca asta să-i scape pe popi (cei care au făcut pact cu diavolul nu merită a fi numiţi preoți), Comisia Juridică face să continue suspiciunea la adresa tuturor preoților. Din 1990 încoace, tot felul de nevolnici antihrişti, cu firmă de „societate civilă“, acuză Biserica Ortodoxă Română de colaboraţionism cu regimul comunist, de trădarea tainei spovedaniei şi de prigonirea bieţilor greco- catolici în complicitate cu aparatul de partid şi de stat. Tot de atunci, diverşi politicieni şi prea mulți ierarhi fac presiuni pentru a ţine adevărata istorie a Bisericii sub obroc. Ceva, ceva însă a început să iasă la lumină. Unii dintre ierarhi au fost deconspiraţi drept colaboratori ai Securităţii, alţii, văzuţi ca mari comunişti s-au dovedit, prin prisma documentelor istorice, adevăraţi apărători ai Bisericii şi ai clericilor prigoniți (aşa cum a fost patriarhul Justinian Marina). Din 60 de ierarhi ortodocşi doar câţiva au fost acuzați de colaborare cu Securitatea. Se apropia, deci, momentul să se limpezească o dată pentru totdeauna povestea asta. Şi taman acum s-au trezit senatorii să pună iarăşi la secret dosarele preoţimii. Nu ştim cât au făcut-o din interes politic, cât din prostie şi cât dintr-un tainic îndemn dat de Satana însuşi, ca să mai bage la apă credibilitatea BOR. Sfinţire la Mănăstirea Tigănești La 5 octombrie 2008, PS Galaction, episcopul Alexandriei şi Teleormanului, cu un sobor de ce Î = Mg 7 Ve | preoți, a târnosit Paraclisul Mănăstirii Sfântul Gheorghe-Ţigănesti (jud. Teleorman). Mănăstirea a fost fondată în aprilie 2004, sub conducerea ieroschimonahului Prodromos Bele. După numai patru ani şi jumătate, prin târnosirea paraclisului mănăstirii, cu hramul „Buna Vestire“, locul acesta începe să devină „un bogat izvor de linişte mântuitoare şi de multă binecuvântare pentru toți ostenitori, ctitorii sau binefăcătorii şi închinătorii sfântului locaş“. Severin anunţă Noua Ordine Vorbind despre recenta răpire a unor turişti în Egipt, Adrian Severin, prea cunoscut politician român şi funcționar european, a afirmat, la postul TV Antena 3, că, trăind într-o lume globalizată, cu probleme globale (cum este terorismul), soluţiile trebuie să fie, evident, globale. Iar acest lucru nu mai poate fi realizat doar de autorităţile statelor naționale, fiind deci nevoie de o guvernare globală. „Avem nevoie de o guvernare globală“, a dictat anul VI e nr. 68 MARTORI Al VEACULUI ROST el. Nu, noi, cetăţenii obişnuiţi, nu avem nevoie de nici un fel de guvernare globală. Înţelegem însă că Severin are o misiune de îndeplinit. Viaţa, ca o vizită La Editura Vremea (Bucureşti) a apărut volumul Viaţa, ca o vizită, de Erast Călinescu. „Instantaneele“ grupate sub acest titlul reprezintă, potrivit lui Răzvan Codrescu, „momentele şi schițele“ unui Caragiale mai discret şi mai vulnerabil la tentaţiile lirismului colocvial. „Darul observaţiei şi cel al notaţiei se împletesc fericit într-o proză scurtă plină de toate sevele vieţii şi de toată diversitatea deconcertantă a umanului...“, mai spune Codrescu. Erast Călinescu viața, ca o vizită instantanee De ce nu ne canonizăm martirii anticomuniști? La 11 octombrie, începând cu ora 7.30, la emisi- unea SEMNE de pe TVR 1, a fost difuzat un reportaj-documentar excepţional, realizat de Rafael Udrişte. Cu patos şi profesionalism, Rafael Udrişte răspunde la întrebarea din titlu: „De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?“. Pentru că structurile de putere sunt încă în mâna foştilor securiști şi nomenclaturişti comu- nişti, pentru că Sinodul BOR este vinovat şi Consiliul Judeţean Ialomița Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Fostei Securități Asociaţia „ROST, MUZEUL JUDEŢEAN IALOMIȚA (5 Expoziţie deschisă la Muzeul Judeţean Ialomiţa Aprilie- Mai 2007 fricos, pentru că marea masă a creştinilor e igno- rantă şi nepăsătoare. Interlocutorii lui Udrişte: PS Justinian Chira, Episcopul Maramureşului, Părintele Augustin, duhovnicul schitului „Înălțarea Sfintei Cruci“ - Aiud, Părintele Ioan, mănăstirea Petru Vodă - Neamţ, Maica Inochenţia, mănăstirea „Sf. Maria“ - Techirghiol, Emilia Corbu, istoric, Muzeul Judeţean Slobozia, Claudiu Târziu, preşedintele Asociaţiei „Rost“, Ştefan Ruxanda, redactor-şef al revistei „Atitudini“. În reportaj se pune inclusiv chestiunea închiderii abuzive a expoziţiei „Destine de martiri“ de Ia Iaşi, organizate de Muzeul Judeţean Ialomiţa, CNSAS şi „Rost“. Filmul poate fi vizionat pe blogul lui Rafael Udrişte: http://rafaeludriste.blogspot.com/. Încă aşteptăm o reacţie de Ia Patriarhie. anul VI e nr. 68 ROST MARTORI Al VEACULUI Libertatea de a lua bătaie Un cameraman de la PRO TV Chişinău, Mihai Şambra, a fost ridicat de pe stradă, în urmă cu câteva săptâmâni, de milițieni, reţinut ilegal şi bătut, vreme de patru ore, până la leşin, pentru că a filmat un miting politic. Exact ca în stalin- ism. Bătăuşii în uniformă sunt din sectorul Buicani ai Capitalei. Primarul Chişinăului, Dorin Chirtoacă, i-a chemat la ordin pe şefii poliţiei. Numai că aceştia l-au ignorat, ştiindu-se protejaţi de către gaşca de comunişti a lui Voronin. În replică, primarul a anunţat taie finanțarea poliției până când va fi lămurit asupra abuzului comis în Buicani şi a măsurilor luate ca aşa ceva să nu se mai repete. Dorin Chirtoacă a promis să sesizeze şi organismele internaționale privind acestor încălcări ale drepturilor omului. Poate că nu le-ar strica nostalgicilor comunişti de la noi câte o scurtă excursie în Basarabia, că îs cam departe China sau Cuba. Alo, Bucurenci, se aude? Un vaccin tulbură societatea românească O serie de asociaţii civice pentru apărarea drep- tului la viață şi protejarea copiilor au atras atenția că vaccinul împotriva cancerului la col dupl > s aomacili, GE Cm ca ee Me e Wes 2 3 „sait INI Vaio Ac 95 sv SL uterin (Silgard, în variantă europeană, Gardasil, în varianta americană) este periculos şi a provo- cat deja moartea unor fetițe în SUA. Românii sunt avertizaţi să nu-şi lase copilele să fie vacci- nate. Vaccinarea se va face tuturor fetelor de peste 11 ani şi care nu-şi vor exprima în scris dezacordul. Campania de vaccinare va începe în noiembrie. Principala susținătoare a vaccinului este Madeleine Albright, fostul secretar de stat al SUA, care a venit şi în România să convingă autoritățile de binefacerile „medicamentului“. La ora când scriem aceste rânduri, se pregăteşte o amplă mediatizare a campaniei de vaccinare, fără să ni se spună şi riscurile la care ne expunem copiii. „lepurașul“ de final de mandat Câteva (altfel de) reglări de conturi la final de mandat. Cabinetul Tăriceanu, adică trupa susțin- ută de PNL-Patriciu şi PSD, a făcut câteva daruri clienţilor politici. Să nu fie uitaţi, dacă dă Domnul şi nu mai pupă o nouă pleaşcă de patru ani. Acum câteva luni, a dat liber la venituri uriaşe, pe spinarea boborului plătitor de taxe, şefilor de toate calibrele din multele şi inutilele agenții naționale. Când presa a dezvăluit că un astfel de şefuleţ ajunge să ia şi 50.000 de euro pe lună, Tăriceanu a fost nevoit să revină asupra primei decizii şi să limiteze veniturile amicilor săi politici la indemnizaţia unui secretar de stat, adică vreo două de euro. Un alt cadou i l-a făcut alianța la guvernare PNL-PSD lui Nicolae Văcăroiu, cel mai insipid om politic, care, după ce ne-a plictisit ca premier şi şef al Senatului, de- acum în nouă ani va îndeplini rolul de om de paie în scaunul de şef al Curţii de Conturi. Când Iliescu a avut nevoie de un premier-marionetă, anul VI e nr. 68 MARTORI Al VEACULUI ROST ca să conducă statul după poftă, l-a pus pe Văcăroiu. Când şefii PSD au vrut să se asigure că au comanda celei de-a doua poziţii în stat, l-au pus preşedinte al Senatului pe acelaşi Văcăroiu. Acum, când sunt dubii asupra învingătorilor din proximele alegeri, băieţii veseli îl pun pe acelaşi Văcăroiu controlor-şef al banilor publici. Prin el vor putea fi dictate controale asupra inamicilor şi făcute multe altele. Cum îi mai doare de cultură Guvernul a alocat, aşa, pe ultima sută de metri, 21,4 milioane de lei (noi, evident) pentru construirea a 42 de aşezăminte culturale la țară şi în micile oraşe. Patru ani n-au avut timp. Acum îi doare rău capul de cultură. Pe cine cred onorabilii că păcălesc? Şi de unde ştim că aceste cămine aşezăminte n-or să fie ca sălile de sport ale lui Năstase, să se prăbuşească după ce li se taie panglica? Topul bogaţilor în țara săracilor Două publicaţii au lansat două topuri, una cu primii 300 de bogaţi ai României, alta cu primii Editorial nimic azi pentru salvarea noastră, peste 20-30 de ani va fi deja prea tirziu. Lumea românească va fi înlocuită de un deşert de suflete moarte, care nu vor mai aştepta a doua venire a Mîntuitorului, ci doar sfîrşitul. lată de ce e momentul ca laicatul să-şi asume menirea, să se scuture din letargie şi 500. Într-un top domină Gigi Becali, în celălalt Dinu Patriciu. Aştia câteva sute ar putea cumpăra România, dacă nu ar avea-o deja în proprietate. Dar asta ştiam noi şi fără clasamente. Interesant ni se pare că fostul primar general al Capitalei Adrian Videanu, mare lider PD-L, şi-a înzecit averea în ultimii doi ani, de la 30 de milioane de euro, ajungând să aibă 260 de milioane de euro. Ce frumos este să fii primar al Capitalei? Şi să mai zică vreunul că Videanu a schimbat degeaba bordurile din Bucureşti - pe unele de câte trei, patru ori. Păi, nu degeaba, pe bani buni, după cum se vede. (urmare din pag. 3) să se organizeze temeinic. Am mai spus-o: Biserica nu e numai clerul și cinul monahal, ci şi laicatul. Aşadar, e târziu, dar încă nu prea târziu să ne luăm rolul în serios, pentru un dialog roditor şi o împreună-lucrare mântuitoare cu preoții şi călugării noştri. anul VI e nr. 68 ROST ÎN DEZBATERE Şase pretexte pentru a nu face nimic! Mircea Platon I. Partea dramatică A face, a construi, a construi pe loc bun, cu temelie solidă. A lămuri. Lucrând, lămureşti, lim- pezeşti lucrurile, lumea, pe tine, pe ceilalți. Asta dacă lucrezi în via Domnului. Dacă lucrezi pentru Mamona, atunci nu faci decât să sporeşti confuzia din tine şi din ceilalţi. Care sunt motivele pentru care, după cum suspină mulţi, România € în con- tinuu „război civil“? Care sunt motivele pentru care nu ne lămurim? Ne agităm, facem multe, dar nu lămurim nimic, nu limpezim nici chipul Ro- mâniei, nici al nostru, nu ne ridicăm pe verticala nici unei coloane vertebrale, nici unei turle. Orice sugestie, observaţie, întrebare, tentativă de a lă- muri nişte lucruri, orice încercare de a lua lu- crurile „la bani mărunți“ e primită, la noi, cu ostil- itate osificată agonic în aceste tipuri de pretexte folosite pentru a nu lămuri nimic - şi deci pentru a nu face nimic. 1. Ai plecat din România. N-ai mâncat salam cu soia, nu eşti de-al nostru, nu mai ştii cum e aici. Ai plecat şi nu-ţi place „acolo“: păi, sigur, unii oa- meni sunt veşnic nemulțumiți, nu se acomodează nicăieri. Ai plecat şi îţi place „acolo“: da, sigur, păi te-ai înstrăinat, nu mai ştii ce bine e la noi, ce ţară frumoasă avem, cu oameni calzi, primitori; te-ai asimilat, îţi place, te-ai vândut. Vii dintr-o ţară normală şi ne spui nouă ce să facem aici. Te-ai „împlinit“ în acea țară normală: păi asta înseam- nă că nu mai ştii cum e să te „descurci“ aici. Nu te- ai „împlinit“: păi atunci eşti un luzăr, ia uite la mine ce maşină nouă am, şi cum mă duc eu în vacanță în Turcia vara şi la supermarket tot tim- pul. 2. N-ai plecat din România. Da, bun, eşti un luzăr; ce ştii tu? Nu eşti expert, n-ai burse. Nu ştii cum e în Occident: civilizaţie, nenicule, nu ca aici. Eşti rasist, homofob, legionar, sexist, fundamen- talist. Înapoiat. Taci şi ascultă, şi înghite. Că, dacă erai bun de ceva, plecai din țara asta de luzări. Ai plecat şi nu te-ai mai întors: nu eşti patriot. Ai ple- cat şi te-ai întors: n-ai reuşit acolo şi acum vii şi vrei să o faci pe deşteptul aici. 3. Eşti legitimat de „noi“. Păi bine, domnule, noi îţi dăm burse şi dumneata aşa îţi manifeşti re- cunoştinţa? Păi, cum, ne critici? De ce spargi rân- durile, de ce ajuţi duşmanul, „inamicii inteligen- ței“ care va să zică? Dacă eşti legitimat de noi, da- că noi ţi-am dat şi te-am pus acolo unde eşti acum, păi fii şi tu recunoscător, şi nu mai critica atât. Ma- nifestă iniţiativă doar în „cadru legal şi cu prea- viz“. Eventual în pauza de cafea, la simpozion. Ca să detectezi cât mai repede masa cu tartine şi glu- mele bossului. 4. Nu eşti legitimat de „noi“. Păi, dacă nu eşti legitimat de „noi“, nu exişti. Noi suntem „noi“. Tu cine te crezi? Nu construieşti, nu eşti în nici o insti- tuţie, unde, a propos, sunt doar oameni puşi de „noi“. Nu ştim cine eşti, cine te-a dus „dincolo“, cine te-a adus „înapoi“, ce vrei de la noi. Mai bine te ignorăm. De fapt, nici nu exişti. Ce spui? Nu se-aude. Şi chiar dacă se-aude, cui îi pasă? Nu înțe- legem. Nu ştim autorii de care vorbeşti dumnea- ta. Noi îi ştim numai pe aştia de ne convin nouă. Şi închide dreacu' uşea după dumneata, că trage! Du-te înapoi de unde-ai venit, că oricum eşti ne- gativist. Nu ştii ce greu se construieşte, cu câte sa- crificii. Trebuie să înveţi să faci sacrificii, să te 1 Şi acest articol, ca şi cel precedent, îi are în vedere pe creştinii care au ales să rămână în lume, nu pe monahi. 10 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE adaptezi: să-ți ridici o vilă în oraş şi-o casă la ţară, să-ți iei maşină, Volvo, de om serios, să lupţi, cum ar veni, din interiorul sistemului. Doar aşa poţi schimba ceva. 5. Eşti ortodox. A, bun, am înțeles, eşti fana- tic. Mă mir doar că n-ai barbă. Eşti legionar, rasist, homofob. Nu cumva eşti de-ai lui Vadim sau Be- cali? Posteşti! Eşti fanatic. Da' totuşi cum de n-ai barbă?! Că domnul Pleşu a scris o carte despre îngeri şi are barbă... Eşti antioccidental, deşi stai în Occident. Păi, dacă nu-ţi place, vino înapoi. Ca după aia să vedem dacă mai poţi s-o mai faci pe deşteptul după ce te spălăm noi pe creier aici şi îţi spunem tot ce le spunem celor de la punctul 2. II. Partea dogmatică Dacă toate stratagemele de mai sus sunt uşor de detectat şi de combătut, deşi cu risipă de energie, de răbdare şi de umor, şi cu slaba nădej- de de a schimba ceva, şi mai periculos e chietis- mul ortodoxist, îmbrobodirea pioasă a gândului lucrător. Fatalismul pseudoisihast e mai periculos pentru că nu se opune fățiş adevărului, ci îl mi- mează. Dar o populaţie de fatalişti, un millet de ortodoxişti abulici, va conveni întotdeauna paşa- lelor tehnocrate. Dacă ateii şi elitele distrug liber- tatea în numele determinismului istoric, al Isto- riei, pseudoisihaştii distrug, istoria în numele „smereniei“. Ambele tabere neașă, în fond, liber- tatea creştinilor. Pentru unii nu suntem destul de culți, pentru alții nu suntem destul de sfinți. Și, desigur, de vreme ce toți marii oameni şi toți marii sfinţi sunt în trecut, nu ne rămâne decât să „recuperăm“ în numele arheologiei culturale şi duhovniceşti, într-o cultură de muzeu şi o credin- ță lăcrimoasă, „figurile“ trecutului. Dar mai întâi trebuie să ne asigurăm că sunt moarte cu adevă- rat, că sunt moarte de-a binelea. Pentru că nu vrem să facem ce-au făcut ele, ci doar să strivim anul VI e nr. 68 IN ROST ÎN DEZBATERE cu efigia lor pe oricine ar încerca să atragă atenția asupra micimii noastre. Şi asupra cauzelor micimii noastre. Ideea acestor pseudoisihaşti, care afirmă, de exemplu, că „familia e antihrist“, ar fi că a gândi sau activa politic înseamnă a vrea să construieşti utopia, a fi hiliast. Şi a crea utopia înseamnă a dori să izgoneşti dracii şi să faci minuni. Or, nu poţi face minuni decât dacă te nevoieşti şi ajungi la nepătimire. Înainte de a atinge acest punct, nu poţi avea „nebuna îndrăzneală“ de a pretinde să faci politică, adică să construieşti utopia, adică să scoţi dracii din alții. Şi totul e susținut cu citate din părintele Cleopa eventual, sau din părintele Teofil Pârâian. Cred că o mare parte a chietiştilor orto- doxişti împărtăşeşte această lectură sacerdotală a rolului creştinului în lume. Şi totuşi, ea e greşită pentru că un creştin nu e sacerdot decât în vir- tutea botezului, în Biserică. El nu e sacerdot în ca- litatea lui de cetăţean al polisului, ci în calitatea lui de membru al Bisericii. Statul nu e pentru creştin o instituție sacră, aşa cum era polisul pen- tru greci sau Roma pentru romani. Pentru orto- docşi, nu statul, ci Biserica e locul/modul de în- chinare la Dumnezeu. Şi de aceea nu avem o reli- gie civilă, precum romanii sau grecii. Noi nu ve- nerăm strămoşii ca zei domestici sau zeii cetăţii. revelat, a religiei fără cler, a religiei care nu avea drept scop mântuirea, ci relaţiile de bună-vecină- tate cu zeii locuitori şi protectori ai cetăţii, erai sacerdot în calitate de cetăţean, nu în calitate de „inițiat“ precum creştinul. Prin botez, creştinul e smuls păcatului şi în acest sens e smuls „lumii“, dacă prin lume înţele- gem firea căzută. Dar nu e smuls vieții pămân- teşti. Totuşi, el e sacerdot în virtutea acestei morţi şi învieri împreună cu Hristos care e botezul. Dar nu € sacerdot în virtutea faptului că e cetăţean al Constanţei, aşa cum erau grecii de pe vremea anticului Tomis. Cu alte cuvinte, între sacerdoţiul civil al păgânilor şi sacerdoțiul laic al creştinilor există o diferență: primul e legat de naşterea în polis şi îşi găseşte împlinirea în imanent, în bună- starea cetăţii; al doilea e legat de moartea şi învie- rea împreună cu Hristos şi îşi găseşte împlinirea nu în destinul manifest, ci în mântuire. Împărăţia lui Hristos nu e în lumea aceasta, şi tocmai această distincție ne cere nouă, creş- tinilor, să trăim cu o dublă cetățenie?. Nu putem să absorbim transcendentul în natură, precum păgânii, nici să aspirăm teocratic statul, precum musulmanii. Mântuitorul nostru e Dumnezeu şi om, şi Biserica e instituţie divino-umană. Creşti- nii trăiesc paradoxal, ca persoană, în lume pentru Hristos, a Cărui împărăție e dincolo de lume. Nu trebui să aşteptăm să ne sfințim înainte de a face ceva. Pentru că nu ne putem sfinți decât în timp ce înfăptuim ceva. Nu ne va sfinți rezultatul politicii noastre. Dar ne va sfinţi exercițiul nostru de politică creştină. Nu ne va mântui un stat func- țional în România. Dar ne poate ajuta la mântuire implicarea noastră creştină în construirea unui stat funcţional în România. Nu ne va mântui dis- pariția corupției. Dar nu ne va mai dăuna mân- tuirii existența unui sistem de corupție generali- zată. Nu vom stârpi dracii, dar nici nu le vom mai da nas şi nu îi vom mai produce prin structuri bi- rocratice şi tehnocratice care ne impun legislație anticreştină, care ne impun să ne dăm copiii la şcoli unde sunt îndoctrinaţi anticreştin, care ne cer să ne vindem sufletul ca să putem supra- viețui: să furăm ca mod de viață, să minţim ca 2 Şi de aceea nu putem fi „globaliști“ şi multiculturalişti, pentru că orizontul nostru e pe verticală, nu pe orizontală. Noi ardem în două lumi, nu în lume, fie ea şi „globală“. 12 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE ROST mod de exprimare, să fim laşi ca mod de gândire. De aceea, deci, nu ni se cere să fim sfinți ca să du- cem gunoiul, să tăiem lemne sau să ne gospo- dărim. Nu trebuie să fii sfânt ca să te gândeşti cum poți să ţii curat în cartierul tău. Nu trebui să fii sfânt ca să faci curat în biserică, să deretici în casă sau în oraş. Nu trebui să fii sfânt ca să fii gospodar sau ca să te asiguri că deputaţii din circumscripția ta electorală sunt creştini de ispravă. Din mo- ment ce nu aceste lucruri mântuiesc, nu are rost să le condiţionezi de sfințenie. Nu e adevărat că trebuie să fii sfânt dacă vrei să construieşti utopia. Un sfânt nu vrea să con- struiască utopia pentru că ştie că utopia e de la celălalt, e mântuirea în imanent, fără Dumnezeu. Şi nici un creştin nu ar trebui să vrea să con- struiască utopia. Toţi ar trebui să vrea să se mân- tuiască. Dar pentru asta trebuie să trăiască, în lume, cu Hristos. E un paradox pe care nu îl pot ocoli. Nu există scăpare uşoară din această îmbi- nare. Şi cei care, stând în lume, reduc totul la lumea privată a propriilor vicii şi virtuţi ar trebui poate să (re)înveţe să se gândească la Dumnezeu, nu la propria persoană, ca la centrul lumii lor. A nu te implica politic pe motiv că trebuie mai în- tâi să te sfințeşti înseamnă a spune că nu vrei să trăieşti pentru că vei păcătui. Implicarea politică nu e exorcism pentru că nu e construirea utopiei. E viaţă. E viaţă normală. Creştinul trebuie să facă politică aşa cum cumpără zarzavat pentru ciorba de post din piață: să aleagă, să se uite la raportul calitate/preţ. Nu e nimic mai mult. Dacă tot sunt sacerdoți, atunci ar trebui ca ortodoxiştii noştri să nu lege donatist eficiența săvârşirii tainei de vrednicia preotului. Ar trebui să lucreze taina lui Dumnezeu, taina libertăţii noastre în lume, cu în- credere. Firesc. Altminteri, dacă tot stăm aşezaţi strâmb în gânduri, în vorbe şi în orgoliile noastre „inițiate“, nu vom pricepe niciodată cum trebuie să facem tot ce mai avem de făcută. 3 Pentru un mic exemplu despre cum anume era conceput exerciţiul politic creştin-ortodox în Bizanţ, vezi excelentele traduceri - nădăjduiesc că sunt doar un început - ale istoricului Nicolae Şerban Tanaşoca din revista Tabor, editată de Î.PS. Bartolomeu Anania: „Sfaturile diaconului Agapet pentru împăratul Justinian“, în Tabor (nr. 3, iunie 2008); „Ale împăratului Vasile Macedoneanul capitole povăţuitoare pentru fiul său Leon“, în Tabor (nr. 5, august 2008). Parenezele lui Vasile Macedoneanul sunt atribuite Sfântului Fotie, Patriarh al Constantinopolelui, şi conţin lucruri de mare bun-simţ antipuritan precum: „Nu te purta nepotrivit cu împrejurările: ca muritor, învaţă să te bucuri de cele ce par bune în viața aceasta; ca nemuritor, ai grijă să te învredniceşti de cele nemuritoare“. Dar aceste cugetări „politice“ sunt completate de altele, care ar fi considerate „fundamentaliste“ astăzi: „Fă-ţi din credința sinceră în Hristos principiu şi temei de neclintit pentru zidirea vieţii tale“. Sau: „Să cugeți drept, potrivit dogmelor Ortodoxiei, şi să cinsteşti cu asupra de măsură Biserica“. anul VI e nr. 68 13 ROST ÎN DEZBATERE Rolul creștinului în Vajnica Lume Nouă Prezentare de d-l Ovidiu Hurduzeu la workshop-ul CNCSIS „Religie şi politică în lumea contemporană“, Colegiul „Noua Europă“, Bucureşti, 17-18 septembrie 2008. Doamnelor şi domnilor, Întrucât am doar 15 minute la dispoziţie, voi ataca direct problematica enunțată în titlul pre- zentării mele. Când analizez rolul ce-i revine creştinului, mă gândesc la două aspecte. Primul aspect se re- feră la rolul pe care ar vrea să i-l atribuie Vajnica Lume Nouă (Brave New World) - un rol impus de o instanță străină de tot ceea ce înseamnă creşti- nism. Cel de-al doilea aspect priveşte rolul asu- mat de credinciosul creştin pentru a răspunde provocărilor şi presiunilor la care este supus în Noua Ordine Mondială. Dar mai întâi să încerc să definesc, foarte succint, ce înseamnă Vajnica Lume Nouă sau Noua Ordine Mondială. Privită din punct de vede- re politic, este o ordine planetară utopică, în care statele şi granițele naţionale nu mai contează. Naţiunile lumii sunt obligate să-şi supună suvera- nitatea unor organisme suprastatale. Instrumentele ideologice şi economice prin care Vajnica Lume Nouă este transpusă în reali- tate le putem grupa sub numele generic de tehno- globalism. Tehnoglobalismul consideră că activi- tățile financiare şi industriale, revoluţia tehnolo- gică contemporană trebuie să fie orientate spre transpunerea în viață a proiectului unei singure societăți globale. Vajnica Lume Nouă nu este doar o ordine economică sau politică, ea încearcă să înglobeze toate aspectele realului, toate dimen- siunile vieții. Obiectivul ei final este să constru- iască o sferă totală definită în chip de NOU ABSO- LUT. În fond, tehnoglobalizarea nu-i altceva decât un sistem de asimilare, omogenizare şi integrare a ALTERITĂȚII VII. Vajnica Lume Nouă nu distruge viaţa, o transformă doar într-un „habitat“ asepti- zat. În grădina zoologică a globalizării, leul nu mai este închis în cuşcă. Este menţinut în chip de animal viu-împăiat într-o savană artificială. Acest sistem totalitar - totalitar întrucât se vrea absolut - îi cere omului doar să se adapteze la noul mediul şi să adere la ideologiile tehnolo- globalismului. Adaptarea la mediu se cere atât individului de pe stradă, cât şi oricărei alte insti- tuții care vrea să funcţioneze în Noua Ordine Mondială. Şi creştinismul este constrâns să se adap- teze. „Globalizat“, trebuie să devină un habitat re- ligios al timpurilor postmoderne, o realitate fără contradicții, o utopie realizată la nivelul specta- colului - spectacol în sensul lui Guy Debord. Acest creştinism globalizat este menit să producă un creştin politic corect. Pe lângă ecumenismul obligatoriu, creştinul politic corect este pătruns de o spiritualitate de tip gnostic. Într-o astfel de spiritualitate, sufletul etern acționează asupra trupului, fără ca puritatea sa să se contamineze în vreun fel sau altul. Un fel de inginerie religioasă în care „transcendența spiritului“ rămâne intac- tă. În locul tensiunii creatoare dintre spirit şi ma- terie, caracteristică religiei creştine, puterea spiri- tului (intelect şi voință) domină în mod absolut materia circumscrisă. Tradus în plan politic, spiri- tualismul gnostic se referă la impunerea de pro- iecte şi modele globale „superioare“ asupra reali- tăţilor lui aici şi acum considerate ontologic defi- ciente. „Noul creştinism“, atât de drag globalis- mului, îşi trădează vocaţia sa intelectualistă şi instrumentală. Nu este departe de raţiunea tehni- cistă şi utilitară a vremurilor postmoderne. În Vajnica Lume Nouă, acest creştinism de orien- tare panteist-gnostică este menit să anihileze omul concret şi să-l înlocuiască cu o fantoşă ma- leabilă, supusă experimentelor de tot felul. Prin 14 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE lă, pe care am denumit-o sclavul fericit, urmează să se integreze „fără durere“ în sistemul tehno- globalist. Creştinismul devine astfel o tehnică de adaptare la sistem, în genul psihoterapiilor şi po- liticilor consolaţioniste ale „grijii“, cum ar fi mul- ticulturalismul şi „umanitarismul“ drepturilor omului. Adaptarea creştinismului la cerințele Vajni- cei Lumi Noi are consecințe devastatoare. În cursul ultimilor cincizeci de ani, civilizaţia occidentală, construită pe pilonii trinitarismului creştin, s-a transformat într-o societate globală care a încetat să mai fie garantul valorilor iudeo-creştine. În Europa Occidentală descreştinarea şi pă- gânizarea sunt deja procese aproape împlinite. De pildă, doar 15% din italieni se duc duminica la slujbă, iar în Cehia procentul este doar de 3%. Nu este vorba de o secularizare sau despirituali- zare a societăţilor occidentale postindustriale. Dimpotrivă. În Occident, asistăm în prezent la o explozie a mişcărilor religioase. Practic, Vajnica Lume Nouă îşi creează propria sa „transcenden- ță“. Nu este de mirare că multe dintre noile neo-, cvasi- şi pseudo-religii au primit statut de ONG-uri pe lângă ONU. Vajnica Lume Nouă încearcă să-şi legitimeze astfel nu numai componentele eco- nomice (tehnoglobalismul), culturale (multicul- turalismul, neoconservatorismul, apărarea drep- turilor omului), legislative (Tribunalele inter- naţionale), ci şi pe cele religioase. În Vajnica Lume Nouă, creştinismul devine o religie a Omului. Nu mai este o religie revelată ce se trăieşte aici şi acum prin întruparea lui Hristos. Ies din circulaţie Viaţa, taina întrupării Logosului, sabia ce separă şi tot ce ţine de dimensiunea ver- ticală. În schimb, se globalizează creştinismul de platou adaptat timpurilor, „parcursul spiritual şi moral“, religia pietistă, iubitoare de Umanitate şi Drepturile Omului. Este evident că Sfânta Treime este incompatibilă cu modul de operare în flux a Vajnicei Lumi Noi. Tehnoglobalismul funcționea- ză ca un flux de informaţii, imagini, simboluri, produce o lume imaterială şi „descărnată“. Trans- formată într-un information system, realitatea Vajnicei Lumi Noi iese de sub incidența materiei, energiei şi a limbajului încarnat - limbajul cultu- ral, situat al civilizaţiei iudeo-creştine. anul VI e nr. 68 15 ROST ÎN DEZBATERE „Dezîntruparea“, imaterialitatea, simula- crul, decontextualizarea, uniformizarea sunt de- parte de spiritul şi litera creştinismului. Persona- lismul creştin propune persoana, locul de întâl- nire dintre concret şi universal, materie şi spirit, „eu“ şi celălalt. Vajnica Lume Nouă are însă ne- voie de un om abstract şi interşanjabil, perma- nent branşat, un „nod“ într-o reţea colectivă. În Vajnica Lume Nouă păcatul suprem este Întru- parea Logosului; şi, prin extensie, orice întru- pare. Logosul nu s-a încarnat pentru a spiritualiza materia în manieră new-ageistă, nici pentru a impune materiei informe o ordine „raţională“. Lucrarea lui Hristos se adresează unor oameni în carne şi oase, liberi să accepte sau să respingă mesajul şi faptele Lui. Luând trup şi faţă ome- nească, Fiul lui Dumnezeu a reabilitat existența concretă, ceea ce este un scandal pentru globalişti. În viziunea tehnoglobalistă, lumea concretă de „aici“ şi „acum“ este o lume iremediabil „rea“. Tradus în limbaj politic: „rea“ este lumea diferen- ței reale, a ifoselor naţionale, a tradiţiilor, a deter- minaţiilor locale şi istorice. Tărâmul „rău“ este locuit de oamenii de rând. Ei trebuie disciplinați ca nu cumva să se auto-distrugă în confruntări tri- bale, periclitând internaţionalismul cultural şi religios, abstrac-ţiunea planetară numită „umani- tate“. Care să fie însă lumea „bună“, cea la care creştinul ar trebui să se adapteze? În Vajnica Lu- me Nouă, „bună“ este considerată lumea abstrac- țiunilor iluzionist egalitare şi a utopiilor econo- mice globalizante. „Bun“ este atopicul, atonalul, the world wide web, heruvimul integrărilor. Omul amnezic planetar, nicidecum omul în carne şi oase. „Bun“ este virtualul, digitalul, creditul bancar şi ideologicul umanitarist. Şi tot „bune“: tolerantismul, relativizarea valorilor, instituţio- nalizarea mediocrității în numele lozincii „fiecare are dreptul la opinia sa“. „Bună“ este privirea multiculturală aruncată asupra lumii de jos din sfera elitelor iluminate. Realitatea, cu particula- rităţile ei geografice şi istorice, a devenit nu numai politic incorectă, ci de-a dreptul obscenă. Cei care cred că fundamentalismul religios, creştin sau islamic, se opune în vreun fel Vajnicei Lumi Noi se înşeală amarnic. Fundamentaliştii, ecumeniștii şi globaliştii merg mână în mână. Promovează cu toții ideea unei religii deteritoria- lizate, epurată de particularități culturale şi naţio- nale. Talibanii s-au năpustit cu furie împotriva obiceiurilor populare afgane, de la muzica tradi- țională până la luptele de cocoşi; în mod similar, „noua ortodoxie“ românească, născută la Londra şi Paris, ar vrea să scape de popii colivari, babele superstițioase şi parastase. Tariq Ramadan este de părere că Islamul poate fi practicat într-o for- mă mai „pură“ în Occident decât în țările musul- mane, în care religia a fost pervertită de naţiona- lism şi ipocrizie. În viziunea fundamentalistă, religia pură poate fi practicată doar în sistem de rețea, în comunități voluntare constituite în afara practicii sociale, pe bază de valori şi dogme reli- gioase neîntinate. Ingineriei culturale, practicate de globaliştii seculari, i se răspunde astfel cu o in- ginerie religioasă. Omul reconstruit economic şi darwinist se intersectează cu cel remodelat de fundamentalişti în termenii „religiei adevărate“. Persoana reală, în carne şi oase, este astfel înlo- cuită de omul abstract, transformată într-un sim- plu „instrument“, un „mijloc“ - o bombă umană, un instrument propagandistic etc. Credinţa în Hristos nu-i lasă însă pe creştini să cadă în amăşire, să se adapteze „veacului aces- 16 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE ROST ta“. Creştinii cred că revelarea lui Dumnezeu în lisus Hristos, doar ea nu poate fi încorporată în „noul absolut“, întrucât „Împărăţia mea nu e din lumea aceasta“ (Ioan 18, 36). Doar Adevărul întrupat nu-l asimilează maşina de produs amă- giri a Vajnicei Lumi Noi. Rolul creştinului nu este doar să înțeleagă mecanismele de iluzionare. EI trebuie să distrugă în primul rând zidul de minciuni construit pentru a ascunde realitatea (la temelia „zidului de minci- uni“ stau miturile elitelor globale, mituri privi- toare la progresul tehnologic, fuziunea planetară - one world, one accord - şi aglutinarea omenirii sub faldurile „umanismului“). Şi tot creştinului îi revine rolul să se opună ingineriilor care vor să-l transforme într-o abstracţiune - un „europeean“, „un cetățean al lumii“, sau un simplu „consuma- tor“. Înlăturând iluziile şi opunându-se ingineri- ilor de tot felul, creştinul va rămâne „sarea pă- mântului“. Precum sarea, creştinul are rolul să conserve. Dar ce-ar trebui oare să conserve? Va păstra vie spiritualitatea care nu a pierdut contac- tul cu viața concretă; va conserva o ordine socială construită după firea şi dimensiunile omului. Creştinul va avea grijă să conserve instituţiile care nu obstrucționează Adevărul. Tehnoglobalismul l-a plasat pe om într-un habitat economic şi spiritual în care cu greu poate să mai audă Cuvântul încarnat, şi cu atât mai pu- țin poate să-L înţeleagă. În habitatul religios con- struit de globalişti, creştinii sunt încurajați să reacționeze ca porcii, să calce pe mărgăritarele divine nesocotind îndemnul lui lisus Hristos („Să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea por- cilor, ca nu cumva să le calce în picioare!“ - Matei 7,6). Iată de ce trebuie conservate acele situaţii şi instituţii - din păcate, din ce în ce mai puține - care îi ajută pe oameni să-şi păstreze modul de viață creştinesc. În acelaşi timp, creştinul are rolul să devină, prin lucrarea Sfântului Duh, „lumina lumii“, „o cetate aşezată pe un munte“ (Matei 5, 13-14). Cu alte cuvinte, creştinul trebuie să „crească“ într-o persoană-eveniment, întrupată în istorie, dar ori- entată eshatologic. În chip de eveniment, creşti- nul este o mărturie vie a Încarnării Logosului, Marele Eveniment din care derivă toate celelalte. Dacă sarea conservă, evenimentul modifică, este o intervenţie personală, radicală, care poate schimba cursul unei vieți sau al istoriei însăşi. Vajnica Lume Nouă încearcă să elimine Eveni- mentul din trupul creştinismului şi din viața de zi cu zi a omului, întrucât ar vrea ca omul să rămână o ființă non-evenimenţială. Pasiv, incapabil de acțiuni personale, omul nu s-ar mai preocupa să caute şi să lărgească the crack in the wall, fisura din zidul societății globale. Elitele ştiu prea bine că Întruparea Logosu- lui, ca „lumină a lumii“, poate să ofere direcţie şi înțeles în sfera politică şi socială. Ele se tem că Evenimentul le-ar reda oamenilor „0 speranță care nu este o simplă iluzie“ (Ellul). Nu-i de mira- re că Adevărul întrupat şi persoanele-eveniment sunt cu greu tolerate în Vajnica Lume Nouă. În fine, creştinul adevărat trebuie să fie ca o oaie în mijlocul lupilor. Noua Ordine Mondială este un tărâm în care oile nu mai vor să fie oi, ci vor cu toate să devină lupi, să domine şi să sfârtece. Azi a fi o oaie în mijlocul lupilor înseamnă să fii trup şi suflet cu neamul tău şi cu Biserica lui Hristos, aşa cum Moise şi leremia au fost una cu poporul lor, aşa cum lisus S-a identificat cu mulțimile con- crete, cu „oile fără păstor“. O astfel de atitudine - blasfemiatoare din punct de vedere globalist - implică un sacrificiu pe care doar creştinii ade- văraţi mai sunt dispuşi să-l facă. Ovidiu Hurduzeu anul VI e nr. 68 17 ROST ÎN DEZBATERE Împotriva teologiei de debara Textele de mai jos, semnate de d-nii Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, credem că au o importanță aparte şi că ar merita o cît mai largă difuzare. Le supunem și atenţiei cititorilor noştri, după ce ele au apărut în mediul virtual, sperînd că vor da prilej unor dezbateri responsabile şi constructive, în împreună-căutarea „rostului“ pierdut. Mircea Platon 1. Naţionalism și patriotism Recent, revistele Dilema veche (nr. 239/11 septembrie 2008) şi 22 (Alt 22, Nr. 260/16-22 septembrie 2008) au pus în discuţie naționalis- mul şi patriotismul încercând o redefinire a pri- mului în termenii celui de-al doilea, şi o redefi- nire a celui de-al doilea în termenii unui proiect politic civilizator european. Salvele de deschi- dere ale celor două grupaje de articole sunt trase de Andrei Cornea, care scrie despre identitatea naţională ca despre o „Preocupare toxică“, şi de Alina Mungiu, care mărturiseşte că naționalismul o „plictiseşte din ce în ce mai tare“ şi de aceea pre- feră să scrie despre „Patriotismul ca problemă“. Trecând peste sastiseala pe care mi-o cauzează intelectualii plictisiţi (de naționalism), trebuie să rezum poziţiile celor doi după cum ur- mează. Pentru Alina Mungiu, o patrie e „un pro- iect colectiv de devenire“. Există însă, desigur, proiecte de devenire bune şi proiecte de devenire rele. Alina Mungiu nu are „decât simpatie“ pentru orice proiect „de a completa civilizarea şi europe- nizarea României“. Datorită acestei definiţii, care ocoleşte cu grijă orice determinare istoric-organi- că a proiectului civilizator şi subiectului civilizat, Alina Mungiu poate să declare: „Patria mea nu e România, deşi este şi asta, intens, având atâtea de terminat la ea, în primul rând statul de drept, prag fundamental niciodată trecut de-a binelea. Patria mea e tot postcomunismul, din Caucaz la Tirana, în care regăsesc acelaşi proiect care are încă nevoie de noi. (...) Am studenți thailandez, şi latino-americani, şi africani, cu care lucrez foar- te bine, dar cu ai mei am în comun ceva mai mult, lucrul din care emană adevărata esență a patrio- tismului, o problemă comună. Când asta nu mai este, patriotismul se stinge, cum vezi în unele țări occidentale. Din fericire, simt că mai avem asigu- rate generaţii întregi de problemă, deci generaţii de nevoie de patriotism“. Aşadar, pentru Alina Mungiu, patriotismul nu mai e nici măcar acea devoțiune faţă de religia civilă, acea pietas romană față de strămoşi şi instituţiile prin care perpetuăm memoria lor. Cu alte cuvinte, patriotismul şi-a pierdut şi sensul de iubire față de țara/provincia natală, ba chiar şi caracterul de esenţialism constituțional, ca să zic aşa, pentru a deveni o simplă agendă de lucru. Pa- triotismul e o listă de cumpărături prinsă, cu un magnet, pe frigiderul plin cu bunătăţi al utopiei. După ce ai cumpărat sau rezolvat tot de pe listă, te poţi închide în frigiderul postistoric pentru a muri - sau criogena - înfulecând cele agonisite în conformitate cu lista. Rostul patriotismului ca problemă e deci de a se autosuprima (dialectic) rezolvând toate problemele. Conform Alinei Mungiu, Occidentul şi-a ter- minat problemele, e în utopie, poate deci să moa- ră Sau să doarmă liniştit. Dar oare de ce nu şi-ar descoperi Occidentul o nouă, patriotică agendă de lucru în renaşterea spiritului patriotic? Poate că Occidentul ar putea renaşte dacă ar putea avea loc o dezbatere onestă - deschisă, fără inhibițiile 18 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE ROST induse de corectitudinea politică şi de prejudecă- țile antinaţionale şi antipatriarhale implicite pro- iectului UEuropean de astăzi - despre adevăra- tele cauze ale morții patriotismului occidental. În condiţiile în care această dezbatere nu are loc, şi în care România e continuu injectată cu tranchilizante ideologice UEuropene, nu-mi ră- mâne decât să mă întreb dacă activitatea Alinei Mungiu nu va duce la „moartea“ patriotismului românesc anterior celor câtorva generații prevă- zute de ea. Pentru că, dacă patriotismul e depen- dent de recunoaşterea unei probleme, şi recu- noaşterea unei probleme e dependentă de cineva care să aibă curajul de a striga că împăratul e gol, cine ne garantează că, în climatul de conformism generalizat şi de mimetism nevertebrat care domneşte astăzi în România, va mai fi cineva dis- pus, peste încă o generaţie, să-şi rişte „poziţia“ pentru a atrage atenția asupra unor probleme (afară de stângiştii cu program, a căror „proble- mă“ e „rasismul“ sau „intoleranța“ României pro- funde). Fără probleme, şi brave new worlde prin definiţie fără probleme, no patriotism. Situaţia e implicită actualei poziţii a Alinei Mungiu, care e dedicată ducerii la îndeplinire a unui „proiect de lucru“ civilizator în România; nu e deci un proiect civilizaţional românesc, ci doar în România, e o franciză pentru care România nu furnizează ni- mic altceva decât materia primă şi încăpățânarea concretului de a nu funcţiona mecanic. Conform actualului proiect civilizator dus la îndeplinire de „elitele“ noastre, România nu are a furniza aces- tui patriotism un țel al ei. România are a se civili- za şi a adopta modelul civilizaţiei occidentale. România nu are a se creştina, de exemplu, sau a se regăsi, a afla cine este. Nu, pentru că aceste preocupări sunt „toxi- ce“, ne previne Andrei Cornea, care ne oferă şi o analogie fiziologică a acestei maladii naționalis- te: „Este particularitatea organismelor sănătoase să nu fie conştiente de sine. Piciorul sănătos um- blă, dar nu ştie că umblă, la fel şi inima sau plămâ- nii. Cel care e conştient că respiră, de fapt gâfâie, iar cel care ştie că umblă, şchioapătă“. Mă întreb dacă Andrei Cornea ştie că scrie. Sau ce scrie. Probabil că nu, de vreme ce continuă: „Unii cred că gândirea face excepție: a gândi cu conştiinţa de sine ar fi suprema gândire. Nu ştiu în ce măsură e aşa, dar e limpede că cel puţin marile creaţii ale spiritului apar mai degrabă fără ca autorii lor să ştie bine în ce fel“. Interesant mi se pare în acest pasaj faptul că Andrei Cornea combate teoria „romantică“ - sau „contrailuministă“ ar numi-o probabil domnia- sa, pe urmele lui Isaiah Berlin - a naţionalismului în numele teoriei romantice a geniului. Pentru că, dacă-i întrebai pe Vergilius, pe Dante sau pe Boileau ce şi cum în chestiunea ierarhiilor esteti- ce şi regulilor artei, ar fi ştiut să-ţi răspundă. Doar geniul romantic ar fi tăcut în faţa întrebărilor mundane, pentru a se lansa inspirat în torente muzicale sau despletiri lirice. Acolo unde Alina Mungiu ne propune, cu patriotism de simpozion, o agendă de lucru şi o mapă, Andrei Cornea ne îmbie relaxant cu geniul pur, cu idiotul de geniu, care tace în fața măreției propriei creații. După părerea mea, există două slăbiciuni esen- ţiale ale analogiei lui Andrei Cornea. Prima e că, din moment ce specific geniului autentic e să nu poți defini ce anume te ia în stăpânire, atunci spe- cific naţionalismului autentic ar fi supunerea necondiționată unui principiu, unei esențe supe- rioare căreia noi îi suntem doar portavoce mesianică. Un naționalism inspirat iliterat e cel mai puternic dintre toate şi vocea dezîntrupată radiofonic a lui Hitler ar fi exemplul cel mai bun pentru acest tip de naționalism mesmeric, pe care, nu am nici o îndoială, Andrei Cornea îl de- testă la fel de mult ca şi mine. În al doilea rând, dacă e adevărat că poetul, sau creatorul în general, nu ştie cum face ceea ce face, dacă e adevărat că e inspirat, nu e mai puțin adevărat că se întreabă mereu dacă va mai fi in- spirat, dacă e cu adevărat bun în ceea ce face. De aceea, după cum ne-o dovedeşte istoria, arta merge, atât de des, mână în mână cu orgoliul şi chiar cu paranoia. Pentru că în dosul siguranţei de sine în momentele creaţiei se ascunde veşnica interogaţie asupra propriei identități creatoare: e binecuvântare, e blestem, e cruce, e talant, e bine, e rău (să fii poet, filosof, compozitor, regizor, ro- mân, paraguayan)? Uneori, această torturată interogaţie sfârşeşte cu un glonte tras în cerul gurii. În cazul analogiei fiziologice, trebuie spus că piciorul funcţionează fără să ştie, dar creierul ghidează piciorul şi dă direcţia. La urma urmelor, cine ar vrea să aibă conştiinţa de sine a propriu- lui picior? anul VI e nr. 68 19 ÎN DEZBATERE Există aşadar o îmbinare firească de ierarhii şi posibilități naturale care face ca nici o creaţie să nu fie doar a „spiritului“, după cum scrie Andrei Cornea, ci a persoanei, trup şi suflet. Orice crea- ţie e un act liber al unei persoane în lume. Persoa- nă care e liberă pentru că e responsabilă. Şi de aceea explorarea propriei identități ar trebui înțeleasă ca interogaţie asupra propriilor respon- sabilități. Pentru că, lipsită de acest moment al dezbaterii oneste şi cuprinzătoare referitoare la propria identitate, responsabilitatea _civilizării României devine o simplă sarcină-standard, un punct de pe o agendă de lucru stabilită în nicăieri şi dusă la îndeplinire de agenţi orbi, a căror sin- gură identitate e latitudinea şi longitudinea unde-şi primesc instrucţiunile şi cecul. De aceea, cred că rostul şi scopul dezbaterii asu- pra propriei identități e acela de a formula în ter- meni comprehensivi - nu doar strategic civiliza- ționali, ci teologico-istorico-politici - un mod de a consolida şi susține domeniul, natural, al vieţii social-politice româneşti ca domeniu al libertăţii. Şi acest lucru aduce în dezbatere chestiunea relaţiei dintre teologie şi politică. 2. Teologie și politică Relaţia dintre teologie şi politică e o ches- tiune mult prea vastă pentru a putea fi dezbătută în cadrele unui articol de mici dimensiuni şi re- strânse ambiţii. Pentru a circumscrie discuţia încă din start arealului românesc, voi atrage aten- ţia asupra mizelor „cazului Corneanu“, moment semnificativ al dinamicii teologico-politice româneşti. „Cazul Corneanu“ a fost, în principal, o confruntare între o tabără care judecă teologi- cul din punct de vedere politic şi o tabără care ju- decă teologicul din punct de vedere teologic. Pri- ma tabără, ecumenică, argumenta pentru lipsa de relevanță a canoanelor şi dogmelor bisericeşti în fața imperativelor politice care ar impune unirea/împărtăşirea ortodocșilor cu catolicii sub autoritatea Papei de la Roma spre mai deplina noastră integrare europeană şi civilizare. A doua tabără, tradiționalistă, susținea că viața liturgică nu trebuie distorsionată de dragul criteriilor poli- tice şi că nu trebuie să-i dăm cezarului ce-i al lui Dumnezeu. În esență, deci, tabăra tradiționalistă, ca şi cu prilejul alegerii Patriarhului BOR, s-a opus Dar cred că tabăra tradiționalistă poate fi pândită de un pericol, şi anume de acela al unui fel de mo- nism ortodoxist. Şi îl numesc intenționat „orto- doxist“. Pentru că, dacă ortodoxia e dreapta cre- dință, şi dreapta credință include şi distincția creat/necreat, fire/Creator, propriu ortodoxistu- lui din lume e de a nu-și asuma libertatea creatu- rală. Neasumând natura, neasumând politicul, de exemplu, ortodoxistul nu îşi asumă libertatea. Pentru că, în esență, acesta e rolul istoriei: e un timp al alegerii, al libertăţii şi deci al responsabil- ităţii. Cu cât suntem mai responsabili, cu atât sun- tem mai liberi. Monahul e liber şi pentru că duce cu el povara mântuirii sufletelor celor care se spovedesc la el. Are o familie mai largă şi o res- ponsabilitate mai tăioasă decât cea a părinţilor naturali. Dar pentru ortodoxul din lume, poate din cauza deceniilor de comunism, legătura din- tre ortodoxie şi libertate s-a subțiat. Am uitat că 20 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE ROST un ortodox din lume are două datorii: aceea de a fi ortodox şi aceea de a fi în lume, de a crede şi de a sluji. Libertatea nu e manifestată doar în pro- pria cămară, la lumina candelei. Libertatea, atun- ci când eşti în lume, se manifestă trăind în Hristos în cadrul instituţiilor - statul, familia, neamul - lăsate de Dumnezeu pentru existența noastră în ordinea firii. Aceste instituţii sunt daruri ale lui Dumnezeu. Ele nu mântuiesc, dar fără ele nu putem supravieţui pentru a trăi duhovniceşte. Ele sunt cadrul vieţii fireşti în care putem căuta viața suprafirească. Şi din această perspectivă, a asumării firii ca exercițiu al libertății, trebuie să privim şi dome- niul vieţii politice Ia noi. Există o tendinţă de a de- moniza nu doar clasa politică actuală, ceea ce nu e poate decât o uşoară exagerare, ci viaţa politică în sine, politicul ca atare. Pentru a da un exemplu concret, mă voi referi la comentariul unui nevă- zut prieten ortodox de pe forumul blogului lui Claudiu Târziu: „De fapt, eu chiar nu mai aştept nici un mo- del din politica noastră, şi nici din a altora. Părintele Amfilohie spunea, şi spune şi acum, că noi nu mai aşteptăm personalităţi care să vină cu un discurs «salvator», fie el şi conservator (adaug eu). Pur şi simplu e periculos să ai aşteptări din zona politicii, în aceste zile, când se practică deghizajul perfect. Ne iluzionăm dacă credem că mai poate fi un personaj care să reprezinte în mod autentic, nefățarnic, valorile reale. Cam asta spunea părintele Amfilohie, şi cam asta cred şi eu. Ba, mai cred că (alături de un părinte ca Se- rafim Rose) Antihrist nu va fi un Obama perfect, adică un stângist, ci cred că va reuşi să fie cumva deasupra acestui clivaj dreapta- stânga, moderni- tate-tradiţie. EI va oferi un surogat de tradiţie, însă un surogat extrem de convingător. El nu va veni doar cu idei multiculturale, nu, ar fi prea simplu. Va fi o copie a lui Hristos şi o întruchipare a tuturor iluzionismelor noastre, fie de dreapta, fie de stânga“. Sunt de acord că nu trebuie să aşteptăm per- sonalități care să vină cu un discurs „salvator“. Dar paradoxul e că tocmai astfel de persoane au priză în lumea ortodoxă românească. Suntem antimilenarişti în teorie, dar milenarişti în prac- tică, unde o mare parte a credincioşilor şi cleri- cilor ortodocşi a votat, ani de zile, sedusă de retorica de extracție apocaliptic-neoprotestantă a lui Corneliu Vadim Tudor. E adevărat că nu tre- buie să aşteptăm personalități salvatoare pentru că nu ne putem lăsa „salvaţi“. Dumnezeu ne aş teaptă să lucrăm împreună cu El pentru mân- tuirea noastră. A crede în personalități salvatoare înseamnă a abdica de la datoria noastră de a lucra noi înşine la propria noastră mântuire. Ortodocşii nu ar trebui să vrea să se mântuiască prin politică, aşa cum vor, de exemplu, stângiştii sau dreapta liberală, care imanentizează esha- tonul în statul comunist sau în capitalismul-multi- cultural. Dar ne trebuie oameni politici ortodocşi realişti, care să nu dispreţuiască omul obişnuit, provincialul, ne-integratul UE. Nu trebuie să aşteptăm personalități politice „salvatoare“. Dar trebuie să căutăm persoanele care ne pot respon- sabiliza politic. Realismul ortodox, în politică şi religie, e cea mai bună pavăză împotriva amăgi- rilor. Realismul se opune şi optimismului deşăn- țat, şi pesimismului apocaliptic. Altminteri facem ce vor şi duşmanii Ortodoxiei: facem din Ortodo- xie o problemă intimă, ne zidim apocaliptic în afara istoriei, pe care o abandonăm diavolului, şi ne lepădăm de fapte, rămânem doar cu credința şi cu „biserica interioară“. Cu un fel de „purgato- riu“ de debara în care, nici în mănăstire, nici în lume, stăm şi aşteptăm să ne curățăm de păcate luptând... selectiv. A aştepta să ne mântuim politic înseamnă a trata politicul ca pe o religie. Ceea ce e o eroare fatală. Dar a nu trata domeniul politic ca pe un domeniu de manifestare firească a oricărui creş- tin e o altă eroare. Creatura e distinctă de Crea- tor, dar Creatorul ţine creatura. Politicul e dis- tinct de religios, dar religiosul trebuie să ţină politicul. Creştinii trebuie să facă politică, să arti- culeze, aici sunt de acord cu Alina Mungiu, un proiect politic al cărui scop să fie nu mântuirea noastră, ci libertatea Bisericii, înțeleasă în sens de comunitate a tuturor creştinilor, trecuți, pre- zenți şi viitori. De aceea, libertatea Bisericii în- seamnă şi libertatea transmiterii tradiţiei şi in- strumentelor de înţelegere a tradiţiei (prin şcoală, viață culturală, politică etc.). Nu trebuie să politizăm Biserica. Ci doar să păşim creştineşte în cetate. Dar pentru asta trebuie să înțelegem cine suntem şi unde stăm. Comunismul nu ne-a înstrăinat de Occident de vreme ce a fost produs anul VI e nr. 68 21 ROST ÎN DEZBATERE de Occident şi impus în România cu acordul occi- dentalilor, care şi acum continuă să nu-și onoreze obligaţia morală de a recunoaşte că au greşit deja şi că nu mai au dreptul de a ne supune unor noi procese de „reeducare“, democratică de data aceasta. Comunismul ne-a „occidentalizat“, ne-a industrializat, ne-a asfaltat, ne-a electrificat, ne-a modernizat, ne-a proletarizat. Comunismul a făcut, din țărani, dezrădăcinaţi de uzină. Comu- nismul a făcut un Bucureşti nord-coreean şi din Iaşi, oraş boieresc universitar, oraş demiproletar. Teza înstrăinării noastre comuniste de Apus, a dublei noastre înstrăinări (cum o numeşte Teodor Baconsky, gândindu-se la ce a mai rămas din democraţia occidentală şi din Biserica Roma- no-Catolică), e falsă. Noi nu am fost înstrăinați de Occident. Am fost masacrați pentru a fi occidenta- lizaţi mai uşor. Atunci şi acum. În timpul comunismului, elitele istorice, aris- tocraţia şi țărănimea creştină au fost lichidate. În vremea „tranziției“, s-a vegheat ca nu cumva eli- tele ortodoxe(-naţionale) să reînflorească. Şi asta pentru că „laicismul democratic“ - sub a cărui domnie se află România acum, în UE - e o conti- nuare nu cosmetizata, ci amplificată, „ecologist“, „multiculturalist“, „antirasist“, „feminist“, a ateis- mului comunist. Dacă îndrăznim să afirmăm că întreaga noastră cultură nu e străină de temeiul ei religios, nu ni se mai acceptă nici cultura, nici religia. Naționalismul, expresie culturală a creşti- nismului, e contestat din punctul de vedere al unei teologii spiritualiste, a dezrădăcinarii. Creş- tinismul, loc de întâlnire cu Dumnezeu, e luat sub protecţia Comisiei Monumentelor Istorice şi mu- zeificat cultural. Creştinismul nostru e învinuit de prea multă istorie. Istoria noastră e învinuită de prea mult creştinism. Ortodoxia trebuie să stea sub obrocul funcției ei politice, de condițio- nare sufletească întru obediență a cetăţenilor. Po- litica noastră trebuie să stea sub semnul funcţiei ei anticreştine. Trupul, rădăcinile sunt contestate în numele globalismului. Sufletul e reconvertit în funcţie a trupului. Şi tot aşa. Initiaţivele oficial-instituţionale au mers mai ales pe contransens cu Ortodoxia şi au avut ca scop mai ales decapitarea corpului social creştin. Cine articulează păsurile creştinului de rând în faţa stăpânirii? Rugăciunea i le articulează în faţa lui Dumnezeu. Dar în fața veacului, cine? Suntem, din cauza Europei şi a nevredniciei noastre creştine şi nu doar civilizaţionale, acefali cultural- politic. Avem o elită ventrilocă, vorbind cu glasul nimănui. Da, trebuie să fim articulați şi să ne facem tuturor toate, chiar şi gramaticii grămătici, pentru slava lui Hristos. Dar nu se pot face tutur- or toate decât cei care sunt liberi pentru că sunt robi lui Dumnezeu. Problema mea e mai puțin cu oamenii care nu înțeleg unde trebuie să pună virgula, sau cum ne poate folosi, în context românesc, pentru legiti- marea unei autentice forţe politice de regenerare a României, „discursul“ Palin. Gâlceava mea prin- cipală e cu acei care înțeleg şi unde se pune virgu- Ia, şi la ce bun Palin, şi Cine e Adevărul, şi care nu fac nimic altceva decât să se împotrivească eso- teric „divulgării“ acestor „secrete“. Nu pot să-i cer ţăranului să fie elită. Dar pot să-i cer elitei să fie creştină dacă pretinde că îl reprezintă pe româ- nul creştin (cel puţin pentru că acesta plăteşte im- pozitele din care provine venitul elitei). „Funda- mentalistul“ agramat îşi trădează vocaţia mai puţin decât „elita“ gnostică. Şi ce au în comun fundamentalistul agramat care caută să sară peste propria umbră şi elita gnostică e trufia. Care nu se „rezolvă“ cultural, ci creştin. Dacă elita şi-ar înţelege locul şi rostul, am avea creştini arti- culaţi care ar putea să ocrotească şi să ajute să în- florească pe creştinii articulați doar duhovniceş- te. Aşa, rămânem cu o armată de ologi. Elita noas- tră nu e doar elita chiorilor în țara orbilor, ci elita chiorilor care se străduiesc să-i orbească pe toți. Şi ne orbesc vorbindu-ne de „umanismul creştin“ opus umanismului ateu şi reacţionarilor „funda- mentalişti“. Dar umanismul creştin e în cel mai bun caz un pleonasm şi în cel mai rău un impuls spre secularizare, din moment ce nu e decât dublarea componentei umane în dinamica vieții creştine, care e urmarea lui Dumnezeu, Care S-a făcut om. Umanismul creştin vrea parcă, prin de- numirea sa, să umanizeze creştinismul, de parcă creştinismul nu ar fi deja calea de a restaura firea umană făcându-ne dumnezei după har. Cred că ceea ce avem de făcut acum aşadar este de a-l responsabiliza teologico-politic pe românul creştin ortodox, pentru că fără această responsa- bilizare el nu va putea fi liber. Aşa cum Dumnezeu s-a înomenit, trebuie şi noi să ne asumăm propria noastră umanitate, nu pentru a rămâne în ea, ci 22 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE ROST pentru a fi siguri că nimic nu ne poate trage înapoi din drumul nostru spre viața veşnică, pen- tru a o trage pe toată după noi. 3. Unde apare Vlahuţă Şi aici „păşunismul“ îşi are valoarea lui, pen- tru că ne reaminteşte ce înseamnă firea - căzută, desigur, dar nu mai puţin fire. „Păşunismul“ ne aminteşte, într-o lume împânzită de propriile noastre creaţii, de lumea creaturilor lui Dumne- zeu. Ne reaminteşte smerenia lucrurilor mici, la scară umană. Mai întâi o observaţie preliminară. Lumea s- a schimbat mai mult în ultimele două sute de ani decât cei 1800 scurşi de la naşterea Mântuitorului şi până la 1800. Am intrat, în ultimele două sute de ani, sub zodia mecanicului, a timpului meca- nic, a spaţiului mecanic, a „maşinilor de locuit“, a semafoarelor, maşinilor, muncii în serie. Împre- ună cu redefinirea coordonatelor noastre exis- tenţiale, a redefinirii habitatului nostru natural, care a devenit tot mai artificial, tot mai man made, se încearcă şi o redefinire a omului. După ce omul a „făcut“ o lume nouă, din plastic, în Chi- na, încearcă acum să facă şi un om nou care să populeze această lume nouă. Un soi de android spălat pe creier de corectitudinea politică, bisexu- at, fără memorie, fără istorie, fără rădăcini, un om care nu locuieşte în lume, ci în trafic, între casa în rate şi slujba corporată, în hotelul global, un clonat care îşi este propriul lui Dumnezeu. Definită de Norman O. Brown, un guru intelectu- al al noii stângi, clasicist educat la Oxford de Isaiah Berlin, sarcina elitelor actuale ar fi: The endless task: to achieve the impossible, to tind a male female (vaginal father) or a female male (phallic mother). It is to square the circle; the desire and pursuit of the whole in the form of dual unity or the combined object; the satanic hermaphroditism of Antichrist. Important în acest context este să remarcăm Că, în epoca noastră, asaltul împotriva lui Dum- nezeu este întotdeauna însoțit de un atac împotri- va firii, lucru care premodernilor le era imposibil în afara unor laboratoare izolate. Având la dis- poziţie mijloacele tehnicii moderne şi ale ingine- riei sociale, noii „umaniști“ nu mai vor doar ca omul natural să uite de Dumnezeu, ci și ca omul natural să nu mai existe, ca omul în care s-a întru- pat Dumnezeu să nu mai existe. Nu e vorba doar să uităm cine ne-a făcut şi de ce. Ci chiar să trecem la autofabricarea noastră în serie astfel încât duhul lui Dumnezeu nici să nu mai aibă în cine să sălăşluiască. Elitele acestei lumi sunt un fel de „hoţi de cadavre“: le fură ca să le dea o viaţă arti- ficială care ar preveni învierea. Creştinul trebuie deci astăzi să salveze şi „păgânul“ din el care tre- buie mântuit. lisus Hristos a binecuvântat unirea dintre un bărbat şi o femeie, ne-a lăsat Sf. Maslu ca să ne în- sănătoşim trupeşte, ne-a lăsat Spovedania pentru ca să ne vindecăm sufleteşte, a binecuvântat co- piii, a predicat pe margine de lanuri, a fost, orice ar spune unii teologi ortodocşi de închiriat, un „isus prin grâu“ şi a folosit mereu un limbaj legat de viața firească. Acum, e adevărat că nu viața agrară mântuieşte. Poţi să te mântuieşti la bloc şi poți să te pierzi la mănăstire. Dar, atât timp cât doar Dumnezeu ştie cine e mântuit şi cine nu, da- toria noastră e de a căuta un „loc bun“ de mănăs- tire sufletească. Şi viața în ordinea firii, căzute desigur, dar a firii, ne dă mai multă libertate inte- rioară decât viața în lumea sintetică a omului autoclonat. Credința descoperită de cei din închi- sori e credința celor suferinzi şi credința celor scoşi în afara lumii civilizate. Credinţa celor aflaţi pe exteriorul lumii ca o roată dințată în care lo- cuim. Proiectul teologico-politic al lumii actuale urmăreşte să absoarbă totul în imanent şi să creeze un Dumnezeu după chipul şi asemănarea omului fără Dumnezeu. Adică un prototip robotic multiplicat, ca o aporie, la infinit, fără destinaţie. Rolul „păşunismului“, al lui Vlahuță de exemplu, al tăiatului lemnelor, al creşterii de copii, al împletitului, al vieții în ordine naturală, e să ne reamintească de noi înşine aşa cum suntem. Trăim într-un sistem menit a ne face să uităm de noi înşine fie vorbindu-ne mereu de noi înşine ca să ne modeleze, fie făcându-ne să evadăm din noi înşine în vis, drog, fantezie cinematografică, shopping spree/orgasm achizitor etc. Omul de acum funcționează, dar nu mai lucrează, nu mai e în contact cu lucrurile, cu realitatea. Funcţionea- ză în propria lui realitate. Diminuarea realității duce la diminuarea naturii umane. Lucrând în lume din ce în ce mai puţin, pierdem contactul cu orizontul stării noastre creaturale. anul VI e nr. 68 23 ROST ÎN DEZBATERE Nu trebuie să uităm, de exemplu, de perver- tirea sufletească produsă, acum, de un sistem de şcolarizare prost, care, nemaînvățându-l pe copil nimic despre tradiţie, uită să-l mai pregătească să fie smerit, să aibă conştiinţa propriului loc în isto- rie, a contextului care dă semnificație propriei vieţi. Nu e important doar ca elevii să aibă icoane în clasă, ci e important şi după ce manuale învaţă, după ce programă. Românii ortodocşi trebuie să lupte pentru a căpăta control asupra conținutului şi calităţii programelor şcolare. Dezinteresul ac- tual, punctat de indignări apocaliptice ocaziona- le, nu are eficiența pe care ar avea-o monitori- zarea continuă a realității învățământului româ- nesc de către asociaţii de părinţi ortodocşi. Nu e vorba de transformat şcolile în instituții de îndoc- trinare ortodoxă, ci de redarea demnității şi funcţiei specifice învățământului: aceea de a educa copilul în spiritul valorilor clasice, de sensi- bilizare a lui la continuumul istoriei, la natura creaturală a omului. Nu în ultimul rând, şcoala trebuie să-l înveţe pe copil adevăratele definiții ale cuvintelor şi înțelesuri ale lucrurilor, în condiţiile în care „elitele“ lumii noastre practică un continuu bruiaj conceptual care redefineşte lumea redefinind instrumentele noastre de înțelegere a lumii. „Cuvintele îşi pierd puterea lor tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău între- buințate şi ajung ca moarte“, spunea Sfântul Nicolai Velimirovici. De aceea e important, de exemplu, ce fel de elite avem. Actualele elite sunt semnele depen- denţei noastre. Sunt elitele lipsei noastre de liber- tate, nu doar pentru că nu ne exprimă, ci pentru că sunt mandarinii sinteticului, elite tehnocrati- ce, desprinse de sensul adânc al vieţii noastre şi cuplate la instrumentele funcţionării sistemului. Gardienii nu sunt elită. Nu sunt elite în ordine naturală, istoric-organică, sau elite în ordine supranaturală, religios-sfinţitoare, sunt elite în ordine sintetică. Sunt semnul dependenței noas- tre de o ordine nefirească. Sunt semnul abdicării noastre de la propria libertate dăruită de Dum- nezeu pentru a ne mântui. Şi atât timp cât nu lucrăm şi politic, atât timp cât ne vom mulțumi să afurisim televizorul, sau politica, sau „lumea“ în general, cu atât mai mult efect asupra noastră vor avea televizorul, politi- cienii corupți şi lumea în general. Dacă nu ne asumăm propria noastră umanitate în numele lui Hristos, vom fi învinşi de demonii purtând masca propriei noastre firi. Decența nu mântuieşte. Dar poate fi semnul sub care creştinul să acţioneze politic. Pentru că, aşa cum creştinul ortodox nu are nevoie mereu de reasigurări profetic-inspi- rate că Dumnezeu € cu el, aşa cum nu trebuie să facă mereu minuni şi să vorbească în limbi, aşa nici implicarea noastră politică nu poate sta doar sub semnul sfințeniei. Dar dacă a fi om normal astăzi a ajuns un lucru eroic, aceasta e şi vina creş- tinilor care au refuzat eroismul asumării întru Hristos a firii. Poate că „păşunismul“ zahariseşte credința. Dar credința noastră laşă prea a amărât România de azi. ... cc.cccocoooroecooceeccooceoccooosecoooesecooocococcococeecocoocoocococeecocooceooocooceeooococeoocee De la „pragmatismul politic“ la realismul ortodox Ovidiu Hurduzeu Nu ştiu ce „discurs“ aş putea folosi ca să atrag atenţia asupra importanței acestui eseu pentru înțelegerea corectă a rolului care-i revine intelec- tualului ortodox în lumea de astăzi. Mă refer la „intelectual“ în sensul de creştin ortodox acti- vând în spaţiul public laicizat (cultural, politic etc.), o persoană care mărturiseşte Adevărul prin cuvântul scris şi rostit. Sunt conştient că unii nea- gă chiar existenţa unui intelectual ortodox, redu- când astfel Ortodoxia, cum bine spune Mircea Platon, la monism ortodoxist (teologie pură, asis- tență duhovnicească etc.). Pentru intelighentia secularizată, intelectualul ortodox este un „fun- damentalist“, un loser care nu poate ține pasul cu „progresul“. Pentru ortodoxul „pur“, intelectua- lul ce se situează de partea Adevărului nu este destul de „smerit“, destul de „iubitor“, nu se „jert- feşte“ îndeajuns. Rolul duhovnicului este să ne întărească în credință, să se roage pentru noi, să ne îndrepte 24 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE ROST pe calea credinţei, dar nicidecum să gândească lumea în locul nostru. Dau fuga la Părintele Iustin Pârvu să mă spovedesc, să-mi încarc „bateriile“ cu energie spirituală, să ascult un sfat duhovni- cesc. Nu sunt însă deloc sigur că marele nostru duhovnic mă ajută să înteleg cum poate „prece- dentul“ Sarah Palin să ajute la legitimarea unei vieţi politice normale la noi. Asta mi-o spune Mircea Platon. Departe de mine gândul de a pune semnul de egalitate între duhovnicii noştri şi intelectualii ortodocşi. Vreau doar să subliniez că în lumea de astăzi, aflată pe drumul sinuciderii fizice şi spiri- tuale, a-l responsabiliza teologic-politic pe creşti- nul ortodox este o necesitate vitală. Fiecare din noi are locul lui în Biserica lui Hristos, şi fiecare luptă, după puterile lui, cu „instrumentele“ (da- rurile) specifice care i le-a dat Dumnezeu. Şi luptă nu numai pentru mântuirea sa, ci şi pentru mân- tuirea aproapelui său. Aşa cum monahul duce „povara mânturii sufletelor celor care se spove- desc“, tot aşa intelectualul ortodox - în cazul acesta Mircea Platon - are responsabilitatea de a depune mărturie în faţa fraţilor lui întru credință despre grozăviile pe care le-a văzut şi trăit în mod concret în Brave New World. Ca să fii sclav fericit trebuie să ai banderola neagră pe ochi şi căluşul în gură, aşa încât să-ți rămână descoperite doar urechile prin care, zi şi noapte, să fii îndoctrinat cu proiectele civiliza- toare ale Alinei Mungiu. Mircea Platon încearcă să-l ajute pe românul ortodox să-şi smulgă de pe ochi banderola, încearcă să-l facă să vorbească liber. Nu-i acesta un gest la fel de „eficient“ (în ordine culturală) ca şi un sfat dat de Părintele Arsenie Papacioc (pe plan duhovnicesc)? Tot Duhul Sfânt lucrează, doar că lucrează în două maniere diferite. Mircea Platon le reaminteşte românilor legă- tura indisolubilă dintre Ortodoxie şi libertate, anul VI e nr. 68 dintre Ortodoxie şi omul viu, autonom şi respon- sabil (autonom nu față de Dumnezeu, ci față de iluziile veacului acestuia). Epoca personalităţilor salvatoare a trecut (dacă a existat vreodată o asemenea epocă), nimeni în afara lui Hristos nu ne va salva. Iată de ce acum avem datoria ca fie- care dintre noi să devenim un „eveniment“ întru Hristos în familia noastră, în cartierul nostru, în țara noastră. Fiecare trebuie să devină o „perso- nalitate salvatoare“ pentru vecinul său. Să deve- nim un „eveniment“ după modelul Evenimen- tului încarnat în istorie. Şi cum am putea deveni oare „evenimente“ în sfera publică, de exemplu? Nu prin negarea unor aspecte ale creaţiei - şi sfera politică este unul dintre aceste aspecte -, ci prin situarea poli- ticului în perspectivă şi în relaţie cu Adevărul în- carnat. Dumnezeu nu ne separă de realitate, ci ne „aruncă“ în mijlocul ei - dar realitatea adevărată nu este realitatea Alinei Mungiu, ci este realitatea VIE în care fiecare fapt trimite la o realitate mai profundă, deplin revelată doar în lisus Hristos. Eseul lui Mircea Platon ne îndeamnă să opunem „realismului politic“ (numit şi „pragmatism po- litic“) realismul ortodox. Cu alte cuvinte, să opu- nem realismului „globalist“, bazat pe abstracțiu- ni, iluzii, fapte manipulate mediatic, conformism (adaptarea la timpuri) - acestui realism iluzionist al Omenirii abstracte, propovăduit de Alina Mun- giu şi prietenii ei globalişti - să-i opunem deci realismul lui hic et nunc, al „vecinului“ şi „vecinătăţii“, realismul care nu înţelege ce în- seamnă Om cu majusculă. Realismul ortodox, ca parte a gândirii politice creştine, nu va salva Omenirea, ci ne va ajuta să redevenim vecini. Dar nu putem să redevenim vecini, nu vom reuşi să ne manifestăm ca „evenimente“ unul pentru celălalt, atâta timp cât nu conservăm (unde a su- pravieţuit) şi nu recreem (unde a dispărut) pro- ximitatea, condiţiile ei materiale şi spirituale. Iar acesta este deja un proiect politic. Elitele dezîntrupate nu mai sunt vecini pen- tru nimeni; iar Mircea Platon şi alţii ca el li se îm- potrivesc pe motiv că elitele, prin diversele lor inginerii, fac tot mai problematice - ca să nu spun imposibile - relaţiile de vecinătate dintre oameni. („Elitele“ nu ar avea putere fără imensele „mijloace“ de care dispun, dar relaţia dintre „elite“ şi „mijloacele“ tehnice este deja o altă poveste...) 25 ÎN DEZBATERE Neamul în Biserică Răzvan Codrescu Naționalismul — călcîiul lui Ahile? Compromis dinăuntru şi diabolizat din afară, traversînd derutant istoria secolului XX dinspre extrema dreaptă spre extrema stingă, na- ționalismul e privit azi cu o suspiciune aproape generalizată, pe fondul unei lumi ce se-ndreaptă galopant spre o „nouă ordine mondială“ pacifist- nivelatoare şi în principiu refractară la orice dis- curs identitar. În aceste condiţii, orice ocurență implicită sau explicită a naţionalismului pare să constituie un fel de „călcâi al lui Ahile“ pentru dis- cursul ideologic nealiniat, fie el de dreapta sau de stînga. Este cert că naționalismul se confruntă cu o dublă criză: internă, pe de o parte (handicapul exceselor istorice, disoluția curentă a sentimentu- lui naţional, desuetudinea discursivă, disensiu- nile între grupuri, mixajul etnic), şi externă, pe de altă parte (inflaţia prejudecăţilor, diabolizarea mediatică, marginalizarea, provocările globalis- mului, eclipsa generală a tradiţiei). Singura lui şansă, prin urmare, ar fi aceea de a se redefini din mers şi de a găsi soluţii realiste de acomodare cu actualitatea, în măsura în care acestea mai sînt posibile şi oportune. Iar înainte de a se angaja în vreo ambițioasă campanie politică, forțele naţio- naliste autentice, atâtea cîte au mai rămas, ar tre- bui mai degrabă să-şi concerteze eforturile într-o inteligentă campanie de pedagogie naţională, care la noi (ca şi în alte țări din estul Europei) im- plică, în plus, delimitarea fermă de pseudo-naţio- nalismul de sorginte comunistă (concurent per- vers şi încă redutabil, care ştie să profite, de pe poziţii populiste de stînga, tocmai de destructura- rea naționalismului propriu-zis, ca şi de lipsa mai generală a unei drepte credibile şi coherente). Am arătat în altă parte! că în istoria moder- nă a României se pot identifica trei tipuri de na- ționalism (dintre care numai al doilea e cu adevă- rat organic şi legitim): naționalismul masonic (de la Tudor Vladimirescu şi paşoptişti pînă la fonda- torii junimismului), naționalismul creștin (cu ră- dăcinile în Hasdeu şi Eminescu, dar consolidat abia de marea generaţie interbelică) şi naţiona- lismul comunist (de la protocronismul ceauşist pînă la discursul curent de tip România Mare). Or, aşa cum naționalismul creştin a avut de luptat cîndva cu reziduurile derutante ale naţionalismu- lui masonic (Simplu instrument conjunctural de distrugere a imperiilor tradiţionale), tot aşa na- ționalismul creştin de astăzi, în măsura în care mai posedă ambiția şi resursele de a juca un rol istoric, într-o încă posibilă „Europă a naţiunilor“, este chemat să salveze „ideea națională“ de rezi- duurile insalubre ale național-comunismului şi s-o reîncredințeze lui Hristos, Dumnezeul cel Viu al neamurilor (cf. Matei 28, 19-20). Recurs la ontologie Orice discuţie despre naționalism ar trebui să se raporteze, în mod principial, la fundamen- tul său ontologic: „naţia“ sau „națiunea“ în sens originar, „etnia“ sau „neamul“. Numai acest fun- dament ontologic corect înţeles şi asumat (reali- tate complexă şi inefabilă, pe care o aproximează toți termenii menționați) dă naţionalismului con- sistență şi legitimitate, dincolo de orice context istorico-politic, după cum contestarea acestui fundament permite criticismul antinațional şi im- plementarea discreţionară a noilor proiecte poli- tice de tip nivelator. 1 Cf. „Ipostaze ale naţionalismului românesc“, în vol. Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate (Editura Anastasia, Bucureşti, 1997), sau „Naționalismul românesc în context european. Ipostaze istorice şi provocări actuale“, în vol. Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului (Editura Christiana, Bucureşti, 2004). Etichetele au, fireşte, gradul lor de relativitate. 26 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE ROST Este curios (dacă nu cumva simptomatic) că o lucrare de referinţă, tradusă mai demult şi în româneşte?, Enciclopedia Blackwell a gîndirii po- litice, înregistrează termenul de „naționalism“, dar nu şi pe cel de „naţiune“ (pe care-l discută doar superficial, în cadrul articolului despre „Na- ționalism“). De altfel, despre limitele ideologizan- te în care este abordată problema de gîndirea so- cio-politică postbelică mărturisesc şi unele lucrări occidentale altminteri destul de consistente și cu mare influență în politologia actuală, cum ar fi Nations and Nationalism (a lui Ernest Gellner) sau The Ethnic Origins of Nations (a lui Anthony D. Smith). În general, s-a trecut dinspre extrema mai veche (şi puternic discreditată) a abordărilor de tip rasist (de la Gobineau la Chamberlain şi la ideologii direcţi ai nazismului, în frunte cu un Alfred Rosenberg) la o altă extremă (acreditată astăzi mai ales din conformism ideologic): aceea a relativizărlor psihologizante şi sociologizante, care au ajuns chiar pînă la contestarea realităţii o- biective a entităţilor etnice, ca la un E. Kedourie5 (în publicistica noastră recentă nu s-au stins încă ecourile tiradelor necruțătoare ale d-lui Patapie- vici, pe urmele lui K.R. Popper“, împotriva orică- rui determinism naţional, şi mai ales împotriva aşa-numitului „esenţialism etnic“7). Pe aceeaşi li- 2 Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. nie se înscrie şi demersul „demitizant“ al istoricu- lui Lucian Boia („Națiunea este unul dintre marile mituri ale epocii moderne“?), tributar îndeosebi lucrării „deja clasice“ a teoreticianului stîngist Be- nedict Anderson, Imagined communities. Reflec- tions on the Origins and Spread ot Nationalism%. Tendinţa este sintetizată în această afirmaţie a lui Gusztâv Molnăr: „... consider sentimentul națio- nal ca pe o marcă definitorie a personalității uma- ne din epoca modernă, dar nu cunosc națiunea ca substantiv“10. Această „desubstantivizare“ şi sociologizare a naţiunilor îşi are originile, oricât nu le-ar plăcea s-o recunoască adepților ei, în cea mai pură gîndire marxistă. Consecința este, desi- gur, discreditarea naţionalismului (care rămîne astfel oarecum fără obiect, sau cu o bază mai degrabă subiectivă şi spectrală), de unde încer- cările de a-l substitui cu diferite abstracţiuni ideo- logice, ca de pildă „patriotismul constituțional“ (]. Habermas). Mai nou s-a inventat noţiunea de „naționalism civic“, opusă parşiv temutului „na- ționalism etnic“. Corolarul acestor dezvoltări ideologice şi conceptuale e decretarea falimentu- lui aşa-numitei „ere westfaliene“ (statale şi naţio- nale) şi proclamarea solemnă a unei „ere post: westfaliene“ (deci suprastatale şi supra-naţiona- le)i1, ceea ce aduce neplăcut de mult cu ideile cla- 3 Blackwell, Oxford, 1983. În româneşte: Națiuni și naționalism, Editura Antet, Bucureşti, 1997. O ultimă sinteză a lui Ernest Gellner, de dimensiuni reduse, apărută postum în 1997, a fost şi ea tradusă în româneşte în 2001, la aceeaşi editură, sub titlul Naționalismul. 4 Blackwell, Oxford, 1986. Poziţie ce încearcă să mai păstreze cu prudență baza etnică a fenomenului, dar care a fost deja aspru combătută, în favoarea punctului de vedere „contractual“ asupra comunităților naționale, mai ales de către Dominique Schnapper în La communaute des citoyens. Sur I idee moderne de nation, Gallimard, Paris, 1994. 5 Nationalism, ed. IV, Blackwell, Oxford, 1993 (prima ediţie apăruse în 1960). Cartea începe cu această afirmaţie tranşantă: „Naționalismul este o doctrină inventată în Europa la începutul secolului al XIX-lea“. But what about nations, Mr. Kedourie? 6 Rilosof al ştiinţei ce neagă orice formă de determinism şi unul dintre teoreticienii aşa-numitei „societăţi deschise“. 7 A se vedea (în vol. Spiritul dreptei... ed. cit., pp. 175-189, sau în vol. În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pp. 183-194), mica polemică pe care am avut-o pe această temă cu autorul Politicelor (Editura Humanitas, Bucureşti, 1996), al cărui punct de vedere s-a mai nuanțat între timp, cum se vede şi din volumul Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării: „Ce se pierde atunci cînd ceva se cîştigă?“ (Editura Humanitas, Bucureşti, 2001). 3 Aşa începe sinteza sa cea mai recentă pe această temă: Două secole de mitologie națională, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999 (ed. a II-a, revăzută şi adăugită: 2002). 9 Verso Editions and New Left Books, Londra, 1983. B. Anderson vede naţiunile ca pe nişte produse impure ale voinței politice, impuse mai ales pe cale mediatică. 10 C£ rev. Provincia, anul Il, nr. 5, mai 2001, p. 9. 1 C£ Andrew Linklater, The Transformation of Political Community. Ethical Foundations of the Post-Westphalian Era, Polity Press, Cambridge, 1998. anul VI e nr. 68 27 ROST ÎN DEZBATERE sice ale francmasoneriei!? şi cu discursul „spiri- tual“ de tip new-ageistiă. Că, în ciuda atitor destructurări, contami- nări şi relativizări, naţiunile există, cu tot cu colo- ratura lor etnică - acesta e un fapt în jurul căruia nu poate să încapă discuţie. Discuţiile încep atunci cînd se caută a se stabili natura şi notele definitorii ale acestei realități: este ea o realitate secundară, de ordin istoric şi subiectiv, sau este o realitate primară, de ordin metafizic şi obiectiv? Altfel spus, sînt naţiunile (neamurile) entități ne- cesare în ordinea firească a lumii (fie că o conce- pem ca determinism natural, fie că o concepem ca determinism divin), sau ele au un caracter aleatoriu, conjunctural? E greu de aproximat care ar putea fi cel mai simplu argument pentru even- tualul caracter aleatoriu, dar pentru caracterul necesar este fără îndoială acela că nu există indi- vid fără apartenență naţională, ba mai mult, ori- ginea etnică e ceva [a fel de imposibil de modi- ficatca şi condiția umană: aşa cum, născut om, nu mă pot preschimba în altă specie animală, tot aşa, născut român, să zicem, nu mă pot preschimba în chinez, în evreu sau în turc. Îmi pot schimba reli- gia, mentalitatea, patria, cetăţenia, înfăţişarea, ba chiar şi sexul - dar cu nici un chip apartenența etnică. În mod fatal, fie că-mi place, fie că nu, voi muri drept ceea ce m-am născut; şi, după expresia biblică, „mă voi adăuga la neamul meu“. Aşadar, înainte de orice altă tratare mai sofisticată (teologică, filosofică, istorică, etnolo- gică, sociologică, psihologică, biologică etc.), evi- dența bunului-simț e cea care ne arată că națiu- nea, naționalitatea, naționalul țin de o realitate obiectivă, de un dat al firii. Sigur că mie, om deş- tept şi gelos de libertatea mea, se poate întîmpla să nu-mi convină această stare de fapt şi să mă revolt principial împotriva ei, ca şi împotriva ori- cărei alte forme de determinism. Revolta nu folo- seşte însă la nimic dincolo de planul strict al subiectivităţii mele: Ia nivelul ontologic al realită- ților primare, determinismul nu-i mai puţin exis- tent din cauză că îl contest eu. Spre o perspectivă teologică Din unghiul de vedere al unui naționalism creştin, interesează dacă această realitate incon- testabilă - naţi(une)a sau neamul - este de la oameni Sau este de la Dumnezeu. Episodul biblic al Turnului Babel (cf. Facerea 11, 1-9) sprijină ex- plicit aserțiunea că diferenţierea „limbilor“ (cu- vînt care în vechime avea şi înțelesul de „nea- muri“) nu-i străină de voința şi lucrarea divină (dar într-un sens mai degrabă corecțional). Con- ştiinţa teologică creştină nu se poate mulțumi însă doar cu acest vag mit paleosemitic (ce are mai degrabă relevanță morală şi nu explică decât 12 Antinaţionale şi anticreştine, vizînd abolirea ordinii politice şi spirituale tradiţionale şi înlocuirea ei cu o „nouă ordine mondială“ (Novus Ordo Seclorum [Saeculorum] - cum citim pe bancnota de 1 dolar), păzită de un supra-guvern plutocratic, mai mult sau mai puţin ocult. Privind lucrurile din această perspectivă „conspiraţionistă“ (horribile dictu), „comunismul“ de ieri şi „comunitarismul“ de azi par două trepte ale aceluiaşi proiect unitar de descreştinare, deznaționalizare şi desuveranizare a statelor lumii. Noua politologie poartă o vastă campanie împotriva „statului-naţiune“, avansînd fel de fel de alternative federaliste şi făcînd loc conceptului - ispititor ca un cîntec de sirenă - de „cetățenie transnaţională“. 13 Care se întemeiază pe ideea trecerii de Ia revoluta „Eră a Peştilor“ (identificată, în mare, cu creştinismul) la noua „Eră a Vărsătorului“ (eclectică şi cosmicizantă). Dintre contribuţiile pe teren românesc la bibliografia problemei, merită în continuare toată atenţia cartea lui Bruno Wiirtz: New Age. Paradigma holistă sau revrăjirea Vărsătorului, Editura de Vest, Timişoara, 1992 (reed. 1994). 28 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE ROST o latură a problemei!?), ci reclamă o fundamen- tare teologică mai solidă şi mai cuprinzătoare, în lumina revelaţiei hristice şi a tradiţiei bisericeşti. Spre o perspectivă providenţialistă ne duce şi puternica încredințare a lui Israel că este „po- porul lui Dumnezeu“, ales şi chemat să parcurgă mesianic o istorie sfîntă, păzindu-şi cu habotnicie temeiurile identitare, tocmai din răspundere față de Dumnezeul său şi de ordinea divină a Creaţiei. Numai că originea şi misiunea de sus Israel le revendică strict pentru sineî5, pe cînd pe noi ne preocupă o explicație integratoare, în măsură să dea seama nu doar de un neam, ci de toate nea- murile, consfințite ca atare prin universalismul mesajului creştin („La ai Mei am venit şi ai Mei nu M-au primit, chema-voi neamurile şi acelea Mă vor preamări!“). Cert este că nicăieri în Sf. Scrip- tură, nici în Vechiul Testament, nici în Noul Testa- ment, nu este contestată (sau măcar pusă a în- doială) legitimitatea existenţei diferenţiate a nea- murilor în istorie, cu toate consecinţele ce decurg de aici!€. Nici teologia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii nedespărţite, fie ea răsăriteană sau apuseană, nu se pronunţă în alt sens; ba mai mult, Biserica Ortodoxă, care a păstrat cel mai fidel învățătura tradițională, a dăinuit firesc în duhul organicităţii etnice, orînduită treptat în Biserici naționale, pe temeiul unităţii în diversitate a întregii Firi crea- te!”. Apusul, din păcate, s-a îndepărtat de această viziune realist-spirituală, absolutizînd unitatea în detrimentul diversităţii, cu căutarea raționalistă a unui soi de universalism abstract, precursor religios al universalismelor laicizate ale moder- nității, de la „cosmopolitismul“ sau „internaţio- nalismul“ de ieri pînă la „mondialismul“ sau „glo- balismul“ de azi. Cu toate acestea, natura lucru- rilor a opus o rezistență semnificativă abuzurilor artificiale, naţiunile conservîndu-şi cu îndărătni- cie ființa şi conștiința de sine, chiar dacă pe fon- dul unei crize tot mai accentuate, ce pare a per- mite astăzi, cel puţin în Occidentul euro-ameri- can, pasul îndelung pregătit spre abolirea defini- tivă a structurilor naţionale, adică a întregii or- dini tradiţionale a lumii. Cum se poate deci fundamenta teologic, pe baze scripturistice, patristice şi ortodoxe, dar şi în confruntare deschisă cu provocările oneroase ale modernităţii, existenţa legitimă a naţiunilor şi nu mai puțin a naționalismelor (în sensul neperver- tit al cuvîntului)? Se ştie că problema, conturată 14 Btnicul (sinteză inefabilă de sînge şi suflet) e asociat de obicei cu o anumită limbă şi cu un anumit spaţiu, dar între acestea nu-i o legătură indisolubilă sau o convergență necesară. Există în istorie şi neamuri care şi-au pierdut limba sau teritoriul, dar nu şi identitatea etnică, iar cazul cel mai relevant e chiar cel al poporului evreu. „Amestecul limbilor“ nu constituie nicidecum un criteriu suficient în explicarea diferențelor etnice sau a misterului etnogenetic. 15 Statutul de „popor ales“ al lui Iahve reprezintă însăşi axa istorică şi religioasă a iudaismului, iar ideea domi- nației sale universale, pe cale de consecință, este limpede atestată în textul Legii (Tora): cf. Ieșirea 23, 22, sau Deuteronomul 7,6 (discutabilă răminînd doar extrapolarea acestei „alegeri“ din planul religios în cel istorico-politic). În orice caz, spune o formulă celebră datînd din secolul X şi atribuită rabinului Saadia Hagga'on, „Poporul nostru este un popor numai în virtutea Torei“. 16 Ba mai mult, Biblia ne încredințează (cf. Deuteronomul 32, 8-9, dar şi Daniel 10, 13-21) că Dumnezeu a rînduit îngeri protectori fiecărui neam (de Israel văzând EI Însuşi). În cartea sa Despre îngeri (Editura Humanitas, Bucureşti, 2003), d-l Andrei Pleşu are un frumos capitol intitulat „Îngerii, muzica lumii şi națiunile“ (p. 158 şi urm.), din care îmi îngădui aici câteva spicuiri: „Toţi marii învățați ai creştinismului timpuriu sînt de părere că, în economia divină, fiecare seminție îşi are îngerul ei păzitor. Nu doar individul uman are, prin urmare, un înger [păzitor], ci şi poporul din care face parte. Iată, în acest sens, un pasaj semnificativ din [Sfîntul] Vasile cel Mare (sec. al IV-lea): «Ştim încă de la Moise şi de la Profeţi că există îngeri înainte-stătători ai tuturor națiu- nilor... Aceste căpetenii şi guvernatori puşi să ocrotească şi să supravegheze popoarele ce Li s-au dat în grijă sînt fără de număr». [...] Comentarii iudaice Ia legenda Turnului Babel (Testamentum Nephtali) precizează că răspândirea pe întreg pămîntul a urmaşilor lui Noe s-a făcut cu ajutorul unei armate de 70 de îngeri, care i-a învățat pe oameni 70 de limbi diferite. Origene consideră şi el că la originea limbilor naţionale stau îngerii (cf. infra, «Îngeri şi litere», pp. 204-206). Sîntem, aşadar, îndreptățiți să ne imaginăm că la temelia fiecărei comunități etnice se află un principiu spiritual, un înger, care se exprimă în felul de a fi al respectivei comunități, în destinul ei istoric, în limba şi cultura ei. [...] În asemenea măsură se identifică îngerii neamurilor cu neamurile pe care le păstoresc, încât, potrivit tradiţiei, ei vor fi chemaţi să răspundă o dată cu ele la Judecata de Apoi“ (pp. 165-166). Hristos este însă mai mare peste îngeri şi în El avem supremul „interlocutor ceresc al fiecărui individ şi al fiecărei naţiuni“ (p. 168). 17 Lumea e bună prin unitatea ei şi frumoasă prin diversitatea ei, mărturisind din făpturi kalokagathia Creaţiei divine. Creștinismul adânceşte, în duh filocalic, unitatea transcendentă a Adevărului, Binelui şi Frumosului, anticipată rațional de filosofia păgână. anul VI e nr. 68 29 ÎN DEZBATERE s în secolul al XIX-lea, a fost destul de pe larg şi de cu folos dezbătută în România interbelică, fie de oameni de ştiinţă creştini, precum Nicolae C. Pau- lescu (socotit de Nichifor Crainic, exagerat poate, chiar „fondatorul naţionalismului creştin“ la me- ridian românesc) sau Simion Mehedinţi, fie de filosofi cu sensibilitate teologică, precum Nae Ionescu sau Vasile Băncilă, fie de ideologi politici ai dreptei creştine, precum Corneliu Z. Codreanu sau (într-o fază mai târzie) Petre Ţuţea, fie de teo- logi propriu-zişi, precum Nichifor Crainic sau Du- mitru Stăniloae. Au avut loc şi polemici de am- ploare pe această temă (cea mai faimoasă fiind probabil cea din 1937, în care au fost angajaţi Nae Ionescu, Radu Dragnea, Dragoş Protopopescu şi Dumitru Stăniloae). Gândirismul (numit şi „orto- doxism“, nu fără o notă de maliţiozitate!8), şcoala lui Nae Ionescu (persiflată încă din epocă sub de- Vasile Băncilă Yi numirea de „trăirism“19) şi legionarismul (cel pu- țin pînă la moartea întemeietorului său şi „deca- pitarea“ generală a Mişcării: 1938-3920) au avut ca numitor comun spiritualismul şi naționalismul creştin (uneori, ce-i drept, cu supralicitări mai de- grabă ortodoxiste decît ortodoxe2l, de unde o anume rezervă a teologiei oficiale, ce nu trebuie nicidecum interpretată ca ostilitate de principiu). Etnicul, chiar abordat din perspective divergente (Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Lu- cian Blaga etc.), a constituit o preocupare de că- pătii, cu rezultate considerabile, pe nedrept igno- rate astăzi (cînd nivelul dezbaterilor congenere, impus din Occident, e unul aproape derizoriu, sub pretenţia unui soi de ştiințifism ideologizat, ad usum gentilium)). Cea mai solidă fundamentare metafizică a naţiunii în duhul teologiei mistice răsăritene, de Artă, Bucureşti, 1941 (ed. a II-a, revăzută şi adăugită: Editura Minerva, Bucureşti, 1982), capitolul intitulat „Ortodoxiştii“. 19 'Termen pus în circulaţie, se pare, de către Şerban Cioculescu, critic literar cu mărturisite opţiuni de stînga. 20 CE sinteza critică „Codreanu şi fenomenul legionar»“, în cartea mea De Ia Eminescu Ia Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei românești, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000 (reluat şi în vol. cit. În căutarea Legiunii pierdute). 21 Ca şi tradiţionalismul în raport cu Tradiţia, ortodoxismul este receptat îndeobşte ca un fel de ideologizare a Ortodoxiei, fie în sens politic, fie în sens cultural. 30 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE ROST la înălțimea unei înalte autorităţi teologice, dar şi cu o bună respiraţie filosofică, îi aparține fără în- doială părintelui Dumitru Stăniloae şi se regăseşte în prima parte a volumului Ortodoxie şi românism 22, care sintetizează un deceniu de dezbateri serioase pe această temă?3. Pornind, în mare, de la aceste antecedente şi raportîndu-mă interpretativ la cunoscutul loc paulinic: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toți vor învia. Dar fiecare în rîndul cetei sale24...* (I Corinteni 15, 22-23; subl. mea), încerc în continuare o sinteză a ceea ce se poate numi „teologia neamului“, socotind că acest cuvânt, deşi de origine maghiară, exprimă mai exact în- lăuntrul limbii române statutul ontologic şi di- mensiunea mistică a entității etnice sau naţio- nale, avînd şi avantajul de a fi (încă) un termen de circulaţie curentă (spre deosebire de „nație“, receptat tot mai mult ca un termen învechit şi oarecum livresc, eliminat în mare măsură din uzul curent de către sinonimul parţial „națiune“, ce are însă un puternic caracter sociologizant, impus mai ales pe filieră marxistă25). O problemă de conştiinţă creștină Diferitele denaturări ale naționalismului în istoria politică a secolului XX au dus treptat la o compromitere nedreaptă a înseşi ideii naţionale, ba chiar la o abruptă echivalare a ei cu ceea ce se numeşte îndeobşte rasism, şovinism sau xenofo- bie. Faptul acesta a convenit mai tuturor tabere- lor politice de stînga, care s-au grăbit să-şi scoată de aici argumente aparent îndreptățite în spriji- nul promovării diferitelor internaţionalisme, mai mult sau mai puţin democratice. Criza identi- tară a devenit una dintre mărcile „omului re- cent“ şi principalul factor dizolvant al culturilor tradiționale. Se pune însă întrebarea dacă procesul tot mai accelerat de deznaționalizare a lumii (pavat poate, ca şi iadul, cu bune intenții) nu reprezintă cumva o violentare a ordinii fireşti a existenţei is- torice? Nu cumva se petrece, la nivelul „națiuni- lor“ şi al „patriilor“, un proces de uniformizare tendenţioasă, foarte asemănător cu cel încercat la nivelul indivizilor în diferitele regimuri totali- tare (şi mai ales în cel comunist)? Nu e oare la fel de scandalos să pui între paranteze personalita- tea istoriceşte consolidată a unor comunităţi ca şi pe aceea a unor indivizi umani? Dacă fiecărui om i se recunoaşte dreptul la personalitate proprie şi la liberă determinare, atunci de ce acest drept nu s-ar cuveni respectat şi în cazul comunităților umane? Cum să nu existe temeri, în faţa acestor tendinţe nivelatoare cu vădit substrat ideologic, că internaţionalismul democratic al „noii ordini mondiale“ (sintagmă adeseori grafiată cu majus- cule) nu-i decît o formă camuflată de totalitarism, ale cărui victime nu vor mai fi atit indivizii luaţi izolat, cît comunităţile tradiţionale? Din acest punct de vedere, nu ne aflăm decât pe linia de continuitate a comunismului marxist („Prole- tarul n-are patrie!“), deci a așa-numitului interna- ționalism proletar, ale cărui baze sînt, cum bine ştim, ateismul şi materialismul, adică atentatul de tip luciferic la „ordinea firească a lumii lui Dumnezeu“26. Cea care se vede agresată, îndără- tul ordinii politice, este însăşi ordinea religioasă, care-n spaţiul nostru european se identifică 22 Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1939 (reed. Editura Albatros, Bucureşti, 1999) - texte apărute iniţial în Gândirea şi Telegraful român. Unele precizări utile se găsesc şi în Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creștinism şi ortodoxie (Sibiu, 1942; reed. Editura Paideia, Bucureşti, 1993), care începe chiar cu un capitol intitulat „Românism şi Ortodoxie“ (cu referire mai ales la volumul Religie şi Spirit). 23 CE şi vol. „Fiecare în rîndul cetei sale“. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Editura Christiana, Bucureşti 2003 (secţiunea „Repere tradiționale“), precum şi Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Editura Christiana, Bucureşti, 2003 (analiză bazată pe publicistica de tinerețe a marelui teolog, şi mai ales pe articolele sale din Telegraful român). 24 În originalul grecesc: Hekastos de en to idio tagmati. 25 În limbajul politologic şi sociologic, conceptul de naţiune nu mai acoperă atât o realitate ontologică sau organică, cît una de ordin juridic sau contractual, legată de ideea modernă de statalitate. 2 părintele Dumitru Stăniloae evoca, din teologia germană, sintagma Gottes Erhaltungsordnungen, „orînduirile dumnezeieşti de conservare a lumii“. Pînă la urmă, ca orişice realitate organică, neamul poartă spre Dumnezeu, Creatorul şi Rost(uJitorul - Logosul - lumii. Orice refuz sau siluire a realităţii fireşti este „partea diavolului“, negarea luciferică a creaţiei şi a ordinii ei divine. anul VI e nr. 68 31 ROST ÎN DEZBATERE organic cu creştinismul. De aceea, problema naţională se cuvine re- discutată (şi) din perspectiva generală a creştinis- mului, cu toată responsabilitatea mistică şi mora- lă pe care omul creştin o are în fața lui Dumnezeu, atit pentru sine, cât şi pentru aproapele. Trăitor în Biserică, creştinul are conştiinţa vie că nu se mîn- tuieşte „de unul singur“, ci că există cercuri con- centrice de viață comunitară (familia, neamul, Bi- serica), pe care nu le poate eluda nepedepsit, căci pînă şi pentru marea judecată fiecare va învia „în rîndul cetei sale“ (1 Corinteni 15, 23). Chiar dacă nu avem aici „Cetate stătătoare“ (Filipeni 3, 10), ci „Cetăţenia noastră este în ceruri“ (Evrei 13, 14), istoria sau „veacul de acum“ rămîne marea „sce- nă a mântuirii“, care nu ne poate fi indiferentă, după cum nu ne poate fi indiferent „trupul strică- cios“ în care vieţuim cu nădejdea „nestricăciunii“ ce va să vie. Nu absolutizăm „lumea“, nici nu ne împătimim de ea, dar ne pasă de rosturile ei, căci tot ceea ce ne înconjoară e sprijin sau piedică pe calea mîntuirii. Conform ideologiilor curente, naţiunile? sînt contestate pentru că generează naționalis- me, iar naţionalismele sînt definite ca forme re- volute de extremism şi intoleranță. Dacă naţi- unea este devalidată, atunci naţionalismele ră- min fără obiect. Este un caz tipic de reducționism ideologic. În realitate, aşa cum spuneam, exis- tența naţiunilor este un fapt de evidenţă elemen- tară, iar naţionalismele reprezintă consecinţe fi- reşti ale acestei stări de fapt. Că naţionalismele au ajuns uneori la excese reprobabile, acesta e un adevăr. Nu înseamnă însă că orice naționalism trebuie condamnat aprioric, aşa cum anumite excese pătimaşe ale iubirii nu ne îndreptăţesc să condamnăm iubirea în sine - care nu numai că este bună, dar este cel mai mare bun. Părintele Stăniloae conchidea, la capătul unei minuţioase analize teologice: „Există, prin urmare, naționalism şi naționalism. Există un naționalism care poate fi o grea cădere în păcat - şi de multe ori aşa este -, dar antinaționalismul e prin sine, ca fugă nu numai de forma creştină a viețuirii, ci şi de conţinutul ei firesc, o şi mai grea cădere în păcat. [...] Naționalismul, ca tot conți- nutul natural al vieţii, chiar dacă nu ne mîntuie el, ci credința din el, nici nu ne pierde practicîn- du-l cu credință. [...] Naționalismul, în sine luat, nici nu mântuie, nici nu pierde. Dar în practică, orice naționalism sau mâîntuie, sau pierde, după cum este sau nu este străbătut de credința creşti- nă“ („Naționalismul sub aspect moral“, în Ortodoxie şi românism, ed. 1998, p. 104). Unitatea în diversitate şi iubirea cuminecătoare Mai întîi se cade arătat că naționalismul ge- nuin n-are nimic de-a face cu şovinismul sau cu vreo altă formă de izolare ori agresivitate etnică. Tot aşa cum personalismul, la nivelul individual, nu-i o formă de însingurare sau de negare a celor- lalţi. Orice persoană este chemată să se dezvolte cât mai mult pe linia propriei personalităţi, aceas- ta constituind singura modalitate optimă de con- tribuție creatoare la organismul social. Tot aşa, orice neam este chemat să se dezvolte cît mai mult pe linia tradiţiei proprii, spre a aduce sporul său specific umanităţii înseşi, care nu este altceva decît unitatea în diversitate a tuturor comunită- ților umane, finalitatea lor armonică (integratoa- re, dar nu nivelatoare). E un adevăr banal că, bunăoară în ordinea valorilor spirituale, cu cât eşti mai specific, cu atât eşti mai interesant şi mai universal. Căci fiecare este chemat să atingă uni- versalitatea în propria lui specificitate. Uni- versalul este ideal, specificul este concret. Or, idealul trebuie întruchipat în concret, pe care-l ca- talizează şi prin care se valorifică funcţional. Uni- versalul viu, „întrupat“, nu este nicidecum totali- zare amorfă, ci vastă simfonie de note specifice. Cei ce umblă să ne ispitească în numele unui uni- versalism abstract şi impersonal sînt deopotrivă inamicii „neamurilor“ şi ai „omenirii“; şi, implicit, ai lui Dumnezeu, Care a rînduit ca neamurile să existe prin fire şi să coexiste prin iubire, pînă ce se vor înfățişa, cu zestrea lor istorică, la marea Lui judecată. Adevăratul naționalism înseamnă, aşadar, păzirea şi afirmarea creatoare a ființei şi geniului naţional al unui neam, dar şi efort conştient de armonizare cu celelalte neamuri, în concertul universal al omenirii. 27 Folosesc aici termenul de „națiune“ mai ales cu sensul ontologic de natio („naţie“, „neam“), însă fără vreo iluzie de „purism“ etnic. Etno-identităţile, în acest tîrziu al istoriei, sînt realități complexe, funcționale în virtutea unei predominanțe asumate. 32 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE ROST Naționalismul acesta nu are doar baze mate- riale (biologice, istorice, politice), ci şi baze mo- ral-spirituale, metafizice şi chiar mistice. De aceea, cea mai pură formă de naționalism este na- ționalismul creştin, ca unul care stă sub marele imperativ al Iubirii: iubire față de Dumnezeu, iu- bire față de propriul neam, iubire față de orice om ca făptură a lui Dumnezeu. Altfel spus, iubire lucidă (în sensul mistic al cuvîntului) faţă de ordi- nea firească a Creaţiei, în care neamurile/naţiile, lăsate ca atare de Dumnezeu, sînt forme de exis- tență metafizic legitime şi istoriceşte necesare. Orice atitudine - politică sau de altă natură - care contravine temeiului dumnezeiesc al iubirii cuminecătoare este o formă de patologie istorică. Şovinismul (rasismul, xenofobia), tocmai pentru că se întemeiază nu atit pe iubirea de propriul neam, cît pe ura față de alte neamuri, nu este de- cât o formă de pseudo-naţionalism, ce trebuie re- pudiată tocmai în numele naţionalismului adevă- rat. A amesteca însă tendențios lucrurile, culti- vind deliberat confuzia dintre naționalism şi şo- vinism25, denotă o lipsă de probitate vecină cu in- famia. Din păcate, propaganda antinațională a reuşit să inoculeze adînc această confuzie în con- ştiinţa opiniei publice mondiale, transformînd naționalismul în „sperietoarea“ de serviciu a lu- mii contemporane. Creştineşte vorbind, demer- sul onest ar fi acela de a veghea ca lucrurile să nu degenereze, prin manipulare interesată, nici în pseudo-naţionalismul şovin, nici în pseudo-uni- versalismul antinaţional, care nu sînt decît două fundături simetrice ale vieții istorice. Neamul între imanență şi transcendenţă În al doilea rînd, se cuvine reamintit că fun- damentul uman al naționalismului autentic nu este poporul, ci neamul. Actualizez aici o distinc- ție curentă în discursul interbelic de dreapta. Din- colo de imanența poporului, există o transcen- dență a neamului, conexată la Dumnezeu. Cînd spun „popor“, înțeleg o ipostază actualizată a neamului, uneori fastă, alteori nefastă, în funcţie de virtuțile sau păcatele liber exercitate de fieca- re trăitor curent. Iar cînd spun „neam“, înțeleg co- munitatea, deopotrivă istorică şi transistorică, a tuturor generaţiilor trecute, prezente şi viitoare subsumate ontologic aceluiaşi „model“ identitar de origine divină, avînd o dinamică structurală complexă, a cărei evaluare definitivă e legată de misterul eschatologic, în raport tainic cu fiecare destin personal. Chiar în stare degenerată, „chi- pul“ neamului continuă să subziste în fiecare din- tre noi, aşa cum, creştineşte vorbind, la nivelul ontologic al condiţiei panumane, păcatul n-a des- fiinţat din noi „chipul lui Dumnezeu“, ci numai l a stricat sau l-a obscurizat. Omul şi-a „ieşit“ din fire, pe toate registrele existenţei sale, dar Dum- nezeu îi lasă posibilitatea şi-i adresează chemarea de a-şi „veni“/re-intra în firea lui, mintuirea re- prezentînd o provocare complexă, deopotrivă particulară şi generală, personală şi comunitară, istorică şi metaistorică. Inşi şi neamuri (realități ontologic solidare) se pot pierde sau se pot câştiga, căzînd toate sub „judecată“: nu atât sub ju- decata omenească a istoriei (care este parțială şi poate fi nedreaptă), ci sub Marea Judecată a lui Dumnezeu, cea de la „plinirea vremii“. Raportul dintre popor şi neam nu trebuie în nici un caz înțeles simplist, ca unul dintre o reali- tate fizică, supusă devenirii, şi alta metafizică, sustrasă devenirii. În fond, este vorba de una şi aceeaşi realitate, dar în două ipostaze comple- mentare: una care „se arată“ în veac, alta care „se ascunde“ dincolo de veac, sau, altfel spus, de o prelungire a fizicului în metafizic, printr-o dina- mică tainică şi perpetuă, de ordin cumulativ. Tot ce păţeşte un „popor“ (ipostaza sincronicăa reali- tăţii etnice) se înregistrează în contul „neamului“ respectiv (ipostaza diacronică a aceleiaşi reali- tăţi). În felul acesta, putem spune, fără nici o ezitare, că „neamul“ se actualizează şi devine prin „popor“. Această dinamică ni se înfăţişează com- plexă şi imprevizibilă, ca una ce angajează tot şi- rul generațiilor istorice ale unui organism comu- nitar. De aceea, cum am arătat cu alt prilej (pole- mica mai veche cu d-l Patapievici, care a prilejuit numeroase lămuriri utile), se poate spune că nu există neamuri o dată pentru totdeauna rele, nici neamuri o dată pentru totdeauna bune. Ca orice 2 Continuă să circule în mod curent sintagma perversă de „manifestări naţionalist-şovine“. E un vechi procedeu al stîngii, radicalizat de comunişti: se alătură ilegitim doi termeni, pentru ca unul (nevinovat) să fie compromis prin celălalt (considerat vinovat); aşa au apărut şi s-au încetățenit sintagme precum „naţionalist-şovin“, „mistic-obscurantist“, „idealist-burghez“ ş.a. anul VI e nr. 68 33 ROST ÎN DEZBATERE realitate care cade (şi) sub incidența istoriei, nea- murile nu sînt entități perfecte, pentru că omul însuşi nu (mai) este o ființă perfectă. Viaţa naţio- nală se colorează şi ea, la toate nivelurile, de vir- tuţile sau de viciile umanului, iar neamul, ca an- samblu organic, se resimte, clipă de clipă, de sta- rea fiecărui mădular??. Aşa cum insul uman nu poate fi judecat definitiv după o singură împreju- rare a vieţii sale, ci o dreaptă judecată se cade să ia în seamă ansamblul acestei vieți, tot aşa nea- murile se cade să fie judecate în ansamblul exis- tenței lor istorice (tocmai de aceea precizam mai sus că adevărata lor judecată aparţine lui Dum- nezeu şi că nu se poate face decât la sfirşitul isto- riei). Conform învățăturii creştine, există o certă solidaritate eschatologică între ins şi comuni- tatea căreia îi aparţine. Învățăturii deja citate a Sfintului Apostol Pavel, privind învierea fiecăruia „în rîndul cetei sale“, Sfintul Ioan Teologul îi DR 1 EI" E) adaugă această viziune a Ierusalimului ceresc: „Și neamurile vor umbla în lumina ei [a cetăţii sfin- te], iar împărații pămîntului vor aduce la ea mări- rea lor [...] Şi vor aduce în ea slava şi cinstea nea- murilor“ (Apocalipsa 21, 24 şi 26). Încă din vechi- me, evreii sugerau unitatea mistică în eternitate a insului cu spiţa lui, spunînd despre cel ce murea Că „s-a adăugat la neamul său“. Biserica se roagă în mod curent pentru cei răposaţi să fie pomeniți de Dumnezeu „cu tot neamul lor cel adormit“. Neamul este resimțit ca un fel de „sine lărgită“ a fiecăruia dintre noi, avînd nu doar subzistență is- torică, ci şi permanenţă transistorică. Între „neam“ şi „popor“ există un raport analog - mutatis mutandis - cu cel dintre „Biseri- ca văzută“ şi „Biserica nevăzută“. Comunitatea mistică a neamului nu se substituie nicidecum co- munităţii mistice a Bisericii (o asemenea înțele- gere ar constitui o erezie de tip filetist, de care a fost păscut uneori naționalismul romantic, ce nu 29 Părintele Stăniloae observa cu dreptate (cf „Scurtă interpretare teologică a naţiunii“, în Ortodoxie şi românism, ed. 1998, p. 23) că nu împotriva neamurilor e de luptat, ci împotriva păcatului care sluțeşte (Şi) neamurile: „Scoaterea neamurilor din starea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naționale, ci prin îndreptarea naturii omeneşti în general. Dacă ar fi ceva păcătos însuşi specificul naţional, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul unei națiuni, căci toți ar fi răi!“. Principial, neamul este şi nu poate să nu fie. E devine însă întru Bine sau întru Rău, după împrejurările istoriei. Aici, „sub vremi“, lucrurile sînt neclare şi amestecate (perplexae şi permixtae, cu terminologia augustiniană), într-o mişcare perpetuă, fiind întotdeauna loc și de „mai rău“, şi de „mai bine“. 34 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE ROST s-a sfiit să vorbească chiar de o „mistică naţio- nală“), ci este internă acesteia: nu atât ca parte într-un întreg, cât ca diversitate în unitatea între- gului. În teologia Părintelui Stăniloae, pe lîngă ac- cepțiunea de comunitate mistică a generațiilor et- nice (la care ne vom adăuga cu toții, pînă la sfirşi- tul veacurilor, cu virtuțile şi cu păcatele noastre), neamul o mai are şi pe aceea de model/proiect dumnezeiesc etern care susţine şi guvernează realizarea în timp a unui destin comunitară0. (În acest sens, nu-i neavenit să spunem că libertatea făpturilor raţionale este şi o problemă de confor- mare sau de non-conformare la aceste cadre tai- nice ale ordinii divine: neamul, ca şi individul, îşi poate împlini destinul sau şi-l poate rata.) Ținînd seama de toate aceste dimensiuni teologice, confuzia dintre neam şi popor poate duce la grave neajunsuri pentru înţelegerea co- rectă a naţionalismului, care riscă să devieze une- ori nu doar spre o supralicitare păgînă a naționa- lului (cum a fost cazul rasismului german, a cărui critică ortodoxă a întreprins-o Nichifor Crainic în „Rasă şi religiune“), dar şi spre un populism de- magogic şi conjunctural (cum este cel practicat astăzi la noi de Partidul România Mare). Linia neamului În istorie există o linie a fiecărui neam5!, ur- mată şi îmbogăţită în măsuri variabile de şirul generaţiilor etnice. Ea, această linie a neamului, constituie axa esențială a existenței naționale. Pe ea se întîlnesc, în ceea ce au mai reprezentativ, morţii şi viii, cei ce au fost, cei ce sînt şi cei ce vor fi; la capătul ei va sta întreagă, pentru dreapta ju- decată a lui Dumnezeu, vrednicia sau nevredni- cia istorică a fiecărui neam. În dialectica istorică a vieţii naţionale, există generaţii care se învred- nicesc mai mult şi generaţii care se învrednicesc mai puţin. Sau, am putea spune: popoare care tră- iesc mai aproape de linia neamului lor şi popoare care, orbite şi decăzute, se îndepărtează consi- derabil de la această linie. Or, degenerarea unui popor poate să meargă şi pînă la frîngerea defini- tivă, încă de aici, a liniei istorice a unui neam; există destule exemple de neamuri care au pără- sit scena istoriei prin nevrednicia uneia sau a mai multor generaţii succesive. Un neam se poate „stinge“ atunci cînd poporul - ipostaza lui actua- lizată într-un anumit ceas istoric - decade atât de mult încât uită complet şi se îndepărtează de linia neamului, adică de formula specifică a vredniciei 30 „Astfel, creațiunea propriu-zisă n-a constat într-o arătare a lumii în forma ei deplin dezvoltată, cu toate speciile şi varietățile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai semințele lucrurilor, dar în aceste semințe se cuprind potenţial toate formele ulterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu, ca proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început, în Dumnezeu, deplin descoperit şi dezvoltat, în lume se arată pe rînd, în timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern [în sophia divină]. În ce priveşte pe om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam şi Eva. Dar în ei se cuprindeau potenţial toate naţiunile [neamurile]. Acestea sînt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dumnezeu. La baza fiecărui tip naţional acţionează un model dumnezeiesc etern...“ (ibidem, pp. 21-22). Oricum le-ar numi - rațiuni/logoi, idei-voință, modele-forță, esențe, substanțe etc. - şi oricum le-ar concepe, creştinismul se înte- meiază, pretutindeni şi totdeauna, pe certitudinea unor „idei“ divine eterne, ce constituie - fie că le place, fie că nu „anti-esenţialiştilor“ - temeiurile şi ordinea metafizică a Creaţiei. Nu poți fi creştin dacă nu accepți, în însăși lumina Revelaţiei, o formă de esențialisrn. Toată tradiţia creştină, atât cea răsăriteană, cât şi cea apuseană, mărturiseşte esenţialismul ca pe o consecință a creaționismului. Este însă o deosebire fundamentală (pe care probabil că VI. Lossky a formulat-o cel mai limpede, bunăoară în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, mai ales capitolele IV şi V, sau în Introducere în teologia ortodoxă, mai ales cap. II): Apusul, pe urmele lui Augustin, perpetuează, inclusiv prin Toma de Aquino, un esențialism static de origine platoniciană (este esenţialismul sau substanţialismul prost, pe care-l cunoaşte şi e supărat d-l Patapievici, şi care confundă ființa neschimbătoare a lui Dumnezeu cu ființa schimbătoare a lumii, înghețînd dinamismul creaţiei divine), Răsăritul, depăşind de devreme atât idealismul platonismului antic, cât şi formele de neoplatonism creştinat ale origenismului sau augustinismului, a promovat - prin Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo-Areopagitul, loan Damaschin etc. - un esențialism dinamic sau energetic, consolidat definitiv prin marea sinteză palamită: este esenţialismul ce distinge între „ființa“ şi „lucrarea“ lui Dumnezeu, raţiunile lucrurilor ținînd de sfera „energiilor necreate“, a „dumnezeirii de jos“ despre care vorbea Sf. Grigorie Palama, prin care făptura se împărtăşeşte haric şi progresiv - liberă de orice fixism fatalist - din slava atotcuprinzătoare şi atotțiitoare a Creatorului ei, chemată fiind la în-dumnezeire (theosis). D. Stăniloae insistă şi mai târziu (cf. Teologia dogmatică ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., Bucureşti, 1978, vol. 1, mai ales pp. 345-375) pe acest caracter orto- dox, „maleabil“ sau „flexibil“, al raportului dintre raţiunile eterne şi „raţiunile plasticizate“. SI Sintagma „linia neamului“ se întâlneşte, cu o accepţie asemănătoare, şi la Corneliu Codreanu (cf. Pentru legionari, Editura „Totul pentru Țară“, Sibiu, 1936, p. 427). anul VI e nr. 68 35 ÎN DEZBATERE şi demnităţii lui. Cîtă vreme mai există însă în sînul unui popor măcar o minoritate ce urmează şi mărturiseşte linia neamului, acesta se poate salva prin ea. Acea minoritate va fi naţional re- prezentativă: ea va constitui „elita mesianică“ a neamului respectiv, capabilă să-l îndreptățească în faţa lui Dumnezeu:2. Căci, după vechea măr- turie biblică (Ieșirea 18, 23-32), pentru o mînă de drepți Dumnezeu poate salva/ierta întreaga Cetate... Un popor ticăloşit trebuie mustrat cu aspri- me, tocmai în numele neamului, de către „drep- ţii“ lui. Poporul nu trebuie absolutizat şi iubit or- beşte. Dacă el periclitează, prin nedesăvirşirile 32 Problema elitei este fundamentală, în pofida discreditărilor ei actuale. Întreaga istorie se întemeiază pe un „paradox“ pe care Marx n-a reuşit să-l înlăture prin decret ideologic: calitativ, majorităţile n-au fost niciodată reprezentative. Ele se manifestă cantitativ: „umplu“ o formă istorică sau alta, dar nu pot da ele însele formă istoriei. Bună sau rea, istoria o fac elitele (sau falsele elite) - deci minoritățile calitative (sau care se pretind ca atare) - din sînul unei comunități. De cînd lumea, cei puţini au decis pentru cei mulți. La noi şi aiurea, comunismul (ca şi neocomunismul succesiv) s-a întemeiat pe lichidarea sau marginalizarea elitelor autentice, decapitînd calitativ națiunea. El a instaurat puterea discreţionară a falselor elite, sub camuflajul pur demagogic al „voinţei proletariatului/ poporului“. Noi avem trebuință astăzi, înainte de toate, să ne crească la loc capetele retezate de comunişti. Nu este vorba aici, se înțelege, doar de aşa-numitele elite profesionale, nici de cele economice, cât de o adevărată elită națională, definită în primul rînd moral, care să redibuiască „linia neamului“ şi să ne readucă „în fire“. O astfel de elită nu se poate constitui decât în duhul Ortodoxiei, care reprezintă axa spirituală a dăinuirii româneşti. Cum au dovedit-o anii din urmă, orice „elită“ străină de acest duh rămîne inoperantă la nivel național. 36 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE ROST clipei, existența veşnică a neamului, atunci ade- văratul naţionalist are obligația morală şi istorică de a-l certa, trezindu-l din nemernicie, cum fă- ceau proorocii din vechiul Israel - şi cum a făcut: o Mintuitorul Însuşi („Neam [popor] păcătos!“ - le strigă EI evreilor în mijlocul şi din sîngele căro- ra S-a întrupat ca om). Dumnezeu Însuşi îi ceartă pe cei pe care-i iubeşte, dojana nefiind decât semn al iubirii care veghează. Adevăratul naţionalist va fi, aşadar, cel care, iubindu-şi neamul pînă la sa- crificiul de sine, va evita să-l mistifice sau să se mistifice. A vorbi necondiţionat numai în ter- meni superlativi despre poporul tău, oricât de ră- tăcit ar fi acesta, nu e atitudine de adevărat naţio- nalist, ci de jalnic demagog populist. Ca şi şovinis- mul, populismul este o formă de denaturare a naţionalismului; el apare de obicei ca apanaj al retoricii politicianiste, dispuse oricând, pentru in- teresele sale imediate, să linguşească poporul, chiar în detrimentul destinului naţional. Este toc- mai ceea ce au făcut în România ultimilor ani avortonii naţional-comunişti ai vechiului regim, dar şi anumite tabere ce s-ar dori sincer naționa- liste, fără a fi meditat însă cum se cuvine asupra temeiurilor mai adînci ale doctrinei şi atitudinii lor politice. Adevăratul naţionalist nu caută să-şi în-cânte, ci mai degrabă să-şi des-cînte poporul, spre a-l lecui de bolile sau infirmitățile curente. EI va fi „desfermecătorul“ poporului, de pe poziţiile ab- solute ale Tradiţiei neamului. Un astfel de „desfer- mecător“ a fost, bunăoară, Eminescu (azi atât de puţin sau de fals cunoscut, din păcate, în această ipostază trans-literară a personalităţii lui)55. Fără a fi o conştiinţă teologică sau o fire prea evlavioa- să, el a înțeles, cu intuiţia geniului, dar şi cu răs- punderea asumată a pedagogului naţional, că Bi- serica Ortodoxă este „Maica spirituală a poporu- lui român“, că formula de creştere a unei națiuni sănătoase este dată în însăşi tradiţia ei, că naţio- nalismul adevărat trebuie să se manifeste deopo- trivă critic şi creator, iar românii să răspundă „misiunii“ istorice pe care Dumnezeu le-a hărăzit-o: aceea de a fi „un strat de cultură la gurile Dunărei“. O concluzie care obligă Prin urmare, adevăratul naționalism, înte- meindu-se pe realitatea eternă a neamului, Că- lăuzit de iubire, dar şi de luciditate, nu se poate confunda nici cu populismul, nici cu şovinismul. El nu-i decât valorificarea istorică firească şi exem- plară, străină de orice extremism degradant, a fi- inţei şi geniului național „întru“ care am venit pe lume şi „întru“ care sîntem chemaţi a ne împlini, fiecare după puteri, ca în „sinele nostru lărgit“ sau în „conştiinţa noastră mai bună“. Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă şi personalistă, poate cataliza, pe de o parte, dez- voltarea specifică şi armonioasă a fiecărei per- soane umane în cadrul organismului său etnic (a fiecărui „eu“ în cadrul lui „noi“) şi, pe de altă parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general al umanităţii (a fiecărui „noi unii“ în cadrul lui „noi toţi“). Universalul este rînduit să se în-tru- peze în formele particulare ale naționalului, iar naţionalul este chemat să se dez-mărginească (iar nu să se anuleze!) în ecumenicitatea harică a lubi- rii. „Naţiunile - scrie D. Stăniloae - sînt, după cu- prinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritu- alitatea Sa nesfirşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existența fiecărei naţiuni, protestînd cînd una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propo- văduind armonia lor, căci armonie deplină e şi în lumea ideilor dumnezeieşti“ („Scurtă interpre- tare...“ ed. cit., p. 24). Şi pentru că d-l Andrei Pleşu pare să ştie ceva ce d-l Horia-Roman Patapievici nu ştie (sau se preface a nu şti), îmi îngădui să-l mai citez o dată: „Apartenența la o naţiune sau alta este un dat providenţial, aşa cum este culoarea ochilor, statu- ra şi tot ce alcătuieşte identitatea noastră particu- Iară. Ca atare, această apartenenţă are un sens şi creează o răspundere. Nu te naşti întîmplător în- tr-o anumită națiune: există o marcă destinală în această împrejurare, există o comunitate istorică cu ceilalți, există, mai ales, formidabila comuni- 35 Eminescianismul poate fi înțeles şi ca formulă de rectitudine şi vrednicie românească. Am scris cîndva despre „crucialul Eminescu“. Crucea este cuminecare a orizontalei cu verticala. În cazul lui Eminescu, am putea spune că se întretaie, în chip harismatic, verticala transtiguratoare a universalității cu orizontala creatoare a românității. Prin Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti“, românitatea îmbrățișează lumea şi se înalță o dată cu ea, conştient sau doar instinctiv, spre taina Împărăției în care toate sînt una. anul VI e nr. 68 37 ROST ÎN DEZBATERE ED a tate de limbă care leagă, în adînc, pe toţi utiliza- torii ei. Şi există un rostal fiecărei naţiuni în isto- ria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o porţiune importantă a acestei istorii. Identitatea națională e un fapt de Ia sine înţeles, care lucrează în noi clipă de clipă. Naţiunile sînt o realitate foarte pu- ternică încă şi diversitatea lor este «sarea pămîn- tului». [...] Problema nu este a abandona sau a eluda tema naţiunilor, ci de a o pune la locul ei, fără emfaza secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fă- ră obsesia confruntării dușmănoase şi a supre- maţiei exclusiviste. Asumarea identității naţiona- le trebuie, cu alte cuvinte, să ia chipul unei ofen- sive a creativității...“ (Despre îngeri, ed. cit., pp. 169-170). Se cade recuperat, în concluzie, acel naționa- lism care îmbogățește şi deschide, cu grija de a-l separa tranşant de formele patologice ale sufi- cienței gregare. Altfel spus, se cade redescoperită relația intimă dintre naturalul creat şi divinul necreat3, reaşezindu-ne, cu înțelepciune şi rea- lism, pe coordonatele eterne ale lumii lui Dumne- zeu. Se cade, în fine, să reînvățăm lecţia adevăra- tei comuniuni, care înseamnă integrare organică a diversităţii existenţiale în marea unitate dina- mică a Făpturii. 34 N. Crainic: „...naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează; Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvirşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu“ („Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin“, în Ortodoxie şi etnocrație, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 128-129). 38 anul VI e nr. 68 ÎN DEZBATERE Cine are de ciștigat din legea antidiscriminare Pr. Savatie Baștovoi protestat paşnic împotriva proiectului de lege care vine să „rezolve“ problema discri- minării în Republica Moldova. Legea este impusă de un oarecare parlamentar european printr-o scrisoare adresată primarului Chişinăului, în urma refuzului dat asociației homosexualilor din Moldova de a-şi organiza parada. Mitropolia Moldovei, condusă de mitropoli- tul Vladimir, a adresat o scrisoare Parlamentului Republicii Moldova în care îşi exprima dezapro- barea noului proiect de lege antidiscriminare. În document, pe lîngă invocarea procentului mare de creştini (93 la sută, potrivit statisticilor ofi- ciale), era invocată şi libertatea oferită de Decla- rația Universală a Drepturilor Omului care evită să includă în lista categoriilor discriminate for- mula „orientare sexuală“. Nu sînt cunoscute alte plingeri, cel puţin la nivel înalt, cum că în Republica Moldova discrimi- narea ar fi o problemă de stat. Singurul grup ne- mulțumit este cel al minorităților sexuale. Dar doleanțele acestui grup țin mai mult de imposibil- itatea lor de a-şi promova oficial politica sexuală, nu de cazuri de respingere a lor în cimpul de muncă sau în celelalte drepturi pe care Republica Moldova le oferă tuturor cetățenilor săi. Homosexualilor moldoveni (deşi, se pare, majoritatea dintre ei sînt ruşi) li se oferă dreptul la liberă exprimare, dovadă fiind site-ul lor ofi- cial, finanțat de organizaţii şi Instituţii străine, pînă la nivel de ambasade. Dacă homosexualilor şi lesbienelor din Moldova le-a fost respinsă cere- rea de organizare a paradei pe piaţa centrală a L, a începutul lui octombrie, moldovenii au Chişinăului, aceasta nu s-a făcut din motive dis- criminatorii, ci pentru că au existat cereri scrise din partea populaţiei care solicitau neautorizarea acestei parade pe motivul păstrării ordinii pu- blice. Paradele gay au prilejuit ciocniri violente pe întreg teritoriul fostei URSS, chiar şi în Litua- nia, țară membră UE, care, după ultima paradă, soldată cu victime, s-a văzut nevoită să interzică prin lege manifestaţiile gay. Homosexualitatea este considerată o înjosire de către moldoveni, iar promovarea ei este receptată ca un atac la demnitatea familiei. Grupul de homosexuali „moldoveni“ care a făcut atâta zarvă, ajungînd pînă la Curtea Euro- peană, a încăput în data de 5 mai, ziua prevăzută pentru paradă, într-un singur autobuz, în care mai erau şi pancardele şi baloanele adiacente. Adică, un grup mai mic de 40 de persoane ţine moițiş să defileze pe piața centrală a capitalei pentru a striga în auzul tuturor că ei sînt homo- sexuali. Iar moldovenii nu au dorit să audă asta. Primarul a ales să respecte cererea majorităţii, ceea ce este un act perfect democratic. Dacă Parlamentul Republicii Moldova va aproba acest proiect de lege, el va încuraja politi- ca homosexuală în toate sferele vieții publice. Iar moldovenii nu sînt popor de homosexuali. Această lege va da naştere adevăratei discrimi- nări, deoarece creează o problemă care pînă acum nu a existat. Moldovenii îi vor uri şi, la ne- voie, îi vor şi bate pe homosexuali (că la mol- doveni bătaia e sfintă), deoarece se vor sătura să-i tot vadă Ia ştiri, pozând în victime ale discri- minării. Cei cîţiva homosexuali din Chişinău, care şi-au demonstrat în ultima vreme verva cu care ştiu să atragă pe toţi şi pe toate în judecată, anul VI e nr. 68 39 ROST ÎN DEZBATERE avînd sprijinul fățiş al unor demnitari europeni, vor declanşa procese nesfirşite bizuindu-se pe noua lege. Aparițiile scandaloase fac parte din strategia de publicitate a homosexualilor. Parlamentarii moldoveni, dacă nu vor ca problema celor sub 40 de gay declaraţi din repu- blică să devină prima prioritate a statului, trebuie să omită din lista categoriilor ce cad sub inci- denţa legii antidisciminare categoria „orientare sexuală“. E adevărat că în acest caz legea nu ar mai trebui votată, deoarece toate celelalte cate- gorii sînt protejate deja. În cazul acesta, parla- mentarii ar trebui să-şi îndrepte elanul spre alte probleme, mai de interes pentru moldoveni. Ceea ce nu ar fi un lucru rău. LEGI PENTRU PEDERAŞTI- BLESTEM PENTRU VOTANȚI 40 anul VI e nr. 68 POLITICA, LA DESCUSUT Legea votului unipecuniar Lect. Univ. Dr. Vasile Chira tă de actualul legislativ constituie un hibrid mioritic care ocultează libertatea electora- tului - este deja de notorietate chiar şi pentru cei ce nu au avut răgazul unei lecturi integrale a tex- tului. Cum e posibil ca un candidat care a acumu- lat 49% din voturi într-un colegiu uninominal să piardă, în timp ce un alt candidat din acelaşi co- legiu uninominal sau de aiurea cu un procent de 10% (situat pe locul doi sau trei) să intre în Par- lament dacă partidul din care face parte obţine la nivel judeţean şi naţional un scor apreciabil? Ce formă de scrutin uninominal este aceea în care peste 90% din mandatele de parlamentari vor fi redistribuite de calculator în funcţie de rezultatele partidelor politice pe județ şi pe țară? În ţările Uniunii Europene în care se practică una din variantele scrutinului uninominal se res- pectă principiul sacru al acestui tip de scrutin: candidatul care obţine cele mai multe voturi (majoritate relativă) într-un colegiu uninominal, indiferent de numărul tururilor de scrutin (unul sau două), câştigă mandatul de parlamentar. Nu- mai politicienii români, de teama confruntării di- recte cu electoratul, au ales această monstruoasă, sincretică, adulterină şi inextricabilă formă de scrutin care, departe de a aduce o schimbare po- zitivă în reforma clasei politice româneşti, perpe- tuează într-o formă criptică arbitrarietăţile ve- chiului vot proporţional (de listă). De dragul dul- celui somn politic, aducător de venituri financia- re fabuloase, politicienii, aceşti călăi ai democra- ției româneşti, au preferat un sistem de vot con- fuz, cabalistic, dificil de calculat, viciat procedu- ral, şi arbitrar în detrimentul unui sistem de vot uninominal simplu, just şi comprehensibil (vot F aptul că legea votului uninominal elabora- uninominal cu două tururi de scrutin şi majori- tate relativă). După aproape 20 de ani de la momentul decembrist, ani în care confuzia, stagnarea demo- cratică şi deriva economică sunt realități ce defi- nesc cu fidelitate acest segment temporal, Româ- nia nu-şi mai poate permite să tolereze submina- rea sistemului de vot, atentarea Ia valorile demo- cratice comisă de către o clasă politică perversă, recrutată în cea mai mare parte din vechile struc- turi comuniste. Aceşti belferi burtoşi, aceşti ge- rontocrați agramați, impertinenţi şi autosufi- cienți, această haită reumatoidă a cărei unică țintă este acumularea ilicită de averi, ar trebui să primească neîntârziat oprobriul opiniei publice. Nu intenționăm să facem aici o critică ex- haustivă legii votului uninominal. Ne rezumăm doar la câteva amendamente esenţiale, prefe- rând să încercăm, în măsura în care acest lucru este posibil, o decriptare a articolului 48, care re- glementează redistribuirea voturilor. În cazul redistribuirii se aplică două unități de măsură: pentru stabilirea coeficientului elec- toral al unei circumscripţii electorale, se calcu- lează cu o scrupulozitate pro domo până la a opta zecimală inclusiv (art. 48, alin. 12). În cazul candi- daţilor independenţi însă sunt ignorate nu numai zecimalele, ci şi procentele, uneori deloc de negli- jat, obținute Ia vot, acestea revenind într-un mod grosolan, discreţionar şi arbitrar partidelor po- litice. Fie şi numai aceasta inechitate ar justifica constituirea candidaţilor independenţi într-o alianță electorală la nivel național pentru a bene- ficia, ca şi partidele politice, alianțele politice sau alianțele electorale, de redistribuirea voturilor neutilizate. În acest mod ar putea fi împiedicată redirecționarea voturilor independenților per- danți către partidele politice. Acelaşi algoritm de calcul care funcționează în cazul partidelor politi- ce la redistribuirea mandatelor, ar trebui să fie anul VI e nr. 68 41 POLITICA, LA DESCUSUT valabil şi pentru presupusa alianță electorală a candidaţilor independenţi, care odată constitu- ită, ar beneficia statutar şi de acel drept elemen- tar de care sunt privaţi, şi anume de a putea avea observatori în circumscripțiile electorale care să asiste inclusiv la numărarea voturilor. O altă carenţă a votului uninominal este le- gată de prevederea din art. 48, alin.7, lit. c, care dispune ca în cazul neatribuirii tuturor mandate- lor, Biroul Electoral Central să procedeze Ia atri- buirea acestor mandate prin practica aleatorie şi sinistră, a tragerii la soiți. Acest procedeu contra- vine spiritului firesc al democraţiei, compromi- țând totodată principiul reprezentativităţii. E adevărat, o astfel de practică funcţiona în antichi- tate. Democraţiile moderne însă au propus sis- teme electorale fundamentate pe libertate elec- tivă. Din punct de vedere al eticii electorale, legea votului uninominal este de asemenea departe de a elimina actele de corupție. Taxa oficială pretin- să unui candidat pentru campanie (50.000 de euro) plus alţii 100 sau mai mult, daţi ilegal par- tidului pentru a fi desemnat într-unul din colegi- ile uninominale, tipărirea programelor electora- le, panotajele, afişele, pliantele, publicitatea în mass-media, plata timpilor de antenă Ia televiziu- nile private, depozitul depus la prezentarea can- didaturii, consilierii de imagine, consilierea din partea firmelor de consultanță politică, salariile echipei de campanie, transportul candidatului şi a suitei în colegiu, spectacolele de muzică uşoară şi populară, etc. vor face ca un candidat să scoată din buzunarul propriu şi al firmelor susținătoare sume de până la 500.000 de euro. Asta în cazul în care excludem mita electorală pe care unele par- tide şi candidaţii au început deja să o furnizeze sub diverse camuflaje electoratului rural. De alt- fel, unul din „avantajele“ actualei formule de scrutin uninominal este falicitarea mituirii elec- toratului de către liderii (baronii) locali pentru că, nu-i așa, e mai la îndemână sâ cumperi 60- 70.000 de cetățeni, câţi intră, de pildă, în compo- nența unui colegiu de deputați, decât un judeţ de 500.0000 de locuitori. Partidele nu au nevoie de intelectuali, de oameni de cultură creativi şi oneşti, ci de executanţi, de sfertodocţi potenţi economic, de potenţial financiar, nu de aur cenu- şiu. Iată de ce legea votului uninominal ar putea fi numită, fără teama de a greşi, legea votului unipecuniar. Conform prezentei legi a votului uninomi- nal, există două tipuri de redistribuire: una pe judeţ, şi alta la nivel naţional, în funcţie de rezul- tatele alegerilor. În cadrul primei etape de redis- tribuire se determină numărul voturilor pe care le-a obținut fiecare formaţiune politică pe județ, de pildă, PD-L 30%, PNL 25%, PSD-PC 20%. Cele- lalte procente de până la 100 % respectiv 25% aparțin independenţilor perdanţi şi partidelor care n-au trecut pragul de 5% pentru a intra în Parlament. Numărul de voturi exprimate pentru cele trei partide la nivel judeţean care au trecut pragul de 5% se împarte la numărul de mandate care se acordă pe judeţ (separat la deputați şi sena- tori). Să presupunem că în judeţul Sibiu din cei 420.000 de cetăţeni se prezintă Ia vot 200.000. Asta înseamnă că PD-L a primit 60.000 de voturi, PNL 50.000, iar alianța PSD-PC 40.000. Voturile pierdute (candidaţi independenţi perdanți şi par- tidele care n-au trecut pragul de 5%) sunt în nu- măr de 50.000. Deci luăm cele 150.000 de voturi care au mers la cele trei partide şi împărțim la 6 42 anul VI e nr. 68 POLITICA, LA DESCUSUT ROST (în cazul deputaţilor). Avem astfel 25.000 de vo- turi, număr care corespunde unui mandat pe res- pectivul judeţ. Calculând de câte ori intră acest număr în numărul de voturi obținut de fiecare partid pe judeţ, avem următoarea situație: PD-L = 60.000 : 25.000 = două mandate şi 10.000 de voturi rest PNL 50.000 : 25.000 = două mandate şi 0 rest PSD-PC = 40.000 : 25.000 = un mandat şi 15.000 rest La etapa pe țară a redistribuirii merg, aceste restituiri. Deci, numărul de voturi reportate pe țară în judeţul Sibiu ar însuma 25.000. La nivelul celei de-a doua etape de resdistri- buire a mandatelor (pe ţară) se procedează astfel: se face o listă cu toate partidele care au trecut pra- gul electoral. Apoi, pentru fiecare partid se face suma resturilor rămase din toate județele. Fieca- re din aceste sume se împarte la numărul de man- date rămase nerepartizate din fiecare judeţ. Re- venind la presupoziţia că vor exista trei mari par- tide care vor trece pragul electoral (PD-L, PNL, Alianța PSD - PC) vom avea 3 x 43 operaţii de îm- părțire (numărul 43 reprezentând numărul cir- cumscripțiilor electorale) şi deci tot atâtea câturi. Acestea vor fi ordonate descrescător, iar cel mai mic dintre ele va reprezenta coeficientul electo- ral pe țară. Fiecare partid va primi în această eta- pă de redistribuire atâtea mandate de câte ori coeficientul electoral pe țară intră în acea sumă a restituirilor rămase de pe județe a partidului. Ur- mătorul pas constă în a stabili căror circumscrip- ţii (judeţ) le vor reveni aceste mandate obținute de fiecare partid. Dacă, de pildă, PSD obţine 20 de mandate din redistribuirea pe țară, se pune problema spre ce candidați PSD, din care circum- scripție vor merge aceste mandate. Aici se proce- dează astfel: pentru fiecare partid se ia fiecare județ la rând, iar restul de voturi rămase acelui partid în acel județ se împarte la suma resturilor acelui partid din toată ţara. Rezultatul astfel obți- nut pe fiecare judeţ se înmulțeşte cu numărul de mandate obţinut de acel partid la distribuirea pe țară. Rezultatul acestei înmulţiri este numărul de mandate la care partidul este teoretic îndreptățit în acea circumscripție electorală în urma redistri- buirii pe ţară. Deoarece majoritatea acestor rezul- tate nu vor fi numere întregi, este nevoie de o ierar- hizare a lor pe ţară şi separat pe circumscripție pentru a stabili care partid are prioritate în fieca- re circumscripție. Repartitorul fiecărei circum- scripții electorale se defineşte astfel: în fiecare cir- cumscripție electorală se întocmeşte un clasa- ment al partidelor în funcţie de numărul teoretic de mandate ce revin în acea circumscripție fiecă- rui partid (acest număr este socotit după metoda de calcul arătată mai sus). În acest clasament se rețin doar atâtea partide câte epuizează numărul de mandate care au mai rămas de repartizat în acea circumscripție. Repartitorul circumscripții electorale este ultimul număr din acest clasa- ment. Se întocmeşte o listă descrescătoare pe țară conţinând numărul teoretic de mandate care revin fiecărui partid în fiecare județ (în urma redistribuirii pe țară). Primul număr din listă se împarte la repartitorul circumscripției la care se referă numărul, rezultatul reprezentând numă- rul real de mandate al respectivului partid în acea circumscripție în urma redistribuirii pe țară. Se continuă apoi cu următoarele numere din lista descrescătoare pe ţară până se elimină treptat toate partidele şi toate circumscripțiile prin acor- darea mandatelor cuvenite. În cazul în care un număr din lista ordonată pe țară este mai mic de- cât repartitorul circumscripției la care se referă, se acordă totuşi un mandat. Există şi unele pre- vederi suplimentare care specifică modalitatea de desemnare a circumscripției care va primi mandatele în caz că acestea nu au fost repartizate în întregime pe circumscripții în urma proceduri- lor descrise mai sus. A treia etapă constă în stabilirea nominală a candidaţilor care primesc mandatele cuvenite unui partid anume într-o circumscripție electora- lă (judeţ). Principiul de bază al atribuirii de man- date într-o circumscripție electorală este acela că pentru fiecare colegiu se acordă un singur man- dat. Candidaţii care, independenţi sau nu, obțin peste 50% în colegiul în care candidează câştigă mandatul în mod direct. Pentru stabilirea celor- Ialţi candidaţi care vor obține mandate se întoc- meşte un clasament pe județ, în ordinea raportu- lui dintre voturile obţinute de candidat şi numă- rul de voturi corespunzătoare unui mandat în acea circumscripție (acesta din urmă a fost calcu- lat în exemplul pe care l-am dat pentru județul Sibiu şi era de 25.000 de voturi). Din numărul de mandate cuvenite unui partid în acea circum- anul VI e nr. 68 43 POLITICA, LA DESCUSUT scripţie în urma calculelor efectuate în etapele ju- dețeană şi naţională de redistribuire se scade nu- mărul de mandate obţinut de candidaţi ai acelui partid prin majoritate absolută în colegiul în care au candidat, iar numărul de mandate astfel obți- nut este cel care va trebui alocat partidului pe baza clasamentului mai sus-menţionat al candidaţilor din acea circumscripție, candidaţii mai bine pla- sați având, fireşte, prioritate şi ţinând cont toto- dată de principiul ca un colegiu să nu dea doi can- didați pentru Parlamentul României. Acest prin- cipiu nu va putea fi încălcat decât în mod excep- ţional în cazul în care din calculele anterioare a rezultat că respectiva circumscripție electorală trebuie să primească mai multe mandate decât era prevăzut inițial. Acest mecanism impersonal, arbitrar şi dra- conic de redistribuire a voturilor ca şi alte con- secințe păguboase ale legii uninominalului pot fi contracarate doar de voinţa electoratului prin susținerea masivă a unei candidaturi indepen- dente. Votând pentru un candidat independent, electorul îşi va conserva opţiunea transformând acest vot pseudo-uninominal într-unul uninomi- nal autentic. Mai exact, lon din Mediaş va vota pentru el, nu pentru Gheorghe din Poplaca, nici pentru Vasile din Mizil. Dacă reprezentanții par- tidelor politice sunt într-adevăr animați de o pro- fundă conştiinţă civică şi vor să respecte integral puritatea actului electiv, îi invităm să renunțe la susținerea maşinăriei de partid, la sprijinul finan- ciar din partea grupurilor de interese şi să candi- deze în calitate de independenţi. Abia atunci elec- toratul va avea posibilitatea unei elecţii obiective epurată de prejudecăţi partinice, stereotipii politice şi abscondităţi legislative. În concluzie, neajunsurile majore ale legii uninominalului ar fi următoarele: dificultatea aplicării ei datorită complexităţii de calcul, ocul- tarea libertăţii cetățeanului prin redistribuirea votului altor zone electorale, defavorizarea can- didaţilor independenţi, neînțelegerea modului de funcţionare a acestei legi, atât de către alegă- tori, cât şi de către oamenii politici, ceea ce va da naştere la neîncredere în procesul electoral. În sfârşit, alt neajuns se referă la caracterul ei si- bilinic, la conţinutul ei criptic. Nu ne rămâne decât să aşteptăm cu emoție comunicarea rezultatelor scrutinului legislativ din partea Biroului Electoral Central care în primele zile ale lui decembrie se va transforma într-un oracol ale cărui răspunsuri pythice nu vor surprinde decât pe cei neinițiaţi în logica bolnavă a jocului politic românesc postdecembrist. 44 anul VI e nr. 68 POLITICA, LA DESCUSUT Criza economică americană pe înţelesul tuturor Dragoș Doran oată lumea este de acord că actuala criză economică din Statele Unite ale Americii se datorează faptului că aproape toate in- stituțiile bancare americane au acordat împru- muturi fără nici un fel de garanţii sau cu garanții minime pentru foarte multă lume. Dacă băncile se limitau la a acorda doar împrumuturi clasice, cu durata de 20-30 de ani, cu dobîndă fixă, totul ar fi fost OK. Doar că băncile nu s-au limitat la asta. Au inventat tot felul de împrumuturi exo- tice: - împrumuturi cu dobîndă extrem de mică în primii 3-9 ani, după care dobinda se modifica în concordanţă cu dobinzile de pe piață, - împrumuturi care permiteau doar plata dobinzii în primii 3-5 ani, dupa care automat începeai să plăteşti şi împrumutul propriu-zis, - împrumuturi care-ţi permiteau să plăteşti mai puţin decit ar fi rata lunară, diferența adău- gîndu-se valorii împrumutului inițial, etc. Toate aceste împrumuturi au creat iluzia că oricine îşi poate permite o casă. Acest lucru a dus la o explozie a preţurilor în sectorul imobiliar. Un fel de Caritas, dar la scara mult mai mare. Eu cumpăr casa asta azi, o ţin un an, o vînd şi fac un profit frumusel, fără să mă chinui aproape de loc. Era o chestie de timp pînă se ajungea la punctul critic în care preţurile nu mai erau favorabile nici în condiţiile în care banii erau extrem de uşor de procurat de la bănci. Oda- tă atins punctul critic, imobiliarele nu se mai vin- deau aşa de repede. În acelaşi timp, perioada de grație a împrumuturilor exotice a început să ex- pire. Ceea ce a dus la creşterea bruscă a ratelor lunare pentru o mulțime de proprietari, care, brusc, au realizat că nu-şi permit casa respectivă. Şi au încercat să o vîndă. Deodată au apărut pe piață o grămadă de case. Şi, pentru ca să se poată vinde rapid, proprietarii au început să scadă din preţuri. Cei care au avut noroc au vîndut, chiar şi în pierdere. Cei mai puţin norocoşi au dat fali- ment. Deodată băncile s-au trezit cu o grămada de case super evaluate de care trebuiau să scape cumva. Şi le-au vîndut în pierdere. Băncile au început să contabilizeze pierderi. Pierderile au început să crească, băncile au pus stop împrumu- turilor riscante. Dar bulgărele deja se formase şi, încet-încet, a tot crescut pînă s-a ajuns Ia situaţia din prezent. Dar să vedem cum şi de ce s-a ajuns aici. Să ne întoarcem un pic în timp. Mai exact în 1977, pe vremea cînd preşedinte al SUA era Jimmy Carter. Administraţia de atunci a emis o Lege de Reinvestire în Comunitățile Locale (Com- munity Reinvestment Act) prin care băncile erau obligate să acorde un anumit procent din împru- muturi cu dobînzi preferenţiale (neprofitabile pentru bancă) celor cu venituri modeste, pentru ca şi aceştia să-şi permită o locuință personală. Băncile care nu se conformau erau penalizate. O idee bună, în principiu. Cererea de locuinţe a ex- plodat. Odată cu cererea au explodat şi prețurile locuinţelor. Şi aşa ajungem în anul 1995, pe vre- mea cînd preşedinte al SUA era Bill Clinton - care a amendat Legea de Reinvestire în Comunitățile Locale. Aici intră în scenă Fannie Mae şi Freddie Mac, cele două mari Bănci Federale de Credit Ipo- tecar care, la momentul crizei financiare, ajunse- seră să controleze jumătate din totalul creditelor pentru locuințe din Statele Unite. Prin amenda- anul VI e nr. 68 45 POLITICA, LA DESCUSUT mnâritale administraţiei lui Bill Clinton şi aceste două mari bănci erau obligate ca un anumit pro- cent din împrumuturile lor să fie acordate prefe- renţial celor cu venituri mici. Ceea ce a pus prac- tic paie pe foc. Între anii 1993 şi 1998, numărul împrumu- turilor date în conformitate cu această lege au crescut cu 39%, timp în care împrumuturile tradi- ționale au crescut doar cu 17%. Şi vin anii 1999-2000, cînd dobinzile încep să crească. Locuinţele devin mai puţin accesibile. Dar sectorul imobiliar se ţine bine. Victima este în alt domeniu: sectorul IT (Information Techno- logy). În perioada martie 2000 - octombrie 2002 firmele din sectorul IT au pierdut cinci trilioane de dolari din valoarea de la Bursă. Şi ce se gîndesc geniile economice? Compen- săm pierderile din sectorul IT scăzînd din nou dobinzile. Banii devin din nou extrem de accesi- bili. Preţurile imobiliarelor reîncep să crească. Împrumuturile neperformante cresc şi ele. 160 miliarde dolari în 2004, 170 miliarde în 2005 şi 140 miliarde în 2006. Dar băncile nu aveau toți aceşti bani disponi- bili. Aici intră în scenă marile Bănci de Investiţii. Iniţial erau cinci: Bear Stearns, Lehman Brothers, Merrill Lynch, Morgan Stanley şi Goldman Sachs. Aceste Bănci de Investitii au sărit în ajutorul băn- cilor comerciale, folosind banii clienţilor. Părea o investiţie sigură, ce poate fi mai sigur decât imo- biliarele? Doar că nu s-au limitat să folosească banii clientilor, ci au împrumutat bani de la Ban- ca Centrală, că banii erau ieftini şi profiturile grase şi certe. Doar că minunea, ca orice minune, nu a mai ținut. Punctul critic a fost atins în 2007. Preţul pe- trolului ajunsese de 100$/baril, automat a cres- cut şi preţul benzinei. Perioada de graţie a împru- muturilor imobiliare a ajuns la final. Ce fac geni- ile economice? Scad dobinzile. Doar că nu mai era decât o chestiune de timp pînă cînd totul explo- da. Prima victimă a fost Bear Sterns, la 17 martie 2008, si a costat contribuabilul american 29 de miliarde dolari. Aşa-zişii experţi economici asi- gurau lumea că toate probleme din economie s-au rezolvat, mărul stricat a fost aruncat din coş, celelalte sînt în perfectă stare de sănătate. Din nou, eroare. 7 septembrie 2008 - vine rîndul celor două mari bănci federale de împrumuturi imobiliare, Fannie Mae şi Freddie Mac să-şi dea duhul la un cost de 300 de miliarde de dolari pentru contri- buabilii americani. Lucrurile se precipită. 13 septembrie 2008 - Lehman Brothers dă faliment. 14 septembrie - Merril Lynch devine istorie, fiind preluată de Bank of America. 25 septembrie 2008 - decesul băncii Washington Mutual, cea mai mare bancă de economii din America, preluată de JP Morgan Chase. 29 septembrie 2008 - banca Wachovia este preluată de Citi Group. Guvernanții intră în panică. După ce au creat problema, acum aşa-zişii experți sînt gata să o repare. Cum? Simplu. Bagă frica în populaţie că economia o să se prăbuşească dacă sectorul fi- nanciar nu primeşte imediat 700 de miliarde de dolari. Și de unde să ia aceşti bani? Normal că de la buget, adică tot de Ia contribuabilul fraier. Lu- mea se revoltă. Parlamentarii sînt bombardaţi cu telefoane, e-mailuri şi scrisori de împotrivire. Şi, minune! Planul lor de 700 de miliarde pică la vot. Prima victorie a lui David modern împotriva lui Goliat. Stupoare pe culoarele puterii de la Wa- shington. Planul lor de naţionalizare cu forța a pierderilor din economie dă greş. Indexul bursei de la New York pierde 778 de puncte la 29 sep- tembrie 2008. Dar îşi revine a doua zi şi recu- pereaza 485 de puncte la auzul ca guvernanţii nu se lasă şi vor încerca din nou să treacă prin Parla- ment acelaşi plan uşor modificat. Și trece. Goliat se ridică şi-l zdrobeşte pe David, cu votul Congre- sului, care scoate 700 de miliarde din buzunarele americanului de rînd ca să salveze băncile ires- ponsabile. 46 anul VI e nr. 68 REPERE Părintele Marcu Dumitru, de la Sihăstria Monahul Filoteu Bălan monah care a venit pe lume la 12 septem- brie 1910, în satul Hătcărău din judeţul Prahova, ca unul din cei treisprezece copii ai fami- liei Dumitru. Părinții săi se numeau Stere şi Ana. Din botez a primit numele de Constantin, iar mai apoi, intrând în viața monahală, după ce a stat în pușcăriile a trei regimuri politice mai mult de 20 de ani, a fost călugărit pe la 62 de ani ai vieţii sale sub numele de Monahul Marcu. Întreaga sa viață a fost un şir neîncetat de suferințe şi de nevoințe, iar lucrurile scrise aici nu sînt decât prea puține din cele ce şi-a dorit să pună pe hirtie, chemîndu- mă pentru acest lucru cu puțin înainte de binecu- vîntatul său sfârşit. Şi nu ar fi dorit să facă lucrul acesta dacă nu ar fi ştiut folosul citirii Vieţilor Sfinților. Iar pentru că mulți l-au rugat să lase o măr- turie scrisă a vieţii sale de nevoinţe, şi între ei m- am aflat şi eu, nevrednicul, s-a rugat ca Dumne- zeu să-i descopere ceea ce are de făcut, şi răspun- sul rugăciunilor sale se găseşte în această carte. Cu multă teamă scriu aceste rînduri, de vreme ce anii au trecut şi multe din cele pe care le trăisem, le văzusem ori le auzisem au pierit în negura uită- rii. Mai mult, cu teamă scriu, pentru că mult prea departe este viața adevărată a părintelui (despre viața lăuntrică îi este cu neputinţă gîndului a C ine este Părintele Marcu? Un binecuvîntat cugeta) de ceea ce voi reuşi să scriu. Dar am nă- dejde în rugăciunile sale, şi de aceea cu credință spun: Binecuvintează, părinte! kk Despre tatăl său Părintele Marcu nu a apucat să-mi povestească nimic, pentru că nici eu nu l-am întrebat. Mi-a zis doar că a plecat pe front, în pri- mul război mondial, şi a murit pe unul din cim- purile de luptă ale acelor ani foarte grei, lăsînd-o acasă pe Ana, văduvă la 38 de ani, cu 13 copii. kk După cinci ani de şcoală, împlinindu-se ter- menul de încheiere a ciclului primar?, învățătoa- ” Fragmente din volumul Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de Ia Sihăstria, de Monahul Filoteu Bălan 1 A avut întotdeauna în chilie seria completă a Vieţilor Sfinților editată între anii 1903-1911. În biblioteca Mănăstirii Sihăstria se găsea prima ediție a lor, tradusă de Părinții paisieni şi tipărită în Sfînta Mănăstire Neamţu între 1807-1814, cu litere chirilice, dar în 1990, cînd s-a apucat de re-editarea lor, Părintele Ioanichie Bălan l-a rugat pe Părintele Marcu să i le împrumute, pentru că lucrul pe cărțile acestei ediţii cu litere latine era mai mult uşor. De altfel, mai spre sfârşitul acestei cărți cititorul va putea afla câteva însemnări făcute de Părintele Marcu pe marginea Vieţilor Sfinţilor. 2 Adică pe la vîrsta de 12-13 ani. anul VI e nr. 68 47 ROST REPERE rea l-a întrebat ce îşi propune să facă mai departe. Iar el i-a răspuns că vrea să fie croitor sau cizmar sau timplar. Nici nu se putea gîndi la a continua şcoala, sau a sta acasă, deoarece şi el era unul din cei 13 copii ai mamei sale, care se lupta pentru a le face fiecăruia un rost. Drept care a făcut şcoala de croitorie în satul Broaşteles, între Cimpina şi Telega. După cei trei ani de şcoală de croitorie, a ple- cat la Ploieşti să se înscrie la şcoala de comerț. În anul 1936 Corneliu Codreanu şi-a tipărit cartea sa, „Pentru legionari“. Citirea cărții l-a de- terminat pe tînărul Constantin Dumitru să intre şi el în Mișcare. Nu după multă vreme şi-a făcut un cuib în care s-au strîns mai mulţi tineri şi cunos- cuţi de ai săi, iar el s-a ocupat de educarea lor după cele scrise în „Cărticica şefului de cuib“, un mic manual al vieţii legionare scris după principii exclusiv creştine. Acesta a fost începutul unui drum plin de sacrificii şi suferințe. Iată ce ne-a povestit părintele: „Alt caz în care eram la un pas de moarte şi am scăpat: mi-a venit ordin de mobilizare (în noiembrie 1939). M-am prezentat la Regimentul 1 transmisiuni - Bucureşti, am intrat într-un batalion de transmisi- uni şi am fost trimis cu batalionul la Focşani, de unde am şi fost arestat, după două săptămîni. Am fost adus la Bucureşti, la anchetă. Aici, printre multele mijloace de tortură s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă şi mai lată, unul mă ţinea de cap, doi de miini, doi băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul, şi doi cu două răngi de fier peste tălpile încălțate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încât cei ce mă băteau au crezut că am murit. Şi ca să-mi revin, mă luau de păr şi mă băgau într- un lighean cu apă şi mă dădeau cu capul de pereţi. Tot ca să-mi revin... Sistemul ăsta l-au folo- sit două-trei zile. Văzînd că rezist, mă chinuiau într-un demisol al Siguranţei: au scos paturile de scîndură care erau acolo şi a rămas un fel de gu- noi de sub priciuri. M-au legat de miini şi de pi- cioare cu lanțuri, cu mîinile la spate şi mi-au băgat o putină cu murdării pentru necesități. Dar cum puteam s-o folosesc cînd eram legat de miini și de picioare? Şi aşa m-au ţinut câteva zile legat.“ În altă zi mi-a povestit că întemnițatul era dezbrăcat de tot, fiind lăsat doar cu bocancii în pi- cioare şi aşezat pe o masă unde era legat cu mii- nile desfăcute. Cei care băteau cu bastoanele lungi de cauciuc din lateral îi zdrobeau spinarea, fundul şi muşchii picioarelor. Un alt legionar, înaintea lui, inginerul Ursu din Vrancea, a primit 100 de răngi de fier Ia tălpi. Însă Constantin, pen- tru că nu vorbea, a fost bătut fără număr. „Am nu- mărat pînă la 200, după care am pierdut numără- toarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferență de Părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de Ia lovituri, eu le-am simţit pe toate pînă în virful creierului. N-am scos însă nici un cuvînt, avînd, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu pîrăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvînt despre cineva. Atit de mult m-au bătut, că, deşi fiecare dintre ei bău- se cîte o sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzînd neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ținut. De atunci am primit porecla de «Fa- chirub.“ Un alt mărturisitor al acelor ani mi-a spus mai apoi că nu de la aceste chinuri i s-a tras pore- cla de „Fachir“, ci de la altul, mai groaznic: văzînd că nu spune nimic, s-au gîndit că trebuie să fie o cale prin care să-i provoace nişte dureri care să-l facă să vorbească. Atunci au luat un cuţit cu vîrful foarte ascuțit şi, ținîndu-l de lamă, au început să-l străpungă peste tot, şi pe abdomen, şi pe torace, şi pe miini, şi pe picioare cu vîrful acelui cuțit, doar, doar l-ar putea face să scoată vreun sunet. Și pentru că nu au reuşit, de aici l-au asemănat fa- chirilor indieni. „A trecut câtva timp la Ploieşti şi mi s-a dat voie să îmi schimb hainele. Am primit un palton nou, m-au pus să mă bărbieresc. Atât de mult 3 În acest sat veneau şi deținuții de la Doftana să ia apă pentru închisoare. 4 Armata germană ocupase Polonia şi regele Carol al Ilea, cunoscînd foarte bine planurile expansioniste ale lui Hitler, care avea nevoie de cimpurile petroliere şi de rafinăriile prahovene, a poruncit atunci mobilizarea generală şi pregătiri de război împotriva Germaniei. 5 Un alt martir al acestei prigoane, care a stat în puşcării pînă în 1964, Ion Ciupală, şi el tot prahovean, apropiat al Părintelui Marcu, a fost bătut atât de tare Ia tălpi încât după acest chin rămăsese fără țesuturi protectoare ale pielii de pe tălpi, trebuind că calce direct pe os, lucru care îi producea dureri cumplite. Pînă la sfârşitul temnițelor sale, neavînd voie să poarte cîrje, cînd era scos din celulă era luat de subsuori de alți doi camarazi. 48 anul VI e nr. 68 REPERE ROST mi-am revenit în câteva zile (aproape o săptă- mînă) scăpînd de torturi, încât m-au dus din nou la Bucureşti. Veneau care mai de care: «Hai să-l vedem pe Fachiru'! Ia uite-l cum arată! Ca un nou născut!» Aceasta era puterea şi lucrarea rugăciu- nii, precum se poate vedea în Vieţile Sfinților Mucenici, care de multe ori în urma chinurilor şi mutilărilor erau tămăduiți de Hristos, ca prin minunea aceasta păgînii care îi vedeau să se întoarcă la Adevăr şi pocăindu-se să primească Botezul. Nimic altceva nu l-a ţinut acolo decît rugă- ciunea neîncetată. Iar rugăciunea i-a fost ascul- tată de Hristos Mîntuitorul, Care i-a şi răspuns ne- voitorului Său astfel: „Acolo fiind, am avut un vis - vedenie. Mă găseam cu miinile într-un gard de sîrmă ghimpată aşa de deasă şi de ascuţită încât nu mă mai puteam ține de ea. Era momentul cînd eram gata să cad dincolo, în întunericul pipăibil. Şi îmi dădeam seama tot atunci că întunericul era aşa de mare, încât nu are sfîrşit, nici înălțime, nici lățime, nici margini. Şi m-a apucat o groază aşa de mare, că nu mai ştiam ce să fac. Şi nemaiputin- du-mă ţine de gardul ghimpat şi crescînd groaza care mă cuprindea, atunci m-a prins Cineva de mînă şi m-a scos afară, către miază-zi. Avea o mînă acoperită de o haină neagră, ca de călugăr. Iar mai departe am văzut că era mîna unui călugăr adevărat, iar Acel Călugăr era Însuşi lisus Hristos. Cînd m-a scos, m-a trecut printre sîrmele gardului şi am observat că pe jos era iarbă verde, fir de fir, numai iarbă curată, pe un spaţiu ca de un cămine de case, adică vreo 40 de metri către miază-zi şi cam tot atâţia către răsărit. Iar pe mijloc era o că- rare cam de 60 de cm - 1 m lăţime, asfaltată. Şi cînd am ajuns cam pe la mijlocul acelui teren, poteca o lua către răsărit, tot asfaltată şi tot prin iarbă. Iar dincolo de căminul cu iarbă era numai grîu curat, fir de fir, verde, mare cam «cât să intre cioara în el, de jur împrejur, cît vedeai cu ochii. Şi m-a purtat către răsărit tot atât cât de la gard spre mijloc. Acolo la răsărit era o căsuță mică, cam cât o bisericuță precum cea de la Sihla. Mîntuitorul m-a băgat acolo în bisericuță (căci aceasta şi era) ținîndu-mă permanent de mînă. Am intrat acolo şi era acolo o soră de mănăstire sau o maică”, ce aranja nişte felinare şi nişte candele. Am intrat în bisericuță în dreapta, cum stăteam altădată în bi- serica Sihăstriei8. Acolo era o lumină foarte plă- cută şi mă uitam unde sînt ferestrele pe care intră acea lumină. Dar privind cu atenție, n-am văzut nici o fereastră, ci numai pereți. Şi am ieşit afară să văd pe unde pătrundea lumina. Şi tot uitîn- du-mă să văd unde e soarele, n-am văzut nici un soare, ci o lumină foarte plăcută în atmosferă, dar nu de la soare, ci o lumină taborică. Și aşa m-am trezit.“ kk A doua arestare, a suferit-o la Chişinău, tot pentru apartenență la Mişcarea Legionară şi pu- țin a lipsit să nu fie executat după cedarea Basara- biei. Directorul închisorii i-a scos şi i-a trecut pe toți deţinuţii graniţa, la îndemnul doamnei Russo. După lovitura de stat dată de Ion Antonescu în ianuarie 41, când legionarii, au fost înlăturați de la guvernare şi arestați în masă, Constantin Dumitru (monahul Marcu de mai târziu) a fost închis din nou. kk „Fiind eu la Prefectura Ploieşti, eram între cei care luptau împotriva prefectului lui Antones- cu. Am fost rănit în luptele ce s-au dat acolo de mai multe gloanțe: două în spate şi unul în cap, care a ajuns la creierul mic, şi altul în mîna stingă. Acolo mai erau un tînăr, Badea Popescu (fratele lui Nicu), care a şi murit împuşcat atunci, şi Victor Silaghi, care trebuiau să ia prefectura în primire. A primit şi el două gloanţe în spate, din care unul aproape de inimă. Victor Silaghi a murit în bra- țele mele. Am fost adus la spital să fiu operat. La spital s-a constatat că situaţia era aşa de gravă cu glonțul care m-a lovit în cap (urcase din spate prin gât şi a ajuns la limită, aproape de creierul mic) încît medicii, consultîndu-se, au hotărît să nu intervină pentru a nu atinge creierul şi a nu muri pe loc. Cu timpul, glonţul a fost înconjurat de o pieliță şi nu s-a mai deplasat, nu a mai atins creierul şi aşa am scăpat mai tîrziu. La Aiud, în ultimii ani de puşcărie, în vremea reeducării, 6 Aceasta este folosirea termenului „cămin“ în satele din jurul Ploieştiului şi astăzi. 7 îndrăznesc a merge mai departe şi să mă întreb (căci atunci nu am apucat să-l întreb pe părinte), întrucât, în mare, vedenia aceasta vorbeşte despre viața de mai apoi a părintelui, dacă această femeie nu avea să fie mama sa, ori poate logodnica sa? 3 Părintele Marcu avea strana sfinţiei sale partea din spate a bisericii, în dreapta. anul VI e nr. 68 49 ROST REPERE trecînd prin înfometările acelea mari”, s-a con- sumat tot mușchiul din jurul glonţului, iar el s-a lăsat singur în jos, şi atunci l-a scos doctorul în- chisorii. Am fugit din spital aşa cum eram, imediat după operaţie, şi m-am ascuns la consulatul ger- man din Ploieşti. După aceea am plecat la Bucu- reşti, împreună cu altcineva, îmbrăcați militar. Am stat ascunși în Bucureşti în 1941, 1942 şi o bună parte din 1943.* Părintele a trecut sub tăcere faptul că la început a organizat o mică rezistență armată în Bucegi, iar în 1943 a fost arestat pentru că Sigu- rana aflase de el şi de faptul că el este omul de legătură între vârfurile Mişcării rămase în liber- tate şi multe organizaţii clandestine din terito- riu. Aurmatun proces şi o condamnare la 10 ani de închisoare. A fost dus la Aiud, împreună cu ceilalți legionari condamnați. De Ia început, deți- nuții s-au împărțit în trei grupuri. Un prim grup a fost al celor care căutau cu orice preț o soluție po- litică şi căutau să fie la curent cu tot ceea ce se în- tîmplă în țară. Un al doilea grup, mai mic ca di- mensiune, a fost al celor care se blazaseră şi erau dispuşi la compromisuri pentru a ieşi din închi- soare. Iar al treilea, cel mai mic, a fost grupul „misticilor“, al celor care, asumîndu-și prezența în acel loc, au înţeles că pentru păcatele lor şi ale poporului pe care îl iubeau se află acolo şi că au datoria de a se căi, a se ruga şi a lucra faptele Evangheliei cât vor putea de mult. În acest din urmă grup, din care făceau parte mai multe nu- me ce au ajuns adevărate simboluri pentru mar- tiriul închisorilor sub regimul comunism, cum ar fi Valeriu Gafencu, numit de mulţi „Sfîntul închi- sorilor“, Anghel Papacioc, călugărit după eliber- are (în 1948) sub numele de Arsenie şi ajuns unul din cei mai mari duhovnici ai țării, Virgil Maxim, Marin Naidim, preotul Vasile Serghie din Birlad, duhovnicul lor, şi alți iubitori de Hristos, s-a nu- mărat şi Constantin Dumitru, supra-numit „Fachirul“. kk „După ce am fost arestat a doua oară (şi tre- cusem pe la Galda şi Ciugurdel), eram prin 1950-51 la Aiud. Aici primeam zilnic murături stricate şi mălai stricat, care rămîneau de la ar- mată. Cînd s-au terminat şi acestea, ne dădeau zeamă de fasole şi slăbisem cu toții tare de tot. Eu însă mai mult. De la un moment dat nu am mai putut să mă ridic din pat. Aflasem de la nişte medici cum se moare de foame: întîi se consumă grăsimile, apoi muşchii - rămii piele şi os -, apoi se consumă celulele nobile, celulele nervoase din creier şi din inimă. Aceasta se petrecea cu mine: începeam să nu mai văd, nu mai puteam vorbi şi gîndi. Într-o zi au venit băieții mai tineri de la munci şi m-au întrebat cum mă mai simt. N-am putut să le răs- pund nimic. Doar plîngeam. Mai târziu le-am spus că mă pregătesc să mor. A venit, a doua sau a treia zi, praznicul Adormirii Maicii Domnului. Maica Domnului a făcut o mare minune: venise, nu se ştie cum şi de unde, un vagon de fasole. Acesta s- a terminat în câteva zile, la câți inşi eram acolo. Dar în acele zile am mîncat fasole, şi încă consis- tentă. Aşa mi-am revenit. Pe urmă a fost o anchetă privind vagonul. Nimeni nu a ştiut de unde a apărut, şi nici nu s-a aflat cine l-a trimis. Ceea ce m-a întărit atunci, în încercarea aceea grea, a fost un cuvint al lui Nicu Mazăre, cu care eram în celulă: Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.“ kk Constantin a fost împreună cu „misticii“, plă- cutul lui Hristos s-a dăruit pe sine rugăciunii ne- încetate şi celorlalte fapte bune atât de iubite de monahi. După mărturia Părintelui Iustin, grupul „misticilor“ de la Aiud a dat soluţia de supravie- țuire în acele grele condiţii şi a schimbat închiso- rile în mănăstiri, pentru multele rugăciuni pe ca- re toți deținuții le spuneau zi şi noapte, pentru Psalmii şi capitolele din Noul Testament care fu- seseră învățate pe din afară şi pentru îndeletnici- rile duhovniceşti pe care le deprinseseră acolo. Şi cât de grea le era viața şi Cine era Cel ce îi întărea, se înţelege şi din vizita pe care unul din tartorii bolşevici ai acelor ani a făcut-o într-una din închi- sorile politice, unde a strigat, plin de uimire, vă- zîndu-i pe deţinuţii uscați de foame: „De ce nu mai muriți odată, bandiţilor! Ăia de afară sînt graşi şi frumoşi şi mor pe capete, iar voi trăiţi, criminalilor!“ 9 La Aiud, între anii 1960-1964, Părintele Marcu a stat la Zarcă, o incintă de izolare a celor ce refuzau colaborarea cu „reeducatorii“. 50 anul VI e nr. 68 REPERE ROST ARAL > L Seat PRE În 1951 ar fi trebuit să fie eliberat, pentru că în iunie 1946 i se redusese pedeapsa cu doi ani şi şase lui, iar ianuarie 1951 îi expirase termenul de condamnare. Dar prin lucrarea celui rău, în loc să fie eliberat, a fost trimis în domiciliu obligatoriu Ia barajul de Ia Bicaz. „După 1945, cînd am primit 10 ani, am stat în închisoare doar şase ani şi jumă- tate, iar restul i-am făcut în domiciliu obligatoriu, la Bicaz, din '51 pînă în '54. Atunci m-au trimis din nou la Ploieşti, în anchetă, pentru problema cu cel de la „Cablul Românesc“, cu care mi se potriveau majoritatea datelor. Acela fusese contabil.10 Nu mai ţin minte cât m-au anchetat. După aceea m-au trimis la Gherla, unde am făcut reclamaţie pentru confu- zia creată. De acolo, după câteva zile, m-au dus la Bucureşti. Atunci am stat cu prea-sfințitul Anto- nie [Plămădeală] pe un prici, şi ne-au eliberat pe amîndoi. Eu am intrat la Cernica. Aici am stat doi ani, după care am venit la Slatina, unde am stat un an şi ceva, iar în '58 ne-au arestat din nou.“ La Bicaz, începînd cu 1951, fiind vorba de multă muncă fizică, plăcutul lui Dumnezeu s-a dat pe sine la mari osteneli. = Erie | | La ridicarea barajului de la Bicaz au trebuit dislocate mai multe stînci. Părintele Marcu a lu- crat la cote aflate sub nivelul exploziilor, şi uneori era trimis intenţionat să strîngă pietre în vago- neţi chiar cînd urma o explozie, ca să fie lichidat într-un aparent accident de muncă. Dar tocmai atunci, în acele ocazii, şi-a câştigat numele de „Costică, omul lui Dumnezeu“, pentru că deşi s-a întîmplat de mai multe ori să fie la un pas de moarte sub pietrele care cădeau, niciodată nu a fost atins de vreuna din ele. În primăvara anului 1956 a fost pus în liber- tate şi atunci a ales calea cea strîmtă şi necă- jicioasă a călugăriei. Cei aproape 13 ani care trecuseră ÎL aduseseră pe Mîntuitorul Hristos în sufletul său şi Constantin cunoştea acum Calea. Constantin a intrat în Mănăstirea Cernica îndată după eliberare, şi primit fiind de egumen, a fost rînduit la felurite ascultări. Avea 46 de ani. „Cînd m-am eliberat, în 1956, prin Părintele Be- nedict Ghiuş mi s-a dat un bileţel către starețul de la Cernica. Starețul mi-a spus: «Mergeţi la grajd». La Mănăstirea Cernica am fost la ascultare pe la 10 La fabrica „Cablul Românesc“ din Ploieşti se furase în acei ani o sumă de bani, şi, prin lucrarea celui rău, această răutate i s-a pus în spate lui Constantin, care era de atâţia ani în temniţă. anul VI e nr. 68 51 ROST REPERE vite, la porci, la oi, la seră, şi în primăvară m-au dat la vie şi la grădină. La Slatina am venit la 15 august 1957, de Adormirea Maicii Domnului, pentru Părintele Ar- senie [Papacioc], pe care l-am avut duhovnic. Tre- buiau să mă călugărească în anul cînd m-au are- stat. Dar m-am călugărit prin 72-73, la Sihăstria. leşisem definitiv în 1964.“ Fratele Constantin era totodată foarte iubit şi temut de toţi, pentru că avea multă dragoste, dar ținea mult la ascultare şi la tăcere, iar la mun- cile cîmpului şi la celelalte care erau de obşte îi necăjea pe ceilalți pentru plăcerea lui de a lucra, lăsîndu-i fără să vrea pe toți ceilalți în urmă. kk Era chelar la mănăstirea Slatina: „Într-o seară, tîrziu, după ce îmi terminasem ascultarea la chelărie, m-am dus ca să mă culc la chilia mea, care era deasupra chelăriei. Şi cum eram într-o stare între trezvie şi somn, am auzit nişte paşi ur- cînd pe scara care dădea către chilia mea. Şi deo- dată uşa a zburat de perete şi au intrat în chilie mai mulți milițieni cu un locotenent-colonel. Şi mi-au zis: «Nu mişca! Eşti arestat.» M-au pus într-o dubă a lor, împreună cu Părintele Arsenie şi cu alţii. Nu ştiu cine a mai fost, că eram legaţi la ochi. Ne-au dus la Rădăuţi, iar în zori de zi am fost puşi din nou în dubă şi am plecat către Ploieşti. Ştiu că era primăvară, căci la o oprire a maşinii, cînd ne-au dat jos, oamenii prăşeau porumbul prima dată [era iunie 1958; la munte porumbul se face mai tîrziu]. Pe mine m-au oprit la Ploieşti, iar Părintele Arsenie a fost trimis la Bucureşti, în procesul «Rugului Aprins». Pe mine m-au băgat în procesul prahovenilor (legat de Miti Dumitrescu şi ceilalți). M-au anchetat la Ploieşti 18 luni.“ kk „De un lucru, totuşi, am fost biruit: nu pu- team suporta, în nici un chip, să văd pe alţii tortu- rați. Am leşinat de trei ori: întâi cînd m-au chemat să le zic unele lucruri pe care refuzam să le spun, şi atunci au torturat în fața mea pe un biet om. A doua oară cînd au adus, de la o anchetă, pe acest creştin întemnițat în aceeaşi celulă cu mine, care era zdrobit, din cap pînă în picioare fiind vînăt de la multele bite primite. Gardienii l-au adus cu o cîrpă şi o sticlă de rachiu, iar deţinuţii trebuiau să- 1 frece, ca să-şi revină în fire. Şi a mai fost şi întim- plarea cu doctorul Uţă, cînd m-a rugat să ţin o mînă cangrenată să o opereze. kk La sfîrşitul lui iulie 1964, printre ultimii care a părăsit Aiudul a fost şi fratele Constantin Du- mitru. Cei care, în vreun fel sau în altul, primiseră reeducarea colonelului Crăciun au plecat mai de- vreme. Iar cei care nu au acceptat în nici un fel le- pădarea de Hristos, de familie, de neam, de Mişca- rea Legionară au fost ținuți pînă cînd închisorile politice au trebuit să fie lichidate. De aici Fratele Constantin a plecat la Sihăs- tria. „Venind la Sihăstria am simţit nişte stări du- hovniceşti deosebite. Am fost la Părintele Ambrozie Dogaru şi apoi la Părintele Paisie Olaru pentru binecuvântare. La Părintele Paisie am găsit un bilețel în uşă: «Sînt bolnav, nu primesc pe nimeni». Am venit înapoi la Părintele Ambrozie şi s-a dus el şi a vorbit cu Părintele Paisie şi am ple- cat cu binecuvîntarea sa. Am simțit că m-a însoțit această binecuvîntare cel puţin o lună şi jumă- tate.“ Nu fără frică scriu că tot ceea ce dobîndise în închisoare căpăta acum noi puteri. Sihăstria după cum mi-a zis, şi după cum am simțit şi eu din prima zi cînd am trecut pragul acestei mănăstiri, era un loc cu totul aparte. Cuiva i-a fost dat să în- țeleagă că dacă sînt locuri pe pămînt mai aproape de cer decit alte locuri, Sihăstria este sigur între ele. Şi dacă poporul român este încă Creştin Orto- dox, cu siguranță aceasta se datoreşte şi rugăciu- nilor pustnicilor din locuri ca Sihăstria. Iar acest lucru îl poate simţi tot cel cu inima curată, între care era şi fratele Constantin. kk După ce o vreme a fost chelar al mănăstirii, a fost rînduit stupar, ca să poarte de grijă de stupi- nă. Cumva această ascultare a convenit tuturor: egumenului pentru că securiştii care veneau la in- tervale regulate nu se mai tulburau de întîlnirea cu fratele Constantin şi nu se mai iscau discuţii, iar iubitorului de Hristos pentru că avea, în cele din urmă, liniştea mult dorită. kk Părintele Cleopa Ilie a primit blagoslovenie ca iarna şi în zilele cu vreme urâtă să se retragă şi să stea într-una din chiliile căsuței de la Stupină. În ea îşi adusese o masă masivă de lemn şi cărţile duhovniceşti cele mai folositoare. Uşă în uşă 52 anul VI e nr. 68 REPERE ROST locuia Părintele Marcu. Şi pentru că mult s-a bucu- rat bătrînul duhovnic de un aşa sfetnic şi ajutor fără de preţ, s-au apucat împreună de lucru la cărți. Aşa au putut fi dactilografiate şi apoi înmul- țite cărțile Părintelui Cleopa: Predici pentru mo- nahi, Predici la Duminici, Predici la Praznicele Împărăteşti şi la Sfinţi, Călăuză în credinţa orto- doxă, Despre vise și vedenii, Minunile lui Dum- nezeu din zidiri, şi altele. De această lucrare s-a folosit şi Părintele Marcu, de vreme ce a dorit să aşeze la un loc câte- va din lucrurile de mare folos ce i-au fost descope- rite sau pe care le-a aflat. Astfel au fost Învăță- turile despre Fericiri, despre Psalmul 50 şi Psal: mul 142, Istorioarele duhovniceşti, şi cîteva com- pilaţii din Sfinții Părinţi: Cuvînt pentru pocăință (Dulce sfătuire) şi Mărturisire generală, un mic tratat despre viața duhovnicească, adunat din Filocalie şi altele. De prezența sa în obştea Sihăstriei s-au fo- losit toţi cei care l-au cunoscut, impunînd prin tăcere, smerenie şi dreptate. În Sihăstria şi-a continuat viaţa de nevoințe, fiind prezent la toate slujbele de noapte şi la Sfîn- ta Liturghie, ce se făcea dimineața, zi de zi, pînă prin 1994-95, cînd nu a mai putut face zilnic efor- tul de a veni Ia slujbe. De atunci şi-a luat ca ne- voinţă să împlinească pravila Bisericii la chilie, pe lîngă Psaltirea ce o citea toată într-o zi. Spre deo- sebire de Părintele Cleopa, care petrecea zece ore pe zi la pravila de chilie, Părintele Marcu, petre- cînd viață de linişte, stătea 13 ore pe zi la pravilă. Iar restul zilei şi al nopţii îşi petrecea vremea cu rugăciunea minţii şi cu ostenelile stupăritului (vara, mai ales). Din două în două ceasuri pomenea vreo câte- va sute de pomelnice de la Psaltire, cam un sfert din totalul acestor pomelnice din Sihăstria. Aces- tea conţineau numele creştinilor (şi nu numai, căci de multe ori erau feluriți eretici, romano- catolici, protestanți, sectanți, atei şi chiar păgâni) care nu se puteau pomeni la Sfînta Liturghie. Biserica, prin glasul Părinților, ne învață că cei ce trăiesc în păcate de moarte (curvii, avorturi, uci- deri, înjurături de cele sfinte, necredință - ateism, învățături şi practici neortodoxe ori uma- niste precum radiestezie, bioenergie, yoga, şi altele de felul acesta care prin lucrarea lor aruncă în apostazie sau îndepărtează pe loc Darul Du- hului Sfint) nu se pot pomeni la Sfinta Liturghie de către preoţi, ci singură rugăciunea particulară a fiecăruia dintre noi, dragostea şi jertfa noastră pentru ei pot să-i întoarcă la Adevăr, de vreme ce mântuirea, sau părtăşia permanentă cu Hristos prin Dumnezeiescul Dar, se dă doar celor ce au primit Botezul ortodox şi trăiesc bineplăcând lui Dumnezeu. Părintele Marcu lua acele cîteva sute de pomelnice ale sale din două în două ceasuri şi le pomenea. Iar faptul acesta ne lămureşte şi de- spre programul său de somn, anume că niciodată nu aţipea mai mult de un ceas. Şi nu trebuie să ne fie de mirare faptul că nu dormea, de vreme ce toți Sfinții Părinţi învață că cel ce nu vrea să piardă rugăciunea inimii trebuie să nu doarmă mai mult de unul-două ceasuri pe zi. Deşi pe cine ai fi întrebat în Sihăstria despre Părintele Marcu, nu multă lume i-ar fi putut spune ceva precis, de vreme ce prezența sa impu- nea întotdeauna o stare cu totul deosebită, ceea ce îi făcea pe mulți dintre călugări şi fraţi să nu ştie ce să spună despre bătrînelul de lîngă ei. Dar răspunsul cel mai bun şi mai sincer despre aceas- ta este că lîngă cuvioşia sa duhurile rele nu mai aveau putere. Sfințea locul unde trăia sau unde apărea, prin simpla sa prezență. lar starea aceas- ta nemaipomenită nu mi s-a întîmplat prea des să o întâlnesc. ÎL rog pe cititor să mă creadă că tre- buia să fac eforturi ca să cuget ceva rău în pre- zenţa sa. Se mai întîmpla uneori iernile, ca din pricina zăpezilor, să nu poată să vină la slujbe decît cu greutate, ținut fiind în loc de reumatismul căpă- tat în închisoare. Îmi amintesc că avea mereu în chilie, dacă nu o sobă dogorindă, măcar un reşou sau un calorifer electric fierbinte. Așa a fost în ia- nuarie 1990, cînd a rămas mai multe zile la chilie, şi pentru că avea acel dar de a cunoaşte de mai înainte cele ce vor să fie, după ce nu a mai venit vreo zece zile Ia biserică, a întrebat ceva despre conducerea comunistă a țării. Şi atunci unul din părinţii veniți să-l vadă, a exclamat: „Fericit eşti, Părinte Marcu, că nu auzi şi nu vezi nimic din cele ce se petrec! Iată, au trecut zece zile de cînd a că- zut Ceauşescu şi Partidul Comunist!“ Mi-a zis, întrebîndu-l despre vederea lui Dumnezeu, că i s-a arătat Mîntuitorul Hristos de trei ori în viață. Și nu mă miră acest lucru, de anul VI e nr. 68 53 REPERE ă 4 A vreme ce între ostenelile sale duhovniceşti de zi cu zi, curăția minţii era una din cele mai mari. Spre sfirşitul destăinuirilor sale mi-a vorbit şi de- spre acest vis-vedenie de prin octombrie-noiem- brie 1998: „Nu îmi mai aduc aminte în ce pericol mă aflam, dar ştiu că eram urmărit de câteva zeci de vrăjmaşi, vreo 50-60, şi eram în biserică, în par- tea dreaptă, unde de obicei mai şedeam, aproape de icoana Mîntuitorului, sub fereastră. Aceste duhuri rele au venit şi în biserică şi s-au aşezat deasupra strănii cîntăreţilor din stînga, cam în dreptul Proscomidiarului. Mie mi-era frică de ele şi am început să fac închinăciuni. Cum mă aple- cam, la fiecare închinăciune, cu «Doamne lisuse» dispărea încet. Şi tot aşa, zicînd mereu, încă fiin- du-mi frică, au dispărut unul cîte unul pînă s-au topit toți. Chiar după ce au dispărut toți, încă îmi mai era frică, pentru că lăsaseră, acolo unde şezu- seră, pe perete, sus, nişte pete negre. Încă uitîn- du-mă acolo, a apărut Mîntuitorul lîngă mine, fără să-mi spună nici un cuvînt; doar cu ochii îl vedeam. Îmi dădea să înţeleg că nu trebuie să-mi fie frică, pentru că El e cu mine. Şi încă fiind Mîn- tuitorul lingă mine, în mijlocul bisericii, acolo unde se citeşte Apostolul, a apărut icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, o icoană cam de 70 pe 80 de cm, şi alta mai mică lîngă ea. Şi astfel mi-a dispărut frica. Aşa m-am trezit. A doua zi am fost la Părintele Cleopa cu o maşină şi i-am spus visul şi aceea a fost ultima mea spovedanie către sfinția sa, mai înainte să plece dintre noi.“ Probabil, cu acea ocazie, pe cînd se întorcea la chilie, Părintele Cleopa, petrecîndu-l câţiva paşi pe Părintele Marcu, a spus celor care erau de faţă, spre a-l smeri, după cum uneori avea obiceiul să glumească bătrânul duhovnic: „ÎI vedeţi? Aista-i cel mai mare duhovnic al Săhăstriei!“ Mă duceam la el cât de des apucam. Dar pen- tru păcatele mele, acest „cât de des“ nu era nici pe departe des, de vreme ce nu m-am dăruit nevoin- țelor aşa cum mă împingea Darul dumnezeiesc ce îmi călăuzea zilele cele de început ale vieții mele călugăreşti; de aş fi făcut aceasta, nevoia de povă- țuire (neînșelată de vreunul din duhurile lumii acesteia) şi înțelegere a schimbărilor ce se petre- ceau în sufletul meu nu m-ar fi lăsat să mă depăr- tez de lîngă picioarele sale. Într-o zi m-am gândit să încerc ceea ce făcuse Sfintul Simeon Noul Teolog, adică să mă spovedesc sfinţiei sale, care era simplu monah, de toate gîndurile şi frămîn- tările de peste zi. Făcând aceasta, Părintele Marcu şi-a arătat cu adevărat măsura sa cea mare şi mi- nunată şi m-a binecuvîntat cu răspunsuri şi dezlegări ale celor ce-mi stăteau pe suflet, dîn- du-mi-le pe loc şi cu putere. Însă eu, ticălosul, nu am ştiut cum să potrivesc lucrurile ca să mă pot folosi de o aşa comoară, ci m-am ruşinat că du- hovnicul ce-l aveam ar fi putut afla de astfel de lucrări duhovniceşti fără blagoslovenia sfinţiei sale, care era preot, şi s-ar fi tulburat. Şi din pros- tie nu am folosit mîna ce mi-a întins-o bătrânul cel cu viață sfintă ca unui ucenic prea iubit. Aşa... nu am fost decât un netrebnic ascultător al unor cu- vinte care au apucat să rodească în sufletul meu mult după aceea, şi poate prea puţin. Dacă mă întreabă cineva cum mi-l aduc aminte pe Părintele Marcu, primul lucru pe care îl pot spune este că niciodată nu l-am găsit pe acest Sfint, fie că era zi, fie că era noapte, fie că era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din faţa casei, fie că era în chilie pomenind pomelnice ori citindu-şi pravila, fără lacrimi în ochi. De fiecare dată cînd veneam, îl vedeam cum i se luminează fața, mă binecuvintează şi apoi, cu un gest discret, îşi şter- gea lacrimile de pe obraz. 54 anul VI e nr. 68 REPERE ROST În ziua de 2 decembrie 1998 marele duhov- nic al Sihăstriei, stilpul Bisericii, cel ce prin viața şi cuvintele sale ţinuse credinţa vie în ţară în ulti- ma jumătate de secol, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie, a plecat la Domnul pe la două ceasuri după miezul nopţii. Pe la şase dimineaţa un părinte înlăcrimat ne-a bătut în uşa chiliei şi ne-a spus acest lucru. Am alergat la chilia părintelui Cleopa, de unde tocmai îl aduceau părinţii pe năsălie la biserică. Lucrul minunat fusese că împreună cu Iero- monahul Amfilohie de la Diaconeşti fusesem seara la Părintele Marcu, iar cînd urcam spre stupină, trecînd prin fața chiliei Părintelui Cleo- pa, Părintele Amfilohie a avut acest gînd de sus să ne oprim pentru o blagoslovenie. „Cine ştie cînd pleacă Bătrînul, şi pe urmă ne pare rău că nu l-am văzut!...“ Şi am intrat la cuvioşia sa tocmai cînd ieşea un preot din Piatra Neamţ. Iar după ce ne-a primit şi ne-a binecuvântat, am plecat la Părintele Marcu. Mi-a rămas în minte privirea puţin înceţo- şată a Părintelui Cleopa, faptul că vorbea foarte rar şi nu mai avea vioiciunea de altă dată. Iar acum, dimineața, după ce l-am prohodit pe marele duhovnic, am urcat la Părintele Marcu să-i spun despre duhovnicul său. Dar... cred că ştia deja, pentru că, deşi eram primul care ve- neam să-i spun că Părintele Cleopa trecuse la Domnul, nu a fost deloc surprins, ci doar şi-a fă- cut o cruce mare şi cu multă smerenie şi împăcare a spus: „Dumnezeu să-l ierte!“. Şi m-am întrebat atunci dacă ştia ceea ce îi spuneam, şi îmi zic astăzi, cu hotărîre, de data aceasta, că, da!, ştia de plecarea duhovnicului său, pentru că nu am văzut pe chipul său vreo tresărire, nepărînd sur- prins. Aşa m-am dus şi atunci, şi aşa mă duc şi acum cu gîndul la Părinţii Patericului, care vedeau pe nevoitorii din alte pustii că sînt duşi de Îngeri la ceruri şi îşi însemnau ceasul ieşirii lor. După ce pe la jumătatea lui februarie 1999 am isprăvit de scris cele ce mi le-a dictat, într-una din seri m-a întrebat: „Ştii, se spune că un monah, dacă se mîntuieşte, se mîntuiesc din cei adormiţi ai săi pînă la al şaptelea neam. Dar eu nu îmi aduc aminte să fi găsit vreo mărturie pentru acest lu- cru. Ai putea frăția ta să cauţi?“ Şi zicîndu-i că da, am venit după vreo două zile şi i-am spus că în Sfinta Scriptură este singurul cuvânt pe care l-am găsit (chiar dacă nu numai o dată se pomeneşte în Scripturi despre aceasta) şi i-am zis cuvîntul din Legea Veche, de la Ieşire, cap. 20, 46: «Să nu-ți faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sînt în cer, sus, şi din câte sînt pe pămînt, jos, şi din câte sînt în apele de sub pămînt! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părin- ților ce Mă urăsc pe Mine, pînă la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc pînă la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.» Atunci l-am văzut luminîndu-se la chip. Şi întrebîndu-l dacă vrea să mai caut mai departe prin cărțile ce le aveam, mi-a zis că nu, de ajuns îi este acest cuvînt. Am înţeles mai tîrziu că în vreun fel anume i se vestise de sus ziua plecării sale din această lu- me şi că voia să ştie ce va putea face pentru toți cei pe care îi pomenise o viaţă întreagă. După cu- vântul Sfîntului Paisie de la Neamţ şi după al alto- ra dintre Dumnezeieştii Părinți, ştim că Dumne- zeu nu lasă fără cercetare pe robii Săi şi pe toți cei părtaşi Dumnezeiescului Dar îi înştiințează din vreme despre ceasul ieşirii din această lume. Iar Biserica, prin Părinți, îi plinge pe cei ce nu-şi cu- nosc ceasul ieşirii. Care, din păcate, sînt mult prea mulți. Astfel, întrebîndu-se Sfintul Simeon Stilpnicul din Muntele Minunat dacă mulți sînt cei pe care îi întâmpină Îngerii la ieşirea din trup, a primit de sus răspuns, zicîndu-i: „Unul la zece mii, Simeoane“. kk În ziua de 28 februarie 1999 m-am dus dimi- neața la slujbă. Îmi aduc aminte că era începutul Postului Mare şi că toată suflarea mănăstirii era în biserică. Iar în vremea cînd se citea Ceasul al şaselea şi urma să înceapă Sfinta Liturghie, l-am văzut pe Ieromonahul Ciprian, eclesiarhul Mă- năstirii Sihăstria, că umblă la chivotul de pe Sfinta Masă şi pune în linguriţă Sfintele Taine. O bănuială m-a cuprins şi l-am aşteptat să iasă din altarul paraclisului, iar cînd l-am întrebat, mi-a zis că, într-adevăr, se ducea la Părintele Marcu să îl împărtăşească, pentru că îşi dădea duhul. Am lă- sat slujba şi am alergat cît am putut de repede. Am găsit acolo şi pe alți părinți şi frați, şi am schimbat cîteva vorbe cu cuvioşia sa. Vorbea încet, rar, abia îl puteai auzi. Iar cînd a intrat şi Părintele Ciprian ca să-l spovedească şi apoi să-l anul VI e nr. 68 55 ROST REPERE Fotografii din dosarul penal împărtăşească, mi-a spus foarte rar: „Frate Florine, te rog să nu pleci, mai am ceva să-ţi spun.“ Am ieşit cu toţii afară, apoi bătrînul s-a spovedit şi s-a împărtăşit şi am putut intra iarăşi în chilia sa. Se întîmplase parcă o minune, căci toată chilia era plină de o pace cerească, în fața căreia orice gînd amuţea. Am stat o clipă împre- ună cu Părintele Marcu, care nu mai putea vorbi, şi care s-a sprijinit puţin de pat şi a adormit. Am aşteptat, crezînd că se va trezi, dar pentru că toţi ceilalți părinți şi fraţi au plecat la biserică, m-am gîndit să mă duc şi eu, lăsîndu-l acolo doar pe ucenicul său. Iar după Liturghie, pentru păcatele mele, deşi conştiinţa îmi spunea să urc sus, la chilie, înapoi, m-am dus totuşi la masă. Şi aşa s-a făcut că în timpul mesei a venit ucenicul de chilie al părin- telui şi i-a şoptit ceva la ureche egumenului de atunci şi de azi al Sihăstriei, Arhimandritul Vic- torin. Părintele Ioanichie, care era de față şi a auzit, s-a ridicat şi ne-a spus că Părintele Marcu a răposat în Domnul. Am fugit cît am putut de repede, şi am ajuns repede la mica chilie. Abia cât am mai putut să-i sărut mîna, cu multă durere în suflet că nu am făcut aceasta cu un sfert de ceas mai devreme. Mi-a zis ucenicul său de chilie că s-a trezit şi vreo jumătate de ceas nu a mai rostit un cuvînt, apoi pe la unsprezece şi jumătate, aproa- pe de amiază, a închis ochii uşor şi atit a fost. Părinte scump, iartă-mă că ţi-am greşit! Am luat din sertar caietul negru în care în- semnasem cele ce mi le-a zis, şi bine am făcut, căci de la stăreție au trimis după acte, frații au venit să ia fiecare cîte ceva amintire de la bătrînul ne- voitor al lui Hristos, şi dacă nu aş fi fost acolo, nici rîndurile acestea nu ar mai fi fost. Am luat mai masă şi le-am coborit în mănăstire pentru a le putea sorta. Toţi ne-am întrebat cum şi ce s-ar fi putut face pentru a-l pune pe Părintele Marcu în sicriu, de vreme ce era atit de cocoşat că niciodată nu se mai îndreptase de spate în ultimii 30 de ani. Dar luîndu-l pe braţe şi întinzîndu-l pe jos pentru a-l îmbrăca cu hainele de înmormîntare (cămaşa albă de călugărie, dulamă, rasă şi mantie), o, mi- nune!, am văzut cum în faţa noastră se lasă pe spate şi se îndreptează încet, încet. Apoi l-am putut lua şi pune în sicriu şi pe năsălie. De acolo a fost dus în biserica mare a Sihăstriei. În urmă- toarele două zile am stat cît am putut la căpătiiul său (căci aşa era predania, de a se citi Psaltirea lîngă cel ce a murit şi aştepta să fie îngropat). Apoi a treia zi, după ce veniseră toate rude- niile şi fraţii săi de suferință câţi au putut veni, i s-a făcut slujba de înmormîntare în paraclisul de iarnă al Sihăstriei. Părintele Ioanichie a ţinut un cuvînt minunat (pe care, spre ruşinea mea, nu l-am înregistrat şi nici nu am scris ceva mai apoi), pătruns fiind în adîncul fiinţei de faptul că cel din mijlocul nostru, căruia îi săvîrşeam Taina de tre- cere din viața aceasta, fusese poate cel mai prigo- nit şi mai chinuit dintre victimele antihriştilor Ro- mâniei secolului XX, că făcuse 20 de ani de închi- soare şi că ţinuse în spate cu rugăciunea atitea suflete care de cele mai multe ori nu i-au cunos- cut deloc nevoinţele. Ba chiar şi Mitropolitul Da- niel al Moldovei, aflînd de răposarea Părintelui, l- a trimis pe exarhul arhiepiscopiei, Arhimandritul Clement, să citească un scurt cuvînt elogios, de vreme ce şi mitropolitul îl cunoscuse pe Părinte în vremea cînd, mai tînăr fiind, urca la stupină să-l cerceteze pe Părintele Cleopa şi rămăsese im- presionat de duhul bătrînului nevoitor. L-am petrecut la groapă şi l-am aşezat în spatele cimitirului, undeva lîngă mormîntul sta- rețului de altă dată al Sihăstriei, leroschimonahul Ioanichie Moroi, aşa cum a lăsat cu limbă de moarte: să fie îngropat fără sicriu, doar în rasă. Mai departe de rîndurile acestea, eu nu pot să vin decât cu mărturia rugăciunilor sale, în a că- ror putere am avut nădejde şi în vremea petre- cerii sale pământeşti, iar mai vîrtos acum văd cu ochii ajutorul lor, de câte ori îl chem în ajutor. Cuvioase Părinte Marcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 56 anul VI e nr. 68 IN MEMORIAM Pr. D. Stăniloae — 105 ani de la naștere, 15 ani de la plecare Stelian Gomboș ței creştine, suntem capabili să ne cin- stim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinței precum şi personalitățile mar- cante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viața şi cu învățăturile ori scrierile lor mult folositoa- rel... Anul acesta prăznuim împlinirea a 105 ani de la naşterea în viaţa cea pământească, vremel- Nică şi 15 ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăției Cerurilor a celui mai mare teolog orto- dox al secolului al XX-lea, mare cunoscător şi mărturisitor al învățăturii scripturistice, patris- tice şi dogmatice a Ortododoxiei cea mult slăvi- toare - Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Apelativul de „teologul“ i se potriveşte întru to- tul, deoarece a fost omul care nu numai că a vor- bit despre Dumnezeu, ci mai ales a vorbit cu El. Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu EI, trăind prin EI şi cu El. Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi [) e două milenii, de la întemeierea credin- natura ei, dar conduce şi la o înfrumusețare du- hovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altce- va, Cu ceva care nu se mai găseşte, într-o aseme- nea consistență şi intesitate, la alți teologi. Iar acest ceva este duhul Părinților Filocalici în care Părintele Stăniloae a scris şi a trăit. Părintele Dumitru Stăniloae - „cel mai in- fluent teolog al contemporaneității..., venerat de mulți ca un părinte spiritual“ - apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanți şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teo- logia Părintelui Stăniloae. Şi apare, în mod inevi- tabil, următoarea întrebare: Care este cauza aces- tei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate fi dat prin- tr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutăm noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esența gândirii Pă- rintelui Stăniloae, care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale. Chiar sfinția sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de azi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor Ia care el a ajuns. Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu pri- sosință în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viața noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume. Din aceasta perspectivă, putem spune că opera Părintelui Stăniloae este izvorâtoare de iu- bire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revărsate peste lume sub forma darurilor anul VI e nr. 68 57 ROST IN MEMORIAM creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru lisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părin- tele Stăniloae forța scrisului său. El nu face teolo- gie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia lui are la bază modelul agapic. Părintele Stăniloae nu caw tă să ajungă prin analiza teologică la descoperi- rea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, el doreşte să descrie experiența iubirii şi comuniunii cu Dum- nezeu, pentru ca şi alții să pătrundă pe drumul pe care else află. Credem că întreaga sa operă poate fi văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. EI se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale sun- tem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere. Mai trebuie reținut faptul că opera Părintelui Stăniloae se remarcă prin conținutul să autentic. În acest sens, teologia sa este una hristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Hristos duce tot la Hristos - Domnul şi Mântuitorul. De Ia Hristos Cel mărturi- sit în Sfânta Scriptură, prin lisus Hristos propovă- duit de Sfinţii Părinți, Părintele Stăniloae ajunge Ia Hristos Cel cosmic şi euharistic. Domnul lisus Hristos este şi rămâne Același, iar noi suntem îm- preună cu Sfinții Apostoli, cu martirii, mucenicii și cu Sfinţii Părinți contemporani ai lul Hristos. Drept urmare, scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae sunt impregnate de prezența Mântuito- rului lisus Hristos. Aici Domnul Hristos este prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Hristos Cel unic şi adevărat, Dumnezeul - Om, prin care suntem trecuți de la moarte la viață. De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părin- telui Stăniloae trebuie considerată un punct de reper. Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mân- tuirii, ci ne reîntoarce Ia lisus Hristos - Unicul Răscumpărător şi Mântuitor. Înălțarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru în lucrarea sa „isus Hristos sau Restaurarea omului“, nu repre- zintă o îndepărtare a lui Hristos de umanitatea istorică. Prin înălțare lisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pentru ca toţi să ne putem uni cu El. Încă un aspect foarte important ce nu tre- buie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui Stăniloae în contextul actual. Această operă înlătură toate ata- curile pe care impersonalismul, dualismul, exis- tenţialismul, gnosticismul, evoluționismul, pre- cum şi celelalte concepții ale modernității le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să fie distrus de aceste concepții, ci este re- pus în adevărata sa demnitate. Părintele Stăni- loae accentuează foarte mult ideea de persoană şi pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemă- narea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cu ceilalți semeni şi cu Dumnzeu, fapt ce duce la naşterea unei comu- nități ziditoare şi sfințitoare, adică mântuitoare. Astfel, eliberat fiind de falsele concepții antropo- logice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi desăvârșirii prin Hristos şi în Hristos. Sub această formă, concepţia antropologică a Părintelui Stă- niloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistent şi substanţial înaintat provocărilor actuale. Dragostea sa față de Adevărul - Hristos la făcut pe Părintele Dumitru Stăniloae să nu fie de acord cu concepțiile eronate ale vremii, ci să se ri- dice împotriva lor şi să le demasce. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului co- munist. În acest fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică. De aici de- ducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se jertfească mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, aşa cum a făcut Părintele Stăniloae. Alte două elemente ale gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae pe care le consider foarte im- portante sunt darul și dorul. Părintele se foloseş- te foarte mult de aceste două noțiuni. El arată că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar la rândul său, şi omul este un dar ce cuprinde însă şi dorul după Dum- nezeu şi nemurire. Ca teologie a darului şi a doru- lui, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie 58 anul VI e nr. 68 IN MEMORIAM ROST văzută atât ca o mulțumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dum- nezeu, cât şi ca un dar pe care Dumnezeu îl face, prin noi, ortodocșii, lunii întregi. Depinde de fie- care cum îl chiverniseşte, cum îl valorifică şi ono- rează acest dar. În altă ordine de idei, am constatat că toți discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Dumitru Stăniloae, nu s-au înfruptat doar dintr-o comoară spirituală, ci au aflat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învățător şi un părinte căruia i s-au atașat cu credință şi cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se în- cheie când încetează să mai scrie, datorită plecă- rii sale din viața cea vremelnică, eveniment pe- trecut cu cincisprezece ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi. Prin urmare, Părintele Dumitru Stăniloae a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenţă şi căldură inega- labilă, teologi nu numai din ortodoxie ci şi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii același glas și deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valoriticarea teologică a operei sale, la care, deci, nu au aflat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mân- tuitor. Recunoaştem cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Stăniloae avea un chip frumos şi paşnic, asemeni crinului Bunei Vestiri. În fața lui senină şi diafană întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu - Iubire“ iar din vor- ba lui filocalică simţeai savoarea „persoanei omu- lui în veşnic dialog cu Dumnezeu“. Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândi- rea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta, cu certitudi- ne, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea profilul teologului şi a filozofului creş- tin ortodox de netăgăduit. A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, de unde s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar - ta- lanţii şi talentul oferit lui de Dumnezeu - le-a ară- tat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologică poate fi citită şi este la îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, fiind- că o experiență mistică şi duhovnicească este ne- cesară celui care încearcă să pătrundă şi să înțe- leagă teologia lui atât de variată şi de profundă. S-a tot spus despre sfinţia sa că este „cea mai mare teolog ortodox al secolului XX“. Şi aşa este! Părintele Dumitru Stăniloae este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filoca- lice, unice. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa prezenţei proniatoa- real lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-i viață. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire de- spre Dumnezeu. Când citim din dogmatica sa, parcă îl simțim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinței noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelaşi pentru toți laolaltă şi totodată diferit pen- tru fiecare în parte, această calitate nu a aparținut decât marilor părinți filocalici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Pă- rintele Dumitru Stăniloae fiecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul. În camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sfială, dar o pace îţi inunda întreaga ființă imediat ce intrai în spaţiul acela sacru, venerabil, de imortalitate. În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediat chi- pul marelui teolog, ori al părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, ase- menea marilor părinți ai Bisericii din trecut. În încheiere voi spune doar că Părintele Stă- niloae a trăit nouăzeci de ani, însă în toți aceşti ani, el s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru alții, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru țara sa, pentru Ortodoxia românească şi universală. S-a mai spus şi de către alţii, o spun şi eu, că a-l numi pe Părintele Stăniloae „părintele meu“ sau „pă- rintele tău“, ori „părintele spiritual al unui grup de teologi entuziaşti“, ar fi o adevărată nedrep- tate. El este pentru totdeauna „părintele nostru“ - „Părintele Bisericii Universale“. Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvi- ne deşi în aceste vremuri prețuim mai mult pe alții de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, senzaţionali!... Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne, iar ce este ieftin, apune!... anul VI e nr. 68 59 ROST IN MEMORIAM Stefan Iordache - Dacă ar mai fi trăit O viaţă... Paul-Gabriel Sandu ăzute din perspectiva dispariției unui om, - aşadar din perspectiva dispariţiei unei lumi întregi - cuvintele rostite de acesta cu puţin timp înainte de moarte primesc aura unor profeții adresate fiecăruia dintre noi. Într- un interviu acordat lui Mihai Tatulici, reluat de mai multe ori pe unul dintre posturile naţionale de televiziune, Ştefan Iordache răspundea într-un mod aparent straniu unei întrebări fireşti, care ar fi putut da, mai degrabă, ocazia unui exercițiu de auto-admiraţie. Ce întrebare ar putea satisface mai deplin orgoliul unei personalități decât cea căreia Ştefan Iordache i-a dat un răspuns cu totul neaşteptat: Dacă ar fi avut ocazia să ia viața de la început, ar face acelaşi lucru? Cum s-ar fi putut răspunde la această între- bare? Ştefan Iordache a întârziat un moment răs- punsul, nu pentru că nu se hotărâse deja în pri- vința lui, ci pentru că încerca să găsească cel mai potrivit mod de a-l traduce în cuvinte: Dacă ar mai fi avut o viaţă, n-ar mai fi făcut la fel; dacă ar mai fi avut încă o viață pe lângă cea dintâi, n-ar mai fi făcut la fel; sentimentul transmis celui care asculta interviul a fost că enumerarea ar fi putut continua la nesfârşit, şi că oricâte alte vieți ar fi fost invocate, alegerea ar fi fost mereu alta. Acest răspuns, oferit de către un om care a ridicat actoria, prin muncă şi talent, la cel mai înalt nivel, de către un om pe care toţi cunoscuţii îl numeau prieten şi pe care toți colegii îl apre- ciau, are în primă instanță un profund aer de stra- nietate. Ne-am fi aşteptat cu toţii la un zâmbet şi la câteva cuvinte fireşti în locul acestui răspuns. Am fi aşteptat răspunsul unui om împlinit, mulțu- mit de ceea ce a reuşit să „ctitorească“. Răspunsul pe care îl oferea Nietzsche, în forma unui îndemn: Trăieşte fiecare clipă așa încât să tie suportabilă repetarea ei [a intinit. Ideea eternei reîntoarcei a aceluiaşi structurează acest gând al filosofului german prin care gândirea nietzscheeană atinge una dintre culmile sale. Răspunsul lui Ştefan Ior- dache nu intră în conflict cu acest gând. El nu face decât să dovedească, acolo unde mai era nevoie, că filosofia nietzscheeană, prin îndemnul său, este înainte de toate o filosofie a aroganței. În- demnul nietzscheean apare, în lumina cuvintelor lui Iordache, în întreaga lui superficialitate. Şi asta se întâmplă pentru că omul - nu omul în ge- neral, ci fiecare dintre noi - este structural vor- bind o continuă, neîntreruptă alegere. Alegerea de a urma un liceu sau altul, de a deveni scriitor, şi nu medic, inginer sau actor, alegerea de a pleca sau nu peste granițe, de a te întâlni sau nu cu o persoană sau alta. Fiecare dintre noi este astfel, în mod radical, alegerile pe care le face, dar şi cele pe care nu le face, şi care rămân cumva în urma noastră, ca un fel de posibil imposibil. Fiecare ale- gere a noastră presupune astfel ratarea unor nenumărate alte posibilități, mai mult sau mai puţin bune, care ne-ar fi putut purta existența într-o cu totul altă parte. Fiind structural liber, omul se face vinovat pentru toate posibilităţile ratate sau refuzate implicit prin alegerea uneia singure. Pentru că fiecare alegere nu este înte- meiată decât de noi înşine şi prin propria noastră libertate, pentru că aşadar fiecare alegere se înte- meiază pe sine însăşi, dar şi pentru că, mai ales, liberatea alegerii ne-a fost mai presus de orice impusă, omul este un paradox în care faptul de a fi liber se confundă cu asumarea acestei libertăți la care am fost constrânşi. Gândul lui Ştefan Iordache traduce tocmai 60 anul VI e nr. 68 IN MEMORIAM acest pardox al libertăţii umane care ne pune, de fiecare dată deja, faţă în faţă cu alegerea pe care o avem de făcut şi implicit cu cele pe care trebuie să le refuzăm. Dacă omul e infinit mai mult posibil, decât real, sau dacă el este cu precădere posibil, fiind definit ca ființă tocmai de acest posibil al său, iar nu de ceea ce a împlinit deja, atunci privi- rea oricăruia dintre noi se va întoarce, pe măsură ce posibilul va fi resorbit în real, către acesta din- tâi, către acele „...păduri ce ar putea să fie/ şi niciodată nu vor fi“ ale poetului. Răspunsul pe care îl oferea marele actor nu poate fi aşadar numai semnul unor regrete, pe care orice om, indiferent de câte ar fi împlinit, le păstrează în intimitatea ființei sale. E un fapt că pe Ştefan Iordache l-am fi putut auzi spunând că nu crede în existenţa prietenilor adevăraţi, ci doar în existența momentelor de prietenie; e ade- vărat că a regretat de multe ori atmosfera politică sau profesională a unei societăți aflate în deze- chilibru, însă răspunsul pe care l-a dat luminează, într-un mod mai radical, ceva dincolo de orice fel regrete şi remuşcări. Ceva ce Heidegger ar fi numit faptul de a fi vinovat, fără să fie pusă prin aceasta în joc vina față de o persoană sau alta, ci vina structurală, decisivă pentru ființa noastră, care ne determină să alegem şi să configurăm din vastitatea posibilului unicitatea realului. Dacă ar mai fi trăit o viață... Numai că timpul nu are niciodată răbdare... anul VI e nr. 68 61 ROST DECANTĂRI Biserica în lumea contemporană! Pr. Gheorghe Calciu ca nvăţătura ortodoxă ne vorbeşte despre cele ] două dimensiuni ale Bisericii luptătoare: di- mensiunea mântuitoare, verticală, şi dimen- siunea pământească, orizontală, adică extensiu- nea ei socială. Toate actele sacre sunt pentru mântuirea oamenilor. Ele îşi au sursa în învățătura hristică, în ansamblul sacramentelor, în harul lui Dum- nezeu (pogorât la înființarea Bisericii văzute şi care, de atunci, a rămas lucrător în lume), dar mai cu seamă în prezența reală a lui lisus Hristos în Sfânta Euharistie, miracol ce se realizează în timpul Sfintei Liturghii, atunci când preotul rosteşte „epicleza“ - rugăciunea de invocare a Sfântului Duh. Dimensiunea orizontală a Bisericii se referă Ia rolul ei social în această lume, care, dintotdeauna, a avut nevoie de consolare şi de ajutor spiritual sau material, pe care nimeni nu i le-a putut oferi mai bine decât Biserica. Această dimensiune, acest „Apostolat Social“ (cum îl numeşte în scrie- rile sale Patriarhul Justinian Marina), îşi are ori- ginea în Matei 25, 33-46. Aşa cum vedem din text, la sfârşitul lumii nu vom mai fi întrebaţi despre credința noastră (căci în clipa aceea vom avea evi- dența deplină a lui Dumnezeu), ci de faptele noastre, care sunt înşirate cu precizie: dacă am hrănit pe cel flămând şi am dat de băut celui înse- tat, dacă am îmbrăcat pe cel gol şi am primit pe cel străin, dacă i-am vizitat pe cei bolnavi şi pe cei din închisori. Dacă, după cum pretind protestanții, ne mântuim numai prin credință (sola fide), de ce atunci îi contrazice Însuşi lisus, Care, la Judecata Finală, ne va trimite la iad sau la rai pe baza fap- telor noastre? Am să mă refer aici cu precădere la aspectul social al Bisericii, deoarece, astăzi, grupurile atee şi cele politicianiste se simt stânjenite de prezen- ţa Bisericii, atât de activă în Vest şi încă atât de puţin vizibilă în Est. Bisericile protestante şi cea catolică, din lumea occidentală, au conştiinţa im- portanței lor, a forţei umane de care dispun cu ajutorul lui Dumnezeu, nelipsindu-le curajul de a interveni în toate problemele care bântuie lumea noastră şi care fac din viaţa socială un infern, une- ori mai suportabil, alteori insuportabil, dar, ori- cum, un infern pentru inima şi sufletul omului creştin. Biserica răsăriteană a fost de multe ori despuiată, de către puterea politică, de dimensi- unea ei socială, iar Biserica actuală, supusă până nu demult statelor totalitare comuniste, se în- toarce greu şi încet la misiunea ei caritabilă, îm- piedicată, în mare parte, de obişnuinţa cu poziţio- narea ei într-un fundal îndepărtat al vieţii sociale şi, pe de altă parte, de un anume sentiment de vinovăţie determinat de subordonarea faţă de puterea lumească din perioada ateismului roşu. E deajuns ca nişte indivizi fără importanță şi fără mo- rală să-şi ridice glasul împotriva ierarhilor - şi aceştia din urmă bat imediat în retragere; dintr-un sentiment de autocenzură, creat tot de lunga pe- rioadă de teroare la care au fost supuşi, ierarhii “Textul acesta al Părintelui Gheorghe Calciu (1925-2006), definitivat exact în urmă cu 8 ani (septembrie 2000), îşi păstrează pe deplin actualitatea... A fost publicat şi ca prefață a volumului colectiv Romfest 2000 - Despre rostul românilor la 2000 de ani de la Nașterea Mântuitorului lisus Hristos. Conferinţe şi comunicări tipărite cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti-Sibiu, 2000. Volumul conţine, în mare parte, lucrările celei de-a VII-a ediții Romfest, care avea să fie şi ultima. Romfest-ul, forum bienal de spiritualitate şi cultură panromânească, a luat naştere în sânul Exilului românesc de pe continentul american - Statele Unite şi Canada - prin strădania câtorva vechi luptători anticomuniști. Părintele Gheorghe Calciu a fost ales încă de la început ca Preşedinte de Onoare al Comitetului Internațional. 62 anul VI e nr. 68 DECANTĂRI ROST „L-a ortodocşi nu mai au destul curaj să-şi asume pu- blic grupurile religioase care activează pentru Bi- serică, şi în special organizaţiile de tineri, care sunt mai înfocaţi prin natura vârstei şi pe care mondialiștii, deviații sexuali şi subminatorii ade- vărului credinței îi etichetează cu uşurinţă drept „fundamentalişti“ - un fel de lozincă aparținând categoriilor de expresii de sorginte marxistă, ca „nazist“, „legionar“, „duşman al poporului“ (aici: al „democraţiei“), cu care, în trecut, aceiaşi „tova- răşi“, sau alții mai vechi, puteau trimite la închi- soare cam pe oricine li se năzărea. În realitate, Biserica răsăriteană este cea ca- re a organizat primele acțiuni sociale, înaintea oricărui guvern sau grup caritabil: spitale, case de copii, case pentru fetele pierdute, case pentru bătrâni etc., şi chiar îngrijiri speciale pentru le- proşii care trăiau în lagăre izolate, acolo unde numai creştinii - îndeosebi preoții şi monahii - aveau curajul să meargă printre ei, pentru a-i în- griji, hrăni etc. Această acţiune socială a luat pro- porții epopeice prin purtarea de grijă a Sfântului Vasile cel Mare, cunoscută în patrologie şi în isto- ria Bisericii sub numele de „Vasiliada“. Toate aceste date istorice, înşirate aici suc- cint, au doar caracter de rememorare. Scopul nostru este acela de a vedea dacă Biserica, în Vest şi în Est, are şi poate avea un rol important în via- ţa socială şi chiar politică. În ciuda strigătelor dis- perate ale anumitor categorii de oameni ca Bise- rica să rămână între zidurile ei şi să nu se ameste- ce în viața curentă a societății (exact ideile comu- niste de până în 1990, exprimate însă într-o altă tonalitate şi în circumstanţe deosebite!), Biseri- cile continuă să aibă un rol din ce în ce mai impor- tant în afacerile publice ale societăţii occidentale, ca şi - chiar dacă într-o măsură încă insuficientă - în lumea răsăriteană postcomunistă. Spaima stri- gătorilor izvorăşte din autoritatea mereu mai ma- re a Bisericii în Răsărit, ce are puterea de a în- grădi fenomenul corupției în fostele țări comu- niste (chiar dacă până acum n-a apucat s-o facă decât în mică măsură), de a moraliza societatea şi de a influența populaţia țărilor respective în pri- anul VI e nr. 68 63 DECANTĂRI vința alegerii parlamentarilor pe alte criterii de- cât cele ale propagandei deşănțate şi mincinoase, punând înapoia noastră isteriile politice, de orice natură ar fi ele, şi cercetând pe candidat după fap- tele sale: dacă a hrănit pe cel flămând, dacă a îm- brăcat pe cel gol, dacă a vizitat pe cel bolnav, aşa cum propovăduieşte şi face Biserica. Din nefericire, există chiar unii oameni de bună-credință ce se asociază atitudinii de deni- grare a Bisericii prin ierarhii ei, lovind implicit în poporul lui Dumnezeu, care ştie că mântuirea vine prin Biserică şi prin harul dat slujitorilor ei, indiferent de vrednicia sau nevrednicia lor. Aceşti oameni îşi închipuie că Dumnezeu este atât de slab încât ar putea să se împiedice de nevred- nicia „vaselor“ prin care lucrează, sau că această nevrednicie ar zădărnici puterea lui Dumnezeu de a lucra în lume! În America (mai ales în SUA), situaţie pe care o cunosc foarte bine, urmărind-o stăruitor şi în- deaproape, influența Bisericilor este pe zi ce trece mai puternică, ele implicându-se din ce în ce mai mult în viața cetăţii şi barând numeroase acțiuni neconforme cu principiile Binelui şi Drep- tății. Toţi candidaţii încearcă să câştige aceste gru- pări de credincioşi, ştiind că votul lor contează. Vă asigur însă că acest vot are o pondere de cel mult o pătrime din ponderea pe care ar avea-o Biserica Ortodoxă în țările răsăritene, dacă aceas- ta s-ar angaja mai ferm în viața socială, urmărind cu stăruință şi sfințenie purificarea scenei politi- ce. Votul american al Bisericilor reprezintă un procent de aproximativ 19%, pe când cel orto- dox, bunăoară în România, ar putea reprezenta 50-60%, presupunând că preoții şi ierarhii şi-ar recâştiga încrederea credincioşilor şi ar avea curajul să-i sfătuiască pe aceştia cu cine să voteze, pornind exact de Ia Judecata lui Iisus Ia sfârşitul lumii. Cei care strigă împotriva amestecului Biseri- cii în viaţa social-politică ignoră câteva lucruri elementare: că politica este arta de a conduce cetatea (0 artă în care se implică nu numai parti- dul sau alesul, ci întreaga cetate, cu atât mai mult grupurile organizate), că Biserica se implică în politică, iar nu în politicianism, diferența fiind cam cea dintre rai şi iad; că Biserica urmează o poruncă divină în a apăra individul împotriva opresiunii guvernelor, în a lupta împotriva ne- reptăţii; în sfârşit, că Biserica nu-şi trimite preo- ţii să organizeze partide, sau să facă propagandă electorală unui partid anume, ci le explică oame- nilor puterea pe care o au (şi care decurge de la sine din calitatea lor de cetățeni), călăuzindu-i spre făcătorii de fapte bune, iar nu spre indivizii vociferanți şi înşelători. În Statele Unite, intervenţia asociaţiilor reli- gioase a schimbat nu o dată orientarea unor can- didați. Astfel, când candidatul Phil Gramm a fost atacat de pastorul James Dobson pentru slabul său ataşament față de valorile creştine, acesta a răspuns: „Eu candidez la postul de preşedinte, nu la cel de predicator!“. Declaraţia sa a supărat în- treaga Coaliţie Creştină. Phil Gramm şi-a schim- bat atitudinea şi, de atunci, chiar după ce a pier- dut postul de candidat, nu a încetat să prețuiască valorile creştine în viața socială şi politică. Gru- purile creştine au reuşit chiar să schimbe hotărâ- rea preşedintelui Clinton de a numi un anume ambasador în Belgia, pe motiv că era vorba de un homosexual declarat public. Care ar fi oare reac- ţia anumitor persoane apărătoare ale „demnită- ţii“ homosexualilor din România auzind acest lu- cru despre democraţia americană? Şi oare ce ar spune ei dacă acelaşi lucru s-ar întâmpla la meri- dian românesc? Biserica are tot dreptul de a interveni în via- ţa socială (ba chiar, în anumite limite, şi în viața politică) pentru a o încreștina, căci o politică în- 64 anul VI e nr. 68 DECANTĂRI ROST creștinată ar avea binecuvântarea Bisericii şi ar merge pe calea cerută de Dumnezeu. O deosebită atenţie trebuie acordată parla- mentarilor, care sunt chemaţi să dea legi bune țării. Cu cât vor fi mai creştini, cu atât vor fi mai apropiaţi de principiile Mântuitorului şi de însăşi inima neamului. În Parlamentul american, membrii catolici, chiar dacă nu sunt cei mai numeroşi, sunt însă cei mai uniți, iar poziţiile luate de ei sunt întotdeau- na în favoarea Bisericilor, a credinței şi morali- tății creştine. Chiar dacă protestanții sunt de trei ori mai numeroşi decât catolicii, ei sunt scindaţi pe grupuri şi, adeseori, votează unii împotriva altora. Dacă Parlamentul român ar avea un pro- cent de 80% creştini, viaţa politică s-ar asana de la sine, minciuna şi corupția ar fi reduse cu un procent similar, iar îngerul Domnului ar pluti peste aleşii națiunii. Parlamentul american are un capelan per- manent, ceea ce Parlamentul român încă nu are. Datorită corpului compact al membrilor catolici, care nu reprezintă nicidecum o majoritate, această legislaţie, deşi democrată şi nu lipsită de racile morale, ba chiar tributară unei majorități protestante covârşitoare, a fost obligată să numească un capelan catolic, eveniment care se petrece pentru prima oară în istoria Parlamen- tului. Oare Ortodoxia română nu poate obţine un capelan ortodox al Parlamentului României? Oare nu sunt la noi suficienți parlamentari orto- docşi? Toate condiţiile acestea sunt îndeplinite la un nivel mult mai înalt decât în America; piedica vine, însă, din două părţi: 1. indecizia ierarhiei române ortodoxe de a- şi impune punctul de vedere moral-religios la care o obligă poziţia sacră şi datoria creştină pe care le are; 2. agresivitatea adversarilor Bisericii, adver- sari ce se manifestă gălăgios şi disperat, cu atât mai gălăgios şi mai disperat cu cât îşi dau seama cât de stupidă - şi, până la urmă, cât de precară - este poziţia lor. Un simplu suflu al dreptcredincioşilor i-ar zbura pe aceşti detractori de pe schela pe care s-au cățărat fără nici o cădere. Dacă minoritatea are drepturi, majoritatea îşi are, de asemenea, drepturile ei... A anul VI e nr. 68 ROST DECANTĂRI Câteva gânduri despre dreptatea lui Dumnezeu Rîndurile următoare mi-au fost inspirate de niște pasaje întilnite într-una dintre cele mai importante lucrări de teologie ortodoxă care există în limba română: Omul - animal îndumnezeit, de Panayotis Nellas. Felul în care autorul prezintă aici dreptatea divină ne ajută să vedem de ce înţelegerea legalistă a dreptății divine este necreștină şi de ce această înțelegere legalistă nu poate fi respinsă, aşa cum se întîmplă în mod curent, în temeiul disocierii între mila și dreptatea lui Dumnezeu. Gheorghe Fedorovici Dreptatea-ordine şi dreptatea-bunătate Dreptatea lui Dumnezeu este în primă in- stanță creatoare. De aceea, a spune că Dumnezeu lucrează cu dreptate este a spune că lucrul Său este drept fiindcă Dumnezeu lucrează cu drep- tate. Pentru a rămîne lucru al lui Dumnezeu, lu- crul trebuie să rămînă drept. Nedreptatea lucru- lui este cea care reclamă îndreptarea sa. Prin ur- mare, dreptatea lui Dumnezeu este creatoare şi îndreptătoare. Cum spune Panayotis Nellas urmîndu-l pe Cabasila şi în acord cu înțelegerea ortodoxă a Căderii şi a Mîntuirii: „Iubirea care este Dumnezeu (1 Ioan 4, 8) a creat zidirea în mod liber, din nimic. Acest act al creaţiei, fiind bun, a avut ca rezultat un cosmos, adică o ordine şi o armonie care constituie dreptatea creaţiei. Prin urmare, între dreptatea-bunătate a Creatorului şi dreptatea-ordine-armonie a creaţiei există o relaţie reală, intensă, iconică. Astfel, revolta sau ofensa omului împotriva lui Dumnezeu, nepu- tînd să atingă dreptatea lui Dumnezeu - căci cum e cu putință ca infinitul să fie afectat sau atins într-un fel oarecare de finit? - afectează în mod real icoana dreptăţii divine în creaţie, zdrobeşte alcătuirea psiho-somatică iconică şi funcționali- tatea omului şi ordinea şi armonia creaţiei. «Ofensa» [hybris] este, în realitate, o «rană» [trauma]. Dar, din moment ce căderea reprezintă în realitate o «ofensă», trebuie să existe în mod real şi «pedeapsa» [timoria] corespunzătoare. «Fiind- că trebuia ca păcatul să fie nimicit printr-o pe- deapsă oarecare şi să fim izbăviţi de vina lucru- rilor pe care le-am greşit faţă de Dumnezeu pri- mind o osîndă a pedepsei». Însă pedeapsa care vine în mod natural asupra celui ce ofensează nu vine de la dreptatea lui Dumnezeu, care nici nu a lovit, nici nu cere satisfacție, ci de la dreptatea creaţiei Sale. Pedeapsa pe care dreptatea neînduplecată a creaţiei o aduce asupra omului ar fi veşnică, în- vață Cabasila, dacă nu ar interveni dreptatea-bu- nătate a lui Dumnezeu să îndrepte dreptatea creaţiei transformînd cu iubire de oameni în mod interior «pedeapsa» în «leac [pharmakol], vinde- cînd astfel «rana» şi pedepsind, nimicind «ocara» care este păcatul: «Rana, însă, durerea şi moartea au fost născocite dintru început împotriva păca- tului... Pentru aceasta îndată după păcat Dumne- zeu a îngăduit moartea şi durerea, nu aducînd o osîndă asupra unuia care a păcătuit, ci mai degra- bă oferind un leac unuia care s-a îmbolnăvit“ 66 anul VI e nr. 68 DECANTĂRI ROST | s A pate ee gt (Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Sibiu, Editura Deisis, 1994, pp. 37-39). Dreptatea ţine de lucrul drept. Atunci cînd ceea ce este drept este făcut strimb, intervenția dreptății este solicitată de însăşi firea lucrului, care aspiră să redevină drept, adică firesc. Lucrul nedrept suferă din pricina strîmbăciunii sale, căci nedreptatea este improprie firii, este nefirească. Adam, după păcat, s-a „strîmbat“. Dumnezeu este drept şi Îşi aplică dreptatea nu pentru că ar fi fost ofensat de strîmbăciunea (nedreptatea) lumii, ci pentru că lumea însăşi are nevoie de dreptatea Lui. lar aceasta se întîmplă nu în virtutea atotpu- terniciei divine, ci datorită iubirii sale. Dumnezeu îndreaptă firea din iubire pentru ea, Dumnezeu face creatura dreaptă fiindcă aceasta suferă din pricina nedreptăţii ei. Dreptatea divină este iubi- re divină, o iubire care nu caută justiție, ci în- dreptare, adică recuperare, vindecare. Iubirea nu răzbună, nu revendică satisfacţie, ci revindecă (c£ ambivalența termenului latinesc vindico). Lu- mea este îndreptată de Cel Drept (Romani 8, 33) în măsura în care ea Îi primeşte dreptatea. Ca omul să fie drept presupune ca el să fie con- form dreptăţii în care a fost făcut. Adevărul omu- lui ţine de această adecvare la realitatea dreptății lui Dumnezeu. Falsul este strîmb, iar ceea ce este strimb este nedrept. Adevărul este dreptatea firii, iar dreptatea este adevărul ei. Cel drept este înainte-văzător fiindcă vede în lumina Dreptății. Acest mod adevărat al vederii îndreptate este posibil numai prin îndreptarea ei în Cel ce este Adevărul. Hristos este la dreapta lui Dumnezeu (Ro- mani 8, 34) întrucât El este Dreptatea Lui Dumne- zeu. Căci prin EI le-a făcut Dumnezeu pe toate. Lumea a fost făcută dreaptă înseamnă: lumea este marcată de Logos, adică de sens. Făpturile create sînt „litere care-şi vestesc autorul”, spune Evagrie. Limbajul drept este limbajul adevărat. Vorbirea adevărată are puterea îndreptării. Întru- cât este Adevărul, Hristos are puterea vorbirii în- dreptătoare în sens absolut: „Lazăre, ieşi afară!“; „Ridică-te!“; „Efata“; „Talita kumi“. lisus Hristos este Dreptul lui Dumnezeu, Dreapta Lui, Dreptatea Lui. Este îndreptarea lu- anul VI e nr. 68 67 ROST DECANTĂRI mii. Prin Întruparea şi Jertfa Sa, Hristos îl în- dreaptă pe om nu în sensul că-l repune într-un raport corect cu Dumnezeu; Hristos nu-i aplică o corecție omului, şi nici doar o tămăduire (Nellas, p.20), ci îl îndreaptă pe om, în El însuşi, pentru ca acesta să-şi poată vedea sensul său ultim. Omul îndreptat este omul în Hristos, este omul care nu are un alt principiu de viaţă şi nici o altă ţintă de- cît pe Dumnezeu. Prin omul îndreptat se în- dreaptă şi lumea, istoria întreagă îşi dobîndeşte sensul ei ultim, „istoria îşi are obîrşia şi ţinta fina- lă în Hristos“ (Nellas, p. 22). Sensul ultim al isto- riei este determinat de realizarea chipului lui Dumnezeu în om, toată istoria nu este altceva de- cât drumul de la „chip“ la „asemănare“. Însăși aş- teptarea Domnului i-a adus lui Simeon îndrep- tarea, şi de aceea noi îl cunoaştem acum sub nu- mele de Dreptul Simeon. Asta înseamnă că iadul nu este rezultatul dreptăţii divine percepute ca nemilostivire. Iadul este timp rămas neîndreptat fiindcă a refuzat îndreptarea. Şi a refuzat îndrep- tarea fiindcă s-a văzut pe sine drept. Biserica, loc drept și loc al îndreptării Cuvintul „biserică“ provine, după cum se ştie, dintr-un cuvînt grecesc care înseamnă „re- ge“; basilike era acea clădire care adăpostea, în Roma antică, o judecătorie sau o altă instituție imperială. Prin neîncetata solicitare a judecății lui Dumnezeu, Biserica este loc al judecaţii şi an- ticipare a Judecăţii ultime. Ca loc al dreptăţii, Bi- serica este locul unde dreptatea este deopotrivă cerută şi primită. Tainele fac dreptate credincio- şilor (Nellas, pp. 86-93). Întrucit Biserica, ca Trup al Celui Viu, este zămislită pe Cruce prin sămînța sîngelui şi apei care țişnesc din Coastă, se poate spune că toate tainele sînt instituite de fapt pe Cruce, de vreme ce taina lucrează prin crucea pe care o imprimă în toate. Tainele îndreptează, căci crucifică. Crucea este instrumentul îndreptării. Amprenta crucii nu este altceva decît amprenta Fiului. La judecată eşti de faţă. Te înfăţişezi cu fața ta. Vrând, nevrînd, judecata te întoarce cu faţa. Ur- mărind realizarea dreptăţii, adică îndreptarea, actul judecății se reduce Ia o în-făţişare, adică la o arătare a feţei. Aplicînd dreptatea, actul de jude- cată înfăţişează lucrurile în adevărul lor. Dum- nezeu le întoarce pe toate cu fața. Căci strimbarea este a feței. Păcatul constă în întoarcerea creaturii cu fața spre ea însăşi. Ceea ce înseamnă că doar cele care au faţă se pot strim- ba şi că doar cele care au față pot fi îndreptate - prin reflectarea feţei lui Dumnezeu. A sta cu fața spre Dumnezeu în-seamnă a avea fața lui Dum- nezeu, a redobîndi asemănarea. Oamenii sînt aduşi de faţă prin chemarea care premerge înfăţişarea. Judecata nu doar înce- pe printr-o solicitare a feţei, ci chiar în asta con- stă: „Și întorcîndu-Se, Domnul a privit spre Petru; şi Petru şi-a adus aminte de cuvîntul Domnului, cum îi zisese că, mai înainte de a cînta cocoşul astăzi, tu te vei lepăda de mine de trei ori. Și ieşind afară, Petru a plins cu amar“ (Luca 22, 61-62). Aplicarea dreptății urmăreşte o îndrepta- re a acestei feţe, o orientare către ceea ce este de față şi totdeauna cu faţa: instanța judecătoare. Înaintea ei se stă drept (în picioare). A fi înseam- nă a fi de față. Dumnezeu stă tot timpul cu fața. EI este față pentru că EL este un Da care este totodată un apel. Cel chemat se întoarce cu fața către cel care-l cheamă. Cel chemat este îndreptat prin simplul fapt al întoarcerii către cel care cheamă. Întorcân- du-se cu fața, cel chemat răspunde prin însăşi această întoarcere. Dumnezeu este Faţa pentru că EI este prin excelență cel care cheamă şi cel care răspunde. Dumnezeu este şi cel care este de față. A fi de față înseamnă a fi prezent. A sta cu fața înseamnă a fi de față. Prezența este a feței. Prin faptul de a fi creat, omul este cel chemat. Prin însăşi faptul de a fi, Dumnezeu este cel care cheamă. Dar unde sînt oamenii chemaţi? Ei sînt chemați într-un loc care este totodată o stare - starea celor care sînt de faţă. În Biserică, omul este îndreptat, înfăţişat, către locul îndreptării sale: Sfinta Cruce. A sta cu fața înseamnă a fi de față. Biserica este locul unde se adună martorii, adică cei care sînt de față, mărturisind moar- tea şi învierea Regelui, a Basileului. Cel îndrep- tat este martor al Învierii. Dar nu poţi mărturisi Învierea decât dacă eşti şi tu înviat, adică în- dreptat prin nemăsurata milostivire a singuru- lui Dumnezeu adevărat fiindcă este singurul drept. 68 anul VI e nr. 68 DECANTĂRI Teofania imaginii Constantin Mihai zii „ca o identificare“, în sensul propriu al termenului: metamorfoza produsă de subiect când acesta îşi asumă o imagine al cărei efect este indicat de folosirea termenului de ima- go. Asumarea imaginii sale speculare de către ființă implică un caz exemplar: manifestarea ma- tricii simbolice în care „eul se precipită într-o for- mă primordială, înainte de a se obiectiva în dia- lectica celuilalt“. Imaginea speculară rămâne suportul lumii vizibile. Funcţia stadiului oglinzii constituie o ex- presie a funcţiei imaginii care trebuie să stabi- lească o relaţie între organism şi realitatea sa, un fel de Innenwelt şi Umwelt. Ruptura acestui ra- port generează o reconfigurare a structurii su- biectului. Momentul în care se încheie stadiul oglinzii marchează, prin identificarea ființei cu imaginea, dialectica care leagă subiectul de nişte situaţii, social elaborate. Stadiul oglinzii este per- ceput, deci, în cadrul experienței psihanalitice, „ca formator al funcţiei subiectului“. Metafora oglinzii reuşeşte să descrie ceea ce Henry Corbin numeşte Mundus Imaginalis. Ceea ce vedem în oglindă nu este nici fantasmă, nici fi- inţa cuiva. Imaginea nu corespunde mereu ființei noastre concrete, ci ea depinde realmente de apa- riția noastră. Mundus Imaginalis este un plan de reflexie între lumea spiritului şi cea a materiei. În spaţiul său, aceste coordonate se află în contigui- tate, una prin mișcare descendentă (kenosis) şi alta prin asceză. Potrivit teoriei Sfântului Maxim naliza psihanalitică înţelege stadiul oglin- 1 Jacques Lacan, Ecrits 1, Paris, Seuil, 1966, p. 90. Mărturisitorul, oglinda reflectă chipul lucrurilor originare pe care nu le cuprinde în subzistența lor descoperită. Oglinda este o mediere care re- velează şi ascunde, în acelaşi timp; ea se pliază pe modul cognitiv al omului decăzut. Inapt de a cu- noaşte adevărul prin intuiţie, omul decăzut tre- buie să se mulțumească cu percepţia reflexului său pe calea virtuţii şi a cercetării. Conform tradiției scripturistice, îngerii care văd mereu chi- pul Tatălui, sunt oglindirea Chipului pe care îl pri- vesc. Prin urmare, cine contemplă chipurile angeli- ce, surprinde, în lumina lor, chiar oglindirea. Omul care încearcă să trăiască potrivit modelului apără- torilor divini, devine oglinda lor. Îngerii sunt pur- tătorii acestui joc de oglinzi, prin intermediul căro- ra se poate pătrunde în spaţiul transcendenței. Modelul călugărului ca immitatio angeli devine sim- bolul permanent în literatura patristică?. Problematica ontologică a imaginii se regă- seşte în statutul ambivalent atribuit de gândirea antică şi medievală imaginii speculare care poate fi asimilată fie unei aparenţe iluzorii, fie unei mi- metici ontofanice. Valoarea oglinzii, hermeneuti- ca imaginilor în oglindă ne permit să decriptăm modul în care o anumită determinare a imaginii sensibile se regăseşte în proiecția ființei. Reprezentarea speculară dă naştere unei confuzii care poate apărea între imagine şi mo- del. Este cazul experienței autoscopice care ne de- termină să conferim imaginii mai multă realitate decât are ființa ce se oglindeşte în ea. Narcis este un exemplu clasic pentru această experiență în care dublul sfîrşeşte prin a lua locul ființei. Inter- pretarea gnostică atribuie crearea lumii proiec- tării unei imagini arhetipice a omenirii, care a rămas prizonieră ca urmare a unei fascinaţii pen- tru reflexul său. Imaginea tinde să-şi piardă iden- titatea, nu numai în cazul abaterii sale de la model, ci şi în momentul producerii unei iluzii care poate să genereze disoluția realului. 2 Andrei Pleşu, Despre îngeri, Bucureşti, Humanitas, 2003, pp. 63-64. 3 Jean-Jacques Wunenburger, Filosofia imaginilor, laşi, Polirom, 2004, pp. 211-212. anul VI e nr. 68 69 ROST DECANTĂRI Teologia creştină a făcut posibilă o bogată ontologie a imaginii în jurul problemei centrale a Întrupării. Este important să înțelegem modul prin care fiinţa lui Dumnezeu devine imagine, adică ia forma corporalităţii în lume. Creştinis- mul valorizează moştenirea iudaică, interpre- tând creaţia lumii ca opera personală a lui Dum- nezeu. Din perspectiva neotestamentară, Hristos este imaginea/icoana lui Dumnezeu, omul fiind invitat să îmbrace această icoană. În tradiţia creştină, teologia icoanei urmea- ză o altă cale decât cea a Euharistiei. Icoana chris- tică nu este o reprezentare asimilabilă unui desen sau unui tipar, ci o iradiere care îl restituie pe Hristos fără nici o duplicare speculară. În schimb, Euharistia este imaginea adevărată a lui Hristos, întrucât ea este impregnată de Duhul Sfânt; spre deosebire de icoană, Euharistia are o dublă di- mensiune: divină şi materială. Ca urmare a Întru- pării, imaginea christică a fost făcută vizibilă, anulând astfel interdicția veterotestamentară de a reprezenta divinul. Prin urmare, oamenii care neagă faptul că Hristos poate fi reprezentat prin icoană, neagă implicit realitatea Întrupării. Imaginea nu se identifică în esența şi substanța sa cu modelul. Iconoclasmul comite o blasfemie atunci când consideră Euharistia o imagine. Euharistia este însuşi Hristos, şi nu imaginea sa. Iconodulia ignoră sau neagă funcţia simbolică a imaginii sacre. Teologia creştină dezvoltă o simbolistică a cultului şi a tradiţiei fundate pe funcţia figurilor vizibile ale imaginii lui Dumnezeu. Icoana încear- că să pună capăt rupturii ontologice între natural şi supranatural, între vizibil şi invizibil. Funcţia teofanică a icoanei nu epuizează esența invi- zibilului, transcendenţa. Teologia imaginii nu a încetat să se delimiteze de cultul idolilor. Idolul consemnează divinul plecând de la privirea umană; el reprezintă un nivel inferior al divinu- lui. Pentru a împlini esența sa, icoana trebuie să-şi piardă valoarea de imagine divinizată, des- chizându-se astfel spre invizibil. Icoana ascunde şi dezvăluie distanța existentă între divin şi ima- ginea saf. Creştinismul se prezintă ca o gândire fecun- dă a imaginii unde epifania lui Dumnezeu se rea- lizează într-o altă realitate, un fel de Mundus Ima- ginalis. Această teofanie ţine de o ontologie a gra- delor ființei care, spre deosebire de dualisme, propune un spaţiu intermediar, dominat de ființe ale intervalului, îngerii. Creştinismul a reuşit să elaboreze o sistematică speculativă care facilitea- ză triumful imaginii şi utilizarea sa religioasă. 4 Jean-Luc Marion, L'idole et Ia distance, Paris, Grasset, 1977, p. 25. 70 anul VI e nr. 68 DECANTĂRI O critică preliminară a „conservatorismului schimbării“ Ovidiu Hurduzeu -25 august 2008) a publicat un fragment din cartea domnilor Valeriu Stoica şi Dra- goş Paul Aligică Reconstrucția dreptei. Între expe- rimentul capitalist occidental şi proiectul naţio- nal românesc, în curs de apariţie la editura Hu- manitas. Potrivit autorilor ei, lucrarea este gândi- tă ca o contribuţie la dezbaterea publică în jurul identităţii doctrinare a dreptei româneşti astăzi şi a viitorului proiect naţional românesc. Domnii Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică consideră că „demersul nostru trebuie citit nu atât ca o afir- maţie de ortodoxie doctrinară, cât ca o provocare la o dezbatere publică... Nu pretindem că lista noastră de teme este exhaustivă. Și în nici un caz nu pretindem că am deţine răspunsuri defini- tive“. După această situare iniţială pe poziţiile modestiei discursive şi a dezbaterii civilizate de idei, cei doi autori anunță „totuşi câteva teze rela- tiv ambiţioase:. În fraza următoare, „tezele relativ ambiţioa- se“ devin „răsturnare spectaculoasă a felului în care vor fi definite şi percepute aceste proiecte politice“. Mai mult. Răsturnarea spectaculoasă - trecerea de la „abordarea cu fața întoarsă spre trecut, la o abordare cu fața către viitor“ - se gon- flează într-o ditamai „reconsiderare a înseşi sub- stanţei doctrinare a ceea ce numim dreapta ro- mânească şi, legat de aceasta, o reinterpretare a dimensiunii identitare a proiectului naţional“. Deşi domnii Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică ştiu că „sunt şi alte propuneri“, că există „reacții din partea celor care gândesc lucrurile în alte par- adigme“, nu par să aibă vreo îndoială că propune- rile enunțate în Reconstrucția dreptei vor fi „in- R evista 22 în numărul 963 (19 august 2008 corporate dezbaterii publice“. Optimismul derivă din încrederea nestrămutată a celor doi autori în progresul omenirii: românii vor prefera cu sigu- ranță proiectele politice îndreptate cu faţa către viitor celor întoarse către trecut, „care s-ar reven- dica de la radicalismul antiliberal şi anticapitalist al perioadei interbelice sau s-ar complăcea prea mult în nostagia aristocrației secolului al XIX-lea“. În acest articol, printr-o acrobație mentală, ne vom plasa şi noi „cu fața către viitor“, încer- când să ne imaginăm conservatorismul şi tradiția aşa cum le vor domnii Stoica şi Aligică: „conserva- torism al schimbării“ şi experiment „occiden- tal-democratic-capitalist“. (Gânduri rebele ne duc imediat la caragialescul „curat murdar, coane Fanică“. ) Hotărâţi să descoperim „forma de tradiţie cu totul atipică“, ne lepădăm de termenul „conser- vatorism“ din dicţionare. Bună de aruncat la gu- noi definiția din „Le Petit Robert“: „partidul con- servator“ este un „defenseur de l'ordre social, des idees et des institutions du pass“! Nici „Webster“-ul nu-i mai breaz cu al său „conser- vatism“ în chip de „disposition to preserve what is established and to promote gradual develp- ment rather than abrupt change“. lar „Dex“-ul ne duce de-a dreptul în eroare: „Conservatism - ati- tudine, sistem de idei, convingeri politice care acordă importanţă instituţiilor tradiţionale (reli- gie, familie, proprietate) şi susțin dezvoltarea treptată în locul schimbărilor bruşte“. Este clar că autorii dicţionarelor au încercat să explice ter- menul „conservator“ într-un mod retrograd, „pe baza unei formule gândite şi puse în practică în secolul al XIX-lea“. Din moment ce termenul „conservator“ înseamnă schimbare, şi nu o schimbare oarecare, ci un „experiment“, mă întreb dacă „experiment“ anul VI e nr. 68 7I ROST DECANTĂRI n-a devenit între timp echivalent cu „stagnare“. Nesigur pe cunoştinţele mele, mă văd obligat să verific. Cum domnii Stoica şi Aligică nu redefi- nesc şi termenul „experiment“, nu am altă soluţie decât să recurg, tot la anacronicele dicţionare. Sursele consultate îmi confirmă că vechea defi- niţie stă încă în picioare: „experiment“ înseamnă un procedeu sau metodă care provoacă în mod intenţionat şi în circumstanţe controlate unele fenomene cu scopul de a descoperi un efect sau lege necunoscută. Sau le provoacă pentru a sta- bili o ipoteză. Edificat, merg mai departe. Ce poate însem- na oare termenul „experiment“ în plan politic, economic sau cultural? Din nou îmi năvălesc în minte gânduri rebele: experimentul iacobinilor preluat şi dus la ultimele lui consecințe de revo- luţia bolşevică; nazismul şi fascismul, experimen- tul khmerilor roşii de dezurbanizare a Cambod- giei, colectivizarea agriculturii sub comunişti, ex- perimentul Piteşti, experimentul eşuat al „ora- şului planificat ştiințific“(Brasilia). Ba mă întreb daca nu cumva a fost un experiment şi revoluția industrială, cu consecinţele pe care le resimțim astăzi: secătuirea resurselor naturale, distruge- rea biodiversităţii, gigantismul industrial şi hipercomplexitatea civilizațională. Chiar dacă am vedea lumea numai în roz, orice experiment, inclusiv „experimentul occi- dental modern“, nu poate fi altceva decât o ingi- nerie. Elite auto-impuse repudiază trecutul unor popoare, pentru a propune populațiilor fără Me- morie, „condiționate“ pavlovian, un nou model de societate, prezentat drept ideal. Prin metode propagandistice, cetățenii sunt convinşi că socie- tatea viitoare va asigura pacea, dreptatea socială, securitatea, prosperitatea etc. În caz că operaţia de condiţionare eşuează, parțial sau integral - alt- fel spus, populaţia nu poate fi convinsă prin pro- pagandă şi stimulente economice - elitele recurg într-un grad mai mare sau mai mic la coerciţie şi violență (cenzură, îndepărtarea scepticilor şi re- zistenţilor.) Descrierea „experimentului occidental mo- dern“ oferită de domnii Stoica şi Aligică nu lasă nici un dubiu. Aglutinarea naţiunilor într-un „bloc politic şi civilizaţional“, „reinventarea“ po- poarelor lumii pe baza unei „mari strategii isto- rice“, „proiectele de reconstrucţie identitară“ a fiecărei naţiuni, „schimbarea socială continuă“ 72 anul VI e nr. 68 DECANTĂRI ROST sunt procese instrumentalizate a căror scop este creearea unei engineering society, o utopie năs- cută din obsesia scientistă a postmodernităţii (obsesie denunțată, printre mulți alţii, de FA. Hayek în Counter-revolution of Science: Studies in the Abuse of Reason). În „marea strategie istorică“, îndrăznim să vedem ingineria tehnoglobalistă care reconfigu- rează în prezent lumea. Nu este nici o îndoială că globalismul, în calitatea sa de „experiment istoric generat de vestici“, se leagă de o tradiţie - tradiţia vesticilor marxişti, a vesticilor experţi, birocrați şi „planificatori“ - tradiţia celor care de două sute de ani încoace se tot chinuie să cucerească şi să transforme atât natura sălbatecă, cât şi natura umană. În nici într-un caz nu poate fi vorba de tradiția conservatoare! Domnii Stoica şi Aligică ne asigură că „mare- le experiment“ - identificat de noi cu tehnoglo- balismul - este „capitalist-democratliberal“. În opinia autorilor, acestea sunt calități absolute. Deodată, intenţia celor doi autori de a „trece din- colo de lozinci“ ia accente triumfalist-mesianice. „Blocul politic şi civilizaţional“ concoctat de „ma- rele experiment“ ne este descris în termenii „ex- cepționalismului tipului de cultură şi civilizație propuse umanităţii de către Occident“. Este ciu- dat cum un discurs ce pretinde să privească lu- mea prin ochii secolului XXI, nu reuşeşte să în- frângă „inerția locurilor comune“ din mitologia secolelor trecute. „Capitalismul democrat libe- ral] este diferența specifică faţă de care toate cele- lalte civilizaţii şi forme sociale pălesc“, afirmă negru pe alb domnii Stoica şi Aligică. A privi Occidentul, aglutinat într-un „bloc politic şi civi- lizaţional“, din perspectiva unei presupuse supe- riorități imperiale - mă gândesc la „excepțio- nalismul“ celei de „A treia Rome“ fasciste sau ru- seşti, la Manifest Destiny american, la superiori- tatea rasială profesată de nazişti - mi se pare un exercițiu propagandistic ratat din deschidere. Pe de o parte, „elitele“ le contestă românilor dreptul de a avea martiri creştini şi o mitologie naţională. Pe de altă parte, îi invită să se reformeze în chip de mândri apărători ai „blocului“ „având ca punct de sprijin şi reper excepționalismul occiden- tal“. Mândria de a fi român este astăzi „politic in- corectă“, iar conştiinţa unicității şi a poziţiei noas- tre în istorie este considerată de-a dreptul legionară. Mândria de a fi „atins de acest excep- ționalism“ (al blocului civilizațional) este însă pro- pagandistic cultivată şi pecuniar motivată. Domnii Stoica şi Aligică privesc „marele ex- periment“ neoliberal din unghiul inevitabilității sale istorice. „Este un trend istoric... Ne place sau nu capitalismul democrat liberal este nucleul ex- perimentului occidental modern“ - ne explică domniile lor cu siguranță marxistă. În opinia celor doi autori, când aparţii „familiei civiliza- ționale“ a Occidentului - chiar dacă rolul tău în familie este cel al Cenuşăresei - orice mișcare de dreapta nu poate fi decât globalistă, capitalistă, democrată și liberală. Domnii Stoica şi Aligică nu ne explică prin ce minune, în practica neolibe- rală, cele patru elemente au ajuns să conviețuias- că fericit. Augusto Pinochet şi liderii chinezi n-au introdus neoliberalismul prin metode democra- tice. Corporaţiile transnaţionale n-au nevoie de „democrați“, ci de lucrători ieftini, obedienţi şi productivi. Oriunde globalismul a implementat politici neoliberale, democraţia s-a supus prag- matismului economic, libertatea persoanei, liber- tăţii comerțului. Democraţia de astăzi are prea puțin în comun cu valorile democratice tradiţio- nale. Este o „democraţie de masă“ (termen folosit de Paul Edward Gottfried în After Liberalism), un produs de consum, decontextualizat, formulat în termenii statului managerial, se adresează unui cetățean pasiv şi lipsit de cultură politică. Demo- craţia de masă şterge granița dintre consensul popular şi controlul birocratic prin promovarea unei retorici a grijii faţă de cetăţean. De multe ori această grijă este o încercare deghizată de a regle- menta viața persoanei în cele mai mici amă- nunte. Nu înțelegem cum capitalismul global de ori- entare neoliberală a ajuns să-şi etaleze „excepţio- nalismul“ sub faldurile conservatorismului. Nu cumva „conservatorismul“ profesat de domnii Stoica şi Aligică este atât de „atipic“ încât devine de nerecunoscut? Nu este el însuşi o inginerie? Un produs fabricat la comandă? Nu ne aventurăm să dăm un răspuns atâta timp cât n-am citit cartea. Din fragmentul publicat în Revista 22 reiese însă clar intenţia autorilor de a înfrăţi neoliberalismul şi neoconservatorismul (care oricum sunt inter- şanjabile) într-un discurs propagandistic de fac- tură neo-wilsoniană. anul VI e nr. 68 75 ROST DECANTĂRI Parafrazându-i pe cei doi distinşi autori, îndrăznim să afirmăm că apariţia unei alte lucrări proslăvitoare a „capitalismului democrat liberal“ nu face decât să „ne îngreuneze vederea“ şi să blocheze din start „dezbaterea intelectuală şi po- litică privind direcţiile de acţiune colectivă ce ne stau în faţă“. Într-o dezbatere publică serioasă privitoare la viitorul dreptei româneşti, adevărul ar ieşi la iveală. De pildă, s-ar dovedi că neoliberalismul de astăzi nu are prea multe în comun cu liberalismul clasicsau „economic“ a lui Adam Smith sau Alexis de Tocqueville - un liberalism al statului minimal a cărui funcţie se reducea la păstrarea ordinei publice. Nici nu se aseamănă cu liberalismul „li- bertarian“ a lui Hayek şi a „Școlii austriece“. Neo- liberalismul nu este atât o doctrină politică, cât ideologia şi practica economică a corporatismu- lui industrial şi financiar transnaţional pe care noi l-am numit tehnoglobalism (datorită rolului preponderent al noilor tehnologii în răspândirea sa planetară). Teoriile neoliberale şi neoconser- vatoare despre un „self-regulating market“ sunt hilare. Pe plan internaţional, „comerțul liber“ es- te controlat de instituții supranaţionale precum Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional sau Organizaţia Mondială a Comerțului. Pe plan intern, puterea intervenţionistă a statului mana- gerial în economie a crescut exponențial în „epoca neoliberală“. Statul acţionează direct (vezi intervenţia directă a statului în actuala criză financiară din SUA) sau indirect asupra econo- miei prin diferite agenţii de monitorizare, acor- dare de licențe, managementul riscului, protecția consumatorului, a mediului înconjurător etc. Aşa s-a ajuns ca guvernul federal american să devină cel mai mare angajator al țării. John Plender, într- un raport asupra economiei mondiale, întocmit de ziarul Financial Times scria: „Niciodată con- ducătorii de firme n-au fost atât de constrânşi de către regulamentele guvernamentale“.! Soluţia propusă este „better regulation“ nicidecum „no regulation“. În Marea Britanie, pentru a se reduce birocraţia s-a mărit birocraţia, creindu-se noi „agenţii“ şi alte regulamente (de exemplu, The Better Regulation Executive, Better Regulation Commission şi Better Regulation Act). Să mai amintim de „piaţa liberă“ din România şi puterile intervenţioniste ale statului român? În general, în democraţiile occidentale intervenționismul economic al statului şi al agenţiilor transnaţio- nale este mult mai extins astăzi decât în trecutul „keynesian“. Să nu ne lăsăm însă amăgiți. Intervenţionis- mul îl sufocă pe micul întreprinzător, dar afectea- ză prea puţin marea corporație, care nu ar putea supraviețui fără corporate welfare, subvenţiile şi legile protectoare oferite generos de statul mana- gerial, de Ia scutiri de taxe, protejarea „proprietă- ţii intelectuale“ şi a patentelor până la investiţiile din bani publici în infrastructură (transport, tele- comunicaţii ), cercetare şi educaţie. De regulă, în ordinea neoliberală, riscurile şi cheltuielile mari- lor companii sunt socializate, iar profiturile pri- vatizate. În „blocul civilizaţional şi politic“ de care apalținem, „experimentul neoliberal“ este privit cu un scepticism din ce în ce mai răspândit. Chiar susținătorii lui devotați, cum ar fi reputata publi- caţie BusinessWeek, au început să-şi exprime mari îndoieli. Într-un articol revelator „Shaking Up Trade Theory“ (6 decembrie 2004), Aaron Bernstein trece în revistă efectele negative ale globalizării asupra economiei SUA, citând datele şi statisticile oferite de mari analişti americani. „Elitele“ dâmboviţene fac urechea surdă la orice nu-i pe linia „corectitudinii politice“. Cum destinul lor este legat de birocraţia de la Bruxel- les, grupurile mondialiste şi corporaţiile transna- ționale, care promovează Vajnica Lume Nouă, orice semnal de alarmă, menit să-i aducă la reali- tatea lui hic et nunc, îi deranjează profund. Când aceste semnale vin de la dreapta lor, maşinăria propagandistică intră în alertă maximă. În prezent dezbaterile pentru definirea iden- tităţii doctrinare a dreptei româneşti îmbracă un caracter teatral. Sau, pur şi simplu, diversionist. Neoliberalii şi neoconservatorii (liberali deghiza- ți) se susţin reciproc, îşi fac bezele prin sălile de conferințe, apar „pe sticlă“ să discute jovial despre „reconstrucția identității specifice“. Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Ca şi când ade- vărata restauraţie conservatoare n-ar bate la uşă. Nota autorului: Vom reveni cu un nou co- mentariu după apariţia cărții. 1 John Plender, „Tilt in the balance of boardroom power“, Financial Times, 21 ianuarie 2004 74 anul VI e nr. 68 DECANTĂRI Uniunea Europeană... o nouă URSS? Silviu Man u este nimic nou în a afirma că UE este una dintre cele mai recente obsesii națio- nale. Dacă la începutul anilor '90, clasa conducătoare se încorda într-un găunos „Nu ne vindem țara“ (slogan cât se poate de previzibil - populaţiei i se livrase sistematic, după sfânta re- țetă comunistă, imaginea unui Occident hulpav, ros de cancerul capitalismului), de câţiva ani buni, aceeaşi clasă conducătoare trimite bezele Bruxelles-ului, în timp ce se străduie să plombeze cu acquis comunitar cariile sociale autohtone. Ce este UE pentru noi? Pentru cei mai mulți dintre români, UE este e numele de cod al unui jandarm continental, cu glas patern, studii supe- rioare şi cravată, mirosind a Dior şi a bună-cre- dință, singurul care „îi mai poate scutura“ pe aleşii noştri cei corupți. Cineva exulta pe forumul unui ziar: „Văd în organismele UE singura noas- tră salvare din mocirla imoralității în care ne tă- vălim de atât de mult timp“. Deci, singura modali- tate prin care am putea să scăpăm de mizeria lă- sată de comunism şi perpetuată cu meticulozitate după Revoluţie. O instanță universală, în drept să dea direc- tive vizavi de mărimea castraveților, gradul de curbură al bananelor şi bețelor de chibrit (nici o exagerare, cei neinformaţi pot verifica), cerceta- rea ştiinţifică, transhumanţa şi libertatea de exprimare pe internet” (recent s-a pus problema înregistrării bloggerilor din UE!"), ţigărilor şi băuturilor energizante. Dar, pe de altă parte, un donator universal, care pompează generos bani (ne)rambursabili pentru comunele sărace, pen- tru infrastructură, pentru agricultură şi educaţie. Un prieten al democraţiei, al păcii şi drepturilor omului. Un Olimp al experţilor, al specialiştilor, al tehnocraţilor. Un paradis aseptic al bunurilor, confortului, plăcerii, lipsei de prejudecăţi dar şi al eficienţei, corectitudinii (politice), transparentei şi ordinii. Furnizorul unic de fericire. În toată țara, steagurile albastre cu steluțe flutură vesel pe primării, hoteluri, biserici. UE ne-a adus cristalinul prefix „euro-“ (care poate fi montat cu uşurinţă pe orice noţiune) şi ideea că a fi european înseamnă a trăi în cea mai bună din- tre lumile posibile. „Eurosceptic“ şi „euroentu- ziast“ au devenit noi categorii ontologice. Timpul nostru istoric are ca punct de reper major data de 1 ianuarie 2007. Dar nu ne punem întrebarea „cu ce preţ?“, a persoanei responsabile, apte de cal- cule pe termen lung, ci preferăm să ne întrebăm fripturistic: „nouă ce ne iese“? Ce ştim, de fapt, despre UE? Identitatea aces- tui organism este nebuloasă pentru noi. Care este structura UE, care sunt relaţiile dintre diversele comitete şi comiţții, cum se aleg membrii acestora * Benjamin Henrion, reprezentând Ia Bruxelles The Foundation for a Free Information Infrastructure, o organiza- ție non-profit având ca obiectiv stabilirea unei pieţe libere în IT avertizează asupra unei directive care ar da dreptul producătorilor de software şi providerilor de internet să monitorizeze întreg traficul de date, cu scopul/pretextul căutării materialelor piratate: „în viitor, aplicaţii software populare precum Skype sau chiar Firefox ar putea fi declarate ilegale în Europa dacă nu sunt certificate de o autoritate administrativă. Acest lucru va compromite întreaga dezvoltare liberă a internetului aşa cum o cunoaştem acum;. “ eurosceptic.ro: Autoarea Proiectului, Marianne Mikko (Grupul Socialist din Parlamentul European, Estonia), afirmă că, deşi blogosfera „a fost până acum un loc al bunelor intenţii şi a fost în general caracterizat de intenții sincere“, există riscul din ce în ce mai mare ca, pe măsură ce bloggingul devine o activitate comună, acesta să devină „o sursă de poluare a cyberspaţiului“. Ea crede că, pentru a preveni acest lucru, este nevoie de un fel de etichetă de calitate aplicată asupra blogurilor şi a bloggerilor, a căror identitate și motive pentru a scrie pe blog trebuie făcute publice (sublinierea mea, S.M.). Astfel, Raportul d-nei Mikko sugerează clarificarea statutului juridic şi de altă natură al blogurilor şi încurajează „etichetarea“ lor voluntară în funcție de responsabilitățile şi interesele profesionale şi financiare ale autorilor şi editorilor lor. E anul VI e nr. 68 75 ROST DECANTĂRI - rămân întrebări lipsite de importanță pentru cei mai mulţi dintre noi. Şi, mai important, nu ştim care este scopul ei de dincolo de declaraţiile stafidite. Nu ni se pare paradoxal că un organism instituţional care trebuie să funcționeze eficient (ab)uzează de o limbă de cauciuc ce abundă în concepte de maximă imprecizie, secătuite de sens. Nu ne miră deloc că o simplă uniune eco- nomică a deviat într-un sistem care impune stan- darde culturale. Cartea lui Vladimir Bukovski Uniunea Europeană... o nouă URSS? tradusă în româneşte de Dan C. Mihăilescu, încearcă să ri- dice câteva semne de întrebare asupra proce- deelor de lucru europene şi să dea clarificări în privinţa originii acestora. N-ar trebui să uităm că proiectul „casei co- mune europene“ datează din 1987 şi îi aparține lui... Gorbaciov - până atunci, Comunitatea euro- peană fiind doar un spaţiu economic unic, even- tualitatea unei integrări politice lipsind din agen- dă. Nu ar trebui să ne fie indiferent gândul că acelaşi Gorbaciov a rezumat politica URSS în privința Europei Occidentale prin formula: „su- grumare prin îmbrățişare“. Şi nici declaraţia lui Felipe Gonzalez, preşedintele guvernului spaniol care îi explica aceluiaşi Gorbaciov, în octombrie 1990: „Ani şi ani - şi în mare măsură artificial - noi am susținut acest antagonism [opoziţia cla- sică între capitalism şi socialism, n.m. S$.M.]. Astăzi, am ajuns la o concluzie stranie. De când am ajuns la putere, a trebuit să lupt cu tovarășii mei din partid ca să-i fac să înțeleagă că economia de piaţă este cel mai bun instrument pentru a ne îndeplini scopurile principale. Nu un scop în sine, ci doar atât: cel mai bun instrument.“ Deja ar trebui să ne întrebăm cum pot fi amestecate socialismul european şi perestroika sovietică într-un proiect atât de luminos. Şi ce e oare cu acea expresie „sugrumare prin îmbrăţişa- re“? Nu e o glumă? Să mai dăm un exemplu intere- sant, urmând ca cititorul să studieze mai pe larg în cartea lui Bukovski relația pătimaşă dintre comuniştii ruşi şi socialiștii din Occident. Spre exemplu, Giscard d'Estaing, fost preşedinte al Franţei, aflat în delegaţia Comisiei Trilaterale îm- preună cu David Rockefeller şi Henry Kissinger, îi spune lui Gorbaciov: „La ora actuală, Europa occi- dentală experimentează o perestroika înnoindu- şi structurile. E greu de spus exact în ce moment se va petrece această înnoire, în cinci, zece, sau douăzeci de ani, dar în Europa de Vest se va naşte un nou stat federal modern. Noi către aşa ceva înaintăm, iar URSS trebuie să se pregătească să negocieze cu un astfel de stat unic care va reuni statele Europei occidentale“. Scopul acestei întâlniri era sprijinirea URSS prin integrarea în instituții economice şi financia- re mondiale (ex. GATT sau Fondul Monetar Inter- naţional). Data exactă a acestei declaraţii este... 18 ianuarie 1989, adică pe vremea când, vorba autorului, „Tratatul de la Maastricht era încă în scutece“. Este aşadar de bun-simţ să te întrebi, precum Bukovski: „cum de puteau aceşti oameni să ştie dinainte care va fi voința popoarelor lor față de atari schimbări spectaculoase, menite să le zguduie statutul «peste cinci, zece sau douăzeci de ani?“. Unde mai are loc democraţia de vreme ce exista deja un plan de la care nu trebuie să existe abateri (precum Danemarca în 1992 sau recentul caz al Irlandei)? Rămâne, deci, să reflectăm asupra proble- melor ridicate de Bukovski, mult mai spinoase şi mai complexe decât le-am expus eu în această scurtă prezentare. Să ne punem nişte semne de întrebare. Să ne informăm şi din alte surse. Chiar şi bloguri, cât încă nu sunt marcate cu „bun şi aprobat“ sau „etichete de calitate“... 76 anul VI e nr. 68 MEMORIA Amintiri despre Societatea Academică „Prietenii Ştiinţei“ Pentru o istorie culturală o George Popescu Glogoveanu drept subiect: Cum am scris Medelenii Mare orator, Ionel Teodoreanu era şi avo- cat, precum şi un fertil romancier, cu priză la tineretul interbelic (1937-1944). Însă, nu s-a ridi- cat la nivelul caracterial al fratelui său, Păstorel Teodoreanu, neîntrecutul epigramist de la Iaşi. Subiectul, spunea conferențiarul, i-a fost sug- erat de fratele său, care i-a povestit odată că a ieşit într-o dimineaţă în afara oraşului Iaşi şi a văzut un lucru neobişnuit, fantastic, şi anume: uitân- du-se pe bolta cerească, a văzut luna prăvălindu- se pe după dealurile oraşului. Această poveste (idee) i-a inspirat subiectul romanului care a făcut mare vâlvă în rîndurile tineretului, înainte de 1940. Mi-am pus mereu problema cum o fabulaţie putea declanşa izvorul creator al autorului pen- tru a putea construi un roman în două volume, cu impudoarea lui şi cu improvizaţiile care au incitat mintea şi fantezia multor tineri. Pe de altă parte, trebuie să mărturisesc că acum, când scriu aceste pagini, sunt în posesia unor informaţii care mă înduioşează, şi anume că la procesul savantului atomist George Manu - lucrase la Paris, timp de doi ani cu Marie Curie, la perfecționarea bombei atomice -, proces care a avut loc în 1949, la Bucureşti, avocatul Ionel 'Teo- doreanu fusese angajat ca apărător al profesoru- lui George Manu, învinuit de Tribunalul poporu- lui pentru rezistenţa lui la ocuparea țării de către trupele bolşevice, precum şi pentru întocmirea unui raport detaliat, trimis la ONU, cu privire la ceea ce fac comuniştii în România. În loc să-l ape- re pe George Manu, Ionel Teodoreanu l-a acuzat. După terminarea procesului şi anunțarea sentin- ței, una de condamnare la foarte mulți ani de C onferința lui Ionel Teodoreanu a avut închisoare, avocatul Ionel Teodoreanu s-a apropi- at de George Manu şi a încercat să se scuze pentru că nu a putut face mai mult, totodată lăsându-l să înțeleagă că nu va sta mult în închisoare şi va fi eliberat. Drept răspuns, George Manu i-a întors spatele lui Ionel Teodoreanu. Profesorul George Manu a murit în celula de la Zarca Aiudului, de tuberculoză. A ajuns ca un schelet care abia îşi mai putea trage sufletul, fără nici un fel de îngrijire medicală, din cauza faptu- lui că refuzase să se dezică de credința lui româ- nească şi creştină. Astfel a murit una dintre cele mai mari speranțe ale României în materie de fi- zică atomică. kk O perlă a gândirii filosofico-teologice, un aristocrat al trăirii valorilor creştine şi un mare pedagog a cărui pedagogie devenită vocaţie şi ruptă din trunchiul metafizicii a fost profesorul Vasile Băncilă. Deşi făcuse studii înalte la Paris, totuşi îi mărturisea lui Nae Ionescu că nu a citit suficient pentru a se considera om de cultură şi pentru a deţine toate tainele înțelepciunii, dar mentorul său, ilustrul Profesor de logică şi meta- fizică i-a răspuns că atât cât ştie este de ajuns. Nae Ionescu îl descoperise bine, cu flerul său de mare învățător. Modestia şi smerenia socratică ale lui Băncilă îl îndemna să afirme că ştie că nu ştie nimic. Rari au fost oamenii mari care au scris şi au vorbit despre alți oameni mari, dar au fost unii dintre aceştia care au scris cu patos, cucernicie şi competență. Unul dintre aceştia a fost profesorul şi gânditorul Vasile Băncilă. EI a făcut parte din- tr-o familie care a dat culturii şi gândirii româ- neşti trei titani. Vasile Băncilă a terminat Facul- tatea de Litere şi Filosofie cu mențiunea Magna cum laude, iar examenul de capacitate pentru promovarea în învățământ l-a luat aproape cu nota 9,94. A scris mult, eseuri, studii, programe anul VI e nr. 68 77 ROST MEMORIA aliste. Ba mai mult, nu a fost niciodată arestat, spre deosebire de Nae Ionescu sau Mircea Eliade, care au fost ridicați la ordinul lui Carol al II-lea. Băncilă a fost chiar profesor la clasa prințului Mihai. Duhul şi Adevărul care îl serveau şi îl învă- luiau, l-au apărat de toate nimicniciile vremii. De aceea a avut foarte mulți prieteni şi admiratori. Una dintre problemele importante abordate de el a fost aceea a cosmicismului românesc, sub for- ma sa de ontologie care, la Blaga, făcea parte din metafizica sa. Acest cosmicism nu avea nuanţe de cosmologie naturalistă sau materialistă, ci era în- cadrat într-o metafizică creştină pe care îşi pu- neau pecetea revărsările de lumină sofianică ale înțelepciunii divine, simbolizată prin spațiul cupolei Sfintei Sofia de la Constantinopol. O altă problemă viza ideea etnicității româ- neşti din care s-a născut naționalismul său. Altă chestiune se referea la metafizica spaţiului din care s-a născut ideea spaţiului mioritic la Blaga şi, în fine, metafizica spaţiului şi a apelor din care s- a născut metafizica Bărăganului şi a Olteniei de Nord la Băncilă - pe care a vizitat-o cu un grup de elevi şi de care a rămas profund impresionat. Această idee e comună şi lui Blaga, şi lui Băncilă. De aceea, Lucian Blaga aşeza ştiinţa, cultura şi destinul omului românesc nu în limitele fiziolo- giei, ale naturalismului, ci în perspectiva metafizi- cii. Vasile Băncilă intuia aceste salturi ale lui Bla- ga şi căuta să i le sublimeze, să-l încurajeze pe acest drum, să i le interpreteze a justa lor valoa- re, căci şi Blaga văzuse şi simţise în el pe unul din- tre marii scormonitori ai adâncurilor cugetării şi simțirii româneşti. Despre Blaga au mai scris şi alții, precum: Sextil Puşcariu, Emil Cioran, Septi- miu Bucur, Bazil Munteanu, Ion Chinezu, dar par- că nici unul ca Vasile Băncilă, aşa de profund şi frumos. La ora când Vasile Băncilă ţinea conferința la „Prietenii Ştiinţei“ despre Momentul românesc actual şi opera lui Blaga, filosoful ardelean era cunoscut în toată țara şi grație cărților sale publi- cate una după alta, cu prolificitatea care îl carac- teriza pe Mircea Eliade. Momentul românesc ac- tual pe care îl evocă Băncilă era un moment spir- itual de mare intensitate, iar opera lui Blaga era o lucrare de amplă respiraţie, deschizând noi per- spective. Nu trebuie să trecem cu vederea nici fap- tul că acestei prezențe româneşti în orizontul spiritual al lumii i se adaugă una care confirmă apariția magistrală a lui Blaga în cultura română, şi de ce nu europeană. Această încununare nu este alta decât ale- gerea sa ca membru al Academiei Române, fapt susținut chiar de Suveranul de atunci al țării îm- potriva opoziţiei lui Iorga. Acest fapt dovedea că spiritul şi energiile creatoare româneşti erau pre- eminente. Cât despre Băncilă, el rămâne intelectualul- model al României eterne, naţionalist, creştin ortodox, tradiționalist de cea mai pură factură şi, nu în ultimul rând, un om adevărat. Nu este de prisos să amintim că Vasile Băncilă a fost o pe- rioadă de timp director al Şcolii Normale din Brăila, unde a dobândit o importantă experiență pedagogică, ulterior funcționând ca profesor de filosofie la Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti. Conferința ui Vasile Băncilă de la „Prietenii Şti- inţei“ era un moment unic în istoria spirituală, înglobând cultura, arta, viaţa religioasă a naţiu- nii, îndeosebi a tineretului din timpul României moderne de după primul război mondial. Învățământul lui Nae Ionescu şi opera lui Lucian Blaga îşi vedeau roadele împlinite. Nae Io- nescu îşi încheiase la Universitatea din Bucureşti toată pleiada de probleme pe care le prezentase nu numai studenţilor săi, ci şi publicului dornic de a- asculta. Nae Ionescu ţinuse profundul curs de metafizică şi cel de logica colectivelor, Blaga continua opera sa de diplomat în capitalele euro- pene. Publicase o parte din trilogiile sale. Multitu- dinea de reviste umpluse spațiul publicistic, în special Cuvântul, Calendarul, Gândirea, Univer- sul literar, Vestitorii, Iconar, Secolum, Însemnări sociologice, Logos, Rânduiala, Predania şi multe altele, săpând adânc în câmpul românesc şi reali- zând transformarea conştiinţei de la materialis- mul, pozitivismul şi iluminismul apusean către o viziune spiritualistă, existenţialistă, trăiristă şi or- todoxistă. Vitrinele librăriilor erau pline de cărți care respirau o altă viziune a lumii, opera lui Bla- ga era gustată cu nesaţ, cărțile noilor ucenici ai lui Nae Ionescu şi Blaga erau prezente. O nouă viață culturală şi spirituală pulsa. Cultura importată era pe patul morţii. Conferința lui Vasile Băncilă era o confirma- re a acestor lucruri. Este interesant faptul că toată 78 anul VI e nr. 68 MEMORIA ROST pentru învățământ, articole etc. A fost membru al grupării Gândirea. Originar din Brăila, asemenea lui Nae lones- cu şi Panait Istrati, Vasile Băncilă era tot atât de apropiat de Lucian Blaga despre care a scris şi a vorbit ca nimeni altul şi cu care a întreținut o în- delungată corespondență. Pe Vasile Băncilă îl apropia de filosoful ardelean ethosul românesc din care se inspirau ambii gândirişti şi pe care Blaga a încercat să-şi construiască sistemul său filosofic. Se pare totuşi că nu a favorizat pe unul în dauna celuilalt, pentru că şi despre Nae Iones- cu, Vasile Băncilă a scris pagini tulburătoare şi de o mare adâncime şi efect. Probabil că în Lucian Blaga întrezărea o vână românească specifică ar- delenilor, mai adâncă decât la Nae Ionescu, care îl făcea să- ţină în raza sa de acţiune. Se poate că era vorba şi de o filiație de natură ontică, căci, du- pă unul dintre părinți, şi Vasile Băncilă era arde- lean. Şi apoi despre Blaga avea mai mult ce scrie, Vasile Băncilă, încă din tinereţe, căutând să-şi construiască un sistem filosofic, lucru de care Nae Ionescu avea serioase rezerve. În orice caz, Vasile Băncilă a făcut legătura sufletească între aceşti doi coloşi ai culturii române, Nae Ionescu şi Lucian Blaga, apropiind cele două provincii româneşti nu numai din punct de vedere istorico-politic, ci şi din punct de vedere cultural şi spiritual. Vasile Băncilă îl con- sidera pe Lucian Blaga o mare energie româneas- că, nativă, autentică, leagăn al românismului, provincia de baştină a dacilor liberi, seva sau țara de peste munți pe care a păstrat-o şi a conservat: o aproape două mii de ani, cu toată tragedia ocu- pațiilor străine de care a avut parte. Lucian Blaga a exclamat o dată: „tu eşti unul dintre cei doi-trei mari eseişti ai noştri. Într-o zi, ne vei băga în buzu- nar“. Şi într-adevăr, Băncilă, cu studii temeinice în țară şi în străinătate, plus o experiență bogată în învățământ şi în publicistică, nu l-a dezis deloc pe compatriotul său. Apropierea lui Vasile Băn- cilă de Blaga nu a fost deloc întâmplătoare. Ea are multe motive şi semnificaţii deosebite, căci ei vibrau ca două sunete de la aceeaşi coardă. lată şi unele explicaţii: după unul dintre părinți, Băncilă îşi avea şi el originea în ţara Ardealului. EI nu se simțea atras de această regiune numai din punct de vedere biologic, ci şi sufleteşte, căci tatăl său era originar din Săcelele Braşovului. Vasile Băncilă publică pentru lămuriri Semnificaţia Ardealului. Lumea de astăzi nu îşi dă seama şi nu apre- ciază la justa ei valoare ce forță sufletească aveau oamenii deceniilor de după primul război mon- dial, ce putere acumulată în ființa lor sute de ani de împilări, privaţiuni şi ostracizări de la popoa- rele străine, care năvăliseră peste noi şi devenise- ră stăpâne peste țara şi drepturile noastre mile- nare, iar noi, cei care îndurasem atâta amar de ani nedreptățile lor, clocoteam ca un vulcan, de la mic la mare, pentru a ne afirma, pentru a ne re- vărsa în afară tot clocotul ce zăcea în ființa noas- tră. Cutremurat de atâta puritate a gândului ex- primat, încălzit sufleteşte şi extaziat în ființa mea de tânăr idealist, sorbeam cu nesaţ mărgăritarele ce curgeau din gura acestui vrăjitor al cuvântului care dorea să tămăduiască de ignoranță şi ne- ştiinţă lumea de atunci, ca dintr-un adânc, ca dintr-un izvor de apă fermecată, ca dintr-o cas- cadă. Vasile Băncilă poza ca un mag al ideilor, ca un apostol fără sutană. EI îl făcea cunoscut lumii pe un alt mare mag al ideilor, Lucian Blaga care dorea să aducă o nouă lumină a aceluiaşi adevăr creştin şi românesc, îngemănând poezia cu filosofia. Țara, cultura şi politica se găseau la răscruce de vânturi. O nouă aşezare a ideilor era necesară. În Ardeal era Blaga, în Vechiul Regat era Nae Ionescu. Băncilă îi iubea pe amândoi deopotrivă şi voia să-i servească şi să-i facă cunoscuţi lumii, să-i aşeze în fruntea ideilor şi orientărilor. Dar el era tot aşa de mare ca şi ei, tot atât de bogat su- fleteşte. Deşi atât Blaga, cât şi Nae Ionescu aveau ucenici, vocea, ideile şi adâncimea lui Băncilă îl făceau mai autorizat. EI s-a impus ca fiu al ade- vărului, fără ocolişuri, fără politicianisme, fără întortochieri de cuvinte şi fără sofisme. Băncilă era un om al adevărului integru. Era iubit şi respectat deopotrivă de Biserică, universi- tari, scriitori şi ziarişti. Modestia lui impunea; era o modestie creştină, sinceră pe care nu o puteai respinge, ignora. Problemele pe care le trata în cărţi, în conferințe, în articole de revistă, incitau, erau provocatoare, vitale, cerând o rezolvare urgentă. Nu l-au atacat şi contrazis nici duşmanii (pentru că nu prea avea), nici criticii (pentru că nu aveau motive). L-a ocolit chiar şi dictatura lui Carol al II-le şi nu s-a atins de vederile lui naţion- anul VI e nr. 68 79 ROST MEMORIA opera filosofică blagiană e structurată pe idei şi probleme precise, împărțite în trilogii: trilogia cu- noașterii, trilogia culturii, trilogia valorilor, trilo- gia cosmologică, trilogia istorică, care dau impre- sia unui sistem de gândire bine închegat, deşi toa- te aceste trilogii sunt constituite din eseuri care îl definesc ca pe unul dintre marii noştri eseişti. Şi pe bună dreptate căci eseul nu este altceva decât episodul care face legătura dintre ştiinţă şi filoso- fie. Blaga nu scrie întâmplător şi nu scrie despre orice. Se constată în scrisul blagian responsabili- tatea cuvântului aşternut pe hârtie. EI nu narea- ză. El oficiază. E nu descrie o problemă, ci o adân- ceşte. El nu face filosofie pe înțelesul tuturor. La el ca şi la Băncilă, totul e aproape metafizicizat. Şi acolo unde pare a fi biologie, totul este transfigu- rat prin înțelesuri metafizice. De aceea, opera sa este operă de profunzime, operă care vizează val- orile eterne ale existenței, sub diferite forme. Nimeni nu l-a înțeles şi nu l-a desluşit mai bine pe Blaga decât Băncilă, căci şi acesta din ur- mă, comentatorul, tălmăcitorul îşi trage seva din aceleaşi adâncimi şi taine. Ambii filosofi erau învăluiţi de aceleaşi mistere care se multiplicau mereu ca oceanele cu apa mărilor şi a fluviilor. Aşa erau ei, viața şi gândirea lor, două mistere. Vâna metafizică a lui Băncilă era tot atât de adân- că ca şi a lui Blaga. Este o filiaţie unică. Este o fa- talitate. Rar s-a întâlnit în cultura română o Osmoză, o suplinire, am putea spune, aşa de per- fectă. Atunci când Vasile Băncilă comentează, parcă gândeşte şi scrie Lucian Blaga. E un caz spe- cific. Ca profunzime analitică, Băncilă este tot atât de pătrunzător ca şi Blaga. Ambii sunt me- tafizicizați până şi în pedagogie. Metafizicismul lui Băncilă provine din structura sa, căci el trăieşte cu capul în transcendentul cerului său ortodox şi cu piciorarele adânc înfipte în ontolo- gia şi cosmologia pământului românesc, aproape ca nimeni altul. Apa şi pământul Bărăganului i-au inoculat în suflet viziunea metafizică a acestui cosmicism românesc, iar Blaga este în osmoză cu el. A spune că Blaga a creat fără Băncilă înseamnă a afirma că Goethe a creat Faust fără concursul lui Schiller. Revenind la problema atât de vitală a etnicis- mului românesc, sub forma particulară a aprio- rismului etnic la Blaga, putem spune că ea este o E estinea organică care a subzistat din totdeauna în subconştientul său. Blaga s-a născut cu acest te- zaur, etnicitatea, pe care a cultivat-o apoi, prin cercetarea folclorului românesc. Dar plămada exista, o avea din copilărie, din mediul în care şi- a trăit această perioadă a vieţii, educaţia şi folclo- rul. Chiar dacă din motive politice sau de con- junctură ar fi vrut să scape de această avere, nu putea. Ea se fixase pregnant în structura sa şi l-a urmărit în toată viața, în toată opera sa. Este ma- tricea stilistică de care vorbeşte în trilogia cul- turii. Poate şi aceasta îi alimenta pathosul său pentru valorile naţionale. La Blaga, totul se năş- tea din acest sol românesc, precum firul de iarbă sau mătasea porumbului; cultura, credința şi chiar civilizaţia românească îşi aveau sursele aici. Blaga purta cu el un destin, destinul culturii ro- mâneşti. Din această plămadă a construit el meta- fizica sa. De aceea, destinul său ca om sau creator de valori, se împleteşte aşa de minunat cu desti- nul neamului românesc. La Blaga, etnicitatea este ceva organic, nu este ceva rațional, cerebral; ea ține de fibra lui morfologică. Etnicitatea a devenit o țesătură ontologică care l-a structurat organic şi s-a implementat în opera sa, precum în structura propriului său copil. Acest zăcământ a constituit fenomenul originar care la făcut unic în toată istoria culturii româneşti. Un lucru minunat este faptul că peste acest aluat ontologic s-a revărsat aurora cosmicismului, acea viziune sofianică care conferă frumuseţe şi rodnicie spatiului mioritic. Este un lucru greu de ghicit cum de Vasile Bănci- lă, atât în panoplia exemplară a operelor şi gândi- rii lui Blaga, intitulată Lucian Blaga, energie ro- mânească, cât şi în alte prezentări ale filosofului 80 anul VI e nr. 68 MEMORIA ROST de la Lancrăm, se împleteşte armonios cu viziu- nea blagiană, prin frumuseţea descriptivă, pute- rea de pătrundere în taina gândului celui prezen- tat şi comentat. Această osmoză, această suplini- re, şi de ce nu intuire a tot ceea ce Blaga a scris şi a gândit, dovedeşte faptul că este posibilă taina unirii a două suflete şi cugete într-o singură viziu- ne şi structură sufletească. În plus, Vasile Băncilă, în calitate de comentator al lui Blaga, se ridică la aceeaşi înălțime a genialităţii atinse de prietenul său, filosoful ardelean. Deşi Băncilă nu avea da- rurile creaţiei poetice cu care era dotat Blaga, totuşi țesătura de culori şi imagini în care îmbră- ca minunatul său studiu despre Blaga, precum şi alte lucrări ale sale despre prietenul său arde- lean, toate sunt dovada unui mare înzestrat cu aceste comori şi taine lirice. Conferinţa lui Bănci- lă despre momentul românesc actual şi opera lui Blaga, ţinută la Craiova, la 6 februarie 1938, în cadrul Societăţii „Prietenii Ştiinţei“, a venit cu pu- țin timp înainte de instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale nefaste pentru destinul României moderne. Dictatura regală, despotică şi criminală, l-a menajat pe marele gân- ditor şi profesor Vasile Băncilă, deşi el era cunos- cut ca apologet al etnicismului şi naționalismului, fie pentru faptul că era profesor al clasei prințului Mihai, fie, mai degrabă, pentru faptul că această dictatură regală nu s-a atins de nici un membru al grupării Gândirea. kk Profesorul Ilie Popescu Teiuşan, fost director al Şcolii Normale din Craiova, unde a profesat cândva renumitul profesor Ştefan Velovan care îi poartă şi numele, a ținut în cadrul Societăţii „Prie- tenii Ştiinţei“ trei conferințe, despre psihologia copilăriei; psihologia tinereții şi psihologia bătrâ- neții. În timpul regimului comunist, localul Şcolii Normale de băieți, unde a activat ca întemeietor şi director reputatul profesor Ştefan Velovan, un mare pedagog, a fost cedat Facultăţii de Construc- ţii şi Maşini, astăzi Facultatea de Mecanică, iar Şcoala Normală de băieţi s-a contopit cu cea de fete, sub denumirea de Liceul Pedagogic. Faima de altădată a acestei instituții educative a scăzut considerabil. Urmaş al marelui dascăl Ştefan Ve- lovan, care a încurajat tineretul să urmeze diver- se specializări universitare pentru a deveni oa- meni de cultură, ca de exemplu medicul psihiatru Alexandru Olaru - absolvent al acestei Şcoli Normale şi al Facultăţii de Medicină şi de Filosofie de la Cluj, avându-i ca profesori pe Blaga, D.D. Roşca şi alţii - a ajuns el însuşi profesor de psihi- atrie la Facultatea de Medicină din Craiova, cu lucrări de specialitate de maximă importanță pentru cultura română. Aceste şcoli interbelice care nu erau altceva decât faruri de lumină ce au creat adevărate personalități, sunt, astăzi, de ne- recunoscut. Aşa se explică faptul că şcoala româ- nească a dat nu numai culturii româneşti, dar şi culturii universale numeroşi oameni de valoare, aducând acestui învățământ aprecieri unanime ca fiind o şcoală cu temelii serioase, bine con- dusă, îndrumată şi ridicată la un înalt nivel peda- gogic. Ceea ce trebuie să desprindem din aceste încercări de a rezolva problema educaţiei unui popor plecând din copilărie, trecând prin tinere- țe şi culegând roadele Ia bătrânețe, este cunoaşte- rea detaliată a psihologiei vârstelor, adică a mate- rialului uman care trebuie prelucrat. Mai întâi tre- buie să ţinem cont de faptul că psihologia copi- lăriei este diferențiată; cu alte cuvinte, un suflet de copil nu seamănă cu sufletul altuia, fiecare având structura lui proprie, determinată de gena imprimată de părinţi, bunici, străbuni; trebuie să ținem seama, de asemenea, de mediul în care copilul s-a dezvoltat. Pentru a depista din punct de vedere psihologic caracterul copilului, este ne- voie să recurgem la genetică şi la mediul de pro- veniență. De aceea, este absolut necesar de a îmbina datele rezultate din informaţia genetică - ereditate - cu datele provenite din mediul în care s-a născut, a crescut şi s-a dezvoltat. Cu cât aceste date sunt mai precise, cu atât procesul de cunoaş- tere a psihologiei copilului, tânărului şi, apoi, a bătrânului poate fi definit cât mai aproape de realitate. Educaţia bazată pe erori va eşua, iar cel supus ei nu va fi un om normal, ci un hibrid. To- tuşi, educația rămâne o mare taină. Experiența zilnică, în şcoli sau în familie, a dat greş de multe ori întrucât nu s-au luat în consideraţie datele provenite din genetică (ereditate), iar mediul a fost atât de viciat încât nu s-a înregistrat nici un rezultat pozitiv. kk O conferință plină de substanță a fost aceea a Profesorului universitar dr. Petruş Niculescu de anul VI e nr. 68 8l ROST MEMORIA la Facultatea de Medicină din Bucureşti, despre Frământările sufleteşti ale amurgului vieții. O temă la obiect. E adevărat, fiecare sector de viață are caracteristicile lui, stările lui sufleteşti, fră- mântările lui sufleteşti care nu se confundă cu cele ale altor vârste. Amurgul vieţii este, într-ade- văr, o perioadă de mare zbucium, pentru unii, mai ales, ci nu cum se crede, de pace, de împăcare şi de linişte. O perioadă de reculegere şi chiar de mare căință. Este perioada când omul face tre- cerea de la viaţă la moarte. Este zona când omul se află pe marginea prăpastiei şi atunci apar în gândirea lui, în sufletul lui, cele mai mari între- bări, cele mai mari ispite. De ce oare? Fiindcă este momentul marilor rupturi. De aceea el trebuie să dea răspunsurile cele mai convenabile care să-l li- niştească, şi nu să-l tulbure sau să-l alarmeze, care să-l tempereze, şi nu să-l violenteze. Amurgul vie- ţii este o zonă de mari răspântii, este zona mar- ilor conflicte. Frământările sufleteşti ale acestei perioade pot să fie de un tragism tulburător sau pot să fie de o melancolie sfâşietoare, care să crispeze su- fletul, gândirea şi sentimentele celui în cauză. Pe lângă frământările strict sufleteşti ale omului ajuns în amurgul vieţii, mai sunt şi acele frămân- tări de natură strict metafizică care îi tulbură mai adânc liniştea şi care, în loc să-i aducă pacea şi consolarea dorită, dimpotrivă, el se vede con- fruntat cu o serie de întrebări care îl răscolesc şi mai mult. Sunt întrebările pe care şi le pune şi la care nu poate răspunde, întrebări de nuanţa ur- mătoare: „Unde merg?“, „Ce mă aşteaptă?“, „Voi păţi ceva?“, „Ce mi se pregăteşte?*. Acest necunoscut e mai neliniștitor decât întrebările pe care şi le pune ca om aflat la sfâr- şitul vieţii. Contactul cu necunoscutul e mai tul- burător; el produce un fel de înfricoşare, un fel de înfiorare. Necunoscutul este o trecere spre o zonă şi o lume necunoscută care pot oferi surprize, dar acestea nu sunt niciodată favorabile, ci dimpo- trivă sunt înfricoşătoare, derutante, chiar mira- culoase pentru că prezintă un viitor neidentifica- bil, opac, care nu precizează ceva, ci mai mult în- fricoşează prin necunoscutul său. De aceea per- spectiva pe care ţi-o deschide această lume prin întrebările puse devine terifiantă. Ancorarea în ea, fără rezerve, nu ţi-o poate da decât credința fermă în veşnicia unei lumi de dincolo, într-o sal vare a sufletului, scutită de răspunderi morale şi spirituale. „Eu, ca medic, îmi asum răspunderea pentru ceea ce spun. Unii dintre noi, medicii, am mers cu investigația până dincolo de organele ce compun corpul omenesc şi am descoperit acolo multe mistere pe care filosofii abia le intuiesc“. De aceea aceste frământări de natură metafi- zică devin mai tulburătoare, precum şi mai înfri- coşătoare pentru că implică o doză de responsa- bilitate mai mare decât frământările sufleteşti propriu-zise, deci o responsabilitate morală şi spi- rituală cu care nu te poți juca. Situaţiile de indife- rentism ale unora la aceste grave probleme arată superficialitatea unei categorii de oameni care iau în derâdere sau tratează cu uşurinţă proble- mele grave ale vieţii, ci nu le acordă importanța, gradul de superioritate şi gravitatea cu care ar trebui tratate. Problemele metafizice sunt de o aşa mare importanţă încât nu pot fi întrecute de altele. Ele constituie cheia vieții viitoare, ca şi aceea a nemuririi omului, realizat din punct de vedere spiritual, adică a veşniciei lui. De aceea gravitatea lor este cât se poate de mare, iar rodni- cia lor este cu atât mai favorabilă omului, cu cât soluţiile pe care elle dă ca răspunsuri la întrebări, sunt mai temeinice şi mai aproape de adevărul absolut. Trebuie să ne ferim, în ultimă instanță, de a cădea în vraja moralei utilitariste, naturalis- te sau pozitiviste, ci să mizăm pe linia unei mora- le pur spiritualiste, pentru ca rezultatele să fie pe măsura dorințelor noastre. 82 anul VI e nr. 68 e bd Abonaţi-vă la ROST! Avantaje: e Primiţi revista acasă e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie e Plătiți mai puțin cu 25% decât la chioşc e Taxele poştale sunt suportate de redacție Vă puteți abona: e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi citeț numele, adresa com- pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, ' Căsuţa Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis la ! Unicredit Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociației ROST, cod fiscal ! 12495302, după care veţi trimite copia chitanţei şi o scrisoare în care solicitați abonamentul la CP 27, ! + Oficiul Poştal 23, Bucureşti. Preţul în țară: - 18 lei - 6 luni - 36 lei - un an Preţul în străinătate: -50 euro/ an în Europa -70 USD/ an pentru celelalte continente În acest număr semnează: e Monahul Filoteu Bălan - licenţiat în Cibernetică şi Teologie, monah la Mănăstirea „Sf. Arh. Mihail şi Gavriil“ - Petru Vodă, jud. Neamţ e Pr. Savatie Baştovoi - ieromonah la Mănăstirea Noul Neamţ din Basarabia, publicist, ultima carte publicată: Cînd pietrele vorbesc - Biserica faţă în faţă cu propria imagine (Ed. Catisma, 2008) e Pr. Gheorghe Calciu (1925 - 2006) - simbol al rezistenţei anticomuniste, autor, între altele, al cărții Occidentali convertiți la Ortodoxie (2002) e Vasile Chira - lect. univ. dr., Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“, Universitatea „Lucian Blaga“ - Sibiu e Răzvan Codrescu - scriitor, ultima carte publicată: Gâlceava dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicată (2005) e Dragoş Doran - inginer IT, întreprinzător privat, SUA e Gheorghe Fedorovici - absolvent al Facultăţii de Teologie, traducător e George Popescu Glogoveanu - fost deţinut politic, vicepreşedinte al Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici Anticomunişti - Craiova, eseist, ultima carte publicată De la Descartes la Nae Ionescu. O analiză a cartezianismului şi a crizelor sale majore (2006) e Stelian Gomboş - doctorand în teologie, publicist, a publicat volumul Smerita încercare întru desăvârșirea începutului (Ed. Agnos, 2008) e Ovidiu Hurduzeu - scriitor, doctor în i- teratura franceză şi studii umanistice al Universităţii Stanford, SUA. Ultima carte: Unabober - Profetul ucigaș (Ed. Logos, 2007) e Silviu Man - student, publicist e Constantin Mihai - asist. univ. dr., Universitatea Constantin Brâncoveanu, Rm. Valcea, ultima carte publicată: Descartes. L'Argument ontologique et sa causalite symbolique (Paris, LHarmattan, 2007) e Constantin Miu - profesor, doc- tor în literatură, publicist e Mircea Platon - doctorand în istorie la Columbus University din Ohio - SUA, scriitor, ultima carte publicată: Cine ne scrie istoria? (Timpul, Iaşi, 2007) e Paul-Gabriel Sandu - student la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti e Claudiu Târziu - jurnalist, coautor şi îngri- jitor al volumelor Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic și șapte evocări (Ed. Christiana, Bucureşti, 2007) şi În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura națională (Ed. Timpul, laşi, 2007) Nr. 1— martie 2003, dedicat lui Nicu Steindhardt Nr. 2 — aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade Nr. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga Nr. 4- iunie 2003, dedicat lui Mihai Eminescu Nr. 5-iulie 2003, dedicat lui Nicolae Paulescu Nr. 6 -— august 2003, dedicat lui Sandu Tudor Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui Nae Ionescu Nr. 8— octombrie 2003, dedicat lui Valeriu Gafencu Nr. 9 — noiembrie 2003, dedicat Părintelui Dumitru Stăniloae Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui Vasile Băncilă Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia Nr. 17 — iulie 2004, dedicat lui Ștefan cel Mare — epuizat Nr. 18 — august 2004, dedicat lui Ernest Bernea Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui Constantin Noica Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat Părintelui Arsenie Boca — epuizat Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, dedicat Părintelui Constantin Galeriu Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat Părintelui Constantin Voicescu Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga — epuizat Nr. 28 — iunie 2005, dedicat Părintelui Arsenie Papacioc — epuizat Nr. 29 — iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea Nr. 30 — august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat Părintelui Liviu Brânzaș Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat Părintelui Iustin Pârvu Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma Nr. 35 — ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea Nr. 36 — februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru Nr. 37 — martie 2006, dedicat Părintelui Teofil Părăian Nr. 38 — aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu Nr. 39 — mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu Nr. 40-41 — iunie-iulie 2006, dedicat lui Ion Gavrilă Nr. 42-43 — august-septembrie 2006, dedicat Părintelui Adrian Făgețeanu Nr. 44 — octombrie 2006, dedicat lui Gabriel Constantinescu Nr. 45 — noiembrie 2006, dedicat lui Simion Mehedinţi Nr. 46 — decembrie 2006, dedicat Părintelui Rafail Noica aaa îi Juin fi hagi Pali pina părintele Calciu ge ai secolului XX Centenarul naşterii unui martir căzu) VUheziiai ses) Părintele Iustin un adevăraţ purtător de Hristoy Constantin Noica Nr. 47-48 — ianuarie-februarie 2007, dedicat Părintelui Benedict Ghiuş Nr. 49 — martie 2007, dedicat lui Toan Ianolide — epuizat Nr. 50 — aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor Nr. 51 — mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiță Nr. 52 — iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu Nr. 53-54 — iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa Nr. 55 — septembrie 2007, dedicat lui Alexandru Mironescu Nr. 56 — octombrie 2007, dedicat Părintelui Sofian Boghiu Nr. 57 — noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu Nr. 58 — decembrie 2007, dedicat lui Demostene Andronescu Nr. 59-60 — ianuarie-februarie 2008, dedicat Părintelui Ioanichie Bălan Nr. 61 — martie 2008, dedicat lui Dan Botta Nr. 62 — aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache Nr. 63 — mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan Nr. 64 — iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu Nr. 65 — iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu Nr. 66 — august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu Nr. 67 — septembrie 2008, dedicat Părintelui Chesarie Gheorghescu Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației ROST pot trimite contravaloarea revistei (3 lei/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru informații sunați la tel.: 0740.103.621 10 EISAgAgE 760017