Puncte Cardinale anul VI, nr. 12 (72), decembrie 1996

“Hannibal, tu ştii să învingi, dar nu știi să projiți de victorie!” 
| (Titus Livius, Ab Urbe condita, XXII, 51) 


Credinta BR BEI 
= d] pi 
speranta L E decembrie 


bir 


CAD: NALE ES 


PD ————O———— e E ep open e m o i afine Val aa AEP aĂ 
PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


irculație în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEȚIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRAL 


HANNIBAL ANIE PORIAS 


Dacă lui Ceauşescu i se poate face în această lună parastasul de şapte ani, comunismul n-a ajuns 
nici măcar la parastasul de patruzeci de zile. Că a murit totuşi, după o lungă agonie — acesta este un lucru 
cert. 
































Nezlovea Ie, Ahiilaade, Dumneperul modlra, ata -a 
/ Z/ . Zindei că „ / (2 E Ca ce / Î 
Lepdili, şi 1ă De cunoască pe Vine, Rizivilul cel de aid, 

Daca, dlui Ze! 








Alegenile din noiembrie au pus capăt unei perioade istorice, deschizând o alta, ale cărei 
coordonate e prematur să le anticipăm. Aceasta este, de fapt, marea problemă a momentului: încotro o 
apucăm şi de ce suntem în stare, dincolo de retorica ieftină a “europenismului” şi “democrației”? 

Opoziția autentică (C.D.R.) a obținuto victorie chinuită, pe care a trebuit s-o proptească din capul 
locului cu jalnice compromisuri (alianţa inevitabilă cu U.S.D. şi concesiile față de aroganţa civilizată a 
U.D.M.R.). Realitatea este - şi trebuie săo privim în faţă, cu luciditate, eliberaţi de fireasca euforie inițială 
— că rezultatul alegerilor din noiembrie se datorează mai degrabă viciilor vechii Puteri decât virtuţilor 
celei nou instaurate. 

Săptămânile scurse de la 17 noiembrie încoace au pus în evidență păcatele mai vechi şi mai noi 
ale inconsistentei noastre “opoziții democratice”, Numai celor naivi le poate scăpa faptul că adevăratul 
beneticiar al alegerilor a fost d-l Petre Roman, care şi-a redobândit spectaculos poziția-cheie pe scena 
politică, căţărându-se, cu zâmbetul său telegenic, pe umerii Convenţiei Democrate şi plătindu-i o poliţă 
mai veche ex-preşedintelui lon Iliescu. Cu o mişcare abilă, exploatând “nevoia” în care se aflau, după 
primul tur, urmașii lui Comeliu Coposu, d-l Roman şi-a asigurat, încă din 18 noiembrie, locul de al doilea 
om în stat (indiferent de rezultatul turului doi al prezidenţialelor), obținând, la masa tratativelor, 
preşedinţia viitorului Senat. Mai mult: în lotul partidului său a căzut, la fel de necondiţionat, şi postul de 
ministru de externe, hărăzit d-lui Adrian Severin (devenit astfel, avant la leure, şeful diplomaţiei 
româneşti). La negocierile ulterioare de constituire a noului guvern (dar şi a aparatului mai general al 
Puterii), d-lui Roman i s-au făcut concesii după concesii, acesta exploatând, de astă-astă, rolul de arbitru 
pe care U.S.D. îşi poate permite să-l joace în noua structură parlamentară (căar exista şi un anumit “spate” 
extern nu e o supoziţie neîndreptățită, având în vedere că nici sângele evreiesc apă nu se face... Astfel, 
după ce şi-a întemeiat campania electorală pe discursul anti-corupție, d-l Emil Constantinescu a ajuns 
în situaţia de a se face frate cu dracul pentru a trece puntea. Căci ex-premierul Roman a fost, orice s-ar 
spune, unul dintre patronii corupției post-revoluționare, ca să nu mai vorbim de implicarea sa in 
mineriadele anului 1990 sau de mojicia cu care îl tratase pe vremuri, la unison cu ex-preşedintele Iliescu, 
pe regretatul Comeliu Coposu, Dar la nevoie (mostră de... rectitudine?), opoziția anticomunistă s-a 
dovedit aptă de toate “uitările” (de la lungul şir al umilințelor şi până la propriile exaltări monarhiste...). 

Nu era altă cale, se va zice. Se pare, într-adevăr, că nu era. Dar din vina cui? Cine poartă 


















05 


NU FIA Se 






PA d 






aa 9) 
4 
Mi 






Ca) 
N 






a 






S 
SE 


y 






! 
[A 






tat 
4 
+ 






Ag 
i h 
"a + 


N 
wi 
4? 














răspunderea că opoziţia noastră nu şi-a aflat la vreme un candidat la preşedinţie mai convingător decât SS ra, 
d-l Emil Constantinescu, adică în stare să câştige cu o diferenţă confortabilă lupta cu un adversar uzat (re ji i 
din toate punctele de vedere”? Cine poartă răspunderea că P.D.S.R. rămâne, în ierarhia strictă a partidelor, IE y, Pr 
pe locul întâi, în ciuda faptului că a dus țara la ruină, pe când C.D.R. constituie o alianță destul de (i AS 
neomogenă de partide incapabile de o adevărată luptă politică pe cont propriu? Cine poartă răspunderea i As 

că mai ales P.N.Ţ.C.D. — axul însuşi al Convenţiei Democrate — a dovedit a nu avea oameni pregătiți 1097 

pentru cerințele complexe ale unei guvemări de la care toată lumea aşteaptă o redresare rapidă a țării? SS ee N ata e O a RER to e ae. Cs: 

Cine poartă răspunderea că gerontocraţia se dovedeşte astăzi fatală aşa-ziselor “partide istorice” şi că în AY DIR Ne DA IRNZP Cup f 

fruntea P.N.Ţ.C.D. s-a putut instala, pe urmele unui uriaş precum Comeliu Coposu, un pitic precum | [&g IN BETA REY, ALA 77 SNA Nat i 

d-I lon Diaconescu? D-I Victor Ciorbea rămâne un caz izolat; ar fi trebuit cel puţin o duzină de Victor | Pegz ze SE SE IP Ia : pe SAE 






Ciorbea pentru ca P.N.Ţ.C.D. (şi Convenţia în genere) să onoreze încrederea pe care i-a acordat-o 
electoratul. (Vom reveni asupra structurii guvemamentale, cu totul nesatisfăcătoare, iar pe alocuri chiar 
ruşinoase; căci e oruşine, de pildă, să numești ministru al culturii un saltimbanc, în țara lui Andrei Pleşu!) 
În orice caz, imaginea acceptabilă pe care o lăsase actuala Putere în campania electorală (mai ales prin 
strădaniile de învățăcel onest și tenace ale d-lui Emil Constantinescu, care a reuşit, în mod înduioșător, 
dacă nu să fie candidatul ideal, măcar să se întreacă pe sine însuşi), a şi început să se deterioreze după 
negocierile funcţiilor în stat (cărora, aşa cum au decurs, li s-ar potrivi vorba aceea: “Zgomot mult şi păr 
puțin! — a zis dracul când a tuns pisica”...). Obţinută chinuit, victoria atât de prețioasă a vechii Opoziţii 



























se arată încă şi mai chinuit valorificată. Să et Spiru concluzii pripite? Ne-am dori din toată a di meatuelomulaa ai dna dul otajdialc, dăndădat 
inima să păţim ruşinea de a se dovedi că am vorbit anapoda. (pacali dă dai de di X umreper dn armaal 1997 

Ne e teamă însă că se repetă, mutatis mutandis, povestea lui Hannibal, de după tnumful de la , PA MUDP 77 ANI i: 
Cannae; să treci Alpii cu elefanţi, să baţi armata romană la ea acasă și să eziți la porţile Romei, risipind ' 


tot ce-ai câștigat! Cum să nu-ţi aduci aminte de vorbele puse de Titus Livius (Ab Urbe condita, XXII, 
51) pe seama lui Maharbal, comandantul cavaleriei cartagineze: “Hannibal, tu ştii să învingi, dar nu ştii 
să profiţi de victorie!” ? 







Adolf VASILESCU 















“Restitulio în  înlegrum” Şi 
“restaurarea monarhiei” au tost cele două 
capete de acuzaţie prin care lon Iliescu a 
incercat, la alegerile din luna trecută, 
să-l discrediteze în ochii opiniei publice 
pe contracandidatul său la preşedinţia 
României. Şi nu.se poate spune că 
preşedintele ales - Emil Constantinescu, 
confruntat cu aceste acuzaţii, nu a fost pus 
în dificultate. O situaţie oarecum 
explicabilă, dacă se ţine seama de faptul 
că din cei douăzeci de ani, termenul de 
graţie stabilit de dl. Silviu Brucan pentru 
ca românii - “poporul netof” - să devină 
apți pentru democraţie, nu au trecut decât 
şapte. Dacă însă aceleaşi acuzații sunt 
privite prin prisma adevărului istoric, 
nedeformat de propaganda comunistă (în 
care fostul preşedinte Ion Iliescu s-a 
specializat chiar la izvoare), ele apar în cu 
totul altă lumină: principii de viaţă şi 
valori permanente pe care ar trebui să se 
aşeze societatea românească pentru a ieşi 
din actuala situaţie pe care clasa politică 
postdecembristă o denumeşte eufemistic 
“tranziție”. 

Primadin cele două sperietori agitate 
de comunistul lon Iliescu, “res/itutio in 
integrum”, face parte din principiile 
dreptului roman, având înţelesul de 
“repunerea unei persoane în starea 
anterioară unui fapt juridic, care i-a lezat 
un drept”. În sens generic, aplicarea acestui 
principiu presupune “repararea totală a 
unor prejudicii materiale sau morale 
aduse cuiva”. Or, astăzi, nu mai este nici 
un secret pentru nimeni că cei cincizeci de 
ani de comunism nu au însemnat numai 
“lezarea unor drepturi” (aşa Cum 
îndulceşte realitatea citatul de mai sus), ci 
un şir nesfârşit de jafuri, crime şi fărădelegi 
pe care nici sute de “Cărţi Albe ale 
Securităţii” nu vor reuşi să le dezvăluie în 
întregime. 

O realitate tristă, pe care actualul 
preşedinte al țării o cunoaşte bine. O 
cunoaşte pentru că este jurist, dar mai ales 
o cunoaşte pentru că este om cinstit. Şi cu 
toate acestea, atunci cânda fost““înghesuit” 
de lon Iliescu. a evitat să-şi formuleze 
răspicat poziţia faţă de principiul 
“restitutio in integrum””. Democraţia este, 
înainte de orice, aritmetică. Puterea politică 
se dobândeşte prin numărarea şi adunarea 
voturilor lui Stan şi Bran. Ca urmare, 
pentru anu pierde sprijinul acelei părți din 
electorat încă tributare mentalităţii 
comuniste (să nu uităm că în Decembrie 
'89 Partidul Comunist Român număra 
peste 4 milioane de membri), DI. Emil 
Constantinescu a fost nevoit să dea dovadă 
de maleabilitate, să se arate dispus la 
compromisuri față de principiile pe care, 
până atunci, le apărase cu fermitate. O 
atitudine ilustrată prin uşurinţa cu care a 
acceptat ingrata poziţie de garant al 
naționalizărilor comuniste, naţionalizări 
făcute, în majoritatea cazurilor, în dauna 
unor persoane care şi-au construit casele 
prin muncă cinstită. 

Pe aceeași linie de compromis 
flagrant faţă de principiile care ar trebui să 
guverneze acţiunile puse în slujba 
salvgardării țării şi neamului românesc, 
se înscriu “convingerile republicane”, de 
dată recentă, afişate cu un patos ostentativ 
de DI, Emil Constantinescu. "Nu mă lup! 
să obțin Puterea pentru a o ceda, apoi, 
alicuiva”, a fost declaraţia făcută de 
actualul preşedinte al Republicii în ultima 
parte a campaniei electorale 

Dacă ar [i să luăm această declaraţie 
ad litteram, ar trebui să-l considerăm pe 
DI. Emil Constantinescu un ambițios, un 
om avid de putere, din aceeași categorie 





PAG. 2 NR. 12/72 Decembrie '96 





cu liota de foşti nomenclaturişti PCR care 
nu sunt în stare, structural, să conceapă că 
ar putea fi deposedaţi de puterea politică la 
care au parvenit. Or, se ştie, în afara oricărui 
dubiu, că actualul preşedinte al României 
nu este un om avid de putere. Ca toţi oamenii 
cinstiți din această ţară, el ştie că între 
crearea României moderne şi Monarhie 
există o îngemănare pe care numai o minte 
ticăloasă o poate nega. Mai ştie că în istoria 
tuturor popoarelor au existat, pe lângă regi 
buni, unii dintre ei adevăraţi sfinţi, şi regi 
răi, vinovaţi chiar de crime asupra supuşilor 
lor, ceea ce nu înseamnă însă că astfel de 
fapte reprobabile trebuie puse pe seama 
instituției regalității ca atare. De asemenea, 
ştie în ce condiţii s-a pus capăt existenţei 
monarhiei. în Decembrie 1947, după cum 
ştie că, la noi, regimul comunist şi republica 
se confundă, că toate ororile săvârşite de 
comunism poartă pecetea instituţiei 
republicane. Ca urmare, în ideea unei totale 
“restitutio in integrum'”, ar fi trebuit să aibă 
loc “restaurarea monarhiei” ca o garanţie 
a lichidării regimului comunist. 

Din păcate, cursul evenimentelor a 
fost altul. In Decembrie '89, mulțimea care 


“a ieşit în stradă nu a ştiut decât să strige: 


“Jos comunismul””. Un edificiu nou nu se 
clădeşte însă prin negaţie. Pentru ca să 
renască o nouă Românie ar fi trebuit ca 
toate, dar absolut toate instituţiile 
comuniste, începând cu instituția republicii, 
să fie înlăturate şi înlocuite cu instituţii noi. 
Elanul revoluționar al străzii s-a sleit însă 
repede şi mulțimile s-au declarat mulțumite 
cu înlăturarea clanului Ceauşescu, In această 
situaţie, profitând de starea de contuzie 
generală care domnea în ţară şi în lipsa unei 
opoziții consistente (regimul comunist 
avusese grijă să-i lichideze fizic pe aproape 
toți adversarii politici ireductibili), grupului 
de comunişti maginalizaţi de Nicolae 
Ceauşescu, în frunte cu tovarăşul Ion Iliescu, 
nu i-a fost greu să pună mâna pe Putere, O 
putere pe care nu au abandonat-o decât în 





să urmeze la şcoli. 
gogile noastre sunt 


ce nu potii 
are și 


D-niis; Nicolae lorga, Maniu 
Voevod, Mihalache eto. . 


şi nu va îi niciodată învins, 


Duehdruokerri 


PUNCTE CAADINALE 


"OILE" şi 


“Fii ai lui Israel, 


Alegerile pentru Comună se apropie. Fiţi vigilenţi, a- 
chiul să vă fie viu şi lără cru 
Guvernul liberal al lui B e 
Neamul Evreesc. Brătianu întreţine și patronează din um- 
bră bandele de Poliga ni: Copii noştrii nu mai au dreptul , 
ii noştrii sunt bătuţi ziua în. namiaza 
are, ă la sânge. iar unii au fost chiar omorâţi 1 
ga pis Sei iata da şi distruse iar odoarele siinte 
atinse decât de rabini, sunt călcate în picio- 
distruse de bandele liberale. 
rătianu este criminalul nostru. Brătianu a tras sabia 
contra noastră, dar de aceiaşi sabie va muri. 


Fii ai poporului ales, 


Marele consiliu al U. E. R., precum și Marea Loje etc. 
intrunite în ziua de 4 Februarie, a hotărât ca toţi evreii 
să den voturile lor acelor partide cari vor susține drep- 
turile evreilor încălcate de ro 

Nu vă lăsaţi deci îniricoșaţi de amenințările criminali- 


lor de Mberali şi votaţi numai lista 
marii oameni A stat şi protectori ai noştrii în irunte cu 


mâni. 


Poporul ales și cel mai vechi al lui Israel, nu 
iar cei care vor încerca săse 


ag gă numai de noi, îl vom distruge făra 
sailă, 


Marea Lojă şi Supremuli 
Consiliu al României 








"LUPII" 


urma alegerilor din această toamnă. 

Pentru a repurta însă succesul electoral 
de la 17 Noiembrie, actualul preşedinte, 
Emil Constantinescu, a trebuit să facă 
compromisurile menţionate mai sus. Dacă 
mobilul interior care l-a împins spre o 
atitudine de compromis a fost convingerea 
că în politică trebuie acceptat şi aplicat 
preceptul, atribuit lui Machiavelli, “scopul 
scuză mijloacele”, sau dacă atitudinea sa a 
fost expresia poveţei pe care lisus o dă 
ucenicilor când îi trimete să provăduiască 
Legea iubirii (““/ară Euvă trimil pe voi cape 
nişte oi în mijlocul lupilor, fiţi dar înţelepţi 
ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii ")- este 
greu de spus. Într-adevăr. în politică, în 
situaţii limită, principiul “scopul scuză 
mijloacele” poate fi aplicat. Dar nu pentru 
orice scop, pentru orice aparenţă de scop. 
Există o ierarhie între scopuri, iar în politică 
nu există decât unul singur care are valoare 
absolută, cel pe care Romanii l-au formulat. 
în maxima de drept public din cuprinsul 
“Legii celor XII Table”. prin cuvintele: 
“Salus populi suprema lex esto” (Salvarea 
poporului să fie legea supremă). 

+ 





Dar lanțul compromisurilor politice, 
cu grave implicaţii morale, nu începe şi nu 
se termină cu concesiile verbale pe care DI. 
Emil Constantinescu le-a făcut pe parcursul 
bătăliei pentru câştigarea electoratului. Mult 
mai grave para fi compromisurile pe care a 
fost obligată să le facă Convenţia 
Democrată, în speță Partidul Naţional. 
Ţărănesc. în alcătuirea guvernului care va 
conduce ţara în următorii patru ani. 

O primă categorie de compromisuri au 
fost făcute de Partidul Naţional-Țărănesc 
față de sine însuşi. Cu părere de rău trebuie 
să recunoaştem că afirmaţia făcută de 
adversarii partidului lui luliu Maniu şi 
Comeliu Coposu cu privire la lipsa cadrelor 
de valoare nu este o malițiozitate gratuită, 
ci untrist adevăr. Parcurgând lista miniştrilor 
recrutaţi din rândurile PNȚ, suntem nevoiţi 





e (Raschi, Esod, 14). 
tianu, voeșşte să extermine 







Sina- 











e care sunt trecuţi 






Doctor Lupu, Vaida 


Stere 





n lost 






cruţare și lără 








O. m. b, Iu. — Cernowila 









să constatăm că, în afară de Dl. Victor 
Ciorbea. cooptat în partid la o dată recentă, 
nu întâlnim nici un nume care săne impună 
prin statura sa de om politic. Un sentiment 
de jenă ne împiedică să schiţăm profilurile 
politico-morale ale proaspeţilor miniştri 
ţărănişti. O va face desigur, fără 
menajamente, actuala Opoziţie şi. nu în 
ultimul rând, “Academia Cațavencu... 

Şi apropierea PNT-PNL, privită mai 
îndeaproape. este, în ultimă instanță, un 
compromis. Aceasta nu pentru că Partidul 
Naţional Liberal nu ar reprezenta un nume 
de prestigiu. De numele partidului 
Brătienilor se leagă toate momentele 
importante din istoria României moderne, 
începând cu Revoluţia de la 1848 şi 
terminând cu făurirea României Mari. A 
confunda însă partidul condus ieri de Radu 
Câmpeanu şi astăzi de cuplul Quintus- 
Cataramă (primul, oarecum fost deținut 
politic, dar şi ministru într-un guvern 
comunist din era iliesciană, iar al doilea 
afacerist veros) cu Partidul Naţional- 
Liberal, cel intrat în istorie, este o gravă 
eroare. 

Dar acolo unde se pare că a fost 
depăşită limita  admisibilă a 
compromisurilor politice este alianța 
încheiată între Convenţia Democrată şi 
Uniunea Social Democrată, partidul 
condus de evreul Petre Roman. O alianță 
care-l readuce în primul plan al vieții 
politice pe fostul prim-ministru şi complice 
al tovarăşului lon Iliescu la toate acţiunile 
profund antinaţionale şi antidemocrâtice 
din anii 1990 şi 1991, propulsându-l de 
data aceasta în demnitatea de preşedinte 
al Senatului, cea de a doua funcţie ca 
importanţă în ierarhia politică a României. 

Să fim însă bine înțeleşi. Sublinierea 
că evreul Petre Roman reapare la 
conducerea politică a României însoțit de 
o echipă alcătuită din şapte miniştri social- 
democrați, din rândul cărora nu lipseşte 
“cetățeanul român” Adrian Severin, aşa 
cum îi defineşte identitatea editorialistul 
cotidianului “Adevăru/”, nu are nici o 
conotație antisemită. În Ţara Românească 
au trăit sute de mii de evrei. Mulţi dintre 
ei au participat cu folos şi cu merite la 
viața economică şi culturală a țării. Dar 
apariția evreilor la conducerea politică a 
României este un fapt legat indisolubil de 
regimul comunist. Ana Pauker, Burăh 
Tescovici, Iosif Chişinevschi, Valter 
Roman sunt doar câteva dintre numele 
celor “străini de neam şi fără Dumnezeu”, 
cum I-a denumit Generalul Rădescu, care 
au organizat şi condus teroarea comunistă 
în România. 

O situaţie care, dincolo de nefiresc şi 
de caracterul sfidător la adresa unui popor 
domic să trăiască liber, pe dimensiunile 
fiinţei sale, ne face să ne punem întrebarea 
dacă în rândurile lumii actuale ar fi cu 
putință ca în “A nesserh-uP" de la lerusalim 
să ajungă preşedinte un Gheorghe din 
Țara Loviştei sau un lon din Munţii 
Zarandului, sau dacă nu ei, atunci măcar 
un Gabriel Andreescu de la Bucureşti, 
Dar o asemenea ipoteză este, desigur, 
aberantă. Ne-o spune, fără ocolişuri, 
Rabbinul Cohen, în cartea sa Le Talmud, 
Ed, Payot, Paris, 1986, la pag. 104; 
"Locuitorii lumii pot fi împărțiți în Israel 
şi celelalte naţiuni luate în bloc. Israel 
este poporul ales: dogmă capitală”. Şi 
Rabbinul Cohen nu este original. 
Reproducerea în facsimil a unui manifest 
electoral datând din România anilor '20 
exprimă mult mai clar aceeaşi idee. 
Conţinutul lui prefigurează alianța politică 
a PN [-ului cu Petre Roman... 

GABRIEL CONSTANTINESCU 





| 





PUNCTE CARDINALE 


Decembrie '96 NR. 12/72 PAG. 3 





Aşa s-ar putea intitula cartea lui 
Vintilă Horia, Recucerirea Descoperirii, 
tradusă din spaniolă la Editura Eminescu 
anul acesta. Căci pe fondul istoriei Lumii 
Noi, este urmărită seismograma simțului 
pentrureal, cu toate consecințele scăderii 
acestei capacități de percepție la omul 
modern, până la nefasta atrofiere 
hegeliană: “realul este raţionalul, 
raționalul este realul.” 

Scuturarea de “legenda neagră” cu 
privire la faptele conchistadorilor 
spanioli (venită pe filieră franceză şi 
interesat întreținută astăzi) este o primă 
invitație a autorului la restaurarea 
realității. Inainte de orice, trebuie să 
ştim că Descoperirea aparține unei 
Spanii medievale, unde creştinismul - 
luminând întreaga epocă a Regilor 
Catolici - nu fusese înlocuit de 
“umanism”, ca în restul Occidentului. 
Era însă mult mai puţin retrograd ori 
închistat față de reforma luterano- 
calvină, dovadă că heliocentrismul lui 
Copernic este apărat de un călugăr 
toledan “cu câteva decenii înainte ca 
Galilei să fi cutezat...” (p. 41), iar teoria 
era obiect de studiu la Universitatea din 
Salamanca încă din 1594 (p. 68). 

Spiritul Castiliei, spune autorul la p. 
49, înseamnă ecumen€ creştină. Castilia, 
putem completa noi, este Ţara 
Castelelor, cum e zugrăvită şi în blazon, 
totodată țara făurită de nobila castă a 
hidalgilor (literal, oameni ai faptei), dar 
poate şi țara...castă prin excelenţă, acel 
“pământ osos”, transfigurat de sfinţenie. 

Astfel, cucerirea noului continent, 
salvat în duh prin înlocuirea sângeroa- 
selor sacrificii aztece cu religia iubirii 
(p. 29), a fost făcută de soldat şi călugăr 
(iţă), de un psihic echilibrat între cei doi 


poli (material şi spiritual) ilustrați prin 


arhetipurile Don Juan şi Sf. Tereza de 
Avila (pp. 55-57). Faţă de această operă 
de spiritualizare a Cosmosului, 
exploatarea de astăzi, prin care este 
secătuit de resurse şi desfigurat, ne apare 
şi mai tragică. 

Cât priveşte colonizarea propriu- 
zisă, în 1635 “Spania îşi formulase deja 
politica în materie de drept indian, pe 
când Franţa va zăbovi încă un secol şi 
jumătate...” (p. 74). Deja din primii ani 
ai cuceririi ne parvine o scenă care pune 
în lumină starea de spirit reală a 
majorităţii conchistadorilor: “De cum 
văzurăm noi, soldaţii, că pretenţia lui 
Diego Velasquez nu era ceva drept, 
i-am dat răspuns cum că spusele lui nu 
le porunceşte nici Dumnezeu, nici 
Regele: să facem din oameni liberi, 
sclavi” (p. 13). 

lar între 1550-1556, “împăratul 
adună la Valladolid...floarea juriştilor 
epocii, pentru. a lămuri tema dreptăţii 
sau nedreptăţii cuceririi Americilor în 
lumina drepturilor omului.” (p. 75) Au 
fost călugări care au luat apărarea 
indienilor, ca fiinţe egale cu spaniolii, 
dar convertirea religioasă a fost găsită 
benefică pentru curmarea ritualurilor 
antropofage. 

Însă curând, sub intensificarea 
propagandei umanist-luministe, Spania 
începe să se îndoiască de legitimitatea 
Conquistei. Madridul, franțuzit odată 
cu instalarea dinastiei Bourbonilor, 
devine tributar modelului cultural străin, 
începe să privească teritoriile de peste 
mări nu ca parte a Imperiului creștin, ci 
doar ca furnizoare de materii prime. 
Lojile masonice, Voltaire = ghid al 
conştiinţei europene - grăbesc 
prăbuşirea; se ajunge la paradoxul unor 
“despoţi luminaţi” ce acceptau 








republica-nismul, fără a înțelege că astfel 
îşi pregăteau singuri pieirea. 

Criza monarhică atrage criza Bisericii 
Catolice, şi în 1767 iezuiţii sunt expulzați 
din Paraguay, unde avuseseră o foarte 
importantă funcție spirituală. Se întețeşte 
campania de negare a moştenirii spaniole 
în Americi, care va impune, printrealtele, 
numele de “America Latină” unui 
continent a cărui dezvăluire (al&theia) 
aparține în întregime spaniolilor. Sunt 
exaltate Revoluţia şi Independenţa, în 
urma căreia *...continentul s-a împărțit 
într-o droaie de state neputincioase, 
supuse Marii Britanii. conform unor 
planuri bine puse la punct dinainte.” 
După Independenţă, “în mai puţin de 
jumătate de veac, toate țările de limbă 
spaniolă, nou-nouţele şi bogatele nații 
ale grâului şi petrolului, ale smaraldelor 
şi cauciucului, s-au transformat în 
sucursale oarecare, în trepte spre 
subdezvoltare. Pare ireal, dar pe măsură 
ce dolarul îşi sporeşte valoarea... şi 
abundența producției nu descreşte câtuşi 
de puțin în termeni de export, omul 
argentinian, uruguayan, mexican sau 
venezuelean, cândva bogat, devine tot 
mai sărac...” (pp. 118. 119) 

Înaintarea Angliei spre Pacific 
începuse mai mult, sub umbrela 
“penetraţiei portugheze la est de Brazilia 
(p. 101). Eaa împiedicat visul lui Simon 
Bolivar, înfăptuirea unui singur stat liber, 
care să cuprindă întreaga Americă de 
Sud. Referitor la acestea, scriitorul Ernest 
Palacio afirmă: “La Congresul din Aix- 
la-Chapelle, desfăşurat în 1818 (...), se 
discută situația coloniilor americane şi 
Anglia reuşeşte să-şi impună teza de 
neintervenţie. De neintervenţie publică, 
se înțelege, ceea ce nu exclude 
propriu-i intervenţionism permanent şi 
deghizat. Agenţii englezi mişună prin 
toată America... aciuați prin preajma 
guvernelor sau armatelor revoluționare, 
sub masca unor negustori neştiutori sau 
a unor aventurieri romantici îndrăgostiți 
de libertate” (v. nota 67). 

“Apostolii liberului schimb”, “mitul 
capitalismului străin”” fără de care 
progresul este cu neputinţă, fac parte din 
“credo-ul liberalismului...ce va domni, 
din Olimpul metalic şi inexpugnabil, 
peste era «păcii şi administraţiei»”” (pp. 
117, 134). Aceste elemente de presiune 
ideologică şi psihologică, determină 
printre altele deschiderea porturilor 
argentiniene pentru englezi (p. 134). 
Începe agresiunea orașului împotriva 
țăranilor, a trăitorilor pampei (gauchos). 
Omul mahalalelor argentiniene va fi un 
subprodus cultural, colportând un gen 
pervertit ca tangoul, în care virilul suflet 
castilian e înlocuit de un sentimentalism 
dulceag, exhibat şi în serialele TV sud- 
americane de astăzi. 

Pentru întreg Continentul se 
prefigurează faptul că“*nu poate lua parte 
decât ca victimă sau client al altor centre 
la pregătirea viitorului omenirii”, 
deoarece “politicienii... doresc fie unita- 


tea în înrobirea marxistă, fie dezbinarea 
în cadrul înrobirii capitaliste” (p.107). 

Dinspre începutul veacului trecut, 
Mexicul, după 300 ani de viceregat, 
începe să îndure zguduiri succesive, ca 
urmare a laicizării puterii: Independenţa. 
“reforma”, “imperiul” lui Maximilian, 
revoluţia din 1914 şi războiul cristerilor 
(de Jos cristeros) între 1928-1931; 
ultimul, o cumplită pildă a efectelor 
ateismului dezlănțujtal secolului nostru, 
pagină de istorie de o excepțională 
însemnătate pentru noi, românii. 

Intregul şir de evenimente a 
întruchipat “o înfruntare între suflet şi 
trup, între civilizaţie şi barbarie...” (p. 
163). 

**..„Cortesurile din Madrid votează 
în 1820 decrete anticlericale ce ofensau 
pioşenia populară... «Ateu şi iacobin» va 
fi, de atunci încolo, nu numai guvernul 
central cu sediul în vechea capitală a 
imperiului, ci şi noul guvern mexican. 
Ceva fundamental, o legătură creată prin 
colaborarea dintre Coroană şi cler, în 
epoca Habsburgilor, se rupsese odată 
pentru totdeauna. Şi tocmai în ruptura 
aceasta...vor avea loc războaiele 
fratricide ale Mexicului liber...” (p. 167) 

"Reforma” Bisericii, care a iscat 
războiul civil din 1857, a eliminat religia 
din învățământ, Statul a confiscat 
proprietățile bisericeşti şi a interzis 
funcţionarea ordinelor religioase 
masculine. In 1860 toți preoţii au fost 
exilați. Urmează intervenția lui Napoleon 
al III-lea, care încearcă să repună 
lucrurile, dar curtea imperială a lui 
Maximilian de Habsburg este prea 
depărtată de sufletul popular pentru a 
putea rezista. In 1974 schema se repetă 
(arestarea şi expulzarea iezuiţilor), ceea 
ce provoacă insurecția “religionarilor”, 
preludiu al cristerilor. 

Despre această stare de lucruri, 
generalul Porfirio Diaz va declara: 
“Persecuţia împotriva Bisericii... înseam- 
nă război, şi încă un astfel de război încât 
guvernul nu-l mai poate câştiga decât 
împotriva propriului popor, cu sprijinul 
umilitor, despotic, scump şi periculos al 
Statelor Unite.” 

Intr-adevăr, SUA “s-au priceput a 
interpreta rolul de putere protectoare din 
umbra intenţiilor lor. Petrolul continuă 
şi astăzi să justifice intervenţia...” (p. 
172). 

In tot cursul secolului XIX, Mexicul 
primeşte asaltul frontal al utopiei, care, 
începând cu primele decenii ale veacului 
nostru, devine comunistă. Biserica, 
umilită de atâtea reprimări, ce se întețesc 
după 1913, suspendă cultul, lăcaşurile se 
golesc, catolicii se drapează în doliu. 
“Cancerul anormalului se înstăpânise pe 
Mexic şi, din lumea întreagă, numai 
«cristerii» au înţeles de unde vine 
primejdia şi s-au răsculat furios împotriva 
a ceva ce n-avea altă soluție decât 
războiul” (p. 168), Singuri până la sfârşit, 
uniți într-o armată de strigătul «Cristo 
Rey!», (Hristos Rege), pornesc într-o 


ESCOPERIREA 


adevărată Cristiadă. Fără a fi sprijiniți 
de ierarhie, nici de Papă, luptă cu 
îndârjire până la ocuparea întregii țări. 
Este un “război purtat...împotriva 
partidului ateu de la putere şi, până la 
sfârşit, împotriva ierarhiei înseşi a 
Bisericii, dramă în fond imposibil de 
povestit, pentru că, precum în Războiul 
sfârşitului lumii de Mario Vargas Llosa, 
răzvrătiții, purii, apărătorii ultimi ai 
credinței nu vor primi nici un ajutor, 
nici măcar de la episcopii lor, dar în 
pofida a orice, vor învinge, fiind apoi 
trădați, urmăriți şi măcelăriți după 
obținerea victoriei şi predarea armelor, 
în numele unei păci desfigurate” (p. 
165). 

Cititorul va fi şocat de strania 
asemănare a celor întâmplate cu 
evenimentele ce vor avea loc doar peste 
câţiva ani, la distanța unei jumătăţi de 
planetă, unde Legiunea Arhanghelului 
Mihail din România îşi va săpa definitiv 
profilul în efigie, ca o mişcare în primul 
rând spirituală, unind luptători în 
apărarea aceleiaşi credinţe în Hristos, 
în pofida prigoanei la care consimţiseră 
şi cele mai înalte feţe bisericeşti. Şi să 
nu uităm că în Spania, oameni de elită 
ai Legiunii au mers la moarte fără ezitări 
confesionale, din imboldul unei simţiri 
creştine cu adevărat ecumenice. 

„„Guvernul este nevoit să 
redeschidă bisericile şi, în înțelegere cu 
prelații mexicani, vinovaţi de o crasă 
orbire, dacă nu şi mai grav, stabileşte 
reluarea cultului în conformitate cu 
legile în vigoare, viclenie care prinde şi 
astăzi, Cristerii, care se întorseseră acasă 
şi predaseră armele în urma unei 
“înțelegeri” a celor de sus, sunt victimele 
unui ““măcel în masă, care a durat luni 
de-a rândul şi a făcut ca asupra întregii 
întâmplări sinistre să planeze bănuiala 
de trădare.” Entuziasmul popular 
prilejuit de reîntoarcerea preoților n-a 
ținut mult. “Tragedia a fost atât de 
sângeroasă, represaliile atât de mari, 
încât...au murit mai mulți «cristeri» după 
faimoasele «aranjamente» decât în 
război. A fost un asasinat în masă, un 
masacru al inocenților.” (Ceea ce ne 
aminteşte de victimele de după 22 dec. 

1989...) “Ce a început, imediat după 
semnarea «aranjamentelon», a fost... 
asasinarea sistematică şi premeditată a 
tuturor şefilor cristerilor, cu scopul 
de-a face imposibilă orice reizbucnire a 
mişcării” (pp. 179, 180). 

Astfel, cugetă amar autorul, “morții 
sunt mai numeroşi decât viii şi ocupă 
încet-încet locul acestora pe pământ, 
sunt substanță ubicuă... şi îşi împrumută 
viețile realităţilor acelora pe care viii 
nu s-au priceput să le întrețină...” (p. 
178). 

Dar realitatea pământească pare să 
nu mai țină cont de jertfă, batjocura 
continuă, după 1932 statul intensifică 


Florea TIBERIAN 


(continuare în pag.7) 





PAG. 4 NR. 12/72 Decembrie '96 PUNCTE CARDINALE 


vofilurvi livice 
SIELVIU SUN Ii 













Ai 
Sa 2) el “Unul- Născut 


lată, astăzi Se naşte Înfrânarea noastră, Bucuria noastră, 

Cel ce a răbdat pe obrazul Său scuipatul, Dumnezeu. 
Să punem început cu Începutul nostru, cu harul şi cu puterea. 
Mănt este Cel ce toate le poate şi pe toate le îndură! 

Firea noastră a luat-o asupra Lui, cu slăbiciunile noastre S-a împovărat, 
cu posturile noastre a postit, 

cu moartea noastră a murit Cel ce nu cunoaşte stricăciune. 
Viața noastră, Doamne Dumnezeule, lisuse Hristoase, 

Cel ce eşti la începutul drumului şi capătul fără capăt al lui, 
Cuvântă, Cuvântule! 

“Eu sunt Cel ce iubesc şi îmbrățişez, leslea. 

Nimeni nu moare cu moartea Mea, 

nimeni nu se frânge cu postul Meu, 

ca pe un prunc am născut viața, nu am scâncit.” 

Cel ce este Cuvântul prin Care s-a rostit totul a pus început grăini Lui 
şi a învățat să vorbească Cel ce toate le-a numit la viață. 

Cel ce binecuvântează a întins mâini omeneşti. 

A deprins copilăreşte mersul Cel ce nu are loc unde să nu fie. 
Se înfăşează fiindcă S-a descoperit nouă. 

Se primeşte la poarta templului 

Cel ce cu poalele veşmintelor Lui umple templul. 

Se poartă în brațe Cel ce ţine toate fiindcă S-a adus. 

Cum să Te numesc, Cuvântule? 


= 
hu Pa A 
” (d 
« m _ 
a N « 


(313 3sa7. 
Ea 


- 
 - 
= 


Ida: 


PrIY SIL Ie 


= 


or IIS ISINIR 
Ş 


DE 


Mda. ov 9” a 
FEDST II LEELEEy 


“. 
“ 
n E că 
* 2 Să 





“Cugetă-te pe tine, omule, ia seama Ia tine, n | REDOERI E OS i i e 
adună-te înăuntrul tău, adună-ţi mintea. ORE pa aa ia Cta Sera i Ea cz DE 
; Numindu-le pe toate cele bune cuun nume, nu Mă vei numi încă pe Mine.  țâgs?,, — 22 Ut 
Numeşte tot frumosul şi nu vei cunoaşte încă Chipul Meu. Îi cadet, At, Coe e Ace tat ez a PPE 
Nu cunoşti înălțimea Mea fără înălțime şi nici adâncurile în care M-am MEI deh pb e a Na de a SĂ E pa | 
preamărit." 


Văzându-Te pe Tine, Dulceaţa noastră fără apropiere, 
suntem răniţi şi îndurerați de cele dinăuntru ale noastre, păcătoşii! |: 
Ce ochi ar putea vedea, ce gură ar putea spune? | e 





De Tine şi spre Tine a fost făcută 
partea poftitoare a sufletului meu, lisuse Hristoase, Înfrânarea mea. 





A = Pentru Cuvântul Cel neînțeles apropiat a fost făcută mintea mea. 
ândva CUL SU tac Spre vederea Luminii Celei neapropiate am primit ochii de la Ea. 
A RE ra Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne! 
Soţiei mele împărătese, Mania Toate le avem ca să Te avem pe Tine. 
Sunt trup ca să mă împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Tău: 
Cândva am să tac: împărtăşitu-m-am cu Tine, Hristoase al meu, şi am avut ochii vederii. 
când nu mă voi mai întoarce Văzutu-Te-am în mâna mea pe Tine, văzutu-Te-am în piciorul meu 
şi, de-aş vorbi, m-ar auzi doar Cel niciodată n-au fost mai bune mădularele mele, | 
ce-mi ascultă inima. niciodată n-am fost mai bun. 
Atunci voi fi viu: Găsitu-Te-am, Făcătorul meu, şi Te-am gustat, 
când trupul, dintr-o dorire imensă bun sunt şi adevărat în Tine şi prin Tine, cu Tine în mine. 
s-a fărmițat şi s-a împrăştiat Dulceața mea neapropiată. 
spre a fi înviat cu un har străveziu. Mâna mea Te-a aţins pe Tine, întru Care s-a-ntins, 
Atunci gura mea s-a umplut de bunătatea Ta cea suprabună. 
când am să ştiu să aştept dorind, În Tine viază viața mea, Adevărul meu. 
vei fi lângă mine mereu: Se arată după chipul Tău adânc setea mea înaltă, 
nu mă voi întoarce niciodată înapoi mă prepotrivesc sălăşuirii Tale neapropiate şi-nfricoşătoare 
la lucrurile ce nu merită nici o lacrimă. şi numai Tu Te potriveşțti 
Atunci voi fi neostenit în blândețea atingerii Tale mistuitoare şi nevătămătoare 
când toate vor trebui să fie din nou în mine, nesăturatul robul Tău. 
deodată, Nu mai incetez a fi tot mai deplin eu însumi, fiindu-mă Tu, 
pretutindeni fără sfârşit şi început. Binelăuntrul meul 








Î : - 
arhi 3 CR 


_ ———P * IP E PCC _y vs 











PUNCTE CARDINALE 






Decembrie '96 NR. 12/72 PAG. 5 


COMENTARIU LA (UARTEA FA VERII 


(urmare din numărul trecut) 


3. PĂCATUL STRĂMOȘESC 


Păcatul este călcarea cu deplină ştiinţă Şi cu voie 
liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu. 
In acest spațiu, însă, nu vom vorbi atât despre păcat în 
general, cât despre păcatul săvârşit de primii oameni, 
numit păcatul strămoşesc. 

E interesantă apropierea ce se poate face între 
termenul grec hamartia (= perversiunea voinţei; păcat) 
şi sanskritul mirra (= moarte), ambele conținând grupul 
de consoane MRT, la fel ca şi în românescul moarte sau 
rusul smerti. Credem că apropierea nu este 
întâmplătoare, de vreme ce “Piaţa păcatului este 
moartea” (Rom. 6, 23). 

Conştiinţa păcatului nu e întâlnită doar la vechii 
evrei. O rugăciune babiloniană cuprinde mărturisirea: 
“Doamne, mari sunt păcatele mele! (...) Păcatele mele 
sunt de şapte ori câte şapte”. Aceeaşi convingere exista 
şi la egipteni: “Păcatul care dă târcoale pe pământ nu 
are sfârşit”. După un mitiranian, Ohrmuzd le porunceşte 
primilor oameni să facă binele, să nu-i slăvească pe 
demoni şi să postească. Dar ei cedează ispitirii lui 
Ahriman. De aceea, sufletele lor vor rămâne în infern 
până la înviere. 

Să revenim la textul Scripturii: “Șarpele era însă 

cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care 
le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către 
femeie: Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi fructe 
dinpomii raiului” (Fac. 3. |). Este vorba de un şarpe, 
numai că sub această formă de apariţie se ascundea un 
spirit rău, Satan. (...) Măiestria cu care şarpele face pe 
Eva să cadă în ispită presupune o ființă dotată cu 
rațiune. Eva e încredințată că cel care vorbeşte cu ea e 
o ființă superioară unui animal. Şarpele cunoaşte bine 
porunca dată de Dumnezeu. Acel spirit înşelător nu 
putea fi decât un înger căzut, adică diavolul” (Athanase 
Negoiţă. Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. 
Credința noastră, Bucureşti, 1992, p. 98). Aceeaşi 
explicaţie o dă şi Noul Testament: “Şarpele cel vechi 
de zile, numit diavolul şi Satana, acela care înşeală 
întraga lume, care a fost aruncat pe pământ şi, împreună 
cu el, au fost aruncaţi toți îngerii lui”(Apocalipsa 12, 
9). Citatul dă de înţeles că diavolii sunt îngerii căzuți 
înainte de facerea lumii materiale (vechi de zile). 
Natura acestor fiinţe e indicată şi prin cele două numiri 
folosite mai sus: grecul “diavol” şi ebraicul “satana”. 
Diabolos înseamnă “calomniator; pârâş; clevetitor”, 
iar safan se traduce prin “potrivnic; vrăjmaş”. 

Putem bănui de ce a ales diavolul chipul şarpelui, 
de vreme ce până azi el are o anume putere de fascinaţie, 
stârnind însă şi teama, ca urmare a amintirii ancestrale. 
Sfântul loan Damaschinexplică: “Şarpele era prietenul 
omului; se apropia de el mai mult decât toate celelalte 
viețuitoare şi vorbea cu el prin mişcări plăcute. Pentru 
aceea, tocmai prin intermediul lui diavolul, autorul 
răului, a sfătuit pe strămoşi”, 

Şarpele este prezentat în toate mitologiile lumii, 
cu un simbolism ambivalent. Şi în Scriptură, şarpele 
are când sens negativ, după cum s-a văzut, când pozitiv 
(simbolizând înțelepciunea, sau chiar pe Mântuitor, în 
chipul şarpelui de aramă), 

“Jar femela a zis către şarpe: Roade din pomii 
grădinii raiului pulem să mâncăm; numai din rodul 

pomului celui din mijlocul ralului ne-a zis Dumnezeu: 
Să nu mânca|i din el, nici să vă atingeți de el, ca să nu 
muriți”” (Fac. 3, 2-3). Nu ştim ce fel de pom era acela. 
Tradiţia îl socotește fie smochin, fie, mai târziu, măr 
(după cum putea fi şi orice altfel de pom), | nteresant e 
că ambii pomi în discuţie au, asemeni şarpelui, un 
simbolism ambivalent. Smochinul, pom sfânt la vechii 
orientali, este blestemat de Hristos (M/.21, 19), iar 
mărul aduce fie fertilitatea, fie moartea. 





Teofil al Antiochiei răspunde la alte întrebări 
posibile: Fructul acelui pom cuprindea în sine moartea? 
Sau doar cunoştinţa? Este cunoştinţa aducătoare de 
moarte?... “Cât priveşte pomul cunoştinţei, era bun şi 
era bun şi rodul lui. Că nu-i aşa, precum socot unii, că 
pomul acesta cuprindea în el moartea, ci neascultarea. În 
rodul lui nu era altceva decât cunoştinţă. Iar cunoştinţa 
este bună, dacă este folosită cum trebuie. În ce priveşte 
vârsta, Adam era încă un copil; de aceea, Adam nu putea 
cuprinde după vrednicie cunoştinţa”. 

“Atunci şarpele a zis către femeie: Nu, nu veţi 
muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veți mânca 
din el vi se vor deschide ochii şi veți fi ca Dumnezeu, 
cunoscând binele şi răul” (Fac. 3, 4-5). Diavolul, cel 
care “când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, 
căci este mincinos şi tatăl minciunii” (In. 8,44), reuşeşte 
ca în câteva cuvinte să spună trei minciuni: că oamenii 
nu vor muri; că vor fi ca Dumnezeu; că Dumnezeu Cel 
atotbun ar cunoaşte răul (se subînțelege şi o temă sau 
chiar invidia manifestată de Dumnezeu față de om). 
Cuvântul şarpelui cuprinde şi o jumătate de adevăr: 
aceea că i se vor deschide ochii atunci când vor mânca 
din pom. Într-un fel, ochii primilor oameni s-au deschis, 
cunoscând pe dată ce au pierdut... 

“Şi chibzuind femeia că rodul pomului este bun de 
mâncat şi plăcut ochilor de privit şi iți mai dă şi puterea 
cunoștinței, luând un fruct din el, a mâncat şi i-a dat şi 
bărbatului şi a mâncat şi el" (Fac. 3,6). Este otaină cum 
de omul, creat bun de către Dumnezeu, a ales neascultarea. 
Sfântul Chiril al Alexandriei explică: “Să spunem deci 
că omul a fost făcut la început având cugetarea mai 
presus de pocat şi de patimi, dar nu şi cu totul incapabil 
să se abată spre ceea ce ar fi voit. Căci Dumnezeu a 
socotit că e drept să-i încredințeze omului frânele 
propriilor voiri şi să îngăduie pornirilor lui libere să facă 
ceea ce le place. Pentru că virtutea trebuie să fie liber 
aleasă şi să nu fie fructul necesității, nici să fie ținută să 
nu cadă de către legile firii”. Tertulian vede a fi aici 
vorba despre virtutea răbdării: Femeia “n-ar fi păcătuit 
deloc dacă ar fi aşteptat cu neclintită răbdare interdicția 
divină”. Sfântul Chiril al Alexandriei, comentând acest 
verset, vede şi urmările păcatului strămoşesc în generațiile 
următoare: “Chipul (tipul) plăcerii e femeia. Şi prin 
mîngâierile plăcerilor lunecă mintea adeseori spre ceea 
ce nu voieşte. Deci întâmplarea care se observă în Adam 
în mod sensibil, ca într-un chip îngroşat al lucrurilor, o 
poate vedea cineva în mod spiritual şi ascuns 
întâmplându-se în fiecare dintre noi. Căci răsărind mai 
întâi plăcerea, farmecă mintea şi o atrage pe încetul spre 
socotința că nu e nicidecum vorba de o încălcare a legii 
dumnezeieşti”. 

Interesant că, aici, Mircea Eliade crede că avem 
de-a face cu “valoarea existenţială a cunoaşterii. Cu slte 
cuvinte, ştiinţa poate să modifice radical structura 
existenței umane” (op. cit., p.169). Dar, după cum vom 
vedea, omul a căzut într-o fâlsă cunoaştere, nemaiputând 
deosebi binele de rău. 

“Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au 
cunoscul că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi 

şi-au făcul ăcoperăminte” (Fac. 3,7). Omul se vrea “ca 
Dumnezeu” şi cunoaşte doar că e gol! In locul celor 
speranţe, el “s-a acoperit cu asprimea vieţii pline de 
dureri - căci aceasta simbolizează frunzele de smochin” 
(Sf. loan Damaschin), Sau, cum spune Tertulian, “Adam 
și Eva, când au ajuns să cunoască, şi-au acoperit pe dată 
ceea ce au cunoscut”, Trupul, când nu iradiază lumina 
cea necreată, este materie goală, cu aspect grosier, de 
care oamenii s-au rușinat. Nu e vorba aici doar de 
acoperirea sexului, ci întregul trup e resimţit ca 
neputincios și lipsit de frumuseţe. Ca şi Adam în rai, 
Hristos pe Cruce era gol şi nu Se ruşina, căci în trupul 
Sâu nu a lucrat păcatul, 

“Iar când au auzit glasul Domnului, care umbla 


prin rai în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia 
lui de fața Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. 
Şi a strigat Domnul Dumnzeu pe Adam şi i-a zis: 
Adame, unde eşti?” (Fac. 3, 8-9). Nu trebuie să ne mire 
întrebarea divină. “Cel ce ştie toate nu căuta să afle, ci 
voia ca Adam să înțeleagă ce a ajuns din ceea ce era. 
Unde eşti?, în loc de: în ce cădere ai ajuns de la atât de 
mare înălțime!” (Sf. Vasile cel Mare). Nu e vorba de o 
depărtare “geografică” între om şi Dumnezeu, ci de 
ruptura introdusă de păcat. De remarcat comportarea 
iraţională a primilor oameni, când încearcă să se ascundă 
de Cel atotprezent. Urmările păcatului sunt imediate. 
Totodată, observăm grija pe care o arată Dumnezeu 
chemând omul la pocăință. El nu abandonează creatura 
căzută! 

Văzând că fapta îi este cunoscută, Adam, în loc 
să-şi recunoască vina, învinovățeşte pe femeie şi, 
indirect, pe Dumnezeu: “Femeia pecare mi-ai dat-o să 
fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” 
(Fac. 3, 12). La fel, femeia aruncă vina asupra şarpelui: 
“Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Fac. 3, 13). 
Şarpele nicii nu mai e întrebat, căci Dumnezeu ştie că 
este pururi “potrivnic” şi “vrăjmaş”, ci i se anunță 
direct pedeapsa: ** Pentru că ai făcut aceasta, blestemat 
Săfii între toate dobitoacele şi fiarele de pe pământ: pe 
pieptul şi pe pântecul tău să umbli şi pământ să 
mănânci în toate zilele vieții tale” (Fac. 3, 14). Târâtul 
pe piept şi pe pântece arată degradarea sentimentelor 
şo goana după plăceri, pântecele şi cele mai jos de el 
fiind socotite sediul plăcerilor trupeşti; cel ajuns în 
acest grad va mânca pământ, adică nu va mai putea 
depăşi materialitatea. “Foarte potrivit s-a adăugat apoi 
la cuvintele pe piept şi pe pântece cuvântul vei umbla. 
Căci plăcerea nu stăpâneşte asupra celor ce stau pe loc 
şi sunt liniştiți, ci asupra celor ce sunt mereu în mişcare 
şi plini de tulburare” (Nil Ascetul). 

“Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între 
sămânța ta şi sămânţa ei; aceasta iți va zdrobi capul, 
iar tu îi vei pândi călcâiul” (Fac. 3, 15). Toţi Sfinţii 
Părinți au văzut în acest loc prima vestire a venirii 
Mântuitorului. Cel ce va zdrobi capul şarpelui (puterile 
iadului) şi Care va fi sămânță a femeii, născându-Se 
din Fecioară, fără a avea un tată lumesc. Dar textul ne 
priveşte şi pe noi: “Fiindcă s-a spus de şarpe că este 
foarte viclean, păzeşte totdeauna capul acestuia, ca nu 
cumva săafle în tine cuib şi prin el locuință şi să lucreze 
în tine pustiirea” (Sf. Versanufie). Acelaşi autor 
desluşeşte înțelesul călcâiului, care “înseamnă 
sfârşitul”, “Diavolul vrea să aibă câştigul final în lupta 
cu fiecare om”(D. Stăniloae). Ideea este dezvoltată de 
Sfântul loan Damaschin: “Porunca dată de Dumnezeu 
primului om ne cere să păzim capul şarpelui, adică 
începutul gândului vătămător, prin care acela încearcă 
să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin 
primirea capului, care este prima răsădire a gândului, 
să primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu 
plăcerea şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta 
neîngăduită”. E o gradaţie a păcatului, de la ispită până 
la săvârşire. 

Ne putem, însă, întreba: de ce se războieşte diavolul 
cunoi? Răspunsul ni-l dă Sfântul Vasile cel Mare: Diavolul 
“n-a fost făcut duşman al nostru; dar din pricina invidiei 
a ajuns în duşmânie cu noi. Văzându-se aruncat jos 
dintre îngeri, n-a suferit să vadă pe pământean înălțat, 
prin propăşirea în virtute, la vrednicia îngerilor”. 

După întâia Veste bună, Dumnezeu anunță 
pedeapsa femeii: “Voi înmulți necazurile tale, mai ales 
în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă 
vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Fac. 3, 16). 
Durerea nu va însoți, însă, naşterea lui lisus din Fecioara 
Maria, căci durerea urmează când i-au premers păcatul 


loan Sorin USCA 
(continuare în pag. 6) 


| 









PAG. 6 NR. 12/72 Decembrie '96 








IND 
Via > £ 
E Sia 22: N 


De câţiva ani asistăm la o adevărată psihoză a “toleranței”. Apar ca din 
pământ festivaluri, reviste, săptămâni ale toleranței, anul toleranţei, precum şi 
inevitabilii specialişti într-ale toleranţei. 

Din nefericire, toate discuţiile şi demersurile pe această temă (purtate cu un 
aer doct şi superior) se cantonează cu o ciudată obstinaţie în domeniul banalului, 
a locurilor comune, a verbalismului noii “limbi de plastic” ce înlocuieşte cu succes 
uzata şi grobiana “limbă de lemn a vechii nomenclaturi”. 

Această avalanşă de “tolerantisme”, nesusţinută nici intelectual, nici de 
stringente necesități ale vieții sociale, face impresia unei încercări de “sugestionare” 
a opiniei publice, bazându-se pe un bine structurat sistem de gândire şi de acţiune. 

Pentru limpezirea atmosferei, o abordare cât de cât obiectivă, neimplicată 
ideologic, a acestei probleme, cât şi a posibilelor ei implicaţii sociale şi spirituale, 
ar putea avea un efect salutar. Rândurile ce urmează intenţionează să dea un 
imbold unei clarificări necesare şi să arate, chiar şi vag, importanța mizelor acestei 
dezbateri. 

Conceptul de toleranţă nu poate fi înțeles fără corelarul său - autoritatea. După 
Bochenski, aceasta poate fi de două feluri: |. a ştiinţei, a celui ce ştie (epistemică) 
şi 2. a superiorului (deontică), după domeniul logic pe care îl acoperă: cel al 
proporţiilor (ceea ce este) sau cel al directivelor (ceea ce trebuie). Acest model de 
analiză se potriveşte conceptului nostru tocmai datorită gradului său ridicat de 
formalism, ce permite o subliniere a caracterului de exterioritate ce îi revine 
toleranţei. Ea nu ne permite să înțelegem fenomene şi procese cum ar fi: apariția 
“omului-masă”, a omului-unidimensional, manipularea prin intermediul nevoilor- 
































ontologie umană. 


al unei societăți. 





(urmare din pag. 5) 


şi plăcerea. ** Aşa cum necazul a cuprins 
pe Eva şi sămânța ei până azi, aşa bucuria 
a cuprins pe Maria şi pe bunii creştini în 
veci. Deci altfel suntem fii ai Evei şi am 
cunoscut blestemul ei peste noi pentru 
gândurile noastre rele; şi altfel trebuie să 
înțelegem că suntem fii ai lui Dumnezeu 
pentru gândurile bune ale Sfântului Duh 
şi pentru patimile: lui Hristos, dacă le 
avem cu adevărat în trupul nostru” (Isaia 
Pustnicul). 

Urmează anunțarea pedepsei 
bărbatului: “Pentru că ai ascultat vorba 
femeii tale şi ai mâncat din pomul din 
care ţi-am poruncit să nu mănânci, 
blestemat va fi pământul pentru tine! Spini 
şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu 
iarba câmpului! În sudoarea feței tale îţi 
vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce 
înpământul din care eşti luat; căci pământ 
eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3) 
17-19). Biblia de la Bucureşti (BB, 1688) 
traduce diferit: “blestemat pământul întru 
lucrurile tale”. “Pământul blestemat în 
faptele lui Adam este trupul lui Adam, 
necontenit blestemat prin faptele lui, adică 
prin patimile minţii lipite de pământ, la 
nerodirea virtuţilor, care sunt fapte ale lui 
Dumnezeu. Din trupul său se hrăneşte 
omul cu durere şi cu întristare multă, 
bucurându-se doar de puţină dulceaţă ce 
i-o dă el, Din trup îi răsar omului, pe 
deasupra plăcerii stricăcioase, grijile şi 
gândurile, ca nişte spini, și marile ispite și 
primejdii, ca niște mărăcini” (Sf. Maxim 
Mărturisitorul). Cât despre pâinea 
mâncată în sudoarea feţei, Sfântul 
Versanufie arată că “sudoarea frunţii 
omului din afară obține pâinea materială. 


false ce țin de anumite mecanisme psihologice şi poate chiar de o anumită 


Revenind acum la grila de lectură oferită de filosofia analitică a lui Bochenski, 
trebuie să remarcăm faptul că problema opiniilor nu se poate pune în cazul 
toleranţei. Doar a exprimării lor. Felul de autoritate corelativ este cel deontic. Cu 
alte cuvinte: nu există toleranță epistemică, doar deontică. 

Ea intervine doar în momentul manifestării, a punerii în aplicare a anumitor 
credinţe, opinii, ideologii, etc.; în momentul în care unele modele (de acțiune; de 
gândire, de comportament) încearcă să pună stăpânire pe spațiul social (şi mental) 


Toleranța reprezintă acea marjă de siguranţă, acea distanță până la care există 


Sudoarea omului dinăuntru (paza 
gândurilor, rugăciunea - n.n.) obţine 
pâinea cerească”. 

Omul fiind zidit ca stăpân al creaţiei, 
căderea saa avutun efect cosmic. Căderea 
este doara omului, dar suferinţa se extinde 
şi asupra celor ce îi sunt supuse. “Toate 
creaturile au plâns pentru moartea şi 
căderea lui (Adam), pentru că vedeau pe 
acela care le fusese dat ca împărat, 
făcându-se rob al puterii potrivnice şi 
viclene. Cu întuneric s-a îmbrăcat sufletul 
său(...). El era acel om care a fost acoperit 
cu răni de către tâlhari şi lăsat pe jumătate 
mort, pe când cobora din Ierusalim la 
lerihon. Lazăr, de asemenea, pe care 
Domnul l-a înviat din morți pe când 
răspândea miros urât, încât nimeni nu se 
putea apropia de mormânt (Joan 11, 39), 
era simbol lui Adam, al cărui suflet 
răspândea mult miros urât şi era plin de 
negreală şi de întuneric” (Sf. Macarie 
Egipteanul).“Dupăcălcarea poruncii (...), 
când pofta iraţională a condus în el 
rațiunea, când a nesocotit porunca 
Stăpânului, atunci şi zidirea supusă lui s- 
arevoltat contra stăpânului pus de Creator” 
(Sf. loan Damaschin). 

“Şi a pus Adam femeii sale numele 
Eva, adică viaţă, pentru că era să fie 
mama tuturor celor vii” (Fac. 3,20). Abia 
acum, după.cădere, primeşte femeia 
numele de Eva (Khavah = viaţă). 

“Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui 
Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele 
şi i-a îmbrăcat” (Fac. 3, 21), Omul “s-a 
îmbrăcat cu murirea, adică cu morbiditatea 
şi grosolănia corpului = căci aceasta 
simbolizează îmbrăcarea cu piei” (Sf. loan 
Damaschin). Un alt înţeles: Dumnezeu 
“consolidează” trupurile oamenilor, spre 





PUNCTE CARDINALE 


“TOLERANȚĂ 


compatibilitate între modelele vechi şi ce 
apare, in mod normal, intoleranţa. 
Important pentru punctul nostru de v 


toleranță-intoleranță capătă o semnificativă echivocitate axiologică. Toleranța nu 


implică neapărat o conotaţie pozitivă, i 
toleranță bună și o intoleranţă rea. dar şi o 


cum noile modele sunt complementare sau antagonice nu neapărat cu cele vechi, 


ci cu anumite presupoziţii fundamentale 


domeniul axiologic), cum ar fi în cazul nostru etnosul. cu toate dimensiunile lui: 


de la biologic la spiritual, trecând inev 
național). 
Încercările de prezentare a intoleranței 


şi de erijare a “specialiştilor într-ale toleranţei” într-o elită “medicală” sui-generis 


care să ne vindece de această grea “boală n 


sau o totală aservire a unei bune părţi din intelighenția postdecembristă noii 
inchiziţii cultural-politice. Daltonismul e aici o boală profesională: roşul vechilor 
comisari ideologici a fost înlocuit foarte uşor cu albastrul intens al raporturilor de 


la Strasbourg. 
Hipostuzierea toleranţei, scoaterea voi 
de mentalul colectiv al unui popor, duce la 


de apărare şi la o paralizare a capacității de ripostă, tocmai acum, când acțiunile 
cu vector antiromânesc par să se intensifice pe toate palierele vieții sociale. 
Importanța acestei dispute e totuşi mult mai mare, mizele ei au chiar o nuanță 
eshatologică. Acum câţiva ani, în plină glorie, Gorbaciov proclama: “Toleranţa 
este alfa şi omega”. Gorbaciov a dispărut apoi, dar mesajul său este şi astăzi folosit 


la crearea **noii ordini mondiale”. 
Nu putem să nu ne înfiorăm văzând 


Christos e “alfa şi omega”; iar acum suntem îndemnați pe diverse tonuri să 
schimbăm Calea, Adevărul şi Viaţa, persoana, comunitatea de iubire, Biserica; să 
devenim de drept membre separate, tolerându-ne într-un vid reciproc; să înlocuim 
din nou Persoana cu o confuză şi abstractă noțiune, cu un sentimentalism 


superficial, cu un umanism bărbieresc. 


Dar noi nu ne mai închinăm la idoli de aproape două mii de ani. 





a face faţă vieții pline de greutăţi ce va 
urma. 

“Şi a zis Domnul Dumnezeu: Iată, 
Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, 
cunoscând binele şi răul. Şi acum nu 
cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade 
din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască 
în veci” (Fac. 3, 22). Aici e, evident, un 
mod ironic de a vorbi; de mirare că Eliade 
nu a sesizat aceasta (op. cit, p. 169). 
Despre ironia divină a vorbit Sfântul loan 
Gură de Aur (Omilii la Facere) şi o 
confirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul: 
“Dumnezeu întrebuințează în chip ironic 
şi osânditor pluralul: s-a făcut ca unul din 
Noi, care corespunde cu ideea despre 
Dumnezeu sădită în Adam de amăgirea 
şarpelui”. 

Un soi de mister păstrează Scriptura 
în jurul pomului vieții. Dumnezeu, ştiind 
că omul va călca porunca, nu i-a mai 
vorbit despre acel pom. Nici autorul biblic 
nue prea generos în dezvăluiri. Deducem,. 
totuşi, că pomul vieții avea capacitatea de 
a dărui viață veşnică. Dar dobândirea vieţii 
veşnice în stare de cădere ar însemna 
intrarea într-o veşnică existenţă nefericită. 

“De aceea l-a scos Domnul Dumne- 
zeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze 
pământul, din care fusese luat. Şi izgonind 
pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii 
celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie 
de flacără vâlvâitoare, să păzească 
drumul către pomul vieţii” (Fac. 3, 23- 
24). Adam aşezat în preajma grădinii 
arată grija Creatorului de a trezi în inima 
sa nostalgia paradisului pentru ca, venind 
la căinţă, să redobândească starea 
primordială. Sfântul Simeon Noul Teolog 
precizează: “Aceasta nu înseamnă că ei 
vor [i readușşi iarăşi, după refacerea lor, în 


Dealugini 


le noi. odată trecută limita de siguranță 
edere e că acest mecanism, acest cuplu 


ar intoleranța, una negativă. Există o 
toleranță rea şi o intoleranță bună; după 


ale unei comunități (ne aflăm acum în 
itabil prin politic (sub forma statului 
sub forma unei monstrozități patologice 


ațională” arată sau o gravă neînțelegere 


tă din contextul ei firesc, odată acceptată 
o dereglare a unui important mecanism 


că totul începe cu o blasfemie. Doar 


C. NICOLAE 


acelaşi rai supus simţurilor şi material. 
Nu în acest scop a fost păstrat el până 
acum; nu pentru aceasta nu l-a blestemat 
pe el Dumnezeu. Ci pentru căetipul vieţii 
viitoare şi chipul veşnicei Împărății a 
cerurilor”. 

Heruvimii ce păzesc drumul către 
pomul vieţii sunt îngeri slujitori ai 
Creatorului, Nu cunoaştem originea exactă 
a termenului heruvim. O ipoteză ar fi 
aceea că numele derivă din kurubu (= 
mare; puternic). Clement Alexandrinul 
traduce cuvântul prin “mare cunoştinţă”. 
Sensul cel mai probabil este acela de 
“apariţie strălucită”. 

Să revenim, însă, la pomul vieții. 
Sintetizând întreaga tradiţie patristică de 
până la el, Sfântul loan Damaschin arată 
că pomul vieţii a preînchipuit cinstita 
Cruce: “Pentru că prin pom a venit 
moartea, trebuia ca prin lemn să se 
dăruiască viața şi învierea”, Dacă pomul 
vieții este Sfânta Cruce, sabia de foc are 
rol de a opri pe cei ce se apropie cu 
nevrednicie; ea e “sabie înfricoşătoare şi 
arzătoare pentru cei necredincioşi, iar 
pentru cei credincioşi prietenoasă şi cu 
dulce strălucire” (Sf. Vasile cel Mare). 

Omul, aşezat în lume ca un împărat 
nemuritor, folosind rău voinţa sa liberă, 
s-a depărtat de Dumnezeu, Izvorul vieții, 
devenind muritor. “Nu zicem că el a 
pierdut totul, că a murit şi a dispărut. Ela 
murit față de Dumnezeu, dartrăieşte după 
firea sa” (Sf. Macarie Egipteanul). 
Urmările păcatului strămoşesc se transmit 
tuturor oamenilor: “Căttimp purtăm chipul 
lui Adam, neapărat purtăm şi patimile lui. 
Căcie cu neputinţă ca pământul să înceteze 
să dea o odraslă potrivită firii lui” (Sf. 
Isaac Sirul). (va urma). 












Am primit aceste rânduri, la Redacţie, 
din partea tânărului Radu 
BOGOEVICI din Lugoj. Ele au ca 
punct de plecare articolul Starea 
noastră duhovnicească, apărut, cu 
editorial, în "Puncte Cardinale". anul 
VI. nr. 6/68, august 1996. 





"[...] Invitația făcută la sfârşitul articolului 
se adresa “oamenilor Bisericii. cât şi laicatului 
ortodox”. Eu unul nu mă incadrez în nici una din 
aceste categorii. Cu toate acestea. doresc să vă 
prezint şi părerea mea. chiar dacă nu va fi luată 
în seamă. 

Biserica este comunitatea celor care îşi 
mărturisesc credinţa in Dumnezeu. Există mai 
multe Biserici... Să existe oare mai multe moduri 
de a-ți mănurisi credința? 

Ne aflăm in tranziţie. ne aflăm undeva 
între bine şi rău. Dar suntem ca legaţi la ochi. 
Avem in faţă doar două căi. Amândouă ne par 
bune. dar ştim sigur că una duce la rău. 
Neplăcându-ne riscul. stăm pe loc. nedecişi. 
așteptând un semn. Deşi ne aflăm într-o stare 
neplăcută. nedorind să ne asumăm răspunderea 
consecințelor ce ar urma din luarea unei decizii. 
ne complacem să dăm vina pe alții. Şi aşteptăm... 

Poporul român. pe lângă marile calităţi ce 
i-au fost atribuite (hărnicie. vitejie. ospitalitate. 
etc.). are şi un mare defect care. pare-se, 
compensează calităţile: SOMNUL. Românii. de 
vreo două-trei ori pe secol, se deşteaptă. Atunci 
fac mult tărăboi. cei din jur se sperie. Dar starea 
de veghe nu ține mult. Din păcate... In secolul 
acesta au fost trei astfel de treziri: Marea Unire. 
Mişcarea Legionară şi Revolta din '89. 

Dar se pare că am deviat de la subiect, aşa 
că să revenim. Deşi trăim in Realitate. aceasta 
are darul de a nă uimi mereu când o privim. 
Păstrează întotdeauna un “ceva” nou. prin care 
ne trezește interesul. 

Eu cred că Biserica Ortodoxă este 
compromisă din două părți: creştinii ortodocşi 
(laici) şi oamenii Bisericii. 

Oamenii simpli sunt supuşi “păcatului” 
prejudecăți. Ei doresc sân adă in preoți şi călugări 
nu nişte oameni. ci nişte sfinţi. Desigur. nu are 
rost să discutăm despre psihologia mulțimii. cu 
toate că răul cel mare aici se află. Ne rezumăm 
la următorul fapt. constatat cu siguranţă şi de 
dumneavoastră: omul cere mult de la altul. dar 
cât mai puţin de la sine. 

Atingând problema oamenilor Bisericii 








(nu spun a reprezentanților Bisericii. căci şi 
credinciașii laici sunt nişte reprezentanți ai 
Bisericii, fără însă a face parte din cler). ne dăm 
seama că ne aflăm pe un tărâm sensibil. A face 
oafirmaţie de genul: “preoții ortodocși sunt nişte 
incompetenţi, sunt falşi” este. pe lângă o jignire 
adusă Bisericii. şi o mare nedreptate. Afirmația 
de mai sus este prea generală. 

Nu cunosc personal preoți sau călugări cu 
adevărată trăire spirituală. dar am auzit și am 
citit. Deci Ei există. iar acesta este un început. 

Unui preot de la oraş nu i se poate cere prea 
mult. EI se află in centrul unei societăți adesea 
imorală. societate dispusă mai degrabă să dea 
ascultare nevoilor materiale decât celor spirituale. 
lar preotul este şi el un om, supus greșeli. [. ..] 

Trebuie să recunoaștem că. față de 
catolicism, Biserica Ortodoxăeste mai tolerantă. 
dar tocmai prin aceasta. cred eu, ea oferă preotului 
o izbăvire şi o luptă mai cinstită. Şi iată de ce: 
preotul catolic este OBLIGAT prin regulile 
Bisericii să nuse căsătorească plus alte interdicții. 
Astfel. ispita de a face parte din societate. de a fi 
in mijlocul ei. nu este anihilată de preot prin 
lupta sa interioară. printr-o sforțare lAuntrică. ci 
de un anificiu exterior, 

Românii. pentru a se redresa (politic. 
economic. social şi moral). au două căi: 
Occidentul sau spiritul naţional (aveau şi liberalii. 
un Slogan bun; păcat că au rămas la stadiul de 
cuvinte: "prin noi inşine"!). 

Orice politician promite schimbarea. dar 
nici unul nu vede că nu societatea trebuie 
schimbată (ceea ce. de altfel. este imposibil). ci 
omul. individul. Noi nu trecem printr-o reală 
criză economică (asupra căreia se insistă astăzi). 
ci printr-o criză morală. SCHIMBAȚI OMUL 
ȘI VEŢI SCHIMBA TOTUL. 

Răul trebuie anihilat de la rădăcină. iar nu 
de la ramuri. 

Preoţii de astăzi sunt. în genere, cam 
materialişti. Cu ani în urmă. bunicul meu încerca 
să-mi convingă fratele să se facă preot "ca săaibă 
bani”! 

O criză spirituală nu se poate rezolva de 
câtre polucieni. Wceştia put crea cel mult un 
cadru necesar schimbării. dar atăt. Aici se simte 
nevoia unei organizaţii cu caracter spiritual. 
constituită din oameni competenți. li spunean 
cândva unui prieten că Mişcarea legionară nu 
are ce căuta în politică. E de-ajuns să fie 
recunoscută de întreaga nație, iar atunci toți 
oamenii vor asculta de ea...” 
















































PUNCTE CARDINALE 
CUM MAI GÂNDESC TINERII... 











Decembrie '96 NR. 12/72 PAG. 7 


De o bună bucată de vreme, mi 
se spune că m-am "specializal” în 
problema legionară. Din capul locului, 
trebuie să menţionez că nu consider a fi 
existat în istoria noastră o "problemă 
legionară”. Legionarismul românesc 
este un fenomen, iar Mişcarea 
Legionară oglindește o ideologie de dreapta, este o evidenţă istorică. Nu voi 
lămuri acum nici una dintre aceste noțiuni, ideologii sau. dacă vreţi, probleme. 
lar chestiunea "specializării" mi se pare deplasată. Pentru că am scris despre 
Mişcarea Legionară ca despre un fapt istoric care necesită recuperarea. Ne 
lovim în acest timp de o mentalitate bolnavă, care respinge legionarismul pe 
bazu celor ştiute din propaganda comunistă. Nimeni nu şi-a pus însă problema 


Articolul pe care-l reproducem 
mai Jos, semnat de un tânăr şi 
înzestrat publicist, a apărut în 
"Telegraf, Nr. 213 (1316), 10 

septembrie 1996, sub rubrica 
"Scepticul de serviciu” 
















că legionarismul nu a fost o mişcare criminală, fiind singura achitată de 
Tribunulul de la Nurenberg. 23 August, Mişcarea Legionară, Regele şi multe 
alte evenimente şi existențe politice au devenit subiecte tabu, iar Mişcarea 
este un asemenea punct alb. uşor colorat,in cenușiu, de istoria de carton. De 
aceea, refuz să scriu despre Mişcare cu un subiectivism care ar putea egala 
numai pe acela al ideologilor care au măsluit istoria. Am publicat interviuri 
cu frații lui Corneliu Zelea Codreanu şi Horia Sima. Ele au fost difuzate şi la 
TV SOTI Neptun. INTEGRAL. Le-am publicat INTEGRAL, ca pe un document. 
Mi s-a reproșat, la scurt timp, peste tot pe unde am dus ziarul în țară, că 
anumite lucruri trebuia să le trec sub tăcere. Amănunte mai mult sau mai puţin 
semnificative. Am explicat peste tot că am redactat un adevăr istoric, în 
măsura în care putem vorbidespre adevăruri absolute istoric. Multe mărturii 
se contrazic. Însă, am putea să credem că tocmai faptul că se contrazic 
dovedeşte veridicitatea (vezi tezele despre justiţie, judecători şi martori ale lui 
Ionesco). Am oferit, în premieră, declaraţii ştiute numai de aceste persoane 
care au reuşil să supraviețuiască timpului tocmai pentru a da balanței istorice 
ce era nevoie. A le trece sub tăcere inseamnă a face din nou greşelile pe care 
le-au făcul alţii acumcincizeci de ani. Nu construim acum Mişcarea Legionară, 
un ideal politic. E necesar să atingem esenţialul, nu să trecem de la o imagine 
distorsionată la una roză. Mişcarea, pentru a putea fi înţeleasă. trebuie 
recuperată (în sensul bun al termenului) cu toate calităţile şi defectele sale. 
Numai astfel îmi pot explica o oarecare simputie legionară. Cei cure mi-au 
reproșat “deschiderea” suni fie legionari care au suferit prea mult şi care 
visează acum un ideal, fie "inchistaţi ” care trăiesc incă din istoria de carton 
şi pe care i-a deranjat însăşi folosirea termenului de “legionar ”. Şi unora, şi 
altora, documentul, evidenţa istorică le vor răpune orice fărâmă de 
subiectivism... 

































MARIUS DRAGOMIR 








"Pr. 


Micle mm 


DESCOPERIREA 
ULUI 


“educaţia socialistă a tineretului, insistând în ateism Şi 
sexualitate...”(p. 181), Viciul iacobin, de sacrificare a 
persoanelor pe altarul instituției, işi face mendrele 
nestânjenit, sub protecţia Partidului Revoluționar 
instituțional, pentru care Mexicul este propria feudă. 
Despre el, Octavio Paz declară: pi adi 
“De 60 de ani mexicanii sunt dominați deo gigantică 
birocraţie. una dintre cele mai represive de pe continent: 
PRI. un fel de partid bolşevic ereditar, câştigă de 60 ani 
toate alegerile, într-o mascaradă de democraţie, când, 
de fapt, funcţiile sunt transmise din tată în fiu” (p. 170). 
Tragedia se perpetuează în intreaga Americă 
hispană, devenită teritoriu experimental, “toate partidele 
hispano-americane se văd nevoite să se proclame 
«revoluţionare», ceea ce, încă de la început, anihilează 





(urmare din paz,3) 





i orice legătură cu restul și obligă evenimentele să se 
repete, ”: 

| - o echipă revoluţionară ia puterea, dă frâu 
L libertinajului, risipește bogăţiile țării, (ără a aduce nici 





libertatea, nici prosperitatea, 
- un general sau ui civil sprijinit de armată impune 


ordinea, reface economia. E mai multă pâine decât 
libertate, desigur, şi corul protestelor întregii lumi 


“democrate”, care nu protestase la abuzurile marxismu- 
lui de tip sovietic, se dezlănțuie împotriva dictaturii, 
obligând-o dă-şi justifice regimul prin alegeri, pe care 
le pierde; 

- stânga revine la putere şi, risipind bunăstarea, 
anunţă deja viitoarea dictatură (p. 214). 

Treptat. o diabolică schizofrenie parazitează sufletul 
acestor popoare, rupt în partide antagoniste, posedate 
de lozinca “revoluţiei permanente” agitate de cavalerii 
apocaliptici: Che Guevara, Fidel Castro, Daniel Ortega... 

Nici natura nu scapă de pârjolul pustiitoral irealului. 
“Revoluţionarul detestă natura...visul lui, în definitiv, 
de la Sade până la Cernobil, este distrugerea totală a 
creatului...” (p. 113). Mizokalia, cultul urâţeniei, este 
logica otrăvită pe care acesta o inoculează în lume. Şi 
din păcate, nici capitalismul nu se comportă altfel. 
Exploatarea Americii hispane de către Nord se face “la 
adăpostul drepturilor omului, al libertăţii. egalităţii, 
umanismului, puritanismului,..”. adică teologia morală 
ține să ia locul teologiei mistice, cum spune autorul în 
altă parte. Aici, capitalismul şi liberul-schimb n-a adus 
și nu va aduce bunăstare, ci subdezvoltare permanentă. 
O “lume pe dos” s-a înstăpânit pe această imensă 
scenă, **Oecologie în decadenţă, culminând cu defiişa- 
rea selvei amazonice, sacrificată pe altarul cremvurştilor 
hamburpers, a ajuns să provoace o paură în stratul de 
ozon de deasupra Polului Sud, nu departe de Conul Sud 
geografic, pe unde se vor deversa, ca printr-un tub de 
eșapament letal, păcatele conru naturum” (pp. 230, 
231), 

ȘI asta pentru că această ideologie ispiteşte la fel ca 
şi cealaltă, uitându-se că “ceea ce e cu adevăral 
important,.,nu este democrația, ci popoarele, nu o 


m pm e e e aa 


teorie despre om, ci omul în sine” (p. 229). Căci 
“democraţia nu e o posibilitate. nici obligaţie, ci o 
vocație. Ea aparține acelortărâmuri pe care s-a născut...” 
(p. 227). 

Din fericire, cultura hispană se află la ora aceasta 
în ofensivă, şi existând clare semne că agresiunea - 
ambelor modele ideologice este percepută ca atare de 
unii scriitori, în frunte cu Borges, a cărui deschidere 
spre universal exprimă starea de spirit actuală a 
argentinienilor(cf p. 152). El intuieşte magistral tarele 
epocii când afirmă că este subminată de gnostici pe 
dinăuntru, din “subteran”, un complot al “orbilor” care 
fărâmă lumea cu premeditare. Marx şi Freud, acei 
posedaţi care posedă epoca noastră, fixând excrementul 
ca termen de bază al filosofiei; “cavalerii nimicului”, 
apologi ai descompunerii, de unde era sfâşierii atomice 
a materiei decurge firesc, neantul sartrian girând “revolta 
porno-politică a Parisului 1968” - iată totatâtea “călăuze 
spre infem”, adică spre lumea subterană din care provin. 

Faţă de acestea, “e necesarsărecucerim Descoperi- 
rea din perspectiva acestei valori ficări a universalităii 
şi unităţii în religios şi lingvistic...” Recuperarea 
simțului realului este o urgenţă spre care ne presează 
inseşi datele experienţei, atestate atât de “ştiinţa 
europeană şi nord-americană, cât şi de literatura 
hispano-americană (...) Multidisciplinarul se uneşte 
intr-o viziune unitară a vieţii, într-un monoteism 
epistemologic, în care factorul unificator, cel spiritual, 
şi-a demonstrat forța...” (pp. 230-241), 

E vremea să înțelegem că, analog Descoperirii de 
acum 500 de ani, descoperirile ştiinţifice contemporane 
deschid orizonturile unei Lumi Noi, în care materia 
este sanctificată de spirit, 











$ Sa, 


$ ŞI 


. 
L di E 
inf 

Ă "A 7 

5 






„e $ d Tie 
| Y 
4 « xteig nd e gs Îi 
E ENE IAN i 
at mat PRI a 4 A 


e ia see 


A 
zii 













preocupată de abolirea sistematică a acestora, în numele 
aşa-zisului progres. De-a lungul secolului al XIX-lea, 
aceste două fronturi ideologice s-au lămurit treptat: pe 
de o parte, la dreapta, primatul valorilor creştine, 
naționale, aristocratice şi monarhice, cu o certă tendință 
spre elitism; pe de altă parte, la stânga, primatul valorilor 
opuse: ateo-materialiste, internaţionaliste, democratice 
şi republicane, cu o certătendințăspre populism. Strategia 
politică a dreptei, în secolul trecut, a fost una defensivă 
şi realistă, în opoziţie cu strategia politică a stângii, 
ofensivă şi idealistă. Stânga, derivată esențial din 
conspirația masonică, a agitat în permanență spiritul 
revoluţionar (1789, 1830, 1848, 1870, 1917 - spre a da 
doar câteva repere), în vreme ce dreapta a încercat să 
reacționeze la aceste demersuri anarhiste şi dizolvante 
(termenul de “reacționarism”, aplicat dreptei într-un 
sens peiorativ, a devenit cu timpul un bun comun al 
diferitelor “limbi de lemn” ale stângii). 

În secolul XX, dreapta şi-a păstrat. în mare, 
bazele doctrinare, dar şi-a schimbat strategia, devenind 
la rândul ei ofensivă. A fost şi o reacție normală şi 
legitimă la marea provocare comunistă, venită atât 
dinspre Rusia bolşevizată, cât şi dinspre cercurile 
procomuniste ale politicianismului democratic, de 
obediență masonică. Un lucru trebuie conştientizat şi 
reținut: stânga a fost extremistă încă de la originile ei, 
în vreme ce dreapta a fost silită să devină extremistă, 
împrumutând în parte, la un moment dat, sub presiunea 
împrejurărilor, armele adversarilor săi. De aici s-au 
produs multe confuzii şi nenorociri. În conştiinţa multora, 
graniţele dintre dreapta şi stânga au început să se şteargă, 
în virtutea unei receptări superficiale a fenomenului 
politic: iar spre jumătatea veacului nostru s-a mai 
întâmplat ceva (păgubitor dreptei şi stângii deopotrivă): 
apariţia, sub Stalin, a struțocămilei numite "naționalism 
comunist”; de aici încolo, confuziile s-au ținut lanţ: între 
naționalism şi comunism, între dreapta şi stânga. între 
dreapta şi extrema dreaptă, între extrema dreaptă şi 
extrema stângă... S-a găsit chiar o noțiune perfidă, aceea 
de “totalitarism”, menită să acopere, fără nici o 
diferențiere mai adâncă, atât excesele dreptei cât şi 
excesele stângii. 

Desigur, extremismul e reprobabil, orideunde 
ar veni, Dar aşa cum poate exista o stângă neextremistă, 
astăzi dominantă pe scena politică mondială (socialism, 
social-democraţie, liberalism), tot aşa poate exista — în 
principiu şi-n fapt — o dreaptă neextremistă actuală, 
articulată pe fundamentele ideologice ale dreptei clasice 
(aşa cum şi stânga îşi păstrează vechile baze doctrinare). 
Prin urmare, dreapta, în înțelesul pe care i-l dau aici (şi 
care mi se pare înțelesul ei esenţial), n-are nimic de-a 
face nici cu “extremismul”, nici cu “totalitarismul”, nici 
cu alte “-isme” diabolizate. Pe de altă parte, ea nu se 
confundă nici cu vreo formă de “stângă îmblânzită“ sau 
de demagogie “centristă“, căci ea nu este “mai la dreapta” 
înlăuntrul stângii (cum a fost, spre exemplu, în România 
de după 1989, “opoziția democratică” față de “puterea 
neocomunistă*), ci reprezintă cu totul altceva decât 
stânga. 

În concluzie, dreapta autenţică se poate defini 
ca o orientare politică realistă, tradiționalistă, 
naționalistă şi spiritualistă, menită a contrabalansa, 
într-un cadru politic pluralist şi constituțional, tendinţele 
prea idealiste, antitradiționaliste, cosmopolite şi 
materialiste ale stângii în general, 

Înţeleg prin realismul dreptei o adaptare lucidă 
a doctrinelor şi strategiilor politice la ansamblul 
realităţilor obiective din sânul unei naţiuni. Omul de 
dreapta nu va sfida realităţile de dragul ideilor, ci va 
căuta să modeleze realităţile date ținând seama de notele 
lor specifice. El nu va căuta “modele” pata făcute, pe 
care să le aplice vieţii naţionale în mod mecanic şi 
imitativ, ci se va strădui să închege forme adecvate 


3% inu DE stia da ai 4 LO 
4 apa aia or ular isi N 
PA. _ e i Să în 

Pa Pi Y € < NE 


| £ zi 


E pt i a E, î - A 
Pate A AR CC PT e alea a 


= a LA IE = 


ă x Î- 5 


EP 
> 
D= 


Pup eu i 
. pati e eat 


E] Cl ee 
i AO UE ai 


E 


2 ALR IAR IRTIE 
NNE Să aci 3 


PR 


Deşi adversarii ei se străduiesc din răsputeri 
s-o diabolizeze, dreapta nu este decât o orientare 
“politică'| între altele, bună sau rea mai ales în funcție 
de oamenii care o slujesc. 


Dreapta nu trebuie confundată cu posibilele ei 
forme de perversiune. Dacă putem admite liniştiți o 


stângă politică. dincolo de extremismele ei istorice, nu 
văd motivul pentru care dreapta ar trebui judecată cu 
obstinație numai prin extremismele ei. Privite dinspre 
extremele lor — comunismul şi nazismul — stânga şi 
dreapta ne pot apărea la fel de odioase. Ba chiar extrema 
stângă s-ar cuveni să ne îngrijoreze cu precădere, ca una 
ce a avut o carieră mult mai îndelungată şi mai plină de 
consecinţe în nefericita istorie a secolului XX. În 
România, bunăoară, nu dreapta cea atât de înfierată, ci 
stânga, cu diferitele ei întrupări istorice (liberalismul 
caragialesc al secolului al XIX-lea, politicianismul 
deşănțat de după primul război mondial, lunga noapte 
comunistă, apoi neo-comunismul post-decembrist), 
poartă adevărata responsabilitate a dezastrului național 
şi moral în care am ajuns. 

Dificultatea ce apare curent în abordarea acestor 
probleme provine, fără îndoială, şi din relativizarea 
treptată a noțiunilor de “dreapta” şi “stânga”, ceea ce le 
face inoperante atâta vreme cât nu sunt corect re-definite. 
(Într-un recent articol din Dilema — Nr. 197/1996,p.1l 
— d-l Teodor Baconsky vorbea chiar de necesitatea unei 
“reconstrucții a dreptei”, pe temeiuri mai largi decât cele 
politice sau economice, pornind de la simbolismul 
spiritual al Dreptei, întruchipat într-o “vastă 
fenomenologie arectitudinii ). Pentruane putea înțelege, 
prima condiţie este, prin urmare, să stabilim — măcar la 
nivel politic — ce va să zică “dreapta” în raport cu 
“stânga”, cercetând, fie şi sumar, temeiurile lor istorice 
şi teoretice. Altminteri, aşa cum se întâmplă tot mai des, 
dreapta riscă să fie receptată aprioric, la sugestia 
predominantei propagande stângiste, ca un fel de sumă 
a tuturor răutăților. 

Noţiunile politice de “dreapta” şi “stânga” îşi 
au rădăcinile în secolul al XVIII-lea. Pe fondul 
îndelungatei febre revoluţionare iluministo-romantice, 
ce a zguduit din temelii lumea tradițională, dreapta a 
ajuns să desemneze orientarea politică tradiționalistă, 
preocupată de conservarea vechilor valori europene, iar 
stânga — orientarea politică antitradiționalistă, 


î 
ra Fish 
î e AI Ga Ra + 
d că ARIA pă pp ke 
arin Sa a . 


[să 






fondului concret de care dispune. Stânga e procustiană 
şi imitativă; dreapta trebuie să fie mlădioasă şi creatoare. 

Înţeleg prin tradiționalismul dreptei nu 
conservarea unor realităţi “primitive” (cum a incercat Şi 
încă mai încearcă, la noi şi pe aiurea, conservatorismul 
detip comunist), nici vreo formă de regresivism romantic 
ori de protocronism, ci o dinamică vie şi constructivă pe 
linia unei tradiții istorice şi spirituale corect evaluate. 
Nu putem renunța la tradiție, pentru cănu putem renunța 
la propria identitate; suntem depozitarii unui trecut nu 
lipsit de valori şi experienţe, pe care se cade să avem 
înțelepciunea de a le fructifica pe fondul actualităţii. 
Omul de dreapta refuză “să-şi spele creierii” pentru 
interese de moment; el se simte verigă într-un lanț al 
generaţiilor, cu răspundere morală atât față de trecut cât 
şi faţă de viitor. Omul de stânga, dimpotrivă, pare să 
creadă — vorba lui Eminescu — că țara este “jucăria 
generaţiei actuale”. Stânga stă sub semnul interesului 
imediat (de unde şi excesul ei de politicianism), în 
vreme ce dreapta trebuie să stea sub semnul datoriei 
eterne. 

Înţeleg prin naționalismul dreptei o formă 
firească de păstrare şi afirmare creatoare a fiinţei şi 
“geniului” național, recunoscând, în acest sens, dreptul 
la naționalism tuturor neamurilor pământului. Orice 
naționalism rămâne legitim atâta vreme cât nu devine 
exclusivist şi narcisist. Goga spunea cu justeţe: “Vreau 
să plutesc în plin umanitarism, dar să mă aflu în luntrea 
mea şi să-mi iau toate măsurile ca să nu mă înec”... 
Naționalismul adevărat n-are nimic de a face cu ceea ce 
se numeşte îndeobşte “rasism”, “şovinism”, “xenofobie”, 
“provincialism”, “tribalism” sau altele asemenea. Astfel 
de devieri nefireşti ale firescului naționalism nu țin, 
politiceşte vorbind, nici de dreapta. nici de stânga, ci 
doar de alunecările extremiste ale acestora; ele se ivesc, 
de obicei, atunci când naționalismul îşi pierde farurile 
moral-spirituale sau este folosit doar ca simplă unealtă 
demagogică?. 

Inţeleg prin spiritualismul dreptei deschiderea 
ei moral-spirituală spre valorile absolute, spre Dumnezeu. 
In Europa, prin tradiție milenară, spiritualismul acesta 
comunitar se acoperă cu creştinismul, iar în lumea 
românească el se colorează ortodox. Creştinismul trebuie 
să fie suport metafizic şi garanție morală pentru orice 
naționalism european autentic. În absenţa unor temeiuri 
E te aaa a 

A : itler), adică biologizându- 
3 prionitar nu pe o comunitate de 
ntre male Care n paranteză ep nupon 
sau chiar iluzorie, căci, de când 
lumea, interesele strict materiale mai degrabă îi dezbină 
ec amonizrază e aer) ci pe o omupiat de 
nafonali Seul ee ti ie. at evanghelice, De aceea, 
ŞUn nu poate, câtă vreme rămâne riguros 
cusine, să propovăduiască ura, violența sau egoismul de 
orice fel. Astfel, misiunea unei d i 
Îi repte creştine nu este 
niciodată doar una politică, ci ea vi 
îmbunătățire morală a societății. î A Pate o 
inje Bicaz ju 1 sc AC Rasă legătură ci 
U lui Hristos. O a: 
We Biei preocupare de căpătâi a 
p creştine va fi transformarea treptată a 
„democrației ” într-o reală “demofilie”. Un popor 
impăcat cu Dumnezeu”, ai cărui me bri . p 
întreolaltă şi care este iubit nedi Asta lea jube 
SA El ea Eta ediscursiv de conducătorii 
detzâRitul e tă eri popor nenorocit, indiferent 
uitor... 
ipsă at dreaptă clădită pe aceste temeiuri duce 
p e azi, în ansamblul ei. lar această lipsă se 
resimte mai puternic în țările din Est, trecute prin sinistra 
aventură comunistă. Cazul României itor: 
devenit limpede că stânga este inc ș E aa: a 
pata Afoit i ga este incapabilă să remedieze 
» Social ŞI economic generat de propriul 


Săi 


A 














ei extremism. Şi aceasta mai ales pentru că în-dreptarea 
în afară nu se poate realiza fără o prealabilă în-dreptare 
lăuntrică, pe care stânga demagogică şi coruptă n-o va 
putea asigura niciodată. 

Avem nevoie de dreapta în general, deoarece 
stânga s-a dovedit neputincioasă, ieri ca şi azi. să oprească 
deriva morală şi materială a țării. lar dacă vorbim despre 
“democraţie” şi “pluralism”, atunci ce fel de democraţie 
pluralistă poate fi aceea în care spațiul politic este 
saturat de la centru spre stânga şi practic gol de la centru 
spre dreapta?! Acest “pluralism înlăuntrul stângii” este 
doar un surogat de democrație, semănând mai degrabă 
cu ceea ce un Silviu Brucan propusese prin 1990: “o 
opoziţie în cadrul Frontului”! În aceste condiţii, inflația 
de formaţiuni politice este cu atât mai ridicolă. 
Intotdeauna va fi mai democratică şi mai echilibrată o 
societate în care există două forțe politice serioase şi 
ireductibile una la cealaltă (cum era la noi în secolul al 
XIX-lea: dreapta conservatoare sau “albii” şi stânga 
liberală sau “roşii”) decât o societate în care există zeci 
şi chiar sute de pseudo-partide inanite, înghesuite toate 
pe talerul stâng al balanței! 

Avem nevoie de realismul dreptei, pentru că 
viaţa noastră modernă, încă de la începuturile ei, s-a tot 
mişcat falimentar într-un idealism iresponsabil, pe care 
realităţile siluite sau neglijate l-au amendat necruţător, 
ceea ce a şi dus la tragedia istorică pe care am trăit-o în 
acest secol. Drumul nenorocirii noastre ““moderne” a 
plecat de la idealismul unui Stat liberal transplantat 
arți ficial într-o lume abia ieşită din Evul Mediu, a trecut 
prin idealismul aşa-ziselor “alianțe istorice” (pe care 
istoria însăşi l-a ridiculizat la Yalta), apoi prin idealismul 
unei industrializări forțate (care a făcut pulbere din 
praful economiei româneşti), ca să se ajungă astăzi la 
idealismul unei “europenizări” mimetice şi umilitoare, 
echivalente cu o descumpănitoare recrudescenţă a 
“formelor fără fond”. 

Avem nevoie de tradiționalismul dreptei, pentru 
că noi nu ne putem permite să ne dizolvăm sufleteşte în 
civilizaţia nivelatoare până ce nu ne vom fi împlinit 
destinul cultural specific, nici nu ne putem permite 
aventuri excentrice atâta vreme cât n-amreuşit încăsăne 
gospodărim cuviincios propria ogradă. Altfel spus, îşi 
pot permite să se joace riscant de-a antitradiționalismul 
numai acele popoare care au apucat să-şi dea cândva 
măsura deplinăa propriei tradiţii; ele “vor rămâne” chiar 
dacă vor pieri. Pe noi istoria "ne-a amânat” (când nu 
“ne-au amânat” propriile noastre defecte). Tradiţio- 
nalismul se cuvine să fie, deocamdată, certi ficatul nostru 
de identitate, sănătate şi echilibru într-o lume a ispitelor 

dizolvante. Dacă nu vom reuşi să creştem şi să rodim din 
propriile noastre rădăcini (adică în chip firesc şi organic), 
nu văd cum am putea creşte şi rodi antificial, după reţete 
de împrumut. Vitalitatea creatoare o găseşti sau nu o 
găseşti în tine; ea nu se poate căpăta prin maimuţăreală, 
oricât de ilustre ar fi “modelele”. | 

Avem nevoie de naționalismul dreptei, pentru 

că s-a dovedit că nici un alt factor n-a putut mobiliza 
până acum, după prăbuşirea vechiului regim, energiile 
noastre naţionale, poporul rămânând leneş şi opac, cum 
n-a mai fost poate niciodată în toată istoria lui (singura 
analogie posibilă ar ficuepoca fanariotă, cea reprezentat 
un lung somn al conştiinţei naționale, într-un ingrat 
context istoric), Trecutul nostru precomunist dovedeşte, 
de altfel, că realizările noastre istorice şi culturale, atâtea 
câte au fost, s-au împlinit aproape fără excepție pe un 
fond de efervescenţă naționalistă. Problema este ca 
această sensibilitate naţională să fie activată și canalizată 
corect şi constructiv. Altminteri, îndreptăţirea 
naționalismului e mai simplă decât pari Dacă 
individului, spre a fi sânâtos şi destoinic, obişnuim 
“Cunoaşte-te pe tine însuţi!” “Al încredere 


să-i spunem; % 7 
” şi, mai ales, “Fii tu însuţi!”, de ce ar fi 


în tine însuţi! 


PUNCTE CARDINALE 


geti bc aa RI 

neindicat ca neamurilor să le facem aceleaşi recoman- 
dări? Dacă “personalitatea”, “încrederea în sine” şi 
“conştiinţa de sine” sunt valori netăgăduit pozitive la 
nivelul umanității individuale, cum ar putea fi ele ceva 
negativ la nivelul umanității comunitare?! Naționalismul, 
în fond, nu este nimic altceva decât limpezirea şi 
stimularea “personalității” creatoare, a “încrederii” în 
propriile puteri şi a“conştiinţei de sine” a fiecărui neam. 
Există o psihologie comunitară şi o pedagogie națională 
a căror eludare este echivalentă cu iresponsabilitatea şi 
chiar cu asasinatul moral. 

Avem nevoie — în fine — de creştinismul militant 
al dreptei, pentru că numai printr-o vie credință comună 
putem ajunge la o unitate reală, şi numai printr-o treptată 
însănătoşire morală mai putem spera la o consistență 
viitoare. Altminteri riscăm să devenim — vorba lui 
Dostoievski — “simplu material etnografic”... 
Creştinismul nu trebuie privit însă, cum ar fi voit 
Eminescu, doar ca o pragmatică “poliţie morală“, ci, pe 
de o parte, ca un centru viu de forțe eterne, iar, pe de altă 
parte, ca o componentă majoră... codului nostru genetic. 
Dacă am apărut şi am trăit în istorie sub semnul Crucii 
lui Hristos, tot prin Cruce ne este dată şi reînvierea ca 
neam. (Să fie religia ceva care “nu se mai poartă“? Să fie 
una naționalismul istoric şi alta spiritualismul religios? 
Priviţi puţin spre Israel şi veți vedea că naționalul şi 
religiosul nu se exclud şi că, dimpotrivă, din împreunarea 
lor poate rezulta o capacitate uimitoare de a rezista şi de 
a prospera în istorie! Poate că ni s-ar cădea şi nouă să fim 
puţin “evrei” — fireşte, nu în sensul exclusivismului 
religios, darînacelaal unităţii naționale prin credință...). 

Ce se poate spune însă, dincolo de toate aceste 
consideraţii. despre situația concretă a dreptei româneşti? 
Noi avemo /radiţie de dreapta care pleacă din ideologia 
conservatoare a secolului trecut, trece prin marele avânt 
naționalist al generației care a înfăptuit România Mare, 
apoi prin “ortodoxismul” interbelic (căruia i se 
circumscriu, pe lângă “gândirism”, “şcoala” lui Nae 
Ionescu şi complexul fenomen legionar), ajungând până 
la sinteza târzie a lui Petre |uţea (ultimul mare mărturisitor 
al “românismului integral”). Că pe un asemenea traseu 
istoric nu vor fi lipsit nici excesele sau deformările, e de 
înţeles; istoria nu-i domeniul perfecțiunii, iar stânga mi 
se pare, din acest punct de vedere, chiar mai ilustrativă 
decât dreapta... 

În ce priveşte situația actuală a dreptei, după 
marele hiatus comunist, ea ne apare firavă şi confuză: 
câteva formaţiuni politice fără un impact semnificativ, 
câteva tentative de înființare a unor aşa-zise “cuiburi” 
neolegionare, câteva “fundaţii culturale” sau edituri şi 
câteva periodice cu slabă răspândire. Punctele de vedere 
ale diferitelor grupuscule nu sunt întotdeauna 
convergente, nici suficient de limpezi. Elementul uman, 
în cele mai multe cazuri, este fie prea vârstnic, fie prea 
tânăr (pendulând între “nostalgie” şi “teribilism”). Unele 
contribuții vin şi dinspre Exil (unde s-au şi organizat 
câteva “congrese” sau '“simpozioane”, nu întotdeauna 
cu ecoul scontat 8), Există şi “oameni de dreapta” (mai 
ales printre intelectualii creştini) care preferă să se 
manifeste izolat şi discret, oarecum descumpăniţi de 
contextul ostil ideilor şi sentimentelor lor... Reprezintă 
toate acestea temeiuri suficiente pentru o treptată 
resurecţie a dreptei? Rămâne de văzut. 

Câteva lucruri mi se par, totuşi, evidente. Pe de 
o parte, o dreaptă contemporană nu mai poate fi doar o 
simplă reeditare a dreptei de ieri; ea îşi poate păstra 

principiile eterne, dar are nevoie de forme şi strategii 
adecvate actualități. Experienţa dreptei anterioare va fi 
valorificată de la sine; sunt multe de învățat şi din 
virtuțile şi din erorile trecutului, Dreapta nu poate eluda 
trecutul, pentru că este tradiționalistă; dar nici nu-l poate 
absolutiza, pentru că este realistă! Pe de altă parte, este 
mai urgentă şi mai profitabilă formarea treptată a unei 


Decembrie '96 NR. 12/72 PAG. 9 


IT te SII Le a, 
DROP 
T 


ZU agi ape 25 
a a FĂ i BE) “ 
i ă A. “ P , x 
>, În. pa . da 
, d “1 Ă 

Aa MID fe a 

ai 


[] 


sensibilităţi de dreapta la nivel public decât întemeierea 
pripită a unor formațiuni politice necompetitive, față de 
care lumea poate deveni lesne suspicioasă, 
asimilându-le politicianismului general. Misiunea 
dreptei mi se pare astăzi mai degrabă una de pedagogie 
naţională decât una de acțiune politică directă. În fine, 
dreapta este chemată să lucreze în strânsă legătură cu 
Biserica, reprezentând un fel de braţ mirenesc militantal 
acesteia (ceea ce s-a şi numit “laicatul ortodox”). 

În orice caz, dacă dreapta nu va cunoaşte o 
resurecție semnificativă, politică şi spirituală, România 
riscă să se îngroape în nevrednicia moştenită de la 
lungile decenii de stângism nimicitor. Şi riscă, la un 
moment dat, să se pomenească rostind, precum lorga 
odinioară: “Eu nu mai sunt eu!”. Or nu există nenorocire 
mai cumplită, pentru indivizi ca şi pentru popoare, decât 
să-şi piardă propria identitate şi să ajungă să bată, “ca 
fără de sine”, pe la uşile din dos ale altora... 


Răzvan CODRESCU 


(Acest text face parte din volumul Spiritul 
dreptei. Între tradiţie şi actualitate, apărut în această 
lună la Editura “Anastasia” din Bucureşti şi dedicat 
“Cruciaţilor secolului XX”) 


NOTE: 


| Dau aici noțiunii de “politică” un sens mai degrabă 
etimologic: acela de participare responsabilă la viaţa po/is- 
ului, de integrare liberă a individului într-un destin comunitar. 





2 Re-definirea noțiunilor fundamentale — politice, dar şi | 


culturale — reprezintă, de altfel, o necesitate globală a 
vremurilor noastre. Există în lumea contemporană un fel de 
război al “limbilor de lemn”; în România, bunăoară, s-a trecut 
pe nesimţite de la limba de lemn a “intemaţionalismului 
proletar” la limba de lemna “intemaționalismului democratic”, 
cuvintele şi ideile rămânând la fel de păgubite; este pe de o 
parte un fenomen de incultură, iar pe de altă parte unul de 
manipulare. 


3 Fenomene de pseudomorfoză politică, în care dreapta 
autentică nu se poate recunoaşte, s-au manifestat în anii '90 
şi-n Occident (cazul Berlusconi, cazul Chirac, cazul Aznar 
etc.), în contexte desigur mai complexe decât cel din România 
postceauşistă. 


4 Mustul care fierbe, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1927, p. 
40. 





5 Aşa cum îl folosesc astăzi grupările neocomuniste, mai ales 
în Rusia, Ucraina, România, Bulgaria şi Serbia. 





6 Formele fără fond” reprezintă însăși formula concisă a 
acestui idealism bisecular, pe care conservatorii veacului 
trecut îl sesizaseră încă de la originile lui. EI a fost întreținut 
iresponsabil, nu fără presiuni din afară, de diferitele clici 
politicianiste sau financiare, ca şi de latura cosmopolită a 
lumii intelectuale (îar prin mimetism, şi de ceea ce s-a numit 
“mica burghezie”, ridiculizată cu predilecție de I.L. Caragiale, 
care rămâne unul dintre analiştii cei mai lucizi ai fenomenului 
public românesc de după 1848). 





7 lar aici mi-aş îngădui un avertisment: dacă nu vom avea un 
naționalism întemeiat pe tradiţia antebelică, atunci vom lăsa 
loc liber unui pseudo-naţionalism întemeiat pe tradiția 
ceauşistă, adică stupizeniei şovine şi izolaţioniste a vadimilor 
şi funarilor! 





8 Textul de faţă a fost destinat, într-o primă variantă, 
Simpozionului “Exilul românesc — identitate şi conştiinţă 
istorică“, organizat la Paris, mai ales prin contribuţia 
regretatului Aureliu Răuţă, în mai 1994. Acolo n-a putut fi 
prezentat decât sub forma unui rezumat. 





PAG. 10 NR. 12/72 Decembrie '96 








Celui ce a stat, ani de zile, 
zăvorât dincolo de ziduri, porți, 
zăbrele şi grilaje, îi e greu să aibă 
chiar şi o minimă simpatie pentru un 
Cuvânt ce-i aminteşte de incuietori şi 
lacăte. Faptul că opoziţia a câştiga! 
alegerile, sub această siglă a cheii, 





PUNCTE CARDINALE 


RECONCILIERII 


electorală a ex-preşedintelui, ca 
performanta maşină de fural voturi, 
cea care a lucral aşa de bine pentru 
domnul Iliescu în 1990 şi 1992, să dea 
rateuri, adică să dea-n boala 
guvernului. Văcăroiu: blocajul. În 
concluzie, nu s-a pulut fura destul. Ca 
urmare , guvernul a căzut, antrenind, 
prin asta, loată seriu de consecinţe, de 
la cele economice şi culturale la cele 
pur biologice. (Se spune că specia 
girofagienilor, din increngălura 
corupiofililor, ar fi avut soartu de 
odinioară a dinozaurienilor: a fost 
evacuată forțut, mutată direct din 
istorie in arheologie. Ce soartă!) 
Unii se mai întreabă dacă e 
drept că s-a întâmplat aşa. Omul de 
rând, ambiguu ca întotdeauna, 
răspunde un "mda". E drept că nu s- 
a făcut nimic, dar ca aspect, s-a mai 
schimbat câte ceva. Partidul Comunist, 
dizolvat, a devenit neo-comunist, 
dictatorul Ceauşescu s-a transformat 
intr-un “despot luminal”, pe nume 
Iliescu, în ultimă instanță încruntatul 
Satan a fost înlocuit cu zâmbărețul 
Aghiuţă. E un progres? Cam asta e, 


nu înseamnă deloc că deschizătoarea după opinia maselor, tot ce ne-a adus 
de broaşte şi yale va deveni, de-acum revoluţia şi cei şapte ani care i-au 


incolo, un semn de speranță. Căci, 


urmal. Mulţi consideră că e puţin. Eu, 


chiar dacă ar vrea să semnifice numai care nu pol fi învinuit că aş simpatiza 
deschiderea, eliberarea, nu poale să cu regimul trecut, îi găsesc acestuia, 
nu amintească, in acelaşi timp, şi de totuşi, un merit: ne-a adus până lu 


inchideri (ferecări) mai inainte făcute 
sau, cine ştie când, din nou posibile. 

Toldeauna au existat cuvinte 
cheie, numite aşa pentru importanţa 
lor într-un spațiu anume, pentru 
interesul ce păreau să-l stârnească la 
un momen dat. După care, firesc, din 
pricina evoluţiei (erodării) sensurilor, 
respectivele cuvinte, distanțându-se 
de înțelesul inițial, să piardă din 
greutate, sau, pălind contextul, să 
scadă în relevanţă. 

Exemplul cel mai proaspăt, 
deci mai la îndemână, ni-l oferă 
cuvântul “tranziţie”, mult folosit în 
ultimii ani, cel cu care se încercau a 
fi explicate toate erorile, întârzierile, 
neglijenţele, ba chiar şi imbecilităţile 
guvernării - de o penibilă celebritate 
- Iliescu-Văcăroiu 

Nu se poate afirma că această 
echipă n-a făcul lot efortul ca să se 
menţină la putere, n-a uzat de toată 
gama de tertipuri comuniste, ba şi de 
cele mai noi cuceriri ale tehnicii 
capitaliste (plătite; evident, cu banii 
(ării). N-a economisil nimic, orice 
mijloc a fost considerat bun, şi totuşi 
n-a mers. Nereuşilaa devenit eviclentă 
când majorilalea au volat “pentru 
schimbare": dacă a făcut-o şi domnul 
Virgil Măgureanu, şeful SRI?! 

Linia puvernamentală s-a 
dovedit far fur idică, adică practicanta 
unei tranziţii incare “sânuse schimbe 
nimica”, Astfel s-a ajuns, cu 
contribuția managerială a domnului 
Iosif Bodu, directorul de campanie 


ultimul stadiu de silă şi tara nu i-a mai 
răbdal. 
x 

Lucrurile îşi urmează liniştit 
cursul. Noul guvern încă nu s-a instalat, 
cu loale astea pe piaţă şi-a făcut 
apariția un nou slogan, 0 nouă 
găselniță, un nou "cuvânt cheie”. 


Acesta este: “reconciliere”. Nu se ştie 
cine l-a inventul. S-ar părea că, prin 
(Stă, "cineva incearcă o apropiere 
intre părțile aflare pe poziţii 
anlagonice: putere şi opoziţie. Dar 
cine poale avea un astfel de interes? 
Vechea putere putea să o facă atunci 
când era la conducere, căci, ştie 
oricine, o “reconciliere de pe poziţii 
de forță e, toldeauna, favorabilă celui 
ce se află deasupra. Ca s-o încerce, 
astăzi, noua conducere, inainte de a 
prelua efectiv puterea, înainte de a-şi 
(lovedi competența. e de neconcepul 
Atunci cine pune în circulaţie ideea, 
cine să fie cel pe care îl avantajează 
acest fel de târg. juma-juma, decăl cel 
ce are molive să se teamă? 

După o jumătate de veac de 
regimuri impuse, de legi scelerate, de 
victime, călăi, trădători şi ucigaşi 
urcați pe treptele cele mai înalte ale 
puterii, după mări de sânge şi munţi de 
sacrificii, cine mai poate spune ce cu 
ce se poate reconcilia, intr-o lume ca 
aceasta? Crima au sfințenia? Aparent 
ireconciliabile, justiţia şi corupția par 
să fi găsit un modus vivendi. Alrfel 
cum Să-ţi explici punerea în libertate a 
lui Zaher Iskandarani, când e acuzat 
de complicitate la crimă şi o pagubă 
adusă Statului român de peste cincizeci 
de miliarde de lei? Sau ce să spui când 
legea este sfilută la cel mai înalt nivel? 
lată ce scrie domnul Anton Uncu. în 

Romaniu liberă" din 22 noiembrie 
a.c.: "Pentrucă legea interzice în mod 
expres candidatura unui independent 
pe listele unui partid... Şi nimeni, în 
afara domnului lon Iliescu, nu a comis 
0 asemenea incălcare a ei.. Acesta 
este înțelesul reconcilierii? ”.,, 





Da, acestapare să fie, pentru 
unii, înțelesul reconcilierii. Şarpele 
boa, după ce a înghiţi! vițelul, ţine să 
fie lăsat in pace, să-şi facă siesta. 
Cine cu cine se reconciliază? Normal, 
inşelătorii cu înşelaţii, lupul cu mielul, 
vulpea cu strugurii, mâţa cu 
callaboşul. Că ne vine greu să puneni 
semmul egal intre adevăr şi minciună, 
intre lege şi nelegiuire, e, probabil, 


un defect al nostru, datorat unor: 


rămăşiţe de educaţie “burgheză”. 

Și toluşi, viața trebuie să 
continue, dar într-un mod demn, astfel 
ca în viitor să nu ne mui fie ruşine, aşa 
cum în trecut ne-a fost silă. Vitatele 
noțiuni de morală, onoarea, 
demnitatea trebuie să-şi reia locul în 
viața societăţii, să redevină criterii 
de valoare. Pe cine să rugăm să ne 
ajute in regăsirea căii celei mai bune 
de urmat? Să cerem ajutorul agitaţilor 
politicieni, pripiţi în ale statului, dar 
mai ales inale lor, treburi? Să apelăm 
la susținerea maurilor mase de 
celățeni, cunoscuți pentru 
circumspecţia, pentru imobilismul, 
dar, mai ales, pentru scepticismul 
lor? 

Trebuie să existe o cheie a 
reconcilierii cu viața. Cei ce-o au nu 
pol fi decăl foştii deţinuţi politici. Lor 
ar trebui să ne adresăm. Dacă nici 
unul dintre cei incă în viată. în cei 
şaple ani care s-au scurs din 
decembrie '89, nu s-a dus să-l scuipe, 
să-lpălmuiască sau să-l înjure măcar 
pe vreunul dintre foştii torționari, 
incă bine trăitori, inseamnă că dețin, 
într-adevăr, secretul reconcilierii; şi- 
n ce-i priveşte, li-i de cinste. Cred că 
le vine din impăcarea fiecăruia cu el 
însuşi, primatreaplă în reconcilierea 
cu semenii, cu aproapele; fără de 
care nu e primită îngenuncherea 
inaintea singurului judecător. 
Dumnezeu Unul. Către ei ar trebui să 
ne indreptăm cererea de ajutor, să ne 
povăţuiască şi, cupilda lor, să ne stea 
sprijin. 

Din păcate, aceste sfaturi 
sunt bune doar pentru oamenii luaţi 
separal, fiecare în parte. Când 
problema se pune la un nivel mai 
general, pentru grupuri, categorii, 
populații întregi, lucrurile se 
dovedesc mai complicate, mai 
încurcate. Cu cât urci, treburile se 
tulbură. Nimic nu-i sperie mai rău, pe 
cei aflaţi în funcții înalte. ca 
simplitatea. Ce e limpede, pentru ei e 
suspeci. Dacă ceva se dovedeşte fără 
substrat, sunt alertate serviciile 
Secrete, să caute. Acum se sugerează 
că “reconcilierea” e cea mai nouă. 
mai autentică manipulare; că e. de 
Japt, o farsă, unrenghi pe care vechea 
conducere îl joacă noii opoziții! 

Mă gândeam, aşa, ce s-ar 
întâmpla dacă, într-o zi, lumea n-ar 
mai accepta să se inşele pe sine? 


Constantin IORGULESCU 


= uimita An ai sai ie Mii 





——— 7” — ————— —— .——— — _—.—— VP —— 


PUNCTE CARDINALE 





Pot spune că am avut o copilărie 
fericită. Pe atunci, românii încă nu se 
mutaseră în bantustane, iar actualii 
proprietari ai caselor din cartierul 
copilăriei mele erau nomazi. Îmi amintesc 
şi astăzi de nopţile în care maidanul 
albastru învăluia în esențe trecătorii 
spectrali, pe când greierii şi statele se 
uneau într-un amețitor epitalam. Acea 
pace cosmică m-a modelat, astfel că am 
ajuns un om liniştit, dificil de scos dintr- 
ale lui... 

„Acum câțiva ani, într-o dimineață 
ploioasă de septembrie, m-am deşteptat 
brusc, cu sentimentul unei distorsiuni 
sufleteşti. Mecanic, “profanam trivialităţi”, 
după care, ca într-o beție, am profanat, la 
rând, closetul, chiuveta şi scrumiera. 
Gândeam că o plimbare prin ploaie mă va 
linişti, dar n-a fost aşa. Deşi aproape 
invizibilă din pricina puhoiului, nici rigola 
din fața blocului nu a scăpat de profanare; 
de aceeaşi soartă au avut parte, mai apoi, 
două coşuri de gunoi, montate de 
Primărie, şi tramvaiul 6, numărul de vagon 
66. 

Seara, meditând la această situaţie 
neobişnuită, am concluzionat că talentul 
profanării fie zăcea demult în adâncul 
meu, fie îmi venise în mod spontan. Cert 
este că, de acum, puteam profana absolut 
orice. 


Dacă inițial m-am folosit de noua j 


mea măiestrie doar pentru a obține 
satisfacţii personale, am considerat în 
curând de datoriameaamăpune în slujba 


semenilor, deoarece orice artist autentic. , 


doreşte, după o primă fază de elaborare, 

să se confrunte cu publicul. Astfel că am 

deschis “ART” - S.R.L., prevăzut cu 

anunțul lapidar: d 

“PRESTĂM PROFANĂRI LA CEREREA 

CLIENTULUI”, 

după care urma orarul de funcţionare. 
Nu mă aşteptam la un succes 

imediat, dat fiind ineditul domeniului în 

care activam. Totuşi, clienţii s-au grăbit, 


cu dorințe foarte diverse. Profanam becuri 


de diferite puteri, brichete, emisiuni radio 
şi TV, lenjerie, ambalaje, sedii ale 


partidelor, reviste indecente, în fine, tot! 
ceea ce mi se solicita. Dar imensa , 


popularitate mi-am cucerit-o abia prin 
profanarea unui volum de proză al Alinei 
Mungiu. În urma acestei performanțe, a 
trebuit să mă extind, inițiind în arta 
profanării câțiva tineri promițători. Cererea 
devenise imensă! 

Sunt sigur că voi fi înțeles dacă n- 
am să dezvălui modul în care procedez în 
activitatea mea, acesta constituind secret 
profesional. 

„Dar viața, iubiți cititori, nu e un 
marş triumfal! Curând au apărut epigonii, 





deschizând firme la concurenţă. Desigur, 
ceea ceprofanau ei era la îndemâna oricărui 
copil, dar m-a rănit ingratitudinea lor, în 
speciala unui cetățean (nu-i voi zice altfel!), 
Igorlonescu, care se împăuna prin localuri 
cu formula: “Noi, profanatorii”... 

Într-o zi, măpomenesc cu cetățeanul 
respectiv, venind sfidător pe contrasens. 
Instinctiv, am profanat chiştocul de țigară 
ce chiar îmi prisosea, țintind cu dexteritate 
buzunarul căscat de la pieptul nemernicului 
(purta o bluză de vară, cu mâneci scurte). 
Obraznic, a început să sacralizeze insulte, 
adresându-mi-le... 

Recunosc, nu sunt Muhammad Ali, 
nici măcar Leonard Doroftei, dar 
întotdeauna am fost cel mai tare din clasă, 


















Decembrie '96 NR. 12/72 PAG. 1] 





mărturie stând şi mediile la purtare 
obținute de-a lungul anilor de şcoală. 
Astfel că, până să se adune o roată de 
curioşi în jurul nostru, ticălosul zăcea 
deja întins pe caldarâm. Admiratorilor 
anonimi nu le-a mai rămas decât să facă 
galerie, indicându-mi în ce zone ale 
abjectului să lovesc cu picioarele. Când a 
apărut domnul plutonier-major Onici 
(prieten de-al meu, i-am profanat 
bastonul), mizerabilul zăcea inconştient, 
totalmente irecognoscibil. Spre deliciul 
asistenţei, îl şi profanasem scurt. 

- Asta a fost? - a întrebat domnul 
plutonier, arătând spre mişel. 

- Asta! - răspunse galeria, cu 
satisfacţie. 

Preventiv, domnul plutonier i-a 
împuşcat o pereche de palme, după care 
i-a pus cătuşele. 

- Domnul Nelu, vă rog să veniți şi 
Dumneavoastră până la Secţie - mi se 
adresă domnul plutonier- ca să completaţi 
o plângere... 

Am pornit, însoțiți de galerie, către 
Secţia de Poliţie, zăbovind în drum la o 
pompă, ca să ne spălăm de sânge; eu, pe 


4 pantofi, iar domnul plutonier, pe mâini. 


Chiar dacă scuzele de ultraj (față 
de organ) şi tentativă de omor (faţă de 
mine) erau destul de serioase, ticălosul 
avea s-o înfunde şi mai rău. În aceeaşi zi, 


"o echipă combinată, de la Garda 


Financiară, Poliţia Economică, S.R.I. şi 
Procuratură, a descins la firma 
huliganului, “PROFAN'"-S.R.L., găsind 
numeroase nereguli: neglijenţă în 
păstrarea documentelor, angajaţi fără 
carte de muncă, defecţiuni la grupul 
sanitar şi un minus de opt mii de lei. 
Foarte frumos i-a vorbit infractorului 
domnul inspector Theodorescu, de la 
Gardă, ceva mai târziu: 

- Nu pe mine m-ai furat cu opt mii 
de lei, Statul l-ai furat cu opt mii de lei... 

Domnul procuror Georgescu a dat 
verdictul: 

- E terminat... 

Concluzia, însă, a tras-o domnul 
plutonier-major Onici, adresându-se 
nelegiuitului: 

- Bă, tu cu domnul Nelu te pui? Păi, 
Dânsul a profanat şi bustul lui Armand 
Călinescul... 

In Banat, dânsul este pronume de 
politeţe. 


IOAN USCA 








i PAN a er apa ea a CAR Sa ae aa A 
- Mustraţiile paginilor 10 şi 1 sunt 

DAT ete e vai SEA i uk . 
„împrumutate din HIFRONYMUS BOSCIE: 
A CĂ | Ă a] RN d, is a A i S: pt : y Xe a 4 























TAUVIUUDULU 


“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu Sunt evreu. 


PAG. 12 NR. 12/72 Decembrie '96 


PUNCTE CARDINALE 


Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 
Rabinul Stephen S. Weise 


9. Tradiţia orală 


n perioada în care comunitatea 


iudaică s-a găsit sub conducerea 

spirituală şi politică a lui Ezdra şi 

Neemia a avut loc redactarea finală 

a celor Cinci Cărţi ale lui Moise. 

Reglementările conţinute în aceste 
Cărți au devenit Legea pe care cei doi 
reformatori au impus-o poporului evreu. 
Dar, conform tradiţiei iudaice, pe lângă 
legea scrisă - Pentateuhul, Moise a lăsat şi 
O lege orală, care s-a transmis din generaţie 
în generație. Devenită cutumă, legea orală a 
funcționat de-a lungul veacurilor firesc, până 
în cea de a doua jumătate a secolului [II 
î.d.Chr., când, în sânul preoțimii iudaice, 
s-a produs scinziunea între saduchei şi farisei, 
motivul fiind tocmai acceptarea sau negarea 
oral. 

Preoţii saduchei se considerau 
continuatorii lui Ţadoc, Marele preot din 
timpul domniei regilor David şi Solomon. 
Ei proveneau fie din familiile de patricieni 
din lerusalim, fie din rândul marilor 
latifundiari din ludeea. Ca orientare 
religioasă, saducheii nu acceptau decât 
autoritatea celor Cinci Cărţi ale lui Moise, 
negau existența vieții veşnice, considerând 
că împlinirea omului şi răsplata lui 
Dumnezeu are loc numai aici pe pământ şi, 
spre deosebire de farisei, contestau orice 
valabilitate legii orale. După cucerirea 
Ierusalimului de către Titus în anul 70 şi 
distrugerea Templului, saducheii dispar de 
pe scena vieţii religioase iudaice. 

Fariseii sunt continuatorii curentului 
“chassidim”, grupul de evrei cucernici care, 
în perioada în care regii seleucizi au dus o 
intensă acțiune de deziudaizare a evreilor, 
forțându-i să adopte cultul zeităților 
helenismului, s-au străduit să păstreze vie în 
conştiinţa conaţionalilor lor credința 
strămoşească. Pe linia respectului față de 
Lege, dar şi față de tradiția orală, fariseii 
s-au constituit într-o grupare religioasă 
distinctă, ca reacțiune față de supremația 
saducheilor în sinedriu, precum şi împotriva 
doctrinei lor religioase, pe care o considerau 
nu numai greşită, dar chiar primejdioasă 
pentru speranța de supravieţuire a poporului 
evreu, această insulă de crez monoteist în 
mijlocul unor populaţii politeiste sau 
idolatre. 

Denumirea de *' farisei” îşi are originea 
în cuvântul ebraic paruş, care înseamnă 
“*despărțit”!, '*separat””, aluzie la separarea 
fariseilor de aristocrația preoţilor saduchei. 
În studiul său intitulat Der Talmud - 
Ausgewali, iiberseizi und erklărt, Reinhold 
Mayer completează însă sensul etimologic 
al rădăcinii ebraice din care provine 
denumirea de fariseu cu următoarea 
semnificaţie religioasă: /n literatura veche 
iudaică, cuvântul este folosit pentru a 
exprima atât sfințenia lui Dumnezeu, căt şi 
porunca dată oamenilor de a fi sfinţi ca EI, 
Ca urmare, dobândirea sfințeniei prin 
respectarea poruncilor lui Dumnezeu 
deosebeşte poporul lui Israel de toate 


celelalte popoare, ea fiind misiunea specială 
a fariseilor în sânul comunităţii iudaice”. 

Pe lângă aristocrația sacerdotală, 
alcătuită din saduchei, din interiorul 
fariseismului s-a desprins o mişcare laică, un 
soi de preoţime generală, accesibilă oricui, 
înnobilându-i pe adepții ei prin învățătura pe 
care o stăpâneau şi prin comportamentul 
exemplar. Pe lângă Templu, centrul vieții 
religioase, unde se oficiau jertfele, fariseii au 
întemeiat în multe dintre centrele locuite de 
evrei, sinagogi în care nu se aduceau jertfe, 
dar se citea şi se comenta Biblia, rugăciunea 
în comun dobândind o importanță deosebită. 
În acelaşi timp, ei au înfiinţat aşezăminte 
şcolare în care se preda copiilor învățământul 
religios, precum şi asociaţii de credincioşi în 
care viața se desfăşura conform cu poruncile 
lui Dumnezeu. Formele de viață realizate în 
aceste comunităţi au exercitat o rodnică 
influență asupra evoluţiei iudaismului, 
conferindu-i energia necesară pentru a putea 
depăşi situaţiile vitrege în vâltoarea cărora a 
fost azvârlit de cursul evenimentelor istorice. 
Şi nu greşim afirmând că dacă iudaismul nu 
a pierit în anul 70, în flăcările care au mistuit 
Templul, supraviețuirea sa se datorează, 
într-o bună măsură, energiei şi înțelepciunii, 
de care au dat dovadă învățații farisei în acel 
moment de răscruce pentru destinul poporului 
evreu. 

Organizarea vieţii religioase a poporului 
evreu, stabilizarea calendarului şi datele 
sărbătorilor făceau parte din activitatea 
sinedriului. Dar acesta fusese înmormântat, 
ca instituție, sub ruinele Ierusalimului. Din 
fericire, în acea atmosferă de confuzie generală 
şi-a făcut apariţia o personalitate providențială, 
Jochanan Ben-Sakkai, căruia pentru meritul 
de a fi preluat, în plin dezastru, îndrumarea 
comunității iudaice, conaţionalii săi i-au 
conferittitlul de““rabban”-învăţătorul nostru. 

În timpul asediului lerusalimului, 
Jochanan a făcut parte din partidul pacifist al 
fariseilor. Atitudinea sa conciliantă a fost 
remarcată de Titus, care, la sfârşitul războiului, 
i-a îngăduit să se stabilească la lamnia 
(Jabnah). Aici, împreună cu ucenicii săi, din 
rândul cărora s-a distins în mod deosebit 
Eleazar Ben-Arach, a pus bazele unui nou 
sinedriu, care a devenit, în scurt timp, centrul 
religios şi naţional pentru comunitățile iudaice 
împrăştiate pe tot întinsul Imperiului roman. 
Continuând cercetările celor doi mari 
precursori ai săi, Hillel şi Sammai, Jochanan 
şi discipolii săi şi-au concentrat activitatea 
asupra sistematizării Tradiţiei orale care data, 
ca şi Legea scrisă, din timpuri străvechi. Este 
vorba de Legea orală, cea de a doua Lege 
(Mişna, Deuterosis), care întregea Legea 
pentateuhică (Tora). 

După moartea lui Jochanan, cercului de 
învățați de la lamnia i s-au alăturat personalități 
de primul rang, cum au fost Josua Ben- 
Chananja, Eliezer Ben-Hyrkanos, Gamaliel 
II și, mai târziu, Akiba Ben-Joseph. Aceşti 
învăţaţi formează grupul primilor “tanaiţi”, 
denumire folosită pentru teologii consideraţi 
autorităţi în domeniul Legii orale. Din 
realizările lor, multe din ele dăinuind până în 
ziua de astăzi, trebuie menţionate refacerea 
calendarului religios, organizarea instituției 








sinagogii ca centru al vieții religioase, 
instituirea rugăciunii pentru reconstruirea 
Oraşului Sfânt şi a Templului, instituirea 
rugăciunii pentru venirea lui Mesia, 
definitivarea canonului Bibliei iudaice, 
inserarea versetului împotriva ereticilor în 
rugăciunea celor optsprezece binecuvântări 
(prin care se îngăduia numai adepților 
concepției fariseice să ia parte la serviciul 
divin în sinagogi) şi, în sfârşit, reglementarea 
modului în care trebuie tratate cererile 
păgânilor care doreau să se convertească la 
iudaism. 

Precizările cu caracter strict religios 
formulate de învățătorii de la lamnia nu au 
rămas doar puncte de doctrină. Ele au fost 
urmate de un proces de eliminare din sânul 
comunităţilor iudaice a tuturor elementelor 
incapabile să respecte litera Legii scrise şi 
spiritul Tradiţiei orale. După anul 70, numai 
adepții orientării hilellit-fariseice au fost 
consideraţi cu adevărat evrei, puritatea 
religioasă devenind criteriul de bază pentru 
determinarea apartenenţei etnice. “Evreii sunt 
onațiunereligioasă”, sau în formularea uneia 
dintre cele mai înalte autorități iudaice din 
secolul X, Rabbi Sa'adia Hagga'on, formulare 
devenită proverbială, “națiunea noastră este 
0 naţiune numai datorită Legii religioase 
(Toraj”. 

> 

Decantarea unui “iudaism ortodox” din 
mulțimea de credinţe religioase care ţineau să 
se afirme în provinciile orientale ale Imperiului 
roman a avut drept consecință o radicalizare 
cu caracter politic, deşi rănile adânci provocate 
derăzboiul din anul 70 nuerau încăcicatrizate. 

In anul98 d.Chr., Traian devine împărat 
şi, după ce în războaiele din 101-102 şi 105- 
106 cucereşte Dacia, în anul 113 începe 
campania împotriva parților. In desfăşurarea 
acestei campanii, comunitățile evreieşti din 
acea regiune au participat activ la rezistența 
împotriva cuceritorilor romani. Concomitent, 
evreii din Cirene şi din Cipru, unde trăiau 
numeroase comunităţi evreieşti, s-au răsculat 
împotriva stăpânirii romane. Pentru 
reprimarea focarelor de răzmeriță, Traian l-a 
însărcinat pe generalul Martius Turbo să 
acționeze fără cruțare. Represalile împotriva 
răsculaților au fost nespus de sângeroase şi 
ele s-au extins şi împotriva comunităților 
iudaice din Babilon şi Mesopotamia, care îi 
sprijiniseră pe parți. 

In anul 117, în timp ce se reîntorcea la 
Roma, Traian moare, Vestea morţii sale a 
avut darul să redeştepte aspiraţiile spre 
libertate ale popoarelor subjugate de romani 
Şi, nu în ultimul rând, ale evreilor. Succesorul 
său, Hadrian, a luat o serie de măsuri de natură 
să imprime dominaţiei romane o oarecare 
blândețe. In această ațmosferă de îngăduință, 
conducătorii evreilor au iniţiat reconstruirea 
Ierusalimului. Hadrian a hotărât însă ca 
Ierusalimul să fie reconstruit ca oraş păgân. 
Evreii, indignaţi de această decizie, s-au 
răsculat din nou. Conducătorul răscoalei a 
fost Bar-Kochba, “Fiul stelelor”, aşa cum 
l-a denumit mentorul spiritual al răsculaților, 
Rabbi Akiba Ben-Joseph, una dintre cele mai 
remarcabile personalităţi din rândul învăţaţilor 
tanaiţi. 


în bea 






E 
” 


st 

Răzvrătirea a avut un larg ecou în 
lumea evreilor de pretutindeni. Numărul 
războinicilor adunaţi sub steagul lui Bar- 
Kochba s-a ridicat la 400.000, după un 
izvor evreiesc, iar după Cassius Dio la 
580.000 de luptători. Evreii, însuflețiți de 
Rabbi Akiba, vedeau în Bar-Kochba 
întruchiparea lui Mesia, venit pe pământ 
spre gloria poporului lui Israel. Guvernatorul 
roman al ludeii, Tinnius Rufus, nu a reuşit 
să facă faţă cetelor de răsculați, după cum 
nici Publius Marcellus, guvernatorul Siriei, 
nu a putut să potolească răscoala. In această 
situație, Hadrian l-a numit în fruntea 
legiunilor romane încleştate cu răsculații 
evrei pe lulius Severus, guvernatorul 
Britaniei. Acesta şi-a dat seama de potenţialul 
militar al răsculaților şi, în loc să se angajeze 
într-o confruntare directă, a început prina le 
tăia căile de aprovizionare. Apoi a cucerit, 
rând pe rând, punctele fortificate apărate de 
evrei. Ultima cetate în care răzvrătiţii s-au 
refugiat a fost oraşul Bethar, la Sud de 
Cezareea. Se pare că asediul oraşului, în 
care şi-au găsit adăpost resturile armatei lui 
Bar-Kochba, a durat un an. În anul 135, la 
doi ani după izbucnirea răscoalei, trupele 
romane au pătruns în oraş, masacrând atât 
populația, cât şi pe războinici. Cassius Dio 
afirmă că asediul s-a soldat cu o jumătate de 
milion de victime ale foamei, incendiilor şi 
represaliilor romane. 

Ca pedeapsă pentru participarea la 
răscoală, Hadrian a instituit asupra evreilor 
un regim de fiscalitate mai împovărător 
decât impozitele fixate de Vespasian. Pentru 
a Şterge urmele prezenței iudaice în 
Ierusalim, el a dispus să se are locul unde 
fusese oraşul şi a construit un oraş nou, Alia 
Capitolina, pe care l-a populat cu soldați 
ieşiţi din serviciul activ, proveniţi din Fenicia 
şi Siria. Toate locașurile de cult au fost 
pângărite, iar populaţia evreiască din zonele 
de conflict constrânsă să adopte religia 
romană. 

Din ordinul lui Tinnius-Rufus, 
conducătorii spirituali ai răsculaților, tanaiţii 
Rabbi Akiba Ben-Joseph, Rabbi Chanina 
Ben-Terodion, Rabbi Chuzpit şi Rabbi Juda 
Ben-Baba, au fost supuşi la torturi cumplite, 
suferind moarte de martiri pentru refuzul de 
a se dezice de crezul lor religios. 

lată cum relatează Simon Federbush, 
în capitolul intitulat “The Ta/mud - 
selections” din lucrarea 7he Grear Jewish 
Books and their influence on history, scena 
torturării lui Rabbi Akiba. “/n timp ce era 
torturat, fața sa iradia beatitudine. Cum 
discipolii săi îşi exprimau mirarea în fața 
unui comportament atât de neobişnuit, 
Rabbi Akiba le-a spus: «De-a lungul întregii 
mele vieți am avut profunda dorință să 
îndeplinesc porunca = Să-l iubeşti pe 
Dumnezeu din tot sufletul tău = iar acum, 
cândam posibilitatea să-mi realizez această 
dorință, cum să nu fiu fericiD.?” 

Gabriel CONSTANTINESCU 
(va urma) 


o — 














PUNCTE CARDINALE 


Decembrie '96 NR. 12/72 PAG. 13 





VERDICIUL URNELOR 


Dupăo campanie electorală purtată pe căi şi cu 
metode foarte puţin ortodoxe de către cei aflați la 
guvemare în toată perioada postdecembristă, cea mai 
mare parte a fostei opoziții este, în sfârşit, noua 
deținătoare a puterii în România. Avându-se în vedere 
însă imensul avantaj logistic şi strategic, mijloacele 
tehnice de manipulare a electoratului şi aopiniei publice 
(între care TVR nu s-a aflat niciodată pe ultimul loc), 
suportul financiar fabulos pus în joc în vederea păstrării 
frâielor puterii în mâinile PDSR şi ale lui lon Iliescu, 
rezultatele alegerilordin 3/17 noiembrie 1996 pot părea 
surprinzătoare. Finalul pare cu atât mai neaşteptat cu cât 
resurselor interne aruncate în luptă li s-au adăugat 
(există numeroase şi demne de luat în seamă indicii în 
acest sens) şi consistente “ajutoare” din afară, de peste 
Ocean. 

Şi totuşi urnele au dat câştig de cauză ideii de 
schimbare. Problema ce se pune însă este aceea a 
disponibilităţilor reale în vederea îndeplinirii 
promisiunilorelectorale. Este oare victoria în alegeri pe 
măsura aşteptărilor celor ce au votat schimbarea şi va fi 
ea folosită cu adevărat în acest scop, pentru o totală 
desprindere de tradiţiile şi moştenirea regimului 
comunist? Există o cinstită intenţie şi o reală voinţă şi a 
acceptării sacrificiilor unor schimbări de esenţă în 
lumea românească, care să împlinească aşteptările celor 
care speră şi cred în putinţa de mai bine? Vom trăi şi 
vom vedea... 

Din observarea şi analiza faptelor petrecute 
atâtînainte cât şi dupăalegeri, se poate deduce că PDSR 
nu a fost deloc pregătit să piardă alegerile (nici pe cele 
parlamentare şi, cuatâtmai puţin, pecele prezidenţiale). 
Lao asemenea concluzie poate conduce şi împrejurarea 
că doar în ultimul momental “prezidenţiatului” său lon 
Iliescu a împlinit actul punerii în libertate a ultimilor 
deţinuţi foşti membri ai CPEX şi a recompensat cu 
înaintarea în gradele cele mai înalte pe subordonații cei 
mai de nădejde. Gestul este menit să-i aducă fostului 
preşedinte nu numai recunoştinţă personală, ci se 


constituie şi ca un fapt şi moment simbolic al regrupării, 


foştiloractivişti, rămaşi fideli convingerilorşi nostalgiilor 
comuniste, în jurul celui mai de nădejde tovarăș de luptă 
şi de interese. 

Faptul că Ion Iliescu a putut îndeplini, cu atât 
de mult folos pentru Rusia şi KGB, funcţia de agent de 
influență în spaţiul geostrategic românesc poate fi un 
adevăr ce decurge nu numai din logica faptelor sau din 
biografia personajului, ci chiar din felul în care a fost 
primită schimbarea din România, atât în Est cât şi in 
lumea Occidentului. Rămâne de sperat că victona in 
alegeri va fi exploatată cu promptitudine şi cu avantaje 
maxime, atât de către noile autorități româneşti, doritoare 
sincere şi oneste ale integrării țării în structurile euro- 
atlantice, cât şi de către lumea apuseană însăşi, cu atât 
mai mult cu cât la răsărit de Prut mersul evenimentelor 
se face în sens invers, spre Est, 

* 


Noul preşedinteal “Republicii Moldova”, Piotr 
Kirilovici Lucinski, s-a născut în 1940, anul nefericit al 
tâlhărescului ultimatum și al invaziei sovietice în 
Basarabia și Bucovina de Nord. Ascensiunea sa politică, 
începută din 1971, în ierarhia sovietică din RSS 
Moldovenească, culminează cu funcțiile de “Șef de 
Secţie” în CC al PCUS şi de deputat în Sovietul Suprem 
al URSS, continuând apoi cu cele de secretar al CC al 
PC din RSS Kazahstan şi deputat în Sovieticul Suprem 
al aceleiași republici sovietice. După destrămarea URSS 
şi proclamarea “independenţei Republicii Moldova”, 
P.K_Lucinski, excelent vorbitor al limbii ruse (însușită 
în şcolile, universităţile și drepătoriile politice ale 
Imperiului Sovietic), dar și bun cunoscător al “limbii de 
stat” a Basarabiei (pe care se fereşte cu grijă să o 
numească), a îndeplinit în perioada 1992-1993 [uncția 
de ambasador al Chişinăului la Moscova, devenind 
ulteriorpurtătorul decuvântal parlamentului basarabean, 

La felcatoți înalții demnitari comuniști deveniți 


“foşti”, dar rămaşi în continuare în structurile de putere 
ale statelor odinioară componente ale URSS şi ale 
satelițiloracesteia, P.K.Lucinski se declarăadeptal social- 
democrației, dara candidat pentru preşedenția“ Republicii 
Moldova” ca independent. Abil, penultimul secretar al 
Partidului Comunist din fosta RSS Moldovenească şi, al 
doilea preşedinteal'“Republicii Moldova” nuse pronunță 
în mod tranşant în nici o chestiune de politică 
fundamentală. În privinţa raporturilorcu România, afirmă 
intenţia “celor mai bune relaţii”, pentru ca despre politica 
externă globală a Basarabiei, atât cu Estul câtşi cu Vestul, 
să susţină intenţia unei “politici externe echidistante”, a 
extinderii relațiilor atât cu Rusia, cât şi cu România. 

Victoria în alegeri a lui P.K. Lucinski este, în 
fapt, victoria acelor forțe politice din spaţiul românesc 
dinstânga Prutului care se simt legatede trecutul comunist 
şi despaţiul geopolitic ex-sovietic, cu care îşi văd împletite 
interesele şi aspiraţiile de viitor. Nu este vorba doar de 
faptul că persoana noului preşedinte (prin trecutul său de 
înalt demnitar comunist şi prin relaţiile personale pe care 
le deţine în cercurile influente de la Moscova şi din alte 
“republici independente” foste sovietice) invocăo posibilă 
revigorare a legăturilor cu Rusia. El însuşi reprezintă 
acele forțe din societatea basarabeană pentru care 
nostalgiile Răsăritului au rămas foarte putemice. Nu se 
poate spune că înfrângerea lui Mircea Snegur nu ar fi pe 
placul Moscovei şi mai cu seamă pe cel al separatiştilor 
din Transnistria. Cea mai gravă acuză ce i-a fost adusă lui 
M. Snegur în campania electorală de către adversarii săi 
au fost tocmai pretinsele intenţii unioniste. In 7mass- 
media anti-Snegur, cea mai nefericită pacoste ce s-ar 
putea abate peste capul cetățenilor “republicii 
independente” din stânga Prutului este pericolul unirii cu 
România. Alianţa lui M. Snegur cu Frontul Popular 
Creştin Democrata fost prezentată ca o gravăamenințare 
şi caocauzăa înfrângerii înalegeri. Publicaţiile moscovite 
de orientare comunistă ““Trud” şi “Pravda” au salutat cu 
căldură victoria în alegeri a lui P.K.L.ucinski, socotind în 
acelaşi timp că votul din 1 decembrie a fost nu atât 
împotriva lui M. Snegur, cât contra “naționaliştilor” 
români, dinspre care se abat toate pericolele ce pândesc 
“Republica Moldova”! Prin victoria în alegeri a lui 
P.K.Lucinski au învins, în realitate, forțele nostalgiilor 
comuniste, partizanii reluării şi întăririi legăturilor 
Basarabiei cu Rusia, neromânii ce locuiesc în teritoriile 
româneşti de la Răsărit de Prut, adversarii dintotdeauna 
şi chiar duşmanii neîmpăcați şi fățişi ai României 
Reîntregite. 

* 

Cu toate imensele dificultăți ale unei economii 

ineficiente, moştenite din regimul comunist, care 





generează consecințe sociale pe măsură în lumea 
rusească, în privința poziţiei Kremlinului, față de 
extinderea NATO spre Est lucrurile rămân la starea 
binecunoscută; atitudinea de ostilitate față de 
emanciparea foştilor vasali şi sateliți se manifestă când 
fățişă şi dură, când aparent concesivă şi conciliatoare. 

Situaţia din Transnistria se constituie într-un 
veritabil barometru al stării lucrurilor la hotarele de vest 
ale Împărăției ruseşti, unde mocnesc permanente 
conflicte, întreţinute şi exploatate oportun. Nu-i deloc 
întâmplător faptul că Duma de Stat de la Moscova 
perseverează în intenţia declarării Transnistriei ca “zonă 
de interes strategic special a Rusiei”, teritoriu ce este 
totuşi parte integrantă a “statului independent 
moldovenesc”. Încălcarea flagrantă a oricărui principiu 
şi a oricărei norme de drept internațional, atât de jure 
(declarativ/diplomatic), cât şi de facto( prezența Armatei 
a 14-a)nueste de natură să îngrijoreze, din nefericire, pe 
măsura gravității faptelor, nici autoritățile de la Chişinău 
şi Bucureşti, nici forurile şi instituțiile occidentale şi 
mondiale. Ultima “întorsătură” de la Chişinău pune 
lucrurile, din păcate, într-o cu totul altă lumină, contrară 
speranţelor româneşti. 

Aceeaşi Dumă de Stat a Rusiei, dominată de 
deputaţi comunişti, se împotriveşte iniţiativei 
preşedintelui Boris Elţin (căruia-i adaugă dificultăților 
de sănătate şi altele politice) de a retrage toate forțele 
ruseşti din Cecenia. Indârjirea şi perseverenţa luptătorilor 
ceceni, hotărâți să-şi apere identitatea şi libertatea cu 
orice preţ, nu suferă nici o comparaţie cu firava afirmare 
formală a unor “independenţe” de prin alte părți ale 
fostului Imperiu Sovietic, în care inapetența pentru 
democraţie, emancipare şi libertăți autentice este uşor 
înlocuită cu disponibilitatea pentru regimuri autoritare 
sau chiar dictatoriale. 

Dacă la Minsk, lovitura de forță a lui Alexandr 
Lukaşenko pare să fi avut sorți de izbândă, la Belgrad 
lucrurile stau altfel. “Piaţa Universităţii” în versiune 
sârbească a mobilizat imense forțe anticomuniste, ce 
para fi decise să ducă lupta până la capăt. Miza: căderea 
regimului comunist al lui Slobodan Miloşevici. 

În recent consumatele campanii electorale din 
lumea românească, din nefericire, atât în stânga cât şi în 
dreapta Prutului, mizele alegerilor au fost oricare altele 
decâtaceeaa interesului național fundamental: integrarea 
româno-română şi desprinderea decisivă şi definitivă 
de moştenirea comunistă. Şi totuşi, verdictul urmelor a 
fost schimbarea; ce fel de schimbare şi cum va avea ea 
loc, rămâne de văzut... 


NICOLAE POP 











PAG. 14 NR. 12/72 Decembrie '96 


intre titlurile apărute în ultima vreme la 

Editura “Anastasia” (Teodor Baconsky, 

lacob şi îngerul, Augustin loan, Visul lui 

lezechiel. noua versiune românească a Cărţii 
lui lov, Simeon Noul Teolog, Țe/ul vieții creştine; Seraphim 
Rose, Sufletul după moarte; Răzvan Codrescu, Spiritul 
dreptei, Al. C. Mironescu, Kairos etc.), cel puţin două 
merită o atenţie specială. 

În primul rând, cartea de eseuri a d-lui TEODOR 
BACONSKY (al doilea volum al tânărului autor, după 
Râsul Patriarhilor, ce apăruse în primăvară), /acob şi 
îngerul. 45 de ipostaze ale faptului religios, volum alcătuit 
din texte publicate în ultimii ani fie în pagina religioasă a 
“Dilemei”, fie în “Transilvania”, “Secolul XX” şi “Sfera 
Politicii”. Regrupate în cinci secțiuni botezate cu titluri 
latineşti, eseurile respective alcătuiesc o carte unitară, din 
care transpare o. viziune globală şi coherentă asupra 
fenomenului religios şi a implicaţiilor sale în dinamica atât 
de complexă avieţii contemporane, pe plan general european, 
dar şi particular românesc. “Am reunit aici — mărturiseşte 
autorul (“Lămurire”, p. $) — 45 de eseuri, dispuse în cinci 
secțiuni. Prima — Homo symbolicus — include zece repere 
dintr-o posibilă antropologie asacrului. A doua—Cprisrianus 
sum — este o profesiune de credință formulată modest, în 
orizontul exemplarităţii ortodoxe. Următoarea — /mperium 
e! sacerdotium — grupează texte privind relaţia dintre 
Biserică şi Stat, precum şi dialogul nostru cu Occidentul. A 
patra secțiune — Perversio rerum ordine — abordează 
patologia modernității, în timp ce ultima — numită Mundus 
imaginalis [autorul împrumută sintagma încetăţenită de 
Henri Corbin —n.n.] propune câteva incursiuni în geografia 
spiritualăa creştinismului”. De ce /acob şi îngerul “Metaforă 
nocturnă a cunoaşterii lui Dumnezeu, /acob şi îngerul ar 
vrea să celebreze Cuvântul mai presus de mărginirile rostirii” 
(autorul alege drept moto cunoscutul verset biblic: 
“Rămânând Iacov singur, s-a luptat cineva cu dânsul până 
la revărsatul zorilor” — Fac. 32, 24). Fără rana glorioasă a 
lui Iacov, cel care ““se măsoară“ cu Absolutul. omul riscă să 
moară în propria-i suficiență. 

Prin cartea de față, d-l T. Baconsky dovedeşte că 
poate exista un răspuns creştin foarte actual la “criza 
modemităţii” şi că Ortodoxia însăşi, vindecată de inerţii şi 
complexe, poate avea un cuvânt greu de spus în marile 
înfruntări ideologice şi culturale ale contemporaneității. 
Iconoclasmelor stângii intelectuale (detip H. R. Patapievici) 
d-l T. Baconsky le opune, cu luciditate şi erudiție, dar şi cu 
darul formulărilor memorabile, forța mărturisitoare a 
Tradiţiei vii, captată într-un discurs de o modernitate aproape 
derutantă. Primind convenţia celui mai nou limbaj cultural, 
eseistul îl salvează de formalismul lui steril, cu o rigoare şi 
cu o eleganță greu de egalat în actualul peisaj al publicisticii 
româneşti, Este, ni se pare, prima expresie majoră, la nivelul 
tinerei generaţii intelectuale româneşti, a unui europenism 
autentic şi esenţial, hrănit nu din sloganurile zilei, ci din 
moştenirea perfect asimilată şi creator valorificată a marii 
spiritualități şi culturi bimilenare a Europei creştine. 

Pe de altă parte, am zice, jucându-ne puţin cu 
cuvintele, că recentul volum ne înfăţişează cinci Teodor 
Baconsky într-unul singur: antropologul (autorul ține şi un 
foarte interesant şi tehnic curs de antropologie religioasă la 
Universitatea din Bucureşti), feo/logul creştin ortodox (ce 
nu-și uită nici o clipă vocaţia mărturisitoare), omul de 
dreapta (a se vedea mai ales eseurile “Biserica şi Cezarul” 
și “Crucea democraţiei”, păcat că n-a ajuns în volum şi 
excelentul eseu despre “Dreapta” publicat într-un număr 
recental“Dilemei"!), moralistul superior (în luptă deschisă 
cu perversiunile veatului) şi eruditul rafinat (analist cultural 
al tradiţiei creştine, de la rădăcinile ei medievale şi până la 
“Religia în Computerland”). 

Ne rămâne să aşteptăm, cu un interes sporit, 
publicarea cursului său universitar (/ntroducere în 
antropologia religioasă), ce nu ne îndoim că va constitui 
unul dintre evenimentele culturale ale anului 1997 (şi, 
probabil, adevărata încetățenire a acestei discipline — în 
sensul ei actual — la meridian românesc), 


ea de-a doua apariţie de la “Anastasia” pe 
care 0 avem în vedere aici este Cartea lui 
/ov (“Versiune revizuită după Septuaginta, 
redactată şi comentată de 
BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, sprijinit pe 
numeroase alte osteneli”), volum ce inaugurează o nouă 


PUNCTE CARDINALE 


colecție a editurii bucureştene, “Psalm”, dedicată poeziei 
religioase şi mistice. Această nouă tălmăcire în versuri a 
Cărţii lui lov se înscrie în opera de “primenire” a textului 
românesc al Bibliei în care s-a angajat, cu îndrăzneala 
talentului şi a competenţei, cunoscutul ierarh şi literat de la 
Cluj (una dintre puţinele figuri culturale de elită ale ortodoxiei 
noastre actuale). Dincolo de calitatea literară a noii versiuni 
româneşti (frumoasă, în sens strict estetic, este şi tălmăcirea 
unor cărți poetice ale Bibliei realizată de d-l Petru Creţia, într- 
un volum apărut nu demult la “Humanitas”), textul este 
riguros restituit şi însoțit de comentarii autorizate. O comparaţie 
cu versiunea Gala Galaction- Vasile Radu (cea mai răspândită 
în ultima jumătate de veac) scoate la iveală multe dintre 
“neîmplinirile” aceleia. Uneori diferenţele sunt deconcertante. 
Un singur exemplu. Ediţia din 1968 (care s-a bucurat de o 
faimă nu întotdeauna legitimă) traduce astfel versetul 19 al 
capitolului 40; “EI [monstrul numit behemor în evreieşte şi 
therion în greceşte, asimilat îndeobşte hipopotamului, dar 
mai probabil o imagine fabuloasă a forței brutale, telurice; 
Fericitul Augustin vedea în el o metaforă a diavolului — 
Retractationes, XV, 7; Behemot este, de altfel, unul dintre 
numele demonice de origine biblică frecvente în tradiţia 
creştină — n.n.] este fruntea făpturilor lui Dumnezeu şi făcut 
să fie cel mai mare peste celelalte dobitoace”, pe când 
versiunea Părintelui Anania este: “EI de la Domnul este 
zidirea cea dintâi,/ făcută ca să-şi râdă de ea îngerii Săi”... 

Volumul de la“ Anastasia” are următoarea structură: 
Introducere (pp. 5-12), Notă asupra ediţiei (pp. 13-18), listă 
de abrevieri (pp. 19-23), Capitolele 1 şi 2, în proză, conform 
originalului (pp. 27-35), Capitolele 3-42, în versuri (cu 
excepția părții finale), conform originalului (pp. 35-147); 
textul propriu-zis este însoțit, în subsol, de 181 de note 
(precizări filologice, istorice, teologice). 

În Nota asupra ediţiei ni se spune, între altele: 

"Această versiune a Cărții lui lov a fost întocmită, şi ea, prin 
metoda comparatistă; ediția din 1975 a fost confruntată cu 
treisprezece versiuni reprezentative [c/ pp. 14-15 — n.n], 
româneşti şi străine, în osteneala de a restaura prezența şi 
autoritatea Sepruagintei în tradiţia biblică românească. Ca 
atare, versiunea ebraică, reprezentată de toate ediţiile româneşti 
dintre 1936-1993 şi accesibilă adiacent prin cele mai bune 
traduceri occidentale, s-a aflat în continuă şi amănunţită 
alăturare cu versiunea greacă, aceasta din urmă fiind 
reprezentată atât de tălmăcirile româneşti tipărite între 1688 
şi 1914, cât şi de textul ediţiei critice a lui Alfred Rahlf. 
Munca s-a sprijinit şi pe consultarea unor lucrări auxiliare [cf 
pp. 15-16,cuindicaţiiselective-n.n.]. Diferențele semnificati- 
ve dintre versiunile greacă şi ebraică sunt semnalate şi, după 
caz, comentate în notele de subsol [...] Recursul la versiunea 
ebraicăs-a făcut numai în mod excepţional, aşa cum, de altfel, 
locurile obscureale textului ebraic sunt rezolvate de traducători 
prin recursul la versiunea Septuagintei [...] Ostenitorul 
versiunii de față le este profund recunoscător tuturor celor ce, 
de-a lungul a trei secole, au tradus sau revizuit Biblia în limba 
română. EI s-a străduit ca neîmplinirile unora să fie corectate 
prin izbânzile altora şi să alcătuiască astfel un text credincios 
originalului şi potrivit cu vârsta de acum a limbii române, 
eliminând atât literaturizarea, pe de-o parte, cât şi 
juxtalinearitatea, pe de alta”, 
O singură rezervă: nu credem că adoptarea unei 
redactări “în ortografia clasică a limbii române (abolită în 
1953 şi restaurată parțial în 1991 de Academia Română)” se 
potriveşte cu “vârsta de acum a limbii române”; folosirea 
apostrofului după regula veche face textul mai degrabă 
straniu pentru ochiul cititorului actual... 


7 a Editura “Humanitas” a apărut, în seria 
“Religie”, un volum cuprinzând biografiile 
sumare a cinci sfinţi occidentali: Augustin 











(354-430), Benedict (480-547), Bernard (1090-1153), 
Francisc (1182-1226) şi Juan de la Cruz (1542-1591), 
alcătuite de BERNARD SESE (2), PAUL AYMARD, 
PIERRE RICHE şi MICHEL FEUILLET (Şi traduse în 
româneşte de Anca Viorica Costa-Foru, Ileana Busuioc, 
Georgeta Hajdu, Ana Maria Mihăilescu — 2, cu colaborarea 
poeţilor Adrian Popescu — pentru tălmăcirea versurilor 
citate din Sf. Francisc — şi Dan Verona — pentru tălmăcirile 
din San Juan). Textele sunt preluate din colecția de 
popularizare “Petite vie de...” a editurii franceze Desclce de 
Brouwer şi nu pot satisface decât exigenţele sub medie. Un 
spațiu mai mare este acordat lui Augustin şi San Juan, 
doctrinari oficiali ai romano-catolicismului (singurii ce pot 
sta alături, în tradiția apuseană, de un Toma de Aquino). 
Autorii se întemeiază, fireşte, pe o bibliografie preponderent 
franțuzească (ceea ce pentru un San Juan, de pildă, este 
destul de irelevant). 

Oricum, pentru vitregitul cititor din România, 
inițiativa Editurii “Humanitas” este totuşi utilă. Volumul 
(foarte frumos pe dinafară, dar tipărit pe cea mai proastă 
hârtie de pe piaţa românească!) se intitulează Vieșile Sfinţilor 
Augustin, Benedict, Bernard, Francisc din Assisi. loan al 
Crucii şi are 399 de pagini (plătite cam invers proporțional 
cu calitatea generală a ediţiei...). 


upă Teologia istoriei (pe care am 

prezentat-o în Numărul trecut), o altă 

cartea lui HENRI-IRENEE MARROU 

(1904-1977) a văzut lumina tiparului în 
limba română: Parristică şi umanism. Culegere de studii 
[Melanges), trad. de Cristina şi Costin Popescu, Editura 
“Meridiane” (col. “Artă şi Religie” — 10), Bucureşti, 1996, 
607 pp. (purtând pe copertă o frumoasă miniatură de Ev 
Mediu târziu, înfăţişându-l pe “Sfântul Augustin citind De 
civitate Dei” — ilustrație cum nu se poate mai potrivită pe 
volumul celui mai mare augustinist al secolului). 

Materia cărții (ce cuprinde studii publicate de 
autor între 1932 şi 1973) este împărțită în cinci secțiuni: 
“Roma — cultură şi creştinism”, “Christiana tempora — 
monumente şi inscripții”, “Literatură şi editare în epoca 
patristică“, “Creştinism şi cultură: Biserici şi creştini din 
Orient şi Occident” şi “Filozofia şi teologia istoriei” (poate 
partea cea mai “seducătoare” a întregului volum), precedate 
de un text introductiv (inedit) intitulat chiar “Patristică ŞI 
umanism” (Cuvânt inaugural la First International 
Conference on Patristic Studies Oxford, 24 [X 195 ). Prin 
erudiție, fineţe interpretativă, rigoare şi vervă comparatistică 
(totul într-un stil de o rară eleganță), cartea lui Marrou 
aminteşte de monumentala lucrare a lui Emst Robert Curtius, 
Literatura europeană şi Evul Mediu latin, cu care se şi 
întâlneşte pe alocuri. Printre studiile cele mai interesante, 
am cita: “Artele liberale în Antichitatea clasică“ (pp. 25- 
58), “Diatriba creştină“ (pp. 329-343), “Un înger decăzut, 
un înger totuşi” (pp. 495-515), “De la o teorie a civilizației 
la teologia istoriei” (pp. 517-541) sau “Dogma învierii 
corpului şi teologia valorilor umane în învățătura Sfântului 
Augustin” (pp. 543-577). Pentru noi, un interes deosebit 
prezintă studiul “Patria lui loan Cassianus” (pp. 435-457), 
în care autorul, demonstrând originea dobrogeanăa sfântului, 
se dovedeşte familiarizat şi cu bibliografia românească a 
problemei (de până la jumătatea secolului). Menţionăm că 
între paginile 579-604 ni se oferă o bibliografie aproape 
exhaustivă, ordonată cronologic (de la 1928 până la 1975), 
a operei istorice a lui Henri-lrence Marrou (însumând 
aproape 200 de tiluri), 


Răzvan CODRESCU 





i 








MEMORIA 


DREPTEI 


În dimineaţazilei de 30 noiembrie 1996, din 
inițiativa unor reprezentanţi ai vechii gărzi legionare 
(cei mai mulţi dintre ei membri ai Partidului “ Pentru 
Patrie "), Corneliu Zelea Codreanu şi cei treisprezece 
lideri legionari asasinați odată cu el (în noaptea de 
29 spre 30 noiembrie 1938) - “nicadorii” (lon 
Caranica, Doru Belimace, Nicolae Constantinescu) 
şi “decenwirii” (Iosif Bozântan, Ştefan Curcă, lon 
Caratănase, lon Pele, lon Gr. State, lon Atanasiu, 
Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ştefan Georgescu, lon 
Trandafir) - au fost comemoraţi, mai întâi la Biserica 
Sapienţii din Bucureşti, apoi la locul unde au fost 
asasinați (pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, în dreptul 
Pădurii Tâncăbeşti), loc marcal în ultimii ani printr- 
O cruce. 

Au participat căteva sute de persoane 
(deplasareade la Bucureşti la Tâncăbeşti s-a făcut cu 
trei autobuze ticsite): vechi membri sau simpatizanți 
legionari; lineri reprezentanţi ai familiei de cuiburi 

“Fapta” (alcătuită din şapte cuiburi neolegionare 
din Bucureşti, Constanţa, Braşov, Craiova, 
Câmpulung Moldovenesc şi Chişinău), îmbrăcaţi în 






* . + - d 
mult discutatele cămăși verzi; apoi oameni de presă, 


studenţi şielevi bucureşteni, reprezentanţi ai vechiului 
Exil românesc elc. 

La Biserica Sapienţii, Părintele Constantin 
Voicescu, în loc de orice altă predică, a dat citire 
zguduitoarei declaraţii ajandarmului Sârbu (pe care 
o reproducem alăturat), din care cunoaştem ultimele 
clipe ale Căpitamului şi ale camarazilor săi, cu 
lescrierea exactă a modului de execuţie: nici măcar 
în timpul comunismului “terorismul de stat n-a mai 
fost împins atăt de departe! Asasinarea în stare de 
detenţie a Căpitamului, Nicadorilor şi Decemyvirilor 
reprezintă una dintre cele mai odioase crime politice 
din istoria acestui secol. 

La Tâncăbeşti, după slujba religioasă, nu s- 
au ținut discursuri, ci s-a cântat Imnul camarazilor 
căzuți şi - la propunerea Părintelui Voicescu - Imnul 
tinereţii legionare. Au fost momente de mare înfiorare, 
în care evocarea martirilor legionari s-a împletit cu 
evocarea Sfântului Apostol Andrei, cel ce a adus 
creştinismul în părţile noastre. Toţi cei prezenți, 
bătrâni şi tineri, au mărturisit încăo dată, înrăspărul 
vremurilor, că adevărații piloni ai dăinuirii şi 
vredniciei noastre sunt tradiţia creştină şi tradiţia 
naţională. Sau, cu formula concisă a Căpitanului: 
“Individul în cadrul şi în slujba neamului, neamul în 


cadrul şi în slujba lui Dumnezeu". 
(R.C.) 


Revista “Puncte Cardinale” îşi roagă cititorii din ţară şi din 
străinătate să achite restanţele în plata abonamentului pe anul 1996 
şi să grăbească înnoirea abonamentelor pe anul 1997. Starea 






Decembrie '96 NR. 12/72 PAG. 15 


PUNCTE CARDINALE 


DECLARAȚIA JANDARMULUI SÂRBU * 
 (aşasinul direct al lui Corneliu Z. CODREANU) 


Am plecat în noaptea aceea din Bucureşti, cu două maşini dube de la Prefectura de Poliţie. Eram însoțiți de maiorii 
de jandarmi Dinulescu şi Macoveanu, 

Ajunşi la Râmnicu Sărat, am tras la Legiunea de Jandarmi. Aici maiorii Dinulescu și Macoveanu au luat contact 
cu maiorul de origine evreu, Scarlat Roşianu, comandantul Legiunii de Jandarmi din Râmnicu Sărat. 

Imediat ne-am întors spre Bucureşti, 

In lipsa unui ordin precis (sau poate că intervenise vreo modificare), jandarmii n-au mai luat pe legionari. 

Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi toți jandarmii în maşini, dar în acelaş timp soseşte din urmă maiorul Dinulescu, 
care ne-a dat ordin răstit: înapoi la Râmnicu Sărat! 

Ne-am întors, dar ne-am oprit în comuna Bălțați, la câțiva km. de R. Sărat, unde am fost cantonați pe timpul nopții 
Aici ni s-a dat vin de băut, țigări scumpe şi gustări alese. 

In zorii zilei am pornit spre Râmnicu Sărat. 

Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi toți jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat 
instrucțiuni asupra modului cum aveam să executăm pe legionari. 

Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-a aruncat un ştreang după gât pe la spate, arătând cât de uşor se poate 
executa astfel. 

Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi câte unul afară, în curtea închisorii, şi fiecăruia i s-a dat 
în seamă un legionar. 

Mie mi-a dat pe unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Comeliu Zelea Codreanu. + 

l-am dus apoi la maşini. Aici, legionarul era legat cu mâinile de bancă la spate, iar cu picioarele de partea de Jos 
a băncii din față, în aşa fel ca să nu se poată mişca nici într-o parte, nici într-alta. 

Aşa au fost legaţi zece legionari într-o maşină şi patru în cealaltă. 

Eu am fost în prima maşină, în cea cu zece legionari, în spatele Căpitanului, şi fiecare jandarm era aşezat în spatele 
legionarului ce-i fusese încredințat. 

In mâini aveam ştreangurile. 

Am pornit. În maşina mea era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă maiorul Macoveanu. 

Era o tăcere de mormânt, căci n-aveam voie să vorbim nici noi între noi jandarmii, şi nici legionarii, între ei. 

Ajunşi prin dreptul pădurii Tâncăbeşu, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, 
momentul execuţiei, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o şi aprinzând-o iarăşi, de trei ori. 

Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce n-am executat nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s- 
a dat jos şi s-a dus la maşina din spate. Maiorul Macoveanu fusese mai autoritar, legionarii erau executați. 

Căpitanul şi-a întors capul puţin către mine şi mi-a şoptit: 

- Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei... 

Dar în aceiaşi clipă, mai înainte ca el să-şi fi terminat această rugăciune, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara 
maşinii şi, păşind înăuntru cu revorverul în mână, a rostit printre dinţi: executarea! 

La aceasta noi am aruncat ştreangurile. Ultimul lor cuvânt le-a fost strivit în gâtlej. 

Ştreangurile îi sugrumaseră. 

A fost un muget şi un horcăit, apoi o linişte de mormânt. 

Cu perdelele trase, maşinile şi-au continuat drumul până la Jilava. 

Când am ajuns erau orele 7 dimineaţa. Aici ne aşteptau: Colonelul Zeciu, Dan Pascu, Comandantul închisorii. 
Colonelul Gherovici, Medicul Legist Lt. Colonel lonescu şi alții. 

Groapa era făcută. 

Traşi din maşină, legionarii au fost aşezaţi apoi cu fața în jos şi împuşcaţi în spate, pentru a se simula astfel 
împuşcarea pe la spate, în timpul evadării de sub escortă. 

După aceasta au fost aruncaţi în groapa comună. 

La câteva săptămâni însă, aceiaşi jandarmi, tot noi, am fost aduşi din nou la Jilava şi, desfăcând groapa, am aruncat 
peste ei o soluție dizolvantă şi arzătoare: 15 damigene de vitriol. 

După aceasta jandarmii am fost puşi să dăm declaraţii, cum că legionarii fugind de sub escortă, au fost împuşcaţi. 

Era o declaraţie pe care colonelul Zeciu ne-o dăduse spre model, 

Apoi, am fost adunaţi într-o încăpere a închisorii Jilava, unde colonelul Zeciu ne-a ținut un discurs spunându-ne: 

- V-aţi văcut doar datoria, voi nu sunteți asasini de rând. 

La câteva zile după aceasta, am fost chemat în cabinetul Colonelului Gherovici, care mi-a spus: 

- Tu eşti voinic, ai fi putut omori trei deodată... : 

Mi-a întins apoi o hârtie pe care să o semnez, spunând că am primit suma de 20.000 drept ajutor de boală. 

Eu am răspuns: 

- Nu sunt bolnav, domnule colonel... 

- Mă Sârbule, nu vezi cât arăţi de rău? Şi să-ți păzeşti gura, căci altfel ţi-o astup cu pământ! (arătând cu mâna un 
revolver «Mauser» de pe birou). 
Apoi am fost trimis, ca şi ceilalți jandarmi, în concediu. 





* Textul a fost reprodus aici din volumul Din /uprele tineretului român (1919 - 1939), Editura Fundaţiei Buna Vestire, 
Bucureşti, 1993, pp. 183-184.Fl poate fi regăsit în numeroase alte surse, printre care şi în cele trei ediţii ale cărții Pe marginea 
prăpastiei (vol. 1). Am actualizat ortografia şi punctuaţia. 


Prin intermediul Editurii “Puncte Cardinale” vă puteți procura următoarele 
cărți (trimițând pe adresa: G. Constantinescu, Calea Dumbrăvii nr. 109, Sibiu - 2400, 
contravaloarea lor în lei sau valută = şi adresa exactă şi completă la care doriți să primiţi 
volumul solicitat): 


financiară grea în care ne aflăm nu poate fi depăşită decât cu 
sprijinul dumneavoastră. Reamintim că uhonamentele în ţară se fac 
'rimestrial, costul unul abonament pentru trim, 1/1997 fiind de 4000 
mii lei (sumă în care sunt incluse şi taxele de expediție), Abonaţii din 
străinătate pol contracta abonamente anuale la preţul de 303 USA 


sau 50 DM (amănunte suplimentare pot [i obținute la tel, 0097 


422536). Adresa Redacţiei este: Calea Dumbrăvii 109, Sibiu = 2400, 
Le mulţumim şi pe această cale celor care ne-au ajutat, prin 
donații sau servicii benevole, de-a lungul anului 1996, 
- 


Redacţia 


- Dumitru BANEA, Acuzat, martor, 
apărător În procesul vieții mele = 6000 lei 
(în țară), 4$ USA/ 6DM (în străinătate) 

- Demostene ANDRONESCU, Peisaj 
lăuntric (poezii) = 6000 lei (în țară); 45 
USA/6 DM (în străinătate) 

- Claudio MUTTI, Mircea Eliade şi Garda 
«le Fier (rad, din it.) = 5000 lei (în țară); 35 
USA/5 DM (În străinătate) 

- Gabriel CONSTANTINESCU, Filosofia 
arabă a istoriei - Ibn Haldun- 10000 lei (în 
țară), 5$ USA/8 DM (în străinătate) 


= Ovidiu VASILESCU, Pasărea abisului 
(poezii), -6000 lei (în țară); 4 SUSA/6 DM 
(în străinătate) 

- Ovidiu VASILESCU, Templul unui 
păgdn (atorisme) = 6000 lei (în țară), 4 $ 
USA/ 6 DM (în străinătate) 

- Răzvan CODRESCU, Spiritul dreptei 
Între tradiţie şi actualitate - 10000 lei (în 
țară), 5 $ USA/ 8 DM (în străinătate) 

- Constantin IORGULESCU, Dimensiunea 
Transcendentă a politicului -5000 lei (în 
țară), 4 $ USA/6DM (în străinătate) 


În preţurile de mai sus sunt incluse și cheltuielile de expediţie. 















PAG. 160 NR. 12/72 Decembrie '96 


„UN och; LL 


PUNCTE CARDINALE 








14 LR 






ÎNTRE ISPITIRILE CĂRNII ŞI SMINTELILE DUHULUI 


(Despre răzvrătirile 


“Omului îi trebuie o mare doză de nesimţire ca să nu 


roşească în fața porcului...” 
(George Topârceanu) 


Dintr-o problemă între altele, sexualitatea a devenit o obsesie a lumii 
contemporane. Politicieni, jurişti, filosofi, antropologi, sociologi, medici, psihologi, 
teologi — toţi se simt datori să-i facă un loc din ce în ce mai mare în preocupările lor. 
Ideea generală este aceea că mentalitatea tradițională a îngrădit nelegitim libertatea 
sexuală şi a ocultat sub tabu-uri şi prejudecăți funcția individuală şi socială a 
sexualității. Altfel spus: trecutul ne-a lăsat moştenire o viziune eronată a problemei. 
pe care prezentul este chemat să o corecteze, pe fondul “emancipării” sau 
“dezinhibării” impuse de “progresul” general al civilizaţiei. Liberalismul sexual, 
atât în teorie cât şi în practică, devine criteriu al modernităţii, indiferent de formele 
lui de manifestare. S-a ajuns chiar la luareai discuție, sub egida O.N.U. (întrunirile 












i „cu puţină 
fantezie, s-ar putea scorni chiar mai ondiţie de “bărbat” sau 


“femeie” devenind irelevantă... 


= 138 


a îns 3 






4 
d 





m, 


na. 










instinctuală cu care omul nu se poate lăuda. Fiind sinăt fiinţă vie că 
pervertească instinctele prin conştiinţă *, insul umani decăzut intră direct într-o 
d3 a ş i A tu PR Ep a 
condiţie de sub-animalitate. Omul modern rămâne tot. al mult dator nu do 
icoanei sale spirituale (“chipului” şi “asemănării” lui. Dumr cz 
“animalități”. Îndepărtându-se de centrul spiritual al existentei. 
dimensiunea materială a fiinţei sale, “ieşindu-şi din fireă 
La fel de falsă e şi forțarea unui sens pozitiv al? 
să ne întoarcem la problema de la care am pornit, e doar 6ă 
sexuală ar fi echivalentă cu o conformare la “natura Un 
“dezinhibată* a celor “fireşti” (în sensul şabloanelor clasice = CX] 
— de genul Naturalia non sunt turpia sau Homo sum; nihil humăi | 
puto). Faptul de a poseda conştiinţă ne împiedică să fim “animale” —şi însensul bun, 
Şi în sensul rău al cuvântului. Omul se poate armoniza cu natura înconjurătoare, dar 
















N, 





dea 





1* “Dintre animale, singur omul are facultatea de a transforma instinctele în acte voluntare 
[...] De aici a rezultat că, în timp ce animalul încătuşat de instincte nu se abate niciodată de 
la legile naturii, omul, aproape liber, a ajuns să calce în picioare aceste admirabile legi, 
stabilite [de Dumnezeu) în vederea fericirii lui. Într-adevăr, nu orice om este în stare să 
cunoască şi să înțeleagă scopurile instinctelor; în aceste condiții, prerogativa de a-şi alege 
mijloacele devine, în mâinile omului ignorant sau neînțelept, o armă periculoasă, cu care 
se poate chiar sinucide, Din admirabila desfăşurare a actelor instinctive, un asemenea om 
nu remarcă şi nu reţine decât senzațiile plăcute care însoțesc îndeplinirea actelor respective. 
Și în loc de a se înălța până la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decât plăcerea, 
devenită unică țintă a activităţii sale, Or patima nu e altceva decât căutarea exclusivă a 
plăcerii ce rezultă din satisfacerea unei trebuințe instinctive deviate (adică al cărei scop 
natural este ignorat, neînțeles sau chiar — nu de puține ori — dinadins relativizat)” (Nicolae 
C. Paulescu, Fiziologie filosofică — Vol. 1. Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii 
morale, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p, 100). Aici ştiinţa se întâlneşte cu înțelepciunea 
sfinţilor; Filocalia avertizează mereu asupra acestor lucruri, începând încă de la Antonie 
cel Mare (“Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia” — Fil 
rom,, vol. |, ed. 1947, p. 14); Maxim Mărturisitorul, mai ales în Ce/e patru sute de capete 
despre dragoste, vorbeşte despre patimi în termeni aproape “paulescieni”: “Patima este o 
mișcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără judecată 
a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru dintre cele supuse simţurilor [...] Sau iarăși, 
pâcâtoșenia este o judecată greşită cu privire la înțelesurile lucrurilor, căreia şi urmează 
reaua întrebuințare a lucrurilor [abuzul de lucruri). De pildă, când e vorba de femeie, 
Judecata dreaptă cu privire la impreunare trebuie să vadă scopul ei în nașterea de prunci. 
Deci cel ce urmărește plăcerea, greşeşte în judecată, socotind drept bine ceea ce nu e bine. 
Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuințare [abuzează] de femeie împreunându-se cu ca. 
Tot așa este cu celelalte lucruri și înțelesuri” (FII rom, vol, 2, ed. cit., pp. 57-58), 
Sa RT 
adi 


LI E 27 A 
B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 4072996517509 












Ligia BANEA 





















iati s i 
Ar nuteo-logia cata 
dintâi. Se 


a” ține să cocheteze, cu tură „CUĂ 
e între i €i sex există la romi 
ă Pa0mo 

ialienum 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, re 


Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 


secretar de redacție 


“fratelui porc ”) 
nu se poate reduce la ea; el o depăşeşte întotdeauna, fie într-un sens, fie în celălalt. 

“Natura” omului nu poate fi definită material, iar, creştineşte vorbind, ea 
nu-şi află sensul fără raportare la Dumnezeul Care S-a făcut om. Modelul umanităţii 
creştine e lisus Hristos, Dumnezeu-Omul — “piatră de poticnire” a tuturor aventurilor 
noastre naturist-animalizante. Viaţa creştină nu înseamnă doar secundum naturam 
vivere, ci, mai presus de toate, imitatio Christi. 

Sunt cu atât mai curioase anumite încercări pretins “teologice” de 
fundamentare a liberalismului sexual al contemporaneităţii. (O astfel de încercare 
penibilă= ținând de aşa-numita “teologie feministă“ ivită în sânul protestantismului 
— s-a tradus nu demult şi-n româneşte: Adrian Thatcher, Descărușarea sexului. O 
leologie creştină a sexualității, Ed. Polimark, Bucureşti, 1995, unde autorul 
incearcă mai ales apologia feminismului şi legitimarea homosexualității/ 
lesbianismului, persiflând Tradiţia şi răstălmăcind Sfintele Scripuri). Fenomenul 
este caracteristic ariei occidentale, făcându-se simţit chiar şi în mediile catolice (ca, 
de pildă, la o Maria Caterina Jacobelli — autoare ce face mare caz de catolicism — într- 
orecentă carte despre Risus paschalis şi “temeiul teologic al plăcerii sexuale”, unde 
încearcă să-şi legitimeze speculațiile — psihanalizabile — cu extrase din Toma de 
Aquino şi din eonjuncturale declaraţii papale! 2). Uneori. astfel de discursuri 
pseudo-teologăte se intersectează cu ceea ce se numeşte “antropologia sexelor”, sub 
pălăria încăpătoare a unei pretinse “antropologii creştine”. Alteori. totul se varsă în 
marele ghiveci “holistic” al “spiritualității” New Age (în care creştinismul este corcit 
cu elemente magico-naturiste, pe urmele teosofiei şi antroposofiei steineriene). 

Este Simptomatic acest pseudo-creştinism ce-şi revizuieşte propria tradiţie 
în numele... ““descătuşării sexului”! Foarte des este invocat faptul că omul este făcut 
“după chipul şi asemânarea lui Dumnezeu”; dar cum pe Dumnezeu 
contemporaneitatea II ignoră; speculaţiile iau calea inversă: sunt înregistrate 


““obiectiv” datele imediate ale umanului şi apoi este reconstruită, cu o erudiție 


decerebrată sau tendenţioasă, o imagine a div inului care să le suporte! Ca în vechiul 
păgânisn, divinita 







Cicca din urmă o ajustează procustian pe cea 
Şi înnobila teoretic degenerescența, fără 
profanărilor, pentru că, în fond, totul stă 
se deghizează în spiritualism, aşa cum 
1 UI Cor. 11, 14). Sexualitatea “descătuşată” 
A bsolutul. Dar pentru această aberantă concomitență 











X 
oracă 










STA 


al! 













ani o vorbă pe cât de crudă, pe atât de lămuritoare... 
Olidari, câteodată, cu “buna sălbăticie” a Ortodoxiei. 


A FI Pt 
e aceea ne simţim s 





VASILE A. MARIAN 





2* Nu lipsesc nici divagațiile strict personale. Aşa, de pildă, după ce caută să ne convingă 
că, înțeles cum trebuie, creştinismul e cât se poate de deschis capriciilor sexuale ale omului 
(lisus însuşi, ca om, nefiind scutit de ele), ba chiar că relațiile sexuale ar fi într-un fel icoană 
a “vieții trinitare” (!), autoarea are pretenția de a răspunde la o întrebare delicată, pe care 
şi-o pune singură: “Ajunşi aici, se iveşte o întrebare: dacă viața de relaţie, inclusiv sexuală, 
e imagine şi împărtăşire a vieții trinitare, de ce Fiul lui Dumnezeu — după câte spune tradiţia 
— a rămas celibatar”?”. lată răspunsul: “Poate că este o reflecţie născută din condiția mea 
(dalla mia realta) de femeie şi de mamă, dar pe care sigur o poate înțelege oricine a iubit 
profund o altă ființă umană: care dintre noi mamele, care dintre noi îndrăgostiții (amanti), 
atingând trupul propriei odrasle nou-născute sau al propriului partener, nu a simțit nevoia 
irezistibilă de a-l devora (di farsene cibo)? Care dinte noi mamele nu şi-a dorit să poată 
absorbi la loc această came ieşită din noi înşine? Care dintre noi îndrăgostiți nu şi-a înfipt 
dinții, în fervoarea iubirii, în trupul propriului bărbat sau al propriei femei? «Ti mangerei 
di băci»... [ceea ce, mai pe româneşte, ar fiun fel de sinteză între «Pupa-te-aş!» şi «Mânca- 
te-aş!»]... Cine nu a spus sau nu a simţit fraza aceasta? A te uni cu persoana iubită într-o 
uniune de absorbție totală; a deveni aliment (cibo), a se transforma în viață; a ajunge hrană 
(nutrimento) reciprocă, pentru a trăi într-o uniune cât mai completă, mai completă chiar 
decât cea sexuală... Dacă lisus s-ar fi căsătorit, s-ar fi dăruit unei singure femei, pentru un 
număr limitat de ani, într-un loc circumscris acestei lumi Şi într-o epocă determinată: tot 
restul ar (i rămas «furori» [pe dinafară). Dar forța copleşitoare a iubirii divine a omului lisus 
n-ar [i fost astfel satisfăcută; trebuia să se dăruiască Irupeşte tuturor, în orice epocă: «Luaţi, 
mâncaţi! Aceasta este trupul meu [....] pentru voi, pentru toţi...” (Maria Caterina Jacobelli, 
II risus paschalis e il fundamento teologico del piacere sessuale, terza edizione, Editrice 
Queriniana,| Brescia, 1991], pp. 138-140), 


be fondul paginii: Paul Wunderlich, Leda şi lebăda (1966) E 


di "ba d] 
Le ETA CaTa 


"PUNCTE CARDINALE" 
Îi 


(AX ASR 


dactor-şel; 


telefon 0069/422536 


ună ear