Puncte Cardinale anul V, nr. 12 (60), decembrie 1995

27 “lisus Hristos este eternitatea care punctează istoria” SS 
azi "(Petre Tutea) | 


ae poe sad 
ANUL V, 
E E Nr. 12/60 : 
“ decembrie 
| bb 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 
ANIZ A,ELVE IA, : A, SUEDIA, MI 


irculaţie în afara României: AUS I RIA, GERMANIA, FRAN] ANIA CANADA STATELEUNITE. AUSTRALIA 


credinta 
iubire 
sperania 













16 pag. - 600 lei 















LA AL CINCILEA CRACIUN 
AL “PULNCTELOR CARDINALE” 


lată că s-au împlinit 5 ani - “un cincinal”, ar zice comuniştii - de când 
revista “PUNCTE CARDINALE” apare în modregulat, încercând să contribuie, 
cu puterile ei modeste, la o limpezire a conştiinţei creştine româneşti şi la re- 
crearea unei sensibilități politice de dreapta, după lunga eclipsă comunistă. 

Am fi vrut să facem mai mult şi ne dor propriile noastre limite. Ştim că 
ar fi fost de dorit un tiraj mai mare, o difuzare mai largă, semnături mai 
numeroase, condeie mai tinere, articole mai puţin întinse etc. Toate acestea 
rămân deziderate de viitor, în măsura în care Dumnezeu ne va învrednici să 





mergem mai departe. 
S-au spus multe despre noi, mergând până la etichetările cele mai 


absurde, dar nimeni nu ne-a putut contesta, în mod serios, linia ortodoxă şi 
națională. Aceasta a fost şi rămâne principala noastră năzuinţă, dincolo de 
orice reducționism politic: să slujim lui Dumnezeu şi neamului românesc, 
creând o punte între tradiţie şi actualitate, în nădejdea unui viitor mai curat. 
S-a spus, mai ales, că amfi o publicaţie “legionară”. Noi nu ne speriem 

de acest calificativ (ba chiar ne-am onora să-l merităm, în sensul lui autentic), 
dar ştim că lumea se sperie, din pricini pe care nu e locul să le detaliem aici. Ne 
întâlnim cu legionarismul, în mod fatal, pe frontul mai larg al dreptei creştine. 
Noi nu absolutizăm, dar nici nu putem neglija reperele trecutului. Am spus-o 
şi o repetăm: nu mai credem în viabilitatea anumitor forme exterioare ale 
dreptei româneşti de altădată, dar credem în eternitatea unor principii care pol 
şi trebuie să călăuzească viata naţională atâta vreme cât, vorba poetului, “din 
mila Sfântului, facem umbră pământului”. Linia pe care ne-am asumal-o 
pleacă de la Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu şi trece prin B.P. Hasdeu şi Mihai 
Eminescu, prin Nicolae Iorga (cel din vremurile lui “apostolice”) şi Octavian 
Goga, prin Nichifor C rainic şi Nae Ionescu, prin Corneliu Z. Codreanu, Ion 
1. Mota şi Vasile Marin, prin Mircea Eliade şi Constantin Noica. Este linia pe 
care a mărturisit-o, până atât de aproape de noi, marele cruciat alromânismului 
care a fost Petre Ţuţea. Ne simțim, inevitabil, “nişte pitici pe umerii unor 
uriaşi”; iar de nu ne putem ridica, în acest târziu al istoriei, la înălțimea faptei 
şi cugetului lor, se cade măcar să-i mărturisim şi să nu încetăm de a ne lupta 
cu propria noastră puţinătate. Neamurile nu se sting atât de slăbiciune, cât de 
uitare; nu atât de neputinţă, cât de lene. Rostulpe care-l năzuim? Să împiedicăm 

| “măcar o minoritate românească de a se complace în “lene” şi “uitare”. 

| Acum, la capătul a $ ani de luptă şi gâlceavă cu o lume dez-du mnezeită 
pi şi dez-rădăcinată, gândul ni se îndreaptă cu recunoştinţă către toţi cei ce au 
sprijinit, publicistic sau financiar, micul bastion naţional-creştin al 
“PUNCTELOR CARDINALE” (a cărui piatră de temelie a fost pusă la Sibiu 
de d-l GABRIEL CONSTANTINESCU - cel ce a ştiut să nu se piardă în 
| meandrele sterpe ale unui activism politic iluzoriu, înțelegând că imperativul 
acestor vremi şi misiunea testamentară a generaţiei sale sunt actul pedagogic 
şi actul mărturisitor), precum şi către cititorii noştri din ţară sau din străinătate, 
tineri sau vârstnici, ortodocşi sau de alte confesiuni, a căror căldură am 


E 3 3 


= 


e dati 


y 
La 
str 


fată 


a 


A 


A 
zl 


Pb 


- 
srl 


x 3 


P 


3, 
2; 


A 


SE 


| simţit-o adesea şi pe care am încercat să nu-i dezamăgim. j (R.C.) cil AAA ae 
| TUTUROR LE URĂM SĂRBĂTORI FERICITE ȘI TARIA SARI ul SEA AA conta 
k DE A MERGE PÂNĂ LA CAPĂT PE DRUMUL DREPT PE GU NC: pete 
CARE S-AU ANGAJAT, FĂRĂ NICI UN PROFIT MATERIAL, | a i pet altele ai SI CA 
| ÎN RĂSPĂRUL UNEI LUMI DE STRÂMBĂTĂȚI... Viata IA Se Pila Agar St eaila 
| PROFITABILE ! AO - PRI deac. JE ae A 
Puncte Cardinale |2- 1 B i ic abili 
A 2 MAICA DOMNULUI CĂLĂUZITOARE (HODIGHITRIA) 
= 








PAG. 2 NR. 12/60 Decembrie '95 





Asasinarea primului ministru 
israelian Yitzhak Rabin, la începutul 
lunii trecute, într-o zi de sabbat, de 
către un student evreu, descendent 
dintr-o familie de rabini, a avut darul să 
arunce o umbră de îndoială asupra 
părerii, cvasiunanim acceptate, despre 
unitatea desăvârşită care domneşte în 
lumea iudaică. O unitate exemplară, 
ilustrată atât de modul în care acţionează 
instituţiile Statului Israel, cât mai ales 
de consensul în care funcţionează 
milioane de evrei din diaspora, dacă 
diaspora se pot numi cele peste 7 
milioane de evrei care trăiesc în Statele 
Unite (în timp ce totalul de 17,5 
milioane, la cât este estimat de statisticile 
oficiale numărul total al evreilor din 
lume, în patria lortradițională nu trăiesc 
decât 4,8 milioane). 

Până destul de recent, evreii 
erau priviţi cu o ostilitate manifestă de 
marea majoritate a populaţiei băştinaşe 
din țările în care trăiau, iar nu de puţine 
ori această ostilitate lua forme violente. 
Faptul că în lumea contemporană nu se 
mai produc decât arareori acte de 
ostilitate făţişă faţă de evrei nu se 
datorează atât unei mutații survenite în 
conştiinţele oamenilor (în sensul 
afirmației făcute în aprilie 1984 de Papa 
loan Paul al II-lea, în sinagoga din 
Roma, că “evreii sunt fraţii noştri 
iubiţi şi într-o bună măsură, chiar 
fraţii noştri mai mari”), cât 
modificărilor ce au avut loc, în ultimele 
decenii, în raportul de forțe dintre 
conducerea mondială iudaică şi 
guvernele statelor în care trăiesc evrei. 

Astăzi evreii constituie forța care 
domină lumea. O dominație care a 
depăşit formele de acţiune ocultă de la 
începutul acestui secol, ea fiind 
percepută de o bună parte a 
contemporaneităţii ca o fatalitate în fața 
căreia orice tentativă de opoziţie este, 
din capul locului, sortită eşecului. După 
ce au câştigat cel de al doilea-război 
mondial, în care Statele Unite şi 
Uniunea Sovietică nu au fost decât 
instrumente docile pe care conducerea 
supremă iudaică le-a manevrat cu 
dibăcie, evreii se găsesc în pragul acestui 
sfârşit de mileniu la un pas de obiectivul 
menit să le consfinţească supremaţia în 
lume: Noua Ordine Mondială. 
Succesele înregistrate în această direcție 
ne îndreptăţesc să afirmăm că omenirea 
trăieşte astăzi “momentul iudaic”. 

++* 

Pentru evrei “dominația lumii” nu 
constituie un obiectiv politic, ca pentru 
celelalte popoare care, de-a lungul 
timpurilor, au întemeiat imperii. Pentru 
evrei “dominaţia lumii” este împlinirea 
unei predestinări, conform credinţei că 
poporul evreu este “poporul ales” de 
Dumnezeu să domnească peste toate 
celelalte neamuri. Şi deşi drumul spre 
această împlinire s-adovedita fi presărat 
cu obstacole şi capcane, credinţa în 
destinul lor mesianic s-a dovedit cu atât 
mai statornică cu cât greutăţile cu care 
s-au văzut obligaţi să se confrunte au 
fost mai mari. Constrânşi să părăsească 
pământul în care Dumnezeu îi aşezase 
pe strămoşii lor şi să se împrăştie în 
toate colțurile lumii, evreii nu au încetat 
nici o clipă să spere că ziua în care se 
vor întoarce în “fâra în care curge 
miere şi lapte” nu este departe. Dacă 
“nostalgia paradisului” constituie o 
componentă metafizică a trăirii creştine, 
“nostalgia Țării Sfinte” reprezintă o 
permanenţă istorico-religioasă a 
poporului evreu. Aşa se explică eşecul 
tentativelor făcute în ultimele două 
secole cu scopul de a-i determina pe evrei 
să se adapteze la spiritul şi mentalitatea 
popoarelor în mijlocul cărora trăiau. 

În secolul 18, filozoful evreu 





Moses Mendelssohn (1729-86) inițiază 
mişcarea denumită “Haskala” - 
iluminismul iudaic care-şi propunea să- 
i elibereze pe evrei din ghetoul spiritual 
în care-i claustra stilul de viață riguros 
reglementat de prescripţiile talmudice şi 
sever controlat de textele rabinice, 
oferindu-le posibilitatea să participe la 
cultura europeană. Din acest îndemn, 
evreii vor reține numai importanţa 
asimilării valorilor culturale europene. 
Dar nu ca un scop, ci doar ca un mijloc 
pus în slujba idealului mesianic iudaic. 
Aşa se face că astăzi, evreii sunt prezenţi, 
cu nume de răsunet, în toate domeniile 
ştinţei şi culturii europene, fără însă ca, 
structural, ei să devină europeni. În 
străfundul sufletului lor evreii sunt, fără 
excepție, adepţii “soluției sioniste”, 
soluţia care-şi propune să înfăptuiască 
reîntoarcerea evreilor de pretutindeni în 
“Țara Sfântă "', în Palestina. Dar, pentru 
ca reîntoarcerea să fie posibilă, era 
necesar ca mai întâi, pe pământul pe care 
odinioară strălucise regatul lui David şi 
Solomon, să ia naştere un stat evreiesc. 
-xx 

Cum s-au desfăşurat evenimentele 
pentru realizarea acestui obiectiv, se ştie. 
La sfârşitul secolului trecut, vizionarul 
evreu Theodor Herzl (1860-1904) pune 
bazele sionismului politic, întemeind 
“mişcarea sionistă”, ale cărei teluri le 
formulează în lucrarea “Der /udenstaar” 
(Statul evreiesc), apărută în anul 1896. 
Sub presiunea cercurilor financiare 
evreieşti, care se bucurau de influenţă în 
principalele cancelarii europene, în 1917, 
ministrul de externe britanic, lordul 
Balfour, comunică liderului sionist, 
lordul Rothschild, că guvernul său 
acceptă crearea unui stat evreiesc pe 
teritoriul Palestinei, care îi fusese 
încredinţat Angliei, ca mandat, la sfârşitul 
primului război mondial. 

Dar punerea în practică a acestei 
intenţii se va dovedi dificilă. Opoziția 
populațiilor arabă şi creştină față de 
imigrația evreilor în Palestina a luat forme 
violente. Practic, începând cu anul 1929, 
când a avut loc un adevărat masacru al 
populaţiei evreieşti, s-a declanşat războiul 
dintre arabi şi evrei, război care durează 
până în ziua de astăzi. 

Sfârşitul celui de-al doilea război 
mondial a dat câştig de cauză evreilor. 
După ce la 29 noiembrie 1947 
Organizaţia Naţiunilor Unite formulează 
planul de împărţire a Palestinei într-un 
stat evreiesc şi unul arab, plan acceptat 
de “Agenţia Evreiască”, dar respins de 
arabi, la 15 mai 1948 “Consiliul Naţional 
al Evreilor din Palestina” proclamă 
înfiinţarea Statului Israel. Ce s-a petrecut 
în continuare pe acest teritoriu bântuit de 
patimi şi de ură este prea bine cunoscut. 
Declaraţia de independenţă a Statului 
Israel corespunde cu izbucnirea primului 
război arabo-israelian, urmat de 
refugierea a peste 850.000 de arabi de pe 
pământul pe care-l locuia de peste o mie 
de ani. În urma acestui masiv refugiu, pe 
teritoriul Statului Israel nu au mai rămas 
decât 156.000 de arabi. 

Apoi pământul Palestinei a fost 
cutremurat de încă trei războaie 
sângeroase arabo-israeliene: războiul din 
1956, provocat de “criza Suezului”, 
“războiul de şase zile” din 1967 şi 
“războiul de Yom Kipur” din 1973, toate 
terminate cu victorii mai mult sau mai 
puţin categorice ale evreilor. După 
ultimul război, în această zonă a 
Orientului Mijlociu domneşte pacea, dacă 
pace se poate numi continuul război de 
gherilă pe care arabii îl poartă împotriva 
israelienilor. 

-.* 

Deşi învingători pe câmpurile de 
luptă în toate confruntările cu arabii, 
conducătorii evrei au înțeles că starea de 


PUNCTE CARDINALE 


război nu poate fi prelungită la nesfârşit. 
In raport cu cele două mari idealuri care 
însuflețesc lumea iudaică, revenirea în 
țara strămoşilor şi împlinirea destinului 
de “popor ales”, pe care Divinitatea l-a 
sortit să stăpânească lumea, conducătorii 
spirituali ai comunităţii iudaice şi-au dat 
seama că ele sunt de fapt antinomice, că 
nu se pot realiza concomitent. A-i obliga 
pe bancherii evrei din Occident, care 
controlează şi dirijează finanțele lumii 
şi, implicit, politica mondială, să-şi 
abandoneze activitatea şi să devină 
agricultori sau păstori într-un kibuț din 
Valea lordanului, nu numai că ar fi o 





opun'imigrării ilegale, între organizația 
sa şi trupele britanice au loc frecvente 
ciocniri armate, ciocniri care vor înceta 
de-abia în 1948, când ia ființă Statul 
Israel. 

Zelul organizaţiei conduse de 
Begin, ca şi al celeilalte organizaţii 
subversive, “Hagana” care îşi 
desfăşurau activitatea în Palestina, în 
prima jumătate a acestui secol, se 
explică prin situaţia nesigură a evreilor 
din Europa, îndeosebi după instalarea 
la conducerea Germaniei a regimului 
naţional-socialist. Atunci, întemeierea 
unui stat evreiesc era justificată, nu 





AȘTEPTAREA 


FALSULUI 
MESIA... 


absurditate, dar ar însemna să lipseşti 
comunitatea iudajcă din “Erteiz” de 
sprijinul material vital care-i garantează 
existenţa. Sprijinul care-i dă armatei 
israelinene posibilitatea să dispună de 
cea mai modernă tehnică de luptă, mijloc 
indispensabil pentru a-şi ține adversarii 
la respect. lar dacă la sprijinul material, 
adăugăm, sprijinul politic pe care evreii 
din Occident îl asigură guvernului 
isaelian, chiar atunci când acesta comite 
flagrante încălcări ale normelor de drept 
internațional, ne dăm seama ce ar însemna 
ca toată evreimea să se strămute în 
“Eretz”. 

Pusă în aceşti termeni, în problema 
existenţie Statului Israel (şi a viitorului 
lumii iudaice) se pare că sunt deja 
cristalizate două orientări. Prima, pe care 
o vom denumi poziţia “/ireralistă”, 
militează pentru ideea concentrării 
evreilor din întreaga lume în “Țara 
Sfântă”, spre a se împlini litera Scripturii. 
Adepții acestei orientări condamnă orice 
concesie făcută duşmanilor Statului 
Israel, în speță arabilor, şi-i cheamă pe 
evrei la luptă pentru extinderea hotarelor 
țării la hotarele care le-a avut Regatul 
Regelui David. 

Cea de a doua orientare reține din 
rostul existenţei Statului Israel numai 
semnificația de simbol cu caracter 
religios, obiectivul principal asupra 
căruia trebuie să se concentreze toate 
energiile iudaismului fiind “dominaţia 
mondială”. Un mod de a gândi care i-a 
obligat pe cei care conduc destinele 
“poporului ales” să caute o modalitate 
acceptabilă de a instaura, cel puţin pentru 
un timp, opace reală în Orientul Mijlociu. 

Semnificativă pentru această 
orientare este biografia politică a lui 
Menachem Begin. În tinerețe, 
conducătorul unei organizaţii sioniste în 
țara sa de origine, Polonia. Deportat de 
sovietici în Siberia, reuşeşte, în 1942, să 
ajungă în Palestina, unde devine 
conducătorul organizaţiei subversive 
teroriste “/rgun Zwai Leumi”, care 
militează pentru facilitarea imigrației 
evreilor. Cum autorităţile britanice se 


numai ca un simbol religios, ci în primul 
rând ca un teritoriu de refugiu pentru 
evreii expuşi persecuțiilor cu caracter 
antisemit. Când însă acest pericol a 
trecut, ultranaţionalistul sionist 
Menachem Begin a înţeles că, pentru 
existența Statului Israel, dar mai ales 
pentru dobândirea supremaţiei în lume, 
pacea în Orientul Mijlociu este imperios 
necesară. In spiritul acestei convingeri, 
nu va pregetasă încheie pace cu Egiptul. 
Şi astfel, ca o ironiea istoriei, teroristul 
Menachem Begin, urmărit în anii '40 
de poliţiile europene pentru atacuri 
armate împotriva militarilor britanici, 
va fi recompensat, în calitate de prim- 
ministru al Statului Israel, cu Premiul 
Nobel pentru pace. 

Ca şi Menachem Begin, Yitzhak 
Raabin, generalul caare s-a distins în 
toate cele paatru războaie pe care evreii 
le-au purtat împotriva arabilor, a înţeles 
cât de importantă este pacea în Orientul 
Mijlociu pentru împlinirea idealului 
iudaic de supremație în lume, astfel că 
nu s-a dat înapoi să întindă mâna lui 
Y asser Arafat, conducătorul 

Organizaţiei pentru Eliberarea 
Palestinei”, până mai deunăzi duşmanul 
de moarte al evreilor. Un gest şi o 
atitudine pe care studentul Yigal Amir, 
cel care şi-a descărcat pistolul ucigaş în 
spatele lui Rabin, nu a fost în stare să le 
înțeleagă. 

Nu a fost în stare să înțeleagă că 
“ținutul Canaaneienilor, al Heteilor, 
al Amoreilor, al Ferezilor, al 
Ghergheseilor, al Heveilor şi al 
lebuseilor”, pe care lahve i le-a promis 
lui Moise, astăzi nu mai semnifică 
teritorii în spaţiul îngust al Palestinei. 
Ele sunt un simbol pentru întreg 
pământul asupra căruia evreii țintesc 
să-şi întindă stăpânirea. După cum, tot 
cu valoarea de simbol (simbol pentru 
realități contemporane) trebuie privite 
denumirile popoarelor din textul biblic, 
pe care Dumnezeu le-ar fi sortit să fie 
supuse de “poporul ales”. 

GABRIEL CONSTANTINESCU 


DOO a Rp. 


ui i 








/ 





4 
| 





eară-i sear 
Jlorile dalbe, 
seara mare-a lui CYăciun, 
Plorile dalbe, 
când s-a născut Domnul bun, 
Jlorile dalbe. 
Noi umblăm 
să colindăm, 
pe-astă noapte-ntunecoasă. 
Pe cărare-alunecoasă, 
nemerirăm l-astă casă, 
l-astă casă, l-ăst domn bun. 
Domnul bun, jupân (cutare). 
de veste dacă prindea, 
inainte ne ieşea, 
c-un clondir 
plin de rachiu: 
cu clondirul d-a dreaptă, 
cu păharul d-a stângă, 
din clondir turnându-ne, 
din gură grăindu-ne: 
- Voi, patru colindători, 
noaptea pe la cântători, 
vă alegeți doi din voi, 
doi din voi mai tinerei, 
Şi săriţi în cea grădină: 
rupeți fir de calomfir 
ş-o steblă de busuioc, 
să ne fie cu noroc; 
ş-apoi treceţi la fântână, 
la fântâna lui Iordan; 
muiaţi fir de calomfir 
şi steble de busuioc, 
să ne fie cu noroc, 
ş-apoi mergeţi colindând, 
doi din urmă botezână; 
stropiți casă, 
stropiți masă, 
fețe de coconi stropiți, 
ca să fie pomeniţi, 
că frumos v-or dărui 
cu daruri de la părinţi; 
ş-apoi fețe mai stropiți, 
tot fețe de fete mari, 
că bine s-or pomeni 
şi pe voi v-or dărui 
cu mahrămi grele de fir; 
şi-ncă fețe mai stropiţi, 
feţe şi de cei bătrâni, 
că şi ei s-or pomeni 
Şi frumos v-or dărui 
c-un colac de grâu curat, 
pe colac vadra de vin, 
c-aşa-i legea din bătrâni, 
din bătrâni, din oameni buni. 
Bună vremea-n aste case, 
la mulți ani cu sănătate, 
că-i mai bună decăt toate! 







([ |) E /Alle ză N 
pia 
“ CES 


N ZA. 
ZISUL ]] 


Le 
e 


IL) 

















PUNCTE CARDINALE 


Crăciunul, sărbătoarea creştină a Nașterii 
Domnului, s-a suprapus pe vechea 
sărbătoare păgână a solstițiului de iarnă. 
Personificarea zilelor de 24 decembrie (Moș 
Ajun) şi 25 decembrie (Moş Crăciun, 
rebotezat de comunişti “Moş Gerilă“, în 
încercarea de a-l demitiza) ține poate de 
vechea mentalitate păgână, revalorificată 
însă în sens creştin. Personajele sunt 
obscure, dar asimilabile, în mare, cultului 
creştin al sfinților. Dapă o anumită tradiţie 
legendară, bătrâ ciun ar fi fost unul 










j colinde s-ar 


putea deduce însă că el reprezintă mai 
degrabă o imagine mitologică a lui 
Dumnezeu-Tatăl. Colindele (lat. Calendae, 
gr. Koiavăon), asociate Crăciunului şi 
Anului Nou, par să fie supraviețuirea 
(parţial creştinată) a unor obiceiuri legate 
de sărbătorile antice de la începutul lui 
ianuarie (festum calendarium, KaAGvĂpv 
topre ). Numele de “colinde” se întâlneşte, 
în diferite variante, la mai toate popoarele 
creştine din Europa. Fiecare neam şi-a 
constituit un fond mai mult sau mai puţin 
bogat de colinde. Aceste cântece de evocare 
şi urare, păstrând adesea elemente mitico- 
magice precreştine, poartă, în ciuda 
universalității genului, interesante peceţi 
autohtone. Colindele şi datina colindatului 
sunt foarte bine reprezentate în spaţiul 
Europei răsăritene, la slavi, la greci şi la 
români. Există atât colinde “profane” (în 
care se simte mai clar un fond arhaic, 
precreştin), cât și colinde “religioase” 
(adesea de geneză bisericească). Petru 
Caraman (Colindatul la români, slavi şi alte 
popoare) stabilea, în folclorul românesc, 
“şase feluri de colindări de tipul profan”: 1. 
Colindatul propriu-zis (al flăcăilor sau chiar 
al oamenilor în vârstă, cu puternic caracter 
ritual, legat de noaptea şi ziua de Crăciun), 
II. Colindatul copiilor (cu caracter ludic şi 
legat, în mod tradiţional, de Ajunul 
Crăciunului), III. P/uguşorul (ce are un 
“caracter agrar şi se leagă de sărbătoarea 
Anului Nou), IV. Umblatul cu măştile (în 
răstimpul dintre Crăciun şi Anul Nou, 
atașându-se adeseori altor forme de 
colindat), V. Vasi/ca (legată de ajunul 
Anului Nou, puternic pervertită de către 
țiganii de odinioară, iar astăzi aproape 
complet dispărută) şi VI. Sorcova (cu care 
umblă copiii în dimineaţa de Anul Nou). În 
ce priveşte “colindările strict religioase”, 
acelaşi cercetător identifică: 1. Cântecele de 
stea (copiii “umblă cu steaua” mai ales în 
preajma Crăciunului, dar uneori şi până la 
Bobotează) şi II. Vicleimul sau Irozii (un soi 
de reprezentaţie dramatică populară, legată 
de intervalul dintre Crăciun şi Bobotează, 
dar astăzi tot mai rară). Noi reproducem 
aici două colinde populare de simbioză 





şi refrene regăsibile în variante de pe tot 
cuprinsul țării (a se vedea, între altele, 


Dem. Teodorescu, apărută în 1885 şi 
reeditată în 1982). 


R. C. 






păgâno-creştină, ambele închinate sărbătorii 
|| Crăciunului (Nașterii Domnului), cu scenarii 


culegerea de Poezii populare române a lui G. |F Ul] = Aa A 

i L pe/ // , 
| [044 P 2, ci 

zi; if A aa A - Pb 4 


Decembrie '95 NR. 12/60 PAG. 3 






hai Ler-oi d-ai Liţ-oi Doamne, 
seara mare-a lui Ă-Ajun, 
hai Ler-oi d-ai Ler-oi Doamne; 
mâine-i ziua lui Crăciun, 
când s-a născut Domnul bun, 
mititel, 
infăşețel, 
cu lumina după el. 
De când Domnul s-a născut, 
văi adânci au izvorât, 
crâng uscat 
în frunză-a dat, 
câmp părlit 
a înverzit. 
Jidovii de-au prins de veste, 
îl cătau pe unde este: 
Doamne, tot din vad în vad. 
Doamne, tot din sat în sat, 
Doamne, şi din casă-n casă, 
Doamne, şi din masă-n masă. 
Doamne, ba din grajd în grajd 
îl cătau şi nu-l aflau. 
Maica de veste prindea, 
pruncu-l lua 
şi se ducea 
cale lungă, cale grea. 
Și doi munţi dacă suia, 
la al treilea se oprea, 
suflețel să-şi odihnească, 
pruncuşor să-şi primenească. 
Iară maica ce-mi vedea? 

Că în urma ei venea 

Ion, Sfânt Ion călare. 

tot strigând 

Şi tot certând 

şi din gură-aşa grăind: 

- Maică, ştii tu au nu ştii 
că-s trei râuri pe aci: 

un ' de vin, 

altul de mir 

ş-altul d-apă limpejoară? 
Fiu-n braţe l-om lua, 

in de apă l-om scălda, 

în de vin l-om boteza, 

cu mirul l-om mirui, 

cu vestmânt l-om premeni, 
"Doamne ” numele i-om pune, 
dătător de fapte bune; 
fie stăpân cerului 

şi Domn al pământului, 
cerul sus să-l stăpânească, 
lumea jos s-o-nțelepțească, 
pe toți să ne mântuiască. 
Bună vremea-n ceaste case: 
Domnul bun să nu le lase! 
Să fie la toți de toate, 

La mulți ani cu sănătate! 




















ape E pai Bus 


N » 










tal, 
e 











PAG. 4 NR. 12/60 Decembrie '95 


PUNCTE CARDINALE 


Tu numele adeudnului 





XĂVI. Reeducarea de la Aiud continuarea 


celei de la Piteşti 


Am afirmat, cu altă ocazie. că 
reeducarea de la Aiud este continuarea 
celei care avusese loc, cu mai bine de 
zece ani înainte, la Piteşti, în sensul că 
aici s-a încercat să se desăvârşească ceea 
ce se începuse, atunci, acolo: 
compromiterea totală şi irememdiabilă 
a unor oameni şi a idealurilor lor. 
Bineînţeles, datorită faptului că cele două 
experimente au avut loc în contexte 
istorice diferite, precum şi faptului că 
oamenii asupra cărora s-a acționat erau 
diferiți, între ele, pe lângă asemănările 
de rigoare, au fost şi o serie de deosebiri. 
La Piteşti, de exemplu, unde subiecţii 
asupra cărora se acționa erau cu toții 
tineri, proaspeți arestați. şi deci, robuşti 
din punct de vedere fizic şi având, pe 
deasupra, şi un moral excelent datorită 
faptului că toți erau puternic ancorați 
într-un ideal în care credeau cu tărie, au 
fost întrebuințate împotriva lor, pentru a 
li se înfrânge cerbicia, metode de o 
ferocitate ieşită din comun. Aplicându- 
li-se teroarea continuă, în decurs de 
numai câteva luni, aproape toți au fost 
i vidați de personalitate şi transformați în 

adevăraţi roboţi care executau fără să 
cartească tol ceea ce li se ordona. Un 
nefericit care a avut neşansa să treacă 
prin acel iad, îmi spunea că seara, atunci 
când li se ordonasă se pregătească pentru 
şedinţa de tortură, toți, cu o docilitate de 
animale dresate, îşi scoteau un ciorap 
din picior şi şi-l îndesau singuri în gură 
pentru a-şi înăbuşi țipetele. Mai mult 
decât atât, unii dintre ei erau în aşa hal de 
dezumanizați încât nu mai era nevoie să 
fie luaţi cu forța de călăi pentru a fi 
băgați cu capul în tineta cu murdărie, ci 
era suficient să li se ordone, “treci la 
tinetă”, pentru ca ei, ca nişte adevărate 
automate, să meargă şi să-şi bage singuri 
“ capul în urină şi excremente. Aceasta a 
fost la Piteşti. La Aiud însă nu a fost 
nevoie să se acționeze atât de dur 
deoarece oamenii de aici nu mai aveau 
Nici rezistența fizică, nici pe cea morală 
a celor de la Piteşti. Majoritatea dintre ei 











erau oameni în vârstă, uzaţi fizic şi moral 
de lunga perioadă de detenţie pe care o 
aveau în urma lor, motiv pentru care erau 
mult mai vulnerabili decât cei de la Piteşti. 
Astfel că aici au fost suficiente măsurile 
doar aparent mai blânde ca izolările, frigul, 
înfometarea, neacordarea de asistenţă 
medicală celor bolnavi, promisiunile că 
vor fi eliberaţi, şantajul etc. pentru ca 
oamenii să capituleze. Şi mulți au 
capitulat. Unii au făcut-o decent, cu un soi 
de jenă, renunțând anevoie la trecutul şi la 
visele lor. “Ce vrei dragul meu, nu mai 
pot. lartă-mă. Atât mi-a fost menirea'”, a 
răspuns unul dintre ei unui intransigent 
care i-a reproşat căderea. Alţii au făcut-o 
blazaţi şi indiferenți de parcă nu era vorba 
de ei şi de lupta lor de o viaţă, iar alţii au 
făcut-o cu un fel de înverşunare 
(voluptatea prăbuşirilor despre care am 
amintit) cu ură chiar împotriva lor şi mai 
cu seamă, împotriva celor care nu făceau 
ca ei. 

De asemenea, între cele două 
experimente mai exista o deosebire. La 
Piteşti. pe lângă scopul principal al 
reeducării care era schilodirea fizică şi 
sufletească a victimelor, precum şi 
uciderea idealurilor lor se mai urmărea şi 
obținerea de informaţii în legătură cu ceea 
ce subiecții supuşi reeducării tăinuiseră 
în timpul anchetelor de la Securitate. În 
acest scop, în prima fază a reeducării de la 
Piteşti denumită “demascarea externă”, 
victimele erau supuse unor severe anchete 
în legătură cu ceea ce nu spuseseră 
Securităţii. Informaţiile astfel obţinute 
erau centralizate şi triate de Turcanu care 
le preda periodic Ministerului de Interne. 
Metoda s-a dovedit a fi foarte productivă 
deoarece mai mult de jumătate din 
arestările efectuate de Securitate în 
perioada 1950-1955 şi chiar şi mai târziu 
au fost făcute pe baza informaţiilor smulse 
celor anchetați în timpul demascărilor 
externe. In felul acesta Securitatea a intrat 
în posesia unor preţioase informaţii în 







Apo ete 


Demostene ANDRONESCU 





legătură cu nucleele de rezistență rămase 
în libertate şi a avut posibilitatea să-şi 
planifice arestările în funcţie de 
periculozitatea şi de importanţa pe tare o 
prezentau grupurile respective. Unele 
dintre aceste persoane vizate de Securitate 
au fost lăsate în libertate pentru a fi 
urmărite în vederea descoperirii unor noi 
legături, până târziu în 1958-1959 când, 
în sfârşit au fost arestate. In reeducarea de 
la Aiud, această fază a “demascărilor 
exlerne” nu a existat deoarece la data 
respectivă (1962), mişcările de rezistență 
din țară fuseseră anihilate şi Securitatea, 
bine organizată avea acum alte posibilități 
de informare şi de supraveghere a 
cetățenilor. Şi apoi, în 1962 la Aiud se 
urmărea cu totul altceva decât la Piteşti în 
1949-1950, Aici se urmărea uciderea unor 
conştiinţe şi compromiterea iremediabilă 
aunor oameni care datorită unor probleme 
de conjunctură urma să fie puşi în libertate. 
Din aceste motive, la Aiud s-a pus accent 
deosebit pe cea dea doua fază a reeducării 
care la Piteşti se numea “demascarea 
internă” şi în care subiecții erau constrânşi 
să-şi descopere sau să inventeze pe seama 
lor şi pe seama celor dragi lor cele mai 
mari şi cumplite vicii şi păcate. Majoritatea 
celor de la Piteşti, de exemplu, chiar Şi cei 
care nu aveau surori, îşi violaseră surorile. 
mamele tuturor erau curve şi incestuase 
culcându-se cu proprii lor feciori, iar taţii 
trebuia neapărat să fie toți excroci, 
depravaţi şi beţivi. Nu conta faptul că 
toate acestea erau aberaţii şi că nimic nu 
era adevărat. Important era ca ele să fie 
spuse o dată, de două ori, de nouă ori, în 
fața celorlalți, până când ŞI cel care le 
inventase începea să creadă că sunt 
adevărate. De bună seamă că politrucii de 
la Aiud care conduceau reeducarea 
cunoşteau bine ceea ce se întâmplase la 
Piteşti şi felul în care reacționează oamenii 
aduşi în situații limită pentru că, ei au 
aplicat aici metodele verificate la Piteşti. 
După cum am arătat cu altă ocazie, la 


Omenia aceasta românească, plină de dra 
de oriunde, nu s-a şters de pe chipu-i împăcat cu lumea 
cuvânt de recunoştinţă şi de rămas-bun i-a rostit şi un 
l-a învățat pictura, pe el şi încă pe câţiva pictori maghi 


Aiud s-a acționat mai întâi asupra 
personalităţilor, a liderilor spiritului care 
constituiau, pentru marea masă a 
celorlalți deţinuţi, exemple de urmat. 
Speculându-le slăbiciunile, neputinţele 
şi spaimele au reuşit să-i determine, pe 
unii dintre ei, să facă declarațiile aberante 
pe care, astăzi, săptămânalul “Timpul” 
le publică ca fiind adevăruri de 
necontestat. La fel ca şi cei de la Piteşti, 
ei au inventat pe seama lor şi pe seama 
Mişcării Legionare şi a personalităţilor 
marcante ale acesteia tot felul de vicii şi 
de păcate care de care mai cumplite şi 
mai neverosimile. Conform acestor 
născociri, toți legionarii aveau neapărat 
instincte criminale şi porniri huliganice, 
toți erau beţivani şi scandalagii şi făceau 
prăpăd pe unde treceau. În aceste 
declarații, toate acţiunile şi activităţile 
lor erau răstălmăcite şi prezentate pe dos 
decât au fost în realitate. Toate taberile 
de muncă legionare au fost, după 
relatările acestor apostaţi, cuiburi de 
desfrâu şi orgii, şi locuri ideale unde îşi 
perfectau educația viitorii asasini. lată 
ce se spune despre tabăra de la Carmen 
Sylva, de exemplu: “Locul unde s-a 
organizat această tabără, a fost dăruit 
de familia marelui bogătaş Movilă. 
Printre cei care au vizitat tabăra, un 
număr destul de mare l-au reprezentat 
doamnele şi domnişoarele din înalta 
societale, care, atrase de curiozitate au 
dorit să cunoască pe linerii “trăsniţi " în 
căutarea de distracţii tari. Aşa s-a stabilit 
O serie de aventuri galante, în special cu 
mulți dintre şefii legionari, care nu s-au 
lăsat prea mult rugaţi să cedeze. Dacă şi 
pe această cale se perfecta o cât mai 
strânsăcolaborare legionaro-burgheză, 
nu-i mai puţin adevărat că. în tabără, 
şi-ndeosebi aici, la Carmen Sylva, s-a 
perfectat educaţia viitorilor asasini”. În 
episoadele anterioare am reprodus, pe 
larg, mai multe asemenea declaraţii 


absurde, aşa încât consider că orice alte 
comentarii sunt de prisos. 


(va urma) 


goste de neam şi țară, ca Şi de semenii săi 


Şi cu Dumnezeu, nici în sicriu. Un 
fost elev al său. maghiar, pentru că 





An a: mia Ai aa aia iasi aaa iii Asie iam meiiee  aa: 
E 


OT -.—  — -L.—.——_—.—— — O N N 


——_ _—— LL. 1 7. -. ._— pr 


ns 


see da e ea eter foi A Mou aa 


N 


NICOLAE POP DIN BEIUS 


E 2 Ea Urbea aceasta de aleasă respirație şi insoirati e ci € apa 

lubit de cei mulți ŞI respectat, în felul lor, până şi de duşmanii ireductibili ai idealurilor prin conducătorii ei vremelnici, ea e nora gi cot ŞI l-a prigonit, 
sale, profesorul pictor Nicolae Popo, “paciul Niculiţă pentru Vecini, copii şi oamenii de Niculiţă Pop, după cei şaisprezece ani de închisoare comisii ie ȘI sa văzut astfel pe 
omenie din Beiuş, orașul de veche tradiție culturală românească din Bihor, a trecut, în 20 unei cooperative locale, apoi recalificându-se aia e sat rând străzile şi 
septembrie a.c. de la osârdia pământească la gloria eternității, la venerabila vârstă de 88 de fie înmormântat ca cetăţean de onoare al ei. Ur pensiona tâmplar 
ani. fiindcă Niculiţă Pop nu avea nevoie de reabil; 

"Ceva s-a rupt în mine”, spunea la înmormântarea bunului ŞI vechiului său prieten i ii i ce-i ste asa El n 
Virgil Cosma, căruia i-a făcut un cald panagiric, pentru ca, exacj la două luni, să plece dintre Veşnică recunoştinţă vor trebui să TA ise ea ini Matii 
noi spre a-l regăsi. Prietenii ŞI cunoscuţii îi pot vedea acum, cu ochii sufletului, povestind, continuă pribegie în opinci şi straie ponosite, pentru pâinea e i Si ze Cal de 
într-o oază de lumină edenică, despre Căpitan şi Gardă” şi despre toate implinirile şi o în nemurire prin număratele sale tablouri. Moţii puilor, le-a trecut- 
neîmplinirile noastre din această lume. 

Beiuşul, prin oamenii săi de bine - nu puţini - l-a condus la locul de veşnică odihnă, 


„Beluşul, prii » derăsunetale sale. Intelectualilor moți, prezenti si viitari “Dovara” intai 
cu pioșenie şi întristare. Pleca dintre ei un om carea corespuns toată viața lui semnificativului faţă de memoria acestui maestru. lar lb Eli nezaă le rămâne “po recunoştinței 
moment imortalizat de un mare poet ardelean: : 


am cunoscut şi iubit, cântându-i în duh 
“Plânge printre ramuri luna...” să-i păstrăm curată aminti i inimile ei 

ȘI popii nostru-ntâmplător întriain adânc sint. ă pc n irea, unindu-ne inimile şi cugetele 

LU bc e 005 Ev imţit. “Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! 

-Pe cine-ai îngropat, părinte? 

-Pe-un om de omenie. 








Pop. 






















Sebastian MOCANU 















PUNCTE CARDINALE 


Decembrie '95 NR. 12/60 PAG. 5 


55 DE ANI DE LA ASASINAREA 





Pe 28 noiembrie 1940, pe câmpia de lângă Strejnic, 
era găsit cadavrul ciuruit de gloanţe al marelui savant 
Nicolae lorga (caza îîiplinise 69 de ani cu câteva luni 
inainte). A fos desigur, qnul dințre cele mai reprobabile 
evenimente digitala hăță poiţică a epocii. Scenariul 
crimei este îndeobşte cunoscut: şăyantul a fost lichidat 
de o echipă dă iple legionari gbScuri (tot aceiaşi, se 
pare, cu asasiiz fi Vikeil Viădecaru, eliminat în 
aceeaşi zi), car&-] ridicasefăidin Sila sa de la Sinaia 








.. 
3) 
a 















(cea ela! lepi, de loctițadiă )bicei, fusese avariată 
de, tren iţi Mac eătoarană) în seara zilei de 27 
(Sisă IE, it Rică ittordinisă-ld ucă la Bucureşti, 
pentru: Sun Merogatur, Savantul însuşi îşi bănuia 
carta. iar € ISO Dărânii Afirtiă CX asasinatul “plutea 


ă cu şapte ani, în 






plase 






Sh nare p. 


. 





> Răzt EnătA Or” 
Duca, Mihai 
K i fost vorba de 
DE iune pe oi tpropriu, roplica ea sau girul 
sori ducătoril9r Superiori ai Cgărzaii [aa aul te mărturii 
comfiimăteă Horia Sia, trăit un adevărat şoc la 
aflazeă cumpliţei ve in cARipăsiune față de 
N; care lezi om vedea, nu 





























în mâna duşmanilor legionarismulii Şi-i marca 
“obrazul” istoric cu o pată de neşters. Oricâte limite ar 
fi avut ca om şi politician, N. lorga era un mit naţional. 
Legionarii înşişi simţiseră acest fapt şi lui i se datora 
împrejurarea că istoricul, deşi purta principala 
responsabilitate morală (şi nu numai) pentru arestarea, 
parodia de proces şi asasinarea lui Corneliu Codreanu, 
nu se afla printre vinovaţii întemnițați la Jilava (în 
aşteptarea unei judecăţi care n-a mai avut loc). De 
altfel, dacă acel grup legionar rebel n-ar fi acționat 
precipitat, “pata istorică“ ar fi marcat probabil, câțiva 
ani mai târziu, “obrazul” comuniştilor... 

Să remarcăm şi un alt fapt. Toate asasinatele 
legionare de până atunci (este vorba de cele enumerate 
mai sus, căci împuşcarea prefectului C. Manciu, în 
1924, n-a fost un asasinat, făcându-se în legitimă 
apărare, cum s-a şi stabilit în justiţia vremii, care l-a 
achitat pe Codreanu) fuseseră urmate invariabil de 
autopredarea şi mărturisirea făptaşilor, care putuseră 
trece astfel drept martiri ai unei cauze. În cazul crimelor 
de la sfârşitul lui noiembrie 1940, făptaşii au fugit şi s- 
au ascuns, ca nişte criminali de rând, unii fiind 
condamnaţi în contumacie. Deşi comisă de elemente 
cu apartenenţă gardistă, lichidarea lui N. lorga nu mai 
poartă pecetea “pedepsirii” de tip legionar, ci a unui 
asasinat politic ordinar, pe cât de monstruos, pe atât de 
inoportun. E şi acesta un semn al unei anumite degradări 
interne a legionarismului, pe fondul tensionat şi confuz 
de după dispariţia Căpitanului. 

Astăzi, în afara cercurilor legionare, oamenilor le 
este obscur ce-au avut legionarii cu “marele lorga”. De 
aceea, nu-i inutil să reamintim câteva fapte, pe fondul 
general al epocii respective. pi” 

Începând din anii '20, N. lorga devenise o 
personalitate tot mai controversată, din punct de vedere 
politic şi moral. Octavian Goga îl putuse califica 
(Mustul care fierbe, Bucureşti, 1927, p. 88) drept 
“monumentala incarnaţie a proorocului, care şi-a 
mâncat tablele legii” . Orbit de orgoliu, neînțelegând 
noile vremuri şi înstrăinându-se de generaţiile tinere, 
N, lorga devenise, treptat, un titan desuet şi singuratic, 
necontestat în templul ştiinţei lui, dar adeseori ridicol 
în arena publică şi tot mai incoherent in manifestările 
sale politice. Guvernul pe care l-a prezidat (în 1931- 
1932) a reprezentat cel mai răsunător eşec 













a[i zÂni Ac 
At icatizaliu Ș 
— 


guvernamental din România Mare. Mai târziu se va 
complace să fie o unealtă obedientă a ambițiilor 
dictatoriale şi a pornirilor antiromâneşti ale lui Carol II 
(de formarea căruia se ocupase pe vremuri), inclusiv în 
acel ridicol Front al Renaşterii Naţionale. Acrit şi 
pătimaş, ura lui devine adeseori stihială. Gazetăria lui 
capătă şi ea, mai mult decât oricând, tonuri viscerale. 
Nu-i cruţă decât pe cei dispuşi să se Smerească în umbra 
lui. Nu numai că între el şi cei mai tineri se sapă o 
prăpastie, dar se răcesc şi multe dintre vechile prietenii 
şi colaborări. Faimoasa glumă a;lui»A. C. Cuza are un 
tâlc mai general; ieşind „dimătniversitate, lorga se 
încrucişează cu acesti Be epice şi-l întreabă, cu o 
politețe recgg de maulBCgă răspunsul vine tăios: “După 
cum XZis dai urc, iar dumneata cobori”... 











IC. Şumuleanu sau |. Găvănescul - unul 
SIC ipalii săi dascăli naţionalişti. Ruptura dintre 


| 5 ”. iNENErația de la 1922 avusese în N. lorga - ca şi în 
4 ge du a A 4 Cuza, 0. Goa, N. C. Paulescu, S. Mehedinţi, |. C. 
> îlrez ST Nec alunean 


"şi “bătrâni”, pecetluită prin înființarea Legiunii 
fhanghelul Mihail (1927) pe ruinele Ligii Apărării 
Naţionale Creştine (L.A.N.C.), a dus, implicit, şi la 
îndepărtarea de profesorul lorga. Acesta nu le iartă 
legionarilor lipsa de smerenie în fața personalității sale 
de “apostol al neamului” şi apete ţa către mentori 
spirituali şi politici mai tineri. Pe def die profesorul 
alunecase, între timp, spre abăra-n asonică. In 1932 
semnează, ca Preşedinteal Consiliului de Miniştri, un 
igerei,de dizolvare a Gărzii de er deşi aceasta nu 
ta respectivă. nici tin act de violenţă. (Se 
xece prea uşor cu vederea faptul că violențele legionare 

4 î e-pulerii politice în 
funcțiune; legionarismul a fost silit, practic, să devină 
extremist!). lorga continuă să-i denigreze pe legionari, 
uneori fără nici un temei serios, iar diatribele din 
primăvara lui 1938 n-au fost decât un pisc al urii sale, de 
care Carol II a ştiut să se folosească în mod abil. 
Răspunzând numeroaselor defăimări din “Neamul 
Românesc” (veche publicaţie iorghistă), Căpitanul îl 
acuză pe profesor, într-o scrisoare deschisă, de “necinste 
sufletească“: “Dar din adâncul unui suflet lovit şi 
nedreptăţit, îţi strig - şi îţi voi striga şi din adâncul gropii 
- că eşti un necinstit sufleteşte, care ţi-ai bătut joc pe 
nedrept de sufletele noastre nevinovate”. Se vede că 
Zelea Codreanu n-ar fi aprobat însă în nici un caz 
asasinatul de mai târziu: “Nu veţi întâmpina nici 
dumneavoastră, domnule profesor, şi nici ceilalți care 
v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte 
opresiuni, nu numai riici o violenţă, dar nici măcar vreo 
opunere” (Căpitanul dizolvase partidul - v. Circulara 
Nr. 148 - încădin februarie, neacceptând să mai activeze 
politic în condiţiile dictaturii regale; el transmisese 
tuturor legionarilor mesajul rezistenței non-violente, 
spre a nu preface România “într-o Spanie însângerată“; 
din păcate, sângele avea să curgă după ce el nu va mai 
fi: e calea pe care au forțat-o Palatul şi Guvernul, 
declanșând un adevărat “terorism de stat”, în urma 
căruia au fost exterminați aproape 300 de legionari, 
începând cu Codreanu însuşi; e o mistificare abjectă să 
se vorbească de “crimele legionare” fără a se ține seama 
de mult mai numeroasele crime împotriva legionarilor!). 
N. lorga este sfătuit de Palat - care căuta un pretext 
să-l aresteze pe Codreanu - să-i intenteze acestuia 
proces de ultragiu. lorga se conformează şi continuă să 
pună paie pe foc. Jubilează la condamnarea lui Codreanu 











— 






- ap 
VarşIse, lă c 


i) 
oii 
. 









te PT Def 
TV) ca Yp: fre 10] -abu 2) 


şi este de presupus că a jubilat şi la asasinarea acestuia 


în stare de detenţie. În fine, în 1939; când “pedepsitorii” 
lui Armand Călinescu (executaţi fără judecată) au fost 
expuşi pe cheiul Dâmboviţei, “marele lorga” loveşte cu 
piciorul în cadavre! “Cred că atunci şi-a semnat singur 
- spunea un martor ocular - condamnarea la moarte”... 

lorga devenise atât de monstruos în prejudecățile şi 
patimile sale încât am putea spune despre el, mult mai 
îndreptăţit, ceea ce spunea G. Călinescu despre bietul 
Slavici: că în 1940 **moartea a scăpat opera de om”... Cu 
precizarea că ar fi fost totuşi mai bine - pentru toată 


„LUI NICOLAE IORGA 


Intre adevărul tragic și minciuna S/Gngistă 


lumea - să fi murit de moarte bună. 

Toate acestea reprezintă un adevăr tragic şi 
complex al istoriei noastre. Abordarea lui demagogică 
şi unilaterală e un semn de grosolănie sufletească ŞI 
intelectuală, pe care nu-l credem de bun augur în 
perspectiva viitorului. Sângele legionar n-a avut altă 
culoare decât sângele lui lorga! 

După o jumătate de veac de minciună, s-a spuscă 
singura noastră şansă reală ar fi adevărul. Modul în 
care istorici de profesie (Dinu C. Giurescu, loan Scurtu, 
Cristian Popişteanu etc.) au prezentat public 
evenimentele din noiembrie 1940 (pe fondul mai 
general al istoriei noastre interbelice) ne-a dovedit 
îfică o dată, spre sfârşitul lunii trecute, cât de departe 
suntem, în continuare, de “etica adevărului”. 
Istoriografia noastră stă, ca şi ieri, sub handicapul 
“imperativelor ideologice”. Teama de adevărul gol 
este şi ea o tragedie naţională. 

Dar o culme a indecenței şi a tupeului demagogic 
a fost reprezentată de apariţia pe postul național de 
televiziune a preşedintelui Ion Iliescu, care a făcut un 
aspru rechizitoriu al legionarismului şi al 
"totalitarismului” în genere, de ai fi zis că dumnealui 
este vreun înger justițiar, iar nu o relicvă a celui mai 
criminal regim din toată istoria României, pe care l-a 
Slujit cu “elan revoluţionar” încă din prima tinereţe! 
Comunismul, din a cărui ierarhie superioară a făcut 
parte actualul preşedinte (a se vedea, de pildă, Schița 
de portret din “Puncte Cardinale”, Nr. pe iul.-aug. 
1995, pp. 1-2), a întrecut în violență şi oroare nu doar 
tot ce au ajuns să facă legionarii, dar şi tot ce aceştia ar 
fi fost în stare să gândească. Legionarii au comis 3 
(trei) asasinate politice din 1927 până în 1939, iar după 
cei ei înşişi au fost măcelăriți cu sutele (septembrie 
1939), au făcut să mai cadă capetele unor călăi direcți 
sau indirecţi (noiembrie 1940). Atât. (Uciderile de 
evrei ce li s-au imputat n-au fost niciodată cu adevărat 
dovedite drept legionare, fiind doar un ingredient al 
“legendei negre” despre legionarism, aşa cum a fost ea 
ticluită în oficinele vechii Siguranţe sau în anumite 
cercuri evreieşti ce nu puteau înghiți naționalismul 
creştin al Mişcării). Cum pot fi judecaţi legionarii de 
politrucul unui regim care a exterminat câteva sute de 
mii de români, care a umplut închisorile cu tot cea avut 
această țară mai curat şi mai valoros şi care a făcut 
României mai mult rău decât migrațiile barbare şi 
fanariotismul luate la un loc?! 

Lui lon Iliescu îi pasă de uciderea lui lorga tot atât 
cât îi va fi păsat şi de uciderea lui luliu Maniu de către 
comunişti! Dumnealui n-a făcut decât să încerce 
exploatarea demagogică a comemorării unei tragedii 
naţionale, în interes strict propagandistic. Plângând de 
mila aşa-zişilor “martiri ai democraţiei”, preşedintele 
încearcă să treacă el însuşi drept un democrat. Criticând 
“extremismul” în principiu (asociat automat cu 
“antisemitismul”), preşedintele încearcă să se facă 
agreat de cercurile evreieşti internaţionale. Amintind 
că Regele Mihai (complexul psihanalizabil al actualei 
Puteri neocomuniste) a semnat decretul de instituire a 
Statului Naţional-Legionar (14 septembrie 1940), 
preşedintele încearcă să lovească monarhia sub centură. 
Şi, apoi, nici o apariţie televizată “la o oră de vârf” nu 
strică în perspectiva apropiatelor alegeri! 

În ce priveşte interesul mai general de a întreține 
“legenda neagră” legionară, el se leagă de tendinţa de 
a avea la îndemână nişte “țapi ispăşitori” atât pentru 
viciile şi neimplinirile trecutului, cât şi pentru viciile 
şi neîmplinirile prezentului (a se vedea, în acest sens, 
tărăboiul disproporționat făcut, față de câteva 
lăturalnice şi inofensive manifestări neolegionare, de 
ultimul raport al S.R.I.; un articol pe această temă 
poate fi citit în pag. 14 a Numărului de față), dar şi de 
teama tuturor lichelelor față de o eventuală fermitate 
justițiară, prin care legionarii au reuşit să tulbure 
odinioară tot putregaiul politicianist al vremii lor. 

Răzvan CODRESCU 





- 
. 

















































Legionarii! Un nume care şi astăzi, încă, 
stâmeşte controverse şi contestări vehemente: 
de-a lungul timpului, a produs uri feroce şi 
adeziuni totale, până la moarte. Supraviețuirea 
politică a legionarilor, după o atât de îndârjită, 
îndelungată, calificată prigoană, e un miracol, 
căci n-a fost scutită nici de asasinatele în masă, 
pe vremea lui Carol II, nici de plutoanele de 
execuție ale lui Antonescu. Apoi, normal ar fi 
fost ca noua putere “populară” instituită după 
23 august 1944, opusă regimurilor anterioare. 
“burgheze”, să se arate mai îngăduitoare cu 
aceşti opozanți, contestatari ai trecutei orânduiri. 
Dar n-a fost aşa. Dimpotrivă. A urmat hăituirea. 
căutarea lor pânăşi-n gaură de şarpe, puşcăriile 
şi lagărele pe scară mare (industrializarea 
detenției), reeducarea, în fine rătăcirea de 
patruzeci de ani prin cel mai mare pustiu al 
tuturortimpurilor şi continentelor: comunismul. 
Când a venit comandant al Coloniei 
Peninsula, de pe Canal, de la Valea Neagră, 
evreul Lazăr Tiberiu a început, fără să piardă 
nici oclipă, să-i “prelucreze”, să le facă “educaţie 
politică” milițienilor din subordine, pentru ca 
aceştia să “ascută vigilența”, să fie, tot timpul, 
“cu ochii pe bandiți” şi în special pe legionari. 
Despre noua situație, repede au fost_puşi la 
curent şi deținuții, ba şi cu unele amănunte. 
Aşa, de exemplu, s-a aflat că la o şedinţă unul 
din caralii, “mai puţin pătruns”, care probabil 
păstra un strop din țărăneasca-i şiretenie de 
acasă, făcând-o pe prostul, l-a întrebat pe 
comandant cum să-i recunoască din mulțime, 
de unde să ştie el care sunt legionari şi care nu. 
Lazăr l-a lămurit: “Mă, când vezi că unul, când 
trece, ține capul sus şi se uită la tine ca la un 
căcat, să ştii că ăla e legionar!””. 
Am citit, după decembrie'89, în publicaţii 


liniştitoare. 
















“cu acte în regulă”. 






















hotarul spaţiului românesc), 









PAG. 6 NR. 12/60 Decembrie '95 


SEMNALE NELINIȘTITOARE 
DINSPRE RĂSĂRIT 


Faptul că tratativele de la Dayton (SUA, sub patronaj americân) dintre protagoniștii 
conflictului bosniac, s-au finalizat cu un acord ce se doreşte un prim pas pe calea păcii, nu poate 
decât să dea satisfacție tuturor celor ce doresc cu adevărat instaurarea unei stări de normalitate 
între etniile, confesiunile şi statele din spaţiul fostei Iugoslavii. Numai că, la o privire mai atentă 
înspre miezul problemelor, se dezvăluie componente şi stări de lucruri deloc simple şi nicidecum 


Consecventă atitudinii sale, ferm şi echivoc exprimate, cu privire la extinderea NATO spre 
centrul şi vestul Europei, Rusia nu se arată deloc dispusă să accepte punerea sub semnul îndoielii 
a statutului său de mare putere, aşa cum, cu naivitate, s-ar fi putut crede la momentul aparentei 
dezmembrări a vechii URSS; Pentru a-şi menţine o prezență nu doar simbolică în Balcani, 
Moscova a impus Apusului o implicare militară rusească în acțiunea de orchestrare a evoluției 
evenimentelor postbelice în Bosnia, reuşind obținerea unui statut militaro-politic privilegiat. 

Şi de această dată, România a pierdut şansa de a se afla într-o poziţie avantajoasă în privința 
colaborării cu NATO, ratând stabilirea pe teritoriul său a bazelor legislative destinate intervenției 
în Bosnia. Factorii de decizie ai alianței atlantice au preferat Ungaria, ale cărei oferte au fost 
prompte, în timp ce în România pare să fie prioritară preocuparea pentru menţinerea Şi 
alimentarea zâzaniei româno-maghiare, care este garanție a menţinerii țării în sfera de influență 
şi control rusesc, iar nicidecum a accesului în structurile euro-atlantice. 

Dacă de pe urma embargoului împotriva Serbiei statul român s-a ales cu un gol de multe 
miliarde de dolari în visteria țării, pungile celor ce au încălcat interdicțiile s-au umplut cu sume 
fabuloase; şi nu-i vorba aici, în primul rând, de micii traficanţi peste Dunăre, ci de marii profitori 


Pe măsură ce Rusia îşi consolidează poziția în CSI şi se implică tot mai mult în problemele 
balcanice (cu susţinere occidentală, din nefericire), veştile dinspre Răsărit, de la Moscova Şi 
Chișinău, nu sunt deloc liniştitoare. Nici vorbă de materializarea tratativelor şi a relaţiilor de 
“Îrăţietate” între românii de pe cele două maluri ale Prutului! V'isatele “poduri de flori” de peste 
râul ce desparte frați, au devenit demult garduri adevărate de sârmă ghimpată. 

n cursul lunii noiembrie, din partea Dumei de Stat şi a Ministerelor A parării şi de Externe 
ale Rusiei au fost lansate semnale deloc voalate. Mai întâi, în Duma a fost avansată ideea, 
concretizată într-o rezoluţie, conform căreia“ Transnistria este declaratăzonă de interes strategic 
special pentru Rusia”. Iniţiativa a fost dublată de afirmaţia factorilor responsabili de politica 
extemă a Rusiei “cu privire la interesul special al acestei țări și locul privilegiat rezervat relațiilor 
sale externe cu Repubilca Moldova”. Numai că “Transnistria” este tocmai regiunea separatistă 
a autoproclamatei “Republici Moldoveneşti Nistreene” - teoretic, constituțional și legal parte 
componentă a “Republicii Moldova”, stat ce se declară independent şi unitar! În lumina acestor 
declaraţii, acordurile moldo-ruse în privința retragerii Armatei a 14-a rămân fără valoare... 

Pe de altă parte, aceleași autorităţi de la Moscova au declarat că Rusia nu mai este în măsură 
să respecte “Tratatul de securitate europeană” în privința reducerii armamentului convențional, 
act ce trebuia să fie urmat de limitări proporţionale de personal militar dizlocat în diverse zone, 
dar mai ales în flancul sudic şi sud-vestic al Federaaţiei Ruse, Deloc întâmplător, aceasta este 
tocmai regiunea geostrategică a Ceceniei şi a “Transnistriei” (ultima, poartă spre Balcani, la 


România, care și-a îndeplinit obligaţiile de reducere a forțelor sale conform prevederilor 
amintitului Tratat, este şi ea direct vizată de această ultimă sfidare rusească. Presiunile Moscovei 
asupra Chişinăului nu au rămas fără urmări. Membră a CSI, “Republica Moldova'"'şi-a declarat 
foarte recent doar interesul în privința “parteneriatului pentru pace”, nu şi cel de aderare la 
structurile NATO, Când sunt nori la Moscova, continuă să se deschidă umbrelele prin alte părți... 


diferite, opinii, prezentări, caracterizări, concluzii 
privind fenomenul legionar, scrise de autori cu 
pretenție de cunoscători ai domeniului, de la 
Ştefan Palaghiţă, fostmembru marcantal Mişcării 
Legionare, şi până la Zigu Ornea, comunistul 
erudit, specializat în spurcarea oricărei valori 
româneşti. Nici una dintre părerile exprimate nu 
e atât de concisă şi sugestivă ca aceea a lui Lazăr. 
mai sus citată, care, în plus, are calitatea de â se 
face înțeleasă şi de milițieni, evident nu prin 
elevarea, ci prin suculența limbajului. 

Eraprin iunie sau iulie 195 | când, în camera 
noastră din Reduitul Jilavei, l-au adus pe Dumitru 
Groza (Nea Mitică), fostul şef al Corpului 
Muncitoresc Legionar,cel prin care istoricii din 
stirpea intelectuală a lui Mihai Roller . 
acuzându-l că ar fi fost agent al Moscovei. caută 
să demonstreze “indubitabila” legătură dintre 
comuniști şi legionari. Tocmai pe el şi-au găsit 
să-l confunde, pe inconfundabilul Nea Mitică! 

Venea direct de la Ministerul de Interne, de 
la anchetă. Era plin de vânătăi, şchiopăta şi 
mergeaaplecat într-o parte. Dupăce îl cocoşaseră 
în bătaie, îl puseră la maşina de întins: un aparat 
“nou "ce funcționa dupăo tehnică larg utilizată 
în Evul Mediu. Aceasta consta din legarea 
separată,cu funii, a mâinilor şi picioarelor şi 


Nicolae POP 


PUNCTE CARDINALE 


CIOMĂGEALA 
CA ARTĂ (III) 







tragerea lor în cele patru direcții. Văzându-l în 
cel hal era, băieţii încercau să-l ajute, să-i 
oblojească rănile, dar Nea Mitică avea altele, nu 
acorda nici o atenţie unor astfel de amănunte. 
Pentru cei ce-l aduseseră în această stare nu avea 
decât cuvinte de dispreţ: “Dă-i mă-n mă-sa! 
Ăştia nu ştiu să bată. Nişte ciomăgari! Să fi văzut 
ce băteau ceilalți, poliţia Chiorului, moştenită şi 
de Antonescu. Adevăraţi meseriaşi! Aştia? Au 
sărit pe mine vreo şapte... care cu bețe, care cu 
cravaşe, care cu pumnii, care cu şpițul pantofilor, 
după ce m-au doborât la pământ. Nişte idioţi. 
Urlau la mine, urlam şi eu ca să nu se vadă că mă 
pufnea râsul. Imi spuneam în gând: Cu asta vreți 
să speriaţi, mă tolomacilor, pe unul care a avut 
de-a face cu Siguranța lui Carol II, alui Antonescu, 
cu Gestapo-ul lui Hitler şi NKVD-ul lui Stalin? 
Asta-i anchetă, mă gâlmelor?”. 

Aşa-şi manifesta nemulțumirea, pentru felul 
cum a fost tratat la anchetă, Dumitru Groza. La 
multe am fost de față, multe am auzit ascultându- 
ipe “bătrâni”, fără să le înțeleg întotdeauna, dar 
numai pomenisem să se arate cinevanemulțumit 
de calitatea bătăii primite! Ciudăţeniile trec: 
întrebările, însă, rămân. 

Torţionarii, e ştiut, au ierarhia lor. Există 
ajutori de călăi şi călăi calificaţi, anchetatori Şi 


„Stim care ne sunt duşmanii. Nu 








utilizează, în fel 
dubioase - partide | 


























































In numărul din ianuari 


Domnului”). Vestea sosise cu Părintele Petro; 


nostru a deranjat anumite cercuri oculte, 
informaţiile cuprinse în articol, cât 
destulă abilitate... 


„ Tabăra de tineret Costineşti, iul. 
tineretului, prin orgiile sexuale în aer libe 


acolo s-a mai scris, pe larg, în anii trec 
“Profesorul” G. B. organizează CO 
pentru tineretul aflat temporar în stațiu 


“învățătura”: sex în grup, băutul reci 
scârbită de “antihriştii lui Bivolaru”... 
Una dintre tipărituri e distri i 
145 de pagini (prefață, cuprins, texte. 
reacțiune creştină împotriva francmasoneriei ( 

a eco e emis de Sfântul Sinod 
realizat cu ace! prilej de Mitropolitul Nicol 

de Sf. Sinod al Bisericii Orice aCi ici 
lumii). 

Undeva, pe la midlocui compilației ( 
masonică împotriva Sfetagorei. 
exemplar mi-a fost adus acasă de o cuno 

Textele anti-masonice astfel răsnând: 


inconștientă - a însăşi “conspirației satanice 
poate că, într-adevăr, “cui p cui se Scoate! 
persoana G, B, pentru nimic î 


MISTERELE DEZVĂ 
CONSPIRAȚII 





CINE “CONSPIRĂ” ȘI CINE 


„> tun care ne sunt dus le cunoaştem însă tot arsenalul cu care sunt în 
„. - stare să neatace, Cu fiecare lovitură primită, pi se dese Are Sunt În 
„tehnici de atac. În războiul psihologic al d oculta antic 


ubioase - partide politice ipulate din culise securiste 
„ dezechilibrate psihic, oameni imorali ete. - anumite adevă 
BD anică a dezinformării care, în România po t-decembristă, se 
e-februarie 1994 al revistei “Puncte Cardinal 4 i inti 
Masoneria plănuiește transformarea Sf. Munte Athos în centru MEI A iai 
s estor rânduri) îi atenționa pe creştinii ortod 
loan Vekos (sprijinit de politicienii din Grecia) 


umite de tradiția ortodoxă şi “Grădina Maicii 


i . . niu Tănase, S ! i A “e “ 


t care acestea au înce 
ȘI pe semnatarul lor. Calea de com 


aug. 1995: campanie 


către organizaţia dubioasă a “profesorului Yoga cae în perimetrul numit “Golful francezi lor”, de 


uţi, în diferite publicații cotidiene sau periodi 
nferințe pentru studenții veniți la Costin ia 


așa-zisele conferințe, acestea fiind “une ral: Sedisriule Eur alele cf 
: x roc al urinei, cul : 
care se nimereşte prin preaimă(imblată cu cărți, ia eu Sat Ana SS uță 


Sinistrul guzu şi apărută în 1995 la Editura Shambala di 
i n Bucureşti). 

bras aa postfață şi chiar o stân Brosura tragea care, având 

Conţinutul tipăriturii lui G. B. este de-a dreptul uluit 


u . . tre 
1884, cap. “Francmasoneria” din Teologia luptăte oare a lui Irineu Mi 


isericii Ortodoxe Ro Î 
lan, actul decoața mâne în 1937, documentarul 


rului, in diferi ar t  ate ali 
ref al vestitelor Protocoale ale elepţlor Sona), e publicaţi periodice), dar şi textul 


Li p. 36) a fost strecurat 
: gurul text 

citează sursa, creându-se astfel impresia că eu aş fe e dis 
“Ti-am citit articolul pe care l-ai set Ştinţă, cu următorul comentariu ( 


“nebun”, pot trece ele însele drept tot nişte “nebunii. ai pe ndoetizate Pe Sa, ate ului 


n lume, Este ceea ce am Vă insă să fim asociaţi în vreun fel cu 


PRANCMASOmVERTA 


ITE ALB UNRI-cra = iara 
ATANICEE DIN GIGANTICE 





anchetatori-şefi, după cum au existat în trecut 
slujbaşi ai “Sfântului Oficiu”. de la aprozi la 
Mari Inchizitori. Intrebarea e dacă şi-n rândul 
răbdătorilor de cursă lungă au apărut trepte? 
Cei care au rezistat, atât torturii cât şi tentaţiei 
de a se refugia în moarte, au început oare şi ei 
să se stratifice, să se aşeze pe trepte de tipul 
masonicelor “grade”? Să fie şi supraviețuitorii 
anchetelor şi temniţelor îndreptățiți, în baza 
poziției ierarhice unde se situează, să pretindă 
un tratament corespunzător valorii lor? Asta ar 
însemna să se aplice fiecăruia bătaia, stâlceala, 
ruperea de oase, corespunzătoare rangului. Nu 
pretind oare unele victime cam mult? Atunci n- 
am priceput şi am pus-o pe seama faptului căe 
greu să-i înţelegi pe bătrâni, tânăr fiind. Nici 
acum însă... Suportarea torturii poate fi o 
virtute, hai, o artă. Dar un merit?!... 

Anchetatorul şi anchetatul formează un 
cuplu. Mariajul acesta constă dintr-o succesiune 
de apărări şi atacuri, de pânde, izbucniri 
zgomotoase şi tăceri molcome. Unii cred că 
adversitatea merge până la suflet; dar se trece şi 
dincolo. 

In împărăţia gulagului n-au existat 
spectatori. Revoluția pricinuită de reeducare 
n-a îngăduit nici neutri, nici indiferenți. Doar 
două categorii: călăi şi victime. Numai că, şi 
aici e dificultatea celor ce vor să înțeleagă fără 
să fie în stare să simtă, indivizii au trecut, pe 
rând, de mai multe ori, prin cele două roluri: 
suportau şi chinuiau, schingiuiau şi răbdau, o 
dată, de două, de trei ori... până când toată 
coaja, toată zgura, era dată jos. Ce rămânea? 
Animalul curat sau omul curat. “Aici e 
înțelepciunea” (APOCALIPSA 13,18) 


Constantin IORGULESCU 








“DECONSPIRĂ”? 






e e Ci e ac si i procedee ŞI E 
lezinformării, oculta anticreștină 
A pune în gura unor oficine 
















sau masonice, persoane 


ruri incomode, ce nu mai 


1 național-creştține. 









ocşi din România asupra planului masonic 
) Cu privire la intenția desființării treptate a 










93). Se pare că articolul 
rcat să compromită atât 
promitere a fost aleasă cu 







e apocaliptică de satanizare în masă 





regorian Bivolaru ”* ( 






despre orgiile săvârşite 






eşti şi, în general, 







pții îşi manifestă pub 






ante ce se distribuie gratuit) pleacă 








ângace bibliografie). 
Or, insumând cele mai importante texte de 







nare echivalent emis mai recent 









ul iudeo-masonic de cucerire 


Şi textul nostru despre iunea 
us de “editorul” Bivola căra a i se 
al acestui personaj! Un 
Iu (care mi-a tăiat respirația): 
purul Sataniști or!”... 















(Să se ştie, 





SILVIU ALUPEI 







ETARE 














PUNCTE CARDINALE Decembrie '95 NR. 12/60 PAG. 7 





|. Hermeneutica sau arta interpretării “i 
faptul de a aparține tradiției transmise, într 
semnifica”, scrie Paul Ricoeur în volumul Eseuri de herme 
„hermeneutica trebuie să asume în ea însăşi momentul c 
de la care pornind se constituie o critică a ideologiilor, o 

Dar e demn de reținut că orice critică are loc tot printr- 
de orice preferință subiectul aparținând el însuşi unei 
Problema, pentru subiectul hermeneut. aşa cum afirmă în 
este mai întâi de a-şi însuşi acest adevăr primordial, iar ap 
lui, de a efectua munca de inter 
cu elementele textului sau 


ncepe...din clipa în care, nemulţumiţi cu 
erupem relaţia de apartenenţă, pentru a o 


neutică. Şi, puţin mai jos: 

ritic, momentul bănuielii, 

psihanaliză etc.” 

o grilă ideologică, înainte 
tradiții, unei ideologii. 
repetate rânduri autorul, 

Oi, ca o urmare firească a 

pretare nu pe baza ptejudecăţilor proprii, ci în acord 

acțiunii. Căci în arta interpretării, “constituirea sinelui ŞI 


Cred că nu greşesc dacă, pe urmele lui M. Vulcănescut, răspund că distanțarea 
provine dintr-o mare aşteptare înşelată. Lumea occidentală a resimţit un profund 
sentiment de dezamăgire după millenium-ul de aşteptare, văzând că Mântuitorul nu 
se mai iveşte. 

Să ne oprim asupra unui amănunt semnificativ: în Răsăritul creştin frustraţia 
s-a manifestat la cote mult mai scăzute, sau chiar deloc. Este vorba deci de 
valorificarea diferită a aceleiaşi religii, adaptată la două contexte culturale distincte. 
In ambele cazuri e vorba de o preluare organică, dar nu trebuie să uităm că aşa cum 
a preluat raționalismul etatist roman creştinismul primitiv, s-a conturat o doctrină 
a Bisericii Catolice cu un element contractualist: sângele Mântuitorului răscumpără 
păcatul, dând satisfacţie Tatălui. Această tentă se accentuează prin altoiul religiei 


pr 0 CI a O e e Rm ma 0 pt o înec a îm ma a e a Ca a Că i ma ami a mai a E Aa a LE a ate te 


DESPRE COMPLEXUL IDEOLOGIC” 


d [MC a E CR E A CR E 


a sensului sunt simultane”?. Un text se caracterizează prin două componente: 
structura lingvistică internă şi proiectul exterior. Esenţial este nu să impui textului 
propria capacitate de înțelegere, ci să te expui, lui să primeşti de la el un sine mai vast, 
derivând tocmai din proiectul lui, din lumea propusă, subliniază autorul. 

Din cele expuse succint, înțelegem că hermeneutica nu poate să existe înaintea 
unei distanțări a semnificației față de fenomen, şi asta începând cu limbajul, unde 
“semnul lingvistic nu se poate substitui vreunui lucru decât dacă nu este acel lucru” 
(p-53). Distanţarea este însă momentul secund, precedat cu necesitate de apartenenţa 
la fenomen; deci şi procesul interpretării trebuie să urmeze cele două etape: 
apartenenţa (trăirea) şi distanțarea. 

II. Intrevedem, recitind aceste pasaje, posibilitatea existenţei unui “complex al 
ideologiei”, identificabil la cei care încep să suspecteze istoria Şi tradiţia de care 
aparțin, s-o psihanalizeze, confundând-o cu o ideologie în sens vulgar. Şi mă întreb 
dacă nu cumva este cazul celor care au aderat total şi intim la o ideologie devenită 
apoi caducă, iar acum suspectează orice alt sistem conceptual. Intreruperea apartenenţei 
la un sistem care a dezamăgit este urmată de o distanțare față de orice altă doctrină, 
ideologie etc., reprezentanţii acestei categorii devenind “neutri”, considerând chiar 
o datorie afişarea unei “imparţiale obiectivități”, prin zâmbete subțiri. 

Problema capătă consecințe mai grave când, pe de altă parte, se încearcă o 
proiectare în afară a acestui program autoimpus, folosindu-l ca explicaţie 
atotcuprinzătoare. Prin filtrul lui, totul este pasibil de a fi suspectat, asupra oricărui 
discurs planează prezumția de vinovăţie, pentru că e considerat lipsit de inocenţă şi, 
prin urmare, “demn” de neîncredere. 

Procedând aşa, nici nu se realizează că fundamentele profunde ale acestei 
atitudini izvorăsc, dimpotrivă, dintr-o angajare anterioară cât se poate de personală, 
de opusă distanţării, care acum suferă operaţiunea de uitare, de camuflare în 
subconștient. Găsind, bunăoară, tradiția culturală (pe care o analizează) tarată de 
scăderi şi defecte intrinseci, mânuitorii acestei hermeneutici asupra trecutului se 
comportă ca victime ale unui transfer psihanalitic: defectele ideologiei la care 
aderaseră cândva cu entuziasm sunt atribuite acum (ca defecte în genere) tradiţiei pe 
care o iau sub lupă. Dar tocmai prin această încercare de “demistificare” sunt ei înşişi 
demni de atenţia noastră hermeneutică, datoare să reconstituie etapele procesului 
intelectual pe care l-am numit “complex ideologic”; 

|. Aderarea la o ideologie. a 

2. Sesizarea înşelăciunii, dezamăgirea. Totuşi, desprinderea de ea nu e atât o 
urmare a propriei decizii, cât a faptului că ideologia a devenit caducă, punând astfel 
subiectul în fața unui fapt împlinit. De aici - distanțarea. gt 

3. Însuşirea unei atitudini de detaşare faţă de orice discurs, bănuit a priori că 
ar putea să înşele speranţele subiectului, ceea ce cu greu ar mai suporța. Deci, odată 
cu detașarea - suspiciunea. a: | | 

4. Practicarea unei hermeneutici incomplete asupra tradiției, căreia nu 1 se mai 
dăruie afectiv (afectivitatea s-a consumat în ataşamentul dintâi), “dezvăluie defecte, 
calități negative. (Transfer psihologic clasic: faptul de a se fi înşelat pretinde 
atribuirea de defecte oricăror altor idei sau valori; “Nici una nu e mai bună”) 

Acest fel de a interpreta ține mai mult de psihanaliza reducţionistă, deoarece 
militează numai pe faza secundă, a distanţării, excluzând ab initio trăirea, 
experimentarea “pe viu” a ideologiei respective. (Subzistă aici şi teama obscură de 
a nu rămâne captivi în ea). 

III. Dacă medităm atent la modelul acestui complex, observăm că nu este de loc 
nou, el acţionând către sfârşitul Renaşterii pe spaţii vaste, cu forța unui scenariu bine 
articulat, la secularizarea disciplinelor spiritului, din care au derivat ştiinţele moderne 
“obiective”, cu o metodologie strictă şi pretins infailibilă. oale 42 

Când Culianu” a demonstrat voinţa hermeneutică deformatoare, proprie oricărei 
epoci în raport cu mesajul celor anterioare, el a tras consecințele ce decurgeau de aici 
în ce priveşte imaginarul, produs al “aparatului fanntastic” (v.op.cit.) Conform 
acestora, începutul procesului de distanţare sau, cum spunea Gadamer (v:P,Ricoeur, 
op.cit.), “distrugerea raportului primordial de apartenenţă i față de imaginar, concordă 
cu întărirea atitudinii critice, la care contribuie bineînţeles, din plin, cenzura 
exterioară şi interioară (impusă şi autoimpusă). De la această jenă instituționalizată 
față de producţiile imaginarului şi până la psihanalizarea lui sub mască hermeneutică 

| tun pas. 
& A Ta afe este începutul ruinării dexterităţilor bazate pe imaginar, 
distanţarea şi (auto)cenzura ducând la “solidificarea” lui. Tehnicile spirituale se 
degradează vertiginos, iar “frâiele” aruncate asupră lor sunt viitoarele reguli ale 
ştiinţelor moderne, care operează de-acum în lumea obiectelor sensibile. Căci 
detașarea față de lumea internă, o ''sleieşte prin obiectivare; drept urmare logică, ea 
devine de neînțeles, adevărata ei natură, strâns legată de subiect, find pervertită. 

Neinţelegerea imaginarului cheamă uitarea principi ilor vechilor ştiinţe spirituale, 
iar. la limită, neînţelegerea unei lumi. ŞI orice încercare de analiză a tradiţiei uitate, 
de pe poziţiile ştiinţelor moderne (moştenite ca zestre culturală de generaţiile 
ulterioare), este marcată de acelaşi complex al ideologiei (de data aceasta tuncțietigni 
cum vom vedea, transistoric). Lipsa fazei de trăire în (sau cel puţin întru) obiectu 
cunoașterii, îndreptăţeşte căutarea motivelor iniţiale, care au declanşat distanțarea 


aia ce anume a putut determina detașarea unei lumi de cultura în care 


viețuise până atunci? 


| 
| 
— — DA A A N A A E A N NA E A A a ma DP 
creştine asupra popoarelor de nomazi abia sedentarizaţi, cu o concepţie riguroasă 
asupra onoarei, care, odată lezată, se cere răscumpărată prin sânge. 

Contractualismul doctrinei conduce la o tipologie asemănătoare a convertirii: ader 
la religie pentru că îmi garantează iminenta venire a Mântuitorului. 

Inţelegem acum că distanțarea ulterioară față de tradiție nu ar fi fost aşa radicală 
fără acest caracter contractualist, nesatisfacerea speranţei investite în credință (cu 
o pronunţată miză personală) ducând la ruperea înțelegerii, cu toate implicaţiile ce 
decurg de aici. 

IV. Revenind acum la “complexaţii ideologic”, observăm că trăsătura 
contractualistă a apartenenţei întăreşte şi mai mult modelul propus. Cel puţin în ţară 
la noi, această categorie a furnizat cel mai mare număr dintrecontractualiştii de azi. 
ŞI când spun “contractualişti”, mă refer nu numai la tipologia aderării, ci şi la 
concepțiile etalate în privința politicii, societăţii etc. 

Raționamentul de ieri, din vremea instaurării comunismului, era cam aşa: 
îmbiățişez cu entuziasm cauza, deoarece îmi promite Viitorul de Aur. (Entuziaştii 
marxişti, care s-au “dezpăcălit” mai apoi, furioşi că Viitorul Luminos nu mai apare 
odată, sunt departe de a bănui că acest calapod al aderării - respingerii, trăit la înalte 
cote existențiale, provine din acelaşi tip de mesaj mesianic şi eschatologic). 

Atitudinea de astăzi (după instalarea sentimentului de frustrare), când se referă, 
de pildă la tradiția culturală românească, se află în prelungirea contractualismului 
inițial, plus distanțarea. În nici un caz nu va fi acceptată apartenența organică la 
istorie şi tradiție; situarea pe poziţii contractualiste avantajează tocmai fiindcă 
înțelegerea poate fi ruptă, dacă nu obțin ce pretind. Şi, fireşte, analizând această 
tradiție culturală, observă că nu prea le-ar putea oferi mare lucru în schimbul 
adeziunii. De aici - două poziţii ce pot fi simultane; ori respingerea tradiției 
(neîncheierea contractului); ori încercarea de a o falsifica potrivit grilei proprii 
(aplicarea hermeneuricii incomplete). 

Aşa îmi explic cel puţin contractualismul foştilor stalinişti, ca şi al urmaşilor 
lor spirituali, neomarxişti din anii '60 şi '70, dar şi o parte a generaţiei '80. 

Dar hermeneutica poate fi împinsă şi mai departe, dacă ne întrebăm cine sunt 
de fapt staliniştii cu mentalitatea contractualistă atât de pregnantă. 

Spuneam că această categorie nu ar accepta situarea organică, în prelungirea 
tradiției şi a istoriei româneşti. De altfel unii nici nu aparțin acestei tradiţii! Există 
destule date pentru a proba că numărul românilor entuziaşti instalatori ai 
comunismului, este nesemnificativ. Găsim în schimb din belşug “reprezentanţi” 
evrei, adică ai acelei naţii cu un simţ contractualist foarte dezvoltat. Altă categorie 
o constituie românii formaţi în mentalitatea occidentală, unii francmasoni, ceea ce 
explică tendinţa de a gândi şi acționa în sensul unei rupturi față de tradiţie. Mare 
parte a liberalismului autohton nu s-a situat într-o altă perspectivă, şi cu atât mai mult 
cel dependent de politica apuseană. 

V. Atitudinea corectă ce artrebui adoptată, în cazul unui raport de neapartenență 
organică la un fond cultural oarecare, ar impune obligativitatea morală ca orice 
încercare de apropiere, interpretare şi valorificare a lui să aibă loc cu acea dragoste 
şi înțelegere grijulie care singure oferă cheile cunoaşterii profunde şi adecvate. 
Exemplul suficienței celor care iscodesc pripit şi superficial (dar “obiectiv”) 
trecutul, permiţându-şi apoi să tragă cele mai inepte concluzii, este din păcate o 
realitate tristă. 

Insăaici este vorba nu numai de o miză morală, ci şi de una ontologică. Fiindcă, 
aşa cum a demonstrat Gadamers, dacă nu suntem total încercuiți de istorie, de 
ideologie, de tradiție, aceasta se datorează tocmai punctelor de interșecție şi 
fuziune a două conştiinţe diferite. Cu alte cuvinte, acceptarea unei înțelegeri pe baze 


corecte, a unei autentice deschideri către alte zări culturale, ne ajută să transgresăm 
lumea proprie. 
* 


“Complexul ideologic” se deschide asupra multor perspective ce pot fi explorate. 
Noi vom mai zăbovi o clipă doar asupra unei consecinţe care decurge dintr-o 
trăsătură intrinsecă a oricărei ideologii de grup. lată ce scrie în acest sens P. Ricoeur 
(p.210); “Orice grup prezintă trăsături de orto-doxie, de intoleranţă la marginalitate. 
Poate nici o societate radical pluralistă...nu e posibilă. Există pe undeva un 
intolerabil, plecând de la care există intoleranţă. Intolerabilul începe atunci când 
noutatea ameninţă grav posibilitatea grupului de a se re-cunoaste, de a se re-găsi.” 

lată deci că intoleranţa este, în anumite condiţii, o reacţie normală, firească a 
grupului social sănătos, 

Pe de altă parte, din moment ce, de exemplu, pretinsa obiectivitate echidistantă, 
afişată de anumite instituții suprastatale, nu înțelege realitatea unei Europe a 
naţiunilor, pe care o denunţă ca “tribală”, intoleranţa ei față de alte concepții este cu 
atât mai mult dovedită cu cât grupul care o susține nu are organicitatea unuia etno- 
social, fiind, altfel spus, făcut, nu născut. 

Este şi acesta un semn că provincialismul Occidentului în cultură, adevăr pe 
care Eliade nu obosea să-l repete, a coborât în arena politică, ceea ce arată că 
avertismentul nu a fost luat în seamă. 


Florea TIBERIAN 
Note: 1) Ed. Humanitas, Buc., 1995, pp 53-54. 2) Ed. cit, p.126. 3) V. Eros şi Magie în 


Renaștere, Ed. Nemira, Buc. 1994, cap.I2 passim, 4) Creştinul în lumea modernă, în Logos şi eros, 
Ed. Paideia, Buc.,1991, p.55 passim. 5) P. Ricoeur, ed. cit, p.91. 











Feminismul nu este o invenţie a secolului 20; 
exista şi în veacul trecut o mişcare feministă decentă 
şi îndreptăţită, ale cărei obiective, e adevărat, nu s-au 
îndeplinit nici astăzi,decât în parte. 

Secolul 20 cunoaşte însă o cu totul altă mişcare 
feministă, parte componentă (sau cel puțin tangentă) a 
mişcării New-Age, ale cărei revendicări țin - cel puţin 
în ce priveşte sexualitatea -de domeniul patologiei. Ea 
a lăsat în urmă paşnicele revendicări privind egalitatea 
sexelor, pentru a solicita, în spiritul abrogării new- 
age-iste a polarităţilor, anularea oricăror deosebiri 
între sexe. lată, de pildă, cum formulează Lutz von 
Pedberg, în lucrarea Feminismus - eine ideologische 
und theologische Herausforderung, obiectivele 
feminismului: “1.Lupta împotriva sexismului, a 
discriminării sociale a femeii: actuala societate este un 
patriarhat care se caracterizează prin oprimarea şi 
defăimarea femeii. 2.Lupta împotriva patriarhatului. 
Valorizare principial negativă a «dominaţiei 
bărbaţilon». 3.Lupta împotriva societăţii actuale. 
Feminismul, cu deosebire cel new-age-ist, năzuieşte 
spre un nou principiu de realitate, respingând societatea 
în actuala ei configuraţie”. 

Consecințele acestei ideologii asupra familiei 
tradiționale, asupra Bisericii şi asupra libertăţii sexuale 
vor fi examinate în cele ce urmează. Desigur, pot părea 
bizare aceste consideraţii despre feminism în fruntea 
unui articol dedicat cărții unui bărbat - O reologie 
creştină a sexualităţii. Descătuşarea sexului, a lui 
Adrian Thatcher, despre care aflăm de pe coperta a 
4-a căar fi “directorul Centrului de Teologie şi Educaţie 
Creştină de pe lângă Colegiul Sf.Marcu şi Sf.loan din 
Plymouth, Marea Britanie”! “Teologia sexualităţii” 
pe care o propune autorul este cvasi-identică cu 
“teologia feministă” care, la rândul ei, este un reflex al 
ideologiei feministe. Şi, dacă “feminismul decurge 
din lipsa de feminitate”” (Nae Ionescu), feminismul 
asumat de o anumită ““masculinitate” decurge, negreşit 
din lipsa de masculinitate... 


Presupoziţiile “teologiei feministe” 

Nu e de mirare că tocmai în spaţiul saxon - 
generator al eticii libertăţii înțelese ca posibilitate de 
a face orice - a putut să apară hibridul numit “teologie 
feministă”; să nu ne închipuim că el ar avea ceva în 
comun cu teologia cealaltă, fără atribut, ale cărei 
fundamente le mimează de fapt. Acest neopăgânism 
anticreştin ar merita mai degrabă numele de “religie a 
sexului”. De ce este totuşi feminismul amestecat cu 
religia creştină? Fiind parte a mişcării New-Age, 
feminismul nu va respinge nici o religie, ci le va 
integra pe toate într-un nou sincretism religios, pe de 
o parte; şi, pe de alta, feminismul are ocazia să identifice 
în creştinism şi să poarte lupta cu cei mai înverşunaţi 
inamici ai săi: “patriarhatul” şi “sexismul”. | 

Patriarhatul este “un ansamblu împământenit de 
atitudini care, în mod sistematic, au aplicat şi aplică o 
serie de discriminări față de femei” (p.9); deşi 
patriarhatul ar fi “mai vechi decât tradiția iudeo- 
creştină”, Biserica creştină ar fi, în opinia feminişti lor, 
un “instrument conştient al patriarhatului şi mijloc de 
opresiune și susținere a exploatării pe scară largă”. 
Nu, nu este un citat din Marx, ci este vorba chiar de un 
autor feminist, Paul Avis, citat de feministul Thatcher. 
Nu doar Biserica ar fi “instrument de opresiune”, ci şi 
cartea de căpătâi a acesteia, Biblia, “abundă în afirmaţii 
care reflectă concepţii patriarhaliste” (p.13). 

La rândul lui, sexismul este, în “teologia feministă”, 
“dicriminarea faţă de femeie în privința oficierii slujbei 
religioase şi identificarea tainei Sfintei Împărtăşanii 
cu dominaţia clerului bărbătesc” (p.17). 

Războiul declanşat de feminişti împotriva Bisericii 
și a cărţilor sfinte se desfăşoară în doi timpi: spre 
deosebire de femeile normale, caracterizate prin spirit 
conciliant şi împăciuitorist, femeile feministe, aceste 
“amazoane insurgente”, cum foarte exact le caracteriza 
un autor contemporan, sunt mai radicale decât bărbaţii 
feminişti, Ele nu cred că mai poate fi restaurat ceva din 
învățătura creștină şi solicită crearea unei spiritualităţi 
şi teologii post-creştine, ca şi o reconstrucţie post- 
creştină a lui Dumnezeu. Una dintre acestea, mai 
năbădăioasă, Daphne Hampson, declară creștinismul 
mort de-a binelea, în vreme ce “feminismul reprezintă 
marşul funebru al creştinismului, ca opţiune religioasă 
viabilă” (p.24). Bărbaţii feminişti sunt mai îngăduitori. 
Thatcher, de pildă, se așează printre “reformatori”, 
susținând că “poate avea loc o «revizuire» a tradiţiei” 


(p.1)... 


— Peg ea a 9 e i a ui 


Idei deduse eretic din 
Sfânta Scriptura 
Doctrina creştină nu se poate împăca nicidecum cu Teologia feminista” 
evoluționismul. Nu putem aşeza Cuvântul revelat în 1. Un Dumnezeu sexuat. “leo oeia feministă 
rândul lucrurilor lumeşti, care se degradează şi ies din nu se poate împăca cu conceptul trac iționa e 
uz; nu putem adăuga sau scoate ceva din Sfânta Dumnezeu, acesta fiind unul patriarhal : “Influența 
Scriptură, după cum ne dictează propriile interese sau covârşitoare a sensurilor şi efectelor înjositoare şi 
diferitele grupuri de presiune. Nu putem “elimina distructive ale simbolului Tatălui sugerează că acest 
presupozițiile patriarhale din teologie” (p.10), pentru simbol primordial al divinității este în prezent 
că nu avem dreptul să intervenim asupra Cuvântului inacceptabil pentru multe femei”. Sfânta Scriptură şi 
dumnezeiesc. Cu atât mai puţin îi putem cere Bisericii Sfânta Tradiţie ne învaţă că lui Dumnezeu nu-i pot fi 
să facă acest lucru, ea fiind administratoarea tainelor atribuite însuşiri omeneşti; categoriile cunoaşterii 
dumnezeieşti, pusă să vegheze la păstrarea Cuvântului omeneşti sunt irevelante pentru Creator (teologie 
revelat, nicidecum la răstălmăcirea acestuia! Daraceasta catafatică). “Teologii” feminişti nu se mulțumesc 
se cheamă Ortodoxie. Cultele reformate şi reformabile să-i atribuie lui Dumnezeu sex, dar revolta luciferică 
se închină unui alt dumnezeu... a creaturii împotriva Creatorului merge până la 
Este adevărat că la // Cor. 3,6 lisus spune că “litera pretenția... schimbării sexului. “Teologia feministă” 
ucide, dar duhul face viu”, referindu-se la posibilitatea vrea ca Dumnezeu să nu mai fie “bărbat”, ci “femeie”! 
îndreptării legii, pe care El a venit s-o înfăptuiască, 2. O Sfântă Treime homosexuală. “Teologia 
ceea ce însă nu înseamnă că ne putem substitui noi lui feministă” se laudă cu o mare biruinţă: “redescoperirea 
Hristos pentru a îndrepta ceea ce nu ne convine din dogmei Sfintei Treimi”. Nu e însă vorba de nici o 
Biblie, aşa cum crede Thatcher: “Problema nu este ce “redescoperire”, pentru că în Biserica lui Hristos ea 





spune Biblia, ci cum trebuie ea înțeleasă” (p.37). 

Feminiştii cred că atât Vechiul, cât şi Noul 
Testament sunt inaplicabile problemelor contemporane, 
îndeosebi celor legate de sexualitate, de aceea, cărțile 
sfinte ar trebui “epurate”. Dar să vedem modul de 
argumentare al feminismului. 

1. Căsătoria: Autorul citează o serie de fragmente 
din Col.3,18; | Petru 3,1; Efes.5,22 care ar consfinţi 
obligaţia femeii de a se supune bărbatului. Cum aceasta 
înseamnă o formă de sclavagism, iar sclavagismul a 
fost respins de creştinism mai târziu, înseamnă că 
trebuie respinsă şi întreaga învățătură scripturistică 
despre căsătorie! Un raționament impecabil, nu? Dar 
să vedem ce spun textele însele: Co/.3,18 le cere 
într-adevăr femeilor să se supună bărbaţilor, dar un 


verset mai încolo le cere bărbaţilor: “Iubiţi pe femeile 


voastre” etc.; | Petru 3,1 cere şi el femeilor să se supună 
bărbaților, dar la versetul 7 li se cere bărbaţilor: “Să daţi 
femeii partea ei de cinstire, ca unei împreună-moştenire 
a harului Vieţii”; £fes. 5,22 cere femeilor acelaşi lucru, 
dar versetul este precedat de un altul, care 
spune:**Supunându-văunul altuia întru frica lui Hristos” 
şi urmat, la 22, de: “Bărbaţi, iubiţi pe femeile voastre 
aşa cum Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat 
pentru ea”. Deci: iubire, supunere reciprocă, respect, 
jertfă (dacă e cazul) a bărbatului pentru femeie; unde e 
“sclavagismul”? Dacă mai adăugăm şi faimosul verset 
din / Cor. 7,4, temelie scripturistică a căsătoriei creştine: 
“Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; tot 
aşa, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci 
femeia” - credem că nu mai e nevoie de nici o explicaţie. 

2. Celibatul. Ca şi căsătoria, celibatul este în 
concepția feministă o expresie a patriarhatului: “EI 
înseamnă înăbuşirea sexualității şi oprimarea subiectului 
uman” (p.228), atunci când este impus clericilor 
homosexuali, şi, în ce priveşte temelia lui scripturistică, 
indicaţiile Sfântului Pavel nu pot fi luate în consideraţie, 
pentru că el ar fi făcut parte dintr-un “curent extremist”, 
care aştepta revenirea iminentă a lui Hristos, iar numai 
din această cauză ar fi recomandat celibatul! 

3. Homosexualitatea. Feminiştii susțin că: 
“Evangheliile păstrează o tăcere desăvârşită în legătură 
cu homosexualitatea” (p.33), ceea ce este de departe 
eronat. Contextele în care sunt condamnate practicile 
“împotriva firii” sunt prea numeroase pentru a le putea 
enumera aici, ceea ce ni se pare însă. edificator este 


faptul că “teologia feministă”, ca să zicem aşa, 


“păstrează o tăcere desăvârşită” asupra semnificației 
lipsite de echivoc a episodului biblic al Sodomei şi 
Gomorei,. Tema este enunțată, dar nu pentru a aduce în 
discuţie concepţia biblică asupra practicilor “împotriva 
firii”, ci, într-un splendid exemplu de petitio principii, 
pentru a reveni la întrebarea - ridicată de “temele 
obişnuite”, care sunt “violenţa şi xenofobia, cu Lot, 
care îşi oferă cele două fiice virgine populaţiei de sex 
masculin din Sodoma” - “cum poate acest pasaj să 
devină «Cuvântul lui Dumnezeu pentru azi»?”. 

În sfârşit, pentru a fi luminaţi asupra felului în care 
trebuie “epurată” Evanghelia, ni se aduce exemplul 
unei așa-zise “liturghii feministe”, menite să “exorcizeze 
(|) textele patriarhaliste: “În timp ce este oficiată această 
«liturghie», sunt citite cu glas tare o serie de texte 
biblice considerate patriarhaliste şi, ca atare, opresive. 
Congregația «exorcizează» forța lor opresivă, 
dezicându-se în public şi pentru totdeauna de influenţa 
lor asupra comunităţii de enoriaşi” (p.42). 


nu s-a pierdut niciodată, ci de o reintrepretare a ei în 
spirit feminist. Preluând ambiguu conceptul tomist de 
“relație” între Persoanele Sfintei Treimi, “teologia 
feministă” îl sexualizează în înţeles de “relație dintre 
parteneri”, care este una erotică. Cum anume se 
petrece această iubire între “partenerii” Sfintei Treimi? 
lată marea întrebare la care şi-a propus să răspundă 
“teologia feministă”. Cine cu cine are “relaţii” şi de ce 
natură sunt acestea? Deocamdată, feminiştii lasă la o 
parte pretenţia lor ca Dumnezeu să fie “mamă”. 
Iubirea între EI şi Fiul ar fi atunci incestuoasă, ceea ce 
e prea detot. Admiţând că Tatăl, ca şi Fiul, este de sex 
masculin, atunci trebuie musai ca Duhul Sfânt “să fie 
feminin” (p.88). În felul acesta, se rezolvă atât 
chestiunea heterosexualității, cât şi cea a 
homosexualității: “S-ar putea ca teologia Sfintei Treimi 
să fi avut deja în vedere starea de fapt, şi anume 
existenţa unei iubiri responsabile atât între persoanele 

homosexuale, cât şi între cele heterosexuale”; oricum, 

pentru feminişti, “este limpede că iubirea dintre ele nu 

este heterosexuală” (p.221). 

Şi Cunoașterea lui Dumnezeu prin trup. Despre 
cunoaşterea lui Dumnezeu s-a cugetat de când omul 
E fost capabil să formuleze prima întrebare şi se va 
Ei apa la Sfârșitul veacurilor. Creştinismul o 
aL, Putna e: A-L cunoaşte pe Dumnezeu nu este 
alea Cerierilor ; nu direct, empiric, nici pe cale 
i iscă ste XIstă totuşi o cale, supracunoaşterea 
Ca Sare cei desăvârşiţi, prin rugăciune şi 
Goi dea “ar putea cunoaşte “în oglindă, ca-n 
Ea a es casta doar dacă E] doreşte; calea 
Spskaa a iScursivă, netrupească şi nerațională. 
Se Sora i aa cae in experiența noastră - în cea 
deslâsaă atât mai mult - şi a pretinde că-l poți 
«e Tea par preaRi dci la modul empiric, nu se cheamă 
uzurpă, în na edr al ae cozi 

a, | i » Noțiunea de “creştinism” 
atunci când consideră că în actul fizic a iubirii 

d Că 0 | iubirii se 

Pe Suprapunerea Fiinţei sau naturii lui Dumnezeu 

Aia Sau natura omului creat” (p.84). 

Die ee ada poate fi “cunoscut prin trup” 
Sea cologia feministă” ? Prin anularea 
echivalentă. ca al Tainei Împărtăşaniei, care ar fi 
Apr ca inuire a trupului”, actului sexual: 
Salica Upului iubit în braţele proprii, prin gură 

agin, inseamnă literalmente primire” (p.138). 


Taina Împărtăş 
ârtăşaniei nu mai 
este un mister are nimic sacru, nu mai 


comuniune directă cu Dumne 


actului sex “activi | 
ual, o activitate”, menită să “înfrumuseţeze 


viaţa”, Mai mult decât atât, sacrali 
deposedată Sfânta Taina acralitatea de care este 
sexualităţii: “Relaţiile se mpărtăşaniei este atribuită 


7 ș xuale » E 
se înțelege, în toate manifestările Mvatini (p.136); 


4. Inexistența păcatului. Disnariri i 
păcatului este specifică pac la Boala ten catu i) 
teologia eliberării”, "teologia feministă” consideră 
păcatul o stare istorică, socială şi culturală în care nu 
poți să nu fii antrenat” (p.101). Fiind o realitate 
istorică” obiectivă, deci neputându-ne sustrage lui 
păcatul individual nu mai are nici o relevanţă; în spirit 
anti-creştin, feminismul socializeaza şi ADs dtz 
păcatul până la a-l identifica cu responsabilitatea 
laică faţă de rasism, sisteme politice neconvenabile, 


(continuare în pag. 9) 
DORA VRÂNCEANU 








CONCEPȚIA 


PUNCTE CARDINALE 
ÎNSUȘIRILE LUI DUMNEZEU ÎN 


VECHIULUI 


TESTAMENT (1) 


2. Dumnezeu nu este doar viu, 
nevăzut Şi imaterial, cum am arătat în 
Numărul trecut, dar şi unic, etern. 
atotştiutor, atotputernic, mai presus de 
toate şi nesupus vreunei necesități din 
afara Sa. 

a) Vechiul Testament 
mărturiseşte la tot pasul unicitatea 
adevăratului Dumnezeu - monoteismul. 
Această idee-credință au căpătat-o evreii 
atât pe calea experienţei, cât şi pe calea 
revelației. lahve este cel ce a scos pe 
Israel din Egipt (Exodul 22, 2); de aceea, 
seminția lui Israel trebuie să adore numai 
pe acest Dumnezeu. Nimeni nu este ca 
lahve între zei (Ex. 15, 2); lahve este 
Dumnezeul Dumnezeilor (Deut. 10, 17). 
Cu Moise s-a deschis calea adevăratului 
monoteism. lahve are putere unică şi 
absolută, nu numai asupra naturii, dar şi 
asupra ființelor supranaturale; toate sunt 
creaţiile lui şi i se supun (Js. 40, 26). 
Chiar spiritul rău, Satana, este nevoit să 
se supună atotputerniciei Domnului. lată 
cum exprimă Isaia acest adevăr, bine 


consolidat, atunci când i se spune lui 
Cirus: “Eu sunt lahve şi afară de mine nu 
este Dumnezeu. Eu te-am întărit şi tu nu 
m-ai cunoscut. Să cunoască cei de la 
Răsărit şi cei de la Apus că nu este 
Dumnezeu afară de mine. Eu sunt lahve şi 
altul nu mai este. Eu sunt cel ce a creat 
lumina şi întunericul, cel care face pace. 
Eu sunt lahve, creatorul tuturor acestora” 
(Is. 45, 1 şi urm.). 

b) Dumnezeu este efern. El se 
află mai presus de timp, dar față de cele 
pământeşti se înfăţişează drept “cel vechi 
de zile” (Deut. 7, 3). Insuşirea aceasta era 
limpede - încă din vremea Patriarhilor- în 
mintea tuturor evreilor (Gen. 16, 6). 
Veşnicia lui este accentuată mai ales pe 
terenul moral, în contrast cu nestatornicia 
omenească. El este stăpân veşnic, pururea 
milostiv; Dumnezeu care nu se schimbă 
niciodată (Mal. 3,6), cel dintâi şi cel de pe 
urmă, acelaşi în toată vremea (/s. 41, 4), 
“stânca” în care cineva se poate încrede 
(Ps. 18, 3). Statornicia şi veşnicia lui sunt 
mereu scoase în evidență. 


c) Dumnezeu este a/orputernic. 
Vechiul Testament ne vorbeşte adesea de 
“Cel tare”, “Cel puternic”, într-un înțeles 
mai înalt decât zeii păgâni. Fiind 
atotputernic; lahve este creatorul a toate 
şi susținătorul a toate, nu ca zeii păgâni 
(Num. 16, 30). Natura întreagă şi istoria 
omenirii sunt pline de dovezi ale acestei 
atotputernicii. Aproape că nu există pagină 
în Vechiul Testament pe care să nu fie 
evocată această însuşire. Numai propria 
voinţă a lui lahve poate pune margini 
atotputerniciei lui. El face lucruri 
minunate, neînţelesd şi fără de număr; 
este Dumnezeul minunilor (Jov. 5, 9). 

d) Dumnezeu este a/ofştiulor, 
Atotştiința divină stă în strânsă legătură 
cu prezenţa lui Dumnezeu în tot locul. Nu 
există nici faptă, nici cuvânt, nici gând pe 
care Dumnezeu să nu le cunoască. El nu 
cunoaşte, pe de altă parte, doar prezentul, 
ci şi trecutul şi viitorul. Această însuşire 
de a şti tot este de un mare folos practic şi 
a avut o influență covârşitoare asupra 
dezvoltării vieții religioase. Nevinovatul 
aflat în suferinţă îşi îndreaptă nădejdea 
către Dumnezeu, păcătosul se teme; toţi i 
se încredințează cu gândurile lor. Cel ce 
caută pricepere şi înțelepciune, de la 
Domnul poate căpăta dreapta îndrumare 
spre “calea cea adevărată“ (Ps. 139, 23). 

e) Dumnezeu este mai presus de 
(toate. El este viu şi puternic, nu ca idolii 
făcuți de mâini omeneşti, ce nu au decât 


Decembrie '95 NR. 12/60 PAG. 9 


“viaţa” şi “puterea” ce li se dau prin 
superstiție. lahve nu are pe nimeni cu 
care să poată fi asemănat, nici în cer, nici 
pe pământ; el este mai presus de toți şi de 
toate şi de aceea neînțeles până la capăt 
în maiestațea şi grozăvia fiinţei sale. El 
este “*numinosul” prin excelenţă, cel “cu 
totul altul” (Rudolf Otto). 

f) Dumnezeu nu este supus nici 
unei necesităţi, de vreme ce este mai 
presus de toate. Totul este “de la EI, în El 
şi prin EI”. Această însuşire a lui lahve 
nu este redată în Vechiul Testamentprin 
vreun cuvânt anume, dar ideea este 
prezentă pretutindeni. “Al meu este 
întreg pământul”, zice Domnul către 
Moise (Ex. 19, 5). “lată, ale Domnului 
tău sunt cerul şi cerul cerului, pământul 
şi toate câte se află într-însul” (Deu/. 10, 
14). De aceea, Domnul nu are nevoie de 
nimic de la oameni: nici de jertfe, nici de 
cuget curat, nici de nimic altceva. Poate 
primi ceva cu bucurie, dar nu din 
necesitate. Ființa lui Dumnezeu nu este 
determinată de nimic, dar determină 
totul, nu pentru că aşa trebuie, ci pentru 
că aşa vrea. Este, in nuce, ceea ce va 
exprima mai târziu, atât de frumos, Sf. 
loan Damaschin: “Dumnezeu poate toate 
câte le voieşte, dar nu le voieşte pe toate 
câte le poate. Căci poate să şi piardă 
lumea, dar nu vrea”... 


N. CRĂCEA 





(urmare din pag.8) 


sexism etc. În acest fel, este anulată însăşi semnificația 
jertfei lui Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru păcatele 
noastre, ba este anulată însăşi divinitatea lui Hristos. 
Fără jertfa Lui răscumpărătoare înseamnă că Hristos 
este de acord cu păcatele noastre, mai mult încă, a venit 
să le aprobe şi să le înveşnicească: “Evanghelia - spun 
feminiştii - este vestea cea bună că Dumnezeu ne 
acceptă aşa cum suntem” (p.208). Păcatul de neiertat 
împotriva Duhului Sfânt, pierderea nădejdii în 
Dumnezeu, prea marea încredere în iertarea divină- iată 
prin ce păcătuieşte fundamental “teologia feministă”; 
“păcătosul este acceptat fără condiții (p.209). In ce 
priveşte păcatul sexualității împotriva firii, feminismu 
nu doar că-l respinge ca fiind o manifestare a 
patriarhatului, dar, printr-o abilă întorsătură de condei, 
atribuie păcatul heterosexual ilor care vor să-i convingă 
pe homoxesuali să fie asemenea lor: “Asemenea strategii 
sunt încercări pline de păcat de a-l determina pe unii 
oameni să nu-i iubească pe alții care, lor, nu le sunt pe 
plac” (p.209)! 
Ce înseamnă '“'descătuşarea sexului”? 

Să reținem mai întâi că atitudinea i IcolORICI 
feministe” faţă de trup este una netanti-creştină. Trupu 
este “sursă a plăcerii” (p.258), în ret a „ps ru 
creştinism, trupul este “templu al Duhu n Sa 
Cor.6,19), “templu al lui Dumnezeu ( $ or.3,6), 
“mădularal lui Hristos” (/Cor. 6,1 5), avândo sstiație 
precisă: “Trupul însă nu e pentru desfrânare, d pen ru 
Domnul” (/ Cor.6,13). Spre deosebire de suflet, e] Ya 
trece proba morţii fizice, dar va fi înviat şi Tpstăursi 
Hristos în Ziua de Apoi. Mare este, jar: 
responsabilftatea faţă de trupurile noastre și ț i 
fiecare mădular al acestora, cărora Creatorul le-a nenit 
fiecăruia în parte, un rost anume. Orice [cepe ae, e 
anulare sau de rea folosire a unuia dintre acestea că e | 
intervenţie în ordinea divină a lumii şi copi leie aci, 
un păcat. Multe sunt darurile pe care EROII, Ga pia 
în trupurile acestea și pecaă va da socoteală de 

i-a“ it talantul”, i 

cae pia 0 iris consideră E ae cei 
mai de preț dar pe care Dumnezeu l-a pus în rupu 
omului; înmulţirea plăcerii trebuie să fie scopu Vis 
noastre, Orice încercare de limitare a acesti E; ceri 
(obţinute pe toate căile şi prin toate au dee i 
dovadă de “oprimare” patriarhală. Creştin ul nu 
reprimă sexualitatea, dar nici nu făce dU ca cea ZI și 
scopul existenţei omului. Ea este neîndoieini , pază 
fiinţei umane, dar doar o parte. Ea are organe p iţica 
de manifestare, vizează doi parteneri de sex Opt zare UD 
cadru instituţional de manifestare (familia) și 9 a 
recunoscută (procrearea). “Teologia femnini ceea i 
toate acestea sunt limite patriarhale impuse se zesiai 
care trebuie “descătuşată”. Exact contrar cet 
creştine despre sexualitate, teologia tem 


te următoarele obiective: 
ae e genitalizarea sexualităţii: Raporturile 


sexuale curente, care se încheie cu 
ejacularea în vagin, sunt produsul 
istoriei sociale şi al culturii” (p.145). 
Aceasta poartă numele de “genitalizare” 
a sexualității şi este, desigur, un produs 
al patriarhatului. Actul sexual, spun 
feminiştii, urmându-l pe papa Freud, 
care descoperea “zone erogene” unde 
nici nu te aşteptai, se poate desfăşura şi 
altcumva decât l-a lăsat Dumnezeu: în 
acest scop, este propusă o întreagă gamă 
de “alternative”, de care sunt domice _ Fa 
mai ales membrele Asociaţiei Femeilor Sero-Pozitive 
(hetero şi homosexuale). 

2. Instituţionalizarea homosexualității. Pe baza 
unor date (statistica este opera diavolului, spunea cineva), 
feminiştii au ajuns la concluzia că omul nu este nici 
predominant homosexual, nici heterosexual. Prin urmare, 
întâmplarea făcând ca acum în lume să existe o majoritate 
heterosexuală, aceasta ține neapărat să-şi impună “cultura 
dominantă”, dând dovadă de “intoleranță” față de 
minoritatea homosexuală, ceea ce ar fi “incompatibil cu 
iubirea aproapelui” (p.200). Lucru valabil şi în legătură 
cu lesbinasmul (şi alte practici împotriva firii), care ar 
“submina ierarhia sexelor” - principiu al patriahatului - 
şi cum “femeile trebuie să fie întotdeauna subordonate- 
bărbaţilor”, nici o instituţie patriarhală nu poate fi de 
acord cu lesbiasnismul, pentru că în felul acesta bărbaţii 
“nu le mai pot controla”. 

3. Scoaterea sexualităţii din cadrul familiei Pentru 
“teologia feministă”, căsătoria monogamă este o instituție 
patriarhală, aflată în inevitabil declin; ea încetează să 
mai fie o taină, oficiată ca atare de Biserică; căsătoria 
este deosebită de nuntă (> ceremonie) şi constă în 
consimțământul a două persoane (indiferent de sex) de 
a se considera căsătorite. Relaţiile sexuale dintre ele, 
după acest consimțământ, ca şi înainte de nuntă, sunt 
perfect îndreptăţite. Biserica nu face decât să oficieze şi 
să binecuvânteze un act deja consumat. La fel de 
îndreptăţite sunt pentru feminişti “logodna de 
recunoaştere”, căsătoria de încercare şi concubinajul. 

4. Anularea finalităţii procreative. Trupul fiind 
considerat sediu al plăcerii, despărțirea sexualității de 
procreaţie a fost o operaţie dintre cele mai uşoare. Cei 
mai înverşunaţi adversari ai finalităţii procreative a 
relațiilor sexuale sunt - cum altfel? - homosexualii şi 
lesbienele: “Creştinii (?) homosexuali şi lesbiene trebuie 
să lupte împotriva eticii procreaţiei”. (p.211). 

5, Căsătorii între homosexuali și lesbiene. 
Practicanţii relaţiilor sexuale împotriva firii nu se 
mulțumesc doar să existe, ci vor să-şi aibă locul 
recunoscut nu doar în societate, ci şi în Biserică. În acest 
scop, aşa cum s-au constituit, în vederea obţinerii de 
drepturi sociale, în “minoritate”, s-au constituit şi în 
grupuri de presiune împotriva Bisericii (în Anglia, se 
înțelege, țara autorului cărţii despre care discutăm). 
Aflăm astfel de “apariţia în cadrul Bisericii (s.m.) a 
comunităţilor lesbiene şi homosexuale” (p.210), care, 


crezându-se creaţi după chipul unei Treimi 
homosexuale, sunt convinşi că““Dumnezeu nu le refuză 
binecuvântarea sfântă, chiar dacă Biserica le-o refuză” 
(p.220). Evident, nu este treaba noastră să judecăm ce 
se întâmplă în Biserica Anglicană, unde un preot 
homosexual se consideră “oprimat” că Biserica îi 
impune celibatul şi unde, în urma acordării drepturilor 
femeilor de a îmbrăca veşmânt preoţesc (în 1992), de 
pildă, “Elaine Willis scrie despre tensiunea 
insuportabilă care există între pregătirea sa ca diaconesă 
anglicană şi identitatea sa lesbiană şi despre 
înverşunarea ei împotriva cultului creştin tradițional” 
(p.233). Le va fi cântărind Dumnezeu pe toate. Dar, 
dorind cu ardoare binecuvântarea Bisericii pentru aceste 
căsătorii aberante - pe care le numesc “uniri” - nu 
putem să ne nu ne întrebăm de nu cumva cel ce-i mână 
spre căpătarea acestei binecuvântări nu este tocmai cel 
care, în virtutea metamorfozelor sale, poate lua chiar şi 
“chip de înger de lumină...” 
6. Recunoaşterea de către Biserică a 
por serdiaallor sexuale. Bisericii i se cere, în sfârşit, să 
je de acord şi să susţină practicarea anumitor dereglări 
sexuale: masturbarea, poluția, fanteziile sexuale, 
inclusiv în rândul propriilor reprezentanți. 
+ 


Prin această încercare de sinteză a “teologiei 
feministe” - pe care cartea lui Adrian Thatcher, eclectică 
şi vădit părtinitoare, nu ne-o oferă - şi prin confruntarea 
ei cu adevărata teologie, am încercat să-l punem în 
gardă pe cititorul român asupra capcanelor ideologiei 
feministe, care încearcă să-şi facă de acum loc şi în 
spaţiul nostru ortodox. 





n 













2... 


Dea n — — 





PAG. 10 NR. 12/60 Decembrie'9%5 PUNCTE CARDINALE 


Pe un drum de țară merg la deal două care, când unul punct de vedere cu privire la aceasta pifuaţie: este a Ușa 
lângă altul, când unul în spatele altuia. Cărăuşii sunt dinacelaşi se ascunde în spatele pIDALIUOA credincioşi din SERE Vania: 
sat, buni vecini și oameni de treabă. Se sfătuiesc molcom, în prezentându-i pe aceştia drept “adevăratele victime” ale acestei 
timp ce boii trag povara. Sporadic, trec pe lângă ei camioane, „crize, ecleziastice. Credincioşii ortodocşi, pe de altă parte, 
tractoare şi autoturisme, de la cele construite prin Rusia anilor “susțin că. este însăşi conducerea Bisericii lor cea care 
*50 la maşini din Vestul european, fabricate mai recent. Atât “descurajează orice dialog cu vecinii şi prietenii lor greco- 
oamenii cât şi animalele au învățat să ignore aceste creaţii catolici! S 
mecanice, care, fără excepţie, îi tot învăluie în nori de praf; şi „Ge-vor, în definitiv, greco-catolicii? Conform 
când sunt lăsaţi în pace, şi unii şi alții par resemnaţi cu propria Senatorului Preot Matei Boilă (P.N.Ţ.C.D.), Biserica Blajului 
soartă. Dacă nimic nu pare să tulbure pacea acestor oameni, cere următoarele reparaţii minimale: 





există totuşi între ei o mare sciziune: o sciziune de credinţă. 1) Restituirea câte unui lăcaş de cult în satele şi 
Unul este ortodox, iar celălalt greco-catolic. Unul se duce la comunele unde există două astfel de lăcașuri, dar un singur 
slujbe la două biserici în sat, celălalt face slujbele în cimitir... - preot. VL - See frf oa 

Cei doi oameni nu s-au sfădit niciodată din această 2) Restituirea câte unei biserici în fiecare oraş unde 


> 


cauză, pentru că nu cred în diferențele celor două biserici atât XE există un număr suficient de mare de credincioşi greco-catolici 
cât cred în asemănările lor. Când fuseseră amândoi arestați şi „cas Să Seas această cerere. 
condamnați la mulți ani de închisoare de către comunişti, cu R i 5) Restituirea fostelor catedrale greco-catolice 


mult timp în urmă, pentru că nu acceptaseră nici unul să-și dea "proprietarilor de. drept. (Să reținem că nu este vorba de 







PRImeatul la “colectivă”, împreună au îngenunchiat în celulă, - „cerşe: a unor lăcaşuri de cult ortodoxe, ci de restituirea 

preună s-au rugat, respectându-și reciproc diferențele de Su norae dintre. clădirile greco-catolice furate compuneri în 
Ei dă dintre confesiuni, acolo unde acestea se iveau. În 1990, 1948). e ADE pe 
caşiîn rece lecă eliberaţi,erautotatât de respectuoşi Într-o tară unde biserici medievale. y ărâmate de 
unul fa ă deal tul şi ate ponce ee pe care ei le  buldozerele lui Ceauşescu, pentru a fac "pleaşcăi 


lo 
Ceai Ma sp SR asia arhitecturale pe care n-a erei d nată = încă 
îm „Decedouă îsi A nici ună specetar e lia mai gem cu durere în pulberea iului savarsi de 
când în satsuntcreştini din ambele grupuri? 'Şi de ce, când unaă i “spirit creştin şi ecumenic al actualilor lideri ai Patriarhiei de 


dintre biserici fusese construită de greco-catolici (oricum,î înainte - la Bucureşti este de neînțeles şi distructivă față de coeziunea 


de predarea ei forțată Patriarhiei Române de către comunişti, - nației române. Trăim paradoxul că nişte lideri (neo)comunişti, 


în 1948) şi când decretul 358/1948 (care sanctifica “preluarea” „Ă precum Preşedintele liescu şi Preşedintele Senatului, Oliviu 
bisericilor greco-catolice din țară de către Patriarhia Ortodoxă) Gherman, în repetate rânduri au cerut Patriarhiei să rezolve 
fusese anulat în 1989, urmat de către o altă lege a Senatului : această criză națională echitabil, în timp ce Patriarhia duce 
Român, în care se cerea o soluţionare “creştinească” a acestei un război fratricid cu Biserica (totatât de creștină) a Bla jului! 
nedreptăți, persistă totuși acest fel de situaţii anormale? În fine În ciuda tuturor încercărilor birocrațilorde peDealul 
de ce ar trebui să.ne intereseze şi pe noi, ortodocşii, soarta itropoliei dea opri progresul ecumenic al celor două Biserici, 
Bisericii Greco-Catoli e din fară, de ce ar trebui să o sprijinin : meni de bun-simţ, ortodocşi şi greco-catolici din Româăgiia, 


în încercarea ei de a rei tr î drepturile sale de proprietate? *t e progrese în direc ţia împăcării celor, două confesiuni, | 
„Biserica Ortod Ess nedrepți i cut& Di in 1989p până în prezent, 


omână ar are primatul demoerâdi -j 
în (ară. În sehimb; atât Biserica Ortodoxă “cât şi cea Greco= de lăcaşuri € | rugăciunea i fost res, le comunității gr 
Catolică au “marcat” identitatea, spiritualitatea şi dezv oltarei catoliceşiar. în alte se slu, j a 
Românie românilor, fi iecare după specificulşi forța proprie. înc nstr 
pă d 
ae s-au bucirat şimâhnit de e succesele şi TEO A 
ori minate ia duşmanilor acesti ge 
rece, CDR acer A a) credincioşi greco-catolici din ţară; 
Când, în 1940, ocupația hortistă a prins o parte din dar sele ob nute până în prezent; mulţi oameni 
Transilvania, pe lângă alte locaşuri româneşti (culturale ide de bun-s 1ţ jerită. res pectul şi. ă. Cazuri 
cult) vandalizate, „ptlângă numărul mare de evrei transilvă en recun ie 







































lor unde românii greco- 
tele religioase. Desigur, 
spre satisfacerea nevoii de 









acelaşi “entuziasm” bolnav, atât locaşurile 
cele greco-catolice, pentru vina comună dea, "daco-române”. “| 
i aceeaşi “sârguință” rasistă, persecutau 
arohii, cei mai “norocoşi” fiind deportaţi, | 
au pe ei, în Muntenia și Moldova, i iar cei mai 
"erau ca femeile violate, bărbaţi, femei şi 
izuri de crucificare a românilor 4 | 
um cel al Protopopului Aurel - 

„carea fost bătut ore întregi, după carea fostomorât 
străpungerea cu un drug de fier (vârât prin gură şi scos 
n ceafă), au ÎNCĂ aa atât printre grec tolici, cât 
şi printre ortodocşi, Hortiştii n-au reuşit să- i distrug gă pe români 
prin aceste metode bestiale, reducându-i la o minoritate etnică * 
în Transilvania, ațât pentru că teroarea lor a fost oprită de 

către trupele române, care au trecut Carpaţii ca să elibereze 
Transilvania, cât ȘI pentru că, în timpul persecuțiilor, atât 





910 i eîn prezentare un 
se de cre ncioşi, alde fară nici biseri că 
ân totuşi exemple dureroase ale 
























anariot care domneşte î in unele scaune 
ieni ca aceştia, tot aşa de buni români ca 
ca irevăra/iarna u mic; cu.mare, trebuie să 
uri impra prii, pentru ase 
ne aduc mereu âminte preda că nu 
ân i-Au face. parte. dreaptă tt ror. 
cine a vizitat Blajul, tradiți I 
Aa! : "că Bisetica Greco-Catolică. 


















ie e ae 
puțini “noroce 
co i i eopotii 




















- 


As 
d 










) Mica 











Cr ăcii n şi. Dun L vinică după Di 
urr ei, difereni ÎN ine îi 






























lodocşii cât şi greco-catolicii români au fost, iți 0 tul să se dec reteze mai E cealal 

i Odată cu venirea comuniştilor lă putere, pe lân A mă puţie de a. deveni, opresoarea “ecleilalte. Acel out 
“politica” de teroare în masă a criminalilor roşii îm va. pi zren 2 de dd ( intervin, ele trebuie respe tates 
pop ției autohtone, î în încercarea lor dea distruge în sânul - iser ie pată con Oniețuiaseă în mă si să a 


popotului rom 


E 






Au cspectul faţă de Dumnezeul Țară și Familie, (rom: scli a Cat au făcute e secole. Oan en preea -. 
ngfgie ul 19 Mae dieagenda lor-a (ps irita e vecini şi colegi de suterin ă din ace 
rilo r asa | 4 ta 


















Lă 


Li Ad are va fi rezultal iat : dragoste 
A seste la Buctieșă, crestine -ooperart za dintre cele două. bise ra ani et 
| -Catolică a fost [ in L atu n! 0 todocşi Şi preco-catolie R d A e ş 
> Hu putea fi nici şi con ani Orfele înspre o armonizare nățiorială mai 
tegia satanică com] let dn DRE ină plângând la nevoile țării şi împreună 















“divide et impera”, pt A | 





ivat Biserica Greco- hu curân d 1-9 bi . ur ile ei. 
Catolică, au “predat-o” sub controlul unei Biserici Ortodoxe ai „ Gabriel GHERASIM 
cărei lideri îşi trădaseră propria Biserică, făcând pact de (Portland, Ore 
obedienţă cu guvernul comunist şi creând astfel marea sciziune , gon) 
dintre cele două Biserici, sciziune care există şi astăzi. Cele d 
două bastioane anti-comuniste n-au mai prezentat de atunci 6% So 








IF pentru guvernul criminal comunist. Pe fondul 
“Gonducerea ortodoxă de astăzi, dacă îşi prezintă un * toncul paginii: Ivan GENERALIC (pictor naiv iugoslav) - 


Răstignire (detaliu dintr-un triptic) 











E e e! 
E. i n 


Leia a 
v SOȚ 


* 


7 ati Cadre Za tr a NORORIOI > aere AD 


sape e Pe ai ue 


E i 
2 


€, 


IN 
D 





(continuare din numărul trecut) 
Partea a doua: 
Necesitatea existenţei 
Soldatului Politic 


"Atunci când o minoritate se ridică la luptă pentru 
onoare şi libertate, întotdeauna minoritatea este cea 
care atrage după sine majoritatea”. 


O. Spengler, Declinul Occidentului 


Ea | 
LE - 
y 





Ca a 
Del 
Sale d 


A E 
- 





E] 
Pa 
DP . 

i, 


pai 





În prima linie a bătăliei împotriva forțelor Răului, care 
îneacă întreaga lume într-o mlaştină de murdărie, corupție şi 
trădâre, se află mişcările naționaliste din Europa. In Marea 
Britanie, singura forță organizată este Frontul Naţional, dar 
chiar şi acesta a făcut erori fundamentale în anii şaptezeci, în 
legătură cu ceea ce este necesar pentru a salva țara noastră. 
Discuţiile s-au centrat întotdeauna pe probleme de genul: 
dacă să organizăm un marş acolo sau dincolo; dacă ar trebui 
să ne opunem unor alegeri; dacă putem face ceva pentru a ne 
îmbunătăți imaginea. Discuţii cam tot atât de utile ca disputele 
privind un loc pe puntea de clasa întâi în timpul naufragiului 
vasului Titanic! Este cert că numele nostru a devenit mai 
cunoscut, cu toate că şi alte metode ar fi reuşit acelaşi lucru; 
rămâne însă indiscutabil adevărat că întregul timp pe care 
l-am cheltuit, toți banii şi toată energia nu au oprit intrarea în 
țară a nici unui singur emigrant; nu a oprit închiderea nici unei 
singure fabrici; nu a pus capăt violării, spirituale şi fizice, a 
patriei noastre. sri 

Eşecul nostru a fost simplu, dar crucial. Nuavem-şi nici 
nu am avut - nevoie de politică, doctrină sau activități, oricât 
de importante ar fi aceste lucruri în schema politică globală, 
ci deun NOU TIP DE OM, care sătrăiascăo viaţă naționalistă 
de fiecare zi, care va fi sursă de inspirație şi îndemn pentru 
acei concetăţeni care disperă în fața situaţiei prezente. Celelalte 
partide discreditate ay oferit un timp de generații oameni 
politici şi doctrine, daf cu ce rezultate? De ce ar fi, pentru 
englezul mediu, FN diferit de celelalte partide? Dacă vrem să 
reuşim, trebuie să pătrundem în inima problemei: poporul 
nostru are nevoie de un exemplu, de cineva care să şi practice 
ceea ce predică. Numim acest exemplu Soldatul Politic. 

Însă ce anume este Soldatul Politic? Ec ag 

Dacă ne aruncăm privirea asupra culmilor istoriei 
europene, putem, cu uşurinţă, să identificăm acel tip de omce 
întruchipează şi exprimă spiritul de care națiunea noastră are 
o atât de disperată nevoie. et! 

În Grecia antică au fost Spartanii, un popor auster şi 
extrem de disciplinat, care a intrat în istone mai cu seamă 
datorită rezistenţei eroice în lupta de la Termopile. Acolo, 300 
de spartani, conduşi de regele războinic Leonida, au stat față 
în față cu 100.000 de soldaţi persani, conduşi de împăratul 
Darius; departe de a se speria de o asemenea forță nimicitoare, 
spartanii şi-au cântat cu mândrie imnul de luptă, Cântecul 
Castorului”, pentru a muri apoi până la ultimul om într-un 
masacru de foc şi sânge. Cu toate că spartanii au pierdut 

ia, istoria nu i-a uitat. edi di 
E pasa antică, centurionii romani, călăuziți de iscusința 
militară şi de credința în Roma eternă, în Pax Romana, au 
construit unul dintre cele mai mărețe şi organizate imperii din 







PUNCTE CARDINALE 


g* E [A 
SI DE = 
DB. 
7 PE 
ă > 


L ua A 
AD apa 


ERE a RPR IIS sa 8 


istoriaomenirii, lăsându-ne, prin urmare, o moştenire neprețuită. 

Europa medievală l-a avut pe Cruciatul Creştin, al cărui 
devotament față de idealurile ascetismului şi cavalerismului a 
reunit Europa, est şi vest, în aşa măsură încât şi astăzi 
“comportamentul cavaleresc” este privit cu admiraţie. Aceşti 
cavaleri, o comunitate supra-naţională cu rădăcinile într-o 
cultură unică, au fost descrişi de către papa Urban al 11-lea ca 
fiind cei “gata să alerge oriunde izbucneşte războiul, aducând 
cu ei mânia armelor lor, pentru a apăra Onoarea şi Dreptatea”. 

In secolul nostru, poate cel mai remarcabil exemplu de 
Militantism Politic a fost Garda de Fier din România, Mişcarea 
Legionară, formată şi modelată de geniul lui Corneliu Codreanu. 
Spiritul generat de această mişcare a fost atât de puternic încât 
a contaminat, în cei doar 15 ani ai existenței sale, un întreg 
popor. Chiar şi astăzi, autoritățile comuniste îi denunță pe 
legionari, într-atât sunt de speriate de puterea spirituală şi 
exemplară a acestora... 

Insă Europanu deține monopolul asupra Soldatului Politic; 
toate popoarele şi culturile au potențialul necesar pentru a 
produce acest tip de om, adaptat particularităţilor lor specifice. 
Să luăm de exemplu Gărzile Revoluţionare Islamice din Iranul 
Mullahilor. Nu este necesar să fim de acord cu toate scopurile 
lor pentru a le respecta şi aprecia curajul. Credinţa lor, Cauza 
lor este atât de puternică încât vor traversa neînarmaţi câmpuri 
minate pentru a ataca poziții inamice; idealurile lor sunt atât de 
acaparatoare încât vor intra cu camioane cu bombe în taberele 
inamice, ştiind foarte bine că moartea este inevitabilă Problema 
nu este dacă au sau nu dreptate; este limpede că această putere, 
acest dispreț față de moarte, este materia din care se face 
victoria. Această putere a alungat maşina de război Y ankee din 
Liban-căci în timp ce soldații americani luptau pentru siguranța 
locului de muncă, pentru un salariu şi o pensie, oponenții lor din 
Gărzile Revoluţionare luptau pentru un ideal, pentru un ran 
independent, al iranienilor. Trebuie să învăţăm că forța 


„ idealismului este incomensurabilă. 


Privind la cele câteva exemple pe care le-am oferit, 
cititorii vor vedea cu claritate un lucru -că toți despre care am 
vorbit sunt războinici, militari. Ar fi însă cu totul greşit să 
credem că acest aspect, cel militar adică, este cel mai important, 
sau măcar unul din cele mai importante. Numitorul comun, care 
face ca toți aceşti oameni să poată fi puşi în aceeaşi categorie, 
în ciuda diferenţelor evidente dintre ei, este faptul că au fost 
inspirați de un ideal spiritual şi religios care le-a dominat în 
totalitate viața. Nimnic nu s-a pus între ei şi Ideal. Dacă, pentru 
un motiv oarecare, cauza le-ar fi fost refuzată, viața lor nu ar mai 
fi avut nici un sens. Au fost buni războinici, fiindcă în ei ardea 
o flacără, un foc ce se putea stinge doar în clipa în care şi-ar fi 
dat ultima răsuflare. Era o flacără pe care inamicii lor de cele 
mai multe ori nu.o înțelegeau, dar de care se temeau şi pe care 
o respectau. Este acea flacără, acel spirit pe care trebuie să-l 
reaprindem, dacă vrem ca civilizația noastră să aibe un viitor 
care să merite această denumire. Dacă acest lucru se dovedeşte 
a fi dincolo de posibilitățile noastre, atunci toate realizările 
materiale, toată ştiinţa şi tehnologia noăstră, grandoarea noastră 
intelectuală, se vor dovedi a fi perfect inutile, căci cel mai 
important lucru în viață este voința de a trăi. Dacă această voință 
lipseşte poporului nostru, nici un om de ştiinţă şi nicio invenție 
nu îl va salva. 

Este sarcina Soldatului Politic să promoveze voința de a 
trăi, arătând adevărata natură a vieții - opusă coşmarului 
materialist al acestui secol, confundat cu “viața” - şi trăind 
această viață. Pentru a face acest lucru, Soldatul Politic trebuie 
să parcurgă o Revoluţie Spirituală, o revoluție interioară care 
ghidează, conduce şi îndrumă această viață. Când acest lucru 
a fost atins, Soldatul Politic va judeca toate acțiunile sale în 
funcție de gradul lor de utilitate pentru Cauză. Va fi omul care 
în loc să spună: “Ce am de câştigat de aici?” va spune “Ce pot 
face ca să ajut?” Pentru acest tip de om, anumite cuvinte vor fi 
cheia sensului vieții însăşi: Onoare, Dreptate, Respect de sine, 
Cinste, Credinţă, Smerenie, Compasiune, Dragoste. 

Nu va admite ca onoarea sa sau a națiunii sale să fie 
atacată de cei nedemni; nu va sta neputincios când poporul său 
este exploatat, ci va deveni un pilon crucial în lupta pentru 
Dreptate. Nu-şi va pierde respectul de sine, devenind dependent 
de droguri sau băutură, căci el ştie că dacă posedă forța 
interioară care susține viața, va deveni invicibil. Va fi cinstit în 
tot ce va face, deoarece Militantul Naționalist conduce prin 
forța exemplului. Va avea o credinţă totală şi neşovăitoare în 
dreptatea Cauzei sale; va fi omul care va merge până la limitele 
puterilor lui pentru bunăstarea poporului şi nației sale, însă va 
face acest lucru fără nici o dorință de laudă sau publicitate, Va 
rămâne util ştiind că acțiunile sale sunt o datorie inspirată de o 
viață superioară. Va fi îndemnat la acțiune de violarea frumoasei 
noastre țări şi de distrugerea bogatei noastre culturi, compasiunea 
sa va fi de aşa natură încât îi va ocroti pe cei slabi şi nevoiaşi cu 


Apasa Er 0 RET 32 ae meat POR Lt LA AA MEI 


—_ | € NY A = 
VA LiICI A 





Decembrie '95 NR. 12/60 PAG. 1] 








Îă Di îi i 
DD „“ 
SPER EP PA PP Ey 
î G LACE PI eta că ea ap A PR 
„y n = E j 


A 


IL POLII IC 


puterea sa de oțel. Dragostea sa va fi pură şi dătătoare de 
vigoare, exemplu şi izvor de putere pentru toți şi tot ce atinge. 

Soldatul Politic este omul susținut de Idealul Eten, care 
va acționa pozitiv în toate situaţiile, apărând ceea ce este 
drept, bun şi adevărat. Niciodată în istoria Europei necesitatea 
existenţei batalioanelor de Soldaţi Politici nu a fost atât de 
mare ca în zilele noastre. 

Numărul duşmanilor noştri este uriaş: comuniştii, 
masoneria, sioniştii, capitaliştii. Ei deţin banii şi puterea, ei 
domină presa, controlează armate întregi, prin controlul pe 
care-l exercită asupra guvernelor, injectează otrava ideilor 
dizolvate în sângele națiunii, slăbindu-ne, făcându-ne apatici 
şi uşor de manevrat. 

Şi ce avem noi pentru a contracara toate acestea? Câteva 
mii de patrioți în fiecare țară din Europa de vest. Nu avem 
bani, nu avem putere, nici influență, nici presă. Suntem 
spartanii cei-puțini. Ei sunt persanii cei mulți. Confruntaţi cu 
această oribilă realitate, concetățenii noştri, după ce constată 
situația, părăsesc câmpul de luptă, invocând argumentul 
“inevitabilității” lucrurilor. “Nu putem câştiga”, spun ei: 
“Lucrurile au mers prea departe, poate că nici comunismul nu 
va fi chiar atât de rău”. Câtă dreptate avea Emrys ap Iwan, 
naționalistul galez din secolul trecut, atunci când observa: 
“Inevitabilul nu este tumul înalt al înțeleptului, ci doar 
sanctuarul celui timid”. 

Soldatul Politic va privi această realitate dură într-o 
lumină cu totul diferită, căci el este un idealist şi un realist 
deopotrivă. Idealul este țelul luptei noastre, realismul este 
acea calitate care dictează calea pe care putem ajunge cel mai 
bine la acest ţel. Soldatul Politic, cunoscând armele ambelor 
părți, va recunoaşte că suntem în inferioritate clară în toate 
privințele, în afară de una. Această excepție este credința 
noastră, idealul, care ne este mai scump decât însăși viața şi 
care nu poate fi înfrânt, nici mituit, nici torturat. Această 
credință nu mai este decâto vagă amintire pentru cei mai mulți 
dintre concetățenii noştri; este sarcina Soldatului Politic să 
alimenteze această flăcăruie până ce va deveni tot mai 
puternică, până ce va fi un infern de flăcări ucigătoare, care 
vaantrena poporul şi națiunea noastră în lupta pentru Libertate 
Naţională, Dreptate Socială şi o Europă cu adevărat Liberă. 
Soldatul Politic, prin atitudinea şi acțiunile sale, va servi ca 
model, ca exemplu pentru aceia dintre concetățenii noştri pe 
care curajul i-a părăsit pentru moment. Oriunde va merge, 
Soldatul Politic va încuraja entuziasmul, camaraderia şi 
devotamentul. Va fi o lumină împingând înapoi frontierele 
întunericului. Oamenii îi vor căuta sfatul: vor avea nevoie de 
sfatul său; iar apoi se vor reculege şi vor pomi la luptă mai 
puternici decât cel mai puternic oțel. 

Fiecare zi care trece este martora scurgerii sângelui din 
trupul mutilat al națiunilor europene. Este o privelişte pe care 
doar cei cinici şi dezinteresaţi o pot contempla fără să fie 
cuprinşi de o profundă compasiune şi de o mânie sfântă. 
Frumoasa femeie de odinioară, se vrăjise lumea cu spiritul ei, 
cu grandoarea şi vivacitatea ei, zace în noroi, lovită până la 
inconştiență de hoardele barbare ale superputerilor. Doar 
armata Soldatului Politic caută să o apere de torentul loviturilor 
violente. Însă această armată este minusculă, sarcina sa este 
uriaşă, şi totuşi ea continuă să lupte. Nu va permite ca 
moştenirea noastră, cultura, tradiţiile şi valorile nobile să fie 
aruncate în praf, pierdute pentru totdeauna, din cauza laşității 
majorităţii, Această armată luptă pentru a învinge, însă dacă 
verdictul destinului va fi ca ea să fie înfrântă, atunci va lupta 
până la ultimul om -tribut demn de strămoşii noştri cei mai 
de seamă. 

lar dacă cei fără de curaj vă vor acuza de “fanatism”, 
amintiți-vă de cuvintele lui John Jenkins, un fiu de care Țara 
Galilor trebuie să fie mândră: 

“Voi spune trei lucruri despre fanatism: mai întâi, că 
dacă este adevărat că un fanatic are puterea a zece oameni, 
acest lucru este necesar, deoarece ceilalți nouă nu pot fi 
deranjați. În al doilea rând, nu este întotdeauna adevărat că un 
fanatic nu ia în considerare costul unei acțiuni; eu am devenit 
un fanatie nu am fost dispus să accept rezultatul 
inacțiunii. În sfârşit, dacă Țara Galilor este menită să 
supraviețuiască, iar cultura ei să înflorească, acest lucru va fi 
posibil doar printr-o dedicare feroce şi neclintită țării însăşi, 
mai presus de orice. “Mai presus de orice” include familie, 
proiecte de viitor, carieră, sănătate, libertate şi viața însăşi, 
Cred, de fapt ştiu, şi că acest fanatism este catalizatorul 
esenţial necesar pentru a pune în mişcare majoritatea 
populației”, 

Ceea ce Jenkins spune despre Țara Galilor nu este mai 
puţin adevărat pentru celelalte naţiuni britanice şi europene. 


(va urma) 
DEREK HOLLAND 





























T.M.: Nu ne-am cunoscut personal decât 
după decembrie 1989, motivul fiind stricta 
supraveghere la care am fost supuşi de către 
organele Securității, având în vedere faptul 
că am fost deținuți politici în perioada 
stăpânirii comuniste, mai ales Dwvs., despre 
care se poate afirma că întreaga tinereţe 
V-aţi petrecut-o între zidurile temniţelor. 
După decembrie 1989, incalitatea 
mea de preşedinte al Asociaţiei Foştilor 
deținuți Politici din Hunedoara, am ţinut să 
Văcunosc, ştiindcă din 1964, dupăeliberare, 





Vi s-a stabilit domiciliu în Hunedoara şi că 
ați lucrat încadrul combinatului siderurgic. 
Deşi eu sunt cu mult mai tânăr, am 
auzit vorbindu-se de Dvs. şi V-am reținul 
numele şi din literatura politică citită, ca 
îind unul dintre comandanții legionari, 
numit prin 1938 ca succesor al inginerului 
Clime, organizatorul şi întemeietorul 
Corpului Muncitoresc Legionar. 

Pentru a mă lămuri asupra unor 
probleme de care Dvs. nu sunteți străin, Vă 
rog să-mi răspundeți la unele întrebări. 

În primul rând, am reținut din 
unele publicații (ca: Magazin istoric”, 

“Tinerama”, “Istoria Serviciilor Secrete 
Româneşti”, “Poliția Română” şi, mai 
recent din “Procesul lui Corneliu Zelea 
Codreanu - mai 1938" şi altele) că Dvs. aţi 
fost un agent infiltrat al Moscovei în Garda 

de Fier sau “up comunist notoriu”, după 
cum sunteți etichetat de DI Prof Buzatu, cu 
misiunea de a introduce comuniştii în CML 
(Corpul Muncitoresc Legionar), cu sarcini 
diversioniste, destabilizatoare ale ordinii în 
stal, care să favorizeze penetrația 
bolşevismului în țara noastră. 

D.G.: Am aflat pentru întâia dată că sunt 
comunist din afirmaţiile pe care le-a făcut, 
imediat după rebeliunea din 21-23 ian.1941 

(aşa-zisa “rebeliune legionară”), noul 
ambasador al Germaniei la Bucureşti, von 
Killinger, în urma informaţiilor tendenţioase 


PAG. 12 NR. 12/60 Decembrie '95 


T.M.: Intervin surprins de această 
introducere şi Vă întreb: de ce se impunea o 
asemenea ingerință? Guvernul nu era 
legionar? 

D.G.: Antonescu, în urma atentatului comis 
în Bucureşti asupra maiorului german Dăring 
(se cunoaşte şi asasinul, un grec, pe numele 
lui adevărat Dimitrie Sarantopoulos, agent 
străin în serviciile aliate), a schimbat pe 
generalul Petrovicescu din funcția de Ministru 
de Interne, pe Alexandru Ghica, şeful 
Siguranţei Statului, pe prefectul Poliţiei 


Capitalei, Radu Mironovici, precum şi pe toţi 
prefecții legionari din judeţele țării, fapt ce |- 
a determinat pe Horia Sima să ia atitudine faţă 
de aceste măsuri. Personal am primit dispoziţii 
să lansez un manifest prin care să solidarizez 
muncitorimea cu studențimea şi alte grupări 
legionare din Bucureşti şi din țară, iar după 
manifestaţie să-l informez de desfăşurarea 
acesteia, care de altfel a decurs în ordine. La 
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, unde se 
afla generalul Antonescu şi unde am strigat 
lozinci, mai ales în sprijinul lui Petrovicescu, 
a apărut Victor Biriş, secretar general în 
Ministerul de Interne, adresându-se foarte 
agitat şi iritat, atât mie cât şi lui Trifa, 
imputându-ne “ce ați făcut, că generalul este 
foarte revoltat şi hotărât să ia măsuri drastice 
împotriva voastră”. A insistat să dăm dispoziţie 
manifestanților să înceteze orice manifestaţie 
şi să se răspândească în linişte, spre a se evita 
astfel o baltă de sânge, situaţie căreia f-am dat 
curs. L-am căutat apoi pe Horia Sima, la 
locuința sa dinstr.Jianu nr.9, pentrua-i raporta, 
dar dispăruse. L-am căutat la toate sediile, nu 
numai €u, ci şi ceilalți, dar nu era de găsit. 
L-am întâlnit după aproape trei luni în 
Germania, la Berkenbriick, o mică localitate 
lângă Berlin, unde am fost încartiruiţi cca.50 
de fruntași legionari. 
Şi pentru că mă refer la aceste 
evenimente, mai adaug că în 21 ianuarie, 
aflându-mă la sediul din strada Romei, am 


furnizate de Eugen Cristescu, director al “primitun telefon de la prefectul poliţiei, Radu 


Serviciului Secret de Informaţii, şi Mihai 
Antonescu, fost vicepreşedinte al Consiliului 
de Miniştri, care au căutat pe toate căile să 
lovească și să compromită Mişcarea 
Legionară. Sub influența acestora, chiar 
anterior preluării acestui post, a informat 
serviciile secrete germane, în speță Gestapo- 
ul, că sunt “lup îmbrăcat în piele de oaie” şi 
că am întreprins, din dispoziţiile Moscovei, 
acțiuni cu caracter anarhic, care să ducă la 
destabilizarea statului, oferind astfel condiţii 
favorabile armatelor roşii concentrate la 
granița de răsărit pentru a invada şi ocupa 
România, situație ce le-ar fi facilitat 
extinderea în întreaga Peninsulă Balcanică şi 
realizarea unității spaţiului slav, pe care se 
bazau în rezistența împotriva Germaniei 
hitleriste, 

T.M.: Aţi amintit de rebeliunea legionară 
din 21-23 ianuarie 1941, Ce rol ați avul în 
acele evenimente? 

D.G.: Din ordinul lui Horia Sima: Viorel 
Trifa, preşedinte al Uniunii Studenţilor 
Creștini din Romaânia, Ilie Niculescu, fost 
comandant al Corpului Răzleţi pe Capitală, 
Dr.Vasile Andrei, comandant al studenţilor 
legionari pe țară, Ilie Smultea, șef al Frăţiilor 
de Cruce, şi eu, în calitate de comandant al 
CML, am făcut o manifestaţie în după amiaza 
zilei de 20 ian.1941, în Bucureşti, din Piața 
Universităţii pornind în coloane spre 
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, unde 
ne-am oprit, cerând guvern legionar. 


Mironovici, care, deşi a fost destituit, nu şi-a 
părăsit postul, având ordinul lui Horia Sima 
să se reziste atât în prefecturi cât şi în sediile 
legionare, cerând să-i trimit oameni, deo ece 
au fost atacați de unităţi militare înzestrate cu 
tancuri şi arme de foc. Am încercat să mă 
informez la faţa locului ce se petrece şi am 
constatat că, în urma conflictului angajat, au 
apărut primele victime, caldarâmul fiind 
stropit cu sânge. Atunci mi-am dat seama de 
gravitatea situației şi am lansat manifestul de 
solidarizare cu toate unităţile legionare. 
Evenimentele agravându-se, din proprie. 
inițiativă am lansat un al doilea manifest, prin 
care făceam apel la legionari şi la soldaţi să 
evite vărsările de sânge, manifest care poate 
mai există în arhive şi care poate să confirme 
afirmaţia mea. În dimineața zilei de 23 ianuarie 
s-a comunicat ordinul lui Horia Sima de a se 
înceta orice rezistență din partea legionarilor, 
sub invocarea unor tratative cu Antonescu, 
care de fapt nu au avut loc, generalul fiind 
stăpân pe situație, având de partea sa sprijinul 
armatei germane. 

T.M.: Vă simțiţi vinovat față de gravitatea 
acestor evenimente, ce au pus În mare pericol 
existența statului român, cunoscând că, atăâ! 
la hotarele din răsărit cât şi din vest, vecinii 
NoŞtri erau pregătiți să ne sfâşie țara? 
D.G.: Este bine că aţi pus această întrebare, 
pentru că răspunsul meu este filtrat astăzi de 
anii de lungă suferință ce au urmat, iar 
experienţa trăită în acest răstimp mi-a permis 


PUNCTE CARDINALE 


să ajung, la concluzii ce îmi acordă unele 
circumstanțe atenuante, cum ar fi, de pildă, la 
vârsta de atunci, lipsită de maturitate şi 
experiență politică, când entuziasmul şi-a 
pus mai mult amprenta asupra faptelor, la 
care adaug disciplina la care eram supuşi cu 
toții. În faţa istoriei se ridică o recunoaştere: 
am greşit pentru că nu am urmat linia 
Căpitanului şi am deviat, alunecând de la 
spiritual spre politic; cele întâmplate după 
moartea lui vorbesc de la sine. 

T.M.: Ce aţi făcut după actul de capitulare 


CUM M-AM TREZIT COMUNIST 


Interviu cu Dumitru Groza, fostul comandant al Corpului Muncitoresc Legionar (CML), 
realizat de domnul Mircea TARCEA (7 mai 1995, Hunedoara) 


din dimineaţa zilei de 23 ianuarie, situaţia 
fiind de natura unui mare dezastru? 
D.G.: Ne-am împrăştiat cu toții, neavând nici 
o altă dispoziție: fiecare şi-a luat, pe cont 
propriu, măsurile de cuviință, aşteptând 
deznodământul evenimentelor. Acţiunile lui 
Antonescu au fost foarte drastice, mulți fiind 
întemnițați, condamnați şi unii chiar executați. 
În această situație, acuzaţiile grave ce mi se 
aduceau, de colaborare cu Moscova, m-au 
pus în situația de a nu mă putea justifica faţă 
de noile autorități ale statului, fiind lansate 
deja zvonuri că am fugit în Rusia, sursa 
acestora fiind Eugen Cristescu şi anturajul 
său. Horia Sima aflând de acest fapt, mi-a 
transmis să mă refugiez în Germania, unde 
am ajuns cu un tren militar, împreună cu un 
grup în care se aflau: Corneliu Georgescu, 
Nicolae Pătrașcu, Viorel Trifa. Ovidiu Găină, 
Vasile Andrei, Puiu Traian, Eugen 
Teodorescu, Laurian Țilnariu, Dragomir 
Jilava, Nicolae Horodniceanu, Dumitru 
Tărăoiu şi alţii, fiind încartiruiţi la 
Berkenbriick, unde la începutul lui aprilie a 
sosit şi Horia Sima, precum şi Constantin 
Papanace, Ilie Gârneaţă, lasinschi şi alții. 
T.M.: Prin gravitatea celor întâmplate, aţi 
fost consideraţi de către nemți ca prizonieri 
ai acestora sau sub protecţia lor? 
D.G.: Desigur că aceştia îşi aveau scopurile 
lor, era uşor de înțeles că ne păstrau ca o 
rezervă pentru orice eventualitate. Acuzaţiile 
referitoare la cele întâmplate în țară, în 21-23 
ianuarie, au condus la anchete ale Gestapo- 
ului în care am fost implicat împreună cu 
Viorel Trifa, consideraţi fiind ca autori ai 
rebeliunii şi acuzați în acelaşi timp de legături 
cu Moscova şi cu alte servicii secrete străine. 
Anchetele au durat până la clarificarea 
situaţiei, în final convingându-se că acuzațiile 
erau tendenţioase, Am fost tratați în continuare 
fără vreo deosebire faţă de ceilalți membrii ai 
conducerii legionare. . 
T.M.: Revin asupra întrebării cu care am 
început, deoarece acuzaţiile au continuat şi 
după decembrie 89, aşa după cum au fost 
cunoscute din publicaţiile amintite. 
D.G: Dacă Eugen Cristescu şi anturajul lui 
au avut interesul să lovească în Mişcarea 
Legionară, cei care au reluat aceste acuzaţii 
aveau posibilitatea (şi o au încă) de a se 
edifica asupra veridicității afirmațiilor mele. 
In timpulregimului comunist mi-ar fi (ăcutun 
mare bine aceste afirmaţii, poate nu aş fi stat 
în temniţele lor vreme de 16 ani până în 1964, 
când au fost eliberaţi toți deținuții politici... 
Vreau să afirm că, din cea mai 
fragedă tinereţe a mea, când mi-am însuşit 
idealul legionar, încă din 1932 (când aveam 
19 ani) şi până în prezent, nu am cunoscut 
decât un singur comunist care a devenit 
legionar, dar nici pe acesta nu l-am introdus 
eu în Mişcarea Legionară. S-a încadrat în 
secția Malaxa, în 1936, sub conducerea 
instructorului legionar Smadea Bădescu, prin 
care l-am cunoscut şi eu. Este vorba de 


= ——— —— 








meseriaşul Constantin Canache din 
Bucureşti, fost asiduu activist în ilegalitate, 
având un rol foarte important: “secretar al 
organizației de bază pe întregul Banat.” 
Apropiindu-se de Mişcare, a 
mărturisit comandantului  CML, 
ing.Gheorghe Clime, şi altora, încă de la 
început, cine este, ce a crezut şi ce l-a 
determinat să ia contact cu Mişcarea 
Legionară. 
T.M.: Sepoate considera drept un paradox 
faptul de a trece de la o extremă de stânga 













la una de dreapta, după opinia Dvs.? 
D.G.: Nu, desigur, avem exemplul lui Panait 
Istrati, apoi al marelui Petre Ţuţea, fără a 
mai aminti de oscilaţiile lui Emil Cioran. În 
cazul Canache, determinante, după cum 
Singur a mărturisit, au fost rândurile 
Căpitanului, ca bunăoară cele cu referire la 
greva de la Griviţa, că “nu sunt vinovaţi cei 
care fac greve sau fură o bucată de pâine că 
le este foame, ci cei care i-au adus în această 
situație”; sau: “In statul legionar muncitorii 
vor fi stăpâni pe munca şi onoarea lor, îşi vor 
face legile. Ei se vor conduce după propriile 
lor legi în cadrul neamului, păşind cu paşi de 
stăpâni pe calea victoriei. Vor mânca pâine 
mai albă şi vor dormi într-un pat mai moale”. 
În mod deosebit l-a impresionat “Imnul 
muncitorilor legionari”, din care citez 
versurile: “În trudă ne-am zbătut Şi-n 
umilință/Tiranii pâinea ne-au luat/Destul 
ne-am încleştat în suferință/Cu neamu'ntreg 
am sângerat/ Din greu şi aspru vuiet de 
ciocane! Incovoiaţi de foame şi nevoi/ Din 
zgura de furnale şi cazane/ Flămânzi ne 
ridicăm şi goi”. Acestea au fost elementele 
care au făcut ca o mare parte a muncitorimii 
să adere la idealul legionar, CML devenind 
cea mai putemică şi numeroasă forță a 
Mişcării Legionare. 

T.M.:/inând seama că motivaţia umvocată 
de Dvs. ține mai mult de domeniul 
afectivului, puteţi să-mi relataţi ceva despre 
portretul moral al acestui fost activist 
comunist şi ce v-a comvins de loialitatea | 
convingerilor lui ulterioare? 

D.G.: Certitudinile pe care le-am avutasupra 
lui Canache se fundamentau pe încrederea 
ce i-a fost acordată de ing.Clime; de altfel, 
trebuie să mă refer în principal la activitatea 
desfăşurată de el cu preponderență în 
recrutarea de membri în mişcare, fiind arestat 
de mai multe ori în timpul prigoanei din 


„1938.La3 sept. 1940a luat parte, împreună 


cu şeful său, Smadea, şi alții, la acțiunea de 
la Palatul Regal, eu conducând această 
acțiune. Ca o caracterizare, pot să afirmă că 
era un autodidact bine conturat, cu o ținută 
morală deosebită şi un mare orator, calități 
dovedite în activitatea legionară şi în 
campaniile electorale la care a participat. 
T.M: Aveţi ceva de adăugat, în mod 
deosebit, legat de manifestările sale. mai 
ales în perioada guvernării legionare din 
1940 şi ce s-a întâmplat cu Constantin 
Canache după 6 martie 1945? 

D.G.: Da, îmi aduc aminte că eram în sediul 
legionar din str.Gutenberg nr.3, la biroul 
meu. A venit la mine împreună cu legionarul 
Stănilă Nicolae şi m-a informat că în subsolul 
sediului se află mai mulți comunişti arestaţi 
în timpul unei manifestații ce a avut loc la 
Obor, prinşi cu manifeste asupra lor; şi m- 
a invitat să-i văd, Am coborât la subsol, 
unde realmente erau între 30-40 bărbaţi şi 
femei, îmbrăcaţi sărăcios şi foarte speriaţi. 


> 





- 


îî 


E Dom PP 


37. ad Ț 


+ 


ET AP 


| 














În galeria marilor gânditori 


Spirit profund religios, 
mare apologet al sp 


"La extrema opusă monarhiei 
se află democraţia; dacă monarhia 
reprezintă guvernarea unuia singur, 
democraţia se vrea guvernarea tuturor. 
Să le examinăm pe rând. 

In monarhia regală există 
distincţie valorică şi ereditară între 
persoanele sociale, precum şi o strânsă 
relaţie între putere şi persoanele care o 
exercită. Astfel, familia regală îşi exercită 
puterea ajutată de familiile-miniştri, care 
o sfătuiesc şi o servesc în mod tradiţional, 
precum şi, în al doilea rând, de cele ce 
activează în industrie şi-n diferite alte 
sectoare particulare, dar care, 
îmbogățindu-se prin exercitarea 
profesiilor lucrative, ajung sătreacă, rând 
pe rând, de la societatea domestică la cea 
publică, adică de la o societate a câtorva 
la o societate a tuturora. 

În democraţie însă, unde nu 
există nici familie-putere, nici familie- 
ministru, familiile private irump deodată 
în societatea publică, iar persoanele 
sociale implicate în monarhie se reduc 
aici la una singură, care le cuprinde pe 
toate. Or, în democraţie fiind la putere 
poporul, popor-ministru şi subiect de 
guvernare în acelaşi timp, el e puterea şi 
tot el exercitantul puterii ce se exercită 
asupra lui însuşi. Cum însă toţi în 
democraţie pot pretinde principial acelaşi 
lucru, sub ce motiv ar putea fi cineva, în 
această formă de guvernământ, exclus de 
la exercitarea puterii? In aceste condiţii, 
nu mai există subiecți propriu-zişi ai 
guvernării, în sensul că subiectul este 
anulat de orgoliul «egalilon» săi, ci nu 
mai rămân în jur decât «cetăţeni»... Este 
ceea ce ne-a fost dat să vedem, acum 30 


CUM M-AM IREZII COMUNISTI 



























de ani, pe vremea revoluției (limitele 
temporale extreme ale Revoluţiei franceze 
sunt 1789 şi 1799 -n.tr.). 

S-ar spune astfel că, în această 
masă democratică nemaifiind nici unul 
atât de puternic încât să se poată ridica la 
comandă, inşii care o compun şi-au pus la 
un loc mediocritățile pentru o guvernare 
comună, așteptând, în acelaşi timp, să 
apară altcineva care să-şi asume comanda 
Şi să-i trimită pe toți la treburile lor: 
modalitate în care, de altfel, sfârşesc toate 
democraţiile, deoarece niciodată un om 
puternic nu va fi democrat decât din dorinţa 
de a parveni la putere, ca apoi să o exercite 
singur. Cam la fel fac şi micii capitalişti, 
care îşi asociază averile într-o speculație 
comercială pentru care nici unul, luat 
separat, n-ar fi suficient de avut... Din 
această identitate de situații provine, de 
bună seamă, şi favoarea de care se bucură 
comerțul în democraţii. 

Mai trebuie remarcat faptul că o 
democraţie, cu cât e mai puţin restrânsă, cu 
cât solicită la guvernare un număr mai 
mare de inşi. cu atât se consideră mai 
deplină şi perfectă; căci până şi răul însuşi 
are idealul său frumos! Dar, în aceeaşi 
măsură, democraţia ne apare mai puţin 
probabilă, căci nu s-ar putea guverna nici 
cea mai mică aşezare omenească dacă ar 
trebui chemaţi să delibereze în treburile 
obşteşti, de-a valma, toți locuitorii ajunşi 
la maturitate! Pentru guvernare sunt 
necesare inteligența, rațiunea. E ceea ce au 
simţitpână la următoți legislatorii populari 
care, instituind democraţia, n-au dorit s-o 
păstreze decât într-o oarecare măsură. Şi 
au făcut pentru aceasta cam ceea ce fac 
medicii care, administrând otrăvuri ca 


PUNCTE CARDINALE 


politici ai secolului al XVIII-lea, Louis de Bonald 
ocupă un loc de frunte, chiar dacă dicționarele şi enciclopediile mai noi îl ocolesc. 
catolic şi aristocrat, a fost un scriitor de înaltă ținută şi un 
iritului european tradițional, într-o vreme în care 
revoluționarismul dizolvant, ale cărui sinistre efecte se resimt până azi, începuse 
să bulverseze lumea creştină, având în F ranța principalul său bastion. De Bonald 
a fost printre cei ce au sesizat cel mai adânc şi au stigmatizat cel mai aspru ideile 
dizolvante ale vremii. Paginile sale deveniserăproverbiale; contemporanii tremurau 
în fața scrisului său, căci nu a glumit cu nimeni şi cu nimic; iar prieteni nu-i erau 
decât cei ce-l puteau privi drept în ochi... 

E Mai multe amănunte despre viaţa şi opera gânditorului francez amoferit 
în Numărul 7/31, din iulie 1993, al “Punctelor Cardinale”, când am publicat un 
alt text tradus din De Bonald, în cadrul rubricii “Portrete în erernitate” (p. 6). 
Acum vă oferim câteva dintre consideraţiile clasice ale lui De Bonald despre 
democraţie, convinşi că, într-adevăr, “clasicismul îşi are eternitatea în sine”. 








Decembrie '95 NR. 12/60 PAG. 13 


LOUIS DE BONALD : 


DESPRE 
DEMOCRAŢIE 


medicamente, le măsoară doza cu 
religioasă scrupulozitate. E ridicol să vezi 
la ce strădanii s-au dedat, la câte mijloace 
au recurs aceşti legislatori populari, în 
toate timpurile şi-n toate țările, mai recent 
în Franța sau în Elveţia, iar odinioară în 
Grecia sau Roma, pentru a distruge elitele 
şi a îngrădi în fel şi chip- e de fapt tot ce au 
putut să realizeze - participarea poporului 
la deliberările publice, pentrua-i neutraliza 
pe unii prin alții, ca apoi să-i atragă în 
favoarea unuia sau altuia, pentru a le da 
dreptul de vot, ca apoi să li-l restrângă în 
favoarea cutărei sau cutărei guvernări, 
pentru a stabili vârsta şi condiţiile de 
participare la vot, când de fapt, în toate 
aceste combinaţii, mai mult sau mai puţin 
ingenioase, nu se vădeşte altceva decât 
spiritul uman cu erorile lui de judecată, cu 
pornirile lui pătimaşe, în care nu se află 
nici urmă de simţ al firescului şi al 
socialului, 

Undeva, în Contractul social, 
chiar ].-J. Rousseau zicea: «Pentru ca 
voința să fie unitară într-o republică, e 
necesar să se țină cont de fiecare, orice 
excludere formală lezând generalitatea». 
Pentru ca mai departe tot el să afirme: 
«Democrația poate cuprinde întreg poporul 
sau se poate restrânge doar la jumătate din 
acesta»! Vasăzică, două afirmaţii succesiv 
contradictorii, căci ce se stabileşte prin 
prima se neagă printr-a doua: pe de o parte 
nu vrea nici o excludere, iar pe de altă parte 
susține că se poate întemeia doar pe 
Jumătate din popor! 

Numai că natura îşi cere 
drepturile, astfel că şi-n democraţia cea 
mai extinsă şi mai dezordonată se impune, 
din adâncuri, imaginea unității puterii de 












Spre surprinderea însoţitorilor mei şi a lor, dominat de un sentiment 
de milă, gândindu-mă şi la faptul că dacă vor fi predaţi poliţiei de 
stat vor fi condamnați şi supuşi altor suplicii, am spuscuaproximaţie 
următoarele: *: Aceştia luptă şi ei cu speranța unei rânduieli sociale 
mai bune şi mai drepte, iar dacă noi vom realiza dreptatea socială 
- dacă nu vor păşi în rând cu noi, nici nu vor fi împotriva noastră. 
În caz că nu vom îndeplini toate acestea, ne vor învinge ei”; şi am 
dispus să fie puşi în libertate imediat. Constantin Canache le-a 
adresat şi el câteva cuvinte în legătură cu umanismul legionar, fiind 
adânc impresionat de atitudinea mea. Faptul că a aderat cu toată 
convingerea la Mişcarea Legionară l-a dovedit cu viața. Asemenea 
lui Foriş, Pătrășcanu şi alții, după venirea la putere a foștilor lui tovarăşi, 
a fost considerat trădător, arestat şi nimeni nu ştie cum a dispărut. 

T.M.: Vreau să vă mai pun o întrebare legată de o dezbatere 
vizionată pe micul ecran cu ceva limp în urmă, între D-nii Vartan 
Arachelian şi Dan Amadeu Lăzărescu, în legătură cu Mişcarea 
Legionară, în care a fost invocal şi numele Dvs şi etichetat de DI 
Vartan Arachelian “ca fiind un comunist introdus în mişcare”. Vă 

(ul la replică? 

Di a E auzit za discuţia între cei doi. Am rămas plăcut 
impresionat de atitudinea D-lui Dan Amadeu Lăzărescu, care a 
descris Mişcarea în mod onest şi realist, şi am fost surprins de 
replica D-lui V.Arachelian: “Da, numai că în Mişcarea Legionară 
au fost introduşi mai mulți comuniști, dovadă Dumitru Groza - 
asasinul de la Jilava”, Eu îl cred cinstit sufletește, fără a-i contesta 
buna credinţă. Însă nu pot accepta ușurința cu care a făcut ali 
atât de grave, deşi accesul la informaţie în momentul actual este la 
dispoziţia tuturor, și maiales a istoricilor. Fărăa-i purta i Astri 
îl recomand de a se informa de la cei care deţin autoritate în 








cunoaşterea adevărului asupra Mişcării Legionare şi a persoanei mele. 
T.M.: Consideraţi că este o datorie a istoricilor de a cerceta 
adevărul asupra acuzațiilor aduse în timp, referitoare la impostura 
Dvs. în Mişcarea Legionară, precum şi la implicarea în 
evenimentele, mai mult sau mai puţin cunoscute, din perioada 
guvernării sau de după aceea? 

D.G.: Apelez la onestitatea istoricilor care țin la demnitatea şi 
onoarea lor în prezentarea adevărului, în slujba căruia se află: în 
politică, minciuna devine un argument sau este cam întotdeauna un 
argument care, atunci când este cunoscut de lume, te doboară 
iremediabil. Dar, când recunoşti adevărul, chiar dacăe defavorabil, 
acesta te mai poate salva. Măcar se ajunge la concluzia că recunoşti 
acest adevăr şi că ai tras o învăţătură din propriul tău păcat. Când 
acest lucru este afirmat de un neutru sau de un istoric, dacă nu ai 
mărturisit acest lucru, Justificările sunt mai dificile. Desigur, un 
ziarist, un scriitor, un conferențiar, un predicator, un reporter TV, 
dar mai ales un istoric, care țin la demnitatea şi onoarea lor, înainte 
de a-şi face publice opiniile, caută să se documenteze cât mai 
temeinic, pentru a nu risca proferarea unor aserţiuni 
compromiţătoare. Dacă în gravele acuzaţii care mi s-au adus ar fi 
fost un sâmbure de adevăr, cum îşi poate închipui cineva că aş mai 
fi putut scăpa din mâinile Gesrapo-ului sau ale Securităţii comuniste? 
Numai adevărul a contribuit la supraviețuirea mea. lată de ce 
pledez pentru “adevărul cu orice preţ”, chiar şi atunci când nu ne 
favorizează, dar mai ales când faptele nu sunt compatibile cu 
preceptele creştine. 

T.M.: Vă mulțumesc pentru cele expuse şi închei cu speranţa că 
în viitor Veţi aduce alte amănunte necesare stabilirii adevărului 
mistificat sau evital atâta vreme. 


a deznădejili armă, răzbunarea 


- i-a - 
“r Pe 
+ E ai 


ed căr 5 pia 
prile jul Sărbato. E le IATĂ, 
ij sl | rar mie d E n ac A 


i uvern : PI oi Pt 
zl 'preinieru | Nicola 


tip monarhic; căci, după cum am mai 
spus, politica îşi are şi ea, asemenea 
astronomiei, mişcările sale reale şi 
mişcările sale aparente. Şi iată că se 
ajunge a se lua decizii cu jumătate plus 
unu din voturi. Acest «plus unu», adeseori 
necunoscut, dar hotărând în mod absolut 
chestiunea în cauză, este puterea zilei sau 
mai degrabă a momentului. Şi tot astfel, 
în caz de egalitate a voturilor, dându-i-se 
preşedintelui votul preponderent (ceea 
ce nu-i altceva decât prezenţa unui 
votant... ce nu există, dar care are, deşi 
fictiv, greutatea unui vot real!), ce poate 
să însemne aceasta decât arbitrarul 
puterii? 

Aşadar, în orice adunare, 
comisie sau comitet, un Unul e cel care 
decide, care domină; căci dacă ar fi doi în 
acelaşi timp care să facă acest lucru, 
înțelegerea n-ar mai fi cu putință. Prin 
urmare, atunci când în mai multe state 
populare se numeşte preşedinte un 
magistrat, acestanue o putere permanentă 
în sine, ci el reprezintă doar o imagine a 
ei, o ficțiune a unităţii sale: ceea ce 
înseamnă însă că această unitate a puterii 
este, în realitate, factorul esențial, aflat în 
firea oamenilor şi a societăților, iar nu 
pluralitatea acesteia. 

Democraţia e guvernarea celor 
slabi, deoarece înseamnă guvemarea 
patimilor populare; ea este, în consecință, 
şi cea mai slabă dintre guvernări. 
Montesquieu avertizase, de altfel, că «în 
eatrebuie să existe tot timpul ceva care să 
inspire teamă»...”! 


Traducere şi prezentare de 
Marcel PETRIŞOR 








ACTUALITATEA. CLASICILOR 


Francisco de Quevedo y Villegas 
(1580-1640) 


UNUI MINISTRU. 
a A si(Şonet):: 












- 





Lu 





. 
E 





| iai ai AN 
T, u, ce-ai ajuns ministru, te păzeşte, 
„ neurgisindpe nimeni, mic sau mare: 
„poţi să-l despoi de toate câte are, 
„ — dar nuzipoți ua şi braul ce loveste 
U armă împotriva ta găseşte 
“cel împilat, de vrea să te doboare: 
„cândesă-şipiardă lunga lui răbdare, 
nici frica morții nu-l mai îmblânzeşte. 
e-şi simte omul sigură pierzarea, 
„cu ură cată către-a ei pricină 
şi-aceasta, nu aceea-i dă turbarea. 
La goliciune şi obidă-anină 












A e . să A 







căzând pe cel ce l-a zvâriit în tină. 









î 





5 Aaa er fe hai darie 


& 
N) 





Rss; 
ăcire, cu 


2 Su d: e si di st 
îi i N 






E pa ş 
3 A 
Li 

i - 


En 


+ 

AA i CL 
Tr 

N 












i Românii în irunte 


e Văcăroiu! 
































23 loan Gh. Savin a fost unul dintre 
A %) vestiți apologeți ai Ortodoxiei din 
A ij perioada interbelică. 

Cartea sa din 1932, Iconoclaști şi 
] apostaţi, se impunea de mai multă 
vreme reeditării în volum. Noi, în “Puncte 
Cardinale”, o republicasem în serial, prin grija 
d-lui Silviu Alupei (din Numărul pe aug.-sept. 
1992 până în Numărul din ian. 1993). Intoamna 
acestui an, ea a văzut integral lumina tiparului 
sub egida Fundaţiei “Anastasia” (col. “Elita 
interbelică”). Noua ediţie este îngrijită de un 
nepot al autorului (Aurel Savin) şi se deschide 
cuo'“Precuvântare” a .P.S. Nicolae Corneanu, 
Mitropolitul Banatului. 

Deşi trebuie înțeleasă, pe alocuri, prin 
raportare la contextul anilor '30, cartea - care a 
fost şi s-a vrut una de largă îndrumare - îşi 
păstrează, în ansamblu, actualitatea, poate chiar 
în mai mare măsură decât Teologia luptătoare 
a lui Irineu Mihălcescu (reeditată anul trecut), 
cu care are multe puncte comune. Repunerea 
în circulație a unor lucrări de acest gen este cu 
atât mai utilă cu cât Biserica noastră Ortodoxă 
de azi, deşi sistematic agresată de aceiaşi 
duşmani generici, nu pare să mai aibă fermitatea 
apologetică de altădată, fie dintr-o îngrijorătoare 
neputinţă lăuntrică, fie dintr-o “prudenţă“ 
vecinăcu laşitatea. Această “ortodoxie castrată“ 
reprezintă unul dintre aspectele cele mai grave 
ale actualei crize moral-spirituale româneşti. 

Cuprinsul cărții lui |. Gh. Savin este de 
la sine grăitor, iată doar câteva spicuiri din 
acesta: “Creştinism şi francmasonerie”, 
“Creştinism şi teosofie”, “Spiritism şi 
creştinism”, “Ocultism şi creştinism”, 
“Bolşevism şi francmasonerie”, “Bolşevism şi 
creştinism”, Teism şi creştinism”, “Ateismul”, 
“Indiferentismul religios”... Autorul avea 
dreptate să observe (şi observaţia este cu atât 
mai potrivită astăzi, după 60 de ani de 
degringoladă naţională şi religioasă): 
“Creştinismul are nevoie de mai multă 
interiorizare. Şi, desigur, de o mai largă 

recizare. Suntem, faţă de dogmele credinţei, 
de o groaznică, aproape ofensatoare ignoranță 
(...) Suntem creştini şi totuşi frecventăm, ca 
membri asidui, lojile francmasonice! Ne 
închinăm Mântuitorului Hristos, dar în același 
timp (...) exultăm după magismul indic (...)! 
Avem în creştinism cel mai larg şi mai categoric 
imperativ al dreptăţii sociale şi al înfrățirii 
universale, şi totuşi căutăm remediile pe căile 
anarhiei revoluționare, sau ne ținem morțiş de 
coada ligilor internaţionale de pacificare 
universală! Dacă creştinismul nostru ar fi mai 
adânc şi mai activ, am găsi în el suficiente 
rețete salvatoare” (pp. 18-19; ultimasubliniere 
ne aparține). 

CER E a 

| N) Teza de doctorat a lui Constantin 
(a // Noica (ultima dintre cărţile sale de 
j tinerețe ce rămăsese nereeditată) a 
| apărut în toamna aceasta la două 
edituri deodată! Nu e prima situație 

de acest gen din haotica noastră viață culturală 
de azi. Nu demult, spre exemplu, s-a întâmplat 
la fel şi cu Vederea lui Dumnezeu de Vladimir 

Lossky, ce a apărut, tot cam deodată, atât la 

Editura “Deisis” din Sibiu, cât şi la Institutul 

Biblic din Bucureşti... 

Pentru cartea lui C. Noica, noi 
recomandăm ediţia ce ni se pare mai legitimă 
(Şi, în multe privințe, superioară): cea de la 
“Humanitas” (editură care a publicat masiv din 
opera lui C. Noica în anii din urmă şi despre 
care ştiam că are drepturile exclusive asupra 
acesţei opere). Ediţia cealaltă, scoasă de Editura 
“Moldova” din Iași, surprinde și prin aceea că 
imită - cu nesimţire, am zice - coperta vechii 
serii de “Studii” a Editurii Univers! Păcat, căci 
era 0 editură pe care începusem să o prețuim... 

Schiţă pentru istoria lui Cum este cu 
pulință ceva nou, apărută iniţial în 1940, la 
Institutul de Arte Grafice “Bucovina” - |. E. 
Torouţiu din București, reprezintă o interesantă 
incercare de reconsiderare a conceptului de 
“istorie a filosofiei”. Autorul trece prin 
platonism, aristotelism, augustinism, tomism, 
empirism şi raţionalism cu “întrebarea 
integratoare” din titlu, pentru că, în opinia sa, 
“problema fundamentală «Cum e cu putinţă ca 
spiritul să nu fie la nesfârşit tautologic, ce 
anume îl însuflețeşte, în ce măsură devine, cu 
alte cuvinte cum se înnoieşte neîncetat» stă, 


PAG. 14 NR. 12/60 Decembrie '95 


chiar atunci când nu e limpede pusă, în inima 
oricărei filosofii viabile” (cuvinte reproduse şi 
pe ultima copertă a ediției de la “Humanitas”), 
Cum adevărata dezamăgire a celui ce cercetează 
istoria filosofiei este aceea “de a nu putea păstra 
totul” (p. 7), C. Noica declară că (p. 16) “cu 
întrebarea lui cum e cu putință ceva nou încercăm 
să îndeplinim îndatorirea de a pierde cel mai 
puțin din cuprinsul filosofiei”. Istoriei care poartă 
spre utopia unei philosophia perennis i se opune 
o istorie a lui ingenium perenne: “Aşa înțeles, 
exerciţiul istoricului filosofiei devine - cu o 
expresie aristotelică, mai fericită poate aici decât 
în peripatetism - proiectarea, peste întinderile 
filosofiei, a unui vast intelect actualizator, care 
redeşteaptă la viaţă tot ce are cu adevărat dreptul 
la ea. O conştiinţă de cercetător răscolind cu un 
intelect agens istoria, însuşindu-şi-o, aducând 
cu sine aer şi însuflețire, e conştiinţa unui istoric 
al filosofiei. Exerciţiul nu se întreprinde spre a 
converti trecutul la problemele actuale, ci mai 
degrabă spre a ne întinde propria noastră 
actualitate până la dramele trecutului” (p. 17). 
Introducerea (scrisă în 1939) se încheie în deja 
formatul stil noicist (în care se simte 
“catalizatorul” naeionescian): “Am încercat pe 
cont propriu experiența aceasta curioasă, ce 
ne-a părut până la urmă de esența filosofiei: 
experiența de ane adânci atât de mult în întrebările 
noastre, încât să regăsim căile altora. Şi cine ştie 
dacă istoria filosofiei e altceva decât meditaţia 
interioară a unui cuget care a înțeles că nu e 
singur?” (p. 21). 








EN Studiul devenit clasic al lui Walter F. 
(42) Otto (1874-1958), Die Gorter 
N Griechenlands. Das Bild des 

Gorilichen im Spiegel des 

griechischen Geistes (1929), a văzut 
lumina tiparului, în sfârşit, şi în versiune 
românească (d-na Ileana Snagoveanu-Spielberg 
a tradus după ediţia a V-a germană, apărută în 
1961 la Frankfurt am Main). Titlul recentei ediții 
de la “Humanitas” (seria “Religie”) este Zeii 
Greciei. Imaginea divinității în spiritualitatea 
greacă. Cartea îşi propune să pună în evidență 
“ideea religioasă a spiritualității europene” de 
dinaintea creştinismului. Se simte printre rânduri 
nostalgia autorului după “naturismul” păgân; 
istoricul religiei păleşte în faţa clasicistului. lar 
acesta rămâne neconsolat că, neînțelegându-i-se 
unicitatea, “credința celui mai spiritual popor 
rămâne neluată în seamă şi neslăvită - această 
minunată lume a credinței care s-a născut din 
bogăția şi profunzimea existenței, nu din grijile 
şi neimplinirile ei” şi care “e unică prin faptul că 
a rămas deschisă şi tuturor contradicțiilor veşnic 
irezolvabile ale vieţii, iar din întunericul ei cel 
mai cumplit a dat naștere maiestuoasei forme a 
tragediei” (p. 300). 

Și dacă tot am atins domeniul istoriei 
religiilor, să menţionăm şi prima ediţie 
românească (scoasă tot la “Humanitas”) a cărții 
lui Mircea Eliade Mefistofel şi androginul (în 
trad. d-nei Alexandra Cuniţă). Volumul, publicat 
mai întâi în 1962, în limba franceză, are drept 
nucleu una dintre cărţile de tinereţe ale lui Eliade 
(ce n-a mai fost reeditată ca atare): Mitul 
reinlegrării (1942). Mefistofel şi androginul, 
reunind studii și eseuri diverse de istoria şi teoria 
religiei, are cinci capitole mari, cu titluri foarte 
incitante: |. “Experiențe ale luminii mistice” 
(unde, în partea a doua, este tratată şi mistica 
“iudeo-creştină“), Il. “Mefistofel şi androginul 
sau misterul totalității” (redat mai ales prin 





PUNCTE CARDINALE 


sintagma făcută celebră de Nicolaus Cusanus: 
coincidentia oppositorum); LIl. “Reînnoire 
cosmicăşi eschatologie” (urmărindu-se miturile 
arhaice ale regenerării, ale căror ecouri autorul 
crede a le regăsi și-n creştinism); |V. “Frânghii 
şi marionete” (de la străvechile mituri orientale 
ale “frânghiei cosmice” şi până la Aurea catena 
Homeri - metaforă a legăturii dintre Cer şi 
Pământ); V. “Observaţii asupra simbolismului 
religios” (ducând spre stabilirea unor principii 
hermeneutice, ce se regăsesc în toate studiile 
autorului). 


Culturală Română reeditase studiul 
etnografic al lui Simion FI. Marian, 
Sărbătorile la români (2 vol.), sub 
îngrijirea şi cu introducerea d-lui 
Iordan Datcu, anul acesta a apărut, într-o ediţie 
îngrijită de d-l loan Şerb, o altă lucrare de 
referință (însumând peste 1200 de pagini) a 
marelui preot-folclorist: Trilogia vieții (1. Nunta 
la români; II. Naşterea la români; LII. 
Înmormântarea la români), în cadrul col. 


ZE ——O—OEO£E—OOZOOO—OZOZEO 
—T + A - 
A $))) Dupăce, înurmăcuunan, Fundaţia 
i (4 


"Arcadia" a Editurii “Grai şi suflet” - Cultura | 


Naţională (Bucureşti). Având în vedere 
proporțiile şi importanța cărții, prețul de 20000 
lei este foarte rezonabil. 

Deşi aparține unei faze vechi a 
folcloristicii româneşti (cu principii fluctuante 
şi metodologie descriptivistă), lucrarea rămâne 
nedepăşită prin bogăția materialului, stând la 
baza oricărei bibliografii a “riturilor de trecere” 
la români. Titlul generic al noii ediţii este dat de 
editor. Iniţial cele trei volume apăruseră separat, 
în 1890şi 1892 (fiind deci anterioare Sărbătorilor 
la români, care datează din 1898-1901). 





A)  Abătându-nedinspre lumea cărților 
( 9) spre cea a publicaţiilor noastre 
N periodice, atragem atenția asupra 
/ noii campanii antinaţionaliste din 
revistele centrale de direcționare a 

opiniei intelectuale: “22” şi “Dilema”. 

Astfel, în revista “22”, d-l Gabriel 
Andreescu întreţine o lungă polemică cu d-nii 
Octavian Paler şi Alexandru Paleologu (ce se 
onorează prin fronda lor față de “europenii de 
nicăieri” şi prin rolul asumat de apologeți ai 
radiției naţionale, în răspărul unei lumi 
intelectuale consolate cu viermuiala la periferia 
ideologiilor dizolvante). 

„În aceeaşi revistă, d-l Andrei Comea ÎŞI 
continuă aria a “secularismului”, năzărindu-i-se 
pretutindeni numai “fundamentalisme 
tencbroase”, Ura viscerală față de creştinism (şi 
maiales față de ortodoxie) seconjugăcu diabolizarea 
tradiției naționale; din punctul dumnealui 
evreiesc de vedere, “naționalismul” se întrece 
cu “incompetența” în ruinarea României 
contemporane (de care pe d-l A. Cornea s-ar zice 
că-l doare inima mai rău decât pe noi, cei ce avem 
zeci de generaţii de morți în pământul țării!) 

In fine, în revista “Dilema”, unde parcă 
n-ar fi fost de ajuns insanităţile unor Z. Ornea 
sau Al. George, d-l Andrei Pleşu comite 
următoarea definiţie a naţionalismului: “forma 
Sinucigaşă a sentimentului național, un delir al 
auto-eliminării”, D-I Pleşu zice “naționalism” 
şi înțelege “şovinism”, adoptând cu seninătate 
“limba de lemn” care altminteri îl supără aşa de 
mult la alții! L-am putea defini parafrazându-i 
propriile versuri “pâltinişene”; “lar la stânga, 
cu temei, / Din cădere în cădere, / A ajuns şi 
Pleşu Andrei / Politruc al Noii Ere!”... 






INAMICUL 
PUBLIC 
NUMĂRUL 1! 


Nu, nu este vorba de vechea comedie cu 
Fernandel, ci de o nouă comedie românească, 
regizată, pe banii contribuabililor, de Serviciul 
Român de Informaţii, care şi-a prezentat de 
curând raportul anual. Din acest raport se 
poate deduce că d-l Şerban Suru, şeful unuia 
dintre cele câteva transparente şi inofensive 
cuiburi neolegionaredin România post-ceauşistă, 
ar fi inamicul nostru public numărul |! 

D-l Suru fusese citat şi-n raportul de anul 
trecut, în urma căruia S.R.[.-ul s-a acoperit de 
ridicol, în frunte cu colonelul Soare (a se 
revedea, eventual, articolul nostru “«Puncte 
Cardinale» - un pericol potenţial?” din 
Numărul pe decembrie '94, p. 15). Acolo era 
citată şi revista noastră, care între timp şi-a 
pierdut, se pare, “periculozitatea potenţială“. 

Anul acesta, când darea de seamă a 
S.R.L.-ului ajunge la problema formațiunilor 
şi ideologiilor politice “extremiste”, 
legionarismului i se acordă de două ori mai 
mult spațiu decât comunismului. În tot acest 
spațiu este repetat obsedant un singur nume: 
cel al d-lui Suru. In rest se citează afirmaţii 
anonime, din care şi noi am putea să inventăm 
la cerere, sau se dau (stâlcite, în stilul deja 
notoriu al colonelului Soare) câteva titluri de 
volume socotite primejdioase pentru “liniştea 
noastră” de tranziţie. Fiind la capitolul 
“extremism”, îţi vine să te uiţi după Vadim... 
Dar Vadim nu reprezintă nici un pericol, real 
sau potențial, cum nu reprezentase nici anul 
trecut şi cum, ne permitem să anticipăm, nu 
vareprezenta niciodată în viziunea actualului 
S.R.I. (butimanul neajungând, s-ar zice, nici 
la degetul mic al d-lui Suru). Habar n-avem 
noi, românii, cine ne-o coace! 

S.R.I.-ul a fost foarte iritat. pare-se, de 
tabăra de educație şi muncă legionară de la 
Padina. Laconferința de presă d-l Măgureanu 
şi-a pierdut la un moment dat controlul, 
amenințându-l pe d-l Suru (principalul 
organizator al taberei) că nu va mai admite 
aşa ceva şi că va face tot posibilul ca 
“ideologiile extremiste” să fie scoase în afara 
legii. Las” că legionarismul autentic nu este 
nicidecum “extremist” (în sensul în care 
cuvântul se foloseşte astăzi). Noi ştiam însă 
că legea penalizează faptele, nu ideile. Or, în 
privința faptelor, d-lui Suru (şi grupusculelor 
neolegionare în genere) nu li s-a putut imputa 
nimic, nici anul trecut, nici anul acesta, nici în 
raportul S.R.I. şi nici în presa cea mai 
duşmănoasă (tabăra de la Padina a fost larg 
mediatizată, toată lumea putându-se convinge 
de caracterul ei complet inofensiv). De ce se 
agită atunci S.R.I.-ul, dând cazului proporții 
ŞI valenţe pe care nu le are? 

Răspunsul e simplu. Tactica 
diversionistă, moştenită de la vechea 
Securitate (Şi caracteristică oricărei mentalități 
de tip comunist), rămâne la baza activității 
serviciului respectiv. Cocoloşind adevăratele 
probleme (sau neputându-şi permite 
deconspirarea unora dintre ele), S.R.I.-ul 
aruncă praf în ochii opiniei publice româneşti 
(darşiai Occidentului, care agrează “vigilența” 
anti-extremistă), inventând pericole fictive. 

Instituția, prin ceea ce a arătat de câțiva ani 
încoace, ar merita mai degrabă numele de 

"Serviciul Român de Dezinformare Publică“. 

“Transparenţa” instituţiei conduse de d-l 

Măgureanu e la fel de iluzorie ca şi 

“transparența” actualei Puteri (de la care a şi 

emanat). Totul este o comedie proastă, pe 

care, din păcate, sunt la noi destui naivi care 
să o înghită... 

Intr-o țară în care extremismul cel mai 
deşănțat este sistematic trecut cu vederea, iar 
ditai Serviciul de Informații se preocupă, în 
schimb, de un legionarism discret şi marginal, 
reprezentat de o mână de bătrâni nostalgici şi 
de o mână de tineri visători, îi vine să te 
întrebi dacă nu cumva manipularea este mai 
perfidă decât oricând, dacă nu cumva abjecția 
s-a cronicizat şi, în fine, dacă nu cumva 
absurdul a devenit formulă de existență... 


Răzvan CODRESCU 
































































































Pe 


PUNCTE CARDINALE 


Decembrie '95 NR. 12/60 PAG. 15 








î 
a. 


Sâmbătă, Il noiembrie 1995, ne-a părăsit, după câteva 
săptămâni de agonie (punctată de eforturi medicale disperate), omul 
politic Corneliu Coposu, liderul oficial al P.N.Ţ. c.-d. şi liderul 
neoficial (dar incontestabil) al Opoziţiei anticomuniste româneşti. 
Este o pierdere foarte grea atât pentru țărănişti, CâI şi pentru Opoziţie 
în genere, cu atât mai mult cu cât tristul eveniment a surveni! tocmai 
în ajunul anului electoral 1996, adică al unei noi bătălii importante 
pentru despăducherea țării de comunism. = | 23 

Ardelean de origine, descendent dintr-o familie cu vechi tradiţii 
de luptă naţională, Corneliu Coposu se născuse în 191 6. Incă din 
tinerețe, şi-a făcut ucenicia politică pe lângă marele Iuliu Maniu, 
devenind în curând o piesă importantă a vechiului Partid IVaţional- 
Țărănesc. Din păcate, începând cu anul 1938, istoria noastră “şi-a 
ieşit din țâțâni”: dictatura regală, dictatura antonesciană (cu un scurt 
preludiu legionar), dezastrele războiului, târgul de la Yalta, 200jdea 
monarhiei, bolşevizarea ţării, teroarea “obsedantului deceniu , 
paranoia ceauşistă. Iuliu Maniu avea să moară în temniţa de la 
Sighet, iar Corneliu Coposu, fostul său şef de cabinet, avea să zacă, la 
rându-i, 17 ani şi jumătate în închisorile comuniste (din care 8 ani în 
regim de izolare totală). Pus într-o îndoielnică “libertate ” în 1964, 
continuă să fie supravegheat şi hărțuit de Securitate, dar, cu toate 
acestea, reuşeşte să activeze politic în ascuns, iar după evenimentele 
din decembrie 1989 se străduieşte să reorganizeze Partidul Naţional- 
Țărănesc, pe care-l afiliază Internaționalei democrat-creştine. În 
jurul acestei formaţiuni politice se coagulează întreaga Opoziţie Post- 
decembristă, luptându-se eroic atât cu abjecţiile Puterii neocomuniste, 
cât şi cu inerţiile de mentalitate ale masei alegătorilor. Desigur, cele 
două înfrângeri electorale, din 1990 şi 1992, nu-i pot fi imputate lui 
Corneliu Coposu personal; chiar dacă nu a putut sau n 4 a vrut să facă 
întodeauna ceea ce ar fi trebuit, acest împătimit apărător şi mucenic 
al valorilor democratice a constituit un reper major şi un model viu 


OPOZIȚIA A RĂMAS ORFANĂ... 





pentru noile generaţii de oameni politici români. Şi e semnificativ că, 
sincer Sau nesincer, până şi adversarii săi cei mai înrăiți au fost siliți 
să se plece în faţa memoriei sale, în acest îndoliat sfârşit de toamnă 
românească... 

Zeci de mii de bucureşteni (dar şi de admiratori sosiți din 
provincie) au făcut “coadă “, timp de două zile, ceasuri întregi, pe un 
/rig tăios, ca să poată trece, cu un ultim omagiu, pe dinaintea trupului 
neînsufleţit. Bulevardul Carol, de la intersecția cu Calea Moşilor şi 
până la sediul țărănist din Piaţa Rosetti (transformat într-un templu 
floral), a oferit una dintre cele mai emoţionante imagini de preţuire 
publică din România postbelică. Nu-i adusese acolo vreun “partid”, 
ci propria lor conştiinţă. Cortegiul funerar a fost şi el impresionant 
(peste o sută de mii de oameni), străbătând oraşul înlăcrimat, prin 
Piaţa Universităţii şi Piaţa Revoluţiei (Palatului), spre Cimitirul Belu 
catolic, unde Corneliu Coposu a fost înmormântat (marţi, 14 noiembrie 
1995) alături de soţia sa, Arlette (victimă a închisorilor comuniste). 
Familia regală a fost prezentă la fața locului prin Regina Ana şi 
Principesa Margareta (Maiestăţii Sale, Regelui Mihai, fiindu-i din 
nou refuzată viza). 

Nu ştim dacă istoria de mâine îl va aşeza pe Corneliu Coposu 
pe aceeaşi treaptă cu Iuliu Maniu (al cărui “testament” politic s-a 
străduit să-l împlinească); cert este că rolul său în contextul pPost- 
ceauşist a fost unul covârşitor şi că Opoziția are pe bună dreptate 
sentimentul de a fi rămas orfană. Corneliu Coposu a făcut atât cât a 
putut face în vremurile vitrege în care a trăit; în vremuri mai bune, 
Suntem siguri că energia şi calitățile sale ar fi avut rezultate mult mai 
spectaculoase. 

Duimnezeu să-l odihnească în pace, iar pe noi să ne ferească de 
urmările nefaste pe care le-ar putea avea lipsa lui de pe o scenă politică 
invadată tot mai mult de oameni cenușii sau de oportunişti de ultimă 
speță... 






































PUNCTE CARDINALE 





i 
| 
| 
i 













PAG. 16 NR. 12/60 Decembrie '95 


Tepes ă e e a Ap 


; Ka = a a. 
i Ă Y d ai “ 

9 ua m 
a =t 
Sai i 

e 7 al 

Şi . I Lai 


““Pieirea fa prin tine, 
(sraele...” 


Asasinarea premierului israelian Y itzhak Rabin a 
spulberat definitiv mitul propagandistic al “Anului 
Toleranţei”, pe care tocmai cercurile evreieşti internaţionale 
îl puseseră la cale, exploatându-l pro domo. Dacă asasinul 
ar fi fost un fanatic arab, gravul eveniment s-ar fi constituit, 
probabil, în casus belli. Evreii şi-ar fi consolidat zzomotos 
statutul de victime ale “extremismului” neevreiesc, iar orice 
“corecție” ar fi părut legitimă. lată însă că regretatul “artizan 
al păcii” a pierit printr-unul dintre-ai săi! Asasinatul acesta 
reprezintă, prin urmare, o problemă intemăa lumii evreieşti. 
Lui Israel nu-i rămâne decât să se războiască... cu sine 
însuşi. 

Din capul locului, asasinul şi-a pus fapta sub 
semnul unei datorii național-religioase (la evrei religia 
confundându-se, practic, cu naționalitatea). Or, o fapră 
religioasă trebuie judecată, în primul rând, în sistemul ei de 
referință. Noi nu putem avea interesul de a o scuza, ci doar 
pe acela de a încerca s-o înțelegem. Dacă ne oripilează sau 
nu, e deja o altă problemă. 

Studentul Y igal Amir, perfect lucid şi chiar mândru 
de responsabilitatea pe care şi-a asumat-o, e departe de a 
reprezenta un caz izolat; el întruchipează modul de a gândi 
şi de a simţi al unei întregi tabere conservatoare, definite 
prin aspirațiile radicalismului sionist. De aceea, contează 
mai puțin ca individ, ci mai mult ca exponent. Fapta lui se 
lămureşte mai întâi pe un fond doctrinar, apoi pe unul 
evenimențial. 

Fondul doctrinar este cel al tradiționalismului 

talmudic. Treptat, iudaismul s-a îndepărtat de temeiurile lui 
biblice, iar Talmudul (operărabinică), constituit de-a lungul 
mai multor veacuri, a devenit principalul său îndreptar de 
viaţă şi de credință. În Ta/mudul babilonian se afirmă 
textual că diferenţa dintre Biblie şi Talmud este cea dintre 
“apă” şi “vin” (Trat. Sopherim, £. 13, col. 2). Şi tot acolo se 
decretează: “Cel ce disprețuieşte cuvintele hahamilor, merită 
moartea” (Trat. Erubin, f. 21, col. 2; subl.n.). lar vestitul 
Maimonide scrie:**Cei ce calcă învățăturile Scribilor trebuie 
să fie mai aspru pedepsiţi decât cei ce violează Legea lui 
Moise. Călcătorul Legii lui Moise poate fi iertat, pe când 
violatorul preceptelor rabinice rrebuie pedepsit cu 
moartea...” (subl.n). Şi mai departe: “Primul venit dintre 
credincioşi trebuie să-l/ omoare pe evreul care tăgăduieşte 
tradiția Rabinilor... Nici martori, nici dojeni prealabile, nici 
judecători nu sunt de trebuinţă. Cine îndeplineşte această 
execuție are meritul unei fapte bune” (Traite des docteurs 
rebelles, c. III, p. 52; subl.n.). lată deci cum “se justifică”, 
doctrinar, fapta comisă în zi de Sâmbătă şi contravenind 
Decalogului a tânărului Yigal Amir (descendent dintr-o 
familie de rabini, ca şi victima însăşi). Y itzhak Rabin a fost 
calificat în numeroase rânduri de opoziția conservatoare 
drept “călcător de lege” şi “trădător al poporului”. In ce 
măsură a fost sau nu aşa ceva, nu-i treaba noastră să stabilim 
aici. 

Fondul evenimenţial este îndeobşte cunoscut, 
prin mass-media. Împotriva premierului asasinat s-a dus o 
adevărată campânie în presa conservatoare (văduva acestuia 
l-a putut acuza public pe liderul opoziţiei de responsabilitatea 
morală a asasinatului comis). Au existat numeroase 
amenințări (anonime) cu moartea. N-a lipsit, pare-se, nici 
un înfricoşător “blestem” ritual. În seara precedentă 
asasinatului, a avut loc o demonstraţie în fața.casei 
premierului (ce a succedat altor demonstraţii din ultimele 
luni, mai ales ale “colonilor” din teritoriile aflate în litigiu). 
Cuvintele de ordine au fost “trădare” şi “trădător”. Cercetările 
ulterioare au arătat că existaseră și planuri de asasinat mai 
vechi și că la mijloc a fost o conspirație mai amplă (care-l 
viza şi pe Shimon Peres, astăzi succesorul lui Yitzhak 
Rabin), având “girul” anumitor medii rabinice (aceleași, 
poate, care au inițiat de curând, la New-York, o campanie 


de sprijinire a făptaşului în procesul care urmează). Ba. 


chiar, la o zi după înmormântarea victimei, s-au operat 
arestări de tineri evrei “fundamentaliști”, ce-şi manifestau 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 4072996517509 


loan NISTOR. secretar de redacție 
Lipia BANEA - tehnoredactor 


PUNCTE CARDINALE 


) LN 
pe străzile Tel-Avivului satisfacția (cu nu mai puţină 
“sălbăticie” decât “fundamentaliştii” arabi!) față de 
lichidarea premierului “trădător”. La puțin timp de la 
incheierea săptămânii de doliu, mormântul acestuia a fost 
profanat de doi studenţi talmudişti. Vorba (voalată) a d-lui 
Meleşcanu: “Nimeni nu-i imun la extremism”.. 

Speculaţiile despre vina sau chiar complicitatea 
serviciilor de securitate devin, în această perspectivă, 
inesenţiale. Esenţială este, acum, lăuntrica dramă generică a 
iudaismului, care nu credem că se va rezolva prin vechiul 
subterfugiu al “ţapului ispăşitor”. Noi o privim din afară, cu 
creştinească milă şi răbdare. Şi suntem gata să ne rugăm atât 
pentru Yitzhak Rabin, cât şi pentru Y igal Amir. Pe temeiuri 
biblice, fireşte. 

(O variantă mai scurtă a acestui text a apărut - sub 
semnătura Răzvan Codrescu - şi în cotidianul “România 
liberă” de sâmbătă, | | noiembrie 1995, p. 2. Foarte prompt, 
în revista 22” din 15-21 noiembrie, d-l Andrei Cornea 
umblă să-ne pună la punct, decretând că textul e scris “în 
cheie fals țeologică şi manifest antisemită”. Dumnealui e de 
părere că iudaismul talmudic nu poate fi incriminat şi că totul 
se explică printr-un lăturalnic “fundamentalism” actual, deşi 
noi am oferit- explicând, nu “incriminând”!- citate “clasice” 
ŞI lipsite de orice ambiguitate, precum şi un material factologic 
obiectiv, ce depăşeşte cu mult cazul particular al lui Y igal 
Amir. In consecință, d-l A. Cornea se crede îndreptățit la 
următoarea “simetrie” abruptă, altminteri psihanalizabilă: 
*,.. ar trebui spus că, dacă într-adevăr Rabin a căzut victimă 
«dramei generice a iudaismului», atunci |. G. Duca, Armand 
Călinescuori N. lorgaau căzut şi ei victime nuatât legionarilor, 
aşa cum cred eu în mod naiv, cât «dramei generice» a 
creştinismului ortodox”. Unde dai şi unde crapă! Conexiunea 
cu actele legionare îi aparține exclusiv d-lui A. Cornea, ca şi 
cutare trimitere la “teoriile lui Nae Ionescu”. Nouă “simetria” 


ni se pare iluzorie din cel puţin trei motive: a) legionarii 


n-au pretins niciodată că Dumnezeu le-a poruncit să ucidă, 
b) legionarismul nu poate [i confiui.dat cu Ortodoxia şi c) în 
Sfânta Scriptură şi-n Sfânta Tradiţie a creştinismului ortodox 
nu există nicăieri vreun îndemn la ucidere, aşa cum există 
din belşug în literatura talmudică din care am citat. Prin 
urmare, nu poate fi vorba, cel puţin în această privință, de 
vreo “dramă generică” a creştinismului ortodox comparabilă 
cu “drama generică a iudaismului”. D-l A. Cornea, evreu 
erudit şi inteligent, ar fi putut să încerce contra-argumente mai 
serioase. Sau ar fi putut să tacă - pătruns de gravitatea realităţii 
prezente - spre a rămâne “filosoful” care se pretinde a fi... 

Mai menţionăm, în treacăt, că răspunsul pe care 
l-am dat d-lui A. Cornea şi care urma să apară în “România 
liberă”, pe pagina creştină din 25 noiembrie, n-a mai putut 
trece de cenzura “democratică” a ziarului... 


O frasedie morală 


Paginile “Punctelor Cardinale” au găzduit la 
răstimpuri, de vreo doi ani încoace, o rubrică intitulată “Este 
tânăra generație... «o generaţie pierdută»?”, Am căutat să 
prezentăm în ea aspecte cât mai variate, atât pozitive cât şi 
negative, din care să rezulte un portret moral şi intelectual al 
acestui tineret problematic, pe care uneori îl tratăm superficial 
sau convenţional (fie idealizându-l, fie diabolizându-l). În 
general, ne-am abținut de la comentarii, lăsându-i pe cititori 
să cântărească singuri “documentele” prezentate. Au fost 
destui cei porniţi să ne certe (mai mulți vârstnici, dar şi câțiva 
tineri), vădit incomodaţi de anumite realităţi pe care lumea 
s-a tot încăpățânat să le considere “marginale”. Am primit şi 
lecții (negreşit, bine intenționate) de “strategie” şi “tactică” 
publicistică... Faptul însuşi că rubrica a suscitat mai multe 
discuţii decât oricare alta ni se pare un indiciu că am atins un 
punct sensibil şi major al vieţii noastre publice. Cele ce 
urmează se înscriu, oarecum, în acelaşi demers, doar că, de 
această dată, nu ne-am mai putut permite să ocolim 
comentariul faptelor. Sunt aspecte prea grave şi care ameninţă 
să devină tipice pentru o parte însemnată a tineretului nostru 
post-decembrist (de la a cărui “puritate” - decretată apriorice 
- unii aşteaptă “spălarea păcatelor” trecutului şi “salvarea 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef: 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRIȘOR 


LEA 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
telefon 069/422536 


țării”'...). E de la sine înțeles că rândurile acestea sunt scrise 
cu profundă neplăcere; mărturisim îndărătul lor o iubire 
cutremurală; de n-ar fi fost această iubire, am fi rămas 
poate indiferenți sau ne-am fi cuibărit, prudenţi, în 
comoditatea tăcerii... 

Profesor fiind, mă aflam, în seara zilei de 14 
noiembrie (ziua îndoliată a înmormântării lui Corneliu 
Coposu), într-un important liceu bucureştean. Nemaiavând 
suficientă vreme să mă deplasez până acasă, am rămas să 
urmăresc, într-un hol al liceului, unde se afla un televizor, 
episodul din **Memorialul durerii” dedicat de d-na Lucia 
Hossu-Longin lui Corneliu Coposu şi reprogramat în acea 
seară de televiziunea naţională, în memoria celui tocmai 
plecat dintre noi. Pe la 19.30, sfârşindu-se ultima oră de 
curs, s-au evacuat prin holul respectiv cinci sau şase clase 
de elevi (celelalte terminaseră cu o oră în urmă). Cei 
aproximativ două sute de elevi s-au scurs spre ieşire timp 
de vreo cinci minute, cu vacarmul de fiecare zi (nu mai ştiu 
care popor are proverbul acesta: “Zgomot mult şi păr puţin! 
- a zis dracul cânda tuns pisica”...). Televizorul era dat tare 
şi Corneliu Coposu vorbea tocmai atunci despre 
“testamentul” național pentru care s-a sacrificat generația 
sa şi pe care ar urma să-l împlinească generațiile viitoare... 
Că nimeni n-a avut decența sau curiozitatea să se oprească 
măcar pentru câteva clipe în fața televizorului (de altfel, 
vreme de trei sferturi de ceas, nu s-a aflat lângă mine 
decât... portăreasa liceului!), nu mai poate mira pe cineva 
care s-a hârşit luptând cu impoliteţea structurală, 
indiferentismul politic şi absenteismulcivical noii generații. 
Dar altceva m-a cutremurat, paralizându-mă aproape: 
uimitoarea grosolănie sufletească de care au putut da 
dovadă nişte adolescenţi de 16-17 ani, strâmbându-se de- 
a dreptul oripilaţi la vederea televizorului, scoțând 
exclamaţii lehămesite sau făcând, în treacăt, comentarii de 
tipul: “Ia uite, a-nviat Coposu!” “Iar îl dă pe boşorogu'!”, 
“Ne-a omorât cu mortu” ăsta!” “Uite mumia!”, “Ăsta nu 
tace nici mort!”, “Aoleo, Copoiu!... Ţine-mă, că leşin!”, 
“Coposu... Mişto! Păi se putea?!”, “Păzea, strigoiu'!” şi 
altele asemenea!!! Primul impuls a fost să mă ridic şi să-i 
admonestez; dar se scurgeau repede şi apăreau mereu alții, 
într-o viermuială deconcertantă. M-a cuprins un sentiment 
de zădămicie. l-am privit lung, reprobator, pe măsură ce 
apăreau în uşa holului, în speranța (deşartă) că poate se vor 
simţi văzându-mă,; dar fie că se făceau că nu mă văd, fie că- 
ŞI înghițeau cuvintele la jumătate, fie că-şi scădeau vocea, 
fie că aşteptau să iasă din raza vederii mele spre a-şi debita 
grosolăniile, zbughind-o afară! Altminteri, toți aveau aceeaşi 
pornire, erau stăpâniți de acelaşi duh! Nu unul, nu doi, nu 
trei, ci aproape două sute, dintr-un liceu printre cele mai 
bine cotate! lar Comeliu Coposu vorbea de martirajul lui 
luliu Maniu, de cuma reînvățat el însuşi să vorbească după 
opt ani de izolare totală, de reîntregirea României în 
graniţele ei fireşti şi de misiunea istorică a generaţiilor care 
vin... 

Că aceşti tineri sunt opaci la problema naţională 
şi la orice implicare socială, e una; dar în faţa morții până 
şi bestiile se cutremură! Rudolf Otto povesteşte, în Das 
Heilige (vestita carte despre “sentimentul sacrului”), cum 
iapa lui, Diana, a fost cuprinsă de o mare nelinişte când au 
întâlnit în cale un cadavru cabalin; orice animal se înfioară 
în fața unui mort din specia sa. Dacă până şi animalele 
trăiesc, într-un fel, “cutremurul sacru”, atunci omul care 
“nu mai are nimic sfânt” e mult mai prejos decât animalul... 

Cum de au ajuns tinerii noştri la o asemenea 
degradare sufletească? Cum de a ajuns omul mai Jos decât 
bestia? lată ce s-ar cuveni să ne preocupe, mai înainte de 
reformele economice şi legislative! Trăim o tragedie 
morală pe care refuzăm să o conştientizăm la adevăratele 
ei dimensiuni. Ne codim să recunoaştem că am crescut 
adesea - sub scuza prea superficială a “vremurilor grele” - 
nişte mici monştri, de care suntem cu toţii Şi direct 
răspunzători. Și dacă vrem să îndreptăm ceva în ţara 
aceasta, atunci s-ar cădea să începem, cu amară luciditate, 
chiar de la copiii şi nepoții noştri, încăpățânându-ne să 
credem că nu e, totuşi, prea târziu... 





VAM. 





Lica ET ITP 


"PUNCTE CARDINALE" 
Îi a) 


Tao SRL 


Printing Company