Puncte Cardinale anul XI, nr. 10 (130), octombrie 2001

credinta 
iubire 
speranta 





In Tintes New Romui el, 


Q33NY 


(denumirea unuia dintre avioanele deturnate) 


PERIODIC INDEPENDENT | 





THE AMERICAN WAY OF DEATH? 


In JVinodinas 


> EEe A 


(semnele echivalente prin convertire automată) 


PUNCiE 
CARDINALE 





N fe LUA RI, 


Octombrie 
2001 








16 pag. - 6000 lei 


DE ORIENTARE NATIONAL CRESTINA 


UN “SARAJEVO” AL SECOLULUI XXI? 


FA 
PE... FE înapoi 
„= * - (ra 

Ă - A PT mă si 

e R . 
——6 ..... 


Ceea ce s-a întâmplat în Statele Unite, în dimineața 
zilei de 1! septembrie 2001, poate fi considerat cel mai 
sângeros atentat terorist din istorie. E! se pare că s-a soldat 
cuunbilanţterifiant de morți şi “dispăruţi”: în jur de 6000. 
O tragedie care a adus doliu în multe inimi, atât ia faţa 
locului, cât şi în întreaga lume. Trebuie să fim de acord că 
şi cei mai înrăiți duşmani ai Statelor Unite, dacă mai au o 
palidă urmă de umanitate în ei, dacă reuşesc pentru o clipă 
să iasă din beţia propagandei anti-americane, nu pot decât 
să deplângă victimele inocente ale acestei operaţiuni 
abjecte şi criminale. În acelaşi timp, nu putem să nu fim în 
continuare îngrijorați, nu numai din cauza altor potenţiale 
victime ale terorismului în viitorul apropiat, dar şi din 

cauza efectelor la nivel mondial pe care le-ar putea :mplica 
o campanie de represalii militare de proporţii organizate 
de țara-vicumă. Pe de altă parte, ar trebui să nu ne lăsăm 
antrenați de valul de reacții emoționale. Nu numai ura 
ilegitimă, neagră, a terorismului se propagă, dar şi setea de 
răzbunare, aparent legitimă, poate deveni contaminantă şi 
devastatoare. Atunci vai de cei care intră în ““eraconflictelor 
asimetrice” (o sugestivă sintagmăacotidianului Lemonde 
diplomatique) fără voia lor, implicați prin simplul efect de 
inerție creat de intendependențele de tip financiar, economic 
şi militarde pe glob. Pentru că într-o lume globalizatătotul 
pare a fi ca într-un sistem de vase comunicante, orice 
acțiune sau reacțiune într-o anumită zonă putând perturba 
fatai echilibrul întregului. 












Seira i ci) o 4 


Lu Ş (3 / 
RD 07 er o 2 Petofi 
i ; = 


» A Pi A d ă , 4 “a y 
Emile a, “A A pd . . - CA ku x .- 
i DAR 

, i 4 - E | > — .— 
i. «ă - „j 


> erp 
Te i] 
Pa a“ - 


bnr »: 


Într-un interviu acordat cotidianului italian // 
Messaggero (ediția de duminică 23 septembrie a. c.), fostul 
terorist libanez Anis Naccache a avansat ipoteza unei 
manipulări în atentatele din Statele Unite. Pentru cei deja 
dependenți de versiunile oferite de mass-media din Occident, 
afirmația poate părea de o impertinență vecină cu cruzimea, 
sau chiar cu blasfemia. Şi, totuşi, Naccache nu este singurul 
care a avut curajul să se angajeze pe un astfel de drum îngust 
al Sugerări! publice a altor ipoteze decât cele oficiale, 
fumizate îndeobşte de Washington. Numai căvocileacestora 
— în minoritate, oricum - par total sugrumate de teribila 
ofensivă mediatică, ce are rostul să o preceadă pe cea 
militară. Ceeace i se poate reproşa lu: Naccache, fostă mână 
dreaptă a teroristului internațional Carlos, este, evident, 
parti-pris-ul islamic. Nu însă şi experienţa în domeniul 
activităților teroriste. Fostul terorist libanez a atras atenția 
opiniei publice asupra unui aspect care ar trebui Juat în 
seamă: în anii '80, CIA şi Mossadul (serviciile secrete 
americane şi israeliene) au organizat o şcoală de spionaj în 
Maroc, pentru a pregăti oameni care să se infilreze în 
mişcările islamice, venind în ajutorul rezistenței afgane 
contra Uniunii Sovietice. “4m fost suzprins — a declarat 
Anis Naccache — că, după atentate, nimeni nu a vorbit 
despre această şcoală, pentru că sute de persoane au fost 
pregătite acolo, iar unii instructori arabi de acolo, agenți 
sub acoperireai CIA şi Mossad, s-ar fi putut dovedi şi astăzi 
suficient de comvingători pentru a manipula foşti elevi să 
comită atentate în SUA”. Desigur, afirmațiile sale sunt 
discutabile, dar nu neinteresante în această fugă justițiară 
după nişte indicii care, suspect de repede, duc toate spre 
Ussama ben Laden. 


Prima concluzie; dacă atentatele din Statele Unite 
constituie o manipulare diabolicăa unor grupuri de interese, 
ar trebui să ne întrebăm: Cui prodest? Cui foloseşte? Intr- 
un intreviu acordat sâmbătă 14 septembrie (deci la trei zile 
dupăatentatele de la New Y orkşi Washington)cotidianului 
portughez Diario de Noficias, liderul spiritual al mişcării 
islamice palestiniene Hamas, şeicul Ahmad Yassin, a 
apreciat că adevăratul beneficiar al atacunilor din Statele 
Unite este Israelul. Referindu-se la Ussama ben Laden, 
şeicul, cunoscător al psihologiei militanților islamişti, a 
afirmat că, dacă ar fi organizat cu adevărat el însuşi 
atentatele, miliardarul saudit ar fi recunoscut-o cu mândrie. 
Deşi ar putea părea mai presus de orice fantezie (Şi, repet, 
revoltător pentru unii), o asemenea ipoteză (mitul “mâinii 
lungi a Mossadului"”) ar putea fi confirmată de cel puţin un 
antecedent istoric: cazul vasului italian “Achille Lauro”, 
detumat prin anii '70 de terorişti palestinieni. Aceştia. 
fiindconvinşi că luptă pentru cauza poporului lor. nu ştiau 
că operațiunea le fusese comandată nu de Organizația 
pentru Eliberarea Palestinei, ci de agenți ai serviciilor de 
securitate israeliene! Italia, care până atunci se număra 
printre simpatizanţii cauzei palestiniene, a fost obligată, 
după deturnarea şi uciderea unui pasager, să ia poziție 
oficială împotriva celor pe care îi susținuse diplomatic. 
Dupăvenirea sa Ja putere, George W. Bush, spre deosebire 
de precedesorul său la Casa Albă (Bill Clinton), avea 
serioase intenții să atenueze sprijinul Washingtonului 
pentru Israel (oficial, $ miliarde de dolari anual, din care 
o parte în tehnologie militară sofisticată) şi să înceapă O 
autentică şi nepărtinitoare mediere în conflictul israeliano- 
palestinian. Israelul ar fi avut imense avantaje prinangajarea 
militară a Statelor Unite în lichidarea terorismului şi prin 
scoaterea actualei administrații americane din atitudinea 
oarecum izolaționistă pe care o afişa la începutul 
mandatului. Prin punerea la punct aunei asemeneatehnici 
de “scoatere a castanelor din foc cu mână americană”, 


(continuare în pag. 16) 
Bogdan George RĂDULESCU 





















PAG. 2 NR. 10/130 Octombrie 2001 


PUNCTE CARDINALE 


UN “FOUNDING FATHER” ANTI-HRISTOS 





Într-un articol mai vechi, aminteam că Thomas 
Jefferson, autorul Declaraţiei de Independenţă, cel de-al 
treilea Preşedinte al Americii, s-a opus din toate puterile 
ca numele lui lisus Hristos să apară în Constituția 
Americană. Numele lui Dumnezeu — God — apare de 
foarte multe ori, dar lisus nu apare niciodată, de unde se 
vede nu numai necredința lui Jefferson, dar şi influența 
puternică asupra contemporanilor săi, care i-au acceptat 
propunerea. Cum se explică această opoziție şi care au fost 
consecințele ei istorice? 

Thomas Jefferson era fiul unui bogat proprietar de 

“pământ din Virginia, aparținând “nobilimii” americane, 
cu o dotație intelectuală deosebită, care l-a lansat de 
timpuriu în viața politică, la început în cea a statului 
Virginia, apoi şi în conducerea federală. S-a implicat în 
toate mişcările legate de propulsarea Americii spre statutul 
de mare putere şi, mai ales, spre construirea unui guvern 
central puternic şi autoritar. 

Injurul anului 1780, fermierii din New England, care 
prosperaseră în timpul războiului cu Anglia (vânzând 
alimente, în mod egal, armatelor americane, engleze şi 
franceze), sărăciseră în timpul păcii şi s-au răsculat, sub 
conducerea unui fermiernumit Shay, împotrivaguvernului 
central. Nu erau decât 600 de fermieri, dar răscoala lor a 
fost atât de surprinzătoare încât a creat panică generală. 
Camerele legislative au votat în pripă o armată de circa 
1600 de oameni care să-i înfrângă pe rebeli. Statul 
Massachusetts a venit cu o armată de 4000 de oameni 
pentru a-l înfrunta şi a-l prinde pe Shay. Fermierii s-au 
refugiat în munți, dar au fost hăituiți şi ucişi. Jefferson se 
afla pe atunci în Franța, care era în plină revoluție, şi, pe 

„cât se pare, se molipsise de avântul revoluționar şi de 
violențaevenimentelor. lată ce scriael guvernului american, 
legat de revolta fermierilor: “Luaţi armele! Ce înseamnă 
un număr mic de vieți pierdute într-un secol sau două? 
Pomul libertăţii trebuie împrospătat, din când în când, cu 
sângelepatrioților şi al tiranilor. Acesta este îngrăşământul 
Ii natura?” (subl. n.). 

În lumina acestei scrisori, ne explicăm multe dintre 
actele lui Jefferson: şi intransigența poziţiei sale, şi 
inconsecvența privind sclavagismul negrilor”, şi atacul 
direct împotriva lui Hristos (la care ne vom referi în 
continuare), ca şi duritatea față de cetățenii nemulțumiți 
de guvern (duritate pe care mai tocmai guvemele democrate 
au practicat-o mai abitir împotriva propriilor cetățeni” ), 
sau cruzimea aproape unică a armatelor americane 
împotriva popoarelor pe care le-au atacat, cel mai recent 
fiind spectacolul monstruos al războiului din Iugoslavia 
(ceriscăacum să fiereiterat împotri vaunor*'țapi ispăşitori”" 
dinlumeaarabă, în urmatragicei lovituri din 11 septembrie, 
ai cărei autori propriu-zişi rămân neidentificați). 

Jefferson, caaproape sau chiar toți Părinții Fondatori, 
făcea parte din masonerie, care se angajase, în acea vreme, 
la distrugerea monarhiilordin Europa, deoarece acestease 
socoteau “de drept divin”, deci revendicau o origine de 
naturătranscendentă şi o'stabilitate dincolode vicisitudinile 

istoriei. Revoluţia franceză proclamase deschis lupta 
împotriva credinţei şi a Bisericii, declarând la un moment 
dat ca Zeiţă a Rațiunii pe o actriță celebrăa vremii, care era 
adoratăși purtată în procesiuni, ca altădată Sfânta Fecioară. 
Această schimbare de zei, prin care rațiunea umană era 
declarată suprema lege socială, a dus la cea mai Sinistră 
lozincă a Revoluţiei franceze (urmată de toate ororile 
monstruoase pe care, poate, numai revoluția comunistă 
rusă le-a depășit):*“Cu maţele ultimului popă vom spânzura 
pe ultimul rege!”, 


* Deși Jefferson afirma că sclavagismul va aduce mari 
nenorociri peste Statele Unite, care vor trebui să plătească 
amar această nedreptate, el o făcea numai cu titlu de 
umanism propagandistic. În realitate, a continuat să-și țină 
sclavii în condiţii destul de grele, despărțind familiile după 
interesul său (când a fost preşedinte, şi-a luat bucătăreasa — 
0 negyesă — cu el; când soţul sclav a fugit de pe moşia de la 
Monticello, să-și vadă nevasta la Washington, Jeflerson a 
dat ordin să fie trimis în lanțuri înapoi la Monticello), 

** Vezi represiunea bestială a lui Clinton şi Janet Reno 
împotriva sectei davidiene de la Wako, Texas, unde aproape 
toți P3sisţi au fost arşi de vii (lut, copiii!), sau 
împușcarea femeii separatiste când îşi alăpta copilul, la 
Blue Ridge, Texas. 


Jefferson a fost un fiu devotat al masoneriei. Opoziția 
lui cea mai mare a fost față de Iisus Hristos ca Fiu al lui 
Dumnezeu. Depășind cu aproape 200 de ani rebeliunea 
aripii stângi a diferitelor secte creştine din vremea noastră, 
care neagă dumnezeirea lui lisus, Jefferson, cu lipsa de 
respecta organizației masonice față de tot ceea ce lumea (Şi, 
mai ales, creştinismul) a realizat înmod tradițional, încearcă 
să declare că Noul Testament (ca şi cel Vechi, de altfel) nu 
este decât o colecție de legende, care îneacă sub valul lor 
singurul aspect valabil în aceste cărți: învățăturamoralăalui 
lisus Hristos, 

Cu o ireverenţă totală, acest “Părinte Fondator” al 
Americii îşi concepe planul său de a distruge în sufletul 
americanului (şi, eventual, prin forța brutală a unei Americi 
caretrebuia să conducă lumea, în sufletul întregii umanități) 
imaginea lui lisus ca Dumnezeu întrupat din dragoste 
pentru noi. Înţelegând că nu era deloc simplu să lupţi 
impotriva divinității, el se străduieşte să facă din lisus un 
învățător, un moralizator al lumii, chiar extraordinar, dar 
negându-i calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Este foarte 
posibil ca Jefferson să fi primit această însărcinare direct de 
la şefii săi masoni, care totuşi nu şi-au asumat nici un fel de 
participare fățişă laacţiunea lui Jefferson. În ultimii zece ani 
ai vieții sale, Jefferson s-a aplecat cu un ze! vrednic de o 
cauză mai bunăasupra Noului Testament, pentru a-l purifica, 
chipurile, de orice “legendă pioasă”, păstrând numai ceea 
ce este ““autentic”. (EI nu se ocupă în nici un fel de Vechiul 
Testament, pentru care nuare nici o considerație) Inteligența, 
puterea de muncă şi pregătirea intelectuală excepțională 
l-au ajutat în această încercare destructivă nereuşită. In 
ciuda tuturor acestor calități, lucrarea demonică a lui 
Jefferson n-a avut consecințe semnificative. Poporul 
american era prea credincios, chiar dacă sectar, iar 
ataşamentul față de Sf. Scriptură l-a făcut surd la “cântecul 
de sirenă” al lui Jefferson. 

În studiul său, el a folosit diverse traduceri: greceşti, 
latineşti, franceze şi engleze, pe care le-a pus în paralel, 
le-a comparat, le-a epurat şi a scos la iveală un volum 
intitulat Jisus din Nazaret. De curând, cartea lui Jefferson a 
fost reeditată de Beacon Press, editurăa Asociaţei Unitariene 
Universaliste, rezultată din Asociaţia Bisericii Unitariene şi 
a celei Universaliste (ceea ce ne dă o idee clară despre 
originea masonicăa Asociaţiei). Se ştie că Biserica Unitariană 
nu crede în Sf. Treime, ci numai în Dumnezeu Tatăl (care 
ia când chipul lui lisus, când pe cel al Sf. Duh). Titlul noii 
versiuni a lui Jefferson este: 7he Jefferson Bible: The Life 
and Morals of Jesus of Nazareth. 

Din această “Biblie” vedem care erau criteriile de 
apreciere ale lui Jefferson privind persoana Mântuitorului 
şi adevărul credinţei exprimat în cele patru Evanghelii. Din 
scrisorile trimise de autor unor prieteni sau unor membri ai 
familiei reiese căelîl consideră pe Sf. Apostol Pavel! ca fiind 
cel mai vinovat de coruperea învățăturii lui lisus, deoarece 
el este cel ce argumentează cel mai adânc (teologic şi 
filosofic) dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. in ceea ce 
priveşte textul“Bibliei” lui Jefferson, aşacuml-a fixatel din 
siluirea celor patru Evanghelii, subliniem, înainte de orice, 
opinia lui în privința autorilor, pe care îi numeşte groveling 
authors şi “minți debile”. E! exclude orice fenomen 
supranatural din Evanghelii: minunile, vindecările, învierile 
din morți, cea mai mică aluzie că lisus ar fi fost Dumnezeu, 
sau că între El şi Dumnezeu ar fi fost vreo relaţie specială, 
inclusiv Naşterea din fecioarăşi Înviereadin morți. Profesorul 
de istorie areligiilorde la Universitatea din Chicago, Martin 
E. Marty, spune că Jefferson a epurat din Sf. Evanghelii 
orice miracol, orice metafizică şi orice mister, nelăsând 
decâtparabolele-nici aceleatoate-—şi aforismele. Jefferson, 
spune el, “s-a străduit să facă din lisus un Socrate”. 

Într-o scrisoare pe care Jefferson i-a adresat-o 
președintelui John Adams, el scrie: N-a fost deloc greu să 
separ adevărul de invenție, căci totul era uşor vizibil, îi 
cum poți distinge diamantele într-o movilă de gunoi”!!! In 
înțelegerea lui Jefferson, cele patru Evanghelii nu sunt decât 
o grămadă de gunoi mistic, în care strălucesc diamantele 
învățăturii morale a lui Hristos. Vă amintiţi de Renan, care 
a scris Viața lui Iristos? Şi acesta a contestat dumnezeirea 
lui lisus, şi acesta a căutat să afirme că oricare dintre 
minunile menţionate în Evanghelii poate fiexplicatărațional, 
dar niciodată — deși evreu la origine — nu a scris un singur 





cuvânt murdarîmpotriva celorpatruevanghelişti. Niciodată 
nu i-a numit ““minți slabe” şi nu a afirmat că scrierile lor 
reprezintă o grămadă de gunoi în care scânteiază doar 
preceptele strict morale. Într-o scrisoare către alt prieten, 
fostul preşedinte afirmă că ceea ce a lăsat de o parte erau 
numai absurdități, impostură, neadevăruri şi şarlatanism, 
sauignoranțăvulgară, superstiție, fanatism şi contrafacere. 

Semnificativ pentru noi este faptul că şi preşedintele 
Adams, care apăreaa fi un devotat creştin congregaționalist, 
l-a încurajatpe Jefferson în acest “studiu biblic”. De altfel, 
profesorul Alien Guelzo, de la Eastern College, 
Pennsylvania, afirmă ca teologia personală a lui Adams 
era foarte asemănatoare celei a lui Jefferson, ambii 
exprimând un “dispreţ mutual” față de ortodoxia creştină. 
Atunci în ce-a constat creştinismul Părinților Fondatori? 
În disprețul față de credința creştină, în considerarea 
Noului Testament drept o “grămadă de gunoi” în care 
străluceau doar învățăturile morale ale lui lisus—nici Fiul 
lui Dumnezeu, nici un sfânt, nici măcar un profet, ci un 
simplu moralist?! 

Cu astfel de concepții, înțelegem mai bine fisurile 
Constituției Americane, care a favorizat şi continuă să 
favorizeze orice concepție anticreştină (ateism, sincretism, 
Satanism etc.), iar creştinismului adevărat nu-i dă voie să- 
şi spună cuvântul decât în particular. Marele noroc al 
Americii este însă acela că populaţia continuă să fie 
religioasă, în ciuda miilor de organizații anticreştine. 
Când, în 1800, Jeftersoncâştigăalegerile, populaţia creştină 
erasperiatăşi se spunea chiar că va fi nevoită să-şi ascundă 
Bibliile, pentru că noul preşedinte le va confisca, pentru a 
le înlocui cu “Biblia” lui. Jefferson însuşi s-a speriat de 
aceastăapreciere a cetățenilorarnericani asupra lui şi, într- 
o scrisoare adresată prietenului său Benjamin Rush, el se 
scuza, afirmând că are o credință foarte diferită, vezi 
Doamne, de sistemul anticreştin care i se imputa. 

Lupta dintre creştinismul adevărat şi falsul creştinism 
oficial american, instituit de Părinții Fondatori masoni, va 
continua, cu consecințe dezastruoase. America va pieri 
prin propriile-i păcate. Unii predicatori protestanți 
consideră Statele Unite drept “Desfrânata cea mare”. Mi 
s-a părut exagerată această afirmaţie. Dar privind la ce se 
întâmplă pe mapamond sub presiunea americană, cea mai 
mare putere politică, militară şi economică din lume, care 
impune pretutindeni principiile sale de “libertate” şi 
“drepturi umane”, cu favorizarea viciilor celor mai aberante 
şi cu oprimarea susținută a creştinătăţii autentice, iar 
războaiele pe care le declanşează, însoțite de uciderile cete 
mai monstruoase, le declară drept “acte de justi ție”, încep 
să mă îndoiesc şi să mă întreb dacă acuzațiile acestor 
predicatori nu sunt cumva, până la urmă, adevărate 

Imoralitatea răspândită în lume de puterea americană, 
satanismele ce-nfloresc în umbraei, expansiunea perversă 
a viciilor, care fac din întreaga omenire o nouă Sodomă, 
nu sunt oare semnele sfârşitului, triumful Antihristului, 
punerea pe tron a Marii Târfe? 


Pr. Gh. CALCIU 





———”” — — ” 





4 


| 





Reiau, aşa cum făgăduisem, eseul despre națiune şi 
naționalism prin prezentarea celui mai autorizat punct de 
vedere ortodox cu privire la fundamentarea teologică a 
realităţii onlologice a naţiunilor (în sensul tradiţional de 
“naţii” sau “neamuri”, iar nu în cel impus de sociologia şi 
politologia ultimului secol, care au mutat accentul de pe 
natural pe convențional): cel al lui Dumitru Stăniloae din 
Ortodoxie şi românism (Tip. Arhidiecezană, Sibiu, 1939; 
reed. 1999, la Ed. Albatros din Bucureşti). Folosesc aici 
ediția princeps şi am în vedere două dintre texte: “Scurtă 
interpretare teologică a națiunii” (pp. 35-44) şi 
“Naționalismul sub aspect moral” (pp. 143-168). 
Parantezele drepte îmi aparțin. 

Creştinul (şi omul religios în majoritatea ipostazelor 
sale), admiţînd că lumea este creație divină, “nu dispre- 
țuieşte nici una dintre componentele cosmosului”, căci 
toate exprimă voința şi înțelepciunea divinității. Creştineşte 
vorbind, toate lucrurile 'din lumea aceasta, câte nu sînt 
făcute de miini omeneşti, ci există în ordinea firii, “sînt 
cugetate etern de Dumnezeu”, iar ideile tuturor lucrurilor 
existente în lume, întrucît constituie "materialul cugetării 
ființiale a lui Dumnezeu”, nu pot fi despărțite principial de 
ființa divină. Desigur, “între lumea creată şi cea necreată 
nu e numai apropierea între copie şi model”, ca-n vechea 
viziune platonică, ci una mult mai strînsă şi mai subtilă. 
“Lumea dumnezeiască nu e un model static, ci e 1 

complex de forțe dinamice. Ele activează de la graniţa 
metafizică a lucrurilor, mînînd (conducînd] dezvoltarea 
acestora din urmă spre forma care se află în ele din 
etemitate realizată” (p. 38; subl. n.). Toate existenţele 
fireşti se desfăşoară treptat în liniile de forță aie modeiului 
lor transcendent, astfel încît “orice persoană sau lucru 
(natural] cuprinde forma sa întreagă în fiecare moment al 
dezvoltării!”, ca pe un fel de cod genetic regăsibi! în fiecare 
ipostază tranzitorie. 

Tocmai în sensul acesta afirma şi Constantin Noica, 
din perspectiva ontologiei filosofice, că ''devenim ceea ce 
sîntem”. Se poate glosa că, la nivel uman (individual sau 
comunitar), în virtutea libertății lăsate de Dumnezeu şi 
neînțelept valorificate de om, există şi eventualitatea ca o 
existență să nu-şi realizeze pină la capăt potențialitățile 
cuprinse în esența sa, frinindu-şi sau deviindu-şi 
dezvoltarea/desfăşurarea firească. S-ar putea spune deci 
încă și mai mult, fără a intra în contradicție cu afirmațiile 
lui D. Stăniloae: embrionul sau sămînța, la nivel uman, 
include nu numai “forma desăviîrşită a exemplarului”, dar 
poate că şi toate posibilitățile lui deviaționiste; sîntem 
poate dintru început (de la Dumnezeu) un ghem de 
posibilităţi, dintre care una reprezintă traiectoria optimă a 
devenirii noastre, întrucît nu ne pervertim firea şi nu ne 
opunem voinței divine. Pe de altă parte, este foarte probabil 
că această vanabilitate posibilă este limitată în cadrul 
fiecărui “model”, astfel că putem deveni mai puțin decit 
sîntem, dar în nici uncazcutotul altceva. Trebuie să existe, 
în ordinea creaţiei divine, un raport precis între stabilitatea 
şi flexibilitatea formelor, raport pe care noi nu-l putem 
determinarațional, ci doar observa empiric (cum e şi cazul 
variație; speciilor în biologie). 

Să ne întoarcem însă Ja textul lui D, Stăniloae. “Prin 
acțiunea modelelor-forță apar deodată germenii creaţi ai 
«eGpiilon» lor, apar deodată chipurile lor, nedezvoltate, 
Chipunile acestea [mai târziu, în Dogmatica sa, teologul 
va vorbi de “raţiuni plasticizate”) nu sînt [propriu-zis) o 
iradiere a modelelor, dar nici iradierea nu lipsește din 
chipuri, căci o comunicare de forță de la modele la chipuri 
trebuie să aibă loc”, respectiv “un /ranscensus misterios” 


PUNCTE CARDINALE 


de la un plan la altul. Pe de altă parte, “în embrionul unui 
exemplar nu se cuprinde numai forma deplină a acelui 
exemplar, ci, ca potenţe, şi ale exemplarelor ce vor descinde 
din el”. 

Pe baza tuturor celor de mai sus, se poate conchide că 
“creațiunea propriu-zisă n-a constat într-o arătare a lumii în 
forma ei deplin dezvoltată, cu toate speciile şi varietățile 
lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai semințele 
lucrurilor, dar în aceste semințe se cuprind potențial toate 
formele uiterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se face 
printr-o colaborare a lui Dumnezeu, ca proniator, cu lumea. 
Ceea ceeste de la început în Dumnezeu [în «Sofia necreată»”] 
deplin descoperit şi dezvoltat, în lume [«Sofia creată] se 
arată pe rînd, în timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire în 
timp a formelor care există etern [în Dumnezeu)” (p. 39). 


Damnibua  Sriănilaae 
7903 - 1995 





Octombrie 2001 NR. 10/130 PAG. 3 









sau al faune:) ar putea explica suficient şi diversificarea 
umanității, contrazicînd aserțiunea total nefondată că 
națiunile ar fi consecinţe ale păcatului (ele neputindu-se 
explica /eologic printr-un mit cum este cel al Turnului 
Babel, mai ales că legătura dintre limbă şi naţiune nu este 
atit de necesară pe cît se crede, istoria oferind nenumărate 
cazuri de divergență: mai multe limbi în cadrul aceleiaşi 
etnii, mai multe etnii diferite vorbind aceeaşi limbă, 
aceeaşi etnie adoptind mai multe limbi de-a lungul istoriei 
sale, iar uneori uitindu-şi limba originară etc.). “Dar 
răspunsul se poate da şi altfel; Păcatul sau răul e de alt 
ordin decît unitatea sau diversitatea. E] înseamnă stilcire, 
desfigurare a lucrului dat, a existenței produse de alte 
puteri. Este specificul național o stilcire a umanului, o 
decădere din ființa omenească? Ar fi, cînd acest specific 
național s-ar prezenta ca fiind ceva vicios, meschin, fără 
înălțimi şi punităţi de simţire şi de gînd. Cine nu ştie însă 
că nimic josnic nu se află în felul specific cum percepe şi 
reacționează în lume membrul unei anumite naţiuni? În 
Simţirea doinei românești sau în horanoastrănucred căe ceva 
păcătos, sau dacăe şi aşa ceva, aceastanue de caracter național, 
ciomenesc. Naţiuneaîn faza păcatului are manifestări păcătoase, 
pentru că natura omenească în general, cu toate diversificânle 
în care se înfăţişează, este [a ajuns] păcătoasă. Sooaterea 


oamenilor din starea păcătoa-să nu se face prin anularea 


AI 3 calităților naționale, ci prin îndreptarea naturii omeneşti în 


a pile e Ri 
A 3 „d Pa XI mi = 4 Ti 4 
SR d Ș ala i] E a 
aAcultuală. A 
A cui A Ă L 4 
N apei 
Z a 


i z a i 
> PA Să: r; A 








“VL 

După acest expozeu principial asupra ansamblului 
creației divine, D. Stăniloae trece la aspectul particular a! 
creării omului şi, o dată cu el, la problema entităților 
naționale. Același mod peneral se regăseşte şi-n realitatea 
creată om/umanitate. 

“În ce priveşte pe om în special, Dumnezeu a creat la 
început pe Adam şi Eva. Dar în ei se cuprindeau potențial 
toate naţiunile. Acestea sint descoperiri întimpalechipurilo 
care există eter în Dumnezeu. L.a baza fiecărui tip național 
acționează un model dumnezeiesc etem, pe care acea 
națiune are să-l realizeze şi în sine cît mai deplin” (p. 40). 
Prin urmare, ca toate lucrurile ce fac parte din ordinea 
naturii create, națiunile nu pot fi decit de Ja Dumnezeu, 
ținind de complexitatea proiectului divin al umanității. 
“Într-un singur caz n-ar fi națiunile de la Dumnezeu şi ar 
trebui să luptăm împotriva lor: cînd diversificarea omenirii 
în naţiuni ar fi o urmare a căderii în păcat”, sau, altfel spus, 
“0 deviere de la calea pe care vrea Dumnezeu să se dezvolte 
omenirea”, Simpla existență a unei legi rniversale a 
diversificării interne a regnurilor (a se vedea cazul florei 


* Conceptele bulpakoviene de “Sofia creată” şi “Sofia 
necreată” [de la gr. sophia, “ înţelepciune”) sint utilizate de 
D, Stăniloae însuși la pag. 37, 


general. Dacă ar fi ceva păcătos însuşi specificul național, 


atunci nu s-armai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul 


unei națiuni, căci toți ar fi răt” (pp. 41-42). 

Desigur, rămîne problema de a clarifica mai 
îndeaproape raportul dintre uman şi național (ceea ce se 
poate face pe multe căi: teologic, filosofic, antropologic. 
etnologic, biologic etc.). Un lucru rămîne cert şi se cade 
observat cu precădere: "nu există omanațional [...] Un om 
pur, necolorat din punct de vedere naţional, fără determi- 
nările naționale, este o abstracțiune [...] Umanul există 
numai în formă națională, colorat național, determinat 
național, aşa cum există numai determinat individual. Nu 
se potextrage de Ja un individ sau de la o naţiune determi- 
pantele individuale sau naționale pentru a lăsa umanul 
pur. Ar însemna să distrugi însuşi umanul” (pp. 42-43). 


„ Mai mult decît atît, aş adăuga, naționalitatea nu este 


negociabilă sau interşanjabilă; cum am mai spus-o, cineva 
îşi poate schimba patria, limba, înfăţişarea, ba chiar sexul, 
dar înnici unchip naționalitatea. Ca şi rața lui Nae Ionescu, 
chinezul moare tot chinez, orice ar face. 

E limpede că, înțelese în rostul lor divin, neamurile 
sînt rînduite să existe legitim prin fire şi să co-existe 
armonic prin iubire, asigurînd unitatea în diversitate a 
creației divine, întruparea şi îmbogățirea universalului, 
dinamica interioară a unei umanități personalizate. În 
consecință, naționalismele creatoare și integratoare sînt 
manifestări umane în ordinea firescului, pe cînd naţiona- 
lismele concurențial-exclusiviste sînt forme de perversiune 
istorică, de ieşire-din-fire, odioase nu numai oamenilor, ci 
şi lui Dumnezeu. 

Aceasta este şi concluzia ultimăa '“Scurtei interpretări 
teologice "a lui D. Stăniloae: “Naţiunile sînt, după cuprinsul 
lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În 
fiecare arată o nuanță din spiritualitatea Sa nesfirşită. Le 
vom suprima noi, vrînd să rectificăm opera şi cugetarea 
eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ține 
la existența fiecărei naţiuni, protestind cînd una vrea să 
oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind armonia 
lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor 
durmnezetești” (p. 44; eseul este datat: “Sf. Paşti, 1934”). 

(Va turma) 
Răzvan CODRESCU 















PAG.4 NR. 10/130 Octombrie 2001 


DEVÂR ISTORI 


F> si 
ru 
E | 





- 
sa 


In schimbul de scrisori dintre Francois Furet şi Ernst 
Nolte, sub titlul Fascisme et communisme (trad. rom. 
Editura Univers, 2000), istoricul francez abordează una 
din problemele care, pin implicaţiile sale culturale, dar 
mai ales politice, depăşeşte cadrul limitat al cercetărilor 
istorice: problema antisemitismului modem. (Editonul 
franceza intitulat capitolul care conține scrisoarea adresată 
lui Ernst Nolte, în care istoricul francez tratează această 
temă, chiar “Antisernitismul modern”.) 

Punctul de plecare înanaliza pe care Furet o întreprinde 
asupra antisemitismului modem îl constituie afirmaţia lui 
Nolte cu privire la existența unui “nucleu raționat” care 
motivează “pasiunea antisemită”. Un mod de înțelegere 
care nu exclude posibilitatea existenţei “mai multor căi 
care conduc de la «rațional» la «iraționaby”. Dar ponderea 
pe care o poate dobândi la un anumit moment “iraţionalul” 
nu trebuie, susține Nolte, să-l determine pe istoric să treacă 
cu vederea “nucleul rațional” care a stat la originea acelor 
forme de manifestare “iraționale”. Să-l lăsăm însă pe 
istoricul german să susțină acest punct de vedere:“«Nucleul 
rațional» despre care vorbim poate fi exprimat printr-o 
propoziție simplă, care ar suna cam aşa: femeile şi bărbații 
de origine evreiască au participat într-o proporție mai 
mare decât media la dezvoltarea intelectuală şi la cea a 
organzațiilor, ideologiilor şi mişcărilor socialiste din 
Europa, lacucerirea puterii şi apoi la prima fazăa dominaţiei 
bolşevice din Rusia. Această propoziţie nu se referă la 
ceea ce este doar o metodă de cunoaştere, ci la o realitate, 
iarea nueste contestabilă, cel puțin între noi doi, căci, într- 
o formă sau alta, ea se regăseşte în numeroase lucrări ale 
unor specialişti care, în general, dau o explicaţie relativ 
clară a acestei situații”. | 

„Pentru a înțelege ceea ce Furet consideră ca fiind 
cauzele care se găsesc la originea conflictului actual dintre 
neevrei Şi evrei, nu trebuie trecut cu vederea că acest 
conțlict e la fel de vechi ca și iudaismul însuşi. “Pentru 
mulți istorici — scrie Frangois de Fonteţte în Histoire de 
['antisemitisme (P.U.F.. Paris, 1982) — antisernitismul 
este un fenomen permanent în spaţiu şi mai cu seamă în 
timp. Theodor Mommsen îl consideră «la fel de vechi ca 
însuşi iudaismul», punct de vedere împărtășit şi de 
Theodore Reinach. Renan constată îndelungata sa 
existență, iar Moise Engelsohn crede că antisemitismul s- 
a născut o dată cu «naşterea lui Avraam». Numeroşi alți 
autori creştini, catolici şi protestanți, ajung, la concluzii 
analoage, studiile lor având ca temă antisemitismul 
permanent, care adominat, cu precădere, sfârşitul secolului 
trecut [sec. XLX-n.n.] şi prima jumătate a secolului nostru 
(sec. XX-n.n.]” 

O poziție ceva mai nuanțată în problema originii şi a 
formelor de manifestare ale antisemitismului este 
exprimată de Hannah Arendt în studiile sale asupra 
problemei evreieşti. Autoarea acestor studii atrage atenția 
asupra unei erori comise frecvent, “confundarea a două 
realități total diferite: antisemitismul ideologic laic din 
secolul al XIX-lea, care apare sub această denumire după 
1870, şi ura împotriva evreilor, de origine religioasă, 
inspirată de ostilitatea reciprocă a celor două credințe 
religioase antagoniste”. Or, ceeace Hannah Arendt înțelege 
prin “antisemitism ideologic laic” se suprapune până la 
identificare cu conceptul de “antisemitism modem”, al 
cărui conținut îl găsim sistematizat succint, atât ca 
semnificaţie cât și ca evoluție istorică, în articolul 
“Antisemitism” din Dictiommaire de civilisation juive 
redactat de Jean-Christophe Attias şi Esther Benbassa, 
editat de Larousse, Bordas, 1977 (trad. rom. Editura 
Univers Enciclopedic, cu “sprijinul Federaţiei 
Comunităţilor Evreieşti din România”), din care cităm: 

“Cuvântul «antisemitism» este folosit pentru prima 
oară în Germania de către agitatorul politic Wilhelm Marr 
într-un pamflet publicat în 1873, Der Sieg des Judentums 
iiber das Germanenhum (Izbânda iudaismului asupra 
germamismului). Realitatea pe care o desemnează acest 
termen se cristalizează în Europa încă de la sfârşitul anilor 
1870, într-un context favorabil, al cărui fundal îl constituie 
panslavismul şi pangermanismul. Antisemitismul modem 
are legături cu antisemitismul teologic a! Bisericii 
medievale, mereu viu în mediile de dreapta şi în cele ale 


"a n 


AL) 
pa 
Ti 








PUNCTE CARDINALE 





-. 
S 
pa 


4 


Zi 





clerului catolic. El adaugă totuși la acest vechi fundal un 
număr de elemente noi; anticapitalismul iudeofob al 
socialiştilorşi al păturilor populare, pe de o parte, elaborarea 
conceptului pseudoşiiințific al rasei, pe de altă parte. 

In Germania, în 1878, AdolfStoecker[pastorevanghelic 
şi predicator la Curtea imperială şi la Domul din Berlin — 
n.n.] întemeiază Partidul Muncitoresc Creştin-Socialist pe 
baza unei politici antievreieşti, care denunță dominația 
evreilor în presăşi finanţe. Naţionaliştii germani ţin discursuri 
asemănătoare, Inanul 1890, 16 deputaţi aparținând partidului 
antisemit sunt aleşi în Reichstag, Parlamentul german. 

In Austnia, de asemenea, antisemitismul devine o forță 
politică şi, în 1897, Karl Lueger este ales primar al Vienei 
pe baza unui program antisemit. Europa Centrală, în 
ansamblu, cunoaşte o efervescenţă de inspirație antisemită, 
cu apariția din nou a vechilor acuzaţii de ucidere rituală 
(calomnia lui Tisza Esziar, în Ungaria, în 1882). 

In Franţa, antiiudaismul creştin şi de dreapta 
supravieţuieşte în stare latentă. EI reapare de fiecare dată 
când Biserica se simte amenințată şi devine virulent în 
timpul Republicii, începând din 1789, ca o reacţie la 
laicizarea întreprinsă de noul regim. Evreul este înfățişat ca 
artizan al Revoluției şi al anticlericalismului, ca persecutor 
al clerului şi ca gropar al religiei şi civilizației creştine. Şi 
stângase lasă pradă adesea, dar dinalte motive, iudeofobiei. 
Incepând din anii 1880, actualitatea alimentează diverse 
tendințe ale antisemitismului, care se îmbină la acest sfârşit 
al secolului al XLX-lea, caracterizat prin mutații politice, 
sociale şi economice care destabilizează societatea franceză. 
Asistăm lao adevărată cotitură, o dată cu apariția lucrării lui 
Edouard Drumont, La France juive (Franţa evreiască, 
primaediţie 1886), care confirmă cristalizarea tuturoracestor 
tendințe. Şi deşi, fireşte, nu poate fi redusă la o simplă 
afacere de antisemitism, afacerea Dreyfus ilustrează țotuşi 
bine această evoluție generală a ideilor. P 

în Rusia, care adăposteşte cea mai mare colectivitate 
evreiască, de la împărțirea Poloniei, antisemitismul se 
erijează în politicăde stat, înlocuind unantisemitism popular 
viu, alimentat de secole de antiiudaism. Asasinarea țarului 
Alexandrual II-lea în 1881 provoacă pogromuri antievreieşti 
în sudul Ucrainei; Alexandru al ll-lea impune evreilor 
restricțiieconomice, în 1882. Indecursul anilor discriminările 
se agravează. Spre sfârşitul anilor 1880 se introduc limite 
pentru admiterea evreilor în şcolile ruseşti, în universități şi 
în diverse profesii. In anii 1891-1892, peste 20.000 de evrei 
sunt expulzați din Moscova. În 1903 are loc pogromul de la 
Chişinău. În 1904 evreii sunt acuzați de a se fi înțeles cu 
japonezii, împotriva cărora Rusia se afla în război, ceea ce 
prilejuieşte grave răscoale. Agitația antievreiască atinge 
punctul culminant o dată cu afacerea Bellis, o afacere de 
calomnie cu privire la o ucidere rituală. 

Din secolul al XIX-lea, efectele antisemitismului 
european nu ocolesc nici chiar Orientul musulman, care 
totuşi până atunci nu cunoscuse decât rareori şi în plan local 
accese de antiiudaism virulent. Ostilitatea se exprimă aici 
tot prin calomnii cu privire la ucideri rituale, lansate la 
adresa evreilor de populațiile creştine, îndeosebi greceşti, 
într-un context general de concurență economică exacerbată 
şi cu binecuvântarea puterilor europene, care se slujesc de 
minoritățile musulmane pentru a-şi extinde influența. 
(Dispariţia, în 1840, a călugărului Thomas şi a servitorului 
său, despre care s-a presupus că au fost răpiți de evrei pentru 
o ucidere rituală, a stârnit vâlvă în întreaga lume creştină- 
n.n.) În ceea ce priveşte noile state naţiuni creştine, născute 
pe vechile teritorii otomane, ele întrețin un climat de 
antisemitism comparabi! cu cel din Occident. 

Începând cu anul 1919, punerea în circulație, în 
Occident, a Protocoalelor Ințelepților Sionului avea să dea 
apă la moară antisemiţilor. De fapt este vorba de un fals, 
fabricat la începutul secolului XX de poliția țaristă, şi care 
relansează faimosul mit al complotului evreiesc (şi 
francmason)în vederea stăpânirii lumii. O întreagă literatură 
se dezvoltă în jurul acestui text în anii 1930. în 1933, 
nazismul este victonos în Germania, iar teoriile rasiale 
culminează după aceea cu eliminarea fizică a evreilor. 

Perioada postbelică marchează un moment de răgaz. 
Polonia cunoaşte totuşi pogromurile începând din 1946, cu 
toate că populaţia evreiască a fost decimată. În Uniunea 


— PTA ora Pe re ii rr e = PE fut E A 0 
A A tat” CAI ai: e ară ip adi A: 
"3 i 9 Ap DUP ai TRacăă Pi par să 4 
: e ir a A; pa 4 MA. A 
I-| 5 A 1 Ra] e ari i . E Apis 
3 3 IAR Pag a VI Da 04 A 
2 = fi e a aa A id ga A si a Dă 
= e > N Dă (E Di 3 pd A pas 21 
a! RE :, ţ INES ? pa: 
- ai we Y NI £ ( > | TA 
ez: EX că pin 0 tepe fi ac aa 9 dual) 07080 Pl 4 Dă 
Ea! ÎI AL efec oacă ep te 704 ARIE E PAPE 
Ş 
<.€. 





[d + 


Sovietică şi în regimurile comuniste asistăm la campanii 
antisemite în ultimii ani ai stalinismului. Lumea 
musulmană, sub pretextul conflictului israelo-arab, 
manifestă o ostilitate latentă şi adeseori violentă față de 
evrei, iar Protocoalele Înțelepților Sionului continuă să se 
vândă traduse în limbile locale. in Europa, diferite grupuri 
neonaziste şi de istorici negaţionişti (care neagă faptul 
istoricalexterminării)acționează pentruadistruge anumite 
tabuuri, deşi, ca o regulă generală, antisemitismul pe față 
rămâne un fenomen marginal, iar legea pedepseşte orice 
manifestare de rasism şi de antisemitism. De asemenea, 
un anume discurs antisionist (astăzi întrucâtva depâșit, în 
urma schimbărilor intervenite în ultimul timp în Orientul 
Apropiat) se învecinează uneori cu discursul antisemit. În 
ceea ce priveşte Japonia, ea dezvoltă un antisemitism fără 
evreişicunoaşte orecentă înflorire de scrieri antievreieşti”. 

Modul în care Dicţionarul de civilizație iudaică 
priveşte “antisemitismul modem” este interesant din mai 
multe puncte de vedere. În primul rând este subliniată 
extinderea în spațiu pe care o cunoaşte adversitatea față de 
evrei (cazul Japoniei, care cunoaşte un antisemitism fără 
evrei şi o proliferare a scrierilor antievreieşti!). În a! doilea 
rând nu este trecută cu vederea acuzația adusă evreilor 
pentru activitatea desfășurată spre a obține dominația în 
presă şi finanțe. Adevârul este că dacă la sfârşitul secolului 
al XIX-lea “evreul era înfățișat ca artizan al Revoluţiei şi 
alanticlericalismului, ca persecutoral clerului şi ca gropar 
că omenirea trăieşte momentul iudaic. Cel de al doilea 
război: mondial nu l-au câştigat nici democrațiile 
occidentale, nici Uniunea Sovietică, ci fiii lui Israel, 
“poporulales”. Prin victoria dobândită, nuatât pe câmpurile 
de luptă, cât pe tărâm ideologic, evreii şi-au văzut împlinită 
aspiraţia de stăpânire a lumii. În acest context, punerea în 
circulație a Protocoalelor Înfelepților Sionului, cartea 
care “avea să deaapă la moară antisemiţilor”, nuconstituie 
unevenimentcare şi-a pierdut semnificaţia, Deşi catalogat 
ca un document plăzmuit de poliția țaristă, ideile pe care 
le cuprinde acest text incitant s-au dovedita fi avutcaracter 
profetic. Presupusul proiect de stăpânire a lumii de către 
evrei, formulat de “Inţelepții Sionului” la Basel, în 1897, 
s-a realizat, punct cu punct, de-a-lungul timpului. lar dacă 
astăzi, în Europa, Protocoalele nu mai stâmesc interesul 
din perioada interbelică, în lumeamusulmană ele““continuă 
să se vândă traduse în limbile locale”. Şi, în al treilea rând, 
Dicţionarul de civilizaţie iudaică are meritul de a nu face 
un secret din faptul că adevărul istoric este subordonat 
adevărului politic, condamnându-i pe “istoricii 
negaționişti”, care “acționează pentru a distruge anumite 
tabuuri”. 

Constatând existența antisemitismului ca un fenomen 
cvasigeneralizat, atât în timp, cât şi în spațiu, se impune cu 
necesitate întrebarea; Care este cauza duşmăniei de veacuri 
dintre evrei şi “gentili”, dar mai ales dintre evrei şi creştini? 
Adevăratul răspuns transcende însă istoria. E! are caracter 
melaistoric şi rabinul A. Cohen îl formulează fără echivoc: 
“Populaţia pământului poate fi împărțită între Israel ŞI 
celelalte națiuni luate în bloc. Israel! este poporul ales: 
dogmă capitală”. Aceeaşi idee, exprimată: însă într-o 
formă mai puțin brutală, este reluată de Furet în scrisoarea 
adresată lui Nolte, având ca subiect antisemitismul modem; 
“Evreii — scrie istoncul francez — formează, în lumea 
modernă, un grup de oameni —ar trebui oare să-i spunem 
popor? — cu o înclinație specială spre universalismul 
democratic, sub forma sa politică şi filozofică. Cauzele 
sunt multiple, unelerelativ clare, celelalte mai misterioase: 
este mai uşor de înțeles de ce evreii au sărbătorit cu mai 
mult entuziasm emanciparea egalitară a indivizilor decât 
de explicat extraordinara lor contribuție la ştiinţa sau la 
literatura Europei din ultimele două secole”. 

Cum considerarea“ înclinaţiei speciale a evreilor spre 
universalismul democratic, sub formăpolitică şi filozofică” 
drept diterența specifică a evreilor în raport de “celelalte 
națiuni luate în bloc” nu este la fel de convingătoare ca 
formularea rabinului Cohen, Furet revine asupra acestei 
distincții şi face următoarele precizări: ““Constatarea acestui 


W 


aa 





raport privilegiat dintre evrei şi universalismul democratic 
ne permite să înțelegem natura specială a antisemitismului 
modem în raport de antisemitismul medieval. Aceste două 
forme ale uri: față de evrei nu sunt incom patibile, ele pot să- 
Și cumuleze efectele. Darcea mai veche este înrădăcinată în 
creştinism — în refuzul evreiesc de a recunoaşte divinitatea 
lui Christos -, în vreme ce cea mai recentă nu are acelaşi 
conținut precum ce! a! inculpării creştine, de vreme ce-i 
acuză pe evrei că ar ascunde, în spatele universalității 
abstracte a lumii, a banilor şi a Drepturilor Omului, o voință 
dedominarealumii, care începe printr-un complot împotriva 
fiecărei națiuni în parte. În ambele cazuri, ideea evreiască a 
alegerii divine este întoarsă împotriva evreilor ca o reprobare, 
iar istoria contemporanăa Europei a arătat căantisemitismul 
modem aavutefecte încă şi mai profund dezastruoase decât 
antisemitismul creştin”, 

In continuare, istoricul francez recunoaşte existența 
“nucleului rațional” care stă la originea antisemitismului 
modem şi care, până la un anumit punct, îi justifică 
manifestările: “Sunt întru totul de acord că reprezentarea 
imaginară a evreului [a antisemit nu pomește doar de la o 
moștenire istorică, ci de launansamblu de observaţii asupra 
panticipării evreilor la economia capitalistă, la mişcările de 
Stânga sau la viața intelectuală în naţiunile Europei 
democratice. Dar transformarea acestei judecăţi, pe care o 
putem numi «rațională», chiar şi în cazul în care este 
pronunţată pentru a deplânge această stare de fapt, în 
ideologie de excludere sau de exterminare, caracterizează, 
în opinia mea, trecerea de la rațional la irațional. Deriva nu 
provine din trecerea de ia laudativ sau neutru la pejorativ. Ea 
este produsă de alunecarea ideii care subliniază rolul jucat 
de evrei în epoca modemă în materie de mobilizare a 
maselor şi de imperative ale acţiunii politice. Din acel 
moment, evreii încetează a mai fi zugrăviți sau analizați 
drept ceea ce sunt cu adevărat. Ei devin agenţii constanți şi 
activi ai unui complotimpotriva națiunii. Ei oferă adversarilor 
democrației liberale un țap ispăşitor”, 

Sublinierea rolului evreului ca factor dizolvant pentru 

națiunea în mijlocul căreia trăieşte a fost exprimat, cu o 
remarcabilă obiectivitate de publicistul evreu francez 
Bernard Lazare (1865-1903) în lucrarea intitulată 
L'Anlisemitisme — son histoire et ses causes, publicată la 
Pans în 1894. Deşi rostul cărții a fost cel de replică la 
publicațiile antisemite ale lui Edouard Drumont, Bermard 
Lazare nu evită să prezinte argumentele în baza cărora 
antisemiţii îşi justifică atitudinea şi acțiunile. În capitolul 
XIII al cărții sale, intitulat “Les Juifs et les transformations 
de la socicte — Les causes politiques et religieuses de 
P'antisemitisme”, el pune în gura antisemiţilor următoarele 
cuvinte: ““De îndată ce evreul intră într-o comunitate, el 
devine agent perturbator, acționând ca o cârtiță la distrugerea 
țemeliilor seculare pe care au fost clădite statele creştine. 
Astfel se explică decrepitudinea popoarelor, decadența şi 
degradarea lor intelectuală şi morală [...] Prin prezența sa 
evreul acționează ca un distrugător, el distruge, perturbă şi 
provoacăreacțiuni din cele mai teribile. Introducereaevreului 
în mijlocul unei națiuni este funestă pentru acea naţiune; 
acceptându-i pe evreu, națiunile mor [...] Evreul nu se 
mulţumeşte să descreştineze, el iudaizează; ei distruge 
credința catolică sau pe cea protestantă (Bemard Lazare şi- 
a orientat studiul spre societatea occidentală, așa câ nu 
trebuie să surprindă că ortodoxia nu este menționată-— n.n. ]; 
el nu numai că provoacă indiferența religioasă, dar le 
impune celora căror credințăa ruinat-o, concepția sa despre 
lume, despre morală şi despre viață. E] lucrează la opera sa 
seculară, distrugerea credinţei creştine”. 

Evoluția evenimentelor istorice, ulterioare datei Ja care 
Bemard Lazare şi-a scris cartea, i-a obligat pe Furet să ja în 
considerare existența unui complot iudaic îndreptat 
împotriva “celorlalte naţiuni luate în bloc”: “Ideea revoluției 
din octombrie ca produs al unui complot al iudaismului 
internaț:onal — scrie istoricul francez — face parte din acest 
tip de reprezentări. Nu neg nici un moment că ar fi existat 
numeroși militanți evrei în cadrul primului stat-major 
bolșevic, ca, de altfel, și în cadrul mișcării socialiste, mai 
precis în țările din estul Europei: dar este o observație din 
care mu putem deduce, prin definiție, existența vreunui 
complot evreiesc particular. Acuzaţia aparține unui alt 
registru decât cel al gândirii raționale saual analizei istorice, 
Îmi scrieți căminţi luminate din secolul nostru, fărăa merge 
până la ideea unui complot evreiesc, care pune prea mult 
accent pe voință pentru a putea să se lipsească de probe, au 
analizat totuşi capitalismul şi bolşevismul ca două feţe ale 
unei aceleiaşi medalii, aceea a unei modemități obsedate de 
individualismul productiv, în opoziţie cu comunitatea 


PUNCTE CARDINALE 


creştină sau voikisch. O ştiu, bineînţeles, şi cred chiar că 
evreul, ca figură sintetică a capitalismului şi a bolşevismului, 
este una din construcțiile savante ale filozofiei prin care 
putem fi conduşi la ideologia antisemită”. 

In partea finală a scrisorii sale, Furet se ocupă de o 
problemă strâns legată de raportul “fascism-comunism”, 
pe care editorul schimbului de scrisori o subintitulează 
“Discreditările discrete”. Este vorba de modul în care, în 
zilele noastre, sunt percepute cele două ideologii prin 
prismacrimelorce [i se pun în sarcină. “Vestitoral dominaţiei 
celor putemici, fascismul învins nu-şi mai arată decât 
crimele. Profet al emancipării oamenilor, comunismul! 
beneficiază până la propriul faliment politic şi moral de 
gingăşia intențiilor sale”. La noi, însă, “Discreditările” nu 
numai că nu sunt “discrete”, dar în timp ce fascismul este 
pus la zid ca şi cum ne-am găsi în plină desfăşurare a unui 
pogrom împotriva evreilor, comunismul este tratat în spiritul 
“oingăşiei intențiilor sale.” 

Fascismul românesc (folosim această denumire, deşi 
improprie, pentru Mişcarea L.egionară, pentru a respecta 
terminologia din lucrarea pe care o comentăm) a fost, cu 
excepția unei scurte perioade (6 sept. 1940—2] ian. 1941) 
ținta permanentă a persecuțiilor, atât din partea guvernelor 
democrate, cât mai ales din partea regimurilor de dictatură 
(dictatura regelui Carol al li-lea şi dictatura antonesciană) 
din perioada interbelică. Persecutarea legionarilor, în 
perioada amintităa luat proporții apocaliptice, asasinatul în 
masă fiind argumentul folosit pentru a combate şi anihila 
Mişcarea Legionară, un curent de înnoire național-creştină 
imbrățişat de copleşitoarea majoritate a intelectualității 
tinere, ca și de toți români; cinstiți, iubitori de neam şi țară. 
În fața valului de asasinate cu care a fost confruntată 
Mişcarea, reacţiunile au fost fenomene fireşti. Dar ele nuau 
fost acte de terorism politic, aşa cum se încearcă să fie 
prezentate opiniei publice.*:Declarăm în fața lui Dumnezeu 
-afirmalonl.Moţa, pentruaspulberaacuzaţiile calomnioase 
puse pe seama Mişcării Legionare — că violempele noastre 
au fost totdeauna de apărare şi legitim răspuns. Inițiativa 
ilegatităților şi violenţelor revine în întregime inamicilor 
noştri”. 

Pentru această situație, în care comunismul este tratat 
cu mănuşi în pofida crimelor pe care le-a comis, crime care 
depăşesc cu mult, cel puţin cantitativ, ororile săvârşite de 
nazişti, Fure! are oexplicaţie:"“Circumstanțele au jucatrolul 
Jor în aceastăeconomie aamintirilor. Cel de-al doilea război 
mondiali, care îşi întinde până la noi sinistra-i umbră, a scos 
fascismul în afara umanității, în timp ce Uniunea Sovietică 
se numără printre învingătorii săi... Având o experiență 
concretă a opresiunii naziste, Occidentul amanifestat foarte 
puțină compasiune cu privire la îndepărtatele popoare ale 
Estului european, victime ale comunismului”. 

Paradoxal! şi tragic este însă faptul că ro, care am trăit 
din plin ororile comunismului (sutele de mii de victime 
fiind mărturisire în acest sens), care am fost scoşi timp de o 
jumătate de veac în afara lumii civilizate şi a istoriei, 
continuăm să privim regimul comunist prin prisma'“gingășiei 
intențiilor sale”, În schimb, nu mai ostenim țintuind la zid 
şi incriminând pericolul pe care-l reprezintă dreapta în 
politică, dar mai ales primejdia renaşterii Mişcării Legionare. 
Uităm însă că în cei mai bine de zece ani de “democraţie” 
postdecembristă nu am fost în stare să deshumăm, din 
gropile comune cucare comunismul a împânzit pretutindeni 
pământul sfânt al țării, rămăşiţele pământeşti ale românilor 
căzuți la datorie, în lupta pentru destinul bun al neamului 
românesc... 

În încheierea scrisorii sale către Nolte, Furet dovedeşte 
spiritul său de probitate ca istoric, acceptând poziţia pe care 
colegul său german o are față de “'dogma” Holocaustului: 
“Cred, ca şi dumneavoastră, că respingerea tezelor 
negaționiste (prefer acest termen celui de «revizionism», 
căci ştiinţa istorică procedează într-adevăr prin «revizuiri» 
constante ale interpretărilor anterioare) nu este deloc 
contradictorie cu progresul cunoașterii noastre. Din contră, 
ele presupun acest lucru. Nimic nu este mai rău decât să vrei 
să blochezi mersul cunoașterii, oricare ar fi pretextul, chiar 

cu cele mai bune intenții din lume. De altfel, aceasta este a 
atitudine care nu poate fi susținută în timp şi care riscă să 
ajungă la rezultate opuse celor pe care pretinde a le urmării. 
Dinacest motiv, împărtăşesc ostilitatea dumneavoastră față 
de tratarea legislativă sau autoritară a faptelor istorice, 
Holocaustul face parte — vai! — din istoria secolului XX 
european, Cu atât mai mult cu cât elementele sale rămân 
misterioase și istoriografia acestui subiect nu este decât la 
început, el nu trebuie să constituie obiectul unei interdicții 
prealabile”. 





Octombrie 2001 NR. 10/130 PAG. 5 







“%p ANA-MARIA MARIN 
(1910-2001) 


Pe 2 septembrie s-a stins din viaţă, în Elveţia, 
dr. Ana-Maria Marin (n. Ropală, recăs. Van 
Saanen), văduva lui Vasile Marin (1904-1937) şi 
sora lui Cătălin Ropală (la rindul lui legionar și: fost 
deținut politic). 

Născută la Botoşani, fiică a unui ofițer român 
şi a unei evreice creştinate, a urmat liceul la laşi, iar 
Facultatea de Medicină la Bucureşti. L-a cunoscut 
pe Vasile Marin în 1932 şi i-a devenit soție în 
februarie 1933 (“M-am căsătorit în ziua în care mi- 
am luat internatul, cu un tînăr inteligent şi cultivat, 
căruia îi plăcea politica, socotind că numai o țară 
cu politicieni capabili era o ţară cu noroc”). În 
acelaşi an şi-a început cariera de medic pediatru. A 
împărtăşit prigoanele împreună cu soțul ei (căruia 
îi spunea “Vasia”), dar şi după aceea, cu mediile 
legionare de care a rămas apropiată, sub toate cele 
trei dictaturi succesive din România (carlistă, 
antonesciană, comunistă). În anul 1938 a fost 
internată la Mănăstirea Suzana, laolaltă cu alte 
soții şi rude de fruntaşi iegionari: Mary 
Polihroniade, Liana Cotigă, Zizi Ghenea, Anastasia 
(Sica) Popescu, Marieta Iordache (viitoarea Maica 
Mihaela) etc. Sub Antonescu, a primit şi o 
condamnare la moarte, fiind însă graţiată. 
Recăsătorită, dă naştere unui băiat, Paul, pe fondul 
teroristic al instaurării bolşevismului. Din capul 
locului, regimul comunist o hărțuieşte în 
permanenţă, iar între 1958 şi 1964 trece prin mai 
multe închisori. “După ce am ajuns din nou acasă 
şi mi-am regăsit băiatul, România mi-a dat dreptul 
să lucrez, degradîndu-mi cunoştinţele, într-o 
policlinică de copii, la poalele dealului Văcăreşti. 
Reuşisem să rezist şi astfel mi-am putut ajuta 
băiatul să termine studiile [...] Băiatul meu era 
student în anul tre; la Medicină şi întreaga clasă de 
studenți se opusese cînd au vrutcomuniştii să-l dea 
afară din facultate. A vea deasupra capului mîna lui 
Dumnezeu, Care-l ajutase să treacă bacalaureatul, 
tar acum îl ajuta să învețe mai departe”, îşi amintea 
în ultima sa carte. 

În 1975 se stabileşte în Elveţia, urmîndu-şi 
familia. Debutează editorial în 1979, cu volumul 
Poveste de dincolo (Amintiri din ţara cotropită), 
apărut la Madrid. Mai tirziu, memorialistica sa se 
întregește cu volumele Priz poarta cea strimtă 
(Ed. Gordian, Timişoara, 1993) şi Povestea 
neamului românesc scrisă de o bunică pentru 
nepoata sa (Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1999). În 
1987, în Elveţia, i-a apărut volumul de poezii (în 
română și franceză) Desţăraţii. A fost prezentă ani 
de-a rîndul la manifestările exilului românesc de 
dincoace și de dincolo de ocean, păstrindu-şi 
neveştejită, pînă la capăt, dragostea de neam şi de 
(ară, 

Dumnezeu s-o odihnească în pace, cu toţi cei 
dragi ai ei, care s-au mutat la E] întru aceeași 
credinţă. 








































































PAG. 6 NR. 10/130 Octombrie 2001 








Fiecare epocă, de cînd lumea, şi-a avut prejudecățile ei. Ceea ce numim 
mentalități sunt, în primul rind, sinteze colective ale prejudecăților dominante într- 
un anumit moment istoric. Mentalitatea modernă, pe lingă prejudecata că nu ar mai 
avea prejudecăţi, se defineşte prin alte cîteva apriorisme generale şi cronicizate: 
exaltarea rațiunii, a individului, a progresului etc. La rind cu acestea (şi în strînsă 
legătură cuele)stăprejudecata incompatibilităţii între adevărul ştiinţific şi adevărul 
religios, între valorile credinţei şi valorile cunoaşterii. Adevăruile se extrag 
rațional şi experimental, dintr-o realitate limitată la imediatul empiric. Lurnea este 
conjurață să răspundă schemelor noastre mentale şi posibilităților tehnice de care 
dispunem. Tot ceea ce nu intră în aceste cadre de recepție şi interpretare, adică în 
sistemul curent de prejudecăți, ofensează sau sperie. Spiritul rătăceşte printre 
fenomene, ignorînd esențele. Efectele sunt înregistrate cu meticulozitate, dar 
cauzalitatea este în suferință: adevăratele cauze sunt conf undate, cel mai adesea, cu 
condițiile favorizante ale fenomenelor, Fizicul triumfă asupra metafizicului, fără 
scrupule şi fără complexe. Intr-o lume atît de suficientă sieşi, de Dumnezeu nu mai 
este nici nevoie, nici loc. Cum observa un autor francez, “oamenii pierd esenţialul 
şi ignoră ceea ce au pierdut”. Rămiîne doar mirarea difuză că, după atita “deşteptăciune” 
şi “progres ştiinţific”, lumea, în loc să se prefacă în “paradis”, aduce tot mai mult 
a “infern”! 

Dar fiecare epocă, de cînd lumea, a cunoscut, pe lîngă curentul dominant al 
prejudecăților colective, şi reacțiuni individuale, uneori complet izolate, fie 
revalorificînd anumite sugestii viabile ale trecutului, fie anticipînd anumite dezvoltări 
viitoare. Fiecare epocă şi-a avut reacționarii ei, ce adeseori şi-au scandalizat 
contemporanii, dobîndindu-şi însă marele merit de a fi împiedicat — sau măcar de 
a fi încercat să împiedice — încremenirea spiritului în sisteme de prejudecăți. 
Adevărata dinamică istorică a culturii şi a civilizaţiei se datorează pînă la urmă nu 
majorități lor înscrise în “convenție”, ci acestor minorităţi care o refuză. 

Modernitatea şi-a avut şi ea, pe lîngă atiția apologeți de duzină, adversarii sau 
des-fermecătorii ei, ce au chemat-o să-şi conştientizeze limitele, să-şi cenzureze 
“uitările” şi să se autodepăşească din mers. Savantul român Nicolae C. Paulescu s- 


a numărat printre aceştia din urmă. El şi-a 
NICOLAE PAULE SCU 


propus să combată mai ales prejudecata curentă 

a incompatibilității dintre religie şi ştiinţă. Nu 
INSTINCTE, PATIMI 
__ ȘI CONFLICTE 






de pe poziţii strict teoretice, cum au făcut-o 
alții, ci din exercițiul permanent al profesiei 
sale. El nu a fost un filosof care, izolat de 
activitatea ştiinţifică propriu-zisă, să se fi dedat 
la speculaţii şi verdicte, ci a fost un practician 
genial, luminat de credințe şi de intuiţii 
profunde. In răspărul pozitivismelor 
contemporane, “ştiinţa” s-a smerit, cu N. C. 
Paulescu, dinaintea lui Dumnezeu, fără să 
înceteze de a fi “știință”. Ba chiar s-a înălțat 
smerindu-se, căci orice întîlnire aufentică cu 
divinul este fecundă şi înălțătoare, ca una ce 
face să se răsfiingă în relativ ceva din maiestatea 
absolutului. Aceasta este marea lecţie pe care 
ne-a transmis-o profesorul Paulescu, dincolo 
de performanţele lui de laborator!. 


1 Încă în volumul II din 7raite de Physiologie medicale (1920), tipărit în țară, dar difuzat 
în exterior de editura pariziană Vigot, apar inserate, pentru prima oară, efectele antidiabetice 
ale extractului apos de pancreas în diabetul experimental. În 1921, N. C. Paulescu trimite 
„patru comunicări către Societatea de Biologie din Paris, cu privire la descoperirea 
" pancreinei (0 prima formă de insulină), iar Archives Internationales de Physiologie (Liege) 
îi publică, în luna august, primul memoriu exhaustiv despre descoperirea pancreinei, alte 
două memorii pe aceeaşi temă avind să apară tot acolo în primăvara şi vara lui 1923. În 1922, 
Ministerul Industriei şi Comerţului din România îi eliberează, la 10 aprilie, brevetul de 
descoperire a pancreinei (“Pancreina şi procedura fabricație: sale”). Leacul diabetului 
' fusese descoperit, în România, de cel mai strălucit dintre elevii marelui Lancereaux (m. 
1910), care-şi crease deja o faimă mondială prin monumentalul Traite de Medecine semnat 
împreună cu profesorul său (4 vo!s., Paris, 1903-1906-1912,apoi Sibiu, 1928; unal cincilea 
volum a rămas în manuscris), îar lumea ştiinţifică internațională nu isnora acest lucru, 
Totuşi, la 7-8 luni de la apariția rezultatelor definitive ale lui N. C. Paulescu în presa 
ştiinţifică internaţională, doi tineri şi obscuri cercetători canadieni, F. C. Banting şi C. H. 
Best, lucrînd în laboratorul de fiziologie al profesorului McLeod de la Universitatea din 
Toronto, fac publice rezultatele obținute în aceeași direcție şi revendicate ca fiind ale lor. 
Adevăratul descoperitor protestează şi produce dovezile necesare, sprijinit de o parte a 
lumii științifice a vremii, dar nu mai poate împiedica marea nedreptate abil regizată de 
forurile occidentale (probabil şi sub anumite presiuni evreiești, avînd în vedere proasta 
reputaţie de antisemit pe care şi-o crease savantul român), in 1924, Banting şi McLeod 
primesc Premiul Nobel, ce s-ar fi cuvenit de drept (azi o recunoaşte, cu jumătate de gură, 
| şi lumea științifică internațională!) lui N. C. Paulescu. Se comitea astfel, cu o abjecţie senină, 
probabil cea mai mare escrocherie din istoria științifică a secolului XX. Pentru amănunte, 
cf. între altele, |. Pavel, The Priority af N. C. Paulescu in the Discovery of Insulin, Ed. 
Academiei, Buc., 1976, sau monografia C. Angelescu, Laura Sigartău Patrina, Nicolae C. 
Paulescu, Ed, Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1982. O amplă monografie postumă a lui 
Constantin Angelescu (nepot și asistent a! ilustrului savant) este în pregătire la Editura 
Christiana din București. O mare pierdere pentru reconsiderarea actuală a personalităţii şi 


„E > Py 


| pi Îl, da ară i e VE OAO A VAL 2 20 
"80 de ani de la descoperirea 





PUNCTE CARDINALE 


i Dece pi ..rP 
> i | TEEN TE- e 
1 Le CĂ pie utile? î > 


132 de ani de la naştere (30 X 1869)—N. C. PAULESCU — 70 de ani de la moarte (17 VI 1931) 









“Vin deci să aduc înțelepciunii infinite prinosul. 
de adorație al științei vieții > a 





Concepţia ştiinţifică creştină a lui N. C. Paulescu nu a apucat să fie sintetizată 
într-o singură carte, deşi ea pare să se fi închegat în conştiinţa lui destul de devreme, 
călăuzindu-i întreaga activitate didactică şi publicistică. Incă din 1904, la cîțiva ani 
după întoarcerea din Franța şi în preajma numirii sale ca profesor definitiv de 
fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, îşi începe polemica ştiinţifică de 
lungă durată cu exponenţii autohtoni ai evoluționismului. Argumentația 
antidarwinistă folosită de tînărul savant împotriva unor N. Leon sau D. Voinovi, 
dezvoltată în textele publicate în Convorbiri literare şi Spitalul, îl încîntă, între alții, 
pe un T. Maiorescu, spirit raționalist şi polemist încercat. În 190$ ține trei lecţii cu 
un viu ecou în epocă (“Finalitatea în biologie”, “Materialismul” şi “Suflet şi 
Dumnezeu”), care vor alcătui lucrarea publicată în acelaşi an, Voţiunile de “suflet” 
şi “Dumnezeu” în fiziologie“. În 1910 vedea lumina tiparului volumul /nstincte 
sociale. Paţimi şi conflicte. Remedii morale”, cu faimoasa teorie despre instincte şi 
patimi (reluată în Cele patru patimi şi remediile lor, 1921), din care creşte organic 
întreaga sa concepție asupra viului. Precizări interesante se află şi-n volumul 
Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (1913), ce continuă, cu 
analiza legislaţiilor religioase, cartea din 1910*, precum şi în 7raife de Physiologie 
medicale (apănut în ţară, în 3 vols., între 1919 şi 1921). 

Desigur, nu pot ambiţiona aici mai mult decît a schițare a concepției teiste lui 
N.C. Paulescu (aparent catolicizante pe alocuri, dar foarte ortodoxe în rădăcinile ei) 
asupra originii, rînduielilor şi dinamicii viului. Pentru el, ca şi pentru gîndirea 
creştină tradiţională, dumnezeirea se vădeşte din “contemplarea” măreției şi ordinii 
Creaţiei. De altfel, orice concepție creaționistă şi finalistă dezvoltă, într-un fel sau 
altul, aşa-numitul “argument cosmologic” al existenței lui Dumnezev, în strinsă 
legătură cu aşa-numitul “argument teleologic”. Aşa cum îndărâtul operei de arță, în 
care toate elementele sunt armonice şi necesare, există geniul creator al unui artist 
conştient (fie e! cunoscut sau nu), ce a urmărit un scop, a utilizat o tehnică şi a impus 
o structură, tot astfel îndărătul ordinii universale (kosmos-ului) trebuie să existe o 
inteligenţă creatoare, ale cărei '“urme” apar incontestabile observatorului atent şi 
lucid. Aşa cum despre o operă de artă căreia i se ignoră autorul nici o minte normală 
n-ar putea afirma că ar fi rezultatul hazardului, al întimplării oarbe, tot astfel e absurd 
să se creadă că lumea, în uimitoarea ei complexitate, e un produs al hazardului pur. 
Materialismul ne cere să credem într-o minune mai mare decît toate minunile! Îmi 
amintesc de cuvintele puse pe seama lui lisus într-o apocrifă: ““Dacă ceea ce este 
material s-a zămislit din ceea ce este spiritual, aceasta reprezintă o minune. Dar dacă 
ceea ce este spiritual s-a zămislit din ceea ce este material, aceasta reprezintă o 
minune a minunilor. Numai că atunci stau şi mă întreb: Cum e cu putință atita bogăție 
într-atita puţinătate?!” (Evanghelia după Toma, 29). 

Profesorul Paulescu afirmă cu tărie: “Adevărata ştiinţă este cunoştinţa prin 
cauze, iar cine studiază cauzele secundare e forțat de însăşi logica ştiinţifică să se 
ridice pînă la cauza primă, adică pînă la Dumnezeu”. Şi în altă parte: “Viaţa este 
efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundă sau SUFLETUL — unică pentru 
fiecare ființă viețuitoare; cealaltă, cauza primă sau DUMNEZEU -— unică pentru 
totalitatea ființelor viețuitoare”. Astfel, în concepția sa, “a demonstra existența unei 
cauze prime a vieţii, imateriale, unice şi infinit înțelepte — iată limita sublimă Ja care 
ajunge fiziologia. Această cauză primă este Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu se poate 
deci mulțumi să zică: Credo in Deum. E! trebuie să afirme: Scio Deum esse”. 

Pentru mentalitatea ştiinţifică (de ieri, dar şi de azi), astfel afi rmații, ba încă într- 
un Tratat de fiziologie medicală, sunt cel puţin derutante... Contemporanii 





operei lui N. C. Paulescu este recentul deces al regretatului prof. dr. Radu Cârmaciu şeful 
Catedrei de Fiziologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, care a organizat în anii 
din urmă mai multe simpozioane (unele internaționale) dedicate nedreptățitului descoperitor 
al crucialului tratament antidiabetic. 

2. 1860-1931, profesoruniversitar de ştiinţe naturale (lași şi Bucureşti), 


esc € autor alopusculelor 
Elemente de botanică, Elemente dezoologie, Entomologie generală, Curs deparazitologie. 
3. 1867-1951, biolog, membru al Academiei Române, profesor al Facultății de Ştiinţe din 


Bucureşti, autor, între altele, al lucrărilor Principii de microscopie şi Problema biologică 
a diferenierii sexelor. 
4. Reeditată de către discipolul său, dr. V. Trifu, în 1944: Dr. N. CP 


tre aulescu, Fiziologie 
filosofică, Î, Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu” i 


în fiziologie, în seria “Scriitori români 


modemi” a Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, iar în 1999 de către Editura Anastasia 


Spa îngrijită, iri şi nete el cata de Răzvan Codrescu). 
„ Pe care am reeditat-o în 1995, la Editura Anastasia. Aceasta a fi i i 

a unei cărţi de N. C. Paulescu după mai bine de 50 de ani. răi Aer tmăsol na 
6. În testamentul său (datat 20 [1] 1931), profesorul includea în ciclul £ iziologie filosofică 
Şi alte două lucrări: una dedicată rasei evreieşti (reunirea unor broşuri apărute separat), alta 
raporturilor dintre “Biserică” şi “Sinagogă”, ambele tributare — într-un mod astăzi 
indezirabil — anumitor realități complexe ale epocii. M-am referit mai pe larg, la aceste 


sit în auxiliile critice ale volumului din 1995 (C/ pp. 5-6, 14, 16, 225, 227-228, 231- 


7, Apărute inițial în Noţiunile de “s 
(chiar textual) sau dezvoltate şi- 
operei sale. 


uflet "şi “Dumnezeu” în fiziologie, ele au fost reluate 
n alte cărţi ale savantului, constituind un fel de leitmotiv al 


SE AMR E Ia ma: ze 
| i, d ies ip Rt dă? 
80 de ani de la dese 







2 A 


? 


Ma e, E aaa 
î [i 
“ ca NS : 





eh 
















a = 


Bio 


it le 


mărturiseşc că era fascinant să-l asculți dezvoltînd aceste lucruri de la catedră: Ca 

| profesor, Paulescu cra d figură covitşitoare, Leţţiile ju; de fiziologie erau extrem de 

impresiohante. Care dintre noi nu a fost cuprins de emoție [1] atunci cînd, în fața 

unei studenţimi atente şi iubite, evoca existența dumnezeirii, a acelei forțe supreme 
„AN care €l credea cu o convingere neclințită?”, scria Aurel Abiăâmovicit, 

Viaţa se întemeiază, la toate nivelurile ei. pe instinctele pe care Dumnezeu le- 


|a-Sădit în natură_ Paulescu înțelege să demonstreze acest lucru cu o extraordinară 


A | 


meticulozițațe, în maniera ştiinţei descriptiviste a secolului al XIX-lea: Tratind, 
„Dunăoară, problema instinctelor sociale, e! face un lung excurs prin mai totuniversul 

zoologic, selectind şi citind masiv din opera lui Alfred Edmund Brehm”, una dintre 
“marile enciclopedii tâxinomice şi descri ptive „considerată “lucrarea cea mai vastă 
„Şi, mai-completă de Ja sfirşitul secolului al XIX-lea'"?, sinteză a întregii cercetări 
moderne; de la istoria, animalium a lui Gesner (a doua jumătate a sec. al XVI-lea) 
„pinâla, să zicem, Les socicres animales a lui Espinas (a doua jumătate asec/al XIX- 

lea). EI îşi construia astfel fundamentul biologic al teoriei sale, urmînd să raporteze 
apoi fenomenul uman la marele tot organic al naturii vii. Concluzia generală extrasă 
din fapțele prezentate este că '/egea supremă care conduce societăţile, la oameni şi 
Ja animale, este IUBIREA”, Cercetarea ştiinţifică îl, duce astfel la o concluziă 
profund creştină. Nefuncţionarea acestei “legi supreme în multe societăți omenâsti 
>pu-l contrazice principial, ci vădeşte doar tendința de perversiune a omului în raport 
cu natura; cu ordineafirească a lumii lui Dumnezeu. Desigur, omul nu poate fi redus 
Ja patură, în; sensul biologic; al-cuvîntului; el na-i-doar (ființă. pro-creatoare, ca 
“animalele, ci şi ființă creatoare (de cultură şi civilizație); în această a doua ipostază, 
el depăşeşte natura: Insă a depăşi natura nu însearhnă a;0 nega sau a o silui; în 
“Condiții bormale, civilizația şi cultura, corolare istorice ale umanului, trebuie să se 
armonizeze atit cu natura, cît şi cu Dumnezeu, după cum şi una cu cealaită!!. 
151 „Paulescu constată în Jumea.vie anumite conflicte: rezultate:“*din exercițiul 
"mormal al instinctelor”! 'astfet de conflicte au mai degrabă un caracter benefic, 
"funcţionînd ca nişte forme de reglaj ale naturii vii? O adevărat îngrijorătoare sunt 
conflictele rezultate “din rebuințe instinetive anormale (alterate; deviate), cu alte 
"cuvinte, dinparimi sauvicii” (ceea ce limbajul teologic numeşte indeobşte““păcate”), 
“care sunt apanajul exclusiv al omului — singura ființă vie capabilă să-şi pervertească 
“instinctele prin conştiiriță: “Dintre animale [aici în sensul de fiinţe înzestrate cu 
'shflet, animă 2n n]; singur omul are facultatea de â transforma instinctele în acte 
voluntare [.-.] De aici ă rezultat că, în timp ce animalul încătușat de instincte nu se 
abate niciodată de la legile naturii, omul, aproape libef, a ajuns să călce în picioare 
aceste admirabile legi stabilite de Dumnezeu în vederea fericirii lui. Într-adevăr, nu 










„condiții, prerogativă de a și aleg mi; loabele devine, îi rhtinite Omul 
“meînțetept. 6 'aină pericllO&sa. dU care se poate Chiar sinucide. Din admirabila 







a el ile plăcile care însoțese îndeplinirea at(e107 respectivă Şi în loc dea să înălța 
sină (d scopul instinctului, €] nu mai Urmăreşte decit plăcerea, devenită unică țintă 
“A activității ste Oi părimă nu e âl ceva decit cău/area exclusivă aplăceriice rezultă 
din satisfacerea unei trebuințe în sfinctive deviate (adică al cărei scop natuiraleste 


1 f 51U2U 190U BIIGS/ID 11001 SIN ae6 [U DIGUVOUI 3 3i ; & 
ignorat, ne nțeles sau chiar — nu de puţine ori — d inadins relativizat)”. nâvE 
a 053 (1571): II 33 ap N IUL fi PIUS UE p IVI 30, 

a AICI Ştiinţa se întilneşte cu înțelepciunea sfinților, F//ocalia avertizează mereu 
3157 1! ISI" Ue 2303 [OI 6) Hit] INOV (9 IcUiOI (IO ) j 


asupra acestor lucruri, incepind tică de la Sf. Antonie cel Mare (Nu cele ce se fac 
„după fire supt. păcate, ci cele rele dupăalegereacu voia), Șt, Maxim Mărturisitorul, 
gALAles nf ela patructule de capete despre Ara oste„YenoRste despre patimi în 
termeni aproape | paulescieni”: “Patima este o, mişcare a sufletului împotriva firii, 


 








pi i îi > TINU 23518 )2335 63INU2UN |... [i 
-18.1883-1942, medic român de origine evreiască, întemeietorul publicației Bucureşti 
„medical, în care apărea, în august 193 1, necrologul profesorului Paulescu, din care am 
Extras fragmentul. de, mai Su$. c.nverieeaori ulei Jia 70) luznuii ni sot 
9. 1829-1884, zoolog german, autorul monumentalei opere Viaţa ahimalelor (Tierleben); 
“apărută inițial în șase volume (1863-1 869), apoi reeditată şi completată, în diferite ediții 
DeUăiiE £1 Fo 900DO0-X 13 0ORA3Ă LUI 08 DOE e A000Ug 09 437 SRO. IN 

'10'€/ Robert Delort, Les inimatie ont tine histoire: trad. rom.» Animălele şi, istoria lor, 

' Meridiane, Bucureşti,:1993, pp: 7'şi 490,0 Dol ora mu | 
11,'"Adevărata cultură scrie altădată profesorul, folosind cu același înțeles noțiunile de 

„ “cultură” și “civilizaţie”'—nu poate fi decit creştină, degarece cuvîntul civilizaţie însemnează 

dezbărare de vicii şi singură doctrina Jui Hristos-combate eficient aceşte flagete”. 

„42 Are însă pă să precizeze imediat, într-o notă; “Acest fapt a fost intrezărit de Darwin, 
care l-a numiţ «lupta pentru existență». Dar, neînțelegîndu-i semnificaţia, adică neprivindu- 

“f'ca pe tn acciderit, ce şe întîmplă în mod excepţioniă! Şi numai atinci cînd hrana este,, 
"inisufieserită, acest autor l-a considerăt că expresie a unei legi penetale și permanente a 
“naturii şi că pevunul dintre cei trei factori esenţiali ai pretinsei evoluții şi transformări a 
“speciilor”; Pentru critica paulesciână a dârwiriismului, cele mai importante rămîn lecțiile 
„universitare “Definiţia fiziologiei” (1900),''Metoda fiziologiei sau metpdogxție miel 
(1901), “Generaţa.spontanee AivArala la în faţa metodei experimentale” (1902), 
aterialismul” (1905), “Suflet şi partia 8 (1905), 


7 PRI II 0 i Pol, tf tibi 


“Finalitatea în biologie” (1905), î 
precui şi articolele polemice “Generaţia spontanee şi darwinismul. Răspuns D-lui Dr. N. 
Leon” (1904), “Generația sporitănee şi darwinismul. Răspuns l răspunsul D-lui Dr, N. 
“Leon” (1905), “«Trânsformism ori Paulisti» şi «Fiziologie sentirnerntală Răspuns D-lui, 
"D/Vatnov” (1907), «Dovezi nevalabile: Răspuns la răspunsul D-lui D: Voinov” (1908), 
» Aceste texte alcămiesc cea mai sistematică critică ştiinţifică românească A darwinismului 
şi materialismului în genere, făcută cu erudiție; dar şi eu simț filosofic, de pe poziţii 
neostentativ, creștine, (2 [90 31 3i 
„13, Fi roma vol 1 ed, 1947, pu 14. 


A]! MI 10% | E ITA| 


PUNCTE CARDINALE 


* i N 3 . 2 pă E ada EU "Ep s - Aj vote PAL sa Histoaii | j PRUT 4 iza 144, > i r | i . £ LA i i» E, 
„1;80'de ani de la descoperirea insulinei —ANUL PAULESCU — 80 de ani de la descoperirea insulinei, , 


„ideologice ale Revoluţiei franceze — cel 


Octombrie 200] NR. 10/130 PAG. 7 





fie spre-o iubire nerațională, fie spre o ură fără judecaţă a vreunui lucru, sau din 
pricina vreunui! lucru dintre cele supuse simțurilor [;..] Sau iarăşi, păcătoşenia este 
O judecată, greşită cu privire la-înțelesurile; lucrurilor, căreia şi urmează reaua 
întrebuințare a lucrurilor [abuzul-de lucruri]. De pildă, cînd e vorba de femeie, 
pidecata dreaptă-cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de 
prunci. Deci cel ceurmăreşte plăcerea, preşeşte în judecată, socotind drept bine ceea 
ce nu e bine. Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuințare [âbuzează) de femeie 
împreunîndu-se cu ea. Tot aşa este cu celelalte lucruri și înțelesuri!!*, 


Lupta cu patimile — leitmotiv al | 
Nil 2 mipb n BAlsmNi eri di 22% 


literaturii mistice şi ascetice—reprezintă 
şi din punctul de vedere științifice al-lui 
N 
DE DULCE. sI 
Dumnezeu 


N. C. Paulescu marea problemă morală 
Şi socială a ființei umane. El nu întirzie 
să pună “problema “profilaxie: şi 
terapiei” patimilor! rezultate atît din 
devierea instinctelor individuale, cât şi 
din dceeaa instinctelor sociale. Dacă în IONI ZAO Lo GE 
privință patimilor individuale (de 
nutriție şi de reproducere”) medicina 
poate avea o Oarecare eficiență'*, în făța 
patimilor sociale (“de proprietate şi de 
dominație )-ea-rămine' neputincioasă. 
În căutarea unor'remedii ale patimilor 
„sociale”, profesorul va iscodi “scrierile 
marilor filosofi” (arătînd şi rădăcinile — 





mai mare cutremur social cunoscut pînă 

la acea dată-—ale cărei orori le va zugrăvi 

cu numeroase citate din Zes prigines de 
Ă 7 j ş 


„da France conremporaine de H, Taine'*), apoi “principalele legislații civile: ŞI, în 


cele din urmă, “principalele legislații religioase”. Cunoştinţele lui Paulescu sunt nu 
0 dată surprinzătoare, iar analizele, cel mai adesea, pertinente, Totul culminează cu 
examinarea moralei creştine (firește, din perspectiva propusă), pe care o păseşte a 
„fi, singura cu adevărat lucidă şi eficientă, mai ales în privința “celor două patimi 
sociale, de proprierațe şi de dominație”, care au adus lumii cele mai mari ravagii, 
lubirea.pe care o aflase, prin cercetare empirică, drept “legea supremă a naturii vii”, 
se regăseşte la temelia învățăturii lui lisus Hristoș; Iubirea este legea Creaţiei, pentru 


orice om este în stare să cunoască şi să înțeleagă scopurile instinctelor, în. aceste, „că Însuşi Creatorul este lubire (Î loan 4 8 şi urm.) Esenţa morală a creştinismului 
loatele devin în mîinile omului ignorant sau: este formulată astfel: +, Dumnezeu vrea ca recunoştinţa pe care -o datorăm, s-0 


manifestăm faţă de semenii noştri, adică să iubim pe orice-om ca şi cînd ar.fi 


"dESfăşlirăte a acțălur instinetiVe, Un asemenea om nu remarcă Şi nu reţine decât: Dumnezeul” (afirmaţie întemeiată pe Marei 25, 31-40). Întrucât nu poateufi- decît 


divină, această morală este şi singura cu adevărat... ştiinţifică, Dacă Dumnezeu este 
cauză primă şi scop ultim a tot ce există, atunci adevărata ştiinţă nu poate duce decît. 
"la descifrarea în natură a semnelor voinţei -şi rațiunii divine; la întîlnirea cu 
Dumnezeul cel'V iu, cu lisusHristos, Zogos-ul întrupat.“ Ştiinţa vieții m-a determinat 
săafirin, într-o lecţie anterioară; «Cred în Dumnezeu». Aceeaşi ştiinţă mă determină 
astăzi să adaug: «Şi în lisus Hristos”... Mu2 3b 631 E) 
Mesajul esenţial al'vieții şi operei lui N. O, Paulescu stă în această reliefare a 
“unității dintre natural şi supranatural, cutoate consecințele ei teoretice şi practice. 
Poate că nici un savânt român n-a mai votbit atit de avîntat ca el despre “unirea 
"desăvirşită ce trebuie să existe între religie şi Ştiinţă” Prezentîndu-l în cîteva 
pagini memorabile din volumul Ortodoxie ş? ermocrație. (1 936), N. Crainic 
observa: “Pentru Nicolae Paulescu [.1.] naturalul Şi supranaturalul nu se exclud. ci 
se completează; Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăv îrşeăscă. Căci natura 
“e creația [ui Dumnezeu, iar creştinismul e revelația aceluiaşi Dumnezeu”, 
Ştiinţa lui scio Den esse de aici începe. 1 
bai | Răzvan CODRESCU 


i 


7 
| 





14, Fii. rom., vol, 2, ed, cit., pp. 57-58, ca | 

15, „Din nefericire, puţini sunt astăzi medicii capabili să îndeplinească această funcţie 
socială, cei mai mulți, împotmoliți în mocirla materialismului, ignorind instinctele şi 
patimile sau alteori fiind pătimaşi ei înşişi, nu se preocupă decît de latura comercială a 
profesiei medicale”, observă marele fiziolog, mai contemporan cu noi decît oricând. “Sper 
că studenții în medicină sunt conştienţi de sublimitatea rolului ce le va reveni Şi că vorține 
'Ja onoarea de a-și înnobila meseria, ridicînd-o la rangul de sacerdoțiu”, ( 
16, Din păcate, această operă. monumentală a lui Hippolyte Adolphe Taine (1828-1893), 
cunoscut la noi mai, mult ca filosof al arței sau critic şi istoric literar, n-a fost tradusă nic! 
pină astăzi în limba română. Ea reprezintă poate cea mai zguduitoare frescă a ororilor 
Revoluției franceze (1789-1799), cărora li se pot afla numeroase similitudini în revoluțiile 
comuniste de mai tirziu. N.C. Paulescu vedea în Revoluţia franceză “dezlănțuirea celăr nshi 
teribile patimi omeneşti” şi “un document biologic de cea mai inare importanță” C7 şi 
Nicolae C: Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul Cahalul, Fi raricmuasoneria, Bucureşti, 
1913 (um extrasa apărut şi în Puncte cardinale, anul Var 40/58, oct, 1995, p.9,iar capitolul 
Francmasoneria a fost edițat separat în 1996 la Ed, Majadahonda din Bucureşti, într-o 
ediție îngrijită de Gh, Buzatu), a cărei reeditare este în pregătire la Editura Christiana. 
17, A se vedea şi excursul paulescian intitulat “(deea de Dumnezeu în ştiinţă” (mică 
antologie pro domg a “teisthului ştiinţific” european de pină td începutul secolului XX) în 
Noţhuinile de "siifet” şi "Dumnezeu" în fizivlogie, ed. 1999, pp. 119-129, 

18. C/ recenta ediţie înprijită de Const Schifimeţ, Ed, Albatros, Buc. 1997, pp. 128-129. 


32 de ani de la naştere (30 X 1860) —N. C. PAULESCU — 70 de ani de la moarte (17 VI 1931) 





PAG. 8 NR. 10/130 Octombrie 2001 





PUNCTE CARDINALE 





În vremurile noastre, mulţi tineri vor să fie non-conformişti, să fie originali cu orice preţ. 
Pentru tânărul epocii ceauşiste, de pildă, problema originalității se punea la un mod aproape eroic, 
de unde şi iluzia că tocmai dreptul de a fi original însemnaa fi liber. Şi totuşi, nu numai fostul locatar 
al închisorii ce devenise patria noastră era un om falsificat, neputându-se adică manifesta după voia 
inimii, ci şi actualul, care însă îşi găseşte acum cauza nemulțumirilor sale în împrejurările 
binecuvântatei libertăţi. Prin urmare, aflându-ne sub vremi, înseamnă că suntem nişte oameni 
falsificați? Dacă revolta noastră este împotriva vremilor, atunci da. Nu împrejurările ne fac să fim 
sau să nu fim „ ci ideile, de care prea adesea se lipsesc oamenii în schimbul “idealelor” câştiguri 
materiale. Dar dacă „idealul” nu ne este decât sămânța unor alte împrejurări, „mai bune” decât cele 
prezente, atunci ne aflăm închişi în aceeaşi împrejurare a suferințelor şi bucuriilor efemere. Să 
distingem aşadar între falşii eroi, care vor să schimbe vreo orânduire istorică, ale cărei victime se 
consideră, cu raiul” soluțiilor lor administrative, adică să administreze mai bine dorința „fericirii 
statistice”, şi adevărații eroi, al căror eroism constă în a se împotrivi imaginii moderne despre 
„Omenesc”, caricaturii comercializate sub forma miilor de reclame învăţându-ne ce trebuie şi este 
firesc la urma urmei să ne dorim să fim. 

Căderea „cortinei de fier” a însemnat ieşirea dintr-o atmosferă ermetică. Tânărul s-a trezit în 
faţa libertăţii şi a nebănuitelor sale posibilităţi. Cunoaşterea curentelor de gândire, descoperirea 
persoanei dragi, sau a învățăturii lui Hristos atâta vreme interzisă, toate acestea au devenit o 
problemă în noua realitate socială. O problemă de decizie. Este alegerea mea „„realistă”? Voi 
supraviețui acestei alegeri? Unde mai este luxul libertăţii de a alege fără consecințe, ca pe vremuri, 
când „părinții patriei” vegheau asupra consecinţelor şi dădeau poporului numai jucării „inofensive”, 
de altfel rare, întrucât poporul, pasionat de munca la piramida socialistă, nu avea nici timp şi nici 
prin cap nu-i trecea să se joace. Generaţii la rând au crezut că ştiu ce este libertatea atâta timp cât 
nu au avut-o; într-un fel, au fost vremuri fericite... 





Ce este libertatea? O stare de conştiinţă împlinită prin cunoaşterea înțeleaptă (dimensiunea 
vitală a omului dintotdeauna). Numai că, de pildă, înțelepciunea le slujea anticilor doar pentru a- 
şi demonstra intuiţiile, adică necesitatea existenței lui Dumnezeu, şi spre a-şi suporta mai bine 
erorile inerente „calculelor” lor, erori care îi văduveau tocmai de suprema încoronare a oricăror 
eforturi, de libertate. Cea mai importantă cale de cunoaştere, mai importantă decât orice teorie, 
oricât de genială, de originală, rămâne descoperirea aproapelui. În aproapele Îl descoperi pe Însuşi 
Hristos. Oricât de evoluată ar fi fost civilizația antică, cei de atunci sporeau doar întru conştiinţa 
limitării lor, fără să reuşească să își demonstreze ceea ce, în fond, le motiva efortul: apartenența 
la dumnezeire şi menirea de a deveni dumnezei! Conştiinţa antică ajunge la apogeu prin vorba 
socratică „Ştiu că nu ştiu!”, o dată cu această certitudine omul fiind pregătit „să caute un zeu”, să 
primească revelaţia. Abia revelaţia Logos-ului oferă omului conștiința şi măsura libertăţii sale: a 
se strădui întru asemănarea Tatălui Dumnezeu spre a se bucura de Împărăția cea fără de sfârşit, de 
adevărata libertate. Dacă presocraticii erau preocupaţi de principiile naturii, iar socraticii de taina 
omului, în Evul Mediu reflecţia teologică s-a axat pe legătura omului cu Creatorul său — o altă 
treaptă pe drumul dobândirii libertăţii. 

Discuțiile iscate s-au dovedit interminabile, epoca modernă, începută în Renaștere, fiind în 
bună parte consecința acestora. Şi s-a vădit că, pentru foarte mulți, Dumnezeu, cu atât mai mult cu 
cât ni Se revelase, era minunat mai ales necunoscut fiind (deşi o certitudine, totuşi, dincolo de 
rațiune). lar oamenii nu-și doreau decât să rămână așa, adică la „îndemâna” ingeniozității lor 
interpretative, „gata” mereu să-i justifice. Cât priveşte sfinții şi binecredincioşii ei au tost 
întotdeauna un reper incomod pentru a fi desăvârşit, un reper abandonat îndată ce „desăvârşirea”, 
confundată cu mulțurnirea de sine, a generat „religia mulțumirii de sine”. În secolul XX s-a împlinit 
ceea ce gândirea antichității numea deja „societate utopică”, adică atât de perfectă încât perfecțiunea 
ține loc de Dumnezeu. Aşa a apărut perfecționismul, apoi dorința de a pune capăt unei lumi care 
plictiseşte, sau dorința originalității cu orice preţ. 

Comentând tocmai această goană aparent legitimă după originalitate, un filosof era de părere 
că, la scară umană, originali sunt doar idioții, altminteri, la scara Creaţiei, original! fiind doar 
Dumnezeu. Cu adevărat, într-o lume fără Dumnezeu, am fi. vrând-nevrând, condamnaţi la 
originalitate. lar cei ce trăiesc într-o asemenea lume sunt, literalmente, originali. Și ca să risipim 
orice confuzie... în greaca veche idiores înseamnă ignorant, neștiutor, străin de realitate. Chiar 
acesta e sensul psihologic al cuvântului: străin de realitate. Acum înţelegem mai bine butada 
filosofului: numai Cel fără de început e original, numai lipsindu-ți conştiinţa despre Creatorul tău 
şi al lumii poți trăi iluzia că eşti originea, prima manifestare, începutul, principiul a ceva. 
Altminteri, original e numai Dumnezeu. Original e El, întruparea desăvârşirii, lisus Hristos, şi, prin 
harul Dubului Sfânt chemat de rugăciune, originali sunt sfinţii, repere pe drumul desăvârşirii, 
rodind din „nimicul” afund al păcatului preaplinul smerit al sfințeniei. De altfel, expresia „a 
descoperi” este grăitoare: descoperim numai ce este de descoperit, nu „originăm”, nu creăm din 
nimic, ci numai din ceea ce Dumnezeu ne pune la îndemână: harul, sautalantul din Sfânta Scriptură, 
şi o întreagă lume (aceasta, dar mai ales aceea care va să vină), ca să o cercetăm, să descoperim pe 
Dumnezeu, cel mai nou, mai neaşteptat lucru ce poate fi descoperit. Poate cel mai frumos dar al 
lui Dumnezeu este chiar felul în care ne-a creat, faptul că ne regăsim pe noi înşine și unii pe alții 
tocmai în diferențele fără de sfârşit dintre noi. În mod paradoxal, tocmai unicitatea (originalitate 
intrinsecă), cu atât mai mult cu cât ne caracterizează în aceeaşi măsură (dar diferit) pe toţi, ne-ar 
apropia la nesfârşit unii altora, dacă ar fi întru slava lui Dumnezeu, iar nu întru slava deşartă a 
nimănui (o dată ce omul, ridicat din nimic, îşi întoarce fața de la Creatorul său). 

Cât de unici ar fi tinerii pe fondul inflației de originalitate, dacă ar fi cu adevărat altfel, adică, 
simplu și firesc, nu nebuni în slujba nebuniei moderne, ci nebuni întru Hristos; dacă s-ar împotrivi 
înstrăinării de Dumnezeu şi soluțiilor de viață amnezice și idiotizante, opunîndu-le tradiţia „Maicii 
spirituale a neamului românesc”, cum îi plăcea lui Eminescu să numească Biserica, Cât de unici, 
dacă s-ar călăuzi după propria lor rațiune şi voință, iar nu după cea a televizorului, dacă s-ar elibera 
de complexe nu plătind cu alte eșecuri și neîmpliniri, ci începând prin a fi creştini, adică, într- 
adevăr, cu lotul altfel, Creştinul nu are complexe (şi cu atât mai puţin pe cel al „originalităţii”), sau 
dacă da, atunci e semn că nu şi-a înţeles bine creştinismul! Ce complexe să mai ai faţă de oameni, 
când stai de vorbă cu Dumnezeu?! . 


“Codrin V. SMIRNOFF 









HAINA DESĂVÂRŞIRII 


Într-o accepțiune curentă, cuvântul haină (întâlnit în limba bulgară şi în 
cea sârbo-croată) are mai multe semnificații: “acoperământ , “îmbrăcăminte”, 
“veşmânt” sau, simplu, “piesă a unui costum”. 

Dar ce fel de haină trebuie să pregătim pentru mzotă? Dacă înlocuim 
cuvântul „haină” cu „veşmânt” şi „nuntă” cu „mântuire”, datele meditaţiei 
noastre devin mai clare. Astfel, expresia „haină de nuntă” ne trimite cu gândul 
la veşmântul cu care suntem invitați să răspundem Şi să fim părtaşi la ospățul 
mântuirii. Şi o dată ce ne străduim ca haina, cea cu care participăm la taina 
nunții, să fie nouă şi curată, ca să fim bineprimiți în rândul celor aleşi, cu atât 
mai mult trebuie să ne îngrijim chiar din clipa de faţă de veşmântul cu care ne 
vom prezenta la Dreptul Judeţ. 

Pentru a ne primeni „acoperământul”, cerem Celui ce este Părintele 
Luminilor să ne dea Lumină. Şi pentru că nu dorim să fim aflați goi de credință 
şi fără de roadele iubirii creştine, cântăm cu umilință astfel: „Cămara Ta, 
Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa, 
luminează-rni haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte!” 
(condac din Săptămâna Patimilor). Mama îşi păzeşte pruncul de orice necurăție. 
Tot astfel trebuie să ne păstrăm curați pentru a-l. primi euharistic pe Cel 
neîncăput. Prin împăstăşirea din harul tainelor durnnezeieşti căutăm veşmânt 
de lumină, trecând de la starea de îndreptare şi despătimire (karharsis) către 
bucuria negrăită a urcuşului duhovnicesc (epeAzasis). “Irmbrăcămintea”, care 
neeste trupul, vădeşte între altele starea noastrăde cădere, efortul de supraviețuire, 
oscilația între real şi iluzoriu. Trebuie să ne transfigurăm energia dorinței după 
desfătări şi avuţii în năzuința după Împărăția lui Dumnezeu şi după dreptatea 
Lui, pentru ca „îmbrăcămintea din piele” să ne devină veşmânt luminos de 
virtuți. „Acoperământul” nostru trebuie să capete curăţenia pruncilor botezați, 
pentru că „a unora ca aceştia este Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 19, 14). 
Veşmântul şi cugetul să fie curățate de negura patimilor, ca să ne învrednicim 
de vederea lui Dumnezeu (Matei 5, 8). Şi numai în apropierea de semenul 
desculț vom vedea chipul chenotic (smerit) al Fiului lui Dumnezeu Întrupat, 
adăugându-ne astfel Bisericii vii, mărturisitoare, Abia omul religios este cel 
Cult, căci cultura, în sensul său etimologic (colo, -ere, -ui, cultum = asluji) este 
slujire. Omul normal se raportează la sine, la Dumnezeu, la semeni, la persoana 
care îi înseninează viața. Nereprimarea necesității comunicării depăşeşte firesc 
egocentrismul, ne descoperă limitele în cele ale semenului, iar iertarea, iubirea 
persoanei dragi ne copleşesc, ne redau bucuria, nădejdea desăvârşirii, încrederea 


„înDumnezeu, Cel ce cunoaşte orice inimă, tocmai pentru că aceste „limite” par 
"adesea de nedepăşit. - 


Dar epoca rnodemă, străbătută de o concepție deistă, l-a îndepărtat pe om 
de Dumnezeu. Cândva însetat de veşnicie, omul modem nu mai ajunge să se 
sature la izvoarele existenței perisabile, muşcat de şarpele demiurgiei; omul 
modem trăieşte drama însingurării, a mutilării suflețeşti. Unde este vindecarea 
acestui răual veacului? Cumva pe ringul discotecii sau în abisul informaţional? 
Cumva pe scena vreunei „(Case de Cultură” unde se popularizează “ştiinţa 
fericirii”, în vreun cabinet de psihanaliză, în orizontala existenței cotidiene? 
Poate că vom dobândi în asemenea locuri senzația unei uşurări, a unei 
deconectări, insă, fără pecetluirea haricăa iubinii în Biserică, fără binecuvântarea 
lui Dumnezeu, nimic nu ne vom folosi, ci vom rămâne la fel de şubrezi în fața 
valurilor lumii. Nu tencuială „antiseismică” ne trebuie, ci casă de piatră. 

Cât de limpede s-a adresat Pavel efesenilor: „Taina aceasta mare este, iar 
eu zic: în Hristos şi în Biserică”! (Efeseni 5, 23-32). Atenţie, voi, cei care vă 
credeți aleşi înainte de vreme şi nu pregetați să ziceţi: „Mulţumesc, Doamne, 
că[...]nusunt caacest vameş "! Sfinţii Părinți ne îndeamnă să căutăm mântuirea 
numai în Biserică, căci este „tinda impărăţiei” (după cum îl auzim pe părintele 
Teofil de la Sâmbăta), unde omul se eliberează de patimi,-așezându-şi afectele. 
în făgașul lor curat. Scriptura noutestamentară, Sfinții Părinţi ai Bisericii lui 
Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20, 28), canoanele Sinoadelor, toate ne 
îndrumă către cei ce sunt „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui 
Duninezeu” (] Corinteni 4, 1), către preaţi, păstorii turmei. Aceştia au primit, 
prin succesiune harică apostolică, puterea sfințitoare de la dumnezeiescul 

nivățător, puterea de „a lega şi dezlega păcatele oamenilor” (Joan 20, 21-23). 
Aceştia aşteaptă până la sfârşitul veacurilor ca fiul risipitor să revină cu bucuria 
segăsirii, a întoarcerii la viaţă, să-şi lepede haina satisfacţii lor iluzorii, eliberându- 
şi astfel resorturile spirituale care îl solicită haric să înceapă efortul despătimirii 
şi apoi al urcuşului duhovnicesc; îl aşteaptă la taina mărturisiri („baia 
lacrimilor”), pentru ca, dăruindu-i harul iertării, să-l îmbrace în haină de nuntă 
şi să-l aşeze la masa Cinei celei de Taină. „Cu frică şi cu cutremur, cu credință 
şi cu dragoste să vă apropiaţi!” — dorinţa de cunoaştere a învățăturii creştine să 
nu fie simplă experiență culturală, ci sete de absolut, mărturisire sinceră ca 
răspuns la chemarea Adevărului şi a Vieții, întru iubirea mântuitoare, 

Imnografia creştină cultivă cu sfințenie stihul: „Eu sunt Învierea şi Viaţa, 
cel ce crede în Mine viu va fi, de va şi muri, viu va fi”. Nedorind pierderea 
păcătosului, Hristos, Cel răstignit şi de noi, pe crucea păcatelor noastre, ne 
cheamă la desăvârşire, Din oameni trupeşti, pătimitori, Dumnezeu doreşte să 
devenim îngeri în trup, vase de cinste, ca să veşnicească în noi Duhul Sfânt. La 
rându-ne, să ne îmbrățişăm unii pe alții, ca să primim duhul înfierii. Mesajul 
iubirii copleşeşte orice inimă, fericeşte pe cei săraci de patimi, pe cei ce plâng, 
pe cei blânzi, pe făcătorii de pace, chemând la masa Stăpânului pe toți cei 


; d 


ve, 1-3) 





dos ot asi m ie 


—— ———__—.———7 


— _ ..——] ——.. 










Răutatea lumii ne răneşte sufletul şi ne văităm 
Dumnezeului nostru, căinându-ne soarta de exilați în 
această vale a plângerii, deşi înțelept ar fi să ne amintim 
ultima partea Rugăciunii Domneşti:... şi nu ne ducepenoi 
in îspită... 

Să privim în față aceste cuvinte adresate Tatăluii, şi 
nu pieziş, după obicei. Ce anume cerem rostindu-le? Să 
nu fim ispitiți, să nu fim puşi la încercare de către vrăjmaş, 
cu îngăduința Părintelui Ceresc. Iată, chiar invocația 
lăsată nouă de lisus ne arată că rătăcire este pentru cugetul 
nostru a vedea pretutindeni răul şi a nu vedea binele, a 
zăvori pe Dumnezeu în sfera semantică a Binelui, iar 
lumea în ceaa răului, în vreme ce faptele cele mai josnice 
Şi sacrilege, colportate de agenții întunericului, le lăsăm să 
scape înțelegerii noastre, ba chiar, mai grav, oricărei 
dorințe de a le înțelege. De pildă, nu-i suficient să 
„explicăm” o moarte năprasnică (atâtea crime oribile se 
petrec în jur) prin intenţia divină de a feri victima de 
viitoare păcate (arînsemnacanimeni sănu mai depășească 
inocenta vârstă a copilăriei!), dar nici să-i contestăm orice 
implicare. Pe de altă parte, nu ne vom putea abține să nu 
judecăm pentru 2 nu fi judecați, dacă nu ne vom învăța să 
privim întâmplările lumii — bune şi rele — ca diorame ale 
unui spectacol în care jucăm şi noi. lar ele arată cum ceea 
ce luăm noi exclusiv ca rău este legat, prin mii de fire 
invizibile, de făuritorul destinului soteric al acestei lumi, 
întocmai ca aversul şi reversul unei monede, al unui 
portret. 

Dacă ar sta în puterea noastră, am nimici tot ceea ce 
scapă înțelegerii noastre des-centrate. Însă Fiul lui 
Dumnezeu n-a manifesta! niciodată acest radicalism nociv 
de când a avut de-a face cu Ispititorul și slugile lui. Lui 
Petru, deja cu inima strânsă de răutățile ce avea să îndure 
Domnul, îi replică: „Mergi înapoia Mea, Satano” (Matei 
16, 23; Marcu 8, 33). Ispitit EI Însuşi, îl înfruntă pe 
provocator cu acelaşi răspuns stăpânit (Matei 4, 10; Luca 
4,8). Nu-şi aneantizează Adversarul, nu-i zice nici „Piei!” 
(cum deviază unele preluări ulterioare), nici „Dispari!”, ci 
doar îl pune la locul lui: „înapoia Mea”, adică „după 
Mine” (un fel de „Urmează-mi!”, cum țâlcuieşte temerar 
Părintele Galeriu), încadrându-l într-o ierarhie pe cel ce ar 
voi să anihileze ordinea lumii. 

De altfel, acesta e și supremul comandament hristic: 

a nu ne împotrivi răului, a ne iubi vrăjmaşii (ceea ce nu 
inseamnă că trebuie să suportăm pasiv agresiunea). Nu e 
de dorit ca răul să fie separat chirurgical (căci devine, 
asemenea tumorii maligne, infinit mai virulent), ci cael să 
rămână în iubirea noastră (care trebuie să-l învăluie 
măcar cu bunăvoință, măcar cu înțelegere), aşa cum şi noi 
trebuie să rămânem în iubirea lui Elristos. (Expresia 
implică o mişcare mutuală: să-L. iubim pe Hristos şi 
totodată să fim vrednici de iubirea Lui) Pentru că El a 
urmat, Cel dintâi, această poruncă, ale cărei consecințe 
depășesc simpla morală. 

In acest fel se suspendă actele vrăjmaşului ca de un 
elastic, canalizându-i ascendent energia neîmblânzită. Cu 
cât mai turbulent și neodihnit se agită („răcnind ca un 
leu”) la capătul inferior (care nu e neapărat infernal), cu 
atât mai multă energie va fi convertită teleologic. Cu cât 
mai amamică voința de risipire, cu atât mai bogată recolta. 
Poate de aceea avertizează lisus: „„ secer de unde n-am 
semănat şi adun de unde n-am răspândit” (Matei 25, 24- 
26), în acea parabolă a cărei taină e depășită doar de cea a 
Fiului Risipitor („parabola parabolelor”, cum o numesc 
Părinții). 

Până şi ucenicii, furați de elanuri nobile alături de 
Învățătorul lor, uitau condiția echivocă în care se află 
lumea după cădere, căci ar fi dorit-o curăţită de orice 
infirmitate. Ei se înfioară o clipă de nenorocirea orbului 


" Versiune redactată şi comentată de Î. P, S. Bartolomeu 


PUNCTE CARDINALE 


Florea 1IBERIAN 


din naştere, interesându-se de pricina ei, „N-a păcătuit nici 
el, nici părinţii lui”, le răspunde lisus, “ci pentru ca'ntru el 
să se arate lucrurile lui Dumnezeu”. Deci şi cele bune, şi cele 
mai puțin bune (nu ca la facerea lumii, unde toate erau 
„foarte bune”), ca şi „vasele de cinste şi cele de rușine ieşite 
din mâna olarului” (Romani 9, 21), 

Decisivărămâne, însă, lecțiaadministrată de Dumnezeu 
dreptului lov, actor distribuit într-un rol de seamă, fără cael 
s-o ştie. Ceea ce nu-l face să învinuiască de soarta lui vitregă 
nici pe Iahve, nici vreo putere a Răului. În puţine referințe 
biblice este subliniat cuatâta insistență ca în povestea lui lov 
faptul că Adversarul lucrează cu ştirea şi din porunca 
bunului Dumnezeu. Încă din „Prologul în cer”, Domnul se 
adresează Diavolului, sosit la-nfățişare înaintea Lui, ca şi 
cum i-ar cere socoteală asupra unei misiuni încredințate: 
„Luat-a cugetul tău în seamă şi pe robul Meu Iov?” (1, 8). 
Intrigant şi cârtitor cum îl ştim, Satan propune — spre a pune 
la încercare devoțiunea ]ui Iov — ca Domnul să-şi întindă 
mâna (adică pe el însuşi!), despuindu-l de avere. „Atunci 
Domnul i-a zis Diavolului: “Iată, toată avuția lui o dau pe 
mâna ta “ (1, 11-12; 2, 5-6, subl. mea). 

Chiar dacăne tulbură, acesta este raportul existent între 
cele două puteri, căci îl regăsim exact în aceeaşi formă în 
episodul în care regele Saul este chinuit de „un duh rău venit 
de la lahve”(/ Samuel 16, 14). Însuşi Atotputernicul îi dă de 
înțeles multîncercatului Său rob, folosindu-se de figura 
Leviathanului, că Satan acționează cu încuviințarea Lui, 
Care nu are de dat socoteală pentru această situație în fața 
omului. Acesta trebuie să înțeleagă scena pe care se joacă 
această uriaşă bătălie (propria conştiinţă), să priceapă ceva 
din forța monstruoasă pe care Domnul Oştirilor o are de 
înfruntat şi, în final, de stăpânit, trebuind s-o readucă în 
subordine: 


Vei pescui tu oare'n cârlig Leviathanul 

Să-i pui la nas căpăstru, 

Să-i pui belciug la nară 

şi să-l străpungi în falcă cu toartă de argint ? [... ] 
Va face el cu tine un legăământ de pace 

şi-l vei lua cu tine ca să-ţi robească-n veci ? 
(Cartea lui lov 40, 25-48) 


Bubuitoarele cuvinte rostite de Iahve ne pun şi astăzi, 
aşa cum l-au pus şi pe lov, în faţa unei înfricoşătoare taine: 
rapjunea ascunsă a prezenței răului în lume şi iconomia 
mântuirii divine, planul lui Dumnezeu cu creația. Şi în 
această perspectivă şi vastă comedie, el, lov, este,caşi lona, 
cârligul, momeala lăsată de Creator între fălcile 
Leviathanului. Şi pentru ca orice neînțelegere să fie exclusă, 
îl avertizează iarăşi (41, 2): 


Nu te gândeşti cu teamă că-acesta-i semnul Meu ? 
Căci cine este aare acel ce-Mi stă 'mpotrivă ? 


Cu adevărat, cine-i stă, de fapt, împotrivă 
Atotputernicului? Vrăjmaşul sau omul? „Dacă tu nu te pui 
de-a curmezişul planului Meu”, pare să-i spună Domnul, 
“atunci nici Leviathanul nu-Mi va putea sta împotrivă”. 

După cât se vede, Iahve foloseşte figura Leviathanului 
în două sensuri: în primul rând, ca semn ales de El pentru 
a-i sugera lui lov că, prin mărime, înfăţişare şi forță, îi dă Lui 
Însuşi de furcă (deşi nu-i poate sta cu adevărat împotrivă, nu 
se poate potrivi cu El), iar pe de aită parte, ca semn 
emblematic a! propriei divinități, ca semn al Lui. Aceste 
două sensuri se văd confirmate şi într-un context scripturistic 
lărgit, căci, în ipostaza chitului, peştele îl semnifică pe 


Valeriu Anania, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, 





Octombrie 2001 NR. 10/130 PAG.9 


Satan, dar în Evanghelii şi în gliptica protocreştină e 
simbol al lui Hristos. Şi aceasta nu în urma anagramării 
numelui Său, ci pentru că, asemenea lui lona, a cărei 
întâmplare paradigmatică o oferă poporului care cerea 

emne, se dă pe Sine ca momeală pentru a captura tocmai 
chitul. Hristos e peşte şi Pescar, ambiguitate care reflectă 
dubla Sa misiune, sacrificială şi salvatoare: „Că precum a 
fost lona în pânteceie chitului trei zile şi trei nopți, tot aşa 
va fi şi Fiul Omului în inima pământului ” (Marei 12,40), 
Lăsându-Se înghițit, înghite El de fapt Leviathanul, 
scoțându-l la liman „cu belciug în nară”. 

Peştele funcționează, așadar, ca simbol! ambivalent, 
„Cu două capete”. Alături de el poate fi adăugat şarpele, 
care desemnează pe Satan, dar prefigurează şi pe Hnstos 
în simulacrul mântuitor al şarpelui de aramă înălțat de 
Moise în pustie (v. Vumerii 21, 8-9 şi loan 3, 14). Cei care 
sărăcesc astfel de simboluri prin abordare unilaterală se 
fac responsabili de pustiirea lumii. De pildă, neîndurătorul 
căpitan Ahab, pentru care Moby Dick nu e un vânat ca 
oricare altul. Dacă, ars de ură, îşi târăşte echipajul pe toate 
mările pământului, nu e din simpla dorință de a-şi răzbuna 
mutilarea, ci pentru că dintotdeauna percepția lui asupra 
cauzei răului suferit fusese schiloadă, aşa cum observă şi 
naratorul: „Balena Albă luneca înaintea lui cao întruchipare 
unică a tuturor forțelor maiefice, pe care unii oameni 
aplecaţi spre adâncurile sufletului ior le simt acționând 
într-înşii, şi îi devoră pe ascuns, până ce ajung să trăiască 
doarcu o jumătate de inimă şi o jumătate de plămân” (cap. 
XL). 

Câte minţi nu judecă lumea de pe această poziție 
dezechlibrată? Greu e să stai strâmb şi să judeci drept! lar 
dreptul de a sta într-un picior (nu de a şchiopăta spiritual, 
precum căpitanul Ahab) îl ai doar în clipele de grație când 
accezi la palierul îngerilor, atunci când, asumându-ți toate 
riscurile (şi în primul rând pe cel al lipsei de grație, cauză 
a tuturor prăbuşirilor), umbli pe fiânghia suspendată 
deasupra judecății comune a lumii. 

Mersul acrobatului pe sârmă e o bună metaforă 
pentru condiţia echilibrului spiritual. Nu este altercația de 
pe sârmă, în urma căreia vechiul acrobat se prăbuşeşte, 
găsindu-şi moartea, scena în care Zarathustra descinde în 
lume „ca un dănțuitor”? Prin luptă sunt înlăturate şi decad 
vechile idei. Te poți menţine acolo sus, în sfera ideilor 
tăioase, numai dacă reprezinți un punct de amortizare a 
opuşilor. Greutățile dispuse simetric de o parte şi de alta 
a prăjinei ne ajută, atunci când nu suntem singuri în stare, 
să rămânem cu picioarele pe pământ — baza de edi ficare a 
cumpătului interior. 

Păstrarea cumpenei înseamnă păstrarea cumpătului, 
Să nu ne pierdem, deci, cumpătul, în fața răutăților acestei 
lumi. 

„şi ne izbăveşte, Doamne, de cel rău. 














PAG. LONR. 10/1130 Octombrie 2001 





EVREII DIN ROMÂNIA [RI 


Continuăm publicarea în traducere românească a 
conferinței ținuţe de, T.-G. Djuvara la Paris şi apărute în 
broşura intitulată Les Jui/s de la Roumanie. Conference 
faite dans la seance de lundi 1” mars 1880, sous la presidence 
de M. Carhot, Senateur, et suivie d'une Bibliogrăphie des 
ouvtages relarifs ă cette question, par T.-Georges Djuvara, 
Doiteur en philosophie et lettres, Membre du cotmită executif 
is m oral litteraireinternafionale, Paris, Chez'auteur, 
1 „Rațiunea traducerii şi retipărizii. ei mu este nicidecum 
una de ordin ideologic, ciuna deordin istoric-documentar, 
cu atât mai mult cu cât aristocratul conferențiar. este 
contemporahu) lui Eminescu, în a cărui publicistică 

chestiunea isrăelită” ocupă un loc pe cât de i însemnat, pe 
atâtde litigios, ce nu poate fi corect înțeles și explicat decât 
în- contextul social al epocii respective, în cara poziția lui 
Eminescu nu-era deloc una izolată, nici lipsită de anumite 
temeiuri (care astăzi, din fericire. pentru toată lumea, nu 
mai sunt de actualitate, cel puțin la meridian românesc), 
| “Traducerea îi îi aparține profesorului Nicolae Pop. Cele 
câteva note de subsol ale autorului au fost introduse în text, 
între paranteze rotunde. Parantezele drepte! aparțin 
Redacţiei. În dorării viitor Yom E pupat IDC ET Aria 
aferentă. 


| “Această laceae: a românilor contra evreilor este gravă, 
(ste ceea cea determinat, înnumeroase țări, împotriva ariuimitor 
asociații! primejdioase! “precum cea 'a Tezuiţilor şi d 
Internaționalei, măsurile de rigoare, poate contrare libertății 
din punct de vedere absolut, dar necesare. Deoarece o societate. 
9 națiune, un stat aa dreptul de a face uneori Liz de autoritate 
contră unei e sei care le ști az şi idea-i esa avitimite 
Beneficii. :o/rt22 6 UL j=Tn : JgSU 
bi Îmo căiregi nica »Ameţica' ă fieti "agitată în ia 
pralea care este perfect identică cu chestiunea: 
ilor:dia România: Chinezii;-a'căror'imigrare în creştere 
elinişteşte și înspăimântă, au fast: calificați că periculoși în: 
ifomia, printr-un simpluondin intern. New-York 
prezent. preocupat. de, proporțiile alarmânte. ala creşterii 
nurnărului evreilor, şi America este totuşi țara; libertății, 
Problema eyreiască este problema arzătoare a momentului 
în, Germania:, DI. Henri de. [reitschke a publicat, oserie. de, 
pamflete violente, care pot fi rezurnate în. fraza: Evreii sunt 
pacosteanoastră!”. De atunci, numeroase broșuri pro şi contra, 
nu încetează să apară, Destul de putemic, partidul germanofil 
al D-lui de Treischke speră să obțină, din partea Guvemului şi, 
a Reichstag-ului. o reformă a legilor cametei, cât. şi măsuri, 
poliţieneşti la ranițele Prusiei, contra invaziei, eyreilor, din, 
Rusia şi din Polonia. Nu este oare cu adevărat Ciudat, pentru. 
dumneavoastră francezii mai ales, de-a vedea o civilizaţie atât 
de veche, o națiune atât de omogenă Şi atât de puternică, 
precum cea germană privind cu groază” la perspectiva unei, 
rr vazii evreieşti? lar Germania, care se teme de monstrul cenu 
decât la hotărele Sale, ne dezaprobă pe noi, cărei avem 
chiar î în căminele noastre (!), manifestându-şi indignarea 
impotriva propriilor săi evrei (pe care noi ne-am socoti fericiți 
se putem nu printre compatrioții noștri), dar cutează să 
cuze de is toleranță împotriva evreilor nâştri, pe care nu i- 
aa i zi iniezcă îndeaproape!, au deea = 


fn citragînto dea isa 
cart CU 











Mae 
> 
y XI 
e (DU na head pori, Tu 
(gi! Ă e Ap (val € pe 07 DeU, 
pg Mi po i 4 

A 4 | 3 ser € e cadet î 

lor, . | - 


ii d VOaStI, jafi 
Ş Ad 







îl 
Tal 





i nt i ti i 
si scus ar ga isa este d ia A aortă, 
„unde est fel 
La ze 
a 


ra, A la 1754, 


PUNCTE CARDINALE 





a — (8 e »b 
GUTA ATi ap = 33-UDNI20 TOI do LEE ase iaca 54T1 23571! 


iu Fândun pericol iminent amenința-ţara, mu mai este vorba. 
sferele înalte ale, morale; tranșcendente, ajungi să nu mai vezi 


exact lucrurile de aici, de jos. Rătăcind prea mult în urmărirea 
binelui absolut, rişti, să pierzi şi binele, relatiy (Vitold de, 
Kopichinschy, p+3), Pentru ceea.ce este principiul egalităţii, 
a existat cineva care să fi negat neîndoielnicadreptaje) Dar vă : 
întreb pe D-voastră, care sunteți buni patrioți francezi, dacă ați 
fi siguri de ducerea patr ei D-voastră la ruină, prin aplicarea 
unui principiu echitabil, just, liberal, aţi face-o? Aici „este 
întreaga problemă. Româniiaudoveditintotăeaunaalașarnentul 
lor față de instituţiile liberale şi bună Administrare â înăltelor 
principii pe care fii le-a Tăsat moștenire” [iarcă D-voastră 
Revoluţie. Ei n-au încetat Să Se lupte pehtiu ele, iar România 
are astăzi o constituție de câle noi i suintehi cu ădâvărat mândri 
şi care poate suporta compakațiă- cu “Vonstituțiite c&le mai 
jiberale din Europa. 

"Şi încă cavă! Domnilor” hui este vorbă de'a cOnsăcii şi a 
proalâviîn vorbeun firutnos priricipili! dide a! piine în lucian” 
Or/a'da în bloc drepturi politice ta 400000 de evrei; asta ar fi” 
curată sinucidere Pentru națiunile mhică; cars abia-se afismăj! 
este nevoie de proterționisth, atât în materie politicăşişooială“ 
cât şi în domeriiul-comercial şi iridustrial) dacă'se doieşte ca” 
„ stătul! să ajuhgă- la prosperitate. Importanța acestei chestiuni, | 
” câtşiserioasele temeri pe care le produte în România; se poate! 
judeca printr-o simplă analogie. Dacă problema n-ar fi vitală, 
Româniat-ar fi fostvăzutăacceptând, fărăpreamulte văicăreli, 
 crudul și nedreptul sacrificiu, al-retrocedării. Basarabiei şi 
rezistând cu îndărătnicie ordinelor categorice ale câtorva 
“ dintre cei mari care nu, șe îndoiesc, de perisel; Ori care, nu se 
îndaieșc,. chiar. prea. mulţ., Este, ca Şi „când, în, împrejurări, 


disperate; laşi mai bine.șă ți se amputeze un Pilat dar țefuzi,, 


să iei în mici i luai 0 ERĂ despre care șe ştie că ește morțală.- 
în timp, nu Ji olo) sura aha 92 189 Agu 

î Gevaar fi inimesibl, S-ar Vrea SĂ face cu cu wurințăe, Q 
lege prip tă, aupra căreia să (m ui Să. reyen enim, curând? 
Este ceeace ce s-a întâmplat în în Franţa la 1808, Şi, 187), în A Anglia, 
n rharele î)ucat al (Bdul la 1810 „Sau în Prusia 
la IșI2, N-ar ( mal bine să se facă d 0 ră durabilă? Nicăitri. 
evreii nu ali fost dintr-o dată admiş i i la € “ea alitatea civilă Şi 
politică, “În Franța, erarici parca i co pletă nu datează 
decât de on punctății. În Ahglia, Attăsta hu să ipiinit 


definitiv decât la 1858, iar în Austria la 1860: Suedia le-a” Câires 
i,e| ! rătiiă ÎNCHISĂ până la 1854114 Roma ecatu îniăciți încă îi în 
A ghetouri la 1869, far în Alen, pehru i se vedea &berăţ, su âu 





Conferință tinută luni 1 martie 1880, la Societatea de Btirografi ie din Paris i i 
de către T- -Georges Djuvara, Doctor în Filosofie şi Litere, ra seat SI 
f /megbreai în cor itetul căccutiv aj Asociaţiei Literare Internaţionale 





& 


trăit să SMR i putere a D-lui Cremieux, în | 870” 


| (Membire ; sur la revision de l'article 7 de la „Constiturion 


Roumaine, p,13), Nu trebuie uitai că; „pentru toate aceste State, 
nu există un pericol eonomic; că în cazul nostru. 

Aşadar, să se înțeleagă bine acest adevăr; în;acest sens, 
patrioticulcabinet român pe care-l prezidează Dl-I lon Bratianu, 
după ăudabile eforturi, de care trebuie. să se „țină cont, a 
soluționat chesțiunea, se sațisfăcând atât exigenţele Europei, cât 
ŞI iintexesele țării; în aceșt sens, în urmapatrioticei ŞI, ilaborioasei 
sale odisei pe lângă căbinetele continentului, D-i Boereșcu,| 
eminentul nostru juristconsult şi celebru om de stat, a obținut 
din partea Camerelor [parlamentare] române tot ce. era posibil, 
de obținut Șia Aşi mai i adăugacă mai imultnicii nu trebuiaobținuL. 

să vedem, prin Unnare, "care este condiția rezervată, 
evreilor £ pr in nouă lege votată de către Camerele de revizuire. 
Articol 7 estesălătulrat; de aici înăinte HiCi ur fel de deosebire! 
în privință “caitelor,” fapt pe care evreii îl cereau în mod. 
deosebit. “Singura noastră dorință € este ca fegea să prevadă cel 
mai curând posibili această mare întenție” (A: Lâvy, p. 16). 
Aceasta este împlinită deja, sărtiănândcă tinipul să thipiriească, 
restul, âdică ceea ce riu se dacretează printi2â lege: ăsimifarea. | 

“Pentru îiiceput au fostacordate drepturi politice câtorva! 
mhii de-evrei “Ceilâlți dintre ei, care s-au născut îi fară, 18 Vor, 


"obține la fel/la cerere, cu sau” fără stagiu În așteptare; ei se! 
! bucură detoatedreptirilevivite; tă fapt, sunt'subiecți de drept! 


români Această categorie'de subiecți; fără calitate de cetățeni, | 


|. se.regăsese în 'toate ţările. Spre ali 'se acondă aceste drepturi | 
+ cetăţeneşti; la 1861 Germania a procedat la fel ca şi România, 


azi.In prezent, în Belgianu se acționează înalt mod în privinţa. 


» celor-acărot naționalitate: nu este; stabilită: Musulmanii din. 


Algeria sunt în exact aceeaşi Situaţie precum evreii lanoi! sunt | 
subiecți de drept fără a fi cetățeni, De asemenea, între 1865şi 
1870,/evreii-francezi din; Algeria; astăzi cetățeni graţie D-lui 
Creme erau subieșți de drept, fără a.fi-getățeni. Şi nimeni 


culesteb de'a face filosofie umani tară, “Cautând ate înălța şi a pluti în; n-a țipat vehement contra Franţei. Se înţelege cu uşurinţă că 


guvernul, român, n-a. putut, face, -Pentsu aplăcea „Alianţei 
Israelite, ceea ce pici un alt stat n-a făcut, Cât despre evreii, | 
foarte, numeroşi, aflati sub protecție străină, ei vor fi deșigur. | ( 
precum toți străinii , ninge legi: ale naturali izării aflate 
în 1,YIeOare, în în toate țările 2 

Aceaștă, șituaţie, noimnală eşte pe deplin acceptată de către 
evreii i din ji, există de decât agitatori din afară care m 
o găsesc. deştu 


| 
| 


de echitabilă şi. i Câre profi tă de ocazie pentnu a | 
produce agitaţie ŞI dezordine inţr-o țără, cae ar avea atâta | 


nevoie de din işte. “Camerele continuă se  naturalizeze e evrei, cu | 


dis ntăde stagiu lată Scrisoarea foarteconVinsătoare pe care | 
a “publicat td de cuiând Un evrei “român, Di Sâke Alter | 
Buzoianu în AfAmOriăl dplămanigile (din 10 ian, 1880); “În | 
sfârşit. după Tupte Violefite, 's ollăția” a fost aflat Se Ştid că | 
această soluție stabileşte, în principii, egalitatea religioasă şi | 
dă EviilOI netofhâni dreptul de'a se natutăliză ta aceleași | 
coridiții că Şi ceilalți străini, fătând tbtodată celt: născuți în | 
Rotijâniă, 60 îndâplisireaanuniitoredaidiții, posibilitatea dea- | | 
şi valorifică drepturile cu dispensă de stagiu Cea riiat bună | 
dovadă că rioi eviti stabiliţi în România, sintem satistăcați | | 
deisoluția dată de către țară) acestei chestiuni, iar birurile 
Camereisuntșopraaglormerătedecăceri de natiralizare deicare | 
acestea se ocupă în nod activ. Șirnai este: de observat căaceste 
cereri au' fost-făcute de către; bărbații cei-rnai! distinși din 
rândurile evreilor stabiliți în România «Noi Evreii; cei care 
alcătuim majoritateaşi putern spune căsuntem singurii interesați | 
în această problemă, ne declarăm deja pe: deplin satisfăcuţit, | 
mu Prin-urmare, care ar fi putut îi atunci misterioasa Cauză | 
care a întârziat: atât de. mult recunoaşterea României, de cătte | 
Gemania, Franța şi Anglia, țări care; pa erau, el, mai direct | 
inţeresaţe, în această afacere? „Aceasta nu mai este asțăzi un | | 
seeref pentru pimeaj. Germania sea foloșit de această chestiune | 
pentu 9, speculație, financiară, D-1, Bismmarekne-a, făcut să 
_ înțelegem cănuva Țecunoaşte țara noaștră decăt cu condiţia ca 
Parlamentul roroân să Xotezșjiscurpărarea săilor ferate ai 
căror acţiopari £rgu astrhani, Aceasta, înseamnă, cel. puține a 
spune Iri CE penut pf „Noyăi insă nișe, impune Sinuciderea 
sub pretextu înşelător al nu ştiu r Hnustioase £ principii, lată 
ceea ce Franța n-ar fi trebuit să facă. 
"Căci D-I Waddinitan.« este cel care a sidic problema la 
ul de ţa Berlin Şi care a sâps sli tru | 
iai ti su dovedi în această împiejurare mai tuult 


UU10 £ DOO ob j 
(continuare în pag. NL 





- ——[ . = 


——. 1...” —— DD — —.———_——7 —_”_—_———_ ———7_ —-.—.—. „VP 





În toate timpurile şi pretutindeni. în lume, 
literatura politică naționalistă a folosit registrul grav 
pentru a da expresie problemelor luate în dezbatere. 
Tema în sine - națiunea, dar mai ales corespondentul ei 
ontologic, neamul - îl obligă pe cel ce o abordează să 
respecte o serie de canoane, atât în ceea ce priveşte 
fondul, cât şi forma. Naţionalismele şi pandantul lor 
firesc, literatura politică naționalistă, sunt modalități 
specifice situaţiilor de cumpănă în existenţa popoarelor, 
fapt care impune o atitudine de sobrietate în acţiunile 
menite să rezolve starea de criză. Festivismul, discursul 
sforăitor şi promisiunile nesusținute de posibilități de 
înfăptuire sunt de-a dreptul dăunătoare, îndeosebi pentru 
naţiunile aflate în faza de reconstrucție după un dezastru 
istoric care le-a pus în primejdie însăşi existența. 
Într-o astfel de situaţie nefericită se găseşte astăzi 
țara noastră, După cincizeci de ani de dominație, 
comunismul a părăsit scena istoriei ca în cunoscuta 
replică din piesa Conjuraţia lui Fiesco de Schiller: 


'“Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece”. 


Elitele națiunii care au avut şansa să supraviețuiască 
regimului de exterminare din temniţele și lagărele de 
muncă forțată s-au stins într-un lent proces de uzură 
„biologică, consemnând prin dispariția lor împlinirea 
principalului obiectiv pentru care regimul comunist 
fusese creat: eliminarea din viața naţiunilor a tuturor 
personalităților care, prin valoarea şi capacitatea lor 
creatoare, constituiau un argument în afirmarea 
identităţii naţiunilor respective și totodată un 
impediment în calea procesului de dizolvare a 
neamurilor în masa amorfă a internaţionalismului 
proletar. 

Pentru foştii deţinuţi politici, puținii 
supraviețuitori ai acestui complot criminal îndreptat 
impotriva existenței naţiunilor, dispariția comunismului 
s-a produs prea devreme pentru ca ei să mai poată intra 
în legendă și prea târziu pentru ca ei să mai poată 
realiza. În schimb, comunismul lăsa în urma sa peste 
patru milioane de purtători de carnete roşii, un 
detaşament compact condus de aceiaşi activişti de 
partid de dinainte de Decembrie '89. Aceştia, cu 
dezinvoltura specifică dialecticii lichelismului și 
oportunismului (singura mutație semnificativă pe care 
marxismul a operat-o în conştiinţele adepților săi), au 


PUNCTE CARDINALE octombrie 2001 NR. 1030 pac. ai 


înțeles imperativul momentului şi s-au convertit peste 
noapte la “valorile democrației”. Cu prețul a numai 250 
de adeziuni, comuniştii de ieri s-au reorganizat în noi 
partide politice, difuzându-se în întregul evantai al 
pluralismului specific democraţiei. O restructurare 
spectaculoasă a scenei politice româneşti (dominate 
până deunăzi de monolitismul de granit al partiduiui 
unic), din care nu putea să lipsească şi un partid radical! 
“naționalist”, pentru ca spectacolul de prost-gust al 
“democrației originale” dâmbovițene să fie complet. 

Toate partidele care au apărut pe scena politică 
după Decembrie '89, dincolo de denumirea cu care s-au 
înregistrat la tribunal, sunt de fapt formaţiuni politice de 
extracție comunistă. O realitate de la care nu fac excepție 
nici aşa-zisele “partide istorice” care, în afara unui strat 
subțire format din foşti deținuți politici, şi-au completat 
golurile din acelaşi rezervor de cadre: Partidul Comunist 
Român. Fenomenul nu trebuie să surprindă. Pentru ca în 
România comunistă să poți deveni un cât de neînsemnat 
“cineva”, trebuia să fii membru PCR. În general, însă, în 
procesul de constituire de noi partide politice a existat 
un minimum de decență doctrinară. Partidele cu rădăcini 
în fostul partid comunist s-au definit ca “partide de 
stânga”, subliniind astfel faptul că așchia nu sare departe 
de trunchi. De la această convenţie tacită, urmată nu 
numai la noi, ci în toate celelalte țăni ““foste comuniste”, 
face însă excepție Partidul România Mare, condus de 
una dintre cele mai controversate figuri din viața politică 
postdecembristă - senatorul Corneliu Vadim Tudor -, 
care se vrea a fi un “partid naționalist”. În realitate, ne 
găsim în fața unei crase imposturi. Un grup de comunişti 
înrăiți, adulatori ai cuplului Ceauşescu, încârduiți cu 
foşti securişti, au înţeles că în urma represiunii dincolo 
de orice limită aplicate reprezentanților naționalismului 
autentic, configurația politică postdecembristă este lipsită 
de aripa de dreapta. Cu neruşinarea specifică celei mai 
josnice forme de oportunism, s-au autoproclamat ei 
purtătorii idealurilor naționale, au uzurpat un nume 
sfânt - România Mare - şi au întemeiat o formaţiune 
politică ale cărei metode par rupte din caracterizarea pe 
care Dimitrie Gusti o face acestui gen de partide politice: 
“Suntcinci metode pe care oportuniştii le întrebuințează 
cu toată virtuozitatea pentru a-şi impune voinţa: 1. arta 
de a seduce, a se insinua şi a place; 2. arta de a corupe; 
3, arta de a calomnia, minţi şi mistifica; 4. arta de a 
intriga şi, în sfârşit, 5. arta de a teroriza”, 

Dacă prezența în statul major al lui C.V.Tudor a 
unor cutre bătrâne, edecuri din drojdia Partidului 
Comunist şi a Securității, nu este surprinzătoare, 
surprinzătoare este prezența unor elemente tinere şi 
aparent valoroase. Cât din comportamentul acestor 
“tinere speranțe” este expresia oportunismului şi dorinței 
de a parveni, ocolind evoluţia firească a procesului de 
realizare, şi cât este dezorientare, absența unor repere 
care să ie controleze comportamentul, îndrumându-i 
spre cultivarea valorilor autentice, este greu de spus. În 
căutarea unui răspuns, ne va ajuta însă D-l Vlad Hogea, 
autorul volumului Waţionatistul, apariție care a stârnit 
exagerat de multă vâlvă atât cu privire la personalitatea 
autorului, cât şi cu privire la conținutul operei. 

De cum am luat “corpul delict” în mână, înainte de 
a deschide cartea, mi-am dat seama că ceva nu este în 
ordine. Coperta întâi îl reprezintă în prim plan de mentorul 
spiritual al autorului, senatorul C. V.Tudor, în postura cu 
care ne-a obișnuit: costum alb şi ochelari fumurii. În 
diagonală, peste torsul acestui personaj care ocupă mai 
toată coperta, este imprimat, în culorile naţionale, 
înscrisul Naționatistul, O combinaţie bizară, din care 
este preu să-ți dat seama dacă înscrisul respectiv este un 
omagiu adus "tibunului”C.V Tudor sau este titlul cărții! 





„Categul men. asocatul YLAD HOGEA (n. 1977), 
cel maj tânâr deputat ales în Parlanentul României în 
noiembrie 2000. se dovedeste Istoric pria vocație. 
> Studiile şi escarile reunite în volum atestă incontestabil 
acest lucru. 

Reprezentant de elită ul generației sale și al 
Orpaniraţici de Tinerri «România Mart», Vlad Hopez 
isi propune, [ap! remarcabil, şi susținereu unei icze de 
doctorai în blorie pe lema croluțiel nmioralismului rnânesc în context 
moadial și care, pe inăsura calităților sale de excepiie, se +2 constitai inlr-o 
cercetare de referivță în domeniul gândirii istorie, politice și jaridice, 

Vată de ce, încrezăler in şamele lut Vlad, consider că se impzoe a-i ur 
şi prevedea cel mai deplin succes!” 





Prof. Unls, Dr, GHEORGIIE BUZALFU 
vicepreşedintele Senatulp? României - 


Undeva, în planul al doilea, ca într-un tablou votiv, 
chipul de licean sfios al autorului cărții, cu numele 
menţionat deasupra capului. În partea inferioară a 
coperții, primul prilej de pricină: mențiunea instituției 
care a patronat publicarea volumului: “Academia 
Română - Filiala laşi, Centrul de Istorie şi Civilizație 
Europeană, 2001”. 

Nu suntem copleşiți de respect fală de actuala 
Academie Română. Avem convingerea că Academia 
D-lor Eugen Simion, Gabriel Ţepelea şi Răzvan 
Theodorescu se aseamănă mai mult cu Academia 
“Savantei de renume mondial” decât cu Academia lui 
Vasile Pârvan, Nicolae Iorga şi Lucian Blaga, dar a 
crea impresia că Naţionalistul a fost editat de Academia 
Română, câtă vreme cartea a apărut la Editura Crater, 
(deşi D-l lon Papuc a încercat recent să se spele pe 
mâini) constituie un fals flagrant. Este motivul care ne- 
a făcut să privim “opera” tânărului Hogea ca pe un 
Kitsch introdus prin fraudă în rândul scrierilor politice 
naționaliste consacrate, (Termenul kitsch este de origine 
germanăşi derivă din verbul verk;/schen care înseamnă 
“a degrada”, “a poci”, dar şi “a măslui”, Utilizat de 
obicei pentru a caracteriza produse artistice de prost 
gust, Kirsch-ul precede şi depăşeşte produsul în care 
este încorporat. El este o stare de spirit care se 
obiectivează în produse de o calitate îndoielnică.) 

Contactul cu coperta a patra a Naţionalistului ne 
confirmă impresia de Kitsch. Un text, pe care-l 
reproducem în întregime, semnat “Prof. Univ. Dr. 
GHEORGHE BUZATU - vicepreşedintele Senatului 
Românie!” (şi membru marcant al Partidului România 
Mare), deschide o dezpustătoare laudatio. 

“Colegul meu, avocatul VLAD HOGEA (n. 
1977), cel mai tânăr deputat ales în Parlamentul 
României în noiembrie 2000, se dovedeşte istoric prin 
vocaţie. Studiile şi eseurile reunite în volum atestă 
incontestabil acest lucru, 

Reprezentant de elită al penetației sale şi al 
Organizaţiei de Tineret «România Mare», Vlad Hogea 
îşi propune, fapt remarcabil, şi susținerea unei teze de 
doctorat în istorie pe tema naționalismului românesc în 


(continuare în pag. 12) 


sabriel CONSTANTINESCU 




















PAG. 12 NR. 10/130 Octombrie 2001 





PUNCTE CARDINALE 





KITSCH-UL ÎN LITERATURA POLITICA NAȚIONALISTĂ 


(urmare din pag, 11) 


context mondial şi care, pe măsura calităților sale de excepție, se va constitui într-o cercetare de 
referinţă în domeniul gândirii istorice, politice şi juridice. 

lată de ce, încrezător în şansele lui Vlad, consider că se impune a-i ura şi prevedea cel mai deplin 
succes”. 

Şi pentru ca ridicolul să fie complet, textul citat mai sus este însoțit de patru imagini color ale 
autorului, din care una îl înfăţişează în compania unei june grațioase (probabil logodnică sau 
consoartă)! 

Şirul elogiilor nu se opreşte însă aici. În textul care ține loc de prefaţă, intitulat “Naționalismul 
înseamnă iubire”, semnatara, “dipl. ec. Oana Turcu”, într-un adevărat delir verbal, îl vede pe “Viad” 
în chip de erou luptător, “vânat zi şi noapte, ca orice naționalist”. Dar acolo unde kitsch-ul atinge o 
adevărată culme, este autoelogiul pe care şi-l face tânărul Hogea însuşi, în “Cuvântul înainte” al 
Naţionalistului: “Am fost Şef de Promoţie al Liceului Internat Costache Negruzzi [...]. Eram cel mai 
bun, eram liderul, eram barometrul de opinie al unei generații de elită [...] Am intrat în Facultatea de 
Drept a Universităţii «Alexandru loan Cuza» al cincilea din peste 2.000 de candidaţi şi am absolvit- 
oal doilea din an, cu nota 10,00 pe linie ...”. Puneți față în față această “perlă de modestie şi decență”, 
pe care tânărul deputat PRM-ist o face publică, cu unul din preceptele care constituia normă de 
conduită pentru tineretul naționalist din perioada interbelică. “Vorbeşte puțin. Vorbeşte ce trebuie. 
Vorbeşte când trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu înfăptuieşte; lasă pe alții să vorbească”. 
Comentariile sunt pe prisos! 

Cât priveşte conținutul în sine al volumului, “studiile şi eseurile”, aşa cum califică emfatic D- 
| Gh. Buzatu culegerea de articolaşe publicate în revistele România Mare, Politica şi “Atac de Târgu 
Ieşilor”, în perioada 1999-2001, ele sunt pastişe decebrate ale producției literar-politicea“tribunului” 
C.V.Tudor, Se pare însă că într-un anumit sens este vorba de o preluare de sarcini. Întrucât, în calitatea 
sa de aspirant la funcția supremă în stat, senatorul C.V.Tudor este nevoit să-şi cenzureze comportamentul 
Şi să-şi țină sub control umorile, l-a delegat pe tânărul şi vehementul său emul să continue ofensiva 
antisemită. Aşa se explică puseurile antievreieşti ale autorului Vafionalistului, căruia lipsindu-i însă 
o cunoaştere temeinică a problemelor iudaismului, se pierde în platitudini docte (“Secretele 
Talmudului”) sau atacuri la persoană (“Secretele unui ministru mason”). O atitudine total 
contraproductivă. Pe de o parte ea nu rezolvă fondul problemei, iar pe de alta, dă apă la moară celor 
care au nevoie de un climat zgomotos antisemit pentru a menţine un deget acuzator îndreptat asupra 
întregului popor român. 

Dar acolo unde autorul unei viitoare “teze de doctorat pe tema evoluţiei naționalismului 
românesc în context mondial” se autodepăşeşte, este modul în care, pe parcursul a două pagini din 
Naţionalistul (articolul “Adio, cămăşi verzi”), analizează problema legionară. În această analiză, 
“istoricul prin vocație”, aşa cum îl caracterizează D-l Gh. Buzatu pe “Vlad”, porneşte de la următorul 
postulat: “Mişcarea Legionară a murit o dară cu fondatorul ei, Corneliu Zelea Codreanu”, după care 
adaugă sentențios: “Cine nu înțelege aceasta dovedeşte fie naivitate, fie rea-voință”. Dincolo însă de 
mixtura de ki/sch istoric şi mistificare intenționată din care este manufacturat acest articol, deputatul 
PRM-ist răspunde unui comandament de partid. Trebuie să furnizeze argumente din care să rezulte 
că orice altă grupare, care pretinde a fi de dreapta, este sau anacronică, sau o diversiune creată de putere 
ŞI, ca urmare, calitatea de partid politic de dreapta nu o are decât Partidul România Mare! “Toate cele 

„de mai sus - se încheie articolul din Nafionalistul în care este susținută această idee - indică faptul că 
neolegionarismul este o diversiune menită să şubrezească poziţia pe care o ocupă în prezent adevărații 
naționalişti, conduși de Corneliu Vadim Tudor. Locul «simiştilor» nu este în istoria contemporană a 
României, ci într-o anexă a dosarului de informator a! lui Horia Sima (agent de influență al maleficului 
Mihai! Moruzov). Naționalismul cunoaşte o permanentă primenire a ideilor și mijloacelor de aplicare 
a acestora. Preluând tot ce a fost bun din moştenirea naţionaliştilor de odinioară, Partidul «România 
Mare» nu are nevoie să poarte povara păcatelor unor indivizi pe care chiar fondatorul «Legiunii» i- 
ar fi repudiat. Adio, cămăși verzi! Sunteţi de domeniul trecutului...” 

În încheiere mi-am îngăduit o comparaţie care ar putea da, de ce nu, de gândit tânărului Vlad 
Hogea. Am în faţă, alături de Nayionalistul deputatului PRM-ist, volumul lui Mircea Eliade, publicat 
de Editura Dacia din Cluj cu titlul Textele “legionare” şi despre “românism ”. Ambele cărți sunt 
culegeri de articole apărute în presa timpului, (articolele lui Mircea Eliade în perioada 1933-37, cele 
ale lui Vlad Hogea în anii 1999-2001), Vârsta celor doi publicişti, la data apariţiei articolelor, a fost 
sensibil asemănătoare, în jur de 25 de ani. Există însă semnificative deosebiri între cele două colecții 
de articole, deosebirile constând în felul în care le-au calificat chiar editorii. În timp ce articolele 
rudimentarului Vlad Hogea sunt “studii şi eseuri”, articolele savantului Mircea Eliade sunt doar 
“texte”, Însă deosebirile nu sunt numai de încadrare în categorii de scrieri, ci şi de afinități spirituale. 
În timp ce personalităţile care-i impun tânărului Hogea sunt din categoria lui Ceauşescu, C.V.Tudor, 
Gheorghe Buzatu, Pavel Coruţ, Eugen Barbu, Adrian Păunescu şi Mareşalul Antonescu, în măsura 
în care “Ceauşescu a vrut să-i ridice statuie”, personalitățile spre care s-a aplecat tânărul Eliade fac 
parte din aceeași familie spirituală cu C, Z. Codreanu, |. Moţa, V. Marin, Nae lonescu, Generalul 
Cantacuzino-Grânicerul şi, în bloc, “noua aristocrație legionară”... 

La final, o ultimă remarcă. În timp ce editorul Țexrelor lui Mircea Eliade a imprimat volumului 
oținută sobră, în deplinăconcordanță cu spiritul care străbate colecția de articole, editorul Narionalisrului 
parcă a ținut să ne atragă atenţia că este vorba de un kitsch. Într-o carte, în conţinutul căreia autorul 
îşi propune să dezbată problema gravă a naționalismului, ultima pagină, cea care trebuia să fie 
rezervată “Cuprinsului”, a fost sacrificată pentru a face reclamă unei firme de cosmetice, “Ardes = 

| cosmetici, Divinite- lași - Unic importator”! Nu este o întâmplare nefericită, ci însăşi logica spiritului 


grobian... 


EVREII DIN ROMÂNIA 





(urmare din pag. 10) 


generos decât edificat asupra adevăratei situații a evreilor din România şi 
a intereselor economice ale acestei țări. Conform dreptului națiunilor, 
putea cere în mod echitabil Congresului soluția care a fost adoptată? “Un 
Congres — spune D-l Louis Renault (op. cit., p. 25)—nu este competent 
să tranşeze asemenea probleme... Dacă Serbia, Muntenegru şi România 
întrunesc elementele esențiale care definesc statele suverane, ele trebuie 
recunoscute ca atare, oricare ar fi viziunea lor în privința libertății 
religioase, accesibilității locuitorilor la funcții publice etc.”. Acesta va fi, 
în viitor, un drept permanent de a se amesteca în treburile noastre interne: 
va fi suficient pentru asta ca un număr de evrei români să se plângă marilor 
puteri, prin organul lor recunoscut de la Paris, care va fi oricând pregătit 
pentru această treabă. Îmi place însă să sper că nu va fi nimic din toate 
acestea. Le revine într-adevăr evreilor luminaţi şi autorităților româneşti 
să împiedice pentru totdeauna astfel de complicaţii. 

Pe scurt, spre a mă folosi de cuvintele unui redactor de la Memorial 
diplomatique, “cu mai multe menajarmnente formale, mai multă blândeţe 
în procedee, dreptul şi justiţia au fost rareori mai ignorate decât în relațiile 
acestui mic principat cu marile puteri”. 

Dar să aruncăm vălul uitării peste această tristă afacere. 

Voi termina printr-o chemare la pace şi înțelegere frățească. 

Mă voi adresa evreilor: 

Încetaţi o agitație care este la fel de păguboasă pentru voi înşivă, cât 
şi pentru țara pe care pretindeți că o iubiți. Convingeţi-vă, precum foarte 
bine spune D-l Waddington, că n-aveţi nimic de așteptat decât din partea 
propriilor eforturi şi de la solidaritatea intereselor voastre cu cele ale 
românilor. Dezobişnuiţi-vă de a chema străinătatea în ajutor. Actuala lege 
vă garantează o libertate absolută, vă apără interesele. Arătați-vă demni 
de favorurile pe care le-aţi cerut şi obținut, iar noi vom fi cei dintâi care 
să ne bucurăm. 

În continuare, mă voi adresa românilor: 

Uitaţi această tristă dezbatere care v-a făcut o atât de mare nedreptate 
în ochii unei Europei înşelate. Arătați ce sunteți cu adevărat un popor 
iubitor de libertate şi domic de progres şi civilizație. Opriţi valul care 
creste şi ameninţă hotarul şi căutați să dobândiți simpatia evreilor stabiliți 
în România, şi asimilați, atât cât se poate, acest element străin, care nu va 
deveni periculos decât în măsura în care va deveni un stat în stat, supus 
străinătății. Numai în acest mod veţi putea îndeplini în Răsărit rolul la care 
aspirați. 

Dar pentru ca noi să putem atinge acest obiectiv, departe de a ne 
împiedica, Europa ne datorează sprijinul său. Am spus-o încă de la 
Congresul Etnografic internațional din 1878: Peninsula Balcanică este un 
frumos mozaic de diverse naționalități, cu multe resurse de vitalitate şi 
speranțe de viitor, dacă nu le sunt nimicite din faşă. Europa, Germania şi 
Anglia mai ales trebuie să înțeleagă că tocmai în concentrarea acestor 
forțe, astăzi diverse şi adesea chiar contrare, dar care se va împlini 
fatalmente prin înțelegerea şi cunoaşterea exactă a intereselor generale, 
că în mijlocul acestor mici popoare se află adevărata şi singura rezistență 
împotriva alarmanţelor revărsări ale panslavismului în Orient. Poporul 
român este unul dintre cele mai importante prin mărimea, originea şi 
aspiraţiile sale; el renaşte la viață, tinde spre progres şi civilizație. Nu-i 
paralizați eforturile, nu-i distrugeţi dintr-o trăsătură de condei ceea ce a 
cucerit vitejeşte şi cu atâta trudă, cu prețul atâtor suferințe şi sacrificii. Nu 
veţi avea de regretat acest act de dreptate, Nu-mi este teamă să afirm că 
România nu va rămâne mai prejos de încrederea Europei. 

Voi încheia printr-o conexiune curioasă. În chiar ziua în care îmi 
pregăteam conferința, Revue des De Mondes publica un remarcabil 
articol al D-lui G. Valbert despre Evreii din Germania. Găsesc în această 
lucrare adevăruri despre evreii noștri enunțate într-o manieră mult mai 
directă decât a mea. lată, spre judecată (p. 211): “Se înțelege fără efort 
că patriotismul românilor se simte sensibilizat atunci când au fost 
copleşiți la Congresul de la Berlin, nu doar pentru că le-a fost luată 
Basarabia, dar şi pentru a-i fi obligat să revizuiască articolul 7 din 
Constituţie, ca să-i naturalizeze în bloc pe evrei. Era vorba deo naționalitate 
în formare, plantă delicată care are nevoie de protecție împotriva insectelor 
dăunătoare; de asemenea, era vorba de o țară de $ milioane de locuitori, 
unde locuiesc peste 400,000 de evrei case nu reprezintă “floarea” rasei lor 
ŞI printre care abundă negustorii de rachiu, cămătarii la termen scurt, 
amatorii de meserii necinstite, oameni nelegiuiți, trăitori dinmici fustișaguri, 
escroci și lipitori nesătule, pe care legile suntneputincioase să-i stăvilească. 

n această conjunctură defavorabilă, România a făcut dovada unui 
exemplu de mare înţelepciune, care face onoare în sens politic oamenilor 
săi de stat. Ea a ştiut să afle termenii unei tranzacții între exigenţele 
nesocotite ale Europei şi ceea ce se socotea ca fiind interesele sale cele mai 
urgente”, Această pagină, scrisă cu mână de maestru, are nevoie de vreun 
comentariu? Și cu toate acestea, presa va continua să rămână surdă şi să 
reediteze nedrepte acuze. Pentru că, aşa cum şi eu am avut curajul de a 
afima în discuţia care s-a angajat după alocuţiunea mea, aproape întreaga 
presă politică se aţă în mâinile evreilor cu bani, vis cu resisti non potest. 








PUNCTE CARDINALE 


pi Vede grata rezhder 
u au fost săpate în pia 


AA 


PE POR, cea oua ii 
„Doamne primeşte jertfa! 


a în 
i XE Oi 





(a Mausoleul de la Aiud slujba de pomenire, de acum devenită tradițională, a celor ce 
S-au săvârşit din viață în temnițele comuniste. 

“La Aiud, loc de întemnițare şi exterminare, comuniştii au îngropat, în cimitirul 
denumit de localnici «Râpa Robilon», elita rezistenței româneşti. Înmormântarea 
deținuților morți se făcea noaptea, pe întuneric, fără să li se pună cruce la căpătâi, Aici, 
unde morții sunt neidentificaţi, de multe ori azvârliţi în gropi comune, numai crucile 
acestui monument le vor veghea somnul” - suna anunțul sobru al iniţiatorului acestui 
impresionant memorial, denumit “CALVARUL AIUDULUI”, regretatul inginer 
Gheorghe Brahonschi, fost deținut politic, legionar şi veteran din războiul antisovietic, 
care purta pe umeri povaraa !7 ani de închisoare anticomunistă, cei mai mulți executați 
în temnița Aiudului. 

Unanunţ care prevestea indiferența manifestată de guvernele postdecembriste, atât 
cele de extracție comunistă, cât şi cele pretins democrat-creştine, față de românii din 
rezistenţa anticomunistă, căzuți la datorie. Într-adevăr, nici una din instituțiile “statului 
de drept” postdecembrist nu şi-a luat osteneala să se întrebe ““unde sunt cei care nu mai 
sunt”, pentru ca rămăşiţele lor pământeşti să fie deshumate şi apoi înmormântate 
creștineşte în pământ sfințit. Nici chiar Biserica şi Asociaţia Foştilor Deținuți Politici 
nu au întreprins nici o acțiune în acest sens, După doisprezece ani de când se pretinde 
că țara ar fi fost eliberată de sub regimul comunist, morții noştri zac în aceleaşi gropi 
comune în care au fost azvârliți de regimul comunist, deși locurile în care au fost 
înhumați sunt cunoscute, iar mulți dintre temnicerii care au participat la înhumări sunt 
încă în viață. Este bine că se voieşte să se construiască o “Catedrală a Neamului”, dar 
la temelia acestei catedrale ar trebui să fie puse osemintele celor care au căzut luptând 
pentru Hristos. Şi, de asemenea, este bine că temniţa de la Sighet a fost transformată în 
muzeu, amintindu-le celor care o vizitează despre prigoana comunistă. Dar poate că la 
fel de importantă ca simpozioanelie “Sighet” ar fi inițiativa fundației care le organizează 
dea declanşa o acțiune de căutare a rămăşițelor pământeşti ale celor care au fost asasinați 
între zidurile actualului; muzeu, spre a se săvârşi înmormântarea lor după rânduială. 

Din păcate, singurii care nu i-au uitat pe cei ce s-au săvârşit din viaţă în temnițe au 
fost camarazii lor, supraviețuitori ai Aiudului, dar şi ai celorlalte închisori comuniste. 
“Bătrâni cu obrazul de ceaţă şi paşi năclăiți în tristeţe...” așa cum i-a văzut, cu ochi de 
vizionar, poetul, nu au pregetat nici anul acesta să ia pieptiş, din toate colțurile țării, 
drumul Aiudului, spre a-şi cinsti morții. 

După priveghiui de noapte al tinerilor călugări de Ja Mănăstirea Petru Vodă, veniți 
să se roage pentru odihna sufletelor celor care, prin jertfa lor, au contribuit la 
redobândirea libertăţii de credință (făcând astfel posibilă și ridicarea sfântului locaş în 
care s-au retras aceşti tineri, închinându-şi viața lui Hristos şi ajutorării celor în 
suferință), a fost oficiată, în paraclisul Mausoleului, Liturghia şi, apoi, slujba de 
pomenire a morților. 

A fost o pomenire tristă. Memorialul de la Aiud este închinat suferinței româneşti: 
un templu al durerii în care cele şapte perechi de cruci îngemânate simbolizează 

“martiriul luptătorilor înfrățiți nu prin naștere, ci prin moarte. Deasupra lor - crucea grea 
a destinului unui neam care a îndurat povara înfrângerii în cel de-al doilea război 
mondial, iar apoi umilințele şi încercările din lunga noapte comunistă. 

Fie ca, pentru morții noştri, Dumnezeu să nu-şi întoarcă fața nici de la cei vii. 

Gabriel CONSTANTINESCU 


ÎNTÂLNIRE TRISTĂ LA PREDEAL 


i 


y | 


Se închegase România Mare, naţională, unitară... 

Dar nimic nu era unitar, Tineretul acelor vremuri, care sesizase de unde vine 
primejdia, s-aridicat să lupte împotriva pericolului comunist, politicianismului, jefuitorilor 
din averea statului, corupției, minciunii. 

In această luptă, au căzut jertfă circa 10.000 de tineri - de atunci şi până în zilele 
noastre - asasinați, condamnaţi la moarte sau exterminați în lagăre și închisori. 

Dar cea mai cutremurătoare jertfă a fost aceea a asasinării a 252 de luptători (avocaţi, 
ingineri, medici, profesori, preoți, ofiţeri, studenți, muncitori, țărani funcționari) în 
noaptea de 21/22 septembrie 1939, după ce în anul 1938 fusese asasinat Comeliu Zelea 
Codreanu însuși, alături de alți 13 camarazi. 

Din morții aceștia, cei asasinați la Miercurea Ciuc şi la Vaslui au fost înhumați apoi, 
în anul 1940, în cimitirul de la Mănăstirea din Predeal. 

Pe 22 septembrie 2001, veterani ai închisorilor, cei ce au mai rămas din luptătorii 
acelor vremuri, urmaşii lor precum și mulţi tineri au venit Ja Predeal, pentru a participa 
la ruga oficiată pentru odihna sufletelor acelor aruncaţi atunci la groapa comună, de către 
o societate ce se considera democrată, și pentru a se reculege în faţa jertfei lor, 

Clipele au fost de adâncă trăire și de profundă durere, 

Tragedia acelor clipe, în care a fost asasinată elita tineretului român, a fost evocată 
de Părintele Gheorghe Bogdan de la Sibiu, de D-! Sebastian Mocanu de la Turda, precum 
și de D-I Prof. Constantin Bucescu din Bucureşti. 





Nic. Purcărea 


Octombrie 2001 NR. 10/130 PAG. 13 








MEMORIALUL DE LA TARGSOR 

N & 

in organizarea A.I.F.D.P.L. Prahova, marți,  ! septembrie 2001, s-a desfăşurat cea de 
a [X-a ediție a “Memorialului de Ja Târgșor”, acţiune care comemorează sacrificiul eroic al 
tinerilor, foşti deţinuţi politici, întemnițați aici în perioada 1948-1951. Inchisoarea de la 
Târgşora fost destinată de către regimul comunist elevilor de liceu drept “centru de reeducare 
comunistă”. Simultană cu ““reeducarea” de la Piteşti, tentativa de la Târgșor a eşuat, cu toate 
că a fost aplicată unor adolescenți. În marea lor majoritate, tinerii deținuți făceau parte din 
“Frăţiile de Cruce”, organizații legionare de rezistență anticomunistă şi de educație creştină 
şi românească. 

După instaurarea regimului comunist în România, numeroşi tineri român! aveau să ia 
calea codrilor şi potecile din înălțimile munților „spre a lupta cu arma în mână, precum 
odinioară haiducii, împotriva celor fără de lege. Printre aceşti tineri luptători s-au remarcat 
cei din Munţii Făgăraşului şi ai Banatului. Cei căzuţi în mâna autorităților comuniste, arestați, 
schingiuiți şi condamnați la ani grei de temniţă, au contribuit, cu prețul libertății, iar adesea 
chiar cu cel al vieții, la menţinerea vie a conştiinţei naționale. 

Devenită tradițională, manifestarea de la Târgşor a avut, ca şi în anii precedenţi, două 
momente. Mai înțâi, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti s-a desfăşurat Simpozionul 
consacrat scrierilor despre temniţele comuniste din România, dar mai cu seamă dedicat celor 
referitoare la experimentul de la Târgşor. Au vorbit D-nii Constantin Popilian, preşedintele 
A..F.D.P.L. Prahova, şi Constantin Iorgulescu, autorul mai multor cărți despre universul 
concentraționar din România. În holul Casei de Cultură a fost amenajată o expoziţie de carte 
şi publicistică național-creştină, care a cuprins şi numeroase lucrări referitoare la cele 
petrecute la Târgşor. Printre cele expuse s-au aflat: Imn pentru crucea purtată de Virgil 
Maxim, Închisoarea inocenților de Constantin Iorgulescu, Isforia în lacrimi de Luca ]. 
Călvărăsan, Băjenie şi surghiun de Pintilie Iacob, Plugușorul de ia Târgșor de Grigore 
Istrate. Cu acest prilej a avut loc şi lansarea cărții Moș Dumitrache. Târgșorul Nou 
Închisoarea minorilor: 1948-1950 scrisă de Gheorghe Andreica. Din poemele lui Andrei 
Ciurunga a recitat Constantin Bucescu. 

A doua parte a manifestării s-a desfăşurat la Târgşor. La monumentul din curtea bisericii 
“Sf. Arhangheli Mihail şi Gavyniib”, înălțat în 1992 în memoria victimelor de la Târgşor, a fost 
oficiată sfânta slujbă de pomenire, de către un sobor de preoți alcătuit din Pr. Titus Ciobanu, 
parohul bisericii locale, Pr. Gheorghe Bogdan de la Sibiu şi Pr. Alexandru Capotă de la Galaţi. 

În continuare, în cimitirul sătesc a fost sfințită o cruce de marmură ridicată de foştii 
deținuți politici “târgşoreni”, “frați de cruce” întru Hristos şi Neamul Românesc, în memoria 
lui Dumitru Dumitrache (1901-1966). “Moş Dumitrache”, cum îl alintau adolescenții 
deținuți, a fost cel mai cumsecade temnicer dintre taţi cei pe care i-au cunoscut tinerii 
prizonieri de odinioară. În marmura crucii stă săpată drept mărturie inscripția: “Recunoştință 
gardianului care a ocrotit sutele de elevi întemnițați în închisoarea Târgşor în anii 1948- 
1951”, 

Manifestarea (la care din partea AFDPR Sibiu, pe lângă Pr. Gh. Bogdan, au mai 
participat şi domnii Zaharia Urdea şi Octavian Balaban, precum şi subsemnatul) s-a încheiat 
cu hotărârea participanților (la inițiativa D-lui C.Popilian) de a realiza la Ploieşti un Muzeu 
Memorial al Rezistenței Anticomuniste. 

Chiar dacă an de an rândurile lise răresc, iar pașii lesunttot mai şovăielnici, foştii deținuți 
politici vor continua să-L roage pe Bunul Dumnezeu să le binecuvânteze suferința şi jertfa. 

Luca |. CĂLVĂRĂSAN 


O MOARTE ÎNVĂLUITĂ ÎN MISTER 





Pe 28 septembrie 2001, în locuinţa sa din str, Volga 28 (Bucureşti, Sectorul 1), unde 
locuia de la o vreme singur, a fost descoperit întins pe parchet, cu o plagă împuşcată în zona 
sub clavirulară dreaptă, cunoscutul revoluționar Radu Chesaru. Îmbrăcat în pijama, el avea 
înfăşurat pe brațul stâng cordonul aparatului telefonic, iar alături o armă de vânătoare 
(calibrul 7,62), făcând parte din micul arsenal pe care victima îl poseda (cu autorizaţie 
corespunzătoare). Primele cercetări ale criminaliştilor şi medicilor legişti înclină spre 
concluzia sinuciderii, dar mai plauzibil! este un nefericit accident (mai ales că Radu Chesaru 
nu era, totuşi, genul sinucigașului). În ce priveşte ipoteza unui asasinat, ea pare mai degrabă 
o speculație senzațională, 

În vârstă de doar 32 de ani (n. Bucureşti, 2 ianuarie 1969, fiu al lui Cristea Chesaru şi 
al Stancăi-Tita Chesaru, n. Cobilanschi), Radu-Mihai Chesaru-Cobilanschi, absolvent în 
1987 al Liceului 32 din Bucureşti, apoi cu studii superioare de Filologie, vechi uneltitor 
împotriva ordinii comuniste, a fost, putem spune, unsoi derevoluționar avant la lettre. Fusese 
arestat şi interogat înainte de 1989 pentru răspândire de materiale subversive la adresa 
regimului comunist, iar în martie 1989 înființase în clandestinitate “Partidul Naţional de 
coloratură socialistă”, a cărui “latură activă” fusese numită codificat““Vulturul Brâncovenesc” 
(supraviețuind până astăzi ca “fundaţie” de orientare naționalistă şi anticomunistă, câteva 
dintre manifestele sale fiind publicate, de-a lungul vremii, chiar în paginile Punctelor 
Cardinale, la a căror difuzare în București Radu Chesaru a contribuit ani în şir). Planul iniţial 
al organizației prevedea 3 etape: Î. pregătirea terenului; II. procurarea de arme; II. uciderea 
lui Ceauşescu şi revoluția (ce, în cele din urnă, a avut loc în alte împrejurări). 

În ultimii ani, Radu Chesaru lucrase în redacția Radio a Ministerului de Inteme (fiind 
redactor-şef, cu grad de căpitan), de unde fusese însă înlăturat la jumătatea acestui an, fiind 
trecut “pe linte moartă” (Serviciul “Tradiţii şi Educaţie”, ca simplu lucrător). În august ac, 
își prezentase demisia, solicitând trecerea în rezervă (ceea ce i s-a aprobat imediat). Avea de 
gând să-şi prepătească lucrarea de doctorat şi să se reorienteze profesional. 

În urma lui au rămas o văduvă (colegă de serviciu, ofițer M.L.) şi un copil din prima 
căsătorie, precum și taina unei existențe mereu neastâmpărate, însuflețite, dincolo de orice 
conjuncturi, de o vie conştiinţă creştină şi naţională, mişcătoare chiar în excesele ei. A fost 
înmormântat duminică, 30 septembrie, la Cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti, 

Dumnezeu să-l ierte, 














PAG. 14 NR. 10/130 Octombrie 2001 





ESPLORATORI 
DEL 
PENSIERO UMANO 


GEORGES DUMLZIL 
E MIRCEA ELIADE 


A UUVRA DI JUIIIN BITS E NATAL SPINETO 


1) ALLEN. T BACONSAY. RR BOYTR 
D. BRIOUEL. 0. CAVE FI 6OLTȚAU- ALA ARIT 
NI HANDOCA. E MUONTANARI. A MOTTE 
]. POUCET MI. RICKETYS. 7 US 
R SCÂAGNUO B SERGENT. N SPINETO 
| TASSIGNUN. AN TERAIN 


| Jaca Boo 





Luni, 6 februarie a. c., Ambasada României pe 
lîngă Sfîntul Scaun a organizat, la Accademia di 
Romania din Roma,o masărotundă dedicată apariţiei 
unui important volum colectiv de studii intitulat 
Esploratori del pensiero umano. Georges Dumezil e 
Mircea Eliade (Milano, Jaca Book, 2000) [...] 

Volumul recent apărut radiografiază simetric 
posteritatea celor doi savanţi, încercînd să evalueze — 
la 15 ani de la dispariţia lor-— acele scrieri şi elemente 
de metodă care au rezistat timpului şi care continuă să 
influențeze istoria religiilor. Esploratori del pensiero 
Umano şi-a propus de asemenea să analizeze, cu 
serenitațe, cît de justificate sînt acuzațiile potrivit 
cărora Eliade şi Dumezil ar fi simpatizat nazismul şi 
în ce măsură opţiunile lor politice de tinereţe s-au 
reflectat în activitatea lor ştiinţifică. (...] 

În discursul său, Cardinalul Paul Poupard a spus, 
printre altele: “Sînt mindru să aduc un omagiu marelui 
român Mircea Eliade, al cărui concept de homo 
religiosus a inspirat Dicționarul religiilor pe care l- 
am coordonat. De la epoca de piatră pînă la misterele 
eleusine, de la apariţia buddhismului pină la triumful 
creştinismului, dorința de a-L avea pe Dumnezeu se 
dovedeşte înnăscută în inima oricărui bărbat sau 
femei şi străpunge societățile secularizate, aflate în 
căutarea iubirii, a justiției, a adevărului şi a libertăţii 
(...] În homo religiosus se află deja viitorul fiinţei 
umane”, 

Volumul prezentat — apărut sub conducerea lui 
Julien Ries şi Natale Spineto-— cuprinde şi două studii 
ale unor autori români: Teodor Baconsky (despre 
raporturile lui M. Eliade cu Biserica Ortodoxă, pp. 
249-258) şi Mircea Handoca (despre receptarea operei 
eliadiene în România, pp. 391-406). 

(Din Connmicatul de presă al Ambasadei Românie 
pe lingă Sfintul Scaun) 


POPULA IELATI A DPI, PENSII RD AAN | 
Da Mea Da ( MCZIL F IaPe LA TAIAT 


AG îm ont dota mea Îl Comrmee Nmmită e mh Abiosae Dale, morremea 


(ee 1 Lamer fe | det teo mame stofimitaee ni: Îi pie premi aparare! armin me 
cubami m Nm aa iîpe (ceea Ale pred site Dematie liga „br „stra com 
mata = 1 eo aste Linii hrani e mmpaacă te sir dee re pret 
mtreay came Putea (În pa male ma cea n egoezuta Pila Pomrve bre pehe 
Meme nea patine e e Ammuim aartei mm hp coma ans Na pm poe 
vama ni lemne tei cn vai vom nulă e m e eee bei 
mai stele redea” ini ca si oatharaeme sil malo: Adler oa de be spre 
sui. s9 mmnfue ct pomtdeema dori mapa e ini merit — ies daf rai atei 
1 ha At aitmear ce mmm A ot port ma mere ca rela ma 

15 mpa —u vemeri harem: bena ne pb ca ale dl sere» mere mada sa 
Aa peria adm. ne femree pere 7 mm, Be trtgota Inna pia sata Ti 
cit oini-apralima. (n parut sate În murea a sdbee direi mul Alla bmp 


d pepe rampe 25 mufa d be mer [mei VI le remote bn ua lame 
Pont i d elen, în cae ame e dee premi prmirbama i 

Pe aim aia soia d vrmpomrire db rise rr permelimel în mame 
fn «rimă fe mm iza au si cae moară e A Ur males pre co ce Atom e be pe 
Amr Ve potdternarea Alle premmeta mer mah dee i morte 
md cre jma ppt eohea » vama rar ra Vl pre 4 re Put 
4 Drama | ne hp marei el mer pozei che se ln bare me 
prd membre doi miei map batte Petr mea > he ba pe tepi b ta huge 
69 dna ra efemere e At în etrui ama 


= vi otite Dima (precar de E ncmiga si aa bete Briggmd Înl 
ri mei) pttemalea „bi | mean e Phmeade Vogue in bacatma dn imita dle 
Potigieat dl | arome Bi joi A pân rrlapee tame pp marul 
Toapogiay rile Tudor Piremetee Moti Meme | Mom pe Mamma Moral 
(mm. Phare € catina Me parte Nimrep | amore mie Maze tei, Amt 
Mare. Jorge Pop Mar Î damă fai între Ţolea Mm Pudra e apa 
Poza îvmcgpiea Pia ale Apei. laba | pana, Mt dale La 


pp mp ja det 


ie MU 


PUNCTE CAADINALE 


Preot Liviu Branzas 


Raza din, 
catacombă 


Închisorile au fost şcoli şi univessităţi dintre cele 
mai înalte, pentru că aici s-a desăvirşit toată structura 
spirituală a unei generații [generaţia tineretului creştin 
interbelic—n.n. |. Părintele Liviu | Brânzaș|este prototipul 
unei generații de sacrificiu, față de care noi trebuie să 
avem tot respectul pentru toate prin cite a trecut, pentru 
că aceştia sint oamenii care şi-au luat [asupra lor] să 
ducă crucea neamului. Nu pot să rămână în umbră — aşa 
cum vor unii — valorile acestei generații şi sacrificiile ei 
făcute în numele neamului. Acest tînăr [cînd a intrat în 
închisoare, Liviu Brânzaş avea numai 2] de ani) a luat 
jugul, şi-a luat crucea, și poate să rămînă un model de 
viață pentru toată lumea noastră creştin-ortodoxă [...] 

E acuzat, ca preot, că a avut şi o motivaţie politică. 
Dar ateismul, comunismul şi iudaismul, de îndată ce 
realizezi ceva în orice domeniu şi depăşeşti limita 
impusă de ele, caută orice prilej de a te denigra prin a- 
ți pune un diagnostic care pînă astăzi tulbură pe mulţi, 
acela că eşti legionar. A fi legionar înseamnă, pentru ei, 
a fi “cel mai mare rău al naţiunii”, în vreme ce tocmai 
oamenii aceştia au fost modele de urmat, îndrumători ai 
spiritualității noastre. Ei au fost farul care a luminat 
calea poporului către Hristos. Şi atunci €e firesc ca 
duşmanii Crucii şi ai lui lisus Hristos să înfiereze tocmai 
ceea ce este mai valoros şi mai bun [...] 

Părintele Liviu [1930-1998], asumiîndu-şi toate 
acestea, atît în închisorile prin care a trecut [Oradea, 
Jilava, Cavnic, Gherla, Aiud], cît şi în marea temniţă a 
Ortodoxiei şi a neamului românesc din al XX-lea veac 
de la Naşterea Miîntuitorului, a agonisit lui Hristos şi lui 
însuşi “un poporales, o preoţie împărătească şi'un neam 
sfint”, 


(Din cuvintul înainte al Protosinghelului 
Justin Pârvu, Starețul Mănăstirii 
Sfinţilor Arhangheli — Petru Vodă) 











PEAVIA 
DPÂDURENILDE 


— ÎNTRE DOUĂ CRUCI — 


Mă întrebi, prietene drag, ce s-a ales de povestea 
lui Jon Pădure, pe care ţi-o depănam în şoapta nopților 
lungi, pe cînd ne aflam în “mormintul fără cruce” de 
la Aiud, 

Povestea n-a pierit. S-au dat focului doar cîteva 
file scrise, dar, în perspectivele vremii, reflexul ei în 
sufletul! şi înțelegerea povestitorului s-a schimbat mult, 
pe alocuri pînă la răsturnare. Regret totuşi unele 
formulări din filele arse, care radiau elanul tinărului de 
atunci şi pe care mîna tremurîndă, aflată în curgerea 
celei de-a treia vîrste, nu le va mai putea reedita. 

Poate, după sfatul unei anumite “ înțelepciuni”, ar 
fi fost mai bine s-o fi dat uitării şi să nu mă mai încarc 
cu o grea răspundere față de adevăr, precum şi cu toate 
riscurile care mi-ar putea amenința o destul de meritată 
linişte, în amurgul vieţii. Îmi dau însă seama că prin 
tăcere aş putea cădea într-un păcat şi mai greu, față de 
adevăr şi faţă de om. Şi mă gîndesc la adevărul despre 
ce s-a gindit, ce s-a frămintal, ce s-a încercat să se 
trăiască şi ce s-a suferit, de către cîteva dintre cele mai 
alese şi mai puternice spirite ale tineretului nostru, 
între cele două războaie şi cîteva decenii în urmă. 

Ţin să subliniez că, privind partidele politice şi 
grupările de tineret, 7-ap scris nimic părtinitor, ci aşa 
cum s-au desfăşurat în viața istorică a Neamului şi a 
Ţării de atunci, 

Îmi mărturisesc neajunsul de a nu mă fi ținut la pas 
cu direcțiile modeme ale scrisului literar, de altfel, nici 
nurîvnesc o luare în seamă literară. Întrebuinţez totuși 
mijloacele genului, spre a uşura gîndului deschiderea 
spre cei de azi şi îndreptarea spre cei de miine, cu o 
singură intenție şi dorință: de a fi de folos, atit ca inşi, 
cu preocupările şi viața lor personală, cît şi ca mădulare 
ale unui neam ce-a trăit multe şi-a trecut peste multe, 
în zbuciumata sa istorie milenară. 


Autorul 


Prin vom da înță, părmanle Joam 
Oancea Padini a Pau mmărmne în 
fata corigimeei ante bnerraţințată da 
cavoa rasibi adpvânaul „Asan, 
PaD8 alai urtal num âe nt oeuni 
ar 6 Mal coma Dna mi A ciot uda 
Mhaa) mmas să mi ml meat 
încarţ O 0 prea prelua La che 
Poevăr pe pe în hm vizare 
Ch Mode pitea ameninta 0 cimmeat ce 
mentală ing în apargui woţă Doe 
MN Cpu taâma Că pet Mica - 
Putere clau înfrum pent și mas mare 
înă dn save pi ANA pe pm ȘI md 
Pinioane tn mfedrul Wtieep ce sa 
pârast te ta Prhmuintal te pa 
rerca! să de îndiaucă și ca sa 

suferi ce that pm cleo mea 
miză pi mii (mama ante ab 
Preta mi dinire cae chin 
rârooaie pi osteva gac pna |n mud 
Acne atm Pravi Pădureni ar” 
0 betia me Ne origină au area e 
A sn foâha immâor im pai pi Geite de 
Phase 

BUCUREŞTI 

200% 

BN 979.9.00419.> Pay» Îimeaai 














PUNCTE CARDINALE octombrie 2001 NR 10n3opAc. 15 


ALAIN DE BENOIST ȘI FENOMENUL “NOII DREPTE” 


ad Se: De mai bine de două decenii numele lui AJain de Benoisteste 
ă i asociat curentului european al Noii Drepte, Din păcate, în România 
receptarea ideilor şi studiilor acestui curent — şi în special a operelor 
lui Alain de Benoist—a fost practic nulă înainte de 1989, rămînînd 
deficitară şi după aceea. 

O scurtă istorie. În 1979 întreaga Europă occidentală, condusă 
de elite şcolite în spiritul stîngismului socialisto-comunist, se trezea 
în fața unei serioase mişcări intelectuale anti-marxiste, a! cărei Scop 
declaratera elaborarea unei noi culturi de drepta, epurată de nostalgii 
totalitare, de fantasme rasiste. Conceptele şi viziunile lansate în 
circuitul opiniei publice, prin intermediul conferințelor, revistelor 
ŞI cărților, au revigorat gîndirea conservatoare europeană, practic 
redusă la tăcere, după cel de-al doilea război mondial, de propaganda 
concertaţă a stingii, Apariţia Noii Drepte în Occident a însemnat un 
teribil seism ideologic, ale cărui reacții în lanț au atins cercurile 
intelectuale de la Paris, Londra, Roma, Bonn, dar şi Moscova, New 
York sau Bucureşti. Politologii începeau să sesiseze amploarea 
fenomenului "fa Nouvelle Droite” (“La Nueva Derecha”, “La 
Nuova Destra ”, “Die Neue Rechte ” ). 

Scrierile lui Alain de Benoist, ca şi ale afi A săi din întreaga Europă, au reprezentat nu numai 
un desant ideologic, dar şi o formă de împrimăvărare a climatului universitar Şi ştiinţific. Încă din 
1969, într-o Franță dominată de idealurile egalitariste ale stîngii marxiste, manipulată la nivel 
universitar de intelectuali simpatizanți ai lui Lenin şi Mao, într-un climat publicistic în care răsuna 
indecenta deviză a lui Sartre (“Orice anti-comunist este o javră”), Alain de Benoist, împreună cu 
citiva prieteni (scriitori, oameni de ştiinţă şi filosofi), a întemeiat Groupement de Recherche et 
d"Etudes pour la Civilisation Europsenne (G.R.E.C.E). Prin conferințele sale, adevărate spectacole 
ale inteligenţei și erudiţiei, la care av participat- şi participă în continuare — nume faimoase ale lumii 
ştiinţifice internaționale, G.R.E.C.E a reuşit să dezvolte o filosofie novatoare a dreptei. Plecînd de 
la ultimele cuceriri în domenii ca genetica, psihologia, epistemologia, dar şi de la principiile Tradiţiei 
Perene (Julius Evola, Ren€ Guenon), viziuni pe care le-a conciliat într-o manieră inedită şi organică, 
Noua Dreaptă a reuțit să ofere lumii intelectuale cele mai eficace instrumente teoretice de luptă | 
împotriva egalitarismului, a aberaţiilor ideologice ale socialismului şi a utopiilor lumii moderne în 
genere. 

Impresionați de panica stîrnită în cercurile omologilor lor de stînga din Occident, după teribila 
vilvă creată de apariția fenomenului Noua Dreaptă în mai multe țări vestice, politrucii de la Academia 
“Ştefan Gheorghiu” (bastionul intelighenţiei comuniste din România) au reacţionat şi ei. Prin ordin 
special, primit direct de la Ceauşescu (potrivit mărturisiri profesorului Frigioiu de la SNSPA), 
“teologii” comunismului ceauşist au primit fonduri în valută ca să cumpere cărțile şi revistele Noii 
Drepte, cu sarcina expresă ca, după analizarea lor cu “vigilență revoluționară”, să pregătească o 
contra-ofensivă ideologică românească, de dincoace de Cortina de Fier. Dacă Moscova însăşi 
reacționase vehement, de ce nu ar fi făcut-o și Bucureştiul?! Mandarinii regimului (profesori de 
materialism dialectic şi de socialism ştiinţific ce fabricau propagandişti pe bandă rulantă) au scos o 
carte de propagandă în care îşi lătrau dezapobarea față de ascensiunea ““neo-fascismului”, față de 
curentul *“reacționar” al Noii Drepte, ale cărui principii se opuneau “materialismului dialectic şi 
istoric” şi “cuceririlor revoluționare ale socialismului”. Unii din semnatari: de atunci ai broşurii de 
propagandă, editată în deceniul opt de Academia “Ştefan Gheorghiu”, sînt astăzi fie ideologi | 
importanți prin PDSR sau PRM, fie mentorii serviciilor secrete româneşti post-decembriste 

În 1979, Academia Franceză acordase Marele Premiu pentru eseu cărții lui Alain de Benoist Vu 
de droite, considerată “catehismul” acestui curent cu ramificații europene. Ea a fost tradusă în peste 
10 limbi. Premiul primit de Alain de Benoist pentru această carte reprezenta 0 recunoaşterea 
academică a unei munci intelectuale de înaltă ținută, care durase aproximativ 10 ani. Juriul a 
remarcat, în afară de originalitatea perspectivei spirituale şi politologice, erudiția, referințele 
bibliografice extrem de bogate din discipline multiple, de la cele tradiționale pînă [a cele de ultimă 
oră. Filosoful francez Jean Marie Domenach remarca faptul că, prin comparaţie cu indolența și auto- 
suficiența unor scriitori de stînga din Franța, Alain de Benoist este printre puținii eseişti care au citit 
aproape totul, inclusiv operele majore ale adversarilor săi. A devenit de notorietate episodul unei 
polemici televizate între Alain de Benoist şi Bernard-Henri Levy, cînd primul, înarmat cu o 
argumentație imbatabilă în sprijinul propriilor idei, ajunsese să amendeze incultura celui de al doilea, 
corectindu-l pe Levy chiar în privința unor citate din Marx şi Lenin la care acesta apelase. 

Vu de droite a fost tradusă fragmentar în limba română la Editura Anastasia, în 1998, în seria 
“Dreapta europeana”. Din păcate, şi în aceasta constă poate a doua distorsiune a receptării ideilor 
Noii Drepte în România de după 1989, Anastasia, specializată în editarea de carte creştină, a“subțiat” 
consistent capitolele referitoare la păginismul indo-european şi la analiza paradigmei egalitare, ale 
cărei rădăcini istorice sînt identificate de filosoful francez în sfera valorilor iudeo-creştine, Ă 

Alain de Benoist a fondat de asemenea o serie de reviste (Nowvelle Ecole, Krisis, El&ments). În 
paginile revistei anuale Nowvelle Ecole, al cărei prim număr a apărut în 1968, de-a lungul timpului 
Alain de Benoist a avut ca membri de onoare şi colaboratori figuri excepţionale ale exilului 
românesc; Mircea Eliade, Vintilă Horia, Jean Pârvulescu, Ștefan Lupaşcu, Basarab Nicolescu, Paul 
Barbăneagră. Printre cele mai importante — dar şi controversate — cărți pe care le-a publicat Alain de 
Benoist, amintim aici: Les idees a ['endroit (1979), Democratie: le probleme (1985), 1 'eclipse du 
sacre (1986, împreună cu tradiționalistul catolic Thomas Molnar), L 'empire interieur (1986), 
Orientations pour des annces decisives (1992; vezi fragmentul tradus în continuare). Pentru înţelesul | 
sintagmei “Revolta culturilor” (care dă şi titlul ultimei sale cărți, apărute în 1999), a se vedea interviul 
tradus în Puncie cardinale, anul X, nr, 8-9, august-septembrie 2000, p. 3 (cu continuare în p. 5), 


Bogdan George RĂDULESCU 





ALAIN DE BENOIST: 


DREAPTA ŞI ANTICOMUNISMUL 





Faptul că liberalismul îşi găseşte astăzi “la dreapta” 
atiția apărători mi se pare un fel de ironie istorică a cărei 
cauză râmine de căutat în evoluţia “peisajului” politic. La 

„origine, dreapra a văzut în liberalism, într-o manieră absolut 
corectă, doctrina care conduce cel mai sigur la diso/uția 
„colectivităților organice. Nu a fost Revoluția franceză cea 
care a început să suprime identitățile regionale (1789) şi, 
a! apoi, să abolească corporaţiile (1791)? Abia la capătul 
ă "unui lung, drum istoric, liberalismul s-a văzut plasat “spre 
dreapta” de către radicalism. După care radicalismul însuşi 
"a fost impins către centru de către socialism. A apărut apoi 
| comunismul şi, mai recent, “/e gauchisme”, stîngismul 
! francez de. după mai 1968. Această '“supralicitare” la 
stinga este motivul pentru care au fost împinse /a dreapta, 
E - de-a valma, doctrinele şi familiile de gîndire care, la origine, 
erau totalmente străine dreptei. Astfel, au apărut o serie 
| întreagă de neînțelegeri şi de confuzii. Acestui proces 
| general: de amalgamare şi confuzie i s-au adăugat şi anumite 
date. conjuncturale: de exemplu, după al doilea război 
[Uroidiale drepta i nu a mai putut afişa în cetate o anumită 
 respectabilitate, decît cu condiția să facă dovada fi delității. 
fa de atlantism şi faţă de economismul liberal. Toate 
| acestea. nu au schimbat însă deloc fondul problemei. “/ntre 
"adevărata. dreaptă şi dreapta economică — scrie Julius 
„Evola — mu numai că nu există identitate, ci există chiar o 
i opoziție precisă”. 
„ Deciteva decenii, dreapta nu mai reacționează decât din 
"reflex. Fa s-a declarat “anticomunistă”, daranticomunismul 
ei a pierdut mMemoriapropriei rațiuni. de a fi. Hrănindu-se cu 
„ motivații care nu sînt ale ei, dreapta nu mai are capacitatea. 
„să îşi dea seama că anumite doctrine sau anumite sisteme 
(non comniste, auto-declarate “adversarele” comunismului, 
ar. putea, din punctul de vedere al autenticelor valori ale 
E dreptei, să se dovedească. chiar mai rele decit comunismul. 
pă Dreapta s s-a convertit la un fel de “anticomunism primar”. | 
"Ea nu mai sesizează. că marxismul este. înainte. de toate 
id “ideologia unei i perioade de hegemonie a pieței”, aşa cum. 
scria „Jules. Monnerot (La guerre en question, Gallimard, 
i 1951, p. 15), tot el adăugînd: “Marxismul. care denunţă. 
sistemul capitalist, este de fapt un fel de umbră a acestuia; 
„vrea să Li da la distrugere, dar de fapt nu poate exista 
fărăel, Sao 
Noi nu sintem anticomun pi primari. Ostilitatea. noastră 
fata de comunism este secundară. Ea derivă, în mod natural. 
iși logic, din poziția noastră anti-egalitaristă Există trei 
curente p printre. cei care, într-un fel sau altul, denunță 
ecaltarismul; 2) cei ce se opun comunismului ș Şi atît; 2)cei. 
ces se opun şi liberalismului, considerîndu-l responsabil de 
es carea unui precedent i în apariţia comunismului; 3) cei ce. 

e opun, „totodată, şi creştinismului, considerînd că acesta. 
reprezintă matricea comună din care au apărut cele două, 
sub forma. unor ideologii profane. Desigur, noi aparținem 
y celei de. a treia. categorii: celei a anti-epalitariştilor 
p _consecvenţi.. “Atunci cînd comparăm liberalismul şi 
"comunismul, nu o facem deloc pentru că il opunem pe unul 
ș | celuilalt, ci pentru că le supunem, şi pe unul, şi pe celălalt, 
Na unei critici. anti-egalitare. Cu alte cuvinte, noi criticăm 
liberalismul Şi comunismul pentru că ambele reprezintă 


$ 


cele € două “stadii” ale discursului egalitar, Asta înseamnă că 


| 
| 
5 anticomunismul nostru nu are nimic în comun cu punctul de 
h 


Fe 
iz 
îi 


vedere al celor ce critică comunismul în numele unui al 
„egalitarisnu, sau a] unor revendicări încă şi mai epalitare, 


i (din Orientations pour des annees dlecivives, Editions. A 


Hip al a Le Labyrinthe, Paris, 1992), 
| Var T Tita „Tei trndus, cu îngăduința autorului, 
IRRELUT 7 04 a A TNI DA „de Bogdan G. Rădulescu 

















PAG. I6 NR. 10/130 Octombrie 2001 







UN 
“SARAJEVO” | 
AL 
SECOLULUI 
XXI? 


(urmare din pag. 1) 


cabinetul lui Ariel Sharon (care a dovedit în carierea sa 
anterioară de oficial al armatei că este capabil de acte 
teroriste) rezolvă mai multe tipuri de probleme: îşi 
consolidează indirect poziţia internațională (stimulând 
solidaritatea în jurul unei Americi şi unui Israel pornite în 
“cruciada” contra islamismului radical), poate intensifica 
lichidările în rândul conducerii palestiniene fără să mai fie 
atenționat de ONU, capătă certitudinea că grupările 
islamiste radicale, din afara teritoriilor, din alte state, o 
dată lichidate de SUA, nu ma; potajuta cauza palestiniană. 
Administrația americană putea, pe calea unui plan extrem 
de complexşi bine pus lapunct, să fie obligată să părăsească 
poziția ei izolaționistă, să rămână angajată în continuare 
într-o atitudine favorabilă Israelului, ba chiar co-interesată 
în sprijinul acestuia. Pentru Bush politicianul, dezastrele 
de la World Trade Center şi Pentagon ar putea constitui o 
ocazie favorabilă de are-orienta, legitim, în sensul dorit de 
el, politica americană pe următorii ani, atât cea internă, cât 
şi cea externă. Scopul? Obţinerea unei solidarități 
internaţionale (pe care nu o avea înainte de atentate), dar 
şi acceptul Congresului American (fondurile 
| contribuabililor alocate Pentagonului) în vederea 
îndeplinirii unuia dintre obiectivele cruciale ale mandatului 
său: desfăşurarea unui scut anti-rachetă. Şi aşa motivul 
invocat până acum de preşedintele american pentru 
îndeplinirea acestui obiectiv era dea face fațăameninţărilor 
acelor țări pe care gândirea strategică americană le-a 
calificat drept “rogues countries ”. Sensul acestui concept 
descalificant (rogue country) nu mai desemnează doar 
țările care refuză “noua ordine mondială”, ci şi acele țări 
care ar putea fi definite acum, doar din conjuncturale 
rațiuni de stat ale unei administrații americane, iar nu pe 
bazaunor dovezi concludente, drept““naţiuni teroriste” ori 
“naţiuni care îi adăpostesc sau îi sprijină pe teroriști”. 

A doua concluzie: dacă atentatele din Statele Unite 
nu constituie o diabolică manipulare, atunci autoritățile 
americane artrebui săse simtăumilite. Hegemonul planetar 
nu a putut să asigure securitatea propriilor lui cetățeni! 
New York-ul devine astfel oraşul unde s-au prăbuşit 
simbolurile arhitectonice ale hegemoniei financiare 
(turnurile gemene de la World Trade Center), iar 
Washingtonul oraşul-capitală unde a fost umilit centrul 
puterii militare (Pentagonul). Atentatele teroriste constituie 
atunci o palmă morală dată serviciilor de informaţii 
americane, care înghit zeci de miliarde de dolari din 
buzunarele cetățenilor. Se pare că limitele competențelor 
comunităţii informative americane se opresc acolo unde 
intervin cei dispuşi să lupte cu fanatism, dar şi cu o 
imaginaţie diabolică, împotriva superputerii mondiale. 
Evenimentele ne somează lao reconsiderare a importanței 


Editura 
_PUNCTE CARDINALE 


DI N a 





B.R.D, Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 





PUNCTE CARDINALE 


Vai 


“factorului uman” în raport cu inflația tehnologiilor 
supersofisticate, Mitul modem al securității asigurate de 
tehnologie şi obsesia — tot modemă — de a eradica orice 
impuls războinic şi orice caracter imprevizibil al naturii 
umane se dovedesc nişte baliverne. Se profilează la orizont 
un conflict între mentalitatea omului occidental 
supertehnologizat(cusistemele lui sofisticate de securitate) 
şi gesturile insidioase şi disperate ale unor indivizi sau 
grupuri care, aparent, contează foarte puțin pe scenaistoriei, 
dar care sunt dispuse să boicoteze o istorie trasată cu prea 
multă suficiență de o hegemonie militară şi financiară. Un 
nou Ev Mediu, dotat cu cea mai teribilă armă nucleară 
(credinţa fanatică), împotriva unei civilizaţiei care a trăit 
gloria aselenizării şi a învins în aşa-numitul “război al 
stelelor”! Homo religiosus care sfidează şi depăşeşte 
“tehnologiile de vârf” 


A -i 13 Ls Doc & 


Naţiunile lumii, în special cele ale Europei, au tendința 
de a se constitui în noi blocuri economice şi militare. De 
foarte multe ori, apelurile ca Uniunea Europeană să îşi 
constituie o monedă unică (devenită deja o realitate 
operațională: euro), să aibă un sistem de securitate propriu, 
în cooperare cu Statele Unite, dar progresiv autonome în 
raport cu acestea, au fost percepute de gândirea strategică 
americană ca o încercare a civilizației occidentale de a se 
îndepărta de cordonul ombilical trans-atlantic. Rezultatul 
politic al acestor atentate va fi că Statele Unite le vor 
considera un atac împotriva ansamblului de țări din NATO; 
în consecință, Washingtonul va face să funcționeze automat 
mecanismele Alianţei. 7yisresse oblige! 

După cum se ştie, acest tip de funcționare automată a 
mecanismlor unei alianțe militare a generat primul război 
mondial, preludiu al celui de al doilea. Chiar dacă ne apare 
ca totalmente legitim să apelezi la o uniune mondială 
împotriva flagelului terorist, pentru a-l eradica definitiv, 
ipocrizia americană constă în faptul că Washingtonul ar 
putea implica în operaţiunile cele mai periculoase împotriva 
taberelor teroriste islamiste militari din țările europene 
membreale NATO, înspecial! din țările nou admise (Polonia, 
în special, darşi Cehiaşi Ungaria). Dacă Rusia, China, India 
şi Iranul ar accepta principiul de bază al unei alianțe 
planetare împotriva fundamentalismului iresponsabil, care 
îşi camuflează practicile mafiote în spatele unei pretinse 
purități religioase, aceşti parteneri punctuali ai Americii 
agresate ar trebui țăsaţi să acționeze. În acest caz, Statele 
Unite ar trebui să ia serios în calcul următoarele variante: 

a) Rusia, care masează trupe în Tadjikistan pentru a 
sprijini ultimele unități combatante ale comandantului 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şel), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 





Massoud, ucis recent în luptele contra talibanilor, ar putea 
invada din nou Afganistanul, pentrua restabili la Kabul un 
regim mai acceptabil. În acest caz, artrebui declarat public 
că imensa operațiune americană de a-i lansa pe talibani, 
între 1995-1996, într-un vast atac asupra guvernului de la 
acea oră s-a soldat până la urmă cu un eşec. 

b) India ar putea înainta spre Nord, pentru a face 
joncțiunea cu Rusia pe înălțimile Pamirului, umilind un 
altaliata! Statelor Unite— Pakistanul — care i-a recunoscut 
diplomatic şi chiar i-a sprijinit pe talibani. 

c) Chinaartrebui să primească undă verde să poată să 
îi lichideze pe turco-musulmanii nervoşi de peteritoriul ei, 
fideli talibanilor. 

4) lranul, care se opune regimului de la Kabul, ar 
trebui să nu mai figureze pe lista americanilor ca rogue 
county şi astfel să aibă şi el undă verde pentru a-şi 
continua operațiunile militare împotriva talibanilor care 
organizează traficul de droguri spre Rusia şi Europa. 
Numai că Washingtonul, dorind să deţină supremația 
exclusivă în hear/land-ul eurasiatic, nu va permite 
asemenea operațiuni ale unor aliaţi de conjunctură. El va 
evita să scape de sub control o zonă geo-strategică de 
proporții, împiedicând astfel ceea ce s-ar putea numi 0 
alianță eurasiatică de proporții (Rusia-India-China-lran), 
care ar putea instaura în regiune o pax eurasiatica, lezind 
deopotrivă interesele “mpenialiste” ale Israelului şi ale 
Statelor Unite. 

Pentru a-ți justifica şi chiar face acceptaţă puterea ta 
militară la nivel mondial, trebuie să dovedeşti că există 
pericole globale, care îi afectează pe foț: şi pe care tu, ca 
jandarmal lumii, eşti îndrituitsă leelimini. Prin diabolizare 
mediatică, piin teribile presiuni diplomatice, terorismul — 
inamic imprecis şi ubicuu— devine unul! dintre “pericolele 
globale”, care îţi oferă ocazia să intervii oriunde şi oricând 
doreşti, pe întreg mapamondul. În numele unei pretinse 
misiuni aproape mesianice de eliminare a Răului, rațiunea 
de stat poate invoca orice, chiar şi necesitatea schimbării 
echilibrului de forțe din lume, mai ales atunci când acesta 
îți este defavorabil. În comparație cu noua alianță 
internațională împotriva terorismului, adică ceea ce 
preşedintele George W, Bush a numit de curând “un nou 
tipderăzboi împotriva unui noutip de inamic”, operațiunea 
“Furtună în deşert” sau bombardamentele din Iugoslavia 
vor apărea istoricilor ca nişte simple preludii la ceea ce va 
urma după prăbuşirea World Trade Center-ului, eveniment 
perceput de mulţi ca un nou atentat de la Sarajevo al 
secolului XXI, în urma căruia a izbucnit primul război 
mondial, Numai că la Sarajevo, în 1914, nu a apărut numai 
un ptetextal declanşării unorostilități de proporții mondiale, 
ci şi semnalul de început al sfârşitului unui imperiu... 


Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIŞOR, Florea TIBERIAN Panoul S.R.L 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBLU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 069/422536 


Printing Company