Puncte Cardinale anul XI, nr. 7 (127), iulie 2001

Aceasta este justitia învingătorului”. 
credinta 
iubire 
speranta 

















La 1 iunie, la Biserica Sfinţii Constantin şi Elena 
din parohia bucureșteană a Parcului Călăraşilor, a 
avut loc o slujbă de pomenire în memoria Mareşalului 
ton Antonescu, la împlinirea a 55 de ani de la uciderea 
sa de către comunişti. Cu acest prilej a fost dezvelit 
bustul Mareşalului, în faţa Bisericii pe care a ctitorit- 
0. În asistență au fost remarcaţi Corneliu Vadim 
Tudor, losif Constantin Drăgan, Ilie Ilaşcu şi generalul 
Mircea Chelaru. Dacă prezenţa primului, poet de 
curte al lui Ceauşescu, liderul unui partid naţional- 
comunist în căutare de popularitate, este o ironie 
impertinentă (Partidul comunist cîntat de C. V. Tudor 
fiind cel care l-a ucis pe Mareșal, iar precursorul 
național-comunismului, Lucrețiu Pătrăşcanu, fiind 
cel ce-a împiedicat grațierea acestuia de către Rege), 
aceea a lui losif Constantin Drăgan este cel puţin 
ambiguă, el fiind atit admirator tradiţional al 
Mareşalului, cît şi susținător interesat al lui Ceauşescu. 
Lăsînd la o parte orice alte considerente, nu se poate 
face nici o apropiere între Mareșalul Antonescu, 
ctitor de biserică, şi Nicolae Ceaușescu, marele 
demolator al locașurilor sfinte. 

Spre deosebire de cei doi patrioţi de carton, ilie 
Ilaşcu a spus, în stilul său simplu și direct, că respectă 
în persoana Mareșalului luptătorul pentru cauza 
națională, împotriva comunismului, pentru realipirea 
Basarabiei la patria-mamă, În ce-l privește pe generalul 
Mircea Chelaru, el a participat ca enoriaş al parohiei, 
în haine civile, în semn de respect pentru memoria lui 
lon Antonescu, care, înainte a fi un om politic, a fost 
un mare militar. 

Întrucît puterea politică actuală nu-şi poate permite 
să atace un aliat politic preţios (Partidul România 


PU NC 
CARDINALE 


L Bee INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 














Mare), |. C. Drăgan nu are statură politică, iar Ilie 
Ilaşcu este eroul zilei (deci intangibil momentan), a 
rămas ca generalul Mircea Chelaru să suporte acuzele 
“democraţiior de stînga” şi vexațiunile foştilor comunişti 
reciclați în partid guvernamental. Ministrul Apărării 
Naţionale se disociază de “opiniile neconforme cu 
aprecierea comunităţii internaționale asupra lui lon 
Antonescu şi declară că nu va tolera nici o manifestare 
contrară acestei judecăţi în cadrul Armatei”. Primul 
ministru îi reproşează generalului Chelaru că, prin 
prezenţa sa la slujba de pomenire, nu a ținut seama de 
sensibilităţile Statelor. Uniic Şi Israelului, care. îl 


"consideră pe lon Antonescu “criminal de război”. 


Comuniştii care ne conduc au pus şi pun istoria 
românilor pe patul lui Procust: ea a fost ciuntită după 
rețeta sovietică de Roller, rescrisă în epoca Ceauşescu 
în stil național-comunist, iar după 1989 adaptată la 
“sensibilitățile” imperialismului cultural şi mediatic al 
Statelor Unite şi Israelului, după cum recunoaşte însuşi 
primul ministru. Cu demnitatea care le lipseşte 
guvernanţilor noştri, Mircea Chelaru i-a răspuns 
primului ministru că ar fi normal să țină seama în acest 
caz de sensibilitatea noastră, a românilor, şi nu de aceea 
a străinilor. Reacția puterii nu s-a lăsat aşteptată, 
generalul fiind determinat să ceară trecerea în rezervă. 

De ce este urmărit şi după moartea sa Mareşalul 
Antonescu de cîştigătorii celui de-al doilea război 
mondial? Mareşalul nu a fost un pro-nazist, aşa cum se 
afirmă, ci un anglofil, adus la putere de Regele Carol [1 
după cedările teritoriale dezastruoase din 1940. 
România pierduse Basarabia şi nordul Bucovinei, nordul 
Ardealului şi sudul Dobrogei. Mareşalul a preluat 
conducerea statului cu scopul mărturisit de a recupera 
teritoriile pierdute. Ocazia nu s-a lăsat mult aşteptată: 
Germania a atacat Uniunea Sovietică şi România i s-a 
alăturat din interes național, recuperînd teritoriile 
pierdute în Est. Anglia şi Statele Unite au dus războiul 
împotriva Germaniei naziste şi l-au cîştigat în alianță 
cu imperiul sovietic. România s-a aflat în tabăra 
învinşilor. Mareşalul a fost condamnat la moarte de un 
tribunal al comuniştilor români şi executat. 

Dacă ura și răzbunarea comuniştilor împotriva 
Mareşalului Antonescu este explicabilă, aceea a 
democraţiilor occidentale este urmarea unei vinovăţii 
nemărturisite, Pentru a învinge nazismul, un regim 
criminal, democraţiile occidentale s-au aliat cu 
comunismul sovietic, alt regim criminal. Împreună au 
scos în afara legii internaționale naţional-socialismul 
și au închis ochii la crimele comunismului, care le-au 
întrecut pe cele naziste. De mai bine de o jumătate de 
secol, împrejurările istorice sînt tratate cu dublă măsură 
în Occident. Acest mod de gindire viciat de împrejurări 





“Nu 0 să înțeleg niciodată de ce este atit de culpabilizată alianța cu [Hitler, dar în schimb este glorificată alianța 
cu Stalin. Nu am auzit Să-i fi învinuit cineva pe Churchill sau Roosevelt, nu numai Că au fost aliații lui Stalin, 
ci chiar complicii acestuia în sacrificarea popoarelor din Estul Europei... Lor nimeni nu le cere socoteală. 


FLORIN CONSTANTINIU 


[de aă) ti! ANUL XI 


în Pai 







N să /4 Pa, 
“Iulie 2001 


16 pag. - 6000 Lei 


aceşti piomei care ne conduc... 


EPADAREA DE 


TONESCU 


este profund imoral şi nu ne poate fi impus cu titlu de 
principialitate. 

Pentru români, Mareşalul lon Antonescu şi-a 
făcut datoria față de neam şi țară, a fost învins de 
istorie, iar împreună cu el am fost învinşi noi toţi. 
Urmarea acestei înfringeri a fost ocuparea comunistă 
a țării, impunerea din afară a unui regim străin, 
antinațional, abuz pe care democraţiile occidentale |- 
au acceptat şi l-au tolerat jumătate de secol. Martorul 
principal în procesul intentat de comunişti 
Mareşalului, Iuliu Maniu, adversar politic al acestuia, 
i-a strîns mîna trecînd pe lîngă boxa acuzaţiior în 
huiduielile asistenței comuniste, depunînd şi în telul 
acesta mărturie despre calitatea şi caracterul omului 
politic şi militarului lon Antonescu. Regele Mihai. 
care l-a îndepărtat de la putere pe Mareşal, consideră 
că acesta a fost patriot şi om de bună-credință. 

Este remarcabil că tradiția oamenilor de caracter 
din Armată nu s-a pierdut de tot, iar în acest sens 
atitudinea generalului Mircea Chelaru rămîne 
exemplară. Armata reprezintă, în aceste vremuri 
grele, instituția-simbol a naţiunii şi împreună cu 
Biserica sînt cele mai credibile structuri ale Statului 
Naţional. Pigmeii politici care ne conduc, şi care pun 
mai mare preț pe părerea străinătății decît pe interesele 
țării şi simțămintele românilor, sînt în stare de orice 
pentru a rămîne în grațiile marilor puteri. Intrarea în 
NATO - pe care, altminteri, o dorim cu toţii - nu se 
poate obține prin slugarnica abandonare a istoriei şi 
identității noastre. Indepedent de dorinţa noastră, ea 
se va produce atunci cînd NATO va avea nevoie de 
România. Avem un precedent edificator în acest 
sens: Turcia a fost cooptată în NATO în 1949, deşi nu 
îndeplinea nici un criteriu de admitere, din motive 
conjuncturale, geostrațegice. Dacă bariera pe care 
America încearcă să o construiască între Rusia şi 
Europa în Ucraina nu se va dovedi eficace, România 
va fi invitată în NATO. Am mai avut parte de un 
pigmeu politic care a semnat un tratat păgubitor 
nouă, cu Ucraina, ca o condiţie a intrării în NATO. 
Pigmeii noştri de serviciu sînt consecvenţi ca giruetele, 
servitoresc cu umilință la stăpînul zilei, dar, atita 
timp cît națiunea va mai da luptători şi oameni de 
caracter ca Ilie Ilaşcu şi Mircea Chelaru, mai putem 
avea încredere în viitor. 


Nicolae HENEGARIU 


Acest text a apărut inițial, sub titlul “Mareșalul, 
generalul şi pigmeii”, în publicația bucureşteană 
Vremea dreptei, căreia îi mulțumim pentru 
ingăduința de a-l reproduce (n. Red.). 






















PAG. 2 NR. 7/127 lulie 2001 















| A EA CEE) A 
V LA Va tb, | Ie A 
O PLEDOARIE 
PENTRU 
DREPTUL 
LA DIFERENŢĂ 


A apărut, în condiții grafice îmbunătățite (o menţiune 
aparte meritind splendida copertă), un nou număr - al 
patrulea - din revista Măiastra (publicaţia trimestrială a 
Grupului Noua Dreaptă). Avînd ca temă generală “Dreptul 
la diferență”*, numărul cuprinde următoarele secțiuni: 
“Inegalitate şi diferență: teorii ştiinţifice” (cu traducerea 
unortexte fundamentale din Konrad Lorenz, Hans Jurgen 
Eysenck, Arthur Jensen, Peter Roth. Alain de Benoist, 
Claude Levi-Strauss), “Problema țiganilor din România” 
(abordare curajoasă, de o fermitate echilibrată, fără 























* Citim în editorial (* replicanoii drepte la un;formizarea lumii 
prin globalizare” ) “Diversitatea lumii este un dat natural şi 
misterios [...] In limbajul ştiinţei, diversitatea se prezintă ca 
un rezultat al procesului evoluţiei, în timp ce pentru teolog ea 
eotainăa Creaţiei. Lumea care ne înconjoarăeste o diversitate 
de chipuri personale, dar şi o diversitate a raselor, a etniilor şi 
culturilor (care sînt şi ele personalități colective) [...] Există 
un drepi la diferență inalienabil, natural, care premerge 
abstracțiunii juridice a «drepturilor omului». Orice om cu 
sensibilitate de dreapta trebuie să fie în stare să îl susțină [.. ] 
Elrespectă astfel diversitatea lumii, o înțelege şi, nu în cele din 
urmă, O organizează politic. «Numesc de dreapta — spune 
Alain de Benoist — azitudinea care constă în a considera 
diversitatea lumii (Şi, ca urmare, inegalităţile ce decurg de 
aici) ca pe un bine, iar omogenizarea progresivă a lumii, 
propovăduită şi realizată prin discursul ideologiei egalitare, 
ca pe un rău» [...] In fond, dreptul la diferență este o idee 

politică anti-totalitarăşi un concept ştiinţificanti-reducționist” 





sloganuri şovine; semnează Boadan G. Rădulescu, Nicoleta 
Nidelea, Peter Roth, Marian Mocanu, Frank Sparing, Bogdan 
1, Matei), “Tradiţii, mituri” (printre semnatari: Bogdan G. 
Rădulescu, Dan Botta, Adrian Bucurescu - “Sfintă tinereţe 
europeană”"!, Piene Vial),“Gîndirea liberă: opinii, interviuri” 
(cei intervievaţi sîntd-nii Neagu Djuvara, subtitlul““Românii 
- un popor pe cale de dispariție?” şi lon Varlam, sub titlul 
“Abandonarea idealului creştin de pertecțiune”, iar demne 
de semnalat sînttextul semnat Paul Ghiţiu-“Elita, Dumnezeu 
şi Națiunea” - şi evocarea regretatului Virgil Mateiaş), 
“Biblioteca” (o listă utilă, structurată tematic, de titluri 
româneşti şi străine esenţiale unei viziuni totalizatoare de 
dreapta: pp. 113-119). 

Distanţată fără ostilitate de discursul național-creştin şi 
mai ales ortodoxizant**, conexată ideologic şi cultural la 
Noua Dreaptă europeană (desigur, nu fără conştiinţa şi grija 
“diferențelor specifice”, căutate savant nu doar în 
cristalizările lor actuale, ci şi în rădăcinile lor arhaice şi 
păgîne), revista - orice suspiciuni ar putea genera şi orice 
obiecţii i s-ar putea aduce ideologic sau spiritual - a crescut 
valoric de la număr la număr, mărindu-şi substanțial şi 
dimensiunile (120 de pagini). Micile erori sau inconsecvenţe 
în grafia unor nume proprii, precum şi alte cîteva scăpări de 
redactare/corectură nu ajung, să întunece (ca în primele 
numere) valoarea de ansamblua publicaţiei. Bogdan George 


** “Unadintre temele predilecte de meditaţie şi de dezbatere ale 
Grupului Noua Dreaptă este conservarea spiritualităţii pre- 
creştine a Europei [...] Această preocupare particulară a 
Grupului Noua Dreaptă pentru moştenirea spirituală indo- 
europeană îl deosebeşte întrucîtva de cercurile de gîndire 
clasice de dreapta de la noi, concentrate aproape exclusiv pe 
cultivarea respectabilei şi milenarei tradiții creştin-ortodoxe. 
Această pasiune arheologică de tip intelectual, avînd nostalgia 
aducerii la lumină a unor relicve de spiritualitate națională şi „= 
europeană extrem de vechi, este în mod natural complementară 
dimensiunii creştine, şi nu, cum ar gîndi unii, în mod tendenţios 


cardinale, pe linia unei drepte larg integratoare) rămîne 


bibliografică, sfidind idiosincraziile intempestive ale unor 


E $ ” 
DREPTUL LA DIFERENTA 
Nici românizarea țiganilor, nici țiganizarea românilor! 
Diferenţele intre rase, etnii și culturi E, 
Inegalitatea: teorii ştiinţifice A 
Împotrica uniformizării lumii prin globalizare d 
Viziunea religioasă asupra morțit | de 















Rădulescu (de la o vreme şi colaborator al Punctelor 


sufletul ei, iar din scrisul lui se conturează, cu timpul, o 
construcție ideologică bine articulată, deo bunărespirație 


critici de stinga cărora nu le-a dat totuşi mîna să nu-l bage 
în seamă... (R. C.) 







PT 


area publicaţiei: O.P.62-C.P. 52, sector 5, cod | 


4 




















„Şi absolut eronat, anti-creştină” (p. 66). 





70650, Biata e-mail: Va — maiastraZhotmail.com, | 
upul_no Aa 



















VER adiodiluziuna 
g-ta! Bertiipiot 60-64 








binecuvînta prin prezenţa personală naşterea 
acestui necesar forum anual al ziariştilor 
creştini din România.“ Agendele încărcate” şi 
anumite disfuncţii organizatorice au privat 
evenimentul de fastul şi girul bisericesc pe 
care le-ar fi meritat. N-a fost, din păcate, 
singura neîmplinire; au lipsit, sub diferite 
motivații, şi mulţi invitaţi de seamă din sfera 
publicisticii creştine (Teodor Baconsky, Sorin 
Dumitrescu, Dan Ciachir, Titi Dincă, Răzvan 
Bucuroiu, Pr. Maricel Popa, Dan Stanca, lon 
Zubaşcu, Lelia Munteanu, Radu Comănescu 
etc.), unii fiind în mod straniu omişi chiar de 
organizatori de pe lista invitaţilor (Pr. 
Constantin Coman, Pr. loan 1. Ică jr., Mihai 
George Neamţu, Pr. Ştefan Iloae, Radu Preda, 
Monica-Elena Herghelegiu, Teodora Roşca, 


În zilele de 7-9 iunie 2001, la lăudabila Vlad Mureşan, Adrian Popescu, Tatiana 
iniţiativă a Grupului Redacţional “Viaţa Nicolescu, Pr. Vasile Mihoc, Pr. Cătălin 
Religioasă” din cadrul Societății Românede Dumitrean, loan Cişmileanu, George Căbaş, 
Radiodifuziune, s-a desfăşurat prima ediție Mihai Marinica, Laurențiu Constantin, Florea 
a Simpozionului Creştin al Oamenilor de Tiberian, Pr. Dan Bădulescu, Florin Stuparu, 
Presă (S.C.0.P.), avîndu-i printre Alexandru Horia, Anca Manolescu, Dora 
organizatori pe Pr. Tudor Peiu, Mihai Ovidiu  Mezdrea, Dan Micu, Lili Lemnaru, Pr. lon 


Enea, Visarion Alexa, Valeriu Dăescu, 


Buga, Răzvan Ionescu, loan Sorin Usca, Radu 


Cristian Curte, Cristina Rogobete şi Liana Bogoevici, Florian Bichir, Silviu Alupei, F. 


Ştefănescu. La deschidere, participanții au 
fost salutați de directorul Dragoş Şeuleanu şi 


M. Florescu, Mircea Platon, Claudiu Târziu, 
Traian Călin Uba, Tatiana Petrache, Danion 


de reprezentanţi conjuncturali- Pr, Constan- Vasile, George Roncea ș. a.)*. Prezenţa a fost 


tin Stoica (Biroul de Presă al Patriarhiei 
Române) şi Pr. Prof. Isidor Martincă (Decanul 
Institutului Teologic Romano-Catolic din 
București)- ai întiistătătorilor Bisericii Orto- 
doxeşi Arhiepiscopiei Romano-Catolice, P. 
F. Teoctist şi Î. P, S. loan Robu neputînd 





i dă Ure Răi 


ca 
r nde li 
sori ii în 





* N-au fost luați în calcul cei din diaspora sau cei absenţi 
temporar din țară; Cristian Bădiliţă, Toader Paleologu, 
Petre Guran, Radu Creangă, Dan loan Mureşan, Vasile 
Manea, Silviu Lupaşcu, Virgil VIăescu, Pr. Gheorghe 
Calciu, Pr. Theodor Damian, Monica Papazu, Vlad 
Protopopescu, Pr. Dumitru Ichim, Sergiu Grossu, Pr. 
Constantin Mihoc, Christian Tămaș e!c. 


EI 


pi cei p peste 10 ani de apariție. 
ii Ada îLor 








ătre abonaţii, din țară sau din străinătate, care nu și-au achitat 
dierea sumelor restante sau să confirme = fie telefonic, fie în 
tive, Situa ţia a actuală amenință serios subzistența feste care se 


ricînd celei navei iei au E 
i SU he Sa "Ai A 


S.C.O.P. - UN COLOCVIU NAȚIONAL AL PRESEI CRESTINE 


numeric destul de modestă, ridicîndu-se chiar 
problemaunei reale reprezentati vități, în pofida 
faptului că au luat parte ostenitori ai presei 
scrise sau audio-vizuale din mai multe colțuri 
ale țării şi chiar din provinciile înstrăinate, atit 
de confesiune ortodoxă, cîtşi dealte confesiuni 
(romano-catolici, greco-catolici, penticostali 
etc.). A existat, altfel spus, o disproporție 
înorijorătoare între proiectul organizatoric şi 
concretizarea lui, răminînd speranța unei 
consolidări prin edițiile viitoare. 

Au conferențiat Prof. lon Papuc (“Un 
model de intelectual creştin: Marin 
Ştefănescu...”), Pr. Nicolae Dascălu 
(“Libertatea de expresie a jurnalistului 
creştin...”), Marina Fara (“Profesionismul 
mediatic şi provocările la adresa familiei”), 
Răzvan Codrescu (“Relaţia Biserică-laicat în 
presa românească de azi”), Pr. Tudor Peiu 
(“Jumalistul creştin între adevărul hristic şi « 
«adevărurile» lumii contemporane”). Printre 
alții, au mai fost prezenți (unii cu notabile 
intervenții) Costion Nicolescu, Mugur Vasiliu, 
Rafael Udrişte, Valentin Racoviţă (Biroul de 
Pelerinaje al Patriarhiei Române), Cristian 
Tabără (la spartul tirgului), Dumitru 
Manolache, Pr. Titus Dumitrică, Pr. loan Alex. 
Mizgan, Pr. Dorin Micu, Pr, Constantin 
Necula, Gheorghe Precupescu, Pr. Octavian 
Schintee, Pr. Corel Petrovici, Pr, Petrică 
lacob, Violeta Ionescu, Remus Petre Cîrstea, 
Violeta Barbu (Verbum), Cristian Pavel (Radio 
“Vocea Evangheliei”), Mircea Graur (idem), 
ilie Jinar (idem), Pr. loan Bun (Gyula), 
Constantin Covalciuc (Cernăuţi) etc. 








Puncte cardinale 


redacțională, 












aptaGhotmail.com. 353 


fin 
Sie 9 






A 


(Jai ti 
A SA CA, 











E un adevăr stinjenitor că astăzi, în 
România, avem mai degrabă o seamă de 
publicişti creştini - mai mult sau mai puţin 
înzestrați - decit o adevărată presă creştină de 
larg impact (cel puţin în aria ortodoxă, unde 
eforturile se consumă fie în subordinea unor 
instituţii laice mai degrabă aenostice, fie în 
aventuri mediatice marginale, care n-au 
capacitatea unei audienţe semnificative). 
Singura “tribună” de mai largă audienţă, 

paginacreştinăsăptămiinalărealizatăaproape 
eroic de Fundaţia “ Anastasia” şi găzduită 
chinuit de cotidianul bucureştean Ziua, nu 
este decît în mică măsură sprijinită şi 
valorificată (fiind tratată mai dearabă ca o 
afacere personală a d-lui Sorin Dumitrescu). 
Ar fi de dorit ca B.O.R. (ale cărei oficioase 
agonizează ele însele) să se implice mai mult 
(inclusiv financiar şi logistic), asigurînd 
presei creştine” acel “spate” care îi lipseşte 
şi întinzînd “taicatului ortodox” o mînă mai 
puțin circumspectă, zgîrcită şi şovăitoare 
decit pînă acum. Dacă nu un cotidian, atunci 
măcar un săptămiînal creştin central - şi nu 
strict “popesc” - ar fi urgenţa mediatică a 
anilor următori. Altminteri, “presa creştină” 
va rămîne o sublimă amăgire (sau o vor face, 
în felul lor, anumite grupări neortodoxe, pe 
“Spatele” cine ştie cui va fi înțeles adevărata 

“miză” pe care o reprezintă mass media în 
prazul mileniului trei). Cine ase urechi de 
auzit, să audă! 




















V. A.M.) 
















Eseul"'Metafora ca semnal tragiculuila Şestov' 
apărut în numărul nostru anterior (p. 11), poartă i in 
mod eronat semnătura d-lui Florea Tiberian. 


Adevăratul autor este d-l BOGDAN SILION, căruia 
îi cerem scuze pentru această regretabilă neatenție 


Redacţia 

















PUNCTE CAADINALE 





| Compromis dinăuntru şi diabolizat din afară, traversînd istoria secolului XX 
dinspre extrema dreaptă spre extrema stingă, naționalismul este privit astăzi cu o 
suspiciune aproape generalizată, pe fondul unei lumi care merge galopant spre o 
“nouă ordine mondială” refractară la orice discurs identitar!. 

Este cert că naționalismul se confruntă cu o dublă criză: internă, pe de o parte 
(handicapul exceselor istorice, disoluția curentă a sentimentului național, 
obscurizareatemeiurilor, desuetudinea discursivă, disensiunile între grupuri, mixajul 
etnic), şi extemă, pe de altă parte (inflaţia prejudecăților, diabolizarea mediatică, 
marginalizarea, provocările globalismului, eclipsa generală a tradiției). El e dator, 
prin urmare, să se redefinească din mers şi să găsească soluţii realiste de 
acomodare cu actualitatea, nu 
sacrificindu-şi principiile, dar primenindu- 
şi strategiile şi lărgindu-şi aria 
problematică. Înainte de a se angaja 
într-o ambițioasă campanie politică, 
forțele naţionaliste autentice, atitea cîte 
au rămas, trebuie să-şi concerteze 
eforturile într-o campanie inteligentă de 
pedagogie naţională, care la noi (ca şi în 
alte țări din Est) implică, în plus, 
delimitarea fermă de pseudo- 
naționalismul de sorginte comunistă 
(concurent pervers şi încă redutabil, 
care ştie să profite, de pe poziţii populiste 
de stînga, tocmai de destructurarea 
naționalismului propriu-zis şi de lipsa 
mai generală a unei drepte credibile şi 
coherente). 

Am arătat în altă parte? că în istoria 
modemă a României se pot identifica 
trei tipuri de naționalism (dintre care 
numai al doilea e cu adevărat organic şi 
legitim): naționalismul masonic (de la 
Tudor Vladimirescu şi paşoptişti pină la 
junimism), naționalismul creştin (de la 
Haşdeu şi Eminescu pînă la marea 
generaţie interbelică) şi naționalismul 
comunist(dela protocronismul ceauşist 
pînă la discursul curent de tip România 
Mare). Or, aşacum naționalismul creştin 
a avut de luptat cîndva cu reziduurile 
derutante ale naţionalismului masonic (simplu instrument conjunctural de distrugere 
a imperiilor tradiționale), tot aşa naționalismul creştin de astăzi, în măsura în care 
mai posedă ambiția şi resursele de a juca un rol istoric, este chemat să salveze 
“ideeanațională” de reziduurile otrăvite ale naţional-comunismului (simpluiinstrument 
demagogic de conservare a unei ordini antidemocratice şi antioccidentale, ai cărei 
patroni se află în continuare la Moscova, deghizați în “comunişti cu față umană”). 

Noul naționalism românesc, dacă se vrea unul lucid şi onest, nu mai poate 
adopta nici o poziție izolaționistă (în sensul exclusivist al lui “prin noi înşine” — gen 
de autarhism utopic şi decerebrat), nici o orientare spre Răsăritul asiato-moscovit 
(oricît ne-ar imbia afinitățile confesionale). Singurul lui drum plauzibil este spre o 
(încă) posibilă “Europă a naţiunilor”, democratică şi ecumenică, echidistantă atit 
față de americanismul plutocratic cit şi față de panslavismul neocomunist. 

d ai 
Orice discuţie despre naționalism ar trebui să pornească, în mod principial, de 
la fundamentul său ontologic; “nația” sau “națiunea”, “etnia” sau “neamul”. Numai 
acest fundament ontologic corect înțeles (realitate complexă şi inefabilă, pe care 
oaproximează toți termeniimenţionaţi) dă naționalismului consistență şi legitimitate, 
dincolo de orice context istorico-politic, Aşa cum contestarea acestui fundament 
permite criticismul antinaționalşiimplementarea noului imperialismcivico-mondialist. 


' Este admisă, mai mult sau mai puţin explicit, o singură excepție: cea a discursului 
identitar evreiesc. Cine critică naționalismul creştin sau islamic este omul zilei, politrucul 
perfect al “politicii corecte”; cine îndrăzneşte însă să critice naționalismul evreiesc - fie şi 
numai în varianta sa extremistă, sionismul, pe care chiar anumiţi analişti evrei l-au numit 
“iudeo-nazism” -, acela este “antisemit” şi "duşman al umanității”, iar dacă-i cumva chiar 
evreu (ca Israel Shahak sau Norman G. Finkelstein), atunci nu poate fi decit unul... "cu 
ură față de sine”! (Ştiu că astfel îi ofer d-lui George Voicu prilejul de a amenda în rapoartele 
sale deconspirative o nouă "temă antisemită”...) 

2 CI. "lpostaze ale naționalismului românesc”, în vol. Spiritul dreptei, Între tradiţie şi 
actualitate, Ed. Anastasia, Buc., 1997. 





lulie 2001 NR. 7/127 PAG. 3 


Este curios (dacă nu cumva simptomatic) că o lucrare de referință, tradusă 
recent şi în româneşte?, Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, înregistrează 
termenul “naționalism”, dar nu şi pe cel de “naţiune” (pe care-l discută doar 
superficial, la articolul “Naţionalism”). Despre limitele în care este abordată 
problema de gindirea socio-politică postbelică mărturisesc şi! lucrări occidentale 
altminteri destul de consistente, precum Wations and Nationalism (E. Gellner)“ sau 
The Ethnic Origins of Nations (A. D. Smith). În general, s-a trecut dinspre extrema 
mai veche (şi puternic discreditată) a abordărilor de tip rasist (de la Gobineau la 
Chamberlain şi la ideologii direcți ai nazismului, în frunte cu Alfred Rosenberg) la 
o altă extremă (acreditată astăzi mai ales din conformism ideologic): aceea a 
relativizărilor psihologizante şi sociologizante, care au ajuns pină la contestarea 
realității obiective a entităților etnice, ca la E. Kedourie” (în publicistica noastră 
recentă nu s-au stins încă ecourile 
tiradelor necruțătoare ale d-lui 
Patapievici, pe urmele lui K. R. Popper“, 
împotriva oricărui determinism naţional, 
şi mai ales împotriva aşa-numitului 
“esenţialism etnic”). Tendinţa este 
sintetizată în această afirmație a lui 
Gusztâv  Molnăâr: “... consider 
sentimentul naţional ca o marcă 
definitorie a personalității umane din 
epoca modemă, darnu cunosc națiunea 
ca substantiv”. Această “desubstan- 
tivizare” şi sociologizare a națiunilor îşi 
are originile, oricît nu le-ar plăcea s-o 
recunoască adepților ei, în gindirea 
marxistă. Consecința este, desigur, 
discreditarea naționalismului (care 
rămîne astfel oarecum fără obiect, sau 
cu o bază mai degrabă subiectivă şi 
spectrală), de unde încercările de a-l 
substitui cu diferite abstracţiuni 
ideologice, precum “patriotismul 
constituțional” (J. Habermas). Mai nou 
s-a inventat noțiunea de “naționalism 
civic (lacare juisează astăzi, în căutarea 
unei redefiniri doctrinare, politicianismul 
nostru de tip liberal), opusă parşiv 
temutului “naționalism etnic” (al cărui 
lux nu şi-l poate permite neamendat 
decitadmirabilulpoporevreu, ce practică 
în Israelnaționalismuletnico-religios cel 
mai consecvent, iar în diaspora îl mimează grațios pe cel civic). Corolarul tuturor 
acestor dezvoltări ideologice şi conceptuale este decretarea falimentului definitiv 
al aşa-numitei “ere westfaliene” (statale şi naționale) şi proclamarea “erei post- 
westfaliene” (supra-statale şi supra-naționale), ceea ce aduce neplăcut de mult cu 
ideile clasice ale francmasoneriei'? şi cu discursul “spiritual” de tip new-age-ist'!. 

(Va urma) 
Răzvan CODRESCU 


* Ed. Humanitas, Buc., 2000. 

1 Blackwell, Oxford, 1983. O ultimă sinteză a lui Ernest Gellner, de dimensiuni reduse, 
apărută postum în 1997, a fost de curînd tradusă şi în româneşte: Naționalismul, Ed. 
Librom Antet SRL (col. “Incitatus”), Buc., 2001 (condiţii editoriale dezastruoase). 

* Nationalism, ed. IV, Blackwell, Oxford, 1993 (prima ediţie apăruse în 1960). Cartea 
începe cu această afirmaţie tranşantă: "Naționalismul este o doctrină inventată în Europa 
la începutul secolului al XIX-lea”. But what about nations, Mr. Kedoune? 
*Filosofalştiinței ce neagă orice formă de determinism şi unul dintre teoreticienii “societății 
deschise”. 

7 A se vedea (Spintul dreptei, ed. cit., pp. 175-189) polemica pe care am purtat-o pe 
această temă cu autorul Politicelor. 

* Cf rev, Provincia, anul ||, nr. 5, mai 2001, p. 9. 

9 Cf. Andrew Linklater, The Transformation of Political Community. Ethical Foundations 
of the Post-Westphalian Era, Polity Press, Cambridge, 1998. 

' Cosmopolite, antinaționale şi anticreştine, vizind abolirea ordinii politice şi spirituale 
tradiționale și înlocuirea ei cu o "nouă ordine mondială” (Novus Ordo Seclorum), păzită 
de un supra-guvern mondial, mai mult sau mai puțin ocult. Privind lucrurile din această 
perspectivă “conspiraționistă” (homibile dictu), “comunismul” de ieri şi “comunitarismul” de 
azi par două trepte ale aceluiaşi proiect unitar de descreştinare, deznaționalizare şi 
desuveranizare a statelor lumii, Noua politologie poartă o adevărată campanie împotriva 
“statului naţional” sau a “statului-naţiune”, avansind fel de fel de alternative federaliste şi 
făcînd loc conceptului de “cetățenie transnaţională” (ispititor ca un cîntec de sirenă). Este 
amuzant, pe de altă parte, că mai toată lumea admite astăzi că Statele Unite ale Americii 
au fost o creație pur masonică a secolului al XVIII-lea, dar se încruntă cînd spui acelaşi 
lucru despre proiectul în curs al “Statelor Unite ale Europei” (aşa cum tinde să iasă din 
retortele gindirii de stinga). 

!1 Care se întemeiază pe ideea trecerii de la revoluta “Eră a Peştilor” (identificată, în mare, 
cu creştinismul) la noua "Eră a Vărsătorului” (eclectică şi cosmicizantă), 














PAG. 4 NR. 7/127 lulie 2001 


PUNCTE CARDINALE 





(urmare din numărul trecut) 


Se poate vorbi de apariția unei “culturi” post-moderme, 
care pare să ia proporții tot mai mari (pentru a umbri 
bimilenara cultură creştină). E un amestec de “cultură” a 
puterii politice liberal-democratice, pluraliste, consumiste, 
mercantiliste, pe de o parte, şi - pe de altă parte - o invitație 
directă (încurajată de mass-media) de a căuta cât mai multe 
satisfacţii în plăcerile fiziologice, cu un hedonism ridicat la 
nivel de chintesență... Dacă această nouă “cultură” s-ar 
mărgini să fie o simplă însoțitoare a culturii creştine (adică 
să convieţuiască în mod paşnic şi fără mari pretenții) şi să 
se mulțumeascăcu simplul rol pe care Spengleri i-l atribuise 
la sfârşitul primului războiu mondial, adică să fie o 
“civilizație” complementară culturii creştine, fără pretenția 
deaiînlocui scara axiologică ce caracterizează spiritualitatea 
ființei omeneşti, nimeni n-aravea nimic despus..: Dar, după 
cât se pare, în actualitate s-a produs o diabolică alianţă între 
Homo scientificus, homo tecnicus, homo 0economicus, 
homo. politicus şi homo tecnotronicus '*, care în mod 
arogantafirmă că viziunile filosofiei istoriei dintrecut-spre 
exemplu cea a Sfântului Augustin - n-ar fi altceva decât 
nişte “simple succedanee ale ignoranței'”...!7. 

Acum câteva luni mass-media au zguduit lumea cu 
“cea mai revoluționară invenție a omului”: descoperirea 
genomei omeneşti. Lumea “ştiinţifică”, semi-ştiinţifică şi 
“simplii cetățeni de pe stradă” (ca noi) am aflat că în 
laboratoarele din SUA şi Europa, în sfârşit, s-a descoperit 
originea vieții! Şi că de acum înainte - peste puţin timp - 
omul va fi în stare să trăiască chiar o mie două sute de ani! 
Bucuria şi entuziasmul transmis în toată presa occidentală 
(mai ales în SUA şi Europa de Vest) a fost de-a dreptul 
delirantă. Mai ales că în aceeași zi, şi în aceleaşi ziare şi TV, 
apăruse şi interpretarea prorociei de la Fatima, care ne 
transmitea dorința Sfintei Fecioare Mariadea ne căi şi a face 


penitență... Contrastul a fost izbitor! Flomo tecnotronicus 


ne anunţă în mod triumfa! - aproape - că a descoperit viafa 
fărăde sfărşitşi moartea morții, întimp ce Maica Domnului 
nostru lisus Christos ne cere pocăință! 

Se pare însă că apariţia lui homo recnotronicus este 
însoțită de un frate mai tânăr, dar mai capabil, talentat şi cu 
perspective de neașteptată anvergură. E vorba de homo 
nanotecnologicus, care ne oferă ştiri de halucinante 
dimensiuni. “Nanotehnologia” vrea să spună că există o 
nouă şi ultra-modernă tehnologie care se realizează pe scară 
“nanometrică”, adică manipulează atomi individuali pentru 
a construi maşini mecanice şi informatice, având 
dimensiunile câtorvaatomi. Un nanometru are dimensiunea 
unei amiliarda părți dintr-un metru, având o suprafață egală 
aceleia care ar cuprinde cinci atomi, Aceste minuscule 
“maşini” sau “aparate” se pot “trimite” în corpul omenesc 
cu scopul de a detecta simptome care stabilesc diagnosticul 
şi manifestările anormale ale organismului. 

Marele orgoliu şi infatuarea îi umflă pe servitorii lui 
Leviathan, când, în conferințele pronunţate prin 
Universitățile din SUA, Anglia şi Israel, fac aluzie şi la 
anumite pericole; În momentul, însă, în care nanoapararele 
ar decide să producă şi să fabrice alte maşini similare, s-ar 
întinde pe toată suprafața pământului şi ar fi capabile să 
distrugăorice urmă de viață..""*, Cei mai optimişti subliniază 





15, Spengler Oswald, Der Untergang des Abenlandes şi 
rca B.C. Becksche Verlagsbuchhandlung, Munchen, 
16. Expresia “recnorronicus” aparține uneia dintre figurile 
mai importante ale “globalizării”, Zbianiew Brzezinski, care 
se consideră campionul“ globalizării”, împreună cu tovarășul 
capitalist Henry Kissinger. Într-una din cărțile publicate în 
SUA, Brzezinski afirmă cu toată siguranța: mulțumită 
progresului tehnologic, și în special fizicii nucleare, electronicii 
şi micro-computerizării, omenirea are fericirea să intre în 
mod triumfal în “era nouă a procesului politic-globalizator”, 
17. Citiţorii curioşi şi interesați să cunoască câte ceva din 
mentalitatea oamenilor politici, sociologi, politologi sau 
publicişti americani, rămân uneori uimiţi de gradul de 
ingâmfare, trufie și insolență manifestat de unii dintre aceștia... 
Credem că ar fi greu să întâlnim un paralelism, Nici măcar în 
literatură... 

18. Bill Joy şi Tom Theis, directori ai “Sun Microsystems” şi 
de “IBM Research”, sunt cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă 


$ fârsitul Istoriei şi $ 


însă faptul că în viitorul apropiat “nanotehnologia” este 
capabilă să oprească procesul încălzirii planetare şi să 
înlocuiască cu succes actualele izvoare energetice. În febra 
poftei de îmbogățire rapidă şi a setei de a exercita puterea 
pentru subjugarea neamurilor, Zycoon-ii dau a înțelege că 
vor putea să învingă definitiv orice boală, să prelungească 
viața, săschimbe anumite caracteristici ale corpului omenesc 
şi să facă aliate sincere şi eterne din descoperirile eventuale 
în sfera celulelorcerebrale. Adică, o modificare şi, în acelaşi 
timp, o substituire a unui sectora! creierului... În felul acesta 
s-ar ajunge, treptat, chiar la o uniformizare a celulelor 
creierului, iar viitoarele generații s-ar putea naşte cu dispoziții 
şi structuri psiho-mentale egale (cam aşa cum plănuiau 
anarhiştii din secolul trecut, fără să fi avut la dispoziție 
“nanotehnologia”). 

Gândirea uniformă ax putea să realizeze visul lui 
Russell şi al tuturor discipolilor lui Proudhon, Bakunin şi 
Kropotkin. Dispariţia independenței de gândire şi 
uniformizarea atitudinilor mentale ar transforma radical 
ființa umană,!” conducând la instaurarea unui stil de viață 
programat,” uniform şi dispus să renunțe cu uşurinţă la 
scaraaxiologicăbazată pe credința în Dumnezeu. Arconduce 
la arzătoarea dorință a lui homo satanicus de a anihila 
cultura creştină, instaurând în locul ei una bazată pe o lume 
de ființe “indiscriminate”, fără naționalitate, fără tradiţii şi 
fără Dumnezeu. În cunoscuta operă a lui Soloviov, Scurtă 
relatare despre Antihrist, citim că guvernul Antihristului 
oferă nu numai succese şi victorii, şi mai ales '*o egalitate 
fundamentată în mod ferm: egalitatea generală a societății 
umane”, cu siguranța unei “păci eteme pe pământ” (“orice 


încercare de a perturba şi stânjeni pacea se va lovi de o 


înverşunată şi invincibilă opoziție, pentru că de azi înainte 
pe tot pământul există numai o singură şi unică putere 
centrală... De azi înainte nimeni, nici o putere, nu va 
îndrăzni să spună: «Război!», căci eu vă strig; «Pace!». 
Popoare ale pământului, pacea să fie cu voi!”). 

Sfârşitul istoriei prorocitde Fukuyama,'omul de ştiinţă” 
american de origine japoneză, se va caracteriza prin o 
“uniune militară, politică, juridică şi economică”. O elită 
care să conducă soarta globului întreg ar avea însă deplin 
succes - după afirmaţiile experţilor Statelor Unite - numai 
în cazul implantării în toată lumea a unui “Tribunal Penal 
Internaționa!” (TPI), capabil de a cunoaşte şi judeca toate 
delictele, şi mai ales “crimele împotriva umanității”. Până 
în prezent, mai mult de douăzeci de guverne au aderat la 
Pactul de la Roma (1998). Ar fi nevoie să mai semneze încă 
patruzeci de națiuni, pentru ca să fie ratificat, Totuşi, se pare 
că există un obstacol serios: completa operativitate a TPI 
(Tribunalul Penal Internaţional) depinde de cea mai 
importantă putere militară şi economică. Tocmai Statele 
Unite, țara cea mai interesată să stăpânească New Age-ul 
pământesc, a descoperit că acest Tribunal atotputernic ar fi 
contra “intereselor” americane.“ We mustslaythis monster”, 
declară preşedintele Comisiei Afacerilor Externe într-una 
din publicaţiile cele mai importante din Londra*!. În acest 





care au avut curajul să atragă atenția asupra pericolelor 
revoluţiei “nanotehnologice”, 

19, Laureatul Premiului Nobel Rick Smalley (Univ. din Rice, 
SUA) scrie: “Se pot fabrica maşini din atomi, şi vor / atăt de 
precise, puternice şi invizibile ca enzimele şi hormonii care 
guvernează sistemele biologice, Tot ceea ce se citeşte şi ce 
aude prin presă sau radio cu privire la medicină, biotehnologie 
şi ingineria genetică, vizează aceste maşini de molecule, care 
au o suprafață de | până la 10 (zece) nanometri şi care sunt 
adevărate nanomaşini!”. 

20. La acest nou stil de viaţă se referă Fukuyama când afirmă 
că "trebuie să se recunoască acest lucru: modernitatea şi post- 
modernismul au atins un mare grad de răutate omenească, 
chiar ajungând să combată progresul moral al omenirii; 
totuşi continuă să creadă într-un proces istoric direcționat şi 
coerent”... 

24, Jesse Helms publica în Financial Times nota cu alarmantul 
strigăt: “Trebuie să ucidem acest monstru!”, “Nu-i suficient 
să votăm contra acestui TPI! Statele Unite trebuie să-l 





fel, s-a dovedit că cea mai democratică țară și cea mai 
puternică forță militară şi politică * nu este dispusă să 
accepte că, pentru delicte comise de un cetățean american 
în Tanzania, Afganistan, Albania sau Suedia, acesta să fie 
condamnat în aceste țări, sau reuşind să fugă în SUA, aceste 
țări să aibă dreptul de a-l pretinde pentru a fi judecat şi 
condamnat de tribunale străine... Atât de repulsivăarezultat 
geniala idee de globalizare a justiției şi internaționalizare a 
tribunalelor penale - care, inițial, fusese propusă şi de SUA 
- încât figura cea mai înaltă a Comisiei Afacerilor Externe 
a Senatului american a dat semnalul de alarmă în mod 
aproape infantil ».““Progresul'” provocat de supra-organizație 
duce spre competiție şi rivalitate. Meşterii şi maeştrii 
enormului edificiu numit “globalizare” sau 
“internaționalizare” nu pot evita lupta pentru întâietate. 
Fără să-şi dea seama, idealul pe care îi proclamă şi 
propovăduiesc în mod asurzitor ca fiind salvarea omenirii 
întregi (Justiţie socială, libertate totală, egalitate în fața 
legilor și a posibilităților de a ajunge la poziții de şefie) este 
tot mai îndepărtat. Mirajul inițial, care cucerise mințile, se 
transformă încet în simple idei delirante. “Progresul” există, 
dar duce spre proiecte demențiale. E adevărat că omenirea 
a făcut “progrese”, însă cam toate se referă la lucruri şi la 
“abilități”. Lucrurile (adică aparatele, maşinile şi ““moda”) 
ne “dau impresia” că progresăm şi că trăim mai bine. Dare 
vorba de “impresie”. Ne obişnuim cu “impresiile” şi cu 
“senzațiile”. Progresul în fabricarea “lucrurilor” ne obligă 
şi ne supune unei tăcute sclavii. Sigur, condiția de sclav este 
însoțită de epitetele care cu adevărat sunt produsele 
progresului retoric şi al sinonimiilor. În fond, însă, 
globalismul se îngrijeşte în mod special de extinderea 
modernismului bazat pe schematizări. Bazat pe noi 
“obiceiuri şi noi “obişnuinţe”, cea mai mare parte fiind 
rezultatul ideii de a recrea artificial vechile obiceiuri sau 
obişnuințe decretate “demodate”. Acestea, fiind produsul 
unui sistem de valori tradiționale, au fostridiculizate în mod 
liber şi combătute în numele post-modernismului de către 
majoritatea organizațiilor aparținând internaționalismului 
(ONU, UNESCO etc.)'*. 

Separecă'“omogenizarea” şi globalizarea națiunilor sub 
“protecția” şi conducerea Statelor Unite artrebui săcuprindă 
şi uniformizarea totală a culturii %. 


(va urma) 


Ovidiu GĂINĂ 





anihileze!... Trebuie să ne opunem în mod agresiv, deoarece 
chiar dacă SUA nu vor adera la TPI, tratatul de la Roma va 
avea grave consecințe asupra politicii exterme americane!”. 
laţă cum justifică: “Riscul este considerabil deoarece dacă un 
cetățean american, civil sau militar, e acuzat de un delict într- 
unul din statele care au aderat la TPI, acest cetățean ar putea 
fi prins şi judecat în acea țară. lar acest fapt s-ar putea întâmpla 
chiar dacă cetățenii ar lucra pentru binele securităţii naţionale 
americane (adică spionaj politic sau industrial); şi atâta timp 
câtpotrespira, SUA nicicând nu vor permite- repet: nicicând 
- ca hotărârile luate pentru siguranța naţională să fie judecate 
de un Tribunal Pena! Internaţional”. 

22, Acest act de “rectificare” (pentru care SUA au luptat 
înverşunat, împreună cu Anglia, Franţa și Germania) e dovadă 
de uşurinţa cu care recunosc puterile mari că toate propunerile 
şi legile votate în cadrul ONU sunt făcute numai pentru 
stăpânirea globului şi supunerea naţiunilor în mod autoritar 
şi tiranic, PR 
23, “Suntem obligaţi să-l ciopârțim pe acest monstru înainte 
de a creşte şi a ne devora”, 

24, Cel mai important ziar din SUA (New York Times) a 
publicat un articol de fond în ziua de 8 martie 1992, în care 
justifica şi pretindea că SUA să fie unica super-putere în lume 
şi să mărească potenţialul de război în așa fel încât să nu apară 
altă putere cu pretenţia de rivalitate... 

25, Primul pas ar fi introducerea limbii engleze ca a doua 
limbă în învățământul tuturor naţiunilor. Al doilea pas ar [i 
uniformizarea globală a programelor de studiu primar, 
secundar și universitar. AL treilea pas ar fi “protestantizarea” 
religiilor, adică încorporarea catolicismului, ortodoxismului 
şi islamismului într-o singură religie “progresistă”, de tip 
masonic, 





Puncte de uedene 


4 . 


E pai: 


PENTRU DREAPTA “LIBERTATEA” NU 
ESTE UN CONCEPT LIBERAL. Dreapta politică 
românească a păcătuit prin încercarea de a accentua 
excesiv soluția economică liberală. Ea nu s-a preocupat 
deloc de elaborarea unui discurs politic emo-național. 
Orice referință la etnicitate, la ideea națională, părea 
suspectă, orice dezbatere referitoare la aspectul identitar 
fiind în mod eronat asimilată propagandei naţional- 
comuniste. Unul dintre liderii liberalismului românesc 
aprecia, într-o emisune de televiziune, că““cel mai eficace 
discurs anticomunist îl aduce economia liberală”. Nu poţi 
să articulezi un discurs anti-comunist şi, în acelaşi timp, să 
propui soluţia liberală, fără să cazi în capcana unui fals 
antagonism potrivit căruia liberalismul şi marxismul ar fi 
două viziuni total incompatibile. 


Cind atirmi căo dreaptăautentică are o perspectivă. 
| non-liberală asupra omului şi societăţii, semnalele de 


alarmă încep să fie trase. Printr-un reducționism, practicat 
de cele mai multe ori cu evidente intenţii propagandistice, 
se lansează concluzia simplistă: dreapta este, deci, 
împotriva libertăţii omului! Nicidecum. Numai cădreapta 
concepe libertatea persoanei între cadrele trasate de o 
comunitate etno-naţională şi într-o perspectivă 
transcendentă. 

Nu există libertate personală autentică fără 
apartenență la o naţiune şi în afara unei trării religioase. 
Aşa cum nu există indivizi în sine, nu există nici o libertate 
în sine. Libertatea persoanei este una exersată şi atestată în 
şi de o comunitate națională. Persoana umană este liberă 
în măsura în care participă la viața acestei comunităţi. La 
dreapta, libertatea înseamnă angajament şi participare 
solidară pe axa orizontală trasată de relațiile persoanei cu 
grupul de apartenență. Totaşa, fărăcultivarea perspectivei 
religioase (axatranscendentăcare leagă persoana de divin), 
izvoarele primordiale ale libertății personale secătuiesc. 

PĂCATULINDIVIDUALISMULUI. Liberalis- 
mul este o doctrină fundamentată pe o antropologie de tip 
individualist. Individul, entitate primă şi ultimă, este în 
primul rînd pentru sine, interesele sale egoiste 
precumpănind asupra binelui comunității sale. Individul 
şi piaţa — două noțiuni atit de dragi liberalismului — au 
devenit modele antagonice identităților etno-naţionale. 

Lumea modernă a consacrat însă (ŞI aici intră serios 
în discuţie chiar concepția liberală) forme de libertate — 
vezi orgoliosul proiect iluminist al emancipării individului 
— care, iniţial neutre, indiferente față de valorile tradiției şi 
ale naţiunii, au ajuns la o poziţie radicală de contestare a 
lor. Heidegger aprecia că modernitatea reprezintă epoca 
subiectivităţii, EI afirmă că loate formele şi chipurile 
acestei modernităţi sînt de faptsimple consecinţe, “urmări” 
(Folgen) ale actului consfinţirii omului în postura de 
subiect. Împlinirea metafizicii subiectivităţii a venit ca 
urmare adesfăşurării acestui proces ce defineşte umanismul 
şi prin care individul se instalează în centrul existentului 
și se percepe pe sine drept centru al existentului. Omul 
modern a ajuns să funcţioneze într-o inadmisibilă stare de 
vid spiritual. Existenţa lui ca individ nu mai este orientată 

















PUNCTE CARDINALE 





pă 
= 
ja i 
Ş» 
> 

s 


nici de spiritul tradițiilor din comunitatea lui de apartenență, 
nici de vreun sens metafizic sau religios care să-l transceadă. 

Liberalismul economic a exaltat individualismul 
pină lacea mai meschină consecință: după o durăconcurență 
pe criterii economice (aici liberalismul a caricaturizat pină 
şi noțiunea darwinistă de “srrugele for life”), urmează, ca o 
consecință concretă, vizibilă, izolarea individului în capsula 
confortului, văzută ca supremul scop al vieţii individuale. 

RAPORTUL DEFECTUOS AL LIBERALIS- 
MULUI CU IDEEA ETNO-NAŢIONALĂ. Un onest 
autor marxist bntanic, ideolog al noii stingi din Regatul 
Unit, Tom Nair, afirma, nu fără o umbră de regret, că 
“teoria naționalismului reprezintă cel mai mare eşec al 
marxismului”. Mi-ar plăcea să aud un autor liberal serios 
care, la fel ca şi marxiologul britanic, să recunoască deschis 
faptul că, la acest capitol, nici liberalismul nu se simte prea 
bine. Deocamdată, în fața problemei naționale, teoreticienii 
liberali par liniştiți de opinia lui Fr. Fukuyama: “nu e deloc 
sigur că naționalismul reprezintă o contradicţie 
ireconciliabilă în inima liberalismului”. Presupunînd că 
această contradicție s-ar putea rezolva cîndva, atunci ori 
liberalismul a virat-o spre o dreaptă conservatoare, uitînd 
definiția ă la americaine despre dreapta a lui Fukuyama“, 
ori inima liberalismului a încetat să mai bată. 

Din punctul de vedere a! filosofiei liberale, care pune 
interesul individual mai presus de orice, problema 
apartenenței lao naţiune, înțeleasă cao comunitate diacronică 
de destin, poate reprezenta o inacceptabilă constrîngere. 
Raportul defectuos al liberalismului cu referentul etno- 
național sporeşte pe măsurăce trăim oepocăa'“capitalismului 
care ia locul statului” (M. Albert)”, o epocă a marilor 
tendințe monopoliste ale companiilor trans-naționale, 
sinonimăcuhegemoniaunor:mari feudalităţi economice”, 
cu instaurarea unui “capitalism neorganizat în termeni de 
drept” (G. Corm). 

Atunci cînd presiunea ideologiei liberale, incapabile 
să asimileze referința etnică şi ideea naţională, a devenit 
prea mare, atunci cînd imperativul sincronizării accelerate 
cu modelul liberal occidental a intrat în coliziune cu 
capacitatea populației de ase adapta acestui model, reacțiile 
nu au înttrziat să apară. lar acestea au fost extreme. Românii 
au început să prefere, ca soluţii viabile, fie emigrarea 
(ipostaza cetățeanului universal, călăuzit doar de interesul 
individual pentru prosperitate materială cu orice preţ), fie 
recursul ia național-comunism (ipostaza regresiunii la 
liniştea de burete a masei conduse de un dictator comunist, 





1““The Modem Janus”, în New Lefi Review, nr. 94, nov „dec. 
1975, p.3. 

II Francis Fukuyama, Sfirşitul istoriei?, Ed. Vremea, Buc., 
1994. 

III “Şcoala materialismului determinist de la Wall Street 
Journal, care neglijează importanța ideologiei şi a culturii, 
considerîndu-l pe om ca fiind fundamental un individ rațional 
care supralicitează profitul, nu se poate încadra decît la 
dreapta” (Fr. Fukuyama, op. cit. p. 19). 

IV “Capitalismul care ia locul statului” reprezintă pentru 
Michel Albert (Capitalism contracapitalism, Ed. Humanitas, 
col. “Societatea civilă”, Buc., 1994) cea de-a treia fază a 
capitalismului la nivel mondial. Inspirată de modelul neo- 
liberalismului dur de tip american, această formă de capitalism 
- aflată în opoziţie cu economia socială de piață de inspiraţie 
europeană - consacră ideea că statele naţionale şi economiile 
lor sînt pur şi simplu paraziți, obstacole în calea forțelor 
economice globale care trebuie să se extindă în toată libertatea, 
necontrolate şi neorganizate de nici o instanță politică la nivel 
naţional. Mondializarea economiei este cauza apariţiei acestei 
noi forme de capitalism pe care, spre deosebire de secolul 
trecut, forțele democraţiei şi ale statului nu mai izbutesc să o 
limiteze, să o lempereze. 

V În cartea sa Noua dezordine economică mondială (Ed. 
Dacia, Cluj-Napoca, 1996), economistul Georges Corm 
dezvăluie fenomenul lpsei de reguli economice clare şi 
transparente, care ar trebui aplicate tuturor în mod egal. SA 
absența oricărui drept în domeniul economic și, deci, a 
oricărui sistem de sancțiuni, Statul de drept însuși, de care 
Occidentul este atit de mindru, este treptat polit de conţinut: 
speranța democraţiei, care animă sensul universal de a trăi, 
este profund amenințată”. 









Julie 2001 NR. 7/127 PAG. 5 






PERSPECTIVĂ NON-LIBERALĂ 


Bogdan George RĂDULESCU. 





la siguranţa traiului egalitar de subzistență). Aceste 
fenomene duc la concluzia că forțele care au promis 
dezvoltarea României, racordarea țării la nivelul civilizației 
europene, nu au ştiut să armonizeze principiul idenrităţii 
colective (de tip etno-cultural) cu interesul individual al 
cetățeanului şi cu principiul comunicării cu un cadru 
civilizațional regional (Europa). Dimpotrivă, eroarea 
maximă a constat în disjungerea acestora. 

Pentru mulți analişti şi politicieni cu o viziune 
liberal-occidentală, tema etno-naţională reprezintă încă 
antiteza absolută a libertăţilor personale şi a dimensiunii 
europene. Nimic mai fals! La polul opus, forțele care au 
rămas ancorate în naționalismul bolşevic al trecutului 
(admiratorii ceauşismului) au utilizat tema etno-națională 
ca pe un fei de bunker care să ne izoleze de civilizația 
europeană, percepută printr-o optică de tip conspiraționist 
(pe care a analizat-o judicios G. Voicu în cartea sa Zei; cei 
răi"), considerînd că integrarea europeanăreprezintă încă 
un pas înainte, dupăetapa comunistă, spre dez-naționalizare 
(vezi unele refrene de tipul “Europa homosexuală” sau 
“Europa conspirației catolice”, pină la sloganuri inepte de 
tipul “Uniunea Europeană= Uniunea Sovietică”, debitate 
de avocaţii unui pseudo-naționalism izolaționist). 

RAPORTURI DEFECTUOASE CU SFERA 
RELIGIOASĂ. Trăim oeclipsăasentimentelorreligioase. 
În ordinea personală, ele nu mai sînt o prioritate; în cea 
politică, ele devin indiferente, inoperante. În acest sens, 
atit marxismul, cîtşi liberalismul sînt filozofii moştenitoare 
directe ale uneia dintre principalele caracteristici culturale 
ale modernităţii: Entgâtterung (dez-divinizarea, 
desacralizarea lumii, moartea lui Dumnezeu). 

La fel ca şi marxismul, liberalismul întreţine 
raporturi defectuoase nu numai cu perspectiva emică, ci şi 
cureferentul religios. Putem aprecia dezechilibrele induse 
în cadrele comunităților organice tradiționale de marxism 
şi de liberalism, prin raportarea la trei instituţii importante 
ale istoriei europene: Biserică, Stat, Societate civilă. Dacă 
marxismul a propus desființarea Bisericii şi a Societății 
civile, făcînddincultul pentru Stato pseudo-religie (partidul 
deținător al dogmei ideologice, un fel de “teocrație” fără 
Dumnezeu), liberalismul, la rîndul său, a marginalizat 
Biserica (adică preocuparea religioasădinsfera politicului), 
cit şi Statul (obsesia statului minimal şi, la limită, utopia 
desființării politicii), punînd mare preţ pe Societatea 
civilă. După căderea sistemului comunist în jumătatea de 
Europă care a fost sovietizată, liberalismul a triumfat ŞI, O 
dată cu el, modelul utopic al societății civile secularizate, 
anti-politice şi non-statale, axate doar pe interesul economic 
individual. Atitudinea radical anti-religioasă a 
comunismului a fost înlocuită de versiunea temperată a 
secularizării: indiferența faţă de referința religioasă 
(duminica, în Occident, pe măsură ce supermarketul se 
umple, bisericile rămîn aproape goale) sau ec/ecrismul 
pervers al formelor religioase (Bahai, New Age etc.). 

Oricît ar părea de stranie pentru unii identitatea de 

vederi materialiste şi deloc spirituale ale liberalismului şi 
marxismului, ea există şi toți autorii importanţi din spectrul 
intelectual al dreptei (de la creştin-democrați, la autori ai 
dreptei conservatoare şi ai celei radicale) s-au mobilizat 
pentru a denunța limitele şi derapajele lor. Filosoful 
catolic Augusto del Noce, scria, imediat după căderea 
Zidului Berlinului, rînduri care nu ar trebui să ne lase 
indiferenți pe cei în căutarea reconstruirii unei culturi de 
dreapta: “Marxismul moare în Estul Europei pentru că el 
se împlineşte în Occident [...] Occidentul reprezintă perfecta 
realizare a marxismului. Liberalismul occidental a fost cel 
care a absorbit comunismul, servindu-se de acest sistem 
pentru a aneantiza definitiv sacralitatea religioasă şi 
sacralitatea națională” 


(fragmente din volumul Pentru o nouă dreaptă, 
în curs de apariție la Editura Dacia din Cluj) 





VI George Voicu, Zeii cei răi. Cultura conspirației în 
România postcomunistă, Ed. Polirom, laşi, 2000. 
VII Revista spaniolă Hesperides, nr. 9/1996, p. 496. 


] 
e n... 





citi — Di mice 


C.I i ce mr pt 


vor 


a, 


4 

i 

[ 

| 

4 

Y 

j 
Ă 








PAG. 6 NR. 7/127 Iulie 2001 


PUNCTE CARDINALE 


( 





NITU 


n Om ei mamei 
- —. .. 





Editura Univers a publicat anul trecut (traducere: şi au acaparat catedrele de filozofie şi sociologie din 
Matei Martin), schimbul de scrisori între doi mari universitaţile germane, imprimând studiilor o orientare 
istorici contemporani, francezul Frangois Furet şi specifică. Reprezentanţii “Şcolii de la Frankfurt” susţin, 
germanul Ernst Nolte, dat publicității mai întâi în în contradicţie cu postulatul libertații valorilor (Max 
revista Commentaire (1997-1998), apoi, în volum, de Weber), că înţelegerea adevărului este legată nemijlocit 
Editura Plon, cu titlul Fascisme et communisme. În de teoria politică, Conform “Teoriei critice”, separarea 
traducerea românească, textul originara fostcompletat ştiinţei de politică ar conduce la distorsionarea 
cuoprefaţă intitulată “Fascismul şi comunismul dinspre adevărului. “Teoria critică” a avut un puternic impact 
partea omului”, semnată de D-l Mircea Martin, profesor asupra mişcărilor studenţeşti din anii '60 şi a constituit 
a Universitatea din Bucureşti, iar““volumul aapărutcu baza ideologică a curentului denumit '*“Noua Stângă”, o 
sprijinul Ministerului Culturii”. Două semnale orientare politică ce urmăreşte, pe de o parte, inculcarea 
îmbucurătoare, în sensul că atât oamenii de cultură antifascismului în conştiințele tineretului occidental, iar 
români, cât şi patronul oficial al culturii din țara noastră pe de altă parte instigarea la revoltă împotriva dominaţiei 
— Ministerul Culturii — manifestă un real interes pentru sistemului capitalist. 
frâmântările Europei secolului XX, a căror esență a În ceea ce priveşte orientarea ideologică a lui 
fost sugestiv surprinsă germanul Nolte întitlul studiului  Habermas, cel care ne lămureşte fără echivoc este D-l 
său Der Europăische Biirgerkrieg, 1917-1945 Andrei Marga, actualul preşedinte al PNȚCD şi rectoral 
(Războiul civil european, 1917-1945),publicatîn 1987. Universităţii din Cluj. În studiul introductiv la volumul 

Înainte de a urmări problemele care-i preocupă pe Cunoaştere şi comunicare (0 selecție de texte din opera 
cei doi istorici occidentali în contextul dualismului sau lui Habermas), universitarul clujean, care i-a fost discipol, 
opoziției *fascism-comunism”, se cuvine să aruncăm scrie: “Habermas s-a definit drept marxist şi a subliniat 
o privire asupra observațiilor (cele mai multe de o  înrepetate rânduri apartenența sa la marxism... Habermas 
remarcabilă putere de sesizare a esenţialului) făcute în a fost implicat în mişcările protestatare ale tineretului 
prefață de D-l Mircea Martin. Domnia sa subliniază studios de la sfârşitul deceniului al şaptelea. Culegerea 
faptul că, până în zilele noastre, în anumite cercuri, de articole şi intervenţii Protesrbewegung und 
“comparaţia comunismului cu fascismul nu e licită”. Hochschulreform (Mişcarea de protest şi reforma 
Ea este refuzată, în primul rând, de “antifasciştii universitară), publicată în 1969, este grăitoare sub acest 
convinşi din Occident care, chiar dacă îşi vor fi pierdut aspect. EI a susținut mereu că aceste mişcări au deschis 
iluziile comuniste, nu pot accepta echivalarea în răua o nouă şi serioasă perspectivă pentru transformarea 
celor două sisteme politice”. În al doilea rând, structurilorsociale în adâncime, în direcția unei societăți 
comparația-este refuzată de “intelectualii germani” carepresupune un modde producție socialist şi absența 
(vom explica mai jos despre ce categorie de intelectuali birocrației”. 
este vorba, lucru pe care D-l Martin îl omite) care, dacă Cât priveşte acuzația de participare la “complotul 
aradmite susținerea caracterului reactiv, «secundan) al revizionist”, pe care intelectualii din aceeaşi familie cu 
nazismului, ar atenua «culpabilitatea germană», Habermas i-o aduc lui Nolte, ea se referă la contestarea 
sențiment ce se cuvine să rămână mereu treaz”, Şi, în holocaustului naţional-socialist împotriva evreilor. 
sfârşit, o astfel de comparaţie ar risca să banalizeze Contestarea are în vedere atât modalităţile prin care s-a 
shoah-ul, să-i retragă unicitatea. înfăptuit exterminarea evreilor în lagărele de concentrare 

Mai apropiat ideologic de vederile lui Frangois (în principal exterminarea în camere de gazare), cât şi 
Furet (comunistul pocăit), D-l Mircea Martin aminteşte numărul victimelor avansat de oficialitățile evreieşti 
publicarea de către Ernst Nolte, în iunie 1996, în (ultima estimație fiind de 6 milioane de morţi). Istoricii 
Frankfurter Allgemeine Zeitung, a articolului “Un sceptici faţă de modul în care a fost conceput scenariul 
trecut care nu vrea să treacă”, pe care-l comentează în Holocaustului de către forurile evreieşti au fost înfierați 
următorii termeni: “În acest articol, Nolte reafirmă că cu denumirea de “revizionişti”, curentul de idei pe care 
bolşevismul a precedat şi a inspirat nazismul,căînaintea aceşti istorici îl reprezintă, “revizionismut”, fiind 
Auschwitz-ului a existat Gulagul şi că fascismul nu considerat un complot împotriva iudaismului, de aceeaşi 
poate fi înțeles şi judecat fără a-l raporta la comunism. esenţă cu antisemitismul. 

Articolul respectiv a declanşat ceea ce se va numi După terminarea celui de-al doilea război mondial, 
«cearta istoricilor» (/isloriker Srreit); Jurgen propaganda evreiască a zburdat în voie. Numărul celor 
Habermas, printre alții, a reacționat violent, invocând ucişi în camerele de gazare depăşea 10 milioane de jertfe 
lupta generaţiei sale pentru (re)inteprarea europeană a omeneşti! (Ulterior cifra a devenit negociabilă și pentru 
Germaniei şi acuzându-l pe Nolte de «complot untimps-astabilit la 6 milioane, dar se pare că în lumina 
revizionist care atentează atât la memoria genocidului ultimelor cercetări ea este “revizuită” chiar de istoricii 
evreiesc, cât și la responsabilitatea germană.” evrei.) Mass media şi literatura memorialistică, dar mai 
Acest pasaj din prefață ne este de două ori util. E! ales cinematografia de tip hollywoodian, nu mai 
ne obligă să lămurim două concepte de bază pentru conteneau să ofere scene de groază, căutând să pătrundă 
înțelegerea poziţiilor celor doi protagoniști ai disputei pe toate căile posibile în conştiințele oamenilor, Se 
epistolare pe tema Fascism şi comunism. Citând numele urmărea traducerea în fapt a previziunii sumbre făcute 
lui 3, Habermas, prefațatorul ne introduce în zona de George Orwell în romanul 19587: “Şi dacă ceilalți ar 
intelectualilor care se tem de posibilitatea “atenuării acceptaminciuna impusă de Partid — dacă toate rapoartele 
culpabilitații germane, sentiment ce se cuvine sărămână ar povesti același lucru =, minciuna ar întra în istorie şi 
mereu treaz”, Suportul ideologic al acestor intelectuali ar deveni adevăr”, 
este “Școala de la Frankfurt”, promotoarea unui curent Euforia ororii a fost însă tulburată de apariţia publică 
de gândire în filozofia şi sociologia germană denumit a francezului Paul Rassinier, socialist, membru al! 
“Kritische Theorie”, avându-i în frunte pe filozofii Rezistenței şi fost deținut în lagărele de concentrare de 
Max Horkheimer (1985-1973), Yheodor W, Adorno la Buchenwald şi Dora-Mittelbau. După eliberare, 
(1903-1969) şi Jurgen Habermas (n. 1929), Primii doi, confruntat cu materialele cu privire la existenţa camerelor 
ca de altfel toți gânditorii germani de origineevreiască, de pazare, prin care propaganda evreiască voia să 
au emigrat în anii național-socialismului în Statele acrediteze Holocaustul ca adevăr incontestabil, Rassinier, 
Unite, de unde s-au întors după terminarea războiului ca unul care trăise pe viu ororile naţional-sociatismului, 


otvân POLITIC 





| 
Li 


d isi tati 
CITITŢI 


Gabriel 
CONSTANTINESCU 


“.șspipian 
sarite 


iiite tim 


şi-a propus nu să conteste aceste orori, ci să 
restabilească adevărul. Prin scrierile sale, dar mai ales 
prin Minciuna lui Ulise, militantul socialist francez 
punea sub semnul îndoielii veridicitatea afirmați ilor 
despre existența camerelor de gazare. Curentul 
revizionist se născuse. Rassinier moare în 1967, dar 
sămânța aruncată de el dă roade. Unsprezece ani mai 
târziu, tot în Franţa, ideile lui Rassiniex sunt preluate 
de Robert Faurisson, profesor universitar, specialist în 
critica textelor, care demonstrează imposibilitatea 
tehnică a camerelor de gazare. Atunci izbucneşte 
“afacerea Faurisson” şi o dată cu ea lărgirea 
contribuţiilor revizioniste la istoria contemporană. 
Alături de Faurisson apar nume de istorici consacrați, 
ca de pildă britanicul David Irving şi americanul 
Arthur Butz. De asemenea, apar cărți şi publicaţii 
periodice în care este susținută ideea revizionistă. 

În faţa acestui val de contestări rostite de 
personalități cărora nu li se poate pune la îndoială nici 
buna credință, nici competența profesională, forurile 
conducătoare evreieşti au recurs la sprijinul autorităților 
politice pentru a-i împiedica pe revizionişti să-şi susțină 
vederile. În Franţa, în anul 1990, a fost adoptată 
“Legea Gayssot-Fabius,” care îi condamnă pe 
contestatarii Holocaustului la închisoare şi amenzi. În 
alte țări, contestarea acestuia este asimilată cu 
antisemitismul şi intră sub incidenţa legii penale. (La 
noi, cu prilejul recentului Târg de Carte de la Bucureşti, 
“filozoful-negustor” Gabriel Liiceanu deplângea 
inexistența unei legi care să împiedice răspândirea 
tipăriturilor cu caracter antisemit şi revizionist.) Acolo 
unde însă mijloacele legale de reprimare ale 
manifestărilor revizioniste se dovedesc ineficace se 
recurge la măsuri dure şi chiar la acte teroriste. În 
1989, trei bărbaţi solizi, membri ai grupării “Fiii 
Memoriei Evreieşti”, l-au bătut pe Faurisson, lăsându- 
| pe jumătate mort. La Paris, D-l George Pişcoci- 
Dănescu, proprietar al “Librairie Roumaine 
Antitotalitaire”, unde se puteau găsi publicații 
revizioniste, a fost desfigurat în bătaie de “indivizi 
necunoscuți”, conform concluziei la care a ajuns Poliția 
franceză după efectuarea cercetărilor. Dar cazul cel 
mai grav a avut loc în anul 1978, când revizionistul 
francez Frangois Duprat, profesor de istorie, a căzut 
victima unui atac cu bombă. 





Privind problema controversei dintre istoricii 
partizani ai ideii despre existența Holocaustului şi 
istoricii revizionişti, faptele para readuce în actualitate 
“doctrina dublului adevăr” apărută în Evul Mediu, care 
afirma că ceva poate fi fals din punct de vedere filozofic, 
dar adevărat din punct de vedere teologic. Atribuită, 
fără temei, filozofului arab Averroes, doctrina dublului 
adevâr a fost condamnată oficial de Biserica Catolică 
in secolul al XIII-lea. Transpusă în contemporaneitate, 


Cai 








această doctrină ar putea fi formulată astfel: “Adevăr 
istoric sau adevăr politic?”. În lipsa unui for autoritar, 
aşa cum a lost în trecut Biserica. în această dispută se 
tinde să se impună “adevărul politic” în dauna “adevărului 
istoric”. Paradoxal însă, un număr de 34 de istorici de 
prestigiu fac public în paginile ziarului Le Monde din 
21.02.1979 un document intitulat “La politique 
hitlerienne d'extermination: une declaration 
d'historiens”, din a cărui parte finală cităm: “Fiecare 
este liber să interpreteze un fenomen, aşa cum a fost 
genocidul hitlerist, corespunzător propriei sale filozofii. 
Fiecare este libersă ia atitudine în trecut, prezentşi viitor 
față de această — sau oricare altă — acțiune criminală; 
fiecare este total liber să-şi închipuie sau să viseze că 
aceste fapte groaznice nu au avut loc niciodată. Din 
nenorocire ele au avut loc şi nimeni nu poate să nege 
această realitate fără să ofenseze adevărul. Întrebarea 
cum a fost posibil din punct de vedere tehnic unastfel de 
asasinat în masă nu-şi are rostul. EI a fost posibil tehnic 
pentru căa avut loc. De la acest puncttrebuie să pornească 
toate cercetările cu privire la acest subiect. Datoria 
noastră este să evocăm în memorie, în mod firesc, acest 
adevăr; cu privire la problema existenței camerelor de 
gazare, nu există nici o discuţie şi nu trebuie să aibă loc 
vreuna”. 

Comentând acest final de declaraţie, redactat în 
termeni ambigui şi chiar vicleni, cercetătorul revizionist 
Serge Thion, în “Introducerea” la documentatul său 
studiu Adevăr istoric sau adevăr politic?, exclamă: 
“Atunci mi-am dat seama. Zic jacet lepus: Savanţii 
autori de tratate istorice opinează că nu ar fi trebuit să 
punem întrebarea despre cum s-a putut produce un 
eveniment, câtă vreme istoricul, convins de existența 
lui, nu doreşte ca respectivul eveniment să fie pus în 
discuție. Ne găsim în fața unei intolerabile îngrădiri, pe 
care nici un istoric interesat de domeniul în care îşi 

desfăşoară cercetările nu ar accepta-o”. 

Cât priveşte inacceptabila imixtiune a autorităților 
politice în activitatea oamenilor de ştiinţă în general şi 

a istoricilorîn special, ea contravine flagrant prevederilor 
Articolului 19 din “Declaraţia Universală a Drepturilor 
Omului”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 
decembrie 1948 (Orice om are dreptul la libertatea 
opiniilor şi exprimării; acest drepl include libertatea de 
d avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi 
liberlatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi 
informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de 
frontierele de stat). 

În prefațasa, D-l Mircea Martin inventariază pozițiile 
adoptate de cei doi istorici, dar evaluările sale nu sunt 
întotdeauna obiective. Pe de o parte, este transparentă 
apropierea ideologică de vederile lui Furet, iar pe de altă 
parte, ca o consecință a acestei apropieri, apar anumite 
stridenţe critice la adresa modului în care Nolte înțelege 
fascismul, comunismul şi relația dintre ele: 
“circumstanţierea culpabilității germane”, “nucleul 
național al antitudaismului nazist”, “rolul important pe 
care persoane de origine evreiască-—şi în virtutea tradiţiei 
universaliste și mesianice proprii iudaismului istoric-— |- 
au jucat în sânul mişcării comuniste şi socialiste”, faptul 
că “din prezența evreilor în Comitelele revoluționare 
din octombrie 1917 s-a dedus responsabilitatea lor 
exclusivă pentru bulversarea produsă”, readucerea în 
actualitate a “apelului Congresului Mondial din 1939 
prin care se cerea tuturor evreilor să fie alături de 
Anglia” sau “caracterul reactiv al fascismului”, 
evenimente și fapte de o deosebită importanţă nu numai 
pentru cursul istoriei secolului XX, dar şi pentru noi 
românii, care am pătimit din plin de pe urma lor, sunt 
tratate doar superficial. 

Toate aceste probleme privind fascismul şi 
comunismul, precum și relaţiile dintre sistemele politice 
generate de cele două ideologii, le vom trece în revistă 
O dată cu prezentarea punctelor de vedere ale celor doi 
istorici. Până atunci, însă, sunt necesare două precizări. 
Prima se referă la '“'prezenţa evreilor în Comitetele 
revoluționare din octombrie 1917”. În această privință 





PUNCTE CARDINALE 


nu este nici un secret că din cei 19 membri ai primului 
guvern comunist — Consiliul Comisarilor Poporului — 
doar doi nu erau evrei, unul rus, celălalt armean. (Cine 
doreşte să obțină informații complete cu privire la 
prezenţa copleşitoare a evreilor în forurile de conducere 
ale Uniunii Sovietice; constituite în urma Revoluției din 
Octombrie, poate consulta documentata lucrare a lui 
Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască, 
publicată în 1997 la Bucureşti.) Cea de a doua precizare 
sereferă la “caracterul reactiv al fascismului”. Reacțiunea 
națiunilor amenințate de comunism a fost promptă, 
energică şi direct proporțională cu dimensiunile 
primejdiei. În Rusia, bolşevismul nu s-a putut instaura 
decât în urma unui sângeros război civil. În Germania, 
tentativele de a forma soviete şi guverne comuniste au 
fost contracarate de răspunsul energic al guvernelor 
legitime. Gustav Noske, ca Ministru de Război, a lichidat 
în decembrie 1918 sovietul marinarilor de la Kiei, iar în 
ianuarie 1918 tentativa de instaurare a unui regim 
comunist la Berlin de către ““Spartakus-Bund”, nucleul 
viitorului Partid Comunist German, condus de evreii 
Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht. De asemenea, au 
fost înăbuşite acțiunile de constituire de soviete în 
Braunschweig, Turingia şi Saxonia, dar mai alestentativa 
comuniştilor conduşi de evreul Kurt Eisner de a 
transforma Bavaria într-o Republică Independentă 
Comunistă. Pe lângăacţiunile guvemamentale, împotriva 
nucleelor comuniste au acționat grupările denumite 
“Freikorps”, alcătuite din foşti combatanți, ofițeri şi 
soldaţi, reînviind astfel o veche tradiție germană 
practicată în vremurile de restrişte ale naţiunii. Pe aceeaşi 
linie “reactivă” se înscrie şi încercarea nereuşită a lui 
Adolf Hitler (1923) de a instaura un regim naţionalist, 
încercare precedată de tentativa eşuată a lui W. Kapp, 
conducătorul Partidului Patriei Germane, din 1920, 

În Ungaria, o altă ţară vizată de comunism, au avut 
loc, de asemenea, evenimente “reactive”. Dupăce Armata 
Română a lichidat Republica bolşevică a evreului Bela 
Kun, conducerea țării a fost preluată de regentul Miklos 
Horthy, comandantul suprem al “Armatei Naţionale 
Contrarevoluţionare”. O altă țară europeană în care 
atitudinea “reactivă” față de comunism s-a manifestat 
intempestiv a fost Italia. La terminarea primului război 
mondial, Italia s-a găsit la un pas de comunism. Benito 
Mussolini, viitorul “Duce”, înființează în 1919 gruparea 
“Fascidi combattimento'”, iar în 192 ““Partito Nazionale 
Fascista”. În anul 1922 întreprinde istoricul ““Marş 
asupra Romei” şi preia conducerea politică aţării, năruind 
speranţele comuniştilor de a bolşeviza Italia. 

În acelaşi contextal reacţiunii la scară europeană în 
fața primejdiei bolşevice se înscrie şi impresionantul 
gestal unui grup de tineri liceeni români, în martie 1919; 
“In primăvara anului 1919, iată-ne adunaţi într-o după 
amiază în pădurea Dobrina, care sta de strajă pe înălțimile 
din jurul Huşiului. Cine? Un grup de vreo 20 de elevi de 
liceu din cursul superior. A 6-a, a 7-a şi a 8-a. Convocasem 
pe aceşti tineri camarazi, pentrua discuta cu ei o problemă 
gravă, deşi viața noastră abia înmugurea. Ce facem dacă 
vin bolşeviciipeste noi? Părerea mea, asupra căreia au 
căzut şi ceilalți de acord, era aceasta; dacă armata 
bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul, ajungând să 
încalce şi locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne 
retragem cu toții în pădure, înarmați. Aici să organizăm 
un centru de acțiune şi rezistență românească, şi prin 
lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să 
menţinem o stare de spirit de neaplecare și să întreținem 
O scânteie de nădejde în mijlocul massei româneşti din 
sate și oraşe. Am depus cu toți jurământ în mijlocul 
pădurii seculare, Era această pădure un colţ al acelui 
vestitcodrual Tigheciului, pe cărările căruia, în decursul 
istoriei Moldovei, mulți duşmani îşi găsiseră moartea”, 
Este relatarea cu care începe primul capitol, “În Pădurea 
Dobrina”, din Pentru legionari, cartea în care creatorul 
Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, 
sintetizează esenţa doctrinară a naţionalismului 
românesc, 

(va urma) 





cc Mc, 


lulie 2001 NR. 7/127 PAG. 7 





“ÎNCHISOAREA INOCENȚILOR” 


Apărută la Editura Crisserv, Mediaş, 2000, tipărită 
în regia autorului într-un tiraj de 300 de exemplare şi 
difuzată la întâlnirile anuale din august dela Târgșor, 
caşi de Ziua Sfintei Crucii - 14 septembrie - de la Aiud, 
se poare considera norocos cel intrat în posesia unui 
exemplar din această carte, încheiată cu “Declaraţia 
de la Târgşor” din august 1996, din care citez: “În 
acest loc, unde în anii 1948-1951 a funcționat o 
închisoare de elevi, ne întâlnim azi, 10 august 1996, 
noi, martorii supraviețuitori ai acelor timpuri şi 
eveniptente, ca să comermnorăm fapta, atunci şi aici 
începută, să-i pomenim pe cei ce nu mai Sunt printre 
noi şi să aducem mulțumiri lui Dumnezeu pentru că 
ne-a ajuta! să ieşim biruitori din această luptă a 
rezistenţei din închisori, sporindu-ne puterea pentru 
luptele ce au urmaL...” 

Se ştie că, începând cu anul 1945, comuniştii au 
început să-i grupeze pe profesii pe deţinuţii 
anticomunişti români: intelectualii, la Aiud; 
muncitorii şi țăranii, la Gherla; studenţii, la Piteşti; 
elevii, la Târgşor — cu intenţia de a-i “reeduca” prin 
teroare, 





























Despre aceştia din urmă, în cartea sa Istoria în 
lacrimi, Luca Călvărăsan scrie: “Reeducarea 
comunistă de la Târgşor, concepută în sferele înalte 
aleconducerii comuniste dela Bucureşti, s-a desfăşurat 
conspirativ şi în paralel cu cea de la Piteşti, centrul de 
coordonare fiind acelaşi. Ea a durat însă mai puțin. 
Victimele erau cei aproape opt sute de elevi de liceu 
condamnaţi politic, strânşi aici de la toate 
penitenciarele din ţară, majoritatea aparținând 
organizației legionare «Frăția de Cruce» din cadrul 
Mişcării Naţionale de Rezistență Anticomunistă”. 

Cartea intitulată Închisoarea Inocenților, 
concepută şi scrisă de Constantin Iorgulescu, are 
câteva merite esenţiale: este dedicată “memoriei. . 
colegului de clasă, de bancă şi de temniță Gândea 
Petre, decedat de tânăr ca urmare a anchetelor şi a 
muncilor Gulagului” şi este alcătuită din povestirile, 
scrisorile şi mărturiile adunate de la “târgșoreni”, 
dintre care merită să fie amintiți cei citați de autor: 
Andreica Gheorghe, Bala Cornel, Balaban Octavian, 
Bardac Niculae, Călvărăsan Luca, Coriciuc Traian, 
Gorunescu (Penciu) Gheorghe, Năbădan Fredolin, 
Niţă Aurelian, Obreja Aurel, Părăian Răzvan, Pintilie 
Iacob, Pop Florian, Râmboiu Septimiu, Raţiu loan, 
Urdea Zaharia, dar şi mai vechii Fraţi de Cruce 
închişi încă din timpul dictaturii lui Antonescu: Virgil 
Maxim, cu a sa carte ziditoare Imn pentru Crucea 
purtată, Marin Naidim şi Nicu Mazăre. 

Dinrelatările acestor “martori” atol ce s-a încercat 
spre a-i “reeduca” (în spirit bolşevic) pe aceşti tineri 
maturizați de Suferinţă şi de chinurile îndurate, se va 
înțelege de către viitorime cât de adevărată este 
încheierea “Declaraţiei de la Târgşor”: 

“..Îngenuncheaţi înaintea națiunii române şi a lui 
Dumnezeu, în ceas de cumpănă, aşteptăm să treacă în 
mâinile urmaşilor, atâta câtă e, strânsura de lacrimi. 
de sârguință şi de rugăciune a generației noastre, 
NECLINTIREA ÎN CREDINȚĂ, Nu uitaţi o clipă: 
Cu noi este Dumnezeu!” 

Cine se va încurenta (adevărată învrednicire!) 
Să scrie O Istorie a românilor sub regimul comunist, 
nu va putea să nu ţină seama de această carte, care 
cuprinde mărturii ale celei mai tinere părți din 
generația pașoptistă a veacului 20, generoasă în 
implicarea sa în lupta anticomunistă a românilor şi 
“inocentă” în raport cu desăvârşita ei credinţă în 
Dumnezeu şi în dreptul la libertate at neamului 
românesc, față de politicienii care au acceptat 
conviețuirea/colaborarea cu slugile Moscovei: 
Coruuniştii. 

Se cuvine dreapta prețuire a “cronicarilor” 
cuprinși în această carte, în primul rând a celui care 
d gândit-o şi a scris-o adunând “mărturiile 
suprăviețuitorilor” — Constantin Iorgulescu. 

Gheorghe STĂNESCU 

































































PAG. 8 NR. 7/127 Iulie 2001; 





SFINŢIREA BISERICI SFÎNTA ANASTASIA. 


 Demai multe oriam publicatarticole sau 
simple ştiri despre convertirile unor americani 
la Ortodoxie. Aceste convertirisefac în tăcere, 
fără fast şi fără trimbițări. Dintre aceşti 
convertiți, al căror zel pentru tradiţia ortodoxă 
| este foarte mare, s-au ales cei chemați care au 
“ înființatoseriedebiserici,mănăstiri şischituri 
pe cuprinsul Americii, rugători în taină pentru 
"lume, pentru America, pentru toate țările şi 
pentru unificarea Bisericilor în tradiţia şi 
dreapta credință a Bisericii primare, fără 
inovaţii moderniste, credincioşi așezămintelor 
celor şapte Sinoade Ecumenice, singurele 
adevărate. Sînt de ani de zile în legătură 
duhovnicească şi de unitate cu majoritatea 
fr  « 3 acestor bisericişi mănăstiri. Cunosc lupta lor 
"cu demonul orgoliului şi însingurării impus de societatea şi educaţia americană, cu, 
- demonul insubordonării la disciplina ierarhică, rățăcirile lor, căderile şi ridicările. 
„lor, mai altfel decît ale noastre, dar și stăruință lor în rugăciune şi în strădania de. 
a învăța ce este ascultarea și ce înseamnă omoforul ierarhicesc pentru o adevărată. 
” Biserică: fără ierarh, uu există acces la Harul lui Dumnezeu, căci numai prin ierarh. 
„curge Harul spre preot. Pe cît mi-a dat Dumnezeu lumină, am stat alături de ei, 
"uneori le-am spus ce însearană adevărata Biserică şi Dumnezeu a făcut să crească. 
în ei totmai mult dorul de unitate prin ierarhi. Acum, aproape toate aceste biserici 
„şi mănăstiri se găsese sub jurisdicţia unor episcopi canonici, fie sirbi, fie bulgari. 
| „. În ceea ce priveşte via A cf e! si Ad Ac: na 

situri și tre mănăstiri dea 





Lp 
9 
darea 


de prăia dia 


“mănăstirile cc 
Ni i fo i Aerul 
"iile stai sac 


Iau 
Ni iivea le r a 
IS 7 PASARI 


“s-a mutat din California în Arizona, unde au cumpărat o fermă mare. În articolul 
de mai jos, în care este povestită sfinţirea bisericii mănăstirii, O trâitoare descrie” 
bucuria dea [i din nousubo jurisdicție canonică şi de a simţi lucrarea Duhului Sfint 
în comunitatea lor. pi io 70 ata i Aa a aa 


ca MI 






(Pr. Gh. Culciu). 


“Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în 
/oate zilele vieții mele, ca să văd frumusețea Domnului şi să cercetez locaşul lui.” (Psalmul 
26, 7-8) 

Într-adevăr, această “Casă a Domnului” a primit un sens nou şi puternic pentru noi. lar 
timosirea bisericii mănăstirii noastre se vede limpede că este încoronarea tuturor strădaniilor 
noastre din ultimii ani şi punctul cuminant al harului venit din mîna Domnului. 

Preasfinţitul Episcop Jovan ne spunea săptămîna trecută că, venind spre mănăstirea 
noastră şi gîndindu-se la comunitatea noastră de surori şi maici, ne-a asemănat, în mintea 
Preasfinţiei Sate, cu israeliţii Vechiului Testament, călătorind 40 de ani prin nesfîrşitul pustiu 
pentru a ajunge în țara Făpăduinței. Şi eu însămi, gîndind la acest lucru, găsesc asemănarea ca 
pe o încurajare. Interesant este faptul ca Preasfinția Sa nu este primul să facă această analogie 
avieţii noastre. Îmi aruncprivirea înapoi cu unan şi jumătate: din întunericul acelor vremi adînc 
tulburate, lumina nădejdii a străbătut spre noi atunci cînd, pe neaşteptate şi în scurt timp, am 
fost acceptate sub omoforul Preasfinţiei Sale. Atunci am rămas mute şi fără cuvînt. Ni se părea 
prea mult ca să intrăm în har, prea mult har pentru a-l putea cuprinde, după o atit de lungă 
noapte! Într-adevăr, Dumnezeu “vindecă pe cei zirobiţi cu inima și leagă rănile lor(Ps. 146, 3). 

Scurtă vreme după această întîlnire cu Episcopul Jovan, am început pregătirile pentru 
vizitasalanoi (în California). În ziua de prăznuire a Optinei [celebra mănăstire din Rusia-n.n.) 
Preasfinția Sa şi Episcopul Irinej (un suflet atit de cald și de minunat) au venit Şi ne-au uns cu 
Sf. Mir pe fiecare dintre maici şi surori, primindu-ne astfel în Biserica Ortodoxă canonică, 
confirmind în treaptă pe Maica Stareţă şi îimpărtăşindu-ne pe toate cu trupul şi sîngele lui 
Hristos. Îmi amintesc cuvintele Preasfinţiei Sale, cît de mult a dorit ca toți să ne împărtășim 
împreună dintr-un potir şi cît de mare lucru este acesta pentru el! Şi ce aş putea spune eu despre 
ce a însemnat aceasta pentru noi?! Episcopul lrinej a fost atit de mișcat încît, vorbind despre 
acest eveniment, |-a asemănat cu o “altă Cincizecime”. Și nu numai că ne-a spus nouă acest 
feri dar tot aşa l-a descris şi în faţa întregului Sinod al Episcopilor din Serbia. 

ni aceeași perioadă, Dumnezeu ne-a deschis o cale pentru a face ultimele pregătiri pentru 
procurarea noti proprietăţi (în Arizona), care este, prin ea însăşi, o carte a miracolelor. Surorile 
au lucrat fără răgaz la pregătirea mutării, Este evident că, indiferent de forțele care au lucrat 
la început pentru mutarea noastră, toate au făcut parțe dintr-un plan mai mare spre un nou 
început pentru noi, o adevărată înviere, simbolizată prin “Țara Făgăduinţei”. ŞI aş putea să 
adaug că, în cele mai stresante momente, ne-am agăţat atît de puternic de acest gind- ca de unica 
noastră șansă de viață- că" Dumnezeu, cu siguranță are ceva mai bun pentnu noi, aşa nevrednice 
cum sîntem, încât, deși El ceartă pe copii Săi, nu ne va părăsi niciodată”, Dar niciodată nu ne- 
am putut imagina cit de frumos ni se va revela în timp darul Său, Și aşa cum m-am străduit să 
vă spun, totul s-a petrecut pas cu pas... Şi pe măsură ce noi înaintam pas cu pas, așa înainta 
şi înțelegerea de câtre noi a minunii darului divin, 

Ajunul anului nou ne-a găsit în noua noastră proprietate, sub umbra mâreţului munte 


PUNCTE CARDINALE 
ARTA PARIA ÎI ARIZO R9I/3 
















Graham, care ne aminteşte de spusele Psalmistului: “Cu spatele te va umbri ŞI sub aripile hui 
îţi vei afla nădejdea”. Tema cîntărilor noastre a devenit Psalmul 120: “Ridica-voi ochii mei 
la munţi, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cei ce a făcut cerul şi 
pămîntul” (vv. 2-3); şi cînd ne uitam la munte, ne aminteam de unde ne va veni ajutorul. 

Prăznuirea Naşterii Domnului a sosit cu pace şi bucurie. Ne-am obişnuit cu iarna 
deşertului, ne-am bucurat de prima zăpadă care a căzut în tirapul liturghiei, cînd Preasfinţitul 
ne făcea prima vizită. El a mai petrecut cu noi şi primele trei zile ale Postului Paştelui ş acelea 
au fost, cu adevărat, zile sfinte. Am postit cu toatele şi, la sfirşitul Ceasurilor, Vlădica ne-a 
vorbit despre lucrurile duhovniceşti. Au fost nişte zile nepăminteşti. Am continuat singure tot 
ciclul de rugăciuni ale Postului. 

În Sîmbăra lui Lazăr, cununa bucuriilor noastre a mai primit un juvaer de preţ: Părintele 
Dorotheos, care a stat alături de comunitatea noastră la bine şi la greu, a fost hirotonit în preot. 
Sfinţirea a avut loc la Phoenix, ceea ce a fost o mare binecuvîntare pentru noi; nemaifiind 
obligate să ne ocupăm de treburile casnice, am putut lua parte toate la slujbă. A fost o tainică 
Şi nemaivăzută binecuviîntare: am avut sentimentul că întreaga Biserică îl hirotonea Slujba nu 
s-a ținut deci în modesta noastră bisericuță, ci în Catedrală, cu mai mulți preoți slujitori şi mulți 
credincioşi sîrbi din oraş. Pentru a mai adăuga ceva despre hirotonire, mi s-a părut că văd “cea 
mai sacră dintre jertfe”- şi aceste cuvinte nu exprimă măreţia slujbei nici pe departe, deşi le 
rostesc avînd ochii plini de lacrimi. Cele dintre noi care l-am cunoscut pe Părintele Dorotheos 
pe parcursul anilor înțelegem prea bine cit |-a costat pe el acceptarea preoţiei: era ca şi cum ar 
fi fost însuşi jertfit pe masa Sf. Altar. Şi l-am văzut pe V lădica apăsat de autoritatea slujbei lui 
şi de greaua răspundere a preoţiei. Vlădica trăieşte !a un înalt nive! de morală creştină, încît 
ne simțim ruşinate de graba noastră în a ne găsi justificări pentru greşelile pe care le facem şi 
simţim asupra noastră puterea exemplului său de a ne îmbunătăți mereu viața. De atitea ori am 
auzit de pe buzele lui: “Biserica” vă cere cutare şi cutare lucru, dar el o spune cu atita pioşenie 
şi simţ al datoriei, probate prin propria sa trăire. Cît priveşte pe Părintele Dorotheos, această 
trăire înalță a ierarhului a aprins în el dorința de a se ridica la rîndu-i spre aceleaşi înălțimi. 

Nu este fără însemnătate faptul că birotonirea a avut loc în ziua Bunei V estiri, care marca 
pentru noi un an de cînd începusem citirea “Psaltirei cu nedormire”. Cînd am început citirea 
Psaltirii, zi şi noapte, a fost în nădejdea de a putea face din mănăstirea noastră un loc al 
rugăciunii. Tot atunci, ţinta noastră era să ajungem să avem liturghie zilnică şi mai aveam de 
aşteptat un an pînă ce Părintele Dorotheos urma să fie hirotonit. 

În tipul Săptăminii Patimilor, după hirotonire, am putut primi din mîna noului preot - 
Dorotheos - toate tainele: Sf. Împărtășanie, Cina de Taină, Maslui, coborîrea de pe cruce, Sf. 
Aer, împodobit cu nenumărate flori roşii din deşert şi Sf. Paşti [piinea specială de Paşti -n. n.], 
De Paşti a fost prima liturghie săvîrşită de Părintele Dorotheos și prima liturghie a Sf. loan Gură 
de Aur. Am avut mai mulți oaspeți - ruşi din Tucson, îmbrăcați în costume naționale şi încărcați 
de daruri. Primul nostru Paşte a avut loc într-o primăvară de deşert, cînd şi cactuşii erau gata 
să înflorească, 

Săptămîna Luminată a fost ocupată cu pregătirea pentru timosirea bisericii. Printre 
cîntările pascale, mănăstirea a fost lustruită, florile plantate, biserica pregătită: am pus crucile 
pe turlă şi pe uşile împărăteşti. Sub îndemnurile Maicii Stareţe, ne-am pregătit şi templul 
inimilor noastre ca să fie sfințite o dată cu biserica. 

Poate căar trebui sămă întorc puțin înapoi pentru a-mi aminti cum a apărut gîndul timosirii 
bisericii. La scurtă vreme după ce amajuns în Arizona, Maica Stareţă a adus vorba despre acest 
lucru. Deşi eu am susținut foarte putemic idea, nu am realizat atunci pe deplin sensul 
consacțării. Cu ocazia primei vizite a Episcopului, Maica Stareţă a adus vorba despre timosire. 
Viădica a întrebat: “De ce?”. Şi Maica a răspuns: “Pentru că vrem să avem permanent un înger 
în altar”, După mai multe discuţii, s-aajuns la fixarea datei: Sîmbăta Luminată, care s-a dovedit 
a fi o dată foarte potrivită. 

Alegerea Sf, Anastasia ca patroană a bisericii s-a petrecut oarecum deosebit. La început 
nu ne-am gîndit la această Sfintă. Vlădica ne-a întrebat ce hram vrem să ne alegem şi noi i-am 
spuscă încănu ne-am hotărît. Fireşte, Sf. Paisie Velicikovski putea fi o alegere foarte probabiiă, 
el fiind patronul mănăstirii, dar noi doream să avern şi o biserică dedicată Maicii Domnului. 
Maica Stareţă sugera şi posibilitatea unei capele dedicate Sf. Anastasia, dar totul rămînea 
nedecis. La un moment dat, a venit vorba despre icoana Sf. Anastasia pe care Jasminka, o 
femeie pioasă din California, se angajase s-o picteze şi s-o doneze mănăstirii. Problema era 
unde să punem icoana. V lădica aspus: “Depinde de patronul căruiaîi dedicați biserica”. Atunci 
a devenit brusc foarte clar pentru Maica Stareţă şi pentru tot soborul că biserica trebuia dedicată 
Sf. Anastasia. Interesant, numele ei înseamnă “înviere” (sr. anastasis - n. n.], reflectînd 
învierea pe care am trăit-o sub oblăduire episcopală în noua noastră casă, după suferința 
ultimilor doi ani, asemenea patimilor Mîntuitorului pe cruce. 

Sensul patronajului Sf. Anastasia are mai multe substraturi legate de sfințenia Episcopului 
nostru. Aş dori ca vorbele mele să poată descrie această persoană rară, care se dovedeşte a fi 
un ascet adevărat, un păstor desăvârşit, un paznic al sfințeniei Bisericii şi un părinte iubitor. 
Dintru început, Preasfinţitul ne-a spus de mai multe ori: “Sprijiniţi-vă pe mine! Daţi-mi mie 
greutățile voastre!”. Şi simţeam în cuvintele lui puterea spirituală de a-şi asuma aceste greutăți. 
Istoria vieţii lui este unică. Cind era copil, era gata să moară, şi tatăl său a făcut o promisiune 
sinceră lui Dumnezeu, că dacă fiul său va fi salvat, îl va dedica Domnului. Dar această 
făgăduință a rămas ascunsă tuturor; numai tatăl şi mama o ştiau. La vîrsta de zece ani, Jovan 
a vizitat mănăstirea din vecinătatea casei lor şi a simţit o mare dorință de a rămîne acolo. Tatăl, 
care se temea că fiul său ar putea fi influențat de promisiunea lui, a încercat să-l oprească de 
la hotărirea aceea, fiind prea tînăr, Tatăl său era un om putemnic, foarte pios şi drept, şi era fiu 
spiritual al Sf. Nicolae Velimirovici, Cînd, în sfirşit, tatăl a acceptat ca fiul său să rămînă în 
mănăstire, i-a spus că dacă vreodată fiul va întina cumva numele familiei sale, el personal va 
veni şi-l va pedepsi drastic, Acest cuvînt venea din puternicul său simţ moral al onoarei şi din 
sfințenia făpăduinței făcute ui Dumnezeu, dar şi pentru a-l face pe fiu să înțeleagă 
responsabilitatea faţă de curăția vieţii monahale. După cîțiva ani, Jovan a fost mutat într-o altă 
mânăstire, fără nici un fel de legătură cu comportametul său. Tatăl a auzit despre această mutare 


a 





--——. —.———— — 


— —COCOCO— — —— 7... ——_— —— 7”. ———..———.——_—— 





PUNCTE CARDINALE 


lulie 2001 NR. 7/127 PAG. 9 





ŞI, crezind că era legată de purtarea lui, a evitat să-l mai vadă cîţiva ani. Mai tirziu a venit la 
mănăstire să-şi vadă fiul - care între timp crescuse şi era de nerecunoscut pentru tatăl său. Cînd 
tatăl era gata să moară, pe Jovan l-a dorit la patul morții. E] și-a binecuvîntat fiecare copil în 
parte, dar cînd i-a venit rîndul lui Jovan, tatăl i-a spus simplu: “Tu ai Biserica, să te înveţe ea”. 
Apoi l-a întrebat dacă este călugăr deplin (tuns). Numai după ce a auzit că tînărul era pe deplin 
călugărit, tatăl a putut muri în pace. 

Intre timp, Părinteie Jovan a fost hirotonit preot. Deşi era în mănăstire de mulți ani, era 
încă tare tînăr, După 15 ani de viețuire în Studeniţa, bătrânul Stareţ al locului s-a retras şi 
Părintele Jovan a fost rugat să preia stăreția. Era cel mai tânăr călugăr din mănăstire! Pentru 
el a fost foarte greu. Îşi aminteşte cum veneau credinc Ioșii şi-i cereau să-i conducă la... Stareţ, 
EI ti ducea [a biroul acestuia, pe care, fireşte, îl găseau gol. Atunci le spunea: “Starețul nu este 
aici”, ascunzindu-le că e! era acela. 

| Incă de la începutul mănăstirii Studenița, moaştele Sf. Anastasia fuseseră îngropate acolo. 
Din cauza jafurilor repetate făcute de păgini, această îngropare se săvirşise în taină, astfel că, 
după 800 de ani, nimeni nu mai ştia exact locul. Părintele Jovan se uita adesea la icoana Sfintei, 
în fresca din biserica principală, şi atunci i s-a revelat cu precizie locul unde se aflau moaștele. 
A primit binecuvîntarea Stareţului să le dezeroape şi s-a constatat că erau autentice. Dumnezeu 
i le descoperise prin harul Său, 

După aceasta, Părintele a avut un accident grav, care [-a imobilizat la pat sub îngrijirea 
severă a unor medici, din cauza unei vătămări grave la coloană. Între timp, autoritățile 
comuniste ale țării voiau ca moaştele să dispară. Atunci s-a întimplat ceva straniu. Doi călugări, 
pe care Părintele îi cunoştea, au venit la el la spital şi l-au întrebat: “Vrei să te vindeci?”, 
Părintele s-a uitat cu mirare la ei şi i-a văzut albi ca hîrtia [a față. “Ce veşti îmi aduceţi?”, i-a 
întrebat el, crezînd că cineva din mănăstire murise. Ei i-au povestit cum amindoi, independent 
unul de altul, avuseseră același vis: Sf. Anastasia li se arătase şi le spusese că dacă Părintele 
Jovan vrea să fie sănătos, să iasă din spital şi să vină la mănăstire pentru a-i proteja moaştele. 
Privind la feţele lor, Părintele a înțeles că spuneau adevărul. Dar cum să plece, din moment ce 
era țintuit [a pat?! 

A cerut doctorilor să-] lase să plece; ei s-au spăimiîntat, răspunzîndu-i că este imposibil, 
În cele din urmă, i-au dat o ambulanță şi a plecat la mănăstire. Exact înainte de a ajunge, o 
femeie, care voia să fure moaştele, reuşise să convingă pe cîțiva călugări să i le dea ei pentru 
a le ascunde. Cînd Părintele a intrat în mănăstire, ea avea deja moaştele în miini. Părintele a 
cerut imediat monahilor care îi erau credincoşi să pună mîna pe femeie şi să-i ia moaştele, şi 
să le pună într-un loc foarte sigur, sub cheie, iar cheia să-i fie adusă lui. Apoi s-a întors la spital, 
luînd cheia cu el. La scurtă vreme, a părăsit spitalul şi s-a întors la mănăstire complet vindecat. 

După 15 an; de stăreție, a fost sfințit Episcop şi numit Vicar al Patriarhului Pavle (care şi 
el este socotit de toți un om sfânt). Cînd a fost nevoie să fie trimis un Episcop în America, 
Patriarhul Pavle l-a ales pe el. A fost foarte greu pentru el să primească şi ne-a mărturisit că, 
după venirea sa în Statele Unite, a plîns mai mult decit a dormit. Dar cînd spune: “Biserica îţi 


cere... elştie exact ce înseamnă asta. Pentru el, să aibă mănăstiri în dioceza sa îi este de mare. 


ajutor. Astfei Dumnezeu a ascultat, în egală măsură, şi rugăciunile lui, şi pe ale noastre, 
împlinindu-le. 

Vlădica Jovan ne-a ajutat, de la început, în toate felurile şi s-a îngrijit în mod special de 
timosirea bisericii noastre. El i-a vorbit despre sfințire unui sîrb din Phoenix, care are o 
întreprindere de monumente. Acesta, pe numele lui Rade, a fost mişcat pînă la lacrimi şi s-a 
oferit să neajute. Vlădica l-a rugat să cioplească el Sf. Masă, lucru pe care l-a făcut cu credință 
şi pioşenie. Avea în depozit un bloc de piatră franceză pe care o ținea pentru o ocazie specială 
şi a socotit că acum venise vremea: a sculptat din ea o minunată Sf. Masă, pe care a donat-o 
mănăstirii. A adus-o Ja noi în ajunul Floriilor, împreună cu Vlădica. Are aceeaşi nuanță ca şi 
nisipul deşertului nostru. Tabla mesei se sprijină pe un stîlp masiv, sculptat cu cercuri la bază. 
V lădica ne-a spus că aceste cercuri de [a bazastilpului reprezintă logodna noastră, a trăitoarelor 
în mănăstire, cu Hristos şi ne-a cerut să nu acoperim Sf. Masă pînă jos, ci să lăsăm să se vadă 
baza stilpului şi inelele. În ziua premergătoare consacrării, Rade a mai adus o cruce frumoasă, 
sculptată din aceeași piatră, pe care a pus-o pe suprafața frontală a stilpului. 

Tirosirea unei biserici este o slujbă foarte elaborată. Pentru Episcop am cusut o 
îmbrăcăminte albă, pe care a purtat-o peste veşminte o parte din slujbă, pentru a-i proteja 
hainele arhiereşti. Această îmbrăcăminte, după purtarea ei, este sfişiată cu pietate, pentru ca 
Arhiereul să poată ieși din ea. La sfirşitul ceremoniei, întregul vestmînt alb este sttşiat în fâşii 
subțiri şi fiecare credincios primeşte o bucăţică din el. Fiecare preot, tot pentru protecția 
veşmintelor, poartă, în prima parte a slujbei, un şorț alb în față. A trebuit să facem a altă masă 
de altar, provizorie, unde să punem Sfintele Daruri şi să înlocuim vechile sfeşnice de pe altar 
cu altele noi. Prin grija lui Dumnezeu, am primit la vreme, din România, nişte îmbrăcăminte 
foarte frumoasă pentru analog şi pentru alte lucruri folosite în biserică. 

În biserică totul trebuia să fie în ordine. Am pregătit bureţi de mare speciali pentru spălarea 
Sf. Mese, șervete albe şi curate, aghiasmă, mănunchi de busuioc pentru stropirea Sf. Mese. 
Întreaga atmosferă era plină de parfumul busuiocului. Mai erau 6 nuieluşe cu un capăt învelit 
cu vată şi cu panglici albe pentru ungerea Sf. Mese şi a pereților bisericii cu Sf. Mir, o tavă 
fierbinte pentru topirea tîmoselii, care fusese pregătită din vreme cu tămiie, srmirnă, ceară de 
albine (de la stupii mănăstiri), 

Era vineri cînd V Adica a sosit la mănăstire. A fost primit de sobor Ja poarta de intrare şi 
condus în biserică, unde a intrat în altar, privind cu grijă la toate, ca să vadă dacă totul era bine 
pregătit. Acesta era obiceiul lui, să se pregătească pentru orice serviciu pe care îl făcea. Ne 
spunea odată că a oficiat peste o mie de botezuri şi totuși, înainte de fiecare botez, se pregăteşte 
ca şi cum ar fi pentru prima Oară.. . 

A luat cutiuța cu moaște, aduse pentru a fi puse în Sf. Masă, şi a aşezat-o pe un suport 
cu steluțe, acoperind-o cu acoperămintul de catifea, frumos brodat de noi, pentru Sf. Potir. Cu 
multă cucemnicie, a luat apoi cutia şi a pus-o pe o măsuţă, în fața icoanei Mintuitorului de la 
catapeteasmă. Toate candelele şi luminările din biserică au fost stinse, răminind aprinsă numai 
o lumînare de pe masa cu Sf. Moaşte. Apai ne-a vorbit, explicindu-ne sensul slujbei, spunînd 
că SF. Masă va rămine aici pînă la înfricoșata judecată a lui Hristos, chiar dacă, material, va 
(i mutată sau distrusă. A fost un gînd care ne-a inspirat mult, fiindcă ci corespundea cu ideea 
noastră de permanență aici, la mănăstire, Cit am stat în California, niciodată nu am avut acest 





sentiment. Vlădica a subliniat cît de important era pentru noi să avem o părticică din moştele 
Sf. Anastasia şi ale Țarului martir Lazăr din Kosovo, puse în ceară. Aceşti sfinți, ne-a spus ei, 
vor fi mereu cu noi ca o protecţie şi, de aceea, şi noi va trebui să păzim cu grijă Sf. Masă. 

În seara de vineri am făcut priveghere în vederea zilei următoare. Intregul văzduh era plin 
de rugăciune. Niciodată nu am simțit o uşurinţă în a te ruga ca atunci. Toată lumea era 
scufundată în rugăciune. Poate aceasta se datora prezenței Preasfinţitului, sau prezenței 
Sfinţilor ale căror moaşte erau cu noi. Pe la jumătatea serviciului, a sosit un autobuz plin cu 
cei cene cunoşteau, din California, care au început săumple biserica În plin serviciu, am văzut- 
o pe Jasminka aducînd icoana Sf. Anastasia, pictată nu de ea, ci de cineva din Jugoslavia, şi 
dind-o Vlădicăi. Ştiam că va veni şi auzisem că icoana era foarte frumoasă. [coana era 
acoperită. Vlădica i-a spus să prezinte icoana Maicii Stareţe, Apoi icoana fost pusă pe analog 
şi eraatit de plină de frumuseţe încî! cu greu îţi puteai desprinde privirea de ea! Vlădicaatămiiat 
icoana plin de cucernicie. 

După priveghere, am mers prin întuneric, pe drumul care ducea [a clădirea principală a 
mănăstirii. Deasupra noastră sclipeau miliarde de stele, “lămpi de priveghere”, cum le descne 
Episcopul Nicolae. Cînd am intrat în curticica luminată, parcă eram în altă lume. Mesele erau 
frumos acoperite, candelele şi lumînările dădeau o lumină nefirească. După mîncare, Vlădica 
a stat cu noi în semiintuneric şi ne-a vorbit. Atunci ne-a asemănat el cu copiii lui Israel. 
Cuvintele lui erau pline de putere. Ne-a spus că poate noi nu vedem fructele vieții noastre 
monahale, dar ele există şi, cu timpul, vor străluci. Ne-a vorbit despre semnificația dedicării 
bisericii Sf. Anastasia. Aceasta era prima biserică dedicată ei, iar ea a fost prima femeie sîrbă 
tunsă în monahism. Ne-a spus despre o discuție la telefon avută chiar înainte de a veni la 
mănăstire. A vorbit cu Părintele Julian, Starețul de la Studeniţa, unde se găsesc moaştele Sf. 
Anastasia. Părintele Julian era pe patul morţii, iar cînd Vlădica i-a spus că urma să dedice 
biserica acestei Sfinte, Părintele Julian a început să plîngă. 

Eram fericite că tocmai V lădica Jovan venise să consacre Biserica, el, căruia Dumnezeu 
îi încredințase grija moştelor Sf Anastasia! Maica Stareță, de-a lungul anilor, a călătorit de patru 
Ori în Serbia, împreună cu alte surori, şi s-au închinat moaştelor Sfintei. Fără îndoială că Sfinta 
ne-a călăuzit să intrăm sub omoforul Episcopulu Jovan, ştiind că, în timp, această biserică va 
fi a ei. La sfîrşitul discuţiei, Vlădica i-a dăruit Maicii Stareţe o cruce pectorală de aur. 

Sîmbătă dimineața, surorile alergau în toate părțile pentru a pune la punct ultimele 
aranjamente. Ne aşteptam la circa 200 de persoane. Mesele erau întinse afară, acoperite cu fețe 
de masă, mîncarea era pata. Peste tot erau ghirlande de flori. 

Preasfinţitul a intrat în biserică în cîntarea noastră: “Îngerul astrigat”, Şi-a pus veşmintele. 
Preoții citeau în altar psalmii specifici pentru slujba de tîmosire. La un moment dat, toți 
slujitorii au teşit din altar, urmîndu-l pe Preasfinţitul, care purta pe cap moaştele. S-a format 
o procesiune cu cruci, steaguri, maicile, corul, Maica Stareţă, Episcopul cu clerul şi toți 
credincioşii. Am ocolit biserica de trei ori, cu anumite opriri, în timp ce corul cînta aceeaşi 
cîntare de la hirotonire: “Sfinților Mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi- 


"vă Domnului să se miluiască sufletele noastre... Slavă ie, Hristoase Dumnezeule, lauda 


Apostolilor şi bucuria Mucenicilor, a cărora propovăduire este Treimea cea de-o- ființă”. După 
ultima ocolire, Episcopul s-a oprit în fața uşii închise a bisericii, lovind cu un ciocan în ea şi 
strigînd pe o melodie specială: “Cine este Împăratul Slavei?”. Din interior au răspuns cîteva 
surori care rămăseseră înăuntru pentru acest ceremonial: “Domnul puterilor, Acesta este 
Împăratul Slavei”. Atunci ușa s-a deschis şi am intrat înăuntru. Preasfinţitul s-a dus în altar, 

şi-a pus peste veșmintele arhiereşti acel veşmînt alb protector cusut de noi, iar preoții şi-au pus 

şorțurile. S-a început spălarea Sf. Mese, peste care s-a turnat aghiasmă din belşug, Preoții 

spălau Masa cu bureții. Toate mişcările lor erau iuți, în special ale Episcopului, şi cu mare 

concentrare. Sf. Masă este rapid uscată cu şervete curate, se toamă peste ea apă de trandafir, 

Ja cele patru colțuri sînt lipite cu ceară icoanele celor patru evanghelişti imprimate pe satin şi, 

în timp ce preoții cîntă troparul fiecăruia, Sf. Moaşte sînt plasate într-o scobitură, în centrul Sf. 

Mese, cuun capac exact cît scobitura. Se pune peste Sf. Masăcămaşa ei de in, apoi fața de masă 

brodată şi toate obiectele sacre care trebuie să stea pe ea: chivotul în care se păstrează Sf 

Împărtășanie pentru bolnavi, sfeşnicile, Evanghelia, Crucea, cutiuța cu Sf. şi Marele Mir... 

Proscomnidianul este şi e! consacrat. Episcopul ia o vergea lungă de şase picioare, o moaie în 
Sf. Mir şi unge cu ea Sf. Masă şi cei patru pereți ai bisericii, apoi stropeşte cu aghiasmă 
catapeteasma cu icoane. La început, el ne-a explicat că, o dată cu biserica, toate obiectele din 
ea trebuie sfințite. Chiar şi lumina care, pînă acum, era dată numai de luminarea de pe locul 
cu Sfintele Moaşte, este adusă acum din altar, candelabrele sînt aprinse, precum şi toate 
luminările. În clipa în care a început Sf. Liturghie, toate păreau şi erau noi. În timpul slujbei, 
bisericuța noastră era înțesată de lume. La sfirşitul Sf. Liturghii am ieşit în curte, pentru masa 
de obşte. De data aceasta, Maica Stareţă şi surorile slujeau la masă. În acest timp, un grup de 
maici şi surori cîntau cîntări religioase, între care şi o cîntare dedicată Sf. Sava, care a mers la 
inima Preasfințitului. V lădica a mulțumit tuturor şi i-a dat lui Rade o gramată de mulțumire 
pentru Sf. Masă dăruită bisericii, Atmosfera era paşnică şi plăcută, fiecare era mulțumit şi 
fericit. Ben, fostul proprietar al fermei, a participat, cu soția sa, la slujbă, iar după aceea a rămas 
cu noi toată după-amiaza. Multă lume s-a dus la el şi i-a mulțumit pentru terenul pe care l-a 
vîndut spre a fi acolo o mănăstire, 

Seara am avut priveghere penu Duminica Tomei, masa de seară, iar apoi ne-am adunat 
în sala mare pentru a avea posibilitatea să-i punem întrebări Preasfințitului Jovan. Această 
intilnire cu Episcopul ne-a amintit de adunările bisericii de la începuturile ei. 

Zorii Duminicii şi-au adus binecuviîntarea lor: muntele era de un alb strălucitor, acoperit 
dezăpadănouă. Părintele Hilariona fost hirotonit diacon. V lădica s-a ostenit să citească o parte 
din hirotonire în limba engleză. Sufletele noastre erau pline de bucurie şi ochii plini de lacrimi 
cînd ne-am luat rămas bun de la Vlădica. 

Viaţa şi-a reluat cursulcu toate grijile ei, dar pentru noi această sfințire a bisericii a 
însemnat sfîrşitul unui jung, drum de nesiguranță şi un nou început duhovnicesc, o reînviere, 
O centrare a trăirii noastre pe Biserică şi în jurul Sf. Mese, unde cerul coboară pe pămînt. 

“Ce vai răsplăti Domului pentru toate cîte mi-a dat mie? Paharul mânteirii voi lua 
şi numele Domnului voi chema, .. Făgăduințele mele le voi plini Dommului, înaintea a tot 
poporul Lui, în curțile casei Domnului, în mijtocul tău, Verusalime” (Psalmul 115, 3-4 şi 
9-10), 








— a pe “> ”_ 


mai i 
2. 
i 








PAG. 10 NR. 7/127 Iulie 2001 








PUNCTE CARDINALE 





DUMITRU CRISTEA 
(1927-2000) 


7 


= ă 
« pa ari d 
4 4 pă * ) i 
4 a. N 8 d 
j Sei 4 TĂRRRE : ÎN La | 
ag 3 Ă 














SS cn 20 “Div o: 
e pi n E de pt 
4 Pe pi A and Ti » 
” A x pĂ y A 
—— 


):: sp cal atit DĂ pia 


Dumitru ii sto 


Zbucium şi oz 
RASEI IN 75 e 
y 


A ce 2 
[- 54 Mea 


NI 


DI au 

Mica 
i 42 | £ ua sd 
N A /, A 


Dumitru Cristea s-a născut la 29 martie 1927, în comuna Negreşti-Constanţa. A 
urmat Liceul industnal din Constanţa (absolvit în 1944) şi Institutul de Subingineri 
Minieri din Baia Mare (absolvit în 1948). În toamna lui 1948, din motive politice 
(făcuse parte din Frățiile de Cruce), a fost arestat, judecat şi condamnat la 6 ani 
închisoare, pe care i-a executat în cea mai mare parte la Aiud (ultimii doi chiar în temuta 
“Zarcă”). Eliberat în octombrie 1954, începe să transcrie poeziile lui Radu Gyr şi 
Nichifor Crainic memorate în închisoare (Satu Mare şi Aiud). Are diferite slujbe în 
Dobrogea şi Banat, în branşa minieră. Se căsătoreşte în 1955 (cu Tudorina Manea, 
geolog), iar în 1956 lise naşte unicul copi! (Corneliu). În anu! 1958 este arestat din nou, 
țar la scurtă vreme este arestată şi soția sa (copilul va rămîne în grija bunicilor pînă la 
eliberarea ambilor părinți, în 1964). În a doua detenție, D. Cristea a trecut prin 
închisorile comuniste de la Constanţa, Jilava şi Aiud. Între 1964 şi 1982 (cînd s-a 
pensionat de boală) a lucrat la minele Tazlău, Leşu! Ursului (Suceava) şi Rovinari. A 
murit la | februarie 2000, fiind înmormîntat la Purani (satul teleormănean al lui 
Constantin Noica), de unde provine familia soției şi unde şi-a petrecut ultimii ani. 

Despre faimoasele “*Caiete Gyr”, prietenul şi cumnatul său, inginerul şi profesorul 
universitar Pompiliu Manea, relatează: “Cit despre «caietele Gyn, nici părinții nu le- 
au cunoscut. Nici chiar sora mea, Tudorina, soția lui. Caietele au fost scrise înainte de 
căsătoria lor, apoi «arestate» de Securitate, după ce au «colindab» prin zeci de milini... 

Un lanţ lung, din care Secuntatea a surprins doar cîteva zale. Despre ele nu s-a discutat 
în familie, iar eu însumi le-am văzut tîrziu, după 1990, cînd au fost recuperate din 
arhivele fostei Securităţi şi date publicității... Radu Gyr n-a avut de unde să ştie că 
Dumitru Cristea - dar cred că au fost şi alți «memoratori», chiar dacă nu !a fel de 
prodigioşi - a învățat pe de rost 300 de poezii, le-a transcris din memorie în tsei caiete, 
urmind ca peste ani să vadă lumina tiparului [la Editura Marineasa, în trei volume 
îngrijite chiar de fiica poetului, D-na Simona Popa] şi să reintre în circuitul cultural”. 

Volumul postum al lui Dumitru Cristea, Zpucium şi poezie (Cluj-Napoca, 2001), 
îngrijit de profesorul Constantin Mustaţă şi de poetul Adrian Popescu, conţine, pe lîngă 
facsimile din poeziile memorate şi transcrise ale lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic, trei 
cicluri de versuri originale (în care regretatul Dumitru Cristea apare el însuşi ca un 
pasionat creator liric), precum şi o bogată documentaţie biografică, de cert interes 
istorico-literar. Ca un omagiu adus memoriei lui Dumitru Cristea, reproducem mai jos 
una dintre poeziile proprii din volumul menționat. 


JUGUL ÎMPILĂRII 


| 
La 


Sărmane prieten, ce greu ne e jugul! 

Ce maşter ne-mpilă! Ce silnic ne-apasă! 
În scrîşnet de lanţuri ne mistuie rugul; 
În pintece foamea brăzdează cu plugul, 
Jar ştreangul mihnirii ne gituie-n masă. 


Tovarăş nevolnic, ce searbăd ni-i veacul! 
Ce stearpă-mplinireal Ce scirnav destinul! 
Nu-şi află niciunde furtunile leacul; 

În inimi infarctul îşi coace dalacul 

Si-n pleoape tăcerea îşi sfarmă veninul. 


Strigoi singuratec, ce putred ni-i visul! 
Ce rincedă ruda! Ce mucedă clipa! 
Ne leagănă-n dricuri, cu rivnă, abisul, 
În poală, Maria îşi plinge ucisul 

ȘI chinu-aşteptării ne mustră risipa. 


(din ciclul “Jar de spini”) 





ZAHU PANĂ 
(1921-2001) 


E CZA su PANĂ 


Zaharia (Zahu) Pană s-a născut la 20 august 1921, la Beala de Sus, în Macedonia 
grecească, de unde, împreună cu familia, a emigrat în România (mai întîi în Cadrilater 
- Durostor şi Caliacra). Cursurile liceale, începute la Silistra, le-a finalizat la Bucureşti, 
unde va urma şi cursurile Academiei Comerciale (întrerupte, din pricina arestării, în 
ultimul an, dar reluate în 1969, la Academia de Studii Economice, pe care o absolvit- 
o în 1974). A făcut războiul în cadrul Regimentului de Gardă 6 Mihai Viteazul, a fost 
luat prizonier de ruşi, dar a reuşit - cu un grup de camarazi - să evadeze din lagăr și să 
scape astfel de deportarea în Siberia. A fost arestat de comunişti, pentru crezul său 
legionar, la 15 mai 1948, trecînd prin închisorile politice de laJilava, Ocnele Mari, Aiud, 
Canal şi fiind pus definitiv în libertate abia în 1964. În 1976, împreună cu familia (se 
căsătorise cu draga sa Marica în decembrie 1965), emigrează în Statele Unite, 
stabilindu-se la New York şi devenind, în scurtă vreme, una dintre figurile de prim-plan 
ale exilului românesc anticomunist de peste ocean (din 1988, era membru fondator al 
Comitetului Internaţional Romfest, prezidat onorific de Părintele Gh. Calciu). 
Debutase ca poet încă din adolescenţă, în revista Luminaa liceului din Silistra (cu poezia 
“Vijelie”), în română, iar în aromână în Armatolii, publicaţie din acelaşi oraş (cu poezia 
“ Cadrilater”). În 1975 figurase, cu versuri inedite, în Antologia de lirică aromână 
apărută la Bucureşti (ase vedea şi volumul ulterior de versuri aromâneşti 4vnănghipsiri). 
În exila desfăşurat o bogată activitate publicistică (la Erhos, Solia, Unirea, Drum etc.. 
dar mai ales în Cuvintul Românesc de la Hamilton, Canada, unde, începînd din 1980, 
a fost redactor şi colaborator permanent, ținind şi o pagină în dialectul macedo-român). 
După 1989, numele său a apărut şi-n presa de dreapta din țară, inclusiv în Puncte 
cardinale. ZahuPanăarămas, pînă la capăt, un mare iubitor de poezie. În 1982 apublicat 
în exil, la Editura “Cuvintul Românesc”, volumul intitulat Poezii din închisori, ce 
includea în premieră citeva sute de poezii create în spațiul concentraționar românesc al 
“obsedantului deceniu”, culese şi verificate personal, aparținind cîtorva zeci de poeți, 
în funtecu Radu Gyr şi Nichifor Crainic. Laaceeaşi editură, în 1989, i-a apărut volumul 
de versuri originale Cu acul pe săpun, cuprinzind - cum o arată şi titlul - mai ales poezii 
zămnislite în temnițele comuniste, Pe lîngă producţiile proprii, a tradus şi publicat în 
dialectul său matem poezii de Eminescu, Blaga, Panait Cema ş. a. 

Nemingiiaţi de plecarea lui dintre noi (duminică 11 martie200 1,dupăo îndelungată 
suferință), publicăm mai jos poezia care a dat și titlul volumului din 1989. 


CU ACUL PE SĂPUN 





Cuvinte reci, voi ginduri de-nchisoare, 
voi răni deschise, urme de cătuşe, 

şi voi obloane-nchise pentru soare, 

tu ochi spion clipind viclean prin uşe; 


anchetatori şi gardieni, voi brute, 
voi furi de libertate şi credinţe 
ce-ai semănat orori necunoscute, 
vătafi de chinuri şi de suferinţe; 


voi zile înşirate ca pe aţă 

şi viața-a noastră, palidă-arătare, 
voi ani lrăiți în noapte şi în ceaţă, 
zbătuji în chinuită sugrumare — 


"v-am încrustat ca mărturii sub astre 
şi v-am dorit tăriile din oase, 

dar m-am spălat cu literele voastre 
şi din săpun nimic nu mai rămase... 


Acum vă chem din marea risipire 
să vă imbrac în cea mai nouă haină 
şi rînd cu rind, venind din amintire, 
stringeți-vă la ceasul meu de taină! 








Enaetaţii secolului IA PUNCTE CARDINALE lulie 2001 NR. 7/127 PAG. 1] 


— zi: EREU ID, n e as 


_unmărturisitor 1 unmărturisitor 


e Pp-ds Se E i 





Vineri 22 iunie a. c., la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti (gazda primitoare şi imparțială dintotdeauna), a avut 
loc o triplă lansare de carte, ce încununează rectitudinea, harul şi vrednicia unei vieţi puse în slujba lui Dumnezeu și a 
neamului românesc. Cele trei titluri lansate - Carrenele învierii. Exerciţii de memorie şi de supravieţuire din temniţa Aiudului 
(Ed. Crater, £. 1. £. a.), Experimentul Piteşti (Ed. Crater, Buc., 2000) şi Mînăstirea Predeal (o broșură documentară nesemnată 
şi fără date editoriale, marcînd pe de o parte centenarul Codreanu, iar pe de altă parte împlinirea a 60 de ani de la masacrele 
antilegionare din 21-22 septembrie 1939, ale căror victime au fost reînhumate 2 27 octombrie 1940 în cimitirul mănăstirii 
prahovene) - se leagă toate de numele d-lui Traian Popescu (*“Macă”), luptător legionar şi fost deținut politic (condamnat 
la 20 de ani și cu 16 executaţi efectiv), compozitor, poet, memorialist și publicist, ale cărui mărturii îmbină autenticitatea cu 
creația şi reflecția, onorînd exemplar nu doar o viaţă de cruciat jertfelnic, dar și icoana unei întregi generații. 

Au luat cuvîntul, ca invitați ai autorului, d-nii Pan Izverna (prefaţatorul volumului Carrenele învierii), Mircea Nicolau, 
Răzvan Codrescu (prefațatorui volumului Experimentul Piteşti) şi Mugur Vasiliu, moderator fiind d-l Florentin Popescu 
(M.L.R.). Au ținut să intervină, cu interesante observații şi mărturii, şi cîţiva reprezentanţi ai asistenței, ultimul cuvînt 


revenindu-i autorului. Au fost de față aproximativ o sută de persoane (între care, din păcate, nu mai mult de o duzină de 
tineri). 


intrucit la volumul de versuri Catrenele învierii (şi, în particular, la textul oratoriului Calvarul) ne-am mai referit în 
paginile revistei noastre, reproducem mai departe - cu un titlu redacțional - prefața volumului Experimental Piteşti (cel mai 
recent apărut şi cel mai spa sub aipestul răspunderii ărtarisi(oare)a 


0 RADIOGRAFIE A EXPERIMENT ULUI PITEŞTI. 


Despre monstruosul experiment concentraționar comunist al “reeducării”, început la Piteşti şi continuat, 





VETRE DE SPIRITUALITATE 


ROMÂNEASCĂ cu o intensitate totuşi descrescătoare, la Gherla şi Aiud, s-a adunat, în timp, o bibliografie considerabilă, 
nisa inaugurată de cartea publicată în Occidenta regretatului Dumitru Bacu (Piteşti, 1963; reed. 1989-cuo prefață 
MANASTIREA de pr. Gheorghe Calciu- şi 1991; trad. engl. 1971)- fost deţinut politic el însuşi, fără a fi trecut însă personal 


PREDEAL prin “iadul” de la Piteşti. Tot fără experienţa directă a faptelor au abordat subiectul Paul Goma (mai ales în 
i Les chiens de la mort, 1981; versiune rom. Patimile după Piteşti, 1990), Virgil lerunca (Fenomenul Piteşti, 

1990) sau Marcel Petrişor (Fortul 13, 1991; Secretul Fortului 13, 1994; La capăt de drum, 1997). Dintre cei 
care au scris din proprie experiență, primul a fost- tot în Occident - Grigore Dumitrescu (Demascarea, 1978; 
reed. 1996; trad. fr. 1997); dintre mărturiile ulterioare apărute în volume se cuvin menţionate cu precădere 
cele ale lui Viorel Gheorghiţă (Er ego. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud, 1994), Dumitru Gh. Bordeianu 
(Mărturisiri din mlaştina disperării, 2 vols., 1995; reed. 2001, într-un singur volum) sau Octavian Voinea 
(Masacrarea Studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud. 1996). Deşi controversat (vezi, 
între altele, D. Bacu, “Procesul reeducării. De ce şi ce au fost demascările de la Piteşti şi Gherla”, în Puncte 
cardinale, aprihe-iunie 1996), nu poate fi trecut cu vederea masivul volum Memorialul ororii. Documente 
ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla (conținînd declaraţii smulse sub teroare, preluate 
CENTENAR din arhivele fostei Securități), scos de Editura Vremea din Bucureşti. Desigur, subiectul a fost amplu tratat  oăităeăte a. 
CORNELIU ZELEA CODREANU şi de d-na Lucia Hossu-Longin în cutremurătorui documentar “Memorialul durerii”. E eee dot dpi 
ia În pofida atîtor mărturii, documente şi analize, “fenomenul” este departe de a fi fost elucidat sub toate 

„». aspectele lui, iar fiecare nou document sau nouă mărturie îşi au importanța lor în perspectiva unei viitoare mo Taras e pa 
sinteze rezervate celui mai diabolic experiment concentraționar din spaţiul european (asupra căruia “uitarea E ae ni Ss Ă 3 3 fai E Fă SA: 
- i românească” n-are dreptul să se înstăpînească, pentru că asta ar însemna că un Horia-Roman Patapievici va | să sei : 





E r N sI YI NE Fa fi avut dreptate să vorbească despre “spațiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti”!), Ei. CLOPO re 5, A 
| D-| Traian Popescu (a nu se confunda cu editorul şi filatelistul omonim de la Madrid), autorul cărții de . 
&. SA CĂ a fara, nu este altul decît compozitorul emoționantului oratoriu Calvarul (partea i: “Năvălirea”; partea II: „DIN AUD 
Rs EA “Urgia” - în care figurează şi recitativul “Infemul Piteşti-Gherla'”; partea III: “Zorile”) - una dintre cele mai 
ai ca i pipa | complexe creații zămislite în detenție, adevărată “minune răscumpărătoare” (pentru textul integral şi marele „Lu ui Niculae Iul 


B succes repurtat în toamna lui 1997, în interpretarea Orchestrei Radiodifuziunii Române, a se vedea Puncte 

RP a e e pete: | cardinale, nr. pe februarie-martie 1998, pp. 14-15), despre care autorul mărturisea: “Istoria oratoriului 
| Ă Fl IC Sea sa sia i az “ Calvarul este chiar istoria salvării mele de la moarte. Niciodată nu am făcut versuri, iar la muzică nici măcar Bat a turlă Sus 
Por 2 celt E 3 | pizza  număgîndeam. şi totuşi cîntul lăuntric, izvorit spontan, avea să mă însoțească în momentele cele mai grele E “La O biserică-n Aiud 
/£ Tie d ale detenţiei. La Aiud, fiind singur în celulă, m-am trezit cîntind, ca mulțumire bunului Dumnezeu, care mă | 

ț Ca-n zbor de cocori. dt ca : 4 salvase i [a o dramatică încercare de sinucidere. Apoi, pedepsit la izolare 24 de zile, epuizat şi bolnav, cu ȘIp ca ă glasul lui lisus 
II e-arată pe, culmi în în: viorii “ raţia redusă la jumătate, m-am salvat de nebunie tot prin muzică. Parcurgeam kilometri întregi învîrtindu- „De peste veacuri îl aud, 
E SA ii: pr ialeț a at FEAA Firiza 24 mă prin celula umedă şi complet goală, cîntînd în gînd. N-aveam nici un merit: o voce GE ISStĂ îmi dicta textul, pana CAE 












7 Se 2 n 7 ez si care însoțea melodii ce nu-mi aparțineau! Niciodată nu am trăit o bucurie mai mare.. au re A du Ș AN 
îi fa Ca a udului zi În mărturia sa despre Piteşti, caracterizată prin sinceritatea ei crudă, limpezime, concizie şi austeritate | a 





stilistică, d-l Traian Popescu își propune, cu sentimentul precis al unei datorii morale şi camaradereşti (“În 
| e a a ppt ste ze A tot timpul cumplitului «cataclism» au fost omoriţi ori s-au sinucis circa 30 de tineri. Din toți cîți au cunoscut 
iz EA tc 2003; ee e SE Ci 4) parțial sau total această înscenare «finală», pe cît de macabră, pe atit de ridicolă, mai trăiesc numai trei: 
za Gheorghe Calciu, Popa Aurel și subsemnatul”), pe de o parte “analiza celor petrecute în închisorile Piteşti, 
Gherta, Canal, Tg. Ocna, Tîrgşor în perioada 1949-1952" (deci pînă la lichidarea “strategică” a Piteştiului 
şi procesul mistificator al torționarului Eugen Țurcanu), iar pe de altă parte deconspirarea “ultimei înscenări 
a Securităţii, din 1957, cu care s-a încheiat acest lung şir de crime, printr-un aşa-zis procesal «autorilor morali» 
ai «reeducării»” (mai ales viitorul preot Gh. Calciu fiind “cel care a dat peste cap tot acest simulacru de proces, 
printr-un moral inegalabit şi prin ascuţimea de minte care-l caracterizează '), 

În prima parte a mărturiei, care constituie o radiografie aproape tehnică a “experimentului” privit în 
ansamblul lui (geneză, intenţii, metode, consecinţe), autorul rămîne discret îndărătul faptelor relatate, Partea 
a doua aduce o mult mai puternică raportare la experiența personală, dar şi de această dată într-o manieră 
aproape “obiectivată!”, nu fără recunoaşterea propriilor limite omeneşti. Interesul documentar este dublat de 
cel psihologic, iar peste toate se desluşește o mare conştiinţă creştină, capabilă să supraviețuiască propriilor 
crize şi să transfigureze suferinţa într-o mare lecţie soteriologică, demonstrînd o dată în plus, implicit şi fără | 
ostentaţie, că “experimentul Piteşti” a putut zdrobi oameni, dar n-a putut distruge, pînă Ja capăt, Omul, CATRENELE ÎNVIERII 

Adăugindu-se cu folos miilor de pagini care au precedat-o, mărturia d-lui Traian Popescu capătă 





Eerciţii de memorie și de 


Partea ISLA 
Pitești Vaca IE dimensiunea ultimă a datoriei implinite: faţă de Dumnezeu, faţă de sine, faţă de memoria camarazilor de supraviețulie din temnița 


Atacul brutaliă (li map: cânștiinței AlUDULUI 


suferință şi faţă de ceea cea mai rămascu adevărat nealterat din fibra morală a acestui neam, la cumpăna dintre 


veacuri şi milenii. 
Răzvan CODRESCU Cura CRATER 




















PAG. 12 NR. 7/127 lulie 2001 


CABR LfA | 


PUNCTE CARDINALE 





“Cabala îl facepe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară. ” 





9. CABALA: NOI PERSPECTIVE 


Am întitulat acest ultim capitol “Cabala: noi 
perspective”, după titlul cărții lui Moshe Idel, unul din cei 
mai de seamă specialişti contemporani ai Cabalei 
(Kabbalah: New Perspectives, New Haven şi Londra, 
Yale University Press) pentru a sublinia faptul că acest 
nucleu al misticii iudaice constituie, în continuare, pentru 
O bună parte din evreime, un domeniu de studiu şi 
preocupări, dar mai ales de trăire religioasă, În ciuda 
dezaprobănilor unor teologi şi aprecierilor denigratoare 
venite atât din partea adepților Haskalei (Mişcarea evreiască 
aluminilor), cât şi a Mimagdimilor (curentul antihasidic), 
spiritul Cabalei a rămas viu, reuşind nu numai să atragă 
prozeliți, dar chiar să-şi refacă autoritatea teoretică. Punând 
față în față importanța acordată în prezent Cabalei cu 
modul în care unul dintre reprezentanții de frunte ai 
judaismului din a doua jumătate a secolului al XX-lea lua 
în derâdere atât Cabala, cât şi hasidismuul, îţi dai seama că, 
uneori, şi intelectualii consacrați în domeniul în care 
rostesc judecăţi de valoare, pot greşi. Este vorba de marele 
istoric Heinrich Graetz, care în monumentala sa operă 
Geschichte der Juden scria: “Cabala este o caricatură care 
schimonoseşte în egală măsură atât ideile iudaice, cât şi 
conceptele filozofice”, iar hasidismul era pentru omul de 
ştiinţă evreu “o sectă de pasionați după miracole, care 
propovăduiesc cele mai confuze superstiții drept esență a 

iudaismului”. 

Secolul al XIX-lea a avut o semnificație deosebită 
pentruevreimea de pretutindeni. În primul rând, se produce 
emanciparea evreilor, “ieşirea din ghetou”, fapt al cărui 
simbol ar putea fi considerată convocarea de. către 
Napoleon, în 1807, în principala sinagogă din Paris, a 
“Marelui Sanhedrin”. Cu acest prilej, Joseph David 
Sintzheim, Marele Rabin al Strasbourgului, a fost numit 
Nasi(prinţ. conducător) al tuturor comunităților din Franța. 
E] era asistat de un Av bet din (Tribunal iudaic) şi de un 
Haham (Înţelept). Un an mai târziu au apărut decretele 
reformei imperiale cu privire la cultul evreiesc. Un decret 
dădea forță de lege reglementărilor adoptate de adunare, 
iaraltul preciza modalitățile de punere înaplicare. Vechile 
comunități iudaice independente erau înlocuite cu un 
Consistoriu central, căruia îi erausubordonate consistoriile 
departamentale. Consistoriul trebuia să conducă și să 
administreze cultul şi totodată să controleze respectarea 
de către evrei a preceptului talmudic, dinade-malhutadina 
(religia poruncește evreilor să respecte legile țării în care 
trăiesc). 

Dar emanciparea evreilor nu a însemnat numai 
dobândirea unor drepturi civile, politice şi economice, ci 
şi posibilitatea de a participa la viața culturală a Europei 
secolului al XIX-lea. O posibilitate pe care evreii nu au 
ienorat-o! Evoluţia acestui proces este prezentată în mod 
sistematic de Maurice-Ruben Hayoun în lucrarea O'storie 
intelectuală a iudaismului, publicată în traducere 
românească la Editura Hasefer, în 1999. O analiză 
remarcabilă a activității culturale a evreilor din epoca 
modernă, în care autorul reia două idei pe cât de îndrăzneţe, 
pe atât de eficiente: “supraviețuirea evreilor prin ştiinţă” 
şi “ştiinţa ca mijloc de regenerare a iudaismului, postulatul 
câtorva tineri evrei-germani doritori să răspundă atacurilor 
antisemite şi să înnoiască spiritul religiei lor”. Această 
emulație intelectuală s-a resimții în rândurile evreilorculți 
din întreaga Europă occidentală, dar intensitatea ei maximă 
a avut loc în Germania. Acolo a fost înființat primul 
Wissenschafizirkel (centru științific), urmat de ceea ce s- 
a chemat Kulnurverein (societatea culturală). “Membri ei 
au fost însuflețiţi de o idee unică: asigurarea și menținerea 
perenităţii iudaismului, cum reiese din discursul ținut în 

1819 de J. A. List, fost preşedinte al Kulfurverein-ului”, 
De la această dată, viaţa culturală a evreilor germani a 
cunoscut o dezvoltare impresionantă, iar personalitățile 


Rabinul Dr. Alexandru Şafran 


care au ilustrat acest avânt cultural sunt considerate ca 
făcând parte nu numai din cultura iudaică, ci şi din cultura 
europeană a acelei perioade. 

Un alt fenomen specific lumii iudaice din secolul al 
XIX-lea a fost un adevărat exod al evreilor dinspre Est spre 
Vest. Această migrație evreiască va consolida numeric 
comunitațile din Europa occidentală şi va pune bazele celui 
mai important centru al diasporei, evreimea americană. În 
legătură cu deplasarea evreimii răsăritene spre Apus este 
important să spunem că, în lungul lor drum spre alte zări, 
evreii duceau cu ei nu numai bocceaua cu puținul pe care- 
| luaseră la plecare, ci şi o anumită mentalitate, o stare de 
spirit specifică şi un puternic ataşament la valorile iudaice. 

Înlăturarea barierelor sociale, politice şi economice, 
dar mai ales culturale dintre evrei şi neevrei a impus cu 
necesitate o redefinire a conceptelor iudaice de bază, atât în 
interiorul comunității, cât şi în relațiile cu lumea din afară. 
Acest proces va conduce la formularea unor atitudini şi 
poziţii specifice, pe care Jacob Neusner le denumeşte, în 
cartea sa /udaismul şi timpurile moderne (traducere 
românească la Editura Fasefer), “sisteme iudaice” sau 

“iudaisme”, nominalizând pentru secolul al XIX-lea 
““judaismul Ontălae ” “iudaismul reformat” şi “iudaismul 
conservator”. Aceeaşi problemă, a tipurilor de iudaism din 
epocamodermă, este abordată şi de Dicţionarul enciclopedic 
de iudaism în acelaşi spirit, dar rnai sistematic şi poate mai 
complet. (Dicţionarul... mai semnalează, pe lângă tipurile 
de iudaism menționate mai sus, “iudaismul construcționist” 
şi “iudaismul laic sau umanist.) 

Conform Dicţionarului..., denumirea de “iudaism 
ortodox” a apărut în perioada /askalei şi Emancipării, 
desemnând ansamblul credințelor şi practicilor evreieşti 
tradiționale. Formularea îi defineşte pe credincioşii care 
afirmă inspiraţiadivinăa iudaismului, care aderă în totalitate 
la legea scrisă şi la legea orală şi care respectă cu strictețe 
învățăturile Halahei (jurisprudența rabinică). In opoziție cu 
“iudaismul ortodox”, “iudaismul reformat” contestă 
caracterul absolut al legii scrise şi legii orale şi recunoaşte 
doar în parte originea lor divină. Mişcarea reformată s-a 
născut în Germania ca urmare a întâietății germane în 
domeniul filozofiei şi teotogiei. În cadrul “iudaismului 
reformat” predomină ideea răspunderii şi autonomiei 
individului, iar fiecare rabin şi fiecare comunitate au libertatea 
de a stabili validitatea şi utilitatea diverselor practici. 
“Tudaismul conservator”, denumit şi “iudaism istoric”, 
consideră iudaismul ca o cultură produsă în împrejurări 
istorice determinate. Fondatorii acestui curent pun la baza 
doctrinei lor, în exclusivitate, raționalismul şi, ca urmare, nu 
acordă nici o valoare misticismului şi practicilor iraționale. 
Curentul conservator se bucură de o apreciere deosebită în 
rândurile evreimii americane. ““De mai bine de un secol, 
conservatorii se străduiesc să împace tradiția cu noul, 
încercând să evolueze în pas cu vremurile, printr-o 
permanentă tensiune creatoare, şi să mențină totodată 
continuitatea în ideologie, în ritual şi în practică”. 
““Reconstrucționismul” este un curent iudaic cu aria de 
extensie tot în America. “Iudaismul reconstrucţionist” a 
fost creat de rabinul şi pedagopul american Mordecai 
Menahem Kaplan (1881-1983), onginar din Lituania, 
Convins că nici “iudaismul ortodox”, nici cel “reformat” şi 
nici cel “conservator” n-au oferit soluții viabile pentru 
adaptare la cerinţele contemporaneității, Kaplan a elaborat 
un program de reconstruire a iudaismului la baza căruia se 
găseşte ideea că, deoarece evreii nu cred în viața veşnică, 
iudaismul trebuie să le ofere mijloace de realizare şi 
izbăvire în această lume. Cu toate că din punct de vedere 
numeric cultul reconstrucționist are puţini adepţi, ideile lui 
exercită o influență considerabilă, ele fiind adoptate de 
mulți evrei americani, Și, în sfârşit, ultimul tip de iudaism 
semnalat de Dicționarul enciclopedic de iudaism este 
“iudaismul laic sau umanist”, Adepții acestui curent înțeleg 
prin iudaism mai mult civilizația poporului evreu decăt 
corpul de credințe religioase al acestuia. Exponenţii acestui 


- zu să pief Za i Pe PR ase 


Se Și A | ACR, 


Si | 
ada a fa d sr y 
ari TIE 


mod dea înțelege iudaismul contestă existența unor valori 
exclusiv evreieşti, dar acceptă faptul că poporul evreu a 
jucat uneori un rol de precursor în domeniul normelor 
morale. Potrivit “iudaismului laic”, în centrul universului 
nustăo Ființăsupremă, ci individul autonom. Înanul 1985 
a luat ființă, în Statele Unite, Federaţia Intemaţională a 
ludaismului Laic Umanist, căreia s-auafiliat toate celelalte 
organizaţi isimilare răspândite în lumea occidentală, dar şi 
în Ereţ Israel. 

Din prezentarea succintă a principalelor curente şi 
orientări spirituale iudaice din epoca modernă 
(“iudaismele”) lipseşte curentul mistic. Faptul nu trebuie 
săsurprindă. Sub aspect cantitativ, misticaeste (cuexcepția 
hasidismului din Polonia secolului al XVIII-lea) un 
fenomen periferic în structura spirituală a iudaismului. 
Această realitate nu-i afectează însă însemnătatea Şi, cu 
toate că iudaismul este mai puțin înclinat spre manifestări 
cu caracter mistic decât alte religii, ar fio greşeală ca dintr- 
o încercare de înţelegere temeinică a iudaismului să se 
omită semnalarea existenței tendințelor şi manifestărilor 
cu caracter mistic, precum şi însemnătatea pe care o are 
mistica iudaică în contextul global al misticii în general, 
care în toate religiile are aceeaşi finalitate: contopirea 
omului cu divinitatea. 

Ideea formulată mai sus este confirmată de existența 
mişcării Habad, născută din hasidism, întemeietorul ei 
fiind Şneur Zalman din Liadi (1745-1813). Recunoscută 
cao mişcare aparte în sânul hasidismului, mişcarea Habad 
este caracterizată ca o mişcare “filozofică”. Denumirea 
mişcării este un acronim de la ho/na (înţelepciune), Pina 
(discernământul) și daat (cunoaşterea), considerate sefirof- 
urile (emanaţii ale lui Dumnezeu) superioare în concepția 
cabalistică. Dov Ber (1773-1827), fiul şi continuatorul lui 
Şneur Zalman, este autorul lucrării Zrafarul despre extaz 
(Kuntres ha-hitpaalut), în care adepții săi sunt învațați să 
deosebească adevăratul extaz al slăvirii lui Dumnezeu, 
izvorât dintr-o conştiinţă austeră, de falsul extaz rezultat 
din exaltarea artificială a emotivităţii. Remarcabil este 
faptul că în cadrul mişcării Habad apare conceptul de unio 
mystica, pierderea de sine în Dumnezeu, transcendența 
eului uman, care aspiră Ja El. O idee rar întâlnită în 
celelalte ramuri ale misticii iudaice. 

Cabala, în varianta ei lurianică, a fost cultivată în 
Africa de Nord. Un putemic centru cabalistic a existat în 
Maroc, însă lucrările cabaliştilor marocani sunt puțin 
cunoscute. Alte centre cabalistice sunt menţionate, 
începând cusecolul a! XII-lea, în Yemen şi Kurdistan. Dar 
centrul oriental cel mai important a fost întemeiat la 
mijlocul secolului al XVIII-lea, la Ierusalim, de marele 
cabalist de origine yemenită Șalom Mizrah Şarabi (mort 
în 1777). Aici, în Oraşul Vechi, a existat ieșiva Bet EI, o 
universitate axată pe studiul Cabalei, care a funcționat 
timp de aproape două sute de ani (fiind distrusă de 
cutremurul din 1927). Învățătura predată era axată pe 
învățătura cabalistului Haim ben losif Vital (1542-1620), 
care recomandă o ruptură totală de orice activitate socială, 
permițând unei elite spirituale săse consacre exclusiv unei 
vieți pioase, atât în această lume, cât şi în cealaltă. Un stil 
de viaţă nu numai puțin apreciat, dar chiar detestat de 
“iudaismele” epocii moderne! “Atacurile militanților 
Emancipării-încheie Dicţionarul enciclopedic de iudaism 
prezentarea făcută misticii iudaice - împotriva misticii au 
limitat considerabil influența acesteia începând din secolul 
al XIX-lea, într-o măsură limitată în Europa centrală, dar 
de o manieră radicală în țările răsăritene” 


(Va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 





——-—-_-—— LL” ————  ———__—— —.———— .— —— v” —.— 


———_ ——.— . .” ”—— ——„———— —— ——_ LL — ——7 ——.—— — — .—— .— 7 ———— ——.——— 








Levilicul este cea de-a treia carte a Pentateuhului. 
Evreii o numesc fie //eigra (= şi El a chemat), după 
cuvântul cu care începe cartea, fie, după conținut, Torez 
Haqohanim (= Legea Preoţilor) sau Torat Haqorbanot 
(= Legea Jerttelor). În Septuaginta, cartea se numeşte 


Levilikon, de la Levi, devenit trib sacerdotal în Israel. | 


Leviticul este cheia religiei iudaice, oferind cadrul pentru 
toate celelalte cărți biblice. In ce ne priveşte, vom căuta 


mai cu seamă sensurile morale şi mistice ale vechilor 


rânduieli mozaice, în lumina împlinirii lor în Hristos. 





(urmare din numărul trecut) 


Cap. 20, 1-5. “Grăit-a Domnul cu Moise şi a zis: 
Spune fiilor lui Israel acestea: Dacă cineva dintre fiii lui 
Israel şi dinte străinii care trăiesc printre israeliți va da 
din copiii săi lui Moloh, acela să fie dar morții: poporul 
băştinaş să-l ucidă cu pietre. Şi Eu Îmi voi întoarce faţa 
Mea împotriva omului aceluia şi-l voi stârpi din poporul 
său, pentrucăadat din copiii săi lui Moloh, casă întineze 
locașul Meu cel Sfânt şi să necinstească numele Meu cel 
Sfânt. lar dacă poporul băștinaș îşi va închide ochii săi 
asupra omului aceluia, când va da din copiii săi lui 
Moloh, Imi voi întoarce fața Mea împotriva omului 
aceluia și impotriva neamului lui, şi-l voi stârpi din 
poporul său pe el şi pe toți cei ce fac desfrânări asemenea 
lui, desfrânând după Moloh”. 

Păcatul idolatriei, de o gravitate extremă, atrăgea 
uciderea prin lapidare, vinovatul fiind repudiat nu numai 
de oameni, ci şi de către Dumnezeu; se prevede şi cazul 
în care judecata oamenilor ar fi îngăduitoare, fapt ce ar 
duce la înăsprirea pedepsei divine şi la extinderea ei 
asupra întregii comunităţi. 

6: “Dacă vreun suflet va alerga la cei ce cheamă 
morții şi la vrăjitorii, casă desfi-âneze în urma lor, Euvoi 
intoarce fața Mea împotriva sufletului aceluia şi-l voi 
pierde din poporul lui". 

Chiar dacă nu e indicată vreo pedeapsă pentru 
aceştia, e subînțeles că şi ei erau pedepsiți cu moartea. 

7: “Sfinţiţi-vă pe voi înşivă şi veţi fi Sfinţi, că Eu, 
Domnul Dumnezeul vostru, Sunt Sfânt”, 

La plinirea sfinţeniei ajungem doar în Hristos, dar 
pregătirea începe îndată după cădere şi se continuă în 
istorie. 

8: “Păziţi legile Mele şi le pliniţi, că Eu sunt Domnul, 
Cel ce vă sfințește. 

Hristos e plinirea Legii (cf. Matei 5, 17). Omenirea 
e chemată, cu anticipație, la urmarea lui Hristos. 

9; “Cel ce va grăi de rău pe tatăl său Sau pe mama 
sa să fie dat morții, că a grăit de rău pe tatăl său şi pe 
mama sa şi sângele său este asupra sa”. 

Cinstirea părințilortrupeşti şi sufleteşti este o obligație. 
Se dau de bunăvoie morţii ereticii care disprețuiesc 
preoția rânduită de Hristos (părinţii) şi vorbesc de rău 
Biserica (mama). 

10: “De se va desfâna cineva cu femeie măritată, 
adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, Să se 
omoare desfrânatul şi desfrânata . 

“Dacă sunt dați morții cei care cu trupul strică casa 
cuiva, cu (atât) mai mult cel care strică, printr-o rea 
învațătură, credința lui Dumnezeu, pentru care lisus 
Hristos a fost răstignit”, 

11-14: “Cel ce se va culca cu femeia latălui său, 
acela goliciunea tatălui său a descoperit; să se omoare 
amândoi, căci vinovaţi sunt. De se va culca cineva cu 
nora sa. amândoi să se omoare, că au făcut urdcitine şi 
sângele lor este asupra lor. De se va culca cineva cu 
bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să 
se omoare, că sângele lor asupra lor este. Dacă işi va lua 
cineva femele şi se va des/râna cu mama ei, nelegiuire 

face; pe foc să se ardă şi ei, şi ele, ca să nu fie nelegiuiri 
intre voi”. 

Sunt condamnate legăturile incestuoase și cele 
homosexuale. La versetul 14 avem “singurul loc în care 
este specificată modalitatea de execuţie pentru delicte 


|. Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către efeseni, XVI, 2. 





PUNCTE CAADINALE 


i La ) ă 
p 4 - x 
p Pg | 
n. - negii 
IP > n > 
Ai FA 
- e Ru 
> t 4 Î3 î 


x 
LA 


DL panoma 


Pi P 


E! 


ş Esti RU i 
Tabeţnăcolul Torei, cu sulurile Cărţilor lui Majse 


sexuale grave. Arderea vinovaţilor - nu este clar dacă erau 
arşi de vii, cum interpretează Vu/gata, traducând vivus 
ardebit cum eis, sau mai întâi ucişi şi apoi incinerați - avea, 
după cum se indică limpede, nu doar o semnificaţie 
punitivă, ci şi una expiatorie”.? 

15-16; “Cer ce se va amesteca cu dobitoc să se 
omoare şi să ucideţi dobitocul Dacă femeia se va duce la 
vreun dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia şi 
dobilocul să se omoare, că sângele lor este asupra lor 

“Însoțirile, amestecările, împreunările spirituale cu 
cei cu care nu se cuvine şi de care se îmbolnăveşte mintea 
de ultima nebunie, sunt pricini de moarte atât celor ce 
corup, cât şi celor ce suportă de bunăvoie coruperea”. 

17-20: “De va lua cineva pe sora sa, după tată sau 
după mamă, şi-i va vedea goliciunea şi ea va vedea 
goliciunea lui: aceasta este ruşine şi să fie stârpiţi înaintea 
ochilor fiilor poporului lor. E] a descoperit goliciunea 
surorii sale; să-şi poarte păcatul. Bărbatul care se va 
culca cu femeie în timpul curgerii ei şi-i va descoperi 
goliciunea, acela a descoperit cugerea sângelui ei şi ea 
și-a descoperit curgerea sângelui său: amândoi să fie 
stârpiţi din poporul lor. Goliciunea surorii mamei tate şi 
a surorii tatălui tău să n-o descoperi, că unul ca acela îşi 
dezgoleşte trupul rudei sale şi-şi vorpurtapăcatul amândoi. 
Cel ce se va culca cu mătuşa sa descoperă goliciunea 
unchiului său; să-şi poarte amândoi păcatul şi fără copii 
să moară”. 

“Precum în toate civilizațiile de tip arhaic, şi la evrei 
faptul de a muri fără descendenți era resimțit ca o mare 
nenorocire”. 

21-24: “De va lua cineva pe femeia fratelui său, 
urăciune este, că a descoperit goliciunea fratelui său: fără 
copii să moară. Păziţi toate aşezămintele Mele şi toate 
hotărârile Mele să le pliniţi, şi nu vă va arunca de pe sine 
pământul în care vă voi duce să trăiţi. Să nu umblaţi după 
obiceiurile poparelor pe care le voi alunga de la voi, căele 
au făcut acestea toate şi M-am scârbit de ele. Eu doară v- 
am spus: Voi veţi moşteni pământul lor şi Eu vă voi da să 
moşteniți pământul în care curge lapte și miere. Eu sunt 
Domnul Dumnezeul vostru, Care v-am despărțit de toate 
popoarele”. 

“Asocierea laptelui (denotare metonimică a turmelor) 
şi a mierii (care evocă abundența arborilor fructiferi) 
subliniază hiperbolic bogăţia şi fertilitatea Palestinei, fapt 
atestat nu doar în toate scrierile lui Iosif Flaviu, dar şi în 
autori antici precum Tacitus, //istoriae V, 6, sau Plinius, 
Hist, nat. V, 145 

25-27: “Să deosebiți dobitocul curat de cel necurat şi 
pasărea curată de cea necurată; Să nu vă întinați sufletele 
voastre cu dobitoc sau cu pasăre, nici cu toate cele ce se 
(răsc pe păonânl, pe care Eu le-am deosebit ca necurate 
Să-Mi fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt 
sfânt şi v-a deosebit de toate popoarele, ca să fiți ai Mei. 
Bărbatul sau femeia, de vor chema morții sau de vor vrăji, 
să moară neapărat: cu pierre să fie ucişi, că sângele lor 
este asupra lor”. 

Prescripţiile divine au şi scopul de a separa pe evrei de 
popoarele idolatre, pe lângă acela sfințitor. Aceasta pentru 
că primul pas către desăvârşire constă în depărtarea de rău. 

(va urma) 





Ana USCA 
2 DBV, piii92, 
3, Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit, VIII, 
4. LEV, p. 193, 
5. Jbid. 


Iulie 2001 NR. 7/127 PAG. 13 


+0 SALATĂ ECUMENICĂ” 
(17-22 APRILIE 2001) 


Pesteo sută detineri -depecoasta Atlanticului pină 
la munţii Urali, şi din Norvegia pină în Creta - s-au 
întilnit în centrul “Ciarus" (YMCA), alteminddiscuţiile 
despre Charta Ecumenicăcuimpărtăşirea experiențelor 
şi proiectelor lor. Christopher Docherly, un scoțian 
romano-catolic, a spus într-o conferință de presă, două 
ziie mai tivziu, că în timpul întilnirii au Simţit căsînt “toți 
ortodocşi, toți catolici, toți protestanți şi evangheliști" 
Dar, aadăugat el. “astanu înseamnă că sintemo «Supă 
ecumenică», unde toate elementele sînt dizolvate într- 
un sos omogen indistinct. Dimpotrivă, camaraderia 
noastră poate fi descrisă ca o «salată ecumenică» în 
care toate culorile şi aromele - unite prin asezonarea 
dată de Sfintul Duh - pot fi văzute şi gustate. Tinerii 
creştini din întreaga Europă sînt încîntaţi de posibilitatea 
dea angaja undialogcu liderii Bisericilor lor, aşteptind 
nu numai să primească îndrumări, dar să şi vorbească 
despre grijile lor”. 

În legătură cu Charta Ecumenică, Christopher 
Docherty a spus, potrivit unui comunicat de presă, că 
“aceasta se află deja în inimile tinerilor”. Aşteptăm 
semnarea ei şi sperăm ca textul ei să devină viu. 
Dialogul ecumenic nu este o alegere pentru tineri. Într- 
un continent divizat de actualele conflicte şi de rănile 
trecutului, el este o prioritate absolută. 

Sperăm că după ştirea de mai sus, preluată din Viața 
Cultelor, toți tinerii ortodocşi români, indiferent că au 
fost sau nu printre cei ““peste o sută”, ştiu acum exact ce 
înseamnă o “supă ecumenică” şi ce înseamnă o “salată 
ecumenică”. Salata americană este asezonată cu 4ressing, 
salata ecumenică este asezonată cu Sf. Duh. Dacă mai 
sint încă 99 de tineri ortodocşi catolici, evanghelişti etc. 
la fel de “luminaţi” ca junele scoțian C. D.. va fi halal de 
Charta Ecumenică. 

Dacă printre tinerii ortodocşi români sau de alte 
naţii vor fi unii care nu se pot dumiri, sper că ierarhii 
ortodocşi care au pus moţul la “salata ecumenică 
asezonată cu Sf. Duh” le vor explica mai dogmatic. 
Printre altele, sper că vor preciza că YMCA este o 
pepinieră masonică şi că această salată aromată va fi 
miîncată în templele masonice, la aceeaşi masă cu şefii 
“ecumenici” cu şorțuleț. (Pr. Gh. Calciu) 


pitt a Va a OEI 
ara me Ap ag si j 
Ă pt A 


ez d 
ee mi-i RE i 
tai 


apar e 
Fear ie: 











> 270 





PAG. 14 NR. 7/127 Iulie 2001 


Sociologul şi politologul GEORGE VOICU, format 
înainte de 1989 şi reciclat după, fost expert şi consilier 
parlamentar pe lîngă Comisia pentru Drepturile Omului, 
Culte şi Minorităţi, premiat în 1998 de revista Sfera Politicii 
ŞI Fundația “Societatea Civilă” pentru merituosul volum 
Pluripartidismul. O teorie a democraţiei (Ed. All), şi-a creat 
o stranie reputație în anul 2000 din campania obsesivă de 
deconspirare publică a “antisernitismului” românesc de ieri 
ŞI de azi, ceea ce s-a concretizat în nu mai puţin de trei cărți: 
Zeii cei răi. Cultura conspirației în România postcomunistă 
(Ed. Polirom, lași), Mirul Nae Ionescu (Ed. Ars Docendi, 
Bucureşti) şi Tene antisemite în discursul public (laacecaşi 
editură bucureşteană). 

La Zeii cei răi presa culturală s-a referit cu precădere, 

subliniindu-t atit calitățile, cît şi limitele. Cusurul cărții este 
acela că, pomind de la amendarea justă şi necesară a unei 
certe psihoze conspiraționiste (moştenite din presa interbelică 
de mina a doua şi din presa național-comunistă a perioadei 
ceauşiste de către presa naționalistă postcomunistă), cade 
tocmai în păcatul incriminat: exagerarea maniacală. Ca şi 
unii dintre adversarii săi cei mai ireductibili, doar căopunîndu- 
1 un veto categoric, d-l Voicu vede pretutindeni 
numai o insidioasă “logică a conspirației”, pecare | 
o identifică, în mare, cu 0 forma mentis antisemită 
(de care este invinvit poporul român şi— pe urmele 
d-lui Leon Volovici et Co.— mai ales clasa lui intelectuală)*. 
Pertormanța autorului stă în aceea că reuşeşte — deliberat sau 
nu — să fie perfect “rutean în cultură”, în sensul metaforic pe 
care-l dădea Noica acestei sintagme (a nu putea deosebi 
nuanțele sau a nu putea exprima deosebirea lor). Căci una 
este a vedea lucrurile ă la Dan Zamfirescu, Radu Theodor, 
Pavei Coruţ sau chiar lon Coja (cel din Marele 
manipulator. ..), cu scenarii fantastic-eroteşti de o hiper- 
coherență clinică (psihopaţii sînt de o coherență aproape 
perfectă în falsul lor sistem lor de referință!) în care 
România devine buricul persecutat al planetei şi chiar al 
întregului cosmos, Şi cu totul altceva a ține seama, pe baza 
unorevidenţe istorice (unele îndelung documentate), 
că lumea modernă nu poate fi explicată fărăraportare 
la anumite cercuri de interese mai mult sau mai 
puțin “oculte”, Nici un istoric serios nu mai poate 
contesta astăzi rolul masoneriei în geneza Statelor Unite ale 
Americii sau în Revoluţia franceză. în revoluționasismul 
“pașoptist” european sau în culisele Revoluţie: bolşevice, 
Niciun om cu mintea întreagă nu poate eluda faptul că “noua 
ordine mondială” are puternice resorturi plutocratice ignorate 
de aşa-zisa “opinie publică”, sau că România este, în mare 
măsură, manipulată dinăuntru de un cripto-comunism/neo- 
securism de tip mafiot (ce nu-i lipsit, desigur, şi de anumite 
conexiuni externe). Amestecul evreilor — mor evrei — în 
anumite evenimente majore ale istoriei modeme și 
contemporane, documentat şi chiar mărturisit post factum, 
constituie o realitate complexă, dar incontestabilă, care se 
cere corect interpretată, iar nu negată aprioric sau visceral. 
Conspiraționism politic și economic a existat, există şi va 
exista cît lumea, chiar dacă el nu are întotdeauna proporțiile, 
determinările şi sistematicitatea pe care i le conferă 
deconspiratorii lui cei mai panicoşi. Problema, gravă prin 
multe din consecințele ei, nu poate fi nici eludată, nici 
bagatetizată, decit printr-un suspect declin de responsabilitate 
şi onestitate. Chiar greu digerabila (astăzi) sintagmă de 
“iudeo-masonerie”, de care s-a făcut un abuz adesea 
decerebrat, are totuși pertinența şi motivațiile ei istorice, care 
ar fi mult mai eficient să fie analizate critic, pentru a li se 
demonstra relativitatea și vetustețea. 

Un viciu general de fond al demersurilor inrudite cu 
ce! al d-lui Voicu este acela că-i ridiculizează pe 
“conspiraționişti” şi neagă Conspirația” fără nici un fel de 
argumente efective. Adepții “teoriei conspiraționiste” aduc 


* Prin tirg, unii se întreabă dacă d-l Voicu este evreu. Nu, se 
pare că nu este evreu. Dacă ar fi fost evreu, poate că, într- 
adevăr, poziția sa ar fi fost mai uşor de explicat. Totuşi, pusă 
așa, problema mi se pare doar în mică măsură relevantă, 
riscînd concluzii pripițe, Există neevrei de o îngreţoşătoare 
lipsă de onestitate, ca şi evrei de o onestitate exemplară. 
Tipologic, d-i Voicu pare să se înscrie mai degrabă în 
categoria acelor şabăs-goim intelectuali pe care-i semnala 
pe vremuri un Octavian Goga în controversata sa publicistică 
(vezi mai ales volumul Musrul care fierbe), Nu vreau să pun 
la îndoială sincerul filosemitism al d-lui Voicu, dar transpare 
din demersul său nu mai puţin oportunism (foarte asemânător 
— iertată fie-mi vorba proastă! —"pupcurismului” intelectual 
din vremea comunismului, care netezea drumul spre poziții 
şi privilegii greu — sau chiar imposibil — de obținut altfel), 


PUNCTE CARDINALE 


în discuție anumite fapte şi argumente, nu puţine şi nu 
întotdeauna absurde, pe cind d-l Voicu, bunăoară, nu poate 
dovedi că nu există conspirație/conspirații, nu-şi propune să 
aducă o altă explicaţie plauzibilă a faptelor invocate, nici 
contrargumente punctuale la argumentele incriminaților săi; 
dumnealui, în baza prezumției auctoriale de “deşteptăciune” 
şi “de bun-simţ”, porneşte de a dogma că nu existăconspirație 
şi procedează dogmatic pînă la capăt, transformiînd o posibilă 
ipoteză de lucru (“S-ar putea să nu existe nici o conspirație”) 
într-o certitudine absolută total nedemonstrată (“Nu există 
nici o conspirație, vă spun eu!'”). Oricit l-am respecta pe d-l 
Voicu (intelectual nu lipsit de calități), încredințările sale 
intime nu pot avea rol de instanță publică şi nu pot ţine loc de 
bază argumentivă pe deasupra realităţii istorice. 

Cam acelaşi raport poate fi constatat între autorii 
revizionişti şi criticii revizionismului (inclusiv în recentul caz 
Garaudy, care rămîne totuşi un marginal în materie). 
Simptomatică în aceeaşi privinţă este, pe de altă parte, disputa 
în jurul atît de controversatelor Protocoale ale Înţelepților 
Sionului (de mai multe ori reeditate şi la noi în ultimul deceniu, 
din păcate în condiții jenant de primitive şi fără o prezentare 




















CUM 
AM 
DEVENII 
ANTISEMIT” 


cd â AA U 
ONEST al DAE Ap Pral PNSEST gpEz ae 


a stadiului mai noual probleme:**). Evreii neagă patemitatea 
ce le-a fost atribuită şi consideră că documentul este un fals, 
0 contrafacere a serviciilor secrete țariste — punct de vedere 
însuşit de istoriografia “oficială” (agreată şi promovată de 
establishmenl-ul postbelic), S-au consumat tone de cerneală 
pro ŞI contra, dar, dacă teoria autenticității are slăbiciunile ei 
şi e departe deo rezolvare definitivă, teoria neautenticităţii este 
încă şi mai şubredă, rezumindu-se, cel mai adesea, laargumente 
abstracte sau la simple contestări indienate. Bune sau rele, 
suficiente sau insuficiente, argumentele istorice, filologice, 
juridice, politice, economice etc. ale susținătorilor autenticității 
şi paternității evreieşti n-au fost niciodată denontate punct cu 
punct şi înlocuite cu contra-argumente zdrobitoare, în măsură 
să claseze dosarul. Ba chiar se poate spune că esența (şi 
gravitatea) problemei este alta; evreieşti sau neevreieşti, 
autentice sau contrafăcute, prevederile acestor texte stranii, 
cinice şi neliniştitoare, ce au alimentat masiv febra 
conspisaționistă de-a lungul întregului secol XX, s-au împlinit 
(sausîntpe cale să se concretizeze) într-o proporție îngrijorător 
de mare, atit în comunismulestic de ieri cît şi în comunitarismul 
vestic de azi. Întreaga evoluție a istoriei politice a lumii, vreme 
de un secol], le-a confirmat în spiritul şi adeseori şi în litera lor! 
Foarte bine, nu evreii (atit de des puşi, pe nedrept, în postura 
de țapi ispăşitori, pe baza unor vechi prejudecăţi) au elaborat 
acest plan sau această profeție, dar planul sau profeția s-au 
adeverit şi continuă să se adeverească sub ochii noştri, aşa că 
îngrijorarea nu-i tocmai gratuită, pici neapărat “antisemită”. E 
o provocare de proporții, care ridică întrebarea legitimă: 
““Poate că nu evreii, dar atunci cine ?”. Ce minate diabolică sau 
ce forță operativă a stat la baza acestei afaceri de proporții 
globaliste, prin care atitea fapte şi tendinţe — trecute sau 
prezente — se explică parcă de la sine, într-a incredibilă 
convergență?! Există — fie că ne place, fie că nu — ceva care 
scapă percepției curente în această traiectorie de ansamblu a 
modernităţii şi post-modernităţii; iar acest ceva — pe cit de 
evident şi deunitar, pe atit de inefabi! și de difuz! — incită şi irită 
orice minte mai iscoditoare, De aici şi temerile discrete şi 





** Cf, de pildă, Claudio Mutti (ed.), Ebraicită ed ebraismo. 
! Protocolli dei Savi di Sion, Edizioni di Ar, Padova, 1976. 
La noi este colportat “aparatul critic” al ediţiei Maţa din 1923, 
realizat de Em. Vasiliu-Cluj, 1. C. Cătuneanu etc. pe baza 
ediţiei franceze a lui R. Lambelin. 









principiale ale unora, şi obsesiile radicalizate şi constemat 
vociferante ale altora. A reduce totul la o simplă şi 
nediferenţiată psihoză fără obiect, cum face d-l Voicu, este 
şi neadevărat, şi nedrept, şi neinteligent. 

Din păcate, autorul în discuție procedează constant 
în felul acesta nenuanțat şi reducționist, dovadă fiind şi 
volumul Teme antisemite în discursul public (care este mai 
degrabă agenda de lucru a unui monitor şi raportor obedient 
şi acefal, care spionează şi pîrăşte stăpinului tot ce î se pare, 
în virtutea unui set de idei puţine şi fixe, acontraveni “opiniei 
îngăduite”; nualtfel procedau politrucii, turnătorii şi securiştii 
de altădată, năimiţi să vegheze, “pe linia Partidului”, ca nu 
cumva să se răspîndească “idei ostile” regimului şi “clasei 
muncitoare”). Pe nici un alt considerent n-ar putea fi virite în 
aceeaşi oală publicații ca România Mare, Puncte cardinale, 
România liberă, Adevărul şi Ziua, sau personalități precum 
Comeliu Vadim Tudor, lon Coja, loan Buduca, Nicolae 
Manolescu şi Gabriel Liiceanu, oricît s-ar întimpla să trateze 
aceleaşi probleme sau sâtragă concluzii aparent asemănătoare. 
Lanivelul pretențiilor sale intelectuale, d-l Voicu ar fitrebuit 
să ştie că non idem est si duo (sau mai mulţi) dicunt idem. 
“Rutenismul” cultural pe care şi-l asumă îl descalifică 
moral şi deontologic, chiar dacă pe alocuri are 


e 


5% eg Ii « Ip APELE: Ia Și ie de o 
Din C iclul „Politruci de modă nouă” incontestabilă dreptate. Dezonorante sînt şi 


procedeele pe care le foloseşte: decontextualizarea, 
răstălmăcirea, generalizarea abruptă, insinuarea, De 
asemenea, zelosul raportor se consideră dispensat de a 
desfăşura argumentaţii la obiect sau de a aduce informații 
lămuritoare pe “temele” decelate; dumnealui face inventar 
de afirmații şi le combate mai degrabă aprioric şi retoric, 
sugerînd cititorului să-i împărtăşească indignările în mod 
necondiționat, după o logică a verdictelor prestabilite, care 
nu mai au nevoie de nici o susținere, ci doar de invocarea 
oripilată (mdatis mutandis, perpetuarea procedurii tip 
Niimberg: “Nu este nevoie decit de declaraţiile martorilor, 
nu şi de probemateriale, pentru că sînt lucruri «de notorietate 
publică»”!). 

Personal, sîntcam al treilea'“erou” negativ 
al cărții, după d-nii Radu Theodoru şi lon Coja, 
incontestabili “capi ai răutăților”. D-l Voicupare să 
fi puricat atenț primele mele două cărți (Spiritul 
dreprei, din 1997, şi Exerciţii de “reacţionarism „din 1999) 
Şi revista Puncte cardinale (din care citează în mai multe 
rinduri). Pe mine vrea să mă ironizeze numindu-mă 
“spiritualistul”, mă citează trunchiat de nenumărate ori, 
pentru a-şi ilustra feluritele “teme”, fărăa produce nici măcar 
un Singur contra-argument serios, lar uneori neînțelegindu- 
se bine ce-mi reproşează de fapt. 








Nea 
A Sal 


fr 


PA 







i 









e ph pd 


poi zi 





-, * a 
bu i Ad, zi i 
A i uă p d A fr pă ia 
d % > € 
YI, U S Ă A 20 R. AT , 
Y ) 3 (Lei d, 14 Să pi E + Că 
4. D 4 i % 5 AI. Li a 4 î 
ti ae ui ri pit ad P). A, : A a te mă 
A IAA 2) pre Ja To: Se 
” A i , Z, Pr MP n 
ok. at at. E) Aia Aba pat 






Ec 
DAM 
fig: 






Z 






HA 
dai 
sI 









Lia 


















ca SI 
su 
j ap pa : & a ha ş 
aa, re Ac Ia SR pă 
AR A esa A grei 
idee că a pi ecua alu RR Apă gi 
ăi Na D080 4.2, EI A SI E iesi i e DM a 
3 4! ă n i + io rea > pă 
Băi Paz i ae : PY pie ba. “PEEL ga a pi 





Căeuziccăevreii “au fost mai pretutindeni principalii 
«artizani» ai revoluțiilor marxiste”, dar totuşi “nu-s dispuşi 
să-şi recunoască nici măcar o minimă responsabilitate” (cit. 
p. 58). Că eu zic că “dinspre sfârşitul secolului al XIX-lea şi 
pînă spre jurnătatea secolului XX a circulat curent sintagma 


Răzvan CODRESCU 
(ai 


— —7 — ———_——”.——_——._. 7”... Tr "9 9P rr 


— _——_ CO. 


PUNCTE CARDINALE 


Iulie 2001 NR. 7/127 PAG. 15 








Mişcarea de rezistență anticomunistă din România nu a fost înfrântă atunci 
când membrii ei au ajuns în fața plutoanelor de execuţie sau când au umplut 
temnițele şi lagărele de muncă forțată de pe tot cuprinsul țării, ci în 1964, când 
regimul comunist, bine consolidat şi stăpân pe situație, şi-a permis “mărinimia” 
de a deschide larg porţile temniţelor şi a-i “elibera” pe toț; deținuții politici. Atunci 
s-a destrămat un ideal, iar celor ce păşeau într-o iluzorie libertate i s-a relevat 


faptul că, de fapt, ei fuseseră învinşi. 


Se ştie că oprimarea sau teroarea îndârjeşte şi fortitică, creând comunități 
bine structurate şi solidare, mai cu seamă atunci când membrii acestor 
comunități sunt animați de acelaşi ideal. Câtă vreme închisorile au fost pline, 
“locatarii” lor supuşi unui regim de exterminare se încăpățânau să reziste şi să 
continue lupta (care, de data aceasta, se dădea în spirit, închisorile din România 
suplinind într-un fel, din acest punct de vedere, rolul mănăstirilor pe care 
comuniştii le desființaseră). Aici se săvârşeau caractere se şi plămădeau 
legende. Aicise inălțau rugăciuni şi unele suflete purificate prin suferință aspirau 
chiarla sfințenie. Şiiată că, deodată, aceşti oameni au fostscoşi din “eternitatea” 
lor şi aruncați afară în istorie, nimerind într-o lume care nu mai era a lor. Uzaţi 
şi fizic şi psihic de lungii ani de detenție şi de privaţiunile pe care le înduraseră, 
unii dintre ei abia dacă au mai avut putere să se adapteze noilor realități, necum 
să se mai gândească la continuarea luptei. Starea lor fizică şi sufletească din 
acel moment a fost extrem de plastic redată într-o poezie a unuia dintre ei (din 
care reproduc, spre edificare, prima strofă): Cu sufletul ghebos, cu vrerea-n 


Când am aflat de eliberarea lui Ilaşcu, am simțit gustul amar al încă unei 


cârji,/Cu dorul ştirb şi sur de bătrânețe, /Ne-ntoarcem astăzi biete mogâldețe,/ înfrângeri care era a noastră, a tuturor, gust pe care îl mai simţisem o dată, 
Noi ce-am pornit cândva atât de dârji! Comuniştii nu s-au înşelat. Eliberarea a atuncidemult, în 1964. Şiam pronosticatcă nu vortrece nici şase lunişiaproape 
cumințit până şi pe cei mai 'înrăiți” dintre cei ce le fuseseră adversari, lucru nimeni nu-şi va mai aduce aminte de eroul luptelor din Transnistria. lată că abia 
demonstrat de fatul că, înafară de foarte rare excepții (preotul Gheorghe Calciu- au trecut două şi deja nu se mai vorbeşte de el. Am răsfoit ziarele din ultimele 
Dumitreasa la Bucureşti, Traian Anderca!a Timişoara, Grigore Carazala Piatra săptămâni şi am constatat, nu fără amărăciune, că pe nimeni nu prea mai 
Neamț şi alți câțiva), nici unul dintre cei eliberaţi în 1964 nu au mai creat interesează “cazul Ilaşcu”. Sunt alte chestiuni mai importante la ordinea zilei... 
probleme majore regimului împotriva căruia cândva luptaseră fără menajamente. Eroii şi legendele nu fac decât să încurce devenirea lumii întru mediocritate şi 
Am făcut acest excurs sumar în istoria mişcării de rezistență anticomunistă  lichelism! 
din România pentru a putea demonstra că recenta eliberare a patriotului român Entuziasmul care a cuprins societatea românească la vestea eliberării 
lie ilaşcu de câtre regimurile (neo)comuniste de la Tiraspol şi Chişinău eroului basarabean s-a stins destul de repede, poate prea repede, după cum 
seamănă până [a identitate cu eliberarea prizonierilor de conştiinţă români din . la fel de repede s-a stins şi interesul oamenilor politici de a-l atrage fiecare în 
1964, Ca şi comuniştii români de atunci, autoritățile de la Tiraspol au profitatde gaşca sa. “Bătaia pe e! (care a scos încă o dată în evidenţă, dacă mai era 
conjunctura internă şi internațională pentru a compromite un erou care era pe nevoie, ridicolul clasei politice româneşti) a încetat în momentul în care cei ce 
cale de a deveni legendă. Parafrazându-! pe Cristian Tudor Popescu, odatăcu şi-l disputau şi-au dat seama că “eroul” îşi pierduse de fapt aura şi nu mai 
“darea lui afară din închisoare”, Ilaşcu a fost dat afară şi din istorie. Şio dată cu prezenta decât un minim interes. Din acest punct de vedere, el nu mai prezintă 
e! a fost parşiv demonetizată şi “cauza” pentru care el luptase. prea mare interes nici chiar pentru Partidul “România Mare”, pe ale cărui liste 
Desigur, omeneşte vorbind, eliberarea lui Ilaşcu ar trebui să ne bucure. Şi a fost ales senator în Parlamentul României. De altfel, pe Ilie Ilaşcu nici nu-l 
pe cei mai mulţi dintre noi chiar ne bucură. În fond, după nouă ani de chinuri şi onorează colaborarea cu această oficină național-securistă şi nu este exclus ca 
de umilințe, un om a ieşit din nou la lumină, a fost redat vieţii. Sub specie în curând să-şi dea el însuşi seama de acest lucru. 
aeternitatis însă, în condiţiile în care era în imposibilitate de a continua lupta, Aşa stând lucrurile (şi ţinând cont şi de faptul că Ilaşcu nu este om politic, 
pentru a fi putut rămâne viu în conştiinţa poporului său, el ar fi trebuit să ciluptător, şi ca orice luptător va fi având şi el impulsivitățile lui), nu este exclus 
sfârşească în închisoare. Şi de acest lucru s-au temut mai mult duşmanii lui şi ca, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, el să intre în conflict cu şi mai 
ai poporului român decât el însuşi. De aceea s-au grăbit să nu scape prilejul de  colericul Corneliu Vadim Tudor, pe care “cămaşa morții a începutsă duhnească 


a-i “lichida” legenda punându-l în libertate. Şi, din punctul lor de vedere, nuau demult a transpiraţie de slugă pedeseristă şi de epigon al propriei insanități. 
greşit, îndeplinindu-şi obiectivul. “Mitul Ilaşcu” a fost spulberat, iar cauza pentru 


care el luptase a fost scoasă din actuahtate, 


de «iudeo-masonerie», motivată prin prezența masivă a 
elementelor iudaice în ideologia, simbolistica, ritualurile şi 
ierarhiile masonice, de existența unor loji masonice exclusiv 
evreieşti (precum faimoasa B nai B rith), de divulgarea aşa- 
numitelor Protocoale ale Înțelepților Sionului (a căror 
paternitate evreiască a fost însă contestată)” (cit. p. 103). Că 
cu zic: “Că au existat şi la noi unele excese antievreiești nu 
contestă nimeni. Ele n-au avut însă nici proporțiile și nici 
susținerea oficială pe care au cunoscut-o în alte țări. Ba mai 
mult: în timpul regimului antonescian, sute de mii de evrei au 
fost salvaţi prin Româniade urgia hitleristo-horthistă (aşa cum 
altădată găsiseră scăpare [2 România de persecuțiile din Rusia 
şi Galiţia)” (cit. p. 127). Căeuzic: “Comemorarea Holocaustului 
le-a oferit greu încercaților evrei un nou prilej de a-și absolutiza 
suferințele istorice (Holocaustul rămîne o mare tragedie, fără 
să fi fost nevoie de proporțiile delirante ce i s-au dat ulterior) 
şi de a culpabiliza retroactiv popoare întregi” (cit. p. 132). Că 
eu zic că “există puţine cuvinte atit de lipsite de temei [ca 
termenul de «antisemit»]. Căci «a fi antisemib» vrea să zică, 
literal, «a fi împotriva a tot ceea ce este semit»,..” (cit. p. 146, 
strategic ajustat*?**), Că eu zic că “mai mult decit victimele 





*** Jată, pentru lămurtre, întregul context (pe care l-a mistificat, 
în altă parte, şi d-i Leon Volovici):“Ţinind seama de precizările 
făcute mai înainte, să cîntărim o clipă acest atit de supralicitat 
«antisemitism». Există puține cuvinte atit de lipsite de temei, 


«sălbăticie» altora, evreii sînt adeseori victimele propriei lor 
lipse de tact şi de scrupule față de lumea neevree”, căci 
altminteri “de ce toată lumea, dincolo de determinațiile 
geografice, etnice sau religioase, a avut în permanență ceva 
focmai cu evreii? Cert este că atitudinile «antisemite» nu pot 
fi reduse la o singură rațiune sau la o singură formă de 
manifestare şi, în consecință, nu pot fi judecate toate cu aceeași 
măsură [cum, în paranteză fie spus, procedează abuziv chiar 
d-l Voicu)” (cit. p. 147). 

Ei bine, ce e neadevărat sau neurban în toate acestea? 
D-l Voicu nu spune, Păi dacă nu-i nimic neadevărat sau 





Căci «a fi antisemib» vrea să zică, literal, «a fi împotriva a tot 
ceea ce este semib» (aşa cum, cînd se spune «antireligios» sau 
«anticomunist», se înțelege de la sine o împotrivire fără rest 
față de tot ce înseamnă sau a însemnat cîndva relipie ori 
comunism), Cînd spunem «antisemit», dacă ar fi să luăm 
cuvîntul în serios, ar trebui să înțelegem o aceeaşi împotrivire 
generică, necondiționată valoric, temporal sau spațial. Ar 
însemna să cuprindem în «potrivnicia» noastră şi pe vechii 
akkadieni sau fenicieni, şi marile personaje biblice (vetero-, 
dar şi neo-testamentare), ca şi pe toţi arabii și evreii 
contemporani, ba chiar pe arabii sau evreii creştinați, de 
vreme ce atributul de «semib» trimite la rasă, iar nu la religie! 
Dacă aşa stau lucrurile, să ni se arate micar un singur 
antisemit adevărat!” (Spirizul dreptei, Ed. Anastasia, Buc, 
1997, pp. 139-140, dar şi urm,), 


Demostene ANDRONESCU 


neurban, atunci ce caut printre pîrîţi? Numai pentru că mi-am 
permis săpunproblemele?! Probabil căd-l Voicu nu s-ar preta 
să-şi recunoască o astfel de poziție inchizitorială. Şi atunci? 
Vorba d-lui Buduca: “Care-i buba?”, lar dacă, bunăoară, 
prezentînd eu incomoda carte a profesorului Israel Shahak, am 
pomenit sintagma de “iudeo-nazism”, de ce mi se reproşează 
mie duritatea ei? Israel dixit. Autorul evreu o foloseşte curent, 
prelvînd-o de la alt evreu (Y ehoshua Leibovitch): e o treabă 
între evrei. De ce mi se impută mie?! 

Dar pină la urmă — îmi Vine să zic — la ce m-aş putea 
aştepta din partea cuiva căruia îi creează suspiciuni pînă şi 
simpla ocurență a cuvîntului nemțesc f/rer într-o dedicație 
lirică şi personală, în care dumnealui crede a putea depista un 
substrat “sibilinic” (21): “Un exemplu: Răzvan Codrescu îşi 
dedică = nu fără tilc, desigur — volumul Exerciţii de 
«reacționarism» (Cluj, Ed. Dacia, 1999) 4 iihrer-ului Marcel 
Petrişony” (p.170, nota 182). Mă mir că pirişul meu n-a căutat 
să exploateze şi partea a doua a dedicație: ''şi Ocişorului 
subversiv de altădată. ..! Îmi pare rău pentru d-I Voicu, dar m- 
a făcut să-mi reamintesc o lapidară definiţie notată undeva de 
Eminescu (alt reacţionar!): “Prostul e cel care ia metafora ad 
ditteram”..., 


P.S, La Mitul Nae lonescu mâvol refer: într-un alt context, într- 
unul din numerele viitoare. 



















PAG. 16 NR. 7/127 lulie 2001 


De George Tufiş n-aţi auzit decât dacă nu sunteți din 
partea locului, altă explicaţie nefiind posibilă. În ce mă 
priveşte, i-am fost pesmanent coleg de şcoală, văzându-l 
destul de des şi acum, după atâţia ani. 

Marcat de o anume timiditate, dar întotdeauna 
comunicativ, George era receptacolul şotiilor noastre, aerul 
său copilăros (ce nu i-a dispărut niciodată) nefăcând decât să 
sporească deliciul cu care savuram fiecare farsă. Nu vă 
aşteptaţi, însă, la cine ştie ce răutăți din partea noastră, 
glumele făcute fiind, în felu! lor, nevinovate. Astfel, în ultimul 
an de liceu, i-am înlocuit teza la istorie, imitându-i perfect 
scrisul, cuoalta, concepută de noi, în care tâmpeniile se țineau 
lanț. George era cel mai bun din clasă la obiectul cu pricina, 
aşa că uluirea sa la aflarea notei obținute ne-a făcut să ne 
prăpădim de râs, la fel cum faceți şi dumneavoastră citind 


PUNCTE CARDINALE 


respinge. Disperat,tânărul încearcă să scape de însemnare, 
folosind în acestscop acid clorhidric, fierul de călcat, polizorul, 
hârtie sticlată, răzătoarea, toate fără rezultat. In final, un prieten 
îi recomandă săpunul “Patricia” şi odioasa pecete dispare pe 
dată. Fata îl reprimeşte şi, în timp ce tinerii se îmbrățișează 
fericiți, răsună din off sloganul explicativ: “Când nimic nu-ți 
ajută, doar Patricia te-ajută!”, 

Cei de-al doiiea spot prezenta doi gangsteri care, în urma 
unui schimb de focuri, se întorc acasă ciuruiţi de gloanțe. 
Primul foloseşte un săpun obişnuit, mânjindu-se rău de sânge, 
celălalt se spală cu “Patricia” şi demersule un succes. Apoisunt 
prezentați amândoi în coșciuge, primul năclăit ca un porc, iar 
cel de-al doilea impecabil de curat, în vreme ce un glas 
persuasiv rostea sentința: “intr-o lume nesigură, doar Patricia 
e sigură!”. 


CINEASTUL 


aceste rânduri. Aidoma ne-am amuzat şi atunci când i-am 
introdus “UHU — plus” în gaura cheii, ca şi la gluma cu 
coropişnițele, pe care n-o mai relatez. Însă bijuteria micilor 
noastre păcăleli am realizat-o când, ca din partea lui George, 
am trimis o epistolă Ramonei, fata sensibilă ce frecventa 
cenaclul literar al şcolii şi cu care prietenul nostru se întâlnea 
de o'vreme. Inutil, cred, să mai spun căam conceput scrisoarea 
de aşa manieră încât şi o prostituată s-ar fi simțit jignită, aşa 
că relaţia lor s-a terminat în aceeaşi zi, Ramona refuzând să 
accepte vreo explicație... De neuitat acei ani când, cel puţin, 
ni se părea că suntem vii! Astăzi, cu greu mai răsare pe chipul 
nostru un zâmbet, şi acela stârnit doar de vreo fantomă a 
năstruşniciilor de odinioară... 

Interesant, deşi numele de George Tufiş s-ar preta la 
unele calambururi, rareori am profitat de aceasta. Doar de 
curând, după ultimele alegeri din SUA, cineva i-a spus 
amicului nostru: George Tufiş junior. In pofida firii sale 
blânde, George a reacționat violent, interzicând pe un ton mai 
mult decât categoric să se facă bancuri idioate pe seama sa. 
Intr-adevăr, cetățeanul sărise peste cal! Nu-i admisibil ca, 
doar datorită unei apropieri de nume, să pui pe un semen 
de-al tău alături de cel mai detestat individ al planetei! 

In zadar am vorbi, însă, despre George Tufiş, dacă n-am 
pomeni imensa lui pasiune pentru cinematoaraf. Copil fiind 
încă, intra în sălile de proiecție asemeni unei vrăbii într-un 
hambar plin de grâne, cu deosebirea că vrabia se mai şi satură, 
uneori. Cu timpul, George devenise o adevărată enciclopedie 
cinematografică. Filme, fireşte, urmăream cu toții, dar acolo 
unde noi receptam doar acțiune, George depista culoare, 
lumină, coloană sonoră, interpretare, machiaj, decoruri şi câte 
altele! Când pe generic apărea numele unui actor celebru, 
ştiam şi noi săspunem că “a jucat bine”, după care rememoram 
scenele de caft sau urmâririle. Faţă de iubite, afirmam că 
Fellini ori Wurosawasunt mari regizori, dar schimbam subiectul 
destul de repede, iar iubitele noastre nu protestau niciodată. 
Cât despre George, l-am poreclit “Cineastul”, supranume pe 
care nu |-a dezonorat vreodată. 

Cursurile liceale s-au sfârşit, aşa cum vom sfârşi toate pe 
lumea asta, şi ne-ar risipit cu toții care-ncotro. George, cum 
cra de aşteptat, a plecat să susțină examenul de admitere le 
regie de film, în cadrul IATC. Nu ştiu de câte ori a concurat 
şi nici motivele pentru care n-a fost admis niciodată la Institut. 
Poate neşansa, poate firea sa oarecum ciudată ori vreo altă 
pricină îl vor fi împiedicat să-și realizeze visul. El însuşi nu 
s-a arătat niciodată dornic să ne explice, celor câţiva foşti 
colegi care ne mai întâlneam uneori, ce s-a petrecut cu prilejul 
tentativelor sale de a pătrunde în lumea filmului, mulțumindu- 
se să expedieze subiectul printr-o formulă şablon: “Toţi sunt 
nişte tâmpiți!”, Eram convinşi că exagerează, dar îi înțelegeam 
decepția și evitam să-i zgândărim rana. A ltădată, cu siguranță, 
ne-am fi dedat glumelor acide, dar vremea toceşte spiritul, iar 
Noi, ca să ne împăcăm cu această paralizie, o numim 
“înțelepciune”, 

| În pofida eșecurilor, Cineastul nu putea sta departe de 
pasiunea vieţii sale, încercând să-i dea asalt pe alte căi. În 
speranța că ya accede măcar la micul ecran, a închipuit două 
spoturi publicitare şi le-a prezentat într-un concurs, Tocmai 
apăruse pe piața săpunul “Patricia”, binecunoscut cititorului, 
ŞI se căutau formule care să impună produsul. Primul spot 
conceput de George înfățișa doi tineri aflaţi în plină idilă. EI 
îşi scoate cămaşa, iar fata îi zăreşte tatuajul şi, oripilată, îl 


Editura 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 


Nouă, nespecialiştilor, ni s-au părut stupide ambele idei, 
dar s-a doveditcă n-aveam dreptate şi că astfel! trebuie concepute 
clipurile publicitare. Oricum, creațiile Cineastului au fost 
respinse. 

Nimeni nu-i atât de tare încât să persevereze la nesfârşit, 
sfidând decepțiile şi înfrângerile. Don Quijote e un personaj 
fictiv, dar chiar Şi aşa a cedat în cele din urmă. Nu ne vom mira, 
astfel, dacă și George a bătut în retragere, abandonând veleitățile 
regizorale. Mi-e imposibil să apreciez dacă aceasta este sau nu 
opierdere pentru omenire şi, de altfel, nici nuare'vreo importanță. 

Treptat, George mi-a rămas singura cunoştinţă mai 
apropiată, restul colegilor noştri topindu-se nu se ştie unde. 
Legătura dintre noi nu cred că s-ar putea numi prietenie, 
deoarece nici unul n-am face mare lucru de dragul celuilalt; dar, 
cum oamenii numesc de obicei astfel de relaţii superficiale ca 
fiind prietenii, le vom spune şi noi tot aşa. Cert este că Cineastul 
mă consultă deseori, poate şi din pricină că doar eu am mai 
rămas în raza preumblănilor sale. Intr-o zi, pe când pierdeam 
vremea, ca de obicei, la cafenea, George mi se destăinui: 

— Demult am părăsit orice speranţă de a regiza un film! De 
fapt, nici nu se mai prea fac filme la noi, abia dacă se ating două- 
trei țitluri pe an. Totuşi, mă gândesc să încerc măcarun scenariu 
şi, dacă ai vrea să-rni ajuţi, am împărți veniturile pe din două. 
Tu, oricum, eşti om de condei... 

[deea mi-a surâs. Deşi nu prea credeam în reuşita ei, socotii 
că nu mi-ar strica să mai scriu câte ceva, decât să prind toată 
ziua muşte prin cafenele. Inclinasem, însă, către un film 
comercial, vârsta ambițiilor artistice fiind trecută demult pentru 
mine. Aflai, cu satisfacţie, că şi George vede problema la fel. 

— Fii atenţ la ce m-am gândit! — continuă Cineastul, cu un 
licăr straniu al privirii, trădând un clocotitor entuziasm. Am 
putea anticipa, prin film, cotitura pe care o va lua mersul 
Planetei... Eşti, cred, la curent cu profeţiile care prevăd biruinţa 
Răsăritului în anul acesta sau, după unele voci de la Muntele 
Athos, anul viitor, cel târziu... 

N-am veleităţi de profet şi nici înclinații deosebite către 
mistică; totodată, nici hidrocefa! nu sunt, ca să mă îndoiesc de 
prăbuşirea lumii protestante, ale cărei semne sunt evidente, 
atâta doar că nu socotesc necesară intervenția divină ca să ne 
descopere ceea ce poate vedea oricine cu ochiul liber. In ce 
priveşte anul împlinirii acestora, sunt ceva mai sceptic, însă 
admit, în baza unei logici elementare, că nu poate fi prea 
îndepărtat. Oricum, doream să schimb subiectul, mesianismele 
de orice fe! părându-mi întotdeauna suspecte: 

— Incepuseşi să-mi spui ceva despre un scenariu... 

— Exact! Fii atent aici: prezentăm întâi un soi de Babilon 
modern, un imperiu decrepit în care egoismul şi tembelismul 
sunt generale. Nu mai găseşti om, să-l cauţi cu reflectorul la 
amiază, toți stau lăbărțaţi cu tentacule lăbărțate te miri pe unde, 
clefăie necurmat felurite porcării şi din ei țâşnesc, prin toate 
orificiile, sucuri fetide; sunt vopsiți şi tatuaţi până şi-n urechi 
şi-şi petrec belciuge în rât, în marsupiu, în guşă, în uger și pe 
unde mai apucă, latră cuvintele şi, în loc de virgulă, folosesc 
câte o înjurătură, nu prea lungă, ca să n-o uite; fojgăie prin 
cluburi de desfrâu sau, mai rău, de întreținere, ca şi cum 
viermutala lor ar avea vreun sens şi, în general, mişună doar în 
căutarea plăcerii grosiere. Dupăo prezentare scurtă a atmosferei, 
dar suficientă pentru ca spectatorul să se cutremure de scârbă, 
trecem la altă chestiune, Într-o adunare a celor mai răi dintre cei 
răi, se decide ca Babilonul acela să devină un jandarm al 
națiunilor, cărora să li se impună pseudo-valorile sale. Desigur, 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șet-adjunct), 


Lipia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR, Florea TIBERIAN 7 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel,/(ax 0649/422536 








m 


— 
aj + pm 
Lai i dn lac . 
ae a în i a aia 


sai 


ră mă mpi ne Pur 27 PA 
g Mar e poa, It ni d ia ai, Si dh et ed tie 
> oh atent a apa SPD 3 cea na sri 0 pe IE: PE Ie Ai PA 


repulsia spectatorilor atinge apogeul! Prezentăm, apoi, o 
întrunire în Răsărit, unde se hotărăşte extirparea buboiului. 
Detaliile, ca şi dialogurile, sunt sarcina ta. Fiind un film de 
ficțiune, nu precizăm confesiunea răsăntenilor, dar ei se vor 
închina discret în câteva cadre, împreunând trei degete. 
Strategul forțelor Răsăritului e Anatolie; Anatolie înseamnă 
“răsăritean” — precizează Cineastul. O dată hotărârea luată, ca 
să nu ne jucăm cu răbdarea publicului, e declanşat prăpădul: 
rachete nucleare, vinişi, bombe tectonice, ultrasunete, tehnici 
paranormale, totul e pus în slujba nimicirii acelor... 

— Nu-i bine! — îi retezai din elan partenerului meu. Dacă 
eşti prea dur, poți stârni reacția adversă, generând o anume 
compasiune pentru acea turmă. Mai bine folosim arme care 
să-i lase pe decrepiţi fără curent electric, iar ei, nereuşind să 
se descurce fără cuptorul cu microunde, capitulează după 
câteva zile... 

— Ideea nu-i rea, dar cum rămâne cu aspiratorul de 
dreptate? 

— O rezolvăm cumva şi pe asta. Cocina de care zici se 
lăbărțează pe un teritoriu extins, de vreme ce se visează 
jandarm mondial. Înseamnă că în nord e fiig, iar în sud, cald. 
Îi vom deporta pe sudişti în Siberia, ca să se reabiliteze prin 
muncă, iar pe cei din nord îi trimitem să fertilizeze Sahara... 

— Perfect! — exclamă Cineastul. Am ştiut eu de ce mă 
consult cu tine! Şi o să-i arătăm cum suferă acolo, şobolanii... 

N-am pomiri atât de pătimaşe ca ale prietenului meu, dar 
acuni era prioritar succesul filmului, astfel că m-am avut 
obiecţii. Simţeam, totuși, că lipseşte ceva: 

— Parcă prea merge totul ca-n brânză! Ar trebui să creâm 
câteva situații tensionate, în care izbânda forțelor Binelui să 
fie pe muche de cuțit, ca să menţinem spectatoni încordați 
până la final... 

— În nici un caz! — protestă George. Omenirea vrea un 
marş triumfal, nu reţete facile care nu fac decât să amâne un 
deznodământ implacabil. Totuşi, vom înfățişa câteva zvârcoliri 
disperate de-ale şerpilor de a-şi salva cloaca în care s-au 
cufundat. Intâi, o trimit pe Sharon Stone să-l seducă pe 
Anatolie, dar el i-o retează scurt: “Curve avem şi noi, însă 
rasate!” — şi oexpediază la o fermă, să mulgă vacile alături de 
“primațațăa lumii”. Intr-o ultimă țopăială, broscoii parașutează 
aici o trupă specială, alcătuită din Silvester Stallone; Jean- 
Claude van Damme şi Amnold Schwarzenegger, dar încap toți 
pe mâna unor cosaşi moldoveni, care-i snopesc în bătaie. 
Unul chiar îi zice lui Amold: “Nu ți-i ruşini, bre, că te-ai 
născut în Austria? Și cauţi tu cu păgânii, apostatule?”. Ruşinaţi, 
cei trei cer Taina Botezului, după care se apucă de o muncă 
utilă, undevaprin Egipt. Filmul se termină cu un cadru în care, 
pe Statuia Desfrânăni, emblematică pentru Nou! Babilon, 
urinează nişte câini... 

Scenariul fiind, în linii mari, conturat, ne apucarăm de 
socotit încasările probabile şi, evident, partea ce ne-ar reveni 
nouă, ca scenarişti. Punând tot răul în față şi neocolind cele 
mai pesimiste previziuni, tot urma să ne alegem cu câteva 
miliarde bune (calculul l-am efectuat în Euro). Ne lăsarăm 
pradă viselor, George dorind să investească în cinematografia 
autohtonă, iar eu — să bat restaurantele. Ciudat, nici o brumă 
de îndoială nu ne tulbură revena, socotind nu doar filmul ca 
şi realizat, dar şi acțiunea sa, pură ficţiune, ca pe o inexarabilă 
realitate! 

Sunt cât se poate de conştient că, din punct de vedere 
strict artistic, demersul nostru e unul modest, dar daţi-mi voie, 
vă rog, să nici nu mă sinchisesc de acest amănunt... 


loan USCA 





Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 


S.R.L 


Pnutina Company 








- 2 ard sia e e i 
căii pi 46 Pasi Aaaa PE e