Puncte Cardinale anul IV, nr. 8 (44), august 1994

Nu daţi cele sfinte 


vă sfâşie pe voi. 








credinta 
iubire 
speranta 










CONSTATĂRI 


REMEDII 


Dintre toate statele care în anul 1989 au pornit pe 
calea abandonării comunismului, eliberându-se totodată 
de sub tutela sovietică, România nu numai că a fost 
ultimul satelit care s-a desprins de Moscova, dar s-a 
dovedit a îi țara din fostul lagăr socialist cea mai puțin 
pregătită pentru a-şi dobândi o nouă identitate politică, 
economică şi socială. Din complexitatea de cauze care 
au făcut ca ţara noastră să se găsească în această situaţie, 
o contribuţie deosebită a avut-o lipsa unor personalităţi 
de prestigiu cu trecut şi activitate de opozanți politici ai 
regimului comunist, personalităţi capabile ca în confuzia 
creată de evenimentele din Decembrie '89 
să-şi asume preluarea conducerii politice a statului şi să 
acționeze radical la anihilarea totală a structurilor 
regimului comunist. Mai clar spus, aceste personalități 
ar fi trebuit ca în zile]e fierbinţi ale lui Decembrie '89'să 
canalizeze şi să extindă elanul şi însufleţirea revoluționară 
a populaţiei dincolo de obiectivul limitat al înlăturării 
dictatorului Nicolae Ceauşescu la obiectivul real al unei 
adevărate revoluţii, distrugerea tuturor centrelor de putere 
şi instituţiilor vitale ale regimului comunist, începând cu 
eliminarea persoanelor care le girau funcționarea şi 
terminând cu denunțarea caracterului profund anticreştin 
şi antiromânesc al ideologiei care stătea la originea 
acestor instituții. Asemenea personalităţi au lipsit însă 
tocmai în momentele când era mai mare nevoie de ele.O 
lipsă care îşi va pune puternic amprenta pe întreaga 
evoluţie a vieții politice de după Decembrie '89. 


$ 


Spre meritul ei, din toate țările pe care “rârgul/ 
politic” încheiat la sfârşitul celui de al doilea război 
mondial între “democraţiile occidentale” şi Uniunea 
Sovietică le-a aruncat în braţele comunismului, România 
a dat dovadă de o remarcabilă capacitate de a se opune 
acțiunii de comunizare, capacitate care a dezlănţuit acte 
de represiune comparabile numai cu teroarea stalinistă 
din anii treizeci. 

Toată elita politică şi intelectuală românească a 
fosf încarcerată şi apoi, exterminată în temnițe. Sute de 
mii de membri ai nenumaratelor organizaţii anticomuniste 
au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, 
Mulţi din rândul lor au fost asasinați fără sentințe de 
condamnare la moarte cu toate că justiţia, total înfeudată 
regimului comunist, nu ar fi pregetat să pronunțe 
condamnări la pedeapsa capitală dacă i s-ar fi cerut. Dar 
pentru a se evita o astfel de formalitate, împuşcarea 
noaptea, pe marginea unui şanţ, la un colț de pădure, 
rezolva mai “operativ” cazurile pe-care Securitatea le 
considera că trebuie să se încheie cu “/ichidarea ” celor 
arestați. În toată țara se găsesc morminte făra cruci şi 


în faţa porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să 


PU ICE 52 


"Când vedem că preocuparea de căpetenie a popoarelor, 
ce au trecut şi trec prin cumplita criză a existenţei lor, constă în 
ŞI răpândirea culturii serioase politice şi formarea de conducători, 
trebuie să ne întrebăm: ce se face la noi”. 

Dimitrie GUSTI - Sociolegia naţiunii 


„vieţii politice din România, începând cu Decembrie '89 


câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre 









să | MATEI 7; 6 





ANUL |V, 
NA. 8/44 


oz! 


CARDINALE 55 
P/I INN 










FV DAR IACOL 






gropi comune, tăinuite în locuri ştiute doar de asasini. leri, |ae$ : 
criminali profesionişti, plătiţi onorabil pe statele de salarii 
ale Securităţii, astăzi, cei mai vârstnici dintre ei, prosperi 
oameni de afaceri sau pensionari pașnici care îşi plimbă 
nepoţii prin parcuri, cei mai tineri, vajnici apărători ai 
sigurânţei statului în Serviciul de Informaţii al 
D-lui.Măgureanu, sau în cine ştie ce alt serviciu secret, 
fără de care republica D-lui. Iliescu ar putea fi subminată | 
de duşmanii din interior sau din afara țării. 

Și toate aceste victime ale celui mai criminal |*.- 
regim pe care l-a cunoscut vreodată Țara Românească au [i 
lipsit de pe scena politică în Decembrie '89. La data când fă 
răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu putea să însemne fă 
sfârşitul comunismului, mai viețuiau numai o parte din 
adevărații luptători împotriva dictaturii comuniste. Bătrâni, pă 
uzați biologic de anii de detenţie şi apoi de anii de ț. 
privaţiuni ce au urmat după “eliberare” strămutării din |. 
închisorile în care-şi ispăşiseră osânda în “temnița cea | 
mare în care era închisă toată populaţia țării, dar mai ales [5% 
apăsaţi sufleteşte de umilinţele la care fuseseră supuşi şi | > SE pe d 


„a ) SR, 
de povara neîmplinirii, foştii deţinuţi politici au constituit : de e ze pr ai A si sea 
singurul capital moral credibil pe care s-ar fi putut conta SE. sales „oculara ASIA caii oz OUL) 
ae | „S-a născutla 23 iulie n localitatea Crăiniceni- 
într-o tentativă de instaurarea unei goyernări conforme CU | Botoșani. După terminarea liceului în 1933, - dorind mult 
litera și spiritul Art.8 din Proclamaţia de la Timişoara. viața monâbală - a intrat ca viețuitor la Sfinta Mănăstire 
“Din păcate -constata cu durere unul din suprăvieţuitorii |. Neamţ. În 1936, pleacă în Ţara S întă, unde s-a stabilitîntr-. 
infernului concentraţionar comunist - Decembrie '89 a | O pesteră din pustia lordanului. În 1938, s-a închinoviat la. 
e Te pa Mănăstirea SL. Sava. În 1947, este numit egumenal Schitului 

venit prea târziu pentru a ne mai putea realiza şi prea | românesc "Sf. loan Botezătorul”, de lîngă lordan, şi apoi 
devreme pentru a intra în legendă”. hirotonit preot. În 1952, se mută într-o peşteră de lîngă 

Aşa fiind lucrurile, cei pe care Moscova, cu Mănăstirea SG CoceNE Aloe vibe unea netul : 

: sud aa ugăciune şi viața sfintă pînă la moarte. A trecut la vi 
asentimentul tacit al Washington ului, îi programase să veşnică în ajunul șărbătorii Schimbarea la Faţă - S augi 
preia puterea în locul lui Ceauşescu nu s-au izbit de o | 1960. n 1980, s-a constatatcă trupul său era încă neputri 
opoziţie serioasă. Cu dibăcia celor instruiți şi îndrumați rEșuladigd a păireaseat: Erie: batul ui Dumnezeu 
: : 4 ruit neputrezirea trupului şi lacerea de minuni. 

de KGB, echipa Iliescu, o tormaâţie de cea mai pură canonizat de către Sfintul Sinod al Bisericii. 
extracție comunistă în esența şi structura ei, purtând pust= 
amăgitoarea denumire de "Frontul Salvării Naţionale” 
s-a instalat la cârma țării sub pretextul de a fi fost 
“emanală” de Revoluţie. Și aşa cum ne-au obişnuit 


Române în 1992, cu ziua de pomenire 5 august. 
regimurile comuniste de pretutindeni, ea nu va putea fi 


înlăturată decât cu anevoioase eforturi. Toată evoluţia 















































Reeducarea 
de la 
Aiud 





până astăzi ne-a convins de adevărul acestei afirmaţii. 


$ 


- În faţa comunismului în curs de restructurare ŞI 
reorganizare prin intermediul Frontului Salvării Naţionale 
după tiparul cerut de situaţia nou creată prin destrămarea * 
lagărului socialist, tipar care obliga înlocuirea partidului 
unic prin pluralismul politic, cu contribuţia unor foşti 
deţinuţi politici s-au încropit primele formaţiuni politice 

Gabriel CONSTANTINESCU 


(continuare în pag.2) 












în 
România 





—..„ rii ad 


PAG. 2 NR. 8/44 August '94 


(urmare din pap.|) 


cu orientare anticomunistă” Este vorba în primul rând de 
reînființarea vechilor partide naţionale româneşti. care 


] au fost suprimate în anul 1946, după preluarea puterii de 


comunişti. Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional 
Liberal şi Partidul Social Democrat, cărora li s-a adăugat 
O formaţiune politică nouă, creată după modelul partidelor 
politice de centru-dreapta din Occident, Uniunea 
Democrat Creştină 

Pentrua împiedica însă o cristalizare a optiunilor 
politice ale populaţiei-pe făgaşul principalelor doctrine 
definitorii pentru o democraţie.autentică, Puterea, prin 
organele ei specializate în dezinformare ŞI în crearea de 
confuzie în sânul opiniei publice, a inventat o-puzderie 
de alte partide politice cu denumiri din cele mai bizare. 
conduse de “personalităţi politice” cel,puţin la fel de 
bizare ca și denumirea partidelor pe care le conduceau. 
In acest sens, ilustrativă este. ca o batjocură nedisimulată 
la adresa electoratului român. apariţia Partidului “ Liher- 
Schimbist” condus de autenticul “demozrat” şi de tot 
atât de autenticul “român” Ştefan (Ștrul?) Cazimir. Că 
adevărata misiune a acestui impostor politic ca şi a 
multora alţii din aceeaşi categorie a fost crearea de 
confuzie în rândul unui electorat dezorientat şi incapabil 
să discearnă între bine şi rău. între adevăr şi minciună. ca 
urmare a une! jumătăţi de veac de teroare comunistă, este 
faptul că după ce “/iherschimbismul ” şi-a făcut datoria, 
doctrinarul său a revenit la matcă în rândurile PDSR- 
ului, denumirea de circumstanță adoptată de Partidul 
Comuriist. 

Cu timpul însă s-a produs un început de 
dezmeticire în opinia publică, fapt care a determinat 
Puterea să adopte*o nouă tactică. În locul a peste o sută 
de partide al căror singur rost era să producă confuzie pe 
scena politică, au fost'create patru partide satelit, menite 
să satisfacă, prin inducere în eroare. unele aspirații 
sincere ale electoratului. Astfel au apărut, pe lângă 
trunchiul de bază al neocomunismului - Partidul 
Democraţiei Sociale din România (PDSR) - trabanţii 
acestuia: Partidul România Mare (PRM) creat pentru 
a-l grupa pe adepții unui naționalism primitiv, de inspiraţie 
ceauşistă: Partidul Unităţii Naţionale Române 
(PUNR), inființat pentru a exploata teama de o eventuală 
acțiune revizionistă maghiară, teamă cultivată în prealabil 
de mijloacele de propagandă ale Ocultei care stă în 
spatele Puterii pentru a abate atenţia de la adevărata 
primejdie care amenință ființa neamului românesc, 
panrusismul, Partidul Democrat Agrar din România 
(PDAR), menit să-şi exercite influenţa în mediul rural 
pentru a împiedica o renaştere a satului românesc şi 
revenirea țărănimii la valorile naţionale şi creştine şi, în 
sfârşit, Partidul Socialist al Muncii (PSM), partidul 
comuniştilor nostalgici, rămaşi credincioşi ideologiei 
marxiste. 
Dar ceea ce constituie un pericol real pentru 
viitorul României nu este atât trăinicia redutei comuniste 
alcătuită din cele cinci partide menţionate mai sus şi 
denumite global “pentagonala ”, ci slăbiciunile interne 
ale Opoziţiei. O problemă -pe care am face 6 gravă 
greşeală dacă am eluda-o. Aceasta cu atât mai mult cu cât 
carențele opoziţiei se_manifestă îndeosebi la vârf, 
conducătorii ei nefiind întotdeauna croiți pe măsura 
situaţiilor cărora trebuie să le facă față. În istoria politică. 
a României moderne 'se vorbeşte de “generația de la 
18 de “generația care a înfăptui! independenţa ”, de 
“generația câre a făurit România Mare”. Din păcate 
însă nu se poate vorbi. de “generația din Decembrie 
*'89'' ca'despre o generaţie de personalităţi politice cu 
înfăptuiri notabile în procesul de deconiunizare a țării, ci 
doarcao “generație de luptători pentru libertate, capabili 
de sacrificiul suprem ”, ceea ce, trebuie să recunoaştem, 
nu este lipsit de importanță pentru împlinirea în viitor a 
neîmplinirilor de astăzi. 

$ 


O primă categorie de personalități politice din 
fruntea Opoziţiei, aşa cum s-a precizat la începutul 
acestei analize, a fost recrutată din rândul “foștilor 
deţinuţi politici”. Trecutul lor de luptă şi de suferinţă le 
conferă prestigiul moral de care, mai ales în actuala 
situație în care se găseşte țara, este nevoie pentruca o, 
personalitate politică să fie credibilă. Prestigiul moral 
constituie însă numai condiţia necesară, nu şi cea 
suficientă pentru ca cineva să fie confirmat conducător 
politic. Punând accentul pe importanţă “culturii politice” 
pe care trebuie să o posede un om politic, Dimitrie Gusti 
afirma în luctarea-citată mai înainte: “... geniul politic nu 
se produce după dorinţă, ci se naşte - nascitur, non fil. 
Natura, din- nenorocire, este zgărcilă cu producerea 
unor astfel de exemplarerare. Se ştie însă tot atât de bine 


că cel mai talentat om politic nu poate improviza soluţii 
ari, căci toate darurile naturale şi empirismul afacerilor 
publice, fără cultură politică, nu sunt suficiente pentru a 
forma pe marele om de stat modern” 


$ 


Or sub aspectul “culturii politice”, trebuie să 
recunoaştem că fruntăşii Opoziţiei, cu foarte puţine 
excepţii. sunt inferiori fruntașilor Puterii. În ump ce 
primii au păşit pe tărâmul politicii, pornind de cele mai 
multe ori, de la profesiuni Tără prea multe tangenţe cu 
politica, marcați de vârsta înaintată şi de sechelele anilor 
de puşcărie, ceilalți, oamenii politici: care reprezintă 
Puterea aa făcut studii temeinice în domeniul politicii, 
precum şi a tuturor celorlalte discipline anexe ei-economia, 
dreptul, sociologia, psihologia şi istoria - mulți,dintre ei la 
prestigioase univergități din Occident sau la şcolile 
superioare de partid de la Moscova. care nu sunt cu nimic 


TIN 





mai prejos decăt cele o&eidentale, sunt tineri şi viguroşi, 


dar mai ales inverşunaţi în a nu ceda poziţiile pe care 
le-au câştioat ( unfruntările din Parlament, adeseori 
soldate cu rezultute penibile pentru purtătorii de cuvânt ai 
Opoziţiei sunt o confirmare a afirmațiilor de mai sus. 
Dar nu numai vârsta şi insuficienta “cu/rură 
politică” constituie handicapul care pune Opoziția în 
inferioritate în confruntările ei cu Puterea. În general. 
bătrâneţea nu este generoasă şi entuziastă, ci conservatoare 
ŞI închistată în prejudecăţi, exacerbând tendinţele egoiste 
dincolo de o limită acceptabilă. Aşa se face că, deşi 


PUNCTE CARDINALE 





dar cele câteva cazuri care se cuhosc, ne îndreplăţesc să 
presupunem că răul nu este deloc neglijabil. 

Să amintim în această ordine de idei cazul 
Uniunii Democrat Creştine 4i.cărui secretar-general, un 
oarecare Vladimir Fulger (se pare nume conspirativ), 
venit în Decembrie '89 din Occident cu centificate de 


opozant anticomunist vizate de persoane de încredere,, 


dar nu şi lipsite de naivitate, s-a dovedit a fi, de fapt, un 
agent al Securităţii care şi-a îndeplinit atât de bine 
misiunea, încât această formaţiune “politică de 
perspectivă, purtătoare a unei doctrine cu corespondent 
in Occident, fără trecut şi deci fără greşeli imputabile, a 
fost adusă până în pragul desființării. î 

In acelaşi registru de acte suspecte, se înscriu 
şi acţiunile D-lui Radu Câmpeanu. |n orice caz, 
performanţa de a fi desfiinţat practic Partidul Naţional 
Liberal, cel mai puternic partid de Opoziţie după alegerile 
din Mai '90, participarea la guvernare alături de Frontul 
Salvării Naţionale, tentativa de a distruge unitatea 
Convenţiei Democrate, năstruşnica idee de a-i propune 
M.S.Regelui Mihai 1 să candideze la funcţia de preşedinte 
al României şi, mai nou, îndârjirea cu care caută să 
impiedice unificarea partidelor liberale. sunt tot atâtea 
dovezi care pledează în sprijinul tezei că venirea sa în 
țară în Decembrie '89 a avut loc în urma unei hotărâri a 
Securităţii, pentru a i se incredința unele misiuni în 
slujba Puterii. 

Cât despre cazurile de infiltrare, necunoscute 
încă, numai DI.Măsgureanu ne-ar putea furniza informaţii. 
Dar raţiunea de a fi-a Domniei Sale este tocmai să nu le 
cunoaştem. / ă 


O altă categorie de “personalităţi politice” 


aflate la conducerea unor partide de opoziţie este alcătuită 
din „foşti membri ai Partidului Comunist, DI.Emil 


Constantinescu, fiind exponentul de vârf al acestei | 


categorii. Privitor.la aceşti convertiți după Decembrie 
'89 la valorile democraţiei, ceea ce trebuie lămurit este 
măsura în care convertirea lor exprimă un act de 


sporadic, constatăm la nivelul al doilea al fruntaşiloră sinceritate. Căci aşa cum există un aflux de oportunişti 


politici din partidele de opoziţie existenţa unor personalităţi 
de o incontestabilă valoare, atât în ceea ce priveşte vigoarea, 
cât şi în ceea ce priveşte pregătirea teoretică, acestor 
elemente îu li se permite să se afirme, o afirmare ce s-ar 
putea dovedi benefică atât pentru partidul din care fac 
parte, dar mai ales pentru raportul de forţe dintre Opoziţie 
şi Putere. O situaţie care conturbă, mai ales, buna 
funcționare a celui mai reprezentativ partid de opoziţie, 
Partidul Naţional Ţărănesc, în care septuagenarii şi 
octogenarii fruntaşi consideră că dacă poartă blazonul de 
“foşti deținuți politici” au dreptul să deţină poziţiile de 
conducere pe viaţă. Gerontocraţia nu a fost niciodată cea 
mai fericită soluţie în viaţa partidelor politice! 


$ 


O a doua categorie de fruntaşi ai unor partide 
politice de opoziţie este alcătuită din purtătorii unor nume 
de prestigiu, descendenţi din familii care au avut 
reprezentanţi valoroşi în viața politică a României dinaintea 
erei comuniste. Deşi nu este singurul partid în care 
“urmaşii” se ambiţionează să se realizeze în politică, fără 
a ţine însă seama dacă ambiția lor are acoperire de valoare, 
Partidul Liberal excelează în a avea în fruntea sa. 
“personalități” care deseind din nume cu rezonanţă 
istorică. Dacă te cheamă Brătianu, Tătărăscu, Quintus, 
Câmpeanu, sau chiar numai Raţiu, eşti nu numai îndreptăţit, 
dar chiar moralmente obligat, să participi la viaţa politică 
şi la guvernarea țării, ca şi cum geniul politic ar fi ereditar, 
trânsmiţându-se din generaţie în generaţie prin intermediul 
unor gene nedescoperite încă de biologi. Dacă această 
ipoteză s-a verificat în mod strălucit pe linia Dumitru 
C,Brătianu şi lon C.Brătianu, apoi lon [.C.Brătianu, Vintilă 
I.C.Brătianu şi Dinu I.C.Brătianu şi, în sfârşit, Gheorghe 
Brătianu, de ce nu s-ar confirma şi în cazul hilarei figuri 
a lui 1.I:Brătianu, cel venit de la Paris-ca să poarte mai 
departe flacăra aprinsă de familia Brătienilor, cu care nu 
se ştie ce are în comun, în afară de nume, Apariţia acestui 
personaj de vodevil a fost însă, cum nu se poate mai bine 
venită pentru Putere care i-a facilitat să întemeieze un 
partid liberal - Uniunea Liberală Brătianu - şi l-a ajutat 


apoi să intre în Parlament după scrutinul din Mai '90 cu 


intenţia vădită de a compromite ideea de “partid istoric” 
în general şi pe cea de “partid liberal” în special. 


$ 


* — 


“O a treia categorie deosebită de “personalități 
politice” din conducerea Opoziţiei este, aşă cum s-a 
dovedit ulterior, alcătuită din agenţi ai Puterii infiltraţi cât 
mai aproape de vârf de serviciile secrete. Este greu de spus 
cât de adânc este infiltrată Opoziția cu astfel de “căârtițe”, 


a. - 


Da PI i 


spre partidele din cadrul Puterii, tot astfel există şi un 
curent în sens invers: oportunişti care mizează pe 
prăbuşirea actualei Puteri şi pe preluarea guvernării de 
câtre Opoziţie. Între cele două categorii de oportunişti. 
sub aspect moral, diferența este nesemnificativă; sub 
aspect politic însă, cei care mizează pe succesulOpoziţiei 
sunt nespus de utili în actuala conjunctură. Ei sunt tineri, 
bine pregătiţi profesional şi politic, dar mai ales 
întreprinzători realizaţi. regi 

Şi în sfârşit, o ultimă categorie de “personalități 
politice” din conducerea partidelor de opoziţie, este 
categoria “ambiţioşilor ”. Cei roşi de o nestăvilită pasiune 
de a parveni, pentru care scopul politicii nu este, aşa cum 
îl defineşte Dimitrie Gusti “... a ajunge la puterea de a 
guverna pentru realizarea unui ideal etic social”, ci 
afirmarea personală. Cazul fruntaşilor Partidului Alianţei 
Civice este ilustrativ pentru acest mod dea privi activitatea 
politică. Mai întâi au înfiinţat partidul, deci şi-au propus 
“a ajunge la puterea de a guverna ” şi abia după un lung 
răstimp Şi-au pus întrebarea dacă să opteze pentru doctrina 
democrat-creştină sau pentru orientarea liberală. 

Şi acest tip de pâliticieni a fost sesizat de 
Dimitrie Gusti care îi caracterizează astfel: “Dacă am 
avea curiozitatea şi am fi indiscreţi să întrebăm pe unii 
din oamenii politici pentru ce aparțin unui anumit 
partid, şi nu altuia, i-am vedea, desigur, jenaţi să ne dea 
un răspuns sigur”. 

Şi ni i 


Prezentarea celor câteva categorii de 
“personalităţi politice ” aflate în fruntea formațiunilor 
din care se încheagă Opoziția prin ceea ce ele au negativ, 
nu a fost făcută cu intenţii denigratoare, ci ca un 
avertisment. Intr-un moment-în care Puterea, după ce, 
din motive de ordin tactic şi-a dispersat forțele în 
“Pentagonală”, acum a pornit o acţiune susținută de 
regrupare'şi de reconstituire a “partidului unic”, ar fi o 
greşeală dacă Opoziția ar ignora propriile sale slăbiciuni, 

„Convenţia: Democrată, formula care uneşte 
formațiunile politice de opoziţie este, în sine, o construcţie 
artificială. Ea grupează partide politice şi asociaţii 
apartidice care, din punct de vedere doctrinar, se găsesc, 
în unele cazuri, pe poziții diametral opuse. Dar este 


5 4 
Pe 


- singura soluţie prin care, în actuala situaţie, se poate 


pune stavilă comunismului în curs de restaurare. De 
aceea, conducătorii de fapt ai Convenţiei trebuie să țină 
seama de toţi factorii care ar putea să împiedice buna 
funcționare a alianţei pe care au creat-o. Şi în acest sens, 
cunoaşterea profilului moral şi politic al conducătorilor 
de detaşamente din Convenţie nu trebuie neglijată. . 


p _ 


= - 





ii E dit a ee a N A a 


- E 
mie AN ae i. 






d a A de 






4 
— Pf O... 






y Ş 
e det pd a Ag VOM da A A 
? 
Ş + 3! 
i 


n. 





i 














Sie 


DR AR maia: a ate fait mda cotit me 3 ara ua ae 0 ca e 
i 4002 die 3 


Vp A 
SPRE rea 


pa +4 
uda 2. a 
. „. 


Ş . 


——— pp 
“e 
i 


my 






Fr 





Se Pa, SE RP P3 
a i ae d (cd 3ă să a 





: e a 2 
MIGUEL HERNANDEZ 
PREASFINTEI MARII 
ETA | 
(În taina Întrupării) 


Zvon de pulmier, grădină tăinuită 

Pe care-o du peceiluiTZavoare, 
„Zidirii-i eşti, în faptul zilei, Floare, * 

Ş: În feciorelnic duh, neadormită. 


Fereastră Soarelui fiind, cum oare, 

Fără să vatăme cristalul pur, 

Trecu Lumina prag de închisoare, 
„Sigiliu neatins, fără cusur? 
De-a dreptul pe potriva celui Drept, 
Inel perfect, închis în feciorie, 

Ţi-e sânul locuit de Dumnezeu 
Ce'vrednic fu ca, nouă luni, la piept, 
Pe Cel Atoateţiitor să-L ţie, 

Dând slavă lutului prin trupul tău. - 





PANĂGHIA - atribut al Fecioarei, în tradiţia 
răsăriteană - este echivalentul grecesc al primului vers al : 
unui imn marianic mai tardiv, al Occidentului medieval: 
“ Atoisfânta”, “Preasfânta” - “Tota pulchra es, Maria, / Et 
macula originalis non est in te...” În pură tradiție 
românească, unul din piscurile Ceahlăului poartă acest 
nume: PANAGHIA (cu un înţeles oferit firesc spre 
meditaţie în această lună august, când prăznuim Adormirea 
Maicii Domnului). Tripticul de sonete de mai jos este 
dedicat Fecioarei de către Miguel! Hernandez (1910 - 1941), 
cunoscut poet spaniol. De-a lungul scurtei sale existenţe, de 
numai 31 de ani, sfârşite într-o închisoare politică, a avut 
opțiuni contradictorii, frecventând cercurile catolice 
neotomiste sau luptând de partea baricadelor republicane, 
* în Spania, El rămâne, totuşi, împreună cu Paul Claudel, 
unul dintre rarii autori de auto sacramental ai secolului 


nostru. li aparțin câteva poezii religioase de o reală valoare. 


şi sinceritate, din păcate necunoscute la noi, pentru că 


singura traducere de până acum din opera sa nu le-a inclus. , 
Păstor de capre şi autodidact, inteligența sa a fost remarcată | 


de iezuiţi, pe când era copil. Şi-a datorat sprijinul pentru 
publicarea primei sale cărți viitorului episcop de Orihuela, 
Don Luis Almarcha, căruia i-a declarat, pe patul de moarte; 
“Nu credința ne-a despărţit!...”. Şi totuşi, numele său este 
încă folosit drept raita al extremei stângi!... 


TOTĂ PULC 


rlRA ES 


TOTĂ PULCHRA ES, MARIA ET MACULA 
ORIGINALIS NON EST IN TE. 
TU GLORIA JERUSALEM, TU LAETITIA 
ISRAEL, 
TU HONORIFICENTIA POPULI NOSTRI, 
TU ADVOCATĂ PECCATORUM, 
O MARIA! O MARIA VIRGO 
PRUDENTISSIMĂ! E 
MATER CLEMENTISSIMA, ORA PRO 
NOBIS. 
INTERCEDE PRO NOBIS AD DOMINUIM 
JESUM CHRISTUM, 


Grupaj realizat de CRISTIANA HÂNCU + TI 


y III 
(In toată frumuseţea sa) 


N 


25 4 


sf ; B A 
De Domnu-aleaşă, mai presus de toate, 
Crăiasă-Aripei, adumbrind safirul, 
„ Nepoata lui Adam, creată-n sânul 
Virginităţii veşnic increate! ECziait aa Da 


* < 3 - 


E ochiul tău uimit, Zămislitoare, 

Și laptele înmiresmat. Contemplu 
"Mijlocutău ce de suspin se-nfioară, Za 
Căci încă n-a născut, mlădiul, templu. * 

Pasul tău pururi treieră năpârca. . 
- Mirişte-i lumea. Îngeru-ţi slujeşte. 
„EI Greco te slăvi, umbrind cristalul. 


34 /ese atzi leii și Z71P r ca - Eat SA 
- Să-nmugureşti î în har. Esop ie, 
see Aud ced, a Prigegtca d darul, 


= 


N i 


Mei op Ş 
B Pie » Sa A $ - 0 m 
, a Sb Z 








August'94 NR. 8/44 PAG. 3 







































(În ziua Înălţării cu trupul la cer). a 








Tu, pentru noi, Crăiasă prea înaltă, sg 
ge ao ell la Cer. : Te e “bucură, Sari ă 


 * 


Să Ziie. i. .- e im 
E i că-i pie pa prihănizul 
za : Văzduhul pi d din [alai dimi 





ue toate a, duc d dorul! ce EA oare, 
„Văzându-se-n grădină nepereche, : 
7 “Acum nu-i, fără ae, mai singer. o ue r 


x 2 e 72 iezii 


pala (isi. fără ceea + E 
Profilul muntelui ce stă de veghe 
Pe când cu slavă te ridici la Cer. se 

















* 


Li 


” 


XII. GRUPUL 
“RECALCITRANȚILOR” 


Prințul Alexandru Ghica. 


Dacă ar fi să se înalțe un monument demnității 
umane, acesta ar trebui să-l reprezinte, fără îndoială, pe 
prințul Alexandru Ghica aşa cum l-am cunoscut eu în 
Aiudul acer vremi. Înalt, uscăţiv, cu fața iluminată de 
o intensă trăire interioară, prințul Alexandru Ghica 
părea un ascet căruia spiritul îi năpădise țesuturile. 
Demn fără ostentaţie, modest fără fățărnicie şi ferm fără 
nici cea mai mică urmă de rigiditate, el se comporta în 
toate împrejurările ca un adevărat prinț. Desigur, în 


închisorile prin care am trecut, am întâlnit şi alți deţinuţi ” 


care, asumându-și conştient suferința ca pe o datorie a 
vieţii lor, au reuşit să depăşeastă lumescul şi să trăiască 
la graniţa dintre omenesc şi sfințenie. Nici unul însă (eu, 
cel puțin, nu am mai întâlnit pe nici unul) nu a reuşit să 
realizeze acest lucru, atât de firesc, atât de armonios, 
cum a reuşit să o facă el. 

Majoritatea celor care reuşeau această 
performanţă, se refugiau în această zonă inaccesibilă 
mizeriilor condiției umane, dintr-un soi de egoism 
nevinovat, singularizându-se şi căutând să-şi creeze un 
anume “confort” sufletesc necesar supraviețuirii. Prinţul 


Alexandru Ghica o făcea însă pentru că aşa îi era felul. 


Şi în alte condiţii, el ar fi trăit tot aşa. Mereu avea câte 
ceva de dat fără să pretindă nimic în schimb. Nu accepta 
niciodată să î se facă favoruri numai pentru faptul că era 
prințul Ghica. Participa întotdeauna alături de ceilalţi la 
corvezile impuse dei viața de celulă (măturat, căratul şi 
spălatul tinetelor etc.) şi totdeauna -o făcea în mod 
exemplar. Prin celulele prin care a trecut a lăsat dâră. Se 
străduia şi, de cele mai multe ori reuşea, ca acolo unde 
poposea el, să întroneze acea minimă armonie 
comunitară necesară supravieţuirii şi convieţuirii. “Era 
- spune în cartea'sa intitulată “Din împărăția morții”, 
Gabriel Bălănescu care a stat mai mult timp cu el şi l-a 
cunoscut bine - un desăvârşit camarad de suferinţă... 
Convieţuirea cu el era o adevărată desfătare 
sufletească”. Şi, într-adevăr aşa era. Pe cât de exigent 
cu propria-i persoană, pe atât de înțelegător era cu 
ceilalți. Ştia, ca nimeni altul, să menajeze 
susceptibilitățile celor din jur. Nu se lăsa niciodată 
antrenat în discuţii sterile şi niciodată nu a contrazis pe 
nimeni. Nu pentru că nu ar fi avut opinie, ci pentru anu 
răni micile orgolii ale celor de lângă el. În raporturile cu 
administrația penitenciarului era ferm dar niciodată nu 
avea atitudini demonstrative, bătăioase. Se supunea 
demn regulamentelor şi ordinelor pe care le primea-dar, 
în cel mai elegant limbaj, refuza să o facă atunci când 
respectarea acestora ar. fi adus o cât de mică atingere 
capitalului său moral şi. spiritual. Printre cei care au 
„primit de la el lecţii de supuşente demnă mă număr şi eu. 
Eram proaspăt venit în Aiud şi, dintr-un soi de teribilism 
juvenil, eram pus pe harţă. leşisem din anchetă şi din 
procesul care a urmat cu amorul” propriu şifonat şi 
consideram de dătoria mea ca, printr-o atitudine dârză, 
să-mi refac prestigiul. Printre altele, regulamentul obliga 
pe deținuți să salute personalul închisorii (de la 
comandant la ultimul gardian) cu formula “Să trăiţi” şi 
prin ridicarea bonetei de pe cap. Cu prima ocazie, când 
am fost scoşi la plimbare, eu am refuzat ostentativ să fac 
acest lucru, considerând gestul umilitor. Gardianul care 
ne însoțea a observat atitudinea mea de frondă şi m-a 
apostrofat brutal: “Bă, tu ăla, al treilea din rând, tu nu 
ştii să saluţi? ” La care eu am răspuns țâfnos: “Fără bă 
că doar n-am păzit porcii împreună!” Gardianul a 
mormăit o înjurătură şi și-a văzut mai departe de treabă. 
La întoarcerea în celulă, însă, mi-a notât numele în 
catastiful lui şi după o jumătate de oră am fost scos la 
ofițerul politic care, fără prea multă vorbă, mi-a prescris 
şapte zile de izolare. După executarea celor şapte zile 
m-am întors în celulă înghețat bocnă (era în decembrie), 


* 


flămând şi frânt de oboșeală căci la izolare nu puteai 
dormi decât în picioare sau cel mult rezemat de perete. 
Mi-au trebuit câteva zile până să-mi revin cât de cât. 
După ce mi-am revenit prințul Ghica m-a luat deoparte 
şi m-a mustrat părinteşte: “De ce te expui pentru lucruri 
neesențiale? Nu uita că aici eşti sub ascultare şi faptul 


„că trebuie să-i saluţi nu te dezonorează pe tine mai ales 


că, până la urmă, tol îi vei saluta. Te vor mai izola o dată, 
de două ori, de nouă ori, până te vor îmblânzi. Și atunci 


“îi vei saluta de frică şi va: fi mai dezonorant. 


Păstrează-ţi energia şi cruță-ţi sănătatea căci puşcăria 
e lungă şi se vor ivi destule ocazii când va trebui să iei 
atitudini pentru care, într-adevăr, va merita să faci 
izolare. Nu-mi mai amintesc dacă atunci m-a convins, 
dar pe parcurs mi-am dat seama că avea dreptate. 

Pe lângă toate aceste calităţi, prinţul Ghica era 
şi de o surprinzătoare luciditate. Surprinzătoare pentru 
că, în condiţiile vieţii de închisoare, rupţi de realitate şi 
lipsiţi de orice fel de informaţie, oamenii îşi pierdeau, în 
genera], această capacitate. Chiar şi cei mai instruiți şi 


mai realişti dintre ei deveneau, în aceste condiţii, de o 
„subiectivitate şi credulitate aproape copilăreşti. Un gest 


mai omenos âl câte unui gardian,-o atitudine mai 
şovăielnică a altuia, un zvon oarecate, o informaţie 
perimată şi lipsită de importanţă, toate erau interpretate 
ca semne ale unei iminente schimbări. Au fost cazuri 
când s-au dat şi termene precise; “S-au retras trupele 
sovietice din țară! În căteva săptămâni ne vom elibera! 


La Genevă s-au întâlnit “cei mari”. Fără îndoială că . 


acolo s-a pus şi problema deţinuţilor politici. Sigur, ne 
vom elibera!”. Şi această adevărată infirmitate a 
deţinuţilora fost abil întreținută şi exploatată de colonelul 
Crăciun, în perioada reeducării, mai ales. Exemplu 
elocvent, în această privință, îl constituie crearea, la 
sugestia şi cu ajutorul colonelului Crăciun şi a aparatului 
său politic bineînţeles, a aşa numitului “nou comandament 
legionar de acţiune din închisoare". Despre ce este 
vorba? În vara anului 1962, după declanşarea acţiunii de 
reeducare, când în închisoare se făceau permanente 
mişcări şi componenţa celulelor se schimba de la o zi la 
alta, într-o zi, ca din întâmplare, s-au pomenit adunaţi în 
aceeaşi celulă câteva vârfuri ale Mişcării Legionare. 


* Aceiaşi care în perioada de pregătire a reeducării fuseseră 


? 


plimbaţi prin țară pentru a li se arăta realizările regimului 
comunist. Printre aceştia erau: Nistor Chioreanu, avocat, 
fost comandant al organizaţiilor legionare din 
Transilvania, Victor Biriş, fost Secretar General la 
Ministrul de Interne, Ilie Niculescu, fost comandant al 
aşa numitului Corp al Răzleților, Victor Vojen, fost 
ministru al României la Roma şi încă alți câţiva. Printre 
ei se afla şi prințul Alexandru Ghica. Toţi aceştia se 
cunoşteau, activaseră şi luptaseră împreună şi nu se mai 
văzuseră de ani de zile. După ce s-a consumat bucuria 


“Tevederii, oamenii au început să schimbe între ei 


informaţii, păreri, năzuinţe şi, cum era şi normal, au ajuns 
să discute şi despre situația politică internă şi 
internațională. Unii dintre ei dețineau câteva informaţii 
din anchetele la care fuseseră supuşi cu puțin timp în 
urmă la Bucureşti. Știau, de exemplu, câte ceva despre 
ceea ce atunci se numea “spiritul Genevei ”, ştiau despre 
conflictul care devenea tot mai acut, dintre China şi 
Uniunea Sovietică şi ştiau chiar şi despre animozităţile 
care începuseră între Bucureşti şi Moscova. Toate acestea 


„i-au condus la concluzia că regimul comunist din România, 


constrâns de evoluţia situației politice internaţionale, va 
fi nevoit să facă unele concesii. Unii erau de părere chiar 
că evoluția politică din ţară va parcurge un drum invers 
celui parcurs în perioada 1945-1948 şi că, în aceste 
condiţii, comuniştii vor fi siliţi să accepte colaborarea cu 
fosta clasă politică românească atâta cât mai rămăsese 
ea. Odată ajunşi la această concluzie ei şi-au pus firesc 
întrebarea: În eventualitatea că se va ajunge la aşa ceva, 
ce atitudine vom adopta? Vom accepta această 
colaborare? Şi dacă o vom accepta în ce condiții o vom 
face? La toate aceste discuţii au luat parte toţi cei din 
celulă cu excepţia prințului Ghica care, în toată această 
perioadă, a stat deoparte tăcut şi inaccesibil. Când a fost 








întrebat care este părerea lui, el a răspuns: “Au vă 
“ îmbătaţi cu iluzii. Nu vă daţi seama ce curtă ni se 
întinde? Mai bine rugați-vă căci ne aşteaptă vremuri 
grele”. Evenimentele ulterioare au “demonstrat cu 
prisosință că prințul a avut dreptate. După câteva zile, 
toţi cei care luaseră parte la aceste discuții au fost izolați 
şi a urmato anchetă extrem de dură. Securităţii, care era 
maestră în astfel de înscenări, nu i-a fost greu să 
transforme această nevinovată discuţie într-o 
“periculoasă conspirație”. Singurul care nu a putut fi 
implicat în această josnică înscenare a fost, datorită 
lucidităţii sale, prințul Alexandru Ghica. Şi aceasta 
spre deziluzia furioasă a colonelului Crăciun care l-ar 
fi vrut implicat pentru a avea, şi împotriva lui, un 
element de şantaj în plus. 
În toată perioada reeducării, prihțul Ghica a 
' avut o atitudine fermă şi neechivocă. Dintru început, el 
şi-a precizat, demn şi echilibrat, atât verbal cât şi în 
scris atunci când i s-a cerut, poziţia, de pe care nu a 
putut fi clintit, oricât de mari şi de inumane au fost 
presiunile care s-au exercitat asupra lui. Printre altele, 
colonelul Crăciun avea o plăcere aproape diabolică să 
umilească şi să rănească oamenii, mai ales pe cei 
importanţi (personalităţile), în ceea ce aveau ei mai 
sfânt. Şi, unul dintre clienţii lui preferați în această, 
privință era, fireşte, prinţul Ghica. De fiecare dată când 
regiza câte un “spectacol” cu public (şi o făcea, după 
cum am amintit cu altă ocazie, destul de des), prințul era 
adus de prin cotloanele închisorii în care era izolat 
pentru a fi ținta batjocurilor lui. “Uitaţi-vă la el - a spus 
într-o astfel de ocazie, colonelul Crăciun, adresându-se 
celorlalți deţinuţi - cică /-ar blestema strămoşii (făcea 
aluzie la iluştrii săi înaintaşi) dacă ar îndrăzni să 
întineze memoria lui Corneliu (acesta era Codreanu). 
Coboară cu picioarele pe pământ prinţe, coboară cu 
picioarele pe pământ că de nu, aici vei putrezi”. 
O dată, intrând solemn şi plin de importanță, 
cum o făcea de obicei, în sala în care eram adunați, 
colonelul Crăciun i s-a adresat fără vreo altă introducere 
prințului: “Ei, prințe, cum e la izolare? Își mai arde de 
dans? "Şi apoi, adresâdu-se sălii: “Uitaţi-vălael. Pare 
om serios. L-am prins dansând în celulă. El spune că 
făcea mişcări să se încălzească, dar nu e adevărat. Se 
zbenguia. Dăduse incul în el. E, pe semne, prea bine 
hrănit. L-am băgat la izolare, bineînţeles”. La care, 
prințul Ghica, ridicându-se în picioare, a replicat calm: 
“Domnule colonel, dumneavoastră ştiţi prea bine că 
- nu am dansat. Nici unui om cu mintea întreagă, şi eu 
am pretenţie că am, încă, mintea întreagă nu-i arde, 
în asemenea condiții, de dans. Day... ” Şi nu a mai 
continuat căci ar fi însemnat să spună nişte adevăruri 
- care l-ar fi mâniat pe Crăciun. 
Altădată, prințul Ghica a fost luat, urcat într- 
o maşină şi dus prin împrejurimile Aiudului să vadă şi 
să se minuneze de măreţele realizări ale regimului. A 
vizitat ferme de stat, şantiere de construcții, blocuri de 
locuinţe etc. şi în drum a trecut şi pe lângă Mureş, pe 
malurile căruia cresc splendide sălcii plângătoare. La 
întoarcere prințul a fost dus în fața oamenilor adunați în 
sala în care se țineau şedinţele de reeducare şi l-a 
îndemnat să le spună unde a fost şi ce i-a plăcut mai mult 
din cele câte a văzut. “Sălciile plângătoare, domnule 
colonel, sălciile plângătoare ” a răspuns prinţul Ghica 
„cu 0 uşoară urmă de ironie în glas. “Auziţi, domnilor, 
ce i-a plăcut prințului. Sălciile plângătoare! Altceva 
n-a văzul. N-a avut ochi decât pentru sălciile 
plângătoare”, a ţipat aproape, colonelul şi a ieşit 
mânios din sală urmat de suita sa. : | 
Bineînţeles, îndrăzneala de a nu fi avut ochi, 
decât pentru sălciile plângătoare l-a costat pe prințul 
Ghica alte zile de izolare, alte mizerii de neimaginat, 
dar cu toate acestea, el a rămas credincios sieşi până la 


sfârşit. 


(va urma) 








PUNCTE CARDINALE 





August '94 NR. 8/44 PAG. 5 





DIMENSIUNEA TRANSCENDENTA 
“A POLITICULUI (up 


Trăindu-ne Viaţa, cea care ni 
s-a dat. mereu şocaţi de evenimente ce 
nu depindeau. parcă, niciodată de noi, 

bruscaţi de oameni necunoscuţi. cărora 
nu le-am spus nici: "du-te mai încolo”. 
dar persistând în ideea că putem, totuşi, 
învăţa şi ceva de folos de la trecut. că nu 
se poate să nu reuşim, până la urmă, să 
scoatem înțelesul din istorie. măcar că 
mereu ne-am izbit cu capul din 
nedumerire-n uluială şi invers, iată-ne 
siliți, acum în amurg. sau să tragem 
concluzii parădoxale sau să declarăm. 
cinstit, că nu mai înțelegem nimic. 
Avem scuze: Faptele ce se aduc la 
cunoştinţa noastră, a marelui public, 
sunt, de la început, contrafăcute, apoi 
sunt mereu aranjate pe parcurs până nu 
mai seamănă deloc cu ce au fost iniţial. 
Dar ce mai contează faptele când, 
oricare ar fi adevărul, el poate fi 
modificat, chiar până la invers, dacă se 
dispune de acea “calitate” pe care 
domnii o numesc aplomb şi căreia 
bătrânii noştri îi spuneau neobrăzare. 
Spre exemplu, într-una din emisiunile 
de la începutul lunii iulie anul curent, 
istoricul lon Alexandrescu, la postul de 
radio Europa Liberă, spunea fără urmă 
de jenă, *...când Germania a atacat 
Franța în 1939...” Pentru dânsul nu 
contacă la 3 septembrie Franța şi Anglia 
declaraseră război Germaniei şi nu 
invers. 

Informaţiile ce ajung la noi 
sunt sau false, sau trunchiate, sau ne 
parvin cu mare întârziere. Atunci cum 
poate fi imaginea ce ne-o facem despre 
lume? Are cineva interesul ca marea 
masăa cetățenilor săaibă o idee corectă? 
Dimpotrivă! Copleşiţi. sub mulțimea 
minciunilor şi, mai ales, sub ierarhica, 
instituționalizata lor organizare, ne 
vedem în situația să ne îndoim de noi 
sau, şi mai rău, de realitatea lumii în 
care trăim. | 

Dacă cele ce le-am văzut şi 
trăit trebuie să fie, periodic, 
reconsiderate, fiindcă aflăm, după un 
timp, că nu s-au petrecut aşa, dacă 
principiile pe care multă vreme le-am 
crezut adevărate, şi în funcție de care 
ne-am reglat viața, gândind că aşa e 
cinstit, se dovedesc a fi false, înseamnă 
că multe, oricum bună parte din actele 
noastre trecute, apar ca discutabile: 
devin nejuste, nedrepte, poate chiar, 
ferească Dumnezeu, criminale. 

Pe unde s-o ia omul, când nu 
mai ştie încotro? Eu trag cu coada 
ochiului la oamenii de rând; le urmăresc 
cutele grijilor zilnice cum li se adâncesc 
pe fețe, le ascult rarele vorbe. 
Muncitorul de rând, simțind 
strâmtorarea din casa lui, după atâta 
trudă, şi aflând, de la televizor, că pe 
alte meleaguri e şi mai rău, că pe alocuri 


se moare de foame, ştiind că Dumnezeu | 
dă atâtea bunătăți ca toți să poată trăi în 


îndestulare, văzând cum în lume se 
întâmplă atâtea silnicii, războaie şi 
“nedreptăți, în capul lui îşi face loc gândul 


că o putere satanică a ajuns să 
stăpânească, să hotărască soarta lumii. 
lucrând împotriva aşezămintelor lui 
Dumnezeu. Dacă așa încep să pândească 
cei ce muncesc din greu şi tac cu asprime, 
ce putem gândi noi cei ce ştim mult mai 
multe, şi avem argumente în plus să fim 
îngrijorați? 

Văduva ultimului preşedinte 
asasinat al Americii, J.F.Kennedy, la 20 
mai 1994, a cerut să rămână singură în 
apartamentul său din Central Park, şi a 
explicat, pe bandă de magnetofon, în 
detaliu, cine a comandat asasinarea lui 
J.F.Kennedy, numele complicilor din 
inaltele sfere ale puterii americane, şi a 
încredințat înregistrarea unui om de cea 
mai mare încredere. Conţinutul acestei 
benzi urmează să devină public abia după 
moartea celor doi copii ai fostului 
preşedinte, Caroline şi John-John. 
Bolnavă de un cancer al căilor limfatice, 
Jacqueline, cea care s-a aflaţ alături de 
preşedintele asasinat în noiembrie 1963, 
a doua zi după ce a făcut amintitele 
declarații, 'a încetat din viață. Mare e 


teama de puterea nevăzută ce stăpâneşte 


lumea! 

Richard Nixon a fost silit să-şi 
dea demisia. Mulţi oameni, cărora 
dreptatea le e scumpă, au avut atunci un 
prilej de satisfacție. Preşedintele făcuse 
un lucru incorect: fusese de acord cu 
introducerea de microfoane în sediul 
partidului advers. Pe motivul acesta s-a 
stârnit o adevărată furtună de presă, care 
I-a costat funcţia; Richard Nixon a fost 
silit să părăsească, în mod ruşinos, Casa 
Albă. Dar au trecut anii şi recent, în 
ultima decadăa lunii mai 1994, au apărut, 
postum, cum se putea altfel, memoriile 
lui H.R.Haldeman, mâna dreaptă a lui 


 R.Nixon, fost şef al personalului Casei 


Albe, consilier prezidenţial. Acesta 
vorbind despre. preocupările 
preşedintelui, din acea perioadă, notează: 
“erau discuţii considerabile despre 
teribila problemă ridicată de totala 
dominare a mass-mediei de către evrei, 
şi exista un acord că această problemă 
trebuie tratată”. În lumina celor relatate 
de fostul consilier prezidenţial, începe 
să se vadă limpede care a fost motivul 
schimbării din funcţie a preşedintelui. 
Microfoanele n-au fost decât un pretext. 
Cei ce nu aveau nici un chef să-şi piardă 
dominaţia, trebuiau, într-un fel, să scape 
de cel ce ridica chestiunea. Și l-au 
„schimbat, Într-un mod mai puţin tragic 
decât a fost “schimbat” J.F.Kennedy, 
probabil de aceeaşi imensă putere secretă, 
al cărei nume nimeni nu îndrăzneşte 
să-l pronunţe, decât după moarte. 
- 

Ideea că'există şi alte lumi, 
ascunse vederii diurne, unele paralele, 
tangente, sau întrepătrunse, sesizate de 
anumite conştiinţe, pe anume spaţii de 
timp, mi-a venit reflectând la universul 


„contentraţionar prin care am trecut şi pe 


care, vrând-nevrând, l-am adus de acolo 
cu mine. Lumea închisorilor comuniste, 


cu toată promiscuitatea. cu toată mizeria 
fiziologică. cu toată schinpiuirea fizică 
şi morală perpetuă, cu toată inumânitatea 
- poate tocmai pentru asta că a scos viața 
din firesc. făcând din ea o parodie a 
absurdului - a putut oferi unora, şi în 
bezna celor mai întunecate beciuri, 
iluminări ce răpeau din real pe alesul 
acelei clipe, transportându-l într-un 
spaţiu cu alte coordonate, din care, la 
intoarcere nu se păstrau decât vagi idei, 
imagini şi stări sufleteşti, din păcate, cu 
neputinţă de a fi transpuse în cuvinte. 
Multe s-au pierdut din amintire, 
din intensitatea trăirilor, dar din insolitul, 
din stranietatea acelor alte univerguri a 
rămas destul pentru ca să adauge, 
prezentului spaţiu, curbele adânci ale 
altor volume, liniile nebănuite ale altor 
perspective. Neschimbată rămâne doar 
dificultatea de a le comunica, de a le face 
cunoscute, de a găsi, în limbajul curent, 


„ cuvintele care să sugereze, fie şi parţial, 


noțiunile de dincolo. 
Închisoarea e o lume aparte. 

Cum să transpui în vorbe obişnuite acel 
mod de existență, astfel ca cei ce n-au 
trecut pe acolo, să simtă, un fior măcar, 
cât se bate o pleoapă? Cum să faci 
cunoscute, celor ce n-au avut “norocul” 
să intre pe mâna securității şi a slujitorilor 
ei, stările sufleteşti ale celor ce au parcurs 
această experiență? Cum să-i facem pe 
alții să înțeleagă „când noi înşihe ne 
încurcăm în înţelesuri, ne împotmolim 
în cuvinte? Spunem: “mâncarea era...” 
înțelegând prin asta zeama de piaz sau de 
morcovi, cu miros de pământ, sorbită 
direct din gamelă. Mâncare?! Sau starea 
când trupurile întinse direct pe beton sau 
pe scândura goală, în continuă tensiune, 
teamă, veghea simţurilor, poate fi numită 
somn? Viaţa din închisoare, identică prin 
nespălare şi pestilență cu putreziciunea, 
era o moarte continuă, A avut poate şi 
alte rosturi pe care pu le-am pătruns încă, 
sigur este că ne-a făcut să înțelegem că 
vieți sunt mai multe şi coexistă. În privința 
lor avem semne, şi scripturi. Şi sunt la 


vedere pentru toți cei ce iau suficientă 


înălțime, prin smerenie. 

Se întâmpla la Aiud. Eram de 
două zile în greva foamei. Mă găseam 
singur într-o celulă complet goală, subțire 
îmbrăcat, şi era luna noiembrie. O 
rogojină şi o pătură mi-o dădeau numai 
seara, la stingere. Mărşăluiam tot timpul, 
în puţinul spațiu pe care îl aveam, ca să 
nu îngheț. De la un timp a început să-mi 
curgă nasul şi eram tare supărat pentru 
asta. La percheziția ce mi-o făcuseră 
când m-au băgat acolo, mi-au luat din 
buzunar şi cârpa pe care o foloseam ca 
batistă. Eram enervat cătrebuia sămă tot 
şterg, fie cu mâneca, fie cu pulpana hainei. 
Era neplăcut, un amănunt doar, dar 


adăugat la celelalte, foame, frig, 
extenuare, le sporea pe toate, le făcea 
mai dure. Toate mă rodeau. dar că-mi 
luaseră “batista”, parcă mă durea la 
inimă, îmi venea să plâng; poate şi 
plângeam tot ştergându-mi nasul, În 
starea asta fiind, m-am lăsat pe călcâie 
şi cuprinzându-mi picioarele cu braţele, 
am pus capul pe genunchi să mă 
odihnesc; la cele 35-40 de kilograme, 
câte le aveam atunci, nu era deloc dificil 
să stau, ore întregi, în această poziție. 

Nu ştiu cât timp a trecut, nu 
cred că mai mult de câteva minute. În 
starea asta, de ciudă, de-amărăciune 


suflețească, am ațipit, măcar că era 


ziua-n amiaza mare. Când am ridicat 
capul, nu-mi venea să cred, alături de 
mine se afla o bucată de pânză albă, 
mare cam cât patru-batiste puse alături. 
Pânza era puțin mototolită dar era curată, 
nouă, mirosind proaspăt, a lucru atunci 
adus e acasă. Nici unul din lucrurile ce 
au stat un timp în puşcărie nu puteau 
mirosi astfel. Mă uitam, o examinam pe 
toate părțile şi nu-mi venea să cred că o 
am în mână. De unde apăruse? Cum 
putuse să ajungă la mine? Să fi fost în 
celula goală şi până atunci, şi timp de 
douăzile şi două nopţi să n-o fi observat? 
Exclus! Să fi deschis gardianul uşa şi 
s-o fi adus s-o pună lângă mine? Întâi 
era imposibil, că deschiderea uşii 
însemna zăngănit de chei, tras de 
zăvoare, zgomote la care deținuții sar şi 
din moarte. Admiţând, totuşi, că aş fi 
căzut într-un somn adânc, pentru cine 
cunoaşte Aiudul anilor '55, când 
devenise închisoare pentru legionari şi 
era condusă de evreul Coller, ideea că 
un gardian ar fi dat unui deținuto cârpă, 
după ce ofițerul politic i-o luase, e de-a 
dreptul absurdă. Atunci de unde a 
apărut? Să fi fugit eu, eliberat în somn, 
să fi trecut prin ziduri, şi afară, de la 
prima casă s-o fi luat şi adus cu mine? 


* Mi s-au mai întâmplat lucruri stranii. Şi 


azi stau şi mă întreb, cum o fi-ajuns 
cârpa aceea la mine? Am avut-o, am 
păstrat-o, am folosit-o bună bucată de 
vreme. 

Asemeni unei pofte care atrage 
o alta şi nedumeririle sunt legate, se 
trag, parcă, una pe alta. Şi nelămuririle 
înseamnă întrebări, unele rezistente în 
timp, inconfortabile. incomode. 

Că sunt mai multe lumi, pentru 
mine, e sigur. Dar cum poți trece 
dintr-una într-alta, altfel decât prin 
moarte, e o întrebare ce continuă, Şi azi, 
să mă tulbure, Şi nu-s singurul. Poate 


mă înşel, am impresia cătranscendentul. 


face paşi către noi, ne vine în 
întâmpinare. Noi însă... 


Constantin IORGULESCU 


Aducem la cunoştinţa abonaților şi a tuturor cititorilor 
noştri că următorul număra! "Punctelor Cardinale" va apare spre 


jumătatea lunii Octombrie. Ca şi în anul precedent, el va avea un 


număr sporit de pagini. 





[Ile 





ca d i a e 





me 0 m ap a 


ae 





- 





PAG. 6 NR. 8/44 August '94 


DICŢIONAR. 


CEA CR A E A A A CE A E A a ma ma ll 


Dintre principiile Revoluţiei 
franceze, Lovinescu face cu deosebire 
apologia egalității pe care o va instaura 
negreşit corolarul ei, socialismul: “De 
suntem egali din natură, nu mai e logic 
săexiste bogați şi sărăci: de aici diferitele 
sisteme de egalizare a oamenilor sub 
raportul averii, dintre care colectivismul 
ei, negreşit, cel mai firesc. Socialiştii de 
astăzi Sunt, aşadar, adevărații 
moştenitori ai art.2 şi 3 din drepturile 
omului”. Am citat acest fragment pentru 
a vedea că Lovinescu şi-toți cei care îl 
urmează până astăzi se înşeală nu doar în 
ce priveşte trecutul, dar sunt la fel de 
proşti profeți. În fond, deviza “Libertate, 
egalitate, fraternitate” nu a slujit decât 
triumfului. instinctelor atavice; prin ea 
s-au justificat violențele, anarhia, ura 
contra celor avuţi şi asasinatul în masă. 
Ceea ce nu conteneşte să idealizeze de 
două veacuri încoace întreaga pleiadă 
socialisto-francmasonică este o 
dezlănțuire haotică a maselor în numele 
acestei lozinci, create undeva în miile de 
cluburi iacobine care împânzeau Franța 


şi care au dat semnalul acestei dezlănțuiri, . 


pentru a ucide aristocrați şi capete 
încoronate, apoi pe înşişi capii Revoluţiei 
şi a instaura o nouă dictatură: un haos 
sângeros căruia nu i se poate atribui 
nici un “progres”, o ideologie 
“revoluționară” care n-a instaurat decât 
ghilotina. Dacă n-a reuşit s-o instaureze 
acolo unde a curs sânge pentru ea, cum 
ar fi reuşit acolo unde era un palid ecou 
al câtorva minţi masonizate? Era 
suficient să fii lucid, nu neapărat profet 
ca să vezi unde va duce egalitarismul 
revoluționar. Gustave le Bon a văzut cu 
mult înaintea. lui Lovinescu: 
“Dificultatea de a impăca egalizarea 
democratică şi inegalităţile naturale 
reprezintă una dintre cele mai mari 
probleme ale prezentului(...) Nu ar fi 
fotuşi imposibil ca socialismul victorios 
să poată institui în câtva timp egalitate, 
eliminând cu străşnicie toți indivizii 
superiori”. 

' Rezultatele răspândirii 
ideologiei revoluționare, cu deosebire 
ideea de egalitate, au marcat, cum ar 
spune Ortega y Gasset, irupția maselor 
în istorie, cu o pleiadă de consecințe 
tragice pe plan social, politic, religios şi 
axiologic; dar, trebuie să observăm din 
start, ele nu stau sub semnul progresului. 
Iată câteva dintre acestea: 

l. crearea “omului 
drepturilor”, cel hrănit cu ideologia 
drepturilor omului, al cărui profil se 
conturează paralel cu industrializarea 
sec.19 şi 20. ““Omul drepturilor”? este 
cel care nu cere nimic de la sine, nu-şi 
recunoaşte nici o.îndatorire şi, centru al 
unui univers desacralizat, pretinde totul, 
crede că i se cuvine totul. Probă inversă 
de eroism, este pata să moară într-o 
formă supremă de pasivitate, greva 
foamei, îri numele unor fantomatice 
“drepturi”. Inevitabil, pe măsură ce 
-“omul drepturilor” devine mai conştient 
de - “drepturile” sale, sentimentul 
responsabilității scade şi creşte rolul 


p 





protecționist al statului. Rupt de 
Dumnezeu şi instalat în micul său confort, 
“omul drepturilor” are doar necesități 
exterioare şi este caracterizat de o lipsă de 
disciplină vecină cu /sau care se confundă 
cu anarhia, căci i” se pare că orice 
constrângere este un atentat la 
“libertatea” lui. Neavând nici un respect, 


- 


nici pentru o autoritate transcendentă, nici 
pentru una imanentă, fie ea şi autoarea 
conforțului de care se bucură, şi a cărui 
sporire o solicită mereu în numele 
“drepturilor”, coborând totul la nivelul 
său de înțelegere, “omul drepturilor” 
reclamă în cele din urmă, dreptul de a-şi 
impune propriul sistem de pseudo-valori. 

2. primele două totalitarisme 
ale veacului 20. Relația directă dintre 
ideologia revoluționară şi comunism a 
reieşit, credem, suficient de pregnant din 
paginile anterioare, aşa că ne vom opri 
asupra altor aspecte ale himerei egalizării 
pe care le-a experimentat veacul 20. Pe 
lângă legile comportării mulțimilor 
stabilite cu mai bine de un veac în urmă de 
Le Bon, deduse în majoritate din 
comportamentul maselor în timpul 
Revoluţiei franceze, am vrea să adăugăm 
alte două deduse tocmai din 
comportamentul maselor în cel de-al 
doilea totalitarism al veacului, nazismul: 
a) legea reactivităţii şi b) rezultatele nule 
ale pedagogiei negative asupra maselor. 
Insistăm asupra lor pentru că ele sunt de 
actualitate şi astăzi. Legea reactivității la 


“asaltul comunist explică în mare parte 


adeziunea de masă la nazism (iată deci 
responsabilitatea ideologiei revoluţionare 
în declanşarea nazismului); cu privire la 
absența impactului pedagogiei negative 
asupra maselor, aceasta este o observaţie 
la îndemâna oricui: astăzi toată această 
uriașă campanie mediatizată contra irită, 
nemulțumeşte şi, până la urmă, sporeşte 
simpatia pentru nazism; doar dacă autorii 
nu urmăresc chiar acest scop... 

3. secularizarea şi relativizarea 
valorilor _de credinţă. 
drepturilor” a pierdut orice dimensiune a 
transcendentului; trăieşte într-o lume 
desacralizată ale cărei temeiuri ultime îi 
scapă. Dacă i se întâmplă să aibă uneori 
vagi spasme de nelinişte, găseşte în 
exterior mijloace de a le înlătura. Totul la 
el este ersatz şi substitut: neavând repere 
în absolut, totul este relativ, orice poate fi 
înlocuit, orice poate fi substituit, orice 
este permis, lată de ce credință îi apareca 
un atentat la propria libertate, ceea ce şi 
mărturiseşte cu nonşalanţă. Cuconiţe 
isterice adaugă, prin mass media, 
cuvântului “Orrodoxie” pe cel de 
“dictatură” ori de “intoleranță”, 
dovedind încă o dată că dacă omul de rând 


3. ADEVĂRATELE URMĂRI ALE 
IDEOLOGIEI REVOLUȚIONARE 


“Omul 


PUNCTE CARDINALE 


959919) 





nu are cultură, dar are repere, intelectualul 
de azi, apărător fervent al “drepturilor”, 
nu are nici una, nici alta. Ignoranța 
intelectualului, a cărui unică specialitate 
este “drepturile omului ”, este năucitoare; 
educarea ignoranţilor e un lucru lesne de 
înfăptuit, „căci e uşor să pui ceva acolo 
unde nu e nimic; dar educarea 






intelectualilor fără Dumnezeu este ceva 
ce nu lasă loc la nici o speranță, căci 
ideologia “drepturilor” e mai posesivă 
decât orice ideologie. Acolo unde, sub 
impulsul ideilor militantiste, până şi cei 
rânduiți de' Hristos cu administrarea 
tainelor Lui abdică de la misiunea lor 
sacerdotală, nu putem vedea decât una 
dintre urmările desacralizării generale a 
vieții. După Conciliul II Vatican (există 
observatori atenți ai fenomenului 
francmasoneriei astăzi, cum ar fi Homuth, 
care susțin că, începând de la acest 


Conciliu, toți papii ar fi francmasoni), 


occidentul catolic a cunoscut o serie de 
experimente de laicizare a slujitorilor lui 
Dumnezeu (Action catholique, Pretres 
ouvriers în Franţa) sau de atribuire a unor 
sarcini sacerdotaleaicilor, spre o râvnită 
cale de mijloc, căldicică, cea care nu-i 
place lui Hristos şi care nu are nimic în 
comun cu creştinismul. Surpându-şi 
temeliile lăuntrice€, omul a aşezat în loc 
“drepturile”. Rolul Bisericii se îngustează 
în viziunea omului “drepturilor”, care 
aspiră să facă din ea unul dintre 
instrumentele realizării drepturilor sale, 
şi în acest scop, fâşia pe care i se îngăduie 
Bisericii să se mişte devine din ce în ce 
mai mult cea socială; acolo ea îl poate 
sluji pe om, centru al universului, îi poate 
apăra <drepturile>, confundându-se astfel, 
din ce în ce mai mult cu una dintre 
instituţiile laice care au aceeaşi misiune, 
şi putând, la rigoare, să dispară sau să fie 
înlocuită cu una mai... eficientă. Nu 
eficiență i se cere astăzi, pe toate vocile, 
Bisericii? 

4. ideologizarea: generală şi 
relativizarea adevărului. Ideologia 
“drepturilor " s-a lăţit, tumoral, peste toate 


domeniile. Toate problemele, de la cele 


intime, până la cele politice şi metafizice, 
se pretează la rezolvare prin... “drepturile 
omului”: între sexualitatea aberantă şi 
credința în Dumnezeu, nici o diferență! 
Totul încape într-un strâmt paragraf al 
“drepturilor”. Naziştii par într-adevăr 
mici copii în materie de omogenizare a 
națiilor „pe lângă atâta rafinament! 
Ideologia nu este nici sub lege, nici 
deasupra ei. Ea este legea! Criminali 
dovediți sunt eliberaţi din penitenciare 
pentru că aşa cer... “drepturile omului”. 
Homosexuali notorii ne învață cu ifos 
ce-i aia democrație, pentru că aşa 











Doina MARIAN 


+» 


cer... drepturile omului”. Cu toate că 
se pretind mari democrați, ideologii 
“drepturilor” fac în fond dovadă de 
antidemocratism,de anticoncurențialitate 
şi de anti-valoare; permiţând şi 
încurajând exhibarea aceasta a maladiei, 
a non-valorii, a aberaţiei şi a 
ne-normalității a tuturor celor care se 
” aşează comod sub pălăria unei minorități, 
pune selecția artificială, pe principii 
aberante, înaintea celei strict valorice, 
încurajează aberația minoritară în 
detrimentul concurenţei valorice. În 
materie de religie, încurajând schisma şi 
sectarismul, ideologia “drepturilor” e 
părtaşă la.aberațiile sângeroase la care 
acestea duc, nu o dată, şi care, în absența 
“drepturilor” n-ar fi avut loc sau cel 
puțin ar fi avut consecințe mai puţin 
dezastruoase. Ideologia “drepturilor ” 
încurajează marginalul, neesenţialul în 
dauna valorilor constituite; încurajează 
tot ce poate face să explodeze aceste. 
valori constituite: minoritatea etnică în 
detrimentul naţiei, aberațiile sexuale în 
locul familiei, sectarismul în locul 
Bisericilor tradiționale etc etc. 

Formula - “apărător -al 
drepturilor omului” este un passe- 
partout: cine se legitimează cu ea, are 
acces oriunde.: Aducând asemenea 
foloase, e firesc să fie însuşită de oameni 
din ce în ce mai numeroşi. Nimic nu mai 
există în sine, în propria rațiune de a fi: 
totul e condiționat de un dacă al 
ideologiei. Căutarea adevărului pentru 
el însuşi adevenit ceva rizibil. Căutarea 
unui anumit adevăr, care să corespundă 
unei anumite ideologii este năzuința 
tuturor: atât de promițător, “adevărul” 
“drepturilor” capătă tot mai mulți adepți. 
Supunerea la ounică ideologie este probă 
de dictatură. Marele triumf al acestui 
sfârşit de mileniu este că, în sfârşit, s-a 
descoperit o dictatură... plăcută, la care 
colaborezi de bună voie; nu mai trebuie. 
să fie exterminat cineva, nici trimis în 
gulag: gulagul a coborât în stradă, a 
îmbrăcat forma elegantă a uniformizării 
ideologice plăcute, a “izolării 
extremismului ” şi a decapitării cu vârful 
peniței. Amară este soarta celui care nu 
se supune ideologiei: nimeni nu dă doi 
bani pe valoarea lui chiar dacă şi-a 
dovedit-o fără tăgadă şi fără să plătească 
tribut nici unei ideologii. Invers decât 
puşcăria comunistă, unde erai închis 
într-o celulă, dar îți puteai păstra 
convingerile, rafinamentul dictaturii 
“drepturilor” n-are margini: eşti liber 
să te mişti unde vrei, dar eşti condamnat 
la inaniţie dacă nu aderi la ideologie. 
Toţi te vor privi cu dispreț şi se vor 
lepăda de tine ca de un paria. 

A devenit ceva la ordinea zilei 
să auzi că Biserica cutare e mai <bună> 
decât cea strămoşească pentru că... apără 
drepturile omului; că opera cutărui 
cântăreț, scriitor, artist plastic are o mare 
valoare pentru că... apără drepturile 
omului, Adevăr? Valoare artistică? La 
ce bun când avem...ideologie? 











me ao a m 
Z ga RE EX 
% 
ară 







cititorilor. 





> Este cunosculă maxima 

"Omenirea este generaţia lui Noe” -deci 
ceeace s-a păstrat după potop. Generaţiile 
pol fi de sacrificiu - de obicei cele ce 
lraversează un război distrugător de 
sănătate, elanuri, idealuri, împliniri de 
viață normală, sau cele umilite, 
perşeculaie, anulate ca valoare de un 
regim dictatorial. Generaţiile pot fi de 
idei. Generaţia paşoplistă n-a fost 
specifică doar [ării noastre. ideile 
revoluției care să îmbunătățească soarta 
popoarelor au cuprins întreaga E: uropă şi 
au avul rezonanțe şi în alte continente 
Identitatea unei generaţii se realizează 
destul de capricios. Nu s-a vorbit niciodată 
de “generația- Napoleon”, deşi a fost un 
mare împărat şi a impus lumii o.întreagă 
conduită socială, dar a existat o “generație 
Byron", o generație de idei care a adoptat 
byronismul, care l-a dat pe Heine în 
Germania şi pe Lermontov în Rusia, o 
generaţie a unei tristeți fără vindecare, 
numită “mal du siecle” 

Alfred de Musset (1810-1857), 
în romanul său “Confesiunea unui copil 
al secolului”, spune: “... încă tînăr, 
suferind de o maladie îngrozitoare, 
povestesc ce mi s-a întimplat limp de trei 
ani. Dacă eram singurul bolnav, nu aş fi 
spus nimic; dar cum erau mulți asemeni 
mie, care sufereau de acelaşi rău...” 
Autorul, mărturisindu-şi durerile trupeşti 
şi sufleteşti în dragostea pentru George 
Sand, se simte solidar cu întreaga 





Continuăm această rubrică, inițiată în Numărul trecut, | 99 
cu cîteva materiale provenite de la Liceul “Sf.Sava” din 
Bucureşti, mai exact din cele două publicații şcolare careapar 
acolo; “Collegium” (Revista elevilor din Colegiul Naţional “Sf.Sava”) şi 
“Oikos” (Publicaţie a elevilor claselor a X-a). Death Metal - doar o modă?! 
şi sondajul sînt extrase din “Collegium”, Anul 11, Nr.4, Aprilie 1994; 
Generaţia mea şi propria ei identitate și Pînă cînd subcultura pe tarabele 
„Bucureştiului sînt extrase din “Oikos”, Nr.4, lunie 1994. Aşa cum am 
precizat şi-n Numărul trecut, “observaţiile şi judecăţile” le lăsăm în seama 


GENERAȚIA MEA şi 
PROPRIA EI IDENTITATE 









y 






(RC) 








generaţie de romantici dezamăgiți, trişti, 
bolnavi de “răul secolului” 

S-a vorbit de "generaţia Labiş”, 
nu de “generaţia Nichita Stănescu ”, pentru 
că, În acea perioadă, reprezentativ peniru 
generaţie era entuziasmul incendiar al 
poemelor lui Labiş, nu meditaţia speculativă 
adincă a lui Nichita 

Despre generaţia. mea este 
premalur să hotărăsc în legătură cu propria 
ei identitate. Nu- avem dogme, nu avem 
personalități 

Otiînără, la TV, a declaratcă “noi 
sîntem generaţia lui Michael Jackson ”, ceea 
ce e nu numai 0 nerozie, ci chiar o 
obrăznicie! Citeva afinități de modă în dans 
sau muzică uşoară nu pot crea identitatea 
unei generații. A existato generaţie HIPPY, 
ca lume de idei, şi a apărut un pericol. Dacă 
aş încerca, totuşi; să definesc intr-un fel 
generația mea, aş căuta ceva în legătură cu 
remodelârea, cu aspirația spre valoare, cu 
ambiția de afirmare, de găsire a 
personalității, căci după ani de zile de 
educaţie demagogică, comunist sforăitoare, 
avem citeodată posibilitatea unor opțiuni, 
avem libertatea de a discerne; dar e 
prematur, căci ştim foarte puţin chiar despre 
noi înşine, citeva simpatii colegiale 
nedefinind o generaţie... j 

Mai curînd un profesor ne poate 
intui identitatea ca generație, căci are 
experiența unei întilniri cu mai multe 
generaţii, deci posibilitatea de a compara 


Ana-Catrina SĂVULESCU 




































= 5 a a af A 
Ra ae: = 


Dumnezeu, ci în diavol, în mi 
mirarea. 









Sondaju' Facultate Nr.Elevi 
Nostru 


Procente 







Clasa a Xl-a 









Medicină 48 28.40 
După cum ştiţi, în acest trimestru revista | ASE 34 20.12 
"COLLEGIUM” v-a stresat cu un sondaj de opinie | Ajte facultăți 28 16.57 
(vorbim de clasele a Xl-a şi a XII-a) referitor la Nu ştiu încă 18 10.65 
opţiunile dvs.privind facultăţile la care doriţi să daţi D 
Et. rept 14 8.28 
examen de admitere. După ore de centralizare, milenii Filologi [4 Ea 
de stocare şi eoni de interpretare, sondajul a relevat UD20RAG - 
următoarele rezultate: Politehnică 13 7.69 


Clasa a XII-a 


Clasa a XI-a . Total 169 100.00 
Din 169: de subiecţi, circa 30% şi-au F = - _ 





exprimat dorința de a urma Medicina, urmează ASE- 
ul, iar pe “locul 3”, la egalitate Dreptul şi Filologia. 







Politehnică (vezi Medicină 50 33,1] 

De remarcat slaba orientare spre Politehnică (vezi Alte facultăți 39 25.83 

tabelul) 15 89 
Clasa a XII-ă Drept a 24 

Din 151 de subiecţi, o treime doresc sădea | ASE 23 15.23 






examenul de admitere la Medicină, apoi pe lista | Filologie 
preferințelor urmează facultatea de Drept, ASE-ul şi | “Total 151 100.00 
Filologia (vezi tabelul) 

Procentul de “Alte facultăți” însumează facultățile la care opțiunile au fost sub 10%: 
Arhitectura, Matematica, Fizica, Filosofia, Ştiinţe sociale etc COLLEGIUM 


PÎNĂ CÎND SUBCULTURA 
PE TARABELE BUCUREŞTIULUI ? 


Sînt atitea tarabe în jurul nostru, atit de colorat este peisajul oferit de coperţile cu corpuri 
despuiate şi îmbrăţişate în cele mai felurite poziţii, ori cu corpuri virile şi feroce însoțite de mitraliere 
imense, încțt capacitatea noastră de a discerne este deseori depăşită. Titluri precum “Arta de a face 
dragoste cu o femeie”. “Testamentul lui Holcraft”, “Căpitanul Apostolescu intervine” pun pe foc 
imaginaţia. 

Condamnabil nu este că aceste cărți apar, ci modul în care sînt vindute. Cum de-or fi pnmit 
atiția oameni dreptul de a vinde în centrul orașului, pe străzi, cărți practic pornografice (în România 
pornografia fiind interzisă)! Pe lîngă aceste tarabe se plimbă copii şi adolescenți; doar este educativ 
pentru ei, nu-i aşa?! 

Cărţile cu subiect erotic ar trebui vîndute numai în anumite locuri, ce în orice caz nu pot 
fi Piaţa Universităţii sau B-dul Magheru! (Pentru a face comparaţie cu Vestul: uneori acolo cărțile 
Şi revistele acestea au şi nişte coperţi negre). Oare cărțile Sandrei Brown sînt citite pentru a satisface 
gusturile literare sau pentru compensarea unei vieți de cuplu dificile sau chiar inexistente? 

n țara noastră înlocuiesc oare cărțile bordelul? | 

Cărţile de aventură sau de război nu or fi citite oare doar pentru completarea cu trăiri intense 
a unei vieţi prea monotone? În cazul în care răspunsul este “BA DA”, este oare normal ca aceste cărți 
să atenteze la normalitatea unei vieţi culturale? Dar dacă nu este normal, atunci de ce în centrul 
Bucureştiului se vind în continuare cărți PORNOGRAFICE?! 

Se vind pentru că nimeni nu s-a manifestat într-un mod categoric împotriva acestora!!! 


2 ANDREEA LĂZĂRESCU şi ALEXANDRU BERCEANU 















t Ea N ION 
hp Sa ES 
“ay 
ă ză 
i 
>: 
ră 
fe 


a A 
Fcte 
val oSa dul 







E aa 






Florian Pittiş răspunde: 
„Muzica nu înseamnă ceva care să înnobileze 


ntea fiecăruia se naşte cel puţin : 
neapărat omul. Atâta vreme cât cei care pun alături nişte 





Motto: “Muzica ne trezeşte regretul 
de a nu fi ceca ce ar fi trebuit să fim.” 
Emil Cioran 





Adulat sau detestat, rock-ul s-a menţinut întotdeauna 
în centrul atenţiei poate tocmai datorită gamei variate de 
reacţii pe care a provocat-o. u 

Dacă acum o jumătate de secol pletele în vînt, 
bluzele şi pantalonii largi intrigau şi scandalizau prejudecățile, 
în ziua de azi tatuajele cu cruci întoarse şi lanţurile folosite ca 
accesorii vestimentare tind să intre tot mai mult în cotidian. 
Ritmul dulce al rock'n roll-ului a fost înlocuit de ritmuri tot 
mai puternice, tot mai agresive, evoluând în extremă spre un 
sound obsesiv, închis, de neconceput pentru unii. 

Şi peste toate acestea, transformarea esenţială au 
suferit-o tinerii, fanii muzicii rock, de la “make love not war” 
ajungându-se la filosofia violenţei ca formă de trăire artistică. 

Poate răul să pătrundă prin intermediul muzicii? 
Delimitarea dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric, 
devine un fapt mai dificil de realizat pentru o anumită specie 
a muzicii rock: DEATH-METAL-ul. 

Când tinerii se plimbă pe stradă cu cruci 
întortocheate, atârnate la gât, se naşte imediat întrebarea: de 
ce o fac? Atunci când pe degete poartă inele metalice cu capete 
de mort, cranii şi şerpi, când afirmă răspicat că ei nu cred în 





Consumată în doze mai mari sau mai mici, în funcţie 
de individ, muzica neagră, death-metal-ul contemporan, prinde 
treptat la tot mai mulţi tineri şi mai alea la cei foarte tineri, care 
nu depăşesc în genere 20 de ani. 

Există probabil în fiecare ființă umană o zonă înclinată 
spre rău şi sunt momente când atracţia acestui pol devine 
predominantă, dar pentru o perioadă limitată de timp. Ce se 
întâmplă cu cei care prelungesc aceste momente trecând în mod 
voluntar în extrema negativă? 

T.H.(rocker satanist, 21 ani): 

“Oricum, lumea în care trăim este dominată de rău. El 
stăpâneşte totul. Ce rost are să ne prefacem că nu vedem sau nu 
înțelegem asta? Pe mine nu mă interesează nimic din ceea ce ii 
s-ar putea întâmpla”. O explicaţie a fenomenului încearcă să 
dea Lenţi Chiriac: 

: “Nu sunt convins, dar cred că e mai mult o modă. 
Există tipi cărora le place death-metal-ul foarte mult, dar nu 
cred că s-a ajuns la noi la nivelul la care să zici că simte ceva 
când ascultă muzica asta. Majoritatea o fac din teribilism.” 

Un alt punct de vedere are Andy Ghost, vocalul trupei 
Altar: “Sataniştii... Acesta este modul lor de a se manifesta. 
Este un protest împotriva societăţii, a normelor ei, cu care ei nu 
sunt de acord.” La întrebarea dacă muzica poate influența 
tinerii în rău, Andy răspunde: “Depinde de fiecare în parte. 
Violenţa care apare uneori este o eliberare de energie.” Există 
o posedare în timpul concertelor satanice? Poate pătrunde răul 
în om prin intermediul muzicii? 


sunete muzicale doresc să trezească răul şi diavolul din om, va 
fi trezit răul şi diavolul.” 

Lenţi Chiriac răspunde şi el: “Nu cred că răul poate 
pătrunde în om prin intermediul muzicii. Cei care s-au sinucis 
ascultând Judas Priest cred că oricum ar fi făcut-o şi dacă nu 
ascultau piesa respectivă, dar probabil cu alt motiv.” 

T.H.: “Dacă pentru ei viața nu are preț, moartea, în 
mintea lor, este uneori la ea acasă. Sinucideri individuale sau 
colective, în concerte sau în timpul audiţiilor, s-au înregistrat 
în Occident. La noi încă nu...” 

B.V.(rocker satanist, 16 ani): 

“Aşa se trăieşte cu adevărat. Dur şi rău! Aşa este şi 
în Occident.” 

Florian Pittiş: “Forma este un rezultat al conţinutului. 
Atâta vreme cât ei fac ceea ce fac, este normal ca Şi această 
formă să arate aşa cum s-a ajuns. Pentru mine, în valoare 
abstractă, costumele de death-metal sunt identice cu smokingul 
lui Gică Petrescu.” | ! 

Dacă spuneam la început că rockul fascinează Şi 
creează mari ataşamente emoționale din partea fanilor, acum 
pot să dau şi motivaţia: este un limbaj comun şi universal 
pentru tinerii de pretutindeni. Şi indiferent de scepticismul 
unora şi de opoziţia altora, rock-ul va:continua să pătrundă în 
mintea celor cu suflet tânăr, evoluând, diversificându-se şi 
creând mereu noi şi noi generaţii de “supăraţi” şi revoltați, 
tocmai pentru faptul că “muzica este nevoia sufletului de 
armonie”, iar armonia, lao anumită vârstă, se numeşte revoltă. 





SR 


s. 





= e 





PAG. 8 NR. 8/44 August” 


Singura (dar şi marea) dimensiune 
pozitivă a istoriei este că ea slujeşte drept 
răstimp al mîntuirii celor ce se învoiesc să 
urmeze "calea Domnului” (Bossust), Aici, 
înlăuntrul istoriei, în viaţa sa pămîntească, 
dă omul lupta cea mare împotriva puterilor 
întunericului, spre a-şi scăpa sufletul de la 
osinda cea veşnică şi a dobîndi împărăția 
luminii. În intervalul dintre naşterea şi 
moartea pămintească omul poate cîştiga 
sau pierde fericirea de veci: “Căci ce va. 


„| semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce 


seamănă în trupul său însuşi, din trup va 
secera stricăciune; iar cel ce seamănă în 
Duhul, din Duh va secera viață veşnică. Să 
nu incetăm deci de a face binele, căci vom 


secera la timpul cuvenit, dacă nu ne vom 


lenevi. Aşadar, pînă cînd avem vreme, să 
facem binele către toți”... (GALATENI6, 
8-10). Adevăratul creştin nu trăieşte sub 
imperiul clipei, ci în perspectiva veşniciei: 
“lar dacă nădăjduim în Hristos numai 
pentru viaţa aceasta, sîntem mai de plins 
decît toți oamenii” (1 CORINTENI 15. 
19). 

Creștinismulvalorifică istoria 
în sens eschatologic. Omul creştin are 
“de biruit lumea”, avîndu-L zălog de 
biruință pe Hristos (“În lume necazuri v eți 
avea; dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea” 
- IOAN 16, 33) şi are “de luat cu asalt” 
împărăţia cerurilor, încredințat fiind că 
“noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o 
căutăm pe aceea ce va să fie” (EVREI 13, 
14). Suferinţa însăşi capătă în creştinism o 
funcţie mîntuitoare, consfinţită prin, 
patimile şi răstignirea lui Hristos (“Şi veţi 
fi urîţi de toți pentru numele Meu; iar cel 
ce va răbda pînă la urmă, acela se va 
mîntui” - MARCU 13, 13; sau MATEI 
10,22. Şi înaltă parte: “A devărat, adevărat 
Zic vouă că veți plinge şi vă veți tîngui, iar 
lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, 
dar întristarea voastră se va preface [pînă 


4. PUNCTE CARDINALE 


TEOLOGIA MISTICA 


si DOGMATICA 














11. Istoria din perspectivă creştină 
(continuare) 











realiza “pe cont propriu” omul luciferizat, 
vrăjmaş al lui Dumnezeu şi adorator al materiei, 
impăunat cu iluzia falsei sale măreţii. Rob al 
păcatului, jucărie a diavolului şi pradă a morții, 
el atinge astăzi limitele decăderii şi perversiunii, 
ajungînd, după ce s-a autodistrus moral şi 
spiritual, pînă în pragul autodistrugerii biologice. 
Coşmarul istoriei” nu se va încheia, se pare, 
decit în clipa înfricoşată în care omul va ajunge 
să tragă ultimele consecinţe ale aventurii sale 
luciferice. Numai atunci, pe ruinele unei lumi 
deplin haotizate, în tumultul groazei apocaliptice, 
varăsări, ca să nu mai asfințească niciodată, spre 
bucuria negrăită a celor vrednici, Ziua a Opta, 
ziua primenirii universale, Împărăţia lui 
Dumnezeu, unde nu va mai fi nici moarte, nici 
tînguire, nici țipăt, nici durere, căci “cele dintii” 
vor fi trecut (APOCALIPSA 21, 4). 

Istoria aceasta, căreia am căutat să-i 
limpezim sumar, din perspectivă creştină, 
originile, trăsăturile, limitele şi sensul, a fost, 
despicată în două de cel mai însemnateveniment 
petrecut vreodată în sînul ei: Întruparea lui lisus 
Hristos, Miîntuitorul lumii. Periodizarea 
creştină a istoriei cunoaşte deci două mari 
epoci: | 

I. Epoca dinainte de Hristos, de la 
începuturi pînă la naşterea Domnului; 


istorii. 

Epoca de dinainte de Hristos se 
subîmparte,la rîndul ei, în două mari perioade, 
delimitate, în modtradiţional, de evenimentul 
cosmic al Potopului (atestat nu doar în Biblie, 
ci în mai toate mitologiile lumii): 

1. Perioada antediluviană, de la 
Adam pînă la Noe; 

2. Perioada postdiluviană, de 
după cele**40 de zile” ale diluviului universal, 
din care n-a supraviețuit decît legendarul 
Noe (Utnapiştim la mesopotamieni, Manu la; 
indieni, Deukalion la vechii greci, gigantul 
Bergelmir la scandinavi, Mâui la polinezieni 

„etc.) şi făpturile închise în arca sa. 

În ce priveşte epoca bimilenară de 
după Hristos, ea poate fi împărțită, pe temeiuri 
creştine, în; 

a. Perioada Bisericii nedivizate, 
pînă la anul 1054, cînd s-a produs Marea 
Schismă; 

: b. Perioada diviziunii confesionale, 
durînd pînă înzilele noastre (Biserica a început 
prin a fi uniconfesională, devenind 
biconfesională din 1054 şi triconfesională 
din 15 17; astăzi putem vorbi de un creştinism 
multiconfesional, ce cunoaşte însă nostalgia 
uniconfesionalității inițiale). 





spre a măsura în ani, veacuri şi milenii 
istoria omenească; toate trebuie privite cu 
circumspecţie - atît cele tradiţional-creştine 
(care, de altfel, n-au primit niciodată girul 
Bisericii oficiale), cît şi întru totul delirantele 
“calcule ştiinţifice”, mai vechi sau mai noi 
(dupăunii “socotitori” tradiționali, vechimea 
omului şi a lumii se măsoară doar cu miile 
deani, ceeace constituie, evident, o naivitate: 
după “socotitorii” ştiinţifici, ar trebui să 
vorbim de milioane şi chiar de miliarde de 
ani, ceea ce constituie de-a dreptul o 
absurditate!). Astfel de tentative reprezintă 
eforturi demne de o cauză mai bună, căci ele 
sînt sortite, să rămină pururea relative şi 
neverificabile, întemeindu-se mai mult pe 
ipoteze şi teorii decit pe probe concludente. 

Nu este de nici un folos a măsura 
istoria, ci important este atrage învățăminte 
din &a, căutindu-i sensul (legat direct de 
sensul general al existenței omeneşti). S-a 
meditat, de altfel, îndelung asupra istoriei, 
din vechime pînă azi, atît de pe poziţii 
filosofice, cît şi de pe “poziţii teologice. 
Prima şi cea mai cunoscută. încercare de 
filosofie creştină a istoriei a aparținut 
Fericitului Augustin (Aurelius Augustinus, 
354-430, pe care apusenii îl numesc Sfîntul 


Augustin) şi este expusă în lucrarea De: 


Civitate Dei (Despre Cetatea lui 
Dumnezeu), redactată între anii 412-426, în 
limba latină; opera augustiniană ne oferă 
principalele jaloane ale meditațiilor creştine 
ulterioare. pe această temă (“Ea trebuie 
socotită ca întîia metafizică de mare amploare 
asupra istoriei”, scria Lucian Blaga în eseul 
Fiinţa istorică, în care a încercat el însuşi să 
dea “o metafizică a istoriei”, independentă 
însă de doctrina creştină). 

Istoria ar fi, după Augustin, o luptă 
preponderent spirituală între două puteri 
antagonice, reprezentate prin Civitas Dei 
(Cetatea sau Statul lui Dumnezeu) şi Civitas 
terrena (Cetatea sau Statul pămîntesc); 


la urmă] în bucurie” - IOAN 16, 20). De 


nu încape sentimentul tragicului (specific 
doar păgînismului antic sau neo-păginismului 
contemporan). Istoria, unică şi irepetabilă, încearcă, 
lămureşte şi alege; ea nu este însă tragică, pentru că nu 
este dominată nici de fatalitate, nici de hazard, nici de 
neputinţă. Omul şi lumea se zbuciumă şi suspină în 
aşteptarea făgăduitei mîntuiri, asupra căreia creştinul 
nu are îndoială. Suferinţa, cîtă există, e purificatoare şi 
mărturisitoare înaintea lui Dumnezeu, Care plăteşte şi 
răs-plăteşte tuturora, cu dreptate, dar şi cu milă (“...că 
plata voastră multă este în ceruri”... - MATEI 5, 12; 
„Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ție” - 
MATEI 6, 18). Numai păgînii şi ateii se zbat în- 
deznădejde, resimţind viața în chip tragic, ca unii ce-s 
singuri şi neputincioşi în faţa istoriei devoratoare. Astfel, 
un gînditor spaniol de orientare existenţialistă, Miguel 
de Unamuno (m.1936), a scris chiar o carte. cu titlul 
Despre sentimentul tragic al vieţii la indivizi şi la 
popoare (1915), dovedind, în ciuda aparenţelor, o rea 
întîlnire cu Hristos. Creştinismul poate fi pesimist în 
privința istoriei, dar el rămîne profund optimist în 
perspectiva veşniciei; or tocmai în această perspectivă 
coviîrşitoare se cuvine judecat şi înţeles (a se vedea, între 
altele, | CORINTENI 15, 19; FILIPENI 3, 20; EVREI 
13, 14). 

De această dimensiune eschatologică a istoriei 
se mai leagă şi o altă caracteristică a ei: istoria este şi o 
lecție de pedagogie divină. Dumnezeu nu l-a părăsit pe 
om, dar l-a lăsat să trăiască, în urma păcatului, “coşmarul 
istoriei” pînă la ultimele consecințe. Istoria, cu toate 
deșertăciumile şi cu toate cruzimile ei, vădeşte omului 
autonom propria lui neputinţă şi nimicnicie. Mai cu 
seamă haosul lumii contemporane arată ce şi cît poate 


II. Epoca de după Hristos, ce 
aceea, într-o autentică conştiinţă creştină urmează a se încheia odată cu sfirşitul întregii 





N 7 iC Ad 
NB 
CO 


"1 KOIMHGIC. 





Curs elementar de religie creştină (XXXI 







De-a lungul vremii s-au consemnat prima este ordinea dumnezeiască (slujită de 
diferite tradiții şi s-au făcut felurite calcule urmaşii spirituali ai lui Abel), iar cealaltă 


este ordinea diavolească (slujită de urmaşii 


spiritualiai ucigașului Cain). În decursul istoriei (autorul 


distinge şase epoci istorice: 

. De la Adam la Potop; . 

. De la Noe la Avraam; 

. De la Avraam la David; 

. De la David pînă la Exil; 

„De la Exilul babilonian pînă la Hristos; 

„ De la întiia pînă la a doua venire a 


— 


NUuUBLUWUN 


"Domnului, ce va marca sfirşitul istoriei) cele două 


“cetăţi” coexistă şi se dozează în chip felurit, după 
Vremuri şi împrejurări, urmînd a se separa definitiv la 
sfirşitul veacurilor, după Marea Judecată. “Cetatea lui 


Dumnezeu”, întemeiată pe adevăr (veritas), vatriumfa 
atunci, pentru toți. vecii, asupra celei păminteşti, 


d intemeiate pedeşertăciune (vanitas), În centrul istoriei, 


dîndu-i acesteia sensul absolut (mîntuirea oamenilor), 
se află întruparea lui Hristos şi opera Sa mesianică. 
Istoria este, aşadar, finită şi irepetabilă (în opoziţie cu 
miturile arhaice ale “eternei reîntoarceri”, ce 
caracterizau religiile cosmice precreştine), pătrunsă 
de eraţia divină şi călăuzită de un țel transcendent; ea 


reprezintă, cum spunea acelaşi Lucian Blaga (loccit.), 


“un interludiu pămîntesc între două eternități cereşti”. 

„Să precizăm că există şi o traducere 
românească a cărţii Fericitului Augustin, apărută acum 
aproape un deceniu la Editura Institutului Biblic şi de 
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (seria “Părinți 
şi scriitori bisericeşti”), a cărei reeditare s-ar impune, 
într-o ediție de mai largă difuzare, nu neapărat sub 


tutelă bisericească. (va urma) 


Vasile A. MARIAN 


. 
- 














Pa i 
N.Grigorescu, Evreul cu gâsca. 


Piesa lui Shakespeare Negufărorul din Veneţia 

(interzisă pe scenele din Occident) clarifică cu uimitoare 
precizie şi veridicitate problema sionismului, 
simplificând raporturile complexe dintre oameni, pentru 

a da o viziune mai netă. Dar, deşi în piesă opoziția 
dintre iudaism şi creştinism este simplificată până la 
schematizare (căci în realitate creştinii nu sunt nici ei 

total altruişti şi fiecare neguțător caută să obțină profit), 
esența conflictului este veridic întruchipată în piesă şi 

este la fel de actuală acum câ în 1598, când a fost scrisă. 
Piesa prezintă două temeri 'care umbreau 

orizontul pe vremea lui Shakespeare exact ca şi acum: 

E. | ameninţarea din partea grupului compact străin, care 
3 refuză să se asimileze şi să respecte normele societății, 
şi ameninţarea din partea cămătăriei, care duce la 
falimentul total al naţiunii. Cu privire la resentimentul 
ss față de acest grup străin, una dintre principalele surse 
din care se inspiră Shakespeare, Istoria Angliei de 
Raphael Holinshed, descrie cum pe vremea lui Richard 
| clasele de jos s-au răsculat şi au atacat casele şi 
prăvăliile evreilor, iar regele Richard | a intervenit 
imediat, cu armata, ca să suprime revolta şi să-i salveze 
pe evrei din mâinile populației exasperate. Despre 
cămătărie, alte surse probabile ale lui Shakespeare au 
fost Discursul despre Cămătărie de Thomas Wilson şi 
scrierile lui Francis Bacon. Shakespeare arată însă 
oameni vii în acţiune şi prezintă sentimentele lui 
Shylock cu sinceritate şi milă. Plângându-se de 
“antisemitismul” neguțătorului creştin, Shylock zice: 
“Adesea mi-aireproşat că sunt cămătar. Eu amrăbdat, 
căci suferința e soarta alor mei. Mi-ai zis necredincios 

şi câine... pentru că fac ce vreau cu averea mea... 

Şi-acum îmi ceri bani cu împrumut?" Antonio însă ştie 
că orice creştin care împrumută de la Shylock are 
de-a face cu aceeaşi cămătărie, indiferent dacă discuția 
dintre ei este politicoasă sau duşmănoasă; şi răspunde: 
“Nu-ţi cer să-mi împrumuţi ca unui prieten, căci între 
prieteni nu se obişnuieşte cămătăria ". El nu-şi face 
iluzii cu privire la ce soartă va: avea dacă nu poate 
restitui banii la termenul prescris, când Shylock va 
veni să-şi ia gajul: kilogramul de carne vie din trupul 
lui. Când Shylock aude că vasele lui Antonio s-au 
scufundat şi acesta e ruinat, el declară imediat că va 
cere kilogramul de carne ce i se cuvine; şi alege inima 
lui Antonio, “căci”, zice el, “dacă dispare el din 
Veneția, eu pot face orice fel de nego[ vreau Întrebat 








PUNCTE CARDINALE 


SHAKESPEARE 
și legea dreptăţii 


la ce-i foloseşte inima lui Antonio smulsă din pieptul 
acestuia, el răspunde; “Să fac momeală pentru undiţe "! 
Ca apoi, imediat, să țină un discurs patetic: “N-are 
evreul ochi?- N-are evreul mâini, organe, membre, 


Simțuri, sentimente şi pasiuni? Nu se hrăneşte cu aceeaşi 


hrană, nu e rănit de aceleaşi arme, nu e doborât de 
aceleași boli, nu se vindecă prin aceleaşi mijloace, nu se 
încălzeşte şi nu tremură în aceeaşi vară şi în aceeaşi 
iarnă ca şi un creştin? Dacă ne tai, nu sângerăm? Dacă 
ne gâdili, nu râdem? Dacă ne otrăveşti, nu murim? Şi 
dacă ne faci vreun rău, să nu ne răzbunăm? Dacă 
suntem la fel în toate, să vă semănăm şi-n asta! Căci 
dacă un evreu face rău unui creştin, unde e umilința 
creştinului? El sexrăzbună. Dacă un creştin face rău 
unui-evreu, cum să rabde evreul, după exemplul 
creştinului? Totprin răzbunare! Dacă mă înveți rău, am 
să fac rău, dar mai mult, am să-mi întrec maestrul! ”. Cu 
puterea geniului său, Shakespeare a pătruns în 
mentalitătea evreului, care se vede justificat moral în 
asasinarea victimei sale. Victor Hugo, analizând acțiunea 
lui Shylock, care se duce imediat la sinagogă după ce ia 
hotărârea să-l ucidă pe Antonio, zice că Shylock concepe 


ura lui ucigașă împotriva creştinilor caun act religios, ca . 


o acțiune sacerdotală. Astfel, în Neguţătorul din Veneţia 
conflictul nue între doi neguțători, ci între două societăți, 
între două sisteme etice, fiecare din ele cu propriile sale 
concepte de bine şi rău, cu propria sa idee despre onoare. 
Când prietenul cheltuitor al lui Antonio nu numai că 


nu-i restituie împrumutul, dar îi cere un nou împrumut, 


Antonio i-l dă fără nici o dobândă şi fără nici un gaj; 
la fel, când Shylock vrea să-i împrumute bani lui Antonio 
"(cerând drept gaj kilogramul de carne din trupul lui), el 
nu are banii, dar e sigur că un alt evreu bogat îi va 
avansa această sumă fără nici o rezervă. Acest lucru 
dăinuieşte şi azi între evrei ca între nimeni altcineva: în 
Occident evreii nu-şi rezolvă disputele în curțile 
judecătoreşti ale ne-evreilor şi extrem de rar îi vezi pe 
poziții adversare în public. 

Shakespeare a identificat esența conflictului 
dintre evrei şi naţiunile-gazdă: aceste națiuni n-au 
obiectat niciodată la prezența evreilor pe motive de rasă, 
ci totdeauna pe motive de comportare etică. Căci 
Shakespeare o căsătoreşte pe fiica lui Shylock, evreica 
Jessica, cu prietenul intim a] lui Antonio, iar servitorul 
creştin al lui Shylock i se adresează cu “frumoasă 
păgână şi dragă evreică”. Şi cronicile contemporane 
arată că clasele de jos, când asistau la reprezentația 
piesei, o aplaudau pe Jessica, acesta fiind unul dintre 
rolurile favorite ale piesei. Portia are încredere şi-i dă 
Jessicăi şi soțului ei putere deplină pe proprietatea ei 
când “e plecată. lar faptul că, drept pedeapsă pentru 
încercarea de asasinat împotriva lui Antonio, i se cere lui 
Shylock să se creştineze şi să devină ca şi ceilalți 

venețieni, arată cât de dispuşi erau contemporanii lui 
Shakespeare să-i primească pe evrei între ei şi să-i 
asimileze. 

Dacă baza juridică a piesei este fantastică (nici 
o lege nu permite cetățeanului să garanteze un contract 
comercial cu pierderea vieții), analiza raportului dintre 
lege şi dreptate este magistrală şi mulţi jurişti au fost 
uimiți cum “un laic” într-ale legislației, ca Shakespeare, 
a putut pătrunde atât de incisiv esenţa acestui raport. De 
timpuriu era ştiut în Anglia că legea nu rezolvă 
întotdeauna după dreptate; de aceea, de timpuriu oamenii 


pe care-i nedreptățea legea se adresau regelui, cerând 


dreptate, iar acesta dădea cazul cancelarului spre 
cercetată. De aici s-a născut un sistem juridic paralel, 
curtea cancelarului, care cu trecerea secolelor s-a 
sclerozat din ce în ce mai mult şi a devenit o osatură care 
nu se mai baza pe dreptate, ci pe scripte, ca toate 


celelalte. - 
( 






August '94 NR. 8/44 PAG.9 


Shylock şi Antonio deschid discuția despre 
ce e drept şi ce e legal încă din primul act; Antonio 
declară că el nu dă împrumut cu camătă, iar Shylock îi 


răspunde cu povestea lui Iacob. Acesta s-a înțeles cu - 
socrul său să fie plătit cu miei ce se vor naşte bălțaţi, “ 


căci socrul său ştia că din turme separate pe culori nu 
vorieşi mulți miei bălțaţi; dar Iacob, printr-o şmecherie 
pe care socrul său nu o cunoştea, a determinat să se 
nască miei bălțați din părinți de aceeaşi culoare; şi 
astfel l-a jefuit pe socrul său în mod legal “și a 
prosperat şi a fost-binecuvântat”, zice' Shylock. 
Povestea aceasta explică esența, dramei: o acțiune 
ostilă de jefuire a adversarului e legală, dar inechitabilă; 
o daună nepedepsită de lege violează morala. 
Legalitatea fără morală este noua formă de război, în 
care violența nu mai e fizică, ci morală, rămânând 
nepedepsită. Acţiunea legii în pofida moralei este 
subiectul din ultima parte a Vegufărorului din Veneția. 
Ducele nu poate să-l oprească pe Shylock de la a 
smulge inima din pieptul lui Antonio, căci contractul 
legal îi dă lui Shylock puterea s-o facă. De aceea, 
Portia nu atacă legalitatea uciderii victimei, ci face 
apel la echitate în faimosul ei monolog: *[durărea mu 
se măsoară, ci cade ca o ploaie dragă din cer pe plaiul 
de dedesubt. E binecuvântată de două ori, de cel ce-o 
dă şi de cel ce-o primeşte. E atributul însuşi al 
Dumnezeirii; şi puterea lumească se apropie cel mai 
mult de Dumnezeire când. îndurarea indulceşte 
dreptatea. De aceea, evreule, deşi invoci dreptul tău, 

grândeşte-te: dacă ar fi să se facă dreptate niciunul 
dintre noi n-ar fi cruțat! Ne rugăm cu toții de îndurare, 

iar ruga noastră ne învaţă să fim îndurători ”. Portia 
vorbeşte de -“îndurare”; în secolele ulterioare, 


conceptul de echitate e descris prin termeni ca | 


“echitabil”, “drept”, “cinstit”, “loial”, “onoare” 
ş.a.m.d. Shylock argumentează că, dacă se ştirbeşte 
baza juridică a societății, aceasta nu mai funcționează. 
Portia argumentează că baza juridică nu creează 
dreptatea, dacă nu este împletită cu echitațea, care nu 
subminează legea, ci o perfecționează, înlăturând 
abuzul care se naşte din aplicarearigidă în circumstanțe 
fluide. Dar Shylock e surd la argumentul Portiei, căci 
el concepe uciderea victimei sale ca pe o' datorie pe 
care o îndeplineşte față de grupul său: “Nimeni nu 
urăşte fără să dorească să ucidă” , argumentează el. 
Astfel, Shylock şi Antonio rămân ireconciliabili, căci 
ei reprezintă două societăţi ireconciliabile, două 
concepte ireconciliabile asupra legii şi moralei. 

Azi societatea occidentală este mult mai 


vulnerabilă decât era pe vremea lui Shakespeare în . 


această confruntare. Dar deja în secolul lui, Shakespeare 
a simțit chemarea să arunce lumină asupra acestei 
confruntări. Desigur, Shakespeare citea în Biblie, ca 
toți protestanții, cum (în Deuteronomul, 15) lehova 
porunceşte evreilor: “Tu vei împrumuta multe neamuri, 
dar tu nu vei împrumuta de la ele; vei stăpâni multe 
neamuri, dar pe tineele nu te vor stăpâni ”. Jessica fură 


averea tatălui ei şi i-o dă soțului; asta a putut învăţa de 


la povestea lui Iacob din Vechiul Testament, pe care-o 
citează Shylock ca să-şi justifice îmbogățirea prin 
înşelăciune; în aceeaşi poveste, Raşela fură terafimii 
tatălui ei şi-i dă soțului ei lacqb, pentru a-l face pe 
acesta să prospere. Şi în Vechiul Testament, ca şi în 
mintea lui Shylock, persistă ideea că este un lucru 
binecuvântat de lehova să faci o nedreptate unuia din 
alt grup decât al tău. 


Prelucrare după Ivor Benson, 
Factorul sionist (1986) 


ba 





. 








LICEUL ROMÂNESC DE ASTĂZI FORMEAZĂ 


După decembrie 1989 s-a sperat că 
va începe o renaştere moral-spirituală şi 
în şcoala românească. Punctul de plecare, 
singurul corect şi eficient, trebuia să fie 
reintroducerea religiei ca obiect de 
învățământ cu drepturi depline. Un popor 
care se pretinde cu adevărat creştin nu 
poate dori altceva decât să aibă un tineret 
creştin, cuo viață morală corespunzătoare. 
Fără cunoaşterea religiei creştine aşa ceva 
este o imposibilitate. Cel care scrie aceste 
rânduri a pornit în 1990 o campanie de 
presă şi de strângere de semnături pentru 
admiterea predării religiei în şcolile de 
loate gradele, pentru că tineretul nostru 
studios de toate vârstele era îndoctrinat 
cu materialismul marxist-leninist. Am 
trimis mii de semnături Ministerului 
Educaţiei şi Învățământului. Până la urmă, 
după ce alte numeroase semnături strânse 
de alţii au fost prezentate Parlamentului, 
s-a admis predarea religiei în clăsele 
I-VIII, dar nu şi în liceu, după cum nici în 
facultăţi nu s-a admis ceea ce am cerut 
prin presă, anume să fie predate cursuri 
de morală profesională pe specialităţi 
(pentru că morala creştină are prevederi 
specifice pentru fiecare grup specific de 
profesiuni). Tergiversarea mai întâi a 
admiterii religiei ca obiect de studiu, apoi 
amânarea cu anii a admiterii statutului de 
obiect de studiu cu drepturi depline pentru 
religie, precum şi admiterea predării 

religiei numai la clasele I-VIII au fost tot 
atâtea semnale de alarmă. Era limpede că 
religia fusese admisă în silă, numai sub 
presiuni şi cu toate restricţiile şi amputările 
posibile, de către nostalgicii ateo- 
materialismului. S-au adăugat şi 
rezistențele “de pe teren”, din diferite 
şcoli, pentru a frâna şi mai mult accesul 
religiei la conştiinţa copiilor. Dar'partea 
cea mai perversă vine de-abia acum: în 
diferite manuale de liceu se demolează 
pur şi simplu ceea ce învaţă religioselevii 
de gimnaziu. lată cele două aspecte 
dezastruoase ale poziţiei faţă de religie în 
liceul românesc de după 1989: a)- primele 
promoţii de după 1989 au ieşit fără nici o 
educație religioasă, deoarece prima 
promoție care a avut parte - ca vai de ea 
atunci - de o educaţie religioasă în 
gimnaziu, termină liceul de-abia în 1995; 
b)- toate seriile actuale din liceu, care au 
avut parte de ceva educaţie religioasă în 
gimnaziu, sunt obligate să învețe după 
anumite manuale care pur şi simplu neagă, 
mai mult sau mai puţin implicit, 
adevărurile de credință creştină învățate 
în gimnaziu. Pentru aceste sute de mii de 
conştiinţe deformate spiritual și implicit 
moral, cineva va răspunde în faţa judecății 
lui Dumnezeu. Dar în fața poporului, care 
a arătat că vrea educaţie creştină autentică 
pentru tineret, cine va răspunde până 
atunci? Perversitatea procedurii de astăzi 
este chiar mai periculoasă decât cea a 
propagandei comuniste. Atunci ecuaţia 
era simplă: la şcoală li se spunea elevilor 
că nu există Dumnezeu, iar acasă părinţii 
le spuneau să nu creadă ce zic profesorii 
în cauză. Mai plastic spus, într-un loc era 
otrava, în altul pâinea, iar elevii puteau 
alege simplu, mai ales când aveau şi sfatul 
părintesc. Acum însă lucrurile s-au 
amestecat, altfel zis la şcoală li se oferă şi 
pâine otrăvită, adică nu se neagă existența 
lui Dumnezeu, ba chiar este amintit ici şi 
colo, dar pe de altă parte se strecoară idei 
materialiste care în fapt neagă existența 
lui Dumnezeu. Uneori aceste idei sunt 
pur şi simplu afirmate, fără vreun 


HIBRIZI MORALI 





simulacru de dovadă, alteori se face paradă 
de aşa-zise “dovezi” pe care elevii le 
“înghit” fără a avea vreun antidot contra 
lor. Ei sunt cu atât mai vulnerabili cu cât a 
dispărut rezistența interioară pe care o 
aveau sub regimul comunist față de tot 
ceea ce venea ideologic de la propaganda 
ateo-comunistă, inclusiv cea din manuale, 
acum fiind deschişi sub impresia libertăţii 
la ceea ce |i se predă, fără a observa că li se 
predă sub un ambalaj nou esenţa anti- 
creştină,a ideologiei vechi, iar libertatea 
lor este aceea de a spune ce cere profesorul, 
după cum libertatea profesorului este aceea 
de a spune ce cere manualul şi programa. 
Să luăm, concret, cazul obiectului de studiu 
numit “Filosofie” de la clasa a XII-a 
(Manual pentru licee şi şcoli normale, 
E.D.P.-R.A., 1992, autori: Ludwig 
Grunberg, Gheorghe Vlăduţescu, Andrei 
Marga, Constantin Grecu, Nicolae 
Trandafoiu, Adrian Miroiu, Adrian Iliescu, 
Vasile Măcoveiuc şi Mihaela Bârsan). În 
manual se susține teza “universului infinit”: 
“Infinitatea constă în natura absolută a 
existenţei, în proprietatea universului de a 
fi nedeterminat spaţio-temporal, cantitativ 
şi calitativ...” (pag. 127). Referindu-se la 
marxism-leninism, manualul precizează că: 


“Nucleul acestei filosofii este teza după . 


care lumea este în esență materială...” 


(pag.62-63). Acum să aruncăm o privire 


peste lucrarea “Materialismul dialectic. 
Prelegeri” (autori: Alexandru Valentin, 
Călina Mare, Ludwig Griinberg, Mircea 
Flonta; Ministerul Educaţiei şi 
Învățământului, Buc, 1973), manual de 
ateizare a studenţilor de filosofie, 
profesorilor din licee şi “tineretului studios” 
(cum se ârăta în prefață), unde se arăta: “În 
teoria maferialist-dialectică a existenței, 
problema infinității ocupă un loc central...”, 
precizându-se în continuare că: “din teza 
monismului materialist se degajează 
concluzia că materia este temelia existenței” 
şi “cu aceeași necesitate se impune /eza 
infinităţii existenţei materiale în spaţiu” şi 


“mergând pe acelaşi fir al raţionamentului,. 


ideea increabilităţii şi a indestructibilității 
materiei... şi afirmarea existenţei sale 
eterne” (p.193). lată deci că, în ambele 
manuale se susține acelaşi lucru. Ce rezultă 
din teza universului infinit spațio-temporal? 
Rezultă următoarele: că Dumnezeu nu a 
creat lumea, pentru că ea este din eternitate; 
că, în cazul admiterii existenţei lui 
Dumnezeu, materia infinită are acelaşi 
statut ca şi Dumnezeu, deci există doi 
dumnezei, mai ales că materia eternă are 
atributul de creatoate a lucrurilor finite; se 
neagă Sf.Treime, prin negarea implicită a 
Logosului (Cuvântul lui Dumnezeu), prin 
care toate câte sunt au fost create; se neagă 
sfârşitul lumii, materia în forma ei actuală 
fiind considerată pe firul logicii materialiste 
ca indestructibilă. În plus, se neagă toate 
descoperirile ştiinţei contemporane, care 
confirmă adevărul unui univers limitat 
spaţio-temporal şi deci creat. lată deci cum 
“nucleul” filosofiei materialist dialectice 
marxist-leniniste este introdus cu abilitate 
în manualul de filosofie de clasa a XII-a, 
după care îşi vor orienta gândirea generaţiile 
de viitori intelectuali şi viitori învățători 
(manualul fiind şi pentru şcolile normale). 
lar acesta este doar un exemplu din manual. 


Cui foloseşte? Aici e aici. Cine are interesul 
ca intelectualitatea viitoare, deci cea care 
orientează poporul pe diferite planuri, să 
nu aibă un fundament de gândire autentic 
creştin? Şi mai e ceva. In manual, acolo 
unde se încearcă a se da o spoială de 
creştinism, sunt prezentate multe alte opinii, 
unele de-a dreptul ofensatoare-pehtru un 
creştin, fără a se alege niciuna, lăsând pe 
fiecare să înțeleagă ce vrea, fără 
argumentarea celei creştine în mod serios. 
Parcă mai ştim noi pe unii care au ca 
lozincă ideea că toate religiile sunt la fel de 
bune, deşi în fapt, dintre ele doar uria poate 
fi corectă, nu şi cele ce susţin contrariul. Pe 
scurt, manualul acesta este dăunător 
formării spirituale creştine a tineretului 
român din licee. lar cine nu are o formaţie 
creştină autentică, nu va avea nici 
înțelegerea corectă şi nici motivaţia 
adevărată a respectării moralei creştine. 
(După el s-a învăţat şi în anul 1993/1994). 
Să ne mai referim aici şi la manualul 
intitulat: “Biologie. Genetică şi 
evoluționism " (Manual pentru clasa a XII- 
a, E.D.P-RA., Buc, pentru anul şcolar 
1993-1994, autori: Petre Raicu, Bogdan 
Stugren, Doina Duma, Nicolae Coman, 
Florica. Mărăscu). După cum se poate 
deduce şi din titlu, manualul este un fel de 
imn dedicat darwinismului, de care de mult 
timp s-au lepădat mulţi în Occident. De 
altfel, unrcapitol chiar aşa se intitulează: 

“Teoria darwinistă”. Ideile susținute în 
manual seamănă foarte bine cu cele din 
“Dialectica naturii” de Friederich Engels, 
îndeosebi cu acelea din partea intitulată 
“Rolul muncii în procesul de transformare 
a maimujei în om ” şi din partea “Forme de 
mişcare a materiei”. Dar cum “gura 
păcătosului adevăr grăieşte”, după ce s-a' 
sprijinit pe Darwin, sus-numitul Engels 
conchide: “Întreaga teorie a lui Darwin 
despre lupta pentru existență este, pur şi 
simplu, o transpunere din domeniul 
societăţii în al naturii însuflețite a teoriei 
lui Hobbes despre be//um omnium contra 
omnes şi a teoriei economice burgheze 
despre concurență, precum şi a teoriei 
malthusiene despre populaţie” (Engels, 
“Dialectica naturii” E.P., Buc., 1966, 
p.280). El vorbeşte despre “eroarea lui 
Darwin” (p.280), despre un “tur de forţă a 
cărui justificare necondiționată... mai este 
foarte discutabilă” etc. (p. 281). Şi când te 
gândești că susțineri evoluționiste pe care 
nici măcar Engels nu izbutea. să le ia în 
serios, sunt prezentate cu toată seriozitatea 
pentru reîndoctrinarea liceenilor români 
astăzi! Drept bibliografie, autorul principal 
al manualului şcolar apare de 8 ori şi se mai 
citează câteva lucrări-de populărizare de 


pe la edituri cum ar fi Ceres şi Albatros, ca 
să se convingă tineretul că omul a apărut 
din maimuţă. La religie, în gimnaziu, elevii 
învaţă adevărul că Dumnezeu l-a creat pe 
om, iar la bioldgie, în liceu, elevii învață 
speculaţia că omul a apărut din maimuţă. 
Nu e o contradicţie? Ba este. Tocmai cu 
referire la situaţia contradictorie la care 
s-a ajuns în şcoala românească de azi cu 
privire la raportul dintre ceea ce se predă 
la religie şi ceea ce se predă la diferite 
ştiinţe se referă un alarmant articol apărut 

n “Tribuna învățământului” (nr.29-30 
din 25 iulie 1994, p.6) şi intitulat: “Şcoala, 
religia şi împăratul Roşu”, scris de 
Prof.Eleonora Fojica. Deşi redacţia şi-a 
luat o precauţie trecându-l sub 
firma:"*Opinii incomode”, a avut grijă 
să-l archeze printr-un chenar gros, aşa, ca 
să nu scape nebăgat în seamă!'Ţinând 
seama că revista are o largă circulaţie în 
mediul şcolar, este alarmant ce citim în 
articol. Conform unor “motivații” ale 
autoarei, “obiecte ca religia şi cultura 
civică - nu fac decât să încarce programa 
de învățământ”, Hristos-Dumnezeu şi Om 
este prezentat doar ca “profetul lisus”, se 
arată că “personalitatea elevului e mult 
prea fragilă pentru a putea să-şi însuşească 
simultan mai multe adevăruri, respectiv 
cel ştiinţific şi cel religios” etc. Autoarea 
crede oare că există “mai multe 
adevăruri”? Probabil că nu. Nici nu poate 
fi decât unul singur. Deci, unul dintre cele 
două de astăzi din şcoala noastră trebuie 
să dispară. Care oare? Nu cumva cel din 
materii care “încarcă” programa de 


învățământ? De exemplu, religia! În loc] 
să se atace tocmai neadevărurile prezentate 


ca adevăruri la materii cum ar fi filosofia 
şi biologia, se aruncă o privire piezişă şi 
deloc bine prevestitoare tot religiei. Spațiul 
ne obligă să ne oprim aici. În curând se va 
constitui şi îşi va începe activitatea o 
comisie pentru acreditarea manualelor 
şcolare. Cine va acredita moralitatea lor, 
care nu poate fi despăfțită nicicum de 
afirmarea adevărului? lar adevărul pentru 
un adevărat creştin este adevărul arătat de 
Hristos, nu, speculaţiile filosofice de 
sorginte marxist-darwinistă. Un profesor 
cu conştiinţă creştină nu va accepta să 
predea asemenea speculații, va trebui ori 
să le omită ori să predea direct contra lor. 
Personal am fost solicitat să predau 
suplimentar “Filosofia” la clasa a XII-a 
dar am refuzat, pentru că nu schimb pe 
bani conştiinţa curată a copiilor, ca să o 
pervertesc materialist. 
Prof.Dr.Anton MOISIN 


P.S. Cer tuturor citiţorilor să-şi expună 
opinia şi să trimită semnături de sprijin pentru 
o acțiune de revizuire a manualelor în spiritul 
adevărului, trimițându-le pe adresa: 


ANTON MOISIN 


| str. Stadionului nr.10/4 
2342-Victoria, jud. Braşov 





VĂ 2 44 iu 


, 3 4 d 
Dinu viiittutui dpi ec 200 9 


9 sal 


pa 


w 








ac fahte ii) 
Agiip Me fii”, 



















































Articolul de faţă nu are pretenţia de a fi un 
studiu de politologie sau de sociologie, dar, în calitate de 
creştin ortodox, am încercat să fac o analiză din 
perspectivă teologică a socialismului, pentru a putea 
identifica cauzele care au generat eşecul moral în 
socialism, fapt cu care ne confruntăm Şi în prezent, chiar 
dacă politic am ieşit din socialismul de tip clasic. Dar mai 
ales am fost determinat de faptul că problema numărul 
unu acum pentru societatea românească este de a găsi 
calea cea mai bună pentru a-l putea însănătoşi pe om din 
punct de vedere religios şi - odată cu aceasta - moral. 

Ştim cu toții că socialismul a făcut tot posibilul 
pentru a-l alunga pe Hristos din viața omului, pentru a 
pune bazele unei vieţi cu o nouă morală, cea a mult 
rîvnitului om nou, eliberat de “povara” lui Hristos. 

Cunoaştem că “omul nou”, visat de morala 
socialistă, nu a fost altceva decît o unealtă a egoismului, 
mai corect a demonilor, iar lucrurile au evoluat în rău din 
toate punctele de vedere; o cauză a acestui regres se 
datorează şi faptului că morala era privită într-un mod 
simplist, în afara lui Dumnezeu, reducînd-o la un 
mănunchi de principii abstracte țintind la “buna 
înțelegere”. 

“Ca această bună înțelegere să se realizeze 
nelezind pe nimeni, omul este ținut să aibă o comportare 
statornicită de cîteva norme, să păzească nişte oprelişti şi 
să presteze fapte de bine. 

„Socialismul a lichidat, odată cu proprietatea 
abuzivă, punctul de plecare al celor mai multe dintre 
dihoniile cu caracter privat şi a curățat terenul pentru 
aşezarea unei morale noi. Intemeindu-se nu pe factori 
mistici şi pe sancțiuni transcendentale, ci pe convenţia 
dintre noi, morala noastră trebuie să aibă o existenţă de 
neclintit”. (Paul Everac. Reflecţii despre inteligență, 
Ed.Politică, Buc., 1967, pag.103). 

Paradoxal, viața morală în socialism a fost cu 
totul alta; cunoaştem în ce măsură s-a realizat acest 
sublim ideal moral care a animat pe adepţii noii ordini Şi 
cît de mult s-a condus societatea socialistă după aceste 



























oameni de bună credință, care s-au înşelat şi au crezut în 
socialism, aliindu-se cu el în speranța de mai bine, fie 
constrînşi, fie din ignoranță, crezînd că “pot sluji la doi 
Domni”. 

Socialismul s-a condus prin ură şi violență, 
chiar dacă a căutat să dea naştere unei societăți- mai 
drepte; din momentul în care au înlocuit iubirea şi mila 
cu ura de clasă şi cu violenţa, structurile socialiste sau 
colectiviste au dovedit cel mai profund dispreţ față de 
om, lucru dovedit de miile de vieți sacrificate pe altarul 
ideologieicomuniste (fapt anticipat de Dostoievski, numit 
şi “proorocul revoluţiei ruse”, în sensul cel mai concret). 
Dostoievski nu a prins caracterul revoluţiei ruse 












3 
, - 





PUNCTE CARDINALE 






frumoase considerente morale! E drept că au fost ŞI - 


Toate acţiunile întreprinse, în ultimul timp, ultimii trei sute de ani, rezultate însuşite şi de istoriografia străină. Ca să dăm doar un 
de forţele antiunioniste şi antiromâneşti din Basarabia singur exemplu îl cităm pe istoricul rus N.V.Laşcov, care în 1914 afirma simplu şi fără 
demonstrează cu prisosință că atunci când, în urmă cu nici un fel de dubiu că “moldovenii fac parte din națiunea română”. (“Basarabia 


trei ani, ele au subscris la “Declaraţia de independenţă şi basarabenii”. Alcătuire, studii şi comentarii de M.Adauge şi Al.Furtună. Chişinău, 
a Republicii Moldova” au făcut-o, gândindu-se de  1991,p.56). a 


fapt, nu la independenţa față de Moscova, ci la 
independenţa față de România. 

După victoria în- alegerile articol, de exemplu, proclamă “limba moldovenească” ca “limbă de stat a Republicii 
parlamentare a acestor forţe, antiunioniste, Moldova”, iar în alt capitol conferă limbii ruseşti statutul de “/imbă de comunicare 
grupate în “Partidul Democrat Agrar din interetnică”, ceea ce face ca proclamarea “limbii moldoveneşti” ca “limbă de stat” 






August '94 NR. 8/44 PAG. 11 





din perspectiva creștină? Dar, prin faptul că abordează 
din această perspectivă socialismul, Dostoievski 
anticipează dezastrele şi căderile pe care le aduce 
socialismul istoriei; abordîndu-l astfel, confirmă ceea ce 
spunea Emil Cioran: că adevărata viziune despre viață 
rămîne viziunea religioasă. 

Au ştiut oare întemeietorii socialismului (mă 
gîndesc mai ales la-Karl Marx) că noua orînduire rîvnită 
de ei este în esență antipodul creştinismului, iar 
organizarea economică propovăduită de ei este doar o 
acoperire strategică a unor planuri demonice? 

Eu cred (nu pentru că,sunt neapărat creştin 
ortodox) că socialismul, cînd s-a plămădit în culisele 
istoriei, a fost destinat în primul rînd pentru a lovi în 
Hristos şi nicidecum pentru a face proletariatul sau 
“masele” mai fericite. Apoi, odată instaurat, a fost cu 
bună ştiinţă, în decursul istoriei, susținut de “ciheva” 
din umbră... - 

Nu întîmplător Marx, unul-dintre cei patru mari 
dascăli ai socialismului pretins “ştiinţific”, a fost o 
personalitate malefică (nu numai în sensul istoric, 
gîndindu-ne la crimele aduse de socialism omenirii, ci şi 
în sensulreligios: Karl Marx, după ce părăseşte ateismul, 
ajunge să practice o sectă religioasă satanică, în cadrul 
căreia ajunge la gradul de mare preot!). Aceste ultime 
preocupări religioase, cu evidente conotaţii în slujirea 
răului, şi-au pus în fapt amprenta pe întreaga sa activitate 
de “mare dascăl” şi, co-fondator al comunismului 


“ştiinţific”. 


SOCIALISM 
MORALĂ 


“Lumina 
luminează în 
întuneric și 
CELUI a [IT] EL 
a biruit-o”, 


din evenimente exterioâre ale realității 
înconjurătoare, fenomenale, ci acesta 
a rezultat din adîncul spiritului, din 
procese interioare. 

Pentru Dostoievski, 
socialismul este un fenomen al 
spiritului şi nu un anumit tip de 
organizare economică. Socialismul 
voia să fie o nouă religie, să răspundă într-un fel nevoilor Faptul este surprinzător și revelator totodată, 
religioase ale omului. deoarece, privind la evoluţiile istoriei în ultimul timp, 

Socialismul nu-şi asuma în primul rînd constatăm căsuntevoluţii ce poartă pecetea demonicului 
schimbarea capitalismului. Dimpotrivă, se afla pe acelaşi (“Nu poți înțelege nimic din istorie şi în special din 
teren cu acesta, fiind sînge şi carne din trupul capitalismului. istoria actuală fără demonologie”, spunea Eugen 
Socialismul încearcă să se substituie creştinismului, fiind Ionescu). | 
străbătut la fel de mult de patosul mesianic şi preţinzînd Dar oare cîți oameni, în special tineri, privesc 
să aducă vestea cea bună a mîntuirii de suferințe şi lumea, cu istoria ei, dintr-un unghi de vedere religios? Şi 
nenorociri. Socialismul a apăruț pe un teren iudaic; Karl nu numai lumea cu istoria ei, dar însăşi viaţa lor. Chiar 
Marx a fost evreu şi a păstrat nădejdea unei apariții dacă omul de azi a scăpat în parte de socialism şi iluziile 
viitoare a lui Mesia, însă pentru el “poporul ales” a fost acestuia, alte noi primejdii demonice, mult.mai subtile, 
considerat proletariatul. Dostoievski merge mai departe se conturează în viața lui. 
şi mai profund în demascarea adevăratei naturi a Chiar curiscul de a fi acuzat de utopie teocratică, 
socialismului: el descoperă în socialismul revoluţionar şi în finalul articolului mă văd obligat să mai amintesc că 
ateu baza sa antihristică. De aceea, revoluţianurealizează — atît timp cît omul de azi va continua să trăiască în afară 
ce promite iniţial; în revoluţie antihristul îl înlocuieşte pe de Hristos, nu va fi cu adevărat fericit şi liber. Iar în acest 
Hristos; oamenii nu au voit să se unească liber - în Hristos sens amintesc cuvintele lui Nicolai Berdiaev din cartea 
- şi de aceea se unesc cu forța, întru Antihrist! Revoluţia, sa Filozofia lui Dostoievski: “Socialismul este rodul 
pentru Dostoievski, înseamnă posedare, demonizare;omul  autoafirmării umane exacerbate, al arbitrarietăţii, dar 
este privat de libertate, devine sclavul duhurilor dezlănțuite,  suprimălibertateaomului. Cum se poate ieşi din această 
se revoltă, dar nu este autonom, puterea ce-l stăpîneşte antinomie, din această contradicție fără scăpare? 
privîndu-l de libertate şi paralizîndu-i personalitatea. Dostoievski cunoaşte o singură ieşire - HRISTOS". 

De ce Dostoievski atribuie socialismului un e via 
caracter religios? Să fie aceasta doar expresia unei abordări loan OPRIȘIU Teologie - Anul IV 







(IOAN - 1, 5) 








- Pretinsa identitate etno - lingvistică a unui stat artificial - 


Noua Constituţie nu păcătuieşte numai prin faptul că legiferează neadevăruri 
istorice, ci şi prin aceea că nu este consecventă, ci este plină de ambiguități. Într-un 






















Moldova”, intenţiile lor au început să se manifeste fățiş, fără echivoc. Elaborarea şi să rămână o formulă pur declarativă, nefiind folosită efectiv ca limbă oficială. 
adoptarea, la sfârşitul lunii iulie, a legii fundamentale a “Republicii Moldova ” Dealtfel, dezbaterile din Parlamentul de la'Chişinău se desfăşoară cu precădere în 
demonstrează cu prisosință acest lucru, deoarece ea încearcă să fundamenteze juridic - „limba rusă. De asemenea, în timp ce, într-un articol, “Republica Moldova este 
pretinsa “identitate etno-lingvistică” a unui stat artificial creat de către duşmanii proclamată stat unitar”, în altele, teritoriilor din stânga Nistrului, precum şi celor din 
noştri de totdeauna de la răsărit de Nistru. Această acţiune diversionistă a început, de Sud cu populaţie majoritar găgăuză li se acordă statut special. Astfel stând lucrurile, 
fapt, încă din 1924, când, în stânga Nistrului, a fost creată artificial “Republica în condiţiile în care Ilie Ilaşcu continuă să zacă în închisoarea de la Hlina ia, iar în 
Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească”, alcătuire pseudo-statală concepută Parlamentul basarabean toate iniţiativele propuse de opoziţie sunt cu regularitate 
ca bază de acțiune împotriva integrităţii teritoriale a României Reîntregite. respinse (Situaţie identică cu cea din Parlamentul de la Bucureşti, dealtfel) este puţin 
j Prin prevederile sale, recent adoptata Constituţie a Republicii Moldova probabil ga acţiunea de strângere de semnături pentru iniţierea procedurii de revizui 

| conferă legitimitate juridică şi temei istoric tuturor actelor samavolnice întreprinse a Constituţiei “Republicii Moldova” să aibă altă finalitate decât au avut ultimele 
de-a lungul timpului, ațât de Rusia țaristă cât şi de Uniunea Sovietică, impotriva acțiuni inițiate de către opoziţia din Parlamentul de la Bucureşti. 

poporului român. Aceste acţiuni samavolnice încep cu răpirea Basarabiei în 1812 şi Dacă Partidul Democrat Agrar din Moldova, actualul deținător al puterii la 
reanexarea sudului acesteia în 1878, continuă cu cotropirea din 1940, în temeiul “Chişinău îşi va ţine promisiunile electorale - şi există până acum suficiente semne că 
pactului Molotov-Ribbentrop şi sfârşeşte cu'reanexarea de către Uniunea Sovieticăa o vor face - atunci nu este exclus ca autoritățile de la Chişinău să emită pretenţii, 
acestor teritorii după cel de al doilea război mondial... “ştiinţific” fundamentate, asupra întregii Moldove medievale româneşti pentru a 

Dar, prin consfinţirea prin Constituţie a “identităţii etno-lingvistice şi statale realiza astfel, “Moldova mare”, aşa după cum a promis în campania electorală. 
moldoveneşti”, nu li se neagă originea și trecutul, denaturându-li-se astfel istoria, În acest timp, în sala de şedinţe din clădirea Parlamentului de la Chişinău, un 
numai românilor de la răsărit de Prut, ci întregului neam românesc îi este negată scaun rămâne mereu neocupat. Pe pupitrul din fața lui se află imaginea lui Ilie Ilaşcu 
unitatea şi continuitatea în vatra devenirii lui ca neam, fiindu-i astfel negată şi în cuşca în care a fost ţinut în timpul infamului proces de la Tiraspol, proces în urma 
contestată şi aspirația la REÎNTREGIRE. ) căruia a fost osândit la moarte numai pentru faptul că a refuzat să fie altceva decât ceea 
Autorilor noii Constituţii le este, dacă nu complet necunoscut, total indiferent ce este, adică ROMAN. t 

adevărul istoric. Ei ignoră cu desăvârşire atât ceea ce au consemnat cronicarii 
moldoveni ai veacului al XVII-lea cât și rezultatele întregii istoriografii româneşti din 


Nicolae POP 








pp nemai 2 pa 


-.. 


| 
i 
| 


* 














PAG. 12 NR. 8/44 August '94 





17. Evoluţia fasa d 
căderea Imper iului Abbasid 


- 


Islamul nu cunoaşte ideea de naţiune şi nici 
consecinţa ei, statul naţional. Ambele concepte sunt rezultatul 
modului în care a evoluat ândirea europeană de la Marea 
Revoluţie Franceză. Forma de stat pe care Islamul o cunoaşte 
ŞI o recunoaşte este Califatul comunității islamice (Umma): 
el trebuie să fie universal şi. în final, trebuie să cuprindă 
întreaga omenire. Musulmanii denumesc această formă de 
organizare şi auvernare “Imperiul islamic al lui Dumnezeu”. 
Urmărind evoluția istorică a-lumii islamice, ultimul Imperiu 
islamic al lui Dumnezeu a fost Imperiul otoman. După 
dezagreparea acestuia. la sfârşitul primului război mondial, 
pe ruinel€ sale au luat naştere mişcările naţionale din care 
şi-au făcut apariţia diferitele state naţionale arabe. Dar se pare 
că soluţia statelor naționale nu satisface întru totul aspiraţiile 
spiritului arab. Aşadar, într-un anumit moment istoric califatul 
ca instituție autentic islamică dispare, iar soluţia statului 
național nu este pe deplin satisfăcătoare. În această situaţie, o 
alternativă la califat şi la statele nationale o constituie 
““panarabismul secular”!. care -ar trebui să înlocuiască 
Imperiul islamic al lui Dumnezeu. nu printr-o diversitate de 
state naţionale, ci printr-urtstat secular care să cuprindă pe toți 
arabii. O realitate similară cu “umma islamică”. dar de data 
aceasta o “umma (comunitate) seculară”: 

Prescripţiile islamice bazate pe Coran şi pe Tradiţie, 
pot fi interpretate în moduri diferite şi deci, în anumite situaţii. 
pot suporta-şi o interpretare laică. O astfel de interpretare 
quasi-seculară a fost făcută de Ali * Abdrraziq. profesor la cea 
mai veche universitate islamică. Universitatea Azhar din 
Cairo. 

Lucrarea lui Ali * Abdrraziq axată pe această temă, 
apărută în anul 1925, a stârnit atunci vii discuții din-cauza 
faptului că, în evoluţia sa istorică. realităţile politice ale 
Islamului nu au cunoscut o separație între autoritatea temporală 
şi autoritatea spirituală. Califatul este modul în care Islamul 
concepe ordinea în general şi pe cea social-politică in special. 
În evoluţia sa istorică. abstracție făcând de faza sa de formare. 
perioada în care Mahomed a primit Revelația (610632), 
Islamul a cunoscut patru perioade distincte ale califatului. 

|. Perioada primilor patru califi legitimi (“al-khulafa” 
al-raschidun”, 632-661) -denumită “perioada raşidun” în 
care califul. succesorul lui Mahomed, era desemnat prin 
alegeri libere. Toţi cei patru califi aleşi în acest mod au făcut 
parte din tribul coreişiţilor. 


2. Perioada Omayyazilor (661-750) în care califatul - 


a fost transformat într-o versiune islamică de guvernare regală 
ereditară. Omayyazii au fost o ramură a tribului coreişiţilor 
din care. de altfel, se trăgea şi profetul. 

3. Epoca Abbasizilor (750-1258). perioada de 
înflorire a Islanului, de-a lungul căreia califatul a aparținut 
casei Banu al-Abbas. de asemenea de origine coreişită. 

4. Imperiul otoman (cca.1300-1922), întemeiat de 
Osman | care nu era arab, ci turc. Conform istoriografiei 
otomane, ultimul dintre califii abbasizi care a supravieţuit şi 


| care trăia la Cairo, la curtea sultanilor mameluci. i-a transmis 


celui de al zecelea sultan otoman, Selim, titlul de calif în anul 
1517. Prin acest act, califatul încetează să mai fie o demnitate 
deținută de arabii coreişiţi. . 

Doctrina religioasă islamică, interpretată politic, 
conduce la concluzia că Islamul trebuie săobţină o dominație 
universală pe care musulmanii au obligaţia să o realizeze ca 
pe o misiune divină, reunind întreaga omenire sub steagul 


„religiei lor în cadrul unei ordini universale dominată de 


Dumnezeu. Această misiune sfântă a constituit o obligaţie 
religios-istorică de-a lungul tuturor celor patru forme prin 
care a trecut califatul. Ea caracterizează raportul dintre 
organizația legitimă islamică “Imperiul lui Dumnezeu”, 
ințeles ca “Dar al-Islam” (casa Islamului sau casa păcii) şi 
lumea din afara Islamului. “Dar al-Harb” (casa războiului), 
în sensul unei incapacități funciare a Islamului de a coexista 
paşnic cu lumea neislamică. 

Doctrina dominaţiei universale a stat în centrul 
năzuinţelor tuturor celor: patru forme pe care le-a cunoscut 
califatul. Aşa se explică dezlănţuirea războaielor de cucerire 
iniţiate chiar de Mahomed, purtate apoi de califii legitimi, de 
omayyazi, de abbasizi şi de imperialismul otoman. În cea de 
a doua jumătate a secolului XVIII, capacitatea de a acţiona în 
sensul îndeplinirii misiunii de realizare a dominaţiei universale 
sub steagul Profetului.s-a diminuat însă, ajungându-se într-o 


“. 


fo 


PUNCTE CARDINALE 


P 


se LUMEA ARABA, | 


zimi AGEVâT. si prejudecată” 


- 


Notaţiile cu privire la evoluția Islamului după căderea Imperiului abbasid au fost extrase din lucrarea 
Profesorului Bassăm Tibi “Vom Gottesreich zum Nationalstaat - Islam und panarabischer INationalismus” (De 
la Imperiul lui Dumnezeu lă statul național - Islamul şi naționalismul pănarab) publicată la Editura Su alu în 


anul 1987. 





Bassam Tibi s-a născut la Damasc în anul 1944 şi şi-a făcul Studiile la Frankfurt şi Hamburg. Din anul 
1973 deţine catedra de “Politică internațională” la Universitatea din Gortingen. A mai i predat, în calitate de 
profesor asociat, cursuri pe tema evoluției lumii islamice Ja Universitatea Harvard şi la Universitatea Princeton. 


fază de stagnare. În această situaţie a avut loc confruntarea 
Islamului cu o Europă în plină ascensiune, consecinţa fiind 
transformarea țelului inițial de dominație universală în conceptul 
de “conservare” a imperiului existent. Dar nu numai atât; sub 
influenţă europeană s-au constituit pe tot întinsul imperiului 
mişcări politice care, referindu-se la ideea de “naţiune”, au 
ridicat obiecțiuni față de. conceptul de “Imperiul lui 
Dumnezeu”. În acest cadru s-a născut naționalismul panarab 
ca O ideologie seculară orientată împotriva legitimării islamice 
a “Imperiului lui Dumnezeu”, 

Ideea de naţiune a găsit ecou chiar şi printre turci. 
Naşterea, acțiunile şi rezultatele mişcării “Junilor turci” 
dovedesc apariţia acestui mod dea pândi. Punctul culminant al 
acestui proces îl constituie revoluția kemalistă care întruchipează 
ideea secularizării politice. După succesul revoluţiei condusă 
de Kemal Atatiirk şi fuga celui din urmă califotoman, Mahomed 
VI Wahididdin, a fost abolit sultanatul ca supremă demnitate 
religioasă şi politică, iar califatul a fost lăsat să existe în 
continuare ca o instituţie limitată la atribuţii religioase. În acest 
sens. Adunarea naţională turcă l-a ales în anul 1922 pe 
Abdiilmegid în funcţia de calif, dar fără nici o autoritate 
politică. Această situaţie nefirească nu a durat însă decât doi 
ani. Când a devenit limpede cât de problematică este l:mitarea 
califatului la domeniul strict spiritual-religios, în anul 1924. 
califatul a fost desființat şi a fost proclamată Republica Turcă. 

Absurditatea unui califat strict religios rezidă în 
faptul că în Islam nu există o organizaţie ecleziastică a cărei 
conducere suprerhă ar putea fi deținută de calif. Friedemann 
Bittner precizează că din anut 1924 “discuția asupracalifatului 
a devenit anacronică şi gă instituţia califatului ar fi total 
depăşită. Ca urmare problema nu va mai fireluată niciodată ”. 
Aceasta întrucât într-o ordine politică mondială alcătuită din 
state naţionale nu se mai găseşte loc şi pentru imperii ale lui 
Dumnezeu. 

De la abolirea califatului. universalismul islamic 
şi-a pierdut orice corespondent statal. De la acea dată 
comunitatea musulmană (umma) nu mai are o organizaţie 
Statală care să ip vendice pentru sine calitatea de “Imperiu al 
lui Dumnezeu”. Nici un conducător de stat musulman, rege 
sau preşedinte, nu se mai intitulează astăzi calif. Practic această 
schimbare a avut loc când teritoriile care. până atunci, făceau 
parte din Imperiul Otoman au fost preluate de puterile coloniale. 
Astăzi acele colonii au devenit state naţionale. Dar şi mai 
înainte de acest proces s-au înregistrat tendinţe centrifuge în 
sânul Imperiului Otoman. Iranul nearab. care odinioară făcuse 
parte din Imperiul islamic al lui Dumnezeu (atât sub Omayyazi 
cât şi sub Abbasizi) a devenit independent încă sub dinastia 
safawizilor (1501-1722), încetând de atunci să mai facă parte 
din Imperiul otoman. ş 


La | Aprilie 1979, odată cu reîntoarcerea 
Ayatollahului Sora micul imperiu care la acea dată era 
guvernat de dinastia Pahlawi este desființat fiind înlocuit de 


Republica Islamică Iraniană. Amândoi, atât Atatirk, cât şi 


"Khomeini au înlocuit imperiile prin republici. Deosebirea 


dintre ei constă însă în faptul că în timp ce Atatirk a renunţat 
la Islam ca instanţă de legitimare politică din dorinţa de a înlesni 
integrarea Turciei în Europa, Khomeini şi-a propus să pună 
capăt evoluției spre europenizare a Iranului. Dacă Atatirk a 
renunțat la universalismul islamic, desființând califatul, 
Khomeini a recurs tocmai la acest universalism care, din punct 
de vedere ideologic, constituie linia directoare a Republicii 
Islamice Iran în sensul “exportului de revoluţie”. Fără ocolişuri 
el a declarat unui grup de activişti iranieni trimişi în străinătate: 





“Avem datoria să întărim Islamul prin exportarea lui 


pretutindeni. Noi trebuie să exportăm Islamul in toate țările 
şi anume în acea versiune care domină în prezent în fiecare 
țară”, Ţările arabe învecinate sunt obiectivele principale 
cărora li se adresează această politică externă orientată spre 
universalismul islamic. În prezent ideologia islamică a 
Ayatollahului Khomeini vizează în primul rând pe musulmanii 
şiiţi, consideraţi de coreligionarii lor sunniți drept o sectă. dar 
ea are în vedere întreaca “umma” islamică. Şiiţii nu recunosc 
principiul sunnit de guvernare prin califat, deoarece pentru ei 
califatul reprezintă o uzurpare. Cu învăţătura sa despre 
Wilayat-e-faqih, Khomeini a modificat concepţia şiită despre 
cei doisprezece imami, conform căreia orice guvernare pe 
timpul absenței celui de al doisprezecelea imam este nelegitimă. 
Khomeini afirmă că imamul, pe durata absenței sale, poate fi 
reprezentat prin “Fagih”. învățații cunoscători ai sistemului 
juridic-islamic. Dar cu toată această modificare a şiismului 
originar. concepţia sa rămâne inacceptabilă pentru sunniți. 
Conform doctrinei politice sunnite despre califat, capul suprem 
al statului comunităţii islamice trebuie să descindă din seminţia 
coreişiților, adică din etnia Profetului. Această condiţie 
esenţială a fost îndeplinită atât de Omayyazii de la Damasc, 
cât şi de cei care le-au contestat dreptul de a deține această 
funcţie, Abbasizii de la Bagdad. Ea a fost recunoscută în mod 
indirect-şi de turcii osmanli, când i-au pus pe istoricii lor să 
scrie că sultanului Selim i-a fost transmis califatul de către 
ultimul calif abbasid. 
$ 


De la schisma Islamului în Sunna şi Şiia din secolul 
VII, Şiismul şi-a dus existența în subversivitate. Atât din 
motive istorice (dominaţia arabă), cât şi din motive religioase 
(învățătura despre existența ascunsă a celui de al doisprezecelea 
imam), Islamut'şiit nu a formulat o concepție proprie despre 
guvernarea politică, cu excepţia perioadei de dominație a 
mullahilor sub conducerea lui Khomeini începută în 1979. 
Toate cele patru Imperii islamice ale lui Dumnezeu, din 
secolul VII până în secolul XX au fost imperii de inspiraţie 
sunnită,şi ca urmare ideologia khomeinismului nu se poate 
sprijini pe tradiţia lor. Cu toate acestea însă, religia şi politica 
au fost şi sunt în Islam, încă de la naşterea sa contopite. Este 
cunoscut faptul că în faza de formare a Islamului a fost 
concomitent, atât Profet, cât şi conducător politic. Întemeierea 
religiei islamice a fost în acelaşi timp şi întemeierea unui stat. 
Şi în această ordine de idei, pe drept cuvânt remarcă marele 
islamist W.Montgomery Watt căsub conducerea lui Mahomed, 
statul islamic nou întemeiat a fost “o federaţie a triburilor 
arabe”. Este vorba de o “Pax islamica ” nelimitată. Ea a fost 
fondată într-o epocă în care în vecinătatea triburilor arabe 
existau două mari imperii, cel bizantin şi cel persan. Înainte de 
islamizare şi de integrarea lor într-o structură statală, triburile 
de beduini arabi trăiau din jefuirea caravanelor. Noua autoritate. 
centrală le-a interzis practicarea unor asemenea activități, 
utilizarea forţei devenind monopol de stat, dar ea a trebuit să 
compenseze această interdicție printr-un echivalent: expedițiile 
islamice de cucerire. 

Pacea internă şi expansiunea externă au fost pentru 
arabi stări complementare. Pacea internă le-a permis arabilor 
să constituie o armată organizată care pentru a-şi justifica 
existența trebuia să treacă la o expansiune efectivă, în timp ce 
pentru succesul expansiunii era necesară pacea internă. Un 


proces cu motivație religioasă bazat pe o deplină corespondenţă |. 


între sacral şi politic.  -,  * 
(va urma) 


se 








3 POPA E Sp E APIS i 


” "Taci 


PP aa TIT PRI — ISTr 








Citatul de mai sus, aparținând Mareşalului Alexandru 
Averescu, a fost pus de Octavian “Goga, ca motto, pe 
frontispiciul lucrării sale “Mustul care fierbe”, o selecţie 
de articole politice, publicate în revista “Ţara Noastră” în 
primii ani după înfăptuirea României Mari. Cuvinte rostite 
nemeşteşugit, care exprimă o înțelegere onestă cu privire la 
temeiul pe care ar trebui să fie aşezate raporturile dintre 
minoritățile etnice şi populația băștinașă majoritară, în 
mijlocul căreia aceste minorități viețuiesc. Ele se referă însă, 
cu precădere, la relaţiile dintre români şi minoritatea 
evreiască, relații care, începând din secolul 18, au constituit 
un continuu prilej de tensiuni interne cu nedorite ecouri pe 
plan internațional, ca urmare a pătrunderii pe teritoriul 
românesc a unui număr din ce în ce mai mare de evrei, o 
pătrundere care, aşa cum a fost caracterizată în capitolele 
precedente, a atins dimensiunile unei adevărate invazii, cu 
consecințe nefaste pentru liniştea şi evoluția firească a 
populaţiei autohtone din lăuntrul hotarelor României 
întregite. 

Caracterizând pericolul pe care îl reprezintă 
pătrundere masivă a evreilor în România Mare, Octavian 
Goga scria în articolul intitulat “Primejdia străinilor”: 

“Tara, în prima ei perioailă de consolidare, într- 
o vreme când alături de-o grea criză economică pe urma 

războiului, resimte şi agitația permanentă a unor fricțiuni 
pricinuite deopera de nivelare aprovinciilor care s-au unit, 
suportă tot mai greu procesul permanent de penetrație 
străină pe teritoriul ei. De la începutul marelui război şi 
până astăzi România actuală suferă consecințele fatale ale 
acestui proces. O imigrație continuă o amenință cu 
schimbarea radicală a raporturilor demografice de ieri de 
pe cuprinsul ei. Subt ochii noştri ne năpădeşte zi cu zi o 
populaţie nouă, pentru care țara noastră nu este patrie, ci 
un loc de popas şi-un prilej de exploatare mult mai rău 
decât muştele columbace care au irnvadat câteva județe, ca 
săseprăpădeascăla sfârşitul lunii Mai, sunt aceşti inoportuni 
oaspeți cu sutele de mii... - o 

Ar fi un mare serviciu pentru lămurirea tuturora, 
dacă s-ar publica o statistică precisă a recensământului şi 
dacă s-ar trage comparația cu cifrele de-acum cinci sau 
zece ani. Atunci s-ar vedea ce primejdios strat recent s-a 
suprapuscetățenilor de baştină ai acestui pământ. Basarăbia 
şi Bucovina ar da poate procentul cel mai mare al intruşilor 


IA Xe RR PRE ri TA) ă 
PERIOADA . 

Majoritatea absolută a acestor oameni-columbaci 
e evreiască. 

Fireşte, ei venind-aici nu se mulțumesc să fie 
spectatori cu braţele încrucişate. Purtaţi de instinctul lor 
cunoscut după afaceri şi-au pus în mişcare degrabă aparatul 
complicat. O mare parle au congestionat oraşele 
supraincărcate cu populaţie. A început specula şi corupția, 
ca0 avalanşe, pretutindeni. A începuto transformare pripită 
arelațiilor de proprietate. Mi se spune că înoraşele din nord 
ale Ardealului fiecare palmă de pământ e cumpărată de- 
aceşti rătăcitori fii ai lui Israel, care peste noaple şi-au 
preschimbat prezența provizorie în cetățenie românească 
La țară s-au prelins de-asemeni discret şi sigur, în toate 
colțurile. Țăranii noştri sunt dezarmaţi în fața lor şi şaptepiei 
se trag zilnic de pe bietele sate copleşite de cârciumi şi tot 
felul de întreprinderi care le secătuesc. 

Aceasta este realitatea”. i 

Şi aprofundând analiza primejdiei pe care a 
reprezentat-o, în perioada interbelică, evreimea pentru ființa 
neamului românesc, Octavian Goga îşi continuă, neobosit, 
eforturile de a .atrage atenția opiniei: publice asupra 
implicațiilor, atât pe plan inte, câtşi pe plan extern, rezultate 
din “năvala iudaică”,-un proces ce are loc nu numai sub 
privirile îngăduitoare ale autorităților, dar chiar cu sprijinul 
acestora. În articolul “Răsnuns unor provocări” el scria: 

“Neastâmpăraţii Ahasveri, a douazi după-ce şi-au 
pus hârtiile în regulă, se socol îndreptățiți să-şi plimbe 
privirea indiscretă în toate părțile. Ei strigă când noi stăm 
muţi, cufundaţi în pioasă tăcere, ei scriu cu scuipat unde noi 
scriem cu sânge, ei scot limba în fața altarelor noastre. Ei 
baljocoresc pe Dumnezeu, ei râd de aşezămintele străvechi 
ale autohtonilor, insultă pe "Rege şi aruncă cu noroi în 
fruntaşii țării. Când însă cineva îi ia, frumuşel de guler, ca 
să le potolească stupida clamoare de bălci, atunci vin cu 
<<Liga drepturilor omului> > şi se constituie în descendenţi 
direcți ai enciclopediştilor francezi. lar dacă întâmplarea 
vrea cd'vreun indigenplictisit să ridice glasul şi săcomprime 
în două vorbe rostul parazitar al cutărui honigman, atunci 
indigenul o pățeşte ca subsemnatul; e declarat antisemit şi 
azvârlit oprobiului universal ca un duşman al civilizaţiei. 

E incontestabil o stare de suflet îngrijorătoare 
acest sbucium pălimaş, care în această formă exagerată se 

iveşte pentru întâia-oară la noi. Să fie oare un reflex al unei 
generale resurecţii semite pe urma marelui războiu, pe care 
s-arpăreacăo anunță diverşi observatori ai transformărilor 
post-belice? Să fie o consecință a acordării drepturilor 
politice de-aici, saltul pripit de la situaţia de eri. care-a 
dezechilibrat în mod trecător anumite firi predestinate 
disarmoniei? Săfie un fenomen de suprăfaţă, sauun preludiu 
numai al unui rău organic care ne rezervă încă izbucniri 
vulcanice? În orice caz ne găsim în faţa unor manifestații 
morbide, menite să fie înfrânte şi sănătatea viguroasă a 
poporului nostru va găsi mijlocul, mai curând sau mai târziu, 
să remedieze răul. Întrebarea este însă, dacă n-a sosit 


indezirabili care s-au strecurat în masăpeste Nistru, mărind momentul, ca din sânul evreimii însăşi să se ridice mintea 


confuzia de-acolo şi întreținând în mod meşteşugit o surdă 
agitație şi-o atmosferă de nesiguranţă. Oraşele din Vi echiul 
Regat sufăr de-asemeni. La Bucureşti după război e un 
aspect nou de trecători care-ţi dau impresia unui centru 
cosmopolil. 

Ardealul nu s-a putut sustrage nici el penibilului 


“| Alagel Celpuţin două sute de mii de guri străine strigă zilnic 


aici. Se pot fixa uşor şi repede etapele acestei revărsări. 
Prima năvală a fost pe vremea ofensivelor. ruseşti din 
Galiţia, când sub lovitura ciocanului lui Brusilov chinuita 
provincie ne-a scuipa! din măruntaiele ei secrețiuni impure. 
Până pe la linia Mureşului prin oraşele de la nord şi prin 
satele noastre ne-am găsit în fața unor călători care s-au 
ivit cutraista în băț îndemnând de la Sighet mai lavale, ceea 
ce poporul nostru cheamă <<lavră jidovească>>, ori 
voiajori-suspecți în căutarea unor resurse de trai. A venil 
guvernarea lui Horthy cu pogromurile de la Budapesta, 
când pe linia Arad şi Oradea-Mare s-a deschis din nou 
drumul Canaanului. A fost a doua năvală. De-atunci 
imigrația continuă nepotolită, melodită ca dirijată de-un 
bine chibzuit plan-strategic. 


ponderată a acelora care-de mai multe generaţii s-au 
adăpostit-pe primitorul pământ românesc şi să calmeze 
anumite porniri pernicioase, propovăduind cumpăt şi cuviință 
pentru pacificarea atmosferei şi normalizarea raporturilor 


„de viaţă?” 
XĂ 


“ În cadrul problemei evreieşti care a dominat într-o 
bună măsură viaţa politică, economică, socială şi culturală în 
România interbelică, un prim aspect care trebuie elucidat este 
răspunsul la întrebarea - câţi evrei existau în țară în acel 
timp. Dacă ar fi să luăm drept bune datele oficiale ale 
Recensământului din 1930, ar trebui să acceptăm cifra de 
756930, adică 4% evrei din populaţia totală. Această cifră 
este însă contestată pe multiple temeiuri şi motivele contestării 
nu pot fi trecute cu vederea. 

În primul rând, un recensământ este o operaţie de 
mare amploare care necesită personal calificat numeros, 
recenzori, care pe lângă pricepere trebuie să dea dovadă de 
bună credipţă, nedenaturând intenționat datele înregistrate. 
Ori sub acest aspect Recensământul din 1930 a fost un eşec. 
Din cei 60000 de recenzori angrenaţi în această operațiune, 


* 






August '94 NR. 8/44 PAG. 13 


mulți nu aveau pregătirea riecesară pentru a-şi îndeplini 
corect sarcinile încredințate (publicaţii ale timpului îi numeau 
chiar analfabeți!), iar în noile provincii cea mai mare parte 
din aceşti recenzori erau minoritari şi din rândul lor, nu 
puțini, erau evrei. Aşa fiind lucrurile, declaraţia de 
recensământ devenea o formalitate filtrată prin sita intereselor 
minoritare. Cât priveşte populația evreiască recenzată, 
neavând interesul ca numărul ei să fie cunoscut, mulți din 
rândul ei s-au declarat unguri în Ardeal, români în Vechiul 
Regat şi ruşi în Basarabia şi Bucovina. 

Dartemeiul principal al cântestării cifrei de 760000 
de evrei este de ordin ştiinţific. În baza datelor statistice din 
anul 1912, în cuprinsul provinciilor din care s-a închegat 
România Mare vieţuiau 718173 evrei. Dacă, admițând că 
până în anul 1936 nu a imai pătruns din afara țării nici un 
evreu, numărul populaţiei evreieşti ar fi trebuit să crească cu 
sporul natural care, în. perioada respectivă, a fost în medie 
de II la mie. Făcând galculele elementare de statistică 
demografică pentru perioada 1912-1936 (24 ani) rezultă că 
populaţia evreiască ar fi trebuit să crească cu 190000 de 
suflete, ceea ce conduce la un total de 947000 de evrei în 
anul 1936, adică mult mai mult decât cifra oferită de 
Recensământul din 1930. 

Cum însă este bine cunoscut faptul că după 1919 
invazia evreiască spre România a continuat într-un fitm 
susținut, trebuie căutate alte baze de calcul pentru a stabili 
o cifră mai apropiată de realitate cu privire la numărul 
evreilor. Că o astfel de invazie a avut loc cu adevărat, pe 
lângă afirmațiile lui Octavian Gogacitate mai sus să amintim 
şi alte mărturii în acestsens, În anul 1924 generalul Averescu 
declara: “În timpul guvernării mele, populaţia evreiască 
din Volhinia şi Podolia, gonită de bolşevici, s-a îngrămădit 
la Nistru şi mi-a cerut, princoreligionarii din țară, săle dau 
permisiunea să intre în Basarabia. Călăuzit de un sentiment 
de umanitate, am dat îmvoirea cerută cu condiţia că şederea 
la noi va fi vremelnică, până când împrejurări prielnice le 
vor permite să plece. Am constatat, însă, cu regret că mulți 
evrei prin fraudă şi falsuri, au căutat şi caută încă să 
rămână în țară”. 

O altă categorie de evrei infiltrați în România este 
cea a refugiaților politici ruşi, în cea mai mare parte evrei, 
care au intrat în țară în 1922 şi cărora li s-au eliberat 
paşapoarte “Nansen” pentru şedere provizorie pe teritoriul 
României. Numărul lor a continuat însă să crească cu evrei 
veniţi de pretutindeni, cărora li s-au eliberat, fie de funcționari 
de stat corupți, fie de organizaţii evreieşti clandestine din 
țară şi din străinătate, paşapoarte de acest tip. Despre toți 
aceşti “refugiați provizorii” - spunea Nicolae Iorga într-o 

„conferință ţinută la radio şi publicată în cotidianul 
“Universul” din 10 Ianuarie 1938 - “şi n-au rămas acolo 
unde s-au aşezat iniţial, ci au năvălit în marile cehtre, ca 
Bucureştii, în care zeci de biserici au rămas fără parohii, 
iar când a devenit un mare centru de afaceri, acestea au 
adus evrei din toată lumea, reprezentanţi de mari industrii, 
mânuitori de imense capitaluri”. 

Intr-o conferință ținută la Arad în ziua de 18 
Martie 1935, Dr.Alex.Vaida- Voevod recunoştea că “şiela 
fabricat cetățeni români”. Din păcate mulți alți oameni 
politici din acea perioadă nu au avut onestitatea şi curajul 
civic să recunoască atribuirea cetățeniei româneşti, pe căi 
ilegale, veneticilor care invadau în număr din ce în ce mai 
mare țara. Un proces care se va amplifica după Februarie 

„1933 când Hitlera preluat puterea în Geza lnspăiuatataţ 
de legile antievreieşti intrate în vigoare în Germania național- 


socialistă, un număr din ce în ce mai mare de evrei vor | 


emigra spre țări unde sperau să poată trăi în siguranță. Şi 
România a fost, cu precădere, una din țările spre care s-au 
îndreptat evreii persecutați de regimul nazist. 

În acest climat de efervescenţă şi prefaceri 
demografice, desigur că cifra de 760000 de evrei rezultată 
din Recensământul din 1930 nu poate fi luată în considerare 
decât de cei ce doreau să nu se cunoască adevărul. Au existat 
însă studii şi cercetări, îndeosebi cele efectuate de “LIGA 
PENTRU UNITATEA CULTURALĂ A TUTUROR 
ROMÂNILOR”, care ajung la cutotul alte estimări privind 
populația evreiască din România la sfârşitul deceniului *30. 
Estimări care explică multe, dacă nu toate, frământările care 
au avut loc în România în perioada 1919-1940. a) 









PAG.14 NR. 8/44 August '94 





&D O carte care merită citită de toți creştinii, 


indiferent de apartenența confesională, este cea a pastorului 
evanghelic Richard, Wurmbrand, De /a suferință la biruinţă, 
apărută la Editura “Stephanus”, Bucureşti, 1994. Cartea nu este 
inedită; ea constituie versiunea românească a originalului 
englezesc, tipărit în Statele Unite (1990). După numeroasele 
pagini de amintiri din închisoare, pastorul Wurmbrand, 
păstrindu-se în sfera confesiunii memorialistice, ne dă o carte 
foarte actuală, structurată modem pe “fluxul memoriei”, în care 
se împletesc impresii şi experiențe căpătate de-a lungul unei 
vieţi (autorul este octogenar), dar avînd ca punct de pomire 
reîntoarcerea sa în țară, în 1990, după 25 de ani de “exil forțat”. 
Reamintim că pastorul Wurmbrand (ca şi soția sa, Sabina) este 
un evreu creştinat; înainte de a pleca în exil, a suferit 14 ani în 
temniţele comuniste din România (1948-1956; 1958-1964). 
“Cartea aceasta nu vorbeşte însă atît de mult despre suferința 
acelor ani, cît despre frumusețea vieții de credință, pe care au 
experimentat-o, cu ajutorul lui Dumnezeu, credincioşii din 
România în decursul anilor de persecuție (comunistă)”- (din 
“Cuvintul înainte” al editurii). Fără să se ridice la înălțimea 
mistică şi intelectuală a Jurnalului fericirii al lui N.Steinhardt, 
cartea are multe puncte comune cu acesta (cu un alt prilej, chiar 
în cadrul acestei rubrici, îl defineam pe pastorul Wurmbrand 
drept “o jumătate de N.Steinhardt neortodox"”). Se mai cuvine 
menţionat, de asemenea, că pastorul Wurmbrand este autorul a 
numeroase alte cărți, traduse (după propria-i declaraţie) în peste 
60 de limbi; amintim aici doar de volumele pe care le considerăm 
cele mai importante: Marx - Profetul Întunericului, Umpleți 
vidul! şi faimoasele Sermons in Solitary Confinement (Predici 
din închisoarea solitară). De mai bine de două decenii activează 
în cadrul “Misiunii Creştine Internaţionale. pentru Lumea 
Comunistă” (o organizaţie, de bună seamă, nu prea pe placul 
Bisericii Ortodoxe Române!), printre ai cărei întemeietori s-a 
numărat. 

Desigur, evreul şi protestantul se fac simţiţi adesea în 
cele 166 de pagini ale cărții. Cu toate acestea, găsim în ea atit 
pilde şi meditații profunde privind valorile religioase, cât şi 
gînduri şi sentimente calde privind România şi poporul român 
(a se vedea, mai ales, capitolele “România nu este încă întreagă” 
şi “Martiri români”, adică pp.112-116). Cele mai pline de miez 
şi mai lesne de reținut rămîn povestioarele cu tilc, abil utilizate 
în context. Aşa, de pildă, cînd se pune problema relaţiilor între 
religii şi confesiuni. lată o istorioară aparținînd sferei creştine: 
“Se povesteşte despre singurul supravieţuitoral unui naufragiu, 
care a ajuns pe o insulă pustie, unde a trăit ca Robinson Crusoe. 
Doi ani mai tîrziu, cînd a fost descoperit, liberatorii săi au fost 
surprinşi să vadă că el construise două case de rugăciune şi s-au 
mirat: 7u, de unul singur, aici pe insulă nu aveai nevoie nici 
măcar de o casă de rugăciune, darămite de două! El a răspuns: 
Fiecare om are nevoie de două religii: una cu care este de 
acord, iar alta la care se împotriveşte ”... (pp.85-86). lată şi o 
“glumă evreiască” (pe care ne îngăduim s-o redăm doar în 


| rezumat): O' tînără pereche se duce la un rabin să-i ceară 


divorţul. Rabinul se miră, căci el îi cununase în urmă cu un an, 
cînd păreau să se iubească şi să se înțeleagă de minune. 
Întrebîndu-i asupra hotărârii lor, ei au spus că-i din pricina 
băiatului ce li se născuse între timp. “Acesta nu-i un motiv de 
divorţ!”, zise rabinul. “Ba este - sări bărbatul -, pentru că noi nu 
putem cădea de acord cu privirg la numele lui!”. Bărbatul voia 
să-i spună Naum, după cum se numise şi tatăl său. Rabinul s-a 
întors spre femeie: “Ce nume vreţi să-i puneţi fiului 
dumneavoastră?” Femeia răspunse: “Naum ”. Totaşaîlchemase 
şi pe tatăl ei. “Păi dacă amindoi doriţi acelaşi nume, din acelaşi 
motiv, atunci de ce vă mai certaţi?”. La care bărbatul răspunse: 
“Soţia mea este vicleană. Eu vreau să-l cheme Naum pentru că 
pe tatăl meu l-ă chemat astfel, iar ea vrea pentru că pe tatăl ei 
l-achemataşa”... Totul s-ar putea opri aici; pastorul Wurmbrand 
comentează: “Aceasta este impresia pe care o am despre 
ciorovăielile religioase dintre creştini” (p.87). Dar “gluma” are 
o urmare. Tatăl femeii fusese hoţ de cai, în timp ce al bărbatului 
fusese un înțelept. Rabinul îi sfătuieşte în final: “Puneţi-i numele 
Naum. Apoi! trăiţi împreună fericiţi 20 de ani. Cu timpul, dacă 
fiul vostru va ajunge fie un înțelept, fie un hoț atunci veţi şti 
numele căruia dintre părinți îl poartă”... 

„ Putem încheia cu semnalarea frumoasei pledoarii 
pentru iertarea creştină, în sprijinul căreia sînt aduse versurile 
descoperite în camera Prințesei Olga, în vîrstă de numai 15 ani 
(din familia asasinată în 1918 ă Țarului Nicolae [1): “Pe pragul 
mormîntului, Te rog, Doamne, / Pune pe buzele'slujitorilor Tăi 
/ Putere suprăomenească, să se roage cu umilință / Pentru 
duşmanii noştri”... (Pe coperta din urmă, sub o fotografie mai 
veche a pastorului Wurmbrand, stă scris: “Puteţi coresponda cu 
autorul la adresa: Editura Stephanus, Bibescu-V odă Nr, |, sector 
4, Bucureşti”). & 


A a Editura “Paideia” din Bucureşti a apărut 
în această vară, în traducerea şi cu notele d-lui Dan Negrescu (la 
care se adaugă o scurtă “Postfață” semnată de d-l Gheorghe 
Vlăduţescu), Pierre Abelard / Petrus Abaelardus, Etica sau 
Cartea intitulată “Cunoaşte-te pe tine însuţi” / Ethica seu Liber 


PUNCTE CARDINALE 


dictus Scito te ipsum. Este vorba, 
cum v-aţi dat seama, de o ediţie 
bilingvă. Pierre Abelard (1079- 
1142), francez de origine (n.la 
Nantes), este unul dintre autorii 
scolastici importanţi din 
“primăvara Evului Mediu latin”, 
Ethica sa a fost redactată pe la 
1125. Ediţia bilingvă a unui 
asttel de text clasic al teologiei 
(dar şi al filosofiei) apusene ar 
trebui să treacă, în principiu, 
drept o însemnată împlinire 
culturală. Din păcate, în fapt, la 
noi lucrurile nu stau chiar aşa... 

Lăsăm la o parte aparatul critic şi istoric insuficient; 
avem în vedere doar traducerea propriu-zisă (care se vrea 
"modemizantă”, fără a se înțelege bine de ce; dar, mă rog, asta 
s-ar putea discuta). Grave sînt gafele, atît de formă, cît şi de 
conţinut, dacă ținem seama de statutul teologic al textului. 

Nu ştim cît de “latinist” sau de “filosof” este d-l 
Negrescu, dar cu teologia stă prost de tot. Spaţiul nu ne permite 
să ne referim decit la două dintre gafele traducătorului, care sînt 
însă grăitoare. Titlul latinesc al Cap.VII este: Cur Deus dicatur 
inspector cordis et renum. În româneasca d-lui Negrescu, el 
devine: “De ce este numit Dumnezeu cercetătorul inimii şi al 
rinichilor”! Sintagma încetățenită de cîteva veacuri în limba 
română este “inima şi rărunchii”, Desigur, termenul arhaizant de 
“rărunchi” echivalează, în absolut, termenul - acum mai uzitat - 
de “rinichi”, traducînd întocmai pe latinescul renes (la genitiv: 
renum). Expresia tradițională atenuează însă astăzi nedoritele 
asociaţii anatomice, iaresteticaexprimării o reclamă, ca şi convenţia 
culturală Sînt nuanţe lingvistice şi culturale pe care un intelectual 
nu are voie să le ignore, oricît de “reformist” ar fi. Ce-ar zice 
d-l Negrescu însuşi dacă oarecine ar reda cuvintele Psalmistului 
(*...duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va 
urgisi'”) cam în felul acesta: “...psihicul obedient, cordul capitulat 
şi modest Dumnezeu nu-l va persecuta”?! 

Dacă exemplul de mai sus ţinea mai mult de latura 
formală, iată un altul, cu grave implicaţii de conţinut (din punct 
de vedere teologic frizînd chiar erezia); titlul Cap.XXVI este: 
Ultrum generaliter ad omnes pertineat praelatos solvere et 
litigare; iar d-l Negrescu îl traduce astfel: “Le revine, oare. în 
general, tuturor preoților dreptul de a mintui şi de a lega?”. 
Desigur, solvere poate însemna uneori, în funcţie de context, şi “a 
mîntui”. Să zicem. În cazul de faţă nu poate fi vorba însă de aşa 
ceva, căci preotul creştin, oricît de înduhovnicit, nu poate “mîntui'” 
penimeni, ci doar “dezlega”, “ierta” sau “absolvi” de păcate, ceea 
ce nu-i tocmai acelaşi lucru... Minruirea stă numai în puterea lui 
Dumnezeu şi nu se capătă, ci doar “se arvuneşte” în lume 
(conform învăţăturii tradiționale). E grav că o editură care publică 
mai ales carte teologică (începînd chiar cu Dogmatica Sfîntului 
loan-Damaschin) poate găzdui asemenea penibile diletantisme! 

Git despre d-l Negrescu, îi sugerăm să intre în ordine: 
pentru mintuire rugîndu-se lui Dumnezeu, pentru iertare 
spovedindu-se unui preot, iar pentru eventualele afecţiuni renale 
adresîndu-se unui medic specializat. 


« 
OSII DD, Constantin Coşman este traducătorul în 


româneşte al £seului despre_om. O introducere în filosofia 
culturii umane de Ernst Cassirer (Editura “Humanitas”, Bucureşti, 
1994). Cartea gînditorului german (“unul dintre cei mai mari 
filosofi ai secolului al XX-lea”, cum vor să ne asigure editorii pe 
coperta din urmă) reprezintă o prelucrare în limba engleză - pe 
vremea activităţii autorului la Yale University, în anii ultimului 
război mondial - a lucrării sale de tinerețe, apărute în trei volume 
şi în limba germană, Filosofia formelor simbolice (Bruno Cassirer, 
Berlin, 1923-1929). Eseul... are două părți: 7. Ce este oimul? (în 
care se pomeşte de la analiza filosofică a noţiunii de “om” - 
animal symbolicum - şi se constată “Criza cunoaşterii de către 
sineaomului” în timpurile modemne) şi /7. Omi şi cultura (în care 
este urmărită aventura spirituală a omului în “formele simbolice 
majore”: mit şi religie, limbaj, artă, istorie, ştiinţă). Cartea se arată 
interesantă atit din perspectiva antropologiei generale, cât şi din 
aceea a filosofiei culturii. Totul este să poţi digera viziunea strict 
raționalistă a autorului, sprijinită altminteri pe o bogată şi solidă 
documentație... 

Trebuie apreciat efortul traducătorului român de a face 
trimiteri, ori de cîte ori a fost cu putință, la ediţiile şi versiunile 
româneşti cele mai bune ale operelor citate de autor. 


- 


&3>  Aiteratura masonică este tot mai bine 


reprezentată în noul peisaj editorial românesc. Printre ultimele 
apariţii se numără şi traducerea cărții francezului Christian Jacq, 
Francmasoneria. Istorie şi iniţiere (în rom.de Silvia Turza, 


* “Venus & Schei”, Bucureşti-Braşov, 1994). Cartea, publicată 


mai întii în limba franceză, la Paris, datează din 1975. Autorul se 
pretinde imparțial şi se recomandă drept “grijuliu faţă de autentic”, 





Cităm din “Introducere” (p.13):“Noi nu avem ambiția să trecem 
masoneria prin filtrul ştiinţelor umane şi să realizăm cea mai 
completă privire de ansamblu care ar fi cu putință, cu atît mai 
mult cu cît documentele scrise nu sînt singurele de care ar trebui 
să se țină seama. Să nu uităm, într-adevăr, că o parte din 
învățătura masonică este orală; aceasta din urmă,scapă, 
obligatoriu, chiar şi celui mai conştiincios istoric [...] Intenţia 
noastră este numai de a evoca istoria masoneriei după cele trei 
epoci principale ale sale: de la originile ei mitice pînă la sfirşitul 
lumii antice; din zorile Evului Mediu pînă la începutul secolului 
al XVIII-lea; de la 1717 pînă în zilele noastre. Întrucît multe 
asociaţii masonice acordă încă prioritate simbolismului, vom 
termina ancheta (?) noastră printr-o serie de scurte investigaţii 
în acest domeniu, legînd din nou simbolurile masonice de 
vechile lor modele”. 

Cu toate acestea, din paginile cărții se e trădează. la o 
privire atentă, nu. doar simpatia autorului pentru materialul 
studiat, ci şi încercarea lui de “a cosmetiza” imaginea masoneriei, 
minimalizînd, de pildă, rolul acesteia în Revoluţia Franceză 
izbucnită în 1789, precum şi în celelalte revoluţii modeme. 
Ideea supraordonatoare a cărții este aceea că masoneria nu s-a 
născut, cum se afirmă în mod curent, în Anglia anului 1717 
(fiind foarte repede transplantată şi-n Franța primiloriluminişti), 
ci ea are o existență milenară (căutînd să schițeze pretinsa 
continuitate istorică a esoterismului de tip masonic, Christian 
Jacq, preluînd un obicei încetățenit printre masoni, face asociațiile 
cele mai fanteziste; mergînd pe o asemenea cale, se poate 
“dovedi” că orice se leagă de orice, de la Pitagora pînă la, 
Margaret Ferguson!). La 1717 a luat ființă doar o formă târzie ŞI 
coruptăa masoneriei (numai că tocmai aceasta, adăugăm noi, şi- 
a pus şi continuă să-şi pună amprenta dizolvantă pe istoria 
politică şi culturală a ultimelortrei veacuri!), față de care autorul 
îşi impune unele rezerve tactice, dar în privința căreia operează 
şi anumite migtificări cusute cu aţă albă. Prin urmare, ar trebui 
vorbit, pe de o parte, de “Francmasoneria tradițională” (care 
merită numai laude), iar, pe de altă parte, de “Francmasoneria 
modemă” (ce a trădat, o vreme, linia tradițională, esoterică şi 
simbolică, dar ar fi revenit apoi în matcă ei nobilă. odată cu un 
Stanislas de Guaita, cu un Oswald Wirth sau - nu fără rezerve - 
cu incomodul, dar indispensabilul Rent Guenon). 

Cît despre bibliografia cuprinsă între paginile 305- 
307, ea este ridicolă în raport cu vastitatea, complexitatea Şi 
gravitatea problemei masonice (de care stă spînzurată toată 
lumea contemporană). 


Sa O carte în care vine vorba și despre masonerie 
(în latura ei “iniţiatică”) este excelenta /storie a filozofiei oculte 
scoasă în acest an (traducere de Claudia Dumitriu) la Editura 
“Humanitas”. Autorul ei, zicîndu-şi Alexandrian, reprezintă 
cazul destul de ciudat al unui istoric de artă şi romancier (legat 
în tinereţe de mişcarea suprarealistă) ce a ajuns să se apropie, cu 
mult discernămînt, de studiile tradiţionale, devenind chiar foarte 
competent în materie. Pe lîngă alte calități, impresionează în 
această carte (apărută inițial la Paris, în 1983) poziţia de admirabil 
echilibru critic cu careauțorul îşi prezintă materia pe tot parcursul 
celor aproape 450 de pagini. De altfel, el îşi propune-explicit, 3 
dintru inceput, să evite “cele două extreme: credulitatea sau 
scepticismul” (p.5).- 

Structura cărții - poate cea mai bună invitaţie la 
lectură! - este următoarea: (după “Prolog”) 1. Marea tradiție a 
enozei; 2. Misterele Cabalei; 3. Aritmozofia; 4. Alchimia 
triumfătoare; $. Artele divinatorii: 6. Medicina hermetică şi 
taumaturgia; 7. Comunicarea cu invizibilul; 8. Magiasexuală (la 
sfirşit se găseşte un “Indice al maeştrilor ocultismului”, tratați 
sau doar pomeniţi în text). 

Chiar dacă poziţia lui Alexandrian rămîne liberă față 
de creştinism, el manifestă o superioară probitate intelectuală, 
rămînînd liber şi faţă de doctrinele necreştine, pe Care le prezintă 
totuşi fără ticuri pozitiviste. /storia... saeste o carte care, în ciuda 
conținutului ei, nu trebuie tratată de nimeni cu circumspecție 
apriorică; ea nu-i poate “sminti” decit, cel mult, pe cei... deja 

“smintiţi” de alţii! 


Răzvan CODRESCU 











E PURTAREA. 


PUNCTE CARDINALE 


MORALĂ CREŞTINULUI 


A 

După cum se ştie. mass-media 
din România inlorma în data de 16 
decembrie 1995 că țara noastră “a semnat. 
miercuri. 15.12.1993. la Strasbourg, 
protocolul Convenţiei Europene a 
: drepturilor omului. afirmind principiul 
abolirii pedepsei cu moartea. Aderarea 
României la acest protocol ar putea fi 
ratificată în următoarele luni. au declarat 
surse ale Consiliului Europei”. Şi nu ne 
îndoim: actualii guvemanţi ai țării vor 
adera la acest protocol “european”, 
, ienorînd faptul că în România de azi 
criminalitatea a atins cote de neimaginat 
(statisticile sînt de-a dreptul 
înfiorătoare!). Abolirea pedepsei cu 
moartea într-o societate cu u noastră. 
înecată in crime şi fărădelegi apocaliptice 
(tilhării odioase, violuri etc.). nu [ace 
decit să introneze definitiv anarhia. 
teroarea socială şi imoralitatea ca legi 


ale... "normalităţii! Ciudat e faptul că 
s-au găsit. în ultima vreme, destui 
“teologi”, precum şi unii ierarhi ai 


Bisericii Ortodoxe, deveniți partizani ai 
protocolului impus de Consiliul Europei, 
care au “argumentat” abolirea pedepsei 
cu moartea astfel: *Un creştin nu poate 
accepta uciderea aproapelui!”. Nu vom 
da acum nume, dar “teologii ortădocşi” 
ar face binesă vadă, înainte de a îndemna 
poporul credincios la acceptarea... ; 
protocoalelor de la Strasbourg, să nu - socială şi juristică din lume presupune 
confunde “aproapele” cu criminalul numaidecit legea naturală ca normativul 
profesionist (client al codului penal) şi ei necesar şi apodictic” - pag.16); III. 
nici uciderea (adică “omuciderea”, Legeapozitivă dumnezeiască, ce conţine: 
interzisă de porunca a Vl-a a A.LegeaTestamentului Vechiu;B. Legea 
Decalogului) cu pedepsirea legală, cerută Testamentului Nou şi C. Despre sfaturi 
de legislaţia civilă chemată să apere - morale sau evanghelice; IV. Legea 
inclusiv într-un stat creştin - binele omenească, ce prevede: A. Legea 
obştesc! bisericească (cu poruncile bisericeşti) şi 
În documentarea noastră de B. Legea civilă (cu legile omeneşti). 
arhivă. am Cercetat mai multe tratate şi Am redat această diagramă a 
- manuale de Teologie morală ortodoxă, doctrinei legii morale creştine pentru a 
începînd de la Cursul de teologiemorală vedea mai uşor în ce constă eroarea de 
al fostului profesor Şerban Ionescu de la interpretare... “creştină” a legii pedepsei 
Facultatea de Teologie din Bucureşti (din cu moartea. Toţi “teologii” şi politologii 
anii interbelici -anii de glorie ai (uniidintreei masoni sau nebotezați) s-au 
învățămîntului teologic românesc) şi grăbitsă afirme incompatibilitatea moralei 
- terminind cu Manualul semnat de creştine cu pedeapsa cu moartea, dar au 
Dr.Athanasie Mironescu Craioveanu, , confundat (din rea-voință sau din 
profesor de Morală creştină la ignoranță) Legea omenească (Şi anume: 
Universitatea Bucureşti, alcătuit cu legile civile) cu “Legea pozitivă 
binecuvîntarea I.P.S.Mitropolit Primat dumnezeiască”, ori cu “Legea naturală”, 
D.D.Ghenadie. în anul :1895. Ne-am oricu“Legeaeternă”! Din aceste ruşinoase 
oprit, în mod special, asupra tratatului confuzii s-a putut naşte “replica de 
| prof.dr.Emilian Voiutschi de la Strasbourg”: "Un creştin nu poate accepta 
. Facultatea de Teologie din Cernăuţi (vol.] uciderea aproapelui său!”. Şi tot această 
j - 1906, vol.I - 1911). - confuzie a creat judecata falsă: “Trebuie 
Dr.Em.Voiutschi arată că în abolită pedeapsa cu moartea ca fiind 
“Doctrina despre legea morală” (vezi - necreştină!”. Deci pedeapsa cu moartea 
vol.[I din Teologia morală ortodoxă) se încadrează în Teologia moralăortodoxă, 
sînt cuprinse patru legi: |. Legea eternă la capitolul “Legi omeneşti”. Şi cum 
(care, după Fericitul Augustin, Biserica nu poate condamna... la moarte, 
“Dorunceşte conservarea ordinii naturale rezultă clar, domnilor consilieri ai 
Şi opreşte turburarea ei”, recomandînd - “Europei”,cănu Legile bisericeşti prevăd 
vezi pag.13 - ca “Legiuitorul timpural, 
dacă este el un om prob şi înțelept, seva tocmai cele promulgate de Statul creştin! 
„| sfătui cu această lege eternă”); Il. Legea lată Şi explicaţia prof.dr.Em.Voiutschi 
naturală (“este acea poruncă -a minţii (pag. 56-57 din vol.II): 
fireşti, emanată din legea eternă, prin “Vom înțelege sub 
care omul se obligă spre, făptuirea sau omenească o ordinațiune sau normă, 
întrelăsarea unui lucru [...]” - pag.14; publicată de către o autoritate 
“[...INoi putem zice că şi toată ordinea pămîntească, pentru libera şi propria 


” 
4 


EEE TORI PoE TIE e) 


pedeapsa cu moartea, ci Legile civile, 


lege 


- 


TEcET:e) istorie a statelor creştine dovedeşte existența unor legi 
care prevedeau pedeapsa cu moartea. Pentru a nu da prilej de 
e Lie It Că Ic CITE PIOT ETC PE Ira IRC cit Tall 
pe care le vom face mai jos, vom preciza că prin istoria statelor creştine 
înțelegem două perioade. Prima -cea a Evului Mediu al Europei creştine, 
ICSI CICLIIL Apusul romano-catolic, cît şi din Răsăritul 
ortodox) se admitea şi funcționa legea pedepsei cu moartea. A doua - cea 
înregistrată după Revoluţia franceză de la 1789, prin care statele din 
Apus începeau a fi descreştinate, motiv pentru care vom lua în discuție 
ca state creştine doar pe cele din Răsăritul ortodox (descreştinate brutal 
abia de bolşevismul secolului XX). 

CECT ETER creştin-ortodoxă pedeapsa cu moartea a fost admisă 
ca lege pînă în decembrie 1989. În cei 45 de ani de dictatură roşie, 
această lege specială a fost aplicată abuziv, fiind folosită de regimul 

comunist ca instrument de lichidare fizică (exterminare) a adversarilor 
săi politici. Prin urmare, istoria unui stat creştin, cum a fost Regatul 
României Mari din anii interbelici, dar şi Vechiul Regat, sau cum au fost 
Principatele Române pînă la Unirea din 1859, ne arată că legea pedepsei 
cu moartea exista şi se aplica în mod curent. Şi mai mult, ne arată că 
morala creștină a unui stat ortodox este compatibilă cu pedeapsa cu 
moartea (aplicată, bineînţeles, după prescripţiile stricte ale unei legi 
promulgate de puterea statului). [i plus, aceeaşi istorie dovedeşte oricui 
(filosof, jurist, teolog, politolog etc.) că în opera de conlucrare creştină 
dintre Stat şi Biserică legea pedepsei cu moartea a fost considerată chiar 
o necesitate pentru menținerea şi întărirea legii morale în popor! 
Exemplificări nu vom mai face, întrucît revista PUNCTE CARDINALE 
CRITICE le CI Ie Tla E UT ICI TCO (ICI Tit! 
dată ne interesează argumentele teologice pentru demonstrarea 
compatibilităţii dintre morala creştină şi /egea pedepsei cu moartea, în 
special argumentele Teologiei morale ortodoxe. 





1 


acțiune a omului cu privire la binele 
obştesc. Astfel de norme sau de ordinaţiuni 


- sunt de două feluri: uriele sunt ale Statului 


sau Legi civile şi altele ale Bisericii sau 


Legi bisericeşti. Biserica şi Statul sunt - 


tocmai acele două mari stări sociale, în 
sfera cărora creştinul are să=şi ducă traiul 
său. Lă observarea legilor, proprie numai 
acestor stări, creştinul va fi obligat de o 
parte ca membru al lor, iară de altă parte 
ca creştin, în urma obligaţiunii sale 
religioase-morale”. 

“*(...) dreptul specific al legiuirii 
omeneşti va depinde dela scopul şi 
menirea societăţii şi anume a Statului sau 
a Bisericii - după principiul: Suprema lex 
“salus publica” (binele obştesc) sau “salus 
animarum” (binele comun duhovnicesc). 
Acest principiu se va aplica la fiecare 
legiuire şi el va fi şi hotărîtor în tot locul 
la explicarea legii însăşi (...)” (pag.57, 
cap. Legea omenească”). 

Aşadar, se confundă binele 
obştesc urmărit de Stat prin promulgarea 
şi aplicarea pedepsei cu moartea, pentru 
crimele prescrise de Codul Penal, cu binele 
comun duhovnicesc, urmărit de Biserică 
în legile bisericeşti pe care le prescrie 
creştinilor. 

Faptul că legea pedepsei cu 

„moartea este o lege pur omenească, 
prescrisă de legiuitorii Statului creştin, 
ni-l confirmă şi profesorul de Morală 
creştină, dr.Athanasie Mironescu 
Craioveanu, în Manualul de Teologie 
morală (vezi pag.73 ||, cap, 162: “Puterea 
statului”, din art.IV, intitulat “Purtarea 
morală a creştinului față cu statul”): 

» “Ca rînduială dumnezeiască pre 
pămînt, statul are mai întîi a pune stavilă 
arbitrarului, violenţei şi nedreptăței de 
orice fel, şi a ocroti contra faptelor de 


August '94 NR. 8/44 PAG. 15 


judecător, 





STAT. 


acest fel pe membrii săi. Cartea Facerii 
ne spune că Dumnezeu, încheiind după 
potop legătura sa cu Noe, i-a dat şi o 
poruncă ce cuprinde în sine un e/emen! 
al vieții de stat. Acea poruncă nepreşit 
îndatoreşte de a pedepsi pre ucipaşi 
(Facerea 9, 6: “Cel ce va vărsa sîngele 
omului. pentru singele aceluia singele 
lui se Va vărsa; Că după chipul lui 
Dumnezeu am făcut pre om)”. 


$ 


Ca documentarea noastră să fie 
mai completă, am mers la izvoarele 
Teologiei morale ortodoxe care sînt: 
Sfinta Scriptură şi Tradiţia Bisericii. Am 
căutat să vedem care este raportul dintre 
aceste izvoare şi legiuirea pedepsei cu 
moartea, adică am cercetat ce indicii, 
argumente şi dovezi vin să demonstreze 
oricui - teolog sau ne-teolog, creştin sau 
păgin - că pedeâpsa cu moartea este 
admisă în Statele creştine ca fiind o lege 
omenească (civilă) compatibilă -cu 
morala creştină! 

Tradiţia Bisericii ne pune la 
îndemînă aşa-numita ştiinţă bisericească 
în care “se numără cu deosebire toate 
acele scrieri ale Sfinţilor Părinţi şi ale 
celorlalți scriitori bisericeşti, la care se 
păstrează şi se învață în- curăţie şi 
întregitate deplină doctrina bisericii vechi 
ecumenice” (Em.V., -op.cit., vol.I, 
pag.18). | 

Sf Ambrozie (340-397). La 
întrebarea* “despre legali itatea pedepselor 
de moarte”, Sf.Ambrozie răspunde unui 
invocînd “autoritatea 
apostolică a lui Pavel, carele zice că 
judecătorul nu în'zadar poartă sabia şi că 
este, ca slujitor al lui Dumnezeu, 
răsbunător spre miînie celui ce face răul” 
(idem, pag.217). : 

Fericitul Augustin (354-430). 
a scrierea sa despre De civitate Dei (|, 

» Migne P.l.XLI.p.35) face o 
ali referire la ucidere:“Uciderea 
nu este concesă, afară doară dacă ea se 
„porunceşte de Dumnezeu prin o lege sau 
prin o poruncă expresă sau specială (...) 


Aceia însă, cari la poţunca lui Dumnezeu |” 


poartă războaie, sau ca diregători (în 
limbajul de azi: legiuitori; conducători - 
n.n., S.A.) în conformitate cu legea, 
condamnă la moarte pe cei vinovați, nu 
păcătuiesc” (ibidem, p.231). 
Sf.Scriptură ne aduce dovezi 
incontestabile pentru faptul că pedeapsa 
cumoarteaa fost îngăduită de Dumnezeu, 
în toată istoria sfintă a neamului omenesc, 
cao legiuire deosebită, aplicată în condiţii 
speciale. Dr.Constantin Chiricescu, 
prof.universitar de patrologie şi fost 
Decan al Facultăţii de Teologie Bucureşti 
(1900-1910) împreună cu iconom 
C.Nazarie, agregat la Facultatea de 
Teologie Bucureşti, cataloghează 
pedeapsa cu moartea, în celebra lor 
lucrare Călăuza predicatorului (Buc., 
1901), drept ucidere îngăduită de 
Dumnezeu, după următoarea “schemă” 


(continuare în pag.16) 


muti 


PAG. 16 NR. 8/44 August '94 


PURTAREA 
LORIN 

CREȘŞTINULUI 

FAŢĂ DE STAT 















(continuaţe din pag. 13) 





(vezi p.307 şi toate trimiterile la versetele biblice citate): 






-ucigaşului: Geneza 9, 6; Num.35, 33; 2 Regi 4, 11;3 
Regi 21, 19; Prov.I. 18; Matei 26, 52 (“Atunci lisus 
i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot 
sabia de sabie vor pieri”); Ap.13, 10”; 

9 Dumnezeu cere singe pentru ucidere: 
Gen.9, 5-6; 2 Regi 4; 11; 3 Regi 2,32; 21, 19; Luca ||. 
50-51”; 

9 'Dumnezeurăsbună uciderea slugilor sale: 
Deut.32,42; 4 Regi 9, 7; Ps.79, 10; Matei 23, 35; Ap.6, 
9-10; 16,6; 18, 20 şi 24, 19,2”; 

O “cgea'lui Moisi cerea uciderea pentru 
ucigași: EX.21, 12 şi 14-15 (“Deva lovi cinevapeunom 
şi acela va muri, să fie dat morţii”); Lev.24, 17; Num.35, 
16-21; Deut.19. 11-13"; 

E "Legea omeneascăe pusă spre a întimpina 
uciderea: | Tim.1,9-10 (“Legea nu este pusă pentru cel 
drept, ci pentru cei fără de lege şi răsvrătiţi, pentru 
necredincioşi şi păcătoşi, pentru necuvioşi şi spurcați, 
pentru ucigaşii de tată şi de mamă, pentra omoritorii de 
oameni; pentru deSfiinați, pentru sadomiţi, pentru 
vînzătorii de oameni, pentru mincinoşi, pentru cei care 
jură strîmb, şi pentru tot ce stă împotriva învăţăturii 
sănătoase)”; - 

e: N.emilăpentru ucigași: Num.35,31-“Să 
nu luaţi răscumpărare pentru sufletul ucigaşului, care 
este vinovat morții, ci să-l omeriți” (după abolirea 
pedepsei cu moartea, în România va urma, probabil, 
conform aceloraşi “protocoale” ale “înțelepților” 
Europei Comune, impunerea unei legi de răscumpărare 
a crimei prin cauțiune, pe bani - răscumpărăre practicată 
deja în multe state aşa-zis civilizate: adică ucizi, plăteşti 
şi apoi eşti liber şi... nevinovat! - n.n., S.A.); 2 Regi 3, 
28-29; 3 Regi 2, 31-32"; . 

0 “Pedeapsă pentru ucidere: Gen.4,12-15: şi 





























CUVINE-SE... 


„„să îngenunchiem pe mormântul lui încă 
proaspăt. = 

Cuvine-se să picurăm o lacrimă în candela 
veşniciei, pentru ca lumina ce l-a căl uzit în viaţă Să | 
însoțescă şi dincolo de moarte. 

Cuvine-sesă nu-l uităm pe cel care s-a stins ca o 
candelă şi a trăit ca-o vâlvătaie. Căci vâlvătaie a fost... 

În ziua de 23 iulie 1994, supărat pe lume şi pe noi, 
ne-a părăsit, trecând întru cele veşnice, OCTAVIAN 
VOINEA. - 

Descendent dintr-o familie de oameni modeşti, 
Octavian Voinea s-a născut în aprilie 1922, în orăşelul 
Panciu din judeţul Vrancea. Bunicul său a luptat şi s-a 
distins în războiul de independenţă din 1877, iar tatăl 
său, după ce a participat de la început până la sfârşit la 
războiul pentru reîntregirea neamului, a fost ucis 
mișeleşte în prigoana deslănţuită de dictatura carlistă în 
1939, împotriva celor ce au vrut să facă “o ară ca 
soarele sfânt de pe cer”. A urmat cursurile primare la 
Panciu iar pe cele liceale la Focşani şi după absolvirea 


EDITURA 
"PUNCTE CARDINALE" 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr.4072996517509 















9 :Lciderea trebuie răscumpărală cu sîngele 









loan NISTOR 
secretar de redacție Ca 








PUNCTE CARDINALE 


Gen.9, 6; ler.19, 4-9 şi [er.5 1,49; Av.10; 0s.4, 2-3; loil 
3, 19; Mih.3,:10-12”. 


AS 


Pentru a nu ni se obiecta că argumentele 
scripturistice citate mai sus aparțin, în majoritate, Legii 
Vechi sau Vechiului Testament - ceea ce demonstrează 
existența pedepsei cu moartea mai ales în legislația 
mozaică - vom arăta că şi Legea nouă, adusă de Hristos, 
admite pedeapsa capitală pentru ucigaşii de oameni. 
Vrem să spunem, cu alte cuvinte, că Hristos nu 
desființează şi nici nu critică în acest punct vechea 
legislaţie, ci O întăreşte! 

Ca să nu fim acuzaţi că am interpretat sau 
tălmăcit după capul nostru versetele evanghelice ale 


Noului Testament ce conţin referiri la chestiunea în 


discuţie, am apelat la scrierile exegeţilor teologi ai 
Răsăritului Ortodox. Ne-am oprit la COMENTARUL 
ASUPRA SFINTEIEVANGHELII DUPĂ MATEI făcut 
de teologiftmonah Teoclitos Farmachides (1784-1860), 
o excepțională lucrare grecească tradusă la noi, în două 
volume, între anii 1931-1932, cu note şi observaţiuni de 
prof.pr.Constantin Grigore şi pr.prof.Sava T.Saru şi 
avînd cuvîntul introductiv redactat de către eminentul 
teolog, dr.Haralambie Rovenţa, profesor de Exegeza 
Noului Testament de la Facultatea de Teologie din 
Bucureşti. 

Pasajul evanghelic ce face referire la pedeapsa 
cu moartea este cel din capitolul 5, Matei, 21-22: 
“ Auzit-aţi că s-a zis celor de demult: să nu ucizi, că cine 
va ucide vinovat va fi judecății (...)”. La pag.201, în 
vol.I, părintele Tepclitos Farmachides face următorul 
comentariu la acest verset: 

“După ce i-a îmblinzit cu fericirile ce le-a 
anunțat şi după ce i-a entuziasmat pentru virtute, (lisus) 
le înfăţişează de acum înainte porunci şi mai înalte. (...) 
Să vedem cum nu desființează Legea, ci o împlineşte în 
lipsurile pe care le are. Zice că s-a spus de către legislatorul 
vechilor Ebrei: <<să nu ucizi, omule, pe cel de neamul 
tău, iar oricine va ucide, va fi socotit vinovat judecății şi 
se va pedepsi după cum merită, pentru omor>>. <<lar 
Eu zic vouă: că tot cela ce se mînie împotriva fratelui în 
zadar, nu la timpul potrivit, căci cuvîntul în deşert 
aceasta însemnează. va fi vinovat judecăţii>> (...)”. 
(vezi pag.201-203). , 

“<<Cine va ucide, vinovat va fi judecăţii>> nu 
se găseşte în locul din care citează porunca Legii <<să nu 
ucizi!>> (Exod XX, 13), ci este adăogată de către lisus. 
Totuşi, sub o formă sau alta se găseşte şi ea exprimată în 


acestora din urmă, s-a înscris la şcoala de Ofițeri activi pe 
care a absolvit-o când războiul era încă în toi. A luat parte, 
ca tânăr ofițer, atât la campania din Răsărit împotriva 


_bolşevismului, cât ŞI în cea din Apus împotriva celuilalt 


monstru totalitar, nazismul. După terminarea războiului a 
fost îndepărtat din cadrele armatei şi s-a înscriș ca student 
la Politehnică. În această calitate, împreună cu colegii săi 


„Vrânceni, a pus bazele mişcării de rezistenţă anticoniuniste 


din munţii Vrancei. Rămas în Bucureşti să coordoneze 
această mişcare cu celelalte mişcări de rezisteță a înfiinţat, 
împreună cu un alt coleg, un serviciu de informaţii al 


întregij mişcări de rezistenţă anticomuniste; serviciu pe 


care l-a condus până la arestarea sa care s-a produs în 
noaptea de, 15 mai 1948, atunci când au fost'arestaţi mii 
de studenţi din toate centrele universitare ale țării. A fost 
judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi a 
cunoscut ca nimeni altul ororile Piteştiului, fiind, din 
cauza dârzeniei sale, una din-victimele preferate ale lui 
Țurcanu. A cunoscut, cu ocazia acestei încercări, şi căderi, 
Şi înălțări pe care puţini le-au cunoscut, iar după încetarea 
experimentului Piteşti a trecut prin una dintre cele mai 
bestiale anchete făcute vreodată de Securitate, pentru 


“a-l determina să semneze o declaraţie, încriminatoare de 


care aceasta avea nevoie în instrumentarea odiosului 
proces pe care l-a înscenat Victimelor. În acest proces a 
fost condamnat la moarte şi timp de nou luni şi-a aşteptat, 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 





2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr.L09 
telefon 069/422536 





Legea veche”. (...) Între Legea mozaică şi a Sa, lisus 
face un admirabil paralelism. Diferenţa e evidentă: 
Legea mozaică are ca obiect partea externă; cea a lui 
lisus, partea internă, de multe ori ignorînd pe cea 
externă” (idem, pag.204). 

După cum se vede, “lipsurile pe sare le are 
Legea veche” a pedepsei cu moartea, conform 
Comentariului părintelui Farmachides, constau în faptul 
că "Legea veche nu tăia rădăcina omorului”, lucru pe 
care îl cere şi-l impune lisus ca “parte internă a Legii”. 
Şi conform aceluiaşi Comentar, prin paralelismul făcut 
de lisus, se observă limpede că Legea veche a pedepsei 
ucigaşilor este acceptată şi-n Legea nouă! . 

Putem concluziona: 

|) Pedeapsa cu moartea era admisă şi chiar 
cerută de Legea Veche - fiind considerată, conform 
Teologiei Morale, drept o 2 omenească, o lege cu 
caracțer civil 

2) Exegeţii Noului Testament cît şi Sfinţii 
Părinţi şi scriitorii bisericeşti ne arată că lisus nu a 
desființat Vechea Lege, care “avea ca obiect partea 
externă”, ci a împlinit-o prin Legea cea Nouă, care 
“avea ca obiect partea internă”. Prin urmare, legea 
pedepsei cu moartea fiind o lege omenească, civilă, 
deci ținînd de “partea externă”, a fost admisă în 
continuare (bineînţeles, aplicată vinovaţilor prin puterea 
“Sfatului creştin). 

3) Miîntuitorul Hristos vrea mult rhai mult de 
la nai oamenii: să făiem în noi rădăcina omorului, 
adică să trăim după morala poruncilor Sale, tăind în noi 
tot răul, deci şi patima care ne duce către păcatul 
omuciderii, Astfel, prin morală creştină, societatea se 
ve transforma în sensul că o educație bazată pe morala. 
evanghelică nu va mai permite apariția ucigaşilor şi a 
crimelor împotriva vieții, averii şi demnității omului. 

4) Pe măsură ce morala evenghelică va ajunge 
a fi unica morală trăită în Statul creştin, iar individul se 
va fi purificat de patimile aducătoare de moarte, legea 
pedepsei cu moartea va deveni. încetul cu încetul. 
inutilă! In termenii juridici de astăzi, legea ar fi lovită 
de nulitate prin faptul că, nemaifiind criminali într-o. 
societate creştinăpurificată, legea pedepsei cu moartea 
nu va mai avea obiect de aplicare. Aşadar, în Statul 
creştin - ne arată “silogismul de față - se va admite 
pedeapsa cu moartea pînă în ziua în care educația 
creştină va fiajuns a da pe deplin roadele cerute de lisus 
în Evanghelia Sa. 












Silviu ALUPEI 






în lanţuri, execuţia. În cele din urmă, pedeapsa cu 
moartea i-a fost comutată în mună silnică pe viaţă şi, 
împreună cu alți 15 osândiţi, a fost închis în aşa-numita 
“Secţie a morţii” din Jilava, unde a fost ţinut timp de 
mai bine-de doi ani. Pe la sfârşitul lui 1959 a fost adus, 
împreună cu toți cei ce reuşiseră să supravieţuiască 
regimului de exterminare care. li S-a aplicat în această 
“Secţie a morţii”, la Aiud unde i-a fost dat să cunoască 
ororile unei alte reeducări.. S-a eliberat. cu sănătatea 
şubrezită dar cu moralul şi sufletul nealterate, în iulie 
1964. Afară, în aşa-zisa libertate, din cauza dârzeniei şi 
neastâmpărului său, a fost unul dintre cei mai hărţuiți 
foşti deținuţi»politici, de Securitate. După decembrie 
1989 a pornit, de cele mai multe ori de unul singur, O 
susținută campanie de desvăluire şi de informare a 
opiniei publice româneşti şi internaţionale despre ororile 
săvârşite în închisori şi nu numai, de odiosul regim 
comunist. = 

A. plecat dintre noi, trecând de cealaltă parte, 

“necumințit” şi cu regretul de a nu fi avut timp să spună 
lumii tot ce avea de spus. 

Fie ca acolo “unde nu este nici întristare, nici 
suspin” să-şi găsească liniştea de are în viaţă nu a avut 
parte! 

Odihnească-se în pace!. 


PUNCTE CARDINALE 





























Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 
pF RI 


Li sl AL eCiuTE, 





































ă Sa bea par PALAT Mă pp i ata ZA E iz na SN Apa cl md > 


— ——. ... ;